3.

LINGVISTICĂ ŞI TRADUCTOLOGIE

LECTURI FILOLOGICE-3

IDENTITATEA LINGVISTICĂ A AROMÂNILOR DIN ROMÂNIA. CÂTEVA OBSERVAŢII Marian ANTOFI, magistru Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi, România
Résumé Ce travail se propose de souligner l’im broudja, l’affriquée dentale sonore / d, / devient /z /.

Aromâna se vorbeşte pe un teritoriu întins din Peninsula Balcanică (în Grecia, Albania, Republica Macedonia, Bulgaria, Serbia) şi în România. Este vorbită şi în alte ţări din Europa şi din alte continente (în Statele Unite, în Australia), unde grupuri sau familii izolate de aromâni au emigrat în perioade relativ recente. În România aromânii au venit în număr mai mare începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Între cele două războaie mondiale (în perioada 1921 – 1938), grupuri numeroase de aromâni au fost colonizate în Cadrilater, în judeţele Durostor şi Caliacra. În 1940, în urma cedării Cadrilaterului, aromânii s-au aşezat în judeţele Tulcea şi Constanţa, unde se găsesc şi astăzi. În prezent, numărul vorbitorilor aromânei este, în România, de aproximativ 50000 – 70000 [Saramandu, 6, 240]. Motivul principal al venirii în România a acestor grupuri a fost politica de deznaţionalizare practicată în sudul Dunării. Astfel, ca un singur exemplu, „recensământul oficial din Grecia, din 1928, înregistra laolaltă (daco)români şi aromâni în număr de 19.703 [...]. După o examinare severă a cifrelor şi informaţiunilor, ajungem la următoarele cifre cu privire la românii macedoneni: Grecia – 160000” [Românii de la sud de Dunăre, 40]. Din punct de vedere istoric, prima atestare sigură a aromânilor o menţionează Kedrenos, cel dintâi cronicar bizantin care îi pomeneşte, cu prilejul uciderii lui David (976), fratele împăratului bulgar Samuel. Pe atunci, aromânii locuiau în Macedonia, între Castoria şi Preaspa. În secolul al XIII-lea, numărul lor ajunsese, în Tracia, atât de mare, încât un alt istoriograf, Pachimeres, relatează că aşezările lor se întindeau de la Byza până aproape de Constantinopol şi că împăratul Andronic Paleologul, de teamă ca nu cumva ei, uniţi cu cumanii, să se îndrepte cu gânduri rele împotriva Bizanţului, în anul 1250, în mijlocul unei ierni cumplite, a trimis un corp de armată, format din aromâni, în Asia, unde cei mai mulţi au 59

pierit de frig şi din cauza climei. Tot în acelaşi veac, Niketas Acominatos Honiatul dă informaţii despre locuinţele lor din munţii Balcani şi Rodope, ajungând la sud până la Seas (Seres) şi râul Axios – Vardarul de astăzi – în apropierea căruia aveau şi un orăşel, Prosacus. Cel dintâi text datat în aromână este inscripţia lui Nectarie Tărpu (1731), care este o inscripţie pe o icoană de lemn găsită în Albania [Capidan, 6 şi urm.]. Se ştie foarte bine că limba română comună se diferenţiază, după secolele VII – X, datorită condiţiilor istorice, în dialecte de tip nordic (dacoromân şi istroromân), şi dialecte de tip sudic (aromân şi meglenoromăn). Această împărţire se face pe baza tratamentului africatelor în cele două tipuri de dialecte. Până a ne ocupa efectiv, din punct de vedere lingvistic, de acest aspect, ar fi mai potrivit să precizăm că însuşi dialectul aromân, care, cu toate eforturile, nu cunoaşte o variantă literară, normată, este determinat de existenţa mai multor grupuri de aromâni. Cele mai importante sunt : pindenii, grămoştenii, fărşeroţii, moscopolenii. Aceste grupuri de deosebesc prin particularităţi de grai, precum şi prin elemente specifice privind portul, muzica, unele obiceiuri etc. Este menţionat şi un grup al muzăchearilor – aromâni din câmpia Muzachia (alb. Myzeqe), din Albania, care, atât prin grai cât şi prin ocupaţie (păstorit), se încadrează la fărşeroţi. Se disting şi câteva grupuri mai mici : al aromânilor din Olimp (Grecia), al aromânilor din Beala de Sus şi Beala de Jos (sate în apropiere de Struga, Republica Macedonia), al aromânilor din localităţile Molovişte şi Gopeş (de lângă Bitolia, Republica Macedonia) [Saramandu, 6, 81]. Revenind la tratamentul africatelor, în cadrul dialectului aromân, acesta interesează, pe de o parte, fonetica istorică a aromânilor, iar pe de altă parte, descrierea tipologică a dialectelor româneşti. Astfel, particularitatea cea mai interesantă a aromânei

LECTURI FILOLOGICE-3

3. LINGVISTICĂ ŞI TRADUCTOLOGIE

(şi a meglenoromânei), care individualizează românitatea sud-est dunăreană, opunând-o celei nord şi nord-est dunărene, este tratamentul velarelor latineşti / k, g /+/ e, i /, devenite în aromână / ţ, d, / şi nu / ĉ, ĝ /, cum se întâmplă în dacoromână : cepa ţeápî ceapă caelum ţer cer marginem > arom márd,ini cf. drom. lit. margine gelu d,er ger Privitor la această evoluţie, numeroşi cercetători au încercat să găsească anumite explicaţii de ordin lingvistic. Astfel, Alexandru Philippide afirmă că „lucrul nu se poate explica decât numai dacă vom admite de la capul locului că altă dezvoltare au avut grupurile c + e, i, g + e, i în dacoromân decât în macedoromân” [Capidan, 322]. Philippide atribuie cauzele acestui tratament dublu unor obstacole fizice sau politice care ar fi împiedicat unificarea. O explicaţie deosebită o dă Gustav Weigand, care susţine că „din ce, ci latin s-a născut sunetul ts’. Din acesta pe de o parte am avut ts la aromâni şi meglenoromâni, pe de altă parte č la dacoromâni cu toate variantele regionale” [Capidan, 321]. De aceeaşi părere cu Gustav Weigand sunt şi Sextil Puşcariu şi W. Meyer-Lübke. Dimpotrivă, Ovid Densusianu crede că ts s-a dezvoltat din č. Deci / ţ / se arată, în elementele latine, înaintea vocalelor e şi i, atât în poziţie accentuată cât şi în poziţie neaccentuată : ţerŭ – cer, ţeară – ceară, ţiară di stup, ţeapă – ceapă, ţitate – cetate, ţerbu, ţirboańe – cerb, căprioară, cerboaică etc. Pentru cuvântul „pecingine”, „în Ohrida avem piţíndină atestat cu ţi din ti, ceea ce probează că la baza formei aromâne am avut ci, ca în dialectul dacoromân” [Capidan, 321]. De asemenea, în dialectul aromân ţ evoluează şi din labiovelara latinească qw urmată de e şi i : „ţer < quaero, -ere – cer, cu acest înţeles păstrat aproape numai în Codicele Dimonie, încolo «caftu» : «Dă-ń-lu ţi-s ţeru...š-cu ahtare zboară ţirù Iosif cuhma a Dumnidzălui – dă-mi-l ceţi cer...şi cu astfel de cuvinte ceru Iosif trupul lui Dumnezeu» [Codicele Dimonie, 82 / 14]; ţirere – cerere : «s-caftu ńică ţirere - îţi cer o mică cerere» ; «si-nţertà ...cu mul’area – se certa cu muierea»” etc. [Capidan, 321]. Ţinând seama de faptul că aromâna cunoaşte în câteva cuvinte şi tratamentul č, Florica Dimitrescu [Dimitrescu, 107] consideră că tratamentul ţ este 60 lat.

recent şi provine din neogreacă. Dar, ţinând cont de explicaţiile date de Theodor Capidan, ipoteza Floricăi Dimitrescu nu ni se pare demnă de a fi susţinută. Astfel, o pronunţie cu č în loc de ţ se întâlneşte în mod frecvent numai la aromânii din Olimp, destul de puţini, care, aflându-se sub permanentă influenţă grecească, ar fi trebuit, dimpotrivă, să păstreze pronunţarea cu ţ. De asemenea, „întrucât acelaşi fenomen se întâlneşte şi la megleniţi, el (tratamentul ţ) trebuie să fie vechi în graiul românilor din sud” [Capidan, 322]. De altfel, pronunţarea cu č pentru ţ este explicată în cele câteva cuvinte formate prin asimilare regresivă : čiršescu – cer, caut cu ardoare mare – „čiršašte tra nă scafă cu yin – cere, insistă pentru un pahar de vin”. Aici, iarăşi, avem dintro parte ţer, forma normală, din altă parte čiršesc – din cauza lui š următor. De asemenea, întâlnim formele : činušă sau čanušă – pentru ţinušă, čirešŭ – pentru ţirešŭ şi cireašă sau cereašă – pentru ţireašă, forme care se explică tot prin asimilare regresivă. Cuvântul cručišaluǐ – sau încručišaluǐ, ncručišaluǐ – derivat din cruţiš, ncruţiš, îl întâlnim şi cu ţ păstrat : ngruţišalui – cruciş. În acest cuvânt, care se păstrează sub două forme – cu ţ şi cu č – este evident că trecerea lui ţ la č s-a făcut sub influenţa lui –š final. Formele simple cruţe şi cruţiš nu l-au putut apăra de asimilarea regresivă la care a fost supus ţ [Capidan, 323]. De asemenea, africata č se întâlneşte în dialectul aromân în cadrul cuvintelor străine provenite din împrumuturi, mai ales din limba turcă, unde africatele prepalatale au o frecvenţă foarte mare [Caragiu-Marioţeanu, 330] : turc. ĉardak ĉirdak’i – cerdac ĉap > arom. ĉapî – pas ĝeb ĝepi – buzunar În linii mari, graiul vorbit de aromânii din Dobrogea este acelaşi, din punct de vedere fonologic, cu cel vorbit în Peninsula Balcanică. Totuşi, în cadrul diferitelor comunităţi aromâneşti din Dobrogea se disting unele particularităţi lingvistice. Astfel, pentru africata ţ se înregistrează următoarele situaţii: în silabă accentuată ţ’ (palatalizat) se păstrează la iniţială de cuvânt şi între vocale, în toate graiurile : ţérbu – cerb, ţeru – cer, ţinu – cinez, ţeápâ – ceapă, aţélu – acel, purţélu – purcel, luţi – luci, luţíri – lucire. La finală de cuvânt ţ’ se depalatalizează în toate graiurile ( cu excepţia celui pindean) : duţ – duci, faţ – faci, ĉiraţ – ucenici, servitori, nuţ – nuci etc. În cadrul alternanţelor că / ţ şi ţi / ţ’, ţ

3. LINGVISTICĂ ŞI TRADUCTOLOGIE

LECTURI FILOLOGICE-3

apare în câteva exemple în graiul moscopolenilor din Nisipari: cruţ – cruci, nuţi – nuci, şipţi – şipci – de la formele de singular crúţi, núcă, şipcă etc. În acest grai apare şi oscilarea între ţ şi ţ’, cu tendinţa de a le confunda : văţ – vaci, dar măčoţ – pisoi. În silabă neaccentuată în poziţie protonică, depalatalizarea lui ţ apare la moscopoleni şi grămoşteni (parţial), în cuvinte ca : ţâlar – celar, ţăsálă – ţesală, siţărăm – secerăm. În poziţie posttonică depalatalizarea este notată la moscopoleni în forme ca : máţănă – macină, seţără – sęáţiră. Aceste forme se datorează unui fenomen de asimilaţie vocalică : i – ă; ă – ă. În silabă neaccentuată finală ţ se păstrează în graiul moscopolenilor din Nisipari : bisériţi – biserici (ca la pindenii din Techirghiol), faţă de bisériţ în rest, de la singularul bisérică. De asemenea, în flexiunea nominală, în cadrul alternanţelor t / ţ, tă / ţ, ţ / ţ, ţ / ţă(â), are loc opoziţia ţ / ţ’, schimbare care apare parţial şi inconsecvent la moscopoleni şi fărşeroţi : morţ – morţi, mórţ, mórţâ – de la singularul mortu, mortu; porţi – porţi, porţ sau pórţâ, de la singularul poartă şi exemplele ar putea continua. Ţ mai apare în graiurile aromâneşti din Dobrogea şi prin intermediul palatalizării prin asimilarea timbrului palatal al consoanei care urmează (sau al vocalei scurte finale i) : ýáţri – doctori, din ýáţir / ýáţărį,sau ýáţrâ – de la singularul ýátru. „Înlocuirea lui ţ prin ţ’ la pluralul unor substantive nu este întâmplătoare : formele de plural s-au orientat după cele din dialectul dacoromân (subdialectul muntean). Exemplele apar în vorbirea moscopolenilor şi fărşeroţilor, al căror grai este mai apropiat de dacoromână şi marchează extinderea corelaţiei de timbru diezat / nondiezat” [Saramandu, 5, 118–119 şi 121–123]. Africata dentală surdă ţ mai apare în graiurile aromâneşti din Dobrogea şi printr-un proces de africatizare a fricativei s, întâlnit în unele cuvinte moştenite precum naţu – gurgui (grămoşteni şi, parţial, moscopoleni) / nasu; ţápâ – sapă (grămoştenii originari din Bulgaria) pentru sápă în rest; ţapu – sapu – (grămoştenii originari din Bulgaria) pentru sapă în rest [Saramandu, 5, 129– 130]. Ţ apare şi în locul sonorei d, şi ilustrează neutralizarea corelaţiei de sonoritate la finală absolută. Caracterizează în general vorbirea grămoştenilor şi a pindenilor nordici (nu apare la fărşeroţi, moscopoleni şi pindenii sudici). În 61

Dobrogea, acest fenomen apare cu consecvenţă la grămoştenii din Beidaud, Cobadin, Nicolae Bălcescu (originari din Jugoslavia şi Bulgaria) şi inconsecvent la grămoştenii din Lăstuni, Sarghiol de Deal (originari din sudul Bulgariei şi din Grecia) şi la pindenii din Tariverde (originari din nordul Greciei). Astfel, apare în flexiunea nominală la formele de singular ale substantivelor : ńeţu – miez, pentru ńed,u. Pentru forma gurmáţu – grumaz,în loc de gurmád,u, ar fi posibilă o contaminare cu máţu – maţ. La pluralul substantivelor, ţ apare în cadrul alternanţelor morfonologice d / d,, g, d,etc. : braţ – brazi, doţ – cergi, faţ – fagi, furníţ – furnici, lusk’íţ – aşchii, ńeţ – miezuri, pârpoţ – ciorapi, forme care intră în opoziţie cu brad,, dod,, fad,, furnid,, įed,, lusk’id,, ńed, etc. [Saramandu, 5, 126]. De asemenea, în cadrul flexiunii nominale, ţ apare în locul lui d,, la pluralul în – (e)ád, al unor cuvinte împrumutate din turcă şi greacă, care se termină la singular, în vocală accentuată : -ă, -e, -i, -o : bâhĉáţ / bâhĉád, – grădini; câlfáţ / câlfád, – calfe; ĉifĉáţ / ĉifĉád, – plugari; yranbeáţ / yrang’áţ / yrang’ád, – miri; k’iláţ / k’ilád, – kilograme; pâĉáţ / pâĉád, – piftii; tinĝireaţ / tinĝiread, – cratiţe. Pentru aceste cuvinte formele de singular sunt următoarele : bâhĉé, câlfă, ĉifĉí, yrambó, k’iló, pâĉé, tinĝiré. În câteva grupuri consonantice are loc şi trecerea lui ţ la s, fenomen ce caracterizează vorbirea aromânilor din grupul sudic (pindeni şi grămoşteni din Grecia, fărşeroţi) : másnu – macin („fonetism” pindean) / máţinu (în rest); psânu – puţin (pindeni, grămoşteni din Grecia), faţă de pţânu (ceilalţi grămoşteni) – puţănu (fărşeroţi, moscopoleni); supsâri – subţire (grămoşteni din Grecia, fărşeroţi) pentru supţấri (grămoşteni, moscopoleni). Întrun singur cuvânt este atestată trecerea lui ţ la ĉ în graiurile aromâneşti din Dobrogea, fenomen care se explică prin asimilare : ĉirńiĉu – dud, čiriču, ĉarńiĉanu faţă de ĉarńiţanu [Saramandu, 5, 124]. Consoana africată dentală sonoră ţ se menţine de asemenea în graiurile aromâneşti vorbite în Dobrogea. Şi în cazul acestei consoane se remarcă alternanţa dintre forma nepalatalizată d, şi cea palatalizată d,’, fapt care ilustrează tendinţa de a identifica două consoane pe care sistemul alternanţelor morfonologice şi conştiinţa etimologică nu le mai pot menţine distincte. Astfel, în silabă accentuată d,’ apare în toate graiurile la iniţială de cuvânt : d,eánă – culme, d,em – gem,

LECTURI FILOLOGICE-3

3. LINGVISTICĂ ŞI TRADUCTOLOGIE

d,íniri – ginere etc., şi între vocale (în silabă medială şi finală : d,ind,íi – gingie, ndrid,ęári – pregătire, únd,em – ungem, fud,i – fugi, und,í – se aseamănă (perfect simplu). La finală de cuvânt d,’ apare numai în graiul pindenilor din Techirghiol : bad,i – bagi, fad,i – fagi, fud,i – fugi, múld,i – mulgi. La ceilalţi aromâni se depalatalizează devenind d, : bad,, fad,, fud,, múld,(â), strúnd,(â) etc. În silabă neaccentuată d,’ se păstrează în graiul pindenilor în poziţie protonică : d,ind,íi – gingie, d,inúcl’u – genunchi şi în poziţie posttonică : lánd,iţu – bolnav, márd,ini – margine. În celelalte graiuri se produce depalatalizarea, atât în poziţie protonică cât şi posttonică : d,ămbidă – furculiţă, faţă de ţimbidă (moscopoleni); d,ănd,íi – gingie / dindíi (în rest); d,ănúcl’u – genunchi (pretutindeni, cu excepţia pindenilor), lănd,ăţu – bolnav / lănd,iţu (în rest); sând,â – sânge („fonetism” grămoştean) / sând,i, sănd,i (fărşeroţi şi moscopoleni) [Saramandu, 5, 120-121]. Africata dentală sonoră d, apare şi ca urmare a sonorizării lui ţ, fenomen care caracterizează graiul aromânilor care au avut un contact mai intens cu neogreaca : pindeni, fărşeroţi, grămoşteni din Grecia : - la iniţială de cuvânt : d,ămbídă – furculiţă / ţimbídă - în poziţie intervocalică : câd,ârós – creţ / căţărós; veveríd,ă – veveriţă / viviriţâ, virviriţâ - în poziţie finală : tuşad, – tuşiţi (pindeni sudici) / tuşáţ (în rest). Tot o influenţă neogreacă este şi sonorizarea lui ţ în cadrul grupului nazală + oclusivă, fenomen ce este caracteristic graiului pindean : când,ă – cânţi, dínd,â – dinţi, frimínd,â – frămânţi, mind,ál’ – mărunţiş, mind,â – minţi (sustantiv la plural), múnd,â – munţi, murmínd,â – morminte, nd,apu – înţep, nd,érnu – cern. Fenomenul apare izolat şi în celelalte graiuri : bắnd,â – bănci (de la singularul bángâ) / bânţ (de la singularul báncă); k’itánd,ă – chitanţă / k’itánţă; palánd,ă – palanţă. Consoana d, se mai întâlneşte în graiurile aromâneşti din Dobrogea şi în locul unui z,,printr-un fenomen de hipercorectitudine, în câteva cuvinte împrumutate : ańurd,éscu – miros – verb (grămoşteni, fărşeroţi din Grecia) / ańurzéscu; d,ard,alinâ – zarzără / zarzalinâ, zerdalíe; d,ârd,âváti – zarzavat (pindeni nordici, grămoşteni), pentru zărzăváti (pindeni sudici, moscopoleni) [Saramandu, 5, 123-124 şi 133]. În unele graiuri, africata dentală sonoră d, 62

evoluează către z, ca în graiul aromânilor pindeni din Tariverde, trecând printr-o formă intermediară z : búz,ă – buză; iez, – iezi; mâr,zeáuâ – mărgea; plânz,éţ – plângeţi; z,ęáiitu / deget. În vorbirea moscopolenilor această evoluţie ajunge până în stadiul z, transformare care poate fi pusă în legătură cu formele analoage din dacoromână : ńezu – miez / ńed,u (în rest); pắnză – pânză / pând,ă (în rest); ţinézu – cinez / ţinu (în rest); văzúi – văzui / vid,úi (în rest). Apare, de asemenea, şi la forma articulată a substantivelor terminate în d, (la singular sau plural) : arăzli – rânduielile / forma nearticulată arăd,, cu singularul arád,ă; udázl’i – odăile / forma nearticulată udád, cu singularul udá; ńézlu – miezul / forma nearticulată ńedu [Saramandu, 5, 128]. În cadrul graiurilor aromâneşti din Dobrogea se întâlnesc şi alte câteva particularităţi, cum ar fi : - ţ(d,) : ĝ, transformare petrecută în cuvintele împrumutate din limba greacă şi care reprezintă cazuri de hipercorectitudine: ĝíbri – tescovină pentru ţípuri, ğunğunáru – bondar, ğuğunáru pentru d,ind,ináru - z : ĝ, în arĝuháii – cerere, petiţie faţă de arzuálă, arzuúali - nĝ : ĝ. Reducerea dentalei nazale în cadrul grupului nĝ se explică prin disimilare în ğuğunáur – greier, jujunár (grămoşteni, fărşeroţi) faţă de ğunğunáru [Saramandu, 5, 124, 134 şi 101]. În această ordine de idei, mai pot fi menţionate cu folos multe alte particularităţi care, de fapt, menţin viu dialectul aromân. Concluzie Trăitori într-o mare de populaţie dacoromână, cu particularităţi fonetice diferite, aromânii din Dobrogea reuşesc să-şi păstreze identitatea lingvistică, deşi sunt de mult timp consideraţi (daco)români. În mod fericit, comunităţile, până acum extrem de închise, ale acestor oameni – închise doar din motive politice, până în 1989 – încep să se impună în viaţa publică românească, şi, de ce nu, europeană, prin valorile morale pe care le-au cultivat în pofida unor condiţii sociale nu tocmai favorabile. Referindu-ne la „minorităţi naţionale” – aşa cum aromânii doresc să fie consideraţi – în perspectiva integrării în Uniunea Europeană trebuie să luăm cu noi tot ceea ce este mai bun ca valoare identitară reprezentativă.

3. LINGVISTICĂ ŞI TRADUCTOLOGIE
Referinţe bibliografice: 1. Capidan, Theodor, Aromânii, dialectul aromân. Studiu lingvistic. Bucureşti : Monitorul Oficial, Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, 1932. 2. Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Compendiu de dialectologie română (nord şi sud dunăreană), Bucureşti : Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975. 3. Dimitrescu, Florica, Contribuţii la istoria limbii române vechi, Bucureşti : Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1973. 4. Românii de la sud de Dunăre. Arhiva M.A.E., fond

LECTURI FILOLOGICE-3
71/1920 – 1994, vol. 159, f. 12–18. 5. Saramandu, Nicolae, Cercetări asupra aromânei vorbite în Dobrogea. Fonetica. Observaţii asupra sistemului fonologic. Bucureşti : Ed. Academiei R.S.R., 1972. 6. Saramandu, Nicolae, Romanitatea orientală, Bucureşti : Ed. Academiei Române, 2004.

Data prezentării articolului: 10.10.2006 Recenzent: Elena PRUS, prof. univ. ad interim dr. hab., ULIM

63

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful