P. 1
CulturaSiComunicare

CulturaSiComunicare

|Views: 4,303|Likes:
Published by GabrielaTirlie

More info:

Published by: GabrielaTirlie on Apr 18, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/10/2013

pdf

text

original

Sections

  • Notă introductivă
  • I. INTRODUCERE. CULTURA CA ANSAMBLU DE LIMBAJE SIMBOLICE
  • Cultură şi comunicare – două concepte strategice pentru gândirea contemporană
  • Cultura ca ansamblu de limbaje simbolice
  • Universul culturii şi formele de comunicare
  • Utilizări adecvate şi abuzive ale termenului de cultură
  • II. ABORDĂRI, DEFINIŢII ŞI SENSURI ALE CULTURII
  • 1. CULTURA CA DOMENIU EXISTENŢIAL ŞI CA DOMENIU DE CERCETARE
  • Cultura – un domeniu nou pentru disciplinele sociale
  • Teme şi concepte fundamentale
  • Sensuri etimologice, istorice şi contextuale
  • Repere pentru definirea culturii
  • Definiţii, sensuri şi abordări interdisciplinare
  • 2. ABORDĂRI CLASICE ŞI CONTEMPORANE
  • Cultura din perspectiva antropologiei evoluţioniste
  • Orientări şi şcoli de gândire în secolul XX
  • 3. CULTURĂ ŞI VALOARE
  • Problematica valorilor. Contextul istoric şi cultural
  • Conceptul de valoare. Abordări şi teorii
  • Valoarea ca relaţie între subiect şi obiect, între om şi lume
  • Trăsături caracteristice ale valorilor
  • Clasificarea valorilor
  • Problematizarea ideii de valoare în ştiinţele sociale şi umane
  • Două provocări: Nietzsche şi Freud
  • Necesitatea perspectivelor interdisciplinare
  • III. CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE. DISTINCŢII ŞI INTERFERENŢE
  • 1. VALORI ŞI BUNURI
  • Semnificaţia actuală a distincţiei cultură – civilizaţie
  • Civilizaţia ca realizare practică a valorilor culturii
  • Simbolic şi instrumental, specific şi universal
  • Civilizaţiile ca subdiviziuni ale umanităţii
  • Comunicarea şi dialogul civilizaţiilor
  • 2. TEORII CU PRIVIRE LA RAPORTUL DINTRE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE
  • Arnold Toynbee: civilizaţiile ca entităţi ale istoriei universale
  • Fernand Braudel şi “gramatica civilizaţiilor”
  • Simion Mehedinţi: Cultura şi civilizaţia – “doi poli” ai realităţii umane
  • Lucian Blaga: distincţia ontologică dintre cultură şi civilizaţie
  • Tudor Vianu: cultură şi civilizaţie/valori şi bunuri
  • Samuel Huntington şi “conflictul civilizaţiilor”
  • IV. CULTURĂ ŞI RELIGIE
  • Religia ca element definitoriu al culturilor
  • Religiile ca factor geopolitic
  • Blaga: diferenţe religioase şi stilistice în cadrul culturii europene
  • Religiile şi provocările modernizării
  • Bibliografie pentru capitolele I, II, III şi IV
  • V. SCHIMBĂRI CULTURALE ÎN SECOLUL XX
  • 1. CONTEXTE ISTORICE ŞI STRUCTURI CULTURALE
  • Un secol al schimbărilor de paradigme
  • Modernitatea şi tensiunea dintre tradiţie şi inovaţie
  • Mitul schimbării. Dincolo de orizontul modernităţii
  • 2. CRIZA VALORILOR – O TEMĂ A SECOLULUI XX
  • “Instrumente desăvârşite, dar ţeluri vagi”
  • Lumea modernă între ordine şi dezordine
  • De la autonomia valorilor la resolidarizarea lor
  • 3. SPRE O NOUĂ PARADIGMĂ A GÂNDIRII ŞTIINŢIFICE ŞI FILOSOFICE
  • Culturi şi paradigme
  • Geneza ştiinţei moderne în epoca Renaşterii
  • Ştiinţa clasică şi principiul obiectivităţii
  • Spre o nouă paradigmă a gândirii ştiinţifice
  • Noi viziuni privind unitatea dintre om şi natură
  • Bibliografie
  • 1. CULTURĂ ŞI POLITICĂ
  • Zone de interferenţă între cultură şi politică
  • Teorii privind raportul dintre cultură şi sistemul politic
  • 2. CONCEPTUL DE CULTURĂ POLITICĂ
  • Repere pentru o definiţie prealabilă
  • Elaborări teoretice ale conceptului de cultură politică
  • 3. CULTURĂ POLITICĂ ŞI MASS MEDIA
  • Sistemul mediatic: un mijlocitor între cultură şi politică
  • Manipluare politică şi violenţă simbolică
  • Cultura politică şi mass-media
  • „Cultura de spectacol”, o nouă ipostază a culturii politice
  • VII. GLOBALIZARE ŞI CULTURĂ ÎN CIVILIZAŢIA POSTINDUSTRIALĂ
  • 1. CULTURA CA SURSĂ A SCHIMBĂRII SOCIALE
  • Cultură şi contexte sociale
  • Cultură şi dezvoltare socială
  • Eficienţa economică – un concept al culturii moderne
  • 2. TEORII PRIVIND CIVILIZAŢIA POSTINDUSTRIALĂ
  • Cunoaşterea, informaţia şi comunicarea – noi factori ai dezvoltării
  • “Al Treilea Val” – o schimbare de paradigmă culturală
  • 3. GLOBALIZARE ŞI CULTURĂ
  • Cultura română modernă şi tema integrării europene
  • Identitate şi integrare – de la disjuncţie la conjuncţie
  • Intregrare europeană şi diversitate culturală
  • Resurecţia identităţilor în lumea globalizării
  • Cadrele naţionale şi imperativele integrării
  • Forţele economice şi culturale ale globalizării
  • Statul-naţiune în societatea postcapitalistă
  • Globalizare şi “indigenizare”
  • VIII. DE LA TEORIA COMUNICĂRII LA TEORIA CULTURII
  • 1. CULTURĂ ŞI COMUNICARE
  • Limbajul simbolic – baza unităţii dintre cultură şi comunicare
  • Analogic şi digital
  • “A comunica înseamnă a intra într-o orchestră”
  • “Orchestra” ca metaforă pentru ordinea simbolică a unei societăţi
  • Noul univers al comunicării şi al culturii
  • 2. ABORDAREA SEMIOTICĂ A CULTURII
  • Cultura ca sistem de semne
  • Definiţia semiotică a culturii
  • Concepte specifice
  • Tipologia semiotică a culturilor
  • 3. DE LA TEORIA COMUNICĂRII LA TEORIA CULTURII
  • Cultura ca sistem simbolic
  • “Mijlocul de comunicare este mesajul”
  • Noile mijloace de comunicare modifică structura culturii
  • Cultura media şi “satul global”
  • IX. CULTURA DE MASĂ – UN NOU TIP DE CULTURĂ
  • 1. ABORDĂRI ŞI CARACTERISTICI ALE CULTURII DE MASĂ
  • Mass media şi noua realitate culturală
  • Sensuri ale conceptului cultură de masă
  • 2. TEORII CRITICE PRIVIND CULTURA DE MASĂ
  • Teoria critică a Şcolii de la Frankfurt
  • Cultura de masă şi “colonizarea sufletului”
  • Cultură clasică-cultură mozaicată
  • Universul cotidian şi “cultura amalgam”
  • Noile mijloace ne duc spre lume de-masificată
  • Comunicare şi război informaţional
  • 1. ATRA CA FORMĂ DE CUNOAŞTERE ŞI DE COMUNICARE
  • Arta în universul culturii
  • Arta ca formă de comunicare
  • Cunoaştere şi imagine în artă
  • Artă şi mesaj
  • Mimesis şi creaţie în artă
  • 2. CARACTERISTICI ALE LIMBAJULUI ARTISTIC
  • Limbajul artistic – obiect de studiu
  • Concepte şi aspecte specifice ale comunicării artistice
  • Noi abordări ale limbajului artistic
  • Limbajul ştiinţific şi limbajul artistic – doi poli ai limbajului
  • Unitatea dintre expresie şi semnificaţie
  • Caracterul iconic al semnului artistic
  • Denotaţie şi conotaţie
  • Tabloul opoziţiilor dintre limbajul ştiinţific şi limbajul artistic
  • Valoare şi accesibilitate
  • Caracteristici ale procesului de receptare
  • Conceptul de operă deschisă. Participarea creatoare a receptorului
  • Orizontul de aşteptare şi relaţia dintre artă şi public
  • Cultura de consum şi problema kitsch-ului
  • Abordarea semiotică a kitsch-ului
  • Bibliografie pentru capitolele XI şi XII
  • XII. CULTURA POSTMODERNĂ. ABORDĂRI, TEORII ŞI CARACTERISTICI
  • 1. CIVILIZAŢIA POSTINDUSTRIALĂ ŞI CORELATIVUL EI CULTURAL
  • Cultura postmodernă, un concept problematic
  • Postmodernitatea şi expansiunea diversităţilor
  • Subculturi şi contraculturi
  • Relativism şi etnocentrism
  • 2. CULTURA POSTMODERNĂ ŞI CARACTERISTICILE SALE
  • Paradoxurile modernităţii din perspectivă postmodernă
  • Sensuri ale termenului de postmodernism
  • De la postmodernism la postmoderrnitate
  • 3. TEORII ASUPRA POSTMODERNITĂŢII
  • Postmodernitatea ca o nouă “faţă” a modernităţii
  • Lyotard: dispariţia marilor naraţiuni unificatoare
  • Vattimo: “gândirea slabă” şi dispariţia sensului unic al istoriei
  • Rezumat: caracteristici ale culturii postmoderne
  • 1. UNITATEA ŞI DIVERSITATEA CULTURILOR
  • Culturile şi personalitatea naţiunilor
  • Temeiuri istorice ale unităţii şi diversităţii
  • Niveluri relative de integrare
  • Sincronisme, decalaje şi integrări
  • De la disjuncţie la conjuncţie
  • 2. GLOBAL ŞI LOCAL, UNIVERSAL ŞI SPECIFIC
  • Naţional şi universal – o ecuaţie complexă
  • Niveluri de manifestare a raportului universal/specific
  • Nivelul antropologic: coincidenţa dintre universal şi specific
  • Nivelul istoric al relaţiei universal/specific
  • Sensul axiologic al relaţiei universal/specific
  • Nivelul comunicaţional: universalitatea ca arie de răspândire a valorilor
  • Dialogul şi comunicarea dintre culturi
  • "Echivalenţa culturilor" şi "chestiunea răspândirii"
  • Bibliografie generală

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

Prof. univ. dr. Grigore GEORGIU

CULTURĂ ŞI COMUNICARE

Bucureşti 2008 - 2009

1

CUPRINS

Notă introductivă...........................................................................................................................................5 I. INTRODUCERE. CULTURA CA ANSAMBLU DE LIMBAJE SIMBOLICE ...................................7 Cultură şi comunicare – două concepte strategice pentru gândirea contemporană ....................................7 Cultura ca ansamblu de limbaje simbolice ...................................................................................................9 Universul culturii şi formele de comunicare ...............................................................................................12 Utilizări adecvate şi abuzive ale termenului de cultură ..............................................................................14 II. 1. ABORDĂRI, DEFINIŢII ŞI SENSURI ALE CULTURII ....................................................................18 CULTURA CA DOMENIU EXISTENŢIAL ŞI CA DOMENIU DE CERCETARE ......................................................18 Cultura – un domeniu nou pentru disciplinele sociale................................................................................18 Teme şi concepte fundamentale...................................................................................................................20 Sensuri etimologice, istorice şi contextuale ................................................................................................22 Repere pentru definirea culturii ..................................................................................................................24 Definiţii, sensuri şi abordări interdisciplinare............................................................................................27 2. ABORDĂRI CLASICE ŞI CONTEMPORANE ..................................................................................................30 Cultura din perspectiva antropologiei evoluţioniste ..................................................................................30 Orientări şi şcoli de gândire în secolul XX .................................................................................................32 3. CULTURĂ ŞI VALOARE .............................................................................................................................35 Problematica valorilor. Contextul istoric şi cultural ..................................................................................35 Conceptul de valoare. Abordări şi teorii.....................................................................................................37 Valoarea ca relaţie între subiect şi obiect, între om şi lume .......................................................................39 Trăsături caracteristice ale valorilor..........................................................................................................40 Clasificarea valorilor ..................................................................................................................................42 Problematizarea ideii de valoare în ştiinţele sociale şi umane...................................................................43 Două provocări: Nietzsche şi Freud ...........................................................................................................44 Necesitatea perspectivelor interdisciplinare ...............................................................................................48 III. 1. CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE. DISTINCŢII ŞI INTERFERENŢE................................................49 VALORI ŞI BUNURI ...................................................................................................................................49 Semnificaţia actuală a distincţiei cultură – civilizaţie ................................................................................49 Civilizaţia ca realizare practică a valorilor culturii ...................................................................................51 Simbolic şi instrumental, specific şi universal ............................................................................................53 Civilizaţiile ca subdiviziuni ale umanităţii ..................................................................................................54 Comunicarea şi dialogul civilizaţiilor.........................................................................................................55 2. TEORII CU PRIVIRE LA RAPORTUL DINTRE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE .........................................................57 Arnold Toynbee: civilizaţiile ca entităţi ale istoriei universale...................................................................57 Fernand Braudel şi “gramatica civilizaţiilor” ...........................................................................................61 Simion Mehedinţi: Cultura şi civilizaţia – “doi poli” ai realităţii umane ..................................................63 Lucian Blaga: distincţia ontologică dintre cultură şi civilizaţie .................................................................66 Tudor Vianu: cultură şi civilizaţie/valori şi bunuri.....................................................................................68 Samuel Huntington şi “conflictul civilizaţiilor” .........................................................................................69 IV. CULTURĂ ŞI RELIGIE......................................................................................................................74 Religia ca element definitoriu al culturilor .................................................................................................74 Religiile ca factor geopolitic .......................................................................................................................77 Blaga: diferenţe religioase şi stilistice în cadrul culturii europene ............................................................80 Religiile şi provocările modernizării...........................................................................................................83 Bibliografie pentru capitolele I, II, III şi IV ................................................................................................86

2
V. 1. SCHIMBĂRI CULTURALE ÎN SECOLUL XX ...................................................................................87 CONTEXTE ISTORICE ŞI STRUCTURI CULTURALE ......................................................................................87 Un secol al schimbărilor de paradigme ......................................................................................................87 Modernitatea şi tensiunea dintre tradiţie şi inovaţie...................................................................................89 Mitul schimbării. Dincolo de orizontul modernităţii ..................................................................................92 2. CRIZA VALORILOR – O TEMĂ A SECOLULUI XX .......................................................................................94 “Instrumente desăvârşite, dar ţeluri vagi” .................................................................................................94 Lumea modernă între ordine şi dezordine ..................................................................................................97 De la autonomia valorilor la resolidarizarea lor........................................................................................99 3. SPRE O NOUĂ PARADIGMĂ A GÂNDIRII ŞTIINŢIFICE ŞI FILOSOFICE ..........................................................101 Culturi şi paradigme .................................................................................................................................101 Geneza ştiinţei moderne în epoca Renaşterii ............................................................................................104 Ştiinţa clasică şi principiul obiectivităţii...................................................................................................105 Spre o nouă paradigmă a gândirii ştiinţifice ............................................................................................107 Noi viziuni privind unitatea dintre om şi natură .......................................................................................108 Bibliografie................................................................................................................................................111 VI. CULTURĂ ŞI POLITICĂ. CONCEPTUL DE CULTURĂ POLITICĂ. CULTURA POLITICĂ ŞI SISTEMUL MASS-MEDIA........................................................................................................................112 1. CULTURĂ ŞI POLITICĂ ............................................................................................................................112 Zone de interferenţă între cultură şi politică ............................................................................................112 Teorii privind raportul dintre cultură şi sistemul politic ..........................................................................114 2. CONCEPTUL DE CULTURĂ POLITICĂ .......................................................................................................115 Repere pentru o definiţie prealabilă .........................................................................................................115 Elaborări teoretice ale conceptului de cultură politică ............................................................................116 3. CULTURĂ POLITICĂ ŞI MASS MEDIA .......................................................................................................118 Sistemul mediatic: un mijlocitor între cultură şi politică..........................................................................118 Manipluare politică şi violenţă simbolică.................................................................................................121 Cultura politică şi mass-media..................................................................................................................123 „Cultura de spectacol”, o nouă ipostază a culturii politice .....................................................................125 Bibliografie................................................................................................................................................127 VII. 1. GLOBALIZARE ŞI CULTURĂ ÎN CIVILIZAŢIA POSTINDUSTRIALĂ................................129 CULTURA CA SURSĂ A SCHIMBĂRII SOCIALE ..........................................................................................129 Cultură şi contexte sociale ........................................................................................................................129 Cultură şi dezvoltare socială.....................................................................................................................130 Eficienţa economică – un concept al culturii moderne .............................................................................131 2. TEORII PRIVIND CIVILIZAŢIA POSTINDUSTRIALĂ ....................................................................................135 Cunoaşterea, informaţia şi comunicarea – noi factori ai dezvoltării .......................................................135 “Al Treilea Val” – o schimbare de paradigmă culturală .........................................................................137 3. GLOBALIZARE ŞI CULTURĂ ....................................................................................................................139 Cultura română modernă şi tema integrării europene .............................................................................139 Identitate şi integrare – de la disjuncţie la conjuncţie ..............................................................................141 Intregrare europeană şi diversitate culturală ...........................................................................................143 Resurecţia identităţilor în lumea globalizării ...........................................................................................147 Cadrele naţionale şi imperativele integrării .............................................................................................148 Forţele economice şi culturale ale globalizării.........................................................................................151 Statul-naţiune în societatea postcapitalistă...............................................................................................156 Globalizare şi “indigenizare”...................................................................................................................157 Bibliografie................................................................................................................................................162 VIII. 1. DE LA TEORIA COMUNICĂRII LA TEORIA CULTURII .......................................................163 CULTURĂ ŞI COMUNICARE .....................................................................................................................163 Limbajul simbolic – baza unităţii dintre cultură şi comunicare ...............................................................163 Analogic şi digital .....................................................................................................................................165 “A comunica înseamnă a intra într-o orchestră” .....................................................................................167 “Orchestra” ca metaforă pentru ordinea simbolică a unei societăţi .......................................................169 Noul univers al comunicării şi al culturii..................................................................................................171 2. ABORDAREA SEMIOTICĂ A CULTURII .....................................................................................................173

3
Cultura ca sistem de semne .......................................................................................................................173 Definiţia semiotică a culturii.....................................................................................................................174 Concepte specifice.....................................................................................................................................176 Tipologia semiotică a culturilor................................................................................................................178 3. DE LA TEORIA COMUNICĂRII LA TEORIA CULTURII.................................................................................181 Cultura ca sistem simbolic ........................................................................................................................181 “Mijlocul de comunicare este mesajul”....................................................................................................185 Noile mijloace de comunicare modifică structura culturii........................................................................189 Cultura media şi “satul global”................................................................................................................190 IX. 1. CULTURA DE MASĂ – UN NOU TIP DE CULTURĂ.................................................................193 ABORDĂRI ŞI CARACTERISTICI ALE CULTURII DE MASĂ .........................................................................193 Mass media şi noua realitate culturală .....................................................................................................193 Sensuri ale conceptului cultură de masă...................................................................................................196 2. TEORII CRITICE PRIVIND CULTURA DE MASĂ ..........................................................................................198 Teoria critică a Şcolii de la Frankfurt ......................................................................................................198 Cultura de masă şi “colonizarea sufletului”.............................................................................................200 Cultură clasică-cultură mozaicată............................................................................................................203 Universul cotidian şi “cultura amalgam”.................................................................................................204 Noile mijloace ne duc spre lume de-masificată.........................................................................................205 Comunicare şi război informaţional .........................................................................................................207 Bibliografie................................................................................................................................................208 X. 1. IMAGINE ŞI COMUNICARE ARTISTICĂ. PARTICULARITĂŢI ALE LIMBAJULUI ARTISTIC 210 ATRA CA FORMĂ DE CUNOAŞTERE ŞI DE COMUNICARE ..........................................................................210 Arta în universul culturii ...........................................................................................................................210 Arta ca formă de comunicare....................................................................................................................211 Cunoaştere şi imagine în artă ...................................................................................................................212 Artă şi mesaj..............................................................................................................................................215 Mimesis şi creaţie în artă ..........................................................................................................................218 2. CARACTERISTICI ALE LIMBAJULUI ARTISTIC ..........................................................................................220 Limbajul artistic – obiect de studiu ...........................................................................................................220 Concepte şi aspecte specifice ale comunicării artistice ............................................................................221 Noi abordări ale limbajului artistic ..........................................................................................................223 Limbajul ştiinţific şi limbajul artistic – doi poli ai limbajului...................................................................226 Unitatea dintre expresie şi semnificaţie ....................................................................................................228 Caracterul iconic al semnului artistic.......................................................................................................229 Denotaţie şi conotaţie................................................................................................................................232 Tabloul opoziţiilor dintre limbajul ştiinţific şi limbajul artistic................................................................233 Bibliografie................................................................................................................................................235 XI. PROCESUL DE RECEPTARE ARTISTICĂ. CONCEPTUL DE OPERA DESCHISĂ. PROBLEMA KITSCH-ULUI ŞI STRATEGIA EDUCAŢIEI CULTURALE...........................................236 Valoare şi accesibilitate ............................................................................................................................236 Caracteristici ale procesului de receptare ................................................................................................237 Conceptul de operă deschisă. Participarea creatoare a receptorului ......................................................239 Orizontul de aşteptare şi relaţia dintre artă şi public ...............................................................................240 Cultura de consum şi problema kitsch-ului...............................................................................................241 Abordarea semiotică a kitsch-ului ............................................................................................................244 Bibliografie pentru capitolele XI şi XII .....................................................................................................246 XII. 1. CULTURA POSTMODERNĂ. ABORDĂRI, TEORII ŞI CARACTERISTICI .........................248
CIVILIZAŢIA POSTINDUSTRIALĂ ŞI CORELATIVUL EI CULTURAL .............................................................248 Cultura postmodernă, un concept problematic .........................................................................................248 Postmodernitatea şi expansiunea diversităţilor ........................................................................................249 Subculturi şi contraculturi.........................................................................................................................251 Relativism şi etnocentrism.........................................................................................................................252 2. CULTURA POSTMODERNĂ ŞI CARACTERISTICILE SALE ...........................................................................253

4
Paradoxurile modernităţii din perspectivă postmodernă..........................................................................254 Sensuri ale termenului de postmodernism.................................................................................................255 De la postmodernism la postmoderrnitate ................................................................................................256 3. TEORII ASUPRA POSTMODERNITĂŢII ......................................................................................................258 Postmodernitatea ca o nouă “faţă” a modernităţii ..................................................................................258 Lyotard: dispariţia marilor naraţiuni unificatoare...................................................................................259 Vattimo: “gândirea slabă” şi dispariţia sensului unic al istoriei .............................................................261 Rezumat: caracteristici ale culturii postmoderne .....................................................................................263 Bibliografie................................................................................................................................................266 XIII. COMUNICAREA INTERCULTURALĂ ŞI DIALOGUL DINTRE CULTURII. NAŢIONAL ŞI UNIVERSAL ÎN CULTURĂ...........................................................................................................................267 1. UNITATEA ŞI DIVERSITATEA CULTURILOR .............................................................................................267 Culturile şi personalitatea naţiunilor........................................................................................................267 Temeiuri istorice ale unităţii şi diversităţii ...............................................................................................268 Niveluri relative de integrare ....................................................................................................................271 Sincronisme, decalaje şi integrări.............................................................................................................273 De la disjuncţie la conjuncţie....................................................................................................................276 2. GLOBAL ŞI LOCAL, UNIVERSAL ŞI SPECIFIC ............................................................................................280 Naţional şi universal – o ecuaţie complexă...............................................................................................280 Niveluri de manifestare a raportului universal/specific............................................................................282 Nivelul antropologic: coincidenţa dintre universal şi specific..................................................................284 Nivelul istoric al relaţiei universal/specific...............................................................................................285 Sensul axiologic al relaţiei universal/specific ...........................................................................................287 Nivelul comunicaţional: universalitatea ca arie de răspândire a valorilor..............................................290 Dialogul şi comunicarea dintre culturi .....................................................................................................294 "Echivalenţa culturilor" şi "chestiunea răspândirii" ................................................................................302 Bibliografie................................................................................................................................................307 Bibliografie generală ................................................................................................................................308

5

Notă introductivă • Prezentul manual, cu titlul Cultură şi comunicare, este destinat studenţilor din anul II de la forma de Învăţământ la Distanţă. Manualul a fost revizuit în mod substanţial la începutul anului 2008, atât sub raport tematic şi problematic, cât şi în privinţa referinţelor critice şi bibliografice, care au fost completate şi actualizate. Noul format didactic al cursului a fost conceput şi elaborat în acord cu exigenţele şi standardele specifice ale cursurilor ID şi cu noua formulă de evaluare a studenţilor, prin intermediul unui test-grilă, susţinut online. Versiunea actuală a manualului păstrează, în linii mari, structura tematică a manualul publicat în 2004 (Filosofia culturii. Cultură şi comunicare, Editura Comunicare.ro), dar cuprinde şi numeroase modificări ce privesc datele de ordin informativ, unghiurile de abordare teoretică, gradul de problematizare, nivelul analizelor conceptuale şi aplicate. Am redus masiv dimensiunile textului, suprimând sau rescriind unele secţiuni, pentru a realiza o distribuţia mai echilibrată a temelor şi a ideilor pe capitole şi subcapitole şi pentru a elimina unele paralelisme cu materia studiată la alte cursuri. În forma actuală, problematica abordată în manual şi gradul ei de dificultate sunt mai adecvate cu obiectivele specifice ale cursului, cu nivelul de pregătire intelectuală şi cu aşteptările studenţilor din ciclul universitar. În acelaşi timp, am urmărit o mai bună sistematizare a materiei, pentru a facilita studierea şi asimilarea ei de către studenţi. Pentru unele teme am schiţat doar cadrul lor teoretic, fără o dezvoltare analitică a problematicii. De asemenea, am recomandat, cu precădere, surse bibliografice accesibile studenţilor. Pornind de la interferenţa proceselor culturale actuale cu noile forme de comunicare, am încercat să ofer studenţilor câteva repere teoretice pentru înţelegerea fenomenului cultural contemporan, aflat în conexiune profundă cu dezvoltarea sistemului mediatic. Abordările de ordin conceptual şi metodologic sunt completate cu analiza unor fenomene şi tendinţe ale culturii contemporane, cu scopul de a furniza studenţilor instrumente de cercetare şi un ghid pentru a se orienta în universul atît de divers al manifestărilor culturale şi în climatul dezbaterilor critice din lumea actuală. Cursul a fost elaborat având în vedere specificul şi profilul facultăţii. Faţă de registrul clasic al disciplinei, am introdus şi am dezvoltat o serie de teme ce privesc specializarea studenţilor în domeniul comunicării şi al relaţiilor publice: cultură şi comunicare, abordarea semiotică şi comunicaţională a culturii, caracteristici ale comunicării în diverse sfere ale culturii, analiza culturii ca sistem integrat de limbaje simbolice, particularităţi ale comunicării artistice şi ale limbajului artistic, evoluţia stilurilor, impactul mass-media asupra universului cultural, dezbaterile privind trăsăturile culturii postmoderne, comunicarea şi dialogul intercultural. Un obiectiv specific a fost şi acela de a-i pune pe studenţi în contact cu fenomenul cultural contemporan şi cu dezbaterile privitoare la diverse aspecte ale culturii media. Am abordat, astfel, o serie de caracteristici ale culturii de masă, probleme referitoare la raportul dintre accesibilitate şi valoare, dintre judecata de gust şi judecata de valare în procesul de receptare, cultura de consum şi fenomenul kitsch, violenţa simbolică, schimbări survenite în orizontul de aşteptare şi în structura publicului.

nu succesive. alta mai întunecată. Werner Heisenberg "Diversitatea culturilor umane se află înapoia noastră. toate fiind efecte ale comunicării şi nu reflectarea unor adevăruri obiective şi eterne”. mereu cu noi înşine". Cultura este semnul vizibil.Astăzi trăim într-o lume atât de complet transformată de om încât peste tot întâlnim structuri create de om. Cultura ţine deci mai strâns de definiţia omului decât conformaţia sa fizică sau cel puţin tot aşa de strâns". Claude Levi-Strauss “Dintre toate iluziile. adică tehnica materială. spre soare. Mijloacele de care dispun le fac inegale”.. prin care omul caută să intre în echilibru cât mai deplin cu restul creaţiunii şi. expresia. Paul Watzlawick “Culturile sunt egale din punct de vedere al vocaţiei lor. ne întâlnim. Simion Mehedinţi "Pentru prima oară în decursul istoriei omul se raportează numai la sine pe acest Pământ .6 "Prin cultură. Lucian Blaga “După cum frunza are două feţe: una strălucită. întoarsă spre pământ (dar foarte însemnată. altul ceresc – cultura. cu universul moral care îl cuprinde. tot aşa viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric – civilizaţia. în genere. În fapt. ceea ce există sunt diferite versiuni ale realităţii.. cea mai periculoasă constă în a crede că nu există decât o singură realitate. Amândouă aspectele acestea sunt inseparabile şi simultane. cum pretinde morfologia istorică a lui Spengler”. fiindcă prin aceasta planta respiră şi se hrăneşte zilnic). existenţa se îmbogăţeşte cu cea mai profundă variantă a sa. Mircea Maliţa . unele contradictorii. trupul acestei variante. în jurul nostru şi în faţa noastră”. figura. într-o măsură anumită. sau suma tuturor produselor sufleteşti.

7 I. INTRODUCERE. CULTURA CA ANSAMBLU DE LIMBAJE SIMBOLICE

Cultură şi comunicare – două concepte strategice pentru gândirea contemporană Ce este cultura? În ce raporturi se află elementele sale definitorii cu registrul atât de variat al formelor de comunicare utilizate de om? Ce influenţă au noile mijloace de comunicare asupra universului cultural? De ce nu putem explica procesele caracteristice ale culturii contemporane fără a înţelege schimbările impresionante care s-au produs în ultimul timp în sfera tehnologiilor şi a mijloacelor de comunicare? Cum se explică faptul că sub impactul acestor noi tehnologii asistăm la o schimbare a paradigmelor culturale, la o mutaţie a valorilor, care semnifică depăşirea modernităţii şi tranziţia spre postmodernitate? De ce nu mai este posibilă astăzi o teorie a culturii care să nu aibă ca suport explicit şi o teorie a comunicării? Manualul pe care studenţii îl au în faţă încearcă să formuleze unele explicaţii, interpretări şi răspunsuri la această suită de întrebări. Pentru a afla răspunsuri la aceste interogaţii trebuie să apelăm la disciplinele sociale şi umane care au investigat noua realitate culturală şi transformările care au produs-o. Astfel, antropologia culturală, axiologia şi filosofia culturii au impus demult teza că, pentru om, cultura, în ansamblul ei, reprezintă mediul specific de existenţă, dispozitivul simbolic prin care societăţile îşi codifică eforturile de cunoaştere şi îşi interpretează experienţa istorică. Teoriile comunicării şi ale limbajului, semiotica, hermeneutica, abordările interacţionst-simbolice din sociologie văd în cultură un sistem organizat de semne, un ansamblu de limbaje simbolice, pornind de la ideea că pentru om comunicarea este o trăsătură definitorie. Omul nu-şi poate trăi viaţa fără a încerca să şi-o exprime. Procesul de comunicare este vital pentru existenţa omului şi pentru desfăşurarea tuturor activităţilor care produc şi reproduc viaţa societăţilor. Este simptomatic faptul că astăzi nu se mai poate analiza cultura fără a ne referi la comunicare. Importanţa comunicarii pentru definirea şi înţelegerea omului şi a culturii a fost sesizată de gânditorii antici şi moderni, dar abia în secolul XX, odată cu extinderea comunicării de masă, comunicarea a devenit obiect de 1 reflecţie şi de cercetare sistematică pentru disciplinele sociale. Noile orientări filosofice consideră că, privită în complexitatea ei structurală, comunicarea este suportul ontologic al omului şi al culturii. În fundamentul cultural al unei societăţi se află resortul spiritual şi afectiv ce orientează, adesea în forme mai puţin vizibile, opţiunile, deciziile şi comportamentele practice ale oamenilor. Aşadar, cultura şi comunicarea, în unitatea lor, definesc sintetic modul uman de existenţă şi reprezintă simbolul forţei creatoare a omului. Destinul omului poate fi descifrat analizând formele de expresie şi de creaţie, imensul patrimoniu de valori spirituale şi materiale, acumulat în decursul veacurilor, în cadre geografice şi sociale diferite, în societăţi având legi, instituţii, tradiţii şi structuri variate. Aceste idei au dobândit o relevanţă deosebită în ultimele decenii, când factorii de natură culturală sunt invocaţi frecvent pentru explica schimbările din diverse domenii. Astfel, politologul american Samuel Huntington, autorul faimoasei teze despre “ciocnirea civilizaţiilor”, consideră că, în condiţiile de astăzi, „cultura

1

Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Nicoleta Corbu, Istoria comunicării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2007, pp. 23-27.

8 contează" atât pentru înţelegerea transformărilor economice şi sociale, cât şi a raporturilor 2 geopolitice, fiind o “forţă ce deopotrivă devide şi unifică” . De fapt, cultura “a contat” dintotdeauna în istoria reală şi în viaţa societăţilor, nu doar după încheierea războiului rece. E drept că, odată cu dispariţia opoziţiilor bipolare şi a diferenţelor ideologice, au ieşit la iveală în mod mai pregnant diferenţele culturale dintre societăţii. Dar, afirmaţia politologului amercian mai conţine şi un înţeles secund, pe care trebuie să-l punem în evidenţă. Este vorba de faptul că astăzi cultura “contează” mai mult decât ieri şi în discursurile noastre (filosofice, ştiinţifice, sociologice, eseistice, publicistice, literare sau mitice) asupra istoriei şi a societăţii. Ideea pe care trebuie să o reţinem este aceea că în ultimele decenii cultura a dobândit o vizibilitate “teoretică” deosebită. Conceptul de cultură a devenit unul de importanţă strategică pentru toate disciplinele care studiază universul uman şi social, fiind investit astăzi cu valenţe explicative multiple. Este o constatare la îndemâna oricărui observator atent al peisajului teoretic şi spiritual în care ne mişcăm la începutul acestui secol. Teoreticieni, din varii domenii, invocă frecvent în abordările lor, uneori justificat, alteori abuziv, rolul factorilor culturali în explicarea şi interpretarea fenomenelor particulare pe care le studiază. O analiză epistemologică aplicată ar descoperi că, în vocabularul ştiinţelor sociale actuale, termenul de cultură are, probabil, cea mai frecventă utilizare, rivalizând cu termenii de sistem, structură, funcţie, interacţiune sau schimbare socială. Iar utilizarea termenului de cultură în discursurile actuale evocă, atât în reprezentările comune, cât şi în abordările teoretice, universul variat al noilor forme de comunicare. Conexiunea dintre cultură şi comunicare, postulată prin teze explicite sau evocată prin ocolul unor analogii subînţelese, a ajuns să fie considerată o presupoziţie de fond, cu valoare de principiu explicativ, unanim acceptat pentru întregul complex al ştiinţelor sociale şi umane. Pentru a explica modul în care teoriile asupra culturii s-au întâlnit şi au fuzionat cu teoriile asupra comunicării ar trebui să refacem întregul traseu al gândirii şi al culturii moderne. Confruntate cu avalanşa schimbărilor ştiinţifice, tehnologice şi politice, dar şi a celor din registrul estetic şi spiritual, disciplinele sociale şi umane au redescoperit în ultimele decenii importanţa culturii şi a formelor de comunicare pentru înţelegerea modului în care societăţile şi indivizii acţionează şi reacţionează la noile provocări ale istoriei. Este un semn al timpului pe care-l trăim. Studiile culturale au relansat teza că valorile au un rol major în practica socială, subliniind faptul elementar că oamenii acţionează în funcţie de credinţele şi atitudinile lor, de ideile, opiniile şi imaginile prin care interpretează stările reale. În această perspectivă, limbajele simbolice prin care societăţile şi grupurile umane îşi codifică experienţa istorică au o eficienţă modelatoare chiar asupra modului în care oamenii îşi organizează viaţa practică. Structura şi funcţionarea societăţilor, practicile economice, formele politice şi stilurile de viaţă sunt modelate de tiparele culturale, de mijloacele de comunicare şi de dispozitivul simbolic prin care indivizii şi grupurile îşi construiesc spaţiul interacţiunii sociale şi imaginea asupra realităţii. Aceste idei, indiferent de formularea lor, nu au deloc un caracter de noutate. Dimpotrivă, cei care cunosc traseele gândirii sociale şi filosofice moderne vor recunoaşte în ele o serie de ipoteze, presupoziţii şi locuri comune pe care antropologiile culturale din perioada interbelică le-au consacrat prin cercetări empirice şi istorice. Aceste teze au însă o relevanţă specială în

2

Samuel P.Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Editura Antet, 1998, p. 26.

9 contextul lumii contemporane, când noile tehnologii de informare şi comunicare au schimbat în chip radical formele de expresie, limbajele şi practicile semnificante, relaţiile dintre societate, economie, politică şi cultură, paradigmele ce orientează metodologiile şi strategiile din domeniul cunoaşterii, inclusiv modurile de a gândi şi de a interpreta raporturilor geopolitice şi procesele contradictorii ale lumii actuale. În lumea comunicării generalizate de astăzi a devenit tot mai vizibil faptul că agenţii sociali sunt dependenţi de capitalul lor simbolic şi cultural, de imaginile şi intepretările pe care le furnizează sistemul mediatic asupra evenimentelor şi proceselor sociale. Potenţialul de dezvoltare a societăţilor este pus în conexiuni expresive cu modelul lor cultural şi cu utilizarea noilor mijloace de comunicare, iar comportamentele umane sunt tot mai frecvent analizate prin termeni de natură culturală (educaţie, valori, mentalităţi, atitudini etc.). Într-un cuvânt, factorii de ordin cultural şi noile mijloace de comunicare au dobândit o importanţă strategică în lumea contemporană. În acelaşi timp, conceptul de cultură şi-a dobândit un loc central în ştiinţele sociale. Indiferent de sfera tematică a disciplinelor şi de problemele abordate, referinţele la aspectele complexe ale culturii sunt prezente. Atât în istoria reală şi în viaţa societăţilor, plămădite din fapte, acţiuni şi evenimente contradictorii, care formează totuşi un întreg, o totalitate, cât şi în discursul nostru (ştiinţific, eseistic, publicistic, literar sau mitic) despre aceste realităţi, intervin masiv factori şi elemente ce aparţin universului cultural. Este vorba de opinii, idei şi cunoştinţe (mai mult sau mai puţin elaborate), de credinţe, imagini şi simboluri, de valori, norme şi atitudini. Aceste elemente formează chiar nucleul culturii. Ele devin active, reale şi eficiente în măsura în care sunt exprimate şi cristalizate într-o suită de opere, ce au concomitent o funcţie simbolică şi o funcţie modelatoare, practică şi instrumentală. Aceste idei, opinii, credinţe şi atitudini, codificate în opere cu funcţie simbolică, dar care se manifestă şi în comportamente practice, alcătuiesc universul specific a existenţei umane, care este universul culturii. Viaţa concretă a oamenilor, dar şi imaginea lor despre realitatea în care trăiesc sunt modelate de factori culturali. Concluzia este aceea că în lumea contemporană factorii de ordin cultural, în compoziţia cărora integrăm în chip firesc şi noile forme de comunicare, au dobândit o relevanţă deosebită, iar importanţa lor pentru evoluţia societăţilor este mai vizibilă decât în alte epoci. De aceea, studierea culturii, care presupune un sondaj în mecanismul interior al societăţilor, are o semnificaţie deosebită în contextul actual.

Cultura ca ansamblu de limbaje simbolice Conexiunea profundă dintre cultură şi comunicare poate fi considerată una de natură ontologică pentru om, întrucât de la începuturile umanităţii şi până astăzi omul se singularizează în universul cunoscut prin capacitatea sa de a utiliza limbaje simbolice tot mai complexe pentru a se raporta la realitate şi pentru a comunica şi schimba mesaje cu semenii. Această trasătură explică, în ultima instanţă, viaţa în comun a oamenilor, caracterul lor de fiinţe sociale şi raţionale. Comunicarea este factorul care întemeiază şi menţine societatea, ca mediu specific de existenţă pentru om. Aşadar, comunicarea este o trăsătură definitorie a naturii umane şi această ideea a fost documentată elocvent de cercetările antropologice. Dar,

10 în capacitatea de a comunica prin limbaje simbolice regăsim şi mecanismul primar şi universal al culturii. Formele de expresie culturală se articulează pe suportul formelor de comunicare sau în prelungirea acestora. Elementul lor comun este sistemul simbolic.
„Omul a descoperit, cum se spune, o metodă nouă de a se adapta la mediul său ambiant. Între sistemul receptor şi cel efector, care se găsesc la toate speciile animale, aflăm la om o a treia verigă pe care o putem descrie ca sistemul simbolic. Această nouă achiziţie transformă întreaga 3 viaţă umană.”

Ernst Cassirer este cel care a impus în filosofia culturii această nouă perspectivă, subliniind cu tărie ideea că omul trăieşte într-un univers simbolic, alcătuit din forme lingvistice, imagini artistice, mituri şi cunoştinţe ştiinţifice, univers prin intermediul căruia omul semnifică lumea, codifică informaţiile şi le poate comunica semenilor. Sistemul simbolic întemeiază comunicarea umană şi universul culturii. Lumea secundă a culturii este un univers de semne, iar semnele sunt utilizate pentru comunicare. Pornind de la acest fapt, putem înţelege omul în calitatea sa de „animal symbolicum”, fiind singura fiinţă care trăieşte „într-o nouă dimensiune a realităţii”, care a depăşit utilizarea strict biologică semnalelor, inclusiv nivelul primar al limbajului afectiv şi emoţional, pentru a construi sisteme de semne abstracte, cum este „limbajul articulat, discursiv”, prin care se raportează în chip mijlocit la realitate.
„Omul nu mai trăieşte într-un univers pur fizic, ci trăieşte într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta şi religia sunt părţi ale acestui univers. Ele sunt firele diferite care ţes reţeaua simbolică, ţesătura încâlcită a experienţei umane. […]. Omul nu mai înfruntă realitatea în mod nemijlocit, el nu o poate vedea, cum se spune, faţa în faţă. Realitatea fizică pare să se retragă în măsura în care avansează activitatea simbolică a omului. În loc să aibă de a face cu lucrurile înseşi, omul conversează, într-un sens, în mod constant cu sine însuşi. El s-a închis în aşa fel în forme limgvistice, imagini artistice, simboluri mitice sau rituri religioase încât el nu mai poate vedea sau cunoaşte nimic decât prin intermediul acestui mediu artificial. Situaţia lui este aceeaşi în sfera teoretică şi în cea practică. Chiar şi aici, omul nu trăieşte într-o lume de fapte brute, sau confiorm nevoilor şi dorinţelor lui imediate. El trăieşte mai curând în mijlocul unor emoţii 4 imaginare, în speranţe şi temeri, în iluzii şi deziluzii, în fanteziile şi visurile sale” .

O perspectivă asemănătoare întâlnim şi în concepţia lui Lucian Blaga asupra culturii. Gânditorul român consideră că omul trăieşte concomitent în două orizonturi şi moduri de existenţă: existenţa în orizontul imediat al lumii sensibile şi existenţa în orizontul misterului. Omul are un destin creator şi încearcă să dezvăluie misterul lumii prin actele sale creatoare de cultura (limbaj, mitologie, religie, ştiinţă, filosofie, artă etc.), iar acestea au, în mod structural, 5 un caracter „metaforic”, revelatoriu, simbolic . Cultura şi comunicarea sunt două feţe ale sistemului simbolic. Condiţia umană poate fi definită din diverse perspective: biologică, sociologică, culturală, istorică, religioasă, psihologică, economică sau politică. Nu putem ocoli însă un dat fundamental de la care pornesc toate aceste definiţii ale fiinţei umane: capacitatea de utiliza o gamă extrem de variată de limbaje simbolice, pentru a codifica şi stoca informaţiile obţinute din experienţa

3 4 5

Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii umane, Bucureşti, Humanitas, 1994, Traducere de Constantin Coşman, p. 43. Ibidem, pp. 43-44. Lucian Blaga, Trilogia culturii, în Opere, vol.9, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p.443.

11 practică şi cognitivă şi pentru a le transmite şi comunica semenilor, însoţite de interpretări şi semnificaţii. Unele dintre aceste limbaje sunt „naturale”, alte sunt construite în prelungirea celor “naturale”, altele sunt inventate şi “artificiale”. Pe suportul acestor variate forme de comunicare se edifică universul complex al culturii. Ca şi cultura, comunicarea reprezintă un atribut specific, de ordin ontologic, pentru existenţa umană. Omul poate fi definit în chip mai adecvat prin capacitatea sa de a utiliza concomitent diverse forme de a comunica, de a codifica informaţii, idei şi semnificaţii, de a le tezauriza în limbaje simbolice şi de a le transmite semenilor, capacitate prin care poate fi explicată formarea comunităţilor umane şi perpetuarea lor, integrarea indivizilor în mediul social, menţinera ţesutului complex al vieţii sociale, precum şi continuitatea procesului istoric. Întregul univers al culturii este un rezultat cumulativ al formelor de expresie şi de comunicare pe care omul le-a inventat şi experimentat în decursul istoriei. Noile abordări ale comunicării, în special modelul organic şi “orchestral”, elaborat de şcoala de la Palo Alto, au scos în evidenţă faptul că omul este o fiinţă “dialogală”, un “participant” activ la procesul de comunicare. Omul este integrat în “anvelopa” comunicării şi el “nu poate să nu comunice”, întrucât orice comportament al său are o semnificaţie şi se constituie într-un mesaj pentru ceilalalţi. În acelaşi timp, o serie de discipline cum ar fi filosofia culturii şi a valorilor, filosofia limbajului, lingvistica structurală, semiotica şi hermeneutica au dezvăluit semnificaţia antropologică a comunicării, rolul sistemelor de semne în codificarea experienţei umane şi în transmiterea ei de-a lungul generaţiilor. Concluzia pe care o poate semna gândirea actuală este aceea că a exista ca om însemnă a comunica – cu semenii, cu sine, cu divinitatea, cu obiectele şi cu natura, cu tot ceea ce există şi cu lumile ficţionale create de om. Într-o atare perspectivă, pentru gândirea contemporană, “locul transcendentalului kantian (condiţiile de posibilitate) este luat de competenţa 6 comunicativă”. “Comunic, deci exist” - aceasta ar fi noua formulă sintetică prin care filosofia actuală este ispitită să definească omul. După ce omul a ajuns la înţelegerea faptului că raţiunea este trăsătura sa definitorie, o trăsătură esenţială şi universală, ce îi conferă specificitate, identitate şi (chiar) unicitate în structura ontologică a lumii cunoscute, raţiunea însăşi, ca subiect pur, investigându-se pe sine, a ajuns să se definească drept competenţă comunicativă, facultate mijlocitoare, care leagă gândirea şi acţiunea, individul şi contextul social în care trăieşte. Raţiunea umană se percepe şi se înţelege pe sine ca acţiune comunicativă, ca “punerea în comun” a sensului şi a referinţei discursului. Comunicarea interpersonală întemeiază atât individualitatea oamenilor, cât şi “comunitatea” lor socială. Limbajele, sistemele de semne, practicile semnificante şi comunicaţionale, formele de cultură îl menţin pe individ în sfera gravitaţională a comunităţii sociale. Experienţa fondatoare a comunicării cu altul precede constituirea eului şi înţelegerea de sine. A comunica înseamnă faptul primar prin care oamenii, ca fiinţe raţionale, fac schimb de mesaje inteligibile şi interacţionează complex în spaţiul social, care este spaţiul intersubiectiv construit prin intermediul comunicării. Astfel, comunicarea este apreciată ca o dimensiune antropologică definitorie, fiind un factor fundamental al procesului de umanizare,

6

Ilie Pârvu, Filosofia comunicării, Bucureşti, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy” – SNSPA, 2000, p. 115.

12 un factor coextensiv istoriei umane. Fiind o realitate fundamentală a vieţii umane, comunicarea este şi elementul central al culturii, întrucât aceasta este alcătuită dintr-un ansamblu de limbaje şi sisteme de semne. Noile abordări privesc fenomenul comunicării ca fiind integrat în substanţa vieţii sociale şi culturale, aspectele relaţionale fiind predominate. Comunicarea este un flux de mesaje şi răspunsuri prin care membrii unei comunităţi construiesc, prin interacţiunile la care participă, un sistem de norme, reguli şi valori, prin care se raportează unii la alţii, la context şi la sensul acţiunilor sociale. Universul culturii şi formele de comunicare Cultura este universul creat de om prin capacitatea sa de comunicare simbolică. Putem astfel vorbi de o corespondenţă între formele culturii şi formele de comunicare. “Omul trăieşte într-un univers creat de el însuşi” – iată o propoziţie ce poate rezuma axioma la care au ajuns disciplinele sociale în încercarea de a defini specificul existenţei umane. Acest univers pe care omul şi l-a creat prin activitatea sa practică şi cognitivă poartă denumirera generică de cultură. Dar, analizând acest univers, gândirea modernă a introdus o serie de distincţii între domeniile şi sferele creaţiei umane. Astfel, conceptul de cultură şi-a păstrat şi sensul generic, antropologic, dar a dobândit şi un sens mai precis, mai specializat. Să vedem, sumar, din ce este alcătuit acest univers? Din obiecte fizice, instrumente şi bunuri, produse de om, prin care îşi satisface trebuinţele materiale, dar şi din alte tipuri de “obiecte”, ce au în mod prioritar o funcţie simbolică, prin care omul îşi codifică şi tezaurizează cunoaşterea, îşi interpretează viaţa şi îi conferă un sens. Componentele primului domeniu sunt “bunuri” şi “unelte”, în sens generic, de la cuţitele paleolitice la maşinile şi calculatoarele de azi, iar cele care alcătuiesc al doilea domeniu sunt “limbaje”, sisteme de semne, de la limbile “naturale” ale comunităţilor umane şi de la desenele rupestre până la diversele forme actuale de expresie şi codificare a informaţiei. Iată că acest univers creat de om conţine două domenii relativ bine diferenţiate, pentru care gândirea modernă utilizează doi termeni specializaţi semantic: civilizaţie şi cultură. Cele două registre ale existenţei umane, deşi au componente şi funcţii diferite (diferenţiere exprimată şi prin perechea conceptuală civilizaţie - cultură), sunt solidare şi interacţionează funcţional în toate actele şi manifestările prin care omul îşi reproduce condiţiile de viaţă sau încearcă să le schimbe. Structura duală a universului cultural creat de om reproduce structura duală a subiectului uman (trup şi suflet, trebuinţe materiale şi aspiraţii ideale, comportament practic şi comportament simbolic, raţiune instrumentală şi sensibilitate artistică, bunuri şi valori, util şi gratuit etc.), fără a putea stabili însă o izomorfie în oglindă între cele două emisfere ale vieţii umane. Componentele hard şi soft ale calculatoarelor, termeni familiari astăzi, sunt aproximări metaforice ale celor două dimensiuni ale creaţiei umane. Diferenţele pe care le putem sesiza între cele două registre ale vieţii umane ne apar uneori foarte pregnante, alteori sunt infinitezimale şi nesemnificative, în funcţie de perspectiva pe care o adoptăm pentru analiza lor. Comunicarea este însă prezentă în chip intrinsec atât în registrul activităţilor ce urmăresc ţinte practic-instrumentale (civilizaţia), cât şi în registrul activităţilor spirituale şi expresiv-simbolice (cultura). Comunicarea este o condiţie sine qua non a existenţei umane şi a vieţii sociale. Ea este liantul, factorul de legătură, ţesătura ce-i uneşte pe oameni în grupuri, comunităţi, etnii, societăţi, state, naţiuni, culturi şi blocuri de civilizaţie, până la cel mai înalt nivel integrator, cel al umanităţii, cu întreaga ei desfăşurarea în spaţiu şi timp, atât de diversă şi totuşi unitară în datele sale fundamentale. Dualitatea structurală a condiţiei umane o regăsim şi în spaţiul comunicării, limbajele umane îndeplinind concomitent o funcţie instrumentală şi o funcţie simbolică.

13 În mediul uman de viaţă sunt încorporate rezultatele activităţilor creatoare ale omului, rezultate acumulate în decursul istoriei. În acest mediu “artificial” sunt exprimate obiectiv şi facultăţile specifice ale omului, cele care fac din el o fiinţă singulară în universul cunoscut: capacitatea de creaţie, facultatea de a cunoaşte şi de a comunica prin utilizarea simbolurilor, de a crea unelte prin care modifică natura şi de a institui norme şi reguli de organizare socială potrivit unor valori şi idealuri. Omul este simultan subiect al acţiunii, subiect al cunoaşterii şi subiect axiologic, ce valorizează şi apreciază stările reale în funcţie de nevoi şi aspiraţii. Este o fiinţă ce acţionează, cunoaşte şi instituie semnificaţii, o fiinţă în care se întâlnesc ipostazele de homo faber, homo sapiens şi homo significans, în relaţie de complementaritate şi de implicaţie circulară. Cultura delimitează un domeniu existenţial caracterizat prin sinteza dintre obiectiv şi subiectiv, dintre real şi ideal. Comunicarea este deci un factor constitutiv al culturii, un factor definitoriu şi structural, fără de care nu putem înţelege nici cultura interioară şi subiectivă a indivizilor (alcătuită din reprezentări, imagini, idei, scheme mentale, valori, norme, evaluări, atitudini), nici cultura unei societăţi. Comunicare înseamnă, în acest înţeles antropologic şi sociologic, un permanent schimb de informaţii, mesaje şi semnificaţii între indivizi, grupuri şi societăţi, prin diverse limbaje (lingvistice şi nonlingvistice), care sunt înţelese de membrii unei comunităţii sociale în măsura în care aceştia cunosc şi utilizează coduri comune. Din această perspectivă putem înţelege şi tezele afirmaţia potrivit căreia comunicarea este esenţa vieţii sociale a omului, întrucât viaţa în comun, interacţiunile practice ale vieţii, stocarea informaţiiilor şi transmiterea moştenirii sociale către noile generaţii nu ar fi posibile fără existenţa multiplelor forme de semnificare şi de comunicare. Domeniile fundamentale ale culturii (religia, ştiinţa, arta, morală, educaţia, formele de expresie şi practicile simbolice) pot fi privite şi ca forme specifice de comunicare umană. Religia, în variatele sale manifestări, poate fi privită, în ultima instanţă, ca o formă complexă de comunicare dintre om şi divinitate, dintre om şi transcendenţă, prin texte fondatoare, prin mituri, rituri, rugăciuni şi simboluri, dar şi prin instituţii specializate (bisercii), care sunt responsabile de organizarea practică a acestei comunicări simbolice. La fel, ştiinţa, ca demers raţional şi specializat de cunoaştere, reprezintă un „dialog” între om şi natură, o încercare a omului de a descifra şi de a traduce în limbaj uman secretele naturii, deci un mod de a adresa “întrebări” naturii, de-a o chestiona şi de a codifica “răspunsurile” primite de cercetător într-un limbaj anumit. În fine, educaţia, ca sistem cultural central pentru orice societate, reprezintă în esenţă modalitatea de a comunica noilor generaţii achiziţiile practice şi spirituale anterioare, experienţa, valorile, modele de gândire şi acţiune, ideile şi tezaurul de cunoaştere pe care le-a acumulat umanitatea în decursul istoriei. Cât priveşte vocaţia comunicativă a artei, aceasta este de domeniul evidenţei. Dansul, muzica, artele vizuale, ornamentica, teatrul, literatura, filmul – toate sunt, în acelaşi timp, forme de expresie culturală şi forme de comunicare. Ele au un statut special şi privilegiat în spaţiul culturii şi al comunicării. Construind universuri imaginare, arta este o formă simbolică de a comunica stări sufleteşti, emoţii, sentimente şi mesaje complexe despre condiţia umană. G. Călinescu a formulat una dintre cele mai expresive şi mai profunde definiţii ale poeziei (poezia poate fi luată ca model paradigmatic al artei), definiţie ce subliniază specificul limbajului artistic tocmai dintr-o perspectivă comunicaţională:

14
“Poezia este un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului omenesc de a 7 prinde sensul lumii”.

În această paradoxală definiţie sunt prezente, în mod sugestiv şi metaforic, aproape toate trasăturile specifice ale comunicării artistice. Conceptele fundamentale sunt cele de comunicare, sens şi înţelegere, precum şi conceptul de “iraţional”, invocat de autor pentru a sublinia faptul că arta explorează cele mai profunde trăiri umane şi încearcă să surprindă metaforic “misterul” lumii. Arta este, în sensul ei universal, un mod de a încifra simbolic experienţa umană şi de a comunica un mesaj care să producă în subiectivitatea receptorilor o emoţie complexă.

Utilizări adecvate şi abuzive ale termenului de cultură Înainte de a aborda problema definirii culturii e instructiv să ne referim, printr-o privire panoramică, la utilizările tot frecvente ale termenului în discursurile actuale. Vom observa că asistăm la o dilatare semantică a semnificaţiilor atribuite culturii, semnificaţii care devin tot mai “deschise” şi mai vagi, adesea contradictorii, în măsura în care zonele referenţiale pe care le vizează se întind de la sistemele de valori ale unei societăţii şi de la creaţiile sale simbolice şi spirituale până la aspecte ce privesc modul de viaţă şi comportamentele practice. Pe acest traseu, coborârea culturii în cotidian înseamnă şi o diluare a ideii de cultură, o “topire” a ei în plasma indistinctă a vieţii practice. Într-un tratat de specialitate, autorul capitolului “Cultura”, Bernard Valade, susţine că, datorită unor utilizări abuzive şi a multitudinii de sensuri pe care le-a adiţionat în diverse tradiţii de gândire, cultura a ajuns azi “un concept ambiguu” care se referă concomitent la aspecte contradictorii, spirituale şi materiale; în consecinţă, orice tentativă de a pune ordine în această “junglă conceptuală” este sortită eşecului. După opinia autorului, având în vedere această deruntantă proliferare a înţelesurilor sale, conceptul de cultură a ajuns să exprime mai degrabă o “confederaţie” de sensuri, în care “practicile culturale cele mai sumare” stau alături de “elaborările conceptuale 8 cele mai înalte” . Într-adevăr, după cum voi arăta, este tot mai greu să ne descurcăm în hăţişul acestor definiţii şi sensuri, având în vedere că termenul de cultură este asociat, uneori în mod adecvat, alteori abuziv, cu noi câmpuri semantice, fapt care duce la o “confuzie conceptuală” atât în 9 discursurile publice, cât şi în abordările cu pretenţii ştiinţifice. Lumea contemporană, în curs de globalizare, işi găseşte un echivalent metaforic şi în aceste confuzii şi hibridări

7 8 9

George Călinescu, Principii de estetică, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, pp. 72-73.

Bernard Valade, capitolul „Cultura”, în vol. Tratat de sociologie (coord. Raymond Boudon), Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 521-522. Denyis Cuche, Noţiunea de cultură în ştiinţele sociale, Institutul European, Iaşi, 2003, pp.140-141.

Aşa s-au impus conceptele de cultură de masă. bizantină. economică. cultură media. ca o componentă a puterii. profesionale sau marginale (cultura rurală şi urbană. cultura de cartier etc. islamică. cultură socială şi individuală. mentalităţi şi atitudini. cultura este asociată astăzi într-un mod nou cu economia. italiană. cultură ştiinţifică. marcată de extinderea comunicării şi de globalizarea pieţelor. cultură de specialitate. Descoperirile ştiinţifice şi perfecţionarea tehnologiilor au revoluţionat modul de a produce bogăţie. cu puterea mediatică şi simbolică. cultură de masă. cu un aparat metodologic nou. Fenomenul cultural este cercetat intens în ultimele decenii de o serie de discipline sociale şi umane. japoneză. apoi cultură politică. Spre deosebire de perspectiva unor teoreticieni moderni care vedeau în cultură o sferă a ideilor şi a creaţiilor ideale. cultura ţărănească. Comportamentul uman este tot mai frecvent explicat prin recurs la date culturale. Este semnificativ faptul că în discursul teoretic şi politic de azi s-au impus deja abordări care asociază strâns puterea economică a societăţilor cu puterea lor informaţională. cultură europeană. cultura rock. Liniile de orientare istorică a societăţilor sunt puse în dependenţă de stocul lor cultural. cultura clasei de mijloc. asiatică. culturile locale. organizaţională. cultură de elită. credinţe. gruparea geopolitică a statelor este şi ea redefinită după criterii de oridin cultural. marcat de încrucişarea unor influenţe diverse. a modului de viaţă şi a comportamentelor practice ale indivizilor şi grupurilor. procesarea informaţiilor şi formarea deprinderilor de a le utiliza etc. Aceste activităţi au devenit o componentă esenţială a dezvoltării sociale şi a puterii. sfera conceptului de cultură a fost extinsă şi asociată cu o serie de procese caracteristice ale lumii contemporane şi cu domeniile specifice ale vieţii sociale. modernă şi postmodernă. astăzi cultura este văzută ca o resursă fundamentală a dezvoltării sociale. română – şi aşa mai departe. Este greu să operezi cu distincţii şi clasificări conceptuale clasice când ne referim la universul cultural contemporan. de hibridări şi combinări de idei. arhaică. antică. la valori. cultură de consum. germană. medievală. artistică. acţiunile şi modurile de viaţă ale oamenilor. literară.). Toţi aceşti termeni exprimă dimensiuni şi implicaţii specifice ale noilor forme de expresie şi de manifestare culturală. într-un cuvât faţă de sfera vieţii practice. ca o dimensiune definitorie a organizaţiilor.15 10 conceptuale. În lumea actuală. alături de puterea economică. De exemplu. în care procesarea informaţiei şi comunicarea devin forţe hotărâtoare. Ele sunt utile şi operaţionale pentru definirea şi înţelegerea schimbărilor pe care le trăim. atitudini şi stiluri. 10 . apoi cultură franceză. până la termenii ce se referă la subculturile aparţinând diverselor grupuri sociale. Teoreticienii vorbesc azi cu temei despre puterea culturală a unei societăţi. cultură media şi cultură postmodernă. cultura burgheză şi cultura proletariatului. cu dezvoltarea socială şi cu formele de exercitare a puterii politice. uneori cu îndreptăţire. remascentistă. sferă autonomă faţă de interesele. precum şi conceptele de cultură organizaţională şi cultură politică. africană. pentru fiecare cultură etnică şi naţională –. cultura hip-hop. cultura populară. multiculturalism şi comunicare interculturală. înţelegând prin aceasta ansamblul activităţilor care vizează cunoaşterea şi comunicarea. muzicală. religioasă. astfel că Alvin Toffler vorbeşte de noul tip de “economie suprasimbolică”. potenţialul cultural al unei societăţi dobândeşte o relevanţă deosebită. occidentală. fiind un suport incontestabil pentru inovaţia creatoare şi pentru adaptarea oamenilor la noile provocări ale modernizării economice. cultura minoră şi majoră. În numeroase abordări ale lumii O listă a utilizărilor de care beneficiază astăzi termenul de cultură (dacă cineva ar am încerca să facă un astfel de inventar) ar fi interminabilă: cultură primitivă. educaţia şi învăţarea noilor coduri ale vieţii spirituale. Totuşi. creaţia valorilor.

Probleme ce erau dezbătute până mai ieri doar cu referire la spaţiul cultural (criza valorilor. Cultura contemporană parcurge un amplu proces de schimbare a structurii sale interioare. în analiza sociologică şi geopolitică a realităţilor din lumea civilizaţiei postindustriale.) au devenit teme ce au acum o extensie semnificativă în elaborarea proiectelor de dezvoltare. mediatic. Impactul sistemului mediatic asupra culturii şi expansiunea culturii de consum reprezintă un alt câmp problematic major al disciplinelor care studiază fenomenul cultural contemporan. ci şi de dispozitivele instituţionale. angajate acum concomitent în proiectul integrării lor economice şi în cel al diferenţierii lor culturale. Astfel. Comportamentul economic al grupurilor sociale şi al indivizilor este orientat de valori. Teoreticienii vorbesc de o schimbare de paradigmă culturală. cunoaşterea şi noile mijloace de comunicare. schimbarea paradigmelor ştiinţifice şi a formelor de expresie artistică etc. psihologic. dar şi o provocare la care societăţile caută răspunsuri adecvate. a viziunii spirituale şi a formelor stilistice. ea alterează personalitatea umană şi gândirea critică. de civilizaţie a imaginii sau de postmodernism nu pot fi înţelese fără referinţe explicative şi analize aplicate cu privire la noile mecanismele ale creaţiei spirituale. fenomenele de manipulare mediatică. Conceptele de informaţie. Cultura reprezintă pivotul identităţii naţionale. Problemele dezvoltării sociale sunt investigate tot mai mult prin mecanisme de ordin cultural (sistemul mediatic şi extinderea culturii de masă. prin intermediul sistemului mediatic. a culturii de consum. atitudini şi motivaţii ce îşi au sursa în structura culturală a indivizilor. – termeni care nu pot fi înţeleşi fără recursul la diferite procese şi strategii de ordin cultural. factori ce privesc educaţia. în mediul lor cultural. iar gradul de răspândire a culturii naţionale este dependent nu numai de valoarea intrinsecă a creaţiilor sale. cultural. la strategiile de cunoaştere şi de acţiune ale comunităţilor umane. caracteristicile culturii postmoderne). de stimulare a impulsurilor şi a conduitelor antisociale. astfel că sunt utilizaţi tot mai des termeni precum “geoeconomie” şi “geocultură”. Asistăm la o transformare a viziunilor ştiinţifice şi artistice. În condiţiile actuale. Am dedicat câteva capitole din prezentul curs pentru analiza şi explicaţia acestui fenomen. tehnice şi logistice pe care le poate mobiliza pentru difuzarea şi universalizarea acestor creaţii. puterea culturală se converteşte în putere politică. manipulare etc. întâlnim frecvent termeni precum război informaţional. intens abordată de disciplinele sociale şi filosofice. Recunoaşterea locului pe care îl are o cultură naţională în tabloul culturii universale este dependentă de aceste centre de legitimare şi consacrare. În sfârşit. şocul viitorului. Imaginea unei ţări conţine indiscutabil şi referinţe la patrimoniul său de cultură. limbaj şi imagine sunt noi continente subsumabile conceptului de cultură. schimbarea mentalităţilor. violenţă simbolică. comunicare. în care includ atât schimbările generate de noile teorii ştiinţifice şi de formele postmoderne ale artei.16 contemporane se vorbeşte de factorii noneconomici ai dezvoltării. iar bătălia pentru dezvoltare este şi o bătălie pentru stăpânirea informaţiei ştiinţifice. cât şi apariţia şi răspândirea. Potenţialul negativ al acestei culturii de consum este semnalat şi analizat cu instrumente ştiinţifice (dar şi cu sentimentul că ne aflăm în faţa unui grav pericol) . Geopolitica este completată azi de abordări ce iau în calcul aceşti noi factori. conceptele de cultură politică şi cultură organizaţională au devenit teritorii noi de investigaţie interdisciplinară. reprezintă adesea o formă de violenţă simbolică. Conceptele de civilizaţie postindustrială. a culturii organizaţionale şi politice. tensiunea dintre tradiţie şi inovaţie. la o schimbare de fond a mentalităţilor sociale şi a conduitelor culturale. diversificarea stilurilor de viaţă şi a formelor de expresie. decalajul uman. relaţia dintre noua lume a complexităţii şi capacitatea noastră limitată de a-i face faţă. Cultura de consum reprezintă o caracteristică a lumii contemporane. Cultura postmodernă a devenit o temă predilectă. Sub forma divertismentului industrializat. pentru prestigiu şi recunoaştere socială. Această cultură de consum provoacă mutaţii negative în structura valorică a conştiinţei şi în comportamentul oamenilor. de manipulare a indivizilor.

ritualurile publice şi comportamentele. cultura a devenit un concept universal pentru întregul câmp al cunoaşterii şi al abordărilor teoretice ale lumii actuale. modul de viaţă. Prin analogie cu ideea de valenţă din chimie. ce defineşte capacitatea de combinare şi asociere a unor elemente. până la cele care privesc viaţa practică în aspectele ei prozaice şi cotidiene. un factor mediu al cauzalităţilor sociale. organizaţiile şi mentalităţile. .17 de noile teorii asupra culturii. consumul. În concluzie. întrucât poate intra în toate combinaţiile explicative ale vieţii sociale. de la cele care privesc sistemul economic şi politic. la nivel micro şi marcosocietal. putem spune că termenul de cultură are astăzi gradul cel mai ridicat de valenţă în ştiinţele sociale. Cultura a devenit un fel de “termen mediu” al oricărui silogism al ştiinţelor sociale. instituţiile.

1968. gândirea modernă a conferit conceptului de cultură două sensuri diferite: ansamblul creaţiilor materiale şi spirituale ce definesc condiţia umană. când a fost utilizat pentru a defini achiziţiile cunoaşterii în decursul istoriei. Treptat. raporturile practice dintre societăţi şi culturi. ABORDĂRI. El a intrat în vocabularul disciplinelor umaniste şi în perioada luministă (secolul al XVIII-lea). Ralph Linton. ştiinţifice şi economice. în general. fenomen care. modurile de gândire şi obiceiurile particulare ale diverselor comunităţi umane. care s-a impus tot în Epoca Luminilor. Deci. conceptul de cultură este el însuşi un produs al întâlnirilor practice dintre culturile particulare. cu dominantele ei rurale. sfera creaţiei de idei şi a valorilor artistice. şi prin inventarea tiparului. şi ansamblul creaţiilor ce definesc modul de viaţă. epoca modernă a amplificat modalităţile de comunicare. sensurile conceptului de cultură au oscilat mereu între două sisteme de referinţă. cu fragmentările ei politice. 72. a intensificat schimburile de bunuri. formarea statelor centralizate în spaţiul occidental şi afirmarea ideilor politice de esenţă democratică au schimbat scenografia şi substanţa vieţii sociale. În felul aceasta au devenit mai vizibile diferenţele noului tip de societate faţă de fizionomia epocii medievale. Prin extinderea relaţiilor comerciale dintre diferite zone ale lumii. formele de interacţiune şi de cooperare dintre acestea. 11 . Astfel că una dintre cele mai importante 11 realizări ştiinţifice ale timpurilor moderne a fost recunoaşterea existenţei culturii". dintre universal şi specific. p. CULTURA CA DOMENIU EXISTENŢIAL ŞI CA DOMENIU DE CERCETARE Cultura – un domeniu nou pentru disciplinele sociale Conceptul de cultură este un produs al gândirii moderne. valorile şi tradiţiile specifice ale unei comunităţi umane particulare. despotice şi religioase. omul a fost doar vag conştient de existenţa culturii şi chiar acest grad de conştiinţă l-a datorat numai contrastelor dintre obiceiurile propriei societăţi şi obiceiurile societăţii cu care s-a întâmplat să intre în contact. fără a lipsi în stadiile anterioare. Într-un fel asemănător stau lucrurile şi cu noţiunea de civilizaţie. DEFINIŢII ŞI SENSURI ALE CULTURII 1. Astfel. În acest nou context social şi istoric. Fundamentul cultural al personalităţii. "De-a lungul întregii sale istorii. dezvoltarea vieţii urbane. idei şi valori. s-a amplificat în epoca modernă şi contemporană. care privesc raportul dintre unitate şi diversitate. în urma descoperilor geografice. Bucureşti. dar şi tradiţiile. cu economiile naturale şi cu stratificările ei sociale. a comerţului şi a transporturilor. abordările raţionale. când progresele tehnice.18 II. rezultatul cunoaşterii reciproce şi al interdependenţelor dintre societăţi. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Dar cele două discipline nu se confundă. în opere culturale (limba. Abordările filosofice şi ştiinţele socio-umane au surprins şi au concepualizat această schimbare. disciplinele etnologice şi atropologice. Deci. (folcloristică. Aceste valori se exprimă în manifestări practice şi simbolice. gândire simbolică? Un singur termen a fost găsit pentru a defini sintetic acest univers: cultura. religia etc. comunicaţie şi comerţ. În această constelaţie de discipline care studiază universul specific al wexistenţei umane. filosofia culturii aduce o perspectivă integratoare şi de ordin filosofic. o lume de forme şi limbaje prin care omul îşi traduce experienţa practică şi cognitivă. religia. arta. Apariţia antropologiei a fost legată de studierea societăţilor “fără istorie”. În felul acesta. că mediul său specific de existenţă este rezultatul creaţiei sale.19 civilizaţia a început să fie asociată cu dezvoltarea cunoaşterii şi a industriei. Antropologia s-a constituit ca un demers de sinteză în urma cercetărilor ce priveau formele arhaice sau primitive de cultură. mediu social. semiotica etc. filosofia valorilor şi filosofia culturii. filosofia limbajului.). teoria valorilor. în primul rând). Cultura este un sistem de valori – iată un alt loc comun al teoriilor. prin dinamismul creaţiei culturale (ştiinţifice şi artistice. care nu cunosc scrisul sau în care predomină comunicarea orală. Diferenţele ţin de perspectiva de cercetare şi de interpretare.). pe raportul dintre principalele forme culturale. Cum să numim acest univers şi aceste activităţi definitorii pentru condiţia umană? Societate. cu alcătuirile politice democratice şi moderne. mediu tehnic. dar şi prin noile mijloace de comunicare şi difuzare a valorilor. a impus o ideea fundamentală: omul trăieşte într-un univers creat de el însuşi. instituţii şi practici culturale. dreptul. disciplină care s-a constituit pe terenul cercetărilor etnografice şi etnologice în secolul al XIX-lea. valoare şi stil cultural. forme simbolice. cu noile moduri de viaţă şi de comportament. Filosofia culturii se intersectează cu o serie de discipline care studiază fenomenul cultural din perspective particulare sau cu metodologii specifice: sociologia şi psihologia culturii. Epoca modernă. la impunerea unor noi forme de gândire. ştiinţa. prelucrează informaţia şi elaborează proiecte de acţiune. Activitatea umană se concretizează în creaţia de valori. prin formele ei noi de producţie şi organizare socială. Filosofia culturii se interferează substanţial cu antropologia culturală. Faţă de toate acestea. filosofia culturii are statutul metateoretic. antropologia este o disciplină ce pune accentul pe cercetarea pozitivă a realităţilor în care s-au întruchipat aceste valori. . Acestea au solicitat noi abordări teoretice şi ştiinţifice. ca discipline ce studiază ansamblul creaţiilor prin care omul îşi construieşte un mediu specific de existenţă. raţionalitate. care a dus la instaurarea unor noi moduri de viaţă. ce vizează domenii particulare ale valorilor şi creaţiei umane (ştiinţa. prin care el îşi satisface diverse nevoi şi aspiraţii. pe corelaţiile genetice şi funcţionale dintre structurile sociale. Utilizarea termenului de antropologie este azi acceptată în toate ţările pentru disciplina care studiază în ansamblu evoluţia societăţilor umane şi a culturii. Filosofia culturii pune accentul pe dimensiunea axiologică a culturii. Aşadar. în unitatea şi varietatea lor tipologică şi istorică. de expresie şi de creaţie. arta. etnologie). prin extinderea civilizaţiei de tip industrial. teoria comunicării. morala etc. Pentru teoreticieni a devenit tot mai evident faptul că omul este o fiinţă creatoare. natură umanizată. pe corelaţia dintre creaţie. care este în esenţă un univers simbolic. esenţa existenţei umane poate fi dezvăluită prin analiza culturii şi a valorilor create de om în decursul timpului şi în diverse ipostaze sociale. Cercetarea sistematică a culturii s-a cristalizat însă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a dobândit un loc central în agenda problematică a disciplinelor filosofice şi socioumane la începutul secolului XX. Epoca modernă a inaugurat o schimbare fundamentală în mediul de viaţă al umanităţii. etnografie. de disciplină integratoare în raport cu abordările specializate. cu extinderea tehnologiilor şi a noilor mijloace de transport. În acest context s-au născut antropologia culturală. un tip istoric de civilizaţie (civilizaţia occidentală) a fost identificat treptat cu civilizaţia ca atare. că nucleul vieţii sociale este reprezentat de creaţia de valori. lumea omului este alcătuită din valori create de om.

iar etnologia realizează primii paşi spre o sinteză sistematică a acestora. antropologiile moderne ale culturii au preluat structurile dihotomice din ontologiile tradiţionale occidentale. gândirea filosofică modernă a impus ideea că omul produce "lumi" culturale diferite. aspirând spre o cunoaştere generală a omului. e un fapt dovedit. generalizare şi elaborare teoretică. Pentru că. Iaşi. în vol. ale unuia şi aceluiaşi demers de ansamblu”. fizionomiile spirituale diferite pe care le implică subiacent culturile. dintre înfăptuirile materiale. Pierre Bonte. Dicţionar de etnologie şi antropologie. filosofia culturii şi demersurile de antropologie culturală au "descoperit" diversitatea istorică. în abordările mai recente. instrumentale şi creaţiile de ordin spiritual. 1999. Cuvânt înainte. Bucureşti. de caracteristicile pe care le au societăţile din care provin teoreticienii culturii. • Raportul dintre cultură şi civilizaţie. • Analiza creaţiilor umane din perspectiva axiologică. Teme şi concepte fundamentale Filosofia culturii are ca obiect central determinarea sensurilor care sunt ataşate ideii de cultură.20 12 Totuşi. analiza structurii morfologice a culturii şi a raporturilor dintre formele de creaţie culturală. p.10. 430. care s-a constituit prin diverse abordări teoretice şi în care se pot trasa câteva dominante: • Raportul dintre cultură şi natură. Etnografia corespunde fazei de culegere şi inventariere a datelor specifice culturii unui popor. şi poziţia existenţială şi istorică a respectivei culturii faţă de alte culturi. etnologie şi antropologie vor caracteriza de aici înainte trei etape. Modelele teoretice avansate însă pentru a lămuri dualitatea structurală unitate/diversitate sunt ele însele dependente de contextul istoric şi cultural în care au fost elaborate. . Editura Polirom. prin mijloacele ei de comparaţie. 1978. Antropologie structurală. dezintegrată acum în caleidoscopul înfăţişărilor sale deconcertante. 13 autonome şi inseparabile totodată. antropologia este văzută ca o treaptă teoretică ce include etnografia şi etnologia. teoriile asupra culturii preiau în dispozitivul lor conceptual mesajul interior al culturii particulare în care apar. p. altfel spus. pluralitatea modurilor de a trăi şi înţelege viaţa. 12 13 Claude Levi-Strauss. Acelaşi punct de vedere este adoptat şi de autorii unui dicţionar de specialitate. Ea investighează un câmp problematic amplu. a început şi căutarea obsedantă a "universaliilor" menite să dea seama de unitatea omului. După cum vom vedea. Ele exprimă. este privită ca o disciplină de maximă cuprindere teoretică. Pe măsură ce varietatea istorică şi morfologică a culturilor a dobândit relevanţă în spaţiul teoretic al disciplinelor sociale şi umane. sub presiunea spirituală a cărora s-au format. semnificaţiile culturii pentru existenţa omului. Editura Politică. ca momente ale cercetării. Michel Izard. adică din perspectiva valorii pe care le-o acordă indivizii şi societăţile. Preluând locul privilegiat al ontologiilor tradiţionale. Antropologia. socială şi psihologică a umanului. cei care se transformă în "observatorii" ai culturilor supuse investigaţiei. “Termenii de etnografie. după cum precizează Claude Levi-Strauss. Definind omul prin cultură.

Din perspectiva stilurilor. simbolism. • Evoluţia istorică a tipurilor de culturii. interpretare etc. • Raportul dintre unitate şi diversitate în câmpul culturii. iar al doilea unitatea formelor de gândire şi de expresie. tensiunea dintre tradiţie şi inovaţie. după cum vom vedea. culturile au început să fie privite ca organisme. sau modern/premodern. priveşte definiţa culturii. care au diferenţiat stilurile culturale în funcţie de un “sentiment spaţial”. Alois Riegl. personalitate umană etc. stil. religie. comunicare. odată cu formarea noilor discipline sociale. 1998. unde definea mai ales particularităţi ale expresiei şi ale limbajului. conceptul de stil a fost generalizat şi folosit cu extensie la întregul câmp cultural. simbol. În această accepţiune largă. Problema fundamentală a disciplinei.). Ulterior. Primul concept vizează semnificaţiile pe care le au creaţiile umane într-un context dat. sociale etc) şi formele de universalizare istorică. prin distincţia dintre “apolinic” şi dionisiac” ca două structuri spirituale şi stilistice din cultura greacă. Interesul pentru studierea culturii s-a născut în jurul a două concepte fundamentale: valoare şi stil. limbaje. . timp etc. Worringer. Specializarea semantică a celor doi termeni s-a produs după perioada romantismului. spaţiu. care au dezvăluit că în spatele modificărilor de limbaj ale curentelor artistice (romantism. semnificaţie. folclorul. impresionism. realism. pattern cultural. impus încă din secolul al XVIII-lea. apoi de Leo Frobenius şi Osvald Spengler.21 Analiza culturilor ca sisteme integrate de valori şi forme de expresie. model cultural. O contribuţie decisivă în elaborarea conceptului de stil au avut-o noile 14 studii de istoria şi teoria artei (iniţiate Alois Riegl (1858-1905). Opoziţia dintre civilizaţie (semnificând progresul uman) şi “barbarie” (semnificând faza medievală sau fazele primare ale istoriei umane) a funcţionat în epoca Luminilor ca o polaritate fundamentală. limbaje. stiluri. pentru a semnifica progresul cunoaşterii şi al societăţii pe baza extinderii gândirii raţionale şi a mijloacelor tehnice de ameliorare a condiţiei umane. Baza acestei extinderi se află tot în cercetările de filosofie a culturii. raportul dintre schimbarea socială şi schimbările din sfera culturii. El a fost asociat cu cel de civilizaţie. elementele de cultură aparţinând civilizaţiilor rurale. expresionsim etc. Editura Meridiane. conceptul de stil defineşte unitatea manifestărilor spirituale dintr-o epocă sau dintr-o cultură anumită. forme de comunicare. Din spaţiul artistic. dintre diversele tipuri de identităţi (etnice. curente culturale etc. la acestea s-au adăugat şi alte concepte şi realităţi studiate: forme simbolice. Bucureşti. Ce este cultura? Pentru a o defini s-au impus alte concepte majore: creaţie. Nietzsche. între care se manifestă solidarităţi şi corespondenţe ce pot defini anumite configuraţii culturale distincte (epoci. Această accepţiune a fost impusă în studiul culturii de Fr. Max Dvorak) care au consacrat o metodologie comparativă de cercetare a operelor individuale. naţionale. Istoria artei ca istorie a stilurilor. de atitudine spirituală şi viziune asupra lumii. sens. principii morale şi politice. când au fost descoperite literaturile populare. cu numeroase corespondenţe subterane între ştiinţă. însoţită de polaritatea modern/arhaic.) se află o modificare mai profundă. Conceptul de cultură a început să fie utilizat tot mai frecvent în decursul secolului al XIX-lea. artă. natură. • 14 Vezi. mentalităţi şi atitudinii fundamentale faţă de om. valoare. Wolfflin.

rituri. Tylor. de formare a spiritului şi a sufletului. dreptul. care au inventariat definiţiile conceptului de cultură. încă din secolul al XVIII-lea. cei doi termeni au fost utilizaţi multă vreme cu aceeaşi semnificaţie. istorice şi contextuale Termenul de cultură a fost preluat de mai toate limbile moderne din limba latină. dintre om şi valori. civilizaţia era considerată un termen cu o sferă mai amplă. tehnici.22 integrându-le în contextele spirituale care le-au generat. subiectiv/obiectiv. p. particular/universal. cunoştinţe. de tip dicţionar. atât a celei exterioare omului. le-au sistematizat în funcţie de un set de criterii universale. În Franţa. Cum vom vedea. În Statele Unite. dar ele nu au depăşit cadrul unor polarităţi deja consacrate: cultură/natură. tehnică şi economică a culturii. Kluckhohn. idei. valori/fapte. morala. Analogia dintre agricultură şi cultură are drept bază ideea de modificare a naturii. 682. Iaşi. forme de producţie. simboluri. după care cultura este “un ansamblu complex ce include cunoaşterea. tradiţie/inovaţie. până la instituţii şi forme de organizare socială. tradiţionale. Conceptul de stil a fost reelaborat în gândirea românească de Lucian Blaga. ştiinţă. Definiţiile culturii s-au multiplicat la începutul secolului XX. “primitive”. Pierre Bonte. de la mitologie. credinţe. Este definiţia antropologului E. care privesc raportul dintre om şi natură. ca factor de diferenţiere. Kroeber şi K. unde tradiţia gândirii antropologice este puternică. grupându-le astfel în diverse tipologii stilistice. arta. credinţele. limbaj. Tylor porneşte de la studiul culturilor primitive pentru a ajunge la o generalizare care înglobează în conceptul de cultură toate manifestările de viaţă ale unui popor. de instruire şi de modelare a personalităţii pe baza cunoştinţelor acumulate şi a experienţei personale. Stilul devine astfel un concept central. comportamente etc. Termenii de cultură şi civilizaţie au fost utilizaţi. fără a face distincţii între aceste sfere. forme ale religiei. tradiţiile şi orice alte producţii şi modalităţi de viaţă create de omul ce trăieşte în 15 societate”. desemnând în mod global “modul de viaţă” al unui popor. teoreticienii au acordat culturii o sferă mai largă şi au văzut în civilizaţie doar componenta materială. 1999. cât şi a naturii umane. unde cuvântul “cultura” avea înţelesul primar de cultivare a pământului. creaţii spirituale/bunuri materiale. simboluri. cunoştinţe. antropologii americani nu au operat o distincţie tranşantă între unelte. care îl fundamentează pe categoriile inconştientului colectiv. etc. Editura Polirom. dimpotrivă. Michel Izard. ce conţine cultura ca o componentă a sa. mentalităţi/instituţii. Sensuri etimologice. limbaje. adică a facultăţilor naturale ale omului. cu sensul larg de educaţie. spirit/materie. A. Cercetările entografice şi antropologice din secolul al XIX-lea au dus la cristalizarea unei prime definiţii sintetice. B. mituri. cu sensuri diferite în spaţiul francez şi în cel german. Dicţionar de etnologie şi antropologie. dar acest sens a fost extins şi a ajuns să definească şi activitatea de cultivare a spiritului. precum şi relaţiile interumane. când diverse discipline sociale au început să cerceteze mai aplicat fenomenul cultural. filosofie). care determină unitatea şi înrudirile profunde dintre manifestările spirituale (artă. antropologii americani. . în abordarea culturii şi a modurilor de expresie. Într-o societate de 15 Apud. În Germania. ceremonii. pe care educaţia este chemată să le transforme din potenţialităţi în realităţi. Ocupându-se cu precădere de comunităţile premoderne. tradiţii.

Theodor Waitz. valorile. având ca sensuri cetăţeanul care trăieşte într-o cetate/stat. formele de creaţie şi valorile sunt relativ autonome. 524. după valorile şi practicile lor specifice.). noţiunea de civilizaţie a fost devalorizată. Sunt concepte şi viziuni ce vor fi preluate şi dezvoltate de Hegel. valorile nu sunt diferenţiate şi autonome. constituite istoric. în care structurile sociale sunt puternic diferenţiate. ţinută. Cultura. Consideraţii asupra istoriei universale (1905). generozitate etc. viaţa spirituală şi deprinderile sufleteşti. iar accentul axiologic se deplasează de la comunitate spre indivizi (care devin “cetăţeni” liberi). în care activităţile. în spaţiul “civic”. Pe lângă sensul antropologic . comportament afabil. în spaţiul public. civitas. Pornind de pe terenul acestui sens etimologic. de la conformism social la personalizare.F. este greu să disociezi aspectele culturii de cele care ţin de sfera civilizaţii. organizarea vieţii comunitare potrivit unor exigenţe diverse (calitatea mediului de viaţă. respectarea uzanţelor specifice unui anumit mediu social etc. Civilizaţia este identificată cu stadiul modern al cunoaşterii şi al organizării societăţilor. unde trebuie să respecte anumite convenţii şi reguli consacrate ale relaţiilor interumane şi sociale. cu exterioritatea vieţii. “civilizarea” însemna (ca şi astăzi) educarea cetăţeanului pentru comportarea lui adecvată (politeţe. ultimul fiind cel care introduce conceptul de “spirit al poporului” (Volkgeist). cu aprecierea subiectivă a lucrurilor.). p. aşa cum procedăm în cazul analizei aplicate asupra unei societăţi moderne. situaţie ce explică şi critica pe care o făcea Rousseau civilizaţiei care perverteşte aceste valori (bunătate. progresul cunoaşterii şi al moravurilor. fiind considerată un mediu artificial de existenţă. însă. igienă. G. de la tradiţie spre inovaţie şi schimbare. de Bernard Valade. civilitas. în timp ce cultura se referea la anumite valori ce se înrădăcinează în “starea naturală”. Humboldt. Adolf Bastian. Istorismul şi relativismul cultural sunt astfel puse în opoziţie cu universalismul şi cu imaginea unei evoluţii unilineare a umanităţii. precum într-o societate modernă. cu realităţile sufleteşti şi cu “suma 16 activităţilor spiritului”.de stăpânire a naturii prin cunoaştere invenţii tehnice -. Editura Humanitas. obiceiuri) în “viaţa civilă”. în mediul francez se folosea cu precădere termenul de civilizaţie (opus “barbariei”) pentru a desemna stăpânirea raţională asupra naturii. Termenul de civilizaţie a fost construit în epoca modernă prin derivarea lui din cuvintele latine civis. termenul de cultura dobândeşte o utilizare tot mai frecventă pentru a exprima în primul rând fondul de reprezentări al unui popor. în vol. apud. 1997. Bucureşti. Civilizaţia era de asemenea opusă naturii. Fichte. curăţenie. instituţii şi reguli impuse etc. Astfel. În secolul Luminilor. dar şi pe cel de “spirit al epocii” (Zeitgeist). Universalismul Epocii Luminilor este respins iniţial de Vico şi Herder. În spaţiul gândirii germanice. cu interioritatea. cetăţean care dispune de anumite calităţi prin care se conformează regulilor de conduită în relaţiile sociale şi publice. pentru a diferenţia culturile în spaţiu şi timp. Tratat de sociologie (sub coordonarea lui Raymond Boudon). în contextul unui sincretism al valorilor. . coduri ale conversaţiei. fiind asociată cu “formele exterioare” ale vieţii (produse tehnice. precum şi cu un model de comportare a indivizilor. ordine. 16 Jacob Bruckhardt. bune maniere. pe când cultura era asociată cu procesul de formare spirituală. Al. Klemm. model ce presupune respectarea unor coduri şi convenţii sociale. civilizaţia a vizat prin chiar înţelesul ei primar reglementarea relaţiilor sociale prin norme şi instituţii. civilis.23 acest tip.).

Prin cultură. cu performanţele lor tehnologie. paradigme ce orientau demersurile din ştiinţele naturii şi din cele sociale. implicit. în unitatea şi varietatea ei. Cu un sens la fel de larg. Pe măsură ce a dobândit o utilizare frecventă în disciplinele sociale. cu antecedente în filoane variate ale gândirii moderne.24 Gândirea germană iniţiază astfel o “altă filosofie a istoriei”. omul îşi depăşeşte mediul imediat de existenţă şi dă sens vieţii sale. întrucât acest obiect (cultura) are o complexitate deosebită. asupra condiţiilor concrete şi a mijloacelor . După cum vom vedea. ideea că valorile specifice ale civilizaţiei occidentale. Locke. idei şi modele comportamentale învăţate în experienţa socială şi transmise prin socializare şi aculturaţie. psihologice sau semiotice. Cassirer şi Blaga au definit creaţiile culturale prin funcţiile lor simbolice şi revelatorii. că ele reprezintă modelul consacrat şi omologat al progresului social. cultura devine indicatorul definitoriu al identităţilor naţionale. asigurând astfel continuitatea procesului istoric. Definiţiile cunoscute şi aflate în circulaţie pun accent pe anumite componente sau aspecte ale culturii. Paradigma clasică are ca substrat teza universalităţii raţiunii umane şi. amplificate de romantism şi de viziunile evoluţioniste. la începutul secolului XX. pentru a o transmite din generaţie în generaţie. simbolice . spune Abraham Moles. Cultura a fost considerată ca un factor definitoriu al existenţei umane. De fapt. dezvăluie condiţionările multiple prin care o cultură este modelată de contextul istoric şi existenţial în care fiinţează. Cultura este privită astfel ca semnul global al identităţii spirituale a popoarelor. care priveau omul în calitatea lui supremă de “fiinţă raţională”. ca element indispensabil al realităţii sociale. cultura. implicând cunoaşterea şi formele prin care se exprimă atitudinile fundamentale ale omului faţă de existenţă. se pretează la o “definiţie deschisă”. Concepţiile istorice (şi “istoricizante”). termenul de cultură a fost investit cu semnificaţii filosofice şi antropologice foarte largi. Montesqieu). în dezacord cu reprezentările luministe. definiţiile din sfera antropologiei şi a istoriei diferă de cele sociologice. cei mai mulţi antropologi din şcoala americană au definit cultura ca un sistem de credinţe. Dimpotrivă. disociat de contextele istorice şi culturale. care dislocă treptat paradigma raţionalismului clasic din câmpul ştiinţelor sociale şi istorice. pentru început.materiale. se schimbă el însuşi de la o epocă la alta şi poate fi abordat din perspective multiple. paradigma relativistă. iar analizele tot mai aplicate asupra culturii populare şi a tradiţiilor istorice. diferită de linia reprezentată de teoreticienii dreptului natural (Hobbes. Rousseau. au un caracter intrinsec universal. spre deosebire . pe când civilizaţia este văzută ca întruchipare practică a valorilor culturale. pentru a exprima conţinutul esenţial al procesului de umanizare şi dezvoltare a societăţii. Cum am arătat. Astfel. ca element ce atestă diversitatea structurală a umanităţii. elemente care sunt diferite de la o comunitate la alta. să fixăm câteva repere care ne pot ajuta să aproximăm înţelesurile conceptului de cultură. repere ce vor fi explicitate în itinerariul teoretic pe care îl vom urma. oricând susceptibilă de corecturi şi adăugiri. spirituale. se metamorfozează în mii de chipuri. de cetăţean abstract. cultura a fost preluată de gândirea istorică şi antropologică. Astfel. filosofia culturii şi disciplinele sociale erau marcate de conflictul subiacent dintre două paradigme culturale. vor alimenta noua viziune a relativismului cultural. Astfel. Nu există o definiţie standard a culturii. A defini cultura înseamnă a defini însăşi condiţia umană. vor opera cu ideea unor comunităţi etnice definite prin limbă.prin care un popor îşi reproduce existenţa în totalitatea sa. O caracteristică a filosofiei culturii ca disciplină teoretică rezidă în faptul că ea îşi redefineşte continuu obiectul de studiu. Repere pentru definirea culturii Este instructiv. tradiţii spirituale şi valori proprii. pentru abordările semiotice cultura reprezintă un ansamblu de semne şi limbaje care codifică experienţa şi o tezaurizează.

valori. întrucât. Fiecare dintre noi purtăm în structura psihică. p. toate alcătuind “imaginea” noastră asupra lumii. reprezentări. ea reprezintă tot ceea ce omul adaugă naturii. Tănase. care pot primi definiţii închise. 1977. pentru tensiunea curentului electric sau pentru entropie. Urma lăsată de acest mediu artificial în spiritul fiecărui om este ceea ce numim «cultură». 18 Tănase. grupurile sociale şi societăţile îşi interpretează experienţa istorică şi o transcriu în opere. conştiinţa individuală/socială şi personalitatea umană. Nimeni nu va mai inventa noi definiţii relevante pentru triunghiul dreptunghic. Astfel. Bucureşti. dar nu definit riguros. pe de o parte. . în complexitatea sa ireductibilă. • Faţă de natură. “ecranul cunoaşterii”. Din aceste definiţii multiple putem reţine unele reperele ce sunt mai frecvente. în spiritul nostru un “tablou al lumii”. Fenomenul cultural. Editura Politică. format din cunoştinţe. aceste opere reprezintă valori şi norme. Al. idei. relaţii şi simboluri. Sociodinamica culturii. care sunt concepte “închise”. formele de creaţie prin care omul. norme. derivată din amplificarea capacităţilor expresive ale limbii şi ale limbajelor simbolice. procedeul cel mai simplu utilizat de teoreticieni a fost acela de a delimita cultura de alte componente şi realităţi umane. Leroi-Gourhan prin analogia dintre două piramide aşezate pe vârfuri. atitudini etc. şi din 17 18 Abraham Moles. Din multitudinea definiţiilor şi a abordărilor am reţinut încă din primul capitol cîteva elemente definitorii ale acestui concept: sisteme de valori. societate. 13. întregul echipament simbolic supraordonat celui biologic şi natural. Definiţiile sunt importante întrucât ele exprimă o anumită viziune asupra culturii. precum şi funcţiile ce se atribuie culturii.25 de conceptele cu care operează ştiinţele naturii sau geometria. p. cultura poate oricând “să dispară din propria sa definiţie” dacă aceasta este una închisă şi dogmatică. care se transmit din generaţie în generaţie. un cosmos alcătuit din obiecte. 45. 1974. Raportul dintre natură şi cultură a fost exprimat de antropologul A. un mediu nou de existenţă. De ex. dar suficient de vagă pentru a o putea dezvolta apoi în sistemul său cibernetico-informaţional: “O caracteristică esenţială a fiinţei umane este de a trăi într-o ambianţă pe care ea însăşi şi-a creat-o. opinii. adică noua piramidă care se află în expansiune. putem înţelege cultura punând-o în corelaţii cu cel puţin patru sisteme de referinţă: natură. având un caracter proteic (id est: creator).. Bucureşti.. Evoluţia biologică a omului s-a stabilizat în momentul în care s-a declanşat evoluţia lui culturală. idei şi atitudini. Moles propune o reinterpretare a culturii din perspectiva comunicării sociale generalizate (prin mass-media) şi a “ciclurilor socio-culturale” pe care le parcurg mesajele care ne structurează “tabloul spiritual”. Editura Ştiinţifică. potrivit lui Al. Din varietatea definiţiilor nu trebuie să tragem concluzia că fenomenul cultural ar fi prin natura sa indefinibil. prin convergenţa unor trăsături. care nu lipsesc din nici o încercare de definire. dar oricând este posibilă o nouă definiţie a culturii. dezvăluie atitudinea şi perspectiva particulară a autorilor. credinţe. Cultură şi civilizaţie. evident în mod imprecis. termen atât de încărcat de valori diverse încât rolul său variază simţitor de la un autor 17 la altul şi pentru care s-au găsit peste 250 de definiţii”. Abraham Moles porneşte de la una preliminară. poate fi doar “conturat”. asigurând continuitatea existenţei umane. Pentru a preciza sensul conceptului.

cultura reprezintă tot ceea ce omul a dobândit în calitatea lui de membru al unui grup social. • Faţă de societate. acest complex de norme. Orice element al culturii poate fi considerat simultan ca: • un fapt de cunoaştere. “suma informaţiilor neereditare” (Lotman). • un fapt de creaţie. 100. apărută prin 19 Edgar Morin. de obiceiuri. Acest raport a fost gândit până acum sub forma unei opoziţii ireductibile. reţinând numai acele creaţii carel definesc pe om în chip esenţial. înăscute. un sistem de semne prin care sunt codificate semnificaţii umane. spre deosebire elementele “date”. în sfârşit. Tema fundamentală a filosofiei culturii este distincţia/opoziţia dintre natură şi cultură. în două sensuri: raportarea la natura exterioară: cultura . teoretice şi simbolice. • şi. Astăzi însă teoreticienii vorbesc de o “nouă alianţă” între natură şi cultură. satisfăcând astfel nevoi şi aspiraţii determinate. adică o elaborare originală faţă de seria fenomenelor în care se înscrie. mituri. • În raport cu registrul complex al conştiinţei şi al trăirilor interioare. care constituie ecranul conştiinţei noastre şi mecanismele psihosociale prin care omul se raportează la realitate. modele comportamentale şi reacţii caracteristice pentru modul de viaţă al unei societăţi. simboluri. Seuil. Cultura este definită adesea ca un ansamblu de “deprinderi sufleteşti”. Dar aceste deprinderi şi stări ale conştiinţei sociale şi individuale se obiectivează şi se exprimă în opere. alcătuit din valori create prin transformarea naturii. structuri ce devin valori intersubiective şi sociale. • În raport cu personalitatea umană.26 amplificarea capacităţilor tehnice şi a uneltelor. care condensează în structuri materiale şi teoreticosimbolice o bogăţie de cunoaştere şi de experienţă umană exemplară. un sistem de idei. prelucrează şi comunică în spaţiul social mesaje şi informaţii. idei şi comportamente învăţate. habitudini. sistem care stochează. idei. imagini. Deci. După cum vom vedea. cultura cuprinde structurile expresive ce traduc în limbaje simbolice aceste stări şi atitudini. în cele mai multe accepţiuni. o natură secundă. raportarea culturii la natura biologică: cultura exprimă tehnici. în special în Aspecte antropologice. de programele instinctuale. . Le paradigme perdu: la nature humanine. cultura cuprinde principalele valori materiale şi spirituale. Raportul dintre natură şi cultură a fost unul fundamental pentru antropologia şi filosofia culturii. iar Edgar Morin afirmă că “omul este o fiinţă culturală prin natură pentru că este o fiinţă naturală prin 19 cultură”. p. precum şi universul de cunoştinţe şi stratul de semnificaţii înmagazinate în elementele acestei naturi umanizate – iată zona referenţială a termenului de cultură. în care s-a “finalizat” evoluţia biologică şi s-a declanşat cea culturală. Deci. O perspectivă similară se află şi în lucrările lui Lucian Blaga. în conduite şi practici sociale. întrucât presupune un proces de asimilare şi trăire subiectivă a valorilor. reprezentări. în limbaje simbolice. sistemul de reacţii dobândite şi învăţate. norme şi reguli. dobândite. • o valoare ce răspunde unei nevoi şi exprimă o aspiraţie umană. credinţe şi idei. acest “corp” istoric. 1973. imagini şi comportamente în care se obiectivează modul de existenţă specific uman şi prin intermediul cărora viaţa socială se reproduce şi se dezvoltă în integralitatea sa. unde omul este definit ca fiinţă istorică.mediu nou de existenţă. cultura operează un decupaj valoric. Paris. cultura este un fel de a doua natură a omului.

Componenta materială a culturii – care va fi exprimată prin termenul de civilizaţie cuprinde mijloacele şi valorile care asigură reproducerea materială a vieţii sociale. Evident că o anumită formă culturală. lumea culturii moderne a dobândit o densitate simbolică extraordinară. practice. reprezentări asupra raporturilor dintre om şi divinitate. între cele două realităţi. obiceiuri. civilizaţiei. dar. Am putea sistematiza astfel universul culturii: • Sisteme teoretice (ştiinţa. biblioteci. toate tipurile de limbaje) – în care predomină funcţiile simbolice şi de comunicare. • Sisteme simbolice (religia. Sunt două tipuri de activităţi. Sistemele instituţionale şi acţionale pot lipsi din tabloul de mai sus. Ca urmare a creaţiei ştiinţifico-tehnice şi artistice. Componenta spirituală a culturii cuprinde sistemele de valori în care se cristalizează eforturile de cunoaştere. formând un tot integrat. dând astfel sens existenţei sale. în jurul cărora este organizată viaţa culturală şi prin care valorile pătrund în spaţiul social (sistemul de educaţie. distincţia dintre civilizaţie şi cultură). tradiţii) . gradul de confort. idei şi atitudini şi forme de creaţie. a obiectivului şi a subiectivului. teatre. Întrucât orice creaţie umană reprezintă o unitate indivizibilă a materiei şi a spiritului. normative (morala. expoziţii. precum religia. morala.27 transformarea naturii primare. dreptul. • Sisteme instituţionale (instituţii culturale. de fapt. mitologia. tradiţii. nu mai putem postula o ruptură radicală. edituri.cu funcţii de reglementare a raporturilor interumane. religiile cuprind şi viziuni globale despre lume. Ele constituie forme prin care cultura se socializează şi îşi exercită toate funcţiile sale. instituţii de învăţământ. După cum spunea Ernest Cassirer. de . Definiţii.) – cu funcţii preponderent praxiologice. presa şi mijloacele de comunicare etc. acestea se fixează şi îmbracă forma unor sisteme teoretice (ştiinţa. acţionale. după criteriul funcţiei lor predominante: creaţii simbolice şi instrumentale. simbolice (arta. Ele despart şi grupează toate creaţiile umane în două emisfere. şi-o reprezintă şi o exprimă în opere. Cultura cuprinde şi un ansamblu complex de instituţii aferente şi mijloace de comunicare. atitudinile şi reacţiile omului faţă de lume. • Sisteme normative (valori. întrucât ele aparţin. limba. mijloace de producţie şi de transport. pentru a exprima faptul că între cele două componente nu există o ruptură. modul de viaţă. obiceiuri).). dar ele sunt legate de sistemele cognitive şi de cele normative. de fapt. institutele de cercetare ştiinţifică. Cultura trebuie considerată şi în raport cu acest sistem de instituţii care au menirea de a organiza creaţia culturală şi de a o difuza în câmpul social. de atitudini. muzee. bunuri de consum. norme. prescripţii cu valoare practică sau medicală etc. amândouă fiind laturi constitutive ale vieţii umane. cu funcţii revelatorii şi simbolice. sensuri şi abordări interdisciplinare Evoluţia gândirii filosofice şi sociale din spaţiul european a consacrat astfel dualitatea cultură/civilizaţie. presă etc. prin care omul cunoaşte lumea. gândirea filosofică a utilizat într-o vreme şi termenii de cultura materială şi cultură spirituală (care reproduc. instituţii de cercetare ştiinţifică. adică procesele existenţei sociale (unelte. filosofia). ci o legătură strânsă. arta. religia). mitologia. Printre cele mai însemnate instituţii care mijlocesc raporturile dintre cultură şi societate trebuie să menţionăm: sistemul de învăţământ. poate fi privită şi din perspectiva funcţiilor sale normative sau teoretice. trăim în această lume de simboluri care ne acoperă existenţa. tot instrumentajul complex care întreţine viaţa cotidiană). domeniului instrumental. Cele mai multe definiţii privesc cultura ca un sistem de valori. Este vorba de două concepte cu vocaţie generalizatoare şi sintetică. filosofia) – în care predomină funcţiile cognitive. dreptul. mijloacele de comunicare în masă.

Un sociolog american contemporan. Alfred Kroeber şi Clyde Kluckhohn au făcut. una spre semnificaţii. tehnica este factorul generator şi constitutiv al civilizaţiei. Condiţia umană se desfăşoară concomitent pe ambele registre existenţiale. Valorile culturale sunt privite concomitant ca rezultate ale acţiunii şi ca elemente ce condiţionează acţiunea. fiind un nucleu al civilizaţiei. vol. interferenţe şi desincronizări conjuncturale. psihologi. 181. una spre valori. Harvard University. În diverse poziţii intermediare pot fi situate religia şi ştiinţă. cu numeroase nuclee culturale renăscute. care îşi revendică energic dreptul la identitate şi la diferenţă tocmai în epoca globalizării economice şi mediatice. Culture. încorporate chiar şi în unelte materiale. Autorii nu disting elementele ce aparţin culturii de cele care ţin de sfera civilizaţiei. şi. alta spre fapte. Autorii au grupat aceste definiţii în şapte mari categorii: enumerativ-descriptive. dintre imagine şi comportament.28 opere şi de finalităţi. Cambridge. considerând că “sistemele de cultură”. într-o lucrare publicată în 1952. din valorile ce li se atribuie. pornind de la 20 A. acumulate şi transmise prin simboluri. incluzând şi realizările lor în unelte. Doi antropologi americani. istorice. în special. Clyde Kluckhohn. . p. nr. dintre “cuvânt” şi “gest” (cum susţine antropologul A. Sintetizând diverse înţelesuri şi abordări. alta facilitează cooperări. deschideri şi integrări relative. dintre idee şi faptă. sistemele de cultură pot fi considerate.1. cu tensiuni. un inventar al definiţiilor date conceptului de cultură. Norman Goodman. genetice şi incomplete. explică fenomenul cultural prin unitatea dintre aspectele materiale şi nemateriale ale vieţii. apărute şi selecţionate istoric. XLVII. Astfel. prin intermediul unor simboluri. tabloul lumii actuale este unul extrem de eterogen. A Critical Review of Concepts and Definitions. istorici. cei doi antropologi construiesc ei înşişi o definiţie a culturii. normative. Aceeaşi viziune se regăseşte şi la alţi antropologi şi teoreticieni americani. ajungând să înregistreze 164 de definiţii aparţindând unor filosofi. sociologi. Papers of the Peabody Museum of American Archeology and Etnology. una se sprijină pe credinţe şi atitudini subiective (individuale şi colective). După cum vedem. una întemeiază identităţi şi diferenţe. două dimensiuni constitutive şi corelative ale existenţei umane: una orientată spre ideal. structurale. Miezul esenţial al culturii constă din idei tradiţionale. Mass. iar tehnica este chintesenţa demersului practic-instrumental. ca produse ale acţiunii şi. alta spre confortul material exterior. alta pe demersuri ce aspiră la o cunoaştere obiectivă. una spre viaţa spirituală interioară. 1952. L. Iată cum ar putea arăta elementele definitorii ale culturii. citată adesea în lucrările de specialitate şi în dicţionare: “Cultura constă din modele implicite şi explicite ale comportării şi pentru comportare. În toate cazurile avem de a face cu articulaţia organică dintre simbolic şi instrumental.Leroi Gourhan). antropologi etc. prezentate într-un mod schematic. Kroeber. prin sinteza lor. Potenţialul creator al omului poate fi repartizat astfel pe o gamă ce se întinde de la artă la tehnică. cuprind modele spirituale (am spune programe “soft”) pentru orientarea comportamentui şi a acţiunii sociale. altă spre real. alta spre bunuri. Arta reprezintă chintesenţa demersului simbolic al omului. Arta este nucleul culturii. 20 ca elemente ce condiţionează acţiunea viitoare”. psihologice. pe de altă parte. această definiţie pune accentul pe cultură ca mecanism social de acumulare şi transmitere a unor “modele comportamentale”. pe de o parte.

Elemente ale culturii nemateriale: 1. Componente simbolice • Semnele naturale (fum-foc) • Simbolurile . obiecte. construit social • Gesturile . Bucureşti. 3. Tipuri de norme: • • • • obiceiuri . avioane. care nu au funcţie practică directă. Introducere în sociologie.ansamblu de simboluri. Componente axiologice • valori = “idei abstracte (investite şi cu semnificaţie emoţională) despre ceea ce o societate crede că este bun.formele nonverbale de comunicare 21 Norman Goodman. elemente pe care 21 le-am grupat în tabloul alăturat. 4.semne convenţionale asimilate prin educaţie şi care dobândesc înţeles prin consens social (cuvinte.ceea ce nu se cade să facem legile . pp 48-57. precum şi comportamente fizice). rigla de calcul.norme ale autorităţii publice COMPORTAMENTE Normele exprimă “cultura ideală”. Editura Lider. . 1998. • Cultura nematerială = creaţii simbolice. Comportamentele exprimă “cultura reală”. gesturi. Elemente definitorii ale culturii • Cultura materială = “creaţii concrete şi tangibile”. “manifestările fizice ale vieţii” (maşini. Componente normative • Norme = reguli care structurează comportamentele indivizilor în societate. locuinţe. reprezentări. corect şi plăcut”. televizoare. “Valorile asigură baza pe care judecăm acţiunile sociale”. imagini vizuale) • Limba . dar şi de alţi teoreticieni ai culturii. Componente cognitive ( idei): • cunoştinţe • opinii.29 dimensiunile menţionate de acest autor.norme asimilate social tabu-uri . îmbrăcăminte.convenţii curente ale vieţii moravuri . transmise din generaţie în generaţie. imagini 2.

Cultura din perspectiva antropologiei evoluţioniste Evoluţionismul a reprezentat cadrul teoretic dominant în secolul XIX. conexiuni şi aculturaţii. Filosofia culturii s-a dezvoltat în strânsă legătură cu noile discipline sociale. iar cultura este definită prioritar prin elemente ale comportamentului învăţat. . tipurile de valori care alcătuiesc universul cultural. din acest tablou lipseşte distincţia cultură/civilizaţie.cultura ca semn al umanului. cu societatea. prin creatorii exponenţiali. Acest model teoretic a fost extins şi asupra noilor discipline. cu filosofia valorilor şi cu noile teorii din spaţiul gândirii sociologice. Kant. Evoluţionismul şi pozitivismul au stăpânit în secolul al XIX-lea gândirea filosofică şi ştiinţifică. Cultura răspunde la nevoile sociale şi individuale. cadrul în care a apărut şi studiul filosofic al culturii. elementul cheie al culturii. astfel că acest mod de gândire şi-a impus principiile şi metodologiile şi asupra studiilor dedicate fenomenului cultural. ABORDĂRI CLASICE ŞI CONTEMPORANE În mai bine de un secol de la apariţie. care au abordat cultura din diverse perspective. lingvistica şi psihologia. o societate nu poate exista fără cultură. precum şi noile discipline sociale. ca realitate distinctă. schimb de valori şi dialogul culturilor. raportul dintre valori şi bunuri. Pornind de la aceste repere. Evoluţionismul şi istorismul monolinear sau dezvoltat în contextul în care ştiinţele sociale au preluat canonul pozitivist al cunoaşterii. de limbaje) şi abordări comunicaţionale (sisteme de comunicare). Vom reveni la distincţia şi interferenţa dintre cultură şi civilizaţie după ce vom trece prin analiza conceptului de valoare. de apreciere după gradul lor de realizare valorică. Herder. sociologia. ce studiau realităţi istorice. contexte sociale şi etnice. Cele mai importante sunt abordările evoluţioniste şi neoevoluţioniste. cu natura. deosebirea structurală şi funcţională dintre cultură şi civilizaţie. orientări teoretice şi metodologice. cultura are o funcţie existenţială evidentă. structuraliste. 2. interferenţe culturale. • Nivelul simbolic şi comunicaţional – relaţia de substanţă dintre cultură şi comunicare. • Nivelul istoric şi social – conexiunea dintre cultură şi societate. de grupuri. care dă seama de specificul modului uman de existenţă. cu istoria. sociale şi umane. în ea sunt codificate relaţiile omului cu transcendenţa. elaborat pe modelul descriptiv şi explicativ al ştiinţelor naturii. Rolul culturilor în dezvoltarea socială. relaţiile dintre ele. abordări semiotice ale culturii (sistem de semne. semiotice şi comunicaţionale. existenţa unor culturi diferite în funcţie de epoci. • Nivelul axiologic – definirea culturilor prin ideea de valoare. culturaliste. omologarea socială a valorilor prin circuitul comunicaţional. antropologia. comunicarea dintre culturi. prin cultură omul cunoaşte lumea. având antecedente în unele teorii şi sisteme filosofice din secolul al XVIII-lea (Vico. cu antropologia soicală şi culturală. culturile sunt produse de societăţi. filosofia culturii a cunoscut diverse şcoli de gândire. criterii de diferenţiere. istoria.30 După cum se poate vedea. Hegel). cu semenii. se cunoaşte pe sine şi îşi fixează scopuri. unitatea şi diversitatea culturilor. relativiste. funcţionaliste. în cuprinsul acestui curs vom privi cultura din perspectiva a patru niveluri de abordare: • Nivelul filosofic şi antropologic .

Iaşi. şi apoi de la politeism la monoteism. astfel încât el a încercat să explice şi evoluţia culturii prin factori naturali (geografici şi biologic-rasiali). pe baza unui vast material etnografic.H. Dicţionar de etnologie şi antropologie. credinţele. mediul şi epoca. morala. din necesităţi didactice. Tylor a rămas celebru prin definiţia dată culturii: “ansamblu complex ce include cunoaşterea. şi filosofia culturii. s-a extins şi în gândirea socială şi filosofică. în plan religios. El distinge societăţile în funcţie de sistemul de înrudire. În 1881 publică un tratat asupra noii discipline. Dintre aceşti întemeietori menţionăm pe următorii antropologi: • Edward Burnett Tylor (1832-1917). După modelul dominant al gândirii din secolul al XIX-lea. civilizaţie. evoluţionist şi pozitivist. această diversitate temporală este privită sub forma unor “decalaje” în dezvoltarea culturilor. orientate de un vector unic. 22 Apud. antropolog englez. întrucât schimbările din diverse culturi se conformează unui model unic de evoluţie. Tylor publică în 1871 lucrarea Primitive culture. potrivit căreia universul natural era însufleţit de forţe şi fiinţe supranaturale. dreptul. p. în două teze fundamentale: • Istoria este o succesiune de faze distincte. Tylor susţine ipoteza evoluţionistă a trecerii omenirii prin trei trepte. superiorul era explicat prin inferior. iar diferenţele dintre societăţi. barbarie. arta. observabile prin ancheta etnografică şi etnologică. tradiţiile şi orice alte producţii şi 22 modalităţi de viaţă create de omul ce trăieşte în societate”. de la animism la politeism. intitulat chiar Anthropology. în biologie. pe care omul încerca să le îmbuneze prin diverse practici. prin care consacră antropologia ca disciplină autonomă. Societăţile evoluează spre structuri de o complexitate tot mai mare. Michel Izard. 682. trebuie înscrise într-un flux unitar şi universal. Evoluţioniştii surprind diversitatea temporală a culturilor. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai curentului evoluţionist şi pozitivist în gândirea filosofică şi socială sunt Auguste Comte şi Herbert Spencer. .31 Evoluţionismul şi pozitivismul au impus un model standard de interpretare a istoriei culturale a umanităţii. omul culturilor primitive era dominat de o concepţie animistă. Pierre Bonte. disciplină care va alimenta. determinist. în concepţia sa despre fazele prin care trece evoluţia religiei). • Evoluţionismul. care s-ar fi întruchipat în formula de evoluţie a culturii occidentale. Editura Polirom. Hypolite Taine explică arta şi fenomenele culturale în general prin condiţionarea lor de către trei factori: rasa. cu sublinierea superiorităţii culturii occidentale. • Lewis Henry Morgan (1818-1881) – fondator al antropologiei sociale. considerând că omenirea a parcurs trei trepte: sălbăticie.Morgan). prin analiza comparativă a culturilor. 1999. model ce poate fi rezumat. considerat întemeietorul antropologiei (împreună cu americanul L. unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai evoluţionismului cultural şi social. El pune în evidenţă o succesiune istorică de structuri cognitive. După Tylor. constituit iniţial ca teorie în ştiinţele naturale. În acest curent de gândire se încadrează şi întemeietorii antropologiei culturale. cu lucrarea faimoasă Ancient Society (1877). (Este modelul utilizat şi de Vasile Conta la noi. prin descoperirile şi metodologiile sale. Astfel. dar.

putând fi regăsit şi în teoriile contemporane ale lui Toffler sau Fukuyama. ultima. solicită alte metodologii şi demersuri cognitive. poziţia cercetătorului este diferită în cele două cazuri. în care este integrată şi cultura. istoria. bazată pe ideea că există o deosebire fundamentală între ştiinţele naturii şi “ştiinţele spiritului” (cele care studiază societeatea. cultura. W. Încercăm. să alcătuim o hartă aproximativă a acestor orientări şi abordări. o descriere a unor credinţe. creaţiile şi înfăptuirile umane) s-a impus în câmpul gândirii filosofice şi sociale la începutul secolului XX. autor al unor studii fundamentale despre cultura africană şi despre “ariile culturale”. în ştiinţele sociale. Domeniile pe care le studiază ştiinţelor sociale au caracteristici şi date specifice.are o serie de particularităţi de natură ontologică. Pornind de la aceste considerente. Frazer porneşte de la ideea că forma primară a religiei este totemismul. Oswald Spengler). astfel încât demersul lui cognitiv va fi influenţat inevitabil de structurile sale mentale şi afective. reacţie ce a dus la cristalizarea unei viziuni antipozitiviste şi antievoluţioniste în disciplinele sociale. din 1935. creator al unei opere fabuloase. Este foarte greu să sistematizezi. subiectul cunoscător este pus în situaţia de a studia o realitate din care el însuşi face parte. ireductibile. Lucrarea lui Frazer este o frescă a evoluţiei umanităţii. Ele porneau de la ideea că obiectul global al acestor discipline – viaţa socială. totemul fiind un animal sau o entitate naturală care pot fi puse în legătură cu originea clanului. una dintre cele mai comentate lucrări de filosofia culturii. totuşi. prin care se diferenţiază radical de obiectul ştiinţelor naturii. creaţiile spirituale . filosofia valorilor elaborată în cadrul şcolii neokantiene germane (W. în domeniul atât de vast al studiilor culturale. printre care trebuie menţionate studiile privind istoria culturii şi succesiunea stilurilor artistice. din diverse colţuri ale lumii. . Orientări şi şcoli de gândire în secolul XX Dezbaterile privind statutul epistemologic al ştiinţelor sociale au avut rezonanţe ample şi în câmpul antropologiilor culturale şi al teoriilor asupra culturi. orientările teoretice şi şcolile de gândire care s-au impus. istorice şi umane. Însă.32 James George Frazer (1854-1941). în funcţie de noutatea perspectivei pe care au impus-o asupra fenomenului cultural şi de rezinanţa pe care au avut-o în gândirea socială. publicată în mai multe ediţii. Aceste diferenţe. subiectul cunoscător poate desfăşura un demers cognitiv independent de angajările sale subiective şi axiologice. antropolog scoţian. având 12 volume (plus încă unul ce a apărut după această ediţia). Această nouă perspectivă are diverse filoane şi surse teoretice. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în perioada următoare s-a declanşat o reacţie puternică împotriva canonului pozitivist. cuprinzând un material etnografic imens. dar şi “sociologia comprehensivă” iniţiată şi teoretizată de Max Weber. Această nouă direcţie de gândire. ce privesc specificul realităţilor sociale. diferite de cele utilizate în ştiinţele naturii. istoria. deşi a fost criticat şi depăşit de abordările secolului XX. teoria morfologică asupra culturilor (Leo Frobenius. • Teoria (sau şcoala) morfologică a culturii este reprezentată de doi iluştri gânditori germani: Leo Frobenius (1873-1938). Creanga de aur (1880-1935). Omenirea parcurge trei stadii. de aici respectul comunităţii respective pentru acest totem. Mai mult.Windelband. autorul celebrei lucrări Decăderea Occidentului (1917-1922). mituri şi practici religioase ale populaţiilor primitive. trecând de la magie la religie şi apoi la ştiinţă. într-o manieră didactică. în secolul XX. de presupoziţiile axiologice şi de atitudinile sale implicite faţă de evenimentele şi procesele pe care le cercetează. şi de Ostwald Spengler. În studierea fenomenelor naturale. care devine tabu alimentar si comportamental.Dilthey). Modelul de gândire evoluţionist a supravieţuit în foarte multe abordări ale culturii. Leo Frobenius respinge definirea unei culturi prin simpla adiţionare de elemente şi • .

privind culturile ca “forme vii”. precum şi teza că limba reprezintă o paradigmă pentru cercetarea celorlalte sisteme simbolice ale unui culturi. fiind interesat să determine specificitatea culturilor prin analiza raporturilor expresive dintre limbă. Boas a enunţat foarte multe idei noi. În lucrarea sa Patterns of Culture (1934). apropiat fiind şi de concepţiile difuzioniste. dotate cu un “suflet imanent” (paideuma). structurile inconştientului colectiv şi configuraţia personalităţii. lingvist şi antropolog. modelând sfera acţiunii practice şi opinia publică prin violenţă simbolică (Pierre Bourdieu). Alfred Kroeber (1876-1960) este o altă figură impunătoare a antropologiei americane. precum A. socializare şi aculturaţie.33 încearcă să stabilească. subliniind necesitatea de a studia fiecare cultură ca o entitate integrată. Prezentarea concepţiei acestor autori se va face în capitolele următoare. La noi. printre care importanţa limbii şi a culturii pentru diferenţierea popoarelor. el se află la originea teoriei după care experienţa cognitivă şi practică este organizată în funcţie de categoriile lingvistice diferite ale popoarelor (teorie cunoscută sub numele “ipoteza Sapir-Whorf”). cultura are autonomie. transmise prin educaţie. cultura este alcătuită din structuri valorice. impun în studierea culturilor ideea de “pattern”. cu antecedente în teoria lui Fr. El va imprima disciplinelor antopologice o perspectivă antievoluţionistă şi relativistă. fiind intim legată de sufletul colectiv pe care-l exprimă. ataşat şi el de ideea unităţii interne a culturilor. de model cultural şi de “personalitate de bază”. Ralph Linton (1893-1953). Este o orientare largă. În concepţia acestor reprezentanţi. antropolog german stabilit în SUA. autorul lucrării Filosofia formelor simbolice (publicată în 3 volume. Antropologia americană este străbătută de diverse curente teoretice. Edward Sapir (1884-1939). cu datele sale specifice. interdependenţa organică a formelor de creaţie culturală. culturile se diferenţiază după modul de viaţă al popoarelor. Bazânduse pe studierea modului de viaţă al indienilor din America de Nord. La şcoala lui Boas s-au format mai multe de generaţii de antropologi. dezvoltă şi consacră orientarea relativistă. preluând tradiţiile şi direcţiile de cercetare iniţiate de Boas. dar şi un caracter organic. Reprezentantul cel mai cunoscut este Ernest Cassirer. între 1923-1929) şi al lucrării Eseu despre om (1942). Ruth Benedict propune o tipologie a culturilor după orientarea valorilor interiorizate în modelul • • • • • . Ruth Benedict (1887-1948) şi Margaret Mead (1901-1978). Aceşti autori. care vor reprezenta diverse direcţii de gândire. este considerat “părintele fondator” al noilor orientări din antropologia americană. cultura este văzută ca un câmp de creaţie simbolică. Sapir şi Kroeber. întrucât semnificaţia instituţiilor sociale variază de la o cultură la alta. păstrând totuşi unele teze importante ale fondatorilor. Nietzsche. Blaga va ilustra această direcţie. Kardiner (1891-1981). în morfologia culturală pe care o propune. adepţi ai dialogului dintre psihanaliză şi antropologie. Franz Boas (1858-1942). care va dezvolta o înţelegere a culturii bazată pe distincţia dintre simbolic şi instrumental. În unele abordări recente. se va regăsi în toate abordările. În acest fel. orientări care vor domina secolul XX. el va cerceta comparativ diverse culturi ale indienilor pentru a le delimita în “arii culturale” sau a le integra prin trăsăturile lor comune. Abordarea simbolică inaugurează o direcţie extrem de fructuoasă. credinţe şi modele comportamentale învăţate în experienţa socială. determinată de faptul că elementele ei sunt organizate într-un pattern. el delimitează o serie de “arii culturale” în care predomină anumite forme culturale. Cultura este un echipament simbolic permanent al omului. Ca sferă simbolică. Orientarea “culturalistă” (cunoscută şi sub numele de “teoria culturală a personalităţii” sau “Culture and Personality”) este iniţiată de un grup de antropologi de prim rang.

Pornind de la instituţiile primare ale societăţii.Escarpit). culturile sunt privite ca întreguri. iar generaţiile noi învaţă această experienţă. abordările socioculturale (Abraham Moles. Răspunde la nevoile vitale şi la cele spirituale. de integrare socială. orientare relativistă care susţine pluralitatea liniilor de evoluţie culturală. Teza de bază: cultura îndeplineşte un set de funcţii universale (de adaptare.34 de personalitate pe care-l dezvoltă culturile prin educaţie. tehnologia de adaptare a indivizilor la mediul de existenţă. iar conţinuturile particulare ale diferitelor culturi sunt variabile în funcţie de contexte sociale şi istorice. specifice fiecărei culturii. în toate culturile putem găsi un strat fundamental de elemente şi relaţii care reprezintă structuri universale. economice. prin Leslie White. o societate îşi organizează experienţa. Ea s-a contituit în prelungirea teoriile asupra limbajului şi asupra noilor mijloace de comunicare. Contribuţii fundamentale în acest domeniu au avut reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt (Th. valorile culturale. Marshall Sahlins ş. o preiau şi o extind. H.R. Kardiner şi Linton dezvoltă ideea personalităţii de bază. Agenţii sociali sunt determinaţi de valorile în care cred. ca un flux universal.a. ci ca salopeta de lucru a membrilor unei societăţi. ci este o proiecţie a unor determinări psihologice. o transmite. se topesc în plasma vieţii sociale. al antropologiei economice. de idealurile şi ţelurile spre care se îndreaptă. rezistente la schimbare. • • • • • . normative şi simbolice). mai recent. de simbolurile prin care-şi traduc experienţa. în atitudini. Culturile pot fi înţelese numai dacă le punem în corelaţie cu societăţile particulare care le-au produs. Malinowski (1884-1942) şi A. Habermas). împotriva evoluţionismului clasic monolinear. Marcuse. apoi teoria lui Marshall McLuhan. Cultura are caracter inexorabil (Lotman) pentru existenţa grupurilor umane organizate şi pentru societăţi. Abordarea comunicaţională are o importanţă particulară în secolul XX. precum şi după tendinţele psihologice predominante (apolinice sau dionisiace. şi-o codifică şi o tezaurizează. Cultura nu mai este concepută ca un continuum. de normele pe care le respectă. Pentru aceşti exponenţi ai antropologiei. Culturile se diferenţiază după mecanismele de adaptare ecologică. cu factorii de context. funcţii practice. R. Cultura nu este privită ca o haină de duminică (viziuni elitiste). precum şi de alţi teoreticieni. fixate şi transmise istoric prin sisteme de semne. Adorno. Cultura este un ansamblu de coduri şi de limbaje. Alte orientări ale antropologiei americane se înscriu în cadrul neoevoluţionismului sau. instituţii. un rol fundamental în construcţia personalităţii de bază revine sistemului educativ. sociale şi politice. de organizare socială etc. În replică la tendinţele evoluţioniste. cognitive sau interpretative. în funcţie de nişa ecologică şi socială. cu microevoluţia specifică. după al doilea război mondial. Prin cultură. precum şi a sociologiilor comprehensive şi interacţionist-simbolice. J. raporturi sociale. dobândind o relevanţă deosebită în tabloul disciplinelor sociale contemporane. cu toată autonomia lor. înţelegând prin aceasta un ansamblu de trăsături tipice şi care constituie caracterul etnic sau naţional. Abordarea semiotică a culturii este iniţiată şi dezvoltată de Umberto Eco şi de Iuri Lotman. Julien Haynes Steward. de mediu. de socializare. care transmite valorile şi regulile de conduită considerate ca fiind definitorii pentru respectiva societate. reluând categoriile de analiză a lui Nietzsche). la interferenţă cu filosofia limbajului şi cu studiile de semiotică a artei. Concepţiile neoevoluţioniste se afirmă în gândirea americană. dobândite. Abordările structuraliste îl au ca exponent strălucit pe antropologul Claude Levi-Strauss. comportamente. de reprezentările care-i orientează în lume. Radcliffe-Brown (1881-1955). ca structuri organizate pe anumite principii de ordine şi pe o reţea de implicaţii. reprezintă “suma informaţiilor neereditare”. Abordările funcţionaliste sunt impuse ca model teoretic de Bronislav K.

). Impunerea noţiunii de valoare în disciplinele filosofice şi socio-umane este rezultatul unor schimbări profunde care au avut loc în structurile civilizaţiei moderne.). sub auspiciile romantismului şi apoi ale teoriilor evoluţioniste. dintre cunoaşterea de tip ştiinţific şi alte forme de cunoaştere. • o funcţie de indicator al identităţilor culturale globale. Bauman. de faptul că ele răspund unor nevoi determinate şi au idealuri diferite. culturi. ale omului ca fiinţă raţională şi liberă. ş. G. dintre culturile moderne şi cele tradiţionale. Epoca Luminilor era încrezătoare în autonomia şi universalitatea raţiunii umane. Progresul cunoaşterii istorice a dezvăluit însă faptul că umanitatea este alcătuită din forme de organizare politică diferite. toate în expansiune. după epoca Renaşterii. a apărut o problemă cardinală: problema raportului dintre unitate şi diversitate în lumea umană. munca de tip industrial. credinţe şi atitudini definesc anumite societăţi. Cum se împacă postulatul teoretic al unităţii şi universalităţii raţiunii umane cu diversitatea reală şi istorică a culturilor şi a limbilor. indiferent de contextele sociale şi istorice. Comerţul. dominante. ideea de valoare.35 noile teorii privind civilizaţia imaginii. în funcţie de calitatea specifică a operelor. au .a. impunând o ierarhie a operelor într-un domeniu sau altul al creaţiei umane. XIX. Contextul istoric şi cultural Conceptul de valoare a polarizat atenţia gânditorilor din sec. dintre modern şi medieval. Toate aceste diferenţe angajează. Cercetările istorice au impus în spiritul epocii ideea că diferenţele dintre culturi sunt determinate de orientările lor axiologice diferite. arătând care sunt idealurile şi criteriile specifice ce operează în spaţiul diverselor epoci şi culturi ale umanităţii. 3. grupuri lingvistice şi grupuri sociale care au moduri de viaţă. Z. orientarea cunoscută sub numele “Studii Culturale Britanice” (Raymond Williams. reprezentări. În secolul al XIX-lea devin relevante diferenţele dintre romantism şi clasicism. particularităţile limbajului artistic şi estetica receptării (Umberto Eco. CULTURĂ ŞI VALOARE Problematica valorilor. popoare şi culturi. de viziune şi de expresie. dintre concepţiile politice (liberalism şi conservatorism). comunicarea artistică. Pentru a explica aceste diferenţe istorice şi contraste stilistice. pe care a transformat-o întrun concept fundamental. J. Stuart Hall) şi întregul complex al teoriilor şi al abordărilor dedicate culturii media şi culturii postmoderne (Ihab Hassan.Fr. valorile şi activităţile economice s-au disociat treptat de cele religioase. Acest concept a îndeplinit cel puţin două funcţii teoretice: • o funcţie critică. că fiecare mare cultură sau fiecare epocă sunt caracterizate şi orientate de anumite valori specifice. comportamente. apoi dintre alte stiluri. societăţi. din state. dintre industrie şi agricultură. credinţe şi atitudini fundamentale diferite. gândirea filosofică modernă a apelat la ideea de valoare. dintre Orient şi Occident. într-un fel sau altul. dintre metropolă şi periferie. dintre modurile de viaţă şi formele de expresie culturală etc. aceea de a stabili în interiorul unei culturii date criterii ale performanţei. ce reprezentări. Este vorba de procesul de autonomizare a valorilor şi a domeniilor culturale. activităţile de schimb. morale şi artistice. dar şi a idealurilor şi a criteriilor diferite prin care sunt apreciate manifestările şi creaţiile umane? În momentul în care conştiinţa modernă a postulat ideea universalităţii raţiunii umane şi a unităţii genului uman. sursă a valorilor general umane şi a drepturilor “naturale”. delimitând valorile de nonvalori. Hans Robert Juass. deci universale.Lyotard.Vattimo. odată cu trecerea de la viziunile luministe şi raţionaliste spre o concepţie istorică asupra culturii. De exemplu.

1998. bine şi frumos. C. Freud. diferite de cele tradiţionale. James. prin care îşi câştigă o treptată independenţa relativă. iar Kant a fundamentat distincţiile dintre cunoaştere.S.121-149. O primă teorie închegată a valorilor a apărut în spaţiul ştiinţific al economiei politice. arta s-a autonomizat ca o formă specifică de activitate creatoare. Dilthey. o stare de criză în conştiinţa epocii. sensibilităţii şi intuiţiei. astfel că mediul cultural îşi construieşte instituţii specifice. asociaţiile culturale şi noile instituţii educative şi cele de difuzare vor face legătura dintre câmpul restrâns de creaţie culturală şi câmpul social larg. Sintagma "restul culturii" denumeşte aici toate acele mişcări spirituale care. de o schimbare a "raportului de forţe" între două paradigme culturale cuprinse deopotrivă în patrimoniul de experienţe spirituale europene. calendarul activităţilor economice a fost disociat în mod treptat de cel religios. p. a experienţei estetice şi a atitudinilor spirituale induce. pp 215241. detaşându-se atât de simţul comun. industrială şi urbanizată. John Dewey). Bucureşti. 390-393. "criza culturii moderne".36 impus alte criterii de apreciere decât cele morale sau religioase. ştiinţa şi-a impus norme şi metodologii specifice. Bucureşti. 24 23 . Cf. libertatea de expresie şi dreptul artei de a avea "adevărul" ei autonom. Pierre Auregan. când supremaţia modelului clasic al lumii. s-au emancipat mai întâi artele. noilor Această confruntare este convingător şi expresiv descrisă de Ilya Prigogine şi Isabelle Stengers în: Noua alianţă. în fond. De sub tutela modelului clasic. pe plan filosofic. prin noile interpretări aparţinând lui Nietzsche. la începutul secolului nostru. sociologiei comprehensive a lui Max Weber. Problematica valorilor a fost receptată astfel de gândirea filosofică. pentru ca. fenomenologiei lui Husserl. Aceste tendinţe s-au accentuat pe măsură ce s-a consolidat civilizaţia modernă. instituţiile politice şi-au creat forme şi proceduri independente de legitimare. anumite orientări filosofice şi treptat complexul ştiinţelor istorice şi umane. Procesul acesta de polarizare culturală a atins registre acute la sfârşitul secolului XIX şi el n-a încetat să se manifeste până azi. Metamorfoza ştiinţei. Guy Palayret.Peirce. iar pe plan artistic reabilitează funcţia creatoare a imaginaţiei. numite de unii teoreticieni. 24 Astfel. şcolilor neokantiene. generalizat în secolul al XVIII-lea. Dar tabloul valorilor cunoaşte o dinamică accentuată. făurit în laboratoarele ştiinţei de tip newtonian. cu un termen numai parţial adecvat. dintre adevăr. odată ce Adam Smith şi David Ricarrdo au analizat valoarea economică în sine. contestă intelectualismul dogmatic. morală şi activitatea estetică. 1984. Bergson. oferind spectacolul unei confruntări dramatice. Presa. să putem vorbi de o confruntare deschisă 23 "între «ştiinţă» şi restul culturii" . Autonomizarea valorilor devine un indicator semnificativ al modernitzării şi al progresului social. ca strategie globală a spiritualităţii. promovează relativismul moral şi ideea de emancipare politică. au fost puse în cauză fundamentele valorice ale culturii occidentale. în intervalul 1870-1914. Editura Antet. Noua paradigmă cucereşte pas cu pas teren. la sfârşitul secolului al XIX-lea. va fi pusă în discuţie. cât şi de viziunile filosofice şi speculative. luând în considerare doar fazele procesului strict economic. Schimbarea rapidă a modurilor de gândire. receptând pulsaţiile transformărilor sociale şi ale evenimentelor istorice. Zece etape ale gândirii occidentale. Editura Politică. pragmatismului lansat în gândirea americană (W. în decursul secolului al XIX-lea. E vorba.

material sau fictiv. într-o manieră didactică. dorinţele. Este important să înţelegem distincţiile şi relaţiile complexe dintre cele trei dimeniuni (cognitivă. având diverse sfere de generalitate. instituţiile şi oamenii în funcţie de opiniile. Aceste schimbări zdruncină edificiul valoric al culturii clasice occidentale. reprezentările. raţional sau afectiv. Aceste judecăţi sunt. social şi ideologic (ascensiunea doctrinelor rasiste. socialiste. credinţele. just şi injust. dominate de raţionalism. În existenţa cotidiană. întrebările vin în cascadă: despre care subiect este vorba: individual sau colectiv. situaţiile. teoria relativităţii. Abordări şi teorii Culturile au fost mereu definite ca sisteme integrate de valori. gusturile şi opţiunile. faţă de această problemă. Axiologia şi condiţia umană. Dar. succesiunea rapidă a curentele artistice. dar şi în plan politic. imaginile. pentru a înţelege ideea de valoare. relativ sau absolut. a stărilor de fapt la stările de drept. cu subiectivitatea sa complexă. În cazul judecăţilor de valoare noi apreciem respectiva stare de fapt în funcţie de interesele. frumos şi urât. anarhiste etc.37 perspective deschise de logica matematică a lui Frege şi Russell. faptele. evoluţionism şi pozitivism. subiectivitatea noastră. Prin judecăţile de valoare. Judecăţile de fapt sunt judecăţi de existenţă. un subiect generic (general-uman) sau unul particular. Bucureşti. drept şi nedrept. În relaţia sa cu lumea. această raportare a realului la ideal. ontologic sau logic? 25 Ludwig Grunberg. util şi inutil.). . trebuie mai întâi să le distigem. ş. adevăr şi fals. sacru şi profan. Judecăţile de valoare presupun. pe cât este posibil. la realitatea naturală şi socială. omul este concomitent un subiect al cunoaşterii. ideile. aspiraţiile şi idealurile în funcţie de care just judecate stările de fapt pot fi individuale. de la distincţia dintre judecăţile de fapt şi judecăţile de valoare. teoria cuantelor. 76. întrebările majore privesc următoarele variante: obiectul la care se referă valoarea este unul existent sau dorit. deci. cele două tipuri de judecăţi interferează şi se contaminează reciproc. axiologică şi practică) prin care omul se raportează la lume. acţional sau contemplativ. expresia unui raport dintre obiect şi subiect. aspiraţiile şi idealurile noastre.).a. deci cea dintâi operaţie trebuie să fie definirea conceptului de valoare. 1972. avangarda etc. Prin judecăţile de valoare ne exprimăm evaluarile. de grup sau sociale. atitudinile şi aspiraţiilor noastre. Ce este valoarea? Pentru a înţelege conceptul de valoare trebuie să pornim. deci un moment 25 obiectiv şi unul subiectiv. omul se raportează. „punând în paranteză”. un subiect axiologic şi un subiect al acţiunii practice. Editura Politică. preferinţele. unul real sau unul ideal. de constatare. dintre om şi lume. p. Interesele. Judecăţile de valoare sunt aprecieri ale faptelor din perspectiva unor categorii ce exprimă polarităţi fundamentale pentru viaţa umană: bine şi rău. Paradoxul cu care se confruntă orice teorie axiologică constă în faptul că “valoarea presupune ceva demn de apreciat şi pe cineva în măsură să aprecieze”. perioadă ce se încheie odată cu primul război mondial. Este o perioadă de schimbări spectaculoase în plan ştiinţific şi estetic (termodinamică. dorinţele. prin care descriem (sau explicăm) o stare de fapt. Dar. determinat de contexte social-istorice? În legătură cu polul obiectiv al valorii. la obiectele şi faptele ce o alcătuiesc. Conceptul de valoare. „definim” şi calificăm lucrurile. deci.

nici cu atributele sensibile ale obiectelor. sau subiectul le valorizează pentru că ele sunt valori?. Sub influenţa economiei politice. 77. artistică mai ales. “considerându-se fie că valoarea este imanentă subiectului. . De această perspectivă s-au apropiat concepţiile fenomenologice. iar creaţia culturală.M. • Concepţii biologiste şi rasiste. implicaţia este: inegalitatea culturală a raselor. dependenţa culturii de calităţile biologice. Relaţia dintre cele două aspecte ale valorii (obiectiv/subiectiv) reprezintă problema fundamentală a oricărei axiologii sau teorii a culturii. ca trăire interioară. posedă obiectele valoare pentru că noi le dorim sau noi le dorim 26 pentru că ele posedă intrinsec valoare?”. afirmate la sfârşitul secolului al XIX-lea. Valorile nu se confundă nici cu trăirile subectului. precum cea a lui Max Scheler. p. Aceste întrebări au generat numeroase răspunsuri teoretice. Aceste poziţii teoretice subiectivizează valorile. fie că este situată în sfera transcendentă a unor obiecte (materiale sau ideale). preferinţă. zonă ce cuprinde impulsuri înrădăcinate în instinctul de conservare şi în pornirile erotice. • Concepţia psihanalitică. deci. fie 27 că rezultă din dintr-o interacţiune între subiect şi obiect”. Teoria lui S. istorice. • Concepţii subiectiviste şi psihologiste. Ca exemple de teorii care întemeiază valoarea pe stările subiective ale omului sunt citate concepţiile lui Alexius von Meinong.Lotze şi Christian von Ehrenfels. Nietzsche şi alţi teoreticieni vor dezvolta această viziune care va duce la teoriile rasiste. plăcere. • Realismul naiv identifică valoarea cu o calitate intrinsecă a lucrurilor sensibile. W. Valorile exprimă potenţialul biologic al indivizilor şi al popoarelor. dorinţă. ci sunt expresia unei relaţii specifice dintre obiect şi subiect. Valoarea este definită ca un atribut al subiectivităţii umane. Valorile nu au existenţă. Valorile au un statut asemănător cu ideile platonice. • Concepţii relaţionale. ci valabilitate. Rădăcina valorilor este una biologică. a faptelor. deşi le presupun şi pe acestea. R. comune. altele în relaţii variate de conjuncţie. sensuri şi teorii. Astfel.38 Sunt consacrate deja mai multe abordări. 70. cristalizată în următoarele întrebări: “sunt obiectele valori pentru că subiectul le valorizează. care considera 26 27 Ibidem. valoarea este identificată cu obiectul exterior subiectivităţii. Valorile sunt proiecţia unor dorinţe refulate în subconştient. Nicolai Hartaman. Windelband. p. a obiectelor naturale. le relativizează până la punctul în care nu mai pot explica existenţa unor valori sociale. putem sistematiza concepţiile despre valoare în următoarele categorii. Ele alcătuiesc un fel de regiune autonomă. • Concepţii autonomiste. ce au drept teze directoare: superioritatea biologică a unor popoare. zonă separată atât de subiect. Aparţin gânditorilor neokantieni . dar şi a concepţiilor materialist-pozitiviste.Freud pune valorile în dependenţă de inconştient. ideal. Decisiv pentru definirea valorii este modul în care este privit raportul dintre subiect şi obiect. deşi le presupun. cât şi de obiect. Ibidem. stabile etc. dintre care unele au pus alternativele de mai sus în relaţii de disjuncţie. este expresia sublimată a acestor dorinţe.Heinrich Rickert. există trei tipuri de concepţii. În consecinţă. mai multe răspunsuri teoretice la această problemă. interes.

astfel lumea capătă sens. ţinta unei aspiraţii. În gândirea românească. Vianu ajunge la concluzia că termenul de cultură exprimă suma valorilor create de om. În centrul definiţiei lui Vianu stă conceptul de valoare. "Prin lucrarea tuturor creatorilor. acţiune). Bucureşti. Un lucru care întruchipează în sine o astfel de valoare. autorul primului curs de filosofia culturii şi de teorie a valorilor la Universitatea din Bucureşti. deci.39 valorile drept obiecte corelative ale unor “intuiţii emoţionale”. 28 29 Tudor Vianu. omul investeşte un obiect cu o anumită valoare şi. imagine. pe de o parte. Nu sunt substanţe. pag. 1979. care poate fi oricând realizat". în Opere. deci.spune Vianu. prin care îşi exprimă existenţa şi este încorporată în plasma vieţii concrete. pe de altă parte. altul în subiectivitate. Pentru a prezenta temele majore ale axiologiei vom urmări demersul sistematizator şi sintetic al lui Tudor Vianu. 134. prin tehnică şi prin artă. între om şi lume Există azi un consens explicit asupra faptului că noţiunea de valoare se află în centrul oricărei definiţii a culturii. operă. Editura Minerva. şi obiectele corelative acestora. După ce parcurge analitic teoriile cele mai consistente din filosofia culturii. Petre Andrei. deşi rămâne o proiecţie ideală. vol. Valoarea ca relaţie între subiect şi obiect. Orice valoare. “Dorinţa cuprinde valorile ca pe obiectele ei corelative” . . valoarea este "expresia ideală a unui acord între eu şi 29 lume. un lucru care prin prezenţa 28 sau prin întrebuinţarea lui poate să satisfacă această dorinţă se numeşte bun". Cultura. Vianu situează valorile la intersecţia dintre dorinţe şi nevoi. care au capacitatea de a le satisface. un univers axiologic în care omul îşi dobândeşte demnitatea sa. El defineşte valoarea în sens relaţional. ci relaţii. îl integrează culturii. Ibidem. În cele mai frecvente înţelesuri. este văzută ca o axiosferă a existenţei umane. Un pol al valorii e situat în obiectivitate. Cultura. Actul cultural constă în introducerea unui obiect. Cultura este un patrimoniu al valorilor. ca fiind obiectul unei dorinţe. o valoare este obiectul unei dorinţe. dobîndesc anumite semnificaţii umane. 8. mediul artificial şi simbolic în care omul îşi dobândeşte caracteristicile sale ireductibile. constă în “introducerea obiectelor acestei lumi în sfera feluritelor valori”. comportament. Această dorinţă poate să fie la rândul ei fizică sau morală. iar lucrurile. deci valorile exprimă această corelaţie. Valoarea este. ca imperiu al valorilor. ţinut în perioada interbelică. Grunberg sunt adepţi ai acestei viziuni relaţionale. Tudor Vianu şi L. Cultura delimitează în aria socialului tot ceea ce omul a inventat şi a introdus în câmpul existenţei. în sfera unei valori. se întruchipează relativ şi gradual într-un suport fizic (obiect. privite din perspectiva unor valori. mai spune el. expresie a unui ideal sau scop. prin opere ştiinţifice şi prin instituţii. toate creaţiile şi mijloacele care alcătuiesc mediul specific al existenţei umane. p. Prin creaţie. "Scurt spus. Originea şi valabilitatea valorilor. 150. un ansamblu de valori şi de criterii de apreciere a lumii. Definind cultura ca ansamblu structurat de valori. prin creaţie umană. îl înalţă din natură în cultură.

Vianu elaborează o concepţie proprie asupra culturii. Trăsături caracteristice ale valorilor Pornind de la concepţia lui Tudor Vianu asupra valorilor. idealuri.40 30 prin codificări şi prin ritualuri. deci posibilitatea unei adaptări satisfăcătoare între lucruri şi conştiinţă. fiind împărtăşite de grupuri umane. aşadar. raţionale şi afective ale valorilor. Vianu pune un accent deosebit pe actul cultural. . Vianu respinge atât psihologismul radical. interesat mereu să asigure sinteza dintre ideal şi real în structura valorii. pe care o denumeşte “concepţie activistă”. totodată. o idee. poziţiile extreme ale acestor orientări. bun material. răspund unor dorinţe determinate. o operă spirituală. Vianu consideră că valorile “reprezintă expresia ideală a unui acord între eu şi lume”. Cultura este deci procesul activ de creare a valorilor. care confundă valoarea cu lucrurile în afară relaţiei lor cu omul. aspiraţii. dar au în acelaşi timp şi un caracter social. adică pe ideea de creaţie. Dar. pag. o zonă autonomă dar care se află în acelaşi timp în corelaţie cu cele două realităţi. situat totdeauna într-un anumit context cultural. Concepţia sa încearcă. ca o lume ideală. Ele sunt determinate de nevoile umane. care reduce valoarea la simple trăiri subiective. Între obiectivism şi subiectivism. 133. să concilieze determinările subiective şi obiective. pe care Vianu o numeşte “excentricitatea valorilor”. unor trebuinţe. De aici decurge obiectivitatea valorilor. prin creaţie. 30 Ibidem. de orientările platoniste. Substanţa valorilor este asigurată totdeauna de realităţi la care conştiinţa umană se raportează în mod necesar. El este aproape. În concepţia sa. Valorile reprezintă o zonă intermediară între conştiinţă şi lucruri. deoarece are în centrul ei ideea rolului activ al subiectului cultural. putem rezuma unele elementele definitorii ale valorilor în câteva propoziţii cheie: • valoarea presupune un raport între un obiect (obiect fizic. între mediul axiologic. un comportament etc. El încearcă să combine teza autonomiei valorilor cu perspectivele psihologiste. autonom şi spaţiul social. ne înconjurăm cu un mediu axiologic condiţional". pe de o parte. care acordă valorilor autonomie. respingând. Deşi sunt expresia subiectivităţii.) şi un subiect care preţuieşte obiectul respectiv. de întrupare a valorilor în bunuri de civilizaţie şi de valorificare a lor conform nevoilor şi trebuinţelor umane. Deci valoarea este o relaţie a conştiinţei subiective cu lumea obiectivă. fiind o punte între subiect şi obiect. sunt expresia muncii şi a creativităţii umane. individuale şi sociale. un gest. valorile au obiectivitate şi valabilitate socială. el va face distincţie între valorile pure şi cele realizate. • subiectul apreciază calităţile obiectului în funcţie de capacitatea acestui obiect de a-i statisface o seamă de trebuinţe. cât şi materialismul vulgar. social şi istoric. unealtă. • nu există valoare decât pentru un subiect determinat (individual sau colectiv). afirmând că ele sunt intuite şi cuprinse de conştiinţa umană ca nişte realităţi care sunt exterioare ei.

după funcţia lor (valori-mijloc. util/inutil. se integrează funcţional într-un sistem de valori. pp 61-62. dorinţe. etc. iar societăţile.41 valorile se caracterizează prin polaritate (adevăr/fals. dintre ceea ce este şi ceea ce trebuie să fie (în funcţie de un ideal). dar se caracterizează şi prin istoricitate şi relativitate. aceste criterii se schimbă de la o epocă la alta. Grunberg construieşte următoarea definiţie amplă a valorii: “Valoarea apare astfel ca acea relaţie între subiect şi obiect în care.). istoriceşte condiţionate de practica socială. valorile subliniază contrastul dintre starea de fapt şi cea de drept. frumos şi urât. valori spirituale.). există situaţii intermediare) şi în funcţie de importanţa lor pentru o comunitate dată. prin polaritate şi ierarhie. • Valorile sunt concomitent autonome şi solidare în tabloul axiologic al unei epoci sau al unei culturi determinate. valori sociale sau valori personale etc. politice. • valorile se întruchipează în bunuri. în funcţie de gradul realizării lor (între drept şi nedrept. fiind asimilate şi interiorizate de indivizi. valori dominante sau secundare. în virtutea capacităţii acestora de a satisface trebuinţe. • valorile pot fi deosebite după domeniul lor (morale. în virtutea unei corespondeţe – istoriceşte determinate de mediul socio-cultural – a însuşirilor lor cu trebuinţele 31 unei comunităţi umane şi idealurile generate de acestea”. frumos/urât. bine/rău. sociale.) şi prin ierarhie. religioase. cum ar fi semnificaţia. • 31 Ibidem. au o anumită stabilitate istorică. aria de răspândire sau durabilitatea lor (valori general-umane. valori naţionale. aspiraţii umane. păstrându-şi diversitatea şi autonomia. • criteriile de apreciere a valorilor sunt elaborate la nivel social. diferă de la un grup social la altul. care sunt însuşite de indivizi pentru că le satisfac anumite nevoi. iar în actul concret de valorizare ele se individualizează în funcţie de datele specifice ale unei personalităţi. • valorile sunt transmise prin mecanismele educaţiei şi ale socializării. dar valorile au mereu şi sensul de idealuri şi aspiraţii. valorile formează configuraţii structurale şi istorice. sacru/profan etc. după natura lor (valori materiale. bine şi rău etc. Sistematizând trăsăturile distinctive ale valorii.). Astfel spus. valoarea este relaţia socială în care se exprimă preţuirea acordată unor obiecte sau fapte. valori-scop). grupurile umane şi culturile îşi definesc identitatea prin această configuraţie originală a sistemelor de valori. estetice etc. . psihologice). adevăr şi eroare. ele dobândesc astfel un caracter normativ şi intră în structura mentalităţilor şi a convingerilor noastre. se exprimă preţuirea acordată (de o persoană sau de o colectivitate umană) unor însuşiri sau fapte (naturale. L. de unde acţionează ca repere şi criterii de orientare a comportamentelor şi acţiunilor. ştiinţifice. necesităţi. precum şi după alte criterii. valori universale. dintre realitate şi dorinţele şi aspiraţiile noastre. valori perene (“clasice”) sau valori ce au doar o recunoaştere conjuncturală.

puterea. printr-un complex de condiţii în care s-au interferat şi s-au influenţat reciproc. frumos).95 . sacru. • Ele au. nu pot fi definite prin raportare la o valoare supraordonată (cum ar fi. primele patru valori-mijloc. “Analiza criteriilor de grupare ale valorilor ne-a arătat că fiecare valoare aparţine unui sistem raţional de coordonate. care au propus definirea universului valoric din perspectiva unilaterală a unei singure valori (valori estetice sau religioase). Toate la un loc exprimă gama foarte bogată şi diversă a existenţei umane. adevărul). integrabilă. nu pot fi substituite.8. deşi ca geneză au temeiuri asemănătoare. materială sau spirituală. dreptatea. estetice. În funcţie de aceste criterii. deşi au apărut concomitent. Între aceste valori există relaţii de coordonare şi de influenţare reciprocă. Vianu elaborează o topografie a universului axiologic.). iar valoarea etică nevoii de a reglementa raporturile armonioase între semeni. de asemenea. Ierarhia valorilor e diferită de la o epocă la alta. valorile au dobândit treptat în decursul istoriei autonomie. aşa cum au încercat unii gânditori în antichitate sau alţii în epoca modernă. care îndeplinesc funcţia de mijloc (primele patru) sunt situate în partea de jos a ierarhiei. economice. pentru că: • Nu pot fi reduse unele la altele. liberă sau aderentă faţă de suportul ei concret. adevărul. Editura Minerva 1979. frumosul. valoarea teoretică nevoii de a organiza şi codifica experienţa. Valorile au deci o ireductibilitate logică. Observăm că în această scară valorile instrumentale. devin autonome în evoluţia istorică a culturii şi sunt ireductibile unele la altele. Kant este cel care a teoretizat şi a fixat independenţa celor trei clase mari de valori: teoretice. religioase. Ultimele patru sunt valori-scop. specifică. Valorile se diferenţiază între ele. binele. Fiecare valoare poate fi definită prin caracterele sale diferenţiatoare. neintegrabilă sau integrativă. spune Vianu. Opere. fiecare dintre ele având o finalitate intrinsecă.42 Clasificarea valorilor Lumea valorilor culturale este de mare complexitate. Chiar dacă genetic au fost conexate. O valoare poate fi reală sau personală. 32 Tudor Vianu. arta din religie sau din muncă etc. prin aspiraţiile specifice pe care le satisface. Pentru a exprima această autonomie a valorilor. • Nu pot fi definite unele prin altele. Pentru fiecare domeniu al culturii există o valoare dominantă: sănătatea. politice. Bucureşti. Vianu afirmă că ele sunt “iraţionale” în fondul lor. pag. utilul. întrucât nu pot fi derivate nici istoric unele din altele (morala din religie. vol. mijloc sau scop. iar valorile care îndeplinesc funcţia de scop (valori finale) se află în fruntea acesteia. prin finalitatea lor distinctă. dar ele sunt “ireductibile” unele la altele. estetice (adevăr. juridice. morale. “Există deci tot atâtea valori câte aspiraţii vibrează în sufletul omenesc”. morale. bine. Valoarea economică răspunde nevoii de întreţinere a vieţii. stabilind opt tipuri de valori: vitale. o ireductibilitate genetică. teoretice. de exemplu. 32 perseverativă sau amplificativă prin sensul şi ecoul ei în conştiinţa subiectului deziderativ”.

p. Istoria umană. Wilhem 33 Dilthey va sublinia că ştiinţele spiritului se întemeiază pe “trăire şi comprehensiune”.Dilthey şi alţi gânditori care au participat la constituirea conştiinţei critice a ştiinţelor istorice şi umane. Este momentul în care a devenit limpede pentru teoreticieni deosebirea dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele spiritului. La philosophie critique de l'histoire. întrucât ar însemna să reducem istoria la natură. pe care nu-l au. antievoluţioniste şi antipozitiviste. Pentru semnificaţia pe care o are la Dilthey raportul dintre individual şi universal în istorie. aceste distincţii se regăsesc în toate abordările.Vrin. cultura şi creaţiile spirituale. 1999. caracterizate prin temporalitate şi semnificaţii contextuale. Era vorba. sub influenţa orientărilor neokantiene şi fenomenologice. diferenţele de abordare şi de metodologii care separă ştiinţele naturii de ştiinţele sociale şi umane. Nu pot fi definite prin raportare la un gen proxim. Paris. antropologia culturală şi filosofia culturii. una participativă. prin judecăţi de existenţă. întrucât în structura valorilor intervin facultăţi pre-logice (afectivitate. s-a declanşat o dezbatere privind sensurile conceptului de valoare. care implică subiectivitatea umană şi care sunt apreciate în funcţie de un anumit sistem de valori. astfel că demersul hermeneutic este obligatoriu. În acest context problematic au apărut şi s-au cristalizat disciplinele socale. deoarece evenimentele şi fenomenele din perimetrul istoriei umane şi al culturii au semnificaţii variabile. Problematizarea ideii de valoare în ştiinţele sociale şi umane La începutul secolului XX. vezi. dintre lumea fizică şi lumea morală. Dezacordul dintre modelul ştiinţei clasice şi noile discipline va fi declarat în toată amploarea sa la începutul secolului XX. . fapte repetabile exprimate sub formă de legi. idealuri etc. Raymond Aron. 1989. Despre teoria şi istoria ştiinţelor hermeneutice. formulate la sfârşitul secolului al XIX-lea de orientarea neokantiană.43 • • • Când sunt trăite. 60. la W. Teoreticienii au arătat că aceste realităţi au drept specific ireductibil raportarea lor la valori. Comprehensiune sau explicare. p. Cluj-Napoca. Editura Dacia.81-88. nu numai de o revoluţie metodologică. 1969. Cluj-Napoca. Ele sunt importante întrucât au temperat excesul filosofiei pozitiviste de a aplica şi culturii legile naturii. din care derivă interpretări şi sensuri. Tot sub semnul "răsturnării hermeneutice" realizate de Dilthey se aşează întreaga problematică investigată de Manfred Riedel. dorinţe. iar înţelegerea lor necesită o altă atitudine din partea observatorului. fenomene irepetabile. şi fenomenele dependente de om. individuale. valorile se asociază unui sentiment specific. punându-le în raport cu omul şi condiţia umană. vor reveni mereu în teoriile culturii. Editura Dacia. Nu pot fi definite doar prin determinări logice. ci de o revoluţie care consacra o nouă viziune asupra omului şi asupra relaţiei sale cu universul 34 culturii. care fac parte din civilizaţia umană. independente de om. nu doar gândite. Librairie Philosophique. dintre natură şi cultură. Distincţiile dintre faptele obiective. J. Aceste distincţii. 33 34 Wilhem Dilthey.). Construcţia lumii istorice în ştiinţele spiritului. sociologia. nu pot fi cercetate prin procedeele ştiinţelor naturii. Valorile cer să fie trăite. pe de o parte. când "ştiinţele spiritului" fac un gest revoluţionar de independenţă.

canonul pozitivist a impus exigenţa de a despărţi categoric cele două tipuri de judecăţi. de unde relativismul extrem şi amoralismul. respinge principiile moralei curente (o “morală a celor slabi”. în vise şi în creaţia culturală. traduse în ideologii. care neagă orice fundament raţional. cum susţine marxismul? Societatea. alcătuit din dorinţe refulate. din energii instinctuale şi pulsiuni blocate de cenzura conştiinţei. putem afirma că. afirmând că adevărurile şi ideile noastre sunt “aprecieri”. cum ne spune raţionalismului clasic? Stările psihologice. de cadrul mental în care suntem fixaţi.). Sunt două provocări care vor genera reacţii teoretice şi vor duce la o refundamentare a teoriei valorilor şi a culturii. Acest complex problematic priveşte modul ambivalent în care ne raportăm teoretic şi cotidian la realitatea umană. raţionalistă şi pozitivistă. noua paradigmă. doctrine politice. pe măsură ce paradigma clasică. care descoperă o nouă sursă a valorilor şi a comportamentului uman: inconştientul. “iluzii” transformate în “idoli” etc. dominantă în ştiinţele naturii. a “turmei” gregare). fie prin judecăţi de existenţă. Aşadar. a ştiinţelor umane se impune chiar şi în teritoriul ocupat de glorioasa paradigmă a raţionalismului clasic: ştiinţele naturii. filosofie etc. Cele două tipuri de raportări sunt independente una de alta sau se “amestecă” şi sunt inseparabile? În ştiinţele naturii. cum susţin neokantienii? Faţă de aceste versiuni. Căci. opinii. El denunţă pretenţiile ştiinţei şi ale filosofiei raţionaliste de a reprezenta o cunoaştere “obiectivă” şi certă. cum afirmă sociologia lui Durkheim? O zonă autonomă şi apriorică atât faţă de existenţa reală cât şi faţă de stările variabile ale subiectului. de paradigmele şi mentalităţile actuale? Cum putem descrie (“ştiinţific”). ideologii. putem descrie “obiectiv” istoria poporului din care facem parte în raport cu istoria altor popoare sau putem evalua corect (“obiectiv”) situaţia culturii noastre în raport cu alte culturii? Ce sens mai are ideea de obiectivitate din momentul în care noi suntem subiecţi condiţionaţi de contextul istoric în care trăim. liber arbitru etc. două răspunsuri şocante au apărut la sfârşitul secolului al XIXlea: răspunsul lui Nietzsche. ca o condiţie pentru a obţine o “cunoaştere obiectivă”. răspunsul psihanalizei lui Freud. în comportamentul indivizilor. prin reprezentările ei colective. Două provocări: Nietzsche şi Freud Care este fundamentul valorilor? Raţiunea universală şi autonomă a subiectului uman.sau este solidară cu . Nietzsche “deconstruieşte” şi respinge conceptele fundamentale ale ştiinţei şi ale raţionalismului occidental (cauzalitate. adevăr. înţelege şi “interpreta” epoci. Fără să urmărim o formulare paradoxală. pierde teren în "restul culturii" (artă. înrădăcinându-le în fondul biologic al vieţii (“voinţa de putere”). fie prin judecăţi de valoare. obiectiv şi transcendent al valorilor. cu valoare strategică. autonomia conştiinţei. credinţe. Reinterpretarea omului şi a istoriei sale antrenează . teorii sociale. în decursul secolului XX. dar care răzbat în chip disimulat în activităţi simbolice. Dar poate fi respectată această normă raţionalistă în cazul în care cercetăm şi analizăm comparativ propria noastră epocă în raport cu alte epoci istorice.). El consideră că valorile care s-au impus de-a . substanţă. norme şi criterii decât cele pe care le preţuim noi? Filosofia culturii s-a născut din această provocare cognitivă şi hermeneutică. Friedrich Nietzsche (1844-1900) iniţiază o critică globală a metafizicii occidentale şi a valorilor dominante ale timpului său. partea nevăzută a aisbergului pe care îl reprezintă psihicul uman. popoare şi culturi care au avut ori au ca temei al existenţei lor alte valori. netulburată de proiecţii subiectiviste şi antropomorfe. valori întemeiate pe paradigma evoluţionistă. finalitate. se va dizolva treptat şi autoritatea ei în ştiinţele naturii.44 Această nouă viziune se va proiecta apoi chiar şi asupra raportului dintre om şi natură. explica. dorinţele subiective şi variabile.o nouă imagine asupra naturii. cum sună răspunsul concepţiilor subiectiviste? Raporturile economice obiective.

împotriva raţionalismului clasic. O punere în discuţie a valorilor clasice realizează şi alţi autori de referinţă ai epocii. care se perpetuează până azi. conceptele de valoare şi de stil dobândesc sensuri filosofice ample. încercând să le întemeieze pe reabilitarea vieţii şi a voinţei de putere. de impulsul “dezmărginirii” şi al ieşirii omului din sine şi din cadrele date. Tema sa cardinală este reabilitarea subiectivităţii împotriva tiraniei pe care o exercită raţionalismul şi convenţiile sociale. El a pus arta în legătură profundă cu orientările spirituale (valori) şi cu tendinţele expresive (stiluri) ale diferitelor culturi. operele de artă aruncă o lume de aparenţe frumoase. Opera sa va fi un punct de referinţă pentru gândirea secolului XX. aceste concepte definesc două viziuni asupra vieţii (întemeiate pe valori diferite). Arta greacă antică este astfel văzută ca o sinteză a celor două tendinţe. pentru a ieşi din capcanele unei viziuni care neagă viaţa. dar şi două orientări stilistice. Ştiinţa veselă (1886). Împotriva acestei morale a celor slabi. “Oriunde am găsit viaţă. Punând arta. obedienţa.45 lungul istoriei sunt cele ale “renunţării”. Nietzsche este unul dintre cei mai controversaţi gânditorii ai epocii moderne. cel care a denunţat modernitatea cu miturile şi utopiile ei. Nietzsche propune o reformă radicală. el însuşi a protestat atunci când a constatat că ideile sale sunt utilizate în scopuri politice. În lucrarea Naşterea tragediei (1871). Arta este expresia unei energii lăuntrice. a unor credinţe şi viziuni sădite în străfundurile spiritului uman. în necontenită devenire. Genealogia moralei (1887). Relativismul axiologic al lui Nietzsche a avut un mare ecou în epocă şi a declanşat o dezbatere privind fundamentele. care duc la “deprecierea vieţii” în numele unor 35 idealuri false. la Nietzsche. Eliberarea omului din cătuşele convenţiilor sociale şi emanciparea vieţii. găsit-am voinţă de putere”. Nietzsche a fost victima unor interpretări superficiale. mai ales muzica. de voinţa insondabilă. Nietzsche este revendicat ca un precursor de teoriile postmodernismului. iar în ultimele decenii. pentru a asigura desfăşurarea ei oarbă. devin operaţionale şi relevante în cercetarea universului cultural. în dependenţă de straturile profunde ale fiinţei umane. Asocierea numelui său cu teoriile rasiste şi antisemite este însă nedreaptă. reprezintă condiţia necesară pentru a lăsa loc de afirmare celor puternici. Nietzsche este şi un deschizător de drumuri pentru direcţiile psihanalitice. Aflat în dezacord profund cu spiritul dominant al timpului său. Apolinicul este orientat de principiul individuaţiei. iar “numele Zarathustra este luat în gură de antisemiţi”. Astfel. iar dionisiacul de voinţa de contopire cu fondul iraţional al vieţii şi al lumii. ca o sublimare apolinică a fondului dionisiac. pe care omenirea le-a proclamat drept “absolute”. Etichetat înainte de a fi analizat în profunzime. se spune în Aşa grăit-a Zarathustra. Nietzsche a introdus distincţia dintre “apolinic” şi “dionisiac”. Henri Bergson reabilitează “datele imediate ale Dintre operele lui Nietzsche menţionăm: Naşterea tragediei (1871). Peste fondul iraţional al vieţii. a concepţiei care predică supunere. natura şi valabilitatea valorilor. Astfel. Amurgul idolilor (1888). domesticirea voinţei. care se situează “dincolo de bine şi de rău”. Nietzsche lasă valorile umane fără un fundament transcendent. Proclamând faimoasa sentinţă: “Dumnezeu a murit”. al măsurii şi al luminii raţionale. 35 . întucât “voinţa de putere” ar fi sursa oricărei valori afirmative. o “răsturnare a tuturor valorilor”.

“Revoluţia” lui Freud vine după ce evoluţionismul darwinist a detronat statutul privilegiat al omului şi întregul antropocentrism postrenascentist. Teoria psihanalitică elaborată de el ocupă un loc aparte în tabloul gândirii moderne. deliberând între cele două instanţe opuse. fiind orientat de pricipiul plăcerii (Eros) şi de principiul distrugerii (Thanatos). travestite. Totem şi tabu (1913). Freud îşi va dezvolta teoria până la încercarea de a interpreta întregul univers al valorilor prin ipoteza inconştientului. sediul instinctelor fundamentale (sexuale şi de autoconservare). Dincolo de principiul plăcerii (1920). Religia. Construcţia mediului cultural. intuiţia. 36 Psihanaliza lui Freud. încercând mereu să concilieze şi să ajusteze energiile instinctuale cu normele sociale şi culturale. arta în general. Structurile interne al civilizaţiei pun în opoziţie libertatea 36 Dintre lucrările lui S. literatura. Angoasa în civilizaţie (1929) . comportamentul uman este mereu într-un echilibru precar. Eul reprezintă componenta intermediară. prin ipotezele explicative pe care le enunţă şi prin fecunditatea analizelor şi a aplicaţiilor pe care le-a inspirat. mitologiile colective. constituit prin asimilarea valorilor şi a normelor sociale. presupune îngrădirea instinctelor sexuale şi a tendinţelor agresive inerente naturii umane. deviate (vise. ştiinţă. fapt care duce la limitarea libertăţii individului. Sinele conţine tendinţe contradictorii. Freud: Cinci prelegeri de psihanaliză (1910). funcţionând ca o cenzură în raport cu impulsurile instinctuale (el stabileşte ce este permis şi ce este interzis). teoria psihanalitică explică tensiunile caracteristice ale civilizaţiei moderne prin constrângerile specifice impuse de viaţa colectivă. În comparaţie cu Nietzsche. toate pot fi puse în legătură cu mecanismele refulării şi ale sublimării disimulate. în raport cu viziunea raţionalistă despre om şi cultură. satisfacerea lor în modalităţi camuflate.). Eul şi Supraeul. Astfel. întrucât şi ea demistifică autonomia conştiinţei şi a subiectului raţional. ce cuprinde principalele facultăţi şi funcţii psihice ale psihicului individual. prin constrângeri. deghizate. prin norme juridice şi morale. se înscrie în acelaşi proces de “desvrăjire a lumii” (Max Weber) şi a omului. Eul fiind câmpul de confruntare între pulsiunile Sinelui şi exigenţele Supraeului. sensibilitatea. cu activitatea fabulatorie a inconştientului. artă etc. Supraeul este etajul social al vieţii psihice. Dar cel care va realiza o adevărată “răsturnare coperniciană”. Mai mult. structurile politice. dar şi al dorinţelor refulate. care a reabilitat fondul volitiv şi dimensiunea valorică a existenţei umane. Sinele este inconştientul ca atare. după ce marxismul făcuse din conştiinţă un “produs” emergent al relaţiilor sociale şi după ce Nietzsche a împins factorul determinant al conştiinţei umane în fondul iraţional şi amoral (“dincolo de bine şi de rău”) al voinţei. având la dispoziţie două mecanisme de echilibrare: refularea dorinţelor ce intră în contradicţie cu normele sociale interiorizate în configuraţia Supraeului şi sublimarea. la devierea energiilor primordiale spre forme de expresie (şi de satisfacţie) ce apar ca substitute ale acestor energii (muncă.46 conştiinţei”. arătând că viaţa psihică a omului este controlată şi administrată de o realitate mai profundă: inconştientul. Structura vieţii psihice a omului este alcătuită pentru Freud din trei componente: Sinele. Civilizaţia presupune aşadar reglementarea raporturilor sociale prin restricţii ce îngrădesc satisfacerea pulsiunilor instinctuale. creaţia artistică etc. “elanul vital”. cu valorile şi normele sale specifice.). Relaţiile dintre cele trei instanţe sunt antagonice. este Sigmund Freud (1856-1939). care sunt resimţite ca frustrări şi traumatisme psihice. Eul se conduce după principiul realităţii. Freud realizează o dislocare şi mai radicală a subiectului raţional din poziţiile sale privilegiate. elaborată în mai multe etape.

342. ce constă în permanentizarea insatisfacţiei. dar adesea inseparabile: o energie instinctuală a Erosului (libido). 321. distrugerii). civilizaţia şi umanitatea în întregul ei sunt sfâşiate între tendinţa de unire a indivizilor în forme comunitare de viaţă şi tendinţa spre agresivitate ce sălăşluieşte în străfundurile fiinţei umane. noile teorii ştiinţifice). principiul plăcerii şi cel al realităţii. cele care reprezintă substratul tuturor creaţiilor culturale. lansând teza referitoare la inconştientul colectiv al speciei umane. Ibidem. mişcări care au pus în discuţie statutul 37 38 39 Sigmund Freud.. Editura Ştiinţifică. în lumea umană am avea de a face cu un conflict permanent între acest fond instinctual şi normele raţionale pe care le impune civilizaţia. ce acţionează independent de contexte istorice. “Pulsiunile instinctuale vor fi determinate să-şi modifice.Sublimarea instinctelor constituie una dintre trăsăturile cele mai izbitoare ale dezvoltării în planul civilizaţiei. de instinctul morţii (al agresivităţii. I. Civilizaţia presupune şi limitarea agresivităţii. în Opere. şi o energie ce ţine de Thanatos. “Ca urmare a acestei ostilităţi primare. Bucureşti. Ibidem. două componente energetice opuse. Freud este tentat mereu să caute rădăcina conflictelor din plan cultural în substratul biologic şi psihologic al naturii umane. Carl Gustav Jung a dus teoria psihanalitică spre o direcţie filosofică şi antropologică mai amplă. pp. curente şi teorii artistice. prin deplasare. după Freud. societatea civilizată este mereu ameninţată cu ruinarea. Angoasa în civilizaţie. În consecinţă.Civilizaţia trebuie să facă totul spre a limita agresivitatea umană şi spre a-i reduce manifestările cu ajutorul reacţiilor psihice de ordin 39 cultural”. condiţiile necesare staisfacerii lor. deci între “Eros şi Thanatos. Freud operează cu un model al naturii umane în care determinante sunt componentele biologice şi psihologice. Fondul instinctual al omului ar cuprinde. spune el. Astfel. inerent şi el naturii umane. Aici se află sursa tensiunilor lăuntrice ale omului şi explicaţia faptului că “omul nu-şi găseşte fericirea în condiţiile civilizaţiei”. Concepţia psihanalitică a avut o influenţă deosebită asupra teoriilor despre cultură. Cultura şi civilizaţia sunt astfel produsul sublimării. principiu al distrugerii. structuri ce orientează motivaţiile acţiunii şi ale creaţiei umane. 37 ştiinţifice. vol. cu imaginea unui individ care ar fi modelat de aceste structuri instinctuale. după opinia lui Freud. filosofia culturii a fost marcată în chip esenţial de concepţiile lui Nietzsche şi Freud. la începultul secolului XX. Astfel “edificiul civilizaţiei se sprijină pe principiul renunţării la pulsiunile instinctuale”.47 individuală şi cerinţele existenţei sociale.. dar şi de alte orientări teoretice şi spirituale (neokantianism. între instinctul vieţii şi instinctul de 38 distrugere”. dar ele au un preţ greu. sociale şi culturale. 1991. . care îi ridică pe oameni unii împotriva altora.. pp. prin sublimare. p. artistice sau ideologice să îndeplinească un rol atât de important în viaţa civilizată”. 333-334. ea este aceea care permite activităţilor psihice superioare. pe refularea şi pe satisfacerea lor deviată. în care şi-ar avea originea miturile şi arhetipurile fundamentale..

deci procesul de resolidarizare a valorilor. Ele vor fi abordate în capitolele următoare. în tpată complexitatea sa. . Cultura este cercetată azi din pespective disciplinare multiple (istorice. • afirmarea culturilor din exteriorul spaţiului occidental de civilizaţie. conştientizarea ideii că diversitatea culturilor este o condiţie a supravieţuirii şi dezvoltării umanităţii. universal/specific. • efectele contradictorii ale proceselor de globalizare a economiilor. comunicaţionale. • relevanţa pericolului pe care-l reprezintă uniformizarea planetară a culturii de consum. iar abordările interdisciplinare sunt tot mai frecvente pentru a surprinde corelaţiile şi diversele faţete dezvăluite ca urmare a unor interpretări elaborate în domenii particulare. • sublinierea dimensiunii antropologice a culturii şi punerea ei în relaţie cu statutul ontologic al omului. semiotice. Constituirea viziunii interdisciplinare şi a noilor paradigme este rezultatul unor convergenţe spirituale ale epocii noastre. în consecinţă. Pentru înţelegerea fenomenului cultural. tendinţe şi orientări care s-au împus în decursul secolului XX şi care sunt prezente şi vizibile în abordările contemporane: • prefacerile în care e angajat modelul teoretic al ştiinţelor naturii şi depăşirea paradigmei elaborate de raţionalismul clasic. globalizare/identitate. • noile perspective hermeneutice. care au dus. • echilibrarea tabloului valoric prin integrarea ştiinţei în contextul cultural global şi stabilirea unor alianţe cu alte forme de cunoaştere şi expresie. nu la disoluţia identităţilor etnice şi naţionale. iar în gândirea teoretică s-a afirmat principiul antropic şi paradigma holografică. religioase sau politice. • confruntarea deschisă a tendinţelor contradictorii ale lumii contemporane animate de paradigme diferite cu privire la raporturile dintre unitate/diversitate. • căutarea unei "noi alianţe" între om şi natură. precum şi a unor procese şi tensiuni care străbat câmpurile actualităţii. • creşterea interdependenţelor şi a schimbului de valori între arii culturale. sociologice. şi. Necesitatea perspectivelor interdisciplinare Conceptul de cultură are un caracter integrator şi numai o perspectivă interdisciplinară este capabilă să descifreze articulaţia diverselor sale aspecte şi implicaţiile socio-umane. ştiinţifice. pe măsură ce experienţele recente au scos în evidenţă ameninţările ecologice la care este expusă omenirea. tradiţionale şi folclorice. • impunerea unui nou înţeles al conceptului de timp istoric. societăţi şi naţiuni. în mod paradoxal. • instituirea unui nou sens al diversităţii culturale şi reconsiderarea culturilor arhaice. • interesul arătat pentru structurile simbolice ale culturii şi depăşirea viziunilor raţionaliste şi logocentrice asupra omului şi a creaţiei sale. economice etc). semiotice şi informaţionale prin care se realizează o convergenţă a demersurilor din ştiinţele naturii şi ştiinţele socio-umane. estetice.48 valorilor morale. trebuie să ţinem seama de o serie de schimbări. psihologice. diferit de cel cu care opera evoluţionismul monolinear. ci la renaşterea interesului pentru afirmarea lor culturală şi politică. difuzate de sistemul mediatic.

Într-o viziune organicistă şi ciclică a istoriei. Cei mai mulţi teoreticiani au criticat această viziune. Au privit însă cultura şi civilizaţia ca două componente simultane ale vieţii umane. parcurge o fază de creştere şi de maturizare. fază în care predomină maşinismul. Edgar Morin. conform principiului „unitate în diversitate”. construcţia unui „spaţiu cultural comun” al Uniunii Europene. CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE. Fernand Braudel. principii juridice şi morale etc. În aceaşi categorie se înscriu şi gânditorii români (S. alte caracteristici fiind ireligiozitatea mediului social. dar interdependente. VALORI ŞI BUNURI Semnificaţia actuală a distincţiei cultură – civilizaţie Cultura şi civilizaţia formează o pereche conceptuală în toate construcţiile teoretice dezvoltate în cadrul filosofiei culturii. artă. credinţe.). dar n-au abandonat distincţia respectivă.). care defineşte civilizaţia ca fiind faza de decădere a culturi. religie. Vianu) la care vom face referinţe în continuare.a. Arnold Toynbee. în primul rând considerarea culturii şi a civilizaţiei ca două faze succesive în evoluţia unor societăţi. . Distincţia a fost utilizată încă din secolul al XIX-lea. Ernst Cassirer. se ofileşte şi se transformă în civilizaţie. tranzacţionarea valorilor morale. în funcţie de perspectivele analitice. Această relaţie constituie chiar una dintre temele majore ale disciplinei noastre. Spengler considera cultura un “organism” care.49 • problematizarea raportului dintre identităţile naţionale din spaţiul european şi exigenţele procesului de integrare europeană. după geneza sa. Paul Ricoeur ş. Mehedinţi. când cultura se “cristalizează” în forme stilistice îngheţate. Blaga. caracterizată prin dezvoltarea plenară a activităţilor spirituale (ştiinţă. viaţa umană se tehnicizează. ca două registre diferite prin componente. structură şi funcţii. Pe această linie se situează aproape toţi gânditorii reprezentativi care au dezvoltat teorii consistente cu privire la cele două concepte (Max Weber. cu diferenţe şi nuanţe. DISTINCŢII ŞI INTERFERENŢE 1. După aceste faze urmează faza de decădere. spiritul mercantil şi pragmatic. dar consacrarea ei se datorează lui Oswald Spengler (1880-1936). lipsa de ideal spiritual etc. III.

luând în discuţie cazul teoriei lui Huntington (la care ne vom referi mai la vale). În societăţile arhaice avem de a face cu sincretismul valorilor şi al practicilor. uneltele. politice etc. pp 26-29. departajări. Politologul american preia această abordare globalizantă şi indistinctă a culturii şi civilizaţiei din tradiţiile antropologiei americane. riturile şi ceremoniile sociale. “Toate activităţile omului sunt puse în acelaşi coş. interferente şi amalgamate existenţial. cu deosebiri privind “treptele” sau performanţele ei. societăţi în care diviziunea muncii. numită adesea postmodernă. societăţi şi culturi ce au organicitate şi structuri integrate. toate sunt solidare. A proiecta asupra societăţilor moderne această imagine construită prin analiza societăţilor arhaice şi premoderne. Între cultură şi civilizaţie ar fi un raport de „polaritate concordantă”. formele de educaţie şi de expresie artistică. . sistemele de înrudire în cadrul grupurilor (studiate cu predilecţie de antropologie). p. civilizaţia este “una singură”. de unde decurg alte concluzii eronate: teza privind pluralismul civilizaţiilor (Huntington consideră că epoca actuală este una “multicivilizaţională”). adept al acestei distincţii. 40 41 Mircea Maliţa. Editura Nemira. frontiere ştiinţifice.50 Deşi gândirea contemporană se fereşte de dichotomii foarte severe. 1998. Ibidem. activităţile economice şi practicile magice. conflictul civilizaţiilor (în locul conflictelor cultural-identitare) şi neglijarea proceselor de 41 integrare regionale. la extremităţi având caracteristicile cele mai deosebite. Poemele şi lirismul stau la un loc cu automobiliul şi computerele. În aceste societăţi. Bucureşti. Cu precizarea că pe când culturile sunt diferite. constă în “confuzia dintre cultură şi civilizaţie”.. cum spunea Levi-Strauss. instituţiile politice şi militare. din diverse zone ale lumii. ajungând astfel la “concluzii greşite” cu privire la conflictele specifice ale actualităţii. autor care defineşte civilizaţiile prin elemente culturale. Mircea Maliţa. ci pe o axă cu “doi poli”. pe când cultura actuală. morale. totuşi distincţia dintre cele două componente ale universului uman se dovedeşte utilă şi ne fereşte de confuzii atunci când suntem puşi în situaţia de a judeca anumite evoluţii şi transformări chiar ale lumii actuale. Mircea Maliţa apreciază că distincţia clasică din filosofia culturii ne cere să distribuim activităţile omului nu în două faze distincte sau pe două registre (valoric diferite). spune Maliţa. “Defectul axiomatic” al teoriei lui Huntington. reprezintă o gravă eroare ştiinţifică. credinţele religioase. 14. Cultura modernă s-a specializat în disocieri. Ele se caracterizează printr-un maxim de structură şi un minim de istorie. în societăţile moderne avem de a face cu autonomia valorilor şi a atitudinilor. denunţă “costul confuziei” dintre cele două realităţi. în care putem constata cazuri de “rezonanţă” între cultură şi civilizaţie. Credinţele religioase şi folclorul sunt tratate împreună cu strategia 40 şi politica”. tinde să anuleze aceste autonomii şi cultivă cu fervoare amalgamul şi confuzia. o singură civilizaţie. codurile morale şi sancţiunile juridice. care s-a constituit prin cercetarea modului de viaţă al triburilor amerindiene şi prin analiza etnologică a culturilor numite “primitive”. a instituţiilor şi a formelor de expresie artistică era incipientă. conduita membrilor comunităţii în caz de război. iar spre centrul axei zonele de interferenţă. Zece mii de culturi. artistice. discriminări.

spaţiu al creaţiilor simbolice. p. aspiraţii. obiective. ca valori obiectivate social. ce le sunt proprii. schimburile şi comerţul. dar “materia” arhitecturii din cultură şi “imaterialitatea” informaţiei din civilizaţie ne fac să depăşim această definiţie. Acestea sunt esenţialmente subiective. P. Culturile apar întotdeauna la plural. presupuneri sau ipoteze de bază. sensuri 43 care s-au impus apoi în ţările anglo-saxone şi în Europa continentală: Franţa Civilisation Germania Kultur Civilisation materielle 42 43 Culture Zivilisation Bildung Ibidem. De aceea. Important este faptul că reprezentând un stoc de cunoştinţe comunicabil şi transferabil. Ca elemente de civilizaţie. tradiţie şi obiceiuri. televiziunea şi computerele se produc şi se utilizează la fel. Dacă raportăm cultura la credinţe. norme şi instituţii. Civilzaţia exprimă astfel finalitatea practică a creaţiilor. civilizaţia are o vocaţie universală pronunţată. efectul lor în câmpul existenţei cotidiene a oamenilor. opinii. fără a postula neapărat o anterioritate a acestora din urmă. Civilizaţia ca realizare practică a valorilor culturii Înţelesul cel mai răspândit al civilizaţiei vizează infrastructura tehnică a vieţii umane şi formele de reglementare a vieţii sociale prin norme. pentru mulţi teoreticieni. iar cea spirituală de ordinul culturii. devenite mijloace operaţionale de satisfacere a unor trebuinţe materiale sau ideale.H.[…] Sub semnul civilizaţiei stau cunoştinţele verificabile şi uşor transmisibile. instituţii şi convenţii acceptate.51 “Putem astfel distinge între activităţile umane pe cele care ţin de credinţă (beliefs). ele fiind în ultimă instanţă preferinţe. tinde spre unitate şi omogenizare. Manifestările lor sunt atitudinile şi mentalităţile specifice. În toate ţările. căile ferate. Bucureşti. Două mari categorii pot fi imediat identificate: religiile şi ideologiile. dar şi circulaţia bunurilor. Valorile aparţin aceleiaşi categorii. Nu numai producţia de bunuri ce stă în centrul civilizaţiei reclamă acest 42 lucru. automobilele. tehnici. bunurile sunt suporturi materiale şi întruchipări concrete ale valorilor culturale. trece peste graniţele teritoriale sau culturale. civilizaţia ar exprima. cu modul de viaţă al unei comunităţi. “ideale”. aparatele casnice. Editura Politică. “nemateriale”. afacerile şi finanţele”. De unde şi tentaţia unor autori de a identifica civilizaţia cu aspectul material şi tehnologic al culturii. indiferent de limbă. gusturi. anglo-saxone Ţările Europa continentală Paul-Henri Chombart de Lauwe. noţiunea cea mai strâns legată de civilizaţie este blue-printul. valori. singularul cere adjectiv. simboluri şi atitudini. Ele izvorăsc din tradiţii şi obiceiuri şi caracterizează grupuri legate prin limbă şi istorie. cu instituţiile. Să numim acest gen de activităţi umane: culturi. vom raporta civilizaţia la bunuri. Cultura şi puterea. practici. în toate formele de manifestare ale unei societăţi. Culture (proprie unei societăţi) civilisation Culture (progres personal ori colectiv) civilisation . reţeta sau instrucţiunea de fabricare sau folosire. 105. pp 24-25. integrarea socială a acestora. În termen mai vechi se spunea că sfera materială este de domeniul civilizaţiei. sfera lor de aplicare principală este tehnica. asimilarea valorilor în modul de viaţă. organizarea unei ierarhii de idei. În raport cu valorile culturale. Dacă izvorul cunoştinţelor este ştiinţa. funcţionalitatea lor practică. Chombart de Lauwe a construit următorul tabel pentru a marca sensurile diferite acordate iniţial conceptelor de cultură şi civilizaţie în mediile franceze şi germane. 1982. locomotivele. ca forme fundamentale de articulare a unor credinţe. telefoanele. idei.

supraorganică. fie în realţie de unitate. dependentă de procesul de simbolizare. ea cuprinde cultura ca o componentă spirituală. fiind o aplicaţie sau o întruchipare materială a valorilor culturale. 2000. Al. fie ca termeni sinonimi. Editura Politică. Sensul special al termenului de cultură este cel de construcţie spirituală a personalităţii. un ciclu al circulaţiei şi al realizării valorilor”. termenul de cultură. 1977. 158. Astfel.52 În spaţiul intelectual francez termenul de “civilisation” este utilizat pentru a desemna ceea ce îndeobşte este desemnat prin cultură. Din spaţiul germanic. adică “întruchiparea culturii în mediul 44 45 Ioan Biriş. civilizaţia defineşte doar acele culturi care au atins o treaptă de dezvoltare ridicată. Orientările culturaliste americane au considerat ca un ansamblu de modele comportamentale învăţate. modalităţile organizate şi instituţionalizate de socializare a valorilor. Bucureşti. cum ar fi sistemul educaţiei şi cel mediatic. care se referă la aceeaşi realitate. civilizaţia are o sferă mai largă. în opoziţie cu termenul de “culturi primitive”. Această inversare terminologică a creat multe confuzii. Alexandru Tănase. de “bildung”. În teoriile anglo-saxone. civilizaţia este înţeleasă ca fiind “cultura în acţiune”. iar civilizaţia este o componentă a culturii. pp 16-20. deci 44 ca o realitate emergentă. mai bogat în înţelesuri. din perspectivă evoluţionistă. iar componenta ei materială formează civilizaţia propriuzisă. Astfel. se va extinde în mediile răsăritene. p. Cluj-Napoca. Cultura şi civilizaţia. cel al realizării tehnice şi practice a valorilor. unde se impune cu sensul de ansamblu al “deprinderilor sufleteşti”. Pentru francezi. . fie. al creaţiilor spirituale ce caracterizează o naţiune. De exemplu. Editura Dacia. inclusiv în România. Pentru germani. transmiterea lor în spaţiul social şi asimilarea lor de către indivizi. Civilizaţia vizează al doilea proces. civilizaţia este utilizată cu un sens sinonim celui de cultură. cultura este termenul dominant. cultura şi civilizaţia au fost privite fie în relaţie de opoziţie. asimilate şi respectate de o comunitate. Tănase apreciază că fenomenul cultural este alcătuit din două procese sau cicluri strâns legate: “un 45 ciclu al creaţiei şi al instituirii valorilor. iar germanii au utilizat termenul de “kultur” pentru a desemna civilizaţia. Sociologia civilizaţiilor.

neavând caracter revelatoriu. instrumente şi programe educaţionale. Călinescu. face şi G. specific şi universal Distincţia dintre simbolic şi instrumental pare a fi o cheie universală prin care putem înţelege raportul dintre cultură şi civilizaţie. automobilul. becul. în formulări demne de reţinut: "Civilizaţia e un mod artificial de trai. nu.prepararea termică a alimentelor. pe baza aceloraşi criterii. Toate invenţile tehnice ale umanităţii au fost precedate de “idei”. inclusiv în ştiinţă. roata olarului. laserul. fără a lipsi cu totul nici în cele mai prozaice manifestări umane. rigla de calcul. dar aspectul simbolic revelatoriu. tiparul. funcţie pe care Blaga o numeşte metaforică şi revelatorie. se regăseşte în toate creaţiile culturale (limbă. principii morale etc. întrucât şi aceasta este o formă prin care omul încearcă să dezvăluie misterul lumii. Toate invenţiile care au sporit puterea omului asupra naturii şi au ameliorat condiţiile de viaţă . ci doar "prin reflex un aspect stilistic accesoriu". Funcţia simbolică a culturii. Presiunea necesităţilor materiale ale vieţii şi constrângerile adaptării la mediu au orientat inteligenţa practică şi imaginaţia simbolică. mitologie. Din teoria lui Blaga rezultă că valoarea diferenţiatoare a oricărui aspect al realităţii sociale e direct proporţională cu intensitatea funcţiei sale simbolice (deci culturale) şi invers proporţională cu funcţia utilitară (ce intră în atributul civilizaţiei). în vreme ce cultura e un fenomen concret. telefonul. La fel. maşina de cusut. pe traseul cultură-civilizaţie. telescopul. războiul de ţesut. televiziunea.53 de viaţă. metalurgia. . Călinescu - 46 Al Tănase. de muncă şi comportare. finalităţi pragmatice. s-ar părea că ideile şi cunoştinţele au anticipat înfăptuirile tehnice ale civilizaţiei. deci mişcarea sa din 46 panteonul valorilor spre forumul cetăţii. cit. avionul. Această funcţie universală.). radarul. atitudini şi tehnici. calea ferată. Cultura ar urmări ţinte simbolice şi revelatorii. religie. furca de tors. Tehnica reprezintă mecanismul esenţial de traducere a valorilor culturale (“simbolice”) în bunuri de civilizaţie (materiale. densitate ce scade de la artă la tehnică. fax-ul. şi gradul de specificitate etnică este dat de densitatea stilistică a creaţiilor şi a bunurilor. valabil universal. Dacă analizăm evoluţia omenirii din acest punct de vedere. . submarinul. tehnicile de navigaţie. p. pătrunderea în laboratorul vieţii practice”.conchide G. Simbolic şi instrumental. civilizaţia ţinte practice. calculatorul. radioul.toate reprezintă sinteze între cunoştinţe. ce se întâlneşte în toate culturile lumii. videocasetele. fotografia. în modurile de viaţă ale comunităţilor umane. în obiecte ale universului artificial. op. în cadrul unui "câmp stilistic" determinat. instrumentale). de un set de cunoştinţe şi informaţii care s-au materializat apoi în tehnici. stiloul şi pixul. practice. Dar în evoluţia reală lucrurile s-au întrepătruns. care se situează în timp şi spaţiu. moara. fierul de călcat. maşina cu aburi. deci între cultură şi civilizaţie. generatorul de curent electric. Peste tot unde mergem . telefonul mobil etc. folosirea cimentului în construcţii. roata. artă. 145. O diferenţiere explicită. xerox-ul. se manifestă totdeauna în forme stilistice particulare. Aspectul stilistic e prezent şi în planul civilizaţiei.

70. Selecţie şi comentarii de Geo Şerban. p. marca originalităţii. Supliment anual. Acest fenomen e vizibil atât în creaţia individuală. sensul distincţiei dintre ele nu dispare: "Singura distincţie legitimă este aceea că în unele obiecte accentul cade asupra utilului universal. semnul distinctiv al identităţii. 70-71. 1985. Ibidem. G. sunt deosebite". instrumente şi instituţii eterogene. "inutile" etc. devenit material". iar civilizaţia ca sumă a mijloacelor materiale de ameliorare a vieţii. lucru pe care-l menţionează şi Călinescu: "O civilizaţie. Ibidem. În aceste monumente se îmbină funcţiile utilitare cu cele estetice şi spirituale. sobe şi solniţe. iar 50 altele mai mult sufletului". 48 încorporat în "monumente în înţeles larg". în aşa chip încât un obiect de civilizaţie este în acelaşi timp şi un fenomen cultural". 67. Numai stilurile. Cultura a fost definită ca ansamblu al valorilor spirituale şi al deprinderilor sufleteşti. Călinescu subliniază mereu întrepătrunderea dintre aspectele culturale şi cele de civilizaţie. Totuşi. p. p. important este de a nu contamina o distincţie cu sens descriptiv cu evaluări de natură axiologică. Călinescu. pe măsură ce ne ridicăm cu analiza din planul instrumental al vieţii sociale spre componentele cu funcţie predominant simbolică (niveluri ce-şi exercită funcţia "instrumentală" într-un mod atât de "mijlocit" încât au putut fi declarate "gratuite". 51 Orice distincţie am introduce între cele două concepte. 73. p. astfel încât dobândesc pecetea unor stiluri. sunt diferite. pp. creşte în intensitate şi coeficientul lor "stilistic". de a nu devaloriza înfăptuirile civilizaţiei materiale în raport cu spiritualitatea "înaltă" a culturii. Deşi "civilizaţia şi cultura nu sunt despărţite printr-o prăpastie" şi există o sudură între aspectele materiale şi spirituale "până într-acolo că e greu a le separa". Aşadar. în "Revista de istorie şi teorie literară". iar în altele asupra gratuitului specific. Aproape de Elada. 48 49 50 51 47 Ibidem. Colecţia "Capricorn". anumite forme predominante de raportare la lume şi la om. care. civilizaţia şi cultura merg mână în 49 mână. iar prin civilizaţie trebuie să înţelegem "spiritul exprimat. Obiectele ce alcătuiesc universul civilizaţiei poartă în ele semnificaţii umane particulare. că unele vorbesc mai mult instinctului de conservare. . ca semne ale culturii. deci. un sistem de valori şi de credinţe. cât şi în cea colectivă. Totuşi. astfel că "într-o ţară înaintată. 71. presupune o comunitate de vederi şi un consens în formele de trai". Ibidem.54 47 întâlnim scaune şi paturi.). civilizaţiile nu sunt doar o colecţie de tehnici. "ca semne ale culturii”. cultura ca un indicator al G. Civilizaţiile ca subdiviziuni ale umanităţii Raportul dintre cultură şi civilizaţie a generat interminabile controverse în ultima sută de ani. în nucleul lor acţionează un model cultural. "dezinteresate". pornind de la ideea că "spiritul uman îşi găseşte adevărata expresie în obiecte".

trăsături culturale. Sistematizările şi clasificările aplicate civilizaţiilor diferă de la un autor la altul. În acest sens. entităţi culturale largi. paralele. au totuşi o serie de caracteristici spirituale comune. Este conceptul care se referă la dimensiunea “terestră” a vieţii. au dezvoltat modalităţi specifice de răspuns la necesităţile fundamentale ale omului. fără a-şi pierde specificitatea relativă. fără comunicare între ele.55 identităţilor (individuale. Comunicarea şi dialogul civilizaţiilor Dacă umanitatea generică este termenul limită prin care ne referim la destinul omului în cosmos. naţionale). în varietatea lor istorică şi tipologică. Începând din perioada interbelică. tehnologiilor. forme artistice. ce nu pot fi subsumate altei entităţi integratoare mai înalte decât “civilizaţiei umane”. privite generic. La începutul secolului XX s-a declanşat o semnificativă dispută filosofică asupra raportului dintre cultură şi civilizaţie. Ele exprimă structuri de durată lungă ale existenţei umane. tehnică. aspecte de civilizaţie care le disting de popoarele arabe. de modul de viaţă şi de infrastructura lor tehnologică. pe ideile umanismului modern. tipare de acţiune practică. când aceste mari entităţi culturalistorice se combină şi interferează. altfel spus. ce ar ţine de o reprezentare intuitivă şi o trăire specifică a spaţiului. interacţionând în forme variate. în varietatea lor geografică şi istorică. iar civilizaţia ar reprezenta faza de declin a unei culturi. manifestându-se prin moduri complexe de organizare economică. Conceptul de civilizaţie a primit şi el interpretări variate. tehnică. Nota comună a definiţiilor pune accentul pe componenta instrumentală. Civilizaţiile sau născut şi s-au diferenţiat în fluxurile ramificate ale istoriei. într-un proces de mondializare şi globalizare a economiilor. strategii complexe de dezvoltare şi raportare la istorie. etnice. când cele două aspecte ale existenţei umane sunt considerate dimensiuni constitutive şi concomitente ale societăţilor. valori. civilizaţiile decupează mari unităţi ale istoriei universale. tradiţii. cadrele şi modurile de viaţă ale unor popoare şi societăţi solidare prin religie. la bunurile “tangibile” care au funcţii instrumentale şi ameliorează viaţa societăţilor. sociale şi culturale. iar ultimului termen sensul de înfăpturi materiale. instituţională şi politică a societăţilor. africane sau de chinezi. mecanisme . sociale. putem afirma că arabii. Cum am arătat. În cele mai multe reprezentări. practică şi materială a vieţii umane. pentru toţi gânditorii de marcă cultura a funcţionat ca un concept cu vocaţie sintetică şi generalizatoare. Oswald Spengler) a consacrat ideea opoziţiei dintre cultură şi civilizaţie. Levi-Strauss) vaste unităţi de viaţă istorică. de activitate mercantilă. deşi au puternice diferenţe lingvistice. Popoarele europene. iar civilizaţia ca un factor de unificare a societăţilor. Civilizaţiile sunt pentru mulţi teoreticieni (Toynbee. europenii şi chinezii au dezvoltat de-a lungul timpului civilizaţii distincte. care s-a prelungit în perioada interbelică. instituţii politice şi juridice. în tipare consolidate de practici seculare sau multimilenare. articulate pe baza unor înrudiri fundamentale ce ţin de sistemul de valori. ca un indicator distinctiv al condiţiei umane. nu de simultaneitate. formate pe tradiţia culturii greco-romane şi pe suportul religiei creştine. termenul de civilizaţie . istorice. şcoala morfologică germană (Leo Frobenius. iar frontierele dintre civilizaţii sunt şi mai greu de trasat azi. tehnologii. fără pecete identitară.este un concept de fundal pentru a exprima formele istorice de organizare a societăţilor şi a existenţei umane. expresie a unui "suflet" particular. ce integrează comunităţi şi societăţi diverse. Civilizaţiile. Braudel. Această reprezentare este depăşită azi.însoţit permanent de cel de cultură. Raportul dintre cultură şi civilizaţie este văzut ca unul de succesiune. ca dimensiune antropologică universală. Culturile ar evolua în cicluri închise. utilitare. comunicaţiilor şi chiar a unor valori şi forme simbolice. acordând primei noţiuni sensul de configuraţie spirituală. răspândite pe o arie geografică variabilă. idealuri. ca un dublet structural .

ci prin creaţie performantă şi participare competitivă. romantismul etc. ce acoperă lungi perioade (cum au fost Epoca Renaşterii. de renunţarea la marile ideologii politice şi artistice. de dispariţia frontierei dintre cultura de elită şi cea “populară”. diversificarea formelor şi a centrelor zonale de creaţie.). nu o consecinţă a izolării lor. Culturile naţionale au o firească deschidere spre universal. iar astăzi societăţile aparţinând unor civilizaţii diferite se află în raporturi vitale de cooperare prin noile mijloace de transport şi comunicare. ştiinţific şi tehnic. de la religie. dar le obligă să se redefinească într-o lume ce a devenit globală şi policentrică. caracterizată de un amestec al stilurilor. astfel că interferenţele culturale. investigaţiile istorice au arătat că niciodată culturile şi civilizaţiile nu au trăit ca unităţi închise. Astăzi. Culturile interferează şi comunică între ele.cum spunea antropologul Claude Levi-Strauss . lumea bizantină.este o funcţie a relaţiilor dintre ele. raportul structural dintre unitate şi diversitate. cu tensiunea ei structurală dintre globalizare şi identitate. de extinderea culturii de consum şi a industriilor de divertisment. comercial. în forme evident schimbate. conexiunile şi schimburile de valori au devenit astăzi realităţi dominante.. o lume în care identitatea culturilor . În contextul discuţiilor de azi despre integrare şi identitate este bine să ne amintim de avertismentul antropologiei care ne spune că "nu trebuie să uităm vreodată că nici o fracţiune a omenirii nu dispune de formule aplicabile totalităţii şi că o omenire amalgamată într-un gen de viaţă unic e de neconceput. încă din timpuri străvechi. Totodată. civilizaţia arabă sau civilizaţia europeană modernă) sau în anumite forme istorice de universalitate. ci au practicat mereu schimburi şi transferuri de bunuri şi idei. spre dialog şi schimb de valori cu alte culturi şi spaţii spirituale. limbă. clasicismul. în tipuri de spiritualitate dominante. de un interes tot mai intens al culturilor pentru identitatea lor spirituală. În lumea contemporană. nu izolată. În plan cultural. în vastul circuit al comunicării. putem semnala şi caracterul policentric al creaţiei culturale contemporane. instituţii specifice şi forme expresive. Fenomenele de universalizare. până la comportamente şi moduri de viaţă particulare. interdependenţele crescânde nu anulează identităţile culturale.56 specifice de realizare a destinului uman. şi lumea contemporană reproduce. tradiţii. de schimb economic. deoarece ar fi o . Epoca modernă şi cea contemporană au intensificat comunicarea socială a valorilor şi comunicarea dintre culturi. fiind cuprinse de obicei în anumite arii regionale sau continentale de civilizaţie (de ex. Identităţile nu se consolidează prin izolare şi autarhie. odată cu extinderea extraordinară a sistemului mediatic. Aceste schimburi s-au intensificat extraordinar de mult în timpurile moderne. alimentată în continuare de alte aspecte ale lor. se vorbeşte de trecerea spre cultura post-modernă. Globalizarea este dublată de o tendinţă complementară. Dimpotrivă. prin afirmarea lor în spaţiul universalităţii. concepută însă ca fiind integrată. Identităţile istorice mari cu care operăm în această perspectivă nu pot fi înţelese ca fracţiuni izolate şi fără comunicare între ele. în lumea comunicării generalizate. cum a fost şi celebrul "drum al mătăsii" şi atâtea alte exemple de contact fecund între arii culturale îndepărtate. de interferenţă şi cooperare a civilizaţiilor nu le diminuează specificitatea. luminismul.

Toynbee foloseşte în mod indistinct denumirea de societăţi şi civilizaţii. singurele care îşi sunt suficiente lor înseşi. Ibidem. Toynbee. 59. 54 împreună cu anumite rămăşiţe fosilizate ale unor societăţi moarte sau dispărute”. care au dezvoltat teorii consistente asupra acestei teme. fără evoluţie. p. 52 53 54 55 Claude Levi-Strauss. civilizaţiile. şi care formează. provocare şi răspuns. îngheţate. . Societăţile care sunt numite “civilizaţii” ar fi. 29. mari “ansambluri” ce se întind pe suprafeţe geografice considerabile. civilizaţia creştină ortodoxă. op. alcătuire pe care am denumit-o societate. prin legăturile dintre ele. Ele au anumite caracteristici comune întrucât “ele şi numai ele sunt angajate în procesul de civilizaţie”. 45. Societăţile primitive. Lucian Blaga. altele 5 ar fi încă active în lumea contemporană: civilizaţia creştină occidentală. stat universal. state. “Unitatea inteligibilă a studiului istoric nu este nici statul naţional. pp 15-30. epoci eroice. sunt societăţi stagnante. ce cuprind etnii. 2.55 Toynbee a introdus o serie de concepte specifice pentru a explica mecanismul de evoluţie al civilizaţiilor (filiaţia civilizaţiilor.53 Istoria unui popor sau a unui stat naţional nu poate fi înţeleasă decât dacă este integrată în evoluţia acestor mari comunităţi şi unităţi de viaţă. 1997. deşi el deosebeşte în cadrul acestor “societăţi” două categorii: civilizaţiile şi “societăţile primitive”. minoritate dominantă şi creatoare etc. năvălirea barbarilor.C. mimesis. ci este o anumită alcătuire a umanităţii. după Toynbee. TEORII CU PRIVIRE LA RAPORTUL DINTRE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE Vom prezenta în continuare câteva teorii cu privire la civilizaţie şi la raportul culturăcivilizaţie (Toynbee. şi nici (la celălalt capăt al scării de referinţe) omenirea ca un tot. Studiu asupra istoriei (sinteză a volumelor I-IV de D. Civilizaţiile sunt astfel “domenii inteligibile pentru studiul istoric”. înţelegând prin acestea mari grupuri umane. chiar imperii. Ibidem. concepte care nu pot prezentate şi analizate în acest cadru. Arnold J. Din cele 21 de civilizaţii. cum le numeşte teoreticianul englez. interregn. Am descoperit cinci asemenea societăţi existente în zilele noastre. p. Braudel. Huntington). Din spaţiul gândirii româneşti am selectat trei autori (Simion Mehedinţi. teorii care s-au impus în literatura de specialitate. cit. în număr de 21 în întreaga istorie cunoscută a umanităţii. Arnold Toynbee: civilizaţiile ca entităţi ale istoriei universale Arnold Toynbee (1889-1975) a elaborat o amplă teorie asupra civilizaţiilor. singurele care “cuprind fără a fi cuprinse”. apreciate la circa 650 ca număr.). unele s-au stins fără a genera “urmaşi”. proletariat intern şi extern.. Bucureşti. Tudor Vianu). p.57 52 omenire osificată". biserică universală. popoare.Sommervell). sunt cele care nu au dat naştere unui “proces de civilizaţie”. “societăţi vaste”. Editura Humanitas.

adică cultura lui spirituală. sunt instrumente şi tehnici verificate prin care poţi convinge un popor să îşi schimbe “sufletul intact” şi să renunţe la “cultura lui distinctă”. Sistemul mediatic. în pofida convingerii (“umaniste”) a lui Toynbee că ţările occidentale s-ar fi mulţumit să cucerească militar teritorii şi resurse. “În lupta pentru existenţă. el mai menţionează alte două “relicve fosilizate” ale unor civilizaţii similare. Alături de aceste cinci civilizaţii. rămâne specific. p. strategiile de manipulare etc. pe care le continuă. p. aceste societăţi îşi pot încă menţine 58 sufletul intact”. ce îi cuprind pe creştinii monofiziţi. permiţându-le să-şi menţină “sufletul intact”.58 civilizaţia islamică. Acesta este noul teritoriu ce trebuie cucerit. Pentru a modifica atitudinile şi comportamentele economice. pe nestorieini (din Orientul Mijlociu). Oricât de asuprite ar fi. să impună în societăţile coloniale practici economice şi sisteme politice similare cu cele occidentale. civilizaţia extrem-orientală. pp 25-26. agresiunea informaţională şi psihologică. nu săi stăpâneşti militar teritoriul. particular şi distinct. Experienţele contemporane dovedesc exact contrariul şi ne-au imunizat (cel puţin pe teoreticienii lucizi) în faţa unor astfel de consideraţiile nobile şi generoase. asupra altor civilizaţii. precum şi anumite ramuri ale budismului şi pe jainii din India. cultura de consum. . După cum se poate observa. politice şi geopolitice este necesar să schimbi “sufletul” unui popor. în nucleul unei civilizaţii se află un set de valori spirituale. În analizele sale atât de amănunţite uneori. valori care dau caracterul global al civilizaţiei respective. Ibidem. violenţa simbolică. Occidentul a împins societăţile contemporane lui către marginea zidului şi le-a învăluit în mrejele superiorităţii lui economice şi politice. factorul fundamental care diferenţiază aceste civilizaţii este religia şi complexul de valori altoit pe credinţele religioase.56 Aceste cinci civilizaţii actuale descind fiecare din alte civilizaţii. Între timp. “Sufletul” naţional este şi el un teritoriu ce poate Ibidem.57 Tipul de economie se poate extinde nelimitat în spaţiul intern al unei civilizaţii (şi chiar la scară globală. Civilizaţiile îşi au în religie şi în sistemele de valori spirituale ultima redută a identităţii lor structurale şi istorice. trecând de la exterior spre interior. 25. 57 58 56 Ibidem. cel politic şi cel cultural”. Pentru Toynbee. altfel spus. tipul de organizare politică la fel. la impunerea mecanismelor economice şi politice. astfel încât ele să asimileze “valorile” şi “atitudinile”. pentru a se focaliza azi pe schimbarea culturii spirituale a popoarelor din periferie (a “sufletului” lor). civilizaţia hindusă. fără a dispune de tehnologia şi de întregul sistem occidental de producţie. pe evrei şi parsi. cum este cazul economiei de tip occidental). este “noua Africă” pe care o asaltează industriile culturale şi mecanismele de agresiune informaţională. lucrurile s-au schimbat. 23. el disociază în arhitectura unei civilizaţii trei planuri: “planul economic. dar nucleul “cultural” din interiorul unei civilizaţii. de la cucerirea militară a teritoriilor şi resurselor. aspiraţiile şi conduitele specifice modului occidental de consum. dar nu le-a silit să renunţe la culturile lor distincte. Expansiunea colonială a Occidentului (începută în perioada Renaşterii) a urmat o logică “naturală”. s-au schimbat şi strategiile şi tehnicile de subordonare. în pofida atâtor influenţe reciproce dintre ariile de civilizaţie. Pentru a “stăpâni” azi un popor este important să-i stăpâneşti cultural “sufletul”. dar (supremă dovadă de toleranţă!) nu le-ar fi silit pe acestea “să renunţe la culturile lor distincte”.

Dar este cu mult mai anevoie pentru un poet sau pentru un sfânt din Occident să ajungă să aprindă într-un suflet care nu este occidental aceeaşi flacără spirituală care le luminează sufletul. Toynbee îşi scrie monumentala sa operă ca un intelectual britanic situat în centrul unui imperiu economic mondial. text în care denunţă trei “iluzii” care ar explica originea şi persistenţa tezei referitoare la “unitatea civilizaţiei”.59 fi cucerit. Astfel. modernă şi contemporană. civilizaţiile nu sunt construite din materiale de acest soi. unele lângă altele”. singura care conferă identitate respectivei civilizaţii. Civilizaţiile nu sunt clădite pe maşini de cusut sau pe tutun sau pe puşti. Toynbee respinge şi viziunea curentă ce reduce substanţa unei civilizaţii la invenţiile tehnice şi la aspectele materiale ale vieţii. în ciuda noţiunilor pervertite ale materialismului modern. cele informaţionale. Această situare hermeneutică este vizibilă în multe teoreme ale concepţiei sale (mai ales în credinţa sa privind o utopică fraternizare şi unificare a religiilor. p. este totuşi nevoie să punem accentul pe partea care a fost jucată în istoria omenirii de către creaţia originală Şi trebuie să ne amintim că germenele creaţiei originale poate să înflorească în orice fel de manifestare a vieţii. în contrast cu europocentrismul. Iată un text mai amplu din cartea lui Toynbee. El critică schema convenţională ce reduce istoria universală la succesiunea fazelor antică. şi nici măcar pe alfabete sau pe cifre. El este convins că în inima fiecărei civilizaţii pulsează un factor spiritual. 66. a fost abandonat în momentul în care au intrat în funcţiune noile mijloace de subordonare. care evoluează rectiliniu (prin stadii. culturale şi spirituale. .). În locul imaginii curente după care civilizaţiile se înşiră “cap la cap. Ibidem. care operau cu imaginea unei singure civilizaţii “unitare”. Este semnificativ faptul că Toynbee denunţă “iluzia egocentrică” a teoreticienilor occidentali. în virtutea principiului 59 uniformităţii naturii”. poziţii atât de răspândite în epocă şi pe care Toynbee le respinge în mod convingător. Aşa încât. dar trebuie remarcate şi deschiderile sale interpretative. dând fenomenului răspândirii ceea ce i se cuvine. economic şi politic. epoci etc. Împotriva acestor viziuni. să revenim la concepţia lui Toynbee. 59 60 Ibidem. sub egida procesului de universalizare a civilizaţiei occidentale). etape. el propune “o schemă în formă de arbore. militar. suflet responsabil de “creaţia originală”. ca atâtea ramuri. Cel mai lesne lucru cu putinţă este să faci comerţ mondial exportând o nouă tehnică descoperită în Occident. “Dar. Trecând peste această paranteză. absolut novatoare pentru perioada interbelică şi postbelică. rasismul. 63. precum şi ideea că progresul modern s-ar desfăşura în linie dreaptă şi ar culmina cu formula civilizaţiei occidentale. medievală. evoluţionismul monolinear şi cu tezele difuzionismului cultural. prejudecata lor că lumea răsăriteană e în stagnare. Ideea pluralităţii civilizaţiilor şi a evoluţiei lor multilineare reprezintă implicit o respingere a poziţiile occidentalocentriste atât de răspândite. Colonialismul exterior. p. iar epoca noastră a demonstrat că dispune de mijloace eficace pentru această operaţie. ca tulpina unui lemn de bambus între noduri”.60 adăugând mereu o nouă secvenţă la cea dinainte. oricum ar fi. în care civilizaţiile se nasc. el îşi susţine teza referitoare la pluralitatea civilizaţiilor şi a evoluţiei lor multilineare. un suflet specific (remanenţă a ideilor spengleriene).

deşi cuceririle efectuate de armatele şi guvernele occidentale n-au fost nici atât de puternice şi nici atât de complete precum au fost cuceririle operate de industriaşii şi de tehnicienii occidentali. rămâne totuşi un fapt că toate statele lumii contemporane constituie o parte dintr-un singur sistem politic de origine occidentală. În «periodizările» lor. inconştient. Şi atâta vreme cât îi numesc «indigeni» li se pare firesc să-i extermine. să-i îmblânzească. sau.) sau a echivalentelor lui în alte limbi occidentale. şi anume direcţia adoptată de civilizaţia occidentală. Dar. în epoca modernă. unificare ce a mers aproape tot atât de departe ca unificarea economică. Dihotomia timpului istoric constituie o rămăşiţă a concepţiei proletariatului intern din sânul societăţii elene. Atunci când occidentalii numesc alte popoare «indigene». Occidentalii privesc asemenea popoare ca pe nişte fiare sălbatice mişunând prin ţinutul în care se întâmplă săi întâlnească în calea lor. iar nu ca pe nişte oameni călăuziţi de aceleaşi năzuinţe ca şi ei. Fiindcă. Pe plan cultural. Dar. atunci ar însemna să dăm dovadă de superficialitate.60 “Teza unităţii de civilizaţie este o concepţie greşită spre care au fost îndrumaţi istoricii occidentali contemporani sub influenţa mediului lor social. Şi amăgirea lor este dovedită de folosirea termenului englez “navites“ («indigeni» – n. Sunt fapte izbitoare. toate celelalte civilizaţii fiind sau tributare civilizaţiei occidentale sau pierdute pentru totdeauna într-un pustiu de nisip – poate fi lămurită prin rădăcinile ei în număr de trei: iluzia egocentrică. Pe coada periei pe care au moştenit-o istoricii noştri contemporani se aflau iniţial numai două noduri. ca şi cu convenţia măsurii datelor cronologice înainte şi după era creştină. pentru acei care au ochi să vadă. care îşi exprima prin ea sentimentul de alienare faţă de minoritatea .t. civilizaţia noastră occidentală şi-a întins plasa sistemului ei economic de-a lungul întregii lumi. ei fac implicit o judecată de valoare în schema căreia este cuprinsă. harta culturală a lumii a rămas în esenţă ceea ce fusese mai înainte ca societatea noastră occidentală să se angajeze pe calea cuceririlor ei economice şi politice. potrivit căreia progresul ar avea un aspect rectiliniu. istoricii noştri îşi înşiruie perioadele într-o singură serie. sau întocmai ca secţiunile unei prăjini articulate la capătul căreia un coşar înzestrat cu tot utilajul la modă îşi fixeaza peria de curăţat coşurile de funingine. ca pe o parte a florei şi a faunei locale. În vreme ce harta economică şi harta politică ale lumii au ajuns să fie occidentalizate. Dar mulţi nu au asemenea ochi. Numai că occidentalii nu se prea străduiesc să înceapă prin a înţelege sufletul «indigenilor». este un exemplu pentru tendinţa către simplificare excesivă pe care o desfăşoară mintea omenească în toate activităţile ei. lăsând la o parte iluziile create de succesul la dimensiuni mondiale al civilizaţiei occidentale în domeniul material. iluzia unui «Răsărit în nemişcare» şi iluzia asupra progresului conceput ca o mişcare rectilinie. dacă vrem să le consideram ca pe o evidenţă a unităţii de civilizaţie. aşa cum este mai la modă astăzi. ele corespundeau în linii mari – cu multe excepţii – cu Vechiul şi Noul Testament. ca tulpina unui lemn de bambus între noduri. concepţia eronată asupra «unităţii istoriei» – concepţie în care este implicat postulatul unei singure direcţii posibile spre civilizaţie. ideea că este vorba de o altă cultură. socotind astfel cu bunăcredinţă (şi poate nu fac o prea mare eroare socotind astfel) că se străduiesc să le amelioreze neamul. Iluzia progresului. cap la cap. Împrejurarea care îi induce în eroare este faptul că. liniamentele celor patru civilizaţii non-occidentale existente sunt încă clare. cel «antic» şi cel «modern». Şi această unificare a lumii pe o schemă occidentală a fost urmată de o unificare politică pe aceleaşi scheme.

Spre deosebire de teoriile din spaţiul germanic care văd în civilizaţie o concretizare practică a culturii (incluzînd deci civilizaţia în cultură. închipuindu-şi că reprezintă punctul de plecare al unei noi epoci în istorie şi că tot ceea ce fusese mai înaintea ei n-a fost decît beznă sinistră. Şi avem multe pricini să presupunem că am trecut la un nou capitol de istorie. Formula: «antic+medieval+modern» este eronată. au pornit o nouă cronologie de la data de 21 septembrie 1792. Studiu asupra istoriei. Ar fi întocmai cum ar publica un geograf o carte intitulată «Geografia lumii» în 63 cuprinsul căreia n-ar cerceta nimic altceva decât Bazinul mediteranean şi Europa”. la nivelul de cunoştinţe de pe vremea aceea. decât este scuzabil pentru noi) de a considera tranziţia de la o societate din cele douăzeci şi una de societăţi61 ale noastre către alta din ele ca fiind punctul crucial al întregii istorii a omenirii. proletariatul intern al societăţii elene a căzut pradă iluziei egocentrice (ceea ce era mult mai scuzabil pe-atunci. de ce să refuzăm aceeaşi cinste şi istoriei altor epoci? Nu avem nici o îndreptăţire să punem mai degrabă accentul pe o împărţire cronologică în funcţie de anul 1475. întemeietorii Republicii Revoluţionare Franceze. Dar nici această din urmă formulă nu se potriveşte. . fiindcă o inseraseră între cele două existente. Prin aceasta. în vreme ce diviziunea în «antic» şi «modern» era menită să însemne ruptura dintre istoria elenă şi cea occidentală. În acelaşi chip. Editura Humanitas. diviziunea în «medieval» şi «modern» a însemnat numai tranziţia de la unul din capitolele istoriei occidentale către un alt capitol. 63 Arnold J.62 Pe măsură ce trecea timpul. de pildă. 1997.). Fiindcă. pe care au denumit-o «medievală». 61 62 A nu se uita că termenul de “societăţi” are aici sensul de “civilizaţii” (nota ns. istoricii noştri au găsit mai nimerit să desfăşoare coada de mătură telescopică şi mai mult şi au adăugat astfel o a treia articulaţie. Toynbee. ca un element esenţial şi diferenţiator. Astfel încât am avea următoarea periodizare: Occidental I («Evul Mediu timpuriu») 675-1075 Occidental II («Evul mediu») 1075-1475 Occidental III («Epoca modernă») 1475-1875 Occidental IV («Epoca post-modernă»?) 1875-? Dar ne-am îndepărtat de punctul de plecare.61 dominantă elenă. Ar fi trebuit să fie: «elen+occidental (medieval+modern)». dacă preferaţi – nu reprezintă altceva decât o viziune măruntă şi prezumţioasă la exces. Am afirmat că elaborarea unei ecuaţii în care istoria elenă şi istoria occidentală ajung să fie funcţiuni ale istoriei universale înseşi – «istoria antică şi istoria modernă». ale cărui începuturi ar putea fi statornicite în jurul anului 1875. Bunul-simţ şi spiritul conservator al lui Napoleon au pus capăt calendarului revoluţionar doisprezece ani mai tîrziu. Bucureşti. pp 60-64. Fernand Braudel şi “gramatica civilizaţiilor” În bună tradiţie a gândirii franceze moderne. decât pe alta în jurul anului 1075. S-a ajuns astfel la o antiteză absolută între cronologia veche a elenilor şi aceea a Bisericii creştine. şi pentru Braudel civilizaţia include cultura. Dar. (Nota lui Toynbee). dacă îi facem atâta cinste istoriei occidentale încât o împărţim în două «perioade» distincte. dar aceşti doisprezece ani de calendar revoluţionar au fost suficienţi ca să-i încurce şi astăzi pe studenţi cu Fructidorul şi Thermidorul lor.

practici şi moduri de viaţă. o dată cu progresul studiilor comparative de istoria civilizaţiilor. precum şi cu extinderea practică a interacţiuniilor dintre culturi şi civilizaţii diferite. în virtutea faptului că există o serie de înrudiri şi corespondenţe între entităţile ce participă la un sistem de valori şi de bunuri culturale. "A alege. marile civilizaţii drept 'cadre inteligibile' ale lumii actuale înseamnă a depăşi mişcarea rapidă a istoriei". Gramatica civilizaţiilor. apreciată drept singurul etalon şi reper universal. un nucleu al morfologiei lor diferenţiale. Dar. sunt semnificative câteva afirmaţii şi teze ale lui Braudel: “Civilizaţiile înseamnă spaţii”. Trecând de la singular la plural. p. conjuncturi şi durate lungi. istoria evenimentelor. Ibidem. de fapt civilizaţiei occidentale. pentru a analiza "o istorie cu respiraţie lentă. potrivit lui Braudel: "ansamblul caracteristicilor pe care le prezintă viaţa colectivă a unui grup sau a unei epoci". Aşadar. Fernand Braudel. cu structuri specifice şi durabile. civilizaţia a ajuns să aibă "două etaje" 64 65 Fernand Braudel. mecanismul existenţial în care se proiectează trăsăturile lor dominante. Editura Meridiane. a căror longevitate depăşeşte puterea de înţelegere. pentru Braudel civilizaţia porneşte de la un nucleu cultural pe care îl extinde apoi într-un complex dispozitiv material şi simbolic. deşi civilizaţia industrială de tip occidental tinde să devină modelul universal de civilizaţie. termenul de civilizaţie este aplicat numai unui tip particular de civilizaţie. elaborând o "gramatică" a lor. de practici şi moduri de gândire specifice. Peste măsură de bătrâne. . impus în dublet cu termenul de cultură. relaţii şi activităţi distribuite pe paliere şi secţiuni interdependente. de fapt. procesul difuziunii rapide a valorilor şi a tehnologiilor a interconectat civilizaţiile. adeseori când este folosit la singular. Elaborând o scară a temporalităţilor istorice. I. cât şi cel de civilizaţie trebuie scrise concomitent la singular şi la plural. credinţe. cu "o istorie îndepărtată ce ne însoţeşte cu paşi lenţi". În multiplicitatea timpului prezent se îmbină o istorie agitată şi cu oscilaţii grăbite. “Civilizaţiile sunt economii”. Vol. apreciată ca superioară celorlalte şi indicând direcţia de evoluţie a tuturor civilizaţiilor actuale. Poziţiile occidentalo-centriste au tendinţa de a prezenta alte culturi şi civilizaţii doar ca "replici" întârziate sau ca etape depăşite ale civilizaţiei occidentale. civilizaţiile grupează azi societăţi. p. Bucureşti. dar nu le-a anulat particularităţile. termenul de civilizaţie ajunge să dobândească şi el un sens diferenţiator.64 Unul dintre cei mai profunzi istorici ai epocii moderne. 1994. din componente. ele persistă să trăiască în fiecare dintre noi şi ne vor supravieţui încă multă 65 vreme". “Civilizaţiile sunt sunt continuităţi”. În această privinţă. face şi o ierarhizare verticală a componentelor unei civilizaţii. 27. 'de lungă durată'. exponent al "noii istorii". “Civilizaţiile sunt mentalităţi colective”. Aşadar. Braudel priveşte civilizaţiile (ca şi Toynbee) drept unităţi vaste de viaţă istorică. culturi şi naţiuni. “Civilizaţiile sunt societăţi”. ansambluri complexe de valori. state. Civilizaţiile sunt personaje aparte. Modul de viaţă este un element structural al civilizaţiilor. Braudel consideră că atât termenul de cultură. prin care suntem invitaţi să înţelegem. pe registrele reprezentate de evenimente. 37. Când le scriem la singular avem în vedere sensul lor antropologic. În epoca modernă.62 care ar avea o sferă mai largă). istoria civilizaţiilor. când le scriem la plural avem în vedere sensul istoric determinat.

Dacă în epoca Luminilor civilizaţia era opusă barbariei şi stadiului primitiv al existenţei umane. Viaţa popoarelor trebuie cercetată în funcţie de aceste creaţii. limbajul fiind cel mai important instrument al vieţii psihice şi al întregului univers de creaţii culturale.63 . iar disciplina investită cu acest rol este “etnografia”. Ibidem. 1999. Aceste douã studii reprezintã nucleul concepţiei filosofice a lui Simion Mehedinţi. p. ci şi-a dezvoltat şi unelte spirituale. Coordonate etnografice: cultura şi civilizaţia (1928). Simion Mehedinţi: Cultura şi civilizaţia – “doi poli” ai realităţii umane Simion Mehedinţi (1868-1962) a elaborat un sistem teoretic de interpretare a raportului dintre cultură şi civilizaţie. studii care îi conferã un loc aparte în gândirea filosoficã româneascã. 85. 35.. altele culturii. întrucât el creează prin activitatea sa o nouă realitate. p. istoric şi tipologic. care au extins progresiv domeniul civilizaţiei. a cărui «locuire» geografică este o arie culturală. istoria sa .o istorie culturală. că împrumuturile de la o civilizaţie la alta sunt împrumuturi sau transferuri culturale. un “nou cosmos” de obiecte şi valori materiale şi spirituale. dar se deosebesc mai pregnant prin cele care răspund funcţiei simbolice. tehnice şi ale modului de viaţă. porturi şi cheiuri".. deopotrivă.că este un ansamblu de bunuri culturale. societăţile se aseamănă prin bunurile ce satisfac funcţii utilitare. valori morale şi valori materiale. Din aceste consideraţii rezultă că civilizaţiile au în nucleul lor un model cultural specific. Bucureşti. Braudel conchide: "În aceste condiţii. 37. Civilizaţie şi cultură. spune Mehedinţi. articulând sensul ei universal uman şi cel specific. . Editura Trei. Simion Mehedinţi descoperă în realitatea umană două categorii de fapte. prilej pentru mulţi teoreticieni de a le acorda accepţiuni diferite.69 Omul a creat nu numai unelte materiale. ci un ansamblu de mijloace colective folosite pentru a acţiona asupra naturii şi a amenaja mediul de viaţă al oamenilor. pentru a se specializa apoi cu referinţă explicită la aspectele materiale.al muncii”.68 Omul este un agent ontologic excepţional. 69 S. Acordând adjectivului cultural calificativul de numitor comun al manifestărilor umane. termenul a definit ulterior. Înainte de a marca deosebirile structurale şi funcţionale dintre cultură şi civilizaţie trebuie să 66 67 68 Ibidem. unele aparţinând civilizaţiei. Mehedinţi. p. vom spune despre o civilizaţie. din “dublul caracter – material şi sufletesc . Dar amândouă derivă. Mehedinţi operează cu o reprezentare complexă asupra culturii. Pornind de la această perspectivă antropologică. Lucrări: Caracterizarea etnograficã a unui popor prin munca şi uneltele sale (1920). Sistemul de gândire al lui Mehedinţi porneşte de la ideea că munca are rolul determinant în procesul de antropogeneză şi în întreaga existenţă umană.66 Aşadar.complexul spiritual şi dispozitivul material -. acestea din urmă fiind atât 67 materiale cât şi spirituale". Îngrijirea ediţiei. astfel că Braudel citează afirmaţia unui teoretician care afirma că "civilizaţia înseamnă drumuri. Mehedinţi afirmă că “uneltele şi munca cu uneltele pot fi considerate ca adevăratul caracter distinctiv al speciei homo”. studiu introductiv şi note de Gheorghiţă Geană. chip de a spune că nu înseamnă numai viaţă spirituală.

“chintesenţa” culturii. . • cultura include ştiinţa (de la formele primare de cunoaştere la gândirea raţională şi la metodele pozitiviste ale ştiinţei moderne). indiferent de treapta de dezvoltare pe care se află. Dintre elementele culturii. după cum există şi situaţii în care raportul are valori opuse. calitatea şi originalitatea uneltelor. apoi de la roată la locomotivă. iar cultura se măsoară pe coordonata superioară a creaţiunilor psihice. aceea de transformare a mediului natural şi social de viaţă în funcţie de anumite scopuri. Mehedinţi subliniază mereu unitatea existenţială dintre cele două dimensiuni ale existenţei umane. Astfel. de la navigaţie maritimă la cea aeriană. Civilizaţia se măsoară pe coordonata tehnică. religia este înlocuită în unele lucrări cu morala). Mehedinţi consideră că arta este expresia cea mai elocventă a creativităţii umane. calitatea şi originalitatea produselor sufleteşti”. pp 119-120. despărţite doar în plan teoretic. Astfel de sistematizări au fost propuse şi de alţi antropologi ai timpului. îmbrăcămintea şi locuinţa (de la “culcuşul de o noapte” până la “zgârie-nori”). cele două dimensiuni formând o unitate a contrariilor. arta (de la desenul paleolitic la arta actuală) şi religia (de la magie la religiile monoteiste universale. iar cultura “suma tuturor creaţiilor sufleteşti (intelectuale. “Paralelismul este evident. De la adaptare se ajunge la creaţie. dar “inseparabile”. de “coordonate etnografice”.70 Elementul comun al celor două dimensiuni îngemănate ale realităţii umane este “adaptarea”. Mehedinţi ajunge la concluzia. cu avionul). Acest tablou al elementelor morfologice poate fi luat drept ghid pentru analizele etnografice şi antropologice. adică la descoperiri care depăşesc sensul de răspunsuri strict adaptative. verificabilă istoric. Ibidem. mijloacele de circulaţie (de la “umblet”. după indicatori ce pun în corelaţie cele două aspecte paralele. civilizaţia este pentru Mehedinţi “suma tuturor descoperirilor tehnice care au înlesnit omului adaptarea sa la mediul fizic”. etice şi estetice) care înlesnesc adaptarea individului la mediu social”. industrializată). Mehedinţi elaborează un sistem de categorii. 70 71 Ibidem. 119. în sens ecologic şi larg antropologic. poziţie ce semnifică faptul că atât cultura. din nevoia de a le cerceta analitic. pentru cercetările empirice menite să descrie şi să evalueze comparativ starea culturală şi de civilizaţie a unui popor. Analizând diverse epoci cu valoare paradigmatică pentru raportul cultură/civilizaţie. prin care împarte civilizaţia şi cultura în alte subcategorii definitorii. aflate în raporturi de simultaneitate şi de interdependenţă. cât şi civilizaţia îşi au rădăcina în activitatea fundamentală a omului.64 menţionăm că în sistemul lui Mehedinţi munca este sursa lor comună. care pot fi aplicate oricărei comunităţi etnice. Aceste componente sunt unite de o linie mediană a muncii (unde Mehedinţi plasează sintetic “graiul” şi “unealta”). p. situaţii în care cele două aspecte nu se află în raporturi de simetrie. prin numărul. 71 adică prin numărul. • civilizaţia cuprinde următoarele elemente: hrana (de la formele cele mai simple până la formele de preparare actuală. deplasarea cu animale. după care civilizaţia şi cultura pot avea evoluţii relativ independente. astfel încât “o stare de civilizaţie modestă se poate asocia cu o foarte bogată cultură”.

Mehedinţi arată că aceste comunităţi umane dispun de un echipament tehnic. cealaltă e de natură exclusiv sufletească. de credinţe şi de forme estetice prin care-şi exprimă dispoziţiile sufleteşti. pentru care civilizaţia reprezenta o fază de decadenţă a culturii. cultura şi civilizaţia sunt prezente concomitent în orice stadiu al dezvoltării umane. dar dispun şi de un cod minim de norme morale. prin care omul caută să intre în echilibru cât mai deplin cu restul creaţiunii şi. alături de un quantum de civilizaţie. reabilitând astfel dimensiunea civilizatorică. Adunând informaţii numeroase despre populaţiile aşa-zise primitive. p. Pe toate treptele dezvoltării omeneşti. succesive. datorită finalităţilor relativ diferite pe care le urmează şi împrejurărilor naturale şi sociale ce pot favoriza dezvoltarea unei linii de evoluţie chiar în detrimentul celeilalte. stabilite mai sus”. adică tehnica materială. găsim şi un quantum corelativ de cultură. dar nu poate fi vorba de o “proporţionalitate” perfectă între ele. 73 72 73 Ibidem. întoarsă spre pământ (dar foarte însemnată. Mehedinţi respinge cu argumente teoria lui Oswald Spengler despre opoziţia dintre cultură şi civilizaţie ca două faze distincte. fiindcă prin aceasta planta respiră şi se hrăneşte zilnic). în genere. Iată în rezumat punctul de vedere al lui Mehedinţi: “După cum frunza are două feţe: una strălucită.119. ale vieţii umane. Împotriva curentelor spiritualiste din perioada interbelică. Aşadar. dar şi o 72 simţire fină. în evoluţia istorică a poporelor. cu universul moral care îl cuprinde.65 “De aceea. polul civilizaţiei şi polul culturii rar coincid. dar “inseparabile”. spre soare. p. Amândouă aspectele acestea sunt inseparabile şi simultane. Mai mult. necesar adaptării la mediul natural. Aceste aspecte eterogene se întâlnesc nu numai în viaţa unui popor. care se traduce printr-o atitudine etică şi estetică de un nivel superior”. Un grad mare de civilizaţie poate atinge orişicine dacă împrumută rezultatele muncii altora. Din cele înşirate până aici rezultă: 1. O cultură înaltă e însă un fenomen cu mult mai greu de realizat. 2.124. dar şi în configuraţia culturală a unor indivizi din epoca modernă. 3. altul ceresc – cultura. nu succesive. Una priveşte lumea materială. dar această calitate se asociază în aceeaşi personalitate cu o foarte redusă experienţă artistică sau cu atrofierea conştiinţei morale şi a simţului civic. Cele două aspecte distincte se află în raporturi de interferenţă şi de solidaritate. universale. când cineva poate fi un savant în matematici sau în ştiinţele naturii. Civilizaţia şi cultura sunt noţiuni fundamental deosebite. savantul român susţine pe baza unei vaste documentaţii că progresul se desfăşoară concomitent pe cele două linii distincte. oricât de rudimentar. Ibidem. ca două aspecte îngemănate. sau suma tuturor produselor sufleteşti. iar altele stagnează (alimentaţia şi îmbrăcămintea). alta mai întunecată. Amândouă se pot măsura după criteriile etnografice. Astfel. . tot aşa viaţa omenirii are două aspecte: unul teluric – civilizaţia. Ea presupune nu numai muncă bogată şi mare bogăţie de cugetare. cum pretinde morfologia istorică a lui Spengler. Concluzie. sunt frecvente cazurile în care un element al civilizaţiei (tehnica de construcţie a caselor sau metodele de navigaţie) înregistrează progrese.

o “lectură” a existenţei. Cultura are astfel o “semnificaţie metafizică”.123. în Opere. pp 5-38. figura.9. Omul trăieşte întrun mediu specific. Omul nu poate exista decât în şi prin intermediul culturii. finalităţi. 1985.75 Lucian Blaga: distincţia ontologică dintre cultură şi civilizaţie Blaga a elaborat una dintre cele mai coerente şi mai interesante teorii asupra culturii. S. Cultura este semnul vizibil. p. Această idee. creat de el însuşi. capabile să dea seama atât de condiţia umană în universalitatea ei. 77 Existenţa umană este deci o existenţă culturală. în Opere. Prin creaţiile ce intră în sfera celor două concepte. omul îşi construieşte existenţa socială şi îşi tălmăceşte experienţa de viaţă. trupul acestei variante. Un sistem operaţional de filosofie a culturii. ci şi un sistem operaţional de analiză a culturii şi civilizaţiei. cu o documentaţie empirică mereu în expansiune. vol. studiu introductiv la vol. Folosind acelaşi traseu demonstrativ. Mehedinţi. un mod de a “traduce” experienţa în limbaje simbolice. Lucian Blaga. "Prin cultură.. 1987. antropologul Gheoghiţă Geană să afirme că Mehedinţi a elaborat “un sistem operaţional de filosofie a culturii”.74 Cultura şi civilizaţia devin la Mehedinţi categorii filosofice fundamentale. Mehedinţi subliniază că ele converg în “unitatea vieţii”. ed. într-un univers simbolic care-l detaşează de natură. iar tranziţia de la una spre cealaltă e de multe ori atât de fină. proceduri acţionale. Potrivit lui Blaga. Bucureşti. o interpretare a lumii.10. cu un nomenclator al componentelor lor structurale. existenţa se îmbogăţeşte cu cea mai profundă variantă a sa. Civilizaţie şi cultură. omul este sortit creaţiei. Bucureşti. încât devine imperceptibilă. . p. are un destin creator permanent. p. Editura Minerva. întrucât “tehnica materială (civilizaţia) şi tehnica sufletească (cultura) sunt legate printr-o sută şi o mie de fire. Editura Minerva. După ce a marcat distincţiile de esenţă (de structură. Gheorghiţă Geană. vol. Unitatea vieţii le cuprinde pe amândouă”. Trilogia culturii. motivaţii) dintre cele două componente. ceea ce îl îndreptăţeşte pe editorul şi interpretul operei sale. expresia. autor pentru care cultura exprimă modul ontologic specific uman. cu tot ceea ce implică această condiţie. Cultura este astfel o “tălmăcire” simbolică a lumii. Blaga afirmă că omul nu poate evada din sfera culturii fără a înceta să fie "om": "Exodul din cultură ar duce la abolirea umanităţii ca regn". fiind o dimensiune definitorie a omului sub raport antropologic şi istoric. Cultura ese rezultatul creaţiei umane. are un relief teoretic excepţional în gândirea lui Lucian Blaga. 74 75 76 77 Ibidem. mecanismul creator care l-a umanizat şi l-a condus pe om la actuala dezvoltare. cât şi de diversitatea procesului istoric şi a manifestărilor ce dau identitate unui popor.510. În altă parte. cit. Lucian Blaga. Cultura exprimă modul specific uman de existenţă. ce domină filosofia culturii şi antropologia culturală la începutul secolului XX. Cultura ţine deci mai strâns de definiţia omului 76 decât conformaţia sa fizică sau cel puţin tot aşa de strâns" . Trilogia valorilor. Mehedinţi este printre puţinii gânditori români care au propus nu numai o teorie a culturii.443.66 Tehnicile de adaptare la mediul natural (civilizaţia) şi tehnicile de adaptare a mediul social (cultura) se întrepătrund într-o unitate ce conferă organicitate vieţii unui popor.

p. Toate creaţiile prin care omul încearcă să dezvăluie misterul existenţei alcătuiesc cultura (ştiinţă. Conceptele de creaţie şi de cultură au un loc central în concepţia blagiană. o regulă de muncă sau de luptă". adică misterul ei. mitologie. religie etc. Aşadar. confort şi securitate" . Cele două realităţi şi atitudini răspund la două funcţii diferite: “Cultura răspunde existenţei umane întru mister şi relevare. Cultura este rezultatul creaţiei umane.). în sensul cel mai larg al termenului. Teza lui Blaga este deci intrinsec umanistă. cultura este nivelul de realitate pe care se desfăşoară aventura omului în cosmos. plasat în spaţiul culturii. afirmaţia că omul e în primul rând o fiinţă culturală e menită să preîntâmpine orice reducţionism dispus să livreze destinul omului unei instanţe exterioare lui. a unei diferenţe ontologice între cultură şi civilizaţie. Editura pentru Literatură Universală. fiind judecate după "utilitatea lor în cadrul unei finalităţi pragmatice". Bucureşti. Fără a subaprecia constrângerile biologice şi naturale. Ibidem. Existenţa în orizontul misterului dă naştere culturii. adică o fizionomie particulară.67 gândirea antropologică din secolul nostru a căutat în spaţiul valorilor culturale manifestarea expresivă a "esenţei" omului. condiţiile materiale de viaţă). p. . filosofie. omul apare ca fiind propria sa creaţie. p. 459-460. Între ele se cască deci o deosebire profundă de natură 79 ontologică”. iar civilizaţia răspunde existenţei întru autoconservare şi securitate. 325. Este vorba de o dualitate de ordin ontologic. potrivit lui Blaga. Faptele de civilizaţie (o anumită ordine socială. forme de producţie şi de organizare politică. artă. care alcătuiesc o structură unitară: “Creaţia de cultură este 1) un act creator 2) de intenţii revelatorii în raport cu transcendenţa sau cu misterul 3) utilizează imediatul ca material metaforic 4) depăşeşte imediatul prin stilizare 5) şi 78 se distanţează de transcendenţă (mister) prin frânele stilistice şi datorită metaforismului”.). mod de viaţă etc. Trilogia culturii. creaţie desfăşurată pe toate registrele existenţei şi ale raporturilor posibile dintre om şi lume. • b) o pecete stilistică. 402. spune Blaga. care le diferenţiază de alte creaţii. două caracteristici fundamentale: • a) o funcţie metaforică şi revelatoare. Ştim azi că pe acest nivel şi cu mijloacele pe care le oferă el. Aşadar. Iată o definiţie a culturii în care Blaga subliniază elementele ei specifice. confort material. în sensul că încearcă să dezvăluie conţinutul adânc al lumii. cu teoria lui Blaga suntem în miezul unei distincţii de natură. omul dă o formă lumii şi conferă sens existenţei sale. existenţa umană se desfăşoară concomitent în două orizonturi şi în două moduri fundamentale: existenţa în orizontul imediat al lumii sensibile şi pentru autoconservare şi existenţa în orizontul misterului şi întru revelarea acestuia. câtă vreme civilizaţia este expresia existenţei întru autoconservare. O formulare asemănătoare dă Blaga şi în altă parte: "Cultura este expresia existenţei omului întru mister şi revelare. 1969. Creaţiile culturale au. "o unealtă. "nu sunte destinate să reveleze un mister prin mijloace metaforice".Lucian Blaga. care reprezintă pentru Blaga temeiul distincţiei dintre cultură şi civilizaţie. Toate creaţiile care îi asigură autoconservarea şi securitatea materială în interiorul orizontului concret de existenţă alcătuiesc civilizaţia (tehnică. căci. 78 79 Ibidem. un aspect specific. Revelarea misterului lumii are loc prin două forme: prin cunoaştere şi prin plăsmuire (creaţie). Dar.

dar poate avea caracter stilistic. Aşadar. Forţa metaforică a creaţiilor umane se manifestă cu maximă pregnanţă în cazul artei. civilizaţia şi cultura – exprimă astfel cele două tendinţe structurale ale istoriei umane. Culturile sunt nucleul identităţilor. unul derivat. şi anume din punctul de vedere al valorii tehnicoeconomice. Blaga a codificat astfel în sistemul său filosofic o problemă capitală a antropologiei culturale. Cei doi poli ai umanităţii – producţia şi creaţia. iar cel de al doilea. principii morale. creşte în intensitate şi caracterul lor stilistic. distinctiv.. Această analogie a culturii spirituale cu acţiunea de “cultivare” a pământului poate dezvălui sensul primar al ideii de cultură. specific. dar este palid ilustrat în cazul tehnicii. preluând ideea anticilor care puneau în analogie cultivarea ogorului (“cultura agri”) cu formarea spiritului uman prin educaţie (“cultura animi”). Vianu afirmă că "civilizaţia nu este. stilul. sisteme juridice. cu rost instrumental. Totuşi. dar este absentă în cazul înfăptuirilor tehnice. dintre un ideal sau o semnificaţie şi suportul lor fizic concret. de fapt. aceea dintre valori şi bunuri. credinţe şi idei religioase. printre alţii. Realizările strict utilitare. Prin disocierea termenilor de valori şi bunuri intrăm în perimetrul unei dezbateri teoretice de anvergură în secolul nostru. iar cel de civilizaţie la bunuri în care se întruchipează valorile. dar pe măsură ce ne ridicăm spre alte zone ale existenţei umane – moduri de viaţă. tehnice şi acţiunile cu scop imediat practic nu au funcţii simbolice şi revelatorii. are relevanţă maximă în cazul artei. Arta poate fi considerată un model al culturii. cealaltă trăsătură distinctivă a culturii.. ca reflex al culturii în planul înfăpuirilor practice. din punctul de vedere al unei singure valori. de la tehnică la artă. Tudor Vianu: cultură şi civilizaţie/valori şi bunuri Vianu porneşte de la o definiţie “analogică” a culturii. primul termen a vizat cu precădere domeniul valorilor spirituale. până la creaţiile artistice – funcţia revelatorie. perfecţionarea mijloacelor şi a condiţiilor exterioare de viaţă. particular. La fel. densitatea metaforică şi stilistică a creaţiilor umane este maximă în cazul artei şi scade de la artă la tehnică. modele de comportament. Astfel. De la Vianu ne-a rămas o distincţie clasică deja.. analogie prezentă la Cicero. Este vorba de criteriile prin care deosebim cultura de civilizaţie. Din această distincţie ar rezulta că termenul de cultură se referă la valori. decât o cultură definită prin sfera ei. unitatea şi diversitatea. alcătuiri sociale şi politice. La un capăt al axului antropologic avem civilizaţia (tehnica este paradigma ei). Pe măsură ce creşte în intensitate caracterul revelatoriu (metaforic şi simbolic) al creaţiilor umane. pe când civilizaţia nu are caracter revelatoriu. obiceiuri şi stiluri de viaţă. iar tehnica un factor central al civilizaţiei. iar la celălalt capăt avem cultura (arta este paradigma ei). civilizaţia este terenul convergenţelor. Vianu consideră că orice definiţie a culturii trebuie să aibă în vedere trei factori: un substrat natural. idei şi teorii ştiinţifice.68 Cultura are concomitent aspect revelatoriu (metaforic) şi stilistic.. o cultură socială parţială. unde este o trăsătură accesorie şi neesenţială. o valoare care orientează creaţia umană şi actul de creaţie propriu-zis.Civilizaţia ar fi deci o cultură afectată exclusiv ţintelor tehnico-economice. . practici şi ceremonii sociale. dar şi cea stilistică devin tot mai importante în detrimentul funcţiei instrumentale.

În acelaşi timp. Caucaz. sub forma sa integristă. civilizaţiile. Huntington acordă factorului religios un rol primordial în declanşarea acestor conflicte. Linia de demarcaţie dintre civilizaţii va fi linia 81 confruntărilor în viitor". este numai unul dintre aspectele ei". in “Foreign Affairs”. The Clash of civilizations?. 3. 158. şi anume din punctul de vedere al valorii tehnico-economice”. care trebuie gândite în acord cu celelalte valori şi scopuri umane. Raportul cultură-civilizaţie este conceput de Vianu într-un mod raţionalist şi echilibrat. Însă. Huntington este autorul unei teorii geopolitice de mare răsunet în ultimii ani. Este un punct de vedere ce nu poate fi ignorat. Autorul îşi ilustrează teza arătând cum islamul. pentru el. El porneşte de la ideea că în lumea contemporană “cultura contează” tot mai mult. elementele culturale reprezintă nucleul unor entităţi istorice vaste. vol. cât şi pe cele de dezintegrare. 72. Huntington. Dar autorul nu coboară cu analiza în stratul de adâncime al acestor tensiuni dintre tipurile de civilizaţie. anarhice şi distructive. în plină glorie a viziunilor globaliste şi integraţioniste. Opere. Huntington a publicat un studiu în care contrazice flagrant euforia care a cuprins mediile occidentalo-centriste după sfârşitul războiul rece: "În ipoteza mea. Civilizaţia este realizarea valorilor culturale în bunuri materiale. viziuni care prognozau unificarea lumii sub egida democraţiei liberale. sursa fundamentală de conflict în noua lume nu va mai fi în principal ideologică sau economică. care astăzi au ajuns adesea în poziţii de adversitate şi conflict. 22. Aceste arii de contact inflamează identităţile şi le aduc în stare de fierbere. Civilizaţia reprezintă o cultură socială parţială. Editura Minerva 1979.69 Civilizaţia nu este o entitate care s-ar opune culturii. mulţuminduse să afirme că religia. “cultura definită din punctul de vedere al unei singure valori.8. Bucureşti. chiar dacă îmbracă un aspect preponderent religios. menite să amelioreze condiţia umană. de tip Fukuyama. mentalităţile. nr. summer. că factorii de natură culturală modelează atât tendinţele de integrare. Cele mai acute conflicte se produc pe frontierele ce despart lumea creştină (occidentală şi ortodoxă) de cea musulmană (zona Balcanilor. spune el. sistemele de reprezentări şi de valori. dar principalele conflicte se vor ivi între naţiuni şi grupuri ale diferitelor civilizaţii. între cultură şi civilizaţie ar exista doar o distincţie funcţională. Statele naţionale vor rămâne cei mai puternici actori în relaţiile internaţionale. mai ales acolo unde în spatele lor răbufneşte o energie religioasă neconsumată în plan social-economic. El critică viziunile care condamnă civilizaţia şi o opun culturii. Aceste conflicte. În 1993. p. instituţiile şi practicile de ordin simbolic le-ar aduce în stare de conflict. care a învins regimurile totalitare. îşi au izvorul în stările de subdezvoltare economică şi 80 81 Tudor Vianu. el ne invită să nu exagerăm valorile tehnico-materiale. Samuel P. El consideră că distincţia dintre cultură şi civilizaţie este necesară. Asia Centrală. este “cultura afectată ţintelor ei tehnico-economice”. . 1993. nu de natură. dar militează pentru sinteza lor în procesul dezvoltării sociale. atacă frontal civilizaţia occidentală prin “mişcări de furie”. Conflictul civilizaţiilor va domina politica mondială. p. 80 Aşadar. Marile diviziuni dintre oameni şi sursa dominantă de conflict vor fi de natură culturală. Civilizaţia. zonele Mării Negre şi ale Mării Mediterane). Samuel Huntington şi “conflictul civilizaţiilor” Samuel P. vol. fiind deci unul din aspectele culturii.

Se ştie că societăţile întârziate sunt confruntate cu un amalgam de instituţii şi credinţe. şi Huntington supraevaluează criteriul religios de diferenţiere şi ia în discuţie această filieră de identificare. ci unul care a dobândit o extensie “globală”. De exemplu. Bucureşti. p. fără a disocia cele două concepte şi implicit fără a discocia între realităţile diferite pe 82 83 84 Ibidem. creştin. Samuel p. occidental. repetând adesea că “o civilizaţie este cea mai întinsă entitate culturală”. fără ieşire.” Pornind de la ideea că “civilizaţia şi cultura se referă deopotrivă la modul de viaţă al oamenilor”. Toate acestea au “culturi distincte”. grupuri religioase etc. Editura Antet. Huntington vede în civilizaţii (“la plural”) ample “totalităţi”.Civilizaţiile sunt cel mai mare «noi» înăuntrul căruia ne simţim din punct de vedere cultural acasă şi deosebiţi de toţi 83 ceilalţi «ei» de afară.. ce cuprind popoare. Astfel. religia.. şi prin auto-identificarea subiectivă a oamenilor”. Dar. obiceiurile. Nivelurile de identificare ale oamenilor urcă în cercuri concentrice de la mediul familial şi local spre tipul de civilizaţie de care aparţin. o civilizaţie este un grup de oameni cu cele mai înalte trăsături culturale şi cu cel mai răspândit nivel al identităţii culturale pe care oamenii îl au şi care îi distinge de alte specii. grupare căreia i se pot găsi anumite elemente comune de “identitate culturală". un locuitor al Romei de azi se poate autodefini în trepte ca: roman (locuitor al Romei). european. cu un oarecare grad de integrare.după opinia autorului . catolic. Ibidem. Huntington îmbrăţişează perspectiva lui Braudel după care nu putem desprinde cultura de fundamentul ei. autorul abandonează tacit această distincţie şi ajunge să opereze doar cu ideea de civilizaţie. 24. cum ar fi limba. italian. cu paradoxuri care le aduc periodic în situaţia de a fi zguduite de un frison identitar. .82 Deci. Revenind cu alte precizări. Huntington. Ea este definită deopotrivă prin elemente obiective comune. durabile sub raport istoric. Precum Toynbee. naţionalităţi. Aflate permanent în situaţii critice. instituţiile. pentru că defineşte civilizaţiile prin elemente culturale. civilizaţia. p. El consideră că astăzi există şapte sau opt mari blocuri de civilizaţie pe glob. 60. 1998. p. Ultima identificare defineşte apartenenţa la civilizaţia occidentală (cu două subcivilizaţii: europeană şi nord-americană). istoria. civilizaţie distinctă . 60. pe de altă parte. Respingând perspectiva “gânditorilor germani din secolul XIX” care au introdus o distincţie radicală între cultură şi civilizaţie. diferenţiate prin elemente culturale.de civilizaţia slav-ortodoxă de care ar aparţine popoarele est-europene. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale.70 în solicitările contradictorii la care popoarele cu modernitate întârziată trebuie să facă faţă în lumea contemporană. “Astfel. confruntate cu un viitor incert. "o civilizaţie este cea mai largă grupare culturală de oameni”. Huntington observă că replierea identitară a acestor societăţi nu este un fenomen singular. state. dar şi “elemente comune” şi legături strânse care le integrează într-o civilizaţie determinată. ele sunt înclinate mai degrabă să-şi reproblematizeze originile şi istoria decât să se angajeze prospectiv în acţiuni de modernizare socială. identitatea unei civilizaţii este definită prin elemente culturale.84 Teoria sa a fost criticată tocmai pentru această confuzie.

pe câtă vreme alţi teoreticieni consideră că în lumea actuală au dobândit relevanţă conflictele “identitare”. dreptul.este alcătuit din “elemente culturale”. în pofida legăturilor şi a interdependenţelor dintre ele în lumea globalizată de azi. artele. tehnici şi culturali. de noi hărţi mentale. Astfel. conflicte care pun faţă în faţă civilizaţii diferite.71 care le desemnează aceste concepte. lumea de azi îşi păstrează diversitatea şi este formată dintr-un “sistem multicivilizaţional” şi multipolar. ideea sa capitală este aceea că asistăm la renaşterea interesului pentru identităţile culturale şi civilizaţionale şi acest fapt va duce la reconfigurarea geopolitică a lumii. pe prim plan fiind religia. iar acum a devenit multicivilizaţională şi multipolară. Apare din nou confuzia dintre cultură şi civilizaţie.). (subl.şi care le diferenţiază elocvent . apologeţi ai “lumii occidentale”. Iată cum îşi prezintă Huntington ideea sa: “Tema centrală a acestei cărţi o constituie faptul că identitatea culturală şi cultura care. Huntington interpretează altfel procesele caracteristice ale secolului XX. din care derivă deosebirile privind modurile de viaţă. pentru a ne descurca în hăţişul lumii actuale avem nevoie. Globalizarea devine o paradigmă tot mai des utilizată pentru a “traduce” în limbaj simplificat încrucişarea unor tendinţe şi legături tot mai complexe între societăţi. cum am văzut. insistând asupra noilor viziuni şi atitudini emergente. familia. cu civilizaţii şi culturi interesate să-şi păstreze şi să-şi afirme identităţile pe multiple planuri. politica etc. el analizează corelaţiile active dintre factorii geografici. Nucleul fiecărei civilizaţii . Huntington extrage următoarea concluzie: 85 Ibidem. conflictele viitoare vor fi conflicte “intercivilizaţionale”. având origini. Astăzi avem nevoie de noi paradigme şi modele la fel de simplificate asupra lumii privite în totalitatea ei. 27. modelează tendinţa de coeziune. politica globală a fost una bipolară. În timpul războiului rece. evoluţii şi caracteristici spirituale şi economice diferite. Pe lângă faptul că lumea a devenit multipolară sub raport geopolitic după încheierea războiului rece. raporturile geopolitice ar fi acum determinate de raporturile dintre civilizaţii. viziunile aspura lumii. dincolo de acest lucru. Dar. văzute ca mari blocuri de viaţă istorică. Este acuza pe care o formulează Mircea Maliţa. economia. Mai mult. bipolară. Dar. dar şi alţi teoreticieni. precum şi pentru a face predicţii asupra evoluţiei mondiale. la nivelul cel mai răspândit. În dezacord cu mulţi ideologi şi teoreticieni. anume diminuarea ponderii globale pe care a avut-o până acum civilizaţia occidentală şi afirmarea ofensivă a civilizaţiilor nonoccidentale. p. departe de a se uniformiza şi integra într-o “civilizaţie universală”. spune Huntington. dar şi în fondul spiritual al epocii. dezintegrare şi 85 conflict în lumea de după războiul rece”. politici. Huntington detectează şi o altă tendinţă. economici. demografici. Din această “lectură” a proceselor semnificative ale epocii. credinţele şi valorile. ce îşi au sursa în revendicarea identităţilor culturale. Pentru a degaja un sens global din schimbările combinate ce au loc azi în toate civilizaţiile. . Huntington vorbeşte de “conflicte între civilizaţii”. a războiului rece a devenit inadecvată. ns. Paradigma simplificată. care pot fi detectate în raporturile internaţionale. obiceiurile. consideră Huntington. De aceea. De aceea. sunt identităţi ale civilizaţiei.

conflicte şi războaie ale “liniilor de falie” dintre civilizaţii. 36. În ipoteza sa. Asupra acestui punct. 36. aceste centre multiple care intervin în raporturilor geopolitice sunt tocmai civilizaţiile active azi. Ruanda etc.) nu au implicaţii globale. În lumea 88 posterioară Războiului Rece. precum cele din spaţiul fostei Iugoslavii. De unde şi profeţia sa apocaliptică după care "următorul război mondial. teoria lui Huntington a fost reactualizată după atacul terorist din 11 septembrie 2001. dar e vorba.]. dacă el va izbucni. sub raport geostrategic. Ibidem.87 Autorul ajunge la acestă concluzie observând că numai conflicte locale care “se produc de-a lungul faliilor dintre civilizaţii" riscă să se extindă la nivel global. şi nici occidentalizarea societăţilor 89 nonoccidentale”. Avem aici o altă interpretare a globalizării. p. • În această lume policentrică nu mai există un conflict ideologic dominant. . putând deveni focare ale unor războaie care să antreneze grupări de state pe criterii civilizaţionale. multipolară şi multicivilizaţională. în orice înţeles cu semnificaţie. din Caucaz. Conflictele etnice din interiorul unei civilizaţii (Somalia. Ibidem. Rezumându-şi teza cărţii sale. nu de natură ideologică. "după cum ne arată războiul din Bosnia sau din Caucazi”. pe când conflictele etnice în care se întâlnesc civilizaţii diferite. Formulată încă din 1993 şi intens comentată în lumea specialiştilor.86 Dacă vrem să păstrăm reprezentarea bipolară din alte vremuri. politica locală este politica etnicităţii. 27.” “Pentru prima oară în istorie. • Creşterea interdependenţelor dintre civilizaţii a fost de la 1500 până acum un fenomen unidirecţional. [. Huntington spune: “În această lume nouă. mai ales asupra distincţiei dintre modernizare şi occidentalizare. precum în epoca războiului rece. care opune “Occidentul” şi “lumile nonoccidentale”.. ns. • Astăzi însă lumea a devenit multipolară. unii comentatori văzând în actualul război antiteorist o confirmare a 86 87 88 89 Ibidem. pp 75-76. Ibidem.. Rivalitatea dintre superputeri este înlocuită cu ciocnirea civilizaţiilor. Vom reveni asupra lor. Asia Centrală sau Caşmir au un potenţial de amplificare global. de o altă bipolaritate. iar această pluralitate se sprijină pe forţe culturale şi identitare consolidate. “cele mai periculoase conflicte culturale sunt cele care iau naştere de-a lungul liniilor de falie între civilizaţii”. în acelaşi timp. cultura este o forţă ce deopotrivă divide şi unifică. Avem în aceste afirmaţii o sinteză a poziţiilor sale şocante. dinspre Occident spre civilizaţiile şi societăţile nonoccidentale. va fi un război între civilizaţii". toate determinate de diferenţele şi de opoziţiile de ordin civilizaţional. (sublin.). p. ci de natură civilizaţională. atunci şi azi lumea poate fi considerată bipolară. politica globală este. spune Huntington.72 “«expansiunea Occidentului» a încetat şi «revolta împotriva Occidentului» a început”. Huntington susţine câteva idei geopolitice importante. iar politica globală este politica civilizaţiilor. ci o multitudine de conflicte. p. modernizarea este distinctă faţă de occidentalizare şi nu produce nici o civilizaţie universală.

care astăzi se află în curs de “indigenizare” şi dispun de forţa necesară pentru a înfrunta dominaţia de secole a civilizaţiei occidentale. cum este cazul proliferării mass90 media la dimensiuni mondiale. Deşi sistemul internaţional e unul multicivilizaţional. sunt dominate încă de perspectiva occidentalo-centristă. spune Huntington. p. 90 Ibidem. în timp ce “non-occidentalii văd ca fiind occidental tot ceea ce Occidentul vede ca fiind universal”. Unele dintre afirmaţiile sale sunt evident disonante în raport cu perspectivele prin care dispozitivul teoretic occidental priveşte şi interpretează tensiunile ce străbal lumea actuală. Una dintre concluziile pe care vrea s-o demonstreze este că tocmai globalizarea a modernizat şi a consolidat civilizaţiile nonoccidentale. C . “Ceea ce occidentalii vestesc a fi o blândă integrare globală. non-occidentalii denunţă a fi imperialism ticălos occidental”. pe când alţi teoreticieni au respins aceste teze. 95.73 tezelor sale. hărţile mentale ale specialiştilor. cum ar fi şi afimaţia că Occidentul şi-a postulat propriul său tip de cultură ca fiind universal.

dar au cunoscut şi o serie de transformări şi adaptări la contexele istorice. Toate societăţile şi culturile. În cuvântul înainte scris la Istoria credinţelor şi a ideilor religioase. în raport cu tendinţele ce au dominat epoca modernă (epocă ce acoperă aproximativ cinci sute de ani de construcţie a modernităţii în toate planurile). spiritul uman a sesizat deferenţa între ceea ce se relevă ca fiind real.) s-au cristalizate ca doctrine şi sisteme de credinţe în lumea antichităţii şi în fazele timpurii ale epocii medievale. Istoric şi filosof al religiilor. Restaurarea sacrului. Marile religii ale lumii contemporane (creştinismul. pe care au delimitat-o de sfera experienţei imediate. bogat şi semnificativ. Mircea Eliade subliniază complexitatea fenomenului religios. dar pe care ştiinţa modernă a sperat să-l elimine din explicaţiile ei pozitiviste. la o revenire în forţă a religiei în viaţa socială. prin care se exprimă nevoia permanentă a omului de a-şi raporta viaţa. un domeniu central pentru culturile premoderne. sacrul este un element în structura conştiinţei şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. hinduismul. în diversitatea istorică a organizării lor. a hiperconsumului şi a divertismentului industrializat. fenomen privit ca o dimensiune constitutivă a condiţiei umane. confucianismul etc. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii. Eliade reia ideea exprimată în alte lucrări după care religia este o structură permanentă a condiţiei umane. au operat în reprezentările lor colective cu o zonă a sacralităţii. CULTURĂ ŞI RELIGIE Religia ca element definitoriu al culturilor Fără îndoială. dar şi la o reabilitare a ei ca variabilă explicativă în ecuaţiile pe care le avansează teoriile sociologice şi geopolitice contemporane. căci alimentaţia.. simboluri.. experienţa şi actele sale la o realitate transcendentă. alteori în forme excentrice. puternic. într-o perioadă de exaltare a libertăţii şi a individualismului. asistăm la o revitalizare a sentimentului religios. este resurecţia religiei.Pe scurt. “Conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului. adică curgerea haotică şi periculoasă a lucrurilor. instituţii etc. a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios.74 IV. Ele şi-au păstrat în decursul secolelor elementele lor caracteristice (credinţe. nu o fază tranzitorie în evoluţia omului. şi ceea ce este lipsit de aceste calităţi. poate reactiva şi funcţia morală şi integratoare a religiei. cea mai spectaculoasă răsturnare la care asistăm. viaţa . uneori în maniere autentice. ritualuri. Prin experienţa sacrului. reînvierea sentimentului religios. caracterizată prin “amurgul datoriei”. idei. îndeosebi cele occidentale. Ei bine. Recursul la religie este văzut ca o soluţie la criza de sens prin care trec societăţile secularizate.). budismul. învestind-o cu funcţia de sursă şi sistem de referinţă pentru sensurile conferite istoriei şi vieţii umane. având ambiţia de a-i semna şi certificatul de deces. atât de necesară pentru a reface coeziunea comunităţilor. apariţiile şi dispariţiile lor fortuite şi vide de sens. islamismul. În definirea şi analiza religiei ca factor definitoriu al culturilor vom porni de la concepţia savantului român Mircea Eliade. exteriordecorative.

care insistă pe “omul istoric”. considerând că distincţia dintre sacru şi profan. “Religiile”. Studiind societăţile arhaice. din care nu pot lipsi abordările istorice şi morfologice. se manifestă în toate culturile şi în toate timpurile. istoricismul şi existenţialismul”). care să reprezinte un ghid pentru a scrie “istoria” acestora. înfluenţând ansamblul respectivei culturii. Eliade consideră este necesară şi posibilă degajarea unor aspecte structurale şi universale ale religiilor. nostalgia unei reîntoarceri periodice la un timp mitic al originilor”. funcţiile şi semnificaţiile pe care le au diversele forme şi manifestări religioase. . 1986. Editura Politcă.75 sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Fără a elimina perspectiva istorică. Eliade afirmă că a fost uimit de o trăsătură a acestora: “revolta împotriva timpului concret. care interferează cu valorile estetice. presupune o “anumită valorizare metafizică a existenţei”. cultural şi 93 psihologic”. Altfel spus. în contexte. pe omul “care este în măsura în care se creează pe sine însuşi Mircea Eliade. morale şi politice. credinţe şi teorii” . Eliade este interesat să stabilească structurile. 1999. de forme ce vor fi inevitabil depăşite prin dezvoltarea cunoaşterii raţionale -. Având ca structură permanentă distincţia dintre sacru şi profan.I. 1981. istoric. prin diverse hierofanii. culturale şi psihologice. Eliade se detaşează consecvent de viziunile evoluţioniste. 14. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. inclusiv în epoca actuală. Religia este astfel integrată în ansamblul unei culturi. Bucureşti. ansamblu care. Editura Humanitas. p. o valorizare diferită de cea consacrată de filosofiile moderne (“mai ales marxismul. apreciată de Eliade drept “etapă ultimă a desacralizării”. a fi sau mai degrabă a deveni om 91 înseamnă a fi religios”. Din această perspectivă fenomenologică şi hermeneutică. se răsfrânge şi se manifestă prin respectivele valori religioase. Contextul social şi istoric al experienţelor religioase trebuie investigat cu pertinenţă fără a reduce religia la statutul de epifenomen derivat al unor structuri sociale. Bucureşti. vol. “În realitate. astfel că Eliade subliniază necesitatea de a cerceta religia dintr-o perspectivă interdisciplinară. Tratat de istorie a religiilor.care explicau religia legând-o doar de stadiul “culturilor primitive” şi de o presupusă mentalitate “prelogică”. poziţie pe care Eliade o combate mereu. sociologic. pp 386387. istoriciste şi funcţionaliste. Ediţia a III-a. nu există fapt religios în stare pură. Refuzul unei “istorii” autonome. Împotriva concepţiilor raţionalist-pozitiviste şi a celor evoluţioniste . studiu din lucrarea “Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane” (traducerea din franceză a lucrării cu acelaşi titlu apărută în 1983 sub egida UNESCO). dar şi manifestarea sacrului în profan. Bucureşti. la rândul lui. Mircea Eliade. care au dominat autoritar câmpul filosofiei culturii aproape un secol. sociologice. În nucleul fiecărei culturi se află valorile şi credinţele religioase. conjuncturi şi culturi oricât de îndepărtate istoric şi geografic. 92 93 91 Mircea Eliade. adică elaborarea unei “morfologii a fenomenelor religioase”. Eliade urmăreşte să descopere structura permanentă şi universală a fenomenului religios. precum şi interferenţele lor. fără “model transistoric”. VIII. fenomenul religios se prezintă adeseori ca “o masă polimorfă şi uneori chiar 92 haotică de gesturi. adică o “istorie fără regulă arhetipală”. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Un fapt religios esste totdeauna şi concomitent fapt istoric. p.

p. Această ontologie se prelungeşte în culturile populare. o pedeapsă divină 95 pentru căderea în păcat etc. ci are o funcţie soteriologică. Suferinţa are o “cauză” (voinţa divină. dar toate acestea sunt suportate pentru că ele “au un sens”. de “structură platonicieană”. folclorice. 1999. În viziunile occidentale asupra timpului şi a istoriei se regăseşte atât concepţia timpului 94 95 Mircea Eliade. sunt şi un răspuns la teroarea istoriei.) şi are o “semnificaţie” (mânia unui zeu. Mitul eternei reîntoarceri. Această viziune asupra timpului este solidară cu o anumită viziune asupra fiinţei şi realităţii. tinde spre “abolirea timpului” profan. nefericirile personale. . Editura Univers Enciclopedic. a iraţionalului sau a violenţei din viaţa umană. simboluri şi comportamente specifice. Societăţile arhaice şi tradiţionale îşi desfăşoară viaţa în conformitate cu ciclurile cosmice. dezastrele militare. Dar societăţile moderne sunt dominate de o cu totul altă viziune asupra timpului şi a istoriei. semnificaţiile arhetipale supravieţuiesc “camuflate” în realităţi profane. unde se întâlneşte curent fenomenul de “reducţie a evenimentelor la categorii şi a individualităţilor la arhetipuri”. Teroarea istoriei este investită mereu cu “un sens”. deşi aceste societăţi şi omul lor raţional nu le conştientizează. prin mituri. cu evenimentele. iar omul arhaic “o suportă pentru că ea nu este absurdă". 96. Societăţile arhaice supravieţuiesc aşadar prin această tehnică de abolire a timpului profan.76 94 în sânul istoriei”. “presocratic”. pentru care realitatea unui obiect sau act se dobândesc prin repetare (ritualică) sau participare (simbolică) la un model exemplar. Dar. Deci o strategie prin care ele răspund la teroarea istoriei. Actele sale fundamentale sunt de asemenea o “repetare neîntreruptă” a unor gesturi primordiale şi paradigmatice (“acte îndeplinite la origine de zei. ci se datoresc unor intervenţii magice sau unei voinţe care nu se află sub control uman. pp 7-8 Ibidem. iar eroul istoric este redus la condiţia de imitator al unui arhetip. Bucureşti. Întrebarea la care vrea să răspundă Eliade care sunt soluţiile pe care le oferă această “perspectivă istoricistă” pentru a permite omului moderrn să “suporte” istoria. salvatoare. “primitiv”. Evenimentul istoric real este asimilat mitului.). nu sunt considerate arbitrare sau gratuite. codificate în mituri degradate şi în simboluri. naturale. la abolirea istoriei. a istoriei. Culturile arhaice. Teroarea istoriei este o expresie a “suferinţei”. Ontologia arhaică. purificatoare. greşeală personală. omul modern trăieşte într-un univers desacralizat şi valorizează pozitiv istoria. iar regenerarea ciclică a timpului mitic prin rituri şi alte ceremonii este o strategie tipică a acestor societăţi de a suspenda timpul profan. concept prin care Eliade înţelege “catastrofele cosmice. Spre deosebire de omul arhaic. adică la un plan meta-fizic. noutăţile şi schimbările sale “ireversibile”. suferinţele şi nenorocirile pe care le suportă indivizii şi popoarele în existenţa lor. de o viziune “istoricistă”. cu realitatea ultimă. Pentru omul arhaic. şi în cazul societăţilor moderne. răutatea duşmanilor etc. care nu sunt prin acest fapt mai puţin eficiente. pentru a pierde contactul cu “fiinţa”. actele sale sau obiectele lumii empirice au realitate şi valoare numai dacă “participă într-un fel sau altul la o realitate care le transcende”. precum în legea karmică a indienilor sau în profetismul şi mesianismul vechilor evrei. eroi sau strămoşi”). injustiţiile sociale”. prin participare la arhetip şi prin repetare a unui timp infinit. viziune codificată în mituri şi simboluri.

prin care răspund la teroarea istoriei. în funcţie de paradigmele interioare ale culturilor. omul este pradă disperării şi unei terori permanente. Astfel. filosofiile posthegeliene justifică tragediile umane prin raportarea lor la un sens imanent al istoriei sau la o “necesitate” istorică. într-o perspectivă pozitivistă. 96 Ibidem. cei mai mulţi istorici şi teoreticieni ai civilizaţiilor au văzut în religie un factor definitoriu al civilizaţiilor. În afara acestei soluţii.care operau cu ideea unui sens unic şi universal al dezvoltării istorice. Această perspectivă preia în bună măsură viziunea lui Toynbee. Eliade încheie acestă “filosofie a istoriei” afirmând că. pe care mitologiile îl fixau la începutul timpului istoric. Mircea Eliade afirmă că tocmai în perioada în care se edificau interdependenţele capitaliste moderne. Potrivit lui Eliade. Societăţilor moderne consideră. îl plasează la sfârşitul timpului. cât şi ideea istoriei privită ca “progres”. fatal. Procesele istoriei moderne pot fi valorizate din perspective diferite. credinţa creştină este forma nouă prin care poate întâmpina teroarea istoriei. pentru omul modern “iremediabil integrat istoriei şi progresului”. Religiile ca factor geopolitic Totodată. Aceşti gânditori ar fi adoptat probabil altă perspectivă dacă ar fi aparţinut naţiunilor marcate de 96 'fatalitatea istoriei'". ca desfăşurare pe traiectoria unui timp monolinear. fără conflicte etc. făcând din diferenţele religioase un criteriu pentru a deosebi şi clasifica civilizaţiile. precum marxismul. Azi se vorbeşte insistent de epoca post-istorică. prin imaginea unei societăţi fericite. .77 finit şi ciclic. p.au fost susţinute teoretic de "gânditorii care aparţineau naţiunilor pentru care istoria nu a fost niciodată o teroare continuă. de desfăşurarea a evoluţiei. 156. apropiate de ideea timpului ciclic sau de ideea unui paradis terestru. Este tot o formă de abolire a istoriei. că miturile şi simbolurile sunt faze depăşite pe care istoria ar trebui să le elimine. Dar. masele ţărăneşti îşi păstrează şi azi vechea concepţie a arhetipurilor şi a repetării. Proiecţia acestui paradis la sfârşitul istoriei este o formă de consolare şi un remediu la teroarea istoriei. Huntington supraevaluează importanţa pe care ar avea-o religia în definirea civilizaţiilor şi în întreţinerea surselor de conflict dintre ele. pentru “omul căzut” în istorie. Aventura modernităţii şi expansiunea modelului capitalist apusean pot fi privite din sisteme de referinţă diferite pentru a le descifra semnificaţiile şi consecinţele. iar ideologiile moderne. plasând însă “Vîrsta de aur” la sfârşitul istoriei. omul creştin se salvează din mediul tragediilor istoriei conferindu-le o semnificaţie transistorică. În nucleul civilizaţiilor s-ar afla credinţele religioase. întrucât această credinţă îl ancorează din nou în planul divinităţii. ce ar impune un anumit scenariu obligatoriu. Dar şi aceste viziuni istoriciste sunt expresii camuflate ale unei viziuni mitice. Despărţit acum de mecanismul arhetipurilor şi al repetării. Trecerea spre cea de a doua viziune are loc în epoca modernă şi triumfă odată cu teoriile evoluţioniste şi pozitiviste. de reluare a eschatologiilor arhaice. pe care-l identificau cu tipul de civilizaţie occidentală . obiectivă. în substratul societăţilor moderne. viziunile istoriciste şi evoluţioniste .

Pentru a afla răspunsul. în care se înfruntau cele trei religii şi “civilizaţii”. Acesta este răspunsul pe care vesteuropenii doresc să-l audă. “cine ar trebui să fie inclus în categoria de «ţară europeană» şi apoi să devină un potenţial membru al Uniunii Europene. printr-o linie ce tăia continentul de la Marea Nordului la Marea Adriatică. Pentru aceasta. Autorul american consideră că Transilvania ar aparţine blocului de civilizaţie occidental. Iată textul lui Huntigton: "Cel mai evident şi pătrunzător răspuns la aceste întrebări este dat de marea linie istorică ce a existat timp de secole şi care separă popoarele creştine occidentale de cele musulmane şi ortodoxe. divizând. linia se întinde de-a lungul a ceeea ce sunt acum frontierele Finlandei. autorul decupa Transilvania de restul României. pe care îl sprijină.78 Pe lângă multe critici care i s-au adus. spre deosebire de restul României care ar aparţine blocului răsăritean şi ortodox. de-a lungul frontierei ce separă Croaţia şi Slovenia de celelalte republici. Această linie datează de la divizarea Imperiului Roman în secolul al IV-lea şi de la crearea Imperiului Sfânt Roman în secolul al X-lea. de asemenea. Letonia şi Lituania). unde întâlneşte divizările religioase ale continentului. ea este. Paradigma civilizaţională produce astfel un răspuns bine conturat şi evident la întrebarea cu care se confruntă vest-europenii: unde se termină Europa? Europa se termină acolo unde creştinătatea occidentală se termină şi începe Islamul şi ortodoxia. implicit. Rusiei şi ale statelor baltice (Estonia. Începând din nord. separând Transilvania. După teoria lui Huntington. de restul ţării şi prin fosta Iugoslavie. deci. Aceasta este frontiera culturală a Europei şi în lumea de după Războiul Rece. şi alte ţări (Belarus. majoritatea dintre ei sotto voce şi pe care numeroşi . noi suntem datori să punem în discuţie una dintre tezele lui Huntington şi imaginea cu care el operează asupra Europei Centrale şi de Est. Împărţind Europa după criterii religioase în două tipuri de civilizaţii. El este interesat să precizeze frontiera până la care se va întinde umbrela de sercuritate a NATO. aşa cum afirmă în termeni expliciţi Huntington. pe lângă România. Harta ce cuprinde imaginea acestei divizări este prezentă atât în cuprinsul articolului din 1993. frontiera ce desparte catolicismul şi protestantismul de ortodoxie. al NATO şi al altor organisme comparabile”. Prin acest fapt se sugera că Transilvania ar fi o zonă de posibile conflicte (cu deosebire interetnice şi interconfesionale). prin Ucraina. întrucât ar fi vorba de trei blocuri de civilizaţie diferite. iar frontierele dintre acestea ar fi locul unor conflicte majore în viitor. autorul "fuge" în trecutul Europei. Huntington se întreabă: “Unde este frontiera de est a Europei?” Răspunsul la această întrebare ne va arăta. de fapt a Europei. cât şi pe coperta cărţii sale din 1997. Autorul vrea să stabilească un “criteriu” clar privind extinderea UE şi a NATO spre est. spune autorul. şi frontiera politică şi economică a Europei şi a Occidentului. cu populaţia ei maghiară catolică. separând greco-catolicii de ortodocşi prin România. zona în care creştinismul occidental (catolicismul şi protestantismul) se întâlneşte cu ortodoxia şi cu islamul ar reprezenta o zonă vulnerabilă. aceasta ar fi frontiera estică a civilizaţiei occidentale. Ucraina şi spaţiul fostei Iugoslavii). pe care le consideră şi azi drept criterii operaţionale în plan geopolitic. Huntington îşi ilustra teza prin războiul din spaţiul fostei Iugoslavii. după opinia lui Huntington. în Balcani. Desigur. prin vastul Belarus. asemănătoare cu cele din fosta Iugoslavie. această linie coincide cu divizarea istorică între imperiile austro-ungar şi otoman. Aceasta ar fi.

Apelul la fapte şi la istorie este obligatoriu pentru a respinge teoria lui Huntington. cu toată prezenţa cultelor reformate şi catolice. Această imagine este construită. conferindu-i o semnificaţie culturală şi implicit una geopolitică majoră. a “respectat” harta lui Huntington. cu Occidentul adică. paradoxal. alãturi de Polonia şi de Germania. deşi mascat. identificând textual “Europa cu creştinătatea occidentală”. din iulie 1997. el consideră că extinderea UE ar trebui să se oprească la ţările catolice şi protestante. p. după teoremele autorului. fapt ce a dat naştere Ibidem. Cert este că decizia NATO de la Madrid. excluzând ţările ortodoxe. Cehoslovacia. aproape ştearsă în timpul dominaţiei sovietice.şi este şi azi preponderent ortodoxă. Ţările ortodoxe nu ar avea certificat de ţări "europene" în adevăratul sens al cuvântului. paradigma lui Huntington ne retrimite în trecut. mutând în epoca postmodernă tensiuni şi conflicte care s-au consumat în cea premodernă. Austria. Termenul de Europa de Est ar trebui. Extinderea NATO spre Est este privită. întrucât “în lumea de după Războiul Rece. demografic. crede autorul. Şi. pentru neadminterea ţărilor ortodoxe în NATO şi UE. Autorul american nu e bine informat sau e "intoxicat" de o anume istoriografie. NATO este organizaţia de securitate a civilizaţiei occidentale”. Datele statistice îl contrazic flagrant pe Huntington. În loc să ne proiecteze în viitor. 98 97 Ibidem. îl sprijină şi îl argumentează şi Huntington. Pierre Behar etc. pp 231-232. tot pe suportul unor reprezentări din perioada războiului rece.în orice epocă istorică am plasa analiza . ca o extensie a Occidentului spre Est. Transilvania a fost . evident că şi extinderea ei ar trebui să urmeze acelaşi principiu: “Logica civilizaţiilor dictează un rezultat similar în ceea ce priveşte extinderea NATO”.79 97 lideri intelectuali şi politici l-au aprobat explicit" . autorul preciza şi linia până la care el considera că ar fi oportun să se lărgească NATO (Polonia. Această reprezentare tinde să se instituţionalizeze şi să fie folosită drept argument strategic. sã fie rezervat acelor regiuni care s-au dezvoltat sub auspiciile Bisericii Ortodoxe: comunitãţile din jurul Mãrii Negre care s-au eliberat de dominaţia otomanã abia în secolul XIX şi pãrţile europene din Uniunea Sovieticã. după ce multe secole Estul a asaltat. de care aparţin membrii minorităţii maghiare şi germane. Ţările cu religie preponderent ortodoxă. el reia distincţia. nu catolică sau protestantă. Iată un mod de-a dreptul straniu de aborda azi integrarea europeană din perspectiva unor vechi fracturi religioase şi culturale ale continentului. 235. Cu aceste argumente. Ungaria. Mai mult. Este răspunsul pe care îl aprobă. pe motive ce privesc fundamentul religios al culturii lor istorice. . nu şi-ar avea “locul” în structurile de securitate occidentale.). Ungaria). Cehia. criteriile integrării devin acum preponderent religioase şi culturale: "Identificarea Europei cu creştinătatea occidentală conferă un criteriu clar pentru admiterea de 98 noi membri în organizaţiile occidentale". Stabilind “frontiera” estică a Europei pe linia de expansiune a catolicismului şi a protestantismului. iată-l un adept convins al acestor viziuni. dintr-o perspectivă bimilenară. După ce Huntington critică viziunile occidentalo-centriste. militar şi politic. cum ar fi şi România. Europa Centralã ar include acele teritorii care au format odatã creştinãtatea prooccidentalã: vechile ţinuturi ale Imperiului Habsburgic. dintre Europa Centrală (Mitteleuropa) şi Europa de Est. lumea vestului. Sub influenţa unor apologeţi interesaţi ai fostului imperiu austro-ungar (Michael Hovard.

Creştinismul este o spiritualitate bipolară. val ce a cuprins în 2004 şi două ţări ortodoxe. în cel mai bun caz. cu "Occidentul" . printre alţii. ne aflăm în faţa unei teorii geopolitice care a avut efecte directe în deciziile strategice pe care le-au luat marile puteri ale lumii actuale. Blaga consideră că matricea stilistică inconştientă are o forţă modelatoare extraordinară.80 unor comentarii care susţin că “ortodoxia” şi valorile sale specifice reprezintă o piedică pentru intrarea României în structurile euroatlantice. geostrategice sau politice. fără a ajunge la concluzia că ortodoxia ar fi un obstacol în calea integrării noastre în structurile europene. În sfârşit. Această problematică a fost abordată. interese privind controlul resurselor de petrol. cu interesele lor economice. uitând cu totul de interesele "profane" care s-au ciocnit acolo. intervenite după septembrie 2001. Criteriul utilizat de Huntington este contrazis de realităţi. după secole de interferenţe şi contaminări reciproce. În conflict se pot afla state sau grupuri de state. Blaga: diferenţe religioase şi stilistice în cadrul culturii europene Diferenţele culturale dintre catolicism şi protestantism. aspect care este vizibil şi în faptul că o formă spirituală de vocaţie universală. par a fi în dezacord cu presupoziţiile şi aprecierile teoreticianului american. cât şi în UE.a. susţine Huntington. Dacă unele schimbări geopolitice din ultimii ani. sunt apreciate în mod eronat de Huntington ca frontiere de “civilizaţie”.). par să confirme unele teze ale lui Huntington. Dar aceste exemple ţin de conjunctura specială a războiului rece şi nu ar mai avea semnificaţie azi. protestantism şi ortodoxie. Distincţiile dezvăluite de el.sau. sunt relevante pentru forţa explicativă a ideei de matrice stilistică. s-a diferenţiat în funcţie de matricele stilistice locale pe care le-a întâlnit. zone ale periferiei şi ale semiperiferiei europene. Ar trebui să-i amintim autorului american că a trecut vremea cruciadelor religioase şi că Europa de azi îşi reconfigurează "geometria variabilă" pe alte principii politice şi culturale decât cele strict religioase. precum creştinismul. care ar avea azi. aşa cum sugerează Huntington cu harta lui. cum ar fi dezacordul dintre SUA şi UE în privinţa războiului din Iraq şi noul val de extindere a NATO. ne priveşte ca pe o ţară "sfâşiată" între Est şi Vest. spune Blaga. Aşadar. de fapt. România şi Bulgaria. întrucât cele două lumi ar avea fundamente religioase diferite. iar apelul la diferenţele religioase şi culturale nu este decât o reeditare mai voalată a unor viziuni occidentalo-centriste cunoscute. Nu “logica civilizaţiilor" a întârziat integrarea României în structurile europene. Faptul că popoarele ortodoxe sunt şi azi în condiţia de zone subdezvoltate ale Europei. este foarte discutabilă ideea că "civilizaţiile" s-au aflat sau se vor afla în "conflict". Turcia e în NATO şi e islamică. o semnificaţie geopolitică majoră. pe de o parte. din perspectiva analizei stilistice şi culturale. este explicabil prin factori istorici bine cunoscuţi. alte aspecte. şi lumea ortodoxă. Cultura română are un indiscutabil fundament european. Huntington ne contestă implicit apartenenţa la "Europa" . şi este cu totul nerealist să invoci considerente religioase pentru a justifica azi opţiuni de natură geostrategică. între catolicism. Grecia e ortodoxă şi este o ţară integrată atât în NATO. pe de altă parte. ca de altfel şi culturile altor ţări ortodoxe din zonă. de Lucian Blaga în perioada interbelică.pe care o identifică. asemenea altor ţări plasate pe "liniile de falie" intercivilizaţionale (Ucraina. Este o ipoteză neconvingătoare să abordezi războiul din Golf doar ca un moment al "ciocnirii" dintre civilizaţia islamică şi cea occidentală. ci factori de altă natură. pentru a devalorizează realităţile care îi contrazic teoria. Ideea de a rediviza Europa (şi chiar unele ţări actuale) după criterii religioase sună ca o invitaţie de a pune în paranteze toată evoluţia modernă şi de a ne reîntoarce la hărţile din Evul Mediu şi la "marea schismă" ce a fisurat lumea creştină acum o mie de ani. ce are un pol fixat în . cu tendinţe contradictorii în plan mental şi cultural. Turcia ş. Trasând "frontiera de est a Europei" pe acest aliniament.

1969. Biserica este aici considerată un stat al lui Dumnezeu pe Pământ. de disciplina religioasă. despre libertate şi salvare. ne pot da o idee despre paradigmele diferite ce operează în mediul european. p. în cea răsăriteană. Observaţiile lui Blaga sunt de o certă actualitate. imperii sau provincii. diferenţe de stil cultural şi de atitudine spirituală. despre naţiune şi stat etc. erau resimţite de popoarele din zonă ca alcătuiri "neorganice". de excepţională pătrundere. impuse de raporturile geopolitice. de aranjamentele şi schimbările survenite în raporturile de forţă dintre state. Blaga arăta că. de cele mai multe ori de tip imperial. pe categorii aferente autorităţii de stat. de o atitudine activistă. Culturile europene şi ramurile creştinismului se diferenţiază şi în funcţie de realităţile profane care sunt alese pentru a fi “echivalate în rang” cu transcendenţa. Protestantismul s-a născut din întâlnirea spiritului creştin cu matricea popoarelor germanice. împotriva cărora ele au declanşat o serie de revoluţii naţionale şi sociale. “întruparea” Logosului divin în realităţi profane. despre limbă. Astfel. de tradiţii culturale. de voinţa de putere. de o năzuinţă universalistă şi de tendinţe imperialiste. (Iată şi un posibil traseu explicativ pentru actuala dezintegrare a Estului). paradigme ce modelează concepţiile despre om şi natură. variabile. iar catolicismul a preferat întotdeauna valorile autorităţii. în general. Mecanismele simbolice prin care era reprezentată apartenenţa la realităţile istorice. Editura pentru Literatură Universală. precum şi de un acut sentiment al datoriei raţionale. Ortodoxia a ales categoriile organice pentru a semnifica divinitatea (viaţa. Într-o analiză comparativă. cu "un sentiment mult mai lămurit al etnicului". comunitatea de viaţă istorică. despre limbă. Diviziunile istorice. spirituale şi religioase ale Europei (diviziuni în interiorul unui tip de civilizaţie neîndoielnic unitar). asociindu-se "ideea de 99 naţiune cu aceea de neam". răspândirea creştinismului în mediul romanic a dus la cristalizarea catolicismului. mediu în care categoria libertăţii individuale a fost asimilată cu absolutul. lumeşti. Din aceste diferenţieri derivă apoi diferenţieri fundamentale privind concepţiile despre biserică. catolicismul a asimilat valorile divine cu ideea de stat şi cu toate categoriile etatizante. spune Blaga. supunând-o la un proces de integrare politică şi administrativă. unitatea de viaţă spirituală. supraindividuale şi "organice" ale naţiunii. care şi-au întins umbra dominatoare asupra acestui spaţiu. Viaţa religioasă protestantă este dominată de problematizare. Întâlnind matricea stilistică romană. au îndeplinit în această arie un rol capital. Bucureşti. care se pot mândri. de limbă. . în esenţă. firea). naţiunea este definită prin categoriile "organicului". Faptul definitoriu al spiritualităţii creştine este “întruparea” divinităţii în făptura umană. de nelinişte interioară. Construit pe valori etatiste. au fost extrem de vii şi eficace la popoarele răsăritene.81 “transcendenţă” şi alt pol în aspectele “concrete”. Ca atare. în aria românească şi. fiind animat de spiritul juridic roman. Acest sentiment de solidaritate etnică opera cu eficienţă pe deasupra sau pe dedesuptul decupajelor teritoriale vremelnice. catolicismul a dizolvat ideea de naţiune în ideea de stat. tranzitorii. despre naţiune şi stat. care a permis apariţia unor 99 Lucian Blaga. pe câtă vreme apuseanul catolic sau protestant înclină să "confunde ideea de naţiune cu ideea de stat sau chiar să o derive din ideea de stat". Teoria lui Blaga are numeroase rezonanţe actuale. Structurile politice mişcătoare. 141-142. Trilogia culturii. pământul.

de exemplu. atât în spaţiul catolic. economică şi locală. Ca şi în zona occidentală. de natură istorică. În aceste medii. a favorizat nu numai desprinderea unor naţiuni de blocul catolic universalist şi sufocant. cât şi în cel protestant. putem afirma că factorii culturali au avut un rol cauzal genetic. totuşi.) şi au ajuns ulterior. totuşi. că instituţiile catolicismului au favorizat centralizarea statului francez. Creatorii de cultură au preluat asupra lor şi sarcini explicit politice. O actualizare a acestei probleme ne este oferită.82 structuri statale solide şi centralizate. cu o bază profund inconştientă. rezumând aceste analize. ci mai curând ca o colectivitate de libertăţi convergente. tradiţii. ca o entitate abstractă. o observaţie pentru a echilibra interpretările excesive ale acestor diferenţe. literatură etc. dar şi convingerea indivizilor că naţiunea e obiectul unei libere opţiuni morale. naţiunile s-au cimentat şi fortificat iniţial sub aspect cultural (prin elemente “organice”: limbă. de politologul american Samuel Huntington. In schimb. după cum am arătat. prin eforturi de durată. autor al unor studii controversate privind importanţa culturii şi în special a religiei pentru modelarea universului interior al unei naţiuni şi pentru dinamica 100 Ibidem. dar au coincis multă vreme. În lumea răsăriteană. în lumea protestantă. Acest fapt nu înseamnă că mişcările de emancipare naţională. a pregătit şi a sprijinit cristalizarea ulterioară a unităţii politice. Se impune. Pe când în mediile răsăritene. un înalt sentiment al datoriei civice. De aceea. Cu toate particularităţile parcurse de formarea statelor naţionale în ţările occidentale. 143. formă faţă de care el are. putem spune că în cele mai multe ţări occidentale naţiunea are drept sistem privilegiat de referinţă identitatea politică. cu pivotul său în categoriile libertăţii individuale. nu aveau ca ţinte politice explicite tocmai construcţia statului naţional. să-şi constituie structuri politice de tipul statului naţional. precizând că. ca în răsăritul ortodox. De fapt. cultura naţională a fost în spaţiul estic un instrument de construcţie a statului naţional. Blaga sintetizează astfel diferenţele. ideal pe care. pornite iniţial din perimetrul culturii. Dacă este adevărat. ca formă de apartenenţă a individului la realităţi “organice” (limbă. economic. Deci. în mediul geopolitic al estului european putem vorbi de o predominanţă a mijloacelor spirituale şi culturale faţă de factorii economici şi instituţional-administrativi. este elocvent că. şi de o înfăţişare niciodată ostentativ afişată. Dar. cimentată prin acte de voinţă şi ca o expresie înaltă a 100 datoriei". unde imperiile medievale s-au prelungit până în epoca modernă. rolul decisiv l-au jucat factorii de ordin politic. în sensul tare al termenului. văzută ca un contract voluntar şi raţional între individ şi stat. este la fel de elocvent şi contraexemplul Italiei. au întârziat unificarea statală. după cum spune Blaga. iar unitatea culturală a anticipat. . odată cu Reforma lui Luther. agenţii culturali şi politici nu numai că au lucrat convergent în spaţiul românesc. forme culturale. tradiţii. instituţional. agenţii culturali şi politici din aria românească nu l-au pierdut din vedere nici o clipă. după cum au demonstrat cercetările istorice. unde alţi factori. naţiunea "nu este socotită ca un adevărat organism. în formarea naţiunii române. p. al unui angajament voluntar al individului faţă de o "formă abstractă" şi detaşată de viaţa concretă a individului. administrativ şi juridic. istorice şi supraindividuale). protestantismul. naţiunea are drept prim sistem de referinţă identitatea culturală. statul premerge naţiunii moderne şi a modelat naţiunea.

ar fi o “naţiune politică”. 2001. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Editura Humanitas. care alcãtuiesc aşa-numitul "crez american". Huntington apreciază că toate naţiunile europene sunt “naţiuni organice”. Editura Humanitas. ca religie ce nu încurajează spiritul ştiinţific şi pragmatic. 1972. Dumitru Drăghicescu. valori. Identitate şi integrare. Vezi. având un caracter singular. proces care a determinat o 103 “schimbare a axei de orientare a poporului român dinspre Orient spre Occident”. De la disjuncţie la conjuncţie. pe care nu-o putem aborda aici. El considerã cã americanii îşi regãsesc identitatea nu în aspecte de natură culturală. nu numai condiţia geopolitică. Grigore Georgiu. Dumitru Drăghicescu apreciază că cea mai relevantă caracterizare a româniei este cuprinsă în formula: “rasă occidentală cu 104 Desigur că ideea naţională s-a cristalizat pe un fond cultural relativ obiceiuri orientale”. etnice. Din psihologia poporului român. un complex de idei. Editura Institutului de Teorie Socială al Academiei Române. p. Editura Albatros. el este singurul popor de origine latină care aparţine ortodoxiei. Istoria civilizaţiei române moderne. poporul român s-a confruntat mereu cu o contradicţie lăuntrică. fiind prea ataşată de valori şi atitudini naţionaliste. Aşezat la hotarul dintre două lumi. pe când Statele Unite. procesele de secularizare şi de separare dintre puterea laică şi cea religioasă s-au petrecut cu întârziere în spaţiul est-european faţă de procesele similare din lumea apuseană. edificate pe suporturi istorice. 1995.83 raporturilor geopolitice dintre civilizaţii. Dintr-o perspectivă antitradiţionalistă. în lucrarea sa Istoria civilizaţiei române moderne. 101 102 103 104 105 Samuel P. cu un caracter difuz şi nesistematic. mulţi teoreticieni caută explicaţia acestor handicapuri istorice în caracterul specific al ortodoxiei. În acest caz ne interesează doar distincţia pe care el o face între “naţiunile organice” şi “naţiunile politice”. ideea naţională şi procesele de modernizare din această zonă reprezintă o temă 105 foarte complexă. au determinat modernizarea României. Viaţa politica americană. ci într-un ansamblu de principii şi valori politice. Bucureşti. pp 40-46. 416. Eugen Lovinescu. 1994. Max Weber. Religiile şi provocările modernizării Fără îndoială. de nedepăşit. Bucureşti. Bucureşti. Eugen Lovinescu. în care funcţia de solidarizare este îndeplinită de factori de ordin politic. Bucureşti. Raporturile dintre ortodoxie. întrucât îi defineşte chiar natura sa ontologică. Bucureşti. pp 75-76. ansamblu de valori care este însă larg împãrtãşit de toti membrii societătii. definit de autor ca "un amalgam". specifici democraţiei 101 americane. Fără îndoială. 1993. Aşadar. în cazul SUA. prin datele sale constitutive. cum spuneau Blaga şi Eliade. preluate în secolul al XIX-lea de forţele liberale de la noi. . 102 Preluând demersul lui Max Weber privind importanţa “eticii protestante” în geneza modernităţii apusene şi în dezvoltarea capitalismului. consideră că influenţele ideologice apusene. lingvistice şi culturale evidente. atitudini şi convingeri. Editura Ştiinţifică. Modernizarea era pusă în conexiune cu desprinderea din mediul răsăritean ortodox şi cu integrarea noastră în spaţiul de influenţă al civilizaţiei de tip occidental. diferit în aria răsăriteană a Europei şi a indeplinit funcţii multiple. identitatea politică are o relevanţă mai mare decât cea culturală. Huntington. Modernizarea este şi ea un fenomen cu întârzieri notabile în această arie.

Institut de relations Internationales et Strategiques. conştiinţa naţională s-a născut în confruntarea cu ocupantul străin .. Lupta pentru independenţă a fost deci indisociabilă de lupta pentru identitatea lor naţională şi religioasă. pp. p. Această auto-percepţie e trăită intens nu atât în cadrul oficial al bisericii. Astfel. politologul Francois Thual consideră că ortodoxia a supravieţuit perioadei comuniste şi se afirmă acum în rolul său de "inspiratoare şi de garant al naţiunilor ieşite din lumea slavo-byzantină. 106 107 108 109 Francois Thual. fiind un fel de "supragenerator al naţionalismului". În aceste condiţii. "ortodoxia este inima nucleară a naţionalismului. ea se pregăteşte pentru o nouă misiune: aceea de 107 metereză împotriva întoarcerii islamului". Pentru mulţi analişti occidentali ortodoxia este o “sursă” majoră a crizelor şi a conflictelor din zonă. Ibidem. Această perspectivă se întâlneşte nu numai la Huntington. care va ocupa multă vreme în acest spaţiu scena istoriei. Paris. Ea s-a considerat permanent o apărătoare a creştinismului autentic şi un garant al acestei “tradiţii sacre” împotriva tuturor ereziilor. Indiferent despre care ţara ortodoxă este vorba.mongol în spaţiul rusesc. 1994.84 Numeroşi analişti se străduiesc să demonstreze că ţările ortodoxe sunt refractare la procesul de modernizare şi integrare. că nu sunt "calificate" pentru acest proces. a schismelor şi a altor religii. 12. În consecinţă. pentru a înţelege corect fenomenul. religiozitatea se află în miezul atitudinilor etnico-naţionale. fascism. o zonă unde ar avea loc "o fuziune 106 la temperatură înaltă între faptul naţional şi faptul religios". Este adevărat şi faptul că modernitatea a prins cheag în aceste ţări destul de târziu faţă de procesele din lumea occidentală. Ortodoxia consideră că numeroasele persecuţii pe care le-a suportat decurg din acest rol de gardian al "tezaurului sacru" al creştinismului. ci în psihologia colectivă. E o misiune care nu este nouă de fapt. Acest dispozitiv ideologic este amplificat azi de confruntarea cu islamul. Geopolitique de l`ortodoxie.. Ibidem. de turci.. că nu îndeplinesc standardele impuse de comunitatea europeană. adică religia şi sentimentul naţional. Autorul vorbeşte de o "stereofonie naţiune-religie". referinţele istorice sunt indispensabile.ele au devenit 108 conservatoare”. deuxieme edition revue et corrigee. Ibidem. că handicapul lor istoric (insurmontabil!) ţine de ortodoxie şi că trebuie lăsate în afara procesului de extindere NATO. pentru că ea s-a perceput ca fiind persecutată de occidentali. 18. Editeur Dunod. 14. la fel precum naţionalul este orizontul de nedepăşit al 109 ortodoxiei". 17-18. p. Aceste societăţi “congelate” o jumătate de secol se confruntă cu problema redefinirii identităţii naţionale. comunism . de comunişti. redemarajul politic al modernizării nu se putea face decât pe baza a ceea ce exista înainte de perioada comunistă. p. În cursul secolului XX şi al catastrofelor sale politice . . ci şi la alţi teoreticieni de azi. Această reprezentare a generat în lumea ortodoxă "compexul slujitorului care suferă".nazism. “În aceste ţări.de etnie diferită şi adesea musulmană. Dar. otoman în cazul ţărilor din Balcani . În acelaşi timp.Bisericile ortodoxe au servit de creuzet pentru identitatea religioasă.

p. care se îndoieşte de capacitatea societăţilor est-europene de a rezista la "acizii modernităţii". un factor menit să "lumineze" poporul. investind-o cu sarcini educative şi modernizatoare. obiceiuri. cu prejudecăţi şi nu cu analize concrete. trebuie spus că nu religia ortodoxă a fost principalul lor obstacol. vizând acum pe toţi membrii comunităţii naţionale. Încă din secolul al XVII-lea. trebuie iarăşi să amintim că ea s-a făcut nu pe temei religios. având clară ideea că românii sunt o entitate etnică şi istorică diferită de alte neamuri. E drept că aceşti intelectuali. formând o reprezentare modernă a naţiunii. tradiţii. în cursul secolului al XIX-lea ea a adoptat structuri politice moderne. 16. Iar cât priveşte conştiinţa naţională modernă. cultură. Editura Enciclopedică. social şi cultural faţă de lumea occidentală".). de natură culturală largă. pe măsură ce educaţia de tip modern s-a generalizat. . cronicarii români scriau “istorii ale neamului" lor. 1997. aflate veacuri 110 de-a rândul “în decalaj politic. după un set de criterii care erau indiferente la religie. Aceste aprecieri globale ne arată că mulţi teoreticieni occidentali lucrează cu şabloane. ci pe temei istoric şi etnic (obârşie comună. Deci nu există o "fuziune" culturală absolută între faptul religios şi cel naţional. Revenirea ideii religioase pune în discuţie problema modernizării acestor societăţi. deşi erau afiliaţi la spiritul luminismului. Keith Hitchins. aşa cum o întâlnim la elita intelectuală grupată în Şcoala Ardeleană. După cum au demonstrat numeroşi exegeţi ai “fenomenului românesc”. 43. aşa cum au rezistat la opresiunea musulmană şi la persecuţiile comuniste. s-a acomodat cu principiile modernităţii. În secolul al XVIII-lea avem de-a face în spaţiul românesc cu o teorie închegată asupra ideii moderne de naţiune. p. în care vedeau. Ei "recunoşteau rolul vital social şi mai cu seamă naţional pe care bisericile unite şi ortodoxe îl jucaseră în trecut ca 111 apărătoare ale comunităţii etnice româneşti". continuitate teritorială. ideile occidentale au pătruns în lumea ortodoxă şi au modificat mentalităţi şi atitudini. Din aceste teorii rezultă că lumea ortodoxiei ar fi marcată de un handicap istoric insurmontabil. cu separarea structurilor politice de cele religioase. cu laicizarea vieţii. tot ortodoxe. nu au criticat biserica. limbă. tocmai raporturile cu mediile occidentale au stimulat ideea naţională în spaţiul românesc. cu secularizarea societăţii şi a culturii. imagini şi proiecţii subiective etc. Bucureşti. la care ideea naţională se desprinde de suportul ei religios pentru a dobândi un înţeles modern. indiferent de confesiune. Ideea de naţiune se desprinde de baza ei religioasă. spre deosebire de luminiştii apuseni. Ca să luăm cazul României. Trepat. Deşi aceste ţări au intrat mai târziu în ciclul modernizării. Mit şi realitate în istoriografia românească. 110 111 Ibidem. în mediile intelectuale şi apoi în cercuri tot mai largi. nu cu realităţi.85 Recursul la istorie este un argument pentru a condamna aceste societăţi. pentru a dobândi un alt referent global. vizând pe toţi românii. cum susţine Thual.

Explicarea omului. 1994 4. Trilogia culturii. Bucureşti. Editura Politică. Editura Humanitas. S. Bucureşti. Editura Polirom. 1985 5. Bucureşti.Gestul şi cuvântul. vol 9. 1997 21. Bucureşti. Ralph Linton . 8. Bucureşti. Editura Antet. în Opere.Zece mii de culturi. Bucureşti.Filosofia culturii. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. II. Editura Humanitas. 1985 2. Ludwig Grunberg. Mihai Ralea . Bucureşti. 1979 23. Al. Bucureşti.Modelul cultural european. 1972 19. Editura Minerva. Tănase . Angoasa în civilizaţie. 1972 11. 2007 6. Buxcureşti. I şi II. în "Revista de istorie şi teorie literară". I şi II. Mircea Maliţa . Editura Trei. 1999 7. 1998 14. Călinescu. Fernand Braudel . 1987 22.C. Dicţionar de etnologie şi antropologie. Bucureşti. Mehedinţi. Paul Dobrescu. editura Humanitas. 1999 3. Editura Meridiane. Tratat de istorie a religiilor. Bucureşti. 1983 9. Alina Bârgăoanu. Editura Meridiane. George Uscătescu. Bucureşti.Antropologia structurală. Îngrijirea ediţiei. Toynbee. vol. 1993 17. Tudor Vianu . vol. 1974 16. studiu introductiv şi note de Gheorghiţă Geană. Bucureşti. Arnold J. Nicoleta Corbu. G. Bucureşti. Selecţie şi comentarii de Geo Şerban. I. Abraham Moles. 1991 8. Istoria comunicării. Sociodinamica culturii. Ediţia a III-a. o singură civilizaţie. Editura Ştiinţifică. Norman Goodman. Lucian Blaga.Fundamentul cultural al personalităţii. în Opere. III şi IV 1. 1978 18. 1977 20. Bucureşti. Huntington . Iaşi.Cultura şi civilizaţie. vol. Editura Comunicare. vol. 1993 . Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. Andre Leroi-Gourhan . Editura Nemira. Bucureşti. Editura Minerva. Colecţia "Capricorn". Bucureşti. Max Weber . Michel Izard. Editura Ştiinţifică. Supliment anual. Editura Lider. Axiologia şi condiţia umană. Editura Minerva .Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. vol. Claude Levi-Strauss . Mircea Eliade. Editura Politică. Bucureşti. în Scrieri. Studiu asupra istoriei (sinteză a volumelor I-IV de D.Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Aproape de Elada. Bucureşti. 1. Ontologia culturii.Sommervell). Pierre Bonte. 1998 12. Bucureşti. Samuel P. în Opere. 1998 10. Editura Politică. Civilizaţie şi cultură. 1999 15.ro. Constantin Noica . Introducere în sociologie.86 Bibliografie pentru capitolele I.Gramatica civilizaţiilor. 1968 13. Sigmund Freud. Editura Humanitas.

noi sisteme de gândire. muzicianul Yehudi Menuhin a formulat următoarea constatare amară: “Dacă ar trebui să fac bilanţul secolului XX. o tehnică dezlănţuită. fragmentarea. 114 . cultivarea obsesivă a obscurităţii şi a stărilor negative. fantezia dictatorială. nu apreciativ. pentru a reconstitui caracteristicile poeziei moderne. El constată că nu poate utiliza decât “categorii negative”. Structura liricii moderne. Cultura contemporană este rezultatul cumulat al unor schimbări fundamentale ce au avut loc în epoca modernă în diverse câmpuri ale creaţiei culturale. pentru cei care încearcă să descifreze sensul schimbărilor pe care le trăim. Ibidem. din secolul XX în speţă: refugiul artei în limbaj. 14. Din toate. tensiunile disonante. grotescul. tendinţa excesivă a spiritului de a se refugia într-o lume ireală. A distrus oare “toate iluziile şi idealurile”? Iată o temă de meditaţie pentru teoreticienii culturii. 1969. 225. imaginile distrugerii. poetul spaniol Damaso Alonso punea caracteristicile artei moderne sub semnul unor “concepte negative”. o nouă conştiinţă de sine a omului. În perioada interbelică. CONTEXTE ISTORICE ŞI STRUCTURI CULTURALE Un secol al schimbărilor de paradigme Referindu-se la secolul XX. Hugo Friedrich. Bucureşti. p. O artă pusă sub semnul negativului. o ştiinţă care a distrus aparenţele şi care operează cu o lume a ficţiunilor matematice. Editura pentru Literatură Universală. 18. 1999. p. Teoreticianul german Hugo Friedrich analizează într-o carte de referinţă. Eric Hobsbawm. evoluţia atitudinilor spirituale şi a limbajului poetic de la Baudelaire până la jumătatea secolului XX. ce a creat o uriaşă vegetaţie de obiecte şi instrumente prin care mediul de viaţă a devenit nenatural. aş spune că a trezit cele mai 112 mari speranţe concepute vreodată de omenire şi a distrus toate iluziile şi idealurile”. Secolul extremelor. decurge imaginea unui conflict nerezolvat între om şi realitate. Iată câteva dintre trăsăturile puse pe seama culturii şi a noului mediu de viaţă din secolul XX. Editura Lider. a particulelor elementare sau a codului genetic. de înstrăinare şi incomunicare. refugiată într-o “idealitate goală”. astfel încât “realitatea 114 dezarticultată sau sfâşiată de violenţa fanteziei subsistă în poem ca un câmp de ruine”. Bucureşti. construită de spiritul însuşi. SCHIMBĂRI CULTURALE ÎN SECOLUL XX 1. Structura liricii moderne. realmente altceva decât cadrul natural în care s-a desfăşurat viaţa omului milenii de-a rândul. Acest secol a creat efectiv o altă realitate culturală. noi moduri de raportare la lume. noi forme de exprimare artistică. Apud.87 V. prin limbaj. singurele care pot dezvălui ruptura dintre artă şi societate: “În acest 113 moment nu există altă cale de a defini arta noastră decât prin concepte negative”. ale progresului tehnic şi 112 113 Apud. în sens descriptiv. transcendenţa goală etc. p. deformarea realului.

de unde şi predominanţa acordată valorilor ştiinţei. care orientau formele de expresie şi reprezentare a realităţii. a unor noi metodologii şi formule stilistice. moment în care societăţile dezvoltate trec de la civilizaţia industrială la cea postindustrială. nu numai universul material al existenţei noastre. care au afectat toate componentele vieţii umane. . este răvăşit masiv de un curent înnoitor. vizuale şi auditive ale omului contemporan. prin noul tablou ştiinţific pe care l-a elaborat şi prin obiectivările ei tehnice. noi reprezentări asupra lumii. mijloacele de comunicare socială. precum caracteristicile lor sunt dependente de datele cunoaşterii ştiinţifice. are loc o revoluţie în câmpul creaţiei estetice. autonomizarea valorilor etc. Toate aceste schimbări s-au intersectat şi s-au potenţat reciproc. structura mentală a oamenilor. fără de care nu mai putem înţelege tabloul şi caracteristicile lumii contemporane. “scenografia“ realităţii sociale. integrarea rapidă a valorilor culturii în sistemul activităţilor sociale prin mass-media. căutarea febrilă a unor noi mijloace şi forme de expresie. Arta secolului XX a cunoscut evoluţii contradictorii. Procesele de modernizare şi-au atins apogeul în spaţiul societăţilor occidentale dezvoltate şi s-au extins spre societăţile periferice. formele de reprezentare artistică şi relaţia dintre artă şi mediul de viaţă. formele de expresie şi comunicare. de la paradigmele gândirii ştiinţifice la formele de expresie artistică. industriale şi urbane. spaţiul culturii. democratizarea accesului la cultură. de unde au iradiat în planul tehnic şi economic al civilizaţiei. fenomen ce are loc în prima jumătate a secolului. În secolul XX s-au schimbat radical reprezentările ştiinţifice asupra naturii. calitatea vieţii şi scenografia vieţii cotidiene. un nou sistem de valori. Sub presiunea noii revoluţii ştiinţifice şi tehnice. Filosofia culturii a receptat aceste căutări şi a încercat să le codifice teoretic. apariţia unor fenomene de pseudocultură etc.). faptul că dezvoltarea cunoaşterii a modificat. realităţi culturale diferite de cele aparţinând culturilor tradiţionale. care au impus un nou mod de viaţă. modernitatea a atins un prag critic în a doua jumătate a secolului. traversată de crize şi conflicte mondiale. odată cu revoluţia produsă de tehnologia informaţiei şi cu intensificarea procesului de globalizare. accelerarea schimbărilor culturale şi criza valorilor tradiţionale. încercăm să decupăm liniile majore ale acestor schimbări: • Consolidarea civilizaţiei moderne. datorită complexităţii fenomenului cultural şi interferenţelor dintre procesele sociale şi cele culturale. ci şi modul de viaţă. determinând şi i. expansiunea publicaţiilor şi a culturii scrise. ambianţa simbolică în care se desfăşoară existenţa cotidiană. care a modificat cadrele imaginare. definit prin căutarea unor noi perspective spirituale. de asemenea. Mişcările avangardiste denunţă cu vehemenţă normele artistice tradiţionale. metodologiile ştiinţelor şi raporturile funcţionale dintre ştiinţă şi tehnică. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre artă. creşterea în intensitate a creaţiei. Este greu de făcut un catalog al acestor schimbării încrucişate. fie în prelungirea atitudinilor avangardiste. o primă caracteristică a secolului XX rezidă în accelerarea schimbărilor. După cum vom vedea. fie ca replică la ele. • La începutul secolului XX.88 ale organizării politice. Secolul XX a determinat mutaţii radicale în câmpul culturii. ca urmare a unor experimente artistice acumulate în secolul precedent şi a unor schimbări de atitudine spirituală. dintre care se detaşează succesele extraordinare obţinute de cunoaşterea ştiinţifică. Totuşi. la tensiuni între tradiţii şi modernizare. extinderea culturii de masă. ducând la semnificative reorganizări spirituale. Este revelator. relaţiile interumane. Este semnificativ modul în care activităţile economice contemporane. iar tensiunea caracteristică în plan cultural devine cea dintre identitate şi integrare. Schimbările cele mai relevante s-au produs în ştiinţă şi în spaţiul creaţiei estetice. Este vorba de amplificarea proceselor de modernizare (redimensionarea sistemului educaţional. condiţia umană.

Interdependenţele crescânde nu anulează identităţile culturale. Mass-media reprezintă azi o reţea ce difuzează instantaneu informaţiile pe tot globul. • Secolul XX a intensificat în forme fără precedent schimbul de valori şi dialogul dintre culturii. Identităţile nu se consolidează prin izolare şi autarhie. Modernitatea şi tensiunea dintre tradiţie şi inovaţie Raportul dintre schimbarea socială şi cea culturală poate fi investigat prin grila raportului dintre tradiţie şi inovaţie. lumea contemporană. la apariţia unei civilizaţii postindustriale. Astăzi. Necesitatea de a interpreta sensul acestor schimbări a stimulat reflecţia teoretică asupra culturii. elitistă. astfel că interferenţele culturale. în lumea comunicării generalizate. dar le obligă să se redefinească într-o lume ce a devenit globală şi policentrică. secolul XX a marcat trecerea la cultura de masă. Contrastul dintre lumea veche şi lumea nouă a fost mai puternic ca oricând în istoria umanităţii în decursul secolului XX. au loc mutaţiile semnificative în gândirea teoretică. o lume în care identitatea culturilor . • În acelaşi timp. universul cultural a fost marcat de apariţia şi extinderea mijloacelor de comunicare în masă. impunând noi instrumente de difuzare a valorilor şi noi forme de expresie şi creaţie. secol ce a produs schimbări frapante în substanţa culturii şi în mecanismul social al • . teoreticienii susţin că asistăm. ca urmare a acestor schimbări în fundamentele civilizaţiei. nu o consecinţă a izolării lor. din a doua jumătate a secolului XX. întâlnit în toate societăţile şi în toate epocile istorice. Este aspectul extensiv şi tehnic al globalizării. regiuni şi spaţii culturale care înainte erau izolate unele de altele sau aveau relaţii sporadice. ca dovadă că noul spirit al timpului se regăseşte în varii domenii. a unei societăţi informaţionale.este o funcţie a relaţiilor dintre ele. filosofie şi în disciplinele socioumane. cultura postmodernă ar fi caracterizată de un amestec al stilurilor. Astfel că. conexiunile şi schimburile de valori au devenit astăzi realităţi dominante. care a anulat distanţele şi a pus în contact direct societăţi. a unei culturi postmoderne. Forţele globalizării au resuscitat sentimentul identitar. În toate aceste domenii se formulează noi metodologii şi noi paradigme. la inserţia culturii în cotidian. De la cultura “savantă”. fenomen de anvergură istorică. ci prin creaţie performantă şi participare competitivă. În concluzie.89 În cursul secolului XX. întrucât a schimbat radical relaţia dintre societate şi cultură. a mitului. care aduc în discuţie gândirea simbolică. de dispariţia frontierei dintre cultura de elită şi cea “populară”. în ştiinţă. • Ca urmare a schimbărilor cumulate. care reprezintă un mecanism universal de evoluţie şi de schimbare. vechea temă a raportului dintre integrare şi identitate a renăscut în forme radicale. “înaltă”. problema limbajului. cu tensiunea ei structurală dintre globalizare şi identitate. • Spre sfârşitul secolului XX. de renunţarea la marile ideologii politice şi artistice. mai ales cele din marile centre de producţie mediatică. instituţionalizată. din diverse sfere ale culturii şi societăţii. caută o formulă de împăcare a celor două tendinţe contradictorii. pot fi receptate în toate societăţile şi regiunile planetei. Comunicarea socială a valorilor şi comunicarea dintre culturi au fost favorizate de extinderea sistemului mediatic. am putea spune că secolul XX a dus la apogeu procesele de modernizare şi a pregătit societăţile dezvoltate pentru a trece dincolo de modernitate. Este una dintre caracteristicile epocii pe care o trăim. precum şi validitatea noilor forme de expresie artistică.cum spunea antropologul Claude Levi-Strauss . prin afirmarea lor în spaţiul universalităţii. de extinderea culturii de consum şi a industriilor de divertisment. iar creaţiile culturale de ultimă oră.

ci este vorba de o selecţie axiologică pe care prezentul o face în corpul acestei moşteniri. fie că este vorba de Homer sau Shakespeare.90 culturii. p. "Sufletul unui scriitor mare este sinteza 115 sufletească a unui popor la un moment dat". 167. care nu şi-au consumat mesajul în epoca în care au apărut. aşa cum s-au petrecut lucurile şi în decursul secolului XX. Unele opere care s-au "uzat" odată cu timpul. din noi perspective. elementele care acţionează modelator asupra prezentului cultural. s-au istoricizat. în vol. Revalorizarea lor nu era posibilă fără o schimbare de atitudine spirituală. sistemele simbolice. Tradiţia nu se identifică mecanic cu trecutul. aplicând criterii particulare. Cultura tezaurizează şi acumulează valorile. în momentul în care şi unele curente din arta modernă şi-au regăsit surse de inspiraţie în formele artei primitive. de mare densitate axiologică şi semantică. tradiţia este influenţa muncii culturale anterioare 115 Camil Petrescu. Este cazul marilor creatori. opere deschise. sensul noţiunii de tradiţie s-a precizat tocmai în aceste răsturnări care au bulversat peisajul cultural al secolului. ceea ce rămâne viu din trecut. cele care sintetizează o epocă şi un mod de a înţelegere a lumii. Totuşi. Bucureşti. transmiţînd peste timp operele care “pot învinge timpul”. dar au avut eficienţă în epoca lor. care s-a produs în atmosfera de criză a raţionalismului clasic şi a evoluţionismului. noi mijloace de comunicare şi de difuzare a valorilor etc. atât în ceea ce priveşte viziunea asupra lumii. Editura Minerva. Toate contestările avangardiste s-au istoricizat şi au intrat în corpul tradiţiei culturale.). de Eminescu sau Blaga. Tensiunea dintre tradiţiile culturale şi noile forme de creaţie. când apar creatori şi forţe care revoluţionează paradigmele culturale. spunea Camil Petrescu. progresul cercetărilor de antropologie istorică şi de istorie a religiilor a determinat în secolul XX o schimbare fundamentală a imaginii noastre asupra epocilor premoderne şi asupra culturilor arhaice. 1981. un caracter de permanenţă. altele rămân vii şi active permanent. Acestea sunt valorile de performanţă. antologie de Florin Mihăilescu. iar unii creatori pot fi redescoperiţi şi revalorizaţi din perspective inedite. prin forţa lor ideatică şi expresivă. Valorile culturale. Ele sunt mereu reinterpretate. formele de expresie simbolică şi de cunoaştere. răsturnări de perspective. Tudor Vianu a definit întrun mod expresiv tradiţia: "Scurt spus. care sunt permanent "contemporanii noştri". devenind repere pentru conştiinţa unei societăţi. reţine ceea ce este durabil în ordine spirituală. care solicită şi permit noi interpretări. fiind astfel aduse în circuitul viu al culturii. Istoria culturii înregistrează adeseori mutaţii. prin exemplaritatea lor. . Este vorba de performanţe care rămân actuale prin semnificaţiile lor. noile limbaje şi viziuni spirituale a fost extrem de puternică în decursul secolului. sunt trecute în fondul "pasiv" al culturii. Suflet naţional. Aesthesis carpato-dunărean. dar toate aceste schimbări se integrează într-un lanţ evolutiv. cât şi în ceea ce priveşte infrastructura tehnică a procesului cultural (noi metode de educaţie. dobândesc. Astfel. Tensiunea dintre tradiţie şi inovaţie este un mecanism interior de evoluţie pentru toate culturile. Tradiţia reprezintă partea activă a moştenirii culturale. precum şi asupra culturilor extraeuropene. întrucât exprimă ceva esenţial din condiţia umană. Fiecare epocă cu adevărat nouă proiectează asupra trecutului o altă perspectivă şi descoperă în el sensuri noi.

pp 30-31. Raportul tradiţie/inovaţie este mereu problematizat. Este momentul în care are loc o reacţie faţă de modernism şi faţă de tot ce a însemnat el în epoca modernă. 8. Eric Hobsbawm. Este firesc ca. axiologice sau conjuncturale pe care s-au sprijinit. deşi cei care leau promovat deplâng adesea consecinţele lor”. care se afirmă uneori prin negarea în bloc a tradiţiei culturale. O a doua ruptură. să includem în cultura secolului XX deopotrivă ambele poziţii şi operele în care ele s-au obiectivat. Vitalitatea unei culturi este probată şi de tensiunea acestor poziţii antinomice. Ideea că arta secolului XX este o “artă decadentă”. 1979. prin atitudini nihiliste şi prin apologia experimentalismului. Sub fascinaţia “noutăţii”. înfăţişând cu obiectivitate motivaţiile teoretice. “al treilea val” al civilizaţiei. şi-a pierdut rolul”. într-o privire retrospectivă. prin formele educaţiei şi prin mecanismele memoriei sociale. reacţie care a dus la ceea ce astăzi se numeşte cultura postmodernă. Bucureşti.91 116 asupra celei prezente". Sub raport cultural. noi configuraţii simbolice. în Opere. noi atitudini faţă de universul natural. inovaţii tehnice şi a unor experimente artistice . Secolul extremelor. Teoreticienii au codificat aceste structuri în concepte precum civilizaţia postindustrială. pe care o vom analiza în alt capitol. un secol ce a dezintegrat “vechile modele ale relaţiilor sociale”. contestat de avangardă. modelul de reprezentare artistică. Editura Lider. .ca urmare a acumulării unor descoperiri ştiinţifice. inclusiv trecutul din 117 prezent. alimentând polemici răsunătoare.noi structuri culturale. Cultura română a cunoscut şi ea astfel de poziţii extreme. social şi cultural. care s-au confruntat în forme exclusiviste. sau că este în bună parte o artă frivolă. cât şi în cea neoficială. de consum. moderniste. prin “ruperea legăturilor dintre generaţii. atât în ideologia oficială. Editura Minerva. ci de reacţii împotriva unor formule ce aparţin epocii moderne: modelul ştiinţei clasice. cu alte cuvinte între trecut şi prezent”. când au apărut . secolul XX se caracterizează printr-o violentă contestare sau “uitare” a tradiţiilor. de civilizaţia imaginii. vorbind de predominanţa “audio-vizualului”. întâlnim două poziţii opuse: tradiţionalismul. o primă ruptură s-a produs la începutul secolului. este tensiunea esenţială a mediului cultural. în care “valorile unui individualism asocial absolut au fost dominante. Secolul XX este considerat un secol al “rupturilor” faţă de trecut. pus în discuţie de noile descoperiri ştiinţifice. de dimensiuni şi efecte nebănuite. astfel că la sfârşitul acestui secol putem vedea “pentru prima oară cum arată o lume în care trecutul. care reprezintă o supraevaluare a culturii anterioare şi o devalorizare a prezentului. Atitudinea de elogiere necritică a trecutului se conjugă adesea cu refuzul inovaţiei şi al noilor formele de gândire şi de expresie. vol. odată cu noile teorii ştiinţifice şi cu afirmarea avangardei artistice. poate fi întâlnită la mulţi teoreticieni. În raportarea la tradiţie. societatea informaţională. La polul opus se află atitudinile antitradiţionaliste. de impactul sistemului mass-media asupra universului cultural etc. prin glorificarea "noutăţii" şi a avangardei. sociologice. ce cultivă experimentul formal şi gratuit. 1999. Filosofia culturii. precum în Secolul Luminilor. 245. modelul raţionalismului clasic în filosofie şi principiile 116 117 Tudor Vianu. a avut loc în a doua jumătate a secolului. Acum nu mai este vorba de reacţii împotriva fondului cultural premodern. p. Tradiţia este "condensată" în opere şi acţionează modelator prin instituţii de învăţământ şi de tezaurizare.

religioase. În societăţile dezvoltate. modifică valorile şi ne 118 usucă rădăcinile”. o masă critică dincolo de care teoreticienii au început să vorbească de apariţia un nou tip de civilizaţie. filosofia culturii etc. a limbajului şi a valorilor. Bucureşti. Şocul viitorului. venite în avalanşă. de unde decurg radicalismul cu care erau contestate formele tradiţionale de cultură. spunea Toffler. Tehnica este motorul schimbării. poluarea şi deteriorarea mediului natural. O caracteristică a secolului XX o reprezintă aşadar accelerarea schimbărilor. Cifrele sunt elocvente. numită postindustrială sau informaţională. Înainte de a ajunge însă la pragul postmodernităţii. un vector dominant al societăţilor şi culturilor. în a doua jumătate a secolului XX.). cele ştiinţifice. În secolul XX însă schimbarea a devenit o realitate predominantă. Este reacţia psihologică a oamenilor la “curentul năvalnic al schimbării. O lungă perioadă de timp. prin suprastimularea consumului. forţarea capacităţilor biopsihice ale omului de a se adapta la aceste schimbării etc). Ele sunt puncte nodale în evoluţia civilizaţiei europene. Schimbarea a devenit un proces omniprezent. societăţile occidentale. Antichitatea grecoromană şi epoca medievală au adus schimbări radicale faţă de civilizaţiile arhaice pe suportul cărora s-au construit. omenirea şi societăţile ei particulare au trăit în forme de viaţă şi de organizare stereotipe. ritmul lor precipitat. p. Dincolo de orizontul modernităţii Mulţi teoreticieni consideră că societăţile dezvoltate au depăşit orizontul modernităţii şi se află azi îtr-o nouă fază. au intrat într-un flux cumulativ de schimbări economice. schimbări care s-au accelerat pe măsură ce ne apropiem cu analiza de ultimele două secole. 13. Acceleraţia schimbării. succesiunea rapidă a formelor stilistice şi a curentelor de idei. Ibidem. contestate în planuri diferite (filosofia istoriei. . toate cunoscând tensiunea dramatică dintre tradiţie şi modernizare. acoperind fiecare. artistice sau morale nu au suferit schimbări semnificative. virulenţa mişcărilor avangardiste. după schema lui Spengler. iar viziunile asupra lumii. circa o mie de ani. din 1972. stressul. “Şocul viitorului”. având în vedere consecinţele perverse ale progresului tehnologic (epuizarea resurselor. ştiinţele umane. care a devenit atât de puternic încât răstoarnă instituţiile. este maladia pe care o generează invazia intempestivă a viitorului în viaţa oamenilor. Editura Politică. secolul XX este cel care a consolidat modernitatea printr-o suită de schimbări fundamentale. discontinuitatea şi inovaţia au prevalat faţă de mecanismul tradiţiei. care trebuie să se adapteze la schimbări foarte mari într-un timp foarte scurt. au creat un sentiment de încredere în forţa nelimitată a tehnologiei de a stăpâni natura. producţia totală de bunuri şi 118 Alvin Toffler. scoate în evidenţă decalajul dintre rapiditatea schimbărilor tehnice şi ritmul lent al adaptării umane la aceste schimbări. consacrate de tradiţie. relativismul viziunilor şi al poziţiilor spirituale etc. treptat şi alte societăţi. 1973. dar şi unul de incertitudine şi derută.92 evoluţionismului social. Mitul schimbării. numită civilizaţie postindustrială sau “cultură postmodernă”. începând cu Limitele creşterii. Schimbările s-au acumulat până ce au atins. ce se întinde pe câteva milenii. iar ştiinţa este combustibilul care o alimentează. efecte analizate pătrunzător în Rapoartele Clubului de la Roma. Odată cu Renaşterea şi cu epoca modernă. ştiinţifice şi tehnologice. de “complexitate înăbuşitoare”. Aceste schimbări.

comunicare şi informaţie. locurile şi oamenii. Dintr-o perspectivă istorică de ordin antropologic. Apoi au urmat circa trezeci de ani de “extraodinară creştere şi transformări economice. ce operează cu durate lungi. pierde simţul istoriei. dominată de cele două războaie pustiitoare. spre deosebire de societăţile tradiţionale bazate pe “permanenţă”. Astfel. artistice. secolul XX este apreciat ca unul de ruptură nu cu secolul al XIX-lea. de obiecte ce şi-au pierdut funcţia primară de utilitate. Nici măcar istoria. Istoria în timp real e reţeaua de televiziune CNN şi informaţia instantanee. Jean Baudrillard.105. Eric Hobsbawm pune secolul XX sub semnul “extremelor” şi susţine că în “durata scurtă a secolului XX”. care au invadat spaţiul cotidian al vieţii. ci cu întreaga istorie derulată din neolitic până în prezent. între 1914-1991. omenirea dezvoltată a intrat într-o societate a “tranzienţei”. produse sub presiunea consumului. sociale. ideile şi organizaţiile se schimbă într-un ritm ameţitor. actualmente avem de-a face cu generaţii întregi de obiecte ce se 120 succed într-un ritm accelerat într-o singură existenţă individuală”.93 servicii se dublează la 15 ani. “înlocuirea” rapidă a obiectelor din jur. politica. iar 90 % din totalul oamenilor de ştiinţă din toate timpurile trăiesc în prezent. fără durată. 36-38. 1996. trecătoare. a evenimentelor şi a faptelor de cultură – îl plasează pe om într-o stare de provizorat. care e tocmai contrariul istoriei”. militare etc. toate acestea transformă realitatea “într-un fel de caleidoscop ce se mişcă încontinuu”. de transport. de instantaneitate a informaţiei şi a noutăţilor. Dar. Editura Echinox. instabilitatea credinţelor. Baudrillard consideră că trăim într-o lume de “simulacre”. din 1914 până în 1945. când omenirea a trecut “dintr-o calamitate în alta” şi am asistat la “alianţa temporară şi bizară dintre capitalismul liberal şi comunism” pentru a învinge pericolul nazist. O societate care exhibă totul. politice. Sistemul obiectelor. ideile. care transformă consumul. Sociologul Jean Baudrillard a radiografiat civilizaţia contemporană din perspectiva noilor relaţii instituite între oameni şi obiectele tehnice. devenind “semne” integrate într-un cod prin care societatea de consum se autoreproduce. Accelerarea tuturor proceselor din viaţa umană – cele fizice. “Să ne reamintim că. o societate în care consumul precede producţia. de producţie şi consum. dacă vreme de veacuri. după opinia sa. . economice şi geopolitice. pot fi departajate trei perioade. ce este cuprinsă. în care lucrurile. nimic nu are loc în timp real. Cluj-Napoca. eliberarea consumului l-a înlănţuit pe om într-o lume ce îl devoră prin obiectele care îl aservesc şi îi dictează ritmurile existenţei. fără durată. care au modificat societatea umană mult mai profund decât orice perioadă istorică de aceeaşi durată relativ 119 120 Ibidem. perisabilitatea lor. uzura lor foarte rapidă. biografiile individuale şi timpul liber în spectacol cotidian. care trăieşte prin mesaje şi informaţii ce copleşesc şi ameţesc percepţia umană. Procesele şi schimbările ce au avut loc în spaţiul cultural nu pot fi analizate şi înţelese separat de cele politice. sexuale. sportul. Societatea contemporană este una ce a reuşit o “eliberare” din canoanele restrictive anterioare pe toate planurile: economice. oamenii supravieţuiau obiectelor prin generaţii succesive şi într-un decor stabil. iar relaţiile noastre cu lumea 119 devin instabile. “De fapt. Circulaţia accelerată a lucrurilor şi a relaţiilor prin viaţa noastră. cultura. o epocă a crizelor politice şi economice succesive. p. sociale. a valorilor şi a ideilor. p. Prima este numită “o epocă a catastrofelor”.

multiplicate în cascadă. După opinia lui Hobsbawm. Această constatare aparţine lui Albert Einstein. incertitudine şi criză”. Bucureşti. prăbuşirea regimurilor comuniste. dar nu mai ştim încotro ne îndreptăm. 2. fie şi numai pentru că a pus capăt lungii perioade în care majoritatea covârşitoare a rasei umane a 122 trăit cultivând plante şi crescând animale”. p. cînd “nu ştim unde ne va duce călătoria noastră. p. pp 15-32. Abraham Moles. Ibidem. prin revoluţia în telecomunicaţii şi transporturi. dar ţeluri vagi. Sociodinamica culturii. la începutul anilor ’90 “s-a încheiat o epocă din istoria omenirii şi a început alta”. Este criza de ideal. spune istoricul. aceste schimbări “reprezintă cea mai profundă revoluţie din societate din epoca primitivă şi până acum”. Secolul extremelor. au modificat complet tabloul lumii în câteva decenii. CRIZA VALORILOR – O TEMĂ A SECOLULUI XX “Instrumente desăvârşite. 1974. termenul de comparaţie al acestor schimbări combinate este revoluţia neolitică. Revoluţia ştiinţifică şi tehnologică actuală. o “vârstă de aur” ce s-a încheiat în anii ’70 şi care a creat o “o economie mondială tot mai integrată”. amplificarea revoluţiei ştiinţifice şi tehnice. Editura Ştiinţifică. . iată trăsăturile timpului nostru”. dar şi în meditaţiile filosofice ale unor spirite lucide ale omenirii. prin tehnologia informaticii şi prin transformările culturale ce s-au acumulat. în momentul în care dispunem de mijloace tehnice pe care omenirea nu le-a avut niciodată înainte. 37. iar omenirea a ajuns în “momentul unei crize istorice”.94 redusă”. dar ţeluri vagi” “Instrumente desăvârşite. creatorul teoriei relativităţii şi unul dintre întemeietorii noului model ştiinţific al lumii. Ea pune în balanţă mijloacele (domeniul tehnic al civilizaţiei) şi scopurile (domeniul ideal al culturii). a schimbat atât de profund modul de viaţă. a lărgit indefinit frontierele cunoaşterii încât viitorul nu mai poate fi o continuare a trecutului. dintre om şi mediu. Editura Lider. relaţiile dintre oameni şi societăţi. Autorul consideră că prin dezvoltarea economică şi schimbările uluitoare care s-au desfăşurat în a doua jumătate a secolului. nici măcar unde ar trebui să ne ducă”. Constituirea noilor state independente după destrămarea sistemului colonial. Apud. prin explozia demografică şi interconectarea lumii. expansiunea mijloacelor de comunicare în masă. întucât. 22. schimbarea raporturilor geopolitice şi puternicele tensiuni etnice din diverse colţuri ale lumii etc. 1999. Bucureşti. Acest sentiment de incertitudine e prezent în simbolurile artei contemporane. Secolul s-a încheiat cu o perioadă de “descompunere. “Se poate spune mai corect că cea de-a treia parte a secolului a marcat sfârşitul celor şapte sau opt milenii de istorie omenească ce au început odată cu inventarea agriculturii în epoca de piatră. odată cu destrămarea sistemului comunist şi cu trecerea omenirii spre “un viitor 121 necunoscut şi problematic”. Afirmaţia lui Einstein surprinde esenţa crizei pe care o traversează lumea modernă şi postmodernă. prin implicaţiile ei. În această afirmaţie răsună un ecou al 123 121 122 123 Eric Hobsbawm. criza de sens şi de direcţie.

• masificarea şi robotizarea omului. curentul neorealist în cinematografie etc. seduse de performanţele conjuncturale ale cunoaşterii şi tehnologiei. Ortega y Gasset. anume că “ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului”. Astăzi. Faţă de ştiinţă s-au dezvoltat în ultimul secol două atitudini opuse: • pe de o parte. Într-o carte de răsunet. pe care teoreticienii le diagnostichează şi le descriu cu fervoare: • subordonarea valorilor spirituale faţă de cele materiale. Angajate pe direcţia raţionalismului instrumental şi a maximizării profitului. iar astăzi. profit economic. dintre cei care cultivau valorile nonpractice. teatrul şi literatura “absurdului”. teme ce domină şi filosofia existenţialistă.) şi cei care urmăresc interese imediate. gratuite şi dezinteresate (adevăr. a încetat la sfârşitul secolului al XIX-lea. Lucrările lui Spengler. Modernitatea. pierderea sensului vieţii. frumos. anularea personalităţii. în pragul epocii moderne. o “con-ştiinţă” pe măsură a agenţilor sociali şi politici (responsabili de interpretarea acestor procese. idolatrizarea ştiinţei ca un factor atotputernic al dezvoltării. datorită unor schimbări structurale. • secularizarea vieţii şi anularea relaţiei dintre om şi transcendenţă. bine. • iar pe de altă parte. putere politică etc). Unamuno. Ştiinţa şi tehnica s-au dezvoltat într-un mod exploziv. Simmel. Ştiinţa fost motorul dezvoltării societăţilor occidentale. • exteriorizarea vieţii şi alienarea omului în universul tehnic. ştiinţa îşi regândeşte propria ei condiţie şi se integrează în ansamblul culturii. represiunea generalizată pe care o poate genera progresul ştiinţific disociat de cel spiritual şi moral. denunţând lipsa de sens a vieţii. de motivarea opţiunilor şi a finalităţilor). disoluţia reperelor valorice şi a motivaţiilor etc. golirea interiorităţii umane de aspiraţii şi trăiri autentice. standardizarea atitudinilor şi a comportamentelor. Valorile teoretice şi cele practic-utilitare au dobândit supremaţie în lumea modernă. temporale (succes. de fixarea scopurilor. Epoca noastră a denunţat adeseori hegemonia raţionalismului ştiinţific. La trahison des clercs (1927). dreptate etc. prin pasiunea ei discriminatorie. G. când intelectualii s-au angajat masiv în serviciul . inversarea raportului firesc dintre mijloace şi scopuri. realizare personală. Julien Benda a denunţat demisia intelectualilor de la menirea lor tradiţională de a apăra marile valori spirituale în faţa ofensivei atotcuprinzătoare a “laicilor”. fapt ce reclamă şi o nouă responsabilitate a omului. prioritatea acordată valorilor instrumentale. Berdiaev. Keyserling. societăţile moderne ar fi căzut pradă unor maladii iremediabile. Distincţia dintre spiritual şi temporal. fetişizarea eficienţei tehnice şi a succesului imediat. În prima jumătate a secolului XX abundă viziunile critice şi apocaliptice în filosofia culturii. iar ştiinţa a schimbat pur şi simplu faţa lumii. nota lor comună rezidă în profeţiile sumbre privind destinul culturii europene şi chiar destinul speciei umane. de definirea sensurilor. absurdul existenţei umane. Benda sau Rene Guenon au avut un mare ecou în perioada interbelică. culpabilizarea ei pentru efectele negative ale unor aplicaţii ale sale asupra mediului natural. adică a acelor grupuri dedicate pasiunilor “realiste” şi pragmatice. cunoaşterea ştiinţifică a devenit o sursă a puterii.95 avertismentului formulat de umanistul Francois Rabelais. mai mult decât în alte perioade. a exagerat autonomia valorilor şi le-a pus adeseori în relaţie de opoziţie. J.

ci este interesat să reabilitaze afectivitatea. din călăuze spirituale. Ibidem. prin presă şi angajări în disputele momentului. sensibilitatea. p. Trădarea cărturarilor. Pronosticul lui Benda pentru acestă lume degradată este sumbru. Astfel. paralel cu abandonarea referinţelor la valorile atemporale şi transcendente. timp de douzeci de veacuri. întruchipat în ipostaze naţionale atât de variate. 89. ştiinţei 124 şi filosofiei.96 unor cauze politice conjuncturale. “slujitori” ai unor interese. cei care aveau funcţia de a fixa o tablă ideală de valori. cei care. 169. pp. Bucureşti. Într-un moment critic pentru soarta continentului. Benda consideră că ne aflăm în faţa unei “răsturnări” de proporţii istorice. Benda descoperă în multe teorii ale modernităţii “intenţia de a umili 126 valorile cunoaşterii în faţa valorilor faptei”. de cultul ei pentru valorile utilitare şi pentru putere seculară. pe care el o pune pe seama unor trăsături specifice a lumii moderne: supremaţia acordată valorilor practice. chiar dacă grupurile sociale şi laice făceau “răul”. Anularea transcendenţei şi subordonarea vieţii unor scopuri imediate sunt atitudini ce ţin de “esenţa însăşi a lumii moderne”. Înainte. 127 spre “războiul cel mai total şi mai desăvârşit pe care l-a avut lumea vreodată”. îşi are suportul unităţii sale într-un ansamblu de valori. ci s-au “pus în slujba războiului” social şi politic. p. Editura Humanitas. ca un ideal. p. iar metafizicianul modern. instinctul. “partea activă şi volitivă” a sufletul uman. Astfel. au devenit nu numai “moralişti ai realismului” politic şi ai pragmatismului cotidian. 184. Funcţia critică a intelectualului a încetat. ele “cinsteau binele”. Ibidem. 144. 183. în loc să-şi afle ca înainte bucuria în cultivarea artei. furnizând filosofii şi teorii justificative pentru acţiuni condamnabile. înaintea celui de al doilea război mondial. nu mai acordă mare preţ raţiunii. de a întreţine tensiunea spre un ideal moral şi de a fi o stavilă în calea “realismului” maselor au ajuns să stimuleze acest “realism” şi să organizeze ura şi conflictele seculare. cele care au “ţinut în frâu” veacuri de-a rândul instinctele iraţionale şi înclinaţia maselor spre dobândirea bunurilor materiale. pp 61-62. În urma acestui “război zoologic”. Ibidem. spre un “masacru organizat între naţiuni şi între clase”. spre deosebire de cel premodern. . Ibidem. atitudini şi demersuri raţionale. 1993. pe când în epoca modernă răul este justificat şi legitimat de ideologii şi de principiul “realismului”. intereselor materiale şi pasiunilor politice. O societate ce profesează un “realism integral” şi nu mai poate asigura autonomia valorilor spirituale se îndreaptă în chip logic. intelectualii au devenit. întrucât acest agent al valorilor absolute şi necontingente s-a înregimentat astăzi în falanga ideologiilor de clasă sau naţionale. au încercat să discrediteze pasiunile realiste în beneficiul unei transcendenţe au început să transforme aceste pasiuni şi curentele care le sprijină în virtuţi supreme şi să nu mai aibă decât dispreţ pentru 125 existenţa care. se situează dincolo de temporal”. Paul Valery reamintea că spiritul european. specia umană se va extermina pe sine. În această metamorfoză. într-un fel sau altul. “Cu o ştiinţă şi o conştiinţă care vor ului istoria. iar “istoria va zâmbi la 128 gândul că Socrate şi Isus Cristos au murit pentru această specie”. 124 125 126 127 128 Julien Benda. spune Benda.

domenii în care se exercită liberul arbitru şi anagajările valorice individuale. Zărim prin ceaţa deasă a istoriei fantomele imenselor nave încărcate cu bogăţiile spiritului. prin automatismele consacrate şi prin refuzul înnoirii. îşi descoperă fragilitatea şi caracterul perisabil: "Noi. care nu încetează să ameninţe lumea: ordinea şi dezordinea". Ibidem. Ibidem. Europa s-a transformat. cu clasicii. Orice rasă şi orice pământ care au fost succesiv romanizate. "Acolo unde numele lui Cezar. 260. 1996. 240. cu zeii. p. Lumea modernă între ordine şi dezordine În radiografia sa. căzute în groapa inexplicabilă a secolelor. dezordinea prin confuzia criteriilor de valoare şi prin imposibilitatea de a organiza efortul constructiv. Europa. fapt ce a asigurat preeminenţa ei faţă de restul lumii. Iată cât de acut era sentimentul de criză a valorilor.). Simţim că o civilizaţie are aceeaşi fragilitate ca şi o viaţă".. pecetea morală a creştinismului şi patrimoniul spiritual-ştiinţific al grecilor. de imperii prăbuşindu-se cu toţi oamenii şi maşinăriile lor. ajungând la finele secolului XX să fie considerate aspecte ale vieţii private. în 129 privinţa spiritului. Gaius. "se clatină între două prăpăstii. Editura Policrom. 231. Iaşi. cu academiile şi ştiinţelor lor pure şi aplicative. Vedem că prăpastia istoriei este destul de 131 încăpătoare pentru toată lumea. cu legile lor. Forţa şi superioritatea Europei faţă de restul lumii au venit din neliniştea ei creatoare. cu criticii şi critica criticilor lor. într-o "o uzină intelectuală fără precedent". când a devenit o "bursă" universală a ideilor ştiinţifice şi a mişcării artistice. (. Ştim că pământul întreg e făcut din cenuşă şi că cenuşa semnifică ceva. cu gramaticile şi dicţionarele lor. . acolo este Europa. 129 130 131 132 Paul Valery. ştim acum că suntem muritoare..97 menţionând tiparul juridic şi organizatoric al moştenirii romane. asemenea unui Hamlet emblematic. disciplinei grecilor este în mod absolut european". într-un moment de acută "dezordine mentală". Criza spiritului şi alte eseuri. p. acolo unde numele lui Moise. Ibidem. 265. Valorile religioase şi cele morale. romanticii şi simboliştii lor. Valery afirmă că spiritul european. Dar. de criză a culturii moderne în perioada interbelică. cu glorioasa ei moştenire. Nu le putem număra. “Privatizarea moralei” şi a sentimentului religios reprezintă un semn clar al schimbărilor pe care le trăim la acest sfârşit de secol. p. care au fost coloana vertebrală a culturilor premoderne. acolo unde numele lui Aristotel. din diversitatea fecundă pe care a încurajat-o. Platon şi Euclid au o semnificaţie şi o autoritate simultane. Traian şi Vergiliu. Deşi sub raport geografic nu reprezintă decât "un apendice occidental al 130 Asiei" . prin forţa ei culturală şi politică. Am auzit vorbindu-se de lumi dispărute cu totul. din contrastele care i-au alimentat dinamismul fără seamăn în epoca modernă. pp. creştinate şi supuse. căci două sunt pericolele 132 Ordinea uniformizatoare. saturat de contradicţii lăuntrice. la apogeul puterii sale. civilizaţiile. au intrat în eclipsă.

într-un climat de dezamăgire 133 Ignacio Ramonet. organismele financiare internaţionale. Pieţele financiare . Conceptele noastre. în relaţiile internaţionale. Destructurarea lumii vechi. organizaţiile regionale. evoluţia lor nu mai e direcţionată de scopuri clare. solidaritatea grupurilor. Economicul subordonează atât de elocvent politicul încât discursul despre democraţie riscă să devină unul de faţadă. Spre ce se îndreaptă omenirea? Nimeni nu are răspunsuri. p. Noile forţe economice au detronat politicul şi se substituie statelor. care se mondializează şi impun un nou tip de hegemonie. cu speranţele ruinate. economie de piaţă. Corporaţiile economice transnaţionale. cât şi la eşalonul familiei. Civilizaţie. construite pentru a defini şi înţelege vechea structură a lumii. direrctorul publicaţiei Le monde diplomnatique.98 Imaginea lumii de azi este pusă adesea sub semnul dezordinii produse de intersecţia unor schimbări contradictorii. dar mai complexe”. Concluzia acestei analize este că statele nu mai guvernează lumea la acest sfârşit de mileniu. A proteja varietatea vieţii şi a naturii a devenit un imperativ la care forţele pieţei sunt surde. omenirea este în stare de incertitudine. mai mult ca niciodată. democraţie. Editura Doina. Noua ordine mondială se dovedeşte o dezordine uriaşă. nu mai sunt adecvate pentru a descrie şi interpreta noua realitate. 133 mai civilizate. cu reperele ei. de nestăpânit. sunt o expresie a noilor forme de putere. circuitele oculte ale economiei subterane şi mijloacele de comunicare îşi împun peste tot legea. dar noile forme de organizare se încheagă cu dificultate şi lumea trăieşte într-o perioadă de interregn greu de definit. rezultate din revoluţia tehnologică şi a informaticii. de care vorbea Stere . Suntem pe cale să trecem de la formele de putere autoritare. consensul social. Sistemele performante de telecomuncaţii.pe care s-a generalizat acţiunea “capitalului vagabond”. Nimeni nu îndrăzneşte să avanseze un principiu organizator a noii lumi. al şcolii sau al întreprinderii.sunt mai puternice decât voinţa statelor şi opţiunile electoratului dintr-o ţară democratică. La un deceniu şi jumătate de la prăbuşirea zidului de la Berlin şi de la depăşirea sistemului bipolar de putere. viitorul e imprevizibil. . statul naţional. la formele negociate. verticale. Dezechilibrele ecologice au devenit un risc major pentru existenţa umană. Nimeni nu se mai poate izola de reţeaua mondializării. E un decalaj între conceptele şi reprezentările noastre şi lumea care se naşte în aceste metamorfoze încrucişate din care. orizontale. reticulare. industria. 1998. drepturile omului. securitate şi altele sunt paradigme pe cale de a-şi epuiza potenţialul descriptiv şi capacitatea de a funcţiona drept criterii de evaluare globală. Societăţile sunt bulversate de aceste schimbări. are loc cu rapiditate. progres. iar haosul devine un concept fundamental pentru a descrie starea lumii actuale. ierarhice. fenomen care poate fi remarcat atât în ceea ce priveşte statul. se produce o mutaţie a puterii. progresul. nu putem desprinde un sens dominant. Bucureşti. a cărui capacitate de intervenţie este diminuată. deocamdată. grupurile industriale şi băncile. dar zeul productivităţii şi al profitului nu vrea să cedeze. Geopolitica haosului. Logica pieţelor comerciale şi financiare se extinde asupra tuturor activităţilor sociale şi dărâmă totul. în care sensurile abia instituite sunt distruse de tendinţe opuse. chiar ridicol. “Pretutindeni. 9. ele au pierdut sensul ideii de progres. consideră că este oportun să vorbim de o “geopolitică a haosului”. astfel că Ignacio Ramonet. bunăstarea socială. ca şi în cadrul societăţii.

incapacitatea sistemelor politice de a stăpâni şi gestiona conflictele. explozia demografică. un “obiect” politic de tip cu totul 134 nou. cu excesele ei inerente. încremenite multă vreme din cauza echilibrului terorii. . crima organizată. tehnologiilor şi comunicaţiilor. vrea să le abolească. taifunul crizelor financiare etc. labirintic. Lumea îşi scrie propriul ei roman. Tendinţele de sciziune formează realmente o tendinţă globală şi înconjoară planeta. marginalizare. pur şi simplu. haos. Apar în scenă forţe care au stat în latenţă. naţionale. ale pieţelor deschise. efecte perverse. un roman desconstructivist. incoerent. năvălesc ca un 135 torent la acest final de mileniu”. Lumea este străbătută concomitent de doi vectori contradictorii: un proces de fuziune şi altul de fisiune. cu impulsul lor de revanşă. 23. ameninţări. incertitudine. Supremaţia acordată unor valori a dus la fragmentarea şi unilateralizarea existenţei umane. paralizia politică. ci absurd. Toate sunt concepte care exprimă incapacitatea omului de a mai stăpâni lumea şi destinul său ca fiinţă raţională. El nu poate fi înţeles decât prin altă estetică. religioase. Catalogul acestor maladii a fost completat în a doua jumătate a secolului XX de teoriile critice ale culturii de masă şi ale industriilor culturale de divertisment. nonclasic. De la autonomia valorilor la resolidarizarea lor Ceea ce s-a numit criza valorilor îşi are sursa în această tendinţă de autonomizare a valorilor. vizibilă în toate registrele vieţii. “Toate forţele istorice. Asistăm la o schimbare de epocă. ale comerţului. SIDA. cu antieroi. polarizare socială. riscuri. 18. mai ales cele care privesc identităţile etnice. Vianu delimitezează trei faze în evoluţia umanităţii. Unificarea lumii. 134 135 Ibidem. în funcţie de relaţia dintre valori: • sincretismul premodern al valorilor. criză. fragmentar. dezintegrare. riscă să complice indefinit ecuaţia globului şi să stârnească replica particularităţilor. droguri. de către noile forţe ale economiei. nu încifrat. un roman nu “pe dos”. Textul lumii actuale ne solicită o nouă lectură şi interpretare. după alte legi de construcţie a intrigii. dar este greu să ne desprindem de tipul de lectură cu care ne-am obişnuit în ultimele patru sute de ani. distrugerea naturii. p. p. poluare. în logica ei impersonală. pe seama cărora sunt puse numeroase efecte negative în plan cultural şi spirtual. autoreferenţial şi parodic. ci unul hibrid. Ibidem.99 generală. Lumea a devenit un vast câmp în care interacţionează forţe diverse şi nimeni nu poate prevedea consecinţele care vor rezulta din combinarea cauzelor. postmodern. Ele vor fi analizate în alte capitole ale lucrării. Revendicările privind identitatea naţională sunt atât de puternice întrucât ele se adresează unei lumi care. paralel cu dezintegrarea unor state sau structuri anterioare. de eră istorică. Se formează ansambluri economice şi politice. solidaritatea lor existenţială în societăţile tradiţionale. a factorilor şi a efectelor. Limbajul actualităţii a fost invadat de o listă de concepte negative: dezordine. iar exemplul cel mai clar este UE. regionale.

Vianu îşi exprimă încrederea în capacitatea omului de a reechilibra tabloul cultural. Vianu înţelege capacitatea unui om sau unui grup social de a trăi în câmpul tuturor valorilor umane. unul dintre teoreticienii de notorietate ai fenomenului. prin refacerea unităţii dintre dimensiunile contrastante ale umanului. autonome şi de a impune criterii de apreciere specifice. în subminarea intelectului reflexiv şi în depersonalizarea indivizilor. de opere surogat. Vianu face o distincţie între cultura individuală şi cultura socială. în deprinderile. De asemenea. biologici şi sentimentali. apariţia culturii de masă şi extinderea unor forme ale culturii de consum. Alături de bulversările geopolitice. Aceasta ar fi sarcina epocii noastre. privilegiind cultura profesională. cultura . de a atenua specializarea îngustă şi de a reface unitatea culturii. Ea trebuie diferenţiată faţă de “cultura generală”. de kitsch. M. McLuhan. cu importante consecinţe 136 în modul de viaţă. profesională.100 • autonomia valorilor lor în epoca modernă. aceea de a reface întregul cultural. pe care individul poate să nu le trăiască afectiv. există o puternică confruntare de opinii referitoare la statutul şi rolul acestor noi mijloace şi instituţii de cultură. Ambele pot fi parţiale sau totale. cu tehnologiile ce au transformat-o lăuntric şi au adus-o într-o nouă relaţie cu mediul social rămâne cîmpul unor experienţe spirituale fundamentale. uneori cu temei. În lumea actuală. care se reduce la un ansamblu de cunoştinţe din domenii diferite. Mai ales zona artei este marcată de astfel de fenomene. Vianu înţelege situaţia în care un individ sau o societate cultivă numai un gen de valori. în organizarea socială a muncii. mediul germinativ al unor noi forme de expresie umană. în determinarea unui comportament pasiv al receptorului. Prin cultura totală. plan tensionat el însuşi. • resolidarizarea valorilor ca strategie şi direcţie de ieşire din criza modernităţii. Galaxia Gutenberg. trebuie să avem în vedere pericolul pe care îl reprezintă aceasta în standardizarea reacţiilor. dominată de monopolul comunicaţiilor şi al mass-media. specializată nu se opune culturii generale. Editura Politică. reacţiile şi atitudinile omului faţă de realitate. de a resolidariza valorile pe suportul unei noi viziuni umaniste. o altă sursă ce alimentează schimbările actuale se află în planul de adâncime al culturilor. Datorită faptului că în epoca contemporană cultura şi-a îmbogăţit în mod substanţial capacitatea de a influenţa dezvoltarea societăţii prin perfecţionarea şi expansiunea fără precedent a mijloacelor de comunicare în masă. în care prevalează stimulii elementari. opere menite să epateze şi să subjuge sensibilitatea şi imaginaţia receptorului. mistifică realitatea şi subiectivitatea omului. 1975 . tendinţa lor de a se constitui în universuri distincte. de prost gust. rezultat al unor industrii ale divertismentului care pervertesc gusturile şi întreţin false iluzii. alteori în mod exagerat. pe seama massmedia. în 136 Marshall McLuhan. Căutările şi tensiunile epocii actuale sunt foarte vizibile în plan cultural. în condiţia umană. produse în dezordinea instalată după prăbuşirea regimurilor comuniste şi încheierea "războiului rece". Prin cultura parţială. Este tot mai răspândită ideea că. consideră că natura noilor mijloace de comunicare audiovizuale determină o mutaţie radicală în structura sensibilităţii şi a gândirii umane. Cultura individuală. de raportul dintre tradiţie/inovaţie şi unitate/diversitate. mai dramatic ca altădată. sunt puse. pe lângă avantajele enorme aduse de mass-media.cu noile ei forme expresive.

introdusă de Thomas Kuhn. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Noţiunea de paradigmă. În mozaicul de tendinţe deconcertante.137 sistem de aplicaţii ale unei teorii sau sistem de opţiuni epistemologice şi metodologice prin care se defineşte şi se solidarizează o anumită comunitate ştiinţifică. demersuri şi metodologii care formează un cadru de gândire şi apreciere. credinţele. 3. cadre intelectuale şi moduri de operare logică. la mecanismul lor consacrat de asimilare a experienţei poate fi o strategie de supravieţuire şi stăpânire a haosului. 156-179. evocă acest fundal de repere stabile într-o lume ameţită de schimbări accelerate şi incoerente. Pentru noi este relevantă ideea lui Kuhn după care paradigmele conţin o cunoaştere tacită şi implicită a unui domeniu. de opţiuni cu bătaie lungă pentru a ieşi din criza de identitate generalizată. sensibilitatea. 1982. teoreticienii privesc schimbările culturale majore ca schimbări de paradigmă. (pre)judecăţi. atitudini. în ritmurile accelerate ale schimbărilor ce afectează instituţiile. p.35-49.5378. 1976. a căuta structuri stabile în mediul dezordinii contemporane este o întreprindere teoretică dificilă. Paradigmele. Într-un mod foarte liber vom spune că paradigmele grupează un set de presupoziţii. p. Nu este întâmplător faptul că nevoia de a pune ordine în haosul experienţelor contemporane reprezintă un interes suficient pentru a motiva revenirea categoriilor cu virtuţi de sinteză. vizibile în existenţa indivizilor. 334-359 137 . aspecte ce au rezonanţe şi în plan religios sau de altă natură. toate interferând cu schimbările de ordin economic şi social.101 experimentele ce au loc în literatură. schimbările vin în avalanşă şi dau impresia de haos şi lipsă de coerenţă. a grupărilor şi a societăţilor. există o nevoie vitală de repere. În ultimul timp. Bucureşti. Structura revoluţiilor ştiinţifice. în tendinţele contradictorii din lumea comunicării. teatru şi cinematografie. spre deosebire de cunoaşterea explicită formulată în teorii. idei. "rezolvări exemplare de probleme". Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.Kuhn l-a consacrat în analizele sale de istorie a ştiinţei cu sensurile de "exemple standard". un unghi de vedere asupra unor experienţe variate. Tranziţiile multiple şi încrucişate spre o nouă structură a civilizaţiei dislocă forme de gândire şi conduite rutinizate. ca strategii de gândire. Bucureşti. SPRE O NOUĂ PARADIGMĂ A GÂNDIRII ŞTIINŢIFICE ŞI FILOSOFICE Culturi şi paradigme Aşa cum am arătat. în legi (generalizări abstracte) sau reguli (metodologice). Termenul de paradigmă domină acum câmpul gândirii sociale şi filosofice precum dominau termenii de evoluţie sau istorie în secolul XX şi cei de structură şi limbaj acum câteva decenii. Kuhn. se impun şi ca urmare a unor condiţionări psihosociale şi extrinseci mediului strict ştiinţific. Mircea Flonta subliniază capacitatea paradigmelor de a cuprinde o cunoaştere tacită şi consideră că această particularitate "poate fi apreciată drept esenţială pentru înţelegerea părţii celei mai originale a concepţiei sale (a Thomas S. Apelul la fondul stabil al culturilor. în confuzia de criterii şi stiluri de viaţă. reprezentări. vezi şi precizările făcute de Kuhn în lucrarea sa ulterioară: Tensiunea esenţială. Th. 87-95.

opţiuni subiective. istoric (temporal) şi «încărcate subiectiv» într-un contrast evident cu 'fundaţiile de granit'". Astfel. iar nu constatări cognitive" (p. ci mai curând în spatele" demersului. această echivalare este făcută de autor în mod explicit. 181-182. şi nu ceea ce apare în discurs". Cadrele stabile ale actului raţional . precum şi cea de paradigmă pot fi asimilate parţial cu încărcătura semantică a termenului de presupoziţie filosofică. putând fi mai curând comparate cu forţele fizice invizibile ce susţin clădirea decât cu fundaţia de beton pe care se ridică ea". în calitatea lor de "asumpţii de fundal". Ibidem. Într-adevăr. Ele apar. De altfel. cu care a operat tradiţia metafizică occidentală animată de "idealul fundaţionist": "Paradigmele şi presupoziţiile sunt concepute ca resorturi raţionale cu caracter local. Presupoziţiile nu sunt doar simple "elemente tacite ale discursului". 169.140 Caracterizarea este foarte sugestivă pentru a detaşa înţelesul presupoziţiilor (id est: al paradigmelor) faţă de sensul noţiunilor de "principii ultime". 1989.S. presupoziţiile s-ar putea numi "planul din spate" sau "culisele demersului cognitiv". "nu constituie o parte efectivă a construcţiei lingvistice. Studiu introductiv. Tocmai de aceea schimbarea paradigmelor (ceea ce Kuhn numeşte revoluţie ştiinţifică) este mai greu "vizibilă" în suprafaţa agitată a gândirii.n. Tensiunea esenţială.ns. aşadar. ale celor filosofice în special. . Presupoziţiile ar fi "ceea ce transpare prin. Aceste caracteristici ne permit să utilizăm paradigmele ca sisteme de referinţă. 13. de la cele artistice.nu mai sunt numite «fundaţii». planuri de fundal pe care evoluează diverse teorii şi interpretări particulare ale culturii în anumite epoci. Un alt punct de vedere. Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei. iniţiative filosofice. operaţional şi teoretic în care paradigmele se referă la "cunoaşterea 138 139 140 141 Mircea Flonta. mai ales dacă sunt focalizate doar succesiunile şi schimbările de relief ale teoriilor. Cunoaşterea tacită poate fi caracterizată în mod 138 negativ ca o cunoaştere ce nu este şi nu poate fi prinsă în reguli şi criterii formulate explicit". vorbind de caracterul implicit sau tacit al presupoziţiilor. şi nu descoperite". la cartea lui Th. 167). p. idealuri şi orizonturi (limitate) de cunoaştere. Adrian-Paul Iliescu. că ele sunt uneori inventate. "Cine priveşte însă presupoziţiile ca resurse justificative ale actului raţional va sesiza că ele intervin adesea a posteriori şi nu a priori. nu implicaţii logice.102 lui Kuhn . axiome sau premise.) asupra activităţii ştiinţifice. neefective tehnic şi nederivate ale actului raţional".139 Adrian-Paul Iliescu stabileşte un număr de caracteristici ale presupoziţiilor. pe lângă sensul euristic. până la cele politice sau militare. mai curând ca "mobilizări raţionale determinate de preferinţe axiologice. susţinut de Adrian-Paul Iliescu. nu reconstrucţii epistemologice. a cerceta anumite presupoziţii nespecifice. instituiri axiologice. Ibidem. consideră că. codificate sau nu în programe estetice explicite. pe care le putem transfera şi asupra paradigmelor. fără de care nu poate exista nici un demers raţional. consideră că ideea de cunoaştere tacită. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ele nu se află "la baza.Kuh. Autorul afirmă că obiectul filosofiei rezidă în "presupoziţiile principiale ale existenţei raţionale".paradigme şi presupoziţii . iar "a filosofa înseamnă.141 Orice tip de activitate raţională conţine paradigme specifice. 157. de aceea. Bucureşti. p. ci «sisteme de angajări raţionale» sau «sisteme de justificare raţională»". p. iar "observatorul cu interese metateoretice va fi înclinat să afirme că presupoziţiile filosofice sunt creaţii metafizice. imposibil de recuperat pe de-a întregul în reconstrucţiile conceptuale şi explicit teoretice.

cu un înţeles filosofic amplu. structuri de idei şi atitudini relativ coerente şi stabile. În "codul logic" al paradigmelor este transfigurată o "metafizică" şi o "axiologie". sous la direction de Jacques Le Goff et Pierre Nora. ele reprezintă şi "angajări" cu semnificaţii ample. Conceptul de paradigmă are astfel o vocaţie integratoare şi sintetică. pp 238-278. cognitive. axiologice şi. 144 în “matricea lor stilistică”.89. de paradigmele care cunosc numeroase întruchipări şi "variante" teoretice explicite. Faire de l'histoire. 142 143 144 Ibidem. cultură. Configuraţia globală a paradigmelor şi funcţia modelatoare. p. În substratul lor se află paradigme diferite. Fiind cristalizări ale unei mentalităţi sudate istoric. Editura Diogene. Bucureşti. de ex.143 Paradigmele organizează "infrastructura" mentală a unei culturi în anumite tipare. cum spuneam. Paradigmele se înrădăcinează. antropologice.sunt încapsulate o serie de ataşamente spirituale şi angajări axiologice tacite. Jacques Le Goff. moderne şi postmoderne.103 tacită". iar diferitele tipologii propuse de autori pentru a sistematiza universul culturii sunt dependente de presupoziţiile de fundal care operează subteran în concepţiile lor filosofice. morale. Paris.mai vizibile şi mai uşor de determinat . Les mentalites: une histoire ambigue. devin acum mai vizibile. dintre “ştiinţa clasică” şi noile reprezentări impuse de ştiinţa secolului XX asupra universului. uneori concomitente. vol II. La fel. 1997. aşa cum acesta a fost consacrat de Kuhn. Grigore Georgiu. Toate aceste atitudini intelectuale şi existenţiale sunt. 163. în "nebuloasa mentală"145 a psihologiei colective. Dacă ne referim la teoriile asupra culturii. 1974. deci. Din perspectiva acestui concept. pattern-uri cognitive. la presupoziţiile "de ordin principial cu valoare de generalitate şi semnificaţie teoretică majoră". putem considera paradigmele ca fiind “codul logic” al culturilor. atunci vom considera că paradigmele exprimă ansamblul de presupoziţii ontologice. Vezi. În structurile lor cognitive . pe care o exercită asupra demersurilor cognitive şi practice. în fundaţia existenţială şi mentală a unei culturi. interiorizări logice ale unor atitudini axiologice.. după cum putem consemna şi "apariţii istorice" diferite ale lor. epistemologice şi axiologice "ascunse" în reţeaua logică şi conceptuală a teoriilor respective. Este vorba de structuri civilizaţioanle şi spirituale de "durată lungă". diferenţele dintre teoriile evoluţioniste şi cele structuraliste aspura culturii. dintre civilizaţia industrială şi cea postindustrială etc. în vol. Ideile fac corp comun cu atitudinile filosofice şi evaluările de ordin axiologic. "inconştiente" sau mai rar percepute în semnificaţia lor particulară tocmai de către "actorii" care le dau expresie. dintre culturile orientale şi cele occidentale. Naţiune. Editions Gllimard. istorice. conceptual şi teoretic pe care-l utilizează preferenţial. spirituali şi umani. Ultimii termeni pun în mişcare un dispozitiv teoretic şi interpretativ cu o structură internă mai complexă decât orice extindere pertinentă a termenului de paradigmă. în general. nu se explică doar prin dispozitivul metodologic. conceptul de paradigmă are totuşi un câmp mai restrâns de referinţă decât conceptele blagiene de "câmp stilistic" şi "matrice stilistică". putem semnala diferenţele “paradigmatice” dintre culturile antice. vectorii săi istorici.142 În consecinţă. după expresia lui Jacques Le Goff. medievale. În pofida utilizării sale tot mai frecvente. paradigmele rezumă mediul unei civilizaţii. au "o relevanţă existenţială". alcătuind o serie istorică a ideilor. identitate. 145 . în limbajul istoriei lui Braudel. viziuni şi cadre logice.

de lărgirea cadrului mental şi imaginar. Editura Humanitas. lege naturală şi liber arbitru. pp 6-7.susţine că traseul schimbărilor a fost parcurs cu o “viteză surprinzătoare”. Ştiinţa modernă a apărut printr-o “revoluţie mentală foarte profundă. întrucât ea presupune: "respingerea de către gândirea ştiinţifică a tuturor consideraţiilor bazate pe noţiunile de valoare. prin care raportul cu tradiţia gândirii medievale şi raportul cu alte spaţii de civilizaţie umană generează un nou model al raportului dintre om şi univers. de şocul produs de întâlnirea Occidentului cu alte lumi umane şi culturale. Ştiinţa modernă a instaurat o nouă atitudine faţă de natură şi faţă de om. în lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. perfecţiune. în cele din urmă. Ne vom rezuma la consemnarea unor semnificaţii teoretice şi sociale ale acestor schimbări de paradigmă culturală. dominat de legi obiective şi universale. sociale şi culturale de mare complexitate. interval în care se impun contribuţiile ştiinţifice ale lui Giordano Bruno. diferenţiat valoric. 1997. luând ca repere anul 1543. Alexandre Koyré susţine că semnificaţia majoră a revoluţiei produse de ştiinţa modernă constă în dezantropomorfizarea cosmosului şi în secularizarea vieţii sociale. înţelesul conceptelor de cauzalitate. De la lumea închisă la universul infinit. În acest interval sunt cuprinse principalele dispute teoretice privind structura materiei şi a universului. . revoluţie ce a modificat înseşi fundamentele şi cadrele gândirii noastre”. cu întreaga ei constelaţie de valori culturale. asistăm la emergenţa unei viziuni care geometrizează spaţiul. politic şi practic. de instituţii şi instrumente ce au modificat viaţa umană. Această nouă reprezentare asupra universului a avut consecinţe extraordinare în plan filosofic. natura finită sau infinită a spaţiului. sens sau scop şi.146 printr-o uriaşă transformare spirituală ce a dus la formularea unor noi imagini asupra cosmosului şi a structurii materiei. Este o experienţă fondatoare. Ştiinţa modernă s-a cristalizat la intersecţia unor experienţe practice. divorţul total între lumea valorilor şi lumea faptelor”. Galilei. p.147 (sublin. şi anul 1687. este fără îndoială produsul direct sau indirect al ştiinţei moderne. când Isaac Newton a sintetizat noua viziune ştiinţifică şi filosofică asupra lumii. apoi în plan moral. în inovaţiile tehnice şi în căutările artistice din perioada Renaşterii occidentale. Kepler. ca extensiune omogenă şi infinită.). armonie. Geneza ei este favorizată de noile descoperiri geografice. asupra naturii şi a locului pe care îl ocupă omul în univers. Pascal. Nu avem cum să reconstituim faptic acest context de geneză al culturii moderne. ns. când Copernic a formulat şi a demonstrat teza heliocentrică. 5. în mai puţin de două sute de ani. ce coincide cu “spaţiul real al universului”. Alexandre Koyré . devalorizarea completă a Fiinţei. Este vorba de ştiinţa experimentală care îşi are originile în frământările spirituale.104 Geneza ştiinţei moderne în epoca Renaşterii Lumea modernă. ca “ansamblu diferenţiat de locuri intramundane”. • în locul teoriei aristotelice asupra spaţiului. Alexandre Koyré consideră că aceste schimbări pot fi identificate în două elemente principale: • abandonarea ideii că lumea este un “întreg finit şi bine ordonat”. ş. în favoarea ideii că lumea este un univers infinit şi omogen. Descartes. 146 147 Alexandre Koyré. ştiinţific şi religios. Spinoza.cel care a refăcut istoria acestei revoluţii ce a înlocuit lumea închisă a anticilor cu lumea deschisă a modernilor .a. Bucureşti. Ibidem.

Postulatul obiectivităţii în cunoaştere ne cere să studiem şi să interpretăm procesele naturale ca şi când omul n-ar exista în natura pe care o studiem. golită de conţinuturi psihologice. armonie. atribute care perturbă procesul cunoaşterii. detaşarea subiectului cunoscător de orice prejudecată antropocentristă care l-ar constrânge să interpreteze natura în termeni specifici vieţii umane (scop. faţă de viziunea teocentrică a Evului Mediu şi apoi antropocentrică a Renaşterii. sociale şi istorice. spune Monod.105 Este un rezultat surprinzător care va duce la impunerea unei noi paradigme filosofice şi ştiinţifice. Divorţul dintre subiectul cunoaşterii şi subiectul axiologic (practic) este marca ştiinţei moderne şi. a dus la impunerea modelului newtonian al ştiinţei şi la succesul raţionalismului clasic.). sens etc. precum sunt cele de valoare. pe care abia noile descoperii ştiinţifice din secolul XX vor reuşi să o disloce din poziţiile strategice pe care le-a ocupat timp de aproape trei sute de ani. semnificaţie şi intenţie". dezistoricizat. Galilei şi Platon. neangajat axiologic. o “conştiinţă în genere”. Condiţia unei cunoaşteri autentice este îndeplinită numai atunci când subiectul uman se raportează la lume ca “subiect pur”. decontextualizat. strict raţional. o lectură “ştiinţifică” a lumii faptelor presupune ruptura totală de “lumea valorilor”. Pentru a putea deveni prin tehnică “stăpân” practic al naturii. în vol. un sens în dialectica naturii. Este “paradigma clasică” a gândirii occidentale. Ştiinţa se detaşează de ansamblul culturii şi se instituie ca o instanţă absolută a adevărului. perfecţiune. derivate din angajări valorice şi atitudini practice. potrivit căreia natura este un uriaş mecanism ce funcţionează pe baza unor legi obiective. Aceste legi pot fi cunoscute de raţiunea umană fără a face apel la proiecţiile şi noţiunile antropomorfizante. Astfel. ar fi reuşit să destrame iluzia animistă care Vezi şi Alexandre Koyré. Istoria şi reconstrucţia ei conceptuală (antologie de Ilie Pârvu). p. paradoxal. cum spunea Koyré. Bucureşti.190. Paris. universul material devine inteligibil numai dacă subiectul cunoscător. Cunoaşterea autentică nu este posibilă decât dacă subiectul uman devine un subiect raţional desprins de contingenţe. cum spunea Kant. spune Jacques Monod. ideal. Editions du Seuil. Ştiinţa clasică şi principiul obiectivităţii O caracteristică a ştiinţei moderne constă în faptul că. 1981. Numai biologia actuală. Teoria clasică a evoluţiei consideră biosfera şi noosfera drept prelungiri ale evoluţiei cosmice. ea a rupt definitiv "vechea alianţă" animistă dintre om şi lume. Le hasard et la necessité. Această uriaşă schimbare de mentalitate. proiect. plan. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. pp. 149 148 Jacques Monod. omul trebuie să fie iniţial doar “spectator” teoretic al naturii în actul de cunoaştere.148 Mai mult. 1970. asigurând omului un loc proeminent şi necesar pe scara vieţii. de la ideea distincţiei calitative a omului faţă de natură s-a ajuns la ideea (şi realitatea) opoziţiei dintre om şi natură. omul. îşi “pune în paranteze” atributele sale specifice.167-168. ca şi când subiectul cunoaşterii nu ar fi un element constituitiv al lumii pe care încearcă să o cunoască. . singura ce poate asigura o întemeiere eficientă a acţiunii umane de stăpânire a naturii. o subiectivitate transcendentală. prin noua metodă matematică de abordare a experienţei şi prin reprezentarea unui univers infinit. condiţia primară a “cunoaşterii pozitive”. Pentru noua paradigmă ştiinţifică şi filosofică.149 impunând "postulatul obiectivităţii" în cunoaştere.

istoria ar fi un "teatru fără autor". de neocolit. toate acestea s-au desprins de el pentru a alcătui acel corp imens de obiecte. împreună cu Hegel.255-256. Aceste orientări consideră că "tot ceea ce omul. ca un contrapunct. Mikel Dufrenne. trupul său. ce vine pe filiera Rousseau. separată de om. Hegel şi Marx.194-195. 'gestul şi vorbirea'. De aceea.106 presupunea o legătură necesară între om şi natură pe firul evoluţiei. nici în natura ce e dincolo de ele. au deplâns şi au denunţat această situaţie. omul îşi descoperă contingenţa absolută. Teoretizarea şi conceptualizarea acestei stări spirituale se află în numeroase orientări filosofice contemporane. Structurile sociale şi culturale produse de om şi-ar fi dobândit o independenţă stranie faţă de creatorul lor. căruia îi aparţine această sinteză a "argumentelor" pe care le invocă filosofiile amintite . 1971. pp. suferinţele şi speranţele sale.e rezultatul unei selecţii oarbe care procedează la întâmplare. Potrivit concepţiei lui Monod. a trăit ca pe ceva al său.cit. Teoria lui Monod a apărut într-un context cultural anumit şi ea radicalizează sentimentul "înstrăinării" omului faţă de natură şi faţă de lumea culturală pe care a produs-o prin mijloacele oferite de ştiinţa clasică. Ideea că omul îşi produce efectiv realitatea care-i asigură existenţa avea noi confirmări spectaculoase. Subiectul îşi are deci fiinţa în afara sa" . pentru că omul nu e un produs "necesar" al naturii. faptul că e un "accident" al naturii. unealta care-l prelungeşte.filosofii care "traduc" o stare determinată a condiţiei umane. Unele curente de idei. iar alte filosofii au consemnat-o ca o stare "obiectivă". la începuturile sale. apariţia vieţii .. pp. 150 151 Jacques Monod. Scenariul culturii moderne a dus de la ruptura dintre om şi natură la pasul următor: ruptura dintre om şi cultură. produs al subiectului uman. Societăţile dezvoltate începeau să trăiască într-o realitate produsă de ştiinţă şi tehnică. de puteri şi de instituţii pe care trebuie să-l numim. Apologia "obiectivităţii" ştiinţei îşi găseşte numeroase afinităţi în contextul cultural şi spiritual în care Monod şi-a definitivat teoria (deceniile 6-7 ale secolului XX). Pentru om. După imaginea unor filosofii contemporane. Succesele tehnologiei veneau în cascadă. s-a dezvoltat şi sentimentul înstrăinării de această realitate secundă. Inspirate de noile realităţi sociale. op. afirmă că sarcina de urgenţă a epocii noastre ar fi aceea de a reabilita "ideea omului ca subiect". Aşadar. . prin ştiinţele naturii. astfel că acesta nu se mai recunoaşte nici în ele. de inspiraţie structuralistă. spiritul 151 obiectiv. ca având o obiectivitate autonomă.şi a omului implicit . Reactivând concepţia despre alienare. că natura e "indiferentă" la proiectele. precum existenţialismul şi Şcoala de la Frankfurt. Editura Politică. Bucureşti. "Omul ştie acum în sfârşit că este singur în imensitatea indiferentă a Universului din care s-a 150 născut graţie întâmplării". multe viziuni au privit şi cultura. multe analize au încercat să descopere sensul antropologic al acestei rupturi în "hieroglifa socială" a epocii moderne sau în paradoxurile psihologiei abisale. Mikel Dufrenne. filosofii ce se află fără voie în "complicitate" spirituală cu structurile istorice pe care le descriu -. Ideea era că în spatele mecanismelor obiective ale unei societăţi trebuie să identificăm o suită de interese şi dorinţe determinate ce pun în mişcare această dialectică negativă. Dar.

Conform acestor presupoziţii. prin raţionalitatea instrumentalizată a lumii moderne. Citindu-l pe Marx. p. 1970. încât afirmaţia că noi suntem produsul ei să nu fie o absurditate". Bucureşti.149.410. odată cu aceasta. apoi din natură. extraspaţialitate şi extrateritorialitate existenţială şi culturală.206.156 ştiinţa redevenind o ştiinţă "centrată". în virtutea postulatului de obiectivitate. Spre o nouă paradigmă a gândirii ştiinţifice Lucrurile s-au schimbat însă. noua paradigmă (numită tot mai frecvent "post-modernă") atribuie omului concomitent rolul de spectator şi actor. şi-a arătat însă limitele "experimentale". istorice şi structurale. Acum. dar şi de agent integrat în lumea pe care o descrie. privilegiul unei condiţii de extratemporalitate. "dar fără ştirea noastră". social. subiect ce revendica pentru sine. Ilya Prigogine.la o "presupunere stranie : anume că «actorii» istoriei sunt autorii textului ei. Editura Politică. ce este omul ca subiect al cunoaşterii? Paradigma raţionalismului clasic a impus ideea unui subiect unic şi absolut care descrie din exterior natura. cunoaşterea se defineşte "printr-o referinţă ce nu poate fi depăşită din punct de vedere uman". Megatendinţe. 1989. Omul a fost treptat izgonit din relaţia sa privilegiată cu transcendenţa. încă o dată. op.395. o ştiinţă ce "exprimă situaţia noastră în cadrul lumii fizice". prin “dialectica” concretă a istoriei. Ele şi-au făcut un titlu de glorie din a respinge demersurile "antropologizante". Editura Politică. istoric. În opoziţie cu aceste reprezentări ce au dominat epoca modernă. s-a ajuns la imaginea filosofică a unei istorii fără subiect uman. Însă.154 Ştiinţa clasică nu putea explica firesc tocmai apariţia vieţii şi a atributelor ei intrinseci. de la apologia funcţiei creatoare a omului în culturile "faustice". Iată că. afirmând că recursul la "creator". Isabelles Stengers. p. din istorie şi din cultură. un subiect aflat într-o "poziţie de zbor". şi. s-a schimbat şi semnificaţia cunoaşterii. subiecţii producerii ei"152. De la Renaştere şi până la începutul secolului XX. imaginea asupra naturii s-a modificat. fizica a oferit modelul de înţelegere a lumii şi a societăţii. Editura Politică. din lumea specifică pe care a creat-o. politic şi cultural. Acest principiu al obiectivităţii. Ibidem. sociale şi culturale . Noua alianţă. ştiinţa unui "observator" din interiorul naturii. Althusser. dintre cultură şi natură. p. conferă acestei 152 153 154 155 156 157 L. însă. ne-ar duce . cit. la subiectul acţiunilor istorice. Astăzi. de observator al naturii. Isabelles Stengers. pentru ştiinţa actuală. Ilya Prigogine. p. orientările structuraliste ele însele expresii ale unei anumite situaţii concret-istorice.155 Aşadar.157 Constrângerile pe care le suportă cunoaşterea din partea observatorului localizat fizic. John Naisbitt. 1984 . . antropologic. exigenţa supremă ar fi aceea de "a înţelege în aşa fel natura.153 spune Prigogine. Treptat.ne asigură Althusser . p.au renunţat să mai caute "rădăcina" umană a proceselor istorice şi a creaţiilor. Ibidem..107 Fetişizând structurile obiective ale culturii şi ale societăţii. "Biologia înlocuieşte fizica în calitatea ei de metaforă dominantă pentru societate". Bucureşti.122. biologia şi ştiinţele informaţiei i-au luat locul. care definea cunoaşterea autentică prin absenţa referinţei la observator. şi imaginea raportului dintre om şi natură. Bucureşti.

Dar. o lume cauzală. Ibidem.108 cunoaşteri calitatea de cunoaştere "umană". desigur. ce conţine deopotrivă conştiinţa noastră şi realitatea exterioară. ştiinţa s-a schimbat fundamental. Bucureşti. . acumulate în ultima jumătate de secol. nu o parte oarecare a ei. sunt cunoscute şi analizate în cercurile 158 159 David Bohm. fapt care ar contrazice postulatul ontologic al non-separabilităţii . Separaţia dintre subiect şi obiect nu este motivată şi nu poate fi susţinută. deterministă. 1995. Editura Humanitas. nu sunt independente de alte realităţi şi nici de caracteristicile întregului. bine definită şi predictibilă. Aceste progrese ştiinţifice. complet separat şi independent de realitatea asupra căreia gândeşte este. de "ordine înfăşurată şi implicită". luat ca întreg. p.postulat pe care Bohm îşi ridică edificiul teoriei sale. Noi viziuni privind unitatea dintre om şi natură Noile descoperii ştiinţifice din sfera unor discipline precum biologia. noua paradigmă se impune extrem de greu în mediul unei mentalităţi ştiinţifice şi sociale care nu acceptă schimbări revoluţionare de paradigme. a timpului ireversibil ce caracterizează procesele vieţii. de o nouă viziune asupra lumii şi a omului. structural antropocentrică (nu antropomorfică). (Această idee este cu siguranţă aproape universal acceptată în Occident. Bohm afirmă că din această interpretare decurge concluzia că realitatea este o totalitate continuă şi indivizibilă. "Ideea că cel care gândeşte (eul) este. în timp ce în Orient 158 există o tendinţă generală de a o nega în literă şi în spirit)". Noul mod de a descrie şi concepe realitatea ne furnizează o "imagine asupra lumii în care conştiinţa şi realitatea nu ar fi separate una de alta". p. Imaginea pe care ştiinţa ne-o oferă azi asupra lumii este total diferită de cea de acum câteva decenii. au dus la o schimbare semnificativă a imaginii globale pe care ştiinţa modernă o proiectase asupra raportului dintre om şi natură. este aceea dacă poate fi cunoscut în esenţa sa universul de către un subiect/observator ce este fixat în interiorul acestui univers? Descoperind totodată existenţa timpului orientat.159 Noua ontologie operează cu o lume nonseparabilă. O sfidare de principiu. E vorba de o nouă ontologie. fapt care dă caracterul de plenitudine lumii. iar ontologia clasică este compatibilă cu lumea separabilă a fizicii clasice şi a celei relativiste. fără să prindem de veste. Bohm consideră că trebuie să ne raportăm la existenţă ca la o realitate de fundal reprezentată de un "flux nefragmentat". Nu există o particulă ultimă care să fie descrisă prin proprietăţi independente de orice alt sistem. cel puţin în principiu. Plenitudinea lumii şi ordinea ei. Diferenţierile realităţii şi nivelurile ei de organizare rezultă din gradul diferit de înfăşurare/desfăşurare a ordinii implicite. asociate cu noile interpretări din perimetrul cosmologiei şi al fizicii cunatice. psihologia cognitivă. adresată acum omului şi capacităţii sale de cunoaştere. neurologia şi teoria informaţiei. diferită de cea indusă de ştiinţa clasică. Noua ontologie prevede că proprietăţile unui obiect depind de starea întregului. cum s-a spus. adânc înrădăcinată în întreaga noastră tradiţie. Partea nu poate fi analizată şi înţeleasă ca fiind separată de întreg. Iată că. continuă. ca independentă de întreg. ca "expresie supremă a proceselor de auto-organizare". deci întregul este fundamentul lumii. 30.28. ştiinţa e angajată azi în descifrarea acelor contexte "cosmologice" din care viaţa a decolat în mod firesc. dedusă din mecanica cuantică.

cit. pp. "ştiinţa cere o viziune nouă" asupra lumii. numite “Big Bang”. materie. Editura Politică. Ilie Pârvu. David Bohm susţine că. care s-au conturat în ultimele decenii. Bucureşti. fără a mai parcurge ipotezele şi speculaţiile finaliste pe care le-a prilejuit. Dar tocmai această presupoziţie de natură fundamentală este răsturnată de principiul antropic. că temporalitatea operează chiar în legile sale. două perspective complementare şi solidare care au revoluţionat concepţiile asupra relaţiei dintre om şi natură Ele au şi o semnificaţie filosofică mai largă. 1985. Caracterul izotropic al radiaţiei de fond a fost un puternic argument în favoarea principiului cosmologic. De la ideea că universul în care ne aflăm (nu existenţa ca totalitate. pp. op. Isabelles Stengers. a condiţiilor favorabile apariţiei vieţii. Oamenii de ştiinţă operează astăzi cu un model standard privind geneza şi structura universului în care a apărut omul. de o mediatizare şi difuzare publică pe măsura importanţei lor excepţionale în ordinea cunoaşterii şi a consecinţelor pe care le pot declanşa în lanţ domeniul tehnologiilor. după descoperirile epocale din domeniul fizicii cuantice şi din astrofizică. în unele zone. dar ele nu beneficiază. întrucât duc şi la o regândire a “locului” pe care îl are omul în universul cunoscut. Odată cu dilatarea sa.72-73. Formularea "principiului antropic" în cosmologie161 pare a fi punctul maxim de îndepărtare a gândirii contemporane faţă de paradigma ştiinţei "clasice" newtoniene. formarea galaxiilor. 1989. producând concentrarea materiei.. informaţie. că între microunivers şi macrounivers există relaţii de corespondenţă funcţională. 89-91.ca şi pentru modelul de ştiinţă modernă pe care-l reprezintă . Cred că această idee rezumă destul de expresiv noua orientare spirituală ce domină acum ştiinţa. după care universul ar prezenta acelaşi tablou al unei 160 161 Ilya Prigogine. simplitatea soluţiei pare "suspectă" pentru mulţi "observatori" fixaţi în paradigma "clasică" (edificată de Copernic. Ideea pare atât de firească încât declanşează analogia cu "Oul lui Columb!" Şi totuşi. explozie ce a împrăşitat materia şi energia în toate direcţiile.şi cu un evident vector al necesităţii . Pentru aceştia . 1988. ce ar fi avut loc în urmă cu circa 20 de miliadre de ani.283-292.239-240 Vezi. universul s-a răcit. a stelelor şi. acest principiu afirmă că universul nostru a evoluat în aşa fel încât să permită apariţia vieţii şi a omului în interiorul lui. decât arareori. formulat de astronomul englez Edward Arthur Milne.în mecanismele de evoluţie ale acestui univers. Editura Academiei RSR. Newton şi toate filosofiile care au însoţit ştiinţa modernă). Dintre aceste noi perspective ştiinţifice şi filosofice. deci. în supoziţiile sale primare. pe scurt. energetică şi infomaţională. Bucureşti.63-65. s-a ajuns la ideea că istoria vieţii şi a omului sunt cuprinse potenţial . doar la “principiul antropic” şi la “paradigma holografică”. Mihai Drăgănescu. ne vom referi.totul s-ar petrece în univers ca şi când omul ar fi absent din el. Ideea centrală ar putea fi rezumată astfel: ştiinţa actuală a ajuns însă la concluzia că viaţa e la fel de "naturală" şi "previzibilă" în ordinea universului ca şi căderea corpurilor!160 Este expresia maximalistă a ceea ce se numeşte de circa trei decenii "principiul antropic". Rezumat.pp. Solomon Marcus.. Bucureşti. Galilei. desemnată filosofic printr-un concept-limită) nu e atemporal. Acest model porneşte de la ipoteza că universul fizic în care trăim este rezultatul unei mari explozii. Editura Catea Românească. Spiritualitate. faptul că totul se leagă de tot. . pp.109 academice. Mai ales descoperiile din microfizică solicită un nou mod de înţelegere care să ia în seamă "plenitudinea nedivizată a universului". Invenţie şi descoperire. de la ideea că universul are o istorie. Infinitul şi infinitatea lumii.

circumscris el însuşi unui model cultural determinat. conform principiului de autoconsistenţă a materiei) încât să permită apariţia şi existenţa omului. Isabelle Stangers. Într-o atare viziune. vezi lucrarea lui Steven Weinberg.cit. numai dacă "punem în paranteză" existenţa omului. s-o manipuleze ca pe un mecanism. La fel ar sta lucrurile şi cu stările creierului uman şi ale conştiinţei. conştiinţa. 1984. universul nostru este un univers privilegiat. ştiind acum că omul nu poate "învinge" natura decât local şi provizoriu. dintre universal şi specific.de ordin ontologic . Acest principiu presupune o corelaţie existenţială între om şi cosmos. existenţa observatorilor conştienţi. dintre unitate şi diversitate. Ilya Prigogine. dintre întreg şi parte. Dacă universul este astfel organizat (auto-organizat. un acord profund . în fiecare din părţile sale.ştie toată lumea". să-şi cucerească autonomia faţă de lumea pe care e menit s-o descrie şi s-o stăpânească. Primele trei minute ale universului. cel puţin sub raport informaţional. omul.între existenţa umană şi natura înconjurătoare. Evoluţia universului apare astfel “ghidată” de o serie de raporturi imanente (constantele universului fizic). atunci rezultă că întregul se răsfrânge în părţile sale şi poate fi reconstituit din acestea (principiul holografiei). conform principiului de obiectivitate ce operează în cunoaştere. p. Sub impactul unor "şocuri" ecologice. Dacă omul este un parametru ontologic al Universului şi partea "umană" a Universului poartă în sine mesajul întregului (principiul antropic). umane şi psihice. Iar cultura pe care a produs-o omul i-ar permite să ia distanţă. op. căci omul e parte a acestui obiect global.ca să spunem aşa .. Pentru reprezentarea clasică. Ca şi în cazul altor redescoperiri. indiferent de galaxia în care s-ar afla şi indiferent de 162 direcţia în care ar privi. că pe termen lung el este dependent de procesele ei. Principiul antropic şi paradigma hologramei oferă omului o soluţie de conciliere între vechile sale proiecţii animiste şi noile rezultate la care a ajuns chiar ştiinţa care-i destrămase 162 163 Pentru o prezentare accesibilă a acestui model cosmologic.110 lumi în expansiune oricărui observator. . Deci. "oamenii de ştiinţă de astăzi au încetat să nege ceea ce .392. Editura Politică. o nouă reprezentare asupra raporturilor dintre natură şi om. conform principiului antropic. Universul e "întreg". Obţinem. În schimb. societăţile contemporane caută forme de conciliere cu natura. principul antropic promovează însă ideea că înţelegerea universului e dependentă chiar de poziţia ontologică a omului în acest univers. ci ca o regăsire. atunci reprezentările care au instituit opoziţia dintre om şi natură nu mai pot revendica o valabilitate universală. întrucât în el au apărut viaţa. dintre cultură şi natură n-a apărut în zilele noastre ca o revelaţie. Consubstanţialitatea dintre om şi lume. care duc la apariţia vieţii şi a observatorilor raţionali. orice moment temporal conţine informaţie despre întregul timp al Universului nostru.163 Consecinţele filosofice ale principiului antropic sunt considerabile în ceea ce priveşte perspectiva ontologică asupra omului şi culturii. Universul nu mai poate fi aşadar înţeles independent de om. Bucureşti. înţelegerea universului ar fi posibilă. ci trebuie puse în legătură cu un anumit context istoric şi intelectual. Proprietatea esenţială a unei entităţi holografice este aceea că orice fragment poate reconstrui întregul. orice detaliu poartă informaţia întregului. astfel.

111 ieri vraja legăturilor sale cu natura.orientări contemporane (antologie de Ilie Pârvu). editura Comunicare. Editura Antet. Editura Politică. dar din altă perspectivă. Editura Policrom. Secolul extremelor. Plenitudinea lumii şi ordinea ei. Alvin Toffler . Bucureşti. Politică. Bucureşti. Editura Politică. Bucureşti. Editura Humanitas. Editura Politică. Infinitul şi infinitatea lumii. Paris. Scrisori despre logica lui Hermes. Editura Politică. Jean Baudrillard. Editura Politică. Bucureşti. 1997 4. Cultură şi comunicare. Editura Humanitas. 1995 3. Tensiunea esenţială. 1989 12. 1988 20. Megatendinţe. Bucureşti. Bucureşti.Powershift. Le hasard et la necessité. 2004. Epistemologie . 1986 9. Scrisori despre logica lui Hermes. Provocarea ştiinţei. cum a spus Noica. . John Naisbitt. Bucureşti. David Bohm. 1994 19. 1993 13. în vol. Trădarea cărturarilor. Ed. Filosofia cultrurii.ro. 1984 6. Bucureşti. Editura Echinox. De la lumea închisă la universul infinit. Eric Hobsbawm. Isabelles Stengers. 1986 164 165 Constantin Noica. Epistemologia fără subiect cunoscător. Pentru a prezentare mai detaliată a acestor boi viziuni ştiinţifice. Noua alianţă. Marshall McLuhan. 1974 7. Bucureşti. pp. 31. Editura Humanitas. Originea universului. 1996 14. Editura Cartea Românească. Editura Politică. Ilie Pârvu. omul e un "holomer"164. Barrow. Bucureşti. Bucureşti. Ilya Prigogine. 1995 10. Omul rezumă Universul care l-a 165 produs. Editura Humanitas. John D. 1986. Editura Politică. Martin Heidegger. În această lume a corespondenţelor holografice. Bucureşti. Constantin Noica. Bucureşti. 1985 18. p. Solomon Marcus. Karl Popper. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Lider. Editions du Seuil. Texte filosofice. Bucureşti. vezi Grigore Georgiu. Editura Politică. Pentru om. 1996 16. Galaxia Gutenberg. 1982 11. Cluj-Napoca. Iată că tocmai ştiinţele naturii. Iaşi. Mikel Dufrenne. 124-136. Editura Cartea Românească. Bucureşti. Alexandre Koyré. 1971 15. o parte care conţine şi exprimă sensul întregului. Jacques Monod. 1999 2. care l-au detronat ieri. Sistemul obiectelor. Paul Valery. 1970 5. Karl Jaspers. Thomas Kuhn. Bucureşti. 1975 17. îi conferă din nou omului privilegiul de a fi "măsură a tuturor lucrurilor". 1988 8. Criza spiritului şi alte eseuri. Julien Benda. Repere pe drumul gândirii. Bibliografie 1. Bucureşti. Puterea în mişcare. Bucureşti.

James W. Zone de interferenţă între cultură şi politică Cultura şi politica pot fi privite ca două sfere fundamentale ale societăţii. arta. Mahdi Elmandjra. CONCEPTUL DE CULTURĂ CULTURA POLITICĂ ŞI SISTEMUL MASS-MEDIA 1. CULTURĂ ŞI POLITICĂ. Mircea Maliţa . bazate pe separaţia puterilor. Societăţile moderne şi-au construit structuri politice diversificate. iar extinderea noilor mijloace de comunicare a diversificat şi mai mult oferta culturală. Botkin. Editura Politică. CULTURĂ ŞI POLITICĂ POLITICĂ.Orizontul fără limite al învăţării. religia. lansând noi formule estetice. dar şi-au construit şi un spaţiu cultural diversificat. În vocabularul societăţilor contemporane s-au consacrat termenii de cultură politică şi de “politici culturale”. alături de politici economice şi sociale.112 21. Aprecierea politică a faptelor culturale este de asemenea consacrată prin termeni . 1981 VI. care interferează în numeroase aspecte. Bucureşti. de valori şi mentalităţi politice etc.). ce cuprinde ansambluri autonome de idei şi valori (ştiinţa. educaţia etc. stiluri şi viziuni.

Concluzia lor este aceea că o putere politică fără suport cultural nu durează. "Un sistemul cultural determinat este cel care formează atitudinile cetăţenilor. o sursă de schimbare a puterii etc. “mesaj politic“. asupra ideilor şi comportamentelor politice ale grupurilor sociale. pentru a acţiona asupra societăţii. Opţiunile puterii politice sunt adeseori orientate valoric de anumite modele culturale. precum Antonio Gramsci. cultură şi politică. Paris. “romanul politic“.. Lumea contemporană a reevaluat însemnătatea culturii ca factor al dezvoltării sociale. ca să nu mai amintim de “limbaj politic“. cultură oficială. sistemul social. cât şi de impactul decisiv pe care valorile şi structurile culturale le au asupra mecanismelor de legitimare politică. “mituri politice“. precum “teatrul politic“. atitudini şi reprezentări culturale. sistemul economic. de ponderea unor valori impuse în spaţiul cultural. “simboluri politice“. 14.Orice discurs al Puterii vehiculează simboluri. burghezia şi-a impus valorile sale în spaţiul vieţii sociale. dintre noile valori politice şi Philippe Braud. precum cultură de dreapta sau de stânga. o expresie a puterii sau un instrument al acesteia. p. mecanismele de interiorizare a valorilor civice. De mare însemnătate este raportul dintre schimbare politică şi schimbare culturală. dobândind astfel treptat şi puterea politică. Sistemul politic îşi are corespondenţe în sistemul cultural al societăţii. La science politique. Putem semnala şi alte sintagme foarte răspândite azi. Gramsci considera că hegemonia politică a unei clase se întemeiază pe hegemonia ei culturală. în care putem vorbi atât de dimensiunile politice ale culturii. cultură democratică. quatrieme edition corrigee. “eseul politic“. devin teme pentru cercetarea teoretică şi sociologică. Cultura organizează valorile pe care le respectă şi le urmăresc oamenii în viaţă. iar puterea politică se sprijină pe acest set de valori pentru a orienta acţiunea socială. mobilizează credinţe. cultură contestatară etc. sistemul cultural – există relaţii variate. iar legătura dintre cultură şi sfera puterii politice a fost cercetată în mod deosebit în ultimile decenii. modul în care matricea culturală şi mentalităţile dominante din cuprinsul unei societăţi îşi transmit influenţele asupra instituţiilor şi relaţiilor politice. Astfel. Toate aceste zone de interferenţe dintre cele două domenii. cultură reacţionară. Mulţi teoreticieni consideră că puterea politică reală se realizează prin – şi se sprijină pe – cultură. discurs politic“ şi “comunicare politică“. 166 . Unii teoreticienii au considerat cultura ca o sursă generativă a puterii politice. 1992. semiotice şi în ultimele decenii abordările comunicaţionale şi cele postmoderniste au subliniat interferenţa dintre caracterul simbolic al culturii şi anumite componente ale sistemului politic. Concepţiile funcţionaliste. propune obiective care trebuie să se 166 insereze în mediul cultural". Sociologia politică a preluat o serie de concepte şi abordări specifice teoriei culturii pentru a explica dependenţa conduitelor politice de sistemul de valori. structuraliste.113 cunoscuţi. Conexiunea dintre cultură şi putere politică este una dintre temele cele mai intens dezbătute în gândirea contemporană. Este o relaţie complexă în care descoperim condiţionări reciproce sau structuri analogice. Relaţia dintre sistemul politic şi cel cultural se desfăşoară pe mai multe niveluri. iar uneori de tensiune. Raporturile dintre cultură şi spaţiul puterii sunt mai degrabă raporturi de corespondenţă. aşteptările lor faţă de stat. Relaţia dintre cultură şi sfera politică a societăţii este una extrem de complexă.. Presses Universitaires de France. Între componentele unei societăţi – sistemul politic.

cultura proletară trebuind să o disloce pe cea burgheză odată cu revoluţia comunistă. o formă prin care poporul îşi promovează interesele şi devine conştient de ele. Mulţi teoreticieni consideră că liniile de cauzalitate socială sunt mijlocite de cultură. Cultura ar fi o expresie a dorinţei. ca expresie obiectivată a raţionalităţii. Caracterul de clasă al culturii era opus opus caracterului ei naţional. au o relevanţă deosebită. T. teatrul politic – vezi. H. considerând că ea este orientată de un vector ideologic puternic şi ar avea un caracter de clasă pronunţat. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică. Exponenţii acestei teorii au politizat excesiv cultura. ca o forţă independentă de spaţiul politic. consolidând legitimitatea puterii. orientarea spre randament şi spre raţionalitatea instrumentală au reuşit să asigure administrarea totală a societăţii şi a vieţii psihice a indivizilor. de valorile pe care le preţuieşte omul. supraistorice şi transpolitice. a educaţiei. Şcoala de la Frankfurt a dezvoltat o teorie critică asupra culturii din societăţile capitalismului târziu. şi realitate. Marcuse consideră că această funcţie critică şi revoluţionară a culturii s-a tocit în societăţile contemporane. Glorificarea statului se asocia cu respingerea subiectivităţii. Există o fundaţie culturală şi mentală a societăţilor de care structurile politice trebuie să ţină seama. Concepţiile funcţionaliste (B. Teorii privind raportul dintre cultură şi sistemul politic Raportul dintre cultură şi puterea politică a fost interpretat prin intermediul unor teorii filozofice şi sociologice. Creaţiile culturale au ele însele o anumită semnificaţie politică implicită (un mesaj care este încifrat în sensurile operei) sau o semnificaţie explicită. care are funcţia de a realiza consensul social şi echilibrul societăţii. opera lui Caragiale sau Brecht). sociologismul vulgar. Malinowski. Hegel considera că statul este expresia raţionalităţii. În această problemă s-au manifestat două direcţii extreme. comunicaţiile de masă. Cultura ar fi baza statului. noneconomici. Cultura era domeniul valorilor universale. Parson) au considerat cultura ca un subsistem al societăţii. care au reuşit să anuleze. pentru a caracteriza calitatea vieţii. care a căutat o transcriere directă a socialului şi politicului în operă. Cultura politică exprimă modul în care cetăţenii şi populaţia în ansamblu se raportează la instituţiile politice şi la opţiunile sistemului politic. iar puterea un sistem de interdicţii. În lucrarea Omul unidimensional. prin cultura de masă. Puterea exprimă ordinea socială. un mesaj politic care este formulat în chip deliberat (romanul politic. distanţa critică dintre cultură. iar statul ar fi expresia acestei conştiinţe de sine. pentru a măsura efectele sociale şi umane ale transformărilor politice. ca expresie a idealurilor. În dezvoltarea contemporană. culturale şi politice. Marxismul a considerat cultura ca fiind dependentă de structurile politice prin intermediul mecanismelor ideologice. văzând în cultura adevărată o forţă subversivă faţă de putere. Dezvoltarea este văzută astfel ca un proces complex ce implică aspecte economice. Lenin a teoretizat existenţa a două culturi în cuprinsul societăţii capitaliste. şi tendinţele formaliste şi estetizante. pentru analiza operei independent de conţinuturile sau implicaţiile sale sociale. Cultura ar avea funcţia de a furniza conştiinţa de sine a poporului. care au militat pentru autonomia artei.114 structurile culturale. indicatorii culturali. dezvoltarea echilibrată. o forţă a schimbării. Astfel. dintre care amintim: Concepţiile luministe şi raţionaliste considerau cultura ca o zonă detaşată de conflictele de putere. Starea învăţământului. de competenţele şi aspiraţiile sale. sociale. . Valorile interiorizate sunt decisive. iar cultura este un instrument prin care această ordine se conservă pe sine. a sistemului mediatic şi informaţional reprezintă indicatori importanţi privind potenţialul de dezvoltare a unei societăţi.

141. cel puţin. ce presupune geneza unor aspiraţii spre schimbare la grupurile subordonate. o cultură “emergentă”. dar şi cel de emancipare politică. dorinţe. glorificarea ştiinţei. Recunoaştem şi în acest sistem schema lui Marcuse. reproducând cultura care-l legitimează şi care administrează dorinţele subconştiente ale indivizilor. cultură de consum. ordine. una critică şi de schimbare. în a le reînnoi permanent”. Capitalismul contemporan ar fi reuşit astfel performanţa de a înfăptui o contrarevoluţie preventivă. CONCEPTUL DE CULTURĂ POLITICĂ Repere pentru o definiţie prealabilă Cultura politică reprezintă un ansamblu de idei. Conştientizarea acestor situaţii este factorul care generează aspiraţii. valori. cultura ar îndeplini simultan rolul de instrument de dominaţie politică. O teorie cu privire la relaţia dintre cultură şi mediul politic dezvoltă sociologul P. Dominanţa spirituală se realizează prin intermediul unor factori psihosociali aflaţi sub presiunea mijloacelor de comunicare. atitudini şi comportamente care vizează sistemul 167 Paul-Henri Chomart de Lauwe. iar cultura de opoziţie. cultura ca act de creaţie ar fi responsabilă de furnizarea unor alternative sociale şi politice. Prin contrast cu fenomenul de dominanţă putem vorbi şi de un proces de dinamică culturală. în construirea unei imagini false a indivizilor asupra propriei lor situaţii. de sprijinire a dominanţei puterii. de Lauwe. tehnocraţie. care consideră că orice cultură are o dublă funcţie: una de legitimare şi de conservare. idei.115 sistemul se reproduce pe sine. Perioada de glorie a acestei teorii s-a intersectat cu mişcările stângiste de la sfârşitul deceniului al 7-lea.C. întrucât “cultura vie constă în a repune în discuţie toate aceste 167 coduri ori. sentimente. Astfel. Cultura şi puterea. prin idealizarea unor stări şi difuzarea unor mitologii care să orienteze valoric subiecţii sociali. valori şi proiecte de schimbare. . 2. 1982. Cultura ar avea funcţia de a conştientiza conflictele de interese şi situaţia grupurilor sociale în raport cu puterea. ar fi o cultură “antidominantă”. Editura Politică. mitologii publicitare). fixaţi hipnotic de sistemul de consum. atitudini şi conduite prin care indivizii şi grupurile sociale îşi reprezintă şi îşi conştientizează raporturile lor faţă de structurile de putere. cultura politică reprezintă un ansamblu de reprezentări. eficienţă. perioadă în care s-a dezvoltat o contracultură faţă de cea dominantă. pe care nu doresc să-l depăşească. aceste aspiraţii şi proiecte se opun “codurilor constituite”. p. Formate în laboratorul practic al “culturii trăite”. instituţionalizate.H. judecăţi. Cultura autentică ar fi fundamental una de opoziţie. Aşadar. prin care dorinţa de schimbare politică este anesteziată. ipostază în care cultura se prezintă ca o cultură-acţiune. ca izvor al schimbării politice. Bucureşti. de refuz şi contestaţie. ca o definiţie de pornire. Indivizii sunt manipulaţi. Grupurile aflate la putere sunt interesate în manipularea valorilor. după care cultura afirmativă ar reproduce sistemul prin reproducerea valorilor sale (raţionalitate.

nivelul psihosocial care se sprijină pe mentalităţi politice. După opinia acestora. care au o puternică înrădăcinare psihologică: orientări cognitive. dar care au relevanţă politică globală. Gabriel Almond şi Sidney Verba au studiat sistemele politice şi comportamentele politice ale membrilor societăţii prin anchete aplicate în cinci ţări (SUA. raporturile dintre putere şi cetăţeni. Cultura politică este un concept interdisciplinar. valori şi idei. Realităţile complexe pe care le exprimă conceptul au fost investigate şi prin cercetări emipirice. fiind preluat şi de alţi teoreticieni ca un instrument fecund de analiză politică a societăţilor şi a 168 sistemelor politice. Cultura politică se cristalizează şi ea prin mecanismul de socializare generală a individului şi de asimilare a normelor sociale. Sidney Verba. a politologiei şi a altor discipline. opinii etc. sentimente. cuprinzând şi importante aspecte psihologice (personalitate. • atitudini. prin care relaţiile politice sunt reprezentate şi evaluate. idealuri şi motivaţii. se află într-o relaţie de simetrie . • valori. Marea Britanie. Elaborări teoretice ale conceptului de cultură politică Conceptul de cultură politică a fost impus de sociologul american Gabriel A. norme şi atitudini faţă de sfera politică a societăţii. atitudini. valorile politice şi conduitele politice alcătuiesc sistemul culturii politice. Deci.). din care autorii ajung la concluzia că structura culturii politice poate fi determinată prin trei tipuri fundamentale de orientări individuale. În cazul culturii politice. convingeri. afective şi valorice. Italia şi Germania). reacţii emoţionale etc. informaţii. atitudini. valori.). aşa cum vom arăta. Mexic. simboluri. reprezentări. credinţe. afecte. a sociologiei politice. concretizate într-o ideologie sau doctrină. care poate fi abordat din perspectiva filosofiei culturii. Avem. cultura politică a agenţilor sociali. emoţionale şi estimative. Folosind noţiunea antropologică de cultură în sensul de "orientare psihologică spre obiecte sociale". avem de a face cu procesul prin care indivizii şi grupurile sociale interiorizează idealuri. Almond. motivaţii. dar o serie de componente ale culturii politice sunt greu de cuantificat: valori. prin conţinuturile sale cognitive. Cultura civică. mentalităţi. putem considera că gândirea politică. Bucureşti. apărută în 1963. Editura DU STYLE. aşadar. cei doi autori construiesc 168 Gabriel A.116 politic. Almond.de interdependenţă sau corespondenţă . comportamente şi acţiuni politice prin care se materializează opţiunile şi valorile politice. un nivel cognitiv. Altă sistematizare posibilă este aceea care disociază între cultura teoretică elaborată.cu particularităţile şi caracteristicile sistemului politic în care aceşti agenţi trăiesc şi se manifestă. exteriorizându-le apoi în conduite şi acţiuni individuale sau de grup. solidificate în mentalităţi. şi cultura trăită. sintetizează rezultatele acestei vaste anchete. 1996. alcătuită din sisteme de cunoştinţe. sistematizate în doctrine şi teorii politice sau prezente în mod difuz la membrii societăţii (reprezentări. idei. mituri. atitudini fixate în obiceiuri şi practici consacrate tradiţional. Putem decupa în morfologia culturii politice cel puţin trei componente distincte: • cunoştinţe. unul axiologic şi unul praxiologic. . Cartea lor.

Acest tip de cultură politică este caracteristic. Cele trei tipuri de culturi politice . Ca "set de orientări".117 conceptul de cultură politică pe ideea de orientare. pentru Marea Britanie şi SUA. reglementări ce trebuie urmate. Este un tip de cultură care poate fi întâlnit în societăţile tradiţionale. pp 47-56. numit şi cultura de supunere. la care indivizii consideră că trebuie să se supună. regiune etc. când indivizii cunosc mecanismul sistemului politic. acest tip de cultură politică se regăseşte preponderent în cazurile Italiei şi Germaniei. autorii au determinat trei tipuri fundamentale de culturi politice: • Cultura politică parohială în care indivizii posedă o foarte slabă cunoaştere despre sistemul politic. • Orientarea afectivă priveşte sentimentele indivizilor faţă de structurile politice şi faţă de actorii săi. Aceste tipuri ideale se combină în viaţa practică a tuturor 169 170 Gabriel A.sunt construite printr-o reducţie severă a diversităţii sociale şi istorice la dominantele unor situaţii obiective şi ale reacţiilor umane. lipsă de interes. despotice. Almond. Aspecte ale acestui tip de cultură pot fi întâlnite şi în statele industrializate moderne şi actuale. sat. 44. tribale sau în comunităţile locale închise. Aceste trei orientări formează sistemul de referinţă al culturii politice. despre componenţa sa. • Cultura politică dependentă. iar măsurile sale sunt respectate. raportarea la putere se face preponderent în termeni ce vizează aspectele "descendente": puterea emite norme ce trebuie respectate. afectele şi judecăţile de valoare faţă de el tind spre zero: indivizii manifestă indiferenţă. prezentă în regimurile democratice. apolitism. cultura politică oferă indivizilor scheme pentru a-şi întemeia o atitudine sau un comportament în situaţii problematice concrete. Cunoştinţele asupra sistemului politic central. specifică pentru regimurile autoritare. când orizontul de interes al unor cetăţeanului este limitat la afinităţi locale. cultura politică ar cuprinde aşadar trei componente majore: • Orientarea cognitivă se referă la cunoaşterea pe care o au indivizii despre sistemul politic. • Cultura politică participativă. "Când vorbim de cultura politică a unei societăţi ne referim la sistemul politic aşa cum a fost el 169 interiorizat în cunoştinţe. Pe baza acestor 170 componente. Ibidem. fie că aşteaptă beneficii de la această atitudine de ascultare. care ar exprima "aspectele internalizate ale obiectelor şi relaţiilor" politice.parohială. op. . • Orientarea evaluativă conţine aprecierile şi judecăţile de valoare ale indivizilor faţă de sistem. dependentă şi participativă . credinţele şi stările de spirit care sunt inspirate de raportarea la sistemul politic. Sidney Verba. Din anchetele autorilor. cit.. prin frecvenţa ridicată a trăsăturilor sale. unde cetăţenii posedă un grad înalt de cunoaştere politică şi participă activ atât la elaborarea deciziilor politice. repliere asupra solidarităţii locale sau etnice. dar cetăţenii dispun de mijloace pentru a participa la procesul de elaborare a deciziilor. În acest tip de cultură. fie pentru că se tem de autorităţi. cât şi la controlul aspura structurilor politice. despre rolurile şi deţinătorii puterii. După schema autorilor. dar acceptă condiţia de supunere. Puterea centrală este cunoscută şi recunoscută ca legitimă. p. iar participarea este foarte slabă. iar existenţa lor nu este afectată de acţiunile sistemului politic. opiniile formate pe temeiul informaţiilor şi al sentimentelor politice. sentimente şi evaluări ale populaţiei sale".

Conceptul ar defini simultan condiţia cetăţeanului de membru al unei comunităţi locale. Autorii au acordat termenului de "cultură civică" un sens special. în care predomină elementele culturii participative. Este important să descoperim corelaţiile dintre credinţe. Cultura civică ar fi o formă a culturii participative. în proporţii variabile. Autorii subliniază că "în cultura civică. “interfaţa” dintre societate şi sfera politică. ideologiile politice şi mentalităţile politice. Pe lângă mesaje. ci şi formele de manifestare ale politicului. dar în aliaje specifice cu elemente ale culturii dependente şi ale culturii parohiale. sistemul mediatic determină o schimbare progresivă şi subterană inclusiv în modurile de înţelegere a lumii. schimbarea mentalităţilor politice este o temă centrală de analiză pentru înţelegerea tranziţiei postcomuniste. orientările politice participative se combină 172 cu şi nu înlocuiesc orientările politice dependente şi parohiale". atitudini şi comportamente. dar care păstrează în structura sa mixtă şi elemente din cultura parohial-comunitară şi din cea dependentă. Ibidem. O analiză a culturii politice presupune luarea în considerare a tuturor acestor componente. Mass-media reprezintă mecanismul care “fabrică” opinia publică şi imaginile asupra realităţii politice. De aceea. hibride. în funcţie de tradiţiile naţionale şi de dominaţia unor caracteristici ale culturilor naţionale.118 societăţilor. 3. După cum se ştie. Dar sistemul mediatic a modificat în chip radical nu numai structura culturii. Aceste tipuri culturale se întrepătrund în realitatea politică a societăţilor moderne. pp 59-60. pe când cultura participativă este specifică regimurilor democratice. idei şi valori.utilizând întreaga gamă de limbaje şi forme de comunicare reprezintă azi “mediatorul” universal dintre componentele vieţii sociale. CULTURĂ POLITICĂ ŞI MASS MEDIA Sistemul mediatic: un mijlocitor între cultură şi politică Noilor mijloace electronice de comunicare au pus în relaţii de interacţiune profundă spaţiul cultural şi cel politic. care reprezintă urzeala culturii politice. asupra valorilor şi opţiunilor politice ale indivizilor. dintre cetăţean şi stat. dar cultura dependentă este specifică regimurilor dictatoriale. văzând în ea o 171 “cultură mixtă“ . Există o corespondenţă între structurile economice şi cele politice ale unei societăţi şi fundamentele ei culturale. eterogene. mentalităţile reprezintă elementul cel mai profund al psihologiei colective şi structurile cele mai rezistente la schimbare. . în formarea aspiraţiilor şi a criteriilor de evaluare a evenimentelor politice. valori. o semnificaţie deosebită având-o valorile politice. idei. care rămân funcţionale pe anumite segmente ale vieţii politice. de supus al autorităţilor politice centrale şi de agent al vieţii politice. Sistemul mediatic . Într-un context social în care 171 172 Ibidem. care sunt infuzate treptat în imaginarul colectiv. 60. p. Mijloacele de comunicare exercită o influenţă puternică asupra modurilor de percepţie şi de gândire. dând naştere unor "subculturi" amestecate. la nivel local şi naţional.

ca dispun de un sistem tehnologic care “produce” Herbert Marcuse. Receptorul care a ajuns dependent de “meniul” cultural standard oferit de sistemul mediatic solicită el însuşi un repertoriu standardizat şi pentru mesajele politice. iar cele actuale sunt intens politizate. pentru receptarea producţiei de iluzii şi a miturilor politice. în special de Theodor Adorno şi Herbert Marcuse. deşi el nu este decât arareori conştient de sensul acestor mesaje. un stimulator al mesajelor propagandistice. ideilor şi reprezentărilor produse şi difuzate printr-o tehnică industrială. Sistemul mediatic este simbolul noului tip de producţie. Reperele culturale tradiţionale nu mai funcţionează. miturilor. Semnificaţia politică a noii realităţi culturale a fost descifrată de reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt. cum ar fi familia. indivizii sunt “ameţiţi” de diversitatea informaţiilor şi a mesajelor pe care le recepţionează. pp.119 comunicarea a devenit un fapt omniprezent. vezi capitolele traduse din lucrarea Omul unidimensional. Aceste societăţi. devenind astfel un complice al versiunilor maniheiste şi simpliste care i se oferă asupra evenimentelor politice. Apariţia culturii de masă a fost interpretată şi ea prin grila sociologiei politice. Scrieri filosofice. de patrimoniul informaţional şi de setul de valori la care aderă în plan existenţial. Disoluţia grupurilor sociale primare. care i se oferă ambalate în forme care îşi disimulează conţinutul. practic. 173 . 285-429. cultura de masă desemnează ansamblul comportamentelor. Reprezentările politice ale indivizilor sunt mijlocite şi filtrate de codul lor cultural. având ca efect 173 producerea “omului unidimensional” şi a unei societăţi total administrată. Din perspectiva lor. dispariţia spiritului critic şi erodarea personalităţii omului. iar creşterea standardului de viaţă asigură disponibilitatea indivizilor. eliberaţi de nevoi presante. fără vocaţie critică. 1977. cu accesul acestora la universul valorilor culturale. Bucureşti. cumulând producători cu interese economice determinate. Ei asociază acest tip de cultură cu ascensiunea claselor medii pe scena istoriei. produce o degradare a culturii şi a valorilor. tehnică ce a făcut posibilă şi expansiunea mijloacelor de comunicare în masă. artişti şi intelectuali angajaţi să producă mesaje anumite şi distribuitori tehnici ai mesajelor. Este o “cultură afirmativă”. Efectul acestei culturi constă în uniformizarea modurilor de gândire şi a comportamentelor. După opinia lui Adorno şi Marcuse. determină ca relaţia dintre mass-media şi individ să fie una directă. “fără opoziţie”. unii teoreticieni consideră că întreaga cultură de masă reprezintă un stoc de mituri şi de ideologii care trăiesc prin massmedia. În acest tip de cultură predomină divertismentul. Editura Politică. odată ce acestea intră sub dominaţia logicii mercantile. Cultura de masă este o “co-producţie” ce angaja cultura şi politica. “Bombardamentul comunicaţional” la care este supus receptorul mediu (un om cu nevoi şi aspiraţii de nivel mediu) provoacă derută şi confuzie în sistemul său de apreciere a valorilor. spune Marcuse. cultura şi economia. Ei au pornit de la ideea că sistemul mediatic. o cultură perfect integrată sistemului. De aceea. care a devenit o realitate dominantă în a doua jumătate a secolului XX. fapt care determină apariţia unei “culturi de mijloc” şi disoluţia culturilor de elită. industria culturală de masă propune o “barbarie stilizată” prin care se realizează o represiune simbolică (violenţă simbolică). Componenta politică şi geopolitică ocupă o porţiune semnificativă din repertoriul mesajelor pe care le asimilează receptorul. care au elaborat ceea ce s-a numit “teoria critică” a societăţii de consum. care îl menţine pe individ în afara problemelor grave ale societăţii.

politica. Astfel. asemeni unui narcotic social. care anulează forţa critică a culturii prin încorporarea elementelor culturale în chiar realitatea tehnologică. Mituri. Mircea Eliade. “În ambianţa tehnologiei. Producţia de iluzii pe scară industrială generează dorinţe artificiale. şi de un sistem mediatic performant. Bucureşti. oferind imaginea altei realităţi. . capitolul “Miturile lumii moderne”. şi adesea insesizabil. p. ce poate “administra” chiar zonele inconştientului. p. ele aduc aceste domenii ale culturii la acelaşi numitor. pentru a orienta 174 175 176 177 Ibidem. sunt societăţi integrate şi pasive. care mai pot dezvolta o cultură critică faţă de sistem. Ibidem. iar orice altă raţiionalitate îi este subordonată”. Pe clapele sufletului se cântă melodia artei de a vinde. De aici Marcuse trage concluzia că sunt societăţi profund “iraţionale”. “Atunci când mijloacele de informare în masă amestecă în mod armonios. cultura. arta. Întrucât în aceste societăţi “raţionalitatea tehnologică a devenit raţionalitate politică”. Formele de creaţie culturală şi-au pierdut distanţa critică faţă de realitatea socială. ele au reuşit să pună în mişcare “un sistem de dominaţie” al cărui mecanism esenţial constă în “aplanarea antagonismului dintre cultura şi realitatea socială. în forme profane şi degradate. 303. educaţia culturală are un sens profilactic. dintre arta autentică şi producţiile comerciale. vise şi mistere. care se cer din nou satisfăcute. ele sunt “integrate” în “raţionalitatea” sistemului. orientată de valori comerciale. 1998. să-şi formeze o subiectivitate critică. celor neintegraţi. Ibidem. nu valoarea de adevăr. ale imaginarului social. Pe ea se axează raţionalitatea statu quo176 ului. În aceste condiţii. care funcţionează după logica profitului şi a pieţei. Marcuse a elaborat şi o teorie estetică prin care investeşte arta cu capacitatea de a depăşi realul prin “forma estetică” a ei. care presupune o producţie de serie pentru o cerere de masă. De aceea. Editura Univers Enciclopedic. politica şi economia se contopesc treptat într-un sistem 174 omniprezent care înglobează sau respinge toate alternativele”. capabile să integreze şi grupurile şi culturile contestatare. mass-media reprezintă instrumentul unei colosale manipulări sociale. religia şi filosofia cu reclame comerciale.120 realitatea. Valoarea de schimb contează. fiind menită să-l ajute pe individ să se orienteze în haosul mesajelor mediatice. 306. străine şi transcendente din cultura superioară”. adică la forma de marfă. p. o “artă a refuzului” ce reuşeşte să depăşească realul. 177 Dintr-o altă perspectivă. pp 17-32. şi invers. propunând utopii şi proiecte de schimbare. Mass-media reprezintă instrumentul unei culturi a mediocrităţii. prin eliminarea elementelor 175 opoziţionale. 306. astfel încât oferta îşi produce cererea. alternative. Mircea Eliade a pus în evidenţă modul în care sistemul mediatic vehiculează o serie de mituri. Marcuse consideră că şansa unei culturi contestatare ar aparţine grupurilor marginale. Amestecul tuturor valorilor în “bulionul” culturii de consum anulează distincţia dintre valoare şi nonvaloare. dintre cultură şi economie. a artei de ruptură. având un efect tranchilizant. fiind supusă legilor pieţei. el va face elogiul artei contestatare.

abolind contradicţiile inerente ale istoriei. romanele şi filmele poliţiste sunt construite pe structura mitică a opoziţiei dintre bine şi rău. după cum şi marxismul poate fi interpretat ca o mitologie ce proiectează vârsta de aur la sfârşitul istoriei. O serie de gânditori. care a propus o întoarcere la sursa primară a creştinismului. al automobilismului. schemă care permite mitizarea personajelor şi proiecţia receptorului în drama reprezentată. Marx şi Max Weber. prestigiul originii a funcţionat în cazul Reformei lui Luther. în ultima instanţă. mituri şi simboluri etc. dar şi un imens dispozitiv de “aparate ideologice” (biserică. În aceeaşi serie se înscrie şi cultul obiectelor.) pentru a obţine “acordul” populaţiei faţă de opţiunile şi acţiunile sale. instituţii de cultură. la care se adaugă mai recent H. sub fascinaţia pe care o exercită mass-media. instituţii. mitul rasist. Marcuse. Marile ideologii pot fi şi ele interpretate drept mituri elaborate în orizontul gândirii moderne. de informare şi de educaţie. Ideologii mesianice sunt şi cele ale liberalismului integral sau cele care astăzi vorbesc de “sfârşitul istoriei”. ceremonii sociale. şcoală. sindicate. specialişti etc. Multe teorii contemporane susţin că regimurile politice actuale au înlocuit violenţa fizică directă cu violenţa simbolică. de o victorie definitivă a democraţiei asupra totalitarismului. mărginit în existenţa sa. La fel. care speră să devină excepţional într-o zi. dintre erou şi demon. au dezvăluit faptul că puterea politică foloseşte nu numai “aparate represive” directe. atitudinilor şi a opţiunilor indivizilor într-o direcţie convenabilă pentru agenţii sociali şi instituţionali care controlează sistemele de difuzare şi impunere a mesajelor . în societăţile contemporane. Colectivităţile umane se comportă şi astăzi mitic. timpul mitic. din timpul profan. De asemenea. al purităţii sângelui este prezent în numeroase ideologii moderne. partide politice. explicită sau implicită. arată Eliade. Manipluare politică şi violenţă simbolică Mecanismele culturale pot fi utilizate ca instrument al violenţei simbolice – iată una dintre ideile cele mai frecvent întâlnite în analizele sociologice şi politologice contemporane. a vedetelor. ci este implicată profund în legitimarea unei direcţii politice sau a unei opţiuni strategice a societăţii. Funcţia literaturii devine astfel aceea de a recupera un timp pierdut. obiecte faţă de care adeseori omul are un soi de adoraţie de tip religios. în modelarea şi orientarea ideilor. şi multe întruchipări ale culturii de masă îndeplinesc aceste funcţii. răspunzând nevoilor omului de a ieşi din timpul personal şi istoric şi de a se cufunda într-un timp imaginar. Luis Althusser şi Pierre Bourdieu. tribunale. Această “angajare” poate fi una manifestă sau disimulată. fiind vorba de o satisfacere nostalgică şi secretă a omului mediocru. Efectul hipnotic pe care-l obţin unele producţii de consum se sprijină pe fascinaţia poveştii. acţiune ce constă. în funcţie de atitudinea pe care o iau agenţii ei constitutivi (creatori. cultura nu este independentă de spaţiul conflictelor de putere. între care trebuie menţionaţi Nietzsche. de suspendare a actualităţii prin actul lecturii sau prin cel al receptării acestor producţii. ideologii. precum şi în cazul Revoluţiei Franceze.121 structurile imaginarului colectiv şi a obţine efecte politice în forme insesizabile. Funcţia literaturii în societăţile contemporane se aseamănă cu cea a mitologiei. Romanul şi filmul au luat. identificându-se în planul imaginaţiei cu aceste personaje care îndeplinesc o funcţie compensatorie faţă de existenţa sa. care exprimă nevoia fundamentală a sufletului uman de “ieşire din timp”. Producţiile culturii de masă cultivă adeseori personaje extraordinare de tipul superman-ului. În această viziune. De exemplu. închisori etc. de constrângere fizică (poliţie. care reuşeşte mereu.). Funcţiile gândirii mitice sunt constitutive fiinţei umane. făcând din proletariat un agent metafizic al istoriei. mitic. Astfel. locul mitului.). care a dorit să înceapă cronologia de la punctul 0. transformarea vieţii politice în spectacol mediatic îndeplineşte aceeaşi funcţie de mitizare a personalităţilor. având o funcţie terapeutică în raport cu existenţa cotidiană.

Violenţa simbolică se poate realiza prin toate instituţiile şi mecanismele simbolice ale spaţiului cultural (care intervin în construcţia „semnificaţiilor” atribuite faptelor sociale şi care controlează şi impun o anumită „definiţie” a situaţiilor. scheme de percepţie şi de gândire. cultural.122 publice. Raţiunii practice. de putere. la diverite niveluri. fiind disimulată sub aparenţe democratice (dreptul la informare. sancţiuni etc. prin codificări. dar are o semnificaţie mai largă. p. practici transmise de structurile societăţii. Pierre Bourdieu analizează raporturile dintre câmpul puterii şi câmpul culturii printr-un aparat conceptual propriu (câmp social. mass-media etc. statul îşi realizează scopurile prin mijloacele de concentrare şi manipulare a tuturor formelor de capital (fizic. habitus. de ex. imagini. mai ales de structurile ce controlează câmpul culturii şi al mijloacelor de difuzare a valorilor. interpretări. evaluări. este integrată şi participă la modelarea acestor raporturi de forţă din societate. Pierre Bourdieu a propus o explicaţie amplă a acestui fapt. Structurile mentale ale indivizilor sunt orientate astfel prin conţinuturi. Orice putere are astfel un caracter de violenţă simbolică. etichetări. distribuţia capitalului etc. Mai ales în epoca actuală. economic. care se impun prin asimilarea lor neconştientizată de către agenţii sociali. orientând reprezentările. Interesat să elaboreze o “economie a bunurilor simbolice”. prin teorii şi interpretări.. mesaje. Ea s-a extins în societăţile contemporane. Thomas). 178 Pierre Bourdieu. luări de poziţie. Editura Meridiane. biserică. credinţele şi opiniile populaţiei în funcţie de interese determinate. politic. informaţional şi simbolic). dar instrumentul fundamental prin care se realizează astăzi violenţa simbolică este uriaşului sistem mediatic. Astfel. situaţie. În felul acesta. întrucât ea este elementul esenţial în “definirea situaţiei”. printr-un corp sacerdotal ce deţine “monopolul 178 manipulării legitime a mântuirii”. economic. . Subiectivitatea încorporează valori. Biserica.). de instituţiile şi elementele mediului social şi cultural. 1999. interpretări şi evaluări asupra situaţiilor reale este făcută în maniere subtile şi insidioase care nu sunt conştiente pentru cei care suportă aceasta acţiune. Agenţii sociali luptă pentru controlul câmpului social. simboluri şi evaluări. Instituţiile puterii politice sunt şi cele care au controlul instituţiilor culturale. elaborând în termeni mai riguroşi conceptul de violenţă simbolică. Ceea ce rezultă din analizele lui Bourdieu este următoarea teză: cultura. cultural. Violenţa simbolică este un termen cu o semnificaţie similară termenului de manipulare. raporturile sociale reale devin raporturi de “semnificaţie”. Înducerea unor stări de spirit. social sau politic) în capital simbolic. după celebra teoremă a sociologului american W. dar ei îşi convertesc în această competiţie diferitele forme de capital pe care le deţin (fizic. pe forţa pe care o are cultura de a integra grupurile recalcitrante în sistemul dominant de valori. 159. ideologii. Subiectivitatea umană este o construcţie determinată şi orientată de structurile obiective (şcoală.). exercită o atare violenţă prin diferite ritualuri şi practici. instituţii culturale. prin valori şi semnificaţii. în diversitatea sa. Bucureşti. care este recunoscut ca valoare de către membrii societăţii. puterea se bazează pe autoritatea simbolică obţinută prin publicitate şi massmedia. instituţii politice. spaţiu de poziţii. Puterea politică îşi obţine autoritatea şi legitimitatea prin intermediul unor mecanisme simbolice de impunere a unor semnificaţii ale faptelor sociale. în toate formele ei. gusturi. Violenţa simbolică este o trăsătură universală a raporturilor sociale şi a raporturilor de dominaţie. politic.

ci forţa de care nu se mai poate dispensa nici un tip de putere. Am asista. fiind nu doar “a patra putere” într-un stat. dependent de prejudecăţi şi de opiniile celor din jur. care duce la anihilarea culturilor locale. Acest sistem globalizează lumea.123 libertatea de expresie. impun centre de legitimare şi consacrare culturală controlate de instituţiile metropolei (vezi cazul decernării premiilor Nobel). Teoriile sociologice din lumea a treia au subliniat faptul că dominaţia economică a metropolei este însoţită de dominaţia culturală prin intermediul sistemului mediatic. în primul rând din mass-media. Bourdieu propune completarea definiţiei statului. ci şi locul pe care-l deţin societăţile. astfel. Simbolurile politice sunt vehiculate prin mass-media. naţiune sau organizaţie îşi construieşte prin intermediul sistemului mediatic un edificiu simbolic ca mijloc de protecţie pentru identitatea sa. Acest registru este fundamental non-raţional şi operează cu imagini istorice şi încărcate de angajări afective ale comunităţilor. este în directă legătură cu gradul lor de informare. după aprecierile unor analişti. Orice eveniment sau proces politic implică şi un registru simbolic. Mass-media reprezintă sistemul complex prin care se exercită azi violenţa simbolică.). având o imagine cât mai exactă asupra realităţii sociale şi a instituţiilor publice. el va putea examina cu discernământ critic activitatea diverselor autorităţi publice. Cultura politică şi mass-media Sistemele mediatice au transformat societăţile şi au dobândit o putere fantastică. pornind de la formula consacrată a lui Max Weber: “Statul este un X (de determinat) care revendică cu succes monopolul folosirii legitime a 179 violenţei fizice şi simbolice asupra unui teritoriu determinat şi asupra populaţiei sale”. În urma analizelor sale. Forţa modelatoare a sistemului mass-media este recunoscută în formarea şi orientarea opiniilor politice. grup social sau de interese. Dimpotrivă. p. ca în alte forme de consum. actor. Competenţa comunicativă a devenit un concept care intră astăzi obligatoriu în definiţia puterii. ritualul alegerilor etc. Surplusul de informaţie are totdeauna un corespondent în calitatea participării politice. 77. Distribuţia centrelor de putere culturală pe glob coincide în bună măsură cu distribuţia centrelor de putere economică şi tehnologică. dar şi divide. la anestezia conştiinţei naţionale a grupurilor sub presiunea mesajelor fabricate în industriile culturale ale metropolei. Societăţile dezvoltate dispun de mecanisme prin care îşi impun sistemul de valori. Postmodernismul şi globalismul ne introduc într-o lume în care “toţi devenim consumatori de realitate (deşi. Competenţa politică a cetăţenilor. dar şi a factorilor de putere. asociat la rândul lui cu dispariţia distincţiilor clasice şi a oricăriei ierarhii valorice. Sistemul mediatic reprezintă azi o forţă uriaşă. Analiştii americani ai globalizării asociază expansiunea puterii sistemului mediatic cu postmodernismul cultural. prin învăţământ şi programe de asistenţă etc. la un proces de aculturaţie negativă. nu cu puteri egale de cumpărare)”. naţiunile şi statele pe scena mondială. Fiecare agent. culturile. fiind un element strategic ce poate decide nu doar succesul unor agenţi sociali. . Un cetăţean lipsit de informaţii utile va fi expus manipulărilor. 179 Ibidem. pe baza datelor pe care le deţine. care stăpâneşte efectiv lumea.

dar şi ca cel mai periculos instrument de manipulare a conştiinţelor şi a opiniilor politice ale grupurilor sau indivizilor. Astfel. implicit. “marchetizarea totală a lumi” .termenul îi aparţine lui Toffler -. Editura Humanitas. În toate există o intenţie de comunicare politică şi socială. Retorica audio-vizualã. Creatorii de mesaje mediatice şi întregul aparat care pune în mişcare industria mediatică au capacitatea de a impune criteriile de apreciere asupra evenimentelor politice. Când informaţia este orientată politic. De exemplu. Globalizarea a generalizat războiul economic şi informaţional. Această realitate “mediatizată”. alocuţiunile mediatice. câmpul mediatic a devenit principala arenă de confruntare politică. în care tot felul de sisteme de credinţă sunt oferite pentru “consumul public”. care transformă. la reproducerea în corpul societăţii a clivajelor din spectrul politic. 623. limbajele şi simbolurile utilizate. Orice activitate politică este condiţionată de utilizarea sistemului mediatic. Bucureşti. în perioada tranziţiei postcomuniste. Editura Cronica. p. cu scopul de a transmite anumite mesaje. ia locul realităţii primare. sub coordonarea lui Raymond Boudon. Iaşi. "într-un 181 joc de scenă sau în nişte benzi desenate". În acest fel. Natura ambivalentă a acestor mijloace s-a manifestat în mod relevant în anii tranziţiei. realitate secundă pe care industriile mediatice o produc pentru “clienţii” care consumă în devălmăşie. prelucrată şi codificată pe înţelesul “clienţilor” (noul nume al publicului). 1993. 212. interpretativ şi evaluativ. la o politizare excesivă a receptorilor. Manifestările politice. secundă. Invazia politicului în spaţiul mediatic a dus la supralicitarea interpretărilor ideologice şi politizate ale problemelor sociale ale reformei şi. miijloacele de comunicare "structurează imaginile despre lumea din care 180 provin. transformarea ei într-o gigantică piaţă în care se vând şi se cumpără toate bunurile. toate acestea alcătuiesc forme de existenţă ale vieţii politice. în esenţă. în spatele ei vom descoperi un sistem ideologic. adică. p. în Tratat de sociologie.124 o lume în care operatorii din sistemul mediatic devin “creatori şi vânzători de realitate”. Comunicarea. Globalizarea înseamnă. fapt care determină sistemul să transforme informaţia politică în spectacol. întrucât ele s-au ilustrat în acelaşi timp ca principalul factor de educare politică a cetăţenilor. actul de informare într-o activitate de propagandă. conferinţele de presă. ceremoniile protocolare. apariţiile publice ale oamenilor politici. în România. de a mobiliza consensul sau resursele populaţiei. de dezbatere publică a alternativelor. Editura Scripta. 1997. de fapt. de formare a convingerilor şi a atitudinilor politice. "Starea de suprainformare sau de supra-abundenţã a ştirilor de actualitate alimenteazã gustul 182 oamenilor pentru ideologii şi le mãreşte vulnerabilitatea". Roger-Gerard Schwartzenberg. Realitatea mediatică este vândută pe o “piaţă nereglementată a realităţilor”. Viaţa politică este de neimaginat azi fără sistemul mediatic. putând structura credinţele nostre şi modurile posibile de a acţiona". Francis Balle. care poate duce la glorie pe anumiţi actori ai scenei politice sau îi poate coborî în infernul oprobiului public sau al uitării. Bucureşti. Statul spectacol. fiind în condiţia de interpreţi ai istoriei şi profeţi ai viitorului. Rolul informativ al sistemului mediatic este depăşit de cel comercial. 1995. urmărind să 180 181 182 Laurenţiu Şoitu. protagoniştii vieţii politice au devenit "vedete" ale sistemului mediatic. p321. de influenţare a oamenilor. .

Prin politizarea comunicării. amãgit de jocul politicii. odată cu expansiunea sistemului mediatic. de a crea un teren de întâlnire în plan social" . influent. impunând anumite teme ale controverselor publice şi făcând valorizări implicite ale poziţiilor pe care le au actorii sociali faţă de aceste teme. sistemul mediatic românesc. pe fundalul micilor ecrane şi dupã perdelele cabinelor de vot. Ion Drãgan. "cultura de spectacol". fără a încerca să influenţeze deciziile puterii. Editura Militarã. pp. în mod "deliberat şi intenţionat". activ. a favorizat o cultură politică dominată de mituri şi aşteptări utopice. prin selectarea şi ierarhizarea ştirilor. rămân pasivi.. asistăm la apariţia unui nou tip de cultură politică.L. pp 19-24. Alain Le Diberder. departe de a 183 "produce un consens. de atitudini contradictorii şi confuze faţă de procesul de schimbare. în funcţie de felul în care sunt mediatizate evenimentele. care participã la exercitarea suveranitãţii naţionale? Cu toate acestea. iar spectacolul politic înlocuieşte 183 184 185 Nathalie Coste-Cerdan. Casa de Editurã şi Presã “ªANSA” S. o nouă ipostază a culturii politice Faţă de cele trei tipuri de culturi politice stabilite de Gabriel Almond şi Sidney Verba. 1991. mai periculoasă decât cultura de supunere. cultura de spectacol înlocuieşte în mod insidios cultura de participare. "Dimpotrivã. Bucureşti. disimulându-se scopurile urmărite. de formule stereotipe ale discursului politic. Televiziunea. Cultura de spectacol ar însemna o degradare calitativă a culturii de dependenţă. valori şi judecăţi corespunzătoare unei ideologii. Oare cum s-ar mai putea revolta el. dacã se crede un cetãţean satisfãcut. p. pãcãlit. „Cultura de spectacol”. parodie. Bucureºti. 1991. Mai ales televiziunea are această capacitate de a anticipa şi construi opinia publică. cultura de spectacol nu este decât simulare. 1996. 261-262 Henri-Pierre Cathala.În acest fel. pentru a obţine un anumit efect în spaţiul politic şi a exercita o influenţă în opinia 185 publică. artificiu. Ea reprezintă "o formă de agresiune" asupra grupurilor şi indivizilor. Epoca dezinformãrii. Bucureşti. simulacru culturii de participare. când în realitate nu este decât un spectator. pe comportamentul dependent al oamenilor care. Individul se crede liber. Roger-Gerard Schwartzenberg afirmă că. Este reprezentarea înşelãtoare a democraţiei. 155. Se crede un actor al sistemului politic. cu idei. deşi cunosc mecanismele sistemului politic.. . tendinţele şi realităţile social-politice. ce favorizează dictaturile şi regimurile nedemocratice din ţările lumii a treia. Editura Humanitas.R. Paradigme ale comunicãrii de masã. informaţiile şi mesajele sunt falsificate. cu scopul de a orienta opţiunile lor în favoarea unei anumite acţiuni economice sau a unei direcţii politice. Henri-Pierre Cathala arată că dezinformarea este o strategie a luptei politice (şi a celei geopolitice) prin care. a indus şi întreţinut divizările politice. Cultura de supunere se bazează pe dominaţia acceptată şi subînţeleasă. mai ales după multiplicarea ziarelor şi apariţia posturilor private de televiziune şi a concurenţei dintre acestea. Numeroase cercetări aplicate comunicării de masă au stabilit că se poate vorbi de o 184 "precondiţionare" a unor evenimente şi de o “construcţie a actualităţii”.125 alimenteze conştiinţa oamenilor cu o anumită versiune asupra faptelor.. el nu participã la aceastã mai mult decât participã spectatorul unui meci de fotbal la acţiunea sportivã.

op. p. Societăţile aflate în tranziţie. Aceste societăţi. Mediile înlocuiesc realitatea cu imaginea asupra ei. spectacol ce creează un "cetăţean-spectator". Acest ecran de artificii şi imaginii ascund realitatea. Faimoasa "Teoremă a lui Thomas" are un câmp de aplicare ideal în societăţile de tranziţie. care învăluie lumea politicii într-o ceaţă permanentă. ieşite din "tăcerea" totalitară. Bucureşti. ci în funcţie de imaginea lor despre aceste date. sociologii au interpretat fenomenul manipulãrii mediatice din variate perspective. prin audienţa lor socialã. care seduc spiritul spectatorilor-cetăţeni. defilări interminabile de popoare trăind în mizerie. Este o lume a farselor şi a manipulărilor. în care mass-media joacă rolul de maşinărie a dezinformării şi subordonării. seamănă cu "o succesiune de poveşti aparent absurde. întrucât. apărute fără explicaţie. spre deosebire de ţările dezvoltate. 244. . un somnambul dirijat de mitologii. fără conştiinţă critică. reprezintã o putere cu un statut deosebit în societãţile democratice contemporane. Imaginea lumii. în care se utilizează etichete infamante. intoxicaţi de discursuri şi evenimente mediatizate. 111. Având în vedere aceste efecte ale sistemului mass-media. sunt cele mai vulnerabile la fenomenul manipulării mediatice şi politice. ce are impresia că participă la marile evenimente ale lumii pentru că figurile oamenilor politici sunt prezente zilnic în casa sa prin imaginile televizate. aşa cum este oferită de televiziuni. p. de utopii conjuncturale şi războaie mediatice. ce sfârşesc prin a semăna unele cu altele. Autorul susţine că această cultură de spectacol este o nouă versiune a culturii politice dependente. unde receptorii sunt obişnuiţi şi acomodaţi deja cu practicile mediatice. formând astfel o reprezentare falsă asupra lumii în care trăim. când discursurile alternative erau imposibile. diversiuni şi codificări ce falsifică realităţile pentru a manipula opinia publică în favoarea unor idei şi acţiuni politice sau a unor versiuni interesate asupra evenimentelor. cit. Prin complexul mass-media. prin forţa lor de a influenţa opiniile şi atitudinile politice ale cetãţenilor. bazatã pe o bunã informare şi pe spiritul critic al cetãţenilor este antidotul cel mai sigur al manipulãrii politice. ajungând la concluzia cã presa şi sistemele mediatice.126 186 democraţia". Aceste războaie de imagine fac parte constitutivă din datele realităţii politice şi sociale. 1998. de supunere. puterea a fost transformată în spectacol. Pierre Bourdieu consideră că televiziunea selectează numai “evenimente” de senzaţie. sunt agitate de fantasme şi temeri. cu iluzii şi himere. o formă de alienare a cetăţeanului în universul caleidoscopic al montajelor şi punerilor în scenă de care utilizează politica-spectacol. cum este şi România. deci o "succesiune absurdă de dezastre din care nimeni nu înţelege nimic şi 187 asupra cărora nimeni nu are vreo putere". cu scopul de a-şi spori audienţa. întrucât indivizii reacţionează nu în funcţie de datele reale ale contextului. sunt sortite să dispară fără soluţie". de industrie a iluziilor. iar "practicarea puterii a fost înlocuită cu spectacolul puterii". Pierre Bourdieu. suite de evenimente care. iar iluziile şi reprezentările ce trezesc încântare îi copleşesc pe receptorii. transformă viaţa publică în vitrină cu imagini. aici cetăţenii sunt seduşi în mai mare măsură de versiunile mediatice asupra evenimentelor şi nu dispun încă de un sistem de 186 187 Roger-Gerard Schwartzenberg. O culturã politicã solidã. Despre televiziune. Editura Meridiane.

Iată mărturia unui observator şi analist occidental despre “capacitatea de autointoxicare a elitelor” din ţările est-europene: "Capacitatea de autointoxicare a elitelor aflate la putere şi. Ei trăiesc întro lume care se schimbă de la o zi la alta.sunt adesea scurtcircuitate şi inversate de determinismele "slabe".imagine "prelucrată" şi manipulată de sistemele mediatice . ns. grupurile sociale active. Aşadar. ei sunt convinşi că senzaţionalul nu este inocent. în care disocierea dintre cauze şi efecte. ei sunt vulnerabili la agresiunea informaţională şi pot confunda uşor o ceartă de cuvinte şi de etichete cu o confruntare reală a modelelor de reformă. nu sunt doar o reflectare a lor. obiectiv şi subiectiv este practic imposibilă.decât în funcţie de datele obiective ale acestei realităţi. nici distincţia dintre o ofertă politică realistă şi una utopică. Paul-Henri Chomart de Lauwe.este o realitate supraetajată. într-o realitate în care oamenii acţionează mai degrabă în funcţie de imaginea lor despre realitate . Într-un asemenea context de încrucişare a determinismelor. fără ca receptorii să observe prompt că întreaga discuţie are un referent fictiv.cele din urmă fiind totdeauna receptate şi interpretate prin filtrul unor scheme preceptive şi axiologice particulare . nici forţa de a rezista la discursurile populiste şi demagogice nu intră în patrimoniul sistemului lor imunitar faţă de practicile de manipulare. a societăţii a fost în mod constant subestimată de observatorii occidentali: să nu uităm că. Bibliografie 1. 191. detaliile şi întâmplările mărunte pot decide uneori soarta unor procese sociale şi politice de anvergură. Sfârşiturile comunismului. cu niveluri primare. nici experienţa pluralismului şi a competiţiei politice.de la economic spre politic. nici discernământul critic sub raport politic. intermediare şi derivate. crescuţi la şcoala totalitarismului. nu este doar un produs al ei. Editura Politică. de la cauze la efecte. în postcomunism. că un sens 188 ascuns uneşte evenimentele risipite în paginile presei". Editura DU STYLE. nici acomodarea psihologică. Editura Polirom. de interacţiune şi retroacţiune. Cultura civică. Almond. Nici gradul de cultură politică. 1996. mesajele transmise prin mijloacele de comunicare "produc" evenimente reale.127 protecţie împotriva manipulărilor. O realitate în care se amestecă până la indistincţie imaginile actorilor sociali despre ea cu datele obiective ale contextului în care ei acţionează . Cultura şi puterea. pentru care se consumă energii considerabile şi o masă enormă de vorbărie. dar şi cele pasive din cuprinsul acestor societăţi nu au convingeri politice şi orientări valorice stabile. imaginile au efecte adesea mai puternice decât obiectele referenţiale care le-au prilejuit etc. 1996 2. pot lua drept prioritară şi autentică o problemă inventată. prin care valorile şi pattern-urile culturale "modelează" conduitele economice.). Iaşi. 1982 188 Francoise Thom. de la tehnologie la modul de viaţă . este de înţeles de ce indivizii. de la fond spre forme. (sublin. cunoaşterea produce bogăţie. Sidney Verba. Bucureşti. În consecinţă. p. cetăţenii n-au avut încă timp să-şi dezvolte o imunitate la vacarmul mediatic. de la contextul social spre actori sociali. . nici de stocul de informaţii sociale. Gabriel A. într-o măsură ceva mai mică. Bucureşti. Determinismele "tari" .

vezi capitolele traduse din lucrarea Omul unidimensional. Bucureşti. 1972 14. Pierre Bourdieu. Bucureºti. Scrieri filosofice. Epoca dezinformãrii. Bucureşti. Bucureşti. Editura pentru Literatură. Editura Scripta. Paradigme ale comunicãrii de masã. Francoise Thom.128 3. Retorica audio-vizualã. Editura Polirom. capitolul “Miturile lumii moderne”. 1996 13. C. Mituri. 1977. pp. Bucureşti. Ion Drãgan.R. Herbert Marcuse. Sfârşiturile comunismului. 1972 15. Francis Balle. Henri-Pierre Cathala. 1998 12. Pierre Bourdieu. Lucien Goldmann. Editrua Meridiane. Raţiunii practice. 10. Roger-Gerard Schwartzenberg. Bucureşti. Stănescu. 1995 7. vise şi mistere. Despre televiziune. Casa de Editurã şi Presã “ANSA” S. Mircea Eliade. 1997 8. Interviuri din tranziţie. Bucureşti. 1993 . 1991 11. Editura Militarã. 5. Alain Le Diberder. Bucureşti. Pierre Francastel. Estetica. Editura Humanitas. Editura Meridiane. 1998. Laurenţiu Şoitu. Editura Univers Enciclopedic. sub coordonarea lui Raymond Boudon. Statul spectacol. 1996 17. Editura Cronica. Bucureşti. pp 17-32. Comunicarea. Editura Fundaţiei Culturale Române. Iaşi. în Tratat de sociologie. Bucureşti. Editura Humanitas. Editura Politică. Tundor Vianu. Nathalie Coste-Cerdan. 1991 9. Bucureşti. Bucureşti. Televiziunea. 1999 6. 1968 16.L. Editura Politică. 285-429. Editura Meridiane. Bucureşti. Sociologia literaturii. Iaşi. Realitatea figurativă. 4.

Această caracteristică se explică prin specificitatea valorilor culturale şi prin caracterul profund mediat al relaţiei lor cu factorii materiali ai societăţii. tendinţele şi aspiraţiile dominante ale unor epoci sau grupuri sociale. cultura este implicată genetic. de perfecţionare a relaţiilor sociale. prin existenţa unor permanenţe general umane în fluxul transformărilor istorice. Raportul dintre cultură şi sistemele de idei cu funcţie ideologică (doctrine politice. Cultura nu este un adaus facultativ la condiţiile materiale. GLOBALIZARE ŞI CULTURĂ ÎN CIVILIZAŢIA POSTINDUSTRIALĂ 1. . prin interacţiunile profunde care se stabilesc între diferitele forme şi domenii ale culturii. Astăzi este unanim acceptată ideea că o comunitate umană nu poate exista în nici o fază istorică a evoluţiei sale fără un minim “echipament cultural“. raportarea culturii la structurile societăţii este o cerinţă metodologică de prim ordin pentru înţelegerea adecvată a conţinuturilor sale valorice şi pentru explicarea mecanismelor funcţionale care-i asigură dezvoltarea istorică. un sistem de creaţii care răspund unor cerinţe existenţiale concrete. ea nu poate supravieţui fără a produce cultură. un lux sau o podoabă accesorie.129 VII. Nu poate fi imaginată o societate umană care să nu dispună de un minim “echipament cultural“ pentru înţelegerea şi transformarea mediului. o societate nu-şi poate epuiza energiile exclusiv în sfera producţiei de bunuri de consum. prin complicate mecanisme mijlocitoare. de interacţiunile ei cu sistemul social global. o codificare a unor atitudini şi valori prin care el se afirmă ca fiinţă creatoare în lume. CULTURA CA SURSĂ A SCHIMBĂRII SOCIALE Cultură şi contexte sociale Fiind o expresie sintetică a experienţei practice şi cognitive a omului. Evoluând istoric printr-un proces complex de acumulare şi creaţie. curente culturale şi ideologice) este foarte complex şi va fi abordat la capitolul referitor la cultură şi politică. asigură satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor umane. Gândirea filosofică a dezvăluit faptul că structura. Agenţii ideologici structurează din interior blocul cultural al unei societăţi. cu principalele domenii ale vieţii sociale. îl orientează valoric în conformitate cu interesele. de dezvoltare a personalităţii umane. Deşi este integrată într-un ansamblu de relaţii determinative. conţinutul şi funcţiile culturii sunt determinate obiectiv. în toate mecanismele şi manifestările esenţiale care definesc societatea. cultura are şi o autonomie relativă faţă de factorii sociali care o condiţionează. Fiind un proces prin excelenţă creator. dar un moment istoric dat cuprinde şi valori contradictorii care nu se află în raporturi de adecvaţie cu stările de fapt. structural şi funcţional în toate formele concrete de existenţă socială. de funcţiile sale sociale. adică fără a fi suportul unor creaţii acumulate şi sedimentate istoric care să-i asigure continuitatea eforturilor de umanizare a naturii. Cultura mijloceşte raporturile societăţii cu lumea înconjurătoare şi cu ea însăşi. Ca urmare. cultura îşi depăşeşte continuu determinările sociale şi dependenţele funcţionale la intersecţia cărora se cristalizează. de particularităţile unei comunităţi umane determinate. cultura se diferenţiază în funcţie de nivelul general de dezvoltare a unei societăţi. reglementează corelaţiile interne ale sistemului social şi imprimă acestuia direcţia progresivă a evoluţiei sale istorice. Există o corespondenţă intimă între structurile unei societăţi şi structurile culturii sale. Această caracteristică poate fi descifrată în multiple planuri de analiză. ci o latură indispensabilă a existenţei umane.

130 Tot aici ar trebui amintit şi faptul că prin cultură se modelează personalitatea umană, întrucât cultura tezaurizează şi transmite modele comportamentale, atitudini omologate social, reacţii dobândite şi învăţate, întregul “corp“ istoric al omului ca fiinţă socială. Cultura tezaurizează experienţa socială şi cognitivă, deţine formele în care se exprimă conştiinţa de sine a unei societăţi, elaborează şi întreţine mecanismele prin care se afirmă creaţia umană.

Cultură şi dezvoltare socială În urma unor experienţe revelatorii parcurse de epoca noastră, dimensiunea culturală a dezvoltării a devenit tot mai evidentă. Teoreticienii au pus într-o strânsă ecuaţie raportul dintre schimbarea socială şi schimbarea culturală. Componentele culturale au astăzi un rol cauzal, în sensul “tare” al cuvântului, în dezvoltarea societăţilor. Indicatorii culturali ai dezvoltării au o relevanţă tot mai accentuată. Tot mai mulţi teoreticieni vorbesc astăzi despre factorii noneconomici ai dezvoltării, despre importanţa sistemului de educaţie, care a devenit un loc strategic în care se pregăteşte viitorul. Dezvoltarea e şi un proces cultural, nu numai economic. Corelaţia dintre dezvoltare şi cultură exprimă de fapt caracterul global al determinismului social. Ştim azi că densitatea creaţiei culturale (mai ales a celei ştiinţifice) din anumite societăţi le-a propulsat pe acestea în avangarda civilizaţiei contemporane. Ştim, de asemenea, în ce măsură competiţia pe terenul dezvoltării este adesea o competiţie pentru informaţia ştiinţifică sau o competiţie în domeniul cercetării ştiinţifice fundamentale. Informaţia ştiinţifică se dublează la cîţiva ani şi ea este o sursă primară a dezvoltării. Iar societăţile dependente, din aria "lumii a treia", îşi găsesc cu greu calea spre o dezvoltare autentică, endogenă, care este imposibilă fără producerea unei culturi organice care să sprijine acest proces. A produce modernitatea, nu a o împrumuta - iată un imperativ vital pentru aceste societăţi. Dar a produce modernitatea înseamnă a dispune de forţe culturale care să realizeze efectiv acest lucru. Interesul pentru problemele culturii este legat astăzi de noile modele de dezvoltare socială şi de faptul că componentele culturii au devenit factori hotărâtori ai schimbării sociale. În această competiţie culturală ce are loc între societăţi este important să ne sporim forţa creatoare, să dezvoltăm un învăţământ formativ, care să-i înveţe pe oameni să înveţe singuri şi să se adapteze la complexitatea mediului contemporan. Asistăm la o acceleraţie a istoriei, la uzura rapidă a cunoştinţelor şi la nevoia de reciclare a ideilor, pentru a rezista în această competiţie. S-a observat că toate resursele de care dispune omul sunt limitate, în afara capacităţii omului de învăţa, care este principial nelimitată. Ea trebuie stimulată, întrucât potenţialul uman este insuficient folosit şi datorită unor condiţii sociale constrângătoare. Teoreticienii fac astăzi o distincţie clară între creşterea economică (acumulare tehnologică, eficienţă etc.) şi dezvoltare socială (concept care angajează toate structurile unei societăţi). Tehnica (împrumutată) poate stimula creşterea economică, dar nu e sinonimă cu dezvoltarea socială. Aceasta e solicitarea contradictorie la care trebuie să răspundă aceste societăţi. Dezvoltarea presupune o nouă cultură interioară, presupune schimbarea valorilor interiorizate, a "fundaţiilor" mentale" pe care se înalţă un pattern cultural, schimbarea sistemului de valori, a mijloacelor de expresie simbolică etc. Cultura e implicată, structural şi funcţional, în interstiţiile unei societăţi, şi noua infrastructură tehnică nu poate funcţiona adecvat fără o paradigmă culturală adecvată. Interdependenţa dintre economie şi cultură a fost surprinsă de George Călinescu în următoarea formulă: "Economia şi cultura sunt doi poli contradictorii şi comunicanţi care împing viaţa socială după acelaşi principiu după care funcţionează soneria electrică". Concepţiile care au văzut în tehnologie singurul factor semnificativ al dezvoltării s-au izbit de realităţi pe care nu le-au luat în seamă. Entuziasmul necritic faţă de strategia

131 transferului de tehnologie e în scădere şi s-a observat că paradigmele culturale "locale", conduitele productive ale agenţiilor din aria societăţilor dependente supradetermină funcţionarea şi eficienţa acestor tehnologii transplantate. Determinismul tehnologic e integrat într-unul social şi cultural global. Echipamentul cultural şi mental este, deci, un factor constitutiv al unei societăţi, nu doar o expresie a ei. Adevărul acesta banal trebuie repetat adeseori. Pe de altă parte, tehnologia transportă în valizele sale invizibile şi modelul cultural care a produs-o, dar structurile culturale "locale" (mentalităţi, tradiţii, strategii de acţiune şi cunoaştere, moduri de viaţă, suprastructuri ideologice moştenite, limbaje simbolice) au o forţă de rezistenţă mult mai puternică decât eram obişnuiţi să le-o acordăm. Căutarea unor soluţii proprii de dezvoltare, în acord cu modelele culturale locale, cu fondul mental autohton, e un fenomen tot mai vizibil. E un fapt care ne demonstrează importanţa culturii în procesul de dezvoltare. Sociologul american Daniel Chirot, studiind mecanismele proceselor de schimbare din diverse tipuri de societăţi, ajunge la concluzia că schimbările sociale sunt determinate de un complex de factori, dar de cele mai multe ori ele îşi au sursa în “domeniul ideilor abstracte”, în formele de cunoaştere şi de educaţie, domenii în care se formulează un set de soluţii şi de răspunsuri posibile la solicitările date ale unei societăţi. Asimilarea ştiinţei şi a noilor tehnologii, educaţia şi capacitatea unei culturi de a se schimba interior, producând idei, moduri de gândire şi reprezentări noi, reprezintă factorii cei mai importanţi ai schimbării sociale. Aceste idei noi trebuie să se acumuleze până la un nivel care să permită exercitarea unei presiuni asupra unei societăţi în direcţia schimbării sale. O condiţie pentru stimularea schimbării ar fi existenţa unei culturi suficient de diferenţiate în codurile şi formele sale pentru a fi disponibilă la noi experienţe spirituale.
“Nici o cultură care devine prea omogenă, prea satisfăcută de sine sau prea legată de vechiul ortodoxism [cu sensul de vechile tipare şi moduri de gândire -nota ns.], nu va da naştere unui număr îndeajuns de idei noi...Din punctul de vedere al societăţilor, vitalitatea şi diversitatea unei culturi, precum şi rezistenţa ei la uniformitate, acum, ca şi în trecut, oferă cele mai mari şanse de 189 întâlnire cu succes a viitoarelor confruntări”.

Eficienţa economică – un concept al culturii moderne Lumea contemporană ne obligă să operăm cu un concept mai larg de eficienţă, ireductibil la sensul tehnic şi economic. După cum am spus, autonomizarea câmpului de activitate economică - fenomen integrat procesului de autonomizare a valorilor în epoca modernă - a propulsat sensul cantitativist şi instrumental al ideii de eficienţă, sens pertinent în aria faptelor strict economice. La nivel macrosocial, istoric şi antropologic, eficienţa economică nu poate fi considerată o variabilă independentă şi nici un indicator absolut al dezvoltării. Eficienţa acţiunii umane trebuie apreciată şi din perspectiva unor efecte sociale şi umane. Eficienţa strict economică poate intra adesea în contradicţie cu alte valori sociale de natură etică, estetică, politică sau vitală (protejarea mediului înconjurător, dezvoltarea omului etc.). Există efecte secundare perverse (neluate în seamă de proiectele strict tehnice şi

189

Daniel Chirot, Societăţi în schimbare, Bucureşti, Editura Athena, 1996, p. 214.

132 economice), efecte sociale pe termen lung (iarăşi pierdute adesea din vedere) sau efecte extraeconomice care, prin amploarea lor, anulează rezultatele obţinute în plan economic. "Costurile" sociale şi umane ale eficienţei economice trebuie avute în vedere. O eficienţă economică obţinută cu preţul deteriorării iremediabile a mediului natural, cu preţul înstrăinării umane şi al marginalizării unor categorii sociale nu poate dobândi o semnificaţie pozitivă întro autentică perspectivă umanistă. Trebuie să ne întrebăm care e finalitatea sau valoarea eficienţei economice. Eficienţa trebuie conjugată cu valorile sociale, trebuie apreciată prin intermediul unor criterii axiologice, care o raportează la nevoile şi aspiraţiile umane. Concluzia este aceea că semnificaţia ideii de eficienţă este supradeterminată de vectorii axiologici ai unui model cultural. Dincolo de relativitatea distincţiilor conceptuale introduse de antropologia culturală, putem afirma că societăţile şi culturile premoderne, folclorice şi tradiţionale, cele cu "istorie staţionară" - ca să folosim sintagma lui Claude Levi-Strauss - n-au fost animate de "demonul" eficienţei în intensitatea şi în ipostazele pe care acest "factor" le-a dobândit în "istoria cumulativă" a societăţilor moderne. Aşadar, ideea de eficienţă este o componentă a mentalităţilor moderne. Hegemonia pe care o exercită în destinul societăţilor contemporane trebuie pusă în legătură cu schimbarea generală a paradigmelor culturale în perioada Renaşterii occidentale. Schimbarea reprezentărilor asupra timpului istoric, închegarea ideii de timp linear al evoluţiei, noua perspectivă faustică ("La început voi pune Fapta", se decide Faust) ce acordă o valoare hotărâtoare acţiunii, vieţii active în opoziţie cu viaţa contemplativă şi alte schimbări în structura mentală şi culturală au propulsat ideea de eficienţă în poziţia strategică de azi. Semnificativ este şi faptul că acţiunea economică s-a autonomizat în raport cu ansamblul altor câmpuri valorice, încorporându-le însă (cazul ştiinţei) sau încercând să le "traducă" în indicatorii "eficienţei" imediate (tendinţa de comercializare a artei sau transformarea unor valori morale, a demnităţii personale sau a onoarei, în valori de schimb). Legea economiei de timp şi de muncă devine stindardul unei societăţi care glorifică progresul material în sine. "Mitul utilului", magistral analizat de D.D.Roşca, este axul modelului cultural impus de burghezie, cu efecte vizibile în structura vieţii cotidiene. Procesul e complicat şi nu putem nici măcar menţiona toate aspectele sale. Evident că el a avut şi o imensă semnificaţie istorică pozitivă, introducând o nouă formă de raţionalitate a muncii şi a vieţii sociale. Pentru acest nou tipar de organizare a ei, acordul dintre formă şi fond rămâne o cerinţă de căpătâi. Ineficienţa acţiunilor umane condamnă orice societate la stagnare sau chiar la dispariţie. A produce mai mult într-un timp mai scurt, a obţine performanţe cu un minimum de cheltuieli sunt formule ce definesc societăţile moderne angajate într-o competiţie acerbă cu timpul. Căci ideea de eficienţă s-a impus ca simptom al unei noi atitudini faţă de timp. "Timpul dezvoltării ne este luat şi tema cea mare este de a-l înlocui printr-o îndoită energie", proclamă Maiorescu, sesizând decalajul societăţii româneşti din vremea lui faţă de societăţile occidentale. Ne trebuie o gestiune chibzuită a energiilor naţionale, ne trebuie clarviziune, temeinicie şi eficienţă în cultură, în economie, în politică, în diplomaţie, în administraţie, în tot ce facem, spunea Maiorescu, căci, angajaţi în cursa unei dezvoltări accelerate, "românii au pierdut dreptul de a comite greşeli nepedepsite". Idee de o actualitate copleşitoare. Un sens pozitiv al tranziţiei actuale se va impune doar printr-o gestiune chibzuită şi eficientă a forţelor naţionale, ceea ce implică o anumită cultură a agenţilor sociali. Spiritul critic maiorescian operează firesc cu acest sens larg al eficienţei. "Formele fără fond" reprezintă un consum în gol al energiilor sociale, un consum ineficient. Atunci, unei sincronizări în planul formelor politice îi corespundea un "decalaj" economic, tehnic şi cultural, o întârziere a fondului. Acest dezacord este caracteristic pentru societăţile din semiperiferie, care trebuie să-l depăşească printr-un efort conjugat sub raport cultural şi economic.

133 Evident că raţionalitatea şi eficienţa acţiunilor sociale sunt dependente de coeficientul de cultură pe care-l încorporează agenţii acestor acţiuni. Dar trebuie să ne delimităm de înţelegerea tehnocratică, pragmatistă şi de cea economicist-îngustă a eficienţei. În gândirea contemporană se pot detecta semnele unei mutaţii cu privire la ideea de eficienţă. E vorba de abandonarea cunoscutei teorii a neutralităţii axiologice a ştiinţei şi tehnicii, de modificările survenite în strategiile dezvoltării, de relevanţa pe care o dobândesc treptat criteriile transeconomice ale dezvoltării (calitatea vieţii, factorii ecologici, sociali, demografici, psihosociali, culturali, stil de viaţă, dezvoltarea organică, armonioasă etc.). Într-un cuvânt, este vorba de conjugarea eficienţei cu alte valori sociale, perspectivă care se impune tot mai frecvent azi. Cultura nu este doar o componentă a societăţii, ci şi a oricărei structuri de putere. Această componentă a devenit azi una strategică. Toffler vorbea de economia suprasimbolică, ca un nou mod de a face bogăţie, în care contează cunoaşterea, comunicarea, procesarea informaţiilor. Toate aceste componente ale puterii economice sunt puse în mişcare de cognitariat, grupuri sociale cu înaltă specializare, care manipulează nu obiectele materiale, ci cunoaşterea, ideile, strategiile, informaţiile. De aici decurge o nouă definiţie a eficienţei sociale şi a factorilor care intervin în configuraţia puterii. Hegemonia politică şi economică este însoţită de hegemonia culturală şi simbolică. Este cazul hegemoniei globale pe care o exercită astăzi SUA. O putere politică fără un suport cultural amplu nu durează. Mulţi teoreticieni exemplifică această idee prin eşecul regimurilor comuniste, care şi-au pierdut treptat susţinerea şi credibilitate în momentul în care s-au întâlnit cu provocările aduse de revoluţia sistemului informatic şi de noile tendinţe culturale. Eficienţa unui sistem politic şi social în plan economic induce anumite atitudini şi preferinţe valorice ale indivizilor, anumite orientări caracteristice în spaţiul cultural şi în mentalitatea colectivă. Economistul John Kenneth Galbraith ajunge la o concluzie paradoxală în privinţa capacităţii de schimbare a societăţii americane, în care s-ar fi insaturat o “cultură a satisfacţiei” şi dominaţia celor mulţumiţi de starea lor. Astfel, aşa cum arată diverse situaţii şi experienţe, "indivizii şi grupurile care se bucură de un statut economic privilegiat sunt 190 înclinate să creadă că ordinea de care ele profită este socialmente bună şi durabilă". Convingerile celor răsfăţaţi de soartă justifică perpetuarea mulţumirii lor, iar ideile economice şi politice ale epocii se acomodează cu acest sos. Există o piaţă politică avidă de lucruri agreabile care să satisfacă şi să recompenseze indivizii pentru starea de fapt. Într-o 191 societate dominată de o cultură orientată spre satisfacţie, spune autorul, "cei norocoşi şi

190 191

John Kenneth Galbraith, La republique des satisfaits. La culture du contentement aux Etats-Unis, Traduit de l'americain par Paul Chemla, Seuil, 1993, p. 12.

Culturile orientate spre satisfacţie s-au dezvoltat şi altădată, în centrele imperiale (Roma lui Traian, epoca lui Ludovic al XV şi a lui Ludovic al XVI), unde “minoritatea creatoare” nu avansa nici un proiect de viitor. Teoriile economice din epocile respective justificau şi celebrau un sistem economic în care bogăţia revenea aristocraţiei. Nimic nu părea să pună la îndoială strălucirea economică a celor care se bucurau de această repartiţie şi organizare economică. Dar crizele au zguduit periodic aceste edificii ale bunăstării. Au urmat perioade de explozie a nemulţumirilor sociale, de bulversări economice. Galbraith susţine că revigorarea economică sub mandatele lui Roosevelt s-a produs împotriva conduitelor dezvoltate de marii agenţi economici particulari şi împotriva previziunilor făcute de economişti, precum Schumpeter, care considerau că o relansare sănătoasă nu

134 privilegiaţi nu gândesc şi nu acţionează în funcţie de propriul lor interes pe temen lung", ci numai pentru a apăra “confortul lor şi mulţumirea lor imediată". Funcţionează aici un instinct uman profund.
"Ceea ce este cu adevărat nou în ţările zise capitaliste - şi este un punct crucial - este că mulţumirea puterii, cu convingerile care o inspiră, este acum a celor mulţi, nu numai a câtorva. Ea operează sub egida inatacabilă a democraţiei, chiar dacă aceasta nu este democraţia tuturor cetăţenilor, dar a celor care, pentru a apăra privilegiile lor economice şi sociale, se duc efectiv la urne. Rezultatul este un stat care nu ia în seamă realitatea şi nevoile populaţiei, ci doar opiniile 192 celor satisfăcuţi, ce reprezintă majoritatea votanţilor".

Autorul vrea să dezvolte o "economie politică a satisfacţiei" (mai aporape de antropologia culturală decât de teoria economică), să analizeze comportamentul economic al acestei mase de oameni satisfăcuţi de sine şi de condiţiile de viaţă - fără a propune nici o reformă, fără indignare sau condamnare, ci, precum antropologul care doar observă şi constată, fără a interveni să modifice ceva din riturile pe care analizează. Etosul satisfacţiei şi al automulţumirii "rezistă cu vigoare celor care-l pun în cauză", dovedind o "rezistenţă 193 fapt care face inutilă critica extrem de motivată împotriva schimbărilor şi a reformei", acestui sistem, consideră autorul. Ideea majorităţii mulţumite este că "membrii săi merită ceea ce au", că situaţia lor este "produsul calităţilor, al inteligenţei şi eforturilor personale", pentru că succesul constiuie recompensa unui merit, şi reacţia faţă de cei care contestă această convingere este de 194 “indignare şi respingere mânioasă". Este lumea "majorităţii electorale", care nu poate fi tulburată de dizidenţele critice ale universitarilor sau jurnaliştilor care simpatizează cu cei excluşi. "Dominaţia celor bogaţi" şi satisfăcuţi capătă o "alură democratică", întărită de poziţiile exprimate de oamenii politici, de purtătorii de cuvânt ai mediilor diverse. "Majoritatea satisfăcută" preferă "inacţiunea publică pe termen scurt, chiar dacă efectele sunt alarmante, în locul acţiunii preventive pe termen lung", pentru că funcţionează ideea că "termenul lung nu va sosi niciodată", iar costul imediat al acţiunii ar putea să cadă şi asupra categoriilor privilegiate, sporind impozitele. Beneficiile acţiunilor cu scop pe termen lung vor fi profitabile pentru alţii, iar "teologia quietistă a laissez-faire-ului nu ne asigură ea că totul se va sfârşi cu bine?". Astfel, şi măsurile menite să atenueze efectele încălzirii globale 195 şi ale altor dezastre ecologice sunt amânate la nesfârşit.

poate veni decât spontan, nu prin intervenţia statului. Azi este unanim recunoscut faptul că revoluţia lui Roosevelt a salvat capitalismul tradiţional şi l-a adaptat la noile cerinţe.
192 193 194 195

Ibidem, p. 19. Ibidem, p. 21. Ibidem, p. 28.

Pentru cei satisfăcuţi, "statul este resimţit ca o povară: nici un credo politic al timpurilor moderne n-a fost atât de frecvent repetat şi aplaudat cu atâta căldură ca nevoia urgentă de a «elibera indivizii de greutatea strivitoare a statului»...Nevoia de a reduce sau de a arunca această povară - şi, odată cu ea, agreabilă surpriză, impozitele care o finanţează - este un articol esenţial de credinţă pentru majoritatea uşuratică şi satisfăcută", Ibidem, p. 31.

135 După opinia lui Galbraith, cultura de satisfacţie ar reprezenta un blocaj al schimbărilor sociale. Din această situaţie nu se va putea ieşi, consideră autorul, decât prin dezastrul economic al marilor întreprinderi, prin efectele perverse ale unor acţiuni militare internaţionale, prin revolta claselor inferioare şi a celor marginalizaţi. Politica economică de termen scurt, dusă în favoarea celor “satisfăcuţi”, va produce dezechilibre şi instabilitate în mediul global, care se vor răsfrânge, cu efecte variate, asupra tuturor societăţilor. Reorientarea politicilor spre obiective şi interese globale pe termen lung ar însemna şi o schimbare de paradigmă culturală. 2. TEORII PRIVIND CIVILIZAŢIA POSTINDUSTRIALĂ Cunoaşterea, informaţia şi comunicarea – noi factori ai dezvoltării Teoreticienii din câmpul ştiinţelor istorice şi umane au codificat schimbările intervenite în fundamentele civilizaţiei actuale prin noţiuni diferite, unele vizând viteza procesului ca atare, altele rezultatul acestuia, dar fenomenul esenţial este acelaşi. Astfel, în anii ’70, analizând sensul global al acestor schimbări ce afectează fundamentele civilizaţiei, Daniel Bell şi alţi sociologi au propus noţiunea de “societate postindustrială”, Zbigniew Brzezinski pe cea de “revoluţie tehnetronică”, Alvin Toffler pe cea de “tranzienţă”, “şoc al viitorului” sau “al treilea val” al civilizaţiei, care anticipează o societate informaţională. Şi, înainte de toţi aceşti teoreticieni şi profeţi ai schimbării, Marshall McLuhan a surprins în anii ’60 efectele sistemului mass-media asupra societăţii, vorbind de “globalizare” şi de apariţia unei culturi a audiovizualului, care va disloca viziunile, concepţiile, valorile, atitudinile şi comportamentele produse, induse şi asociate de cultura scrisă, de “Galaxia Gutenberg”. Pentru toţi teoreticienii care au interpretat fenomenul în discuţie, viteza extraordinară a schimbărilor este determinată de un factor global, numit revoluţia ştiinţifică şi tehnică. În spatele acestor schimbări ce ne bulversează viaţa “se aude huruind marele motor al schimbării 196 – tehnica” – scria în 1970 Toffler. După al doilea război mondial, aplicaţiile tehnice ale descoperirilor ştiinţifice s-au făcut cu mare rapiditate, modificând caracterul muncii şi al producţiei, economia, modurile de trai, raporturile sociale şi interumane, comunicarea, instituţiile sociale şi politice, formele de creaţie artistică, stilurile de viaţă etc. În câteva decenii, circulaţia informaţiei a devenit globală şi instantanee, viteza avioanelor a depăşit bariera sunetului, sateliţii şi navele cosmice au luat în stăpânire spaţiul sideral, armele nucleare s-au multiplicat, posibilitatea de a acţiona asupra codului genetic a devenit o realitate etc. O lucrare de referinţă pentru abordarea noilor tendinţe este cea a lui John Naisbitt, 197 Megatendinţe, apărută iniţial în 1982, urmată de alte ediţii actualizate. Cartea lui Naisbitt a avut un ecou deosebit, datorită capacităţii autorului de a sintetiza tendinţele majore ale civilizaţiei actuale şi de a le prezenta într-o manieră foarte expresivă. Aplicând o vastă analiză

196 197

Alvin Toffler, Şocul viitorului, Bucureşti, Editura Politică, 1973, p. 37. John Naisbitt, Megatendinţe, Zece noi direcţii care ne transformă viaţa, Bucureşti, Editura Politică, 1989.

Trăim într-o “vreme a parantezei” dintre epoci. Traseul evolutiv al “civilizaţiei” înregistrază astfel o deplasare semnificativă de la fermier la muncitor. părăsind vechile oraşe industriale ale Nordului.-27. Ne deplasăm din cadrul instituţional către bizuirea pe propriile forţe în toate aspectele vieţii. Reorganizăm societatea în care tronează considerentele şi motivaţiile pe termen scurt. în micile organizaţii şi subdiviziuni am descoperit capacitatea de a acţiona în mod inovator şi cu bune rezultate plecând de jos în sus. cei care produc şi manipulează informaţia devin mai numeroşi şi mai importanţi decât cei care produc şi manipulează bunuri materiale. însoţind fiecare nouă tehnologie cu un răspuns uman compensatoriu. aflate în posturi tehnice.. a tranziţiei spre alt tip de civilizaţie. personalul ocupat în agricultură reprezenta mai puţin de trei la sută în SUA. Un moment relevant al acestei tranziţii este situat de Naisbitt în deceniul şase (mai exact în 1956). autorul a identificat zece tendinţe dominante. cu posibilităţi 199 de opţiune multiple. apoi de la acesta la funcţionar. Nu ne mai permitem luxul de a opera în cadrul unui sistem economic naţional izolat. 5. 9. trebuie să ne dăm seama că astăzi suntem o parte a unei economii globale. 8. Este un reper “simbolic”. Renunţăm la dependenţa faţă de structurile ierarhice în favoarea unor reţele mai degajate. Sub raport cultural. 7. administrative şi funcţionăreşti depăşeau ca 198 număr gulerele albastre”. Acest lucru va fi important în special pentru comunitatea oamenilor de afaceri. 2. Cea mai importantă tendinţă pe care o înregistrează Naisbitt în tabloul său este “tranziţia hotărâtoare de la o societate industrială la una informaţională”. 3. globalizarea economică nu va produce uniformizarea societăţilor.nota ns. De la o societate bazată pe opţiunea sau-sau. iar 198 199 Ibidem.. Pentru prima dată în istorie. Ne-am deplasat de la o societate industrială la una bazată pe crearea şi distribuirea informaţiei. pp 26. fiind întrecut ca număr de personalul permanent care lucra în universităţi.4. p. care “pornesc de jos în sus”. cu o marjă limitată de alegeri personale. şi care transformă societatea americană şi care se vor extinde treptat în toate societăţile.]. iar azi de la toţi aceştia la “specialist” şi “tehnician” în domeniul informatic. 10. într-o societate dată. Cunoaşterea reprezintă acum cea mai importantă resursă strategică a “bogăţiei” şi a dezvoltării sociale. irupem într-o societate nonconformistă. Economia bazată pe informaţie şi pe noile tehnologii schimbă din temelii toate relaţiile sociale şi componentele vieţii umane. iar computerul este instrumentul tehnic şi simbolic al acestei schimbări.136 de conţinut asupra informaţiilor difuzate în presa vremii (a prelucrat timp de 12 ani peste două milioane de articole referitoare la evenimentele locale). Tot mai mulţi americani trăiesc în Sud şi în Vest. autarhic. Descoperim că sistemul democraţiei reprezentative e depăşit de realitatea unei epoci în care informaţia se transmite instantaneu. 40. ci diversificarea lor lăuntrică şi renaşterea interesului pentru identităţi etnice şi naţionale. În 1979. dar şi unul foarte concret. . În oraşele şi în statele componente ale federaţiei [ale SUA. când în SUA “gulerele albe. în favoarea abordării lucrurilor într-o perspectivă temporală mult mai largă. Iată cum rezumă Naisbitt cele zece tendinţe care ne duc spre societatea informaţională: “1. 6. Ibidem. Ne mişcăm în două direcţii – tehnologie înaltă şi reacţii înalte.

În noul context al civilizaţiei contemprane. simboluri. Deficitul de performanţă economică a fostelor ţări comuniste le-a decis sfârşitul. Tranzienţa poate fi de fapt definită în mod 202 mai precis prin viteza cu care se modifică relaţiile noastre”. ca factor central al dezvoltării societăţilor contemporane. locurile. materiile prime şi utilajele fizice. informaţii. . activităţile simbolice. relaţiile individului cu lucrurile.). Alvin Toffler. educaţia. cu organizaţiile şi ideile se schimbă foarte repede. Scoaterea din uz a tipului de fabricaţie tradiţional. cercetarea ştiinţifică şi literatura. Iată cum vede Toffler succesiunea acestor schimbări sociale şi corespondenţa lor cu tipurile de cultură. Puterea în mişcare. este un salt spre un nou sistem revoluţionar de producţie. această comprimare dă naştere unei senzaţii aproape tangibile că trăim fără rădăcini şi în nesiguranţă. fapt care-i prilejuieşte lui Toffler aprecierea că. ci întreaga viaţă umană (economia. acuma au şanse aşteptate de viaţă mai scurte. know-how. Alvin Toffler constată că natura puterii . Schimbaţi modul de a produce averea şi vă veţi 200 201 202 Ibidem. computere. în care activităţile simbolice au devenit predominante. societăţile est-europene au fost surclasate pe teren economic şi tehnologic. politice şi internaţionale. 201 odată cu intrarea în era informaticii. Toffler a introdus conceptul de tranzienţă. spre "economia supra-simbolică". p. 418. administraţia. Datorită acestor schimbări interne în fundamentele civilizaţiei actuale. Editura Antet. Alvin Toffler. legate de cunoaşterea şi administrarea informaţiilor. erau subordonate puterii politice care le încorseta. Noul sistem de a produce avere (şi de a instrumenta violenţa) depinde azi complet de cunoaştere. De fapt. avere şi cunoaştere. însemnătatea lor fiind acum exact inversă faţă de ordinea lor cronologică de apariţie şi de afirmare. Şocul viitorului. Fenomenul inedit rezidă în faptul că astăzi se schimbă ponderea acestor componente în configuraţia puterii. servicii. Pentru a sublinia această caracteristică a vieţii contemporane. precum şi spre diversitate 200 culturală.137 tendinţa dominantă este spre pluralism şi descentralizare. este favorizată şi de globalizarea economiilor şi de ascensiunea noilor "forţe de producţie" şi de comunicare. politica şi sistemele de apărare etc. mass-media etc. “Al Treilea Val” – o schimbare de paradigmă culturală Vizibilitatea culturii. de comunicaţii.57. “Relaţiile care înainte durau perioade îndelungate. percepţia timpului şi atitudinile omului faţă de timp “sunt condiţionate de cultură”. Această scurtare. 1995. În fostele regimuri comuniste. în care contau munca ieftină. socialismul celui de "Al Doilea Val" neputându-se adapta la noile mecanisme ale puterii. software. Powershift. pp 327-348. Bucureşti. printre dune mişcătoare. Bucureşti. "coliziunea socialismului cu viitorul a fost fatală" acestuia. "Nici un nou sistem revoluţionar de creare a bogăţiei nu se poate propaga fără a declanşa conflicte personale. p. Editura Politică 1973.şi implicit a identităţii prin care se afirmă un actor social şi istoric .a fost dintotdeauna o combinaţie între forţă. Computerul este unealta ce a revoluţionat nu numai spaţiul comunicării.

în ultimă instanţă transformând viaţa familială. către şcoală. economia. raporturile dintre generaţii. ci un salt spre un nou sistem revoluţionar de producţie. afacerile. după cum vom descoperi. spre un 203 204 Alvin Toffler. ca instituţie.. Sosirea sa este transformaţională. “Ea este deopotrivă foarte tehnică şi antiindustrială”.Majoritatea aristocraţiei moşiereşti. educaţia de masă şi comunicaţiile în masă au fost însoţite de democraţia de masă sau de dictaturile pretins democratice. au cedat locul familiilor nucleice restrânse. şi-a pierdut mult din puterea socială. de exemplu. din care vârstnicii au fost curând excluşi sau reduşi ca prestigiu şi influenţă. dincolo de naţiunea-stat. dincolo de marketingul de masă.. cu conacele transformate finalmente în muzee sau în parcuri zoologice aducătoare de bani. politica. cârmuite laolaltă de câte un patriarh bărbos. birocraţii..138 ciocni imediat cu toate interesele înrădăcinate a căror putere este produsul sistemului de îmbogăţire anterior. Familia însăşi. Este vorba de o schimbare de paradigmă culturală globală.. 1995. aşa cum mai insistă tardiv unii. spre o civilizaţie 204 postindustrială. care s-a agăţat de stilul său rural de viaţă. Alvin Toffler. Caracterul esenţial al celui de “al treilea val” rezidă în depăşirea structurilor specifice civilizaţiei industriale. arta. în sensul exact al cuvântului. Acest nou sistem ne poartă cu un pas gigantic dincolo de producţia de masă. un semn de «deindustrializare». modurile de gândire. a sfârşit ca boierime în zdrenţe. constând din mai multe generaţii trăind sub acelaşi acoperiş. pp. Editura Scripta. de trecerea spre o civilizaţie în care decisive sunt cunoaşterea. . politica. p. pe care Toffler şi alţi autori o descriu foarte expresiv. Al Treilea Val. care modifică radical toate componentele vieţii sociale şi umane: familia. a simbolurilor şi a simbolismului. 18-19. Ţăranii eliberaţi din semiservitutea asupra pământului s-au transformat în muncitori urbani subordonaţi şefilor privaţi sau de stat. 45. revoluţia industrială a dat fiinţă şi unui nou sistem de creare a bogăţiei. Producţia de masă. Puterea în mişcare. spre operaţiuni care sunt atât locale cât şi globale şi. Familiile agrare. Au proliferat fabricile. «găunoşenie» sau descompunere economică.. spune Toffler.. îşi produce noi “principii” de interpretare a realităţii. “Acest nou sistem de a face avere depinde complet de comunicaţiile instantanee şi de diseminarea datelor. Aceste «întunecate mori satanice» au adus cu ele un mod de viaţă total nou şi un nou sistem de putere. . se confruntă acum cu un “noul val al civilizaţiei”. a ideilor. informatizată. 1983. precizează Toffler. naţiunea-stat şi structura puterii globale 203 însăşi” Acest tip de civilizaţie. o “supraideologie” care este pe cale de a se naşte. o nouă relaţie dintre ceea ce am fost obişnuiţi să numim “cultură” şi spaţiul economic şi social. aduce cu sine un “nou mod de a produce avere”. spre specializarea crescândă a produselor. Acest nou tip de civilizaţie. Oricum. Reprezintă. Coşurile de fum au început să străpungă cerul câmpiilor cultivate odinioară. spre noi forme de organizare.Pe scurt. credinţele. procesarea informaţiilor şi comunicaţiile. apariţia unui nou sistem de creare a averii a subminat toţi stâlpii vechiului sistem de putere. o economie supra-simbolică.. pe lângă decadenţa puterii lor s-au înălţat noi elite: căpeteniile corporaţiilor. dincolo de corporaţia monolitică. Odată cu această schimbare au survenit şi modificări în relaţiile de putere de-acasă. Powersift. pe măsură ce numeroase dintre funcţiile sale se transferau altor instituţii . formele de socializare. dincolo de proletariat. consolidat în ultimele secole. mogulii presei.. distribuţia de masă. Bucureşti...Acum 300 de ani. Nu constituie. modul de viaţă.. educaţia. comportamentele etc.educaţia. spre nişe şi micro-marketing. Această civilizaţie. Editura Politică.

pp. integrarea europeană este unul dintre cele mai importante procese istorice actuale. GLOBALIZARE ŞI CULTURĂ Una dintre temele cele mai dezbătute în gândirea actuală este cea a raportului dintre identităţile naţionale şi culturale şi procesele de globalizare economică. va da o nouă configuraţie politică a Europei unite. ce are ca scop integrarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în structurile ei politice. mentală. 205 Ibidem. 31-32. Uniunea Europenă parcurge în ultimii ani un proces de aprofundare (de reformă şi consolidare a instituţiilor comunitare) şi un proces de lărgire. Această temă revine în toate analizele şi interpretările dedicate culturii contemporane. teoriile politice şi sociale sunt adesea depăşite de evoluţiile fenomenului istoric real. Procesul de integrare se cere abordat în complexitatea sa. în care a declanşat dezbareri aprinse în perioada tranziţiei postcomuniste. din perspective combinate. profund diferenţiată interior. în ordine lingvistică. Europa şi Japonia. în măsura în care ele nu reuşesc să producă o reconceptualizare şi o reinterpretare a semnificaţiilor pe care le are ideea naţională în contextul integrării europene şi al globalizării. adoptat la summit-ul din iunie 2004. Cultura română modernă şi tema integrării europene Problema diversităţii culturale a dobândit o relevanţă deosebită în ultimii ani. depăşind ca importanţă istorică vechiul conflict dintre capitalism şi comunism sau dintre Statele Unite. şi “Europa culturală”. fapt observabil. interdisciplinare. Dar. când a fost tot mai frecvent pusă în discuţie relaţia problematică dintre “Europa economică şi politică”. Proiectul unei Constituţii a Uniunii Europene. Autorul consideră că acestă coliziune dintre forţele care favorizează noul sistem de creare a bogăţiei şi apărătorii vechiului sistem al coşului-de-fum este conflictul economic dominant al timpurilor noastre. economice şi de securitate. pe măsură ce companiile caută cu disperare să se adapteze la noile imperative. simbolică şi spirituală. 3. de durată. Prin implicaţiile sale geopolitice. Tema raportului dintre identităţile naţionale şi procesul de integrare – la scară europeană şi globală – a devenit un loc comun al teoriei politice şi al dezbaterilor intelectuale.139 205 nou «cognitariat»”. Dezbaterile europene din ultimul deceniu s-au focalizat pe raportul dintre dimensiunile economice. Această temă are implicaţii şi rezonanţe speciale şi pentru înţelegerea procesului de integrarea europeană. juridice şi intituţionale ale procesul de integrare europeană şi problema identităţilor culturale din spaţiul european. Deplasarea de la o economie bazată pe coşurile de fum spre una fundamentată pe computere necesită masive transferuri de putere şi explică în mare măsură valul de restructurări financiare şi industriale care străbate lumea. Această temă are o rezonanţă specială în mediul cultural românesc. de la noi şi de aiurea. . integrată la diverse paliere. aruncând la suprafaţă noi lideri.

În proiectele lor lucide. Este firesc. ne-am redescoperit “golurile istorice şi psihologice”. După revoluţia anticomunistă de acum un deceniu. mai dramatic parcă. pe bună dreptate. ce pune cultura română în situaţia de a-şi redeschide dosarul identităţii sale. Odată cu integrarea în NATO. apoi cea a lui Maiorescu şi Eminescu. Tema identităţii este repusă în discuţie cu acuitate în mediile occidentale. economice. pe care gândirea socială nu-l poate ignora. întrucât e vorba de a depăşi handicapul atâtor decenii de izolare. ce au dus la construcţia modernităţii. Generaţia paşoptistă şi unionistă. tema centrală a gândirii române moderne. de care sunt legaţi prin datele lor structurale. pentru a culmina cu elita politică şi culturală din perioada interbelică. ca integrarea să fie o temă prioritară a gândirii sociale din România. Fondul problematic al culturii române moderne are în articulaţia sa profundă tensiunea caracteristică a raportului dintre identitatea naţională şi integrarea europeană. problema a cunoscut un nou episod. sub aspect politic şi al alianţelor militare. întreţinut de elanul criticist şi percepţia identităţii noastre în termeni preponderent negativi. au acţionat pentru acest obiectiv şi au conceput.140 lucru dificil. în aceste condiţii. atunci destinul României poate lua un alt traseu istoric. sociale. la toate nivelurile (politice. În aceste condiţii. cel puţin pentru noi. insuccesele reformei şi atâtea anomalii ale tranziţiei postcomuniste au alimentat sentimentul de frustrare şi complexul de inferioritate. a antagonizat adeseori grupurile culturale de la noi. fiind cel mai disputat dosar al spiritului românesc. destinul românesc integrat în spaţiul european. şi de a găsi răspunsuri la noile sfidări ale istoriei. din decembrie 1999. pentru a lua două repere de vârf.). a lui Iorga şi Stere. Integrarea este prilejul unui examen sever. de circa zece ani. Examenul comparativ a avut drept rezultat primar faptul că ne-am redescoperit decalajul istoric faţă de societăţie occidentale dezvoltate. angajând deopotrivă mediile publicistice. de la Cantemir la Noica. în fapt. putem spune că raportul dintre identitate şi integrare a fost. precum şi sub aspect economic şi cultural. ci o recădere într-un spirit fatalist. Lărgind cadrul discuţiei. politice şi academice. Moment important pentru noi. Problema integrării europene are un fond dramatic autentic pentru români. Problema integrării este aşadar una cardinală. Nu putem pierde din vedere contextul real în care are loc această dezbatere. Reformele pe care aceste societăţi trebuie să le opereze în organismul lor intern. România a fost invitatã (alãturi de alte state) sã înceapă negocierile directe de aderare la Uniunea Europeanã. implică şi o redefinire a identităţii lor. cum s-a spus. culturale. ci numai în cadrele ei de civilizaţie. în termeni mai radicali. Starea economică precară. dacă scenariul integrării în UE se va derula firesc. instituţionale. De fapt. mentale etc. deoarece gândirea socială şi politică este pusă în faţa unui câmp problematic inedit şi există riscul de a aplica asupra acestuia scheme de interpretare depăşite. cum spunea Cioran. pentru a îndeplini standardele şi criteriile de integrare. românii nu şi-au conceput niciodată afirmarea lor istorică în afara Europei. Este tocmai "nucleul dur" al perioadei pe care o străbatem. atitudinea cea mai frecventă nu a fost aceea de autoglorificare naţionalistă. După noul calendar al aderării. . Este o temă ce a aprins spiritele. România urmează să fie primită în UE în 2007. moment istoric. care sunt angajate simultan în tranziţia internă postcomunistă şi în procesul de integrare europeană. în maniere specifice timpului. La summit-ul Consiliului European de la Helsinki. dar ea este resimţită cu un plus de intensitate în ţările central şi est europene. ea s-a aflat la noi în centrul confruntărilor de idei din deceniul postcomunist.

I. Scrisori către un provincial. pe limesul noului imperiu economic. spune cã nimic nu este mai practic decât o teorie bunã. ci o problemă a societăţii româneşti. pusã pe seama psihologului Kurt Levin.spunea Dimitrie Gusti. odată cu evoluţia componentelor morfologice ale societăţilor. Ea trebuie înţeleasă şi asumată de agenţii sociali constitutivi. Editura Academiei RSR. Să ne amintim: suntem şi azi situaţi în “pântecul moale” al Europei. Bucureşti.Bucureşti. "O bună teorie socială înseamnă totdeauna o faptî bună” . Carpaţii”. p. care să conceptualizeze datele reale ale problemei. Pentru aceasta.141 Integrarea nu este doar o problemă de orientare politică a guvernanţilor şi a clasei politice. cu identităţile culturale şi naţionale? Deşi contraperformanţele economice nu ne recomandă pentru integrare. de societatea civilă. suntem o ţară de “frontieră”. trupeşte şi spiritualiceşte.352. de permanenţă istorică. nu la opinii. ci şi supravieţuirea Occidentului”. nu sunt structuri îngheţate. Dar Europa îşi mai poate îngădui această a doua părăsire a Daciei în zilele noastre? Făcând parte. ce trebuie protejat de 206 Mircea Eliade. Opere. de repere. Editura “Roza Vânturilor“. Precizez că identităţile naţionale şi cele ale grupurilor etnice. în sfârşit. la nivel global şi continental. mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat. ne oferă o şansă istorică. reprezentat în această zonă de UE. după al doilea război mondial. sămânţa Romei nu s-a pierdut după părăsirea Daciei de către Aurelian – deşi această părăsire a însemnat o adevărată catastrofă pentru locuitorii bogatei provincii. din Europa.Gusti. . care au invadat spaţiul mediatic. nu putem ocoli problema “metafizică” a integrării europene: ce se va întâmpla cu statul naţional. ci configuraţii aflate în devenire.206 O altã formulare a aceleiaşi idei. 207 D. 139 -150. nu depinde numai supravieţuirea noastră. vol. (Studiul “Destinul culturii româneşti” este datat “august 1953”). Identitatea este un concept pertinent. aşezat de soartă la frontierele răsăritene ale Europei. de Istorie. de hărţi mentale care să-i orienteze în hăţişul lumii contemporane. 1990. Iată cuvintele sale profetice: “Întrebarea este aceasta: printr-un miracol. acestei întrebări. ei trebuie să dispună de informaţii. Identitate şi integrare – de la disjuncţie la conjuncţie Abordarea relaţiei dintre integrare şi identitate presupune o înţelegere raţională şi aplicată a termenilor acestei ecuaţii. Profetism românesc 1 – Itinerariu spiritual. Destinul culturii româneşti. de intelectualitate. cu planuri multiple de semnificaţie. Mircea Eliade se întreba înfrigurat ce direcţie va lua destinul nostru ca “popor de frontieră”. în vol. reorganizarea liniilor de forţă geopolitice. mitologii şi “atitudini” politice. analiştii sunt de acord că România beneficiază totuşi de o conjunctură ce trebuie valorificată. deşi au elemente durabile. 1966. Avem noi astăzi o teorie consistentă asupra raportului dintre identitate şi integrare? Mă refer la o teorie elaborată în sfera gândirii ştiinţifice. cu suveranitatea. În anii ocupaţiei sovietice. Dincolo de sarcina practică a guvernanţilor. ca 207 neam. a costurilor şi a etapelor? Asupra domeniilor în care putem obţine avantaje competitive şi asupra celor în care suntem vulnerabili? Şi. Încă o dată. pp. pe ambele versante ale “ultimilor munţi europeni. avem noi o reprezentare clară asupra schimbărilor pe care le implică integrarea? Asupra priorităţilor. Destinul culturii româneşti. până la cetăţenii simpli.

Problema “intrării în Europa” a fost inevitabil contaminată de angajări politice şi. Editura Polirom. în primul deceniu după revoluţia anticomunistă. care îl fac atât de vulnerabil sub raport teoretic. 1996. Astfel. Astfel. În mod inevitabil. 208 . au înţeles că integrarea noastră euro-atlantică presupune o “ruptură” radicală cu tradiţiile şi valorile naţionale. o atitudine de respingere sau de subapreciere a culturii româneşti. sub presiunea mediatică a unor viziuni unilaterale. Iaşi. Conştiinţa acestei desfigurări a identităţii şi eforturile de a o recupera au fost condamnate acum din noua perspectivă a sincronizării cu modelul democratic occidental şi cu exigenţele globalizării şi ale integrării europene.O polemică în publicistica româneacă. precum şi unele partide “istorice”. considerând că aderarea la UE implică punerea în surdină a valorilor naţionale. cum voi încerca să arăt. a fost aceea că integrarea europeană ar fi incompatibilă cu ideea naţională şi cu promovarea valorilor naţionale. instituţională şi cu remodelarea sistemului economic după cerinţele UE. un reziduum idseologic al unui trecut cultural nefast.142 abordările substanţialiste şi tradiţionaliste. antinaţionalişti.. s-a ajuns la situaţia în care relaţia de disjuncţie a funcţionat ca o reprezentare de fundal atât în opinia partidelor şi a agenţilor politici din România care au militat pentru integrare. a nu mai aduce pe agenda actualităţii nici nedreptăţile istorice flagrante pe care le-a suferit poporul român după al doilea război mondial. a fost şi ea interpretată. odată cu armonizarea legislativă. mulţi intelectuali români. interpretată într-o manieră disjunctivă în spaţiul românesc.208 Poziţia din urmă. teza care s-a impus. grupaţi în asociaţii culturale şi în jurul unor publicaţii influente. cât şi în opinia celor care iniţial au respins integrarea tocmai pe motiv că ea ar însemna abandonul tradiţiilor şi al identităţii noastre naţionale. radical anticomuniste. ca probă a mesajului lor proeuropean şi antinaţionalist. Poziţiile extreme şi-au găsit şi ele expresii în atitudinile Vezi dezbaterea dintre aceste poziţii în cartea lui Gabriel Andreescu. de care trebuie să ne debarasăm prin gesturi cât mai spectaculoase şi mai elocovente pentru a ne demostra astfel “vocaţia” europeană. În această viziune antinomică este greu de înţeles că o conştiinţă raţională şi critică a identităţii naţional nu este un obstacol. În contextul integrării europene. În faza iniţială a dezbaterilor pe acestă temă. după desfigurarea ei în perioada comunistă. ci o condiţie a integrării europene. are drept formulă expresivă afirmaţia că “nu există europeni de nicăieri”. cele care ne legitimează existenţa şi identitatea. în mod eronat. sau redeschis disputele dintre cei care apreciază că integrarea este posibilă numai prin diminuarea sau “uitarea” identităţii noastre.a fost preluată din patrimoniul raţionalismului clasic şi a fost redimensionată sociologic şi politic de ideologiile active ale globalizării. Viziunea geopolitică şi convingerea (sinceră) a acestor actori politici şi culturali era aceea că integrarea noastră în Europa însemna implicit a ne “demitiză” istoria şi simbolurile naţionale. calificată de adversari drept “naţionalism moderat” sau “decent”. Operaţia de recuperere a identităţii. întrucât calitatea de european nu anulează apartenenţa naţională primară. ca atitudine antieuropeană. după formula inspirată a domnului Octavian Paler. problema identităţii noastre naţionale era privită ca o erezie sau ca o temă anacronică. Naţionalişti. în consecinţă. Această paradigmă disjunctivă asupra integrării europene . şi cei care susţin că nu ne putem integra în sistemul european decât cu valorile culturale specifice.prezentă şi în reprezentările unor influenţi teoreticieni occidentali din anii ’90 ..

dintre “european şi naţional”. Acest text exprimă un punct de vedere echilibrat şi raţional. în vocaţiile şi ethosul 209 Laurenţiu Ulici. la scară destul de largă pentru a nu fi neglijată. Asta nu schimbă. Din acest simplu motiv interesul pentru consolidarea traiectului nostru european nu mi se pare deloc contrar grijii pentru limpezirea traiectului naţional. politicile externe comune şi existenţa unor instituţii politice comunitare nu au dus la atenuarea identităţilor naţionale şi culturale. Recuperarea identităţii naţionale şi reinterpretarea ei ca suport al integrării sunt compatibile cu viziunea prin care apreciem că evoluţia pozitivă a României în deceniile următoare va fi legată vital de procesul integrării sale în structurile europene şi euro-atlantice. dar şi în retorica noului cosmopolitism. Naţional şi european. p. conjuncţia se dezvăluie numai unei priviri şi analize aplicate istoriei de durată lungă. în volumul citat mai sus. coordonarea programelor economice. nicidecum că vor fi anulate. avem de a face cu o disjuncţie între “europenism şi naţionalism”. Integrarea în Europa “instituţională” şi afirmarea identităţilor nu sunt aspecte disjunctive. ca incompatibili unul cu celălalt. departe de a şterge diferenţele şi identitãţile naţionale. în proiectul de Constituţie al Uniunii Europene se specifică textual că identităţile culturale. care. ci şi-au redefinit-o în acest context nou. Dovadă că ţările care fac parte din UE nu şi-au pierdut identitatea. De altfel. subapreciază valorile naţionale. se înţelege. ca poziţii unilaterale. În plan ideologic. Intregrare europeană şi diversitate culturală Interpretările teoretice şi politice care vedeau în UE o construcţie ce va duce la dizolvarea naţiunilor şi a identităţilor culturale este astăzi depăşită. Autorul face o necesară delimitare a planurilor. . şi percepţia celor doi termeni. o viziune ce nu exclude cei doi termeni. cum ar spune Camil Petrescu. Deplasarea discuţiei din planul ideologiilor în planul istoric şi antropologic este de natură să atenueze tensiunile conjuncturale şi să impună o nouă viziune asupra procesului de integrare. vor fi protejate şi încurajate să se afirme. ci conjunctive. Unificarea monetară. În plan ideologic avem un “antagonism al suprafeţelor”. sensul 209 esenţial de complementaritate al relaţiei dintre «european» şi «naţional»”. fie o prejudecată. ceea ce vrea să spună că nu te poţi erija în european fără să te cunoşti ca naţional. Nu-i mai puţin adevărat însă că vreme de un veac şi jumătate de istorie modernă noi am făcut deseori din «europenism» şi din «naţionalism» fie un complex.143 naţionalist înguste şi antioccidentale. Globalizãrile. iar în planul de adâncime avem o conjuncţie a termenilor. efectul fiind. mizând excesiv pe virtuţile globalizării. 75. Disjuncţia este nutrimentul cotidian al ideologiilor. al confruntărilor politice şi al spectacolului mediatic curent. impun o redefinire a lor în noul mediu policentric. Prin valorile sale definitorii şi prin întreaga sa evoluţie spre modernitate. zice autorul. etnice şi locale. o înrãdãcinare a lor în datele interne. este vorba de “complementaritatea”. iar sentimentul naţional este astăzi solidar cu sentimentul apartenenţei noastre fireşti la acest spaţiu. naţional şi european. pe când. naţionalul joacă rolul diferenţei specifice. România aparţine structural spaţiului de civilizaţie al Europei. Închei aceste scurte referinţe la contextul intern al dezbaterii cu aceste sugestive consideraţii aparţinând lui regretatului critic Laurenţiu Ulici: “În definirea europenismului. între altele. naţionale. în plan antropologic şi istoric.

în mod logic. Grasset & Fosquelle. de fapt. Europa care ni se propune nu este 211 nici liberă. fapt care a început deja să se manifeste pe scară largă". Încetând să mai fie o asociere a unor naţiuni suverane. ar duce la dezintegrarea statelor naţionale. 46-47. pp 37-38. 17.214 210 211 Philippe Seguin. din prudenţă politică. în stufărişul unor consideraţii retorice. iar dacă el va fi aplicat. "să scoată din joc statele naţionale". la o structură federalistă ce va anula suveranitatea statelor naţionale. Ibidem. Alte proiecte de integrare regională vor fi condiţionate de succesul sau de eşecul ei. Dar.213 Nu se ştie. Cartea lui Seguin este o sinteză a unor interogaţii dramatice ale spiritului european. puternic tehnocratic. dar foarte reale. 212 213 Ibidem. eliberate de sub administraţia statului naţional. fals liberal. Aceastã atitudine spiritualã ambivalentã se manifestã cu vigoare astãzi şi în societãţile democratice dezvoltate. considerând că Tratatul prevede. cine va dicta în organismele comunităţii. Vom asista astfel la marea întoarcere a feudalităţii. proiectul unificării economice va crea instituţii birocratice supra-statale. pe motive economice. ce ignoră "economiile reale" şi se sprijină exclusiv pe mecanismele monetariste şi formale de integrare. Occidentul îşi poate rata destinul istoric. deşi există deja temeri că vor apărea noi tipuri de hegemonie. p.210 Tendinţa de integrare supra-naţională îşi are replica în renaşterea identităţilor şi întoarcerea comunităţilor spre sinele lor ireductibil. prin aplicarea neraţională a principiului subsidiarităţii. nu dezintegrarea". Philippe Seguin aminteşte faptul că.212 Prin acest proiect administrativ şi tehnocratic. un federalism mascat. Tratatul. 48. se vor crea mici provincii acolo unde existau state mari. regiunile bogate vor deveni şi mai bogate. oricât de ambiţios ar fi şi oricât de mult ar vrea să ocolească realităţile. ce au constituit secole de-a rândul fundamentul Europei. nici un "ipotetic popor european". precum şi fiecare în parte faţă de statele naţionale din care vor să evadeze. un violent manifest anti-Maastricht. încât decizia va deveni monopolul unei caste a bancherilor şi tehnocraţilor. în fapt. "Se vor înlocui cele câteva frontiere naţionale cu o multitudine de frontiere locale invizibile. ca cele exercitate de Germania. iar ostilităţile şi conflictele se vor multiplica. care devine pe zi ce trece pivotul Europei după destrămarea Estului. Raportul dintre cultură şi sistemele politice şi economice au fost analizate şi din perspectiva procesului de intregrare europeană. pp. "Logica angrenajului economic şi politic al Tratatului este aceea a unui federalism mascat. deşi "noi am ales. fundamental antidemocratic. nici eficace“. Autorul susţine că. Tratatul de la Maastricht nu poate crea "o nouă cetăţenie". p. descentralizarea. totuşi. iar cele sărace vor deveni şi mai sărace. Regiunile. nici dreaptă. Integrarea propusă de Tratat se bazează pe articularea unui spaţiu economic al liberului schimb. provincii în care trăiesc comunităţi crispate asupra egoismelor locale. şi nu vor mai putea fi gestionate de instituţiile destrămate ale statelor naţionale. precum şi o deschidere a lor spre dialog şi schimb de valori. Uniunea Europeană este un experiment crucial pentru istoria postmodernă în care am intrat deja. "pe armonizarea condiţiilor de concurenţă". Există opinii care văd în Tratatul de la Maastricht "lovitura de graţie dată statelor-naţiuni". 1992. va duce la dezintegrarea statelor naţionale şi la "federalizarea Europei" pe principiul regionalizării. scăpate de sub controlul mecanismelor democratice. Ibidem. întrucât diferenţele de productivitate nu pot fi anulate şi omogenizate prin măsurile "eurocraţilor" de la Bruxelles. se vor contrapune violent între ele. Tratatul nu foloseşte termenul de federalism. Autorul apreciază că raporturile dintre regiuni se vor tensiona. "federaliştii" urmăresc. "marea piaţă" nu este 214 . Discours pour la France.144 naţional. sub auspiciile liberalismului de factură monetaristă. Paris. dar mecanismele pe care le prevede duc. deocamdată.

Între timp. Proiectul european are o miză geopolitică evidentă. Autorul ironizează utopia unui spaţiu economic uniform. dar el era conştient că avantajele comparative tradiţionale ale Europei sunt pe cale de dispariţie. tensiunea dintre “Europa economică” şi “Europa culturală”. exact când se consemna destrămarea URSS. iar UE a avansat considerabil în procesul de integrare economică şi monetară. 270. Între timp. ajutate de un soare arzător. În perioada interbelică. 12. Valery aprecia că "Europa cântăreşte încă mult mai greu decât restul globului". pentru că moneda unică va scoate la iveală tocmai discrepanţele de potenţial economic şi va relansa concurenţa în condiţii de inegalitate între ţări şi economii. în funcţie de modelul de integrare avut în vedere. Jean Marie-Domenach. Criza spiritului şi alte eseuri. ci după cel al cooperării dintre state şi naţiuni. Cei mai mulţi critici ai Tratatului de la Maastricht sunt. nu suntem prea departe de asemenea situaţii" (p. este noul cadru constituţional a UE. prin bogăţia şi diversitatea experienţelor ei spirituale. La Decouverte. Tratatele de la Amsterdam (1997). cu un "nucleu dur". cu păstrarea suveranităţii şi a identităţii lor. mai ales cele din sfera occidentală. Există mai multe răspunsuri globale. 57). Întrebarea este în ce măsură integrarea va afecta culturile naţionale atât de individualizate ale Europei. dar nu după modelul federalist (readus în discuţie recent). observând că "inegalitatea atât de mult păstrată în beneficiul Europei trebuia. Rusia îşi reafirmă statutul de mare putere. afirmând că vom ajunge să "punem mici ochelari de soare pe roşiile catalane. Iaşi. Deficienţa majoră a proiectului elaborat de euro-tehnocraţii integrării este că au propus ca bază a integrării Europa o garanţie a dezvoltării. Între timp. drept pentru care. Problema integrării europene nu este însă a trecutului. Editura Policrom. să se schimbe progresiv în inegalitate de sens contrar". Această viziune şi-a găsit un sprijin consistent în poziţia celor care susţin că identităţile culturale rezistă la presiunile unificării politice şi economice. spun istoricii şi analiştii lucizi. prin propriile ei efecte. lumea s-a obişnuit cu ideea unei Europe cu "geometrie variabilă". 1991. Provocarea majoră la care va trebui să facă faţă UE va fi. o Europă cu "mai multe viteze". 1996. Europa a ajuns la performanţele cunoscute prin mijlocirea culturilor ei naţionale. tocmai de aceea aspectul cultural al integrării este ignorat şi acoperit în discursuri conjuncturale. ci a prezentului şi a viitorului. Tratatul de la Lisabona. şi mai multe cercuri concentrice. Paris. adoptat recent. p. iar politicile statelor membre se re-naţionalizează sub presiunea intereselor economice şi a reacţiilor sociale. p. întrucât ar fi nedrept ca acestea. . dar a doua se va revendica mereu de la logica identităţii şi a diferenţierii. Contextul s-a schimbat foarte mult în ultimii ani.145 Este semnificativ că Tratatul de la Maastricht a fost semnat iniţial în decembrie 1991. să se coacă mai repede decât cele olandeze! Să nu râdem.216 Prima poate avea succes în competiţia globalizării – şi aceasta este miza ei geopolitică -. de asemenea. Europe: le defi culturel.215 În această perspectivă geopolitică se pune azi problema reunificării spirituale şi politico-economice a Europei. pentru a putea rezista în competiţia dezvoltării. în viziunea lui Jean MarieDomenach. perspectivele s-au particularizat. cel de la Nisa (2000) şi mai recent dezbaterile (din perioada 2002-2004) asupra proiectului de Constituţie a Europei au adus unele clarificări în privinţa viitoarei arhitecturi instituţionale a UE şi a raportului dintre statele membre şi competenţele pe care le vor avea instituţiile integrative. adepţi ai integrării europene. declanşată de noile forţe ale civilizaţiei. 215 216 Paul Valery. format din blocul germanic.

217 în care se conjugă elementele comune cu cele diferenţiale ale fiecărei culturi. Uniunea Europeană nu va anula principala bogăţie a Europei: diversitatea ei culturală. care face posibilă creaţia şi istoria. Pentru a nu fi o simplă adiţionare de state şi economii. la 4 mai 2000. dar diferenţiată interior de structuri culturale naţionale? Pot supravieţui diferenţele culturale sub cupola unificării economice. psihologice. Uniunea Europeană trebuie să treacă pragul de la cantitativ la calitativ. nu Europa culturală. Este formula “unităţii în diversitate”. de iritare şi ostilitate". Ibidem. Întrebările sunt fireşti întrucât în planul cultural intră în joc bariere lingvistice. 217 218 219 Ibidem. cu certitudine. Europa comunitară pare a fi obsedată doar de unificarea ei pe temeiul bunurilor şi al valorilor instrumentale. proiectul Europei unite riscă să provoace o reacţie de respingere reciprocă între entităţile ei. E diversitatea umană. formulă care a fost adoptată. pe care au ignorat-o cu superioritate. şi sub raport civilizaţional Europa ar fi fracturată între zona creştinismului occidental (catolic şi protestant) şi a celui răsăritean (ortodox). dar şi pe “respectarea diversităţii culturilor şi a tradiţiilor popoarelor europene”. Poate avea viabilitate o Europă integrată la etajele economic. Dar. ceea ce este altceva. Avem astăzi o Europă divizată încă de dezvoltări economice inegale şi de atâtea alte realităţi diferenţiatoare. dacă păstrăm distincţiile clasice. "Proximitatea naşte totdeauna reflexe de diferenţiere. întreaga fundaţie spirituală a naţiunilor europene. ci de culturi ale Europei. nu teoria istoriei. monetar şi (eventual) politic. întrucât miza geopolitică a UE angajează destinul acestor popoare în arhitectura lumii de azi. "Dacă ar fi să reîncep. Dar istoria nu este doar repetiţie. Ibidem. p. Cum se vor armoniza identităţile plurale în Europa integrată de mâine? Nimeni nu are un răspuns pregătit dinainte. . mentale. Astfel. Jean Marie-Domenach susţine că nu putem vorbi de o cultură europeană. utilitare. p. 34. monetare. însă. să-şi organizeze diversităţile culturale în unităţi viabile. din partea identităţilor culturale. iniţiatorul CEE. deci civilizaţionale. În proiectul de Constituţie a UE afirmă că unitatea Europei se va baza pe “valori comune”. 91. aşadar. şi impasurile actuale.218 iar acest mecanism psihologic s-ar putea traduce mâine într-unul sociologic. aş începe cu cultura". ci şi invenţie. Principala sfidare la adresa UE va veni. Aşa cum a trecut şi altă dată peste situaţii critice. după Huntington.146 economică. spune acelaşi Domenach. ignorând cu superioritate planul cultural. Este problema cea mai grea. cultural şi politic. 12. ca deviză pentru Europa. Putem vorbi. de o civilizaţie europeană. Apropiind în mod forţat naţiunile. Este posibil ca în viitorul imediat discuţiile despre Europa unită să se strămute din plan politic şi economic în plan cultural.219 ar fi mărturisit Jean Monnet. Nimeni nu poate răspunde deocamdată în mod univoc şi tranşant la interogaţiile ce privesc modul în care se va articula funcţional şi practic un spaţiu economic şi monetar unificat cu diferenţele de mentalitate şi de cultură ce alimentează identităţile naţionale. p. financiare şi politice? Sunt întrebări pe care le va dezlega istoria. accentuând tendinţele centrifuge şi pasiunea pentru diferenţiere naţională. proiectul unificării europene va depăşi. acumulată în decursul a zece secole de evoluţie diferenţiată şi specifică. religioase. în care relaţia identitate/integrare dobândeşte o altă relevanţă şi semnificaţie.

Le reveil des nationalismes. (sous la direction de Jacques Rupnik) Paris. Globalizarea economiilor. globalizarea postmodernă a revitalizat într-un mod surprinzător forţele aparent adormite ale identităţii. a conflictelor identitare şi chiar o “renaţionalizare” a societăţilor dezvoltate. astfel încât pentru unii teoreticieni tocmai tendinţa opusă globalizării pare a fi trăsătura definitorie a epocii: “Sfîrşitul secolului al XX-lea este marcat de revenirea naţiunii şi a naţionalismului”. Integrarea în spaţiul european este o etapă a integrării în circuitul globalizării. la o nouă percepţie a identităţilor. care “iese din cadru”. fenomene care însoţesc expansiunea planetară a acestui tip de civilizaţie. Canada şi Mexic -. Deşi interpretările diferă. sub acţiunea noilor mijloace de comunicare.147 Resurecţia identităţilor în lumea globalizării Omenirea străbate o perioadă ce se caracterizează prin două fenomene complementare. Unul dintre paradoxurile modernitaţii constă şi în faptul că “globalizând” lumea. Sunt două procese concomitente şi complementare. 9. Interdependenţa economică generează 220 Jacques Rupnik. atât sub raport economic. dar şi proiecte ale civilizaţiei occidentale de reorganizare a lumii. Seuil. p. în vol. al Asiei de sud-est sau al acordurilor comerciale dintre SUA. Problema integrării europene se intersectează de fapt cu problema globalizării. duce la o transformare de substanţă a civilizaţiei. sub semnul civilizaţiei de tip occidental. Totuşi. Astfel. Surpriza a fost însă reapariţia tensiunilor naţionale. azi toată lumea este de acord că transformarea sistemului internaţional şi procesele de globalizare au dus la un puternic curent de revitalizare a diferenţelor. renaşterea identităţilor este privită ca un fenomen straniu. este acceptată azi în mediile occidentale cu aerul unui enunţ banal. Globalizarea a fost considerată ca un fenomen ce va dizolva decupajele politice naţionale ori va diminua referinţele la aceste cadre naţionale. aşa cum arată Huntington. Iese din cadru întrucât contrazice paradigmele prin care a fost interpretat procesul istoric actual. globalizarea şi integrarea sunt vectori fundamentali ai istoriei din secolul pe care-l încheiem. . Le dechirement des nations.cazul Uniunii Europene. a comerţului şi a informaţiei. respinsă iniţial. Integrarea se referă la relaţiile dintre societăţile plasate într-un mediul regional sau continental determinat .220 De fapt. mai ales după prăbuşirea comunismului. Este o interpretare care vine din ceea ce am numit paradigma disjunctivă. putem opera cu o distincţie mai clară între globalizare şi integrare. diminuând adesea semnificaţia fenomenului complementar. pe care societăţile contemporane sunt chemate să le armonizeze şi să le articuleze în forme nonconflictuale. pe când globalizarea este un concept ce se referă la interacţiunile multiple dintre societăţi şi economii aparţinând unor zone de civilizaţie diferite. Aşa cum am arătat. a pieţelor. care se manifestă simultan şi cu o forţă comparabilă: procesul de integrare şi cel de reafirmare a identităţilor etnice şi naţionale. Acest fenomen atât de relevant îi face pe teoreticieni să caracterizeze epoca actuală doar din perspectiva globalizării. Astfel că teza după care febra identităţilor este un produs al globalizării. Construind o piaţă unică a bunurilor şi a informaţiilor. globalizarea redeschide problema identităţilor. 1995. cât şi cultural. a dezlanţuit cele mai puternice tendinţe şi forţe identitare în spaţiile nonocidentale. ca o deviere sau o ciudăţenie.

statul-naţiune şi identităţile pe care el s-a bazat vor supravieţui sau vor fi transformate de valul globalizărilor. În epoca globalizării şi a interdependenţelor multiple. Societăţile şi economiile interiorizează acum mediul lor extern de existenţă. Paradoxul este că globalizarea şi afirmarea postmodernităţii anunţă întoarcerea a ceea ce Dominique Wolton numea “«banda celor patru»: naţiunea. În primul rând este greu de a mai opera cu această distincţie consacrată atâta vreme cât factorii economici interni sunt modelaţi de oscilaţiile pieţei internaţionale şi de fluxurile transnaţionale de tehnologie şi capital. Jacques Rupnik.148 o reacţie de fragmentare. Globalizarea şi identitatea. globalizarea nu a dus la abandonarea politicilor naţionaliste. întrebările cheie sunt acum dacă naţiunea. statelenaţiuni au devenit prea mici pentru problemele mari şi prea mari pentru problemele mici. pe câtă vreme logica economică duce spre globalizare. . Liban. ca aspecte complementare.222 Aşadar. faptele arată că marile ansambluri multinaţionale sunt mult mai “bolnave” decât statul-naţiune. Este ciudat cã teoreticienii vorbesc doar de criza statului-naţiune când tocmai statele federale sunt locul celor mai puternice crize şi conflicte (Rusia.au fost redescoperite şi domină azi spaţiul teoriilor politice şi sociale. şi de atunci au repetat întruna teoreticieni. iată că asistăm la un interes sporit al societăţilor pentru identităţile lor naţionale. interdependenţă şi integrare regională. declanşând uraganul unor confruntări interetnice de o violenţă nebănuită. în cele mai diverse puncte ale globului. Canada. religia. 14. p. Belgia. iar piaţa globală este condiţionată de interacţiunea schimbătoare a unui număr enorm de economii naţionale. anume suveranitatea. identitatea”. anume statul naţional. Unii analişti arată că. Economia globală depăşeşte cadrele naţionale şi operează în spaţiile schimbului mondial. logica politică şi cea culturală este orientată spre diferenţiere şi chiar spre fragmentare. studiul cit. din trendul economiei mondiale. Cadrele naţionale şi imperativele integrării Globalizarea pune în cauză şi una dintre structurile durabile ale modernităţii. Dar. şi elemente ale pieţei regionale şi continentale. oportunităţi născute din interacţiunile conjuncturale. istoria. cu atributele sale esenţiale. la o redimensionare a factorului etnic. Întrebarea referitoare la ce se va întâmpla cu statul-naţiune este vitală. în mod paradoxal. Factorii interni au acum în compoziţia lor. Marea Britanie/Irlanda. interconectate ca niciodată înainte. vor reprezenta probabil termenii unei sinteze a viitorului. mergând până la poziţii fundamentaliste şi agresiv xenofobe. După cum a spus Daniel Bell. fosta Iugoslavie.221 Aceste patru teme – ce au numeroase legături între ele . După ce o serie de interpretări consacrate ne-au făcut să credem că lumea dezvoltată se de-naţionalizează şi că acesta ar fi sensul major al istoriei. Dacă logica 221 222 Apud. articulaţia dintre factorii interni şi cei externi ai dezvoltării nu mai seamănă cu formula ei clasică. Israel/Palestina. identitatea politică şi culturală. pe lângă date care ţin de resurse materiale şi umane ale unei societăţi. India/Pakistan etc). îl traduc în factori ai organismului naţional. nici chiar şi în domeniul economic. contrar profeţiilor marxiste de ieri sau celor ultraliberaliste de azi. Deşi statul naţional este acuzat de inadecvare. Turcia/kurzi. Revenirea atât de frontală a ideii naţionale a pus gândirea contemporană în faţa unei provocări de anvergură.

pe “soclul” unor comunităţi istorice. care au dobândit o mare influenţă în ultimele două decenii. precum aprerciază istoricul englez Eric J. În ultmele douã decenii. "sunt un element de neclintit. Alţi teoreticieni.Hobsbawm (care nu a reuşit să se elibereze nici în ultimele sale scrieri de poziţiile marxiste eronate asupra naţiunii). precum susţine Benedict Anderson.149 integrării va învinge logica diferenţierii şi a identităţii. 97. legate de fenomenul industrializării (A. Eric J. franceză. Însă. Editura Arc. diferenţele atât de pregnante dintre culturile germană. statele-naţiuni. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Răspunsurile depind de interpretările date acestor procese istorice. care ar împiedica orice uniune europeană. Chişinău. politologul Maurice Duverger afirmă că naţiunile europene. anume că lumea modernă şi cea actuală sunt construite pe structurile politice ale statelor naţionale. dacă cineva ar pretinde că le distruge prin aceasta". pe ruina imperiilor medievale şi a diverselor forme politice premoderne. p. fie “comunităţi imaginate”. Editura Omegapres. Hobsbawm. în pofida interferenţelor dintre ele şi a faptului că receptorii "Euroviziunii" consumă acelaşi meniu cultural. 1997. al culturii de performanţă. Bucureşti. 7. considerându-le “produsul unor conjuncturi istorice particulare. Culturile îşi vor păstra identitatea lor naţională. de codul de lectură care se aplică realităţilor atât de contradictorii ale lumii de azi. prin intermediul unui imens aparat simbolic şi propagandistic.Toffler. rămâne pe mai departe specific şi ancorat în matricea identităţii psihologice a naţiunilor ce compun Europa unitară şi diversă în acelaşi timp. vor coopera. Este incredibil câtă energie speculativă este mobilizată pentru a nega o realitate evidentă. 1991. italiană şi spaniolă. mass-media omogenizează stratul superficial al culturilor. pe când nucleul generativ al culturii autentice. fie creaţii ale “naţionalismului” ca program politic. din 1780 până în prezent. sociale şi politice. care le numeşte 223 224 Maurice Duverger. le consideră fie comunităţi istorice tranzitorii. având drept mecanism “inventarea tradiţiilor”. de divertisment.Gellner). încercarea de a le delegitima a devenit atât de puternică încât pânã şi trecutul lor “modern” este reconstruit mitografic şi reconfigurat astfel încât naţiunea sã nu mai aibã nici mãcar legitimitatea istoricã de care se bucura înainte. naţiunile erau recunoscute ca fiind structurile “tari” şi esenţiale ale modernitaţii. relativizează ideea de naţiune şi de stat naţional. al culturii de discotecă. fiind "înrădăcinate în istorie şi în spirite". dar nu vor deveni indistincte şi uniforme. . inevitabil locale şi regionale”. deşi UE are deja o istorie de o jumătate de secol. sunt şi azi la fel de reale şi active ca şi acum o sută de ani. E. ce aveau particularităţi etnice. engleză. dar apologeţii globalizării nu le mai rezervau nici un rol în viitor. grăbiţi să consemneze decesul naţiunilor. cu excepţia Statelor Unite ale Americii. Sub fascinaţia proceselor de globalizare. Naţiuni şi naţionalism. însã. p. lingvistice. Un argument pentru acestă poziţie vine din faptul că. culturile şi cadrele lor politice. unii teoreticieni.224 Este drept că statele-naţiuni s-au constituit şi s-au afirmat în epoca modernă. Până de curând. stratul culturii de consum. culturale. formate în perioada premodernă. de exemplu. aflate firesc în conexiuni şi în raporturi de interdependenţă. De exemplu. Pentru unii analişti.223 Acesta este un punct de vedere ce devine predominant în mediile europene şi în disputa de peste o jumătate de secol ce are loc între "federalişti şi naţionalişti". Dacă lumea în care intrăm va fi organizată tot pe structura de rezistenţă a statelor-naţiuni sau va inventa alte structuri politice şi sociale. statele-naţiuni europene sau cristalizat pe suportul unor forme anterioare de organizare politică.

pe care nu le mai percepem ca atare. Editura Integral.. O altă strategie a acestei viziuni rezidã în a lega “congenital” naţiunea şi statul naţional de “naţionalism”. În fond. Pentru a decripta sensul acestor teorii şi a releva “interesele de cunoaştere” care le orientează. în revista “Polis”. întrucât îşi construieşte o imagine despre sine. nr. de “inventare a tradiţiilor”. este suficient să constatăm că ele nu contestă deloc “naţionalismul” atât de eficient al marilor puteri. accidente istorice nefericite. de suporturile sale istorice. după expresia consacrată a lui Habermas. Dar tocmai “naţiunile mari” au instituit această strategie politică şi imagologică. . în epoca postindustrială şi postmodernă. Comunităţi imaginate. pentru a consolida unitatea naţională a societăţilor moderne. ele nu şi-ar mai afla un temei de existenţă în morfologia şi funcţionarea noilor societăţi. fiind creaţii artificiale ale “naţionalismului” ca program politic şi idologic. astfel că. lipsite de suporturi antropologice. Dacă naţiunile sunt forme de comunitate culturală şi politică “inventate” de modernitate. Trăim în mediul marilor naţionalisme.2/19994. atunci rezultă că ele nu au un temei existenţial şi istoric. pp 60- 62. nu regimurile totalitare şi imperialiste din URSS şi din Germania ar fi la originea conflagraţiei mondiale. Hobsbawn. fiind declarate “invenţii” ideologice sau “construcţii” artificiale. naţiuni ce au ajuns să fie acuzate de practici “naţionaliste” în conextul globalizării. în loc să se resemneze cu rolul de provincii obediente şi subordonate faţa de imperiile “democratice” ale metropolei. în mod inconştient. Reflecţii asupra originii şi răspândirii naţionalismului. p. Într-o atare viziune. În lumina acestor teorii. dar acum li se contestã şi trecutul. Această direcţie de interpretare vizează respingerea concepţiilor care leagă natiunea de rădăcinile ei etnice. ci ordinea naţională pe care s-a construit Europa după primul război mondial. utilizând drept argumente situaţia imigranţilor (care îşi “aleg” o identitate adoptivă) sau a minorităţilor care sunt oprimate în cadrul statelor naţionale. El operează cu mituri. naţiunile apar ca “artefacte” şi imaginii construite propagandistic. p. culturale. context favorabil statelor dezvoltate. Ibidem. sub auspiciile unui stil. că şi-au “inventat” retrospectiv tradiţia şi baza de revendicare a statului naţional. 226 227 225 Eric J. cum am spus. un edificiu simbolic ca mijloc de promovare şi de protecţie a identităţii sale. în lumea postindustrială şi globalizată. lingvistice etc. Acest mecanism este fundamental pentru integrarea societăţilor moderne. Micile naţionalisme “ies din cadru”. forme ce nu au alt temei decât fenomenul de remitologizare culturală a trecutului. Bucureşti.226 Este adevărat că fiecare naţiune este şi o “comunitate imaginată”. ca fapt obiectiv şi indiscutabil. Etnicitate şi naţionalism în Europa contemporană. În consecinţă. transferând astfel asupra naţiunii atribute care nu-i aparţin în chip necesar Benedict Anderson. etnice şi culturale. după cum nimeni nu simte greutatea atmosferei sau mişcarea Pământului în jurul Soarelui. ca şi când dominaţia acestora ar fi subînţeleasă şi acceptată. ce ne spun aceste teorii? Anume că popoarele din periferie au produs “naţionalismul” ca proiect mitizant şi generator de conflicte. 2001. Nu numai cã naţiunilor nu li se recunoaşte nici un rol în viitor. Planul Wilson de a destrãma imperiul Austro-Ungar şi de a reconstrui Europa pe principiul naţiunilor şi al statelor naţionale este apreciat de Hobsbawm ca “un proiect pe cât de periculos pe atât de impracticabil”. imagini şi cu mesaje ce au puternice rezonanţe afective în viaţa comunităţilor naţionale. vitală.150 225 “artefacte culturale de un anumit tip”. de altfel. aşa cum spunea Blaga despre faptul că trăim.227 proiect care ar fi rãspunzãtor de conflictele şi de genocidul ce au urmat. 10. strategie ce a fost preluată apoi imitativ de “naţiunile mici” şi periferice. simboluri. 62. înţeles în sens negativ. structurile naţionale ar urma să fie depăşite.

ci pe cele “intangibile”.99-100. Pregătindu-ne pentru capitalismul secolului XXI. părţi contractante. discriminarea minoritaţilor etnice. în faptul că astăzi întreprinderile de succes se “desprind” de cadrul naţional şi se integrează în/sau îşi dezvoltă “reţele globale”. economie ce are drept resursă fundamentală cunoaşterea şi procesarea informaţiilor. pe capacităţi “de a identifica şi rezolva problemele”. ne spune Robert Reich. “economiile naţionale devin regiuni ale economiei globale”. “Firele reţelelor globale sunt calculatoarele. de a propune strategii de marketing şi relaţii publice. cu toate ramificaţiile lor secundare. cu adevărat globală. în producţiile clasice şi în cele noi. aşa cum altădată făceau o muncă monotonă la liniile de asamblare (sau cei din industriile extractive. respingerea străinilor etc). Astfel. o economie globalizată sub aspectul comerţului şi a circulaţiei informaţiei. ci pe una elastică. care au atitudini diferite faţă de globalizare.228 În economia globalizată. Munca naţiunilor. ci pe “valoarea superioară”. nu pe resurse tangibile. Forţele economice şi culturale ale globalizării Percepţia asupra ideii naţionale şi interpretările teoretice ale raportului dintre identitate/integrare s-au schimbat în ultimul timp chiar în interiorul "marii pieţe" occidentale.151 (intoleranţă. ci analizează transformările pe care le suferă statul naţional odată cu emergenţa noului tip de economie. Un segment tot mai important al economiilor naţionale se bazează acum nu pe volum. monitoarele de mare rezoluţie şi modem-urile . Cercetând literatura dedicată acestei teme putem observa o deplasare de accent în ultimii anii. în care firmele “multinaţionale” aveau o naţionalitate clar definită. va suferi modificări funcţionale şi de structură. . dar e greu de prevăzut că va fi depăşită de forţele economiei “suprasimbolice”. datorită telecomunicaţiilor. pp. concesionari şi intermediari din lumea întreagă”. după expresia lui Toffler. fără să întâmpine obstacole tradiţionale. 228 Robert B. • Sunt mai întâi “cei angajaţi în serviciile de rutină în producţie”. primare). dar şi faţă de cea de acum câteva decenii. Reich. şovinism. teoreticienii de referinţă nu mai vorbesc de “dispariţia” statului-naţiune în cazul integrării europene. 1996. Autorul aduce în discuţie noua stratificare socială produsă de globalizare în interiorul unei societăţi naţionale. care a asigurat în ultimii patru sute de ani performanţele Europei şi s-a generalizat la scară mondială.toate acestea făcând legătura între proiectanţi. sateliţii. ingineri. A apărut o nouă unitate economică. Această economie diferă faţă de cea “clasică”. după Robert Reich. în care capitalul migrează spre zonele cele mai favorabile pentru profit. nici în perspectiva globalizării. nu pe o organizare piramidală. Formula statului-naţiune. xenofobie. în care “colaborarea” s-a extins la scară planetară şi se face prin intermediul semnalelor electronice. Editura Paideea. cum ar fi “armatele de informaticieni” care fac o muncă repetitivă şi de prelucrare a informaţiei. Elementul definitoriu al acestui “nou tip de economie” constă. Bucureşti. Reich identifică în societatea americană trei categorii profesionale ale viitorului. Astfel. faxurile.

la care se adaugă cei din serviciile publice. Întreprinderile care intră în “reţelele globale” şi cei care lucrează în aceste sectoare şi câştigă de pe urma globalizării (personal care reprezintă aproximativ 1/5 din totalul populaţiei SUA) se eliberează de economiile lor naţionale şi de legătura tradiţională a “loialităţii naţionale”. legată de limbă. o expansiune mondială a negustorilor. dar audienţa lui socială pare mult mai restrânsă astăzi. aşa cum era definită în mod tradiţional. directorii în strategiile de marketing şi de publicitate. acest tip de intelectual creator. alături de fermieri şi de cei din serviciile publice. • Al treilea nivel este ocupat de “serviciile de analiză conceptuală”. de tradiţii. Dispare intelectualul care era angajat într-o creaţie specifică. imagini. a “intermediarilor”. ci “bărci diferite” şi de dimensiuni mai reduse. adică muncitorii din industriile tradiţionale sau din cele noi. La un capăt al lanţului economic se află şi o categorie de producătorii şi funcţionari. “sedentari”. date. informaţii. Acest cognitariat nu mai are “patrie”. “intelighenţia”. Ce au în comun aceşti “operatori” care reprezintă circa 20 la sută în cazul SUA? Iată răspunsul: “Analiştii conceptuali rezolvă. detaşându-se de restul cetăţenilor.230 Contrar devizei marxiste. reprezentări. a celor care asigură comunicarea generalizată azi dintre entităţile economice. el s-a dezlegat de solidarităţile naţionale şi locale. 155. de un context spiritual anumit. p. Este o categorie în care intră cei care organizează şi asigură transferul informaţiilor. Ei sunt. . Ibidem. managerii. pentru toţi americani. care vor fi abandonaţi în condiţii de viaţă tot mai precare. până la urmă. Nu mai există o “corabie naţională”. care sunt constrânşi în ceea ce fac de condiţiile “locale”. inginerii şi experţii de tot felul. într-un sens nou.229 Este categoria pe care Toffler o numea “cognitariat”. Or. Ultima categorie de activităţi este specifică economiei globale. se văd sacrificaţi de forţele globalizării şi sunt sprijinitorii “naţionalismului economic”. după care “proletarii nu au patrie”. chiar dacă produsele lor intră în reţele globale şi se distribuie în toată lumea. Numai “negustorii nu au patrie”. de un complex de sensibilitate locală. după cum afirma Thomas Jefferson. bancherii. economia globalizată este. ne asigură Reich.152 Al doilea nivel este cel al “prestărilor de servicii publice”. p. desigur. care presupune activităţi complexe de identificare şi rezolvare de probleme şi de alegere a strategiilor. El este agentul globalizării. avocaţii şi consilierii. Din schema socială a lui Reich dispare intelectualul. de la chelner la birocraţii din administraţie. cei din sistemul mediatic şi din industria divertismentului. pentru că legătura lor cu locul de unde îşi trag profitul este mai puternică decât aceea cu locul de unde provin. Fenomenul pe care-l sesizează Reich constă în fractura socială pe care o provoacă globalizarea în interiorul fiecărei societăţi naţionale. în care se comercializează şi se vând “combinaţii de simboluri”. “armatele de informaticieni”. Oricum. va supravieţui ca o instanţă critică şi lucidă. cuvinte. deşi nu mai are vizibilitatea şi prestigiul de care se bucura în epoca modernităţii. a celor care au • 229 230 Ibidem. identifică şi selectează problemele manipulând simboluri”. astăzi tocmai cei care ocupă funcţia tradiţională a proletariatului. 150.

impunând un nou tip de hegemonie. Nici problemele 231 232 233 Ibidem. cu un naţionalism retoric. Agenţi ai noii puterii economice. ai economiei “suprasimbolice”. iar pierderile se contabilizează în seama statelor defavorizate. pe care îl atribuie statelor slab dezvoltate. producând o fractură socială în interiorul naţiunilor . 2000. În acest fel s-a ajuns. beneficiind revoluţia tehnologică şi a informaticii. spune autorul. Sociologul Zygmunt Bauman. “naţionalismul economic”. ca urmare a unor procese reale de destructurare a vechilor ţesuturi sociale. cât şi în relaţia dintre ele. .153 reuşit să impună “liberalizarea schimburilor” şi să câştige din circulaţia “liberă” a bunurilor.între grupurile care câştigă din globalizare şi cele care pierd -. ideologic şi mediatic condamnă.231 Întrucât corporaţiile se desprind de contextul lor naţional. Aşa cum globalizarea dizolvă solidaritatea naţională. Nu e nici un paradox că în acelaşi timp discursul lor teoretic. ne asigură Reich. politic. p. în consecinţă. se detaşează de mediile locale. naţionale. Sã nu ne facem iluzii. a serviciilor. atât în interiorul naţunilor. între state cu şanse diferite pe această piaţă globalizată. ce ar putea fi resimţite ca fiind şi forme de constrângere.232 Dar efectele sociale se răsfrâng şi în planul raporturilor dintre state. 149. în numele liberalizării comerţului. Controlul asupra resurselor. autor al unor analize percutante asupra globalizării şi a societăţilor postindustriale şi postmoderne. pp. capitalismul american este organizuat fără sovăială în funcţie de profituri şi nu de sentimente patriotice”. care presupun implicit supunerea la anumite reguli şi organizări supraindividuale. a capitalului şi a persoanelor. pe care el o numeşte “modernitatea 233 lichidă”. ca individul să fie privit simultan în ipostaza de scenarist. Noile elite economice. Modernitatea lichidă. se globalizează şi se “deteritorializează”. 123. Editura Antet. în economia globală. apreciază că societăţile occidentale au trecut din faza “modernităţii solide” în faza “modernităţii târzii”. Ibidem. în opoziţie cu insituţiile spaţiului public. “liniile de luptă nu se mai confundă cu graniţele naţionale”. modurile în care puterea poate fi limitată. În acestă epocă a unei societăţi “lichefiate şi descentralizate”. cedează acum în faţa imperativului strict economic al maximizării profitului: “Acum. mulţumindu-se. Bucureşti. 5-17. “Şovinismul” social – generat de desprinderea grupurilor favorizate de cele defavorizate . sentimental. nu construită. nu îşi pierde importanţa întrebarea “unde se duc profiturile” şi nici ideea de “interes economic naţional”. Economia globalizată este construită încă tot pe structurile polare centru/periferie. la fel provoacă şi fracturi sociale în plan global. Sentimentele patriotice. studiind condiţiile şi garanţiile acesteia. Dacă apartenenţa naţională a unei întreprinderi îşi pierde importanţa.va înlocui şovinismul de tip naţional. care nu mai au mijloace efective de a-şi “proteja” interesele naţionale în planul real al economiei. p. Zygmunt Bauman. Statele dezvoltate sunt singurele care pot practica un naţionalism eficient în plan economic. asupra circulaţiei capitalului şi a profiturilor revine statelor din centrul sistemului mondial. Analiza lucidă şi extrem de bine documentată a lui Reich (fost ministru al muncii în administraţia americană) deschide o serie de întrebări grave. gândirea politică s-a orientat în bună măsură spre tema obsedantă a libertăţii individuale. total ineficient. cu forţă de orientare în plan economic pentru corporaţiile tradiţionale. şi luptă cu alte companii globale. regizor şi “actor” al vieţii sale.

Numai reabilitarea politicului. întrucât. eliberarea îndividului de orice cătuşe. iar acum societăţile postmoderne “topesc” şi dezintegrează structurile modernităţii clasice. construcţia mediului social transindividual. dintre capital şi muncă. Pe de altă parte. constată Bauman. a legăturilor sociale. de tot ceea ce era considerat înainte ca fiind supraindividual. a educaţiei. cel privat. Ibidem. majoritatea aşezată este condusă de elita nomadă şi extrateritorială".154 globale nu sunt asumate decât declarativ de noua elită. fapt care ar exprima dorinţa lor expresă de a scăpa de 235 povara responsabilităţii individuale. dintre spaţiul public ce presupune “asumarea responsabilităţii” şi spaţiul de refugiu. Ibidem. desprinderea indivizilor de dependenţele lor sociale. împotriva principiului teritorialităţii şi stabilizării”. iar indivizii obişnuiţi se retrag din spaţiul public în cel privat. imperativ la care forţele pieţei sunt surde. loialităţi. p. în acord cu o nouă conştiinţă etică şi cu sentimentul răspunderii pentru destinul comunităţilor şi al umanităţii ar putea să inverseze actuala tendinţă şi să determine un program de protejare a naturii şi a varietăţii vieţii. au “topit” structurile solide ale epocii medievale. cele care controlează fluxurile capitalului 234 235 236 Ibidem. în care nu se mai regăsesc. . indivizii din era modernităţii lichide au tendinţa de a se retrage din spaţiul public (“ieşirea din politică şi retragerea în spatele zidurilor puternice ale particularului”) şi de a se baricada în sfera intereselor private. 234 asistăm la “întoarcerea nomadismului. Societăţile moderne.200. ca în modernitatea solidă. de sol. şi lăsarea lui singur. la privatizarea drepturilor şi la abandonarea responsabilităţii publice. p. dezmembrarea agenţiilor eficace de acţiune colectivă” (în primul rând a statului). Tânjirea după un adăpost primordial a ajuns să înlocuiască în zilele noastre revolta. în perioada lor de afirmare. în care indivizii se retrag şi abandonează “marea societate”. Puterea s-a disipat. În aceste condiţii. astfel că dezechilibrele ecologice au devenit un risc major pentru existenţa umană. Astfel. Aceste societăţi se caracterizează acum prin “dezintegrarea reţelei sociale.15. dependenţe. s-a lichefiat. astfel că “noile elite nomade”. Elitele politice şi economice “navighează” liber în spaţiul fluid al globalizării. pentru a-şi administra viaţa prin opţiuni de care este singur repsonsabil. prin fluidizarea familiei. economice sau mediatice s-au eliberat de “angajamentele reciproce”. 199. a partidelor. p. În consecinţă. interersată de productivitate şi de maximizarea profiturilor. Retragerea din spaţiul public reprezintă astăzi o “fugă de responsabilitate. a claselor. “lăsând «marea societate» în voia propriei sorţi”. o temă centrală a devenit acum constrastul dintre sfera publică şi cea privată. care a încetat să mai fie astăzi o opţiune rezonabilă”. astfel că "în stadiul fluid al modernităţii. cum au fost cele dintre guvernanţi şi guvernaţi. într-o clădire sau într-un simbol central. noile forme de exercitate a puterii constau în faptul că deţinătorii puterii politice. Puterea nu mai este concentrată într-o instituţie. la demisia statului de la răspunderea sa tradiţională de a gestiona sfera publică. citându-l pe Pierre Rosanvallon. tot aşa cum abaterea şi revolta erau (altădată) o fugă de supunere. s-a atmosferizat odată cu globalizarea. de tradiţie. “nu mai există «o autoritate de comandă care să poată fi dărâmată şi 236 înlocuită»”.

s-au eliberat şi ele de angajamente şi loialităţi locale. civilizaţie erau folosiţi atât în sensul lor descriptiv. cu războiul “global”. securitatea cetăţeanului – şi-au pierdut mult din semnificaţia şi potenţialul lor de mobilizare politică şi implicit din capacitatea lor de a funcţiona drept criterii de evaluare a progresului social (un alt concept pe cale de a fi denunţat ca iluzoriu şi inoperant). Lumea veche se destructurează cu rapiditate. s-au deteritorializat. după anii ’70. autoritatea publică. armonizarea interselor. de revoluţia tehnologiilor şi a comunicaţiilor riscă să complice indefinit ecuaţia globalizării şi să stârnească replica unor grupuri sau state. ipoteză lansată cu un deceniu în urmă de Samuel Huntington. o creştere a atitudinilor antioccidentale. cel puţin de teoreticieni. gândirea politică s-a interesat tot mai mult de schimbările care duc spre o societate postindustrială. fapt confirmat şi de noul mod de ducere a războiului. Drept urmare. mergând până la acţiuni teroriste. bunăstarea socială. raţionalizare. spre o societate informaţională. solidaritatea grupurilor. ca idealuri şi scopuri asumate de forţele sociale şi politice. drepturile naturale şi universale ale omului. cunoaştere ştiinţifică. gândirea socială şi politică a receptat aceste schimbări şi a încercat să le interpreteze şi să le confere un sens. de înlocuirea războiului clasic. Tema drepturilor politice şi civice ale omului este una fundamentală şi de neocolit pentru orice teorie politică modernă. de eră istorică. progres. definite prin proiectele grandioase de emancipare socială şi politică. Lumea a devenit un vast câmp în care interacţionează forţe diverse şi nimeni nu poate prevedea consecinţele care vor rezulta din combiarea cauzelor. analiştii au redeschis dezbaterea privind un posibil “conflict al civilizaţiilor”. dar noile forme de organizare se încheagă cu dificultate şi lumea trăieşte într-o perioadă de interregn greu de definit. Dar viziunile liberaliste şi apoi cele ultraliberaliste din spaţiul gândirii politice au supraevaluat dimensiunea individuală a libertăţii. susţin că asistăm la o schimbare de epocă. ca noţiuni ce exprimă evoluţia firescă a societăţilor spre forme ale modernităţii. asigurând concomitent ordinea socială şi libertatea indivizilor. Termeni precum libertate. consensul social. cât şi în sensul lor prescriptiv şi normativ. bazat pe infanterie şi pe cucerirea teritoriului. democraţie. în care şi relaţiile de putere dobândesc o altă configuraţie. nevoia de securitate şi drepturi sociale. care anticipa un conflict între civilizaţia occidentală şi civilizaţiile nonoccidentale. au apărut în scenă forţe care au stat în latenţă. Multe zone conflictuale s-au cronicizat. Temele ce priveau structurile societăţii şi acţiunea lor constrângătoare asupra individului. şi agenda gândirii politice s-a schimbat. vizibilă în toate registrele vieţii. Referinţele şi obiectivele politice de ieri – binele public. cu cel electronic. tehnologie. iar după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. fiind surclasate de abordările ce au ca sistem de referinţă libertatea individuală. ca fiind previzibilă în direcţiile ei mari. punând-o în opoziţie cu alte valori politice. regionale. În schimb. de state. statul naţional. precum Eric Hobsbawm. Epoca modernă era considerată. Schimbările produse de noile forţe ale economiei. au intrat în eclipsă. legitimitatea guvernanţilor şi eficienţa politicilor publice. gândirea politică era dominată de analiza modului de constituire a autorităţii publice.155 şi îşi conduc afacerile prin Internet sau telefoane mobile. În perioada de construcţie a modernităţii sau în perioada în care societatea modernă se afla încă în “faza ei solidă şi administrată”. a factorilor şi a efectelor. precum egalitate şi solidaritate. Istoricii obişnuiţi să privească în durata lungă a istoriei. de cercetarea procedurilor democratice prin care se pot concilia interesele sociale diverse. alimentate mai ales de fundamentalismul islamic. mai ales cele care privesc identităţile etnice. de la distanţă. naţionale. Războaiele au acum drept scop “de a dărâma zidurile” ce “împiedicau . cu impulsul lor de revanşă. precum şi temele referitoare la construcţia ordinii sociale şi a autorităţii publice. În chip firesc. Această lume a “modernităţii lichide” şi a globalizării este o lume în care viteza de mişcare este vitală. culturi şi naţiuni. religioase.

Globalizarea nu uniformizează lumea nici sub aspect economic. Globalizarea este noua forţă . nici sub aspect cultural. Drucker. p. Economiile înapoiate nu pot face faţă concurenţei globalizate. iar alţii pierd în acest proces. ascensiunea clasei de mijloc. Bucureşti. Statul-naţiune în societatea postcapitalistă Peter Drucker. Este un motiv pentru a disocia în analiză între discursul politic şi mediatic şi practica efectivă a statelor. Decalajele de dezvoltare. pentru a atenua aceste decalaje. după cum nimeni nu “simte”. Concluzia autorului este că “războiul pare astăzi (parafrazând vestita formulare a lui Clausewitz) din ce în ce mai mult o promovare a comerţului global prin 237 alte metode”. Indignarea retorică şi patriotică faţă de noul mod în care operează capitalul globalizat nu are nici o eficienţă practică. ramuri non-militare”. Societatea postcapitalistă. Soluţiile nu mai pot fi cele clasice. un dat fundamental al lumii noastre. Puţini creatori sunt conştienţi de “câmpul stilistic” în care crează. 237 238 Ibidem. este o problemă socială la care va trebui să răspundă secolul XXI. pentru a-l face accesibil “liberului schimb”. Inegalităţile din interiorul naţiunilor şi dintre naţiuni se accentuează. după ce inventariază transformările de structură în plan social intern – dispariţia polarizării clasice burghezie/proletariat. autor al tezei că intrăm.reală. ci o repolarizează. Acest naţionalism a dobândit condiţia generală de mediu antropologic şi istoric. 12. produse de epoca modernă. politica statelor occidentale se renaţionalizează vizibil şi explicit. Naţionalismul economic al marilor puterii face parte din “atmosferă”. Editura Image. greutatea “atmosferei”. alte instituţii. teren pe care trebuie să se desfăşoare “celorlalte ramuri ale puteri. Globalizarea a generalizat totodată şi războiul economic şi informaţional. economia bazată pe informaţie şi procesarea cunoştinţelor. obsesiv. nu închipuită . că este o structură prea restrânsă pentru problemele globale şi una prea largă pentru probeleme cetăţenilor. alţi factori de decizie”. spunea Blaga. Ce strategie ar trebui aplicată. odată cu procesele de globalizare a pieţelor.238 Mulţi teoreticieni occidentali ai globalizării. care controlează totul. p. riscă să se adâncească în epoca postmodernă. protecţioniste. Indiferent ce spun ideologii şi apologeţii pieţei globale sau cei care o contestă. Datele statistice sunt elocvente. astfel că el nu mai este pus în discuţie aşa cum nu este pusă în discuţie legea gravitaţiei. Creşterea polarizărilor sociale este paralelă cu avansul globalizării. globalizarea este o forţă ce se impune fără drept de replică tuturor. Problema globalizării este că unii câştigă. Ciudat este faptul că pe măsură ce statul naţional este devalorizat în teorie. Naţionalismul a devenit apanajul marilor puteri economice. Peter F. un economist de notorietate în lumea contemporană. dar va “împărţi puterea din ce în ce mai mult cu alte organe. nu conspirativ.de a subordona economic statele slab dezvoltate în profitul celor dezvoltate. pentru a deschide spaţiul baricadat.156 curgerea noilor puteri globale fluide”. globalizarea pieţelor etc. la nivel global. pentru a demonstra că statul-naţiune este o citadelă sortită dispariţiei. Numai naţionalismul ţărilor mici este condamnat. afirmă răspicat că “statul-naţiune nu va dispărea”. într-o “societate postcapitalistă”. . – îşi focalizează energiile. câmp în care sunt scufundaţi. 1999. Războiul economic şi informaţional au devenit un fapt obiectiv vizibil. 14.

subnaţionale. identitãţile lor. De atunci. industriile tehnologiei de vârf cer o organizare care să depăşească sfera naţională pentru a face posibilă concurenţa. unde identitatea naţională. Huntington. Editura Humanitas. unde este vizibil faptul că de câteva decenii procesul de fuziune s-a inversat. Viaţa politică americană. grupurile sociale îşi reafirmã particularitãtile locale. Globalizarea este concomitentă cu regionalizarea.240 Autorul transferă asupra altor societăţi experienţa americană. precum în cazul UE. este nivelul “tribalismului” sau al etnicităţii subnaţionale. care atacă statul-naţiune din interior. controlul armamentelor etc. dar şi securitatea globală. pp 40-42. . peste tot în lume. Drucker porneşte de la experienţa SUA în care grupurile etnice diverse vor să-şi păstreze identitatea primară sub cupola politică naţională.157 Peter Drucker apreciază că.241 Fără a insista. ea reprezintă o tendinţă fundamentală a civilizaţiei de tip 239 240 241 Peter F. în urmă cu o jumătate de mileniu. putem prevedea care vor fi “structurile politice” ale epocii postcapitaliste. a fost o construcţie bazată pe valori politice. întrucât noile forţe economice presupun trecerea de la internaţional. cel subnaţional. aspirând să înlocuiască naţiunea cu “tribul”.239 Devoluţia şi subsidiaritatea vor fi procese dominante care vor transforma statulnaţiune într-un “stat pur şi simplu”. p. Mult vehiculata idee de “multiculturalitate” se sprijină. mişcarea capitalului. transnaţionale. pe experienţa americană. o unitate “mai mult administrativă decât politică”. Cele supranaţionale ar avea sarcina de a reglementa problemele globale (mediul. Editura Image. banii şi informaţiile. deşi ne aflăm în faţa unei noi dezordini mondiale. Ibidem. respingând statul-naţiune şi cerând autonomie. care nu are însă suporturi în tradiţiile culturale unitare şi. etnice şi religioase. domeniul apărării ordinii publice şi cel privitor la asistenţa socială. 1994. terorismul. proces asociat cu fenomenul multiculturalităţii. nu pe referinţe istorice şi culturale preexistente. 1999. la transnaţional şi la supranaţional. investiţiile. Drucker. Această idee are nevoie de un alt cadru de abordare. La nivel regional. după faimoasa analiza a lui Huntington.). aşadar. circuitul informaţional. Regionalismul este “inevitabil şi ireversibil”. Protecţionismul. supranaţionalul şi etnicul. Aceast nou proces este numit de Drucker “tribalism”. El consideră că "noul tribalism" se exprimă prin faptul cã. Vezi S. dar şi modelul clasic al “pieţei libere” sunt soluţii depăşite. trecând prin diverse forme istorice. diversificate naţional ale Europei. 123. geopolitică şi culturală a Occidentului. Stucturile naţionale vor avea drept sferă de competenţă domeniul administraţiei fiscale şi locale. unde se conjugă acum globalul şi localul. naţionale şi subnaţionale (tribaliste). Cele transnaţionale privesc afacerile economice şi financiare. Bucureşti. Ultimul nivel. Bucureşti. consider că multiculturalitatea este noua paradigmă alexandrină a globalizării. Ele vor fi dominate de patru niveluri funcţionale: structuri supranaţionale. totodată. spune Drucker. p. 125. comerţul. Globalizare şi “indigenizare” Globalizarea nu este un fenomen nou. predominant fiind acum interesul pentru păstrarea etnicităţii grupurilor sub cupola cetăţeniei americane. Ea a început odată cu expansiunea economică. Societatea postcapitalistă.

El avea la dispoziţie logistica. de faptul că tendinţele de sincronizare cu modelele occidentale de civilizaţie au dus la renaşterea tendinţelor specifiste şi identitare. Această dominaţie e în scădere după analizele lui Huntington. Samuel Huntington afirmă că asistăm la renaşterea interesului pentru identităţile culturale şi civilizaţionale. tehnică şi politică. în toate registrele sale. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. mijloacele de validare şi de promovare simbolică. p. . După schema lui Huntington. 50. fiind în acelaşi timp în detrimetul societăţilor periferice. la anularea distincţiei specifice modernităţii . revenirea identităţii nu e o sincopă a procesului de globalizare. ci o interpretează ca fapt constitutiv al epocii. Revenirea identităţii nu e o sincopă a procesului de globalizare. iar acest fapt va duce la reconfigurarea geopolitică a lumii. de conflictul identităţilor renăscute. este construcţia ordinii naţionale a lumii. operă înfăptuită de sistemul mass-media. afirmând că: “Statele-naţiuni sunt şi vor rămâne cei mai importanţi actori în afacerile internaţionale. întrucât exprimă o percepţie şi o interpretare a actualităţii din interiorul sistemului american. spune el. pe de o parte globalizarea economiilor şi pe de altă parte renaşterea identităţilor culturale. Bucureşti. în orice înţeles cu semnificaţie. însă interesele lor. adică din inima metropolei care domină lumea de azi. Huntington. Editura Antet. tendinţa ce se conturează pe termen mediu şi lung o reprezintă declinul treptat al civilizaţiei occidentale şi afirmarea civilizaţiilor non-occidentale. asocierile şi conflictele dintre dintre ele sunt din ce în ce mai mult limitate de 242 factori culturali şi civilizaţionali”. Dominaţia simbolică a Occidentului a fost extrem de eficace în favoarea sa. Cu toate că asistăm. El defineşte epoca prin coincidenţa a două procese. Dar poate fi confirmată de tendinţele pe termen lung. culturală şi simbolică a Occidentului a însoţit dominaţia sa economică. Procesul complementar. Astfel. indiferent cum a fost denumită. Una dintre tezele cărţii sale este aceea că astăzi “modernizarea este distinctă faţă de occidentalizare şi nu produce nici o civilizaţie universală. Occidentul a controlat lumea şi a deţinut timp de 500 de ani monopolul asupra vieţii spirituale şi economice. p. ci o fază necesară a lui. precum aceea a conflictului dintre civilizaţii sau blocuri geopolitice. totuşi lumea nu se uniformizaează sub raport cultural. Deschiderea dosarului naţional după revoluţiile anticomuniste a dus la reapariţia unor vechi teme. Potrivit lui Huntington.158 occidental. generat de această expansiune. Este printre puţinii teoreticieni de suprafaţă care nu condamnă revenirea ideii naţionale. şi nici occidentalizarea societăţilor 243 nonoccidentale”. 242 243 Samuel p. Tot mai frecvent se aude vocea unor analişti care descifrează din haosul prezentului ideea că viitorul imediat va fi dominat de ciocnirea marilor blocuri de civilizaţie. 27.dintre cultura de elită şi cultura de consum. Ibidem. ci o dimensiune constitutivă a istoriei contemporane. Analizele şi concluziile lui Huntington sunt extrem de interesante. Dominaţia spirituală. Teoreticienii vorbesc de o nouă tensiune între Occident şi Orient. El îi contrazice pe profeţii globalizării de tip Fukuyama. Concluzie şocantă şi greu de acceptat de alţi teoreticieni. 1998.

comparabil cu revoluţia neolitică a agriculturii de acum 5 mii de ani. presiunea fenomenului de globalizare nu a reuşit să decupleze identităţile naţionale de vechile lor înrădăcinări şi aderenţe istorice. Orientarea viguroasă spre integrare şi universalizare a generat tendinţa opusă de renaştere a identităţilor multiple. ci o arenă în care se confruntă civilizaţii diferite. Sistemul mediatic local îl concurează pe cel global. împotriva unor utopii mondialiste. Occidentul şi-a extins civilizaţia sa performantă pe tot globul. preocupându-se de “probleme locale”. societăţile slabdezvoltate doreau să devină “asemănătoare” cu cele occidentale. conflictul major al lumii actuale este cel care pune faţă în faţă civilizaţia occidentală şi civilizaţiile non-occidentale. Astăzi. non-occidentalii denunţă a fi imperialism ticălos occidental”. după opinia lui Huntington. azi produce diferenţe şi identităţi fragmentate. Lumea de azi este caracterizată de sinteze dintre global/local. putem conchide că integrarea va opera inlăuntrul blocurilor de civilizaţie. modernizarea este decuplată de occidentalizare. din circa 200 de experţi şi oameni de afaceri. de unde până acum voiau să se modernizeze prin occidentalizare. prin 244 Ibidem. spune autorul. de refacerea solidarităţilor şi a vecinătăţilor. Conflictul de imagine a ajuns până acolo încât “non-occidentalii văd ca fiind occidental tot ceea ce Occidentul vede ca fiind universal”. Modernizarea este un proces de calibru istoric. Ceea ce se cheamă “civilizaţie universală” este rezultatul modernizării de trei sute de ani a lumii. cele două atitudini şi strategii se confundau. Pluralul nu moare sub asaltul unicului. un interes deosebit are distincţia pe care o face Huntington între occidentalizare şi modernizare. Fapt este că. nu a reuşit totuşi să disloce mentalităţile şi reprezentările locale. Pentru tema noastră. dar resping occidentalizarea. 95. Globalizarea poate fi privită diferit din perspectiva civilizaţiilor active azi. alcătuită. Până acum câteva decenii. servind acelaşi “meniu cultural” prin televiziuni. iar Occidentul şi-a postulat propriul tip de cultură ca fiind universal. cum este cazul proliferării mass244 media la dimensiuni mondiale. Globalizându-se. "Gândirea unică". produsă şi difuzată de sistemul mass-media. aşa cum şi conceptul de “civilizaţie universală” poate avea interpretări diferite. iar globalizarea va pune în conexiuni funcţionale civilizaţiile. Astfel. Occidentul a fost în avangarda modernizării. cu forţa sa copleşitoare de a orienta hipnotic opiniile. preluându-le valorile şi instituţiile. impunând lumii noua formulă de cultură universală. “Ceea ce occidentalii vestesc a fi o blândă integrare globală.159 Huntington respinge şi ideea de “civilizaţie universală”. . Aceptând ideea că lumea actuală formează un ”sistem multicivilizaţional” şi că statele din interiorul unei civilizaţii au anumite afinităţi care favorizează legăturile dintre ele. Iluzia unei civilizaţii universale există doar la nivelul unei elite mondiale. iar civilizaţiile non-occidentale vor să se modernizeze. dar a trezit acum reacţia de respingere a civilizaţiilor non-occidentale. elaborat pentru a servi ca instrument ideologic al Occidentului în confruntările sale cu culturile non-occidentale. p. Globalizarea din ultimele două secole nu a produs o civilizaţie universală. pe care alţi teoreticieni o văd posibilă prin globalizarea actuală. lumea a devenit mai diversă interior şi s-a împăcat cu această diversitate. care se întâlnesc anual la Davos pentru a-şi negocia afacerile şi sferele de influenţă. Huntington spune că acest concept este un produs tipic occidental. autocentrate de forţa gravitaţională a unui model cultural determinat. Mass-media a produs iniţial uniformizare.

de indigenizarea învăţământului şi de respingerea valorilor cccidentale. create de prima generaţie. Asia de sud-est etc. A crescut interesul statelor dezvoltate pentru culturile lor naţionale. prin mecanismele ei vicioase. p. iar modernizarea este înţeleasă uneori de către elitele locale ca “dez-occidentalizare”. instituţii şi propria cultură”. În a doua fază. chiar prin intermediul unor instituţii democratice. considerate “laice. Într-o primă fază. Căutând să preia puterea. cât şi în societăţile democratizate (America de sud. care. pentru simbolurile lor naţionale şi identitare. Este vorba de indigenizarea proiectelor de modernizare şi chiar a societăţilor periferice în ansamblul lor ("asiatizarea" ţărilor din Asia de sud-est şi a Japoniei. Ibidem. asumându-şi cultura şi valorile locale. denunţat de cultura critică românească prin formula “formelor fără fond”. 147. Societăţile care au reuşit sunt cele care şi-au afirmat Unele teorii din lumea a treia consideră că modernizarea a fost ratată tocmai datorită occidentalizării formale. p.cazul României din secolul trecut. Pentru a înţelege fenomenul. politică şi militară (deţin şi arme nucleare) în aceeaşi măsură sporeşte şi încrederea lor în propria cultură. modernizarea ţărilor coloniale sau înapoiate era asigurată de intelectuali formaţi în universităţile apusene. “Puterea soft este putere doar când este bazată pe fenomenul puterii hard”. 132.160 245 imitaţie şi preluarea valorilor occidentale (vezi exemplul kemalismul în Turcia). Fenomenul este detectabil atât în spaţiul islamic. Fenomenul este legat şi de “renaşterea” religiilor din aceste societăţi. Africa. notează Huntington. Mai mult. care doreau să “occidentalizeze” şi mediul societăţii lor. Sunt şi situaţii în care putem vorbi de occidentalizarea elitei politice fără modernizarea societăţii . a favorizat dezvoltarea dependentă şi periferializarea. . cu “multiculturalitatea” etc. Concluzia la care ajunge Huntington după analizele sale este aceea că în ultimele decenii asistăm la procesul de “indigenizare” a societăţilor periferice pe măsură ce avansează modernizarea lor. 246 247 245 Ibidem. relativiste şi degenerate”.). Pentru multe ţări rămase în urmă. Huntington preia distincţia stabilită de politologul Joseph Nye între “puterea hard” (putere bazată pe forţa militară şi economică) şi ”puterea soft” (bazată pe cultură. “Este o respingere a ceea ce a fost 247 numit «occidentoxificarea» societăţilor non-occidentale”.). pe oportunităţile culturilor locale. noua elită intelectuală vrea să se legitimeze ca exponentă a intereselor naţionale şi caută “mijloace de a avea succes chiar în interiorul propriei societăţii”. pe măsură ce societăţile non-occidentale îşi sporesc forţa economică. Occidentalizarea de faţadă a instituţiilor şi a agenţilor politici şi îndepărtarea elitei politice de “mase” sunt fenomene recurente în spaţiul românesc. intelectualii din “a doua generaţie” au fost formaţi cu precădere în universităţiile “de acasă”. "reislamizarea" Orientului Mijlociu şi a ţărilor musulmane etc. factorii noneconomici ai dezvoltării dobândesc relevanţă. "hiduizarea" Indiei. valori şi ideologii şi pe atracţia pe care acestea o exercită asupra altor 246 societăţi). modernizarea şi dezvoltarea este un program ce mizează acum tot mai mult pe formule proprii. La ordinea zilei este deci modernizarea pe o cale proprie. altfel spus. Cultura a devenit o forţă de propulsie a dezvoltării. pe care o opun celei occidentale. ajungând “să-şi trâmbiţeze din ce în ce mai mult propriile virtuţi.). difuzate prin mass-media. este vizibil un proces de “indigenizare” şi de autoetnicizare chiar în cazul societăţilor dezvoltate (fenomen pe care alţi teoreticieni îl asimilează cu “noul tribalism”.

Este semnificativ că un teoretician al globalizării ajunge. civilizaţii. privită din perspectivă sociologică şi psihosocială. turism. sub presiunea realităţilor. Departe de a se omogeniza.. Nu putem încheia referinţele la concepţia lui Huntington fără a consemna şi formula emblematică prin care acest autor îşi rezumă viziunea. instrumente ale globalizării –. şi economia de piaţă se adaptează la aceste fundamente culturale ale popoarelor. culturi. au luat sfârşit. p. 98. spune Huntington. 97. ei îşi definesc identitatea lor prin “ceea ce ei nu sunt”. Diviziunile politice ale lumii. pentru loialitate naţională. întrucât pe măsură ce oamenii se confruntă cu idei şi modele străine. însă 251 nu vom fi ca tine”. iar mâine s-ar putea să fie şi mai divizată după criterii şi principii pe care nici nu le putem intui astăzi. în atâtea puncte ale planetei mii şi zeci de mii de oameni se luptă stradă cu stradă şi mor . uneori numai pentru simboluri etnice. pentru ideea de neam. pentru frontiere. Ce sens au aceste fapte.161 diferenţele faţă de Occident. China etc. cele care s-au modernizat pe suportul identităţii lor (Japonia. Interacţiunile crescânde dintre oameni. p. 96.). în termeni blagieni. următorul mesaj: “Vom fi moderni. Întrebarea este dacă globalizarea va anula aceste diviziuni? Nu. la matricea lor stilistică. pentru că ele sunt antropologice. dar păstrându-şi tradiţiile culturale. care erau făcute în timpul războiului rece după criterii ideologice. generează o nevoie psihologică de identitate şi comunitate. comunicaţii etc.uneori chiar în timp ce vorbesc la telefoane mobile. x x x Paradoxul lumii actuale este că. naţie etc. Experienţa istorică ne impune să fim prudenţi şi circumspecţi faţă de viziunile euforice şi apologetice asupra globalizării. nu conjuncturale. în timp ce teoreticienii discută în simpozioane şi congrese ştiinţifice despre globalizare şi despre dispariţia naţiunilor. prin comerţ. dar “diviziunile fundamentale ale umanităţii”. la astfel de concluzii. Concluzia pe care o impune teoria globalizării. este că “într-o lume aflată în globalizare crescândă – există o 250 accelerare a auto-conştiinţei civilizaţionale. Ibidem. religii şi civilizaţii rămân şi dau naştere la noi conflicte”. p. p. dacă lumea se îndreaptă în mod fatal spre integrare şi spre dispariţia cadrelor etnice şi naţionale? Ce răspuns au teoriile culturii şi teoriile politice în faţa acestor situaţii? Tăcerea lor este vinovată. astfel că ei “acordă o importanţă din ce în ce mai mare identităţii lor 249 civilizaţionale”. Până şi economiile globalizate sau interconexate la piaţa globală se vor diferenţia în continuare după fundamentul lor cultural – lucru ce devine tot mai relevant. Ibidem. Ibidem. 248 249 250 251 Ibidem. Culturile reprezintă un sistem de valori al societăţilor.care le-a trezit din “somnul” lor istoric şi le-a ajutat să se modernizeze. lumea rămâne diversă şi contradictorie. mor tocmai pentru identitate. El apreciază că civilizaţiile non-occidentale sunt azi în măsură să adreseze civilizaţiei occidentale . 248 “cele în termeni de etnicitate. . preluând tehnologia occidentală. 147. societale şi etnice”.

Editura Athena. Editura Antet.O polemică în publicistica româneacă. Bucureşti.I. Mircea Eliade. 1991 8. Opere. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Grasset & Fosquelle. Chişinău. Bucureşti. 1998 13. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Editura Politică. Ignacio Ramonet.Gusti.. John Naisbitt. Bucureşti. (sous la direction de Jacques Rupnik) Paris. Bucureşti. Hobsbawm. Peter F. Comunităţi imaginate. 1993 5. Societăţi în schimbare. Profetism românesc 1 – Itinerariu spiritual. Editura Omegapres. Editura Image. 1995 10. Al Treilea Val. 1996 11. 1996 17. Seuil. Destinul culturii româneşti.. 1998 . 1991 7. Benedict Anderson. Editura Integral. Samuel Huntington. Societatea postcapitalistă. 1997 16. din 1780 până în prezent. Megatendinţe. 2000 15. 1994. Traduit de l'americain par Paul Chemla. Seuil. Scrisori către un provincial. Editura Arc. Editura “Roza Vânturilor“. D. Reich. 1999 12. Eric J. Editura Humanitas. Destinul culturii româneşti. Bucureşti. Editura Politică. Daniel Chirot. Samuel p. Maurice Duverger. Pregătindu-ne pentru capitalismul secolului XXI. Drucker. Editura Academiei RSR. Alvin Toffler. 1990 14. 1989 3. Paris. Bucureşti. Robert B. Editura Doina. La culture du contentement aux Etats-Unis. vol. în vol. Bucureşti. 1992 9. Jean Marie-Domenach. 1996 4. Naţionalişti. Bucureşti. Editura Paideea. Bucureşti. Huntington. Bucureşti. Paris. Geopolitica haosului. Europe: le defi culturel. Bucureşti. antinaţionalişti. Jacques Rupnik. La republique des satisfaits. Naţiuni şi naţionalism. Iaşi.162 Bibliografie 1. La Decouverte. Viaţa politică americană. Le reveil des nationalismes. Bucureşti. Le dechirement des nations. Discours pour la France. Philippe Seguin. Gabriel Andreescu. Editura Polirom. 1966 6. Munca naţiunilor. John Kenneth Galbraith. în vol. 1983 2.

p. apariţia unui nou mijloc de comunicare a instituit noi comportamente culturale şi o nouă imagine asupra lumii. norme. funcţie care presupune. . două aspecte ale vieţii umane ce se poziţionează reciproc într-o manieră ce aminteşte de “figura geometrică a bandei lui Moebius”. Totuşi. dacă delimităm în interiorul sociosferei o zonă axiologică anumită.). Cultură şi comunicare. Lumea secundă a culturii este astfel un univers de semne şi sensuri. O altă imagine prin care am putea asemăna raporturile dintre cultură şi comunicare ar fi cele două componente elicoidale şi complementare ale codului genetic. nu se 252 conţin şi nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondenţă analogică”. atât de strâns legate în procesul de antropogeneză şi în evoluţia istorică a omului. cunoştinţe. atitudini şi opere de performanţă cognitivă şi expresivă) şi o diferenţiem funcţional de alte forme curente ale practicii umane (chiar dacă acestea din urmă depind sau sunt modelate de formele simbolice ale culturii). Bucureşti. situat într-un alt plan al realităţii (un obiect absent. în forme variate. nu este posibilă fără comunicarea cotidiană. idei. 252 Jean Caune. în datele sale elementare. CULTURĂ ŞI COMUNICARE Limbajul simbolic – baza unităţii dintre cultură şi comunicare Cultura este acest univers al semnelor. Deci. perceptibil) pentru a ne referi la un alt „obiect”. În realitate. de o diversitate ce desfide orice încercare de sistematizare şi de cartografiere teoretică. Istoria comunicării umane şi a mijloacelor de comunicare utilizate interferează profund cu istoria culturii. Cele două fenomene nu sunt perfect etanşe. care ne mijloceşte raporturile cu realitatea. este mai largă decât sfera conceptului de cultură. ca şi în modalităţile hipermediatizate şi sofisticate de astăzi. nu putem pune semnul egalităţii. Ştim astăzi în ce măsură apariţia şi extinderea televiziunii au modificat profund universul cultural. dacă înţelegem că viaţa în comun. sensibil. pe care o numim cultură (alcătuită din valori. în datele sale elementare. 17. Dacă nu confundăm cultura cu societatea. care acoperă şi registrul practic-instrumental al vieţii umane. prin care omul îşi codifică experienţa şi cunoaşterea. pe suportul funcţiei simbolice. a folosi un obiect fizic (prezent. spune un specialist în domeniu. atunci putem conchide că sfera comunicării. Nici una nu se explică fără cealaltă. presupus. Cultura şi comunicarea sunt o pereche conceptuală în toate ştiinţele care cercetează condiţia umană. 2000. ideal. concret. Editura Cartea românească.163 VIII. “cultura şi comunicare formează un cuplu ciudat. Ambele intervin în raporturile dintre individ şi societate. ficţional. între cultură şi comunicare. o idee sau un sens inteligibil etc. Totuşi. cultura şi comunicarea interferează şi pot fi considerate două “noţiuni în oglindă”. un univers construit de om. DE LA TEORIA COMUNICĂRII LA TEORIA CULTURII 1. deci viaţa socială.

baza unităţii dintre cultură şi comunicare poate fi găsită în funcţia simbolică. omul utilizează semne. Omul îşi construieşte relaţia cu lumea obiectelor şi cu natura prin intermediul relaţiilor sale complexe cu semenii. Gândirea nu este anterioară şi independentă de limbă. A doua prejudecată constă în a crede că prin comunicare transmitem un “conţinut” ce ar fi preexistent. Fiecare tip de limbaj are o competenţă comunicaţională specifică. într-o unitate de nedespărţit. inventând noi forme de semnificare şi de comunicare simbolică. ca sistem de semne cu elaborare socială şi istorică. dar şi unul cu implicaţii semnificative în noul tip de cultură. publicitatea în formele actuale este un fenomen de comunicare. trebuie să avem permanent în minte distincţia lui Saussure dintre limbă ca fapt social. conţinuturile pe care le transmitem prin limbă. funcţie pe care omul şi-a amplificat-o continuu.chiar primul element al conţinutul ei. prin vorbire sau scriere. după cum vom vedea. ca făcând parte din mecansimul firesc al existenţei lor. prin aşa-numitele “limbaje”gestuale. iar comunicare “forma” în care acest conţinut este vehiculat. de unde sunt actualizate cu prilejul unui discurs sau al unei conversaţii. ca univers al semnelor prin care omul traduce non-textul naturii în textul culturii sau traduce “cartea naturii” în limbaje umane. de exemplu. cele care formează “conţinutul” comunicării lingvistice. nu preexistă într-o altă formă (nonlingvistică) înainte de a fi codificate în limbă şi actualizate în actul de comunicare. specifică existenţei umane. Desigur. fiind astfel o acţiune ce întemeiază universul cultural. ideile şi cunoştinţele noastre. În limbajul artistic. Ceea ce se poate comunica prin limbă nu se poate comunica (decât aproximativ) prin formele nonlingviste. conţinutul şi forma nu pot fi despărţite. dar nici separate. Aşadar. o unitate nedecompozabilă. Două prejudecăţi comune ar trebui preîntâmpinate pentru a înţelge semnificaţia comunicării în relaţie cu formele de creaţie culturală. Aşadar. Ele nu sunt identice. prin interacţiuni intersubiective. diferită. Raportul dintre cultură şi comunicare este interpretat în mod diferit în funcţie de sensurile ce sunt acordate celor două noţiuni. mijloace prin care am putea “transmite” orice conţinut. Comunicarea implică producerea şi interpretarea semnelor. este creată prin intermediul funcţiei simbolice. . În aceste relaţii cu semenii şi cu lumea. în sensul că ei le consideră “naturale”. şi vorbire ca actualizare şi utilizare individuală a acestui sistem. întrucât “limbajul” sau “forma” operei de artă este – paradoxal . de vreme ce considerăm că acest conţinut este indiferent de constrângerile acestor forme.164 într-un mod inconştient pentru utilizatori. pe care o numim cultură (şi pe care o opunem adesea naturii primare). Prima este aceea care reduce comunicarea umană la formele ei lingvistice. Eroarea este facilitată şi de faptul că în limbajul uzual asociem spontan comunicarea cu termenii de “forme de comunicare” sau “mijloace de comunicare”. în funcţie de calităţile căruia decidem dacă este vorba despre o operă de artă sau despre altceva. gândirea şi limba fac corp comun. pierzând din vedere galaxia vastă a formelor nonlingvistice. ele formează. pentru utilizatorii obişnuiţi. Această natură secundă. vizuale sau sonore. ambele au o funcţie majoră în intergrarea socială şi în transmiterea experienţei congnitive şi practice. gândurile. după cum vom arăta la capitolul despre comunicarea artistică. De exemplu. în contextul cărora se fixează semnificaţiile conferite situaţiei şi realităţii. de exemplu. funcţii care nu devin “vizibile” (decât pentru teoreticianul culturii sau al limbajului) şi operează în mod inconştient. elaborat anterior sau indiferent faţă de “forma” prin care este comunicat. În pofida aparenţelor. care ajung să creeze o realitate secundă. nu există decât fixate în limbă. Chiar funcţiile strict practice şi instrumentale ale limbajului natural sunt posibile şi se exercită eficient numai prin intermediul funcţiilor sale simbolice intrinseci şi subiacente. Or. umanizată. Această reprezentare comună ne duce la ideea greşită după care cultura ar fi “conţinutul”. prin diverse manifestări ale comportamentului uman sau prin formele artei. deci ca realitate supraindividuală.

anume modul diferit în care sunt asociate componentele/dimensiunile sau aspectele semnului: componenta materială (semnul în expresia sa fizică). după mai multe criterii. configuraţia şi „înfăţişarea” sa concretă. de orice fel. Problema în jurul căreia se poartă discuţia este dacă în cazul simbolului legătura dintre forma. Deci. dar subînţeleasă) dintre forma fizică a semnului şi realităţile la care se referă sau pe care le evocă pentru a transmite un anume înţeles. vizează un referent oarecare. toate semnele convenţionale). o descrierie. analogie. intonaţia. toate formele de expresie prin care comunicăm anumite semnicaţii prin linii. paralingvistică şi non-lingvistică. dar cea mai importantă clasificare este aceea care distinge între trei categorii de semne: indici. Ea separă (teoretic) două emisfere ale culturii şi ale comunicării umane. în sens larg. Semnul. La un pol avem imaginea. Peirce face o clasificare a semnelor. nu digitale. privirea. arbitrară. Teoriile elaborate în deceniile din urmă au redefinit diferenţa dintre semnele iconice şi cele convenţionale prin conceptele de comunicare „analogică” şi comunicare „digitală”. iar cele din ultima catagorie (în care asocierile dintre semnul fizic. ce evocă o analogie. o intrepretare. efectele sonore. ele au premers şi au pregătit trecerea la comunicarea linvgistică. nemotiovată. imaginile vizuale. Amândouă se realizează prin utilizarea unor sisteme de semne. mişcarea. Distincţia dintre ele este întemeiată pe un criteriu fundamental din teoriile semiotice. Comunicarea analogică include practic orice formă de comunicare prelingvistică. simbolul are alte definiţii şi sensuri. diferenţă ce poate fi aplicată întregului univers al comunicării umane. postura. de exprimare şi de comunicare. o înţelegere a unui fapt. Aici intră imensul repertoriu al limbajului gestual. Primele două categorii de semne sunt utilizate în limbajele de tip analogic. configuraţie etc. ce presupune relaţii şi asocieri variabile între trei componente: componenta materială (semnul în expresia sa fizică). sensul. mimica.165 Analogic şi digital Omul este singura fiinţă care utilizează concomitent două tipuri de semnificare. În alte teorii semiotice. Trebuie precizat că a autorul dă un înţeles special noţiunii de simbol. ecuaţiile şi operaţiunile matematice. relaţia dintre semn şi semnificaţiile sale este “motivată” de o asemănare (evidentă. decor. cu înţelesuri fixată în mod convenţional. Limbajele analogice au antecedente în straturile primare şi arhaice ale evoluţiei umane. limbajele analogice analogice se bazează pe principiul asemănării sau al analogiei. înţelesul mental) şi referentul (obiectul) la care se referă primele două. hărţi. Această asociere poate fi una „motivată” prin asemănare. numerele. diagrame. În teoria lui C. semnul este definit ca un sistem mai complex. caracter simbolic. şi sensurile pe care-l evocă este una „arbitrară” (convenţională) sau este una „motivată” analogic şi iconic. poziţie. muzica. sau vagă.S. precum şi semnele iconice. desene. semnificaţia (înţelesul pe care vrea să-l comunice emiţătorul şi pe care îl decodifică şi îl interpretează receptorii) şi un referent (un obiect real sau imaginar) pe care îl vizează şi la care se referă primele două componente ale semnul. componenta spirituală (semnificaţia. În cazul comunicării analogice. pe care îl consideră a fi un semn în care asocierea dintre componenta fizică şi semnificaţiile sale este convenţională şi nemotivată (aici ar intra semnele lingvistice. culoare. la celălalt pol cuvântul. a unui obiect sau a unei stări din lumea exterioară (sau interioară a omului). pe de o parte. Peirce. amândouă au. desen. bazată pe semne convenţionale. Deşi aspectul convenţional nu lipseşte cu totul. formă. amplasare. . care îl plasează mai degrabă în sfera limbajelor analogice. o explicaţie. semnificaţii şi referent sunt convenţionale şi arbitrare) reprezintă suportul pentru dezvoltarea limbajelor digitale. prin configuraţia sa fizică şi prin intermediul semnificaţiilor care îi sunt asociate. iconi şi simboluri. sensibilă şi perceptibilă. comunicarea analogică şi comunicarea digitală. iconicitate sau poate fi una convenţională.

Teorema lui Pitagora conţine şi ne comunică tuturor un adevăr universal. utilizează un limbaj preponderent sau complet convenţional. prin analogice. specifice diverselor comunităţi. de expresie şi de comunicare. evocatoare. ale limbajelor numerice şi binare. formalizabil printr-o ecuaţie abstractă. Cele două tipuri de limbaje inteferează în comunicarea interumană. de a imagina şi „înfăţişa” în chip expresiv o scenă din viaţă. sau de a evoca o stare de spirit. pe sensurile conotative. avem o asociere arbitrară între semnificant şi semnificat.). inclusiv calculatoarele actuale. într-o formă abstractă. În cazul semnului lingvistic. O operă de artă sau un gest uman au anumite semnificaţii în funcţie de contextul social şi cultural în care se produc şi în care sunt receptate. pe când în limbajul analogic predomină aspectele de legate de “relaţie” şi de contextul comunicării. Limbajul analogic merge spre concret. cel digital pre general şi abstract. de două lumi ale comunicării. asociere convenţională consacrată de uzanţe istorice. Gestul de a oferi o floare unei femei sau de a face un cadou unei persoane au semnificaţii particulare în funcţie de anumite contexte relaţionale sau culturale. „figurate”. care este confirmată uneori prin experimente şi analize complexe. Dar. prin utilizarea diferitelor „figuri de stil” (metafora. indiferent de contexte culturale şi de cazurile particulare la care poate fi aplicată. Semnificaţiile transmise prin limbajul digital sunt mai abstracte şi în ele contează “conţinutul”. în schimb. faptul că o femeie se dezbracă în faţa unui bărbat are semnificaţii diferite în funcţie de context (relaţia dintre soţi sau amanţi. o emoţie. este un limbaj special construit pe suportul unui sistem convenţional de semne (în interiorul unei limbi). limbaje artificiale pe care se bazează noile tehnologii ale informaţiei şi ale comunicării. La fel. încărcate de sensuri. care funcţionează după acest principiu al asocierii nemotivate dintre cuvinte şi înţelesurile lor. Omul utilizează în experienţa sa practică şi cognitivă concomitent cele două modalităţi de semnificare. legată de context anumit. de a „descrie”. dar care poate fi şi ea extinsă la alte situaţii. acontextual. însă ea mizează pe capacitatea de sugestie şi de evocare a cuvintelor. şi care se presupune că avea o valabilitate universală. între complexul „sonor” (fizic) al unui cuvânt şi sensul/înţelesul său. individual şi particular. artele se înscriu în sfera limbajelor analogice. lumea . Limbajele analogice ne comunică o semnificaţie asociată cu o situaţie concretă. Forţa literaturii vine din capacitatea ei de a recrea sau de a trezi în mintea receptorului un complex de reprezentări şi de imagini cu valenţe expresive.166 Comunicarea digitală. o acţiune. Este cazul limbilor “naturale”. o lege ştiinţifică ne comunică o informaţie de ordin general. potrivit teoriei lui Ferdinand de Saussure. dintr-un club de nopate. În schimb. În general. o scenă de music-hall. de exemplu. Deci pe capacitatea limbii de a recupera sensurile analogice.). personificarea etc. Pentru a intrepreta corect semnificaţiile pe care ni le comunică implict acest gest trebuie să-l raportăm la contextul particular în care se produce şi la semnificaţiile care au fost asociate unui astfel de gest în diferite medii culturale. literatura. hiperbola. metonimia. sociale şi culturale. situaţia dintr-un cabinet ginecologic etc. construit prin asocierea arbitrară (şi nemotivată) dintre semne şi semnificaţiile lor. astfel. „Se poate vorbi. A interpreta un comportament presupune cunoaşterea cadrului în care acesta se plasează. Dar este şi cazul limbajelor logico-matematice.

„Se naşte astfel o categorie nouă de imaginii. în cadrul căruia scrisul este dislocat de imagine. Ibidem. cu variate forme de intersectare. precum şi de esteticieni. Şi astăzi. pe linie filogenetică şi ontogentică. În această distincţie e cuprinsă potenţial o tensiune structurală a culturii umane. definită prin „televirtualiate”. la noi forme de expresie şi de comunicare? Indiferent de răspunsuri. deşi combină adesea în forme surprinzătoare cele două componente (de unde şi denumirea lor de mijloace „audio-vizuale”). p. Dar actele de identitate cuprind şi o fotografie. în sensul dezlipirii ei de materialitatea lumii şi a aparatelor care o generează”. va duce la subminarea gândirii abstracte. necunoscută până acum. formele verbale de comunicare. între ele nu există „legături substanţiale”. Această realitate virtuală are un statut ontologic nou. iar codul numeric personal de registrul digital. 194. dar a fost reactivată în anii din urmă şi dramatizată uneori datorită faptului că noile mijloace electronice de comunicare. Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy”. pentru că reprezintă un „nou tip de existenţă” şi implică „o nouă formă a experienţei umane”. în care se unesc direct reprezentările lingvistice formale şi vizualizarea sensibilă. privilegiază totuşi imaginea în detrimentul cuvântului. p. Filosofia comunicării. pe actele de identitate sunt înscrise numele şi prenumele noastre. Fotografia din actele noastre de identitate ţine de registrul analogic. 2000. iar „fenomenul video îl transformă pe homo sapiens produs de cultura scrisă într-un homo videns. 196. Aceste însemne abstracte. la apariţia unor comunităţi „virtuale” şi la redefinirea relaţiilor noastre cu lumea.167 253 limbajului şi lumea imaginii?” se întreba Ilie Pârvu . prin care suntem identificaţi „analogic”. nu au nici o legătură „naturală” şi „motivată” cu personalitatea noastră. în care 255 cuvântul e detronat de imagine. 11 Ibidem. va duce la modificarea reprezentărilor noastre despre spaţiu şi timp. calculatoare. p. p. Noile tehnologii permit codificarea digitală (în limbaj numeric) a imaginii şi „retraducerea” (re-generarea) ei în limbaj analogic. precum şi un cod numeric personal. . Totul devine vizualizat”. internet. subliniază autorul. convenţionale şi „digitale”. Cele două domenii funcţionează complementar. Cominicarea nonverbală constituie soclul permanent al relaţiilor sociale. Imaginea devine abstractă. Omul se poate referi la lucruri (reale sau posibile) prin „nume” sau prin „imaginii”. Ibidem. ciberspaţiu etc. această întrebare „reprezintă una dintre cele mai fascinante provocări adresate 256 vreodată filosofiei” . suportul şi mediul în care se desfăşoară comunicarea 253 254 255 256 Ilie Pârvu. Problema relaţiei dintre cuvânt şi imagine a fost abordată de gândirea filosofică şi teologică. 195. dar.). Giovanni Sartori susţine că actuala revoluţie multimedia (televiziune. “A comunica înseamnă a intra într-o orchestră” Revenind la universul comunicării nonverbale. acesta este vast şi precede. Întrebarea de natură „metazifică” este în ce măsură această nouă experienţă umană. şi prin aceasta o tele-trăire a noastră”. „nu există legături operatorii directe între aceste două universuri de 254 reprezentare” . pe ecranul unui terminal de televizor sau calculator. Numitorul comun al acestei revoluţii este „tele-vederea.

ce a făcut posibilă evoluţia umanităţii până la performanţele ştiinţei şi ale tehnicii actuale. incusiv tăcerea sau refuzul de a schiţa vreun gest într-o situaţie anumită sunt purtătoare ale unui sens. această abordare se distanţează critic de viziunea logocentrică dezvoltată pe suportul raţionalismul modern. din interacţiunea vocilor şi a mesajelor. nu există un comportament zero. cunoaştere sau cultură.Helmick Beavin. sunt implicit şi acte de comunicare. nu numai prin cuvânt. cu rădăcini în straturile biologice şi naturale. Noile abordări şi şcoli de gândire privesc comunicarea ca un fenomen de relaţie. dar care rezultă din reţeaua nesfârşită a raporturilor intersubiective. fie că vrem. 46. Paris. iar omul comunică prin întreaga sa fiinţă şi prin toate formele de manifestare expresivă. 257 Paul Watzlawick. nu numai pentru om). e acum integrată în orchestra mai vastă a comunicării şi a culturii. o structură ce cuprinde orice formă de relaţie a omului cu lumea naturală şi socială. la care indivizii “participă” efectiv. altfel spus. a împărtăşi). în toate manifestările sale. 1972. p. J. comportamentele noastre îi influenţează pe alţii. nu ca o simplă transmitere de informaţie. urmează în mod firesc că nu putem să nu comunicăm. Metaforic. Pentru a interpreta comunicarea şi funcţiile sale interactive. pentru că nu există “non-comportament” sau nu putem să nu avem un comportament. Comunicarea lingvistică. fiind astfel integraţi în anvelopa comunicării. vorbire sau tăcere. interesele şi aspiraţiile. orchestra înseamnă un sistem de interacţiuni sociale. de relaţie. Revalorizând potenţialul comunicaţional al comportamentului uman. întrucât toate presupun utilizarea unor coduri specifice. diferit de modelul matematico-cibernetic. adică un fel de manifestare. tot ceea ce face are o semnificaţie pentru ceilalţi. Şcoala de la Palo Alto a impus “modelul orchestrei”. semnele. astfel că putem pune semnul echivalenţei între comunicare şi comportament. a fi în relaţie. Seuil. a participa la. ce execută o partitură (anonimă şi invizibilă). care să nu aibă nici o semnificaţie – aşa sună prima axiomă la care au ajuns cercetările iniţiate de antropologul american Gregory Bateson (1904-1980) şi de reprezentanţii Şcolii de la Palo Alto (din California). de relaţii interpersonale. prin însuşi acest fapt. fiind interacţionale. orice are valoare de mesaj. semnificaţia şi comunicarea sunt omniprezente. În universul uman. Activitate sau inactivitate. la rândul lor. adică să-şi exprime prezenţa. Jackson. ei comunică”. Comunicarea este privită astfel ca un fenomen social integral. alternând rolurile de emiţător sau receptor. Astfel. “Nu putem să nu comunicăm”. recuperând astfel sensul orginar al termenului de comunicare (a pune în comun. artă sau religie. nu pot să nu 257 reacţioneze la aceste comunicării şi. iar aceştia. integraţi în orchestra comunicării sociale. ce a privilegiat limbajul ca “solist” al orchestrei numite comunicare. Ele subliniază că a trăi înseamnă a comunica. Don D. “Dacă admitem că într-o interacţiune orice comportament are valoarea unui mesaj. fie că nu vrem.168 lingvistică. pe care nimeni nu o scrie complet. în sens larg. al telegrafului (ce reducea comunicarea la actul de “transmitere” a informaţiei). că este o comunicare. de la practicile cotidiene la ştiinţă. O gramatică sau o logică a comunicării e posibilă pornind de la axioma că toate activităţile umane. . Întrucât omul nu-şi poate trăi viaţa fără se se manifeste în relaţie cu alţii. a fi în relaţie cu mediu (afirmaţie valabilă pentru orice formă de viaţă. Une logique de la communication. gândurile.

Introducere în ştiinţele comunicării. televiziunea cu fulxul ei de imagini. în care avem de a face cu o pluralitate deconcertantă a vocilor. pe care le-a produs cultura modernă. dezbateri politice sau telenovele. sportul. imaginea vizuală. logică şi funcţională faţă de fiecare actor social şi participant la procesele de comunicare şi de creaţie culturală. designul. precum limbajul corpului. pentru ordinea simbolică a unei societăţi determinate sau pentru cultura unui grup social determinat. Bucureşti. 29. Fraza lui Bateson: “A comnica înseamnă a intra într-o orchestră” este interpretată de Daniel Bougnoux în sensul că orice comunicare prespune înţelegerea contextului şi a codurilor folosite de participanţii la interacţiunea comunicativă. pentru că îi lipseşte atât o partitură unitară (cum era ideea de sacru pentru societăţile tradiţionale sau ideea de progres. casetele video sau audio. precum şi “prioritatea relaţiei faţă de conţinutul mesajelor noastre”. Martin Heidegger. artele plastice şi ornamentica. acumulate istoric. respectând codul ei. Metafora orchestrei se opune modelului mecanic al telegrafului (prin care Claude Shannon a reprezentat comunicarea ca transmitere de informaţie pe traseul linear: emiţător-cod-canal-mesaj-receptor). un sistem de convenţii sociale şi culturale. întrucât “nu veţi reuşi să comunicaţi dacă vă aflaţi în disonnţă sau dacă muzica voastră nu se armonizează cu partiturile celorlalţi 258 şi cu codurile în vigoare”. Poţi comunica doar dacă intri în această reţea dată şi contruită anterior. fiind o realitae care “ne domină constant”. precum şi afirmaţia lui Eminescă după care “Nu noi suntem stăpânii limbii. p. dar şi dirijorul. 1988. Editura Politică. în care sunt fixate regulile de semnificare şi de comunicare valabile. Internetul fiind cel mai bun exemplu pentru acest spaţiu al comunicării ce a devenit incontrolabil. . Formele atât de variate de comunicare. o ordine simbolică transindividuală (precum limba). “Orchestra” ca metaforă pentru ordinea simbolică a unei societăţi Orchestra este o metaforă pentru organismul social sau pentru codul culturii. Socializarea şi educaţia sunt procese prin care această ordine simbolică 258 259 Daniel Bougnoux. fiind constrânşi să-şi exprime chiar şi dezacordul faţă de sistemul limitativ al acestor limbaje folosind tot codurile lor. 2000. a mesajelor şi a culturilor. ritualurile şi ceremoniile sociale. putem înţelege sensul afirmaţiei celebre al lui Heidegger că limba este “casa fiinţei” (“limba este deopotrivă loc de adăpost al fiinţei şi lăcaş al esenţei 259 omului” ). un cod cultural dominant. Omul este “scufundat“ în acest mediu simbolic. de eliberarea a omului sau de libertate individuală pentru societăţile moderne). nici ignora limbajele în care se exprimă şi comunică. Orchestra înseamnă.169 orchestră în care se exprimă şi se “aud” şi alte sectoare. ci limba este stăpâna noastră”. filmul. teatrul şi muzica. Polirom.spun teroriile critice . 340. dacă îţi introduci propria voce şi interpretare în polifonia orchestrei. în ultima instanţă. p. un medium în care vieţuieşte omul. Repere pe drumul gândirii. a codurilor. subliniind caracterul interactiv al comunicării. Indivizii nu pot controla. cu “ştiri”. Iaşi. gestualitatea. fotografia. harta. în fapt cu o orchestră a umanităţii ce produce . integrat în “orchestra” culturii de care aparţine. alcătuiesc acum o veritabilă “orchestră”.o muzică disonantă şi incoerentă. Pornind de la acesstă idee. Internetul ce ne permite să navigăm în lumile sale lor virtuale etc. Această ordine simbolică a culturii are anterioritate istorică.

asupra indivizilor şi a grupurilor pe care îi cuprinde în reţeaua definită de codul ei. în aceste domenii. în interiorul unor cadre determinate. astfel că. epistemologice şi axiologice ce determină viziunea de ansamblu asupra lumii şi tipurile dominante de expresie şi comunicare. Indivizii “navigează” în acest medium cultural şi comunicaţional. codurile care au produs respectivele semnificaţii rămân ascunse şi nu au vizibilitate decât pentru antropologul sau observatorul ce le cercetează. asigurându-i o nouă reţea socială şi instituţională (e cazul creştinismului). ideea de matrice stilistică inconştientă. tot aşa cum nu poate spune «moneda mea». definind configuraţia valorilor şi a atitudinilor dominante ale membrilor unei comunităţi.cit. cum spun antropologii americani. în diversitatea lor istorică şi structurală. concept aparţinând filosofiei lui Lucian Blaga.170 (având ca element central tocmai limba) este reprodusă (aproximativ) în universul interior al indivizilor. şi deci invizibilă. “A pretinde să creezi în întregime codul ar fi la fel de inutil ca încercarea de a plăti cu o monedă pe care ai inventat-o tu: nimeni nu poate spune «limba mea». care le orientează comportamentele practice în lumea reală. impun o serie de constrângerile spirituale. sau conceptul de “paradigmă”. anvelopa comunicaţională şi codurile pe care le folosesc oamenii în mod cotidian devin pentru ei un “mediu invizibil”. pe care nu au prilejul de a-l pune în cauză decât atunci când întâlnesc comportamente alternative şi modalităţi diferite de comunicare. op. După cum vom vedea. în structura lor psihologică şi mentală. susţine McLuhan. sistem de presupoziţii ontologice. cum spune Blaga. teoriile asupra culturii au propus numeroase concepte cu funcţie asemănătoare. ca mod de gândire (vezi fizica relativistă şi cuantică faţă de cea newtoniană). precum ideea de model sau “pattern” cultural. Deşi mesajele pot avea semnificaţie şi în alte contexte culturale. «cultrua mea» sau «codul meu». în înţeles sociologic larg. Desigur. iar transmiterea lor în alt mediu social sau cultural presupune o complicată operaţie de “traducere” şi interpretare. Culturile umane. dar ea impune şi o serie de constrângeri şi limitări pe care indivizii “scufundaţi” în acest mediu comunicaţional le acceptă tacit şi nu le conştientizează critic. îşi exprimă identitatea în primul rând prin codurile lor simbolice inerente şi abia apoi prin conţinutul explicit al mesajelor. cultural şi de codurile uzuale. cei care introduc coduri şi mesaje inovatoare. proprietatea privată nu 260 funcţionează”. fără a fi conştienţi de limitele şi deficienţele sale. precum peştii în apă. Această ordine simbolică face posibilă comunicarea şi libertatea de expresie. metafora orchestrei ne ajută să înţelegem că modelul cultural dominant sau pattern-ul unei culturi. după ce s-a integrat în mediul de viaţă al respectivei culturi. considerat a fi natural şi firesc. sau matricea stilistică a unei culturi. Mesajele sunt solidare cu respectivele coduri. .. Astfel. circumscrise de contextul social. cei care schimbă astfel partitura orchestrei (cazul marilor curente artisitice) sau care aduc componente noi (cazul noilor mijloace de comunciare) sau care reuşesc să creeze cu timpul o orchestră nouă. Ordinea simbolică a unei culturi exercită o dominaţie inconştientă. lansat de Thomas Kuhn. marii creatori sunt cei care reuşesc să schimbe modul de reprezentare sau de gândire. stilistice şi inclusiv mediatice. În 260 Daniel Bougnoux.p 30.

circulaţia rapidă a valorilor în spaţiul social este concomitentă şi cu circulaţia nonvalorilor. la apariţia unei “culturi de masă”. p. Acest proces are drept consecinţă schimbarea radicală a matricei ambientale în care se desfăşoară viaţa umană. Noul univers al comunicării şi al culturii Extinderea mijloacelor de comunicare în masă a scos şi mai mult în relief legătura strânsă dintre formele de comunicare şi procesele culturale. Cartea tipărită. radioul. teme investigate din varii perspective. Asistăm acum la o integrare rapidă a valorilor ştiinţifice şi artistice în viaţa socială. problema culturii de consum şi a efectelor sale degradante reprezintă teme centrale pentru gândirea contemporană. Graţie mass-media. de sociologie. dependente de noile medii electronice. datorită impactului social foarte larg. interdependenţă studiată intens ultimele decenii. Internetul. aspecte ce vor fi tratate la capitolul despre cultra de masă. Problema impactului pe care îl are sistemul mediatic asupra realaţiei dintre om şi lume. dar şi al culturii. în toate ipostazele sale. filmul. televiziunea. în formarea imaginilor despre lume şi în difuzarea unor modele de comportament social. Sistemul mediatic a produs o nouă morfologie culturală. schimbarea este gigantică. Faţă de modurile în care se desfăşura comunicarea socială în antichitate sau în urmă cu două-trei secole.171 aceste modele culturale sau matrici stilistică intră şi mijloacele de comunicare. Acest fenomen a dus însă şi al apariţia unor aspecte contradictorii. iar mai recent s-a impus noţiunea de “cultura media”. joacă un rol fundamental în modelarea modurilor de viaţă şi în consacrarea unor tipare culturale dominante în cadrul societăţilor. un salt uriaş în domeniul comunicării. o nouă reţea de infrastructuri 261 Ibidem. telefoanele mobile şi toată gama noilor tehnologii ale informaţiei au produs. publicitatea. la inserţia culturii în spaţiile existenţei cotidiene. pot cunoaşte obiceiurile. de la întreceri sportive la războaie sau revoluţii “transmise în direct”. casetele audio şi video. iar raportul dintre cultură şi societate s-a modificat fundamental. sateliţii de comunicare. Extinderea noilor mijloace de comunicare a impus nevoia unei noi “alfabetizării” a oamenilor. În legătură cu aceste mijloace de comunicare electronice s-a vorbit. în cascadă. subliniindu-se faptul că asistăm la un proces fără precedent de democratizare şi socializare a valorilor culturale. psihologie şi teoria culturii. Comunicarea. apoi presa de masă. mai ales pe plan cultural. Acest caleidoscop al mijloacelor de comunicare a dat naştere unui nou tip de cultură. ce a fost numit iniţial “cultură de masă”. au posibilitatea de a face permanent schimb de informaţii şi de trăi concomitent diferite evenimente. pe bună dreptate. Însă. 30. în fapt. teoreticienii vorbind tot mai frecvent de scăderea standardului valoric al mesjalor culturale produse şi vehiculate de sistemul mass-media şi de primejdia manipulării opiniei publice. Sistemul mass-media a creat un nou univers al comunicării. întrucât ele 261 joacă în general “rolul ecosistemului sau al orchestrei ideilor noastre”. miliarde de oameni au acces la informaţii şi cunoştinţe care nu le erau inaccesibile înainte. patefonul. . a falselor valori. de potenţialul lor educativ extraordinar. pentru a se instrui în utilizarea lor şi a naviga în “realitatea virtuală” pe care o instituie. telefonul. Noile mijloace de comunicare sunt instrumente culturale cu o forţă deosebită în orientarea percepţiilor şi a atitudinilor. calculatoarele. modurile de viaţă şi realizările artistice ale altor epoci şi popoare.

Este vorba acum de o criză a sensului. mass-media reprezintă un factor cu efecte sociale contradictorii. pe care tocmai noua tehnologie a comunicării a făcut-o posibilă. Mijloacele noi de comunicare instituie noi relaţii între om şi realitate. a semnelor pe care omul le-a produs şi care îl înconjoară din toate părţile. ajungând să fie considerate de receptori. În consecinţă. nu de acţiuni şi gesturi indiferente. Ele creează un ambient complex care se subtituie realităţii. mentalităţile şi comportamentele. societăţile şi organismele lor imunitare trebuie să-şi asume noi răspunderi şi competenţe.procesarea şi gestionarea . Din perspectiva noilor teorii. nu de lucruri mute. de alienarea umană generalizată. aşa cum aceasta era definită prin vechile practici umane. de inversarea raporturilor dintre mijloace şi scop. faptelor şi realităţii primare. Crizele politice interferează adesea cu cele de comunicare în societăţile contemporane. prin industriile mediatice. comunicarea este privită ca o relaţie activă (şi omniprezentă) între actorii sociali. interpretează comportamentele celorlalţi şi acţionează pe baza acestei interpretări. de violenţa simbolică şi fenomenele de manipulare. fără a fi conştient de efectele acestei situaţii. stabilitatea şi evoluţia societăţilor este influenţată de mesajele formate şi transmise prin sistemele de comunicare. Comunicarea generalizată este şi mediul germinativ al unor mesaje şi imaginii care se subtituie vieţii. care au devenit simbolul lumii postmoderne. care au luat în stăpânire comunicarea de masă. Imposibilitatea de a disocia informarea de dezinformare. o nouă “natură”. În faţa acestei agresiuni informaţionale. modurile de percepţie şi de gândire. Alături de potenţialul lor extraordinar de a extinde tehnic formele de cunoaştere şi de interacţiune umană. Societăţile şi elitele lor intelectuale sunt în căutarea unor remedii şi antidoturi care să protejeze cunoaşterea şi comunicarea autentică de invazia simulacrelor şi a subculturii de consum. la sentimentul de derută şi insecuritate. fiind simultan emiţător de mesaje şi receptor al mesajelor emise de partenerii de dialog. fiecare individ sau grup constituit se află scufundat în oceanul comunicării sociale. cunoaşterea autentică de manipluare. de tehnicizarea excesivă a culturii. transformaţi în consumatori de imagini. individul nu se poate apăra în nici un fel. care modifică radical “structurile cotidianului”.172 comunicaţionale. de practici semnificante. Agentul social. industrii prospere. Omul a devenit captiv în această anvelopă care este “invizibilă” pentru el. într-un context determinat al interacţiunii lor. mediu în care trăieşte scufundat. a dus la amplificarea stăriilor de confuzie a valorilor. care este acum un consumator de mesaje mediatice. stări şi atitudini ce devin caracteristice pentru cetăţeni. raportarea la propriile sale intenţii este dependentă de modul cum individul descifrează sensul pe care îl au acţiunile celorlalţi. de relativizarea criteriilor valorice. Este lumea imaginilor. în care asistăm la convertirea tuturor valorilor umane în echivalentul comercial al valorii-marfă. au creat un nou mediu de existenţă umană. drept realitatea însăşi. Într-un plan mai general. naţiuni şi state. Lumea de azi este modelată fundamental de noile mijloace de cominicare. Teoreticienii au semnalat şi analizat faptul noile mijloace de comunicare reprezintă şi o multiplicare a mijloacelor de manipulare a conştiinţelor şi de “formare” dirijată a opiniei publice. Teoria interacţionalismului simbolic ne spune că fiecare agent social (individual sau colectiv) interpretează comportamentul existenţial al celorlalţi agenţi. astfel că. Sub impactul noilor mijloace de comunicare s-a schimbat şi perspectiva teoretică asupra comunicării.după cum se ştie . societăţi în care . de mesajele şi de mijloacele de comunicare care îi alcătuiesc ambientul existenţei sale. Tema clasică referitoare la criza culturii moderne este azi reluată într-un nou registru. absolut necesare pentru a-şi dezvolta capacitatea de reacţie şi de apărare în noul mediu al culturii de consum şi al confruntărilor informaţionale. fiecare agent acţionează în funcţie de semnificaţia pe care o proiecteză asupra partenerilor săi. asemeni unui peşte care nu “vede” apa în care înoată. Mediul uman de existenţă este studiat ca un ansamblu de semne şi limbaje. întrucât este complet dependent de structurile.

între 1923-1929). “lecturi” diferite ale lumii şi ale evenimentelor. Tratat de semiotică generală. Semiotica este considerată o disciplină integratoare. dar şi un domeniu de cercetare în continuă expansiune. procesele de comunicare au dobândit o importanţă vitală. afirmând că trebuie să luăm în considerare câmpul semiotic. ABORDAREA SEMIOTICĂ A CULTURII Cultura ca sistem de semne Ideea că universul cultural este alcătuit dintr-un ansamblu integrat şi coerent de limbaje simbolice a fost intuită şi formulată încă de teoreticienii antichităţii. Eco se întreabă dacă este vorba de o disciplină sau de un domeniu de cercetare. imagini şi reprezentări care alcătuiesc o realitate secundă. instituţiile şi indivizii. Achiziţiile interacţionismului simbolic şi modelul sociologic al comunicării au dezvăluit faptul că grupurile sociale. cu Trilogia culturii (1936). . o metaştiinţă şi o metodă în acelaşi timp. Semiotica este văzută ca o etapă în procesul de unificare a ştiinţelor pe baza conceptului de semn. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1982. 19. în forma ei actuală. Este o disciplină constituită. Bucureşti. întrucât instituţiile atât de influente ale comunicării produc diverse “versiuni” ale realităţii. se definesc în primul rând prin competenţa lor comunicaţională. ce oferă instrumente analitice altor discipline. în funcţie de decupajele şi segmentările pe care teoreticienii le aplică asupra lumii semnelor. Ea s-a impus pe temeiul ideii că toate demersurile umane creatoare. strategiile comunicaţionale şi modul în care acestea reconstruiesc realitatea în plan simbolic devin aspecte predominante. Semiotica este definită ca “o ştiinţă generală a semnelor”. p. deci de interpreţi ai mesajelor.173 informaţiilor. cognitive şi practice presupun manipularea semnelor. cantonate în filosofia valorilor sau a limbajului. Abordarea semiotică nu este una axiologică sau calitativă (nu se finalizează cu 262 Umberto Eco. dar abia în secolul XX această idee a fost transformată într-un principiu fundamental de interpretare a realităţii umane. Cassirer trebuie menţionat neaparat pentru lucrarea sa Filosofia formelor simbolice (publicată în trei volume. 2. faţă caracterul instrumental pe care îl au elementele civilizaţiei. Abordarea semiotică a culturii a fost alimentată de teoriile care au subliniat caracterul simbolic al creaţiilor ce intră în sferfa culturii. 262 în varietatea şi chiar în dezordinea formelor sale”. “aşa cum se înfăţişează el astăzi. semiotica a cunoscut o accentuată diversificare şi specializare. un mediu simbolic în care suntem situaţi şi de care nu putem face abstracţie nici în actele noastre cotidiene. În ultimul timp. dar care s-a extins masiv în ultimele decenii. iar de la noi Lucian Blaga. în faptul că ele implică procese de semnificare şi de comunicare. în care subliniază caracterul “revelatoriu” (metaforic) al tuturor creaţiilor culturale. Studiul semiotic al culturii îşi are temeiul în natura simbolică a operelor culturale. iar viaţa umană se desfăşoară într-o lume a semnelor. fiind entităţi care procesează informaţii. Abordarea semiotică a culturii a marcat o distanţare critică faţă de caracterul relativ speculativ al abordărilor tradiţionale. Există o gamă de semiotici. În lumea contemporană. în calitate de emiţători sau receptori. la începutul secolului XX.

mesajul oublicitar. Astfel.a.Greimas. prin care omul îşi codifică experienţa şi o comunică (sincronic şi diacronic). Editura Economică. pe exponenţii formalismului rus. pe Lucian Blaga şi Tudor Vianu. Dintre autorii români care au avut contribuţii importante în acest domeniu menţionăm pe B.. prin anumite canale şi urmărind un anumit efect. 263 O abordare sistematică a liniilor de constituire a semioticii. comportamentul uman. N. ş. L. să comunice ceva.174 judecăţi de valoare). Helmar Frank. Această orientare larg răspândită în gândirea contemporană studiază faptele de cultură ca sisteme de semne şi procese de comunicare. alta din cea a lucărilor de semiotică aparţinând lui Charles Sanders 263 Peirce.) au fost abordate ulterior. etc.A. Lingvistica a devenit o ştiinţă-pilot a secolului XX. anume pe teoreticianul candadian Marshall McLuhan. ale valorii sau ale artei (pentru că şi în cazul lor se poate aplica formula: “arta este ceea ce ştim toţi că este”). Iuri Lotman. procesele care o definesc.J. se află în lucrarea lui Vasile Macoviciuc. din filosofia limbajului. Limba are o preeminenţă în lumea umană. având un câmp de cercetare imens. Tomaşevsky şi Tînianov. Mulţi teoreticieni au renunţat să se mai ocupe de definiţiile teoretice ale culturii. Hasdeu a considerat lingvistica “o algebră a ştiinţelor sociale”. din perspectivă semiotică. Roman Jakobson. din lingvistică. Jan Mukarovsky. ritualurile etc. Roland Barthes. pe Matiyla Ghyka şi Pius Servien (Şerban Coculescu). Definiţia semiotică a culturii Aşadar. ale filosofiei analitice. concentrându-şi eforturile pentru a descrie aceste realităţi din perspectiva carcaterului lor simbolic şi semiotic. pe lingviştii Emile Benveniste. Hjelmslev. Alături de aceşti intemeietorii. înglobând contribuţii ale lingvisticii structurale. Alte sisteme de semne (arta. pe Solomon Marcus şi Radu Cezar. Chomsky. În limbă pot fi traduse aproximativ toate sistemele de semne. Bucureşti. pe cei grupaţi în Şcoala de la Praga. ci este una mai degrabă descriptivă. iar limba un “nod” al vieţii sociale.Richards. semiotica este locul de întâlnire al mai multor discipline umaniste. Iniţiere în filosofia contemporană. Max Bense. . din analiza limbajului natural şi din preocupările unor logicieni de a distinge aspectele funcţionale ale semnelor. printre reprezentanţii abordării semiotice a culturii menţionăm pe Charles Morris.Umberto Eco.L Strauss. pe cei care au dezvoltat semiotica după al doilea război mondial . a hermeneuticii. Trebuie spus de la început că orice sistem de semne este integrat într-un proces de comunicare. Hasdeu. în principal. cultura este un sistem de semne. Aceasta este raţiunea de a fi a unui sistem de semne. A. iar antropologia culturală a ajuns şi ea în faza în care tratează ansamblul culturii ca un sistem de semne. Constituirea semioticii a urmat două tradiţii: una ce vine din teoria lingvistică a lui Ferdinand de Saussure. Din această enumerare nu poate lipsi cel care a revoluţionat studiile dedicate raportului intrinsec dintre formele de comunicare şi tipurilor istorice de cultură. cuiva. pp 185-302. Abraham Moles. ale poeticii şi teoriei litaraturii. C. de practici semnificante. pe teoreticienii care au introdus perspectiva informaţională. care ne ajută să înţelegem mecanismele interne ale culturii. I. P. 2000. fiind cea mai dezvoltată disciplină în procesul de abordare semiotică. Semiotica s-a născut la intersecţia unor cercetări diverse care vin. În cultura română.

fiecare din aceste procese pare să subziste doar pentru că dincolo 265 de ele se statorniceşte un SISTEM DE SEMNIFICARE”.175 Cultura ne apare astfel ca un ansamblu de limbaje. de la cele lingvistice. 1982. Limba este un caz particular al acestui univers al semnelor. El ne avertizează că “semiotica studiază procesele culturale ca PROCESE DE COMUNICARE. Prin lucrările sale de factură teoretică. în special. numite de el “semiologie”. utilizarea şi interpretarea semnelor. gestuale sau cele din lumea publicităţii. atunci lingvistica este o paradigmă pentru orice abordare de tip semiotic. Din această perspectivă. ca sumă de reguli. Umberto Eco s-a impus ca “semioticianul” cel mai sistematic (şi mai cunoscut) din aria acestei “metaştiinţe”. Existenţa umană şi. un consum de valori materiale. prin care are loc traducerea nonsensului în sens. . deci de coduri şi restricţii aplicate vieţii umane. adică cultura. simboluri şi semnificaţii care sunt integrate într-un proces de comunicare. privite ca practici sociale şi semnificante. limbaje prin intermediul cărora oamenii comunică şi construiesc astfel mediul lor specific de existenţă. dar şi acumularea cunoştinţelor şi păstrarea lor. viaţa culturală a oamenilor constau în bună măsură în învăţarea. Reguli şi norme înseamnă “coduri” ale comportamentului social. Dacă limba naturală este o paradigmă a oricărui sistem de semne utilizat de om (a oricărui “limbaj”). Preexistenţa codului comun (sistem de semnificare) este o condiţie pentru transmiterea şi interpretarea mesajului de către destinatar (proces de comunicare). 18. acumulare. faptele) în text şi includerea informaţiei într-un sistem. 1974. El spune că unde apar reguli. pe care a definit-o ca fiind “ştiinţa care studiază viaţa semnelor în sânul vieţii sociale”. iar lingvistica ar fi o componentă a acestei ştiinţe. cea mai însemnată însă. apare cultura. de texte. Distincţiile lui Eco sunt fundamentale. Existenţa socială presupune. pe care o comunitate le utilizează pentru a-şi traduce experienţa cognitivă şi practică în diferite limbaje. General-umanul. de norme. Tratat de semiotică generală. În consecinţă. el defineşte cultura drept “sumă 264 a informaţiilor neereditare. în opoziţie cu natura. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. constituie relativul şi particularul. coduri de semnificare şi de interpretare a experienţei. natura omului aparţine naturii şi se caracterizează printrun automatism spontan. sub raport antropologic. Şi totuşi. Umberto Eco. cultura poate fi privită ca o sumă de limbajuri. împreună cu mijloacele de organizare şi păstrare a acesteia”. plastice şi muzicale până la cele rutiere. care studiază repertoriul atât de divers al limbajelor şi al activităţilor de semnificare/comunicare. Cultura este tocmai acest organism de organizare şi de codificare a informaţiei. pp 19-20. păstrare şi transmitere a informaţiei. Lupta pentru existenţă este de fapt o luptă pentru informaţie şi pentru acumularea ei. de sisteme semiotice. Bucureşti. Bucureşti. Editura Univers. făcând posibilă traducerea informaţiei dintr-un cod în altul. p. Condiţiile de posibilitate ale oricărei comunicării interumane sunt definite prin existenţa unor “coduri” intersubiective de semnificare. Ceea ce e definit de reguli şi norme restrictive. Levi-Strauss definea cultura. Abia 264 265 Iuri Lotman. Lotman consideră cultura drept un mecanism semiotic de codificare. spune el. a nontextului (lumea. Lingvistul Ferdinand de Saussure a propus constituirea unei discipline. Studii de tipologie a culturii.

un sens. în cazul semnului lingvistic. cultural şi supraindividual. Humanitas. cultura este mecanismul semiotic prin care se realizează această articulare funcţională între expresia materială şi semnificaţia ideală. privită ca sistem de semne. adică sunt o întru-chipare a unei idei sau a unui înţeles. „triunghiul semiotic” cuprinde trei elemente: semnul fizic. Ele sunt totdeauna realităţi sensibile. o semnificaţie) şi un semnificant (un sunet. p. Este celebra distincţie dintre langue şi parole. Semnul este o realitate sensibilă (obiect. cod. Semnele sunt realităţi contradictorii. imaginare şi concepute). Cele două componente ale semnului lingvistic sunt un semnificat (un înţeles. Cultura este simultan un proces de semnificare şi unul de comunicare. Tot lui i se datorează şi distincţia dintre abordarea sincronică a limbii şi abordarea ei diacronică. înţeles. Cuvântul.) care se referă (prin intermediul unei semnificaţii) la o altă realitate. care unesc o componentă materială şi una ideală. definit de Eco drept “un sistem de semnificare care cuplează entităţi prezente şi entităţi abesente”. Pentru Ferdinand de Saussure. „sonor”. nemotivată şi convenţională. Modul în care definit şi înţeles semnul are implicaţii asupra explicaţiei semiotice.Peirce. o expresie). adică din perspectiva evoluţiei sale istorice. fapt. uneşte un înţeles (mental) cu un complex fizic. una fizică şi una spirituală. între dimensiunea fizică a unui simbol şi înţelesurile sale multiple. 369. limbaj. Cultura este deci un ansamblu de coduri. prototipul semnului lingvistic. mesaj. Sausssure este şi cel care a impus distincţia dintre limbă. Un semn „este ceva care ţine locul a ceva pentru cineva. Concepte specifice Semiotica a elaborat sau a redefinit o serie de concepte fundamentale pentru a explica mecanismul simbolic ce întemeiază toate câmpurile creaţiei culturale. “semnul lingvistic nu uneşte un lucru cu un nume. diferită de sine. precum cele două feţe ale unei foi de hârtie. ca sistem social. un complex sonor.176 când intervine “interpretarea” de către destinatar a mesajului avem de a face cu un autentic proces “uman” de comunicare. o evocare a unui obiect sau realităţi. asocierea dintre semnificant şi semnificat este una arbitrară.S. În rezumat. Codificarea unei semnificaţii a experienţei într-un tip de limbaj nu poate avea loc decât prin utilizarea unui ”cod”. Semnul “ţine” locul altei realităţi (reale. după definiţia standard al lui C. . în anumite privinţe sau în virtutea anumitor 266 însuşiri”. 1990. perceptibile. coduri ce pun în relaţii variate semnele sensibile şi perceptibile cu un evantai de semnificaţii abstracte şi ideale. 266 Charels S. ca utilizarea individuală şi practică a limbii. Teza fundamentală a lui Saussure este aceea că. Conceptul cel mai general este cel de semn. semnificaţie. simbol. Semnificaţie şi acţiune. informaţie. istoric. Peirce. sens. Bucureşti. Saussure susţine că cele două dimensiuni ale semnului lingvistic (semnificantul şi semnificatul) sunt inseparabile. Conceptele fundamentale sunt cele de semn. şi vorbire. sistem de semne. imagine etc. un nume. ci un concept cu o imagine acustică”. semnificaţia şi referentul. o asociere ce a fost statornicită şi consacrată istoric prin utilizarea practică a unei limbi „naturale” de către o comunitate umană determinată. În concepţia lui Peirce.

p. este destinat să reprezinte şi să transmită o informaţie de la o sursă la un punct de destinaţie”. Editura Univers. Noţiunea de cod este definită de Eco în felul următor: “Orice sistem de simboluri. p. Dintre toate sistemele de semne construite de om. Eco stabileşte mai multe tipuri de coduri: naturale 269 şi spontane. Dar. precum şi repertoriul atât de variat al limbajuluii vizual. având o semnificaţie ontologică. ideile. sistemele de semne sunt limbaje. Ele sunt formele fundamentale de expresie şi de comunicare umană. El este un sistem de semnificiare. op cit.177 Teoria lui Saussure a generat numeroase dezbateri teoretice. Astfel. Codul este alcătuit din reguli. în care intră diversele forme şi expresii ale limbajul gestual. adică integrate într-un sistem de semne. pp 21-26. 59. lista acestor coduri este foarte numeroasă: codurile comunicării animale (zoosemiotica). el curpinde şi forme de expresie şi de comunicare ce nu implică limbajul verbal (oral sau scris). ritualurile şi ceremoniile sociale. credinţele. Ibidem. dar cel mai adesea le întâlnim în combinaţii şi simbioze complexe. printr-o convenţie prealabilă. Mesajul se referă la conţinutul informaţional al comunicării. iar codul la organizarea internă a sistemului de semne. codurile olfactive (codurile 267 268 269 Iuri Lotman. Iuri Lotman defineşte astfel limbajul: “Prin limbaj noi înţelegem orice 267 sistem de comunicare care utilizează semne organizate într-o manieră anumită”. care. Codul este cel mai important concept în abordarea semiotică. convenţii. ci şi instrumentul nemijlocit al gândirii umane. Lecţii de poetică structurală. ceva MATERIALMENTE prezent 268 în raza de percepţie a destinatarului ŢINE LOCUL la altceva se realizează o semnificare”. Ca structură culturală. Bucureşti. Constatăm că Lotman defineşte limbajul concomitent dintr-o perspectivă funcţională (funcţia de comunicare) şi structurală (capacitatea de a semnifica prin reguliile şi modurile de organizare internă). U. că mecanismul simbolic al culturii este mai bogat. conform unor reguli. opiniile şi atitudinile sunt exprimate şi comunicate prin cuvinte. 20. pe baza unor reguli subiacente. fixate cultural şi istoric şi acceptate de o comunitate umană. 1970. norme de comunicare. limba deţine o poziţie centrală. ce alcătuiesc. la gramatica lui. aflate uneori în concurenţă. mediul în care iau naştere şi sunt formulate ideile şi cunoştinţele noastre despre lume. Cunoştinţele. discursuri. dar care au implicaţii în sfera teoriilor semiotice asupra culturii. Este spaţiul imens al limbajului nonverbal. la relaţiile dintre semne şi dintre acestea şi referentul lor. culturale. . Semnele inventate şi utilizate de om funcţionează numai în combinaţii practice şi simbolice complexe. Întru-un sens general. codul este o “convenţie” sedimentată istoric şi acceptată de o comunitate determinată. Cultura combină şi conţine o tensiune este specifică între cuvântul şi imagine. Limbajul verbal a fost considerat astfel sistemul simbolic fundamental al omului. elaborate în mod artificial. complexe. Ea este nu numai principalul mijloc de comunicare socială. Sensul noţiunii de cod este precizat de Eco şi prin următoare formulare: “Ori de cîte ori. Eco. liantul ce asigură coeziunea diverselor tipuri de comunităţi umane. după cum ştim. în registrul formelor umane de comunicare. Codul uneşte o componetă materială şi perceptibilă cu un sens. mediul privilegiat şi reprezentativ pentru toate formele de comunicare interumană şi de expresie culturală.

riturile simbolice religioase. alcătuiesc teritoriile predilecte în care se poate exercita analiza semiotică.). între semne în interiorul unui sistem de semne şi relaţii între semne şi agenţii umani care le folosesc (emiţători sau receptori). . Deci. miturile. gentlemenul. în al doilea sens. care se referă la raporturile dintre semne în interiorul unui sistem. Aceste trei abordări sunt necesare pentru a analiza un sistem de semne. bişniţarul. codurile gustului. codurile secrete. sintactica şi pragmatica. modă. al unui limbaj. coduri de organizare socială. Bucureşti. disciplină ce se ocupă în fapt de întreaga cultură. Tipologia semiotică a culturilor Semiotica a delimitat trei tipuri fundamentale de relaţii în universul semnelor: relaţii între semn şi referent (semnificaţie). pe răspunsul la întrebarea ce sunt semnele faţă de fapte şi ce relaţie există între aceste două dimensiuni? El ia în considerare concomitent dimensiunea semantică şi cea sintactică. codurile muzicale. codurile medicale (simptomul bolilor. conduita protocolară etc. formele de politeţe. • cultura privită ca realizare a codurilor ce organizează aceste texte. semiotica este o disciplină ce cuprinde trei abordări sau trei perspective asupra semnelor: semantica. Studii de tipologie a culturii. balet). matematice etc. Tipologia culturilor poate fi făcută în funcţie de două abordări: • cultura privită ca mesaje definite. ş. Prima se referă la raportul dintre semn şi nonsemn (referent). codurile culturale (ierarhii sociale. codurile tactile (folosite de orbi). fiind de fapt trei dimensiuni ale procesului de semioză. cultura. ca sumă de texte. Tipologia sa se bazează pe atitudinea colectivităţilor faţă de semn. limbajele coregrafice (dans. ce se întrepătrund organic în viaţa umană. formulele chimice. sistemul de rudenie etc. eticheta. limbajul formelor plastice.). codurile gestuale (comportamentul fizic. iar a doua la raportul dintre un semn şi alt semn. codurile ştiinţifice. mersul. 270 Lotman face o tipologie semiotică a culturilor. mentalităţi – tipuri umane: cavalerismul.). retorica. gesturile rituale. semiotica medicală). codurile limbii naturale (care mijlocesc sistemele secunde din interiorul limbii – literatura. de exemplu.178 parfumurilor. • relaţiile sintactice. care se referă la utilizarea semnelor de către emiţător sau creator şi la utilizarea lor de către receptor. care respectă anumite coduri. 1974. • relaţiile pragmatice. Ele privesc cele trei relaţii fundamentale ale senului: • relaţiile semantice care se referă la raportul dintre semn şi semnificaţie (referent). alfabetul Morse.). structurile narative etc. codurile estetice. e un complex de coduri. Astfel. la raportul dintre un semn şi sistemul de semne în care acesta este 270 Iuri Lotman. codurile comunicării de masă. semnele militare. Aceste coduri. Editura Univers. limbajele formalizate (limbajele de calculator. ca ansamblu de mesaje.a. în poezie). politice sau filosofice. dintre care unul este dominant.

a nonsemnelor. Iar adevărul reprezenta o continuă adâncire în semn. este un semn iconic. În primul caz. Tabloul lumii este un tablou atemporal. în funcţie de tipul de localizare a abordării. mitologic.) înlocuieşte ceva mai important decât el: lumea divină. Este vorba de un grad înalt de semiotizare a lumii. ci aprofundarea aceleiaşi cunoştinţe. iar timpul nu afectează semnele. fiind alcătuită din expresii diferite care pot primi lecturi diferite. nu o trecere de la un semn la altul. • fie pentru că face parte dintr-un sistem de semne ce este mai important decât el însuşi.179 integrat. care semnifică. De exemplu. întrucât expresia este deseori iconică. ci nonsemnele. Este vorba doar de predominarea unui anumit tip. Expresia este materială. Tipul semantic şi asintactic. oglinda: planul conţinutului rămâne unitar. Instrucţia nu este o acumulare cantitativă de cunoştinţe diferite. Lucrurile sunt opuse semnelor. iar nonsemnificaţia înseamnă nonexistenţă. religios. . Semnul are relevanţă • fie pentru că înlocuieşte ceva mai important decât el însuşi. Pornind de la aceste două atitudini şi situaţii. istoric. spre cuvânt. lumea ideală a înţelesurilor supreme. şi nu spre text. Semnificaţia se constituie ierarhic. De aceea. Partea este izomorfă întregului (Biblia e expresia divinităţii. cartea sfântă etc. icoana. Lotman elaborează o tipologie bazată pe opoziţia dintre cuvânt şi text. ele se întrepătrund în culturile reale. ce derivă din faptul că este integrat într-un sistem de semnificare şi comunicare. de aceea este un tip asintactic. de accentul pus asupra cuvântului. care reprezintă o realitate de sine stătătoare. antonimie) ale aceleiaşi semnificaţii. Caracterul iconic al acestei culturi arată că expresia era o componentă a conţinutului. De exemplu. Tabloul lumii era atemporal. Semnificaţia este cea care conferă existenţă. Semnul poate fi studiat în două ipostaze. împărtăşania. O altă caracteristică a sa este similitudinea dintre conţinut şi expresie. lumea are adâncime. În reprezentarea medievală. Acest tip de cultură se întâlneşte frecvent în epoca medievală. dar nu are suprafaţă. iar diferitele semnificaţii elaborate reprezintă trepte spre absolut. Acedst tip de cultură este orientat spre semn. stabilind patru tipuri fundamentale de cultură: • tipul semantic şi asintactic • tipul asemantic şi sintactic • tipul asemantic şi asintactic • tipul semantic şi sintactic Aceste patru tipuri nu există în stare pură. un text nou fiind de fapt un text vechi redescoperit. alegoric. din lumea naturală. semnul are o semnificaţie contextuală. iar conţinutul este ideal. nu asupra textului. omul era o imagine a lui Dumnezeu. 1. Semnele diferite sunt înfăţişări diferite (sinonimie. Cele două perspective au în vedere raportarea semnului la două realităţi diferite. Semnul (cuvântul. În acest caz. într-o anumită epocă istorică sau într-un tip de societate. Esenţa reală a fenomenelor este separată (e transcendentă) de esenţa lor ca semne. Artistul era un intermediar ce dădea expresie unui conţinut invizibil. valoarea semnului constă în faptul că el desemnează ceva din realitatea primară. iar viaţa autentică este viaţa semnelor. care este exprimat în tabloul expresiilor temporale. deşi expresia este fragmentată). în al doilea caz. Tipul semantic se caracterizează prin faptul că semnele sunt înfăţişări diferite ale aceleiaşi semnificaţii. într-un limbaj simbolic acceptat şi codificat. valoarea ei este determinată de locul conţinutului pe care îl exprimă în tabloul lumii. originalitatea era exclusă. expresia nu are valoare independentă. Biblia poate fi interpretată în sens literal.

În acest caz. bunul simţ şi duc la o desemiotizare a lumii. Tipul sintactic de cultură corespunde monarhiilor absolutiste. Este cazul barocului. iar elemente strict imaginare. Pe câtă vreme clasicismul poetiza victoria şi subiectul eroic. El este sinonim cu suprimarea unităţilor haotice. iar semnul. Atitudinea strict teoretică este depreciată. pâine. El reabilitează activitatea practică. semnul maxim este cuvântul nespus. Semnele se articulează paradigmatic (pe o scară a ierarhiei). prin care îşi dobândeau faima după moarte. Astfel. care sunt înfrânţi. ci este insignifiantă în faţa lui. Prin opoziţie. cuvintele. şi chiar de distrugere a sintaxei. expresie a ceea ce este nenatural. în care accentul cade pe organizare. Este vorba de o atitudine negativă faţă de principiul însuşi al semnului. astfel încât expresia de la un nivel devine conţinut la alt nivel. Cadrul culturii tinde acum spre principiul muzical-arhitectonic. 2. Romantismul) glorifica eroii care mor. (ca şi azi!) A pierde acest loc este sinonim cu a pierde puterea. Tipul asemantic şi asintactic exprimă un moment de criză istorică. lumea nu mai are adâncime. devine dominantă. o minciună. Tipul asemantic şi sintactic. nu pe conţinut. individul natural. cu subordonarea lor treptată la legile întregului. Conţinutul semnelor derivă nu din raportul lor cu nonsemnul. iar tendinţa de resurecţie a naturalului faţă de cultural. statul. De fapt. ci integrarea lui în acelaşi sistem după principii bine determinate (ucazurile lui Petru cel Mare). nu victoria. în cazul acestui tip. care este determinată de locul individului ca semn în ierarhia sistemului. întregul natural. este de fapt o ficţiune. singurul care organizează şi instituie semnificaţii. culturile semantice (Evul Mediu. lupta) este extrem de important. este o ficţiune. ca un concentrat al socialului. nu cel supus convenţiilor). Faima este o onoare cu expresie materială nulă. Simbolurile sunt negate. Asistăm la complexificarea raporturilor sociale şi la instituţionalizarea culturii. Acest tip de cultură se bazează pe raportul dintre material şi ideal. ci lucrurile reale (apă. Onoarea apare ca o expresie materială bine determinată a cinstei care se conferă unui personaj. pieirea. În acest caz. ci unitatea de sine stătătoare. 3. care reprezintă o altă realitate. întrucât sistemul de semne înregistrează şi reţine progresiv schimbările novatoare. Cultura este supusă acum temporalităţii. Realitatea are nu ceea ce este o parte a unui sistem. sunt eliminate. golite de conţinutul lor ideal şi umplute cu semnificaţii funcţionale. Progresul înseamnă o creştere a organicităţii sistemului (stat. Locul unui personaj în ritual sau în suita regală este cel care conferă semnificaţie în sistemul social. Întregul este acum suma unor fracţiuni organizate sintactic. iar partea nu este egală cu întregul. Cultura suferă un proces de simplificare. dar are suprafaţă. patria. naturale. Tipul asemantic şi asinctactic. de prisos. Valoarea semnului nu mai este determinată de raportul său cu un conţinut din altă serie. biserică. Codurile anterioare sunt considerate negative. drept). cuvântul material fiind o expresie a unui conţinut imaterial. întregul este mai preţios decât partea. viaţă. Statul se transformă într-un Leviatant. În acest tip de cultură valoare au nu semnele. biserica etc. deci de desemiotizare. ritualul ca formă de învestire a lucrurilor cu semnificaţie (vânătoarea. adevărul aparţine de lumea lucrurilor reale. instrumentale (cade importanţa icoanei sau a ritualului de la Curte). A fi înseamnă acum a face parte din ceva supraordonat: societatea. valoarea unui semn depinde de sistemul din care el face parte. care nu are expresie materială. pe expresia contextuală.180 În cazul culturii medievale. întrucât. la o desemantizare. sunt vorbe goale. Interesele practice se situează deasupra semnificaţiilor simbolice. ci din raporturile lor din interiorul sistemului de semne. . interesate de organizarea internă şi de centralizarea sistemului. Lumea semnelor este falsă. Reabilitarea funcţiei practice înseamnă de fapt reabilitarea funcţiei pe care o are în sistem semnul respectiv.

Este vorba de reabilitarea istoriei reale. aspecte ce au o funcţie simbolică în raport cu organizarea socială. expresiile şi structura lor sintactică. Popoarele sunt o sumă mecanică de indivizi. pentru că orice moment istoric conţine în dispozitivul său spiritual şi cultural tendinţe şi orientări contradictorii. Tipul semantico-sintactic face apel la o lume unitară ce este concomitent semnificantă şi organizată sintactic. Este epoca ce reabilitează limbajul natural. iar sistemele politice pot falsifica şi altera principiile naturale. iluminiştii cad în capcana aceleiaşi irealităţi.. să analizeze limbajul şi discursurile care sunt posibile în interiorul lui. Spre deosebire de cavalerul medieval. istoria este destinul”. de la statutul social până la cuvinte. . Este momentul în care apare teoria dreptului natural şi a contractului social. care reprezenta pe cineva (rege. de sub convenţii. Lumea este acum un text. De aici şi concepţia că esenţa omului se poate manifesta şi în starea lui de izolare. a spus Napoleon. Deşi iluminismul nu exprimă o conduită anticulturală. “Să nu-mi vorbiţi de destin. iar umanitatea este prezentă efectiv în individul izolat. Este epoca dominată de curentul realismului în câmpul creaţiei literare şi artistice şi de perspectiva evoluţionismului şi a pozitivismului în gândirea filosofică şi socială. Gândirea critică este interesată acum să descifreze realitatea umană în toate componentele sale. Există doar faptele care au semnificaţie semantică (dezvăluie ceva din esenţa lumii) şi o semnificaţie sintactică (sunt un moment în evoluţia sistemului). nu un cuvânt. Robinson Crusoe nu simbolizează nimic. Lumea este acum o succesiune de fapte reale care au înţeles şi sunt integrate într-un ansamblu istoric. clasă etc. ce diferenţiază marile epoci cultrale şi istorice. Prin ideea că real este numai omul singur (de fapt este ireal). a universului real văzut ca un sistem semnificant. cu împăcarea omului cu realitatea. 3. singura suveranitate acceptabilă fiind suveranitatea individului. Cu toate acestea. Aceste tipuri culturale nu se întâlnesc în realitatea istorică în formele lor ideale. comunicarea a fost definită adesea ca fiind acţiunea de transmitere a unei informaţii (indiferent prin ce mijloace) de la un emiţător la un receptor. având orgoliul de a se izola şi de a se individualiza. Adevărul se află în sfera extra sau presemiotică. El coincide cu apariţia viziunilor istoriciste şi a hegelianismului. Istoria reală amestecă stilurile şi tipurile de cultură.) şi acţiona într-un grup restrâns (castă). semnele anterioare. un limbaj articulat semantico-sintactic. 4. care îşi exprimă esenţa ideală în fenomene contingente şi întâmplătoare. el este interesat să deconstruiască cultura anterioară. Tipul semantic şi sintactic. Transferul de informaţii este un proces universal ce se poate regăsi în domenii foarte variate (lumea fizică. Sistemul de semne care dă valoare este istoria. gândirea teoretică poate stabili unele dominante stilistice şi linii de gândire. Presupoziţia noii paradigme este că esenţa lumii umane nu poate fi descifrată decât prin analiza universului simbolic al culturii. Atitudinea lui Gogol exprimă această concepţie: “O înspăimântătoare împărăţie de cuvinte în loc de fapte”. Libertatea era echivalentă cu eliberarea de sub semn. Semnele culturii sunt percepute ca semne convenţionale. cotidiene.181 Sinceritatea este preţuită acum ca o emancipare de sub tutela convenţiilor. Nonsemnul spre care tinde iluministul este un semn de gradul al doilea. ci doar pe sine însuşi. DE LA TEORIA COMUNICĂRII LA TEORIA CULTURII Cultura ca sistem simbolic După cum ştim.

Distincţiile dintre informaţie. dezvoltată apoi de alţi teoreticieni din perspectiva teoriei informaţiei. precum şi ideea de feed-back. pornind de la presupoziţia că orice . 5) with what effects? (cu ce efecte?). Dar. sistem ce codifică mesajele şi le transmite printr-un canal.şi un mijloc (canal) de comunicare. 3) to whom? (cui?). 4) under what circumstances? (în ce împrejurări?). componentele esenţiale ale comunicării. mesaje şi semnificaţii. aprecierile asupra schemei lui Lasswell trebuie să ţină cont ele însele de contextul istoric în care autorul şi-a elaborat modelul de analiză a comunicării şi de problemele pe care voia să le abordeze prin intermediul acestui model. care. În 1948. înţelegând sensul pe care emiţătorul vrea să-l comunice.definit prin anumite reguli explicite sau tacite (un cod comun) . grupate în următoarea formulă: “Who says what to whom in what channel with what effect?” Schema conţine elementele ce intervin în orice comunicare: who? (cine?). de analiza de conţinut a mesajelor politice şi de efectele propagandei. o anumită limbă sau un model iconografic) este un sistem de simboluri şi de convenţii acceptate. ne referim doar la formele de comunicare ce sunt definitorii pentru existenţa umană. Cele două instanţe se definesc prin intenţia de a schimba mesaje şi printr-o capacitate specială. a semioticii şi a ciberneticii. de dialog. pe baza unor cercetări anterioare.D. utilizând un sistem de semne . Lasswell îşi propune să analizeze fenomenul de comunicare pornind de la cinci întrebări fundamentale. care vizează conţinutul comunicării. Această acţiune comunicativă se desfăşoară totdeauna într-un context social şi cultural determinat. 2) say what? (ce spune?).Lasswell. sunt de competenţa teoriei comunicării şi nu le vom aborda decât tangenţial. în care ei se află concomitent sau succesiv în ipostaza de emiţători şi de receptori. cu determinări istorice şi culturale. Autorul a fost interesat. în mod particular. întrun mod simplu şi expresiv. alt aspect care este omis (sau este subînţeles): orice comunicare autentică presupune existenţa unui cod comun. formula lui Lasswell are avantajul că surprinde. Din schema lui Lasswell lipseşte contextul social al comunicării. în sens sociologic şi cultural. umană). În sfârşit. de interacţiune socială. fără a intra în disputa teoreticienilor privind sfera de manifestare a comunicării. reuşesc să “converseze”. Definită într-un sens riguros. anume aceea de a utiliza un sistem de semne. pe care îl întrebuinţează cei care participă la un act de comunicare. comunicarea interumană presupune o relaţie practică şi simbolică. În literatura de specialitate s-a impus un model standard de analiză a comunicării. sens şi mesaj. Codul (de exemplu. un sistem supraindividual. adică să schimbe între ei informaţii. astfel încât receportul le poate decodifica şi interpreta. model ce a fost consacrat prin schema lui H. semnificaţie. dar comunicarea umană presupune mai mult decât un simplu transfer tehnic de informaţii. De aceea.182 animală. o interacţiune “în oglindă” a participanţilor la un dialog. În această formulă. actul comunicării angajează următoarele elemente: EMIŢĂTOR MESAJ MEDIUM RECEPTOR IMPACT cine? ce spune? prin ce mijloc? cui? cu ce efect? Deşi a fost criticată pentru perspectiva unidirecţională a comunicării şi reducerea ei la un act de transmitere a unor informaţii. Ea reprezentat baza pentru cercetările şi dezvoltările teoretice ulterioare asupra proceselor de comunicare.

Vezi. dezvoltate în prelungirea unor şcoli de gândire socială. de la cele practice şi instrumentale la cele simbolice şi creatoare. Gândirea comunicaţională. analizând fenomenul comunicării ca element integrat în substanţa vieţii sociale şi 272 Din această perspectivă. “relaţionale”. fiind un act ce influenţează comportamentul celorlalţi. precum interacţionismul simbolic. grup social. limbaje şi mesaje care le permit să interacţioneze practic şi să acorde semnificaţii congruente unor valori. nu doar limbajul. . 1998. comunicarea asigură ţesutul vieţii sociale. Abordările teoretice mai recente. care formează cultura unei societăţi. Ea este prezentă în toate actele şi manifestările umane. după aprecierile unor specialişti autorizaţi. Bucureşti. p. având o intrinsecă funcţie educativă. 2001. interacţiune cu diverse registre funcţionale. până la cea estetică şi persuasivă. instituţie etc. de la cele practice şi cotidiene până la cele de cunoaştere şi de creaţie. Pornind de la acestea. au subliniat ideea că nu putem reduce comunicarea la un act mecanic de transmitere a informaţiilor între indivizi consideraţi în mod singural şi atomar. Bernard Miège. au subliniat funcţiile diferite ale comunicării limbgistice.183 mesaj de acest tip are intenţia de a influenţa opiniile şi comportamentul receptorilor. a orizontului de viaţă şi a perspectivelor în care îşi proiectează destinul. fie în cea de destinatari ai comunicării. precum cea a lui Roman Jakobson. operează cu un model praxiologic şi sociologic al comunicării. la definirea situaţiei existenţiale în care se află. Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă. de promovare a culturii şi de formare a opiniei publice. comunicarea este apreciată ca un act fundamental al fiinţelor umane aflate în interacţiune socială.ro. fie în ipostaza de sursă.) poate fi definită şi din perspectiva competenţei sale comuncaţionale. Pe lângă funcţia de informare şi de socializare a valorilor. În concluzie. facilitează dialogul şi dezbaterea socială. comunicarea reprezintă o dimensiune definitorie a existenţei umane. formarea motivaţiilor şi aspiraţiilor. Seven Windahl. dezvoltate în a doua jumătate a secolului XX. Din această perspectivă antropologică şi sociologică. norme şi reguli. În consecinţă. comunicarea este principalul instrument de integrare a individului în societate şi de modelare a culturii sale. 271 formula era foarte potrivită”. Editura Cartea Românească. organizându-şi mediul de viaţă. este firesc să privim comunicarea în aspectele ei culturale. 20. Unele teorii. o interacţiune vie între actorii care participă. “pentru analiza propagandei politice. Astfel. Funcţiile comunicării în viaţa socială sunt vitale şi multiple. Editura Comunicare. Traducere de Alina Bărgăoanu şi Paul Dobrescu. Orice componentă activă din spaţiul societăţii (individ. se raportează la ea şi se raportează unii la alţii. Prin intermediul registrului atât 271 272 Denis McQuail. prin care membrii unei comunităţi operează cu simboluri. Comunicarea trebuie privită ca o interacţiune socială complexă a indivizilor şi actorilor implicaţi într-o situaţie existenţială determinată. de învăţare socială. Bucureşti. Noile teorii asupra comunicării. precum şi funcţia de divertisment şi de asigurare a unor activităţi recreative. Comunicarea implică întregul comportament al omului. ei interpretează lumea. mai ales cele care au analizat comunicarea de masă. de la cea orientată spre funcţia referenţială şi informativă. la construirea semnificaţiei pe care o acordă realităţii şi propriilor acţiuni. întrun context socio-cultural determinat.

şi agenda tematică a filosofiei culturii. radio. limbajul. Comunicarea simbolică l-a înălţat pe om din starea naturală în starea socială şi culturală.). Ca disciplină cu vocaţie integratoare. în ipostaza sa de disciplină metateoretică. telefon mobil etc. “lecturi” diferite ale lumii şi ale evenimentelor. într-o lume în care asistăm la procese de globalizare şi de integrare. fie au în centrul lor tematic şi problematic analiza procesului de comunicare socială. şi la . Ea studiază totodată şi influenţa pe care o are modulul cultural pentru evoluţia particulară a societăţilor. iar instituţiile atât de influente ale comunicării în masă produc astăzi diverse “versiuni” ale realităţii. Astfel. rezultate ce sunt transmise prin sistemul educativ al societăţii din generaţie în generaţie. omul este dependent de reţelele mediatice în care este ancorat. teoriile culturii de masă. în diversitatea sa. habitat ce îi condiţionează nu numai existenţa. asigurând coeziunea societăţii şi continuitatea procesului istoric. fiind un tip de acţiune socială. un mediu secund în care suntem situaţi şi de care nu putem face abstracţie nici în actele noastre cotidiene. de indice sau de semn pentru a exprima şi a transmite o informaţie. grupuri. Ea îşi păstrează însă statutul de disciplină metateoretică. este indicatorul condiţiei umane. Sistemul mediatic a fost asemănat cu sistemul nervos al societăţii. imaginea asupra lumii. de sisteme de semnificare şi de sisteme de comunicare. cognitive şi simbolice. de uriaşul habitatul mediatic în care trăieşte (televiziune. dar. structurală. teoriile comunicării pot fi privite ca un capitol al antropoligiei filosofice şi culturale. într-un model teoretic supradisciplinar. Aşadar. dar şi-a abandonat în bună măsură tradiţiile sale speculative. a existenţei umane şi a culturii. Astfel. sunt tezaurizate simbolic rezultatele experienţei practice. în lumea comunicării generalizate. a unor acţiuni şi comportamente umane cu funcţia de semnal. concomitent. fiind în primul rând un demers reflexiv şi critic. pornind de la investirea unor obiecte naturale. Filosofia culturii are astăzi un alt statut epistemologic decât în urmă cu un secol. până la construcţia unor sisteme simbolice şi convenţionale şi abstracte. Iar teoriile privind cultura media (care domină de câteva decenii studiile culturale) au modificat treptat. opiniile şi cunoştinţele. calculator. culturi. Comunicarea prin intermediul semnelor. Informaţia este astăzi materia primă şi sursă a dezvoltării. dar în mod relevant. Pornind de la aceste sensuri ample. comunicarea trebuie înţeleasă ca o componentă definitorie. sateliţii de telecomunicaţii. pe diverse filiere teoretice şi metodologice. în înţelesul său primar. având funcţia de a interpeta semnificaţiile pe care le au diversele forme de creaţie şi de expresie culturală pentru condiţia umană. trebuie privită ca un “factor prim” al antropogenezei şi ca un factor constitutiv al culturii. Ea are astăzi funcţia de a integra. precum şi demersurile analitice ale unor discipline particulare. societăţi. Teoriile privind comunicarea de masă au alimentat. În lumea contemporană. Comunicarea mijloceşte toate interacţiuniile sociale şi toate formele de creaţie umană. ce investighează universul cultural. În consecinţă. ce presupune un schimb interactiv de masaje între indivizi. Procesele de comunicare au dobândit o importanţă vitală. o idee sau o atitudine. imagini şi reprezentări care alcătuiesc o realitate distinctă. în varietatea formelor sale de creaţie şi de expresie. Ea face posibilă continuitatea şi coeziunea vieţii sociale. comunicarea este actul cultural primar. concepţiile filosofice şi sociologice asupra culturii se dezvoltă astăzi fie în prelungirea unor teorii ale comunicării. teoriile contemporane asupra culturii au ca punct de plecare fenomenul comunicării şi teoriile asupra comunicării. circulaţia informaţiei este decisivă şi a devenit o necesitate vitală pentru societăţi şi indivizi. filosofiia culturii cumulează analizele descriptive şi cele interpretative.184 de divers al formelor de limbaj şi de comunicare înterumană sunt formulate şi transmise ideile. În fond. pe care le includ în mod firesc. Drept urmare. mai ales cele care privesc efectele comunicării în masă asupra universului cultural. În societatea informaţională. rezultatele unor cercetări empirice. Teoria culturii a preluat rezultatele cercetărilor empirice dedicate comunicării. dar şi viziunea asupra existenţei. cultura este un ansamblu de limbaje simbolice.

Tezele sale şocante privind modul în care mijloacele de comunicare influenţează structura percepţiei şi a gândirii umane au fost formulate iniţial în lucrarea Galaxia Gutenberg. Teoreticianul canadian şi-a câştigat o faimă internaţională în anii ‘60 şi ‘70 datorită studiilor sale referitoare la efectele exercitate de mass-media asupra gândirii şi a comportamentului social. Căile persuasiunii. Editura Nemira. 2001. McLuhan a fost interesat să determnie specificitatea fiecărui mijloc de comunicare şi să arate influenţa mijloacelor de comunicare. De la studierea empirică a efectelor produse de mesajele mediatice asupra atitudinilor şi a comportamentelor. toate încercând să descifreze amploarea. una dintre cele mai radicale schimbări în gânrirea veacului XX şi în metodologiile de analiză a diverselor segmente ale culturii. Modul de influenţare a comportamnentelor prin mass media şi publicitate. Alina Bărgăoanu. punând în evidenţă rolul comunicării în construirea realităţii. Complexitatea acestor influenţe exercitate de sistemul mediatic este dovedită şi de varietatea modelelor elaborate de teoreticienii comunicării (teoria cultivării.). pe care o vom prezenta în continuare. profunzimea şi caracterul contradictoriu al efectelor mass media asupra culturii şi 273 societăţii. Mass media. Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă. Iaşi. idei. O perpsectivă antropologică. acordând 274 mijloacelor de comunicare un rol fundamental în existenţa umană şi în evoluţia societăţilor. În dezacord cu o întreagă tradiţie a raţionalismului european. Iaşi. 2001. el a impus o abordare a culturii dintr-o perspectivă comunicaţională. Institutul European. capacitatea sistemului mediatic de a inflenţa societatea şi cultura în ansamblu. Polirom. Editura Comunicare. Ideile sale. Mass-media sau mediul invizibil. teoriile comunicării au trecut la analiza efectelor “neplanificate“. dominat de o viziune logocentrică. de durată lungă. Editura Comunicare.ro. “Mijlocul de comunicare este mesajul” Marshall McLuhan (1911-1980) este teoreticianul care a provocat. înainte de a le aprecia şi critica. 1997. este foarte important să înţelegem corect teze şi demonstraţiile sale. 2003. iar ulterior au fost dezvoltate în lucrările Understanding Media: The Extension of Man (1964) şi The Media Is the Message (1967). Jean-Noël Kapferer. Paul Dobrescu. asupra opiniei publice şi a opţiunilor electorale.185 renaşterea identităţilor culturale şi la interesul crescut al societăţilor pentru patrimoniul lor spiritual. indirecte. Este semnificativ şi traseul pe care l-au parcurs teoriile comunicării. din 1962. Mihai Coman. Din perspectiva filosofiei culturii. mai ales cap. Seven Windahl. sunt considerate şi azi un sistem de referinţă pentru teoriile privitoare la sistemul mediatic. prin şocul produs iniţial de ideile sale. 274 273 Marshall McLuhan. 4. formulate în urmă cu 40 de ani. concepţii asupra societăţii. 2001. în ansamblul lor. agenda setting. Editura Comunicare. a culturii şi a societăţii. Teza centrală a lui McLuhan. Bucureşti. Cultura media. pe termen scurt şi în anumite situaţii conjuncturale. 2002. Douglas Kellner. mit şi ritual. teoria dependenţei de media. De aceea. Mass media şi societatea. Teza sa este aceea că mijloacele de comunicare Pentru analiza acestor influenţe şi a modelelor teoretice propuse se pot consulta lucrările: Denis McQuail. o semnificaţie deosebită are teoria lui Marchall McLuhan. asupra individului. teoriile privind decalajele informaţionale şi cognitive etc. spirala tăcerii.ro. . viziuni asupra lumii.ro. de a modela credinţe. Bucureşti.

a modurilor de gândire şi a formelor de viaţă. Ibidem. nu numai conţinutul transmis. Această viziune a fost acuzată că supralicitează determinismul tehnologic în dauna altor factori. sistem 275 276 Ibidem. prin chiar natura lor. este necesar să reconstituim presupoziţiile de la care porneşte autorul şi să refacem într-o structură logică “paşii” demonstraţiei sale. avion). Sistemul noilor mijloace de comunicare cuprinde “telegraful. pornind de la cea mai simplă unealtă şi de la cuvântul rostit. Simplu spus.186 predominante în cadrul unei societăţi determină o structurare specifică a universului cultural. întrucât şi mijlocul de comunicare înfluenţează receptorul. înfluenţează modul de viaţă. 237. Iată cum rezumă McLuhan. a simţurilor şi a ideilor. vapor. de la haine la computer. percepţia. indiferent ce încărcătură (“mesaj”) transportă aceste mijloace. mesajul este un “conţinut” informaţional ce este transmis printr-un canal (mediu) de comunicare. Mesajul distinct al formei de comunicare. p. filmele. . ne spune McLuhan. cale ferată. Ne imaginăm canalul de comunicare ca un simplu “vehicul” ce transportă un conţinut oarecare. tranformând astfel toate 276 aspectele existenţei noastre sociale şi psihice”. radioul. Voi încerca să explic schema raţionamentului său. a corpului. Pornind de la ideile istoricului Harold Innis. Aceste mijloace fac parte din imensul aparat tehnic şi simbolic creat de om. gândirea şi organizarea societăţii. deci societatea în ansambul ei. trăsură. principiile care i-au condus strălucitele analize dedicate culturii: “Trebuie să vă aduceţi aminte că definiţia mijloacelor [de comunicare] în concepţia mea este largă: ea include orice tehnologie care crează extensii ale corpului şi simţurilor omeneşti. o “întru-chipare” în lumea fizică a conţinuturilor ideale pe care le procesează “sistemul nervos central”. ce a stârnit numeroase interpretări şi controverse. pornind de la principiile pe care le invocă şi de la interpretările pe care le dă unor evenimente şi schimbări culturale cunoscute. Într-o formulare maximalistă. McLuhan este cel care a descoperit şi impus în ştiinţele sociale şi umane o idee nouă. precum un vagonet ce preia un minereu şi îl descarcă la o destinaţie oarecare. computerul şi televiziunea”. Ca să înţelegem această teză. toate aceste mijloace. Doresc să subliniez încă o dată o idee fundamentală: societăţile au fost întotdeauna modelate mai degrabă de natura mijloacelor de comunicare între oameni decât de 275 conţinutul comunicării”. 232. teza lui McLuhan ne spune că influenţa formei de comunicare este mai importantă decât influenţa conţinutului comunicării. într-un interviu în care i s-a cerut să-şi expliciteze ideile sale pardoxale. “au amplificat sau exteriorizat întregul sistem nervos central. În concepţia noastră comună. McLuhan consideră că istoria culturii este condiţionată de evoluţia mijloacelor de comunicare. relaţiile dintre oameni. precum şi altele derivate din ele. Această idee a fost sintetizată de McLuhan în formula „the medium is the message” (“mijlocul de comunicare este mesajul”). anume că mijloacele de comunicare. Această reprezentare este falsă. p. ci şi prin ce “mijloc” de comunicare transmitem un mesaj. telefonul. este important nu numai “ce” anume comunicăm. influenţează în chip decisiv viziunea oamenilor asupra lumii. fără ca acest canal să influenţeze conţinutul informaţional transmis. organizarea muncii. Astfel. Ele reprezintă o extensie a organismului. La fel precum mijloacele de tranasport utilizate de o societate (car.

alte reprezentări despre spaţiu şi timp. indiferent de mesajele pe care le transmite. efecte pe care nici teoreticienii nu le-au sesizat . structură diferită de cea produsă de cultura scrisă. “privitul la televizor are o influenţă mult mai semnificativă asupra vieţii noastre decât emisiunea concretă sau conţinutul programului la 277 care ne uităm”. ci de a lua în seamă şi forţa modelatoare intrinsecă a acestui mijloc de comunicare. ce se adaugă la efectele imediate pe care le produce conţinutul explicit al mesajului. urmate adesea chiar de schimbarea comportamentului faţă de o situaţie determinată. de textul tipărit. de-a lungul generaţiilor şi al secolelor. Astfel. Editura Librom Antet SRL. profunde şi de durată lungă. nu de influenţa imediată pe care o are conţinutul emisiunilor asupra opiniilor sau atitudinilor noastre faţă de un fenomen anumit. Aceste efecte structurale sunt insesizabile. După cum explică Paul Levinson. idei şi atitudini. La acuzaţiile care i s-au adus. “Forma” de comunicare influenţează receptorul întrun alt mod decît “conţinutul” ce se transmite prin această formă. alături de efectele imediate produse de conţinutul explicit al mesajelor care sunt transmise prin respectivul mijloc de comunicare. inconştiente. autorul a răspuns că nu este vorba de a subaprecia conţinutul mesajelor televizuale. Conţinutul programelor televizuale ne pot aduce noi informaţii asupra unui eveniment. cadrul ce ajunge în ipostaza de structură a priori a sensibilităţii şi a gândirii. McLuhan în era digitală. o anumită structură psihomentală. 48. Este vorba de influenţe neintenţionate. Sensul raţional al tezei paradoxale că “mijlocul de comunicare este mesajul” constă în faptul că mijlocul predominant de comunicare produce efecte autonome. De exemplu. rezumând. atitudinile şi evaluările faţă de o problemă socială. ca mijloc de comunicare predominant. dar utilizarea îndelungată a televiziunii.ce se produc în mod inconştient. cu rol de tipar organizator şi funcţional faţă de diversele mesaje pe care le receptăm prin media şi chiar faţă de informaţiile şi conţinuturi pe care obţinem din experienţa directă. mijloacele electronice de comunicare formează un adevărat 277 Paul Levinson. . Este vorba de a influenţa cumulativă pe care o are faptul ca atare de a ne uita zilnic la televizor. ne pot schimba opiniile despre un partid sau lider politic. modelează într-un anumit fel schemele mentale ale receptorilor. Televiziunea produce mecanisme mentale de un alt tip decât cele formate de cultura bazată pe scris. p. profunde. de citirea cărţilor. McLuhan susţine că mijlocul de comunicare utilizat de oameni produce efecte secundare (de lungă durată). un discipol şi continuator al ideilor lui McLuhan. ne pot modifica reprezentările. Aceste efecte secundare .sunt mai importante decât conţinutul mesajelor în ceea ce priveşte tipul de cultură al unei societăţii. ipostaza creatoare a mecanismului spiritual specific uman. Imaginea televizuală determină o anumită organizare a reprezentărilor şi a informaţiilor. faptul că ne obţinem cele mai multe informaţii despre lume prin intermediul imaginii televizuale şi nu prin lectura unui text are efecte considerabile asupra configuraţiei noastre mentale şi asupra viziunii noastre asupra lumii. determină o anumită organizare a aparatului perceptiv şi o anumită structură a gândirii.187 ce semnifică în contextul citat lumea interiorităţii şi a subectivităţii. 2001. Influenţa mijlocului predominant de comunicare într-o societate priveşte cadrul mental în care se formează diversele noastre opinii. determină o altă viziune aspra lumii. se multiplcă în lanţ. de natură structurală.

Astfel. dobâneşte un rol predominant în raport cu alte forme de comunicare. 230. trecând peste jocul de cuvinte. Distincţia dintre mijloace “calde” şi “reci”. sunt încă fericiţi în ignoranţa lor cu privire la efectul mijloacelor de comunicare. Un mijloc fierbinte/cald este acela care extinde un singur simţ. şi impregnează. nu conţinutul. [mijlocul de comunicare] literalmente bruschează. de la şoferii de camion la aristocraţii rafinaţi. înaltă sau joasă: • mijloacele “calde” (radioul. în majoritate. alfabetul fonetic. Condiţia reală (adică istorică) a omului este însă aceea în care un anumit dispozitiv senzorial (auzul. Noile mijloace de comunicare modelează viaţa utilizatorilor. McLuhan propune o distincţie (discutabilă. fotografia. cu scrisul şi cu audovizualul. scris. ci mediului de comunicare utilizat ca atare. desenele animate. permiţând o mai mare participare senzorială a utilizatorului. tiparul) sunt mai încărcate de informaţie şi solicită o implicare mai scăzută a utilizatorului. electronic) se datorează nu atât conţinutului transmis prin intermediul lor. datorită efectelor atotcuprinzătoare ale mass-media. Mijlocul de comunicare exercită prin el însuşi o influenţă formativă asupra subiectului receptor. Cum se explică această influenţă distinctă a “mijlocului” de comunicare? Autorul introduce aici o serie de presupoziţii de natură psihologică. cit. şi impune anumite forme de interacţiuni sociale. McLuhan aprecia că lumea şi cultura media în care trăim scufundaţi reprezintă un “mediu invizibil” pentru noi. nu conştientizează că. mijlocul însuşi este mesajul. în funcţie de definiţia lor. cinematograful. televiziunea) sunt mai reduse ca informaţie. . Efectele cele mai pregnante ale mijloacelor de comunicare (oral. indiferent de conţinutul comunicat. Aşa s-a întâmplat cu vorbirea. Când un mijloc de comunicare devine preponderent se produce un dezechilibru în structura sensibilităţii umane. modelat prin tradiţie şi educaţie. trăim în anvelopa culturii media fără să-i “vedem” caracteristicile şi limitele. Influenţa profundă exercitată de media asupra individului este de natură inconştientă. nu înţeleg că mijlocul este şi masajul – că. referitoare la componentele sensibilităţii umane şi la interacţiunea dintre aceste componente.188 univers în care se desfăşoară existenţa noastră. asupra omului. din multe puncte de vedere) între mijloacele de comunicare „calde” şi „reci” se referă la efectele senzoriale diferite ale mijloacelor. Utilizatorii acestor mijloace sunt “scufundaţi”. împiedicându-ne să vedem caracterul lui. De aceea. fără a fi conştienţi de efectele pe care le produce asupra noastră acest univers care ne conţine. precum peştii în apă. şi transformă orice raport 278 între simţuri”. Definiţia înaltă caracterizează mijlocul ce oferă o bogăţie de informaţii şi nu solicită o participare profundă a receptorului. şi modelează. McLuhan consideră că tehnologiile create de om sunt prelungiri şi extensii ale simţurilor umane. “Conţinutul” oricărui mijloc ne orbeşte mereu. Aceste mesaje “complete” fac apel mai mult la abstracţie 278 McLuhan. dându-i o “definiţie înaltă”. Structura aparatului senzorial uman. a emiţătorilor şi a receptorilor. Condiţia ideală a omului este aceea în care toate simţurile sale sunt active şi se află în armonie.p. nu-i cunosc efectele. modelându-i deprinderile perceptive şi structura spirituală. • mijloacele „reci” (telefonul. în acest mediu nou de comunicare şi nu-l “văd”. “Dar oamenii. deopotirvă. văzul). op.

În culturile oralităţii. pentru că oferă extrem de puţină informaţie vizuală. dar şi pe cele de separare şi de individualizare socială. pretind o participare scăzută din partea receptorilor. este dominată de comunicarea orală şi produce o cultură sincretică. Mijloacele fierbinţi. în care domină audiovizualul. morale. producând aşa . deoarece urechii i se pune la dispoziţie o cantitate mică de informaţie. modurile de gândire şi de percepţie. • Prima eră. în schimb. • Al treilea stadiu este caracterizat prin apariţia mijloacelor electronice de comunicare. tradiţionale. de apartenenţă şi de viaţă. politice sau de altă natură. fapt ce determină o solidariate organică a indivizilor. producând autonomizarea valorilor. spaţiile sociale. o predominanţă a codurilor comunitare de conduită. Mediile reci. o definiţie înaltă. O fotografie posedă. simţul solicitat preponderent fiind auzul. de comunitatea lingvistică în care sunt integraţi. Telefonul e un mijloc rece/cu definiţie scăzută. Scrisul şi cititul determină o reorganizare a întregului aparat senzorial şi psihologic. Un anumit comportament uman avea concomitent semnificaţii economice. Aceste culturi inhibă iniţiativele individuale şi nu încurajează desprinderea indivizilor de corpul social. În “Galaxia Gutenberg”. Succesiunea literelor în cuvântul scris şi a propoziţiilor în fraze are o similitudine cu desfăşurarea operaţiilor logice pe care le presupune un silogism. Apariţia tiparului în secolul al XV-lea a modificat treptat structura societăţii. Comunicarea orală presupune prezenţa faţă în faţă a interlocutorilor. de extinderea comunicării şi a culturii scrise. • A doua eră a umanităţii este inaugurată de inventarea scrisului şi a alfabetului fonetic. specifică societăţilor tribale. Vorbirea e şi ea un mijloc rece. Este cultura contemporană ce resolidarizează valorile. pentru că se oferă foarte puţin. structură diferită de cea pe care a produs-o tehnologia tiparului. în viziunea autorului. umanitatea ar fi parcurs trei ere culturale distincte. bogăţia de informaţii variază în sens invers faţă de participarea receptorului. specifice societăţilor alfabetizate. Periodizarea istoriei umane ar trebui făcută. Utilizarea scrierii ca mijloc de comunicare predominant generează structuri psihologice şi mentale diferite de cele anterioare. mecanism prin care trecem. indivizii şi grupurile sociale. subjugat de puterea acestuia de a crea un univers sonor încărcat de semnificaţii. fiind nevoie ca restul să-l completeze cel care ascultă. între funcţiile acestora. Aşadar. Omul societăţilor tradiţionale trăia în lumea magică a cuvântului rostit. religioase. nealfabetizate. înlănţuind astfel o demonstraţie raţională. Un desen animat are definiţie joasă. sexuale. puţin diferenţiate.189 decât la imaginaţie şi determină o detaşare raţională. de la premise la concluzii. vizual vorbind. care produc o civilizaţie a imaginii. gândirea discursivă şi individualismul în plan social. arhaice. Noile mijloace de comunicare modifică structura culturii McLuhan a susţinut că noile tehnologii informaţionale şi comunicarea audiovizuală pe care o mijlocesc modifică fundamental modurile de gândire şi structura de ansamblu a culturii contemporane. Din punctul de vedere al miljoacelor de comunicare predominante. simţul solicitat preponderent este văzul. Comunicarea prin intermediul scrierii presupune alte operaţii mentale decât cele utilizate în comunicarea orală. Este o cultură a “spaţiului acustic”. adaptate concretului şi spontaneităţii. angajează puternic interlocutorii şi deci participarea lor activă. pas cu pas. având drept criteriu predominanţa unor mijloace de comunicare. astfel că înlocuirea dominanţei unui mijloc de comunicare cu dominaţia altuia duce la transformarea de ansamblu a societăţii. individul era integrat organic în comunitatea de limbă. în care se manifestă o interdependenţă profundă între activităţile şi grupurile sociale. între valorile şi atitudinile umane. Scrisul şi apoi tiparul au favorizat procesele de abstractizare mentală. utilizarea curentă a aceluiaşi cod.

190 numitul „sat global”. multiplicarea stilurilor artistice. o unitate stilistică a configuraţiilor culturale. Caracteristicile noilor tehnologii electronice de codificare a informaţiei şi de comunicare generează efecte sociale care se află la polul opus faţă de cele produse de civilizaţia industrială. Condiţionarea tipului de cultură de predominanţa unor mijloace de comunicare ne poate duce şi la ideea că există o înrudire între formele de creaţie. Umnaitatea ar fi parcurs aşadar trei faze: comunităţile tradiţionale în care predomină comunicarea orală. Cultura media şi “satul global” McLuhan (care a murit în ultima zi din anul 1980) nu a avut şansa de a asista la extinderea în masă a calculatoarelor personale şi a Internetului. relaţiile cu noi înşine şi cu lumea. a “maşinii” (tiparul este chiar un prototip al maşinii). apariţia tehnologiei mecanice. la . În schimb. Ştiinţele moderne ale naturii. Percepţia şi imaginea noastră asupra realităţii depind hotărâtor de mijlocul de comunicare predominant pe care o societate îl foloseşte. ca structuri mecanice. alte forme de activitate şi presupun un grad mai ridicat de asociere umană. diferit de cel tradiţional. Mijlocul de comunicare utilizat (oral. cu alfabetizarea. Teorema lui Pitagora nu putea fi formulată într-o cultură a oralităţii. ce reprezintă esenţa tehnologiei industriale. geometriile neeuclidiene. În consecinţă. complementar. Fiecare mijloc de comunicare privilegiază un anumit simţ. relativizarea valorilor şi a reperelor. Este mai puţin important ce anume produceau acestea. cât raporturile de comunicare şi de interacţiune socială pe care le generează civilizaţia de tip industrial. spune McLuhan. modifica relaţiile noastre reciproce. asociată cu forma de comunicare scrisă. formulată de Einstein. societăţile contemporane în care predomină comunicarea audiovizuală. Teoria relativităţii. cu un anumit tip de educaţie etc. cu versiuni diverse. de interacţiune socială. Fiecare mijloc de comunicare este asociat cu o anume “tehnologie” şi produce anumite efecte în planul organizării sociale sociale. dependenţa cunoaşterii de context şi de observator. cu presupoziţiile lor privind infinitatea şi uniformitatea spaţiului şi a timpului. “automate”. societăţile moderne în care predomină scrisul şi tiparul. dar prin tezele sale a anticipat efectele comunicării online. noile tehnologii ale informaţiei creează alte relaţii între indivizi. a limbajelor şi a experienţelor estetice. Folosirea unui mijloc de comunicare produce anumite transformări în structura percepţiei. de civilizaţia tiparului. Iată ce înseamnă paradoxul „mijlocul de comunicare este mesajul”. sunt manifestări şi expresii ale altei paradigme culturale. subliniind analogia acestora cu procesele de comunicare verbală din cultura oralităţii. de centralizare a spaţiilor sociale şi publice. audiovizual) determină o amune structură a informaţiei şi a cunoaşterii. noile modele cosmologice. logica matematică şi polivalentă. am asista la o retribalizare a omenirii. extinderea acestora odată cu formarea mdului industrial de producere a bunurilor au dus la un nou tip de organizare a muncii şi a societăţii. Tehnologiile comunicării electronice solicită mai multe simţuri. hibridarea stilurilor şi a perspectivelor. în aceeaşi măsură în care maşinile au avut un rol de fragmentare şi. scris. În epoca modernă. Mijlocul de comunicare fundamental al erei electronice este televiziunea. nu se puteau dezvolta decât în noul cadru spiritual modelat de “Galaxia Gutenberg”. Organizarea muncii şi a relaţiilor interumane a fost modelată până acum de tehnica fragmentării. o anumită formă de percepţie şi favorizează un anumit mod de “a vedea” lumea. transformări care se petrec în structura reprezentării şi în configuraţia mentală de conţinutul transmis. relaţiile dintre oameni. fiind legate de apariţia noilor mijloace electronice de comunicare. de a ne raporta la datele experienţei. teoriile privind complementaritatea unor descrieri şi explicaţii ale aceluiaşi fenomen. Maşinile. Ele produc efecte profund integratoare şi descentralizatoare. în special mecanica lui Newton.

“o lume în mozaic”. Conţinutul vorbirii e procesul concret al gândirii. Astfel. al izolării. integrate.191 o transformare totală a culturii. 250. alfabetizare. la rândul ei. Noile mijloace de comunicare le conţin. imagine. Modernitatea înseamnă autonomizare. avioane cu reacţie şi computere – o lume simultană. Trecerea de la cultura oralităţii la cultura bazată pe scris a anternat o schimbare fundamentală. Imaginea televizuală integrează. cu noile sale performanţe şi utilizării. dezvoltând o “conştiinţă sinestezică” integrală. apariţia unui „sat global”. la era mijloacelor electronice. al «punctelor de vedere» şi al scopurilor specializate cedează locul conştiinţei generale a unei lumi în mozaic. în care toţi indivizii se află potenţial conectaţi la aceste mijloace de comunicare. scenografie. al oricărei tehnologii. unde totul intră în rezonanţă cu totul. trecând de la cultura atomizată. De exemplu. unde domneşte «totul-deodată». Conţinutul scrierii este vorbirea. satul global este modelat de reţelele internetului. filmul cuprinde comunicarea verbală. a valorilor şi a atitudinilor. vorbirea. Cultura contemporană se bazează pe imaginea audiovizuală şi pe interferenţa dinamică a tuturor mijloacelor de comunicare. de schimbul de informaţii prin email. cărţile se văd acum supuse unei presiuni din partea mijloacelor electronice. Cultura oralităţii a supralicitat auzul. fragmentare. cultura scrisă a supralicitat văzul. . în stil CNN. individualistă. cea scrisă şi cea prin imagine. „Mesajul” oricărui mijloc. servindu-se de noile tehnologii de comunicare. “Momentul individualismului. Deci ele produc treptat o nouă viziune aspura lumii şi un nou tip de cultură. ele modelează sensibilitatea şi gândirea oamenilor. În satul global al comunicării generalizate. Milioanele de oameni aşezaţi în jurul televizorului. ca într-un câmp 279 electric absolut”. iar tiparul e conţinutul telegrafului. care unifică şi integrează valorile şi atitudinile într-o reţea de legături reciproce între indivizi. operează o integrare la altă scară. după cum Internetul. cu realitatea virtuală pe care o face posibilă. Noile media modifică felul în care individul percepe lumea. reprezintă o realitate foarte asemănătoare cu vechile relaţii tribale de instrucţie şi control. există posibilitatea ca toţi să comunice cu toţi. absorbind echivalentul modern al învăţăturii şamanice de la o sursă autorizată. al cunoaşterii fragmentate sau «aplicate». fiind o sinteză între comportamentul actorilor. Astăzi. Imaginea în mişcare a filmului cumulează astfel atribute şi virtuţi care înainte aparţineau unor forme de comunicare diverite. pe cele anterioare. „conţinutul” oricărui mijloc de comunicare este întotdeauna un alt mijloc. însemnele grafice. p. gândirea. de transmiterea simultană a imaginilor. cultura media. costume etc. cuvântul scris e conţinutul tiparului. McLuhan consideră că piesele lui Sakespeare ilustrează tranziţia de la cultura tradiţională (orală). bazată pe scriere. dar şi modurile de reprezentare şi atitudinile faţă de lume. Limbajul. muzică. în care spaţiul şi timpul sunt covârşite de televiziune. individualizare şi specializare. 279 Ibidem. tiparul. “o lume în reţea”. fiind o “lume simultană”. celelalte forme de comunicare şi de expresie. bazată pe auz. la cultura modernă. El interpretează piesa “Regele Lear” ca o metaforă a tranziţiei spre modernitate. mijloace care reorganizează aparatul senzorial al omului. care se conţin unele pe altele. Noile mijloace ar avea ca efect o retribalizare a omenirii. fragmentată şi specializată din era scrisului şi a maşinismului.

ca nou mijloc de transport. înfluenţează organizarea mentală a reprezentărilor. roata sau drumul în societatea umană. are prorpiul ei “mesaj”. canale de transmitere a informaţiei. Avionul. o reorganizare a vieţii umane. de “mesajul” explicit al acestui mijloc numit “cale ferată”) şi indiferent dacă o anume cale ferată funcţiona la tropice sau în ţinutul nordic. indiferent de ce se transportă pe ea. noi forme de muncă. Ea a produs. a produs un nou tip de oraş. independent de scopul pentru care este el utilizat. calea ferată.192 presupune o schimbare de scară sau ritm. politica şi forma de asociere. propriile sale efecte sociale. dar a accelerat şi a amplificat scara la care se desfăşurau anterior anumite activităţi umane. aduc o perspectivă originală în evaluarea efectelor comunicării: aceste efecte nu mai sunt doar o funcţie a conţinuturilor şi a mesajelor. ci şi a structurii şi a tehnicilor specifice fiecărui mijloc de comunicare. Noile teorii asupra comunicării. transportul. cu timpul. . imaginea interioară a omului asupra lumii. Ea nu a introdus mişcarea. a schimbat masiv viaţa societăţilor. ci miljoace care. în prelungirea tezelor lui Marshall McLuhan. prin natura şi specificul tehnologiei lor şi al modului de percepţie pe care îl solicită. Calea ferată. Analogia dintre mijloacele de comunicare şi mijloacele de transport este instructivă. accelerând viteza transportului. ca un nou mijloc de transport. tinde să dizolve forma specifică a oraşului creat de calea ferată şi. ca atare. totodată. de interacţiuni sociale şi de distracţii. De exemplu. Mijlocul care “conţine” mesajele influenţează mediul de viaţă umană prin chiar structura sa şi prin setul de activităţi pe care le presupune. Mass-media nu sunt doar instrumente. Aceste efecte sociale s-au produs independent de “mărfurile” ce erau transportate pe calea ferată (independent de “conţinutul”. ori introducerea unei structuri noi în viaţa omului.

imaginile şi atitudinile prin care indivizii se raportează la realitatea socială. medium-uri. diferită faţă de lumea culturii tradiţionale şi faţă de cultura din epoca modernă “clasică” (dezvoltată în intervalul dintre perioada Renaşterii şi prima jumătate a secolului al XX-lea). prin mesajele sale. ce dublează universul primar al vieţii. stimulate de mesajele mediatice. ca lume a receptorilor. orientând astfel conduita lor şi a autorităţilor publice. este una impersonală şi asimetrică. Acest tip de comunicare introduce o altă relaţie între emiţător şi receptor. acestei explozii comunicaţionale. Este imaginea realităţii. opiniile şi comportamentele actorilor sociali şi politici. . ABORDĂRI ŞI CARACTERISTICI ALE CULTURII DE MASĂ Mass media şi noua realitate culturală Apariţia şi extinderea noilor mijloace de comunicare a modificat fundamental cultura contemporană. Este greu să inventariem schimbările sociale şi culturale produse de extinderea noilor mijloace de comunicare. anterioară.Între realitatea primară (lumea naturală şi lumea faptelor sociale) şi receptorii conectaţi la sistemului mediatic se interpun acum numeroase verigi intermediare. grupuri şi colectivităţi largi. “mase” eterogene şi dispersate georgafic. apoi prin alte concepte.Imaginea pe care construieşte masa media asupa realităţii sociale este preluată de masa receptorilor şi devine un reper cognitiv.A apărut o nouă infrastructura tehnologică a comunicării sociale. pe care receptorii le preiau sau le interpetează în funcţie de structura lor cognitivă. . pe care mass media o construieşte. precum “industriile culturale”. în sfârşit. . Teoreticienii au investigat această nouă realitate culturală. Întrucât mass media este sistemul ce are capacitatea de a defini şi interpreta realitatea socială. Emiţătorul este acum o instituţie. “cultură media”. “cultură mozaicată” şi. ca sursă.A apărut astfel o realitate mediatică. “cultură de consum”. . valori şi aşteptări. codificând-o iniţial prin conceptul de “cultură de masă”.193 IX. secundă. Totuşi. ce are alte caracteristici decât comunicarea interpersonală sau de grup. distinctă faţă de realitatea primară. el este şi instanţa ce produce reperezentările. o organizaţie specializată. producând o nouă realitatea culturală. . axiologic şi praxiologic. reprezentările. aşadar. Efectele acestor noi mijloace de comunicare în masă s-au multiplicat în cascadă.A apărut un public de masă. o relaţie ce nu mai este una nemjlocită. Ceea ce numim astăzi mass media reprezintă de fapt un sistem foarte diversificat de dispozitive tehnice prin care se desfăşoară comunicarea de masă. şi “masa”. de interese. care permite difuzarea globală a informaţiilor şi a mesajelor. care produc un univers al imaginii. care are necesităţi culturale noi. Relaţia dintre aceste instituţii. CULTURA DE MASĂ – UN NOU TIP DE CULTURĂ 1. iar în locul receptorului putem vorbi de o “lume a receptorilor”. ce cuprinde indivizi. ci este intermediată de mijloace tehnice. mesaje cu un conţinut simbolic. astfel că cererea modelează oferta culturală. de dimensiuni fără precedent. fiind mijlocită de sisteme tehnologice prin care se transmit unidirecţional informaţii şi imagini. ce orientează atitudinile. câteva aspecte şi trăsături noi s-au impus ca urmare a revoluţiei ştiinţifico-tehnice din secolul XX şi a extinderii noilor forme de comunicare: .

Editura Meridiane. care formează un univers tehnologic şi o lume independentă faţă de operele artistice pe care le mijlocesc sau de la care au emanat. actuala cultură media trebuie privită ca o ipostază nouă a culturii de masă.În aceste condiţii. El face o distincţie între câmpul restrâns al culturii (intelectuali.Au apărut înlocuitorii tehnici ai operei de artă (fotografii. o cultură dependentă de noile tehnologii. reproduceri. . Teoriile asupra culturii trebuie să ţină seamă de această nouă ontologie a semnelor. casete video. discuri. cu schimbările treptate ce au avut loc în planul de adâncime al societăţilor şi în fundamentele civilizaţiei. la inserţia culturii în universul cotidian. atitudini şi stări ale condiţiei umane. Ele trebuie puse în legătură cu noua imagine ştiinţifică asupra lumii.194 Condiţia socială a culturii şi a artei s-a schimbat în mod fundamental. Distincţia cu valoare operativă este acum accea dintre “cultura specializată” şi “cultura de masă”.). grupuri de elită etc. 1999. pentru a elabora o hartă a acestor schimbări încrucişate. contactul direct cu opera de artă şi experienţa estetică nemijlocită sunt înlocuite cu experienţa mediatizată a receptorilor. . . asistăm la trecerea rapidă a operelor de artă din cercul restrâns al specialiştilor în cercul larg al conumatorilor. Potrivit lui Pierre Bourdieu. astfel încât Rene Berger a propus conceptul de “tehnocultură” pentru a defini această nouă cultură. din statutul ei social privilegiat. Dacă valul culturii de masă poate fi pus în conexiune expresivă cu societatea de masă. o cultura ce se edifică pe suportul societăţii postindustriale.Cultura de masă a atenuat separaţia sociologică şi istorică dintre cultura savantă a elitelor ştiinţifice şi artistice şi cultura “maselor”. Raţiuni practice. cu schimbarea paradigmelor din gândirea filosofică şi a limbajelor artistice. Cultura de masă preia şi difuzează în câmpul social informaţii. de expresie a unor trări. O piesă de teatru văzută la televizor sau ascultată la radio nu produce aceleaşi stări şi sentimente în receptor ca în momentul în care este văzută într-o sală de teatru.) şi câmpul larg al culturii. ca stadiu ultim al modernităţii. albume. o imagine mai coerentă a corelaţiilor multiple dintre schimbarea socială şi schimbarea culturii. trebuie să observăm că aceste procese au o conexiunea profundă şi cu alte schimbări fundamentale din secolul XX. Teoreticienii au încercat să introducă anumite distincţii conceptuale.Aceste mijloace noi au dus la integrarea rapidă a valorilor ştiinţifice şi artistice în mediile sociale. al societăţii informaţionale şi al economiei bazate pe cunoaştere. Aceste dispozitive tehnice alcătuiesc o lume aparte. o realitate diferită de realitatea primară a operelor de artă. Cultura de masă. care devine predominantă. este acum mijlocită de tehnică. a intrat în simbioză cu aspectele tehnice şi a coborât în planul vieţii practice a comunităţilor. instituţii. teatrul radiofonic etc. Apariţia şi extinderea acestor noi realităţi culturale sunt fenomene ce au o legătură directă cu apariţia şi extinderea noilor mijloace de comunicare. a simulacrelor. creatori. o 280 Pierre Bourdieu. în societatea de masă. . . Dar. Bucureşti. care este alcătuit din ansamblul receptorilor nespecializaţi. al 280 maselor. astfel încât comunicarea de masă a făcut din cultură realmente un bun social. O teorie a acţiunii. cu revoluţiile ştiinţifice şi tehnologice. idei şi interpertări elaborate în domeniile specializate ale cunoaşterii şi ale creaţiei. cunoştinţe. Arta. filme.

Internetul poate reprezenta şi un factor de resegmentare socială şi politică. În sfera economică şi politică asistăm la intrarea în scenă a unei noi catogori profesionale şi sociale. Diversitatea mediilor de informare reprezintă un factor ce determină noi forme de viaţă şi noi interacţiuni sociale. în plan social. Aspectul cel mai important. aceste mijloace au amplificat posibilităţile de manipulare a indivizilor prin mesajele mediatice. astfel încât. anticipative. Aceste diferenţe au implicaţii semnificative în ceea ce priveşte formarea culturală a indivizilor. de formarea unor deprinderi şi abilităţi de a utiliza această tehnologie. la transformarea lor în instrumente ale violenţei simbolice. socializare şi educaţie. Este o cultură în care mass media joacă un rol fundamental. Utilizatorii acestor tehnologii dobândesc din start un avantaj cultural şi social. au problematizat şi procesele de formare. în toate sferele de activitate socială. cultura de masă ridică şi o serie de întrebări referitoare la calitatea mesajelor difuzate. elita ce procesează informaţiile. pe care nici nu le puteam bănui în urmă cu câteva decenii. care sunt acum de natură informaţională şi cognitivă.195 “economie suprasimbolică”. economic şi social. Internetul oferă instituţiilor publice şi cetăţenilor posibilităţi noi de comunicare şi interacţiune. având în vedere caracteristicile ei structurale. Pe lângă efectele pozitive de care am amintit. Datorită impactului lor social. creatoare. dar şi la nivelul unei societăţi. se diminuează treptat. noi decalaje. dar se extinde şi sistemul birocratic şi personalul angajat în domeniul serviciilor publice. În trecerea de la modernitate la postmodernitate are loc o schimbare de paradigmă. desfăşoară activităţi de cunoştere şi manageriale. Extinderea sistemului mass media şi a noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicării a pus în faţa indivizilor şi a societăţii probleme noi. valoarea şi condiţia ei. după conceptualizarea propusă de Alvin Toffler. Solicitările mediului social asupra indivizilor sunt tot mai diversificate. Sistemul mass media are un excepţional potenţialul educativ şi formativ. fiind beneficiarii unor fluxuri informaţionale care le îmbogăţesc orizontul de cunoaştere şi capacitatea de a comunica. utilizarea acestui potenţial depinde de o serie de factori de ordin politic. Dar. priveşte faptul că noile mijloace de comunicare au permis o difuzare socială a creaţiilor şi a valorilor culturale către un public de dimensiuni fără precedent în istoria umanităţii. această nouă cultură este numită adesea cultură “post-modernă”. o cultură cu alte coduri. în societăţile postindustriale clasa de mijloc devine preponderentă. astfel încât şi răspunsurile lor trebuie să fie diversificate. care trebuie abordate în alţi termeni decât cei tradiţionali. întrucât utilizarea noilor tehnologii de comunicare a devenit un criteriu de performanţă şi de selecţie. Privită în ansamblul ei şi în relaţia sa cu societatea informaţională. Accesul la această tehnologie este însă condiţionat de un anumit statut socioeconomic. din diferite motive. Prin accesul unor largi categorii de populaţie la informaţie şi la valorile culturale. Se crează astfel. care trebuie subliniat înainte de orice alte considerente. Extinderea comunicării de masă şi a culturii de masă a readus în discuţie sensul culturii. la utilizarea mijloacelor electronice de comunicare în scopuri preponderent comerciale.culturală. de care nu beneficiază toţi membri unei societăţi. Sistemul mediatic conferă . produce expertiza ştiinţifică şi asigură funcţionarea imensului aparat mediatic. pe care Toffler o numeşte “cognitariat”. dar care produce şi o altă viziune asupra lumii. Ponderea pe care o avea “proletariatul” societăţilor industriale. odată cu introducerea noilor tehnologii. alimentând diferenţele dintre cei care au acces la reţea şi cei care nu dispun de această şansă. În primul rând este vorba de o nouă “alfabetizare” a indivizilor. noile tehnologii implică şi anumite riscuri. stocul de cunoştinţe şi baza de date la care au acces. s-a schimbat fundandamental relaţia dintre cultură şi societate. Sunt diferenţe ce pot apărea în cadrul unei comunităţi locale. Mulţi teoreticieni consideră că subordonarea sistemului mediatic faţă de interesele comerciale a ratat şansa de a folosi acest sistem în scopuri educative. Însă. ce reprezenta “masa” angajată în sfera activităţilor productive din cadrul acestora.

Formele acestei culturii specializate. expoziţiile sau muzele. sunt societăţi de masă. opusă celei folclorice). după cum şi unele operele literare şi o mare parte din creaţiile picturii moderne sunt dificil de înţeles fără o pregătire anumită. În acelaşi timp. Odată cu apariţia tiparului. în formele ei ştiinţifice. care au posibilitatea de a controla fluxul comunicaţional şi mesajele difuzate pe mapamond. “înaltă”. dar nu complet izolate. Sensuri ale conceptului cultură de masă Societăţile moderne. Faţă de societăţile tradiţionale. Acest tip de cultură a apărut odată cu scrisul şi s-a dezvoltat în forme foarte variate în decursul secolelor. universul culturii specializate s-a îmbogăţit enorm. Cultura de masă trebuie raportată la formele culturii moderne pentru a-i înţelege mecansimele şi semnificaţia. creatorul se considera “autonom” faţă de gustul (îndoielnic) al publicului şi era orientat de criterii valorice. Ea cuprinde gândirea religioasă. Aşadar. filosofice şi artistice cunoscute.196 putere culturală şi politică societăţilor avansate. Pentru a descifra mesajul acestor creaţii trebuie să cunoaştem codurile şi limbajele în care sunt elaborate. cu mari aglomeraţii umane. societăţile moderne introduc un nou mod de viaţă. Din altă perpsectivă. de creatori profesionişti. diferită atât faţă de vechea cultură populară tradiţională (specifică societăţilor tradiţionale. În cazul acestor creaţii. Instituţiile ei sunt bibliotecile. în principiu oricui. Astfel. ştiinţifică. Ceea ce numim cultură specializată (pentru a nu utiliza termeni ce au conotaţii valorice. “savantă”. este cultura elaborată de agenţi specializaţi. servicii şi activităţi culturale şi distractive. Capacitatea de a deţine şi de a utiliza noile tehnologii de informare şi comunicare este un criteriu al dezvoltării actuale. modernă. cultura populară suferă un proces de erodare şi de dispaţie treptată. precum cel de cultură “înaltă” sau de creaţie “cultă”. a apărut nevoia socială de a umple acest timp liber cu produse. fără o educaţie prealabilă în respectivele domenii. În gândirea românească. în care timpul este segmentat riguros în “timpul de lucru” şi “timpul liber”. Cultura de masă a apărut pentru a răspunde acestei nevoi. flosofică şi întregul complex al creaţiei artistice. ci influenţându-se reciproc. de recunoaşterea socială a operei sale. nu pot fi înţelese decât dacă receptorul are o anumită pregătire culturală şi o educaţie extetică prealabilă. Deşi are nevoie de succes (de glorie). premoderne). concentrate în metropole sau centre industriale. Succesul era un rezultat al valorii operei. trebuie să deosebim cultura de masă faţă de cele două tipuri anterioare: cultura populară tradiţională şi cultura modernă specializată. mai ales ale culturii moderne. specifice domeniului său. sălile de teatru sau de concert. de performanţă. de intelectuali. cât şi faţă de cultura specializată. ş. publicul se “specializează” şi el. Teoriile ştiinţifice moderne nu sunt accesibile oricui. devenind ceea ce numim cultură modernă. industrializate şi urbanizate. dar creatorul nu este condiţionat în actul său de creaţie individuală de aşteptările unui public anumit.a. Blaga a impus distincţia dintre cultura minoră şi cultura majoră. Cultura populară şi cea specializată au coexitat de a lungul istoriei ca două niveluri distincte de cultură. Aceste creaţii sunt destinate publicului. . Încă un aspect mai trebuie precizat. cultura de masă este un nou tip de cultură.

Cultura de masă este subordonată astfel faţă de logica economică a cererii şi a ofertei. La cultura specializată. în ipostaza de ansamblu al receptorilor potenţiali. Înţelegerea acestui fapt este esenţială. cultură ce se adaugă celor două tipuri de cultură de care am vorbit. ştiinţifice şi tehnologice au dat naştere unor noi mijloace de comunicare. Creaţia devine acum “producţie” de tip industrial. filmul ştiinţific etc. datorită nivelului de pregătire pe care îl presupune descifrarea codurilor sale rafinate. Relaţia creator-receptor este înlocuită de relaţia producţie-consum. universul culturii s-a schimbat radical. de mesaje. odastă cu apariţia “marelui public”. cultura populară tradiţională şi cultura specializată. preponderent urbane. 145. care cuprind. “straturile inferioare şi medii. sub impactul noilor mijloace de comunicare. atunci când această lume însăşi îşi pierde caracteristicile tradiţionale”. Cultura de masă se intercalează în spaţiu apărut între cele două niveluri culturale anterioare. nici de cultura specializată modernă. Polirom. Modernitate şi modernizare socială. ci un public eterogen. Aşadar. reportajul tv. Destinatarul culturii de masă nu mai este publicul “specializat” al operelor ce aparţineau culturii specializate moderne. Treptat. iniţial. În ipostaza de conusmator. Mai târziu. ci destinată maselor. mase ale căror nevoi culturale nu puteau fi satisfăcute nici de vechea cultură populară. al “consumatorilor” de cultură. “înaltă”. ci “maselor”. masele nu aveau decât un acces limitat. Ea este produsă de specialişti sau de instituţii specializate în acest sens. Cultura de masă este rezultatul acestor solicitări şi a mijloacelor de comunicare capabile să difuzeze pe scară largă acest tip de opere. nespecializat. industrializate”. Receptorii ce formează această masă de consumatori (“audienţa”. precum cinematograful. dar şi apariţia unor noi genuri şi forme de expresie (teatrul radiofonic. pentru umplerea timpului liber. transformândule pentru a corespunde cu nevoile şi aşteptările consumatorilor de media. dar să fie accesibile şi din punct de vedere comercial. Pentru nevoile culturale şi pentru aşteptările acestui public trebuiau create (produse) alte tipuri de opere. ale societăţii moderne. Datorită progreselor tehnologice au apărut şi noi forme de expresie. pe care le evaluează în funcţie de “utilitatea” lor în raport cu nevoile şi aspiraţiile sale. să le absoarbă operele şi mesajele. cultura de masă tinde să înlocuiască cele două culturi anterioare. acestea au preluat şi difuzat operele şi mesajele culturii moderne sau populare. care este cultura produsă de elitele intelectuale moderne.197 Cultura de masă nu este o cultura produsă de mase. care este alcătuit din “consumatori” de cultură. cu “masa”. acoperind acest interval populat de “mase”. pentru a fi vandabile şi a aduce profit producătorilor. . Cultura de masă a apărut in ipostaza sa de corelativ cultural al societăţii de masă. cultura de masă pătrunde şi în lumea 281 satelor. în termenii comunicării de masă) se raportează şi la produsele ce au atribute şi valenţe culturale cu deprinderile pe 281 Andrei Roth. fiind subordonată (nu autonomă) faţă de aşteptările acestui nou public. dependent de sistemul mediatic. p. Iaşi. 2002.). Este un tip nou de cultură. Ea un se mai adresează unui “public” specializat. care să fie atractive şi accesibile sub raportul conţinutul. Explozia audiovizualului a însemnat şi o diversificare a formelor de divertisment. “într-o fază mai avansată a modernizării. Când evoluţiile economice. publicul de masă se raportează la oferta culturii de masă ca la nişte bunuri sau mărfuri. a obţinerii profitului.

Indivizii trebuie să-şi formeze motivaţii culturale puternice. dar şi o circulaţie intensă a nonvalorilor. individul este dominat de stări negative. căutând noutatea. ci de o industrializare a 282 culturii şi de utilizarea unor mesaje culturale care au drept scop manipularea maselor. divertismentul. TEORII CRITICE PRIVIND CULTURA DE MASĂ Teoria critică a Şcolii de la Frankfurt Şcoala de la Frankfurt. cu uniformizarea şi standardizarea modurilor de viaţă. Produsele acestei culturi trebuie vândute. a dezvoltat o teorie critică asupra culturii de masă. Herbert Marcuse a dezvoltat tezele lui Adorno şi a susţinut că societăţile contemporane au reuşit să înfăptuiască o “contrarevoluţie preventivă” prin această cultură de consum care are capacitatea de a administra dorinţele şi ofertele culturale. dezbateri contemporane (coord. uniformizează indivizii şi nu le stimulează gândirea critică. să le distingă de nonvalori. senzaţionalul. Iaşi. pentru a sublinia că nu este vorba de o creaţie spontană a maselor. 2001 283 Herbert Marcuse. autorii propun termenul de “industrii culturale” în locul termenului de cultură de masă. Alexander. în vol. în cultura de masă criteriul comercial devine predominant. 285-429 282 . Steven Seidman). de a stimula nevoi artificiale şi de a controla imaginarul colectiv. Jeffrey C. În lucrarea lui Theodor Adorno şi Max Horkheimer. de stress. 1977. asupra culturii produse şi difuzate de sistemul mediatic. unde criteriul valoric era predominant. integrat sistemului. fiind asociată cu spiritul comercial şi pragmatic. fiind suprasolicitat din punct de vedere informaţional şi agresat continuu de producţia abundentă de imagini. producând un consumator pasiv. Editura Politică. 283 Sistemul mediatic ar fi produs astfel o societate fără opoziţie . În concluzie. pentru a putea fi înţelese de consumatorii de mesaje mediatice. împăcat cu situaţia sa. cu hedonismul şi căutarea plăcerilor. Ulterior. pp.198 care le-au dobândit în calitatea lor de consumatori de mesaje media. Theodor Adorno. Cultură şi societate. Bucureşti. Cultura de consum. spre deosebire de creaţiile culturii specializate. producătorii acestui nou tip de cultură au “tradus” şi operele culturii specializate în codurile şi registrele culturii de masă. Oferta culturală complexă solicită formarea unei conştiinţe critice pentru ca individul să poată selecta din această ofertă valorile autentice. potrivit unor criterii solide. „Reconsiderarea industriei culturii”. ca urmare a extinderii principiilor comerciale şi asupra universului cultural. Cultura de masă a fost apreciată uneori global ca o cultură de consum. Institutul European. Vezi. Scufundat în acest ocean al comunicării. iar producerea lor industrială trebuie să fie rentabilă. Uneori. Mass-media favorizează o circulaţie socială intensă a valorilor. s-a spus de atâtea ori. 2. Scrieri filosofice. incapabil să se detaşeze critic faţă de realitate şi să i se opună. mai ales prin Adorno şi Marcuse. “Dialectica Iluminismului” (1947).

apreciază Marcuse. orientarea spre randament şi spre raţionalitatea instrumentală au reuşit să asigure administrarea totală a societăţii şi a vieţii psihice a indivizilor. iar alţii insistă asupra conţinutului pe care-l au mesajele. valori şi proiecte de schimbare. Teoriile interacţionalismului simbolic consideră că viaţa socială este definită printr-un schimb continuu de mesaje între actorii sociali. aceste aspiraţii şi proiecte se opun “codurilor constituite”. Formate în laboratorul practic al “culturii trăite”. mesaje care sunt interpretate diferit. periferializate astăzi. Indivizii sunt manipulaţi. cu o extensiune foarte largă. refuzând alte componente. Astfel. fixaţi hipnotic de sistemul de consum. Teoreticienii consideră că societăţile contemporane sunt societăţi policulturale. În ceea ce priveşte perspectivele acestui tip de cultură. Cultura elitei. considerând că efectele culturii de masă depind de orizontul de aşteptare al publicului. precum şi manifestări ce aparţin contraculturii. Cultura de masă a fost definită prin opoziţia ei faţă de cultura de performanţă sau cea de specialitate. susţin reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt. iar învăţământul ar trebui privit ca fiind adevărata “industrie grea” a societăţilor contemporane. instituţionalizate. În consecinţă.H. diferită de cea oficială. întrucât “cultura vie constă în a repune în discuţie toate aceste .C. Pericolul este de a-l transforma pe individ într-un consumator pasiv. pe care nu doresc să-l depăşească. spune Marcuse. El poate alege din această ofertă un segment care corespunde orizontului său. în aceeaşi măsură au crescut constrângerile interioare. Revoluţia ştiinţifică şi tehnică. reproducând cultura care-l legitimează şi care administrează dorinţele subconştiente ale indivizilor. incapabil să participe la formarea personalităţii sale. unii teoreticieni consideră că vom avea de-a face cu un determinism tehnologic tot mai accentuat. Acceleraţia istoriei e şi un factor de selecţie. de sprijinire a dominanţei puterii. Ei consideră că salvarea poate veni numai de la apariţia unei contraculturi puternice. Tot mai mulţi teoreticienii acordă un rol privilegiat receptorului. dorinţe. asociată unei conduite senzorialiste. una critică şi de schimbare. ar fi fundamental una de opoziţie.199 deprinderi şi interese culturale care să-i orienteze spre valorile durabile. cultura de opoziţie faţă de cea oficială. Cultura ar avea funcţia de a conştientiza conflictele de interese şi situaţia grupurilor sociale în raport cu puterea. ceea ce nu cultura media nu poate fi. problema educaţiei culturale capătă o nouă dimensiune. în care coexistă diverse tipuri de culturi. sistemul se reproduce pe sine. comunicaţiile de masă. Cultura de consum ar produce deci o nouă formă de dresaj uman. ce urmăreşte doar căutarea plăcerii. aparţinând unui cerc restrâns. de Lauwe. Pe măsură ce s-au extins drepturile exterioare. Capitalismul contemporan ar fi reuşit astfel performanţa de a înfăptui o contrarevoluţie preventivă. Exteriorizarea tot mai accentuată a vieţii este însoţită de o pauperizare spirituală. iar comportamentul lor este determinat de aceste interpretări. subculturi regionale sau de grup. Cultura autentică. o stereotipizare periculoasă. consideră exponenţii Şcolii de la Frankfurt. întrucât dezvoltarea capacităţilor de învăţare va reprezenta sursa cea mai importantă a dezvoltării. ipostază în care cultura se prezintă ca o cultură-acţiune. a fost opusă constant culturii de masă. care consideră că orice cultură are o dublă funcţie: una de legitimare şi de conservare. dintr-o perspectivă elitistă. de refuz şi contestaţie a sistemului dominant. O teorie cu privire la relaţia dintre cultură şi mediul politic dezvoltă sociologul P. prin care dorinţa de schimbare politică este anesteziată. Perioada de glorie a acestei teorii s-a intersectat cu mişcările stângiste de la sfârşitul deceniului al 7-lea. de la subculturile marginale. Cultura de masă a fost definită în termeni negativi sub raport axiologic. perioadă în care s-a dezvoltat o contracultură faţă de cea dominantă. Conştientizarea acestor situaţii este factorul care generează aspiraţii. Cultura trebuie să-l ajute pe individ să se adapteze la o schimbare rapidă. Receptorul competent dispune de reacţii de apărare faţă de oferta agresivă a culturii de masă.

1962. toate fiind interconexate şi interdependente sub aspect funcţional. Ea vehiculează un val de informaţii haotice cu structură mozaicată şi tranzitorie. după care cultura afirmativă ar reproduce sistemul prin reproducerea valorilor sale (raţionalitate. Editura Politică. Antologie întocmită de Ion Aluaş şi Ion Drăgan. tehnocraţie. 1971. Grasset. Cultura de masă şi “colonizarea sufletului” Cultura de masă a devenit o realitate în societăţile contemporane. Ea presupune un anumit tip de producţie. Edgar Morin. Universul planetar este înconjurat acum de această centură densă de informaţii. Ed. imagini. iar cultura de opoziţie. Cultura de masă exprimă această nouă realitate a societăţilor moderne. Astfel. p. asigurând procesul simbolic de interacţiune socială. ordine. Cultura de masă. cu circa 40 de ani în urmă. Edgar Morin. Şi această cultură de masă se diversifică şi se fragmentează în funcţie de anumite grupuri sociale şi profesionale. conţinuturi care sunt transmise prin sistemul mediatic contemporan. Bucureşti. precum şi un lanţ de circuite de difuzare socială prin care această cultură ajunge la un public vast şi eterogen. aprecia că această cultură reprezintă un subsistem caracteristic pentru societăţilor moderne. limbaje. dar şi cel de emancipare politică. în care masele dobândesc un nou rol politic. care stăpânesc imaginarul colectiv şi orientează percepţiile asupra realului. o cultură “emergentă”. 1982. cel puţin. întrucât esdte vorba de schimbări în planul gândirii ştiinţifice şi al aplicaţiilor tehnologice. organizată după normele producţiei industriale. de serie. analiza culturii de masă a devenit o temă prioritară pentru teoreticienii culturii. glorificarea ştiinţei. în primul rând. Bucureşti.200 284 coduri ori. a industrializare prin care sufletul uman devine noua piaţă de desfacere a surogatelor culturale. social şi cultural. privite în complexitatea lor. 626-636. Paris. 285 Astfel. Antologia conţine extrase din lucrarea lui Edgar Morin. economice. în vol. cultura ca act de creaţie ar fi responsabilă de furnizarea unor alternative sociale şi politice. mesaje. Cultura şi puterea. cultura ar îndeplini simultan rolul de instrument de dominaţie politică. Editura Politică. prin idealizarea unor stări şi difuzarea unor mitologii care să orienteze valoric subiecţii sociali. pp. în a le reînnoi permanent”. ca izvor al schimbării politice. 141. cu procesele de modernizare socială. ce presupune geneza unor aspiraţii spre schimbare la grupurile subordonate. . simboluri. Edgar Morin a definit cultura de masă ca un ansamblu de mituri.Cultura de masă este cultura specifică a societăţilor industrializate moderne. sociale şi culturale. ar fi o cultură “antidominantă”. imagini şi norme ce privesc viaţa reală şi cea imaginară. 284 285 Paul-Henri Chomart de Lauwe. Sociologia franceză contemporană. de schimbări politice. mitologii publicitare). L’Esprit du temps. Grupurile aflate la putere sunt interesate în manipularea valorilor. Datorită impactul ei social. Dominanţa spirituală se realizează prin intermediul unor factori psihosociali aflaţi sub presiunea mijloacelor de comunicare. eficienţă. în construirea unei imagini false a indivizilor asupra propriei lor situaţii. cultură de consum. Teoreticianul francez consideră că apariţia acestei culturi de masă trebuie pusă în legătură. Recunoaştem şi în acest sistem schema lui Marcuse. Prin contrast cu fenomenul de dominanţă putem vorbi şi de un proces de dinamică culturală.

într-un mod profund. având ca obiectiv industrializarea spiritului şi a produselor sale. Ea se bazează pe o manipulare a dorinţelor şi a aşteptărilor culturale. Cultura de masă dezintegrează celelalte culturi şi modelele constituite. Cultura de masă s-ar caracteriza prin absenţa spiritului critic şi a intersului pentru valoarea mesajelor.este difuzată prin mass-media . p. periferile se află în câmpul gravitaţioanl al metropolei. După prima colonizare.şi se adresează masei. Cultura de masă alcătuieşte o ciudată noosferă. Societăţile moderne sunt astfel societăţi policulturale. adică unui conglomerat de indivizi diferiţi. exterioară şi geografică. Inevitabil. care se supraadaugă culturii naţionale. Ea are o vocaţie cosmopolită în sensul că se poate extinde la nivel planetar. colonizarea sufletului. a treia cultură. în lumea modernă. de factură naţională. are şi o semnificaţie de natură geopolitică. diferite instituţii şi uniuni de creaţie. care este organizată geopolitic pe schema centru-perifiere. din Asia şi Africa. succesul şi atracţia noilor forme ale culturii de masă. Mai mult. cultura de masă. cultura de masă ar avea trei caracteristici fundamentale: . după ce. Cultura de masă. ştiinţifice şi tehnologice. formală. biserica. din Amercia latină. ce îmbină dimensiunea informativă şi educativă cu cea de divertisiment. au devenit forme dominante în în societăţile dezvoltate. care pluteşte la nivelul cotidian al vieţii. difuzată prin mass media. Din această perspectivă. creatorii individuali. statul.201 În acelaşi timp. . adică interioritatea umană. După Edar Morin. Occidentul a cucerit şi a colonizat militar părţi masive din geografia lumii. Este un tip de cultură ce s-a născut în Statele Unite şi s-a aclimatizat rapid în mediile Europei occidentale. Periferiile copiază mimetic. fapt ce a dus la extinderea şi pătrunderea acestui tip de cultură şi în societăţile cu un statut economic şi politic de periferie. . culturii religioase şi culturii umaniste clasice şi intră în concurenţă cu ele. cât şi cultaral. dar insesizbil. depăşeşte frontierele culturale şi lingvistice. tehnologia comunicării şi a informaţiei). sufletul indivizilor şi al popoarelor. după cea religioasă. cea clasică şi cea modernă. le asimilează şi le pătrunde. uneori sub constrngeri poltice foarte severe. militară. anume cultura de masă. Este o cultură cu graniţe fluide. stilurile artistice. prin performanţele sale economice. ideologile şi concepţiile politice ale metroplei. modelele culturale.este produsă pe cale industrială. atât sub raport economic. unui public ce se extinde potenţial la totalitatea receptorilor. precum şi mass-media şi lumea cotidianului. dispozitivul civilizaţional occidental a trecut la “a doua colonizare”. Edgar Morin afirmă că acest tip de 286 cultură pare a fi “prima cultură universală din istoria omenirii”. în care avem focare diferite de cultură: şcoala. 629. Edgar Morin consideră că societăţile contemporane au adus cu ele probleme de ordinul al treilea: a treia revoluţie industrială. 286 Ibidem. “ea este cosmopolită prin vocaţie şi planetară prin extindere”. puteri de ordinul trei (birocraţia. tendinţa civilizaţiei occidentale de a cuceri “noua Africă”. se răspândeşte pe tot globul. cu o intuiţie genială. un “teritoriu” ce trebuie să devină acum “noua piaţă de desfacere” a produselor culturale industrializate. Edagr Morin suţine că produsele mesajele şi semnificaţiile pe care le vehiculează această cultură sprijină. dezvoltată iniţial în societăţile occodentae.

p. în această industrie a culturii. 1. Critica de dreapta vede în această cultură un “divertisment al sclavilor”. şi aceea adevărată. Dintr-o perspectivă aristocratică asupra culturii s-a spus că această cultură de masă nu este cultură. sau este o infracultură. elitele culturale sunt somate adesea să-şi depăşească rezistenţele psihologice şi axiologice faţă de cultura de masă. 287 . nu mai există nici o demarcaţie între cultura populară. Faţă de acest tip de cultură s-a declanşat critica elitistă a intelectualilor. aceştia fiind dirijaţi într-un mod inconştient spre anumite reprezentări. societăţi ce oferă indivizilor “o viaţă mai puţin supusă necesităţilor materiale. artele. este o coproducţie. 36. având caracter industrial. […]. în “România literară”. alienarea prin muncă este prelungită în alienarea prin consum şi distracţii.202 producând o stare de somnambulism cultural la indivizi. nici măcar şcoala. Telenovelele "educă" generaţia vîrstnică la fel ca 287 muzica uşoară generaţia tînără” . Este vorba de emisiuni difuzate masiv de televiziunile comerciale. dar tot mai mult supusă fleacurilor”. Edgar Morin consideră că acest tip de cultură reprezintă o încrucişare de drumuri în secolul XX. Cultura de masă exprimă condiţia existenţială a societăţii de masă şi a societăţii de consum. un barbituric. iar critica de stânga vede în ea un “opium pentru popor”. Astfel. având drept scop să coboare de pe piedestal cultura “înaltă” şi s-o aducă în plasma cotidianului. de elită. dintre realitate şi imaginea realtăţii. Există aşadar o rezistenţă a intelectualilor faţă de cultura de masă. cultura de masă tinde să anuleze distanţa dintre cultura de elită şi cultura de consum. Valoarea fiind peste tot înlocuită de succes.iată ce ne oferă perioada de tranziţie. arhitectura. Cea mai gravă boală a tranziţiei. […].Emisiunile culturale au dispărut practic de pe faţa ecranelor de televiziune. la vremea ei. din 8 septembrie 1999. să hoinărească pe “marile bulevarde ale culturii de masă”. care ţin de registrul divertismentului industrializat. libertatea s-a transformat repede în haos. Cultura de consum s-a extins şi în spaţiul societăţii româneşti. din capitalismul târziu. Ceea ce se întîmplă este un holocaust cultural. o mistificare deliberată. La fel si cultura. opinii şi comportamentele sociale. Intelectualii sunt folosiţi. când asistăm la dispariţia spiritului critic şi la deplasarea preferinţelor culturale ale publicului larg spre produsele de slabă calitate. interesate doar de audienţă şi de profit. Rezultatele se văd cu ochiul liber. instrumentată de această falsa cultură.. Nicolae Manolescu. Festivaluri ca acela recent de la Mamaia (amestec de muzică imbecilă si de afaceri necurate) umplu sălile şi stadioanele de un public tînăr de care nu se ocupă nimeni. Astfel. dar ea nu este creaţia lor. Societatea de tranziţie este o societate lipsită de spirit critic. de consum. o crimă împotriva umanităţii. cultura de masă este privită adesera într-un mod negativ. în perioada de tranziţie postcomunistă. să se integreze în acest val. Prin mesajele accesibile şi practicile ei semnificante. Videoclipurile muzicale sînt neprofesioniste şi vulgare. muzica (uşoară). nr. O subcultură fără frontiere . spectacolul de teatru. Nicolae Manolescu semnalează acest fenomen de criză şi consideră că “cea mai gravă boală a tranziţiei” este dispariţia spiritului critic: “După 1989. Cultura de masă e văzută adesea ca o mitologie a fericirii. O mîzgă subculturală acoperă literatura. comercial şi caracter de consum. prin ritualurile pe care le presupune consumul ei cotidian. Astfel. dintre viaţă şi reprezentarea ei. ca mărunţi salariaţi. Mass-media şi presa cotidiană n-au nici cea mai vagă idee de ce înseamnă cultură adevărată. filmul. ca o cultură fabricată pe cale industrială şi vândută negustoreşte. o subcultură.

Sub această influenţa. astfel încît ajunge să fie caracterizat de un enciclopedism superficial. complicând la nesfârşit gramatica proprie (vezi exemple în literatură şi în arta plastică). să le stăpânească în mod critic. un tip de cultură ce are o structură diferită faţă de cea clasică. Cultură clasică-cultură mozaicată Odată cu extinderea noilor mijloace de comunicare a apărut şi ceea ce teoreticienii au numit “cultură mozaicată”. dacă acestea vor să fie contemporane cu schimbările pe care le suferă obiectul lor. reproducerea tehnică a operelor (înregistrări 288 Abraham Moles. norme şi convenţii fixate social. 1974. Răspândirea acestei “subculturi fără frontiere”. indicând faptul că un individ respectă în relaţiile cu semenii anumite valori. haotică. Sociodinamica culturii. Intelectualii sunt şi astăzi “armata” specializată a culturii. Structura clasică a culturii era una organizată vertical. • absenţa legăturilor stabile dintre componentele culturii. având o structură reticulară. ci acela care trăieşte valorile. stări de spirit eterogene. din care lipseşte un tipar organizator. lipsa de coerenţă şi de stil. atitudinile.203 Aceste consideraţii amare au acoperire în proliferarea unor fenomene degradante din spaţiul cultural. s-a schimbat şi sensul noţiunii de om cult. de la optimismul excesiv. mozaicată. Abraham Moles a impus termenul de cultură mozaicată pentru a defini această noua structură şi configuraţie a valorilor culturale în contextul comunicării 288 generalizate de azi. Pe lângă posibilităţile extraordinare pe care le oferă. distanţându-se radical de limbajul comun. Formele de educaţie sunt şi ele modificate de expansiunea sistemelor mediatice. le integrează interior şi este capabil de a le folosi într-un mod creator. Editura Ştiinţifică. o structură de rezistenţă care să integreze credinţele. Acest tip de cultură dizolvă algoritmul clasic al personalităţii şi produce o cultură interioară inconsistentă. fie reafirmându-şi limbajul propriu. care seduce o bună parte a tinerei generaţii. Este o “cultură amalgam”. • relativism valoric. Această situaţie a generat atitudini diferite faţă de mass-media. o tehnocultură care dezintegrează structurile vechii culturi. ordonată. • lipsa de ierarhie şi ordine a elementelor ce alcătuiesc tabloul cultural al individului. dar ruptura dintre cultura de elită şi cultura de masă trebuie depăşită. Dar în ceea ce priveşte cultura. după afirmaţia lui Rene Berger. Cum a reacţionat arta la această invazie a tehnicilor şi a gustului popular? Fie folosindu-le. care nu se confundă cu noţiunea de om informat. Fizionomia acestei culturi ar fi determinată de: • un conglomerat haotic de informaţii şi idei. până la tendinţele de culpabilizare. Noţiunea de om civilizat se referă la comportamentul uman. ideile şi motivaţiile. este incapabil să le ordoneze. nu poate fi ignorată nici de teoriile asupra culturii. ea pornea de la câteva principii mari şi se dezvolta sub forma unei pânze de păianjen. nu cel care ştie de toate este un om cult. piramidal. Individul este năucit de avalanşa informaţiilor din mediul cotidian. Bucureşti. . fără să producă o nouă coerenţă. În schimb. noua structură culturală este una orizontală.

nici al grupurilor sociale. Semnul-putere sau semnul-marfă. 290 291 292 289 Lucien Sfez. Henri Boyer. Orizontul fără limite al învăţării. asemuit cu un “balaur anonim”. în calitatea sa de putere reală şi obiect real”. iar identitatea nu-şi poate construi o imagine fiabilă. unele bazate pe reproducere. 1998. Credinţa că noile tehnologii ale comunicării vor aduce fericirea oamenirii este denunţată de Lucien Sfez ca o iluzie periculoasă. Botkin. Institutul European. care este de fapt o criză a imaginii despre sine a indivizilor. televiziunile şi cultura de consum reduc standardul valoric al educaţiei. şi între indivizi. altele pe virtuţile computerului. provoacă transformări culturale masive. la anularea identităţilor în 291 “anonimatul” unei comunicări generalizate.138. o criză a reprezentărilor inconsistente. fără repere. Simbolistica politică. Sub presiunea unor mesaje contradictorii. cu “glasul lor anonim”. Lichidarea decalajului uman. Decalajul uman este un fenomen ce exprimă faptul că indivizii nu sunt pregătiţi pentru schimbările în avalanşă care se produc. 136. de faptul că mijloacele noi de comunicare generează o “cultură medie”. 2000. “Astăzi. a liderilor. criteriul indivizii şi grupurile sociale. duce la apariţia stării de “derealizare” în care se scufundă 292 Mediatizarea devine indicatorul realităţii însăşi. J. Institutul Euroean. Iaşi. produse industrial şi asimilate rapid în cotidian. Reţelele de comunicaţii. “e mai uşor să flatezi ignoranţa decât să te străduieşti să o desfiinţezi”. Makdi Elmandjra. Universul cotidian şi “cultura amalgam” Noile tehnologii şi obiecte ei. a mediilor de tot felul care ridică din ce în ce mai multe obstacole între Stat şi individ. nici la nivelul indivoizilor. p. “balaurul ordinatic”. a lucrurilor. noile experienţe plastice. se împrăştie. Mediatizarea execesivă a evenimentelor. Comunicarea mediatică. Guz Lochard. toată “reţeaua care se întinde deasupra capetelor noastre”. care ne populează mintea şi inconştientul. Muller. punând 290 în pericol chiar centrul. hiperconsumul trimite pe fiecare la gusturile sale schimbătoare”. imaginea lor se disperează. vizuale şi auditive. fără vocaţie identitară. Indivizii sunt deposedaţi de repere axiologice sigure. . fluide. Bucureşti. scufundaţi în multitudinea de imagini contrastante. multiplicare mijloacelor de comunicare şi invazia mesajelor JamesW. Ibidem. ontologic al existenţei. iar lumea în 289 care trăim nu mai corespunde adeseori cu ideile noastre despre ea. Sistemul mediatic. Editura Politică.E. internetul şi cd-urile. noile forme estetice. sunt factori care duc la “ştergerea diferenţelor”. indivizii îşi pierd identitatea. criza reprezentării s-a agravat şi mai mult datorită birocraţiilor.204 audio şi video). o “cultură mozaicată” lipsită de repere stabile. Sub presiunea sistemului mediatic. sateliţii de comunicaţie. se manifestă şi criza identităţii umane. astfel că exegeţii acestui domeniu vorbesc de ştergerea reperelor şi a scărilor de valori. p.7. computerul. a mărfurilor. Iaşi. pp 137. trăiesc într-o lume de simulacre care se schimbă între ele. Internetul. După afirmaţia unui teoretician. a vieţii până la urmă. Mircea Maliţa. iar “în faţa hiperproducţiei. un fenomen de saturaţie la centru le trimite prin refracţie la periferie. pp 22-26. 1981.

al îmbricării. Editura Meridiane. într-un «amestec»”. nu din pământ şi maşini. limbaje şi structuri decât cele din cultura modernă tradiţională. inepuizabile şi neexclusive.este interiorizat în mecanismele psihice ale omului. drum de fier. o lume în care valorile se amestecă. de discursuri politice. televiziune. . Dar semnele acestui cotidian haotic se reproduc în mintea noastră şi îi conferă o configuraţie asemănătoare. Bucureşti. toate au schimbat radical cadrul. Acum. Mass-media au pus în mişcare puternice forţe centrifugale care dezintegrează lumea veche. “Universul amestecului. ducând la o lume mozaicată. “presocraticii fac bună vecinătate cu ţigările şi legumele”. Lectura devine o “frunzărire” a cărţii sau a ziarului. Mutaţia semnelor. dintre cultura de competenţă şi cea de consum. deplasări cu maşina. Mediul tehnic se substituie celui natural. pp 47-48. p. mai bine zis al amaglamului”. pe scurt. Ibidem. dispersează centrele de putere. într-o “cultură-amalgam”. non-piramidală şi descentralizată. dispar frontierele dintre tehnică. René Berger susţine că acest “univers-amalgam” se reproduce într-o “conştiinţă amalgam”. astfel că se schimbă şi reprezentarea noastră asupra realităţii. în care se desfăşoară viaţa omului contemporan. Noile mijloace ne duc spre lume de-masificată Teoriile mai recente cu privire la impactul pe care-l produce sistemului mediatic asupra universului cultural sunt mai puţin critice şi mai comprehensive faţă de lumea şi cultura media. Trăim într-o lume a reproducerilor. comportament care se reproduce şi la cel care. non-fizic. nu de comandă. Mediul tehnic în care trăim reorganizează câmpul experienţei noastre exterioare şi interioare. economie şi artă. audiovizuale şi publicitare . 1978. căruia mijloacele tehnice sunt pe cale de a-i da o 293 putere fără egal”. Această cultură are cu totul alte practici. saturat de semne eteroclite. “răsfoieşte" semnele oraşului. plimbându-se. care a devenit “nereal". Acum. modelându-i structura gândirii.“noi trăim zilnic între telefon. de “zgomote”. cunoaşterea este "o avere formată din simboluri". format din simboluri şi informaţii. 58. în supermagazine. jurnale. ci este format din elemente “intangibile”. în care Gioconda devine marcă de fulare sau este reprodusă pe cutii de brânză. valorile sunt amestecate într-un “talmeş-balmeş”. În locul unei lumi ordonate de raţiune. supra-simbolic. avioane. o lucrare a lui Spinoza stă lângă o revistă sexy. este un capital care nu mai areun caracter finit. 293 294 René Berger. radio. într-un univers în care “lucrurile se-nlănţuie” “sub semnul încâlcirii. Noul capital este un capital de cunoaştere. de mesaje discordante. Mediul tehnic de existenţă – un mediu haotic. E o "revoluţie a capitalului". “natura”. a duplicatelor şi a simulacrelor.205 diverse în existenţa indivizilor. al aliajului devine marele 294 Amalgam căruia îi corespunde o conştiinţă amalgam”. astfel încât asităm la “un fenomen de hibridare generalizată. fără a putea adânci semnificaţia lor. traseele percepţiei şi conţinuturile imaginaţiei. la o economie de reţea.

295 296 297 298 Alvin Toffler. “info-war”. teoria "marketingului global" a eşuat şi asistăm la de-masificarea. diferenţiate. p. p. Editura Antet. ceea ce a dus la falimentul lor. sunt asociate cu diversitatea. specializate. altele încă mai sunt în stadiul pieţei de masă. programe. “Mai curând decât să omogenizeze planeta. are şanse să fie mai puţin necesară în cultură sau în ideologia politică? Oare mijloacele de informare globale omogenizează realmente diferenţele dintre popoare? Fapt este că. prin urmare. Ibidem. situaţie cu ample implicaţii culturale şi politice. înalta diversitate. dar toate străduindu-se să-şi 297 menţină sau să-şi accentueze individualitatea culturală. nu e totuna cu omogenitatea. Aşadar. cablate în noul sistem de informare. eterogene. pp 339-340. destandardizarea lumii.) la scara întregii lumi. Omogenizarea era posibilă atunci când existau doar câteva canale care acopereau piaţa audiovizualului şi nu exista posibilitatea de a alege. noul sistem global al mijloacelor de informare ar putea în schimb să adâncească diversitatea. iar altele cunosc deja caracteristicile de de-masificare ale unei economii 295 avansate". Mass-media au globalizat lumea. Iar multiplicitatea mass-media însăşi accelerează procesul. Deci. Astfel. Bucureşti. 339. 298 Toffler susţine că "în viitor. Ibidem. Puterea în mişcare. Ne aflăm la antipodul tendinţelor ce au dominat civilizaţia celui de Al Doilea Val. 342. În ultimul caz. comportamentele. aşa cum a făcut mass-media veche din Al Doilea Val. "vor trebui să se de-masifice" şi să se adapteze unei pieţe segmentate şi fracţionate. "Dacă diversitatea e necesară în materie de produse pentru consumatori. practicile şi atitudiniile rămân diverse şi se 296 diversifică mereu. Specificitatea. gusturile. şi culturile . avem şanse să asistăm la o multitudine de sate globale absolut diferite .toate. 339. Dar. segmentate. Ibidem. care se aflau în stadii diferite de dezvoltare: "Unele încă se mai află în condiţia premergătoare pieţei de masă. În locul unui singur sat global. Producătorii au subestimat diversitatea culturală.asemenea produselor . cu pieţe diversificate. Noile sisteme mass-media. informaţii etc. specializate. Globalizarea. cu renaşterea identităţilor etnice şi naţionale. astăzi. regretatul teoretician canadian al mass-media. în care internetul joacă un rol fundamental. devalorizată iniţial de expansiunea massmedia. aşa cum îl prevedea Marshall McLuhan. a apărut un fenomen şocant. Powershift. Nu s-a ţinut seama de caracteristicile regiunilor şi a diverselor pieţe naţionale.se de-masifică. habitudinile. 1995 p. Dacă noile sisteme mass-media vor să reuşească. este aceea cu care vor fi obligaţi să se confrunte agenţii pieţei sau candidaţii politici". naţională sau politică". încercând să extindă apoi aceleaşi produse (reclame standardizate.206 Noul război este războiul total al informaţiilor. tendinţele globaliste se ciocnesc cu o tendinţă opusă. . formele de gândire. iar corporaţiile au continuat să ofere aceleaşi servicii omogenizate şi standardizate. consumatorii cer produse individualizate. Preferinţele. nu la omogenizarea ei. iar tehnologia de contrainformaţii este cea mai redutabilă resursă a erei Powershift-ului. va domina situaţia inversă". nu uniformitatea. este recuperată şi revalorizată chiar pe terenul lor. excepţie făcând câteva cazuri. cu specificitatea. etnică. aşa că "nici o Europă unificată nu poate fi considerată uniformă".

Într-un studiu al lui Francois Thual. p. ian. iar maghiarii care trăiesc în interiorul statului român sunt consideraţi "victime ale tratatelor din 1919. Du national á l'identitaire. Aşa se face că. manipulate şi răstălmăcite. asupra originii şi a continuităţii sale istorice. State. influenţând opiniile şi judecăţile factorilor de decizie. naţiuni şi minorităţi etnice. în aşa fel încât să prezinte o imagine favorabilă pentru autorii care emit mesaje şi să-i culpabilizeze pe ceilalţi.-febr. opuse mijloacelor din al doilea val sau noile forme videocratice şi imageria nouă.cum ar fi bisericile. puterea mediatică pe care o pune în mişcare un stat în universul comunicării internaţionale reprezintă o componentă fundamentală a puterii sale globale. care au creat România Mare". Noua infrastructură electronică a economiilor supra-simbolice are şase trăsături: 299 "interactivitatea. promovate cu perseverenţă şi în mod sistematic în mediile intelectuale şi politice occidentale. adecvarea la contexte locale etc. 88. aflate în poziţii de adversitate. studii de geopolitică şi tratate de istorie. în care informaţiile sunt deformate. Sistemul mass-media a devenit pur şi simplu un teatru de război. tezele revizionismului ungar. sisteme folosite în strategiile mişcărilor revoluţionare . Transilvania este apreciată drept "unul dintre leagănele istorice ale Ungariei". evident) ce ar despărţi creştinismul occidental de 300 cel răsăritean. dar şi articole din publicaţiile de largă răspândire prezintă o imagine deformată asupra poporului român. Agenţii sociali şi statele care deţin supremaţia în câmpul mediatic internaţional au un avantaj competitiv fundamental în lumea de azi. studiile respective deplâng "dezmembrarea Ungariei" şi condamnă tratatele de pace de la Versailles care ar fi afectat echilibrul geopolitic al Europei! În harta ce însoţeşte faimosul studiu al lui Huntington. în loc să vorbească de întregirea statului naţional român în 1918. p. au ajuns să fie acceptate şi preluate în multe studii şi publicaţii cu influenţă. care ruinează formele de putere autoritare şi închise. versiuni şi evaluări diametral opuse asupra unor procese istorice. precum şi asupra realităţilor de azi din România. în revista "Le Debat". Transilvania este decupată din corpul României printr-o frontieră (eronată. convertibilitatea. grupurile informale. Românii sunt în situaţia de a resimţi în chip dureros acest adevăr. Lipseşte din enumerare tocmai de-masificarea. 170 . 359. de atitudini nedemocratice şi de încălcarea drepturilor omului. segmentarea. în cadrul unui proces legitim de formare a statelor naţionale din zonă. Prin mass-media circulă mesaje antagoniste despre acelaşi eveniment. 1996. diversitatea. E limpede că 299 300 Ibidem. ubicuitatea şi globalizarea". Alături de puterea economică. conectivitatea. nr. Une nouvelle famille de conflits. de nostalgii comuniste şi totalitare. se acuză reciproc de conservatorism. Comunicare şi război informaţional Conflictul identităţilor generează o competiţie dură şi în lumea comunicării. Multe dicţionare şi enciclopedii. determinând un conflict între tipurile noi de comunicare şi cele vechi. De exemplu. de tendinţe naţionaliste şi hegemoniste. mobilitatea. Toate conflictele majore de astăzi sunt însoţite şi de un conflict mediatic al interpretărilor. Francois Thual.207 În era “powershift-ului” se extind "mass-media subversive".

motivaţiile şi atitudinile. oricât de îndreptăţite ar fi aspiraţiile pentru care luptă. sistemul mediatic poate influenţa credinţele. Bucureşti. Henri Boyer. cu posibilitatea de a vectoriza mesajele în favoarea unei părţi. Bernard Miege. . Războiul informaţional este azi o armă redutabilă. Iaşi. 646. Televiziunea. Editura Cartea Românească. de o eficacitate fără egal faţă de mijloacele clasice de diversiune. Bucureşti. Simbolistica politică. se ştie. convingerile. duce la o interpretare deformată a conflictului. Editura Ştiinţifică. Puterea comunicativă se converteşte în putere politică prin raza sa enormă de influenţă socială.56. Charles Sanders Peirce. Comunicarea mediatică. Mass-media şi universul invizibil. Portretul negativ al unei comunităţi etnice. cercurile diplomatice şi centrele de decizie politică. Lumea comunicării. Bucureşti. Jean-Francois Revel vorbea chiar de "oligarhia mediatică" a jurnaliştilor şi a celor care deţin puterea efectivă asupra sistemului mediatic internaţional. Editura Scripta. într-un mod insesizabil de către masa receptorilor. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1997 5. Abraham Moles. culpabilizând şi satanizând partea adversă. Bibliografie 1. televiziunea posedă capacitatea de a o fasona şi modela" . 1982 2. Alain Le Diberder. făcut din detalii expresive şi din informaţii orientate politic. Umberto Eco. Teorii ale simbolului. vol. Editura Univers. 1990 3. este un loc strategic de unde se poate pierde sau câştiga un război. Hiver. 1995 11. 1998 10. Institutul European. 2000 9. la formarea unei atitudini care este în defavoarea respectivei comunităţi. Prin forţa sa de penetraţie socială. curentele de opinie. Guz Lochard.208 războiul informaţional şi istoriografic a fost pierdut de partea română.masă a-critică şi în necunoştinţă de cauză asupra temeiurilor reale ale conflictului şi. Imaginile mediatice asupra conflictelor interetnice au o importanţă decisivă în desfăşurarea concretă a acestora şi în modelarea decizilor pe care instanţele internaţionale (cum ar fi Consiliul de Securitate sau OSCE) le iau faţă de aceste conflicte. Bucureşti. Tzvetan Todorov. iar cunoscutele teze ale istoriografiei ungare au fost impuse cu tenacitate în mediile occidentale. Tratat de semiotică generală. Bucureşti. . Semnificaţie şi acţiune. Nathalie Coste-Cerdan. Marshall McLuhan. Iaşi. Gândirea comunicaţională. Editura Humanitas. Bucureşti. "Commantaire". L'information est-elle responsable d'autre chose que de l'information?. Editura Nemira. fără posibilitatea de a verifica autenticitatea mesajelor -. 14/no. 1998 7. Bucureşti. Editura Univers. 1991-1992. deci. fiind acum preluate de "imperiile informaţionale" ce conduc lumea. Statul spectacol. Replica românească la aceste deformări grave este palidă şi neconcludentă. Institutul European. Roger-Gerard Schwartzenberg. Studii de tipologie a culturii. Dramaturgia atroce a conflictelor interetnice este transformată în spectacol mediatic. Bucureşti. Editura Humanitas. 1983 8. p. "În loc să descrie 301 realitatea. Sociodinamica culturii. mentalităţile. Lucien Sfez. în rev. 1991 301 Jean-Francois Revel. 1974 4. 1974 6. Iuri Lotman.

Societatea cucerită de comunicare. Arta de a influenţa. 2000. 1996 23. . 1976. 2000 25. Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy” – SNSPA. Vasile Macoviciuc. Alexander. Bucureşti. Iaşi. Editura Echinox. Bucureşti.Univers. Polirom. Bucureşti. Institutul European. Artă şi comunicare.209 12. Editura Meridiane. Bucureşti. 1998 14. Despre televiziune. Bucureşti. Iaşi. Cultura media. 2000 19. 17. Editura Meridiane. Editura Cartea românească. 1983 15. Bernard Miege. Jean Caune. Jean Baudrillard. Teorii ale simbolului. Casa de Editurã şi Presã “ANSA” S. 2001 21. Ilie Pârvu.R.L. Thompson. Bucureşti. René Berger. Editura Antet. f. 13. 2000 20. 1974 18. Bucureşti. Filosofia comunicării. Cluj-Napoca. Douglas Kellner. Bucureşti. Alex Mucchielli. Pierre Bourdieu. Sociodinamica culturii. Editura Economică. Polirom. Ed. Steven Seidman). Iaşi. Media şi modernitatea. Institutul European. 24. 22. dezbateri contemporane (coord. Jeffrey C. Abraham Moles. Editura Ştiinţifică. Sistemul obiectelor. Iniţiere în filosofia contemporană. 2002. Iaşi. 2001 16. Paradigme ale comunicãrii de masã. Cultură şi comunicare. Ion Drãgan. Tzvetan Todorov.a. John B. Bucureşti. Cultură şi societate.

că este o activitate spirituală "gratuită”. în anumite contexte. ci şi prin valenţe estetice. culoare sau ornament (vezi. Arta are un statut de excelenţă în configuraţia oricări culturii. dar toate mai ancorate în sfera vieţii practice. întrucât este prin natura ei simbolică. orientată spre ţinte practic-instrumentale. şi cu semnificaţii estetice. de natura sa biologică şi de natura exterioară. Limbajul şi unealta – iată două facultăţi şi invenţii ce reprezintă prinicipiile generatoare ale universului cultural şi de civilizaţie. o activitate creatoare ce ne provoacă “o plăcere a artificialităţii”. fiind activităţi creatoare. deoarece. o delectare ce nu are legături în contingent. şi ele domenii valorice autonome. Ele pot fi doar descrise empiric. În acelaşi sens. dar intens simbolic. prin formă.210 X. cu gravitate şi aplicaţie. Acţiunile lor sunt îngemănată în procesul umnaizării şi reprezintă două “feţe” complementare ale existenţei umane. în manifestările lor concrete şi diverse. După cum. Mihai Ralea spunea că arta este “o tehnică ce şi-a uitat scopul”. numai despre artă s-a spus. Totuşi. de la începuturi. Călinescu afirmă că poezia (id est: arta) este “un mod ineficent . Kant a văzut în creaţia artistică şi în opera de artă “o finalitate fără scop”. Arta este cea mai înaltă formă a creaţiei umane. Creatorii şi teoreticienii au investit energii considerabile pentru a postula şi a impune autonomia artei. iar azi produsele tehnicii se impun nu numai prin performanţele lor utilitare. ca dragoste de cunoaştere. filosofie. ca utilizare creatoare şi genuină a limbajului. nucleul artei şi paradigma ei este poezia. ca rostire întemeietoare a fiinţei (după Heidegger). care au revoluţionat limbajul artistic. Dacă arta este nucelul şi modelul culturii. ce provoacă o plăcere “dezinteresată”. de ex. IMAGINE ŞI COMUNICARE LIMBAJULUI ARTISTIC ARTISTICĂ. Analizând această capacitate misterioasă a artei. morală sau religie. întrucât ea produce un univers imaginar şi artificial. ATRA CA FORMĂ DE CUNOAŞTERE ŞI DE COMUNICARE Arta în universul culturii Arta a fost considerată ca model al culturii. Călinescu susţine că nici poezia. în varietatea genurilor şi a stilurilor sale. Exceptând aprecierea filosofiei. arta era considerată şi creaţie şi tehnică. o bucurie de o complexitate fără seamăn. cea mai îndepărtată de scopuri practice imediate. disjuncţia în planul funcţiilor nu poate ascunde conjuncţia valorilor. ca înţelepciune (sau speculaţie). G. şi unealta a fost înzestrată. formulă paradoxală prin care surprinde atât intenţia expresivă şi semnificantă a operei. prin design. întrucât ea este plăsmuitoare de lumi şi de sensuri. În universul uman. a fost apreciată ca model al civilizaţiei. nu pot fi definite logic şi normativ. care îl distanţează pe om de animalitate şi de natură. după cum tehnica. dar şi “gratuitatea” ei în ordine practică. ceramica). care operează subteran. precum şi în cele dintre creaţie şi producţie. dintre originalitate şi standardizare. PARTICULARITĂŢI ALE 1. nici arta. dintre unicat şi serie. plăsmuire şi meşteşug. Dar. circumscrisă unei experienţe estetice determinate. ele depăşesc mereu orice definiţie închisă. cu o pasiune a delimitării pe care nu o întâlnim când este vorba de ştiinţă.. fiind în acealaşi timp şi cea mai liberă activitate umană. poiesis şi tehné. comentând cu savoare şi deschidere culturală diverse forme stilistice ale poeziei moderne şi ale curentelor avangardiste. în tradiţia gândirii greceşti. limbaj şi formă a comunicării. Dihotomia limbaj-unealtă se regăseşte în polaritatea arta-tehnica.

În această ipostază trebuie să analizăm sistemul de semne al operei. prin concept. spunea că poetul trebuie să exprime un simţământ sau o idee sensibilă. dintre artă şi viaţă. o activitate ce răspunde (prioritar) la “nevoia fundamentală a sufletului omenesc de a prinde sensul lumii”. Mai mult. ca formă de expresie. care o deosebesc uneori radical de comunicarea ştiinţifică şi de cea comună. pe care le comunică. poate fi privită sub o dublă ipostază: • Arta ca formă de cunoaştere. Arta ca formă de comunicare Arta este o formă fundamentală de comunicare umană. 2000. ca sistem de semne. vezi Vasile Macoviciuc. nu o idee abstractă. Ea se caracterizează printr-o utilizare specială a semnelor. studiind întregul lanţ al 302 comunicării artistice. Maiorescu. pentru a analiza problema accesibilităţii şi a interpretării artei. • Arta ca formă de comunicare. Pe acest nivel. arta poate fi înţeleasă ca un model exemplar pentru procesul de comunicare în general. pe urmele sale. pentru a vedea cum se schimbă raportul dintre operă şi receptor. Hegel spunea că arta este o “manifestare sensibilă a ideii”. Comunicarea artistică este un tip de comunicare distinct. Acest fapt este o indicaţie antropologică de la care putem deduce că arta este o manifestare organică a condiţie umane. În această abordare. îl reconstituie într-un plan imaginar şi simbolic. tendinţa Pentru noile perspective ştiinţifice şi filosofice asupra experienţei estetice. sistem cu funcţii de comunicare. cu particularităţi evidente.211 de a comunica iraţionalul”. Teoriile clasice au elaborat conceptul de “mimesis”. pp 343-410. Iniţiere în filosofia contemporană. prin care arta era considerată o imitaţie a realităţii. prezentă în toate epocile istorice şi în toate culturile cunoscute. 302 . de specificul cunoaşterii artistice. ea porneşte de la analiza artei ca limbaj. Procesul acesta a fost denumit transfigurare artistică sau reconstrucţia realului prin imagini concret-sensibile (tautologie acceptată!) pentru a sublinia deosebirea faţă de cunoaşterea ştiinţifică. Analiza semiotică a avut un succes deosebit în analiza artei ca limbaj şi ca fapt de comunicare. a unor aspecte. Opera de artă. Editura Economică. Nu există comunităţi umane în care arta să nu fie o activitate esenţială. spre deosebire de manifestarea ei conceptuală. Este abordarea contemporană. Există o serie de factori culturali care au dus la abordarea artei ca limbaj simbolic în secolul XX. putem vorbi de raportul dintre artă şi realitate. punând în evidenţă specificitatea limbajului artistic în raport cu alte limbaje. care a lăsat în umbră conceptele clasice. Bucureşti. de forţa imaginilor de a evoca anumite zone ale realului. ca sistem de semnificaţii care modelează realul. elemente sau fapte din câmpul vieţii reale. printr-un limbaj specific. ca orice operă de cultură. un fascicul de semnificaţii. şi se ridică spre analiza semnificaţiilor şi a receptării. Abordarea semiotică a artei a fost favorizată de unele particularităţi şi tendinţe ale artei contemporane. cum ar fi complexitatea crescândă a formelor de expresie. ca limbaj care codifică un conţinut informaţional specific. “A prinde” (a codifica) în limbaje simbolice sensul lumii şi a-l comunica – iată rostul artei.

spre expresia însăşi. Economia însăşi. toate sunt legate de limbă. a particularităţilor sale. această experienţă este stocată şi transmisă istoric. spre inovaţie. conţinuturile de cunoaştere. emoţie artistică. “esenţa” şi funcţiile ei. Totodată. Această nouă perspectivă în gândirea ştiinţifică şi filosofică este atât de profundă încât ea a ajuns să modeleze decisiv toate abordările şi demersurile orientate spre înţelegerea culturii şi a universului artistic. . cinema. tehnică a unei societăţi. atitudinile şi semnificaţiile pot fi codificate şi permanentizate. Organizarea socială poate funcţiona şi ea ca un sistem de semne pentru a releva structura unei societăţi şi modurile ei de viaţă. religia. stil.212 accentuată spre înnoire formală. Orice produs uman semnifică ceva. Am asistat astfel la o îndepărtare de limbajul clasic. istoria culturii şi meditaţia filozofică asupra ei au relevat însemnătatea fundamentală a sistemelor de semne pentru om. Lumea însăşi poate fi considerată un uriaş “text” ce aşteaptă să fie interpretat. mitul. sistemele mixte (teatrul. Dintre toate sistemele de semne create de om. Au descoperit faptul că omul este o fiinţă care-şi construieşte mediul uman de existenţă ca un univers de semnificaţii. Omul manipulează semnificaţiile şi ideile prin intermediul sistemelor de semne. la o ruptură ce s-a produs iniţial în planul expresiei. comportamentul uman etc. De modul de înţelegere a limbajului artistic depind şi sebsurile acordate altor concepte utilizate de estetica tradiţională pentru a lămuri specificul artei. Cunoaştere şi imagine în artă Specificul artei. în sisteme de semne complexe. Unealta funcţionează şi ea ca un sistem de semne în care putem “citi” gradul de dezvoltare economică. asupra naturii sale simbolice. analiza artei ca mod specific şi ireductibil de comunicare a fost impusă de experienţa artistică a secolului XX. Astfel. accesibilitate etc. de o complicare a structurilor formale. Aşa cum am spus. În felul acesta. Sistemele lingvistice de comunicare alcătuiesc un fel de infrastructură pentru toate sistemele de semne construite de om. Omul a ieşit din tăcerea şi muţenia naturii şi s-a instalat în universul limbajelor. Lumea îi “vorbeşte” omului prin limbajele create de om pentru a tălmăci misterul lumii. imitaţie şi originalitate. Fixată în simboluri. ca limbă vorbită. ceremoniile sociale). cu structurile sale. privită ca limbaj natural. Dar toate creaţiile omului pot fi considerate sisteme de semne. de o sporire a capacităţii de semnificare a limbajului artistic ce a fost pus acum în forme şi configuraţii inedite. comunicarea cotidiană. Elementul definitoriu rezidă acum în analiza limbajului artistic. ştiinţifică. limbaje. precum imagine. A apărut astfel problema accesibilităţii artei. din care sunt derivate toate caracteristicile fenomenului artistic. conţinut-formă. Ştiinţa. literatura. filosofia. Omul este un creator de semnificaţii şi un consumator de semnificaţii. Toate obiectele şi evenimentele sale îi “spun” ceva. problema limbajului este una dintre cele mai frecvente teme abordate de filosofie şi de disciplinele sociale. Sistemele de semne nonlingvistice sunt şi ele prezente în universul uman: sistemele vizuale şi plastice. sunt acum cercetate dintr-o perspectivă nouă. de simboluri în care-şi codifică experienţa sa practică şi cognitivă. care este de fapt o problemă de înţelegere a specificităţii limbajului artistic. Esteticile şi metodologiile contemporane n-au contenit să avertizeze conştiinţa comună asupra funcţiei de comunicare a artei. poate fi considerată ca un sistem de semne în care e codificată relaţia om-natură şi relaţiile sociale. experienţa umană este tezaurizată. determinând apoi o ruptură între artă şi public. sistemele gestuale (dansul). făcând posibilă continuitatea procesului social şi cultural. alcătuind astfel memoria culturală a omenirii. care au descoperit semnificaţia antropologică a comunicării şi a limbajului. cel mai important este limba. dominată de o căutare febrilă a unor noi mijloace de expresie.

Teortetizând conceptul de “mimesis”. în care autorul se proiectează pe sine în operă. figurativă. interpretări noi. clasice şi romantice. Opera este un model imaginar şi posibil al realului. expresivă. ci posibilul. limbajul ei “diferit” şi forţa sa emoţională. înfăţişează “faptele aevea întâmplate”. dinamica raportului dintre artă şi public. poezia (epopeea. Deci. Imaginea artistică este sugestivă. Poetica. participarea creatoare a receptorului la constituirea mesajului. Tema calsică a raportului dintre artă şi realitate a primit. deci o ficţiune. subliniindu-se capacitatea limbajului şi a imaginii artistice de a construi un referent fictiv şi simbolic sau de a funcţiona ca “amintire” a referentului. fiind interesate să dezvăluie specificul ei faţă de cunoaşterea teoretică. Calitatea artistică a imaginilor decide asupra valorii operelor. nu o copie pasivă. • Arta este o cunoaştere prin imaginii. reluat în teza că semnul artistic are 303 Aristotel. spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică. În legătură cu conceptul aristotelic de “mimesis” s-au purtat numeroase dispute teoretice în estetica modernă. ca un semn capabil să trezească. nu prin noţiuni abstracte. având forţa de a transmite o idee (un conţinut ideatic) prin concreteţea figuraţiei expresive. Dintr-o perspectivă raţionalistă şi logocentrică. cu stările sale sufleteşti. Aristotel a subliniat că istoria (ca disciplină şi discurs raţional asupra realităţii în devenire) “povesteşte lucruri întâmplate cu adevărat”. ce uneşte organic expresia şi semnificaţia. un lanţ de trăiri şi reprezentări mentale în conştiinţa receptorului. arta. de asemenea. Cert este că Stagiritul consideră că obiectul artei nu este realul. subliniind dimensiunea intrinsec simbolică a artei. 1965. diversitatea “lecturile” şi a interpretărilor aplicate operei.213 Din perspectivă semiotică şi comunicaţională au fost elucidate caracteristicile procesului de receptare. o semnificaţie. orientată de aspiraţia spre obiectivitate. Nici abordarea semiotică nu a putut ocoli acest concept. cu rostul de a codifica şi transmite un înţeles. mesajul). cunoaşterea artistică se concretizează într-o imagine artistică. predominantă până la revoluţia înfăptuiă de romantism. prin extensie. conceptul tradiţional de imagine artistică a beneficiat de interpretări şi abordări mai profunde şi mai aplicate. antropomorfizantă. ce porneşte de la real. fotografică. editura academiei RPR. înfăţişează “fapte ce s-ar putea întâmpla”. drama etc. imaginaţia. “lucruri putând să se 303 întâmple în marginile verosimilului şi ale necesarului”. prin forma expresivă şi prin alcătuirea sa originală. Imaginea artistică unifică organic şi expresiv două dimensiuni: una concret-sensibilă (expresia) şi alta ideală (semnificaţia. între material şi ideal. intuiţia şi subiectivitatea. Acest paragraf celebru din capitolul IX al Poeticii a prilejuit comentarii interminabile. • Arta este o cunoaştere subiectivă. Bucureşti. dar construieşte o lume imaginară. Cumulând aceste perspective. între general şi singular. teoreticienii au insitat asupra următoarelor caracteristici ale cunoaşterii artistice: • Arta este o cunoaştere specifică a generalului în şi prin particular. pp 64-65. • Arta este o transfigurare a realului. o “recreare” simbolică a realităţii. În aceaşi timp. Imaginea artistică este văzută ca un semn complex. . Romantismul reabilitează sensibilitatea. a particularului care include în sine o semnificaţie generală. imaginea artistică este o sinteză între abstract şi concret.). efectele artei asupra orizontului de aşteptare al publicului. abordările tradiţionale au privit arta ca formă de cunoaştere.

în structura sa semnificantă. estetism). reprezentarea. imaginea este o deformare a obiectului real. Aşadar. Editura Eminescu. 304 305 Ibidem. ci de adecvarea dintre expresie şi semnificaţie. “imitaţie închipuită de oameni în acţiune. dizolvată în) 305 maximala concreteţe”. Explorând heteronomia artei. . imaginea artistică şi opera de artă ca întreg reprezintă o unitate contradictorie. În cazul caricaturii. Dintre toate domeniile valorice şi formele de creaţie umană. p. Schiţă pentru o estetică posibilă. Realismul a insistat asupra caracterului referenţial al artei. iar condiţia dintotdeauna a artei este aceea ca “maximala semnificaţie să fie contopită cu şi topită în (accentuăm: implicată. Din această perspectivă. • Opera de artă are drept caracteristică definitorie unitatea organică dintre formă şi conţinut. Termenul de “katharsis” a fost introdus şi teoretizat tot de Aristotel. Curentele artistice au pus accent fie pe registrul expresiei (formalism. cu vocaţie integratoare. concomitent cu strategiile de distanţare critică faţă de acest univers. fie asupra conţinutului (artă cu tendinţă. pe similaritatea dintre expresie şi conţinutul pe care îl semnifică. afectivitatea. cât şi în capacitatea ei de a provoca o stare emotivă complexă în conştiinţa receptorului. şi care stârnind mila şi frica săvârşeşte 304 curăţirea acestor patimi”. tehnice. Ion Ianoşi. cât şi în momentul receptării. ludice.). ne putem întreba dacă este “adevărata” imaginea sau sensul pe care îl transmite. proiecţia imaginară şi gândirea raţională). arta şi-a păstrat caracterul sincretic. ci nu povestită. sensibilitatea. • Arta are un caracter subiectiv. de forţa expresiei de a codifica şi transmite un anumit mesaj. semnificantă. religioase. subliniată de Vianu. efectul “purificator” al artei este realizat printr-o dublă mişcare spirituală: identificarea emoţională a receptorului cu universul ficţional şi simbolic al operei (prin mecanismul empatiei. dintre expresie şi semnificaţie. întrucât angajează subiectivitatea integrală a omului (percepţia. 60. morale. Arta încorporează în ţesărtura ei conţinuturi nespecifice. imaginea artistică nu este altceva decât “concretul semnificativ”. le supune unor legităţi proprii. 56. Ion Ianoşi vorbeşte cu îndreptăţire de “impuritatea” artei. absorbită. contopeşte aspecte şi semnificaţii umane multiple (psihologice. didacticism etc. Caracterul emoţional al artei este vizibil în faptul că opera exprimă “trăirile” şi sentimentele autorului. de faptul că opera de artă. o totalitate organică. spun psihologii moderni). dar caricatura este “adevărată” prin semnificaţia pe care o transmite. Bucureşti.). intuiţia. Faptic. filosofice etc. sociologie. care definea tragedia drept “imitaţia unei acţiuni alese şi întregi”. • “Adevărul artistic” este dat nu de adecvarea imaginii la realitate. Aşadar. artă cu un mesaj etic. adică se bazează pe “asemănarea” (metaforică sau metonimică) dintre imagine şi referent.214 un caracter iconic. probat atât în actul creaţiei. nu şi-a tăiat legăturile cu totalitatea vieţii. Receptarea estetică este un act de o complexitate unică. 1975. p. pe care le transfigurează. opera de artă fiind autonomă şi heteronomă în acelaşi timp.

conceptul de frumos. de categorii estetice. Bucureşti. Creînd o operă individuală. Istoricul şi criticul trebuie să dea judecăţi de valoare individuale. George Călinescu. dar nu să definească arta prin atribute generale sau prin norme universale. reprodus în vol. 306 . ca disciplină. Echilibrul între antiteze. studiu publicat în 1927. având în vedere varietatea istorică şi individuală a formelor artistice şi a întruchipărilor sale concrete. întrucât nu are un obiect propriu. imaginaţia creatoare de forme veşnic noi. deci epuizat în manieră”. teoria hegeliană a artei ca expresie sensibilă a Ideii etc. Călinescu conchide că arta. Max Bense afirmă că după mii de ani de când omenirea produce artă. atunci am putea elabora norme care. Editura pentru literatură. ca proces spontan al spiritului creator. Poziţia sa este una antinormativistă. Căci în capodoperă atitudinea şi maniera se distrug în actualitatea echilibrului. Respingând teoriile pretins “ştiinţifice” care căutau să fixeze a priori canoane şi norme în artă. ar fi aberant. fără să aducă un spor de cunoaştere asupra fenomenului artistic concret. la Schopenhauer. Considerând că arta este o continuă tensiune dintre atitudine şi tehnică. dar Socrate îl avertiza mereu: “nu te-am întrebat care sunt lucrurile frumoase. Când răsare geniul mor şcolile. Observaţiile sale sunt capitale şi intră în rezonanţă cu esteticile moderne. transformă un echilibru realizat. ceea ce nu este posibil şi. paradoxal. ci ce este frumosul”. Dacă arta ar putea fi prinsă într-o formulă universal valabilă. prin respectarea şi aplicarea lor. Călinescu respinge atât experimentul gratuit. dintre formă şi fond. Călinescu. în speţă “poezia nu se poate defini. Călinescu acceptă doar o analiză critică aposteriori. s-a născut. întrucât în creaţia artistică operează talentul. 1968. Analizând diversele teorii filosofice asupra artei (teoria mimesis-ului la Platon şi Aristotel. întrucât se ocupa de “frumos”. Artistul autentic depăşeşte formulele şi programele estetice şi ideologice care vor să îndrume creaţia pe anumite făgaşe: “În realitate singurul agent al echilibrului (dintre formă şi fond – n. o abordare profitabilă ar fi aceea care încearcă să elucideze misterul artei pornind de la analiza limbajului artistic.ns. dacă ar fi posibil. cantonându-se într-o serie de banalităţi.215 Artă şi mesaj Numeroşi teoreticieni au denunţat caracterul speculativ al vechii filosofii a artei. De aceea.).) este talentul. ci numai descrie”. folosind procedeul analogiei. p. De exemplu. G. care repetă “la nesfârşit forme învechite. Călinescu a susţinut că estetica nu are un caracter de ştiinţă. teoria artei ca eliberare de sub dictatura voinţei oarbe. el şi-a exprimat actualitatea sufletească ce conţine însă în chip implicit toate momentele istorice din evoluţia literară a limbii în care 306 scrie”. acesta din urmă dându-i exemple de lucruri frumoase. Principii de estetică. aspect perceptibil şi care poate fi supus unei expertize aplicate. G. să analizeze operele artistice. Socrate discută într-un dialog platonic cu Hippias despre frumos. nu poate oferi norme general valabile şi. în revista “Viaţa literară”. folosind într-un mod personal criteriul estetic. cât şi tradiţionalismul. din frigiditatea unor intelectuali incapabili de emoţii artistice autentice. 194. Un scriitor mare e întotdeauna tradiţionalist şi întotdeauna modernist. În cultura română. să ducă la producerea în serie a capodoperelor. astfel că tot ceea ce poate să facă estetica este să descrie fenomenul artistic. ca atare. gândirea speculativă nu este în stare să definească nici azi fenomenul artistic.

angajat “într-o reţea de contingenţe”. depăşind finalităţile practice şi contingenţele sociale. ori adversar politic al autorului şi admirator al artei lui literare. aceea reprezintă faza artistică”. Eminescu au fost nişte partizani plini de pasiuni politice. De unde-i vine această libertate. Interesat să sublinieze autonomia artei. ceea ce refuză categoric Călinescu este condiţionarea politică a judecăţilor sale. prin definiţie. Ziua priveşte lumea în contingenţa ei. simbolice pentru umanitatea în genere. ca critic nu poţi fi om politic. Arta este o expresie a libertăţii. devine fantasmă pură. . ce depăşeşte subietivitatea îngustă. mă delectez numai cu opera lui. ca şi când ar fi anonimă. o oră pe zi. mă îmbrac în haine somptuoase cum făcea Machiavel când intra în odaia lui de lucru. de a exprima stările fundamentale ale condiţiei umane. îmi fac un obiect din însuşi eul meu practic. cu mentalităţile şi structurile epocii. Simt repulsie să spun unui poet de alte convingeri politice «fost poet». dimpotrivă. simbolic şi în acest înţeles universal”. el pune operele literare într-o legătură relevantă cu întregul orizont al culturii. ca pe nişte fenomenalităţi. astfel că opera trebuie analizată din perspective multiple. p. Dar. 307 Valoare şi ideal estetic. iar noaptea se suie în turn. pe rând. Ca critic. şi “eul contemplativ. poate fi prieten de idei politice cu un autor şi un nemulţumit de literatura acestui autor. căci ea nu acceptă limitele istoriei. pentru a nu o aservi unor direcţii ideologice şi practice. Dar el nu ajunge în extrema concepţiilor estetizante şi autonomiste. nicidecum antinomice. El disociază între “eul psihologic”. practic. Călinescu insistă asupra rolului predominant pe care-l are criteriul estetic în aprecierea operelor. rămâne mereu mare scriitor. De aceea nu sunt admisibile în profesia critică unele excese. Hugo. Trăind intens existenţa. închiderea în turn. noaptea în absolut. dacă nu din depăşirea eului activ într-o contemplare în care 307 spiritul. V. o subiectivitate ce a încorporat elemente şi repere ale obiectivităţii sociale şi culturale. Un mare scriitor.216 Călinescu a sublinat mereu autonomia artei. şi socotindu-l pe scriitorul antipatic decedat sub raportul vieţii. La fel şi criticul autentic. avem de-a face cu o subiectivitate ce a încorporat semnificaţii şi stări care exprimă “permanenţa” sufletului uman. dar în ea operează o subectivitate bogată. Arta e inutilă şi arbitrară. Arta e subiectivă. cu viaţa socială. iar stările mele de conştiinţă devin reprezentative. “Ca om politic nu poţi fi critic. Arta garantează cea mai nobilă dintre libertăţi: libertatea de a fi. Ea ne învaţă a privi lucrurile de sus. închizând în sine şi natura. Rebreanu este Rebreanu oricum şi oricând. capacitatea ei de a crea lumi ideale.. reprodus în vol. acelaşi om poate fi şi una şi alta. care nu permite descătuşarea emoţiei artistice: “Când însă. “Lupta în stradă şi şederea în turnul de fildeş sunt momente succesive şi obligatorii. prin chiar aceasta spiritul meu capătă o accepţie universală. în ţipetele cetăţii. singuri şi inactuali”. cit. Desigur. dar în acest înţeles larg. în perspectiva uriaşă a morţii. întrucât ipostaza de critic e incompatibilă cu cea de om politic angajat. sub lună. ca om. obiect al eului universal”. Şi cu toate acestea opera lor este abstractă şi eternă. ridicându-mă deasupra propriei mele activităţi psihice. Planurile se separă. studiu din 1927. Aceste două ipostaze se separă. 196. este marcat de subiectivitate. empiric. cu dramele ei. în soare. Momentul prim e necesar. chiar vinovat sub raport civic. Creaţia artistică nu e posibilă fără depăşirea planului psihologic. Dante. Creatorul stă ziua. Tolstoi. artistul o transfigurează în creaţie.

una dintre cele mai expresive şi mai profunde definiţii ale artei. Această organizare internă a operei. care vorbeşte de frumuseţea stranie ce rezultă din “întâlnirea întâmplătoare pe o masă de disecţie a unei maşini de cusut şi a unei umbrele”. a elementelor de conţinut şi a celor formale. Adimirabilă definiţie. fapte. mesaj şi înţelegere. Opera de artă are un mesaj ce derivă din structura ei. adecvare a expresiei la conţinut. de aceea. dar va sublinia mereu că arta presupune organizare. în timp ce arăta că nici o definiţie nu e completă. . este forma goală a activităţii intelectuale. un mod de a încifra simbolic experienţa umană şi de a comunica (transmite) un mesaj care să producă în 308 George Călinescu. romantism. Ca să se facă înţeleşi. în dozaje diferite. model paradigamatic al artei. Pentru că efectul estetic se poate naşte şi din aceste asocieri surprinzătoare – recomandate ca procedeu sistematic de suprarealism -. situaţii.217 Indiferent de raporturile sale cu zona referenţială pe care o evocă. Arta este. ce derivă din structura ei formală. dar se poate descrie. 72-73. autor intens cultivat de suprarealişti. el pune sub semnul întrebării cultivarea de către experimentalişti şi avangardişti a arbitrariului ca sistem: “Hazardul pur fără intervenţia spiritului nostru nu dă nimic”. Bucureşti. Călinescu este un spirit deschis şi receptiv la inovaţiile artei moderne. ci au integrat replicile lor împotriva academismului şi asociaţiile surprinzătoare pe care le practicau într-o structură dătătoare de sens. Călinescu ajungea la concluzia că poezia nu se poate defini. fiind deci depăşită mereu de experienţa poetică. făcând ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului omenesc de a 308 prinde sensul lumii”. din organizarea semnelor într-o configuraţie anumită. G. Nici avangardiştii cei mai radicali. Spirit clasicizant. precum Tristan Tzara. Dar. din organizarea semnelor într-o anumită configuraţie simbolică. Principii de estetică. asocieri care generează un sens sau exprimă chiar incorenţa vieţii. parnasianism. mesaj ce se construieşte prin mijloace simbolice. doar pentru a epata şi a contrazice orizontul de aşteptare al publicului şi a lua în răspăr convenţiile artistice tradiţionale. în sensul ei universal. nu şiau urmat în operele lor indicaţiile programatice de a cultiva hazardul pur. poeţii se joacă. G. Călinescu a formulat. pornind de la specificul poeziei. aşa cum au fost prelucrate poetic de o serie de reprezentanţi ai genului. Călinescu are o atitudine reticentă faţă de noile formule estetice aduse de mişcările avangardiste. definiţie pe care o putem recupera tocmai din perspectiva semiotică şi comunicaţională: “Poezia este un mod ceremonial. drept pentru care descrie “universul poeziei”. care dezorganizează voit forma şi limbajul. pp. cultivă experimentul şi caută cu obstinaţie noutatea şocantă. simbolism. Analizând diferite stiluri şi formule literare – clasicism. structurile imaginare şi virtuţile expresive ale unor obiecte. în care sunt cuprinse tocmai conceptele fundamentale de sens şi comunicare. adept al romanului de tip balzacian. Călinescu citează astfel cunoscuta afirmaţie a lui Lautreamont. ineficient de a comunica iraţionalul. opera de artă are totdeauna un mesaj. de “a scoate cuvintele din pălărie”. deopotrivă. 1968. realism. surprarealism sau dadaism Călinescu găseşte că amestecul dintre hazard şi organizare logică e prezent în toate aceste curente. fiind cantonată în perimetrul unui stil sau curent. este responsabilă de semnificaţia pe care o transmite opera de artă. Editura pentru literatură.

În contextul lucrării sale. arta abstractă şi atâtea alte forme ce ne inconjoară mizează pe forţa de expresie a limbajului. cel care a declanşat dezbaterea asupra caracterului de mimesis al artei. ceea ce are aparenţa realităţii şi este credibil pentru o fiinţă raţională. “un capitol de antropologie". supremul ţel al artei. . Paradoxal. formulate strict raţional. Arta are şi un caracter ludic („poeţii se joacă”. ea nu mizeză. iar mesajul ei este polivalent sub raport semantic. forme plastice etc. într-o perspectivă oarecum metafizică. “Metafora e trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect”. Gradele de referenţialitate ale imaginii artistice pot fi ilustrate şi prin distincţia lui Blaga dintre metaforele plasticizante şi metaforele revelatorii. spre deosebire de omul de ştiinţă. Arta nonfigurativă. inteligibile. este ambiguu şi ireductibil la idei şi noţiuni abstracte. fără a îmbogăţi semnificaţia faptului la care se referă. spune Aristotel. Blaga consideră metafora ca un procedeu “constitutiv” al spiritului uman. forma „plină” de conţinuturi intelectuale. „spreşte-a lumii taină”. fără a se mai legitima prin recurs la o zonă referenţială exterioară formei artistice ca atare. 1985. pp 349-365. care se bazează pe analogie. în Opere. în sensul că se sprijină tot mai mult pe concreteţea imaginii (culoare. “nepractică”. putem vorbi în cazul artei de grade de referenţialitate. Este instructiv să revenim la textul lui Aristotel. care ar fi. precum se întâmplă atunci când comparăm 309 Lucian Blaga. dincolo 309 de ineteresul strict estetic. fără a-l mai trimite pe receptor la o “poveste” sau la un sens prestabilit. deci un transfer de semnificaţii de la lucrurile absente spre cele prezente. deşi opera de artă are o structură organizată potrivit unor norme şi principii raţionale. În orice proces de semnificare. arta denumită “abstractă” a devenit mai “concretă”. pe comunicarea „eficientă” a unor idei. iar analiza ei ar reprezenta. De aceea. Metaforele plasticizante pun în relaţie două aspecte diferite. procedeul fundamental al artei este metafora. După cum am văzut. ci. Ea este reformulată în condiţiile contemporane când o bună parte a creaţiilor artistice au abandonat imaginea “figurativă”. dar mai ales în cazul metaforei. precum ştiinţă. “lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului şi ale necesarului”. Editura Minerva. Ştim de la Blaga că poetul nu striveşte „corola de minuni a lumii”.218 subiectivitatea receptorilor o emoţie complexă. prin afirmaţia că. au construit universuri fictive şi forme ce au un caracter voit nonreferenţial.). avem “un transfer şi o conjugare de termeni ce aparţin unor regiuni sau domenii diferite”. Mimesis şi creaţie în artă Fără îndoială raportul dintre artă şi realitate a fost una dintre temele cele mai dezbătute de teoreticieni. 9. sporind doar expresivitatea limbajului. precum „nebunii” – este sugerat comportamentul adesea excentric al artiştilor). pe “asemănările” dintre lucruri. linii. Bucureşti. Aristotel acordă “verosimilului” sensul de ceea ce se aseamănă cu realul. deci. Asipraţia artei este aceea „de a prinde sensul lumii” şi „de a comunica iraţionalul” este. vol. pe forţa ei de expresie. astfel că „tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”. Blaga rerabilitează metafora şi îi acordă o semnificaţie fundamentală pentru existena omului întru mister şi pentru revelare”. situate dincolo de universul concret al imaginii. în planul conţinutului. cunoştinţe şi adevăruri abstracte. artistul are menirea de a înfăţişa “fapte ce s-ar putea întâmpla”. Filosofia culturii. Arta este „forma goală a activităţii intelectuale” în sensul că. cu lumina lui.

Din perspectiva receptorului. între care există o analogie evidentă sau subînţeleasă. Mai mult. Ibidem. deşi contrazic iniţial orizontul de aşteptare al receptorului. Precizările sale sunt elocvente. . întra-devăr. În schimb. pe care nu-l pierde din vederee niciodată în analizele sale. “întrucât e verosimil să se întâmple uneori şi lucruri neversosimile”. Deşi gradul de referenţialitate al metaforelor plsticizante este mai pronunţat. Suntem înclinaţi să spunem că Aristotel ar legitima realismul magic din literatura recentă sau teatrul absurdului. dar forţa lor de semnificare este maximă. Iată cât de mult se îndepărtează Aristotel de canonul realist al imitaţiei directe. 66. fie în idealizarea adevărului. statuia lui Mitys a ucis pe omul vinovat de moartea lui Mitys. motivaţie şi semnificaţie. au un efect estetic amplu. El merge până acolo încât legitimează dreptul artistului de a inventa situaţii şi forme 311 “neverosimile”. Ele conferă faptului la care se referă semnificaţii noi. “metaforele revelatorii sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns”. Răsturnările de situaţii. între care nu vedem o asemănare. p. Exemplul dintâi pe care îl dă Blaga este Mioriţa. pe când cele revelatorii pun în relaţie aspecte şi lucruri îndepărtate. minunarea ascultătorului va fi mult mai mare decât în faţa unor fapte petrecute de capul lor şi la întâmplare. când. în Argos. “elementul miraculos” trebuie evitat în tragedie. dar care îşi găsesc “motivarea fie în cerinţele operei poetice. Stagiritul se dovedeşte de-a dreptul modern prin afirmaţia că Homer i-a învăţat pe poeţi “cum să mintă cu socoteală” noscocind întâmplări cu tâlc. Să observăm că metaforle plasticizante pun în relaţie lucruri şi aspecte asemănătoare. fie în credinţa obştească”. p. Se ştie doar că. ele se află pe o treaptă de artisticitate mai scăzută decât metaforele revelatorii. bunăoară. iar iar trecerea spre lumea de dincolo cu o “nuntă” cosmică. este minimă sau lipseşte. Asemena lucruri. din faptele întâmplătoare. căzându-i în cap în timp ce 312 o privea. în care referenţialitatea este vagă. adică să aibă semnificaţie. câte ne lasă impresia că s-ar fi petrecut cu socoteală: ca atunci. astfel că între termenii ei există raporturi de disanalogie.219 rândunelele aşezate pe firele de telegraf cu “nişte note pe portativ”. Aristotel susţine că “puterea de înrâurire” a operei va crelşte atunci când artisul înfăţişează întâmplări şi situaţii ce “se vor desfăşura împotriva aşteptării. El ajunge să spună că iraţionalul. dar afirmă că “decât întâmplări posibile. care este o imensă metaforă. decât decurgând totuşi unele din altele”. cit. trebuie preferate mai curând 310 întâmplările imposibile cu înfăţişarea de a fi adevărate”. “În felul acesta. singurele acelea ni se par minunate. Împortant este ca toate aceste “abateri” de la canonul reprezentării să fir “cu socoteală”. întrucât nu are temeiul versomilităţii în existenţa curentă a omului. unde moartea este asemănată cu “a lumii miresă”. Ibidem. dezvăluie aspecte care îmbogăţesc sensurile unei realităţi sau situaţii. să transmită un mesaj. fapte ce par neobişnuite (“imposibile” în ordinea verosimilului şi necesarului!). dar anevoie de crezut. Şi Aristotel acorda artistului libertatea şi dreptul de a “născoci” întâmplări şi subiecte care nu au adecvare directă la realitate. p.. Exemplul cu statuia celul ucis care “cade” în capul asasinului semnifică faptul că “invenţia” 310 311 312 Aristotel. fiind o înceracre de “revelare a unui mister” prin mijloace sensibile. 90. nu par a se se petrece la întâmplare”. op. dar care au credibilitate. 94.

. formă. Ei au subliniat că. M. “dar orice discuţie în jurul ei ajunge inevitabil la punctul în care trebuie să concedem că nu ştim despre ce vorbim”. imprecis. Totodată. dar nu se reduce la stările subiective ale autorului (analiza psihologică a creatorului). mizând pe potenţarea valorii absolute a expresiei. să fie formalizate şi definite riguros. Limitele unui atare demers constau în absenţa perspectivei axiologice. dreptul artistului la minciuna semnificativă (cazul caricaturii). Arta evoluează în interiorul distanţei dintre expresie şi semnificaţie (sau semnificant şi semnificat). ci rămâne ca un lucru. Acest lucru se datorează caracterului vag. tragic. abaterile de la imaginea fotografică a realului şi invenţiile literare sau plastice reprezintă condiţia pentru a da relevanţă unui sens. putem constata existenţa unei simultaneităţi istorice între demersul semiotic şi refugierea artei în limbaj. Heidegger sau Mikel Dufrenne. Raportul dintre mimesis şi creaţie în artă a fost abordat în secolul XX de o serie de gândirtori de primă mărime. dreptul său de a se distanţa de real. în toate demersurile sale. întrucât nimeni nu poate inventa un semn care să nu amintească absolut deloc de realitatea înconjurătoare sau de realitatea culturală. De aceea vorbim de nivele de referenţialitate şi de iconicitate. Georg Lukacs. ca un element specific al artei. semnificantă ea însăşi. Deformările. pentru a-l înţelege şi a-i conferi un sens. Această perspectivă a adus un spor de rigoare şi de eficienţă analitică. Dar nu trebuie să privim originalitatea doar sub raport cantitativ. demonstrând că este în măsură să vorbească despre obiectul artistic cu obiectivitatea şi rigurozitatea logică a demersurilor ştiinţifice. emoţionant. comic etc. legătura cu referentul nu poate fi pe de-a-ntregul anulată. Nonreferenţialitatea absolută este o imposibilitate. nici la cele pe care le produce în receptor (analiza receptării). Croce. Există şi un sens calitativ al originalităţii. 2. Este deci o încercare de a descrie parametrii artei în limbaj matematic. Opera de artă mijloceşte comunicarea dintre autor şi receptor. precum B. indiferent de gradul de adecvare a imaginilor artistice la real. Astfel. Helmar Frank) a încercat să analizeze limbajul artistic prin procedee matematice şi informaţionale. intuitiv şi oscilant al unor expresii precum frumos. Libertatea de a se abate de la amănuntul nesemnificativ este uneori condiţia sesizării esenţialului. ca un obiect estetic perceptibil. arta rămâne fundamental creaţie semnificantă. dintre materialitatea obiectuală a imaginii şi idealitatea mesajului. Max Bense spunea că de mii de ani omenirea produce artă într-o cantitate impresionantă. informaţional şi cibernetic. sunt permise dacă există în spate un fond vag de referenţialitate. născocirea unor situaţii etc. Max Bense. Deci. adică doar prin cantitatea de informaţie nouă transmisă de operă. întrucât întâmplarea respectivă este credibilă şi se înscrie într-un orizont de aşteptare ce o poate asimila. E necesar ca aceste noţiuni cu care operăm să nu mai depindă de interpretările subiective ale teoreticianului. Această perspectivă a trezit respingeri serioase din partea esteticii şi a criticii tradiţionale. Unii teoreticieni consideră că originalitatea operei de artă e direct proporţională cu imprevizibilitatea limbajului artistic şi invers proporţională cu previzibilitatea sa. Această distanţă are totuşi un prag critic.220 artei. Analiza de acest tip a scos în evidenţă faptul că limbajul funcţionează ca un fel de baraj al operei şi al receptării. CARACTERISTICI ALE LIMBAJULUI ARTISTIC Limbajul artistic – obiect de studiu Estetica matematică şi informaţională (dezvoltată de Pius Servien. apelul la ficţiuni.

Raportul dintre conţinut şi formă în artă nu este unul exterior. Semiotica. mijloacele prin care sunt încifrate şi transmise aceste mesaje sunt precise. Dar nimeni nu-şi va face o cultură artistică citind rezumate ale romanelor sau analize critice ale operelor. mijloacele de expresie. dar sub ochii noştri se află limbajul. . structura şi funcţiile sale. Aici se află o problemă fundamentală a educaţiei estetice şi culturale. din stările conştiinţei umane. Termenul de mijloc sugerează că limbajul este pe o treaptă inferioară faţă de conţinut. limbajul artistic este chiar modul de existenţă a artei. expresia. adică o funcţie de ornament. la limită. Nu se pot transmite semnificaţii profunde în orice limbaj. este interesată să analizeze compoziţia limbajului artistic. imprecis şi indeterminat. care priveşte opera de artă ca un limbaj. Limbajul poetic. tradiţionale. Iată aşadar un obiect de analiză care se manifestă concret şi pe care îl putem supune expertizei ştiinţifice. Deci. la conţinutul ei inefabil dacă nu stăpânim secretul limbajului artistic. se referă la) o altă realitate decât cea proprie. Deci semnul este o realitate perceptibilă ce înlocuieşte o altă realitate. exprimă. întrucât valoarea sa stă în forţa ei simbolică. ci este topită în conţinut şi invers. ne-a avertizat că mesajele pe care le transmit operele de artă nu pot fi transmise altfel. Dar. nu doar modul ei de expresie. Semnificaţiile sale şi efectele sale nu pot fi echivalate prin alt tip de limbaj sau comportament. având rolul de mână stângă într-o piesă pentru pian. forma nu “conţine” conţinutul ca un înveliş exterior. din emoţii. anatomia. Era sugerată astfel ideea că mesajul poate fi înţeles fără a analiza aspectul formal. În cazul artei. sentimente etc. desemnează. Deci opera este un simbol care cuprinde un câmp de semnificaţii. pe când conţinutul (motivul ideatic) era executat de mâna dreaptă exclusiv. Dacă nu ar fi aşa. de exemplu. Această orientare a dus la descalificarea esteticii speculative. Aşadar.221 Dar opera de artă este un fals obiect. în artă complexitatea structurii şi a sintaxei limbajului e direct proporţională cu complexitatea mesajelor. Conţinutul este vag. dacă mesajul sau conţinutul operei sunt imprecise. analizând particularităţile limbajului artistic. limbajul având doar rol de expresie în sens îngust. această realitate poate fi constituită şi din atitudinile morale. trăiri. Nu putem avea acces la misterul artei. că ele nu sunt reductibile şi traductibile în alte mesaje şi sisteme de semne. ca şi când conţinutul operei ar putea exista şi înainte ca el să fie exprimat sau alături de el. Este un câştig enorm faţă de abordările tradiţionale. care privea limbajul ca o simplă expresie independentă de conţinut. Realitatea la care se referă un semn este foarte complexă. Astfel. una subiectivă sau una imaginară. din ideile filosofice şi ştiinţifice. şi în analizele şcolare conţinutul de idei era separat de analiza mijloacelor artistice folosite de autor. Concepte şi aspecte specifice ale comunicării artistice Semioticienii au căzut de acord asupra unei definiţii operaţionale a conceptului de semn: o realitate sensibilă care indică (evocă. în capacitatea de a evoca un conţinut spiritual şi de a deştepta în receptor o anumită stare subiectivă. atunci nu am avea nevoie să citim operele originale şi ne-am putea mulţumi cu rezumatele lor critice. într-un cuvânt. care sunt de fapt mijloace de constituire a acestui conţinut imprecis. Arta ar fi o complicare inutilă a limbajului. Limbajul operei. O operă de artă nu poate fi rezumată. era considerat ca un acompaniament secund. abordarea operei ca sistem de semne este justificată. atunci necesitatea artei ar fi de neînţeles. controlează acest câmp de semnificaţii. Ea porneşte de la ideea că. Dacă informaţia pe care o încifrează şi o transmite limbajul artistic ar fi reductibilă la cea din limbajul natural sau din alt limbaj. având doar funcţia de a da strălucire conţinutului. Ea poate fi o realitate fizică. Noua orientare în estetică. îl conţine potenţial şi îl comunică.

iar sensul integral al operei se degajă din interacţiunea lor. fixată cultural şi acceptată prin tradiţie (arta). are deci o încărcătură semantică foarte mare. desenul. Opera de artă semnifică în totalitatea sa. spre deosebire de alte tipuri de limbaje în care semnificaţia este independentă de organizarea fizică a semnului. fiind vorba de o unitate organică a lor. conţinutul mental pe care îl evocă semnul. semnificaţie şi referent? Unii teoreticieni au considerat că raportul dintre semnificant şi referent este unul de asemănare sau de iconicitate. expresie. Există şi semne produse prin convenţie. expresia concretă. Acest lucru poate fi demonstrat în cazul picturii figurative. care se referă la semnificaţia. • Într-un colţ al triunghiului avem referentul (real sau imaginar în cazul artei). complexă. spaţiul. zona de realitate pe care o indică sau la care se referă semnul. inteligibilă. În cazul semnului artistic putem spune că acesta evocă în mod metaforic şi metonimic un referent şi exprimă o semnificaţie. semnificantul. capitole. ideea sau conţinutul afectiv pe care-l exprimă. De exemplu. raportul dintre expresie şi semnificaţie devine fundamental şi înlocuieşte conceptele clasice de formă şi fond. materială. istorie descriptivă etc. Opera de artă este un sistem de semne numai în situaţia în care acestea sunt legate între ele printr-o sintaxă specifică. un text alcătuit din cuvinte. În cazul artelor plastice. vidi. O vom numi semnificaţie. El este alcătuit dintr-o dimensiune fizică. imaginile. Ele alcătuiesc un text care trebuie parcurs pas cu pas. în locul conceptului de interpretant vom pune semnificaţia. în cazul operei literare. Orice semn artistic are o structură contradictorie. Ne vom servi. De aceea. întrucât el evocă concomitent un fascicul de semnificaţii. document. în consideraţiile următoare. de triunghiul semiotic elaborat de Peirce. modificând.) În cazul artei funcţionează cea de a treia relaţie de semnificare. semnele de circulaţie etc. culoarea. simbolul. dar este o convenţie fixată cultural (iluzia perspectivei în pictură.). . • o relaţie indirectă. iconicitatea nu este o calitate universală a semnelor artistice. pentru simplificare. Elementul definitoriu al semnului artistic constă în imanenţa semnificaţiei în expresie. avem ca elemente liniile. termenii săi. • În vârful triunghiului. Dar. Noi o vom numi. care poartă denumirea de semnificant. altfel spus. perceptibilă.). duală. imaginea sau opera ca atare. De aici derivă şi alte caracteristici ale semnului artistic: autoreflexivitatea şi ambiguitatea sa. convenţia reprezentării teatrale etc. vici” exprimă succesiunea logică dintre trei evenimente. toate elementele fiind integrate în tabloul privit ca întreg. • o relaţie convenţională (H ca simbol al hidrogenului în chimie. În ansamblul lor. fraze. semnele plastice. sugerând o anumită secvenţialitate a lor. Şi această relaţie este convenţională. capacitatea sa de a putea fi interpretat în modalităţi multiple. utilizarea metaforică a limbajului.222 Relaţia de semnificare dintre semnul fizic şi semnificaţia sa poate îmbrăca forme diferite: • o relaţie directă (fotografie. la înţelesul sau la sensul pe care îl exprimă semnul. Aşadar. Iconicitatea se referă la asemănarea dintre structura semnului şi o anumită calitate a referentului. sensibilă. episoade. • În colţul opus vom avea semnul fizic. împreună. ele alcătuiesc opera. sensul este contextual în raport cu întregul operei şi în raport cu mediul cultural în care a apărut sau în care este interpretată şi receptată. Semnul artistic cuprinde laolaltă expresia şi semnificaţia. expresia “Veni. al sculpturii şi al cinematografului. Toate elementele sale sunt purtătoare de sens. figurile. deschiderea semantică. în care nu există o analogie între expresie şi conţinut. La această dimensiune este asociată o dimensiune ideală. tot pentru simplificare. care sunt în principal arte ale reprezentării. Ce raport este între semn (expresie).

una maximă face opera de neînţeles. Literatura este un limbaj secund faţă de limbă. de exemplu. Iată câteva aspecte care au fost puse în evidenţă de aceste noi abordări. Acum. destinatarului. de unde importanţa limbajului artistic. în 1939. conativă şi poetică. . dacă nu depăşeşte graniţele inteligibiliului. Acest criteriu vine dintr-o perspectivă logocentrică. fatică. Deci. unde afirmă că este greşită definirea artelor prin includerea lor într-o categorie distinctă de semne. ajungând la ideea că o distanţă maximă măreşte valoarea operei. Semnul e de fapt un sistem de funcţii. 313 Victor Ernest Maşek. ale ciberneticii şi ale teoriei informaţiei au atras atenţia asupra complexităţii procesului de comunicare artistică. asupra propriei sale organizări semiotice. Noi abordări ale limbajului artistic Estetica secolului XX. nu doar procesul de creaţie este condiţionat social-istoric. Arta de a fi spectator. Dar lucrurile nu stau aşa în toate cazurile. plastica este un limbaj secund faţă de desenul tehnic. 5. Arta foloseşte toate sistemele de semne. Teoreticienii au introdus noţiunea de distanţă dintre semnificant şi semnificat (expresie şi conţinut). Bucureşti. Forţa expresivă şi complexitatea mesajului sunt cele care decid până la urmă valoarea operei de artă.223 Charles W. Roman Jakobson a descoperit. în analiza făcută procesului de comunicare lingvistică. care acordă întâietate receptorului. Morris. limbaj şi comportament. • descoperirea receptorului şi a importanţei pe care o are procesul de receptare asupra 313 fenomenului artistic în general. Dezvoltarea sociologiei artei a pus în evidenţă faptul că receptarea nu este un proces pur psihologic. caracteristică din care derivă toate celelalte trăsături ale limbajului artistic. O distanţă mică produce o operă banală. dar a revenit asupra acestei definiţii în 1946. metalingvistică. fiind autoreferenţial. ci şi receptarea. avem de-a face cu o optică nouă. care se prelungeşte în abordarea comunicaţională. p. însă. a integrat semnul estetic în categoria semnelor iconice. Analiza procesului artistic este astăzi dominată de aceste două perspective privilegiate: abordarea semiotică şi informaţională. mesajul este orientat asupra lui însuşi. a impus două teze de o relevanţă deosebită. cele şase funcţii esenţiale ale oricărei comunicării: expresivă (emotivă). referenţială. din sfera semioticii şi a teoriilor asupra limbajului. 1986. În funcţia poetică (artistică) a limbajului. în lucrarea Semne. Această mutaţie a fost generată de fenomenul artistic nou şi de contextul cultural al secolului XX: succesele psihologiei. încercând să dezvăluie morfologia sa. nu poate fi înţeleasă prin perspectivă iconică. ci este co-determinat de o serie de factori socio-culturali care alcătuiesc împreună “câmpul ideologic” (Eco) în care este decodificat mesajul. Arhitectura. sintetizând idei şi abordări din câmpul cercetărilor sociologice şi psihologice. ce acordă limbajului raţional-abstract o valoare mai mare celui figurativ şi iconic. de fapt două “descoperiri” care vor revoluţiona perspectivele teoretice asupra fenomenului arttistic: • arta ca proces de comunicare interumană. Editura Meridiane. Abordarea structuralistă era orientată asupra obiectului artistic.

Noile experienţe estetice au scos în evidenţă importanţa limbajului artistic. Limbajul nu este un simplu vehicul al semnificaţiei. prezentul “este” şi viitorul “va fi”. ci un component al unui proces specific de comunicare. considerând că destinul artei se joacă pe acest nivel. care au vrut să descifreze concepţia despre lume a românilor din analiza limbii (Mircea Vulcănescu. Arta clasică miza pe un limbaj transparent. Dar arta modernă. Teza fundamentală a acestora este aceea că reprezentările asupra lumii depind de structura limbajului. elaborate de E. adecvarea stilului.. deoarece limbajul lor nu utilizează timpurile verbelor.. independentă faţă de limbă. Teza privind dependenţa viziunii aspra lumii de structura limbii are o aplicaţie majoră în cazul artei şi al limbajului artistic. • Limbajul artistic constituie suportul material indispensabil al artei. el nu este altceva decât acesta. de organizarea semiotică a semnelor. L. De ex. limba ar fi instrumentul şi servitorul gândirii. Viziunea asupra lumii depinde fundamental de caracteristicile limbii în care este formulată. Mulţi exegeţi au arătat dependenţa logicii aristotelice de structura limbii greceşti. Whorf. Limbajul artistic nu este detaşabil de conţinutul exprimat. înalt sau umil. ci este chiar materialul de construcţie. modul ei fundamental de existenţă. astfel că limbile decupează în mod diferit realitatea şi produc reprezentări diferite asupra lumii. În această viziune. unde îndeplineşte funcţia de purtător/transmiţător de informaţie/semnificaţie. cu ar fi trecutul “a fost”. Această perspectivă a fost abandonată de noile teorii care au demonstrat că gândirea nu există decât prin intermediul limbii. fiecare limbă introduce o altă ordine în Univers şi decupează alfel experienţa. Toate curentele artistice din ultimele două secole au considerat că forma artistică dezvoltă o putere secundă. de limbaj. Mesajele artistice depind decisiv de modul de organizare a expresiei. la natura subiectelor reprezentate etc. Realismul din secolul XIX a considerat opera de artă ca o realitate semnificantă. ci e chiar conţinutul în ipostaza sa artistică. care ar fi doar forma.). ca în ştiinţă. lingvistul şi antropologul Benjamin Whorf (18971941) a arătat că triburile de indienii hopi nu deţin un concept asupra timpului. imaginar. independentă de conţinut. După ce curentele postromantice au detronat “norma” artei clasice. psihologic etc. Ea nu-şi putea percepe natura sa de limbaj. postromantică. Aceeaşi perspectivă relativistă este utilizată şi de unii gânditori români. suficient sieşi.224 • Opera de artă nu e un simplu obiect material. Limbajul specific al artei semnalează astfel demarcaţia artei faţă de întregul univers nonartistic. pune o miză fundamentală pe limbaj. Abordarea artei ca limbaj s-a impus odată cu mutaţiile survenite în concepţiile asupra limbii. adică ideea că arta trebuie să respecte un canon al reprezentării (regula celor trei unităţi în teatru. gândirea fiind conţinutul. . Condiţia artei este exprimată deci în limbajul ei. Astfel. cu forme inteligibile şi aparent accesibile. privită ca o expresie a unui model extern (realitatea). sintactice şi semantice. ele au înlocuit norma cu “realitatea”. cu referentul (real. natura lui polisemantică şi ambiguă. Logica matematică.). Putem astfel determina specificitatea artei în câmpul culturii. iar caracteristicile generale ale artei pot fi revelate prin analiza particularităţilor limbajului specific. • Opera poate fi analizată ca un limbaj specific. dar o realitate secundă. de codul lor. modelată şi structurată de limbă. care o orientează prin categoriile sale morfologice. nu substanţială). lăuntrică. Constantin Noica). raţionalismul clasic considera că gândirea este o activitate autonomă. aşa cum au demonstrat teoriile relativismului lingvistic. modernă este dependentă mai degrabă de structura elastică şi permutaţională a limbii engleze (relaţională. unde mesajul este structurat de elementele expresiei. Sapir şi B. Cercetările etnologice au demonstrat că limba este un mod de constituire a experienţei şi a imaginilor aspra realităţii. corpul ei viu. Astfel. singura care ne interesează.

detronând nu numai referentul. pe “marile bulevarde” atât de încăpătoare ale culturii de masă. de relativizare. suprarealismul. dar după o altă logică decât cea a concretului iniţial (fenomenul este evident în arta modernă. semnificând în sine. pentru a obţine structuri contradictorii (cum ar fi “realismul fantastic”). Contemporan cu expansiunea audio-vizual-ului. opera va fi receptată ca limbaj. nu în raport cu referentul. Într-un al doilea moment. “inlocuirea personajului cu o mască sau cu o voce” sau spargerea naraţiunii în planuri diferite. căutarea unei noi gramatici a formelor viziuale. introducând noi convenţii de reprezentare. Poetică şi stilistică. Orientări moderne. LXXX. ca semn. tradiţionale (cubismul. Eliberarea operei de modelul referenţial extern (opera ca “reflectare” a realului) şi constituirea sa ca o realitate autonomă. complicarea structurilor formale. a “realităţii fictive” a operei) de referent. ruperea semnificatului (a universului intern. diferite de cele tradiţionale. în jurul anului 1900. utilizând însă tot un limbaj. Introducere în poetica modernă. mai mult. universuri. unităţile terminale reconstituie întreguri. Postmodernismul a recuperat în parte şi interesul pentru referent şi pentru naraţiunea cu “cheie”. 314 315 Sorin Alexandrescu. Avangarda artistică a făcut un pas mai departe. Editura Univers. Practica artistică este orientată acum de interesul pentru găsirea unor noi forme de expresie. . a existenţei istorice cu cea individuală. a fost necesară pentru a detrona «Realitatea». Orientările postmoderniste. Bucureşti. Din această perspectivă. de înlocuire a tipicului (care la rându-i înlocuise «generalul» clasic) cu particularul. sunt procese fundamentale care se desfăşoară în literatura şi pictura de la sfârşitul secolului al XIX-lea. mai ales în pictura 314 impresionistă şi postimpresionistă)”. Curentele artistice de la începtul secolului XX voiau să marcheze tocmai specificitatea limbajului artistic. ermetismul). 1972. forme. semnificând în raport cu alte semne. afirmate la sfârşitul secolului XX. distanţa dintre limbajul artistic şi alte tipuri de limbaje. p. a relaţiilor externe ale obiectului cu relaţiile interne. Prolegomene şi antologie de Maihai Nasta şi Sorin Alexandrescu. Sensul general a fost. care iniţial erau opuse celor anterioare. fiind “considerată ceea ce fusese întotdeauna – fără a se remarca acest lucru – un limbaj”. cu înlocuirea realităţii prin imaginea ei fabricată. precum şi efecte multiple în planul receptării. vor regăsi însă unele filoane ale tradiţiei şi vor amalgama stilurile. a obiectului cu constituenţii lui. p. dar unul nou. cu transformarea vieţii în spactacol prin mediatizare. dar demistificând şi ideea artei ca limbaj. romanul de analiză psihologică. dar şi producerea ei ca atare va ţine seama tot mai mult de faptul că arta este un limbaj specific. Procedeele curente constau în renunţarea la figurativism în pictură. a unităţii cu fragmentul. utilizarea forţei muzicale a limbajului. libertatea de creaţie în câmpul artei. Toate acestea marchează “primatul formei în dauna 315 conţinutului”. Opera de artă va fi privită de acum ca o realitate autonomă. în vol.225 “După cum revoluţia romantică a detronat Norma. pentru a putea elibera creaţia şi critica. de împingere a nuanţei până la atomizare. devenită un mit al pozitivismului. o nouă revoluţie în ştiinţele umane. postmodernismul amestecă inevitabil valorile înalte cu cele joase. poezia ca o strictă construcţie a limbajului. pentru parabola simbolică (vezi romanul lui Eco Numele trandafirului) sau “plăcerea lecturii” ca act ritualic. Ibidem. mai întâi. LXXVII.

invariabilă. • în limbajul artistic. unde putem modifica expresia fără a modifica mesajul. deci. greu de retezat dintr-o dată. fixă. Hidra la care se referea Valery era hidra limbajului aritistic. deşi semnificaţia rămâne aceeaşi. iar semnificaţia este multiplă. există nenumărate expresii care o pot transmite. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Paul Valery spunea despre opera lui Servien că este “tentativa cea mai îndrăzneaţă de a captura hidra poetică”. teoretic şi practic. Servien era o personalitate care întrunea calităţile omului de ştiinţă. mutaţii ce a însoţit schimbările acumulate în practica artistică. . este acela că au impus abordarea artei ca limbaj specific. 1975. nici o altă expresie nu poate prelua încărcătura semantică a acestui vers. clară.226 Această evoluţie este semnificativă pentru mutaţiile din gândirea teoretică şi critică. Sensul lor cumulat. un model ideal în care distingem fundamental între doi poli ai limbajului natural. adică cu limbajul artistic. semnificaţiile sunt încorporate organic în expresie şi nu pot fi “extrase” din ţesătura simbolică a acestor expresii pentru a fi transmise prin alte expresii. versul lui Bacovia “Aud materia plângând” nu poate fi tradus în ordinea semnificaţiilor în alt limbaj sau într-o altă propoziţie. au scos în evidenţă distincţia dintre limbajul ştiinţific şi cel poetic. polisemic. În limbajul literar. Bucureşti. denotativă. fără a o altera. iar expresia poate fi variabilă • posibilitatea sinonimiei infinite (2+3 este echivalent cu 4+1) De exemplu. Pius Servien şi-a 316 adunat studiile sale în lucrarea Estetica. apa începe să fiarbă”. Fapt care nu se petrece în limbajul ştiinţific. publicată în 1953 în limba franceză. Tudor Vianu spune despre limbajul artistic că este 316 Pius Servien. Astfel. Estetica. ambiguă. în limbajul ştiinţific întâlnim două caracteristici esenţiale: • semnificaţia este unică. o zonă a aproximaţiilor. Ideea lui era aceea că a comenta arta tot într-un limbaj artistic (printr-o critică impresionistă şi metaforizantă) înseamnă a ne păstra într-o zonă preştiinţifică. De exemplu. Cerinţa fundamentală pe care o impunea Servien era aceea ca metalimbajul (limbajul în care expunem consideraţiile noastre despre artă) să nu facă parte din aceeaşi sferă cu limbajul-obiect. Orice modificare a expresiei atrage după sine o modificare în planul semnificaţiei. Limbajul artistic se caracterizează prin atribute exact opuse: • expresia este unică. Astfel. putem modela ştiinţific limbajul artistic folosindu-ne de instrumentele metodologice ale matematicii şi teoriei informaţiei. Limbajul ştiinţific şi limbajul artistic – doi poli ai limbajului Remarcabilele studii scrise în perioada interbelică de Pius Servien (Şerban Coculescu). ale artistului şi ale teoreticianului literar. care se înfăţişează teoreticianului cu mai multe capete. El construieşte un model teoretic al limbajului artistic. aşa cum în muzică şi în artele plastice mesajul operei este dependent de expresia sensibilă. limbajul artistic este plurivoc. de exemplu. Deci. La limită. în limba franceză. sensul este dependent chiar de stratul sonor şi ritmic al expresiei. expresia “apa fierbe la 100 grade Celsius” este echivalentă în ordinea semnificaţiei cu expresia “la 100 grade Celsius. este “încifrat” în datele expresiei. Ceea ce înseamnă că semnificaţia este univocă.

fiind caracterizat de autoreflexivitate. în cazul limbajului artistic. Există un ritm universal. ci se comunică pe sine. şi în felul următor: • absenţa totală a sinonimiei (în planul expresiei) • omonimie infinită (acelaşi semn are în mod intrinsec semnificaţii multiple. în muzică. al stilurilor etc. în artele plastice (vezi simetriile plastice şi arhitecturale ale imaginii). În cazul ştiinţelor umane şi sociale. ideea operei deschise. istoria artei etc. precum Max Bense.). după 1960. în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Cele două limbaje sunt utilizate pentru sarcini comunicaţionale diferite. Autorul traduce acest principiu prin ideea că ar exista un raport între dezordine (entropie) ca stare iniţială şi ordine. iar simetria este sfârşitul fenomenului”. Marii creatori au fost şi “meseriaşi” desăvârşiţi. Umberto Eco va lansa. dar ele se află prefigurate şi teoretizate foarte clar în opera lui Pius Servien. el face un proces diletantismului artistic. . Pius Servien găseşte o altă trăsătură comună artelor şi anume ritmul: în poezie (metrica). Cele două caracteristici ale limbajului artistic pot fi formulate. adică expresia nu poate fi variabilă. ele neavând ecou mare în perioada interbelică. aceeaşi expresie trezeşte reprezentări şi înţelesuri diferite. în aceste domenii. care este un deschizător de drumuri în acest domeniu.227 “imutabil”. Este şi cazul vieţii. au valori diferite. a operei care poate fi interpretată în multiple feluri. În felul acesta. Pius Servien mai formulează un principiu al esteticii informaţionale. uneori chiar o atitudine de dispreţ. au considerat că arta este un efort de a crea ordine din dezordine. Sarcina ei este aceea de a traduce limbajul artistic în limbaj ştiinţific. al istoriei. Aceste idei vor deveni un loc comun al esteticilor contemporane. Aici “adevărul” se referă la “expresia unică” pe care o caută poetul pentru a exprima starea sa sufletească. dobândind o expresie numerică. a virtuţilor sale pentru a le putea folosi într-o manieră eficientă. Dar. stăpâni pe mijloacele de expresie. Ele sunt metodologii care se exercită asupra unei opere al cărui statut artistic a fost fixat anterior prin modele tradiţionale (critica de artă. în dans. amintind că orice artist trebuie să-şi cunoască meseria într-un mod ştiinţific. putem vorbi de valoarea de unicat a expresiei – idee care era sugerată şi în versurile eminesciene: “Unde vei găsi cuvântul/Ce exprimă adevărul”. (vezi Leonardo da Vinci. limbajul este adeseori vag şi imprecis datorită faptului că.). Alţi teoreticieni. că limbajul poetic nu comunică ceva anume. Orice operă de artă are o organizare internă ritmică. Durrer etc. A. sunt orientate spre ţinte diferite etc. creatorii înşişi au devenit teoreticieni şi s-au interesat de virtuţile limbajului artistic (cazul lui Paul Valery sau al poetului englez T. nu poate fi desprinsă de semnificaţiile pe care le exprimă. Spre a deveni ştiinţă. iar semnificaţiile se multiplică datorită contextelor în care este receptat şi descifrat mesajul) Deci. cunoaşterea artei trebuie să-şi constituie un limbaj teoretic specific. Pius Servien considera că artiştii au nevoie de o cunoaştere exactă a limbajului artistic. iar alţi teoreticieni vor susţine ideea că opera poetică (artistică) este un ansamblu de conotaţii singulare. iar acest ritm poate fi modelat matematic. inovatori tocmai în planul expresiei. care are o semnificaţie ambiguă. al cosmosului. precum în cazul eseului. limbajul ştiinţific este contaminat de cel artistic. El respinge sloganurile de largă circulaţie după care “talentul n-are nevoie de ştiinţă” sau “luciditatea omoară emoţia”. ca stare finală a procesului de creaţie şi de comunicare. aplicând la artă un principiu fizic: “Asimetria este condiţia unui fenomen.Eliot). Lumea artistică a manifestat o relativă detaşare faţă de aceste încercări. spune Servien.S. Limbajul natural se află la intersecţia celor două tipuri de limbaje. Estetica informaţională şi abordarea de tip semiotic nu au au valenţe critice şi axiologice.

Bucureşti. Estetica informaţională a văzut în creaţie un consum de libertate. 272. Vianu preciza că semnificaţiile unei opere de artă “sunt atât de indisolubil legate de forma înfăţişării sale materiale”. Artă şi convenţia. de la literatură la cinematografie. Această caracteristică poate fi probată pe întreaga gamă a creaţiei artistice. lipsit de originalitate. p. Caracterul universal al ritmului întemeiază posibilitatea exprimării sale matematice. caracterul conotativ şi ambiguu. originalitatea şi “abaterea” parţială a codurilor de la norma instituită. 318 “imanenţa semnificaţiei în expresie”. fac corp comun. raportul dintre sens şi expresie este unul de “imanenţă”. Odată început într-un anumit fel. expresia nu poate fi modificată fără a modifica simultan şi planul semnificaţiei. Unitatea dintre expresie şi semnificaţie Complexitatea mesajului artistic este adeseori direct proporţională cu forţa de expresie a operei. sau. participarea creatoare a receptorului etc. Pretutindeni. independentă de referinţa sa. 1989. Limbajul artistic comunică ceva şi sub aspect referenţial. ale ştiinţei. Conţinutul şi forma alcătuiesc o unitate nedecompozabilă. Opere. Această caracteristică a fost relevată de Vianu în analizele sale sistematice asupra artei. ce comunică şi cum comunică sunt aspecte solidare. deschiderea semantică a operei. “valoarea şi bunul” (în care se întruchipează valoarea) “fac corp comun”. mesajul de structura codului. iar în receptare de asemenea un consum de libertate al receptorului. opera de artă are un caracter “imutabil”. pp 517-519. Putem spune că ideea lui McLuhan. teoreticienii au ajuns la concluzia cea mai relevantă caracteristică a limbajului artistic constă în unitatea organică dintre expresie şi semnificaţie. adică posibilitatea unor interpretări multiple. 317 318 Tudor Vianu. spune Vianu. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. în cazul limbajului artistic. Nu se pot transmite semnificaţii profunde printr-un limbaj artistic simplist. indisociabile. de forţa simbolică a limbajului ei. după care mijlocul de comunicare este mesajul.) pot fi deduse din/sau se întemeiază pe imanenţa semnificaţiei în datele sensibile ale expresiei. Editura Minerva. În cazul artei. înţelesul de configuraţia sensibilă a imaginii etc. semnificaţiile transmise receptorului depind de structura expresiei.228 spunea Pârvan. Astfel. întrucât. Încărcătura semantică a operei e dependentă de performanţele ei expresive şi de sintaxa ei formală. În ţesătura sensibilă a imaginii artistice palpită un “înţeles mai bogat”. Informaţia estetică este o funcţie a organizării sintactice a semnelor. Prin comparaţie cu operele gândirii teoretice. încât orice schimbare a acesteia modifică sensul şi valoarea operei. În felul acesta. adică dezvoltă o semnificaţie secundă. dar şi ilimitat-simbolică”. Ideea este de esenţă pitagoreică. dar se comunică şi pe sine. “Simbolul artistic este deci ilimitat. prezenţa imaginilor. 1979. discursul artistic este determinat de presiunea pe care o exercită trecutul discursului asupra prezentului său. . 317 Originalitatea arteistică este nu numai imutabilă. este formulată având în vedere şi virtuţile limbajului artistic. teză care a fost susţinută de Matila Ghyka. 7. În cazul operei de artă. vol. Cezar Radu. ce nu poate fi rezumat conceptual. Bucureşti. Toate caracteristicile artei ca limbaj şi formă specifică de comunicare (caracter simbolic şi subiectiv. cu o altă formulare.

Semnificaţiile simbolului artistic nu pot fi rezumate conceptual şi nu pot fi transmise prin alte mijloace. Iată cum privea Blaga distincţia dintre alegorie şi simbol: “Când «imaginea» evidenţiază sau pune în relief altceva. Antigona. Este un adevăr acceptat că limbajul artistic are un caracter polisemic. arta îşi dezvăluie natura ei de convenţie umană. p. menită să creeze lumi imaginare prin forţa expresivă a simbolurilor. expresia şi semnificaţia sunt detaşabile. În această situaţie se află marile personaje ale dramaturgiei sau ale literaturii (precum Oedip. care au devenit simboluri ale condiţiei umane. Ivan Karamazov etc. Dificultăţile izvorăsc din dependenţa mare de context a semnelor artistice şi din varietatea formelor. Charles Morris considera că opera este “un semn iconic care exprimă o valoare”. 319 Lucian Blaga. asociat cu funcţia apreciativă. considerând că semnul artistic nu poate fi pus în legătură directă cu un referenţial anumit. Editura Dacia. simboluri ce suportă o interpretări diferite. În felul acesta. avem de-a face cu o alegorie. Mallarme. Joyce. 1977. Alţii toereticieni au insistat asupra caracterului nonreferenţial al limbajului artistic. semnificaţia şi expresia se contopesc şi formează unică şi “irepetabilă” realitate. la care opera este o construcţie autonomă în limbaj. Caracterul iconic al semnului artistic După cum am semnalat. 248. Faust. Modalităţile de constituire diferă de la o artă la alta.229 Prin limbaj. În sfârşit. În alegorie. opera devenind un spectacol al limbajului. avem 319 de-a face cu un simbol”. nefiind subordonat necesităţilor pragmatice ale comunicării. capacitatea ei de a construi universuri imaginare cu funcţie semnificantă. există poziţii care apreciază că valoarea unei opere de artă depinde de distanţa semantică dintre semnificaţie şi semnificant. În formele recente de artă. Don Quijote. Astfel. Alte teorii au subliniat faptul că semnul estetic este un semn complex. În simbol. de la un curent artistic la altul.). Opera de artă a fost apreciată ca o realitate simbolică. Simbolul artistic realizează acea fuziune organică dintre expresie şi semnificaţie care este marca definitorie a limbajului artistic. a experienţelor şi a gustului estetic. precum în cazul lui Flaubert. Cluj-Napoca. integrate într-un suprasemn. convenţia artistică este evidenţiată cu ostentaţie. faptul că are o finalitate intrinsecă. revelându-şi adâncimile. . Elanul insulei. simboluri ce pot fi proiectate pe o largă zonă de referenţialitate difuză. unii teoreticieni au considerat că semnul estetic este un semn iconic. “figuraţia” este exterioară înţelesului şi are doar menirea de a ilustra “sensibil” sensul abstract. Distincţiile clasice dintre alegorie şi simbol ne ajută să aproximăm natura artei. când «imaginea» se evidenţiază pe sine sau se pune în relief pe sine. Arta construieşte simboluri pentru a condensa şi fixa în ele sensuri multiple. iconicitatea devenea un criteriu al artei. Limbajul artistic se detaşează astfel de funcţia instrumentală pentru a-şi potenţa funcţia expresivă prin care se afirmă pe sine. alcătuit din numeroase alte semne. personaje ce trăiesc independent de contextul lor de geneză sau de sensurile cu care au fost investite de autorii care le-au creat. Hamlet. un fel de plurisemn.

1990. În aceste cazuri. în faimosul poem al lui Edgar Alan Poe este indiferent dacă autorul a dialogat efectiv la fereastră cu Corbul pe care-l evocă ca un simbol. prin bogăţia de înţelesuri pe care ne-o dezvăluie. iar o referenţialitate maximă înseamnă o libertate minimă. de tip balzacian. putem vorbi de grade de referenţialitate: • Gradul întâi de referenţialitate priveşte corespondenţa directă dintre imagine şi realitate. situaţia în care între imagine şi referentul posibil e o distanţă maximă. 276. Editura Humanitas.. Gradele de referenţialitate pot fi ilustrate şi prin evoluţia romanului modern de la canonul realist la cel postmodern. Peirce.) Dar această referenţialitate este uneori indiferentă pentru valoarea operei. Romanul realist. în planul invenţiei. Putem spune că o referenţialitate minimă înseamnă o libertate maximă în planul creaţiei. construieşte o lume fictivă ce “seamănă” cu lumea reală. Acest dialog este o convenţie folosită de poet pentru a sugera o anumită idee. alte opere majore. ci prin deschiderea lor semantică. referenţialitatea aproape că nu ne mai interesează. Faust etc. care începe cu versurile “Cu perdelele lăsate/Şed la masa mea de brad/Focul pâlpâie în sobă/Iară eu pe gânduri cad” – este indiferent dacă detaliile evocate (perdelele. Valoarea romanului nu constă în faptul că Rebreanu a respectat sau nu evenimentele reale. dacă realmente poetul a scris versurile respective în atmosfera pe care o descrie. cum este cazul reportajului artistic. asemeni unui Dumnezeu 320 Charles S. De exemplu. Peirce. îşi demonstrează valoarea nu prin recurs la referentul imediat.230 Pornind de la distincţiile clasice ale lui Charles S. autor care a propus 320 clasificarea semnele în iconi. întrucât ea are un sens în spaţiul operei (tatăl lui Hamlet îi dezvăluie modul cum a fost ucis). cu succesiune cronologică şi liniară a eveminentelor. biografic (este vorba de fratele autorului). Semnificaţie şi acţiune. uşor de recunoscut şi de probat (reportaj. ci în atmosfera de intimitate şi de meditaţie pe care reuşeşte să o construiască poetul. precum Don Quijote. focul) sunt reale sau nu. pictura figurativă. În cazul artei. • Referenţialitatea de al doilea grad se bazează pe o analogie subînţeleasă. de fapt seamănă cu o anumită “imagine” consacrată asupra lumii reale (o lume coerentă. care nu se poate îndepărta foarte mult de situaţiile reale pe care le descrie. indici şi simboluri. dar construieşte un intrigă şi o acţiune care este posibilă în contextul descris de roman. De exemplu. romanul Pădurea spânzuraţilor a lui Rebreanu porneşte de la un fapt real. prinsă în reţeaua unor cauze şi efecte riguros dezvăluite de naratolul omniştient. adică o libertate minimă de invenţie. o corespondenţă anecdotică. valoarea poeziei nu constă în exactitatea acestor detalii care sunt evocate. analogii) cu realitatea pe care o indică. pe care spectatorul o acceptă. Creaţia artistică se manifestă pe întreaga claviatură a acestor grade de referenţialitate. Cazul lui Apostol Bologa are o verosimilitate cu cazurile reale. Bucureşti. pe o asemănare de situaţie. adică o analogie posibilă. . portretistică etc. De asemenea. • Al treilea grad de referenţialitate se bazează pe o analogie minimă. semnul iconic a fost definit ca un semn care posedă anumite asemănări (proprietăţi comune. similitudini. Hamlet dialoghează cu fantoma tatălui său. p. masa de brad. De asemenea. De exemplu. romanul istoric. în poezia “Singurătate” a lui Eminescu. asemănare posibilă într-un anumit context. dar şi în acest caz avem de-a face cu o convenţie artistică.

ne lasă impresia de “viaţă” şi ajunge să fie mai reală decât realitatea (referentul) de la care a pornit artistul. pentru a spori senzaţia de “autenticitate”.). . Ambiţia artei nu este de a dubla realul. legăturile. Balzac nu a vrut să dubleze registrul civil. Autorul. artificiile. mută aparatul de luat vederi din cer în conştiinţa subiectivă a personajelor. Bucureşti. care nu mai ştie “finalurile”. p. astfel că se obţin mai multe versiuni. În romanele “realiste”. În romanul clasic. de pe faţă pe dos. Personajul. că opera pe care o crede o reproducere a realului nu este decât produsul unui travaliu simbolic ce respectă un set de reguli şi procedee. Cartea intereferenţelor (coordonatori: Ştefan Berceanu. romanul lui Rebreanu. construită cu măiestrie. adică să dea viaţă artistică personajelor. devine acum o “voce” impersonală. Este romanul postmodern. aventurile sale existenţiale sunt parodiate. fiind interesat să redea incorenţa vieţii prin chiar organizarea aleatorie a intrigii şi a naraţiunii. Ioana Bârnă. Această “impresie” de viaţă. astfel încât romancierul. imaginea globală a lumii. Procedeele sunt ascunse pentru cititorul nespecializat. felii de istorie persoanje care au existat”. O caracteristică a romanului realist (Balzac. Tolstoi. dar nu mai poate vedea drumul 322 global. să le recreeze într-o lume imaginară care are similitudini cu cea reală. întâmplările narate sunt 321 322 Nicolae Manolescu. autorul construieşte prin numeroase procedee tocmai această “iluzie” a realităţii. de lume reală este însă construită printr-un “set de 321 procedee care ne fac pe noi să credem în iluzia realităţii”. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. într-un fel. de a fi o replică la stările realului. că el reproduce doar “tablouri de viaţă. “Camil Petrescu răstoarnă. Cunoaşterea lumii s-a relativizat”. Petre Diţă ş. printr-o convenţie. interioară. în vol. cusăturile. iluzia că opera sa fictivă seamănă cu realitatea. 1985. de tip clasic. toate relative. Ibidem. de tip Camil Petrescu. Diferenţa dintre cele două imagini ale covorului este folosită de autor pentru a exprima metaforic diferenţa dintre formula romanului "doric" şi formula romanului "ionic" şi "corintic". ne lasă să credem în “iluzia că nu există nici un artificiu”. 148. Modelul lumii în romanul modern. Romanul de analiză psihologică. Manolescu se foloseşte de o analogie inspirată pentru a deosebi romanul clasic şi de formula “modernistă” a romanului. anticipat la noi de scrierile atât de stranii ale lui Urmuz. luate în răspăr. de romanul de investigaţie psihologică. inteligibilă corentă).231 pentru care lumea este transparentă. îl “detronează pe autorul-demiurg”. asupra realului.a. pp 140-150. reintroduce hazardul în dinamica personajelor. ce avea consistenţă psihologică sau identitate individuală. care se scufundă în lumea imaginară a operei fără a fi conştient că este o vorba de o convenţie. ci de a reconstrui realul într-o ordine semnificativă. introduce mai muţi naratori în universul romanului. trucurile stilistice. Este un raport asemănător cu imaginile pe care obţinem dacă privim un covor pe faţă sau pe dos. Reacţia faţă de aceste două versiuni ale naraţiunii “realiste” se manifestă printr-o scriitură ce îşi exhibă procedeele. lumea interioară a operei. constructor al unei lumi. se reifică. Privirea naratorului distinge acun nodurile. ci să umple spaţiul dintre rândurile sale. de obiectivitate. Rebreanu) constă tocmai în faptul că această puternică senzaţie de realitate “ne ascunde procedeele fundamentale prin care ne este dată iluzia ei”. modifică aceste convenţii “realiste”.

de poncife solidificate cultural. termenii sunt folosiţi într-un sens denotativ. amestecându-le mereu. în teoriile asupra limbajului sau asupra comunicării. Denotaţie şi conotaţie Distincţia fundamentală dintre limbajul ştiinţific (sau cel comun) şi limbajul artistic poate fi înţeleasă prin distincţia dintre denotaţie şi conotaţie. care ne avertizează că ne aflăm într-un spaţiul ce oscilează între ficţiune şi realitate. “figurate” ale unui semn. subiacente. care sugerează. dar într-o formă simbolică. rapacitate etc.232 mereu comentate de o conştiinţă cinică şi distantă. este blestemul ei. sculptură. Evoluţia romanului şi a altor forme artistice (pictură. Iată vin în cale. Amalgamul dintre convenţii şi viaţa reală este menit să ne pună în gardă că ceea ce numim viaţă reală sau realitate nu este decât un conglomerat de imagini. muzică) anticipează sau este solidară cu schimbările produse în alte domenii culturale. cea mai “imaterială” şi ideală formă de creaţie umană. iată două caracteristici ale omului care sunt sugerate de această expresie.). în disciplinele sociale. De asemenea. este dependentă de materie. În cazul versurilor cu care începe “Mioriţa” avem de-a face. pe de o parte verticalitate. care îşi transferă instantaneu conotaţiile în contextul teoretic al enunţurilor de mai sus. Arta este un seismograf sensibil al societăţii. Analogia este subînţeleasă. Pe-o gură de rai. unul este imaginar (rai). În expresia “omul este un animal raţional”. Şi în acest caz expresia spune mai mult decât am putea noi rezuma în limbajul comun. datorită sensurilor conotative. anticipează schimbările care privesc universul existenţial şi exprimă noile concepţiile despre om şi lume. în limbajul artistic şi în creaţia de ordin artistic sunt un simptom sau un reflex al schimbărilor petrecute în universul de existenţă al omului contemporan. la sensul referenţial. Putem observa că gradul de expresivitate (şi de artisticitate) al acestor două expresii vine din faptul că sunt folosiţi termeni concreţi. asocierile dintre ei sunt imprevizibile şi generează sensuri noi. Arta nu se poate desprinde de concret. la referenţi reali. “Pe-un picior de plai. cu o încărcătură semantică ce nu poate fi echivalată într-un alt limbaj. Limbajul comun şi cel ştiinţific sunt puternic denotative. Trei turme de miei Cu trei ciobănei”. un depozit de convenţii. iar pe de altă parte fragilitate. care sunt transmise prin utilizarea cuvântului “lup” (cruzime. expresia “omul este lup pentru om” conţine semnificaţii secunde. . Se cobor la vale. Foarte mulţi termeni din aceste versuri trimit. în paradigmele ştiinţei şi ale filosofiei. aparent. limbajul artistic este puternic conotativ. de asemenea. “Informaţiile” referenţiale conţinute în această “descriere” sunt topite într-o structură lingvistică unică. de fluxurile sonore care o intruchipează. Conotaţia se referă la sensurile secunde. Muzica. Ea spune şi ceea ce nimeni nu va putea vreodată rezuma în termeni ştiinţifici sau comuni. în expresia “omul este o trestie gânditoare” intervine conotaţia termenului “trestie”. Ele mizează pe gândirea analogică şi pe capacitatea receptorului de a reconstitui printr-o reprezentare mentală universul evocat prin termeni sugestivi. încărcându-le de un halou de înţelesuri. dar construcţia lor. despre care oamenii au uitat că sunt convenţii. Denotaţia se referă la sensul primar al unui semn. Ea captează mai devreme orientările şi tendinţele vieţii şi ale spiritului uman. Dar. Modificările înregistrate în formele estetice.

Solomon Marcus . posibil. ciobanul alege să se solidarizeze tot cu natura. La ameninţarea posibilă. 1970. riguros. Cadenţa însăşi a versurilor. al limbii ca mijloc de comunicare. o ieşire din natură spre cultură. se va transforma. ci e topită în conţinut şi invers. Este vorba de un univers care îşi spune povestea lui. Forma artistică nu conţine “conţinutul”. Toate aceste înţelesuri posibile sunt condensate în cele şase versuri şi nu pot fi extrase din ţesătura lor lingvistică pentru a fi formulate altfel. de înălţime. E o trăsătură atât de des invocată pentru specificul viziunii româneşti asupra lumii. 323 . adevărat rai al fiinţei româneşti. bazându-ne în principal pe lucrările lui Solomon Marcus. Această idee nu este formulată discursiv. iniţal este înfăţişat tot ca un paradis natural. subiectiv. De asemenea. ci este sugerată din faptul că termenii ce evocă anatomia umană sunt proiectaţi asupra universului natural. Preponderent afectiv. emoţional. în primele două versuri apar termeni precum picior. Pentru estetica de tip clasic. Limbajul este primul element de conţinut al artei. 1986. ritmul lor legănat. exprimă şi atitudinea emiţătorului. doar cu funcţia de a da strălucire conţinutului. rolul de mână stângă într-o piesă de pian în care conţinutul (motivul ideatic) este executat de mâna dreapta. dar care.Poetica matematică. Ele sugerează şi induc în reprezentarea noastră ideea asemănării dintre natură şi om. elimină sugestie. pp 31-54. aspiră 2. Mijloacele de expresie sunt condiţia vitală a artei. sugerează această coborâre. comuniunea dintre om şi natură. grupul descris “coboară la vale”. spre conflict. pe care îl provoacă versurile. Raţional. Bucureşti. numărul trei este un număr sacru. Din acest rai.233 datorită efectului muzical. Această reprezentare nu corespunde cu natura şi funcţia limbajului artistic. la conţinutul ei inefabil. soluţia sa fiind reintegrarea în natura simbolică şi eternă. Limbajul ştiinţific 1. nu cu istoria. Referenţial şi denotativ Limbajul artistic 1. limbajul era un vehicul al conţinutului. Pentru a avea acces la misterul artei. Limbajul artistic este modul de existenţă a artei. are densitate de spre densitate logică. într-un loc al morţii. Editura Academiei RSR. trebuie să stăpânim secretul limbajului artistic. Concluzia este că arta operează cu simboluri complexe în care sensurile sunt topite în elementele concrete ale imaginii. iar piciorul evocă ideea de verticalitate. o expresie independentă de conţinut. Tabloul opoziţiilor dintre limbajul ştiinţific şi limbajul artistic Sistematizând distincţiile cele mai relevante dintre limbajul ştiinţific şi cel artistic am 323 întocmit următorul tabel. gură. modul lor de existenţă. Limbajul artistic avea funcţia de acompaniament. oblic. în evoluţia baladei. Preponderent expresiv şi conotativ 2. Sunt astfel evocate două atribute ale omului prin elemente extrem de puţine. Aceşti termeni au o anumită semnificaţie: gura este organul vorbirii. un plan care coboară şi duce (unde?) spre “negru zăvoi” care. Editura Ştiinţifică. iar cuvintele “cale” şi “vale” sugerează ideea unui plan înclinat. Bucureşti. De exemplu. nu doar modul ei de expresie. O coborâre din planul eternităţii fiinţei spre istorie. Solomon Marcus. demonstrativ. care poate fi pus în analogie cu diverse semnificaţii mitice. proiecţia omului asupra naturii. Artă şi ştiinţă.

fiind un . Deci. reală sau imaginară.nici o echivalent ca sens cu 4+1). 6. Transpartent şi tranzitiv. Limbaj explicit. Mesajul artistic receptor. intactă la receptor. Semnificaţii identice pot fi semnificaţia pe care o are acest vers. 9. orientat spre 8. Expresii multiple. este autoreflexiv. 7. Limbajul artistic nu admite echivalenţa semnificaţiei în sinonimiei infinite (2+3 este un enunţ altă expresie. atrage atenţia asupra propriei sale organizări formale şi expresive. mediată de funcţia expresivă 4. orientat spre închidere semantică deschidere semantică. şi este alcătuit în mod imprevizibil în raport cu aşteptările receptorului. distribuită în toate componentele sale. Expresia e altă expresie nu poate echivala. Semnificaţiile nu se modifică în Semnificaţiile se modifică datorită contextelor în funcţie de contexte. fără să o influenţeze.234 subiectivitatea 3. Suportă lecturi şi interpetări diferite. la limită. 8. Dependenţa semnificaţiei de expresie. 5. Independenţa semnificaţiei de expresie. sensuri noi. aspect ce măsoară gradul său de artisticitate. structurat în mod ambiguu în raport cu o zonă referenţială. este centrat asupra lui însuşi. Imanenţa semnificaţiei în expresie este indicatorul definitoriu al limbajului artistic. adică printr-un alt tip de limbaj (uzual sau ştiinţific). Se caracterizeză prin univocitate şi este 7. Sensurile sunt acontextuale sau sunt 5. substituibilă. Expresie unică. Nu suportă interpretări diferite. Expresia e nesubstituibilă. stereotipie. (limbajul ca abatere de la normă). care angajează contexte lungi. Receptorul semnificaţia intactă de la emiţător la este atras de expresia ca atare. definite. polisemie. limbajul poetic nu tranzitivă. Absenţa transmise prin expresii diferite. Expresia un vehicul al semnificaţiei. sensuri precise. Are o mare încărcătură semantică. În limbajul ştiinţific nu creaţie. care reverberează. ample. şi nu poate fi “extrasă” din corpul ei. semnificaţie univocă şi 4. Este se pune problema stilului. totală a sinonimiei stă în oglindă cu omonimie pentru fiecare semnificaţie unică există infinită (aceeaşi expresie are semnificaţii nenumărate expresii care o pot transmite multiple). previzibil. Limbaj imprevizibil. expresia lasă să treacă comunică. bine complexe. Funcţia de comunicare tranzitivă este secundară. orientat spre originalitate. De aici decurge posibilitatea imprecise. Problema stilului e capitală. Semnificaţiile transmise sunt uşor Semnificaţia este difuzată în structura expresiei traductibile dintr-o limbă în alta. Limbaj are valoare în sine. 6. Se caracterizeză prin ambiguitate. rutină. Suportă 9. Expresia e doar 3. semnificaţii multiple şi precisă. asociaţii inedite. ci se comunică pe sine. “Aud materia plângând” . La limită. Sensurile se constituie prin lanţuri de asociaţii determinate de contexte restrânse. Preponderent reflexiv şi autoreflexiv. Ceea ce comunică o operă de artă nu poate fi comunicat altfel. Exprimă mai mult decât adaptat la funcţia de comunicare comunică.

1975 1. Bucureşti. Tudor Vianu. 12. p. Editura Univers. Petre Diţă ş. Bucureşti. Editura Meridiane. dar deschisă ca semnificaţie. pp 3154. Editura pentru literatură. Poetica. Limbajul natural. Opera este închisă fizic. Ion Ianoşi. Editura Minerva. sunt orientate diferit. 6. Prolegomene şi antologie de Mihai Nasta şi Sorin Alexandrescu. Editura Ştiinţifică. Aristotel. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. limbaj ambiguu. Schiţă pentru o estetică posibilă. René Berger . Cartea intereferenţelor (coordonatori: Ştefan Berceanu. Bucureşti. Sorin Alexandrescu. Bucureşti. Editura Academiei RSR. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti. Opera de artă este o “operă deschisă” în privinţa lecturii şi a interpretării. pp 349-365. Ele exprimă doi poli contradictorii ai universului cultural. Editura Meridiane. cu sensuri multiple. precise. 1986. 1985. Nicolae Manolescu. Bucureşti. Solomon Marcus . Eitura Minerva. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Arta de a fi spectator. Opere.a. Principii de estetică. Bucureşti. Pius Servien. 5. Victor Ernest Maşek.235 doar decodificări unice. George Călinescu. 1970. Filosofia culturii.Artă şi comunicare. 1975 7. standard. 1985 11.Poetica matematică. 2000.). Vasile Macoviciuc. Poetică şi stilistică. Estetica. 1986. 7. Bibliografie 1. 1965 2. Solomon Marcus. 1979 5. au valori şi caracteristici diferite. Bucureşti. 9. Introducere în poetica modernă. uzual. Bucureşti. Modelul lumii în romanul modern. 9. în Opere. Bucureşti. Editura Economică. Bucureşti. în vol. Lucian Blaga. Ioana Bârnă. Iniţiere în filosofia contemporană. Orientări moderne. Bucureşti. vol. editura academiei RPR. 1989 8. 1976 3. e la intersecţia acestor două tipuri de limbaj. Interferenţele sunt posibile şi fireşti. 1972 10. Artă şi convenţia. Bucureşti. Bucureşti. Cele două limbaje sunt utilizate pentru sarcini comunicaţionale diferite. Artă şi ştiinţă. în vol. Editura Eminescu. Cezar Radu. 1968 4. pp 343-410 . vol.

324 Cezar Radu. pp. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. CONCEPTUL DE OPERA DESCHISĂ. 1989. este alcãtuitã total imprevizibil. Redundanţa este zero. pe mãsurã ce creşte cantitatea de informaţie şi gradul de originalitate al operei de artã. În cea de a treia situaţie extremã avem de-a face cu o redundanţã maximã.sînt într-un raport de netã opoziţie reciprocã. Existã o limitã în procesul de inovare artisticã. Paradoxul axiologic al artei constã. Artă şi convenţie. surse şi constituenţi ai valorii estetice .236 XI. de contextul cultural şi spiritual. în aceeaşi mãsurã creşte şi dificultatea receptorului de a o descifra. Echilibrul între cele douã tendinţe este fecund atunci când opera aduce elemente de noutate. Din schema de mai sus rezultã douã tendinţe antinomice dezvoltate în decursul secolului XX. creşte redundanţa mesajului şi gradul de accesibilitate a operei. Opera nu are originalitate. PROCESUL DE RECEPTARE ARTISTICĂ. iar experienţa esteticã a receptorului este insuficientã pentru a-l ajuta sã o descifreze. dar inteligibil. dar funcţionând (= acţionând determinând un efect dat) numai pe seama şi 324 în dauna celuilalt". cum arãtam. Una în care opera este total diferitã de codurile receptorului. PROBLEMA KITSCH-ULUI ŞI STRATEGIA EDUCAŢIEI CULTURALE Valoare şi accesibilitate În procesul de receptare pot interveni trei situaţii diferite. în faptul cã originalitatea şi accesibilitatea se aflã într-un raport invers proporţional. iar mesajul este banal. Valoare -----------------------------------------------------------------------------Originalitate Accesibilitate (informaţie) (redundanţã) Din perspectiva esteticii informaţionale. Bucureşti. În prima situaţie. Pe mãsurã ce aceste caracteristici se diminueazã. de ansamblul de convenţii artistice asimilate de public. "Aceastã schemã pune clar în evidenţã cã originalitatea (deci ceea ce este cu adevãrat creaţie în zãmislirea unei opere) şi accesibilitatea (condiţia receptãrii) . Abraham Moles a arãtat cã. E vorba de anumite praguri perceptive. dar nu depãşeşte în totalitate orizontul de aşteptare al receptorului. iar informaţia esteticã nouã este egalã cu zero. fiecare existând în conexiune cu celãlalt. potrivit lui Radu Cezar.213-214 . opera are o originalitate maximã. astfel încât mesajul este ininteligibil.ambele fiind. a doua în care existã o interferenţã între codurile operei şi ale receptorului şi a treia în care existã o suprapunere între cele douã sfere. limitã de care autorul trebuie sã ţinã seama.

orice mesaj este elaborat în vederea receptãrii. o noţiune variabilã istoric. prin intermediul sãu. cât şi de structura subiectului receptor. Aceste teorii au dezvãluit însemnãtatea procesului de receptare pentru orice tip de comunicare. Din obiect în sine. iar receptorul are o contribuţie 325 creatoare în aceste procese. ca şi în alte situaţii comunicaţionale. Ea depinde atât de codurile operei. structura activitãţii creatoare. O a doua tendinţã în câmpul estetic şi cultural este dominatã de cãutarea originalitãţii. înţelegerea şi interpretarea ei. Bucureşti.Arta de a fi spectator. putem spune cã receptarea reproduce. polisemantic. Creatorul este subiectiv. decodificã în mod personal mesajul.237 O primã tendinţã duce spre o producţie de serie. cãruia i se adreseazã în mod potenţial. opera îşi realizeazã funcţiile sale complexe. În lumina acestei idei. care a folosit limbajul în modalitãţi inedite faţã de tradiţia consacratã. judecata de gust şi de valoare. care poate fi interpretat în modalitãţi diferite. Editura Meridiane. Orice creaţie este guvernatã de intenţia unei comunicãri. Toate aceste momente au o dimensiune subiectivã. trãirea esteticã. mai ales în condiţiile artei moderne. Caracteristici ale procesului de receptare Procesul de receptare este cel mai important moment al comunicãrii artistice. întrucât. este caracterizat de talent şi mãestrie. cãci opera trece în circuitul social şi comunicaţional. care ar putea fi numitã de kitschizare. ea poate fi interpretatã diferit. opusã primei tendinţe. Din aceste considerente rezultã cã accesibilitatea este o noţiune ce exprimã raportul complex dintre operã şi receptor. Este tendinţa culturii de consum. Deci accesibilitatea este un fenomen de relaţie. are o anumitã capacitate şi deprindere de a recepta şi de a 325 Victor Ernest Maşek . Existã procese şi structuri izomorfe ale creaţiei şi ale receptãrii. în ordine inversã. o tendinţã de hermetizare. de instituirea operei ca un unicat şi tendinţa autorilor de a complica mereu structurile formale. în cazul comunicãrii artistice. De fapt. De fapt. care nu depãşesc orizontul de aşteptare al receptorului. la rândul sãu. Din aceastã perspectivã putem sublinia faptul cã receptarea este un proces activ. ci îl confirmã. structureazã mesajul în mod ambiguu. Procesul de creaţie se încheie o datã cu desãvârşirea operei. dispune de un sistem de motivaţii şi interese estetice. Ele au descoperit faptul cã. care genereazã opere accesibile. el vizeazã totdeauna un public-ţintã. banale. iar orice interpretare poate fi consideratã o recreare a operei. 1986 . dar fenomenul artistic continuã. opera se transformã prin receptare în obiect pentru alţii. de patrimoniul sãu cultural şi de contextul receptãrii. Receptorul. avem de-a face cu un mesaj ambiguu. de distanţa dintre expresie şi semnificaţie. exercitîndu-şi efectele asupra receptorilor. este o formã de activitate umanã. Teoriile contemporane au abordat procesul cultural cu precãdere din perspectiva statutului privilegiat al receptorului. suportã lecturi diferite. Întrucât opera este purtãtoarea unor semnificaţii diferite. exprimã o anumite viziune personalã asupra lumii. care presupune anumite faze şi procese înlãnţuite: percepţia psihofizicã a operei. orienteazã mesajul prin intenţia sa comunicativã. receptarea devine un proces extrem de complicat. de profesionalizarea creaţiei artistice. de tip industrial.

Aceastã stare este un aliaj sentimental complex. eul practic şi empiric se ridică în actul trăirii estetice la nivelul contemplaţiei dezinteresate. imaginativã. ca activitate autonomă a spiritului. desprinderea ei de emoţiile practice. va genera o ripostă din perspectiva teoriilor sociologice şi psihologice ale artei. Estetica. de satisfacţiile produse de datele realului. Dintr-o perspectivã psihologicã. . Condiţia unei percepţii adecvate este legatã de focalizarea atenţiei asupra calitãţilor estetice ale obiectului. întrucât opera reverbereazã într-un context nou şi dobândeşte semnificaţii noi în procesul receptãrii. concept teoretizat şi de Titu Maiorescu. Receptarea este activã. Theodor Lipps a asociat emoţia esteticã unei stãri de empatie. Editura pentru Literatură Universală. cu nuanţe formaliste. 300. eliberându-se temporar de interesele sale practice. dar şi un adaus de informaţie esteticã. care presupune şi o atitudine apreciativã. Arta. 326 Tudor Vianu. Este vorba de o fuziune între receptor şi operã. care presupune o proiecţie a receptorului în opera de artã şi o identificare a sa cu universul imaginar al operei. provocă o “emoţie impersonală”. inhibarea altor interese şi trãiri ale receptorului pentru a elibera interesul strict estetic. În contemplaţia esteticã. Este vorba. cristalizate în jurul unui ax dominant de semnificaţii. dar suportul ei constã într-o satisfacţie imaginarã. de o contemplare a obiectului de artã într-un mod "dezinteresat". Teoreticienii au subliniat caracterul de gratuitate al emoţiei artistice. De aceea. deci. Este vorba de o trãire complexã în care se întrepãtrund emoţiile. prin care subiectul se îmbogãţeşte spiritual. sintagmă paradoxală. Are loc o pierdere de informaţie. care presupune contactul senzorial cu obiectul estetic. Astfel Titu Maiorescu susţinea teza. stãri.238 descifra mesajul. ca şi în alte tipuri de comunicare. care este o stare complexã ce angajeazã ansamblul fenomenelor psihice şi intelectuale. Vianu spune cã în emoţia esteticã nu putem disocia în totalitate elemente extraestetice de cele strict estetice. după care arta este o “manifestare sensibilă a ideii”. diferitã de emoţiile practice. receptorul este un partener de dialog. prin care înţelegea faptul că sufletul individual. de o identificare spiritualã. de sorginte hegeliană. Empatia este definitã ca trãire a unui sentiment proiectat într-un obiect expresiv. un sentiment care este simultan al receptorului şi al operei. proiectându-se în lumea idealã a operei. iar emoţia artisticã angajeazã şi emoţiile practice. "Rãsunetul afectiv al 326 operei de artã se însoţeşte de fapt cu o complicatã reţea de fapte intelectuale". subiectul se trãieşte pe sine în opera de artã. Dar arta nu poate fi izolatã de viaţã. Teoria sa despre artă. Empatia esteticã porneşte de la semnele oferite de operã. În comunicarea artisticã. intenţia autorului nu coincide totdeauna cu semnificaţia obiectivã şi contextualã a mesajului receptat. Emoţia esteticã declanşeazã un curent asociativ de sentimente. p. afirma criticul de la Junimea. apreciative. pe câtă vreme ştiinţa şi filosofia ne furnizează adevărul în forme conceptuale şi abstracte. 1968. idei şi imagini. asociaţii "dirijate" de fondul operei. Un moment important este emoţia esteticã sau trãirea esteticã. imaginaţia şi stãrile intelectuale. Momentele receptãrii debuteazã cu percepţia esteticã. este înzestrat cu un gust artistic şi decodificã opera pe un anumit traseu care depinde de personalitatea sa. asimilând semnificaţiile operei şi trăindu-le intens în plan imaginar. Eul contemplator se elibereazã astfel de eul practic şi trãieşte o "emoţie impersonalã".

iar percepţia activeazã întreaga experienţã acumulatã a receptorului. lãsând pe seama receptorului sã completeze prin imaginaţia sa acest cadru. Bucureşti. o "execuţie" a operei.Opera deschisă. În toate aceste momente are loc o participare creatoare a receptorului. în funcţie de natura receptorilor. Adeseori. dintre care menţionăm înţelegerea conţinutului ideatic al operei. Tumultul interior le acoperã. "Cine nu se pricepe sã facã linişte în sine. decorul poate fi alcãtuit doar din câteva elemente care sugereazã doar atmosfera în care se desfãşoarã acţiunea. El este chemat sã 327 Umberto Eco . de la o impresie provocatã de forma operei pentru a trece apoi spre conţinutul ei. realizând un balans continuu între semnificaţie şi expresie. o înţelegere personală a operei în funcţie de partimoniul său cultural. opera mizeazã pe participarea imaginativã a receptorului. care sunt deliberat construite în mod ambiguu. Patrimoniul cultural al receptorului este un concept de aceeaşi naturã precum conceptul de orizont de aşteptare. o concretizare a ei. interpretarea şi evaluarea. el este chemat sã contribuie la constituirea operei. Participarea creatoare a receptorului Umberto Eco a lansat ideea de operã deschisã într-o lucrare publicatã în deceniul al 7327 lea. fiind un act spiritual ce are un caracter uneori ritualic. deschiderea semanticã a operei înseamnã o proprietate fundamentalã a oricãrei structuri cu funcţie esteticã. creatoare. care nu este numai un efect al artei. o lecturã posibilã a ei. În acest fel. nu poate auzi glasurile artei. astfel încât receptorul este solicitat sã colaboreze cu opera. este aceea care suportã mai multe interpretãri şi satisface mai mulţi receptori. Opera este conceputã ca o rezervã nedefinitã de înţelesuri. astfel încât deschiderea operei reclamã un consum estetic deschis. inclusiv artei clasice. Conceptul de operă deschisă. În aceste condiţii.239 Vianu considerã cã receptarea presupune "o stare de pace lãuntricã". Receptorul definitiveazã intuitiv sensurile care sunt doar sugerate de operã. la constituirea sensurilor latente ale ei. care este chemat sã aleagã diferite itinerarii de lecturã sau "chei" prin care sã descifreze opera. Dupã teoria lui Eco. Eco considerã cã existã o deschidere de gradul întâi care este caracteristicã oricãrei opere cu funcţie esteticã. Semnele operei sunt doar un suport pentru imaginaţia receptorului. chiar şi atunci când artistul nu intenţioneazã sã construiascã şi sã comunice un mesaj ambiguu. 1969 . de exemplu. Pacea sufletului le scoate în relief. formularea judecăţii de gust şi a judecăţii de valoare. se proiecteazã pe sine în operã cu întreaga sa experienţã umanã. Receptarea este o activitate spiritualã complexã care porneşte de la o fazã emoţionalã. Orice receptare este. ci şi o condiţie a ei". Receptarea presupune şi alte momente. deci. o operã bogatã. de orizontul lor de aşteptare. opera suportã mai multe lecturi posibile. în care. de performanţã. Editura pentru Literatură Universală. Deschiderea de gradul al doilea este caracteristicã operelor avangardiste şi postavangardiste. acea purificare a pasiunilor. Cel care se pregãteşte pentru întâlnirile artei trebuie sã opereze în sine acel katharsis. delimitat de acţiunile practice. Receptorul are o participare activã. precum se întâmplã în spectacolul teatral. de sãrbãtoare. Receptorul reproduce în sine imaginile artei şi le reface mental.

O operã care exprimã condiţia umanã şi situaţia unei epoci istorice acţioneazã asupra tuturor epocilor urmãtoare. producând o schimbare în orizontul de aşteptare. un set de aşteptãri psihologice cu care receptorul întâmpinã opera. Existã atâtea semnificaţii. El cuprinde un ansamblu de convenţii şi coduri acumulate de receptor. ea suportã un consum infinit. Cealaltã jumãtate o scrie cititorul". Din perspectiva acestui concept înţelegem faptul cã arta produce.240 umple "golurile semantice" ale operei. Operele profunde sunt tocmai acelea care suportã interpretãri multiple. asupra artei. asociativ. un dialog ce solicitã participarea creatoare a receptorului. sã organizeze semnificaţiile latente. Din aceastã perspectivã putem înţelege varietatea interpretãrilor. O epocã nouã poate actualiza şi aprecia un aspect al operei care nu a fost sesizat sau apreciat de publicul din epoca în care a apãrut opera. Secretul capodoperei constã în faptul cã ea ne spune şi azi ceva esenţial despre condiţia umanã. opera este deschisã unei suite de interpretãri istorice diferite în funcţie de contexte culturale diferite. sã dea o formã câmpului semantic al operei. intuitiv. sugestiv. care spunea: "Eu scriu jumãtate de poem. el trebuie sã asimileze personal opera. Aceastã caracteristicã este înscrisã în chiar structura operei. Nici o judecatã de valoare asupra unei opere nu e definitivã. simbolic. În acest sens. Teoreticianul Hans Robert Jauss a definit orizontul de aşteptare ca fiind un cadru 328 funcţional în care se petrece procesul de receptare. în sensul cã opera este descifratã totdeauna din perspective diferite în funcţie de orizontul de aşteptare al receptorilor. Bucureşti. Orizontul de aşteptare şi relaţia dintre artă şi public Accesibilitatea nu este doar o calitate intrinsecã a operei. Roland Barthes spunea cã opera este "o formã pe care istoria o umple". Astfel. Opera este un cadru semiotic în care receptorul îşi proiecteazã experienţa sa esteticã. receptarea este o continuã confruntare a receptorului cu opera. mesaj care nu este traductibil integral în nici un alt limbaj. Libertatea de interpretare este limitatã totuşi de cadrul imanent al operei. sub raport teoretic. în raport cu generaţii succesive de receptori. care pot trezi interesul unor receptori diferiţi. Într-un cuvânt. Putem vorbi astfel de subiectivitatea individualã a receptorilor şi de varietatea istoricã a procesului de receptare. Experienţa estetică şi hermeneutica literară. 1983 . şi autoreflexiv al mesajului. 328 Hans Robert Jauss. formeazã aspiraţii şi dorinţe noi. Fiecare descifreazã opera printr-o lecturã unicã. provoacã şi azi efecte estetice asupra receptorilor. dând o altã configuraţie mesajului. semnificaţiile sale sunt organizate în jurul unor nuclee tematice care dirijeazã interpretarea şi receptarea. schimbãri de orizont. Editura Univers. Deşi opera este finitã. Aceasta este forţa artei. în structura ambiguã a limbajului artistic. ci şi o funcţie a experienţei estetice a publicului. Nici o interpretare nu epuizeazã complet mesajul unei opere. în caracterul conotativ. În acest sens trebuie înţeleasã afirmaţia lui Paul Valery. variabilã istoric. Ea are capacitatea de a rãspunde la întrebãri mereu noi cu care o confruntã receptorii. câţi cititori are un roman sau o poezie. Arta lãrgeşte permanent cadrul imaginativ. Astfel. mental şi spiritual al receptorilor. o anumitã viziune asupra lumii.

Datorită acestor proprietăţi. structurile de profunzime la cele de suprafaţă etc. deschis semantic. tipul de cultură şi sensibilitatea care îi aparţin. conotativă. În epoca modernã am asistat la o creştere cantitativã a publicului. este angajat adeseori într-o muncã de tip industrial care îi solicitã un comportament stereotip. asistãm la o diferenţiere accentuatã a publicului. subiectiv. sugestivă. imaginile operei la similitudine directă. care derivã din creşterea gradului de culturã. receptorul comun are tendinţa de a reduce semnificaţiile conotative la cele denotative. Din aceastã perspectivã. care sunt coduri “tari”. Cultura de consum şi problema kitsch-ului Un fenomen de o însemnătate deosebită pentru universul cultural în care trăim este apariţia (în a doua jumătate a secolului al XIX-lea) şi răspândirea masivă (odată cu extinderea noilor mijloace de comunicare) a culturii de consum. El trãieşte într-un mediu hipertehnicizat. original. putem vorbi de istoricizarea noţiunii de public şi de diferenţierile care au loc în funcţie de fondul cultural al diferitelor sale segmente. Publicul este deci o comunitate structural neomogenã şi variabilã istoric. activ. denotativă. Receptorul este modelat de existenţa sa cotidianã. Datorită obişnuinţelor dobândite în utilizarea limbajului ştiinţific şi a celui uzual. de democratizare a accesului la culturã. o diferenţã între tempoul publicului şi cel al creatorilor. utilitare. creator. însã. asociate “loisir”-ului. Arta are o existenţã procesualã. a mediului cultural etc. universul cromatic la culori fără nuanţe. a modurilor de viaţã. integrate . ştiinţifice şi filosofice se perimeazã. Publicul nu se confundã cu populaţia. este orientat spre valorile pozitive. receptorul are tendinţa de a recepta şi limbajul artistic în conformitate cu aceste coduri “tari”. Perenitatea artei constã tocmai în capacitatea ei de a de a reorienta aşteptãrile publicului. accentul nu cade pe funcţia referenţială. istoricã prin receptarea ei de cãtre un public în necontenitã schimbare. de a rãsturna perspectivele şi clişeele de lecturã.241 Alte tipuri de mesaje. ideologic. Condiţia existenţialã şi culturalã a creatorilor este diferitã de cea a receptorilor. limbajul artistic este deci neunivoc. În acelaşi timp. precum şi a unor factori culturali. plurivalent. cultural) în care este receptat şi de particularităţile subiectului receptor. mesajul artistic conţine în sine posibilitatea de a fi descifrat şi interpretat în diverse modalităţi în funcţie de câmpul semantic (istoric. comun. profund ambiguu. nu doar de cea culturalã. în funcţie de orizontul lor de aşteptare. care le depãşesc pe cele vechi. ci pe cea emotivă. îşi pierd forţa modelatoare pe mãsurã ce apar idei şi structuri intelectuale noi. a gradului de culturã. care proiectează asupra operei experienţa sa estetică. calitãţi pe care mediul actual de viaţă nu le stimulează. Arta însã îi solicitã omului un comportament personal. iar mijloacele de comunicare îi formeazã anumite structuri spirituale. A existat totdeauna o distanţã între public şi inovaţia artisticã. de a produce o schimbare de orizont şi la receptorii din alte epoci. social. tabloul la alegoria sau la povestea fugurată în el. de diversitatea profesiilor. destinate divertismentului şi satisfacţiei imediate. ca urmare a procesului de urbanizare. a orizontului de aşteptare. structurile narative la intrigă. expresivitatea este un atribut esenţial pentru mesajul artistic. Arta. întrucât valoarea sa depinde hotărâtor de forma sensibilă în care se cristalizează. Dificultatea receptării artistice vine din natura ambiguă şi autoreferenţială a limbajului artistic. În cazul comunicării artistice. din îmbogãţirea experienţei estetice. a extinderii sistemului de învãţãmânt şi a mijloacelor de comunicare în masã. ci reprezintã totalitatea indivizilor care recepteazã arta şi cãrora li se adreseazã creatorii. putem vorbi şi de o creştere a nivelului calitativ al publicului. În artã conteazã enorm diferenţele individuale dintre receptorii sau dintre grupuri de receptori. îşi pãstreazã de-a lungul secolelor forţa ei de a emoţiona. termen prin care definim produsele subculturale. la o stratificare a sa în funcţie de factori sociali. În cazul operelor care îi depăşesc orizontul de aşteptare. În acelaşi timp.

Editura Meridiane. Industrie culturală şi cultura de masă. univers care îl fascinează. refuzul problematizării.). 1989. alterându-i percepţia realistă şi înţelegerea adecvată a lumii în care trăieşte şi a propriei sale vieţi. idealizante şi edulcorate asupra vieţii. pentru a desemna o specie de produse estetice inferioare. Bucureşti Editura Politică. Bucureşti. de disponibilitatea şi gustul ei pentru formele joase şi accesibile de cultură. disponibil pentru divertismentul grosier. H. Hermann Istvan. refuză experienţele şi datele care îi pot contrazice imaginea standard pe care şi-a format-o. lipsit de gust şi de discernământ critic. vulgaritate. Artă şi convenţie. precum şi formele corespunzătoare de receptare. mai recent serialele cu “telenovele”. Kitsch-ul este un termen internaţional. Bucureşti. biologici (erotism. pseudoartistice. Erich Fromm. încă de la începutul secolului XX. vezi: A. Marcuse. 1977. Bucureşti. Cezar Radu. Nicolae Frigioiu. Pentru analiza culturii de consum şi a implicaţiilor sale estetice şi politice. După al doilea război mondial. sedus de versiunile idilice. Arta de a fi spectator. viziune tranchilizantă. îl obsedează. cele care satifac dorinţa de confort sufletesc şi de evaziune din real. romanele de aventuri şi cele poliţiste. Consumatorul culturii de consum nu poate fi conştient de discrepanţa dintre “imaginea” lui asupra lumii şi datele reale ale lumii în care trăieşte efectiv. apoi seria triller şi horror. pe care subiectul respectiv nu are cum să o conştientizeze. diverse forme ale muzicii uşoare etc. pornografie) şi eticoafectivi (sentimentalism. • prevalenţa stimulilor elementari. 1989. Editura Meridiane. Înainte ca sistemul mediatic să îşi etaleza forţa de penetraţie socială şi capacitatea de a modifica formele de expresie artistică. Psihologia kitschului. 1986.Moles. Texte alese. astfel încât el devine o victimă facilă a 329 strategiilor de manipulare.Ernest Maşek. opinii şi mitologii) este produsul uman al unei anume oferte mediatice. El se exilează în trăiri fictive şi artificiale. teoreticienii au vorbit de fenomenul kitsch. acceptat în mod convenţional. 1983. larcimogeme. filmele de aventuri. dispunând şi de un sistem de producţie de tip industrial. caracterizate prin următoarele atribute principale: • subordonarea şi deturnarea funcţiei estetice faţă de exigenţe adiacente (de obicei comerciale. fenomenul culturii de discotecă. cu o educaţie culturală precară. Acest consumator pasiv (de informaţii. V. cultura de consum şia lărgit enorm repertoriul. Kitsch-ul.). având centrul de greutate în sfera omului-mediu. constă în faptul că “meniul” subcultural pe care l-a asimilat (consumat) îi “intoxică” spiritul şi afectivitatea. un receptor care se abandonează în chip somnabulic acestui univers de simulacre. filmul şi literatura da factură erotică. o formă agreabilă de petrecere a tipului liber. Bucureşti. care se generaliza ca maladie pe o mare suprafaţă a culturii. de divertisment etc. Ea a fost stimulată sociologic de ascensiunea clasei de mijloc. fenomen al pseudoartei. o bună parte a emisiunilor de televiziune. Industriile culturii de consum au proliferat mai ales în artele spectacolului. 1980. idealizare şi schematism. cele melodramatice. Scrieri filosofice. Bucureşti. music-hall-ul. unde au creat adevărate “genuri” (teatrul bulevardier. îl înstrăinează de realitate. captiv în mitologiile difuzate de mass-media. imagini.242 într-un sistem comercial atotcuprinzător. oferind un “complement” al vieţii. edulcorată. 329 . melodramatică asupra vieţii). 1973. îi ocupă viaţa interioară. Editura Politică. opere-surogat. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. consecinţa pe termen lung. Bucureşti. Editura Politică. “Consumatorul” acestui tip de (sub)cultură se recrutează din zone sociale şi profesionale diverse. Editura Politică.

Repere estetice în satul românesc. gustul pentru trivial şi grotesc. bunăstare şi fericire. Kitsch-ul este sinonim deci cu operelor de prost gust.243 • accesibilitatea directă a mesajului (semnificaţii univoce. 1980. stridentă cromatic. • produsele din sfera kitsch-ului anulează convenţia reprezentării artistice. de divertisment şi 330 Vezi. Editura Meridiane. să nu exprime ceva. întreţinându-i iluziile de grandoare. ajungând azi să acopere o mare suprafaţă a culturii şi a existenţei cotidiene. mistificate. 1973. saturate de ceea ce pare interesant. Abraham Moles . • ele confirmă sistemul de aşteptări şi idealuri ale receptorului. aceea de a-i da individului sentimentul securităţii şi a-l proteja de complexitatea realului. Dificultatea definirii kitsch-ului derivă din vastitatea sferei sale de manifestare şi din 330 capacitatea sa de a îmbrăca cele mai deosebite forme de expresie. absenţa originalităţii. frivol. Bucureşti. cultivă adesea atitudinile provocatoare. • ele au o funcţie compensatorie – produsele kitsch îl izolează pe receptor într-un spaţiu imaginar care îndeplineşte o funcţie psihosociologică şi terapeutică sub raport afectiv. transfigurare rudimentară a stărilor. Bucureşti. să şocheze. Grigore Smeu . marile ambiţii culturale dictate de snobism). expresie ilustrativă. destinate unui consum de masă. hrănind cu imagini false. Herman Istvan . sentimentelor. 228238. Expansiunea acestui univers de obiecte şi produse kitsch a fost asigurată de mijloacele de comunicare în masă şi de finalitatea lor ideologică în condiţiile manipulării conştiinţei. pp 155-172. • aceste opere. atractiv. concepţie reducţionistă. 32-70. Produsele kitsch s-au răspândit cu mare virulenţă în ultima sută de ani. oferindu-i o imagine idilică asupra realităţii. mimetică.Psihologia kitsch-ului. prezentă minciuna drept realitate. comercializarea artei. 1973. senzaţional. fenomen al pseudoartei. ideea de carierism social. anulează personalitatea receptorului. oricând colorată afectiv şi încercând să atenueze conflictul dintre real şi ideal) este în acord cu transparenţa şi caracterul direct. să fascineze şi să subjuge sensibilitatea joasă şi imaginaţia receptorului. Editura Politică. subordonarea creaţiei faţă de consum în economia de piaţă. pe măsura aspiraţiilor sale de confort intelectual. pervertesc gusturile. Evantaiul produselor kitsch este extrem de larg şi el cuprinde: unele obiecte industriale sau de artizanat. ele urrmăresc sa epateze. pictura de gang sau cea “naturalistă“. fiind deliberat create în aşa fel încât să placă. • produsele din sfera kitsch-ului au preponderent o funcţia hedonică. muzica de joasă calitate. simpliste. confecţionate nevoia omului de frumos. standardizează reacţiile. convenţională. dorinţelor în societatea de consum. Kitsch-ul este pretutindeni semnul sigur al unei subiectivităţi inautentice. . se asociază cu pesimismul retoric sau cu optimismul facil. fiind favorizate de anumite condiţii sociale şi culturale (ascensiunea clasei de mijloc. mediul filistin. frivole.Kitsch-ul. standardizată). pp. elementar al limbajului folosit (atenuarea funcţiei simbolice. Editura Albatros. îi alimentează mecanismele de iluzionare şi înstrăinare de realitate. care se raportează fals la sine şi la lume. supralicitează funcţiile de delectare şi divertisment ale artei. au un efect profund nociv asupra publicului. funcţionale şi decorative. solicită zonele inferioare ale sensibilităţii.

dintr-o perspectivă semiotică. Pentru a-l stăvili este nevoie de o complexă strategie de educaţie culturală. de altul manierist şi academizant. nici cu arta mediocră. kitsch-ul nu poate fi confundat cu prostul gust. unele forme de arhitectură şi de decoraţie. individul solicită şi un statut cultural pe măsură. poliţiste. desenele umoristice seriale. o artă făcută din opere surogat. melodramele cinematografice. atitudini-kitsch. pentru un figurativism direct. iar cealaltă să fie asimilatoare. Folosind pârghiile sociale şi instituţionale de care dispune societatea. Or. Cum însă el nu poate asimila rapid noile coduri culturale. Ele trebuie să se afle în raporturi de disonanţă ca nivel de dezvoltare. Celebra afirmaţie a lui Napoleon cum că fiecare soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal exprimă o anumită situaţie socială de instabilitate a grupurilor şi a indivizilor. precum şi de un kitsch avangardist. care spunea că “Napoleon a creat kitsch-ul”. prezente mai nou în chiar spaţiul rural. care este etern. după opinia autorului. odată cu dispariţia spiritului critic şi cu invazia serialelor pe micile ecrane. deci în societăţile caracterizate prin stabilitatea structurilor şi a ierarhiilor sociale kitsch-ul nu poate apărea. care mimează codurile artei autentice. spectacolele de varietăţi. programul acestei educaţii trebuie să cuprindă contactul direct cu operele de artă autentice. Această afirmaţie proiectată din perimetrul militar în cel social sugerează ideea că indivizii pot trece rapid peste anumite trepte sociale. preferinţa pentru coloritul şocant. afirmă teoreticianul maghiar. Marea diversitate a formelor în care se manifestă kitsch-ul ridică o serie de dificultăţi în definirea lui. de un kitsch democratic. fără a asimila în profunzime codurile lor culturale.) pentru ca una să fie asimilată. “oamenii îşi au locul lor bine stabilit în societate încă de la naştere”. Acest fenomen este rezultatul unor epoci de instabilitate a ierarhiilor sociale şi de confuzie a valorilor. dobândind un nou statut social. care să elimine produsele comerciale. autorul propune un demers delimitativ riguros. filmele de aventuri. nici cu oferta culturală accesibilă. piesele bulevardiere. precum şi a formelor joase de petrecere a timpului liber. Radu Cezar consideră că fenomenul kitsch este rezultatul unui “şoc cultural” ce apare la impactul dintre două tipuri de culturi. numită şi kitsch. Astfel. Teoreticienii vorbesc de obiecte-kitsch. ca urmare a procesului de modernizare şi urbanizare. Acesta este sensul afirmaţiei metaforice a lui Herman Istvan. pentru contrastul extravagant. Dar. kitsch-ul apare în perioadele de mare instabilitate socială. aristocratic. de mobilitate pe verticală a indivizilor. romanele de dragoste. Acest fenomen se manifestă cu mare virulenţă şi în mediul cultural al tranziţiei postcomuniste. grad de dezvoltare. prestigiu etc. În lucrările contemporane de exegeză asupra fenomenului kitsch se vorbeşte de un omkitsch. ajungând în vârful piramidei. Pentru a identifica mai exact indicatorii fenomenului. de o morală-kitsch. el va solicita producţia unui tip de artă pe gustul său neformat. Condiţiile de apariţie a kitsch-ului presupun ca cele două culturi aflate în interacţiune să fie suficient de inegale (ca structură internă. dacă în plan militar sau chiar economic e posibil ca un individ să acceadă la o poziţie socială înaltă datorită unui act de bravură sau unei conjuncturi financiare.244 petrecere. de o ofensivă anti-kitsch. exotic. Din punct de vedere sociologic. de aventuri. serialele de televiziune. ceea ce înseamnă că el este capabil să altereze zone diverse din sfera creaţiei culturale. din succedanee. nestilizat. de o filosofie-kitsch. el nu are cum deveni peste noapte dintr-un ignorant un om cult. de prost gust. îndeosebi sub raport estetic. În societăţile tradiţionale sau medievale în care. situaţii-kitsch. Abordarea semiotică a kitsch-ului Pentru a defini mai exact arta de consum. ca instrumente de cunoaştere . Radu Cezar face o analiză semiotică a acestui tip de producţie culturală. ridicarea nivelului general al cunoaşterii şi dezvoltarea capacităţii de percepere şi înţelegere adecvată a limbajului artei.

p. Editura Albatros. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. care priveşte interesele sociale. Ordinea în care sunt enunţate aceste coduri este ordinea importanţei lor pentru culturile premoderne. 1989. semnificaţia noţiunilor de bine şi rău etc. Astfel. 237. de a aplica primele trei coduri la codurile estetice. • sistemul codurilor cognitive. care se referă la tradiţii. experienţa acumulată. Adică codurile 1. tradiţională. atunci se produc alterări ale mesajelor în aşa fel încât ele să devină asimilabile. . care se referă la experienţa de cunoaştere şi la tipurile de limbaje în care este sedimentată această cunoaştere.. după cum afirmă Herman Istvan. cele care pun în evidenţă diversitatea 331 332 Cezar Radu. Când mesajul estetic depăşeşte conştiinţa posibilă a destinatarului aflat în cultura premodernă. cultura modernă de tip urban exercită o seducţie asupra agenţilor din cultura rurală. dar receptarea mesajelor din prima cultură este distorsionată de situaţia existenţială în care se găseşte cultura de tip tradiţional. Când capacitatea de asimilare a subiecţilor din cultura tradiţională este insuficientă pentru a decodifica şi recepta în profunzime codurile culturii moderne. producându-se astfel substituiri şi reducţii masive. În aceste raporturi apar cel puţin patru tipuri de coduri care interacţionează: • sistemul codurilor ideologice.. deprinderi.245 şi sub raportul prestigiului social. Rezumând 332 cercetarea realizată de Grigore Smeu la începutul anilor 70. Codurile anterioare sunt “coduri mai tari” decât cele ulterioare. Grigore Smeu. deşi e prezentă. din cele două culturi. Radu Cezar afirmă că dacă nu poate exista subiect-kitsch fără obiect-kitsch (şi nici invers). Imposibilitatea de a decodifica adecvat şi de a recepta adecvat aceste mesaje duce la tendinţa de a traduce codurile slabe (estetice) în cele tari (ideologice sau cognitive). precum şi dorinţa subiecţilor fixaţi în cultura tradiţională de a “traduce” codurile estetice ale culturii moderne în codurile “tari”. Acest lucru explică de ce fenomenul kitsch este dominat de “logica reductivă”. stiluri de viaţă etc. Repere estetice în satul românesc. atunci este evident că “geneza istorică a kitsch-ului începe printr-o alterare a atitudinii perceptive a subiectului estetic. care privesc formele de expresie artistică folosite de comunităţi. de a traduce conotaţia în denotaţie. • sistemul codurile estetice. Radu Cezar afirmă că majoritatea fenomenelor constatate în spaţiul rural. atunci apare o reacţie fie de indiferenţă. nu are semnificaţie deosebită. Bucureşti. Pentru ca fenomenul kitsch să apară e necesar să existe o compatibilitate relativă între primele trei coduri. 1973. În acest impact se produc restructurări ce depăşesc capacitatea de autoreglare a culturii ce va fi asimilată. Cultura asimilatoare trebuie să depăşească sensibil conştiinţa posibilă a agenţilor purtători din cultura ce va fi asimilată. Bucureşti. fie de opoziţie activă (de respingere şi de repliere pe poziţii tradiţionaliste). De aici decurge faptul că educaţia culturală a subiectului are un rol fundamental în limitarea fenomenului kitsch-ului. • sistemul codurilor modului de trai. practici. în contact cu o anumită ofertă cultural-artistică. Artă şi convenţie. reprezentările asupra lumii. 331 deci începe prin constituirea subiectului-kitsch”. iar influenţa inversă. Codurile ulterioare se întemeiază pe cele anterioare. fie una de acceptare. 2 şi 3 domină în raport cu sistemul codurilor estetice.

1978 7. acesta deja s-a şi răspândit şi consolidat. op. cit. Bucureşti. Francois Brune. . Editura Meridiane. Hans Robert Jauss. “De fapt. Bucureşti. 1986 9. 2007. Industrie culturală şi cultura de masă. Nicolae Frigioiu. Psihologia şi sociologia publicităţii. Bucureşti. Deşi lucrările de analiză critică asupra acestor fenomene sunt remarcabile. care este posibilă utilizând toate formele de educaţie şi de formare a gustului autentic. Societatea de consum. 1980 8. Robert Escarpit . formulând o strategie educaţională anti-kitsch. 1989. Editura Politică. Totuşi. 2003 333 Cezar Radu. Editura Meridiane.Repere estetice în satul românesc.Psihologia kitsch-ului. 1973 12. mit si ritual. autorul are o poziţie nuanţată. se supun unei “logici reductive”: “aglomerarea de forme şi culori. Bucureşti. Editura Albatros. 1980 6. Editura Trei. iar eradicarea lui a şi devenit 333 practic imposibilă”. Abraham Moles . Victor Ernest Maşek . fenomen al pseudo-artei. Mario di Micheli . Polirom. Bucureşti Editura Politică. 15. 1969 2. Bucureşti. Gilles Lipovetsky. Editura Meridiane. Kitsch-ul. renunţarea la stilizare. Editura Meridiane.De la sociologia literaturii la teoria comunicării. Bucureşti. René Berger. Editura Univers. Bucureşti. ele dezamăgesc în privinţa remediilor propuse. 1968 4. 1989 10. kitsch-ul este întreţinut de anumite fenomene obiective. Mutaţia semnelor. în general. chiar mijloace de comunicare în masă.. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.Avangarda artistică a secolului XX. Fericirea paradoxală. p.” În ceea ce priveşte caracterul de fatalitate al kitsch-ului în societăţile moderne. 11. 2003 14. Jean Baudrillard. liderii de opinie etc. în favoarea unui mimesis rudimentar. Mihai Coman. 1983 3. 236. Hermann Istvan..ro. societăţile contemporane nu au găsit încă un remediu sigur şi o strategie educaţională eficientă. 1973 5. a şi cuprins pături statistic şi cultural semnificative ale publicului. Umberto Eco. Cezar Radu. Fericirea ca obligaţie. Grigore Smeu .246 formelor de manifestare a kitsch-ului. exagererea contrastelor cromatice. şi-a şi creat mecanisme de autoreproducere şi autopromovare adecvate realităţii socio-culturale respective etc. dezvăluind consecinţele culturii de consum asupra tinerei generaţii şi. O perspectiva antropologică. Pentru combaterea kitsch-ului şi a culturii de consum. Bucureşti. Bucureşti. Eseu asupra societăţii de hiperconsum. de o serie de circumstanţe care ţin de producţia culturală de masă. 13. Bibliografie pentru capitolele XI şi XII 1. Editura pentru Literatură Universală. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 2005. Bucureşti. Experienţă estetică şi hermeneutica literară. Polirom. Bucureşti. Artă şi convenţie. în momentul în care o cultură devine conştientă de prezenţa nocivă şi de primejdia proliferării kitsch-ului.Arta de a fi spectator. Editura Comunicare. asupra personalităţii umane. decorativism strident etc. Opera deschisă. Mass media.

rituri. simboluri în societatea conteporană. Timişoara. Pascal Lardellier. Revista “Secolul 21”. 1-6/2006. Bucureşti. nr. Mituri. cu tema: “Cultură şi mass-media” . Editura Amarcord. 2003 17. Editura Tritonic.247 16. Teoria legăturii ritualice. 2000 18. Monique Sergé (sub direcţia).

inteligibilă şi raţională. până în punctul în care problemele grave ale umanităţii. perspectivismul. anularea distincţiei dintre cultura specializată (a elitelor) şi cultura de consum. Trăsăturile ei caracateristice (adesea contrastante) vor reieşi din prezentările unor teorii care au abordat din abundenţă în ultimul timp acestă temă. literare. ABORDĂRI. l-au făcut pe sociologul britanic Zygmunt Bauman să numească această epoca prin conceptul de “modernitate lichidă”. reperele. ominprezenţa comunicării mediatizate. Cultura postmodernă trebuie privită. prin noi practici expresive. ar exista o relaţie organică între cultura postmodernă şi postmodernitate ca structură de ordin socio-economic. denunţarea ideii de adevăr obiectic ca un mit al modernităţii. ideile şi atitudinile indivizilor şi ale societăţilor într-o direcţie coerentă. rescrierea nostalgică sau ironică a istoriei. Cultura postmodernă ar fi echivalentul cultural al societăţiilor postindustriale. prin noi coduri şi limbaje. TEORII ŞI CARACTERISTICI 1. care orientau în perioada modernă viziunile. Relativismul excesiv. Este o cultură ce se caracterizează printr-o nouă viziune asupra lumii. decanonizarea. coborârea artei în cotidian. de ordin existenţial şi ecologic. un concept problematic Cultura postmodernă este un concept impus de teoreticieni pentru a exprima şi delimita universul cultural contemporan faţă de cel din perioada modernă. sub pana celor care încearcă să înţeleagă acest fenomen contradictoriu revin frecvent trăsături precum: relativismul valorilor. cultura postmodernă răstoarnă perspectivele impuse de cultura modernă. valorile considerate absolute. Totuşi. dizolvarea legăturilor sociale şi a reperelor valorice. Postmodernitatea a dus această “topire” a elementelor solide şi a reperelor valorice. ca orientări stilistice. construirea realităţii prin proiecţii subiective şi prin imaginile noastre despre realitate. Raporturile dintre cele două niveluri sunt însă mai complexe. “noua alianţă” dintre artă şi tehnică. Pentru Bauman. dar care au devenit astăzi predominante. ca fiind rezultatul unei schimbări globale de paradigmă culturală. de natură ontologică şi morală. ce desfide canoanele. CULTURA POSTMODERNĂ. filosofice şi ştiinţifice. marginale sau recesive în perioada modernităţii. intertextualitatea şi autoreflexivitatea. Aşadar. convenţiile. filoane ce se vor dezvolta ulterior. CIVILIZAŢIA POSTINDUSTRIALĂ ŞI CORELATIVUL EI CULTURAL Cultura postmodernă. “deteritorializarea” noilor elite economice. Postmodernitatea a provocat o “topire” mult mai profundă a . în ansamblul trăsăturilor sale. amestecul domeniilor şi hibridarea stilurilor. societăţi dominate de noile mijloace electronice de informare şi comunicare. ştiinţifice şi culturale. destrămarea raporturilor organice dintre individ şi comunitate. procesul caracteristic prin care putem defini postmodernitatea este “topirea solidelor”. O definiţie de dicţionar este imposibil de construit şi ar fi în dezacord chiar cu spiritul acesti culturi. cu o economie bazată pe cunoaştere. asupra cunoaşterii şi a creaţiei. În unele aspecte. pe când în altele. pretenţiile de obiectivitate. indeterminarea. o metaforă ce evocă dezintegrarea şi disoluţia elementelor şi a stucturilor specifice ale modernităţii.248 XII. manageriale. exhibarea procedeelor expresive. se impun cu o acuitate gravă şi urgentă. anumite manifestări şi trăsături ale culturii postmoderne au apărut în contextul social al modernităţii sociale. ea dezvoltă anumite direcţii de gândire sau stiluri artistice. printr-o nouă relaţie dintre cultură şi societate. al societăţilor informaţionale.

stratificările ei sociale. prin varietatea de stiluri artistice şi de experienţe spirituale. ştiinţifice şi economice. fluidizare şi dezintegrare a elementelor “grele”. p. care aveau înainte durabilitate şi prestigiu. de cadrul conceptual şi mental în care se înscriu demersurile cognitive şi simbolice.249 structurilor sociale. cu economiile naturale. Având în vedere aceste polarităţi interne ale realităţii umane. Flamarion. precum şi afirmarea ideilor politice de esenţă democratică au schimbat scenografia şi substanţa vieţii sociale. Ecuaţia unitate/diversitate defineşte o structură ontologică şi constitutivă condiţiei umane şi nu o stare tranzitorie a ei. Istoria reproduce şi conservă. instabile. Această relaţie reprezintă cadrul teoretic în care putem înţelege schimbările atât de variate din cultura contemporană. cei doi poli ai ontologiei culturii. în contexte mereu schimbate. intensificarea dialogului dintre culturi. La această perspectivă au contribuit noile forme de comunicare. Ecrits sur l'histoire. un tip istoric de civilizaţie a fost identificat treptat cu 334 335 Zygmunt Bauman. comunicaţie şi comerţ. Editura Antet. civilizaţia a început să fie asociată cu dezvoltarea industriei. de vectorii axiologici ai unei epoci. fără a privilegia o dimensiune în dauna celeilalte. În felul acesta. cu alcătuirile politice democratice şi moderne. cu dominantele ei rurale. a indivizilor şi a societăţilor din cadrele sufocante ale lumii medievale. secolul XX a impus o mentalitate relativistă. termenul de cultură ar trebui scris cu aceeaşi îndreptăţire la singular şi la 335 plural. Unitatea şi diversitatea reprezintă. La fel ca şi termenul de civilizaţie. Postmodernitatea şi expansiunea diversităţilor Prin schimbarea paradigmelor ştiinţifice. 6-17. cu extinderea tehnologiilor şi a noilor mijloace de transport. care şi ea a însemnat o descătuşare a cunoaşterii. pentru care Braudel propune utilizarea concomitentă a singularului şi a pluralului. Postmodernitatea este o lume ce a intrat în faza ei “lichidă”. volatile. făcând vizibile diferenţele faţă de fizionomia epocii medievale. în favoarea 334 celor trecătoare. 2000. Paris. implicit. Noţiunea de civilizaţie s-a impus în epoca Luminilor. Fernand Braudel. Modernitatea lichidă. Bucureşti. Modul în care este interpretată şi apreciată această structură bipolară a culturii depinde însă de presupoziţiile de ordin filosofic care orientează modurile de gândire. Asistăm la o coexistenţă a diferitelor valori şi moduri de gândire. inclusiv în modalităţile ei contemporane. la o articulare mozaicată a ideilor şi a stilurilor. schimbul rapid de valori şi idei favorizat de procesele de globalizare. despotice şi religioase. când progresele tehnice. 1969. tranziente. Treptat. abordările raţionale. a valorilor şi a reperelor axiologxce decât cea pe care a provocat-o epoca modernităţii. Epoca noastră a impus astfel o nouă relaţie dintre unitate şi diversitate. de topire. redescoperirea şi afirmarea culturilor nonoccidentale. în care mulţi teoreticieni văd o trăsătură esenţială a postmodernismului. pp. cu noile moduri de viaţă şi de comportament. a lucrurilor şi a structurilor. a instituţiilor şi a valorilor. a practicilor culturale şi educaţionale (situaţie definită uneori drept multiculturalism). cu fragmentările ei politice. . prin diversificarea limbajelor simbolice. aşadar. cele două feţe de nedespărţit al omului şi. dezvoltarea vieţii urbane. structura contradictorie a acestei relaţii. a comerţului şi a transporturilor.307.

250 Civilizaţia ca atare. pe acest fundal în curs de expansiune al civilizaţiei industriale s-au constituit tocmai structurile politice şi culturale ale naţiunilor moderne. este relativă şi nu indică anularea trăsăturilor distinctive ale civilizaţiilor istorice.într-o lume atât de diversă şi complexă. Pentru multă vreme încă. prin aceste tehnici. să-şi uniformizeze tehnicile uzuale şi.. Diversitatea etnică şi naţională a culturilor a dobândit un relief extrem de semnificativ. o lume care a convenit . presupunând că toate civilizaţiile lumii ajung. În această privinţă. Folosirea la singular a termenilor de cultură şi civilizaţie are o justificare antropologică evidentă. Excepţiile îşi au totdeauna o explicaţie concretă. dimpotrivă (. Ilustrarea acestei idei ar fi superfluă.. Pentru că diversitatea . Gramatica civilizaţiilor. E o lume în care diferenţele în egalitate coexistă cu diferenţele ce perpetuează şi ascund grave inegalităţi între societăţi şi culturi. vol. deocamdată . în proporţii inegale. Editura Meridiane. Conceptele integratoare sunt astăzi o expresie a unei nevoi spirituale tot mai profund resimţite. desigur. creatorii individuali de excepţie au în permanenţă ca "fundal" o matrice culturală naţională pe care o reprezintă şi faţă de care opera şi aventura lor creatoare dobândesc o semnificaţie primară. 39. ci pentru întregul timp în care va exista omul. la fel de puternică şi de activă ca şi fenomenul pluralităţii sale. Chiar uniformizarea recentă a unor aspecte ale modului de viaţă. Pluralul va exista nu doar "pentru multă vreme".). Altfel n-ar putea fi considerată ca o determinaţie universală a umanului. Pe scurt. dar care a dobândit conştiinţa că e totuşi o lume unitară. Obsedaţi adesea de condiţia umană în genere. Dar cultura are şi o inerentă vocaţie integratoare. cum spune Braudel. în oricare din ipostazele sale. Culturile naţionale s-au consolidat şi au devenit sisteme de referinţă pentru noile tendinţe creatoare şi chiar pentru strategiile de cooperare spirituală şi împrumut de valori pe arii determinate de civilizaţie. istoricul nu ezită să fie categoric". . întrucât aproape toate societăţile împărtăşesc. cuvântul civilizaţie 336 va avea singular şi plural. o serie de bunuri şi achiziţii fundamentale. Adoptând-o. dar şi una istorică azi. ce se difuzează şi se răspândesc pe tot globul. în care entităţile ei specifice se află angajate inevitabil într-o constelaţie de interdependenţe din care nu mai pot evada decât cu riscul de a se autocondamna la izolare şi subdezvoltare. organizate în jurul unor nuclee specifice de valori. pentru care tema identităţii a devenit un vector esenţial.că există un prag al acestor contradicţii dincolo de care ea nu se mai poate reproduce. lumea nu acceptă dintr-o-dată şi ansamblul acestei civilizaţii. cu deschidere spre universalitate. pentru multă vreme de aici înainte. Bucureşti.I. ne vom găsi în cele din urmă în faţa unor civilizaţii foarte diferenţiate.cel puţin teoretic. într-un răstimp mai lung sau mai scurt.nu poate fi suprimată fără a suprima însăşi existenţa umană. unele dintre modurile lor de viaţă.în toate registrele ei . atât în abordările doctrinare. cum este cea actuală. "Civilizaţia industrială exportată de Occident nu este decât una dintre trăsăturile civilizaţiei occidentale. ci. chiar dacă ele sunt acum constrânse de logica istoriei şi doresc chiar să asimileze mijloacele şi valorile particulare ale civilizaţiei industriale occidentale. civilizaţiile îşi păstrează diferenţele. cât şi în acţiunile politice ale noilor agenţi istorici. p. sub presiunea tehnologiilor şi a noilor forme ale civilizaţiei. Dar. 1994. 336 Fernand Braudel. Cu toate acestea. nu este mai puţin adevărat că.

raportate la majorităţile demografice şi sociale. regiune. Subculturile sunt componente sectoriale diin cadrul unei societăţi. alcătuiesc subculturile unei culturi naţionale. Valorile şi normele acestor subgrupuri contrazic normele acceptate social. vocabularul utiliziat de intelectual sau jargonul traficanţilor de droguri). Columbia Britanică) şi o cultură apolinică. societăţile se deosebesc prin limbă. cu toate legăturile şi interdependenţele dintre societăţile moderne şi cele actuale. care a descris “două situaţii diametral opuse: o cultură de tip dionisiac. norme şi stiluri de viaţă considerabil diferite de cele ale societăţii mai mari. diferenţiate după clase sociale. Introducere în sociologie. stil de viaţă. când sunt închegate. de discreţie. atât de diverse azi. ca răspuns la ameninţările tendinţelor uniformizatoare. promovând idei. “Orice grup de mărime medie care are idei sociale. Unele contraculturi sunt absorbite cu timpul în structurile culturale ale societăţii. Antropologia americană a propus o serie de concepte diferenţiatoare. Ku Klux Klan-ul. valori. norme şi stiluri de viaţă care sunt în dezacord flagrant cu reprezentăirle. Mai întâi trebuie să constatăm creşterea diversităţii în interiorul societăţilor actuale. care pune 338 accentul pe importanţa colectivităţii în raport cu individul (Zuni. acestea îşi păstrează deosebirile culturale. lansat de Ruth Benedict (1934). prin toate elementele care participă la configurarea modelului lor cultural. Cum vom arăta. Aşa cum au arătat antropologii şi teroeticienii culturii. p. cel mai important fiind cel de “pattern” cultural. poate fi considerat o 337 subcultură”. Ele se disting prin anumite atribute identitare în raport cu ansamblul cultural al unei societăţi. 58. mişcările hippy. faţă de structura socială clasică a unei societăţi moderne. care au devenit un complex de instituţii. normele şi comportamentele omologate în modul de viaţă al societăţii respective. . religie. scopuri şi interese.). origine etnică. atribute ce sunt condiţionate de modul de viaţă al acestor grupuri şi de stautul lor ecomomic şi social (rezidenţi concentraţi în ghetouri. Editura Lider. Subculturile creează un mozaic cultural în interiorul unei societăţi şi ele se pot diferenţia şi prin limbaj (vezi limbajul specializat al oamenilor de ştiinţă. 1998. se caracterizează şi printr-un ansamblu de trăsături culturale. sobrietate şi moderaţie. norme şi instituţii. de activitate frenetică. Contraculturile reprezintă atitidunile şi comportamentele unor grupuri care se opune tiparelor şi convenţiilor acceptate social. 59. generaţii. Ibidem. de sensibilitate exacerbată şi de înălţare individuală prin competiţie (Kwakiult din insula Vancouver. relaţii şi activităţi extrem de variate. Hamas etc. p. Aceste trăsături. sau le pun în discuţie (cazuri: mişcările teroriste. prin valori. din New Mexico)”. prin modelele de comportament. religie şi tradiţii. care au evident expresii culturale puternice. Grupurile sociale. minorităţi sociale şi culturale etc) .251 Subculturi şi contraculturi Aproape toţi teoreticienii constată că lumea actuală se caracterizează prin creşterea diversităţii. Pe alt nivel de analiză vorbim de diferenţele culturale dintre societăţi şi de decalajele. Cultura americană pune accentul pe 337 338 Norman Goodman. Bucureşti. Acentul cade în aceste analize pe normele care orientează comportamentul indivizilor în cadrul unei culturi acceptate social.

60. Relativism şi etnocentrism Diversificarea crescândă din interiorul societăţilor. o lume în care nu vor mai exista curente dominante şi exclusive. societatea de masă unificată s-a fracţionat în multe grupuri diverse. că “nici o practică culturală nu este inerent bună sau rea. politic. Contrar acelor previziuni care ne înfăţişează lumea de mâine uniformizată lingvistic. 328. 339 chinezii. 125. John Naisbitt. spre o lume în care societăţile se vor caracteriza prin opţiuni multiple. Tendinţa descrisă de Naisbitt prinde contur şi devine o tendinţă dominantă. geografie şi climă. limbă şi religie. mai chinezi. de la istorie. Vă mai aduceţi aminte de 340 vremurile când căzile de baie erau albe. dar şi la o pulverizare a lor în mediul unei lumi descentralizate şi dezarticulate. suedezii vor deveni mai suedezi. cu identităţi multiple şi încrucişate. lipsit de marca unor stiluri unificatoare. lingvistice. Relativismul îi detaşează pe indivizi de propria lor cultură. cultural. p. p. "Într-o perioadă de timp relativ scurtă. Ibidem. Megatendinţe. nici măcar pe cele economice. comportamentele şi experienţele culturale din alte societăţi. forme de expresie spirituale etc. până la condiţii sociale. Iar francezii. Relativismul pleacă de la ipoteza că nu există un tipar cultural care să poată fi considerat universal. aşadar. ca o atitudine de acceptare a acestei diversităţi şi de respect faţă de valorile altor societăţi sau grupuri sociale. decum pe cele culturale. este drept. care a descris zece tendinţe ce transformă societăţile contemporane. porndind de la tradiţii. Totuşi globalizarea avansează. Acest paradox îi contrariază pe cei care proiectează viitorul prin imaginea unor societăţi uniformizate şi perfect sincronizate ca model de civilizaţie. Ibidem. Factori care intervin în fixarea acestor tipuri deosebite sunt extrem de complecşi. le va articula altfel în noul mediu comun. deie Domnul. Pe scurt. Ne îndreptăm. "În viaţa de toate zilele. în forme pe care nu le putem anticipa.252 individ şi pe realizările personale. Dar aşa cum interdependenţele de ieri nu au anulat identităţile. Relativismul temperează evaluările în raport cu o cultură standard şi 339 340 341 John Naisbitt. telefoanele erau negre şi cecurile erau verzi?". mă aştept la o renaştere culturală şi lingvistică. 1989. vor deveni mai francezi". asistăm la o expansiune a diversităţilor. cu piaţa descentralizată. care dau impresia unui pluralism hibrid şi eclectic. anticipează că globalizarea economiilor va fi însoţită de o tendinţă opusă în plan cultural. . nici globalizarea nu va şterge diferenţele şi identităţile. p. cu valori şi gusturi extrem de diferite. spre deosebire de cea japoneză sau chineză. cu toate că participăm la o economie globală tot mai interdependentă. Le va transforma. religios şi etnic. o lume particularizată prin arhitecturi regionale şi locale. fiecare trebuie înţeleasă în raport de locul ei într-o configuraţie 341 culturală mai largă”. Bucureşti. Editura Politică. precum şi dintre acestea au dus la relativismul cultural. cu forme de o varietate debordantă. specialiştii din domeniul reclamei numesc fenomenul societate cu piaţa segmentată. îndemnându-i spre toleranţă şi spre o judecată binevoitoare faţă de obiceiurile. Diversitatea sistemelor de valori se va conserva în cel mai extins şi profund globalism şi universalism. spirituale şi morale. economic.

nu absolută. El a fost alimentat de spiritul romantismului. şi cu reconfigurarea raporturilor geopolitice dintre ele. în spectacolul policrom al diversităţii lor. îi stimulează pe oameni să-şi privească propria cultură ca fiind una relativă. în sfera moralei şi a artei. în forme de expresie manifeste sau disimulate. Teoreticienii se întreabă dacă relativismul exprimă şi el. nu reuşesc să facă din întâlnirea şi coexistenţa lor în agora lumii actuale o şansă a dezvoltării. pe care societăţile le-au parcurs în ritmuri diferite. Respingerea relativismului dizolvant poate merge până acolo încât să încurajeze un nou dogmatism şi să descurajeze căutările şi abordările alternative. ca “abateri” de la cursul standard al modernizării. faţă de modelul hegemonic al raţionalismului modern occidental. ideea relativismului cultural a parcurs o lungă istorie intelectuală în perioada modernităţii. societăţile şi statele.253 induce toleranţa faţă de stiluri de viaţă diferite. În consecinţă. relativismul poate fi utilizat. 2. În al doilea rând. o condiţie pentru salvarea civilizaţiei. în gândire. care sprijină actualul proces de globalizare. în plan politic. arhaice sau moderne. la începtul secolului al XIX-lea. alte culturi sau subculturi sunt percepute “ca deviaţii”. limitată. identităţile culturale sunt un semn de bogăţie şi vitalitate a umanităţii. CULTURA POSTMODERNĂ ŞI CARACTERISTICILE SALE . forme de expresie şi culturi structural diferite. denunţă ideea că ar putea exista critierii universale prin care să stabilim ierarhii valorice între moduri de viaţă. culturile. Unii analişti semnalează tendinţa sistemului mediatic de a instaura dominaţia unei “gândiri unice”. care tinde să devină planetar şi presupune depăşirea relativismului şi reabilitarea conceptelor şi a abordărilor universaliste. În variantele sale excesive. inclusiv în abordările de natură teoretică. El se caracterizează prin tendinţa agenţilor creatori şi a receptorilor de a considera propria cultură superioară altora şi de a judeca alte culturi după standardele şi criteriile ce funcţionează în sfera culturi naţionale. Relativismul a apărut iniţial ca o replică amplă. anulând reperele stabile. drept argument pentru a justifica poziţii anacronice sau pentru a respinge unele valori democratice şi general-umane. criza modernităţii sau dacă este un element caracteristic al mentalităţii moderne. ca şi ieri. Atitudinile şi practicile specifice ale etnocentrismul sunt frecvent întâlnite şi în lumea contemporană. alături de alte aspecte. Înainte de-a deveni un principiul şi o paradigmă a lumii postmoderne. Când etnocentrismul devine intolerant şi exclusivist. preluate şi dezvoltate în proiectele universaliste ale iluminismului şi ale diverselor şcoli de gândire din perioada modernă (ce au acompaniat şi justificat tendinţele hegemonice şi imperialiste ale societăţilor occidentale faţă de zonele periferice în ultima jumătate de mileniu). Azi. relativismul suspendă aprecierile axiologice. O serie de întrebări se ridică şi cu privire la noul val politic al democratizării. pentru a dobândi apoi un sens amplu. Etnocentrismul este o atitudine universală. Relativismul face apologia diversităţii şi a pluralismului în cunoaştere. putem oare conferi şi relativismului un drept la existenţă în anumite planuri ale vieţii sociale? Sau relativismul se va restrânge doar la sfera vieţii private? Relativismul trebuie pus în corelaţie cu etnocentrismul structural al oricărei comunităţi umane care îşi preferă valorile şi cultura sa în raport cu alte culturi. atunci când grupurile etnice şi naţiunile. acceptând un set de valori comune. dar şi o sursă a conflictelor pustiitoare. sub raport cultural. ce o regăsim în toate culturile lumii. religii. ca o replică faţă de tendinţele hegemonice ale raţionalismului modern. Această istorie se confundă cu procesele multidimensionale ale modernizării sociale. de noua orientare stilistică din sfera creaţiei artistice.

de a seculariza viaţa. arogantă. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. A. nici măcar savantul cel mai strălucit în viaţă astăzi. precum cei care pilotau vasul Titanic. Ne aflăm într-un tren a cărui viteză creşte. a industrializat moartea. dar el îşi contemplă adesea neputinţa. Toffler citează parabola savantului american Ralph Lapp. a dezlănţuit iraţionalul. de a spori eficienţa acţiunii. de a-l proclama pe om subiect autonom. iar acarii s-ar putea să fie demoni. sunt azi mai circumspecţi şi au dobândit o altă conştiinţă a limitelor proprii. Cuvânt înainte la cartea lui John Naisbitt. Megatendinţe. Globalizarea şi integrarea. Omenirea priveşte înapoi încântată că se desprinde atât de repede de trecut sau cu îngrijorare? Cei nostalgici după vremurile de odinioară sunt etichetaţi drept exponenţi ai romantismului desuet sau ai unor poziţii reacţionare. a luat în stăpânire codul genetic şi energia nucleară. întrucât mecanismele pe care le-a inventat şi le-a pus în mişcare funcţionează acum 342 singure. ca vectori The Titanic Effect: Planning for the Unthinkable (Efectul Titanic: planificarea pentru inimaginabil). mai mult decât în alte epoci. dar a deteriorat natura şi mediul de viaţă. uneori dispreţuitoare. iar cei care au scăpat naufragiului. de a se detaşa de orice transcendenţă. Ambiţia ei a fost de a raţionaliza viaţa. s-a înfăţişat pe sine ca o nouă configuraţie istorică. supus doar propriei sale legislaţii raţionale. Editura Politică 1973. ce depăşeşte formele trecutului. al barbariei şi al violenţelor iraţionale. Sigură de sine. prin raţiune. Pe locomotivă nu se află nici un om de ştiinţă. Dar modernitatea. Pentru a da o expresie plastică acestui sentiment de incertitudine. Un sentiment de îngrijorare şi derută se poate constata în lumea contemporană în legătură cu direcţia în care se dezvoltă ştiinţa şi cu viitorul incert al omenirii. Bucureşti. văzută ca un segment istoric ce se întinde de la Renaştere până după al doilea război mondial. este titlul unei cărţi-avertisment. Încrezătoare în performanţele sale ştiinţifice şi tehnice. spre care a aruncat o privire superioară. a modificat genetic plantele şi a reactivat maladii incurabile (SIDA. pp. aparţinând lui Kenneth Watt. artificializând-o. ea a văzut în trecutul premodern un loc al erorilor şi al neştiinţei. stăpână pe mecanismele lăuntrice ale energiei şi ale psihicului uman. stress-ul etc. Şocul viitorului. Acestea sunt câteva dintre paradoxurile modernităţii. 9. Probabil că aici e rădăcina neliniştilor şi a atitudinilor postmoderne. Încrederea oarbă în perfecţiunea tehnicii i-a pierdut pe cei de pe vas. s-a înecat ea însăşi în violenţe şi războaie pustiitoare. gonind pe o linie presărată cu un număr necunoscut de macazuri care duc la destinaţii necunoscute. 1989. Editura Politică. ştiinţă şi tehnică. cancerele. 343 342 Apud. p. extrem de sugestivă: “Nimeni. a investigat spaţiile galactice. nu ştie cu adevărat încotro ne duce ştiinţa. Bucureşti.254 Paradoxurile modernităţii din perspectivă postmodernă Modernitatea a susţinut cu fervoare ideea că ea aduce ceva radical nou faţă de epocile anterioare.). Alvin Toffler. Cea mai mare parte a societăţii se află în vagonul de 343 bagaje şi priveşte înapoi”.419-420 . apud. Omenirea a ajuns în punctul în care poate observa şi analiza un alt paradox al lumii moderne. modernitatea a crezut (şi mai crede şi azi) că a devenit stăpâna naturii. Metafora Titanicului este foarte expresivă pentru situaţia în care a ajuns astăzi condiţia umană. ca după potopul biblic. Constantin Coşman. dar ceea ce sporeşte drama conştiinţei moderne este că omul a devenit conştient de aceste pericole.

mai întâi colonial şi militar. Ralf Dahrendorf. Astfel. • Modernitatea occidentală s-a clădit pe un proiect ambiţios de raţionalitate şi a generat cele mai violente şi mai iraţionale conflicte din istoria umană. mai ales după prăbuşirea comunismului. ca o deviere sau o ciudăţenie. dar a dezlanţuit cele mai puternice tendinţe şi forţe identitare în aceste zone. Sensuri ale termenului de postmodernism Dezbateri de anvergură a suscitat în ultimele trei decenii tendinţa numită postmodernism în cultură. respinsă iniţial. ci ca o trecere spre "societatea deschisă". pentru care victoria capitalismului liberal ar însemna şi abolirea conflictelor ideologice fundamentale. pp 34-36. care “iese din cadru”. a comerţului şi a informaţiei. este acceptată azi în mediile occidentale cu aerul unui enunţ banal. renaşterea identităţilor este privită ca un fenomen straniu. Construind o piaţă unică a bunurilor şi a informaţiilor. dar a produs cele mai puternice entităţi diferenţiale – naţiunile. apoi în toată lumea. Reflecţii asupra revoluţiilor din Europa. 1993. Editura Paideea. Editura Humanitas. Termenul are o carieră teoretică interesantă. duce la o transformare de substanţă a civilizaţiei. iar oamenii se confruntă şi îşi caută calea spre noi organizări sociale. care merge de la particular la general. Câteva dintre paradoxurile modernitaţii ar putea fi rezumate astfel: • Modernitatea s-a născut din tendinţa de a universaliza un model standard de civilizaţie şi de a impune evoluţiei istorice un sens unic. sub acţiunea noilor mijloace de comunicare. interpretare ce a stăpânit câţiva ani mediile 344 politice şi jurnalistice. Francis Fukuyama. apoi economic. Bucureşti.255 fundamentali ai istoriei contemporane. Este cunoscută interpretarea lui Fukuyama. mai întâi în spaţiul occidental. Acest fenomen atât de relevant îi face pe teoreticieni să caracterizeze epoca actuală doar din perspectiva globalizării. Sfârşitul istoriei?. Amintesc faptul că post-modernismul a fost mai întâi o reacţie faţă de 344 345 Vezi. în pofida caracterului său de mit politic. 1994. Astfel că teza după care febra identităţilor este un “produs” al globalizării. care pune integrarea în opoziţie cu identitatea. prin încercări şi erori. în primul rând a celor de natură etnică şi naţională. Bucureşti. Editura Vremea. în care viitorul nu este "programat" dinainte. Sfîrşitul istoriei şi ultimul om. diminuând adesea semnificaţia fenomenului complementar. Globalizarea nu face excepţie de la acest scenariu al efectelor perverse. Iese din cadru întrucât contrazice paradigmele prin care a fost interpretat procesul istoric actual. Bucureşti. Ralf Dahrendorf a contestat violent această interpretare. Este o interpretare care vine din ceea ce numesc paradigma disjunctivă. . 1994. afirmând că frământările actuale nu trebuie văzute ca o confruntare între "sisteme". fără a mai recunoaşte vreunui "sistem" politic dreptul de a deţine 345 monopolul asupra "adevărului". • Civilizaţia occidentală a cucerit şi a dominat lumea non-occidentală. Globalizarea economiilor. cultural şi informaţional. globalizarea postmodernă a revitalizat într-un mod surprinzător forţele aparent adormite ale identităţii. iar azi creşte procesul de diversificare internă a societăţilor. a pieţelor. readuc în discuţie structura profund contradictorie a lumii moderne. Francis Fukuyama.

În cele mai articulate viziuni. o nouă şi ultimă “etapă” în evoluţia civilizaţiei. Este momentul în care s-a încetăţenit şi conceptul de “cultură postmodernă”.256 arhitectura de tip funcţionalist. în evoluţia civilizaţiei umane. sensul filosofic şi istoric al conceptului de postmodernitate a început să prevaleze asupra celui estetic şi literar. o nouă lume. pe traseul cunoscut al schemei Antichitate–Evul Mediu– Renaştere–Epoca Modernă. ce angajează o nouă viziune asupra lumii. Ceea ce ne interesează este că unii teoreticieni. precum cele de societate/civilizaţie postindustrială. De la o tendinţă identificabilă în perimetrul unor arte (arhitectură. astfel că. după cum rezonează şi cu ideologiile ce ne asigură că am intrat în epoca post-ideologică. de la sensul focalizat ce privea un nou stil artistic. de la revoluţia neolitică) şi cel al civilizaţiei industriale moderne. dar toate dau impresia unei agitaţii asemănătoare cu mişcarea browniană. 234. acordă postmodernismului sensul de curent larg ce 346 exprimă "un fenomen social. În acelaşi timp. termenul este preluat de filosofia istoriei. ceea ce anulează adesea chiar relevanţa acestor schimbări. pentru ca astăzi vocabula “postmodernism” să ajungă în condiţia de concept cu vocaţie generalizatore. cu o nouă paradigmă ştiinţifică. printr-un proces de reducţie logică. iar teoreticienii artei şi filosofii au declanşat o amplă dezbatere privitoare la caracteristicile acestui nou tip de cultură (vezi bibliografia). În anii ’80. se creează în planul gândirii filosofice polaritatea cunoscută “modernitate/postmodernitate”. cu anumite procedee expresive. pag. societate informaţională. Schimbările peisajului social şi cultural vin în avalanşă. muzică. peisajul intelectual şi artistic abundă în noutăţi sofisticate şi în schimbări rapide. valul postindustrial. epoca post-modernă este asociată cu o nouă formă de civilizaţie. post-industrială şi post-masificată. poate chiar o mutaţie în umanismul occidental" . mutaţie ce 346 Ibidem. Acest lucru ne interesează în mod deosebit. totuşi. prin inducţia fenomenului de globalizare la scară planetară. odată cu transformările economice şi tehnologice din ultimele decenii. Cert este că. literatură) s-a trecut la amplificarea sferei de referinţă a termenului. dar sunt haotice. vorbindu-se iniţial de un nou “stil”. post-istorică etc. fiind aplicat întregului câmp cultural. diferită radical de cea clasică. El interferează cu semnificaţia unor concepte ce sunt tot mai frecvent utilizate în limbajul epocii actuale. . Conceptul de postmodernitate/cultură postmodernă se înscrie astfel în familia noilor concepte din disciplinele sociale. ca două stadii distincte în evoluţia civilizaţiei europene şi. după cel al civilizaţiei agricole (care a dominat mii de ani. devenind un concept al filosofiei culturii şi al sociologiei istorice. care a dominat până în anii ’70 ai secolului XX. fără a impune o direcţie clară de sens şi program. precum Ihab Hassan. Din această agitaţie pare a se naşte. la sensul larg. termenul trece din plan estetic în cel teoretic amplu. apoi de o nouă “mişcare artistică”. De la postmodernism la postmoderrnitate Trepat. termenul glisează dinspre artă spre filosofie. Din aproape în aproape. de istoria ştiinţei şi de filosofia sistematică. Conceptul de postmodernitate ajunge să desemneze astfel o “epocă”. Toffler le-a grupat în ceea ce el numeşte al treilea val al civilizaţiei. istorice şi umane.

"cel mai antimodern dintre filosofii moderni". cu noile paradigme ştiinţifice. acela de revalorizare a tradiţiei. consumul de masă. Seduşi de Heidegger şi de ideile lui Nietzsche. de fapt. nu şi-ar fi epuizat potenţialul ei emancipator. de criza determinismului clasic. anarhică. declin. întrucât ea căuta legile eterne ale materiei. de epistemologia falsificabilităţii a lui Popper. Habermas consideră că postmodernismul filosofic reia atitudinile neoconservatoare ce susţin că modernitatea a eşuat. "noi am intrat în post-istorie" . iar ideologia conservatoare a postmodernităţii nu este altceva decât o respingere a modernităţii şi a valorilor ei centrale. mai ales în privinţa corelaţiilor sale cu tendinţele spirituale ale epocii. raţionalitatea şi universalitatea. a trecutului şi a diferenţelor. iar societăţiile dezvoltate ("de avangardă") sunt în căutarea unei noi identităţi pe măsură ce dobândesc o nouă fizionomie culturală şi spirituală. douze conferences. Astfel. educaţia şi cultura de masă. modernitatea. de eliberare de regulile stricte ale distanţei dintre artă şi viaţă. Ştiinţa devine acum conştientă de noul ei statut. NRF. drept urmare. Habermas răspunde că esenţa acestor poziţii rezidă în decuplarea modernităţii de raţionalismul occidental şi abordarea culturii moderne ca fiind o etapă depăşită. fundamental pentru înţelegerea fenomenului. fapt exprimat de Prigogine prin teoria sa privind ordinea născută din dezordine. În plan social. de "revoluţia ştiinţifică" şi de ideea de paradigmă din teoria lui Kuhn. pe când postmodernitatea ar exprima ascensiunea clasei muncitoare industriale. Gallimard. prin direcţiile alternative ale 347 gîndirii. El arată că s-au epuizat unele teme. Paris. 4. faţă de care întâlnim atitudini antagonice. prin care credea că va exorciza timpul şi schimbarea. ele nu fac decât să se revolte împotriva modernităţii şi a proiectului ei emancipator.257 comunică subteran cu noile idei politice şi sociale. Dar fenomenul este real. diversitatea şi noul. p. societatea de masă. idei şi atitudini. ştiinţa modernă a manifestat reticenţe. de noul loc acordat hazardului şi dezordinii în procesele naturale. revalorizând ideea de hazard şi de timp ireversibil (la care s-a opus şi Einstein). La teza lui Arnold Gehlen despre "cristalizarea" culturii moderne în formule dogmatice. . o "modernitate demonică". Pentru Habermas. de la apologie la negare pătimaşă. 1988. Aceste poziţii pretind că ies din orizontul revolut al modernităţii. suporterii postmodernismului s-ar afla într-o complicitate spirituală cu o îndelungă tradiţie a reacţiei contra Luminilor. ca proiect iluminist. Spre deosebire de aceste conotaţii negative. de evadare din "închisoarea" 347 Jurgen Habermas. În studiul său. incertitudine. Urmând analizele lui Matei Călinescu putem spune că postmodernismul este legat de criza modelului ştiinţific newtonian. ce ar fi renunţat la viziunea raţionalistă ce a asigurat gloria Occidentului. iar elanurile ei nu mai au valabilitate azi. Faţă de această idee. Ieşirea din modernitate este asociată cu fenomene contradictorii. de la raţionalismul modern spre o "izbucnire anarhică de iraţionalism". Matei Călinescu arată că termenul a fost impus de istoricul Arnold Toynbee la începutul anilor '50 pentru a defini faza de tranziţie a civilizaţiei occidentale. modernitatea era legată de burghezie şi clasa mijlocie. dar. Postmodernismul a stârnit interpretări divergente şi polemici aprinse. urbane. toate cu sens de degradare. deoarece modernitatea şi-ar fi dezvoltat în mod exhaustiv posibilităţile pe care le cuprinde şi. teoreticienii şi criticii literari au recuperat termenul cu un înţeles nou. ilustrată de brutalităţile războiului şi ravagiile revoluţiilor. Le discours philosofique de la modernite. nu de cea a verificabilităţii.

miturile. Ideologiile. 3. economice. ci le reinterpretează. sensul pozitiv al istoriei. ca un ansamblu de fenomene şi idei ce se exprimă printr-o varietate de stiluri. care ar exprima "progresul". sociale. Modernitatea era o "creaţie prin ruptură şi criză". adesea ironic şi parodic. un nou mod de înţelegere a modernităţii şi a proceselor ce se desfăşoară sub ochii noştri. în care vocaţia creatoare era solidară cu forţa unei culturi de a se reînnoi. de-a valma. trecutul instituţionalizat. pag. particulară. nu le împedică să fie operaţionale în raporturile practice ale oamenilor cu mediul lor de existenţă. tradiţia şi sentimentele comune. Faptul că aceste paradigme nu beneficiază decât de puţine formulări critice şi raţionale. Produsele cele mai diverse. dar totdeauna cu o undă de nostalgie şi implicare participativă. tehnologice. individuală. . fără ierarhie valorică. 1995. în favoarea unei viziuni pluraliste şi demasificate. precum avangarda insurgentă. "umanitatea" în genere. care să lumineze dependenţele lor genetice şi funcţionale de anumite variabile istorice.prin performanţele lor economice.raporturile geopolitice ale lumii actuale au la îndemână şi industria mediatică prin care îşi impun sistemele lor de valori drept sisteme cu valabilitate universală. curentele eclectice şi esteticile cele mai antinomice sunt prezente azi concomitent în "supermarket-ul cultural" al epocii. în care criza ideologiilor (manifestată printr-o ciudată şi 348 Matei Călinescu. Editura Univers. Este şi unul dintre înţelesurile postmodernismului. Experienţele istorice şi culturale la care asistăm ne arată că se prefigurează. cu inevitabile obstacole. Bucureşti.arareori formulată în termeni expliciţi . creaţii şi direcţii spirituale imprevizibile. reprezentările şi modurile de gândire standardizate operează funcţional asupra oamenilor printr-un mecanism care de obicei le scapă.este cu atât mai eficace în substratul psihologiilor colective cu cât ea acţionează prin mecanisme inconştiente ale subiectivităţii. reflectă la propriu ei nivel structura 'modulară' a lumii noastre mentale. TEORII ASUPRA POSTMODERNITĂŢII Postmodernitatea ca o nouă “faţă” a modernităţii Matei Călinescu apreciază că modernitatea occidentală a dezvoltat o "cultură a 348 discontinuităţii" .258 raţionalismului. Cinci feţe ale modernităţii. ca fiind singurele raţionale şi general valabile. Interesele lor sunt înfăţişate ca interese comune ale tuturor societăţilor. Societăţile care stăpânesc şi controlează . autonegându-şi diversele ei înfăţişări istorice. Această "ideologie" latentă . postmodernistă. sensurile modernităţii erau confiscate de un anumit tipar cultural. "Am putea spune că noua avangardă. politice şi culturale. militare şi culturale . într-un pluralism ce-şi celebrează apogeul. văzut adesea ca o nouă "faţă a modernităţii". Postmodernismul nu respinge. născută dintr-un sentiment al timpului linear şi ireversibil. Această formulă a modernităţii s-a impus hegemonic în câmpul spiritual şi a marginalizat atitudinile şi formulele alternative de creaţie şi abordare a lumii. 86. Inevitabil. mai accesibilă şi chiar populară în forme şi gusturi. a unei construcţii estetice atente la nota locală.

. conştiinţa limitelor la care a ajuns proiectul ei întemeietor şi expresia căutărilor în care este angajată cultura contemporană pentru a depăşi aceste limite? Lyotard: dispariţia marilor naraţiuni unificatoare Jean-Francois Lyotard. cele mai multe interpretări văd astăzi în postmodernism conştiinţa târzie a faptului că modernitatea intelectuală şi culturală traversează o criză profundă de identitate şi îşi caută porţi de ieşire spre noua lume a diversităţii. cultură postmodernă. Aceste metanaraţiuni ideologice moderne . de care se distanţează evident prin unele atitudini. unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai postmodernismului. hegelianismul. Acesta este enunţul pe care Lyotard îşi construieşte ipoteza sa explicativă. capitalismul şi liberalismul ce văd eliberarea omenirii de sărăcie prin intermediul pieţei şi al "mâinii sale invizibile" . Matei Călinescu conchide pe urmele lui Lyotard: "Universalismul a fost depăşit. totuşi. p. problema legitimării cunoaşterii se pune în alţi termeni. Aceste "mari basme ideologice" ale modernităţii au postulat o viziune finalistă asupra istoriei universale şi au văzut în raţionalitate un instrument al armonizării sociale. Deşi păstrează anumite caracteristici ale modernismului . Ibidem. consideră că elementul caracteristic al culturii actuale rezidă în lipsa de credibilitate a concepţiilor universaliste sau a marilor basme ideologice. p. iluminismul cu metanaraţiunea sa despre progresul prin cunoaştere. ci o perspectivă din care se pot pune anumite întrebări despre 350 modernitate în cele câteva întrupări ale ei". marxismul. pe care tocmai ea a născut-o în perioada când avea convingerea că o uniformizează. “În societatea şi cultura contemporană. societate postindustrială. Matei Călinescu afirmă că dacă vedem în modernitate o structură complexă. Ibidem.şi-au pierdut credibilitatea. 68. oricare ar fi modul de unificare ce îi este destinat: povestire speculativă. în timp ce marile ideologii ale modernităţii îşi pierd 349 coerenţa) face din ce în ce mai dificilă stabilirea unor ierarhii convingătoare de valori" . pe măsură ce avangarda a fost percepută ca o etapă finală a modernismului. cu diverse ipostaze între care există "asemănări de familie". 232.precum ispita de a se autodenunţa şi a se nega pe sine .şi chiar ale avangardei. iar marile povestiri ale modernităţii (pe care le--aş numi versiuni ale 'teodiceei epistemologice' moderne) se dezintegrează sub ochi noştri.259 canceroasă proliferare de micro-ideologii. "După părerea mea. pag. Marea povestire şi-a pierdut credibilitatea. atunci postmodernismul ar putea fi considerat o nouă "faţă" a modernităţii. 128. lăsând loc unei mulţimi de 'povestioare' eterogene şi locale. În aceste 349 350 351 Ibidem. adeseori de natură foarte paradoxală şi paralogică. Să fie postmodernitatea conştiinţa critică a modernităţii. povestire despre 351 emancipare”. postmodernismul nu este un nume nou dat unei noi 'realităţi' sau 'structuri mentale' sau 'viziuni asupra lumii'.cum ar fi teoriile despre emancipare ale modernităţii.

al puterii şi al bogăţiei. fie că e vorba de “natură” sau de oameni. nici a celui estetic. Jean-Francois Lyotard. op. pp 72-73. “este eficace?”. Dar ea nu se poate legitima pe sine aşa cum presupunea speculaţia”. 81. De fapt. Operaţionalizarea informaţiilor a devenit acum instrumentul cel mai performant pentru a obţine “controlul contextului”. ci obţinerea performanţei. de tip hegelian. Ibidem. jocuri. echivalentul interogaţiei pragmatice “este vandabil?”. 'Diskurs'-ul lui Habermas nu mai poate fi decât o iluzie prelungită" . pe măsură ce cunoaşterea şi comunicarea se tehnicizează. “Nu se cumpără savanţi sau tehnicieni şi aparate pentru a cunoaşte adevărul. ci “la ce serveşte asta?”. Ştiinţa şi dreptul sunt legitimate prin eficienţă. modernitatea a creat un hiatus între discursul denotativ şi cel prescriptiv. tipurile de discurs şi jocurile de limbaj se multiplică. în secolul XX. universul cunoaşterii se pulverizează. Domeniile ştiinţei care nu pot participa la optimizarea performanţelor sistemului prin aplicaţii tehnice sunt abandonate sau marginalizate. pentru că filosofia şi-a pierdut 354 funcţia de legitimare şi s-a redus la “studiul logicilor sau al istoriei ideilor”. context în care întrebarea frecventă nu ia forma “e adevărat?”. p. Lyotard afirmă că asistăm la “mercantilizarea cunoaşterii”. p. cu timpul. Aceeaşi subordonare faţă de instituţiile puterii se constată şi în cazul învăţământului. 71. într-o lume în care termenii ecuaţiei “bogăţie. cu instituţiile ei. Ştiinţa. a trecut sub controlul unui alt “joc de limbaj”. fiind pus pe picior de egalitate cu celelalte “jocuri de 353 Consecinţa este că “ştiinţa joacă propriul ei joc. Unificarea şi legitimarea nemaifiind posibile prin cele două tipuri de metanaraţiuni. cel al prescripţiei îi scapă.. p. logici. care i-a prescris obiectivele şi criteriile de legitimare: obţinerea unei performanţe maxime în planul eficienţei (practice). apar noi coduri.260 352 condiţii. ci pentru a mări 355 puterea”. 230. eficienţă. Legitimând autonomia disciplinelor ştiinţifice. Ibidem. Hegemonia criteriului tehnic şi al performanţei (economice) duce la “legitimarea prin putere” (autoritatea decizională). adevăr” s-au sudat prin practici validate de rezultate. Astfel. a ajuns dependentă şi controlată de putere (în sens larg). De exemplu. între competenţa teoretică a raţiunii şi competenţa practică. ea nu poate legitima celelalte limbaj”. cunoaşterea îşi caută noi forme de legitimare. cunoaşterea. Acest tablou ce poate părea pesimist se hrăneşte din “nostalgia povestirii pierdute”. În spaţiul postmodern. limbaje. . impotriva partenerilor care alcătuiesc acest context. 352 353 354 355 Ibidem. Cit. apreciat şi el prioritar prin criteriul performanţei. Dar. şi discursul ştiinţific este delegitimat întrucât el nu are “nici o vocaţie de reglementare a jocului practic”. ele nu au o metalimbă universală” care să le traducă pe unele în altele. Povestirea de legitimare emancipatoare sau speculativă (care funcţiona încă în secolul al XIX-lea) este abandonată în favoarea legitimării prin performanţă. în care miza nu este adevărul. dependentă de fondurile alocate pentru cercetare. şi “nimeni nu vorbeşte toate aceste limbi. Procedurile de legitimare anterioare erau cele activate de dispozitivul de emancipare al Luminilor şi de discursul speculativ. iar aceasta prin cele dintâi.

ce se pretinde universală. specifică modernităţii. perspectiva istoricistă şi evoluţionistă. discursuri. Interesându-se de limitele cunoaşterii şi ale determinismului. aceea care se naşte din “interacţiunea comunicativă” a oamenilor. pe care filosoful italian Gianni Vattimo îl numeşte "gândirea slabă". deoarece traduce şi legitimează mecanismele istorice ale societăţilor din lumea euro-atlantică. rămâne şi azi hegemonică. Editura Meridiane. a combinării inedite a câmpurilor de cunoaştere într-o perspectivă interdisciplinară. cu toate criticile la care a fost supusă. Astfel. “perspectiva unui alt tip de legitimare” decât gradul de performanţă. Din acest mecanism al opoziţiilor tari decurge şi credinţa că istoria are un sens orientat. 44. univoc şi predictibil. dintre raţiune şi viaţă. sursă postmodernă a puterii. că societăţile întârziate din spaţiul estic sau asiatic n-au altă şansă decât de a reparcurge modelul de evoluţie al celor dezvoltate. experienţe. nerectificabile. După cum vom vedea. Cultura postmodernă. este atât de înrădăcinată în mentalitatea occidentală. pentru care orice interpretare este dependentă de contextul istoric şi de subiectivitatea locală a interpretului. Dar. ar apărea la orizont. Bucureşti. Speranţa vagă a lui Lyotard este că societatea postmodernă a ajuns în situaţia în care este caracterizată de o multitudine de “jocuri de limbaj”. prin “rearanjarea informaţiei” într-un mod imprevizibil ar putea să ducă la salturi de imaginaţie şi la apariţia unor noi structuri cognitive şi culturale. fără a-i impune acestuia raţionalitatea pe care o poartă cu sine. Această nouă orientare se întâlneşte cu hermeneutica. Vattimo: “gândirea slabă” şi dispariţia sensului unic al istoriei Din alte perspective. dintre modernitate şi premodernitate. cu toate paradoxurile ce decurg de aici. atemporală. . Steven Connor. 356 357 Ibidem. Acum trăsătura cunoaşterii devine includerea în discursul ştiinţific a discursului despre regulile care îl validează. Opoziţia "gândire tare/gândire slabă" reproduce opoziţia dintre tendinţa spre universalizare şi cea spre relativizare. 357 incompatibile şi autolegitimante. de catastrofe. dincolo de viziunile neopozitiviste. presupoziţiile ei de fundal pun în mişcare tocmai opoziţiile “tari” dintre subiect-obiect. că viitorul poate fi dedus din trecut. "sfârşitul modernităţii" aduce un nou tip de gândire. de “fracta”. p. stiluri. cu "gândirea tare". ci cel al diferenţei înţeleasă ca paralogie”. procedeu care poate duce la invenţia unei “mutări” noi sau chiar în schimbarea regulilor de joc. în opoziţie cu metafizica tradiţională ce glorifica certitudinea logică şi adevărurile atemporale. anume legitimarea postmodernă. încât. “ştiinţa postmodernă face teoria propriei sale evoluţii discontinui. dar care. politică şi filosofică. Toate acestea par a recunoaşte îndreptăţirea diversităţii istorice pentru a o anula apoi într-o schemă universalistă ce devine tiranică pentru gândirea istorică. pe primul plan trec tehnologiile ce privesc administrarea informaţiei şi a comunicării. că se pot face anticipări pe termen lung pe baza "legilor" generale de evoluţie etc. p. 101. paradoxale…Ea produce nu cunoscutul. cu afirmaţii agresive şi intolerante. ce nu suportă contrazicere.261 În faza actuală. interpret care îşi acceptă slăbiciunea metodologică faţă de obiect. ci necunoscutul şi sugerează un model de legitimare care nu este nicidecum cel al mai bune 356 performanţe. catastrofice. prin producerea unei reamenajări a datelor.

zone. sfârşitul viziunii unitare. cu manifestări de hegemonism şi imperialism cultural. progresiv. Acum însă. Multiplicarea interpretărilor nu înseamnă că nu mai există religie. cu segmentele sale neomogene şi inegale ca putere. Nimănui nu-i place să fie numit reacţionar. relaţii cu societăţile vecine. mai înapoiate. Pentru mulţi adepţi ai integrării. preferă să fie numit modern. necivilizate etc.trebuia să fim moderni deoarece eram istorişti.. în funcţie de conjuncturi. justifică excursul celor care vorbesc de sfârşitul modernităţii. resurse locale. în care cu cât cineva e mai în faţă. Postmodernitatea este epoca unei gândiri nu atât fragmentate. Dar există oare un curs "firesc" al istoriei? Orice proiecţie utopică asupra istoriei se va confrunta cu realitatea decalajelor vizibile dintre societăţi. ci că evenimentul nu mai e considerat ca având loc pe o linie unitară a istoriei gândite ca progres unic: nu există o istorie unitară şi deci nu există ceva cum ar fi progresul: deci nu mai există modernitatea. după mine. o tensiune fecundă între unitate şi diversitate. în orice moment al desfăşurării sale. moşteniri culturale. Iată textul lui Vattimo: "Modernitatea a fost epoca istorismului forte. A estompa una din aceste tendinţe înseamnă a ne interzice accesul la logica ei contradictorie. Aceasta. cu atât e mai aproape de adevăr. identitate şi diferenţă. Integrarea post-naţională tinde să devină o nouă religie universalistă. pentru că ne gândim la istorie ca la un curs unitar. însuşi conceptul de modern a căpătat o valoare normativă . Numai în cultul progresului are sens o valoare normativă a termenului de modern. diversele culturi ale lumii a treia nu se mai simt primitive în comparaţie cu noi . Argumentele invocate de acest curent de gândire au cucerit spaţiul mediatic şi sunt foarte greu de dislocat. ci păstrează. Acest mit al istoriei unilineare este abandonat azi de noile perspective post-moderne. ci e o eliberare a unei pluralităţi de forme de viaţă între care putem să alegem sau pe care le putem . că naţiunile nu vor să moară şi vor continua să subziste împotriva cursului firesc al istoriei. modernitatea s-a încheiat. cu istoriile lor. chiar pe baza faptelor. vin din perimetrul acestei paradigme. trebuie să remarcăm de îndată că ele au ajuns în acest punct pe trasee şi drumuri particulare. Nu ajunge să afirmi.. adică a fi modern însemna a fi în realitate mai apropiaţi de sfârşitul timpurilor. cu spectrul atâtor tensiuni etnice. Europa naţiunilor ar aparţine trecutului. cu lumea profund discontinuă în care trăim. chiar trecerea de la unitate la pluralitate e o formă de slăbire. deşi ea se prelungeşte în actualitate datorită unor factori inerţiali şi blocajelor provocate de forţele naţionaliste care readuc "barbaria" medievală în acest moment al modernităţii târzii. pentru gândirea postmodernă istoria nu are niciodată un singur vector de înaintare.e greu să ne mai gândim la istorie ca la un curs unitar. Sfârşitul modernităţii nu înseamnă că nu mai au loc evenimente. economice. cât a pluralităţii. cu alte cuvinte mai avansaţi către adevăr. în timp ce toate celelalte culturi. Marile imperialisme o dată încheiate . religioase.Gândirea slabă acceptă elementele postmodernităţii: sfârşitul metafizicii.262 Interpretările care s-au aplicat fenomenului naţional din Est. ci nişte eliberări. Dacă putem afirma că procesele de modernizare industrială au fost parcurse de toate societăţile dezvoltate actuale. în sensul acesta. pentru că nu mai există nimeni care să-şi imagineze un curs unitar al istoriei . în faţa căreia revendicarea identităţii naţionale este percepută ca o formă de erezie.a luat cuvântul cultura islamică. Aceste sfârşituri nu sunt nişte decese după care să ţii doliu. culturale şi militare. În constrast cu viziunile modernităţii. îndată după seismul de acum câţiva ani. erau mai primitive.o invenţie a lumii occidentale care se considera pe sine centrul. morfologii sociale etc.

perioadă caracterizată prin ravagiile războaielor şi ale revoluţiilor. Consumatorii de cultură. postmodernitatea este legată de emergenţa societăţii informatizate. experienţă personală. o societate postmasificată. Vom încerca să degajăm caracteristicile acestui tip de cultură din câteva perspective: sociologice. în care are loc criza structurilor sociale clasice. Imposibilitatea de a o defini după canoane clasice este tot o trăsătură intrinsecă a acestui tip de cultură. Toffler constată o amplificarea cantitativă a publicurilor de artă. denumind-o “modernitate demonică”. cum de fapt se întâmplă". Sfârşitul modernităţii. economie simbolică. sensibilitate. de la civilizaţia universală la structuri diferenţiate după criterii culturale locale. cultură. declin. de la modernizarea prin “occidentalizare” la modernizarea prin “indigenizare”. cu toate caracteristicile ei cunoscute din descrierile multor autori (predominanţa noilor mijloace de comunicare. Observăm. consumul de masă. religie. le-ar depăşi. Alvin Toffler. Alvin Toffler. iar postmodernitatea ar exprima ascensiunea clasei industriale. teoria modernistă şi elitistă care critica America pentru arta de consum este caducă! Samuel Huntington identifică elementul caracteristic al epocii actuale în sfârşitul dominaţiei culturale a Occidentului. pentru început. 1997. Puterea • • • 358 359 Gianni Vattimo. educaţie şi cultura de masă. Bucureşti. sunt acum reabilitate: natură. informatizate. Modernitatea raţională ar fi legată de burghezie şi de clasa de mijloc. noneconomice. cognitariat etc. Constanţa. . urbane. Alain Touraine şi alţi autori consideră că postmodernitatea ar coincide cu apariţia societăţii postindustriale. un interes 359 În aceste condiţii. mit. cultural-estetice şi semiotice. pe care postmodernismul. pp. istorie. ce a renunţat la viziunea raţionalistă asupra istoriei. am asista la trecerea de la conflictele ideologice la cele civilizaţionale. consideră el. În alte perspective de analiză (Toffler). de la bipolarism la o lume multipolară în interiorul globalizării. când a folosit termenul pentru a defini faza de tranziţie a civilizaţiei occidentale de la raţionalism modern la o “izbucnire anarhică de iraţionalism”. Sensuri sociologice şi istorice: Arnold Toynbee a acordat un sensul negativ termenului de postmodern. 185-186. filosofice. mai ales în spaţiul SUA. Rezumat: caracteristici ale culturii postmoderne Postmodernitatea a beneficiat de interpretări diverse şi chiar opuse.263 358 face să convieţuiască. de atitudini care merg de la apologie la negare pătimaşă. este asimilată cu “al treilea val al civilizaţiei”. toate cu sens de degradare. atârnate la carul de triumf al modernităţii. istorice. demasificat. după cel al civilizaţiilor de tip agrar şi industrial. incertitudine. societatea de masă. creşterea importanţei forţelor culturale.). 1993. la începutul anilor ’50. că realităţile şi entităţile ce erau umilite şi subordonate. caracterizată prin refuzul uniformizării. În plan cultural. mai pronunţat pentru fenomenul cultural. Editura Antet. Editura Pontica. acestea sunt caracteristici ale modernităţii.

ce comunică subteran cu noile paradigme ştiinţifice. cauză/efect etc. unică şi singura adevărată a lumii. respinge ideea că istoria ar avea un vector unic şi susţine ideeea pluralităţii liniilor de evoluţie istorică. monolineare). -el semnifică o revrăjire a lumii (modernitatea e similară cu “dezvrăjirea lumii”. precum Luminismul cu ideea de progres. raţionalitatea şi universalitatea (raţiunii). o prelungire a avangardei şi o depăşire a ei totodată. precursori ai postmodernismului sunt Nietzsche şi Heidegger prin deconstrucţia metafizici moderne. ce văd eliberarea de sărăcie prin intermediul mâinii invizibile a pieţei etc. şi promovează relativismul. Sensuri filosofice: Gianni Vattimo: postmoderitatea este asimilată cu “gândirea slabă”. cu respingerea opoziţiilor clasice şi rigide ale raţionalismului (subiect/obiect.) Ihab Hassan – este vorba de o mutaţie în umanismul occidental. natură şi ştiinţă. asistăm la sfărâmarea blocului cultural al modernităţii în fragmente disparate. O revalorizare a tradiţiilor culturale. Sensuri culturale şi estetice: Relativismul cultural şi axiologic (anularea criteriilor unice. existenţă/conştiinţă. moderne sau premoderne. filosofice. Francois Lyotard . hegelianismul. artistice. noul loc acordat dezordinii şi hazardului. om şi natură. marxismul. psihologic. criza modelului newtonian şi al paradigmei clasice.postmodernitatea este o culme a modernismului ultraindividualist (recuperarea subiectivităţii integrale) şi hiperclasicist. la cultivarea fragmentului în locul marilor ideologii literare. reînnodarea legăturii cu trecutul. Teza dependenţei ideilor. a culturii şi a interpretărilor de contexte istorice este esenţială acum. de structuri departe de echilibru. criza determinismului clasic. materie/spirit. sinteze global/local. rescrierea lor parodică sau incentă. care îşi pierd coerenţa. în care au relevanţă ideea de dezordine. a pretenţiei lor de a da o definiţie şi o interpretare standard.). viaţă etc. precum şi refuzul universalizării şi acceptarea relativismului. multiculturalismul ca formă de păstrare a diferenţelor.postmodernitatea este o “faţă a modernităţii”. Jurgen Habermas – postmodernismul este o contrareacţie conservatoare împotriva moştenirii Luminilor. liberalismul şi capitalismul. o mişcare reacţionară. a tradiţiilor). o perspectivă din care modernitatea se interoghează pe sine. postmodernitatea respinge afirmaţiile “tari”. Ilya Prigogine – cultura actuală se caracterizează prin “noua alianţă” dintre natură şi cultură. după expresia lui Max Weber. azi asistăm la recuperarea sentimentului de comunitate şi solidaritate. în timp ce proliferează micro-ideologiile. • • • • • • • • • . politice.264 culturală şi cea comunicaţională dobândesc relevanţă în conflictele geopolitice şi geoeconomice ale actualităţii (războiul informaţional. ce respinge pilonii modernităţii. simbolic etc. cu secularizarea vieţii. interesul pentru diferenţe în interiorul globalizării.). de temporalitate. Lipsa de credibilitate a concepţiilor universaliste şi a marilor sisteme filosofice şi metafilosofice (asimilate cu mari “basme ideologice”. Matei Călinescu . printr-o nouă viziune asupra lumii. cu dispariţia transcendenţei. Luc Ferry .sfârşitul marilor naraţiuni ideologice. ce pretind că exprimă adevăruri atemporale.

265 • Eclectismul şi amestecul stilurilor (toate sunt considerate valide), varietatea stilurilor şi a direcţiilor de gândire, fără ierarhie valorică, hibridarea lor, religii de amestec, curente eclectice, un nou alexandrinism, schimbări haotice, fără o direcţie clară. Autoreferenţialitatea discursului literar, romanul despre roman, intertextualizare şi problematizare a condiţiei scriitorului, anularea iluziei naturaliste, fragmentarea discursului, detronarea ficţiunii - dar şi caracteristici opuse: reabilitarea ficţiunii, a romanului popular, a poveştilor, reîntoarcere autorului, a subectivităţii. Pentru mulţi teoreticieni (mai ales din spaţiul american), posmodernismul semnifică refuzul elitismului literar şi artistic, moartea avangardei, coborârea artei în social şi în cotidian, anularea distanţei dintre artă şi viaţă, o viziune pluralistă şi demasificată, apariţia unui soi de nouă cultură populară. Distincţia dintre valorile culturale (“gratuite”) şi cele utilitare, dintre cultură şi civilizaţie tinde să se anuleze; elemente ale civilizaţiei informaţionale, precum computerul şi internetul, au devenit factori interni ai mediului cultural, surse ale unor noi forme de creaţie culturală: Regăsirea figurativismului, de la teroarea inovaţiei şi a originalităţii la savoarea repetiţiei; După deconstructivismul avangardist urmează reconfigurarea postmodernă a subiectivităţii; Detronarea hegemoniei deţinute de raţiune şi raţionalism, în fapt de ceea ce s-a numit paradigma clasică; Reabilitarea unor domenii şi a unor referenţialuri subapreciate de modernism: sensibilitate, inconştient, imaginaţie, afectivitate, mentalităţi – “victime” ale raţiunii suverane şi ale raţionalismului natură, mediu – vezi medicina naturistă, mişcările ecologiste tradiţii, folclor, mit, cultură simbolică etc. naţiune, istorie, religie, identitate (“banda celor patru” – Dominique Wolton), expresii ale diferenţei în contrapondere cu globalizarea diversitate contra unitate (uniformizare), interes pentru culoare locală faptul individual contra legitate universală, individ, grupuri mici contra grupuri mari Multiplu contra Unic reabilitatarea spiritului comunitar împotriva individualismului anarhic

• • • • • • • • • • • •

Din punct de vedere semiotic, postmodernismul se poate caracteriza ca fiind: • o combinare liberă a tipurilor de coduri culturale; • un amestec între structurile de cod tare şi a celor de cod slab; • coexistenţa unor tendinţe contradictorii în care elanul ce vizează deconstrucţia codurilor anterioare se întâlneşte cu încercările de a recupera şi reconfigura tradiţiile culturale, în care desemiotizarea unor aspecte ale vieţii (aflate sub dominaţia pragmatismului) îşi găseşte contraponderea în resemiotizarea lumii exterioare şi a culturii, în căutarea “bunurilor simbolice” ca însemne ale prestigiului social; • reabilitarea dimensiunii semantice a limbajelor culturale (vezi referinţa la valori, la transcendenţă şi renaşterea sentimentului religios) stă în echilibru cu tendinţa de complicare a dimensiunii lor sintactice şi cu cea de intertextualizare pragmatică a acestora;

266 • o promovare deliberată a structurilor deschise, a ambiguităţii şi a interpretărilor multiple, libere de canoane; • o relectură liberă a istoriei, rescrierea trecutului prin traducerea lui permanentă în codurile actualităţii; • hegemonia codurilor audio-vizualului, fapt care produce o cultură a imaginii, în care evenimentele sunt prelucrate mediatic şi transformate în spectacol; acest flux de percepţii şi informaţii disparate formează în conştiinţa indivizilor un “tabloul al lumii” caracterizat prin dezordinea reprezentărilor sociale, generând o “cultură mozaicată”, o “cultură amalgam” etc.

Bibliografie 1. Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, vol. 2, Editura Meridiane, 1992 2. C. Levi-Strauss, Rasă şi istorie, în vol. Rasismul în faţa ştiinţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1982 3. Edgar Morin, Massimo Piattelli-Palmarini, Unitatea omului ca fundament şi abordare interdisciplinarã, în vol. Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Bucureşti, Editura Politică, 1986 4. Paul Ricoeur, Les cultures et le temps, Paris, Payot-UNESCO, 1975 5. C. Wright Mills, Imaginaţia sociologică, Bucureşti, Editura Politică, 1975 6. Francis Fukuyama, Sfîrşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti, Editura Paideea, 1994 7. Ralf Dahrendorf, Reflecţii asupra revoluţiilor din Europa, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993 8. Jurgen Habermas, Le discours philosofique de la modernite, douze conferences, NRF, Paris, Gallimard, 1988 9. Jean-Francois Lyotard, Condiţia postmodernă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1989 10. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii, Bucureşti, Editura Univers, 1995 2. Steven Connor - Cultura postmodernă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999 3. David Lyon - Postmodernitatea, Bucureşti, Editura Universalis, 1998 4. Linda Hutcheon, Politica postmodernismului, Bucureşti, Editura Univers, 1997 11. Gianni Vattimo, Sfârşitul modernităţii, Constanţa, Editura Pontica, 1993 12. Alvin Toffler, Consumatorii de cultură, Bucureşti, Editura Antet, 199 13. Mihai Ralea, Dualismul culturii europene şi concepţia omului total, în Scrieri din trecut, vol.III, Bucureşti, ESPLA, 1958, p.11. 14. C. Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986, pp 24-25. 15. Ştefan Lupaşcu, Logica dinamicã a contradictoriului, Bucureşti, Editura Politicã, 1982 16. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, pp 29-30. 17. Sergiu Al-George, Arhaic şi universal, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981 18. Grigore Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, Bucureşti, Editura Diogene, 1997

267

XIII. COMUNICAREA INTERCULTURALĂ ŞI DIALOGUL DINTRE CULTURII. NAŢIONAL ŞI UNIVERSAL ÎN CULTURĂ

1. UNITATEA ŞI DIVERSITATEA CULTURILOR

Culturile şi personalitatea naţiunilor Cultura se diferenţiază istoric şi sincronic nu numai în funcţie de nivelul de dezvoltare al unei societăţi, ci şi în raport cu particularităţile unei comunităţi umane determinate. Configuraţia tipologică a unei culturi poartă în chip necesar amprenta cadrului naţional în care se dezvoltă societăţile contemporane. Acest cadru este codificat în structurile materiale şi spirituale, teoretice şi simbolice ale culturilor. Raportul naţional-universal exprimă în sfera creaţiei de valori atribute esenţiale şi complementare ale culturii, fiind o manifestare a raportului dintre diversitate şi unitate în viaţa socială. Termenii de naţional, specific naţional sau identitate naţională exprimă integrarea notelor distinctive ale unei culturi într-o configuraţie relativ stabilă, ce priveşte modul de a simţi, gândi şi acţiona al comunităţii respective, particularităţile sale istorice, sociale şi psihologice codificate în diverse sisteme de valori. Identităţile naţionale şi cele ale grupurilor etnice, deşi au elemente durabile, de permanenţă istorică, nu sunt structuri îngheţate, ci configuraţii aflate în devenire, odată cu evoluţia componentelor morfologice ale societăţilor respective. Dimensiunea naţională a culturii este o determinare obiectivă, constituind forma originală de manifestare şi expresie a acestei comunităţi în sfera creaţiei culturale. Dintre principalii factori, de mare diversitate, cu valoare distinctivă pentru specificul naţional putem menţiona: • acţiunea modelatoare a condiţiilor cosmico-geografice; • particularităţile etnice şi antropologice ale unei comunităţi; • ethosul, factura psihică şi morală, dominantele caracterologice; • structura psihologiei colective; • tradiţia ca sistem al valorilor durabile şi regulative pentru modul de viaţă al unei comunităţi; • limba ca instrument esenţial de constituire şi comunicare a valorilor şi a semnificaţiilor; • fizionomia spirituală, modurile specifice de organizare a conţinuturilor de cunoaştere; • atitudinile axiologice reprezentative faţă de lume şi faţă de condiţia umană. Toţi aceşti factori se integrează într-o totalitate dinamică complexă care se obiectivează şi se codifică în filosofie, artă, morală, religie, mitologie, comportamente, obiceiuri şi moduri de viaţă. Elementele de compoziţie ale specificului naţional au un caracter procesual istoric, ele se formează şi se modifică sub presiunea interacţiunii lor reciproce şi a unor condiţii sociale în care aspectele generale şi specifice, repetabile şi singurale se află întro ţesătură organică. Istoria comunităţii respective constituie matricea formativă a acestor factori, câmpul de manifestare şi intersecţie care îi pune în corelaţie şi îi combină, le modelează şi le reglează raportul dintre constanţă şi variabilitat