CAPITOLUL 4

ECONOMIILE ŢĂRILOR DEZVOLTATE – TRĂSĂTURI, POLITICI ECONOMICE

4.1 Privire de ansamblu 4.2 Potenţialul economic al ţărilor dezvoltate 4.3 Nivelul de dezvoltare al ţărilor cu economie de piaţă 4.4 Politica economică în ţările dezvoltate

4.1 Privire de ansamblu
Ţările dezvoltate cu economie de piaţă alcătuiesc aşa-numita lume occidentală. Este o denumire care a intrat în limbajul curent, după cel de-al doilea război mondial. Prin „Occident” se înţelege, mai degrabă, o mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decât o anumită zonă geografică sau populaţie. În perioada „războiului rece”, opinia publică internaţională asocia termenul de „Occident (Vest)” cu societatea capitalistă şi democraţia, în opoziţie cu cel de „Răsărit (Est)” care semnifica societatea comunistă şi dictatura. Din punct de vedere geografic, lumea dezvoltată se plasează la „Nord”, în opoziţie cu lumea subdezvoltată aflată la „Sud”. Toţi aceşti termeni au un caracter convenţional. În prezent, în rândurile ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă sunt incluse oficial 29 de state. Cele mai multe (22) sunt europene 1 . Acest fapt se explică prin startul mai timpuriu al industrializării în Europa. Restul ţărilor dezvoltate se repartizează geografic astfel: câte două în America de Nord, Asia şi Oceania şi una singură în Africa 2 . În America Latină nu se află, încă, nici o ţară dezvoltată. Ţările dezvoltate sunt grupate în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) cu sediul la Paris. Înfiinţată în 1960 şi intrată în funcţiune un an mai târziu, această organizaţie interguvernamentală îşi propune să „formuleze, coordoneze şi să promoveze” politici destinate să încurajeze creşterea economică şi menţinerea stabilităţii financiare a ţărilor membre. Totodată, OCDE stimulează şi armonizează eforturile membrilor săi pentru acordarea de asistenţă financiară şi tehnică ţărilor în curs de dezvoltare. În fine, organizaţia este condusă de un consiliu format din reprezentanţii tuturor statelor membre. Ea publică anual statistici elaborate, studii prospective, privind economia ţărilor dezvoltate. Ţările dezvoltate cu economie de piaţă domină economia mondială. Ele au ponderea cea mai mare în produsul brut mondial, în exporturi şi în investiţiile externe de capital. În acelaşi timp, populaţia lor este mult mai mică decât cea a ţărilor în dezvoltare.
1 2

Cele 15 state membre ale U.E. (la 31.12.1998) plus: Elveţia, Norvegia, Islanda, Turcia, Cehia, Polonia, Ungaria Respectiv – SUA şi Canada, Japonia şi Coreea de Sud, Australia şi Noua Zeelandă, la care de adaugă Republica Africa de Sud.

Perioada „războiului rece” a întărit coeziunea dintre aceste ţări. Ele cooperează pe multiple planuri: economic, ştiinţific, cultural, ecologic. Asperităţile care apar în anumite momente sunt depăşite pe calea tratativelor. Războiul a fost definitiv eliminat din relaţiile reciproce. Ţările care fac parte din această categorie se caracterizează printr-o serie de trăsături comune: Înainte de toate, sunt ţări industriale. Acest fapt se află la baza avansului lor economic în raport cu alte state. După cel de-al doilea război mondial, sub impulsul revoluţiei în ştiinţă şi tehnologie, factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan, determinând un salt important în domeniul productivităţii şi al calităţii. „Economia coşurilor de fabrică” a cedat locul economiei bazate pe informaţie şi înaltă tehnologie. Structura economiilor lor naţionale se caracterizează prin ponderea superioară a sectorului secundar şi, mai ales, a celui terţiar, în comparaţie cu cel primar. Ramurile industriale de vârf se dezvoltă într-un ritm mai rapid decât cele clasice (siderurgia, textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a industrializat, zootehnia crescând cu precădere în raport cu producţia vegetală. Graţie revoluţiei manageriale, economiile acestor ţări realizează, comparativ, cea mai ridicată eficienţă. Ele dispun de competenţele necesare lichidării disfuncţionalităţilor inerente funcţionării organismului economic. Nivelul de trai în aceste ţări este cel mai ridicat din lume. În structura cererii individuale de consum se remarcă o creştere continuă a ponderii bunurilor de folosinţă îndelungată. Calitatea produselor de consum se aliniază la cele mai ridicate standarde. Pe plan social, problema analfabetismului a fost rezolvată, în linii mari; se asigură asistenţa sanitară pentru întreaga populaţie. Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale. El are o tendinţă de creştere, la intervale de timp relativ scurte. Structura exporturilor se caracterizează prin predominanţa produselor manufacturate cu înalt grad de prelucrare. Acest grup de ţări a determinat transnaţionalizarea vieţii economice. Ele sunt, în acelaşi timp, ţări de origine şi ţări-gazde ale celor mai puternice STN. Trăsăturile enumerate nu se întâlnesc aidoma în toate ţările dezvoltate cu economie de piaţă. De la o ţară la alta sunt deosebiri de

Făgăduinţa pe care America o oferea milioanelor de imigranţi nu era o noţiune abstractă. decembrie. Dat fiind potenţialul său economic şi militar uriaş. Un salt spectaculos a înregistrat şi Japonia. schimbându-şi ocupaţiile „aşa cum un om îşi schimbă cămaşa”. supliment revista Capital. ci posibilitatea reală de a fi tratat ca o fiinţă umană şi de a beneficia de o viaţă mai bună.2 Potenţialul economic al ţărilor dezvoltate Marile puteri În evoluţia lor.I. 2004 . Statele Unite ale Americii se află în fruntea grupului marilor ţări industriale. Statele Unite reprezentau „pământul viitorului … pământ dorit de către cei care nu mai vor depozitul de istorie al bătrânei Europe”. E. a reprezentat pentru nord-americani un avantaj de prim ordin. deşi a fost învinsă în ultimul război mondial. După prăbuşirea URSS. despre felul în care un număr mare de oameni se mutau în mod liber dintr-un loc într-altul. provin din „The Economist”. iar după dispariţia imperiului său colonial a ieşit din cursa pentru supremaţie. În acest context. Până şi Marx îşi exprima mirarea despre fenomenul american. societatea americană să se dezvolte ca o societate civilă deschisă – principalul izvor de forţă al Statelor Unite. după cum spunea Lincoln – „an almost chosen nation”. Statele Unite au rămas singura superputere. . Ungaria). Acest lucru a permis ca. De la britanici.U. s-a format. După Hegel. trecând direct la capitalism. a căror economie a avut o evoluţie ascendentă. În secolul al XX-lea. aceste ţări n-au urmat o traiectorie asemănătoare. SUA reprezintă o superputere mondială. Există situaţii în care ele se confirmă doar parţial. de la început. Previziunile pentru 2005 indicau un PIB de aproape 12300 de miliarde de dolari – cel mai mare din lume 3 . ştafeta a fost preluată de Statele Unite. Marea Britanie şi-a pierdut statutul de atelier industrial al lumii. Cehia.The World in 2005. nu într-un viitor îndepărtat.nuanţe. privind PIB. Esenţial este 3 Datele din acest capitol. Este cazul ultimelor ţări europene intrate în acest grup (Polonia. Faptul că nu au cunoscut feudalismul. Tema de bază a „Declaraţiei de independenţă” este cea a „drepturilor inalienabile dăruite de Creator tuturor oamenilor”. 4. pe care îl obţinuse la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Dintre toate contractele sociale pe care lea cunoscut lumea. Oregon de la Anglia (1846). Orice s-ar spune. totuşi. astfel. Sentimentul „excepţionalismului” a fost cultivat la americani de liderii 4 politici . Într-un timp relativ scurt a fost creată o piaţă uriaşă. California – de la Mexic (1848).că aceste drepturi nu erau acordate unor categorii de indivizi. americanii n-au ezitat să recurgă la metodele pieţei libere. ci direct indivizilor. Atraşi de ideea de a da o dimensiune cât mai mare ţării lor. A doua putere economică a lumii este Japonia. Alaska – de la Rusia ţaristă (1867). fiind impuse de talia pieţei americane. şi-a făcut loc credinţa în „excepţionalismul american”. în faptul că Statele Unite s-ar abate de la acea lege a istoriei conform căreia marile puteri. Treptat. America a reuşit. Ele au rămas singura superputere. dar şi hotărâtoare pe scena istoriei. la rândul ei. nu acelaşi lucru se poate spune despre Japonia. de celelalte ţări industriale. să-şi adune energiile şi să realizeze o intrare nu numai spectaculoasă. . secolul al XXI-lea găseşte Statele Unite în fruntea lumii. oricare ar fi ele. unor „clase” sociale. 4 Jefferson considera America „Opera Domnului făurită pe pământ virgin”. de timpuriu. economia ca şi întreaga viaţă socială sunt puternic impregnate de vechile tradiţii. Instituţiile create s-au dovedit capabile să le întruchipeze şi să le ocrotească. însă. Modelul economic japonez este diferit de cel american. Din acest punct de vedere. profitabilă pentru aproape toată lumea. intră în declin şi chiar dispar. astfel. după ce cunosc o perioadă de glorie. modelul american nu are contracandidaţi. care a stimulat puternic creşterea economică. S-a ajuns la un fel de simbioză care s-a dovedit. Superputere sau (după unele opinii) „doar” stat-leader. iar credinţa în „excepţionalism” este mai vie ca oricând. SUA conduc plutonul marilor puteri. Dacă Statele Unite au sărit peste etapa feudală de dezvoltare. Astăzi. cumpărând cu plata „cash” Louisiana de la Napoleon (1804). Sistemul şi modul de viaţă american exercită o puternică influenţă asupra noilor generaţii din întreaga lume. Standardizarea şi producţia de serie mare au apărut. distanţată. cel american – Codul constituţional – a avut cel mai mare succes.

în condiţiile unei ambianţe de nesiguranţă a locului de muncă. în serii scurte. în timp ce firmele „fordiste” sunt transnaţionale integrate pe verticală. A avut însă prudenţa de a restrânge partea întreprinderilor publice şi de a încuraja iniţiativa particulară. Capacitatea întreprinderilor de a prevedea şi a se pregăti pentru evoluţiile pe termen mediu şi lung (simbolizată de viziunea MITI) şi . Pe măsură însă ce în economia japoneză dereglementarea financiară a progresat. Modelul japonez se caracterizează prin rolul jucat de stat. Aceste două modele de gestiune sunt. de partea americană. pe un orgoliu naţional deosebit care a generat un asemenea spirit de sacrificiu. opus modelului „fordist” (american). au fost puse bazele unei strânse cooperări între stat şi întreprinderi. Pe liniile de producţie japoneze. Treptat. salariaţii (având un statut stabil) cumulează un maximum de operaţiuni. o ierarhie strictă veghează ca sarcini foarte fragmentate şi repetitive să fie efectuate. puterea MITI s-a redus în favoarea sectorului privat.Săracă în resurse naturale. în scopul edificării unei strategii de refacere şi relansare. După război. O altă diferenţă majoră: la modelul „toyotist”. El a contribuit din plin la realizarea unei noi industrii. ale căror firme sunt legate prin participaţii financiare încrucişate sau prin relaţii privilegiate clienţi-furnizori. Firmele „toyotiste” sunt transnaţionale industriale înconjurate de un foarte mare număr de mici firme subcontractante. aşadar. rămânând polivalenţi. Numeroase firme japoneze au adoptat un model „toyotist”. pentru a ţine cât mai mult seama de gustul consumatorilor. în condiţiile distrugerii celei mai mari părţi a capacităţilor industriale. pentru a facilita fabricarea şi a reduce costul. oferta este aceea care îşi impune logica. un climat de cooperare. cererea este aceea care ghidează producţia şi impune logica diferenţierii produsului. pe disciplina seculară a populaţiei. în cazul modelului „fordist”. opuse radical. Japonia a mizat pe resursele umane. în detrimentul celor cu rezultate vizibile pe termen lung. Japonia a ajuns să posede o extraordinară forţă fondată pe sistemul său de organizare a firmelor în cadrul unor reţele – faimoasele Keiretsu. Ministerul Industriei şi Comerţului Internaţional (MITI) s-a dotat cu instrumente legislative foarte puternice pentru a controla orientarea capitalului spre sectoarele prioritare şi pentru a filtra oferta şi cererea de tehnologii străine. Reculul statului a însemnat o alocare a capitalului care a privilegiat sectoarele imediat rentabile. prin standardizare. Această structură asigură o stabilitate în relaţiile dintre firme.

care constituia un avantaj comparativ esenţial s-a diminuat. ordinea economică mondială. a politicii ratelor de schimb între ţările respective. Modelul japonez se va adapta noilor date ale mediului intern. Germania 4. La reuniunile acestui grup. în procente) 1. Franţa. Legăturile privilegiate cu subcontractanţii autohtoni au cedat pasul în favoarea furnizorilor străini. în mod special. ele fiind acelea care determină raporturile de forţe pe plan internaţional. din 1996 până în prezent. (12.000 de miliarde de dolari. Canada Sursa: lucrare citată 100 40 27 19 15 8 Evoluţia economiei japoneze. Cu toate acestea. statele sunt reprezentate de şefii de guvern sau de miniştrii economiei şi finanţelor. a fost puternic afectată de criza asiatică. Ţările membre ale grupului sunt cele mai puternice din lume. SUA 2. O comparaţie a potenţialului lor economic punte în evidenţă un important „gap” între SUA şi ceilalţi membrii ai G-7. El nu va dispărea şi nici nu se va alinia total modelelor occidentale. Marea Britanie 5. Italia 7. . Italia şi Canada alcătuiesc „Grupul celor 7” al marilor ţări industrializate. Japonia 3. în 2005) se vor observa importante decalaje: PIB comparat (previziuni 2005. cât şi ale celui extern. Grupul celor 7 Statele Unite şi Japonia. împreună cu Germania. Marea Britanie. La nivelul „economiei reale”. dacă raportăm produsul intern brut al marilor ţări industriale la cel al SUA. Scopul urmărit este coordonarea politicilor macroeconomice şi. experţii consideră că modelul nipon nu şi-a epuizat posibilităţile care vor permite Japoniei abordarea secolului al XXIlea cu şanse reale. angrenat în speculaţii foarte riscante. mai competitivi. Această criză a reprezentat un seism de mare magnitudine pentru sistemul bancar nipon.

pe plan internaţional. să nu uităm că UE nu a realizat. Limba engleză. facilitează expansiunea modului de viaţă american până şi în ţări cu vechi tradiţii. În perspectiva secolului al XXI-lea. Faptul că dolarul este principalul instrument de plată şi de rezervă oferă agenţilor economici americani un cert avantaj. indiferent de unde ar veni ele: Statele Unite au. Rolul internaţional al dolarului SUA continuă să fie mult mai important decât cel al yenului. Cei mai mulţi deţinători ai Premiului Nobel în ştiinţă sunt americani şi nu japonezi. De la G7 la G8 Din luna iunie 2002. poziţia SUA de lider mondial ar putea fi pusă în discuţie nu atât de Japonia. realizată în prima parte a anului 2002. Pe acest plan. va aduce oare secolul al XXI-lea o răsturnare a actualei poziţii a Statelor Unite? Există o serie de factori care. ca monedă de schimb şi monedă de rezervă. SUA posedă unele dintre cele mai mari resurse naturale din lume. un avantaj comparativ dat. Japonia nu contează. ca vehicul de cultură. Pe planul cercetării ştiinţifice fundamentale. Apoi. Globalizarea limbii engleze reprezintă un atu major al firmelor americane în tranzacţiile internaţionale. Principalul atu al acesteia va fi moneda unică – euro – lansată la începutul anului 1999. nu va fi simplă coordonarea politicii monetare unice cu politicile bugetare naţionale. cât mai degrabă de Uniunea Europeană. uniunea politică. ceea ce reprezintă un handicap faţă de SUA. Rusia are un potenţial economic foarte ridicat. În prezent. la numărul şi valoarea oamenilor săi de . S-a trecut de la G7 la G8. Totodată. Japonia aflându-se la polul opus. Rămâne de văzut în ce măsură va creşte rolul monedei unice europene.Este de prevăzut însă că economia japoneză va depăşi dificultăţile pe care le întâmpină şi că îşi va relua ofensiva pe piaţa mondială. între Europa şi America mai există un decalaj tehnologic. cel mai ridicat din lume. Revoluţia ştiinţifico-tehnică a pornit din Statele Unite. dacă ne raportăm la resursele sale naturale imense. cum este Japonia. conduc la concluzia că SUA vor putea rezista presiunilor noului secol. încă. luaţi în calcul. Poziţia economică a SUA este consolidată de marele lor potenţial militar. în grupul marilor ţări industrializate a fost inclusă şi Rusia. şi înfăptuirea uniunii monetare. În fine. SUA deţin un avantaj substanţial. faţă de Japonia. euro are un curs de schimb superior faţă de dolar şi mult mai mare decât al yenului. Dacă aşa vor sta lucrurile.

Elveţia a ajuns în topul mondial în diverse industrii (alimentară. fără ieşire la mare. A dezvoltat electronica. Olanda s-a aflat printre primele ţări care au păşit pe calea capitalismului. arată după cum urmează (2005. industria alimentară. însă. izolată. După ultimul război mondial şi-a refăcut rapid economia. PIB al Rusiei reprezenta 60% din cel al Canadei. din considerente de ordin politico-militar 5 . Lipsită complet de resursele necesare dezvoltării industriei. ieşirea la mare acordându-i un mare beneficiu. prin raportare la PIB olandez. dar şi în afacerile bancare şi în turism. în procente): Suedia Elveţia Belgia Austria Danemarca Sursa: idem 62 59 59 50 41 Norvegia Grecia Irlanda Finlanda Portugalia 40 34 32 31 29 Aşadar. Este foarte avantajată de poziţia geostrategică. Cele mai multe se găsesc în Europa. chiar şi între ţările dezvoltate mici. dar şi o agricultură foarte intensivă. Handicapul pierderii coloniilor a fost depăşit. Succesul ei se datorează exclusiv efortului şi inteligenţei proprii. Un clasament. Din punctul de vedere al potenţialului valorificat ea se află. potrivit previziunilor Olanda urma să realizeze cel mai ridicat PIB (637 miliarde de dolari). ea importă circa 90% din necesarul alimentar. În 2005. având totodată şi unul dintre cele mai mari imperii coloniale. petrochimia. aflată pe locul şapte în acest grup. Ea a dominat piaţa mondială în epoca manufacturieră. Ţările mici Statele industriale mici alcătuiesc grupul cel mai numeros şi viguros al ţărilor dezvoltate.ştiinţă. 5 În anul 2005. . există diferenţe notabile de potenţial. farmaceutică. Elveţia este una din ţările care nu au beneficiat de nici un avantaj comparativ dat. mecanică fină). Se poate spune că acceptarea sa în acest grup s-a făcut în special. mult în urma „celor 7”. la cealaltă extremă situându-se Portugalia (183 miliarde de dolari) şi Irlanda (200 miliarde de dolari). Şi totuşi.

Fapt este că „modelul suedez” n-ar fi existat dacă nu s-ar fi bazat pe o dezvoltare economică susţinută. a cărei experienţă merită de asemenea să fie cunoscută. italiană şi retroromanşă. Suedia este una dintre ţările dezvoltate mici. În cele din urmă. rolul religiei a fost deosebit de mare în formarea spiritului de întreprinzător. în cartea sa „Suedia: calea de mijloc”. În Suedia. Statul a colectat impozite. Avem în vedere perioada cuprinsă între anii 18701950. a fost neutralitatea. susţinea că „nivelul păcii sociale”. Politica externă neutră a Confederaţiei Elvetice s-a dovedit extrem de productivă. Socialiştii suedezi au fost şi au rămas adepţii economiei de piaţă. economice şi sociale. care a stimulat această dezvoltare. Elveţia a aplicat – cu mult timp înaintea Uniunii Europene – principiul subsidiarităţii. socialiştii occidentali. Este semnificativ că adepţii „căii a treia” sunt. În această ţară. în timp ce întreprinderile mici şi mijlocii n-au fost sprijinite. mai ales corelaţia dintre producţie şi consum. între cantoane şi Consiliul federal (guvern). în cazul Suediei. din ce în ce mai mari. Suedia a . În 1992. Încă din anii ’30. socialistul american Marquis Childs. care s-a dovedit benefică pentru toţi. Ei au acordat însă sindicatelor şi statului un rol sporit. instaurând o diviziune a muncii în luarea deciziilor politice. încălcându-se cerinţele fundamentale ale economiei de piaţă. pe termen lung. Forţa unei ţări mici cum este Elveţia este dată de societatea sa civilă – prima din lume. Un factor specific. Ea a dovedit lumii posibilitatea coexistenţei unor culturi diferite cum sunt cele germană. Referirile la „modelul suedez” se fac atunci când vine vorba despre „o cale de mijloc” între capitalism şi socialism sau o „a treia cale”. atins în această ţară scandinavă „va servi… ca model pentru naţiuni mai mari”.Francul elveţian este una dintre cele mai puternice şi mai stabile monede din lume. care a reuşit o centralizare politică timpurie (1291). Numai că. accentul a fost pus pe marea proprietate capitalistă. în care accentul să cadă pe protecţia socială. franceză. raportul dintre numărul salariaţilor din sectorul de stat şi cel din sectorul privat devenise favorabil primului. Ei sunt adepţii unei societăţi capitaliste reformate. în majoritatea lor. care a fost o dezvoltare capitalistă. un fel de „ciclu economic lung” de tip suedez. acest accent a fost exagerat. care însă nu se confundă cu partizanii comunismului.

de conivenţă cu sindicatele. cât „solidaritatea”. concedii plătite de boală. fenomenul de „nemuncă” în proporţii alarmante. ci la cerere. Guvernul. Suedia se menţine printre ţările cu nivel de trai ridicat. Cu toate acestea. 8 Ca pondere în PIB . dar şi cu patronatul. împreună cu statul şi patronatul. s-a practicat o redistribuire a avuţiei sociale după principii socialiste. Majorarea salariului. În 1995. atunci când alte persoane sau grupuri cu aceeaşi calificare aveau acces la venituri salariale superioare. de rezultatele obţinute. de maternitate. Se realizează. al marilor tenismeni profesionişti suedezi Matts Willander şi Bjőrn Borg. Alegerile din 1991 au însemnat plecarea de la putere a social-democraţilor. În Suedia a funcţionat şi un aşa-numit sistem „central şi solidar” de salarizare. în acord cu opoziţia social-democrată. Pe acest paradox s-a realizat „pacea socială”.devenit ţara cu cele mai mari impozite din lume 6 . la nivel central. o nivelare a veniturilor la un nivel mereu superior.E. Salariul era determinat. nu era hotărâtă în funcţie de competenţă. un absenteism cronic. deficitele bugetare au bătut toate recordurile din lumea occidentală 8 . Sistemul generase. Altfel spus. ca şi pentru creşterea copiilor (inclusiv tatăl) şi mai ales ajutor de şomaj care se ridica la 90% din salariu. Suedia devine membră a U. a trecut la o politică de asistenţă socială fără egal. O dată cu anii ’80 situaţia se deteriorează. Ceea ce conta nu era atât randamentul. Coaliţia de centru-dreapta a alcătuit un guvern care a depus cerere de adeziune la CEE. Productivitatea muncii a scăzut foarte mult. 7 În schimb. 6 Aşa se explică exodul. astfel. Pe baza lor. Statutul femeii a devenit fără egal pe plan mondial 7 . Deşi la sfârşitul lui 1998 social-democraţii revin la putere. programul lor de protecţie socială nu mai poartă amprenta trecutului. pentru ca bunăstarea să fie generală. bărbaţii au început să se simtă discriminaţi. pentru o persoană sau un grup. Sistemul de asistenţă socială – componentă esenţială a „modelului suedez” – asigura drepturi pentru toţi cetăţenii ţării: asistenţa medicală gratuită de înalt nivel. egalitariste. în Monaco. Sindicatele urmăreau în acest mod să nu mai existe diferenţieri sociale. grevele devenind lipsite de sens. printre alţii. a adoptat un plan economic de austeritate. culegând roadele dezvoltării capitaliste. inevitabil. de sindicate. statul. Din acel moment a început cursa pentru reducerea deficitelor bugetare. Îndeosebi sectorul public cunoaşte o criză profundă. Modelul suedez îşi demonstra limitele.

ţările cu cel mai ridicat PIB pe locuitor. Finlanda Olanda Austria SUA Suedia Danemarca Ce relevă datele prezentate? Existenţa unor discontinuităţi între categoriile de venituri 9 . Celelalte ţări dezvoltate se încadrează în următoarele categorii de venit pe locuitor (previziuni pentru anul 2005. Portugalia Grecia Noua Zeelandă Spania Australia Italia. 9 Marcate prin linie continuă. Cehia Coreea de Sud Israel. determinate de particularităţile naţionale de dezvoltare.11999 15000 – 15999 17000 – 17999 20000 – 20999 23000 – 23999 26000 – 26999 29000 – 29999 31000 – 31999 35000 – 35999 36000 – 36999 37000 – 37999 38000 – 38999 39000 – 39999 41000 – 41999 43000 – 43999 48000 . La „periferie” se plasează Africa de Sud şi Polonia – ţară nou venită în „clubul ţărilor dezvoltate”. La polul opus se află Elveţia şi Norvegia. cu.3 Nivelul de dezvoltare al ţărilor cu economie de piaţă Lumea ţărilor dezvoltate este departe de a fi omogenă. Canada Germania Belgia. calculat după revista „Capital”): 11000 .8 mii de dolari. care au venituri atipice (4000 – 7000 de dolari). Analiza produsului intern brut pe cap de locuitor pune în evidenţă disparităţi notabile.4 mii şi 54.4. în dolari. respectiv 51.48999 Ungaria. . Există importante deosebiri de mod de viaţă. Franţa Japonia.

punctul său de vedere: „Dezvoltarea este un proces care conduce la lărgirea gamei de posibilităţi oferite fiecărei persoane. 6. noii membri având un nivel de dezvoltare mai scăzut. creşterea. ele au o populaţie mult mai mică. Calitatea vieţii Fără doar şi poate. mai ales.) devansează ţări mari. dar şi resurse naturale incomparabil mai mici. Este remarcabil progresul Belgiei şi Norvegiei. care producea mari pierderi.2% şi respectiv. Irlanda. ele sunt nelimitate şi pot evolua în . Desigur. din 1993. Japonia depăşeşte cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate. Ţări mici (Elveţia. În principiu. astfel. au trecut în clasa superioară de venit pe locuitor. faţă de perioada anterioară. PIB pe locuitor exprimă nivelul de trai al populaţiei unei ţări. ţări în care PIB/locuitor a sporit într-un ritm mediu anual de 5. în primul rând industria mineritului. În intervalul următor (1998-2001).Lărgirea recentă a grupului ţărilor dezvoltate (de la 24 la 29) a coborât considerabil limita inferioară a venitului pe locuitor.5%. şi aspecte calitative efective. „Vechile” ţări dezvoltate. În perioada 1990-1996. Dar el nu se transformă automat în bunăstare. PNUD explică. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a calculat un „indice al dezvoltării umane” – HDI care să reflecte. în termeni reali. Prima ţară a reuşit să-şi restructureze economia. a fost pozitivă în marea majoritate a acestor ţări. Cine se gândea că. Danemarca etc. vedetele fiind Polonia şi. Creşterea venitului pe locuitor a continuat şi în perioada următoare (2001-2005). cea de-a doua profită din plin de exploatarea resurselor de petrol din Marea Nordului. Progresul dezvoltării umane poate fi pus în evidenţă mai corect printr-o corelare a dimensiunilor sale esenţiale. Plecând de la acest considerent. pe lângă venitul pe locuitor. Cum reuşesc oare? Este un subiect de meditaţie. Olanda. după atacul nuclear american care a pus capăt războiului va renaşte din propria cenuşă şi va ajunge să ofere populaţiei un asemenea nivel de trai ridicat? Sporul venitului pe locuitor în ţările dezvoltate cu economie de piaţă reprezintă o tendinţă durabilă. În „Raportul asupra dezvoltării umane”. Austria. cu unele mici excepţii. această tendinţă s-a menţinut (cu excepţia Spaniei).

930 0.timp. pe primul loc se afla Canada.857) şi Polonia (0. Italia. Islanda. situate la „periferia” grupului. este incontestabil că ele au atins cele mai ridicate standarde de viaţă 10 : Speranţa de viaţă a depăşit pragul de 70 de ani. în acelaşi an. Accesul populaţiei la serviciile de sănătate este total (100%). Din cele menţionate nu trebuie să se tragă concluzia că ţările dezvoltate îndeplinesc toate cerinţele unui trai civilizat. Grecia. Aportul zilnic de calorii depăşeşte nevoile reale (peste 100%).884). 30 şi respectiv 33) Cehia (0. în ceea ce priveşte aprecierea nivelului de dezvoltare al ţărilor lumii. Belgia. 10 11 Cu excepţia ţărilor cu venituri atipice. Reflectând aceste aspecte.940 0. 1998 . din anumite puncte de vedere. Suedia. Singapore.96. indicele composit al PNUD plasează ţările dezvoltate într-o altă ordine decât cea a Băncii Mondiale. din această optică. pe locurile 39. Elveţia. Luxemburg (locurile 18-22) Malta. locurile 24 şi 28) sau ţări mici din zona Caraibelor. Spania. Se poate deduce că diversele organizaţii internaţionale au concepţii care diferă. ea deţine locul 89. Privind problema nivelului de trai în ţările dezvoltate. Ungaria (0. Coreea de Sud. Marea Britanie. Germania. accesul la cunoştinţe. PNUD plasează înaintea acestor ţări altele din categoria noilor state industriale (Hong Kong.946-0.929-0. Norvegia. Finlanda. Irlanda. Cât priveşte Africa de Sud (0. situaţia se prezintă astfel: Indice HDI 0. Israel.939-0. ele implică realizarea a trei condiţii esenţiale: o viaţă lungă şi o stare bună de sănătate. Japonia (locurile 2-8) Noua Zeelandă.851) sunt clasate. Rata de şcolarizare primară şi secundară este de peste 90%. Austria. Irlanda (locurile 9-17) Danemarca. Portugalia (locurile 27. în ordine. Australia. SUA. cu un indice HDI de 0. Olanda.899-0.900 0.892 Ţări Franţa. 47 şi respectiv 52. Dar oricare ar fi stadiul de dezvoltare. ca şi la resursele necesare asigurării unui nivel de viaţă convenabil”. Vezi PNUD: „Human Development Report”. În 1995 11 .717). În continuare.

În ţările Uniunii Europene şomajul cuprinde 18 milioane de oameni. 4. Keynes credea în rolul regulator al Statului: „… ceea ce importă nu este ca guvernul să-şi echilibreze propriile conturi.4 Politica economică în ţările dezvoltate Atâta timp cât Statul constituie o entitate care încarnează puterea publică.1 Politica de intervenţie a statului în economie În mod incontestabil. Factorii responsabili din ţările dezvoltate recunosc însă oficial că se confruntă cu probleme sociale foarte importante. în condiţiile proprietăţii private şi ale democraţiei. mecanismele create funcţionează şi permit rezolvarea. care a zdruncinat din temelii încrederea în acest principiu. Dar instituţiile existente. este incontestabil. A venit însă „Marea Depresiune” din 1929-1933. Sistemul capitalist a creat condiţiile pentru ca piaţa să devină atotcuprinzătoare. Acesta este lucrul cel mai important. a cărei orientare porneşte de la asigurarea supravegherii.Nesiguranţa zilei de mâine se menţine încă. al calităţii vieţii. ci să facă în aşa fel încât cererea efectivă să fie suficientă pentru menţinerea folosirii depline . Organismul economic. progresul pe planul nivelului de dezvoltare. în cele din urmă. când Statul are un rol pasiv. totuşi. considerate cele mai adaptate realităţi. când Statul capătă un rol activ. 4. speranţele s-au îndreptat către soluţiile preconizate de John Maynard Keynes. O bună perioadă de timp. perspectivele de viitor sunt nesigure. toate subordonate interesului general al societăţii civile. economia ţărilor dezvoltate este o economie de piaţă. lăsând piaţa să-şi joace rolul său regulator în mod spontan şi poate ajunge până la căutarea conştientă a echilibrului. a disfuncţionalităţilor care apar. Mulţi ani după aceea. Funcţia economică a Statului necesită elaborarea unei politici adecvate. Statul bunăstării generale nu a fost creat.4. politic şi social este puternic şi poate depăşi dificultăţile. Deşi indemnizaţiile primite şi ajutorul de şomaj asigură o existenţă decentă. În concluzie. principiul lui Adam Smith după care „mâna nevăzută a pieţei” reglează totul a fost îmbrăţişat de mulţi economişti şi oameni politici. el exercită funcţii specifice. cel puţin pentru anumite categorii sociale.

graţie unei politici adecvate a veniturilor.n.stimularea investiţiilor şi a producţiei. politica bugetară reprezintă acţiunea Statului prin intermediul bugetului său. De la „Marea Depresiune” şi mulţi ani după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Cel de-al doilea război mondial încă nu se încheiase şi comunitatea internaţională democratică discuta deja planul Keynes privind noua ordine monetară 12 . dar şi printr-o politică de cheltuieli publice. . Fraser etc. s-a cheltuit mai mult decât s-a încasat prin politica fiscală. statele dezvoltate au pus accentul pe măsuri bugetare. pentru resorbirea capacităţilor de producţie neutilizate şi a şomajului. graţie forţelor pieţei libere. În concepţia lui Keynes. dirijate îndeosebi către infrastructură. Politica bugetară Componentă a politicii economice generale a unei ţări. Dar. Foarte mulţi ani. acţionând pârghiile impozitelor. Acţiunea se produce prin combinarea politicii fiscale cu politica de cheltuieli guvernamentale şi de fixare a unui anumit nivel al deficitului 12 Alături de alte planuri – White. Susţinând rolul economic al statului. el n-a contestat rolul motor al interesului personal sau pe cel regulator al mecanismului concurenţei şi al pieţei. ajungându-se la deficite importante. acest plan pleca de la premisa că noua organizaţie internaţională monetară care urma să fie creată (FMI) trebuia să se interfereze cât mai puţin posibil cu politicile economice interne ale statelor membre. keynesismul a fost teoria la modă. taxelor şi cheltuielilor publice. nu comunistă. cunoscută sub denumirea de „New Deal”. printr-o politică monetară care să realizeze o reducere a ratei dobânzii. John Maynard Keynes poate fi considerat părintele intervenţionismului statal în economie: fireşte. pentru finanţarea „reprizei” activităţii economice. Dacă guvernul doreşte relansarea creşterii şi reducerea şomajului. intervenţia statală trebuia să vizeze: . într-una capitalistă. el nu trebuie să rămână pasiv.).creşterea consumului. . Keynes n-a mai recunoscut însă ideea clasică a autoreglării sistemului economic.a forţei de muncă…” (s. Roosevelt în formularea politicii sale de relansare a economiei americane. Printre altele. Concepţia lui Keynes a inspirat administraţia lui Franklin D.

pe venit (al persoanelor fizice. fie printr-o politică de relansare (GO) în momentele de depresiune. De la Keynes şi până astăzi. reducerea cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar (politica „stop”-ului). Această fază se caracterizează printr-un exces al cererii în raport cu oferta. stimularea economiei (infrastructura. În toate ţările. După maniera de percepere. Tocmai de aceea se impune o „sterilizare” a părţii în exces. În scopul calmării situaţiei. ele privesc sectorul social (sănătate. există impozite directe şi impozite indirecte (încorporate în preţul de vânzare). caracterizată prin reducerea cererii globale şi a investiţiilor. prin prelevări fiscale. „Supraîncălzirea” este caracteristică ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă. educaţia. Execuţia bugetului incumbă guvernelor şi Tezaurului public. iar datoria publică întrece aşteptările. proiectul de buget este supus dezbaterii parlamentare. atunci când se produce o „supraîncălzire”. se recurge la o politică de rigoare. în principal. Dacă însă economia cunoaşte o perioadă de încetinire. percepute de la persoane fizice sau de la societăţi. Este de înţeles că măsurile ce sunt luate se vor situa la polul opus faţă de cele caracteristice politicii de rigoare.).). după caz. atunci când cunoaşte momente de criză. Despre ea se poate vorbi atunci când. În ce priveşte cheltuielile Statului. Statul supraveghează evoluţia economiei şi intervine. ajutor acordat zonelor defavorizate etc. gestiunea bugetului public este considerată cel mai important mijloc de care dispune Statul pentru a influenţa conjunctura economică în diferitele ei faze. importurile depăşesc considerabil exporturile. Ceea ce se poate obţine este însănătoşirea organismului economic. fie printr-o politică de rigoare (STOP). al firmelor). Acesta din urmă este instrumentul de politică bugetară al . atunci când susţin necesitatea deficitelor bugetare. inflaţia devine puternică. drepturi vamale). cultura. Cea mai mare parte a veniturilor bugetare provin din impozitele şi taxele fiscale (peste 90%). atunci se recurge la politica de relansare. „Echilibrul bugetar este un mit”. Există mai multe categorii de impozite: pe consum (TVA. apărarea. afirmă adepţii teoriei lui Keynes. pe fondul unei creşteri a activităţii economico-financiare.public. a căuta regularitatea perfectă reprezintă o utopie. indemnizaţii de şomaj etc. creşterea cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar vor avea rolul cel mai important. prin creşterea şomajului. pe avere. În economie.

în scopuri militare. precum şi operaţiuni de trezorerie. Există un dialog permanent între marile firme şi agenţiile guvernamentale americane. Tezaurul public finanţează cheltuielile Statului. Marile companii fac un adevărat lobby pe lângă guvernele respective pentru a căpăta comenzi. pe de altă parte.guvernului. guvernul – ca agent economic – se prezintă pe piaţă în calitate de unic cumpărător. asigură ajustarea veniturilor şi cheltuielilor. bazată pe instrumente monetare şi fiscale. ca amortizarea datoriei publice. cât şi structura industrială. specializate. aeronautică şi anumite sectoare ale chimiei. a spiritului de întreprindere. această orientare poate influenţa atât ritmul activităţii economice generale. Aceste „mari programe” sunt finanţate şi supervizate de departamente ministeriale sau de marile agenţii guvernamentale. caracteristicile acestui tip de acţiune apar cu claritate. ne preocupă sublinierea rolului activ al Statului în viaţa economică şi consecinţele sale. din iniţiativa puterii publice. guvernul orientează activităţile întreprinderilor în ceea ce priveşte resursele. Unii văd în acest lucru un important mijloc de intervenţie economică care ar putea deveni mai eficace decât politica conjuncturală. Acţiunea statală directă Relaţia sector public-sector privat este bilaterală. În contul său curent de la Banca Centrală sunt vărsate toate veniturile bugetului. procedeele şi liniile de fabricaţie. . îndeosebi în Statele Unite. oferta vine din partea mai multor producători – mari companii producătoare private. şi cum „marile programe” antrenează în general un număr mare de întreprinderi legate între ele prin filiere de producţie sau prin mecanisme de subcontractare. Fondurile federale sunt acordate unor grupuri industriale. Prin acţiune statală directă înţelegem stabilirea unor relaţii de piaţă nemijlocite între sectorul public şi cel privat. pe de o parte. energie nucleară. mai ales. în echipament electric. În această parte. În Statele Unite. mai ales în cazul „marilor programe” concepute de guvernul american. Consecinţe Prin intermediul „marilor programe”. În mai toate marile ţări dezvoltate. Rezultă o situaţie nouă de monopson în care. în special de Pentagon. iar. iniţiativa poate pleca din ambele părţi. Statul intervine direct pentru stimularea sectorului privat.

în diferite ocazii. a grafelor. orientând direcţiile de cercetare. însărcinat să integreze previziunea bugetară anuală cu programarea pe termen mediu (strategie de perspectivă). aplicarea principiului liberei concurenţe. Numeroase sunt inovaţiile în materie de management ale Pentagonului care sunt preluate de companiile private şi aplicate serviciilor de „planning” şi de programare. . strategia şi tactica întreprinderii. .În cadrul dialogului guvern-întreprinderi. s-a conturat o antantă în virtutea căreia întreprinderile „la vârf” obţin un cvasimonopol atunci când sunt angajate într-o „misiune” guvernamentală.alocarea resurselor pe calea planificării strategice prin „misiuni”. un obiectiv de acţiune cuantificat.constituirea unui serviciu de planificare. reprezentând. Conceputul de misiune poate fi aplicat tuturor problemelor complexe care privesc întregul spectru economic şi social. primul are un rol activ. Una dintre aplicaţiile la scară mare a acestei metode este cunoscută sub numele de PATTERN (Planning Assistance Trough Technical Evaluation and Relevance Number). rol de ghid. În domeniul cercetării şi inovaţiei tehnologice. când a fost declanşat faimosul program de înarmare denumit „Războiul stelelor”. Treptat. Se apreciază că deficitele acumulate în timpul administraţiei Reagan.generalizarea tehnicii grafelor pentru inserarea fiecărui proiect important într-o schemă riguroasă de optimizare a componentelor. într-un model de decizie. . fiecare. Mult mai grav este însă faptul că sporirea cheltuielilor guvernamentale pentru comenzi cu caracter militar generează deficite bugetare uriaşe pe termen lung. . Există însă şi laturi negative ale acestei simbioze. Acest lucru a afectat. erau superioare sumei deficitelor bugetare înregistrate în întreaga perioadă scursă de la începutul preşedinţiei lui George Washington (1789) şi până la încheierea mandatului 13 Pregătirea deciziilor complexe este bazată pe folosirea „arborilor de pertinenţă”. guvernul american are. Un prim exemplu este arborele de pertinenţă conceput de NASA şi utilizat de companiile private care au participat la proiectul Apollo. adesea. obiectivele viitoare.adoptarea analizei sistemelor ca o abordare esenţială a tuturor problemelor şi ca o metodă de management care permite trecerea la conducerea prin programe şi prin centre de profit. Numeroase sunt „numele mari” care trec din aparatul guvernamental în conducerea marilor companii şi invers. Un aspect important al simbiozei Stat-sector privat este şi schimbul reciproc de specialişti. trasând obiectivele. a resurselor şi a termenilor de execuţie 13 . care leagă. Iată câteva: .

de la o perioadă la alta. proprie unor structuri şi activităţi desuete şi puţin propice inovaţiei şi eficienţei. Într-o lume a competiţiei internaţionale intense. neraţională şi conservatoare. Raţionalizarea politicii bugetare Una dintre preocupările organelor responsabile din ţările dezvoltate este raţionalizarea politicii bugetare. în calcularea nevoilor financiare pentru anul următor ale fiecărei „celule administrative” de bază. Acestea constau. este o metodă de gestiune integrată şi de planificare descendentă. Fiecare alternativă va fi evaluată . cu cât asistăm la o tendinţă generală de creştere mai rapidă a cheltuielilor bugetare în raport cu aceea a PIB. Această nouă manieră de abordare a gestiunii bugetare îşi are originea în metoda propusă de Robert McNamara. nevoile Ministerului Sănătăţii vor fi stabilite plecând de la creşterea speranţei de viaţă sau de la reducerea mortalităţii infantile. administraţiile sunt în căutarea unei mai mari eficienţe printr-o utilizare mai riguroasă a resurselor de care dispun. pe ministere. în esenţă. Finalităţile odată definite. a bugetelor elementare astfel calculate. Această metodă are ca punct de plecare înseşi finalităţile guvernamentale. încă din anii ’60. În 1988. responsabilii preparării bugetului vor examina un mare număr de alternative posibile. susceptibile să atingă obiectivele fixate. astfel încât pentru fiecare unitate de investiţie să se obţină un rezultat cât mai bun. Pentru a înţelege importanţa şi originalitatea PPBS este necesară o comparaţie cu metodele tradiţionale de preparare bugetară.lui Jimmy Carter (1981). Transpunerea în practică a acestei idei este cu atât mai importantă. Este o metodă fragmentară. Ea a fost extinsă la întreaga administraţie americană printr-o circulară a preşedintelui Johnson. de exemplu. Mai precis. Metoda îşi propune să introducă rentabilitatea în decizia bugetară şi în organizarea aparatului de Stat. PPBS. datoria publică a SUA atinsese suma astronomică de două trilioane de dolari. Acţiunea directă a statului în favoarea sectorului privat este diferită de la o ţară la alta. aparatul de stat ar trebui administrat ca şi întreprinderile private. de la un domeniu la altul. dimpotrivă. Astfel. plecând de la situaţia existentă în momentul respectiv şi apoi în însumarea. fiecare dintre acestea fiind definită în cea mai operativă manieră posibilă. în calitatea sa de Secretar de Stat al Apărării SUA şi este cunoscută sub denumirea „Planning Programming Budgeting System” (PPBS).

de asemenea. al raporturilor dintre sectorul public şi cel privat. Spania şi Portugalia. cheltuielile administraţiilor publice. cheltuielile şi deficitele bugetare au crescut într-un ritm rapid în majoritatea ţărilor dezvoltate. datorită tendinţei de a se recurge şi la finanţarea cheltuielilor prin împrumuturi. variaţia cheltuielilor publice globale. aplicare metodei PPBS în diferite ţări a întâmpinat dificultăţi. restul împărţindu-se între consumul public (îndeosebi achiziţionarea de bunuri şi servicii de la firme private) şi vărsămintele de dobânzi pentru datoria publică. o importantă constrângere pentru politica bugetară. al gradului de descentralizare administrativă. Marea Britanie. fiscalitatea. Desigur. 23 septembrie 1998. în mare parte. ea a fost mai puţin intensă în comparaţie cu cea a cheltuielilor publice. ceea ce permite alegerea soluţiei celei mai eficace. Din 1960 şi până la începutul anului 1998. Exemple: prestaţiile sociale. subvenţiile către sectorul privat. Presiunea fiscală reprezintă. transferurilor 15 . Această creştere importantă este imputabilă. cheltuielile sociale totale constituie aproximativ un sfert din media PIB pentru zona OCDE şi explică. Trebuie spus însă că. bursele de studii etc. numai cele destinate achiziţionării de bunuri şi servicii influenţează direct activitatea economică. p.din punctul de vedere al costurilor şi al efectelor previzibile. . în virtutea căruia statele membre sunt 14 15 Vezi Problèmes économiques. 2583. Ritmul de creştere a prelevărilor fiscale obligatorii a fost mai lent în ţările dezvoltate. iar cele mai mici în Irlanda. Din 1995. în cea mai pare parte. în ultimii 30 de ani. Dintre aceste cheltuieli. date fiind deosebirile existente pe planul condiţiilor administrative şi instituţionale. Trebuie reţinut că în UE se află în vigoare din decembrie 1997 un cod de conduită privind fiscalitatea. Cele mai ridicate ponderi ale prelevărilor sunt în ţări ca Suedia şi Danemarca. în ultimii 30 de ani. nr. Constrângeri bugetare După curse OCDE. în ansamblul ţărilor OCDE. pentru a distribui altora veniturile astfel realizate. au sporit de la 28% la circa 50% din PIB total 14 . Aceste evoluţii au determinat guvernele să-şi mărească preocupările pentru reforma fiscală şi pentru reducerea deficitelor publice Cea mai puternică dintre constrângerile politicii bugetare s-a dovedit a fi presiunea cheltuielilor publice. de la o ţară la alta. 11 Transferuri: prelevarea de impozite şi taxe de la unele categorii sociale.

să nu practice „dumping”-ul fiscal. deşi rata de impozitare a crescut de la E la F. se reuşeşte realizarea unui buget excedentar. pot fi sancţionate. Teoria „economiei de ofertă” – o punere în cauză a politicii keynesiste Curentul de opinie cunoscut sub denumirea de ”economie de ofertă” (supply-side economics) a pornit din Statele Unite. în scopul eliminării sale până în 1992. de abia în 1996. Statele care nu respectă disciplina bugetară. În ţările membre ale UE. la începutul anilor ’70. pentru prima dată după 29 de ani. Congresul a adoptat o nouă strategie (The Gramm-Rudman Act) prin care se limitează deficitul bugetar.angajate să respecte principiile concurenţei loiale în acest domeniu. spre deosebire de perioada dominaţiei ideilor keynesiste. şi a găsit adepţi în întreaga lume anglo-saxonă. profesor la Universitatea din Chicago şi apoi economist-şef la Oficiul de management şi buget (MBO) de la Washington. În fruntea lui se află Arthur Betz Laffer. în prezent. sub constrângerea Tratatului de la Maastricht (intrat în vigoare în 1993) şi a Pactului de Stabilitate şi de Creştere (1997). există o cvasiunanimitate asupra importanţei reducerii sale. În ce priveşte deficitul bugetar. În Statele Unite. . Se mai poate observa că în punctele C şi D se obţin aceleaşi „intrări” fiscale. Curba lui Laffer Venituri fiscale V1 A V0 D 0 C E D F B Rata de impozitare Curba care-i poartă numele arată în mod clar că veniturile din impozite pot creşte până la un anumit punct (A). după care încep să scadă. în 1985. guvernele au adoptat o strategie de reducere a deficitului public. ţinând seama de limita impusă de 3% din PIB. Cu toate acestea. promovând o politică fiscală prea expansionistă.

Curba lui Laffer demonstrează că. devenite cvasistructurale. chiar dacă reduce rata de impozitare. deoarece ar conduce la demotivarea întreprinzătorilor. Dezangajarea Statului. astfel încât să se ajungă la utilizarea cât mai completă a factorului muncă. permite să se calculeze pentru fiecare fel de impozit în parte. Teoria „economiei de ofertă” este un keynesism „în sens invers”. în scopul stabilizării macroeconomice. demonstrând că Statul poate obţine venituri fiscale echivalente.4. având în frunte pe Milton Friedman şi discipolii săi din cadrul şcolii de la . Această curbă prezintă două avantaje: pe de o parte. reducerea şi raţionalizarea impozitelor. În materie de politică monetară se disting două orientări importante. Baza de impozitare se măreşte. pe de altă parte. Ea constă în acţiunea asupra ofertei de monedă sau a ratei dobânzii. punctul optim. stimularea directă a ofertei prin incitarea factorilor de producţie. reducerea ratei inflaţiei. acela în care randamentul impozitului este şi rămâne maxim. dincolo de o anumită limită. creşterea economică se sufocă.2 Politica monetară O componentă a politicii economice generale a unei ţări este politica monetară. exprimă sensul acestei teorii. ea permite să se justifice o politică de reducere a impozitelor. presiunea fiscală se traduce printr-o pierdere de venituri bugetare. înclinaţia către investiţii scade. chiar dacă impozitul asupra societăţilor a fost micşorat. Un impozit mai mic incită întreprinderile să investească pentru a produce mai mult. obţinând astfel o cifră de afaceri şi un profit superioare. Adepţii ei se ridică împotriva intervenţiei Statului printr-o creştere conjugată a cheltuielilor publice şi a prelevărilor obligatorii. la echilibrul balanţei de plăţi externe. politicile keynesiste de relansare prin stimularea cererii ajung să se lovească de presiunile inflaţioniste. Una este aceea care pune accentul pe cantitatea de monedă. ceea ce face posibil să se menţină sau chiar să crească intrările fiscale la buget. Controlul masei monetare sau al ratei dobânzii urmăreşte stimularea creşterii economice. stabilitatea preţurilor. Când rata impozitării depăşeşte un anumit prag. ca şi pentru totalul impozitelor. Agenţii economici trebuie lăsaţi să acţioneze ei înşişi! 4.

Băncile Centrale Naţionale ale statelor care au adoptat moneda unică – euro. iar în Japonia. Evoluţia lor poată amprenta istoriei proprii fiecărei ţări. Pentru monetarişti. Reducerea ratei inflaţiei poate determina echilibrul şi folosirea mai completă a forţei de muncă pe termen lung. teoretician al economiei socialiste. Banca Centrală . în Statele Unite. . de băncile private comerciale. Ceea ce îi uneşte pe aceşti economişti este credinţa în eficacitatea mecanismelor pieţei şi opoziţia la ingerinţele statului în economie. Cealaltă este orientarea postkeynesistă. care are drept ţintă controlul investiţiilor. Sub această denumire sunt regrupaţi economişti care au lucrat la Universitatea din marea metropolă americană. nivelul activităţii economice şi venitul naţional. lupta contra inflaţiei trebuie dusă prin reducerea cheltuielilor bugetare şi crearea de monedă în proporţii mai mici. 16 17 Şcoala de la Chicago nu se reduce la monetarism.Chicago 16 . Friedman. au transferat către BCE dreptul de a elabora şi aplica politica monetară. la rândul ei (confruntată cu eficacitatea marginală a capitalului). Ei s-au declarat adepţii autoreglării economiei prin forţele pieţei.a.). într-un moment sau altul al vieţii. influenţează totalul investiţiilor. iar rata dobânzii – instrumentul de stimulare a acestora. Renumele şcolii de la Chicago pare să justifice butada lansată de M. În viziunea lor. La aceeaşi Universitate a fost profesor şi Oscar Lange. Monetariştii s-au situat la polul opus faţă de keynesism. contestând faptul că Statul ar putea fi un factor de echilibru. în Marea Britanie el este deţinut de Stat. În cadrul acesteia. în raport cu lupta împotriva şomajului. Aşa se explică deosebirile existente. pe prim-plan afându-se politica monetară. oferta de monedă (confruntată cu „preferinţele pentru lichiditate”) determină rata dobânzii care. lupta contra inflaţiei devine prioritară. la Universitatea din Chicago”. dar care sunt diferiţi ca orientare doctrinară (Friedrich von Hayek.principala autoritate monetară Rolul elaborării şi aplicării politicii monetare revine Băncilor Centrale 17 . Dacă ne referim la proprietatea asupra capitalului Băncii Centrale. de sex masculin şi dacă ai predat sau studiat. după care şansa de a obţine un Premiu Nobel se maximizează dacă „eşti american. considerate factorul major al evoluţiei venitului naţional. Don Patinkin ş. În cadrul Uniunii Economice şi Monetare. politica fiscală are un rol minor. În concepţia monetaristă. de acţionari privaţi.

ele includ „în afara mijloacelor de plată. activele în devize străine care nu pot fi utilizate direct în tranzacţii interne etc. deţinute de agenţii nefinanciari rezidenţi). Agregatele monetare 19 pun în evidenţă acest lucru. În concepţia Băncii Franţei. • M2 (M1 + libretele bancare ordinare şi cele de economii…). Banca Angliei. totuşi. în timp ce Bundesbank preconiza un raport de 1 la 2 între marca Vest şi marca Est. Agregatele monetare se clasifică în funcţie de gradul de lichiditate. cu prilejul unificării celor două Germanii. de la o ţară la alta. graţie statutului acordat prin legea votată în 1957. În Japonia. Deşi. Banca Centrală este pusă sub supravegherea Ministerului de Finanţe. colaborează cu Trezoreria în probleme de emisiune monetară. Acţiunea Băncilor Centrale asupra ofertei de lichidităţi ridică problema alegerii agregatului monetar. • M3 (M2 + plasamentele la termen emise de instituţii de credit şi de Tezaur care nu sunt negociabile. toate plasamentele pe care agenţii nefinanciari le consideră drept rezerve imediat disponibile ale capacităţilor de cumpărare şi care pot fi convertite. în mijloace de plată…”. 18 19 Cu toate acestea. uneori. La rândul ei.Deosebiri de la o ţară la alta apar şi în legătură cu independenţa Băncii Centrale faţă de puterea politică. guvernul a hotărât un raport de schimb de 1 la 1. în linii generale. Bundesbank beneficiază de o independenţă de invidiat 18 . . deciziile „Buba” n-au fost respectate de propriul guvern. • M4 (M3 + biletele de trezorerie şi bonurile de Tezaur negociabile. cu implicaţiile negative cunoscute. În Statele Unite. În Germania. pot fi reţinute următoarele componente ale agregatelor monetare: • M1 (totalitatea monedelor metalice şi a biletelor emise de Banca Centrală + depozitele la vedere în moneda naţională). Un agregat monetar este un indicator statistic care regrupează diferitele forme de monedă. FED se bucură de o independenţă relativă. De pildă. uşor şi rapid. ca instituţie publică. Compoziţia masei monetare este eterogenă.). se remarcă unele deosebiri de conţinut.

pentru cecuri. Un număr de 5. în această calitate. la o rată legal stabilită. . în frunte cu un preşedinte. prin care se înfiinţează cea de-a treia (în ordine cronologică) Bancă Centrală care se va numi Sistemul Federal de Rezerve. Acest comitet conduce politica monetară.emisiunea monetară în scopul aprovizionării băncilor comerciale „naţionale”. în special. ele joacă rolul de „bancheri ai băncilor”.creditarea băncilor afiliate sistemului. Băncile private sunt obligate să păstreze rezerve în depozite la Băncile Federale. În contrapartidă. direct la aceste bănci.aplicarea politicii monetare prin operaţiuni „Open-Market”. acestea din urmă le solicită numai în măsura existenţei unei cereri din partea băncilor comerciale private „naţionale”. Puterea de decizie în FED este exercitată de „Federal Open – Market Commitee” (FOMC).000 bănci private. compus din cei 7 membri ai Consiliului. trate şi totalitatea efectelor de comerţ ale clienţilor. dar limitate la aria districtului respectiv: .Stop cadru Sistemul Federal de Rezerve (FED) Înfiinţarea FED a fost precedată de o foarte lungă perioadă caracterizată printr-o mare instabilitate financiară. FED nu are structura unei Bănci Centrale clasice. Consiliul controlează şi coordonează Băncile Federale de Rezervă. adică au dreptul de a opera pe întreg teritoriul Statelor Unite. Băncile Federale nu deservesc direct marele public. care le livrează Băncilor Federale. Capitalul lor este deţinut de către băncile comerciale private. FED reprezintă un compromis între tradiţia federalistă şi necesitatea stringentă a unei politici monetare centrale. dar şi a unor afaceri private. care este o agenţie guvernamentală. în număr de douăsprezece. cât şi prin fixarea ratei scontului. membre ale FED. Federal Reserve Act. în baza unei licenţe emise de „Compttroller of the Currency”. alcătuit din 7 membri. În vârf se află Consiliul guvernatorilor al FED. Sediul Consiliului guvernatorilor se află la Washington. biletele de bancă sunt imprimate de Trezoreria SUA. FED împrumută bani unor bănci ca să supravieţuiască unor momente de panică financiară. . Acesta controlează emisiunea monetară şi adoptă politica de credit.000 dintre ele au statul de bănci „naţionale”. Funcţiile celor 12 Bănci Federale de Rezervă sunt cele ale oricărei Bănci Centrale. în 1913. Congresul Statelor Unite votează.funcţia de „camere de compensaţie”. ele au dreptul la împrumuturi şi la operaţiuni de scontare. după un val de crahuri financiare la începutul secolului al XX-lea. Restul băncilor private funcţionează la nivelul statelor americane. În SUA există circa 15. Băncile „naţionale” sunt membre ale FED. În fapt. Ei sunt numiţi de şeful statului pe o perioadă de 14 ani. având putere de control asupra întregului sistem financiar american. concretizate în crearea unei prime Bănci Centrale în 1811 şi a alteia. Trebuie spus însă că ultimul cuvânt revine Consiliului Guvernatorilor al FED şi. fiecare desfăşurându-şi activitatea în câte un district. preşedintelui acestuia. la care se adaugă preşedintele Băncii districtului New York. ambele eşuate. licenţa lor fiind aprobată de guvernatorul statului respectiv. Băncile federale sunt intermediari între consiliul guvernatorilor FED şi băncile comerciale private. în 1816. ci reprezintă un sistem piramidal. . În materie de politică monetară. membre ale sistemului. cele 12 Bănci Federale sunt subordonate Consiliului Guvernatorilor al FED. Un obiectiv major al FED este să acţioneze ca „împrumutător de ultim recurs” (lender of last resort). . După două experimente timpurii.

moneda centrală are o pondere redusă. pe parcursul anului 1996. Pentru a estima masa monetară şi a acţiona asupra ei. cel mai important procedeu utilizat de către Băncile Centrale pentru a influenţa cantitatea lichidităţilor în circulaţie. în Franţa (miliarde de franci): M1 = 1524. M1 reprezintă accepţiunea restrictivă a masei monetare. în ansamblul masei monetare. Instrumentele politicii monetare Dacă obiectivele politicii monetare în ţările dezvoltate sunt asemănătoare. hotărând majorarea sau reducerea lor. printre cele mai importante şi mai des utilizate instrumente de intervenţie a Băncilor Centrale se află: Operaţiunile pe „piaţa deschisă” (open-market operations – OMO) sunt. Mai trebuie precizat că. în Franţa. de pildă. M3 = 5364.0. cum li se mai spune). Acţiunea Băncii Centrale asupra rezervelor obligatorii ale Băncilor comerciale. Dacă Banca Centrală doreşte să restrângă masa monetară. Rezultă că cea mai mare parte a masei monetare în circulaţie nu este creaţia Băncilor Centrale. autorităţile monetare din majoritatea marilor ţări dezvoltate privesc cu predilecţie către agregatul M3.6. Este un mijloc de reglare a funcţionării economiei. În ultimii ani. M4 = 5420. instrumentele de acţiune pot diferi în funcţie de circumstanţe. în majoritatea ţărilor dezvoltate. agregatul M3 crescuse cu mai puţin de 5% (cât se prevăzuse pentru intervalul respectiv) 21 . În prezent. folosit în mod curent.8. Băncile Centrale recurg la unul sau altul dintre agregatele menţionate.După cum se poate observa. De exemplu. a instituţiilor de credit. 18 decembrie. în timp ce M4 este definirea sa în sensul cel mai larg. în general. În Franţa. moneda centrală nu reprezenta decât 16% din valoarea totală a agregatului M1 20 .2 21 Le Figaro économie. în ţările occidentale (cu mici excepţii). în astfel de cazuri. obligaţiuni de stat) contra lichidităţi. este vorba despre o acţiune directă asupra cantităţii. Şi într-un caz şi în celălalt. M2 = 2700. Băncile Centrale determină o variaţie în sens 20 La acea dată. atunci Banca Centrală procedează la cumpărarea titlurilor oferite spre vânzare de către acestea. atunci ea vinde băncilor comerciale titluri de valoare aflate în portofoliul său (bonuri de Tezaur. ci a băncilor comerciale (de rangul al doilea. în septembrie 1993. Acţionând asupra acestor rezerve. În condiţiile în care băncile comerciale resimt nevoia de lichidităţi. 1996 . are loc o creare netă de monedă centrală. controlul lichidităţilor a funcţionat bine şi chiar foarte bine. În prezent.

• controlul sever al împrumuturilor bancare. Banca Centrală poate recurge la modificarea parităţii. prin care: • repartizarea.invers a posibilităţilor acordării de credite bancare şi deci de creare de monedă. variaţia ratelor dobânzii are repercusiuni asupra relaţiilor externe. în funcţie de cursul de schimb oficial. prin devalorizarea sau revalorizarea monedei naţionale. Soluţiile bugetare le influenţează pe cele monetare şi invers. al creării de monedă şi al cererii globale. În acelaşi timp. În situaţia unor atacuri asupra monedei naţionale pe piaţa de schimb valutar soluţia constă în vânzarea sau cumpărarea (după caz) de devize. Dacă acest preţ este mic. • corelarea creşterii masei monetare cu cererea care decurge din câştigul anual de productivitate în economia reală. mărindu-se posibilităţile de investiţii şi. Modificarea ratei dobânzii Banca Centrală are dreptul de a modifica rata dobânzii directoare. O creştere a ratei dobânzii poate avea un efect deflaţionist. în contrapartidă cu moneda naţională. drepturi speciale de tragere asupra resurselor FMI. mai mult sau mai puţin uniformă. pe această bază. Succesul politicii monetare depinde de respectarea unor condiţii. ceea ce conduce la o mărire a cererii de monedă naţională. Creşterea lor atrage capitalurile străine. a efectelor sale asupra ansamblului agenţilor economici. adică o politică în stare să permită realizarea. poziţii de rezervă la FMI. în . Schimbările şi coordonarea dintre cele două politici sunt necesare pentru a se reuşi un „policy mix”. ele apelează la propriile rezerve de schimb formate din aur şi devize. Politicile monetare şi cele bugetare nu trebuie aplicate în mod separat. în scopul realizării stabilităţii preţurilor. • corelarea politicii monetare cu politica bugetară (policy mix). În acest fel. pe care le au băncile comerciale. sunt influenţate intrările şi ieşirile de devize. Băncile Centrale trebuie să vegheze la menţinerea cursului de schimb al monedei naţionale respective. Creşterea preţului împrumuturilor frânează cererea de monedă. ceea ce atenuează tensiunile asupra preţurilor generale. Rezultatul depinde de elasticitatea cererii de credite în raport cu ratele dobânzii. Operaţiuni cu devize În cazul unor tensiuni importante pe piaţa monetară. ale relansării economiei. Pentru a face faţă acestei obligaţii. influenţând favorabil rata de schimb. prin frânarea creării de monedă. atunci cererea de credite creşte. adică preţul oficial cerut pentru acordarea de credite.

au făcut apel la diagrama IS-LM pentru a pune în evidenţă dependenţa politicii monetare de celelalte politici economice. Alvin Hansen şi Paul Samuelson. Dacă aceasta este slabă. oare. El consideră că politica monetară a fost 22 Profesor la Harvard şi admirator al lui Keynes. d d1 d2 IS LM 0 V1 V2 V Reprezintă. prin căutarea unui dozaj optim între politica monetară şi cea bugetară. implicit. „The New Industrial State”. 1973. fapt care are un efect favorabil activităţii economice. „Economics and the Public Purpose”. Stop cadru Diagrama IS-LM Numeroşi autori. a venitului (care trece din V1 în V2. Tema majoră care îl preocupă este . politica monetară un succes? Părerile sunt împărţite. Concluzia este că politica monetară devine eficace atunci când curba IS intersectează curba LM în partea sa ascendentă. unul dintre cei mai cunoscuţi este John Kenneth Galbraith 22 . Prin „policy mix” se urmăreşte gestiunea cererii agregate. a obiectivului intern de creştere neinflaţionistă. Creşterea cantităţii de monedă conduce la o scădere a ratei dobânzii (pe axa ordonatelor aceasta trece din d1 în d2). printre care Sir John Hicks. cu un nivel superior de folosire a forţei de muncă şi. totodată. a obiectivului extern – o balanţă de plăţi echilibrată.acelaşi timp. mărirea producţiei şi. stimulând investiţiile. dar o mărire importantă a venitului. Printre cei din tabăra criticilor. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt „The Affluent Society” 1958. pe axa absciselor). Impactul deplasării curbei LM asupra ratei dobânzii şi a venitului va depinde de panta curbei IS. 1967. oferta suplimentară de monedă va determina o reducere minimă a ratei dobânzii.

plasând înaintea şomajului alte priorităţi. Este cel mai mare succes de până acum la ideilor monetariste. conservatoare. în condiţiile căderii cursului euro. 4. politica monetară ar favoriza marile companii. în bună aprte. Paris. în Marea Britanie. 24 Neintervenţia BCE. Doltu). În opinia sa. Dar punerea în primplan a luptei contra inflaţiei n-a reuşit. Cele 12 state care alcătuiesc Uniunea Monetară au reuşit să îndeplinească criteriile de convergenţă stabilite la Maastricht (1993). printre care cele mai importante sunt tocmai criteriile cu tentă monetaristă – stabilitatea preţurilor prin jugularea inflaţiei. s-a trecut la o politică monetară comună. o dată cu lansarea monedei unice – euro. de la începutul anului 1999. constituie o altă dovadă a înclinaţiei către principiile monetariste a factorilor de decizie ai UE. K. 23 Vezi J. sustrăgându-se dezbaterii în cadrul parlamentului. printre care administraţiile Thatcher.A.3 Politicile comerciale ale polilor Triadei Politica comercială a S. ultima decadă a secolului al XX-lea s-a dovedit a fi mai prielnică politicilor monetare. manifestându-se ca un critic al marilor corporaţii. Tasnadi. Faţă de perioada avută în vedere de Galbraith (anii ’70). al războiului din Vietnam.preferată. Dacă vreme îndelungată după cel de-al doilea război mondial. ea fiind aplicabilă prin „simple decrete”. Kohl. Guvernele care recurg la această politică ar manifesta „prea puţină simpatie pentru sindicate”. naţionale. du. adică acolo unde. C. Specialiştii sunt unanimi în a recunoaşte că acest lucru se datorează. Reagan. totuşi. . necorelării dintre politica monetară europeană şi politicile bugetare şi sociale. iar politica sa comercială a avut şi ea cea socială. lăsându-se forţele pieţei să decidă. să evite o ridicată rată a şomajului la scara UE. SUA au fost considerate campioana şi principala susţinătoare a liberului schimb în domeniul comerţului internaţional. Fapt este că un accent mai mare pe politica monetară au pus guvernele cu orientare „de dreapta”. Galbraith şi Nicole Salinger: „Tout savoir ou presque sur l’économie”.U. Sunt şi opinii după care politica monetară ar fi avut „un grad de relevanţă mare în cadrul economiilor mici”. datorită „avantajului comidităţii” punerii sale în practică. în comparaţie cu alte politici. în primele luni ale anului 1999. (A. în Statele Unite (mai ales în timpul primului mandat). în detrimentul celor mici 23 . cât şi controlul ratei dobânzii 24 . Seuil. în bună parte. în Germania.4. Fără îndoială că adepţii monetarismului pot privi cu satisfacţie către Uniunea Europeană. 1978.

ele dând cale liberă extinderii procedurilor de sancţionare a concurenţei neloiale.T. Editura Cores. pe scară tot mai extinsă.A. Sută. în versiunea franceză).A. De asemenea.A. Specialiştii apreciază că politica comercială americană are un caracter reactiv. desigur că în primul rând bariere netarifare. iar media simplă la 6. ca urmare a menţinerii unui deficit comercial important în relaţiile reciproce. care rămân instrumentul predilect de protecţie folosit de ţările dezvoltate. este de notorietate faptul că „autolimitările voluntare la export” au fost utilizate ca barieră netarifară prima oară de SUA în relaţiile sale comerciale cu Japonia. Un exemplu interesant din acelaşi punct de vedere ne oferă Lester Thurow.T. 1992. după aprecierile unor specialişti 25 . 1992 26 L.T. se consideră că ea suferă şi de un pronunţat „excepţionalism”. în celebra sa carte „Head to Head” (La maison Europe.T.T. Rollet. De la mijlocul anilor ’70 datează apelul. comparabil cu cel al UE.această caracteristică.T. (un exemplu în acest sens îl constituie şi faptul că. media ponderată a taxelor vamale la importul de produse industriale se situa la nivelul de 4.T. nivelul protecţiei tarifare este scăzut. 255 . arată el. Această tendinţă a fost menţinută şi chiar consolidată prin reglementările legislative ulterioare. majorat cu 10% cheltuieli generale şi 8% adaos comercial”. 1995). dar şi de interpretare arbitrară a unor astfel de situaţii. Astfel. referitoare la dumping (a vinde mai ieftin pe pieţele externe. şiau acordat clauza naţiunii celei mai favorizate pe cale multilaterală. 1987.T. în sensul că măsurile de protecţie sunt adoptate atât ca urmare a presiunilor interne ale diferitelor grupuri de interese. în timp ce toate părţile contractante ale G. Thurow comentează ironic că. SUA nu utilizează definiţia acceptată de G. cu celebra secţiune „301”).. Calmann-Lévy. comparativ cu cele interne). legea americană defineşte dumpingul ca „a vinde la un preţ inferior costului de fabricaţie total. p. din anii ’80 (1984. pe această bază 17 dintre 20 cele mai mari firme americane pot fi acuzate de dumping 26 ! Aşa cum se menţionează anterior.A. Thurow. „La maison Europe”. L. SUA o acordă în baza negocierilor bilaterale). la măsuri protecţioniste (Trade Act din 1974. De exemplu. după Runda Tokyo. 25 N. măsurile adoptate făcând deseori abstracţie de regulile internaţionale convenite în cadrul G. „Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale”. După estimările G. Nivelul actual al acestora se poate deduce având în vedere faptul că. cât şi ca răspuns la practici ale partenerilor externi considerate neloiale. de câteva decenii extrem de tensionate. 1988). o dată cu agravarea deficitului său comercial şi creşterea datoriei sale externe se înregistrează anumite modificări de orientare a politicii sale comerciale.3%.3% (Ph.

se recunoaşte că şi protecţionismul său tarifar şi netarifar s-a redus substanţial. Este greu de apreciat în ce mod moneda sa naţională a servit Administraţiei americane drept instrument de politică comercială. Sută. faţă de 9.T. 1992). În 1992. Un prim argument în acest sens îl furnizează compararea mărimii relative a importurilor japoneze cu cele ale celorlalţi doi poli ai economiei mondiale. Pe lângă subvenţii acordate producătorilor. de pildă.F. SUA a aplicat şi aplică.. măsuri de stimulare a exporturilor.4% pentru SUA şi 20. De asemenea..4% din PIB.A. Astfel. deprecierea substanţială a dolarului după 1985 s-a asociat cu o creştere a competitivităţii exporturilor americane şi o creştere substanţială a volumului acestora. pe plan internaţional se promovează în continuare ideea potrivit căreia Japonia rămâne o piaţă închisă. deşi se pare că i-a fost atribuit acest rol în strategia Departamentului de Comerţ elaborată cu acest scop. practicând taxe preferenţiale şi la importul unor produse din ţări în dezvoltare. asigurarea şi garantarea creditelor de export ş. care să conducă la ameliorarea situaţiei balanţei sale comerciale. Politica comercială a Japoniei Din punctul de vedere al protecţiei tarifare.). importurile totale japoneze reprezentau o cotă de 7. în scopul promovării exporturilor sale. Runda Uruguay. Sunt interesante câteva sublinieri ale acestui aspect. ca în acest caz. se mai practică şi alte instrumente de stimulare: sistemul „draw-back”.T. Duhăneanu. către sfârşitul anilor ’80 a pus în aplicare un vast program de sprijinire a exporturilor de produse agricole. că protecţionismul său este unul în mai mare măsură informal decât formal. SUA este şi ea semnatară a S. M. fiind asimilabil celui netarifar. Canada şi Mexic. Japonia se situează între ţările dezvoltate cu cele mai scăzute niveluri. Astfel. nu se poate trage concluzia că. cu deosebire din anii ’80.T.potrivit angajamentelor asumate la ultima rundă G. din 1994 SUA practică taxe preferenţiale la importul unor produse din ţările partenere.A.a. în mod paradoxal.A. nivelurile menţionate anterior trebuiau reduse cu circa 36%. Analiştii subliniază însă. În perioada respectivă s-a ajuns ca statul să plătească producătorilor naţionali: de 4 ori preţul mondial la orez. dar specialiştii afirmă că Japonia practică cel mai complex şi inedit tip de protecţie netarifară.P.7% pentru CE. . de asemenea. Ca urmare a constituirii Acordului Nord-American de Liber-Schimb (N. De pildă.G. sau de 3 ori pentru unt (N. deşi. aşa cum spuneam anterior.

în tandem cu politica industrială. înclinaţia accentuată către economisire şi în mai mică măsură. BMW. pregătindu-şi expansiunea pe pieţele externe.Astfel. Astfel. care în fapt acoperă toată gama de bunuri de consum.I. M. din acest punct de vedere. rol înfăptuit în principal prin mijloace indirecte (J. ele au devenit deosebit de competitive pe pieţele externe.I. Siroen. deşi autorităţile nu aplică măsuri de descurajare a importurilor. Un rol important în succesul acestei strategii l-a jucat celebrul M. atât interne. mai corect ar fi să se discute despre existenţa unei politici de promovare „protejată” a exporturilor. Obiectivele acesteia au fost diferite de-a lungul perioadei postbelice. În fapt. în cazul autoturismelor. în diferite perioade.T. cât şi externe şi de a armoniza strategiile firmelor. către consum. . comparativ cu americanii sau europenii. un prim obstacol informal îl constituie preferinţa consumatorilor japonezi pentru produsele indigene. ponderea cea mai mare în importuri o au autoturismele de lux. După unii specialişti. Ea a fost înglobată în concepţia strategică de dezvoltare ca o componentă principală. apoi cea de calculatoare – până când ele sau consolidat şi. ele nu se concurează. se consideră că lipsa de transparenţă a modului de reglementare a economiei japoneze şi numărul mare de legi şi norme juridice în vigoare (peste 10. 1982). Murgescu. stimulate de competiţia internă (de regulă au fost create mai multe firme mari în aceeaşi ramură industrială). O alta este dată de particularităţile reţelelor de distribuţie. care fac aproape imposibilă pătrunderea unor intermediari străini (C. producţia de autoturisme. Rolul acestuia a fost în principal. cea de produse electronice şi semiconductori. De pildă. ceea ce confirmă cele spuse anterior. spun experţii. 1993). De asemenea. unde. autorităţile japoneze au protejat industriile considerate strategice din acest unghi de vedere – ele au fost. importurile de bunuri de consum au ca principală motivaţie dorinţa de diferenţiere socială. controlate de marile case de comerţ sogo-shosha (în proporţie de 2/3). O altă barieră informală o reprezintă modestia condiţiilor de viaţă ale unei părţi a populaţiei japoneze (dacă ar fi să ne raportăm doar la dimensiunile restrânse ale spaţiilor de locuit ale celor mai multe familii şi la stilul tradiţional de organizare a acestora). ca Mercedes.000 la începutul anilor ’90) lasă spaţiu de acţiune arbitrară pentru birocraţi. de a evita riscurile unei concurenţe distructive. pe rând. Politica de stimulare a exporturilor promovată de Japonia a fost una agresivă şi extrem de consecvent susţinută de către stat. (Ministerul Comerţului Internaţional şi al Industriei).

altele. Ca urmare a participării sale la G. preşedintele firmei Sony (Cahiers du Japan.A. acest nivel fiind explicabil în primul rând prin multitudinea şi frecvenţa aplicării de bariere netarifare (D. Banca de credite pe termen lung sau Banca de Export-Import) şi cursul de schimb. 1995). Un prim exemplu îl constituie utilizarea unor cote importante din profituri pentru cercetare-dezvoltare şi distribuirea unor dividende mult mai reduse acţionarilor. echivalent cu o taxă vamală de 14% advalorem. un alt atu în câştigarea pieţelor internaţionale îl constituie practicarea de marje de profit reduse. Comunitatea a acceptat noile angajamente de reducere substanţială şi a protecţiei (tarifare şi netarifare) la importul de produse agroalimentare. asigurate de Banca de Dezvoltare a Japoniei.A. 1998). ceea ce permite menţinerea competitivităţii externe pe bază de preţ. nr.T. Runda Uruguay. Politica comercială a Uniunii Europene O dată cu constituirea Comunităţii Economice Europene. Sau. treptat o politică comercială comună. având drept instrument principal tariful vamal comun (intrat în vigoare la 1 iulie 1968). Comunitatea şi-a redus treptat nivelul protecţiei sale vamale. a fost elaborată şi pusă în aplicare. Uniunea Europeană se caracterizează printr-un nivel ridicat de protecţie comercială. ca nivel al protecţiei practicate în aproprierea SUA. Rollet. între instrumentele de stimulare cu predilecţie folosite au fost cele financiar-bancare (credite acordate în condiţii preferenţiale şi garanţii guvernamentale pentru ele. O dată cu aprecierea sensibilă şi aproape ireversibilă a yenului de la începutul anilor ’80.. La ultima rundă de negocieri din cadrul G.T. după cum comenta Akio Morita.Până în anii ’80. nivelul protecţiei vamale pentru produsele industriale a fost substanţial redus după Runda Tokyo. 53/1992). precum Germania şi ţările Benelux.. reprezentând până la Runda Uruguay o medie ponderată a . dar peste nivelul Japoniei. Responsabilitatea în domeniul comercial extern este împărţită între Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri. ţări precum Franţa şi Italia reclamând o protecţie tarifară ridicată. una scăzută. principalul său rival la exportul de produse agricole. comparativ cu firmele europene sau americane. Negrescu. expansiunea exporturilor a fost susţinută mai cu seamă prin metodele specifice de management practicate de firmele japoneze. în primul rând la importul de produse industriale.T. după aprige dispute cu SUA. Adoptarea tarifului vamal nu a fost lipsită de controversă (Ph. Astfel. deoarece unul dintre primele sale obiective l-a reprezentat crearea unei uniuni vamale. Sunt ilustrative câteva exemple în acest sens. chiar în condiţii de apreciere a monedei naţionale. Situată.T.

după crearea pieţei interne unice. comparativ cu perioada anterioară: textile. Taxele vamale aduceau totuşi. Conform estimărilor comunitare. Raimbault. să menţionăm că. De asemenea. se va produce o extindere a aplicării acestei categorii de bariere. fără ca ele să conducă la înrăutăţirea accesului mărfurilor respective pe piaţa comunitară. la finele anului 1992. impactul barierelor netarifare asupra schimburilor intracomunitare la sfârşitul anilor ’80 era echivalent cu aplicarea unei taxe de import ad-valorem de 3-7%. În al doilea rând se pare că o formă de compensare a renunţării la restricţiile naţionale o reprezintă apelarea mai frecventă la măsuri antidumping. Până de curând. încălţăminte şi banane. în prezent. iar. media (ponderată) taxelor vamale pentru această grupă de importuri este de 2. Comunitatea se va transforma într-o „fortăreaţă” comercială.taxelor vamale de 4.6% (Ph.5% (D. Astfel. specialiştii apreciau că se înregistrau 6500 de cazuri de aplicări de bariere cantitative la nivel naţional în cadrul Comunităţii. Temerile partenerilor comunitari externi s-au conformat parţial. la nivelul anului 1991. Trecerea la Piaţa Internă Unică (PIU) a făcut necesară unificarea şi a politicii netarifare. Legat de acest proces a existat temerea că. Rezultă că politica comercială este instrumentată în primul rând prin intermediul barierelor netarifare (limitări cantitative. 1995). care se temeau că. datorat disjuncţiei dintre modul de aplicare a politicii tarifare şi cel al barierelor netarifare. pe de o parte. un venit la bugetul comunitar care reprezenta circa 25% din veniturile totale (G. Rollet. pentru a exemplifica. norme tehnice. există totuşi patru grupe de produse în cazul cărora restricţiile naţionale netarifare au fost preluate la nivel comunitar. 1995). Dacă pe ansamblul schimburilor comunitare cu terţii (desigur. . politica comercială comunitară a avut un caracter parţial dual. puteau fi aplicate diferenţiat la nivel de ţară membră. Ca urmare a noilor reduceri operate după încheierea Rundei Uruguay. practică în prezent de UE. avem în vedere în primul rând importurile) ajustarea politicii netarifare la condiţiile PIU se pare că nu s-a asociat cu o escaladare a protecţionismului comunitar. cât şi faţă de ţări partenere din interiorul Comunităţii. Specialiştii vest-europeni nu sunt de acord cu aprecierile unora dintre partenerii lor comerciali. că ţările membre vor exercita presiuni pentru admiterea unor compensaţii în schimbul renunţării la utilizarea unor obstacole netarifare. reglementări sanitare etc. 1998). ultimele. dacă prima este aplicată unitar pe ansamblul întregii comunităţi în raport cu partenerii din exteriorul său. Negrescu. atât faţă de terţi.). pe de altă parte. Ei consideră că nivelul protecţiei comerciale. se pare că. autovehicule. până la intrarea în funcţiune a pieţei interne unice (1993).

E. Din 1980. Cujas. această reţea de acorduri s-a extins şi asupra unor ţări din Asia şi America Latină.D. Cehia. în primul rând ţările membre ale A. 27 Ph. Trebuie menţionat faptul că Uniunea Europeană a încheiat mai multe tipuri de acorduri preferenţiale. 178 . Estonia.C. practicând taxe preferenţiale la importul unor produse din ţările în dezvoltare. Majoritatea ţărilor din această categorie se află în Europa. Lituania). România. .C. a fost unul dintre cei care în timpul şi după finalizarea Rundei Uruguay a dus o campanie de presă susţinută pentru a influenţa în această direcţie autorităţile comunitare. Laureatul Premiului Nobel pentru ştiinţe economice.T. O protecţie la scara zonei (de integrare – n. F. este precizat faptul că Uniunea este parte a Sistemului Generalizat de Preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii (U. Este vorba despre acordurile cu unele ţări în dezvoltare.este comparabil cu cel al principalilor săi parteneri din ţările dezvoltate şi.E.n. Rezumatul capitolului 4 . Slovenia. Rollet. Letonia.S.A. prin care a facilitat accesul produselor anumitor categorii de ţări pe pieţele sale. Polonia.În ţările dezvoltate factorii intensivi se află pe primul plan. 1995. în primul rând. p. Apoi este vorba despre acordurile de asociere cu zece ţări foste comuniste (Ungaria.) pentru a favoriza menţinerea şi dezvoltarea acestor sectoare motor se justifică deci prin compensarea costurilor sale… prin economii externe 27 .În mod oficial există 29 de state dezvoltate. atât de avantaje comparative date. Maurice Allais.N. . Caraibe. Slovacia.SUA deţin primul loc în rândurile ţărilor dezvoltate. beneficiind. considerabile.).L.C. sunt în vigoare. De asemenea. cât şi create. încheiate între 1991-1995. SUA.D. Ghidul studentului A. din anii 1970 şi acordurile bilaterale privind crearea unei zone de liber-schimb cu ţările membre ale A. Bulgaria. de la Yaoundé şi de la Lomé. Ele fac parte din O. au fost şi sunt voci care militează pentru o politică comercială strategică la nivelul Comunităţii.P. de asemenea. Liberul-schimb către toate zările nu garantează că aceste activităţi strategice pot fi durabil prezente pe teritoriul economic. Huart: „Du grand marché a l’union économique et monétaire”. Pacific). Philippe Rollet exprima o opinie asemănătoare: „Anumite activităţi joacă un rol fundamental în competitivitatea şi creşterea productivităţii pe termen lung ale unei ţări datorită efectelor lor de antrenare şi rolului pe care îl joacă în crearea şi difuzarea noilor procedee – şi deci a normelor de producţie – sau de noi produse. (69 ţări din Africa. Totodată.

Ea recomandă o reducere a presiunii fiscale în scopul stimulării investiţiilor.Politica monetară pune accentul pe cantitatea de monedă în circulaţie şi rata dobânzii.Teoria „economiei de ofertă” este contrară teoriei lui Keynes. . sau al măririi lui. Ea acţionează asupra ofertei de lichidităţi prin alegerea unor agregate monetare. în frunte. modificarea ratei dobânzii. . . o politică de rigoare.Supraîncălzirea caracterizează anumite perioade ale evoluţiei ciclului economic capitalist.În perioadele de încetinire a activităţii economice se recurge la o politică de relansare (GO).. Monetariştii s-au situat la polul opus faţă de adepţii keynesismului. continuă să se afle Norvegia.Politica bugetară urmăreşte combinarea politicii fiscale cu cea de cheltuieli guvernamentale şi de fixare a deficitului public.Banca Centrală este principala autoritate monetară. .Politica monetară. politica fiscală joacă un rol minor. ca şi cea bugetară. operaţiunile cu devize. În 2005. . Curba lui Laffer demonstrează utilitatea unei asemenea politici. . Principala prioritate trebuie să fie inflaţia. este o componentă a politicii economice generale a unui stat. În ambele situaţii se acţionează asupra deficitului bugetar.Politica comercială a unui stat este o componentă a politicii sale economice externe. . . . în sensul reducerii. . În viziunea lor.Grupul ţărilor dezvoltate mici s-a dovedit viguros. Ea poate fi temperată prin politica „STOP”.John Maynard Keynes este părintele intervenţionsimului statal în economia capitalistă. . . contestând rolul activ al statului. nu şomajul.Instrumentele de acţiune ale Băncii Centrale sunt operaţiunile pe piaţa deschisă. . Suedia şi Danemarca. .Părintele monetarismului este considerat Milton Friedman. Ei sunt adepţii autoreglării prin piaţă. controlul rezervelor obligatorii. în primul caz. Elveţia.Corelarea politicii monetare cu cea bugetară reprezintă o necesitate.Analiza PIB pe locuitor pune în evidenţă disparităţi notabile. în cel de-al doilea.

.. American Economic Review.BARRO. R. Teorie şi aplicaţii. J. D. A. 4. N. A.O. Scott Foreman and Comp. Lexington Books. W. 6. S. Economics. Lexington. 1988.SOMMERS. Oxford. Termeni-cheie: Ţări dezvoltate: potenţial Avantajul competitiv al SUA Nivelul de dezvoltare al ţărilor cu economie de piaţă Politica de rigoare – politica de relansare Presiune fiscală Banca Centrală Agregate monetare Operaţii pe piaţa deschisă C. 1997. 3. 253-263 The U:S: Economy Demystified. T.CHIRIŢĂ.E. vol. 1989 Modern Business Cycle Theory. Mass. XXVI. T. Paris. pg. 1968. 1985 Le rapport anuel. vol.B.D. Editura Economică. Principalele tendinţe în politicile comerciale ale polilor Triadei. BLINDER. J. Brace Jovanovich. 58.LOEWY. 1998 The Role of Monetary Policy. 2.FRIEDMAN. Probleme de discuţie Se poate vorbi despre un „excepţionalism american”? Modelul economic american şi cel japonez.C. Interdependenţa dintre politica bugetară şi cea monetară. E. STONE. W. Deosebirea dintre politicile keynesiste şi cele monetariste. Economic Inquriy. 7. Curba lui Laffer şi semnificaţia ei.BYRNS. 5th edition Harcourt. San Diego. 2004 . Bibliografie selectivă pentru capitolul 4 1. Modelul economic suedez. M. 5. 1-17 Reaganomics and Reputation Revisider.BAUMOL.. 1989 Economics. M. Blackwell. 1991 Politici macroeconomice. aprilie. 2000. SCARLAT. G. R. pg. 8.