You are on page 1of 4

Noaptea de decemvrie

Alexandru Macedonski

Date biografice
Alexandru Macedonski (1854-1920) a fost poet si prozator, dar si
teoretician al curentului simbolist, prin articolele publicate in revista
„Literatorul" (pe care a condus-o mai bine de un sfert de secol); in paginile
acesteia si-au publicat creatiile poetii afiliati noului curent literar, lirica
romaneasca fiind astfel integrata celei europene.
Scriitor de tranzitie, in opera caruia se imbina elementele romantice cu
acelea simboliste, Macedonski a fost intaiul reprezentant de seama al lirismului
citadin. p7e324pm14drx Volumele sale de versuri: „Prima verba" (1872),
„Poezii" (1882), „Flori sacre" (1912), „Poema rondelurilor" (1927) se
caracterizeaza printr-o permanenta oscilatie intre elevatie si damnare, intre
ideal si real, constituie un amestec intre amaraciunea neagra si iubirea
frenetica a vietii.
Ciclul „Noptilor" macedonskiene (cu punctul de pornire in poemele
similar intitulate ale poetului francez Alfred de Musset), oscileaza intre imaginile
grotesti din „Noaptea de noiembrie" si frenezia contopirii cu natura din
„Noaptea de mai".
Tema poemului „Noaptea de decemvrie" o constituie conditia nefericita
a poetului (geniului), intr-o lume plina de adversitati: poezia „simbolizeaza
drama gemului, intr-o evocare de mari incandescente, reprezentativa pentru
intreaga conceptie a poetului si, poate, si mai mult, pentru drama propriei sale
existente, fascinata de vis, himera si ideal, irealizabil ca orice absolut" (Adrian
Marino).

Geneza poemului:
Aparuta in 1912 si inclusa in volumul „Flori sacre", „Noaptea de
decemvrie" are la baza un poem in proza intitulat „Meka si Meka" si publicat in
ziarul „Romanul", in 1890. Ideea centrala a acestuia era statornicia credintei
intr-un ideal, aceasta desprinzandu-se dintr-o istorioara orientala:
Lui Ali-ben-Mohamet-ben-Hassan ii moare tatal. In ultimele lui clipe,
acesta isi sfatuieste fiul ca niciodata in viata sa nu se abata de la drumul cel
drept.
Devenind emir al Bagdadului, Aii are tot ceea ce isi doreste (bogatie,
tinerete, glorie), dar este mereu chemat de fascinatia Mekai - cetatea sfanta a
musulmanilor. Atras irezistibil de acest ideal, Aii porneste spre Meka, insotit de
un numeros convoi si pregatit sa traverseze desertul, mergand pe drumul cel
drept. Odata cu tanarul emir, purcede spre aceeasi tinta si Pocitan-ben-Pehlivan
(un drumet pocit) decis sa ajunga la Meka pe cai ocolite. Pe masura ce timpul
trece, traversarea pustiului se vadeste a fi tot mai grea pentru tanarul emir:
oamenii si animalele mor, iar intinsul desert se umple de lesuri. Ramas singur,
sub cerul de foc, Aii are, pentru o clipa, iluzia ca vede alba cetate; cu ultimele
puteri alearga spre ea, dar totul se vadeste a fi un.miraj al desertului. Inainte de
a muri, Aii mai are insa si o alta viziune: pe cea a lui Pocitan care intra biruitor
pe poarta Mekai.
Aceasta naratiune va deveni partea I a poemului „Noaptea de
decemvrie".

Structura, continut:
Poemul intitulat „Noaptea de decemvrie" este alcatuit din 237 de versuri
dispuse in doua parti si un episod de legatura, dupa cum urmeaza:
Partea I (versurile 1-28) justifica titlul poemului si prezinta geniul in
ipostaza sa umana (de poet).
Decorul descris este cel al camerei poetului, spatiu in care, intr-o noapte
geroasa de iarna, acesta viseaza la gura sobei.
Golita de obiecte („Pustie si alba e camera moarta..."), odaia devine
cadrul propice inspiratiei si transpunerii in ideal; focul (care se transforma in
scrum) sugereaza damnarea poetului „trasnit" „de soarta" asemenea ingerului
cazut in lumea profana.
Imaginea simbolica a acestei lumi se incheaga incepand cu strofa a Ii-a,
cand imensa campie „pustie si alba" fuzioneaza cu alba odaie, antrenand frigul
cosmic. Acest cadru exterior dusmanos (cu viscol albastru si lupi care urla)
simbolizeaza lumea contemporana in interiorul careia orgoliosul Macedonski s-a
simtit mereu nedreptatit:
„Pustie si albă e camera moartă...
Si focul sub vatră se stinge scrumit...--
Poetul, ălături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...

Si nici o schinteie în ochiu-adormit.

Pustie si albă e-ntinsa câmpie...


Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstristea-l sfâsie
Si luna priveste cu ochiu-otelit...--,
E-n negura noptii un alb monolit...

Si luna priveste cu ochiu-otelit."


In cele doua strofe, epitetele ornante („Pustie si alba e camera moarta,"
„Pustie si alba e-ntinsa campie", „viscolu-albastru") personificarile (camera a
murit, campia geme, luna are „ochi otelit") creaza impresia unui spatiu sublunar
incremenit in noapte si in moarte.
Si in strofele urmatoare, metafora lumii ostile se contureaza puternic; la
aceasta contribuie mai multe mijloace artistice: epitetul ornant („lupi
groaznici"), gradatia ascendenta („cum latra, cum urla, cum urca...") imaginile
auditive terifiante („Un tremol sinistru", „Iar crivatul tipa"), pana la
uniformizarea tabloului in versul: „Un haos urgia se face cu-ncetul".
Simtindu-se nefericit (si chiar damnat) in aceasta lume, poetul tinde spre
o alta, ideala, care ar putea reprezenta Absolutul.
Solutia o constituie o propensie in inalt, prin ignorarea materiei opace
(„Faptura de huma de mult a pierit") si a realitatii („Chiar alba odaie in noapte-a
murit"); doar fruntea poetului „ tot mandra ramane in luna", facilitand
transformarea lui intr-o proiectie ideala.
Cele doua parti mari ale poemului „Noaptea de decemvrie" ilustreaza
oscilatia dintre real si ideal (pe care o intalnim in intreaga opera a lui
Macedonski).
Episodul de legatura (versurile 29-39) prezinta momentul in care flacara
din soba izbucneste navalnic, transformandu-1 pe poet in ipostaza sa ideala:
cea a emirului din Bagdad.
Partea a doua a poemului (versurile 40-237) evoca, intr-o mare
incandescenta de imagini si culori, fascinanta aventura a emirului din Bagdad.
Acesta reprezinta geniul, fiinta singulara si indragostita de o idee, ucis
fiind, in final, chiar de propria sa aspiratie, asa cum sta scris in destinul
cautatorilor de ideal.
Traind intr-un spatiu oriental feeric („Bagdadul! Cer galben si roz ce
palpita / Rai de-aripi, de vise, si rai de gradini") si inconjurat de bogatii uriase,
tanarul emir este stapanit de dorinta de a vedea Meka - cetatea sfanta a
musulmanilor. Si cum chemarea idealului este mai puternica decat propria-i
fiinta, el se pregateste de plecare, urmand sa strabata desertul pe drumul cel
drept (conform preceptelor testamentare ale tatalui sau).
La iesirea din Bagdad, langa fantana copilariei, emirul gaseste un
drumet slut si pocit, care-i marturiseste ca pleaca tot la Meka; drumul celui din
urma mergand insa pe cai ocolite, cei doi se despart.
Calatoria prin pustiul incins releva greutati nebanuite, demonstrand ca
emirul/geniul este un ales, o fiinta neobisnuita care infrunta dogoarea, setea si
moartea, pentru a ajunge la idealul sau:
„Nici urma de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Si el nainteaza sub flacari de soare...
in ochi o naluca de sange - in gat
Un chin fara margini de sete-arzatoare...
Nisip, si deasupra, cer rosu - s-atat -"
Rand pe rand, caii, oamenii si camilele mor, lasandu-1 pe Aii singur sub
cerul de foc. O singura data, el are iluzia Mekai si alearga spre ea, dar totul se
pierde in departari, in mirajul „apei mortilor".
Sfarsitul emirului este simbolic: el moare „sub jarul pustiei", in timp ce
drumetul pocit intra pe poarta cetatii.
Ipostaza ideala a geniului macedonskian intruneste trasaturile
indragostitului de absolut: acesta este un om superior, mereu statornic in
aspiratia sa singulara, cu atat mai frumoasa, cu cat este mai greu de atins.
Este mai putin important ca drumetul cel pocit intra pe poarta Mekai,
intrucat drumul sau labirintic nu-i releva nici o calitate, mentinandu-1 in
uraciunea lui marunta.
In final, cel care va ajunge la „Meka cereasca", la „Meka cea mare", va fi
tot geniul.
„Noaptea de decemvrie" este, in esenta, un poem romantic. Astfel,
motivul literar al nefericirii poetului, destinul geniului, personajul damnat, cadrul
nocturn, metamorfoza, antitezele etc. incadreaza opera pe care o discutam in
curentul romantic.
In acelasi timp, repetarea unor versuri sau fragmente de vers si
alternarea refrenelor ca si structura muzicala a unor versuri sunt trasaturi ale
simbolismului.
Tot aici, imaginea pietrelor pretioase si revarsarea de metale rare
constituie o trasatura a parnasianismului:
„Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori".

Semnificatia simbolurilor:
In poemul „Noaptea de decemvrie" pot fi intalnite mai multe semnificatii
simbolice:
Emirul din Bagdad il simbolizeaza pe omul superior chemat de Idee. El
este un pelerin spre Absolut, maret prin statornicia credintei in ideal.
Emirul poate fi comparat cu printul din Levant (din balada „Mistretul cu
colti de argint" de St. A. Doinas); amandoi au un ideal neobisnuit, amandoi
traiesc o drama in cautarea absolutului, amandoi mor ucisi chiar de idealul pe
care l-au dorit cu atata ardoare.
Meka simbolizeaza chiar idealul omului superior. „Cetatea prea sfanta"
inconjurata de ziduri albe, constituie, in termenii lui Mircea Eliade, un „Centru al
lumii" si un spatiu sacru, simbol deopotriva cosmologic si paradisiac.
Fascinanta prin frumusete, Meka mai poate reprezenta taramul pur al
Ideii (in sensul dat de filosoful Platon), adica Absolutul. Aici, geniul isi poate
realiza menirea (de a atinge Absolutul) si de aici deriva puternica ei atractie ca
o chemare a originilor.
In termenii lui C. Noica, Meka este o „ar fi sa fie", posibilitate care nu va
fi atinsa, pentru ca realizarea ei ar contrazice destinul indragostitului de ideal;
episodul in care cetatea se dovedeste a fi un miraj se inscrie in acelasi destin,
conform caruia, pe masura ce cautatorul se apropie, idealul se indeparteaza.
Ajunge geniul, in viata lui pamanteana, la Ideea pura sau doar o zareste
inainte sa moara?
Din aceasta dramatica ecuatie existentiala ar putea rezulta faptul ca:
destinul geniului (osciland intre inaltare si suferinta, intre elevatie si damnare)
este guvernat de fascinatia visului, himerei si idealului: geniul ajunge la absolut
abia in ..Meka cereasca", adica in eternitate.
Drumul prin desert este calea grea spre ideal, sfarsita in moarte.

Concluzie
Poemul „Noaptea de decemvrie" de Al. Macedonski, este o lucrare
romantica, in care apar si elemente simboliste si chiar parnasiene.
Pin valoarea si profunzimea sa, poemul mentionat a fost comparat cu
„Luceafarul" lui Eminescu; marele Calinescu il considera „capodopera lui
Macedonski, poemul delirant al mirajului".