P. 1
ispirescu-basmele romanilor

ispirescu-basmele romanilor

4.73

|Views: 18,459|Likes:
Published by Mihaela Barbulescu
Necesarul de baza al unui scolar care chiar vrea sa citeasca autorii romani din lecturile scolare si suplimentare
Necesarul de baza al unui scolar care chiar vrea sa citeasca autorii romani din lecturile scolare si suplimentare

More info:

Published by: Mihaela Barbulescu on Nov 29, 2007
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as TXT, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/08/2014

pdf

text

original

A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un băiat. El, de la naşterea lui, se pomenise
bubos. Ce n-a făcut el ca să se cureţe de bube? dară în
deşert. Băieţii la joc şi fetele la horă îl huiduia şi fugiau de
dânsul ca de o lepră.
Şi fiindcă n-avea încotro, şi el, biet, îşi înghiţea amarul, şi
răbda. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. Se
uita cu jind la ceilalţi băieţi şi flăcăi, cum unii se încurau
jucându-se, cum alţii se zbenguiau cu fetele, şi râmnea la
dânşii.
În toate zilele se ducea el la un puţ de aducea apă pentru

casă. Drumul însă îi era pe la curtea împărătească. Într-o
zi, când scoase apă văzu în ciutură un ghigorţ. Bucuria lui,
că o să aibă în ziua aceea legumă mai deosebită. Când,
ce să vezi d-ta? peştele începu să-i vorbească:
- Flăcăule, aruncă-mă iară în puţ, şi nu-ţi face păcat cu
mine, că mult bine ţi-oi prinde şi eu vrodată.
Băiatul se minună de asta; cum de să vorbească un
peşte? Simţi el că trebuie să fie aci la mijloc ceva
năzdrăvan şi-i dete drumul în puţ.
Fata împăratului nu voia cu nici un chip să se mărite. Ce
nu făcu bietul tată-său, ce nu drese ca să-şi dea fata la
casa ei, dară ca s-o înduplece, ba. Ei nu-i da inima săşi
lege capul cu nici unul din peţitorii ce veneau să o ceară,
deşi toţi erau împăraţi şi fii de împăraţi.
Băiatul cel bubos însă de câte ori trecea cu cofa la apă şi
ea era la fereastră, vedea că îi tot râde. El nici să se
gândea că pentru dânsul se punea la fereastră, şi că îl
pândea până ce trecea, ci socotea că aşa este ea de felul
ei cu zâmbetul pe buze. Pasămite fata împăratului, ori că
cunoscuse că el o să fie un om frumos, ori că o trăgea aţa
ca spre ursitul ei.
Azi aşa, mâine aşa, până ce, într-o zi, îl chemă de vorbi cu
el. Să se prăpădească băiatul de ruşine când văzu că pe
dânsul îl cheamă! Se făcu roşu ca sfecla, se zăpăci până
într-atâta de nu ştiu deocamdată să zică nici două boabe
legănate. Atât de mult se fâstâcise el.
Apoi, ţiindu-şi firea şi luându-şi inima în dinţi, dete nişte
răspunsuri de merse fetei tocmai la inimă.
Vezi că şi vorba lui ca şi a fetei era vorbă cu lipici, dragul
neichii; fetei îi tâcâia inima nu-i tâcâia, dară lui ştiu că-i
tâcâia de sta să-i iasă afară din piept. Şi dintr-acel minut,
nu ştiu ce făcea el, nu ştiu ce dregea, că se pomenea, fără
voia lui, trecând pe la curtea împărătească, ia aşa, numai
ca să treacă.
El îşi uitase de peşte. Acum îşi aduse aminte de dânsul, şi
ducându-se la puţ întro zi, se uită înăuntru şi zise:
- Peşte, peştişor, ghigorţule dragă, mi-ai zis că ai să-mi
prinzi bine odată, odată; rogu-te, scapă-mă de bubele
astea uricioase şi împuţite.

N-apucă să sfârşească vorba bine, şi ce să vezi
dumneata? odată îi căzu bubele, şi rămase curat şi
luminat, ca un pui de brad.
Când l-a văzut fata de împărat aşa mândru şi frumos, nu
s-a mai putut opri, şi la sărutat. Vezi că inima îi da brânci
către dânsul, şi se bucură, nevoie mare, că pusese ochii
pe un aşa boboc de flăcău.
Ea frumoasă de pica, el frumos ca un bujor, văzu că sunt
numai buni de a se lua în căsătorie, şi ducându-se la
împăratul, tatăl său, îi zise:
- Tată, eu mi-am găsit logodnicul. Nu ştiu daca ţie îţi place
ori ba, dară mie îmi sfârâie inima după dânsul.
- Cum se poate să-mi faci tu astă ruşine, fata mea?
Unde ai mai auzit tu ca o fată de împărat să ia de bărbat
pe un fluieră-vânt, golan şi fără nici un căpătâi?
- Tată, poate să fie sărac, poate să fie golan, cum zici d-ta,
dară este om de omenie, deştept şi apoi mie îmi place. Eu
am să trăiesc cu el. Pe el îmi zice inima să-l iau. Daca nu
vei voi să mă însoţesc cu el, să ştii cu hotărâre că pe altul
nu iau, o dată cu capul.
Daca văzu tatăl fetei, împăratul, că fie-sa pusese piciorul
în prag şi nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de
bărbat, mi i-a luat binişor pe amândoi, i-a băgat întro butie
şi i-a dat pe gârlă.
Ei începură a se boci şi a plânge de mi ţi se rupea
rărunchii. El, biet, nevinovat, păţea necazul după urma
fetei împăratului, căci el nici nu-i bătuse capul, ba nici că
visa că o să ia de nevastă pe fata împăratului.
Văzând însă că cu bocela nu o scoate la nici un căpătâi,
se ruşină singur de sine, cum de să se arate el, cruce de
voinic, aşa puţin la inimă când se întâmplă de caz în
nevoie, şi începu a se gândi, ca ce ar face să scape de
primejdie.
Când, odată îi veni în gând ghigorţul.
- I!... zise, ghigorţule drăguţ, acum să te văd! Mi-ai dat
dovezi de năzdrăvănia ta. Ştiu că poţi multe. Scapă-mă de
nevoia în care am căzut.
Abia îi ieşi din gură vorba cea din urmă, şi, ce să vezi
dumneata? dintr-o păcătoasă de butie, unde mi se făcu un

palat, de nici împăratul, tatăl fetei, nu avea aşa palat bogat
şi împodobit cu de toate frumuseţile lumei. Atâta numai, că
butia ajunsese la mare, şi acest palat acolo se înfiinţă.
Mai gândi o dată băiatul cel bubos la ghigorţ şi dori ca
palatul să se strămute întro pădure.
Dorinţa lui se împlini numat cât te ştergi la ochi.
Dar aşa palat măiestru nici că s-a mai văzut, măre. Toate
lucruşoarele dintr-însul era puse la rânduiala lor şi toate
îmi vorbeau ca nişte năzdrăvane.
Ei acolo au făcut nunta. Faţă la nuntă au fost: fiarele
pădurii, copacii cei măreţi, floricelele cele frumoase,
pasările văzduhului şi stelele cerului împreună cu sânta
lună.
Trăiau acolo ei ca în sânul mumei lor. Unde să auzi la
dânşii ceartă! ferita sântuleţul să vezi la dânşii neunire.
Căci diavolul vrajbei nu cuteza să-şi vâre coada între ei.
Şi aşa petrecând ei, căsătoria lor fu binecuvântată cu un
copilaş, ce se născu împlătoşat cu un piept de aur. Mumă-
sa, fata împăratului, cum îl văzu aşa, se sperie, şi îi şi
puse gând rău.
Dară fiind rodul pântecelui său, îi fu milă să-i facă de
petrecanie. Se duse deci de-l puse într-un pom nalt şi îl
năpusti acolo.
Venind ursitoarele, ele ursi pe copil că va ajunge om mare;
că va ridica tulpina din care ieşise mă-sa, la mare mărire;
că hrana i-o va aduce o pasăre; că va întâmpina un
zabrac bun de la ai hrănitoarei sale, din care va scăpa cu
faţă curată; apoi că va fi povăţuit de o altă pasăre.
Şi în adevăr, chiar de a doua zi începu a veni un vultur în
toate zilele, şi a-i aduce de mâncare.
În vremea aceasta, împăratul, tatăl fetei, plecase în
vânătoare cu o mulţime de curteni, slujitori şi vânători. Şi
vânează ici, vânează colea, se depărtase de oamenii săi,
pe nebăgate în seamă. Cum, cum, el se rătăci, rămâind
numai cu credincerul său. E! ce te faci tu acum? căci
seara se apropie, şi loc de repaus nu este, şi casă de
găzduit nici pomeneală.
Tot bâjbâind ei prin amurg, dete peste palaturile băiatului
celui bubos. Cum ajunseră, descălecară, şi voind să lege

căpăstrul calului de propteaua porţii, aceasta îi înfruntă,
zicându-le:
- De, mă neghiobilor, da ce, aici legaţi voi caii? locul cailor
este la grajd.
Împăratul rămase stâlpit de mirare. Şi apoi îi veni şi cu
ruşine cum el, împăratul, să fie mustrat de o proptea.
Şi, tot strângând pumnii şi dinţii de necaz, se plimba de
colo până colo pe dinaintea porţii, ca să se mai
răcorească niţel şi să-şi astâmpere necazul.
Bubosul văzu de pe fereastră că tot umblă pe dinaintea
porţii nişte oameni, lucru ce nu mai văzuse el de când
intrase în butie, coborî scara palatului şi veni la poartă de
pofti pe aceşti călători înăuntru şi-i ospătă ca pe nişte
oameni de omenie şi rătăciţi.
Stăpânii palatului cunoscură pe împăratul, dară el nu-i
cunoscuseră pe dânşii, vezi că nici nu-i trăsnea lui prin
cap ca ei să mai trăiască.
Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze de ceea ce
văzu în acele palaturi. Napuca să privească cu băgare de
seamă la lucrurile ce mergeau singure şi-şi făceau slujba,
şi sta să asculte la altele cari vorbeau şi se îmbărbătau
una pe alta la lucru. Masa se puse în linişte şi cu bună
rânduială. Toate îşi aveau vătaful lor: tacâmurile mesei,
trăncănăile de la bucătărie, aşternuturile, măturile de casă
şi de curte, grajdurile, curtea, toate erau cu rânduielile lor.
După ce ospătă ca un împărat, a doua zi plecară vânătorii
cei rătăciţi. Găsind o potecă care îi scoase la luminiş, de
unde cunoscură drumul, împăratul plecă la curtea lui cu
hotărâre desăvârşită a pune gonaci cari să afle ale cui
erau palaturile acelea din coprinsul împărăţiei sale, şi
despre care nimeni nu-i povestise nimic. El avea de gând
ca să porunească mai apoi să i-l aducă lui acolo.
Vulturul urma a hrăni copilaşul lepădat de mă-sa şi pus în
copaci, carele creştea repede ca o floare, până ce într-o zi
se ţinu vulturoaica după dânsul să vază unde tot vine el.
Când privi ceea ce făcea, îşi zburli penele de pe dânsa şi
puse gând rău copilului. Ea se ascunse şi stete acolo
până ce plecă vulturul.
Cum se duse el, vulturoaica veni la copil şi cu pliscul

începu a ciocni în pieptul copilului, ca să-i mănânce
rărunchii. Pieptul fiind tare, pentru că era, cum zisei, de
aur, nu-l putu sparge aşa lesne. Copilul, cum simţi
ciocniturile vulturoaicei, întinse mânuşiţele, parcă l-ar fi
învăţat cineva, apucă pe vulturoaică de gât, şi strânse, şi
strânse, până ce o sugrumă şi căzu jos moartă.
Atunci şi copilul, coborându-se din copaci, o apucă razna
pe câmp. În cale se întâlni cu un cocor. Cum îl văzu, se
împrieteni cu el. Cocorul dând peste o aşa bunătate şi
frumuseţe de copil, nu se mai îndură a se dezlipi de
dânsul, şi trăiau împreună în cuibul lui. Găsind o carte pe
unde colinda cocorul, o aduse băiatului, şi acesta învăţă
să citească şi să scrie.
După ce se mai mări băiatul, cocorul îl învăţă a face o
luntre, cu care se plimba pe apă. El lua oameni cu dânsul
în luntre, cu care se învăţa la mânat. Mai târziu el îi şi
întrecu la meşteşugul de a mâna luntrea şi îi plimbă şi pe
dânşii.
Plimbându-se el aşa pe apă, a zărit palaturile tatălui său. A
cercetat ce era aceea şi a aflat că acolo trăieşte o pereche
de oameni. El s-a dus să facă cunoştinţă cu dânşii. Acolo,
din una, din alta, se dară în vorbă şi despre copii, şi află
că el este copilul lor.
După aceasta părinţii îl rugară să rămâie cu dânşii. El nu
voi, vezi că ursita lui îl trăgea în altă parte.
Se puse în luntre şi ieşi la lume. Aci daca ajunse, dete
peste palaturile împăratului, tatăl mă-sii.
Cum îl văzu împăratul, nu ştiu ce parcă îi zicea să ia în
nume de bine pe acest june. Iar lui, fără să ştie de ce, îi
tâcâia inima de bucurie. Vezi că, măre, sângele apă nu se
face, şi rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet.
El intră în slujbă la împăratul. Şi isprăvile ce aduse
împărăţiei prin iscusinţa lui făcu pe împărat să aibă pe
acest tânăr mai de aproape al său.
Fiind tot pe lângă împăratul, şi văzând adesea pe fata
împăratului, căci după surghiunirea fetei celei mari
dobândise împăratul altă fată, îl bătu gândurile să se
întinză până la dânsa şi nu greşi, căci şi ea pusese ochii
pe dânsul. Într-o zi se încumese ai face cu mustaţa, dară

cam cu sfială; ea se uită galeş la dânsul. Azi aşa, mâine
aşa, până ce într-o zi merseră amândoi înaintea
împăratului, dădură în genunchi, mărturisiră că sunt
îndrăgiţi, şi se rugară de împăratul să-i căsătorească.
Împăratul, carele ştia de patarama celei dintâi fete, nu se
împotrivi nici o cirtă de timp, ci ştiind şi pe băiat deştept şi
ager la minte, puse de le făcu un pui de nuntă de ştiu că s-
a dus pomina.
Apoi fiind şi bătrân, se coborî din scaunul împărăţiei şi îi
urcară pe dânşii, cari domniră cu omenie câte zile avură.
Şi încălecai p-o şea etc.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->