PSIHOLOGIA

COMPORTAMENTULUI
DEVIANT
Avem nevoie de reguli/norme
de conduită?

 Normele sunt menite să asigure regularitatea

vieţii sociale.
 Prevederile normative pot lua forma:
- interdicţiilor,
- recomandărilor,
- modurilor de a face un lucru sau de a realiza
o activitate (normele tehnice sau modelele de
conduită în diferite situaţii).
 Nimeni nu e complet liber.
 Noi interiorizăm de timpuriu regulile de conduită,
astfel încât ele devin a doua noastră natură, iar
atunci când acţionăm potrivit lor putem să nu fim
conştienţi de acest lucru.
 Normele şi valorile asigură un grad ridicat de
certitudine cu privire la ceea ce trebuie să
aşteptăm din partea celorlalţi.
 Funcţionalitatea normelor şi comportamentul
conformist asigură sentimentul securităţii
personale/colective şi predictibilitatea acţiunii
sociale.
Varietatea comportamentului
deviant este extrem de mare

 Unele acte deviante sunt supuse reprobării

sociale, în timp ce altele sunt sancţionate
penal. De aceea, actele deviante – extrem de
variate – nu se bucură de aceeaşi atenţie din
partea cercetătorilor domeniului.
Există persoane care se conformează
normelor întotdeauna sau suntem, într-o
măsură mai mare sau mai mică toţi
devianţi?

 Majoritatea oamenilor dispun, cel mai adesea,

de mijloacele psihologice (cognitiv-afective) şi
de condiţiile sociale necesare unei bune
adaptări la mediul socio-cultural.
 Conformarea se datorează şi structurilor
controlului social.
 Ce se întâmplă însă cu oamenii care nu se
conformează?
I. UNITATEA ŞI DIVERSITATEA
COMPORTAMENTULUI
DEVIANT
1.1. ADAPTARE versus
INADAPTARE

 ADAPTAREA constă în ansamblul reacţiilor

prin care un individ îşi ajustează structura
sau comportamentul pentru a putea răspunde
armonios condiţiilor de mediu şi noilor
experienţe.

 Adaptarea = asimilare+acomodare
 INADAPTAREA înseamnă
imposibilitatea unei persoane de a-şi
satisface propriile nevoi şi pe cele ale
anturajului, de a-şi însuşi şi juca un rol
normal în societate.

 În cazul inadaptării, competenţa

interpersonală şi eficienţa în activitate
scad simţitor.
Adaptarea/inadaptarea

se realizează la prezintă următoarele

nivel: forme:

 Biologic,  Familială
 Psihologic,  Şcolară
 Social.  Profesională
Caracteristicile persoanei bine
adaptate (Derlega şi Janda, 1978)

 Capacitatea de a percepe acurat realitatea;

 Capacitatea de a valorifica experienţele

anterioare şi a planifica viitorul;

 Capacitatea de a se implica activ profesional

si de a avea satisfacţii în muncă;
 Capacitatea de a întreţine relaţii sociale
satisfăcătoare şi de a atinge intimitatea
relaţională;

 Capacitatea de a simţi şi exprima o

gamă largă de emoţii/sentimente;

 Capacitatea de a se percepe pe sine şi

pe ceilalţi într-o manieră pozitivă.
“Sindrom general de adaptare”
(H. Selye, 1984)

 reacţia de alarmă,

 stadiul de rezistenţă,

 stadiul de epuizare.
Stadiile procesului adaptării/
inadaptării la J. Starobinski
Mecanismele de apărare ale eului
(microacţiuni desfăşurate la nivel intra-
psihic, spontan şi inconştient)

 Refularea
 Negarea
 Raţionalizarea
 Regresia
 Proiecţia
 Introiecţia
 Autoagresarea sau deturnarea spre sine
 Formarea reacţională
 Sublimarea
Devierile de comportament:
 Reprezintă dezechilibrul psihic sau echilibrul parţial care implică
modificări, cu precădere, în sfera emoţional-volitivă ale
personalităţii, ca urmare a unor structuri morbide de natură
sociogenă şi/sau a unor tulburări morfo-funcţionale ale
organismului, în mod deosebit, a creierului.

 Cauzalitate endogenă şi exogenă.

 În cazul proceselor exogene:

Stimul > Reacţii de inadaptare > Devieri de comportament.

 În cazul proceselor organice sau endogene:

Tulburări organice > Devieri de comportament > Efecte de

inadaptare
1.2. DEVIANŢA: PLURALITATEA
PERSPECTIVELOR ŞI CRITERIILOR DE
DEFINIRE

Definiţii:
 În sens restrâns, devianţa constă în
multitudinea comportamentelor ale căror
caracteristici apar mai mult sau puţin
ofensatoare, reprobabile, condamnabile şi
care generează sau ar genera dacă ar fi
descoperite dezaprobare, ostilitate şi diferite
sancţiuni faţă de autorii acestora.
 În sens larg, devianţa poate fi definită prin
anumite comportamente, moduri de a
gândi şi identităţi ale căror caracteristici
apar reprobabile şi care atunci când sunt
descoperite generează respingere,
dezaprobare sau diferite sancţiuni sociale
şi/sau penale.
 analiza la nivel macro- şi cea la nivel
microsocial;
 conceptul de “devianţă” a fost propus de
către Thorsten Sellin (1938);

 Perspective: Paradigme:
- Sociologică, - Pozitivistă,
- Juridică, - Constructivistă.
- Psihopatologic şi medico-legal,
- Psihosocială,
- Psihologică.
 1. Criteriul statistic
 devianţa este abaterea semnificativă de la media
comportamentelor celorlalţi (Jaques Adolphe Quételet :
“Omul normal este omul mediu”).

Avantajul utilizării unui criteriu obiectiv (care poate fi stabilit

empiric: medie, mediana, modul)

Limite:
 iau ca etalon al normalităţii comportamentul majorităţii.
 implică, din punct de vedere metodologic, utilizarea unor
scale
 drept efect logic al utilizării criteriului statistic a apărut
conceptul de „devianţă pozitivă”,
 nu pot fi aplicate decât la cazurile observabile, nu şi la
bolnavii psihic.
2. Criteriul normativ
 Devianţa este o conduită ce dezamăgeşte o
aşteptare, ce încalcă/neagă o normă sau o valoare
socială.
 Normele reprezintă prescripţii ale acţiunii sau repere
ideale ale comportamentului.
 Funcţiile normelor sociale:
- asigură relativa predictibilitate a acţiunii umane şi
sociale;
- orientează sociabilitatea umană în sens dezirabil;
- conferă un caracter raţional;
- asigură legitimitatea, eficienţa şi corectitudinea C.
 Un act deviant este înainte de toate un act
blamat.

 Avantaje: existenţa obiectivă a normelor, baza

lor consensuală şi faptul caracterul lor
democratic.

 Limite:
 norma nu se identifică cu conduita;
 majoritatea aşteptărilor, normelor şi valorilor nu
formează blocuri omogene uşor de recunoscut;
 normele pot varia de un grup la altul, de la o
zonă culturală la alta.
3. Criteriul magnitudinii şi
gravităţii actului deviant
 devianţa este o conduită pe care membrii unei societăţi o
consideră atât de rea şi de periculoasă încât elaborează
sancţiuni speciale (juridice) împotriva ei;

 cele mai grave infracţiuni (Dan Banciu şi S.M.

Rădulescu, 1994), în opinia publicului românesc sunt (în
ordinea lor descrescătoare): violurile, omuciderile,
corupţia (sau crima organizată), furturile, alcoolismul,
traficul cu arme, afacerile ilicite, delincvenţa juvenilă,
traficul şi consumul de droguri, homosexualitatea şi
prostituţia.
Avantaje: identice cu cele de la criteriul normativ.
Limite:
 în viaţa socială nu există un singur
comportament conform cu norma sau contrar
normei, ci o mare varietate a acestuia.
 ambiguitatea conceptelor de magnitudine sau
periculozitate. Pentru simţul comun,
periculozitatea este o anomalie a moralităţii, în
timp ce pentru criminologie ea reprezintă un
criteriu clar de stabilire a răspunderii penale. De
asemenea, expertizele psihiatrice, utilizate în
criminologie, transferă noţiunea de
periculozitate la nivelul personalităţii infractorilor,
sugerând teza aşa-numitei “personalităţi
periculoase”.
4. Criteriul reacţiei sociale
 Devianţa nu este o proprietate inerentă unor
comportamente, ci o calitate atribuită de
anturaj în funcţie de convenienţele sociale.
Etapele definirii:
 a) interpretează un comportament ca fiind
deviant,
 b) definesc persoanele care se comportă
diferit ca deviante şi
 c) le aplică un tratament aparte.
Avantaje: devianţa nu depinde doar de
comportamentul indivizilor.

Limite:
 fiecare grup particular are propriile sale definiţii
asupra normalităţii sau devianţei, iar această
relativitate este o sursă de ambiguitate;
 nu explică devianţa secretă;

 criteriile obiective în definirea devianţei sunt

înlocuite cu unul subiectiv;
 sunt omise cauzele iniţiale ale genezei devianţei,
accentul fiind pus doar pe consecinţele acesteia
(definiţia, sancţiunea, reacţia publicului).
5. Criteriul medical
 devianţii sunt indivizii incapabili să respecte normele
sociale, datorită deficienţelor lor fizice sau psihice
(deficienţii, psihoticii, psihopaţii etc.).
 bolnavul se abate prin conduita sa de la cerinţele
normalităţii incluse în noţiunea de sănătate
fizică/psihică, valorizată într-o anumită societate (dar
poate comite şi abateri de la normele juridice).
 boala este singura formă de “devianţă legitimă” (T.
Parsons).
Avantaje: boala ca abatere normativă involuntară
Limite:
 devianţa este confundată cu patologicul sau
anormalitatea;
 persoana patologică este prezentată prea des
ca ne-fiind liberă să-şi aleagă preferinţa sau
conduita;
 nu ţine seama, suficient de mult, de faptul că
societatea este aceea care stabileşte liniile de
demarcaţie ale devianţei, psihiatrii având doar
sarcina stabilirii cauzalităţii clinice.
1.3. DEVIAŢA COMPORTAMENTALĂ:
CONCEPT ŞI FENOMEN
Caracteristicile conceptului de devianţă sunt:
- ambiguitatea, complexitatea şi extensia:
abcd
Absenţa controlului Prezenţa c.v.
voluntar
a. Bolnavii mintal şi deficienţii fizic.
b. Indivizii cu tulburări de comportament (de ex., alcoolicii,
toxicomanii, persoanele cu nevroze, psihopatii sau
tulburări de caracter).
c. Transgresorii (devianţii care încalcă în mod conştient,
voluntar o normă a cărei valabilitate o acceptă:
majoritatea delincvenţilor violează norme a căror
legitimitate o recunosc şi admit).
d. Devianţii subculturali (nonconformiştii la R. Merton,
minorităţile active la S. Moscovici).
Fenomenul devianţei are unele caracteristici de bază precum:
 Universalitate (omorul voluntar, incest, viol, furt),
 Variabilitate (diferă de la o epocă sau societate la alta)
 Relativitate:

1. Pentru a fi etichetat ca deviant şi sancţionat, un act trebuie mai întâi

să devină vizibil celorlalţi.
2. Un comportament poate să apară într-un context normativ ca
deviant, iar în altul nu.
3. Un act poate să apară într-o anumită situaţie ca deviant, iar în alta
nu (în cadrul aceluiaşi context normativ).
4. Un act va fi socotit sau nu deviant în funcţie de status-rolul autorului
său.
5. Un act apare va fi socotit ca deviant sau nu în funcţie de modificările
atitudinii majorităţii populaţiei.
6. Un act apare ca deviant atunci când cei înzestraţi cu puterea de a
defini devianţa (în primul rând oamenii politicii şi diversele categorii
de specialişti) au un interes să facă acest lucru.
1. 4. “DEVIANŢA” ŞI CONCEPTELE
APROPIATE EI

1. Devianţă - problemă socială.

 problema socială este definită ca o stare colectivă
indezirabilă, circumscrisă unui spaţiu particular definit,
care apare într-o anumită perioadă a dezvoltării.
 Exemple: sărăcia (românii cu salariu mediu aflându-se
sub pragul minim al sărăciei cu cca. 0.50 de cenţi, în
august 2002), şomajul (cu precădere în unele judeţe),
corupţia, infracţionalitatea, scăderea autorităţii statului
etc.
Problema socială
Devianţa socială
Delicvenţa
2. Devianţă – anormalitate
 Psihiatria tradiţională identifică adeseori devianţa cu
anormalitate. Ea localizează de cele mai multe ori
fenomenul de devianţă la nivelul unei adaptări deficitare
a individului deviant la exigenţele vieţii familiale,
profesionale şi sociale.
 Psihiatria actuală consideră că boala psihică apare din
convergenţa factorilor interni şi externi care afectează
echilibrul psihic.
 În timp ce anormalitatea reprezintă un fapt particular,
ce caracterizează evoluţia structurii personalităţii şi a
comportamentului în contextul situaţiilor stresante,
fenomenul devianţei reprezintă, un fapt social care-şi
are originea în modul de funcţionare al societăţii.
V.T. Dragomirescu (1976) aprecia că, putem deosebi
următoarele aspecte etiopatogenice ale
comportamentului deviant antisocial:

 comportamentul motivat patologic, pentru care se

impun măsuri permanente de ordin curativ;
 comportamentul potenţat (sensibilizat) patologic,
pentru care se impun măsuri speciale, diferenţiate;
 comportamentul declanşat patologic, pentru care
sunt indicate în primul rând măsurile cu caracter
preventiv;
 comportamentul exacerbat al unui fond patologic în
stare de latenţă şi pentru care, pe lângă măsurile
preventive, se impun uneori măsuri curative
diferenţiate.
3. Devianţă - anomie
 Dacă devianţa însemnă abaterea de la norme, anomia presupune
absenţa acţiunii regulatorii a normei.
 Durkheim: Anomia este starea de dezordine normativă care împiedică
indivizii să-şi dezvolte comportamentul în funcţie de repere clare şi
precise. Ea reprezintă o patologie de tranziţie şi nu o stare funciară.
 Robert Merton (1968): Anomia este starea patologică a societăţilor
moderne. Anomia rezultă din ruptura dintre scopurile culturale şi
mijloacele instituţionale sau legale de a le transpune în realitate.
 Anomia este direct implicată în procesul producerii devianţei
comportamentale, iar anomia socială generează şi întreţine anomia
psihologică.
 Alienarea (M. Seeman ) cuprinde următoarele 5 dimensiuni:
- lipsa de putere sau credinţa că nu poţi controla rezultatele acţiunilor tale;
- lipsa de sens sau starea de confuzie în legătură cu modul de orientare a
vieţii;
- izolarea socială sau lipsa de adeziune le credinţele şi idealurile grupului
de apartenenţă;
- înstrăinarea de sine sau incapacitatea de a controla propriul destin;
- anomia sau confuzia valorilor, lipsa normelor şi principiilor sau credinţa
că obiectivele dezirabile pot fi atinse numai prin acte nelegitime,
imorale.
4. Devianţă – marginalitate

 Termenul a fost pentru prima dată utilizat, sub forma “individului

marginal”, de R. Park în 1928, fiind ulterior dezvoltat de E.
Stonequist, în 1937.
 Marginalitatea se referă la o poziţie socială periferică, de izolare a
indivizilor sau grupurilor cu acces drastic limitat la resursele
economice, politice, educaţionale, şi comunicaţionale ale societăţii.
 Sursa marginalizării se află în modul de organizare al unei societăţi.
 Psihologic, marginalizarea corespunde unui conflict intrapsihic,
rezultat din frustrarea resimţită ca urmare a contradicţiei existente
între procesul socializării primare şi cel al resocializării, între zestrea
culturală deja asimilată şi cea care caracterizează sistemul cultural
normativ în care persoana doreşte să se integreze.
 Marginalizarea are ca efect izolarea socială, alienarea, inadaptarea,
neintegrarea socială, dezorganizarea familie etc. Grupurile
marginale (compuse din noii veniţi într-un grup social sau
organizaţie) includ: imigranţi, persoane inadaptate, săraci, şomeri,
minorităţi etnice puternic discriminate, deficienţi, bolnavi psihic,
delincvenţi.
1.5. FUNCŢIILE DEVIANŢEI
1. T. Parsons (1951):

În raport cu procesul socializării, devianţa

îndeplineşte funcţii pozitive. Reacţiile devianţilor pot fi:
 contestarea din interior a statutului marginal şi a
motivelor marginalizării: induce schimbarea socială
 indiferenţa: asigură întărirea coeziunii grupului

În cadrul interacţiunilor sociale, devianţa perturbă

procesul comunicării, favorizând evoluţia spre
disoluţia relaţiilor sociale. În acest sens, devianţa
devine generatoare de stări şi fenomene patologice.
2. E. Durkheim identifica patru funcţii
importante ale actelor deviante, toate
pozitive prin finalitatea lor:

 marchează graniţele comportamentului

permisiv;
 întăreşte forţa morală a comportamentului
considerat acceptabil de societate;
 măreşte solidaritatea socială;
 generează schimbarea socială.
 3. Robert Merton: deviaţa ca produs al
conflictului dintre scopuri culturale şi
mijloace instituţionale.

Moduri de adaptare Scopuri Mijloace

1. Conformitate + +
2. Inovaţie + -
3. Ritualism - +
4. Evaziune (sau Retragerea) - -
5. Răzvrătire (sau Rebeliune) + +

Funcţiile devianţei:
 schimbarea societăţii: cei definiţi ca devianţi pot
deveni la un moment dat eroii viitorului.
 funcţie cathartică, deoarece devianţa asigură
eliberarea de tensiune, chiar dacă numai temporar.
4. Albert Cohen (1966): sinteza funcţiilor devianţei.

- patru funcţii pozitive (asemănătoare celor enunţate de

Durkheim):
 definirea şi clarificarea riguroasă a normelor, în scopul
înlăturării ambiguităţii acestora;
 creşterea solidarităţii emoţionale a grupului;
 producerea unor schimbări necesare în sistemul social;
 considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă decât
devianţa.
- trei funcţii negative:
 eliminarea motivaţiilor de conformare a membrilor societăţii;
 subminarea încrederii necesare în autoritatea normelor
societăţii;
 reducerea interdependenţei necesare pentru funcţionarea
normală a sistemului social şi dezvoltarea unor conflicte între
rolurile sociale.
2. CATEGORIILE DEVIANŢEI ŞI REACŢIILE FAŢĂ
DE TRANSGRESORI
2.1. CLASIFICAREA TIPURILOR DE DEVIANŢĂ

1. În funcţie de natura efectelor sociale ale devianţei (J. Fichter):

 devianţa pozitivă,
 negativă şi
 neutră.
2. În funcţie de magnitudinea şi gravitatea actelor deviante (J.A.
Perez, 1996):
 devianţa gravă şi
 devianţa lejeră, mai puţin gravă.
3. În funcţie de etichetarea sau nu actelor deviante (Edwin
Lemert, 1951):
 devianţa primară (faptul de a încălca o normă),
 devianţa secundară (sau recunoaşterea oficială a acestei
încălcări de către o instanţă desemnată în acest scop).
4. În funcţie de “transparenţa” conduitei deviante:
 devianţa deschisă
 devianţa ascunsă sau secretă.
5. În funcţie de domeniul de manifestare al
devianţei:
 devianţa penală, sexuală, politică, religioasă,
familială autodistructivă, morală.
6. În funcţie de numărul celor implicaţi în
realizarea actului deviant:
 devianţa individuală,
 devianţa de grup,
 devianţa organizaţională.
7. În funcţie de sănătatea psihică a deviantului:
 devianţa “normală”,
 cea “patologică”.
3. TEORII EXPLICATIVE
3.1. NIVELE DE INTERPRETARE ALE
COMPORTAMENTULUI DEVIANT

 Primul nivel: teoriile cauzale. De ce anumiţi indivizi

sunt mai înclinaţi decât alţii să violeze normele
sociale?
 Al doilea: teoriile cauzale comprehensive ale
devianţei. De ce unii indivizi se centrează pe a fura,
iar alţi pe a ucide sau pe suicid?
 La al treilea nivel: teoriile non-cauzale ale
devianţei. Cum se desfăşoară acţiunea criminală?
 III.2. Teoriile cauzale
1. Precursorii
 Beccaria (1764): corp de legi scrise şi pedeapsa
proporţională cu delictul
 Pinel (1801): teoria psihopatiei
 Gall (1810-1819): a intuit ideea localizării cerebrale
 Quételet (1835): autorul noţiunii de “om mediu”;
delincvenţa = cost fix pe care societatea trebuie să-l
plătească pentru imperfecţiunile ei; legea termică
 Lombroso (1876): comportamentul criminal e determinat
ereditar; identificarea prin stigmate fizice, fiziologice şi
psihologice
 Garofalo (1885): criminalul şi anormalitatea morală (lipsa
milei, cinstei, altruismului)
2. Teoriile biologice
 Teoria etologică (Lorenz, 1952) :
- indivizii agresivi îşi sporesc şansele de a supravieţui
- agresivitatea are o bază biologic-instinctivă;
 Sociobiologia: valenţele adaptative ale a.
 Teoria aberaţiilor cromozomiale:
xxy: sindromul Klinefelter (5-10 ori mai frecvent la
criminali, transgresiuni polimorfe, cu prep. devianţei
sexuale)
xxx: sindromul triplu X (inteligenţă redusă)
xyy: sindromul dublu Y (inteligenţă medie sau la limită,
labilitate psihică şi comportament agresiv, e mai
frecvent şi a fost descoperit în mediul penitenciar)
 Modelul neurobiologic: structurile anatomice şi
neurochimice ale a.
- Formaţiuni nervoase: disfuncţiile lobului temporal,
diecefalului, a centrilor amigdalei, lobului frontal şi
ale sistemului limbic (deteriorare procesării
informaţiilor cu un puternic ecou afectiv) etc.
Agresivitatea: stereotipă (tulb. hipotalamus)
afectivă (tulb. lob temporal)
impulsivă (tulb. lob frontal)
- Particularităţile sistemului nervos: funcţionarea
neurotransmităţilor (S , D ), raportul excitaţie-
inhibiţie etc.
- Rolul glandelor endocrine, al testosteronului.
3. Teoriile biopsihologice
 Teoria excitaţiei (Eysenck, 1967), 2 circuite
nervoase:
- bucla cortico-reticulată (cortex, talamus, sist.
reticular ascendent): rol în creşterea excitaţiei
corticale + procesare informaţiilor = baza I/E;
la introvertiţi excitaţia e mai rapidă şi intensă; E au
un nivel cronic relativ scăzut de excitaţie, iar I Au un
nivel cronic ridicat al excitaţiei
- bucla viscero-corticală (cortex şi sist. limbic):
controlează reactivitatea emoţională, în situaţii de
stres): sistem excitabil la nevrotici şi mai puţin la
cele mai stabile nervos
- Concluzii: 1. Condiţionare mai grea la E, 2. E caută
stimularea şi 3. SN au un autocontrol bun, N sunt
mai agresivi, au reacţii impulsive, excesive.
 Teoria sensibilităţii la întărire (J.A. Gray, 1981,
1991) utilizează 2 axe:
- impulsivitatea: extaversiune ridicată şi un anumit
gard de nevrozism
- anxietatea: nivel ridicat de nevrozism şi un anumit
gard de extaversiune
- Sistemul inhibiţiei comportamentale: uşor de activat
la anxioşi, mai introverţi, care reacţionează mai
rapid la stimulii periculoşi (răspund bine la
pedeapsă)
- Sistemul activării comportamentale: mai uşor de
activat la impulsivi (furia domină panica), sensibili la
recompense (răspund bine la recompense).
 Teoria lui Zuckerman (1991): nu există un
izomorfism între trăsăturile de personalitate şi
sistemele cerebrale.
- o super-trăsătură de personalitate: căutarea
nesocializată a emoţiilor: dezinhibiliţie în situaţii
criminale (cu RÎ şi PÎ)
- creşte excitaţia corticală la stimulii tot mai
intenşi
- Dopamina ridicată şi serotonina scăzută în
situaţii de stimulare intensă; nivel ridicat de
testosteron
Teoriile constituţionale: > tipuri constituţionale
Tipul constituţional= tip somatic + tip psihologic
 Teoria constituţională a lui Kretschmer
Tip somatic Tip psihologic Tend. spre boală/devianţă
picnic ciclotim b. maniaco-depr./c. tardivă
astenic schizotim schizofrenie /patrimonială
atletic tip “vâscos” epilepsie /cu agresivitate Î

 Teoria constituţională a lui Sheldom

Tip psihologic Tip somatic
endomorf visceroton
ectomorf cerebroton
mezomorf somatoton (60,1% - delincvenţi (30, 7%))
4. Teoriile psihanalitice
Freud – agresivitatea se impune individului
 Teoria instanţelor psihice: infractorul are un
supraeu slab şi o insuficientă coerenţă a eului
& slaba capacitate de sublimare sau absenţa ei
 Teoria pulsiunii: impuls, puseu, presiune;
pulsiunea vieţii şi a morţii
Aichorn: delincvenţii au o predispoziţie spre
antisocialitate (delincvenţa latentă) şi
urmăresc compulsiv recompensele.
Abrahamsen: d. manifestă pulsiuni distructive
(datorită abuzului în familie)
Alexander şi Staub: teoria criminalului
nevrotic
 oamenii sunt ne-adaptaţi de la naştere
 primul act rebel: violarea normelor
curăţeniei
 diferenţele mai vizibile de la 4-6 ani
 criminalitatea este atribuită nevroticilor
Friedlander: presiunile prea mari asupra
sinelui sunt generatoare de devianţă
 3 etape ale adaptării sociale: formarea
relaţiilor părinţi-copii, formarea supraeului,
formarea relaţiilor de grup familiale
5. Teoriile criminologice
E. de Greffe: teoria instinctelor (structura
afectivă);
 instinctele de apărare şi de simpatie: în conflict
şi echilibru precar
 tulburările de caracter şi limitele inteligenţei
J. Pinel: teoria personalităţii criminale
 pragul delincvenţial
 nucleul personalităţii criminale: egocentrism,
agresivitate, indiferenţă afectivă, labilitate
 Teoria ocaziilor criminale (privare relativă)
 Teoria constrângerii (săracii din mediul urban)
6. Teoria influenţelor familiale
 Familia are cea mai mare influenţă asupra
dezvoltării copiilor
 Carenţele proceselor/structurii familiale

D. Baumrind: importanţa stilului parental unitar

 Control ferm şi afecţiune ridicată: resp. ridicată

 Inconstanţa controlului/afecţiunii: resp. Scăzută

Patterson: practicile coercitive parentale timpurii

duritatea, “inflaţia pedepselor”
 dezacordul parental (violenţa în familie)

 nervozitate părinţilor (mamei)

 Familiile cu management slab al practicilor
educative: copii delincvenţi, puţin sensibili
şi faţă de pedepse şi de recompense Alte
carenţe ale sistemului parental:
- divergenţa metodelor educative
- atitudinea hiperprotectoare (intrusivă)
- indiferenţa parentală
- părinţii demisionari
- atitudinea excesiv de autoritară
 Efectele divorţului: tulburări de c. (la băieţi)
 Familiile criminogene