Capitolul 1 Analiza politică Acţiunile guvernelor, motivaţia acestor acţiuni şi ce schimbările implicate Subiectul acestei cărţi este analiza

politică. Aceasta tratează activitatea guvernelor, motivele acţiunilor lor si schimbările pe care le pot produce. Cartea mai abordează şi ştiinţele politice şi capacitatea acestei discipline academice de a descrie, analiza şi explica politica publică. Definiţie: politica publică este ceea ce guvernele aleg să facă sau să nu facă. ( Vezi Definirea politicii publice: Jocuri de cuvinte ). Guvernele fac o mulţime de lucruri. Aplanează conflictele din societate; organizează societatea să poată avea conflicte cu alte societăţi; distribuie o mare varietate de recompense simbolice şi servicii materiale membrilor societăţii; obţin bani de la societate, în special sub formă de impozite. Astfel, politica publică poate reglementa comportamentul, poate organiza birocraţia, poate distribui beneficii sau stabili impozite - sau toate aceste activităţi concomitent. Scop: În S.U.A. guvernul alocă aproximativ 35% din produsul intern brut (PIB), suma tuturor bunurilor şi serviciilor produse în tară în fiecare an. Aproximativ două treimi din sectorul guvernamental al PIB revine guvernului federal; treimea rămasă este atribuită guvernelor combinate ale celor 83.000 de state, orase, departamente, districte orăşeneşti şi alte districte speciale. Angajaţii guvernamentali din S.U.A. reprezintă aproximativ 16% din forţa de muncă naţională. Politica publică acoperă o largă varietate de domenii - apărare, energie, mediu, afaceri externe, educaţie, ajutor social, poliţie, autostrăzi, impozitări, locuinţe, asigurări sociale, sănătate, oportunităţi economice, dezvoltare urbană, inflaţie şi recesiune, ş.a.m.d. Problemele pot varia de la vitale până la cele triviale, de la alocarea a sute de miliarde de dolari pentru sistemul de asigurare socială până la desemnarea oficială a păsării naţionale. Ştiinţe politice: politica publică nu este un aspect nou al ştiinţelor politice: cele mai vechi scrieri ale filozofilor politici indică un interes în politicile guvernamentale, în forţele care generau aceste politici şi în impactul lor asupra societăţii. Totuşi, centrul ştiinţelor politice nu a fost niciodată dat de politică însăşi ci, mai degrabă, de instituţii şi structurile guvernamentale şi de compartimentele politice şi procesele asociate cu elaborarea politicii. Ştiinţele politice “tradiţionale” erau centrate în principal pe structura instituţională şi pe justificarea filozofică a guvernelor. Aceasta implica studiul aranjamentelor constituţionale cum ar fi: federalismul, separarea puterii si revizuirea judiciară; puterile şi îndatoririle organismelor sociale cum ar fi Congresul, preşedintele şi curţile de justiţie, relaţii interguvernamentale; organizarea şi modul de operare al agenţiilor judiciare, executive şi legislative. Studii tradiţionale au descris instituţiile în care politica publică era formulată. Dar legăturile dintre aranjamentele instituţionale şi conţinutul politicii publice erau rareori explorate. Ştiinţele politice “comportamentale” moderne se concentrau, în principal, asupra proceselor şi comportamentelor asociate guvernului. Aceasta implica studiul bazelor sociologice şi psihologice ale comportamentului individual şi de grup, determinantele votului şi ale altor activităţi politice, funcţionarea grupurilor de interes şi a partidelor politice, descrierea diferitor procese şi comportamente din domeniile legislative, executive şi judiciare. Deşi această abordare a descris procesul care

determina politica publică, nu a tratat direct legăturile dintre diferite procese şi comportamente şi conţinutul politicii publice. Studii politice: Astăzi, mulţi politologi şi-au mutat centrul de interes asupra politicii publice - asupra descrierii şi explicării cauzelor şi consecinţelor activităţilor guvernamentale. Acest lucru implică o descriere a conţinutului politicii publice, o analiză a impactului forţelor sociale, economice şi politice asupra politicii publice; o analiză a efectului diferitelor aranjamente instituţionale şi al proceselor politice asupra politicii publice; şi o evaluare a consecinţelor politicilor publice asupra societăţii, atât a celor previzibile cât şi a celor imprevizibile. Definirea politicii publice: Jocuri de cuvinte Această carte descurajează discursurile academice elaborate de definire a politicii publice - noi spunem simplu că politica publică e ceea ce guvernul alege să facă sau să nu facă. Multe cărţi, eseuri şi discuţii despre o definiţie “adecvată” a politicii publice s-au dovedit inutile, chiar exasperante si adesea au deviat atenţia de la studiul propriu-zis al politicii publice. Mai mult, cele mai elaborate definiţii ale politicii publice s-au redus - la o examinare mai atentă - la acelasi lucru. De exemplu, politologul David Easton defineşte politica publică drept “alocarea autoritativă a valorilor pentru întreaga societate” - dar se dovedeşte că doar guvernul poate acţiona “autoritativ” asupra întregii societăţi şi că tot ceea ce guvernul îşi alege să facă sau să nu facă rezultă în “alocaţia valorilor”. Politologul Harold Lasswell şi filozoful Abraham Kaplan definesc politica “drept un program proiectat de scopuri, valori şi practici” şi politologul Carl Friedrick spune că “pentru conceptul de politică este esenţială existenţa unui scop, obiectiv sau ţel”. Aceste definiţii implică o deosebire între acţiunile guvernamentale specifice şi programul general de acţiune înspre un scop anume. Dar problema pusă de ideea că acţiunile guvernamentale trebuie să aibă un obiectiv pentru a putea fi etichetate drept “politici” este că niciodată nu putem fi siguri dacă o anumită acţiune are un obiectiv şi dacă are, care este acesta. Unii pot presupune că dacă un guvern face ceva trebuie să aibă un scop, obiectiv sau un ţel, dar tot ceea ce putem noi observa este ceea ce guvernul alege să facă sau să nu facă. Noţiunea noastră de politică publică trebuie să includă toate acţiunile guvernului şi nu ceea ce guvernele sau oficialii afirmă că vor face. Ne putem dori ca guvernele să acţioneze într-un mod “plin de sens, având o ţintă”, dar ştim că adesea nu o fac. Totuşi, o altă abordare a definirii politicii publice este descompunerea acestei noţiuni generale în părţi componente. Politologul Charles O. Jones ne întreabă care este deosebirea între diferite propuneri (mijloace specifice de realizare a scopurilor), programe (mijloace autorizate de realizare a scopurilor), decizii (acţiuni specifice pentru implementarea programelor) şi efecte (impactul măsurabil al programelor). Dar apare iar problema asumării ideii că deciziile, programele, scopurile şi efectele sunt legate între ele. Desigur, în multe domenii ale politicii vedem că deciziile guvernului au prea puţine în comun cu “programele” anunţate şi că nu sunt legate de “obiectivele” naţionale. Este poate păcat că guvernul nostru nu funcţionează prin unirea scopurilor, programelor, deciziilor şi efectelor, dar este adevărat. Politologii Heinz Eulau şi Kenneth Prewitt oferă o altă definiţie a politicii publice: “Politica este definită ca o ‘decizie fermă’ caracterizată prin consistenţa comportamentului şi repetarea acestora atât de către cei care iau deciziile, cât şi de către cei care se supun acestora”. Desigur, ar fi minunat dacă activitatea guvernelor ar putea fi caracterizată prin “consistenţă şi repetiţie”, dar e greu de crezut că am putea găsi vreodată o “politică socială” în guvern dacă insistăm cu acest criteriu. Multe dintre acţiunile guvernului sunt inconsistente şi nerepetitive.

Deci trebuie să ne limităm la simpla noastră definiţie: politica publică este ceea ce guvernul alege să facă sau nu. Observaţi că ne concentrăm nu doar asupra acţiunilor guvernului ci şi asupra inacţiunilor lui, adică, asupra a ceea ce acesta alege să nu facă. Afirmăm că inacţiunea guvernului poate avea un impact social egal cu cel al acţiunii acestuia. De ce trebuie studiat[ politica publică? De ce trebuie ca politologii să acorde o atenţie mai mare studiului politicii publice? Explicaţie ştiinţifică. Mai întâi politica publică poate fi studiată din motive pur ştiinţifice: înţelegerea cauzelor şi consecinţelor deciziilor politice îmbunătăţeşte cunoştinţele noastre despre societate. Politica publică poate fi percepută ca o variabilă dependentă, şi ne putem întreba ce condiţii socio-economice şi care caracteristici ale sistemului politic dau formă conţinutului politicii. Alternativ, politica publică poate fi percepută ca o variabilă independentă şi ne putem întreba ce impact are politica publică asupra societăţii şi asupra sistemului politic. Prin aceste întrebări ne putem îmbunătăţi percepţia asupra legăturilor dintre forţele socio-economice, procesele politice şi politica publică (vezi fig. 1-1). O înţelegere a acestor legături contribuie la răspândirea, importanţa, seriozitatea şi dezvoltarea teoretică a ştiinţelor sociale. Rezolvarea problemelor. Politica publică poate fi studiată şi din motive profesionale: înţelegerea cauzelor şi consecinţelor politicii publice ne permite aplicarea cunoştinţelor ştiinţelor sociale la soluţiile problemelor practice. Cunoştinţele practice sunt necesare pentru a putea trata maladiile societăţii. Dacă se urmăresc anumite obiective, problema care politică le-ar implementa cel mai bine rămâne reală şi necesită un studiu ştiinţific. Astfel spus, studiile politice pot furniza sugestii profesionale sub forma unor propoziţii de genul “dacă .....atunci....”, despre cum pot fi realizate obiectivele propuse. Recomandări privitoare la politică. În fine, politica publică poate fi studiată din motive politice: pentru a fi siguri că naţiunea adoptă politicile “corecte” pentru a atinge obiectivele “corecte”. Adesea se afirmă că ştiinţele politice nu ar trebui să fie tăcute sau neputinciose faţă de marile crize sociale şi politice şi că politologii au obligaţia morală de a furniza politici publice specifice. O centrare exclusivă asupra instituţiilor, proceselor sau comportamentelor este adesea privita drept “seacă“, “irelevantă“ şi “imorală” pentru că nu dirijează atenţia înspre problemele politice cu adevărat importante cu care se confruntă societatea americană. Studiile politice pot fi desfăşurate nu doar din motive ştiinţifice şi profesionale, ci şi pentru a informa discuţiile politice, pentru a spori nivelul înţelegerii politice, şi pentru a îmbunătăţi calitatea politicii publice. Desigur, există scopuri subiective - americanii nu sunt întotdeauna de acord asupra politicii “corecte” sau a scopurilor “corecte” - dar presupunem că a cunoaşte este preferabil lui a ignora, chiar şi în politică. Întrebări în analiza politică Ce se poate afla despre politica publică Descriere: Mai întâi putem descrie politica publică - putem afla ce face (şi ce nu face) guvernul pentru ajutoare sociale, apărare, educaţie, drepturi civile, sănătate, mediu, impozitări, ş.a.m.d. O bază practică de informaţii despre politica naţională este o parte indispensabilă a educaţiei fiecăruia. Ce spune Actul drepturilor civile din 1964 despre discriminarea în angajări? Care a fost hotărârea Curţii supreme în cazul Bakke despre programele acţiunilor afirmative? Care este situaţia programului de

asistenţă socială naţională? Ce promit programele Medicare şi Medicaid pentru cei săraci şi bătrâni? Ce acorduri au fost semnate între S.U.A. şi Rusia privitoare la armele nucleare? Câţi bani se plătesc pentru impozite? Câţi bani cheltuieşte anual guvernul federal şi pentru ce? Care e datoria naţională şi cu cât creşte în fiecare an? Acestea sunt exemple de întrebări descriptive. Cauze. În al doilea rând, putem pune în discuţie cauzele sau determinanţii politicii publice. De ce este politica publică ceea ce este? De ce fac guvernele ceea ce fac? Putem chestiona efectele instituţiilor politice, a proceselor şi atitudinilor în politica publică (legătura B,fig.1-1). De exemplu, apare vreo diferenţă în nivelurile de consum şi cele ale impozitelor dacă preşedinţia şi Congresul sunt controlate de democraţi sau de republicani? Care este impactul conflictelor dintre grupurile de interes asupra ajutorului federal alocat educaţiei? Care este impactul lobby - ului generat de diverse interese asupra eforturilor de a reforma sistemul federal de impozitare? Putem pune în discuţie efectele forţelor sociale, economice şi culturale în elaborarea politicii publice. De exemplu: Care sunt efectele schimbării atitudinii publice faţă rasă asupra politicii drepturilor civile? Care sunt efectele recesiunii asupra cheltuielilor guvernului? Care este efectul unei populaţii tot mai vârstnice asupra asistenţei sociale şi asupra programelor de asistenţă medicală ? În termeni ştiinţifici, când studiem cauzele politicii publice, politicile devin variabile dependente şi determinanţii lor politici, sociali, economici şi culturali devin variabile independente. Consecinţe: În al treilea rând, putem pune în discuţie consecinţele sau impactul politicii publice. Ce schimbări induce, dacă e cazul, politica publică în vieţile oamenilor? Putem chestiona efectele politicii publice asupra instituţiilor şi proceselor politice(legătura F, fig.1-1). De exemplu., care este efectul creşterii impozitelor asupra posesiunilor Partidului Republican în Congres? Care este impactul eforturilor de reducere a deficitului asupra popularităţii preşedintelui? Vrem să mai examinăm şi impactul politicii publice asupra condiţiilor din societate. De exemplu, pedeapsa capitală duce la descurajarea crimei? Programele de ajutor social descurajează munca? Beneficiile ajutoarelor sociale liberale duc la creşterea numărului de săraci? Cheltuielile sporite în educaţie duc la obţinerea unor rezultate superioare la studenţi? În termeni ştiinţifici, când studiem consecinţele politicii publice, politicile devin variabile independente, şi impacturile lor politice, sociale, economice şi culturale asupra societăţii devin dependente variabile. Analiza politică şi consilierea Este important de făcut o distincţie clară între analiză politică şi consiliere politică. Explicarea cauzelor şi consecinţelor diferitelor politici nu este echivalentul prescrierii politicilor pe care ar trebui să le aplice guvernele. A afla de ce guvernele fac ceea ce fac şi care sunt consecinţele actelor lor nu este totuna cu a spune ce trebuie să facă guvernele sau a schimba unele din activităţile lor. Consilierea politică necesită însuşiri ca retorica, organizarea, persuasiunea şi activismul. Analiza politică încurajează erudiţii şi studenţii să atace probleme politice grave cu ajutorul întrebărilor sistematice. În analiza politică se subînţelege că însuşirea unor cunoştinţe ştiinţifice despre forţele care produc politica publică şi consecinţele acesteia este, în sine, o activitate socială relevantă şi că această activitate e necesară pentru a putea prescrie, consilia şi activa. În mod expres, analiza politică implică : 1. O atenţie specială acordată explicaţiei în detrimentul prescripţiei. Recomandările politice - atunci când există - sunt subordonate descrierii şi explicaţiilor. Există o consideraţie implicită ca înţelegerea este necesară prescripţiei

Legătura A (de la 1 la 2): Care sunt efectele condiţiilor socio-economice asupra instituţiilor. Politicăi publică: Include: drepturi civile. Cauzele şi consecinţele sale. calitatea mediului. sărăcie. 1. politici ale asistenţei sociale. grupuri de interes. După cum vedea. politici de apărare. deficit şi cheltuieli. componenta rasială. rezultante şcolare. Analiştii politici preferă net oferirea unor explicaţii potrivite mai multor decizii politice sau studii de caz . dar nu sunt neapărat esenţiale. partide. O cercetare riguroasă a cauzelor şi consecinţelor politicii publice.şi că înţelegerea se obţine cel mai bine printr-o analiză atentă mai degrabă decât prin retorică sau polemici. Societate: Condiţii sociale şi economice 2. cu cât zona politică e mai controversată. Atitudini 3. 2. Oportunităţile în educaţie au constituit unul dintre cele mai controversate subiecte în politica americană şi ştiinţele politice au avut un rol important în luarea deciziilor în această zonă a politicii. structura puterii. cu atât cercetările sunt mai greu de condus. 3. Tehnici cantitative sofisticate pot ajuta în stabilirea concluziilor valide privitoare la cauze şi consecinţe. 1-1 Studiul politicii publice. discriminare. inflaţie. Un efort pentru dezvoltarea şi testarea afirmaţiilor generale asupra cauzelor şi consecinţelor politicii publice pentru acumularea prin cercetare a unor constatări sigure de relevanţă generală. reglementări. Politică publică: Politici publice Societate: Include: avere şi venit. federalism. curţi. comportament electoral. Această cercetare implică folosirea standardelor ştiinţifice de concluzionare. separarea puterilor. birocraţie. . Fig. al proceselor şi atitudinilor acestora asupra politicii de guvernare? Legătura C (de la 1 la 3): Care sunt efectele condiţiilor sociale şi economice asupra politicii de guvernare? Legătura D (de la 3 la 1): Care sunt efectele (feedback-ul) politicii de guvernare asupra condiţiilor sociale şi economice? Legătura E (de la 2 la 1): Care sunt efectele ( feedback-ul) instituţiilor guvernamentale şi politice. proceselor şi atitudinilor guvernamentale şi politice? Legătura B (de la 2 la 3): Care este efectul instituţiilor guvernamentale şi politice. asupra proceselor şi atitudinilor lor? Analiza politică în acţiune: obţinerea oportunităţilor în educaţie Unul dintre cele mai interesante exemple de analiză politică l-a constituit cercetarea ştiinţelor politice făcută asupra oportunităţilor egale în educaţie şi cum pot fi ele obţinute. justiţia criminală. rezultate religioase şi etnice. Scopul este dezvoltarea unor teorii generale asupra politicii publice.explicaţii valide timp îndelungat şi în diferite împrejurări. politici de asistenţă medicală. Procese. politici în educaţie. sănătate şi longevitate. inegalitate. Sistem Politic: Instituţii. ale proceselor şi atitudinilor lor asupra condiţiilor economice şi sociale? Legătura F (de la 3 la 2): Care sunt efectele (feedback-ul) politicii de guvernare asupra instituţiilor guvernamentale şi politice. Congres. recesiune. şomaj. Sistem Politic: Include: instituţii. care să fie sigure şi aplicabile diferitelor agenţii guvernamentale şi diferitelor zone politice. impozite. preşedinte.

Dar raportul Coleman a sugerat că o creştere a cheltuielilor are un impact asupra realizărilor elevilor. librărie şi facilităţi de laborator. lucrurile “pe care toţi le ştiam” despre educaţie s-au dovedit a nu fi aşa! Singurii factori care s-au dovedit a afecta modul de învăţare al elevilor în mod semnificativ au fost: (1) mediul de provenienţă. (2) mediul din care proveneau colegii . Rezultatele raportului Coleman au subliniat logica Articolului 1 al Actului educaţiei primare şi gimnaziale din 1965 (vezi Cap.Cercetări iniţiale . Analize sistematice au arătat că aceşti factori nu au un efect semnificativ asupra realizărilor şi modului de învăţare al studenţilor. Pe scurt. Copiii aparţinând claselor sociale inferioare sunt ceva mai afectaţi de calitatea predării. dar semnificativă: s-au dovedit abilităţile verbale şi atitudinile faţă de educaţie ale colegilor de clasă. recomandările politice rezultau din concluziile sale. diminuarea numărului elevilor dintr-o clasă. De importanţă secundară. 60. sau valoare politică pentru autorităţile care încearcă să-şi asigure o imagine de preocupare faţă de cei dezavantajaţi.în special cu impactul şcolilor asupra aspiraţiilor şi nivelelor de realizare ale elevilor. elevilor dintr-o clasă. Coleman. adăugarea unor surplusuri educaţionale sau adoptarea unor inovaţii la materiile specifice. Influenţa grupurilor de aceeaşi vârstă a avut cel mai mare impact asupra copiilor din familii aparţinând claselor inferioare. Chiar şi mărimea unei clase s-a dovedit a nu influenţa modul de învăţare. Implicaţii politice . calitatea programei şi alte caracteristici ale şcolilor afectează calitatea educaţiei şi a oportunităţilor în educaţie. Deşi studiul lui Coleman a avut criticii săi. şi aceşti factori sunt în strânsă legătură cu realizările şcolare. Programele de educaţie compensatorii pot avea valoare simbolică pentru rezidenţi. Aceste politici s-au dovedit a nu avea vreun impact semnificativ asupra rezultatelor şcolare. aceştia au învăţat bine şi în ciuda unor profesori mediocri sau slabi.raportul Coleman Punctul de referinţă iniţial în cercetările asupra oportunităţilor în educaţie este “Egalitatea oportunităţilor în educaţie” a sociologului James S. Scopul acestui program era remedierea problemelor de învăţare a copiilor dezavantajaţi prin sporirea cheltuielilor.000 profesori şi 4. 7).prin creşterea cheltuielilor pentru un elev. membrii consiliilor de conducere şi populaţia în general au asumat că factori ca: numărul. Rezultatul Coleman a zguduit multe dintre ideile convenţionale legate de impactul politicilor din educaţia publică asupra realizărilor şi modului de învăţare ale studenţilor. părea fără rost doar să se aloce mai mulţi bani sistemului existent al educaţiei publice .cheltuieli pentru educaţie Raportul Coleman nu a făcut recomandări în domeniul politicii. Mai întâi. Nivelul de pregătire al profesorilor a influenţat prea puţin copiii aparţinând claselor sociale superioare şi de mijloc. Mediul de provenienţă afectează abilităţile verbale ale copilului şi atitudinea faţă de educaţie. legislatorii. profesorii. denumită curent raportul Coleman. dacă raportul Coleman a fost corect. deşi profesorii au susţinut multă vreme importanţa acestui factor.000 de copii. a fost prima analiză completă a sistemului şcolar american şi a inclus informaţii asupra a 600.. creşterea salariilor profesorilor. suma de bani cheltuită pentru fiecare elev. Acest element de legislatie a congresului aloca anual sume mari din fondul de ajutor federal pentru şcolile atinse de sărăcie. administratorii şcolari. Raportul Coleman s-a ocupat cu consecinţele politicii educaţionale . Dar ca şi în cazul multor cercetări politice. salariile profesorilor. Înaintea acestui studiu. dar au o mică valoare educaţională pentru copii.000 şcoli. . realizarea unor biblioteci şi laboratoare mai bune.

A. Poate au sperat ca cercetările viitoare să nege concluziile raportului Coleman. Daniel Patrick Moynihan (în prezent senator al S. mare de elevi negri. mărimea claselor. Armor a studiat elevi negri care au fost plasaţi deliberat în şcoli cu predominanţă albă dinafara vecinătăţii lor).“zbor alb”. deoarece rezultatele au arătat că realizările elevilor albi nu erau afectate de prezenţa negrilor în clasă (atâta vreme cât aceştia nu formau majoritatea). facilităţile şi programele compensatorii au un efect scăzut asupra modului de învăţare al studenţilor şi pentru că mediul social economic din care provin colegii afectează procesul de învăţare al elevului. Coleman nu şi-a abandonat convingerea iniţială în beneficiile integrării şcolare dar considera că plasarea pe scară largă se anula de la sine ca mijloc de obţinere a . Reacţia albilor faţă de desegregare a fost puternică în marile oraşe. în general. (De observat că Armor nu contrazicea raportul Coleman. În schimb. cu număr. Relaţia dintre alimentarea cu resurse şi rezultatele educaţionale pe care toate sistemele şcolare. a părut logic să se afirme că plasarea elevilor negrii din clase de jos în clase de elevi albi din clasa de mijloc le vor spori oportunităţile în educaţie primilor dintre aceştia. Este foarte important în cazul desegregării în şcoli să fie examinată interacţiunea aceasta. din New York) a scris : “Întreaga raţiune a educaţiei publice americane a fost pe punctul de a se prăbuşi. se pare că nu a fost deloc aşa. Mai mult. tăcerea. De aceea.Reacţia specialiştilor a fost. Implicaţiile politicii . au drept rezultat exact opusul a ceea ce se aştepta guvernul federal. Coleman însuşi în “Al doilea raport Coleman” din 1975 a arătat că dezechilibrul rasial în şcoli era asociat cu o pierdere a elevilor albi . facilităţilor. Sociologul David Armor a studiat probele disponibile privitoare la efectele plasării elevilor negrii în şcoli externe cartierului lor şi a concluzionat că acest lucru nu le îmbunătăţeşte modul de învăţare. Dar cercetări politice ulterioare au pus sub semnul întrebării ideea plasării ca mijloc de a obţine oportunităţi în educaţie. Cea mai evidentă acţiune individuală de acest fel este o schimbare de domiciliu pentru a scăpa de integrarea şcolară”. Coleman a studiat elevi negri învăţând în şcoli de albi nu datorită plasării lor acolo. Poate ei au sperat că raportul Coleman va dispărea în timp fără să afecteze prea tare presupunerile de lungă durată privitoare la importanţa banilor. pentru că multe dintre acţiunile individuale şi unele dintre acţiunile guvernamentale locale. Coleman a prezis că efectul de lungă durată a pierderii de elevi albi în aceste oraşe va dezechilibra eforturile guvernului de a desegrega şcolile publice şi va duce la o izolare rasială sporită şi nu invers : “Există numeroase exemple ale politicii guvernului în care rezultatul interacţiunii dintre politică şi răspuns este evident opusul rezultatului aşteptat de cei care au iniţiat această politică. calificarea profesorilor şi la materii. şi aşa s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost un acord aparent general de a acţiona de parcă raportul n-ar fi existat. toate legislaturile şi sistemele executive au acceptat-o ca pe ceva de la sine înţeles. Dar a existat şi educaţia publică nu va mai fi ceea ce a fost. comisia a concluzionat că plasarea elevilor negrii în şcolile cu elevi predominant albi nu vor dăuna procesului de învăţare al albilor.U. În cel mai bun caz ceea ce până acum a fost luat ca atare trebuie să fie de acum dovedit”. care erau înconjurate de districte şcolare suburbane. independente cu predominanţă albă. comisia a cerut să se elimine şcolile de cartier şi să se plaseze elevii albi şi negri în şcoli echilibrate rasial. Deoarece banii.echilibrul rasial Comisia americană a Drepturilor civile a folosit raportul Coleman pentru a-şi susţine programele politice de anulare a dezechilibrului rasial în şcolile publice. ci datorită vecinătăţii.

oportunităţilor în educaţie. Mulţi profesori din şcolile publice au fost supăraţi de implicaţiile afirmaţiei că în şcolile catolice se obţin rezultate mai bune. Într-adevăr. Pe scurt. şcolile pot determina deosebiri în nivelurile cunoştinţelor obţinute. Totuşi “efectul şcolii catolice” nu este rezultatul unor clase mai mici. Rezultatele au sugerat că acesta e asemănat . sociologul James J. Dar ştiinţele sociale nu se pot consola cu faptul că au prezis ceea ce nu va funcţiona. Coleman a fost bulversat de rezultatele foarte bune ale elevilor din şcolile catolice. foarte puţine dintre ele fiind atribuite diferenţelor din şcolile publice. În ultimii ani. Reforma în educaţie . chiar dacă mediul familial este foarte important. socio-economice. Deşi cercetările au indicat faptul că toate diferenţele în nivelurile de învăţare ale studenţilor sunt datorate influenţelor familiei şi grupurilor de prieteni. Coleman a putut controla statistic diferenţele de rasă. Alţii au argumentat că şcolile catolice “iau crema” elevilor şi îi lasă pe cei mai slabi şcolilor publice. şcolile catolice s-au dovedit mai slabe din aceste puncte de vedere ale măsurilor politicilor educaţionale. Cercetări suplimentare au încercat să releve caracteristicile unui mediu şcolar care produce asemenea performanţe. Când şcoala este percepută de elev ca o extensie a familiei sau. şcolile catolice primesc mulţi copii problemă şi mulţi delicvenţi din familii care îi trimit acolo pentru că “au nevoie de disciplină”).care este soluţia? O mai veche analiză politică a demonstrat ineficienţa multor politici alternative. a dovedit faptul că deosebirile generale în cunoştinţele matematice şi în exprimare dintre elevii de clasa a X-a din şcolile catolice şi cei din şcolile publice erau de două clase. Familiile elevilor din şcolile catolice aleg în mod deliberat să-şi trimită copiii la şcolile catolice. 7). Unii au repetat mitul că şcolile catolice îi exmatriculează pe elevii problemă pe care apoi şcolile publice trebuie să-i accepte (De fapt. unor salarii sau facilităţi sporite. tip de familie şi alte caracteristici ale mediului din care proveneau elevii. iar scorurile obţinute de elevi la teste au scăzut. religie. aceasta comparând realizările elevilor din şcolile catolice şi şcolile publice care proveneau din acelaşi mediu. Din nou. Unii au recurs la vechiul argument al educaţiei “progresive” că rezultatele la matematică şi modul de exprimare nu sunt relevante pentru nivelul de cunoştinţe al elevului. Dezechilibrul rasial a sporit în multe sisteme şcolare din marile oraşe în ciuda plasărilor şi scorurile obţinute de elevii negri din interiorul oraşelor nu s-au îmbunătăţit . Coleman şi asociaţii lui au realizat cea mai influentă analiză a factorilor şcolari care afectau nivelurile de cunoştinţe. incitaţi de faptul că studenţii americani obţin rezultate mai proaste în comparaţie cu studenţii din alte ţări puternic industrializate. elevii obţin rezultate foarte bune. De ce şcolile catolice obţin rezultate mai bune decât cele publice? Coleman a atribuit rezultatele diferite ale şcolilor catolice şi publice “capitalului social” legăturilor strânse din familie şi dintre familie şi şcoală. Ştiinţele sociale au responsabilitatea socială de a găsi politici care să funcţioneze. ajutorul federal acordat educaţiei a crescut în anii ’70. în cazul în care nu exisă legături strânse în familie şi şcoala este un substituit al familiei. Dar se punea întrebarea dacă aceste deosebiri erau produsul diferitelor politici educaţionale şi diferitelor practici din şcolile catolice şi publice sau deosebirilor dintre tipurile de elevi şi familii care aleg şcolile catolice pentru copiii lor. dimpotrivă. Cheltuirea unor sume mai mari de bani pentru sistemul educaţional existent s-a dovedit a fi o activitate neproductivă. sociologii şi cei însărcinaţi cu elaborarea politicii statelor Unite au încercat să identifice politici alternative care să îmbunătăţească nivelul cunoştinţelor dobândite ale elevilor (vezi Cap.

în special. autorităţile educaţiei de stat. dar tot va încuraja implicarea părinţilor în educaţie şi competiţia între şcoli. Profesorii se tem. de a stabili scopurile şi de a monitoriza progresul elevilor. Statul va rambursa echivalentul acestora. planificarea învăţământului va fi întreruptă şi viabilitatea şcolilor percepute drept inferioare va fi ameninţată. nu sunt mulţi în instituţiile publice de învăţământ . aceleaşi opţiuni ca şi familiile bune. . (4) o monitorizare atentă a progresului elevului de către profesori şi părinţi. colegiile de învăţământ.cu: (1) pretenţii mari din partea părinţilor. Analiza politică şi conflictul politic Hotărârile politice sunt dictate nu de analişti. susţin aceştia vor fi.cei care sunt gata să susţină aceste reforme. va ajuta la stabilirea unei legături între şcoală şi familie.publice ? Unii reformişti folosesc cercetarea pentru a susţine ideea cupoanelor pentru educaţie oferite părinţilor. Aceasta va duce la o stratificare a şcolilor în care şcolile magnet populare vor atrage elevii cei mai buni şi şcolile mai puţin populare vor rămâne cu sarcina de a educa acei copii ai căror părinţi nu sunt informaţi sau sunt dezinteresaţi de educaţia copiilor.administratori ai districtelor şcolare. disciplinelor şi structurilor din cadrul şcolii lor şi în dezvoltarea unor programe atractive pentru părinţii care devin “clienţii” lor. de a-şi trimite copiii la şcoli particulare. profesori şi administratori asupra scopurilor urmărite şi a standardelor disciplinare. publică sau particulară. folosite de părinţii din pătura de sus şi mijlocie drept “program împuternicit pentru sănătate”. în general. Cele “mai bune” şcoli vor avea o cerere în exces şi vor fi nevoite să refuze unele dintre ele. Şcolile vor fi încurajate să fie în competiţie pentru a obţine elevi. grupuri de interes şi uneori chiar de alegătorii înşişi. pentru că fondurile pentru învăţământ vor fi mai mari la şcolile cu mai multe înscrieri. etnice şi de clasă socială. Totuşi. profesori şi directorii şcolilor. Cupoanele. că alegerea părinţilor va duce la o resegregare pe principii rasiale. 6). (3) accentuarea deprinderilor elementare. sumele reprezentând costul educaţiei pentru un copil. Alternativ. Profesorii susţin că dacă părinţii au dreptul de a-şi muta copiii de la o şcoală la alta. Reforma şcolilor publice Care pot fi implicaţiile acestei cercetări asupra politicii. Reformiştii au contraargumentat că folosirea cupoanelor pentru educaţia în şcolile private vor fi cele mai eficiente pentru copiii din familii sărace şi dezavantajate care nu au. ca să fie cheltuite la orice şcoală aleg aceştia. alte şcoli vor trebui să se îmbunătăţească sau să se închidă. Faptul că familia va alege o şcoală pentru copilul lor şi nu statul va fi cel care va hotărî. Aceasta va fi o reformă mai puţin radicală. Competiţia va permite şcolilor “magnet” să acorde libertate directorului şi elevilor în alegerea scopurilor urmărite. ci de actorii scenei politice autorităţi guvernamentale alese sau numite. profesorilor şi elevilor. Alegerea părinţilor ameninţă puterea tradiţională a profesorilor de a desemna elevi. a materiilor. Administratorii şcolilor publice se tem că un sistem al cupoanelor va submina implicarea naţiunii în învăţământul public. de a alege materiile. un sistem de alegere paralel poate fi limitat la şcolile publice. şi (5) o legătură continuă păstrată între părinţi. (2) o înţelegere între părinţi. cu o implicare minimă din partea părinţilor. sindicatele profesorale . de asemenea. Câteva state şi districte şcolare au experimentat deja astfel de planuri: părinţii aleg o şcoală publică pentru copiii lor şi fondurile de stat pentru educaţie sunt dirijate înspre acea şcoală pe baza înscrierii (vezi Cap.

Ignoranţa. Aceste forţe nu sunt uşor de condus de guverne. inegalitatea. analiza politică nu poate oferi soluţii problemelor. Analiza politică nu poate rezolva conflictele valorice. ş. În al doilea rând.a. unele fiind ilustrate în lupta pentru politica învăţământului. uneori cu un limbaj pasional. să încurajeze conştiinţa socială şi aprecierea diferitelor culturi.Cercetări ale ştiinţelor sociale adesea nu se descurcă bine în arena politică. că politica publică nu funcţionează uneori aşa cum se aştepta şi că diferite interese politice vor interpreta rezultatele cercetărilor politice diferit .modele ale vieţii de familie. oricât de ingenioase. La urnă. sănătatea şubredă. sărăcia.a. neacceptând sau folosind aceste rezultate după cum o cer obiectivele lor. structura păturilor sociale. atât în bine cât şi în rău. ar putea vindeca toate sau aproape toate relele societăţii. atunci când nu există un acord general asupra naturii problemelor. ignorate sau chiar folosite ca armă de combatanţii politici. aceasta nu este o scuză pentru a renunţa să se încerce obţinereanu unei societăţi vindecate de aceste maladii. Altfel spus. Desigur. Au afirmat că şcolile trebuie să inducă elevilor de orice rasă şi mediu de provenienţă o imagine pozitivă despre sine. Alegerea părinţilor în învăţământ .d. În capitolul final al acestui volum vom examina impactul politicii. Iniţiativa a fost puternic combătută de profesori şi sindicatele din învăţământ. este uşor de exagerat importanţa politicilor guvernului. Limitarea puterii guvernului. În 1993 alegătorii din California au avut de decis Propunerea 174. Neînţelegeri asupra problemelor. Nu este clar că politicile guvernului. 6). alegătorii din California au respins sistemul cupoanelor şi prin aceasta au tras înapoi mişcarea naţională a cupoanelor (vezi Cap. şi nici nu pot fi controlate chiar dacă acest lucru ar fi de dorit.d. poluarea. mulţi profesori au definit problemele cu care se confruntă şcolile mai vast decât ridicarea nivelului de cunoştinţă. Dar străduinţa noastră pentru a obţine o societate mai bună trebuie temperată de faptul că soluţiile la aceste probleme pot fi foarte greu de găsit. să le formeze elevilor o conştiinţă a pericolului drogurilor şi să-i educe în problemele de sex şi boli transmisibile sexual.m. Analiza politică are multe motive de a ne tempera entuziasmul. practici de îndrumare a copiilor.o iniţiativă populară care ar fi adus “burse” (cupoane) de 2600 dolari (cam jumătate din cheltuielile statului pe elev în şcolile publice) pentru părinţi ca să fie folosiţi în orice şcoală privată care îndeplinea standardele de stat. Analiza politică şi căutarea de soluţiilor pentru problemele Americii Rămâne de văzut dacă analiza politică va putea vreodată furniza “soluţii” pentru problemele Americii. conflictele rasiale. locuinţele proaste. Dar profesorii au argumentat adesea că însuşirea abilităţilor de exprimare şi cantitative nu este singurul.m. ş.acceptând. acestea pot fi interpretate corect sau greşit. şi nici cel mai important obiectiv al şcolilor publice. Mai întâi. Dacă există un oarecare acord asupra căror valori trebuie accentuate în politica învăţământului totuşi . Guvernele sunt constrânse de multe forţe sociale puternice . dar e bine să spunem aici că unele din problemele societăţii sunt de nerezolvat. Scopul acestei scurte discuţii este că analiza politică produce uneori rezultate neaşteptate şi chiar jenante. credinţele religioase. crima. alături de multe afirmaţii irelevante şi incorecte. Toate argumentele discutate mai sus au fost parte a dezbaterii politice. aglomeraţia şi vieţile nefericite au afectat oamenii şi societăţile vreme îndelungată. Cercetarea lui Coleman a presupus că ridicarea nivelului de cunoştinţe (măsuri ale capacităţilor de exprimare şi cantitative ) este problema înspre care eforturile noastre trebuie direcţionate.

Faptul că sociologii oferă atât de multe recomandări contradictorii este o indicaţie a absenţei unor cunoştinţe ştiinţifice serioase asupra problemelor sociale. sau un remediu pentru ele. dar nu poate determina dacă aceste rezultate sunt cel mai valoros produs al sistemului de învăţământ. Mai mult. În cel mai bun caz poate indica modul în care anumite rezultate pot fi obţinute. De exemplu.cercetările politice nu pot contribui cu prea multe la elaborarea politicii. Ocazional. analiza politică tratează probleme subiective şi trebuie să se bazeze pe interpretarea rezultatelor. sunt rareori posibile. Cercetarea politică nu poate determina ce este cu adevărat valoros pentru societate. Oamenii de ştiinţă din sociologie nu cunosc destul despre comportamentul individual şi de grup pentru a putea oferii sfaturi demne de încredere factorilor de decizie. Un alt set de probleme în analiza politică sistematică se centrează în jurul limitelor inerente impuse planului de cercetare în ştiinţele sociale. E greu de spus dacă îmbunătăţirile observate sunt un produs al noii metode de predare sau al inovaţiei în materie sau doar un produs al situaţiei experimentale. . În schimb. Chiar şi alegerea subiectului pentru cercetare este afectată de valoarea personală a ceea ce e important şi demn în societate. Majoritatea problemelor societăţii sunt influenţate de atât de multe variabile încât o simplă explicare a acestora. Poate cea mai serioasă rezervă asupra analizei politice este faptul că problemele sociale sunt atât de complexe încât sociologii nu pot face previziuni clare cu privire la impactul politicilor propuse. dar sociologii nu dispun de ele. cercetătorii sociali trebuie să găsească situaţii în care lipsa de educaţie a fost produsă “natural” pentru a face observaţiile necesare asupra cauzelor acestei lipse. cercetătorii nu-i pot obliga pe copii să meargă la şcoli sărace pentru câţiva ani doar pentru a vedea dacă acest lucru are un efect negativ asupra nivelului lor de cunoştinţe. ei pot cel puţin să măsoare impactul politicilor prezente şi trecute şi să furnizeze aceste date celor care iau decizii. Deşi anumiţi erudiţi afirmă că nici un sfat nu e mai bun decât unul contradictoriu sau incorect. Limite impuse Planului de cercetare umană. Nu este posibil să conduci forme controlate de experimente asupra fiinţelor umane. chiar şi când anumite experimente sunt permise. Complexitatea comportamentului uman. Subiectivismul în interpretare. nu se poate nici măcar atrage atenţia asupra anumitor “fapte” fără a curta obiecţiile celor a căror raison d’etre în societate se bazează pe o interpretare divergentă a situaţiilor factuale”. În al treilea rând. aceştia din urmă apelează la sociologi pentru “soluţii”. cei care elaborează politica trebuie totuşi să ia decizii şi este probabil mai bine ca aceştia să acţioneze îndrumaţi de oricât de puţinele cunoştinţe pe care ştiinţele sociale le pot oferi decât ca ei să acţioneze în absenţa oricăror cunoştinţe. Cercetarea ştiinţelor sociale nu poate fi lipsită de subiectivism. sociologul Louis Wirth nota: “De vreme ce orice afirmare a unui “fapt” şi lumea socială afectează interesele unui individ sau grup. Cercetătorii profesionişti interpretează diferit rezultatele analizelor lor. Pentru că nu putem controla toţi factorii dintr-o situaţie reală este dificile de izolat cu precizie cauza dobândirii cunoştinţelor sau nedobândirii acestora. De exemplu. Chiar dacă sociologii nu pot prevedea impactul politicilor viitoare. fiinţele umane îşi modifică adesea comportamentul fiindcă ştiu că sunt observate într-o situaţie experimentală. în cercetarea din învăţământ se dovedeşte adesea că elevii învaţă bine după orice nouă metodă de predare sau inovaţie. Acum mulţi ani.

Analiza politică . un model singular sau o metodă care să fie preferabilă celorlalte şi care să ofere mereu cele mai bune soluţii problemelor sociale.adică. care a scris : “Analiza politică este o activitate pentru care nu pot exista programe fixe. drept. Este o artă pentru că necesită pătrundere. care poate fi stimulată de teorie şi formată de practică. cunoştinţele sunt negative. pentru că analiza politică este sinonimă cu creativitatea. . Wildavsky continuă prin a avertiza studenţii că nu trebuie să se aştepte la a găsi soluţii pentru marile întrebări sociale : “Trebuie să se admită că. dar dacă cineva vrea să înceapă o dispută asupra diferitelor moduri de înţelegere a politicii de guvernare această carte e un bun început. n-ar mai prea fi nevoie de analiză şi cu atât mai puţin de analişti”. politice. ce poate fi învăţată dar nu poate fi predată”. Este un meşteşug pentru că aceste îndeletniciri necesită anumite cunoştinţe economice. Nu se va putea găsi în această carte un model de alegere. şi statistici. de sociologie. de administraţie publică.artă şi meşteşug Înţelegerea politicii de guvernare este o artă şi un meşteşug. În schimb. Analiza politică este cu adevărat un subdomeniu aplicat al acestor discipline academice tradiţionale. dar nu şi cum să corectăm aceste erori. în crearea unor politici de guvernare care le-ar putea uşura şi nu a descoperii dacă aceste politici sfârşesc prin a îmbunătăţii sau a înrăutăţii lucrurile. unde am greşit. creativitate şi imaginaţie în identificarea problemelor sociale şi în descrierea lor. La urma urmei. suntem de acord cu sociologul Aaron Wildavsky. Ne îndoim că ar exista vreun “model de opţiune” . în mare parte. dacă eforturile prezente ar fi judecate drept pe de-antregul satisfăcătoare. unde nu putem merge. Ne spun ce nu putem face.

ca şi alte discipline ştiinţifice. preferinţe ale elitei. sau macheta construcţiilor pe care arhitecţii urbani o folosesc pentru a demonstra cum vor arăta lucrurile când proiectele propuse vor fi completate. a explica politici specifice.modelele sistemului. Deşi unele politici par. . de exemplu. Folosirea modelelor. pentru a descrie. Modelele nu sunt competitive în sensul că unul dintre ele ar putea fi considerat “cel mai bun”. şi influenţe instituţionale. Acestea sunt modele în cuvinte care încearcă: . au creat un număr de modele care ne ajută să înţelegem viaţa politică. opţiuni ale publicului.modele elitei . Fiecare dintre aceşti termeni identifică un model conceptual major care poate fi găsit în literatură sau în ştiinţele politice. incrementalism.modele raţionale .modelele opţiunii publice .modele incrementale .modele de grup .un avion model. Fiecare oferă o centrare separată asupra vieţii politice şi fiecare ne poate ajuta să înţelegem diferite lucruri despre politica publică. de exemplu sau un grafic pe care politologii demonstrează cum o propunere devine lege. totuşi fiecare oferă un mod separat de înţelegere a politici şi chiar sugerează unele dintre cauzele generale şi consecinţele politicii publice. cele mai multe politici sunt o combinaţie între planificare raţională.Capitolul 2 Modele de politici Un ajutor în înţelegerea politicii publice Modele pentru analiza politică Un model este o reprezentare simplificată a unor aspecte reale. Un model mai poate fi o diagramă . În ultimele capitole aceste modele vor fi folosite singular şi în combinaţie. forţe ale sistemului.modele ale teoriei jocului .să sugereze explicaţii pentru politica publică şi să îi prevadă consecinţele Modele politice selectate.modele instituţionale .să simplifice şi clarifice gândirea noastră despre politică şi politica publică . . jocuri politice. procese politice. sugerându-ne ceae ce esteşi ceea ce nu este important. Poate fi o reprezentare fizică reală . În acest volum vom încerca să vedem dacă aceste modele sunt utile în studiul politicii publice. În timp ştiinţele politice.să dirijeze eforturile noastre înspre o mai bună înţelegere a politicii publice. la prima vedere.să ne ajute să comunicăm între noi. Nici unul din aceste modele nu a fost creat special pentru studiul politicii publice. Urmează o scurtă descriere .harta unui drum.să identifice aspecte importante ale problemelor politice. Modelele pe care le vom folosi în studiul politicii sunt modele conceptuale. În special vrem să examinăm politica publică din perspectiva următoarelor modele : .modele procesuale . activitate ale grupurilor de interes. să se îndrepte singure înspre un anumit model pentru a fi explicate. concentrându-ne asupra trăsăturilor esenţiale ale vieţii politice. .

. Pregătirile legale şi constituţionale au fost descrise în detaliu. organizare. o politică nu devine politică publică până când nu este adoptată. la fel ca şi miile de birouri şi atenţii guvernamentale de la nivel local. Parlament.Circuitul curţilor de apel. implementată şi aplicată de anumite instituţii guvernamentale. Instituţiile pot fi structurate pentru a facilita anumite rezultate politice şi pentru a le obstrucţiona pe altele. Mostrele stabile de comportament individual şi de grup pot afecta conţinutul politicii publice. Ramura executivă: Preşedintele. Prin “structurale” înţelegem că aceste mostre de comportament tind să persiste în timp. În al doilea rând politicile guvernamentale implică universalitate. în general. Agenţii independente 3. 2-1. (de la 1 la 2): Congresul creează departamente şi alocă bani. Aceasta este capacitatea guvernului de a impune loialitate tuturor cetăţenilor. de a legifera politicile care guvernează întreaga societate şi de a monopoliza folosirea legitimă a preferinţelor lor în politică. asociaţii civice. curţi. Mai întâi. ştiinţele politice au fost definite drept studiu al instituţiilor guvernamentale. Parlamentul şi Senatul pot respinge propunerile celorlalţi. Camera senatului. Instituţiile guvernamentale conferă politicii publice trei trăsături caracteristice.d. Dar numai politicile guvernului implică obligaţii legale.d. cu o atenţie deosebită. în general.m. Relaţia între politica publică şi instituţiile guvernamentale e foarte strânsă. Totuşi. Departamentele cabinetelor.corporaţii. municipalităţi. ş.a.fără a se întreba în mod semnificativ despre impactul caracteristicilor instituţionale asupra rezultatelor politicii. poate . În sfârşit. birocraţii.doar guvernul poate să condamne legitim la închisoare pe cei care îi încalcă politicile. politicile altor grupuri şi organizaţii ating doar o parte a societăţii. Instituţiile guvernamentale sunt mostre structurale ale comportamentului individual şi de grup. acordată modurilor separate în care politica publică poate fi privită. Ramura Judiciară: Curtea Supremă. Politica publică este determinată. studiile instituţionale descriu. îndatoriri şi funcţii . Fig. Politicile guvernamentale sunt în general privite ca obligaţii morale care impun loialitatea cetăţenilor. Instituţionalism: politica .Congres. preşedinţie. guvernul oferă legitimitatea politicilor. Curţile districtelor federale. Sancţiunile care pot fi impuse de alte grupuri sau organizaţii din societate sunt limitate. Tradiţional.produs instituţional Instituţiile guvernamentale au fost de mult punctul central al ştiinţelor politice. organizaţii profesionale. instituţiile guvernamentale specifice . implementată şi aplicată autoritar de aceste instituţii.structurile lor.a. Congresul poate refuza veto-ul. de obicei. În ciuda slabei concentrări a studiilor instituţionale în ştiinţele politice. legăturile dintre structurile instituţionale şi politică au rămas. Strict vorbind. Un model instituţional: verificări şi echilibre constituţionale 1. neexplicate.ca importante şi chiar obligatorii. Doar politicile guvernamentale se extind asupra tuturor oamenilor dintr-o societate. Autorităţile executive. 2-1 pentru o descriere a structurilor constituţionale federale). ş. Activităţile politice se centrează. Oamenii pot privi politicile altor grupuri şi asociaţii din societate . Ramura legislativă: Congres. abordarea instituţională în ştiinţele politice nu acordă o mare atenţie legăturilor dintre structura instituţiilor guvernamentale şi conţinutul politicii publice. Senatul confirmă numirile şi obligatoriu îşi dă acordul la tratate. Tradiţional. 2. de stat şi federal (vezi fig. guvernul monopolizează constrângerea în societate .a fiecărui model. abordarea instituţională nu este neapărat neproductivă. . în jurul instituţiilor guvernamentale particulare . biserici. În schimb.m.

Preşedintele are drept de veto asupra legislaţiei. Dar în Cap. (de la 1 la 3): Senatul confirmă numirile pentru curţi. în zona afacerilor urbane putem întreba. Ştiinţele politice “comportamentale” moderne au studiat. (de la 2 la 3): Preşedintele numeşte judecători.“Federalismul american: structuri Instituţionale şi politica publică” .distribuirea de bani şi putere între guvernele locale. (de la 3 la 1): Curţile pot declara legile Congresului neconstituţionale. legislatorilor. Proces: politicile ca activitate politică Procesele şi atitudinile politice au fost punctul central al ştiinţelor politice pentru multe decenii. judecătorilor şi altor actori politici. 11 .se decide care . Instituţiile pot avantaja anumite interese în societate şi pot să nu acorde avantaje altora . Congresul creează curţile inferioare şi poate demite judecătorii. de la al doilea război mondial. E important să ne amintim faptul că impactul preparativelor instituţionale asupra politicii publice este o problemă empirică ce merită a fi investigată. Rezultatul este un set de procese ale politicii care în general urmează această schemă: Identificarea problemelor se exprimă cereri pentru acţiunea guvernului Stabilirea calendarului pentru pentru luarea deciziilor . Ne putem întreba ce relaţii există între preparativele instituţionale şi conţinutului politicii publice şi putem investiga aceste relaţii în mod sistematic comparativ. structura instituţiilor guvernamentale pot avea importante consecinţe asupra politicii. activităţile alegătorilor grupurilor de interes. implică preparative instituţionale. (de la 3 la 2): Curţile pot declara actele preşedintelui neconstituţionale. Instituţionalism: Folosirea modelului Instituţiile guvernamentale şi organizaţiile acestuia sunt menţionate în întreaga carte. Trebuie să fim precauţi cu afirmaţia asupra impactului structurii asupra politicii.sau “proceselor”. anumiţi politologi au încercat să grupeze diferite activităţi în concordanţă cu relaţia lor cu politica publica. “sunt politicile guvernului federal mai reactive la preferinţele publicului decât politicile guvernelor locale şi de stat? Cum afectează diviziunea responsabilităţii între guvernele locale. Pe scurt. Abordarea instituţională nu trebuie să fie restrânsă sau descriptivă. conţinutul politicii publice?” Aceste întrebări. De exemplu.vom examina anumite probleme ale federalismului american . Aceştia au căzut în capcana presupunerii că schimbările instituţionale vor provoca schimbări în politică. Unul din scopurile principale a fost descoperirea schemelor de activitate . Prea frecvent. Anumite persoane sau grupuri pot avea un mai mare acces la puterea guvernamentală datorită unui set de trăsături structurale faţă de alt set. de care ne putem ocupa sistematic. De curând. de stat şi federale. birocraţilor. (de la 2 la 1): Preşedintele recomandă legislaţia şi poate convoca Congresul.chestiona sau demite preşedintele. Putem descoperi că atât structura cât şi politica sunt masiv determinate de forţe sociale sau economice şi că implicarea neavizată în preparativele instituţionale vor avea un impact independent scăzut asupra politicii publice dacă forţele implicate rămân constante. reformatori entuziaşti au afirmat că o schimbare particulară în structura instituţională ar provoca schimbări în politica publica fără investigarea adevăratei relaţii între structură şi politică. de stat şi federale. preşedinţilor.

d.a. decizii de publicare şi modul în care sunt luate aceste decizii”. Legiferarea politicilor .colectarea de impozite Evaluarea politicilor .studierea programelor . implementarea şi evaluarea. constă în modul de interacţiune al acestora cu procesul şi nu neapărat în substanţa însăşi a problemei . Jones: “Afirm că scopul special al politologilor este procesul politic şi modul său de funcţionare. formularea propunerilor (elaborarea şi selectarea opţiunilor politice). legitimarea. preşedintelui şi Congresului). procesul politicii poate fi văzut ca o serie de activităţi politice identificarea problemelor.cine ce anume primeşte şi de ce.legiferarea ei ca lege Implementarea politicilor . Un exemplu popular al abordării procesului e ilustrat în tabelul 2 . – un mai mare accent pentru un interes sporit. şi evaluarea politicii (studierea eficienţei politicilor şi a popularităţii acestora). Tab. implementarea politicii (crearea birocraţiilor. şi poate chiar cum ar trebui fi luate. S-a argumentat că politologii trebuie să-şi limiteze studiile asupra politicii publice la aceste procese şi să evite analizele substanţei politicilor.- probleme vor fi hotărâte şi care probleme vor fi abordate Formularea propunerilor -se dezvoltă propunerile de politici pentru rezolvarea problemelor. legiferarea politicii (formarea suportului politic. Dar nu le permite să comenteze substanţa politicii publice .raportarea rezultatelor programelor guvernamentale Eevaluarea impactelor programelor asupra ţintelor şi grupurilor nevizate din societate .un cadru de analiză Activităţi Categorizări în şi ca sisteme funcţionale guvern cu rezultate . legiferarea politicilor. întărirea legilor).organizarea birocraţiilor .se construieşte un suport politic pentru aceasta . formularea. formularea de propuneri. Cărţi privitoare la tema acestui proces au secţiuni de identificare a problemelor..1.1.sugerarea de schimbări şi adaptări Pe scurt.. câştigarea aprobării curţilor. Nu conţinutul politicii publice trebuie studiat. cheltuirea banilor.se selectează o propunere . acest fapt este totuşi folositor în a ne ajuta să înţelegem diferitele activităţi implicate în elaborarea politicii. se implementează şi se schimbă. ci procesul prin care politica publică se formează.furnizarea plăţilor sau serviciilor . Interesele lor în substanţa problemelor şi politicilor. Vrem să reţinem faptul că elaborarea politicii implică fixarea unui program (capturarea atenţiei celor care o elaborează).acest lucru sugerând că multe remedii pentru sistemul social tind să fie legate de varietatea procesului. Procesul Politicilor . Această afirmaţie permite studenţilor în ştiinţe sociale să studieze cum sunt luate deciziile. 2 . În ciuda centrării limitate asupra modelului procesual. ş.. furnizând critici şi opoziţii.m. Conform politologului Charles O. fixarea programului. stabilirea programului pentru luarea deciziilor.

economice sau tehnologice.) soluţie sau schimbare Program înspre Evaluarea guvern programului Rezoluţia problemei schimbare Terminarea sau programului Într-adevăr. pluralist sau elitist. plăţi. competitiv sau nu. facilităţi. Dar nu înseamnă că. Legăturile între proces şi conţinut trebuie să fie totuşi investigate. el va produce politici diferite în apărarea naţională. un asemenea grup devine politic “dacă şi când emite o pretenţie prin sau asupra unei instituţii sau a unui guvern”. unde toate deciziile politice sunt luate democratic. recomandare etc. educaţie.echilibru de grup Teoria de grup începe cu afirmaţia că interacţiunea dintre grupuri este factorul central al politicii. Persoanele fizice sunt importante în politică doar atunci când acţionează ca parte a. Teoria de grup: politica .) Diverse (justificare. nu vrem să cădem în capcana presupunerii că o schimbare în procesul elaborării politicii va provoca întotdeauna schimbări în conţinutul politicii. unde implementarea este rezonabilă. Putem prefera să trăim într-un sistem politic unde fiecare are o influenţă egală în elaborarea politicii. se poate chiar întâmpla ca modul în care politicile sunt elaborate să afecteze conţinutul politicii publice şi vice versa. sau oricum altcumva. un grup de interes este “un grup cu atitudine comună care are anumite pretenţii de la alte grupuri din societate”. Sar putea dovedi că unele constrângeri sociale. Dar. Dar schimbând procesele oficiale sau neoficiale de luare a deciziilor poate sau nu să schimbe conţinutul politicii publice. numai pentru că noi preferăm un astfel de sistem politic. sau în numele unor interese de grup. cinstită şi înţelegătoare. unde multe interese separate oferă soluţii problemelor publice. unde discuţiile dezbaterile şi deciziile sunt deschise şi accesibile tuturor.Percepţie Definiţe Agregare Organizare Reprezentare Formulare Legitimare Apropriere Organizare Interpretare Aplicare Specificare Măsurare Analiză Rezoluţii Terminare Probleme pentru Identificarea guvern problemei Probleme cerere pentru Acţiune guvern Guvern înspre Problemă în Dezvoltarea programului Implemntarea programului Propunere pentru programul bugetar Diverse (servicii. la fel cum i-am avertizat pe cititori în cazul discuţiei modelului instituţional. . Politologilor le place să discute modul în care o propunere devine lege şi chiar cum diferite interese reuşesc să învingă în probleme politice. sănătate sau justiţie criminală. asupra factorilor de decizie sunt atât de mari încât nu prea contează în conţinutul politicii dacă procesul elaborării politicii este deschis sau închis. controale etc. Cel puţin aceasta este o problemă care necesită atenţie. Persoane cu interese comune se unesc oficial sau neoficial pentru a impune guvernului cererile lor. Grupul devine puntea de legătură principală dintre individ şi guvern. Conform politologului David Truman. ajutor social.

este ţinut în echilibru de câteva forţe. Teoria de grup pretinde că poate descrie toate activităţile politice importante implicate în lupta grupurilor. Acest grup nu este mereu vizibil dar poate fi activat pentru administrarea admonestărilor copleşitoare la adresa oricărui grup care atacă sistemul şi ameninţă . Acest echilibru e determinat de influenţa relativă a oricărui grup de interes. au o anumită libertate în a determina care grupuri pot fi incluse în coaliţia majoritară. schimbările în influenţa relativă a oricărui grup de interes poate rezulta în schimbări în politica publica. funcţionari şi locuitori ai suburbiilor. în majoritate în slăbirea coaliţiei grupului . Coaliţia Partidului Democrat din perioada Roosevelt este constituită. Astfel. Coaliţia republicană a constat în rezidenţi rurali şi ai oraşelor mici. Legislatura arbitrează lupta grupurilor. Conform unor teoreticieni ai grupului. tocmelilor şi compromisurilor dintre cererile competente ale grupurilor de influenţă. conducere. de grupuri muncitoreşti. de bogăţia. catolici. în general. Politologul Earl Latham a descris politica publica din punctul de vedere al teoriei de grup după cum urmează: “ceea ce poate fi numit politica publica este de fapt un echilibru atins în lupta între grupuri la un moment dat şi reprezintă un echilibru pe care fracţiunile sau grupurile respective se luptă în mod constant să-l alterneze în favoarea lor. la oricare moment dat.sistemul politic în sine . până recent. ratifică victoriile coaliţiilor învingătoare şi înregistrează termenii capitulării. acces la factorii decizionali şi unitatea internă.“Procesul elaborării politicii: pătrunderea în interiorul sistemului”. sarcina sistemului politic este de a dirija conflictele de grup prin: (1) stabilirea regulilor jocului în lupta grupurilor. . Influenţa grupurilor este determinată de numărul lor. şi preşedintele are o mai mare flexibilitate decât membrii Congresului şi senatorii. . Partidele sunt concepute ca şi coaliţii de grupuri. Astfel. membrii parlamentului au o mai mică flexibilitate decât senatorii. Problemele partidului democrat pot fi găsite. puterea de organizare.Procese: Aplicarea modelului Procesele şi atitudinile politice sunt luate în considerare în fiecare din domeniile politice studiate în această carte. cu atât numărul diverselor interese este mai mare şi la fel şi libertatea sa în selectarea grupurilor pentru formarea coaliţiilor majoritare. (2) aranjarea compromisurilor şi echilibrarea de interese. Cu cât zona reprezentată de un politician este mai mare.negocieri. Politicienii încearcă să formeze o coaliţie majoritară a grupurilor. Politica este în realitate lupta între grupuri pentru influenţă politică. compromisurilor şi cuceririlor sub forma unor statute”. grupuri etnice. politica se va muta în direcţia dorită de grupurile care câştigă influenţa şi se va îndepărta de direcţia dorită de cele care pierd influenţa. Întregul sistem al grupurilor de interes .de la dezafectarea sudului şi conflictele de grup între grupurile de muncitori albi şi grupurile etnice de negrii. există un grup latent mare. negri. sudişti. clasa mijlocie. Factorii de decizie sunt priviţi ca răspunzând în mod constant presiunii grupurilor . în societatea americană ce susţine sistemul constituţional şi legile predominante ale jocului. politica publică. aproape universal. zone teritoriale mai mari şi mai diverse. săraci. 13 . locuitori ai oraşelor centrale. (3) crearea compromisurilor sub forma politicii publice şi (4) impunerea acestor compromisuri. Agenţiile executive sunt de asemenea considerate în funcţie de circumscripţiile grupurilor. intelectuali liberali. este echilibrul atins de lupta grupurilor. protestanţi. Mai întâi. Comentarii adiţionale asupra impactului activităţii politice pot fi găsite în Cap. albi. care reprezintă.

Teoria de grup: aplicarea modelului În tot acest volum vom descrie luptele pentru politica publică. masele nu decid politicii publice.elitele active sunt supuse unei influenţe relativ reduse din partea maselor apatice. Astfel. Doar un număr mic de persoane alocă valori societăţii. elitismul implică faptul că politica publica nu reflectă nevoile populaţiei în aceeaşi măsură cu . Persoanele care aparţin unui grup aparţin şi altor grupuri. . Puterea fiecărui grup e verificată de puterea grupurilor concurente. În Cap. autorităţile publice şi administratorii nu fac decât să îndeplinească aceste politici decise de elita. Deşi se afirmă adesea că politica publica reflectă cererea “poporului”. 6 “Educaţia: Lupta Grupurilor” . 10 . extinderea apartenenţei la grup ajută la menţinerea echilibrului prin prevenirea mutării unui grup prea departe de la valorile predominate. şi acest fapt moderează pretenţiile grupurilor care trebuie să evite ofensarea membrilor lor care au afiliaţia la alte grupuri. Doar nonelitele care au acceptat consensul elitei de bază pot fi admise în cercurile de guvernare. Elitele sunt alese în mod disproporţionat din pătura socio-economică superioară a societăţii. că de fapt elita formează opiniile de masă asupra problemelor politice mai mult decât masele formează opinia elitei. acesta este mai degrabă un mit decât o realitate a democraţiei americane.societatea este divizată în cei puţini care au puterea şi cei mulţi care nu o au. Nici un grup singur nu constituie o majoritate în societatea americană.preferinţă a elitei Politica de guvernare poate fi privită şi ca preferinţe şi valori ale elitei care guvernează.vom observa puterea grupurilor de interes în obţinerea de tratamente speciale în codul fiscal şi obstrucţionarea eforturilor de a reforma legile fiscale ale naţiunii. Care sunt implicaţiile teoriei elitei în analiza politică? Mai întâi. Elitele influenţează masele mai mult decât invers.cei puţini care guvernează nu sunt reprezentativi pentru masele guvernate. . politica publica se dovedeşte a fi preferinţa elitelor. Politicile urmează un traseu descendent. Teoria elitei poate fi rezumată după cum urmează : . În al doilea rând. .politica publică nu reflectă cererile maselor. ele nu se formează ca urmare a cererii maselor. “Contrabalansarea” centrelor de putere funcţionează pentru a verifica influenţa oricărui grup unic şi pentru a proteja persoanele de a fi exploatate. Teoria elitei: politica . Teoria elitei sugerează că populaţia este apatică şi prost informată asupra politicii publice.cu distrugerea echilibrului. . În sfârşit. bazele consensului elitelor sunt: respectul proprietăţii private. În America. .mişcarea nonelitelor înspre poziţia elitelor trebuie să fie înceată şi continuă pentru a menţine stabilitatea şi a evita revoluţia. În Cap.“Politica Taxelor: Bătălia în Interesele speciale” . ci mai degrabă valorile importante ale elitei.elitele împărtăşesc consensul în numele valorilor de bază ale sistemului social şi al prezervării sistemului. verificarea şi echilibrul care rezultă din competiţia grupurilor ajuta la menţinerea echilibrului în sistem.vom examina conflictul grupurilor pentru politica publică în discutarea problemelor şcolare şi de învăţământ. dinspre elite înspre mase. schimbările din politica publica vor fi incrementale şi nu revoluţionare. libertatea individuală şi guvernarea limitată.

şi. şi chiar supravieţuirea sa. mai degrabă decât valorile elitei influenţate de sentimentele maselor. De aceea.“Drepturile civile: Elita şi Interacţiunea de Masă” . Probabil n-a existat niciodată vreo societate în care să nu existe competiţie în cadrul elitei. În al doilea rând. instituie reforme pentru a menţine sistemul şi a-şi păstra locul în el. De observat că există două linii conducătoare în această definiţie a câştigului social maxim.alegerile şi partidele . în general.valorile elitelor. Elitismul mai afirmă că elitele au un consens cu privire la normele fundamentale de la baza sistemului social.adică interesul lor în prezervarea sistemului . 3 . Datorită conservatorismului general al elitelor . Politicile de guvernare sunt adesea modificate dar rareori schimbate. Elitismul contestă faptul că masele au. Prima e că nici o politică n-ar trebui sa fie adoptată dacă implică costuri ce depăşesc beneficiile.câştig social maxim O politică naţională este aceea care obţine un “câştig social maxim”. factorii decizionali trebuie să aleagă acea politică ce produce cele mai mari beneficii . Raţionalism: Politica . adică. apatice şi prost informate.schimbarea în politica publica va fi mai degrabă incrementală decât revoluţionară. o influenţă indirectă asupra comportamentului decizional al elitelor. printre alternativele de politici. De aceea schimbarea şi inovaţia în politica publica apar ca rezultat al predefinirii de către elită a propriilor valori. Un simţ de noblesse oblige poate pătrunde valorile elitei şi bunăstarea maselor poate fi un element important în elaborarea deciziilor de către elite. sentimentele masei sunt adesea manipulate de elite. depind de consensul elitei în numele valorilor fundamentale ale elitei şi doar alternativele politice care se înscriu în consensul comun vor primi o atenţie deosebită. schimbări în natura sistemului politic apar când evenimentele ameninţă sistemul şi elitele. Dar elitismul implică faptul că doar un număr foarte mic de probleme constituie centrul competiţiei şi că elitele sunt mai mult de acord decât în dezacord. elitismul vizionează masele ca fiind în general pasive. Opoziţia la politicile drepturilor civile se găseşte printre masele de albi din sate. aceste instituţii democratice . Problemele politici sunt rareori decise prin alegeri sau prin prezentarea alternativelor politice de către partide.sunt importante doar pentru valoarea lor simbolică. elitismul nu înseamnă faptul că membrii elitei nu sunt niciodată în dezacord sau în competiţie cu restul pentru întâietate. Valorile elitelor pot fi foarte “atente la public”. cel mult. comunicarea între elite şi mase este descendentă.descrie mişcarea pentru drepturile civile ca un efort al elitelor naţionale stabilite pentru extinderea egalităţii oportunităţilor şi pentru negri. acţionând în baza propriului interes călăuzitor. guvernele ar trebui să aleagă acele politici care aduc câştiguri societăţii care să depăşească costurile cu mult şi guvernele ar trebui să renunţe la politicile în care costurile nu sunt depăşite de câştiguri. Desigur. Teoria elitei: Aplicarea modelului Cap. A doua. la fel ca şi asupra continuităţii sistemului social. Ajutorul leagă masele de sistemul politic. că elitele sunt de acord asupra regulilor de bază ale jocului. În general. Elitismul nu înseamnă că politica publica va fi dirijată împotriva bunăstării maselor ci doar că responsabilitatea bunăstării maselor se sprijină pe umerii elitelor şi nu ai maselor. stabilitatea sistemului. dându-le un rol în ziua alegerilor şi un partid politic cu care să se identifice. alegerile populare şi competiţia dintre partide nu permit maselor să guverneze.

realegeri. Astfel spus.m. Nu e suficientă doar cunoaşterea şi cântărirea valorilor unor grupuri şi ale altora nu. (3) să cunoască toate consecinţele fiecărei alternative. Elaborarea raţională a politicii necesita şi o informare asupra politicilor alternative. în sfârşit. nu caută până când găsesc o alternativă care funcţionează.comparate cu costurile sale. (2) să cunoască toate politicile alternative disponibile. Raţionalismul implică un calcul al tuturor valorilor politice şi economice sacrificate sau câştigate de o politică de guvernare şi nu doar al acelora care pot fi măsurate în dolari. modelul rămâne important pentru scopuri analitice pentru că ajută la identificarea barierelor în calea raţionalităţii. statut. Şi.dolari şi cenţi . . există multe bariere în calea luării raţionale de decizii. capacitatea de prevedere de a prezice cu exactitate consecinţele politicilor alternative şi inteligenţa de a calcula corect rata costurilor faţă de beneficii.putere.factorii de decizie nu sunt motivaţi să ia decizii pe baza scopurilor sociale. (4) să calculeze rata beneficiilor faţă de costuri pentru fiecare politică alternativă şi (5) să selecteze cea mai eficientă alternativă. există atât de multe bariere în calea elaborării raţionale a deciziilor încât rareori acest lucru se mai întâmplă în guvern. . . . o politică este raţională când diferenţele între valorile realizate şi cele sacrificate sunt pozitive şi mai mari decât ale oricărei alte politici alternative.investiţii mari în programele şi politicile existente (costuri de scufundare) împiedică factorii de decizie să reconsidere alternativele conţinute de deciziile anterioare . multe fiind conflictuale .există nenumărate bariere în calea culegerii tuturor informaţiilor necesare pentru a cunoaşte toate politicile alternative posibile şi consecinţele fiecăruia. elaborarea raţională a politicii necesita un sistem de luare a deciziilor care să faciliteze raţionalismul în formarea politicii. ci încearcă să-şi maximizeze propriile răsplăţi . Pentru a selecţiona o linie politică raţională. inclusiv costul culegerii informaţiilor. de exemplu este imposibil de comparat sau cântărit valoarea demnităţii individuale faţă de sporirea impozitelor. Primele aplicaţii au fost făcute de către Corpul Inginerilor Americani în programe pentru dezvoltarea barajelor şi bazinelor pe râuri. Astăzi este aplicată tuturor politicilor şi programelor guvernamentale. Se pune întrebarea: “De ce luarea deciziilor nu este un proces mai raţional? De la început putem avansa ipoteza câtorva obstacole importante în calea elaborării raţionale a politicii : . ş.nici un beneficiu social nu este rezultatul unui acord. Raţionalismul presupune că preferinţele valorice ale societăţilor ca întreg pot fi cunoscute şi cântărite. Totuşi. Totuşi.multe beneficii şi costuri conflictuale nu pot fi comparate sau cântărite. Modelul câştigului social maxim este aplicat elaborării politice în analize beneficiu . factorii de decizie trebuie: (1) să cunoască toate preferinţele valorice ale societăţii şi ponderea lor relativă.factorii de decizie nu sunt motivaţi să maximizeze câştigul social net.d. Este principala schemă analitică folosită pentru a evalua deciziile cheltuielilor publice.a. ci doar să satisfacă cererea pentru progres.cost.în care valorile sociale de bază sunt sacrificate pentru economisirea dolarilor. De fapt. Modelul câştigului social maxim este obţinut şi apoi nu ar mai trebui făcute cheltuieli. ci numai beneficiile unor indivizi şi grupuri specifice. bani. Trebuie să existe o înţelegere completă a valorilor societăţii. disponibilitatea informaţiilor şi timpul implicat în . Raţionalismul nu ar trebui conceput după o schemă îngustă .

nu identifică ţelurile societăţii.natura segmentată a procesului decizional în marile birocraţii face dificilă coordonarea luării deciziilor. Vom studia cum aceste strategii sunt implementate în politica publică şi vom analiza unele din obstacolele realizării raţionalităţii în politica publică. Factorii de decizie acceptă în general legitimitatea programelor instituţiei şi sunt de acord asupra continuării politicilor precedente.cei care elaborează politicile.politică pentru a asigura siguranţa. Fac acest lucru. Problemele obţinerii raţionalităţii în politica publică sunt discutate şi în Cap. . şi atenţia este concentrată asupra noilor programe şi politici şi asupra creşterii.nici capacităţile de prezicere ale ştiinţelor sociale şi de comportament. Raţionalism: Aplicarea modelului Cap.această culegere. Politologul Charles E. constrângeri legate de timp.“Sănătate şi Bunăstare: Căutarea unei strategii raţionale “.nesiguranţa în privinţa consecinţelor diferitelor politici alternative obligă factorii de decizie să se menţină alături de fostele politici cât de strâns posibil pentru a reduce posibilitatea unor consecinţe deranjate şi neanticipate. 5 . nu clasifică în ordinea preferinţei fiecare politică alternativă în funcţie de beneficiile nete maxime şi apoi să treacă la o selecţie pe baza tuturor informaţiilor relevante. Modelul incremental recunoaşte natura lipsită de practicitate a elaborării “obligatoriu raţională” a politicii şi descrie un proces mai conservator al luării deciziilor. . informaţii sau bani . . doar cu anumite modificări incrementale. politica bugetară pentru activitatea sau programul guvernamental din 1996 poate fi privit incremental. Impedimente politice împiedică situaţia să estimeze dar ţelurile societăţii şi să calculeze exact costurile şi beneficiile. informaţii şi cost îi împiedică pe cei care elaborează politica să identifice întregul spectru al politicilor alternative şi consecinţele acestora. Lindblom a prezentat primul model incremental în cursul unei critici a modelului raţional tradiţional de luare a deciziilor. nu au suficiente informaţii pentru calcularea exactă a costurilor şi beneficiilor când un mare număr de diverse valori politice. politicile şi cheltuielile sunt considerate drept bază. sănătatea şi bunăstarea. 4 .“Justiţia Criminală: Raţionalitate şi Iraţionalitate în politica publică” arată faptul că politicile raţionale pentru descurajarea criminalităţii .variaţiuni pe tema trecutului Incrementalismul consideră politica publică ca o continuare a activităţilor fostului guvern. chiar şi cu cele mai avansate tehnici analitice computerizate. promptitudinea şi severitatea pedepsei . în primul rând pentru că nu dispun de timp. nu studiază beneficiile şi costurile politicilor alternative în realizarea acestor ţeluri. Din contră. economice şi culturale sunt în joc. Incrementalism: politica . nici acelea ale ştiinţelor fizice şi biologice nu sunt suficient de avansate pentru a permite factorilor de decizie să înţeleagă toate beneficiile sau costurile fiecărei alternative . descreşterii sau modificării programelor curente (de exemplu. Vom avea în vedere planul general al strategiilor alternative tratând sărăcia.au fost rareori implementate şi că rata naţională ridicată a criminalităţii e în parte un produs al acestei iraţionalităţi. factorii de decizie nu revăd anual întreaga gamă a politicilor propuse şi existente. După Lindblom. . sociale. astfel încât alimentarea venită de la toţi specialiştii trebuie să dea roade în momentul deciziei. Incrementalismul este conservator prin faptul că programele existente.

E mai sigur să păstrezi programe cunoscute când consecinţele noilor programe nu pot fi prezise. Este uşor să se ajungă la un acord în eliberarea politicii când problemele disputate sunt doar creşterea sau diminuarea bugetului. în fine. în schimb. Doar dacă aceste alternative se vor dovedi nesatisfăcătoare se vor aventura factorii de decizie înspre o inovaţie politică mai radicală. dar. incrementalismul este important în reducerea conflictului. Fiinţele umane încearcă rareori să-şi minimizeze valorile: mai des acţionează pentru satisfacerea cerinţelor particulare. că formează rutine dificil de schimbat şi că persoanele se implică în continuitatea structurilor organizatorice şi a practicilor. Incrementalism: Aplicarea modelului O atenţie specială acordată incrementalismului apare în discuţia privitoare la bugetarea guvernamentală din Cap. politicile victorioase trecute sunt continuate şi în viitor. construcţii sau alte elemente complexe. În cele mai multe cazuri modificarea programelor existente va satisface cerinţele particulare şi marile modificări politice necesare maximizării valorilor vor fi trecute cu vederea. Conflictul se agravează când luarea deciziilor se concentrează asupra schimbărilor politice majore care implică mari câştiguri sau pierderi sau decizii de genul “totul sau nimic”. ci doar cele care cauzează dislocări fizice. politica total “raţională” se poate dovedi “ineficientă” (în ciuda contradicţiei în termeni) dacă timpul şi costul desfăşurării unei politici raţionale sunt excesive. economice. cei care elaborează politica acceptă legitimitatea politicilor anterioare datorită nesiguranţei legate de consecinţele unor politici diferite sau complet noi. “da sau nu”. dacă nu există o realiniere politică substanţială. toate consecinţele fiecărei alternative. rareori caută “unicul drum drept”.pentru a investiga toate alternativele politicii existente. Nici nu pot calcula ratele cost . în ciuda inutilităţii lor. în menţinerea şi în prezervarea sistemului politic însuşi. sau pot fi de natură psihologică. Costul culegerii acestor informaţii este prea mare. . În al doilea rând.beneficiu pentru politicile alternative când sunt implicate diverse valori politice. cu familiarul . 9 . e mai uşor pentru guvernul unei societăţi pluraliste să continue programele existente decât să se implice în planificări politice totale pentru anumite scopuri ale societăţii. În al treilea rând. În al patrulea rând. economice şi culturale. toate acestea făcând schimbarea foarte dificilă. nu toate alternativele pot fi luate serios în considerare. Factorii de decizie în politică nu au suficiente capacităţi de a prevede. sociale. în programele existente pot exista investiţii masive (costuri de scufundare) care exclud orice schimbare radicală. atunci găsesc un “drum care duce undeva”.adică cu politicile alternative apropiate politicilor curente. factorii de decizie continuă fostele politici sau programe chiar dacă acestea s-au dovedit sau nu eficiente. sau modificarea programelor existente. în absenţa unor ţeluri sau valori de lungă durată ale societăţii.“Priorităţi şi Etichete de Preţ: Incrementalismul în acţiune”. de obicei. Pentru că tensiunea politică implicată în obţinerea de noi programe sau politici elaborate în fiecare an ar fi foarte mare. Şi. chiar în era computerelor. De aceea. Oamenii sunt pragmatici. Caracteristicile factorilor de decizie înşişi recomandă de asemenea modelul incremental. În condiţii de nesiguranţă. Astfel. se opresc din căutat. Astfel. organizatorice şi administrative minore. incrementalismul este eficient politic. preţuri administrative sau structuri organizatorice. Căutarea începe. Este cunoscut faptul că organizaţiile tind să persiste în timp. Aceste investiţii pot fi în bani.

în negocieri şi construirea coaliţiilor din Congresul O. fiecare cu o parte pe mijlocul străzii.o diagramă care prezintă opţiunile alternative ale fiecărui jucător şi toate rezultatele posibile ale jocului. oricine cu scopuri bine definite care e capabil de o acţiune raţională. Se aplică zonelor din elaborarea politicii în care nu există nici o alegere “perfectă” independentă pe care cineva o poate face . Un “jucător” poate fi un individ. există doar 2 jucători şi fiecare are doar 2 alternative. consecinţele se referă la valorile pe care le primeşte fiecare jucător ca rezultat al alegerilor făcute atât de el cât şi de oponent. A şi B. Rezistă în cursă Virează Şoferul B Rezistă în cursă A: . “Jucătorii” trebuie să-şi adapteze conduita pentru a reflecta nu doar dorinţele lor proprii şi abilităţile lor. fig. Pentru că judecătorii evaluează diferite rezultate în mod distinct. Amândoi şoferii ar vrea să evite moartea.5 B: . Nu descrie modul în care deciziile sunt efectiv luate. Doi adolescenţi conduc cu viteză mare două maşini care se îndreaptă una către alta. Consecinţele sunt adesea reprezentate de valori numerice. Ideea de “joc” vine de la faptul că factorii de decizie sunt implicaţi în alegeri interdependente.în care “cele mai bune” rezultate depind de ce fac şi ceilalţi. Rezultatul depinde de ceea ce fac amândoi şoferii şi fiecare şofer trebuie să prevadă ce va face celălalt. la utilizarea armelor nucleare.N. ci mai curând modul în care oamenii s-ar comporta în luarea deciziilor în situaţii competitive dacă ar fi complet raţionali. O matrice doi câte doi este cea mai simplă.U. Această formă de “bravadă” este uzuală în relaţiile internaţionale.într-adevăr. dar aplicabilă în situaţii competitive în care rezultatul depinde de acţiunile a doi sau mai mulţi participanţi. Cel care virează este “laşul”. Rezultatul în sine depinde de alegerile ambilor jucători. Dacă nici unul nu virează se vor izbi. ci şi aşteptările lor cu privire la acţiunile celorlalţi.Teoria jocului: politica .10 A: . Poate conotaţia de “joc” este nefericit aleasă.6. sugerând că teoria jocului nu este tocmai potrivită cu situaţii conflictuale serioase. Opţiunile sunt adesea descrise într-o “matrice” . Regulile jocului descriu variantele care sunt disponibile tuturor jucătorilor. 2. Astfel. aceste valori numerice sunt plasat în interiorul fiecărei celule a matricei şi corespund valorilor pe care fiecare jucător le plasează în fiecare rezultat.alegerea raţională în situaţii competitive Teoria jocului este studiul deciziilor raţionale luate în situaţii în care doi sau mai mulţi participanţi au de făcut o alegere şi rezultatul depinde de alegerea făcută de fiecare. Dar lucrurile stau chiar pe dos: teoria jocului poate fi aplicată unor decizii privitoare la război şi pace. un grup sau un guvern naţional . există două valori numerice în interiorul fiecărei celule .10 B: + 5 . În teoria jocului. dar mai vor să evite şi “dezonoarea” de a fi “laş”. Teoria jocului este un model abstract şi deductiv al elaborării politicii. teoria jocului este o formă a raţionalismului. Alternativa A1 Rezultat Rezultat Jucătorul A Alternativa A2 Rezultat Rezultat Jucătorul B Alternativa B1 Alternativa B2 Există patru rezultate posibile pentru acest joc simplu. O matrice a teoriei jocului pentru jocul laşului.una pentru fiecare jucător. şi diferitelor alte situaţii politice. fiecare reprezentat de o celulă a matricei. în diplomaţia internaţională. Gândiţi-vă la jocul “laşilor”.

rareori pot factorii de decizie să cunoască adevăratele valori ale consecinţelor pentru ei înşişi sau pentru oponenţii diverselor alternative. De exemplu. Un concept . blufarea sau interpretarea eronată deliberată a valorilor sau resurselor de către un oponent este întotdeauna posibilă. Dacă virează amândoi. există multe obstacole în calea elaborării raţionale a politicii de către guverne. Condiţiile teoriei jocului sunt rareori aproximate în viaţa reală. Strategia minimax este concepută pentru a proteja un jucător împotriva jocului mai bun al oponentului său. fiecare e uşor “dezonorat” (-1). fiindcă alegerea aceasta minimizează pierderea maximă a jucătorului). Dar matricea este prea simplă. Mai important. dar nu ca şi atunci când unul ar fi rămas în cursă. Dacă A alege să stea în curbă şi la fel şi B rezultatul este -10 pentru ambii şoferi şi vor distruge maşinile. Poate fi privită ca o strategie conservativă. Dar dacă A alege să stea în curbă şi B virează.5 A: . mai curând decât să asigure câştiguri maxime cu riscul unor mari pierderi. Unul sau ambii jucători pot acorda o valoare diferită rezultatelor faţă de valoarea oferită aici. În fine. De exemplu. Fiecare jucător trebuie să încerce să calculeze valorile celuilalt şi nici unul nu are informaţii complete asupra valorilor oponentului. şi acest lucru să-l determine să vireze şi să-ţi permită să câştigi.cheie în teoria jocului este strategia. indiferent de ce face oponentul. Dar majoritatea teoreticienilor jocului privesc minimax-ul ca fiind cea mai bună strategie (judecătorul raţional în jocul laşităţii va vira. O cercetare a consecinţelor matricii sugerează că ar fi mai bine pentru ambii şoferi să vireze pentru a minimaliza posibilitatea unei pierderi mari (-10). . Aceasta se referă la luarea raţională de decizii în care un set de mişcări este desemnat să aducă o răsplată optimă.1 B: . Rareori politicile alternative se prezintă net într-o matrice. Din această discuţie trebuie să rezulte clar că teoria jocului acceptă idei atât foarte simple cât şi foarte complexe. chiar şi după evaluarea tuturor mişcărilor posibile ale aparenţelor. un jucător poate prefera moartea unei dezonorări.Virează A: + 5 B: .1 Teoreticianul jocului furnizează valorile numerice ale consecinţelor. Ba mai mult. o strategie posibilă în jocul laşilor este să permiţi oponentului să vadă că bei mult înainte de începerea jocului. după cum am mai indicat. Şi totuşi teoria jocului furnizează un mod interesant de reflectare clară asupra poţiunilor politice în situaţii conflictuale. Problema crucială este dacă vreuna dintre ele este cu adevărat folositoare în studiul politicii publice. să te împleticeşti până la maşină şi să murmuri despre prea lunga ta viaţă în lumea asta nenorocită. Teoria jocului este mai des propusă ca o unealtă analitică de către sociologi şi nu ca un ghid practic în elaborarea politicii de către guvernatori. atunci A primeşte +5 (curaj) şi B -5 (dezonoare). Efectul acestei informaţii asupra oponentului poate să-l determine să considere că vei rămâne mai mult în cursă. Poate că adevărate utilitate a teoriei jocului în analiza politică în ziua de azi constă în a sugera probleme interesante şi a oferi un vocabular care să trateze elaborarea politicii în situaţii conflictuale. fiind desemnată să reducă pierderile şi să asigure un câştig minim. Teoreticienii jocului folosesc termenul minimax când se referă la strategia raţională care sau minimizează pierderea maximă sau maximizează câştigul minim pentru un jucător. Dacă A virează şi B rămâne în cursă rezultatul va fi invers.

grupuri de interes. Apărarea naţională este cel mai bun exemplu: protecţia de invaziile străine este prea costisitoare pentru o singură persoană şi odată de oferită nimeni nu poate fi împiedicat să beneficieze de ea.Teoria jocului: Aplicarea modelului Teoria jocului este frecvent aplicată în conflictele internaţionale. şi prin acorduri (contracte) între ei îşi pot spori bunăstarea personală. care a inclus această noţiune a contractului social în Declaraţia de Independenţă a Americii. contribuabili. O externalitate apare atunci când activitatea unui individ. Mai întâi. Interesul propriu clar conduce indivizii înspre un contract constituţional care stabileşte un guvern pentru a proteja viaţa. la fel ca şi prin comerţ pe piaţă. pentru beneficiul reciproc. teoreticienii opţiunilor politice pretind a fi moştenitorii intelectuali ai filozofului politic englez John Locke şi ai lui Thomas Jefferson. Teoria opţiunii publice: politica . fie prin impunerea de pedepse . Piaţa nu poate furniza bunuri publice pentru că atunci costul acestora şi-ar depăşi valoarea pentru un singur cumpărător şi un singur cumpărător nu ar putea să-i determine pe necumpărători săl folosească. partide. În al doilea rând. Astfel. Guvernele reacţionează fie prin controlul activităţilor care produc externalităţile. versiuni diferite asupra motivării umane s-au format în ştiinţele economice şi politice. adică trebuie să remedieze anumite “ratări ale pieţei”. birocraţi. a libertăţilor şi corectitudinii. Dar teoria opţiunii publice pune în chestiune ideea că indivizii acţionează diferit în politică faţă de acţiunile lor pe piaţă. Ideea de homo economicus presupune un actor cu interese proprii care încearcă să-şi maximizeze beneficiile personale. dar chiar având motivaţii egoiste. ştiinţele economice studiază comportamentul pe piaţă şi presupun că indivizii îşi urmăresc propriile interese. Opţiunea publică este studiul economic al procesului decizional dar nu de piaţă. oamenii îşi urmăresc propriul interes atât pe piaţă cât şi în politică. libertatea şi corectitudinea. Aşa că oamenii trebuie să acţioneze colectiv prin intermediul guvernului pentru a putea beneficia de apărare comună. a unei firme sau a unui guvern local impune costuri necompensate asupra altora. birocraţii şi guverne . Guvernul însuşi se formează printr-un contract social între indivizi care sunt de acord. în Cap. guvernul trebuie să furnizeze bunuri publice .bunuri şi servicii care trebuie furnizate tuturor dacă sunt furnizate cuiva. ideea de homo politicus presupune un actor animat de interese publice încercând să maximizeze bunăstarea socială. externalităţile constituie o altă ratare recunoscută a pieţei şi o justificare pentru intervenţia guvernului. să se supună legilor şi să susţină guvernul în schimbul protecţiei propriilor lor vieţi. 8 “Politica apărării: Strategii pentru Jocuri Serioase”. Teoria opţiunii publice admite că guvernul trebuie să îndeplinească anumite funcţii cărora piaţa nu le poate face faţă. argumentează că indivizii se unesc în politică pentru beneficiul lor reciproc. economist laureat al Premiului Nobel şi erudit de elită al teoriei opţiunii publice moderne. în special aplicarea analizelor economice în procesul decizional politic. Vom explica utilitatea teoriei jocului în eforturile noastre de a descrie şi explica. Această teorie presupune că toţi actorii politici alegători. candidaţi. la fel cum se unesc şi pe piaţă. James Buchanan. Astfel.încearcă să-şi maximizeze beneficiile personale în politică la fel ca şi pe piaţă. În mod tradiţional. legislatori. pot beneficia reciproc prin luări celebre de decizii. Cele mai comune exemple sunt poluarea apelor şi a aerului: eliberarea de apă şi aer poluate impune costuri altora. ştiinţele politice studiază comportamentul în arena publică şi presupun că indivizii urmăresc propriile lor noţiuni de interes public. Pe scurt.proces decizional colectiv al indivizilor cu interese proprii.

Într-adevăr. Teoria opţiunii politice ajută la explicarea faptului că partidele şi candidaţii politici nu reuşesc. Diferite “iluzii fiscale” . Spre deosebire de consumatorii de pe piaţă. autorităţile alese pot doar ghici ce au făcut bine şi ce rău. Această concentraţie de beneficii la puţini şi distribuirea costurilor la cei mulţi rezultă într-un sistem de grup de interes care favorizează interesele omogene mărunte şi bine organizate. Interesele politicienilor şi ale birocraţilor sunt câştigarea realegerilor. rezultă într-o supraproducţie de reglementări guvernamentale. Chiar şi autoritate publică altruistă şi total lipsită de egoism.alegătorii medii . care caută expansiunea activităţii guvernului pe cheltuiala grupurilor mai mari. Fiind dat un singur mod de distribuţie a opiniilor asupra unei probleme de politici. subvenţii. efectul cumulativ al activităţii grupurilor de . ci de câştigarea alegerilor. Teoria alegerii publice ne ajută să înţelegem grupurile de interes şi efectul pe care îl au asupra politicii publice. Rezultatele voturilor nu sunt întotdeauna informaţionale pentru politici. Autorităţile guvernamentale nu deţin informaţii continue pentru a estima preferinţele schimbătoare ale contribuabililor . Este raţional pentru persoanele ce urmăresc anumite beneficii.consumatori. Aceştia exagerează beneficiile programelor de consum ale guvernului şi subestimează costurile.poate întâmpina multe obstacole. Ei îşi formulează poziţiile politice pentru a câştiga alegerile. câştigarea unei mai mari autorităţi şi prestigii şi extinderea puterii de guvernare. fiecare căutând beneficii concentrate pentru ei şi costuri dispersate pentru alţii. extinderea bugetelor agenţilor. consumatorii alegători nu sunt implicaţi în votări continue.contribuie la subestimarea costurilor guvernamentale de către cetăţeni. partidele şi candidaţii se vor mişca înspre centru pentru a-şi maximiza numărul de voturi. Astfel. “tendinţele naturale” ale politicienilor şi birocraţilor de a-şi extinde puterea în societate nu pot fi verificate. Regulile constituţionale pentru procesul decizional guvernamental nu asigură întotdeauna că interesele politicienilor şi ale birocraţilor coincid cu cele ale alegătorului mediu. pentru că alegerile vor fi câştigate sau pierdute.(amenzi) asupra acestor activităţi pentru a le compensa costurile pentru societate. care încearcă din greu să implementeze preferinţele alegătorului din circumscripţia sa . în general. Costul acestor beneficii specifice poate fi asupra tuturor contribuabililor. de programe şi servicii. dar mai prost organizate ale cetăţenilor contribuabili. energie sau bani pentru a organiza o opoziţie în faţa extinderii. Doar “ideologii” (oameni motivaţi ideologic. Cele mai multe programe ale guvernelor produc “bunuri cvasi-politice” . Când politicienii află ce doresc alegătorii poate fi prea târziu. iraţionali) ignoră strategia centristă de maximizare a voturilor. fiecare partid şi candidat caută poziţii politice care să atragă cel mai mare număr de alegători.servicii de care anumite grupuri din societate beneficiază mai mult decât altele. să ofere politici alternative clare în campaniile electorale. Dar teoria opţiunii publice şi-a desfăşurat propria critică a modelului alegătorului mediu prin recunoaşterea intereselor separate ale politicienilor şi birocraţilor în contrast cu interesele alegătorilor. Partidele şi candidaţii nu sunt interesaţi de oferirea de principii. Chiar şi după înfruntare. De-a lungul a perioade mari de timp activitatea multor grupuri de interes speciale.impozite camuflate. Aceste “ratări politice” contribuie la furnizarea exagerată a guvernului de bunuri şi servicii publice şi la supraimpozitarea cetăţenilor. nici unul dintre aceştia ne-distribuit suportând suficient din cost pentru a merita consumul de timp. privilegii sau protecţie pentru a se putea organiza aşa încât să facă presiuni pentru anumite acţiuni guvernamentale. adunarea de contribuţii generoase pentru campaniile lor. În absenţa unei bune informaţii asupra preferinţelor cetăţenilor. şi nu câştigă alegerile pentru a formula politici. deducţii pe statele de plată şi finanţări deficitare .

Această conceptualizare a activităţii politice şi a politicii publice poate fi diagramată ca în figura 2-8. grupurile de interes. de mulţi erudiţi care au încercat să analizeze cauzele şi consecinţele politicii publice.pentru a ajuta în recunoaşterea poluării mediului drept o problemă în controlul externalităţilor în activitatea umană. grupurile de interes trebuie să genereze noi cereri cu noi avertizări de pericol. Teoria sistemului descrie politica publica ca pe un rezultat al sistemului politic. se supun legilor. se conformează deciziilor politice. în general. Conceptul de sistem implică un set de identificare de instituţii şi activităţi din societate care funcţionează pentru a transforma cererile şi deciziile autoritative. trebuie făcute aranjamente şi acestea trebuie impuse părţilor implicate. Liderii grupurilor de interes trebuie să concureze pentru membri şi bani prin exagerarea pericolelor societăţii. ca răspuns la condiţii de mediu reale sau percepute ca atare. Diagrama este o versiune simplificată a ideii de sistem politic. Pentru a transforma aceste cereri în rezultate (output – uri). cât şi a sprijinului. Alimentările (input – urile) sunt primite în sistemul politic atât sub forma cererilor.o economie politică atât de plină de subvenţii. grupurile de interes trebuie să-şi amplifice şi să-şi facă cunoscută cauza. Teoria sistemului: politica – rezultat al sistemului Un alt mod de a concepe politica publica este să o privim ca pe un răspuns al unui sistem politic în faţa a unor forţe care fac presiuni asupra lui din mediu. Se primeşte suport atunci când indivizi sau grupuri acceptă rezultatele alegerilor. Forţele generate în mediu care afectează sistemul politic sunt privite ca input. Sistemul se păstrează în timp prin: . adică politică de guvernare. ca şi restul actorilor politici. îşi urmăresc interesele proprii pe piaţa politică.“Politica mediului: Externalităţi şi Interese” . productivitatea şi investiţia sunt descurajate. Chiar şi atunci când guvernele le îndeplinesc cerinţele iniţiale. care le ignora cerinţele. Orice sistem absoarbe o varietate de cereri. descrisă pe larg de politologul David Easton. Mediul este o condiţie sau circumstanţă definită ca fiind externă zonelor de legătură ale sistemului politic. Conceptul de sistem implică şi faptul că elementele sistemului sunt interdependente şi că sistemul poate răspunde forţelor în mediul său şi că o va face pentru a se proteja. 7 . acţionează pentru a influenţa politica publica. Teoria opţiunii publice ne ajută şi să înţelegem comportamentul grupurilor de interes concentrate asupra mediului în dramatizarea şi publicitatea făcută cauzei lor. implicit sau explicit. Cererile apar când indivizi sau grupuri. beneficii şi reglementări.interes asupra societăţii este o “scleroză organizatorică” . Pe scurt. îşi plătesc taxele şi. Se ştie că rezultatele (politica de guvernare) pot avea un efect modificator asupra mediului şi cererilor care provin de aici şi trebuie să mai aibă şi un efect asupra caracterului sistemului politic. protecţii şi tratamente speciale pentru grupurile de interes organizate încât munca. necesitând suportul întregii societăţi. Sistemul politic este acel grup de structuri şi procese interdependente care funcţionează autoritativ pentru a aloca valori societăţii. Noţiunea de sistem politic a fost folosită. Pentru a atrage membri şi contribuţii. Opţiunea publică: Aplicarea modelului Teoria opţiunii publice este folosită în Cap. Rezultatele sistemului politic sunt alocările valorice autoritative ale sistemului şi aceste valori constituie politica publica. dintre care unele sunt în conflict cu altele. dacă vor să rămână în viaţă.

abstragem lumea reală într-o încercare de a simplifica. Identifică aspectele semnificative. cheltuielilor. Când ne gândim la sisteme politice ori la elite sau grupuri ori la procese decizionale. Desigur. corecţii şi finanţe. să expunem câteva criterii generale pentru evaluarea utilităţii conceptelor şi modelelor. Pe de o parte. autostrăzi. Ar trebui să dirijeze atenţia de la variabilele sau circumstanţele irelevante înspre cauzele reale şi consecinţele semnificative ale politicii publice. Ordonează şi simplifică realitatea. Comparând statele. Pe de altă parte. în timp ce altele pot fi prea simpliste. De asemenea. nu putem explica politica publica. Output) Alimentări. Înainte de a ne începe studiul asupra politicii publice. Vom observa cum politica federală încearcă uneori să compenseze impactul variabilelor mediului asupra politicii interne din state. poliţie. Desigur. Altfel spus. într-o anumită măsură o funcţie a valorilor personale ale unui . Modele: Cum se poate determina dacă sunt eficiente sau nu Un model este doar o abstractizare a reprezentării vieţii politice. o prea mare simplificare poate conduce la inadvertenţe în modul în care noi percepem realitatea. dacă un concept e prea îngust sau identifică doar fenomenele superficiale. Vom examina impactul caracteristicilor sistemului politic – în particular competiţia partidelor şi participarea alegătorilor – asupra nivelului impozitelor. poate deveni atât de complicat si de greu de folosit încât nu mai este de folos înţelegerii. raţionale sau incrementalism sau jocuri. dacă un concept e prea larg şi sugerează legături prea complexe. bunăstare. beneficiilor şi serviciilor şi vom compara impactul acestor caracteristici ale sistemului asupra politicii publice cu impactul condiţiilor de mediu. Valoarea modelului sistemelor pentru analiza politică se găseşte în întrebările pe care le pune: care sunt dimensiunile semnificative ale mediului care generează cereri asupra sistemului politic? care sunt caracteristicile semnificative ale sistemului politic ce îi permit să transforme cererile în politică de guvernare şi să se păstreze în timp? cum afectează alimentările (input – urile) din mediu caracterul sistemului politic? cum afectează caracteristicile sistemului politic conţinutul politicii publice? cum afectează politica publica prin feedback mediul şi caracterul sistemului politic? Teoria sistemului: aplicarea modelului Modelul sistemelor este în mod special folositor în capitolul 12 “(Input. utilitatea unui model se găseşte în capacitatea sa de a ordona şi simplifica viaţa politică aşa încât să le putem concepe mai clar şi să putem înţelege relaţiile pe care le găsim în lumea reală. vom observa impactul diferitelor condiţii de mediu – în special venitul asupra nivelelor cheltuielilor. abstragem lumea reală într-o încercare de a simplifica. folosirea sau ameninţarea cu folosirea forţei. rezultate şi cutii negre: O analiză a sistemelor politicilor de stat” în examinarea politicii publice în statele americane. unele teorii ale politicilor pot fi prea complexe pentru a fi folositoare. “relevant” sau “semnificativ” este. beneficiilor şi serviciilor în educaţie. bazarea pe ataşamente adânc înrădăcinate în sistem. clarifica şi înţelege ce este cu adevărat important în politică. un model ar trebui să identifice aspectele cu adevărat semnificative ale politicii publice.(1) (2) (3) - producerea unor rezultate satisfăcător de rezonabile. ceea ce e “real”. clarifica şi în sau incrementalism sau jocuri. Totuşi.

dacă ne ajută să ne dăm seama cum este procesul decizional guvernamental iraţional în realitate şi ne îndeamnă să ne întrebăm de ce. dacă nimeni nu e de acord asupra a ceea ce constituie elita. Totuşi. ar trebui să se refere direct la fenomenele lumii reale. Un model ar trebui să ajute la dirijarea anchetelor şi cercetărilor în politica publica. trebuie să aibă referiri empirice reale. Dar putem fi cu toţii de acord că utilitatea unui concept este legată de abilitatea de a identifica ceea ce e cu adevărat important în politică. Un concept care doar descrie politica publica nu e la fel de util ca un concept care explică politica publica sau care cel puţin sugerează nişte explicaţii posibile. se comunică o idee diferită de către cel care foloseşte acest concept faţă de cel care defineşte elita ca fiind o minoritate ne-reprezentativă care ia decizii pentru societate. chiar şi ne-realist. care sunt reprezentative pentru public în general. nimeni nu contestă că procesul decizional guvernamental e complet raţional – autorităţile publice nu acţionează întotdeauna pentru a maximiza valorile sociale şi pentru a minimiza costurile societăţii. Sugerează explicaţii. bazându-se pe propriul interes. Un concept ar trebui să fie operaţional – adică. Dacă cineva defineşte o elită drept un grup de autorităţi publice democratic alese. . Un concept sau o serie de concepte inter-dependente (la care ne referim cu termenul de “model”) trebuie să sugereze relaţii din lumea reală care pot fi testate şi verificate. nu e cu adevărat folositor în dezvoltarea unei ştiinţe a politicii. În fine. o abordare-model trebuie să sugereze o explicaţie pentru politica publica. care pot fi observate. Trebuie să sugereze ipoteze pentru cauzele şi consecinţele politicii publice – ipoteze care pot fi testate cu date din lumea reală. Dacă ideile sugerate de un concept nu pot fi dovedite adevărate sau false. nu trebuie să ne grăbim să negăm conceptele ne-realiste dacă acestea reuşesc să ne dirijeze atenţia către motivele pentru care sunt ne-realiste. De exemplu. utilitatea lui în comunicare este diminuată. măsurate şi verificate. un model trebuie să fie congruent cu realitatea – adică. Furnizează o comunicare semnificativă. conceptul de elită nu înseamnă acelaşi lucru pentru toţi.individ. Am putea avea dificultăţi cu un concept care identifică un proces care nu există în realitate sau care simbolizează fenomene care nu există în lumea reală. De exemplu. Este congruent cu realitatea. În general. Totuşi conceptul de proces decizional raţional poate fi folositor. Dacă prea mulţi oameni sunt în dezacord asupra sensului unui concept. Un concept sau un model trebuie şi să comunice ceva semnificativ. Dirijează anchete şi cercetări.

Negrii nu sunt de acord. În descrierea acestei probleme ne-am folosit mult de modelul elitei – pentru că atitudinile masei şi ale elitei faţă de drepturile civile diferă mult şi politica de guvernare pare să reflecte mai mult atitudinea elitei decât a maselor. în comparaţie cu albii. Astăzi cei mai mulţi albi consideră că există o discriminare foarte redusă faţă de negri în obţinerea posturilor. Politica drepturilor civile este răspunsul unei elite naţionale faţă de condiţiile care afectează o minoritate americană mai degrabă decât un răspuns al conducătorilor naţionali faţă de sentimentele majoritare. venituri şi salarii mai proaste decât albii. nu părerea albilor a format politica de guvernare. ar exista o legislaţie a drepturilor civile destul de redusă. Să evaluăm schimbările de opinie ale albilor în privinţa integrării şcolare de-a lungul anilor. Între 1942 şi 1985 eşantioane de americani albi au fost chestionaţi: “Credeţi că elevii negri şi albi ar trebui să urmeze aceleaşi şcoli sau să meargă la şcoli separate?” (Vezi Tab. Albii constituie o mare majoritate a populaţiei – peste 87%. 3-1: Atitudinea albilor şi negrilor în faţa discriminării Întrebări Procentajul pro Albi Negri Credeţi că. Tab. locuinţelor sau educaţiei şi că diferenţele între negrii şi albi în ce priveşte nivelul de trai sunt “în general datorate discriminării”. în societate. Majoritatea negrilor consideră că nu sunt trataţi egal la obţinerea slujbelor. Opinia se târăşte în urma politicii. politica de guvernare a fost cea care a format opinia albilor. negrii au slujbe. a locuinţelor sau a educaţiei şi că toate diferenţele dintre albi şi negri. 3-2). Adică. 3-1). Politicile elitei naţionale în drepturile civile au întâlnit diferite nivele de rezistenţă dinspre state şi comunităţi. Opinia majorităţii albe a urmat politica drepturilor civile mai degrabă decât să o inspire.Capitolul 3 DREPTURILE CIVILE ELITA ŞI INTERACŢIUNILE MASELOR Atitudinile maselor şi elitei şi problema rasială Problema rasială a fost punctul central al politicii interne americane de-a lungul timpului. Atitudinile maselor albe faţă de negri sunt ambivalente în America. Credeţi că aceste diferenţe sunt datorate: 16% 21% abilităţii înnăscute de a învăţa scăzute a negrilor? lipsei motivaţiei sau voinţei negrilor de a se elibera 36% 62% de sărăcie? lipsei educaţiei necesare pentru a se elibera de 68% 52% sărăcie? . Dacă politica de guvernare reflectă părerile majorităţii. Acest fapt sugerează că politica drepturilor civile nu este un răspuns al guvernului faţă de cererile majorităţii albe. negrii sunt plătiţi egal pentru aceeaşi cantitate de muncă? 72% 31% Sunt ei trataţi egal de sistemul justiţiei? 51% 17% În medie. sunt un rezultat al lipsei de motivaţie a negrilor ( vezi Tab. Vom afirma că politica naţională a format opinia maselor mai mult decât acestea au influenţat politica naţională.

Stanley şi Richard G. Dar. 4. fie că este vorba de a folosi aceleaşi săli de aşteptare. ed. un restaurant sau de a fi vecini. trebuie să li se acorde “preferinţe” Nu prea există suport din partea maselor albe pentru vreun tratament preferenţial.Majoritatea oamenilor sunt de acord că în medie. 397. În general. doi albi din trei erau de acord cu şcolile integrate. săli de cinema. Reflectă. deşi încă aproximativ jumătate dintre albi preferau segregaţia. 96-103. ian-feb 1990. nu în termeni de suport pentru acţiunile afirmative fără specificarea de preferinţe sau cote. Albii cu un statut socio-economic inferior sunt mai puţin dornici să aibă contacte cu negrii faţă de cei cu statut socio-economic superior. În 1964. Albii bogaţi. preşedintele. 70% 7% Credeţi că diferenţele sunt datorate discriminării? Sursa: extras din informaţii oferite de The American Entreprise. Implicaţia politică a acestui rezultat este evidentă: opoziţia la legislaţia drepturilor civile şi la avansarea negrilor în educaţie. la doi ani după decizia istorică a tribunalului în cazul Brown v. Vital Statistics on American Politics. locuinţe şi altele pare să fie cea mai puternică printre albii mai puţin educaţi şi mai puţin influenţi. . majoritatea albilor crede astăzi că există destule legi federale şi reglementări menite să reducă discriminările. slujbe. venit. Mai mult. Atitudinea Albă în Schimbare Faţă de Integrarea Şcolară Întrebare: “Credeţi că elevii albi şi negri ar trebui să meargă la şcoli comune sau separate?” Aceeaşi şcoală: An 1942 1956 1964 1970 1972 1980 1985 1956 Procent 30% 48% 65% 74% 80% 86% 92% Sursa: anchete sociale generale şi sondaje Galluppublicate în Harold W. În cadrul comunităţii albe. Dar cum rămâne cu eforturile compensatorii de a depăşi efectele discriminării anterioare? Dacă acţiunea afirmative este interpretată ca presupunând un mai mare efort pentru a asigura oportunităţi egale tuturor – adică asigurarea că educaţia şi locurile de muncă şi promovările sunt egal disponibile pentru toate rasele şi ambele sexe dezirabilitatea acesteia este puţin chestionată. suportul pentru drepturile civile va continua să vină din partea celor educaţi şi bogaţi. Există o mare prăpastie între atitudinile maselor şi ale elitelor asupra drepturilor negrilor. 3-2. Opoziţia raselor la acţiunile afirmative. p. p. din nou. cei mai puţin educaţi albi.C. birocraţia şi în special Curtea Supremă a Statelor Unite. opinia albilor este foarte diferită de opinia negrilor în ceea ce priveşte întrebarea dacă negrilor şi celorlalte minorităţi. atitudinea albilor a început să se modifice.: CQ Press 1993).D. părerile elitelor guvernante – Congresul. venituri şi locuinţe mai proaste decât albii. atunci şi albii şi negrii sunt favorabili.: În 1942 nici un american alb din trei nu a fost de acord cu integrarea şcolară. Atitudinile cele mai puţin favorabile faţă de negri le au cei mai puţin privilegiaţi. Dar politica drepturilor civile nu reflectă părerile majorităţii albe. Niemi. Totuşi. În 1956. albii sunt dispuşi să suporte legile care elimină discriminarea directă. mai degrabă. negrii au slujbe. 3-3). deşi suportul negrilor este semnificativ mai mare decât cel al albilor (vezi Tab. Topeka. ( Washinton. cu educaţie superioară sunt cei mai preocupaţi de discriminare şi sunt cei mai dispuşi să aibă contacte cu negrii. Dacă întrebarea se pune simplu. Diferenţele elită – mase. Informaţii oferite de sondajele adiţionale sugerează că albii devin tot mai obişnuiţi cu ideea drepturilor egale pentru negrii şi în alte domenii. opinia albilor mai degrabă urmează politica de guvernare decât o conduce. Tab.

Succesul rapid al Reconstrucţiei a fost vizibil evident în voturile numeroase ale negrilor în tot sudul şi în alegerea negrilor în funcţii de stat şi federale. În timpul Reconstrucţiei şi al ocupării militare a Sudului. discriminarea în viaţa publică şi privată – în transport. afaceri. restaurante. unii republicani radicali erau hotărâţi să impună revoluţia cuprinsă în acest amendament în statele din sud. teatre. nici un stat nu va lipsi vreo persoană de viaţă. mai ales în alegeri şi în educaţia publică. sunt cetăţeni ai Statelor Unite şi ai statului în care îşi au rezidenţa.la admiterea în colegii. Opinii asupra acţiunii afirmative General Una peste alta.la angajare pentru a compensa fostele inegalităţi? 10% 64% . fără un proces cuvenit. sunteţi favorabil sau nu programelor acţiunii afirmării în afacerii pentru negri şi alte grupuri minoritare? Albi Negri Favorabil 55% 82% Preferinţe Credeţi că negrii şi alte minorităţi ar trebui să beneficieze de preferinţe: Albi Negri . Dezvoltarea politicii drepturilor civile Scopul iniţial al luptei pentru egalitate din America era eliminarea discriminării şi segregării practicate de guvern. guvernul naţional nu era pregătit să . 8283. religioase. Nici un stat nu va elabora şi impune o lege care să lipsească de privilegii sau imunitate pe cetăţenii Statelor Unite. parcuri. nici nu va nega vreunei persoane din jurisdicţia sa protecţie egală din partea legii”. dat de Congres după Războiul Civil şi ratificat în 1868. angajare şi locuinţe – a fost atacată legal. hoteluri şi transport public în Actul Drepturilor Civile din 1875. 3-3. sept-oct 1991. libertate sau proprietate.Tab. pentru a compensa fostele 16% 58% inegalităţi? Nevoia de legislaţie Credeţi că în Statele Unite există acum destule legi federale şi reglementări care urmăresc reducerea discriminărilor rasiale. sexuale sau este nevoie ca Congresul să elaboreze legi adiţionale şi reglementări către să urmărească reducerea acestui tip de discriminări? Albi Negri Destule legi 58% 30% Sursa: publicaţii ale diferitelor anchete în American Entreprise. restaurante. Limbajul folosit în acest amendament şi contextul istoric nu lasă îndoieli asupra faptului că scopul său original era obţinerea de drepturi totale de cetăţenie şi egalitate pentru negrii americani.p. În 1877 Reconstrucţia a fost abandonată. dar Curtea Supremă a declarat efortul neconstituţional în 1883. Congresul a încercat chiar să legifereze tratamentul egal în teatre. Amendamentul al 14 – lea. Cel de-al 14–lea amendament. magazine. declară: “Toate persoanele născute sau naturalizate în Statele Unite şi supuse jurisdicţiei acestora. Mai târziu.

realizeze lunga. materii. Curtea Supremă a fost de acord cu termenii compromisului. Segregarea. deşi oponentul său democrat Samuel J. Hayes să-şi asume preşedinţia. statele din sud şi-au declarat suportul faţă de Uniune. care a fost considerată drept un exerciţiu valid al puterii legislative”. nu implică neapărat inferioritatea unei rase faţă de cealaltă si au fost. facilităţile segregate.dar . directorul executiv al Asociaţiei Naţionale pentru Avansarea Persoanelor de Culoare (NAACP) şi de Thurgood Marshall. au acceptat supremaţia lor naţională şi au permis candidatului republican Rutherford B. . Kansas. dificila şi dezagreabila sarcină de a reconstrui societatea în cele 11 state ale fostei Confederaţii. erau rareori. Grupurile pentru drepturile civile au ales locul procesului pentru desegregare în Topeka. a renunţat la efortul de a rearanja societatea sudică şi a aprobat tacit supremaţia albilor în sud. Această doctrină “separată . Rezultatul a fost o inversare completă a sensului Amendamentului 14. în termeni nesatisfăcători pentru ambele părţi.acesta devenind un bastion al segregaţiei. Ferguson: “Obiectivul Amendamentului [14] era. guvernul naţional a fost de acord să încheie ocupaţia militară a sudului. calificări şi salarii pentru profesori sau alţi factori tangibili. fie că facilităţile sunt sau nu egale în aspectele tangibile. fără îndoială. Cel mai obişnuit exemplu este legat de instituirea şcolilor separate pentru copii albi şi de culoare. mişcarea drepturilor civile a insistat pentru o decizie judecătorească în care să se spună că segregarea în sine înseamnă inegalitate în sensul Amendamentului 14. Legile care permit şi chiar solicită separarea lor în locuri unde apare posibilitatea de a veni în contact. inclusiv şcolile publice. Pe scurt. În practică. în general. doreau o inversare completă a interpretării separate – dar – egale a Amendamentului 14 şi o decizie că legile separând rasele erau neconstituţionale. era expresia “protecţie egală din partea legii” care nu împiedica separarea oficială a raselor. Tilden a câştigat voturi mai populare în disputatele alegeri din 1876. a început să ordone admiterea negrilor în universităţile publice ale albilor când probele indicau inferioritatea instituţiilor pentru negri sau chiar lipsa acestora. ţinând cont de natura lucrurilor nu putea subînţelege abolirea distincţiei bazate pe culoare sau impunerea socialului ca formă diferită a politicului. Deşi a refuzat să intervină în interpretarea segregaţionistă a Amendamentului 14. Şcolile şi alte facilităţi publice care erau “separate dar egale” au obţinut aprobarea constituţională. Legile statelor segregând rasele au fost susţinute. Condusă de Roy Wilkins. Scopul era de a opri tribunalul de la ordonarea admiterii negrilor pentru inegalitatea facilităţilor tangibile şi de a-l forţa să revadă doctrina segregării în sine. dar. NAACP. unde şcolile segregate pentru albi şi negri erau egale în construcţii. Curtea Supremă a început să observe acest lucru după cel de-al doilea război mondial. egale chiar şi în condiţiile fizice. Totuşi. egalităţii sau a amestecării celor două rase. consilierul şef al NAACP. În schimb. Liderii nou apărutei mişcări pentru drepturile civile din anii ’40 şi ’50 nu erau satisfăcuţi de deciziile judecătoreşti care examinau circumstanţele fiecărui caz pentru a determina dacă facilităţile şcolilor separate erau cu ERAvărat egale. Prin Compromisul din 1877. doctrina segregaţiei era separată şi inegală. dacă erau. Argumentul constituţional adus în numele segregaţiei în baza Amendamentului 14. dacă nu chiar universal recunoscute ca fiind de competenţa legislaturilor de stat în exerciţiul puterii lor politice. impunerea unei absolute egalităţi între cele două rase în faţa legii.egală” a devenit interpretarea Curţii Supreme dată Clauzei protecţiei egale din Amendamentul 14 în cazul Plessy v.

de obicei. Impactul este mai mare când are aprobarea legii. Curtea Supremă a adus atingere legii în 21 de state şi în districtul Columbia cu o singură opinie. Kansas. Arkansas. Rezistenţa maselor în faţa desegregării Deşi Curtea Supremă. Carolina de Nord şi cea de Sud. XX a fost făcut de ramura neelectivă a guvernului federal. bătălia cu segregaţia de-abia începuse. Curtea Supremă. Georgia. New Mexico şi Wyoming – au autorizat segregaţia la alegerea conducerii şcolilor. în 17 mai 1954: “Segregarea copiilor albi şi de culoare în şcoli publice este în detrimentul copiilor de culoare. Alte patru state – Arizona. Congresul. Nouă oameni. Calea litigiilor era deschisă. Deşi au trecut mulţi ani până ca un număr mare de copii negri să urmeze fostele şcoli segregate ale albilor. în virtutea sistemului federal american şi a separării puterilor. pe state şi pe persoane fizice şi organizaţii pentru a impune legea. De observat că primul mare pas înspre justiţia rasială în sec. Sociologistul negru Kenneth Clark scrie: “Această mişcare [a drepturilor civile] probabil n-ar fi existat deloc dacă n-ar fi existat decizia desegregării şcolare a Curţii Supreme din 1954. Decizia a fost luată de o elită juridică şi nu de oameni sau de reprezentanţii lor. decizia Curţii Supreme a stimulat speranţele şi aşteptările negrilor. Kentucky. Până atunci negrii din sud erau acomodaţi cu ideea separării negrilor de societatea albă”. Louisiana. Statele segregaţioniste. Topeka. Într-o decizie din anul următor. Missouri.” Decizia originală Brown v. Segregarea cu aprobarea legii are. Kansas. Asemenea decizie cu bătaie lungă era supusă dificultăţilor de implementare. au răspuns argumentelor legale ale liderilor negri cu studii superioare. Congresul Statele Unite a cerut segregarea raselor în şcolile publice din districtul Columbia. Florida. Maryland. Delaware.Thurgood Marshall – va deveni judecător al Curţii Supreme. 17 state au cerut segregarea raselor în şcoli publice: Alabama. Astfel. de aceea. preşedintele. a declarat cu fermitate segregaţia ca fiind neconstituţională din punct de vedere politic. Consiliul de Învăţământ din Topeka. o tendinţă de a întârzia dezvoltarea educaţională şi mentală a copiilor negri şi de a-i lipsi pe aceştia de unele beneficii pe care le-ar primi într-un sistem şcolar integrat rasial. . Topeka. Tennessee. pentru că politica separării raselor este. Topeka a avut o mare importanţă simbolică. până când elita politică va decide să-I pună capăt. Curtea Supremă a refuzat să ordone desegregerea naţională imediată şi a delegat responsabilitatea pentru desegregare statelor şi autorităţilor locale sub supravegherea tribunalelor districtuale federale. guvernatorii de stat şi legislaturi şi chiar masele dispun de o putere mai mare decât justiţia federală. Texas. neţinând cont de constituţie. Tribunalul a dat verdictul istoric în cazul Brown v. la fel ca şi cea a obstrucţionării şi întârzierii provocate de statele care alegeau să se opună.Brown v. cu decizia Brown v. interpretată ca implicând inferioritatea grupurilor negre. O formă de inferioritate afectează motivaţia unui copil de a învăţa. Mississippi. Curtea Supremă trebuie să se bazeze masiv pe restul ramurilor guvernului federal. care a dat un impuls moralului negrilor prin afirmaţia clară că pentru drepturile cetăţenilor americani culoarea este irelevantă. în cazul Brown. Segregarea va rămâne o parte a vieţii americane. dispune de o putere oficială redusă. stabiliţi în posturi cu numire pe viaţă. Virginia. Oklahoma şi Virginia de Vest. În 1954 segregaţia era răspândită şi încetăţenită în viaţa americană. dintre care unul .

Efectul deciziei. Aproape 40% din elevii negri frecventeaza şcoli cu 90-100% . Maryland. care operaseră sistemul segregaţionist au ales să nu se opună oficial desegregării. Într-adevăr. Totuşi. Spre sfârşitul lui 1964. la 15 ani dupã cazul original Brown. Arizona şi New Mexico. Oklahoma. Folosirea prezidenţială a forţei. rezistenţa faţă de integrarea şcolară a fost politica aleasă de 11 state ale vechii Confederaţii. ordonându-le să părăseasca liceul şi le-a înlocuit cu unităţi ale Diviziei Aeriene 82 a Statelor Unite pentru a impune desegregarea. În general. Ultima scuză legală pentru a întârzia implementarea desegregării şcolare s-a prăbuşit în 1969. dar procesele şi întârzierile au încetinit procesul integrării. Virginia de Vest – împreună cu districtele şcolare din Kansas. la 10 ani după decizia Brown. Alineatul 4 afirmă că fiecare departament şi agenţie federală trebuie să acţioneze pentru a pune capăt segregaţiei în toate programele sau activităţile care erau finanţate federal. frecventau şcoli integrate. Kennedy a folosit şi el trupele federale pentru a impune desegregarea în Universitatea din Mississippi în 1962. Congresul şi puterea fondurilor. Congresul a pătruns în domeniul drepturilor civile pentru a ajuta desegregarea din Actul Drepturilor Civile din 1964. Plasamentul şi echilibrul rasial în şcoli Deşi şcolile publice naţionale au fost desegregate prin lege de aproape 40 de ani. statele şi comunităţile erau confruntate cu ordine administrative sau “linii de acţiune”. segregaţia de facto – copiii negri frecventând şcoli în care mai mult de jumătate din elevi sunt negri – continuă să caracterizeze educaţia americană. în toata naţiunea aproximativ două treimi din elevii negri frecventează şcoli cu majoritate neagră. dacă statele şi comunităţile care primeau fonduri federale refuzau să îndeplinească ordinele federale de desegregare. Legile statelor care erau elaborate să se sustragă responsabilităţilor constituţionale de a pune capăt segregaţiei. era eliminarea oricãrei justificari legale pentru continuarea segregării în şcolile publice. Preşedintele Eisenhower a chemat la ordin oficial unităţile Gărzii Naţionale din Arkansas. Missouri. Curtea a declarat că fiecare district şcolar era obligat să termine cu sistemul şcolar dual “de îndata” şi “de acum înainte” pentru a avea doar şcoli unitare. pe lângă ordinul tribunalelor care impunea desegregarea. Rezistenţa statelor. Preşedintele John F. Decizia istorică Brown n-ar fi avut nici un sens dacă preşedintele Dwight Eisenhower n-ar fi decis să apeleze la forţa militară în 1957 pentru a asigura impunerea hotărârii tribunalului federal de a desegrega Liceul Central din Little Rock. Guvernatorul Orval Faubus a postat unităţi de stat ale Gărzii Naţionale Arkansas în liceu pentru a împiedica şerifii federali să îndeplinească ordinele judecătoreşti federale de a admite elevi negri în şcoala. Astfel. Şcolile unitare.Cele şase state de frontieră cu sistem şcolar segregat – Delaware. Refuzul unui district şcolar de a proceda la desegregare până când era confruntat cu o înaintare în justiţie era cea mai obişnuită formă de întârziere. dar ameninţarea directa a puterii naţionale adusă de un guvernator de stat a determinat preşedintele să dovedească puterea elitei naţionale. când Curtea Supremă a respins o cerere a conducătorilor şcolilor din Mississippi de a întârzia implementarea desegregării şcolare în acel stat. de la agenţiile federale executive care ameninţau cu pierderea fondurilor federale în caz de nesupunere. doar 2% din elevii negri din 11 state sudice. Se specifica includerea în acţiunea încetării ajutorului financiar. erau anulate în tribunalele federale. statele care au rezistat desegregării au avut succes în acţiunile lor din 1954 în 1964. Districtul Columbia a desegregat şcolile publice în anii următori deciziei Curţii Supreme. Eisenhower nu s-a pronunţat public în favoarea desegregării. Kentucky.

în unele mari oraşe unde negrii constituiau majoritatea covârşitoare a elevilor din şcolile publice. vor rămâne. Curtea Supremă a emis un ordin judecătoresc federal inferior pentru plasarea masivă a elevilor între Detroit şi 52 de districte şcolare suburbane. Deşi şcolile din Detroit aveau 70% elevi negri. cum apar aceştia în populaţia totală a districtului şcolar. De exemplu. Dacă un tribunal districtual federal din Statele Unite consideră că o acţiune a guvernului sau a conducătorilor şcolilor a contribuit la dezechilibrul rasial (ex: prin fixarea plafoanelor de înscriere în districtele şcolare). Obiectivul este obţinerea unui echilibru rasial în fiecare şcoala publică. Tribunalul a observat. plasarea elevilor în şi din cartierele segregate. sfârşitul izolării rasiale poate necesita ca elevii din oraş să fie plasaţi în suburbii şi ca elevii din suburbii să fie plasaţi în centrul oraşului.înscrieri minoritare. segregate pentru că nu există destui elevi albi în oraş pentru a realiza integrarea. (3) împărţirea în circumscripţii a zonelor de frecventare şcolara şi “adunarea” sau “ gruparea” şcolilor pentru a obţine un echilibru. Consiliul Educaţiei Districtuale: CharlotteMecklenburg (1971). în general. totuşi. Judecătorul Burger. înconjurate de suburbii predominant ale albilor. de fapt. judecătorul poate ordona adoptarea unui plan de desegregare pentru a depăşi dezechilibrul rasial produs de acţiunea autorităţilor. aşa încât fiecare să aibă cam acelaşi procentaj de negri şi albi. Intervenţia tribunalului federal. dacă nu se dovedeşte că o decizie guvernamentală prezentă sau trecută a contribuit la acest dezechilibru. Multe districte şcolare din sud şi din alte părţi au acţionat sub supravegherea . În cazul important Swann v. ar fi nevoiţi constituţional să impună acelaşi lucru şi elevilor negri. datorită distribuţiei rezidenţiale. plasarea încrucişată nu este necesară. altul negru-dar este un lucru pe care prevăd că ai noştri îl vor regreta”. judecatorul Thurgood Marshall a scris:” Pe termen scurt pare cel mai simplu să permitem marilor noastre zone metropolitane să fie divizate în oraşe-unul alb. scriind pentru majoritate a spus: “Doar dacă [autorităţile din Detroit] au trasat limitele districtuale într-un mod discriminator sau au aranjat ca studenţii albi din Detroit că frecventeze şcolile din Oakland sau Macomb. statele şi districtele şcolare nu sunt silite de Amendamentul 14 să-şi integreze şcolile. Într-adevăr. (4) plasarea pe baza deciziilor judecãtoreşti a elevilor pentru a realiza echilibrul rasial. Acum câţiva ani Comisia Drepturilor Civile a Statelor Unite a raportat că şi atunci când segregaţia era de facto – adică un produs al structurilor de locuinţe şi al şcolilor de cartier segregate – efectele adverse asupra elevilor negri rămâneau semnificative. Un mare numar de oraşe au primit ordine ale tribunalului districtual federal de a-şi îmbunătăţi echilibrul rasial prin plasamente. (2) un "scrutin atent" al judecãtorilor în şcolile în care predominã o singurã rasã. acolo unde şcolile centrale sunt predominant ale negrilor şi şcolile suburbane predominant ale albilor. Curtea Supremă a aprobat: (1) folosirea cerinţelor echilibrului rasial în şcoli şi înscrierea elevilor în şcoli pe baza rasei. Sfârşitul izolării rasiale în şcolile publice implică. În absenţa vreunei acţiuni guvernamentale care să contribuie la dezechilibrul rasial. Această decizie importantă înseamnă că oraşele centrale ocupate în special de negri. doar dacă o acţiune oficială a cauzat acest dezechilibru rasial. Judecătorii districtelor federale au libertate în modelarea remediilor pentru practicile discriminatorii trecute sau prezente ale guvernelor. nici un district şcolar din Detroit nu a segregat elevii în cadrul propriilor limite. cã dezechilibrul rasial din şcoli nu este un motiv pentru a ordona aceste remedii. Astfel.” În complet dezacord.

A ordonat plasamente masive în tot oraşul. Arthur Garrity a constatat că autorităţile şcolare din Boston s-au străduit cu bună ştiinţă să menţină şcolile segregate social. s-a înregistrat o voinţă relativ scăzută a părinţilor albi de a-şi trimite copiii la şcoli cu majoritate neagră (vezi tab.000 elevi în şcoli publice. În 1974 judecătorul tribunalului districtual federal al Statelor Unite W. Opoziţia maselor la plasamente a zădărnicit scopul plasamentelor în multe oraşe (vezi Analiza liniei politice în acţiune: Obţinerea oportunităţilor educaţionale în capitolul 1).000 elevi au mai rămas în şcolile din Boston şi doar 27% erau albi. Boston avea 94. în special când acestea implicau trimiterea copiilor lor în şcoli cu majoritate neagră. Nu a existat nici o dovadă că elevii negri şi-au îmbunătăţit prestaţia la testele standard. 3-4. el a preluat conducerea sistemului şcolar. Înainte de ordinele judecătorului Garrity privitoare la plasamente. de către autorităţile şcolare a obligaţiilor impuse constituţional”. Când ultimele vestigii ale discriminării sancţionate de stat au fost înlăturate “pe cât se poate”.D. Atitudinea maselor albe faţă de integrarea şcolară prin compoziţia rasială a şcolii: Întrebare: “Aţi avea vreo obiecţie să vă trimiteţi copiii la o şcoală în care jumătate din copii sunt negri? Obiecţii în procente: 1958 1965 1970 1975 1980 1985 1991 70% 68% 66% 66% 62% 60% 62% Sursa: anchete sociale generale şi sondaje Galluppublicate în Harold W. 57% fiind albi. Experimentul din Boston ne arată întinderea rezistenţei maselor la plasamente şi cu “zborul” alb a zădărnicit obiectivul politicii iniţiale. ed. Dar judecătorul Garrity a fost consecvent: “Nici o opoziţie publică sau a părinţilor nu va scuza evitarea. Tab. În anumite oraşe cu plasamente excesive “zborul” albilor din şcolile publice a fost atât de răspândit încât aceste şcoli au devenit mai segregarde decât înaintea impunerii plasamentelor.tribunalelor federale pentru mulţi ani. 3-4). Deşi atitudinile rasiale ale albilor s-au moderat de-a lungul anilor. ( Washinton. Stanley şi Richard G. Când comitetul şcolar din Boston a refuzat să coopereze. doar 57. din 1973.C. 4. Niemi. 398.: CQ Press 1993). p. Cât trebuie să continue supravegherea federală şi ce standarde trebuie folosite pentru a determina când a fost realizată desegregarea o dată pentru totdeauna? Curtea Supremă condusă de Rehnquist s-a angajat recent sa elibereze unele districte şcolare de supravegherea directă a tribunalului federal. Când judecătorul Garrity a renunţat la caz în 1985 şi a înapoiat controlul şcolilor autorităţilor orăşeneşti votate. Vital Statistics on American Politics. Un conflict rasial grav a însoţit încercările iniţiale de a plasa studenţi în şi din licee în cartiere de muncitori albi. Majoritatea studenţilor albi din zona Boston frecventau sau şcoli suburbane sau şcoli . Reacţia maselor faţă de plasamente Plasamentele s-au bucurat de puţină trecere printre masele albe. Curtea Supremă a permis unor tribunale federale inferioare sa dizolve planurile de echilibrare rasialã existente deşi dezechilibrele datorate structurilor rezidenţiale continuă să existe.

Tribunalele federale puteau ajuta la reducerea discriminării de state. Mai mult. Martin Luther King Jr. Tatăl lui era pastorul uneia dintre cele mai mari şi mai influente congregaţii sudiste. a trebuit să ducă propria luptă în ramura legislativă a guvernului. hoteluri şi moteluri. de-a lungul timpului. proprietarii de clădiri. la sufragetele care au manifestat pentru dreptul la vot al femeilor. Martin Luther King Jr. în general în state. municipalităţi şi districte şcolare. Guvernele trebuie să înceteze nu doar practicile discriminatorii proprii ci şi să acţioneze pentru a stopa discriminarea la firmele private şi indivizi. incluzând acţiunea directă nonviolentă. Totuşi. şi-a luat doctoratul la Universitatea din Boston şi a început să profeseze ca preot în Montgomery. cu demonstraţii frecvente împotriva autobuzelor segregate din statul Montgomery. legislaturile de stat şi consiliile orăşeneşti puteau restrânge discriminarea practicată de proprietarii particulari de restaurante. legea este încălcată “deschis. la distribuirea locuinţelor şi multe alte sectoare ale societăţii. la lucrătorii pentru drepturile civile din anii ’60 care au încălcat deliberat legile segregaţioniste. Biserica Baptistă Ebenezer din Atlanta. în cele din urmă eliberaţi din funcţie. mişcarea a început să-şi lărgească obiectivele pentru a include eliminarea discriminării în toate segmentele vieţii americane. de vreme ce ajută la accentuarea nedreptăţii legii. Alabama. a jucat un rol important în istoria americană. Conducerea în lupta de a elimina discriminarea şi segregaţia di viaţa privată a fost preluată de un tânăr preot negru. “iubitor” şi nonviolent. Boicotul autobuzelor din Montgomery. Sub conducerea lui King mişcarea drepturilor civile şi-a dezvoltat şi rafinat tehnicile politice pentru minorităţile din politica americană. de patroni. care au format sindicatele industriale majore ale naţiunii. În cuvintele lui King nesupunerea civilă “încearcă să dramatizeze problema. în 1957. Când mişcarea drepturilor civile a început să combată discriminarea personală. aşa încât aceasta să nu mai poată fi ignorată”. iubitor” şi cu dorinţa de a accepta pedeapsa. Pedeapsa este chiar căutată şi nu evitată. Acţiune directă nonviolentă. guverne locale şi autorităţi şcolare. Dar chiar şi când s-au înregistrat victorii importante ale mişcării în prevenirea discriminării de către guverne. Scopul este de a stârni conştiinţa elitei şi de a câştiga suport pentru măsurile care vor elimina injustiţia. Nu trebuie să existe violenţă în ERAvărata nesupunere civilă şi doar legile “injuste” sunt încălcate. mai ales în cazul Brown. conflictele sociale din Boston s-au diminuat şi politicienii care se opuneau plasamentelor au fost. o formă de protest care implica atacul legilor “injuste” în mod deschis. publice şi private. Georgia. Scopul de a elimina discriminarea în viaţa privată creează o obligaţie pozitivă a guvernului de a acţiona forţat în locurile publice. la organizatorii muncii. Apelul dramatic şi apoi succesul boicotului din Montgomery a atras atenţia naţională asupra conducătorului lor şi a condus la crearea. Prin acceptarea voită a pedepsei pentru încălcarea unei legi injuste.particulare (judecătorul Garrity locuia în suburbia Wellesley). agenţi imobiliari şi alte persoane care nu erau autorităţi guvernamentale. dar numai Congresul. Scopul acţiunii directe nonviolente este de a atrage atenţia sau de a “sta mărturie” la existenţa injustiţiei. Mişcarea drepturilor civile Scopul iniţial al mişcării drepturilor civile din America era prevenirea discriminării şi segregării de către guverne. se demonstra puterea propriilor . angajări. Noţiunea generală de nesupunere civilă nu este nouă. În 1955 comunitatea neagră din Montgomery a început un boicot care a durat un an. a Conferinţei Conducerii Creştine Sudiste. de la celebrul Tea Party din Boston până la aboliţioniştii care ascundeau ilegal sclavii fugari.

“Am un vis”. negroteilor”) şi cu o deschidere înspre acceptarea pedepsei. preşedintele Kennedy a .convingeri. Este un vis cu rădăcini adânci în visul american. nu face decât să-şi exprime cel mai mare respect faţă de lege”. a primit Premiul Nobel pentru pace. când au apărut la televizor strigând “negroteilor. Demonstranţii au fost confruntaţi cu acţiuni puternice ale poliţiei. King nu a cerut maselor negre să remedieze injustiţiile prin mijloacele necesare şi nu a cerut demisia elitelor existente. Aceasta ar conduce la anarhie. Martin Luther King a condus câteva mii de negri din Birmingham într-o serie de marşuri stradale ordonate. imagini de negri atacaţi de poliţie şi muşcaţi de câini. că toţi oamenii sunt creaţi egali”. în primul rând. care fusese arestat la demonstraţie. Dramatizarea injustiţiei devine centrul atenţiei. King. Este important de observat că tactica lui King făcea apel. Scopul demonstraţiilor era de a atrage atenţia asupra injustiţiei şi de a stimula elitele să o remedieze prin mijloace legale. înspre Washington. 1963. Alabama. cum ar face segregaţioniştii turbaţi. au fost închişi. Ca suport la o cerere de desegregarea localurilor de servire a mesei din centrul oraşului şi de formare a unui comitet bisocial pentru a rezolva integrarea şcolilor publice. negroteilor. Scopul nesupunerii civile era dramatizarea injustiţiei. cum au făcut mamele albe din New Orleans. la conştiinţa elitelor albe. Punctul culminant al filozofiei nonviolente a fost un marş gigant. În ziare. Martin Luther King Jr. tema a rămas cea a nonviolenţei şi de obicei albii au folosit violenţa în aceste demonstraţii. În 1963 un grup de preoţi l-au somat pe Martin Luther King să anuleze demonstraţiile de masă din Birmingham. drept recunoaştere a contribuţiei sale unice la evoluţia metodelor nonviolente pentru schimbarea socială. Cine încalcă o lege injustă trebuie să o facă pe faţă. Birmingham. câini poliţişti şi dispozitive pentru şocuri electrice. unde King a rostit cel mai elocvent discurs al său. În 1964 Martin Luther King Jr. Poate cea mai dramatică confruntare între mişcarea drepturilor civile şi segregaţioniştii sudişti a avut loc în Birmingham. intitulat “Am un vis”: “Am un vis.000 de demonstranţi. în 28 august 1963. Peste 200. Acţiunea din Birmingham a stimulat demonstraţii în multe părţi ale ţării. Avem convingerea că acestea sunt ERAvăruri evidente. în primăvara anului 1963. care a fost susţinut de mulţi lideri laburişti. Drept răspuns. inclusiv King. inclusiv furtunuri cu apă. simpatia publicului este câştigată atunci când injustiţiile sunt dezvăluite şi acceptarea voită de demonstranţi a pedepselor este o probă clară a sincerităţii lor. Afirm că un individ care încalcă o lege pe care conştiinţa sa o consideră injustă şi acceptă de bună voie pedeapsa stând în închisoare pentru a stârni conştiinţa comunităţii în faţa acestei injustiţii. grupuri religioase şi personalităţi politice. au făcut înconjurul lumii. dar ordonat. plin de dragoste (şi nu plini de ură. Anul 1963 a fost probabil cel mai important pentru acţiunea directă nonviolentă. Marşul s-a încheiat la Memorialul Lincoln. Mai mult de 25. doar legile injuste erau încălcate “deschis şi iubitor” şi pedeapsa era acceptată pentru a dovedi sinceritate. Cruzimea sau violenţa împotriva demonstranţilor din partea poliţiei sau a altora este în favoarea protestanţilor prin accentuarea sporită a injustiţiilor pe care le suferă. Visez că într-o zi această naţiune se va ridica şi va trăi în ERAvăratul sens al crezului său.000 de negri şi albi au participat la marş. Elitele negre responsabile au continuat mişcarea şi au aşteptat un mare suport din partea comunităţilor liberale albe. a răspuns în faimoasa sa “Scrisoare din închisoarea orăşenească Birmingham”: “Eu nu susţin în nici un fel sustragerea sau sfidarea legii.

Acest act a fost aprobat de ambele camere ale Congresului. culorii. sexului sau originii naţionale şi o Comisie a Şanselor de Angajare va fi instituită pentru a impune aceste lucruri prin investigaţii. stadioane. Astăzi politica rasială se centrează asupra inegalităţilor actuale dintre negri şi albi în venituri şi locuri de . condiţii sau privilegii ale vânzării sau închirierii locuinţei. la nevoie. Această interzicere se întinde peste toate instituţiile ale căror operaţii afectează comerţul interstatal sau a căror practici discriminatorii sunt susţinute de acţiunea de stat. Actul Drepturilor Civile din 1968 a interzis următoarele forme de discriminare: refuzul de a vinde sau închiria o locuinţă vreunei persoane din cauza rasei. Printre cele mai importante prevederi ale sale se numără: Articolul II: este împotriva legii oricare discriminare sau segregare a persoanelor pe baza rasei. culorii. unul dintre cei mai importanţi paşi înspre egalitatea totală a negrilor cu albii. cinematografe. inclusiv hoteluri. conferinţe. Totuşi. Prohibiţia discriminării în vânzarea sau închirierea de locuinţe a afectat circumscripţiile membrilor nordici ai Congresului mai mult decât pe foştii legislatori sudişti. datorită rasei. culorii. religiei sau originii naţionale în orice loc public. Amendamentul 14 şi decizia Brown v. alături de Proclamarea Emancipării. moteluri. Perspectivele unei legi egale de rezidenţă nu erau prea luminoase la începutul lui 1968. a câştigat suportul covârşitor al membrilor republicani şi democraţi ai Congresului. Articolul VII: Este ilegal ca orice patron sau sindicat muncitoresc să discrimineze vreun individ în orice fel. Discriminarea rezidenţială nu a fost menţionată in vreo legislaţie anterioară . discriminarea împotriva unei persoane în termeni. Actul al Drepturilor Civile din 1964. religiei sau apartenenţei naţionale. cu mai mult de două treimi pentru. Politica de guvernare şi acţiunea afirmativă Deşi câştigurile mişcării drepturilor civile erau extrem de importante. consilieri. Articolul VI: Fiecare agenţie şi departament federal trebuie să acţioneze pentru a pune capăt discriminării în toate programele sau activităţile care sunt asistate financiar federal în orice formă. restaurante. atitudinea Congresului şi a naţiunii s-a schimbat dramatic. în angajare. A fost ratificat la 4 iulie 1964. persuasiune şi. religiei.- trimis o propunere de lege fermă pentru drepturile civile Congresului. care a fost aprobată şi a devenit lege după moartea sa – faimosul Act al Drepturilor Civile din 1964. în America. cluburi şi alte locuri care oferă servicii publicului. reclama făcută închirierii sau vânzării unei locuinţe indicând o preferinţă sau discriminare bazată pe rasă. Vreme de mai mulţi ani dreptul egal de rezidenţă a fost considerat cea mai sensibilă arie a legislaţiei drepturilor civile. când Martin Luther King Jr. a fost asasinat în 4 aprilie. teatre. acţiune civilă în tribunalele federale. culoare. Discriminarea în vânzarea şi închirierea caselor a fost problema majoră finală a drepturilor civile în care Congresul s-a implicat. nici chiar în cuprinzătorul Act al Drepturilor Civile din 1964. religie sau origine naţională. Este. Topeka. Actul Drepturilor Civile din 1968. trebuie recunoscut că erau câştiguri oportunităţi şi nu în rezultate. Congresul a dat o lege a egalităţii rezidenţiale ca tribut uciderii liderului drepturilor civile. Această acţiune va include încetarea asistenţei financiare.

locurilor de muncă. angajări şi promovări şi alte oportunităţi pentru avansare în viaţă? Oportunităţi contra rezultate. Accentul iniţial pus asupra politicii de guvern era în nediscriminare. ca rezultat al capacităţilor. iniţiativelor. 3-3). Mişcarea drepturilor civile a deschis noi oportunităţi pentru negrii americani. aceeaşi educaţie şi aceleaşi promovări. iniţiativei şi realizărilor. oportunităţi egale de angajare. dar sunt concentraţi în poziţii operative. Înseamnă că oricine porneşte din acelaşi punct cu aceeaşi şansă de succes. Aceasta pentru că programele acţiunii afirmative încearcă să asigure egalitatea oportunităţii pentru a-I ajuta pe toţi să realizeze maximul posibil în viaţă. Schimbări politice. Cifrele pot arăta doar imagini generale ale şanselor vieţii negrilor în societatea americană (vezi Tab. talentului. începând cu preşedintele Harry Truman şi decizia sa de a desegrega forţele armate în 1946 şi continuând cu articolele VI şi VII ale Actului Drepturilor Civile din 1964 pentru a elimina discriminarea în proiectele de ajutor federal şi angajare particulară. scopul mişcării drepturilor civile a trecut de la ţinta tradiţională a egalităţii oportunităţii prin nediscriminare înspre acţiunea afirmativă de a stabili . Dar egalitatea în oportunităţi nu este acelaşi lucru cu egalitatea rezultatelor. a contractelor şi răsplatei materiale indiferent de condiţiile de viaţă ale persoanei. educaţie sau promovări în funcţie de considerente rasiale. Înseamnă că fiecare porneşte şi termină cursa împreună. indiferent de abilităţi. 3-5). că orice diferenţe apar în timp. să se asigure că minorităţile sunt luate în considerare şi primesc aceleaşi slujbe. managerial. Negrii au şanse mai mici de a obţine posturi de funcţionari în domeniul profesoral. Şomajul la negri este de două ori mai mare faţă de cel al albilor. Dar. muncii şi. sănătate. sexului sau originii naţionale”. religiei. Inegalităţi în continuitate. Egalitatea rezultatelor se referă la împărţirea egală a veniturilor. poate. să distribuie slujbe.muncă. educaţie şi alte condiţii de viaţă. Nu deţin multe posturi calificate în industrie. în timp ce doar 11% din familiile de albi trăiesc în sărăcie. Problema inegalităţii se pune. să pună rasa înaintea capacităţilor. cum am observat (vezi tab. Egalitatea oportunităţilor se referă la capacitatea de a face din tine ceea ca poţi. pentru a-I situa pe toţi pe aceeaşi linie de pornire – într-adevăr există un suport răspândit pentru aceste programe. în termeni de diferenţe în “şanse ale vieţii” pentru albi şi negri. Care politici de guvernare trebuie aplicate pentru a realiza egalitatea în America? este destul să spunem că guvernul elimină discriminarea. experienţei sau muncii – atunci acţiunea afirmativă pierde suportul albilor. cleric sau al vânzărilor. talentelor. în servicii şi de muncitori. când programul acţiunii afirmative încearcă să ofere egalitatea rezultatelor. Oportunităţi egale contra acţiunii afirmative. Peste 32% din familiile negre sunt sub limita recunoscută a sărăciei. înfăţişării. talent sau muncă. garantează egalitatea oportunităţilor şi aplică standarde oarbe la culoare atât negrilor cât şi albilor? Sau guvernul ar trebui să acţioneze afirmativ pentru a depăşi rezultatele tratamentului inegal din trecut al negrilor – tratament preferenţial sau compensatoriu pentru negri. dezvoltarea talentelor şi abilităţilor şi răsplata muncii. pentru a le favoriza cererile de admitere în facultate şi pentru burse. Venitul mediu al unei familii negre este mai puţin de 60% din venitul mediu al unei familii albe. Majoritatea americanilor sunt preocupaţi mai mult de egalitatea oportunităţilor decât de egalitatea rezultatelor. “Nu era un program pentru a oferi privilegii speciale nici unui grup de persoane datorită rasei. Aceasta era în conformitate cu abordarea iniţială a nediscriminării. de obicei. Treptat.

pentru doi ani la rând şi a fost respins. în şcolile medicale şi profesiunile medicale”. Curtea Supremă a atacat un program special de admitere pentru minorităţi de la o şcoală medicală de stat. Bakke (1978). care interzice discriminarea “pe baza rasei”. din nefericire. Nu erau iniţiate de Congres. În 1972. Allan Bakke s-a înscris la Universitatea din California. totuşi. Autorităţile federale măsoară. Într-un caz anterior foarte contrariat. în timp. Curtea a considerat aceste obiective ca fiind legitime şi că rasa şi originea . De asemenea. la Şcoala Medicală Davis. adică destinată să ajute minorităţile şi nu să le obstrucţioneze. Johnson a impulsionat acţiunea afirmativă cu Ordinul executiv nr. VII). admiteri. privitor la angajări şi promovări în firme şi agenţii federale sub contract cu guvernul federal. VII) pentru a elimina discriminarea în angajările în domeniul privat. în general. angajaţi sau promovaţi. pe motiv că excludea un candidat alb datorită rasei şi îi încălca drepturile sub clauza protecţiei egale. stabilită de Actul Drepturilor Civile din 1964 (Art. nu doar discriminarea împotriva negrilor? Aceste întrebări sunt puse spre rezolvare Curţii Supreme .Preşedintele Lyndon B. angajarea negrilor şi femeilor. Curtea Supremă şi acţiunea afirmativă Programele acţiunii afirmative pun câteva importante probleme constituţionale. VI) şi angajări private (Art. Programele acţiunii afirmative erau. clasificarea sa rasială era “benignă”. Curtea nu a reuşit să ofere răspunsuri tranşante. (2) “să contrabalanseze efectele discriminării sociale”. În timp ce evitau termenul quota noţiunea acţiunii afirmative testează succesul oportunităţilor de angajare egale prin observarea dacă negrii primesc posturi. Regenţii Universităţii California v. Cazul Bakke. Comisia Oportunităţilor în Angajare. “progresul” în acţiuni afirmative în funcţie de numărul de negri admişi. presează măsurile tradiţionale de calificare – scoruri la teste şi realizări educaţionale.“scopuri şi programe” pentru realizarea egalităţii absolute între albi şi negri. în amândoi anii. Programul special de admitere era desemnat: (1) să “reducă deficitul istoric al minorităţilor defavorizate. produse ale birocraţiei federale. În schimb a argumentat că. 11246 din 1965. a adus noţiunea de acţiune afirmativă dincolo de contractorii federali şi recipiente ale ajutorului federal în toate sectoarele angajării în domeniul privat. În schimb erau dezvoltate de agenţiile executive federale autorizate de Actul Drepturilor Civile din 1964 de a dezvolta “reguli şi reglementări” pentru desegregarea activităţilor care primesc fonduri federale (Art. dar. Presiunea pentru a demonstra progresul şi a reţine suportul financiar federal poate avea drept rezultat tratamentul preferenţial al negrilor. Universitatea California nu a negat că deciziile legate de admitere erau bazate pe rasă. (3) “să sporească numărul medicilor care vor practica în comunităţile în prezent slab servite” (4) “să obţină beneficiile educaţionale care decurg dintr-un corp studenţesc diversificat etnic”. promovări proporţional cu numărul lor în populaţie. Biroul Învăţământului a emis principii de acţiune care mandatau “scopuri” pentru admiterea în universităţi. iniţial. candidaţi negri cu un punctaj mult mai mic şi cu un rezultat al testului de aptitudini medicale scăzut au fost acceptaţi printr-un program special de admitere care rezerva 16 locuri pentru minorităţi într-o clasă de 100 de locuri. Discriminează aceste probleme împotriva albilor în încălcarea clauzei protecţiei egale a Amendamentului 14? Discriminează aceste programe împotriva albilor în încălcarea Actului Drepturilor Civile din 1964.

VII al Actului Drepturilor Civile din 1964 “a permis patronilor şi sindicatelor din sectorul privat să recurgă la asemenea mişcări pe baza rasei pentru a elimina dezechilibrele rasiale în categoriile de posturi iniţial segregate. cu privire la rasă. Conform Curţii. Într-o decizie de 5 la 4 majoritatea au accentuat lunga discriminare în agenţie drept motiv de menţinere a sistemul cotelor. nu este egalitate.” Curtea a ordonat ca Bakke să fie admis la şcoala medicală şi ca programul special de admitere să fie eliminat. Curtea a mai decis că un program de admitere separat pentru minorităţi. mai bine plătite. Art. VII previne toate discriminările în angajare pe baza rasei. Dacă nu primesc ambii aceeaşi protecţie. Totuşi. Curtea a aprobat un plan al unui angajat particular şi al sindicatului de a rezerva 50% din slujbele calificate. În ciuda schimbării componenţei sale în timp. cu o cotă specifică ce să nu fie disponibilă decât negrilor. doar 2% din slujbele calificate erau deţinute de negri în uzina în care lucra Weber. . Acţiunea afirmativă – Remediu pentru discriminarea anterioară. pe când 39% din forţa locală de muncă era neagră. Cazul Bakke nu a rezolvat controversa acţiunii afirmative. acesta a deschis un proces. oponenţii au accentuat refuzul Curţii de a permite existenţa cotelor care excludeau albii de la competiţia pentru anumite locuri. VII a fost "greşit plasată". dar nu a stabilit cote numerice şi nu a exclus nici o persoană de la a concura pentru toate locurile. Încrederea lui Weber in limbajul Art. VII al Actului Drepturilor Civile din 1964. pentru minorităţi. Hotărârile impuse asupra părţilor inocente erau contrabalansate de nevoia de a corecta efectele discriminării anterioare. Curtea Supremă pare dornică să aprobe acţiunea afirmativă acolo unde există probe ale unor discriminări anterioare. majoritatea observatorilor au considerat că sistemul cotelor rasiale nu era permis de Curtea Supremă.etnică pot fi luate în considerare în aprecierea candidaţilor la o şcoală de stat fără a încălca clauza protecţiei egale. Când Weber a fost exclud din programul de calificare şi negrii cu mai puţină vechime şi calificări inferioare au fost acceptaţi. de a depăşi efectele discriminărilor anterioare. Weber (1979). (Weber nu putea pretinde aceleaşi drepturi în baza clauzei protecţiei egale a Amendamentului 14 pentru că aceasta se referă doar la discriminarea guvernamentală. Afirmăm că Art. şi nu a persoanelor fizice). În cazul Statele Unite v. Totuşi. care exclusese negrii din rândurile trupelor de stat înainte de 1972 şi care nu promovase nici un negru peste gradul de caporal înainte de 1984. De vreme ce Bakke “a câştigat” cazul. Kaiser Aluminium Corporation şi Sindicatul Oţelarilor au stabilit. Curtea Supremă a decis că Art. În cazul Uniunea Oţelarilor Americani v. Paradise (1987) Curtea a menţinut un sistem rigid de 50% negri in promovările Departamentului Siguranţei Naţionale din Alabama. sub presiunea guvernului federal. “de stat”. VII nu interzice asemenea planuri ……de acţiuni afirmative”. Suporterii acesteia au accentuat dorinţa Curţii Supreme de a considera statutul minorităţii ca factor pozitiv. pretinzând că a fost discriminat datorită rasei cu încălcarea Art. ar fi fost “într-adevăr ironic” dacă Actul Drepturilor Civile ar fi folosit pentru a interzice eforturile voluntare. Curtea Supremă nu şi-a modificat politica relativ la acţiunile afirmative ca remediu la discriminările anterioare. A recomandat dezvoltarea în California a unui program de admitere care să considere dezavantajarea rasială sau mediul etnic drept un “plus” intr-o evaluare generală a candidatului. încălca clauza protecţiei egale: “Garantarea protecţiei egale nu poate însemna un lucru atunci când este aplicată unui individ şi cu totul altceva când este aplicată altuia. un program de acceptare a mai multor negri în posturi tehnice calificate. nu specifică doar discriminarea împotriva negrilor sau a minorităţilor.

dar respinge “preferinţele” şi “cotele”. Oare poate numărul mic al minoritarilor sau femeilor din forţa de muncă să fie folosit ca probă a discriminării în absenţa oricărei probe a practicării discriminării directe? Dacă un patron foloseşte o cerinţă sau un test care are efect disparat asupra minorităţilor sau femeilor. în absenţa discriminărilor anterioare. Congresul a încercat să găsească o cale de a avansa acţiunea afirmativă evitând referirile directe la acest termen. Atonio (1989). Cu o decizie controversată de la 5 la 4.VII. cine trebuie să dovedească relevanţa acestei cerinţe sau a acestui test pentru eficienţa în muncă? Curtea Supremă a răspuns ambelor întrebări prin interpretarea dată Actului Drepturilor Civile în cazul Wards Cove Packing Co. atunci nici un principiu. Nu există nici o interpretare clară a unei legi. Cu toate acestea. sunt elaborate doar pentru a remedia doar efectele discriminărilor anterioare. nu interzic in mod absolut albilor sau bărbaţilor să concureze sau să participe. Programele acţiunilor afirmative pot fi găsite constituţionale când: sunt adoptate ca răspuns la discriminările anterioare. Inc. Virginia. Rezultate ale sondajelor indică faptul că majoritatea albă acceptă “acţiunea afirmativă” în abstract. Dacă o clauză a protecţiei egale cere ca legile Statelor Unite şi statele să fie cu ERAvărat oarbe-la-culoare. Tribunalul a mai hotărât că reclamanţii trebuie să demonstreze că un . scop sau cotă rasială n-ar fi tolerate. Ferguson – “constituţia noastră este oarbăla-culoare şi nici nu cunoaşte nici nu tolerează clasificarea cetăţenilor”. tribunalul a hotărât că dezechilibrele statistice în rasă sau sex la locul de muncă nu erau o problemă suficientă pentru a demonstra discriminarea. În cazul Sindicatul Pompierilor v. Dar cum pot persoanele care sunt sau au fost refuzate la angajare sau promovare să dovedească discriminarea? Proba unei discriminări directe este ERAsea greu de obţinut. Actul Drepturilor Civile din 1964. orientali. eschimoşi şi aleuţi” încălca clauza protecţiei egale a Amendamentului 14. În cazul Richmond v. exclude discriminarea sexuală sau rasială în angajări. Astfel. indieni.. care mandata 30% din toate contractele in construcţii ale oraşului care trebuie să cuprindă “negri. Fiecare program al acţiunilor afirmative trebuie judecat separat. Totuşi. Stotts (1984) Curtea a decis că un oraş nu poate concedia pompieri albi în favoarea celor negri cu o vechime mai mică. in timp. câteva tendinţe generale ale politicii Curţii Supreme pot fi identificate. Curtea Supremă nu a adoptat niciodată doctrina “oarbă-la-culoare” expusă pentruprima dată de judecătorul John Harlan in atacul său curajos din 1896 asupra segregaţiei în dezaprobare la Plessy v. Uneori acest punct de vedere a fost exprimat în dezaprobările recente ale minorităţilor. Congresul şi acţiunea afirmativă Congresul este mai supus constrângerii maselor decât judecătorilor şi birocraţilor nealeşi prin vot. Curtea Supremă şi-a exprimat îngrijorarea în privinţa albilor care sunt afectaţi direct de acţiunea guvernamentală doar datorită rasei lor. a unui text legal sau a unui principiu constituţional care să ne spună ce este permis şi ce este interzis in domeniul legilor şi practicilor cu privire la rasă. hispanici. servesc un obiectiv social sau educaţional important. Deci Congresul a avansat încet şi precaut în politica drepturilor civile. Art. Crosen (1989) Curtea a hotărât că un program special de locuri pentru minorităţi din Richmond.- Cazuri care au pus in chestiune acţiunea afirmativă. Deciziile Curţii Supreme asupra acţiunilor afirmative nu au oferit naţiunii o interpretare clară şi coerentă a Constituţiei. v. Dovedirea discriminării. Căutarea unui principiu constituţional clar.

Egalitatea genurilor şi Constituţia Contextul istoric al Amendamentului 14 implică intenţia de a garanta echitatea pentru sclavii nou eliberaţi. argumentul că această clauză face referire la femei. dezechilibrele statistice pot dovedi practici de angajare (reguli. Totuşi. Au apelat la Congres pentru a rescrie porţiuni ale Actului Drepturilor Civile pentru restaurarea acestor protecţii. Dar cuvintele clauzei protecţiei egale se referă la “orice persoană”. Această decizie a făcut şi mai dificilă sarcina de a dovedi discriminarea în angajări. Activistele au mai obţinut anumite drepturi pentru femei la locul de muncă. sexului sau originii naţionale şi folosirea unor astfel de cote va fi condamnată ca fiind o practică de angajare ilegală”. Curtea a aprobat o lege de stat care interzicea femeilor practicare avocaturii. Congresul intră în dispută. în sec. Actul Drepturilor Civile şi al Echităţii pentru femei din 1991. Printre cele mai importante prevederi ale Actului se numără: Dezechilibrele statistice. Curtea Supremă a respins expres. condiţiile de muncă şi . După războiul civil. textul Amendamentului 14 ar putea fi interpretat spre a exclude orice diferenţieri pe bază de sex în lege.patron nu a fost motivat profesional pentru cereri sau teste care au un impact advers asupra minorităţilor sau femeilor. teste) care au un “impact disparat” asupra minorităţilor sau femeilor. culorii. cerinţe. nelimitate pentru discriminări rasiale. să conducă întâlniri publice şi campanii de solicitări. Penalizări. Grupările drepturilor civile au fost foarte critice cu privire la ceea ce considerau ca o “restrângere” a protecţiei în angajare a Actului Drepturilor Civile de către Curtea Supremă. dar limitate la 150. inclusiv legi de stat limitând orele de muncă. Congresul a iniţiat o nouă politică. Simpla existenţă a dezechilibrului statistic în forţa de muncă a unui patron nu este un motiv suficient pentru a dovedi discriminarea.000$ pentru discriminări sexuale (o disparitate în lege pe care grupările feministe au jurat să o remedieze). Acesta afirmă că nimic din Act nu trebuie “ interpretat pentru a cere. pretextând că “timiditatea normală şi naturală şi delicateţea care caracterizează sexul feminin sunt nepotrivite pentru multe din ocupaţiile vieţii civile. femeile au avut succes în schimbarea multor legi de stat care limitau drepturile de proprietate ale femeilor căsătorite şi le tratau ca fiind proprietatea soţilor lor. XIX. Congresul a încercat să înlăture criticile asupra unei “legi a cotelor” prin includerea unei prevederi anti-cotă în Actul Drepturilor Civile şi al Echităţii pentru femei din 1991. încuraja sau permite unui patron să adopte cote de angajare sau promovare pe baza rasei. Lobby–urile oamenilor de afaceri considerau că acceptarea dezechilibrului statistic ca probă a discriminării sau transferării sarcinii dovedirii asupra patronilor va avea drept rezultat angajări pe baza “cotelor” doar pentru a evita procesele. Totuşi. Actul acordă victimelor discriminării premii compensatorii în bani (de obicei răsplata şi onorariul pentru avocaţi) şi premii în bani din penalizări. Astfel. Practici de angajare disparate. Primele organizaţii feministe active s-au format din mişcarea antisclavagistă de dinaintea războiului civil şi aici primele generaţii de feministe au învăţat să organizeze. După aproape doi ani de negocieri la Capital Hill şi o schimbare a poziţiei iniţiale a preşedintelui Bush. Patronii au sarcina de a dovedi că orice practică având “impact disparat” este necesară şi are “o relaţie semnificativă şi manifestă cu cerinţele pentru eficienţa în muncă”.” Politica feministă iniţială. religiei. calificări academice.

Utah. Amendamentul a fost repede ratificat în jumătate din state. 34 de state au ratificat ERA. Illinois. În centrul activităţii feministe din anii ’70 s-a aflat Amendamentul Drepturilor Egale (ERA) pentru Constituţie. Carolina de Sud şi Virginia). Cei care au propus ERA au convins Congresul să extindă perioada de ratificare pentru încă trei ani. cu excepţia Nevadei. Nebraska şi Tennessee – au votat “rescindarea” ratificării. Indiana. În anii ’70 Curtea Supremă a reacţionat la argumente care susţineau că discriminarea sexuală pate încălca clauza protecţiei egale din Amendamentul 14. şi au constituit principala sursă de suport moral pentru Amendamentul 18 (Prohibiţia). În 1979 perioada iniţială de 7 ani pentru ratificare – perioadă fixată de obicei de Congres pentru ratificarea amendamentelor constituţionale – a expirat. Louisiana. A decis că. Mişcarea sufragetelor a dat naştere la Liga Femeilor Alegătoare. pichetări şi nesupuneri civile ocazionale – tactici similare celor din mişcarea drepturilor civile din 1960. dar o mişcare în dezvoltare “Stop ERA” a încetinit progresul şi.* (Până în 1982.cerinţele fizice. (2) femeile nu pot fi excluse din forţele poliţieneşti sau de pompieri în funcţie de greutate sau înălţime. pe lângă dreptul femeilor de a vota. Primele sufragete au apelat la demonstraţii de masă. Mississippi. Astfel. Trei dintre ele – Idaho. parade. Ameninţările la bunăstarea femeii veneau dinspre faptul că soţii lor beau. femeile trăiesc mai mult) şi (4) şcolile trebuie să plătească antrenori pentru sportul feminin la fel ca pentru cel masculin. până în 1982. în ciuda eforturilor lobby – ului în state şi a sondajelor opiniei publice care arătau că majoritatea naţională este favorabilă. clasificările sexuale “trebuie să fie rezonabile şi nu arbitrare şi trebuie să se sprijine pe motive de diferenţă clar şi substanţial legată de … obiective guvernamentale importante. în cele din urmă. La începutul sec. (3) planurile de asigurare şi de pensionare pentru femei trebuie să plătească aceleaşi beneficii lunare (chiar dacă. Arizona Oklahoma. de exemplu. aceste legi erau privite ca progresiste. Alabama. Scrutinul juridic al clasificării pe genuri. Curtea a hotărât că: (1) un stat nu mai poate fixa diferite vârste pentru bărbaţi şi femei pentru a deveni adulţi legal sau pentru a cumpăra băuturi alcoolice. a învins amendamentul. legi pentru bunăstarea copilului şi practici elective oneste. . Georgia. Arkansas. în cadrul legal. Amendamentul afirma că “egalitatea drepturilor prin lege nu va fi negată sau îngrădită de Statele Unite sau de oricare alt stat pe considerente legate de sex”. Punctul culminant al eforturilor lor a fost legiferarea Amendamentul 19 din Constituţie în 1920: “Dreptul cetăţenilor Statelor Unite de a vota nu va fi negat sau îngrădit de Statele Unite sau de vreun stat pe considerente de sex”. dar Constituţia Statelor Unite nu menţionează rescindarea voturilor. jucau jocuri de noroc şi trăiau cu prostituate. în medie. Florida. Amendamentul nu a fost ratificat de necesarul de 38 de state. XX mişcarea feministă s-a concentrat asupra votului femeilor – impulsul pentru garantarea dreptului de vot pentru femei. ERA a fost adoptată cu uşurinţă de Congres în 1972 şi a fost trimisă statelor pentru ratificările necesare de trei pătrimi (38) dintre ele. Carolina de Nord. În acelaşi timp. Cele mai de succes eforturi feministe ale sec XIX se concentrau pe protecţia femeii în familie. Dar. Femeile au condus o Ligă AntiCârciumă şi au reuşit să scoată în afara legii jocurile şi prostituatele în fiecare stat. Missouri. Liga a urmărit protecţia femeii în industrie. Statele care nu au ratificat ERA până în 1982 erau: Nevada. Amendamentul Drepturilor Egale.

Această . Totuşi. IX al Amendamentului Actului Educaţiei din 1972 se ocupă de discriminarea sexuală în educaţie. Art. care este agenţia federală însărcinată cu eliminarea discriminării în angajare. ERA va separa necesitatea de a da legi separate în multe domenii pentru a asigura egalitatea sexelor.678$. în cele din urmă. adică femeile având aceeaşi slujbă. sexelor ar fi mult mai sigură dacă ar face parte din Constituţia Statelor Unite. Tribunalele au anulat adesea legi de stat şi politici ale patronilor care fac diferenţe între bărbaţi şi femei în ore de muncă. ca parte componentă a Constituţiei Statelor Unite. reguli. VII al Actului Drepturilor Civile din 1964 previne discriminarea sexuală (şi rasială) în angajări. este totuşi important pentru mulţi să vadă ERA ca parte a Constituţiei – “legea supremă a ţinutului”. ERA are o puternică semnificaţie simbolică. Ultima problemă s-a dovedit foarte dificilă deoarece programele de fotbal şi baschet masculine au furnizat bani pentru finanţarea celorlalte sporturi şi echipele masculine de fotbal şi baschet au primit cea mai mare parte din bugetul atletic şcolar.a. angajare. promovări şi credite. ERA. de exemplu. Diferenţa în câştiguri nu este doar un produs al discriminării directe. în medie. calificare.d. bănci. activitatea politică a feministelor a trecut in domeniul economic – egalitatea genurilor în educaţie. îndemânare. Mai mult. chiar dacă legile federale şi de stat interzic acum discriminarea sexuală. pensionare ş. Garanţia egalităţii progresului făcut de femei înspre egalitatea in mariaj. Art. salarii şi promovări. cum ar fi suportul financiar de către soţi. Legile drepturilor civile. în comparaţie cu 19. educaţie ş. Legea federală interzice refuzarea de către sindicatele creditelor.d. angajări. au câştigat cam 72% din câştigul bărbaţilor. Diferenţe în câştiguri. cazare. recrutări de personal şi pentru facultate şi – cel mai grav – în atletism. asociaţii de economii şi împrumut. ajutor financiar.822$ pentru femei. va oferi o garanţie fermă pentru egalitate. direct întărită de acţiune judecătorească. participarea femeilor la forţa de muncă (peste 70% femei între 25 şi 65 ani) nu este cu mult mai scăzută decât a bărbaţilor (89%) şi diferenţa se micşorează în timp. Egalitatea genurilor şi economia Astăzi. În 1990. proprietate. Odată cu mişcarea femeilor în forţa de muncă americană. aceştia pot refuza credite în condiţii de garanţii scăzute sau inexistente şi femeile care au avut întotdeauna credite pe numele soţului lor pot avea probleme cu creditele dacă fac solicitări in numele lor.Cei care propuseseră ERA au afirmat în legislaturile de stat că majoritatea credit. magazine de desfacere şi companii de cărţi de credit a creditelor pe baza sexului sau a statutului marital. Legea federală interzice discriminarea la admitere.m.m. soţului şi copiilor.a. experienţă şi rezultate sunt plătite mai puţin decât bărbaţii. depinde de legea federală şi de stat. Pe lângă aceste obiective specifice. oponenţii “eliberării femeii” afirmau. Comisia Oportunităţilor Egale în Angajare (EEOC). Actul Federal al Oportunităţii Creditelor Egale din 1974 interzice discriminarea sexuală în tranzacţiile cu credite. Cei care se opuneau la ERA au contraatacat că acesta ar elimina multe protecţii legale pentru femei. În ansamblu. a stabilit limite de acţiune. că mişcarea slăbeşte instituţia familiei şi demoralizează femeile care vor să-şi dedice viaţa familiei. în general. indicând că femeile.m.d. deţinerea unei părţi din proprietatea soţului. plată. Şi. câştigurile femeilor rămân substanţial mai reduse decât ale bărbaţilor.a. salarii. interzicând clasificarea stereotipă de “slujbe pentru bărbaţi” şi “slujbe pentru femei”. câştigul anual mediu al bărbaţilor a fost de 29. scutirea de serviciul militar ş.

deşi barmanele depăşesc în prezent numărul barmanilor. Mai degrabă diferenţa în câştiguri este un produs al diviziunii pe piaţa muncii între slujbele tradiţionale masculine şi feminine. 1970 1980 1991 Şoferi de camion 1 2 4 Tâmplari 1 1 1 Muncitori 17 19 19 . 3-6. Piaţa de muncă duală. Piaţa de Muncă Duală “Profesii superioare” Femeile pătrund tot mai mult în profesiile superioare tradiţional dominate de bărbaţi. o piaţă de muncă “duală”. Succesul în aceste eforturi ar fi îngustat automat distanţa. cu salarii mai mici acordate ocupaţiilor femeilor. femeile au avut succes în ultimele decenii în sporirea reprezentării lor în posturi calificate. deşi majoritatea acestor domenii de activitate continuă să fie dominate de bărbaţi. în ultimii ani a fost făcut un progres semnificativ în reducerea segregării profesionale după sexe. 1960 1983 1991 Arhitecţi 3 13 17 Operatori computer 11 28 34 Profesori universitari şi în colegii 28 36 41 Ingineri 1 6 8 Avocaţi şi judecători 4 16 19 Medici 10 16 20 “Profesii feminine” Femeile continuă să fie concentrate în domenii tradiţional dominate de femei. 3-6). Cu toate acestea. 1970 1980 1991 Secretare 98 99 98 Chelneriţe şi chelneri 91 88 82 Asistente 97 96 95 Funcţionari 75 82 81 “Profesii inferioare (necalificate)” Femeile continuă să fie excluse din majoritatea profesiilor necalificate tradiţional dominate de bărbaţi. Aceste diferenţe profesionale erau atribuite stereotipurilor culturale. Eforturile iniţiale ale mişcării femeilor erau direcţionate înspre a se asigura că femeile au acces egal la posturile de “funcţionari” tradiţional masculine. Un studiu sponsorizat de Academia Naţională a Ştiinţelor a stabilit că majoritatea deosebirilor în câştigurile bărbaţilor şi femeilor pot fi atribuite segregării sexuale în profesii. Şi într-adevăr. cu bărbaţi dominând slujbele “masculine” distincte de slujbele “feminine” continuă să fie un obstacol major în egalitatea economică între bărbaţi şi femei. mulţi observatori se îndoiesc că profesiile diferenţiate sexual vor fi eliminate in viitorul apropiat.discriminare directă a fost ilegală încă din 1964. de exemplu: medic. Tab. de prestigiu (vezi Tab. avocat şi inginer. Deşi. prin Actul Drepturilor Civile. condiţionării culturale şi pregătirii şi educaţiei profesionale care micşorează posibilităţile disponibile femeilor.

C. înseamnă plata aceloraşi salarii pentru slujbe de valoare comparabilă pentru patroni. Femeile au aşteptări mai scăzute faţă de câştiguri şi poziţii sociale şi aceste aşteptări le sunt suficiente. Femeile pot fi găsite mai degrabă în cabinetul prezidenţial decât în consiliul de conducere al corporaţiilor. anumite organizaţii feministe au apelat la o nouă abordare – cererea ca nivelele salariilor în diferite profesii să fie determinate de “valoarea comparabilă” şi nu de piaţa muncii. cunoştinţele şi cerinţele de calificare.A. Femeile sunt prudente şi neagresive în politica corporaţiei. Dar valoarea comparabilă ridică probleme de implementare: Cine va decide care vor fi salariile pentru diferite slujbe? Ce standarde vor fi folosite pentru a decide? Dacă agenţiile guvernamentale fixează rate ale salariilor prin lege în locul pieţei libere. Cum să creadă un grup de bărbaţi că o femeie este potrivită? Cred că este foarte greu!” Mai există multe explicaţii şi toate sunt controversate: femeile aleg să facă parte din personal şi nu din însărcinările care implică decizii operaţionale rapide. DC: National Academy press. ar putea apărea o piaţă neagră (ilegală) de muncă? Ce penalităţi vor fi impuse patronilor care plătesc salarii diferite de cele fixate de guvern? EEOC a respins noţiunea valorii comparabile şi a refuzat să recomande salarii pentru slujbele masculine şi feminine.. anumite agenţii guvernamentale şi patroni privaţi au decis să-şi revadă statele de plată pentru a determina dacă profesiile tradiţional feminine sunt plătite mai puţin. S. Ceea ce se caută este o persoană potrivită.Mecanici auto 1 1 1 Barmani 21 44 54 Sursa: Departamentul Muncii. efortul. 1983). Asta este o treabă subtilă. Agenţiile guvernamentale sau de tribunalele vor înlocui piaţa liberă a muncii în determinarea ratei salariilor.:Biroul de presă al guvernului S. Ca urmare a unei recunoaşteri din ce în ce mai răspândite că diferenţa în salarii este un rezultat al diferenţierii profesionale şi nu al discriminării directe. 1985). funcţionari executivi sau directori ai marilor corporaţii industriale naţionale. poate luând în considerare responsabilitatea. Puţine femei au avansat pe scara profesională pentru a deveni preşedinţi. Femeile sunt mai puţin dornice de a-şi schimba domiciliul faţă de bărbaţi. Barierele în calea avansării femeilor înspre poziţiile superioare sunt atât de subtile încât dau dreptate expresiei tavanul de sticlă. Men's Work (Washington. Employment in perspective: Working Women (Washington D. cu care să te înţelegi. tradiţional. Până acum tribunalele federale nu au declarat că salariile diferite pentru bărbaţi şi femei constituie o probă a discriminării sexuale prin încălcarea legii federale.V. Tavanul de sticlă. Consiliul Naţional de Cercetare. Un număr mare de femei intră în avocatură. Pentru a explica “de ce femeile nu ajung la vârf" un observator afirmă că: “La nivelul superior managerial este nevoie de competenţă. Valoarea comparată înseamnă mai mult decât plătirea bărbaţilor şi a femeilor în mod egal pentru aceeaşi muncă.393-394. pierd teren în faţa concurenţilor masculini. Women's Work. Posturile “comparabile” vor avea salarii egale. dar puţine reuşesc să devină parteneri la conducerea marilor firme de avocaţi din ţară. şi directorii imobili sunt mai puţin eficienţi decât cei mobili . Academia Naţională de Ştiinţe.. ziarelor sau revistelor T. Totuşi. în care să ai încredere. slujbele femeilor şi bărbaţilor vor fi evaluate de agenţii guvernamentale sau de tribunale pentru a stabili “cât valorează pentru patron.p. Valoare comparabilă. utilităţilor. Statistical Abstract of the United States 1992. Femeile nasc copii şi chiar în concediile relativ scurte de maternitate.U.A.U. ai băncilor. Înseamnă că.

glume murdare. Acest efort a fost ajutat de audierile televizate şi transmise naţional ale Comitetului Judiciar al Senatului din 1991 cu ocazia confirmării lui Clarence Thomas la Curtea Supremă a Statelor Unite.(1) (2) (3) pentru o corporaţie. “gravitatea lor” şi dacă ”intervin irezonabil în realizările profesionale ale angajatului”. Art. Mai întâi. În timp. tribunalele ar trebui să analizeze “frecvenţa atitudinilor discriminatoare”. în unele cazuri. În al doilea rând. condiţiile sau privilegiile în angajare”. Şi. aluzii sexuale. altul decât salvarea vieţii mamei. ci doar că o “persoană rezonabilă” ar percepe mediul respectiv de lucru ca ostil sau abuziv. Avortul şi dreptul la viaţă Avortul nu este o problemă în care se poate ajunge uşor la compromisuri. pentru a permite avortul în caz de viol sau incest pentru a proteja sănătatea fizică a mamei şi. Curtea Supremă a hotărât în 1986 că “intimidarea discriminatoare” a angajaţilor poate fi “suficient de gravă” pentru a modifica “condiţiile” de angajare şi. Susţinătorii avortului. merită protecţia legii – “dreptul la viaţă”. A decis că reclamantul nu trebuie să arate că afirmaţiile au cauzat traume psihologice. prin urmare. mişcarea feministă a reuşit să plaseze problema hărţuirii sexuale pe agenda naţională. inclusiv a vieţii copilului nenăscut care. avortul din orice alt motiv decât salvarea vieţii mamei. care adesea îşi spun “pro-viaţă” îşi bazează în general credinţa pe sanctitatea vieţii. un singur incident va constitui hărţuire. Relativ . VII. Mulţi cred că uciderea unui copil nenăscut pentru orice motiv. Femeile – directori cred că sunt mai supravegheate decât bărbaţii şi că trebuie să muncească mai greu pentru a reuşi. definiţia depinde de sentimentele subiective ale angajatului şi de ce consideră “jignitor” şi “nedorit” şi nu de standarde obiective de comportament care sunt uşor înţelese de toată lumea. Curtea Supremă s-a luptat cu definiţia unui “mediu de lucru ostil” în Harris v. Legi iniţiale ale statelor. care adesea îşi spun “pro-alegere” afirmă că o femeie trebuie lăsată să-şi controleze propriul corp şi nu trebuie forţată de lege să aibă copii nedoriţi. ei cred. Aproximativ 12 state au acţionat. promovării sau a privilegiilor în angajare cu favoruri personale de către un patron acte “tangibile” de atingere. mai ales EEOC sunt dirijate în special spre poziţiile de început şi nu spre posturile manageriale superioare. Hărţuirea sexuală poate lua diferite forme. mângâiere sau relaţii sexuale forţate. Această problemă atinge principii religioase şi morale fundamentale. VII al Actului Drepturilor Civile din 1964 protejează angajaţii de discriminarea sexuală: “respectând compensaţiile. pare să includă discursul şi deci ridică probleme privitoare la Amendamentul 1: Cât de mult discursul personal poate fi limitat de lege la locul de muncă. Anumite probleme se ivesc cu această definiţie. şi sănătatea ei mentală. Prezumabil. Hărţuirea sexuală. termenii. Dar hărţuirea sexuală a fost definită ca incluzând şi: “un mediu de lucru ostil”. în final este important de observat eforturi de acţiuni afirmative ale guvernelor. Ei citează marele tribut de vieţi pierdute în avorturi ilegale şi durerea psihologică şi emoţională a unei gravidităţi nedorite. Femeile – directori în poziţii cheie sunt mai supuse presiunii decât bărbaţii. este crimă. În ultimii ani. încalcă Art. afişarea de materiale pornografice şi propuneri nedorite de întâlniri. Această expresie include afirmaţii care ofensează. E în general acceptat că aceasta include: condiţionarea angajării. Forklift (1993). Oponenţii avortului. era delict criminal după legea statelor. înspre sfârşitul anilor ’60.

Oponenţii avortului au obţinut o victorie în cazul Webster v. Wade o decizie dintre cele mai importante şi cu efect mare din istoria curţii. aprobarea consiliului spitalului ş. cu excepţia existenţei unui pericol pentru viaţa mamei.m.d. să ceară consimţământul părinţilor pentru minori. Curtea a recunoscut “interesul statului în protecţia . Avorturile în Statele Unite. restul sunt făcute în cabinete particulare sau în spitale unde preţul este mult mai mare. Roe v. reducând avorturile. Totuşi. cuvântul persoană nu include copilul nenăscut. Wade nu a fost răsturnat. un stat poate fixa standarde pentru avort pentru a proteja sănătatea femeii. Curtea Supremă a Statelor Unite (1973) a luat în cazul Roe v. în Constituţie. Eforturile iniţiale ale statelor de a restrânge avorturile au fost confruntate cu opoziţia Curţii Supreme. Aproximativ 1. De aceea. Doar în ultimele trei luni poate un stat să interzică avortul pentru a proteja copilul nenăscut. să ceară consimţământul păr că statele nu pot să ceară ca toate avorturile să fie făcute în spitale. Cazul Webster. Curtea a hotărât că garantarea constituţională a “libertăţii” în Amendamentele 14 şi 5 include decizia unei femei de a duce sau nu o sarcină la bun sfârşit. garantând “viaţă. Wade. dar un stat nu poate interzice avortul. Curtea a decis că. Amendamentele 14 şi 5 ale Constituţiei. să ceară ca medicii să informeze femeile de riscurile particulare asociate cu avortul sau să furnizeze informaţii despre evoluţia fătului şi să solicite o perioadă de reflecţie de 24 de ore între autorizarea şi practicarea avortului. Curtea a hotărât că statele şi oraşele nu pot interveni sau încerca să influenţeze decizia unei femei de a-şi înceta graviditatea. Aproximativ 85% din avorturi sunt făcute în clinici specializate. în 1970.puţine avorturi au fost făcute sub aceste legi din cauza implicaţiilor – revederea fiecărui caz de mai mulţi medici. aproximativ 10% din intervenţii sunt după luna a treia. Alaska. Deşi femeile aveau dreptul la avort. Congresul a înfrânt eforturile de a da un amendament constituţional care să reducă avorturile sau să declare că garantarea vieţii începe de la concepţie. În mod expres Curtea a hotărât că statele nu pot să ceară ca toate avorturile să fie făcute în spitale. Aceasta reprezintă 43% din numărul naşterilor. Între luna a treia şi a şasea. libertate şi proprietate” nu protejează “viaţa” fetusului. curtea a hotărât că nu există o obligaţie constituţională pentru guverne de a plăti avorturile. Decizia Curţii Supreme nu a pus punct controversei asupra avortului. Curtea a mai hotărât că puterea statului de a proteja sănătatea şi siguranţa mamei nu pot justifica nici o restricţie asupra avortului în primele trei luni de graviditate. Dreptul la vot în Roe v. Majoritatea acestor avorturi sunt pentru sarcini în primele trei luni. Finanţarea guvernamentală a avortului. Serviciile pentru Sănătatea Reproducerii (1989). decizia de a plăti sau nu pentru avort din veniturile din impozite a rămas pe seama Congresului şi a statelor. Mai important. Curtea a susţinut necesitatea unui test de “viabilitate” după 20 de săptămâni şi o interzicere a avortului dacă fetusul este viabil. dar Curtea a hotărât că Missouri poate refuza utilizarea fondurilor publice pentru avorturi care nu sunt necesare pentru viaţa femeii şi poate refuza folosirea facilităţilor publice sau a angajaţilor săi pentru practicarea sau asistarea avorturilor. când Curtea Supremă a susţinut o lege din Missouri. cu excepţia protejării vieţii femeii.a.5 milioane de avorturi sunt făcute în fiecare an în Statele Unite. Apoi. Hawaii şi Washington au fost date legi care permiteau avortul la cererea femeii implicate şi cu concursul medicului ei. în New York. Curtea Supremă a susţinut constituţionalitatea legilor federale şi de stat care refuzau fonduri din impozite pentru avorturi. a interzis folosirea fondurilor federale prin Medicaid (îngrijirea medicală a săracilor) pentru avorturi.

Interesul statului are destulă forţă pentru ca dreptul femeii de a-şi întrerupe sarcina să poată fi limitat. Casey (1992). legi cerând medicilor informarea pacienţilor despre evoluţia fetusului şi disponibilitatea asistenţei gravidităţii. legi cerând ca părinţii minorelor care avortează să fie informaţi. pentru evoluţia fătului. Acestea nu trebuie să impună o “povară inutilă” femeilor care vor să avorteze sau să plaseze “obstacole substanţiale” în drumul ei. Judecătoarea Sandra Day O’Connor a fost conducătoarea formării unui bloc moderat în cadrul curţii. necesitatea unui test de viabilitate şi interzicerea avortării fetusului viabil. mai departe. cu excepţia informării soţului. o perioadă de reflecţie de 24 de ore este necesară. încât Statul să nu-şi arate grija pentru viaţa nenăscutului şi. legi cerând ca avorturile anterioare să fi fost făcute în spitale. acceptând ca avorturile în caz de viol sau incest să fie finanţate prin Medicaid. inclusiv: interzicerea finanţării publice a avorturilor. Suporterii dreptului la avort se străduiesc să determine Congresul să intervină prin a da o lege care anulează restricţia avortului în state. Wade. Hotărâm că linia trebuie trasă la viabilitate. Congresul a răspuns limitat în 1993. conducerea copilului şi educaţie… Aceste probleme implicând cele mai intime şi personale alegeri pe care o persoană le poate face în viaţă. procreare. Totuşi. .. legi cerând debarasarea umană şi sanitară de rămăşiţele fetale. Efectul deciziei Webster a fost relansarea dezbaterilor contencioase despre avorturi în toate statele. minorii trebuie să aibă consimţământul părinţilor sau al unui judecător. Toate restricţiile di Pennsylvania au fost menţinute. Restricţiile au fost obţinute în Curtea Supremă în cazul Planificarea familială din Pennsylvania v. opinia sa majoritară a reafirmat puternic dreptul fundamental la avort: “Legea noastră permite protecţia constituţională a deciziei personale privitoare la mariaj. Reafirmarea cazului Roe v. soţul trebuie să fie informat.(1) (2) (3) (4) (5) (6) (7) (8) (9) (10) vieţii umane atunci când viabilitatea este posibilă”. relaţii de familie. Pennsylvania este un stat unde forţele pro-viaţă au câştigat suportul guvernatorului şi al legislaturii pentru o serie de restricţii asupra avortului – doctorii trebuie să informeze femeia asupra riscurilor şi alternativelor. aşa că înaintea acelui moment femeia are dreptul de a alege întreruperea sarcinii…” Judecătoarea O’Connor a stabilit un nou standard pentru restricţiile evaluate constituţional. legi cerând informarea soţilor. legi stabilind standarde de curăţenie şi grijă sporită în clinicile speciale legi interzicând avorturile bazate pe genul fetusului. pentru doctori şi spitale. Administraţia Clinton a somat Congresul să anuleze amendamentul Hyde. Diferite restricţii legale ale avortului au fost date în state. totuşi. contracepţie. Avortul a devenit o problemă atât de polarizantă încât grupurile pro-alegere şi pro-viaţă sunt adesea împotriva găsirii unei căi de mijloc. Curtea Supremă pare să fi ales o politică de afirmare a dreptului femeii de a aborda păstrând totuşi restricţii modeste. Bătălia avortului. care nu permite statelor să furnizeze fonduri publice pentru avorturi prin Medicaid. alegeri care sunt centrul demnităţii şi autonomiei. legi garantând permiterea. a refuzului de a practica avorturi. sunt centrul libertăţii protejate de Amendamentul 14… Libertatea unei femei nu este atât de nelimitată.

Rezistenţa la politica naţională a fost foarte eficientă pentru mai mult de o decadă. din poziţii de conducere. 9. Suportul elitelor pentru egalitatea oportunităţilor nu satisface necesităţile masei negre de egalitate în rezultate. Curtea a susţinut anumite pretenţii că preferinţele rasiale ale guvernului încalcă Amendamentul 14 şi garanţia sa de a asigura protecţie egală din partea legii. Cel mai mare impediment în avansarea drepturilor civile din acest secol a fost decizia Curţii Supreme a Statelor Unite în Brown v. Sprijinul pentru legislaţia drepturilor civile a venit din partea albilor educaţi. Programele acţiunii afirmative sunt impuse guvernelor. 3. Curtea Supremă a aprobat programele acţiunii afirmative cu cote rasiale acolo unde există discriminări prezente şi anterioare şi când programul este definit numai pentru a remedia efectele discriminării anterioare. 7. până când Curtea Supremă a decis în Roe v. Topeka. 10. mişcarea feministă s-a bazat adesea pe tactica minorităţilor – demonstraţii. Inegalităţile între albi şi negri în şanse ale vieţii – venit. 11.1. Liderii negri nu au încercat să răstoarne ordinea stabilită. Încă de la început. parade. Rezumat Să încercăm să avansăm nişte afirmaţii care sunt compatibile cu teoria elitei şi ajută în descrierea evoluţiei drepturilor civile. care. Amendamentul Drepturilor Egale a câştigat uşor aprobarea Congresului. angajare. Curtea Supremă. Wade (1973) că femeile au dreptul constituţional de a întrerupe sarcina. Opinia maselor faţă de drepturile civile a urmat. ci să sporească posibilităţile negrilor de a se realiza în sistemul american. elitele şi masele diferă în atitudinea faţă de negri. Topeka. deşi distanţa se poate îngusta în timp. în general. universităţilor şi patronilor particulari prin agenţiile federale. Topeka a fost centrată în state şi comunităţi. educaţie. nealeasă prin vot şi cu desemnare pe viaţă şi-a asumat iniţiativa în politica drepturilor civile. bogaţi. Eliminarea desegregării legale şi garanţia egalităţii oportunităţii în Actul Drepturilor Civile din 1964 au fost realizate mai ales prin apeluri dramatice ale liderilor negri din clasa mijlocie la conştiinţa elitelor albe. Congresul încearcă să evite suportul public “cotele”. În America. 4. 6. în timp ce permite “dezechilibrele statistice” să fie folosite ca probă a discriminării şi transferă sarcina de a dovedi că practicile angajării cu “impact disparat” asupra femeilor şi minorităţilor sunt cerute de eficienţa muncii. Avortul a fost interzis de majoritatea statelor. nesupunere civilă ocazională – pentru a convinge elitele guvernante să recunoască drepturile femeii. Congresul n-a iniţiat nici o acţiune semnificativă decât 10 ani mai târziu. asupra patronilor. . pentru a reduce inegalităţile. Congresul a fost mai încet în abordarea problemelor-cheie puse de programele acţiunii afirmative pe care judecători care nu au fost desemnaţi prin vot şi birocraţii din elită. 5. politica publica şi nu a condus-o. pun clasa muncitoare şi clasa mijlocie albă în dezavantaj. dar n-a reuşit să obţină ratificarea de către trei pătrimi din state. Dar masele albe resping în general preferinţele sau cotele. cred ei. 8. 2. Rezistenţa la implementarea Brown v. când bărbaţii albi sunt excluşi în totalitate doar în baza rasei lor. negrii n-au fost admişi în şcolile albilor în sud până când toate segmentele elitei naţionale – Congresul şi ramura executivă şi cea judiciară – n-au acţionat în suportul desegregării. Opinia maselor nu s-a opus şcolilor segregate legal până când elitele nu au declarat politica naţională în Brown v. sănătate – persistă. Astfel.

12. . Astfel. menţinând restricţii care nu impun o “povară inutilă” asupra femeilor. În ciuda luptelor încinse asupra politicii avorturilor. afirmând dreptul femeii la avort. Curtea a stabilit ca drept constituţional ceea ce forţe pro-alegere n-au reuşit să câştige prin procese politice. Curtea Supremă a stabilit o politică moderată.

(2) adecvarea sistemului care înregistrează aceste denunţuri şi (3) numărul de infracţiuni.000 de persoane) 1960 1965 1970 1975 1980 1983 1988 1990 1992 Crimă 5 5 8 10 10 8 8 9 9 Viol 9 12 18 26 36 34 38 41 43 Tâlhărie 52 61 172 209 244 214 221 257 264 Atac grav 82 107 162 214 291 273 370 424 442 Jefuire 465 605 1068 1429 1668 1334 1309 1236 1168 Hoţie şi furt 1028 1521 2066 2473 3156 2866 3135 3195 3103 Furt auto 179 251 454 461 495 429 583 658 632 Numărul total de infracţiuni . Tendinţa de creştere a ratelor infracţiunilor. violenţa şi dezordinea socială sunt problemele centrale în orice societate.000 de persoane care sunt raportate poliţiei – crima şi omorul cu premeditare. inclusiv furturile de automobile. Chiar până în 1983 mulţi analişti aşteptau descreşterea graduală în rata infracţiunilor bazate pe grupuri de vârstă cu înclinaţie spre infracţiuni mult mai mici. ratele infracţiunilor au crescut neaşteptat. hoţia. Acestea depind de câţiva factori: (1) dorinţa oamenilor de a denunţa infracţiunile. incendiile şi furturile. de curând. Poate chiar jumătate din infracţiunile de azi sunt legate de droguri. între 15 şi 24 de ani. violul. Tab 4-1. Dar. Cât de departe poate merge libertatea individuală fără să submineze stabilitatea societăţii şi să ameninţe siguranţa celorlalţi? Măsurarea infracţiunii. La începutul anilor ’80 rata infracţiunilor a rămas constantă şi chiar a scăzut faţă de anii record. tâlhăria. Nu este uşor de aflat câte infracţiuni au loc în societate în fiecare an. Ratele infracţiunii în Statele Unite: Delicte cunoscute poliţiei (rata la 100. Din 1960 până în 1975 rata sa dublat şi “legea şi ordinea” au devenit o problemă politică importantă. Rata naţională a infracţiunilor a crescut puternic. Se credea că sporirea iniţială bruscă şi moderarea ulterioară au fost rezultatul schimbării grupei de vârstă a populaţiei: explozia de copii care a sporit dimensiunile grupului de vârstă înclinat spre infracţiuni din populaţie. atacurile grave. Noul factor din ecuaţie pare să fie popularitatea tot mai mare a cocainei ca drog. La fel şi pentru guvern în cazul politicilor de represiune. dar nu constant în ultimele decenii.Capitolul 4 JUSTIŢIA PENALĂ Raţionalitate şi iraţionalitate în politica publica Problema infracţiunii Infracţiunile. Dar trebuie să fim prevăzători în interpretarea ratelor oficiale ale infracţiunilor. Mii de ani filosofii şi politicienii s-au luptat cu problema echilibrării puterii guvernamentale cu libertatea individuală. ratele infracţiunilor s-au oprit din creştere când acest grup nu mai era un procentaj în creştere al populaţiei. dar aceste rapoarte sunt bazate pe cifre furnizate de agenţiile de poliţie locale şi de stat (vezi Tab 41). Ratele oficiale ale infracţiunilor sunt bazate pe Raporturile Uniforme ale Infracţiunilor ale Biroului Federal de Investigaţii. jefuirea. FBI a stabilit o clasificare uniformă a numărului infracţiunilor grave la 100.

4-2). Teama de represalii este mai puţin frecventă. aceste infracţiuni “minore” sunt adesea devastatoare pentru victime. Multe infracţiuni nu sunt raportate poliţiei şi deci nu pot fi luate în calcul în rata oficială. sau peste 3% din populaţie. Rapoartele Uniforme ale Infracţiunilor ale FBI nu iau în considerare aşa-zisele infracţiuni “minore”.împotriva 148 185 360 459 581 529 637 732 758 persoanei Numărul total de infracţiuni împotriva 1672 2177 3588 4363 5319 4630 5027 5089 4903 proprietăţii Sursa: FBI. Infracţiunea violentă. rapoarte Uniforme ale Infracţiunilor.U.8 milioane de gospodării s-au declarat victime ale infracţiunilor. De exemplu riscul pe durata vieţii unui bărbat negru de a fi victimă a crimei este de 1 la 21. întrebând oamenii dacă au fost victime ale unei infracţiuni. în comparaţie cu 1 la 31 pentru bărbaţii albi (vezi Tab. indicând că majoritatea oamenilor anunţă poliţia când le este furată maşina sau când cineva a fost omorât. Alte motive include sentimentul că infracţiunea este o “problemă personală” sau că victima nu vrea să-I facă rău infractorului. jefuirile de trei ori mai multe şi tâlhăriile peste dublul ratei oficiale. rata victimizării s-a diminuat modest în ultimul deceniu (în 1980 cam 21. motive. Aceste infracţiuni depăşesc cu mult “infracţiunile grave” calculate de FBI (vezi Tab. Surprinzător. total 64.5 Pistoale. De exemplu.. Totuşi. Procentajul oamenilor care au fost victime pe toată durata vieţii este mult mai mare.4 milioane de persoane şi 18. Cum poate rata victimizării să scadă când rata infracţiunilor creşte? este posibil ca numărul actual al infracţiunilor săvârşite să fie moderat. Câte infracţiuni există azi in America? Ştim că rata oficială a FBI subestimează numărul real de infracţiuni.1 Albi Tâlhărie 9. în 1991 doar 18.9 milioane de persoane şi 15. Doar furturile auto şi statisticile crimelor sunt exacte. în timp ce oamenii aleg să denunţe mai multe infracţiuni la poliţie.5 . inclusiv folosirea drogurilor. Infracţiuni minore. Aceste cifre se referă doar la victimizarea din fiecare an. conducerea în stare de ebrietate şi încălcarea legii băuturilor.2 Total crime 20. Încercând să afle numărul real al infracţiunilor din naţiune. arme Victime Motive Arme Rata crimei Procent Procent (1989) (1990) (1990) Total 9. Departamentul Justiţiei Statelor Unite urmăreşte regulat un eşantion naţional.7 milioane de gospodării au denunţat victimizarea). Negrii sunt victime ale infracţiunilor mai des decât albii. 4-1) Există de 5 ori mai multe arestări pentru infracţiuni minore decât pentru cele grave. în Abstractul Statistic al S. sunt victime ale infracţiunilor violente în fiecare an. americanii au o şansă la 10.000 de a fi ucişi în fiecare an.A. Cam 6 milioane de americani. apare mai ales în cazul atacurilor sau crimelor în familie. Tab 4-2.2 Pistolete 49. frauda şi falsificarea. Informaţii despre crime: victime. Aceste anchete arată că rata victimizării este cu mult mai mare decât cea oficială. De ce nu raportează oamenii infracţiunile poliţiei? Cel mai banal motiv furnizat de cei întrebaţi este convingerea că poliţia nu este eficientă în rezolvarea cazurilor. Numărul violurilor este de 3 -5 ori mai mare decât numărul raportat la poliţie.1993 Victimizarea. jocurile de noroc. dar au o şansă la 133 de a fi omorâţi vreodată. prostituţia şi infracţiunile legate den sex.

5 Atac sexual 1. Heterogenitatea socială. Pedeapsa trebuie să fie mai mare decât beneficiile pe care le poate obţine dintr-o viaţă de infracţiune. Prin cunoaşterea prealabilă a acestor costuri.9 Ceartă. Prevenirea ar fi sporită de: . pe care infractorul îl înfruntă oricum. Pedeapsa trebuie să fie severă. Japonia şi China este adesea atribuit populaţiei omogene şi culturii comune. este în principal responsabilă pentru faptul că în Statele Unite infracţiunea este mai obişnuită decât în oricare altă naţiune industrial dezvoltată din lume..8 . Şi un răufăcător potenţial trebuie să fie sigur că preţul infracţiunii va apărea în scurt timp şi nu într-un viitor îndepărtat. În timp ce negrii constituie doar 12%.siguranţa că o infracţiune va fi urmată de o pedeapsă aspră. reprezintă 29% din persoanele arestate pentru infracţiuni grave. biserică şi comunitate – bărbaţi femei Negri bărbaţi 8. uneori se afirmă că rata ridicată a infracţiunii a acestei naţiuni este un produs al heterogenităţii sociale – caracterul multietnic.6 Romantic 2.Narcotice 6.2 2. p. 1992.5 Înjunghiere 17. Vom afirma că justiţia penală în sine. Nivelul scăzut al infracţiunilor în ţările europene.rapiditatea cu care pedeapsa urmează infracţiunea. Se afirmă că străzile oraşelor centrale de negri ale naţiunii produc o subcultură care încurajează infracţiunea. nici rapidă.0 Alte motive 19. Severitatea pedepsei este probabil mai puţin importantă decât rapiditatea sau siguranţa.1 Proprietate sau bani 2.. Amânările lungi între comiterea actului şi pedeapsă rup legătura din mintea infractorului dintre actul său şi consecinţe.7 Strangulare 2. . există multe alte teorii conflictuale ale infracţiunii în America.5 Incendiere 1. De exemplu.5 femei 12.1 Crime suspectate 0.0 Altele 4.U.A. şcoală.7 Alte crime 3. Dar sistemul penal al justiţiei penale din America nu constituie o prevenţie serioasă a infracţiunii. O altă explicaţie pentru creşterea criminalităţii se centrează pe erodarea instituţiilor sociale – familie. Justiţia trebuie să fie rapidă. 183 Infracţiune şi Prevenire O strategie raţională de tratare a infracţiunilor ar fi să se crească costul comitent al infracţiunilor cu mult peste beneficiile pe care un infractor potenţial le-ar putea avea din actele lor. nici severă. Aceste criterii pentru o politică preventivă eficientă sunt clasate în ordinea importanţei probabile. Pedeapsa pentru o infracţiune nu este nici sigură. Pedeapsa privită ca un pericol obişnuit al vieţii pe stradă. Socializare şi control.7 Bătăi 5. Adică este mai important ca pedeapsa pentru o infracţiune să fie sigură.4 Influenţă alcool. în mintea infractorului potenţial.severitatea pedepsei.5 Necunoscute 24. nereuşind să prevină infracţiunea. Un segment mare al populaţiei negre face parte din vârsta tânără predispusă spre infracţiuni (15-24 ani) şi aceşti tineri este probabil că nu trăiesc întro familie normală. multirasial al populaţiei americane.7 Sursa: Abstractul Statistic al S. .1 Obiecte ascuţite 5.0 61. nu va împiedica infracţiunea.0 Alte certuri 26. indivizii raţionali ar trebui să renunţe la infracţiuni. total 34. Negrii din Statele Unite sunt atât victimele cât şi autorii infracţiunilor mai mult decât albii. altele 4. Desigur.

Eforturile de prevenire ale justiţiei penale sunt minimalizate. se afirmă că nici o politică raţională nu poate preveni aceste acte iraţionale. când familia urmăreşte comportamentul şi când tinerii îşi află statutul şi recunoaşterea în activităţi şcolare. 16. Foarte puţini adolescenţi sunt închişi pentru mult timp. Se mai afirmă şi că infracţiunea este iraţională – că infractorul nu cântăreşte beneficiile şi costurile potenţiale înainte de a comite actul. Acestea sunt instituţii care transmit valori copiilor şi care supraveghează şi cenzurează social comportamentul nepermis al adulţilor. anumite legislaturi de stat studiază reforme ale sistemului juvenil. Infracţiunile iraţionale. este clar că absenţa prevenţiei contribuie la comportamentul infracţional la tineri de 15. Mai multe guverne autoritare se laudă cu . Adolescenţii sunt în legătură cu grupuri de aceeaşi vârstă. pedepse brutale ş. Acestea sunt crime pasionale mai degrabă decât acte calculate. Când legăturile cu familia. restricţii de mişcare. Americanii apreciază libertatea individuală.m. acţiuni impuse. “Tragedia sistemului este că pentru că trebuie să plătească atât de rar pentru actul său.care ajută la controlul comportamentului. În timp ce rata infracţiunii la adulţi pare să se modereze. încât să poată să-şi înceapă viaţa cu dosare “curate”. percheziţii nelimitate sau confiscarea proprietăţii. Într-adevăr. Totuşi. pedeapsa fără proces. În final.d. nu din dorinţa de a obţine plăcere sexuală. indiferent de seriozitatea infracţiunii lor. Libertatea de represiune – de arestări ilegale. Dosarele lor juvenile sunt anulate când devin adulţi.a. infracţiunea juvenilă continuă să crească. Sfidarea autorităţilor. biserica şi comunitatea sunt slabe sau nu există. Infracţiunea juvenilă. sistemul juvenil nu este desemnat prevenirii. “tabere de detenţie” cu o pregătire disciplinară intensivă şi transferul tinerilor mai mari care comit infracţiuni violente în sistemul juridic pentru adulţi. Doar 5% din infractorii violenţi tineri sunt judecaţi ca şi adulţi. aceştia sunt anii cu cea mai mare predispoziţie la crimă. considerând că nu au capacitatea de a înţelege natura consecinţelor comportamentului lor ori justeţea sau injusteţea lui. Ei intră în conflict cu legea ca rezultat al unor impulsuri agresive şi nu ca urmare a unor calcule raţionale a beneficiilor şi costurilor. infractorul juvenil nu primeşte mesajul că infracţiunea nu rentează”. – este mai importantă pentru americani decât liberarea de crime. Oricare ar fi meritele sistemului juvenil în tratarea copiilor. Anumite persoane pot avea trăsături de personalitate care predispun la infracţiune. 4-2). Temperamentul antisocial. proceduri necinstite. Agresiunea înnăscută. În prezent. pentru statut şi recunoaştere. indivizii sunt mai puţin constrânşi de moravurile sociale. Mai multe crime au loc în mijlocul unei certuri decât pentru răzbunarea altor agresiuni (vezi Tab. acţiuni arbitrare ale poliţiei. Multe violuri sunt acte de violenţă inspirate de ura faţă de femei. trebuie să recunoaştem că reducerea interacţiunii nu este refuzul valorii în societatea americană. În schimb. inclusiv benzi. procese fără juraţi. sportive şi recreative sau în activităţi legate de biserică. Copiii nu sunt consideraţi responsabili pentru acţiunile lor. morala socială este reîntărită. 17 ani. Astfel. de exemplu. impulsivitatea şi agresivitatea pot determina mulţi oameni să ducă vieţi agitate. eliminând stigmatul social asociat cu infracţiunile comise. mărturii forţate. Multe acte de violenţă sunt comise de persoane care acţionează cu furie oarbă – crime şi atacuri grave între membrii familiei. Tinerii bărbaţi sunt mai predispuşi unui temperament agresiv şi unor orizonturi înguste. Infractorii sub 18 ani sunt judecaţi într-un sistem juvenil separat. inclusiv arestarea şi detenţia şi alte comportamente “macho” sunt o sursă de mândrie la tinerii băieţi. Numele lor nu sunt făcute publice. Protejarea libertăţii individuale. inclusiv mai multe închisori.

Astfel. Lipsa promptitudinii.1 milioane. mai puţin de 30% sunt condamnaţi la închisoare. Acuzaţii cer amânarea procedurilor legale pentru a fi liberi cât mai mult posibil. Sistemul tribunalelor acţionează foarte încet şi întârzierile favorizează infractorii. dată fiind alegerea pedepsirii tuturor vinovaţilor. mulţi sunt liberi pe cauţiune. Persoane acuzate de infracţiuni grave: 1. pp. ei ştiu că martorii împotriva lor nu vor mai fi interesaţi.5 milioane persoane.3 milioane persoane. Infracţiune şi Pedeapsă. Arestări pentru infracţiuni grave: 2. Sursa: Informaţii din Abstractul statistic al Statelor Unite 1992. rapiditate şi pedeapsa severă. judecătorii îi eliberează pe majoritatea acuzaţilor. Lipsa siguranţei. cei mai mulţi americani ar alege cea de-a doua alternativă – protejarea inocentului. doar cei acuzaţi de cele mai grave infracţiuni şi suspectaţi că ar fugi înaintea procesului sunt reţinuţi în închisoare fără cauţiune. mai ales în mintea infractorilor . Criminalii condamnaţi au o şansă de trei ori mai mare de a fi eliberaţi pe cuvânt decât de a face închisoare. sau asigurarea ca persoanele inocente să nu fie pedepsite chiar dacă unii vinovaţi scapă. Procurorii nu acuză cam jumătate din persoanele arestate pentru ofense grave. Unele cazuri sunt amânate ani de zile . unii sunt liberaţi pentru că martorii nu se prezintă sau probele sunt insuficiente pentru tribunal. (fig. Persoane închise: 0. Constituţia le garantează persoanelor acuzate de infracţiune faptul că nu vor primi “cauţiuni excesive” (Amendamentul 18) şi judecătorii nu-i pot reţine pe acuzaţi în închisoare doar pentru că ei cred că aceştia ar putea comite alte infracţiuni cât sunt liberi pe cauţiune. Mai mult. Amânarea justiţiei distruge efectul preventiv. Infracţiuni grave raportate: 14. Sistemul de eliberare pe cauţiune. în funcţie de durata apelului. se vor obosi de sâcâială şi chiar vor uita elemente importante. De ce rentează infracţiunea În timp ce conştientizăm că există multe explicaţii pentru infracţiuni. dar se estimează că poliţia “clarifică” mai puţin de 20% din infracţiuni prin arestarea autorului.3 milioane de persoane au fost arestate pentru acestea. permite infractorilor să scape de consecinţele faptelor lor pentru mult timp.o rată scăzută a infracţiunii şi cu sisteme ale justiţiei penale ce asigură siguranţă. alături de amânarea procesului. dacă pot amâna procesul mult timp. justiţia noastră penală actuală nu asigură pedeapsă pentru infracţiune. Peste 14 milioane de infracţiuni serioase au fost denunţate la poliţie în 1990 şi doar 2. dar aceste guverne nu protejează libertatea persoanelor. Cele mai bune estimări ale siguranţei pedepsei pentru infracţiuni grave sugerează că foarte puţine crime duc la sentinţe cu închisoare pentru autori. unora li se permite să se admită vinovaţi pentru ofense minore. chiar dacă sunt şi câţiva inocenţi pedepsiţi din greşeală. a cetăţenilor săi. chiar dacă pedeapsa poate preveni infracţiunea. chiar şi după proces şi verdictul de “vinovat”. Unii din cei arestaţi au fost acuzaţi de comiterea mai multor infracţiuni. ţinute curând după arestare. în general. vom arăta că frecvenţa infracţiunii în America e. 180. 197). produsul insuccesului de a adopta politici raţionale ale justiţiei penale. Dintre persoanele acuzate de infracţiuni grave de către procurori. În audierile preliminare. Într-adevăr. vor trece mai departe. Unii autori sunt trataţi ca juvenili. Efectul preventiv al sistemului justiţiei penale este pierdut când pedeapsa este atât de mult amânată încât mai rămâne o prea mică legătură cu infracţiunea. 187.3 milioane). 4-1. Majoritatea sunt eliberaţi pe cauţiune imediat după arestare.

Dar sistemul juridic penal nu reuşeşte să incapaciteze criminalii foarte mult. Teoretic. costurile percepute ale infracţiunilor trebuie să fie mai mari decât beneficiile percepute în mintea răufăcătorilor potenţiali. rolul guvernului federal în impunerea legilor creşte. Creşterea populaţiei închise sugerează că sistemul tribunalelor nu devine mai indulgent în timp. În mod clar. pe măsură ce liberarea prematură este tot mai folosită pentru a preveni suprapopularea închisorilor.000. programe de liberare prematură au devenit instituţionalizate. se estimează căaproximativ 20% din infracţiunile violente şi 30% din infracţiunile asupra proprietăţii sunt comise de persoane care încă ar mai fi în închisoare dacă ar fi suportat termenul întrec decis de lege. Mai mulţi oameni sunt închişi azi în America decât oricând în trecut. adică persoane care au mai fost închise în adolescenţă sau ca adulţi sau ambele. aproximativ 60% au fost condamnaţi anterior şi eliberaţi pe cuvânt. sisteme juridice şi ale închisorilor şi programe de liberare pe cuvânt. Pedeapsa cu închisoarea reduce cu adevărat infracţiunile? este evident că înlăturarea infractorilor de pe străzi reduce numărul infracţiunilor pe care le comit aceştia în afara închisorilor pe timpul arestării. Incapacitarea. Efectul preventiv al sentinţelor severe se pierde când infractorii ştiu că nu vor suporta pedeapsa integrală. dar şi proporţia populaţiei naţionale închise este cea mai ridicată din prezent. Recidivism.tineri. sistemul justiţiei penale nu a reabilitat aceşti oameni. Într-adevăr. Poliţia şi impunerea legii Principala responsabilitate pentru impunerea legii în America revine guvernelor de stat şi locale. Astfel. Din 39% prizonieri la prima arestare. În perspectiva lor limitată. care au o “orientare prezentă” mai degrabă decât o “orientare viitoare”. Pedeapsa nu are efect de discernământ asupra comportamentului infractorilor recidivişti care au fost condamnaţi şi închişi. ei pot considera efectele infracţiunii ca imediate. în medie. comparativ cu 295 în 1990).000 de oameni pentru activităţile de impunere a legii. dar guvernele locale şi de stat continuă să fie confruntate cu probleme legate de protecţia poliţienească. Totuşi. Sau costurile pot fi estimate a fi doar arestarea în sine şi o noapte în închisoare înaintea eliberării pe cauţiune. În multe state. Agenţiile de impunere a legii federale majore – FBI şi Administrarea Impunerii Legii Drogurilor (DEA) din Departamentul Justiţiei şi Biroul Alcoolului. Tinerii de la oraş fără perspective pentru viitor îşi concentrează atenţia asupra prezentului şi nu a anilor din viitor. Pentru ca prevenirea să funcţioneze. 97 erau prizonieri de stat sau federali. Aceste infracţiuni care ar putea fi evitate sporesc în timp. Media naţională a timpului de stat în închisoare al criminalilor acuzaţi este de 6 ani. datorită suprapopulării puternice. în timp ce costurile sunt atât de îndepărtate încât nu mai au nici un sens. suprapopularea închisorilor duce la eliberarea prematură a multor prizonieri. Un procent estimativ de 61% din persoanele din închisori sunt recidivişti. În unele state. Eliberările premature. sentinţele lungi pot reduce rata infracţiunilor prin incapacitarea infractorilor obişnuiţi pe perioade lungi. un total de 85% din persoanele închise au suferit condamnări anterioare. În 1970. prizonierii rămân în închisoare jumătate din timpul decis.5 milioane de oameni . Tutunului şi Armelor de Foc (ATF) din Departamentul Trezoreriei – au responsabilitatea de a impune legile federale. Nu numai că există mai mulţi veterani ai închisorilor de stat. în comparaţie cu 1. Problema severităţii. din 100. Guvernul federal foloseşte cam 120. Astăzi. jumătate din timpul sentinţei şi infractorii neviolenţi mai puţin de o treime din timpul decis. Infractorii violenţi stau în închisoare.

indulgenţi în practicile de arestare. Poliţiştii află prin antrenament şi experienţă importanţa impunerii autorităţii lor pe străzi.m. foarte obişnuită – stoparea bătăilor. este greu să se dovedească clar această presupunere. calmarea certurilor din familie şi între vecini ş. doar recent ofiţerii de poliţie au fost recrutaţi din colegii şi universităţi. din păcate.a. Funcţia serviciului este mult mai obişnuită – prezenţa la locul accidentelor. Totuşi. impunerea legii poate prelua doar o porţiune mică din activitatea zilnică a unui ofiţer de poliţie. decizia de a fi mai mult sau mai puţin indulgenţi în impunerea legii dă poliţiei o mare libertate – ei au puterea de a lua decizii pe stradă. În majoritatea acestor incidente este dificil de determinat vina şi poliţia trebuie să apeleze la alegerea personală în tratarea fiecărui caz. Într-adevăr. Un studiu rezumă net “cultura forţelor de poliţie” în termenii atitudinii pe care poliţia o aduce pe străzi: “Oamenii nu pot fi crezuţi. Închisorile federale conţin aproximativ 60. şomaj. poliţia preferă să restabilească mai întâi ordinea. ei sunt periculoşi. Protecţia poliţienească reduce semnificativ infracţiunile? Presupunerea comună este că prezenţa sporită a poliţiei şi cheltuielile mari pot reduce infracţiunile în oraşe.d. Experienţa este mai bună decât regulile abstracte.a. Elementul pericolului în slujba unui poliţist îl face să aibă o fire suspicioasă.d. În prezent. dirijarea traficului. păstrarea păcii şi furnizarea de servicii. – încât activitatea poliţiei pare nesemnificativă. Toţi urăsc poliţiştii. Sunt. este puţin probabil că persoana respectivă va fi arestată. O creştere în activitatea poliţiei ar duce la o mai sporită denunţare a infracţiunilor. adică folosesc puterile de arestare mai rar decât le permite legea. Funcţii ale poliţiei. arată deferenţă şi respect faţă de poliţie şi se conformează aşteptărilor poliţiei. Cultura forţelor de poliţie.000 de puşcăriaşi. Poliţiştii văd “cel mai rău soi de oameni” şi îi văd şi pe cei din “soiul bun” într-o lumină rea. . rasă.m. Sarcina ce revine poliţiei într-o societate urbană ar uimi şi sociologi bine pregătiţi. Care factori influenţează procesul decizional al poliţiei? Probabil că primul factor este atitudinea altor oameni implicaţi în intervenţia poliţiei. poliţiştii adoptă mai degrabă un rol de menţinere a păcii. Poliţia şi prevenirea crimei. care tinde să anuleze orice reducere în statisticile oficiale. ajutarea motoriştilor în impas ş.implicaţi în impunerea legii de guvernele federale şi de stat. Dacă o persoană adoptă o atitudine de acceptare. tineret.m. Cel puţin trei funcţii importante din societate sunt îndeplinite de poliţie: impunerea legii. liniştirea celor gălăgioşi.a. Pedeapsa mai grea previne infracţiunea. sărăcie ş. Trebuie să-I faci pe oameni să te respecte. Pregătirea oficială a poliţiştilor accentuează autocontrolul şi atenţia în relaţiile cu publicul. Forţele poliţieneşti sunt organizaţii semi-militare angajate în impunerea regulilor. Funcţia de a păstra pacea e. de asemenea.000 din închisorile de stat. în locul unui rol de impunere a legii. Sarcina principală a unui poliţist este prevenirea infracţiunii”. escortarea mulţimilor. faţă de cazul unei persoane care arată lipsă de respect sau foloseşte un limbaj abuziv.d. densitate. Dar. dar experienţele practice reîntăresc neîncrederea în ceilalţi. Ele sunt preocupate de autoritate şi se aşteaptă ca şi alţii să respecte autoritatea. Sunt atâţia alţi factori care influenţează rata infracţionalităţii în oraşe – mărime. Libertatea poliţiei. în comparaţie cu cei peste 700. Desigur. Decât să aresteze oameni. în general. În cadrul acestei funcţii poliţia exercită cea mai mare discreţie în aplicarea legii . Poliţia este prezentă în prima linie în lupta societăţii pentru rezolvarea conflictelor. Acesta nu este doar un răspuns arbitrar.

Majoritatea activităţilor poliţiei sunt “reactive”: o patrulă de doi ofiţeri într-o maşină a poliţiei. inclusiv legile tratând falsificarea şi încălcarea legilor privitoare la monedă. Tutunului şi Armelor de Foc (ATF) de la Departamentul Trezoreriei. într-un sondaj al opiniei publice din 1993 infracţiunea a înlocuit economia în răspunsurile la întrebarea “Care este cea mai importantă problemă a naţiunii?” Preşedintele Clinton şi mulţi democraţi şi republicani din Congres au insistat pentru un mai mare pachet de legi federale împotriva . crimă sau atac asupra unui agent federal şi legile federale cu privire la droguri. Secţiile de poliţie se evaluează adesea în funcţie de numărul şi de frecvenţa patrulelor. Aproximativ 10 milioane de oameni sunt arestaţi şi acuzaţi de infracţiuni în Statele Unite în fiecare an. atac. inclusiv bănci. Eforturi federale pentru controlul infracţiunilor Publicul cere SĂ SE FACĂ CEVA! în legătură cu infracţiunile şi acest lucru se aude la Washington şi în capitalele oraşelor. tâlhărie. viol. jefuire. evaziune fiscală. şi anume: devenind mai vizibili în comunitate. învăţând să recunoască persoanele pe stradă şi câştigându-le încrederea şi respectul. tutun şi arme de foc. inclusiv la taxele pe alcool.000 sunt acuzaţi de infracţiuni de către autorităţile federale în tribunalele federale. ofense sexuale ş. Chiar şi azi majoritatea activităţii de impunere a legii este preluată de autorităţile de stat şi locale (vezi Tab. membrii Congresului. mergând pe jos sau pe bicicletă pe trotuarele din zonele cu infracţionalitate ridicată. Dar această “poliţie a comunităţii” este adesea prea scumpă şi potenţial mult mai periculoasă pentru poliţişti. prostituatele şi pe clienţii lor printr-o prezenţă a poliţiei. responsabilităţile guvernului federal erau limitate la impunerea unui număr relativ mic de legi penale federale. Tradiţional. Dar. Combaterea federală a infracţiunii. În timp ce anumite legi federale au depăşit legile de stat. activitate infracţională interstatală. Nici democraţii. în general.d. Departamentul Justiţiei din Statele Unite. şi Biroul Alcoolului. responsabilitatea organismelor locale şi de stat.a. nici republicanii din Washington nu sunt dispuşi să-şi rişte viitorul politic prin restrângerea rolului guvernului federal şi prin a le spune alegătorilor că un control al infracţiunii e. condus de procurorul general. de numărul apelurilor la care s-a răspuns şi de timpul scurs între apel şi sosirea poliţiştilor la locul faptei. fraude şi uzul ilegal de bani. există puţine dovezi că oricare din aceste măsuri influenţează rata infracţiunii sau chiar teama cetăţenilor de infracţiuni sau satisfacţia faţă de poliţie.Poliţia comunităţii. furt auto. 4-3). procurorul general şi alte oficialităţi federale sunt constrânşi politic să răspundă acestei cereri prin crearea de programe noi şi cuprinzătoare de implicare federală în impunerea legilor. a crescut presiunea pentru o mai mare implicare federală în combaterea infracţiunilor. Recent. – revine jurisdicţiei de stat. Federalismul în impunerea legii. tâlhărie şi furt din fondurile federale. răspunzând unui dispecer radio care avansează denunţuri de incidente. prevenind sau alungând traficanţii de droguri.m. se ocupă de toate acuzaţiile infracţionale cu privire la încălcarea legii federale. O strategie alternativă este ca poliţia să devină mai “proactivă”. senatorii. Pentru că naţiunea a ieşit dintr-o recesie economică. ambele unităţi ale Departamentului Justiţiei. majoritatea activităţii infracţionale – crimă. Agenţiile de investigare principale ale guvernului federal sunt Biroul Federal de Investigaţii (FBI) şi Administraţia Impunerii Legii Drogurilor (DEA). Dar numai 50. jocuri de noroc. Preşedintele. Eforturi de a combina aceste agenţii de impunere a legilor federale au eşuat adesea în lupte birocratice pentru dominare.

A treia infracţiune violentă trebuie judecată într-un tribunal federal pentru a determina sentinţa pe viaţă. programe sportive la miezul nopţii şi alternative pentru încarcerare.1 64. -noi infracţiuni federale supuse pedepsei cu moartea. Infracţiunea şi armele Multe infracţiuni implică folosirea armelor. Chiar dacă o lege a celor trei greşeli nu ajută la prevenire. împuşcături în maşini şi jefuirea maşinilor (totuşi. Oponenţii afirmă că această lege este prea rigidă.000) prezent în instituţii la sfârşitul anului (închisorile locale şi centrele de detenţie juvenilă excluse) 56. cu accent pe prevenirea infracţiunii în comunităţi. Curtea Supremă nu va aproba.infracţiunilor. luarea de ostatici. acordarea armelor doar pe bază de permis sau interzicerea pistoalelor să reducă numărul infracţiunilor? Legislaţia pentru controlul armelor este o iniţiativă politică obişnuită ce survine ca urmare a unui număr mare de crime şi încercări de asasinare a personajelor politice. $ 10. inclusiv răpirea. că judecătorii pot decide mai bine în cazuri individuale care să primească sentinţa pe viaţă şi că închisorile federale vor fi pline cu prizonieri geriatrici care nu vor mai comite alte infracţiuni. pedeapsa cu moartea pentru altceva decât crimă de gradul I). -Apeluri limitate în cazul pedepsei cu moartea. la o petiţie federală habeas corpus. sentinţa mandatară pe viaţă îi va incapacita pe aceşti infractori. probabil.fonduri federale pentru oraşe pentru un număr de 100. Liberalii au reuşit să economisească fonduri pentru tratamentul dependenţilor de droguri din comunităţi. Multe state au adoptat măsuri similare şi închisorile federale încurajează şi alte state la acelaşi lucru. cu o gamă largă de noi măsuri: .210. Dar “trei greşeli şi eşti gata” este foarte populară în America. p.000 de poliţişti. În special FBI raportează că 29% din atacurile grave. 1993. 202.000) impunerea legii 65 735 juridic 22 203 corecţii 22 534 Prizonieri numărul (1.4-3 Activitatea justiţiei penale prin niveluri de la guvern Federală De stat şi locală Permanent Personal (1. 40% din tâlhării şi 64% din crime au fost comise cu ajutorul armelor. avansată în decurs de un an de la apelul de stat final.7 732. Cea mai mediatizată măsură a planului antiinfracţiune federal din 1994 mandatează închisoare pe viaţă pentru oricine la a treia infracţiune violentă.6 Cheltuieli Total (1990) Mld. dar judecătorii federali sunt instruiţi să ia în considerare condamnările anterioare din oricare stat sau tribunal federal pentru regula celor trei greşeli. Actul Federal pentru Controlul Armelor (1968) a venit ca răspuns la . Ar putea înregistrarea pistoalelor. Tab. -fonduri federale pentru state pentru expansiunea închisorilor.9 Sursa: Statistical Abstract of USA. Argumentaţia pentru lege s-a centrat pe pretenţia că un număr relativ mic de ofense repetate duc la un număr disproporţionat de infracţiuni. “Trei greşeli şi eşti gata”.

în sondaje publice. Posesia de arme. Legea naţională este numită după James S. necesitând o perioadă de aşteptare de 7 zile pentru cumpărarea unui pistol. dar există aproximativ 200 de milioane de arme de foc în mâinile celor 250 de milioane de cetăţeni. continuarea restricţiei posesiunii private de arme automate. în 1993. Brady. Secţiile de poliţie au la dispoziţie 7 zile pentru a se asigura că cel care cumpără nu este criminal. vânzătorii de arme trebuie să trimită secţiilor de poliţie un formular completat de cumpărător (care este deja cerut în mai multe state).- - asasinarea senatorului Robert F. Massachusetts. evadat. în general. amendat. iar cumpărătorii trebuie să semneze o declaraţie care să arate că au dreptul de a cumpăra). care erodează dreptul garantat al Amendamentului 2 de a purta armă. cerinţa ca toţi vânzătorii de arme de foc să aibă permis de la ATF al Departamentului Trezoreriei. Legea Brady. 4 state (Illinois. au susţinut propunerea mulţi ani până când a fost adoptată. Actul Federal pentru Controlul Armelor (1968). multe ordonanţe locale guvernează posesia de arme. mai greu să ucizi pe cineva cu un cuţit. Ideea care stă la baza restrângerii cumpărărilor de arme este că mai puţine infracţiuni ar fi comise cu arme dacă armele ar fi mai greu disponibile. Eforturi recente în controlul armelor s-au centrat pe “Legea Brady”. în special crimele pasionale între membrii familiei sau vecini ar fi reduse. Reglementările federale interzic şi importul armelor de asalt care sunt. Legile de stat. cu un ciomag sau cu mâinile goale. Brady şi soţia sa. Oponenţii. evadat sau bolnav psihic. cerinţa ca producătorii să înregistreze printr-un număr de cod toate armele şi ca toţi vânzătorii să înregistreze toate vânzările (vânzătorii trebuie să solicite dovada identităţii şi a rezidenţei cumpărătorilor. firesc. dacă nu din alt motiv. Estimările variază. Suporterii cred că legea va fi un pas modest în interzicerea armelor persoanelor periculoase. puţine state solicită un permis sau o autorizaţie de cumpărare. Legile privitoare la pistoale sunt comune. în acel an.. Crimele. Proporţia . şi eforturile de a legifera restricţii adiţionale au apărut după încercarea de a-i asasina pe preşedinţii Gerald Ford şi Ronald Reagan. Legile de stat. Legea federală. conţine următoarele: interzicerea vânzărilor de pistoale între state sau prin poştă. Majoritatea posesorilor de arme spun că acestea sunt pentru vânătoare şi sporturi şi o treime susţin că le au pentru autoapărare. care a fost grav rănit în încercarea de asasinat a preşedintelui din 1981. unele state solicită o cerere şi o perioadă de aşteptare înainte de a cumpăra un pistol. Kennedy şi a lui Martin Luther King Jr. arme militare şi arme grele. măcar pentru că este. Posesia de arme este foarte răspândită în Statele Unite. majoritatea statelor cer autorizaţie de a purta o armă secretă. New Jersey şi New York) interzic posesia de arme. că posedă pistoale. definite ca arme de atac. Promotorii controlului armelor au observat că Statele Unite au o restricţie mai redusă asupra armelor mai decât alte naţiuni avansate şi că au cea mai mare rată a crimei. dependent de droguri sau bolnav psihic. cred că legea este un gest politic gol de semnificaţie în combaterea infracţiunii. Jumătate din familiile americane admit. interzicerea vânzării oricărei arme de foc unui criminal. Conform legii. inclusiv lobby–ul Asociaţiei Naţionale a Armelor. fost secretar de presă al lui Ronald Reagan. Majoritatea statelor cer ca un dosar al vânzărilor de stat să fie înmânat agenţiilor guvernamentale locale. Sarah. cu excepţia persoanelor autorizate de oficialităţi.

Massachusetts. Pe scurt. Oponenţii controlului armelor pot cita experienţa naţională din Israel. perioade de aşteptare. Legile pentru arme.de posesori de arme care le-au folosit vreodată în legitimă apărare este infinitezimală. Dar trebuie să concluzionăm că “puţine lucruri demonstrează că posesiunea de arme e. se poate argumenta că legile locale şi de stat sunt inadecvate şi că doar o lege federală impusă riguros poate interzice eficient posesiunea de arme. Promotorii controlului armelor citează experienţa Marii Britanii şi a Japoniei. dreptul statului de a menţine unităţile Gărzii Naţionale. dar controlul armelor este o excepţie. Aceia care vor să interzică armele spun că ele contribuie la infracţiuni şi violenţe. Legea armelor şi infracţiunea. o cauză importantă a violenţei infracţionale”. Dreptul de a purta armă. Promotorii controlului armelor afirmă că Amendamentul 2 protejează doar dreptul colectiv al oamenilor de a forma o miliţie a statului. unde rezerviştii militari (între 18 şi 50 de ani) au arme automate acasă şi infracţiunile violente practic nu există. la fel ca şi libertatea cuvântului sau a presei din Amendamentul 1. în sine. Că “avantajul de a fi înarmat pe care îl au americanii faţă de cetăţenii aproape oricărei alte naţiuni … formează o barieră în calea înălţării oricărei ambiţii îtiraniceâ”. unde posesia de arme este interzisă şi infracţiunile violente sunt foarte rare (deşi în Marea Britanie situaţia se deteriorează). dreptul oamenilor de a avea şi purta arme nu va fi interzis”. Oponenţii controlului armelor afirmă că toate drepturile prezentate în Declaraţia Drepturilor sunt interpretate ca drepturi individuale. Retorica politică americană iniţială este . factori culturali alterează orice lecţie pe care comparaţiile între naţiuni o pot oferi referitor la valoarea controlului armelor. cât şi cei care se opun invocă infracţiunea ca motiv principal. Totuşi. James Madison scrie în The Federalist. legile pentru arme nu par să aibă vreun efect asupra posesiei de arme. nu par a avea efect asupra infracţiunilor violente sau chiar a infracţiunilor comise cu arme. nr. O atenţie surprinzător de mare este acordată comparaţiei între Statele Unite şi alte naţiuni. mai multe persoane fără dosar penal au fost arestate şi acuzate de încălcarea legii armelor. Chiar şi interzicerea pistoalelor în Massachusetts. Interesant este că. în esenţă. permise port-armă şi prohibiţia completă. Într-adevăr. Numărul total al persoanelor închise pentru crime e. neschimbat. Dacă vom compara ratele infracţiunilor violente în jurisdicţii cu legi foarte restrictive (în special New York. atât cei care sunt pentru interzicerea armelor de foc. Amendamentul 2 al Constituţiei Statelor Unite afirmă: “O miliţie bine reglată. inclusiv permisele de cumpărare. Într-adevăr. nu a redus numărul infracţiunilor cu arme. Desigur. probabilitatea de a fi rănit cu propria armă este mult mai mare decât aceea de a răni un infractor. Dezbaterea privitoare la controlul asupra armelor implică şi probleme constituţionale. Politicile publice ale Statelor Unite sunt rareori combătute din punctul de vedere al comparaţiei cu alte naţiuni. necesară securităţii unui stat liber. care atrage o condamnare mandatorie la închisoare pentru cetăţenii care posedă arme de foc fără licenţă. Fiecare interpretare poate părea justă. Comparaţii între naţiuni. Nu există nici o probă că legile care controlează posesia de arme pot reduce infracţiunile violente. New Jersey şi Illinois) cu cele din jurisdicţii cu legi mai permisive nu vom observa nici o deosebire în rata infracţiunilor violente care nu pot fi atribuite condiţiilor sociale. Faptele relative la adoptarea Amendamentului 2 dezvăluie grija concetăţenilor faţă de încercarea unui guvern despotic de a le confisca armele şi de a-i face neajutoraţi în faţa tiraniei. Oponenţii controlului armelor privesc dreptul de a avea şi purta armă ca pe un drept constituţional individual. Aceia care se opun interzicerii simt că au nevoie de protecţie împotriva infracţiunilor şi a violenţei. 46.

Marijuana. Politica publică privitoare la marijuana ilustrează unele din contradicţiile politicii antidrog. Promotorii controlului armelor citează decizia Statelor Unite în Statele Unite v. făcându-se din posesia sau folosirea ei o infracţiune mult mai puţin gravă decât încălcarea regulilor de circulaţie.plină de laude la adresa unor cetăţeni înarmaţi. Numărul consumatorilor obişnuiţi de marijuana este de 12 milioane sau aproximativ 6% din populaţie. printre altele. au fost publicate rapoarte conflictuale care au studiat dacă marijuana este sau nu este mai periculoasă decât alcoolul. din 1920 până în 1933. Potrivit Institutului Naţional al Statelor Unite. Şi miliţia a fost definită drept fiecare bărbat liber capabil să poarte o armă. educate. Folosirea drogurilor. Conflictul Etic. mai obişnuiţi cu alcoolul. iar producerea şi distribuirea acesteia sunt interzise peste tot. Americanii mai în vârstă. au privit marijuana ca pe un drog . În schimb. Rezultatele medicale privitoare la efectul marijuanei asupra sănătăţii sunt mixte. uneori. În acest caz curtea a considerat că Actul naţional al armelor de foc (1934). deşi Biroul direcţiei medicale a Statelor Unite a iniţiat campanii pentru a reduce utilizarea acestora şi Congresul a interzis publicitatea pentru alcool şi ţigări la radio şi T. dar marijuana nu este acceptată de lege. dacă ar fi nevoie. deşi mult mai mulţi au fumat cel puţin o dată. Marijuana a fost “decriminalizată” în câteva state. Eticile contrastante din America sunt evident în conflict în ceea ce priveşte problema controlului armelor. Numărul de fumători este estimat la 47 de milioane sau aproximativ 28% din populaţia adultă (cu mult mai puţin decât 45% .care fumau în anii ’40 şi ’50). Poate că disputa privitoare la controlul armelor nu are nimic în comun cu reducerea infracţionalităţii sau cu interpretările constituţionale. care. două etici vin în conflict.V. periculoasă. care poate rezolva conflictele prin lege. Este greu de estimat câte forme de folosire a drogurilor există. capabili de a-şi proteja libertatea cu forţa. Dar Curtea a răspuns că o armă cu ţeavă scurtă nu are “nici o legătură cu apărarea sau eficienţa unei miliţii bine organizate”. Marijuana a devenit foarte populară în statele Unite în anii ’60 şi cei care o foloseau erau mai ales tinerii. Acuzatul a pretins că Congresul nu-I putea interzice dreptul de a avea şi purta arme. Orice lege obişnuită din Anglia recunoştea iniţial dreptul indivizilor “de a avea şi de a folosi arme pentru autoapărare şi defensivă”. majoritatea statelor au păstrat totuşi sancţiuni penale pentru posesia de marijuana. Statele Unite au interzis fabricarea şi consumul de alcool pentru 13 ani. Miller (1939). Numărul estimat al “băutorilor problemă” şi al celor care folosesc regulat marijuana sunt foarte apropiate. Mai există însă şi etica individualistă. civilizate. Implicaţia clară a acestei decizii este că dreptul de a purta arme se referă doar la dreptul statului de a menţine în funcţie o miliţie. Alcoolul şi ţigările sunt produse legale. interzicea transportul armelor cu ţeavă scurtă în comerţul interstatal. Vânzarea sau posesia de cocaină sau heroină constituie infracţiuni grave pe tot cuprinsul Statelor Unite. Astăzi fabricarea şi vânzarea alcoolului sunt legale în majoritatea jurisdicţiilor Statelor Unite. care accentuează responsabilitatea personală în protecţia familiei şi a proprietăţii într-o lume dură şi. O explicaţie a politicilor diferite faţă de alcool şi marijuana se centrează asupra diferenţelor de generaţie în utilizarea drogurilor. pentru abuzul de droguri există între 12 şi 14 milioane de “băutori problemă” sau aproximativ 6% din populaţie. tribunal şi instituţii. Războiul cu drogurile Politicile de guvernare sunt ambivalente în privinţa folosirii drogurilor în America. în timpul Prohibiţiei. Pe de o parte etica liberală a clasei superioare a unei societăţi bine organizate.

dar a crescut din nou în anii ’60. “Decriminalizarea” marijuanei nu face ca producerea sau vânzarea să fie legale. totuşi – chiar de o singură ingestie. După cum notează Schroeder. Se consideră că. în Statele Unite extinderea consumului de heroină a variat în funcţie de succesul sau insuccesul impunerii legilor. . în timp ce consumul de heroină a scăzut. E foarte greu de estimat mărimea totală a pieţei drogurilor. consumul de heroină a fost considerat o problemă gravă a impunerii legilor. în Statele Unite. În anii ’30 – ’40 după o impunere puternică a legii (aproximativ o treime din prizonierii federali din 1928 erau cei care au încălcat Actul Harrison) consumul de heroină a fost mai scăzut. Iniţial şi Coca-Cola conţinea cocaină. Vânzătorii îi fură şi îi ucid pe cumpărători şi vice-versa şi nimeni nu poate solicita protecţia poliţiei sau a tribunalelor. în mărime. Problemele de sănătate asociate cu cocaina sunt destul de serioase. Oregon a fost primul stat care a decriminalizat posesia de marijuana în 1973. din 1920. Lumea traficului de droguri este plină de violenţă. dar drogul a fost eliminat din populara băutură în 1903. Recent. pe măsură ce generaţia anilor ’60 a crescut. asemănător unei încălcări a regulilor de circulaţie. Infracţiunea asociată cu traficul de droguri este o problemă naţională gravă. Preţul contrabandei cu un singur kilogram. acelaşi kilogram costă între 80. autorităţile care aplică legea nu cred că traficul cu heroină sau cocaină va putea fi eliminat vreodată prin impunerea legii. Aceste preţuri uriaşe permit traficanţilor de droguri să corupă poliţişti şi autorităţi. Heroina. cocaina nu dă dependenţă fizică. De la Actul Harrison împotriva Narcoticelor din 1916. deşi nevoia psihologică de a continua să o foloseşti este puternică. poate ajunge la 15. Aceasta ar sugera că afacerea drogurilor este comparabilă. La începutul anilor ’70 Statele Unite au reuşit să impună guvernului Turciei interzicerea cultivării seminţelor de opium. uşor de ascuns. Moartea poate fi provocată – destul de rar. Politicile publice faţă de heroină au fost mai consistente şi mai restrictive în timp. dar face ca posesia de marijuana (în general o uncie sau mai puţin) să fie un delict minor. o problemă medicală şi heroina este distribuită persoanelor dependente prin medici ai Serviciului Naţional al Sănătăţii. Deşi anumiţi cetăţeni ar putea dori să permită vânzătorilor şi cumpărătorilor să se elimine reciproc. Cocaina crack poate fi fumată şi o singură doză poate fi cumpărată cu câţiva dolari. Eforturile antidrog pot fi divizate în trei categorii: interdicţie. mişcarea de “decriminalizare” a marijuanei s-a înteţit. Totuşi.000 de dolari. oricare ar fi efectele diferitelor droguri asupra sănătăţii. ca şi cetăţeni obişnuiţi din Statele Unite şi din alte ţări. frecvenţa cu care trecători inocenţi sunt implicaţi trebuie luată în considerare. Pudra din frunză de cacao este cunoscută de sute de ani. în Marea Britanie a fost considerat. aplicarea legii a crescut din nou. Cocaina.000 de dolari. Traficul. cocaina a înlocuit heroina ca principal drog de contrabandă în Statele Unite. dar sume între 20 şi 25 de miliarde de dolari pe an sunt obişnuite. costul ridicat şi faptul că era folosită de celebrităţi a făcut-o apreciată de clasele sociale superioare. În timp. Totuşi. impunere şi educare.mai periculos.600$. În schimb. cocaina s-a răspândit repede pe străzi după introducerea “crack”-ului în anii ’80. La început.000 şi 120. Totuşi. Politica drogurilor. “e nevoie de doar 10 mile pătrate de seminţe pentru a aproviziona întreaga piaţă a heroinei din America şi ele cresc peste tot”. Este făcută din frunze de cacao şi importată în Statele Unite. iar la vânzare. cu una dintre cele mai mari 10 corporaţii industriale americane. Mai important este faptul că drogurile produc profituri imense: un kilogram de cocaină cumpărat în Columbia poate costa 3. după cum raportează Institutul Naţional al Abuzului de Droguri.

Serviciul vamal al Statelor Unite are responsabilitatea de a stopa intrarea narcoticelor la graniţele Statelor Unite. un număr estimativ de 40% din toate arestările din Statele Unite sunt legate de droguri.“Doar spune NU” . Serviciul vamal al Statelor Unite. autorităţile DEA pot colecta informaţii internaţionale şi pot coopera cu autorităţi străine. Administraţia impunerii legii drogurilor (DEA) din Statelor Unite din Departamentul Justiţiei a fost creată de Congres în 1973. . Pentru că au autoritatea de a impune legi federale împotriva drogurilor atât în Statele Unite cât şi în străinătate. când cererea de droguri apare tocmai în Statele Unite. Sentinţele pentru traficul de droguri sunt mai lungi şi închisorile sunt suprapopulate. ca rezultat al condamnărilor pentru droguri. Totuşi. Şi totuşi. Campaniile educaţionale împotriva drogurilor ar putea reduce numărul utilizatorilor cazuali. Congresul a creat o poziţie de “ţar-al-drogurilor” în 1988 (oficial: Directorul politicii controlului naţional al drogurilor) pentru a dezvolta şi coordona o politică antidrog în Statele Unite. volumul drogurilor care intră în ţară pare să fie tot mai mare în fiecare an. Garda de Coastă cooperează la interceptarea de droguri. În fiecare an un număr tot mai mare de transporturi de droguri sunt interceptate în Statele Unite de Administraţia Impunerii Legilor. începând cu fosta primădoamnă Nancy Reagan şi campania sa . “Capturile” de droguri sunt considerate doar un preţ adiţional pentru afacerile traficanţilor. de obicei. Poate că reducerea raportată în folosul drogurilor reflectă ambele efecte. Ţările din vecinătatea noastră se întreabă de ce guvernul Statelor Unite îşi dirijează eforturile înspre furnizori. de agenţii locale şi de stat. Testarea împotriva drogării în angajările particulare şi de stat este din ce în ce mai răspândită. Responsabilităţile impunerii legii. Impunere: FBI şi agenţiile locale şi de stat de impunere a legii afectează deja eforturi mari combaterii drogurilor. Este dificil de afirmat cu exactitate care este eficienţa politicilor antidrog.“Să sperăm. să nu ne drogăm” . ori aceste campanii pot semnala faptul că consumul de droguri este social inacceptabil şi astfel îi inhibă pe cei chestionaţi. Închisorile federale şi de stat conţin acum un procentaj al populaţiei mai mare ca niciodată. care nu vor admite că folosesc droguri nici într-o anchetă anonimă.Interdicţia: Eforturile de a închide graniţele Statelor Unite în faţa importului de droguri au fost zădărnicite de volumul contrabandei. Educaţie: Eforturi pentru a educa publicul cu privire la pericolul prezentat de droguri au inspirat multe campanii publice şi private. Evaluarea politicii.până la campania lui Jesse Jackson . Dar efectele acestor eforturi sunt greu de evaluat. Presiunea Statelor Unite asupra guvernelor din America Latină pentru a distruge culturile de cacao şi a ajuta la interdicţie au dus deja la tensionarea relaţiilor. nu apare nici o reducere semnificativă în disponibilitatea drogurilor pe stradă. Institutul Naţional al Abuzului de Droguri a publicat date arătând anumite diminuări recente modeste în folosul drogurilor recunoscute. pe seama autorităţilor locale. FBI monitorizează traficul de droguri care contribuie la alte infracţiuni federale. Garda de Coastă. DEA raportează numărul crescând de confiscări de cocaină şi arestări pentru droguri în fiecare an. Este puţin probabil că folosirea forţelor militare americane pentru creşterea forţei celorlalte agenţii federale poate duce la închiderea graniţelor noastre.şi programul local sponsorizat de poliţie – Educaţia Rezistenţei la Abuzul de Droguri (DARE). dar dacă este întâmplătoare nu este foarte folositoare şi anumite tribunale au interzis testarea aleatoare a persoanelor fără consimţământul lor. Supravegherea vânzătorilor şi cumpărătorilor de droguri la nivel mai scăzut este lăsată.

este la fel de important ca . asociate cu lupta antidrog. nici o politică publică efectivă nu pare să fie adoptată. Infracţiunea şi tribunalele Dezvoltarea politicilor naţionale în justiţia penală este complicată de valori conflictuale – implicarea noastră în procesul necesar al legii şi determinarea noastră în a lupta cu infracţiunea. două condiţii care o fac perfectă pentru drogurile ilicite. Totuşi. în secolul trecut. răspândirea bolilor asociate cu consumul de droguri şi multele încălcări ale libertăţilor personale. sub supraveghere guvernamentală. Deşi sondajele de opinie arată că americanii situează curent drogurile ca fiind una dintre cele mai importante probleme ale naţiunii. care cred că aceasta ar duce la o mare răspândire a consumului de droguri în ţară. în cele din urmă. cauzate de eforturile de a eradica drogurile şi va economisi miliardele necesare costului impunerii legilor. corupţia autorităţilor publice. Cocaina este foarte ieftină pentru producători. Oricare ar fi costurile însănătoşirii dependenţilor astăzi. de asemenea. va duce la încetarea relaţiilor tensionate cu naţiunile Americii Latine. costul curent între5 şi 10$. chiar şi impozitată. Dacă drogurile ar putea fi obţinute legal. ar fi mult mai mare”. se afirmă că legalizarea ar produce probleme de sănătate publică de o magnitudine enormă. să pună capăt Prohibiţiei. se afirmă că multe din problemele societăţii ar putea fi înlăturate: infracţiunile şi violenţele asociate cu comerţul de droguri.Cea mai obişnuită interpretare a rezultatelor sondajelor opiniei publice care indică un consum scăzut al drogurilor şi informaţiile privitoare la impunerea legii care arată volumul continuu al disponibilităţii este că folosirea întâmplătoare este redusă. Majoritatea americanilor consideră că s-a mers prea departe. daunele cauzate de droguri ieftine. Oricare ar fi daunele cauzate societăţii de infracţiunile legate de droguri şi de eforturile de interzicere a acestora. mai puternice şi care dau o dependenţă mai mare. Cocaina şi heroina dau o mai mare dependenţă decât alcoolul şi legalizarea lor ar încuraja dezvoltarea unor droguri sintetice noi. 4-4). legalizarea. Legalizare. Opinia publică afirmă de multă vreme că sistemul tribunalelor este prea preocupat de drepturile infractorilor acuzaţi. Drogurile ieftine şi uşor disponibile ar creşte numărul persoanelor dependente. disponibile. atât în cheltuielile în dolari cât şi. Costurile impunerilor cu adevărat eficiente. în pierderea libertăţii individuale pot fi mai mari decât societatea noastră este dispusă să plătească. ar duce la o “priză” de 50 de cenţi. Se afirmă. care ar distruge ţesutul social al naţiunii. mai important. miliarde ce ar putea fi folosite pentru educaţie şi tratamentul dependenţilor de droguri. al unei “prize” este foarte profitabil pentru vânzător. iar costul enorm al eforturilor futile de a opri indivizii să bea a forţat naţiunea ca. în a pune capăt consumului de alcool. că legalizarea drogurilor va pune capăt monopolului profitului crimei organizate în comerţul cu droguri. la Curtea Supremă. Naţiunea americană a şi bogată şi liberă. creând o “societate de zombi”. corupţiei autorităţilor. va strânge milioane de dolari prin impozitarea legală a drogurilor. au dat naştere propunerii de legalizare a drogurilor şi a controlului guvernamental al producerii şi vânzării acestora. deşi societatea necesită protecţia poliţiei. în protejarea drepturilor acuzaţilor în procesele penale şi că tribunalele sunt mai preocupate de protejarea acestor drepturi decât de drepturile victimelor (vezi tab. Eşecul politicilor antidrog în producerea unei reduceri semnificative în furnizarea şi cererea de droguri cuplată cu costurile ridicate ale impunerii legii şi cu pierderea libertăţilor civile. infracţiunilor. dar consumul zilnic al dependenţilor rămâne ridicat. Prohibiţia a eşuat. Dar chiar numai sugerarea legalizării drogurilor îi ofensează pe americani.

The American Entreprise. de obicei. iul. 4-4. caselor. Percheziţiile arbitrare.societatea să fie protejată faţă de poliţie. mărturiile forţate. Opinia Publică asupra Infracţiunilor şi Tribunalelor. The American Entreprise. Aproximativ jumătate din arestările pentru crimă rezultă în anularea acuzaţiilor împotriva acuzatului. p. Dar cel mai banal motiv pentru anularea acuzaţiilor este cel al probelor insuficiente. cum este postul desemnat adesea în state sau un avocat al acuzării din Departamentul Justiţiei Statelor Unite într-un caz penal federal). iul. Amendamentul stabileşte reguli precise pentru percheziţii şi reţineri de probe: “Nu va fi eliberat mandat decât pentru cazuri pertinente.78 Judecătorii nu pot emite un mandat doar pentru a permite poliţiei să verifice dacă o persoană a comis o crimă. Probe insuficiente şi acţiunea în anulare. Tab.-aug. martorii influenţaţi. The American Entreprise. Procurorul poate hotărî că ofensa nu este gravă sau că acuzatul nu este periculos pentru societate sau că resursele biroului ar fi mai bine cheltuite în alte cazuri. districtual sau procurorul tribunalului.28 Întrebare: “A mers Curtea Supremă prea departe în protejarea drepturilor acuzaţilor în cazurile penale?” Da Nu Nu ştiu 56 37 7 sursa: Sondaj Gallup. 1991. trebuie să existe “o cauză pertinentă” pentru o asemenea emitere. Tribunalele funcţionează pentru a proteja cetăţenii acuzaţi de infracţiuni şi pentru a impune pedepse pentru comportamentul infracţional. p. documentelor şi efectelor personale”. Percheziţia nediscriminată a întregii vecinătăţi sau a grupurilor . Percheziţii şi reţineri irezonabile. p. arestările şi reţinerile fără motiv. credeţi că tribunalele sunt sau nu prea dure cu infractorii? Prea dure Nu suficient de dure Cum trebuie 1972 7 66 16 1975 4 79 10 1985 3 83 8 1990 3 83 9 1991 4 80 11 sursa: Centrul Naţional de Investigare a Opiniei Publice. bătăile şi tortura. susţinute de jurământ sau afirmaţie şi prin descrierea particulară a locului de cercetare şi a persoanelor şi lucrurilor de reţinut”. pedepsele excesive şi violarea altor drepturi ale omului sunt destul de obişnuite în toată lumea. Persoanele sunt protejate prin Amendamentul 4 de “percheziţii şi reţineri irezonabile” ale “persoanelor.-aug. 1991.-aug. Decizia e.78 Întrebare: “Sunt legile şi tribunalele prea preocupate de protecţia drepturilor acuzaţilor faţă de protecţia drepturilor victimelor? Da Nu Nu ştiu 70 24 6 sursa: Sondaj Gallup. Întrebare: “În general. iul. închiderea fără audieri sau procese. luată de procuror (procuror de stat. 1991.

la un moment dat. ci şi martorii care depun mărturie în procesele altora. Astfel. în procese civile. audieri congresionale ş. Miranda v. Arizona (1966) – Înaintea interogării suspectului. iar un judecător este obligat să instruiască juriul să nu deducă vina din refuzul acuzatului de a depune mărturie. în timp ce emite un mandat sau alte acte legale la locul faptei şi “observă probe ale infracţiunii la vedere”. Probele obţinute ilegal. este şi o extensie logică a noţiunii că indivizii nu trebuie forţaţi să contribuie la propria lor acuzare. cât şi percheziţii cu acordul unui suspect. Într-adevăr. poliţia nu poate interoga pe cineva care. un judecător sau un avocat nu are voie nici măcar să sugereze asta juraţilor. pe baza uneia din aceste condiţii. Curtea Supremă sub conducerea judecătorului Earl Warren a întărit protecţia dată de Amendamentul 5 împotriva autoincriminării şi a dreptului de consiliere într-o serie de hotărâri din anii ’60: Gideon v. “apelarea la 5” a devenit o expresie standard în cultura noastră: “refuz să răspund la această întrebare pentru că ar putea să mă incrimineze”. tribunalele permit poliţiei să întreprindă multe alte percheziţii “rezonabile”. Ilegitimitatea autoacuzării îşi are originea în legea comună engleză. pentru toţi acuzaţii. Autoacuzarea şi dreptul de consiliere. Illinois (1964) – Suspecţii au dreptul la consiliere de îndată ce atenţia poliţiei este concentrată asupra lor sau o dată ce “procesul devine. iniţial avea rolul de a preveni torturarea persoanelor pentru a-şi confesa vina. gratuit dacă este necesar) şi dreptul de a păstra tăcerea. cere un avocat sau refuză “cu orice chip” să fie interogat. pentru a proteja siguranţa ofiţerilor de poliţie. în toate cazurile penale. ca şi mărturiile asemănătoare. Protejează nu numai persoanele acuzate în propriul lor proces. Amendamentul 5 protejează oamenii de constrângerea fizică şi psihică. a căror posesie este o infracţiune. în cursul unei percheziţii valide pentru un lucru anume. chiar şi “un pont de la un colaborator anonim parţial coroborat” este considerat cauză pertinentă pentru percheziţie. pentru a obţine probe în apropierea imediată şi în controlarea suspectului pentru prezervarea probelor de pericolul de a fi distruse imediat. Totuşi. fără mandat: percheziţii în legătură cu o arestare validă.m. Cerinţa “cauzei pertinente” are o definiţie foarte largă. că dovada trebuie adusă de stat. cum ar fi drogurile ilicite. din unul de investigaţie. majoritatea percheziţiilor poliţiei au astăzi loc fără mandat. Wainwright (1963) – Protecţia egală dată de Amendamentul 5 necesită numirea unui consilier legal. nu pot fi folosite în procesele penale. Protecţia mai înseamnă şi că judecătorii. Curtea Supremă a mai permis percheziţionarea automobilelor şi a câmpurilor deschise fără mandate în multe cazuri. unul de apărare". Deşi suspectul poate folosi cu bună ştiinţă aceste drepturi. Dacă poliţia găseşte o probă a unei infracţiuni întro percheziţie ilegală sau dacă obţine afirmaţii de la suspecţi fără a-I informa asupra . poate reţine aceste probe fără autorizaţie. Singura excepţie apare atunci când poliţiştii.- de oameni este neconstituţională şi împiedicată de cerinţele Amendamentului 4 ca locul de cercetat să fie descris specific în mandat. Şi dacă poliţia. Această cerinţă are rolul de a împiedica “controalele aleatorii” în casa unui individ şi în lucrurile personale doar pentru că ar putea apărea vreo probă a unei activităţi ilegale. un poliţist trebuie să-i aducă la cunoştinţă toate drepturile constituţionale. Regula excluziunii. reţinere sau arest. Escobedo v. gratuit. găsesc alte lucruri.d. procurorii şi juraţii nu pot considera refuzul oamenilor de a depune mărturie la propriul proces drept probă a vinovăţiei.a. Într-adevăr. inclusiv dreptul la avocat (numit din oficiu.

dreptului de a păstra tăcerea sau de a solicita un avocat, proba sau mărturia nu pot fi admise într-un proces. Această regulă a excluziunii este unul din cele mai controversate drepturi procedurale pe care Curtea Supremă le-a adus pentru protejarea inculpaţilor acuzaţi. Regula e, de asemenea, unică, existând numai în Statele Unite; în Marea Britanie probele obţinute ilegal pot fi folosite împotriva acuzatului, deşi acesta poate depune plângere împotriva poliţiei pentru daune. Regula furnizează impunerearea Amendamentului 4 şi garantarea protecţiei împotriva percheziţiilor iraţionale şi a sechestrărilor, ca şi garantarea, prin Amendamentul 5, împotriva autoincriminării impuse şi garanţia unui avocat. Iniţial aplicată doar în cazurile federale, în Mapp v. Ohio (1961) Curtea Supremă a extins regula excluziunii asupra tuturor cazurilor penale din Statele Unite. O excepţie "cu bună credinţă” este făcută “când autorităţile care aplică legea au acţionat cu bună credinţă obiectivă sau transgresiunea lor a fost minoră”. Regula excluziunii este o politică controversată a tribunalelor. Multe proceduri ale tribunalelor nu se preocupă azi de vina sau de inocenţa acuzatului, ci se concentrează asupra posibilelor erori procedurale ale poliţiei sau procurorilor. Dacă avocatul apărării poate dovedi că a fost comisă o eroare, acuzatul este liber, indiferent de vina sau inocenţa sa. Fostul judecător al Curţii Supreme Felix Frankfurter a scris, cu mulţi ani în urmă că: “Istoria libertăţii a fost, în general, istoria siguranţei procedurale”. Aceste măsuri ne protejează de abuzul puterii poliţiei. Dar fostul judecător şef Warren Burger a atacat regula excluziunii pentru “preţul mare pe care îl extrage din societate – liberarea a nenumăraţi infractori vinovaţi”. De ce să fie eliberaţi infractorii pentru greşeli ale poliţiei? De ce să nu fie poliţia pedepsită direct, poate prin măsuri disciplinare impuse de tribunalele care descoperă erori procedurale, în loc de a fi eliberate persoanele vinovate? Liberarea infractorilor datorită erorilor pedepseşte societatea şi nu poliţia. Negocierea pledării. Multe condamnări sunt obţinute pledându-se vinovat. Într-adevăr, aproximativ 90% din cazurile penale aduse la proces sunt încheiate de la început, pledând vinovat împotriva judecătorului şi nu mai are loc un proces cu juriu. Constituţia garantează acuzatului un proces cu juraţi (Amendamentul 6), dar pledările ca vinovat depăşesc procesele cu juriu în raport de 10 la 1. Negocierea pledării, unde acuzarea reduce gravitatea acuzaţiilor, elimină unele capete de acuzare, dar nu pe toate, sau este de acord să recomande pedepse mai uşoare în schimbul pledării vinovat de către acuzat, este foarte obişnuită. Unii critici ai pledării vinovat o privesc ca pe o formă de indulgenţă în justiţia penală, care îi reduce efectele preventive. Alţi critici consideră pledarea ca vinovat o încălcare a protecţiei împotriva autoacuzării şi a garanţiei unui proces cu juraţi cinstit – drepturi acordate de Constituţie. Procurorii, spun aceştia, îi ameninţă pe acuzaţi cu acuzaţii grave şi pedepse rigide pentru a-I forţa să pledeze vinovat. Alţi critici ai acestei proceduri o consideră o procedură “pe sub tejghea”, care subminează respectul faţă de sistemul juridic penal. În timp ce decizia de a pleda vinovat sau de a merge la proces revine acuzatului, această decizie este puternic influenţată de politicile birourilor procurorilor. Un acuzat poate pleda vinovat şi să accepte siguranţa condamnării cu reducerile pe care procurorul i le oferă şiţsau să accepte promisiunea procurorului de a recomanda o pedeapsă mai uşoară. Sau acuzatul poate alege procesul, confruntând acuzaţiile grave şi pedepsele rigide cu speranţa de a fi găsit inocent, Totuşi, posibilitatea verdictului inocent într-un proces cu juraţi este de 1 la 6. Acest număr mare de condamnări apare deoarece procurorii au renunţat deja la acuzaţiile în care probele sunt insuficiente sau obţinute ilegal. Astfel, majoritatea acuzaţilor

confruntaţi cu cazuri puternice împotriva lor decid să aleagă "calea negocierii". E foarte benefic pentru sistemul tribunalelor naţiunii că majoritatea acuzaţilor pledează vinovat. Sistemul tribunalelor ar ceda repede supraaglomerării dacă o proporţie substanţială a acuzaţilor ar insista asupra proceselor cu juraţi. RICO versus LIBERTATE Multe guverne autoritare din lume se laudă cu o rată scăzută a infracţionalităţii şi cu un sistem al justiţiei criminale care îndeplineşte criteriile promptitudinii şi severităţii pedepse. Dar cât de departe vrem să mergem în restrângerea libertăţii individuale pentru a combate infracţiunea? Congresul a dat Actul Practicilor Corupte şi Influenţate de Gangsteri (RICO) în 1970, ca urmare a campaniei prezidenţiale în care preşedintele Richard Nixon şi candidatul independent George C. Wallace s-au concentrat în principal asupra “combaterii dure a infracţiunii”. RICO a fost desemnat să combată infracţiunea organizată şi traficul de droguri. Printre alte reglementări, RICO permite Departamentului Justiţiei Statelor Unite să confişte banii şi proprietăţile persoanelor suspectate de infracţiuni. Sloganul popular a fost: “Faceţi ca infracţiunile să nu mai fie rentabile!” Pierderile infracţionale. Pe baza RICO, autorităţile federale pot confisca bani, conturi bancare, case, maşini, bărci, afaceri şi alte câştiguri, pe baza unei “cauze pertinente” de suspectare a faptului că proprietăţile erau folosite în activităţi infracţionale sau au fost obţinute ca profit din activităţi criminale. Oamenii pot fi opriţi într-un aeroport, staţie de autobus sau pe stradă când sunt suspectaţi de trafic de droguri, iar banii şi maşina le pot fi confiscate de agenţii care aplică legea. Bărcile şi avioanele sunt, de asemenea, ţinte favorite ale confiscărilor, dar RICO permite şi confiscarea conturilor bancare, a caselor şi afacerilor. Proprietăţile sunt pierdute în favoarea agenţiilor federale de impunere a legii – FBI, DEA, Serviciul Vamal, Departamentul Justiţiei şi al Trezoreriei – şi sunt de obicei reţinute de aceste agenţii (sau profiturile din vânzarea proprietăţilor la licitaţie) şi adesea împărţite cu statul şi cu agenţiile locale de aplicare a legii care au cooperat la investigaţie. Astfel, există un puternic impuls birocratic pentru agenţiile care urmăresc eliminarea “rentabilităţii infracţiunii” şi care se concentrează asupra cazurilor care ar duce la o pierdere a proprietăţilor infractorilor – mai ales cazurile cu droguri. Există dovezi tot mai clare că acest impuls a plasat impunerea legilor antidrog înaintea altor activităţi de impunere a legii în agenţiile federale, de stat şi locale. Cauze pertinente şi necesitatea probelor în confiscări. RICO permite guvernului să confişte proprietatea înaintea deciziei de vinovăţie. Într-adevăr, un verdict de vinovăţie într-un proces penal nu este necesar pentru ca guvernul să reţină proprietăţile confiscate. Singura cerinţă este ca agenţii care aplică legea să aibă “cauze pertinente” de a crede că o infracţiune a fost comisă şi că proprietatea confiscată a fost folosită în infracţiune sau a fost cumpărată cu profituri din infracţiune. “Cauză pertinentă” este un standard foarte larg; include ponturi anonime, comportament “suspicios” şi persoane care se potrivesc descrierii claselor de infractori . Oamenii a căror proprietate este confiscată pe baza RICO au sarcina de a face apel la Departamentul Justiţiei şi de a dovedi că sunt inocenţi şi, mai important, că poliţiştii n-au avut nici o cauză pertinentă pentru a le confisca proprietatea. Sarcina litigiului, inclusiv angajarea unui avocat pentru iniţierea procedurilor de

restituire a proprietăţii, revine cetăţeanului şi nu guvernului. Procedurile sunt considerate proces civil al unui individ împotriva guvernului şi nu un caz penal al guvernului împotriva individului. Astfel, guvernul nu trebuie să demonstreze “dincolo de orice dubiu” că persoana a fost implicată în activitatea infracţională sau că şi-a folosit proprietatea în acest scop. Mai degrabă, persana trebuie să-şi demonstreze inocenţa şi lipsa cauzei pertinente a guvernului de a-I confisca proprietatea. Standardul cauzei pertinente permite guvernului să confişte proprietatea pe baza celor spuse mai sus şi pe baza altor “probe” care nu ar fi admise într-un proces penal. Legea pierderii proprietăţii depăşeşte profiturile infracţiunii. RICO permite guvernului să confişte conturi bancare, afaceri, case şi proprietăţi – obţinute legal sau nu – dacă acestea au oferit acuzatului “o sursă de influenţă în întreprinderea infracţională”. Astfel, conturile bancare şi afacerile legitime pot fi confiscate pe baza afirmaţiei guvernului că sunt doar camuflaje pentru activităţi ilegale. Reforma. Eforturile Congresului de a reduce reglementările de pierdere a proprietăţii şi de confiscare a RICO au venit în conflict cu puternica opoziţie a Departamentului Justiţiei Statelor Unite, a Asociaţiei Procurorilor Generali, a Asociaţiei Procurorilor Districtuali, Naţionali şi a multor autorităţi locale şi de stat. Mai mult, Curtea Supremă s-a dovedit potrivnică intervenţiei, hotărând că în cazul confiscărilor guvernamentale este vorba de cazuri civile şi, de aceea, acuzaţii nu au dreptul la protecţia unui proces al legii garantată de Amendamentul 5, oferită acuzaţilor în cazurile penale. Închisori şi politici corecţionale Cel puţin patru teorii separate ale infracţiunii şi pedepsei luptă pentru proeminenţă în conducerea politicilor corecţionale. Justiţia. Mai întâi, există o veche idee iudeo-creştină de a considera indivizii responsabili pentru actele lor vinovate şi de a-I obliga să-şi plătească datoria societăţii. Plata este o expresie a ultragierii morale a societăţii şi micşorează impulsul victimelor şi familiilor acestora de a se răzbuna. Prevenirea. O altă filozofie afirmă că pedeapsa trebuie să fie sigură, rapidă, pe măsura crimei, suficient de izbitoare pentru a preveni infracţiunile viitoare. Incapacitarea. O altă filozofie a politicii corecţionale este protejarea publicului de infractori sau de cei care încalcă legea segregându-I în spatele zidurilor închisorilor. Reabilitarea. În fine, există teoria că infractorii sunt, total sau în parte, victime ale circumstanţelor sociale dincolo de controlul lor şi că societatea le datorează un tratament inclus în forma de reabilitare. Creşterea populaţiei închisorilor. Peste 2 milioane de americani sunt anual prizonieri într-o închisoare, secţie de poliţie, casă de corecţie sau penitenciar. Marea majoritate sunt liberaţi într-un an. Totuşi, există peste 750.000 de prizonieri de stat sau federali în Statele Unite. Aceşti prizonieri sunt închişi pentru ofense grave: aproape toţi au un dosar infracţional dinainte de a comite actul care a dus la detenţia prezentă. Populaţia închisorilor a crescut puternic în ultimii ani. Atât numărul total al prizonierilor, cât şi rata încarcerărilor (prizonieri la 100.000 de locuitori) s-au triplat aproape, în 20 de ani. Suprapopularea închisorilor. Rata ridicată a infracţiunilor şi sentinţelor mai lungi au creat o suprapopulare serioasă a închisorilor. Suprapopularea influenţează direct condiţiile de viaţă periculoase şi neigienice şi este asociată cu atacuri, violuri, omucideri, suicide şi răzmeriţe. Personalul închisorilor e, de asemenea, confruntat

cu riscurile şi violenţa produse de suprapopulare. Tribunalele federale au hotărât că suprapopularea închisorilor este o încălcare a Amendamentului 8 al Constituţiei Statelor Unite, care interzice “pedeapsa crudă şi neobişnuită”. (Supraaglomerarea în sine nu este neconstituţională; tribunalele federale trebuie să ofere probe ale efectelor adverse ale acesteia). Virtual, toate statele sunt confruntate cu ordinele tribunalelor federale de a reduce suprapopularea în una sau mai multe închisori sau în tot sistemul detenţional. Majoritatea sistemelor închisorilor de stat ajung la limită sau trec peste capacitatea maximă. Prin programele de liberare prematură, sentinţele sunt reduse automat şi prizonierii care se apropie de limita termenului sunt liberaţi primii. Unele state refuză liberarea prematură a unor prizonieri violenţi. Cu toate acestea, infractorii violenţi sunt închişi, în medie, jumătate din timpul sentinţei şi infractorii neviolenţi mai puţin de o treime. Sentinţe mandatorii. Indignarea mare faţă de aceste practici “deschizătoare de uşi” au condus cetăţenii şi legiuitorii să legifereze termene de detenţie minime mandatorii pentru infracţiuni repetate şi sentinţe determinate sau principii pentru sentinţe (termeni de detenţie specifici prescrişi pentru infracţiuni specifice). Aceste reforme limitează libertatea juridică şi fac politicile de pedepsire mai explicite. Totuşi, aceste politici cresc şi populaţia închisorilor. Dacă cetăţenii şi legiuitorii nu doresc să cheltuiască din impozite şi să construiască mai multe închisori, aceste politici nu pot fi implementate. Eşecul reabilitării. Dacă sistemele corecţionale ar putea fi făcute să funcţioneze – adică să reabiliteze prizonierii în cetăţeni care se supun legii – beneficiile naţiunii ar fi enorme. 80% din crime sunt comise de recalcitranţi, indivizi care au avut deja contact cu justiţia penală, dar nu au fost “corectaţi”. Reformatorii recomandă, în general, un mai mare accent pus pe educaţie şi pe pregătirea profesională, facilităţi sporite şi superioare, închisori mai mici, case de pregătire unde cei care au încălcat legea se pot pregăti pentru viaţa civilă înainte de liberare, mai mulţi poliţişti care să îi supravegheze pe cei liberaţi pe cuvânt şi un mai mare contact între prizonieri şi familiile şi prietenii lor. Dar, după cum arată Daniel Glaser, “din păcate nu există probe concludente că acestea ar reduce ceea ce specialiştii numesc “recidivism”, întoarcerea infractorului înspre noi infracţiuni”. Pe scurt, nu există probe că persoanele pot fi reabilitate, indiferent de ce s-ar face. Dar politicile închisorilor combină acum filozofii conflictuale într-un mod care nu duce la realizarea nici unuia din ţelurile societăţii. Acestea nu pedepsesc eficient şi nu previn comiterea infracţiunilor. Nu reuşesc să reabiliteze infractorii. Nici măcar nu protejează populaţia îndepărtând infractorii de pe străzi. Chiar şi menţinerea ordinii în închisori şi protecţia vie. Pe scurt, nu există probe că persoanele pot fi reabilitate, indiferent de ce s-ar face. Dar politicile închisorilor combină acum filozofii conflictuale într-un mod care nu duce la realizarea nici unuia din ţelurile societăţii. Acestea nu pedepsesc eficient şi nu previn comiterea infracţiunilor. Nu reuşesc să reabiliteze infractorii. Nici măcar nu protejează populaţia îndepărtând infractorii de pe străzi. Chiar şi menţinerea ordinii în închisori şi protecţia vieţilor gardienilor şi prizonierilor au devenit probleme serioase. Viaţa în închisori nu este prea încurajatoare pentru un comportament corect, după cum observa John DiIulio: “În mare parte, prizonierii adulţi şi juvenili ai naţiunii noastre îşi trec timpul în lenevie punctată de mese, violenţă şi ridicare de greutăţi.” Programele semnificative de educare, pregătire profesională sau de consiliere sunt rare. Prizonierilor puternici li se permite să-i domine pe cei slabi pentru: sex, droguri şi bani. Bande organizate pe rase şi etnii sunt adesea adevăratele “suverane ale celulelor”.

simţul justiţiei cere răsplata crimelor . la majoritatea americanilor. infractorii care nu sunt violenţi pot fi deţinuţi în facilităţi cu condiţii de securitate minimă. evaluări iniţiale sugerează că. în multe state. O mare proporţie a celor executaţi au fost săraci. condiţiile sunt mult mai bune decât în închisorile guvernului. ceea ce înseamnă că un an de infracţiuni poate fi de multe ori mai scump pentru societate decât un an de încarcerare. Contribuabilii sunt supăraţi. deşi oamenii care nu au fost închişi la prima încălcare a legii sunt consideraţi mai puţin periculoşi pentru societate decât cei închişi.000 şi 25. Nu există diferenţe între această rată ridicată a recidivismului şi rata în cazul persoanelor eliberate necondiţionat. o sentinţă . needucaţi sau "nealbi".Insuccesul perioadei de testare. {ntr-adevăr. {n majoritatea cazurilor. eliberarea pe cuvânt nu pare a reuşi să realizeze obiectivele propuse. a societăţii datorită infracţiunilor comise de un condamnat într-un an. pentru a micşora costurile facilităţilor închisorilor. Nu toţi prizonierii necesită detenţie în condiţii de securitate maximă. Aceştia mai afirmă că pedeapsa cu moartea e aplicată inegal. PEDEAPSA CAPITAL+ Pedeapsa capitală a fost punctul central al unei dezbateri naţionale înflăcărate. Cazierul unui prizonier poate conţine doar 3 sau 4 condamnări şi 12 arestări. în dolari. pe ideea de a cheltui între 50. Oponenţii pedepsei cu moartea afirmă că e o pedeapsă crudă şi neobişnuită.criminal pare injustă în comparaţie cu ceea ce acesta a cauzat societăţii sau victimei. Dar acest sistem s-a dovedit la fel de ineficient ca şi închisorile în reducerea infracţiunilor. {n scimb. studii asupra recidivismului indică faptul că până la trei pătrimi din numărul persoanelor eliberate pe cuvânt vor fi rearestate pentru infracţiuni serioase. Astfel. Se presupune că aceste funcţii sunt orientate înspre protecţia publicului şi reabilitareacelui care a încălcat legea. pe bună dreptate.000 dolari pentru fiecare nou pat din închisori şi între 15.000 şi 70.o via:ă pentru o viaţă. Statele şi departamentele pot încheia contracte cu companii private pentru a construi şi întreţine închisori la costuri mult mai scăzute decât cele necesare guvernului pentru a face faţă aceluiaşi lucru.000 dolari pe an pentru a ţine un prizonier după gratii. în siguranţă. în închisorile particulare. O simplă condamnare la închisore pentru un criminal în serie sau pentru un violator .000 de persoane. Penologia modernă. "Privatizarea" poate să diminueze mult costurile cu detenţia prizonierilor. Acum sunt lansate eforturi. contribuabilii ar putea fi mai deschişi faţă de ideea de construire şi întreţinere a unor noi închisori. mai există peste 2 milioane de oameni care au comis infracţiuni grave şi care se află în perioada de testare. Reconsiderarea costurilor de detenţie. Insuccesul liberării pe cuvânt. Estimările variază între 200 şi 400 dolari. de 750. Mai mult. Dar dacă aceste costuri ale încarcerării sunt considerate în raport cu beneficiile.Totuşi. pare să favorizeze liberarea pe cuvânt faţă de cea necondiţionată Rolul acesteia şi al supravegherii după liberare este de a procura informaţii asupra comportamentului celor liberaţi şi de a facilita şi grada tranziţia între închisoare şi libertatea completă. Dar chestionarea infractorilor sugerează faptul că profilul tipic al infractorului include comiterea a sute de infracţiuni. chiar şi prizonierii preferă închisorile particulare. Diferite studii au încercat să estimeze pierderea. încălcând amendamentul 8 al Constituţiei. Peste două treimi din prizonierii liberaţi sunt liberaţi pe cuvânt. Pe lângă populaţia închisorilor naţionale. cu preocuparea pentru reformă şi reabilitare. Studiile indică faptul că aproape două treimi din aceştia vor fi arestaţi şi peste jumătate vor fi condamnaţi pentru o infracţiune comisă în timpul perioadei de testare.

şi pentru crime în serie. {n general. nimeni nu a fost condamnat la moarte din 1967 datorită numeroaselor pârghii legale şi provocărilor faţă de constituţionalitatea pedepsei cu moartea. Georgia (1972). curtea a dezaprobt legile statelor care mandatau pedeapsa cu moartea în cazurile unor crime de gradul I. Georgia a refuzat pedeapsa cu moartea doar când aceasta era impusă într-un "mod arbitrar şi capricios".pe viaţă înseamnă mùai puţin de 10 ani în închisoare. în general. dacă ar fi specifică pentru anumite crime şi aplicată uniform. Curtea Supremă a decis că pedeapsa capitală impusăîn acest caz încălca interzicerile amendamentelor 8 şi 14 împotriva pedepsei crude şi neobişnuite -i procesul adecvat al legii. aceste legi mandatau pedeapsa cu moartea pentru crime asociate cu viol. Texas) Curtea Supremă a decis că "pedeapsa cu moartea nu încalcă invariabil Constituţia". Două procese vor avea loc . Curtea a anulat şi legile care mandatau pedeapsa cu moartea pentru o crimă comisă de un prizonier care era deja . au considerat că pedeapsa cu moartea a fost aplicată inegal: câteva persoane au primit pedeapsa cu moartea pentru crime pentru care mulţi alţii au primit sentinţe mai uşoare. a hotărât Curtea Supremă. După această decizie. Mai mult. Reintroducerea pedepsei cu moartea. răpire sau deturnare de avion. dacă există factori care "agraveaz"ă şi nu există circumstanţe atenuante pedeapsa cu moartea va fi aplicată. Judecarea cazului e foarte complexă. majoritatea statelor şi-au rescris legile privitoare la pedeapsa cu moartea pentru a încerca să asigure aplicarea egală şi uniformă. Totuşi. Florida. Interzicerea aplicării inegale. Dar decizia a mai mult de jumătate din legislaturile de stat de a reinstala pedeapsa cu moartea din 1972 şi decizia juraţilor de a aplica pedeapsa cu moartea în sute de cazuri pe baza acestor legi noi constituie probe că "o mare parte a societă:ii americane continuă să privească pedeapsa capitală ca fiind potrivită şi necesară ca sancţiune penală". Curtea a susţinut pedeapsa cu moartea utilizând următoarea raţiune: cei care au elaborat Carta Drepturilor au acceptat moartea ca pe o pedeapsă obişnuită pentru crimă. Doar doi judecători. Jurek v. pedeapsa cu moartea a fost aplicată oficial în jumătate din state şi prin legea federală. Curtea a afirmat că Furman v. {nainte de 1972.unul pentru a determina culpabilitatea sau inocenţa şi altul pentru a determina pedeapsa. susţinând că asemenea legi erau "nemotivat de dure şi inacceptabil de rigide". scopurile sociale ale sancţiunii şi prevenţiei justifică folosirea pedepsei cu moartea.{ntr-o serie de cazuri din 1976 (Gregg v. Brennan şi Marshall. Este adevărat că Amendamentul 8 interzice pedeapsa crudă şi neobişnuită dar aceasta trebuie interpretată într-un mod dinamic. tâlhărie. au declarat că pedeapsa capitală în sine e crudă şi neobişnuită. Curtea a susţinut pedeapsa cu moartea în cazurile în care procesele aveau două părţi şi când în a doua parte judecătorul sau juriul primeau informaţii la standarde relevante. Această sancţiune capitală este "o expresie a indignării moralei sociale faţă de comportamentul particular ofzensiv". Criminalii condamnaţi au fost eliberaţi şi unii dintre ei au ucis din nou. Profitt v. Curtea a susţinut consideraţia "circumstanţelor agravanta sau atenuante". A mai susţinut şi revederea automată a tuturor sentinţelor la moarte de către tribunalele supreme de stat pentru a se asigura că aceste sentinţe au fost impuse sub influenţa pasiunulor sau prejudecăţilor. Restul judecătoriolor. Aceşti judecători au lăsat deschisă posibilitatea ca pedeapsa capitală să fie constituţională. Totuşi. Georgia. {n al doilea proces vor fi prezentate probe de "agravare" şi "atenuante". {n cazul Furman v. că factorii agravanţi erau sus:inuţi de probe şi că sentinţa nu a fost disproporţională în raport cu crima. reflectând la valorile morale în schimbare. ţinând cont de politicile de liberare pe cuvânt şi de termenele de probă din multe state.

opinia publică s-a opus pedepsei cu moartea). anumite statistici arată că dacă victima e albă există o posibilitate mai mare ca crimionalul să fie condamnat la moarte decât dacă victima e neagră. 10 ani între proces şi execuţie. numărul prizonierilor care îşi aşteaptă moartea creşte. pedeapsa cu moartea este simbolică pentru valoarea pe care societatea o acordă vieţilor victimelor inocente. Pe măsură ce rata criminalităţii creşte. Criminalii albi sunt la fel de susceptibili de a fi condamnaţi la moarte ca şi cei negri. infracţiunile au sporit odată cu răspândirea cocainei. un procent tot mai mare al societăţii americane este în favoarea pedepsei cu moartea.condamnat pe viaţă fără pobilitatea eliberării pe cuvânt. Totuşi. Valoarea preventivă.. Puţinii prizonieri care au fost executaţi au mai aşteptat. După echilibrarea de la începutul anilor '80 datorită decluinului grupurilor de vârstă predispuse la infracţiune. adică persoane care au fost judecare şi condamnate la moarte. în medie.aplicată atâtor de puţini condamnaţi şi atât de târziu după comiterea crimei . poate. Ratele infracţiunilor au sporit inconstant în ultimii 20 de ani. Părtiniri rasiale. Oferă procurorului mijloace de presiune în negocieri cu infractorii criminali.Pedeapsa cu moartea a fost contestată şi ca fiind o încălcare a clauzei protecţiei egale a Amendamentului 14. Pe măsură ce judecătorii şi juriile continuă să impună pedeapsa cu moartea şi curţile de appel continuă să accepte amânarea execuţiei. Cu toate acestea. Pedeapsa cu moartea. Dar numai aproximativ 20 de execuţii sunt finalizate în fiecare an.A. Opinia publică favorizează pedeapsa cu moartea în raport de 3 la 1 ( doar pentru câţiva ani. Trebuie să existe probe ale unei părtiniri rasiale împotriva unui acuzat anume pentru ca reversarea sentinţei de către Curtera Supremă să poată fi posibilă. Dacă sunt descoperite probe noi după ce toate apelurile legale au fost epuizate. Strategia prizonierilor condamnaţi la moarte şi a avocaţilor lor este. Dar câte petiţii habeas corpus ar trebui permise unui prizonier ~ Pedeapsa cu moartea e ireversibilă şi nu trebuie impusă dacă există cel mai mic dubiu cu privire la vinovăţia acuzatului. desigur. Habeas corpus are petiţiile garantate prin Constituţia S. amânarea indefinită a aplicării pedepsei cu moartea prin amânări şi apeluri nesfârşite. Execuţiile. Simbolizează potenţialul pentru sancţiunea din partea societăţii pentru comiterea unei crime grave.Astăzi există peste 2000 de prizonieri în toată naţiunea care aşteaptă aplicarea pedepsei cu moareta.U. Curtea Supremă a arătat că apelul depinde de puterea de absolvire a guvernatorului. Acuzatul poate alege să pledeze vinovat în schimbul unei sentinţe pe viaţă când e confruntat cu posibilitatea ca procurorul să câştige o condamnare la moarte în procesul. cum e ea folosită astăzi . Dar la câte oportunităţi şi amânări au dreptul prizonierii condamnaţi la moarte pentru a-şi combate condamnarea şi sentinţa ~ Recent. Ne confruntăm cu un conflict între dorinţa de a ne păstra libertatea individuală şi dorinţa de a asigura siguranţa poporului nostru. Rezumat Infracţiunea e o problemă centrală a societăţii noastre. Curtea Supremă a limitat petiţiile habeas corpus în tribunalele federale pentru prizonierii care au mai naintat şi alte petiţii şi au pierdut sau care nu au avut succes la apel. Rata victimizării e . Mai important. Curtea Supremă a hotărât că disparităţile statistice în rasa victimelor nu exclud pedeapsa cu moartea în toate cazurile. 1. datorită părtinirii rasiale în aplicarea pedepsei.are un pre mic efect preventiv. Totuşi. Este o dovadă clară a faptului că societatea nu scuză nici ntrece cu vederea curmarea unor vieţi inocente. aceasta serveşte anumitor scopuri. la jumătatea anilor '60.

de câteva ori mai mare decât rata infracţiunilor raportate. Sistemul judiciar nu reuşeşte să prevină comportamentul infracţional.nu constituie o prevenire eficientă. care interzice folosirea. sistemul tribunalelor ar ceda în faţa supraaglomerării. Politica de guvernare este variabilă.asupra câtorva persoane după amânări foarte lungi . 4.. {nchisorile pot reduce numărul infracţiunilor prin incapacitarea infractorilor pentru o perioadă de timp. Totuşi. mai importante pentru prevenire decât severitatea. amânările excesive. 9. Deşi pericolul prezentat pentru sănătate de ţigări. . O politică raţională faţă de infracţiuni ar duce la costuri care ar depăşi cu mult beneficiile sale şi. cu privire la controlul armelor. statele cu un control strict asupra armelor nu au o rată a infracţiunilor violente mai coborâtă dec}t statele fără asemenea legi. Regula excluziunii.A. Dar majoritatea condamnărilor sunt obţinute prin pledarea vinovat fără procese cu juraţi. probabil. în teorie. Statisticile sugerează că sistemil curent al justiţiei penale nu asigură o prevenire serioasă a infracţiunilor. 11.Fără aceste negocieri. marijuana. Cei eliberaţi pe cuvânt persoane eliberate de autorităţi pentru bună purtare . Procesele rapide şi pedepsele prompte sunt rare. Poliţia furnizează multe servicii societăţii. în tribunal. de obicei. Prevenirea eficientă necesită o pedeapsă sigură. apelurile nesfârşite. promptă şi severă. litigiiile numeroase. 10. {nchisorile şi eliberările pe cuvânt nu au reuşit să reabiliteze prizonierii. Dar pedeapsa pentru infracţiuni nu este nici sigură nici promptă în S. cocaină şi heroină este universal cunoscut. variaţiile în sentinţe şi negocierile excesive se combină în anularea efectului preventiv. vânzarea şi consumul fiecăreia dintre aceste substanţe este tratat diferit de lege. {ntr-adevăr. a generat controverse din momentul anunţării ei de către Curtea Supremă în Mapp v. 8. siguranţa şi promptitudinea sunt . acuzaţii infracctori reuşesc.persoane care au fost condamnate şi închise înaintea unei noi condamnări. producerea. posibilitatea ajungerii la închisoare pentru o infracţiune anume este. Negocierea pledării este cea mai obişnuită metodă de rezolvare a cazurilor penale. Pedeapsa capitală aplicată în prezent . 2.sunt la fel de susceptibili să comită noi infracţiuni ca şi cei eliberaţi la terminarea sentinţei. a probelor obţinute ilegal. 3. în funcţie de state. Aglomerarea tribunalelor. Totuşi. Este greu de demonstra clar că o protecţie sporită din partea poliţiei ar reduce rata reală a infracţiunilor. Chio (1961). 6. 5.U. mai mică de 1 la 1000. Aproximativ jumătate din toate acuzaţiile serioase sunt anulate de procurori înaintea procesului. Armele sunt folosite n număr mare în infracţiunile violente. aceasta afectează doar o mică parte din timp combaterii infracţiunilor. 7. ar preveni potenţialele fărădelegi. Majoritatea prizonierilor sunt recidivişti . Politicile de guvernare din domeniul alcoolului şi drogurilor sunt ambivalente. alcool. pe lângă aplicarea legii. să obţină amânări lungi între arestare şi proces şi majoritatea sunt eliberaţi pe cauţiune. probabil.

Adesea e vorba de familii cu copii. din diferite "reforme" în politica publica. Aceştia sunt oameni fără adăpost. Nimeni nu cunoaşte numărul total al celor fără adăpost. adăpostiţi în locuri oferite de guvern sau organizaţii caritabile particulare. Mai mult. În majoritatea oraşelor mari. Cei fără adăpost sunt nişte subiecţi dificili pentru supravegherea sistematică.000 până la 350. staţii de autobus. dependenţi de droguri sau bolnavi psihic. abuz de droguri şi boli mintale cronice. mai ales în "dezinstituţionalizarea" îngrijirii bolnavilor psihici. Rândurile celor lipsiţi de adăpost de pe străzi se lărgesc sau se restrâng în funcţie de anotimp. Reţelele de televiziune sporesc senzaţionalul problemei. incorect. legal. Este general cunoscut că. oamenii care nu sunt infractori şi nu prezintă un pericol pentru ceilalţi trebuie eliberaţi. care colindă străzile celor mai mari oraşe ale naţiunii. dar adăpostiţi. Actualele probleme ale celor lipsiţi de casă rezultă. oameni singuri. La cei 15 sau 20% din cei fără adăpost. Dar majoritatea celor adăpostiţi vin din alte adăposturi şi nu de pe străzi. Politica publica – o cauză a lipsei locuinţei. Există oameni fără casă. de la o pătrime la o treime din ei. alcoolism. în plus. Unii sunt într-o călătorie temporară pentru a găsi o slujbă. greutăţile şi abandonul au sporit în America în ultimii ani. suferind de expunere. într-un spital. "oamenii străzii". Spitalele . alţii bântuie străzile de luni şi chiar ani de zile. dar cea mai bună estimare e de 250. Există oameni ai străzii care dorm în staţii de metrou. Dezinstituţionalizarea.000. Cine sunt oamenii fără casă. Terapia cu medicamente poate fi administrată şi în afara spitalului. în afară de medicamente. a crescut. această stare e probabil să fie temporară.Lipsa de adăpost şi politica publica Pentru unii. spitalizarea nu e absolut necesară. constituie grupul care creşte cel mai repede dintre cei fără casă. Dezinstituţionalizarea a fost o reformă propusă de profesionişti din domeniul îngrijirii mentale şi de activiştii programelor de bunăstare socială în anii '60 şi '70 pentru a elibera pacienţii suferind de boli psihice cronice din spitalele de stat. în parcuri sau pe străzi. "scoaterea din ilegalitate" a vagabondajului şi a drogării în public şi eliminarea apartamentelor cu chirie mică şi a hotelurilor ieftine. Aşa că s-a afirmat că nimeni nu poate fi ţinut. Studii serioase indică faptul că aproape jumătate din oamenii de pe străzi sunt alcoolici sau drogaţi cronici şi. oamenii străzii sunt cea mai vizibilă problemă a programului de bunăstare socială. drept familii din clasa mijlocie – victime ale unor nenorociri economice. bolile. mulţi nu vor să recunoască faptul că sunt alcoolici. exagerează numărul celor fără adăpost şi îi înfăţişează. dar cei fără adăpost sunt. Banii furnizaţi de guvernul federal şi de stat pentru îngrijirea bolnavilor psihici trebuie direcţionaţi înspre facilităţile pentru bolnavii psihici ai comunităţii. nici un alt tratament psihiatric nu are prea mare succes la bolnavii suferind de boli psihice cronice. sunt bolnavi psihic. în principal. care îi va trata pe bază voluntară. mai ales cei dependenţi de cocaină. care nu sunt nici bolnavi psihic nici dependenţi de alcool sau droguri. în ultimii ani şi numărul celor fără casă. în general. dependenţii de droguri şi alcool şi cei bolnavi psihic sunt susceptibili de a rămâne pe străzi pentru perioade lungi de timp. unii au părăsit casa pentru câteva zile sau sunt tineri fugari. Drogaţii. Aceştia sunt oameni care au fost recent evacuaţi din locurile închiriate sau care au trăit cu familia ori prietenii. împotriva voinţei sale. Problema lipsei de adăpost a devenit atât de politicizată încât o abordare clară a problemei şi o strategie naţională de eliminare a ei au devenit aproape imposibile. Termenul fără adăpost e folosit pentru a descrie multe situaţii diferite. ai naturii. Pe măsură ce numărul adăposturilor a crescut.

grijile) şi mediul fizic (instalaţiile sanitare. Vastul sistem pentru bunăstare socială al naţiunii oferă un mic ajutor. Scoaterea din ilegalitate. Oare scopul nostru este o sănătate bună – adică dacă trăim (mortalitatea infantilă).psihiatrice au fost golite de toţi pacienţii. lipsa de case nu este un rezultat al diminuării numărului adăposturilor publice. pentru o "supraveghere" scurtă. Controlul chiriilor ajută câtorva familii mai în vârstă din clasa mijlocie. Cu toate acestea. nu au nici un membru al familiei sau un doctor care să-I călăuzească sau la care să apeleze. întâlnirilor sau interviurilor. politicile guvernamentale creează în multe oraşe o criză de asemenea locuinţe. Codurile de construire şi de adăpostire fac să fie cât mai avantajos. condiţiile de muncă etc. spitale accesibile şi bine dotate şi acces egal la îngrijire medicală pentru bogaţi şi săraci? Poate prima lecţie în politica medicală e înţelegerea că o îngrijire medicală bună nu înseamnă neapărat o sănătate bună. Sănătatea bună se corelează cu factori asupra cărora medicii şi spitalele nu au control: ereditatea. Nu există o mai bună ilustrare a dilemei luării deciziilor politice în America decât cea dată de domeniul medical. primul obstacol în calea raţionalismului e definirea problemei. Politica adăposturilor. îngrijirea comunitară înseamnă haine şi hrană de la Armata Salvării. pentru majoritatea celor fără locuinţe problemele lor sunt mult mai complexe decât disponibilitatea unor locuinţe ieftine. Îngrijirea comunitară e destul de irelevantă pentru problemele celor suferind de boli psihice cronice şi pentru dependenţii de alcool şi de droguri de pe străzi. băutura. stilul de viaţă (fumatul. mâncarea. din punct de vedere economic. o noapte într-un adăpost pentru cei care nu-l au sau o scurtă trecere pa la spitalul de psihiatrie. Unităţile de adăpost public ocupate s-au mărit de la 1. după care sunt din nou pe străzi. Reţinerea împotriva voinţei a fost abolită pentru cei bolnavi psihic şi pentru cei dependenţi de droguri.4 milioane din 1980 până în 1990 şi numărul gospodăriilor care au primit asistenţă pentru locuinţă s-a dublat. ceea ce înseamnă că trebuie să fi comis un act grav de violenţă înainte ca tribunalul să intervină. calitatea apei. sunt izolaţi de societate. Vagabondajul (lipsa unei locuinţe) şi drogarea în public nu mai sunt infracţiuni. cum trăim (zile pierdute din cauza bolii) şi cât trăim (durata vieţii şi mortalitatea la adulţi)? Sau scopul nostru este să avem o bună îngrijire medicală – consultaţii medicale frecvente. Angajaţii acestui program rareori oferă o gospodărire agresivă a îngrijirii şi a sănătăţii psihice. dacă persoane nu e declarată oficial "un pericol pentru sine şi pentru ceilalţi".) Majoritatea lucrurilor negative care afectează . Mulţi sunt "necooperanţi". precum şi ai infracţiunilor violente de pe străzi. să abandoneze clădirile decât să le închirieze la sume mici. dar controlul descurajează construirea de noi case şi astfel duce la lipsa acestora îşi la creşterea chiriei în câţiva ani. Astfel. Reînnoirea urbană distruge apartamentele cu chirie mică şi hotelurile ieftine. Nu pot face faţă formularelor. Populaţia acestor spitale a scăzut cu peste 80% între 1960 şi 1980. Aceştia sunt victime ale frigului. alcoolului şi drogurilor. birocraţia programului de bunăstare îi intimidează. exerciţiile. de care aceşti oameni au nevoie. care au ocupat apartamentele când controlul era impus. Eşecul îngrijirii comunitare. Contrar retoricii politice obişnuite. pentru proprietar. pe lângă ravagiile bolilor în sine. Îngrijirea medicală în America. Ei pierd cecurile de la asistenţa socială. foamei. programele de bunăstare şi pentru handicapaţi pentru că nu au o adresă fixă. cu camere pentru o singură persoană (SRO) şi "locuinţele mobile". aceasta înseamnă "libertatea de a muri având drepturi". cu excepţia celor periculoşi. Din nou. Pentru mulţi oameni fără casă.2 milioane la 1. expunerii. Pentru ei.

5 Ciroză 11. SSI şi programul de tichete de masă.4 48.7 18.0 334.3 289. De morţi la 100. Problema mai gravă apare când se caută strategii raţionale pentru implementarea acestui principiu.U.6 11. fă exerciţii şi odihneşte-te. Medicaid: Îngrijire medicală ca bunăstare.4 866.7 945. Statele exercită puteri administrative destul de mari şi suportă aproape jumătate din povara financiară.9 15. devenind cel mai mare program de bunăstare al naţiunii. banii vin din veniturile din . Tab. Americanii privesc în prezent accesul la îngrijirea medicală ca pe un drept. relaxeazăte şi nu-ţi face griji. Medicare a început în 1965 şi a crescut rapid.7 8. Medicare este cel mai mare program de ajutor social al guvernului federal pentru săraci. alege-ţi părinţi care au o viaţă lungă şi sănătoasă şi fă tot ceea ce mama ta ţi-a spus să faci: nu fuma.2 SIDA 9.sănătatea oamenilor sunt dincolo de puterea de control a medicilor şi spitalelor.3 56. (nr.8 181.5 12. astăzi.4 10. diabet şi emfizem.3 15. pneumonie. regimuri şi standarde de trai îmbunătăţite.9 80.9 201. dincolo de controlul doctorilor.4 37.000 de oameni) continuă să descrească.3 9.3 Homicid 4. Există un consens general asupra acestui principiu al eticii.9 26.0 Infarct (cerebro-vascular) 108.0 101.5 57. În timp. Accesul la îngrijirea medicală.9 Cancer 142.7 31. Costurile sale depăşesc acum costurile tuturor celorlalte programe de asistenţă publică – inclusiv AFDC.5 19.2 Sinucidere 10. nu mânca prea mult.3 Boli de inimă 369. majoritatea diminuărilor în rata mortalităţii la copii şi adulţi au rezultat din îngrijirea sănătăţii publice şi igienă. instalaţii sanitare adecvate.3 30. de stat şi federal. Rata totală a mortalităţii în S. în ciuda cheltuielilor medicale sporite.3 883.000 de oameni pe an) 1960 1970 1980 1990 Toate cauzele 954.8 10.5 13. infarcturile. Cauzele principale ale morţii (morţi la 100. infarct. Totuşi.A.3 Pneumonie 37. (vezi tab. mortalitatea infantilă. afecţiunile şi bolile şi durata vieţii sunt influenţate foarte puţin de calitatea îngrijirii medicale. Medicaid este un program de bunăstare destinat persoanelor cu probleme: nu este necesară o contribuţie anterioară. accidentele şi sinuciderile sunt strâns legate de obiceiuri personale şi de stilul de viaţă al fiecăruia. inclusiv împotriva varicelei.5-6). Dacă doreşti o viaţă lungă şi sănătoasă.6 12. Cauzele principale ale morţii.3 Diabet 16. rata morţii cauzate de cancer continuă să crească. inclusiv bolile de inimă.7 Accidente 52. Nimănui care suferă de durere sau boli curabile nu trebuie să I se refuze accesul la îngrijire medicală pe motivul lipsei resurselor financiare.0 362. nu bea. Multe dintre cauzele principale ale morţii. furnizarea de apă curată. cirozele ficatului.6 Medicaid este un program medical combinat.9 162. Un progres considerabil este făcut de naţiune în reducerea ratei morţii cauzata de factori majori – boli de inimă. Pe termen lung. 5-6.

acoperind costurile de spitalizare pentru cei bătrâni. Costurile SMI sunt şi ele scăzute pentru beneficiari. aceştia pot programa prea mulţi pacienţi într-un timp prea scurt. Nu este necesară o preexaminare medicală şi condiţiile preexistente sunt acoperite. Medicare nu plăteşte pentru medicamentele prescrise. Peste 85% din populaţia S. Aproximativ jumătate dintre state extind Medicaid şi la familiile al căror cap primeşte o compensaţie pentru şomaj. Aproximativ 64% din americani sunt cuprinşi în planurile asigurărilor private. Într-adevăr. din veniturile din impozitele generale. în fiecare an. sumele totale pentru primele 60 de zile de spitalizare. Majoritatea celor neasigurati sunt muncitori americani şi familiile lor – oameni care nu sunt nici suficient de săraci. statele sunt cele care decid rata rambursării pentru spitale şi medici. HI plăteşte. în parte. pentru cei bătrâni. Costurile îngrijirilor medicale. de obicei făcute printr-un angajat. a fost legiferat în 1965. toate persoanele în vârstă. Asigurare medicală privată. în general. Medicare: Îngrijirea medicală ca asigurare guvernamentală. aparate pentru auz şi examinări medicale de rutină. Tuturor statelor li se cere de către guvernul federal să furnizeze îngrijire medicală în spitale pentru cei care sunt internaţi şi pentru cei care nu sunt. cu asigurare particulară. pot prescrie teste şi proceduri ce nu sunt necesare. aceştia pot programa prea mul a compensa plăţile mici. asigurarea medicală Medicaid pentru bătrâni şi cea pentru săraci acoperă un procent adiţional de 21%. servicii de laborator şi raze x. planificare familială. Medicare furnizează asigurare medicală gratuită şi asigurare medicală voluntară la costuri mici. la fel şi servicii medicale. sunt eligibile pentru Medicare. se estimează că doar jumătate din doctorii naţiunii acceptă plăţi stabilite de SMI ca taxe totale. Guvernul plăteşte aproximativ 41% din toate . diagnosticare şi tratament precoce pentru copii. În plus. Eligibilitatea nu depinde de venit. care plăteşte 80% din taxele "permise" pentru servicii şi alte cheltuieli medicale. Acestea mai trebuie să adopte un program periodic de supraveghere. cât şi cele ale SMI cer pacienţilor să plătească taxe iniţiale mici sau "deductibile". după o taxă deductibilă echivalentă unei zile de spitalizare. ca un amendament la Actul Asistenţei Sociale . eligibile pentru asistenţa socială. care e finanţat din impozitele pe salarii. ele trebuie să acopere toate familiile AFDC şi majoritatea statelor cuprind şi beneficiari SSI. dar ale căror venituri sunt destul de mici pentru a fi calificate "cu probleme". din contribuţia vârstnicilor şi. Statele mai ajută şi la stabilirea beneficiilor. majoritatea se extind şi asupra altor persoane "cu probleme medicale" – indivizi care nu se califică pentru asistenţă publică.A. pentru a se califica pentru Medicaid. Doar aproximativ 15% din populaţie nu are asigurare medicală. Atât condiţiile HI.U. dar mulţi doctori cer taxe mai mari decât cele permise de SMI. aşa că participarea celor în vârstă e aproape universală. voluntar. Deşi statele diferă în cerinţele pentru eligibilitate. ochelari. mai bogaţi. Scopul este descurajarea spitalizării sau a îngrijirilor medicale inutile. fie privată. nici suficient de bătrâni. colectate prin sistemul asistenţei sociale – şi SMI – un program de asigurare medicală suplimentar.impozitele generale şi majoritatea beneficiarilor sunt deja cuprinşi în circuitele pentru bunăstare. Ratele mici pot descuraja spitalele şi medicii de la organizarea unui tratament temeinic. direct sub administraţie federală. sau pot transfera costurile incluse în Medicare în tratamentul altor bolnavi. Medicare include HI – un plan de asigurare medicală pe bază obligatorie. are fie asigurare medicală guvernamentală. finanţat. Medicare. Pentru a compensa plăţile mici. ca şi Medicaid. ca şi îngrijire pentru copii şi îngrijire la domiciliu. Doar persoanele în vârstă sunt acoperite de fondurile Medicaid. tot prin Medicaid. Totuşi. pentru a face tratamentul mai costisitor. în parte.

A. atrăgând pacienţi din ţările care se situează înaintea noastră în aceste măsuri obişnuite pentru îngrijirea medicală. pe îngrijire. Programul a fost. nevoia de îngrijiri medicale în sanatorii creste. Accesul la îngrijire medicală. Acest paradox aparent – îngrijirea medicală cea mai avansată. Confruntaţi cu boli grave. În 1988. decât pe calitatea îngrijirilor disponibile. iar rata mortalităţii infantile e mai ridicată decât la aceste naţiuni. şi totuşi. Asistenţa Medicare pentru cei cu probleme e plătită pacienţilor din sanatorii.Şomajul temporar sau schimbarea slujbei poate determina refuzul acoperirii pentru "condiţii preexistente" din partea planului pentru îngrijire medicală al noului patron. abandonat în faţa unui protest puternic din partea bătrânilor. pe o perioadă de 28 de luni). Medicare nu plăteşte pentru medicamente sau ochelari. "să-şi irosească economiile". Lipsuri în acoperire. dar oamenii din clasa mijlocie nu se pot califica pentru Medicaid fără ca. Notele neplătite. pot fi obligaţi să sărăcească pentru a deveni eligibili pentru Medicaid. speranţa de viaţă în S.U. Medicaid şi alte programe.U. mulţi muncitori americani şi cei care depind de ei nu au asigurări medicale. Congresul a încercat să remedieze această problemă prin includerea acoperirii îngrijirilor medicale pentru boli foarte grave în Medicare. totuşi. Îngrijirea în sanatorii. acoperă doar primele 60 de zile de spitalizare şi îngrijire medicală în sanatoriu pentru 100 de zile.U. este sediul celor mai avansate cercetări medicale din lume. Asigurările private plătesc aproximativ 34% din taxele naţionale pentru îngrijire medicală. cheltuieste din resursele sale. (Poate chiar 30% din populaţie poate să nu aibă asigurare pentru cel puţin o lună. Mulţi oameni neasigurati lucrează pentru firme mici. În timp ce Medicare cuprinde bătrânii şi Medicaid săracii. cetăţenii vârstnici au dorit ca plăţile în plus să fie făcute de muncitori. cu excepţia urgenţelor.costurile îngrijirilor medicale – prin Medicare. Cum numărul şi proporţia populaţiei vârstnice a S. ar fi preferat mai bine să nu participe. e mai mică. S. . oferă cea mai avansată şi sofisticată îngrijire medicală din lume. iar pacienţii contribuie cu restul de 24%. dacă pacientul este trimis acolo de spital.U. în comparaţie cu aproximativ 6% în Japonia şi Marea Britanie şi 8% în Germania. Totuşi. creşte (cei de 80 de ani şi peste constituie grupul de vârstă care creşte cel mai repede).A. Puţine planuri private sunt "transportabile": muncitorii trebuie să îşi facă altele noi când îşi schimbă slujba. combinată cu statisticile proaste relativ la sănătatea populaţiei – sugerează că problemele naţiunii noastre relativ la îngrijirea medicală se centrează mai mult pe accesul la îngrijire şi pe educaţie şi prevenirea problemelor de sănătate.A. pentru ei înşişi sau sunt şomeri. pe termen lung. Evaluare: Costul şi accesul la îngrijirea medicală S. S. trebuie preluate de spitale sau trecute asupra pacienţilor care plătesc şi asupra companiilor lor de asigurare. Oamenii pot amâna sau pot merge fără ca o asigurare medicală să fie necesară sau să li se poată refuza îngrijirea medicală de către spitale şi medici. se situează cu mult în urma altor naţiuni în ceea ce priveşte măsurile cheie pentru sănătatea poporului său.U. care ar fi trebuit să finanţeze această acoperire. pentru medic. Chiar şi oamenii care au asigurare medicală au adesea motive să se teamă că nu vor mai fi acoperiţi. îngrijiri stomatologice sau de rutină sau pentru îngrijiri medicale pe termen lung şi boli catastrofice. S. care s-au opus supraîncărcării celor înscrişi în Medicare (cei vârstnici).A. mai întâi. inclusiv îngrijiri medicale pentru veterani. cheltuieste peste 12% din PIB pentru îngrijire medicală. dacă ar fi fost forţaţi să plătească ei înşişi.A.U. mai mult decât oricare altă naţiune industrializată. Aparent.A. atrăgând cercetători din toată lumea.

Agentii de asigurare privaţi au negociat reduceri cu grupuri de medici şi cu spitale (aşa-numitele "organizaţii preferenţiale") şi au implementat reguli de conduită pentru medici pentru când anume pacienţii trebuie sau nu să primească îngrijiri medicale costisitoare (aşa-numita "îngrijire dirijată"). Progresul în tehnologia medicală a produs echipamente elaborate şi costisitoare.A. pentru ca îngrijirea în sanatorii să fie plătită de contribuabili.m. Fiecare individ. ei vor cele mai avansate diagnostice şi facilităţi pentru pacienţii lor. Anumite plăţi ale terţei părţi.U. Nici o constrângere asupra costurilor. considerând că viaţa sa e în joc. toate costurile sunt eliminate. Prin urmare. Aşa că grupuri de cetăţeni vârstnici au făcut un lobby puternic. transplant de organe – spitalizări lungi. Ameninţarea cu procesul forţează doctorii să practice o "medicină defensivă" – să ceară teste şi consultaţii multiple.a. au recurs la eforturi serioase pentru a controla costurile.ameninţă averea şi moştenirea copiilor lor. O expansiune inutilă a facilităţilor spitalelor din toată ţara a contribuit. încă un test. dar mai există şi alte cauze. cea mai constantă îngrijire şi cel mai avansat tratament. decât să rişti să ajungi la proces. atât din partea celor care îngrijesc. încă o terapie. Nici un sistem de îngrijire medicală nu poate oferi atât cât ar cheltui oamenii. întotdeauna e mai uşor să comanzi mai multe teste şi proceduri. în general. pentru pacienţi. Există puţine constrângeri impuse preţurilor de către medici sau pacienţi când aceştia ştiu că "o terţă parte" va plăti nota. atât pacienţii. vizite medicale frecvente ş. prin Medicare. cât şi guvernul. cât şi medicii. Niciodată nu va fi suficientă pentru a satisface cererile nelimitate ale fiecărui individ din societate. Diferite eforturi au fost făcute pentru a preveni creşterea costurilor. Îngrijirea medicală e o resursă insuficientă. va dori cea mai minuţioasă analiză. Făcând faţă costurilor medicale. la ineficienţă. scanări CAT. iar doctorii nu au nimic care să-i determine să economisească. Atât asigurările private. Spitalele au investit puternic în aceste echipamente şi trebuie să le folosească cât mai des posibil. Cu o cerere potenţial nelimitată. îngrijirea medicală trebuie raţionalizată cumva. Orice încercare din partea medicului de a limita testele şi tratamentele e ameninţată de posibilitatea unui proces juridic pentru îngrijire necorespunzătoare. mai ales atunci când e plătită de asigurările private sau publice. În situaţia neasistenţei într-o situaţie medicală – şi întotdeauna există o anumită neasistenţă – medicii pot întotdeauna găsi încă ceva de analizat: încă o consultaţie. tratamente extraordinare – dializă renală. Costurile medicale s-au triplat în ultimii 10 ani.d. fără unele limite. ridică costul îngrijirii medicale. cât şi din partea pacienţilor. Aşa că. Poliţele de asigurare privată care acoperă îngrijirea pe termen lung se spune că sunt prea scumpe. Plătitori ca terţă parte. Guvernul a înlocuit plăţile pentru spitale prin . Costurile îngrijirilor medicale în S. Reglementările lor de control al costului şi restricţiile au creat un munte de formulare pentru medici şi spitale şi au cauzat frustrare şi furie. Sistemul încurajează furnizarea de teste şi servicii inutile. Cheltuielile medicale totale depăşesc 12% din PIB. din partea guvernului sau a asigurărilor private au contribuit la această inflaţie. îngrijiri îndelungate. fiecare pacient şi fiecare doctor poate cere cele mai elaborate proceduri de diagnosticare (muncă de laborator extensivă. de asemenea. au crescut mult mai repede decât preţurile. Pacientul vrea ce e mai bun – la fel şi doctorul. consultaţii de specialitate. aceste eforturi nu au avut mare succes în limitarea costurilor medicale totale. Medicii pregătiţi în proceduri şi tehnici înalt specializate doresc să le folosească. pentru a verifica cea mai vagă posibilitate medicală. Inflaţia îngrijirilor medicale. Dacă îngrijirea medicală nelimitată e privită ca un drept şi.

patronii şi alţii vor plăti primele de asigurare alianţei lor. Strategiile de reformă a îngrijirii medicale Reforma îngrijirii medicale se centrează pe două probleme majore: costurile controlate şi lărgirea accesului. Agentii de asigurare guvernamentali sau privaţi au încurajat expansiunea organizaţiilor de menţinere a sănătăţii (HMOs). pentru ca firmele şi persoanele să cumpere în comun îngrijiri medicale de la HMOs. Doctorii şi spitalele afirmă că costurile administrative impuse de aceste măsuri de control al costurilor.000 de angajaţi vor putea să-şi cumpere direct propriile îngrijiri medicale.Medicaid. Anumite costuri ale îngrijirii medicale au continuat să crească. clinici şi alte grupuri de medici. Dar planul Clinton lasă programul intact din punct de vedere politic. Beneficii. depăşesc cu mult economiile făcute. neasiguraţi şi eliminarea lipsurilor în acoperire necesită o creştere a costurilor chiar şi atunci când scopul central al reformei e reducerea costurilor îngrijirilor medicale totale. Patronii vor plăti 80% din costurile asigurării pentru angajaţii lor şi pentru familiile acestora.m. Companiile cu mai mult de 5. Se ajunge mai uşor la o înţelegere asupra acestor scopuri generale ale politicii medicale decât asupra unor detalii specifice. Dacă această tendinţă reflectă eşecul eforturilor de controlare a costurilor sau întărirea forţelor care cresc costurile. Angajaţii. la apariţia unui munte de formulare pentru medici şi spitale şi adesea determină frustrarea şi furia medicilor şi a pacienţilor. bazate pe costurile atrase cu plata unor onorarii fixe pe diagnosticări primare şi secundare în momentul admiterii (grup relativ la diagnostic sau sistemul DRG). alianţele vor tinde să aleagă HMOs. Medicare pentru vârstnici. Majoritatea medicilor vor sfârşi prin a deveni angajaţii acestor organizaţii.9% din salar. în prezent. Pacienţi şi medici. Toţi cetăţenii şi rezidenţii legal vor primi asigurare medicală. iar Medicaid va plăti asigurările pentru săraci. până la 7. prin lărgirea accesului şi controlarea costurilor. Patronii mici (cu 15 sau mai puţini angajaţi) vor plăti rate reduse. planul va stabili alianţele de cumpărare a îngrijirii medicale din ţară. care va fi fixată de state. Aceste probleme sunt legate între ele: lărgirea accesului americanilor care sunt. nu este încă prea clar. sanatorii ş. Încorporând noţiunea de "competiţie dirijată". care promit să furnizeze o listă stipulată de servicii pentru pacienţi pentru o taxă fixă şi care pot furniza îngrijire la un cost total inferior faţă de cel al altor furnizori. Evident este că plătitorii publici sau privaţi consideră costurile îngrijirii medicale din ce în ce mai împovărătoare şi adesea insuportabile. Se aşteaptă ca puterea de negociere a alianţelor să forţeze furnizorii îngrijirii medicale să ofere îngrijiri ieftine şi de calitate. Planul Clinton de îngrijire medicală. grupuri de medici. Elementele cheie ale planului Clinton sunt: Alianţe pentru sănătate.a. Deşi serviciile medicale cu plată nu vor fi complet eliminate. spitale. În campania electorală preşedintele Clinton a promis reforma sistemului naţional de îngrijire medicală. Subvenţiile guvernamentale vor fi disponibile pentru muncitorii cu salarii mici şi pentru şomeri. toate "condiţiile preexistente" vor fi acoperite. Consumatorii vor avea de ales între planurile de îngrijire medicală . Aceste eforturi duc totuşi. După luni de studiu ale unui comitet condus de prima doamnă – Hillary Rodham Clinton – s-a găsit un plan elaborat de restructurare completă a sistemului naţional de îngrijire medicală. care cer preţuri mai mici.d. Nimeni nu o va pierde la schimbarea slujbei sau dacă devine şomer.

deşi estimările acestor economii sunt foarte nesigure şi controversate. Probabil că alianţele se vor încadra în aceste limite prin negocierea cu furnizorii. Costuri. susţinerea e mai puternică la medicii care pot beneficia de pe urma planului – medicii de familie generalişti – şi mai slabă la cei care pot pierde – medicii generalişti. în special cei cu firme mici. ca şi programelor care nu lasă pacientul să-şi aleagă medicul. Partea de costuri ce revine guvernului trebuie să vină din "economiile" din Medicare şi Medicaid.000$ pentru o familie. Companiile de medicamente vor ca medicamentele prescrise să fie plătite. inclusiv acoperirea costului medicamentelor. opticienii şi stomatologii vor toţi acoperirea propriilor servicii.9% din salar. Organizaţiile de menţinere a sănătăţii şi organizaţiile preferenţiale se aşteaptă să câştige de pe urma reformei. terapiştii. În plus. dar se opun controlului preţului medicamentelor. Se aşteaptă ca pentru asigurarea unei familii costurile iniţiale să ajungă la 3. tratamente pentru bolnavii psihici sau pentru dependenţii de droguri sau alcool. inclusiv avortul.600$ pe an. poate hotărând ce tipuri de servicii trebuie eliminate pentru a se încadra în buget. În partea celor ieftine nu vor exista deducţii şi o vizită la medic va costa doar 10$. Dar dacă se alege consultarea unui medic care nu e pe listă. Aceia care asigură deja asigurări medicale pentru angajaţii lor nu vor înregistra o creştere mare. dar se teme de extinderea Medicare într-un sistem mai mare. Spitalele vor ca toţi pacienţii să fie asiguraţi. Specialiştii medicali şi producătorii tehnologiei medicale pot pierde în urma propunerii supravegherii îngrijirii medicale. droguri şi arme. 40% din onorariu va trebui plătit de pacienţi. consilierii dependenţelor de alcool şi droguri. Un nou comitet al îngrijirii medicale va fixa un buget pentru îngrijiri medicale pe plan naţional şi apoi va aloca sumele pentru alianţele pentru sănătate din ţară. dar cei care nu o fac vor fi confruntaţi cu poveri substanţiale. se tem de costurile suplimentare. Teoretic. administraţia Clinton intenţionează să sporească impozitele "pe păcate" – impozite pe alcool. Psihiatrii. costurile achitate personal vor fi limitate la 1. toate serviciile legate de sarcină. tratamente stomatologice şi ochelari pentru copii. ochelarilor.* * * * * * * * * ieftine şi cele scumpe. Conţinutul costurilor. dar se opun programărilor plătite de guvern. Planurile scumpe vor plăti 20% din onorariul doctorilor care nu sunt în reţea. Toţi consumatorii vor fi protejaţi împotriva costurilor medicale catastrofale. În general. Grupurile de veterani vor să păstreze Administraţia Veteranilor (VA) separată în spitale şi servicii medicale Oponenţii dreptului la avort sunt gata să se bată pentru a preveni . Medicii se opun controlului preţurilor şi tratamentelor direcţionate. terapie fizică şi profesională. îngrijirii stomatologice şi în sanatorii. psihologii. vaccinuri pentru copii şi consultaţii pentru sugari. cu o limită de 7. diferite controale preventive. Strategiile de reformă raţionale se confruntă întotdeauna cu încrederea grupurilor politice şi cu bătăliile grupurilor de interes asupra detaliilor reformei îngrijirii medicale. Lobby-ul puternic al vârstnicilor vrea beneficii suplimentare. inclusiv medicamente transmise. Provocarea grupului de interes. ortopezii.500$ pe an pentru indivizi şi la 3. oricine are o miză economică în reorganizarea sistemului naţional de îngrijire medicală: Patronii. Majoritatea patronilor vor plăti 80% din prime. Planul se mândreşte cu beneficii "elaborate". Majoritatea costurilor planului vor fi plătite de patroni.

Acoperirea universală de către un singur plătitor ar necesita impozite majorate. Raza de acoperire extinsă a asigurărilor pentru săraci ar necesita impozite adiţionale. un astfel de plan ar extinde Medicare. neasiguraţi şi unele firme mici. Planurile accesului liber nu garantează acoperirea universală. Planul se mândreşte cu simplicitate. planuri cu un singur plătitor. ci garantează asigurări oricui doreşte să le cumpere. dar nu hotărăsc ca muncitorii să se alăture alianţelor de cumpărare a îngrijirii medicale finanţate de guvern. plătit din sporirea impozitelor. în care guvernul ar furniza asigurări medicale pentru toţi americanii pe baza unui plan naţional unic. care nu au asigurare. dar cer companiilor de asigurare să-i accepte pe toţi care fac cerere şi să extindă Medicaid şi asupra muncitorilor neasiguraţi sau cu salarii mici. Planul accesului liber. Planurile cu un singur plătitor. Nimeni nu va fi forţat să compere asigurări şi patronii pot să nu fie obligaţi să asigure angajaţii. Conservatorii au fost îngrijoraţi de propunerile care cereau guvernului federal să preia sistemul de îngrijire medicală al naţiunii. Unele planuri bazate pe patroni seamănă cu propunerea preşedintelui Clinton. Liberalii au cerut insistent în Congres un sistem de îngrijire medicală asemănător celui canadian. Planuri bazate pe patroni. De fapt. Aceştia nu cred că sistemul e în "criză" şi cred că problemele actuale din domeniul sănătăţii pot fi rezolvate prin reforme modeste. economii în costurile administrative pentru asigurări multiple şi control federal direct asupra preţurilor de plătit pentru spitalizare. combinate cu subvenţii guvernamentale pentru a plăti costurile de asigurare pentru oamenii care trăiesc sub limita sărăciei şi pentru a ajuta pe alţii în cumpărarea de asigurări.acoperirea naţională de la includerea acestor proceduri. Moderaţii din Congres au susţinut acoperirea universală prin asigurări bazate pe patroni pentru majoritatea muncitorilor. Angajaţii cu salarii minime. Adesea aceste planuri au renunţat la ideea preşedintelui Clinton – aceea a unui Consiliu Naţional care să supravegheze costurile naţionale ale îngrijirii medicale. dar cer patronilor să plătească 80% sau mai mult din costul asigurării angajatului şi oferă subvenţii guvernamentale pentru săraci. care cer guvernului federal să impună impozite pe asigurările medicale şi să administreze direct beneficiile îngrijirii medicale pentru toţi. planuri de asigurare medicală universale. Strategii alternative de îngrijire medicală Alternativele de reformă ale planului Clinton pot fi grupate în trei categorii: 1). planuri cu acces liber care mandatează acoperirea tuturor persoanelor. care elimină alianţele de cumpărare. pot intra în Medicaid la o rată . companiilor de asigurare să renunţe sau să respingă oamenii cu situaţii medicale costisitoare sau să le ceară preţuri prea mari. pentru toată lumea. Aceste planuri interzic. Dar aceste taxe nu cresc prea mult venitul şi înţelegerea relativă la finanţarea reformei îngrijirilor medicale nu pare să se atingă uşor sau repede. Deşi sondajele arată că majoritatea americanilor sunt dispuşi să plătească impozite mai mari pentru îngrijiri medicale mai complexe. mulţi sunt dornici să vadă doar sporiri ale impozitelor pe "păcate". şi 3). Ei au afirmat că majoritatea americanilor sunt satisfăcuţi cu propriile asigurări. servicii medicale şi medicamente. în timp ce mulţi suporteri ai dreptului la avort afirmă că acestea trebuie incluse. 2). promotorii au avut dispute relativ la cel mai bun mod de realizare a acestei acoperiri. în general. acum disponibil doar bătrânilor.

se pare că există probleme insurmontabile în elaborarea unei politici complet raţionale: Definiţii contrastante ale sărăciei constituie un obstacol în calea politicii raţionale. 3. Cele mai mari programe de bunăstare. dezintegrarea familiei tradiţionale soţ-soţie e strâns asociată cu sărăcia. între 12 şi 14% di populaţie a rămas sub linia oficială a sărăciei. SSI este plătit din veniturile din impozitele generale şi beneficiarii trebuie să dovedească faptul că au probleme. în absenţa ajutorului guvernamental. cel puţin. Rezumat O abordare raţională a politicii ajutorului social necesită o definiţie clară a obiectivelor. cu diferite programe băneşti şi de bunuri. 6. uneori. Obiectivul major în politica sănătăţii naţionale nu a fost niciodată clar definit. 2. rata dependenţei va creşte aşa încât va deveni tot mai dificil pentru muncitori să-i susţină pe pensionari. În ce măsură programele guvernamentale încurajează dependenţa socială şi diminuează perspectivele pe termen lung ale săracilor? Conceptul asigurării sociale a fost elaborat ca o strategie preventivă pentru a asigura oamenii împotriva pericolelor. Este 1. relaxarea cerinţelor pentru eligibilitate pentru ajutor. Totuşi. mai important. cu dezvoltarea programelor Marii Societăţi. orbi şi handicapaţi. după anul 2000. moartea capului familiei sau handicapul fizic. Strategiile "raţionale" produc. Guvernul federal mai oferă şi asistenţă statelor pentru programul AFDC. pentru a nu încuraja destrămarea lor? Politicile guvernamentale pentru ajutor social pot fi o cauză semnificativă a sărăciei. Sărăcia în America s-a diminuat treptat. (În prezent indivizii nu au deducţie). odată cu bătrâneţea. 8. dezvoltarea strategiilor alternative pentru realizare acestora. Astăzi. Cum poate guvernul elabora o politică raţională pentru a păstra familiile unite sau. Costurile vor fi diminuate prin mandatarea adoptării formelor de rambursare uniformă şi. . Explicaţiile contrastante ale sărăciei fac dificilă formularea unei politici raţionale. Programul SSI furnizează plăţi directe în bani pentru bătrâni. prin reformarea legilor pentru incompetenţă medicală şi limitarea daunelor pentru "durere şi suferinţă". Dar "fondul de rezervă" al asistenţei sociale rămâne doar o idee. Dar. indiferent de condiţiile preexistente. care apoi. fiecare generaţie de muncitori trebuie să plătească beneficiile pentru fiecare generaţie de pensionari. pe măsură ce tot mai mulţi oameni devin dependenţi de guvern. Companiile de asigurare vor trebui să ofere asigurări pe care să şi le poată permite toţi. Recent. o comparaţie atentă şi o cântărire a costurilor şi beneficiilor fiecăruia.redusă. Oare sărăcia e un produs al lipsei de cunoştinţe. Sursele oficiale guvernamentale definesc sărăcia în termeni de sume minime de dolari necesare existenţi. Sărăcia latentă se referă la oameni care s-ar situa sub limita sărăciei. Ca program pentru bunăstare. vor fi deductibile din impozite. Dezinstituţionalizarea bolnavilor psihici şi scoaterea din ilegalitate a drogării în public au determinat apariţia multor persoane fără locuinţă. Costurile asigurărilor pentru acoperirea de bază. în bunuri sunt programul federal de tichete de masă şi programele Medicaid. cât şi pentru patroni. 5. pentru ajutor social şi cu creşterea rapidă a cheltuielilor pentru ajutor social în anii '70. atât pentru indiviz. 4. 7. consecinţe neintenţionate. calificare şi pregătire? Sau a recesiunii şi şomajului? Sau a culturii sărăciei? Desigur. E adesea dificil de ajuns la aceşti oameni prin programe convenţionale de ajutor social. Guvernul federal urmează şi o strategie alternativă în ajutorarea săracilor. Sărăcia latentă a crescut în ultimii 25 de ani.

Inflaţia costurilor îngrijirii medicale e o povară crescândă atât pentru guvern cât şi pentru patroni. mulţi alţi americani se îngrijorează pentru pierderea asigurării în caz de şomaj sau de schimbare a muncii. 10. împreună cu asigurările private şi furnizate de patroni.U. alocă mai multe resurse sănătăţii decât alte democraţii avansate şi totuşi se situează cu mult în urma altor naţiuni în măsurile obişnuite pentru sănătatea cetăţenilor săi. Dar aproximativ 15%. e ameninţată de cereri multiple din partea grupurilor de interes.A. nu au asigurare medicală. Medicare pentru vârstnici şi Medicaid pentru săraci. Administraţia Clinton a ales restructurarea sistemului naţional de îngrijire medicală şi nu folosirea unor reforme incrementale modeste. eforturile de prevenire pentru a schimba obiceiurile oamenilor şi stilul de viaţă pot îmbunătăţi sănătatea mai bine decât orice altceva. oare o bună sănătate. Dar reforma elaborată. raţională. garantează accesul la îngrijire medicală pentru aproximativ 85% din populaţie. Reforma îngrijirii medicale se centrează pe două scopuri conflictuale – acces extins tuturor americanilor.9. concomitent cu controlarea costurilor. inclusiv mulţi muncitori şi familiile lor. definită prin rate scăzute ale mortalităţii. mai puţine boli şi o viaţă mai lungă? Sau este accesul la o bună îngrijire medicală? Dacă o sănătate bună este obiectivul. S. 11. .

să reducă numărul accidentelor. “’riting” and “’rithmetic”) (citit. înscrierile în aceste şcoli au culminat în anii ’70. Altfel spus. administratori şcolari. după un uşor declin în anii ’80 (vezi fig. scris. să ofere diferite forme de recreaţie şi distracţie (jocuri de fotbal. Vom mai descrie şi structura luării deciziilor în educaţie şi multiplele puncte care rezultă din accesul în grup într-un sistem de învăţământ fragmentat federal . formaţii. Vom observa cum atât interesele rasiale cât şi cele de grup sunt mobilizate în elaborarea politicii învăţământului şi vom observa importanţa rezolvării conflictului de grup în dezvoltarea politicii învăţământului. care sau oprit în anii ’80. învăţând copiii să fie buni şoferi.a. aproape toate problemele naţiunii sunt reflectate în cerinţele plasate asupra şcolilor naţionale şi. coruri. Bătălia pentru elementele de bază Grupuri de cetăţeni interesaţi de educaţie – părinţi. aritmetică) prin întărirea standardelor minime cu . timpul acela a trecut. să pună capăt malnutriţiei şi foamei prin prânzuri şcolare şi programe de distribuire a laptelui. să lupte cu abuzul de droguri şi să educe copii pentru viaţa sexuală. Astăzi şcolile trebuie să facă mai multe lucruri: să inspire patriotism şi să facă buni cetăţeni. contribuabili şi patroni – i-au confruntat pe cei de profesie – administratori şcolari.). Politica învăţământului afectează o mare varietate de interese şi stimulează o mare parte a activităţii de grup. 6-1). Astăzi. membri ai consiliului de conducere. Astăzi aproximativ 15 milioane de studenţi sunt înscrişi în institute de învăţământ superior – colegii ale comunităţii. Dacă vreodată a existat un timp în care de la şcoli se aşteaptă doar combaterea ignoranţei şi analfabetismului. Vom descrie interesele majore implicate în politica federală de învăţământ şi vom examina cauzele constituţionale şi politicile care se ocupă de religie în şcolile publice. să lupte cu bolile şi sănătatea proastă prin educaţie fizică şi chiar tratamente medicale. aproximativ 50 de milioane de elevi urmează şcoli gimnaziale şi licee – din care 44 de milioane la şcoli de stat şi 6 milioane la şcoli particulare.local.Capitolul 6 EDUCAŢIA Lupta grupurilor Scopuri multiple în politica învăţământului Probabil cea mai recomandată "soluţie" pentru problemele cu care se confruntă societatea americană este o şcolarizare mai lungă şi mai bună. Opinia publică e puternic în favoarea predării celor “celor trei R” (“reading”. autorităţi ale învăţământului de stat şi sindicatele profesorilor – cu problema vitală a ceea ce trebuie predat în şcolile publice. În final. Vom examina marile categorii de grupuri interes . colegii şi universităţi. să elimine şomajul prin pregătirea elevilor pentru profesiile viitoare. aspiraţii şi un sens al identităţii copiilor dezavantajaţi. să reducă conflictul în societate învăţând copii să se înţeleagă unii cu alţii şi să se adapteze vieţii în grup.de stat . să furnizeze valori.profesori. Generaţia exploziei de copii a pus la grea încercare şcolile naţionale în anii ’60. Înscrierile în colegii şi universităţi. Putem observa ca rezultat. desigur.d. aceste cereri sunt adesea conflictuale. contribuabili. vom discuta guvernarea şi finanţarea educaţiei publice superioare – investiţia naţională în colegiile şi universităţile de stat. că înscrierile totale în şcolile elementare şi gimnaziale cresc din nou. părinţi – implicate în politica învăţământului la nivel local. cresc din nou.m. să acţioneze ca tutori ai adolescenţilor pe care nu-i interesează şcoala dar cărora nu le permitem să lucreze sau să umble pe străzi nesupravegheaţi. majorete ş.

mai ales la Testul Aptitudinilor Şcolare (SAT). Şcolile publice din comunitate ar trebui să folosească programele de testare naţionale standard pentru a măsura realizările şcolare ale elevilor. îmbogăţirea culturală. ca probă a eşecului şcolilor în predarea celor trei R. ei au atribuito unei accentuări a elementelor de bază şi a testelor standardizate (vezi tab.. Controversa asupra performanţelor SAT. Tab. Media tuturor studenţilor Medii pe grupuri An Limbă Matematică Rezultate combinate 1963 478 502 Negri 1978 1993 1965 473 498 Mexicani-americani 686 741 772 802 1970 460 488 Albi 931 938 .teste şi chiar prin testarea profesorilor pentru verificarea cunoştinţelor lor. cerut în multe colegii şi universităţi. 6-2. înainte de a putea profesa în şcolile publice. ca şi în Japonia (vezi tab. Profesorii ar trebui să dea un test standard din materiile pe care le vor preda. Părinţii sunt mai puţin entuziaşti decât profesorii privitor la creşterea emoţională. 6-1).A. “înţelegerea cu alţii”. proporţii tot mai mari de studenţi dădeau testul – studenţi care. criticii educaţiei publice moderne au citat rezultatele scăzute la testele standard. 6-2). 6-1. Opinia publică asupra standardelor şcolare Favora bile Aţi favoriza sau v-aţi opune unei accentuări a predării elementelor de bază? Toţi elevii trebuie să dea un test de bază standardizat înainte de a absolvi. Performanţele SAT au scăzut puternic în anii ’60 şi ’70. cea mai mare îmbunătăţire a apărut printre elevii negri şi hispanici. Toţi elevii din licee trebuie să dea un examen naţional standard pentru a obţine o diplomă. Când a fost observată o încetare a declinului în 1982. 98% Da 79% Da 90% 77% 72% e 2% Nu 21% Nu 10% 14% 21% Contrar Rezultatele s-au menţinut mai mult sau mai puţin constante în ultimul deceniu. Tab. În timpul anilor de declin ai rezultatelor. ei au presat pentru o întoarcere la elemente de bază.U. în trecut. buni cetăţeni” şi alte programe de educaţie “inovative”. Vreme de mulţi ani. Totuşi probabil că schimbările în rezultatele obţinute depindeau de numărul de studenţi care au dat testul. Controversa asupra testului SAT. Într-adevăr există un suport puternic pentru testele naţionale standardizate pentru toţi elevii S. chiar şi atunci când cheltuielile pentru educaţia fiecărui copil au crescut şi a fost iniţiat şi ajutorul federal pentru învăţământ. Criticii afirmau că naţiunea dă bani unui sistem de învăţământ falit. “exprimarea. nu se gândeau la colegii şi ale căror rezultate la teste nu erau pe măsura celor ale unui grup mai mic de studenţi care se pregăteau pentru colegii. imaginea de sine.

niciodată primii declinuri marcate în realizările elevilor în ultimii 20 de ani înscrieri tot mai puţine în licee la cursurile de ştiinţe. Recomandările comisiei au fixat programul pentru dezbaterile din politica învăţământului. aproximativ jumătate din state cer elevilor să dea un test de competenţă minimă pentru a primi o diplomă de . 3 ani pentru matematică. Proeminenţa noastră. condus. reducând timpul pentru materiile teoretice lipsa de profesori de matematică şi ştiinţe. începând din şcoala elementară teste standard pentru rezultatele la toate aceste materii mai multe teme. 3 ani pentru ştiinţele sociale şi o jumătate de an de informatică în licee între 4 şi 6 ani de studiu al unei limbi străine. Comisia a citat următoarele dovezi pentru declinul naţional al realizărilor în educaţie: comparaţii internaţionale ale realizărilor elevilor din ţările industrializate adesea situează elevii americani ultimii. Printre multele recomandări se numără: predarea pentru minimum 4 ani a englezei. o zi de şcoală de 7 ore şi între 200 şi 220 de zile de şcoală pe an note adecvate şi teste standard pentru promovare şi absolvire salarii “bazate pe realizări “ pentru profesori şi premii pentru învăţământul superior Testarea. ştiinţă şi inovaţie tehnologică este depăşită de competitori în toată lumea… Dacă o putere neprietenoasă ar fi încercat să impună în America performanţele mediocre în educaţie care există azi. în ciuda rezultatelor slabe recrutarea noilor profesori dintre absolvenţii de colegii cu note mici concentrarea burselor colegiale pentru viitorii profesori în cursurile practice. poate am fi privit acest lucru ca pe o provocare la război”. În prezent. pentru educaţia de remediu. odată necontestată. “Naţiunea noastră e în pericol. Aceste teste pot fi folosite pentru diagnosticarea necesităţilor. rezultate minime pot fi cerute pentru promovare sau absolvire. în comerţ. sănătate şi de recreaţie o cantitate tot mai mică de teme de casă note tot mai mari. industrie. intitulat “O Naţiune în Pericol”. matematică şi limbi străine şi înscrieri sporite la orele de gospodărie. cerând testare pentru competenţă minimă (examinări MCT) în şcoli. Mişcarea populară pentru reforma “întoarcerii la baze” în învăţământ a fost impulsionată de în raport influent al Comisiei Naţionale pentru Excelenţa în Educaţie.1975 1980 1981 1982 1985 1989 1990 1991 1992 1993 437 424 424 426 431 427 424 422 423 424 473 466 466 467 475 476 476 474 476 478 O naţiune în pericol. căsătorie. Multe legislaturi de stat au răspuns la raportul comisiei şi la cererea pentru realizări superioare în domeniile de bază.

Testarea profesorilor. planurile plaţilor pe merit au dus la apariţia unei mai vechi întrebări: Ce înseamnă a preda bine? Grupurile educaţionale . faţă de procentul de albi. Ei mai afirmă că nu există criterii obiective pentru determinarea “meritelor” în predare. Astăzi doar puţine state au adoptat testele pentru profesori. cunoştinţe de clasa a VIII-a sau a IXa. Plata pe merit. profesoratul atrăgea mulţi oameni foarte capabili. poate fi privit ca o formă de discriminare. de vreme ce timp şi oportunităţi suficiente au fost oferite tuturor studenţilor pentru a se pregăti pentru examene.absolvire a liceului. chiar şi cu salarii mici. evoluţia lor în clasă. Grupuri ale educatorilor profesionişti ţ-au opus testelor de competenţă pentru profesori. Desigur. Dar cea mai fermă opoziţie la MCT a venit din partea liderilor minorităţilor care au afirmat că testele fac discriminări rasiale. Recomandarea comisiei de a adopta salarii pe merit oferă o opţiune mai puţin costisitoare dar care promite răsplătirea profesorilor buni. Ideal. cere profesorilor să petreacă mai mult timp la pregătirea elevilor pentru teste decât la pregătirea lor pentru viaţa de după absolvire. Totuşi. Plată şi recrutare. Refuzând unui număr disproporţionat de negri o diplomă. Mari numere de profesori testaţi nu au putut trece testul. salariile după merit ajută la reţinerea profesorilor excepţionali şi la răsplătirea educaţiei de calitate fără să răsplătească mediocritatea prin creşteri generale (în toată ţara) a salariilor profesorilor. Profesorii au fost mai puţin entuziasmaţi de teste decât grupurile de cetăţeni şi autorităţile locale. LSAT şi alte examene naţionale standard) oferă o Examinare Naţională a Profesorilor (NTE). de obicei. Pe scurt. dar rezultatele au fost îngrijorătoare. ca şi izolarea rasială în şcoli. GRE. afirmând că testele standard nu pot măsura competenţa în clasă. ridicând din nou problema echităţii rasiale în testări. Adică. cu adevărat. Dar astăzi. până azi tribunalele federale au refuzat să decidă că MCT este discriminator. Dar profesorii se tem că salariile pe merit vor deveni un substituent pentru salarii adecvate pentru profesori. Puţine state sunt dispuse sau capabile să ridice salariile profesorilor la nivelul meritelor lor. care măsoară cunoştinţele de bază şi cunoştinţele în matematică. cu lărgirea oportunităţilor pentru femei. Serviciul de Testare Educaţională (care pregăteşte SAT. Comisia a observat că rezultatele medii SAT ale specializărilor în educaţie erau mai mici decât cele ale altor studenţi. când femeile erau excluse din multe alte posturi. Rezultatele medii ale elevilor negri sunt adesea mai mici decât cele ale elevilor albi şi un mare procent de negri sunt împiedicaţi să promoveze şi să absolvească. Salariile iniţiale medii pentru profesori sunt mai puţin de 75% din salariul iniţial al altor absolvenţi. alocarea plăţilor pe merit de către directori şi supraintendenţi e atacată ca arbitrară. În trecut. Profesorii au arătat că MCT conduce la o educaţie limitată doar la teste şi nu la o mai largă pregătire pentru viaţă. O altă preocupare a Comisiei Naţionale pentru Excelenţă în Educaţie e inabilitatea profesiei de profesor de a atrage cei mai buni studenţi. Federaţia Americană a Profesorilor e dispusă să accepte testele de competenţă doar pentru profesorii noi. datorită eşecului la testele de bază. contribuie la diferenţele de rezultate la examene între albi şi negri. Anumiţi lideri negri au afirmat că discriminarea rasială în examinare. Asociaţia Educaţiei Naţionale s-a opus oricărei testări a profesorilor. Folosirea testelor elevilor şi a rezultatelor acestora ar însemna o penalizare a acelor profesori care au avut elevi mai slabi şi rezultatele profesorilor la teste nu măsoară. profesoratul nu mai poate atrage persoane foarte bine pregătite fără să ofere salarii competitive. Aceste teste cer.

dar e posibil de identificat un număr de grupuri politice care apar aproape peste tot. Sindicatele din învăţământ. cu atât mai sigur propunerile vor fi refuzate. cel mai mare grup (2. Numeric. Aceştia sunt selectaţi mai ales dintre părinţii implicaţi (adesea cu legături cu profesorii şi administratorii). Membrii comitetelor de conducere din şcoli constituie un alt grup important de actori în politica locală. DOE a fost creat în 1979. Aceste organizaţii bine stabilite duc de multă vreme bătălii în tribunalele federale pe tema segregării şi a altor probleme rasiale din şcoli (vezi Cap. Într-adevăr. Poate e mai interesantă concluzia că cu cât numărul alegătorilor într-un referendum şcolar e mai mare. religioase. Americanii Uniţi pentru Separarea Bisericii de Stat şi Uniunea Libertăţilor Civile Americane ţ-au implicat în politica învăţământului. 3). Educatorii de profesie. Educatorii de profesie pot fi împărţiţi în cel puţin trei grupuri distincte. Rezultatele voturilor la obligaţiunile şcolare şi alegerile pentru impozite demonstrează lipsa de interes în problemele şcolare. Mai întâi. Politicile şcolare la nivel local diferă de la o comunitate la alta. precum şi la cele la alte ramuri executive sunt importante. mai ales al supraintendenţilor din şcoli. inovaţii educaţionale difuze şi ideologii pentru fiecare generaţie de profesori. cel mai bun mod de a pierde la referendumul şcolar e obţinerea unei prezenţe mari. AFT are mai putini membri. Acestea au închis şcoli pentru a forţa concesiuni din partea supraintendenţilor. grupuri ca Asociaţia Naţională pentru Avansarea Persoanelor de Culoare (NNACP). rasiale. pentru rugăciuni şi cititul Bibliei în şcoli şi pentru finanţarea şcolilor religioase (vezi mai jos). muncii. .Activitatea grupurilor de interes include multe organizaţii ale drepturilor civile. Grupuri religioase şi rasiale. dar ca filieră a AFL – CIO poate cere asistenţă de la organizaţie. Majoritatea profesorilor naţionali sunt organizaţi fie în vechea şi marea Asociaţie Naţională a Educaţiei (NEA) cu 2 milioane de membri. membrilor consiliilor de conducere şi contribuabililor. ca şi grupuri educaţionale. Promotorii cheltuielilor şcolare sunt sfătuiţi să nu caute un număr mare de persoane. ca şi dintre liderii civici locali. În general. ci un electorat mai bine informat şi orientat înspre educaţie. Alegători şi contribuabili. Datorită apariţiilor frecvente ale problemelor rasiale şi religioase în educaţie. mai ales datorită promisiunii făcute în campania electorală de preşedintele Carter de a crea un departament separat pentru educaţie. micul grup de alegători care apar la alegerile şcolare. Acest grup are contacte cu departamentele de stat ale educaţiei. disciplina şcolară şi alte programe educaţionale.5 milioane) e format din profesori de şcoală. nu doar pentru salarii şi beneficii. NEA deţine un birou mare în Washington şi contribuie substanţial la candidaturile politice. Dar. În medie. probabil cel mai puternic grup e cel al administratorilor şcolari. Comitetele de conducere şcolare. dar activa Federaţie Americană a Profesorilor (AFT). Există unele dovezi că persoanele interesate de educaţie şi cu anumite cunoştinţe privitoare la activitatea şcolară tind să susţină educaţia mai mult decât cetăţenii mai puţin informaţi. Congresul Evreilor Americani. dar şi pentru condiţiile din clase. Conferinţa Educaţiei Catolice Naţionale. Lobby-urile ambelor grupuri la Congres Si la Casa Albă. Un al treilea grup constă în facultăţile din colegiile pentru profesori şi departamentele de educaţie din învăţământ. concentraţi în districtele şcolare din marile oraşe. mai ales cele la Departamentul Educaţiei (DOE). doar 25-35% din alegătorii eligibili se obosesc să voteze pentru alegerile şcolare. fie în mai mica. Ramurile de stat şi districtuale ale ambelor sindicate au obţinut un statut social de negociere în majoritatea statelor şi în marile districte şcolare. precum şi cerinţe pentru certificarea profesorilor în state.

4 Private 35. 3).7 25.5 36. problemele cu care şcolile erau confruntate – inovaţii în învăţământ.1 43. Grupurile religioase bazate pe comunitate activează adesea în numele restaurării valorilor morale tradiţionale în şcolile locale.7 2. critica cetăţenilor s-a centralizat asupra eşecului şcolilor de a preda deprinderile de bază – citit. Dar.Grupurile religioase bazate pe comunitate activează adesea în numele restaurării valorilor morale tradiţionale pe tema segregării şi a altor probleme rasiale din şcoli (vezi Cap.6 30.0 22.7 10. “Profesionalismul” care rezultă în educaţie vine în conflict direct cu noţiunea democratică a controlului poporului asupra şcolii. programe speciale de educaţie ş. pe măsură ce problemele şcolare au devenit tot mai complexe. Există puţine întâlniri ale comitetului de conducere care să nu conţină cel puţin câteva certuri între membrii comitetului şi supraintendent.4 24. scris şi aritmetică.3 9.5 33.8 De stat 31.9 Locale 2.5 23.6 Dar membrii comitetelor de conducere şi cetăţenii interesaţi consideră că un control popular al educaţiei e o componentă vitală a democraţiei.0 25. supraintendentul implementează doar politicile comitetului.4 43.6 53. Aceste probleme au ridicat următoarea întrebare – cine ar trebui să ne conducă şcolile. XIX. schimbări în programă. Surse ale Fondurilor pentru Educaţie în S.a. contabili şi consultanţi în educaţie şi. distribuirea contraceptivelor în şcoli şi predarea teoriei evoluţiei omului şi excluderea “creaţiei”.U. dar în practică îşi asumă o mare parte din elaborarea politicilor educaţionale. pentru rugăciuni şi cititul Bibliei în şcoli şi pentru finanţarea şcolilor religioase (vezi mai jos). Supraintendentul e un administrator permanent.d. care primeşte sfaturi de la avocaţi. care a apărut în sec. Şcolile ar trebui să răspundă nevoilor şi dorinţelor comunităţii.4 34.A.3 Altele (inclusiv cu taxă) 27.4 Educaţie Superioară Federale 6. Acesta a fost conceptul originar în educaţia publică americană.3 11.0 1990 9. Teoria democratică presupune că şcolile sunt instituţii publice care trebuie guvernate de membrii comunităţii prin reprezentanţii lor aleşi.9 5. Tab. 6-3.1 45. Cetăţeni versus profesionişti.4 Particulare 8.5 3.8 1980 7.4 Locale 40. Teoretic. care implică acceptarea sexului premarital.9 3. stabileşte programul pentru întâlnirile consiliilor de conducere. Educatorii de profesie susţin adesea ideea că “politica” nu trebuie implicată în educaţie.m. Printre problemele bine mediatizate din aceste lupte ale comunităţilor sun cursurile de educaţie sexuală.3 47. programe de milioane de dolari.3 40.6 De stat 27. arhitecţi.7 7. în general. Frecvent. profesorii sau cetăţenii interesaţi? . Aceasta înseamnă că membrii aleşi ai comitetului trebuie să intervină în deciziile privitoare la educaţie.3 7. Procentaj al cheltuielilor şcolare pe sursă 1960 1970 Elementare şi Gimnaziale Federale 3.3 8. În secolul XX supraintendentul şcolar şi asistenţii săi administrativi au exercitat tot mai mult control asupra operaţiilor şcolare zilnice.

În programul Ajutorului Ariilor cu Impact Federal. moralitatea şi cunoştinţele fiind necesare unei bune guvernări şi fericirii umanităţii. nu şi-a asumat niciodată un rol important în costul educaţiei. În timp ce Curtea Supremă a preluat conducerea în garantarea egalităţii rasiale în educaţie şi în separarea religiei de şcolile publice.U. Congresul a furnizat ajutor financiar districtelor şcolare locale şi de stat pentru a îmbunătăţi educaţia în domeniile ştiinţelor. Acestea sunt arii în care activitatea federală a creat o sporire substanţială în numărul înscrierilor în şcoli sau o reducere a surselor impozabile datorită proprietăţilor federale. Contribuabilii de stat şi locali au furnizat întotdeauna peste 90% din costurile învăţământului elementar şi gimnazial.A. În Actul Educaţiei Apărării Naţionale din 1958. matematicii şi limbilor străine. un spectator interesat în domeniul politicii învăţământului. în 1979 a fost creat un cabinet separat: Departamentul Educaţiei. Şcolile “atinse de sărăcie” erau principalii beneficiari ai ESEA.U.Vest din 1787.Rolul guvernului federal în educaţie Tradiţional. În faimoasa Ordonanţă de Nord . burse pentru studenţii absolvenţi şi fonduri pentru colegii – toate într-un efort de a îmbunătăţi pregătirea profesorilor în America. economie internă. educaţia în S. Actul Învăţământului Primar şi Gimnazial (ESEA) din 1965 a stabilit cel mai mare ajutor federal dat programului educaţiei. ESEA. permiţând şcolilor să ofere pregătire în agricultură. Dar în timp guvernele de stat şi-au asumat o responsabilitate tot mai mare în educaţia publică. Educaţia obligatorie a apărut în Massachussettes în 1852 şi a fost apoi adoptată de Mississippi în 1918.. început în 1950. Ca răspuns la succesul Uniunii Sovietice în lansarea primului satelit în spaţiu în 1957. Dacă oamenilor simpli li se dă dreptul de vot.A. Programe Naţionale de Hrană pentru Elevi au fost iniţiate în 1946.U. implicarea guvernului federal în educaţie e de lungă durată. În 1862 Actul Acordării de Terenuri Morrill oferea părţi din pământul federal fiecărui stat. Congresul era preocupat de faptul că sistemul de învăţământ american ar putea să nu ţină pasul cu celelalte naţiuni. cheltuielile federale pentru educaţie superioară n-au depăşit niciodată 10% din costurile totale. ci în formarea unei judecăţi personale prin educaţie.A. ei trebuie educaţi pentru aceasta. în special în ştiinţă şi tehnologie. şcolile şi mijloacele de educaţie trebuie să fie mereu încurajate”. Acestea au devenit cunoscute drept colegii cu teritoriu oferit. Dacă oamenii fac greşeli. primind materiale didactice şi cercetări şi pregătire profesională. au fost făcute donaţii în marfă şi lapte pentru prânzurile şcolare şi laptele era oferit atât în şcoli particulare. ajutorul federal era autorizat pentru ariile “cu impact federal” ale naţiunii. partea federală n-a depăşit niciodată 10% (vezi tab. Congresul a oferit terenuri pentru şcolile publice din noile teritorii şi a îndrumat generaţiile următoare să urmeze cu regularitate şcolile generale: “Religia. Cu toate acestea. Ajutorul federal iniţial. Congresul S. La fel. comerţ şi industrie. cât şi în şcoli publice. Primii democraţi credeau că cel mai sigur adăpost pentru puterile esenţiale ale societăţii se găseşte chiar în oameni. Congresul a mai stabilit şi un sistem de împrumuturi pentru elevi şi studenţi. În 1867 Congresul a stabilit un Birou al Învăţământului al S. a fost o responsabilitate a comunităţii. Guvernul federal rămâne. Aceasta înseamnă că educaţia publică trebuie să fie universală. în mare parte. Articolul 1 din ESEA (acum denumit capitolul 1) stabilea asistenţă . pentru construirea de colegii specializate în agricultură şi mecanică. remediul nu constă în retragerea puterii din mâinile lor. 6-3). Actul Smith – Hughes din 1917 a fixat primul program de ajutor federal în burse pentru a promova pregătirea profesională. gratuită şi obligatorie.

membri ai Congresului şi preşedinţi. Ridicarea nivelurilor rezultatelor şcolare ale tinerilor americani depinde mai puţin de cât de mult se cheltuieşte şi mai mult de cum se cheltuieşte. Într-adevăr. Comisia Naţională a Excelenţei în Educaţie a reafirmat că “autorităţile locale şi de stat. în burse-bloc. 63).U. va fi “curăţată” de droguri şi violenţă şi va oferi un .A. La începutul administraţiei Reagan. decât elevii care nu au fost pregătiţi. care au fost pregătiţi cu “Head Start”. credea că rolul guvernului federal ar trebui să se limiteze la consilierea statelor şi la stimularea şi încurajarea reformei învăţământului. Dar implicaţiile în învăţământ erau prea bine organizate în Congres pentru a permite ca DOE să fie dizolvat. În raportul “O Naţiune în Pericol”. inclusiv cu. inclusiv membrii consiliului de conducere.: Fiecare copil trebuie să înceapă şcoala gata pentru a învăţa. Ministrul educaţiei – William Bennett – (mai târziu coordonatorul principal al războiului cu drogurile al preşedintelui Bush). în timpul anilor în care ajutorul federal a crescut. Majoritatea reducerilor ajutorului federal pentru şcoli. chiar a propus abolirea DOE pentru a accentuat că educaţia trebuie să fie responsabilitatea guvernelor de stat şi locale şi nu a celor federale. inclusiv republicanul George Bush şi democratul Bill Clinton. după câţiva ani de şcoală. Cel mai popular program de ajutor federal dat educaţiei este “Head Start”. pentru a furniza o pregătire preşcolară specială pentru copiii dezavantajaţi. Stabilirea scopurilor educaţiei. Burse – bloc pentru educaţie. La un moment dat. Majoritatea valorii pregătirii “Head Start” dispare după câţiva ani de şcolarizare. rezultatele obţinute de elevi au scăzut (vezi tab. guvernatorii şi legislatorii au responsabilitatea primară de a finanţa şi conduce şcolile”. înainte ca aceştia să intre la grădiniţă sau în clasa întâi. să limiteze rolul guvernului federal în educaţie. Head Start. recomandate de preşedintele Reagan. Ajutorul Federal şi Calitatea Învăţământului. Aceste întâlniri au adus acordul general asupra unui set de scopuri ale educaţiei în S. Johnson în anii ’60. Preşedintele George Bush a organizat o serie de “întâlniri referitoare la educaţie” cu guvernatorii naţiunii. rezultatul poate fi descris ca fiind mixt. Studenţii din S. În timp.A. pe atunci guvernatorul de Arkansas. Cu toate acestea. prin administraţia sa. elevii dezavantajaţi. Scopul era să se ofere districtelor şcolare locale o mai mare libertate în folosirea ajutorului federal. Ajutorul pentru educaţie prevăzut în capitolul 1 a fost reţinut.A. în ciuda unei avalanşe de cercetări făcute de profesionişti pentru a dovedi valoarea programului. Fiecare adult american va şti să scrie şi să citească.financiară federală “agenţiilor locale de învăţământ care deservesc arii cu copii din familii cu venit mic” pentru programe “care contribuie mai ales la rezolvarea problemelor speciale ale copiilor lipsiţi de educaţie”. Fiecare şcoală din S. care au fost foarte bine mediatizate. Totuşi. s-a bucurat de o mare popularitate printre părinţi. Preşedintele Reagan a încercat. unice pentru state şi comunităţi. 6-2). Actul Îmbunătăţirii şi Consolidării Educaţiei din 1981 a consolidat ESEA şi alte programe de burse federale. Bill Clinton. “Head Start” rămâne foarte popular din punct de vedere politic. nu au rezultate mult mai bune. Rata absolvenţilor de liceu va spori cu cel puţin 90%. care a apărut din “Războiul împotriva sărăciei” al preşedintelui Lyndon B. E greu de demonstrat că ajutorul federal îmbunătăţeşte calitatea educaţiei în America. dar preşedintele a reuşit să limiteze creşterea procentului federal din finanţarea totală a educaţiei din naţiune (vezi tab. au fost restaurate de Congres.U. în cel mai bun caz. vor deveni primii din lume la matematică şi ştiinţe.U. dar o mai mare flexibilitate în folosirea lui a fost oferită autorităţilor şcolare locale.

de la un district la altul şi de la un district şcolar la altul. Totuşi. În fiecare stat. negrii şi hispanici au afirmat că bazarea pe taxarea proprietăţilor locale pentru finanţarea şcolilor duce la o discriminare a comunităţilor sărace. faţă de cazul comunităţilor care au o avere mai mare. În 1973.A. inclusiv pentru introducerea testării elevilor şi profesorilor (în ciuda opoziţiei sindicatului profesorilor). comunităţile bogate pot oferi o educaţie mai bună.mediu disciplinat care va stimul învăţarea. pentru şcoala elementară şi gimnazială . a variat de la 9159$ în New Jersy. Curtea Supremă din California a hotărât că. decât comunităţile sărace care pot oferi educaţie pentru o rată mai mare a taxelor. disparităţile în valoarea proprietăţilor între jurisdicţii. De exemplu. pentru a finanţa educaţia.. chiar în acelaşi stat. Nu este clar cum pot fi realizate aceste scopuri. cheltuielile variază de la un stat la altul.A. pentru a-şi finanţa şcolile. deciziilor luate în 49 de state. Curtea a hotărât că. nu încalcă clauza protecţiei egale a Amendamentului 14. sistemul de finanţare a şcolilor publice din acest stat. comunităţilor. în 1992 cheltuielile publice pentru un elev. Lupta pentru finanţarea învăţământului Cheltuielile pentru educaţie variază enorm pe cuprinsul S. a refuzat să intervină în lupta pentru finanţarea educaţiei. la 2993$ în Utah (vezi tab. Clinton s-a exprimat pentru dreptul părinţilor de a alege şcoala publică pe care o vor urma copii lor. consiliile şcolare locale trebuie să strângă bani din taxele pe proprietate. Actul refuză specific “controlul’ federal asupra programei. cu excepţia statului Hawaii. Aceste tribunale de stat au hotărât că inegalităţile în cheltuielile şcolare între districtele sărace şi cele bogate . Aceasta înseamnă că în comunităţile care nu au multe proprietăţi taxabile finanţarea şcolilor e redusă. “cu dependenţă substanţială de taxele proprietăţilor locale şi disparităţile mari ce rezultă în veniturile şcolilor. că inegalitatea în finanţarea educaţiei nu încalcă garantarea constituţională a protecţiei egale oferite de lege. bazate pe taxele pe proprietăţi. şcolilor. tribunalele de stat au devenit tot mai active în mandatarea unei mai mari egalităţi în cheltuielile pentru educaţie între multe districte şcolare din statul lor. Ca responsabilitate de stat şi locală. cât şi Clinton au recomandat fonduri federale adiţionale pentru “Head Start” pentru a ajuta la realizarea primului scop preşcolar. Cel puţin o duzină de curţi supreme de stat au contestat decizia anterioară a Curţii Supreme a S. 12-1). Clinton şi Educaţia. cetăţenilor şi profesorilor. Dar ceea ce rămâne sunt principalele responsabilităţi ale statelor. procesului de predare şi a alocării resurselor locale şi de stat pentru învăţământ. datorită disparităţilor în valoarea proprietăţilor taxabile intre o comunitate şi alta. Variaţiile în cheltuielile pentru educaţie sunt şi mai mari la nivel local. Curtea a refuzat să impună propria hotărâre cu privire la modul în care şcolile trebuie finanţate.. Reprezentanţii grupurilor de săraci. care ar transforma primele scopuri în legi şi ar furniza bani pentru a încuraja statele să adopte standarde naţionale şi teste pentru a monitoriza progresul înspre atingerea scopurilor. pentru rate mai mici ale taxelor.U. Frecvent. recent.U. Totuşi. Bunăstarea regională e principalul determinant al sumei de bani cheltuite pentru educarea fiecărui copil. principala iniţiativă în învăţământ a lui Clinton a fost Scopuri 200: Actul Educaţi America.A. Majoritatea veniturilor şcolilor locale provin din taxele pe proprietăţi locale. Bill Clinton a fost admirat pentru politica învăţământului aplicată în Arkansas. Atât preşedintele Bush.U. încalcă clauza protecţiei egale a Amendamentului 14 (Constituţia Statelor Unite)”. Ca preşedinte. Curtea Supremă a S.

Californienii votează în problema alegerii. pentru a elabora o programă specializată. favorabil învăţării. 1. se supraveghează frecvent progresul elevilor. aceste valori sunt întărite. ca şi în cazul şcolilor catolice şi particulare. care vor fi date părinţilor pentru a fi cheltuite la şcoala pe care o aleg. s-ar putea submina vechea tradiţie naţională a învăţământului public. Cel mai controversat plan de alegere implică şi cupoanele pentru învăţământ.. (Deşi curţile supreme pot interpreta înţelesul propriei constituţii de stat. Rezultatele şcolare şi ratele de absolvire se îmbunătăţesc pentru toţi elevii. . legate de biserică. încalcă garantarea protecţiei egale din constituţia statului lor. Directorii şi profesorii sunt încurajaţi să lucreze direct cu părinţii pentru a stabili scopuri clare. Alegerea părinţilor. Opoziţia. riscă să piardă elevi şi fonduri. care ar avea sarcina de a educa elevii ai căror părinţi nu au cunoscut opţiunile disponibile sau nu au fost interesaţi de educaţia copiilor lor. Alegerea pe care părinţii o fac între şcoli şi competiţia care rezultă la înscriere nu numai că îmbunătăţesc realizările elevilor şi ratele de absolvire dar cresc şi satisfacţia părinţilor şi ridică moralul profesorilor.U.A. permiţând şcolilor particulare să concureze la egalitate cu şcolile publice. Cupoane pentru învăţământ. a impune disciplina şi a cere mai mult de la elevi. Toate şcolile publice şi particulare ar concura în mod egal pentru elevi şi fondurile învăţământului de stat vor curge înspre acele şcoli care au mai mulţi elevi. altfel. Competiţia va încuraja toate şcolile înspre satisfacerea pretenţiilor părinţilor. pentru studenţii din medii dezavantajate. există o opoziţie puternică la ideea alegerii. Reforma învăţământului şi alegerea părinţilor Cercetările din ştiinţele sociale sugerează. ar mai rămâne o tendinţă ca elevii să fie izolaţi social de cei diferiţi de ei.din cadrul unui stat. pentru a-şi structura şcolile aşa încât să ofere părinţilor ce îşi doresc pentru copii lor sau. Dar. Planurile de alegere sunt un beneficiu doar pentru părinţii care ştiu şi pot alege şcoala potrivită pentru copii lor. tot mai multe guverne de stat au fost obligate să impună programe de egalizare şcolilor din statul lor. învăţământul public ar putea fi subminat dacă opţiunile disponibile părinţilor ar include şcoli particulare. Alţi oponenţi ai planului de alegere se tem că. Când părinţii aleg şcoli pentru copii lor. că performanţa în educaţie e sporită când şcolile sunt privite de copii ca fiind extensii sau substitute pentru familiile lor (vezi Cap. Guvernele de stat vor rambursa cupoanele prezentate de şcoli. Analiza politică în acţiune).A.U. dar în special.). Cea mai puternică opoziţie vine din partea administratorilor şcolilor şi a agenţiilor de învăţământ de stat. magnet care ar atrage cei mai buni elevi şi şcoli mai puţin populare . Totuşi. potrivit căreia cheltuielile egale nu sunt mandatate de Constituţia S. Ar putea duce la stratificarea şcolilor în şcoli populare. plătind sume specifice. publică sau particulară. se susţine o legătură profesor-părinte şi există acord asupra valorilor şi normelor. aceste decizii nu răstoarnă direct decizia Curţii Supreme a S. Chiar dacă discriminările religioase sau etnice ar fi strict interzise într-un sistem al cupoanelor. în şcolile unde rezultatele bune sunt considerate normale şi domneşte un mediu ordonat şi disciplinat. Ele mai constituie şi un mesaj pentru profesori. Mişcarea pentru alegere în învăţământ a înregistrat un regres major în 1993 când alegătorii californieni au înfrânt puternic o iniţiativă cetăţenească ce era cunoscută ca Propunerea 174. Se pune bază pe materiile importante. Aceştia afirmă că oferind părinţilor dreptul de a-şi muta copii de la o şcoală la alta întrerupe programa şcolară şi ameninţă viabilitatea şcolilor percepute ca fiind inferioare.

Ei au descris cupoanele ca “un program de drepturi care ar oferii familiilor bogate o subvenţie pentru şcolile particulare. Oponenţii au avertizat că în învăţământul public va suferi puternic dacă atât banii cât şi elevii dotaţi vor fi îndepărtaţi din şcolile publice. Guvernele de stat din nord-est au acordat frecvent contribuţii colegiilor particulare din statele lor şi această practică mai continuă şi astăzi. Creşterea Universităţilor Publice. pentru elevii rămaşi în şcolile publice. pentru a respinge măsura. În timp ce acest lucru ar duce la o creştere a finanţării şcolare pe elev. În fine. serveşte celor bogaţi ca şi celor săraci şi e finanţat din impozite. au afirmat că beneficiarii majori vor fi părinţii săraci care “vor avea dreptul” să-şi trimită copii la şcolile particulare la fel ca şi părinţii bogaţi. Atât şcolile publice cât şi cele particulare se puteau califica drept “şcoli independente cu rambursarea burselor”. filozofia şi literatura. Profesori. Deci cupoanele nu pot fi refuzate părinţilor bogaţi. Banii trebuiau plătiţi direct şcolii în care părinţii alegeau să-şi înscrie copii. etnice. Mai mult. s-a afirmat că şcolile publice ar avea de înfruntat dificultăţi financiare în urma implementării programului. Dar susţinătorii au fost obligaţi să admită că şcolile particulare ar fi mult mai omogene decât cele publice şi că şcolile publice ar avea de educat mai mulţi elevi “dificili”. observând că nu există nici un mod de testare al cupoanelor. oponenţii au sensibilizat electoratul avertizând că banii contribuabililor ar merge la şcolile religioase şi observând că aspectul instrucţiei şi referinţelor profesorilor nu a fost abordat în propunere. Abia după Actul Morrill din 1862. sindicate şi grupuri de liberali s-au unit pentru a lansa o campanie extrem de mediatizată. Aproximativ 10% din elevii californieni erau deja în şcoli particulare. Oponenţii păreau să fie de acord că şcolile publice nu puteau să concureze cu şcolile particulare din punct de vedere al eficienţei.Alegerea Părinţilor în Învăţământ. Politica de guvernare şi educaţia superioară Guvernele de stat au fost implicate în educaţia superioară încă din perioada colonială. părinţii lor se vor bucura de un beneficiu imediat din partea programului. Înainte de Războiul Civil. egală cu aproximativ jumătate din suma medie din ajutorul local şi guvernamental pentru un elev din California (cam 2600$). Ei au afirmat în van că învăţământul public e un drept al tuturor elevilor. a început să . istoria. unul pentru cei care au şi unul pentru cei care nu au”. Prima universitate de stat înfiinţată de legislaţia unui stat a fost Universitatea din Georgia. Propunerea 174 promitea să “împuternicească părinţii” prin garantarea unei “burse” (cupon) pentru fiecare copil. au afirmat că propunerea ar crea “ un sistem şcolar cu două nivele. Ei au mai afirmat că şi şcolile publice vor păstra jumătate din suma necesară educării fiecărui copil înscris în şcolile particulare. în 1974. Suporterii Propunerii 174 erau mai slab organizaţi şi finanţaţi decât cei din opoziţie. Nu se poate estima corect câţi elevi s-ar transfera din şcolile publice în cele particulare. plătită de contribuabili”. bazate pe culoare sau origine nu ar fi fost eligibile. inclusiv puternica Asociaţie a Profesorilor Californieni. Grupurile de opoziţie. şcolile în care existau discriminări rasiale. Programa universităţilor sudiste de dinaintea războiului semăna cu studiile clasice rigide ale colegiilor particulare iniţiale – greaca şi latina. Deşi doar jumătate din costul educării unui elev într-o şcoală publică ar constitui un cupon. Costurile iniţiale ale cupoanelor pentru elevi care erau deja la şcoli particulare au pus o problemă financiară majoră. statele din nord-est se bazau pe colegii particulare şi statele sudice îşi asumaseră conducerea în educaţia publică superioară.

6-4. Interesant e că statele estice au răspuns mai greu oportunităţilor oferite de Actul Morrill pentru dezvoltarea universităţilor publice. prin suportul pe care îl oferă colegiilor şi universităţilor de stat. De-abia în anii ’60 statele estice au început să pună accent pe învăţământul superior public. Ajutor federal. Filozofia actului Morrill accentua studiile în agricultură şi mecanică şi nu programa clasică a colegiilor din est. partea de ajutor federal în învăţământul superior rămâne sub 10%. în general. Poate cel mai important e că universităţile de frunte ale naţiunii pot face faţă instituţiilor particulare în ceea ce priveşte rezultatele. Universităţile de stat au introdus o gamă largă de subiecte moderne în programa lor – administraţia afacerilor. pe colegiile şi universităţile particulare. în principal. cu mai multe campusuri. Mişcarea pentru “A şi M” s-a dezvoltat rapid în statele agricole. educaţie. Grupurile iniţiale ale universităţilor de stat central – vestice erau strâns legate de învăţământul în domeniul agriculturii. agricultură. 6-4). inclusiv servicii extinse în agricultură. Ajutorul federal pentru colegii şi universităţi s-a prezentat într-o varietate de forme. Stanford şi Chicago. Astăzi. Guvernele de stat duc partea cea mai grea a învăţământului superior în America. Totuşi. învăţământul public superior cuprinde trei pătrimi din studenţii din colegii şi universităţi (vezi tab. economie internă. fapt dovedit de dezvoltarea imensei Universităţi de Stat din New York. Învăţământul superior în America 197 0 Instituţii (mii) Colegii de 4 ani 5 Colegii de 2 ani Facultăţi (mii) Înscrieri (mii) Total 1 Colegii de 4 ani şi universităţi 0 Colegii de 2 ani 0 Publice 0 Particulare 0 Absolvenţi 1 103 43 212 40 13 18 580 57 21 42 15 163 26 94 515 29 629 71 45 83 10 891 74 573 6 858 097 75 74 50 12 457 83 84 4 13 166 57 12 27 82 80 19 35 21 19 90 35 19 . Yale.se dezvolte învăţământul superior public în majoritatea statelor. inginerie. Prinston. Universităţile de stat şi-au asumat responsabilitatea pentru pregătirea profesorilor pentru şcolile publice şi pentru colegii. Universitatea Berkeley din California şi Universitatea din Michigan sunt clasificate alături de Harvard. Statele sudice erau într-o depresie economică după Războiul Civil şi conducerea în domeniul învăţământului superior public a fost preluată de statele central – vestice. acestea continuau să se bazeze. Tab.

Rambursarea nu începe.Studenţi 6 737 457 10 666 11 În timp.U. continuă şi azi. Un program de împrumuturi Perkins extinde aceste garanţii şi asupra studenţilor din familii cu v3enituri mici. deşi nici o administraţie nu poate oferi atâtea fonduri câte sunt cerute de studenţi. ci o formă de asistenţă pentru veterani. pentru a-i ajuta să se adapteze vieţii civile.A. pentru a promova cercetarea ştiinţifică şi educaţia. legi care ajutau învăţământul.U.000$ pe an minus ceea ce ar putea plăti familiile lor. Programele sunt foarte populare.A.000$. Bursele pentru Oportunităţi în Învăţământul de Bază (numite Burse Pells. Rata nerambursării ajunge la 15% din toate împrumuturile. Academia Navală a S. NSF a oferit burse pentru învăţământul postuniversitar în domeniul ştiinţelor.A. Legile GI de dopă cel de-al doilea război mondial şi Războiul din Coreea (dată în 1944. În fine. datorită milioanelor de veterani care s-au putut înscrie în colegii. Colegiul Gallaudet şi Universitatea Harvard. Majoritatea acestor subvenţii federale sunt dirijate înspre studenţii din clasa de mijloc şi familiile lor. (Annapolis). Suportul federal acordat cercetării a avut întotdeauna un impact important asupra învăţământului superior. Un program de burse pentru Oportunităţi Suplimentare în Educaţie permite studenţilor să împrumute de la birourile pentru ajutor financiar din propriile universităţi. a susţinut multe proiecte de cercetări ştiinţifice şi a . Un program de împrumut garantat pentru studenţi (împrumuturi Staford) încurajează băncile private să acorde împrumuturi studenţilor prin garantarea rambursării federale. aceste legi au avut un mare impact asupra învăţământului superior. Academia Marinei Comerciale. respectiv 1952) nu erau. Suportul federal pentru munca de cercetare. guvernul federal oferă asistenţă directă mai multor colegii şi universităţi prin burse şi împrumuturi pentru constituirea şi îmbunătăţirea facilităţilor şi sprijină şi Academia Militară a S. senatorul Clairbone Pell) furnizează studenţilor emeriţi burse de până la 2. prin colegii şi universităţi. În 1950. cu jumătate de normă. o cifră care ar duce rapid la faliment. Departamentul Educaţiei S. decât după ce studentul termină sau părăseşte colegiul. Asistenţa pentru studenţi.. dar la un nivel mult mai scăzut decât cel al legilor GI din timpul războiului. deşi foarte modest. strict vorbind. Actul Educaţiei Apărării Naţionale din 1958 a afectat învăţământul superior oferind asistenţă studenţilor. Congresul continua să ofere beneficii în educaţie veteranilor. încearcă. Academia Forţelor Aeriene a S. Multe dintre aceste împrumuturi sunt făcute acum direct studenţilor de guvernul federal.U. Actul Morrill din 1862 a oferit fundalul necesar asistenţei federale în învăţământul superior. Congresul a înfiinţat Fundaţia Naţională a Ştiinţelor (NSF). Congresul a activat câteva fonduri federale pentru a susţine operaţiile colegiilor cu teren cedat şi acest ajutor. Cu toate acestea. Împrumutul mediu e de 3. de mult timp.U. conform numelui sponsorului principal. Astăzi. programul de Studii pentru Colegiu foloseşte fondurile federale pentru a permite colegiilor şi universităţilor să angajeze studenţi. în cazul în care studentul nu poate face faţă. În 1890. de obicei. să găsească un remediu pentru aceste nerambursări.A.A. (Colorado Springs).U. cât timp mai sunt încă în şcoală. industria creditului privat al naţiunii (rata neachitării ipotecilor pe case e de 1%). (West Point). mai ales în domeniile ştiinţelor. Principala sursă a ajutorului federal pentru învăţământul superior ajunge la colegii şi universităţi sub diferite forme ale asistenţei pentru studenţi. Academia Pazei de Coastă a S. eliminând rolul de intermediar al băncilor. matematicii şi limbilor moderne.

preşedinţii universităţilor sunt principalii purtători de cuvânt ai învăţământului superior şi ei trebuie să convingă publicul. Administratorii. regenţii.a. 6-5. În plus. într-o perioadă a înscrierilor masive.d. în timp. Cetăţenii de frunte care sunt numiţi în aceste comitete trebuie să susţină puternic învăţământul superior în faţa publicului şi a legislaturii. dintre care unele nu sunt legate de obţinerea de cunoştinţe. există comitetele de administratori (adesea numiţi regenţi) care conduc colegiile şi universităţile publice. ca profesionişti cu legături strânse cu instituţiile lor.mai susţinut şi construirea şi întreţinerea centrelor ştiinţifice. estimarea resurselor minimale ale statului. cercetarea a devenit un element foarte important al vieţii universitare. dar legislatorii şi constituenţii lor sunt mai interesaţi de calitatea şi eficienţa predării în facultate. . Facultăţile universităţilor pot fi interesate de cercetările avansate şi de educarea viitorilor doctoranzi. Grupuri de interes în învăţământul superior Există multe grupuri de interes în învăţământul public superior – pe lângă guvernatori şi legislatori. guvernatorul şi legislatura de valoarea colegiilor şi universităţilor de stat. Congresul a înfiinţat o Finanţare Naţională a Artelor şi o Finanţare Naţională a Actelor Umanitare. Tab. care trebuie să voteze fondurile în fiecare an.a. O echipă de fotbal câştigătoare poate stimula entuziasmul legislativ şi poate duce la obţinerea unei noi clădiri pentru săli de cursuri. Autoritatea lor variază de la un stat la altul. acesta mandatează adese responsabilităţi administrative pentru operaţiunile interne ale universităţii vicepreşedinţilor şi decanilor. Mai întâi. Programele Federale Majore de Asistenţă a Studenţilor Număr de Fonduri Suma beneficiari utilizate medie anuală (milioane) Burse Pell 3017 5760$ 1909$ Împrumuturi Perkins 566 707$ 1250$ Împrumuturi Stafford 4140 11700$ 2826$ Studii pentru colegiu 752 710$ 945$ Preşedinţii. consilierea autorităţilor şcolare locale ş. deranjantă şi consumatoare de timp. Facultăţile celor 3500 de colegii şi universităţi ale naţiunii sau identificat. dar a finanţat aceste domenii doar cu o mică parte din suma acordată NSF. În 1965. Un alt grup important în învăţământul superior e format din preşedinţii universităţilor şi colegiilor şi primii lor asistenţi administratori. pe lângă NSF. consilierea agenţiilor guvernamentale de stat şi locale asupra problemelor administrative. programelor de construcţii ş. dar în fiecare stat ei nu doar fixează direcţiile generale ale politicii în învăţământul superior ci şi izolează învăţământul de influenta directă a guvernatorilor şi legislatorilor. cu un suport federal. Rolul crucial al preşedintelui e menţinerea suportului pentru învăţământul superior în stat. multe alte agenţii federale au încheiat contracte de cercetare pentru proiecte specifice cu diferite universităţi.m.m. – pot ajuta la convingerea publicului de beneficiile practice ale cunoştinţelor. Modelul istoric al conducerii colegiilor şi universităţilor includeau participarea facultăţilor la elaborarea politicii – nu doar în domeniul academic şi al bugetului. Astfel. În general. Dar conducerea de către facultăţi ţ-a dovedit a fi şi greoaie. personalului. Suportul pentru învăţământul superior din partea publicului şi a reprezentanţilor acestuia pot fi afectate de un spectru larg de activităţi universitare.d. analizarea economiei statului. Facultăţile. Cercetările orientate înspre servicii ale universităţilor – dezvoltarea unor noi recolte sau surse de hrană.

Activismul politic al studenţilor americani a fost sporadic şi direcţionat înspre probleme naţionale. nu poate fi demisionat decât pentru “cauză” – încălcarea serioasă a regulilor sau abandonarea postului – de dovedit în audieri publice). direct implicat în învăţământul superior. Recent Federaţia Americană a Profesorilor (AFT) a reuşit să convingă anumiţi membri ai facultăţilor că modelele tradiţionale ale negocierii particulare pentru salarii. “Liberul exerciţiu”. forţând elevii să accepte educaţia doar de la profesori de stat. exclude orice putere generală a statului de a standardiza educaţia. În cuvintele Curţii Supreme “Teoria fundamentală a libertăţii pe care toate guvernele din S. se bazează.A. Copilul nu este doar o creaţie a statului”. Majoritatea dezbaterilor privitoare la predarea religiei în şcolile publice se centrează pe clauza “neimpunerii” a Amendamentului 14 şi nu asupra clauzei “liberului exerciţiu”. dar majoritatea facultăţilor naţiunii nu sunt afiliate la AAUP sau la AFT. Majoritatea studenţilor îşi privesc condiţia ca una pe termen scurt. Această decizie protejează întreaga structură a şcolilor particulare religioase din această naţiune. scrisul şi religia Primul amendament al constituţiei S. Organizaţia tradiţională a facultăţilor a fost Asociaţia Americană a Profesorilor Universitari (AAUP). care şi-a demonstrat competenţa în serviciile aduse într-o anumită funcţie pentru 3-7 ani. controlul costurilor şi centralizarea bugetară au transferat puterea din colegii şi universităţi de la facultăţi la administratori. plângerile studenţilor sunt adesea filtrate prin părinţi înspre legislatorii de stat sau autorizaţiile universitare. în alegerea decanilor şi a şefilor de departamente şi stabilirea comitetelor de salariere. O mare parte a conflictului religios din America s-a centrat asupra înţelesului clauzei “neimpunerii” şi şcolile publice au fost scene principală a . Cititul. şi totuşi. care sunt. în timp.U. să declare drept neconstituţională o încercare a unui stat de a interzice şcolile parohiale şi particulare şi de a forţa toţi elevii să se înscrie la şcoli publice.A. Cele 15 milioane de studenţi ai naţiunii constituie cel mai numeros. la care majoritatea studenţilor nu sunt dispuşi să renunţe. cel mai puţin influent grup. Sindicatele. În timp. Cu toate acestea. concepte ale contabilităţii publice. AAUP rămâne cea mai mare organizaţie naţională a facultăţilor. Clauza adecvată a Amendamentului 14 face posibilă aplicarea acestor garantări a libertăţii religioase statelor şi subdiviziunilor lor. organizarea unor activităţi de grup efective necesită timp şi energie. (Îndreptăţirea este o tradiţie conform căreia un membru al unei facultăţi. Totuşi. Neimpunerea. conţine două garanţii importante a libertăţii religioase: (1) “Congresul nu va elabora nici o lege cu privire la religie…” şi (2) “…sau interzicerea liberului exerciţiu al acestora”. la fel ca în producţie. Studenţii pot fi comparaţi cu alte grupuri de consumatori din societate. în general mai puţin bine organizate decât grupurile care furnizează bunuri şi servicii.U. Studenţii. Negocierea colectivă e complicată de faptul că facultăţile continuă să aibă un rol de conducere în guvernarea academică – de exemplu. respectul pentru clauza “liberului exerciţiu” a determinat Curtea Supremă. managementul academic. norme şi condiţii de lucru în colegii şi universităţi ar trebui înlocuită cu negocierea colectivă. Dezvoltarea AFT a stimulat mult AAUP din campusuri să-şi asume o atitudine mai militantă în numele intereselor facultăţilor. ca şi Congresului. în 1925.a bugetelor de mai multe milioane de dolari şi a sporirii mărimii şi complexităţii administraţiei. acest grup ţ-a limitat la publicarea informaţiilor privitoare la salarii şi la cenzurarea oficială a colegilor sau universităţilor care încălcau noţiunile consacrate ale libertăţii şi îndreptăţirii academice.

Dirijarea unor sume substanţiale din fondurile publice înspre şcolile religioase ar slăbi sistemul şcolilor publice. cu cheltuieli mari.conflictului. Nici nu pot da legi care să ajute o religie. direct sau indirect. Aceia care sunt în favoarea unui ajutor guvernamental acordat şcolilor religioase se referă la termenii unor cazuri judecate de Curtea Supremă. În cazul Everson v.a. a sugerat că acea clauză a “neimpunerii” a Amendamentului 1 constituie un “zid de separare” între biserică şi stat. Aşa că acel caz Everson poate fi citat de cei interesaţi de susţinerea alocării fondurilor publice pentru ajutarea copiilor din şcolile parohiale. ca şi a celor ale căror . Conform Curţii: “Nici un stat sau un guvern federal nu poate înfiinţa o biserică. care să ajute toţi copiii”. pe faţă sau nu. Nici nu poate forţa sau influenţa o persoană să meargă sau să nu meargă la biserică împotriva voinţei sale. pe motivul că “zidul de separare între biserică şi stat nu interzice statului să adopte un program general. programele pentru veterani permit acestora să utilizeze subvenţiile pentru educaţie pentru a-şi finanţa educaţia universitară în universităţi legate de biserici ş. Oponenţii mai afirmă că e nedrept să impui contribuabililor să plătească pentru religie. Statul nu are nici o obligaţie de a finanţa preferinţele lor religioase. sau în orice formă ar practica religia. contribuţiile bisericeşti sunt deductibile din impozitele federale pe venit. Nici un impozit. În schimb. indiferent de religie. Nici o persoană nu poate fi pedepsită pentru că are sau împărtăşeşte convingeri religioase sau nu. Întrebarea cât de mare trebuie să fie ajutorul guvernamental acordat şcolilor religioase şi în ce scop. să participe la afacerile oricărei organizaţii sau oricărui grup religios şi viceversa”. Oponenţii ajutoarelor oferite bisericii afirmă că şcoli publice gratuite sunt disponibile tuturor. şcolile religioase separă copiii din diferite medii religioase şi nu e în interesul public să se încurajeze o astfel de separare. Şi astfel. O altă interpretare e aceea că această clauză creează “un zid de separare” între biserică şi stat în America. să ajute toate religiile sau să favorizeze o religie. pentru că merge sau nu la biserică. Dacă părinţii religioşi nu sunt mulţumiţi cu şcolile de stat. oricum s-ar numi acestea. atunci ei trebuie să plătească pentru şcolile religioase. Şcolile publice reunesc copii din diferite medii religioase şi astfel încurajează toleranţa şi înţelegerea. Curtea Supremă a hotărât că transportul cu autobuzul pentru elevii şcolilor parohiale pe cheltuiala publică este corectă.m. Par a exista multe precedente pentru suportul public acordat instituţiilor religioase: proprietatea bisericii a fost întotdeauna scutită de impozite. Consiliul Educaţiei (1974). Nici un stat sau guvernul federal nu pot. fondurile federale au fost folosite pentru construirea unor spitale conduse de biserică.d. în mod limitat. disputa continuă. Ajutorul guvernamental dat şcolilor legate de biserică. este încă fără răspuns. care par să susţină ideea că un guvern poate. O interpretare a clauzei afirmă că nu împiedică guvernul să ajute şcolile religioase sau să încurajeze credinţa religioasă în şcolile publice. nu poate fi impus pentru a susţine activităţi sau instituţii religioase. sau să o forţeze să profeseze o credinţă sau lipsă de credinţă în vreo religie. “Zidul de separare”. deşi Curtea a permis cheltuirea fondurilor publice pentru copii care merg la şcolile parohiale. dacă şcolile religioase ar fi închise. Promotorii ajutorului public pentru şcolile religioase afirmă că aceste şcoli pot aduce un serviciu public valoros prin instruirea a milioane de copii care ar trebui educaţi de stat. în forţele armate există capelani şi la fel şi în Congres. mare sau mic. pentru a împiedica guvernul să ajute direct şcolile religioase sau să încurajeze credinţa religioasă în orice fel. să suporte activităţile şcolilor religioase. Interesant în acest caz e că. atâta timp cât nu discriminează nici o religie.

deşi copiii nu trebuiau să participe. Consiliul de Regenţi ai Statului New York a înlocuit-o cu rugăciunea nenominală care trebuia spusă cu voce tare în fiecare clasă. Schempp. la începutul fiecărei zile şcolare: “Dumnezeule Atotputernic. nu depinde de demonstrarea obligativităţii guvernamentale şi e încălcată de legiferarea legilor care stabilesc o religie oficială. acordat religiei. Evitarea “implicării excesive”. Pentru a evita aspectele nominale ale ceremoniei. Rugăciunea în şcolile publice. Una dintre cele mai importante decizii ale Curţii Supreme în istoria relaţiei dintre stat şi biserică din America a fost luată în 1971. în Romer v. Maryland (1976). Conflictul religios se centrează şi asupra problemei rugăciunilor şi citirii Bibliei în şcolile publice. Totuşi. Curtea Supremă a arătat că dând rugăciunii un caracter voluntar nu se reuşea eliberarea de interzicerea clauzei “neimpunerii”. ca exerciţiu de începere a zilei “ca fiind o ceremonie religioasă”. ar necesita control guvernamental excesiv şi o supraveghere continuă pentru a se asigura că fondurile sunt folosite doar pentru educaţie. Curtea Supremă a acordat fonduri publice generale colegiilor legate de biserici: “Instituţiile religioase nu trebuie izolate de beneficiile publice care sunt neutru disponibile pentru toţi”. pe părinţii şi pe profesorii noştri şi ţara noastră”.interese se opun suportului public. în cazul Lemon v. Curtea Supremă a luat în considerare constituţionalitatea ceremoniilor de citire a Bibliei în şcolile publice. New York-ul a afirmat că această rugăciune nu încălca clauza “neimpunerii” pentru că era neutră şi pentru că participarea elevilor era voluntară. a spus Curtea Supremă. Curtea Supremă a avut anumite dificultăţi în a demonstra că nu “arunca . spre deosebire de cea a liberului exerciţiu. Aici. Kurtzman. Curtea Supremă a considerat citirea Bibliei. Totuşi. ambele fiind operative împotriva statelor în virtutea Amendamentului 14… Clauza impunerii. Curtea Supremă a recunoscut că aprobase anterior finanţarea cărţilor şi transportului pentru elevii şcolilor parohiale. începerea zilei şcolare cu asemenea ceremonii era o practică răspândită în şcolile publice. De obicei. suntem cu toţi supuşii Tăi şi Te rugăm să ne binecuvântezi pe noi. Dar a hotărât că plăţile de stat pentru şcolile parohiale implicau: “o implicare excesivă între stat şi religie” şi încălcau atât clauza “neimpunerii”. Curtea Supremă a afirmat că “interzicerea constituţională a legilor care să respecte impunerea unei religii înseamnă că în această ţară nu e de competenţa guvernului să compună rugăciuni oficiale pe care orice grup de americani să le recite ca parte a unui program religios iniţiat de guvern”. direct sau indirect. Vitale (1962). fie că nu”. Plăţile de stat pentru şcolile religioase. nici faptul că elevii acţionează voluntar nu servesc eliberării ei de limitările clauzei impunerii. în Engle v. indiferent dacă ceremonia era voluntară sau nu: “Nici faptul că rugăciunea trebuie să fie nominal neutră. Curtea Supremă şi-a exprimat teama că ajutorul statului dat şcolilor parohiale ar crea “o divizare politică de-a lungul liniilor religioase… unul din principalele rele împotriva căruia Amendamentul 1 intenţionează să ofere protecţie”. mai observa că clauza interzicea iniţierea unei ceremonii religioase de către o agenţie guvernamentală. din nou. în prezenţa profesorului. Un an mai târziu. cât şi pe cea a “liberului exerciţiu” ale Amendamentului 1. rugăciunea era varianta protestantă a rugăciunii “Tatăl Nostru” şi se citea din versiunea Regelui James a Bibliei. fie că acele legi operează direct pentru forţarea indivizilor. cum ar putea fi cazul clauzei liberului exerciţiu a Amendamentului 1. Acum câţiva ani. Curtea Supremă a hotărât că era neconstituţional pentru un stat (Pennsylvania) să plătească salariile profesorilor sau instructorilor din şcolile parohiale. Mai mult. în cazul Abbington Township v.

de la conflictul rasial la abuzul de droguri şi accidente de circulaţie. accentuând în schimb educaţia generală. dar că ceremoniile religioase. Mai trebuie să îmbunătăţească nivelul cunoştinţelor de limbă şi de matematică ale elevilor pentru a pregăti mai bine forţa de muncă naţională pentru o competiţie globală. uneori. plătiţi de guvern. În profundă opoziţie. Grupurile educatorilor de profesie şi sindicatele profesorilor au făcut lobby multă vreme în Washington pentru o sporire a finanţării federale. făceau acest lucru. Grupuri de cetăţeni şi comisii independente de studiu. cu referiri particulare la conflictele de grup implicate: Învăţământul american reflectă toate nevoile conflictuale ale societăţii. Guvernele locale şi de stat continuă să suporte cheltuielile majore din învăţământ. În ultimii ani. mai ales ramurile locale ale NEA şi AFT reprezintă un alt grup de interes în educaţie – profesorii organizaţi. că transmite “un mesaj de susţinere a statului şi de promovare a rugăciunii” şi că intenţia sa reală este încurajarea rugăciunii în şcolile publice. Diverse interese conferă diferite priorităţi acestor variate şi. Ajutorul federal acordat învăţământului a crescut prin Actul Învăţământului Elementar şi Gimnazial din 1965.Biblia afară din şcoli”. Judecătorul Şef Warren Burger a observat că tocmai Curtea Supremă s deschis sesiunea cu o rugăciune. ci de ostilitate faţă de religie”. Când statul Alabama a autorizat o perioadă de tăcere pentru “meditaţie sau rugăciune voluntară” în şcolile publice. Conflictul între cetăţeni şi educatorii de profesie e reflectat în controversele dintre “profesionalism” şi “reacţiile” în şcolile publice. părinţi. au accentuat reformele în educaţie şi nu sporirea cheltuielilor federale. ca şi administraţiile Reagan şi Bush. scrisul şi realizările matematice şi testându-se frecvent abilităţile studenţilor şi competenţa profesorilor. care implică citirea Bibliei sau rugăciunea. conflictuale scopuri. grupurile de cetăţeni. Sindicatele profesorale. stabilite de stat sau de districtul şcolar. pentru că arăta în mod expres că studiul bibliei sau al religiei. Curtea Supremă a spus că legea nu are scopuri laice. contribuabili şi angajaţi au generat o mişcare a întoarcerii la baze în şcoli. dar contribuţia federală în cheltuielile pentru învăţământ nu a depăşit niciodată 10%. autorităţile învăţământului de stat şi sindicatele profesorilor – au avut tendinţa de a rezista reformelor orientate înspre testare. contribuabilii şi membrii aleşi ai comitetelor de conducere tind să accentueze reacţia la cererile cetăţenilor. “Să sugerezi că un moment de tăcere a cărui denumire include cuvântul rugăciune impune neconstituţional religia nu e o manifestare de neutralitate. supraintendenţii şcolari şi agenţiile învăţământului de stat tind să accentueze administrarea profesională a şcolilor. că ambele camere ale Congresului îşi încep activitatea cu rugăciuni conduse de capelani oficiali. Preşedintele Clinton a promis un mai mare efort . Eforturile statelor de a încuraja “rugăciunea voluntară” în şcolile publice au fost anulate de Curtea Supremă ca fiind neconstituţionale. Curtea Supremă a hotărât că era o “impunere a religiei”. accentuându-se cititul. Şcolile trebuie să abordeze toate problemele naţiunii. nu încalcă Amendamentul 1. prezentat ca o parte a programului obişnuit de învăţământ. Există puţine probe directe pentru a dovedi că o sporire a finanţării şcolilor îmbunătăţeşte performanţele elevilor. Părinţii. Rezumat Să rezumăm problemele politicii educaţiei. Crearea unui Departament al Educaţiei în 1977 reflectă influenţa educatorilor de profesie. Educatorii de profesie – administratorii şcolari.

legislatori. Sprijinul federal pentru cercetări plus diferite programe de împrumuturi pentru studenţi sunt o contribuţie importantă adusă învăţământului superior. preşedinţi de colegii. Guvernele de stat. Reformele actuale în educaţie se bazează pe planuri de alegere. Alegerile din cadrul şcolilor publice sunt mai puţin controversate şi diferite state s-au angajat să experimenteze sistemul înscrierilor limitate şi al şcolilor magnet.A. prin suportul acordat colegiilor şi universităţilor de stat. cum ar fi “Head Start”. regenţi. universităţi şi facultăţi. Curtea Supremă a S. . Grupurile religioase..U. Curtea Supremă trebuie să interpreteze înţelesul clauzei “neimpunerii” din Amendamentul 1 al Constituţiei pentru că aceasta influenţează ajutorul guvernamental oferit şcolilor legate de biserici şi rugăciunea în şcolile publice.A.U. Dar planurile prin care părinţilor li se permite să aleagă şcoli particulare în favoarea celor de stat ameninţă învăţământul public tradiţional. cei care apără interesele şcolilor private şi apărătorii şcolilor publice se luptă frecvent pentru locul religiei în educaţie. a devenit arbitru în lupta de grup pentru religie şi educaţie. suportă partea cea mai mare a cheltuielilor pentru învăţământul superior din S. Alegerea va împuternici părinţii şi va pune capăt monopolului administratorilor şcolilor publice. Învăţământul superior implică diverse grupuri – guvernatori.federal în pregătirea programelor preşcolare.

combinate. Firmele şi consumatorii plătesc peste trei sferturi din aceste cheltuieli. Cheltuielile pentru reducerea şi controlul poluării. firmele poluante îşi micşorează costul producţiei. de stat şi locale. Cei care susţin protecţia mediului. Nu putem “opri poluarea" la fel cum nu putem opri funcţiile naturale ale costului nostru. care trebuie să folosească râul în scopuri recreative sau ca sursă de apă.8 1990 90. firmele şi guvernele poluante nu simt nevoia să-şi diminueze cantitatea deşeurilor sau să folosească tehnici de producţie alternative. oamenii sunt încurajaţi să cumpere mai multe bunuri şi servicii de la aceştia. o firmă sau un guvern desfăşoară o activitate care impune altora costuri nedorite. Teoria alegerii publicului consideră poluarea ca problemă când nu este un cost pentru producător . firmele S.0$ 23. pe măsură ce cheltuielile pentru protejarea mediului se multiplică pentru firmele americane. îşi transferă costurile asupra indivizilor.5$ Procent guvernamental 24.adică atunci când producătorii pot ignora costurile poluării şi le trec asupra societăţii în general. Totuşi. elaborând reglementări care cer controlul poluării. Prin transportarea acestor costuri asupra altora. O uzină electrică ce funcţionează cu combustibil solid şi care elimină deşeurile în aer îşi transferă costurile asupra celorlalţi. Şi pentru că preţurile firmelor şi guvernelor poluante sunt mai mici decât ar trebui. politicieni şi birocraţi pot descrie poluarea ca pe un “rău normal". Politica mediului este costisitoare. 7-1) şi astăzi depăşesc 100 miliarde $ pe an. persoanele. putem începe să elaborăm politicile mediului. care descarcă deşeuri într-un râu. plătesc mai puţin de un sfert din cheltuielile pentru mediu. 1975 1980 Total (miliarde $) 28. mass-media.Capitolul 7 POLITICA MEDIULUI Externalităţi şi interese implicate Optiunea publicului şi mediul Orice activitate umană produce deşeuri. guvernele federale. O externalitate apare când un individ. dar de fapt este un cost al producţiei. . Externalităţile mediului. De îndată ce vom înţelege că poluarea nu poate fi situată în afara legii şi o vom privi ca pe un cost al activităţii umane. 7-1. Guvernele care polueaza au costuri mai mici la eliminarea deşeurilor comunităţii. Dacă alte naţiuni nu impun costuri similare propriilor firme. şi deci trebuie să suporte costurile curăţării apei. fapt care le permite să diminueze impozitele pentru proprii cetăţeni.A. costurile produselor lor cresc pe piaţa mondială. Aceste costuri sunt adesea ignorate când se discută reglementările mediului.3 21. care trebuie să suporte smog-ul. Cheltuielile directe ale firmelor şi guvernelor pentru controlul şi reducerea poluării au crescut rapid în ultimii ani (vezi tab. sporind astfel poluarea.5 Bugetul guvernului este neafectat de aceste reglementari dar costurile sunt plătite de societate. Guvernul îşi poate transfera costurile politicii proprii asupra indivizilor şi asupra firmelor. Atâta timp cât aceste costuri ale producţiei pot fi transferate asupra altora. Tab. firmelor sau guvernelor locale situate în josul râului.4$ 51. O firmă producătoare sau un guvern local. fapt care le permite să practice preţuri mai mici şi/sau să-şi sporească profiturile.U. Costurile reglementării. Într-adevăr.

să negocieze între ele limita de poluare permisă pentru a realiza cea mai eficientă utilizare a acestora. Mai întâi. serviciilor publice şi guvernelor locale şi de stat să-şi stabilească modul de respectare a acestor limite. decât să se bazeze pe reglementări specifice. teoreticienii optiunii publicului afirmă că e mai bine să se stabilească impulsuri economice particulare pentru a reduce poluarea. Abordările bazate pe piaţă. costul politicii mediului nu trebuie să depăşească beneficiile aduse societăţii. înlăturarea ultimelor urme ale poluării mediului este extrem de costisitoare. sunt mult mai eficiente. pe comanda şi controlul centralizat. cum e imposibil să fie înlăturate toate riscurile legate de accidente sau boli. Când este necesară acţiunea guvernamentală pentru a diminua externalităţile mediului. Pe măsură ce ne apropiem de limita zero a poluării sau a riscurilor legate de mediu. mai întâi între 50-75 % din poluarea mediului. Externalităţile mediului Apa şi aerul sunt astăzi mult mai curate în S. Altfel spus. beneficiile adiţionale sunt tot mai mici dar costurile adiţionale sunt astronomice. Acest lucru este adevărat. astăzi poluarea mediului în S.U. decât în deceniile anterioare. E mai puţin costisitor să reduci.reguli legislative sau administrative şi reglementări care necesită folosirea instalaţiilor de control a poluării sau care aplică standardele rigide de emisie pe locurile şi sursele poluării. Mai pot implica şi acceptarea ca sursele specifice de poluare . Aceste abordări pot implica stabilirea unor limite generale ale poluării. Într-adevăr.A. din punct de vedere al costurilor. încurajează inovaţia şi susţin dezvoltarea economică.A. Mai mult. industriilor. Impulsuri pe piaţă. guverne . care oferă flexibilitate. costurile reducerilor consecutive cresc şi beneficiile nete pentru societate scad. diminuarea standardului de trai şi pe termen lung. Dar această abordare a comenzii şi controlului nu a reuşit să creeze impulsurile necesare pentru ca indivizii. reglementările privitoare la mediu s-au bazat pe costurile centralizate şi uniforme . În fine.U. se bazează.sunt confruntate cu un dezavantaj în competiţie. riscă să fie ţinta unor reglementări şi mai severe (şi mai costisitoare). indivizii.o descurajare care sporeşte ineficacitatea în timp. Pe măsură ce poluarea şi riscurile sunt reduse. Este imposibil să fie înlăturate toate riscurile de poluare a mediului. controlul specific îi impulsionează pe cei care poluează să îndeplinească cerinţele legii sau reglementărilor dar nu şi să reducă poluarea. firmele şi guvernele locale care reuşesc să reducă poluarea. Totuşi. Tradiţional. Teoria alegerii publice cere ca politica mediului să fie evaluată în raport cu beneficiile nete pe care le aduce societăţii. firmele particulare şi guvernele locale să cureţe mediul. în realizarea protecţiei mediului decât reglementările emise de Washington. Beneficiile în raport cu costurile. în ciuda creşterii numărului populaţiei şi a unei . decât să o reduci la zero. rafinării. Agenţia de Protecţie a Mediului din S. servicii publice. uniforme şi centralizate. inclusiv protecţia mediului. dar şi pentru că naţiunile poluante pot ”călători gratuit" pe seama protejării mediului întreprinsă de alte naţiuni. Acest lucru descurajează iniţiativele în controlul poluării .U. Ignorând aceste realităţi economice. permiţând totuşi. în principal.A (EPA) având o putere mare asupra oricărui segment al activităţii economice din naţiune. birocraţii şi legislatorii care impun reglementările specifice nu beneficiază de cunoştinţe legate de procesul de producţie sau de metodele alternative de reducere a poluării. Comanda şi control.fabricii. poluarea este o problemă mondială. se diminuează capacitatea noastră de a trata eficient orice problema sociala. se reuşeşte doar irosirea resurselor societăţii. nu doar pentru că aerul şi apa poluate traversează graniţele naţionale.

îngrijorarea legată de externalităţile mediului e cauzată mai ales de depozitarea deşeurilor solide (mai ales a celor periculoase). incinerare şi reciclare. de obicei. tipurile de deşeuri solide. Şi noi gropi de deşeuri . În timp. 1960 1970 1980 Deşeuri brute 87. Acest material este ars de obicei în alt loc şi apoi pus împreună cu cărbune pentru a produce electricitate. Tab. Depozitarea deşeurilor solide Fiecare american produce în medie 2kg de deşeuri solide pe zi (vezi tab. oxizi de nitrogen. adesea. 72. s-au schimbat. numite gunoi municipal. Aceste condiţii fac şi mai dificile operaţiile de îngropare a deşeurilor. Locurile în care deşeurile sunt îngropate trebuie să îndeplinească anumite standarde (de exemplu nu pot fi în pantă).70 2 Există trei metode de depozitare a deşeurilor solide .40 1. plasticul şi hârtia înlocuind metalul în deşeuri. adică e adesea vândută oraşelor pentru a fi folosită pentru drumuri.35 1.2 1. Gropile sunt. dioxid de sulf.50 142.43 pe persoană / zi(kg) 1985 164. deşeurile periculoase sunt separate de cele care nu prezintă nici un pericol şi sunt tratate separat.66 1990 195. până ajunge ceea ce se numeşte “puf” sau este comprimat în bucăţi mici. Deşeurile sunt trecute printr-un mecanism de tocare pentru a stimula arderea rapidă. de obicei echipate cu mecanisme care separă gunoiul în tipuri diferite. Cantitatea anuală de deşeuri aruncate în mediu cuprinde 48 miliarde cutii de conserve. aproximativ jumătate din deşeuri au fost înlăturate şi transportate înspre o groapă de deşeuri. 16 miliarde de scutece folosite şi 4 milioane de automobile şi camioane. de poluarea aerului şi a apei.50 120. O altă metodă este arderea gunoaielor. Cu o locaţie rezonabilă. îngroparea în pământ a înlocuit terenurile de dispunere a deşeurilor aproape în toate oraşele. Creşterea cantităţii de deşeuri solide. O instalaţie de incinerare în masă poate elimina următoarele deşeuri: cenuşă sau fum. metalul este separat cu ajutorul unor magneţi şi apoi deşeurile trec mai departe. oamenii nu doresc asemenea gropi în apropierea caselor lor.la sute de kilometri depărtare .sunt întotdeauna necesare. pe măsură ce cele existente sunt umplute. Cu toate acestea. 26 miliarde sticle şi borcane. La acest nivel. Problema acestei metode este dată de substanţele emise pe coş prin incinerare. cu filtre pentru a reduce poluarea aerului rezultată din ardere şi. 7-2.60 (milioane tone) Deşeuri 1.dar nimeni nu poate considera acest lucru o soluţie pe termen lung. clorură de hidrogen. aşa încât eventualele deşeuri toxice să nu pătrundă în apa oraşului. fluorură de . Naţiunea cheltuieşte anual miliarde de dolari pentru îndepărtarea acestora de lângă case şi sediile firmelor. Metode moderne de incinerare sunt folosite în uzine speciale.sau alte soluţii . 2 miliarde de lame de ras uzate. căptuşite cu argilă. Mai nou. Chiar şi aşa.acoperire cu pământ. Unele comunităţi recurg astăzi la plăţi făcute pentru a folosi gropile de deşeuri ale altor comunităţi . nu este nimic rău în existenţa unei gropi de deşeuri acoperite cu pământ. cu generatoare electrice alimentate de căldura rezultată din ardere. pentru a fi separate. Gunoiul care rămâne este tocat în continuare. dar care să nu conţină deşeuri periculoase.şi mai mari creşteri a cantităţii de deşeuri. Totuşi. Cenuşa este preluată de serviciile de salubritate şi se foloseşte ca orice altă cenuşă.).

În fine. arsenic. Pentru că deşeurile sunt radioactive. Planurile actuale de depozitare a unor asemenea deşeuri la mare adâncime s-au izbit de opoziţia locală.U. Unele materiale se pretează uşor reciclării (exemple: 38% din cutiile de aluminiu. În prezent. problema diminuării terenurilor cu gropi pentru deşeuri este doar redusă. există mai multe materiale disponibile pentru reciclare decât pot folosi uzinele. Eliminarea unei cantităţi mai mari decât cea specificată trebuie raportată Centrului de Răspundere Naţională. plumb. 29% din produsele de hârtie) şi altele sunt mai greu de reciclat (2% din produsele din plastic). ci sub o altă formă. Politicienii timizi nu pot face faţă acelor NIMBYs. . se refoloseşte aproximativ 17% din cantitatea de deşeuri solide din S. Aceasta este o îmbunătăţire notabilă faţă de cele doar 7% care erau reciclate acum 20 ani. monoxid de carbon.A. Reciclarea înseamnă convertirea deşeurilor în produse utile. pentru că încă trebuie să se elimine deşeurile care au fost selectate. India.U. corozive sau reacţionează uşor în contact cu alte substanţe chimice. scurgeri mai mici de substanţe toxice au cauzat moartea sau rănirea unor persoane. dioxin şi alte substanţe de cuptor. Deşeurile periculoase Deşeurile periculoase sunt acelea care prezintă o ameninţare serioasă pentru sănătatea publică sau pentru mediu. Contrar credinţei populare. Substanţele sunt considerate periculoase dacă sunt ignifuge. Eliminarea de substanţe toxice trebuie raportată anual şi substanţele extrem de periculoase necesită planuri de urgenţă. naţiunea nu şi-a epuizat tot terenul. S.. nu eliminată. chimice sau infecţioase”. depozitarea lor s-a dovedit foarte dificilă. şi unele rămân radioactive mii de ani. care a ucis aproximativ 3000 de oameni. nu există o criză a gropilor pentru deşeuri. reciclarea are un rol modest în reducerea cantităţilor care trebuie arse sau îngropate. Totuşi. Unele există de aproape 50 ani. concentraţiei sau caracteristicilor lor fizice. dar opoziţia locală este întotdeauna puternică.hidrogen. Terenurile de gropi pentru deşeuri sunt numeroase. Există deşeuri provenite din reactoare de fuziune nucleară şi uzine de arme nucleare. sunt reciclate uneori şi ca ziare. datorită “cantităţii. aruncate sau arse. aşa că sfârşesc prin a încerca fostele terenuri sau prin a căuta alte locuri de depozitare. ca excepţie de la regulă. crom. Până acum. Majoritatea deşeurilor nucleare din S.A.A. Deşeurile nucleare creează probleme speciale. dar. materiale pentru izolat şi pentru construirea de adăposturi pentru animale. Cu toate acestea. Multe substanţe sunt declarate toxice de EPA datorită faptului că dozele masive administrate zilnic cobailor cauzează apariţia cancerului. milioane de tone de ziare reciclabile sunt stivuite drept materiale în exces în morile pentru hârtie. a evitat scurgerea de substanţe toxice comparabile cu accidentul din Bhopal. Actul Recuperării şi Conservării Resurselor din 1976 a acordat organizaţiei EPA autoritatea de a determina care substanţe sunt periculoase şi EPA a stabilit câteva sute de substanţe. cadmiu. mercur. Totuşi. sunt depozitate în locurile de unde provin. În general. atât agenţiile guvernamental cât şi firmele particulare de depozitare a deşeurilor sunt presate de puternica organizaţie NIMBYs (“nu în curtea mea”). O a treia metodă de eliminare a deşeurilor solide e reciclarea. În total. aşteptând elaborarea unor planuri pe termen lung pentru dispunerea lor. deşeurile nu pot fi reciclate ca acelaşi produs din care provin. Ziarele sunt reciclate în carton.U.

Acestea provin din: (1) instalaţiile de canalizare domestice. care suprastimulează viaţa plantelor în ape. Mlaştinile şi estuarele sunt esenţiale producţiei de peşte şi scoici şi totuşi se restrâng treptat. Acţiunile federale pentru reducerea poluării apei pot fi sprijinite prin folosirea tratamentului secundar în toate comunităţile americane. la rândul lor. (3) scurgerile de îngrăşăminte şi pesticide din agricultură şi (4) procesele “naturale". Un standard comun de măsurare a poluării apei e cererea de oxigen biochimic ( BOD) care identifică procentul de oxigen consumat de deşeuri. . adesea ajungând în rezerva de apă. inclusiv New York. inclusiv depozitarea şi sedimentarea nămolului. adânc de la 0. Un tratament terţiar al canalizării foloseşte un proces de filtrare chimică şi mecanică pentru a înlătura aproape toate deşeurile din apă. Malurile apelor şi ţărmurile mărilor şi oceanelor sunt resurse naturale. Deşi poluarea este mai mare în Europa decât în America. Tratamentul primar al canalizării . EPA a hotărât să cureţe aceste locuri cu ajutorul fondurilor acordate prin legile din 1980 şi 1986. unde bacteriile consumă materia organică. au elaborat o Listă a Priorităţilor Naţionale cuprinzând terenurile care trebuie avute în vedere. Dar tratamentul terţiar este costisitor. Ca prim pas. Din 1992. Poluarea apei Resturile de materiale şi lichide. o treime din americani trăiesc în comunităţi în care se foloseşte doar tratamentul primar pentru canalizare.rezidenţiale. s-a dovedit dificil să se asigure cooperarea oraşelor de pe coastă. Chiar şi astăzi. pot afecta sănătatea oamenilor care locuiesc lângă aceste terenuri. Numărul tot mai mare de case de pe malul apei. construirea şi punerea în funcţiune a unei uzine cu tratament terţiar costă de două sau chiar de trei ori mai mult decât acelaşi lucru pentru uzina cu tratament secundar.Deşeurile periculoase din vechile locuri de depozitare constituie şi ele o problemă. de obicei trecând apa peste un pat de piatră. În majoritatea uzinelor industriale va fi solicitat şi un tratament terţiar pentru a elimina poluanţii chimici. Aceste deşeuri trebuie mutate în locuri mai sigure. omoară peştii.A. Agricultura e principala sursă de poluare a apei în S. bazată pe un sistem de clasificare a periculozităţii. deversează reziduurile din canalizări în ocean după doar un tratament primar sau chiar fără tratament. Multe oraşe din nord-est. Tratamentul secundar al canalizării are rolul de a îndepărta deşeurile organice. Deşi legile federale interzic deversarea reziduurilor brute în ocean.care foloseşte ecrane şi camere de stocare unde mizeria cade din apă sub formă de nămol . Scurgerile de petrol sunt neplăcute. Germenii care rămân sunt distruşi prin clorinare. al centrelor de divertisment. Fosfaţii provin din terenurile agricole fertilizate. (2) deşeuri industriale. al porturilor pentru nave şi iahturi.e destul de obişnuit.U. Fosfaţii constituie poluanţi majori ai apelor. Aceasta măsură nu ia în considerare substanţele chimice care pot fi toxice pentru oameni sau pentru peşti. Altfel. care pot fi sporite de construcţiile din apropiere. alterează mediul din zonele coastelor.9m la 3m. deşeurile organice şi substanţele chimice sunt cele trei tipuri majore de poluare a apelor. odată cu dezvoltarea zonelor industriale – comerciale . Se estimează că instalaţiile de canalizare reprezintă 30% din BOD şi deşeurile industriale şi agricole 70% din BOD. EPA a înscris pe listă peste 1200 terenuri cu deşeuri periculoase. care.

sticlei şi a altor rebuturi ale industriei şi societăţilor guvernamentale. e că înlăturarea tuturor poluanţilor nici nu e eficientă din punct de vedere al costurilor şi nici nu e posibilă. Uzinele electrice contribuie la poluarea aerului prin arderea de cărbune şi petrol pentru energia electrică. gaz şi petrol pentru încălzire. camioanelor şi autobuzelor. topitoriile (de aluminiu. cupru.motoarele maşinilor. EPA nu a stabilit un standard zero pentru bacteriile fecale sau pentru fosfaţi sau alţi poluanţi. a centrat atenţia asupra riscurilor pentru siguranţa mediului prezentate de transportarea a miliarde de tancuri de petrol naţional sau din import. Cei mai mari poluanţi industriali sunt rafinăriile de petrol. acest lucru ar însemna obligarea naţiunii la aplicarea unor proiecte cu costuri astronomice pentru apa “curată" şi oricum. Scurgerea de petrol EXXON Valdez din Alaska. EPA este autorizată de Actul Protectiei Apei Potabile din 1974 să stabilească standardele minime pentru calitatea apei în întreaga naţiune.A. casele.zonele de coastă ale Americii necesită protecţie. Calitatea apei în S. ar fi imposibil de realizat. în fiecare an în S. s-a îmbunătăţit semnificativ în ultimele două decenii (vezi tab. Tab. zinc şi plumb) şi turnatoriile de oţel. 7-3). O altă sursă de poluare este incinerarea gunoaielor. Stabilirea unor standarde nerealiste pentru apă şi aer curat duce la o înfrângere a eforturilor înainte de a fi iniţiate. EPA are o putere considerabilă de a ridica sau coborî standardele şi deci. acesta cerea industriilor şi municipalităţilor să instaleze “cea mai bună tehnologie disponibilă". care ne spune că înlăturarea ultimului procent al poluării e mai costisitoare decât înlăturarea celorlalte 99 de procente. Guvernul federal a oferit asistenţă financiară statelor şi oraşelor pentru a construi uzine de tratament pentru instalaţiile de canalizare. de a creşte sau diminua costurile.U.U. Poluarea aerului e cauzată în special de motoarele cu combustie internă. Majoritatea autovehiculelor elimina peste 56% din totalul materiilor poluante care ajung în atmosferă în fiecare an. Poluarea aerului Aerul pe care îl respirăm este compus din o cincime oxigen şi mai puţin de 4 cincimi hidrogen. metalelor. vapori de apă si deşeuri din apă.A. a sporit fondurile federale disponibile municipalităţilor pentru construirea de uzine de tratament pentru canalizare. Legea federală face companiile de ţiţei să fie susceptibile de a plăti costurile curăţării scurgerilor de petrol şi a materiei provenite din instalaţiile de canalizare ale bărcilor. desigur. Există o lege de diminuare a rebuturilor ca formă a eforturilor de protejare a mediului.7-3. apartamentele şi birourile folosesc cărbune. în 1989. Încălzirea e o altă sursă majoră de poluare. a acordat autoritate EPA pentru a iniţia acţiuni legale împotriva poluării cauzate de firme şi guverne. Problema. începând cu anii ‘30. care funcţionează cu motorină. Eforturile de a stabilii standarde naţionale pentru calitatea apei au început în anii ‘60 şi au culminat cu Actul Controlului Poluării Apei din 1972. Acest act a fixat “obiectivele naţionale" pentru eliminarea deşeurilor şi a tuturor poluanţilor în apele navigabile. Îmbunătăţirea calităţii apei Poluant (standard) 1975 1980 1985 1992 Bacterii coliforme fecale (peste 200 celule la 100ml) 36 21 28 25 Oxigen dizolvat (permis5mg/l) 5 5 3 0 Fosfor (peste 1mg/l) 5 4 3 2 Plumb (peste 50mg/l) NA 5 0 0 . cu urme de alte gaze.

sunt cauzate de particulele din aer. pierderea temporară a vederii.20 0. În prezent e greu de evaluat impactul total al poluării aerului asupra sănătăţii. sau irită ochii sau vă împiedică să vedeţi munţii . Particulele includ cenuşă.orice combinaţie dintre hidrogen şi carbon. cu 5 ani mai mare fata de 1970. (2) hidrocarbonul . care e produs prin arderea motorinei. lipsa coordonării şi o capacitate de reacţie scăzută. ameţeli.07 0.1 7. se înregistrează mai multe morţi cauzate de emfizem pulmonar decât în mod obisnuit. gâtul şi sistemul respirator.4 23. Mai puţin evidente.01 Efectele grupurilor de interes Americanii trăiesc mai mult şi mai sănătos astăzi decât oricând altcândva dea lungul istoriei ţării. lăsaţi-o baltă pentru că nu e". Legislaţia federală pentru purificarea aerului (descrisă în acest capitol) este.6 19. substanţe din benzină care nu ard. Dar dacă motivul e că smog-ul e dăunător sănătăţii. al căror roşu îl admirăm adesea.0 9. lipsa de exerciţiu şi abuzul de alcool. clădirile şi statuile. Ştim că atunci când smog-ul sau poluarea sunt mai ridicate într-un anume oraş.e în regulă.6 100.0 83. opinia publică percepe .8 CO ( monoxid de carbon ) 123. locuitorii oraşelor sunt de două ori mai susceptibili să cadă pradă cancerului pulmonar faţă de cei de la sate. 7-4 Diminuarea surselor de poluare a aerului 1970 1980 1985 1991 SO (oxizi de sulf ) 28. şi (4) monoxidul de carbon. în general.Sursele de poluare a aerului se împart în două categorii majore: particule şi gaze. Moartea cauzată de cancer a înregistrat o uşoară creştere. cea care a dus la aceste îmbunătăţiri.1 Substanţe particulare 19. distruge plantele. oamenii care îl inhalează pot fi afectaţi de dureri de cap.02 0.7 NO ( oxizi de azot) 19. nasul.1 62. monoxidul de carbon poate lipsi corpul de oxigen. Apusurile de soare spectaculoase.0 23. Concentraţiile de pesticide din ţesuturile umane au scăzut cu 75% în aceeaşi perioadă şi concentraţia de plumb din sânge a scazut cu 40%. Tab. Speranţa de viaţă la naştere este acum de 75 de ani. Totuşi. Aerul pe care îl respirăm e mult mai pur astăzi decât acum 20 de ani.1 Plumb 0. 7-4).4 18. plumb.9 7. care în combinaţie cu umiditatea poate forma acid sulfuric. Totuşi. În fine. Oxidul de azot irită ochii. se ştie că fumatul e mult mai periculos decât cea mai severă poluare. dar nu datorită pericolelor din mediu: Institutul Naţional Oncologic estimează că doar 2% din morţile cauzate de cancer pot fi atribuite surselor din mediu. funingine. la orele de vârf ale traficului. Toate sursele majore de poluare a aerului sunt în scădere (vezi tab.7 20. Cauzele primare ale morţii premature sunt aceleaşi ca întotdeauna : fumatul. (3) oxidul de nitrogen. Conform mărturiei unui expert: “Dacă vreţi să daţi toate aceste reglementări pentru că smog-ul miroase urât. Pe străzile anumitor oraşe. care se poate combina cu hidrocarbonul şi razele ultraviolete pentru a forma smog-ul. alimentatia bogata în grăsimi şi săraca în fibre.9 21. dar mai periculoase sunt gazele: (1) dioxid de sulf.

74% din americani sunt de acord cu afirmaţia: “Protecţia mediului e atât de importantă încât cerinţele şi standardele nu pot fi prea mari şi în protecţia mediului trebuie aduse îmbunătăţirile continue indiferent de costuri".6 milioane Membri: 1. Sondajele de opinie arată că. în prezent. Dacă o asemenea atitudine ar fi luată în serios. opiniile ştiinţifice şi economice din politica publica ar fi înlăturate. Politicienii vor să fie percepuţi ca acţionând agresiv pentru a proteja cetăţenii de orice risc. Subiectele sunt alese pentru impactul emoţional pe care îl au şi pentru ameninţarea pe care o reprezintă pentru viaţa personală şi siguranţă satisfac nevoia de cazuri dramatice din jurnalele T.5 milioane Personal: 185 Buget: 13 milioane $ Membri: 0. Protecţia mediului ameninţă să devină o cruciadă morală care .V.mediul ca fiind tot mai contaminat şi mai periculos şi această percepţie influenţează politica de guvernare.1 milioane Personal: 125 Formarea Opiniei Publice. Tab.1 milioane Personal: 100 Clubul Sierra Buget: 28 milioane $ Membri: 0. Politicienii vor să fie văzuţi ca apărători “curaţi" ai zonelor sălbatice şi birocraţii guvernamentali înţeleg că pe masura ce publicul se simte mai ameninţat de pericolele din mediu. 7-5. oricât de minor ar fi el. puterea tot mai mare şi bugetele extinse sunt mai uşor de justificat. Previziunile catastrofale ale unui blestem inevitabil al mediului creează un climat de opinie care împiedica discutarea raţională problemelor legate de costurile şi beneficiile politicii de protecţie a mediului. Economia grupurilor de interes. 7-5 ). Organizaţiile de protecţie a mediului. întâmpină cu bucurie aceste acţiuni care captează şi menţin atenţia publicului. Dovezile că aerul şi apa naţiunii sun mult mai putin poluate în 1990 fata de 1970 sunt ignorate.V. Grupurile de interes pentru protejarea mediului trebuie să recruteze membri şi contribuţii (vezi tab.5 milioane Personal: 337 Consiliul Apărării Resurselor Naturale Buget: 20 milioane $ Membri: 0.U. atrag publicitatea necesară unei strângeri de fonduri prin poştă.3 milioane Personal: 130 Fondul Apărării Mediului Buget: 13 milioane $ Membri: 0. nu constituie subiecte bune pentru jurnalele T. Activitatea grupurilor de interes şi atenţia massmedia concentrată asupra acestor ameninţări ale mediului au reuşit să-i convingă pe majoritatea americanilor că poluarea mediului e tot mai gravă. Acestea trebuie să-şi justifice activitatea mediatizând şi exagerând ameninţările din mediu. .4 milioane Personal: 700 Personal: 1200 Societatea Naţională Audubon Buget: 33 milioane $ Membri: 0. Când bărcile organizaţiei Greenpeace întrerup un exerciţiu naval al S. Statisticile care indică riscuri neglijabile sau dovezile ştiinţifice care minimalizează ameninţările acestora sau prezintă descoperiri ambigue. în special televiziunea. Mass-media. clasate în funcţie de bugetul anual Federaţia Naţională a Vieţii Sălbatice Greenpeace Buget: 85 milioane $ Buget: 34 milioane $ Membri: 5.A.

absolutismul moral înlocuieşte o politica publica raţională. sub forma unor preturi mai mari. pădurit.deşi majoritatea costurilor eforturilor de eliminare a poluării sunt transferate asupra consumatorilor. cele mai puternice interese care se opun proiectelor specifice de dezvoltare şi sunt prezente . de exemplu radioactivitatea nucleară. Dar industria este perceputa ca fiind suspecta. E greu să te opui public legilor de purificare a aerului şi a apei . Cei care susţin protecţia mediului sunt. atunci când sunt expuşi involuntar. Toata lumea se opune poluării. indivizii tolerează mai uşor riscurile foarte mari care pot fi evitate.în pierderea de slujbe.se întâlnesc. cum ar fi fumatul. Muncitorii si oamenii cu firme mici. ei sunt “curaţi" şi oponenţii sunt “murdari". Într-un asemenea climat. Oamenii de ştiinţă nu acorda interviuri spectaculoase. sau atunci când riscurile au efecte întârziate sau necunoscute. E uşor să percepem industria şi tehnologia ca fiind eroi negativi şi ideea "omului împotriva tehnologiei" are un conţinut foarte umanist.trebuie să lupte cu o acţiune de combatere. defilează şi demonstrează. se alătură protestului “nu în curtea mea”. rafinarea petrolului. cum ar fi cazul substanţelor chimice sau insecticidelor. activiştii protecţiei mediului. luptătorii pentru protecţia mediului pot susţine că opoziţia industriei la protecţia mediului este motivată de lăcomia pentru profituri cât mai mari. Industria . Trebuie să se străduiască să scoată în evidenţă costurile sporite ale standardelor nerezonabil de ridicate ale societăţii în legislaţia pentru protecţia mediului. companiile de cărbune . citează statistici. fac petiţii. Organizatiile NIMBY sunt. sunt greu de găsit la posturile de televiziune. căutând continuu amânări. Politica pare să tolereze riscurile familiare şi comune mai uşor decât riscurile necunoscute şi neobişnuite ale contaminării mediului. care şi-a câştigat eticheta de NIMBY. creşterea preţurilor. conducte sau terenuri pentru depozitarea deşeurilor. ei folosesc un limbaj de specialitate. Puterea NIMBY. nepoluat. frecvent. nesatisfacerea cererii clienţilor. dependenţa sporită de sursele străine de energie.cine ar susţine mizeria? Astfel. Dar oamenii nu par dispuşi să tolereze nici chiar riscurile minore. să protejăm viaţa sălbatică şi să conservăm resursele naturale. cei care susţin protejarea mediului încep cu un avantaj psihologic şi politic. uzine electrice. În schimb. De exemplu. Dar există un impuls psihologic pentru noi toţi să păstrăm frumuseţea peisajelor. de la Robert Redford la Barsy Comminer şi Carl Sagan simplifică şi dramatizează problemele şi exagerează ameninţările. referitoare la protecţia mediului.îndepărtează ştiinţa şi aspectele economice ca fiind irelevante sau chiar dăunătoare. ale căror venituri şi averi sunt sigure. se organizează. Grupurile pentru protecţia mediului au aliaţi puternici în organizatiile NIMBY. autostrăzi. ei sunt foarte activi când e vorba de elaborarea unor politici . ale căror slujbe şi venituri depind de producţia de energie. vorbesc de complexităţi şi nesiguranţe şi rareori abordează doar o variantă a problemei. Şi acest lucru este parţial adevărat . amendamente şi ajustări ale standardelor federale. minerit. Politica grupurilor de interes. Chiar şi oamenii care recunosc nevoia generală pentru noi dezvoltări comerciale sau industriale. Mass-media. topitorii sau de producţie sunt mai puţin susceptibili de a deveni protectori ardenţi ai mediului. Deşi ei pot constitui doar un mic grup într-o comunitate. Congresul şi agenţiile executive pot fi determinate să susţină politica de protecţie a mediului acordând puţină atenţie costurilor . în general. sunt mai importante decât slujbele şi veniturile pe care noile industrii le pot produce.mai ales companiile de energie electrică. cum ar fi schiatul sau alpinismul. care sunt deranjate sau ameninţatei de anumite proiecte. persoane din clasa mijlocie şi superioară. Informaţii ştiinţifice serioase şi demne de atenţie. precum şi riscurile care le sunt familiare. aeroporturi. Preferinţele lor estetice pentru un mediu curat.

Prevestirile sumbre referitoare la o încălzire catastrofală a suprafeţei terestre au fost făcute de mass-media şi grupurile de interes ecologiste pentru a susţine eforturi masive pentru elaborarea unor noi reglementări. tot mai multă căldură e reţinută. E adevărat.5 grade de la Revoluţia Industrială. ca rezultat a unei activităţi umane sporite. doar faptele contează.aproape peste tot.m. Programul său de a “Salva Planeta" include dezindustrializarea naţiunilor occidentale. sunt în creştere în atmosferă. Mişcarea “verde" este o miscare internaţională. atunci. Pentru comunitatea ştiinţifică. a exploatării terenului agricol. Pentru mişcarea ecologistă. şi chiar umanităţii. sondajele opiniei publice sunt inutile. Ele preiau adesea ideile grupurilor de protecţie a mediului. în ultima sută de ani. că atmosfera Pământului creează un efect de seră. . ei sunt tentaţi să selecteze anumite date ştiinţifice. inclusiv a automobilelor.d. Pe măsură ce procentul de bioxid de carbon din atmosferă creşte. Pentru aceasta. îl absorb şi produc oxigen. inclusiv bioxidul de carbon. aşa încât să fie puse în balanţă cu costurile reducerii lor. Totuşi. Încălzirea generală a planetei este. Distrugerea pădurilor contribuie la sporirea cantităţii de bioxid de carbon prin eliminarea copacilor care. folosind argumentele acestora pentru a proteja propriile investiţii în proprietăţi. să le ignore pe altele şi să îi citeze pe acei oameni de ştiinţă care sunt de acord cu poziţia lor (chiar şi atunci când sunt o minoritate redusă a comunitatii ştiinţifice) şi îi ignoră pe cei care nu sunt de acord cu ei sau spun că nu există destule cercetări ştiinţifice pentru a putea oferi răspunsuri clare. La polul opus al mişcării pentru protecţia mediului se află o puternică opoziţie în calea dezvoltării economice.frig insuportabil (-270F) noaptea şi călduri insuportabile (+ 212F) ziua. în naţiunile vest-europene. Este adevărat şi că diferite simulări pe computer ale efectului creşterii bioxidului de carbon în atmosferă au prezis creşteri între 1 si 8 grade pentru temperatura medie. în caz contrar temperaturile terestre ar fi ca şi cele de pe lună . desigur. eliminarea puterii nucleare şi încetarea creşterii bovinelor. cu grupuri de interes bine organizate şi chiar cu partide politice. spun aceştia. un rezultat al eliminării de bioxid de carbon şi a altor gaze care păstrează căldura solară în atmosferă. reducerea populaţiei umane. Ultima epocă . eliminarea oricărei întrebuinţări a combustibilului fosil. este umanitatea însăşi". Dar temperaturile medii de pe Pământ au crescut cu mai puţin de 0. Ştiinţa versus Protecţia mediului O abordare raţională a alegerii publicului în domeniul problemelor de protecţie a mediului necesită o evaluare atentă a tuturor datelor ştiinţifice legate de riscurile din mediu. există puţine fapte care să dovedească încălzirea Pamântului. Gazele care produc efectul de seră. Potrivit Clubului Romei (o organizaţie radicală pentru protecţia mediului) “Adevăratul duşman. sporind cu 25% de la începutul Revoluţiei Industriale din 1850. avansărilor ştiinţifice. ş. în ciuda popularităţii mari a teoriei efectului de seră. Revista Times a ales “Omul anului" pentru 1988 o Planetă Pământ care piere ca urmare a eliminării deşeurilor umane şi a “efectului de seră".a. Dar grupurile de interes care susţin protecţia mediului trebuie să câştige de partea lor opinia publică şi să preseze pentru acţiune din partea autorităţilor politice. Încălzirea globală. precum şi transferul bogăţiilor din ţările industrializate în cele subdezvoltate. Protecţia radicală a mediului. sondajele opiniei publice sunt cele mai importante. Temperatura oceanelor a rămas constantă încă de la primele măsurători clare care au fost făcute la începutul secolului şi măsurări sofisticate cu ajutorul sateliţilor au demonstrat că temperaturile globale din ultimii 10 ani nu arată nici o creştere.

a nenorocirii pentru omenire". Programul ecologist internaţional include un transfer masiv de fonduri din naţiunile industrializate în cele mai puţin dezvoltate. semnat de preşedintele Bush şi ratificat de Senatul S. desfăşurată la Rio de Janeiro. precum şi al putrezirii vegetaţiei şi al arderii combustibilului fosil. aceasta avea o vegetaţie verde şi nu era acoperită de gheaţă. Oricare ar fi meritele reducerii eliminării gazelor rezultate din arderea combustibilului fosil . în uzinele electrice .glaciară. numită oficial Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Problemele Mediului şi Dezvoltării. s-a încheiat acum 15000 de ani. în 1992.A.prezicerile unei încălziri globale a Pământului sunt bazate mai mult pe speculaţii decât pe realitate. Specialiştii au avut o contribuţie redusă la întâlnirea .degajate de automobile. temperatura Pământului se schimbă extrem de încet. dar suntem siguri că aceste perioade nu s-au datorat industrializării sau arderii combustibilului. acesta este produs de plantele în creştere. desigur. Dar naţiunile industrializate sunt responsabile pentru “subminarea sistemului vieţii pe Pământ” (S.U. de regulă brazii (care cauzează aura albastră a Munţilor Great Smoky) şi mai apare şi în gazele de eşapament şi în cele din industrie. ca noi surse ale poluării mondiale. Hidrocarbonul contribuie la efectul de seră.A. Când vikingii au descoperit Groenlanda. pentru a salva planeta. Ecologiştii afirmă că este necesară o “acţiune drastică" acum pentru a preveni o încălzire globală “catastrofală".. credinţa populara în “încălzirea globală" . Metanul. Există dovezi numeroase ale unor mari variaţii de temperatură. de acum considerată.întăreşte influenţa intereselor ecologiştilor şi birocraţilor care cer reduceri drastice ale degajărilor de gaze. împreună cu războiul nuclear. un alt gaz care contribuie la efectul de seră. Vicepreşedintele Al Gore este un exponent de frunte al ideii conform careia guvernul nu-şi poate permite să aştepte până când probele ştiinţifice vor demonstra încălzirea globală. ca azi. sute de grupări ecologiste. Afirmaţia este.U. denumite oficial “organizaţii nonguvernamentale”. Tratatul Rio încorporează aceste idei. ca sursă a morţii generale. Au participat 178 de naţiuni. Puţini oameni de ştiinţă cred că efectul de seră poate fi detectat în variaţii ale climatului normal de la un an la altul. Cu toate acestea. când temperaturile erau cu 9 grade mai coborâte. Încălzirile estimate prin simulări pe computer sunt nesigure: variază între gradul 1 (nesemnificativ) şi gradul 8 (semnificativ doar dacă apare rapid). ci trebuie să impună imediat un sistem de reglementări globale privitoare la mediu. Brazilia. Conferinţa a dat naştere unui “Tratat pentru schimbarea climatului globa”l. Tratatul Rio pentru “Salvarea Planetei”. printre altele. Ştiinţa nu pretinde că ar cunoaşte cauzele epocilor glaciare preistorice sau ale încălzirii ulterioare a Pământului. Pentru că naţiunile din lumea a treia de-abia încep procesul industrializării. Bioxidul de carbon e un produs al respiraţiei tuturor fiinţelor vii. o contradicţie: fără informaţii ştiinţifice e imposibil de determinat eficienţa costurilor. în schimbul promisiunii lor de a nu contribui la poluarea mondială. care declară. (În anii '70 ecologiştii s-au folosit de o modestă scădere a temperaturii în toată lumea pentru a avertiza împotriva unei răciri – “o nouă epocă poate fi. sau prin arderea cărbunilor. Activitatea umană e răspunzătoare pentru aproximativ jumătate din producţia de bioxid de carbon. de obicei. acestea prezintă cel mai mare pericol. considerata principalul vinovat) şi de aceea trebuie să ofere compensaţii naţiunilor sărace. este. Este un produs al “Întâlnirii la vârf a Pământului”. că “lipsa unei certitudini ştiinţifice nu va fi folosită ca motiv pentru a amâna măsurile eficiente din punct de vedere al costurilor pentru prevenirea degradarii mediului”. e produs de vegetaţia care putrezeşte şi de materiile fecale ale vacilor.

oamenii cu boli de inimă şi de plămâni. şi Canadei e puţin mai acidă decât apa de ploaie din alte părţi. Din contră. Anumite oraşe declară “alertă la smog” când nivelul de ozon devine prea ridicat. preşedintele Bush şi Congresul au ignorat raportul NAPAP şi au elaborat multe reglementări noi şi costisitoare. Ploaia acidă. Apa de ploaie e. Raportul NAPAP a conchis că ploaia acidă nu e o problemă gravă pentru mediu şi că “un program scump de accelerare a reducerii ploii acide e nejustificat”. care se găseşte în majoritatea îngrăşămintelor.A.0. apa de ploaie din zonele afectate a fost măsurată ca având un pH de 4. Gaura din stratul de ozon. mai puţin de 5% din lacuri şi 10% din râurile naţiunii au un nivel ridicat de aciditate. Cu toate acestea. cu excepţia cazului molizilor de la înălţimi mari. PH-ul mediu al apei de ploaie e 5. ca urmare a acidităţii sporite în apa de ploaie. ca răspuns la Tratatul de la Rio: “Suntem îngrijoraţi. . XXI. tehnologia şi industria”. determinând descompunerea în ozon. acum. puţin acidă. nu există nici o dovadă a periclitării sănătăţii umane de aceste ploi. Un studiu masiv. Grupurile de ecologişti şi mass-media au ignorat studii serioase. Persoanele cu afecţiuni respiratorii. Dar lacurile şi râurile nu “mor din cauza ploii acide”. Termenul de ploaie acidă se referă la o creştere peste normal a nivelului acidităţii. care se opune progresului ştiinţific şi industrial şi care împiedică dezvoltarea economică şi socială… Umanitatea a progresat întotdeauna prin adaptarea naturii la nevoile sale şi nu invers… cele mai mari rele de pe Pământ sunt ignoranţa şi opresiunea şi nu ştiinţa. au lansat un apel liderilor mondiali. în general. care funcţionează prin ardere de cărbuni.2). şi pentru vârstnici. (Aciditatea şi alcalinitatea se măsoară pe o scară a pH-ului de la 0 la 14. Efectul acidului azotic. este stimularea creşterii plantelor în apă. care a durat 10 ani şi a costat 500 milioane $. dacă aciditatea ar avea acelaşi nivel cu cea din piscinele oamenilor. care arătau efectul acidităţii apei de ploaie. multe forme de viaţă animală ar disparea. un grup format din 250 din cei mai buni oameni de ştiinţă din lume. care e principalul ingredient al smogului: Acesta face aerul ceţos şi chiar maroniu. Creşterea excesivă a algelor în apele care străbat terenuri fertilizate poate duce la sufocarea peştilor.(1) (2) (3) (4) de la Rio. Anumite substanţe chimice din gazele de eşapament pot cataliza oxigenul din aer. în Actul purităţii aerului din 1990. Se crede că această creştere a acidităţii e un produs al degajării de sulf şi azot din uzinele electrice. de apariţia unei noi ideologii. destinate reducerii ploii acide. inclusiv 27 de laureaţi ai Premiului Nobel. 7. Ozonul este un gaz asemănător oxigenului. S-a arătat că: nu există nici o dovadă că ploaia acidă a afectat pădurile americane. În concentraţii mari şi în anumite condiţii meteo. e greu de demonstrat că vreun efect negativ apare în râuri. la fel ca şi apa din lacuri şi râuri. datorita deseurilor uzinelor de energie electrică şi ale altor industrii. datorită degajării de gaze de eşapament. sau chiar în sănătatea oamenilor.în mod normal. Într-adevăr. în munţii estici. lacuri sau păduri. Orice apă are un oarecare conţinut de acid. Într-adevăr. a dat naştere Proiectului Evaluării Precipitaţiilor Acide Naţionale (NAPAP) şi a fost cel mai complex studiu referitor la o singură problemă legată de mediu.0 fiind neutru. Apa de ploaie din anumite părţi din nord-estul S. dar ar putea fi periculoase pentru asmatici. O creştere a acidităţii poate schimba vegetaţia şi viaţa din lacuri şi cursuri de apă. poate cauza iritarea ochilor şi a plămânilor. Aciditatea e mai mare în unele zone decât în altele. în ajunul sec. nu există dovezi ale unor daune aduse de ploile acide recoltelor.U.

Dar. Multe studii au recomandat ca S.copiii şi vârstnicii sunt sfătuiţi să rămână în casă pentru a evita inflamarea plămânilor. în 1957. AEC era responsabilă pentru cercetare. foarte mediatizat. date fiind politicile actuale. prin Actul Reorganizării Nucleare din 1974.U. Dar lupta politică cu privire la puterea nucleară a distrus aproape total ideea că energia nucleară ar putea reduce dependenţa S. Dar oponenţii energiei nucleare au reuşit.U. Norul sub formă de ciupercă care a devastat Japonia la sfârşitul războiului e încă viu în memorie. o agenţie separată. e acela că nivelul ozonului în atmosfera superioară e în scădere. e puţin probabil ca puterea nucleară să poată furniza mai multă energie. Conform Actului Energiei Atomice din 1954. AEC deţinea şi controlul asupra combustibilului nuclear. Energia nucleară furnizează acum 18% din curentul electric în S. Industria nucleară e într-o fază de “topire” şi cauza acestei topiri este politică şi nu tehnologică. Topirea industriei nucleare Energia nucleară e cea mai curată şi mai sigură formă de energie disponibilă. de combustibilul fosil. AEC a încheiat un contract cu Westinghouse Corporation pentru construirea unui reactor şi un contract cu Compania Electrică Duquesne pentru a opera prima uzină nucleară din lume. În stadiile iniţiale puterea nucleară era monopolul guvernului. Un subiect mai recent. AEC a promovat dezvoltarea industriei nucleare pentru mai mult de 20 de ani. Lumina ultravioletă poate contribui la cancerul de piele. Centrul opoziţiei se află printre grupurile de activişti pentru protecţia mediului.. Astăzi.A.A. să separe funcţia de control a energiei nucleare de funcţiile de dezvoltare şi cercetare. ca şi dezvoltarea întrebuinţărilor pacifiste ale energiei nucleare.A. Actul Energiei Atomice din 1946 a creat Comisia Energiei Atomice (AEC). decât eliminarea fluorocarbonilor. controlează toate aspectele puterii nucleare.. O reducere minimă a timpului expunerii la soare ar fi de mii de ori mai eficientă în reducerea cancerului de piele. Energia nucleară a fost constant atacată de numeroase grupări “antinuke”. să lupte pentru ca 50% din energie să fie nucleară până în 1990. care a stabilit un control mai degrabă civil decât militar asupra energiei nucleare. în Shippingport. O “gaură în stratul de ozon” există în timpul verii antarctice. Dar 104 uzine nucleare operează astăzi în S. Dar cel mai important rol în politica nucleară îl deţine frica. Mass-media nu poate rezista relatărilor dramatice ale accidentelor nucleare. dezvoltare şi producţie în domeniul armelor nucleare. Comisia Controlului Nuclear (NRC). nu este clar dacă aceştia contribuie la un declin al nivelului de ozon din atmosferă sau dacă ozonul din atmosfera superioară e în scădere. Multe uzine au fost anulate în faza de proiect şi nici o uzină nouă nu a fost proiectată în ultimele două decenii. Deşi e adevărat că fluorocarbonii descompun ozonul. La sfârşitul anilor ’70 existau 70 de uzine nucleare cu licenţă şi fuseseră acordate 85 de permise. Pennsylvania. Publicul e captivat de . Fluorocarbonii (inclusiv freonul din aerul condiţionat) descompun ozonul în oxigen. Totuşi.A. convingerea generală asupra efectelor “găurii în ozon” conduce politica mediului. pentru ca acestea să nu ajungă pe Pământ. Nu există nici o îndoială că producţia de ozon e o “externalitate”.U. Astfel. AEC a permis construirea şi a acordat licenţa de începere a activitatii uzinei nucleare. s-a avansat teoria conform careia eliminarea de fluorocarboni creează o “gaură în stratul de ozon” din atmosferă. permiţând razelor ultraviolete să ajungă pe Pământ şi să cauzeze cancer de piele. Se presupune că ozonul din straturile superioare ale atmosferei reflectă o parte din razele ultraviolete.U.

în 1986. În ciuda unei mediatizări senzaţionale.. poate fi distrusă de costurile tot mai mari ale reglementărilor politice pentru realizarea riscului 0.. EPA e cea mai puternică şi cea mai mare birocraţie din Washington. pentru a ajunge la un risc apropiat de 0. EPA e o agenţie de control. Politicieni şi birocraţi: reglementarea mediului Politica federală pentru protecţia mediului a început în anii ’70 cu crearea unei Agenţii pentru Protecţia Mediului (EPA) şi cu elaborarea actelor pentru purificarea apei şi a aerului. Există peste trei sute de uzine nucleare în funcţiune în afara S. emanând o radioactivitate care ucide milioane de oameni. Franţa generează peste 65% din electricitate prin mijloace nucleare. (4) controlul radiaţiei.U. Riscul 0 este un standard imposibil şi costurile eforturilor pentru a ajunge la riscul 0 sunt astronomice. combustibilul uzat va trebui să fie transportat altundeva. Serviciul Naţional Public al Energiei Nucleare. gaze sau cărbune.U. (5) controlul substanţelor periculoase şi toxice.U.A. în Ucraina. NRC a impus necesitatea unei licenţe care face acum ca uzinele nucleare să constituie cea mai scumpă sursă de energie electrică. dar nu există un consens politic asupra unei singure alternative. industria actuală a energiei nucleare din S. a fost adus la faliment. Energia nucleară oferă mijloace de generare a energiei fără eliminarea de poluanţi în aer sau în apă. apa sau solul. care operează cu energie nucleară. Când aceste depozite vor fi complet pline.A. Din punct de vedere al potenţialului. Totuşi. E cea mai curată sursă de energie.povestea “Sindromului China” – un centru nuclear supraîncălzit care topeşte instalaţiile şi uzina însăşi. în schimb. Industria energiei nucleare din S. Agenţia pentru Protecţia Mediului. având puterea de a stabili şi aplica politici. Sub presiunea publicului. Nu diminuează rezerva mondială de petrol. Cel mai grav accident nuclear din istorie s-a întâmplat la Cernobâl. Există multe alternative tehnice pentru tratarea acestor deşeuri. Întradevăr. accidentul de la reactorul nuclear din Three Mile Island din Pennsylvania. morţile din minele de cărbuni se situează la o medie de 200 pe an.U. având autoritate legală asupra oricărei activităţi din naţiune care afectează aerul. pentru a reorganiza birocraţia federală în vederea consolidării responsabilităţii pentru: (1) poluarea apei (2) poluarea aerului (3) direcţionarea deşeurilor solide. din 1979. creând noi plângeri privitoare la pericolul deşeurilor radioactive. nu a rănit pe nimeni şi nu a cauzat distrugeri în afara uzinei. Combustibilul uzat e stocat acum în rezervoare de apă special amenajate şi pe terenuri din apropierea uzinelor nucleare.. Nici o uzină nucleară nu a fost proiectată în ultimii 20 de ani şi serviciile publice au anulat zeci de uzine nucleare în faza de proiect.A. . EPA a fost creată prin decizia executivă a preşedintelui Richard Nixon. combustibilul pentru reactoare rămâne activ sute de ani şi există probleme potenţiale în arderea acestor deşeuri radioactive. Cel mai mare complex nuclear naţional.U. are în urmă 40 de ani de siguranţă. dar efectul reglementărilor nucleare este eliminarea acestei opţiuni. în 1970. a dus la 31 de morţi de pe urma radiaţiei. Acest lucru include cale 107 uzine nucleare în funcţiune şi sutele de nave şi submarine din marina S.A. Nimeni nu a murit sau nu a fost serios afectat de radioactivitatea unei uzine nucleare din S. Politica guvernului naţional poate păstra activă opţiunea energiei nucleare.A.

la fiecare automobil. Din 20. Actul controlului poluării aerului din 1972. Actul purificării aerului din 1970.200 pe Lista priorităţilor naţionale. schimbări sau suplimentări ale declaraţiilor.Actul Naţional al Protecţiei Mediului. calitatea mediului s-a îmbunătăţit. După o serie de procese. Dar curăţarea totală a tuturor terenurilor ar putea costa multe milioane de dolari.” Şi doar 9% au răspuns: “S-a îmbunătăţit. Aceste rezultate ale sondajelor nu au trecut neobservate de politicieni. Dacă CEQ vrea să amâne sau să împiedice un proiect. Actul reacţiei complexe a mediului din 1980. EPA a comandat eliminarea plumbului din combustibil şi reproiectarea motoarelor pentru a funcţiona cu combustibil fără plumb. mult mai multe decât sunt dispuşi să pretindă preşedinţii sau Congresele.000 terenuri potenţiale. cerând instalarea unui echipament împotriva poluării la fiecare maşină. A mai impus şi instalarea unor dispozitive de control pentru gazele degajate. cât şi celor de stat şi locale şi organizaţiilor private finanţate federal să “prezinte rapoarte cuprinzând declaraţii privitoare la impactul asupra mediului”. CEQ nu poate opri un proiect. folosirea cărbunelui puţin sulfuros şi a altor dispozitive foarte costisitoare. poate solicita revizii nesfârşite. Mai multe reglementări din Washington. a fixat un scop lipsit de realism: “ca deversarea materiilor poluante în apele navigabile să fie eliminată până în 1985”. Opoziţia din partea industriei a dus la o anumită relaxare a acestor cerinţe prin Amendamentul Actului purificării aerului din 1977. În 1970. dar poate conduce audieri publice pentru presă. EPA a început prin a se concentra asupra gazelor de eşapament. EPA a plasat 1. actul care cere tuturor agenţiilor federale. Congresul a creat Consiliul Calităţii Mediului (CEQ) pentru a consilia preşedintele şi Congresul asupra problemelor mediului. Actul controlului substanţelor toxice din 1976. Actul controlului poluării aerului din 1972. “Înverzirea” peisajului politic a fost ajutată de subiectele tratate de mass-media privitoare la “ploaia acidă”. înrăutăţit sau a rămas aceeaşi?” 73% din americani au răspuns: “S-a înrăutăţit. Totuşi. Multe municipalităţi au rămas în ilegalitate faţă de standardele federale pentru calitatea apei. Ca răspuns la întrebarea: “În ultimii 20 de ani. Obligarea guvernelor municipale la curăţarea deşeurilor s-a dovedit încă şi mai dificilă decât în cazul industriei. Actul controlului substanţelor toxice din 1976 a autorizat EPA să desemneze substanţele periculoase şi toxice şi să stabilească standarde pentru eliminarea lor în mediu. EPA a fost forţată să abandoneze standardul 0 al deversării. americanii sunt convinşi de contrariu – calitatea generală a mediului scade. Deşi aerul şi apa naţiunii sunt mult mai pure astăzi decât în deceniile precedente (vezi tab. Actul purificării aerului din 1970 a autorizat EPA la identificarea poluanţilor aerului care constituie o ameninţare pentru sănătate şi la stabilirea şi impunerea standardelor pentru degajarea poluanţilor. EPA a fost şi mai agresivă în depistarea surselor staţionare de poluare a aerului cu solicitarea unor “filtre de fum”. . “încălzirea globală” şi “gaura în ozon” şi de politicienii care încercau să câştige suportul alegătorilor înfricoşaţi de aceste aspecte. Tribunalele au hotărât că solicitarea unei declaraţii privitoare la impactul asupra mediului poate fi impusă juridic. poate solicita alte agenţii guvernamentale şi poate face recomandări preşedintelui. Acest act a stabilit un superfond pentru curăţarea terenurilor de deşeuri vechi şi toxice.”. George Bush s-a declarat un “preşedinte ecologist” şi a trimis Congresului un nou set masiv de reglementări ale controlului poluării aerului în 1990. CEQ e o agenţie de consiliere. O lege antipoluare. Soluţii mai radicale ale EPA (de exemplu oprirea traficului auto în anumite oraşe) au fost blocate de tribunale şi de Congres. 7-3 şi 7-4).

Producţia de clor-fluorocarbonaţi şi de hidroclorofluorocarbonaţi (spray-uri cu aerosoli. care sunt eliminate în aer din variate surse. Noi definiţii şi reglementări sunt fixate asupra a două sute de substanţe. trebuie să folosească un cărbune cu conţinut redus de sulf şi să instaleze echipamente de filtrare a fumului. Reţelele de salubrizare din centru-est care ard cărbune. va fi redusă prin operaţiile obişnuite ale economiei de piaţă. centralizată în Washington. Gaura în stratul de ozon.Actul purificării aerului. E necesară existenţa unui echipament adiţional pentru controlul poluării în noile automobile. au estimat costurile ca depăşind 100 miliarde $). Poluanţii toxici ai aerului. Soluţii alternative Economiştii privesc poluarea ca pe un cost al producţiei. cea mai bună practică depinde de circumstanţe care variază de la o uzină la alta. Noile metode de reducere a poluării sunt descurajate de regulile guvernamentale care solicită vechile metode. Smogul urban. considerate “poluanţi toxici ai aerului”. dacă poluarea devine un cost pentru producător. Costul reducerii poluării variază enorm: unele surse pot reduce poluarea la costuri mici. e posibil să se găsească o serie de politici ale mediului bazate pe piaţă. materiale izolante) e ilegală şi noi reglementări sunt în funcţiune pentru folosirea substanţelor chimice în aparatele de aer condiţionat şi frigidere. dacă ele există. Mai există şi o cerinţă specială pentru companiile producătoare de automobile să producă un set experimental de maşini care să fie vândute în California de Sud. constituită din directorii celor mai mari industrii ale naţiunii. Poate că aerul mai pur va îmbunătăţi sănătatea şi va reduce costurile îngrijirilor medicale. care ar oferi mai multe promisiuni de succes decât ordinele şi reglementările guvernamentale. Mai mult. 1990. E şi mai dificil să se estimeze beneficiile aduse societăţii de reducerile adiţionale ale poluanţilor aerului. Problemele reglementărilor. Preţurile de reducere a poluării sunt numeroase şi variate. Abordarea actuală “comandă şi control” a problemelor mediului e ineficientă. E greu de estimat care sunt costurile totale impuse societăţii de aceste standarde rigide (Administraţia Bush a pretins că ar costa numai 16 miliarde $ pe an. Dacă se acordă mai multă atenţie poluării decât controlului acesteia. Cei care fac lobby . Eliminarea de bioxid de sulf trebuie redusă de la 20 la 10 milioane tone anual şi eliminarea de oxid de azot trebuie redusă la 2 milioane tone. Amendamentele din 1990 la Actul purificării aerului au impus multe noi reglementări care ţineau o seamă de aspecte percepute ca ameninţări pentru mediu: “Ploaia acidă. dar Masa Rotundă a Afacerilor. O birocraţie guvernamentală. EPA are autoritate şi drept de a solicita tuturor acestor surse să-şi instaleze “cea mai bună tehnologie de control disponibilă” şi să furnizeze o “amplă marjă de siguranţă” pentru rezidenţii învecinaţi. reglementările guvernamentale încurajează grupurile de interes să urmărească avantaje speciale în influenţarea acţiunii guvernului. iar altele doar cu nişte cheltuieli mari. un cost pe care producătorii pot încerca să-l transfere asupra factorilor externi. dar nici o estimare demnă de încredere nu poate fi făcută asupra numărului acestor beneficii. de la staţiile de benzină la curăţătoriile chimice. Companiile petroliere trebuie să producă combustibil cu ardere curată. sporindu-şi costurile pe seama consumatorilor. Odată ce avem această concepţie despre poluare. nu poate supraveghea eficient practicile din fiecare zonă a naţiunii.

Uzinele care există deja au un impact politic mai mare decât uzinele care nu există. reduse la măsurarea gradului de poluare şi nu la controlul activităţii uzinelor. în preţurile serviciilor sale. Transferând politica mediului de la controlul birocraţiilor centralizate înspre impulsurile de piaţă descentralizate. Guvernele reflectă rareori costurile reale ale colectării gunoiului şi ale operaţiilor de depozitare şi îngropare a acestuia. Permisele negociabile ar reduce toate costurile adaptărilor obligatorii. de exemplu e permisă o emisie de 10. Taxele directe. Cei care nu vor face acest lucru vor fi obligaţi să transfere impozitele asupra consumatorilor sub forma unor preţuri mai mari. Birocraţiile guvernamentale şi costurile aplicării legilor vor fi reduse.000 tone de SO2. acordând avantaje firmelor deja existente. Permise de emisie negociabile. Uzinele care şi-ar putea reduce poluarea doar la un cost foarte ridicat pentru clienţii lor ar putea să cumpere permise şi să-şi continue activitatea. Totalul emisiilor de poluanţi permise reflectă ţelul general al politicii mediului.pentru diferite industrii. Congresul impune frecvent reglementări noilor uzine sau produse. Aceia care vor reuşi acest lucru vor fi impozitaţi cu sume mai mici şi vor obţine profituri mai mari. Taxele impuse pe poluare pentru acele firme care o generează. făcându-le mai flexibile. Taxele pe poluare oferă o alternativă mult mai ieftină pentru politica mediului faţă de regulile şi reglementările centralizate. rafinăriilor şi altor surse de poluare. Taxele poluării. Proprietarii uzinelor ar fi liberi să cumpere sau să vândă aceste permise între ei. sindicate şi regiuni ale ţării. dar emisiile totale ar fi menţinute la nivelul dorit. . Impunând o taxă unitară pe eliminarea de poluanţi. bazate pe volumul de deşeuri colectate ar determina firmele şi gospodăriile să cumpere mai puţine ambalaje inutile şi să iniţieze voluntar eforturi de reciclare. companii. Astfel. vor furniza impulsuri economice pentru indivizi. alegerile pe care le vor face vor încorpora întregul cost al producţiei. Ele încurajează inovaţiile în tehnologie.000. Impunerile birocratice vor fi minime. Când consumatorii vor fi obligaţi să plătească pentru costurile totale ale protejării mediului. O taxă impusă fiecărei firme care contribuie la poluare. impunându-le costuri de control şi reuşind ca ei să evite asemenea costuri. Taxele pot fi impuse nu doar pe poluarea aerului şi apei. e posibil să se obţină în acelaşi timp o îmbunătăţire a mediului şi o promovare a dezvoltării economice. O altă alternativă eficientă e taxarea firmelor şi gospodăriilor pentru cantitatea de gunoi colectată. orice nivel al reducerii poate fi obţinut în funcţie de nivelul taxei. O alternativă mai eficientă este impozitarea poluării. O evoluţie în propunerile recente privitoare la politica mediului o constituie marea atenţie acordată permiselor de emisie negociabile. firme şi guverne locale. cum ar fi bioxidul de sulf. Impozite pe deşeuri. pentru a găsi varianta cea mai ieftină. pentru a suporta o taxă cât mai mică. uzinele inovative îşi pot vinde permisele în exces şi pot obţine un profit. ci şi pe bunurile de consum care creează probleme de depozitare ca deşeuri. vor încerca să câştige avantaje asupra competitorilor. Fiecare factor poluant ar deţine informaţiile şi motivaţia necesară reducerii poluării cât mai ieftin şi mai eficient posibil. Clienţii vor fi astfel impulsionaţi să-şi reducă consumul de produse poluante şi vor căuta alternative. rata emisiei de poluanţi ar varia între diferite uzine. bazată pe cantitatea şi tipul de poluare generată. Permisele de emisie ar fi distribuite reţelelor de salubrizare existente. ar oferi impulsurile economice necesare reducerii poluării pentru agenţiile centrale ale birocraţiilor centraliste. Efectul este o descurajare a dezvoltării.

Aerul şi apa din S. Indivizii. în absenţa informaţiilor ştiinţifice. în special aerul şi apa. Politicile de protecţie a mediului ale căror costuri sunt mai mari decât beneficiile. nimeni nu are responsabilitatea personală de a avea grijă de el. firmele şi guvernele îl folosesc pentru a-şi elimina deşeurile. Îmbunătăţirea calităţii apei şi aerului sa înregistrat în ciuda creşterii poluării şi a cantităţii de deşeuri. majoritatea americanilor cred că poluarea e mai ridicată. 3. când au fost iniţiate primele politici de protecţie a mediului. sporirea bunăstării şi avansările făcute în tehnologie oferă cea mai bună speranţă pentru un mediu curat. Costurile eliminării riscurilor şi poluanţilor adiţionali cresc odată cu apropierea de limita de toleranţă 0. Din contră. e o resursă comună: Accesul este nelimitat.U. 7. Controlul eficient al poluării şi reducerea riscului trebuie să fie contrabalansate de costuri. emisiei de ozon şi de monoxid de carbon de automobile şi sursele staţionare şi a poluanţilor toxici ai aerului eliberaţi de o varietate de surse. Abordările tradiţionale de comandă şi control privitoare la protecţia mediului sunt mai puţin eficiente decât impulsurile de piaţă. Cu toate acestea. Mediul. Determinarea raţională a costurilor şi beneficiilor necesită date ştiinţifice. firmele şi guvernele locale stimulate de puternice impulsuri de piaţă pentru a reduce poluarea în mod eficient din punct de vedere al costurilor. nu există drepturi de proprietate strict definite asupra lui.A. Legislaturile şi birocraţiile care se străduiesc să elaboreze legi şi reglementări pentru reducerea poluării sunt mai puţin eficiente decât indivizii. 5. 1. 6. apă şi sol implică nişte costuri astronomice şi irosirea resurselor societăţii. 2. de obicei. generând astfel costuri în plus şi externalităţi transferate asupra celorlalţi. fac imposibilă o luare a deciziilor politice eficiente din punct de vedere al costurilor. Respingerea deliberată a acestor date referitoare la mediu şi acţiunile ideologice sau emoţionale.Dezvoltarea economică. oamenii fac eforturi mai mari pentru a îmbunătăţi calitatea mediului. 8. contraproductive pentru protecţia mediului. Economiile socialiste ale Europei produc grave degradări ale mediului pentru că nu există impulsuri de piaţă care să coordoneze producţia. Iniţiativele politice actuale se centrează asupra emisiilor de bioxid de sulf şi a oxidului de azot prin arderea cărbunelui. Previziuni ale unui blestem mondial creează un climat opinie care împiedică o analiză raţională a costurilor şi beneficiilor politicilor de protecţie a mediului. Cei mai mari poluanţi ai lumii sunt naţiunile subdezvoltate. sunt mai pure astăzi decât în 1970. . Dezvoltarea economică nu e incompatibilă cu protecţia mediului. Activitatea grupurilor de interes şi atenţia mass-media acordată “crizelor” mediului. 4. Pe măsură ce venitul creşte. indivizii. vor diminua capacitatea societăţii de a aborda eficient problemele legate de mediu. firmele şi guvernele impun adesea costuri nedorite asupra altora. Politicile care încetinesc dezvoltarea economică sunt. Economiile de piaţă sunt mai eficiente în protecţia mediului decât cele socialiste. Rezumat Teoria optiunii publice priveşte poluarea mediului ca pe o externalitate a activităţii umane. Eliminarea totală a poluării din aer. Teoria optiunii publice oferă principii valoroase în tratarea acestor probleme. împreună cu prosperitatea economică şi sfârşitul Războiului rece au adus problemele legate de mediu în centrul atenţiei politicii americane.

9. Taxele pe deşeuri vor încuraja consumatorii să-şi reducă la minimum consumul de bunuri producătoare de deşeuri. Dacă firmele ar fi impozitateate pe baza poluării pe care o cauzează. . Ar încuraja factorii poluanţi să găsească metode proprii de a reduce poluarea şi nu i-ar obliga doar să se conformeze reglementărilor guvernamentale. s-ar crea un puternic impuls de piaţă pentru reducerea poluării. O taxă de poluare ar lua în considerare toate externalităţile şi i-ar forţa pe consumatori să încorporeze în preţ costurile totale pentru protecţia mediului.

După ce ameninţările majore au fost identificate.Capitolul 8 POLITICA DE APĂRARE NAŢIONALĂ Strategii pentru jocuri serioase Securitatea naţională ca joc serios Teoria jocului furnizează un mod interesant de a reflecta asupra politicii de apărare.) necesare implementării lor. nivelurile de forţă necesare implementării strategiilor şi fondurile necesare pentru a furniza aceste forţe. armamentul nuclear a făcut Războiul rece mai puternic decât orice altă confruntare între naţiuni din trecut. un plan de joc raţional porneşte de la : Estimările ameninţării înspre Strategii înspre Niveluri de forţă înspre Cereri bugetare Desigur. Mai mult. este rezonabil să presupunem că naţiunile luptă pentru raţionalitate în conceperea politicii de apărare. Naţiunile aleg strategii de apărare (politici) care sunt concepute pentru a ajunge la o valabilitate optimă chiar şi după luarea în considerare a tuturor strategiilor posibile ale opozanţilor lor. Statele Unite şi fosta Uniune Sovietică (URSS) s-au confruntat întruna din cele mai intense lupte ale superputerilor care au existat în istoria naţiunilor. O abordare raţională a formulării politicii de apărare începe cu o estimare atentă a seriei de ameninţări adresate naţiunii şi intereselor sale. Fiecare naţiune trebuie să-şi adapteze propriile politici de apărare pentru ca acestea să reflecte nu numai obiectivele sale naţionale. Modul în care noi utilizăm teoria jocului este limitat totuşi. conceperea politicii de apărare trebuie să determine forţele militare potrivite (unităţi militare. Astfel. totuşi. mari sau mici. Confruntarea cu ameninţările nucleare Timp de mai mult de 40 de ani. Politicile de apărare ale marilor puteri mondiale sunt interdependente. arme. Diferite tipuri de războaie. Arsenalele nucleare ale Statelor Unite şi ale fostei URSS au ameninţat cu un holocaust uman. ci şi aşteptările în ceea ce priveşte acţiunile posibile ale altor puteri. chiar puterea de distrugere a armelor nucleare i-a determinat pe conducătorii ambelor părţi să fie extrem de prudenţi în relaţiile lor reciproce. la ridicarea de dileme şi la furnizarea unui vocabular pentru a face faţă conceperii de politici intr-o lume competitivă şi interdependentă. pregătire etc. În cele din urmă trebuie calculate bugetele necesare finanţării nivelurilor de forţe necesare. la sugerarea de întrebări interesante. conceperea politicii de apărare naţională se conformează noţiunilor de bază ale teoriei jocului. personal. au fost duse de diferite naţiuni în timpul Războiului rece. diferenţe şi nesiguranţe apar la fiecare etapă a acestui proces – estimări diferite ale naturii şi mărimii ameninţărilor cu care se confruntă naţiunea. Astfel. după sfârşitul celui de-al doilea Război mondial în 1945. După ce strategiile au fost inventate. strategiile adecvate pentru a confrunta aceste ameninţări. Totuşi. în mod paradoxal. Rezultatele depind de combinaţia de alegeri care se face în capitalele lumii. pasul următor este de a dezvolta strategii concepute pentru a le contracara şi pentru a proteja interesele naţiunii. trupele americane şi . Într-adevăr.

amabili sau compătimitori.A. putea fi distrusă de un atac de represalii din partea U.R. Dacă America şi-ar pierde forţa de disuasiune – abilitatea de a ameninţa cu represalii – pacea ar depinde de speranţa fragilă că duşmanii noştri vor fi miloşi. Nu depinde de dragostea lor de pace.S. Se bazează pe interesul propriu raţional al conducătorilor naţiunii. Nici un conducător naţional nu îşi poate permite să îşi asume un astfel de risc.U. mai important.A.S.A. Deoarece nici una dintre părţi nu putea fi sigură că va distruge rachetele de represalii ale celeilalte părţi într-un prim atac.S. putea fi distrusă de un atac de represalii din partea S. MAD a avut ca efect menţinerea populaţiei fiecărei naţiuni ca ostatică împotriva posibilităţii unui prim atac. trebuiau să creeze un răspuns strategic . pentru a-i împiedica pe sovietici să declanşeze un atac limitat asupra forţelor nucleare ofensive americane. Pentru a menţine pacea nucleară. Răspunsul flexibil şi opţiunile nucleare limitate Dar. ambele naţiuni erau ameninţate cu anihilarea propriilor populaţii. nici astăzi nu există vreo metodă de apărare fizică eficientă împotriva unui atac cu rachete balistice. un echilibru necesar al terorii menţinea pacea nucleară. Comentatorii au numit acest echilibru disuasiune prin “distrugerea reciproc asigurată” (MAD). Strategia disuasiunii menţine pacea prin intermediul fricii de represalii. echilibrul MAD s-a erodat. Nici una dintre părţi nu îşi putea permite să lanseze un atac nuclear datorită consecinţelor teribil pe care cealaltă parte le-ar fi putut provoca în chip de represalii. În anul 1970. s-a bazat în principal pe politica de disuasiune.U. a fabricat o rachetă foarte mare..S. de frica lor de Dumnezeu sau de simţul lor umanitar. Până la începutul anului 1970 a existat un echilibru nuclear între superputeri. S-a considerat că.. în cazul în care ar fi lansat un prim atac nuclear. că Uniunea Sovietică nu considera estimabilă ameninţarea unui atac represiv masiv din partea S. iar populaţia S.. o apărare psihologică împotriva atacului.A.sovietice nu s-au angajat niciodată în luptă directă unele împotriva celorlalte. la un astfel de atac limitat ar fi iraţional şi. Dar era o astfel de ameninţare într-adevăr credibilă. S.U. Forţa de disuasiune. Populaţia U.U. Se accentuează capacitatea unui al doilea atac – abilitatea forţelor unei naţiuni de a supravieţui unui atac surpriză al inamicului şi de a cauza un nivel inacceptabil de distrugere pe teritoriul inamicului ce replică.U. Aceasta le-a dat sovieticilor capacitatea de a distruge ţinte greu de atins – adică abilitatea de a distruge forţele noastre ICBM cu bază terestră. strategii politicii ai apărãrii au început să se preocupe tot mai mult de ameninţarea unui atac sovietic limitat împotriva forţelor noastre nucleare ofensive. de-a lungul timpului.S. în adăposturile subterane.R. Disuasiunea este bazată pe noţiunea conform căreia o naţiune poate determina un inamic raţional să nu atace menţinându-şi capacitatea de a distruge societatea inamicului chiar şi după ce naţiunea a suferit un atac surprinzător.A. folosind orice rachete le-ar mai fi rămas pentru a ucide milioane de americani. Echilibrul terorii MAD.S.R.A. Forţa de disuasiune este într-adevăr. Astfel. strategia MAD ameninţa sovieticii cu represalii masive având ca ţintă populaţiile şi centrele industriale. precisă şi cu multe capete de război – SS-18. bine executat. La începuturile sale. al inamicului. S. Unele personalităţi politice credeau că un răspuns masiv al S.U. printr-un prim atac surpriză. când U. mai ales după 1975. Aceasta presupune că ceea ce e mai rău se poate întâmpla – un prim atac surpriză împotriva propriilor noastre forţe nucleare. mai ales ca răspuns la un atac limitat numai la rachetele de ofensivă şi la bazele de bombardament? Astfel de represalii masive i-ar fi determinat cu siguranţă pe sovietici să răspundă în mod asemănător.

ele .U. Flexibilitatea răspunsului este esenţială”.A. Al doilea picior al TRIADEI este bombardierul intercontinental. Ca răspuns.U. Sovieticii au creat atât o rachetă mobilă grea.mai flexibil. Statele Unite au construit 1000 de ICBM – uri Minuteman la începutul anilor 1960. a creat racheta MX. pe şine (SS-24). ambele părţi şi-au plasat ICBM-urile în adăposturi subterane întărite (ciment şi oţel). problema centrală rămânea aceea de a se găsi un mod de supravieţuire la baza rachetelor MX şi Minuteman. ICBM – urile. Cercetările au continuat cu un ICBM mic. fiecare picior punea probleme separate şi unice unui inamic care ar fi vrut să conceapă un mod de a distruge forţa S. În 1980 preşedintele Jimmy Carter confirma această schimbare în strategia S. aceasta este mai mică decât SS-18. capetele de atac care se separă de rachetă pot fi direcţionate cu acurateţe spre ţinte separate. Dar sfârşitul Războiului rece l-a făcut pe preşedintele George Bush să anuleze proiectul Midgetman. Statele Unite ar fi putut totuşi să răspundă cu un atac cu SLBM . Congresul şi Departamentul Apărării au dezbătut diferite planuri pentru a face rachetele cu bază terestră să supravieţuiască. dar este capabilă să poarte 10 capete de atac MIRV. Pentru a implementa o strategie de disuasiune.uri. care este capabilă să poarte 10 capete de atac MIRV foarte distructive (o megatonă). şi deci pentru a fi eficientă în orice eventualitate. S.A. de pe un vehicul mobil care s-ar putea mişca deasupra teritoriului naţional. şi astfel duşmanului i-ar fi greu să o ţintească cu succes. Bombardierele cu echipă pot supravieţui unui prim atac dacă sunt în aer. Avionul strategic cu echipă. SS-18.A.U. Triada armelor strategice. SS-18 a dat Uniunii Sovietice posibilitatea de a “distruge ţintele dificile” – abilitatea de a distruge rachetele Minuteman în adăposturile lor. S. Conceptul TRIADEI includea ideea că oricare dintre cele trei seturi de forţe religios asigura Statelor Unite o putere de distrugere prin represalii: dacă ICBM . Astfel. care ar lansa o singură rachetă. Aproximativ jumătate di forţele Minuteman purtau vehicule de reîncărcare cu ţinte independente multiple (MIRV). bombardierele cu echipă pot fi chemate înapoi dacă alerta este greşită. îIntr-o directivă prezidenţială (PD-59) de revizuire a planului de război nuclear pentru includerea de opţiuni multiple şi limitate. Totuşi. un procent important din bombardierele în stare de alertă pot să decoleze înainte ca rachetele anunţate să ajungă. cu izbucnirea unui război nuclear şi cu posibilităţi de restabilire a disuasiunii. numit Midgetman. ştiindu-se că inamicul a atacat cu ICBM-uri şi SLBM-uri.urile ar fi fost distruse în adăposturile lor subterane de către un prim atac al duşmanului şi toate bombardierele echipate ar fi fost distruse. Pentru a le mări şansa de supravieţuire. de disuasiune la un al doilea atac. care ar fi provocat numai el singur pagube inacceptabile duşmanului. Sovieticii au creat o rachetă foarte mare în 1975. incluzând “opţiunile nucleare limitate”: “Avem nevoie de o serie de răspunsuri chibzuite la agresiunea care poate fi corelată cu provocarea. cât şi o rachetă mobilă mai mică şi terestră (SS-25). s-au bazat pe o TRIADĂ a sistemelor de armament: rachete de bază terestră (ICBM) rachete lansate submarin (SLBM) şi bombardiere echipate militar.A. Dacă se ia în considerare atenţionarea adecvată. disuasiunea trebuie să se sprijine pe mai multe opţiuni şi pe un spectru larg de posibilităţi de a sprijini aceste opţiuni. Timp de mai mult de un deceniu. Fiecare “picior” al TRIADEI trebuia să fie o forţă independentă şi supravieţuitoare pentru un al doilea atac.U. Spre deosebire de rachete. concepute şi construite astfel încât puteau fi distruse numai printr-o lovitură directă. Pentru a putea fi luatã în considerare. Congresul a refuzat să cumpere mai mult de 50 de MX-uri deoarece ele erau vulnerabile la atacuri. Racheta MX a corectat parţial dezechilibrul creat de SS-18.

S. B-1 este un bombardier supersonic mic. de aceea. Rachetele de croazieră sunt rachete ghidate. consumatoare de aer. conceput pentru pătrunderea la joasă altitudine a apărărilor aeriene moderne.U. spunând că programul era prea scump şi că rachetele de croazieră ar putea creşte perioadele de folosire a B-52-urilor. acoperirind o suprafaþã de 6. al preşedintelui Clinton – Les Aspin – să oprească producţia avioanelor B-2 la 20 de avioane. Tehnologia de furişare se referă la designul modelului de avion şi la materialele de construcţie care să minimalizeze reflectarea avionului pe ecranele radar. mici. ce pot fi lansate de pe avioane (ALCM). a fost creat şi testat la mijlocul anilor ’70 ca un înlocuitor pentru învechitele B-52. B-2.U. din B-52-uri mari.pot fi redirecţionate înspre alte ţinte în zbor şi pot fi folosite în războaie nucleare convenţionale. Congresul şi armata au criticat această decizie. este mare şi reprezintă o ţintă uşoară pe radarul unor rachete terestro-aeriene (SAM) sau pentru avioane de intercepţie. Avioanele B-1 menţin şi acum capacitatea S. Forţa aeriană americană. Preşedintele Ronald Reagan a recreat mai târziu finanţarea avioanelor B-1. Pătrunderea cu succes în apărarea aeriană inamică va necesita în viitor avioane foarte sofisticate. care să utilizeze cea mai avansată tehnologie “de furişare” (de evitare a radarului). împreună cu costul ridicat al noului bombardier. în anul 1970 a ajutat extinderea capacităţilor de disuasiune ale B-52-urilor. intercontinental. Dezvoltarea rachetelor de croazieră. B-1. Dar avionul B-52 este subsonic. . capabile să distrugă o parte semnificativă a forţei noastre SLBM în timpul unui prim atac surpriză. reprezentată de bombardierele intercontinentale cu echipă. încete şi vechi. în principal. de a pătrunde în apărările aeriene moderne şi de a zbura deasupra zonelor ţintă. Un luptător “pe furiş” – F117A – a fost construit fără a se aduce prea multe la cunoştinţa publicului. Cei mai mulţi analişti ai apărării cred că echipamentele de război anti-submarine nu sunt şi nici nu vor fi în viitorul apropiat. Sfârşitul Războiului rece. Începând cu sfârşitul anilor ’70. un semnal radar foarte mic sau un “punct” poate trece neobservat în dezordinea din fundal sau poate face foarte dificilă urmărirea exactă sau ţintirea cu rachete terestro-aeriene. cu zbor la joasă înălţime. SLBM-uri. a făcut progrese rapide în cercetarea acestei tehnologii. ca un avion de mare putere de penetraţie (un avion care putea zbura cu mult deasupra forţelor aeriene de apărare inamice). la nevoie. Un bombardier cu echipaj mai avansat. În 1989 Forţa Aeriană a scos primul bombardier “pe furiş”. Acest tip de bombardier a fost creat în 1952.000 de mile şi având capacitatea de a purta un mare număr de arme nucleare. cea mai bună componentă a TRIADEI. A fost produs între 1952 şi 1962 şi s-a prezis că va ieşi din funcţiune în anul 1980. o mare parte din forţa originală a 600 de B-52-uri a fost folosită de-a lungul anilor pentru a menţine 140 de avioane în funcţiune în anii ’90. Întradevăr. de pe vase de suprafaţă sau de pe submarine aflate la adâncime (rachete de croazieră tomahawk). dar numai 100 dintre ele au fost construite. Al treilea picior al TRIADEI este racheta balistică lansată de pe submarin (SLBM). Echiparea B-52-urilor cu ALCM-uri le-a dat acestora capacitatea de “a se ţine la distanţă” – abilitatea de a ataca ţinte de la distanţă fără a zbura deasupra celor mai grele apărători aeriene inamice. Dar preşedintele Jimmy Carter a anulat producerea acestui avion în 1977.A. Primele submarine purtătoare de SLBM (SSBN) au ieşit în larg în 1960.A. Deşi nici un avion nu poate fi invizibil. Aceasta este cea mai “supravieţuibilă” forţă şi. subsonice. se compunea. cu aripa lui zburătoare revoluţionară. l-au determinat pe primul secretar al apărării. adică zboară la o viteză maximă de 550 mile pe oră.

U. care a fost dezactivat în 1975). mai silenţioase. Acesta stabilea o limită generală asupra “vehiculelor strategice lansate nuclear” (ICBM-uri. care oprea dezvoltarea sistemelor de rachete antibalistice (ABM) şi un acord executiv care stabilea limite numerice la rachetele ofensive.S. Ambele părţi s-au limitat la submarinele purtătoare de rachete care erau operaţionale sau în curs de construire la momentul acordului. Aceasta a constat într-un tratat oficial. nu avea echivalent. conform căreia populaţiile fiecărei naţiuni ar rămâne neapărate în faţa unui atac cu rachete balistice pentru a fi ţinute ostatice împotriva unui prim atac al oricăreia dintre naţiuni. nu numai limitarea numărului .R. În anul 1970 S.500 de fiecare parte. el limita numărul rachetelor care ar putea avea capete de atac multiple (MIRV-uri) şi interzicea noile tipuri de ICBM. şi verificare. preşedintele Carter a retras Tratatul SALT II din discuţia Senatului.U.A.U. au semnat lungul şi complicatul tratat SALT II în 1979. şi de aceea submarinele au trebuit să patruleze lângă ţărmurile sovietice. SALT I în 1972 au fost un punct de referinţă. S. Când Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul. Programul de submarine Trident din prezent înlocuieşte primele SSBN-uri cu vase mai noi. Fiecare naţiune a fost de acord să nu se amestece în activităţile de supraveghere electrică sau prin satelit ale celeilalte.S.R.U. Un nou START. iar S. în viitor. ele pot rămâne sub apă perioade îndelungate şi pot lansa rachete de sub apă. Totuşi. deoarece au marcat primul efort al superputerilor de a limita armele nucleare strategice. Numărul total de ABM-uri permise era de 200 de fiecare parte. în timpul preşedintelui Richard Nixon şi al consilierului său de securitate naţională – Henry Kissinger – şi la început au fost numite sarcini de Limitare a armelor strategice (“Strategic Arms Limitation Tasks” .054.A. S.S. a creat SLBM-uri cu acoperire mai mare.SSBN-urile sunt submarine nucleare.A. purtând 432 SLBM-uri. pentru care S. Aceste SLBMuri de la început aveau o acoperire relativ mică.A. Carter şi. În anul 1960 S. Dar sovieticilor li s-a permis să-şi păstreze rachetele SS-18.U. a afişat o forţă de 41 SSBN-uri.SALT). SALT I. În ceea ce priveşte acordul asupra armelor de ofensivă. Acestea au început în 1970.A. şi-a păstrat 1. Un total de 18 submarine Trident.A. SLBM-uri şi bombardiere cu rachete de croazieră) la 2.U.S. SALT II. 100 în fiecare regiune (Rusia îşi menţine ambele centre ABM. au anunţat că S. mai târziu. După alţi şapte ani de negocieri dificile. va deveni principala forţă nucleară de represalii a Americii. În negocierile cu sovieticii. Jocuri de controlare a armelor Statele Unite şi Uniunea Sovietică s-au angajat în negocieri asupra armelor strategice timp de mai mulţi ani. Tratatul ABM reflectă teoria MAD. Minuteman field. Tratatul ABM limita fiecare parte la un centru ABM pentru apărarea capitalei şi la un centru ABM pentru apărarea faţă de un câmp ICBM ofensiv. fiecare purtând 16 rachete. North Dakota. va face la fel. fiecare parte a rămas la numărul total de rachete ofensive construite sau în curs de construcţie la momentul respectiv. şi U. au avut un centru la Grand Forks. se va supune prevederilor neratificat SALT II atâta timp cât U. De asemenea. adică o forţă totală de 656 de SLBM –uri. iar timpul de patrulare al fiecărui submarin a crescut.A. astfel că SSBN-urile s-au putut ascunde pe o suprafaţă mai mare de ocean. cu excepţia câte unui tip de ICBM de fiecare parte. egalitate. administraţia Reagan a stabilit trei principii centrale ale controlului de armament – reduceri. Noul scop era reducerea rachetelor şi a capetelor de război.U. Uniunii Sovietice i s-a permis să rămână cu 1618 rachete cu bază terestră. fiecare cu 24 de tuburi de lansare. preşedintele Reagan.

ţările unde se aflau armele nucleare sovietice – s-au angajat toate să respecte acordul START I. Proporţia armelor nucleare acoperite de fiecare parte de către tratatul INF a fost mică. Ucraina.şi a tipului de arme.A. Tratatul START I a redus numărul total al sistemelor de lansare nucleară strategică (ICBM. reducând arsenalul nuclear al ambelor naţiuni cu mai mult de 2/3 faţă de nivelele din timpul Războiului rece. cu trei capete de ataci.U.S.. În cele din urmă.A. De la căderea U. şi U.U. Totuşi. sovieticii au obiectat puternic la eforturile de cercetare ale S. START II cere de asemenea reducerea capetelor de atac strategice generale la 3.600.R. în 1985.S. Acest acord încoronează 20 de ani de negocieri asupra controlului armelor nucleare. până în anul 2003.S.500.A. START II. după realegerea lui Ronald Reagan şi numirea lui Mihail Gorbaciov ca preşedinte al U. ca în precedentele discuţii SALT. sovieticii s-au reîntors la masa tratativelor.R.S. INF a fost primul tratat care a prevăzut inspecţia la faţa locului pentru verificare. Verificarea includea inspecţii la faţa locului şi “mijloace tehnice naţionale” (supravegheri prin satelit). între preşedintele George Bush şi preşedintele rus. Boris Elţân. SLBM şi bombardiere cu echipaj) la nu mai mult de 1. Ruşii vor trebui să desfiinţeze puternicele rachete SS-18. dar capacităţile lor nucleare rămân uimitoare. în domeniul apărării cu rachete balistice (SDI). Mai mult de 27. Mult aşteptatul acord asupra armelor nucleare strategice cu rază lungă de acţiune a fost în cele din urmă semnat la Moscova.U.S. dar a stabilit un model pentru acordurile viitoare de controlare a armelor prin prevederile sale asupra reducerii. Bielorusia şi Kazahstan . în rachete cu un singur cap de atac.. egalităţii şi a verificării. Statele Unite vor trebui să desfiinţeze rachetele MX şi să transforme rachetele Minuteman III.000 de arme nucleare sunt încă depozitate în “republicile nucleare” ale fostei . Sfârşitul Războiului rece a fost confirmat de acordul pe termen lung START II. S. Preşedintele a arătat. A fost primul tratat care a dus la niveluri egale (0) de arme pentru S.S.R.U. Tratatul INF. de preşedinţii George Bush şi Mihail Gorbaciov. Dar. Tratatul forţelor nucleare cu rază medie de acţiune (INF) din 1987 a fost primul acord între puterile nucleare care a dus într-adevăr la reducerea armelor nucleare. încercând să folosească armele nucleare europene. Numărul total al capetelor de atac nucleare strategice s-a redus la nu mai mult de 6.S. pentru a suplimenta supravegherea prin satelit. o reducere de 30% faţă de nivelul SALT II. în 1991. promiţând să elimine ameninţarea unui prim atac nuclear de ambele părţi. În 1983 sovieticii au părăsit discuţiile START. U. au insistat pentru prima dată asupra prevederilor pentru verificare la faţa locului. de asemenea.-ului.. o reducere de aproape 50%. START I.000. Forţa de disuasiune şi apărarea nucleară după Războiul rece Dezvoltarea democraţiei în Rusia a schimbat radical estimările noastre asupra intenţiilor conducătorilor ei. preşedintele Reagan a re-numit negocierile “Discuţii asupra reducerii armelor strategice”. Pentru a simboliza această nouă direcţie . că un nou tratat trebuie să ducă la reducerea armelor strategice la nivele egale de ambele părţi.S. Acesta a eliminat o întreagă clasă de arme nucleare – rachetele cu rază medie de acţiune între 300 şi 3. Cea mai importantă prevedere este înţelegerea de a elimina toate rachetele cu bază terestră şi cu capete de război multiple.A. În cele din urmă.800 de mile.R. sovieticilor li s-a cerut să distrugă un număr mai mare de arme decât S. cea mai periculoasă ameninţare la echilibrul nuclear al puterii. s-a angajat să reducă la jumătate forţele sale de SS-18 ICBM (păstrând 54). Pentru a ajunge la un nivel egal.

de exemplu. ameninţările provenind din surse “irepresibile” sunt în creştere. în timpul perioadelor de crize interne şi dezordine. Forţa de disuasiune minimă. Toate rachetele mai vechi Minuteman II se desfiinţează. Iranul. deşi ameninţarea cu un atac nuclear la scară mare dispare. Toate MIRV-urile şi ICBM-urile vor fi eliminate din arsenalurile ambelor ţări. (3) lansări de rachete accidentele.A. Dar în 1983. Se vor construi în total 18 astfel de submarine purtătoare de rachete balistice. conform tratatelor START. Proliferarea globală a rachetelor balistice şi nucleare creşte în mod constant de-a lungul timpului posibilitatea apariţiei acestor tipuri de ameninţări. teroriste sau neautorizate sunt considerate “irepresibile”. În prezent. Sfârşitul Războiului rece a produs o reevaluare modică a forţelor necesare pentru disuasiune. preşedintele Reagan a arătat că în locul războiului de disuasiune prin intermediul fricii.. Manifestări irepresibile. Irakul şi Libia. Coreea de Nord este cunoscută ca deţinătoare de arme nucleare şi ca fabricantă de rachete cu rază lungă de acţiune pentru transportul acestora.S.S. aceasta înseamnă desfiinţarea a 50 de rachete MX şi transformarea a 500 MIRV Minuteman III în rachete cu un singur cap de atac.U. să le facă impotente şi perimate. ar trebui să se promoveze o apărare tehnologică împotriva rachetelor nucleare.R.. Totuşi.S. Belarus şi Kazahstan. care să prevină acest lucru. care au rămas. S. Timp de jumătate de secol. chimice şi biologice. strategii politicilor de apărare în timpul administraţiilor Bush şi Clinton au sfătuit menţinerea în continuare a unor forţe nucleare strategice suficiente pentru a replica unui atac sau unei intimidări din partea oricăror grupuri de conducere care ar putea să obţină într-o zi controlul arsenalului uimitor al fostei U. Numai programul submarinelor Trident este relativ neafectat de reducerile de armament strategic. Toate bombardierele strategice S. În cazul S. Programul bombardierelor B-2 s-a oprit la 20 de avioane. Ucraina. Lansările accidentale. Iniţiativa de apărare strategică a lui Reagan (SDI). supranumită “Războiul Stelelor” de către mass-media. deoarece ameninţarea cu răzbunare nucleară este în mare parte fără sens. Pacea a fost menţinută din disuasiune – prin ameninţarea cu atacuri nucleare devastatoare. sunt retransformate pentru a purta arme convenţionale (nenucleare).R. – Rusia. de la sensibilele explozii nucleare de la Hiroshima şi Nagasaki. Dar.U.U.A.A.S. în special cele purtate de rachete cu rază medie şi lungă de acţiune – va creşte dramatic în secolul următor. vor achiziţiona cu siguranţă armament de teroare în masă şi sisteme de lansare cu rază lungă de acţiune. care ar putea fi lansate ca răspuns la un prim atac al inamicului. Forţele nucleare strategice vor scădea cu 2/3 faţă de nivelurile din timpul Războiului rece până în 2003. din Japonia (1945). a fost asiguratã că liderii responsabili şi raţionali vor deþine comanda şi controlul asupra acestei enorme forţe distructive şi că armele nucleare strategice vor fi desfiinţate după program.S.U. Producţia americană de capete nucleare de atac a fost stopată. care ar putea în cele din urmă.U. în absenţa vreunei acţiuni din partea S. Ameninţarea armelor de teroare în masă – arme nucleare.R. (2) lansările neautorizate de rachete de către elemente din interiorul U. iar programul de rachete mobile Midgetman a fost anulat.A. Cele mai multe bombardiere B-52 şi B-1. au fost scoase din stare de alertă. Înmulţirea armamentului de teroare în masă. era un program de cercetare .S. omenirea a evitat războiul nuclear. principalele ameninţări nucleare irepresibile sunt estimate a fi: (1) rachetele lansate de o naţiune teroristă. Apărarea de rachete balistice – “Războiul Stelelor”.

Distrugerea unei rachete sau a unui cap de atac în zbor este o reuşită tehnică de performanţă comparabilă cu “lovirea unui glonte cu un alt glonţ”.5 milioane pierderi în lupte pentru a păstra democraţia în vestul Europei. în Congres opoziţia faţă de SDI a continuat. supraveghere prin satelit.A. Aceasta nu poate proteja întreaga populaţie a S. cu bază terestră.A. poziţiile partizane au început să îngreuneze dezbaterea. Totuşi.conceput pentru a explora modalităţile de distrugere a rachetelor nucleare ale inamicului înainte ca acestea să ajungă la ţintă. 1990 2003 ICBMs Minuteman I 450 0 Minuteman II 500 500 (cap unic) Peacekeeper (MX) 50 0 SSBNs Submarine Trident (SLBMs) Submarine Poseidon (SLBNs) Avioane Bombardierele-52 G&H B-1 B-2 Capete nucleare 288 352 210 96 11..U. Succesul rachetelor anti-balistice Patriot în distrugerea rachetelor irakiene Scud. 8-1).766 432 0 100 95 20 3. Nicãieri altundeva în lume nu se preocupă mai mult S. de păstrarea independenţei naţionale şi a guvernelor democratice decât în Europa occidentalã. acesta a început să redirecţioneze tot mai mult banii de la cercetările asupra interceptorilor cu bază spaţială înspre sistemele cu bază terestră. Deşi Congresul controlat democratic.A.A. În ciuda Războiului din Golf.U.A. dar ea a redus la tăcere criticile care au pretins că o interceptare de succes a unei rachete deja lansate e imposibilă (vezi tab. a demonstrat că rachetele inamice puteau fi interceptate în zbor. NATO şi securitatea europeană. 8-1. cu rază scurtă de acţiune. au fost amânate pe termen nedefinit.500 Viitorul apărării de rachetele balistice. dar a asigurat naţiunea că vor continua cercetările asupra sistemelor de apărare cu rachete balistice cu bază terestră. primul Secretar al apărării din timpul lui Clinton. a finanţat cea mai mare parte a sumei cerute de preşedinţii Reagan şi Bush pentru SDI.U.U. planuri de desfăşurare reală a acestor sisteme de apărare pentru a proteja populaţia S. Deoarece era o iniţiativă din perioada Reagan. .U. Forţele Strategice ale S. în timpul Războiului din Golf. sisteme computerizate de conducere a luptei şi arme “inteligente”.U. aproapepe tot parcursul secolului XX. Păstrarea democraţiei în Europa occidentalã a fost punctul central al politicii militare şi externe a S. În 1993.A. S. a anunţat încetarea organizaţiei separate SDI. Tab. concepută pentru a proteja obiective militare specifice. Programul SDI a inclus cercetări ale razelor laser. Racheta Patriot este o armă “tactică”. Les Aspin. a luptat în două războaie mondiale şi a suferit 2.

Jocurile Războiului rece. sovieticii nu au mai avansat atacurile asupra Europei occidentale.S.Originile NATO. Căderea comunismului în Europa de est Căderea dramatică a guvernelor comuniste în Europa de est. De remarcat că această strategie implică utilizarea “prima oară” de arme nucleare tactice de către NATO împotriva armelor sovietice convenţionale. rachete îndreptate înspre oraşe importante din vestul Europei. Danemarca. artilerie şi avioane de luptă – NATO a fost obligat să se bazeze pe ameninţarea cu arme nucleare pentru a replica agresiunii sovietice. cu capete multiple de atac). ca răspuns la NATO. după cel de-al doilea Război Mondial. şi totuşi. Franţa.S. Timp de mai mult de 40 de ani. Canada. Desfiinţarea guvernelor comuniste a apărut ca rezultat direct al deciziei preşedintelui Gorbaciov de a renunţa la utilizarea forţei armate pentru a le menţine la putere. Olanda. în 1989 – Polonia. mai ales la sfârşitul anilor 1970 (în special SS-20urile mobile. Ei au părăsit negocierile în 1983.. Fiecare naţiune s-a angajat “să considere un atac armat împotriva uneia… ca fiind un atac împotriva tuturor”. Bulgaria şi Germania Democratã – a redus considerabil ameninţarea unui atac militar asupra Europei occidentale. Ungaria. şi a Europei ar fi puse în acþiune.U. Sovieticii înşişi. aceeaşi mişcare a . cu un comandant american (primul a fost generalul Arny Dnright D. Grecia şi Turcia s-au alăturat în 1952 şi Germania de vest în 1953. Ungaria. au înăbuşită revoltele civile din Ungaria în 1956 şi din Cehoslovacia în 1968.R. Tratatul INF a inclus opţiunea 0 – eliminarea tuturor armelor nucleare medii de ambele părţi. Bulgaria şi R. s-a stabilit o conducere militară unită pentru NATO. O strategie a “răspunsului flexibil” prevedea că forţele convenţionale ale NATO vor încerca să oprească o primă pătrundere sovietică.A. soluţia NATO a reuşit să producă primul tratat mondial de reducere a armamentului. Belgia. Luxemburg. Dar dacă forţele sovietice ar fi depăşit puterea de apărare a NATO. Iniţial. Italia. Confruntată cu superioritatea copleşitoare a sovieticilor şi a Pactului de la Varşovia în ceea ce priveşte forţa convenţională – trupe. Irlanda. tancuri. Anglia. sovieticii au pus la îndoială soluţia NATO şi au lansat mişcările de “îngheţare nucleară” în Europa pentru a preveni desfăşurarea de noi rachete americane. Pentru a da credibilitate acestui angajament. România.. Această ameninţare sugera faptul că orice încercare de a rezista agresiunii sovietice cu arme nucleare ar determina distrugerea masivă a oraşelor europene. au creat un tratat similar între ţările lor satelit din Europa de est – pactul de la Varşovia. dar s-au întors la masa tratativelor.G. confruntaţi fiind cu opoziţia fermă a NATO. Dar răspunsul NATO a fost desfăşurarea de noi rachete americane Pershing II şi de rachete de croazieră cu bază terestră în Europa.U. pentru a neutraliza ameninţarea sovietică. protestând faţă de desfăşurarea de forţe.A. guvernele comuniste din Europa de est fuseseră sprijinite de tancurile sovietice.D. În acelaşi timp NATO oferea sovieticilor “opţiunea 0” – adică NATO va anula desfăşurarea acestor rachete dacă sovieticii îºi vor retrage SS-20urile. S. Norvegia şi Portugalia s-au alăturat Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). România. până când rezerve din partea S. Ameninţarea cu intervenţia armată sovietică a distrus mişcarea Solidaritatea din Polonia în 1981. În 1987. comandamentul NATO ar fi fost autorizat să folosească arme nucleare împotriva coloanelor blindate şi a concentrărilor de trupe. Astfel. Ca răspuns la mişcările agresive ale sovieticilor în Europa. operaţiuni militare sângeroase ale U. După formarea NATO. Pentru a contracara strategia NATO. sovieticii au desfăşurat peste 400 de rachete nucleare cu rază medie. Eisenhower). Acesta includea Polonia.

şi alte naţiuni vestice se vor confrunta cu mari pericole. în care avansările iniţiale spre democraţie dau greş.R. este puternică din punct de vedere economic.S. republicile şi-au declarat independenţa şi U. Deşi Rusia şi celelalte noi republici ale fostei U. care îşi aminteşte de eşecul scurtei democraţii Weimar. Rezerva faţă de schimbările de situaţie.U. • .S.R.U. Aranjamentele militare între aceste naţiuni sunt de importanţă vitală pentru S.R. dacă într-adevăr noţiunea de Commonwealth rămâne valabilă. economică sau politică implică acest Commonwealth. Ucraina. Dar dacă nu reuşesc. cu secera şi ciocanul de pe Kremlin a fost înlocuit cu steagul Republicii Rusia. Pactul de la Varşovia a căzut ca urmare a căderii guvernelor comuniste din Europa de est şi a fost oficial dizolvat în 1991. Unirea cu 17 milioane de locuitori mai puţin prosperi din fosta Germanie de est a cauzat perturbări economice temporare. dar pe termen lung. Preşedintele Boris Elţân s-a angajat la un program de reforme orientate înspre economia de piaţă. Elţân a sprijinit ideea unui Commonwealth de state independente.S. probabil pentru a asigura recunoaşterea independenţei sale din partea Rusiei sau.S. dând naştere la apariţia unor conducători autoritari. înainte de ascensiunea lui Hitler. Germania rămâne membră a NATO.S. în Germania. S. în 1939 – au dus la apariţia independenţei în 1991. guvernul Rusiei s-a conformat.R. îngrijorează Europa. Ucraina şi celelalte republici reuşesc o tranziţie deplină spre democraţie şi capitalism.S. şi aliaţii din vest.S. Belarus şi Kazahstan – şi-au arătat la început dorinţa de a transfera toate forţele nucleare în Rusia şi toate patru au acceptat acordul START I. Germania Unită.S.S.R. Stabilitatea în Rusia şi Europa de est. Rusia are şansa istorică de a trece cu succes la o democraţie stabilă şi la o economie proprie de piaţă. ele îşi clarifică acum relaţiile reciproce. Elţân pare să înţeleagă că ele sunt singura cale spre o Rusie democrată şi prosperă. Căderea Pactului de la Varşovia şi a U. pentru a folosi acest element în negocierile pentru a câştiga mai mult ajutor economic din vest. Perspectiva unei “Rusii Weimar”. totuşi nu este clar ce relaţie multilaterală. Cele patru “republici nucleare” pe ale căror teritorii rămân forţele nucleare –Rusia. De exemplu: Continuarea degradării economice în Rusia poate subruina tradiţia dată democraţiei. a încetat să existe oficial după 31 decembrie 1991. secolul următor promite mai multă pace şi prosperitate pentru popoarele lumii decât acest secol.S. se îndreaptă înspre democraţie. Dacă Rusia. o Germanie unită poate să devină cea mai mare putere din Europa. puternicele mişcări de independenţă apărute în ţările fostei U. Căderea zidului de la Berlin în 1989 şi unificarea oficială a Germaniei în 1990 a rearanjat echilibrul puterii militare în Europa Centrală. În acelaşi timp. În ciuda problemelor pe care aceste reforme le pot cauza pe termen scurt. Mihail Gorbaciov. După puţin timp. Steagul roşu. În prezent.S.R. orice efort din partea vreunui conducător rus de a reimpune controlul asupra naţiunilor est-europene ar produce probabil puternice vărsări de sânge. estonia şi Letonia – ţările de la Marea Baltică ce au fost încorporate forþat în U.A.. probabil. Preşedintele rus Boris Elţân a preluat funcţia fostului preşedinte al U.S. deşi retragerile au fost încetinite de condiţiile economice din aceste ţări. cu 61 milioane de locuitori.devenit guvernul Poloniei în 1989.A.: Lituania. Foştii membri ai pactului au cerut retragerea trupelor de pe teritoriile lor. Fosta Germanie de vest. Dar Ucraina a început să aibă rezerve în ceea ce priveşte renunţarea la armele nucleare de pe teritoriul său.

Oponenţii contraargumentează. planificarea forţelor. impusă asupra Irakului a împiedicat eforturile ţării de a reconstrui aceste forţe convenţionale la numărul iniţial.A. Armata rusă. ei nu sunt de acord tot timpul asupra forţelor necesare în viitor. problema principală cu care se confruntă strategii politici este nivelul trupelor desfăşurate în Europa. ar însemna probabil. S. un număr mai mic decât forţele NATO europene (fără forţele S.A. O prăbuşire a comenzii şi controlului nuclear poate determina vânzarea armelor nucleare teroriştilor sau regimurilor teroriste. să rămână implicată în securitatea europeană. Irak. cât şi noii prieteni din Europa. O retragere totală a forţelor armate ale S.U. croaţi şi musulmani din provinciile fostei Iugoslavii? Timp de 4 decenii. Ar trebui ca NATO să se gândească la folosirea forţelor sale în afara regiunii? Ar trebui ca forţele NATO să fie desfăşurate pentru a opri războaiele etnice ca cele dintre sârbi. NATO trebuie să decidă acum ce rol va trebui că aibă în securitatea europeană. şi reapariţia vechilor sentimente de ură între grupurile etnice naţionale. au arătat că aceasta furnizează siguranţă şi stabilitate odată cu apariţia noilor democraţii în Europa de est.U. Ungaria şi Republica Cehă au cerut intrarea în NATO. antrenamentul. a scăzut la 2 milioane. Armata de 1 milion de oameni şi 5. Schimbarea fundamentală în echilibrul mondial al puterii a determinat o reexaminare completă a politicii de apărare timp de câţiva ani.U. sperând să obţină protecţia alianţei împotriva oricărei reînnoiri a expansiunii ruse. desfăşurarea de trupe şi finanţarea apărării.U. ar fi nevoie de un timp îndelungat pentru a se reconstrui forţa rusă capabilă să ameninţe Europa de vest. Irakul lui Saddam Hussein este modelul unei noi ameninţări regionale. Irakul continuă să afişeze rachetele Scud şi . Datorită armelor nucleare. chiar sub un regim ostil.A. naţionalist şi autoritar. dezastrul posibil în acest caz este mult mai mare decât în Bosnia sau în alte regiuni ale lumii în care există conflicte etnice..A.U. pe baza experienţei înfrângerii Irakului în război. şi-au redus deja “prezenţa de înaintare” în Europa la jumătate.N.A. în NATO. Cele mai posibile ameninţări actuale vin din partea agresorilor regionali.U.U.A. Mai mult. Cât timp S.A. Ar trebui ca NATO să-şi extindă protecţia asupra acestor ţări din Europa de est. Blocada economică sponsorizată de O. Dacă strategii politici sunt de acord asupra necesităţii unei reevaluări complete a politicii de apărare. Ei artă de asemenea că atât vechii noştri aliaţi. sfârşitul alianţei NATO. Totuşi. Ameninţări regionale. spunând că ţările Europei de vest sunt acum capabile să-şi asigure propria securitate.• • • • Prăbuşirea mişcării democratice poate da naştere în Rusia unui regim militar. Diferenţele continue dintre republicile fostei U. ameninţarea sovietică a determinat politica americană de apărare. Fostul Secretar al apărării – Les Aspin – a propus structurarea nivelurilor de forţă ale S.). Un astfel de regim poate încerca să-şi reafirme controlul asupra noilor republici sau chiar să-şi reafirme dominaţia în Polonia şi în alte naţiuni din estul Europei.R.000 de tancuri a lui Saddam Hussein a fost redusă la o treime în Războiul din Golf. strategia şi tactica. va continua angajamentele sale politice faţă de NATO.S. În mod tradiţional. Polonia.U. Chiar dacă ar apărea un regim anti-vestic la Moscova. cercetarea şi procurarea armelor. Restul de ameninţare de către Rusia a Europei de vest.U. au îndemnat S. Susţinătorii unei prezenţe militare continue în Europa a S.A. moralul soldaţilor ruşi este scăzut şi echipamentul deteriorat. forţele NATO nu au fost niciodată desfăşurate în afara Europei de vest. este foarte slab.S. care cuprindea mai mult de 4 milioane de oameni în 1990. S.

a anticipat foarte puţine din zecile de crize care au necesitat folosirea forţei armate în ultimul deceniu. Ca recunoaştere a creşterii economice şi a întăririi progresive a forţelor armate ale Coreii de Sud.A. vor rămâne lângă graniţă pentru a opri o invazie a Coreei de Nord. aproape 10. Coreea de Nord. Ameninţări neanticipate. China şi fosta U. Siria. S. îl va înlocui pe acesta. fosta colonie britanică prevăzută a fi încorporată în Republica Populară Chineză în 1997. principalul ei furnizor.U.A. China are ICBM-uri cu capete de atac nucleare multiple.U. dar ameninţarea cu forţa a fost întotdeauna prezentă.A. În 1993 S. Forţele militare ale lui Muummar Khodafy nu sunt o ameninţare majoră.A. Kim Jong III. Totuşi.U. de asemenea. Coreea de nord are o armată de 1 milion de oameni. Cea de-a doua cerinţă se referă la capacitatea de a ataca direct teroriştii pentru a-i captura. că Taiwanul este o provincie chineză.U.R. Siria rămâne oficial în război cu Israelul.U.S. S. Dar din cauza căderii U. având 70. Forţele militare siriene sunt impresionante. “Marele Conducător”. câteva din forţele S. dar a acţionat cu forţa pentru a suprima mişcarea democratică din piaţa Tien-an-men în 1989. ar trebui să ofere sprijin aerian imediat.• • • • • îşi continuă eforturile de a achiziţiona arme de distrugere în masă – nucleare. Libia. Beijingul continua să proclame sprijinul faţă de reformele de piaţă ale economiei sale. au furnizat rachetele sol-sol. Fiul său. Republica Populară Chineză deţine în prezent cele mai mari forţe armate din lume – mai mult de trei milioane de soldaţi. Prima este aceea de a pedepsi ţările care sprijină terorismul şi de a împiedica alte naţiuni de a continua sprijinirea terorismului. Armata sud-coreeană este numai jumătate din armata nordcoreeană.R. deoarece există un guvern al Republicii Chineze în Taiwan.A.000 de tancuri şi mai mult de 4. Aceste operaţiuni sunt îndeplinite de echipe special echipate. Puţini ar fi prevăzut că . În 1986. car răspuns la diferite acte teroriste internaţionale. Ameninţarea cu terorismul creează două cerinţe militare. cât şi componente nucleare de pe pieţele de armament mondiale.000 de tancuri.U. va arăta drumul Chinei în viitor. nu a renunţat niciodată la ideea de a reuni Coreea prin forţă.A. S. aceasta va trebui să plătească acum armele în valută – care nu se prea găseşte în Siria. Libia rămâne o bază importantă de activitate teroristă internaţională.. Iranul şi-a refăcut armata de 1 milion de oameni de la sfârşitul războiului cu Irakul. Beijingul continuă să-şi declare intenţia de unificare. chimice şi biologice. Israelienii consideră Islamul principala ameninţare a păcii şi stabilităţii în regiune. a-i ucide sau pentru a elibera ostaticii luaţi. Aceste tipuri de operaţiuni sunt îndeplinite de forţe militare convenţionale. China.000 de avioane de război. China susţine. bine antrenate. capabile să ajungă în S. Iranul sprijină grupurile teroriste din Orientul Mijlociu îşi furnizează un semnal de alarmă pentru fundamentalismul islamic. sprijinite de Libia. o puternică forţă aeriană şi submarină.U. Coreea de Nord rămâne regimul cel mai autoritar şi militarizat din lume. “Iubitul Conducător”. Politica guvernului de la Beijing în ceea ce priveşte Hong-Kongul. au atacat Libia într-un atac aerian limitat. S.000 de tancuri. au redus treptat forţele lor terestre în această ţară. au atacat centrul de spionaj din Bagdad ca răspuns la un complot de asasinare a preşedintelui George Bush. iar trupele ei ocupă cea mai mare parte a Libanului. O mare parte a economiei şi populaţiei sale este ocupată în armată. forţe submarine pentru operaţiunile din Golful Persic şi o forţă aeriană considerabilă. Iranul a achiziţionat de asemenea. în caz de război. Kim Il Sung.S. Totuşi. 4.000 de oameni şi 4. Iran. Terorismul.S. Programul de arme nucleare al Coreei de Nord este foarte avansat. Acesta afirmă preferinţa pentru o unificare pacifistă..S. cumpărând atât arme convenţionale.A.

Totuşi.6 aflat în timpul 2. nesiguranţa. 8-2. Şi nu toată lumea de la Casa Albă şi din Congres. dar reducea forţele S.1 serviciului militar (milioane) Diviziuni de 18 12 armată Grupe de luptă 12 aflate pe 15 transportoare marine Forţe de 3 3 expediţionare marine Aripi de luptă aeriene 24 15 Bilanţ ascendent Clinton – Aspin 1. Determinarea nivelurilor de viaţă militară Nivelurile de forţă militară în S. în timpul exerciþiului Secretarului apărării – Richard Cluney – din administraţia Bush.6 milioane în 1995 (vezi tab.A. din Panama în 1990 şi chiar din Golful Persic în 1991. sunt conforme ameninţărilor. se confruntă acum sau în viitor. 8 – 2). adică sunt determinate de mărimea şi natura ameninţărilor percepute asupra securităţii naţionale. forţele nautice . Tab. sau chiar din Departamentul apărării este de acord asupra ameninţărilor cu care S.U. Acest plan prevedea continuarea “prezenţei de înaintare” în NATO.U.A. în viitor. începe cu estimarea ameninţărilor cu care se confruntă naţiunea.U. În concordanţă cu opinia conform căreia agresorii regionali ar fi ameninţările cele mai probabile la adresa intereselor S.U. politica de apărare şi “dimensionarea “ forţelor armate ale S.1 la 1. ameninţarea primară la securitatea noastră este instabilitatea şi nepregătirea pentru a face faţă unei crize sau unui război neaşteptat sau neprevăzut”. Generalul Collin Powell a încercat să convingă Congresul că “adevărata ameninţare este necunoscutul.A. Este adevărat că sistemele speciale de arme şi deschiderile sau închiderile de baze pot fi determinate de forţe politice ca influenţa furnizorilor armatei apărării din Congres sau de puterea unui membru al Congresului dintr-un district puternic afectat de cheltuieli pentru apărare. în Europa cu mai mult de jumătate. Dar este greu să convingi plătitorii de taxe sau pe reprezentanţii lor aleşi să se pregătească pentru necunoscut.trupele americane vor fi angajate în luptele din Granada în 1984. În adevăratul sens. Nivelurile forţei militare după Războiul rece.4 10 10 2 10 Forţa de bază. Un plan al “forţei de bază” cerea reducerea personalului militar american de la 2.U.A.A. Forţa de bază Sfârşitul Războiului rece – Bush – Cluney 1990 Personal activ 1. Reducerea forţei militare după Războiul rece a început în 1990.

ar putea desfăşura forţe suficiente pentru a-l învinge pe al doilea. iar după învingerea primului S. Dar planificarea din prezent ia în considerare şi posibilitatea ca un al doilea agresor să decidă să provoace S.U. Contribuţia militară americană la NATO poate fi redusă la niveluri simbolice. doctrina. Ameninţarea care a determinat deciziile noastre de apărare timp de 4 decenii şi jumătate – care a determinat strategia şi tacticile noastre.A.R. nu mai există. “Războiul rece este în spatele nostru.A. sau NATO. la un efectiv de mai puţin de 100.A.000 şi 18. Nivelurile forţei militare din viitor vor fi concepute pentru a înfrunta ameninţările regionale majore. Aspin a procedat imediat la aplicarea ideilor sale asupra acestui bilanţ.A. Corpurile marine vor avea toate trei Forţe Marine Expediţionare (fiecare FME include o divizie marină.000 de oameni. Orice ameninţări militare ar apărea în Europa.000 de trupe. În viziunea lui Aspin. De exemplu. altundeva în lume. concepţia armelor şi mărimea bugetelor de apărare – a dispărut”. dacă S.şi maritime. Flota va desfăşura 11 grupe de luptă pe transportoare marine active (un transportor cuprinde un port-avion cu 75-85 de avioane.S. Forţele militare necesare S. concepute în principal pentru a face faţă ameninţărilor regionale. au fost reduse mai puţin. ele pot fi tratate ca şi conflicte regionale.A. Ameninţări regionale majore “similare Irakului”. S. iar forţa aeriană 13 aripi luptătoare (o divizie a armatei S. ar fi implicate în războiul din Golful Persic împotriva Irakului sau Iranului. U. s-ar putea să nu fie în stare să desfăşoare suficiente forţe aeriene sau maritime pentru a lupta şi a câştiga două războaie regionale în acelaşi timp. Les Aspin era satisfăcut de planul “forţei de bază” al administraţiei Bush. Rusia nu mai reprezintă o ameninţare majoră la securitatea S.U.U. Dar chiar şi pe când era preşedinte al Comitetului serviciilor armamentului de casă. Estimările revizuite ale ameninţărilor din Bilanţul ascendent raţionalizează reduceri masive ale forţelor militare şi ale bugetului Apărării în administraţia Clinton. Forţele americane vor fi obligate să ţină pe loc un agresor (în principal prin forţă aeriană) în timp ce l-ar învinge pe celălalt. în timp ce forţele noastre ar fi implicate într-un război similar Irakului. plus nave de război. Opozanţii consideră că numărul redus al unităţilor de luptă ale armatei şi ale Forţei Aeriene şi serviciile limitate de transport şi sprijin disponibile . pentru a înfrânge rapid şi decisiv Irakul în Războiul din Golf.U. Nivelurile forţelor şi ale bugetului vor fi cu mult sub cele prevăzute de preşedintele Bush în Planul forţei de bază.U. se bazează pe noţiunea de ameninţare regională “similare Irakului” – forţele militare necesare S. submarine de atac şi nave de sprijin). fregate. El a afirmat că sfârşitul Războiului rece cerea un “bilanţ ascendent” complet al ameninţărilor cu care se confruntă naţiunea şi o redeterminare a strategiilor. mărimea şi forma forţelor. Exprimarea ambiguă “aproape simultane” admite faptul că S. o aripă aeriană marină şi serviciile adiţionale. forţelor şi bugetelor necesare în perioada de după Războiul rece. Ca Secretar al apărării în administraţia lui Clinton.U.U. Bilanţul ascendent a generat multe controverse. Nivelurile viitoare de forţă.U.A. Dacă mulţi experţi ai apărării sunt de acord asupra estimărilor ameninţării – asupra necesităţii de pregătire pentru a lupta şi învinge în două conflicte regionale majore simultane mulţi cred că nivelurile de forţă proiectate de Secretarul Aspin nu sunt adecvate acestor cerinţe. planifică în prezent forţe americane adiţionale suficiente pentru “ a lupta şi a ieşi învingători în două conflicte regionale majore aproape simultane”. Bilanţul ascendent.A. Păreri critice.A. Armata va avea 10 divizii de luptă active. o aripă de luptă a Forţei Aeriene cuprinde aproximativ 72 de avioane de luptă). cuprinde între 15.S.A. distrugătoare.U. Coreea de Nord ar putea profita de situaţie pentru a invada Coreea de Sud.

A. Forţele armate sunt concepute pentru a distruge forţele inamice şi pentru a ocupa teritoriul inamic.U. Obiective politice şi militare precise. Utilizarea forţei: Războiul din Golf Preşedinţii au admis adesea că deciziile cele mai greu de luat au fost cele care au trimis poporul american în luptă. Irakul avea arme chimice mortale pe care le folosise anterior împotriva Iranului şi a propriei populaţii Kurde.000 de piese de artilerie şi 700 de avioane de luptă şi rachete sol-aer. trimiterea de semnale diplomatice” ş. întărite în războiul de 8 ani cu Iranul. imediat. Când li se dă o altă misiune. Se pierd multe vieţi când în luptă se trimit forţe minime. să asigure veniturile petroliere adiţionale pentru continuarea construirii puterii militare irakiene şi să intimideze (şi probabil să invadeze) Arabia Saudită şi statele din Golf. Armatele irakiene includeau 5. La începutul crizei preşedintele Bush a angajat forţele americane în regiunea din Golf pentru apărarea militară a Arabiei Saudite în Operaţiunea Scutul Deşertului. S.N. Irakul era a patra putere militară în lume. În plus.U. “stabilizarea guvernului”. rezoluţiile Consiliului de Securitate condamnând invazia şi cerând retragerea imediată si impunerea unui embargo şi a unor sancţiuni economice.d. Invazia Iranului a provocat un răspuns surprinzător. ca şi în Operaţiunea Furtună în Deşert. când acestea nu au un suport aerian adecvat sau când sunt extinse pe un front prea larg. Invazia Kuweitului de către Saddam Hussein la 2 august 1990 a fost. Preşedintele Bush a procedat imediat la crearea unei forţe militare care urma să includă 30 de ţări. asigurând astfel controlul asupra unei mari părţi din rezervele mondiale de petrol. 10. probabil că nivelurile minime de forţă proiectate prin Bilanţul ascendent vor taxa serios capacitatea ţării de a răspunde simultan la două conflicte.. Invazia Kuweitului de către Saddam Hussein. Preşedintele se temea că Saddam Hussein va ordona trupelor sale să îşi continue ofensiva în Peninsula Arabă şi că va forţa Arabia Saudită şi celelalte state din Golf să irepresibile se supună. Fiecare criză cuprinde circumstanţe politice şi militare diferite.militarilor nu sunt corespunzătoare pentru două conflicte regionale majore. Inamicii regionali potenţiali – de exemplu Iranul sau Coreea de Nord – pot desfăşura forţe moderne de artilerie şi artilerie grea. – forţele armate sunt greşit folosite.a. În plus. decizii care în mod inevitabil au necesitat pierderi de vieţi. destinată să restabilească prestigiul său militar după un război lung şi indecis cu Iranul. din partea O.000 de alte vehicule armate. Prea des conducătorii politici au trimis forţe armate în regiuni ostile fără o misiune militară precisă. Dar el a ajuns în curând la concluzia că nici diplomaţia şi nici o blocadă economică . Evenimentele neprevăzute pot fi reduse numai dacă o forţă armată copleşitoare este utilizată rapid şi decisiv. se pare. Nu există criterii sau recomandări politice clare care să determine când trebuie folosită forţa militară. la capete opuse ale planetei. Criticii acuză “bilanţul ascendent” că ar fi în realitate un “plan descendent” pentru a justifica reducerile din bugetul apărării. cu 1 milion de trupe.000 de tancuri. o astfel de perioadă de pregătire probabil nu va mai fi posibilă într-un viitor conflict.m. vagă sau prost definită – “menţinerea păcii”. 4. au beneficiat de o perioadă de 6 luni pentru a-şi pregăti forţele grele în regiunea Golfului înainte de Operaţiunea Furtună în Deşert. Preşedintele a descris primele desfăşurări militare americane ca fiind “defensive”. Pe hârtie.

000 de militari au fost trimişi în Golf. cu 1. generalul Nonnon Schwarzkopf – fuseseră ofiţeri în Vietnam şi erau hotărâţi să nu repete greşelile acelui război.nu-l vor determina pe Saddam Hussein să se retragă din Kuweit şi că Saddam va folosi resursele adiţionale de petrol pentru a-şi întări puterea militară. 500 de elicoptere de atac şi mai mult de 1. ei au dorit să utilizeze o forţă militară decisivă şi copleşitoare.U. el a fost imediat supus criticilor. Când preşedintele Bush a anunţat această imensă adunare de forţe în 8 noiembrie. incluzând elemente din 6 divizii de armată şi două de marină. Ca urmare a unei lungi dezbateri în Congres. generalul Collin Powell şi comandantul pe câmpul de luptă. din Arabia Saudită şi alte ţări arabe. Aşadar ei i-au prezentat preşedintelui un plan care necesita o putere militară foarte mare. La 24 noiembrie 1990. ei voiau să evite escaladarea treptată.N. că Saddam se va menţine pe poziţie ani de zile şi că. acasă.000 de avioane de luptă. opinia publică americană ar forţa terminarea acestuia odată cu apariţia primelor pierderi umane. . Mai mult. la 12 ianuarie preşedintele George Bush a obţinut o rezoluţie similară în Senat (52-47) şi în camera Deputaţilor (251-183).400 de tancuri. Forţele coaliţiei au inclus de asemenea unităţi blindate engleze şi franceze şi forţe egiptene. va intimida ţările din Golf. La Bagdad. ordonându-le să pregătească un plan “ofensiv” care va: (1) forţa retragerea imediată şi necondiţionată a forţelor irakiene din Kuweit. siriene. dacă acesta nu se retrăgea din Kuweit până la 15 ianuarie. Forţa militară decisivă şi copleşitoare. dacă nu ar fi fost oprit repede. Comandanţii militari americani de elită – inclusiv preşedintele Comandamentului General. conflictele prelungite. reporterii CNN – Bernard Shoe şi Peter Arnet – au fost uimiţi în noaptea de 16 ianuarie când Operaţiunea Furtună în Deşert a început cu un atac asupra instalaţiilor cheie ale oraşului. Preşedintele Bush a formulat obiective strategice clare pentru comandanţii lui militari. chiar dacă războiul ar izbucni. Senatorul Sam Nurin. Secretarul de Stat James Boker a câştigat sprijinul membrilor Consiliului de Securitate O. El credea că Saddam va deveni un opozant tot mai puternic care va domina în scurt timp Lumea Arabă şi rezervele de petrol din Orientul Mijlociu. defensivă.A. Forţele irakiene au fost de asemenea surprinse. Dar Bush era convins că sancţiunile nu vor da rezultate. Saddam ar fi achiziţionat în scurt timp arme nucleare. obiectivele limitate şi interferenţa politică în desfăşurarea războiului. totuşi. conducerea politică a regiunii revenind astfel nemilosului autocrat. incluzând achiziţia de arme nucleare. 930 de piese de artilerie. pentru că abandonase poziţia iniţială. a cerut audienţe în care l-a sfătuit pe preşedinte să continue sancţiunile economice şi să evite pierderile care s-ar putea ivi ca urmare a unui război terestru.U. Dezbateri asupra utilizării forţei. Dacă li s-a ordonat să lupte. (cu abţinerea Chinei ) pentru o rezoluţie care autoriza forţele de coaliţie să folosească “toate mijloacele necesare” împotriva Irakului. inclusiv al U. Operaţiunea Furtună în Deşert. Saddam le asigurase că S. în cele din urmă. (3) asigura că forţele militare irakiene nu vor mai fi capabile să ameninţe regiunea.S. şi că agresiunea lui rămasă nepedepsită. în ciuda sincronizării corecte a atacului. coaliţia care sprijinea embargo-ul se va destrăma. Ei nu au fost de acord să înceapă bătălia fără sprijinul deplin al poporului american. Un efectiv de mai mult de 500. nu aveau aprobarea să lupte şi că. membru respectat al Comitetului Forţelor armate din Senat.. (2) ostraciza facilităţile oferite de armele chimice şi nucleare ale lui Saddam Hussein.R.S.

controalele chimice de armament. s-au comportat superb. Armele “inteligente” S. a fost rezultatul militar cel mai decis al americanilor. Din noaptea de 24 februarie a început atacul terestru. deoarece posibilităţile de control şi de fugă au fost distruse. În cele din urmă. după primul război mondial. .V americani au refuzat înregistrări ale bombelor ghidate cu laser care intrau pe uşile şi pe canalele de aer ale buncărelor inamice.A.U. Atacurile elicopterelor de armată au ajuns până în mijlocul ţării. Spectatorii T. flancând şi forţând forţele irakiene înspre zona de luptă. Deşi războiul a lăsat nerezolvate multe probleme politice. Obiectivele strategice. Cele mai multe avioane irakiene au fost obligate să rămână la sol.A. inclusiv facilităţile nucleare. Lecţiile Războiului din Golf. au scăpat fugind la Bagdad. După 100 de ore de luptă terestră.• Succesul forţei aeriene a coaliţiei a fost spectaculos. coloanele blindate au traversat deşertul înspre nord. serviciile de informaţii estimau că aproape jumătate din tancurile şi artileria irakiană de pe câmpul de bătaie fuseseră distruse. S. spre est. Trupele irakiene au fost înconjurate de pe şoselele din Kuweit. El dorea ca irakienii să creadă că atacul direct va fi la graniţa nordică a Kuweitului şi că va fi sprijinit de o acostare marină la ţărm. repede şi cu pierderi omeneşti foarte puţine. la capturarea Bagdadului.U. orbite de atacul aerian şi obligate să stea în buncărele lor. atacând opozanţii regimului. nici una în luptă. Această forţă rapidă reduce pierderile totale şi duce la o victorie mai rapidă şi mai decisivă. Preşedintele nu a extins obiectivele iniţiale ale războiului spre a ajunge. Forţele irakiene care au încercat să lupte au fost distruse. Planul generalului Schwarzkopf pentru războiul terestru se baza pe manevre. Investigaţii ulterioare au arătat că armele lui nucleare nu au fost complet distruse. Câteva unităţi ale Gărzii republicane a lui Saddam. Nu toate obiectivele iniţiale fuseseră îndeplinite. acestea au rămas în buncărele lor. După 5 săptămâni de război aerian. 38 de avioane irakiene au fost distruse în luptă şi 140 au fugit în Iran. Mai mult de 110. preşedintele Bush a hotărât să declare victoria şi să sărbătorească întoarcerea trupelor americane. iar oraşul a devenit o mare de vechituri plină cu vehiculele irakiene.000 de misiuni de luptă au fost lansate în aer. Cu aceste forte supravieţuitoare. Războiul din Golf a dat naţiunii câteva lecţii despre utilizarea eficientă a puterii militare. la distrugerea economiei irakiene. centrele de comandă şi comunicaţii militare – au fost atacate repetat. În timp ce irakienii se pregăteau de un atac dinspre nord şi est. Trupele irakiene. preşedintele Bush a ordonat încetarea focului. decizia preşedintelui de a termina războiul după numai 100 de ore de operaţiuni terestre pare prematură. deşi era de aşteptat ca înfrângerea să ducă la astfel de rezultate. că trupele demoralizate se ascundeau în adăposturi adânci şi câmpurile de bătaie fuseseră izolate şi pregătite pentru operaţiuni terestre. rămânerea la putere a lui Saddam pare să ia în derâdere sacrificiile omeneşti cerute de război. Folosirea rapidă de forţe copleşitoare este superioară atât politic cât şi militar escaladării treptate şi folosirii unei forţe minime. la încurajarea dezintegrării naţiunii irakiene sau la uciderea lui Saddam. de exemplu. care ar fi putut fi înconjurate şi distruse după încă o zi de luptă. pentru a flanca trupele irakiene şi pentru a le ataca dinspre vest. mai ales minoritatea kurdă din nordul Irakului. Schwarzkopf a trimis coloane blindate într-un şir de tipul “Hail Mary” – cu un altul. În retrospectivă. nu puteau să ştie sau să răspundă la atacul flancat. Saddam şi-a menţinut puterea de constrângere asupra ţării. Rezultatele războiului. cu numai 39 de pierderi de avioane. a obţinut o victorie militară decisivă.

S. la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80 asupra nevoii de a reîntări puterea de apărare a ţării.U. în anii ’80 a încurajat U. Yemenul de Sud şi Cuba. au scăzut în mod constant în $ din 1986 şi se prevede că vor scădea la mai puţin de 15% din cheltuielile federale şi mai puţin de 3% din PNB.A. Dimpotrivă. După ce programul de reîntărire începuse. arată că sfârşitul Războiului rece nu înseamnă că S. Orientări istorice în cheltuieli pentru apărare.A. Saddam Hussein rămâne o ameninţare în Orientul Mijlociu. reîntărirea puterii militare a S. să caute relaţii mai constructive cu vestul.R. Cheltuielile cu apărarea ale S. cheltuielile pentru apărare au avut o evoluþie descendenãt. Somalia.1% din cheltuielile federale şi 7. Forţa militară poate captura teritoriu şi poate distruge toată economia. lăsând planificarea şi execuţia operaţiunilor militare comandamentului militar. Sfârşitul războiului rece a convins un număr mic de americani că aceste cheltuieli pot fi reduse. dar nu poate garanta pacea. ci şi în Angola. cheltuielile cu apărarea. Cheltuielile generale de apărare reflectă destul de bine opinia poporului american despre ameninţările asupra securităţii naţionale şi asupra ratei de creştere sau scădere a cheltuielilor militare. având în vedere condiţiile negocierilor pentru veritabile reduceri de armament şi a încurajat şi forţele democratice din întreaga lume.5% din PIB. Cheltuielile cu apărarea după Războiul rece.A. au început să crească. Laos şi Cambogia.U. Cei mai mulţi americani au fost de acord. Etiopia. În 1955 aceste cheltuieli reprezentau 58% din toate cheltuielile federale şi echivalau cu 10. Scăderea puterii militare americane după războiul din Vietnam în anul 1970.5% din PNB.5% din PNB şi la 29% din totalul cheltuielilor federale până în 1986.S. ca procentaj al PNB. a dus direct la expansiunea regimurilor militare marxiste în lume – nu numai în Vietnam. dar ca urmare a deciziei preşedintelui Nixon de a re trage treptat forţele americane din acel conflict.U. Evaluare: preţul păcii Inerţia doveditã de S. Aceste cifre se pot compara în mare . Acesta era nivelul cel mai scăzut al acestor cheltuieli în S.5% din PNB. de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Până în 1968 ele scăzuseră la 235 din cheltuielile federale şi la 4. Dar în timpul celui de-al doilea mandat al său preşedintele Reagan şi Secretarul Apărării – Kaspar Weinberger – au pierdut în faţa Congresului. Pe la sfârşitul administraţiei Carter. Chiar dacă e slăbit din punct de vedere militar. Probabil cea mai importantă lecţie. XX. În 1965 acestea au scăzut la 40.U. totuşi. Nicaragua şi Granada. La începutul războiului rece cheltuielilepentru apărare reprezentau o parte importantă din resursele naţiunii. care dorea limitarea cheltuielilor militare. Întărirea apărării în timpul lui Reagan de a ridica la 6.A. Războiul din Vietnam a cauzat o creştere temporară. Încheierea rapidă a ostilităţilor înseamnă că sprijinul populaţiei nu scade în timp şi că luptele prelungite şi un număr stabil de pierderi nu va alimenta sentimente împotriva războiului.• • • • Conducerea politică a ţării este mult mai eficientă dacă se concentrează asupra dezvoltării şi menţinerii sprijinului intern şi extern pentru un război. nu mai are nevoie de putere militară. Mozambic. nici un american nu mai credea că cheltuielile cu apărarea erau “aproximativ corecte”.U.A. Îndeplinirea mai multora dintre obiectivele politicii de apărare naţională duce la un rezultat binevenit şi totuşi paradoxal – reducerea ameninţărilor asupra securităţii naţionale şi reducerea nevoilor de apărare naţională. în apărarea naţională în ultima jumătate de secol şi-a atins scopul principal – împiedicarea unui război mondial în prima jumătate a sec.

cu cele existente înainte ca Pearl Harbour să fie atacat în 1941. Disuasiunea pune accentul pe posibilitatea unui al doilea atac – capacitatea forţelor naţiunii de a supravieţui unui prim atac şi de a provoca distrugerea atacatorului. de către elemente ale fostei U.S. după rezistarea cu succes la un prim atac surpriză din partea inamicului. Cheia asigurării unei forte de disuasiune distructive este puterea de supravieţuire a forţelor proprii – ce se poate face ca răspuns printr-un al doilea atac. s-a schimbat la sfârşitul anilor ’70 într-o strategie a răspunsului flexibil – represiunea unui atac nuclear printr-o ameninţare mai credibilă de a ataca o serie de obiective militare. Nivelurile de forţă care rezultă de ambele părţi vor elimina astfel probabilitatea lansării unui prim atac raţional. ca răspuns. Preşedintele Reagan a început un program de cercetare la scară largă. deoarece U. Când dezvoltările tehnologice sovietice din anii ’70 au ameninţat supravieţuirea rachetelor cu bază terestră şi a bombardierelor mai vechi cu echipaj. 2. Proliferarea nucleară globală creşte posibilitatea unor astfel de ameninţări. S. lansări neautorizate. strategia S. Dar cu timpul doctrina MAD şi-a pierdut valabilitatea. Populaţiile fiecărei ţări erau ţinute ostatice împotriva unui atac nuclear şi se spunea că există un “echilibru al terorii”. Teoria jocului furnizează un mod de gândire raţional asupra luării deciziilor în situaţii competitive şi interdependente.A.U. Iniţiativa Apărării Strategice (SDI) sau “Războiul Stelelor”. SDI a fost reproiectat mai târziu.R. Fiecare parte va fi nevoită să nu lanseze un atac nuclear ştiind că forţele supravieţuitoare ale celeilalte părţi ar putea provoca daune inacceptabile în zonele cu populaţie densă. şi lansări accidentale. 3.R.U.B-1 şi B-2 – care erau capabile să pătrundă în apărările aeriene moderne.A. Ca urmare a desfăşurării de către U. 4. strategia S. Rezumat Deciziile asupra politicii de apărare din Washington şi din alte capitale ale lumii sunt interdependente – strategiile.S.S. rachete lansate sub mare şi bombardiere cu echipă. Organizaţia SDI şi-a 1. Concepută iniţial pentru a contracara un atac sovietic masiv. 5.S. Cauzate de ameninţarea unui atac nuclear asupra centrelor sale militare. Rachetele cu baza pe submarin rămân forţa de disuasiune nucleară cu cea mai mare putere de supravieţuire. distrugerea reciprocă asigurată. 6. a reflectat doctrina MAD.R. Pentru a-şi implementa strategia de disuasiune . împotriva ameninţărilor mai limitate. nivelele de forţă şi cheltuielile depind de ameninţările percepute din partea altor mari puteri. . a unei mari forţe de rachete nucleare intercontinentale în anii 1960. Strategiile nucleare în prezent se conturează asupra ameninţărilor irepresibile – rachete lansate de o naţiune teroristă.A. şi-au menţinut o TRIADĂ de forţe strategice – rachete cu bază terestră. Strategia de disuasiune încearcă să prevină războiul nuclear prin crearea unor consecinţe inacceptabile pentru un inamic raţional în cazul unui atac nuclear. un program strategic de modernizare a armelor americane a început pentru a crea o armă cu capacitatea de a distruge ţinte dificile – racheta MX. a obţinut posibilitatea de a ajunge la ţintele dificile din cadrul forţei americane de rachete cu bază terestră. Acordurile START reduc capetele de război nucleare totale de ambele părţi şi cer eliminarea tuturor rachetelor cu bază terestră MIRV.S. Sfârşitul Războiului rece a determinat scăderea cu 2/3 a forţelor nucleare strategice generale.U. inclusiv modulele inamice în rezervă. pentru a crea posibilitatea interceptării şi distrugerii rachetelor balistice deja lansate. Au fost create bombardiere intercontinentale noi .S.

A.U. care staţionează în Europa. Cheltuielile generale cu apărarea reflectă de-a lungul timpului ameninţările la securitatea S. Aceste dezvoltări necesită reconsiderarea rolului de securitate al alianţei NATO şi a scopului si a numărului trupelor S.A.încetat activitatea. XX. sunt concepute să înfrunte două conflicte regionale similare Irakului şi aproape simultane.A.U. . S. La începutul Războiului rece. dar au crescut din nou după invazia sovietică în Afganistan.U.U.A.S. 8.A. În bilanţul ascendent nivelurile de forţă militară S. unificarea Germaniei şi destrămarea U. Politica de apărare a S.U. aceste cheltuieli reprezentau mai mult de 1 din cheltuielile federale şi mai mult de 10% din PNB.U. după Războiul rece este determinată în principal de ameninţările din partea potenţialilor agresori regionali. Sfârşitul Războiului rece a redus cheltuielile proiectate la mai puţin de 15% din cheltuielile federale totale şi la mai puţin de 3% din PNB. şi ţările vest-europene se angajează să considere un atac asupra uneia ca fiind un atac împotriva tuturor. Căderea guvernelor comuniste în Europa de est. Din cadrul alianţei NATO. 7. au redus puternic ameninţarea asupra securităţii europene. Un comandament militar unit al NATO a fost desemnat să menţină acest angajament. în sec. dar cercetările continuă asupra apărării de rachete cu bază terestră. influenţează şi ele această politică.R. Această evaluare a ameninţării se spune că justifică reducerile drastice ale unităţilor de luptă. ca şi necesitatea de a răspunde crizelor neanticipate. Păstrarea democraţiei în Europa de vest a fost scopul central al politicii S.S. 11. După războiul din Vietnam. aceste cheltuieli au scăzut dramatic. 10. Terorismul. 9..A.

Dar înainte de a examina acest lucru. să analizăm câteva dintre teoriile naţionaliste cele mai importante. aceste decizii de cheltuieli determină mărimea deficitelor anuale federale guvernamentale (cheltuielile federale au depăşit veniturile în fiecare an începând cu 1960). se . ea ar fi strâns legată de o teorie coerentă economică. 10). aplicate asupra influenţei guvernului asupra economiei. împreună cu deciziile asupra politicii impozitelor (vezi Cap.Capitolul 9 Politica economică Incrementalismul în acţiune Incrementalismul în politica fiscală şi monetară Politica economică a guvernului se exercită în principal prin politici fiscale – deciziile acestuia asupra impozitelor. Incrementalismul descrie procesul de realizare a politicii economice şi furnizează foarte bune prevederi pe termen scurt asupra politicilor guvernului. Cei care alcătuiesc bugetul nu reiau în considerare valoarea tuturor programelor existente în fiecare an şi nici nu sunt foarte atenţi la nivelul cheltuielilor stabilite anterior. anual. Politica fiscală se determină în pregătirea anuală a bugetului federal de către preşedinte şi de Biroul de Management şi Buget şi în luarea în considerare. Incrementalismul este şi o teorie aplicată – el explică de ce programele. Teoriile economice ca ghid al politicilor economice Teoriile macroeconomice. de către Congres a actelor de apropriere şi a legilor impozitelor. Dacă crearea politicii economice ar fi complet raţională. utilizarea deplină şi productivă a forţei de muncă şi preţuri stabile cu inflaţie mică. Mai mult. Mai degrabă cheltuielile anului precedent sunt luate ca bază pentru cheltuielile fiecărui program. mai rău. Aceste decizii determină atât cheltuielile generale federale. adică cei care iau decizii se concentrează asupra schimbărilor modeste – creşteri sau scăderi ale impozitelor. cât şi cheltuielile prioritare din cadrul programelor federale. iar consideraţiile active ale programelor de buget se concentrează asupra noilor probleme sau asupra creşterilor faţă de nivelul anului trecut. politicile şi cheltuielile guvernamentale persistă şi cresc chiar şi după ce valoarea lor pentru societate s-a micşorat sau a dispărut. care îşi dispută poziţia de ghid al politicii economice. La intervale diferite de timp. politica economică naţională s-a ghidat după teorii diferite sau. Politica monetară este determinată de Comisia de Rezerve Federale – “FED” – care poate mări sau micşora oferta de monedă prin controlul asupra băncilor. politicile fiscale şi monetare sunt realizate progresiv. cheltuielilor şi nivelurilor de deficit – şi prin politicile monetare – deciziile acestuia în ceea ce priveşte oferta de monedă şi ratele dobânzilor. Dar există o varietate de teorii economice care concurează pentru a fi considerate ca fiind modalităţile principale de atingere a acestor scopuri. Nivelul cheltuielilor anului precedent pentru orice program guvernamental este cel mai bun indicator al nivelului cheltuielilor pe anul următor. a fost ghidată simultan de teorii contradictorii. incrementalismul este mai prezent în alcătuirea anuală a bugetului federal. “FED” se opune total deciziilor care ar putea cauza schimbări majore în activitatea economică. cheltuielilor sau nivelurilor de deficit – şi asupra ofertei de monedă şi a ratei dobânzilor. preferând în schimb să modifice politica monetară pe fracţiuni de procentaje. În practică. Scopurile general acceptate ale politicii economice sunt: creşterea producţiei şi a nivelului de viaţă.

În ceea ce priveşte secesiunea. guvernul nu poate adăuga nimic cererii agregate dacă aceasta echilibrează bugetul. cheltuind mai mult decât venitul său. dar aceste măsuri au redus şi mai mult cererea şi au accelerat evoluţia descendentă a spiralei. În deceniul 1930 rata medie a şomajului era de 18%. Politicile contra-ciclice au fost menţionate în Textul Forţelor de Muncă din 1946.” Ideile Keynesiene au dominat conceperea politicii timp de jumătate de secol. Pentru a contracara tendinţele inflaţioniste. pentru a se adapta cererii scăzute. Conform economistului englez John Maynard Keynes instabilitatea economică este rezultatul fluctuaţiilor cererii. la 7 ani după căderea bursei în 1929. guvernul ar trebui să aplice exact măsurile opuse. în timpul recesiunii el trebuie să controleze deficitul pentru a-l putea adăuga cererii. impozitelor. Dar marea Depresiune din anul 1930 a zdruncinat încrederea populaţiei în economia clasică. crescând la 25% în cel mai rău an. În timp ce încă se mai discuta dacă politica economică ar trebui să combată recesiunea sau inflaţia. Teoria Keynesiană. teoria clasică se bazează pe mişcarea liberă a preţurilor care combate recesiunea şi inflaţia. Pe scurt. creşterile generale de preţuri reduc cererea şi automat o aduc la nivelul ofertei. În acelaşi mod. În ceea ce priveşte inflaţia. Numai guvernul ar putea face pasul necesar în sens invers ciclului. Politicienii se temeau mai mult de şomaj decât de inflaţie şi din moment ce teoria lui Keynes descria aceste evenimente ca fiind puncte opuse ale unei oscilaţii. cât şi salariile mici au redus cererea de bunuri : întreprinderile şi-au oprit producţia şi au dat afară mai mulţi muncitori. Mecanismul preţurilor modifică deciziile a milioane de americani pentru a duce la un echilibru cererea şi oferta de bunuri şi forţă de muncă. împrumuturilor şi monedei. Desigur. dacă cererea de bunuri (automobile. Atât şomajul. în cele din urmă este din nou mai profitabil să aibă mai mulţi muncitori cu salarii mai mici şi astfel să pună capăt şomajului. Chiar în 1936. Mai mult. Teoria clasică. Economişti clasici văd în general economia de piaţă ca un mecanism care se autoreglează şi care ar ajunge la un echilibru de maximă utilizare a forţei de muncă. cu timpul a devenit tot mai clar că politicienii nu erau capabili să pună capăt cheltuielilor deficitare după terminarea recesiunii.concentrează asupra sumelor totale ale cheltuielilor. dacă muncitorii rămân în şomaj temporar pentru că oferta de muncă depăşeşte cererea. 1933. ridicând astfel problema capacităţii pieţei de a se auto-stabiliza şi de a asigura o bună utilizare a forţei de muncă şi productivitate. salariile (preţul muncii) scad. Teoria Keynesiană sugerează că economia ar putea cădea şi rămâne într-o perioadă de recesiune. “Toţi suntem Keynesieni. Teoriile macroeconomice încearcă atât să explice ciclurile economice cât şi prescrie politici guvernamentale pentru combaterea inflaţiei şi a recesiunii. de maximă productivitate şi la preţuri stabile dacă ar fi lăsat liber de către guvern. dacă guvernul nu intervine. rata şomajului era încă de 18%. care angaja în mod specific guvernul federal “să promoveze o utilizare maximă a forţei de muncă şi o putere de cumpărare sporită” prin impozite şi cheltuieli. ei aveau un motiv să continue . Actul a creat Consiliul Consultanţilor Economici pentru a “crea şi recomunica preşedintelui politici economice naţionale” şi a cerut preşedintelui să prezinte Congresului un raport economic anual care să evalueze starea economiei. Totuşi. mărind cererea prin cheltuieli guvernamentale mai mari şi prin reducerea taxelor. îmbrăcăminte) scade. vânzări) până când cererea creşte din nou. case. stocurile cresc şi oamenii de afaceri reduc preţurile (adesea prin rabaturi. în 1970 preşedintele Richard Nixon a anunţat că “toţi suntem Keynesieni”.

5% la 4. independent de politica guvernului. Pe de altă parte. nu soluţia. Creşterea economică măreşte chiar şi veniturile guvernului pe termen lung. cu ajutorul Comisiei de Rezerve Federale. Creşterea mai lentă a ofertei de monedă. şomaj şi rate de creştere economică stagnante. creativitatea. cheltuielile şi politicile monetare ale guvernului au promovat consumul imediat în locul investiţiilor de viitor. în timpul preşedintelui Reagan. administraţia Reagan a creat un set de planuri economice complexe: Reforma bugetului pentru a reduce rata creşterii cheltuielilor federale. Şomajul a scăzut de la 9. sau a oricărui alt guvern de fapt. reflectă aceste puncte de vedere. Economia Reagan. Alte probleme ale analizei economice Keynesiene au apărut în 1970. Impozitele ridicate influenţează negativ munca. care necesită o expansiune a capacităţii productive a societăţii. În plus. Politica economică în anii ’80. cea mai importantă cauză a problemelor naţionale – inflaţie. în ciuda teoriei lui Keynes. După ce şi-a preluat funcţia. În plus. Economiştii ofertei afirmă că preocuparea faţă de creşterea economiei pe termen scurt este mai importantă decât manipularea cererii pe termen scurt.5%. Reglementările guvernului ar trebui minimizate pentru a mări producţia şi dezvoltarea. Creşterea economică. măreşte oferta generală de bunuri şi servicii şi de aceea menţine preţurile scăzute. Continuarea cheltuielilor deficitare de către guvern în timpul recesiunii şi inflaţiei au produs rate ale inflaţiei în creştere. administraţia Reagan a obţinut cea mai lungă perioadă de creştere continuă a PIB din istoria modernă. scăderea impozitelor de vârf marginale şi reducerii adiţionale de taxe pentru a încuraja investiţiile în afaceri.7% la 5. prin înlăturarea restricţiilor morale împotriva deficitelor. nu consumul şi cererea.1%. invenţiile şi economiile. Problema este că economia se schimbă constant. Astfel. Rata anuală a inflaţiei a scăzut de la 13. . guvernul ar trebui să acţioneze pentru a stimula producţia şi oferta. Impozitele. şomaj. Dar administraţia Reagan nu a reuşit să reducă cheltuielile guvernamentale. nivelul de viaţă al tuturor creşte datorită mai multor bunuri şi servicii disponibile la preţuri fiabile. proporţia guvernamentală a PIB ar trebui redusă în timp.• • • • cheltuielile deficitare. inflaţia cu rate mari ale dobânzilor. Economia Keynesiană a fost numită de preşedintele Reagan “politici eronate ale trecutului”. Ei spun că guvernul este problema. Cheltuielile guvernamentale ar trebui verificate. dacă e posibil. 40 de ani de eforturi Keynesiene de a manipula cererea agregată au produs “stagflaţia”. După Reagan. productivitate scăzută – era însuşi guvernul. politicienii erau încurajaţi să îmbuneze actuala generaţie de alegători şi să transfere costurile asupra generaţiei viitoare. de peste 10% şi rate în scădere ale dezvoltării economice. o performanţă impresionantă. Guvernul ar trebui să ofere reduceri de impozite pentru a încuraja investiţiile şi economiile. în timp ce economia a absorbit 10 milioane de noi muncitori. munca şi întreprinderile. Reducerea impozitelor. Economia ofertei. Cei mai mulţi economişti ai ofertei cred că o piaţă liberă este mai bine echipată decât un guvern pentru a crea preţuri mici şi oferte mai mari. Este foarte greu de evaluat cu acurateţe efectele politicii economice Reagan. Creşterea reală a PIB (măsurată în $) a evoluat de la lâncezeala anilor 1970 la aproximativ 3% pe an. Rata participării la forţa de muncă a crescut de asemenea. când şomajul şi inflaţia au apărut simultan. Eliberarea de reglementările guvernamentale care costă industria sume enorme pentru creşteri mici ale siguranţei sau protecţiei mediului. În general. inflaţia se reduce sau se elimină.

taxe reduse şi deficite mai mari în timpul recesiunii. teoria economică monetară arată că se poate ajunge la stabilitatea economică numai prin menţinerea ratei creşterii monetare la acelaşi nivel cu economia. ci şi creşterea ofertei de monedă. prin creşterea sau descreşterea ofertei totale de monedă. care accentuează responsabilitatea guvernului de a stimula creşterea economică. Se aştepta ca această creştere. FED poate regla oferta de monedă şi poate influenţa ratele dobânzilor. FED este condusă de un consiliu format din 7 guvernatori numiţi de preşedinte pe termen de 14 ani. Totuşi. Volker a practicat o politică monetară extrem de strânsă la începutul anilor ’80. Această teorie arată că guvernul federal trebuie să-şi asume rolul conducător în combaterea eroziunii pe termen lung a economiei americane în competiţia globală. Mulţi economişti consideră cauza inflaţiei galopante din anii 1970 ca fiind politica austeră a fostului preşedinte. La fel. Din 1970. Acesta a ridiculizat public noţiunea de economie a ofertei. Cu alte cuvinte. Aceste deficite continuă să ameninţe viitorul economiei. “FED”. omul muncii are o putere de . Monetariştii cred că ratele ridicate ale dobânzilor sunt un produs al fricii investitorilor de inflaţie continuă. Pe scurt. Rezultatul a fost cea mai mare serie de deficite bugetare federale anuale din istorie şi o explozie a datoriei naţionale de la 1 la 4 trilioane de $ în anii Reagan – Bush. În schimb. Fed Chair Paul Volker. Controlând sumele pe care băncile le pot împrumuta. Milton Friedman. deşi rata creşterii a încetinit.Dimpotrivă. Manipularea de către guvern a ofertei de monedă nu poate produce decât efecte pe termen scurt. numind-o “economie de scurgere” eronată. acestea au încetinit rata creşterii venitului guvernului. Valoarea fiecărui dolar scade deoarece sunt mai mulţi bani pentru a cumpăra aceeaşi cantitate de mărfuri. deoarece guvernul împrumută sume enorme pentru a-şi finanţa datoriile. Cheltuielile nu au fost reduse suficient pentru a echilibra veniturile pierdute. creează inflaţie. tot mai puţin capital e disponibil pe piaţa privată pentru creşterea economică. poate să mărească sau să micşoreze oferta de monedă prin vederea de ansamblu pe care o are asupra operaţiunilor băncilor care participă la Sistemul Rezervelor Federale. dar a menţinut inflaţia sub control. monetariştii au lansat ideea că manipularea ofertei de monedă poate să influenţeze eficient activitatea economică. Teoria Keynesiană recomanda nu numai cheltuieli guvernamentale crescute. Ei arată că venitul real pe termen lung este o funcţie a producţiei economice propriu-zise. prin uşurarea cererilor de rezerve bancare şi prin scăderea ratelor dobânzii. monetariştii cred că guvernele care se ating de oferta de monedă sunt problema. Creşterea ofertei de monedă mai rapidă decât cea a producţiei. Recesiunea de la începutul anilor 1990 şi continuarea deficitelor bugetare au alimentat campania electorală a lui Clinton. În schimb. Clinton şi economia de întreprindere. Clinton a îmbrăţişat “economia de întreprindere” neoliberală. acestea au continuat să crească în acea perioadă. nu soluţia. recesiunea din 1981-1983. De îndată ce investitorii vor crede că FED îşi va menţine politica noninflaţionistă. Reducerile de impozite nu au dus la mari creşteri ale veniturilor. salariul mediu săptămânal pe oră al muncitorilor a scăzut în dolari reali (ajustaţi la inflaţie). guvernul trebuia să restrângă oferta de masă monetară prin creşterea cererilor de rezerve bancare şi a ratelor dobânzii. Economia monetaristă. se va adăuga cererii. În ciuda presiunilor politice din partea Congresului şi celor ocazionale din partea administraţiei Reagan. Comisia de Rezerve Federale independentă. lăsând ratele dobânzilor să crească peste rata deja inimaginabilă de 20%. ratele dobânzilor vor scădea. Această măsură drastică a agravat probabil. guvernul putea să “regleze” economia. în timpul perioadelor de inflaţie. Astfel. iar cheltuielile cu apărarea au crescut. Conduşi de economistul câştigător al Premiului Nobel.

nu numai măririle cerute. în sensul reconsiderării valorii programelor existente. primarilor şi consilierilor se concentrează asupra unei serii înguste de creşteri sau scăderi ale bugetului. (3) infrastructură – drumuri. în fiecare an. numai cererile de mărire a acestor credite necesită explicaţii. ei nici nu doresc să ducă din nou. există o inegalitate mai mare în distribuţia veniturilor familiale decât în 1970. Dar în practică. În plus.U. poduri. atenţia preşedinţilor. Foarte rar li se cere departamentelor să-şi apere sau să explice cererile de buget care nu depăşesc creditele bugetare cerute. aceasta ar cere atât de mult efort pierdut pentru a justifica programe deja acceptate. De asemenea. Cheltuielile tuturor guvernelor din S. pe cale de apariţie – temânduse că subvenţiile de la guvern pentru aceste industrii vor face din grupuri politice interesate forţe conducătoare ale economiei. În schimb. deoarece cei care iau deciziile consideră cheltuielile anului precedent ca bază şi ca limită activă de considerare a propunerilor de noi alocări sau de măriri cerute peste bază.A. Incrementalismul în alcătuirea bugetului. indiferent de credinţele pe care acestea la profesau în teorii economice. – guvernul federal împreună cu 50 de guverne de stat şi cu mai mult de 83 de guverne locale – au crescut de la 480 miliarde $ în 1959 la mai mult de 2 trilioane $ în 1992 (vezi tab. Reformatorii au propus bugetul “de la nivelul 0” pentru a obliga agenţiile să justifice fiecare penny cerut. În teorie. dar fiecare muncitor câştigă mai puţin). guvernatorilor. acest buget ar elimina cheltuielile inutile. adică o diferenţiere mai mare între familiile cu venit crescut şi cele cu venit scăzut. mai mult de 23% din PIB. cât şi accentuarea liberală Keynesiană asupra stimulării cererii. numai guvernul federal cheltuieşte mult peste 1. În schimb. aeroporturi. (2) tehnologie – în special comunicaţii şi transport.U. Incrementalismul şi cheltuielile guvernamentale Cheltuielile guvernamentale au crescut dramatic în toate administraţiile prezidenţiale moderne.5 trilioane $ în fiecare an. Administraţia Clinton s-a ferit de politica industrială – direcţionarea subvenţiilor guvernamentale înspre industrii specifice. Astfel. Atât birocraţii. “Economia Clinton” pretinde că respinge atât accentuarea conservatoare a economiei ofertei asupra stimulării capitalului pentru investiţii private. într-un an. membrilor Congresului. energia sau informaţiile necesare pentru a revizui fiecare dolar.A. 9-1 – Creşterea cheltuielilor guvernamentale). Expresionismul birocratic. Astăzi. cât şi legislatorii care decid asupra bugetelor lor sunt personal interesaţi în a extinde bugetele guvernamentale. porturi. cu timpul. Deciziile asupra bugetului sunt progresive pentru că strategii politici nu au timpul. Modul progresist de concepere a politicii publice poate ajuta la înţelegerea procesului de alocare a bugetului şi de creştere a cheltuielilor guvernamentale. fiecare bătălie politică pentru stabilirea unui program. legislatorilor. protejate de incrementalism.achiziţie mai mică în prezent decât acum două decenii (venitul mediu pe familie a crescut numai pentru că tot mai mulţi membri ai familiei muncesc. al fiecărei cereri. Aceasta înseamnă că guvernele au cheltuit o sumă echivalentă cu 35% din PIB – suma tuturor bunurilor şi serviciilor produse în S. Un buget nu este aproape niciodată revăzut în întregime în fiecare an. Alocarea bugetului este progresivă. . s-ar întoarce la incrementalism. în fiecare an. aceasta cere “investiţii” (cheltuieli) guvernamentale în: (1) "capitalul uman" – educaţie şi pregătire profesională a muncitorilor. încât agenţiile executive şi comitetele legislative ar obosi şi. subvenţiile vor fi direcţionate înspre resurse comune tuturor activităţilor economice.

3 23. cu o calculare atentă a costurilor şi beneficiilor opţiunilor politice specifice. Calcularea bugetelor în bani sporeşte capacitatea de negociere şi transfer. Biroul managementului şi Bugetului (OMB) din ramura executivă şi Biroul Bugetului Congresului (CBO) din ramura legislativă trebuie să centralizeze cererile de buget şi să le adapteze într-un tot coerent.2 530. În teorie.9 946.6 332.S. Wildavsky arată că anumite funcţii politice sunt deservite de bugete nonprogram: "Acordul se obţine mult mai uşor când problemele pot fi tratate în dolari şi nu în diferenţe esenţiale în politică.6 861.3 590.Birocraţii sunt interesaţi de creşterea sumei de bani pe care o pot cheltui şi de numărul de angajaţi pe care îi pot avea. E interesant de observat că scopul lor e înlăturarea fragmentării din elaborarea federală a bugetului.6 19.6 131. Caracterul fragmentar al procesului de decidere a bugetului ajută la crearea acordului politic asupra bugetului şi reduce greutatea calculării acestuia.0 985. 1993 Elaborarea fragmentată a deciziilor. Totuşi.2 17. E mult mai uşor să se ajungă la consens asupra unei mici sporiri sau diminuări a unui singur program decât să se compare valoarea unui program cu aceea a celorlalte.8 22.7 5868.8 23.0 22." Cheltuieli guvernamentale “incontrolabile” . Dacă fiecare subcomitet al Congresului ar contesta rezultatul la care au ajuns ceilalţi.6 31. Legislatorii vor să mărească resursele asupra cărora au putere juridică şi să majoreze capacitatea guvernului de a face faţă constituenţilor lor. Tab. să mărească programele guvernamentale de care beneficiază membrii lor.2 2068. 9-1 Creşterea cheltuielilor guvernamentale Cheltuielile tuturor guvernelor Cheltuielile guvernului federal Anul Miliarde Procent din Miliarde Procent din Miliarde 1959 1965 1970 1975 1980 1985 1992 480.2 195.4 1509.8 311. pentru a preveni fragmentarea bugetului federal. Dar e foarte dificil pentru preşedinte şi aproape imposibil pentru Congres să estimeze impactul politic total al bugetului. Reformatorii cer adesea “stabilirea bugetului pe programe” – alocarea fondurilor pentru programe. Beneficiile sunt vizibile. Elaborarea neprogramatică a deciziilor. se împart între toţi contribuabilii.2 92.1 118.6 35. Devine posibilă o sporire într-un loc pe seama unei reduceri în altă parte sau o sporire într-un domeniu.4 1381. conflictul ar fi atât de mare încât nu s-ar ajunge la nici un rezultat. chiar dacă depăşesc beneficiile.9 185. ci şi comitetele de buget ale Parlamentului şi Senatului pentru examinarea bugetului ca întreg (vezi secţiunea următoare).5 27. fără a fi neapărat necesară calcularea utilităţii extreme a programului într-o competiţie dură.5 Sursa: Raportul economic al preşedintelui 1993.6 27.0 1342.8 19. Congresul a desemnat nu doar CBO. de asemenea.1 3967. Grupuri interesate vor. legându-le în acelaşi timp de estimarea veniturilor.6 33. Dar factorii de decizie evaluează rareori programele în întregime şi aproape niciodată nu elimină programe în totalitate.2 671.8 2644. Washington DC: U.8 35. iar costurile. Government Printing Office.2 32.

Dobânda datoriei naţionale. Corporaţia Trustului de Control Federal a preluat obligaţiile băneşti ale companiilor de economie şi împrumut. Garantarea guvernamentală a împrumuturilor nu e gratuită. Plăţile pentru dobânzi au ajuns acum la 14% din cheltuielile federale totale. Aceste împuterniciri sunt beneficii pe care fostele Congrese sau obligat să le facă în numele guvernului. pentru veterani ş. tichete de masă şi pensiile veteranilor. Sporirea costurilor beneficiilor în bunuri.A. adică bazate pe decizii anterioare ale Congresului şi nu uşor de integrat în elaborarea anuală a bugetului. În fiecare an deficitul creşte şi cresc şi dobânzile. are acum un deficit de miliarde ca urmare a nerambursării împrumuturilor. iar altele nu. împrumuturi garantate pentru studenţi.Bugetul guvernamental creşte. Anumite cheltuieli federale nu apar în buget. Cheltuieli ascunse. Medicare. Dar agenţiile “în afara bugetului” au aceleaşi efecte economice ca şi alte agenţii guvernamentale. în parte. decât programele de beneficii băneşti. Beneficiile sunt "indexate" conform Indexului Preţurilor de consum pentru siguranţa socială. Un motiv al sporirii anuale a cheltuielilor este acela că în Congres sunt autorizate automat sporiri ale beneficiilor în legătură strânsă cu creşterea preţurilor.m. Majoritatea cheltuielilor federale sunt “incontrolabile”.d. Sursele cheltuielilor incontrolabile includ următoarele: Programe de împuternicire. Aceste indexări cresc costurile programelor de împuternicire în fiecare an. Guvernul federal are experienţă în deficit.a. Costul garanţiilor enorme e exclus din buget pentru a scuti Congresul şi preşedintele de neplăcerea unor deficite . Doar într-un singur an din ultimii treizeci a reuşit guvernul să echilibreze bugetul. generate de sporirea costului vieţii. Nici o regulă clară nu explică de ce unele agenţii apar în buget. SSI. Programele federale care conferă claselor de cetăţeni drepturi aplicate prin lege se numesc programe de “împuternicire” şi constituie peste jumătate din cheltuielile federale. Desigur că indexările contrabalansează eforturile guvernamentale de a restrânge inflaţia.U. Garanţii ale împrumuturilor. care au dat faliment. garantează. datorită “factorilor incontrolabili” din bugetul federal. Sporirea costurilor beneficiilor în bunuri. mai ales costurile medicale ale Medicaid şi Medicare. O altă formă de cheltuială ascunsă se găseşte în împrumuturile garantate de guvern. Mai mult. aceste împrumuturi creează o obligaţie pentru guvern. Indexul Preţului de Consum (care include plata dobânzilor pentru noi case şi costul noilor maşini şi aparaturi) supraestimează nevoile beneficiarilor. de asemenea. Guvernul doar promite să ramburseze împrumutul. pensiile angajaţilor federali şi beneficiile veteranilor. De exemplu cheltuielile serviciului poştal nu sunt incluse. Aceste programe de bunuri şi servicii au sporit mai repede din punct de vedere al costurilor. guvernul garantează pentru împrumuturi – locuinţe FHA. chiar şi când numărul beneficiarilor e constant. dar e dificil din punct de vedere politic şi poate fi privit ca o diminuare a încrederii. guvernul S. din întreaga naţiune. Aceştia sunt determinaţi de fostele politici ale Congresului şi reprezintă angajări făcute în contul viitoarelor bugete federale. Congresul poate amenda oricând legile de bază care le-au stabilit. Indexarea beneficiilor. Acestea din urmă cresc şi cu creşterea ratei dobânzilor. – şi acest lucru nu necesită bani din buget. Iniţial. Îndreptăţirile nu sunt cu adevărat incontrolabile. inclusiv siguranţa socială. Rezultatul e o datorie naţională care ajunge la 6 trilioane $. creşterea cheltuielilor federale. Plăţile dobânzilor au crescut rapid ca procent din cheltuielile federale totale. Medicaid. după cum o demonstrează dezastrul financiar din industria economiilor şi împrumuturilor. Ca rezultat al garantării federale a depunerilor făcute la Corporaţia Federală de Asigurare a Împrumuturilor şi Economiilor. dacă cel care l-a făcut nu o face. Totuşi. programele de bunăstare. tichete de masă.

U.0% din bugetul federal. 8). atât în dolari.1% (vezi tab.6 50. Incrementalismul priveşte politica publică în chip de continuare a activităţilor guvernamentale din trecut.8 215. Poverile datoriei guvernamentale Deceniile de deficit – peste 35 de ani în care guvernul federal a cheltuit mai mult decât a realizat ca venituri – au condus la acumularea datoriei guvernului S. Pe scurt. la numai un deceniu. Priorităţile Bugetului Federal în Timp Miliarde de dolari Siguranţa venitului 3. De remarcat cum cheltuielile pentru apărare au scăzut foarte rapid ca procentaj al cheltuielilor federale. ocupând parte tot mai mare din cheltuielile bugetare. în anii ’80. Tab 9-2. cu modificări progresive de la an la an. cât şi în timpul uneia republicane (Nixon şi Ford) şi în timpul celui mai lung război al naţiunii.anuale şi mai mari.0 . Aceste tendinţe contrazic aşteptările progresiste tradiţionale. Astăzi securitatea socială este obiectivul unic cel mai larg al bugetului. ceea ce credeam că ştim despre efectele politicii asupra bunăstării sociale s-a dovedit a fi greşit.000$ pentru fiecare cetăţean sau peste 60. Totuşi.1 15. Medicare (pentru cei vârstnici) şi Medicaid (pentru săraci) sunt obiectivele bugetare care se dezvoltă cel mai rapid. Creşterea acestor programe de îngrijire medicală nu poate fi descrisă ca fiind progresivă. Aceste inversări au avut loc atât în timpul unei administraţii democrate (Johnson). au cunoscut o revoluţie în priorităţile de cheltuieli în anul 1970. cu mult sub nivelul de la începutul Războiului Rece. în timpul preşedinţilor Eisenhower.6%.7 9. se micşorează treptat. priorităţile naţionale în ceea ce priveşte apărarea şi bunăstarea socială s-au inversat. ca cel de securitate socială şi Medicare. dar se pare că nu poate explica schimbările majore în priorităţile bugetare de-a lungul timpului.0% din buget. 9-2). aceste priorităţi s-au inversat. unele programe. Teoria incrementalistă nu anticipează revoluţii ale modelelor de cheltuieli. Schimbarea priorităţilor bugetare: incrementalism provocator Incrementalismul poate ajuta la explicarea procesului de luare a deciziilor bugetare. alte programe.5 128. ca cel de apărare naţională. la peste 4 trilioane $.U. În 1975. S. Cu toate acestea. Datoria naţională depăşeşte acum 16. Sfârşitul Războiului Rece a precipitat scăderea rapidă a cheltuielilor cu apărarea (vezi cap. Alocaţiile bugetului federal pentru programele cele mai importante timp de două decenii sunt arătate în tabelul 9-2. apărarea reprezenta 26. În 1965. În timp ce mass-media se concentra asupra războiului din Vietnam şi asupra afacerii Watergate.0 170. a crescut aceste cheltuieli la numai 27% din cheltuielile federale totale.000$ pentru fiecare din cele 66 milioane de familii americane. Într-un singur deceniu. cât şi în procente din bugetul federal. în timp ce cheltuielile sociale au crescut la 34. în timp ce cheltuielile totale pentru securitate socială şi bunăstare reprezentau 22.A. Întărirea apărării în timpul lui Reagan. se extind de-a lungul anilor.A. Kennedy şi Johnson. cheltuielile cu apărarea naţională reprezentau 43.2 136. modificările se aduc în timp.2 86.

8 26.7 26.8 8.8 3.0 13.6 12.2 21.9 20.8 13.8 4.0 4.3 64.4 117.2 0.5 188.6 23.9 1.7 1515.3 16.7 Medicare Sănătate Agricultură Resurse naţionale Energie Beneficii pentru veterani Dobânzile datoriilor Altele Total 0.8 13.3 7.8 3.0 15.0 590.5 4.2 52.1 100. 3 Distribuţia procentuală Funcţie 196 1965 0 Apărare naţională Asigurarea veniturilor Asistenţa socială Medicare Sănătate Agricul tură Resurse naţionale Energie Beneficii pentru veterani Dobânzile datoriilor Altele Total 197 0 41.9 10.5 14.3 100.0 100.4 30.5 195.2 8.7 30.2 3.9 2.0 1.2 1.5 90.5 269.1 2.3 332.0 0 0 0 0 Sursa: Statistical Abstract of USA 1992 şi Bugetul guvernului S.6 12.1 912.2 1.3 14.5 71.7 1.3 9. 100.5 5.8 17.7 13.4 3.9 7.4 0.7 5.Anul fiscal 1994 .2 9.7 14.6 104.Siguranţa socială 4.6 13.6 232.7 7.0 7.6 1.0 48.6 0.6 6.3 32.7 18.5 25.1 1.3 2.1 23.9 1323.4 14.1 20.5 2.4 26.4 20.1 14.4 15. 3 6.0 100.9 20.0 100.3 129.U.6 20.1 169.9 4.4 16.7 7.4 0.0 320.0 100.0 1.9 65.5 14.6 11.7 118.4 9.0 5.8 2.1 10.8 85. 100.9 16.4 0.7 1.5 172.2 0.4 3.2 1.2 52.6 8.9 5.0 0.4 68.1 1.0 8.5 9 5.9 3.0 3.0 147.4 5.9 16.7 12.3 2.4 1.4 1.4 0.9 37.8 33.1 1141.2 5.0 15. .2 15.3 144.1 19.5 4.7 3.7 31.3 12.4 23.3 118.0 3.0 7.4 4.8 1.4 8.2 10.6 10.6 2.7 55.5 0.6 13.8 0.o 2.7 15.3 2.5 2.2 11.1 26.2 0.A.2 3.2 21.6 14.4 11.2 3.0 0.2 18.9 309.8 43.2 1.9 5. 100.9 0.8 3. 100.0 197 5 1980 1985 198 9 1991 1994 22.6 4.3 8.2 15.1 0.5 13.3 1.5 1.4 5.0 92.4 7.

aceste plăţi vor rămâne ca obligaţii pentru copiii şi nepoţii actualei generaţii de factori de decizie şi contribuabili. Încetinirea dezvoltării economice. şcoli. Nimeni nu se aşteaptă ca S. Într-adevăr. de băncile americane şi instituţiile financiare şi de cetăţenii care cumpără obligaţiuni de stat. încredere va continua să plătească dobânda datoriei care va achita principala emisie de obligaţiuni când acestea vor apărea şi care va face ca valoarea obligaţiunilor să nu scadă în timp datorită inflaţiei. cheltuielile şi impozitele ridicate de azi transferă povara datoriei dinspre generaţia actuală asupra generaţiilor viitoare. Soluţia simplă şi responsabilă pentru deficitul federal este ca preşedintele şi Congresul să pregătească şi să hotărască doar bugete echilibrate. Întârziere şi superinflaţie. Datoria e azi mai redusă ca procent a decât în trecut. Deficitele guvernamentale continue şi costul sporit al dobânzilor limitează capacitatea preşedintelui şi a Congresului de a aborda alte probleme cu care se confruntă naţiunea. în fiecare an. adică se continuă “alunecarea” sau “plutirea” datoriei.A.Datoria e cauzată.. împrumutul guvernului federal “aglomerează” pieţele de capital. pentru a moderniza uzinele şi echipamentul industrial şi pentru a finanţa cumpărarea de case. maşini. sporeşte simultan şi deficitul împovărător. nici Congresele. nu au fost dispuşi să-şi . Astfel. altfel. pentru a le extinde pe cele existente.U. departamentul tezaurului vinde noi obligaţiuni pentru a le achita. adică pur şi simplu să tipărească noi bancnote şi să le folosească pentru a rambursa obligaţiunile. încetinind dezvoltarea economică.A. a contractat o datorie de 110% din . Aceste dezastre financiare – întârzierea sau hiperinflaţia – sunt puţin probabile. Acest fapt sugerează că datoria este încă sub control. Aceşti bani sunt atraşi din sectorul privat. Doar aproximativ 13% sunt deţinute de bănci străine.U. cu bani fără valoare. aparatură şi alte credite pentru consumatori. (exprimată în dolari). dar existenţa unui mare deficit federal înseamnă că nu sunt total excluse. cercetare sau infrastructură se adaugă deficitul federal.U. Chiar dacă guvernul federal reuşeşte să echilibreze bugetul anual . Cu cât e mai puţin capital disponibil în sectorul privat. democrate sau republicane. guvernul S.A. Pe măsură ce noile datorii ajung la termen. Dar această soluţie a fost evitată de oamenii politici pentru aproape 40 de ani. Hiperinflaţia şi incrementalismul ar lăsa pe deţinătorii obligaţiunilor S. în general. Plata dobânzilor datoriei naţionale se face din impozitele curente. firme şi persoane fizice. cu atât mai încet se dezvoltă economia.U. pentru a acoperi sporirea anuală a datoriei (noi deficite) obligă Departamentul de Tezaur să împrumute mari sume de bani în fiecare an. unde ar fi. Nici preşedinţii. pentru a plăti costurile angajării în cel de-al doilea război mondial. Altfel spus. pentru a iniţia noi afaceri. să întârzie cu plata datoriilor – deşi alte naţiuni au făcut acest lucru în trecut şi multe o mai fac şi în prezent. Se iau mai mulţi bani de la sectorul privat şi astfel se ameninţă cu anularea oricărui efect stimulativ care ar fi existat iniţial. Desigur. La oricare noi iniţiative de sporire a cheltuielilor pentru sănătate. Limitarea iniţiativelor politice.U. Dar există întotdeauna o posibilitate ca o viitoare administraţie în Washington să-şi “monetarizeze” datoria. deturnând bani dinspre alte programe guvernamentale.A.U. Imensa datorie federală şi nevoia de a vinde tot mai multe obligaţiuni de stat. datorită mărimii şi puterii economice a S. Împovărarea generaţiilor viitoare. dar reprezintă doar 70% din PIB. Pe scurt. datoria actuală e cea mai mare din istoria S. în curând.A.A. dacă guvernul federal încearcă să stimuleze economia prin sporirea cheltuielilor.. Capacitatea de plutire a unei asemenea datorii depinde de încrederea publicului în guvernul S. disponibili pentru împrumuturi. moneda va invada naţiunea şi. nu va mai avea valoare. Tratarea deficitelor.

iar impozitul pe benzină de la 4 la 8 cenţi pe 3. Politicile americane au ajuns la un nivel de iresponsabilitate în care solicitarea unui buget echilibrat este considerată “naivă” şi “nerealistă”. până la 50% din sumă. dacă oamenii vor să disciplineze guvernul. cei care beneficiau de asistenţă socială erau obligaţi să plătească impozite pe 85% din beneficii. planul Clinton nu discută sporirea costurilor extinderii îngrijirilor medicale (vezi Cap. Amendamentul Constituţional pentru un Buget Echilibrat. nici un Congres nu poate mandata ceea ce vor face viitorii preşedinţi sau următoarele Congrese. În timpul anilor Reagan – Bush. Rata marginală a impozitului a fost ridicată de la 31% la 39. pe benzină şi pe beneficiile siguranţei sociale. 10). Totuşi. Preşedintele Ronald Reagan a făcut un efort nereuşit de a determina Congresul să valideze un amendament pentru un buget echilibrat şi să-l trimită statelor pentru ratificare. previziunile pe termen lung indică creşteri ale deficitului după 1998. planul lui Clinton nu reduce deficitul sub 200 miliarde $ pe an. Dar veniturile obţinute din creşterea impozitelor au fost anulate de o seamă de greşeli şi Bush a fost respins de alegători în alegerile din 1992. rata corporală a fost ridicată de la 34% la 35%. Acest plan a avut o victorie strânsă în Congres în 1993. între preşedinţii Congresului şi preşedinţii ţării nu au reuşit să se finalizeze printr-o reducere semnificativă în deficitul anual. În fine. el a propus şi bugete cu cel mai mare deficit pe timp de pace din istorie! Democraţii din Congres au privit amendamentul ca pe o încercare a lui Reagan de a transfera atenţia de la propriile greşeli. Pentru că sistemul constituţional american permite atât preşedintelui cât şi Congresului să se verifice reciproc. dar nici unul nu s-a dovedit a fi eficient. Aşa că Washington-ul caută remedii politice nedureroase. “întâlnirile la nivel înalt” pentru a discuta bugetul. Clinton şi reducerea deficitului. În 1990. a fost nevoit să-şi retracteze promisiunea făcută în campania electorală “Fiţi atenţi la ce vă spun: Nici un impozit nou!” şi să fie de acord cu o creştere a ratei impozitului de la 28% la 31% (vezi Cap. Preşedintele şi Congresul au adoptat frecvent “planuri de reducere a deficitului”. În timpul anilor Reagan – Bush. Constituţia guvernează guvernul. în combinaţie cu mici creşteri în impozitul pe venit. Întâlniri la nivel înalt. 5). Deficit şi împuternicire. limitând acţiunile autorităţilor. politicieni şi cetăţeni – înţelege că limitarea . preşedinţii republicani şi Congresul democrat au oferit soluţii alternative la buget. 9-2). preşedinţii republicani şi Congresul democrat au oferit soluţii alternative la buget. cele mai mari deficite din istoria naţiunii s-au înregistrat în perioada planului Gramm – Rudman. e necesară încheierea unui acord pentru a putea realiza reduceri ale bugetului. În 1985 Congresul a elaborat planul Gramm – Rudman – Hollings pentru o reducere “automată şi mandatorie” a deficitului federal anual până la realizarea unui buget echilibrat în 1991. Programele de împuternicire cauzează peste jumătate din cheltuielile federale totale (vezi fig. Dar. desigur.6%. Preşedinţii Reagan şi Bush au încercat să reducă deficitul prin reducerea cheltuielilor interne şi prin creşterea impozitelor. o pot face prin amendarea Constituţiei. preşedintele Bush.7 litri. datoria naţională va creşte cu încă un trilion de dolari în primul trimestru al administraţiei Clinton! Mai mult.reducă unele cheltuieli sau să sporească impozitele pentru a echilibra bugetele. Ipotetic. Congresele democratice au încercat să reducă deficitul prin reducerea cheltuielilor pentru apărare şi prin creşterea impozitelor. fum şi oglinzi. Teoretic. Planul lui Clinton de a reduce deficitul se centrează pe creşterea impozitelor pentru americanii cu venit mare. oricine a examinat bugetul guvernului federal – economişti. chiar şi în anii în care preşedintele republican a propus amendamentul. Totuşi. Totuşi.

9-2 Împuterniciri în cadrul bugetului federal Totalul împuternicirilor.împuternicirilor e singurul mod de împuternicire a creşterii cheltuielilor federale. localizat în Biroul Executiv. evitând sarcina dificilă de a mări ei impozitele. Dobânzi 14%. Dar politicienii de azi ştiu că ei vor fi dispărut cu mult înainte ca aceste sarcini să fie complet realizate. FY97. mai simplu. OMB elaborează ţinte sau plafoane până la care agenţiile îşi pot ridica pretenţiile. În plus. Internaţional 1. Secretarul Tezaurului înregistra estimările agenţiilor individuale şi acestea erau trimise.3%.3%.1%. ceea ce poate preşedintele este să “facă recomandări” Congresului. preşedintele a primit responsabilităţi în formularea bugetului şi astfel a obţinut posibilitatea de a influenţa direct politicile cheltuielilor. fără a mai fi revizuite. După o consultare preliminară cu agenţiile executive şi în acord cu politica prezidenţială. are responsabilitatea cheie pentru pregătirea bugetului. Interne 12. De asemenea.9%. Constituţia nu acordă preşedintelui puteri oficiale asupra impozitării şi cheltuielilor. Medicaid şi ajutor de şomaj – constituie mai puţin de o treime din cheltuielile pentru programele de împuterniciri.5%. Din punct de vedere constituţional. Medicaid 6. Procesul bugetar oficial Preşedintele. Plăţile făcute săracilor şi pensionarilor – ajutor social. În ciuda tuturor discursurilor referitoare la necesitatea “echilibrării bugetului”. sarcina plătirii viitoarelor dobânzi e trecută în seama tinerilor şi generaţiilor viitoare. pentru bugetul anului fiscal 1 octombrie 1996 – 30 septembrie 1997.9%. veterani 2. Congresului. De observat că majoritatea plăţilor pentru împuterniciri nu ajung la săraci. pentru a fi examinate. Restul: Apărare 18. din care: asistenţă socială 20. Pregătirea bugetului prezidenţial. Medicare 9. De-abia după 1921. Medicare.2%. OMB are responsabilităţi adiacente pentru îmbunătăţirea organizării şi conducerii agenţiilor executive. Cea mai mare parte din acestea – asistenţă socială. pentru ei viitorul durează doar până la alegerile viitoare. pentru coordonarea serviciilor statistice extensive ale guvernului federal şi pentru analizarea şi revizuirea legislaţiei propuse. anul fiscal 1997. Lucrul începe cu 16 sau 18 luni înaintea începerii respectivului an fiscal (altfel spus. Materialele şi instrucţiunile pentru buget ajung la agenţii cu cerinţa ca formularele să fie completate şi returnate la OMB. programe de ajutor social 8. Mai exact.A. prin Actul Bugetului şi Contabilităţii. Cererea e urmată de aproape 3 . ajutor de şomaj 1. Le permite să ofere niveluri ridicate ale beneficiilor guvernamentale.U. aşa că acest exemplu a descris lucrul pentru Bugetul Guvernului S. principalii beneficiari ai programelor de împuternicire. E greu de imaginat că înainte de 1921 nu a avut un rol direct în procesul elaborării bugetului.7%.2%. prin Biroul managementului şi Bugetului (OMB). Problema o constituie dezbaterile politice nesfârşite asupra căror programe trebuie reduse sau limitate. politicienii nu vor să-şi creeze probleme cu alegătorii în vârstă. lucrul începe în ianuarie 1995). Pensii federale 4. pensii pentru veterani şi pensionari – ajung la pensionari. 1994 Politica deficitului. sau. pentru determinarea efectelor ei asupra administraţiei şi finanţelor. Bugetele sunt denumite în funcţie de anul fiscal în care se termină.3%. Fig. Sursa: Bugetul Guvernului Statelor Unite.7%. 54.. Aceste programe constituie două treimi din toate plăţile pentru împuterniciri. finanţarea deficitară le convine politicienilor. Pregătirea bugetului fiscal începe cu mai mult de un an înaintea începutului anului fiscal pentru care bugetul e destinat. OMB.

o listă a aspectelor “depăşind plafonul” (cereri situate deasupra plafonului sugerat) va fi inclusă. Procesul verificării. preşedintele prezintă Congresului Bugetul Guvernului S. ţin conferinţe şi fac ajustări. Ei şi echipele lor vor corecta. revizui şi face schimbări de ultimă oră şi vor pregăti mesajul preşedintelui cu care acesta va prezenta Congresului bugetul. Guvernul se trezeşte. Odată având cererile pentru cheltuieli ale agenţiilor. cu estimări generale pentru impozite şi alte venituri. Congresul a stabilit comitete pentru bugetul Senatului şi a Camerei Deputaţilor şi un Birou al Bugetului Congresului (CBO) pentru a revizui bugetul preşedintelui după ce a fost prezentat Congresului. subcomitetele pentru apropriere ale Camerei funcţionează ca supraveghetori ai agenţiilor incluse în actele lor de apropriere. preşedintele poate recomanda viitoare schimbări. de obicei la acelaşi nivel ca şi în anul fiscal anterior. revizuirii. Directorii agenţiilor trebuie să-şi prezinte cererile complete la OMB până la jumătatea lui septembrie – începutul lui octombrie. de obicei. Un act de apropriere furnizează bani pentru cheltuieli şi nici un fond nu poate . În practică. modificării şi discutării se repetă pe scară largă. aceste două rezoluţii pentru buget au fost contopite într-o singură măsură pentru că în Congres nu se doreşte rediscutarea aceloraşi probleme. 9-3). se revine la măsuri de reconciliere. pentru anul fiscal care începe la 1 octombrie (vezi fig. Aceste comitete elaborează o listă de rezoluţii pe buget (în 15 mai) stabilind scopurile propuse pentru ghidarea acţiunii comitetelor conform unei măsuri specifice pentru venit şi apropiere. după care urmează lansarea. Funcţionarii din birourile pentru buget verifică cererile unităţilor mai mici. directorilor de departament şi a birocraţiei din Washington. Comitetele de apropriere trebuie să se situeze în cadrul totalurilor generale fixate în rezoluţiile bugetare adoptate de Congres. În decembrie. la începutul anului financiar fără buget.luni de muncă sârguincioasă a funcţionarilor agenţiilor pentru buget. Legal. După ce bugetul e în mâinile celor din legislativ. în primul rând e un buget pentru cheltuieli. Într-adevăr. Ocazional. Actele de apropriere. Dacă măsurile de apropiere depăşesc scopurile rezoluţiilor bugetare. Se acordă audieri fiecărei agenţii.U. rareori se întâmplă ca să se respecte aceste termene limită în Congres. Făcând efortul de a considera bugetul ca pe un întreg. agenţiile nesatisfăcute por cere directorului bugetului să prezinte cazul preşedintelui. Congresul rezolvă această problemă prin adaptarea unei “rezoluţii de continuare” care autorizează agenţiile guvernamentale să cheltuiască bani pentru o perioadă anume. le compară cu estimările anilor trecuţi. OMB începe revizuirea propriului buget.A. Totuşi. Conducerea acestor agenţii îşi susţine cererile cât mai convingător posibil. Deşi documentul complet include un plan al veniturilor. Aprobarea Congresului pentru cheltuielile fiecărui an e divizată în 13 acte separate de apropriere. la nivel de departamente. Comitetele bugetului Senatului şi Camerei deputaţilor. Totuşi. Rareori. Personalul care se ocupă de venit şi politica impozitelor îşi concentrează munca în Departamentul Tezaurului şi nu în OMB.U. O a doua rezoluţie bugetară (în 15 septembrie) stabileşte cifre obligatorii pentru comitetele şi subcomitetele care analizează apropierea. fiecare acoperind largi categorii separate de cheltuieli. după caz.A. Toate actele de apropriere trebuie validate de ambele camere şi semnate de preşedinte mai înainte de 1 octombrie. La sfârşitul lunii ianuarie. preşedintele şi directorul OMB vor acorda timp studierii documentului care se apropie acum de stadiul finale. guvernul S. data începutului anului fiscal. este obligat să se dizolve dacă Congresul nu ia o măsură de apropriere. Aceste acte de apropriere sunt elaborate de Cameră şi de Senat prin comitetele şi subcomitetele lor specializate pentru apropriere.

Deşi o seamă de teorii macroeconomice concurează pentru a conduce politica economică şi practică. Vetoul prezidenţial. Comitetele de apropriere. cheltuieli şi niveluri ale deficitului – şi politica monetară – decizii legate de furnizarea de bani şi rate ale dobânzilor. Totuşi. Teoria economică a lui Keynes cere manipularea guvernamentală a cererii totale prin ridicarea cheltuielilor. preşedintele are 10 zile pentru a aproba sau a respinge legislaţiile de apropriere. cei care fac lobby şi alţi martori depun mărturie. contribuind la fragmentarea consideraţiilor legislative legate de buget. Luarea în considerare a măsurilor specifice de apropriere. de obicei 13 acte. fiecare furnizând sumele necesare câtorva departamente şi agenţii. În termenii legaţi de sumele totale. Actele pentru venituri. aproprierile furnizează frecvent mai puţini bani pentru programe decât autorizaţiile anterioare. Actele de apropriere includ autoritatea şi sumele. Totuşi. Actele de apropriere sunt aproape întotdeauna pentru un singur an fiscal. E mai probabil să se transfere bani între proiecte şi programe.fi cheltuit astfel. O obligaţie a autorităţii permite agenţiei guvernamentale să încheie contract pentru plăţile făcute în viitor (noi autorităţi obligate). programelor şi politicilor persistă şi cresc în timp. O autorizare e un act al Congresului care stabileşte un program guvernamental şi defineşte suma de bani care poate fi cheltuită. Preşedintele nu are drept de veto pentru fragmente ale actului şi rareori îşi exercită dreptul de veto pentru acte de apropriere în întregime. Sumele trebuie cheltuite în anul fiscal în care sunt aprobate. Comitetul din Senat tinde să fie o “curte de apel” pentru agenţiile care se opun acţiunilor Camerei. Congresul nu face regulat schimbări majore legate de bugetul executiv. La fel ca şi în cazul celorlalte acte validate de Congres. deciziile fiscale şi monetare fiind înspre incrementalism. Fiecare comitet are aproximativ 10 subcomitete mari pentru a revizui cererile unei anumite agenţii sau grup. Rezumat Politica economică a guvernului e concepută mai ales prin politici fiscale – decizii legate de impozite. Incrementalismul nu numai că descrie procesul elaborării politicii economice dar şi oferă o explicaţie asupra motivelor pentru care nivelurile cheltuielilor. Comitetul Camerei pentru Metode şi Mijloace şi Comitetul Financiar al Senatului sunt instrumentele principale prin care Congresul analizează măsurile de impozitare. Funcţionarii departamentelor rezolvă problemele referitoare la conducerea programelor lor şi îşi susţin cererile pentru viitorul an fiscal. Actele specifice de apropriere sunt preluate de subcomitete în audieri. Autorizaţiile pot fi date pentru câţiva ani. diminuarea impozitelor şi atragerea datoriilor în timpul recesiunii şi aplicarea politicii opuse în perioada inflaţiei. revine comitetelor de apropriere din ambele camere. doar un act de apropriere poate face acest lucru. De-a lungul timpului acestea şi-au menţinut cu mândrie independenţa faţă de Comitetele de apropiere. Niveluri mai ridicate . rate ridicate ale dobânzilor şi o economie în stagnare. autorizaţia nu furnizează banii care au fost autorizaţi. 1. Bugetul e aprobat de Congres sub forma actelor de apropriere. Dar economiştii ofertei din administraţia Reagan au considerat aceste cicluri opuse tradiţionale ale politicilor impozitelor şi cheltuielilor ca fiind “politicile nereuşite ale trecutului” care produc inflaţie. Numărul măsurilor legate de venit e mai mic. Munca depusă de comitete în Camera Reprezentanţilor e mai elaborată decât cea din Senat. Congresul are propriile reguli care nu permit aproprieri pentru programe care nu au fost autorizate.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

ale impozitelor şi cheltuielilor guvernamentale promovează consumul imediat în schimbul investiţiei în viitor şi penalizează munca sârguincioasă, creativitatea şi economisirea. Programul pentru Însănătoşirea Economiei al preşedintelui Reagan a redus rata creşterii cheltuielilor guvernamentale, a redus ratele impozitului pe venitul personal, reglementările guvernamentale şi a încetinit creşterea ofertei de monedă. În campania sa prezidenţială, Bill Clinton a etichetat politicile Reagan şi Bush ca economii “de reducere eşuate”. El a vorbit de noi “economii de întreprinderi" care accentuează responsabilitatea guvernului de a stimula dezvoltarea economiei prin “investiţii” (cheltuieli) pentru ”capitalul uman, tehnologic şi infrastructură”. Cheltuielile guvernamentale au crescut în toate administraţiile moderne, atât în dolari, cât şi în procente din mărimea economiei. Astăzi, guvernul federal cheltuieşte echivalentul a 23% din PIB şi toate guvernele combinate - federale, de stat locale cheltuiesc aproximativ 35%. Procesul de elaborare a bugetului e incremental, fragmentat şi neprogramatic. Factorii de decizie iau în considerare cheltuielile anului trecut ca bază şi punct de centralizare al atenţiei lor pe baza unei sporiri reduse. Evaluarea dezirabilităţii fiecărui program guvernamental în fiecare an poate crea conflicte de nerezolvat şi poate irosi energia celor care elaborează bugetul. Gama de decizii disponibile factorilor de decizie în elaborarea bugetului anual e destul de redusă. Aspectele “incontrolabile” constituie peste două treimi din bugetul federal. Programele de împuternicire, cu creştere automată anuală a beneficiilor şi cu costuri sporite ale beneficiilor în bunuri, constituie majoritatea creşterilor incontrolabile din cheltuielile federale. Programele actuale de împuternicire constituie peste jumătate din cheltuielile federale. Asistenţa socială e cel mai mare program din bugetul federal. Cheltuielile pentru apărare, care constituiau odată cea mai mare parte a cheltuielilor federale, sunt acum mult mai mici decât cheltuielile pentru programele federale. Transferul în priorităţile naţionale a apărut între 1965 şi 1875, în timpul administraţiilor democratice şi republicane şi al celui mai lung război al naţiunii. Această inversare a priorităţilor bugetare a ridicat problema dacă bugetul e cu adevărat incremental. Decenii de deficite federale anuale au dus la acumularea datoriei naţionale până la 4 trilioane $, în prezent 14% din bugetul federal. Această datorie împovărează generaţiile viitoare cu plata unor dobânzi uriaşe. Aceasta încetineşte dezvoltarea economiei şi limitează iniţiativele politice în toate domeniile preocupărilor guvernamentale. În ciuda unei polemici privitoare la nevoia de a echilibra bugetul, deficitul persistă şi datoriile se acumulează. “Planurile de reducere a deficitului", "întrunirile la nivel înalt" pentru elaborarea bugetului şi creşterea impozitelor nu au reuşit să limiteze creşterea cheltuielilor federale. Limitarea sau plafonarea programelor de împuternicire trebuie să reducă deficitul, dar politicienii nu sunt dispuşi să se confrunte cu beneficiarii acestor programe. E mai uşor să se transfere povara asupra generaţiilor viitoare.

Capitolul 10 Politica Impozitelor Lupta intereselor speciale Fiscul (IRS) estimează că plătitorul mediu cheltuieşte cam 11 ore pentru adunare de dovezi, citirea indicaţiilor şi pregătirea pentru completarea formularului 1040 al S.U.A. pentru Impozitul pe Venitul Individual. Grupurile de interes şi politica impozitelor Interacţiunea grupurilor de interes în elaborarea politicii e adesea denumită “pluralism”. Politologul Robert A. Dahl, de exemplu, a proclamat “linia centrală de dirijare a evaluării constituţionale a S.U.A.” a fi “evoluţia unui sistem politic în care toate grupurile active şi legitime se pot face auzite, la un anumit moment, în procesul decizional.” Politica de guvernare este descrisă prin teoria grupurilor de interes ca fiind echilibrul din lupta între grupurile de interes (vezi Cap. 2). În timp ce echilibrul nu e acelaşi cu preferinţa majorităţii, e totuşi considerat de pluralişti a fi cea mai bună aproximaţie a interesului public într-o societate superior organizată. Dar dacă numai o mică parte a americanilor se organizează în grupuri de interes eficiente din punct de vedere politic? Dacă sistemul grupurilor de interes reprezintă grupuri de producători puternici din punct de vedere economic şi bine organizate care urmăresc beneficii imediat tangibile din partea guvernului? Dacă sistemul grupurilor de interes exclude majoritatea americanilor, mai ales pe cei mai puţin organizaţi, dispersaţi economic, contribuabili şi consumatori care urmăresc ţeluri politice mai largi, cum ar fi onestitatea, simplicitatea şi bunăstarea economică generală Nu există o mai bună ilustrare a influenţei grupurilor de interes organizate în procesul decizional decât politica naţională a impozitelor. Fiecare carte de economie ne spune că interesul public e cel mai bine servit de un sistem al impozitelor care e universal, simplu şi cinstit şi care promovează dezvoltarea economică şi bunăstarea. Dar sistemul federal de impozitare e tocmai contrariul: e complex, neonest şi neuniversal. Aproape jumătate din venitul personal din S.U.A. nu e impozitat datorită diferitelor scutiri, deduceri şi interpretări speciale ale legii. Legile impozitelor tratează diferit diferitele tipuri de venituri. Influenţează negativ munca, economiile şi investiţiile şi dirijează investiţiile de capital înspre activităţi neproductive, dar şi neimpozabile şi înspre o economie subterană ilegală. Lipsa de onestitate, complexitatea şi ineficienţa legilor impozitelor poate fi, în general, atribuită grupurilor de interes organizate. Factorii de decizie aleşi de naţiune sunt perfect conştienţi de acest lucru. Reprezentantul Dan Rostenkowski din Chicago, preşedintele Comitetului Camerei pentru Metode şi Mijloace care concepe legile naţionale privitoare la impozite, a recunoscut că: “Avem companii petroliere suficiente pentru industria noastră. Avem impulsurile necesare pentru a construi mai multe case. Ne-am dezvoltat tehnologia prin credite acordate cercetării şi dezvoltării. Oferim scutiri de la plata impozitelor pentru a încuraja oamenii să economisească. Acumulăm beneficiile din impozite unul peste altul – fiecare susţinut de bune intenţii. Din păcate n-a durat prea mult până când cei care au contabili pricepuţi şi avocaţi buni să reuşească să înşele sistemul… şi costul a fost transferat asupra familiilor ca şi cele din vecinătatea casei mele care nu au viclenia de-a se juca de-a v-aţi ascunselea cu fiscul… În cele din urmă, reforma impozitelor se reduce la o luptă între interesele celor

puţini şi marile interese ale familiilor de oameni ai muncii americani.” Şi totuşi, interesele speciale nu câştigă întotdeauna în politica impozitelor. Printr-o întorsătură teatrală a Actului Reformei Impozitelor din 1986, interesul particular a suferit o înfrângere neobişnuită. Şi-au unit forţele pentru a elabora o reformă drastică a legilor naţionale privitoare la impozite. Totuşi, grupurile de interes nu au abandonat câmpul de luptă după înfrângere. Mai degrabă au rămas în luptă, pentru a minimiza costurile înfrângerii şi pentru a lansa contraatacuri în scopul de a-şi restaura privilegiile, scutirile de taxe şi tratamentele preferenţiale. Ei ştiu că interesul publicului pentru impozite se diminuează în timp şi că neatenţia publicului faţă de detaliile politicii de guvernare e cel mai mare aliat al lor. În acest capitol vom descrie mai întâi sistemul de impozitare actual, apoi vom revizui unele din aspectele de bază ce dirijează politica impozitelor şi finalmente vom examina influenţa grupurilor de interes în formarea politicii impozitelor. Vom descrie cum a fost realizată reforma în ciuda opoziţiei intereselor speciale la Actul Reformei Impozitelor din 1986 şi apoi, cum aceste reforme au fost diminuate prin decizii politice ulterioare, mai ales prin Actul Complet al Reconcilierii Bugetului din 1993 care includea şi planul “de reducere a deficitului” al preşedintelui Clinton. Sistemul federal de impozite Guvernul federal îşi formează veniturile dintr-o varietate de surse – impozitul pe venitul individual, deduceri din plăţile pentru asistenţa socială, impozitul pe venitul corporat, accize pe benzină, băuturi alcoolice, tutun, telefoane, călătorii cu avionul şi pe alte bunuri de consum, taxe vamale, taxe pe proprietăţi imobiliare şi cadouri şi o largă gamă de taxe şi impozite (vezi fig. 10-1). Şi, pentru că veniturile obţinute din acestea nu se ridică la nivelul cheltuielilor totale, guvernul federal e obligat să împrumute sume adiţionale în fiecare an (vezi Poverile la datoria guvernului din Cap. 9). Într-adevăr, guvernul federal ia cu titlu de împrumut aproape unu din fiecare cinci dolari pe care îi cheltuieşte. Impozite pe venitul individual. Impozitul pe venitul individual e cea mai mare sursă de venituri a guvernului federal. Venitul individual e impozitat în 5 rate separate – 15, 28, 31, 36 şi 39,6%. Aceste rate se aplică progresiv nivelurilor veniturilor sau ‘parantezelor” care sunt indexate anual pentru a reflecta inflaţia. (În 1993, pentru cuplurile căsătorite, care plăteau împreună, primii 36.900$ erau impozitaţi cu 15%, venitul între 36.900$ şi 89.150$ era impozitat cu 28%, venitul între 89.150$ şi 140.000$ cu 31%, venitul între 140.000$ şi 250.000$ cu 36%, iar venitul peste 250.000$ cu 39,6%). Rata scutirii personale de impozite pentru cei cu venituri mari împinge rata marginală la peste 40%. Impozitul federal pe venit e dedus automat din salariile tuturor angajaţilor, cu excepţia fermierilor şi a celor care lucrează la domiciliu. Sistemul de reţinere e coloana vertebrală a impozitelor pe venit. Nu există reţineri pentru veniturile care nu provin din salarii, dar contribuabilii cu astfel de venituri trebuie să completeze o Declaraţie a Impozitelor Estimate şi să plătească această estimare în patru rate. Înainte de data de 15 aprilie a fiecărui an, toţi americanii care au venituri trebuie săşi declare venitul impozabil Fiscului, prin formularul 1040. Americanii sunt, în general, surprinşi să afle că jumătate din venitul personal nu este taxat. Ca să înţelegem de ce, trebuie să ştim ce deosebiri face legea impozitării între venitul brut ajustat (care constituie venitul total al unei persoane minus cheltuielile făcute pentru a-l câştiga) şi venitul impozabil (partea din venitul

brut ajustat supusă impozitării). Ratele impozitului federal se aplică doar venitului impozabil. Legile impozitului federal permit multe reduceri ale venitului brut ajustat pentru calcularea venitului impozabil. Cheltuielile de impozitare constituie un termen care are rolul de a identifica veniturile obţinute în urma impozitării pe care guvernul federal le pierde datorită scutirilor, deducerilor şi tratamentelor preferenţiale acordate conform legilor impozitării. Tabelul 10-1 enumeră cheltuielile de impozitare majore din legea federală a impozitelor. Există o luptă continuă între promotorii scutirilor speciale de impozite în vederea realizării unor scopuri sociale şi cei care cred că legile impozitelor trebuie simplificate şi că scopurile sociale trebuie atinse prin cheltuieli directe. Familiile de muncitori cu venituri mici nu plătesc impozite pe venitul personal, deşi impozitele pentru asistenţa socială sunt deduse din valoarea veniturilor lor. O combinaţie a deducerilor personale (2.300$ pentru fiecare membru al familiei în 1993) cu deducerile standardizate (3.000$ pentru fiecare contribuabil şi 6.000$ pentru un cuplu de oameni căsătoriţi în 1993) asigură faptul că familiile cu venit sub 12.000$ nu plătesc impozit pe venit. Mai mult, aceste familii au dreptul la un credit de impozit pe venitul câştigat – o plată directă (maximum 3.500$ în 1996) făcută în favoarea contribuabililor cu venit mic care o solicită. Contribuabilii cu venituri mari îşi detaliază deducerile (aproximativ 75% dintre contribuabili acceptă reducerile standardizate; cei 25% care detaliază sunt contribuabilii cu venituri medii şi mari care au deduceri depăşind suma standardizată). Dar un impozit minim alternativ (AMT) e elaborat pentru a se asigura că acei contribuabili care pretind numeroase deduceri plătesc un impozit minim. AMT aplică o rată de 26% (28% la peste 175.000$) pe venitul unui contribuabil supus doar la câteva scutiri. Tab 10-1. “Cheltuieli de impozitare" majore în politica federală de impozitare Scutiri personale şi deduceri standardizate Deducerea dobânzii ipotecii pentru casele locuite de proprietar Deducerea impozitelor pe proprietate pentru reşedinţa principală şi secundară Amânarea câştigurilor de capital din vânzarea de case Deducerea contribuţiilor pentru acte de caritate Credite pentru cheltuieli cu îngrijirea copiilor Scutirea patronilor de la plata contribuţiei la planurile de pensionare şi asigurare medicală Scutirea beneficiilor asistenţei sociale Scutirea de la plata dobânzilor în cazul obligaţiunilor de stat şi locale Deducerea impozitelor locale şi de stat pe venit Scutirea de impozit a unui venit câştigat în străinătate Deprecierea accelerată a maşinilor, echipamentului şi structurilor Cheltuieli medicale de peste 7,5% din venit Impozitele pe venitul corporaţiilor. Aceste impozite furnizează doar 8% din venitul total al guvernului federal. Actul Reformei Venitului din 1986 a redus impozitul pe venit colectiv de la 46% la 34%. Totuşi, înaintea acestui act, corporaţiile au avut multe posibilităţi de a-şi reduce venitul impozabil, adesea la zero. Rezultatul a fost că multe corporaţii mari şi profitabile nu au plătit impozite. Unele dintre cele mai importante dintre aceste neajunsuri ale legii impozitelor au fost modificate sau eliminate prin Actul Reformei Impozitelor din 1986. Congresul a ridicat impozitul pe venitul corporaţiilor la 35% în 1993. Cine plăteşte impozitul pe venitul corporaţiilor? Părerile economiştilor

3% 1992 Sursa: Statstical Abstract of the United States 1993 Astăzi.6% 1970 25. Cea de-a doua sursă. 10-2). caritabile şi de învăţământ.800$ 9. beneficiile sunt doar în mică parte legate de câştigurile muncitorului. impozitele pentru asistenţa socială combinate patron-angajat se ridică acum la 8.alternează între “transferul” impozitului asupra consumatorilor şi suportarea poverii de corporaţii şi abonaţii lor.500$ 15. peste 75% din contribuabili plătesc mai mult pentru asistenţa socială decât pentru impozitele pe venit. În schimb. Impozitele federale pe . a venitului federal sunt impozitele pe asistenţa socială.600$ 14. Într-adevăr. Dovezile pentru incidenţă – adică pentru cine suportă.26% 1980 39.900$ 12. Impozitele pe asigurările sociale includ asistenţa socială (OASDI – Asigurarea pentru Urmaşi în Vârstă şi pentru Handicapaţi) şi Medicare (HI sau asigurare medicală). Doar presupunem că partea patronului de impozit provine din salariul său. salariile care depăşesc această sumă şi veniturile care nu provin din salarii (profituri.500$ anual la nivelul maxim al salariului de bază. impozitele pe asistenţa socială au crescut în două feluri: o creştere graduală a ratei impozitului combinat pentru patronangajat (în procente) şi o creştere graduală a bazei de câştiguri maxime a impozitului (vezi Tab. Impozitele colectate prin asistenţa socială sunt destinate (prin numărul de asistenţă socială) contului fiecărui contribuabil. din trezoreria federală. ca mărime.” Impozitele pe asistenţa socială. profiturile fiind dirijate înspre “fonduri de rezervă” separate OASDI şi HI.500$ pentru impozitul pe venit. muncitorii simt că primesc beneficiile ca un drept din partea guvernului. Tab.Impozite pentru asistenţa socială An Impozit combinat (Rată) Salariu de bază Maxim Angajat – Patron OASDI OASDI şi HI 3.) nu sunt supuse acestui impozit. chirii etc.800$ 6. Impozitul OASDI este limitat la 55. ar fi trebuit dată angajatului.4%) şi HI (2. impozitul OASDI este “regresiv” – adică atrage o mai mare parte a venitului americanilor cu salarii mici faţă de americanii cu salarii mari. Contribuabilii actuali plătesc peste 85% din beneficiile primite în prezent de pensionari. De aceea. impozitul HI se aplică tuturor veniturilor. Organizaţiile religioase. Într-adevăr. cu excepţia venitului care îl pot obţine din “activităţi necorelate cu scopul organizaţiei.000$ 2. 10-2. În timp. dividende.000$ 3. altfel.90%) sunt diferenţiate. Astăzi impozitul OASDI (12. Totuşi. Impozitele pe proprietăţile lăsate moştenire sunt cea mai veche formă de impozitare din lume. care furnizează acum 31% din venitul guvernului federal.0% 1937 3.0% 1950 4. dobânzi. majoritatea contribuabililor plătesc mai multe impozite pentru asistenţa socială decât pentru venit. mai puţin de 15% din beneficii pot fi atribuite contribuţiilor lor anterioare. ambele sunt niveluri maxime şi minime care nu permit beneficiilor să corespundă plăţilor. sunt scutite de impozitele pe venit colectiv. cu adevărat povara – impozitului pe venitul corporaţiei sunt neconcludente. Astfel. pentru beneficiarii actuali ai asistenţei sociale. Impozite pe proprietăţi imobiliare şi pe venit.0% 1960 7. Patronii plătesc jumătate din aceste impozite direct şi jumătate prin reţineri din salariile angajaţilor. ca şi sindicatele muncitoreşti.1% 1985 55.

tutun. legile încurajează evitarea impozitării. Există o scutire anuală de 10. povara impozitelor – adică ce grupări de venituri trebuie să-şi aloce cea mai mare parte din sumă plătirii impozitelor.U.000$ pentru cel care primeşte cadouri. telefoane.bunuri imobiliare se aplică la proprietăţi în valoare de peste 600. de fapt. O problemă centrală în politica impozitelor e întrebarea cine suportă. întreaga economie are de suferit.000$ şi au o valoare de 37% până la 55%. direcţionând investiţiile dinspre activităţile productive înspre unele ineficiente dar care scutesc de impozite. economii sau investiţii. definiţii şi interpretări. o armată de contabili şi avocaţi îşi câştigă existenţa în acest fel. De observat că procentajul de venit de plătit pentru impozite e factorul determinant. tratament special decât o universalitate a legii impozitelor şi produc un cod S. legile impozitelor încurajează înşelăciunile şi reduc încrederea în guvern. Taxele vamale la import furnizează alte 1 sau 2 procente din venitul federal. a fost impus şi un impozit federal pe cadouri. Pentru că impozitele în momentul decesului pot fi uşor evitate. ratele impozitelor marginale superioare descurajează munca şi investiţia. benzină. Taxele federale pe băuturi alcoolice. eficient şi echitabil. dezvoltarea economică e diminuată când indivizii sunt confruntaţi cu rate de 50% sau mai mult (impozite combinate: federale. simplicitate şi de asigurare a dezvoltării economice sunt adesea pierdute în lupta intereselor speciale. locale) pentru venitul adiţional pe care îl obţin din activităţi secundare. scutiri şi tratamente speciale sunt privite ca portiţe de scăpare prin care se evită impozitarea.A. mai degrabă. Diverse interese definesc “echitatea” diferit. de stat. bazate pe legile impozitelor şi nu pe aspectele productive. Impozitele care cer tuturor grupelor de venituri aceeaşi sumă se numesc proporţionale. Dar scopurile de echitabilitate. încurajează dezvoltarea unei economii subterane şi a tranzacţiilor care nu sunt niciodată declarate. când oamenii iau decizii privitoare la investiţii. lăsând proprietatea moştenire cât timp proprietarul mai e încă în viaţă. legile nu tratează echitabil diferite surse de venit diferenţiate. Majoritatea impozitelor preiau mai mulţi bani de la săraci decât de la bogaţi. aşa încât să nu împiedice dezvoltarea economică. Să decidem ce înseamnă echitabil. multiplele deduceri. Impozitul federal pe venit are o structură progresivă: ratele impozitelor se * * * * * . călătorii cu avionul şi altele. Impozitele care cer grupelor cu venituri mari să plătească o parte mai mare din venit pentru impozite faţă de grupele cu venituri mici se numesc progresive şi impozitele care preiau o parte mai mare de la cei cu venituri mici se numesc regresive. cer. dar impozitele progresive sau regresive se diferenţiază prin procentul de venit preluat de la diferitele grupe. al impozitelor de câteva mii de pagini cu clauze. numite bunuri de lux reprezintă între 1% şi 2% din totalul venitului federal. Argumentul în favoarea reformei impozitelor e că sistemul de impozitare federal nu îndeplineşte nici unul din aceste criterii: formularele de completat sunt atât de complexe încât majoritatea contribuabililor angajează profesionişti. Impozitare şi echitate Scopul fiecărui sistem de impozitare e nu numai strângerea de venituri pentru ca guvernul să-şi poată îndeplini sarcinile ci şi de a acţiona simplu. Accize şi taxe vamale.

ridică de la 15% la 39.300$ sau 31.000$ îi afectează doar 9. decât contribuabilii săraci. Impozitarea progresivă e.300$ e considerată progresivă.300$ pentru o familie cu un venit de 100. Această presupunere e bazată pe ceea ce economiştii numesc teoria utilităţii marginale.000$ venit impozabil plăteşte rata maximă de 39. aplicându-se banilor: fiecare dolar adiţional e mai puţin valoros pentru un individ decât dolarii anteriori. va plăti aproximativ 95. săracii sau bogaţii. a fost treptat restaurată în anii recenţi. rata marginală superioară a câştigurilor din capital e de 28%. În schimb.300$ pentru o familie al cărei venit este de 20. Dar legile impozitelor federale tradiţionale fac deosebire între “venitul obişnuit” şi câştigurile din capital – profituri din cumpărarea şi vinderea de proprietăţi. Astfel. Preşedintele Bush a fost de acord cu un nivel de 31% în 1990 şi preşedintele Clinton a introdus şi nivelurile de 36% şi 39.000$ sau pentru cineva fără venit. în 1993. al agenţiilor imobiliare şi al industriilor asigurărilor este acela că o rată mai scăzută de impozitare a câştigurilor din capital încurajează investiţiile şi . acţiunea şi riscul şi reduce impulsul de a extinde şi a dezvolta economia naţională.6% prin cinci niveluri de impozitare (de observat că aceeaşi rată se aplică venitului de la fiecare nivel. Astfel. Un impozit care pretinde ca toate grupele de venituri să plătească acelaşi procent din venit e numit proporţional sau impozit plat. inclusiv capitaluri. Oponenţii impozitării progresive afirmă că echitatea poate fi obţinută doar impozitând cu acelaşi procent orice venit. După Actul Reformei Impozitelor din 1986. o scutire personală de 2. patru scutiri de 2. prin Congres. Aceşti critici consideră că progresivitatea influenţează negativ iniţiativa.000$ pentru cineva câştigând 10. Deşi atât bogaţii cât şi săracii pot pretinde scutiri personale. Diferitele scutiri şi deduceri din legea impozitelor pot fi considerate progresive sau regresive. un contribuabil cu 300.000$ a venitului unei persoane care deja câştigă 100. guvernul ia bani care ar fi investiţi în afaceri şi ar stimula dezvoltarea economică. Aceasta implică faptul că venitul din investiţii poate fi impozitat la aceeaşi rată ca şi venitul din salarii. dolarii adiţionali în venit pot fi impozitaţi la rate mai mari fără a încălca principiile echităţii. indiferent de mărime. De exemplu.000$ preţuieşte mai puţin decât o sporire de 5. care a fost redusă pe timpul lui Reagan. în general apărată pe baza principiului capacităţii de a plăti. în funcţie de cine beneficiază de ele. O altă problemă generală în politica impozitelor e universalitatea.000$ îi afectează 46% din venit. cu numeroase niveluri de impozitare.8% din venitul total). De exemplu. Un contribuabil cu un venit impozabil de 300. luând din veniturile mari. o sporire cu 5. progresivitatea ratei. de la 14% la 70%. Structura ratei înainte de 1981 era şi mai progresivă. dar pentru suma de 250.6% . structura ratei a fost redusă la două niveluri: 15% şi 28%. la fel ca şi restul ratelor pentru venitul ulterior. În prezent. deducerile de la taxele locale şi de stat sunt considerate regresive pentru că acei contribuabili bogaţi care plătesc impozite mari pentru venit şi proprietate sunt mai susceptibili să pretindă deduceri masive pentru acestea. obligaţiuni şi proprietăţi imobiliare. Argumentul proporţionalităţii. Impozitele puternic progresive limitează dezvoltarea şi îi fac pe toţi mai săraci. în timp ce aceeaşi scutire reprezentând de 4 ori 2. Argumentul investitorilor. pentru fiecare contribuabil. Mai mult.9% pentru venitul total.2% din venit.000$ nu plăteşte 39. Argumentul progresivităţii.000$ acelaşi contribuabil plăteşte doar 15% pe primii 36.6%. Universalitatea. Astfel. care înseamnă că toate tipurile de venituri trebuie supuse aceloraşi rate ale impozitelor. presupunerea că grupele cu venit mare îşi pot permite să plătească un procent mai mare din venit fără să facă un sacrificiu mai mare decât cel făcut de grupele cu venit mic care alocă un procent mai mic din venit.900$.

Ratele mari ale impozitelor descurajează dezvoltarea economică. Curba Laffer. încurajează şi “evitarea costisitoare a impozitelor” (metode legale de reducere sau eliminare a impozitelor) şi “evaziunea fiscală” mijloace ilegale de reducere sau eliminare a impozitelor). Dacă guvernul ar impune o rată zero a impozitului. au afirmat susţinătorii ofertei. producţia scăzută care rezulta cauza inflaţia. dar descurajează şi munca şi. Dar majoritatea americanilor sunt greu de convins că venitul câştigat prin muncă trebuie impozitat cu mai mult decât venitul din investiţii. prioritatea numărul 1 a fost reducerea ratelor marginale superioare ale impozitării în speranţa stimulării dezvoltării economice. Principiul universalităţii e încălcat şi de miile de scutiri. în 1981. cât şi ca mod de reasigurare a contribuabililor că structura impozitelor e echitabilă. când impozitele devin prea mari. Iniţial. din Cap. Dacă ratele impozitelor ar fi diminuate. Potrivit economiştilor ofertei (vezi Teoriile economice ca principii politice. economiile şi investiţiile productive. cât şi capitalul. În fine. o dezvoltare economică înceată şi o inflaţie mare au fost cauzate în mare parte de ratele mari ale impozitelor. Dezvoltarea economică. Simplicitatea. economisi şi investi şi o mai mare ofertă de bunuri ar fi disponibilă. 9). Ratele mari descurajau americanii de la muncă şi investiţii. dar el (şi administraţia Reagan) considera că S. Dacă ratele impozitelor ar fi reduse. Când aceste descurajări apar. veniturile guvernului cresc cu creşterea ratei impozitului. Într-adevăr. E adevărat că majoritatea oamenilor vor să păstreze multe posibilităţi de a evita aplicarea impozitelor – deduceri pentru opere de caritate. Oare impozitele reduse ar crea un deficit guvernamental? Nu neapărat.A. Ratele excesiv de mari determină investitorii să caute “scutiri de impozite” – să-şi folosească banii nu producând mai multe afaceri şi locuri de muncă. descurajează muncitorii şi firmele de la producţie şi investiţie.dezvoltarea economiei. atât munca. deduceri şi tratamente speciale aplicate conform legii impozitelor. Laffer nu a pretins că ar şti exact care e rata optimă a impozitării. rezonabilă şi uşor de înţeles. ştiind că pot păstra o mai mare parte din câştig. au spus ei. 10-2. deşi ratele ar fi mai mici. dacă guvernul ar impune o rată a impozitului de 100% (dacă ar confisca tot ce se produce) toată lumea ar înceta să mai lucreze şi veniturile guvernului ar fi din nou la zero. simplicitatea în impozitare e recunoscută atât ca mijloc de reducere a costului plătirii impozitelor. n-ar avea nici un venit. ci creând posibilităţi de evitare a legii. Dar reformatorii afirmă că legile impozitelor nu trebuie folosite pentru a promova obiectivele politicii sociale printr-o largă gamă de tratamente preferenţiale în cazul impozitării. se situau în “partea prohibitivă” de-a . Reagan şi reforma impozitelor Când echipa Reagan a ajuns la Washington. Totuşi. sunt necesare producţiei şi dezvoltării economice. Economistul Arthur Laffer a elaborat o diagramă arătată în fig. pentru că mai mulţi oameni ar lucra mai mult şi ar deschide noi firme. pentru îngrijirea copiilor şi pentru ipoteci. Ratele mari ale impozitelor descurajează munca. mai mulţi americani ar lucra.U. E adevărat că rata superioară a impozitului descurajează investiţiile. Reducerile impozitelor ar stimula activitatea economică sporită şi aceasta ar produce un venit guvernamental mai mare. Promotorii acestor tratamente populare afirmă că servesc scopuri sociale valoroase – încurajează contribuţiile pentru caritate. economia e în declin şi veniturile guvernului scad. ajută la îngrijirea copiilor şi încurajează oamenii să-şi cumpere case. Această ofertă sporită ar controla preţurile şi ar reduce inflaţia. au afirmat susţinătorii ofertei. rezultatul paradoxal ar putea fi o sporire a venitului guvernamental.

“De dragul echităţii. Sarcina a revenit mai întâi Comitetului Camerei Metodelor şi Mijloacelor. practic. Când reducerile Reagan şi-au făcut efectul.. Actul reducerii impozitelor şi redresării economiei. a durat 9 ani.lungul anilor ’70. Totuşi. neafectate şi reducerea impozitelor a fost apreciată atât de democraţi. 9). Rostenkowski ştia că . cât şi de republicani. Recesiunea din 1981-1982 a fost cea mai mare de la Marea Criză din anii ’30. Impactul reducerii impozitelor de către Reagan. Lupta cu interesele speciale Reforma impozitelor s-a dovedit a fi legislaţia pentru care s-a făcut cel mai mare lobby din istoria Congresului S. guvernul federal a cunoscut cel mai mare deficit din istorie. Deşi aceasta a fost cea mai mare reducere a impozitelor. un om deosebit de determinat şi de capabil din punct de vedere politic şi un suporter al reformei impozitelor. cea mai lungă perioadă continuă în care PIB a crescut. care urma să devină Actul Reformei Impozitelor din 1986 (vezi tab. al simplicităţii şi al dezvoltării. Într-adevăr. Negocierea a fost încorporată într-o lege elaborată. În schimb. Acest act din 1981. într-adevăr. în urma realegerii sale din 1984. dar o reducere semnificativă a veniturilor de impozitare a veniturilor mai mici. Reagan a promis un buget echilibrat.A. Pentru a compensa veniturile împuţinate. în acest secol. Deşi Actul Reducerii Impozitelor pentru Redresarea Economică din 1981 a fost cea mai mare reducere cunoscută. preşedintele Reagan a lansat o campanie pentru extinderea reformei impozitelor.U. multe scutiri şi tratamente speciale urmau a fi reduse sau eliminate. nici o schimbare semnificativă nu a fost făcută în scutirile tradiţionale. 10-3). în timpul conducerii Reagan – Bush. Dar reducerea impozitelor nu a produs sporirea veniturilor prezisă de Laffer. de la 11% la 50%. introdus în Congres de preşedintele Reagan. să schimbăm radical un sistem care încă tratează veniturile similare foarte diferit. investiţia şi dezvoltarea economică. la două niveluri. toate scutirile tradiţionale. a încetinit rata creşterii venitului federal. să sporească cheltuielile pentru apărare şi să menţină asistenţa socială şi alte programe de îmbunătăţiri fără să sporească deficitul federal anual. nu a implicat o reformă semnificativă a codului federal al impozitelor. menţinând. Ratele impozitelor marginale au fost reduse de la cele între 14 şi 70% la cele între 11 şi 50%. pe timp de pace (vezi Poverile la datoria guvernamentală în Cap. În centrul propunerii lui Reagan era o negociere – o reducere a ratelor impozitelor în schimbul eliminării multor posibilităţi de sustragere de la impozitare. în deduceri şi tratamente speciale. dar s-a dovedit imposibil să reducă impozitele. pentru a încerca să modeleze propunerea de reformă a preşedintelui Reagan într-o lege. Interesele speciale au fost. ci pentru a evita capcana impozitării”. deducerea şi tratamentele speciale apreciate de grupurile de interes puternice. care încă ne mai tratează câştigurile ca pe o proprietate personală a Fiscului. Structura ratei urma să fie redusă de la 14 niveluri. naţiunea a cunoscut o redresare şi o expansiune economică importantă. Comitetul a fost condus de democratul din Chicago. Reagan şi Reforma. Dar. Dan Rostenkowski. aceasta a fost doar o reducere mică a marginilor inferioare şi superioare ale nivelurilor de impozitare. Întradevăr. trebuie să schimbăm radical structura sistemului de impozitare. a redus impozitele pe venitul personal cu 25% în trei ani. trebuie să schimbăm radical un sistem care determină oamenii să investească banii nu pentru a câştiga mai mult. Administraţia Reagan a sperat că reducerea impozitelor va stimula munca. Şi. de 15 şi 28%. productivitatea. în mare.

Asociaţia Naţională a Constructorilor de Locuinţe s-a opus puternic eliminării deducerii dobânzilor pentru reşedinţe secundare şi de vacanţă.A. 10-3 Evoluţia Reformei Impozitelor. Într-adevăr.000 $. fără priceperea lui Rostenkowski şi fără implicarea sa n-ar fi existat nici o lege a impozitelor. pentru a putea valida legea impozitelor. pentru că puţini dintre ei plăteau impozite datorită multelor portiţe de scăpare de la lege.5 ani..U. Industria proprietăţilor imobiliare mai dorea şi protejarea deducerilor pentru impozitele pe proprietate. deprecierii accelerate şi clauzelor creditului impozitului extern din legile existente. unii ar putea afirma că Rostenkowski a făcut atât de multe înţelegeri. dar eliminate pentru contribuabilii cu venituri mari Deduceri pentru reşedinţele principale şi secundare. Tab. Oponenţii reformei impozitelor erau conduşi de Camera Comerţului S.040 $ Deduceri nelimitate Actul Reformei Impozitului din 1986 15 şi 28%. încât versiunea finală a legii reformei impozitelor mai conţinea puţine “reforme”. Industria. ca şi eliminării scutirii de impozite pentru proprietăţi imobiliare care încurajau investitorii să-şi investească banii în proiecte imobiliare care aduceau un venit mic sau deloc. fără deduceri pentru dobânzi de consum Deductibile Netaxabile Mai lungi: 3-3. Proprietăţi imobiliare şi locuinţe.vor trebui realizate o serie de înţelegeri cu puternicele grupuri de interes. Cu toate acestea. de Asociaţia Naţională a Producătorilor şi de Masa Rotundă a Afacerilor. Diminuarea ratei impozitului pentru corporaţii de la 46% la 34% n-a fost pe placul marilor producători. Industria grea s-a opus eliminării creditului impozitului pe investiţii. Clauze Legi anterioare Rata individual impozitului 11-50% 14 niveluri 1. plus mai puţine pierderi accelerate La fel ca şi la venit: 15 şi 28% 34% Eliminat Deduceri de 80% din toate mesele şi activităţile de protocol Deduceri permise Scutiri personale Plata de dobânzi Deduceri pentru opere de Deductibile caritate Beneficii adiţionale de la Netaxabile locul de muncă Deprecierea Scurtă: 3-19 ani plus pierderi accelerate Câştiguri din capital 20% Rata impozitului pentru 46% corporaţii Creditul impozitului 10% pentru investiţii Cheltuieli de protocol Deduceri nelimitate Consumul de petrol şi Deduceri permise benzină şi deduceri ale costurilor intangibile . 2 niveluri ( o rată de 33% pentru cei cu venituri medii şi mari e creată prin eliminarea deducerilor) 2.

Chiar înainte ca preşedintele Reagan să-şi trimită propunerile pentru reforma impozitelor către Congres. Industria Auto. Restanţe şi cheltuieli de protocol. AFL-CIO nu a fost impresionată de ideea de-a reduce şi simplifica ratele impozitelor. Grupurile care apără interesele băncilor conduse de Asociaţia Bancherilor Americani.a. Sindicatele au încercat să obţină deduceri şi pentru cotizaţii. care permite companiilor din S. doreau să continue aplicarea deducerilor nelimitate pentru plata dobânzilor. Firmele de investiţii de pe Wall Street. Oklahoma şi Louisiana”. chiar şi sindicatele angajaţilor restaurantelor au susţinut acelaşi lucru. reprezentând puternicele companii petroliere. Firmele implicate în comerţul internaţional au depus eforturi pentru a elimina creditul impozitului extern. a luptat convins împotriva oricărei reduceri a consumurilor permise sau a deducerilor pentru costurile intangibile.U. transferând o parte din costuri de la debitori asupra guvernului şi contribuabililor care trebuie să recupereze venitul pierdut. Argumentul cel mai des folosit a fost că orice schimbare în statutul lor privilegiat în codul impozitelor ar inhiba investiţiile de capital în energie şi ar reduce producţia. Total deductibile . În schimb. Actele de caritate şi fundaţiile.000 $ deductibili Contribuţiile deductibile sunt individuale (IRA) în fiecare an. Băncile. după cum observa aripa veche din Washington. Petrol şi benzină. Asociaţia Baschetbalistică Naţională şi Liga Hocheistică Naţională au declarat că firmele cumpără majoritatea biletelor la meciuri pentru deduceri din impozite. nici o deducere pentru impozite pe vânzări Contul pensionării 2. inclusiv asigurările medicale plătite de firme şi asigurările pe viaţă pentru grupuri. s-a concentrat asupra respingerii propunerii de a impozita beneficiile suplimentare.A. Institutul American Petroleum. Dar. Preşedintele a propus limitarea veniturilor din afaceri pentru mese la 25$ / persoană şi eliminarea deducerilor pentru protocol – cluburi de noapte.Impozite de stat şi locale Deduceri totale pentru impozite pe proprietate şi pe venit.. Firmele de investiţii s-au unit cu băncile în lupta pentru menţinerea scutirii de impozite a Conturilor Individuale de Pensionare (IRAS). Asociaţia Industriilor de Asigurare. Industria auto a luptat pentru a menţine deducerile pentru dobânzile plătite şi împrumuturi pe maşini.A. Liga Fotbalistică Naţională. bilete la meciuri ş. cu excepţia familiilor câştigurile IRA cu venituri mici. eliminate. au convins Congresul că afacerile ar avea de pierdut dacă nu ar avea voie la mese de 100$ şi trei martini. Asociaţia Naţională a Restaurantelor. Sindicatele. pentru a-şi reduce responsabilitatea pentru impozite a S.d. scutite de impozit Corporaţiile multinaţionale. fundaţiile principale ale naţiunii au cerut preşedintelui să menţină deducerile pentru contribuţiile caritabile.m. “există trei motive pentru a menţine consensul permis de petrol – Texas. reprezentând restaurantele de lux. să folosească impozitele plătite altor ţări.U. Deducerile pentru dobânzi aduc mai mulţi clienţi băncilor. concerte. Acest lucru face ca împrumutul să fie mai simplu. Consiliul American pentru Formarea Capitalului şi cele mai mari firme de investiţii ale naţiunii au făcut un lobby puternic pentru a menţine un tratament preferenţial pentru câştigurile din capital – profituri din vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni.

Cei care făceau lobby s-au concentrat asupra Comitetului lui Packwood. Aceste lobby-uri au înţeles că deductibilitatea federală a veniturilor. – OR. Rezultatul a fost “o orgie a . Iniţial. a spus el. “Nu am scris o lege perfectă” a admis el. adică. Dacă legea reformei impozitelor ar fi fost respinsă în Senatul controlat de republicani. controlată de democraţi. restabilind multe deduceri populare. El a afirmat că legea Camerei este. Lor li s-au adăugat sindicatele reprezentând muncitorii publici. au căzut de acord. Robert Packwood (R. totuşi. În Senat. Interesele specifice sunt puternice în Congres. care îşi distribuie contribuţiile în numele firmelor. Lobby-iştii din guvernele de stat. Se estimează că o treime din toate contribuţiile pentru campaniile electorale pentru Congres vine din partea Comitetelor pentru Acţiune Politică sau PAC. democraţii ar fi putut da vina pe republicani. Iniţial. încât au mai rămas puţine resurse. când aceste autorităţi locale şi de stat au votat pentru impozite mai ridicate ei ştiau că propriii contribuabili puteau să dea aceste impozite din plăţile pentru impozitul federal pe venit. Liga Naţională a oraşelor. “dar politica e un proces imperfect”.A. PAC încearcă rareori să negocieze diferite legislaţii. asociaţiilor comerciale şi sindicatelor. “o îmbunătăţire enormă a legii actuale”. Puterea PAC. se va opune reformei impozitelor. în Washington. să facă lobby împotriva reformei impozitelor. de fapt transferând o parte a costurilor asupra guvernului federal. Consiliul Guvernelor de Stat şi Asociaţia Internaţională a Managerilor Urbani.). A limitat multe deduceri ale impozitelor şi multe credite (vezi Tab. Altfel spus. Organizaţiile de lobby ale guvernelor locale şi de stat erau Asociaţia Naţională a Guvernatorilor. Camera Deputaţilor.Lobby-uri guvernamentale. El a mai anunţat că doar tratamentele speciale pentru industria lemnului din Oregon nu sunt menţinute. deşi a anunţat că reforma impozitelor a fost prioritatea numărul unu a celui de-al doilea mandat. Dar fiecare membru al Congresului ştie cine a contribuit la campania sa în trecut şi cine ar putea-o face în viitor. “să cumpere voturi” pentru că mita e ilegală. Departamentali şi de Stat. chiar şi preşedintele s-a dovedit incapabil de a stârni interesul maselor. Conferinţa S. incluzând atâtea tratamente preferenţiale în lege. mai ales cei din oraşele cu impozite mari. adică nu trebuie să crească sau să reducă impozitele generale. principala responsabilitate pentru reforma impozitelor a revenit preşedintelui Comitetului de Finanţe. Toţi participanţii la reforma impozitelor au fost de acord că noile legi trebuie să fie neutre faţă de venit. apărând diferitele iregularităţi ale impozitelor speciale ca o metodă disponibilă guvernului pentru a modela societatea. Negociere şi compromis Reprezentantul Dan Rostenkowski a alocat două luni din sesiunea – cu uşile închise a Comitetului Metodelor şi Mijloacelor pentru a scrie o lege a reformei impozitelor. Packwood a fost neutru faţă de reformă: “Mie îmi cam place codul actual al impozitelor”. Când aceste interese îl solicită să voteze pentru ei. 10-3) şi a transferat o parte a poverii impozitelor de la persoane asupra corporaţiilor. a reuşit să valideze legea reformei impozitelor a lui Rostenkowski. a Primarilor. Entuziasmul popular pentru reforma impozitelor a început să scadă. Rostenkowski a făcut numeroase compromisuri pentru interesele speciale din Congres. zonale şi orăşeneşti. Majoritatea contribuţiilor lor merg la membrii permanenţi ai Congresului. cel puţin trebuie să le acorde o atenţie deosebită. el a încercat să-i mulţumească. vânzărilor şi proprietăţilor locale din impozite reduce costurile directe ale propriilor decizii din domeniul impozitării.U. Conferinţa Naţională a Legislaturilor de Stat. mai ales Federaţia Americană a Angajaţilor Municipali.

dar nu a reuşit să menţină cotizaţiile medicale deductibile. Industria petrolului şi a benzinei a reuşit să menţină majoritatea preferinţelor speciale din cadrul impozitelor. pentru a le obţine suportul. s-au unit împotriva intereselor speciale. Într-adevăr. preşedintele Bush şi-a anunţat disponibilitatea de a suporta o sporire a impozitelor. Reîntoarcerea intereselor speciale În campania sa electorală din 1988. Cu toate aceste. Packwood a decis să scape de vechea lege şi să o ia de la capăt cu o lege “curată”. întreprinzători şi cei care acordă ipoteci – au reuşit să menţină deducerile pentru casele de vacanţă. negocierile intereselor speciale au devenit jenante pentru membrii comitetului. pentru a reduce alte venituri impozabile. Un “miracol” politic s-a înregistrat: democraţii şi republicanii. Dar industria auto şi cea bancară au pierdut în încercarea de a menţine deducerile pentru dobânzi ale împrumuturilor pentru maşini şi de consum. în final. pentru a discuta bugetul. deduceri şi tratamente speciale (vezi Tab. au început să legifereze propriile programe de .negocierii intereselor speciale”. Principalul obiectiv legislativ al preşedintelui părea să fie pierdut şi democraţii erau gata să condamne Senatul controlat de GOP pentru eşecul reformei impozitelor naţionale. acesta a devenit un susţinător al reformei. Noua lege avea mai puţine deduceri şi rate mai mici decât legea Camerei. AFL – CIO a respins propunerea de a impozita beneficiile suplimentare plătite de patroni. Într-o atmosferă de lipsă de colaborare. spre surpriza tuturor. Guvernele locale şi de stat au reuşit să menţină scutirea de impozite a dobânzilor primite din obligaţiunile de stat şi locale şi au mai reuşit şi să menţină deducerile pentru majoritatea impozitelor de stat şi locale. Pentru a menţine ratele superioare scăzute – 28% pentru persoane şi 34% pentru corporaţii – şi pentru a menţine legea “neutră faţă de venituri”. întregul Senat a validat legea cu un vot de 97 la 3. scutirile de impozite au fost eliminate. Packwood conducea comitetul care scria legea în mod tradiţional – negociind tratamente speciale pentru diferitele grupuri de interes. 10-3). Când a fost clar că însuşi Packwood era responsabil pentru mare parte a eşecului. inclusiv “consumurile acceptabile” şi costurile de forare “intangibile”. Afacerile au pierdut lupta pentru a menţine creditul impozitelor pentru investiţii şi listele deprecierilor au fost lungite pentru a reduce “deprecierile rapide ale impozitelor”. reforma impozitelor era pe moarte. George Bush a făcut o promisiune emfatică: Fiţi atenţi la ce vă spun! Nici un impozit nou!” Dar promisiunea preşedintelui nu a durat până în al doilea an al mandatului său. Industria restaurantelor şi a protocolului a restaurat 80% din deducerile favorite. Industria proprietăţilor imobiliare – constructori. acest lucru nu a permis contribuabililor să folosească pierderile “pasive” generate din investiţii. senatorii au fost nevoiţi să respingă amendamentele intereselor speciale. Dar. Legea a acumulat mai multe tratamente preferenţiale decât legea în vigoare. ca parte a unei înţelegeri pentru reducerea deficitului. Cheia depăşirii opoziţiei intereselor speciale era să ofere acestora o rată a impozitului suficient de scăzută pentru ca majoritatea oamenilor să fie dispuşi să renunţe la deduceri şi tratamente preferenţiale. interesele speciale au suferit cea mai mare înfrângere din ultimele decenii. Dar deprecierea investiţiilor în locuinţe a fost prelungită şi investitorilor nu li s-a permis să folosească pierderile de pe hârtie din deprecierea proprietăţilor imobiliare pentru a “compensa” veniturile din alte părţi. Într-adevăr. liberalii şi conservatorii. Comitetul Finanţelor din Senat a votat 20 la 0 pentru a trimite legea perfecţionată întregului Senat. Odată ce liderii democraţi ai Congresului au detectat nehotărârea preşedintelui republican. interesele speciale au reuşit să menţină multe din scutirile lor favorite. Strategia a funcţionat. La o întâlnire cu liderii Congresului condus de democraţi.

Impozitul pe venitul din câştigul din capital a rămas de 28%. a fost aplicată în tăcere doar asupra venitului câştigat. a ridicat ratele marginale reale la 33% sau mai mult. . obligaţiuni. Reversând tendinţa de diminuare a ratelor marginale ale impozitelor. În schimb. au venituri din vânzarea acestor bunuri. În timp ce preşedintele Bush susţinea politic propunerea. de la 36 la 39. Reinstalarea tratamentului preferenţial. Desigur. plasând răspunderea politică asupra lui Bush. Acest lucru a reuşit să restaureze tratamentul preferenţial pentru câştigurile din capital. proporţia câştigului din capital care rezultă din inflaţie ar trebui dedusă din câştigurile nominale din capital. O reformă centrală a Actului Reformei Impozitelor din 1986 a fost eliminarea tratamentului special pentru câştigurile din capital (acest câştig e un profit obţinut din cumpărarea şi vânzare unei proprietăţi – proprietăţi imobiliare. 28% şi 31%. (Totuşi.6%. Tratamentul special pentru câştiguri din capital surâde unei largi varietăţi de interese. preluând semnalul de la preşedintele Bush. Câştigurile din capital ar trebui indexate pentru inflaţie. O explicaţie rezonabilă ar fi că definiţia câştigurilor din capital trebuie să excludă efectele inflaţioniste ale creşterii preţurilor în timp. Controversa câştigurilor din Capital. în special agenţiilor de brokeraj de pe Wall Street şi firmelor de investiţii şi industriei proprietăţilor imobiliare. Înainte de 1986.) Democraţii au primit cu bucurie întoarcerea la o structură mai progresivă a ratei. ridicând rata marginală superioară la 31%. Dar George Bush nu a fost niciodată un mare suporter al reformei impozitelor. dacă o creşterea preţurilor unor proprietăţi la vânzare e atribuită inflaţiei. Mulţi americani privesc tratamentul preferenţial pentru acumularea de capital ca pe o imperfecţiune a legii în favoarea celor bogaţi. Dar Actul Reformei Impozitelor din 1986 nu a oferit asemenea indexări. Reducerea impozitelor pe câştigurile din capital sporeşte circulaţia (cumpărarea şi vânzarea) de acţiuni. “Scufundaţi bogaţii”. Structura care a rezistat era de trei niveluri – 15%. păstrau tăcerea cu privire la sporirea ratelor impozitelor. mulţi democraţi din Congres încercau să favorizeze interesele speciale. când preşedintele Clinton a câştigat aprobarea Congresului pentru sporiri adiţionale ale ratei marginale superioare pentru venitul câştigat. n-ar trebui să fie nici un impozit pe “câştigul” din capital. nu adevăratului câştig în valoare. eliminarea diferitelor scutiri pentru contribuabilii cu venituri mari. bugetul din 1990 a ridicat rata impozitului pe venit de la 28% la 31%. obligaţiuni şi proprietăţi imobiliare şi. deci. Aşa că sporirea impozitelor din 1990. Venitul din acumularea de capital a continuat să fie impozitat cu maximum 28%. acţiuni). probabil. Argumentele economiştilor ofertei au fost ridiculizate de ei ca fiind “economii de reducere” – şi anume că ratele marginale ridicate ar încetini dezvoltarea economică. el a insistat să se menţină tratamente speciale pentru industria petrolului şi benzinei. Adică. venitul obţinut din acestea. Ca vicepreşedinte. fără a atrage prea mult atenţia publică. Planul de buget care a rezultat a redus puternic cheltuielile pentru apărare şi cheltuielile interne şi a majorat impozitele principale.cheltuire şi impozitare. ei şi-au concentrat atenţia asupra reinstituirii unui tratament special pentru bogaţi – tratamentul special al venit ului din câştiguri de capital. venitul din acumulările din capital a fost impozitat la o rată mai mică decât venitul din salarii. reduce semnificativ povara impozitului suportată de contribuabilii cu venituri mari – aceia care. şi. Republicanii din Congres. Aceeaşi tactică a fost folosită în 1993. a insistat pentru a restaura tratamentul preferenţial pentru venitul din câştiguri din capital. după ce a devenit preşedinte.

* * * * Clinton. care cuprindea cea mai mare creştere a impozitelor din ultimii ani. era politică a “îngrădirii” era pe sfârşite. După trei luni de negocieri. condus de Dan Rostenkowski şi ale Comitetului Finanţelor din Senat. cu mari sporiri ale impozitelor. să fie ridicată de la 31% la 36% şi pentru cei cu venit peste 250. înţelegeri şi compromisuri. În campania sa a promis “o reducere a impozitelor pentru clasa mijlocie”. Substituentul propus a fost o creştere cu 4. la 39. s-a elaborat Actul Reconcilierii Bugetului din 1993. crearea de noi posturi şi reducerea deficitului anual. costurile lobby-urilor să nu mai fie deductibile din cheltuielile pentru protocol. deficitul şi impozitele Bill Clinton a fost ales preşedinte în 1992.000 $ pe an. precum şi un plan pentru diminuarea deficitului federal anual. măsurate în BTU. diminuări ale cheltuielilor pentru apărare. întradevăr. premiile de asigurare pentru Medicare vor creste. condus de Daniel Patrick Moynihan. În timp ce Camera a inclus impozitele în legea sa.000 $. Clinton a propus creşterea impozitelor pentru: Bogaţi: rata impozitelor pentru familii cu venit peste 140.000 $ să plătească impozit pe venit pentru 85% din beneficiile din asistenţa socială. Grupurile de interes care făceau lobby s-au concentrat asupra principalilor membri democraţi ai celor două comitete de elaborare a impozitelor – Camera Mijloacelor şi Metodelor şi Finanţele din Senat – precum şi asupra ultimului comitet de conferinţe care a acceptat să rezolve problemele dintre legile impozitelor elaborate de Cameră şi de Senat. Principalele grupuri de interes din luptă includeau: * Grupurile din domeniul petrolului. Satisfacerea intereselor speciale. pentru că republicanii erau uniţi împotriva oricărei sporiri a impozitelor. în combinaţie cu o creştere a impozitului pe venitul corporaţiilor şi noi impozite pe energie. Senatul a abandonat ideea când principalii senatori democraţi din statele producătoare de petrol au ameninţat să renunţe la întreg planul. Dar conducătorii Congresului n-au putut ignora interesele speciale care s-au năpustit în camerele de audiere ale Comitetului Camerei Metodelor şi Mijloacelor. sănătate.3% a impozitului federal pe benzină. Şi. care constituiau centrul planului. Impozitele pe proprietăţi imobiliare să fie ridicate la 55% şi cei bogaţi să plătească mai mult pentru impozitele de Medicare. Vârstnici: cuplurile de pensionari cu venit peste 44. Planul lui Clinton de a reduce deficitul s-a centrat pe sporiri ale impozitelor aplicate americanilor cu venituri mari. Bill Clinton ştia că succesul politic al preşedinţiei sale se baza pe câştigarea aprobării pentru planul său economic şi pentru creşterile impozitelor. Corporaţii: rata impozitului pentru corporaţii să se ridice la 36%. benzinei şi instalaţiilor făceau lobby puternic împotriva impozitului BTU pe energie. a cerut un nou plan economic. Energie: un impozit mare pe toate formele de energie bazate pe căldură. deocamdată.6%. .000 $ pe an şi persoanele cu venit peste 34. În primul său discurs adresat Congresului. Cu un nou preşedinte democrat şi o Cameră şi un Senat controlat de democraţi. sporiri ale cheltuielilor federale pentru infrastructură. promisiune lăsată. educaţie şi dezvoltare locală. fiecare vot al membrilor democraţi a cunoscut un lobby puternic. Impozitele propuse de Clinton. Poate că cel mai intens lobby a fost la Casa Albă. conducerea democrată a Congresului a ignorat minoritatea republicană în elaborarea noului program de impozite. mai ales datorită promisiunii sale de a revigora economia – prin stimularea dezvoltării economice. Reţeaua de grupuri de interes a ameninţat să înlocuiască reţeaua de paritate şi să împiedice trecerea programului preşedintelui. firmele să plătească impozite pe salariile executive de peste 1 milion $ pe an. Dar. deoparte.

* Corporaţiile s-au luptat împotriva propunerii de sporire a impozitului pe venitul corporaţiilor. * Firmele de investiţii şi agenţiile de brokeraj au reuşit să menţină rata coborâtă de 28% pentru câştigul din capital. în locul creşterii la 36% propuse de Clinton. Cei care fac acest lucru sunt contribuabilii cu venituri mijlocii şi mari. avioane. Preşedintele a promis democraţilor conservatori să susţină reducerile cheltuielilor adiţionale în acel an. blănuri şi bijuterii (legiferate în 1990) şi a obţinut creşterea deducerilor pentru cumpărarea de echipament. În cele din urmă. Pe lângă multele compromisuri din clauzele impozitării şi cheltuielilor ale actului respectiv. * Interesele din domeniul proprietăţilor imobiliare au obţinut o redeschidere parţială a “pierderilor pasive” (închise prin Actul Reformei Impozitelor din 1986). Peste jumătate din totalul venitului personal naţional scapă de impozitare prin scutiri. inclusiv anularea impozitelor pe obiecte de lux – bărci. Sistemul grupurilor de interes. preşedintele a câştigat la limită. Au câştigat un compromis – o creştere de la 34% la 35%. a reuşit să protejeze milioane de pensionari de impozitări prin ridicarea pragului pentru impozitele pe beneficiile din asistenţa socială şi au înfrânt orice efort de controlare a cheltuielilor pentru asistenţa socială şi Medicare. 2. Reforma impozitelor pentru a obţine echitate. Impozitul pe venitul corporaţiilor reprezintă 8% din totalul veniturilor federale. 4. dar când a trebuit să voteze o lege riguroasă de diminuare a bugetului. Interesele speciale pot profita de dificultăţile date de definirea echităţii. preşedintele a fost obligat să încheie multe acorduri suplimentare pentru a câştiga voturile individuale ale membrilor Congresului (un membru care s-a împotrivit mai tare în Cameră. Au mai câştigat şi multe alte concesii. procentajul din venit plătit pentru impozite sporind odată cu venitul? 3. Promisiuni. frustrează eforturile de a realiza o adevărată reformă. a fost convinsă de promisiunea preşedintelui de a ţine o conferinţă în districtul ei. Au mai înlăturat şi limita de venit pentru impozitele Medicare impuse muncitorilor. permiţând investitorilor să-şi asigure scutirea de impozite pentru venitul din închirieri. mai ales în codul impozitelor. Totuşi. Camera a înaintat raportul final al comitetului de conferinţe – Actul Reconcilierii Bugetului din 1993 – cu un vot strâns de 218 la 216 şi vicepreşedintele Al Gore a obţinut aprobarea în Senat cu 51 de voturi la 50. 1. fiecare trebuind să plătească acelaşi procent din venit şi impozite? Sau echitatea e progresivitate. Marjorie Marjolies – Merzvinsky. preşedintele şi conducătorii democraţi ai Camerei au putut câştiga voturi suficiente (213-219) pentru a o elimina. care promisese alegătorilor săi să nu susţină niciodată o sporire a impozitelor. condus de Asociaţia Naţională a Persoanelor Pensionate. democratul din Pennsylvania. Impozitul pe venitul individual (37%) şi impozitul pe salariu (31%) . mai ales contribuabilii individuali. e clar că sistemul grupurilor de interes dezavantajează largi segmente ale publicului american. dar a folosit prilejul pentru a apăra împuternicirile. Majoritatea contribuabililor individuali nu reuşesc să-şi detalieze deducerile. desemnat protejării privilegiilor speciale. Rezumat Pluralismul modern apreciază virtuţile sistemului grupurilor de interes în care politica de guvernare reprezintă echilibrul luptei de grup şi cea mai bună apreciere a intereselor publice. * Puternicul lobby al seniorilor. Oare echitatea e proporţionalitate. promisiuni. deduceri şi tratamente speciale. simplicitate şi dezvoltare economică este un ţel greu de atins. pe tema reducerii cheltuielilor pentru împuterniciri. Clinton şi-a ţinut promisiunea de a veni în districtul respectiv.

Interesele puternice care s-au opus reformelor importante cuprindeau cei mai mari producători ai naţiunii. . Dar aproape 1$ din fiecare 5$ cheltuiţi de guvernul federal (17%) trebuie împrumutat. când preşedintele Bush. Preşedintele Clinton şi Congresul au continuat acest tratament preferenţial pentru acumularea de capital. inclusiv sporirea ratei marginale superioare la 36%. Economiştii ofertei sunt îngrijoraţi de impactul ratelor marginale ridicate asupra comportamentului economic (care include diminuarea impulsului de a munci. 9. din nou. Deşi aceste interese speciale au câştigat câteva lupte importante. Actul Reducerii Impozitelor pentru Revigorarea Economică din 1981 a coborât rata marginală superioară de la 70% la 50% şi Actul Reformei Impozitelor din 1986 a coborât-o. 7. dar a menţinut impozitul pe acumularea de capital la 28%. crescând şi impozitul pe venitul corporat. sindicatele.furnizează majoritatea venitului guvernului federal. 6. a ridicat rata marginală superioară a impozitului pe venitul câştigat. economisi şi investi) şi asupra ineficienţelor create de activitatea de evitare a impozitelor. s-a concentrat asupra sporirii impozitelor. 8. industriile proprietăţilor imobiliare şi ale locuinţelor. Ideile care susţin oferta au stat la baza politicii impozitării din administraţia Reagan. Au câştigat o victorie importantă în 1990. de benzină şi lemn. restaurantelor şi de divertisment şi multe guverne de stat şi locale. prin planul său de reducere a deficitului. Preşedintele Clinton. impozitând beneficiile din asistenţa socială ale pensionarilor bogaţi şi consumul de energie. dar numai după luni de negocieri. reducerea ratelor marginale mari creşte veniturile guvernului prin încurajarea productivităţii. la 28%. împreună cu Congresul democratic. Preşedintele a câştigat o victorie limitată în Congres. 5. respectiv la 39. Dar interesele speciale n-au abandonat câmpul de luptă. companiile petroliere. în final au pierdut războiul pentru reforma impozitelor. industriile bancare. corporaţiile multinaţionale. înţelegeri şi compromisuri cu reprezentanţii intereselor speciale. Potrivit curbei Laffer.6%. Actul Reformei Impozitelor din 1986 a cunoscut unul dintre cele mai puternice lobby-uri din istoria Congresului.

” Daniel J. Tabelul 11. republici.000 au puterea de a-şi colecteze propriile taxe. oraşe. în practica elaborării politice nu este uşor să facem distincţia între guvernele care sunt într-adevăr federale şi cele care nu sunt. “Federalismul este modul de organizare politică ce uneşte forme mai mici de guvernare într-un sistem politic general. Italia şi Suedia nu sunt. aceste guverne sunt dependente de guvernul naţional. care pot lua decizii definitive în ceea ce priveşte cel puţin o parte a autorităţilor guvernamentale şi a căror existenţă este protejată în mod special. Guvernul american. dacă ambele îşi aleg propriile oficialităţi şi dacă ambele percep impozite de la cetăţeni pentru furnizarea de servicii publice. India.000 de guverne separate în SUA. Germania şi Elveţia sunt considerate sisteme federale. unitar şi confederal – pot fi definiţi teoretic. provinciale. Statele Unite. districtelor speciale şi districtelor şcolare. Într-adevăr. Elazar. numai guvernul naţional şi cele statale sunt recunoscute de Constituţia SUA. 11-1).Capitolul 11 FEDERALISMUL AMERICAN ARANJAMENTE INSTITUŢIONALE ŞI POLITICA PUBLICĂ Federalismul american Practic toate naţiunile lumii au anumite forme de guvernare locală – state. American federalism: A View from the States). In schimb. al oraşelor. Există autorităţi la nivelul statelor. Australia.” James Q. al zonelor administrative. Wilson. Franţa. distribuind puterea între formele generale şi cele componente într-un mod care protejează existenţa şi autoritatea sistemului naţional şi subnaţional. regiuni. Canada. sate. Mai mult. un sistem este considerat confederal dacă puterea guvernului naţional depinde de formele locale de guvern. Dacă aceşti termeni – federal. modifica sau aboli aceste guverne prin amendarea legilor sau constituţiilor acestora. Există mai mult de 86. satelor. Totuşi. Cu toate că acestea din urmă au guverne locale. provincii. federalismul cere ca puterile guvernului naţional şi al celui subnaţional să fie garantate de o constituţie care să nu poată fi schimbată fără consimţământul populaţiei de la nivel atât naţional. din care mai mult de 60. regionale. (vezi Tab.296 . dar Marea Britanie. regiunilor. descentralizarea politică este necesară aproape peste tot. Statele pot crea. Dar ţările nu sunt într-adevăr federale decât dacă ambele guverne – cel naţional şi cel subnaţional – exercită autorităţi separate şi autonome. nu este clar dacă în prezent guvernul SUA îşi păstrează caracterul federal. dându-le tuturor capacitatea de a participa la procesele executive şi decizionale ale sistemului general. cât şi subnaţional (Alte definiţii ale federalismului în ştiinţa politică americană: “Federalismul înseamnă un sistem politic în care există forme de guvern atât locale – teritoriale. deoarece guvernele lor locale pot fi schimbate sau chiar abolite numai prin decizia guvernului naţional. Ele sunt considerate mai degrabă sisteme unitare decât federale. toate celelalte guverne sunt subdiviziuni ale statelor. Guvernele în Statele Unite Guvernul SUA 1 Guverne de stat 50 Departamente 3043 Municipalităţi 19.-1. statale sau municipale – cât şi naţionale. departamente.

p. 1943. Federalismul ajută la stăpânirea conflictelor politice. încetineala. oraşe. Federalismul îmbunătăţeşte eficienţa. Eficienţă îmbunătăţită. Imaginaţi-vă birocraţia. Federalismul le permite cetăţenilor să decidă multe lucruri la nivelul guvernelor locale. Printre cele mai importante “precauţii auxiliare” concepute de Fondatori se află şi federalismul. cât şi să protejeze indivizii de majorităţile “nedrepte şi interesate”. Federalismul dispersează puterea. Chiar dacă noi considerăm că cele 86.131 Total 86. Stăpânirea conflictelor. De asemenea.Oraşe 16. municipii. guvern reprezentat. ”părţile mai slabe sau orice individ. guvernarea întregii naţiuni de le Washington ar fi şi mai rea. . Diversitatea politică. În prezent. Aceşti oameni sunt adesea mai aproape de populaţie decât oficialităţile de la Washington. Aceste principii pot face elita de la conducere mai receptivă la grijile populaţiei. ”Dependenţa de popor este.” Într-adevăr. În măsura în care federalismul s-a dezvoltat în Statele Unite. “marele scop” al redactării constituţiei a fost atât să păstreze guvernul popular. Distribuirea largă a puterii este în general privită ca o protecţie în plus împotriva tiraniei.692 Sursa: Statistical Abstract of the United States. după cum spun Fondatorii. Texas. fără îndoială. Aproape un milion de oameni deţin o funcţie politică în departamente. Dispersarea puterii. dar ele nu protejează minorităţile sau indivizii. Ei au căutat să construiască un sistem guvernamental care să incorporeze noţiunea de “interese rivale şi opuse”. Sondajele de opinie arată că americanii cred că guvernele locale sunt mai abordabile şi mai receptive decât guvernul naţional. modul principal de controlare a guvernului. Guvernele locale şi de la nivelul statelor sunt probabil mai potrivite pentru a face faţă problemelor locale specifice. Participare crescută. Faptul că li se permite statelor şi comunităţilor să-şi urmeze propriile politici reduce opresiunea care s-ar crea dacă guvernul naţional ar trebui să decidă asupra tuturor. federalismul continuă să permită diversitatea politică. Întreaga naţiune nu este astfel îngrădită de o politică uniformă căreia toate statele şi comunităţile trebuie să i se supună. Fondatorii naţiunii au înţeles că “principiile republicane” – alegeri periodice. Acesta permite mai multor oameni să candideze şi să deţină funcţii politice. guvernele locale şi de stat au contribuit la succesul acestuia. de ce să avem guverne naţionale şi locale? De ce să nu avem un sistem politic centralizat cu un singur guvern ales de majorităţile naţionale în alegeri naţionale – un guvern capabil de implementarea unor politici uniforme în toată ţara? Protecţia împotriva tiraniei. egalitate politică – nu vor fi numai ele suficiente pentru a proteja libertatea individuală. Acesta era privit de Fondatori ca o sursă de constrângere a unui guvern mare. Guvernele şi oficialităţile guvernamentale puteau astfel să fie constrânse de către competiţia cu alte guverne şi oficialităţi guvernamentale. Federalismul creşte participarea politică. districte şcolare sau speciale. ele furnizează o bază politică pentru supravieţuirea partidului de opoziţie când acesta pierde la alegerile naţionale. Funcţionarii din Washington nu ştiu întotdeauna cel mai bine ce este de făcut în Commerce.666 Districte şcolare 14.556 Districte speciale 33.000 de guverne constituie un sistem ineficient. dar experienţa a învăţat omenirea că e nevoie de precauţii auxiliare”. 291 De ce federalism? Totuşi.

Federalismul încurajează experimentarea şi inovaţia politică.amânările şi confuzia care ar exista. Politica şi aranjamentele instituţionale Conflictul politic asupra federalismului – asupra împărţirii responsabilităţilor şi finanţelor între guvernul naţional şi cele statale/locale – tinde să urmeze separările politice tradiţionale între liberali şi conservatori. conservatorii susţin că “guvernul este problema. slabe şi nereceptive. Dimpotrivă. muncile publice contraciclice. asistenţă socială. Asigurarea receptivităţii politice. stabilind nivele diferite de servicii în educaţie. Poate că în prezent federalismul este perceput ca o idee conservatoare. sunt mai sensibile la părerile cetăţenilor decât un guvern de monopol. Guvernul de la Washington are mai multă putere şi resurse decât guvernele locale şi statale. Încurajarea inovaţiei politice. Guvernul de la Washington este văzut ca principalul instrument pentru reforma economică şi socială liberală. Federalismul încurajează receptivitatea politică. Persoanele şi întreprinderile se pot muta şi vota în acele state sau comunităţi care se conformează cel mai bine preferinţelor lor. Mobilitatea nu numai că facilitează o potrivire mai bună între preferinţele cetăţenilor şi politicile publice. dar el era văzut înainte ca un instrument al progresismului. de a educa masele şi de a-i vindeca pe cei săraci. Reglementările guvernamentale excesive. permite o mai bună potrivire între preferinţele cetăţenilor şi politica de guvernare. Guvernele multiple. Mai degrabă schimbarea poate fi realizată de un guvern puternic. Brandeis. iluminarea străzilor ş. salubritate. – ar fi controlată de guvernul central de la Washington. compensarea şomajului. de a asigura locuri de muncă.a. Mai mult. drumuri. sprijinirea cercetării şi dezvoltării de către guvern – a fost îmbrăţişată de diferite state. care să ofere pachete diferite de beneficii şi costuri. liberalii caută să mărească puterea guvernului naţional. dacă activitatea fiecărui guvern din fiecare comunitate – poliţie. Diferite programe federale ca impozitul pe venit. Un argument puternic poate fi acela că munca de bază pentru New Deal a fost făcută în cadrul unei experimentări a politicii de stat din Epoca progresistă. iar liberalii se bazează pe el pentru a vindeca neregulile Americii. legislaţia muncii şi asigurarea depozitului bancar au avut toate antecedente la nivelul statelor. Liberalii cred că vieţile oamenilor pot fi schimbate prin exercitarea puterii guvernului de a pune capăt discriminării. şcoli. închiderea de centrale. sănătate şi alte funcţii publice. Într-adevăr. expresia relevantă “laboratoare ale democraţiei” este atribuită marelui jurist progresist. În general. Adăugarea de putere guvernului naţional nu este un mod eficient de a rezolva problemele societăţii.000 de guverne locale. Este greu să se ajungă la o schimbare când cetăţenii care doresc reforma trebuie să aibă de a face cu 50 de guverne statale şi cu 86. Conservatorii caută să redea putere guvernelor locale şi statale. concurente. Existenţa unor guverne multiple. Guvernele locale şi statale sunt considerate prea încete. liberalii susţin că guvernele locale şi statale contribuie la inegalitate în societate. nu soluţia”. impozitele grele şi cheltuielile . de a elimina sărăcia şi cartierele sărace. asistenţa socială. programe de îngrijire a copiilor. ea şi încurajează competiţia între state şi comunităţi pentru a oferi servicii îmbunătăţite la costuri mai scăzute. judecătorul de Curte Supremă Louis D. care a folosit-o în apărarea experimentării la nivelul statelor a noii soluţii la problemele sociale şi economice. O mare parte din programul politic neoliberal – asigurarea de sănătate. Un guvern naţional puternic poate să asigure uniformitatea standardelor în toată ţara. Ei sunt mai sceptici în privinţa binelui pe care îl poate face guvernul unic. pompieri.

Costurile dispersate la contribuabili neorganizaţi. Arenele instituţionale şi preferinţele politice. de a menţine sau de a scădea scopul conflictului pentru a produce deciziile politice dorite”.000 de guverne locale este descurajantă pentru aceste grupuri. care suportă fiecare dintre ei numai o fracţiune . Chiar dacă guvernele statale şi locale sunt mai vulnerabile individual la eforturile de lobby ale grupurilor de interes bogate şi bine organizate. Dispersarea costurilor este cheia succesului grupurilor de interes. Dezbaterile abstracte asupra federalismului sau a altor aranjamente instituţionale. de fapt. mărimea electoratului le permite grupurilor de interes să disperseze costurile unor beneficii concentrate. pentru a influenţa negativ munca şi economiile şi pentru a distruge impulsurile dezvoltării economice. este ilogic pentru indivizi. dacă nu mii de agenţii guvernamentale locale. în 3000 de tribunale şi în zeci de mii de primării sunt cu siguranţă mai mari decât costul acţiunii într-o singură capitală naţională. Nu se susţine în mod serios pe baze constituţionale că elitele naţionale reflectă mai bine preferinţele decât poporul american. Organizarea de lobby-uri la Washington este eficientă. privilegii şi protecţii – este mai scăzut la Washington în raport cu beneficiile disponibile prin legislaţia naţională decât costurile combinate ale aceleiaşi acţiuni în 86. a celor 86. Discuţiile despre federalism sunt rar discuţii despre constituţie.000 de guverne locale şi statale. Astfel. beneficiile căutării de fonduri la Washington sunt mai mari în comparaţie cu costurile. prezintă puţin interes pentru cei mai mulţi cetăţeni sau politicieni. mai nou. Grupurile de interes organizate. “Cei mai mulţi oameni sunt puţin interesaţi de dezbaterile abstracte care vor să stabilească nivelul de guvernare care ar trebui să fie responsabil pentru o anumită sarcină. la Washington se înlocuiesc aproape întotdeauna preferinţele politice ale oficialităţilor locale şi statale cu cele ale elitelor naţionale. Costurile acţiunilor întreprinse în acest scop în 50 de capitale de state. să obţină politicile publice dorite. specializate asupra unui număr mare de oameni. Acest lucru este adevărat. beneficiile unei legislaţii naţionale sunt complete. controlabile şi apropiate de oameni. Mai mult. Probabil mai important. Omul de ştiinţe politice David Nice explică “arta politicii interguvernamentale” ca fiind “încercarea de a readuce. Oamenii vor. în cazul centralizării deciziilor politice. Guvernele ar trebui să rămână mici.guvernamentale crescânde se combină pentru a restrânge libertatea individuală.000 de centre subnaţionale. ele sunt mai degrabă discuţii despre politică publică. deoarece costul “căutării de bani” prin lobby la guvern pentru subvenţii speciale. care caută beneficii concentrate pentru ele sau costurile dispersate în tot restul societăţii îşi pot concentra resursele la Washington.” Astfel. statal sau local – ar putea să aplice politica pe care ei o preferă. Dacă aceste costuri sunt larg dispersate. lăsând la o parte implicaţiile politice. Guvernul naţional reflectă mai mult preferinţele grupurilor de interes celor mai puternice şi mai bine organizate decât cele 86. Oamenii decid care nivel de guvernare – naţional. Concentrarea beneficiilor asupra intereselor organizate. Intervenţia federală este apărată mai degrabă pe baze de politică publică – prin afirmarea faptului că scopurile şi priorităţile care prevalează la Washington ar trebui să prevaleze în întreaga naţiune. o reglementare federală sau un regulament al curţii de apel federale poate realiza ceea ce ar necesita acţiunea combinată a sute. perspectiva influenţării tuturor celor 50 de guverne separate se stat sau. un singur act al congresului. Apoi. ei arată că acel nivel respectiv de guvernare ar trebui să responsabilitatea aplicării politicii.

Separarea responsabilităţilor politice a fost comparată în acest caz cu o “prăjitură cu mai multe straturi”. Calhoun şi alţi apărători ai sclaviei şi ai secesiunii. crescând astfel povara asupra contribuabililor individuali şi posibilitatea ca acestea să-şi dea seama şi să se opună impunerii. cu guvernele locale la bază.” El continuă afirmaţia întrebându-se dacă subvenţiile pentru cultivarea tutunului acordate de Washington fermierilor din Carolina de Nord ar fi fost votate de locuitorii acelui stat. Federalismul american: Variaţiuni asupra temei Federalismul american a cunoscut multe schimbări de-a lungul celor 200 de ani de la Constituţia din 1787. Acesta concentrează costurile asupra unui grup mai mic de posibili contribuabili. Economistul Randall G. Holcombe explică: “Un mod de a contracara acest efect (al grupurilor de interes) este de a furniza bunuri şi servicii publice la cel mai mic nivel de guvernare posibil. Cu alte cuvinte. politica guvernului naţional va reflecta cel mai probabil preferinţele grupurilor celor mai puternice şi mai bine organizate. afacerile externe. banii. Organizarea de lobby-uri la Washington dispersează costurile. Oamenii aşteptau din partea statelor rezolvarea celor mai multe probleme de strategie politică şi furnizarea celor mai multe servicii publice. a impozitului federal pe venit din 1913 – care aducea resursele financiare înspre guvernul naţional şi a încercărilor celor două Războaie Mondiale şi a Marii Depresiuni. Federalismul american s-a transformat ca urmare a Revoluţiei industriale şi a dezvoltării economiei naţionale. în cazul în care ei ar fi trebuit să suporte costurile integral. dar şi beneficii mai concentrate. pentru aproape jumătate de secol după acel conflict. bunăstare. Dispersarea costurilor asupra naţiunii întregi convine mai mult strategiilor grupurilor de interes speciale decât electoratele mai mici de la nivelul guvernelor locale şi statale. energie şi bani pentru a se împotrivi cererilor acestor grupuri. guvernul naţional nu şi-a exercitat pe deplin puterile desemnate. Eficienţa lobby-urilor la Washington în ceea ce priveşte obţinerea de fonduri este bine cunoscută grupurilor de interes organizate. Federalismul bazat pe state (1787 – 1865). poşta şi admiterea de noi state. guvernatorii de . Dimpotrivă. Ca rezultat. Federalismul cooperant (1913 – 1964). unităţile de măsură standard. tarifele. mai întâi de către antifederalişti (inclusiv Thomas Jefferson). existenţa guvernelor statale şi locale micşorează electoratele în cadrul cărora costurile trebuie împărţite. Ca răspuns la Marea Depresiune din anii 1930. Federalismul dual (1865 – 1913). în care statele şi naţiunea îşi împărţeau cele mai multe funcţii guvernamentale. înţelesul şi practica federalismului a cunoscut mai multe transformări. graniţele statale. statele au fost componentele cele mai importante ale sistemului federal american. şi astfel furnizează costuri mai concentrate. ale statelor la mijloc şi cel naţional deasupra. De la adoptarea Constituţiei din 1787 şi până la sfârşitul Războiului Civil. Totuşi. Supremaţia guvernului naţional era pusă la îndoială adesea. Guvernul naţional îşi concentra atenţia asupra puterilor desemnate – apărarea naţională. comerţul. Distincţia între responsabilităţile naţionale şi cele statale s-a şters treptat în prima jumătate a secolului al XX-lea. iar statele au continuat să decidă asupra celor mai multe probleme de politică internă. iar apoi de către John C. sănătate şi justiţie penală. Modelul rezultat a fost descris ca federalism dual.infimă din aceste costuri. să cheltuiască timp. Chiar şi problema sclaviei s-a decis la nivelul guvernelor statale. Guvernele statale decideau asupra problemelor importante de politică internă – educaţie. Supremaţia guvernului naţional s-a decis pe câmpurile de luptă ale Războiului Civil.

Cât despre analogia cu prăjiturile. Până la lansarea de către preşedintele Lyndon B. ele ajută la implementarea politicilor federale în domeniul asistenţei sociale. ci de guvernul naţional. şi putea chiar ameninţa cu retragerea banilor dacă standardele federale nu erau respectate. asistenţă publică. delicvenţa stradală. în afaceri şi agricultură.” Dar chiar şi în această perioadă de împărţire a responsabilităţilor între stat şi naţiune. chiar dacă ele sunt oficial angajate ale guvernului federal. reînnoirii urbane. În general. Curtea Supremă nu se mai preocupa de puterile “rezervate” statelor. rolul statelor nu este determinat de ele însele. protecţiei mediului. Modelul relaţiilor naţional – statale a devenit unul centralizat. al forţelor de muncă şi adăposturilor publice. ceva ca un tort de ananas pus invers. Congresul a recunoscut că nu avea autoritate constituţională directă pentru a reglementa sănătatea publică. adăposturilor publice. statal şi local devine tot mai asemănătoare. În timp. Dar Congresul putea oferi bani statelor sau districtelor şcolare pentru a sprijini educaţia profesională. Congresul nu avea putere legislativă directă asupra problemelor locale. guvernul federal îşi exprima deja propriile obiective “naţionale”. în timpul preşedintelui Franklin Roosevelt. deoarece educaţia publică nu era o “putere enumerată” a guvernului naţional în Constituţia SUA. guvernul federal s-a implicat în probleme “rezervate” guvernelor statale. Acesta se sprijinea în principal pe puterea lui de a impozita şi de a cheltui pentru bunăstarea generală. În plus. justiţiei penale. Această contopire a responsabilităţilor politice a fost comparată cu o prăjitură mozaic. Dar. a devenit tot mai greu să se menţină ideea că guvernul naţional asistă numai guvernele statale în exercitarea responsabilităţilor lor interne. a sănătăţii. fără legătură cu “puterile lui enumerate” şi fără pretenţia unor asistenţe financiare. Acest nou model de relaţii federal – statale a fost numit federalism cooperant. în relaţiile de muncă. al îngrijirii copiilor. un comentariu observa: “Glazura se mutase deasupra.” Rolul statelor în federalismul centralizat este acela de a duce la bun sfârşit mandatele federale. guvernul federal a intervenit direct în problemele economice. guvernul naţional punea accent pe cooperare în scopul atingerii unor scopuri comune naţiunii şi statelor. iar Al Zecelea Amendament aproape că şia pierdut înţelesul. pregătirea forţelor de muncă. statal sau ale autorităţii locale. agricultură sau orice altceva – lucrează împreună în numele obiectivelor comune. Un comentator se . De exemplu. Prin acordarea de ajutor. Johnson a Marii Societăţi în 1964. Congresul nu cerea educaţie profesională în liceele publice. guvernul naţional a cooperat cu statele în domeniul asistenţei publice. Astfel. Atât guvernul naţional. siguranţa sau bunăstarea. construirii de autostrăzi şi al educaţiei profesionale. Federalismul centralizat (1964 – 1980). sunt amestecate şi funcţiile în sistemul federal american. Birocraţia de la nivelul federal. educaţia preşcolară şi chiar controlul şobolanilor – au fost declarate probleme naţionale. serviciilor forţelor de muncă. toate problemele cu care se confruntă societatea americană – de la eliminarea deşeurilor solide şi poluarea aerului şi a apei până la siguranţa consumatorului.state au aprobat proiectele federale masive de activităţi publice cunoscute ca New Deal. Coaliţiile de funcţionari profesionişti – din educaţie. Congresul avea putere de legislaţie directă asupra oricărei probleme dorea. al bunăstării şi transporturilor. resurse naturale. “Aşa cum sunt amestecate culorile într-o prăjitură mozaic. educaţiei. cât şi cele statale aveau responsabilităţi în domeniul sănătăţii. Rolul administrativ al statelor rămâne important. cu scopul de a oferi asistenţă financiară guvernelor statale şi locale pentru îndeplinirea obiectivelor comune. reabilitare.

iar Congresul prin alocarea a două locuri în Senat fiecărui stat şi prin proporţionarea reprezentanţilor în funcţie de mărimea populaţiei fiecărui stat. prin alocarea voturilor Colegiului Electoral către state. membrii Congresului şi Preşedintele – un concept cunoscut ca “federalism reprezentativ”. Teoretic. Noul federalism (1980 – 1985).. statele erau libere să ignore condiţiile stabilite de Congres pentru finanţările federale şi să renunţe la bani. această expresie a fost utilizată de preşedintele Ronald Reagan pentru a descrie o serie de propuneri concepute pentru a reduce implicarea federală în problemele interne şi pentru a încuraja statele şi oraşele să preia responsabilităţi mai mari. Nixon. în schimb. Expresia a apărut în timpul administraţiei lui Richard M. Eforturile de a inversa afluxul de putere de la Washington şi de a înapoia responsabilităţile guvernelor locale şi statale au fost denumite Noul federalism. Curtea a schimbat deciziile anterioare prin care Congresul nu avea putere de legislaţie directă în probleme ale guvernelor locale sau statale. S-a spus că singura protecţie a puterilor statelor se găsise în rolul acestora de a alege senatorii. Ideea de bază a acestui federalism este că nu există o diviziune constituţională a puterilor între state şi naţiune – federalismul fiind definit de rolul statelor în alegerea membrilor Congresului şi a preşedintelui. Mai târziu. Federalismul coercitiv (1985 – prezent). Acest lucru s-a întâmplat după ce Congresul ordonase direct guvernelor locale şi statale să plătească salariul minim angajaţilor. Se spune că Statele Unite păstrează un sistem federal deoarece oficialităţile naţionale sunt alese din subunităţi de guvernare – preşedintele. Congresul era atent să nu dea ordine directe statelor. care o utiliza pentru a descrie împărţirea venitului general. Federalismul reprezentativ. acesta s-a însărcinat să ofere şi să retragă ajutorul financiar federal în funcţie de modul în care statele şi oraşele se supuneau “condiţiilor” ataşate acestor ajutoare financiare. dar a lăsat la latitudinea Congresului naţional mai degrabă decât a Constituţiei sau a tribunalelor să decidă ce puteri vor exercita guvernele statale şi cel naţional.referea la acest tip de strategie politică sub numele de “federalism funcţional”. Curtea Supremă a SUA a îndepărtat toate barierele din calea puterii de legislaţie directă a Congresului în probleme care în mod tradiţional erau “rezervate” statelor. trebuie să dividă puterile. şi nu Congresul. Protecţia care există pentru puterile statelor şi pentru independenţa lor se găseşte cu siguranţă în procesul politic naţional – în influenţa pe care o au alegătorii de district şi din state asupra senatorilor şi membrilor Congresului. cel puţin. [Această decizie] respinge astăzi aproape 200 de ani înţelegere a statutului constituţional al federalismului”. prin decizia Garcia din 1985. Funcţionarii locali şi din agenţiile statale care primesc o mare parte din fonduri de la guvernul federal se simt puţin loiali faţă de guvernatorul sau de legislaţia statului lor.. dacă trebuie menţinut federalismul. “Rolul statelor în sistemul nostru de guvernare este o chestiune de lege constituţională şi nu de compasiune legislativă. atunci Constituţia. cu câteva condiţii. Aceste eforturi includeau consolidarea multor programe de alocări pe categorii în mai puţine alocări în bloc şi se terminau cu împărţirea venitului general şi cu o mai mică dependenţă a statelor de venitul federal (vezi subcapitolul “Afluxul de bani şi putere la Washington”). Curtea Supremă a aprobat sistemul federal prin decizia Garcia. . adică împărţirea venitului de pe impozite între guvernul federal şi cele statale şi locale. Totuşi. judecătorul Lewis Powell spunea că. Într-o opinie puternic exprimată. Înainte de 1985 se considera că Congresul nu putea legisla direct modul în care guvernele locale şi statale ar trebui să-şi exercite funcţiile tradiţionale.

La începutul secolului al XX-lea. Statistical Abstract of the United States 1988. Pe măsură ce obţin resurse financiare. mai mult de 25% din întregul venit local şi statal venea de la guvernul federal (vezi tabelul 11-3). Tabelul 11-3. Centralizarea Guvernului. s-au direcţionat înspre asistenţă socială. Transferurile federale au crescut încet în următorii ani şi apoi s-au mărit semnificativ după 1957 cu Programul de autostrăzi interstatale şi cu o serie de programe educaţionale de după Sputnik. Guvernele statale şi locale deveniseră atât de dependente de mărinimia federală încât argumentul cel mai adesea invocat pentru continuarea programelor de ajutor federal era că statele şi comunităţile se obişnuiseră cu banii federali şi nu mai puteau supravieţui fără aceştia. Tab. adăposturi publice şi domenii de dezvoltare a comunităţilor în perioada Marii Societăţi (1965 – 1975). Intervenţiile financiare federale au continuat să crească în ciuda discuţiilor ocazionale de la Washington despre responsabilitatea locală şi statală. Ajutoarele financiare federale. În ultimele decenii. transferurile federale interguvernamentale se ridicau la 10% din veniturile guvernelor locale şi statale. p. sănătate. O comparaţie a cheltuielilor guvernelor federale. Centralizarea puterii la Washington a apărut în mare parte ca urmare a creşterii resurselor financiare ale guvernului naţional – a capacităţii acestuia de a impozita. dar a şi adoptat un program propriu de împărţire a venitului general. Tabelul 11-2 arată că mai demult cheltuielile guvernelor locale reprezentau 59% din toate cheltuielile guvernamentale în SUA. p. după aceea. de a cheltui şi de a împrumuta bani. Federal Statal Local 1902 35 6 59 1927 31 13 56 1936 50 14 36 1944 91 3 7 1950 60 16 24 1960 60 15 25 1970 62 18 20 1980 64 18 18 1985 61 20 19 1990 57 23 20 Sursa: Departamentul Comerţului al SUA. Preşedintele Nixon nu numai că a extins transferurile în timpul Marii Societăţi. instituţiile devin mai puternice.Banii şi afluxul de putere la Washington Banii şi puterea merg împreună. Până în 1952.11-2. în comparaţie cu 35% pentru guvernul federal şi 6% pentru guvernele statale. 292. cheltuielile federale au crescut la 55–60% din cheltuielile guvernamentale totale. Dar Marea Depresie din anii 1930 şi al Doilea Război Mondial în anii 1940 au dus la centralizarea sistemului federal. Ajutoarele financiare federale au devenit principalul instrument al extinderii puterii naţionale. În 1980. cea mai mare parte a activităţii guvernului SUA se desfăşura la nivel local. 257. şi Statistical Abstract of the United States 1993. statale şi locale timp de 8 decenii (procente din cheltuielile guvernamentale generale totale). Evoluţia ajutoarelor financiare federale FINANŢĂRI FEDERALE CA PROCENTAJ DIN: Total Cheltuielile Cheltuielile Produsul .

Reafirmarea puterii naţionale. (miliarde $) şi naţional brut 0. familiile.9 1991 152. cu cine sau împotriva cui să voteze. Deşi publicul general dă note mai bune guvernelor locale şi statale decât guvernului federal (vezi tabelul 11-4).5 Sursa: Statistical Abstract of the United States 1993. în mod paradoxal acelaşi public favorizează implicarea federală mai mare în domenii politice alocate în mod tradiţional guvernelor locale sau statale. să consolideze multe programe de finanţare pe categorii în finanţări mai mari în bloc.8 15. Cele mai multe fonduri GRS au mers la serviciile tradiţionale (poliţie.1 12.8 1985 105.4 2. El nu ştie cui să ceară răspunsuri.5 2. statele .7 2. Transferurile interguvernamentale federale au scăzut de la 25% din venitul local şi statal la un procentaj mai modest de 18% în 1990. Probabil că preşedinţii sau membrii Congresului nu vor încerca niciodată să restrângă puterea naţională. oficialităţi ale guvernelor locale şi federale au făcut cu succes lobby la Congres pentru restabilirea fondurilor GRS. nivelul de trai. p.0 11. pe cine să laude.5 25. să permită un control local mai mare asupra alocării veniturilor şi să reducă rata creşterii plăţilor prin transfer interguvernamental federal.4 1960 7.3 10.9 17.9 11. parcuri şi recreere). O finanţare în bloc este o plată către un guvern local sau statal pentru a îndeplini o funcţie generală. dar presiunile datorate deficitului federal au desfiinţat în cele din urmă GRS în 1986.4 3. dar Reagan a acţionat într-adevăr pentru reducerea dependenţei guvernamentale locale şi statale de banii federali. Oficialităţile de stat sau locale pot utiliza aceste fonduri pentru scopurile propuse fără a fi nevoie de aprobarea agenţiilor federale pentru proiecte specifice. Oamenii se aşteaptă din partea lor “să facă ceva” în aproape orice problemă cu care se confruntă indivizii. comunităţile. întreţinerea străzilor.3 5.3 19.2 21. Este puţin probabil ca tendinţele centralizatoare ale sistemului federal american să poată fi în permanenţă verificate sau oprite. pe cine să tragă la răspundere.’ Washington mai auzise acest tip de discurs din partea preşedinţilor republicani.7 Reducerea dependenţei statelor de ajutorul federal. pompieri. 295. Administraţia Reagan a consolidat şi multe finanţări pe categorii în mai puţine programe de finanţare în bloc. “Cetăţenii noştri simt că au pierdut controlul asupra celor mai de bază decizii luate în privinţa serviciilor esenţiale oferite de guvern.federale locale generale statale 1950 2. Administraţia Reagan a reuşit să elimine împărţirea venitului general (GRS). pe cine să învinovăţească.0 7.2 1975 49.9 10.8 1. Ei au dreptate.4 2. ca de exemplu dezvoltarea comunităţii sau educaţie.3 3.6 1970 24. Cetăţeanul obişnuit se confruntă cu un labirint de jurisdicţii şi nivele guvernamentale în încercarea lui de a rezolva chiar şi cele mai simple probleme. drumurile şi chiar salubritatea. Cea mai mare parte a realizărilor lui Reagan în această privinţă a avut loc în primii ani ai preşedinţiei lui. Preşedintele Ronald Reagan a pus în discuţie mişcarea naţiunii înspre un guvern centralizat.7 1980 91.1 1990 136. salubritate. cum ar fi şcolile. pe care Reagan spunea că ar trebui să le finanţeze chiar contribuabilii.5 20.5 15. Principala cauză a acestui lucru este creşterea prea puternică a programelor de ajutor financiar federal în ultimele decenii.0 22. Timp de câţiva ani.6 14.

sau naţiunea. Politicienii nu pot pur şi simplu răspunde spunând că o anume problemă nu interesează guvernul federal. Bill Clinton a venit la Washington promiţând “schimbarea”, iar cele mai multe schimbări la care se referea cuprindeau iniţiative noi la nivel federal. Ca guvernator al statului Arkansas, Clinton se plânsese adesea în legătură cu directivele federale şi a propus o flexibilitate mai mare a programelor de finanţare federală. Dar, în general, toate iniţiativele importante ale administraţiei Clinton – de la concedii de familie acordate de patroni, până la asigurările naţionale de sănătate – se bazează în principal pe autoritatea naţională şi nu pe puterea locală sau statală. Tabelul 11-4. Atitudinile populaţiei în ceea ce priveşte guvernele locale, statale sau federal. În care dintre următoarele tipuri de guvern aveţi cea mai mare încredere? Guvern federal 19 Guvern statal 22 Guvern local 37 Care dintre guverne credeţi că risipeşte cea mai mare parte a banilor pe care îi plătiţi prin impozite? Federal 66 Statal 14 Local 8 Ar trebui să existe o singură politică naţională stabilită de guvernul federal, sau cele 50 de state ar trebui să aibă propriile reguli? Federală Statală În controlarea poluării 49 46 În stabilirea pedepselor pentru crimă 62 34 În înregistrare şi votare 64 31 În selectarea manualelor pentru şcolile publice 35 61 În stabilirea standardelor de siguranţă în 65 31 întreprinderi În stabilirea limitelor de viteză pe şosele 42 56 Sursa: The New York Times, 26 mai, 1987. Instituţiile şi politica publică În politică, deciziile constituţionale nu sunt niciodată separate de rezultatele politice. Oamenii ştiu care vor fi consecinţele politice ale diferitelor aranjamente instituţionale. Atât cetăţenii, cât şi liderii politici subordonează problemele constituţionale rezultatelor politice imediate. Istoria cunoaşte multe exemple de lideri politici care au susţinut o anume idee de federalism la un moment dat pentru a-şi îndeplini obiectivele politice imediate, pentru ca apoi să se schimbe şi să susţină o idee de federalism opusă, când aceasta se potrivea unui nou scop politic. Nici un om politic american de la Thomas Jefferson până în prezent nu a susţinut vreun punct de vedere asupra federalismului atât de puternic, încât din cauza acestui fapt să piardă o bătălie politică. Tipuri de politici. Să analizăm impactul competiţiei interguvernamentale pentru diferite tipuri de decizii politice. Strategiile politice au fost clasificate în alocaţionale, de dezvoltare şi redistributive. Politicile alocaţionale produc şi distribuie bunuri şi servicii publice consumatorilor contribuabili. Aceste politici cuprind furnizarea unei serii largi de servicii ale guvernelor locale şi statale, incluzând educaţia, sănătatea,

nivelul de trai, străzile şi şoselele, poliţia şi pompierii, salubritatea, apa şi utilităţile, parcurile şi recreaţie ş.a. Politicile de dezvoltare sunt cele care măresc direct bunăstarea economică a statelor sau a comunităţilor. Aceste politici sunt direcţionate înspre creşterea economică; ele includ atragerea industriei, crearea de facilităţi de transport, furnizarea de utilităţi, reînnoirea zonelor urbane, pregătirea forţei de muncă ş.a. Politicile redistributive sunt concepute pentru a redirecţiona bunurile în beneficiul unor segmente ale societăţii, pentru a se ajunge la o anumită echitate. Aceste politici includ serviciile tradiţionale de asistenţă socială, de îngrijiri medicale pentru cei săraci, de compensări de şomaj, de cazare a celor cu venituri reduse şi de impozite progresive. De notat că acestea sunt distincţii analitice între diferitele tipuri de politici; orice activitate guvernamentală specifică poate avea elemente alocaţionale, de dezvoltare sau redistribuire. Politica alocaţională. Federalismul întăreşte direct funcţiile alocaţionale ale guvernului. Descentralizarea permite guvernelor să-şi adapteze serviciile variaţiilor cererii. O satisfacţie generală mai mare a cetăţenilor se poate obţine cu guverne multiple care să ofere pachete diferite de servicii publice la preţuri diferite. Competiţia forţează guvernele să devină mai eficiente în activităţile lor de alocare, să furnizeze servicii mai bune la costuri mai scăzute. De asemenea, aceasta forţează guvernele să fie mai receptive la preferinţele cetăţenilor decât ar fi un guvern de monopol. Paul E. Peterson, unul dintre puţinii oameni de ştiinţă politică care au cuprins noţiunea de competiţie într-o teorie coerentă a federalismului, este de acord: “Alocarea este funcţia pe care guvernele locale o pot îndeplini mai eficient decât guvernele centrale, deoarece descentralizarea permite o potrivire mai exactă între oferta de servicii publice şi cererea variabilă. Cetăţenii migrează înspre acele comunităţi în care alocarea se potriveşte cel mai bine cu curba cererii lor.” Politica de dezvoltare. Federalismul şi competiţia interguvernamentală fac ca guvernele locale şi statale să fie preocupate de impactul politicilor lor de impozite şi cheltuieli asupra dezvoltării economice şi să se implice direct în activităţile de dezvoltare economică. Rolul statelor în dezvoltarea economică s-a centrat în mod tradiţional pe furnizarea infrastructurii fizice, în special a transportului. Într-adevăr, timp de mulţi ani creşterea economică a statelor era direct corelată cu cheltuielile statului respectiv pentru transport. Dar e foarte probabil ca dezvoltarea economică viitoare să depindă mai mult de investiţiile statului în infrastructura intelectuală. Însă se pare că dezvoltarea economică depinde oricând şi oriunde de creativitatea umană. În termeni practici, investiţia în educaţie la toate nivelurile – şcoli primare şi secundare, şcoli profesionale, universităţi de stat şi particulare, centre şi instituţii de cercetare – va deveni cheia avantajului competiţional în economia viitorului. Din fericire pentru viitorul Americii, educaţia este o funcţie a guvernelor locale şi statale aflate în competiţie, şi nu a unui guvern monopolist, centralizat. Competiţia economică între state poate deveni forţa care să propulseze îmbunătăţirile în educaţie şi cercetare. Peterson arată clar că guvernul federal ar trebui să lase politica de dezvoltare economică în seama guvernelor locale şi statale: “Deoarece guvernele locale şi statale sunt bine dotate pentru a urmări obiectivele de dezvoltare, cele mai multe eforturi publice de acest tip ar trebui lăsate în seama lor. Lăsând responsabilitatea pentru cele mai multe programe de dezvoltare în seama guvernelor statale şi locale, guvernul federal şi-ar recunoaşte sincer incapacitatea de a folosi acele programe pentru a ajuta categoriile cu nevoi speciale ale populaţiei.” Politica redistribuitivă. Cea mai serioasă problemă cu care se confruntă competiţia interguvernamentală este creată de politica redistribuitivă. Pot guvernele multiple,

aflate în competiţie, să preia politici de redistribuire fără a-şi crea probleme cauzate de libera circulaţie? Vor fi afectate şi comunităţile obligate să nu mai furnizeze servicii de ajutor social pe care ar dori să le ofere din cauza ameninţării migraţiei de oameni săraci dinspre jurisdicţii mai puţin benefice? Va aştepta fiecare stat sau comunitate ca alte state sau comunităţi să ofere servicii de ajutor social, sperând ca săracii din zona lor să migreze spre jurisdicţii mai generoase? Se poate ca impozitele mari pentru a sprijini servicii de ajutor social generoase să-i încurajeze pe cei mai puţin săraci – atât familii, cât şi întreprinderi – să migreze înspre jurisdicţii care impun impozite mai uşoare pentru că oferă servicii mai slabe? Ideea conform căreia competiţia interguvernamentală dăunează săracilor rămâne o problemă de liberă circulaţie: guvernele locale şi statale aflate în competiţie vor stabili beneficiile sociale sub nevoile reale ale cetăţenilor, de teamă ca săracii să nu migreze înspre jurisdicţiile cele mai generoase. În consecinţă, guvernele îşi limitează oferta de servicii de ajutor social la nivelul celei din statele vecine sau sub acest nivel. Posibilitatea ca această competiţie între state să reducă beneficiile de ajutor social i-a determinat pe unii oameni de ştiinţă politică să ceară “federalizarea” politicii de ajutor social. Rezumat Federalismul american creează probleme şi ocazii unice în politica publică. Timp de 200 de ani, începând cu clasicele dezbateri între Alexander Hamilton şi Thomas Jefferson, americanii au analizat meritele unei politici centralizate în comparaţie cu una descentralizată. Discuţia continuă şi în prezent. 1. 86.000 de guverne separate – state, departamente, municipii, oraşe, regiuni administrative, sate, districte speciale, districte şcolare şi autorităţi – elaborează politica publică. 2. Susţinătorii federalismului, începând cu Thomas Jefferson, au arătat că acesta permite diversitatea politică într-o naţiune mare, ajută la reducerea conflictelor, dispersează puterea, măreşte participarea politică, încurajează inovaţia politică şi îmbunătăţeşte eficienţa guvernului. 3. Opozanţii federalismului au arătat că acesta permite grupurilor cu interese speciale să-şi păstreze poziţiile privilegiate, că frustrează politica naţională, că distribuie sarcinile de guvernare inegal, că dăunează statelor şi comunităţilor mai sărace şi că obstrucţionează activităţile desfăşurate în vederea atingerii obiectivelor naţionale. 4. Creşterea puterii Washington-ului este arătată de cifre care demonstrează că guvernul federal colectează aproape 60% din întregul venit guvernamental. Aproximativ 1/5 din veniturile tuturor guvernelor statale şi locale vine din finanţări federale. 5. În ultimii ani, guvernele locale şi statale şi-au redus dependenţa de ajutorul federal, care a scăzut de la 25 la 20% din venitul local şi statal total. Noul federalism în timpul administraţiei lui Reagan a însemnat sfârşitul GRS, consolidarea mai multor programe de finanţare individuală în finanţări în bloc şi o rată mai mică a creşterii ajutorului federal. 6. Politicile se pot împărţi în politici alocaţionale (care distribuie bunuri şi servicii publice), de dezvoltare (care măresc dezvoltarea economică) şi redistributive (care transferă bunuri sau venituri între grupuri). Cei mai mulţi analişti cred că guvernele locale şi statale sunt mai bine pregătite din punct de vedere instituţional să decidă şi să implementeze politicile alocaţionale şi cele de dezvoltare.

7. Guvernul federal poate fi mai bine poziţionat din punct de vedere instituţional pentru a prelua politica redistribuitivă. Competiţia între state şi comunităţi poate dăuna săracilor. Fiecare stat sau comunitate poate să aştepte ca alte state sau comunităţi să ofere servicii de ajutor social, sperând astfel că populaţia săracă va migra către acele jurisdicţii generoase şi va elibera astfel propriii contribuabili de povara ajutorului social.

gusturi. Diferenţele economice dintre state s-au diminuat în timp – un proces care a fost etichetat drept “naţionalizarea statelor”. dezavantajele istorice ale sudului s-au estompat. Pe măsură ce oamenii se mută în diferite părţi ale unei ţări. transport. Fiecare alegător vrea să echilibreze “serviciile” obţinute de la nivelurile superioare ale serviciilor publice cu “deserviciile” impozitelor ridicate pentru a alege un nivel “optim” al beneficiilor. Impactul televiziunilor naţionale. siguranţa publică şi multe alte domenii variază puternic de la un stat la altul diferenţele sunt importante în analiza sistemelor pentru că ne permit să identificăm relaţiile dintre diferitele condiţii socio-economice. resurse naturale. Chiar şi accentul regional devine mai puţin pronunţat. Naţionalizarea statelor. nevoi. fiecare alegător individual încearcă să maximizeze capacitatea de schimb între diferite bunuri şi servicii publice şi venitul personal disponibil. opţiunea alegătorului mediu din oricare sistem politic democratic trebuie să determine politica publică. După ce fiecare alegător a ales în funcţie de propriile preferinţe. E interesant faptul că variaţia liniilor politice între state nu pare să se diminueze în timp. Pe măsură ce industria. În modelul de bază. Cu toate acestea. Continuitatea variaţiei liniilor politice ale statelor. oamenii şi banii s-au mutat din nord-est şi centru-vest înspre sud. diferenţele culturale şi etnice dintre regiuni se estompează şi ele. De exemplu. Modelele alegătorului mediu au oferit economiştilor şi politologilor seturi simplificate de prezumţii legate de sisteme politice democratice.a. caracteristicile sistemului politic şi politicile publice. bunăstare. ş. deşi statele devin din ce în ce mai similare în multe privinţe. unele state furnizează familiilor din programe AFDC plăţi lunare de patru ori mai mari decât alte state. al filmelor şi industriei muzicii contribuie la “omogenizarea” culturilor regiunilor şi statelor.. Reacţia politică şi alegătorul mediu Un criteriu important în evaluarea sistemelor politice democratice – incluzând statele americane – îl constituie reacţia lor la preferinţele cetăţenilor. sănătate. Statele americane constituie o bază excelentă pentru o analiză comparată şi pentru testarea ipotezelor legate de determinarea politicii publice. tabelul 12-1 arată că diferenţele dintre cheltuielile statelor pentru educaţie şi bunăstare sunt foarte mari: unele state cheltuiesc aproape de trei ori mai mult pentru educaţia unuia singur decât altele.d.m. Nu există probe concludente care să dovedească faptul că preferinţele politice ale statelor se omogenizează sau măcar că intervenţia federală le impune direcţii politice uniforme.Capitolul 12 INVESTIŢII ŞI REZULTATE O analiză a sistemelor politicilor de stat Compararea politicilor publice ale statelor americane. Testul reacţiei arată dacă politicile statelor reflectă sau nu preferinţele “alegătorului mediu”. există suficiente variaţii care merită o analiză comparată. Politicile din învăţământ. .

831 TX 36 4.582 WA 21 5. 1992 10.423 OK 44 4.437 MD 10 6.939 WY 16 5.305 MN 24 5.317 IL 23 5.279 FL 25 5.Tab.725 WI 7 6.686 WV 19 5.126 NC 32 5.739 LA 37 4.175 CO 29 5.746 HI 18 5.653 NH 20 5.425 KS 22 5. 1991 (în dolari) 1 2 3 4 5 6 7 9 10 11 12 13 14 15 16 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 41 42 43 44 45 46 AK CA HI CT NY MA MN VT RI WA WI NH MI ME OR IA PA MD ND UT WY MT IL PA KS NE OH CO NM OK AZ DE SD NV MO ID VA FL GA IN WV NC KY SC AR TN 691 632 613 565 550 532 524 524 510 492 466 443 424 416 401 380 380 372 360 359 351 347 346 342 341 332 325 322 304 301 299 291 286 287 280 276 270 267 267 267 252 238 217 203 191 187 Cheltuieli publice pentru un elev – Educaţie primară şi gimnazială.561 NJ 1 9. Variaţia politicii în state Plata medie lunară AFDC.235 MI 13 6.001 GA 33 4.247 OH 12 6.128 KY 31 5.210 OR 14 6.449 MO 42 ND 43 4.156 AZ 30 5.544 MA 8 6.619 SC 40 4.242 VA 27 5.878 RI 6 6.621 CA 39 4.928 .551 AK 2 8.017 TN 45 4.009 AR 46 3.445 PA 9 6.738 NY 4 7.721 NM 38 4.669 VT 5 6. 12-1.272 DE 11 6.995 NE 34 4.786 IN 17 5.990 NV 35 4.181 MT 28 5.090 ME 15 5.835 CT 3 8.243 IA 26 5.524 SD 41 4.

deci. deciziile guvernului. Fiecare stat e inclus în grafic în funcţie de valorile acestor două elemente. ş. Imaginea care rezultă – statele aranjate din stânga jos. statele care sunt sub linie cheltuiesc mai puţin decât se presupune. Orientarea politică şi politica publică Sistemul politic transformă cererile generate de mediu în politică publică. Cercetările economice au sugerat că activitatea guvernului e strâns legată de nivelul resurselor economice ale societăţii. pp. Ne putem imagina relaţia dezvoltând un “scenariu” între venitul personal pe cap de locuitor şi cheltuielile din şcolile publice pe cap de elev. urbane. Sarcina lor e să echilibreze voturile câştigate prin fiecare decizie de a cheltui. Modelul este similar modelului sistemelor iniţiale din literatura de specialitate. În general.a. O versiune simplă a modelului alegătorului mediu tratează sistemul politic ca fiind un mecanism de conversie neutru care transformă necesităţile. Politicienii aleşi reflectă preferinţele celor din respectiva circumscripţie. cu numărul voturilor pierdute prin luarea fiecărei decizii legate de venit şi să încerce să se asigure că numărul voturilor câştigate va depăşi numărul celor pierdute. Aceste preferinţe erau. preferinţele politice ale comunităţii. S-a demonstrat că variabilele politicilor publice dintre state se corelează cu variaţiile caracteristicilor populaţiei. Venitul pe cap de locuitor e măsurat pe orizontală. pentru că doresc să maximizeze bunăstarea comunităţii şi să fie din nou aleşi. nivelul mediu de şcolarizare sau procentul populaţiei vârstnice. Politicienii trebuie să estimeze numărul şi preferinţele alegătorilor în rolul lor separat de consumatori şi contribuabili. specificate în studii ale politicii de stat în termeni ai caracteristicilor mediane sau medii ale populaţiei – de exemplu. venitul mediu al familiei.521 MS 49 125 AL 49 3. În măsura în care statele sunt deasupra liniei. Astfel. 164.d.847 ID 47 170 LA 47 3. Politicienii caută acele pachete de servicii publice şi impozite care sunt dorite de alegătorul mediu a cărui curbă a indiferenţei e considerată curba de indiferenţă a statului. Acest lucru necesită o interferenţă a caracteristicilor populaţiei care determină preferinţele alegătorului mediu şi. pe axa y. indicând un suport considerabil adus acestei ipoteze. cheltuiesc pentru educaţie mai mult decât se presupune. înspre dreapta sus – arată că sporirile venitului sunt asociate cu sporuri ale cheltuielilor pentru educaţie. negre. statele tind să se situeze în jurul liniei.128 UT 50 122 MS 50 Sursa: Statistical Abstract of the United States 1993. şi cheltuielile pe cap de elev sunt măsurate pe verticală. modelul alegătorului mediu presupune că preferinţele alegătorului individual determină. pe axa x. Literatura tradiţională care tratează determinantele impozitării guvernamentale locale şi de stat şi politicile de distribuire a fondurilor se bazează implicit pe acest model. S-a presupus că procesele politice democratice vor da naştere unor politici publice care să reflecte puternic preferinţele alegătorilor – contribuabili. tinere.778 AL 48 166 TX 48 3. Cheltuielile publice vor spori atâta vreme cât numărul de voturi câştigate prin aceste sporiri va depăşi numărul de voturi pierdute prin sporirea costurilor finanţării acestor cheltuieli.m. de regulă. Literatura . cererile şi preferinţele alegătorului mediu în politică publică. 382. modelul alegătorului mediu a câştigat suport empiric. într-o democraţie. Resursele economice şi politica publică Economiştii au contribuit mult la analiza sistematică a politicii publice.3.

e important să se controleze efectele intervenţiei variabilelor socioeconomice. în general. Statele sărace. ar afecta politica publică se baza mai ales pe o raţionalitate a priori decât pe o cercetare sistematică. De exemplu. competiţia dintre partide. diferenţele politice între state pot fi atribuite mai degrabă bogăţiei decât competiţiei între partide. cu adevărat. de asemenea. Dacă e aşa. au o influenţă directă asupra politicii publice. impozite şi cheltuieli.tradiţională din politica americană spune studenţilor că unele caracteristici ale sistemului politic. statele mai bogate cunosc o mai mare competiţie între partide decât cele sărace. învăţământ. bunăstare. autostrăzi. şi aceşti factori politici determină la rândul lor politici publice legate de bunăstare. Prezumţia că variabilele politice. faţă de restul sistemelor de două partide) şi o participare mai redusă la vot şi aceleaşi state cheltuiau mai puţin pe cap de locuitor pentru educaţie. numărul de beneficiari ai acestora. resursele economice modelează atât caracteristicile . s-ar putea ca diferenţele dintre nivelurile beneficiilor programelor de bunăstare ale statelor competitive şi necompetitive să fie. îngrijirile medicale şi cele din spitale. Când factorii politici sunt controlaţi. un produs al faptului că primele sunt cu adevărat bogate şi cele din urmă sunt sărace. beneficiile programelor de asistenţă socială. rurale. sănătate. Mai mult. cât şi rezultatele politice. agrare aveau mai puţine partide competitive (sisteme de un singur partid. Modelul resurselor economice. factorii politici au o mică influenţă asupra rezultatelor politice. posibil într-o direcţie mai liberală. Într-adevăr. dezvoltarea economică are în continuare un impact semnificativ asupra politicii publice. Modelul resurselor economice care rezultă poate avea forma: Participarea la competiţie Resurse economice Politica publică În această imagine. participarea la alegeri şi controlul democrat sau republican asupra guvernului de stat) şi rezultatele politice sunt un produs al faptului că dezvoltarea economică influenţează atât caracteristicile sistemului politic. în special competiţia dintre două partide şi participarea alegătorilor. A părut. Modelul iniţial al sistemelor din domeniul politicii de stat era un model al competiţiei politice în care resursele economice determinau nivelurile competiţiei partidelor şi participarea alegătorilor. Mulţi ani nu au existat probe empirice care să contrazică acest model. credinţa că participarea şi competiţia au consecinţe importante asupra politicii publice au reîntărit valoarea plasată asupra acestor valori în ideologia pluralistă dominantă. ultimele cercetări au demonstrat că “variabilele dezvoltării economice sunt mai influente decât caracteristicile sistemului politic în ceea ce priveşte modelarea politicii publice în state”. Modelul competiţiei politice. dacă se arată că. când efectele dezvoltării economice sunt controlate. sănătate şi alte servicii sociale. Pentru că politologii îşi petreceau majoritatea timpului studiind ce se întâmplă în interiorul sistemului politic. a fost uşor pentru ei să creadă că procesele politice şi instituţiile pe care le-au studiat erau determinante importante ale politicilor publice. pentru că partidele competitive vor încerca să supraliciteze pentru a obţine acordul publicului legat de aceste aspecte şi că efectul general al unei astfel de competiţii ar fi ridicarea nivelurilor cheltuielilor şi serviciilor. raţională convingerea că o participare sporită a alegătorilor va influenţa politica publică. cum ar fi competiţia între partide şi participarea alegătorilor. pentru a estima efectul independent al orientării politice asupra politicii publice. Părea rezonabil să se considere că o competiţie sporită între partide ar creşte cheltuielile pentru învăţământ. Majoritatea asociaţiilor dintre diferitele variabile politice (de ex. Dar. Totuşi.

fiecare partid îşi întinde politica de-o parte şi de alta a centrului. sănătăţii. dar caracteristicile sistemului politic nu au un efect direct asupra politicii de publice. Încearcă să facă fiecare alegător din această zonă să simtă că se centrează exact . Aceste concluzii – privite ca un lucru obişnuit de către economişti – au fost foarte neplăcute pentru politologi. Totuşi.. teoriile spaţiale ale partidelor au sugerat că au o mică importanţă din punct de vedere politic dată fiind distribuţia unimodală normală a opiniei legate de majoritatea problemelor politice. cât şi politica de publică. Cu toate acestea. care. fără îndoială. Orientarea politică versus dezbaterile economice.a. a inspirat o nouă reexaminare sistematică a propriilor determinante. afectează politica publică. Nu putem presupune că participarea şi competiţia vor produce o politică publică mai bună doar pentru că preferăm noi un sistem politic competitiv. deci. sporeşte efectul competiţiei şi participării. Desigur. unul dintre semnele distinctive ale guvernului modern.m. autostrăzilor. impozitelor.sistemului politic (competiţie şi participare). la rândul lor. Schattschneider şi-a exprimat această încredere când a scris: ‘Evoluţia partidelor politice este. care erau adepţii unei ideologii pluraliste care afirma importanţa competiţiei şi a participării în politică. majoritatea studiilor continuă să raporteze că resursele economice sunt determinanţi mai puternici ai politicii de bunăstare faţă de competiţia partidelor sau participarea la vot. de multă vreme. Politica de bunăstare sporeşte conflictul dintre “a avea” şi “a nu avea” şi .” De ce s-ar putea ca partidele să nu conteze prea mult? Totuşi. cei mai mulţi dintre noi ar prefera să trăiască într-un sistem politic cu niveluri înalte ale competiţiei şi participării.d. Dar. sănătatea şi bunăstarea cetăţenilor. rămâne întrebarea ştiinţifică dacă aceste condiţii politice produc politici diferite faţă de sistemele politice necompetitive şi cu participare redusă.. partidele politice au creat democraţia modernă şi democraţia modernă nu poate fi gândită decât în termeni de partide”. dar nu ar trebui să insistăm în ideea că variabilele politice influenţează politica publică doar pentru că pregătirea noastră tradiţională în ştiinţe politice susţine că variabilele politice trebuie să fie importante. Partidele politice în state Politologii au. Sarah McCally Morehouse şi-a reafirmat încrederea în centralitatea partidelor politice din statele americane: “Cel mai important factor în politica statelor e partidul politic. cu participare ridicată. Nu e nimic rău în încercarea de a găsi relevanţa politică a diferitelor structuri guvernamentale sau a diferitelor procese politice. Anthony Downs a explicat: “La mijlocul scalei. de vreme ce aceste condiţii sunt apreciate în oricare democraţie. resursele economice modelează politica publică direct şi indirect. cheltuielilor. ş. Modelul hibrid. E. încredere în guvernarea partidelor. unde sunt majoritatea alegătorilor. E. provocarea politologului să demonstreze că “orientarea politică are importanţă” în modelarea politicii publice. Nu e posibil să fie înţelese diferenţele dintre modurile în care statele suverane îndeplinesc procesul de guvernare fără a înţelege tipul de partid ai cărui reprezentanţi iau deciziile care afectează educaţia. afectând competiţia şi participarea. Acest model pare să fie mai adecvat pentru studiul politicii de bunăstare faţă de gama mai largă a politicilor educaţiei. Un model interesant al determinării politice care s-a ivit din această cercetare a fost “modelul hibrid” ilustrat în această diagramă: Participarea la competiţie Politica Resurse economice publică În acesta.

legislatura de stat sau altele) nu ar duce la nici o schimbare semnificativă a politicii publice. partidele sunt mult mai susceptibile să fie relevante din punct de vedere politic în statele unde Partidul Democrat reprezintă circumscripţiile din centrul oraşelor. “ambele tipuri de partide încearcă să fie cât de ambiţioase posibil” în ceea ce priveşte poziţia politică. partidele competitive nu vor fi deloc impulsionate să ofere politici puternic diferite. pentru a mulţumi alegătorii”. dacă majoritatea alegătorilor dintr-un stat s-ar situa la mijlocul unei scale a opiniilor legate de probleme politice. În acest caz. Partidele ar fi constrânse de numărul mare de alegători din fiecare tabără să se depărteze de centru. o schimbare de partid în conducerea guvernamentală (guvernator. echilibrate ca putere. cele cu venituri mici. rar se întâmplă ca partidul republican să preia controlul camerelor superioare şi inferioare ale legislaturii de stat şi a guvernului în acelaşi timp. De observat că puţine state pot fi clasificate ca fiind cu adevărat competitive. încât rareori se pot înregistra schimbări la nivelul conducerii guvernului de stat. Doar dacă alegătorii ar fi separaţi în două tabere faţă de o problemă politică. şi astfel. şi activiştii partidelor sunt preocupaţi de problemele politice şi partidul lui “a avea” sau al lui “a nu avea” câştigă controlul în guvernul se stat. Downs a recunoscut că un partid de dreapta sau de stânga ar putea “îmbrăţişa aceste politici moderate. Doar dacă partidele reflectă circumscripţii cu clase diferite de cetăţeni. o schimbare de partid în conducerea guvernamentală ar putea duce la o schimbare semnificativă a politicii publice. dar. în mare. Nu există nici un motiv teoretic pentru a crede că partidele competitive vor oferi neapărat politici alternative. sau în camera superioară sau inferioară a legislaturii de stat. De vreme ce ambele partide ar adopta o poziţie moderată. dacă Downs are dreptate şi dacă electoratul din multe state se grupează în jurul punctelor centrale a opiniilor respective asupra problemelor politice. Tabelul 12-2 grupează statele potrivit procentului de timp dintre 1968 şi 1992 în care republicanii au deţinut controlul sau la guvernare. Într-adevăr. Competiţia partidelor din state. ne-am putea aştepta ca partidele să adopte poziţii politice diferite.pe poziţia lui. Pentru ca partidele să fie cu adevărat relevante politic într-un stat. ne putem aştepta ca politica partidelor să influenţeze politica publică. Normal că aceasta cauzează o trecere masivă peste poziţia moderată”. partidele din acel stat ar fi încurajate să adopte poziţii politice moderate asemănătoare între ele. Ambele partide ar fi în competiţie pentru majoritatea alegătorilor de centru. “Raţionamentul politic conduce partidele înspre un sistem cu două tipuri pentru a învălui orientările politice într-o ceaţă a ambiguităţii. Astfel. cele etnice şi rasiale şi Partidul Republican reprezintă circumscripţiile suburbane şi cele din oraşele mici sau cu venituri mici. partidele republican şi democrat câştigând între 41 şi 60% din timp. Mai ales. fiecare partid ar avea o şansă rezonabilă de a câştiga controlul guvernării de stat. competiţia partidelor în America e destul de limitată. Competiţia partidelor nu asigură. fiecare partid s-ar obliga să schimbe politica publică în favoarea propriilor circumscripţii. Partidul democratic domină întro asemenea măsură. O clasificare a sistemului politic de stat bazată atât pe competitivitatea propriilor partide. Identificarea partidelor relevante politic din state. prin sine. cu câteva excepţii extreme.” De exemplu. cât şi pe relevanţa politică a . ambele partide ar trebui să reprezinte grupuri socioeconomice clar diferenţiate. în general. relevanţa politică. Dar. În căutarea partidelor relevante politic. Cheia pentru un sistem competitiv al partidelor este existenţa partidelor politice care să fie.

Anumite sisteme politice ale statelor din sud sunt clasificate ca fiind nerelevante politic pentru că republicanii n-au câştigat niciodată controlul în guvernul de stat şi. Tab. (1992). 3840. date nepublicate. Dar dacă nu există diferenţe semnificative în cheltuielile pentru bunăstare între administraţia democrată şi cea republicană. 3599.1992 0-20 21-40 41-60 61-80 Arizona Alaska Illinois Alabama Colorado Delaware Maine Arkansas Idaho Iowa Michigan California Indiana Nebraska Montana Connecticut Kansas New York Nevada Florida North Dakota Ohio New Jersey Georgia South Dakota Oregon Hawaii Utah Pennsylvania Kentucky Vermont Washington Louisiana Wisconsin Maryland Massachusetts Minnesota Mississippi Missouri New Mexico North Carolina Oklahoma Rhode Island South Carolina Tennessee Texas Virginia West Virginia Sursa: Harold W. 3298. Statistici vitale în politicile americane. Tab. Aprecierea dacă sistemele partidelor sunt politic relevante e bazată pe observarea schimbărilor din cheltuielile pentru bunăstare şi din controlul partidelor asupra guvernului de stat în 30 ani. sistemul partidelor e considerat nerelevant din punct de vedere politic. n-avut posibilitatea de a schimba politica. Partidele şi politica în SUA Partidele relevante politic Partidele nerelevante politic State competitive California Alaska 81-100 New Hampshire Wyoming . p. citat al Comitetului Naţional Republican. Niem. p. Almanahul republican. 1987: Profile politice ale Statului (Washington DC: Comitetul Naţional republican 1987). 12-3. (1990). Dacă într-un stat cheltuielile pentru bunăstare cresc mai mult în timpul administraţiei democrate decât a celei republicane. Conferinţa naţională a legislaturilor de Stat. 1987-1992: Congressional Quarterly Weekly Report (1998).partidelor e arătată în tabelul 12-3. 1968 . sistemul politic e considerat relevant din punct de vedere politic. p. deci. ediţia a patra (Washington DC: CQ Press. 12-2. Stanley şi Richard G. Competiţia partidelor în state Procentajul victoriilor republicane. 1994).

nu au crescut mai încet decât în cazul guvernării democrate. 1097-1116. Deci. majoritatea sistemelor partidelor nerelevante politic se găsesc în statele necompetitive. cheltuielile pentru bunăstare sunt neafectate. sistemele lor de partide sunt nerelevante politic. Sistemul politic – mecanism de conversie Hawaii Iowa Maine Michigan Minnesota Nebraska New Jersey North Dakota Ohio Oregon Pennsylvania South Dakota Winsconsin State cu competitivitate modificată Idaho Massachusetts Montana Nevada Utah Wyoming State necompetitive Rhode Island Alabama Arizona Arkansas Delaware Florida Georgia Kentucky Louisiana Maryland Connecticut Illinois Indiana New York Colorado Kansas New Hampshire Vermont Washington . (Cheltuielile pentru bunăstare au sporit la fel de repede în New York sub guvernatorul republican Rockefeller ca şi pe timpul guvernatorilor democraţi Carey şi Cuomo). Desigur.Mississippi Missouri New Mexico North Carolina Oklahoma South Carolina Tennessee Texas Virginia West Virginia Sursa: Thomas R. Rhode Island. dar alegerea guvernatorilor democraţi sau republicani sau a legislaturilor de stat nu afectează semnificativ cheltuielile pentru programele de bunăstare din aceste state. Idealul pluralist – partidele competitive oferind alternative politice alegătorilor – se înregistrează în mai puţin de o treime din state. Trebuie observat că majoritatea statelor sunt posesoarele unor sisteme ale partidelor nerelevante politic. 46 (decembrie 1984). adică. “Party and Policy in the States. Unele din aceste state (de exemplu New York) au sisteme de partide competitive. mai ales în sud. Dar chiar şi atunci când în aceste state e ales un guvernator republican. Dye.” Journal of Politics. e singurul stat necompetitiv în care partidele sunt clar deosebite pe baza orientărilor conservatoare sau liberale. cu lunga sa istorie de dominaţii ale partidului republican în politica de stat.

Testarea modelelor cauzale alternative în determinarea politică sugerează că resursele economice pot afecta direct politica publică. Doar în puţine state o schimbare de partid la guvernare duce la schimbări semnificative în cheltuielile pentru bunăstare. Pe scurt. În schimb. ne aşteptăm că sistemele politice cu partide responsabile. Ajutorul federal reduce impactul resurselor economice ale unui stat asupra nivelului de cheltuieli şi servicii oferite.Poate că ar trebui să privim sistemul politic ca pe un mecanism de conversie şi nu ca pe o cauză directă a politicii publice. caracteristicile sistemului politic şi politica publică din statele americane. Rezumat Am utilizat un model al sistemelor şi variaţiile pe care le generează pentru a descrie legăturile dintre resursele economice. participarea alegătorilor sau în controlul republican sau democrat al guvernului – să fie cauza directă a politicii publice. prin variabilele politice. indiferent de caracterul sistemului politic. 3. Dar cercetările sistematice a sugerat că aceste caracteristici ale sistemelor politice nu sunt la fel de importante ca şi resursele economice în modelarea politicii publice. Observând în ce măsură cheltuielile pentru bunăstare se modifică semnificativ odată cu schimbările în controlul partidului asupra guvernării statului. Sistemele politice de stat pot fi clasificate atât în funcţie de competitivitate. altfel. cât şi în funcţie de relevanţa politică a anumitor partide. în anumite zone ale politicii. 2. Totuşi. putem estima relevanţa politică a partidelor din state. cheltuielilor şi serviciilor guvernamentale din state. putem aştepta ca variaţiile din sistemele politice să afecteze relaţiile dintre cereri şi resurse şi politica publică. Ajutorul federal. mai ales în cadrul programelor pentru bunăstare. 4. nu ne putem aştepta ca variaţiile din sistemele politice – variaţii în competiţie. în schimb. să o facă. dar diferenţele politice semnificative s-au menţinut. 5. 1. De exemplu. cât şi politica publică. . care sunt sugerate de modelul sistemelor noastre include următoarele: Resursele economice sunt o determinantă importantă a nivelurilor totale ale impozitării. Dacă acceptăm această idee. resursele economice modelează politica publică atât direct. nu ne putem aştepta ca sisteme politice puternic competitive să producă politici diferite de cele ale sistemelor necompetitive. cât şi indirect. competitive şi echilibrate şi alegătorii activi şi implicaţi să reacţioneze mai prompt la cererile populaţiei decât ar face-o sistemele politice cu un singur partid dominant şi un electorat apatic. Diferenţele dintre state s-au diminuat în timp. sistemul partidelor e nerelevant politic. Majoritatea corelaţiilor dintre variabilele sistemului politic şi măsurile politicii publice sunt un produs al faptului că resursele economice modelează atât sistemul politic. ajută la eliberarea acestor guverne de dependenţa de condiţiile economice din jurisdicţia lor şi le permite să cheltuiască mai mult decât ar putea. Literatura tradiţională din domeniul politic american a afirmat că unele caracteristici ale sistemelor politice – mai ales competiţia şi participarea alegătorilor – are un impact important asupra politicii publice. În majoritatea statelor. considerat ca fond “extern” guvernelor locale şi de stat. Unele afirmaţii generale legate de politica publică. Atenţia noastră se transferă înspre impactul variabilelor sistemului politic asupra relaţiilor dintre condiţiile mediului (măsurători ale cererilor şi resurselor socio-economice) şi politica publică. ne aşteptăm ca relaţiile dintre caracteristicile populaţiei şi politica publică să fie mai strânse în cazul sistemelor competitive faţă de cele necompetitive.

şi politica publică. dar aceste variabile politice pot afecta relaţia dintre cererile socio-economice şi resurse. Competiţia şi participarea pot intensifica reacţia politicilor publice faţă de condiţiile mediului. . pe de altă parte. mai bine ne-am gândi că facilitează politica publică. Decât să credem că sistemul politic e cauza politicii publice. pe de o parte. Competiţia şi participarea pot să nu afecteze politica publică.6.

cauzelor sau concinţelor. a grupurilor de interes. poate fi abordată prin cercetare sistematică. aceste activităţi se desfăşoară rar în exact aceeaşi ordine. s-ar putea să nu se rezolve niciodată. este adesea foarte util ca. conducători şi angajaţi. încearcă să influenţeze opinia publică pentru ca aceasta să sprijine programele şi • • • • . O. în scopuri analitice. să se descompună acest proces în unităţi componente. Totuşi. grupurilor de interes. Este mai probabil ca unele dintre ele să se desfăşoare simultan sau să se întrepătrundă. grupuri de interes. în realitate. Politica publică poate fi în acord cu opinia de masă. cheltuieli publice şi activităţi ale agenţiilor executive Evaluarea politicilor de către agenţiile guvernamentale. legiuitori. Problema estimării efectului independent al opiniei de masă asupra acţiunilor factorilor de decizie este aceea că acţiunile acestora modelează opinia de masă. Identificarea problemelor politice: opinia publică Influenţa opiniei publice asupra politicii guvernului este subiectul unor mari controverse în literatura clasică despre democraţie. chiar în cadrul aceluiaşi domeniu politic. În cartea lui – “Opinia publică şi democraţia americană”. şi această chestiune empirică s-a dovedit a fi greu de rezolvat. a presei şi a publicului Deşi este mai simplu să ne gândim la elaborarea politicilor de guvernare în acest mod.distinsul om de ştiinţă şi politician american V.Capitolul 13 Procesul de realizare a politicii Înţelegerea sistemului Procesul politic: cum sunt elaborate politicile Studiile politice se concentrează adesea mai mult asupra modului de elaborare a politicilor decât asupra conţinutului. Edmund Burke credea că reprezentanţii democraţi ar trebui să servească interesul poporului. Formularea propunerilor de politică de guvernământ prin iniţierea şi dezvoltarea lor cu ajutorul organizaţiilor de planificare a strategiei politice. Cu toate acestea. a membrilor guvernului. preşedintelui şi Congresului Implementarea politicilor prin organizaţii oficiale. a preşedintelui şi al Congresului Legitimarea politicilor prin acţiuni politice ale partidelor. în afara consultanţilor. pentru a înţelege mai bine modul în care politica este elaborată. Legătura în opinie şi politică. dar nu neapărat în modul în care aceştia ar dori să se decidă problemele de politică publică. Problema filozofică ridicată de dilema: dacă opinia publică ar trebui sau nu să constituie o influenţă independentă importantă asupra politicii publice. Elaborarea politicii de guvernare este rareori la fel de clară ca şi modelul. după cum vedem. avocaţi şi judecători – să fie angajaţi în procese diferite în acelaşi timp. alţi teoreticieni ai democraţiei evaluează succesul instituţiilor democratice prin modul în care facilitează sau nu controlul asupra politicii publice. Dimpotrivă. Key Junior a scris: “Guvernul. reporteri şi comentatori. dar nu putem fi niciodată siguri dacă opinia publică a influenţat politica publică sau invers. Dar chestiunea empirică dacă opinia publică constituie întradevăr sau nu o influenţă independentă importantă asupra politicii publice. E posibil ca diferiţi factori şi diferite instituţii politice – politicieni.

politica pe care guvernul o îmbrăţişează. Datorită acestei încercări, o congruenţă perfectă între politica publică şi opinia publică ar constitui o guvernare a opiniei publice, mai degrabă decât o guvernare prin opinia publică”. Deşi Key însuşi era convins că opinia publică are un efect independent asupra politicii publice, el nu a putut demonstra acest lucru în mod convingător. Cu toate acestea, el a grupat o serie de factori de circumstanţă, care sprijină ideea că alegerile, partidele şi grupurile de interes într-adevăr instituţionalizează canalele de comunicare între cetăţeni şi factorii de decizie. Efectele politicii. Politica publică modelează opinia publică mai des decât opinia publică modelează politica, din mai multe motive. În primul rând, mulţi oameni au o opinie asupra mulţimii de probleme politice cu care se confruntă factorii de decizie ai naţiunii. Apoi, opinia publică este foarte instabilă. Ea se poate schimba în câteva săptămâni, ca răspuns la evenimentele de actualitate precipitate de către conducători. În al treilea rând, conducătorii nu au o percepţie clară a opiniei publice. Cele mai multe comunicaţii primite de factorii de decizie vin de la alte vârfuri – prezentatorii de ştiri, conducătorii grupurilor de interes şi alte persoane influente – şi nu de la cetăţenii de rând. Efectele mass-media. Nu trebuie să considerăm că opiniile exprimate de mijlocele de transmitere a ştirilor constituie opinia publică. Persoanele care lucrează în mass-media cred că ei sunt opinia publică şi adesea îşi confundă propria opinie cu opinia publică. Uneori ei chiar îi spun publicului de masă care este opinia lui, modelând-o astfel după propriile lor credinţe. Factorii de decizie pot să acţioneze ca răspuns la ştirile transmise sau la opiniile persoanelor cu influenţă din mass-media, crezând că răspund opiniei publice. Sondajele de opinie. Cei mai mulţi oameni nu au opinii asupra celor mai multe probleme politice. Sondajele de opinie adesea creează opinii întrebându-i pe subiecţi lucruri la care ei nu se gândiseră până atunci. Puţine persoane admit cu uşurinţă faptul că nu au o opinie. Ei cred că trebuie să răspundă cumva, chiar dacă nu-şi pot susţine opinia sau dacă aceasta nu exista înainte ca întrebarea să fi fost pusă. Specialiştii în sondaje de opinie creează opinii “de prag”. Dar este puţin probabil ca mulţi americani să se gândească serios sau să se informeze asupra unor probleme specifice cum ar fi costul programului Medicaid, plafonul reducerii deficitului, creditele pentru impozitele în investiţii sau alte probleme specifice similare. Instabilitatea opiniei. Opinia publică este, de asemenea, foarte instabilă. Opinia masei asupra unei probleme specifice are adesea o bază foarte slabă. Dacă sunt întrebaţi acelaşi lucru la o dată ulterioară, mulţi subiecţi uită ce au răspuns prima dată şi dau exact răspunsul opus. Aceasta nu reprezintă adevărate schimbări de opinie, dar sunt înregistrate în acest mod. Formularea întrebărilor. Opiniile variază în funcţie de modul de formulare a întrebărilor. Este relativ uşor de formulat aproape orice întrebare asupra politicii publice astfel încât să se obţină aprobarea sau dezaprobarea în masă. Astfel, întrebări formulate diferit asupra aceleiaşi probleme pot obţine rezultate contradictorii. Sondajele de opinie care întreabă exact acelaşi lucru de mai multe ori în timp sunt mai de încredere decât cele care se fac o singură dată. Cei care răspund la acest tip de sondaj s-ar putea să răspundă la formularea întrebării. Dar, dacă aceeaşi formulare e folosită mai târziu, imparţialitatea formulării rămâne constantă şi se pot observa astfel schimbările de opinie. Astfel, o formulare exactă folosită constant în timp va da informaţii de mai mare acurateţe asupra opiniei publice. Comunicarea cu factorii de decizie. În cele din urmă, factorii de decizie pot

foarte uşor interpreta greşit opinia publică, deoarece comunicările pe care le primesc adesea sunt modificate la un anumit nivel. Membrii opiniei publice le scriu rar sau vorbesc rar la telefon cu senatorii şi reprezentanţii lor, şi cu atât mai puţin discută cu ei la dineuri, cocteiluri sau alte ocazii. Cele mai multe comunicări pe care le primesc factorii de decizie vin din partea oamenilor din mass-media, a conducătorilor grupurilor organizate, a persoanelor influente, a contribuabililor bogaţi sau a prietenilor – oameni care, în mare parte, împărtăşesc aceleaşi opinii. De aceea nu este surprinzător faptul că mulţi oameni ai Congresului spun că cea mai mare parte a corespondenţei lor este în concordanţă cu punctul lor de vedere; opinia publică pe care ei o cunosc este una de auto-reîntâlnire. Mai mult, persoanele care iau iniţiativa unei comunicări cu factorii de decizie scriindu-le sau sunându-i sunt, cu siguranţă, mai educaţi şi mai influenţi decât cetăţenii de rând. Identificarea problemelor politice: opinia elitei Când V. O. Key se confrunta cu problema dezbătută aici – şi anume determinarea impactului preferinţelor populaţiei asupra politicii publice – el a ajuns la concluzia că “piesa care lipseşte din puzzle” este “acel strat subţire de persoane numite în mod diferit elită politică, activişti politici, eşalonul de conducere sau persoanele cu influenţă”. “ Cu cât ne preocupă mai mult problema complicată a modului în care regimurile democratice reuşesc să funcţioneze, cu atât mai plauzibilă este ideea că o mare parte a explicaţiei poate fi găsită în motivele care activează eşalonul de conducere, în valorile pe care le reprezintă, în regulile jocului politic la care aderă, în aşteptările pe care le creează în ceea ce priveşte statutul său în societate şi probabil în unele circumstanţe obiective, atât materiale cât şi instituţionale, în care funcţionează.” Având în vedere dificultatea de a găsi legături directe între politica publică şi preferinţele populare, este de preferat să ne întrebăm dacă preferinţele elitelor sunt reflectate mai direct în politica publică decât preferinţele maselor. Afectează oare opinia elitelor în mod independent politica publică? Sau atitudinile elitelor sunt atât de strâns legate de condiţiile socio-economice încât elitele au o flexibilitate relativ mică în elaborarea politicii şi de aceea o influenţă independentă mică asupra conţinutului politicii publice? Este mult mai probabil ca preferinţele elitelor să fie de acord cu politica publică decât cu preferinţele maselor. Politica publică este contrară opiniei maselor în proporţie de cel puţin o treime din cazuri. Desigur, aceasta nu dovedeşte faptul că această politică este determinată de preferinţele elitelor. Este posibil ca guvernanţii să acţioneze raţional, ca răspuns la unele evenimente şi condiţii şi ca elitele bine educate şi informate să înţeleagă acţiunile guvernului mai bine decât masele. De aici se poate deduce fie că elitele sprijină politica guvernului deoarece o înţeleg mai bine şi au o mai mare încredere; ele pot citi mai mult şi înţelege explicaţiile guvernanţilor. Pe de altă parte, concordanţa între opinia elitelor şi politica publică poate să indice şi faptul că într-adevăr opinia elitelor, şi nu opinia maselor determină politica de guvernare. Stabilirea programului şi “nondeciziile” Cine decide ce se va decide? Definirea problemelor societăţii şi oferirea de soluţii alternative – stabilirea programului – este cea mai importantă etapă a procesului de elaborare a politicii publice. Condiţiile sociale care nu sunt definite ca probleme şi pentru care nu se propun soluţii alternative nu devin niciodată probleme

de luat în considerare de către guvern. Cu alte cuvinte, ele nu vor face parte niciodată din “programul” factorilor de decizie. Guvernul nu face nimic, iar condiţiile rămân aceleaşi. Dacă anumite condiţii din societate sunt definite ca probleme şi se oferă soluţii alternative, aceste condiţii devin probleme de luat în considerare. Guvernele sunt obligate să decidă ce este de făcut. Este clar că puterea de a decide ce anume va deveni o problemă a politicii de guvernare este importantă în procesul de elaborare a acestei politici. Să se decidă care vor fi problemele este mai important decât să se decidă care vor fi soluţiile. Omul de ştiinţă politic E.E. Schattschneider scria: “cel care determină cu ce se ocupă politica va conduce ţara, deoarece definirea alternativelor în alegerea conflictelor conferă putere”. Multe manuale de educaţie civică arată că stabilirea programului “se întâmplă” pur şi simplu. Se afirmă uneori că într-o societate deschisă ca a noastră, canalele de acces şi de comunicare cu guvernul sunt întotdeauna deschise, astfel încât orice problemă poate fi discutată şi introdusă în programul de decizii naţionale. Se spune că persoanele individuale şi grupurile se pot organiza ele înseşi pentru a-şi asuma sarcina definirii problemelor şi sugerării soluţiilor. Oamenii îşi pot defini propriile interese, se pot organiza şi îi pot convinge pe alţii să le sprijine cauza, pot obţine accesul la guvernanţi, pot influenţa luarea de decizii şi pot supraveghea implementarea politicilor şi programelor guvernamentale. Într-adevăr, se spune uneori că absenţa unor astfel de activităţi politice este un indicator al satisfacţiei. Dar, în realitate, problemele politice nu “se întâmplă”. Crearea unei probleme, atragerea atenţiei asupra ei şi presiunile asupra guvernului pentru ca acesta să acţioneze sunt tactici politice importante. Aceste tactici sunt utilizate de persoane influente, de grupuri de interes organizate, de organizaţii de planificare politică, de candidaţi politici şi, probabil cel mai important, de mass-media. Acestea sunt tactici de “stabilire a programului”. Mai mult, prevenirea anumitor condiţii sociale de a deveni probleme politice este, de asemenea, o tactică importantă. “Elaborarea nondeciziilor“ apare când persoane influente sau grupuri sau însuşi sistemul politic acţionează pentru a preveni apariţia unor contestaţii ale valorilor sau intereselor dominante ale societăţii. După cum spun oamenii de ştiinţă politici, Peter Bachrach şi Morton Baratz, “O nondecizie este o decizie care are ca rezultat suprimarea sau prevenirea unei contestaţii latente sau manifeste ale valorilor şi intereselor factorilor de decizie. Pentru a fi mai clar, elaborarea de nondecizii este o metodă prin care cererile de schimbare a alocării prezente de beneficii şi privilegii în comunitate pot fi sufocate înainte de a fi exprimate sau ţinute în ascuns sau ucise înainte de a avea acces la factorii de decizie relevanţi; sau modificate sau distruse în stadiul de implementare a deciziilor din procesul de elaborare a politicii”. Elaborarea de nondecizii poate apărea când elitele dominante acţionează pe faţă sau în ascuns pentru a suprima o problemă, deoarece ele se tem că dacă atenţia publică se concentrează asupra acesteia, se vor lua măsuri, iar măsurile luate nu vor corespunde intereselor lor. Acest lucru se poate întâmpla şi când candidaţii politici sau oficialităţile administrative anticipează faptul că elitele nu vor favoriza un anumit domeniu. Aceste oficialităţi renunţă la idee pentru că nu vor să “tulbure apele”. Elitele nu trebuie să facă nimic. Oficialităţile acţionează anticipând ce ar putea acestea să facă. În cele din urmă, elaborarea de nondecizii apare deoarece însuşi sistemul politic e organizat astfel încât să rezolve un anumit tip de probleme şi să împiedice

rezolvarea altora. Există o “modificare a prejudecăţilor” în cadrul sistemului politic, adică “un set de valori, credinţe, ritualuri şi proceduri instituţionale predominante… care operează sistematic şi constant în beneficiul altora”. De exemplu, mulţi analişti cred că sistemul de grupuri de interes este cheia înţelegerii modului în care problemele sunt identificate, a modului în care se propun soluţii şi se adaptează politicii. Totuşi, se ştie că sistemul politic răspunde bine unor grupuri de interes active, bogate, bine organizate şi mari, care au un acces ridicat la oficialităţile guvernamentale. Acest sistem răspunde mai slab la grupuri de interes inactive, mai sărace şi neorganizate, având la dispoziţie puţine canale de comunicare cu oficialităţile guvernamentale. Aceleaşi observaţii se pot face asupra sistemului de partide – partidele răspund indivizilor sau grupurilor cunoscute, active, bogate, bine organizate, mai degrabă decât celor inactive, sărace şi slab organizate. Într-adevăr, organizaţiile guvernamentale – alese sau numite, legislative, executive, federale, de stat sau locale – au aceleaşi prejudecăţi. Astfel, este greu de susţinut ficţiunea conform căreia într-o democraţie oricine poate ridica orice problemă politică, oricând doreşte. Cine este atunci responsabil pentru stabilirea programului? Cine decide ce se va decide? Stabilirea programului şi mobilizarea opiniei; mass-media Televiziunea este sursa principală de informaţii pentru cei mai mulţi americani. Mai mult de două treimi din populaţie spune că primeşte toate sau cele mai multe ştiri de la televizor. Televiziunea este, într-adevăr, prima formă de comunicare în masă, adică de comunicare care ajunge la aproape toată lumea, inclusiv la copii. Spectatorul T.V. trebuie să se uite la ştiri sau să închidă televizorul; cititorul de ziar poate trece rapid la sport sau la glume, fără a se confrunta cu ştirile politice. În plus, televiziunea prezintă o imagine vizuală, nu numai cuvinte tipărite. Calitatea vizuală a televiziunii – impactul emoţional transmis prin imagini – dă posibilitatea reţelei T.V. de a transforma atât emoţiile, cât şi informaţiile. Puterea mass-mediei. Controlul asupra mijloacelor de comunicare ale unei societăţi conferă o putere imensă. În jocul politic există atât jucători, cât şi arbitri. Ei nu numai se raportează la oameni în lupta lor pentru putere, dar sunt şi participanţi în această luptă. Ei constituie grupurile de elită, care concurează pentru putere, împreună cu grupurile conducătoare tradiţionale din afaceri, guvern şi alte sectoare ale societăţii. În calitate de jurnalist politic, Theodore White observa: “Puterea presei în America este primordială. Ea stabileşte programul discuţiilor publice; iar această putere copleşitoare nu este restrânsă de nici o lege. Ea determină ce vor crede şi ce vor discuta oamenii – o autoritate care în alte ţări este rezervată tiranilor, preoţilor, partidelor şi oficialităţilor înalte.” Puterea mass-mediei este concentrată în mâinile unui număr relativ mic de oameni: editori, producători, reporteri şi redactori ai principalelor canale de televiziune (ABC, CBS, NBC şi CNN) şi ai presei de prestigiu (The New York Times, The Washington Post, The Wall Street Journal, Newsweek, Time şi US News and World Report). Producătorii şi editorii lucrează, în general, în spatele scenei, iar mulţi jurnalişti cu influenţă sunt cunoscuţi numai după semnăturile din ziar. Dar cei mai mulţi americani recunosc acum principalii reporteri ai canalelor T.V.: Dan Rather, Tom Brokaw, Peter Jennings, Ed Bradley, Sam Donaldson, Mike Wallace, Dianne Sawyer şi alţii. Aceşti oameni sunt curtaţi de politicieni, trataţi ca celebrităţi, studiaţi de analişti şi cunoscuţi de milioane de americani, după imaginea lor de la televizor. Oamenii de televiziune care decid care probleme, evenimente şi personalităţi vor fi prezentate interacţionează zilnic cu corespondenţii lor din presa naţională,

Pe lângă decizia asupra a ce este şi ce nu este ştire. Time. Chiar şi la nivel de lucru. Newsweek şi aşa mai departe. Unele probleme sunt prezentate masiv de mass-media.m. ghetouri sau locuri ale unor dezastre. Cei care decid asupra ştirilor trebuie să sorteze un surplus enorm de informaţii şi să decidă ce urmează să devină “ştire”. cu cât acesta este mai ciudat. opoziţia faţă de cheltuielile pentru apărare. În exercitarea judecăţii lor în ceea ce priveşte subiectele cărora li se va acorda spaţiu la T.V. cu litere mari şi cu imagini. mai dramatic sau mai senzaţional. pentru a menţine atenţia publicului. Pentru a menţine atenţia unui public plictisit.a. cu atât mai mult va atrage mass-media.directorii şi editorii de la The New York Times. şi ziariştii interacţionează cu corpul de presă de la Washington. în acelaşi timp. probleme ale femeilor. organizaţii sau evenimente. Conducătorii televiziunilor. Ele nu ar deveni subiecte de discuţie politică şi nici nu ar fi considerate importante de către guvernanţi. a unei personalităţi sau a unui eveniment. probleme ale mediului înconjurător ş. reflectă sau chiar creează probleme federale curente: grija faţă de săraci. Fără acoperire media. pentru a fi prezentate în media. vor transmite ştiri despre aceleaşi subiecte. Elaborarea de ştiri presupune decizii importante asupra a ceea ce reprezintă “ştirile” şi asupra a ceea ce reprezintă fapte “demne de ştiri”. acţiune şi confruntare. sau în ziare. Televiziunea trebuie să fie un divertisment. organizaţii şi evenimente li se va acorda atenţie – atenţie care va face din aceste subiecte probleme de atenţie publică generală şi de acţiune politică. Modul de prezentare ne spune ce e important şi ce nu. ei încearcă să atragă atenţia mediei angajându-se intenţionat în acte sau provocând situaţii care vor câştiga această atenţie. politicienii. ele fiind prezentate în primul rând la buletinul de ştiri sau pe prima pagină a ziarelor. Principala sursă a distorsionării ştirilor este nevoia de dramatism. Uneori. Neatenţia massmediei poate condamna subiecte şi personalităţi la obscuritate. ca şi principalele ziare şi reviste.sau poate fi o dezbatere. publicul general nu ar şti nimic despre aceste personalităţi. Elaborarea de ştiri. nu va exista o mare diversitate în ştirile transmise.V. Desigur. Parţialitatea mass-mediei. profesioniştii din domeniul relaţiilor cu publicul. a atrage atenţia publicului asupra unui subiect sau a unei persoane. Toate canalele. Candidaţii politici pot vizita mine de cărbuni. purtătorii de cuvânt ai grupurilor de interes şi celebrităţile ştiu că deciziile mass-mediei sunt vitale succesului lor. nu poate fi “un tablou al lumii” deoarece lumea întreagă nu poate să încapă în acest tablou. Astfel. protestele. Un eveniment mass-media poate fi o conferinţă de presă la care reporterii şi ziariştii sunt invitaţi de către persoane publice – chiar dacă nu există de fapt ştiri de anunţat . directorii din media trebuie să se bazeze pe propriile lor valori politice şi economice.d. care. producătorii şi editorii de ziare şi reviste trebuie să decidă căror oameni. Există subiecte alese cu câteva săptămâni în avans. Dar liberalismul nu este sursa principală a parţialităţii în mass-media. În general. reporterii T.V. În general. demonstraţiile şi chiar violenţa au fost puse în prim-plan ca evenimente media pentru a se dramatiza sau comunica unele nemulţumiri. aceştia furnizează şi sugestii publicului de masă asupra importanţei unui subiect. ştirile trebuie selectate pe . Ca urmare. The Washington Post. faţă de cei de culoare şi faţă de autorităţi. Rezultatul este un “eveniment mass-media” – o activitate organizată în principal pentru a stimula acoperirea media şi astfel. Camera T. aceste persoane sunt mai liberale în vederile lor decât alţi conducători ai ţării. Atenţia mass-mediei poate crea subiecte şi personalităţi. o confruntare sau o ilustrare a unei nedreptăţi. Această interacţiune reîntăreşte deciziile în legătură cu ştirile ce vor fi transmise.

sexul. dar personalul este ghidat de ceea ce ştie că vor conducătorii. (2) Influenţarea atitudinilor faţă de problemele politice. Toate acestea înseamnă că “ştirile” trebuie create cu mult înainte de transmiterea programată. în cadrul întâlnirilor emisiilor speciale. toate acestea fiind provocate de accentuarea de către televiziune a aspectelor negative ale vieţii americane. Aceasta se face în birourile guvernamentale ale grupurilor de interes. Casa Albă. abuzul de putere şi corupţia. cheltuielile guvernului şi politica externă trebuie simplificate. să transporte.V. Probleme mai complexe. sexul. ca inflaţia.U. iar puterea legislativă de la nivelul statului şi Consiliul orăşenesc le aprobă. activităţi ilicite ale agenţiilor guvernamentale. “dublarea” şi “recapitularea”. mai uşor decât poate schimba unele deja existente. datorită interesului popular. Ele pot adesea să ne sugereze ce să simţim despre evenimente sau probleme noi – în cazul în care nu avem sentimente sau experienţe anterioare. Aceste categorii sunt determinate de gradul de influenţă pe care mass-media îl poate avea asupra publicului. Preşedintele şi ramura executivă se presupune că sunt “iniţiatorii” propunerilor politice. Contrar aşteptărilor realizatorilor T. apoi să scrie scenariul pentru introducere.. decât de către şefi. violenţa şi corupţia în guvern sunt subiectele preferate. Detaliile propunerilor politice sunt de obicei formulate mai degrabă de către personal. Dar scandalurile. primarii şi conducătorii oraşului formulează propuneri politice.V. Mijloacele mass-media pot şi să reîntărească valori şi atitudini pe care le îmbrăţişăm deja. Rasele. concentrarea lor asupra scandalurilor de la guvern – Watergate. cinism politic. în camerele comitetelor legislative. dramatizate sau ignorate. sentimente de neputinţă şi dezafectare faţă de partide şi de politică. Efectele mass-mediei.A. scandaluri legate de viaţa sexuală a unor politicieni şi lupta pentru putere între Congres şi ramura executivă – au produs neîncredere generală în politică şi cinism faţă de guvern şi de sistem. le amendează sau le respinge. ale organizaţiilor de planificare politică – cunoscute sub numele de “grupuri de reflexie”. Puterea televiziunii constă în stabilirea programului pentru luarea deciziilor – adică în deciderea căror probleme li se va acorda atenţie şi care vor fi ignorate. formulează acest aranjament în Articolul II. să-l înregistreze. Constituţia S. Secţiunea 3: “[Preşedintele] va prezenta Congresului informaţii asupra . Aceeaşi diviziune a muncii se utilizează la nivelul statelor şi local. a unor incidente şocante. Efectele mass-mediei pot fi categorisite în: (1) Identificarea problemelor şi stabilirea programului pentru factorii politici de decizie. nu au intenţia să creeze aceste sentimente în rândul maselor. Pentru a dramatiza un subiect. să proceseze şi să editeze caseta. (3) Schimbarea comportamentului alegătorilor şi al factorilor de decizie. Formularea politicii Formularea politicii constă în dezvoltarea de alternative politice pentru rezolvarea unor probleme ale programului politic. Aceste sentimente au fost numite boala televiziunii: o combinaţie de neîncredere socială. conflicte dramatice sau stereotipuri încălcate. membrii Congresului având rolul de “arbitri” ai alternativelor politice. atrag într-adevăr publicul şi cresc popularitatea canalului. Mass-media poate crea noi opinii. Producătorii T.baza unei retorici emoţionale. unde guvernatorii. Puterea televiziunii nu constă în convingerea telespectatorilor de a fi de o parte sau de alta a problemei. creatorii de ştiri trebuie să găsească sau să creeze un incident dramatic.

de asemenea. acest personal devine un puternic formulator de politici. Astfel. Ele examinează cercetările universitare sau sprijinite de fundaţii asupra unor subiecte de interes şi. Institutul American Heritage. Aceste recomandări politice ale grupurilor de planificare sunt apoi distribuite către mass-media. grupurile de interes pot adesea formula exact cum vor ele legile sau amendamentele. fără ca vreun om al legii să fie măcar implicat direct. aleg experţi şi grupuri de interes pentru a verifica.A.9). Aceşti oameni participă la subiecte de cercetare. reflectă opiniile politice ale şefilor lor. în plus. Pe măsură ce oamenii legii se bazează tot mai mult pe personalul din subordinea lor. personalul acestor grupuri adesea sporeşte munca personalului din Congres. probabil în asociaţie cu membrii Congresului sau cu personalul care are aceleaşi interese. de obicei. mass-mediei. agenţiile executive federale şi Congres. menţin contactul cu agenţiile executive. Fundaţia Heritage şi Institutul Brookings – au influenţă asupra unui domeniu larg de probleme politice cheie. aceste propuneri sunt. alcătuit de Biroul de Management şi Buget (vezi Cap. Alte grupuri – Institutul Urban de Resurse pentru Viitor. Grupurile de reflecţie. intelectualii de elită şi personalităţi din guvern. În timp. principalele afirmaţii politice ale preşedintelui apar în mesajul State of Union şi în Bugetul Guvernului S. unii dintre membrii acestui personal cunosc atât de bine unele domenii specifice de strategie politică. Consiliul Populaţiei – sunt specializate în anumite domenii politice. Sfatul acestor oameni poate distruge o lege sau o alocaţie de fonduri sau munca lor poate amenda o lege sau modifica o alocaţie de fonduri. Grupurile de interes. martore la audierile din Congres şi la rapoartele şi analizele tehnice folosite de personalul Congresului.U. Aceste grupuri sunt. Aceste organizaţii adună la un loc conducerile instituţiilor financiare. scriu şi rescriu legi. ale fundaţiilor. Deoarece membrii Congresului iau în considerare ambele feluri de informaţie. planifică audierile legislative. Personalul din Congres şi cel din legislaturile din state sau dezvoltat rapid în ultimii ani.stării Uniunii şi va recomanda spre considerare măsurile pe care le va considera necesare şi utile”. încât ei îşi păstrează slujba chiar şi după ce sponsorul lor original pleacă din capitală. Organizaţiile de planificare politică sunt puncte coordonatoare centrale în procesul de elaborare a politicii. . Anumite grupuri de planificare politică – de exemplu Consiliul pentru Relaţii Externe. precum şi informaţii politice asupra poziţiei grupului lor în acea problemă. inclusiv detalii complexe asupra bugetului. astfel că aceste noi birouri legislative au devenit ele înseşi o sursă importantă de formulare politică. Personalul acestor grupuri adesea aduce cunoştinţe tehnice valoroase la formularea politicii. în general. Scopul lor este să ofere recomandări de activitate – strategii politice explicite sau programe desemnate să rezolve probleme naţionale. Multe alte propuneri politice sunt dezvoltate de departamentele de conducere în domeniile lor. În fiecare an. Oamenii care fac parte din personalul serios al conducătorilor din Congres sau al comitetelor importante au o mare influenţă asupra elaborării politicii. Personalul legislativ. Grupurile de interes pot să-şi formuleze propriile propuneri de politică. întreprinderilor. Membrii comitetelor şi ai conducerii legislative şi ajutoarele legiuitorilor sunt toţi numiţi şi. pe măsură ce înaintează în ramura legislativă. Scopul este de a realiza munca de bază pentru aplicarea strategiilor politice prin legi.. se menţin la curent cu starea legilor şi a măsurilor luate. ele încearcă să ajungă la un consens asupra acţiunilor care trebuie întreprinse în anumite probleme naţionale aflate în studiu. transmise la Casa Albă pentru a primi aprobarea preşedintelui înainte de a fi trimise la Congres.

Fundaţia Heritage Ideologiştii conservatori nu au fost niciodată bineveniţi la Washington. Leonard şi Mark Silk descriu Brookings ca fiind locul central al “reţelei politice” de la Washington. nu şi-ar putea niciodată stabili o influenţă continuă şi puternică în reţeaua politicii. Consiliul Relaţiilor Externe Politologul Lester Milbraith a observat că influenţa Consiliului Relaţiilor Externe (CFR) în guvern e atât de răspândită încât e greu să distingi programele CFR de cele guvernamentale: “Consiliul Relaţiilor Externe. şi. . Angajaţilor de la Brookings le displace reputaţia grupului lor de grup liberal de reflecţie şi ei neagă faptul că Brookings încearcă să stabilească priorităţile naţionale. Republicanii au visat la un “Institut Brookings pentru Republicani”. în legislaţia sa se afirmă: “Consiliul nu va adopta nici o poziţie referitor la o problemă de politică externă şi nici o persoană nu e autorizată să vorbească sau să intenţioneze să intenţioneze să vorbească în numele Consiliului în asemenea cazuri.” CFR neagă desigur că ar exercita vreun control asupra politicii externe a S. a reformei sănătăţii. la barul din Brookings. în ciuda influenţei crescânde a unor grupuri concurente de-a lungul anilor. Redactori la The New York Times şi membri ai echipei de istorici de la Harvard. Institutul Brookings Institutul Brookings este de multă vreme cel mai important grup de planificare a politicii interne în America. unde se produce “comunicarea: la prânz. a făcut distincţia între AEI şi Brookings astfel: “În confruntarea cu problemele sociale. Totuşi. în jurul unei mese ovale la care angajaţii şi invitaţii lor analizează evenimentele săptămânii ca un cor al unei tragedii antice greceşti. Aşa că şi-au propus să “construiască o bază instituţională solidă” şi să “stabilească o reputaţie pentru burse generoase şi o rezolvare ingenioasă a problemelor”. Într-adevăr. în afara programului. cât şi la Republicanii care pun la îndoială guvernul central.” Dar iniţiativa politică şi realizarea unui consens nu cere ca CFR să adopte o poziţie politică specifică. prin consultanţe. sau în mod oficial. în orice problemă pe care o are guvernul.. acest rol a fost asumat de American Enterprise Institute (AEI). Preşedintele William Baroody Jr. acordate guvernului şi companiilor în timpul conferinţelor sau în programul de studii aprofundate. care să echilibreze punctul de vedere liberal al însuşi Institutului Brookings.a politicilor de impozite şi cheltuieli. la obişnuitul prânz de vineri. Rezultatul eforturilor lor a fost Fundaţia Heritage. Institutul Brookings a avut o mare influenţă în planificarea luptei împotriva sărăciei.A. La sfârşitul anilor ’70. în mod neoficial.” The American Enterprise Institute Timp de mai mulţi ani.U. Totuşi. cei care tind să graviteze pe orbita AEI. lucrează într-o colaborare atât de strânsă cu acesta încât e dificil să distingi acţiunile stimulate de guvern de acţiunile autonome. oamenii de afaceri conservatori importanţi au înţeles treptat că fără o bază instituţională la Washington. nefiind finanţat de guvern.În continuare sunt prezentate cele mai importante grupuri de reflecţie de la Washington. AEI apelează atât la Democraţii. vor fi înclinaţi să caute mai întâi o soluţie de piaţă… în timp ce persoanele de pe cealaltă orbită vor căuta o soluţie guvernamentală”. plătite sau nu. a politicilor de apărare naţională.

De ce bunăstarea. e disponibilitatea guvernului de a adopta noi programe şi politici. Sa dovedit că inovaţia e mai des întâlnită în statele urbane. pentru locuinţe adecvate şi a unor legi care să asigure egalitatea la angajare. într-un studiu ulterior al inovaţiei politice. politologul Jack L. bunăstarea permite unui stat să-şi ofere luxul experimentării.Inovaţii politice în state Inovaţia politică. bazat pe timpul scurs între momentul adoptării unui program de primul stat şi adoptarea acestuia de restul statelor. Toţi aceşti factori – venit. În fine. Veniturile mici reduc capacitatea autorităţilor de a aduna venituri şi a plăti noi politici sau programe. . Astfel. Mai mult. Walker a realizat un “scor al inovaţiei” pentru statele americane. urbanizare. al bunăstării şi al învăţământului. a descoperit că “cei care adoptă primii” majoritatea inovaţiilor tind să fie statele mai bogate. urbanizarea şi educaţia sunt asociate cu inovaţia politică? Mai întâi. venituri din impozite. Mediul decizional în sine – caracteristic ramurilor executive şi legislative ale guvernului de stat – poate influenţa inovaţia politică. egalitatea sistemelor de merit şi a obligativităţii învăţământului. nu e neobişnuit ca educaţia să faciliteze inovaţiile. acesta întâlneşte constant idei noi şi e motivat să caute inovaţiile pentru a se distinge într-un anumit domeniu. bunăstarea. politice şi socio-economice. Ne putem imagina că urbanizarea duce la inovaţii politice. Totuşi. Societăţile rurale se schimbă mai încet şi sunt considerate mai puţin deschise inovaţiilor. educaţie. standarde şi norme. putem afirma că birocraţii profesionişti încearcă să propună programe inovatoare pentru a-şi extinde autoritatea în birocraţie – “clădire imperială”. Pe scurt. Statele inovatoare în învăţământ nu au fost la fel în cazul drepturilor civile sau al bunăstării. citeşte ziarele naţionale şi poate chiar aspiră la o reputaţie care să se întindă dincolo de graniţele statului său. Acum câţiva ani. o problemă centrală pentru cei care studiază procesul politic. urbanizarea şi educaţia împreună pot oferi un mediu socio-economic care să conducă la inovaţie politică. Cu toate acestea. Apoi a cercetat relaţiile dintre scorurile inovaţiei ale celor 50 de state şi variabilele regionale. Alegerile cu rezultat strâns încurajează partidele şi candidaţii să avanseze programe inovative şi idei asemănătoare pentru a captura imaginaţia şi suportul alegătorilor. Birocratul profesionist participă la conferinţe naţionale. Ne mai putem aştepta ca atât competiţia dintre partide cât şi participarea alegătorilor să afecteze inovaţia politică. Profesionalismul implică. Urbanizarea implică schimbări sociale şi creează cereri pentru noi programe şi politici şi implică o concentrare a resurselor creative în marile centre cosmopolitane. inclusiv adoptarea legilor pentru adăposturi publice de stat. În mod concret. ne aşteptăm ca etica “profesionalismului” la legiuitori şi birocraţi să fie un stimul puternic pentru inovarea politică. Statele competitive sunt mai dispuse să experimenteze schimbarea în conducerea partidelor sau a guvernului de stat şi inovaţiile în politică sunt mai posibile când se instalează o nouă administraţie. acceptarea grupurilor de referinţă profesională ca surse de informaţie. O populaţie educată trebuie să fie mai receptivă la inovaţiile din politica publică şi poate chiar să solicite inovaţii prin sprijinul pe care îl acordă candidaţilor politici. Ea a examinat adoptarea a 12 inovaţii specifice în domeniul dreptului civil. industrializate şi bogate. Veniturile mari oferă sursele din impozite necesare adoptării unor noi direcţii. printre altele. politologul Virginia Gray a încercat să ne convingă că nu există o tendinţă generală înspre inovaţie – că statele care sunt inovatoare într-un domeniu al politicii nu sunt aceleaşi cu statele inovatoare în alte domenii.

28 Profesionismul legislativ 0. serviciile civile şi profesionismul legislativ – sunt legate de inovaţia politică. The Policy – Making Process (Englewood Cliffs. Conflictele între preşedinte şi Congres. care foloseşte acest termen pentru a face distincţia între cetăţeni şi cei aleşi: “Cu excepţia unor sisteme politice reduse.56 Competiţia între partide 0. Procesul formal de alcătuire a legilor se preocupă şi de detaliile de implementare: cine va obţine creditul politic. ştiri etc. Tab. care pot fi conduse de ceva asemănător unor adunări ale oraşului New England. agenţiile federale. aceste evenimente continuă de-a lungul acestei faze finale de alcătuire a legilor din cadrul procesului de elaborare politică. Lindbloom. ale mass-mediei sau ale organizaţiilor de planificare politică. Cifrele sunt simpli coeficienţi de corelare în relaţie cu indexul inovaţiei.30.32 Serviciile civile 0. 1968. Fără îndoială. Corelări ale inovaţilor politice în statele americane. Mulţi analişti îşi concentrează atenţia asupra acestei faze finale a elaborării politicii publice şi ajung la concluzia că acesta este un proces de negociere.54 Participarea alegătorilor 0.34 Urbanizare 0. Congresul. publică. iar mass-media pregăteşte publicul pentru noile politici şi programe. Dar ideea noastră de elaborare a politicii publice consideră factorii de decizie proximi ca fiind numai faza finală a unui proces mai complex. ce agenţii vor controla . Putem specula că profesionismul legiuitorilor şi birocraţilor încurajează dezvoltarea standardelor naţionale pentru administraţia guvernamentală. Ei lasă sarcina deciziei imediate (proxime)unei minorităţi reduse”.62 Legitimarea politicii Care este rolul “factorilor de decizie proximi”? Expresia factori de decizie proximi vine de la omul de ştiinţă politic Charles E.53 Venit din impozite 0. participarea alegătorilor. Această fază finală este faza deschisă. Activităţile acestor factori de decizie politică – preşedintele. comitetele congresionale. Vezi Charles E. Lindbloom. între democraţi şi republicani. pot amâna sau modifica acţiunile finale ale factorilor proximi de decizie. Tab.28 Educaţie 0. Analize ulterioare arată că profesionismul din ramurile executive şi legislative ale guvernelor de stat pare să fie sursa directă a inovaţiei politice. Activităţile factorilor de decizie proximi sunt mai uşor de studiat decât acţiunile private ale corporaţiilor. fundaţiilor.competiţia dintre partide. N): Prentice Hall. a procesului şi ea atrage atenţia mass-media şi a oamenilor de ştiinţă politici. Mai important e că ei se consideră administratori şi lideri guvernamentali profesionişti şi încearcă să adopte aceste noi reforme şi inovaţii în propriile state. nu toţi cetăţenii pot fi strategi politici imediaţi sau proximi. de persuasiune şi de compromis între grupurile de interes şi oficialităţile guvernamentale. ziare. p. 13-1 arată coeficienţii simpli de corelaţie între fiecare dintre aceste variabile şi scorurile inovaţiei politice. Profesioniştii cunosc dezvoltările programatice din alte zone prin întâlniri. de competiţie. personalul de la Casa Albă şi grupurile de interes – au fost în mod tradiţional punctul central al ştiinţei politice şi ei sunt de obicei descrişi ca alcătuind întregul proces de elaborare politică. Dar programul de luat în considerare se stabileşte înainte ca aceşti factori să se implice activ în procesul de elaborare politică – direcţiile principale ale schimbărilor în politică se determină înainte. între liberali şi conservatori. 13-1. al lui Walker Venit 0.

amendamente şi alte chestiuni. evrei sau catolici.programul. mai degrabă decât asupra finalităţilor politicii publice. au ajuns la un compromis. 13-2). din oraşe mici şi de la ţară. Republicanii favorizează mai puţin implicarea guvernului în afacerile interne. Diviziunea partidelor pe baza voturilor din Congres VOTURILE CAMEREI DEPUTAŢILOR REPUBLICANI DEMOCRAŢI Da Nu Da Nu . diferă şi modul de implementare a ideologiei. Totuşi. dar supraestimarea impactului lor asupra politicii publice ar fi o greşeală. agenţiile şi comisiile ramurii executive. programele de sănătate şi împotriva sărăciei şi reglementări ale afacerilor şi ale muncii. voturile vor fi separate pentru fiecare partid în timpul chemărilor la apel asupra unor moţiuni preliminare. Care sunt subiectele care creează conflicte între partidul Republican şi cel Democrat? În general. dezvoltarea urbană şi imobiliară. ce sumă de bani se va cheltui. Mai degrabă. acest proces trece de la Capitol Hill şi Casa Albă în birourile – departamentele. Tab. această diferenţă nu este foarte mare. cum ar fi drepturile civile şi alocările. impozitele. Dominarea scenei politice de către Republicani sau de către Democraţi schimbă destul de mult direcţia majoră a politicii publice. dar. există diferenţe între cele două partide. În măsura în care orientările politice ale acestor două grupuri reduse diferă. prin cazare. Acestea nu sunt probleme lipsite de importanţă. 13-2. Dimpotrivă. programe împotriva sărăciei şi. al protestanţilor din suburbii. iar apoi se va trece la un vot bipartit. de la oraş. muncitori. Ambele partide sunt sprijinite de toate tipurile de grupuri sociale din America. cât şi cel Republican. Republicanii au în special sprijinul oamenilor de afaceri şi al profesioniştilor. Democraţii favorizează acţiunile federale care oferă asistenţă categoriilor de cetăţeni cu venituri scăzute. un rol mai mare al guvernului federal în lansarea de noi proiecte pentru remedierea proiectelor interne. care se pot observa în procesul de elaborare a politicii publice. de culoare. îşi modelează poziţiile politice în funcţie de condiţiile sociale. care încearcă mai mult să obţină funcţii publice. Aceasta înseamnă că partidele nu au fost de acord asupra anumitor aspecte ale legii. Partidele americane sunt. Influenţa partidelor asupra politicii publice Partidele sunt o instituţie importantă în sistemul politic american. Totuşi. în mare parte. decât să furnizeze poziţii politice. odată cu trecerea la legislaţia finală. În unele probleme. Implementarea politicii: birocraţia “Implementarea este continuarea politicii cu alte mijloace. împreună cu candidaţii lor. Elaborarea politicii nu se termină odată cu aprobarea unei legi de către Congres şi cu semnarea ei de către preşedinte. Deciziile factorilor proximi se vor centra asupra mijloacelor. Bazele sociale ale celor două partide sunt puţin diferite. dar ele sunt radicale şi hotărâte în contextul scopurilor şi direcţiilor politice deja stabilite. Conflictele între partide apar mai ales în ceea ce priveşte programele de asistenţă socială. dar Democraţii au în special sprijinul alegătorilor etnici. în final. Atât Partidul Democrat. organizaţii de “brokeraj”. în general. impozitele mai scăzute şi se bazează mai mult pe acţiunile particulare (vezi tab.

controlul asupra deţinerii de arme (1993) 70 _ 191 65 9 119 73 118 23 0 1 119 248 208 116 62 48 218 189 47 159 0 156 56 17 175 18 116 95 218 57 182 _______________________________________________________________ VOTURILE SENATULUI REPUBLICANI DEMOCRAŢI Da Nu Medicare (1965) 7 Creşterea timbrelor pe alimente (1976) 13 4 Reducerile impozitului pe venit sub Reagan (1981) 26 Reducerea impozitului pe câştigurile din capital (1989) 47 Amendamentul constituţional pentru interzicerea pângăririi steagurilor (1989)33 37 11 18 45 0 6 51 0 20 18 39 13 14 55 Nu Da .Medicare (1965) 42 Stabilirea Departamentului de Locuinţe şi dezvoltare urbană (1965) 66 Fără fonduri pentru avort în cadrul Medicaid (1979) 132 Reducerile din programul de buget intern sub Reagan (1981) 182 Reducerile impozitelor pe venit sub Reagan (1981) 196 Ajutorul federal pentru îngrijirea copiilor (1990) 26 Amendamentul constituţional pentru interzicerea pângăririi steagurilor (1990) 160 Creşterea bugetului şi a impozitelor sub Clinton (1993) 38 Reduceri adiţionale ale cheltuielilor (1993) 200 Legea Brady.

Congresul şi preşedintele îşi pot asuma meritul politic pentru legi care promit medicamente “sigure şi eficiente”. Congresul şi preşedintele pot da vina pe birocraţi. controlul asupra deţinerii de arme (1993) 8 16 7 0 37 44 28 51 50 47 • • Sursa: Congressional Quarterly. responsabilitatea de a conferi un înţeles practic acestor măsuri simbolice revine de exemplu Administraţiei Alimentelor şi Medicamentelor (FDA). 1965-1994 Democraţia nu este în mod constituţional împuternicită să decidă cu privire la problemele politice. Implementarea politicii necesită adesea dezvoltarea de reguli şi reglementări formale de către birocraţii. Acest lucru înseamnă că o bună parte din procesul actual de elaborare a politicii are loc în cadrul Agenţiei pentru Protecţia mediului (EPA). Implementarea antrenează toate activităţile necesare pentru a duce la îndeplinire politicile elaborate de ramura legislativă.departamente. protecţia muncii. EEOC şi Comitetului Naţional privind Relaţiile cu Sindicatele (NLRB). dacă politicile acestea dezvoltate de către agenţiile respective se dovedesc nepopulare. Elaborarea reglementărilor şi politicilor. Comitetului Naţional pentru Siguranţa Transportului şi altor sute de agenţii birocratice. Administraţiei Sănătăţii şi Protecţiei Muncii (OSHA). Implementarea şi elaborarea politicii. Acestea trebuie să hotărască ele înseşi cu privire la detaliile importante ale politicii.Programul naţional Clinton de servicii (1993) 4 Creşterea bugetului şi impozitelor sub Clinton (1993) 6 Legea Brady. organizeze audieri pentru a permite grupurilor de interes să prezinte dovezi şi însărcinări cu privire la regula propusă. dar o face totuşi.000 de pagini de reguli în Registrul Federal în fiecare an. cheltuiesc bani şi execută diverse sarcini. Explicaţia standard pentru existenţa puterii birocratice este aceea că preşedintele şi Congresul nu posedă energia sau experienţa tehnică pentru a se ocupa de detalii privind protejarea mediului. Întradevăr. “Key Votes” în diferite ediţii.decizii care determină politica. sau egalitatea şanselor la angajare ori alte multe sute de aspecte ale guvernării într-o societate modernă. birouri . Toate activităţile implică decizii luate de birocraţi . pe măsură ce duce la îndeplinire sarcina sa de implementare. agenţii. vagi şi neclare. birocraţia a câştigat şi ea un rol în procesul de elaborare a politicii. eliminarea practicilor “necinstite” de muncă şi pentru alte scopuri la fel de elevate. întocmesc contracte. Pe măsură ce societatea a crecut în mărime şi complexitate. . Atunci. Aceste activităţi constă în crearea de noi organizaţii .sau atribuirea de noi responsabilităţi organizaţiilor deja existente. care le solicită agenţiilor să: anunţe în Registrul Federal că s-a propus o nouă regulă sau reglementare. Aceste organizaţii trebuie să traducă legile în reguli şi reglementări operaţionale. Agenţiile executive federale publică în jur de 60. Ele angajează personal. “şanse egale la angajare”. Puterea birocratică în elaborarea politicii se explică de asemenea prin deciziile politice din Congres şi de la Casa Albă de transfer al responsabilităţii pentru multe politici birocraţiei. Procesul de elaborare a regulilor este stabilit prin Actul privind Procedurile Administrative. Comisiei de Şanse Egale la Angajare (EEOC).

În cazul adjudecării birocraţii trebuie să decidă dacă persoanele. cazurile individuale nu corespund exact regulilor stabilite şi adesea pot fi aplicate mai multe reguli pentru acelaşi caz.. rezultatele deciziilor lor asupra impozitelor de plătit vor fi aproape întotdeauna diferite. firmele sau companiile au respectat legile şi reglementările şi. solicite “opinia publică” (de obicei opiniiile grupurilor de interes). Audierile administrative sunt mai puţin formale decât procesele de la tribunal. Dar birocraţii au la discreţie mai multe posibilităţi aproape întotdeauna. de decidere şi de recurs. Discreţia birocratică şi elaborarea politicii. cu rezultate diferite. De exemplu. chiar şi în îndeplinirea unor sarcini de rutină. Distorsiuni politice realizate de birocraţi. Într-adevăr. indivizii şi firmele implicate în aceste procese angajează adesea avocaţi specializaţi în acest domeniu.m. publice noua regulă sau reglementare în Registrul Federal. angajaţii CIA (Central Intelligence Agency) cred în importanţa unui bun sistem de apărare pentru securitatea naţiunii. (În timp ce elaborarea regulilor este asemănătoare procesului legislativ adjudecarea este asemănătoare procesului judiciar). Implementarea politicii de către birocraţi implică adesea adjudecarea cazurilor individuale. birocraţii cred în valoarea programelor lor şi în importanţa sarcinilor lor. dacă nu. dar succesele repetate ale agenţiilor în aceste tribunale descurajează recursurile. Angajaţii EPA sunt puternic implicaţi în mişcarea ecologistă. Agenţiile birocratice pot percepe amenzi şi penalităţi pentru violarea acestor reglementări.d. iar “judecătorii” sunt angajaţi ai agenţiilor. trimiterea corespondenţei.A. de la analiza cererilor pentru Medicare şi până la înmânarea corespondenţei. Elaborarea de reguli de către birocraţi este vitală pentru procesul de elaborare a politicii. colectarea de impozite. Reglementările (politicile) birocratice controversate pot rămâne în continuare valide atunci când Congresul acţionează lent. asupra mediului ş. angajaţii . pot face recurs la tribunalul federal. de notificare. dacă se prezintă aceleaşi informaţii fiscale mai multor agenţii IRS. a cheltuielilor de afaceri ş. Cei care pierd.U. Dar chiar şi în sarcini de rutină. când legislaţia este blocată de către congresmeni cheie ai comitetului sau când preşedintele îi sprijină pe birocraţi şi refuză să semneze acte care să înlăture reglementările.m. Adesea. Însuşi Congresul poate doar amenda sau respinge o reglementare formală prin adoptarea unei noi legi şi prin obţinerea semnăturii preşedintelui.a. Regulile formale care apar în Registrul Federal au statut de lege.d. De obicei tribunalele înlătură reglementările birocratice numai dacă acestea depăşesc autoritatea atribuită agenţiei prin lege sau dacă agenţia nu a urmat procedura potrivită la adoptarea acestora. Adjudecarea şi elaborarea politicii. se consulte cu oficialităţile înalte inclusiv cu Biroul Managementului şi Bugetului. Ele au stabilit proceduri de investigare.a. birocraţii pot fi prietenoşi şi de ajutor sau ostili şi obstructivi. În general. Este adevărat că o mare parte din munca birocraţilor este rutină administrativă – eliberarea de cecuri de asistenţă socială. al regulii propuse. După cum deciziile anterioare ale tribunalului reflectă politica judiciară. de audiere. Agenţiile federale de reglementare – de exemplu EPA. Internal Revenue Service (IRS). EEOC.• • • • îndrume activităţi de cercetare cu privire la impactul asupra economiei. iar aceste amenzi şi penalităţi sunt aplicabile în instanţă. Federal Trade Commission (FTC) şi Security Exchange Commission (SEC) – sunt implicate în judecarea neregulilor. IRS administrează codul impozitelor S. deciziile administrative anterioare reflectă politica administrativă. ce pedepse sau acţiuni corecţionale trebuie aplicate. a reducerilor. dar fiecare agent de control are o mare discreţie în deciderea regulilor care trebuie aplicate asupra veniturilor persoanei respective.

o mai mare siguranţă a slujbei. doresc salarii mai mari. grupurile de interes. ne referim la evaluarea raportului dintre costurile prezente şi pe termen lung şi orice beneficii identificate. implementarea acestora şi evaluarea eficienţei lor.Administraţiei Asistenţei Sociale doresc menţinerea beneficiilor sistemului de pensii. incluzând identificarea problemelor şi stabilirea programului. Dar. a autorităţii sau a bugetului. Evaluarea politicii: impresionistă sau sistematică Modelul procesului de elaborare politică arată că evaluarea este etapa finală a acestui proces. putere şi prestigiu. Deşi ştiinţa politică s-a preocupat de descrierea instituţiilor şi proceselor politice. aşa cum vom observa în capitolul următor. 1. inadvertenţele. Aceasta este cu atât mai adevărat în ceea ce priveşte fondurile aflate la discreţie în bugetul agenţiei – fonduri în legătură cu care birocraţii au flexibilitate în deciderea modului în care vor fi cheltuite. decât asupra substanţei şi conţinutului lor. funcţiile şi bugetul agenţiilor lor. Versiunile sofisticate ale modelului descriu o legătură de tip “feedback”: evaluările politicii actuale identifică noi probleme şi pun din nou în mişcare procesul de elaborare a politicii. pe lângă aceste motive profesionale. cât şi asupra celor neluate în considerare. precum şi satisfacţie. Este greu de estimat efectul independent al opiniei publice în modelarea politicii publice. uneori. chiar sub forma unor plângeri ale cetăţenilor către membrii Congresului. de asemenea. Modelul identifică o varietate de activităţi care apar în cadrul sistemului politic. sau. a unor prezentări în mass-media care descriu pierderile. legitimarea politicilor.) “Maximizarea bugetului” – extinderea bugetului agenţiei cât de mult posibil – este o forţă conducătoare a birocraţiilor guvernamentale. Casa Albă sau mass-media. mass-media. în capitalele statelor şi la primării sunt nesistematice şi impresioniste. Dar. evaluarea sistematică a politicii se face relativ rar de către guvern. ea a examinat foarte rar în mod sistematic impactul proceselor politice asupra conţinutului politicii. Motivele profesionale şi cele personale se unesc pentru a-i determina pe birocraţi să-şi extindă puterea. atât asupra grupurilor şi situaţiilor vizate. Prin evaluare sistematică noi înţelegem estimările ştiinţifice atente şi obiective ale efectelor curente şi pe termen lung ale politicii guvernului. preşedintele. Se presupune că factorii de decizie – Congresul. birocraţii. unor audieri legislative. Totuşi. Publicul nu are . fraudele sau proasta conducere a unor programe sau incapacitatea politicii guvernamentale de a face faţă unor anumite crize. birocraţii. Cele mai multe evaluări la Washington. (Aşa cum încearcă şi să-şi protejeze “ograda” de reducerea funcţiilor. Distorsiunile birocratice înspre noi funcţii şi creşterea autorităţii. cheltuielile inutile sau alte lipsuri ale politicii existente. aceste “evaluări” reuşesc adesea să stimuleze reforma – schimbările politice sunt create pentru a remedia greşelile observate. grupurile de reflecţie – încearcă să afle dacă politica lor şi-a atins sau nu scopul propus. formularea de propuneri politice. Această politică poate fi în acord cu opinia publică. dar nu putem fi niciodată siguri dacă opinia de masă modelează politica publică sau invers. cu ce preţ şi cu ce efecte – intenţionate sau nu – asupra societăţii. a personalului şi a bugetului explică şi creşterea guvernului în timp. ca oricine altcineva. Rezumat Modelul procesului de elaborare a politicii se concentrează mai degrabă asupra modului în care aceste politici sunt realizate. Ele se prezintă sub forma unor plângeri ale unor grupuri de interes în ceea ce priveşte legile şi bugetele care le protejează şi sprijină interesele.

Motivele personale şi profesionale se combină pentru a le permite birocraţilor să distorsioneze politica înspre extinderea puterii şi funcţiilor agenţiilor lor. Congresul. Este mai probabil ca politica publică să se conformeze opiniei elitei decât opiniei maselor. Activităţile factorilor de decizie proximi – preşedintele. ocazional. organizaţii. Concentrarea continuă asupra aspectelor dramatice. 7. Organizaţii private prestigioase de planificare politică – precum Consiliul de Relaţii Externe – cercetează alternativele politice. Aceste diferenţe se manifestă în special în ceea ce priveşte impozitele. Mass-media.2. a fondurilor care sunt la discreţia lor. opinia publică este instabilă. ca şi de competiţie. Aceste organizaţii adună laolaltă conducerile lumilor financiare şi de afaceri. mass-media şi alte grupuri de interes pot stabili programul politic şi pot selecta principalele scopuri politice înainte. violente şi negative ale vieţii americane poate să creeze neintenţionat apatie şi retragere – boala televiziunii. de mass-media. Dar conducătorii neguvernamentali din afaceri şi finanţe. de membri ai Congresului şi de angajaţii acestora şi. 6. Implementarea politicii este o componentă importantă a procesului de elaborare politică. indiferent dacă pot sau nu să convingă alegătorii să fie de partea unui candidat sau a altuia. joacă un rol important în stabilirea programului politic. cheltuielile sănătatea. sfătuiesc guvernul şi creează consensul politic. creşterea bugetelor şi. există câteva diferenţe importante între partide. de cetăţeni. 5. începând cu al doilea Război Mondial. inovaţia politică este produsul profesionismului din domeniul legislativ şi al unei populaţii educate şi active politic. 3. ale fundaţiilor. lupta împotriva sărăciei şi reglementările muncii. intelectualii de elită şi înaltele oficialităţi guvernamentale. mass-media stabileşte programul pentru discuţii politice. ele chiar furnizează lideri guvernamentali de elită. Cele mai multe evaluări politice sunt nesistematice şi impresioniste. Partidul Democrat şi cel Republican sunt de acord asupra ideilor de bază ale politicii americane interne şi externe. 8. în special cele mai importante trei canale de televiziune. 4. dezvoltarea urbană. agenţiile executive – atrag atenţia celor mai mulţi comentatori şi analişti politici. educaţie şi sănătate. Problemele politice nu “se întâmplă” pur şi simplu. Inovaţia politică – pregătirea guvernului de a adopta noi programe şi politici – este legată de urbanizare. O mare parte din formularea politicii guvernamentale se realizează în sfera procesului guvernamental formal. Totuşi. opinii asupra multora dintre problemele politice importante. Decizia asupra a ceea ce se va decide – stabilirea programului – este o etapă crucială în procesul politic. ale mass-media. judecarea de cazuri şi aplicarea unor reguli la discreţie. 9. participare şi profesionism. Ele sunt făcute în special de grupuri de interes. în special. Mai exact. Birocraţii fac politica deoarece ei sunt angajaţi în sarcini de implementare a acesteia – crearea reglementărilor. Împiedicarea unor condiţii sociale de a deveni probleme de luat în considerare de către guvern – luarea de nondecizii – este o tactică politică importantă a intereselor dominante. . fundaţii. Prin faptul că decide ce anume va constitui o ştire. iar factorii de decizie pot uşor interpreta greşit sau manipula opinia publică. Activităţile factorilor de decizie proximi tind să se concretizeze asupra mijloacelor mai degrabă decât asupra finalităţilor politicii de guvernare.

cât costă aceste servicii. Se presupune că atunci când Congresul adoptă o politică. utilizate pe larg. Evaluarea politicii: estimarea impactului politicii publice Evaluarea politicii înseamnă aflarea consecinţelor politicii publice. angajează oameni. guvernele ştiu câţi bani cheltuiesc. Ştie oare guvernul într-adevăr ce face? În general.Capitolul 14 Ce se întâmplă după ce o lege este validată Ştie guvernul ce face? Cetăţenii americani adesea presupun că după ce o lege este validată. Are vreun rost?. conduse şi realizate aceste programe şi probabil modul în care ele sunt percepute de către grupurile importante. Ea este la fel de adevărată astăzi. Nici în cadrul agenţiilor nu s-au stabilit operaţiuni de evaluare ordonate şi integrale… Impactul activităţilor care costă populaţia milioane. Nimeni nu poate arăta cu încredere vreo schimbare pe care cea mai mare parte a programelor sociale ar fi produs-o în vieţile americanilor”. sprijinite de grupuri de interes importante. cheltuieşte bani şi îndeplineşte activităţi necesare pentru implementarea politicii. cum sunt organizate. “Evaluarea politicii reprezintă estimarea eficienţei generale a unui program naţional în satisfacerea obiectivelor sale sau estimarea eficienţei a . Din păcate. al cadrului oficial şi al cheltuielilor este îndeplinit. Sunt efectele lor imediate sau pe termen lung? Pozitive sau negative?. Merită să cităm aici un raport sincer asupra evaluărilor federale: “Cea mai impresionantă descoperire despre evaluarea programelor sociale în cadrul guvernului federal este că o mare parte a muncii în acest domeniu nici nu a existat măcar… Nu există nimic care să semene cu un sistem de evaluare generală la nivel federal. alocă bani pentru aceasta şi că atunci când ramura executivă organizează un program. şi?. efectele acesteia vor fi simţite de societate şi de cei vizaţi. De obicei. Experienţele naţionale cu mai multe programe publice indică necesitatea unei evaluări atente a impactului real al politicii publice. Care este relaţia între costul programului şi beneficiile pentru societate?. nu. finanţate adecvat şi în general. Au aceste programe efecte benefice asupra societăţii?. Din păcate. guvernele fac foarte puţin ca să răspundă la aceste întrebări. Dar chiar dacă aceste programe ar fi bine organizate. mai complexe. Guvernul nu ştie cum să arate dacă cea mai mare parte a acţiunilor pe care le întreprinde merită sau nu să fie făcute. ne putem totuşi pune întrebările: Ei. pe cât era cu 25 de ani în urmă. Aceasta este o estimare critică. Nu am putea face ceva mai benefic pentru societate cu banii şi munca implicate în acest program?. Câtor persoane (“clienţi”) li se oferă diferite servicii. chiar miliarde de dolari. aceste presupuneri nu se adeveresc întotdeauna. nu s-a măsurat. după ce se creează un cadru oficial şi se alocă o sumă. scopul legii. Există şi alte definiţii. realizate eficient.

arestările şi condamnările. o astfel de estimare ar ajuta la evoluarea beneficiilor şi costurilor simbolice. astfel încât să ştim cât de adecvate sunt programele. un program care promite să satisfacă o nevoie naţională. atât imediate. nu vom limita ideea de evaluare politică la îndeplinirea acestora.1. Dar această “numărare a boabelor de fasole” ne spune puţine despre realizările în domeniul social. incluzând pierderea oportunităţilor de a face alte lucruri Toate beneficiile şi costurile. adică de “impactul politic”. Identificarea grupurilor vizate înseamnă definirea acelei părţi a populaţiei pentru care un program este conceput – de exemplu săracii. incluzând resursele utilizate în cadrul programului Costurile indirecte. Care este impactul unei politici asupra unui grup vizat în raport cu nevoile totale ale acelui grup? În general. În descrierea politicii guvernului şi chiar în explicarea determinantelor acesteia. trebuie măsurate atât în efecte tangibile. 4. al sănătăţii. sistematică şi empirică a efectelor pe care politicile existente şi programele publice le au asupra ţintelor lor. Nu putem să fim mulţumiţi numărând de câte ori o pasăre dă din aripi. dar apoi va crea amărăciune şi frustrare când se va afla această discrepanţă. dar de fapt satisface o mică proporţie a acesteia. plăţile de ajutor medical. dar este important să se estimeze o descriere a nevoilor totale. Apoi trebuie determinat efectul dorit asupra membrilor acelui grup. măsurarea rezultatelor politice este importantă. cât şi simbolice. Grupurile nevizate. Toate programele şi politicile au efecte diferite asupra diferitelor segmente ale populaţiei. nu a rezultatelor. Dar pentru evaluarea impactului acestei politici trebuie să găsim schimbările din societate care sunt determinate de activitatea guvernului. politicienii locali. înscrierile şcolare. nu sunt disponibile datele exacte asupra nevoilor nesatisfăcute ale naţiunii. care este impactul reformei bunăstării sociale asupra altor grupuri decât cel al săracilor – funcţionarii guvernamentali. familiile din clasa muncitoare sau alţii? Efectele nevizate pot . Identificarea grupurilor nevizate de către o anumită politică este un proces dificil. 3. două sau mai multor programe în satisfacerea unor obiective comune”. “Evaluarea politicii este examinarea obiectivă. Aceasta este numai o măsură a activităţii guvernului. În schimb. cei fără adăpost. poate fi aprobat şi lăudat la început. Dar. În evaluarea impactului politic nu ne putem limita numai la măsurarea activităţii guvernului. Grupurile vizate. Măsurarea impactului. al criminalităţii şi în cel educaţional. Din păcate. cheltuielile cu sănătatea pe cap de locuitor) nu este o măsură reală a impactului unei politici pentru acel grup. 2. Unele definiţii leagă evaluarea de “scopurile” afirmate în program sau politică. 5. De exemplu. bolnavii. multe agenţii guvernamentale produc teancuri de statistici care măsoară rezultate – ca de exemplu beneficiile sociale plătite. Impactul unei politici reprezentând toate efectele acesteia asupra condiţiilor sociale include Impactul asupra situaţiilor sau grupurilor avizate Impactul asupra situaţiilor sau grupurilor – altele de cât cele avizate (efecte în plus) Impactul asupra condiţiilor imediate şi viitoare Costurile directe. cât şi viitoare. asistenţii sociali. De exemplu. ne vom preocupa de toate consecinţele politicii publice. “Impactul politic” nu este acelaşi lucru cu “rezultatul politic”. numărul de dolari cheltuiţi pe membru al unui grup vizat (cheltuielile educaţionale pe cap de elev. deoarece nu ştim întotdeauna care sunt într-adevăr aceste scopuri şi deoarece ştim că unele programe sau politici urmăresc “scopuri” aflate în conflict. prin analizarea scopurilor pe care trebuie să le atingă “. cheltuielile sociale pe cap de locuitor. adică o măsură a rezultatului politic. În plus. Trebuie să ştim cât de departe zboară.

avioane. Se ştie. Aceşti factori pot fi rareori cuprinşi toţi într-un model oficial de luare a deciziilor. dar se dovedeşte apoi că au efecte retroactive. Multe dintre componentele ambelor părţi ale balanţei nu se pot compara – de . Evaluarea impactului politic. Tehnicile de calculare a costurilor utilizate în afaceri au fost create în jurul unităţilor produse – automobile. cât şi viitoare (vezi tab. atât imediate. minus toate costurile simbolice şi tangibile. tone de oţel şi altele. Costuri şi beneficii indirecte şi simbolice. ca de exemplu acceptarea largă a asistenţei sociale în prezent. 14-1. Beneficii Costuri Prezent Viitor Prezent Viitor Grupuri şi situaţii vizate Simbolice Simbolice Simbolice Simbolice Tangibile Tangibile Tangibile Tangibile Grupuri şi situaţii nevizate Simbolice Simbolice Simbolice Simbolice (restul) Tangibile Tangibile Tangibile Tangibile Suma Suma Suma Suma beneficiilor beneficiilor costurilor costurilor prezente viitoare prezente viitoare Suma tuturor Suma tuturor beneficiilor minus costurilor Impactul politic net Calcularea costurilor şi a beneficiilor nete. Chiar dacă aceste costuri şi beneficii sunt cunoscute (şi toată lumea este de acord asupra a ceea ce este un “beneficiu” şi un “cost”) este totuşi greu să se alcătuiască o balanţă netă. cât şi pe termen lung. în general. Sarcina calculării impactului net al unei politici publice este într-adevăr dificilă.fi exprimate ca beneficii sau costuri. Programele se măsoară adesea prin costurile lor directe. Alte programe se confruntă cu dificultăţi la început. câţi dolari merg în anumite domenii ale unui program şi se poate chiar calcula (vezi Cap. Tab. Dar cum identificăm şi măsurăm unităţile de bunăstare socială? Adesea intuiţia politică este cel mai bun ghid aflat la dispoziţia factorilor de decizie în această privinţă. ca şi în primele zile ale programului de securitate socială şi Medicare. Când se vor simţi beneficiile sau costurile? Este programul conceput pentru urgenţe pe termen scurt? Sau este un efort de dezvoltare pe termen lung? Dacă este pe termen scurt. 9) proporţia dintre sumele guvernamentale totale alocate diferitelor programe. Nu toate programele îşi doresc acelaşi grad de schimbare permanentă sau tranziţie. Efecte pe termen scurt şi pe termen lung. 14-1). Dar este greu de identificat costurile indirecte şi simbolice ale programelor publice. Agenţiile guvernamentale au creat diferite metode de analiză a costurilor şi beneficiilor pentru a stabili costurile directe (de obicei – dar nu întotdeauna – în dolari) ale programelor guvernamentale. atât imediate. chiar şi după ce nevoia imediată este satisfăcută? Multe studii ale impactului arată că programele noi şi inovative au efecte pozitive pe termen scurt – de exemplu Operaţiunea Head Start şi alte programe educaţionale. Totuşi. cum ar fi de exemplu beneficiul pe care proiectele de construire a unor adăposturi publice îl aduc industriei construcţiilor. ce va împiedica procesele de incrementalism şi birocraţie să-l transforme într-un program pe termen lung. Acest impact ar reprezenta beneficiile simbolice şi tangibile. efectele pozitive dispar adesea odată cu noutatea şi entuziasmul se perimează.

experţi. asigură persoanele de toate rasele că guvernul nu permite astfel de acte. Cel mai obişnuit tip de evaluare implică audieri şi rapoarte. Popularitatea generală şi aprobarea publică a unui program poate să nu aibă legătură cu impactul real al acestuia. unde se împărţeau patronajele şi carnea de porc. De exemplu. În mod frecvent. Analiza politică sistematică se concentrează asupra a ceea ce fac guvernele. în sensul bunăstării resimţite de indivizi sau de grupuri? Impactul simbolic al politicii Impactul unei politici include atât efectele simbolice. Acest lucru arată că unele programe foarte populare pot avea un impact pozitiv scăzut şi viceversa. Televiziunea a făcut ca imaginea politicii publice să fie la fel de importantă ca şi politica însăşi. Ea acordă mai puţină atenţie celor spuse de guverne. au fost înlocuite de camere pline de discuţii. ele menţin poporul laolaltă şi ajută la menţinerea unui stat de ordin. mai degrabă decât după realizările sale tangibile. valoarea simbolică a acestora poate fi mai mult decât satisfăcătoare. decât condiţiile reale. Impactul simbolic se referă la percepţiile pe care indivizii le au în ceea ce priveşte acţiunile guvernului şi atitudinea lor faţă de acestea. Mai demult. Poate că acesta este un punct slab în analiza politică. cât şi pe cei săraci că guvernului ‘îi pasă” de sărăcie. Mai există şi alte exemple ale politicii publice care servesc ca simbol al aspiraţiilor societăţii. ce fac guvernele de obicei Cel mai multe agenţii guvernamentale fac eforturi pentru a evalua eficienţa propriilor lor programe. să prevină crimele. dar el asigură persoanele morale. Ceea ce fac guvernele este la fel de important ca şi ceea ce spun. consultanţi. ce obţine. administratorii de program oferă rapoarte scrise. Camerele pline de fum. politica era descrisă astfel: “cine. Administratorilor guvernamentali li se cere de către conducători sau de către legiuitori să depună mărturie (oficial sau neoficial) asupra realizării programelor lor. Atenţia noastră s-a concentrat mai mult asupra activităţilor guvernelor decât asupra discursurilor acestora. De exemplu. Dar mărturiile şi rapoartele acestora nu constituie metode foarte obiective de evaluare a programului. atât pe cei bogaţi. Astăzi se pare că politica se conturează pe “cine. Aceste evaluări iau de obicei una din următoarele forme: Audieri şi rapoarte. Chiar dacă politicile publice nu reuşesc să readucă dependenţa socială. cât şi pe cele tangibile. Aceste politici fac mai mult decât să schimbe condiţiile unei societăţi. unde se împart discursurile şi imaginile. De multe ori. Evaluarea programului. ei amplifică beneficiile şi micşorează costurile programului.exemplu cum se scade un cost tangibil în dolari dintr-o recompensă simbolică. să elimine sărăcia. aceasta ar putea fi o obiecţie minoră dacă eşecul guvernului în încercarea lui de a face aceste lucruri ar duce la ideea că “societatea nu merită să fie salvată”. faptul că există o politică naţională care interzice discriminarea în vânzarea şi închirierea de locuinţe. “războiul împotriva sărăciei” dus de un guvern poate să nu aibă nici un impact semnificativ asupra săracilor. ce simte. unde şi cum”. Politicile publice ne pot spune mai multe despre aspiraţiile unei societăţi şi ale conducătorilor ei. Vizite la locul acţiunii. decid să viziteze . Indivizii şi grupurile judecă adesea politica publică după intenţiile bune ale acesteia. nişte echipe formate din administratori înalţi. chiar dacă prevederile Codului Civil din 1968 în privinţa alocărilor corecte de locuinţe pot sau nu să fie respectate. Ocazional. asupra motivelor pentru care fac acest lucru şi asupra schimbărilor pe care le provoacă. Chiar dacă programele care combat sărăcia au suferit eşecuri în privinţa rezultatelor tangibile. legiuitori sau o combinaţie între aceştia. unde şi cum”.

sănătatea naţiunii. chiar aceste standarde sunt create de către profesionişti care încearcă să ghicească nivelul ideal al beneficiilor şi al costurilor. Nu există vreun mod de a judeca dacă plângerile celor care se exprimă sunt împărtăşite de cei mai mulţi car nu zic nimic. administratorii calculează rar raportul costurilor faţă de servicii – dolarii necesari pentru pregătirea unui muncitor. Dar nu toţi cetăţenii aduc plângeri sau remarci voluntare la adresa programelor guvernamentale. În mod ideal. Evaluarea plângerilor cetăţenilor. numărul de paturi de spital la mia de locuitori. Datele oferite chiar de agenţiile guvernamentale acoperă în general măsurători ale rezultatelor politicii: numărul de beneficiari ai diferitelor programe de asistenţă socială. Dar aceste chestionare testează opinia publică şi nu impactul real al acestuia asupra vieţilor celor care participă la el. Deşi acest lucru poate fi de ajutor. Costul realizării unor schimbări specifice în societate – dolarii necesari ridicării nivelului de alfabetizare al elevilor cu o notă. nu încearcă într-adevăr să măsoare costurile faţă de beneficii. din nefericire. pentru a afla nemulţumirile acestora. Criticile asupra acestor programe se autoselectează şi ele sunt rareori reprezentative pentru părerea generală sau chiar şi pentru grupurile vizate de program. el se bazează totuşi pe rezultatele şi nu pe impactul activităţilor guvernamentale asupra grupurilor vizate sau nevizate. Măsurători ale programului. În plus. menţionate mai înainte. pentru colectarea şi debarasarea de o tonă de gunoi. numărul persoanelor înscrise în programe de pregătire a forţei de muncă. dacă clienţii (grupurile vizate) sunt mulţumiţi de servicii. Nu este greu de măsurat ce s-a întâmplat în realitate. Evaluarea sistematică a programelor presupune comparaţii destinate estimării schimbărilor din societate care pot fi atribuite programului şi nu unor factori din afara lui. uneori. Într-adevăr. dacă ele urmează nişte linii specifice. Nu există vreo dovadă care să arate că nivelul ideal ar avea vreun impact semnificativ asupra societăţii. dacă au personal competent şi. Uneori administratorii alcătuiesc chestionare pentru participanţii la programul lor. al tonelor de gunoi colectat sau al elevilor înscrişi la şcoli. a scrie şi a funcţiona în societate. numărul paturilor de spital disponibile. aceasta înseamnă să se compare “ce s-a întâmplat în realitate” cu “ce s-ar fi întâmplat dacă programul nu ar fi fost implementat”. O altă abordare obişnuită a evaluării unui program este analiza plângerilor cetăţenilor. curăţenia oraşelor şi capacitatea absolvenţilor unei şcoli de a citi. Aceste echipe pot culege impresii asupra modului în care aceste programe sunt conduse. Comparaţia cu standardele profesionale. În unele domenii de activitate ale guvernului asociaţiile profesionale au creat standarde de calitate. Rezultatele reale ale guvernului pot fi comparate cu cele ideale. Aceste standarde se exprimă de obicei printr-un nivel dorit al rezultatelor: de exemplu.agenţiile şi să facă inspecţii pe teren. succesul celor care au participat la programe de pregătire în găsirea şi menţinerea unor slujbe calificate. numărul de cazuri pentru fiecare asistent social. numărul de elevi pentru fiecare profesor. pentru furnizarea unui pat de spital. Evaluarea programului: ce pot face guvernele Nici una dintre metodele de evaluare obişnuite. Pentru a afla impactul real al programelor guvernamentale asupra societăţii sunt necesare metode de evaluare mai scumpe şi mai complexe. o mare parte din evaluare se . scăderii ratei mortalităţii infantile cu un punct sau a reducerii ratei criminalităţii cu un procent – este şi mai greu de calculat. Dar aceste măsurători indică rareori impactul pe care aceste cifre îl au asupra societăţii: condiţiile de viaţă cu care se confruntă cei săraci.

sunt de fapt responsabile pentru rezultatele diferite. După ce acesta este iniţiat. iar . putem observa dacă diferenţele între cele două situaţii s-au mărit sau nu. Diferenţa între proiecţiile bazate pe direcţiile anterioare programului şi datele propriu-zise ulterioare programului poate fi atribuită acestui program. şi nu altor schimbări care se produc în societate în acelaşi timp. Acest model de evaluare implică atribuirea diferenţelor unui program anume. Aceste comparaţii înainte şi după sunt concepute pentru a arăta impactul programului. Cel mai obişnuit este studiul înainte şi după. state sau naţiuni care au un program cu acelea care nu îl au. înainte de începerea programului.opreşte aici. cât şi după introducerea programului. Iniţial. O estimare mai bună a ceea ce s-ar fi întâmplat fără program se poate face prin proiectarea direcţiilor din trecut (dinainte de program) într-o perioadă de timp ulterioară programului. Comparaţii între grupuri de control şi experimentele înainte şi după implementarea programului. Uneori aceste comparaţii se fac în momente ulterioare programului. indiferent dacă acestea au sau nu pedeapsa cu moartea. încât este greu de atribuit aceste diferenţe condiţiilor lor sau programelor guvernului. comparaţii ale înregistrărilor locurilor de muncă ale celor care au participat la programe de pregătire cu cele ale celor care nu au participat sau a ratelor omuciderilor în statele care au pedeapsa cu moartea faţă de cele care nu au această pedeapsă. care au rata omuciderilor mai scăzută decât în statele urbane. Modelul clasic de cercetare presupune selectarea atentă a unor grupuri de control şi experimentale care sunt identice în toate privinţele. de exemplu. decât cele care nu fac acest lucru. Statele care au pedeapsa cu moartea sunt în general state rurale. Comparaţii între domeniile cuprinse în program şi cele neinfluenţate de acesta. De notat că datele asupra grupurilor sau a condiţiilor vizate trebuie obţinute în mai multe reprize înainte de iniţierea programului. Apoi aceste proiecţii se pot compara cu ceea ce s-a întâmplat în realitate în societate după ce programul a fost implementat. Acest lucru ne dă posibilitatea să estimăm diferenţele între cele două situaţii. Există câteva modele de cercetare în evaluarea programelor. Adevărata problemă este măsurarea a ceea ce s-ar fi întâmplat fără program şi apoi compararea celor două condiţii ale societăţii. care compară rezultatele în două momente – înainte ca programul să fie implementat şi după. dar necesită mai mult efort din partea evaluatorilor programului. în cazul în care în realitate. pot fi rezolvate dacă ambele sunt observate atât înainte. Dar există atât de multe diferenţe între indivizi sau domenii. Diferenţa trebuie să poată fi atribuită programului. astfel încât să se poată stabili o direcţie. aplicarea programului numai în cazul grupurilor experimentale şi măsurarea schimbărilor din grupul experimental faţă de cele din grupul de control după aplicarea programului. cele două grupuri trebuie să fie identice. Acest model este mai bun decât modelul “înainte şi după”. Un alt model de evaluare este acela de a compara indivizii care au participat la program cu cei care nu au participat sau de a compara oraşe. De obicei sunt examinate numai grupurile vizate. apar ca rezultat al programului sau ca rezultat al altor schimbări care au apărut în societate în acelaşi timp. dar este greu de ştiut dacă schimbările observate. persoanele care se înscriu voluntar la un program de pregătire profesională pot fi mai motivate să găsească o slujbă . dacă e cazul. De exemplu. diferenţele socioeconomice pronunţate între cele două situaţii. Direcţia proiectată şi comparaţiile post-program. Comparaţii înainte şi după. Câteva din problemele care apar în compararea domeniilor cuprinse în program cu acelea care nu sunt cuprinse.

5). autoritatea GAO de a prelua studii de evaluare i-a fost conferită prin Actul Controlului Confiscării şi al Bugetului din 1974..comportarea de dinainte de program trebuie să fie aceeaşi. Diferenţele post-program între grupul experimental şi cel de control trebuie măsurate cu atenţie. precum şi Biroul Bugetului Congresului (vezi Cap. “un program de evaluare – când este disponibil şi de înaltă calitate – oferă informaţii corecte despre ce oferă în realitate programele.9). GAO a adus critici severe Departamentului Apărării pentru că nu a reuşit să testeze adecvat sistemele de armament sau să-şi ajusteze planurile de viitor la reducerile aşteptate în cheltuielile cu apărarea (vezi Cap. Cele mai multe rapoarte GAO sunt cerute de Congres. GAO este condus de un controlor general al S. De asemenea.A.U. cât şi asupra datoriilor adiţionale în afara bugetului (vezi Cap. În plus. dar oficiul poate iniţia propriile studii. Acest model clasic de cercetare este preferat de oamenii de ştiinţă deoarece oferă cea mai bună posibilitate de a evalua schimbările ce derivă din efectele altor forţe în societate. prin menţinerea plăţii impozitelor (vezi Cap. GAO se limita la audiţii financiare şi la studii administrative şi de management. Această oportunitate se datorează principalelor caracteristici ale cercetării experimentale: selectarea sistematică a grupurilor experimentale şi de control.8).. în evaluarea programelor acestora şi în raportarea rezultatelor către Congres. a sfătuit Congresul şi pe preşedinte să reducă deficitele anuale şi a furnizat informaţii asupra deficitelor bugetare oficiale. Totuşi. A mai făcut rapoarte şi asupra costului ridicat şi tot mai mare al îngrijirilor medicale în S.prin acelaşi Act al Contabilităţii şi Bugetului care a creat şi primul buget director. acelaşi act care a stabilit şi Comitetele Bugetare ale Senatului şi Camerei Deputaţilor. Pe scurt. 4). 7).A. GAO a fost creat de Congres ca o agenţie independentă în 1921. GAO este de părere că eforturile de evaluare ale agenţiilor federale nu sunt deloc îndeajuns pentru a oferi ceea ce este necesar luării unei decizii raţionale. 9). a studiat rata neplăţilor la împrumuturile pentru studenţi şi a recomandat colectarea de împrumuturi neplătite. Acesta are o autoritate largă în expertiza operaţiunilor şi finanţelor agenţiilor federale. GAO s-a însărcinat să evalueze impactul general al politicii de controlare a drogurilor (vezi Cap. în ultimii ani acesta a preluat din ce în ce mai mult studiile de evaluare a programelor guvernamentale. Evaluarea federală: Oficiul de Contabilitate Generală Oficiul de Contabilitate Generală (GAO) este o ramură a Congresului. 6). GAO a fost implicat în aproape toate problemele politice majore cu care se confruntă ţara. cum sunt ele conduse şi gradul în care sunt eficiente din punct de vedere al costurilor”. Până nu de mult. în special Medicare şi Medicaid şi a observat lipsa de corelaţie între cheltuielile medicale şi măsurile luate pentru sănătatea naţiunii (vezi Cap. GAO a criticat Agenţia de Protecţie a Mediului pentru că şi-a măsurat succesul după măsurile luate – numărul de inspecţii realizate şi numărul de întăriri – şi nu după îmbunătăţirile reale aduse mediului înconjurător – cum ar fi calitatea apei sau a aerului (vezi Cap. Conform GAO. aplicarea politicii sub studiere numai asupra grupului experimental şi o comparaţie atentă a diferenţelor între grupurile . GAO a făcut rapoarte asemenea fondurilor pentru asistenţă socială şi a pericolului cheltuirii banilor din aceste fonduri pentru operaţiuni guvernamentale uzuale (vezi Cap. Programul trebuie aplicat numai grupului experimental. Cercetarea politică experimentală Mulţi analişti politici afirmă că experimentarea politică oferă cea mai bună ocazie de a se determina impactul politicilor publice.U.5).

O modificare spre obţinerea de rezultate pozitive. Termenul este preluat din primele experimente făcute la uzina Hawthorne a Companiei Western Electric Company din Chicago în 1927. ar putea “minimiza considerabil costul aşteptat al unui program economic”. predispuse să producă rezultate care sprijină propunerile de reformă populară? Apoi. dar au şi prezis faptul că un program naţional ar produce mult mai multe schimbări în comportamentul de muncă. faptul că munca ar fi descurajată astfel. O altă problemă a cercetării unei politici este aceea că rezultatele obţinute cu experimente la scară redusă pot să difere substanţial de cele care s-ar obţine dacă programul ar fi adoptat pe scară largă. de a-i îndemna pe participanţi ce anume să spună. problema este clară şi s-au făcut mai multe încercări de a se formula un cod etic. În ştiinţele fizice şi biologie. sunt oamenii de ştiinţă din domeniul social. dar când rezultatele sunt negative. va fi mare. chiar şi odată cu scăderea iluminării uzinei. Sociologii liberali. cercetătorii sunt înclinaţi să revină asupra datelor. Acest “efect Hawthorne” poate face ca o reformă sau un program nou să pară mai de succes decât unul vechi. aşteaptă ca reformele liberale să producă rezultate pozitive. dar este noutatea însăşi cea care produce îmbunătăţirea. standardele generale s-ar putea să se schimbe la nivel naţional. Elevii. care au în general vederi politice personale. ei au continuat să se comporte la fel ca şi vecinii lor – îşi căutau slujbe şi acceptau posturi când acestea li se ofereau. Dar o cercetare experimentală a politicii sponsorizată de guvern ridică o serie de probleme importante. ce li se poate spune celor din grupurile de control. liberale şi reformiste.experimentale şi de control după aplicarea acestei politici. S-a observat că randamentul muncitorilor a crescut cu orice schimbare în rutină. iar pericolul de a fi descoperit şi denigrat este foarte mare. se prezintă. să reproiecteze cercetarea şi să reevalueze datele. Tentaţia de a “ ignora datele”. Dacă toată lumea ar avea garanţia unui venit anual minim. în general. Probleme etice şi juridice. Dar în domeniul experimentelor sociale. de a “reinterpreta” rezultatele. Efectul Hawthorne. care au fost aleşi în mod similar . cuprinzând un număr mic de familii. În primul rând sunt proiectele de cercetare sponsorizate de guvern. rezultatele cercetării sunt acceptate şi publicate imediat. deoarece ei cred că trebuie să se fi făcut “o greşeală”. înclinaţi să producă rezultate care sprijină măsurile de reformă liberale? Mai mult. intenţiona să arate că un venit garantat de guvern nu schimbă comportamentul subiecţilor. Oamenii se comportă în mod diferit dacă ştiu că sunt priviţi. Dar experimentele sociale pot fi foarte rar reproduse. Au oare cercetătorii guvernamentali dreptul să priveze nişte persoane de unele servicii publice numai pentru a furniza un grup de control pentru experimentare? În domeniul medical. Generalizarea rezultatelor la scară naţională. Studii ulterioare al efectului unui venit garantat de guvern au pus la îndoială chiar şi aceste rezultate ale grupului experimental. Când se întâmplă aşa. cu câţiva ani în urmă. de exemplu. naţională. un experiment restrâns. De exemplu. susţinători ai reformei. unde acordarea sau privarea de un tratament poate cauza moartea sau boala. tentaţia de a “trişa” în cercetare este redusă de faptul că cercetarea poate fi reprodusă. la un nivel mai înalt când ceva – orice – nou şi diferit este introdus în rutina sălii de clasă. iar reproducerea va da aceeaşi distincţie cercetătorului ca şi cercetarea originală. Strategiile experimentale din cercetarea impactului politic mai ridică şi alte probleme. experimentele de succes – în care politicile propuse obţin rezultate pozitive – vor primi mai multe laude şi le vor da mai multe posibilităţi de avansare sociologilor şi administratorilor de programe decât experimentele lipsite de succes – în care politica respectivă se dovedeşte ineficientă.

Analiştii guvernului şi administratorii de programe descriu condiţiile grupurilor vizate. Administratorii văd adesea încercările de a evalua impactul programului lor ca încercări de a limita sau distruge acel program. în general. Care sunt grupurile vizate şi care sunt efectele dorite? Dar guvernele adesea urmăresc scopuri incompatibile pentru a satisface grupuri foarte diverse. Strategiile experimentale sunt mai puţin frecvente. avantajele experimentării politice sunt substanţiale. în sine. Agenţiile guvernamentale preferă. Prima problemă în evaluarea unui program public este determinarea scopurilor programului. fără a şti exact ce anume poate da rezultate. şi se fac eforturi pentru a se observa schimbările care apar în structura programului. înainte şi după participarea acestora la noul program. doar le creează acestor grupuri sentimentul că guvernul “se preocupă”. condiţia grupurilor avizate. În cele din urmă. 4. Evaluarea programului: de ce eşuează atât de des Uneori agenţiile guvernamentale încearcă nişte strategii proprii de evaluare. Politica poate să influenţeze chiar şi rezultatele. financiar. iar interpretările şi utilizările cercetărilor sunt. În ciuda acestor probleme. În cazul în care nu există un acord în privinţa scopurilor unui program public. De obicei. 2. Planificarea şi evaluarea politicii generale ar putea revela inconsistenţa în politica publică şi ar putea obliga la reconsiderarea scopurilor fundamentale. Ele sunt predispuse să se opună rezultatelor care ar arăta că aceste politici nu funcţionează. fizic şi psihologic – în programele şi strategiile în curs. motivate politic. numai că lor li se neagă nişte beneficii pentru a putea servi ca bază de comparaţie? Lăsând la o parte problemele etice şi juridice. Agenţiile guvernamentale sunt interesate personal în “dovedirea” faptului că programele lor au un impact pozitiv. Dar să ne întoarcem la unele probleme cu care se confruntă evaluarea politică: 1. Ele nu schimbă. este totuşi dificil din punct de vedere politic să li se ofere servicii numai unor persoane. Multe programe şi strategii au o valoare simbolică primară. se întâmplă rar ca guvernul să selecteze sistematic grupuri de control şi experimentale. să introducă un nou program numai în cadrul grupului experimental şi apoi să compare cu atenţie schimbările care apar în grupul experimental faţă de grupul de control care nu a beneficiat de program. cu siguranţă. trebuie să recunoaştem că mediul politic influenţează cercetarea politicilor. Politica va ajuta să se decidă care strategie politică şi care alternative politice vor fi studiate mai întâi. sănătăţii şi altele. O agenţie guvernamentală nu va agrea un studiu care arată faptul că eforturile ei nu au efecte tangibile. ar putea reduce valoarea simbolică a programului prin faptul că informează grupurile avizate de inutilitatea lui. 3. O astfel de revelaţie. .celor din grupurile experimentale. Interpretări politice ale rezultatelor. sau de a pune la îndoială competenţa lor. agenţiile guvernamentale investesc serios – din punct de vedere organizatoric. Este mult prea costisitor pentru o societate să se angajeze la programe şi strategii pe scară largă în domeniul educaţiei. să evite conflictele şi de aceea vor să evite studiile care ar putea să ridice astfel de probleme. asistenţei sociale. studiile de evaluare pot da naştere la conflicte politice. în realitate.

facilităţi. Wilson. 3. ori. Presa afacerilor cotidiene în general acordă prioritate studiului şi evaluării. vor obţine datele independent de agenţie.5. 2. Orice intervenţie politică în problemele sociale produce efectul scontat dacă cercetarea este realizată de cei care implementează această intervenţie sau de prietenii lor. James Q. Cum explică funcţionarii rezultatele negative Administratorii guvernului şi cei care sprijină un program găsesc întotdeauna motive ingenioase pentru a explica de ce rezultatele negative trebuie respinse. În plus. care arată că programele lor preferate sunt nefolositoare sau neproductive. timp şi personal. realizarea unui eveniment necesită privarea unor indivizi şi grupuri (grupurile de control) de serviciile la care sunt îndreptăţiţi prin lege. Studiile impactului politic. Evaluarea programului necesită fonduri. pe care agenţiile de guvernare nu sunt dispuse să le ia de la programele în curs. acest lucru este dificil. vor adopta o perioadă de timp (lungă sau scurtă) care să maximizeze probabilitatea observării efectului dorit şi vor minimiza cercetarea altor variabile care ar putea să conteze pentru efectul observat. Studiile care se conformează celei de-a doua legi. Ele nu pot fi făcute în afara slujbei sau ca activităţi cu jumătate de normă. permite observaţia că rezultatele sunt “temporare” şi probabil se datorează “efectului Hawthorne” (adică reacţia subiecţilor la faptul că fac parte din experiment) şi maximizează căutarea altor variabile. a formulat două legi generale care acoperă toate cazurile de cercetare socială asupra impactului politic: Prima lege a lui Wilson. 4. Wilson neagă cum că aceste legi ar fi cinice. nu programul. numai pentru a se observa impactul unei asemenea privaţiuni. Nici o intervenţie politică în problemele sociale nu produce efectul scontat dacă cercetarea se face de către persoane independente din exterior. A doua lege a lui Wilson. Alocarea unor resurse pentru studii ar putea însemna un sacrificiu al resurselor unui program pe care administratorii nu vor să-l facă. nici un criteriu unic sau indiciu unic nu poate măsura ce s-a realizat. dacă acesta apare. 5. Efectele programului sunt subtile şi nu pot fi identificate prin măsuri sau statistici neprocesate. Efectele programului sunt difuze şi de natură generală. Orice studiu scris asupra impactului politic realizat de o agenţie guvernamentală s-ar interfera cu activităţile programelor în curs. mai ales dacă acestea sunt sceptice în privinţa acelei politici. vor adopta o perioadă de timp scurtă care ori minimizează şansa ca efectul dorit să apară. 1. Eşecul în identificarea unor efecte pozitive ale programului se poate atribui faptului că cercetarea însăşi este inadecvată sau parţială. costă bani. dacă nu imposibil. ca orice altă cercetare. Chiar şi în faţa unor dovezi clare. Faptul că nu s-a observat vreo diferenţă între persoanele care beneficiază de serviciile programului şi cele care nu beneficiază de ele înseamnă că programul nu este suficient de intensiv şi indică necesitatea de a se cheltui mai multe resurse pentru program. În schimb. Profesorul de la Harvard. Cercetările experimentale nu pot fi realizate eficient deoarece ar fi incorect să se priveze unele persoane de anumite servicii. 6. care ar putea explica efectele observate”. 6. el argumentează că: “Studiile care corespund primei legi vor accepta datele proprii ale agenţiei în privinţa a ceea ce se întâmplă şi a efectelor. . ei vor argumente că: Efectele programului sunt pe termen lung şi nu pot fi măsurate în prezent.

sunt. în campanie. Odată ce strategia este instituţionalizată în cadrul guvernului. Nimeni nu ar avea motive suficiente să se informeze. Posturile birocratice depind de continuarea programului. de a răspunde criticilor publice prin crearea de schimbări marginale numai asupra programului şi chiar şi de a pretinde că programele dau greş pentru că nu se cheltuiesc destui bani. acesta este greu de întrerupt.De ce programele guvernamentale sunt rar întrerupte Programele guvernamentale sunt rar întrerupte. acesta ar continua. Funcţionarii au motivaţii puternice de a se opune şi de a submina evaluările negative ale programelor lor. sunt structurate astfel încât oamenii legii. cât şi din capitalele de stat. de obicei. dar câteva generalizări sunt posibile. Astfel. De ce le este atât de greu guvernelor să întrerupă programe şi strategii eşuate? Răspunsul la această întrebare diferă de la un program la altul. bine organizate. plăţile şi prestigiul lui. energie şi bani pentru a se opune sprijinirii programului de către cei care sunt beneficiari. neuniform şi neorganizat. Poziţiile guvernului. care au controlul cel mai direct asupra programelor. chiar dacă factorii de decizie îşi dau seama de fraude. indiferent de beneficiile limitate şi de costurile extinse pentru societate. beneficiarii unui program sunt puternic angajaţi la acesta. nimeni nu are o motivaţie puternică de a deveni informat. dacă acestea sunt dispersate destul de mult. este iraţional pentru orice individ. de pierderi şi de ineficienţă. în timp ce costurile mai mari sunt dispersate într-un public mare. sunt în joc. atât din Congres. Deşi costurile unui program care eşuează pot fi enorme. Interese legislative şi birocratice. fiecare ar avea. cu fragmentarea puterii şi invitaţia la serviciu contra serviciu (“Dacă sprijini raportul comitetului meu.000 de cultivatori. să se organizeze sau să acţioneze în opoziţie cu programul de subvenţii. Sistemul de comitete. Dacă aceste costuri ale unui program sunt larg dispersate. Dacă fiecare cultivator ar contribui cu 10% din subvenţii pentru un fond politic care ar răsplăti legiuitorii prietenoşi. în medie. cu toate beneficiile. astfel încât nici un individ sau grup să nu simtă o povară prea mare. Printre americanii oricărui program guvernamental se află şi cei care îl administrează şi îl supraveghează. ei sunt preocupaţi. acest fond ar putea distribui 25 milioane $ în contribuţii. o să-l sprijin şi eu pe al tău”) favorizează menţinerea programelor şi . chiar dacă raportul beneficii – costuri este mult disproporţionat. un venit de 50. Dacă s-ar distribui 250 milioane dolari pe an la 5. Deşi puţini la număr. fiecare ar plăti numai un dolar. Sistemele legislative. Chiar dacă studiile evaluative arată rezultate negative. Dacă însă costul programului s-ar dispersa în mod egal între 250 milioane de americani. cei care le aprobă cel mai mult. Dacă costurile programului sunt dispersate între toţi plătitorii de taxe. va exista o motivaţie scăzută pentru organizarea unei opoziţii eficiente). bine informaţi şi activi în sprijinul lor. programele guvernamentale reuşesc să supravieţuiască.000 $ din subvenţii. Beneficii concentrate şi costuri dispersate. Să considerăm cazul unui program de subvenţii de la guvern pentru cultivatori de alune. organizat şi activ pentru a se opune programului. care suportă doar o fracţiune infimă din aceste costuri să cheltuiască timp. Probabil motivul cel mai des întâlnit pentru continuarea programelor şi strategiilor guvernamentale eficiente este acela că beneficiile lor limitate sunt concentrate în nişte componente mici.

un acord asupra formulării unui model de cercetare. nici o oficialitate nu vrea să facă public eşecul. Politica înseamnă managementul conflictului. şi nu terminării complete a programelor. După multă publicitate adversă. precum şi asupra importanţei care trebuie să li se acorde . selectarea şi evaluarea strategiilor. de obicei. De obicei. Oamenii au idei diferite asupra problemelor cu care se confruntă societatea şi asupra a ceea ce ar trebui să facă guvernul. Rareori guvernele se însărcinează să considere un program ca fiind terminat într-un anumit an. controlarea preţului petrolului în 1980. programul eşuat de forţe de muncă CETA (Actul Complet de Formare şi Angajare) a fost reîmpachetat de senatorii Edward Kennedy şi Dan Quayle sub denumirea de JTPS (Serviciul de Plasament şi Pregătire Profesională). Studiile evaluative negative pot juca un rol în procesul bugetar – limitarea măririlor pentru programele eşuate sau. folosită în multe state (li se cere legiuiturilor să reconsidere şi să reautorizeze periodic întregul program) duce de puţine ori la terminarea programului. un acord asupra naturii beneficiilor şi costurilor sociale. această atenţie apare în timpul procesului bugetar (vezi Cap. Utilizarea incrementalismului. stabilirea încheierii programului pentru tăierea de la buget. din 1960. Dar. Oamenii legii din comitetele care au de obicei sub jurisdicţie programul. a măsurării beneficiilor şi costurilor şi a interpretării rezultatelor. creşterilor şi micşorărilor. Schimbările marginale de strategie sunt mai uşor de îndeplinit decât încheierile de program. inclusiv evaluarea sistematică a acestora este un proces raţional. Acesta necesită un acord asupra căror probleme ar trebui să se angajeze guvernul că le va rezolva. au fost reîmpachetate şi plasate în diferite departamente federale. Pe marginea programului se fac consideraţii active – adică se acordă atenţie schimbărilor propuse la programul existent şi nu valorii programului ca entitate. cu modificări foarte mici. În schimb. Chiar şi mandatarea unei legislaţii “a declinului”.strategiilor existente. se acordă atenţie schimbărilor şi reformelor. dar analiza politicii nu poate rezolva conflictele de valoare. când se discută măririle sau micşorările de fonduri. Multe dintre programele lui Lyndon Johnson. de război împotriva sărăciei. birocraţia şi prevederile strategice rămân aceleaşi. Aceşti oameni îşi pot utiliza poziţia în comitet pentru a proteja programe eşuate. primesc cele mai multe contribuţii la campanie din partea beneficiarilor organizaţi ai programului. Printre cele mai importante încheieri se numără reglementările aeriene ale drumurilor şi călătoriilor aeriene interstatale din 1978 şi Consiliul Aeronautic Civil. având ca denumire oficială finală Biroul de Oportunităţi Economice. Conflictele de valoare apar aproape în orice moment al procesului de evaluare. în timp ce scopurile. împărţirea venitului general (împărţirea veniturilor din impozitele generale între guvernele statale şi cel federal) în 1986. Programele eşuate mai pot fi “reîmpachetate” – li se dă un nume nou şi noi titluri de agenţii. Încheierile complete de programe sunt foarte rare la Washington. Conflictele de valoare explică de ce factorii politici de decizie se bazează atât de puţin pe analiza politică în formularea. Chiar şi fără motivaţiile funcţionarilor şi ale puterii legislative. ei trebuie să se bazeze pe procesele politice. O abordare politică a analizei strategiilor subliniază: . pentru a minimiza reforma şi pentru a bloca întreruperea. 9). probabil. Toate aceste încheieri au generat mari controverse şi fiecare dintre ele a implicat circumstanţe diferite. Politica – substitut al analizei Analiza strategiilor.

Nu există nici un moment în care gândirea. care sunt considerate de participanţii partizani ca fiind cele mai importante pentru a se convinge reciproc. Unele probleme sociale nu se pot rezolva din cauza modului în care ele sunt definite. 1. Chiar dacă diferenţele de venit dintre clase ar deveni foarte mici. energia şi puterea intelectuală sunt limitate. indiferent de cât de bine le va fi “săracilor”. că pot restaura oraşe şi curăţa mediul înconjurător cu singura condiţie de a adopta politicile potrivite. Încrederea noastră în ceea ce pot face guvernele pare nemărginită. Lindbloom explică “inteligenţa democraţiei” astfel: “Analiza strategică şi modelarea reciprocă între participanţii politici reprezintă procesele principale prin care sistemele democratice ajung la nivelul de acţiuni inteligente la care sunt. mai ales dacă ea ne inspiră să continuăm căutarea de noi moduri pentru a rezolva problemele sociale. sărăcia va fi întotdeauna printre noi. pentru a câştiga aliaţi. mai degrabă decât de a suferi pierderea unor propuneri complete. modelează interpretarea şi aplicarea ei. acţiunea să fie “obiectivă” sau “nedistorsionată”. Am ajuns să credem că ele pot elimina sărăcia şi rasismul. cercetarea. De exemplu. Probabil încrederea în eficienţa potenţială a politicii publice este de dorit. acestea ar putea avea o mare importanţă simbolică şi problema inegalităţii ar rămâne. Compromisurile rezolvabile între valorile aflate în conflict la fiecare etapă a procesului de elaborare a politicii.) În cel mai bun caz. Politologul Charles E. încercarea de a satisface diferite cereri. De la început până la sfârşit. chiar făcând parte din domenii politice diferite. dacă limita sărăciei este definită ca o linie care plasează o cincime din populaţie sub ea. în sensul că aşteptările şi priorităţile celor care comandă şi execută analiza o modelează.” Limitele politicii publice Niciodată nu au aşteptat americanii atât de mult de la guvernul lor. . preveni delincvenţele. Deoarece timpul. este însă nevoie de judecată politică: în legătură cu necunoscutele cele mai importante. Nu există un mod pur analitic pentru a se realiza această centrare. Căutarea de rezultate benefice reciproce pentru diferite grupuri. acestea sunt părtinitoare. Dacă problemele sunt definite în termeni relativi şi nu absoluţi.• • • • • • Căutarea de interese comune. ele s-ar putea să nu fie niciodată rezolvate de politicile publice. (Îţi voi sprijini propunerea dacă o sprijini şi tu pe a mea. Disparităţile relative din societate s-ar putea să nu fie niciodată eliminate. analiza politicii joacă numai un rol secundar în procesul de elaborare a strategiei politice. Dar orice studiu serios al politicilor publice trebuie să recunoască şi limitele acestor politici. Moderarea în propunerile politice. concilierea şi dorinţa de a accepta câştiguri nete modeste. ca orice activitate umană. Căutarea şi modelarea de informaţii trebuie să se întrepătrundă în mod inextricabil cu acţiunea judecată şi interacţiunea politică. Dar acesta este un rol important. analiza strategică trebuie să se centreze pe acele aspecte ale unei probleme. iar cei care utilizează informaţiile. cu tipul de dovezi care ar putea fi convingătoare pentru nişte aliaţi potenţiali sau cu seria de alternative care ar fi fezabile din punct de vedere politic. Negocierea între participanţi. Compromisul. care ar putea forma o bază pentru identificarea problemelor sociale. că pot asigura pacea. pentru a evita reacţii adverse puternice.

făcând acest lucru. De exemplu. mai există şi alte exemple de probleme sociale care sunt pur şi simplu prea costisitoare pentru a fi rezolvate. Astfel. pregătirea profesională s-ar putea să nu afecteze un număr anume de şomeri. indiferent de ce s-ar face. dar guvernul s-ar putea să nu fie capabil să formuleze o politică într-un mod raţional. restricţii asupra publicului. De exemplu. 3. Există întotdeauna posibilitatea unui tratament adaptativ care să blocheze politica guvernului. oamenii se adaptează politicii publice într-un mod care face politica respectivă inutilă. se reduce motivaţia oamenilor de a lucra şi astfel. soluţia unei persoane poate fi problema alteia. 4. Este posibil ca unele forţe sociale să nu poată fi utilizate de guvern. Sistemul politic nu este structurat pentru a facilita luarea de decizii raţionale şi complete. 7. suprimarea literaturii violente şi creşterea numărului de forţe de securitate. Negrii şi albii se pot separa indiferent de politica guvernului care sprijină integrarea. Sistemul democratic este structurat pentru a reflecta influenţele maselor. preferinţele elitelor. numărul de familii dependente creşte mult peste capacitatea financiară a guvernului de a furniza garanţii. 5. Dar aceste strategii s-ar dovedi prea costisitoare în cadrul valorilor democratice – libertatea exprimării şi a presei. În mod frecvent. dar cei dintâi vor considera aceasta o problemă serioasă. Se poate întâmpla ca guvernul să nu poată împiedica modelele de amplasare urbană a albilor şi a negrilor. Nu există politici care să poată atinge simultan scopuri reciproc exclusiviste. guvernele s-ar putea să nu fie în stare de a aduce nişte schimbări sociale. Soluţia la unele probleme poate necesita politici care sunt mult mai costisitoare de cât problemele înseşi.2. De exemplu. Cei din urmă pot vedea acest lucru ca o soluţie. când. perturbări ale liniştii publice sau violenţe ocazionale – să nu poată fi eradicate fără adoptarea unor măsuri represive – desfiinţarea forţată a partidelor revoluţionare. sistemul politic poate reflecta interese de grup. pentru prima oară. dar. forţele instituţionale şi o schimbare incrementală mai mult decât raţionalismul. Oficialităţile alese răspund cererilor alegătorilor lor şi acest lucru ar putea inhiba abordările raţionale ale politicii publice. 8. Educaţia publică nu a trebuit niciodată să facă faţă problemei renunţării la şcolarizare până în anii ’60. se poate ca unele nivele de dezordine publică – inclusiv revolte. Politicile care rezolvă problemele unui grup din societate pot crea probleme altor grupuri. chiar dacă ar fi de dorit să se întâmple astfel. Cu alte cuvinte. Problemele sociale pot avea cauze multiple. La sfârşitul secolului. libertatea de a forma partide de opoziţie. Progresul în orice domeniu politic poate să dea naştere la mişcări ascendente ale aşteptărilor în legătură cu ceea ce poate realiza politica publică. în general. Într-o societate pluralistă. Unii copii s-ar putea să nu reuşească să înveţe prea mult în şcolile publice. indiferent dacă acestea sunt raţionale sau nu. iar o politică specifică s-ar putea să nu fie capabilă de a eradica problema . 6. În schimb. când educaţia superioară era rară. majoritatea băieţilor şi fetelor au absolvit liceul. Soluţiile problemelor generale presupun. Aşteptările pot pune la încercare capacităţile guvernelor. . rezolvarea problemei inegalităţii sociale poate însemna o politică de redistribuire a impozitelor şi cheltuielilor care să ia de la persoanele cu stare materială peste medie pentru a da celor sub medie. chiar dacă ar vrea să facă acest lucru. problema renunţării la şcolarizare nici nu era menţionată. Fără îndoială. dacă posibilitatea de angajare este afectată şi de o stare de sănătate slabă. un anumit nivel de dezordine poate constitui preţul pe care îl plătim pentru democraţie. putem rezolva problema sărăciei prin garantarea de către guvern a unui venit anual ridicat. un model raţional. De exemplu.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful