Ţesăturile populare româneşti: motivul decorativ al calului Ţesutul artistic ocupă un loc aparte în arta tradiţională.

Ţesutul şi cusutul se făceau în familie şi erau îndeletniciri de bază ale femeii. De la piesele de port cotidian la cele de sărbătoare şi până la textilele care îmbracă locuinţa, totul era lucrat de mâinile harnice ale femeilor de la sate. Chiar dacă, din cauza perisabilităţii materialelor, cele mai vechi ţesături decorative ţărăneşti datează din secolul al XVIII-lea, se ştie că meşteşugul torsului şi ţesutului are o veche tradiţie, războiul de ţesut orizontal fiind cunoscut încă de la începutul secolului al XI-lea. Femeile ţeseau din materiile prime existente în gospodărie, fibre având origine animală (lâna oilor, părul caprelor, borangic) sau vegetală (cânepă, bumbac, in). Un tip de material nu îl exclude pe celălalt, multe ţesături fiind fabricate atât din fibre de origine animală, cât şi vegetală. Cele mai importante ţesături decorative ale artei tradiţionale româneşti sunt reprezentate de covoarele de lână şi de scoarţe. Covoarele sunt lucrate la război vertical şi sunt alcătuite din fire înnodate, iar scoarţele sunt ţesute în război orizontal şi sunt mai subţiri. Erau considerate piese foarte valoroase, transmiţându-se prin zestre, de la o generaţie la alta. Culorile folosite la vopsitul firelor de ţesătură erau naturale, obţinute din diferite rădăcini, tulpini şi flori sau insecte. Erau cunoscute proprietăţile fiecărei plante şi insecte, momentul cel mai bun de recoltare şi reţetele de prelucrare pentru a se obţine o anumită intensitate a culorii. Cu timpul, obţinerea pe cale naturală a culorilor a început să devină tot mai rară. După primul război mondial, introducerea culorilor chimice, cu ajutorul cărora se obţin culori primare, a produs o schimbare în cromatica ţesăturilor. Cu toate acestea culorile naturale rămân mai plăcute ochiului şi totdeauna în armonie unele cu altele, sunt trainice în timp, fapt pentru care noi astăzi putem admira şi analiza nemijlocit diversitatea de culori de pe covoarele tradiţionale din muzee. Femeile din zona noastră, a Transilvaniei de nord, foloseau în general plantele proaspete pentru vopsit pentru că ele îşi pregăteau, din vară şi toamnă, fibrele vopsite astfel încât iarna, la căldura focului din vatră, să le lucreze în războiul de ţesut. În interiorul caselor ţărăneşti, covoarele ţesute erau piesele populare de decor. Centre renumite pentru ţesături artistice tradiţionale există şi astăzi în Moldova, la Ciocăneşti (covoare), Cârlibaba (ţesături de interior), în zona Transilvaniei la Sâncrăieni (Harghita), la Bârgău (covoare) şi la Bistriţa-Bârgăului (ţesături şi cusături cu o cromatică variată) din zona BistriţaNăsăud, iar în Muntenia, în zona Argeşului la Lereşti şi Topoloveni (centre de ţesături şi cusături). În ornamentica de început predominau motivele geometrice (linii drepte, romburi, cruci, linii frânte), pentru ca apoi să apară o bordură care înconjoară câmpul central şi motive noi, flori, păsări, cai, oameni, alcătuind, în special în scoarţele olteneşti, o lume de basm. Se simt în decoraţii influenţele orientale, ajunse la noi pe diferite căi, în special prin intermediul curţilor domnesti. In Transilvania, cele mai renumite covoare se găsesc în Maramureş, fiind ornamentate cu figuri geometrice, flori, brazi stilizaţi, animale, oameni, scene de muncă, unelte etc. Apar adesea femei şi bărbaţi care se ţin de mână, într-o horă. Culoarea principală este castaniu, care apare în diferite nuanţe. Pe tipul de covor denumit război apar deseori şi imagini animaliere: câini, cerbi, căprioare, capre, vulpi, cai înfăţişaţi cu sau fără călăreţi, iepuri dar şi animale exotice: lei, tigri, inspirate de pe chilimurile şi covoarele persane. Cultul calului, născut în aria persană şi anterior indo-europeană, a fost legat iniţial de practici şi credinţe cu caracter magic. Calul era asociat cu focul, soarele, şi ulterior cu apa, cumulând totodată şi atribute apotropaice. Perpetuarea imaginii plastice a calului din timpuri străvechi până în zilele noastre s-a datorat şi reprezentării cavalerului trac. Arta tracilor a adăugat noi sensuri imaginii străvechi a calului. Ea a preluat din fondul autohton, specific, geometrismul, dar a dezvoltat, în acelaşi timp, şi stilul animalier legat de aria iraniano-persană. 1

În folclorul românesc, Calul Năzdrăvan este prezent într-o arie mitologică variată, asemănător cu Pegasos, la greci, dar în mitologia românească are sens dublu: vehicul aerospaţial viu şi consilierul eroului. Nefolosit la adevărata lui valoare, Calul pare o mârţoagă, singurul mijloc de a-şi reveni fiind hrănirea cu jăratic, ce pare că-i activează calitatea de a zbura. Aproape în toate basmele el păstrează în urechi două obiecte magice: o perie, care aruncată înapoi, se preface în pădure impenetrabilă, şi o gresie, din care răsare un zid înalt, de netrecut, tocmai la timp, pentru a salva eroul şi/sau eroina în fuga de balaurii şi zmeii urmăritori. Toate aceste basme şi mituri, se regăsesc codificate în elemente stilizate de decor, dacă ştim să privim cu răbdare şi atenţie compoziţiile covoarelor şi lăicerelor. Ecourile miturilor, credinţelor şi practicilor străvechi au persistat până în zilele noastre, întreţinând interesul creatoarelor populare pentru motivul ornamental al calului – Calul Năzdrăvan, care pe parcurs şi-a pierdut semnificaţiile sale primare, devenind, la nivelul artei populare, un personaj al scenelor de viaţă rustică de pe covoare şi ţesături. Covorul oltenesc, la care facem referire directă este considerat unul dintre cele mai valoroase tipuri de scoarţă românească, realizate pe la sfârşitul secolului trecut (1899). Întâlnim şi aici motivele geometrice (triunghiuri - colţişori) completate de elemente decorative florale (pomul vieţii, flori de camp, trandafiri), zoomorfe (fluturi, motivul calului în galop) şi skeomorfe (peria, şaua, frâul). Nu lipsesc chenarele care au rolul de a delimita spaţiile, a le sublinia, de a completa şi a scoate în evidenţă compoziţia câmpului central. Cromatica folosită în realizarea covorului este extrem de bogată şi terminologia ce o desemnează, de asemenea: nucăriu (verde-închis), morcoviu (roşu-aprins), chetriu (ca piatra vânătă), curechiu (turcoaz), pielea cucoanei (roz), stânjeniu (mov), vişiniu, verde-galben, verde întunecat, fâstâchiu (verde deschis), cărămiziu etc.

Covor chilim oltenesc preluat de pe www.cimec.ro În vederea redescoperirii valorilor culturii şi artei populare româneşti tradiţionale prin intermediul creaţiei artistice şcolare, am propus elevilor Cercului de Pictură de la Clubul Copiilor Dej să refacă 2

traseul compoziţional şi cromatic al unor ţesături populare româneşti, (covoare autentice şi ştergare), utilizând tehnica colajului. S-au folosit îndeosebi imagini după scoarţe olteneşti, care sunt deosebit de bogate cromatic şi au o multitudine de motive decorative figurative. Această sarcină de lucru urmăreşte promovarea patrimoniului cultural popular în rândul elevilor şi al cadrelor didactice, dezvoltarea spiritului de respect pentru frumuseţea artei populare româneşti, stimularea curiozităţii pentru ceea ce înseamnă tradiţie şi obiceiuri româneşti, crearea unor oportunităţi prin care elevii şi cadrele didactice să-şi poată prezenta produsele muncii de creaţie. Câteva obiectivele plastice şi comportamente pe care am urmărit să le implementăm la elevi, prin crearea unui asemenea tip de lucrări, vizează: Perceperea frumuseţii si armoniei ţesăturilor populare româneşti; Identificarea unor motive decorative fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe, skeomorfe etc. Valorificarea elementelor folclorice specifice diferitelor zone geografice; Am urmărit ca: - Elevii să sesizeze frumuseţea şi măiestria execuţiei; Să experimenteze tehnica colajului textil sau a ţesutului la război vertical; Să identifice zona etnografică de care aparţine covorul studiat. Şi, nu în ultimul rând, elevii vor fi îndrumaţi să aprecieze şi să respecte portul popular românesc, arta populară în general. Odată dezvoltată această competenţă, copii şi tinerii societăţii contemporane vor avea acces la un izvor nesecat de frumuseţe şi trăire estetică autentică. Studierea limbajului figurativ al artei populare româneşti, reprezentările plastice ale unei ornamentici pe cât de interesantă în exprimarea stilistică, pe atât de bogată în semnificaţii, relevă o unitate în diversitate ce marchează originalitatea unor principii de viaţă şi gândire, generatoare de sisteme adecvate ale expresiei artistice. Contextele în care aceste sisteme matematice de organizare a câmpurilor decorative, dar şi de expresie artistică se definitivează, vorbesc de structurile unei sensibilităţi, cu care înzestrat, poporul român a creat o artă populară de o deosebită frumuseţe şi armonie, de o miraculoasă îmbinare a detaliilor, în desăvârşirea unui ansamblu în care echilibrul, ordinea şi măsura se contopesc într-un tot al formelor, desenelor şi culorilor Temele plastice inspirate de bogăţia artei populare româneşti contribuie din plin la formarea personalităţii copiilor. Aceste teme au o valoare etnologico-etico-estetică intrinsecă, prin datinile şi învăţăturile morale transmise (covoarele, ştergarele erau realizate în şezători, după anumite ritualuri şi pentru anume scopuri), prin echilibrul şi frumuseţea formelor şi culorilor cuprinse în piesele textile artizanale tradiţionale.

Bibliografie şi sitografie www.cultura-traditionala.ro www.artatraditionala.ro Pop, Maria, Din tainele vopsitului vegetal , Memoria ethnologică / anul I/ nr.1 /2001 Părău, Steluţa, Interdependenţe în arta populară românească, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989 Tomida, Ecaterina D., Cusăturile şi broderiile costumului popular din România, Editura Tehnică, Bucureşti, 1972 Shepherd, Rowena şi Rupert, 1000 de simboluri. Semnificaţia formelor în artă şi mitologie Editura Aquila, Bucureşti, 2002 3

Kernbach, Victor, Dictionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983 Dunăre, Nicolae, Broderia populară românească, Editura Meridiane, Bucuresti, 1985 Stoica, G., Ilie, Rada, Zona etnografică Olt, Editura Sport-Turism, Bucuresti,1986

4

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful