Metode de manipulare prin mass-media

Profesor Tolcea Marcel

Motto: „SpuneŃi-le ce vor să audă”.

VLADIMIR ILICI LENIN

Dacă Gutenberg a dat posibilitatea întregii lumi să aibă acces la informaŃie, prin
inventarea în 1434 a tiparului, Marconi şi radioul său au permis ca aceasta să fie
receptată într-o arie şi mai largă, cu o viteză uimitoare. Televiziunea a dus acest proces
la apogeu, telespectatorul fiind martor la scrierea istorie, în direct, prin intermediul
camerelor de luat vederi.
În secolul vitezei, cel mai de preŃ bun era şi continuă să rămână informaŃia. Nu
de puŃine ori s-a afirmat că informaŃia înseamnă putere. Exemplele care pot confirma
aceată afirmaŃie sunt extrem de numeroase pe parcursul istoriei, însă nu întotdeauna ne
face plăcere să ne aducem aminte.
De prea multe ori informaŃia a fost folosită cu bună ştiinŃă în scopuri care
contravin eticii morale, în goana unor personaje avide după faimă, putere şi control al
maselor. Hitler, Stalin, Mao sau Ceauşescu sunt exemplele cele mai grăitoare. Ei au
rămas în istorie prin cruzimea de care au putut da dovadă, dar şi prin abilitatea cu care
au putut manipula atât de uşor milioane de oameni.
Instrumentele care au făcut posibile aceste fapte sunt radioul, televiziunea sau
ziarele. Metodele utilizate sunt dezinformarea, discreditarea şi propaganda. Popoare
întregi au fost manipulate şi înnvrăjbite unul contra altuia, secolu ce tocmai a trecut
făcându-se remarcat prin două conflagraŃii mondiale soldate cu milioane de morŃi,
răniŃi şi invalizi, pogromuri împotriva evreilor sau chiar a propriei populaŃii, mai ales a
adversarilor politici. Este nevoie doar de crearea unei anumite ideologii pe care o masă
de oameni să o îmbrăŃişeze şi de o scânteie care să genereze conflictul.
Vladimir Volkoff ne oferă o analiză atentă şi minuŃioasă a vieŃii politice şi
sociale din occident sau din fosta Uniune Sovietică pentru a înŃelege cum au putut
anumite evenimente să aibă loc şi circumstanŃele în care s-au produs. Cartea sa, Tratat
de dezinformare, ne arată cât poate fi de periculoasă informaŃia dacă ea cade în mâinile
cui nu trebuie. Dezinformarea este definită ca „o tehnică ce permite furnizarea de
informaŃii generale eronate unor terŃi, determinându-i să comită acte colective sau să
difuzeze judecăŃi dorite de dezinformatori”. (Vladimir Volkoff – Tratat de
dezinformare, pagina III)
Nu doar dezinformarea este o armă de temut. Există şi alte tehnici la fel de
eficiente, doar modul în care ele sunt aplicate diferă, rezultatul fiind acelaşi.
Discreditarea, mistificarea adevărului, propaganda fac parte din arsenalul modern al
manipulatorilor. Toate au la bază un singur lucru: informaŃia.
Cel mai des, aceste tehnici sunt utilizate în sistemele totalitare, în care populaŃia
devine „masă de manevră”. Cel mai vechi document care atestă un tratat de
manipulare, citat şi de către Vladimir Volkoff, este cartea generalului chinez Sun –łî,
Arta războiului, scrisă cu cel puŃin patru sute de ani înainte de Cristos. Principiile
enunŃate de strategul chinez sunt valabile şi astăzi, doar metodele s-au schimbat şi au
evoluat. Ele au fost preluate de cei pe care i-am enunŃat mai sus, conştient sau nu,
pentru a-şi atinge scopurile mârşave.

3.1 Presa, cutia de rezonanŃă

Ca o manipulare să fie cât mai eficientă, trebuie îndeplinite câteva condiŃii

esenŃiale: numărul persoanelor care receptează mesajul să fie cât mai numeros, timpul
între emiterea şi receptarea mesajului să fie cât mai scurt, canalul de transmitere a
mesajului să fie specializat în transmiterea de informaŃii publicului larg.
Presa, atât cea scrisă, cât mai ales cea audio-vizuală îndeplineşte aceste condiŃii.
Ba, chiar mai mult, ea reuşeşte, involuntar sau nu, să amplifice caracterul mesajului
transmis de manipulator. În acest fel ea acŃionează ca o cutie de rezonanŃă mărind
impactul pe care îl avea mesajul iniŃial. Un zvon preluat de un canal mediatic poate
genera panică, revoltă iar consecinŃele acestui fapt pot deveni dezastruoase. Să ne
aducem aminte un exemplu elocvent care stăruieşte încă în minŃile multor români,
zilele triste ale lui decembrie 1989 cu revoluŃia transmisă în direct. Cel puŃin o dată pe
oră apăreau ştiri care avertizau populaŃia că apa dintr-un oraş anume era otrăvită, că
teroriştii încearcă să ocupe sediul televiziunii, aeroporturile, că trupe sovietice se află
masate la graniŃa de pe Prut şi sunt gata să intervină, că în toate marile oraşe se trage
intens şi există mii de morŃi şi răniŃi, că cei care trag în armată sunt terorişti arabi, etc.
Aproape toate s-au dovedit a fi false dar panica ce s-a instaurat în rândul populaŃiei cu
greu a putut fi depăşită. Este un caz clasic de dezinformare, organizată abil şi precis de
un aparat reacŃionar bine pus la punct iar televiziunea nu îndeplinea decât rolul unei
cutii de rezonanŃă care prelua toate aceste zvonuri şi le amplifica

3.2 Dezinformarea

O definiŃie a dezinformării am enunŃat-o în paragraful de mai sus. Ea este

asimilată de către unii dintre noi cu minciuna sau informaŃia eronată. Dezinformarea
este şi una şi alta dintre aceste două lucruri. În cadrul acestei tehnici de manipulare
este foarte uşor de găsit Ńapi ispăşitori care să fie vinovaŃi de anumite fapte pe care nu
le-au întreprins.
Specialitatea principală a defunctului şi de tristă amintire KGB era
dezinformarea. Dar să ne întoarcem în timp, până la RevoluŃia bolşevică din 1917.
Principalul conducător care a îmbrăŃişat doctrina marxistă, Lenin, a fondat în anul
1912 ziarul partidului, numit Pravda (în limba rusă, pravda=adevăr). Apoi, în perioada
de glorie a comunismului a apărut şi Komsomolskaia Pravda, care se adresa tineretului
comunist. În această perioadă de maximă înflorire a comunismului aceste ziare aveau
un enorm tiraj comun de 33 de milioane de exemplare pe fiecare ediŃie. Ziarul Pravda
a fost unul dintre principalele instrumente utilizate de Lenin pentru a manipula masele,
pe lângă discursurile sale agitatoare şi defăimătoare. Cea mai gravă consecinŃă a
apariŃiei acestui ziar a fost rescrierea istoriei după bunul plac al conducătorilor care-l
controlau. La intervale de doar câteva zile, ideologii şi teze opuse erau apărate în
paginile acestei publicaŃii, în funcŃie de cum o cerea nevoia sau interesele partidului şi
ale conducătorilor. Scopul era mereu acelaşi: menŃinerea supremaŃiei prin manipulări
grosolane. Acelaşi lucru se întâmpla şi în România pre-decembristă, unde cenzura
făcea ca aceleaşi articole laudative sau care condamnau „imperialismul occidental” să
apară în paginile tuturor ziarelor, de la Scânteia la Drapelul roşu sau România liberă.
Să revenim la KGB, care a luat fiinŃă din ordinul lui Stalin, numindu-se iniŃial
NKVD. Pe lângă spionaj, serviciile secrete ruse aveau şi rolul de poliŃie politică sau
discreditare a valorilor occidentale. Stalin şi-a eliminat toŃi adversarii, atât prin forŃă
cât şi prin organizarea unor adevărate gulaguri în Siberia îngheŃată. Imediat, în
mijloacele de informare mass-media apăreau la comandă articole sau transmisiuni care
îi condamnau pe cei exilaŃi sau omorâŃi pentru că au trecut de partea adversă şi au
cedat influenŃelor occidentale negative.
Să ne aducem aminte de telejurnalele difuzate de televiziunea naŃională română
în care se raportau populaŃiei producŃii de cereale monstruoase, cantităŃi de cărbune şi
minereu extrase de ordinul fabulaŃiilor. În vest, şomajul era sufocant, rata
infracŃionalităŃii atingea cote alarmante iar salvarea era comunismul.
Vladimir Volkoff ne oferă cazul generalului Agayants, primul şef al
departamentului însărcinat cu dezinformarea din cadrul KGB. El a rămas cunoscut în
istorie în urma unor campanii de dezinformare care purtau nume de cod simbolice:
OperaŃiunea von Auen, Svastika, Neptun, Tanzania, Transferul, E.M., etc. În cele ce
urmează ne vom limita să descriem operaŃiunea Neptun, cum a fost organizată şi cum
a funcŃionat. La finalul celei de-a doua conflagraŃii mondiale, naziştii au ascuns
cantităŃi impresionante de documente secrete, printre regiunile folosite fiind şi Boemia.
Din întâmplare, un anume Gunther Aschenbach, prizonier de război nazist în FranŃa, a
povestit anchetatorilor săi despre mai multe locaŃii unde se aflau ascunse documente
ultrasecrete naziste. După terminarea războiului, americanii şi francezii au recuperat
din ascunzători subterane din Cehoslovacia, neştiute mai de nimeni, impresionante
cantităŃi de documente. Povestea „a transpirat” şi mai mulŃi americani au fost luaŃi
prizonieri de cehoslovaci. Primii au returnat aşa-zisele înscrisuri recuperate, dar numai
o parte, împreună cu scuzele diplomatice de rigoare. În 1959, austriecii au descoperit
în apele lacului Toplitz mai multe lăzi care conŃineau lire sterline false, tipărite de
germani în al doilea război mondial şi care urmau să ajungă în Marea Britanie unde
urmau să provoace haos şi inflaŃie.
Sovieticii s-au decis să profite de pe urma acestor descoperiri şi au pus la cale o
strategie. În luna mai a anului 1964, serviciile secrete cehoslovace supervizate de un
„consilier tehnic” sovietic au aruncat în Lacul Negru din Boemia patru lăzi gudronate
în care se aflau liste cu persoanele care au colaborat cu regimul nazist, liste „pierdute”
imediat după terminarea războiului. Obiectivele urmărite erau îngreunarea prescrierii
crimelor de război naziste din anul 1965, să se reînvie amintirile neplăcute ale
cehoslovacilor legate de germani (Germania era al doilea duşman major al URSS) şi să
perturbe activitatea celorlalte servicii secrete străine pe teritoriul cehoslovac. În 1965
televiziunea de stat trebuia să filmeze sub apele Lacului Negru un documentar. „Din
întâmplare”, lăzile plantate de sovietici erau găsite iar conŃinutul lor urma să fie adus
la cunoştinŃa publicului. Ceea ce s-a şi întâmplat. Totul a avut un caracter oficial,
anchetele de rigoare au fost Ńinute, s-au folosit resurse şi oameni din Ministerul de
Interne cehoslovac. Efectele s-au făcut simŃite imediat şi au fost cele scontate de
manipulatori. Însă sovieticii nu s-au oprit aici. Au fost lansate zeci de documente,
dintre care multe false, pentru a dezinforma populaŃia care şi-au făcut efectul din plin.
Chiar şi în mileniul trei această metodă este utilizată intens pe toate meridianele
globului.

3.3 Discreditarea
 „DiscreditaŃi tot ceea ce merge bine în Ńara adversă” este titlul unui capitol din
cartea lui Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare. Fie că este vorba de o naŃiune,
clasă socială sau chiar religie, metoda manipulării indivizilor prin discreditare este
deosebit de eficientă. În primul rând distruge imaginea persoanei vizate prin acest
procedeu. În al doilea rând, consecinŃa imediată a acestui fapt este pierderea de către
subiect a sprijinului sau a încrederii de care se bucura până atunci.
Mai sus am făcut un rezumat al operaŃiunii Neptun, desfăşurată la mijlocul
deceniului şase al secolului trecut. Sovieticii au încercat apoi să-l discrediteze pe Kurt
von Schuschingg, liderul Partidului Popular Austriac, cancelar al acestei Ńări. Pe
aceeaşi filieră cehoslovacă, ruşii au fabricat un document nazist prin care cancelarul
austriac jura credinŃă fuhrer-ului, în anul 1938, în timp ce era prizonier în Germania.
IniŃial, KGB-ul a dorit ca acest document să fie publicat în 1966, an electoral în
Austria, iar Schuschingg era principalul candidat al partidului său. Stratagema nu a
avut sorŃi de izbândă deoarece serviciile secrete cehoslovace au întârziat publicarea
documentului până în 1968.
Nu mai trebuie să ne aducem aminte de „celebrele” documentare de la
televiziunea naŃională dinaintea lui ‘ 89. URSS-ul era „eliberatorul” iar SUA, duşmanul
de moarte al socialismului, o societate depravată, haotică, infestată cu premisele
autodistrugerii prin însăşi politica pe care o promova.
Discreditarea este des utilizată în campanii electorale. Cel mai elocvent
exemplu sunt ultimele alegeri generale din România. Speriate că ar putea ajunge
preşedinte un naŃionalist şi un extremist, l-am numit aici pe C.V. Tudor, canalele
mediatice din Ńara noastră au declanşat o amplă campanie de discreditare a liderului
PRM-ist. De fapt, presa independentă a ales dintre două variante proaste pe cea care
putea dăuna cel mai puŃin imaginii noastre în străinătate. Între un comunist cu vechi
state de servicii, cosmetizat după revoluŃie, şi un viitor dictator care putea împinge
România spre un conflict civil sau râzboi , presa l-a ales pe primul.
În timpul celui de-al doilea război mondial, în ziarele din Ńările adverse Axei,
Hitler apărea mereu în cele mai grosolane posturi. Era caricaturizat ca un vampir, un
nebun, un gândac care trebuia strivit, din două motive: pentru a-l discredita şi implicit
politica sa deosebit de periculoasă şi pentru a menŃine vie dorinŃa de luptă a populaŃiei
sau a soldaŃilor.
Exemple pot fi date din istorie şi din urmă cu mii de ani. Vladimir Volkoff
afirmă că dacă Biserica Creştină nu ar fi discreditat păgânismul, nu l-ar fi învins nici în
ziua de astăzi.
Discreditarea poate fi cel mai uşor exprimată prin dictonul latin „Divide et
Impera!”. Lenin pare să o fi înŃeles cel mai bine. AsmuŃirea maselor înfometate asupra
regimului Ńarist a avut cele mai nefaste consecinŃe pentru cei din urmă, întrega familie
conducătoare fiind asasinată. Apoi preluarea puterii a fost doar o chestiune de timp.
Ceva mai târziu, în aceeaşi Rusie, Stalin se debarasa de Leon TroŃki, forŃându-l să
părăsească Ńara şi mai apoi asasinându-l.

3.4 Propaganda

Este cea mai răspândită formă de manipulare a populaŃiei, fiind în acelaşi timp
unanim acceptată ca atare. De cele mai multe ori, propaganda este confundată cu
publicitatea sau reclama. Numai că, propaganda reprezintă o bombardare persuasivă cu
acelaşi tip de informaŃii pentru inocularea unor idei care reprezintă o doctrină elaborată
de manipultor pentru controlarea maselor.
În aproape toate Ńările democratice ale lumii, propaganda electorală este privită
ca un rău necesar. Fiecare formaŃiune politică sau candidat încearcă prin mijloace
persuasive să convingă electoratul să îi acorde votul. În Ńările unde regimurile totalitare
încă mai rezistă, propaganda nu a încetat nici o clipă. De exemplu în Cuba, unde Fidel
Castro încă mai vorbeşte de succesul revoluŃiei, de injusteŃea embargoului american
impus de patruzeci de ani, de viaŃa „minunată” în socialism. Sau în Coreea de Nord
unde cultul personalităŃii este încă în floare, ample manifestaŃii cu scop propagandistic
au loc în fiecare săptămână, portrete unriaşe ale lui Kim Ir Sen sau Kim Ir San se află
ancorate pe cele mai mari clădiri ale tuturor oraşelor coreene.
Să luăm spre exemplu China. Cel mai grăitor model de propagandă este
cărticica roşie a lui Mao Tse Dung. În timpul luptelor pentru controlul Ńării, în timp ce
Mao şi cei care luptau pentru cauza comunistă se aflau în munŃi, viitorului conducător
al celei mai mari Ńări din lume ca populaŃie i-a venit ideea cu această cărticică roşie. În
fapt, în ea se găsea doctrina comunistă iar fiecare chinez care lupta pentru Mao era
obligat să o poarte asupra sa şi să citească din ea. După ce Mao a devenit conducătorul
Chinei, cărticica roşie a devenit obligatorie pentru fiecare chinez, de la copiii din şcoli
până la cei de vârsta a treia.
Să ne aducem aminte şi de Ńara noastră. Mai mereu vedeam la televizor
spectacole grandioase, în care actorii erau miile de muncitori din uzine, se închinau
ode şi cântece patriotice conducătorilor şi partidului. În fiecare an, zilele de 1 Mai şi
23 August erau un prilej în plus de îndoctrinare sau mai bine spus de îndobitocire a
românului de rând.
Propaganda electorală se organizează minuŃios pentru a avea cele mai mari
şanse de reuşită. În timpul campaniilor electorale suntem bombardaŃi de zeci de afişe
lipite pe stâlpi, ziduri, cu chipul candidatului propus sau cu însemnele unui partid. La
radio şi la televizor se închiriază spaŃiu de antenă pentru ca cei care doresc să câştige
alegerile să-şi expună platforma electorală sau părerile. La televiziune de stat, fiecare
formaŃiune politică are un anumit timp de antenă, bine delimitat, folosit exclusiv
pentru propagandă electorală.
Propaganda de război a apărut o dată cu prima conflagraŃie mondială.
„Adversarul era prezentat ca un răufăcător, idee complet nouă şi căreia s-ar fi raliat
Moise, Sofocle, Socrate, Alexandru, Caesar, Shakespeare, etc... În timpul celui de-al
doilea război mondial era firesc ca francezii şi britanicii să tipărească aberaŃii că
germanii spintecau sugari, era la fel de firesc ca germanii antisemiŃi să publice
nelegiuirile evreului Suss”. (Vladimir Volkoff – Tratat de dezinformare, pagina 62-63)