ROLUL MATEMATICII ÎN PERCEPTIA MEDIULUI ÎNCONJURATOR

Afirmaţia evanghelistului Ioan: "la început a fost Cuvântul" este repetarea după cinci veacuri a celei a lui Pitagora: "la început a fost Numărul" [42]. La un secol după Pitagora, Platon a statuat primatul formelor asupra numerelor: "Totul este rânduit în formă" [42], [69], [8].

obiectele care ne înconjoară, însufleţite sau nu au o serie de însuşiri care le fac să se deosebească între ele: însuşiri de sine stătătoare (obiective) însuşiri stabilite prin contemplare

FORMA, PROPORŢIA, SIMETRIA EURITMIA, RITMUL
însuşiri posibile (subiective)

ARMONIA

Obiectele înconjurătoare, însufleţite sau neînsufleţite au o serie de însuşiri care le fac să se deosebească între ele: 1. FORMA sau formele (pentru obiectele complexe) se defineşte prin: înfăţişare, aspect exterior, fel, chip, mod; este o însuşire de sine stătătoare. 2. PROPORŢIA este raportul dintre elementele sau părţile obiectului, sau între ele şi intreg. Proporţii găsim în orice obiect, chiar şi în cele considerate "disproporţionate", pentru că toate se bazează pe raporturi. Dacă proporţiile lor ne impresionează în mod plăcut, spunem că formele sunt armonioase. (in limba româna, cuvântul "frumos" provine din latinescul "formosus" care se referea tocmai la armonia între părţile componente ale unui obiect.

3. SIMETRIA este o relaţie între puncte sau detalii ale unui ansamblu, aflate de o parte şi de alta a unui punct (centru de simetrie), a unei drepte (axă de simetrie) sau a unui plan (plan de simetrie). Simetria există în toate regnurile şi este: bilaterală, cel mai uşor de observat (răspândită la om şi la majoritatea animalelor), trilaterală (la frunzele unor plante - trifoiul), tetralaterală, pentalaterală şi hexalaterală, (la specii de plante şi animale inferioare), etc. La om, simţul estetic şi senzaţia de echilibru sunt influenţate de simetria bilaterală.

4. EURITMIA “Simetria constă în acordul măsurii dintre diversele elemente ale operei ..Ca şi corpul omenesc…ea decurge din proporţie ...Când fiecare parte importantă a edificiului este proporţionată cu modulul cel mai convenabil … şi când toate aceste părţi îşi au locul lor în simetria totală a edificiului, obţinem Euritmia ” (Vitruviu) 5. RITMUL Percepţia formelor pe cale vizuală este reversibilă şi instantanee. Analiza traseului privirii se reduce la notaţia unui joc de proporţii, adică din unul sau mai multe raporturi caracteristice, repetări care dau motive periodice, respectiv, ritmul. Noţiunea de ritm derivă din reo, adică curgere şi …“este o punere în ordine determinată de timp... Ritmul este în timp ceea ce simetria este în spaţiu.

Un şir de fenomene care se produc în intervale de durată, variabile sau nu, însă reglate conform unei legi, constituie un ritm. … Astfel orice fenomen periodic perceptibil pentru simţurile noastre se detaşează din ansamblul fenomenelor neregulate…cea mai importantă însuşire a ritmului este periodicitatea” (Matila Ghika). 6. ARMONIA este o posibilă însuşire a obiectului, pentru că şi un obiect cu aspect nearmonios are anumite proporţii. Pentru ca un obiect să fie bine proporţionat şi să aibă o înfăţisare plăcută prin încadrarea lui în armonia universală, creatorul lui trebuie să asigure raporturi armonioase între părţile obiectului, şi între ele şi întreg. Deoarece se stabileşte prin contemplare, armonia nu mai e o însuşire obiectivă, ci se poate schimba în timp şi spaţiu, în funcţie de legile de care creatorul sau privitorul ţine cont.

“Geometria are două mari comori; una este teorema lui Pitagora; cealaltă este împărţirea unui segment în medie şi extremă raţie. Cea dintâi poate fi asemuită cu o măsură de aur, a doua poate fi numită un giuvaer preţios”

Johannes Kepler

Teorema lui Pitagora poate fi formulată în orice triunghi dreptunghic:

c2 = a2 + b2

LEGEA CREŞTERILOR ORGANICE

0,1,2,3,5,8,13,21,34...
are numeroase aplicaţii:

“Seminţele de floarea soarelui sunt dispuse sub formă de spirală strânsă. Ştiţi care este raportul dintre diametrele oricăror două spire alăturate?”

….“Căpitane, replică Sophie pe un ton insolent, şirul de numere la care vă uitaţi este una din cele mai celebre progresii matematice din istorie... În ciuda originilor sale matematice oarecum mistice, aspectul cu adevărat straniu al numărului phi ţine mai degrabă de atotprezenţa sa în natură. Plantele, animalele şi chiar fiinţa umană sunt caracterizate de rapoarte dimensionale care se apropie cu o bizară exactitate de numărul phi. Frecvenţa cu care este întâlnit pretutindeni în natură, continuase Langdon stingând luminile din sală

nu poate fi considerată o simplă coincidenţă, astfel că anticii au presupus că numărul phi a fost, probabil, dictat de Creator. Savanţii din vechime chiar au numit acest număr “ proporţia divină“... -Corect. Dar ştiai că, dacă împarţi numărul de femele la cel al masculilor din orice stup sau roi de albine din lume, obţii întotdeauna acelaşi număr ?... -E un nautilus, răspunsese studenta la biologie... -Corect. Şi ai idee ce număr obţii dacă împarţi diametrul fiecărei spirale la cel al spiralei următoare ?... -Seminţele de floarea soarelui sunt dispuse sub formă de spirală strânsă. Ştiţi care este raportul dintre diametrele oricăror două spire alăturate? Şi Langdon trecuse repede în revistă p serie de alte diapozitive- conuri de pin, dispunerea frunzelor pe tulpină, segmentarea corpului la insecte- toate ilustrau aceeaşi surprinzătoare respectare a proporţiei divine...

"Este cu neputinţă ca două lucruri să fie puse în legătură unul cu altul aşa, ca să alcătuiască laolaltă, numai ele, ceva frumos, fără un al treilea ... aşa se realizează cea mai frumoasă proporţie." (Platon) [69], [42].

Segment împărţit în raportul de aur (medie şi extremă raţie)

Legătura între secţiunea de aur şi spirala logaritmică

M/m = S proporţia divină sau raportul între doi termeni consecutivi ai şirului Fibonacci
AB = latura triunghiului echilateral AC = latura pătratului AD = latura pentagonului regulat convex AO = latura hexagonului regulat convex OE = latura decagonului regulat convex

M/m = S proporţia divină AB/AC=AC/CB sau AC/AB=CB/AC

(M+m)/M=M/m Sau M/(M+m)=m/M Triunghiul lui Timeu Triunghiul piramidei

α = 38° 10′ 22″ şi β = 51° 49′ 38″

Triunghiul lui Pitagora

Poligoane regulate

AB = latura triunghiului echilateral AC = latura pătratului AD = latura pentagonului regulat convex AO = latura hexagonului regulat convex OE = latura decagonului regulat convex

Formele recurente sunt cele care rămân asemenea cu ele însele în cazul creşterii (sau descreşterii) lor prin însumare (sau scădere) sau prin multiplicare (sau divizare). Figura de mai sus reprezintă modul de obţinere a unor recurenţe derivate din triunghiul echilateral.

Figura de mai sus reprezintă modul de obţinere a unor recurenţe derivate din pătrat.

Planul Parcului “Ştefan cel Mare” din Chişinău

2 plane ale unor amfiteatre greceşti

Proporţii gotice

Gotic englez
Interior al Catedralei din Wells

Proporţiile templului grecesc

Statuia intitulată Doriforul, realizată de Polictet, cu măsurile stabilite de acesta, preluate de urmaşi şi utilizate în Renaştere.

Canonul bizantin al proporţiilor omeneşti nu rezultă din sistemul de proporţii grecesc sau roman. Schema bizantină tricirculară aminteşte de cea indiană, ambele bazându-se pe trasarea unor cercuri concentrice în stabilirea dimensiunilor capului [69]. construirea unei feţe de sfânt după canonul bizantin [69]

În Cartea de pictură de la Muntele Atos (secolul XII), tradusă în româneşte de ieromonahul Macarie (in 1805), sunt date “măsurile” pentru desenarea figurilor omeneşti: “...face-se tot omul nouă ouă, adecă măsuri nouă, din creştet până la talpe...” [69]. Canonizarea picturii bizantine s-a făcut pe baza metodelor geometrice utilizate în construirea formelor [69]. Primele preocupări renascentiste (secolele XIV-XV) de proporţionare a corpului omenesc, folosesc canonul bizantin, vitruvian şi canoane rezultate prin combinarea lor. Luca Pacioli, care, prin intermediul lui Vitruvius a ajuns la ideile lui Platon, recomanda arhitecţilor renaşterii ca modele şi subiecte de meditaţie, cele 5 poliedre regulate, precum şi corpurile semiregulate sau arhimedice.

Leonardo Da Vinci Ilustraţie la Divina Proporttione

În 1503 apare cartea lui fra Luca Pacioli intitulată De divina proportione şi ilustrată de Leonardo da Vinci (fidel sistemului modular) [69].

Proprietăţi ale termenilor şirului Fibonacci

Fiind dat şirul lui Fibonacci

1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144, 233, ...
Calculăm raportul dintre doi termeni ai şirului scriind câturile pe două coloane: 1/1 = 1,000000 3/2 = 1,500000 8/5 = 1,600000 21/13 = 1,615384… 55/34 = 1,617647… 144/89 = 1,617977… 1,618033… 2/1 = 2,000000 5/3 = 1,666666… 13/8 = 1,625000 34/21 = 1,619047… 89/55 = 1,618181… 233/144 = 1,618055… 1,618033…

Fiecare popor, cultură, zonă geografică, religie, şcoală filosofică, etc., a căutat de-a lungul timpului să atribuie lucrurilor modele numerice, cu sensuri corespunzătoare cu vederile şi tradiţiile lor. În aceste încercări de a pune ordine în jurul lor, oamenii au dat numerelor şi formelor valori simbolice. Hugo Kükelhaus a afirmat în 1934 că „numărul este un spaţiu vid prin care suflă vântul imaginaţiei”.. [4] Într-unul din capitolele cărţii sale, scrise în secolul I î.H.Vitruviu scria: “Anticii au considerat ca perfect numărul zece, căci el a fost inventat după numărul degetelor de la mâini…la fel i s-a părut şi lui Platon că e perfect, întrucât întregul lui rezultă din zece unităţi…Matematicienii însă, raţionând altfel, au zis că numărul perfect e şase, pentru că acesta comportă fracţionări…precum urmează: O şesime (din număr)-unu, O jumătate – trei, Cinci şesimi – cinci, O treime – doi, Două treimi – patru, Întregul - şase

“Au observat că un cot se compune din şase palme sau 24 degete. După această socoteală s-au luat şi cetăţile greceşti când au ales împărţirea monetară prin şase. Astfel, precum cotul e de şase palme, au socotit şi drahma de care aveau a se sluji ca unitate monetară, împărţind-o în mod egal în şase bucăţi de bronz marcate ca asul roman … Ai noştrii (romanii) au reţinut (ca perfect) mai întâi vechiul număr zece, iar dinarul l-au împărţit în zece aşi de bronz. De aici vine şi termenul denarius, care aminteşte până azi împărţirea prin zece. Mai târziu, după ce şi-au dat seama că ambele numere sunt perfecte, le adunară într-unul singur şi aleseseră, ca cel mai perfect, numărul şaisprezece. Ca argument în susţinerea acestui sistem, au dat piciorul. Întradevăr, dacă din cot se scad două palme, rămâne un picior, ce are patru palme. Iar palma are patru degete...” (Figura ) [79].

Unităţi de măsură antice (după Vitruviu)

Spiralele Pe piatra funerară a matematicianului Jacob Bernoulli este înfăţişată spirala logaritmică cu inscripţia: „Eadem mutata resurgo” (Mă transform rămânând aceeaşi) [19]. În figură sunt reprezentate trei spirale şi o pseudospirală. La primele două se observă legătura cu secţiunea de aur.

Capitel ionic

Platon a fost primul care a atras atenţia că nu există mai mult decât cinci poliedre regulate. Mai târziu, Descartes şi Euler, au legat printr-o relaţie numărul feţelor (F), vârfurilor (V) şi muchiilor (M) acestor poliedre: [8],[69].

F+V=M+2

F+V=M+2

acestor poliedre li s-au atribuit în antichitate anumite simboluri: Deoarece dă impresia de soliditate şi stabilitate, cubul era considerat simbolul pamântului. Urmaşii lui Pitagora au văzut în cub sau octaedru imaginea aerului [8],[69]. Icosaedrul este poliedrul care are cele mai multe feţe; el reprezenta, în viziunea grecilor antici, apa. Dodecaedrul era considerat simbolul Universului, fiindcă se apropie cel mai mult de o sferă şi fiindcă în el se pot înscrie toate celelalte patru poliedre. Euclid l-a denumit "sfera din douăsprezece pentagoane" [42],[69].

Geometria descriptivă şi reprezentarea formelor Mult înainte de inventarea hârtiei, pe tăbliţele de lut din Mesopotamia, alături de alte texte şi calcule matematice s-au descoperit, desene reprezentând planele unor clădiri, grădini sau fortăreţe. Oamenii au avut întotdeauna nevoie de proiecte înainte de a construi ceva. Tehnica desenului după natură a ajuns la cel mai înalt nivel în Renaştere. După tratatul lui Vitruviu artiştii şi arhitecţii s-au preocupat de probleme de perspectivă.

Începutul geometriei descriptive este asociat cu numeroase probleme întâmpinate în construirea fortificaţiilor în Franţa secolului XVIII. Inventatorul ei este francezul Gaspard Monge (1746 – 1818) profesor la Şcoala politehnică, care a fost silit de autorităţi să-şi păstreze principiile secrete, (până în 1795) din cauza importanţei lor militare. Principiul de bază al geometriei descriptive este cel conform căruia punctele, figurile şi corpurile din spaţiu se pot reprezenta prin proiecţii ortogonale, într-un sistem de trei axe, respectiv trei plane de proiecţie.

Vederea “din Faţă” şi cea din profil a unei statui şi profilul lui Monge

Cele 6 proiecţii standardizate

Reprezentarea proiecţiilor ortogonale nu a înlocuit sistemul desenului în perspectivă, folosit în construcţii şi arhitectură.

geometria analitică demonstrează existenţa legăturii între FORME şi NUMERE

În secolul al XVII-lea francezul René Descartes a revoluţionat matematica, punând bazele geometriei analitice, cu reprezentarea grafică a variaţiei unei valori în funcţie de alta. A demonstrat astfel că lumea numerelor şi a formelor sunt două faţete ale aceluiaşi univers, guvernat de legile proporţiilor. Cu ajutorul geometriei analitice s-au putut exprima matematic şi alte forme geometrice cunoscute sau concepute ca noi forme [80].

x  x −  a e a + e a      y= 2

x y + 2 =1 2 a b

2

2

Lănţişorul şi elipsa şi ecuaţiile lor

x = r(t - sin t) y = r(1- cost) Cicloide

Ecuaţiile epicicloidelor sunt reprezentate în relaţiile: x = (r1 + r2 ) cos t – r cos y = (r1 + r2 ) sin t – r sin

Ecuaţiile parametrice ale evolventei sunt: x = a (cos t + t sin t) y = a (sin t - t cos t)

aplicaţii ale curbelor în tehnică

Elicea cilindrică Curba descrisă de un punct care se deplasează pe un cilindru circular drept după o traiectorie rezultată din combinarea unei mişcări de translaţie cu alta de rotaţie, se numeşte elice circulară sau elicoid.

Elicea conică Elicea conică se obţine când cilindrul circular drept este înlocuit cu un con circular drept. Reprezentarea parametrică a elicei conice este: x = at cos t y = at sin t z = bt Eliminând din aceste ecuaţii parametrul t se obţin ecuaţiile elicei sub forma implicită: z = b arctg Prima din aceste ecuaţii reprezintă un con cu vârful în O (0,0,0)

Reprezentarea suprafeţelor Din punct de vedere matematic, suprafaţa este considerată ca o pânză fără grosime ce separă două spaţii. În cazul produselor industriale, suprafaţa lor rezultă prin mai multe moduri: - deplasarea în spaţiu a unui punct; - intersecţia a două corpuri; - înfăşurătoarea unui corp ce se deplasează; - deplasarea unei curbe în spaţiu. Curba care generează suprafaţa se numeşte generatoare, iar un punct oarecare al acesteia descrie o traiectorie numită directoare.

Suprafaţa cilindrică este una din cele mai întâlnite, şi se obţine cu ajutorul unei generatoare rectilinii, normală pe planul directoarei (Fig.I.93,a). Aceste suprafeţe se pot obţine şi prin metoda tangenţială (Fig.I.93,b), când planul generatoarei este înclinat faţă de cel al directoarei şi se deplasează cu o viteză oarecare pe această tangentă [7]. Aceste suprafeţe se generează la rectificarea cilindrică sau la rectificarea fără vârfuri

Sunt situaţii când suprafeţele sunt mai complicate şi directoarea sau generatoarea nu poate avea traiectorie rectilinie sau circulară (Fig.I.94) [7].

Suprafaţă generată de o linie curbă

Rolul matematicii în perceperea sunetelor “După ce ieşim la lumina zilei, bătăile inimii mamei dăinuie adânc în noi, fiind întipărite în făptura noastră ca o identitate a fiecăruia...căci sunetul şi ritmul reprezintă căi de comunicare. Am putut să auzim cu mult înainte de a fi în stare să vedem” (Yehudi Menuhin, Muzica omului) [23]. „Căci vocea (sunetul) e un suflu curgător de aer, născut dintr-o izbire şi perceput de auz. Ea se mişcă într-o infinitate de inele circulare, la fel ca atunci când, aruncându-se o piatră într-o apă stătătoare, se nasc nenumărate cercuri de unde, care, începând de la centru, se lărgesc cât pot mai departe, întinzându-se, dacă nu le opreşte îngustimea locului sau alte piedici, până la capăt. Iar dacă sunt oprite de vreo stavilă, cele dinainte se întorc şi strică cercurile celor dindărăt” (Vitruviu) [34]. In tragediile lui Eschil, Sofocle si Euripide, în comediile lui Aristofan, corul avea rolul de comentator al actiunii si de marcare a momentelor importante ale dramei.

Asemenea limbii, muzica şi-a dezvoltat un vocabular şi o gramatică. În termeni simpli, ea este alcătuită din două elemente principale: melodie şi ritm. Unitatea cea mai mică din alcătuirea melodiei este nota, sunetul cu înălţime specifică. Dacă combinaţia de note se face succesiv, alcătuieşte melodia, iar dacă se produce simultan, crează armonia [23]. Armonicele sunt sunete emise în acelaşi timp cu nota fundamentală şi ale căror frecvenţe (vibraţii pe secundă) sunt multiplii de 2, 3, 4, 5, 6, etc. ale frecvenţei notei fundamentale. Gama diatonică primitivă sau gama lui Pitagora este fondată pe intervalul cvintei care separă sunetele emise de două corzi omogene ale căror lungimi se află în raportul : 2 / 3

“Muzica este un exerciţiu de aritmetică tainică şi cel care i se consacră nu ştie că mânuieşte numere”. Aşa se exprima Leibniz într-o scrisoare către Goldbach, datată din aprilie, 1712. Proprietăţile numerelor se aplică şi în muzică, de aceea şi aici se poate vorbi de raportul de aur [13]

Eliberarea muzicii de canoanele gregoriene, şi redescoperirea scrierii muzicale, permite studierea, dezvoltarea şi transmiterea ei nealterată până în zilele noastre. Între foşnetul frunzelor, de 20 decibeli şi cei 118 decibeli ai nitului pneumatic, universul nostru sonor, atât cât îl percepem, se exprimă numeric. După multă vreme, muzica a redevenit ceea ce a fost în antichitate: raport între măsuri, deci raport de numere, o parte din teoria matematică a armoniei Cosmosului [13],[27].

Rolul matematicii în perceperea culorilor Culoarea este un atribut fundamental al lumii, principalul vehicol prin care aparatul senzorial recepţionează semnalele emise de lumea exterioară. Omul a deosebit şi a recunoscut fenomenele şi elementele naturale, înainte de toate prin culoarea lor specifică. Putem percepe deodată 10-15 obiecte din spaţiu, 3-4 categorii de curburi şi linii şi 10 culori. Culoarea este primul element pe care îl percepem în legătură cu un anumit obiect, după care urmează celelalte caracteristici: mărimea, forma, proporţia, suprafaţa... Mediul în care trăim este o paletă de aproximativ 30 000 de nuanţe de culori, deşi în mod obişnuit ochiul nostru nu poate percepe decât 8-9 nuanţe din fiecare culoare. Culoarea este un atribut al fiecărui obiect şi este strâns legată de existenţa lui ( iarba este verde, cerul albastru, grâul galben... ). Cu toate acestea, acelaşi obiect, privit de către diferiţi indivizi este perceput diferit, deosebirile cele mai mari fiind în legătură cu perceperea culorii, iar în ceea ce priveşte forma, aproape deloc [5], [24].

Continuând tradiţia misticii numerelor, Newton a stabilit că sunt 7 culori pure, introducând în spectru indigoul. Contemporani ai săi, (Mariotte), erau de părere că sunt 5. În fond, spectrul e compus din 3: roşu, galben şi albastru, din care se pot obţine celelalte. Ţinându-se seama de deosebirile cromatice ale luminii colorate şi cele ale culorilor pigmentare, se admite azi ca şi culori lumină primare: roşu, verde şi albastru, iar ca şi culori pigmentare: purpuriu, galben şi turcoaz (acestea din urmă nu dau lumina albă, ci un gri, până la negru). Culoarea e o senzaţie, o stare subiectivă, rezultat al prelucrării informaţiilor transmise de ochi spre creier. Perceperea culorii depinde de observator şi este legată de experienţa vizuală, grad de cultură, obiceiuri, mediu. Nu e de mirare că cei ce trăiesc într-un mediu permanent verde, pot deosebi mai multe nuanţe de verde pentru care au mai multe denumiri. Asemenea lor sunt şi eschimoşii, care au aproximativ 20 de cuvinte pentru albul zăpezii [5].

O culoare Cx, se poate exprima în funcţie de cele trei surse Cx = Rx (R) + Gx (G) + Bx (B) Notând cu D valoarea totală a coeficienţilor, obţinem relaţia: D = Rx + Gx + Bx, Împărţind cu D ecuaţia şi înlocuind rapoartele, obţinem relaţia: r(R) + g(G) + b(B) = 1 sau r + g + b = 1 unde r, g, b sunt coordonatele cromatice.

APLICATII ALE RAPOARTELOR ÎN ARHITECTURĂ

În 1949, Le Corbusier a publicat cartea “Le Modulor”, în care propunea un sistem modular bazat pe secţiunea de aur şi socotit în funcţie de dimensiunile omului (Fig.I.70). A rezultat un şir fibonaccian, exprimat în mm, format din numerele: 10, 34, 44, 78, 126, 204, 330, 534, 863, 1397, 2260 …(Fig.). Spaţiul arhitectural şi obiectele din jur (uşi, ferestre, mobilier, scări, mijloace de transport, bunuri de uz casnic, etc.) ar trebui, după Le Corbusier, standardizate după aceste cote, pentru a se obţine o deplină armonie între om şi mediul său de viaţă. [42], [69].

Sistemul modular nu se referă doar la realizarea planelor diferitelor edificii arhitecturale, el se aplică azi şi în proiectarea produselor industriale [35]. Sistemul modular poate furniza soluţii tehnice şi economice favorabile, servind la creşterea gamei de dimensiuni a unor subansamble identice, folosite în alcătuirea unor ansamble. Spaţiul arhitectural şi obiectele din jur (uşi, ferestre, mobilier, scări, mijloace de transport, bunuri de uz casnic, etc.) ar trebui, după Le Corbusier, standardizate după aceste cote, pentru a se obţine o deplină armonie între om şi mediul său de viaţă. [42], [69]. Standardizarea acestor produse se bazează pe observaţia simplă că toţi oamenii au în mare cam aceleaşi necesităţi, deoarece toţi au acelaşi organism şi aceleaşi funcţiuni. “Standardele sunt chestiuni de logică, de analiză, de studiu scrupulos. Standardele se stabilesc pe baza unor probleme bine puse.... Standardul, impus prin legea selecţiei, este o necesitate economică şi socială. Armonia este o stare de concordanţă cu normele universului nostru...

stabilirea modulelor de dimensiuni utilizate la diferite proiecte ale designerului Raymond Löewy

Ţinând cont de dimensiunile corpului uman, în anii 70, Compania Raymond Löewy a efectuat proiecte pentru o serie de produse necesare programelor NASA (Fig.I.73)

geometria fractală demonstrează posibilitatea ORDONĂRII HAOSULUI

Până nu demult, s-a crezut că formele aşa-zise “haotice” nu pot fi exprimate prin ecuaţii matematice.A fost nevoie de o nouă definire a dimensiunii, pentru a înţelege Geometria fractală, descoperită de matematicianul francez de origine poloneză, Benoit B. Mandellbrot în 1970. Geometria fractală se caracterizează prin două opţiuni: alegerea pentru studiu a unor forme din natură şi alegerea instrumentelor din domeniul matematicii. S-a ajuns să se considere că între ordinea lui Euclid şi haosul necontrolabil, există o zonă ce constituie domeniul de studiu al geometriei fractale [1]. Geometria elementară ne-a învăţat că un punct izolat este o figură de dimensiune “0”, că o linie este o figură de dimensiune “1”, un plan, (sau o suprafaţă) are dimensiunea “2”, iar un cub ( corp) are dimensiunea “3”.

Geometria fractală acceptă un număr fracţional de dimensiuni. Numele îi vine de la adjectivul latin fractus, ceea ce se traduce prin neregulat, sau întrerupt. Spre deosebire de numerele întregi ale dimensiunilor obişnuite, dimensiunea fractală poate fi o fracţie simplă (1/2, 5/3) sau chiar un număr iraţional (log4/log3 ≈ 1,2618…sau π). Anumite curbe plane neregulate pot avea o dimensiune fractală între 1 şi 2 sau anumite suprafeţe, o dimensiune fractală între 2 şi 3. Cu ajutorul geometriei fractale putem exprima curbe considerate aleatoare, cum e conturul unui fulg de zăpadă, a unui nor, a unui ţărm văzut de departe, a unei aglomeraţii galactice, etc. [58].

Un fractal este o formă geometrică complexă, asemenea cu ea insăşi, alcătuită din porţiuni mici, privite ca replici la scară a întregului. Suprafaţa fractală, deşi finită, este inconjurată de un perimetru ce tinde la infinit [58].

Curba lui Peano

Curba lui von Koch

Plasaţi între microcosmos şi cosmos, putem cuprinde în câmpul vizual doar o mică secvenţă din “întregul” din care facem parte.

Limbajul computerelor

Afirmaţia lui Pitagora citată la începutul acestui capitol: „La început a fost Numărul”, prin care se sugera că tot ce putem cunoaşte în jurul nostru putem exprima în cifre, n-a fost nicicând mai valabilă ca în ultimii ani ai mileniului II şi acest început de mileniu III. Nu e cazul să mai amintim importanţa şi multiplele aplicaţii ale computerelor în viaţa noastră, dar trebuie să reţinem că toate aceste aplicaţii ale Informaticii sunt posibile datorită existenţei a două cifre:

0 şi 1.

Codurile utilizate în tehnica de calcul sunt cele exprimate în sistemul hexazecimal, reprezentate în memorie pe patru biţi, astfel: 0(0000); 1(0001); 2(0010); 3(0011); 4(0100); 5(0101); 6(0110); 7(0111); 8(1000); 9(1001); A(1010); B(1011); C(1100); D(1101); E(1110); F(1111) Pentru comunicarea datelor (cifre, litere sau alte caractere) între sisteme se folosesc coduri alfanumerice, între care codul ASCII (cu 7 biţi pe caracter) şi codul ABCDIC (cu 8 biţi pe caracter).

“ Matematicianul, ca şi pictorul sau poetul, este un creator de modele. Dacă modelele lui sunt mai durabile decât ale celorlalţi, este din cauză că sunt construite din idei. Pictorul creează modelele din forme şi culori... Matematicianul însă n-are alt material cu care să lucreze decât ideile. De aceea, modelele lui au şansă să dureze mai mult, fiindcă ideile se uzează cu timpul mai puţin decât vorbele. Modelele matematicianului, ca şi ale pictorului sau poetului, trebuie să fie frumoase. Ideile, ca şi culorile şi vorbele trebuie să se asambleze între ele în mod armonios. Frumuseţea este primul test: în lume nu există loc durabil pentru matematică urâtă... Ar fi greu să găsim în prezent un om cult care să fie cu totul insensibil la seducţia estetică a matematicii. Desigur că este extren de dificil să definim frumosul în matematică, dar lucrul acesta este tot aşa de adevărat pentru orice fel de frumos. “ (G. H. Hardy, Crezul meu?Matematica, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1970)

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful