Golu, Pantelimon. (2004). Psihologia grupurilor sociale şi a fenomenelor colective. Bucureşti: Editura Miron.

Variabile definitorii pentru dinamica de grup în genere (cercetări clasice şi mai noi)
în cadrul acestui capitol vor fi trecute în revistă câteva din cele mai reprezentative concepţii, puncte de vedere şi investigaţii concrete, clasice sau mai noi, din psihologia socială, relevând unele din particularităţile şi variabilele fundamentale ale psihologiei de grup, 1. Cercetările lui F.H. Allport şi J. Dashiell Primele cercetări concrete (experimentale) de psihologie a grupurilor mici debutează la sfârşitul secolului al XlX-lea (N. Triplett 1897). Autorul compara subiecţii care lucrează singuri cu subiecţi care lucrează alături unii de alţii asupra unei sarcini, în scopuri individuale. Cercetările continuă până în jurul anilor 1930 şi reprezintă, într-un fel, o prelungire a psihologiei clasice; grupul mic e tratat ca o variabilă independentă, urmărindu-se influenţa acesteia asupra comportamentului unui individ. Ele marchează însă un important pas înainte, deoarece, la variabilele privind stimulii, sarcina şi subiectul, vin să se adauge variabilele privind situaţia în care lucrează subiectul. începând cu anul 1920. F.H. Allport (1920), întreprinde o serie de experimente, în cadrul cărora subiecţii erau puşi să lucreze în următoarele două situaţii: a) situaţia solitară: fiecare subiect era izolat într-o cameră, iar semnalul începerii activităţii li se dădea simultan printr-un vibrator; b) situaţia colectivă: subiectul lucrează în prezenţa a 3-4 alţi subiecţi, asupra uneia şi aceleiaşi probleme, fiind cu toţii aşezaţi la aceiaşi masă. Subiecţilor îi se precizează că munca nu-i competitivă, că rezultatele nu vor fi comparate. Cu toate acestea, se constată că, în situaţia colectivă, majoritatea subiecţilor lucrează mai repede, depunând un efort mai mare decât în situaţia solitară. De asemenea, în situaţia colectivă, performanţele tind să se niveleze: indivizii lenţi se ameliorează mai repede decât cei rapizi (aceasta, deoarece performanţele celor rapizi ating aproape maximul în cursul probei singulare, ceea ce face ca zona lor de ameliorare să fie mai restrânsă). Situaţia socială, în ciuda anumitor aspecte negative (distragere, anxietate), are un efect de facilitare: subiecţii percep mişcările pe care le fac alţii, pot să aibă o reprezentare a performanţei camarazilor lor, fapt care le serveşte ca punct de referinţă în procesul realizării propriei performanţe. Faptul de a lucra unul în faţa altuia naşte o atitudine competitivă. Câţiva ani mai târziu (1926), constatările lui Allport sunt confirmate de datele lui S. Sinha, care ajunge la concluzia că în situaţiile experimentale 107

colective, când subiecţii lucrează cot la cot, aceştia sfârşesc prin a se asemăna: rezultatele unuia bun, situat între doi subiecţi slabi, se diminuează, şi invers, randamentul unuia slab, situat între doi subiecţi buni, creşte. Se stabileşte un fel de nivel mediu, pe baza diminuării diferenţelor interindividuale şi a apropierii extremelor. în sarcinile de asociaţie şi raţionament se constată diferenţe calitative: în condiţii de izolare, asociaţiile sunt mai personale, în vreme ce în condiţii colective, ele sunt mai exterioare. De asemenea, exactitatea şi calitatea argumentelor sunt superioare în condiţii singulare. Faptul de a lucra în colectiv, conchide Allport, face gândirea mai obiectivă, ideile mai numeroase, dar mai mediocre. Grupul atenuează extremele indicatorilor, acţionând într-un sens modelator. în legătură cu această a doua categorie de concluzii ale lui Allport (privind sarcinile de asociaţie şi raţionament), trebuie spus că ele pot sa suscite încă discuţii. Aceasta, în primul rând, deoarece, deşi lucrează în situaţie colectivă, subiecţii lui nu formează, totuşi, un grup propriu-zis, cu o organizare internă proprie. în al doilea rând, trebuie precizat că deşi unul din efectele principale ale situaţiei colective rezidă în tendinţa de omogenizare şi uniformizare a conduitelor şi performanţelor individuale - fenomen surprins foarte bine de Allport -intensitatea şi amploarea acestor efecte depinde de nivelul de conformism care sa Instaurat în grup. In sfârşit, în al treilea rând, în ciuda instructajului dat subiecţilor, situaţia experimentală creată de Allport evoluează, totuşi, ca o situaţie de esenţă competitivă, fapt care, datorită tensiunii care se naşte, are nu numai efecte stimulative, dar şi efecte inhibitorii (mai ales în ceea ce priveşte parametrii calitativi ai performanţei). Pornind de ia impresia că în experimentele lui Allport nu se diferenţiază suficient de clar între efectele facilitării sociale şi efectele rivalităţii, Dashiell repetă unele din experienţele lui Allport pe grupe mai mari de subiecţi şi sub un control experimental mai riguros, punând în faţă subiecţilor sarcini de multiplicare, analogie şi teste de raţionament. El introduce, ca variabilă experimentală, diferite grade de competiţie. Se lucrează în următoarele condiţii experimentale: a) competiţie în interiorul grupelor; subiecţii erau aşezaţi în jurul a două mese mari şi li se spunea explicit că scorurile vor fi comparate; b) repartizarea subiecţilor în grupuri cu consemnul de a nu intra în competiţie, dat fiind că rezultatele lor nu vor fi comparate; c) repartizarea subiecţilor în camere separate, în aceeaşi clădire şi în acelaşi moment. Subiecţii nu se puteau nici vedea, nici auzi unii pe alţii, dar începeau şi terminau activitatea la un semnal auditiv dat simultan pentru toţi; ei ştiau că alţi subiecţi lucrează în altă cameră asupra aceleiaşi sarcini; nu se spunea nimic apropo de competiţie; d) subiecţii erau supuşi unui control strict din partea altor indivizi; subiecţilor nu li se spunea nimic despre competiţie. 108

Rezultatele obţinute arată că, la toate sarcinile, productivitatea era mai mare în prima şi în ultima situaţie (peste 30% şi chiar peste 40%). Productivitatea era evaluată după rapiditatea execuţiei, fără să se ţină seama de exactitate. S-a constatat, de asemenea, că dacă se compară productivitatea unor subiecţi puşi în condiţia nr.3 (lucrează izolat, dar simultan), cu aceea a unor subiecţi care lucrează izolat, dar în momente diferite, productivitatea este mai mare în primul caz. Ceea ce denotă că, psihologic vorbind, conştiinţa prezenţei unor subiecţi care nu sunt percepuţi direct are efecte de tip competitiv. în condiţii experimentale" pure" de facilitate socială fără rivalitate, productivitatea tinde să scadă. Trebuie să subliniem, totuşi, că între datele celor doi autori nu există, de fapt, o opoziţie, deoarece şi în experimentele lui Allport avem de-a face, aşa cum am arătat, cu fenomenul competiţiei, Numai că aceasta apare, la Allport, nu ca o atitudine explicită, introdusă prin instrucţia verbală (ca ia Dashiell), ci ca o atitudine implicită, generată de percepţia interpersonală. Meritul incontestabil a! experimentelor lui Allport este acela de a fi permis sesizarea elementului de noutate pe care îl introduce variabila socială în conduita individuală, şi anume efectul de facilitare, care constituie cheia explicativă a numeroase fenomene de ameliorare a acţiunilor individuale în situaţia de grup. 2. Concepţia Iei K. Lewin şi linia cercetărilor sale Un aport deosebit la înţelegerea raporturilor dintre grup şi individ 1-a adus concepţia dinamistă a iui K.Lewin la baza căreia se află ideea de interacţiune, luată în sensul cei mai larg al cuvântului. Orientarea spre studiul climatelor sociale şi ai fenomenelor de grup formează conţinutul celei de-a treia etape din activitatea lui Lewin. In prima etapă, care se referă ia activitatea de dinaintea emigrării în S.U.A., interesul ştiinţific ai lui Lewin se concentrează în jurul unor probleme de psihologie clasică, cum ar fi: măsurarea voinţei, a asociaţiei, perceperea mişcării şi a reliefului; problema tensiunii psihice, a activităţilor de substituţie, a nivelului de aspiraţii etc. Cea de-a doua etapă, cuprinsă între anii 1930-1938, şi concretizată, îndeosebi, în lucrările A dynamic theory of personality (1935) şi Principles of topological psychology (1936), se caracterizează prin interesul pentru o teorie de ansamblu a comportamentului individual. Cea de-a treia etapă începe după anii 1938 şi se caracterizează prin detaşarea de formalismul topologic ca instrument de analiză şi prin trecerea treptată de ia psihologia individuală la psihologia de grup şi de la aceasta la cercetarea problemelor mediului social în care gravitează grupul (K.Lewin 1967). Sub influenţa atitudinii epistemologice pe care i-o inspiră ideile moderne de fizică, în speţă cele generate de teoria relativităţii ( ca teorie a relaţiilor dintre corpuri, a reciprocităţii acţiunii şi ca metodă de construcţie), K.Lewin (1951) introduce în psihologie noţiunea de câmp. Conţinutul principal al noţiunii de câmp 109

zona de frontieră 110 . După cum reiese din figura 12. El este delimitat printr-o zonă de frontieră (F). câmpul psihologic al individului se compune din spaţiul de viaţă. sociale (normele culturale). în sens larg. care sunt. întrun mediu definit. care constituie zona de incidenţă a variabilelor nepsihologice asupra comportamentului individului considerat.şi al teoriei câmpului constă. percepţii) aparţinând individului considerat. după Lewin. b) variabilele nepsihologice. desemnat. idei. câmpul psihologic este înţeles de Lewin drept totalitatea faptelor care există la un moment dat. o anumită distribuţie a forţelor determină comportamentul unui obiect care dispune de proprietăţi definite. In cadrul acestei definiţii. Kurt Lewin distinge trei câmpuri . cele care nu au nici o incidenţă directă asupra comportamentului individului considerat: în câmpul psihologic al individului considerat se includ numai variabile care au un efect demonstrabil asupra comportamentului său. Cunoscând obiectul pe baza observării comportamentului său. la rândul lor. câmpul de grup şi câmpul social .environement). F . scopuri. respectiv. c) alte variabile ale universului. pentru individul sau grupul considerat. ei concepe comportamentul într-o manieră dinamistă. se pot deduce proprietăţile câmpului în mediul său ambiant şi invers. trei nivele de analiză. Faptele sau variabilele existente la un moment dat în univers şi care pot fi legate într-un fel de comportamentul unui individ dat pot fi grupate în trei categorii: a) variabilele psihologice (trebuinţe. în aceea că ea reprezintă" o metodă de analiză a relaţiilor cauzale şi o metodă de construcţie a conceptelor ştiinţifice.şi. E . Structural. biologice (reglările hormonale) şi fizice (condiţiile climatice) şi care au incidenţă directă asupra comportamentului considerat.câmpul individual. 12. într-o formă prescurtată. de Lewin prin Lsp (life space). Structura câmpului psihologic individual. ca reprezentând o modificare de câmp psihologic într-o unitate de timp dată.ambianţa. acest spaţiu de viaţă se compune din doua regiuni principale: persoana (P) şi împrejurimea sa (E . motivaţii. Primele două câmpuri (individual şi de grup) sunt câmpuri psihologice. pornind de la proprietăţile câmpului şi de la comportamentul obiectului se pot deduce proprietăţile acestuia din urmă. Fig. care cuprinde toate variabilele psihologice ce au incidenţă asupra comportamentului individului considerat. indiferent de faptul dacă individul este sau nu conştient de acţiunea acestor variabile. P —persoana.

aceasta se poate face numai dacă se ştie în ce fel ultima situaţie S* depinde de situaţia anterioară Sl"n sau de situaţia viitoare St+n. Cele două regiuni sunt interdependente: persoana este în funcţie de ambianţă. iar ambianţa este în funcţie de persoană. culturale. Golu. 1967). poate fi redat prin formula bl = F (S{). dx Lewin arată că. bazate pe combinare identică de constructe şi dacă se poate ţine seama de schimbările survenite în perioadele intermediare.) şi studiindu-i variabilitatea comportamentului în funcţie de aceste concomitente. orice comportament. mai mult decât oricare alt obiect. E)\=F (Lsp)1 adică comportamentul (B) în momentul t este în funcţie de spaţiul de viaţă (Lsp) în momentul t. Ideea este valoroasă pentru psihologia socială. 111 . plasându-1 între anumite coordonate concrete (spaţiale. funcţional. temporare. de grup etc. dar. dinamic. Astfel. Situaţia anterioară (sau viitoare) influenţează asupra comportamentului numai în măsură în care în câmpul psihologic actual există elemente care. această cunoaştere depinde de măsura în care cele două categorii de situaţii (anterioară sau viitoare şi cea actuală) sunt sisteme închise.Lewin. ca şi în fizică. Pornind de la ecuaţia fizică —. funcţionale dintre P şi E. De asemenea. pe baza unor criterii statice. nu ne mai apar ca simple colecţii de indivizi. depinde numai de câmpul psihologic existent la un moment dat. în psihologie. aşa după cum am arătat cu alt prilej (P.= F (S ). un scop este o relaţie între P şi o anumită regiune a lui E. privite din această perspectivă dinamistă. pe care P doreşte s-o atingă.din fizică este conceptul de dt comportament (behavior). persoană) care să nu se afle întotdeauna în situaţie. potrivit unor legi cunoscute (K. La rândul ei. ceea ce înseamnă că modificarea dt diferenţială în poziţia punctului x (dx) înăuntrul unui sistem în timpul unei perioade de timp diferenţial (dt) depinde univoc de situaţia din momentul dat (S1). care. relaţional. legile comportamentului pot fi formulate astfel : Bl = F (P. conceput ca modificare de câmp psihologic. care include P şi E2. echivalentul lui —. grupurile sociale. în cadrul cărora întregul este mai mult decât suma părţilor componente. însă nu-i mai puţin adevărat că omul şi comportamentul uman. care. a unei persoane) şi nu există un organism (respectiv. reuniţi laolaltă într-o manieră clasificatoare. de suprafaţă. După Lewin. ci ca ansambluri dinamice. In consecinţă. ceea ce înseamnă că comportamentul din momentul t este funcţie a situaţiei din >t + n l momentul t şi nu funcţie a unei situaţii trecute sau viitoare : S' sau : S E posibil ca un comportament (b) să fie legat indirect de o situaţie anterioară sau de o situaţie viitoare.înlăuntrul acestei structuri se dezvoltă raporturile dinamice. De aici concluzia că nu există situaţie care să nu fie situaţia unui organism (si respectiv. dinamiste. Ideea dependenţei stricte a conduitei de situaţia existentă la un moment dat este întru totul în spiritul unei concepţii interacţionale. sunt legate de aceste situaţii. 2002) examinează omul dintr~o perspectivă dinamică.

Intr-o manieră abstractă. iar toleranţa la frustraţie se comportă ca un parametru al comportamentului de grup. anumite cadre limitative în interiorul cărora suntem liberi să ne mişcăm şi la care trebuie să ne adaptăm. In exemplul de mai sus. ci pe baza sistemului de interdependenţe dintre membri (criteriul dinamic). predeterminat de istoria anterioară. concepţia lewiniană cu privire la determinarea comportamentului uman poartă pecetea unui anumit schematism şi simplism. percepţiile pe care le are grupul asupra lumii înconjurătoare. dar şi ca un proces diacronic. Câmpul grupului este tot de natură psihologică şi el cuprinde totalitatea normelor de grup. Intre câmpul psihologic Individual şi câmpul psihologic al grupului funcţionează tocmai o astfel de categorie de raporturi. această variabilă situându-se la frontiera spaţiului de viaţă al grupului. ignorând aceste aspecte. este orientat spre viitor şi se comportă în prezent din perspectiva viitorului. Intre câmpul psihologic al grupului şi câmpul social în care este integrat grupul există 112 . alcătuit din totalitatea variabilelor nepsihologice. ceea ce înseamnă că diferitele variabile ale grupului se situează la frontiera spaţiului de viaţă al indivizilor. Cu privire ia grup. Adoptând o viziune psihologică de factură ecologică (K. diversele roluri şi norme ale câmpului de grup se comportă ca parametri ai comportamentului individual. Grupul nu poate însă impune indivizilor frustrări care exced posibilităţile lor de toleranţă. Structura universului impune organismelor vii. Tot astfel. El se prezintă nu numai ca un sistem sincronizat cu situaţia prezentată. el arată că între câmpul individual şi câmpul de grup există o strânsă interdependenţă. Ansamblul parametrilor constituie cadrul ecologic pe care A îl oferă B. Toleranţa indivizilor la frustraţie apare ca o condiţie delimitantă a comportamentului grupului. anumite variabile psihologice individuale pot juca rol limitativ în comportamentul grupului. Suprapus câmpului individual este câmpul grupului. de factură sociologică. Lewin. de factură ecologică . îndeplinând o funcţie ecologică. relaţia ecologică de mai sus poate fi formulată astfel: când se consideră două sisteme. A şi B. îndeplinind o funcţie de rezistenţă şi delimitare (K. totodată. Lewin arată că acesta se defineşte nu pe baza similitudinii membrilor săi (criteriu clasificator). fără a risca o reacţie agresivă din partea acestora. Or. 1969). grupul exercită asupra indivizilor o anumită presiune. comportamentele individuale sunt limitate prin normele grupului căruia îi aparţin indivizii.Lewin înţelege prin psihologie ecologică studiul raportului dintre variabilele psihologice şi variabilele nepsihologice). inclusiv nouă. Modalitatea concretă de întrepătrundere a celor două categorii de variabile poate fi ilustrată prin următorul exemplu: graţie normelor şi puterii sale. distribuţia rolurilor şi statutelor între membrii grupului. oamenilor. anumite variabile ale sistemului A pot funcţiona ca parametri în sistemul B.se prezintă ca un sistem care cumulează în sine experienţa stărilor anterioare şi care. Astfel. A treia categorie de câmp pe care o distinge Lewin este câmpul social.

Câmpul social furnizează câmpului psihologic al grupului parametri sociologici. se poate spune că. de conţinut. având drept componentă fundamentală interdependenţa funcţională dintre persoană şi situaţie. analiza acţiunii. constând în acele manifestări ale personalităţii lui O (expresive. guvernând raportarea unei persoane faţă de cealaltă. teoria formală a puterii a lui French şi teoria despre cooperare şi competiţie a lui Deutsch. de pildă. fără a sacrifica rigurozitatea. care conduce la conştientizarea lui O. In opoziţie cu aparenta "dezumanizare". O ilustrare a acestei relaţii ar putea fi. modificându-i şi adaptându-i principiile la fenomene socialpsihologic cu o sferă mai largă. iar construcţia perceptivă înăuntrul lui P. La rândul lui. aceea că. teoria câmpului a lui Cartwright despre putere. O serie de teorii au adoptat conceptele de bază ale teoriei câmpului. cealaltă persoană în postura de receptor. în lucrările lui putând fi întâlniţi mulţi termeni comuni cum sunt: "posibil". rolul variabilelor ambientale. dintre grup şi cadrul social al grupului. Vom vedea că aceste limite se conservă şi la nivelul modalităţii de înţelegere de către Lewin a problemei liderului şi a conducerii în viaţa de grup. indicând. ca principală. Cealaltă persoană (O) este stimulul îndepărtat {distal stimulus). trebuie subliniat că modelul său de interacţiune. activitatea legiuitoare este şi ea limitată de o serie de parametri ai psihologiei de grup. In acelaşi timp. ea punea accentul pe conceptele umanistice şi fenomenologice. delimitând regiunile de activitate permise sau interzise. "dorinţă". El relevă evenimentele sociale şi oferă cadrele sociale în care se înscriu comportamentele. fiind conceput prin analogie cu modelele din fizică. de 113 . Teoria lui Heider (1958) porneşte de la ceea ce el numeşte "psihologia simţului comun" ca sursă a intuiţiei în conduita interpersonală. pot fi identificate patru asemenea teorii: teoria relaţiilor interpersonale a lui Heider. In concluzie. în cadrul preocupărilor de psihologie socială ale lui K. specifice diferitelor nivele de integrare: individual. care exprimă rezistenţa grupului la penetraţia normei sociale. experienţa dorinţei şi plăcerii. în vreme ce legislaţia furnizează parametrii comportamentului de grup. verbale) care determină modelul stimulului îndepărtat. câmpul social suportă şi el influenţa câmpului de grup. crearea modelului dinamic al interacţiunii psihosociale. Lewin. între P şi O se interpune un proces de mediere. Heider încearcă să folosească conceptele limbajului de fiecare zi în explicarea relaţionării cu celălalt. Heider se referă la contactul dintre P (persoană) şi O {other person = altă persoană) în termeni de descriere fenomenală şi cauzală. nu reflectă aspectele calitative. problemă la care ne vom referi în capitolul următor. Concepţia lui Lewin a exercitat atracţie în rândul multor teoreticieni.tot o relaţie ecologică.este stimulul apropiat (proxima! stimulus). După Show şi Constanzo (1970). ca şi între câmpul individual şi cel de grup. întrebuinţaţi însă într-un sens mai special. se impune. In aceşti termeni el face consideraţii asupra mai multor aspecte ale relaţiilor interpersonale. "încercare". caracteristică teoriilor comportamentiste bazate pe întărire. de grup şi social. cum ar fi perceperea altei persoane.

Conform lui Heider. temperament. Dacă persoana are puterea de a face ceva. de abilităţi. Consideraţiile lui Heider se constituie ca o contribuţie la teoria echilibrului. dar nu-i controlează conduita. controlabilă. în legătură cu schimbarea de la x la y în timp specificat. considerând că puterea lui A asupra lui B. învăţarea şi conduita de rezolvare a problemelor sunt evenimente relativ tranziente. Teoria încearcă să reducă influenţa la însumarea influenţelor 114 . El distinge. vizează procesele de influenţă în grup. fiind legat de abilitatea de a influenţa. Teoria lui French (1956). în analiza naivă a acţiunii. influenţele care duc la modificarea opiniilor într-un grup de N persoane. într-un asemenea caz. între putere şi control. sunt condiţia necesară şi suficientă a conduitei finaliste. a atribuirii şi inferenţei sociale. Deosebirea dintre cei doi autori rezidă în aceea că Lewin defineşte puterea ca proporţie a forţei maxime. omul înţelege realitatea raportând conduita tranzientă şi variabilă la condiţiile fundamentale relativ invariabile. persoana P poate să efectueze acţiunea x. că este vorba de un O supărat. Concepţia lui Cartwright (1959) porneşte de la sensul conceptului de putere sugerat de Lewin. El propune o versiune modificată a definiţiei lui Lewin. Termenii "poate". care consideră că puterea persoanei A asupra lui B poate fi definită ca fiind cotientul de forţă maximă pe care A îl poate induce lui B şi de rezistenţă maximă pe care B o poate mobiliza în direcţie opusă. motivaţia.exemplu. predictibilă. să nu dispună de abilitatea de a-i schimba conduita. Acestea fac lumea noastră mai stabilă. la rândul lor. Controlul este situaţia în care un act al lui A are drept rezultat combinarea forţelor în spaţiul de viaţă al lui B. denumită teoria formală a puterii sociale. cum ar fi puterea. care sunt determinaţi. numită inteligentă. cu alte cuvinte dacă nu este motivată pentru x şi nu face efort în această direcţie. dar poate să n-o facă dacă este văzută ca neîncercând acest lucru. fără ca în realitate să acţioneze astfel. (Acest "poate" se referă aici la posibilitatea ca o acţiune dată să fie efectuată de persoana respectivă). Persoana poate dispune de abilitatea de a activa forţele acţionând asupra altei persoane şi totuşi. De exemplu. care schimbă conduita lui B într-o direcţie corespunzând celei intenţionate de A. "încercând" desemnează proprietăţi dispoziţionale care. care devin inteligibile când le raportăm la o proprietate mai permanentă. Acelaşi lucru se petrece şi în cazul când o persoană observă acţiunea alteia. Relaţiile interpersonale depind în largă măsură de perceperea de către persoană a acţiunii altuia. de asemenea. se poate infera că el este inteligent. psihologia bunului simţ percepe că ea poate s-o facă. De exemplu. este egală cu intensitatea maximă a forţei rezultante pe care A o poate produce în acea direcţie în acel timp. care sunt numite proprietăţi dispoziţionale. concepte asupra cărora vom reveni ulterior. dacă un individ învaţă rapid şi rezolvă uşor problemele. intenţie. în timp ce Cartwright o defineşte ca diferenţă maximă. Controlul este un caz special al puterii. De exemplu. Ea încearcă să raporteze rezultatul acţiunii la anumiţi factori personali. A poate cere lui B să execute ceva anume şi B poate încerca tendinţa de a-1 executa. A are putere asupra lui B.

Schimbarea de opinii este conceptualizată în termenii forţelor operând de-a lungul unui continuum unidimensional. Câmpurile forţelor influenţând schimbarea opiniei persoanei Modificarea actuală a opiniei lui B este funcţie de forţa rezultantă a forţelor tuturor membrilor şi de forţa corespunzând rezistenţei lui B. unde există un echilibru: cele două forţe sunt egale în intensitate şi opuse ca direcţie. A şi B. 13. unde ordonata indică intensitatea forţei pe care A o poate induce lui B şi intensitatea rezistenţei pe care B o poate mobiliza împotriva lui A. Modelul de schimbare a opiniilor este derivat de French din teoria lewiniană a echilibrului cvasistaţionar. modelele de comunicare în grup şi relaţiile între opinii în interiorul grupurilor. iar abscisa indică continuumul opiniei. Puterea este proporţională cu intensitatea forţei induse. au opiniile iniţiale reprezentate în figură. iar cea întreruptă forţa rezistenţei emanând de la B în raport cu A. (fig. forţele lui 115 . Linia continuă reprezintă forţa pe care A o poate induce lui B. Influenţa socială este analoagă forţelor câmpului induse de o persoană altei persoane.m . Cele două forţe se intersectează într-un punct situat la jumătatea distanţei dintre A şi B. pentru a determina cantitatea de influenţă pe care fiecare membru al grupului o are asupra altui membru.sociale implicând trei modele de relaţii: relaţiile de putere între membrii grupului. care nu va deveni efectivă decât dacă A comunică cu B într-o anumită manieră. Ea este o putere potenţială. în toate punctele situate în dreapta acestui punct al echilibrului. 13) Două persoane. care poate fi măsurată printr-o scală a proporţiilor. French presupune un continuum unidimensional al opiniei. Intensitatea forţei A B Continuumul opiniei Fig.

a opiniilor şi comunicării. indiferent dacă este vorba de explicarea relaţiilor interpersonale. pe probleme foarte diferite. Procesul va continua până ce toţi membrii grupului vor avea aceeaşi opinie sau până ce se va produce un maximum de schimbare posibil. Este vorba. între altele. a puterii şi controlului. La sfârşitul unei unităţi. legăturilor şi combinaţiilor dintre ele. în cazul al doilea. Divizând procesul de influenţă în unităţi. dezvoltată de Deutsch (1949). care redau şi detaliază diferite aspecte particulare ale relaţiilor cooperatoare şi competitive.A sunt mai puternice decât rezistenţa lui B şi B îşi va modifica opinia în direcţia lui A. admiţând că toţi membrii se schimbă în aceeaşi proporţie. rezultantei totalizatoare. Aceste idei se găsesc explicit şi pe larg în lucrările unor autori ale căror contribuţii. Faptul se reflectă în sensurile conceptuale analoage sau echivalente ale termenilor în care îşi formulează propoziţiile de bază. teoriile menţionate converg prin substratul lor comun. asupra cărora nu mai insistăm. ar putea fi aşezate sub denumirea generală 116 . vizează efectele celor două procese asupra funcţionării grupurilor mici. către care toţi membrii se vor schimba în cursul unităţii viitoare. Influenţa în grup este un proces gradual care necesită timp. de rolul acordat întregului structural şi structurant. o nouă constelaţie a forţelor este în stare să producă un nou echilibru. Pornind de la aceste definiţii. fiecare persoană poate să-şi atingă scopul (să se deplaseze către regiunea scopului ei) numai dacă altă persoană din grup atinge acelaşi scop. ale intenţiei şi scopului. French defineşte unitatea drept timpul necesitat de toţi membrii care au fost influenţaţi pentru a-şi schimba opinia în direcţia punctului de echilibru al tuturor forţelor care operează de la începutul acestei unităţi. pornind tot de la teoria lewiniană a câmpului. Situaţia de cooperare se caracterizează prin relaţionarea unor scopuri care se susţin reciproc. în timp ce competiţia se distinge printr-o relaţie de interdependenţă de sens contrar domeniilor scopurilor. Teoria cooperării şi competiţiei. In toate punctele situate în stânga punctului de echilibru. inducţiei şi ale rezistenţei la schimbare. dacă o persoană îşi atinge scopul (se deplasează în direcţia regiunii scopului) cealaltă persoană nu-şi atinge scopul. Diferite prin problemele particulare pe care le abordează. Dinamica acestor evenimente psihosociale se mulează pe anumiţi invarianţi structurali („proprietăţile dispoziţionale") şi este guvernată de legile direcţionalităţii şi echilibrului. deschide calea către înţelegerea genezei uniformităţii în grup. Astfel. generat de filiaţia cu optica gestaltisă şi cu paradigma dinamistă a câmpului. Modelul este valabil şi pentru reprezentarea efectului forţelor indus în context de grup. Deutsch formulează un număr de 34 de ipoteze. constelaţiei de ansamblu a elementelor. în primul caz. Definirea celor două concepte are la bază distincţia dintre modurile de interrelaţionare a domeniilor scopului în cele două situaţii. a cooperării şi competiţiei. rezistenţa lui B este mai puternică decât forţa lui A şi B se va mişca spre punctul de echilibru. teoria lui French. a interacţiunii şi influenţei.

până la 6-7 ani. Mama sa . creator. fondatorul unei noi discipline . lăsând copilul să se joace pe nisip. concordanţei. Ţiganca i-ar fi prezis că va fi un om mare. Turcia. Moreno şi-a petrecut copilăria în Bucureşti. lacob Levy Moreno în loc de Iacov Levi. îndeosebi. care apare ca un ecou sintetic.de orientare cognitivistă. Constanţa (Rene Marineau. etimologic vorbind.lacob Levy zis Moreno după numele tatălui său (în ebraică Moreno înseamnă maestru. interacţiune. la 6 mai 1889. de o originalitate derutantă. din părinţi evrei . De la ea a aflat de o intervenţie ţigănească în viaţa sa. L. (J. 3. O serie de idei ale psihologiei structuraliste. Moreno. coeziune). greu de desluşit. urmând ruta Spania. a presărat nisip în curte. că venise pe lume.L. vezi şi Pierre De Visscher. se ocupă cu studiul matematic al proprietăţilor psihologice ale populaţiei. 1970). Marea Mediterană. cu temperament artistic . în autobiografia publicată postum. De la teoria câmpului. confortului şi disconfortului interpersonal. când lacob avea un an şi se simţea foarte slăbit. învăţător. discuţie de grup. pe care le-a utilizat în studierea dinamicii conduitei în contexte sociale. ideile de personalitate. pitoresc.1990) un apatrid care~şi începea viaţa în anonimat. echilibrate). Concepţia lui J. cum ar fi ideea izomorfismului structurilor. apoi toată familia se mută la Viena. în constituirea modelului conceptual al balanţei. individ-ambianţă. Moreno. motivaţie. închise. la soare. Născut la Bucureşti. amplificat al teoriei gestaltiste şi al teoriei câmpului în psihologia socială.care. a asimilaţiei şi contrastului au fost reluate de orientarea cognitivistă în explicarea unor aspecte ale relaţiilor interpersonale şi ale grupării oamenilor. care îşi admira tatăl (născut la Plevna într-o familie de evrei spanioli) adopta ca patronimic numele de Moreno al tatălui.Moreno Misim Levi şi Paulina lancu . orientarea cognitivistă a preluat. înseamnă aplicarea măsurii (metrum) la fiinţa socială (socius) şi care. Moreno şi linia cercetărilor sale în perioada la care ne referim. Personaj inventiv. se intensifică introducerea tehnicilor cantitative în investigarea relaţiilor interpersonale şi a fenomenelor de grup.o sentimentală. pe linie de obiect. în furtună. lacob Levy. legea semnificaţiei. ideea dominaţiei „figurilor brune" (simetrice. ca expresie a tendinţei de a se identifica total cu tatăl. în postularea conceptului de cadru de referinţă (frame of reference) ca expresei a semnificaţiilor conduitei derivate din raportarea ei la un anumit context. 2001) afirmă. dinamică de grup (stil de conducere. Era vorba de sfaturile terapeutice ale unei bătrâne ţigănci care.sociometria . în descrierea perceperii omului de către om în cazul diferitelor grupuri etnice. pe timp de furtună în cursul unei călătorii pe mare.îl lua în braţe cântându-i "Ce te legeni codrule".L. legea recentrării câmpului perceptiv. făcând o adevărată cură de însănătoşire. iar Moreno şi-ar fi organizat viaţa din jurul lui 117 . Pionierul acestei orientări este sociologul de orientare psihologică J. în condiţii grele.

emigrează în America. Acest adevăr face apel nu numai la realul imediat. nu în engleză. ale căror roluri le pune ulterior în scenă. simpatetice. se pare . nu cu un construct istoric. un agregat de mituri şi exagerări. un teatru terapeutic. ci ca unul psihodramatic. caracterul ei static. asistă la procese ale criminalilor. Sora sa. Lotte. cu tehnicile sale sociometrice şi cu ideile sale despre spontaneitate şi creativitate. apelând la tehnica discuţiei libere de grup. în cadrul Teatrului de copii din Angarten. fără performanţă prea mare în domeniu. El insistă asupra omniprezenţei celorlalţi.în profeţia ţigăncii. care face loc cotidianului bucuriilor şi suferinţelor vieţii şi care recunoaşte rolul imaginarului şi subiectivităţii în determinarea stării de satisfacţie individuală. între anii 1916-1917. o psihodramistă israeliană din România . constituirea diverselor subgrupuri şi a formulat ideea unei analize sociometrice. a eului său abisal. Cei şase ani trăiţi în România fuseseră o perioadă decisivă pentru cristalizarea personalităţii sale. poetic. unde vine cu planul teatrului său terapeutic în cerc. o megalomanie normală în psihologia şi comportamentul fiecăruia. el recomandă o terapie centrata pe dimensiunile sociale ale personalităţii umane. subiectiv. Personaj greu de desluşit. joacă mai multe roluri. în 1921. cum arătam mai înainte. Moreno apreciază explicaţia psihanalitică dată vieţii sufleteşti. care nu suporta nesupunerea şi contrazicerea. rezistent la destabilizare. Viena. cu prietenii şi apoi pe o scară mai mare. unde persoanele din public erau invitate să urce pe scenă şi să interpreteze diverse roluri. dar îi impută.după cum relatează Ada Abraham. realizând o instituţionalizare a concepţiei sale novatoare. în preajma stingerii din viaţă (1974).cit) Jocul de-a Dumnezeu. op.că Moreno vorbea numai în germană şi în română. Ca fondator al studiilor relaţiilor interindividuale. a studiat relaţiile de atracţie şi de respingere dintre componenţii unui câmp de refugiaţi. explicaţie cu care se familiarizase în anii achiziţiilor de la Viena. numit teatrul spontaneităţii. în 1925. artificial. în copilărie şi în adolescenţă el a fantasmat mult. considerându-se un nou Isus (De Visscher. vorbind în termeni psihanalitici. a fondat baza clinică psihiatrică de la Beacon. S-a preocupat de readaptarea socială a prostituatelor. practicat zilnic. Scenariul său preferat era "viaţa în cer". în 1931. sau chiar a creat. 118 . relatează că de mic conducea tiranic jocuri cu ceilalţi copii din preajma casei. mai ales terapiei analitice. un fel de preludiu al instituţiei medical-artistice a psihodramei. Moreno a conceput domeniul terapeutic ca pe o artă a adevărului. Este vorba de un adevăr biografic. interiorizat. dând curs exprimării spontane de sine. încadrate în forme comunitare active. Se interesează tot mai mult de teatru. practicate în vederea repartiţiei persoanelor în funcţie de afinităţile lor. iar rolul său preferat era rolul de Dumnezeu. a fost reluat în familie. ci la un real care strânge capital de pe urma îngroşaţii realităţii. în 1917 îşi ia la Viena doctoratul în medicină.

care constituie cheia explicativă a unei noţiuni cu o sferă mai largă . dintre persoană şi opera sa. Pe scurt. văzută ca sistem conceptual. sau într-o reacţie nouă la o situaţie cunoscută. Spontaneitatea este un catalizator. operaţional. dintre o societate şi altă societate. cât şi atomul social îşi pot îndeplini rolul de cheie explicativă a altor noţiuni numai raportându-se la o altă noţiune. Luate împreună. 4) modelul cultural fixat. din acestea derivă noţiunea de teleelement. asupra conceptelor de bază cu care operează Moreno şi asupra acelor variabile psihologice -interpersonale şi de grup . Activitatea creatoare se desfăşoară în mai multe faze: 1) creativitatea. printr-o analiză empirică. şi anume. Astfel de teorii ale psihologiei. îndeosebi. ci sunt dotate. conţinutul reflectorii! al fiecărui concept şi dinamica transformărilor reale pe care le suportă acest conţinut. 2) spontaneitatea. constând într-o reacţie adecvată ia o situaţie inedită. sublimare.apreciază că grupul. totalitate sociometrică a societăţii umane (matricea sociometrică). pe care o prelungeşte în plan acţionai. aceasta din urmă constituie cheia explicativă a unor noţiuni cu o sferă mai largă. Pentru a înţelege esenţa sociometriei este necesar ca dincolo de sistemul conceptual să detectăm. concepte considerate de el drept" pietre unghiulare ale sistemului sociometric". proiecţie. ar trebui reexaminate în lumina doctrinei despre spontaneitate şi creativitate. în capitolul de faţă ne vom îndrepta atenţia. grup social (clasoid). la rândul ei. substituţie. îl ajută pe cel aflat în suferinţi să-şi dezvăluie iui însuşi tensiunile sufleteşti şi astfel să le depăşească. Sub influenţa concepţiei bergsoniene cu privire la elanul vital. aceea de moleculă socială. creativitate şi modelul cultural. de pildă. improvizaţii teatrale. jocul de rol. cu un pregnant conţinut operaţional. sociometria.atomul social. cele despre frustraţie. prin psihodramă. care. dintre persoană şi lucruri. cu iniţiativă şi spontenaitate.pe care le evidenţiază modalitatea sociometrică de interpretare a fenomenelor sociale şi psihice. Conţinutul acestor faze îl constituie însăşi interacţiunea dintre spontaneitate. spontaneitatea şi creativitatea reprezintă. se prezintă astfel: la baza sistemului se află noţiunile de sponteneitate şi creativitate'. socioid. este redată în schema de mai jos. ea se exprimă prin operaţia de eliberare de energie psihică actuală şi este prezentă în toate planurile relaţiilor umane. fiinţele umane nu se comportă ca nişte păpuşi. fiind prezente pretutindeni: în jocul dintre două persoane. principiul universului mental şi social. de pildă. . Creativitatea este înţeleasă ca substanţă care condiţionează destinul cultural al omului. 3) procesul de eliberare. Atât teleelementul. după Moreno. cum ar fi. mai mult sau mai puţin. Potrivit acestei doctrine. aceea de întâlnire. Moreno creează doctrina spontaneităţii şi a creativităţii. cum ar fi.

molecula socială (superatomul).eliberarea spontaneităţii. sub raport funcţional se manifestă ca un act de recepţie sau de emisie la distanţă. un teleelement -"cea mai mică unitate de sentiment transmisă de la un individ la altul". expresia operaţională a creativităţii. înmagazinată în individ şi eliberată prin intermediul spontaneităţii. W . socioidul (îmbinarea mai multor molecule sociale). ci fie asupra creativităţii. care. Sontaneitatea nu operează în vid. creativitate şi modelul cultural (după J.L. 120 . Operaţia I: spontaneitatea trezeşte creativitatea S ~ C. Operaţia III: din această interacţiune se naşte modelul cultural S —> C—». tot felul de grupuri mici (ansambluri de socioide) pe care se sprijină structura de clasă a societăţii. Energia psihică.CC. stocându-se ca într-un gheţar. constând. Moreno). 14.Fig. C = creativitate. teleelementul dă naştere unor entităţi sociale cu o complexitate crescândă: atomul social (cea mai mică unitate relaţională de tip preferenţial sau cea mai elementară reţea sociometrică. pentru a-şi regăsi eficacitatea. fie asupra modelelor culturale.C. după cum se ştie. Operaţia IV: modelee stabilizate (CC) se acumulează indefinit. S = spontaneitate. Fiecare din aceste componente ale triadei. Prin proliferare. după Moreno. care înconjoară un individ dat). devine materie de construcţie pentru actul interpersonal. ele trebuie să fie revitalizate prin catalizatorul spontaneitate: C: C—>»S—>»CC. în triada atracţie-respingereinterferenţă. reprezintă. Câmpul operaţiilor circulare care se desfăşoară între spontaneitate. Operaţia II: creativitatea răspunde spontaneităţii S f.

LE concentrează antipatiile a 9 fete din grupul său şi a 5 fete din exterior. LS este izolată şi respinsă atât în grupul său cât şi în exterior. cu care formează perechi de atracţii reciproce.15. care tind să devină din ce în ce mai complicate. Eliberarea energiei psihice şi circulaţia ei interindividuală sub formă de teleelement nu este văzută însă de Moreno într-o manieră pasivă. BU este atrasă de 5 colege din pavilionul ei: SV. realitatea intimă. care încearcă să surpindă saltul de la individual la interpersonal în însuşi "focul" realizării lui. criteriul: viaţa în comun. oficiale. contemplativă. partenerii se proiectează unul în altui. noţiune sintetică în care se reflectă aspectele microsociale ale vieţii sociale. invizibilă. ca întretăiere şi confruntare dramatică a două sau mai multe perspective individuale. această matrice sociometrică. NS. formale). In concepţia lui Moreno. Toate acestea o resping sau manifestă indiferenţă faţă de ea. ci ca act. Această viziune s-a repercutat puternic asupra metodei de investigaţie. Atomi sociali. în afara grupului ea nu manifestă simpatie decât pentru o singură fată BR. în schema de mai sus (fig. care exprimă structura informală. 121 . ca întâlnire. Ea încearcă simpatie pentru GO care locuieşte în acelaşi pavilion şipentru 5 fete din alte pavilioane: MC.Fig. dinamistă. în situaţia de alegere. BR şi ET. se absorb unul în altui. vibrând spiritual la unison. care este concepută de Moreno ca o măsurare a relaţiilor preferenţiale pe viu. Ea respinge 3 fete din grupa sa TA. Totalitatea constelaţiilor generate de teleelement formează conţinutul matricei sociometrice. " îii stătu nascendi ". atunci când făcea din imitaţie sursă principală a mterpsihologiei. este ascunsă sub învelişul societăţii externe (structura de suprafaţă a vieţii sociale. MS. WT. se reaiizeză unul prin altul. In cadrul întâlnirii se petrec intense schimburi interpsihologice.15) sunt redate unele aspecte ale acestor structuri. SO. Putem spune că este una din contribuţiile majore ale sociometriei la psihologia socială această viziune activă. HM. Este ceea ce intuise deja Tarde. HI PC. de profunzime a realităţii sociale. constând din totalitatea grupurilor şi instituţiilor vizibile.

planşa XIV) 122 foo / / . 16.Aşa cum în interiorul modelului freudian al vieţii psihice. fricţiuni. Experienţa afectivă a vieţii colective. depozitată în reţeaua raporturilor informale dintre oameni. arată că unele din ele sunt strânse. de asemenea. conflicte. existenţa simultană a unor grupări spontane şi a unor grupuri oficiale. c. au o influenţă decisivă asupra structurii psihologice care diferă profund de manfestările informale ale comportamentelor individuale şi colective. Relaţiile imediate cu atomii b. Diagrama arata că este important ca. este reprimată şi înăbuşită sub presiunea vieţii sociale instituţionalizate.LMoreno. pornind de la relevarea decalajului dintre organizarea formală şi structura informală a vieţii sociale.constelaţii centrale ale vieţii sociale informale. tot astfel între cele două nivele ale realităţii sociale. Grupurile mici dispun. reprezintă. tind să spargă cadrele sociale prestabilite. spontană şi creatoare. indivizii. au loc permanente opoziţii. Atomul social A este centrul atenţiei. o sursă de conflicte latente Fig. altele sunt mai slabe. atunci când se analizează atomul social. op. caracterizat prin dualismul conştient-inconştient. să nu se piardă din vedere contextul. apar. în sfîrşit. de o structură psihologică care diferă profund de manifestările informale ale membrilor săi: în cadrul grupului. după Moreno. se petrece o permanentă luptă între contrarii. după Moreno. reţeaua in care este el încorporat (după J. sau au intenţia să le exercite. d. e. Sarcina sociometriei ar fi tocmai aceea ca. descrise de Moreno.cit. să contribuie la găsirea unui echilibru între cele două laturi contrarii. lanţuri. O oglindă fidelă a "dramatismului" psihologic al vieţii sociale de ansamblu o oferă atomii sociali (relaţiile interpersonale) şi grupurile mici . prin ajustarea celei dintâi la cea din urmă. în măsura în care au timp liber. Modelul unui atom social din punctul de vedere al colectivităţii (aspect centripet). impuse de o autoritate oarecare. grupurile spontane şi funcţiile pe care le exercită indivizii în ele.

De aici caracterul oarecum rudimentar al tipului de afectivitate pe a cărui declanşare spontană mizează Moreno în explorarea sociometrică a raporturilor dintre oameni. Raportată la celelalte fenomene psihice. ca o caracteristică generală a vieţii oricărui grup mic. creând însă un model de interacţiune de esenţă biopsihologică. . administraţiei. în viaţa socială. cum sunt automatismele şi activitatea reflexă. care este o proiecţie şi o desfăşurare în exterior a componentelor persoanei. întrucât izvorăşte direct din viaţa oamenilor este. tendinţe şi impulsuri primare. a memoriei şi a inteligenţei. psihologicul înglobează în sine socialul şi generează efecte sociale. trebuie să ţină sema de aceasta şi să se muleze dinamicii lui. factorul viu. după cum. Or. relaţionale etc. El este persoană şi în această calitate. în concluzie. ideile. nediferenţiate. ea trebuie să fie. într-adevăr că. De aceea. pentru ca abordarea diferitelor probleme de pe poziţiile socialului (economiei. socialul. ea este situată de Moreno înaintea libidoului. care exprimă latura lui informală. modalitatea analitică de cercetare . In analiza planului interpersonal. afective. pulsativ. Eroarea lui este de ordin metodologic şi ea constă în inversarea raporturilor dintre ele: factorul psihologic este hipostaziat şi transformat în cheie explicativă a realităţii. care se distinge de factorul social prin spontaneitatea şi expresivitatea lui subiectivă. Or. De aceea. la rândul său. ca un "pachet" de trebuinţe. dinamic. ea trebuie să fie o abordare sociopsihologică. motivaţionale. antipatie.) să fie corectă. Ca şi la Lewin. sentimentele şi atitudinile oamenilor. la Moreno avem de-a face cu conceperea dinamicii proceselor interpersonale şi de grup prin analogie cu combinaţiile din fizică şi chimie (atom social. simultan. conducerii etc. pot fi înţelese şi tratate la justa lor valoare numai dacă sunt proiectate pe fondul factorilor sociali. primul este tot atât de real ca şi cel de-al doilea şi că el. nu se poate face abstracţie de acest lucru.cea emoţională -poate fi productivă. prin excelenţă. reţinem faptul că Moreno. ca factori ce ţin de sfera subiectivului.Desigur. dacă vom proceda la o comparare a factorului psihologic cu factorul social. în virtutea acestui fapt. omul nu este numai trebuinţă şi numai trăire emoţională. volitive. Socialul precede.care se combină şi se ierarhizează după anumite legi de construcţie în sistemul persoanei. determină şi înglobează în sine psihologicul. Moreno înţelege omul într-o manieră cam simplistă. Cu toate acestea. indiferenţă). el dispune de numeroase componente . deşi determinant în raport cu psihologicul.de care face uz Moreno . dezvoltă o viziune dinamistă asupra fenomenelor psihosociale.) 123 . în centru acestui model se află variabila afectivă tridimensională (simpatie. vom constata. iar genetic. moleculă socială etc. pentru ca abordarea diferitelor fenomene psihice de pe poziţiile psihologicului să fie justă.caracterizată prin "defalcarea" şi urmărirea consecventă a efectelor unei anumite variabile a persoanei . spontaneitatea apare ca fiind înrudită cu astfel de forme arhaice ale conduitei. o abordare psihosocială. Moreno nu greşeşte nicidecum când recunoaşte şi " drepturile " acestui factor.cognitive.

4. "iubim ceea ce iubesc prietenii noştri". atitudini. teoria simetriei în comunicarea interpersonală (Newcomb). pe baza lor. Ideea generală a acestor teorii este aceea că structura cognitivă neechilibrată. al formaţiunilor mentale în reglarea conduitei sociale. "grupul nu-1 iubeşte pe cel a cărui opinie se abate de la opinia grupului" Heider extrage din asemenea sentinţe postulatele de bază ale punctului său de vedere cognitivist . Heider (1946) porneşte. Conceptele de bază cu care operează această orientare sunt cele de cogniţie şi structură cognitivă. disarmonică dă naştere unei stări de neplăcere. astfel: "iubim oamenii care aderă la noi". cu prilejul unei campanii propagandistice. Orientarea cognitivistă In contrast cu abordările behavioriste. P poate fi alegător. Cele trei elemente exprimă subiectul care percepe (P). care pun accentul pe factorii periferici (variabilele observabile. de la ceea ce el numeşte" psihologia naivă". legate de stimuli şi răspunsuri). expectaţii. Persoana se conduce astfel încât să maximizeze echilibrul intern al subsistemului său cognitiv. asimetrie. operaţionalizat sub forma aşa-numitei scheme P . o idee a altor persoane) perceput de cei doi ( X ) şi ele pot să capete semnificaţii diferite. Relaţia de neconcordanţă este desemnată prin termeni diferiţi: dezechilibru. idei. atunci nu iubim nici lucrurile care ne aparţin şi nici oamenii care ne iubesc". opinii. Reprezentative pentru orientarea cognitivă sunt aşa numitele teorii ale concordanţei cognitive (cognitive consistency theories). care conduce la conduita destinată să obţină starea de echilibru. cum am mai arătat mai înainte. 4. plăcută din punct de vedere psihologic. a bunului simţ. forţează către simetrie. orientarea cognitivă accentuează rolul proceselor centrale.ideea echilibrului şi ideea atribuirii . teoria disonanţei cognitive a lui Festinger. incongruenţă. O 124 . obiectul (un fenomen. "dacă nu ne iubim pe noi înşine.O . De exemplu. "prietenii noştri sunt prieteni între ei". un lucru. având funcţia de reglatori ai conduitei. care sună. Punctul de vedere al lui Heider Considerat ca fiind primul care utilizează conceptul de neconcordanţă cognitivă. ca mod al omului de a-şi reprezenta lumea într-o manieră ordonată şi coerentă. care concură la categorializarea şi interpretarea evenimentelor. proces în urma căruia iau naştere diferite imagini. credinţe. Ea generează tensiuni.X . în sentinţe literare şi filozofice cu privire la relaţiile interpersonale. Psihologia naivă îşi găseşte expresia în limbă.procedând. teoria congruenţei (Osgood şi Tanenbaum). disonanţă. "celălalt" sau subiectul perceput (O). presează în direcţia congruenţei şi conconanţei. apărute în cursul deceniului al cincelea sub denumiri diferite şi patronate de autori diferiţi: teoria balanţei cognitive (Heider). de exemplu.1. iar grupurile se conduc astfel încât să maximizeze concordanţa internă a relaţiilor interpersonale. la structurarea modelului balanţei cognitive.

Şi unele şi altele pot fi. viziunea reducţionistă asupra pozitivului şi negativului relaţional (reducerea lor la legea " tot sau nimic").nu aparţine. cum ar fi.X. Se reproşeză teoriei lui Heider absolutizarea tendinţei spre echilibru.neasemănător. cele negative = netranzitive) operaţională în raport cu unele realităţi empirice. ci perceperea de către P a stării reiaţilor. nL = evalutive negative (de regulă. 125 . aparţine . a lui O faţă de X -prin aceasta fiind p PLO PLO OnLX PnLO O p P„LX PLO OLX PLX PLO r~"o^x r-» pţx PLX O OnLX 0LX O °nL* Structuri echilibrate (relaţiile pozitive = transitive. X . după Heider. Structuri echilibrate (relaţiile pozitive = transitive. nU = relaţii de adeziune negative (grad de unitate. redate cu ajutorul simbolurilor menţionate. percepută scăzut). cele negative . U = relaţii de adeziune pozitive (grad ridicat de unitate percepută). condamnare. adorare. pozitive sau negative. Fenomenul balanţei exprimă nu starea relaţiilor reale dintre elemente.candidat politic. antipatie.O . iară să se prevadă posibilitatea unor grade de pozitiv sau negativ. tranzitive: extinderea atitudinii pozitive a lui P asupra obiectului atitudinii pozitive a lui O).comentator. Schema ilustrează un model simplu de prognoză a relaţiilor în cadrul triadei P . Relaţiile dintre cele trei elemente sunt de două tipuri: evaluaţive (sentiment relation) şi de apartenenţă sau adeziune (unit relations).a lui P faţă de O. Figura de mai jos iîustrază combinaţiile posibile ale elementelor schemei P . determinarea schimbării atitudinilor alegătorilor sub influenţa acţiunii de propagandă. Celelalte desemnează gradul unităţii percepute a elementelor şi se exprimă în termenii: asemănător .X (a lui P faţă de X) dacă nu sunt cunoscute celelalte două . netranzitive).O . apropiat -îndepărtat. fiecare dintre ele sunt desemnate de Heider prin simboluri distincte: L = relaţii evalutive pozitive (de regulă. Primele se exprimă în conceptele de simpatie. de pildă. care pot să constituie un determinant important al sistemului balanţei. aprobare. respingere.netranzitive) Fig.

Coordonarea sau orientarea simultană se referă la interdependenţa orientării lui A faţă de B şi faţă de X. la ei apare tendinţa de a dezvolta o atitudine asemănătoare faţă de acest al treilea. atunci trebuinţa de reducere a acestei divergenţe duce la creşterea frecvenţei actelor de comunicare. orientarea variind în acest caz în direcţie şi forţă. X .B . Dacă. fiind o teorie reprezentativă pentru abordarea de tip cognitivist. instalabile. A şi B vor dezvolta acte de comunicare între ei.X sunt actul comunicaţional. care permit persoanei discriminări cognitive. de exemplu. eveniment. Aspectele cognitive se referă la ordonarea. orientarea. care stabilesc asemănarea de orientare. B -cealaltă persoană. Theodor Newcomb (1961) elaborează teoria simetriei în comunicarea interpersonală sau teoria A . Teoria simetriei a lui Theodor Newcomb Pornind de la modelul lui Heider. Aspectul cathetic se referă la tendinţele de apropiere . în cadrul diadei sau al grupului. stare. apare o divergenţă a orientărilor faţă de al treilea. din aceasta rezultând evenimente care conduc la o combinaţie mai stabilă. A atribuie lui B o atitudine faţă de X şi manifestă el însuşi o atitudine faţă de X. Ca şi în cazul schemei lui Heider. ceea ce se exprimă în termeni de atracţie sau de relaţionare cu obiectele din jurul nostru. psihologic. fenomen pe care Newcomb îl numeşte tendinţă către "simetrie a orientărilor" şi a cărui intensitate o defineşte ca intensitate a atitudinilor faţă de al treilea.X. ceea ce produce afecţiune între A şi B. pe care o extinde la comunicarea dintre indivizi şi la relaţiile din interiorul grupului. permiţând celor două persoane să menţină o orientare simultană unul către altul şi faţă de obiectul comunicării. X (o persoană sau un obiect). A şi B. Informaţia constă în stimulii asociaţi cu un obiect. Când două persoane. coorientarea şi sistemul de presiune (tensiune). Actul comunicaţional constă în transmiterea informaţiei de la sursă la receptor. In cadrul schemei A . A reprezintă subiectul care percepe. Conceptele-cheie ale schemei A . care vor duce la creşterea asemănării atitudinilor lor faţă de X.altul" sau din incertitudinea privind orientarea altuia. se percep pozitiv una pe alta şi îşi elaborează o anumită atitudine faţă de al treilea. interesează cura îi percepe A pe B şi pe X : A percepe ca o consonanţă asemănarea atitudinii sale faţă de X cu a lui B faţă de X. Comunicarea îndeplineşte. Ipoteza generală de la care porneşte Newcomb este aceea că există o relaţie legitimă între credinţele şi atitudinile manifestate de individul dat şi că anumite combinaţii ale credinţelor şi atitudinilor sunt. când. structurarea atributelor obiectelor orientării. proprietate.2. în timp ce divergenţa de atitudine naşte neplăcere.4. ceea ce se exprimă în termeni de atitudine. o funcţie necesară. Orientarea se referă la deprinderea cathetică sau cognitivă de relaţionare a noastră cu alte persoane. 126 .B .evitare. după Newcomb.X . Sistemul presiunii sau presiunea spre simetrie se referă la starea de tensiune psihologică rezultând din perceperea discrepanţei orientărilor "eu .B .obiectul faţă de care cei doi au o anumită atitudine.

dacă orientarea lui A faţă de B ori X depinde de orientarea lui B faţă de X. Probabilitatea simetriei percepute creşte proporţional cu atracţia şi cu intensitatea atitudinii. Asimetria conduce la tensiune. poate diminua relevanţa lui X. Toate pot fi facilitate prin comunicare.B . altul . orientate spre acelaşi obiect. A şi B putând să aibă atitudini similare faţă de X (favorabile sau nefavorabile) sau diferite (unui . Atitudinile pot fi favorabile sau nefavorabile. orientarea către obiecte şi către alte persoane. modifică propriile sale atitudini. iar simetria va căpăta o valoare recompensatoare secundară. fenomen. ca şi orientarea persoanei către X într-un vacuum social. De aceea. Newcomb identifică mai multe căi prin care individul poate reduce presiunea şi. Modelul propus de Newcomb îşi găseşte o largă aplicaţie în procesele comunicării de masă. de asemenea. persoană în raport cu care se desfăşoară o anumită campanie propagandistică. La fel se poate spune despre atracţii. iar mărimea presiunii spre simetrie depinde de următorii factori: gradul atitudinii de discrepanţă percepută între A şi B. Ea permite. deoarece rareori orientarea lui A faţă de B se produce într-un vacuum ambiental. validarea consensuală a atitudinilor faţă de X.favorabile. care activează conduita de orientare spre dobâdirea simetriei.nefavorabile). certitudinea propriei orientări. relevanţa lui X pentru sistem. Coorientarea este presupusă ca fiind esenţială în viaţa umană. sub influenţa căruia este de aşteptat să se modifice pozitiv 127 . atunci A va fi motivat să descopere orientarea lui B faţă de X şi să-i influenţeze atitudinea faţă de X. au mai multă încredere fiecare în propria atitudine faţă de X. unde A devine receptorul. deci. Când atitudinile şi atracţiile lui A şi B sunt similare. B . iar X . conchide Newcomb. Dacă A are o atitudine favorabilă faţă de X şi este atras de B şi A percepe că B are o atitudine nefavorabilă faţă de X. actele comunicaţionale care rezultă în condiţiile simetriei vor fi recompensatoare.comunicatorul.X sunt atitudinea lui faţă de X. Simetria cognitivă are avantajul că permite individului să emită predicţii asupra conduitei altora.pozitive sau negative. iar atracţiile . In virtutea avantajului simetriei.oricare eveniment. având atitudini similare. atitudinea lui B faţă de X şi atracţia lui B faţă de A. însemnă că ele sunt simetrice şi invers: sunt asimetrice când sunt diferite. îndeosebi în desfăşurarea acţiunii propagandistice. modifică percepţia sa asupra atitudinii lui B faţă de X. importanţa lui X (a obiectului comunicării). Mai mult. atracţia lui A faţă de B. sunt procese necesare. deoarece A şi B. Gradul de adecvare al modelului s-ar putea verifica prin capacitatea lui de a previziona asupra rezultatelor ce se vor obţine în urma acţiunii de propagandă a comunicatorului. reduce relevanţa percepută a lui X pentru B. direcţia şi gradul atracţiei dintre A şi B. sistemul de relaţii este asimetric şi atunci apare presiunea către simetrie. dobândi simetrie: A poate diminua forţa atracţiei faţă de B.Componentele minimale ale sistemului A . Rareori persoanele pot să menţină relaţiile dntre ele în afara referirii ia altul şi puţine obiecte sunt atât de secrete încât atitudinea persoanei faţă de ele să nu fie influenţată de atitudinea altora.

Ea se distinge însă prin două aspecte: îşi propune să se refere la conduita cognitivă în general. faptul dacă ea va fi orientată în raport cu transmiţătoral sau cu obiectul comunicării. acţionând ca forţă aptă să determine partenerii să caute sau să restabilească echilibrul intradiadic. Modelul lui Newcomb reprezintă o contribuţie importantă la problematica actului interpersonal şi a microgrupului. de asemenea . abordată din perspectiva unor conceptecheie ale psihologiei sociale. coorientarea în raport cu un termen extradiadic comun naşte impulsul de a influenţa asupra atitudinii celuilalt şi se constituie. înlocuind termenii de "concordanţă" şi "neconcordanţă" prin cei de "consonanţă" şi "disonanţă". datorită mai ales ingeniozităţii cu care Festinger şi-a formulat ipotezele. deoarece. se înscrie şi ea în contextul tradiţiilor teoriei concordanţei cognitive a lui Heider. lui Leon Festinger (1957. în caz contrar. generatore de disonanţă. înseamnă că acesta nu şi-a atins scopul.receptorul în raport cu evenimentul în cauză. totodată. 4.3.1968). dacă restabilirea echilibrului la nivelul receptorului se face pe calea modificării atitudinii lui faţă de comunicator. 1974). rolul motivaţiei ca factor propulsor al intercaţiunii. asupra căreia ne-am oprit pe larg cu alt prilej (P. naturale şi experimentale. Este surprins rolul reglator al comunicării ca mecanism de redistribuire echitabilă a substanţei interacţiunii şi ca instrument de realizare a influenţei între parteneri. Leon Festinger descrie amănunţit diverse situaţii şi contexte. teoria lui Newcomb conturează şi o posibilă paradigmă ameliorativă în raport cu dezechilibrul ce se poate ivi în plan relaţional. Ne vom rezuma la a reaminti aceste ipoteze.în spiritul teoriei dinamiste a lui Lewin -. în timp ce. Teoria disonanţei cognitive a lui Leon Festinger 'Teoria disonanţei cognitive a. ca suport al trecerii necesare de ia diada interpersonală la microgmpul social. rezultatul acestei presiuni se manifestă în modificări ale cogniţiei şi conduitei şi în expunerea selectivă la noi informaţii şi opinii. Interdependenţa orientărilor. avem de-a face cu acceptarea de către receptor a punctului de vedere al comunicatorului. Modelul poate să prevadă modificarea poziţiei receptorului aflat în situaţie de dezechilibru. disonanţa cognitivă dă naştere presiunii către reducerea ei. în aparenţă foarte simple: între elementele cognitive poate să existe o relaţie de nepotrivire" care generează disonanţă. dar nu şi direcţia acestei schimbări. 128 .Golu. în sfârşit. Este surprins. Ceea ce este foarte important. asupra cărora vom mai reveni. ca şi modalităţi de reducere a ei. generată intrinsec de perceperea decalajului de atitudine. a exercitat în psihologia socială o influenţă mult mai mare decât celelalte teorii ale concordanţei. tensiunea.

atitudinea faţă de sursa mesajului privind obiectul atitudinii şi natura evaluativă a informaţiilor în raport cu sursa şi cu obiectul atitudinii. Este vorba de o scală semantică diferenţiată sau de aşa-numitul procedeu al diferenţîatorului semantic. în contextul teoriei congruenţei. Ei au conceput şi o metodică pentru a determina direcţia schimbării atitudinii prin intermediul măsurării celor două categorii de afirmaţii. deci. Modelul lui Osgood şi Tannenbaum se distinge de cele anterioare prin tentativa de a emite predicţîi cu privire la direcţia şi cantitatea schimbării atitudinii concomitent în raport cu sursa (comunicatorul . Procedeul are în vedere sensul conotativ (emoţional. dacă se realizează o alegere corectă a perechilor conceptuale evaluative. face şi el parte din familia teoriilor concordanţei cognitive. slab). ci coloratura emoţională a semnificaţiei.K) şi cu obiectul atitudinii. este o evaluare a obiectului. atunci în structura cognitivă a lui P apare o situaţie de necongruenţă (nepotrivire. "metaforic") al conceptului. poziţia care corespunde direcţiei şi intensităţii judecăţii lui pentru trei grupe de factori: evaluare (bun-rău). Autorii introduc termenii de "afirmaţii asociative" şi "afirmaţii disociative. Ca şi la autorii discutaţi mai înainte. pe care P îl apreciază negativ. nu pe cel denotativ. activitate (activ-pasiv). emanând de la sursă. Ieşirea din situaţie presupune modificarea simultană a atitudinii lui P atât faţă de K. care reprezintă extremele continuum-ului redat pe scară. El se constituie ca o scară bipolară descriptivă compusă din şapte trepte. Operaţie al cărui succes depinde de respectarea câtorva condiţii decurgând din aşa-numita teorie a "spaţiului semantic11 al semnificaţiilor.4. în care comunicarea.4. : : : rău. pentru măsurarea atitudinii subiectului faţă de obiectele sociale. După Osgood Şi Tannenbaum. în genul cele de ma jos: bun : : : . Modelul congruenţei cognitive Modelul congruenţei. Se studiază. nu semantica. forţă (puternic. Atitudinea faţă de obiect (concept) este o proiecţie în dimensiunea evaluativă a spaţiului semantic.Subiectul situează în spaţiu (marchează pe scală). care ar corespunde conceptelor lui Heider de "atitudini pozitive" şi "atitudini negative". comunicator (K) şi informaţia despre un anumit obiect (O). care are o atitudine pozitivă faţă de O. Subiectului i se prezintă colecţii de răspunsuri verbale alternative. propus de Osgood şi Tannenbaum (1955). necoincidenţă) între cele două aprecieri (atitudini) ale sale. obligă subiectul să adopte o atitudine particulară faţă de un anumit obiect. Variabilele implicate sunt: atitudinea faţă de obiect. Dacă P îl apreciază pozitiv pe K. având drept specific faptul că se concentrază asupra variabilelor semnificative ce intervin în schimbarea atitudinilor şi că previzionează asupra acestui proces într~o situaţie experimentală tipică. este presupusă aceeaşi schemă formată din receptor (P). 129 . cât şi faţă de O. Conceptul este evaluat prin bifarea unuia din cele şapte intervale. date sub forma unor termeni ~ concepte opuse (adjective bipolare). metodica difereţiatorului semantic poate fi folosită.

Operând cu semnificaţiile . a cărei intensitate poate fi evaluată ca fiind .elaborată de Osgood: posibilitatea de a determina locul fiecărei semnificaţii în spaţiul semantic. Tot acest proces poate fi determinat recurgând la următoarele formule: DkO: = (k) O+K O p.3 şi + 2. necesară pentru egalarea semnificaţiilor lor. care. menţionate mai sus. atât ca semn cât şi ca intensitate. El va căuta ieşirea din situaţie. când se revine la starea de congruenţă. de asemenea. fixând două din însuşirile ei de bază: direcţia (calitatea) şi distanţa (intensitatea). care poate fi apreciată cu +2. obţinem: 130 DkO = 5 = 3. aflând că. 2+3 . ei manifestă o atitudine destul de pozitivă faţă de O. Dk K -modificarea atitudinii Iu P faţă de K . Ceea ce se obţine prin măsurarea distanţei dintre semnificaţii pe scara evaluativă a diferenţiatorului semantic. totodată. posibilitatea de a fixa deplasarea semnificaţiei cuvintelor în condiţiile introducerii lor în îmbinări de cuvinte. P manifestă o atitudine negativă faţă de K. Când cele două atitudini se egalează. posibilitatea de a calcula distanţa dintre semnificaţii (diferenţa de semnificaţii dintre două noţiuni este funcţie de diferenţierea poziţiilor lor. simultan. de exemplu. este invers proporţională cu intensitatea atitudinii (atitudinile polarizate: extremităţile evaluării se modifică mai puţin şi invers). Punctele din spaţiul semantic servesc la definirea operaţională a semnificaţiei. Ceea ce poate fi măsurat prin metoda diferenţiatorului semantic. să spunem. faţă de ceilalţi doi componenţi ai triadei.3 şi. Dacă. ci şi de intensitatea acestei atitudini. Aici intervine următoarea legitate: mărimea schimbării atitudinii. O şi K . diferenţa de semnificaţie dintre două noţiuni fiind funcţie de diferenţierea poziţiilor în unul şi acelaşi spaţiu. poate să provoace efecte de necongruenţă. adică mărimea sumaţi vă a modificării atitudinilor. se restabileşte echilibrul. Dezechilibrul în structura cognitivă a lui P depinde nu numai de semnul atitudinii lui P faţă de K şi O. în unul şi acelaşi spaţiu).mărimile absolute ale relaţiilor afective ale lui P cu O şi P cu K. atunci. DtK: = o+ K • p unde DkO reprezintă modificarea atitudnii lui P faţă de O.mărimea presiunii în direcţia congruenţei. Restabilirea echilibrului se poate face nu numai prin modificarea semnului atitudinii lui P faţă de unul din membrii triadei (cum preconizau modelele lui Heider şi Newcomb). p . P se va afla într-o situaţie de necongruenţă. modificându-şi simultan atitudinea faţă de O şi faţă de K: va reduce întrucâtva intensitatea atitudinii pozitive faţă de O şi va diminua întrucâtva intensitatea atitudinii negative faţă de K. K emite anumite afirmaţii pozitive la adresa lui O. ci pe calea modificării semnului şi intensităţii.

Dar cum poate fi construită o lume internă a omului coerentă. ca valabilă. metodica descrisă a fost verificată şi confirmată. tendinţă caracteristică. pentru orientarea intitulată expres "psihologie umanistă". Principiul homeostaziei. ajungând amândouă la valoarea . ale behaviorismului . cu precizarea însă că modelul nu funcţionează atunci când valorile lui p' (presiunea în direcţia congruenţei) sunt foarte mari şi când. ca şi celelalte modele cognitiviste.şi de a propune o psihologie mai "umanizată". modificarea atitudinii lui P faţă de O trebuie să se deplaseze cu 3 unităţi în direcţia înrăutăţirii ei. analiza moleculară. de a năzui spre schimbare. datorită tentativei lor de a depăşi tendinţele mecaniciste ale behaviorismului şi de a propune o psihologie mai umanizată. sensuri) printr-o analiză molară a întregului structural. pentru prognozarea schimbării atitudinilor. 131 . de a ieşi din limitele sistemului de legături dat. fiind considerat ca o expresie a unei trebuinţe fundamentale a naturii umane. propuse de cei doi autori. am consemnat tendinţa ei de a depăşi tradiţiile mecaniciste. pentru întraga psihologie socială contemporană şi. situaţia de congruenţă se restabileşte. îndeosebi. armonioasă.O =--------«5 = 2 2+3 Ceea ce însemnă că. şi acesta doar constată fenomenul. la fel de fundamentală pentru om este şi tendinţa de a rupe starea de echilibru. spre nou. după comunicare. Elaborată de Osgood. iar atitudinea lui P faţă de K . semnificaţii. fundamentând unele concluzii cu privire la echilibrul structurilor sociale. coerenţa lumii cognitive a omului nu se poate explica decât prin corespondenţa ei cu o lume externă raţională. atitudinile sunt înalt polarizate. astfel încât semnificaţiile exprimând aceste schimbări de atitudine să se apropie. El apare ca fiind mai coerent şi mai riguros în contextul premiselor şi definiţiilor iniţiale.cu două unităţi în direcţia îmbunătăţirii ei. Teorii psihosociale fundamentate psihanalitic Analizând orientarea cognitivistă. al căutării echilibrului. coerentă. După cum au observat mulţi dintre criticii teoriilor cognitiviste. fără să reuşească să explice mecanismul apariţiei neconcordanţei la nivel de atitudine. comunicare interpersonală şi de grup. pe elemente a structurii conduitei observabile . conflictuale? Raţionalitatea. percepţie. cunoştinţe. Astfel.1. Teoriile cognitiviste s-au bucurat şi se bucură în continuare de o oarecare popularitate. raţională în condiţiile unei lumi externe neraţionale. orientată către studiul formaţiunilor mentale (semne. Dar. D 5. Se insistă mai mult pe latura formală a neconcordanţei dintre elemente şi mai puţin pe analiza conţinutului. în general. de Tannenbaum la nivel de grup. Modelul lui Osgood şi Tannenbaum aduce o perfecţionare a descrierii naturii dezechilibrului cognitiv.condiţionarea operantă. stării de confort domină toate aceste teorii. Absolutizarea paradigmei echilibrului poate să ducă şi a dus la interpretări eronate în plan social şi politic. deci.

care tinde să construiască o psihologie a persoanei şi relaţiilor interpersonale pe măsura exigenţelor metodologiei naturalist-ştiinţifice. în general. Societăţile şi grupurile se formează ca jocuri subsecvente ale legaturilor indivizilor cu părinţii lor. funcţiunea societăţii fiind de a inhiba şi a suprima impulsurile instinctuale ale individului. a atras atenţia asupra componentei emoţionale a interrelaţiilor din grupuri. Potrivit concepţiei lui S. în opera lui Moreno. El consideră că agentul fundamentai al societăţii este grupul primar al familiei. Sigmund Freud invocă frecvent factorii sociali. cel de sublimare şi cel de identificare. Prin extrapolare.Psihanaliza continuă şi adânceşte această tendinţă. Procesul socializării copilului implică interiorizarea dictatului social admistrat de părinţi şi formarea superego-ului. dragoste. cum sunt cele formulate de Sullivan. supraeul. structura familală. Legăturile de familie sunt prototipul tuturor relaţiilor de grup. Energia libidoului circulă într-o reţea intrapersonală închisă şi este distribuită în trei sisteme structurale majore. structura politică. 132 . suport al legăturilor care unesc oamenii în grupuri. până la un punct. Multe teorii neoanalitice. psihologiei sociale contemporane. sociologie. proprie. Modelului comportamentist. totodată. eul. istorie. artă. filosofic. deşi încercă să se abată oarecum de la forma ei ortodoxă în mişcarea lor de la planul intrapersonal spre cel interpersonal şi grupai. Postulând principiul naturii opuse a trebuinţelor omului şi a cerinţelor societăţii. Fromm. tendinţă ce va atinge cotele ei maxime în cadrul orientării intitulate expres "psihologie umanistă". Freud încearcă să aplice această schemă dincolo de graniţele psihologiei persoanei. a oferit concepte şi principii şi a influenţat asupra manierei de interpretare a unor variate probleme de psihologie socială. infraeul. de inspiraţie pozitivistă. Psihodinamica freudiană a grupurilor este axată pe două concepte. centrată pe unicitatea lumii lui interne. i se opune tot mai mult tendinţa spre o psihologie "adecvată omului". de pildă.Freud (1962). Sistemul social nu este decât o versiune macrocosmică a sistemului personalităţii. activitate tehnică. Copilul stabileşte contactele sociale iniţiale în familie. Freud conceptualizează omul şi ambianţa socală în termenii stării de conflict. războiul şl postulează unele principii ale psihologiei de grup. Horney. care implică desexualizarea energiei instinctuale a infraeului şi canalizarea ei către atitudini şi activităţi acceptate social: iubire. ele servind drept protecţie adaptativă culturală şi individuală şi. Concepţia psihanalitică care. utilizează elemente şi principii ale psihanalizei clasice. creaţie artistică. abordând probleme de psihologie socială. cum am văzut. Adler. care operează mai explicit cu variabilele psihosociale. perfecţionare vocaţională. personalitatea individului este strâns relaţionată cu energia mentală şi cu libidoul. înscriindu-se în cadrul disputei dintre scientism şi umanism. se regăseşte. cum sunt. conflictul social. Societatea şi cultura îi apar ca un produs al aglomerării personalităţilor individuale înăuntrul ei.

1956. Componenţii grupului. liderul. Aceasta duce la micşorarea ostilităţii şi la reţinerea impulsurilor agresive împotriva părinţilor. Protecţia şi întreţinerea pe care o acordă ei creează condiţiile dependenţei. Shephard". 1960. 251-279). grupul posedă parametri asemănători cu cei ai persoanei: trebuinţe.1961).415-437). iar reprimarea şi frustrarea instinctelor creează sentimentul ostilităţii şi al fricii. El derivă. proprii omului. ci ca o unitate a indivizilor posedând proprietăţi emoţionale şi dinamice. este centrat nu asupra membrilor. întreţin. ci asupra lui însuşi. înregistrată în practica tratării nevrozelor. teoria psihanalitică a atitudinilor sociale (Sarnoff.care servesc ca prototip al tuturor relaţiilor sociale. liderul induce o codnuită de grup regresivă. Fiind o versiune macroscopică a individului. care acceptă una şi aceeaşi persoană. Având în faţă acest lider puternic. ipoteze de bază ale grupului. Complexul oedipian este relevant în raport cu acest proces de identificare cu liderul. mentalitate de grup. ostile şi sexuale. Freud vede toate legăturile din grup ca fiind bazate pe procesul de identificare cu liderul puternic.. 24. cultură de grup. sugestibilitate. psihologic. Conceptele de bază ale teoriei lui Bion sunt cele de grup ocupaţional. Viziunea lui Freud asupra instituţiilor sociale este una pesimistă. teoria tridimensional. teoria lui Bion tinde sa vadă grupul nu ca un agregat de indivizi. Se petrece ceva similar stării de hipnoză. ei constituie prototipul de lider al copilului. copilul se identifică cu el şi încorporează valorile lui. Părinţii protejează. justiţia socială din sentimentele de invidie şi ostilitate pe care membrii grupului le încearcă unii faţă de alţii. Teoria psihodinamică a funcţionării grupului Bazată pe observaţii şi participări la terapia de grup. dependenţă. după Freud. 133 . iar la baza acestor sentimente consideră că s-ar afla competiţia pentru favoarea liderului. sistem prolomental. ca ideal. a conduitei interpersonale (Schultz. p. 9. caracterizată prin pierderea simţului critic. Principiul tratării grupului prin analogie cu caracteristicile psihologice ale individului duce la construirea unor capitole de psihologie socială analoage tematicii psihologiei generale.. teoria dezvoltării grupului (Bennis. sancţionează şi. Tradiţiile psihanalizei clasice (freudiene) au servit drept izvor de inspiraţie în generarea unor scheme interpretative pentru diferite probleme de psihologie socială. Prin purtatea sa deosebită. scopuri.1. narcisismul fiind caracteristica lui fundamentală. tendinţă caracteristică observabilă încă în alcătuirea primelor manuale de psihologie socială. de pildă. 5. Interrelaţiile lor emoţionale sunt mediate de relaţia cu liderul. motive. Am putea menţiona astfel teoria psihodinamică a funcţionării grupului (Bion. p. se identifică cu acesta şi numai în această măsură se identifică şi unul cu altul. 1958). care posedă calităţi şi capacităţi pe care nu le au ceilalţi şi care. Instituţii cum sunt dreptul şi religia s-ar fi format în ordinea protejării omului şi societăţii împotriva impulsurilor agresive.

este o matrice a elementelor mentale şi fizice folositoare grupului. la creşterea acurateţei predicţiei consecinţelor proprii'or acţiuni. care se referă la faptul că fieca•. Faza autoritară cuprinde subfaza centrării pe supunere (dependenţă). Ea este structura grupului la un moment dat. grupul se simte relaxat. Cultura grupului este un construct conceptualizat ca produs al conflictului dintre voinţa individuală şi mentalitatea de grup. că îşi vor pierde identitatea personală. motivaţii. Ipotezele în baza cărora acţionează grupul pot fi interpretate pornind de la climatul afectiv al grupului şi ele se reflectă în conduita expresivă a membrilor grupului.Grupul ocupaţional are drept scop obţinerea performanţei într-o sarcină specifică. care însă se deosebeşte de rolul tradiţional al liderului. intenţii. Faza personală debutează prin preocuparea pentru identificarea interpersonală. subfaza zisă a rebeliunii.: membru dobândeşte abilitatea de a se exprima exact şi liber în legătură cu propriile sentimente. cu trecerea timpului. Principalul obiectiv al acestui tip de grup constă în a contribui la cultivarea dezvoltării şi înţelegerii propriilor motive. armonia începe să devină din ce în ce mai iluzorie. Fiecare fază se divide în trei subfaze. Sistemul protomental este o entitate abstractă. începe o altă subfaza. bazate pe interdependenţă (faza personală). Din ipotezele pe care grupul le face în jurul raţiunii sale de a fi emerg anumite proprietăţi emoţionale. Grupul se deplasează de la preocupările pentru relaţiile de autoritate. mulţi membrii încep să fie îngrijoraţi că vor fi "înghiţiţi" de grup. la preocuparea pentru formarea relaţiilor personale. teoriei sintalităţii grupului. armonic şi înalt coeziv. Teoria lui Bennis şi Shepard statuează câteva faze ale dezvoltării grupului. care conţine prototipul ipotezelor de bază ale grupului. organizarea adoptată. Teoria dezvoltării grupului Orientată psihanalitic este şi teoria lui Bennis şi Shepard. un nivel al funcţionării grupului în care mentalul şi fizicul sunt contopite. făcând uz de o serie de reguli şi procedee. a ostilităţilor şi disensiunilor dintre membri şi subfaza rezolvării problemei dependenţei. ocupaţia îndeplinită. Mentalitatea de grup se referă la exprimarea unanimă a voinţei grupului. Un rol important în atingerea obiectivului revine antrenorului grupului. Percepţia de către fiecare membru a locului său în grup se armonizează cu percepţia celorlalţi membri. 5. bazate pe dependenţa de lider (faza autoritară). trece printr-o perioadă de preocupare pentru identitatea individuală şi evoluează către rezolvarea problemei interdependenţei Intr-o primă subfaza. Sistemul conceptual al teoriei lui Bion apare similar.2. cum vom vedea. El întreţine rezervorul ipotezelor de bază şi împiedică grupul să facă experienţe unor ipoteze conflictuale. la instaurarea unei comunicări valide. care acţionează în combinaţie cu funcţia de grup ocupaţional. care vizează procesele dezvoltării în grupurile de antrenare J relaţiilor umane. pe fondul congruenţei eforturilor colective. în cursul căreia grupul se divide în două 134 . propuse de Cattell.

Când două persoane intră în relaţii interpersonale. încântat încă de noţiunea armoniei de grup. conţinutei toeriei lui Schutz. care pot fi observate în interacţiunea interpersonală. individul se va simţi. care implică rezolvarea problemelor interpersonale. generând satisfacerea mutuală a trebuinţelor interpersonale). insistă mai puţin asupra grupului şi mai mult asupra activităţii individuale. Evaluarea de grup duce la înţelegere şi la o comunicare mai validă. creată de Schutz şi cunoscută sub denumirea prescurtată de FIRO (Fundamental Interpersonal Relations Orîentation = orientarea fundamentală a relaţiilor interpersonale) încearcă să explice conduita interpersonală în termeni de orientare a unui individ în raport cu altul. modelele lor caracteristice de conduită pot fi ori compatibile (armonioase. nu şi durata acestor faze. doreşte să se continue relaţiile mterpersonale apropiate. Iată.subgrupuri: unul dintre ele. Dacă dezvoltarea de grup continuă potrivit modelului obişnuit. La vârsta adultă. Acest subgrup se opune continuării unor relaţii strânse. Pe scurt. Trebuinţa de control depinde de faptul dacă relaţia părinte . incluzând atât conduita proprie. redat pe scurt. Procesul dezvoltării de grup devine complet. incompetent sau neiubit.incluziunea. Fiecare verbalizează propria schemă conceptuală pentru înţelegerea conduitei umane. la care ne-am referit şi cu alt prilej. trebuinţa de incluziune depinde de măsura în care copilul a fost intergat în grupul de familie. ce variabile determină forma rezolvării problemelor dependenţei şi interdependenţei. ori incompatibile. insignifiant. mecanismul dezvoltării grupului este lăsat în umbră. Diada poate varia ca grad de compatibilitate între cele două extreme. proces care decurge într-un mod caracteristic fiirui determinantul primar al conduitei interpersonale. La nivel de 135 . astfel încât ele vor putea sau nu vor putea să lucreze împreună. Pentru a face faţă acestor sentimente. Autorii recunosc că nu toate grupurile îşi ating în final scopul. conflictul dintre subgrupuri eventual se rezolvă. ce variabile influenţează rata dezvoltării. In măsura în care aceste trebuinţe n-au fost satisfăcute în cursul copilăriei. de libertate sau de control. Apar conflicte între cele două subgrupuri.copil este una de călăuzire accentuată. 5. controlul ^ afecţiunea .care s-au dezvoltat pe parcursul copilăriei prin interacţiune cu adulţii (părinţii). determinând grupul să se deplaseze de la o fază la alta. respectiv. Trebuinţa de afecţiune variază în funcţie de gradul în care copilul a fost aprobat sau respins emoţional. La baza modelul'-ţ interacţiunii dintre indivizi se află trei trebuinţe de bază . Trebuie observat că autorii indică numai secvenţele fazelor de dezvoltare a grupului. cât şi pe a celorlalţi. Se trece la ultima subfază. membrii celuilalt devin îngrijoraţi că îşi vor pierde identitatea individuală şi neliniştiţi ca aprecierea de sine să fie distrusă şi identificată cu grupul. Teoria tridimensională a conduitei interpersonale Teoria tridimensională a conduitei interpersonale. care se manifestă în modele caracteristice de conduită.3. ei dezvoltă mecanisme de apărare.

nu depăşeşte opoziţia dintre condiţiile sociale externe şi sistemul. rolul fiecărei experienţe a copilăriei în dezvoltarea acestor trebuinţe. sunt adesea simptome ale unor motive mai importante care nu sunt acceptate de individ. Trebuinţele care animă relaţiile interperosnale sunt date de la început. Ea postulează o relaţie între motivele care fundamentează şi susţin acţiunea individului şi atitudinile exprimate de subiect. conceput ca fiind static. Teoria trebuinţelor şi a modelelor de conduită relaţionale cu ele relevă cu claritate influenţa orientării psihanalitice asupra concepţiei lui Schutz care. ca expresii comportamentale deschise. Sarnoff defineşte atitudinea ca dispoziţie de a reacţiona favorabil sau nefavorabil la o clasă de obiecte. conflictul. de măsura în care modelele de conduită ale membrilor sunt compatibile sau incompatibile. atmosfera şi eficienţa grupului depind. Teoria psihanalitică a atitudinilor sociale Teoria atitudinilor sociale. fiind posibil ca motivul să poată fi trăit ca experienţă conştientă de către individ. personalitatea adultului fiind predeterminată de experienţele copilăriei 5. produce tensiune şi care determină individul să acţioneze astfel încât să reducă tensiunea generată de el. relaţie ce se exprimă în cele patru concepte de bază ale teoriei: motivul. Reacţia de apărare a eul ai aste un răspuns protector care apare când nivelul de risc indus (de ameninţare) devine intolerabil şi individul nu se mai poate separa pe sine însuşi de obiectul ameninţător. iar acesta se produce în ordinea reducerii tensiunii generate de motiv. care se produce în raport cu o clasă de obiecte. Ideile de bază ale teoriei lui Schutz sunt formalizate în câteva postulate şi teoreme. Sarnoff numeşte simptom răspunsul deschis la o tensiune care nu poate fi relaţionată logic cu motivul inaccceptabil sau a cărui relaţie cu motivul inconştient nu este percepută de subiect. potrivit căreia multe atitudini au funcţia de a proteja eul împotriva ameninţărilor interne şi externe. apărarea eului şi atitudinea. coliziunea lor produce c stare de conflict. în bună parte. Motivă este definit ca stimul intern eficient care induce o stare de energie. propusă de Sarnoff. consecinţele trebuinţelor interpersonale pentru compatibilitatea şi dezvoltarea de grup.al lumii interne a persoanei. 136 .grup. care vizeză trebuinţele interpersonale. întrucât atitudinile sunt inferate de la răspunsul deschis. In consens cu alţi psihologi sociali. se bazează pe concepţia psihanalitică a mecanismelor de apărare a eului. Conflictul exprimă faptul că ori de câte ori două sau mai multe motive sunt activate simultan. Atitudinile.4. rezultă că atitudinea este un produs emergent al răspunsului de reducere a tensiunii. deşi modifică unele aspecte ale freudismului clasic. Eul se referă la configuraţia abilităţilor perceptive şi motorii care ajută individului să maximizeze reducerea tensiunii motivelor lui înăuntrul domeniului constrângerilor ambianţei sale.

şi anume aceea că individul caracterizat printr-o defensivitate înaltă este mai puţin înclinat spre schimbarea de atitudine în procesul comunicării decât cel cu uri nivel de defensivitate coborât sau intermediar şi aceasta pentru că primul se simte mai ameninţat de pe urma conştientizării motivelor inacceptabile. ca şi cele analizate anterior. Şi întrucât tensiunea generată de motiv poate fi redusă prin diferite răspunsuri deschise. multe din aspectele formării şi schimbării atitudinilor se produc înlăuntrul percepţiei conştiente şi cu concursul sancţionării conştiente a procesului de către individ. Pornind de la acest cadru conceptual. teoria performanţei de grup 137 . la care ne-am referit în subcapitolele anterioare. 6. de obicei. răspunsul simptomatic deschis. la produse întrucâtva diferite de original. proiecţia. nici de încercarea de reducere a tensiunii. ceea ce îi sporeşte anxietatea. menţinute de mai mulţi indivizi faţă de aceeaşi clasă de obiecte. atunci atitudinile divergente. represiunea. Teoriile proceselor de grup Deşi relaţionale cu teoriile conduitei în grup. încercând o adaptare a unor elemente ale teoriei psihanalitice la fenomenul atitudinilor sociale. Şi invers: atitudini identice. individul este conştient de motivele lui şi de funcţia răspunsului său de reducere a tensiunii. pot să reflecte diferite răspunsuri deschise utilizate de acele persoane pentru reducerea tensiunii generate de motiv. Totuşi. de obicei. Or. bazate pe conceptul fundamentai de întărire. menţinute de diferiţi oameni faţă de aceeaşi clasă de obiecte. pot să medieze reducerea unor motive diferite pentru fiecare persoană. teoria lui Sarnoff ajunge. atunci atitudinea poate fi privită ca fiind refectată adecvat de răspuns: dacă.Atitudinea individului faţă de o clasă de obiecte este determinată de rolul particular pe care aceste obiecte ajung să-1 joace în facilitarea răspunsului care reduce tensiunea unui motiv particular şi care rezolvă conflictul particular dintre motive. individul nu este conştient de motivul lui. formarea reacţiei. Sarnoff examinează câteva tipuri de atitudini. datorită concentrării acestui model asupra componentelor involuntare şi inconştiente ale conduitei. o idee călăuzitoare se poate desprinde. teoriile proceselor de grup nu se bazează pe o anumită orientare teoretică particulară. nu se poate determina un suport experimental neechivoc al ei. fiind. Intre acestea pot fi menţionate: teoria sintalităţii grupului (Cattell). între care atitudinile care facilitează refuzul. totuşi. teorii transorientaţionale. atunci atitudinea poate fi privită ca un simptom mediat de apărare a eului. Atitudinile provenind din motive acceptate conştient sunt conceptualizate diferit de atitudinile provenind din motive inacceptate conştient: dacă. Datorită faptului că teoria este puţin testabilă împotriva interpretărilor alternative. Autorul îşi dă seama de dificultatea de a aplica modelul psihanalitic la procesul atitudinal.

în ipoteza că predicţia ştiinţifică exactă necesită descrierea. formele de conducere. Relaţia dintre cele trei aspecte constituie. va spune tot Cattell puţin mai târziu (1951). experienţa de grup este memorată. atitudinea medie faţă de variate rezultate sociale ale membrilor grupului. măsurarea şi clasificarea exactă a fenomenelor. Trăsăturile populaţiei se referă la ceea ce este medie (mod. putem previziona asupra trăsăturilor populaţiei. Pentru a descoperi legile care guvernează conduita de grup trebuie mai întâi defint exact grupul la un moment dat. modelul probabilistic al eficienţei conducerii (Fiedier). după Cattell. alături. şi. adoptat de Cattell în 1948. Dougall cu privire la asemănarea (analogia) indivizilor şi a grupurilor se referă la acel togetherness (a fi împreună. de pildă. Argumentele par a fi următoarele: grupul îşi păstrează caracteristicile lui ca structură şi conduită. grupul dezvăluie variate stări emoţionale. Dacă ştim toate legile psihologiei sociale. ceea ce implică luarea în considerare a ceea ce Cattell numeşte sintalitatea ("personalitatea") grupului.1. modelul descriptiv al răspunsului social (Willis). Trebuie avute în vedere două aspecte: dimensiunile grupului şi dinamica sintalităţii grupului. 138 . sintalitatea se referă la performanţa finală măsurabilă a grupului ca grup. clicile. sau. tipic) a caracteristicilor măsurate ale membrilor grupului sau la definiţia personalităţii de membru mediu (tipic) al grupului: inteligenţa medie. derivă din studiul analitic factorial iniţiat de el şi urmăreşte să furnizeze un fundament pentru descrierea şi măsurarea grupului. ca un tot integrat. argumentele lui Mc. dacă cunoaştem structura şi trăsăturile populaţiei putem prevedea trăsăturile de sintalitate. Teoria sintalităţii grupului Teoria sintalităţii grupului. grupul produce deliberări colective. conduita grupului. sta tuşurile interacţionale. Trăsăturile de sintalitate pot fi inferate de la conduita externă a grupului şi pot să includă. Conceptul de sintalitate. conduita de grup similară. laolaltă) al grupului şi include trăsăturile de dinamică. energia în schimburile cu alt grup. una de interdependenţe. conduita internă a grupului. De exemplu. grupul este capabil să răspundă ca un tot la slimnlii îndreptaţi spre părţile lui. 6. cunoscând structura de grup şi conduita grupului. în special. modelele organizaţionale care funcţionează în interiorul lui. decizia într-un comitet. Cattell sugerează că sunt necesare următoarele dimensiuni pentru definirea grupului: trăsăturile de sintalitate. în ciuda modificării componenţei membrilor. conceput ca o singură entitate.1959). grupul posedă impulsuri mai mult sau mai puţin integrate în funcţii executive. rolurile.(Stogdill). temperament şi abilitate ale grupului. De exemplu. caracteristicile structurii interne şi caracteristicile de populaţie. formulată de Cattel (1953. Caracteristicile structurale vizează relaţiile dintre membrii grupului. putem să prezicem un aspect pornind de la cunoaşterea celorlalte două. statura medie. modelele de comunicare şi alte relaţii. aspect.

sugerate de Cattell. Sinergia totală în grupurile interferate este constant întreţinută. intrate în literatura de specialitate. Potrivit unei alte teoreme. cât şi structura sintalică sunt subiecte ale schimbării. aşadar. proces constând în ceea ce Cattell numeşte sinergie. dar familia are nevoie de naţiuni pentru atingerea unor scopuri ale sale. pentru rezolvarea neînţelegerilor şi menţinerea coeziunii. este o teorie consistentă intern. viziune axată pe modelul personalităţii individuale. cum ar fi etica şi economia. cu implicaţii în sfera dinamicii grupurilor oferind. unde componentele parţiale sunt articulate într-un tot structural coerent. contribuind la stabilitatea populaţiei (unul din obiectivul naţiunii). 139 . libertatea sintalică faţă de modă şi maturitatea emoţională personală. In sfârşit. înăuntrul căreia un grup poate utiliza alt grup ca instrument pentru atingerea anumitor scopuri. de sinergie de eficienţă.Golu. modelele dinamice ale conduitei în grup se formează prin încercări şi erori sau prin învăţarea intuitivă. relaţia putându-se inversa când intervin alte scopuri. forma ei la un moment dat depinde de caracteristicile individuale. cum sunt protecţia şi educaţia copiilor. de condiţiile realităţii. în care modelele de recompensare a răspunsului sunt stabilizate. In ciuda unei terminologii uneori ambigue. figurează : rezistenţa sintalică la schimbare a grupului şi rigiditatea dispoziţională personală. De exemplu. atât caracteristicile de personalitate. astfel că stabilitatea structurilor grupului depinde de stabilitatea sentimentelor corespunzătoare ale membrilor individuali ai grupului. integrarea sintalică şi inteligenţa personală. adică energie individuală totală disponibilă în grup şi ea reprezintă suma totală a intereselor membrilor grupului în dinamica existenţei şi activităţii de grup. O altă teoremă afirmă că sinergia totală a grupului este o rezultantă vectorială a atitudinilor tuturor membrilor faţă de grup.1974). de sinergie de menţinere şi respectiv. ceea ce Cattell numeşte latice sintalică dinamică. întrucât structura sintalică a grupului este modelată. conflictul politic sintalic şi toleranţa personală la conflictul mental. la care ne-am mai referit şi noi cu alt prilej (P. Prima dintre ele afirmă că grupurile se formează în scopul satisfacerii trebuinţelor indivizilor. Există un paralelism strâns între trăsăturile de sintalitate şi trăsăturile de personalitate ale membrilor grupului. O parte a acestei energii sau sinergii este cheltuită în legătură cu relaţiile interpersonale din grup. între grupuri se pot crea modele de interacţiune ca de la grup la subgrup. totodată. susceptibilă de a fi testată empiric. Intre caracteristicile paralele majore.Dinamica sintalităţii grupului este analizată de Cattell sub forma mai multor teoreme. Partea de energie rămasă este folosită pentru realizarea unor scopuri exterioare suplimentare ale grupului şi constituie sinergia de eficienţă. o bază pentru legătura psihologiei sociale cu alte domenii. Teoria lui Cattell se remarcă. în ultimă instanţă. Cele două componente ale energiei sunt desemnate de Cattell prin conceptele. naţiunea sprijină familia pentru că aceasta este o verigă subsumată a naţiunii. prin viziunea ei sintetică integratoare asupra proceselor de grup.

performanţa 140 . Teoria se bazează. care. El introduce conceptul de expectanţă. Intrările includ trei elemente: performanţele. Termenul de performanţă în teoria lui Stogdill se referă la conduita de grup: ea desemnează răspunsul care identifică actorul ca membru al grupului şi include astfel de acţiuni diverse cum sunt munca cooperatoare. totuşi. Definiţia lui Stogdill se învârteşte. comunicarea. pregătirea pentru întărire se referă la măsura în care individul este pregătit pentru rezultatul dat. la rândul ei. interacţiunea şi expectaţia apar ca elemente necesare descrierii conduitei de grup. ale teoriei expectaţiei şi ale teoriei interacţiunii. "Ieşirile" reprezintă realizările grupului şi includ productivitatea. Variabilele mediatoare alcătuiesc două clase: structura formală. Stogdill defineşte grupul în termeni de interacţiune.6. interacţiunii şi expectaţiei se combină: performanţa combinată cu intercţiunea determină structura în interacţiune. pe care o defineşte ca pregătire pentru întărire (readiness for reinforcement). efectul feedback se produce. Expectanţă este rezultatul interacţiunii probabilităţii estimate şi a dezirabilităţii estimate. iar continuitatea sistemului este dependentă de interacţiunea membrilor. concept utilizat pentru a descrie situaţia în care reacţia unui membru apare ca răspuns la reacţia unui alt membru. morala şi integrarea. întrucât ea necesită prezenţa a cel puţin doi indivizi. Structura de rol şi operaţiile de grup mediază conduita personală şi interpersonală. Direcţia generală a efectelor este de la variabilele de intrare la variabilele mediatoare şi apoi la realizarea de grup. luarea decizie. planificarea. evaluarea. Variabilele de intrare sunt atribute ale indivizilor. care sunt proprietăţi de grup. Totuşi. Teoria performanţei (realizării) de grup Teoria realizării de grup. care răspund diferenţiat la întărire. structural. ca sistem de interacţiune deschis. ca dimensiune de bază a organizării grupului. Perfomanţa. într-un cerc vicios: întărirea este experimentarea unui rezultat care satisface sau confirmă o expectaţie. şi structura de rol. probabilitatea estimată că rezultatul se va produce. fiecare dintre ele putând fi privită ca performanţă care determină structura sistemului. interacţiunile şi expectanţele. Aceste variabile duc la structura de rol şi la operaţiile de grup. izolaţi sau în interacţiune. include structura internă şi operaţiile de grup şi se bazează pe elemente ale teoriei învăţării. Efectele performanţei. variabilele mediatoare şi ieşirile grupului. care înglobează responsabilitatea şi autoritatea. astfel că fiecare set de variabile este influenţat de celelalte două. efectul final fiind realizarea de grup. care cuprinde formaţiile şi statusurile. pe trei categorii de factori: variabilele de intrare (membrii). în care structura sistemului este determinată de acţiunile membrilor grupului. este o funcţie a impulsului.2. Stogdill consideră că interacţiune şi performanţa oferă baza pentru structura şi operaţiile de grup. propusă de Stogdill (1959). Ea Include acţiunea şi reacţia. dezirabilitatea estimată a unui rezultat. Interacţiunea socială este o caracteristică interpersonală a conduitei.

pentru ca răspunsul social să fie numit conformitate. Modelul răspunsului social este privit ca un caz special al răspunsului model şi este definit ca model pentru modurile posibile. Pornind de la aceste propoziţii. Meritul teoriei lui Stogdill este că identifică unele din elementele majore ale proceselor prin care grupul îşi atinge scopurile. Aceasta. se referă la răspunsul la influenţa socială. acceptarea comunicării persuasive. specifice şi interrelaţionate. nu se relevă mecanismul prin care structurile şi operaţiile de grup mediază realizările. Mişcarea se referă la schimbarea survenită în răspunsul relativ la standardul social. morala (gradul de libertate derivând din restricţia de funcţionare faţă de scopul grupului) şi integrarea (gradul în care grupul poate să-şi menţină structura şi operaţiile în condiţii de încordare).3. supunerea (ascultarea). congruenţa şi mişcarea. Congruenţa se referă la acordul dintre un răspuns individual şi răspunsul definit social ca fiind "corect".. Statutul poziţiei defineşte gradul de libertate al ocupantului poziţiei în iniţierea şi menţinerea direcţiei scopului. Stogdill descrie structura şi operaţiile de grup. dar trebuie să reprezinte şi o schimbare (mişcare) a răspunsului. de reacţie la presiunea socială. ea este consecinţa performanţei. Structura unui grup organizat implică modelul predictibil al acţiunii şi reacţiei plus sistemul expectanţelor reciproc întărite. Autorul crede că definirea conformităţii în termeni de acord cu majoritatea. Deci.N. el nu numai că trebuie să concorde cu idealul social. ea se distinge prin consecvenţă internă şi este în acord cu evidenţa empirică privind procesele de grup. Funcţia poziţiei se referă la natura contribuţiei care este de aşteptat să fie adusă de ocupant la efortul de grup. (1964). Dar ea este imprecisă în ceea ce priveşte relaţia dintre variabilele identificate. performanţa furnizează mijloacele de confirmare a expectanţei. întărirea mutuală a normelor şi scopului este rezultatul combinării efectelor interacţiunii şi expectanţei.membrilor şi continuitatea interacţiunii determină identitatea grupului. Alte exemple de comportament social includ imitaţia. conformitatea este numai unul din modurile răspunsului social. mediate prin structurile şi operaţiile de grup şi are ca dimensiuni esenţiale productivitatea (gradul de schimbare survenit în valoarea aşteptată rezultând din conduita de grup). sau aşa-numitul model diamond al conduitei conformiste. 6. elaborat de Willis R. Modelul descriptiv al răspunsului social Modelul descriptiv al răspunsului social. Definirea conceptuală a termenilor nu furnizează o bază pentru a trece la proceduri operaţionale. Rezultatul final al proceselor de grup este reuşită de guap (group achievement). Poziţia în structura de grup include statutul şi funcţia. este inadecvată pentru dezvoltarea unei descrieri generale a răspunsului social. deopotrivă. Ea presupune o abordare care utilizează. o variaţie survenită în răspuns în raport cu standardul social. Potrivit acestei analize. interaţiunii şi expectanţei. prin contrast cu modelul stimulului care are 141 .

anticonformitatea şi variabilitatea. dar în direcţii opuse. Variabilitatea perfectă este definită drept o modificare invariabilă a răspunsului. rar se întâmplă ca răspunsurile să fie perfect pure. Wilîis distinge între conformitate în general şi conformitatea psihologică. fie în direcţia dezacordului cu standardul social. Anticonformitatea perfectă este o conduită de răspuns la expectanţa normativă. Mişcarea nu este relaţionată aici cu presiunea socială. Deşi modelul este afirmat în termenii unor moduri perfecte de răspuns social. cea din urmă fiind definită drept conduita destinată să îndeplinească (să desăvârşească) expectaţiile grupului normativ aşa cum sunt percepute de individ. Atât conformitatea. Aşa cum rezultă din figura de mai jos. iar la cealaltă de conduita anticonformistă. fie în direcţia acordului. cele două dimensiuni sunt ortogonale. trebuie avut în vedere că. măsura în care modificările în răspunsurile individului sunt influenţate de presiunea socială. întrucât reprezintă un dezacord complet şi perfect cu propriul răspuns iniţial al individului.de a face cu variabile-stimul. indiferent de expectanţa normativă a grupului. în situaţii naturale. Autorul identifică patru moduri de răspuns social: conformitatea. cât şi anticonformitatea depind de standardul social. cu interrelaţia lor şi cu modelul proceselor care privesc schimbarea în timp. independenţa. Conduita perfect conformistă este definită drept încercare perfect consecventă din partea individului de a face răspunsul său congruent cu expectanţele normative ale grupului specific. 142 . dar care este direct antitetică prescripţiei normative. dar nu~i permite acesteia să-i influenţeze răspunsul. Ea este un fel de autoanticonformitate. deci. Conformitatea netă este reprezentată la o extremitate de conduita conformistă. Modelul specifică două dimensiuni ale răspunsului: independenţa şi conformitatea netă. conformistul îşi modifică răspunsul când se modifică perceperea de către el a expectanţei normative a grupului. El reflectă măsura în care schimbările în judecăţile individului (răspunsurile) sunt nerelaţionate cu influenţele sociale. Modelul diamond este reprezentarea interrelaţiei dintre cele patru moduri de răspuns social. Independenţa pură este conduita care conferă ponderea zero expectanţei normative percepute. Modelul reflectă. Individul poate foarte bine să considere expectanţa normativă când decide cum trebuie să se comporte. Dimensiunea independenţei este delimitată la o extremitate de conduita independentă şi la cealaltă extremitate de conduita variabilităţii.

Modelul diamond al interdependenţei dintre cele patru moduri de răspuns social (după R. iar recompensa este mare când ea produce un răspuns corect. anticonformistul ca fiind cel mai puţin atrăgător. Anticonformitatea se produce când grupul este relativ incompetent.Willis) Ele sunt mai degrabă o mixtură între variate tipuri. individul adoptă o atitudine flexibilă. atunci devine posibil să se specifice condiţiile în care fiecare mod este probabil să se producă. Toate aceste expectanţe sunt susţinute prin rezultatele unor studii în care modurile de răspuns au fost manipulate experimental. Vâri abilitatea se asociază cu o autoapreciere negativă sau foarte joasă.Conformitate Independenţă Variabilitat e An ticonform i ta te Fig. Dacă există patru moduri posibile de răspuns. De exemplu. variabila "competenţă" se relaţionează şi ea cu atracţia. Conformitatea. dar care nu concordă cu răspunsul grupului. de atitudinea adoptată de individ şi de structura recompensei.N. independentul competent lucrând cu un grup competent va fi cel mai atrăgător individ. anticonformistul competent va fi mai atrăgător decât cel incompetent. el adoptă o atitudine de consecvenţă. Willis presupune că modul de răspuns va fi determinat de competenţele relative ale individului şi ale grupului social. iar recompensa este mare când individul dă un răspuns care este corect. 18. El previzionează: conduita conformistă va fi maximă când competenţa grupului sau a partenerului este relativ înaltă. Independenţa este maximă când individul este relativ înalt în competenţă. un conformist incompetent va fi mai atractiv decât unul competent. Totuţi. iar efectele modului de răspuns intercţionează cu competenţa. Conformitatea şi variabilitate produc percepţii similare între ele dar semnificativ diferite de cele produse de 143 . individul adoptă o atitudine flexibilă. conformistul ca fiind moderat atrăgător. independenţa şi anticonformitatea duc la percepţii diferenţiate din partea membrilor grupului: independentul este perceput ca fiind mai atrăgător. iar recompensa este mare când răspunsul concordă cu grupul. Conduita individului se estimează că produce consecinţe măsurabile în interacţiunea socială. poziţia individului în spaţiul diamond reprezintă gradul în care răspunsurile lui sunt nişte formaţiuni compuse ale celor patru moduri de răspuns.

) sau în matricele raporturilor diadice concepute de Thibaut şi Kelley.Shibutani ş. produs de Willis. T. Ele se constituie ca atare când provoacă implicit în individ aceleaşi reacţii pe care le provoacă explicit la alţii.Mead (1962).K. De aici un cerc larg de probleme care intră în aria de preocupări a concepţiei interacţioniste: comunicarea prin simboluri (interacţionismul simbolic): rolul limbii şi al structurilor persoanei. persoana sunt realităţi sociale. Aceasta este şi mecanismul socializării individului. Festinger ş.Kuhn. care nu se pot forma decât în societate. conduita de rol şi grupul de referinţă. Orientarea interacţionistă în psihologia socială Centrată în jurul conceptului de interacţiune. problema rămânând deschisă în ceea ce priveşte identificarea condiţiilor în care variate forme de conduită pot fi aşteptate să se producă şi specificarea consecinţelor fiecărui mod de răspuns. ci integralitatea activismului de grup. sociolog şi psiholog social american. interacţiunea indivizilor. Teoria este mai mult descriptivă şi mai puţin explicativă. testabile şi în acord cu alte teorii şi date privind influenţa socială. N. devenind ceea ce Mead numeşte "gesturi semnificative" sau "simboluri". al unor acţiuni şi mişcări capabile să transmită o anumită semnificaţie. căruia i se adresează simbolul. Omul îşi exprimă stările prin intermediul feţei. reacţiile la stimuli ale participanţilor la interacţiune). La baza formării semnificaţiilor şi a interpretării se află teza lui Mead privind dependenţa succesului comunicării interumane de capacitatea individului de "a-şi asuma rolul altuia". 7. Procesul se petrece în cadrul grupului. ipotezele sunt intern consecvente.Mead şi continuatorii săi: N. orientarea cu denumirea de mai sus îşi are izvorul în lucrările lui G. Spre deosebire de interacţiunea implicată în schemele orientării congnitiviste (Heider. Conformistul şi cel care răspunde variabil sunt priviţi ca fiind mai influenţaţi de către alţii. Modelul răspunsului social. Newcomb. renumit filosof.H.Denzin. este percepută ca o condiţie necesară. M. Prezenţa partenerului de comunicare.) porneşte de la teza întemeiată că individul. în care interacţiunea apare ca o condiţie necesară analizei altor categorii de fenome nepsihosociaie (actele comunicative.a. unde conduita individului se constituie ca rezultat al asumării de către el a atitudinilor altora în raport cu sine. de a intra în situaţia celui cu care comunică şi de a-şi reprezenta modul cum vor fi percepute de alţii cuvintele şi actele sale. Punctul ei de plecare îl consituie nu individul izolat. s-ar putea spune că este o "mică teorie". Blumer. efect al generalizării de către individ a 144 . atitudinile particulare ale celorlalţi devin ceea ce Mead numeşte "altul generalizat". Cristalizate într-o orientare sau într-o poziţie unitară.a. Interacţionismul simbolic (G. formarea structurilor cognitive. în cadrul orientării interacţioniste accentul cade pe analiza a însuşi procesului interacţiunii.anticonformitate şi independenţă. al devenirii lui ca personalitate.

poziţiei majorităţii membrilor grupului faţă de el. Astfel, conceptul introdus de Mead se află în strânsă legătură cu acela de "grup de referinţă". Potrivit concepţiei interacţioniste, conduita individului este determinată de trei variabile: structura personalităţii, rolul şi grupul de referinţă. Persoana este alcătuită din trei componente: eul (I) impulsiv, activ, creativ al persoanei; eul normativ (me) - cum trebuie să mă vadă alţii, controlul social intern, bazat pe aşteptările şi exigenţele altora semnificativi (altul generalizat), cu funcţie de îndrumare a eului impulsiv, în concordanţă cu normele de conduită însuşite, în vederea realizării interacţiunii sociale; şinele omului, persoana (seif) - sinteză a primelor două concepte, rezultat al interacţiunii lor. Persoana este, în ansamblu, o entitate socială activă, capabilă să~şi aprecieze şi să-şi dirijeze propriile acţiuni. Preluând această idee, valoroasă în esenţa ei, interacţioniştii contemporani au extrapolat-o la nivelul macrosocial. Făcând abstracţie de legităţile istorice şi social-economice, ei consideră că izvorul schimbărilor din societate trebuie căutat în specificul construcţiei persoanei, în începutul ei activ, creator; prezenţa, în structura ei, a eului impulsiv (activ, creator) ar permite apariţia diverselor variaţii sau chiar abateri întâmplătoare de la şabloanele conduitei de rol, variaţii şi abateri care devin normă a stabilirii unor noi tipare de conduită şi, deci, sursă de schimbare în societate. Din interacţionismul iniţial s-au dezvoltat două direcţii: şcoala de la Chicago, reprezentată de Blumer (1969 ), care continuă tradiţiile socialpsihologice ale lui Mead şi şcoala de la Yowa, reprezentată de Kuhn (1964), care încearcă să modifice în sens neopozitivist unele componente ale concepţiei lui Mead. Şcoala de la Chicago promovează metodele descriptive (studiul documentelor, observaţia, interviul), pornind de la considerentul că fenomenele psihosociale, aflându~se într-o continuă schimbare, nu pot fi exprimate sub formă de mărimi matematice. Şcoala de la Jowa, dimpotrivă, recurge la definiţii operaţionale, la modelare şi studii empirice. Prima pune accentul pe momentele procesului, cea de a doua pe structură- După Blumer, individul nu este ceva aruncat în lume, ci se opune activ lumii, el acţionează, nu doar reacţionează, nu se rezumă la a-şi conştientiza faptele, ci îşi construieşte propria conduită. Acţiunea eului impulsiv anulează stabilitatea montajelor persoanei, determină ca tabloul intercaţiunii să se modifice continuu şi drept urmare conduita nu poate fi prevăzută, ci cel mult explicată. Şcoala de la Yowa ignoră acţiunea eului impulsiv asupra persoanei, reprezentantul ei, M.H.Kuhn, dezvoltând "teoria autoaprecierii persoanei", potrivit căreia conduita poate fi prevăzută pe baza cunoaşterii factorului determinant al persoanei, eul normativ, şi deci, a aşteptărilor sau a rolurilor interiorizate. Dacă . ştim grupul de referinţă al individului, putem prevedea autoaprecierea persoanei şi dacă ştim cum este autoaprecierea putem prevedea conduita. Definirea operaţională a persoanei se exprimă în răspunsul pe care individul îl dă la întrebarea "cine sunt eu?", adresată sie însuşi sau la întrebarea, adreasată altuia, "cine eşti tu?". Definiţia operaţională a persoanei s-a

concretizat în metoda numită" Cele 20 de răspunsuri la testul de autoapreciere" (twenty statements selfattitude test) sau, mai pe scurt, testul "cine sunt eu?". Testul constă în aceea că subiectul sau grupul de subiecţi sunt rugaţi ca, în curs de 12 minute, să dea 20 de răspunsuri diferite la unica întrebare care li se adresează: "cine sunt eu?". Li se spune că răspunsurile trebuie date în ordinea în care le vine în cap, independente de logica sau importanţa unora sau a altora din răspunsuri. Răspunsurile sunt prelucrate prin analiză de conţinut şi cu ajutorul scării lui Guttman. Răspunsurile sunt împărţite în două categorii: răspunsuri caracterizând statutul social şi rolul subiectului, apartenenţa la grup (de exemplu, "student", "fiică", "cetăţean"); răspunsuri referitoare la caracteristici individuale (de exemplu, "fericit", "gras"). S-au dat, în medie, 17 răspunsuri, majoritatea lor absolută încadrându~se în prima categorie, vizând statusul şi rolul social al persoanei. De aici concluzia lui Kuhn că poziţiile de rol sunt cele mai importante pentru persoană, fiind conducătoare în ierarhia autoaprecierii şi că ia diferiţi indivizi se observă un diapazon larg al autoaprecierilor în raport cu poziţiile de rol şi cu însuşirile individuale. Pentru Blumer, conduita de rol, mai precis producerea rolului (role-making) este un proces dinamic, explorativ, creator, interacţiunea are un caracter formator, acţiunile modificându-se în funcţie de apreciere; normele culturale, statusurile şi rolurile sunt numai cadrul în care se realizează acţiunile sociale, nu factorul lor determinant. Opus acestei poziţii, Kuhn vorbeşte despre executarea, jucărea, asumarea roluiui, excluzând elementul de spontaneitate ; individul îşi formulează planurile de conduită în funcţie de rolurile executate şi de statusurile ocupate în grupurile cu care se identifică (grupurile de referinţă). Alt reprezentant al interacţionalismului simbolic, N.K.Denzin (1972), încearcă să găsească un compromis între cele două poziţii extreme, considerând necesară luarea în considerare, atât a formelor conduitei discrete, simbolice, cât şi a formelor conduitei evidente, observabile în exterior. Interacţionalismul simbolic are meritul că, spre deosebire de tradiţiile proprii behaviorismul, încearcă să detaşeze specificul uman al conduitei omului şi să localizeze mecanismele psihosociale ale formării persoanei ca entitate socială la nivelul interacţiunii în grup. Ignorând însă condiţionarea social-istorică a relaţiilor interpersonale, el arată cum decurge intercaţiunea, dar nu explică de ce omul procedează aşa şi nu altfel în raporturile sale cu ceilalţi. 7.1. Teoriile rolului social Una din direcţiile specializate ale orientării interaţioniste o constituie teoriile rolului social, având ca reprezentanţi pe T.Sarbin, E.Goffamn, R.Linton, P.Rommetveit, N.Gross ş.a. Conceptul de rol se regăseşte şi în neobehaviorism, congnitivism, în teoriile învăţării sociale ş,a, dar el ocupă o poziţie centrală tocmai în sistemul orientării interacţioniste. Terminologic vorbind, conceptul de rol a 146

apărut în contextul artei dramatice, caracterizând prestaţiile actorului în cadrul unei reprezentaţii şi de aici el a migrat în limbajul ştiinţelor sociale, referindu-se la funcţia pe care o îndeplineşte o persoană ocupând o poziţie particulară într-un context social particular. La fel ca în cazul actorului, al cărui rol este definit parţial de rolul pe care îl joacă alt actor, rolul persoanei este dependent parţial de rolul altora cu care ea se relaţionează în contextul social. Evoluţia conceptului de rol are un caracter transdisciplinar, multe dintre contribuţiile la această problemă venind din direcţiile antropologiei, sociologiei, psihologiei. Găsim elemente ale rolului în studiile lui James şi Baldwin privind "şinele", în referirile lui Durkheim la obiceiuri şi norme, în concepţia lui Mead şi Cooley cu privire la "eul oglindă", a cărei esenţă constă în aceea că baza formării reprezentării individului despre sine şi a formării personalităţii lui o constituie reprezentarea celorlalţi despre el, a acelora cu care el interacţionează, în care el îşi vede chipul ca într-o oglindă (aparenţa noastră externă, manierele, scopurile, faptele, caracterul se oglindesc în gândirea celorlalţi şi acestea acţionează într-un fel determinant asupra noastră). "Adoptarea rolului altuia", despre care vorbeşte Mead, înţelegând prin aceasta capacitatea de a te privi din exterior cu ochii partenerului de interacţiune, apare drept principala condiţie a realizării interacţiunii dintre oameni. Noţiunea de rol apare ca fiind foarte complexă, ea reflectând îmbinarea unor caracteristici simultan obiective şi subiective, sociologice şi psihologice, normative şi personale: funcţia socială, în care se regăsesc un anumit gen de activitate şi un anumit procedeu general (standard) de conduită, elaborate de societate şi condiţionate de locul pe care îl ocupă individul în sistemul relaţiilor sociale; îndeplinirea concretă a rolului de către fiecare individ, având coloratura ei specifică, generată de mecanismele şi legităţile psihosociale ale perceperii, înţelegerii, adoptării şi interpretării rolurilor de către agenţii sociali. Unii autori (Biddle, Thomas,1966) propun mai multe clase terminologice pentru clasificarea constructelor care intră în sfera teoriei rolului: termeni pentru compartimentarea (separarea) persoanelor; termeni pentru compartimentarea conduitelor; termeni pentru seturi compartimentate ale persoanelor şi conduitelor; termeni pentru seturi de legătură ale persoanelor şi conduitelor. Termenii din prima categorie desemnează actorul (persoana, eul, şinele), adică cel care se comportă în rolul dat şi altul (ţinta, alter ego, noneul), cel care susţine relaţia venită de la actor şi roiul lui sau, cum notează alţi autori (Secord şi Backman), persoana este individul care ocupă o poziţie focală în relaţia observată, iar altul este persoana ocupând o contrapoziţie, fiind partenerul persoanei, ambii aflându-se în relaţii reciproce (de exemplu, mamă - copil, soţsoţie). Deşi termenii de "actor" şi de "altul" se întâlnesc şi în altele din teoriile discutate anterior, acestea nu sunt teorii ale rolului în sensul strict al cuvântului. Situaţia de bază înăuntrul căreia rolul poate fi structurat este cea pe care o implică 147

Potrivit autorilor menţionaţi. care este relevantă în raport cu rolul particular pe care el îl joacă. ş. Calitatea anticipatoare a expectanţei este o forţă care ghidează intercaţiunea. în toate cazurile.a. teoria rolului tinde să clasifice performanţa de rol nu în termeni de conduită specfîcă performantă în interpretarea rolului. Continuitatea experienţei de intercţiune poate să faciliteze achiziţionarea unor standarduri interne cu privire la conduita altora sau la reacţia lor. prima nefiind bazată pe normă. Actorul este liber să varieze expresia funcţiei rolului înăuntrul limitelor impuse de funcţiile şi experienţele relaţionate cu rolul. Th. situaţie în care actorul sau altul au roluri care sunt legate prin factori ca similaritatea. un tată oarecare poate să realizeze această funcţie prin pedeapsă fizică. Calitatea prescriptivă a expectanţei de rol reprezintă pe acel "se cuvine" sau "trebuie" al rolului dat. prietenia. O distincţie similară introduc Mc. performanţa de rol reprezintă conduita actuală manifestată de un actor în rol. Expectanţa apare ca normă sau punct de vedere general privind modul în care persoana. "disciplinarea unui copil". "performanţă şcolară".un actor acţionând în raport cu sau cu referire la altul. porneşte. la rândul ei. "performanţă atletică" sau poate fi clasificată în termeni de scop al conduitei jucate. Un anumit număr de conduite de rol diferite pot realiza expectanţa aceluiaşi rol. în sensul strict al cuvântului. Unul din reprezentanţii proeminenţi ai teoriei rolului. Performanţa de rol se clasifică în general în termenii naturii şi finalităţii ei. tatăl răspunde cel puţin uneia din expectanţele rolului de tată. Conduita de rol poate fi clasificată ca "performanţă de muncă". de la relaţia dintre eu şi rolul pe care acesta îl are de îndeplinit. complementaritatea. cum ar fi.Sarbin. "menţinerea ordinii". în definirea dimensiunilor acţiunii de interpretare a rolului. Pot fi variaţii considerabile în maniera în care diferiţi actori interpretează acelaşi rol sau în maniera în care acelaşi actor interpretează acelaşi rol în diferite ocazii. mai degrabă. El clasifică jucărea rolului în termeni de intensitate a interpretării pe care o defineşte. Dacă afirmăm că disciplinarea copilului este una din funcţiile expectante ale rolului de tată. Multe din prescripţiile importante care guvernează conduita sunt bazate pe norme interiorizate care corespund rolului dat. decât în termeni de mijloace. evaluare. deprivare psihologică sau prin manipularea dependenţei. Performanţa de rol constă în conduita actuală manifestată de actor. Expectanţa normativă reprezintă drepturile şi obligaţiile care acompaniază ocuparea poziţiei de rol date.David şi Harari între expectanţa de rol predictivă şi expectanţa de rol prescrisă. ocupând o poziţie dată de rol. Cea de a doua categorie cuprinde termenii care descriu conduitele relaţionale cu rolul: expectanţa. performanţă. de-a lungul dimensiunii 148 . ci în termeni de calitate generică şi de scopuri sau motive ale acestei conduite. în contrast cu expectanţa normativă care exprimă cerinţa comportamentală a rolului dat. expectanţele se bifurcă pe baza naturii lor anticipatoare şi a naturii lor normative. Date fiind aceste situaţii. trebuie să funcţioneze în acest rol. sancţiune. de pildă. normă.

Biddle şi Thomas definesc primul concept ca expresie a aprobării sau dezaprobării conduitei de rol a noastră sau a altora. pornind de la nivelul cel mai de jos. aceştia nemafiind diferenţiaţi. care reprezintă modelul . conduita de rol va fi mai probabil să fie evaluată şi sancţionată pozitiv când ea este conformă cu expectanţa normativă pentru rolul în chestiune şi invers. iar termenul de sancţionare îi aplică conduitei sinelui sau altuia care încearcă să obţină fie constanţa. "conduita caracteristică şi aşteptată a persoanelor care ocupă o poziţie în grup" (Jones şi Gerard. "o serie de răspunsuri condiţionate. Deci. Ambele se bazează pe expectanţa de rol. Poziţia reprezintă. fie cu schimbarea conduitei evaluate negativ. care implică o diferenţiere clară între eu şi rol. comportamente) comune. se pare că în jurul lui există cele mai multe controverse. socializarea copilului de către mamă implică. Odată cu acceptarea internă a normelor de bază ale altora. care implică integrarea completă a eului şi a rolului. după Secord şi Backman (1964). Variaţii ale performanţei de rol sunt generate de implicarea individului în rol. Ei se referă la combinarea compartimentului comportamental cu cel al persoanei. Evaluările făcute de alţii la adresa actorului se pot interioriza şi deveni valori ale actorului. în general. definiţie la care Biddîe şi Thomas adaugă faptul că poziţia constă într-un set de persoane împărţind atribute (reacţii. evaluarea implică a face o judecată pozitivă sau negativă în legătură cu o conduită de rol particulară. fie schimbarea conduitei de rol. Astfel. Cele două compartimente intră împreună în conceptele generale de poziţie sau rol. Deşi rolul este conceptul central în analizele teoretice de rol. De exemplu. op. pot fi deschise sau ascunse. ale altuia în 149 . comunicarea expectanţei normative prin evaluări şi sacţionări externe până la punctul când copilul acceptă şi internalizează aceste norme ca guvernatori ai conduitei proprii. şi până la cel mai înalt nivel. evaluarea de către actor a propriei conduite este şi mai importantă. Ele se bazează pe comunicarea expectanţei normative a altora prin mijloace predominant deschise. variind în termeni de intensitate. sau care sunt percepute similar de alţii. 1967).stimul pentru o serie similară de răspunsuri condiţionate. având consecvenţă internă. deşi evaluarea şi sancţionarea actorului de către alţii este un aspect important al teoriei rolului. iar sancţionarea este procedura ce se ocupă fie cu menţinerea conduitei de rol evaluate pozitiv. individul îşi formează un sistem intern de valori prin care îşi autoreglează propria conduită.diferenţierii dintre eu şi rol.cit). date de un membru al situaţiei sociale. Unele din definiţiile reprezentative consideră că rolul constituie: "expectanţele pe care persoanele le manifestă în comun faţă de o persoană care aparţine unei categorii particulare în virtutea poziţiei pe care o ocupă în sistemul social (Secord şi Backman. categoria de persoane (actori) care ocupă un loc specific în structura socială. consecvente intern. Evaluarea şi sancţionarea pot avea o sursă externă sau internă. Cea de a treia categorie de termeni desemnează seturi compatimentate ale persoanelor şi conduitelor. Ca atare. El presupune că există şapte niveluri ale interpretării rolului. In ceea ce priveşte evaluarea şi sancţionarea.

Goffman descrie laturile de fineţe ale "tehnologiei" conduitei de rol a individului angajat în îndeplinirea unor roluri diferite. In procesul interacţiunii sociale. care. El priveşte membrii societăţii ca actori şi se preocupă de tehnologia conduitei de rol. în culise. Cu ajutorul acestui aparat noţional. partenerul poate să creeze. Dincolo de varietatea definiţiilor propuse. "pattern-ul sau tipul de conduită socială care pare adecvată situaţional rolului în termeni de cerinţe şi expectanţe ale grupului (Sargent. 150 . Manevrând aceşti factori. omul este capabil şi să-şi corecteze propria conduită în concordanţă cu aşteptările altuia. pe care el şi~i poate dirija. acea imagine despre sine care îi serveşte cel mai bine. astfel încât să creeze despre sine o impresie cât mai favorabilă şi să dobândească un profit cât mai mare de pe urma acestei interacţiuni. 1964 ). experienţa de intercţiune anterioară. "o secvenţă . El distinge între "avanscena" interacţiunii (unde se petrece nemijlocit interacţiunea) şi culise. pentru a reda mai clar conţinutul conceptului de rol (fig. unde are loc o activitate raportată la rol.1954). Drept surse ale informaţiei despre partener pot să servească aparenţa externă. factori controlabili.Goffman (1959). în ochii celorlalţi.19). îndeosebi de aspectele lui simbolice. Principalul pentru executantul rolului constă în a crea la alţii impresia că el îşi îndeplineşte corect rolul. Ei propun o matrice a relaţiei persoană-conduită. nu în îndeplinirea lui efectiv corectă. Drept elemente ale faţadei el consideră ambianţa.1951). dar inaccesibilă ochiului auditoriului. Procesul interacţiunii sociale este tratat ca adaptare a persoanei la situaţie şi ca automascare. Goffman foloseşte noţiunea de "faţadă" în analiza îndeplinirii rolului prin care înţelege mijloacele expresive standardizate care sunt folosite voluntar sau involuntar de individ în procesul îndeplinirii rolului. nu mai devin obligatorii. Un loc aparte printre exponenţii rolului îl ocupă E. partenerii de interacţiune aşteptând unul de la altul un acord între aceste elemente. care găseşte o analogie deplină între situaţiile de viaţă reală şi reprezentările teatrale.etalon de acţiuni învăţate sau de fapte săvârşite de persoană în situaţia de interacţiune" (Sarbin. De aceea. ambianţa în care se află individul. Pe avanscenă sunt respectate exigenţe riguroase. Biddle şi Thomas găsesc că există un element comun: înţelegerea rolului ca set de prescripţii care definesc conduita dezirabilă a poziţiei ocupate. fără să ne întrebăm dacă îşi ascunde intenţia adevărată? Goffman consideră că cercetătorul nu trebuie să aibă încredere în formele exterioare ale conduitei de rol. se ridică întrebarea: putem noi să-1 credem pe cel care pare să-şi confirme motivul prin manifestări emoţionale corespunzătoare? Pe cel care pare să acţioneze sub acţiunea afectului pe care îl manifestă în exterior.această situaţie" (Cattrell. individul apărând ca purtător al unor roluri străine personalităţii sale sau ca un trişor cinic. dar informaţia cea mai semnificativă despre partener se află în vorbele şi faptele lui. aparenţa externă a individului şi maniera de conduită.

... Astfel..p ... Porţiunea esenţială a matricei o reprezintă ariile secţionate de pe orizontală şi verticală. B12 etc.) sunt conduitele intrepretate de unităţile individuale ale setului de subiecţi.. iar Pi tatăl... El poate servi ca plan singular pentru a cuprinde multe descrieri particulare ale rolurilor persoanelor reprezentând: rolul individual. ■ ■ Segmentul persoanei P. Dimensiunea verticală..... ... care sunt caracteristici ale conduitei tatălui sau ale tatălui şi mamei (ceea ce constituie subsetul părinţilor) sau ale conduitei fiilor şi fiicelor (subsetul copiilor). De obicei... etichetată Pi ... P3 fiul..... descrierilor făcute laolaltă... în 151 .-J. etichetată Ci ....Setul de subiecţi Pi Cj P 2 Ps P 4 B3} B22 ..cit) Matricea constă într-un set de conduite care sunt ordonate.Cn. evaluărilor..... Thomas. Acest segment poate varia în lărgime odată cu numărul persoanelor intrând în subsetul supus investigaţiei.. cât şi prin setul claselor de conduită... atât prin setul persoanelor...... Segmentul persoanei este compus din ansamblul conduitelor manifestate de o singură persoană sau de un subset de persoane.o categorie de evaluare. C2 . 19..... C3 . acţiunilor.. Din acest segment au proliferat. rolurile "altuia". conduitele unui agregat de indivizi. Astfel. Dimensiunea orizontală.. constă în clasele de conduită relevante...... setul total de subiecţi poate fi familia. sancţiunilor.. Fiecare clasă de conduită este o categorie care include poziţia comportamentală individuală specifică... Matricea relaţiilor persoane — conduită (după BJ.. P2 mama. Elementele de intrare (Bn.Biddle şi E.. indiferent de clasele de conduită din care provin ele.persoane înăuntrul unei singure unităţi sociale ample..... De exemplu. conduitele actorului ca partener al unui complex de roluri.Pm reprezintă setul subiecţilor şi constă în poziţiile relevante ale persoanelor.o categorie de acţiuni sau sancţiuni... setul subiecţilor se limitează la unităţile . Ci poate consta într-un grup de prescripţii. segmentul persoanei poate consta în totalitatea prescripţiilor.. Segmentul persoană-conduită Segmentul conduită c i n nm Fig... op..

Segmentul comportamental constă în conduitele tuturor persoanelor luate împreună. în majoritatea cazurilor rolul este examinat în raport cu poziţia sau statusul individului. Ei propun trei criterii pentru a infera existenţa relaţiilor dintre orice set de compartimente ale conduitei şi orice compartiment al persoanei: gradul de similaritate sau disimilaritate între compartimente. al bărbatului. care pot fi plasate într-o singură clasă sau într-un set de clase de conduite.conduită pot fi reiaţionate cu altul pe baza similarităţii sau a lipsei similarităţii. Probleme cum sunt C&IQ privind 152 . facilitând sau stânjenind una alteia performanţa.literatura de specialitate consacrată teoriei rolului. în sfârşit.prescriptive. De exemplu. utilizată de Biddle şi Thomas. conduitele a numeroase roluri particulare (rolul mamei. Potrivit celui de al doilea criteriu. Se poate. ci ca o categorie subiectivă: aşteptările de rol angajate în conduita de rol şi în condiţionările social . consens. Segmentul conduită . un criteriu operând în comun pentru similaritate şi determinare. exactitate (când descrierea rolului este similara şi determinată de performanţa de rol şi de expectanţa de rol). investiţiile. Potrivit primului criteriu. astfel. segmentul conduită ~ persoană poate consta în roluri individual . autorii disting conceptele de conformitate. consistenţă.persoană al matricei se clasifică în seturi selectate de clase de conduită. oricare două compartimente ale conduitei sau ale relaţiei persoană . active (performanţele de ro! ale ansamblului actorilor în unitatea socială). desemnează seturi relaţionale ale persoanelor şi conduitelor. uniformitate. recompensa. deschis . în sistemul familiei. gradul de codeterminare sau interdependenţă pentru oricare două sau mai multe compartimente. clasificarea rolului prescriptiv al tatălui va include toate prescripţiile care sunt ocupate de tată. vorbi de combinarea unui segment al persoanei cu un segment al conduitei. descriptive (concepţiile de rol înăuntrul unităţii sociale). al liderului etc).istorice ale conduitei de rol. prescriptive (proprietăţi normative ale rolurilor în sistemul social selectiv). interdependenţa implică o relaţie determinată sau cauzată între conduitele sau compartimentele conduitei a două persoane. concept pe care însă autorii interacţionişti îl văd nu ca poziţie obiectivă a individului în sistemul relaţiilor sociale. Despre rol s-au elaborat mai mult sisteme teoretice înăuntrul psihologiei sociale şi îndeosebi o analiză funcţională a conduitei interacţionale. interne sau particulare. Relevanţa rolului este evidentă pentru psihologia socială. specializare. Aşa cum rezultă din analiza termenilor şi definiţiilor propuse de diverşi autori în raport cu conceptul de rol. corespunzător celui de al treilea criteriu. Cea de a patra categorie de termeni. Conceptele de rol corespunzătoare primului criteriu sunt: diferenţiere.prescriptive. evaluarive (norme de evaluare a rolurilor în unităţile sociale). Matricea discutată furnizează o schemă descriptivă. Din acest segment emerg astfel de roluri: deschise sau publice. de sancţionare (sancţionările aplicate violării normelor din unitatea socială selectată). adaptare.

Hyman. grupuri reale şi ideale. ea fiind larg utilizată pentru a explica fenomene cum sunt inconsecvenţele conduitei individului în condiţiile unui nou context social. după Kelley. şi pe de altă parte.N. Rezultatul comparaţiei este o autoapreciere a statusuîui pe care Hyman o tratează ca variabilă dependentă. în psihologia socială. percepţia persoanei. Corespunzător.relaţiile de putere şi conducere. Unul din neajunsurile metodologice ale teoriilor rolului social rezidă în subestimarea laturii de conţinut a activităţii persoanei.M. Autorul citat consideră că trebuie distins între calitatea de mebru al grupului actual şi grupul de referinţă ia care individul se raportează psihologic. Grupul de referinţă a devenit.Merton) înţeleg prin această noţiune grupul la care individul se raportează psihologic.Newcomb (1950). nu numai în formarea orientărilor sociale ale individului. Majoritatea autorilor (M. acesta nedorind să se numere printre membrii lor. cu procesele motivaţionale. în legătură cu cercetarea reprezentărilor persoanei despre statutul propriu în comparaţie cu statutul altor persoane. Grupurile de referinţă pot fi.K. 7. conflictele. în sensul că autoaprecierea depinde de grupul luat ca punct de plecare.M. conştient sau inconştient.N. Newcomb. M. care îi serveşte individului ca standard sau sistem de apreciere a altora şi a sa şi ca sursă a formării montajelor şi orentăriîor lui de valoare. ca punct de referinţă. învăţarea socială au fost puse în evidenţă prin utilizarea frecventă. el desemnând grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul statut. Calitatea de grup de referinţă pot s-o aibă cele mai diferite formaţiuni umane: grupuri de apartenenţă şi grupuri externe. Grupul de referinţă joacă un rol important. pe de o parte. reacţia neunivocă a diferitelor straturi ale unui auditoriu la una şi aceeaşi comunicare parvenită prin rnass-media. primele fiind cele care provoacă individului năzuinţa de a fi primit în rândurile lor. orientându-se în raport cu valorile şi normele grupului respectiv.Sherif.2. manifestarea criminalităţii în rândul minorilor. două tipuri de relaţii diferite între individ şi grup. după T. cu procesele perceptive. T. a rolului şi a fenomenelor care intră în relaţie cu rolul. celelalte care provoacă individului tendinţa de a se manifesta împotriva lor. luarea deciziei individuale şi de grup.Kelley. N. o noţiune esenţială pentru înţelegerea proceselor formării montajelor sociale şi autoaprecierilor. se detaşează două funcţii ale 153 . Termenul de grup de referinţă a fost introdus de psihologul social american Hyman (1942). în scopuri interpretative. Teoria grupului de referinţa O direcţie de exprimare a orientării interacţioniste o constituie teoria grupului de referinţă (reference group). Grupul de referinţă desemnează. după M. dilema persoanei marginale. ci şi în aprecierea fenomenelor vieţii sociale şi în formarea unui tablou asupra lumii. mari şi mici.Sherif (1969). R. legate. pozitive şi negative.

teoria rolului şi teoria grupului de referinţă . el va tinde să aleagă ca grup de referinţă grupul cu un status superior. interacţionismul simbolic se deosebeşte atât de behaviorismul clasic.Hardely. când individul ocupă în grupul de apartenenţă un statut scăzut şi se simte izolat. ca grup normativ de referinţă. Aşa cum am mai arătat. apreciază şi reglează conduita prin comunicarea simbolică. cu cele două direcţii ale sale .H. Prima funcţie rezidă în a-1 obliga pe individ să urmeze standurile de conduită (normele de grup) stabilite şi ea se realizează dacă grupul este capabil să recompenseze indivizii pentru conformitate şi să-i sancţioneze pentru nonconformitate. acestea din urmă. E.Shibutani) disting şi o a treia funcţie a grupului de referinţă. asemenea behaviorismului. care încearcă să determine condiţiile în care individul alege. 1952).Kelley.L.Merton (1957). Dar. El se 154 . mai mult au generat probleme decât au dat răspunsuri. normativă şi comparativ-apreciativă (H. aptă doar de a recţiona. ci ca un participant activ la interacţiune. cât şi individul de referinţă sau "altul orientativ". ci procesul interacţiunii simbolice dintre individ şi societate ca sistem de comunicări şi de relaţii interpersonale. previziunea cu privire la conduita individului în raport cu grupul de referinţă rămânând încă o problemă deschisă. iar alţii (M. e mare şi posibilitatea individului de a-şi schimba statusul social şi apartenenţa de grup. ignorând sfera emoţională şi subconştientul. Cea de-a doua funcţie rezidă în capacitatea grupului de referinţă de a servi ca punct de plecare pentru comparaţii. cu toate că această noţiune pare a fi foarte productivă pentru cercetările empirice de psihologie socială.H.grupului de referinţă. orientarea interacţionistă. Noţiunea de "grup de referinţă" se constituie ca un instrument metodologic cu ajutorul căruia pot fi descifrate tainele mecanismului interacţiunii dintre poziţia socială a persoanei şi montajele ei sociale. cât şi de neobehaviorism prin aceea că priveşte omul nu ca o "maşină psihologică". care el însuşi alege. Unii autori (T. Spre deosebire de psihanaliză. dintre motivaţia individului şi structura socială. deci.a pătruns în psihologia socială venind din direcţia sociologiei şi de aici specificul punctului ei de plecare: nu individul. Avându-şi baza teoretică. aşa cum observă unii autori. nu grupul de apartenenţă. cu ajutorul cărora individul se apreciază pe sine şi-i apreciază pe alţii. care ar include atât grupul. interacţionismul acordă cea mai mare atenţie conduitei raţionale a omului. în filosofia pragmatistă.Kuhn) propun în locul grupului de referinţă termenul de "categorie de referinţă". funcţia de impulsionare a individului spre a tinde să devină membru al grupului de referinţă. când mobilitatea socială este ridicată şi.K. Noi contribuţii la teoria grupului de referinţă aduce R. alegerea de către individ a grupului de referinţă depinde de caracteristicile lui personale. ci un grup extern: când grupul de apartenenţă nu asigură un prestigiu satisfăcător membrilor săi.

de nesiguranţă. dincolo de multitudinea funcţiilor şi rolurilor sociale. un anumit proiect de reconstrucţie umană. corectă prin ea însăşi. atât în viaţa personală cât şi în cea interpersonală? Psihologia umanistă încearcă să propună. să devină solidar cu ei? Se pot găsi nişte invarianţi emoţionali şi atitudinaîi pe fondul unei vieţi-mozaic. cotidiene.pîaseză foarte aproape de cognitivism. incoerenţă. autentice cu semenii săi. neîmpliniri. se simţea nevoia revenirii la om şi la subiectivitatea umană. să stabilească contacte sincere. să se apropie de ei. Principala limită a interacţionismului constă în a interpreta "socialul" numai ca intercaţiune. să se regăsească pe sine. susceptibil să diminueze entropia vieţii individuale şi interpersonale. conflicte. în condiţiile în care. Viaţa modernă este punctată de dezechilibre. din exterior. orientări sociale. proprii societăţii contemporane. dată individului în experienţa lui de zi cu zi. că interacţiunea şi comunicarea sunt realitatea nemijlocită a relaţiilor sociale. la problematica vieţii personale. pe fondul efectelor alienante ale progresului economic şi tehnic. a comportamentului. afirmarea de sine. Ea înmănunchează mai multe tendinţe. punând accentul pe aspectele cognitive ale comunicării: percepţii. să afle un sens integrator şi explicativ pentru acţiunile pe care le întreprinde? Ştie el să evite însingurarea. care se vrea o nouă filosofie asupra omului. o nouă filosofie de viaţă şi o nouă cultură a relaţiilor interpersonale. 8. crize. centrate. ca o reacţie împotriva teoriilor behavioriste şi neobehavioriste. De aici predilecţia pentru preocupări vizând omul în situaţie. care curge în ritm alert sau totul nu este decât tranzienţă. la toate aceste întrebări. inferioritatea. Psihologia umanistă. "socialul" însuşi (ca sistem al relaţiilor sociale existente obiectiv) rămânând în afara analizei. sursele teoretice în fenomenologie şi existenţialism. nelinişte. Ideea. profunde. intenţionalitatea şi libertatea umană. generatoare. în plan psihologic. orientarea umanistă încercă să întemeieze o nouă concepţie asupra omului pornind direct de la variabila psihologică. reuşeşte oare omul ca. In aceste condiţii. modele de reconstrucţie culturală a vieţii individului. promotoare ale recentrării demersului filosofic pe analiza experienţei nemijlocite a conştiinţei umane şi pe reflecţia asupra condiţiei umane concrete. Ea apare în contextul anumitor premise obiective. de fapt. nu este dusă până la capăt şi aceasta din cauză că "accentul se pune numai pe o anumită latură a problemei ~ interacţiunea . cum am arătat pe tehnicile de condiţionare şi modificare. tensiuni. suspiciune.privită ca formă dată nemijlocit a socialului". îşi are. superficialitate. 155 . sensul vieţii pentru el. să-i înţeleagă. care tind să-i pulverizez personalitatea. Orientarea umanistă şi implicaţiile ei psihosociale Apărută în deceniul al şaselea. care se vor inginerii sociale şi umane.

individul îi schimbă implicit pe alţii. cunoaştere de sine şi confesiune. care. holistă asupra omului. Abraham Maslow dezvoltă o viziune totalitară. exprimând nevoia de celălalt. creştere psihologică şi dezvoltare.1966. H. Charlotte Biihîer. umaniştii zugrăvesc imaginea unui om eminamente pozitiv. între ei impunându-se însă numele lui Abraham Maslow (1970. Ca actor implicat activ în schimbarea de sine.Shostrom).Severin. El dispune de suficientă putere pentru a trata într-o manieră constructivă toate aspectele de viaţă care îi pot parveni în câmpul conştiinţei. 156 . Individul este capabil să se dirijeze el însuşi. să-i stimuleze.Berne. modelul piramidal al evoluţiei graduale a nevoilor umane.Cohen. manipulativă. deschis şi dispus să-I înţeleagă. Lui Maslow îi aparţine. El posedă capacitatea de a experimenta conştient factorii inadaptării sale psihice -incongruenţa dintre conceptul de sine şi totalitatea experienţei sale .Rogers (1951. calm şi linişte interioară. toleranţă şi acceptare. Prezenţa lor constituie o componentă esenţială a existenţei sale. deschide finalmente. valori şi valorizare. naturalpozitivă. bunătate. El este orientat spre ceilalţi. distructivă. cu accent pe unicitatea şi spontenaitatea fiinţei umane. după părerea sa. pătruns de bunătate şi spirit constructiv până în straturile sale profunde şi intime. constructivă şi nu rea. De aici. Psihologii umanişti dezvoltă o manieră de înţelegere similară asupra raportării omului la alt om. autonomie şi autorealizare. Punând la lucru tot acest arsenal terminologic. bazată pe excesul de control asupra conduitei. demnitate.T. o condiţie a împlinirii proprii. Rogers consideră că omul nu este un sclav. La rândul lui.şi de a-şi reorganiza conceptul de sine. sine şi altul. valoare. de autodeterminare şi autodezvoltare. individualitate şi unicitate. E. E. o păpuşă aflată la discreţia inconştientului ori a forţelor constrângătoare ale mediului şi ale instituţiilor. Şi enumerarea de termeni ar putea continua. AJ. J.Sutieh. normalul cu patologicul. conceptul de întâlnire.Harris. Criticând behaviorismul pentru concepţia şi metoda lui constrângătoare. să-1 accepte.Misiak. creaţie. bună. cu ecou în întreaga psihologie umanistă. Natura umană este. dar reprezentanţii acestui punct de vedere sunt mult mai numeroşi (F. Omul tinde spre creştere şi dezvoltare personală. tendinţă înnăscută şi tendinţă actualizantă. în straturile ei intime. demnitate. spre afirmare de sine liberă şi spontană. colaborare şi comprehensiune. competenţă pentru schimbare şi terapie de schimbare. 1972) şi Cari R. pe eliberarea potenţialului uman prin autoactualizare. omului calea de acces spre plenitudine. Th. fericire. cum se ştie.Termenul de psihologie umanistă îi aparţine lui Hadley Cantril.1973). al cărui punct maxim îl constituie tocmai trebuinţa de afirmare de sine. psihologii umanişti recurg la terminologii şi definiţii care amalgamează psihologicul cu eticul şi axiologicul. Sensul însuşi al termenului de "umanistă" derivă din asocierea lui cu noţiunile etico-filosofice de bunătate. reflecţia filosofică cu optica religioasă. perfecţiune. spontaneitate şi creativitate. ci o persoană aflată în procesul creării de sine. Ei ne vorbesc de nevoi de bază şi metanevoi.L.

una din formele şi metodele de antrenament psihosocial. de încredere şi să constituie un model al conduitei dorite. care pot să varieze de la două zile la două luni. La baza practicii T-grupului. componenţii grupului observă atent conduita proprie şi conduita altora. capabilă să răspundă nevoilor fundamentale ale oamenilor. demonstrând loialitatea în raport cu ceilalţi. toleranţa. menirea de a organiza activitatea în comunn a membrilor lui şi. T-grupul are. Dimensiunile grupului variază de la 7 la 15 membri. se află metoda discuţiei. Liderul nu apelează la experienţa anterioară a 157 . sociologi. Pentru a ajunge la raporturi calde. psihologi. pe de altă parte. frustraţii. respectul. facâridu-i pe aceştia mai alocentrici (orientări spre alţii). Şedinţele se ţin la anumite intervale. Parte componentă a teoriei dezvoltării grupului. prin două modalităţi procedurale distincte : tehnica T-grupului şi tehnica E-grupului formulări prescurtate ale denumirilor de "training group" (grup de antrenament) şi. Aceştia pot fi administratori. întâlnirea şi comunicarea cu celălalt. oamenii trebuie ajutaţi. de educare a sensibilităţii faţă de problemele comune. de a fi permisivi la cunoaştere şi de a se accepta şi tolera. un act de cultivare a relaţiilor interpersonale în vederea dobândirii tehnicii de a ne raporta la ceilalţi. ci se îngrijeşte să asigure în grup o atmosferă deschisă. care. Reglatorul relaţiilor cu altul sunt intercunoşterea. profesori. admiterea pluralităţii situaţiilor interindividuale ar fi temeiul depăşirii dilemei egoism-altruism şi al construirii a ceea ce ei numesc o societate sinergetică. prin profesiunea lor. de sprijin şi acceptare. participanţii încearcă să se angajeze şi să înceapă o interacţiune. Familiarizaţi cu obiectivele acţiunii în grup. tehnica T-grupului reprezintă un instrument de învăţare a relaţiilor umane. fiecare manifestând faţă de celălalt o atitudine suportivă. să devină mai alocentrld. sincere. deci. să capete abilitatea de a se deascoperi unii în faţa celorlalţi. încrederea reciprocă. Se impune. centrată pe analiza proceselor de interacţiune dintre participanţi. Este ceea ce se încearcă la nivel de grup. jurişti. acţionează asupra altor oameni. "encounter group" (grup de întâlnire). intenţii. de a supune analizei membrilor însăşi această activitate. care însă nu oferă răspunsuri. nu se cunosc între ei. subsumând analizei colective fiecare secvenţă a intercaţiunii. înţelegerea. exprimându-se sincer. de regulă. oameni care. respectiv. care este una antibirocratică.privit ea factor declanşator şi facilitator al actualizării şi creşterii personale. trebuind să stăpânească o anumită artă a comunicării interpersonale. prin procese de educaţie şi învăţare. adică de însuşire a cunoştinţelor. Se presupune că prin aceasta se stimulează creşterea competenţei persoanei în raport cu propriile motive. Grupul are un antrenor. înţelegerea motivelor. priceperilor şi abilităţilor necesare comunicării şi schimbării interpersonale. strategiilor conduitei de comunicare a partenerilor. acceptarea. apropiate cu ceilalţi. democratică. Pe fondul acesta de încredere şi explorare intensă. medici. conştientizarea obstacolelor interînţelegerii. pe de o parte. Partenerii observă interacţiunea şi învaţă din observarea şi discutarea proceselor de interacţiune care se derulează între ei. scopurilor. formulată de Bennis şi Shepard (1965).

ci a elibera exerciţiul tendinţei interne. cu privire la modul cum interpretează alţii cele spuse de el. care condamnă pacientul la dependenţă de terapeut. Disfuncţionalitatea vieţii concrete. destinat să rezolve problemele (antagonismele) generate de diferenţele de vârstă. înstrăinarea. caracterizate prin eliminarea inhibiţiilor. care pot fi soluţionate prin imaginea unui nou tip de relaţie între terapeut şi pacient. de pildă. grupurile de intervenţie socială. sex. Modelele de conduită şi experienţă învăţate în laborator urmează a fi transferate şi implementate în situaţiile sociale naturale. ale relaţiilor dintre generaţii. grupuri centrate pe probleme ale relaţiilor dintre sexe şi ale vieţii de familie. Se crede că prin transferul modelelor de experienţă interacţională. clasă. somnoterapie. interne. trebuie să pornim de la ipoteza că omul posedă o minte funciarmente sănătoasă şi să punem accentul pe reconstrucţia experienţei lui prezente. de fapt. introdusă din exterior de terapeut. Se pune accentul. participare şi deschidere la schimbare. Regula care stă la baza acestei relaţii constă. un set de noi norme de grup. este centrat pe terapia intrepersonală şi pe dezvoltarea umană. Se creează. Pornind de la modelul T-grupului. s-au dezvoltat variante particulare. Misiunea terapeutului ar fi aceea de a crea condiţiile valorizării de sine pozitive a pacientului . electrochirurgie. cultivate în laborator. în următoarele: nu o modificare ex nihilo. după Rogers. patologia ei cotidiană este. sentimentul de nerealizare. compromiterea normalităţii psihice. cum ar fi. Cum ar putea fi omul scos de sub presiunea acestor factori traumatizanţi? Psihologia umanistă consideră că pentru a răspunde la acesta întrebare nu trebuie să privim omul dintr-o perspectivă axată pe boală. nu manipularea expertă a unei personalităţi mai mult sau mai puţin pasive. ce dă prioritate tehnicilor de recuperare fundate pe tratamentul medicamentos. De inspiraţie psihanalitică. fizice. prin legături inverse. ci de un compex de factori psihosocioculturali: nesiguranţa. se va obţine o creştere a indicelui de umanizare a relaţiilor sociale de ansamblu. considerat ca fiind competent pentru schimbare. în analiză.prin mobilizarea tuturor resurselor şi potentelor lui 158 . frustrarea. grupul de întâlnire (E-grupul). rasă. o nouă cultură a interacţiunii şi comunicării umane. astfel. ci de probleme umane. apartenenţă etnică. fiind generată nu atât de cauze organice. legat îndeosebi de numele lui Cari Rogers. grupul de confruntare. Tocmai acesta este mecanismul învăţării în grup.cum a procedat psihanaliza . Mai corect este să vorbim nu de boli mentale.crezând că astfel îl ajutăm să se elibereze de el. grupurile de autogestiune. anomia. pierderea sensului vieţii şi implicit. în condiţii experimentale. dar conceput să funcţioneze în baza unor principii care să depăşească psihanaliza. destinate analizei critice a problemelor vieţii sociale şi politice. electrofiziologie. centrate pe readaptarea diverselor categorii de devianţă. Dimpotrivă. eliberarea capacităţii existente deja în individ. neâncrederea în celălalt. Nu trebuie nici să ne rezumăm la a scotoci în trecutul pacientului .membrilor sau la experienţe din afara grupului. fiecare membru fiind informat. care este mai importantă pentru el decât trecutul. pe ceea ce se petrece "aici" şi "acum". metapatologie.

directă. prin acumularea schimbărilor individuale şi interpersonale. Totul în ipoteza că deblocarea sentimentelor inhibate se produce mai uşor când acestea sunt asociate cu împrejurări sugerate acţionai. ca trăsătură distictivă faţă de concepţiie anterioare. cum ar. nu ne propune numai o teorie ameliorativă. Ceea ce aminteşte de tehnica psîhodramei şi sociodramei moreniene. creşterea eficienţei acţiunilor de comunicare şi cooperare. prin conştientizarea crizei modelului uman. ca şi grupul de antrenament. ci şi o practică ameliorativă. ca tehnici pe care individul şi le aplică singur în faţa unui terapeut care tace şi ascultă cu căldură şi înţelegere "ca de la suflet la suflet". 159 . pasul înainte pe care îl face. la crearea unui nou mediu cultural al relaţiilor interpersonale. ce solicită competenţă socială şi umană. de pildă. într-un fel. Ceea ce nu se poate realiza decât pe calea înţelegerii empatice a ceea ce exprimă pacientul. spovedanie. concură. Doctrina umanistă se menţine în limitele strategiei microschimbărilor . încercând o apreciere de ansamblu a psihologiei umaniste. de data acesta. cel puţin prin intenţiile sale. cultural şi valoric propriu societăţii contemporane. nu doar evocate verbal. formarea cadrelor de conducere. Preocuparea aceasta pentru probleme majore ale definirii poziţiei omului în lume. prin procese de învăţare socială. mai întâi. Ea se constituie. Grupul de întâlnire apare drept cadrul de practicare a unor experienţe de viaţă intensive. desfăşurate rapid şi trăite profund. confensare.la nivel de relaţii familiale. exprimate în concepte cu profundă rezonanţă etico-filosofică . educaţionale. în sfera unor multiple domenii de acţiune socială. demnitate. a tuturor factorilor sociali şi culturali favorabili . a nevoii stringente de a proceda la schimbări cu caracter de ameliorare şi optimizare în mediul existenţial al condiţiei umane.sănătoase. interpersonale şi de date individuale -crezând că. în plan teoretic. creativitate. vom sublinia. spre deosebire de alte orientări. Cu deosebirea că. concepute ca instrument de înlesnire a creşterii umane. îndemnul la sinceritate. s-ar putea ajunge indirect şi la alte tipuri de schimbări sociale. bunătate. secondată de ecouri şi aplicaţii. autodezvăluire. somatică şi afectivă. De aici. De remarcat că psihologia umanistă. utilizându-se variate exerciţii interacţionale de angajare a individului ca realitate mentală. ca expresie. aceasta pare a fi crezul terapiei rogersiene. accentul cade nu pe variabila informaţională şi pe comunicarea verbală explicită. care. ci pe variabila emoţională şi pe comunicarea nonverbală. este pusă în slujba reorientării spre salvarea omului. libertate . expresivă.conferă psihologiei umaniste nota de doctrină care. Recuperarea omului în contextul reabilitării condiţiei sale de fiinţă umană. umanizarea proceselor educaţionale.cum sunt cele de valoare. fi. unicitate.pentru a facilita pacientului construcţia unui eu congruent cu experienţă.

prejudecăţile etnice. cogniţia socială. etnice şi clasiale.Thurstone.Goldstein. atitudinile eronate vor fi corectate şi. exprimate în termeni de tendinţă sau înclinaţie socială. Psihologii sociali se angajează în operaţia intensivă de măsurare. cum ar fi.autori ai unor tehnici de măsurare a atitudinilor care au mai fost prezentate şi analizate în literatura noastră de specialitate (P.S. dominată de interesul pentru studiul schimbării de atitudine. către măsurarea atitudinaiă. numită şi "prima din cele trei vârste eroice ale cercetărilor atitudinale''. de pildă.1939). Orientarea. în anumite perioade de timp. la care ne vom mai referi în capitolul de faţă. Orientarea către studiul atitudinilor Conceptul de atitudine ocupă o poziţie importantă în spaţiul de preocupări al psihologiei sociale. au provocat o reacţie de respingere din partea celor ce nu agreau spiritul matematic în psihologie. R. apărată în Statele Unite ale Arnericii. se produce pe fondul nevoii acute de realizare a diversităţii în contextul contactelor dintre diverse fracţiuni regionale. motivaţi de presupoziţia optimistă că de îndată ce atitudinile vor fi identificate şi măsurate. fără a înceta să conteze ca obiect al preocupărilor ştiinţifice.L. impunându-se. care am trecut pe primul plan. religiozitatea. autorii menţionaţi dezvoltă o serie de modele de abordare scalară a atitudinilor.Bogardus.E.Trecând în revistă lucrările care se ocupă de cercetarea atitudinilor. cu toate că. au contribuit la consolidarea mentalităţii ştiinţifice în psihologia socială şi la creşterea respectului faţă de studiile de atitudine. cu ponderi dominante printre celelalte concepte. centrată pe măsurarea şi şcolărea atitudinilor.1985). Mc Guire (1986) consideră. totuşi. se va putea obţine consensul opiniei publice ca factor ce insuflă direcţie energiilor sociale. locul altor subiecte.90. a cedat. corespund următoarelor trei momente de înflorire a interesului pentru atitudine: 1) perioada cuprinsă între anii 1920 .1960. alternativ.Golu. conservatorismul politic. Pornind de la încercarea lui Fechner de a măsura senzaţia şi de la încercarea lui Spearman de a măsura inteligenţa.9. aceste trei perioade. de alte concepte. într-un amplu studiu de sinteză. Unii autori consideră conceptul atât de important încât definesc însăşi psihologia socială ca fiind studiul atitudinilor sau echivalează fiinţa umană cu aptitudinea de a forma şi a utiliza atitudini (K.1957). 160 .1974). Era vorba de a măsura nişte fenomene . chiar decât cel de grup. 2) perioada cuprinsă între anii 1950 . atitudinea. L. că atitudinea a dominat aria psihologiei sociale în trei perioade diferite de timp. Scările de măsurare a atitudinilor. (în cursul perioadei 1965 .stările subiective -în raport cu care ştiinţele naturii (ştiinţele fizicii) ofereau prea puţine indicaţii. caracterizată prin focalizarea interesului asupra structurii atitudinii.Lickert . exercitând o hegemonie mai îndelungată decât oricare alt concept. Perioada măsurătorilor de atitudine este ilustrată de o serie de nume devenite clasice în psihologia socială . drept urmare. Despărţite între ele prin interregnurile dominate. In intervalele care separă aceste perioade. prin nota lor de orientare spre abstract şi cantitativ. dinamica grupurilor (între anii 1935 . 3) perioada cuprinsă între anii 80 .1930.

modelele răspunsului unidimesional).Depăşind empirismul de duzină. comutarea interesului de la măsurarea statică de atitudine la procesele de grup. cum ar fi ateismul. în vederea validării instrumentului de măsurare. care face ca membrii unui grup să se distingă între ei. reprezentările diferenţelor atitudinale individuale se concentrează asupra variabilităţii atitudinilor. O complementaritate a celor două direcţii se pare. Aceasta. stârnind îndoieli cu privire la valoarea măsurării. Faptul că membrii fiecărui grup împărtăşesc structura mentală ale cărei forme disting grupurile între ele nu exclude existenţa variaţiei intragrupale la nivelul acestei structuri modale. fără să se ia în considerare necesitatea scalarii simultane a mai multor variabile şi a relaţiei dintre ele. In timp ce unele abordări scalare utilizează. se produce. în acest caz. Dar. deficienţa de bază a acestor inovatori ai scalarii atitudinilor din anii '20 . altele fac uz de criterii exterioare (corelaţia diferenţelor individuale de atitudine cu variaţia acţiunilor în raport cu obiectul judecăţii). de a deveni un câmp ornamental interesant mai degrabă prin el însuşi şi nu un mijloc de finalizare a făuririi teoriei sociale. radicalismul. că există. larg utilizate şi în prezent. corelaţia itemilor separaţi cu întregul. scările de atitudini ofereau o varietate de soluţii şi proceduri ingenioase. către sfârşitul anilor '30. dacă reprezentările colective se referă mai ales la fenomenul de omogenitate din interiorul grupului şi la contrastele dintre grupuri. Una din direcţiile măsurătorilor din această primă perioadă a constituit-o testarea relaţiei de corespondenţă dintre atitudine şi acţiune. care se fac îndeosebi către sfârşitul acestei perioade. care ocolea problema măsurării. au putut şi ele să contribuie la declinul orientării respective. pentru determinarea diferenţelor individuale sub forma unor dimensiuni atitudinale specifice. cum arată adeseori Mc Guire. în contradicţie cu popularitatea câştigată de fenomenul de asemănare sau chiar de identitate a formelor psihologiei colective. Lucrările consacrate scalarii diferenţelor atitudinale ale indivizilor vin. Scorurile corelaţionale scăzute obţinute. care au dominat mai mult 161 . Ca răspuns la tendinţa cercetărilor axate pe măsurarea atitudinilor de a deveni un scop în sine sau. S-a produs o sensibilizare a specialiştilor în raport cu necesitatea introducerii măsurii cantitative în cercetările psihologice şi psihosociale. criterii interne (omogenitatea evaluărilor judecăţilor. Unele tendinţe de supraelaborare şi de cuantificare excesivă. aşa cum apăruseră ele în operele lui Durkheim şi Wundt. cât şi la contrastele dintre grupuri. într-un fel. în contrast cu implicarea primelor măsurători de atitudine în determinarea cantitativă a aspectelor practice ale unor probleme sociale controversate. după expresia lui Mc Giure. chiar dacă mulţi autori au continuat să opteze pentru teorii bazate pe ipoteze greoaie. totuşi.'30 a constat în încercarea de a măsura variabilele individuale izolate. ostilitatea rasială. atât în interiorul grupului. în scopul unei mai bune identificări şi manipulări a variabilelor. fac dificilă utilizarea instrumentelor de către cei neiniţiaţi riguros şi împovărează cercetarea cu proceduri analitice lungi şi intimidante (Mc Guire). deoarece.

moralul.de două decenii arena psihologiei sociale. Sechrest. în studiul unor priobleme specifice. specialiştii din ţările europene încep să se manifeste critic faţă de modelul american al dinamicii proceselor de grup. coeziunea. Măsurătorile de atitudine. interactive (cercetările lui Bechteerv). productivitatea.Brunswick. sofisticarea metodologică. interesul pentru măsurarea atitudinilor continuă.U. cercetările cu indici mutipli (Adorno. K.Heider . teoria acţiunii raţionale (Cocioppo. reţelele de comunicare. măsurarea noncreativă (Webb. prin intermediul comunicării persuasive. Se studiază influenţa socială care.1959) scalograma lui Guttman şi abordarea de tipul teoriei datelor a lui Coomb.A. Scwartz.A.Lewin. rafinamentul complicat al unor termeni cum sunt cei de coezivitate. Constituită în ordinea unei interacţiuni sui-geneiis între realizările psihologilor sociali de pe continentul european şi ale celor de pe continentul american. cum sunt împărtăşirea normelor de grup. conducere. Urmărirea dinamicii grupului mic. canalizându-şi preocupările către studiul schimbării de atitudine. forma studiilor asupra efectului psihologic al coprezenţei grupului "rece". să subziste sub diferite forme dincolo de anii '30: studiul structurii latente. Prin intermediul unor specialişii . motivaţia.către sfârşitul anilor '60 .M. manipulate şi controlate situaţiile sociale.Sherif. Deşi nu mai apare în prim plan. Dashiell). unde a proliferat sub forma a numeroase cercetări (Allporî.1966).când specialiştii americani începeau să-1 privească cu mai puţin interes. în mişcare. influenţa socială. Frenkel . F. (Lazarsfeld. Curând însă. putere. îmbrăcând. validarea internă şi externă (Cook. Levinson. păreau să nu mai corespundă nevoilor practicii sociale a anilor '40.. s-a concretizat.1983 ). în raport cu realitatea socială. pasiv (cerecetăriîe lui Mayer Moede) şi apoi asupra efectului grupurilor zise "calde". 162 . în speţă cele axate pe dinamica proceselor de grup. stilul de conducere. după cum am văzut. structura grupului. 1979). puterea. în schimbare se deschide prin încercarea lui Hovland (1949) de a descrie eficienţa persuasivă a variabilelor procesului de comunicare în îndoctrinarea soldaţilor S.U.modelul acestor studii centrate pe dinamica grupurilor. diferite categorii de populaţie. nu atât pentru măsurarea. Patty. căutând să promoveze o ştiinţă psihosocială distinctă. conformitatea. Era studiilor consacrate urmăririi diacronice a atitudinilor. interesate în a descoperi cum pot fi înţelese. competiţia. fiind apoi returnat psihosociologilor europeni într-o perioadă . la început. cât pentru schimbarea atitudinilor şi comportamentelor. Cercetările de dinamică a grupurilor au apărut mai întâi pe continentul european. devenită acum temă predilectă a cercetării psihosociale. cooperarea. orientarea către dinamica grupurilor a început şi ea să cunoască o descreştere de entuziasm. datorită unor factori similari cu cei ce au dus la reducerea interesului pentru măsurarea atitudinilor ■ excesul de clasificare conceptuală. a fost transplantat în S. Campbell. în primul rând prin fundamentele ei teoretice. totuşi. Campbell. Sandford 1950). statice şi limitate la trecerea în revistă a situaţiei existente şi a modului cum percep şi simt.

urmăreşte schimbarea cogniţiei.De aici necesitatea unui stil sistemic în abordarea atitudinilor. Prima subperioadă predomină de-a lungul anilor '50 şi este reprezentată de Hovland şi de grupul său de la Yale. getsalistă. "sursa efectelor de credibilitate. Devine însă dificilă. Stilul divergent de abordare a schimbărilor de atitudine îşi are originea în modelul disonanţei de grup al lui Leon Festinger şi el se alpeacă asupra unor variate fenomene atitudinale cum sunt: expunerea selectivă la o informaţie de confirmare a atitudinii. Guirre consideră că în cadrul acestei perioade pot fi identificate două subperioade: decada stilului convergent şi a celui divergent în abordarea schimbării atitudinilor. decât de la fenomenul observat. Ea utilizează o gamă largă de noţiuni explicative. s-a produs după interludiul cogniţiei sociale. efectele unui sprijin contraatitudinal. cum observă cu îndreptăţire Mc Guire. mai degrabă. psihanalitică. iar datele obţinute sunt tratate cu ajutorul statisticilor inferenţiale şi al analizei de variaţie (Mc Guire. Se porneşte. atitudinii. testarea predicile! interacţionale. îndeosebi a unor astfel de mijloace tehnologice cum sunt televiziunea şi radioul. comportamentului. Cea de a doua domină anii '60 şi este reprezentată de Festinger şi de grupul său de la Minessota/Standford. cu puţine variabile independente. manipulate însă atent în situaţii experimentale ingenios imaginate. Accentul se pune pe procesele de informare-comunicare. schimbarea de atitudine ca factor inductor de efecte acţionale întârziate. O anumită saturaţie. care se va axa mai degrabă pe analiza structurii atitudinilor decât pe schimbarea lor. variabilele dependente fiind măsurate de regulă pe o scară dihotomică. generată de frecvenţa studiilor de schimbare a atitudinii. Revenirea în această perioadă. deşi se concentrează asupra unor probleme valoroase.şi încearcă să cuprindă un număr cât mai mare de variabile independente relevante. interpus între etapele a doua şi a treia ale cercetărilor de atitudine şi eşalonat pe o durată de 20 de ani (1965-1985). utilizându-se acesta teorie pentru a explica o mică parte a covariaţîei unei întinse varietăţi de reiaţii. de o oarecare artificialitate şi superficialitate. reajustarea postdecizională a atitudinilor. care se va dezvolta în anii '80 . de la o serie de ipoteze divergente generatoare ale strategiei de elaborare a teoriei. în condiţiile acestui stil. Fiecare din cele două stiluri dezvoltă o viziune care lasă în umbră o anuuaia parte a realităţii psihosociale. care să poată cuprinde convergent fenomenele de explicat şi se preocupă de măsurarea atentă a variabilelor dependente: fiecare factor inclus în cercetare este tratat în condiţii multiple. la studiul atitudinilor. Dar. Mc. dinamistă . Abordarea convergentă reuneşte un spectru larg de orientări teoretice -asociaţionistă. realizate prin intermediul mass-media. abordarea convergentă a schimbării de atitudine suferă de un anumit eclectism. Cercetarea se face în baza unor designuri simple. cum ar fi impactul atracţiei "riscului".'90. lipsa generalităţii atîtudinal-intersituaţionale şi mai ales corelaţia atitudine -acţiune scăzută sunt factori care au dus la diminuarea entuziasmului pentru 163 . 1983).

o abordare de tipul răspunsului liber alternativ.. cea de-a doua leagă reprezentarea cu alte modele . Prima implică operaţia de extragere a unei mici proporţii din informaţia conţinută în experienţa perceptiv-senzorială şi încercarea de a subsuma acesta informaţie unor categorii cognitive preexistente.inferenţîală. care prevedea o conceptualizare a persoanei în termeni de schimbare de atitudine. Cogniţia socială implică atât mecanismul reducţiei cât şi mecanismul elaborării informaţiei receptate. astfel. Prin simplificare. Ceea ce împientează. Modelul propus de şcoala de la Yale a lui Hovland. creând terenul pentru mişcarea în favoarea cogniţiei sociale. prin depăşirea setului informaţiilor selectate şi continuarea procesului de elaborare a relevanţei lor. în ambele cazuri. Cercetările arată că subiectul observator.cognitive. căruia i se prezintă informaţiile despre mai multe trăsături. Nu vom relua aici discuţia. pe integrarea informaţiei au contribuit la pregătirea abordării structurale a atitudinilor. care poate să ducă la suprasimplificarea realităţii şi.investigarea schimbării atitudinilor. acţionale . opuse dar mutual complementare. prin care se descrie o oarecare persoană -stimul ipotetică.sporind relevanţa lor. Cercetările asupra ramificaţiilor cogniţiei sociale depăşesc acest 164 . realitatea. cu accent pe aspectele de elaborare cognitivă. atunci când intervine hiperfuncţionarea celor două mecanisme. Vom menţiona însă cele două tendinţe sau ramuri ale ei. simplificându-se. Cea de a doua constă în încercarea de a construi. cu privire la orientarea spre studiul cogniţiei sociale. în continuare. abordarea inferenţială se concentrează mai degrabă asupra mărimilor de ieşire ale cogniţiei sociale. condensatoare ale cogniţiei şi cea social . care permite observatorului să aleagă dimensiunea sub care percepe persoana . alese experimental. prin restrângerea la cuantumul informaţiei necesare relevante. în speţă cu studiul încodării selective a proceselor informaţionale. cea social . Atunci când se utilizează. pe care am făcut-o în lucrări anterioare. cu accent pe aspectele reductive. în vreme ce abordarea social .reprezentaţională. Aceste tipuri de studii asupra cogniţiei sociale. aceasta aflându-se în legătură strânsă cu atitudinile. adică asupra decodificării selective a informaţiei.stimul. iar în cazul al doilea. asupra capacităţii persoanei de a face faţă complexităţii ambianţei sensibile. Ea nu este însă scutită de riscul unor distorsiuni şi erori. rezervă acesteia rolul de receptor pasiv ai informaţiei în cadrul comunicării persuasive emanând de la o sursă externă. pe informaţia conţinută în experienţă. funcţionând. încorporând ipoteze adiţionale în realitatea supusă cogniţiei. în primul caz. care pun accentul pe atribuirea de sens. se constată că observatorul produce parcă informaţii în raport cu ceea ce este izbitor în perceperea persoanei . integrează elementele acestor informaţii într-o impresie evaluativă generală. în plan metodic. la supraelaborarea datelor ei. prima evită dezorientarea provocată de supraâncărcarea informaţională.reprezentaţională se ocupă mai mult cu mărimile de intrare ale cogniţiei sociale.stimul. afective. Prin mecanismul inferenţei. respectiv.

pro şi contra. având drept copmponente relaţiile expectanţă . modelul analizei dimensionale (însăşi definiţia uzuală operaţională a atitudinii se face în baza acestui model: atitudinea este un răspuns situând un obiect al gândirii de-a lungul unei dimensiuni a judecăţii). asupra modului în care atitudinea poate fi schimbată nu prin prezentarea de noi informaţii din exterior. Toate aceste tipuri de studii asupra cogniţiei sociale. incluziunea. se obţine efectul de modificare de atitudine autoindusă. atitudinile în interiorul persoanei totale. instrumentalitate . au pregătit terenul trecerii la cea de a treia etapă a studiului de atitudine.model. Aşa se explică. Privitor la primul nivel structural. ei prin manipularea caracterului izbitor al informaţiei pe care deja o posedă persoana: se utilizează metoda socratică a întrebării persoanei privind poziţia ei asupra problemei relatate. efectul socratic al cercetării probabile. pe de o parte. de care vorbeşte Mc Guire. generalitatea. utilitate maximizatoare. proprii. care pun accentul pe artibuirea de sens. constând în raportarea obiectelor atitudinilor la spaţiul semantic (poziţiile dimensionale) ale unor judecăţi apreciative şi distingerea obiectelor atitudinii în funcţie de astfel de dimensiuni cum ar fi complexitatea. structura internă. prezintă interes. la trei niveluri: structura atitudinilor individuale. centralitatea. model marcat însă de o limită importantă şi anume procedura lungă pe care o implică (Se cere subiectului să estimeze fiecare determinare a obiectului şi a conduitei faţă de fiecare din scopurile sale multiple evaluând fiecare atractivitate a scopului.activă a persoanei care. Persoana răspunde la comunicarea persuasivă nu numai receptând şi absorbind argumentele ei. Procesele informaţionale. Ele propun o reconceptualizare receptiv .evaluative. multiplicând determinările prin atractivitatea pentru fiecare scop. sistemul atitudinilor. prelungită până în zilele nostre. implicând. după Mc Guire (1986). în procesul comunicării. Comunicările pot să modifice atitudinile fără ca elementele lor informaţionale să fie asimilate. din punct de vedere psihosocial: modelul analizei atribuţional . pot să evolueze pe căi diferite. modelul analizei bazal-periferice. apărute ca răspuns la comunicarea persuasivă. organizarea. abordarea structurală. pe integrarea informaţiei şi pe ramificaţiile sociognitive. permeabilitatea. 165 . alegerea căii de urmat fiind determinată de factori dispoziţionali şi situaţionali. formulează răspunsuri cognitive.scop. diferenţierea. relevarea componentelor. probabil. iar oamenii nu sunt întotdeauna conştienţi de bazele atitudinilor lor sau de lipsa unor atitudini organizate. înţelegerea structurală a atitudinilor se manifestă. unitatea. integrând produsele printr-o anumită "algebră cognitivă" (de tip aditiv sau obişnuit). repetând procedura pentru fiecare opţiune. care sunt nişte predicatori mai buni ai schimbării de atitudine decât sunt argumentele asimilate din mesajul de comunicare. ci şi opunând argumente şi generând argumente. până ce persoana determină care dintre alternative are o mai mare utilitate subiectivă sau valoare expectată).valori.

testâdu-se relaţia ipotetică dintre ele. Privitor la primul aspect. de îndată ce presiunea influenţei sociale a fost îndepărtată. c) când obiectele multiplu corelate ale gândirii sunt proiectate pe dimensiuni multiplu corelate ale judecăţii. Corelaţia dintre excesul de informaţii despre obiect şi nivelul simpatiei faţă de el este modestă: când persoana achiziţionează noi informaţii pozitive sau negative despre obiect. pe de o parte. In primul caz. prin comunicarea persuasivă şi. Cea de a treia modalitate de exprimare a structurii. persistente peste timp. pe măsură ce 166 . exprimă opinii diferite asupra aceleiaşi probleme uşor modificate ca formulare. conduita este determinată mai degrabă situational decât dispozitional. cu sistemul comportamental al personalităţii. care rezistă procedurilor de influenţare socială. cea mai completă şi mai semnificativă din punct de vedere psihosocial. dar sunt şi larg independente (factorii care sporesc comprehensibilitatea mesajului intensifică impactul afectiv al mesajului. cu sistemul informaţional şi. îl afectează. adevăr. cum observă cu justeţe Mc Guire. cu intervale de situare a obiectelor atitudinii pe dimensiuni. Cu toate acestea. stabile.profund înrădăcinate ale atitudinilor. pe de altă parte. în cazul al doilea. dacă mai multe obiecte ale gândirii sunt proiectate pe o singură dimensiune a judecăţii. Informaţia autogenerată modifică în mai mare măsură impactul afectiv decât cea dintr-o sursă externă).atitudinal al persoanei faţă de un obiect intră în relaţie. relevarea componentelor de suprafaţă. sistemul de atitudini poate fi exprimat ca set de obiecte propoziţionale ale gândirii proiectate pe o dimensiune comună a judecăţii scalate probabilistic: dezirabiîitate. care se manifestă în credinţe şi conduite specifice. care însă este limitată. se utilizează măsurători funcţionale pentru testarea modelului mediei ponderate al "algebrei cognitive": o măsură de tip scalar. nu au argumente pentru opiniile pe care le exprimă. cercetările arată că între cele două sisteme există o corespondenţă. se observă uşoare creşteri sau descreşteri ale simpatiei faţă de el. aduc temeiuri eronate pentru opiniile lor. Cel de al treilea nivel structural readuce în discuţie aspecte ale unor probleme clasice ale psihologiei sociale: felul în care sistemul afectiv . înăuntrul atitudinilor. porneşte de la ideea că oamenii dispun de o ideologie organizată care le permite să acţioneze în acord cu orientări dispoziţionale largi. de pildă. b) când un singur obiect al gândirii este proiectat pe dimensiuni multiplu corelate ale judecăţii. structura poate să apară în unul din cele trei moduri: a) ca interrelaţie sistemică. exercitate. minciună. aduc argumente care susţin opinii contrare. indiferenţă. ceea ce denotă că ele se află în legătură. frecvent. pe de altă parte. ceea ce se reflectă în faptul că. Privitor la cel de al doilea nivel structural. în fapt. uşor de schimbat. când sistemul de atitudini legat de un singur obiect al gândirii este raportat la mai multe dimensiuni apreciative. dar care pot fi uşor repuse în acord cu componentele bazaîe. oamenii declară că nu au opinii în legătură cu unele probleme care. Mc Guire consideră că.

Aprofundarea studiilor metodologice şi perfecţionarea instrumentului de măsurare a atitudinii şi acţiunii au dus. reale.timpul trece. devine necesar un stil sistemic de cercetare. permite legatari cauzale bidirecţionale. plasarea măsurării fiecărei subdimensiuni în contextul unor niveluri comparabile de determinare situaţională. . consideră că trebuie să se comporte faţă de obiect. să devină evident. că există o legătură între sistemul atitudinal şi cel acţionai . supune datele timp-serie unei analize cauzale. caracterizat prin aceea că : introduce mai multe variabile în design-ul de cercetare. Aşa cum arăta Mc Guire. semnificativi pentru el.comportamental. la sublinierea existenţei unei legături mai strânse între cele două sisteme. totuşi. Cât priveşte cel de al doilea aspect. care se manifestă însă numai în anumite condiţii şi cu o mărime a covarianţei redusă (Atitudinea afectează acţiunea. deplasarea accentului de la măsurarea intenţiilor comportamentale la măsurarea comportamentelor actuale. afect şi acţiune. în cursul perioadei în care ne aflăm. pentru ca progresul în clarificarea corespondenţei dintre informaţie. feedbackuri inelare. ca dimensiuni ale atitudinii. fapt care va permite să se detecteze căi multiple de influenţă între variabile. cercetările arată. abordarea mai multor subdimensiuni ale fiecărei dimensiuni împărtăşite interpersonal. 'Cercetările (Fishbein. permite ca fiecare variabilă să varieze natural. Este vorba despre: utilizarea unor itemi multipli. descreşterea simpatiei intră într-o corelaţie uşoară cu uitarea informaţiei despre el.1979) arată că intenţia comportamentală poate fi mai uşor prezisă dacă luăm în considerare nu numai inferenţele persoanei în jurul obiectului evaluării atitudinale. de asemenea. iar conformarea indusă comportamental modifică gradul de internalizare a atitudinilor). ci şi inferenţele persoanei în jurul felului cum alţii. în ultima vreme.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful