Nu-mi place ziua de joi !

Astăzi este joi. Trebuie să merg la Vaslui să rezolv două probleme importante.
Cu ce să plec? Cu trenul? Este cam târziu. Am să plec cu un microbuz. Tot pleacă ele din
oră în oră spre Vaslui.
La ora 1155 mă postez în faţa Casei de Cultură din Bârlad, şi aştept răbdător
microbuzul. La 1205, acesta opreşte în staţie. Mă urc. La volan, un cerber modern cu
ochelarii de soare ridicaţi pe frunte, cu o privire dură şi îngustă (precum mintea). După
mine se urcă încă trei indivizi cam coloraţi la ten, şi cu alămurile de rigoare, pe care le
înghesuie pe intervalul dintre scaune şi peste picioarele mele. Toate locurile sunt ocupate.
Noi, cei care ne-am urcat ultimii, suntem plasaţi spre spatele microbuzului. Plătesc drumul
(50 de mii lei vechi) până la Vaslui. Aştept biletul! Nu-l primesc! Am ajuns în staţia de la
spital. Se urcă alţi patru călători. Au şi ei locuri rezervate tot în picioare. Plătesc şi ei
drumul. Aşteaptă şi ei biletele. Nu le primesc! Cu toţii aşteptăm ceva! La IRB mai urcă doi
călători. Aceeaşi situaţie cu rezervarea locurilor şi cu aşteptatul.
Căldură mare! Geamurile microbuzului sunt transpirate; noi suntem topiţi, atât
din cauza temperaturii de afară cât şi a densităţii călătorilor pe milimetrul pătrat. Şi
aşteptăm! Se transmit ştiri. „În ţară plouă pe arii extinse ... Podul de la … a fost rupt de
furia apelor …”
Cu toţii aşteptăm ceva! În sfârşit acel ceva se produce!
Intrăm în Vaslui! Toată lumea este fericită că în curând va scăpa de căldura
sufocantă din microbuz şi, implicit, de înghesuială.
Rog, timid, cerberul de la volan să oprească în staţia de la stadion şi, dacă vrea,
să-mi dea şi biletul pe care l-am plătit la Bârlad. Acesta îmi aruncă o privire dură, tăioasă
ca o sabie de samurai şi catadicseşte să-mi dea un bilet (care cred că a mai fost vândut
de vreo câteva ori).
Cobor! Uf, bine că am scăpat! Cred că astăzi am avut de trecut o cumpănă! Am
trecut-o cu bine. Sunt bucuros şi fericit.
Rezolv problemele pentru care am fost nevoit să mă deplasez la Vaslui şi înapoi
la autogară să prind un alt microbuz spre Bârlad.
Este ora 1345.
Am noroc! La ora 1400 pleacă un microbuz. Nu trebuie să aştept prea mult.
Surpriză! Cu cine credeţi că urma să plec spre Bârlad? Cu acelaşi microbuz al
S.C. LUANDI TUR S.R.L. şi cu acelaşi cerber.
Când m-a văzut (cerberul) nu-i venea nici lui a crede. Mă urc şi ocup un loc. Mai
sunt locuri libere, dar eu îl ocup pe ultimul. M-am învăţat minte, nu mai vreau să călătoresc
în picioare. În scurt timp toate locurile sunt ocupate. Plătesc drumul. Biletul, ba. Adică nu l-
am primit. La fel şi ceilalţi călători. Plătesc drumul, dar nu plătesc biletul. O fi costând şi
acesta o avere. Bine că ne cere banii pentru drum şi nu pentru bilet!
Cerberul se urcă la volan. Îşi trage în dreapta o cadână pe care o soarbe din
ochi (inclusiv buricul gol). Plecăm!
La ieşirea din Vaslui, opreşte în staţie şi urcă 17 persoane cu bagaje, paporniţe,
găini, şi alte animale, aşa-zise, domestice. Toţi îşi plătesc drumul. Cred că ei ştiau
ritualurile casei. Nimeni nu zice nimic despre bilet.
Căldura mi se pare mai sufocantă, „acum, la-ntors acasă, aş vrea să zbor, dar
LUANDI TUR nu mă lasă”. Am început să delirez în versuri. Ceilalţi delirează în proză.
Folosesc cuvinte neaoş româneşti, referitor la condiţiile de transport în comun. Cerberul
nu-i bagă în seamă. El a luat banii pentru drum şi-şi vede de cadână.
După o oră de chin, suferinţă, căldură, nervi ajungem în Bârlad. Aproape de
BCR, mă ridic de pe ultimul scaun din microbuz şi mă apropii de uşă cu intenţia de a
coborî. Cerberul mă vede în oglindă şi în colţul gurii îi înfloreşte un zâmbet diabolic. Trece
în viteză de staţie. Probabil că are vreun împrumut neachitat la bancă. Îi spun, tot timid, să
oprească în staţia următoare şi, dacă binevoieşte, să-mi dea şi biletul. Îmi răspunde, cu un
ton dur, că-mi dă şi două. Asta chiar că m-a dat gata. După ce că îi plătesc drumul, te
pomeneşti că mai iau şi bătaie! O frână bruscă încearcă să mă scoată din meditaţia asta
transcedentală şi din echilibrul indiferent pe care îl aveam. Dar nici eu nu mă las. Îmi înfing
amândouă mâinile în bara laterală şi îi arunc în oglindă un zâmbet candid. Primesc în
sfârşit biletul. Cam mototolit, dar era biletul meu. Cobor.
Încă o cumpănă de care am trecut cu bine. De obicei se spune că marţea sunt
trei ceasuri rele. Eu am avut două în ziua de joi. Am ajuns să nu-mi placă ziua de joi. Cred
că am să prefer ziua de marţi.
Ajung acasă. Mă gândesc la taxele pe care le plătim cu toţii. De ce
transportatorii nu-şi plătesc şi ei taxele în mod legal ca noi toţi? Am aflat că astfel
procedează toţi transportatorii, indiferent dacă au curse în afara oraşului sau locale.
Primesc banii pe transport dar nu dau bilete călătorilor. Unde sunt cei din comisiile, atât de
numeroase, de control, care sunt plătiţi tot din banii noştri ai contribuabililor? De ce nu-şi
fac treaba pentru care sunt plătiţi? De câte ori am călătorit pe mijloacele de transport în
comun, niciodată nu am văzut vreun control din partea celor abilitaţi pentru aceasta. Nu
uitaţi domnilor că sunteţi angajaţii noştri, ai celor care îşi plătesc taxele şi impozitele! Dacă
noi suntem înşelaţi şi voi sunteţi înşelaţi. Vă place să fiţi priviţi ca nişte marionete de paie?
Doru Mardare