UNIVERSITATEA “AL.I.

CUZA” IAŞI FACULTATEA DE ISTORIE Invăţământ la distanţă

ISTORIA MEDIEVALĂ A ROMÂNILOR
PARTEA I (Sec. VIII-XVI)

Prof. univ. dr. Ion TODERAŞCU

SEMESTRUL I 2004 - 2005

CUPRINS
EPOCA MEDIEVALĂ. Concept şi periodizare ………………………...……..3 I. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VIII-XIII …………………...……4 1. Românii în izvoarele medievale timpurii …………………………………….4 2. Românii şi ultimile neamuri migratoare ……………………………………...5 3. „Ţări”, cnezate şi voievodate româneşti ……………………………………...7 4. Românii din Peninsula Balcanică …………………………………………..9 II. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI ………………….12 1. Trăsături generale …………………………………………………………...12 2. Ţara Transilvaniei …………………………………………………………..14 3. Ţara Românească …………………………………………………………...17 4. Ţara Moldovei ……………………………………………………………...20 5. Ţara Dobrogei ………………………………………………………………22 6. Concluzii …………………………………………………………………….23 III. ECONOMIA ……………………………………………………………………….26 IV. INSTITUŢIILE ………………………………………………………………........34 V. ÎN APĂRAREA ŢĂRII ŞI A CREŞTINĂTĂŢII ………………………………….39 1. Trăsături generale …………………………………………………………...39 2. Consolidare şi afirmare politico-militară ……………………………………39 3. Acţiunea politico-militară a Ţărilor Române la jumătatea secolului al XV-lea ……………………………………………42 4. Convergenţa politico-militară a Ţărilor Române în a doua jumătate a secolului al XV-lea …………………………………...44 5. Moştenirea ştefaniană ……………………………………………………….46 6. Constituirea principatului autonom al Transilvaniei ………………………..48 VI. CREAŢIA CULTURALĂ ………………………………………………………..49 - BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ ……………………….…………………………….51

2

EPOCA MEDIEVALĂ Concept şi periodizare Ceea ce în mod obişnuit, dar şi impropriu, numim Ev Mediu, adică „timpul de mijloc” (expresie folosită întâia oară de umaniştii italieni în a doua jumătate a secolului al XV-lea, spre a desemna perioada intermediară dintre Antichitate şi Renaştere), constituie în istoria noastră o durată lungă, de aproximativ un mileniu, pentru care se mai folosesc şi denumirile de orânduire feudală, feudalism, epocă medievală. Cea mai cuprinzătoare, mai suplă şi mai adecvată este formula de epocă medievală, care desemnează tot ceea ce ţine de civilizaţia românească în răstimpul veacurilor VIIIXVIII: structuri, instituţii, spiritualitate, viaţă zilnică pe întreg portativul social. Aceasta nu exclude însă utilizarea celorlalte concepte-noţiuni, fie şi pentru că sunt intrate în obişnuinţă şi fiecare se justifică într-un fel. Începutul epocii medievale în istoria României se situează, după o opinie în general acceptată de istoriografia noastră, în secolul al VIII-lea. Această limită iniţială a putut fi aproximată mai cu seamă prin rezultatele oferite de cercetarea arheologică. În ultimul sfert de secol, pe această cale s-a putut dovedi existenţa unei civilizaţii unitare în spaţiul carpato-danubiano-pontic. De asemenea, s-au observat schimbări importante în structura economică, se produce, treptat, o diferenţiere de situaţie, este subminată egalitatea economică şi socială. Se conturează, începând cu secolul al VIII-lea, o altă imagine socială, apare proprietatea privată. Nu au întârziat nici reflexele politicomilitare, edificarea aşezărilor fortificate care trebuie asociate cu existenţa unor conducători locali, ridicaţi din cadrul obştilor. Este vorba, în ansamblu, despre prefigurarea unei noi epoci istorice. Sfârşitul epocii medievale româneşti este socotit, după cea mai chibzuită opinie, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când se pun toate problemele abolirii feudalismului şi sunt sugerate perspectivele unei noi ordini sociale în Ţările Române.

3

I. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VIII-XIII 1. Românii în izvoarele medievale timpurii Românii sunt menţionaţi în scris multă vreme după ce etnogeneza a fost încheiată, sub etnonimul de vlah-vlahi, termen de origine germanică cu care, în diferite variante, au fost desemnate toate popoarele romanice. Ei înşişi, având conştiinţa descendenţei romane, s-au numit român-români. De altfel, suntem singurul neam neoromanic care purtăm, prin nume, amintirea directă a strămoşilor noştri. Constituirea primelor forme de organizare prestatală, „ţări”, cnezate, voievodate, proces care se desfăşoară în continuarea etnogenezei, a făcut ca românii să intre în atenţia acelora care consemnau evenimentele, oamenii de cancelarie şi cronicarii. Cea mai veche amintire istorică scrisă despre români ca popor se referă la ramura balcanică a neamului nostru. Ea aparţine cronicarului Gh. Kedrenos, datează din anul 976 şi se referă la un conflict dintre vlahi şi conducerea statului bulgar din Macedonia. Cele dintâi informaţii privitoare la românii nord-dunăreni şi organizarea lor politică incipientă se referă la Transilvania. Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei, consemnând impactul dintre triburile maghiare şi populaţiile din Panonia şi Transilvania, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, menţionează pe români şi „ţările” (sau ducatele) lor, căpeteniile politice şi fortificaţiile, forţa umană, configuraţia şi bogăţiile pământului românesc transilvan. Geograful persan Gardizi, în tratatul săi intitulat Podoaba istoriilor, care datează din a doua jumătate a veacului al XI-lea, vorbind despre situaţia politică şi etnică din Europa răsăriteană, plasează între slavi (bulgari), ruşi şi unguri „un popor din Imperiul Roman, care toţi sunt creştini”. Gardizi situează geografic acest popor între Dunăre şi „un munte mare”, pe care unii istorici şi geografi l-au identificat cu Carpaţii Meridionali. Istoricul bizantin Ioan Kinamos, secretar al împăratului Manuel I Comnenul, îi arată pe românii norddunăreni angajaţi, în 1167, la o campanie împotriva ungurilor alături de armata bizantină. Despre românii nord-dunăreni, pe care amintitul istoric bizantin îi numeşte vlahi (ca, de altfel, întreaga istoriografie din acele secole), adaugă o informaţie deosebit de importantă: „se zice că sunt coloni veniţi de demult din Italia”. Această formulare trebuie socotită drept prima dovadă despre conştiinţa originii romane la românii de la nord de Dunăre. Poemul german Cântecul Nibelungilor, datând de pe la 1200, consemnează, de asemenea, existenţa românilor în spaţiul nord-dunărean, ceea ce este încă o dovadă în favoarea continuităţii şi împotriva teoriei imigraţioniste. Cam în acea vreme, românii de la est de Carpaţi încep să-şi manifeste prezenţa în unele acţiuni militare, ceea ce nu se putea face în afara unui început de organizare teritorial-politică. Prezenţa românilor ca etnie conturată, făuritoare a unei civilizaţii proprii, în spaţiul dintre Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră la cumpăna mileniilor I şi II este atestată nu numai prin informaţii scrise, ci printr-o sinteză de mărturii: arheologice, etnologie, instituţionale, lingvistice, confesionale (unitatea ritului ortodox) etc.

4

2. Românii şi ultimile neamuri migratoare În perioada timpurie a epocii medievale, societatea românească a fost confruntată cu ultimul val al neamurilor migratoare: ungurii (maghiarii), pecenegii, uzii, cumanii şi tătaro-mongolii. Dacă maghiarii au înrâurit preponderent situaţia din Transilvania, ceilalţi au influenţat, mai cu seamă, evoluţia societăţii româneşti din spaţiul sud-est carpatic. Ungurii sau maghiarii, originari din Asia, din regiunea munţilor Altai (Siberia apuseană până la râul Kama), au înaintat, datorită deteriorării cadrului ecologic, spre apus, ocupând ţinuturile de stepă dintre cursul mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, apoi cele dintre Don şi Nipru (pe la 830), iar pe la 839 au ajuns în Atelkuz (formă derivată din cuvântul maghiar Etelköz = „între râuri” sau „mesopotamie”), regiune delimitată de Nipru şi Nistru. Înfrânţi de pecenegi şi bulgari, ei au părăsit acest spaţiu, în 895, şi s-au îndreptat spre nord, au trecut pe lângă Kiev (după informaţiile vechilor cronici ruseşti şi maghiare), apoi prin pasul Verecke din Carpaţii Păduroşi şi s-au aşezat în regiunea Tisei şi a Dunării mijlocii, zonă propice pentru un neam de păstori. De acolo au organizat o serie de expediţii (35 la număr) de pradă spre vest, până când au fost înfrânţi categoric la Lech, în Bavaria (10 august 955), de trupele împăratului german Otto cel Mare. Spre răsărit de locul aşezării lor, de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au întâlnit pe strămoşii românilor, neam vechi şi sedentar, cultivator de pământ şi crescător de animale, dar şi rămăşiţe ale slavilor şi avarilor. Pe timpul lui Ştefan I (997-1038), maghiarii s-au creştinat în rit catolic. Drept recompensă, papa Silvestru II i-a trimis lui Ştefan (ca prinţ se numea Vajk) coroana de rege, în 1001, cerându-i să lupte împotriva „necredincioşilor”. Misiunea apostolică a noilor creştinaţi de papalitate avea să fie resimţită, foarte curând, de românii din Transilvania, unde ungurii au pătruns pentru aşi extinde stăpânirea. După plecarea ungurilor din Atelkuz, locul lor a fost luat, la sfârşitul sec. al IXlea, de pecenegi, care făceau parte, ca şi uzii şi cumanii, din neamurile turanice sau vechi-turcice. La începutul sec. al X-lea, pecenegii se aflau deja în apropierea Dunării. Cronicarul bizantin Gh.Kedrenos ni-i prezintă ca fiind numeroşi şi puternici, împărţiţi în 13 triburi. În anul 934, pecenegii au traversat, prima dată, Dunărea şi au invadat Imperiul Bizantin, pentru ca în anii următori astfel de incursiuni să se repete. Neam de păstori, pecenegii au preferat ca loc de viaţă câmpia. Aşa se face că în teritoriul românesc ei s-au aşezat în Bugeac şi Bărăgan. Un trib peceneg a pătruns şi s-a sedentarizat, nu se ştie precis când, în Transilvania, unde, în 1224, privilegiul dat saşilor de regele ungurilor Andrei al II-lea menţionează, în partea de sud, „pădurea românilor şi a pecenegilor” („sylva Blachorum et Bissenorum”; în izvoarele latineşti pecenegii sunt numiţi bessi). În anul 1068, un grup peceneg, condus de Osul, a întreprins o mare invazie prin pasurile Carpaţilor contra Transilvaniei şi a Ungariei. Ei au ajuns până la cetatea Biharia (lângă Oradea). La întoarcere au fost înfrânţi, nu departe de Dăbâca, de trupele regelui Solomon. Uzii (sau oghuzii), care în sec. al X-lea sălăşluiau în părţile Mării Caspice şi ale Volgăi, s-au deplasat pe două direcţii, din care una spre vest, spre Dunăre, datorită presiunii cumanilor şi lovind, la rândul lor, pe pecenegi. Stabiliţi în stepele nordpontice, uzii aveau să se deplaseze, pe la 1050-1060, sub loviturile cumanilor, în regiunile nord-dunărene de câmpie. Staţionarea lor aici a fost de scurtă durată; în 1064, forţând Dunărea, au trecut în Imperiul Bizantin. Invazia aceasta soldându-se cu un eşec, unele grupuri de uzi au revenit în Câmpia Română şi în Bugeac, unde au convieţuit cu rămăşiţe al pecenegilor.

5

s-a înfiinţat un episcopat al Cumaniei. Derehlui şi numele de persoane terminate în – abă: Toxabă. Călmăţui. Ascensiunea puterii lor s-a produs sub Temugin sau Ginghis-han. Din iniţiativa papei Grigore al IX-lea. apoi au fost atacate cnezatele ruseşti. cel amintit în diploma din 1247). al XIII-lea. fugind pe o insulă în Marea Adriatică. Spre sfârşitul dominaţiei lor. Bahlui. apele fiind îngheţate. Teslui. Caraiman. explică de ce. Cozia. au fost devastate Bosnia. al XI-lea. Ozinca. admirabili mânuitori ai arcului. pe nume „Mishelav” (în care istoricii au văzut pe voievodul Seneslau de la Argeş. la începutul sec. În ianuarie 1241. Serbia şi Bulgaria. Tătaro-mongolii. de către cumani. La 11 aprilie 1241. în 1242. vreme de peste trei secole. toponimele terminate în ui. prin 1065-1078. producând mari pagube umane şi materiale. Sibiul. De asemenea. au rămas sub dominaţia tătarilor vreme de un secol („veacul stăpânirii tătare”). sub conducerea vestitului general Subotai. Stăpânirea pecenego-cumană în ţinuturile carpato-dunărene. O coloană a trecut Carpaţii Păduroşi prin pasul Verecke (Poarta Rusiei) şi a pătruns în Câmpia Panoniei. Au fost înfrânţi mai întâi cumanii din nordul Mării Negre.000 de oşteni. până la marea invazie tătaromongolă din 1241. s-a salvat cu greu. Covurlui. Alt corp expediţionar a traversat Moldova spre sud. Bela al IV-lea. armata maghiară a fost distrusă la Mohi. în 1078. pentru convertirea cumanilor (şi. O alta a trecut Carpaţii prin Bucovina şi s-a îndreptat spre Transilvania. purtată cu 150. cumanii împreună cu pecenegii au făcut prima expediţie în Peninsula Balcanică. împărţită în mai multe corpuri şi acţionând pe mai multe direcţii. a românilor cu care convieţuiau) la catolicism. Moartea marelui han Ogodai la Caracorum în decembrie 1241. în 1227-1228. Băsărabă. De altfel. Bistriţa. hidronimie şi onomastică. După ocuparea Budei. acolo unde se găsea episcopatul cumanilor. Clujul şi Oradea. Partea principală a armatei tătăreşti. După Ginghis-han (care a murit în 1226) a urmat Ogodai. lângă Liegnitz. De origine turanică (veche-turcică) sunt toponime precum: Peceneaga. a străbătut drumul Siretului („drumul românilor”). Ţinuturile de la răsărit şi sud de Carpaţi. a intrat cu oştirea sa în „Ţara Cara Ulag” (= ”ţara românească”) şi a biruit poporul „Ulag” (= românii). Teleorman. cavalerii mongoli au continuat ofensiva. Tîncabă. se reflectă copios în toponimie. pe râul Sajó. Ca şi 6 . Dominaţia cumană în regiunile de câmpie ale viitoarelor state Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-a prelungit foarte mult.Locul uzilor în vecinătatea gurilor Dunării a fost luat. Comani. cumanii încep să se creştineze. tătaromongolii au înaintat pe coasta Dalmaţiei. una din cele mai însemnate şi mai „spectaculoase” din istoria universală. Au fost înfrânte armatele polone. Un şef tătar. o coloană tătară a biruit oştirea formată din cavaleri poloni. au fost un neam de păstori călăreţi neîntrecuţi şi războinici pe măsură. Alba Iulia şi Aradul. La 9 aprilie 1241.precum: Vaslui. pe nume Budjak. În scurt timp. originari din Mongolia. mongolii reuşesc să-şi extindă stăpânirea de la Pacific până la Urali şi în Asia Mică. regele Ungariei. tătarii au început să se retragă din Ungaria şi Transilvania. luptele de succesiune în care s-a angajat şi Batu-han. Valea Uzului. până în 1241 când a avut loc marea invazie asupra Europei. Comăneşti. au fost cucerite Cracovia şi Wroclav (atunci Breslaw). Talabă. Oituz. s-a îndreptat spre Ungaria şi ţinuturile româneşti. Izvorul arab care ne oferă aceste date aminteşte şi de un stăpânitor. spre nord-est de Buda. Caracal. condusă de Batu-han şi Subotai. cumanii erau prezenţi în Câmpia Română. Burnaz. desigur. cucerind Rodna. de unde au întreprins expediţii în Imperiul Bizantin. La 6 decembrie 1240 a căzut Kievul. a trecut prin pasul Oituzului în Transilvania şi a distrus Braşovul. un afluent de pe dreapta Tisei. La sfârşitul sec. Bărăgan. până la Olt. Comanca. în Transilvania şi în Ungaria. a cărui oaste a fost înfrântă de tătari. moravieni şi silezieni. până la constituirea statelor medievale independente Ţara Românească şi Ţara Moldovei.

nume care vine. cel care strânge darea). precum voievodatul Albei. ci şi pozitive. cu lumea Bizanţului. Mârzac. spuneam mai sus. Apoi. care nu practicau decât cu totul accidental cultivarea pământului. consecinţele acestei dominaţii nu sunt în exclusivitate negative. începută în a doua jumătate a secolului al XI-lea. Hulubei). turanici şi mongoli. însemnând dare din cereale (şi ilişar. centrul de conducere fiind. erau părţi componente ale „ţărilor”. Adăugăm şi termenul iliş. „ducele românilor” în podişul Transilvaniei. şi voievodatul lui Glad care cuprindea Banatul în întregime. o parte din cereale neamurilor nomade. după expresia lui Gheorghe I. 3. „Ţara” sau voievodatul lui Menumorut în Crişana. cu reşedinţa la Biharea (lângă oraşul Oradea). Aşezaţi în Câmpia Română. menţionată în scris la 1222. care acopereau întreg pământul românesc.în cazul dominaţiei precedente. la finele secolului IX şi începutul veacului următor. cele din câmpie. Pătrunderea şi aşezarea ungurilor în Transilvania. nu numai negative. stăpânirea tătară a lăsat urme în toponimie (vârfurile montane Tătarul Mare şi Tătarul Mic. o dovadă în acest sens fiind şi originea cuvântului bir (derivat din verbul bérmek. a neamurilor turcice. ceea ce a deschis drumul misionarilor şi al negustorilor. vreme de peste patru secole în teritoriul românesc a cauzat pierderi demografice şi economice. Astfel de formaţiuni. din Oaş în Banat şi de aici până în Codrii Tigheciului din partea de răsărit a Ţării Moldovei. Dăbâca. iar cele mai bune pământuri pentru agricultură. în cronica maghiară numită Gesta hungarorum (= Faptele ungurilor). În afara acestor formaţiuni. evoluţia societăţii româneşti spre organizarea statală. S-a creat o punte între Europa şi Extremul Orient. care în limba pecenego-cumană înseamnă „a da”). voievodatul lui Gelu. Cele mai vechi informaţii despre organizarea politică începătoare a românilor se referă la Transilvania. dominatorii asiatici au stânjenit şi încetinit procesul de organizare politică. „Ţări”. de la o dregătorie. cnezate şi voievodate româneşti Structurile incipient-statale au avut ca punct de plecare obştea teritorială (=satul). la rândul lor. fapt care a determinat. Românii au trebuit să dea. în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Călăreţii stepei au fost pentru români şi o pavăză. Autohtonii erau cultivatori de pământ. probabil. care înseamnă parte). prin urmare. cuvânt de origine veche-turcică (din ülüs. situat pe Mureşul mijlociu şi „Ţara Făgăraşului” (= terra blachorum). Tătăraşi) şi onomastică (Mârza. au existat şi altele. constituite în zone precis delimitate geografic precum depresiunile. De asemenea. ne informează izvoarele bizantine. economice şi culturale. Dar. o mare înflorire a negoţului. Trei voievodate româneşti sunt menţionate. cum în mod obişnuit se crede. Marea Neagră a devenit. Acestea. Dominaţia nomazilor asiatici. o adevărată „placă turnantă” a comerţului internaţional. În secolul al XI-lea se constată o extindere şi consolidare a unora dintre aceste structuri prestatale. Cantemir. de la Mureş la Dunăre. a determinat însemnate modificări în structurile social-politice 7 . au fost numite cnezate de vale şi voievodate de vale. sate cu numiri precum Tătarul. Tătarca. Urmaşul lui Gelu a fost Gyla. menţionate în cronica amintită. turano-mongolii au stânjenit legăturile tradiţionale. marele imperiu euroasiatic al tătaro-mongolilor a dispus de excelente comunicaţii poştale şi de călători (pe lângă cele militare). Voievodatul din Banat era condus acum de Ahtum. Ei au împiedicat înaintarea ungurilor peste Carpaţi. Obştile de pe văile râurilor ori din depresiuni s-au unit formând uniunile de obşti. Ultimul val al migraţiilor a avut consecinţe multiple asupra societăţii româneşti. Brătianu. Localnicii au fost supuşi la prestaţii tributare. fuseseră ocupate de asiatici.

Şefii politici locali au reglementat relaţiile cu migratorii şi viaţa a continuat. Sestlav şi Satza (Saccea) erau căpetenii politico-militare. polone. cumani) şi a tătaro-mongolilor a prejudiciat evoluţia societăţii româneşti. s-a dezvoltat „Ţara Cărvunei”. din centrul Câmpiei Române. Contextul în care sunt amintiţi ne face să credem că jupanii Dimitrie şi Gheorghe. Începând cu secolul al X-lea. la Niculiţel (jud. Pe litoralul Mării Negre. Aici a fost reşedinţa lui Dragoş „descălecătorul”. Din toate aceste cnezate şi voievodate se va constitui. probabil. Formele româneşti de organizare. care urmează contururi naturale (mai ales văile râurilor). arheologic. patru în dreapta şi una în stânga Oltului. iar în stânga Oltului „ţara” lui Seneslau. Tulcea). ne duce cu gândul tot la o veche „Ţară a vlahilor” (=ţara românilor). Ce vă sugerează cartarea structurilor teritorial-politice prestatale? 8 . întrerupând procesul de reunire a „ţărilor” într-un stat medieval unificat. de asemenea. după râul omonim). „Vlaşca” au fost date de slavi unor structuri politice româneşti existente la venirea lor. Renumiţii „Codri ai Vlăsiei”. uzi. amintită documentar în 1230. viitorul stat feudal Ţara Dobrogei. Invazia neamurilor turanice (pecenegi. Între Carpaţii Meridionali şi Dunăre. în prima jumătate a secolului al XIV-lea. „Ţări” ale românilor sunt menţionate în izvoare orientale.existente. s-au putut delimita. necesare exercitării funcţiilor interne şi externe. pe teritoriul viitorului stat Ţara Românească. sugerează o „Ţară a Vlăsiei” (=ţara românilor). cnezate şi voievodate din cuprinsul teritoriului fostei Dacii erau dotate cu instituţii corespunzătoare. concentrări demografice care au fost puse în legătură cu formele incipiente de organizare statală. se integrează aceluiaşi proces de evoluţie social-politică. Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Tatu. statul feudal Ţara Românească. O „ţară” românească se constituise în regiunea Dunării maritime. în spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţii Meridionali sunt atestate mai multe formaţiuni politice incipiente. O altă formaţiune politică se numea „Ţara Dristrei” (=Silistrei) şi s-a constituit în jurul centrelor urbane Silistra şi Păcuiul lui Soare. cu reşedinţa la Baia (aşezare care la început s-a numit Moldavia. Întrebări recapitulative 1. cu centrul. aflaţi în zona de astăzi a oraşului Bucureşti. La numai şase ani de la marea invazie tătaro-mongolă (1241). Documentul în discuţie ne arată existenţa a cinci formaţiuni statale incipiente. Într-o următoare etapă dispunem şi de informaţii scrise. „ţările”. germane. s-au dovedit puternice şi au rezistat multă vreme. probabil fruntaşi politici. Organizarea politică premergătoare statului feudal unificat în teritoriul carpatonistrean este atestată mai întâi (secolul VII-XI) de concentrările demografice descoperite arheologic. elaborată de cancelaria regelui Bela al IV-lea al Ungariei. între Mangalia şi Varna. în diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247). avem informaţii despre unii feudali. În dreapta Oltului se aflau: Ţara Severinului. voievodatul lui Litovoi şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş. Cel mai puternic voievodat de la est de Carpaţi s-a constituit pe valea râului Moldova. „Vlăsia”. conferind o notă particulară Transilvaniei medievale. Judeţul Vlaşca. Toate aceste „ţări”. Aceste denumiri. „voievodul românilor”. Care au fost consecinţele ultimului val al marilor migraţii? 2.

la Kimba Longos (1014). sub Asparuh) au dizlocat unitatea romanităţii carpato-balcanice. în privinţa vieţii bisericeşti. Purtătorul de cuvânt al răsculaţilor a fost Niculiţa. fiind. pe care şi-au putut-o asigura şi datorită protecţiei naturale. cărora le-au purtat. un urmaş al celui ce avea domnia în „thema” Elada la anul 980. erau divizaţi în trei grupuri mari: cel sudic. despre învăţatul bizantin Mihail Psellos. meglenoromâna şi istroromâna. a fost provocată de excesele fiscului bizantin. prin care hotăra ca „vlahii din întreaga Bulgarie” să fie. Consfătuirile. Românii de aici (Vlahia Mare) se bucurau de autonomie fiscală şi militară. Muntenegru. Dalmaţia. pe nume David. apoi. precumpănitor. cu care au fost desemnaţi romanicii). fratele ţarului bulgar Samuel. 9 . Românii de la sud de Dunăre. în 1020. românii balcanici s-au bucurat de o atenţie specială. mai întâi. Ştirile din 976 şi 980 sunt foarte importante pentru rosturile politice pe care românii din Balcani le-au avut în Imperiul Bizantin. Atunci. Mai mult. Kedrenos. pe nume Verivoiu (Berivoiu). cel ce dăduse lovitura de graţie statului lui Samuel. basileul a dispus ca în dieceza de la Ohrida să funcţioneze un episcopat al vlahilor. Explicaţia a fost căutată în posibila origine românească a acestor basilei. împărţind-o în două mari grupe: dacoromânii la nord de Dunăre şi românii balcanici la sud de marele fluviu. Prima informaţie sigură despre românii sud-dunăreni datează din 976 şi se află la cronicarul bizantin Gh. A doua menţiune este din anul 980. iar apoi despre rabinul spaniol Beniamin din Tudela călător prin lumea Balcanilor. în Macedonia şi în Rodope. constituirea statului bulgar (679/681-701. între căpetenii fiind Grigore Bumbăcarul şi Teodor Scriban Petestas. care se afla în Munţii Balcani (Haemus). o simpatie aparte. Croaţia şi Istria. când împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul a acordat tesalianului Niculiţa „domnia peste vlahii din Elada”. pentru ca împărăţia bizantină să-i aibă alături. care era situat în Serbia.4. După desfiinţarea primului Ţarat Bulgar (în 1018). români şi ei. la locul numit „Stejarii Frumoşi”. în Etolia şi Acarnania (Vlahia Mică). grupul apusean. relatată de generalul bizantin Kokaumenos. susţinută pe baza a două surse istorice. numiţi (ca şi cei de la nord) în izvoarele istorice vlahi (termen de origine germanică. de nişte „vlahi călători”. sau aromânii. Este vorba. împăratul bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul. grupul nordic. după care familia Comneilor era originară din satul Comné (Tracia). Bosnia. sub ascultarea arhiepiscopiei din Ohrida. organizarea s-au desfăşurat în casa unui român din Larissa. aceştia din urmă vorbitori ai dialectelor romanice: aromâna. a fost ucis între Prespa şi Castora. Din secolul al XI-lea se cunoaşte o însemnare despre „Ioan preotul sfintei episcopii a vlahilor”. o populaţie de munte. Gravitatea situaţiei l-a făcut pe împăratul bizantin Constantin al X-lea să suprime dările care provocaseră nemulţumirea din luna iunie 1066. Românii din Peninsula Balcanică Aşezarea slavilor în Balcani (secolul. Mişcarea insurecţională antibizantină din 1066. regiune de locuire românească densă. în consecinţă. Istoria politică a românilor sud-dunăreni din secolele de afirmare include două momente mai însemnate: revolta vlahilor din Tesalia (1066) şi răscoala Asăneştilor din 1185. în urma căreia s-a constituit statul românilor şi al bulgarilor. cu prelungiri spre Dunăre şi spre sud. care spune despre Comneni că erau „de acelaşi neam cu vlahii”. În secolul împăraţilor bizantini din familia Comnenilor (1081-1185). „themă” (provincie) bizantină care cuprindea Grecia de nord cu Tesalia şi Pindul. cu o concentrare masivă în Tesalia (Vlahia Mare) şi cu ramuri în Epir (Vlahia de Sus). VI-VII) şi. în plin sezon agricol şi pastoral. a promulgat un edict.

Informaţiile cronicarului bizantin Nicetas Choniates. Asan şi Ioniţă. Petru. Răscoala Asăneştilor din 1185. ca şi rangul de Patriarh pentru arhiepiscopul bisericii valahe şi bulgare. vrând să-şi legitimeze situaţia. toate acestea trimise de Înaltul Pontif. În loc de înţelegere. cardinalul Leo. Românii balcanici au fost buni militari în toate timpurile. iar Comnenii. este. în 1204. împăratul de la Constantinopol recunoscând. acelaşi trimis al Papei. anticipându-şi titlul de „imperator Bulgariae et Blachiae”). în 1190. Apoi. dar bulgarii veneau cu tradiţia statală şi bisericească a primului ţarat bulgar. În sprijinul răsculaţilor au venit românii şi cumanii de la nordul Dunării. ‚cel mai reprezentativ dintre Asăneştii. Declanşarea mişcării a fost determinată de politica fiscală a împăratului Isac al II-lea Anghelos. Petru încoronându-se după obiceiul bizantin şi adoptând o costumaţie imperială. sceptrul. care anulase privilegiile fiscale ale vlahilor atribuite de împăraţii Comneni. Guvernul bizantin a ignorat existenţa noului stat în Balcani. El a reuşit să consolideze tânărul stat şi să-i dezvolte hotarele. hrisovul de recunoaştere şi un steag cu chipul apostolul Petru. fraţii Petru şi Asan. Vlahii care locuiau în Munţii Haemus (Balcani). În urma acestor izbânzi. insurgenţii au avut la început unele succese. noiembrie 7. în 1201. să asigure pacea internă şi să consolideze puterea centrală. s-a încheiat pacea cu Imperiul Bizantin. independenţa statului Asăneştilor. ei sunt insultaţi. zis şi Caloianul. cele două căpetenii îndeamnă pe români şi bulgari la răscoală. care a dus la constituirea statului româno-bulgar din Balcani. contestată de unii istorici. iar Asăneştii rămân stăpâni peste teritoriul dintre Dunăre şi Balcani. au trimis pe doi fruntaşi. s-a adresat Papei Inocenţiu al III-lea solicitându-i coroana de împărat şi sceptrul. oferindu-i diadema. în concepţia acestor împăraţi. om cu rosturi înalte în stat. Conflictele continuă până când. conducerea statului românilor şi bulgarilor este luată de Ioniţă. cu normanzii.Judecată cu rigoare. este în afara oricărui dubiu. uzurpări interne). obârşia valahă a lui Ioniţă. le-au preţuit cum se cuvenea calităţile. foarte probabil. care fusese recunoscut de Bizanţ. Ofensate. într-un moment de înfrângere. Rolul principal în izbucnirea răscoalei din 1185 l-au avut românii. Istoricul bizantin Nicetas Choniates. Împăratul Isac al IIlea Anghelos a trecut la înăbuşirea mişcării. 10 . ca şi acelea oferite de cronicarii francezi ai Imperiului Latin de la Constantinopol (înfiinţat în 1204. armata bizantină este înfrântă grav în pasurile Balcanilor. spre sud de Balcani. să prezinte curţii imperiale necazurile lor. După uciderea lui Asan (în 1196) şi Petru (în 1197). stat cu o evoluţie foarte interesantă. Asan e chiar pălmuit. Ioniţă Caloianul. care cuprinde evenimentele dintre 1118-1206. Documentele cancelariei papale mărturisesc. ne informează Choniates. unde se retrăseseră. nemulţumiţi de măsurile basileului Isac al II-lea Anghelos. Petru şi Asan. când Bizanţul a fost dezmembrat. mai ales bulgari. Ea a fost generală şi a voit. de asmenea. încorona pe Ioniţă ca „rege al bulgarilor şi valahilor” (nu ca împărat cum ceruse el. principalul izvor pentru această revoltă. până în 1261). politica Comnenilor de încurajare a autonomiilor locale nu poate fi limitată doar la vlahi. care au redat în secolul al XII-lea strălucirea Imperiului Bizantin. cu repercusiuni directe asupra proprietarilor de turme şi cirezi. A doua zi. La capătul tratativelor. făcând mai multe expediţii în Balcani. prin Cronica sa. rămâne cel mai de seamă eveniment din viaţa politică a vlahilor sud-dunăreni. delegatul papal a „uns” pe arhiepiscopul Vasilie de la Târnovo ca Patriarh al bulgarilor şi valahilor. converg total în acest sens. până în părţile Munţilor Rodope şi la Varna. Pe un fond de criză politică generală prin care trecea statul bizantin (conflictele cu unguri. în urma cruciadei a IV-a. Originea românească a celor trei fraţi.

ei au fost supuşi deznaţionalizării şi asimilării de către acestea. a afişat şi pretenţii la coroana bizantină. Ioan Asan al II-lea a renunţat la formula de existenţă statală asigurată de Papă. De altfel. Meglenoromânii şi istroromânii şi-au abandonat numele etnic propriu. N-a lipsit nici tendinţa de a-i îngloba pe românii nord-dunăreni în statul Asăneştilor. a comunităţii. bizantin. ceea ce se întemeiase din iniţiativa românească ca stat al românilor şi bulgarilor a evoluat şi s-a transformat într-un stat bulgar. în fond. Ioniţă „regele bulgarilor şi a vlahilor”.). pe toate căile. ci un protector al ortodoxiei greceşti (bizantine). nişte continuatori ai vechilor ţări. 11 . De-a lungul timpului s-a dus o politică de separare a lor faţă de masa principală a românilor de la nord de Dunăre. La conducerea statului româno-bulgar a urmat Borilă (1207-1218). fiul bătrânului Asan (subl. fiul lui Asan cel Bătrân. a persistat la neamul nostru suddunărean conştiinţa romanităţii. la asediul Salonicului (8 octombrie 1207). „credinciosul ţar şi singur stăpânitor al bulgarilor”. de la Marea Neagră la Marea Adriatică şi de la Dunăre până la Adrianopol şi la Orhida. În vremea lui Ioan Asan al II-lea. Voind să-şi extindă stăpânirea asupra regatului Tesalonicului. roman. cu capitala la Târnovo. precum în Bizanţ) şi cultura slavă (slavii fiind elevii bizantinilor). ns. Acum. Au fost integraţi. profesată vreme îndelungată. Ioniţă a fost ucis prin trădare de către comandantul cuman aliat. au voit să-şi extindă dominaţia şi dincolo. Ioan Asan al II-lea se intitulează.Implicat în conflictele dintre bizantini şi Imperiul latin de la Constantinopol. a cunoscut cea mai mare întindere. termeni cu care fuseseră denumiţi cândva de sârbi şi de bulgari. Au existat legături cu românii de la nord de marele fluviu. Politica aceasta. Faptul acesta nu trebuie să surprindă. bulgăresc şi românesc. pe malul stâng. de unde descind. întemeiat după succesul cruciadei a IV-a (1204) împotriva Imperiului Bizantin. Nu există nici un document care să menţioneze stăpânirea Asăneştilor la nord de Dunăre. Krum. Boris. Mulţi dintre românii din întinsa arie balcanică n-au uitat cine sunt. Prin dinastia Asăneştilor. toate imperiile care şi-au întins stăpânirea până la Dunăre. în formele de viaţă ale popoarelor balcanice pentru a-şi pierde individualitatea. otoman. românii sud-dunăreni au dat măsura capacităţii lor în viaţa politică de stat. cu lumea românească nord-dunăreană. În structura politică creată după răscoala din 1185. ca şi cu neamul cumanilor de aici. Ioan Asan al II-lea s-a sprijinit pe câteva instrumente sigure: doctrina imperială bulgară (decurgând din aceea bizantină). tot mai izolaţi între celelalte popoare din Peninsula Balcanică. care implica dublul caracter. Samuel. Simeon. De aceea. Elementul vlah este abandonat din limbajul politic. nepot de frate al lui Ioniţă. în pisania din 1230 a bisericii înălţate la Târnovo. a dat rezultate. care le este trunchiul comun. Orice aluzie la coroana trimisă de Înaltul Pontif dispare. Apoi. statul Asăneştilor. El nu acceptă să devină un suveran catolic. biserica bulgară (ortodoxă. Asăneştii erau. dar fără finalitate. spunându-şi ei înşişi vlasi sau vlaşi. şi acesta un „stat latin”. iar apoi Ioan Asan al II-lea (1218-1241). bulgarii veneau cu tradiţia politică de stat.

După o scurtă redresare în vremea lui Andrei al III-lea (1290-1301). economico-sociale. Constituirea statelor medievale româneşti a avut resorturi interne. o despăgubire de 7. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI 1. au loc aici împotriviri faţă de autoritatea regelui de la Buda. A fost parcurs şi ultimul „segment”. Ungaria a trecut. acela de la „ţară” la stat. Aici trebuie căutat sensul „descălecatului” Ţării Româneşti de către românii din Făgăraş. vreme de 13 ani (1257-1269). în toamna anului 1330.000 de mărci de argint. fiul lui Bela al IV-lea (1235-1270). Litovoi şi Bărbat. politice şi spirituale necesare unei noi etape de organizare statală. ceea ce echivala cu 1. care se află în strânsă relaţie cu situaţia din ţara intracarpatică. răscoala din Banat. care n-au fost nici mici şi nici puţine. favorabilă. pecenegi. angajată în relaţiile de schimb internaţional. precum răzvrătirea saşilor. creşterea aşezărilor rurale şi organizarea vieţii urbane. fortificaţii şi au înălţat numeroase biserici cu pictură de factură bizantină. luat captiv de unguri în timpul conflictului dintre 1271-1277. Zarand. cu o importantă sumă de bani. De teama represaliilor o parte a acestora a trecut la sud de Carpaţi. tătari. A existat o viaţă economică îndestulătoare. ca un adevărat suveran. trecere care a antrenat şi unele căpetenii politice. Aceste treceri au impulsionat constituirea statului Ţara Românească. Între cei răzvrătiţi erau şi românii din Făgăraş. Trăsături generale La capătul a mai multor secole de evoluţie istorică nouă. În vremea regelui Ladislau al IVlea Cumanul (1271-1290). 12 . totodată. În Transilvania puterea voievodului ţării sporeşte. de asemenea. care a refuzat să-l recunoască pe noul suveran şi să-i restituie (până în 1310) coroana regală pe care o avea „în păstrare”. Voievodul Litovoi şi-a răscumpărat fratele. apoi. Bihor sau Maramureş.II. Tezaurele monetare şi obiectele de podoabă sugerează. şi ea. Ungaria traversa de mai multe decenii o criză politică. din nou. Basarab I a oferit regelui Carol Robert de Anjou.447 kg argint. anarhia feudală a luat proporţii. care au rezultat dintr-o situaţie demografică corespunzătoare. De semnalat. s-au plătit dări. cele din Ţara Haţegului. care reuşise să-şi păstreze pământul şi o anumită libertate. societatea românească a acumulat disponibilităţi demografice. cumani.680. Conjunctura externă a fost.000 de dinari. Să nu se uite. ridicarea voievozilor români din Oltenia. printr-o perioadă de criză. O dată cu acest rege s-a stins pe linie bărbătească dinastia arpadiană şi au început tulburări de succesiune. o societate închegată. când s-au cristalizat relaţiile de tip feudal. precum acelea de la Curtea de Argeş. s-a răsculat contra feudalilor care erau sprijiniţi de stat. proces aflat atunci în desfăşurare. ieşind de sub autoritatea tatălui său şi conducând Transilvania. care au durat până în 1308 şi s-au terminat cu victoria lui Carol Robert de Anjou. Ţărănimea din colţul sudic al Transilvaniei. cu 1. mulţimea locuitorilor. aşa cum reiese din izvoarele contemporane. O adevărată anarhie cuprinsese regatul. Ştefan. în frunte cu Negru-vodă. În diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247) se vorbeşte despre „venituri” şi „foloase” pe care regalitatea maghiară şi ordinul militar colonizat le realizau din spaţiul viitorului stat Ţara Românească. Cnezii şi voievozii români au avut curţi.00 kg aur fin. care a preluat puterea la vârsta de 15 ani. sau cu 3. Începutul domniei sale a fost frământat de nesupunerea voievodului Transilvaniei Ladislau Kan. că pentru reglementarea relaţiilor cu dominatorii asiatici. pe nume Bărbat. din evoluţia definită atotcuprinzător prin expresia de la sat la stat. cu putere economică. Cetăţeni (Argeş).

s-a căsătorit cu Ivan Alexandru. fiica lui Basarab. Existau relaţii de rudenie între casa domnitoare de la Argeş şi casa domnitoare bulgară. purtat pe vremea lui Theodor Svetoslav (1300-1321). oştile româneşti ale lui Basarab I Întemeietorul au fost în sprijinul bulgarilor contra Bizanţului. prin unul din fiii săi. 13 . care pe vremea hanului Uzbec (1313-1342) şi-au întărit poziţiile în părţile vestice ale Hoardei de Aur. care era cumnat cu ţarul bulgar. alături de basileul Andronic al III-lea. cneazul sârbilor Uroş al III-lea a obţinut victoria în faţa lui Mihail Şişman. continuând rezistenţa. cnezatul de Halici-Volhinia a fost invadat de oştile lui Cazimir al III-lea. acest cnezat a cunoscut o perioadă de criză. Din coaliţia antisârbească a făcut parte. statul vecin de la sud. detaşamentele acestora luând parte la disputele cu caracter local din Balcani. ceea ce corespundea politicii sale de expansiune în spaţiul extracarpatic. fusese istovită de loviturile tătaro-mongolilor. care s-au repercutat asupra societăţii româneşti aflate pe drumul constituirii statale. un rol important. Acesta din urmă şi-a găsit sfârşitul în luptă. Principalul teatru de operaţiuni ale războaielor interne din cadrul Hoardei de Aur s-a mutat în nordul Dunării de Jos. cele din cnezatul de Halici-Volhinia au avut. unde a şi murit. şi domnul Ţării Româneşti. de asemenea. conform căreia suveranul polon se obliga ca. mai ales. Învingători în războiul cu Imperiul Bizantin. bulgarii au pierdut războiul cu Serbia. Către jumătatea secolului al XIV-lea. dus în timpul lui Mihail Şişman (1323-1330). care a reuşit să-şi impună. între altele şi ca urmare a loviturilor primite din partea armatelor ungare. care a revendicat moştenirea asupra tronului halician pe baza unor legături de rudenie. controlul asupra regiunilor occidentale ale Hoardei. Actul suveranului polon era socotit şi ca o măsură de apărare contra atacurilor mongole ce veneau prin acest cnezat. În 1340. iar fiii săi s-au refugiat în regiunile vestice. Dintre evenimentele politice externe. de va fi lipsit de urmaşi pe linie bărbătească. Cu sprijinul Papalităţii. Dar Polonia avea alianţă cu Ungaria. Basarab I. succesor la coroana Poloniei să fie unul din fiii lui Carol Robert. şi. Disensiunile apărute între fiii emirului Nogai au uşurat misiunea hanului Toktai. În prima jumătate a secolului al XIV-lea. De aceea Ungaria a sprijinit Polonia în pretenţiile ei asupra cnezatului de Halici-Volhinia. În bătălia de la Velbujd (28 iulie 1330). cete mongole sălăşluiau încă în dreapta Dunării la începutul secolului al XIV-lea. Ţaratul bulgar a continuat să fie tributar Hoardei. hanul a reacţionat. încheiase o înţelegere cu Cazimir al III-lea. În 1323. În deceniul doi al secolului al XIV-lea. Alianţei dintre Polonia şi Ungaria i s-a opus aceea dintre Hoarda de Aur şi Lituania. pe vremea hanului Uzbec (1313-1342). fiul şi urmaşul său Ludovic I cel Mare (1342-1382). La sfârşitul secolului al XIII-lea s-au înfruntat pentru putere hanul Toktai şi emirul Nogai.O situaţie dificilă a traversat şi puterea tătărească din Hoarda de Aur (cu centrul pe Volga inferioară şi reşedinţa la Sarai-Batu). regele Poloniei. interesat şi el în stăpânirea statului halician. Cum Haliciul era tributar Hoardei de Aur. care a căzut în captivitate. În mai multe rânduri Bulgaria a fost invadată de mongoli. Aceste grupări s-au găsit în contradicţie şi în ceea ce priveşte interesele din spaţiul carpato-nistrean. nepotul ţarului Mihail Şişman. regele Carol Robert de Anjou a organizat mai multe acţiuni contra tătaro-mongolilor. ceea ce a stimulat tendinţele de anexare din partea Ungariei şi Poloniei. scop în care au acţionat Carol Robert de Anjou (1308-1342). Teodora. Ţaratul Bulgar a avut conflicte cu bizantinii şi cu sârbii. poziţia Hoardei de Aur în spaţiul est-carpatic şi în nordestul Peninsulei Balcanice s-a consolidat. puterea Hoardei de Aur era în regres. iar în 1330 în luptele contra sârbilor. Bulgaria. unde Ungaria dorea să-şi extindă dominaţia eliminând pe aceea a Hoardei de Aur. trupele mongole au intervenit în Halici şi au alungat pe cele polone. Carol Robert de Anjou.

a reizbucnit în 1352. „duce mare şi puternic”. instalarea. în 1002-1003. Glad şi Gelu. Unul în Banat. Între 1320 şi 1328 a fost conflictul dintre Andronic al II-lea şi Andronic al III-lea. Haţegul. regele Serbiei şi cu sultanul Orkhan (1326-1359). motivul declarat. neasimilate total. precum Maramureşul. stăpânitorul Ţării Cărvunei. când împotriva succesorului minor Ioan al V-lea (fiul lui Andronic al III-lea). rezistente mult timp la penetraţia organizată de regalitatea maghiară. în 1346. contemporane cu cele conduse de Menumorut. Pentru serviciile aduse. primul pas făcut în Europa. în frunte cu fraţii Theodor şi Dobrotiţă. Viaţa politică internă din Imperiul Bizantin. Nimic nu probează. la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X. comandant al armatei şi al flotei. Unele „ţări”. condus de Ahtum. Andronic al III-lea a ieşit victorios. în 1346. la această dată. cu Ştefan Duşan (1331-1335). În secolul al XI-lea se constată progrese notabile pe întreg portativul social. treptat. 2. cu care va fi confruntată mai întâi lumea balcanică. în ţaratele de la Târnovo şi Vidin a slăbit forţa acestui stat. cu căpeteniile de aici. care n-au intrat însă în vederile naratorului regal pentru că ele n-au fost în zona de contact. însă. Mai apoi. care se întindea pe litoralul Mării Negre. cu puternice structuri româneşti. a fost dominată de războaiele civile. 14 . Cum s-a arătat în capitolul anterior. Au fost şi altele. care descindea din neamul lui Glad îşi avea reşedinţa la Urbs Morisena (Oraşul Mureşana. din hotarul Ţării Făgăraşului şi Haţegului până la marginile Ţării Maramureşului şi Porţile Meseşului. în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Ţara Transilvaniei Ţara Transilvaniei s-a constituit ca voievodat într-un mod particular şi a avut o situaţie cu totul proprie până către jumătatea secolului al XVI-lea. a dominaţiei maghiare în ţara intracarpatică. al V-lea şi al VI-lea. Dobrotiţă a primit şi titlul de „despot” pentru stăpânirea sa. care s-a complicat prin intervenţia sârbilor pentru cel dintâi şi a bulgarilor pentru celălalt. mai multe în realitate. Făgăraşul. Ştefan I a căutat să-şi extindă stăpânirea în Transilvania purtând război. apoi şi lumea românească. „o mie de ostaşi aleşi”. Ana de Savoia i-a oferit lui Dobrotiţă o căsătorie aleasă. trei la număr în Cronica lui Anonymus. A început. refuzul voievodului transilvan de a împărtăşi creştinismul de tip apusean. Urmaşul lui Gelu din Ţara Ultrasylvană a intrat în conflict cu regele maghiar Ştefan I. El se întindea. uşurând sarcina cuceritorilor otomani. De aceasta au profitat otomanii care s-au stabilit în Peninsula Galipoli (în 1354). Uzurpatorul s-a aliat. era „foarte întins şi foarte bogat”. poate numai un pretext. voievodatele. tutelat de mama sa Ana de Savoia. aproximativ. Războiul civil dintre cei doi Ioan. încheiat pentru moment. formată din români şi resturi ale slavilor. Cenad). izvoarele narative înregistrând două voievodate în spaţiul celor trei anterioare. Acesta i-a trimis. al lui Gyla. Al doilea război civil s-a desfăşurat între 1341-1351. depăşind limitele voievodatului condus de Gelu. Ceea ce nu exclude aşezarea unei populaţii maghiare paşnice de păstori şi agricultori.Împărţirea Bulgariei pe vremea lui Ivan Alexandru (1331-1371). când a avut loc impactul între triburile maghiare şi populaţia Transilvaniei. au coexistat cu voievodatele menţionate de cronicile ungureşti pentru secolele IX-XI. fiind cel religios. expansiunea puterii otomane. dar conflictul a slăbit statul şi a încurajat acţiunile otomane antibizantine. s-a ridicat marele feudal Ioan VI Cantacuzino. Existenţa acestora este o certitudine din perspectiva a ceea ce ştim astăzi. cu fiica ministrului Apokaukos şi titlul de generalisim în armata bizantină. cu prelungiri dincolo de Mureş până la Crişul Alb. fost prim-ministru. existau aici forme de organizare care prefigurau statul. Celălalt. Ana de Savoia a cerut sprijin de la Balica. Din punct de vedere politic avusese loc un proces de unificare. între Mangalia şi Varna.

neam de origine controversată. anume comitatul Bihorului (cu sediul în cetatea Biharea. spun vechile cronici maghiare. Ei sugerează itinerarul penetraţiei maghiare în Transilvania. iar în final în teritoriile viitoarelor scaune Ciuc şi Treiscaune. foarte probabil scrierea pe răboj. precum Dăbâca. 1047-1077. apoi Cavalerii Teutoni. îi întâlnim spre interiorul Transilvaniei. regii arpadieni (Geza I. Dacă principatul nu s-a putut impune. formată din huni. între dregătorii regali înregistraţi ca martori în documente apare şi un „Mercurius principele Transilvaniei”. Biharea. pe la începutul secolului XIII. regalitatea maghiară a făcut colonizări. secuii se găseau în fruntea acestora. Alba Iulia. pecenegi. În cazul secuilor n-a fost vorba despre o aşezare (=colonizare) organizată. presărate pe tot cuprinsul ţării. au participat la ocuparea Panoniei în 895896 alături de unguri. avari. regalitatea ungară a introdus ca instituţie locală politico-administrativă comitatul. Secuii. Informaţia aceasta. la întăriturile de la Porţile Meseşului. apoi în părţile Târnavelor (unde ajunsese cucerirea maghiară pe la jumătatea secolului XII). chazari. De la românii din Bihor. transmisă de Cronica pictată de la Viena. Moreşti. Sunt singurele menţiuni ale acestui dregător. În 1111 şi 1113. în 1241. Sunt ocupate şi reconstruite mai vechi cetăţi. pe emisiunile monetare din secolul XI regii maghiari se intitulau „rex Pannoniae”. 1095-1116) şi-au extins stăpânirea asupra unei părţi din Transilvania. ei sunt de origine cabară. la sfârşitul secolului XI şi începutul secolului XII. Secuii au găsit la venirea lor în Transilvania o populaţie românească statornică de agro-păstori. În a doua jumătate a secolului XI şi la începutul secolului următor. A fost nevoie de peste un secol pentru a fi organizate câteva comitate ardelene în jurul unor cetăţi. iar apoi. Saşii au venit în Transilvania din cauze multiple şi în mai multe etape. Şirioara. În următoarea etapă. Coloman Cărturarul. până la linia subcarpaţilor răsăriteni. 1077-1095. În 1210 îi întâlnim pe români alături de secui. Ladislau cel Sfânt. saşi şi pecenegi în oastea comitelui Ioachim din Sibiu. apoi la Oradea). după o alta. Nici instituţia principatului nu s-a impus. greu de precizat (după o opinie ei erau o populaţie composită.care au convieţuit cu populaţia românească. în părţile Târnavelor. instituţia superioară rămânând voievodatul. trib de elită dintre chazari). pentru strajă la Carpaţi faţă de primejdia cumană ce venea dinspre Moldova. iar după lupte au rămas acolo convieţuind cu românii bihoreni. la marginea răsăriteană a Trasilvaniei. românii şi secuii din părţile răsăritene ale Transilvaniei au închis pasurile pentru a opri trecerea tătarilor. cu care au convieţuit. Cel mai important motiv al plecării acestor germanici din teritoriile lor de baştină se socoteşte a 15 . este deosebit de importantă: spre sfârşitul secolului al XI-lea înaintarea maghiară ajunsese până aici. Medieş (lângă Satu Mare). Când cetele lui Arpad au pornit împotriva voievodatului Bihorului. Să reţinem că în 1068. pecenegii conduşi de Osul au pătruns în Ungaria după ce au distrus „prisăcile” (=întăriturile) de la Porţile Meseşului. Mai întâi au fost lăsaţi în Bihor. Dincolo de Carpaţi n-au putut trece deoarece îi întâmpina forţa cumană. iar apoi au locuit cu aceştia în câmpia Panoniei şi a Tisei. fiind străină de realităţile Transilvaniei. secuii. Pe pământul ocupat. Turda. Cucerirea maghiară atinge arcul carpatic pe la 1200. secuii au învăţat „scrisul”. de instituţiile ei consacrate. spre estul Transilvaniei. saşii. el nu şi-a exercitat în practică atribuţiile. cnezatul şi voievodatul. De altfel. iar Maramureşul în secolul XIV. cea mai veche menţiune documentară fiind din 1111. care nu pare să fi jucat un rol real în istoria acestei ţări. fiind însărcinaţi de regii arpadieni cu paza marginilor teritoriilor cucerite.

au practicat o fiscalitate aspră. Cel mai vechi grup de populaţie germanică a venit în Transilvania din Flandra (flandrenzi. Arheologia şi toponimia confirmă prezenţa românilor. încălcarea înţelegerii. ori curentul european al cruciadelor (a doua 1147-1149 şi a treia 1189-1192) care stimula aşezarea pe tărâmuri depărtate. Miercurea-Sebeş şi Orăştie.fi schimbarea situaţiei sociale. Mai apoi s-au aşezat coloniştii germani în părţile Sighişoarei şi Mediaşului. Primii oaspeţi germani s-au aşezat în părţile Albei şi Hunedoarei. Prin noii colonişti. Aceştia din urmă. puţini dar puternici. dintre cauze. N-a fost exclusă. în 1222. aşezaţi în Ţara Bârsei. ci mai curând deşertat. apoi au fost colonizate teritoriile din jurul Sibiului. populaţia românească a trebuit să-şi mute aşezările. ori adusă din Renania şi Flandra. care ameninţa libertatea locuitorilor din obşte. înzestrat. la aşezarea în Transilvania. a practica meşteşugurile şi negoţul. religios. Cavalerii Teutoni. Trebuie amintite şi interesele bisericii catolice. Condiţiile de aşezare oferite de regele Andrei al II-lea erau iniţial foarte bune şi au fost mereu sporite în anii următori. pe care şi-l doreau mereu extins. În felul acesta. Un alt grup. din cea venită deja în Transilvania. cel mai numeros. Tendinţa acestor cavaleri-clerici. juridic. Conflictul cu regalitatea ungară era de aşteptat şi el a izbucnit în 1221. Intervenţia Papei Honoriu al III-lea a ameliorat situaţia. Noii veniţi au dispus. mai mulţi şi mai bine organizaţi. şi-au impus instituţiile. Neam vrednic. coloniştii germani au construit fortificaţii. Pământul acesta n-a fost deşert (terra deserta). diploma de danie este reînnoită. de la sud şi est de Carpaţi. Uşurinţa cu care li s-a dăruit mai mult i-a determinat la abuzuri. de însemnate privilegii din partea regilor unguri: au avut libertatea de a se organiza social. întinzându-se până la Rupea. în 1211. aveau obligaţia de a apăra teritoriile de colonizare faţă de pericolul cuman. pentru ca la începutul secolului al XIII-lea să fie colonizată Ţara Bârsei. organizaţi în obşti. deteriorarea cadrului ecologic (inundaţii. au supus populaţia la dijme grele. le-a potenţat apetitul de cucerire spre sudul Carpaţilor. sosit în Transilvania pe la sfârşitul secolului XII şi începutul secolului XIII. ordonat şi harnic. Papa Honoriu al III-lea le-a mai 16 . în vremea regelui Geza II (1141-1161). De asemenea. de a deveni stăpâni autonomi în spaţiul de colonizare. au bătut monedă proprie. a venit din Saxonia (saxones. multe încă libere. când Teutonii au fost alungaţi. şi extinderea stăpânirii ungare asupra zonei controlate de cumani. Saşii au trăit în vecinătatea românilor. În schimb. până la hotarele brodnicilor („ad terminos Brodnicorum”) spre răsărit. în 1190. De aceea. a fost de a ieşi de sub orice autoritate. la sud până la izvoarele Bârsei şi de acolo până la Dunăre. au fost chemaţi în Transilvania de regele Andrei al II-lea. S-au sustras autorităţii episcopului de la Alba Iulia supunându-se direct Papei. înfiinţat de Papalitate în „locurile sfinte” (Ierusalim). germanii transilvăneni au avut un aport substanţial la propăşirea acestei provincii. regalitatea ungară urmărea un dublu scop: apărarea sud-estului Transilvaniei de atacurile cumanilor. care îşi făcuse un program din convertirea populaţiei ortodoxe şi a păgânilor cumani din vecinătate. foamete). ordin cavaleresc-religios. Teutonii şi-au construit cetăţi din piatră. care dominau în câmpiile de la sud şi est de Carpaţi. Zonele Bistriţei şi Rodnei şi-au primit oaspeţii germani pe la 1200. de a valorifica pământul. saşi). feudalizarea societăţii germane. cu sporirea privilegiilor şi recunoaşterea unor noi teritorii: cetatea Cruceburg cu împrejurimile. care au fost găsiţi aici. numiţi în documente teutoni. anterioară colonizării săseşti. cu un oarecare deficit demografic şi insuficient organizat. numiţi de aceea cu toţi saşi. i-au constrâns pe localnici să se catolicizeze şi au făcut ei înşişi colonizări de populaţie germanică. flamanzi). formele de organizare şi obiceiurile şi celorlalţi veniţi în Transilvania. Au urmat alţi ţărani şi meşteşugari din regiunea Rinului şi a Mosellei.

social-economice. unde „şi-a pus scaunul de domnie”. mai mult. Cnezimea şi voievozimea românească au constituit un potenţial militar apreciabil în războiul antiotoman. cu prepositură şi. congregaţii generale şi instituţii administrative vechi. coborând pe apa Dâmboviţei. Zona mlăştinoasă a Tisei a constituit o adevărată barieră între Transilvania şi Ungaria. era diferită de cea a Ungariei. Mai întâi a făcut oraşul Câmpulung. O lungă coexistenţă de forme vechi şi noi avea să caracterizeze istoria acestei provincii. cu voievozi. la sfârşitul secolului al XIII-lea „cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade” şi. În a doua jumătate a secolului trecut. Basarabeştii şi boierimea de peste Olt i s-au închinat şi i s-au supus lui Negru 17 . Angajarea elementului românesc în politica şi viaţă militară a ţării a asigurat un plus de consistenţă orientărilor autonome ale voievodatului Transilvaniei. în viitor. Tendinţa de autonomie. ci şi constituţională. La viaţa politică a Transilvaniei au participat şi românii cărora. Ţara Românească Întemeierea statului românesc dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre a fost pusă. cu cnezii şi voievozii lor. Transilvania a avut o organizare şi o conducere proprie. dreptul de organizare bisericească proprie. prin urmare. Transilvania şi-a păstrat individualitatea. pe când Carpaţii au oferit căi de comunicaţie mai multe şi mai practicabile. Din necesităţi reale. de tradiţia literată păstrată în cronicile muntene. ale noilor veniţi. Transilvania a dispus de o organizare militară proprie în care românii.adăugat. Transilvania a avut o economie ce a individualizat-o de regatul maghiar. Regele Andrei al II-lea. Românii sunt atestaţi cu atribuţii militare. Deşi a făcut parte din regatul Ungariei până către jumătatea secolului XVI. până la mijlocul secolului al XIV-lea. episcopie. dar sunt prezenţi şi în campaniile ofensive. cancelarie. un istoric maghiar scria că „busola Transilvaniei părea fixată cu totul spre răsărit. el este „inima teritoriului etnic românesc”. Erau chemaţi să decidă în adunările locale şi în adunarea ţării. au deţinut un rol foarte important. organizarea şi colonizarea făcute de regalitatea maghiară în Transilvania a produs însemnate mutaţii în structurile demografice. încurajat de nobilimea locală şi de înaltul cler. cu o populaţie preponderent ortodoxă. ea a fost o unitate fizicogeografică distinctă faţă de Câmpia Panoniei. Pământul Transilvaniei se leagă organic de întregul pământ românesc. Erau. apoi Argeşul. precum districtele. Românii autohtoni formau majoritatea absolută a locuitorilor. nu numai realitate etnică. 3. Din Ţara Făgăraşului ar fi venit Negru Vodă. * Cucerirea. iau parte la acţiunile de apărare a ţării. Peste instituţiile autohtone s-au suprapus altele. mai ales din cauză că populaţia ei aparţinea în majoritate bisericii răsăritene”. ocupanţi şi colonişti. „a început să facă ţara nouă”. contenind procesul de reunire a „ţărilor” într-un stat unificat. Situaţia confesională a Transilvaniei. după puţin timp. Înainte de toate. conştiinţa unei existenţe politice separate constituie o trăsătură fundamentală a vieţii de stat din voievodatul transilvan. Transilvania s-a orientat economic spre Ţara Românească şi Moldova. pe seama „descălecatului” din Făgăraş. li s-a recunoscut statutul propriu printre „stările” ţării. politice şi spirituale locale. care au continuat cnezatele şi „ţările” anterioare. regim vamal propriu şi monedă proprie. i-a alungat pe Cavalerii Teutoni din Transilvania în august 1225. româneşti.

Ţara Românească şi Ţara Moldovei. Iorga a văzut un adevărat program de unificare.Brătianu a mers mai departe cu reabilitarea tradiţiei întrebându-se: „Dar însăşi tradiţia ce o aflăm din cele mai vechi cronici ale noastre. celorlalţi cnezi şi voievozi. Litovoi a căzut în luptă. de factorul românesc de la nord de Carpaţi. mai întâi. răzvrătirea lui Litovoi (acelaşi de la 1247. dacă nu conştiinţa unei origini comune a românilor de dincolo şi de dincoace de Carpaţi?” Constituirea statului medieval Ţara Românească. şi după aceea. iar fratele său. Contribuţia Ţării Făgăraşului. dar s-au amplificat cu timpul şi au antrenat şi pătura boierească românească din Făgăraş. ca. Într-o diplomă a regelui Carol Robert de Anjou. superior. Ţara Românească exista ca entitate statală. Aşadar. terminologie politică în care N. însăşi descălecarea din Ardeal a voievodului întemeietor de ţară. Aceste treceri sunt mai vechi (prima înregistrare scrisă este din 1234). o confederare. de unde s-a eliberat contra unei însemnate sume de bani. Gh. Pornind de la legăturile permanente şi puternice dintre Ţara Transilvaniei.I. luat captiv . Pentru aproape o jumătate de secol informaţiile lipsesc. de unde se poate deduce că la acea dată suveranul Ungariei era suzeranul voievodului Ţării Româneşti. Oricum. prin urmare. şi a Ţării Haţegului la constituirea statului muntean este un fapt real. Atunci. La capătul acestei perioade. unde în 1276 este menţionat un comite. Pe ce cale s-a făcut unificarea structurilor politice existente anterior. care rezidau la Curtea de Argeş. silită de ofensiva feudală maghiară împotriva instituţiilor şi obiceiurilor vechi obşteşti să treacă munţii. din 26 iulie 1324. un urmaş al lui Seneslau. populaţie românească mai ales. voievodul român din Oltenia a ignorat autoritatea suveranului de la Buda. Basarab este înfăţişat ca „fiu al lui Tihomir”. Împreună cu fraţii săi. un urmaş. va fi trecut şi un voievod din Ţatra Făgăraşului (care intrase în conflict cu regele Ungariei pentru stăpânirea acestei „ţări”). care a avut loc după anul 1272. de altfel. prin urmare. Confruntarea armată s-a terminat nefericit pentru români. Un proces aflat în plină desfăşurare a putut fi stimulat. Acţiunea începută de Litovoi. tradiţia descălecării […]. de voievozii din stânga Oltului. Foarte probabil. ţinea de Ţara Litua sau Ţara lui Litovoi). dar înainte de 1282) a fost continuată. conţine un mare adevăr: adaosul de populaţie din Transilvania. a fost dus la curtea regală. este amintit Basarab „voievodul nostru transalpin”. 18 . la sfârşitul secolului al XIII-lea (1290). este greu de spus. pe timpul minoratului regelui ungar Ladislau al IV-lea. cu oştenii şi curtea sa. s-a desfăşurat în timp şi a cunoscut mai multe etape. reţinut de tradiţie cu numele de Negru Vodă. ori poate altul. Bărbat. Voievodul din Oltenia a pierdut controlul asupra Ţării Haţegului (care la 1247. Basarab ne este înfăţişat ca „mare voievod”. faptul acesta nu cuprinde în el cel puţin instinctul. cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru aflătoare dincolo de Carpaţi şi cu toate îndemnurile noastre nu s-a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte […]”. Litovoi. Tradiţia „descălecatului”. Tihomir a fost un voievod în stânga Oltului. în 1324. A fost. Într-un alt act. poate. A fost o unificare prin violenţă sau. Basarab este primul domn. Am avea astfel succesiunea Seneslau-Tihomir-Basarab. Litovoi II?). perceput ca atare de istoriografia românească. „în necredinţa sa. condusă de un mare voievod ca unic stăpânitor. repusă în valoare. Ce a urmat după răscoala lui Litovoi este greu de reconstituit. dregător regal. un stăpân al întregii ţări. o recunoaştere a preeminenţei unuia dintre voievozi. pe care le socotea o adevărată „stare osmotică”. potenţat la un moment dat.Vodă. căreia nu i se cunoaşte precis data (după 1272. Aceeaşi tradiţie literară a reţinut şi motivul pentru care voievodul făgărăşean a trecut munţii: „să se fi învrăjbit domnul românilor (= voievodul făgărăşean) cu domnul ungurilor (=regele Ungariei) şi cu al saşilor (=comitele de Sibiu) pentru nişte pricini”.

spune că. între 9-12 noiembrie 1330. voievodul Transilvaniei şi Dionisie Szécsi. noul suveran a reluat politica transcarpatică. Relaţiile bune dintre Ungaria şi Ţara Românească au durat până în 1330. sus pe râpi – spune izvorul citat – alergând din toate părţile arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul văii. Domnul Ţării Româneşti a trimis solie de pace. împreună cu titlul de ban. Expediţia maghiară contra Ţării Româneşti a început în septembrie 1330. 19 . de va continua expediţia „înlăuntrul ţării. „a pierit cu sigiliul regelui”. bani de aur şi argint.680. Cronica pictată de la Viena. pe un drum care însă nici nu ar fi trebuit numit drum. Regele Carol Robert de Anjou. strâmtă […]”. oştirea condusă de regele însuşi a urmat itinerarul: Severin (cetatea este cucerită şi dată. prin Loviştea. care fiind luat drept rege „românii cu cruzime l-au omorât”. de partea maghiară. au căzut acolo. Trufaşul rege angevin a respins oferta deşi fusese avertizat că.Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre are la bază un lung proces. situaţie care a fost folosită de voievozii români de la sud de Carpaţi. unde este menţionat Basarab „voievodul nostru transalpin”. cred cei mai mulţi istorici. plata unui tribut anual. este ceea ce s-a numit „bătălia de la Posada”. spre Transilvania. primejdia niciodată nu o va putea înlătura”. o evoluţie de la sat la stat. pe care magistrul Martin le îndeplinea în Ţara Românească. precum Toma Szécsény. ci mai curând un fel de corabie. pe care l-a şi căpătat la începutul expediţiei. de „nesupunere” şi „răzvrătire”. Cât despre Toma Szécsény. când s-a ajuns la un conflict armat a cărui principală consecinţă a fost independenţa Ţării Româneşti. În acest defileu a fost atacată de armata lui Basarab I. dar avea să simtă curând efectele drumului pustiit şi. sau […] să o dea unuia din sfătuitorii săi”. spre Sibiu. pe valea Argeşului superior. Când în Ungaria criza politică s-a încheiat prin victoria la tron a lui Carol Robert de Anjou. oştirea lui Carol Robert de Anjou a trebuit să traverseze o vale lungă şi îngustă. Şi aceasta a fost. trecerea „de la ţară la stat”. regele a ordonat retragerea. principi şi nobili fără nici o deosebire”. Voievodul muntean a fost acuzat. de „necredinţă”. a traversat Oltenia şi s-a îndreptat spre Curtea de Argeş. „ca să alunge din ţara aceasta pe Basarab. haine preţioase. aflat atunci în stăpânirea Ţării Româneşti. fiind şi vicecancelar. fără motive. o succesiune de etape social-politice care au prefigurat statul. Au murit trei administratori ai bisericii catolice din Ungaria. un fiu ca ostatic şi o despăgubire de război în valoare de 7. aspiraţiile lui se pare că vizau chiar ţara lui Basarab. Cauzele acestui diferend ne sunt înfăţişate de Cronica pictată de la Viena.000 dinari). Dionisie Szécsi dorea Banatul de Severin. cu care a îmbrăcat pe Desev. aminteşte de mai multe solii precedente acestei date (ceea ce sugerează şi anterioritatea domniei lui Basarab). oferind regelui condiţii foarte avantajoase: cedarea Severinului.. Armata maghiară a continuat înaintarea. fost castelan de Mehadia. măcinat de lupte interne. în drumul ei de întoarcere. din care unul. cai cu şei şi frâie. care narează întreaga campanie. lui Dionisie Szécsi). Ultima etapă. mai ales. Pierderile au fost mari. pentru a scăpa „şi-a schimbat însemnele armelor sale. Documentul din 1324. s-a putut realiza într-o conjunctură externă favorabilă (înfăţişată la începutul acestui capitol). despre situaţia critică prin care a trecut regatul Ungariei. fiul lui Dionisie”. în consecinţă. „tineri şi bătrâni. Mulţimea nenumărată a românilor. unde „ostaşii regelui erau cu totul prinşi ca nişte peşti în mreajă”. vase scumpe. Este vorba.000 mărci de argint (= 1. reşedinţa marelui voievod Basarab. Românii au luat mulţi prizonieri şi captură de război: arme. A trebuit s-o facă pe calea cea mai scurtă. Regele Carol Robert a fost îndemnat de câţiva mari nobili. „un loc crângos şi păduros închis cu dese întărituri”.

pe care l-a gonit prin munţi „cu dulăi” până la şesul apei Moldovei. cu domnul. hanul Djanibek a lăsat rezolvarea problemelor din această zonă cumnatului său. satele se înşiruiau de-a lungul văilor. după numele căţelei Molda „cu care au gonit hiara aceia”. Către jumătatea secolului al XIV-lea şi condiţiile externe au fost favorabile. după numele său va fi numit uneori şi statul: Ţara Basarabească. Situaţia demografică s-a îmbunătăţit. în luminişul pădurilor şi la poalele munţilor. instituţiile. Vreme de un secol. tătarii au făcut numeroase incursiuni în Transilvania şi Ungaria. apoi al lui Bogdan. De această situaţie au profitat regii angevini. însemnele ei şi trebuia desluşit cum s-a ajuns aici. cel de al doilea a fost voievod şi domn independent. Istoriceşte se poate spune că Dragoş a fost un „descălecător”. ajungându-se la o viaţă de vecinătate cu aceştia (nu. mai ales din cereale. Dragoş şi Bogdan au fost voievozi ai Maramureşului care. Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă. Ţara Moldovei Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Orientali şi Nistru a fost socotită. Realitatea istorică a îmbrăcat. mai ales Ludovic I cel Mare. conducătorii de „ţări”. un dublu „descălecat”. ca şi podoabele descoperite arheologic. haina legendei. cnezate şi voievodate de văi. ci şi un apărător. iar stema noului stat („hierul ţării”) s-a hotărât să fie un cap de bour. Apa pe malul căreia a avut loc această întâmplare s-a numit Moldova. Reglementându-se relaţiile cu dominatorii asiatici. iar marele voievod şi-a înscris numele între oamenii de seamă ai neamului nostru. Şi atunci s-a născut legenda despre vânătoarea lui Dragoş Vodă. relatează despre ieşirea lui Dragoş Vodă din Maramureş la vânătoare. al lui Dragoş mai întâi. Basarabii. Trebuia explicat „cum s-a început Ţara Moldovei”. Legenda s-a creat din nevoia de explicaţie a unor fapte reale. unele dintre ele fiind nuclee ale viitoarelor aşezări urbane. Exista o pătură socială superioară. realitatea personajului ”descălecător” este în afara oricăror îndoieli. însă. turcici (turanici) şi mongoli. 4. dominaţia Hoardei de Aur în părţile de vest (deci şi în teritoriul românesc) a slăbit. „singur stăpânitor”. Acolo „fiindu şi hiara obosită. Ţara Moldovei s-a dezvoltat din acumulări structurale şi instituţionale proprii. stema ei. Exista o ţară. de tradiţia literară târzie. Basarab I a fost nu numai întemeietor. Statutul lor aici e diferit fundamental. Numele apei a dat numele ţării. în secolul al XVII-lea. tot ca produsul unui „descălecat”. scris în secolul XVII şi atribuit lui Grigore Ureche. de asemenea. Moldova. Regele Ludovic cel Mare a hotărât să pună capăt 20 . Acest mare voievod. iar la întâlnirea drumurilor de negoţ se ţineau târguri. trebuia explicat numele ei şi. la o comuniune de viaţă) datorită achitării dărilor. care a asigurat independenţa Ţării Româneşti. Cel dintâi a fost voievod dependent de regele Ungariei. Din rândul acesteia s-au ridicat fruntaşii locali. întâlnirea unui bour („au dat de o hiară ce se chiamă bour”). fiul hanului Uzbek. Concentrându-şi atenţia spre răsărit. principele Athlamos. În fond. au trecut la răsărit de Munţii Carpaţi. care şi-a făcut un program din lichidarea dominaţiei tătare la est de Carpaţi şi asigurarea drumului spre Marea Neagră. Mai mult. În cazul Ţării Moldovei. în anumite condiţii istorice. Pe vremea hanului Djanibek (1341-1357). Statul cârmuit de Basarab I Întemeietorul şi-a dovedit puterea. Se făcea comerţ. iar Bogdan un întemeietor. a fost fondatorul dinastiei muntene care-i va purta numele. dovadă fiind şi tezaurele monetare. disponibilităţile economice şi militare. au ucis-o la locul unde se chiamă acum Boureni […]”. la marginea codrilor.Victoria din noiembrie 1330 constituie un moment de referinţă în istoria românilor. românii din acest spaţiu au putut rezista şi evolua.

De aceea. Ioan. spre părţile mării”. pentru aşi apăra viaţa de obşte. Documentul acesta este foarte important pentru datele despre familia lui Bogdan şi deţinerea dregătoriei de voievod în cadrul ei. fiul lui Sas. în Ţara Moldovei. de la Dragoş la Bogdan. cu voia lui Dumnezeu. Când n-a mai putut rezista în Maramureş el a trecut la răsărit de Carpaţi cu fiii. tătarii constituiau. fratele lui Bogdan şi. ceea ce schimbă total cronologia primilor voievozi moldoveni. cu obiceiurile ei şi cu deplina ei libertate. iar principele lor Athlamos a fost ucis. evident. urmaşul voievodului Sas. Lui i-a succedat fiul său Sas şi apoi. Fusese. care au voit să-l urmeze. Regii angevini ai Ungariei. prin documentul citat. În paralel cu evenimentele de la răsărit de Carpaţi. un pericol şi ameninţau. Recent s-a propus. Expediţia a avut loc în sudul Moldovei şi s-a terminat cu un succes. La 21 octombrie 1343. Ţara Maramureşului cunoştea o mişcare de mare interes. Românii s-au răsculat în frunte cu Bogdan din Cuhea. Dar. care au constituit o etapă din evoluţia de la sat la stat. după râul omonim). pentru „serviciile sale strălucite. Carol Robert şi ludovic I. departe. Ludovic I cel Mare. Regele Ludovic I al Ungariei răsplătea. prin urmare. ca voievod dependent de regele Ungariei. încă. Balc. Ţara Moldovei n-a mai putut fi recuperată (într-un document regal se vorbeşte despre restaurarea „Ţării Moldovei”). oraş care iniţial s-a numit Moldavia. pe care le-a făcut nu fără vărsarea propriului său sânge şi fără răni şi cu moartea fraţilor săi. Revolta lui Bogdan a durat încă mulţi ani. În anul 1364 armata lui Ludovic cel Mare a suferit o grea înfrângere în Ţara Moldovei şi suveranul maghiar a trebuit să renunţe la „restaurarea” pe care şi-o dorea. dinspre răsărit. în 1359. Ţara Moldovei. Letopiseţul de când s-a început. fiind înmormântat la Volovăţ. a fost pusă de istorici la ani diferiţi. Peste şase ani. destituit de rege pentru „necredinţa” lui. îi dăm o moşie numită Cuhea. ceea ce arată durata nesupunerii. Bogdan apare documentar ca rebel (infidelis) şi fost voievod al Ţării Maramureşului. rudele şi colaboratorii săi. Dragoş a condus aici ca vasal al regelui Ungariei. începând cu 1359. printr-o nouă interpretare a documentelor. socotit un adevărat „act de naştere” al statului independent Ţara Moldovei. a organizat o expediţie împotriva lor pusă sub comanda lui Andrei Láckfi. După cercetări mai noi. fratele lui Ştefan. Apărarea se putea lesne realiza de pe versantul Carpaţilor Orientali. ceea ce a dat naştere la tulburări. ceea ce. Venirea lui Dragoş în Moldova. Structura aceasta (cu reşedinţa la Baia. voievodul Transilvaniei. Tătarii au fost înfrânţi şi împinşi spre răsărit. comitele secuilor. pe Balc. în ţara aceasta a 21 . de cei mai mulţi istorici. condusă de voievodul Bogdan. mai ales în ţara noastră moldovenească. La această campanie au participat şi românii din Maramureş sub comanda voievodului Dragoş. Intervenţia regelui maghiar a fost inutilă. nu se poate accepta. anul 1363. Cronicarul Ioan de Târnave scria că „acei dintre tătari care mai rămăseseră au fugit la ceilalţi tătari. Bogdan este pomenit ca „infidel notoriu”. În 1345. fiul lui Sas. Voievozi au fost şi Iuga. voievodul românilor din Maramureş. Ungaria. desemnat să urmeze părintelui său şi l-a obligat să părăsească Moldova şi să se întoarcă în Maramureş. a celor apropiaţi şi a slujitorilor săi. data cea mai acceptabilă fiind 1346-1347. Voievodul Bogdan a devenit exponentul dorinţei de emancipare a boierilor moldoveni şi a organizat rezistenţa împotriva oştirii lui Ludovic I. Dragoş ar fi murit în 1354. Venit peste munţi. scris în vremea lui Ştefan cel Mare. de asemenea. care nu putea să consimtă la pierderea controlului dincolo de Carpaţii Orientali. fiul lui Iuga şi nepotul lui Bogdan. s-a suprapus formaţiunilor politice „de văi” existente. în 1349. Data când a avut loc această trecere este pusă. la 15 septembrie. de esenţă militară. atribuie lui Dragoş doi ani de domnie. efemer (mai curând desemnat pentru a domni).acestor prădăciuni. au voit să desfiinţeze vechile libertăţi ale românilor. Ludovic s-a hotărât să înfiinţeze aici o marcă de apărare a regatului în fruntea căreia a numit pe Dragoş. Bogdan a înlăturat pe Balc. Dovadă este documentul din 2 februarie 1365.

Baliţa. Numeroase oraşe-porturi. al cărui nume se întâlneşte. Bale. cu văile Siretului şi Prutului. amintită prima oară documentar în 1230. Statul s-a desăvârşit. Moiseni. Începând cu secolul X sunt menţionaţi. Nu se ştie exact care era întinderea statului său. Ţara Dobrogei Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră se integrează aceluiaşi proces de evoluţie social-politică. cu o vie activitate comercială. spre Nistru. Tulcea. anume ape. au trecut pe ascuns din regatul nostru ungar în ţara noastră amintită a Moldovei şi s-au silit s-o păstreze spre ofensa Majestăţii Noastre”. drept 22 . până în 1367. Constanţa. un corp de oşteni aleşi. treptat. fiul lui Sas. stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare”. de aici. n. între Mangalia şi Varna. Într-un document din 30 martie 1392. bătrânului Bogdan Voievod. foarte probabil. precum peste tot în mediul românesc) a putut furniza împărătesei Ana de Savoia. Bascov. într-o perioadă şi printr-o succesiune greu de reconstituit. a împodobit acest mormânt strămoşului său. Io Ştefan Voievod. se constituie. şi aici. Nucleul statului dobrogean l-a constituit „Ţara Cărvunei”. Prin anii 40 ai veacului al XIV-lea. „ţări”. cu toate pertinenţele sale. prin lucrarea diavolului. pe arhiereul Mathodie. Mai târziu Ştefan cel Mare a refăcut acest lăcaş de închinăciune. luna ianuarie. pe care l-a transformat în necropolă domnească. în vremea lui Petru I (1375-1391) sau Roman I (1391-1394). sub diferite variante (Balc. Bogdan I a fost îngropat la biserica domnească din Rădăuţi. într-o diplomă a lui Ioan Asan al II-lea pentru negustorii raguzani. Procesul de unificare s-a desfăşurat şi în următoarea perioadă. Este de presupus că el cuprindea întreg versantul răsăritean al Carpaţilor Orientali. pe care moşie am luat-o de la Bogdan voievodul şi de la fiii lui. statul extinzându-se către răsărit şi sud. o mie la număr. în tot spaţiul românesc medieval. ctitorie care i se pune în seamă. amândouă Vişăele. Borşa şi amândouă Seliştele din aceeaşi ţară a Maramureşului. în scris. posibilitatea participării la mişcarea internaţională de mărfuri şi. din mila lui Dumnezeu domn. Arhontele Balica (desigur un voievod. Cu acest prilej. a entităţii statale a Ţării Cărvunei”. suveranul Ungariei recunoştea eşecul încercărilor de a-l îndepărta pe Bogdan din Moldova. în anul 6988 (1480. elementul românesc. marele domn a înfrumuseţat mormântul Întemeietorului cu o lespede pe care stă scris: „Cu mila lui Dumnezeu. Bălcescu). depărtându-se de la credinţa ce ne datorau. precum Mangalia. Vicina. În 1365 statul românesc Ţara Moldovei era constituit şi independent. 5. Bogdan I Întemeietorul a avut o domnie scurtă. patriarhia de la Constantinopol a numit un nou „mitropolit de Varna şi Cărvuna”. Io Roman voievod. În acest mozaic etnic s-a impus politic. văduva basileului Andronic al II-lea şi mama lui Ioan al V-lea Paleologul. formaţiunea aceasta se afla sub cârmuirea arhontelui Balica.Maramureşului cu satele Ieud. infidelii noştri notorii. şefii politici locali. Bală. agonisirile băneşti au generat o civilizaţie înfloritoare. Căci Bogdan şi fiii lui. Chilia. Statul dintre Dunăre şi Marea Neagră s-a format prin unificarea acestora. duşmanul neamului omenesc. În 1235. Prin donaţiunea pe care i-o făcea lui Balc. Vecinătatea Mării Negre. Dunăre şi Marea Neagră. ceea ce s-a socotit a fi o „recunoaştere bizantină. Dârstorul adunau laolaltă o populaţie „de toate limbile”. puşi sub comanda fraţilor Theodor şi Dobrotiţă. acesta din urmă se intitula „marele singur stăpânitor. fiul lui Bogdan Voievod. Cernavodă. în 27”. „Ţara” aceasta era situată pe litoralul Mării Negre. Domnul Ţării Moldovei. păduri şi munţi şi orice s-ar ţine de ele. de la Ceremuş la Oituz şi până în Vrancea. ecleziastică şi imperială.n).

expresie politică a romanităţii. mai ales când voievozii de la Argeş şi Târgovişte au stăpânit feude dincolo de Carpaţii Meridionali (Severinul. dacă conjunctura internaţională. În cazul Ţării Dobrogei. numai unul s-a numit Ţara Românească. forma grecească a numelui) asociată cu semnul despotal. toate au fost ţări româneşti. Ioancu. fiul lui Dobrotiţă. pentru că. Dobrotiţă. În bătălia din 23 septembrie 1386 cu forţele otomane-bulgare. Moldova. Ţara Românească s-a mai numit şi Ţara Muntenească sau Muntenia. constant. unificatorul Ţării Dobrogei. cronologic. „printre românii cei mai de vază”. a fost primul stat unificat. mai ales. nu a putut organiza rezistenţa. fapt care poate nedumeri. întemeiat în spaţiul românesc nord-dunărean. 6. „ţara de dincolo de păduri”. când expansiunea otomană se anunţa tot mai ameninţătoare. a avut legături politice strânse cu Vladislav I. Aici. factorul extern ar fi fost favorabil. cel mai de seamă dintre conducătorii acestui stat în perioada formării şi consolidării lui. Avem în vedere aici atât avantajele economice şi strategice cât şi. Concluzii Din cele patru state româneşti. foarte probabil. Făgăraşul). ca şi de rivalitatea ţarilor bulgari de la Târnovo şi Vidin. iar conducătorul ei un bun politician. Prin fondul lor etnic de bază. în vara anului 1386. rude foarte apropiate ale despotului Dobrogei. a sugerat. Amlaşul. Transilvania. Lui Balica. Marea suprafaţă de munte cuprinsă în hotarele sale. domnul Ţării Româneşti. privită dinspre Câmpia Panoniei. Cârmuitorii lui şi-au spus. 23 . Dan I şi-a pierdut viaţa. În sprijinul ţării danubiano-pontice a intervenit atunci Dan I. Haţegul. Ţara Cărvunei a fost o formaţiune puternică. se spune în Memoriile lui Ioan al VI-lea Cantacuzino. Terra Ultrasilvana. „domni ai Ţării Moldovei”. oraşul Moldavia (=Baia). în cnezatul de pe valea râului Moldova a fost şi prima reşedinţă a statului. Ţara Dobrogei a fost Ţara lui Dobrotiţă. cârmuită de la Curtea de Argeş. voievodul Ţării Româneşti şi fratele lui Mircea. viitorul domn. constituite cam în aceeaşi perioadă. pe valea căruia se constituise o „ţară” importantă. rezultând o singură Ţară Românească în spaţiul românesc medieval. Acela format între Carpaţii Meridionali şi Dunăre a avut parte de acest nume. care s-ar fi putut continua şi desăvârşi. i-a urmat Dobrotiţă rânduit. iar Mircea. începutul unui proces unificator la nivelul statelor româneşti. unificatorul „ţărilor” dintre Dunăre şi Marea Neagră. dispărut în 1347. este de o mare importanţă şi semnificaţie. Dar. Dobrotiţă s-a aflat în relaţii bune cu Bizanţul. cu un rol deosebit în unificarea celorlalte cnezate de vale. Actul istoric al constituirii unei singure stăpâniri politice din Severin până la Marea Neagră. care a ştiut să se folosească de conflictul dintre Genova şi Veneţia. omul a dat numele statului. denumirea aceasta care s-a format în mediul politic al Ţării Moldovei. a unit Ţara Dobrogei cu Ţara Românească. şi-a sfârşit domnia şi viaţa. dar în epoca medievală el a fost Ţara Moldovei. primind de la împăratul Ioan al V-lea Paleologul titlul de „despot”. Statul românesc dintre Carpaţii Orientali şi Nistru s-a intitulat Ţara Moldovei. desigur. Românii epocii moderne au numit statul românesc din spaţiul carpato-nistrean simplu. de la numele râului Moldova. Despotul Dobrotiţă.ajutor în războiul civil purtat cu Ioan al VI-lea Cantacuzino. succesor la domnie. Ea a fost. Ţara românească din spaţiul intracarpatic poartă un nume ce stă în legătură cu o mare bogăţie a pământului dacic: pădurea. Moneda de aramă bătută la Caliacra de stăpânitorul Ţării Cărvunei poartă iniţiala T (de la „Tomprotiţa”. românesc.

mai unitară. care ar fi putut determina. * Istoricii s-au întrebat stăruitor: de ce românii nu şi-au constituit un singur stat unificat în Evul Mediu. s-a creat o obişnuinţă politică care n-a mai putut fi depăşită în epoca medievală. ideea de stat corespundea ideii dinastice. de asemenea. A existat o dinastie a Basarabilor şi una a Muşatinilor. rezultat al simbiozei dintre factorul uman şi cel geografic. omul-personalitate politică. De ce au existat. deci. Tradiţia dinastică. de pe valea râului Moldova. a văzut în domnul şi voievodul ei elementul de garanţie. lipsite de nucleul central. Ţara. A existat. instituţii asemănătoare. aceeaşi limbă. create de factorul extern. s-a îndreptat spre 24 . s-a produs o scindare teritorială cu repercusiuni asupra evoluţiei organizării politice. astfel. se poate constata că etnicul. „unsul lui Dumnezeu” (moştenire politică bizantină). a devenit o stare permanentă. Au rezultat. cu un etnic. o limbă şi o cultură unitare? Ţările Române au avut o viaţă economică comună. pădurea şi apa au generat numirile statelor medievale româneşti. este limpede la o simplă imaginare a hărţii. În schimb.Panaitescu) a înrâurit decisiv menţinerea separatismului politic românesc. decât multe limbi europene. îndepărtate unul de celălalt: din zona Argeşului şi respectiv. s-a instalat tot mai puternic pe măsura trecerii timpului. mai multe state româneşti într-un teritoriu unitar.P. muntele. au prevalat asupra elementelor interne de unitate. Centrul pământului românesc a rămas în afară. încât nici aceia care au dezvoltat în scris unitatea etnică a românilor n-au mers mai departe şi n-au avansat necesitatea unui stat unitar pentru un popor unitar. Şi totuşi. prin aşezarea sa geografică. în etapa hotărâtoare. prin urmare. ameninţată direct de otomani. o viaţă confesională pentru toţi românii. două entităţi statale în spaţiul românesc extracarpatic. Ţara Românească.Rememorând. pentru că anumite situaţii politice şi economice. Conjunctura internaţională din Europa răsăriteană şi sud-estică („zonele de influenţă politică”. şi o unitate politică. Polonia. o convergenţă politicomilitară. Au fost domnii separate. Moldova s-a îndreptat spre regatul Poloniei de al cărui protectorat a simţit că are nevoie şi pe care l-a socotit a-i fi de folos. despre care a vorbit P. A deveni atunci vasalul unui stat puternic era o necesitate şi era o asigurare. fiecare dintre ele. Atât de puternică a fost tradiţia ţărilor separate. pluralitatea statală românească medievală? Experienţa antică şi aceea medievală. Moldova a prevenit expansionismul Ungariei. Cum se explică. Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-au orientat spre grupări de forţe internaţionale cu interese politice şi economice divergente. statul dacic şi unirea lui Mihai Viteazul dovediseră că Transilvania. că Ţara Moldovei şi Ţara Românească rămân în situaţie excentrică. Unificarea structurilor teritorial-politice de la sud şi est de Carpaţi a început. conştiinţa că fiecare ţară românească îşi are domnul ei. cum au dovedit şi cercetările străinilor. în care a operat sistemul ereditar-electiv. de stabilitate şi de permanenţă politică. o puternică conştiinţă a unităţii de neam. Recunoscând suzeranitatea puternicului regat de la nord. Ideea de stat nu se suprapunea încă ideii de neam. Curând după formarea ca state independente. trebuie să fie „leagăn al statului românesc”. Ocuparea Ţării Transilvaniei de către Ungaria arpadiană constituie una din cauzele principale ale inexistenţei unui singur stat pentru tot spaţiul locuit de români. prin situaţia sa de „centru natural”. din două direcţii şi din două centre. Dar platoul transilvan. „bun şi mare”. un stat al tuturor românilor nu s-a putut realiza în epoca medievală. „sâmburele tare al unităţii româneşti” a intrat de timpuriu în stăpânirea regatului arpadin. de timpuriu. Fără Ţara Transilvaniei.

Legendă şi adevăr în tradiţia „descălecatului”. 2. Nu doar mai numeroase. în anii 1599-1600. ci şi cu consecinţe mai grave. Două state. dar cu o existenţă neîntreruptă şi o evoluţie istorică unitară. Întrebări recapitulative 1. Definiţi factorii externi favorizanţi constituirii statale româneşti. prin acţiunea celor trei puteri ce voiau să domine spaţiul românesc.colaborarea cu Ungaria. Imperiul Otoman. Rivalitatea dintre regatele vecine. polon şi maghiar. Factorul politic extern a acţionat permanent şi hotărâtor în sensul prelungirii pluralităţii statale româneşti. Puse în balanţă. în care concurenţa pentru controlul marilor artere comerciale ce duceau. cauzele pluralităţii statale româneşti medievale au fost în primul rând de natură externă. Destrămarea organismului politic realizat de marele voievod român Mihai Viteazul. arată clar o asemenea politică. Imperiul Habsburgic şi Polonia. întreţinând şi stimulând separatismul. Este drept. Care este raportul? 25 . spre porturile de la Dunăre şi Marea Neagră a fost fundamentală. A existat o preocupare din afară de a menţine separate Ţările Române. străbătând teritoriul românesc. Ţara Românească şi Ţara Moldovei. aveau să asigure pentru o mare parte a poporului nostru o dezvoltare liberă. nu un cadou politic unitar. În ce constă individualitatea voievodatului Transilvaniei? 3. s-a răsfrânt negativ şi asupra Ţării Româneşti şi Ţării Moldovei. * Constituirea statelor româneşti unificate a însemnat un cadru politic corespunzător pentru societatea românească.

germanic. câteodată. exploatarea subsolului şi meşteşuguri. au înrâurit fundamental evoluţia structurilor economice româneşti şi au determinat caracterul complementar al economiei Ţărilor Române. Structura geografică a teritoriului românesc a înlesnit. ECONOMIA Îndeletnicirile poporului român au constituit un ansamblu format din agricultură (cultura cerealelor. pe tot teritoriul României. influenţa factorului extern – turanic. creşterea animalelor. pe de altă parte. în aceleaşi organizaţii profesionale (bresle). Ea asigura necesităţile alimentare şi de materii prime oferind.III. în mare măsură. Fiecare din Ţările Române şi toate laolaltă îşi puteau astfel acoperi necesităţile materiale esenţiale prin produse proprii. când dezvoltarea producţiei meşteşugăreşti din Transilvania şi a economiei agrare din Ţara Românească şi Moldova a creat posibilitatea unor surplusuri pentru exportul şi importul reciproc de bunuri. satisfăcea necesităţile pentru întreg spaţiul românesc. mai ales în ceea ce priveşte Ţara Românească şi Ţara Moldovei. însemnate cantităţi de produse pentru export. multiplele legături dintre Ţările Române. Dobrogea). contactul cu alte medii şi civilizaţii – bizantină. drumurile continentale de comerţ. Adeseori meşteri din Transilvania erau solicitaţi pentru a onora diverse comenzi din partea domnilor. pomicultura. fapt confirmat şi de relatarea umanistului transilvănean Georg Reicherstorffer care constata că „în această ţară nimic nu lipseşte din cele care ar putea folosi oamenilor”. de iscusinţă şi experienţă meşteşugărească. Practic. pe de o parte. condiţii naturale (resurse. Dezvoltarea meşteşugurilor săteşti şi. slavă. mai ales. totodată. învăţând ori completându-şi cunoştinţele. din care făcea parte). ca o unitate fizică cu o viaţă geografică aparte”. făurirea unor obiecte de podoabă. boierilor sau clericilor din Ţara Românească şi Moldova (edificarea unor biserici. orăşeneşti. orientarea economică a Transilvaniei era preponderent spre răsărit şi sud (spaţiul românesc) şi mai puţin spre vest (Regatul Ungariei. la strângerea relaţiilor economice dintre Transilvania. Ţara Românească. fertilitate) şi istorice (aşezarea geopolitică a Ţărilor Române). Aşezarea Ţărilor Române de-a lungul drumurilor comerciale care legau apusul şi centrul Europei de sud-estul continentului şi de Marea Neagră a contribuit. intensificate îndeosebi în condiţiile progresului economic înregistrat în Ţările Române cu începere de la mijlocul secolului al XV-lea. În acelaşi timp. Moldova şi Ţara Românească şi la atragerea lor în circuitul comerţului internaţional. Întâlnim tineri moldoveni şi munteni în Transilvania. maghiar. case domneşti ori boiereşti. Economia agrară constituie ocupaţia de bază a locuitorilor. Transilvania s-a remarcat prin exploatarea subsolului şi prelucrarea metalelor. şi Moldova şi Ţara românească. de numeroase drumuri (16) care au uşurat relaţiile dintre spaţiul intracarpatic (Transilvania) şi cel extracarpatic (Moldova. Relaţiile economice interromâneşti cuprind nu numai schimbul de produse (care rămâne totuşi cea mai importantă componenţă). ea rămâne în afară. tipărirea de cărţi pentru „toată seminţia românească”). preocupări specifice populaţiei sedentare atestate fără întrerupere. Carpaţii Orientali şi Meridionali sunt brăzdaţi de trecători şi pasuri uşor accesibile. Complinirea a stat la baza legăturilor economice strânse între Transilvania. occidentală. legumicultura). de asemenea. care scria că Transilvania „nu gravitează spre Buda. iar meşteşugari din toate Ţările Române sunt cuprinşi. arheologic şi documentar. viticultura. Sunt. fapt recunoscut şi de geograful maghiar Jenö Cholnoky. 26 . ci şi schimbul de cunoştinţe profesionale. acestea.

regiunile de şes transilvănene. în relaţiile comerciale se folosea curent limba română. ce treceau munţii (apăsaţi de exploatarea feudală şi de stăpânirea maghiară) şi se statorniceau la sud şi est de Carpaţi. saşi. Oricum.000 de locuitori. desigur.000 de locuitori. oraşe-porturi. De altfel. orz. pe întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. 27 . Cetatea Albă – circa 20. Aşadar. al felului de viaţă. a sec. sârbi – stabiliţi în oraşe ori aşezări rurale. a măcina. schimbau mărfuri şi gânduri având. fiecare. iar oraşele aveau o populaţie puţin numeroasă (Braşovul – 10. Europa centralrăsăriteană şi de sud-est cunoaşte o perioadă de linişte. la 1370 un act sinodal arăta că „poporul acelei ţări se întâmpla să fie mult. încă un prilej să constate că aparţin aceluiaşi neam. astfel. spic. Pentru secolele următoare ştirile devin mai numeroase. armeni. în Ţările Române erau aprox. ba aproape nenumărat”. impunându-şi dreptul de prioritate asupra comerţului Ţării Româneşti. a ara. faptul că spaţiul românesc n-a fost afectat de flagelul ciumei din 1348-1349. complexe monastice în jurul anului 1000. pe baza unor izvoare incomplete. Aceasta are temeiuri adânci în viaţa neamului nostru. epidemiile. Existau aşezări rurale. greci. aşezări cu caracter urban. ruteni. Peninsula Balcanică (români. însă. 3 milioane de locuitori. La cumpăna dintre mileniul I şi al II-lea.800. ceea ce va duce la accentuarea tendinţei de urbanizare şi la mai buna valorificare a resurselor naturale.000 de locuitori. Cele peste 1. În secolul al XV-lea. Imperiul Otoman. grâu. în urma dispariţiei Caganatului avar (la 803). Unul din factorii importanţi în sporirea potenţialului economic al Ţărilor Române a fost cel demografic. bulgari.700. a semăna. pe la 1500. fortificaţii.000 de locuitori. a cerne. antrenând ţărani români din Transilvania. sa estimat. unguri. legăturile economice dintre Ţările Române s-au statornicit în condiţiile caracterului unitar al limbii.000 de localităţi cercetate arheologic. al fondului spiritual-religios al poporului român şi însoţite de ample mişcări demografice pe teritoriul lor.000 de locuitori) şi neomogenă din punct de vedere etnic. Polonia.0001. Transilvaniei şi Moldovei. până în anii ’80. înainte de toate. câte 500. oieri transilvăneni ce-şi păşteau turmele din primăvară până în toamnă pe păşunile alpine de pe versantele carpatice. Factorii care au determinat oscilaţii frecvente pe plan demografic au fost marile invazii. Concentrarea aşezărilor nu a fost uniformă. secui. mei. iar Moldova şi Ţara Românească. numite slobozii). Clujul – 5. de terminologia fundamentală. Aşadar. spaţiul dintre Siret şi Prut. al XVI-lea în spaţiul românesc existau vreo 6000 de aşezări. admigrări din Transilvania. fapt dovedit. că Transilvania avea 1. creşterea obligaţiilor feudale şi a abuzurilor. ceea ce probează existenţa unei societăţi sedentare. seceră. secară. Căderea Ţărilor Române sub suzeranitatea otomană efectivă (păstrându-se.O dată cu circulaţia bunurilor au circulat şi oamenii: românii se întâlneau. aşezări miniere. Trebuie precizat că sporirea sensibilă a populaţiei în secolele XIV-XV s-a datorat unor diverse cauze: creşterea naturală a populaţiei. perioadă care se concretizează în creşteri demografice pe întinse spaţii geografice (inclusiv spaţiul carpato-danubiano-pontic). meşteşugari din Transilvania veniţi temporar ori stabiliţi în Moldova şi Ţara Românească. Cea mai însemnată ocupaţie a românilor în Evul Mediu a fost cultivarea pământului. paie. pun în evidenţă concentrări importante de populaţie în zone de convergenţă umană. o pronunţată autonomie) a încetinit ritmul lor de dezvoltare. a secera. Acestea se desfăşurau de o parte şi de alta a munţilor şi a ţărmurilor Dunării de Jos. cele mai dens populate zone fiind cea subcarpartică. Oltenia. putându-se face şi estimări ale numărului locuitorilor. Marea majoritate a populaţiei era aşezată în sate. S-a putut estima că în a doua jum. care este de origine latină: aratru. boieri pribegi din cele două ţări române stabiliţi în oraşe transilvănene. a culege. care devin „grânarele”Constantinopolului.

Corni.În primele secole ale Evului Mediu s-au extins suprafeţele agricole (prin desţelenire şi defrişare. Vişina. varza. ovăzul. ori albe sau roşii. Umanistul Anton Verancsics din Sebenic arată că „Moldova şi Ţara Românească au un pământ roditor şi sunt foarte bogate în vin”. Dimitrie Cantemir scria în Descriptio Moldaviae că vinul de Cotnari e „cel mai de seamă şi cel mai ales din toate vinurile Europei.5 ori la ovăz şi secară. Cireşu. Hârlău. teascuri. având hotarele indicate ca pentru sate. de 3. iar ceara era folosită la iluminat. Valea Cireşului. peri. Podgorii existau şi în comitatele transilvănene Bihor. Valea Nucului. Cele mai răspândite cereale cultivate erau: grâul – de toamnă şi de primăvară. Este ceea ce s-a numit „agricultura itinerantă” sau „în moină”. Iaşi. meri. Dacă se ţine trei ani într-o pivniţă adâncă de piatră. precum: Runc. socotind şi vinul de Tokaj. iar numeroase documente menţionează crame. vişini. orzul. iar dintre legume mai răspândite au fost pătrunjelul. s-au obţinut randamente superioare (mai ales în anii favorabili din punct de vedere climateric). secara. fapt sugerat de toponimice. Cornăţel. Taxa percepută pentru desfăşurarea acestor activităţi era dijma din stupi (vama stupilor). lintea. Se cultivau pruni. Pomicultura şi legumicultura. nuci. Huşi. Merişani. Prisăcăritul s-a bucurat de o însemnată atenţie în Evul Mediu din partea domniei şi a proprietarilor de pământuri. Aluniş. încât nu mai doreşti nici vinurile de Falern din Campania şi chiar comparându-le între ele îţi plac cu mult mai mult acestea”. Merişor. Interesant este că numele multor localităţi au fost inspirate de soiuri pomicole din zona respectivă – de exemplu: Agriş. s-au perfecţionat uneltele. meiul. Arad. Schimbul cu produse cerealiere se realiza mai ales dinspre Ţara Românească şi Moldova spre Transilvania. prin diversificarea acestuia şi importul unor piese din fier de peste graniţe. iar vinurile din Transilvania „fie că le vrei tari sau slabe şi aspre sau dulci. cum se obişnuieşte la noi. Timiş. iar asolamentul bienal şi trienal se folosea mai ales în sudul Transilvaniei. prin aruncarea „în toate părţile” cu toporul. O „ţară a vinului” (Weinland) este atestată în jurul Mediaşului. în Ţara Românească viile coborând tot mai mult în regiunile de şes. Văratec). în conformitate cu obiceiul pământului. Laz. lăsându-l apoi să se refacă („în pârloagă”) şi semănând locuri noi defrişate. trifoiul. Prisăcile erau delimitate. ceapa. recolta ajungând la de patru ori sămânţa la grâu şi orz. S-au constituit şi prisăci întinse. pentru că mierea era singurul aliment ce îndulcea bucatele. Documentele atestă existenţa unor suprafeţe întinse de livezi şi grădini de legume. sfecla. 28 . dar existau numeroase situaţii când se importau grâne din spaţiul intracarpatic (socotit un „obicei strămoşesc”). Randamentele erau similare altor zone ale Europei. piatra sau arcul. totuşi tehnica agricolă nu permitea utilizarea unui teren mai mult de trei ani. Arsura. Bistriţa şi Cluj. pivniţe de piatră. Viticultura a cunoscut o constantă evoluţie. iar în Moldova constituindu-se puternice zone viticole în preajma unor oraşe – Cotnari. Secătura. Din grădinile de legume nu se lua dijma. bobul. vieri (şi în acest caz principalii termeni folosiţi sunt de origine latină). sunt aşa de bune la gust şi de soi ales. butoaie. Se înregistrează preocupări în direcţia ameliorării utilajului agricol. Pojorâta. cireşi. Odobeşti. dobândeşte într-al patrulea an atâta tărie încât ia foc”. Alba. Alături de plugul primitiv de lemn (aratrul) se folosea şi plugul cu brăzdar şi cuţit lung de fier.

29 . Creşterea animalelor domestice s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cultura cerealelor şi viticultura. Prosperitatea sau decăderea mineritului indică prosperitatea sau decăderea economică generală a ţării. Ocna Sibiului. Stupina. exploatat mai ales în spaţiul intracarpatic. ca şi întinsele păduri au constituit condiţiile naturale ce au înlesnit practicarea acestor îndeletniciri. aceştia rezervându-şi anumite terenuri de vânătoare. În spaţiul intracarpatic existau rezerve bogate de „aur. Prisecaru. iar în Ţara Românească era semnalată „o mare mulţime de vite”. vorbind despre cetatea Giurgiului: „nu e piatră în acest castel care să nu-l fi costat pe tatăl meu un bolovan de sare”. Vânatul se practica în lovişti şi branişti. În Ţara Românească se exploata fierul. în primul rând. unelte şi arme). „ciocănaşi” şi constituiau unul din principalele articole exportate (mai ales în Peninsula Balcanică şi Ungaria. uneori. acordând privilegii şi. domniei.000 de cai”. semnificative: Prisaca. Sarea era exploatată de către tăietorii calificaţi. fier şi alte metale” (Nicolaus Olahus. Georg Agricola). Există în spaţiul românesc localităţi cu nume sugestive: Ocna Mică. arama şi sarea (importante resurse de sare se găseau şi în Transilvania şi Moldova). şi în acest caz.Toponimia şi onomastica sunt. lipsite de asemenea resurse). Vlad Dracul. folosite şi pentru creşterea animalelor. Se creşteau nenumărate turme de oi. boierii şi mănăstirile şi-au creat rezervaţii întinse (branişti). Matei de Muriano scria. XVI) sunt expuse principiile de prospectare magnetică a minereului de fier. era cel mai important pentru economie şi apărarea ţării (făurindu-se. Târgu Ocna. Slănic. iar unul dintre domnii moldoveni (Petru Rareş) se ocupa cu negoţul cu peşte. Fierul. hergheliile de cai fiind „abia mai puţin numeroase ca turmele de vite mărunte”. că ar putea hrăni „peste 100. Prisăcani. Oierii din Transilvania veneau în Ţara Românească şi Moldova pentru a-şi păşuna animalele (transhumanţa. fiul lui Mircea cel Bătrân. iazurile. Caii moldoveneşti („caii buni de ţară”) erau vestiţi şi nu puteau fi exportaţi. rezervată satelor de munte şi care a lăsat puternice urme şi în literatura populară – Mioriţa). mai ales de către nobili. cum s-a arătat. Regii Ungariei. Într-un capitol al celebrului manuscris de la Sibiu. în 1445. anumite cantităţi devenind disponibile şi pentru export. voievozii Transilvaniei. înainte de a urca treptele tronului domnesc (1527). Toate veniturile rezultate din comercializarea acestor bogăţii ale subsolului reveneau. Mineritul a cunoscut o dezvoltare mai mare în Transilvania. Domnia. apelând chiar la specialişti din afara graniţelor (Slovacia). Ocna Mare. argint. domnii munteni şi moldoveni au stimulat procesul de dezvoltare a mineritului. Ocna Dejului. avea să spună cavalerilor burgunzi. Despre păşunile din Moldova. bălţile. Domnii români au acordat frecvent danii care constau din bălţi şi pescării. redactat de Conrad Haas şi Ioan Românul (sec. puterea sau şubrezenia regimului său politic. Începând cu secolul al XIV-lea se înregistrează progrese în tehnica producţiei miniere (se utiliza forţa motrice a apei pentru sfărâmatul minereului sau pentru a pune în mişcare foalele de la cuptoarele-furnal). Bogăţiile subsolului erau considerate drept proprietate a statului (drepturi regaliene). ”Un tânăr persan şi un cal moldovean sunt mai lăudaţi decât toţi ceilalţi” – scria Dimitrie Cantemir. Ţara Maramureşului devenise de timpuriu un spaţiu destinat vânătorilor regale (pentru regele Ungariei). Bogata reţea de ape curgătoare. în spiritul ficţiunii. Pescuitul şi vânătoarea au satisfăcut o parte din cerinţele de carne şi blănuri.

Ţara Românească şi Moldova aveau unele caracteristici pe care le regăsim la toate oraşele europene – anumite elemente de urbanistică. Producţia meşteşugărească din Ardeal a dominat în secolele XIV-XXV piaţa spaţiului extracarpatic. dulgheri. ce făureau uneltele agricole. Dintre meşteşugari oraşelor s-au remarcat mai ales cei care se ocupau cu prelucrarea fierului – executând arme şi unelte şi cei ce lucrau aurul ori argintul. care. ţesătorii. cizmari. beneficiare ale privilegiilor regale şi ale îndemânării recunoscute a saşilor. centre de schimb şi mai puţin de producţie meşteşugărească (cum au fost cele din Transilvania). iar în unele cazuri întâlnim tineri ucenici trimişi „cu mare cheltuială” să se perfecţioneze în anumite domenii peste graniţe. Meşteşugurile casnice apăruseră de timpuriu. Meşteşugurile orăşeneşti. Obligaţiile faţă de feudali au constituit piedici în calea unui avânt al meşteşugarilor în acest mediu. faptul că pentru meşteşugarii satelor îndeletnicirile agricole aveau. dar şi noi meşteşuguri). a curţilor domneşti. activând în toate cele trei ţări româneşti. asociaţii. olarii. dar au constituit o frână în calea dezvoltării meşteşugurilor specializate. dogari. încă din secolul al XIV-lea. o economie specific urbană. croitorii. Oraşele concentrau mulţi negustori şi meşteşugari. o pondere mult mai ridicată. uneori aceştia fiind scutiţi de dări şi beneficiind de dreptul de a face negoţ scutit de vamă în toată ţara (cazuri mai frecvente în Moldova). însă. numeroşi tăbăcari. societăţi. îndeosebi a celor din mediul urban. Se pot remarca activităţile meşteşugarilor care prelucrau fierul (mai ales în Transilvania). politice. numite frăţii. Breslele au avut şi funcţii militare. Cele mai multe şi-au menţinut şi trăsăturile de economie agricolă. hinterlandul oraşelor. comunităţi. de îmbrăcăminte etc. întinsele terenuri pentru agricultură reprezentând baza de aprovizionare cea mai apropiată. tâmplari. De asemenea. curţi boiereşti ori nobiliare au apărut de timpuriu meşteşugarii. de obicei. Pe lângă mănăstiri. Oraşele. În ceea ce priveşte rolul lor. se adânceşte specializarea meşteşugarilor (apar. oraşele din Ţara Românească şi Moldova au fost. în primul rând. trebuie să luăm în considerare. lemnul – fiind menţionaţi documentar rotari. noi ramuri şi subramuri.Meşteşugurile din mediul sătesc au cunoscut o intensificare mai ales după încheierea năvălirilor populaţiilor migratoare. nivelul atins de producţia meşteşugărească în oraşele din Ţara Românească şi Moldova a fost inferior celui atins în centrele urbane transilvănene. zlătarii au prestat activităţi utile în economia satului medieval. Evident. deci. cojocari. deci în perioadele de stabilitate de după secolul al XIII-lea şi o dată cu creşterea nevoilor populaţiei de obiecte din fier. se organizează mai bine procesul de producţie şi desfacere a mărfurilor. erau destul de variate. apar breslele – primele în Transilvania. din diverse branşe. Apariţia şi dezvoltarea aşezărilor urbane în Ţările Române (în jurul cetăţilor. morarii. întreţineau strânse legături cu mediul urban transilvan şi polon. un sistem de organizare şi mentalităţi în mare măsură deosebite de cele din mediul rural. sociale şi religioase. făurind obiecte de podoabă şi de cult atât de necesare vieţii cotidiene. Se pun în practică unele inovaţii tehnice. case şi biserici de lemn – meşteşugari specializaţi în prelucrarea pieilor. la intersecţia căilor de comerţ) a reprezentat un adevărat salt în economia feudală. lemn. 30 . Oraşele din Transilvania.

bucurându-se de numeroase privilegii din partea domnilor acestor ţări. al XV-lea. Introdus mai întâi în Ţara Românească (Târgovişte. având şi un rol deosebit pentru întreg spaţiul românesc. cizmari. adevărat „atelier” şi „piaţa comună” pentru cele trei ţări române). în cazul Moldovei. a miedului şi a brăgii – activităţi atestate frecvent de documentele medievale. dar şi din import – mai ales postav din Flandra. acreditată pe la jumătatea sec. de obicei de calitate inferioară – boboul. Oraşele. însoţită şi de o exploatare economică mai intensă. sunt tot mai mult stimulate printr-o adevărată politică de stat. Ţesătorii erau concentraţi mai ales în oraşele transilvănene Sibiu. „după obiceiul cel vechi”. 31 . Caransebeşul şi Braşovul (cu cea mai numeroasă populaţie din Transilvania. Franţa. în general. meşteşugarii şi mai ales negustorii. când suzeranitatea otomană asupra Ţărilor Române se accentuează. până la Ştefan cel Mare. fiind organizate. au avut un rol deosebit în dezvoltarea legăturilor spirituale dintre români. mai ales. bisericilor şi mănăstirilor din spaţiul românesc. Câmpulung. încheiat între Moldova şi Regatul Polon. fapt ce sugerează o implicare tot mai accentuată a puterii de stat în reglementarea vieţii comerciale. drept obţinut mai târziu şi de unele oraşe moldovene ori muntene – Suceava. au exercitat o vreme (secolele XIV-XV). curelari etc. fiind subordonate direct domniei. cojocari. deşi stânjenit într-o anumită măsură de existenţa vămilor. Bistriţa. Comerţul a cunoscut o evoluţie. a meşteşugurilor casnice şi săteşti – ce produceau o mare parte a bunurilor de care localnicii aveau nevoie – a antrenat mărfuri tot mai variate. periodic. bâlciuri şi iarmaroace.Existau meşteri specializaţi în prelucrarea pietrei şi a lemnului. şelari. nedei. cerându-se. Cehia. Ideea de protecţionism a orăşenimii locale. în acelaşi timp. Legăturile comerciale dintre Transilvania. Ţara Românească şi Moldova se realizau. Unii erau scutiţi de vamă pentru mărfurile lor. blănari. ascendentă până la mijlocul secolului al XVI-lea. cum ar fi cel din 1499. şi de nouă ori. Bistriţa. De asemenea. Târgovişte. Importanţa oraşelor transilvănene a crescut şi datorită privilegiilor pe care le aveau de „loc de depozit” (obţinute în secolul al XIV-lea). care circulau liber prin Ţara Românească şi Moldova. tiparul se va dezvolta în a doua parte a epocii medievale. 1508). ce-şi are începuturile în timpul domniilor lui Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. De o importanţă care trebuie subliniată era activitatea meşterilor ce prelucrau pieile şi confecţionau îmbrăcămintea – sunt menţionaţi tăbăcari. Meşteşugurile alimentare sunt reprezentate de morărit. Schimbul intern. la care participau cu produsele lor ţăranii. apropiaţi prin munca lor de activitatea intelectuală. prin centrele comerciale şi meşteşugăreşti de margine – Sibiul. prepararea berii. Negustorii transilvăneni. care au contribuit la edificarea cetăţilor. care îşi procurau desigur materiile prime din materialele autohtone. Cluj. obţinând cantităţi mari de postav. este exprimată şi în tratatele internaţionale. Meşterii tipografi. precum şi meşteri zidari. Braşov – unde apare o casă a postăvarului (Gewandhaus). regilor Poloniei ori Ungariei să aplice negustorilor moldoveni şi munteni acelaşi tratament pe care-l aveau negustorii ţărilor respective în Ţara Românească şi Moldova. actele fiind înnoite de şapte ori până la 1444. aproape în exclusivitate schimbul de mărfuri în spaţiul românesc. în cazul Ţării Româneşti. brutărit. Pentru lărgirea activităţii negustorilor locali au fost reduse privilegiile şi limitată pătrunderea negustorilor străini pe teritoriul Ţării Româneşti şi Moldovei. Astfel de privilegii au fost acordate de Alexandru cel Bun ( la o dată necunoscută) şi de Mircea cel Bătrân (în 1413). Germania. sunt menţionaţi croitorii.

lemnul. îmbrăcăminte. Germania. strădaniile regilor Poloniei de a-şi institui suzeranitatea asupra Moldovei. Pe baza privilegiilor comerciale primite de la Alexandru cel Bun şi Mircea cel Bătrân negustorii polonezi (în special cei lioveni) au desfăşurat o vastă activitate comercială în oraşele Moldovei (îndeosebi) şi Ţările Româneşti. „Drumul moldovenesc”. explică. sarea. ţesături. spre centrul Europei. ori erau tranzitate mai departe. administrativ şi cultural. Italia. arme etc. este sugestiv faptul că. Cehia. Raguza. Au circulat şi numeroase monede străine. grânele. Acest „drept regalian” de a bate monedă a fost. Franţa. Circulaţia monetară a fost intensă şi în directă legătură cu negoţul intern. brânză. boi. militar. însemnate cantităţi de articole orientale sau „turceşti” – mirodenii. hămurari. lemnul de construcţie. mănăstiri. brânza. vin. Deosebit de important a fost faptul că Ţările Române se găseau situate pe axul unor drumuri comerciale internaţionale. podoabe. arme. pânzeturi. Negustorii străini aflaţi în trecere prin ţările noastre (cei italieni din Levant. ceara. blănurile. Prin mijlocirea Transilvaniei şi mai ales a Braşovului. blănuri scumpe. care făcea legătura cu Marea Neagră. dintre cei mai buni din Europa”). Veneţia. (socotiţi „dintre cei mai frumoşi. Polonia. Germania. dovadă a 32 . prin marile venituri încasate de către domnie. cum ar fi oile. brutari – stimulând în felul acesta dezvoltarea meşteşugurilor respective. metale. Principalele articole exportate din Ţările Române au fost vitele – oi.Pe numeroasele căi de legătură existente între Transilvania. boieri şi nobili. grânele. Imperiul Otoman (care va deţine ponderea după mijlocul secolului XVI. peştele (se exportau anual „mai multe mii de care”). unelte agricole. ceara. pieile. parţial desigur. mierea. orăşeni. podoabe. încălţăminte. produsele lor fiind căutate în multe ţări ale Europei. mierea. apoi. brânzeturile etc). piei. seul. S-au bătut monede „naţionale” mici de argint (aspri) începând cu Vladislav-Vlaicu (1364-1377) şi terminând cu Radu cel Fumos (1462-1473) şi Laiotă Basarab (1477) în Ţara Românească. la vămile de hotar ori din interior. armeni din Polonia) aveau frecvent nevoie de serviciile unor meşteşugari locali – fierari. Comerţul de tranzit a fost benefic pentru economia Ţărilor Române. S-au stabilit relaţii comerciale cu Ungaria.). coloniale. Contactul negustorilor străini cu ţările noastre. rotari. cai. vinul. apoi pânzeturi. spre Peninsula Balcanică postavuri din Ţările de Jos. Austria. postavuri. De altfel. al cărui control devenise foarte important pentru marile venituri aduse. îndeosebi al Ţării Româneşti se aduceau din Imperiul Otoman şi se desfăceau în Ţările Române. miere. ceară. peşte. iar în Moldova din vremea lui Petru I (1375-1391) şi până în domnia lui Ştefăniţă (1517-1527). Sibiului şi Bistriţei se aduceau din apusul şi centrul Europei şi se desfăceau în Ţările Române sau erau tranzitate. în actele şi corespondenţa folosite în cadrul relaţiilor comerciale dintre Ţările Române pătrunde limba română. Prin mijlocirea. precum şi activitatea negustorilor români în străinătate au avut largi implicaţii pe plan politic. extern sau de tranzit. ilustrând procesul de participare covârşitoare a negustorimii române la comerţul intern şi cel de tranzit. articole de uz casnic. Ţara Românească şi Moldova negustorii transportau variate produse (vite. grâne. arme şi felurite alte „mărunţişuri”. începând cu secolul al XVI-lea. existând şi un adevărat drept de preempţiune asupra unor produse. blănuri. contribuind şi la întărirea coeziunii interne a poporului român. lână. Polonia. Aşezarea Ţărilor Române de-a lungul marilor drumuri comerciale ce legau apusul şi centrul Europei de sud-estul continentului a uşurat desfacerea şi tranzitul a numeroase articole occidentale şi orientale. contestat de Poartă. lâna. Cehia.

de Cluj. Oradea şi Satu-Mare. XIV-XVI). Lipova. de Sibiu). Ce efecte a avut politica domnilor munteni şi moldoveni de privilegiere a negustorilor din Transilvania? 3. de Bistriţa. Întrebări recapitulative 1. precum perperi.implicării în comerţul internaţional. de Ungaria. în general. Moneda divizionară era dinarul şi grosul. tătăreşti de aur). florini. groşi. cei de Frisach şi cei vienezi. mărci de Transilvania (de Alba. asemănătoare cu marca de Colonia (Köln). Au mai circulat şi dinarii banali. Definiţi caracterul complementar al economiei din Ţările Române (sec. zloţi. Ce vă sugerează dezvoltarea permanentă a meseriilor şi specializarea meşteşugarilor? 33 . aspri (bani). Evoluţia economică a Ţărilor Române în Evul Mediu a fost. 2. dinari (vechi. bătuţi la Zagreb. constituind unul din factorii fundamentali în conturarea profilului poporului român. Monedele se băteau în cămările regale de la Sibiu. banali. noi. de Sebeş. în paralel. de Buda şi de aur. iar în secolul al XVI-lea existau. ascendentă. ducaţi. În Transilvania principala monedă era marca. adusă de către coloniştii veniţi din regiunea Rhinului.

XIV-XVI pot fi şi ele un indiciu. au existat relaţii de dependenţă. care se explică şi prin precaritatea ori liniaritatea surselor. o „majoritate tăcută” tratată inuman şi supusă la dări „tot mai grele şi mai greu de suportat”. secui. progresele economice. pani). Raportul libertate-dependenţă era în favoarea libertăţii. Schema binară. şi economică şi personală. Solidaritatea „naţională”. care era determinată de regimul proprietăţii. s-a cristalizat treptat. Ameliorarea climei. statutul. creşterea indicelui de siguranţă. trebuie revizuită.IV. O dată unificat. ceea ce a stimulat iniţiativele. după întemeierea statelor româneşti. care a rămas în vigoare. cnezi. preponderent. recrutările pentru oştire. de ierarhizare a puterii. aşezarea unui însemnat număr străini (unguri. de libertate pentru „cei mulţi”. vecini în Ţara Moldovei). inexistenţa unor mari epidemii (precum ciuma). curteni. rumâni în Ţara Românească. Viaţa socială. episcopilor sau mănăstirilor (iobagi în Transilvania. cifrele avansate de izvoare pentru oştenii români participanţi la marile bătălii din sec. în cazul românilor din Banat. pe cei cu o situaţie specială. prin statutul social al majorităţii populaţiei. Structura socială a urmat principiile statului centralizat. vlastelini. prin nevoia de a defini categoriile intermediare. în întreg spaţiul românesc. Nu lipsesc ambiguităţile. Vechiul drept românesc. în Transilvania. ţărani liberi (răzeşi în Moldova. Este important de relevat că. veniţii din afară etc. jupani. „husiţi”). bulgari. germani. de origine latină ori slavonă. De asemenea. iar în ţările româneşti extracarpatice malinki boliari. pusă sub o ordine de stat. Situaţia acestora din urmă s-a agravat treptat. îmbunătăţirea şi diversificarea hranei. În fruntea societăţii se aflau. participarea celor valizi la apărarea ţării se explică. terminologia socială comportă unele suprapuneri. Într-un asemenea binom „încap” toate clasele şi categoriile sociale. mai ales. Populaţia a sporit. paralelisme explicabile prin schimbarea statului social-juridic. definite prin termeni diverşi. fapt sugerat de creşterea numărului satelor şi a aşezărilor cu caracter urban. Imaginea unei societăţi româneşti formată preponderent din oameni supuşi. INSTITUŢIILE Întemeierea statelor româneşti a asigurat poporului nostru dezvoltarea într-un cadrul instituţionalizat. precum bogat/sărac sau puternic/sărac care defineşte societatea medievală apuseană. nobilii ( barones. toleranţa religioasă. armeni. jus valachicum. ţărani dependenţi de proprietăţile nobililor. toate acestea pledează în favoarea dezvoltării indicelui demografic. fiind legaţi de glie (în Transilvania după marea 34 . Existau şi nobili mici numiţi în voievodatul intracarpatic familiares. statul a cunoscut un proces de centralizare. În acest sens s-au creat instituţii şi s-au cristalizat normele de ordine politică şi socială. laică şi bisericească. scutiţii temporar. Făgăraş şi Maramureş. se poate aplica şi la noi. Alături de privilegiaţi şi în număr mult mai mare se aflau. boierilor. oamenii s-au simţit în siguranţă. de cupluri antitetice. sârbi. la secui purtau numele de primores. Indiscutabil. a cunoscut o altă dinamică a evoluţiei. viteji. în primul rând. în primele două secole de după întemeierea statală. Dar. nemeşi. în societatea românească a prevalat statutul de libertate pe întreg portativul social. Haţeg. servientes sau. Societatea românească. comites). De la structural la suprastructural s-au făcut progrese însemnate. pentru un mod general de raportare. dar până la agravarea suzeranităţii otomane şi dezvoltarea relaţiilor de schimb majoritatea ţăranilor erau liberi din punct de vedere juridic. iar în Ţara Românească şi în Ţara Moldovei boierii mari (velichi boliari. a fost completat cu legea scrisă de origine bizantină. moşneni în Ţara Românească) şi.

Sfatul domnesc era alcătuit din dregători care îndeplineau importante funcţii în stat (banul. Pentru realizarea multiplelor sarcini ale domnilor şi voievozilor. fapt simbolizat prin ceremonialul ungerii cu mir. Erau buni meşteri fierari. comitatele apusene (Satu Mare. pentru a sublinia calitatea sa de conducător militar al statului. ales de el dintre „familiarii” săi. Unguraşul) ca şi unele oraşe se aflau sub dependenţa directă a regelui. Cluj. paharnicul. dar făceau şi diferite munci pe domeniile feudale. în şapte comitate: Solnocul Interior. dar şi la curtea domnească (postelnicul. proprietatea asupra pământului. Alba.răscoală condusă de Gheorghe Doja. Îşi alegeau organele de conducere şi luau parte la oastea mare a ţării. Târnava şi Hunedoara. Zonele locuite de saşi şi secui. a cunoscut interesante mutaţii. se spune în Învăţăturile lui Neagoe Basarab. Rodna. Robii constituiau categoria socială cea mai de jos. protonotarii. care ocupa tronul pe baza aşa-numitului sistem ereditar-electiv. stolnicul. spătarul etc.). Nobilii şi boierii deţineau importante proprietăţi funciare. Astfel. În această perioadă. Potrivit ideologiei feudale. executiv. Robii puteau fi vânduţi. Bistriţa. în voievodatul intracarpatic regii Ungariei. având numai un drept de folosinţă asupra pământului (jus utile). judecătoresc. din 1514. Când ţările se confruntau cu probleme mai complicate (declararea unui război. fiscal şi militar. Proveneau din ţigani şi din tătari. Acesta era numit de rege şi atribuţiile sale se întindeau doar asupra unei părţi a Transilvaniei. Organizarea politică. El era un monarh absolut.). principalul bun care dădea statutul social individual. puterea domnului ţării venea de la Dumnezeu. Dăbâca. practicau meserii. îşi exercita autoritatea voievodul. zlătari. erau convocate congregaţiile generale (în Transilvania) şi sfatul de obşte sau marea adunare a ţării (în Ţara 35 . iar în Transilvania notarii. Zarand. „De la Dumnezeu se dă împărăţia şi domnia”. cu ajutorul regalităţii şi al bisericii catolice în Transilvania. dar nu puteau fi ucişi. Voievodul era ajutat de un vicevoievod. De asemenea. sfatul domnesc. comiţii şi juzii curţii. etc. în Ţara Moldovei prin Pravila lui Vasile Lupu). al domnilor şi boierilor în Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-au format mari domenii ecleziasticeepiscopale. Robia era o stare socială ereditară. raporturi speciale cu alte state). Arad. încheierea unei păci. unele foarte întinse. comitatele din Banat. comitatul Maramureşului ca şi feudele acordate de regii Ungariei domnilor din Ţara Românească şi Ţara Moldovei (Amlaş. Bihor. Făgăraş. muzicanţi recunoscuţi. Orăşenii erau oameni liberi din punct de vedere juridic. mănăstireşti. de asemenea. în proprietate deplină anumite suprafeţe de pământ. În Ţara Românească şi Ţara Moldovei în fruntea statului se afla domnul (dominus). în Ţara Românească prin „legătura” lui Mihai Viteazul. Ţăranii dependenţi erau lipsiţi de proprietăţi funciare. vornicul. un rol important a avut. se ocupau cu negoţul şi nu lipseau îndeletnicirile agricole în hotarul târgului. Ciceul.). legitimaţi sau nelegitimaţi ai familiilor Basarabilor în Ţara Românească şi Bogdăneştilor (Muşatinilor) în Ţara Moldovei. în urma căruia suveranul dobândea atribute charismatice. Crasna. În Transilvania. în Ţara Românească şi Ţara Moldovei. aflată sub stăpânirea regilor maghiari. care se intitula şi voievod sau mare voievod. Ţărănimea liberă deţinea. vistierul. precum sclavii din antichitate. fiind desemnat de către domnul anterior şi ales de boieri şi înaltul cler dintre membrii legitimi. Domnii aveau prerogative de ordin politic. logofătul. iar în Ţara românească şi în Ţara Moldovei domnii îşi exercitau un drept superior de proprietate asupra pământului (dominium eminens). dăruiţi ori lăsaţi moştenire. Cetatea de Baltă. Turda. comisul etc.

terragium (apoi s-a numit cens). 36 . dar existau destule elemente comune. boierii judecau adeseori diferite cauze. boieri. unitatea de bază era satul. când administraţia habsburgică a elaborat ceea ce s-a numit Diploma Leopoldină. în frunte cu un sudet. În Transilvania s-au impus norme juridice specifice secuilor şi saşilor. al XV-lea. Secuii şi saşii aveau ca forme de organizare teritorială scaunele (sedes). Ştefan Werböczi. Ţăranii iobagi din Transilvania plăteau stăpânului de pământ o dare în bani. În sec.Uneori judecata se făcea pe baza unor legiuiri scrise de origine bizantină (Zakonicul. Syntagma lui Matei Vlastares). În Transilvania. Din aceste organe de conducere făceau parte doar elementele privilegiate ale societăţii. Românii din Transilvania dădeau a 50-a parte din oi (quinquagessima ovium). în Ţara Românească şi în Ţara Moldovei. s-a exercitat dreptul de judecată al stăpânilor de pământ (nobili. Organizarea judecătorească. iar acolo unde se găseau cetăţi de un pârcălab. În toate zonele locuite de români problemele de natură juridică erau rezolvate de „oamenii buni şi bătrâni”. Braşov. sau de un vataman (în Ţara Moldovei). Forma superioară de organizare în Ţara Românească era judeţul (16 la număr). de pârcălabi. unii dregători. condus de un cnez. După constituirea statelor feudale au apărut şi alte instanţe de judecată. Astfel. nona (în cereale). timp îndelungat. aşa-numitul jus valachicum („dreptul românesc”. Cele trei ţări româneşti nu au avut o organizare administrativă identică. episcopi) de la supuşi. oraşele aveau în frunte un jude şi 12 juraţi. având în frunte un comite. în unele oraşe (Cluj. care a îndeplinit rolul de constituţie şi pentru Transilvania până la 1691. al comiţilor. pe baza dreptului nescris. regelui. mănăstiri. uneori de un jude (în Ţara Românească şi Transilvania). tretina (o dare în animale de trei ani). dintre ei. iar faţă de stat plăteau venitul cămării (lucrum camerae). Organizarea oraşelor cunoaşte importante progrese. Orăştie. „ţările” româneşti sau districtele. Mediaş. Tripartitul (1517). sfatul celor o sută de bărbaţi care alegeau. Astfel. juristul regatului maghiar. rege) sau de stăpânii de moşii (nobili. Organizarea administrativă. Conducerea lor era asigurată de un sfat format din 12 pârgari conduşi de un judeţ (în Ţara Românească). Numai el avea drept de viaţă şi de moarte (jus gradii). pe jude şi juraţi.Românească şi Ţara Moldovei). În Ţara Românească şi în Ţara Moldovei oraşele aparţineau domniei. juzi şi cnezi adunaţi în scaune de judecată. episcopi). Regele Ungariei îşi avea şi el un reprezentant. „obiceiul pământului”). cei din Oaş. Autoritatea domnilor munteni şi moldoveni era reprezentată în oraşe de vornicii de târg sau. De la sfârşitul sec. domnul. unitatea administrativă era comitatul. În Transilvania. Aparatul fiscal al celor trei ţări româneşti era foarte complicat. după caz. Domnul ţării era instanţa supremă de judecată. La Sibiu. de un şoltuz sau voit (în Ţara Moldovei). trebuind să asigure strângerea unor dări multiple percepute de puterea centrală (voievod. a cărui origine trebuie căutată în vremurile antice. iar cea a regilor maghiari în oraşele din Transilvania de juzii regali. în Ţara Moldovei era ţinutul (24 în total). voievodului. iar secuii signatura boum (datul boilor). Organizarea fiscală. Tot în ţara intracarpatică s-au menţinut. Bistriţa) este menţionat centumviratul. conduse de un căpitan şi un jude scăunal (judex sedis) (în cazul secuilor) şi de un jude scăunal (în cazul saşilor). al XVI-lea. Bisericii catolice îi achitau dijma din toate produsele. munera (daruri). a întocmit o legislaţie fundamentală. condus de un vătav sau staroste. Sighişoara. alături de jude orăşenii alegeau şi un bürgermeister (sau magister civium). judele regal.

Toleranţa ortodoxă a făcut posibilă înfiinţarea unor episcopii catolice şi armeneşti (la Siret. călare. în 1381-1386. Organizarea bisericească a făcut importante progrese după constituirea statelor medievale. Deva. Tismana. episcopii. formată din boieri mici. Roman şi Huşi). tunurile). de obicei. arbaletele. Oastea era împărţită în cete şi steaguri comandate de boieri. Gherla. În vremurile de mare primejdie se convoca „oastea ce mare”. unii dintre ei fiind înnobilaţi pentru faptele lor de arme. instituţia bisericească s-a consolidat şi s-a diversificat. Haţeg şi Maramureş. s-au ridicat cetăţi (Bran. Cozia. arme de foc. Humor. Chilia) a asigurat tăria şi continuitatea statală. În Ţara Românească şi Ţara Moldovei un rol însemnat a avut „oastea cea mică” sau „curtea”. săbii. boierii şi clerul înalt din Moldova şi Ţara Românească nu plăteau. în 1359. Neamţ. Ungurii. arcuri şi săgeţi şi. Neamţ. Boierii foloseau cămăşi de zale. care putea fi înlocuit de fiul asociat la domnie sau de un mare dregător (vornic. Astfel s-au putut înfiinţa structuri ecleziastice şi s-a încurajat edificarea de biserici şi mănăstiri. Brăila. Snagov. În Transilvania. mai puţin afirmaţi în acest domeniu. aveau detaşamente proprii (banderii). Secuii au fost buni oşteni formând. cetăţi de margine şi de interior (Turnu. Voroneţ. Subalternii lor (birarii. de asemenea. abaţii. În fruntea oştirii se afla voievodul ţării. Hotin. O importanţă deosebită a avut-o întemeierea Mitropoliei Ţării Româneşti. Roman. ţăranii dependenţi plăteau stăpânului de moşie. Poenari. Tighina. autoritatea mitropolitului de la Argeş s-a extins şi asupra românilor din Transilvania. s-a ridicat un adevărat sistem defensiv şi s-a perfecţionat armamentul. la Suceava. suliţe. în părţile Dejului. spătar). Oştirea din Transilvania se găsea sub autoritatea superioară a regelui Ungariei. de obicei. în veacul următor. făceau munci la cetăţi şi drumuri. principalele structuri organizatorice fiind episcopiile de Cenad. Moldoviţa.În Ţara Românească şi Ţara Moldovei. pârcălab. Nobilimea şi înalţii prelaţi din Transilvania. Oradea şi Alba Iulia. Unguraşul). Suceava). goştinarii etc) trebuiau să adune dările în bani şi produse şi să supravegheze prestarea muncilor. Baia. coifuri. Cetatea de Baltă. organizarea bisericească a fost mai complexă. În ambele state au fost edificate numeroase mănăstiri. În Transilvania s-a folosit armament perfecţionat (în sec. laic ori ecleziastic dijme din produse. Chioar. Din 1401. Putna etc. şi aceea a Ţării Moldovei. s-au fortificat oraşe şi mănăstiri. După constituirea statelor feudale. Bistriţa. iar saşii. ilişarii. în componenţa căreia intrau ţăranii şi târgoveţii. Mai apoi. o biserică de zid. scuturi. Suceava. Ştefan cel Mare a ridicat la Vad. XIV. În dotarea armatelor muntene şi moldovene se găsea un armament variat. Soroca. Românii ortodocşi au fost sprijiniţi de domnii munteni şi moldoveni. Un rol militar important l-au avut cnezii români din Banat. Nobilii. platoşe. catolici. Orhei. dări şi nu făceau munci. devenită episcopie. Dregătorul care se ocupa de problemele fiscale era vistierul sau marele vistier (în Ţara Românească şi Moldova) şi trezorierul (în Transilvania). Giurgiu. Organizarea militară. Făgăraş. au luat fiinţă încă două episcopii în Muntenia (la Râmnic şi la Buzău) şi trei episcopii în Moldova (Rădăuţi. executau diferite munci. desetnicii. Voievodul Transilvaniei comanda oastea recrutată din cele şapte comitate aflate sub jurisdicţia sa. făceau transporturi. Ciceu. structurile militare sau putut organiza mai bine. Un puternic sistem defensiv. la Argeş. mai ales pentru defensivă. adevărate opere de artă şi centre de creaţie artistică: Vodiţa. Din prima jumătate a secolului al XV-lea s-au folosit şi mercenari. aveau şi ei obligaţia să trimită oşteni. avangarda sau ariergarda. 37 . Dealul. până în secolul al XVI-lea. de obicei. saşii şi secuii au fost. din „steagurile” de sub comanda dregătorilor teritoriali care luptau.

* Cum se poate vedea din această succintă prezentare. a funcţiilor interne şi externe. instituţiile medievale din Ţările Române s-au dezvoltat şi s-au mulat pe specificul vieţii românilor. statul şi-a creat structuri corespunzătoare exercitării puterii. Întrebări recapitulative 1. Asemănările şi identităţile instituţionale. ca şi paralelismele ţin de acea unitate în diversitate a societăţii româneşti medievale. Ce efecte a avut toleranţa ortodoxă? 38 . Odată constituit.Care este specificul instituţional în Transilvania? 2.

Voievozii români. precum aceea românească. Funcţiile externe ale statului vasal nu erau. uneori (şi) pe aceea a Ungariei. se va numi independenţa.V. legitimată în 1330 (Ţara Românească) şi 1364 (Ţara Moldovei). greci. Relaţia suzeran-vasal a fost considerată drept protectorat. repercusiunile dispariţiei acestora pentru popoarele respective (bulgari. Vasalitatea era un contract reciproc între doi parteneri feudali. de înaintarea otomană în Balcani. fapt care nu-i limita. Ţara. Consolidare şi afirmare politico-militară Urmaşii lui Basarab I Întemeietorul au continuat politica de organizare a statului. Urmaşii „ctitorilor”. conform principiilor de drept internaţional din Evul Mediu. poloni) constituie un argument fundamental pentru importanţa edificării şi continuităţii statale în istoria românilor. Îşi spuneau „domn din mila lui Dumnezeu”. cadrul de siguranţă pentru dezvoltarea poporului nostru în structuri proprii. astfel. „cavalerii” şi „vitejii” sec. XV şi XVI au apărat statul (=ţară) pe calea armelor (atunci când s-au aflat în situaţii limită) şi a dialogului (soluţie primă şi preferată). Reglementarea relaţiilor cu Ungaria. de apărare şi sursa principală de venituri. definind uneori atât statul cât şi societatea. Omagiul şi învestitura îi punea pe cei doi contractanţi în situaţie de egalitate faţă de toţi ceilalţi factori politici rămaşi în afara sistemului. făceau danii. S-a creat. astfel. care a ţinut seama de expansionismul Ungariei la sud şi est de Carpaţi şi. în 1342. totodată. o comunitate etnică este capabilă să-şi păstreze identitatea. afectate. „cei mulţi”. putea să-i tempereze exaltarea. conceptul de ţară a căpătat sensuri multiple. „Majoritatea tăcută”. pierderea a ceea ce. Ei au asigurat independenţa Ţării Româneşti printr-o politică chibzuită. 2. care să implice toţi factorii din zonă şi care să nu-i ignore nici vanitatea. sârbi. vasali fiind. iar Ţara Românească pe aceea a Ungariei. cunoscute şi răspândite în lumea feudală. a stimulat diverse mijloace politico-militare. însă. de centralizare a puterii şi de afirmare externă. însemna. care era moşia cea mare. ÎN APĂRAREA ŢĂRII ŞI A CREŞTINĂTĂŢII 1. albanezi. atributele externe. „cei mici” erau ai ţării. în accepţiunea politică de atunci. boierimea şi biserica cu tot ceea ce acestea deţineau. unguri. a devenit posibilă o dată cu venirea lui Ludovic I la tronul Ungariei. afişau generozitate şi indulgenţă. Ţara Moldovei a recunoscut suzeranitatea Poloniei. Numai sub protecţia statului. dinastia. purtau coroană. dispuneau de toate prerogativele suveranului. erau legislatori şi judecători. după războiul din 1330. foloseau purpura la costumul de ceremonial. La rându-i. În secolele XIV-XV. suzeranul fiind dator vasalului cu protecţie şi ajutor. statul protejat era obligat la anumite datorii convenţionale („consillium et auxilllium”) în raport cu protectorul său. Este ceea ce s-a numit suzeranitate-protectoare. cu un termen modern. în care războiul de apărare se purta cu toţi cei valizi. Astfel. constituiau forţa de muncă. într-o societate. între care şi relaţiile de tip suzeran-vasal. Reconcilierea 39 . Ceea ce s-a întâmplat în secolele Evului Mediu şi la începutul epocii moderne cu statele din vecinătatea românilor. Acceptarea suzeranităţii unui stat mai puternic nu însemna. Libertatea de stat. Tânărul rege îşi făurise obiective politice de anvergură şi numai o politică abilă. să dea măsura calităţilor şi a capacităţilor sale. Trăsături generale Constituirea statelor româneşti a însemnat un moment de apoteoză politică.

la care au participat. Starea de război româno-otomană a continuat şi s-a amplificat. un tratat de alianţă prin care îşi făgăduiau „sprijin şi ajutor împotriva turcilor”. Domnul Ţării Româneşti şi-a consolidat relaţiile cu Transilvania şi Moldova. Ţara Românească. la bătălia de la Cirmen (1371. condusă atunci de Vladislav I (1364-1377). ca şi „împotriva oricăror altora ce ţin cu ei”. după o perioadă de criză politică. când domnului român i-au fost retrase feudele „de peste munţi”. până la Karânovasî. Foarte probabil Mircea cel Bătrân s-a alăturat oştilor sârbilor. zis „Uzurpatorul”. alături de unguri. echipată excesiv. Se crede că în acele împrejurări a avut loc o „defecţiune boierească”. iar în replică Mircea cel Bătrân a iniţiat o incursiune la sud de Dunăre. Orşova şi Vidin. englezi.româno-maghiară a avut loc în 1355. Mircea şi Sigismund au încheiat. imobilă. s-a produs şi o campanie împotriva Ţării Româneşti. în Serbia). cruciaţii au ajuns la Nicopole. unde au fost învinşi de turci. unde otomanii au obţinut victoria. Prin Timişoara. succesorul lui Murad I (asasinat la Kossovo). Baiazid I a ocupat Vidinul. o mare cruciadă antiotomană. a organizat o expediţie în Ţara Românească (1391). a costat scump oştirea cruciată. la cererea suveranului Ungariei. în ultimul moment. cavaleri italieni. sub domnia lui Radu I (1377-1385). Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364). a fost ameninţată cu o agresiune directă din partea Ungariei. alături de sârbi. Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi-a ameliorat relaţiile cu Ungaria unde rege devenise. când domnul Ţării Româneşti. Drept represiune. fiind respinsă de oştenii lui Vladislav I. oştenii munteni au participat. Succesele turceşti în Balcani. Baiazid I a organizat o mare expediţie în Ţara Românească. în Bulgaria). pot sugera evoluţia raporturilor politice dintre suzeran (regele Ungariei) şi vasal (domnul Ţării Româneşti). apoi Turnu făcând o bază de atac contra Ţării Româneşti. Sigismund de Luxemburg a iniţiat. germani. militari renumiţi. în primăvara anului 1395. transilvăneni şi oşteni munteni sub comanda marelui voievod. Voievodul Transilvaniei. francezi. i-a făcut pe unii boieri să dorească îndepărtarea voievodului şi să susţină un pretendent. Acesta pare să se fi recunoscut vasal lui Baiazid I şi să fi plătit primul tribut. 1396). sultanul Baiazid I (1389-1402). Vlad. punct strategic pentru expansiunea în Balcani. La scurt timp. Prima incursiune otomană la nord de Dunăre a avut loc în 1369. Turcii. bosniecilor şi maghiarilor în lupta de la Kossovopolje (1389. apoi. a sprijinit pe Mircea pentru alungarea „Uzurpatorului” şi a otomanilor. La începutul anului 1365. Sigismund de Luxemburg (1387-1437). Dragomir. Regele Ungariei. Regele Ungariei a simţit pericolul pierderii poziţiei în Ţara Românească şi a intervenit. Politica autoritară a lui Mircea cel Bătrân. Peste doi ani. să-şi instaureze o stăpânire efectivă asupra Ţării Româneşti. starea de război cu turcii care însemna nesiguranţă. „la rovine”. de fapt. La 7 martie 1395. O greşeală tactică făcută de Sigismund de Luxemburg. distrugeri de bunuri. posesiuni muntene în Transilvania care. echipaţi uşor şi foarte mobili. la Braşov. contra Vidinului. în 17 mai 1395 şi „au biruit Mircea Vodă pe turci care făr de număr au pierit”. După victoria de la Nicopole (15 sept. 40 . Ostilitatea Ungariei faţă de Ţara Românească a continuat şi în anii următori. Curând. oştirea Transilvaniei condusă de voievodul Transilvaniei Nicolae Lackfi fiind învinsă de armata munteană condusă de pârcălabul Dâmboviţei. l-a recunoscut ca suzeran pe Ludovic I. greoaie. Ţara Românească şi Ungaria au avut direcţii comune în politica externă. Amlaşul şi Făgăraşul. urmărite în timp. au masacrat cavaleria cruciată. Suveranul puternicului regat cu veleităţi imperiale dorea. Ştibor. în 1368. adică „la şanţuri”. rege tânăr şi vanitos. Bătălia decisivă s-a dat undeva pe râul Argeş. burgunzi. cea mai importantă fiind lupta antiotomană. dar expediţia a fost redirijată. căderea Bulgariei răsăritene (1393) au determinat consolidarea apropierii dintre Ţara Românească şi Ungaria.

Ţara a agonisit venituri însemnate. Moldova a putut desfăşura un comerţ activ pe marele drum comercial care lega Liovul de Cetatea Albă. unde otomanii erau în plină ascensiune. pentru care primea în gaj ţinutul Haliciului (cunoscut şi sub numele de Pocuţia). În 1388. Ştefan I (1394-1399).recunoscându-i virtuţile. Criza din Imperiul Otoman de după moartea lui Baiazid I (1403) i-a prilejuit lui Mircea cel Bătrân o politică abilă. Ţara Moldovei şi-a definit. alegerea lui Ludovic I. orientarea prioritară în politica externă. gândită ca o soluţie cu caracter temporar. Politica externă a domnilor moldoveni a fost determinată de o conjunctură foarte complicată: ocuparea Galiţiei de către regii poloni (1366) şi apropierea lor de hotarele Moldovei. A fost. prin mijlocirea lui Petru I. domnul Ţării Moldovei îşi asigura un protector. El a înnoit. înrăutăţirea relaţiilor dintre Polonia şi Ordinul Teutonic). la 5 ianuarie 1393. un garant faţă de alţi factori de agresiune. asigurând Ţării Moldovei o organizare instituţională şi o dezvoltare politică în acord cu imperativele timpului. Prin acest gest politic. de Alexandru cel Bun (1400-1432). Rezolvarea succesiunii la tronul sultanilor în favoarea lui Mehmed I (14131421). succesorii lui Bogdan I Întemeietorul s-au arătat vrednici gospodari. 1389) urmărind acelaşi scop politic. determinat de împrejurări. să obţină sprijin în eventualitatea unui atac din partea Ungariei. a fost silit să renunţe la Pocuţia. Roman I (1391-1394) a continuat aceeaşi direcţie în politica externă. În acord cu împăratul bizantin Ioan V Paleologul a creat Mitropolia Moldovei. l-a făcut pe Mircea cel Bătrân să se angajeze pe calea tratativelor. A fost o domnie lungă şi calmă. în 1400. La 26 septembrie 1387. De asemenea. în final acceptând statutul de „ahd” care. realizarea uniunii polono-lituaniene (1385). regelui Poloniei. introducând. însă. în acele împrejurări. Petru I a depus omagiu de vasalitate în faţa regelui Vladislav Iagello la Liov. Pe fondul unei situaţii externe complexe (moartea reginei Hedwiga. prin intermediul lui Alexandru cel Bun şi-a îmbunătăţit relaţiile cu Polonia. De asemenea. voievodul Moldovei trebuind să întâmpine numai cu forţele ţării campania maghiară din ianuarie-februarie 1395. 52 kg aur). Petru I împrumuta suzeranului său. Voievodul Moldovei spera. La adăpostul Poloniei. de alimentare a disputelor pentru tronul vacant. şi-a asumat obligaţii mult mai mari faţă de Polonia. Petru I şi-a îngăduit să cheltuiască însemnate sume de bani pentru construirea de biserici şi cetăţi de piatră. unii termeni limitativi în ceea ce privea sprijinul militar oferit suzeranului în Ţara Prusiei. când i-a învins pe agresori la Hindău. şi ca rege al Poloniei (1370). la Suceava (care a devenit reşedinţă domnească) şi la Neamţ. 3000 ruble argint (= aprox. La est de Carpaţi. La 6 ianuarie 1395. prin toate acestea concesii. cum era Ungaria. o poziţie realistă. regele Ungariei. obligându-se la sprijin militar chiar şi „împotriva voievodului Basarabiei”. Să amintim că şi Mircea cel Bătrân a încheiat. în schimbul plăţii tributului (3000 de galbeni). Noul voievod a avut 41 . care explică disponibilităţile băneşti. un tratat cu Polonia (Radom. pentru mai bine de un secol. respectarea teritoriului. tronul Moldovei a fost ocupat. vasalitatea faţă de regele Poloniei. care se constituiseră într-o puternică uniune (1385). În vremea lui Petru I (1375-1391). Lituania şi în ţinuturile „de dincolo de Cracovia”. prevenirea expansionismului Ungariei. diferendele dintre Polonia şi Ungaria pentru spaţiul est-carpatic şi evenimentele de la Dunărea de Jos. unde „au curs multe valuri de sânge creştin”. În schimb. i-a confirmat lui Mircea cel Bătrân stăpânirea asupra Severinului. Amlaşului şi Făgăraşului. cu sediul la Suceava. care a desăvârşit formele instituţionale şi a arătat mult realism în politica externă. el recunoştea suzeranitatea lui Vladislav Iagello. limbii şi religiei. asigura continuitatea statală. De asemenea. Ajutorul scontat pare să nu fi venit. a instituţiilor. Interese economice şi politice au decis o colaborare strânsă cu Polonia şi Lituania.

3. şi frământările interne din Ţara Românească. Acţiunea politico-militară a Ţărilor Române la jumătatea secolului al XV-lea Criza politică care a urmat stabilităţii de la sfârşitul secolului XIV şi începutul secolului XV a avut şi efecte pozitive. * Urmaşii lui Mircea cel Bătrân (până la 1456) şi ai lui Alexandru cel Bun (până la 1457) n-au arătat aceeaşi vrednicie. Când. Astfel. la Liov. La 1 august 1404. Alexandru cel Bun a mijlocit o alianţă între Mircea cel Bătrân şi Vladislav Iagello. ea urma să fie împărţită între cele două regate. Voievodul Ţării Moldovei şi-a respectat obligaţiile asumate colaborând cu polonii şi lituanienii împotriva Rusiei moscovite. căruia îi promitea ajutor „contra oricărui duşman al său. a Ungariei şi a Cavalerilor Teutoni. regele Ungariei. a cerut aplicarea tratatului de la Lublau (1412) pentru împărţirea Moldovei. La 15 iulie 1410. contingente moldoveneşti au participat. la capătul unei domnii de peste trei decenii. el a recunoscut suzeranitatea regelui Vladislav Iagello. suveranul polon a refuzat încă o dată. pe care n-a putut-o cuceri. 9 domni şi 18 domnii. au oferit Imperiului Otoman prilejul să atace. au încheiat un tratat secret la Lublau (1412). nu doar Transilvania şi Ţara Românească. Ca altădată Petru I. aflate în competiţie pentru controlul liniei Dunării şi al bazinului Mării Negre. au influenţat decisiv viaţa politică în Ţările Române. Ea a arătat că societatea românească era pregătită 42 . neexceptând niciodată pe nimeni”. ajungând până la Cetatea Albă. În realitate regatul Iagellomilor nu dorea să se angajeze atunci într-un război cu turcii şi nici să sacrifice Moldova. Ţara Românească şi Ţara Moldovei au cunoscut o perioadă de criză politică. în 1420. în 38 de ani (1418-1456). Ţara Românească a cunoscut. În anii următori situaţia s-a complicat. în 25 de ani (1432-1457). s-a dovedit un bun protector al Ţării Moldovei. Ungaria. În 1402. cei doi regi. 7 domni şi 16 domnii. Sigismund de Luxemburg. armistiţiul încheiat de regele Ungariei cu turcii (în 1419). Vladislav Iagello. la Kiezmark şi în 1429. Mai mult. Alexandru cel Bun şi-a trimis oştenii să lupte alături de poloni la Marienburg (1422). iar Moldova. Polonia a intrat în tratative cu Ungaria.bune raporturi cu Ţara Românească (unde domn era Mircea cel Bătrân). alături de polono-lituanieni. omagiul fiind reînnoit la 6 octombrie 1407. contra Teutonilor. ai Poloniei şi Ungariei. Alexandru cel Bun reuşise să asigure Moldovei un statut care s-ar putea defini prin conceptul modern de independenţă. Imperiul Otoman) în statutul dinastic al Ţării Româneşti şi Ţării Moldovei. dar şi prin intervenţiile externe (Polonia. ci şi sudul Moldovei. contra Cavalerilor Teutoni. în Cameniţa. Puterile vecine. a depus personal jurământ de vasalitate. iar Alexandru cel Bun a trebuit să recunoască şi suzeranitatea lui Sigismund de Luxemburg. prin care îşi precizau pretenţiile asupra Moldovei. regele Poloniei. explicabilă în parte prin neexistenţa unui cod de reguli pentru succesiunea la tron. la bătălia de la Grünwald. Dacă în cazul unui război antiotoman Moldova nu şi-ar fi onorat obligaţiile de vasal. în 1418. la Luck. Moartea lui Mircea cel Bătrân. relaţii prefigurate de sprijinul primit la instaurarea în domnie şi a urmat traseul impus de Petru I în raporturile cu Polonia. unde aliaţii au obţinut o victorie strălucită. în 1423. Deşi în acele împrejurări ajutorul polon pare să nu fi venit.

cu deosebite efecte morale asupra Europei. în frunte cu regele Vladislav I (care era şi rege al Poloniei) şi Iancu de Hunedoara s-a terminat cu un dezastru în lupta de la Varna. guvernator al Ungariei (regele succesor fiind minor). cât şi ca acţiune.să reziste şi în condiţii mai puţin favorabile ori foarte grele. unde regele şi-a pierdut viaţa. În 1442 a respins o oştire turcească din Transilvania şi a înaintat în Ţara Românească unde a restabilit ordinea şi a biruit. ceea ce s-a şi întâmplat în mai 1453. însă. Peninsula Balcanică a fost în întregime ocupată şi inclusă în hotarele Imperiului Turcesc. concentrându-şi toate eforturile în direcţia cuceririi Constantinopolului. precum Balcanii. exigenţele unei ofensive de durată într-o zonă geografică aşa de dificilă. cel mai mare voievod al Transilvaniei şi. personalitate foarte controversată. dar zis şi Dracula. 1448). Către jumătatea sec. totodată. Iancu şi-a pierdut funcţia de guvernator al Ungariei. a relevat care îi erau direcţiile şi priorităţile politice şi totodată. În anii lui de guvernare (1441-1456) au fost aliate resurse militare din tot spaţiul românesc. pentru multe decenii. misiunea rezistenţei armate antiotomane a trecut la Ţara Românească. Ungaria şi Polonia. dar fapta lui a asigurat încă o vreme liniştea Europei Centrale. şi în deceniile de criză. n-au acţionat constant. intrat în calendarul creştin al Europei. care se afla în hotar direct cu Imperiul Otoman. „în gura Turcului”. Apărarea acestei vestite cetăţi. s-a organizat o cruciadă care trebuia să-i alunge pe „păgâni” din Europa. Din Transilvania. un adevărat scut-protector pentru Europa. Franţa şi Germania. La scurt timp după biruinţă. Ţările Române au devenit. Iancu de Hunedoara. Cel ce sporise „gloria românilor”. Campania din 1443. rămâne un simbol al luptei contra „limbilor păgâne” a „necredincioşilor”. o altă oştire turcească. Încurajat de această biruinţă. Negreşit. Vatican. De asemenea. Mehmed II s-a orientat spre o altă cetate care nu putea fi ocolită şi care figura în programul european al marelui sultan: Belgradul. a fost asigurată de Iancu de Hunedoara. Linia Dunării trebuia apărată cu orice preţ şi în acest sens interesele Ţării Româneşti şi ale Ungariei erau în convergenţă. Aragon. N-a fost ascultat şi. Un an mai târziu. în consonanţă şi cu toate forţele. iar tensiunea dintre cele două luni. o altă campanie. a ajuns. Imperiul Otoman a încheiat un armistiţiu cu Ungaria (1451). ceea ce a încurajat ofensiva otomană. al XV-lea. creştinătatea şi păgânătatea. devenind căpitan suprem al regatului. atacată de otomani în iulie 1456. cel mai mare general al Ungariei medievale. Bazele sistemului militar al Ţărilor Române au fost puse de Iancu de Hunedoara. solii săi ajungând la Veneţia. Campania din Balcani (1448) s-a desfăşurat. A existat. cu această ocazie. în 1446. acest 43 . Ţara Românească şi Moldova şi s-a încheiat cu un eşec. în 1444. marele erou. a fost răpus de ciumă. ce soluţii trebuia să adopte. au fost. cum erau numiţi turcii otomani în diplomatica şi cronistica timpului. atât ca idee. se accentua. din iniţiativă papală. Marele strateg n-a putut face joncţiunea cu forţele albaneze ale lui Skanderbeg şi a fost biruit de turci la Kossovopolje (oct. Bizanţul şi Europa centrală intrau în programul de perspectivă al Islamului. puteri creştine. În 1447. După această înfrângere. Transilvania. desfăşurată în Balcani (numită şi „campania cea lungă”). supranumit „cheile” regatului Ungariei. supranumit Ţepeş. astfel. care a obţinut acolo o mare victorie. Cel ce s-a arătat vrednic de o asemenea misiune a fost Vlad al III-lea. o continuitate politică. Europa s-a confruntat cu o nouă etapă a expansiunii otomane. Marele voievod realizase. numai cu forţe din Ungaria. cum avea să spună mai târziu un agent imperial habsburgic. Planurile Semilunei erau din ce în ce mai îndrăzneţe şi mai mari. el a dus o vie activitate diplomatică pentru închegarea unei coaliţii antiotomane. pe valea Ialomiţei. cum a spus umanistul Enea Silviu Piccolomini. că are disponibilităţi umane şi economice. nu a adus rezultatele scontate. şi a îndemnat la chibzuinţă şi pregătire asiduă.

Acţiunea a eşuat. Aflat în duşmănie prelungită cu o grupare boierească. toţi cei valizi. din motive imediate. La 16-17 iunie 1462. a sec. Consemnarea medicului italian Matei de Muriano. ceea ce s-a şi întâmplat în vara anului 1462. În primăvara anului 1457. a revenit în jilţul domnesc de la Târgovişte. pe care „abia o ducea pământul” (cum spune cronicarul turc Enverî). în preajma reşedinţei voievodale. ameliorându-şi relaţiile cu Poarta. dar care s-a impus prin măsuri proprii tiraniei. apărător de ţară. Milan. o mentalitate antiotomană. Vlad Ţepeş a procedat cu tact atunci când a acceptat să plătească un tribut ridicat (10. iar în Transilvania îşi găsiseră adăpost mai mulţi competitori la domnia Ţării Româneşti. în fond artificial. solii Ţării Moldovei purtând ideea de cooperare creştină la Cracovia. sfârşită tragic. Mehmed II l-a chemat pe „beiul” Ţării Româneşti la Istanbul. a-l duce la împărăţie şi a-i transforma ţara în paşalîc. Viena. după un secol de la impactul româno-otoman (1369). Primul său instrument politic a fost diplomaţia.000 oşteni. la o soluţie–vicleşug. A fost o domnie meteorică. Vlad Ţepeş a convocat „oastea cea mare”. Vilnius ori Moscova. al XV-lea se identifică cu personalitatea lui Ştefan cel Mare. 100. Politica externă a lui Ştefan cel Mare a fost una dinamică şi echilibrată. să ocupe tronul Moldovei. Convergenţa politico-militară a Ţărilor Române în a doua jumătate a secolului al XV-lea Istoria Ţărilor Române în a doua jum. 44 . iar domnia ţării a fost luată de fratele său Radu cel frumos. pactizase cu Imperiul Otoman. Vlad Ţepeş a fost detronat. În 1459. cel ce avea să se numească „cel Mare”. de pustiire a itinerarului şi de înfometare a duşmanului. motivânduşi în diverse chipuri gestul. sunt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei ţări. Vecinii Moldovei. voievodul care a intrat în posteritate ca simbol al luptei pentru independenţă. el a sprijinit pe Ştefan. încredinţată grecului Catavolinos şi lui HamzaPaşa de Vidin pentru a-l prinde pe Ţepeş „prin orice chip”. el a încetat să mai plătească sultanului cei 10. Polonia. dar conflictul era deschis şi o campanie otomană în Ţara Românească era de aşteptat. trimis în Moldova de către dogele Veneţiei la solicitarea lui Ştefan cel Mare.000 de galbeni). oameni liberi sau dependenţi. Ţepeş fiind ucis de boierii care îi erau potrivnici. care punea accent pe neutralizarea duşmanilor. cu sprijinul lui Ştefan cel Mare. dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut 2”. Târgovişte.000 de galbeni ca tribut. Vlad Ţepeş a fost arestat şi întemniţat vreme de 12 ani la Buda. O armată otomană de aprox. i se mărturisise Ştefan în primăvara anului 1502.descendent al Basarabilor a fost un monarh viteaz. În 1461. Moldova devenise. tributară turcilor. În urma unui conflict. care i-a adus victoria. Sultanul a recurs. din 1456. Vatican. 4. Vlad al III-lea Ţepeş a venit la domnie în împrejurări externe nefavorabile. este cu totul revelatoare: ”Eu. În toamna anului 1476. Buda. mobilizând pe toţi aceia capabili să poarte arma. atunci (în 1461). dar Ţepeş a căutat alte motivaţii pentru a nu se prezenta. cu regele Matei Corvin al Ungariei. Exista deja. Cu această oştire a purtat un război de hărţuire. Anul 1462 a rămas un an de referinţă în ansamblul cruciadei europene antiotomane. a pornit să transforme Ţara Românească în paşalîc. Este vorba de partida boierească care nu agrea autoritatea şi care. Ungaria era marcată de tulburări. Constanta politică a lui Vlad Ţepeş a fost războiul contra turcilor. El a iniţiat şi a purtat un „război total”.000 oşteni. Veneţia. sprijinit şi de sultanul Mehmed II. Vlad Ţepeş a iniţiat ceea ce s-a numit marele „atac de noapte”. foarte probabil vreo 22.

la 10 ianuarie 1475. raporturile au evoluat spre un conflict deschis. Ştefan cel Mare i-a înfrânt la Lipnic pe tătari şi tot în acelaşi an Petru Aron.000 de moldoveni. la 2 martie 1462. în 1470 şi 1473. Ea a ajuns. Veneţia. precum hanul turcoman Uzun Hasan. în Asia Mică sultanul avea rivali de temut.000 de poloni. beglerbegul Rumeliei. la Buda. a fost atras într-o cursă şi ucis. „duşmani ai creştinilor”. Este ceea ce s-a numit scrisoareacirculară expediată „către coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare”. viu comentată în Europa creştină.Ungaria. Petru II. Viena. Armata maghiară. pusă sub comanda lui Soliman. de tătari şi de unguri”. Ştefan cel Mare a urmat direcţia statornicită şi. El a achitat tributul stabilit. socotit an-cheie al domniei lui Ştefan cel Mare. ceea ce defavoriza pe Ştefan cel Mare. numirea unor pârcălabi de încredere la cetăţi. la două săptămâni după luptă (25 ianuarie 1475) o scrisoare de biruinţă principilor Europei. care îl precedase pe Ştefan în domnie şi care continua să aspire la tronul Moldovei. după ocuparea Chiliei (1465). A fost o biruinţă de mare ecou. Hanatul Crimeii au fost ţinuţi sub o observaţie continuă. desfăşurată cu 120. În 1469. ceea ce semnifica „ascultarea” faţă de sultanul-suzeran. Deteriorarea relaţiilor cu Poarta şi începutul emancipării afirmate s-a produs în 1473. regele Matei Corvin a organizat o expediţie în Moldova. Acţiunile domnului moldovean în Ţara Românească.000 de oşteni. fiind un motiv de precipitare a războiului (cetatea fusese stăpânită de unguri începând cu 1448. Confruntarea a avut loc la sud de Vaslui. o dăruise lui Iancu de Hunedoara). 1. căruia Ştefan cel Mare i s-a recunoscut din nou vasal. „neam fără de lege”. când voievodul Moldovei. construirea cetăţii de la Orhei. promisiune mereu amânată de voievodul Moldovei. în ianuarie 1465.000 de luptători) la Baia (14-15 decembrie 1467). într-adevăr. Ştefan cel Mare a trimis. ori recomandarea făcută noilor pârcălabi puşi la Chilia.000 de ostaşi. În relaţiile cu Polonia. O campanie otomană în Moldova. Perspectiva unui război cu otomanii. primită cu satisfacţie de suveranul polon Cazimir IV. iar otomanii. ocuparea Chiliei de către Ştefan cel Mare.800 de unguri şi 2. unde Cazimir I se obliga să-l protejeze şi să-l apere „de turci”. formată din 40. Milan. au fost socotite un afront şi consecinţele n-au întârziat. a întâlnit rezistenţa unei armate de 40. noi ne vom închina şi vom face jurământ de credinţă”. promiţând că „în ziua şi la locul pe care craiul ni le va hotărî. şi să predea Porţii Chilia şi Cetatea Albă. dar nu declarate. Cracovia. marele domn îşi arăta îngrijorarea ce plana 45 . Ştefan cel Mare a întreprins unele acţiuni care aveau conotaţii antiotomane. remanierea sfatului domnesc. Ea se poate descifra dintr-o sumă de măsuri luate în timp şi focalizate pe consolidarea capacităţii de apărare precum: recuperarea cetăţilor Chilia şi Hotin. nu în ultimul rând. În schimb. a recunoscut suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea.000 de secui. La sfârşitul anului 1467. cei mai mulţi fiind ţărani. sub o atenţie specială. Dar sultanul a obţinut succese şi în Mediterana şi în Asia Mică. rezistenţa albaneză sub Skanderbeg continua. Vilnius şi Moscova. „cum face beiul Ţării Româneşti”. a fost învinsă de moldoveni (12. la 3000 de galbeni. loc numit Podu Înalt. Cu Ungaria. Până în 1473. contra lui Radu cel Frumos. prevederea expresă din tratatul cu regele polon (1468). Anunţând victoria. Momentul a fost bine ales: în Mediterana se desfăşura războiul otomano-veneţian. A fost o mare victorie românească. până în 1485. cărora li s-au adăugat 5. aplicarea unor pedepse capitale boierilor vinovaţi de trădare („hiclenie”). Un ultimatum venit de la Mehmed II cerea voievodului Moldovei să aducă personal tributul la Istanbul. în 1465. să păzească cetatea „de limbile necredincioase” şi. Refuzul lui Ştefan cel Mare a echivalat cu o declaraţie de război. l-a preocupat permanent pe Ştefan cel Mare. regele Poloniei promitea să apere Moldova „de turci. protejatul turcilor.

Ştefan îndemna la o acţiune generală. la Colomeea unde. dar victoria finală a fost a moldovenilor. În ultimii ani de domnie. Ştefan cel Mare a fost confruntat cu ceea ce s-a numit planul iagellonic. Ioan Albert. ţara a devenit „pustie”. superiori ca număr şi dotare. Ştefan s-a deplasat în Polonia. Ştefan a încheiat pacea cu Imperiul Otoman. conjunctura politică internaţională a evoluat în favoarea Imperiului Otoman. apoi. turcii au ocupat Chilia şi Cetatea Albă. ne apar în deplină egalitate.asupra Moldovei. au rezistat. Ştefan cel Mare prezenta dogelui Veneţiei situaţia grea prin care a trecut. prin solul său Ioan Ţamblac. sultanul a ordonat retragerea spre Dunăre. Domnul Moldovei a aplicat tactica veche. Acesta a fost mobilul principal al campaniei polone în Moldova din august-octombrie 1497. conform acestui plan. clasică. tronul Moldovei fiind „rezervat”. Lupta a avut loc la Valea Albă (loc numit. la 15 septembrie 1485. care reunea Polonia. au obţinut o biruinţă. lui Sigismund Iagello. Sultanul şi-a reluat acţiunile contra Moldovei în 1476. Reconcilierea moldo-polonă a venit prin pacea de la Hârlău (1499 iulie 12). Baiazid II finalizând. I-au fost alături tătarii din Crimeea care erau vasali Porţii şi. în ţinutul Neamţului la 26 iulie 1476. Războieni). Lituania. pe mare şi pe uscat. acceptând să plătească tribut ca semn al închinării. Mare gospodar. care l-a lăsat singur. Spre sfârşitul veacului XV. un vechi deziderat al părintelui său Mehmed II. pe care Ştefan la considera „Moldova toată”. oficiat într-un moment de cumpănă. pe care o socotea o adevărată „strajă” a Europei. când oştirea leşilor a fost grav înfrântă la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). Ştefan cel Mare era ameninţat. fiul lui Cazimir IV şi fratele noului rege al Poloniei. a depus omagiu de vasalitate lui Cazimir IV. Pacea cu Veneţia (1479). a fost o grea lovitură pentru comerţul şi defensiva Moldovei. iar foamea şi ciuma au făcut ravagii în rândul invadatorilor. Creaţia 46 . În această situaţie. Anul următor. de asemenea. Pierderea acestor fortificaţii. Suceava. înfrângerea definitivă a rezistenţei albaneze (1479) au consolidat poziţiile Porţii. 5. contrar „învoielilor şi jurămintelor”. iar apoi pe Basarab cel Tânăr şi Vlad Călugărul. care redeschidea perspectiva colaborării antiotomane. mare oştean şi diplomat. când a condus personal o mare campanie. De aceea a intervenit Muntenia. Moldova şi Polonia. Existau resurse umane şi materiale. oastea munteană a lui Basarab Laiotă. Ţara Moldovei era pretutindeni cunoscută. Ungaria şi Boemia. Moştenirea ştefaniană Urmaşii lui Ştefan cel Mare au moştenit o situaţie de prestigiu. Turcii. unde a instalat la domnie pe Vlad Ţepeş. La 8 mai 1477. 1486. * Domnia lui Ştefan cel Mare este una de referinţă în istoria noastră. astfel. Neamţ. Este interesant de remarcat că statele semnatare. La vestea că se apropie ajutorul trimis lui Ştefan de regele Matei Corvin. Ştefan a creat epocă în istoria românilor. pe care o considera „poartă a creştinătăţii”. În 1484. A fost un gest de speranţă. faptele eroice avuseseră un mare ecou în Europa. Ştefan cel Mare a crezut în cooperarea Moldovei cu Ţara Românească şi Transilvania. arătând că el va lupta „până la moarte pentru legea creştinească”. Dezamăgit de atitudinea creştinătăţii. a ars aşezările şi proviziile de pe itinerar. Cetăţile. accentuând din nou pe rolul Moldovei. ceea ce înseamnă renunţarea Moldovei la statutul de vasalitate. cetăţi de strajă şi numeroase edificii religioase. Hotin.

fire autoritară şi cu aspiraţii care depăşeau Moldova. Campania sultanului în Moldova. a intervenit în Transilvania. a cărei situaţie nu fusese rezolvată prin tratatul de la Hârlău (1499). voievodul Transilvaniei. Ciceul şi Cetatea de Baltă. În 1530 prima oară şi. apoi. unde se desfăşura un război de succesiune la tronul Ungariei. pe Aloisio Gritti. A renunţat la Pocuţia în favoarea Poloniei. Comparativ cu Moldova. Deteriorarea relaţiilor dintre Petru Rareş şi Soliman Magnificul a fost grăbită şi accentuată de o parte a boierilor moldoveni. Relaţiile moldo-otomane au intrat într-o altă etapă. scop în care îşi trimisese acolo un comisar. Campania otomană din 1538 a agravat situaţia Moldovei. la care Ioan Zápolya a adăugat Bistriţa. Tezaurul Ţării Moldovei a fost confiscat. când i-a înfrânt pe partizanii lui Ferdinand de Habsburg la Feldioara. statutul Pocuţiei n-a fost clarificat. situaţia a fost acolo şi mai gravă. Domnul Moldovei s-a retras în Transilvania şi de acolo a plecat la Istanbul unde a reuşit reconcilierea cu sultanul şi revenirea pe tronul Moldovei (15411546). zis „cel Chior” (1504-1517). aceea a dependenţei efective. A întreprins mai multe expediţii în Ardeal (cea mai importantă a fost în 1529. În prima jumătate a sec. După multe negocieri. Petru Rareş a trebuit să acţioneze pe trei fronturi şi să găsească soluţii optime. Petru Rareş. din august-septembrie 1538. iar în Ungaria şi Transilvania sultanul Soliman Magnificul se dorea un arbitru al situaţiei. retrocedarea fugarilor şi o comisie mixtă moldo-polonă. şi a rămas în final alături de aceasta din urmă. slobozirea negoţului. ceea ce a întreţinut o stare de tensiune. „această bucată de pământ. Boieri moldoveni potrivnici autorităţii centrale s-au refugiat în Polonia şi n-au fost extrădaţi. A pendulat între a-l sprijini pe Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya. sultanul numind domn pe Ştefan Lăcustă. în final. a avut conflicte cu Polonia pe tema Pocuţiei. Ţara Românească s-a aflat. adversari ai domnului ţării. Petru Rareş a revendicat Pocuţia pe care o considera „adevărată şi legiuită moşie” şi această cerere insistentă a dus la un război. tratatul a fost reînnoit în 1518 de Ştefan cel Tânăr (1517-1527) şi în 1527 de Petru Rareş (1527-1538). N-a putut-o face din cauza „defecţiunii boiereşti”. Ameninţat în acelaşi timp şi de poloni şi de tătari. Ţara Românească era mult mai expusă. la confluenţa marilor interese şi conflicte dintre Imperiul Otoman şi Ungaria. i-a înfrânt pe tătari la Ştefăneşti şi s-a decis să înfrunte numeroasa oştire otomană. în 1510 s-a încheiat tratatul „de pace veşnică şi bună înţelegere” dintre Moldova şi Polonia. a avut consecinţe foarte grave. 47 . În 1534. în prima jumătate a secolului al XVI-lea. preţuirea eroilor.culturală. cum a fost în vremurile vechi şi de demult” Cam în aceiaşi termeni. unde se precizau termenii acestei „bune înţelegeri”: respectarea hotarelor. Apoi. acest reprezentant al sultanului fusese ucis la Mediaş. iar Petru Rareş îşi avusese partea sa de contribuţie la încheierea „episodului Gritti”. Pentru prima oară principiul succesiunii la tron a fost încălcat. a fost transformată în raya. 22 iunie 1529) şi a obţinut legitimarea vechilor feude stăpânite de Ştefan cel Mare. Intervenţiile lui Petru Rareş în Polonia şi Transilvania i-au creat domnului moldovean o situaţie de război cu Imperiul Otoman. Bogdan al III-lea. riscând să ajungă în situaţia teritoriilor din Balcani. cu teritoriul aferent. în 1531. Prevederile tratatului nu au fost respectate de partea polonă. Ţara Moldovei a fost mereu confruntată cu situaţii războinice. oştirea Moldovei a ocupat Pocuţia. la Obertyn (22 august 1531) şi acţiunea a eşuat. dar a fost înfrântă. Rodna şi Unguraşul. toate acestea au avut un puternic ecou în posteritate. fastul de la curte. În 1533 se încheiase „pacea veşnică” polono-otomană. care să clarifice statutul Pocuţiei. Prin poziţia ei geografică. al XVI-lea. pusă sub arbitrajul regelui Ungariei. iar cetatea Tighinei.

Poenari. ceea ce a deschis o luptă acerbă pentru tronul regatului între Ioan Zápolya. Târgovişte. Gherghiţa. Radu cel Mare (1495-1508). Boierii ţării. Ştefeni. Chiar voievodul Radu de la Afumaţi a fost nevoit să meargă la Istanbul. Ludovic II. Partea de dincolo de Dunăre a trecut în stăpânirea Imperiului Habsburgic. O dată cu statutul de principat. unii domni (Vlad cel Tânăr. a ocupat Buda. Banatul şi Partium (comitatele vestice-Satu Mare. Bucureşti. La moartea lui Neagoe Basarab situaţia Ţării Româneşti s-a agravat brusc. s-a schimbat către jumătatea secolului al XVI-lea. Ciocăneşti. gândind la o întoarcere de situaţie dacă se va pune problema unei noi cruciade antiotomane. în mod obişnuit. acceptând statutul de „supuşi ai sultanului”. s-au grupat în jurul lui Radu de la Afumaţi (1522-1529). tronul fiind revendicat de Mehmed beg de la Nicopole. Zarandul. Întrebări recapitulative 1. Transilvania a intrat sub suzeranitatea otomană până la sfârşitul secolului al XVII-lea. Ungaria centrală şi de sud a fost transformată în paşalîc. Depedenţa faţă de Imperiul Otoman a fost acceptată în continuare. care trebuia confirmat de sultan. pericolul transformării ţării în paşalîc. plătind ca semn al „protecţiei” sultanului un tribut anual. au mers chiar în persoană la Istanbul pentru a primi confirmarea domniei. fixat la început la 10.000 de florini. Constituirea principatului autonom al Transilvaniei Statutul Transilvaniei. Transilvania a avut. Urmaşii viteazului domn au urmat aceeaşi direcţie faţă de Imperiul Otoman. în 1525. Plata. voievodul Transilvaniei şi Ferdinand de Habsburg. care pretindea că descinde din neamul Basarabilor. A existat. Rucăr etc.unde se instalase regimul de paşalâc. El conducea ţara cu sprijinul unui sfat constituit din 12 persoane. au plătit conştiincios tributul. de voievodat autonom în cadrul regatului maghiar. Mihnea Vodă cel Rău (1508-1510) şi Vlad cel Tânăr (1510-1512) au fost obedienţi faţă de sultan. şi la 29 august 1541. la Mohàcs. numit Consiliul principelui. Neagoe Basarab) au cultivat relaţii bune cu Ungaria. Care au fost zonele de influenţă politică pentru Moldova şi Ţara Românească? 3. conştienţi de pericol. armata maghiară a suferit o gravă înfrângere din partea celei otomane. Când şi cum s-a format principatul autonom al Transilvaniei? 4. care a pornit un greu război cu turcii. Solnocul de Mijloc. O adevărată cronică a unui război care a salvat autonomia Ţării Româneşti. Dieta alegea principele. de la această dată. Pe aceeaşi poziţie s-a situat şi Neagoe Basarab (1512-1521). Definiţi raportul suzeranitate-vasalitate în relaţiile dintre state. un alt statut politico-administrativ. Clejani. În această bătălie şi-a pierdut viaţa şi regele Ungariei. care asigura autonomia ţării. Domnii munteni au acceptat mai devreme regimul de „pământ al legământului păcii” (dar-al-ahd). În 1526. Principele era comandantul oştirii şi judecătorul suprem. Sultanul Soliman Magnificul a intervenit direct în această criză. În paralel. Piatra lui de mormânt de la Curtea de Argeş înregistrează. în pisanie. care continua tradiţia adunărilor nobiliare din perioada voievodatului şi care era convocată. lupte la Gubavi. Alimăneşti. în condiţiile asaltului otoman spre Europa Centrală. decidea în problemele războiul şi ale păcii. să facă act de supunere şi să accepte creşterea haraciului. atunci. Care a fost semnificaţia tributului plătit de Ţările Române faţă de Imperiul Otoman? 48 . Solnocul Exterior. de două ori pe an. Crasna. Grumazi. Slatina. Aradul) au format un principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane. 2. Ţara era condusă de o dietă formată din 150 persoane. capitala ţării. 6. iar Transilvania.

unde se află portretul lui Ştefan cel Mare. Meşteşugul tiparului s-au dezvoltat puternic în a doua jumătate a secolului XVI. precum psaltirea Şcheiană. La curtea lui Ştefan cel Mare a fost redactat Letopiseţul de când s-a început. S-a scris în limba slavonă. Apoi. Primele texte au fost imprimate la mănăstirea Dealu (Târgovişte) de către tipograful Macarie. în prima jumătate a secolului al XIX-lea. iar în Transilvania. Pătrunderea tiparului. Dinastia. Cultura oficială. care se află astăzi la Biblioteca Bodleiană de la Oxford. Apoi. apoi. episcopul Macarie a scris o cronică în care sunt tratate evenimentele de la 1504 la 1552. Pentru Ţara Românească sunt de menţionat cunoscutele Povestiri despre Vlad Ţepeş. care s-a transmis sub cinci variante. Cele mai multe producţii populare stau în legătură cu muncile agricole. ceea ce face imposibilă plasarea exactă în timp. cronicile au avut un caracter oficial. S-a dezvoltat interesul pentru carte. Pe teritoriul românesc s-au realizat manuscrise celebre. s-au răspândit pe tot teritoriul românesc. Între 1500 şi 1505 au apărut şi primele texte în limba română. la începutul secolului XVI. Tineri de la noi . o adevărată limbă latină a Răsăritului ortodox.VI. la Istanbul. Constituirea statală a oferit un cadru favorabil dezvoltării vieţii culturale. scris în 1404-1405. ca obiect de învăţământ. Elitele sociale sunt interesate de şcoală. La Biblioteca din München a fost descoperit un Evangheliar copiat în Moldova la 1493. în centrul atenţiei fiind domnia. care se dezvoltă pe lângă aşezămintele religioase (mănăstiri. Sighişoara). dar şi marfă. care fixează pentru posteritate o imagine 49 . Un manuscris de mare valoare este Evangheliarul călugărului Nicodim. În vremea lui Petru Rareş. căsătoria şi „trecerea la Domnul” sau cu lupta pentru independenţă. Meşterii profilaţi pe artele frumoase sunt preţuiţi şi răsplătiţi pentru operele lor. A fost continuată de călugării Eftimie şi Azarie. precum Tetraevanghelul grecoslav. precum Mioriţa şi Meşterul Manole. Hans Benker. sărbătorile de iarnă.Octoih (1510) şi Evangheliar (1512). interesul pentru culegerea folclorului manifestându-se destul de târziu. CREAŢIA CULTURALĂ Creaţia culturală în secolele Evului Mediu s-a manifestat pe două registre: cel popular şi cel al elitelor. Praga). ea este o creaţie orală. Sibiu. naşterea. Viena. fii de boieri sau patricieni ai oraşelor sunt trimişi la studii în străinătate (Cracovia. biserica. cu voia lui Dumnezeu. Psaltirea Voroneţeană şi Codicele Voroneţean. Unele creaţii populare în versuri. chemat din Muntenegru de voievodul Radu cel Mare. variante în slavonă şi germană. Ţara Moldovei. şi în oraşe (Braşov. scris la mănăstirea Neamţ (1429). Tetraevangheliarul de la Humor (1473). Se constată o grijă pentru ocrotirea şi tezaurizarea valorilor culturale. anonimă şi colectivă. Din 1521 datează scrisoarea în limba română a marelui negustor Neacşu Lupa din Câmpulung Muscel către judele Braşovului. Sunt recuperate piese scumpe căzute în „captivitate duşmană”. care a imprimat la Braşov 36 de cărţi în română şi slavonă. Cultura populară a fost greu de recuperat. pe care Petru Rareş l-a luat în pribegia lui din Transilvania şi. episcopii). Condiţia de ctitor devine o cinste. a fost o adevărată cucerire pentru cultura noastră. artă. boierii au promovat şi au protejat diferite forme ale culturii. cu momentele principale din viaţa omului. Pentru început s-au tipărit în limba slavonă trei texte religioase: Liturghier (1508). Istoriografia a fost un domeniu fecund şi foarte important. prin diaconul Coresi. de aceea mulţi râvnesc să intre în pomelnice.

creaţia culturală românească este o frumoasă carte de vizită receptată şi preţuită pretutindeni. Giurgiu. loc de retragere şi de rezistenţă. Care sunt principalele domenii de creaţie? 3. Ce domeniu de creaţie a asigurat românilor o faimă deosebită în străinătate? 50 . Suceava. Operă de sinteză. Gherla sau Chioar. Dealu. XV-XVI)? 2. Din sec XVI se afirmă umanismul. Orfevrăria este reprezentată prin numeroase obiecte de cult (cădelniţe. Curtea de Argeş. A existat. Cel mai mare ctitor al secolelor XIV-XVI a fost Ştefan cel Mare. Cultura. Cea mai importantă elaborare o constituie Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. În acest domeniu. Neamţ. Tighina. Roman. Râşnov. Putna. Ioan Honterus şi Valentin Wagner. din care 21 se păstrează „în picioare”. Ioan Vitéz. prin bisericile de la Voroneţ. Se adaugă.Olachus.defavorabilă voievodului (mai ales cele în limba germană). cetăţile formează adevărate nervuri. Domnia lui Petru Rareş a făcut epocă în domeniul picturii exterioare. în general. cetăţile de margine şi de interior sunt bine reprezentate în tot spaţiul românesc. socotită a fi „literatura analfabeţilor”. Cetatea Albă. O caracteristică fundamentală a arhitecturii bisericeşti a fost pictura interioară şi exterioară. Arhitectura constituie un capitol fundamental al creaţiei Evului Mediu. Chilia. cu preponderenţa factorului autohton. Neamţ. ca pretutindeni în lumea medievală. A fost reprezentat de N. Humor. oraşele şi bisericile fortificate. Deva. o grijă pentru sistemul defensiv. filozofie şi elocvenţă” (B. Arbore. Moldoviţa. precum Cozia. politică. Cotedrala Sf. sau în interior Poenari. ca formă superioară de exprimare a virtuţilor unui popor a găsit în mediul românesc medieval mari resurse umane şi materiale. Biserica Neagră (Braşov). iar arta cusutului prin broderii celebre. Prin ce se caracterizează. Brăila. Dâmboviţa. precum epitrahilul dăruit mănăstirii Argeş de Neagoe Basarab şi cel de la mănăstirea Putna cu imaginea lui Ştefan cel Mare şi a fiului său Alexandru. 33 de biserici. Sculptura în piatră şi în lemn s-a dezvoltat mai puţin în mediul ortodox şi mai mult în mediul catolic. Faima meşteşugului şi a artei o constituie arhitectura religioasă. Orhei. ripide. Hotin. Soroca. ferecături de cărţi). De la Severin la Măgurele. Bălineşti au dus faima măiestriei şi bunului gust. creaţia culturală în Evul Mediu românesc (sec. pentru Transilvania. Întrebări recapitulative 1. Mihail (Cluj). Arhitectura militară. Moldoviţa. „falnic monument de literatură.Haşdeu). Biserica Sf. curent care a promovat plenipotenţa raţiunii. după cercetările cele mai noi. Voroneţ. apoi în Transilvania Bran. nordul Moldovei. în seama căruia se pun. Ladislau (Oradea). Unele ctitorii sunt celebre.P.

vol. 1972. Voievodatul Transilvaniei. 1969. 1999. Unitatea românească medievală. Dinu C. II. – Petre P. Bucureşti. Iaşi. – Cristina Feneşan. Ţara Românească în sec. 1976. Istoria românilor. Gorovei. 1989. 51 . Cluj. Întemeierea Moldovei. Cluj-Napoca. Introducere la Istoria culturii româneşti. 1988.Panaitescu. Geneza statului medieval în Transilvania. Istoria artei feudale în Ţările Române. Dicţionar. – *** Instituţii feudale în ţările Române. – *** Constituirea statelor feudale româneşti. 1996. – Şerban Papacostea. I. I. Bucureşti. 1988. Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. – Ioan Aurel Pop. Cluj-Napoca. 1997. Bucureşti. Bucureşti. 1973. Ion Toderaşcu (coord. – Ştefan Pascu. – Ion Agrigoroaiei.Giurescu. 1969. 1980. 1965. 1959. Bucureşti. Permanenţe istorice medievale. – Dinu C. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti. 1996. Românii şi maghiarii în sec. 1994. – Ion Toderaşcu. Bucureşti. 1988.P. Bucureşti. – Ion Toderaşcu. – P. Geneza statului în Evul mediu românesc. Probleme controversate. 1991-1993. XIV-XV. – Ştefan Ştefănescu. Istoria medie a României. XIV-XVI). Istoria românilor. Bucureşti. – Şt. I. – Radu Manolescu. Bucureşti. Iaşi. – Virgil Vătăşianu. 1997. I. Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (sec. Bucureşti. Giurescu. ClujNapoca. Istoria Românilor. Panaintescu. – Ştefan S. Iaşi. 1992. – Gh. Olteanu. I-III.BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ – Constantin C.). Bucureşti. Iaşi. Bucureşti. – Vlad Georgescu. – Victor Spinei. IV. Constituirea principatului autonom al Transilvaniei. 1965. Brătianu.Giurescu. Bucureşti. 1980. Constantin Şerban. vol. Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu. Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei. Bucureşti. IX-XIV.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful