P. 1
Drept+administrativ+I

Drept+administrativ+I

|Views: 6,581|Likes:
Published by cristinalazr

More info:

Published by: cristinalazr on Apr 25, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/04/2013

pdf

text

original

Sections

  • CAPITOLUL I PERMANENŢA DINAMISMULUI STATULUI
  • § 1. Noţiunea de societate, de stat şi de putere executivă
  • § 2. Geneza şi evoluţia ideii de separare a puterilor în stat
  • 2.1. Antichitatea şi evul mediu
  • 2.1.1. Grecia şi Roma antică
  • 2.2. Zece curente de gândire ale epocii moderne şi contemporane
  • 2.2.5. Şcoala hegeliană şi istorică
  • § 4. Noţiunea de administraţie publică
  • CAPITOLUL II TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI ADMINISTRATIV
  • § 1. Normele juridice de drept administrativ
  • 1.1. Structura normei juridice de drept administrativ
  • 1.1.1. Structura logico-juridică a normei de drept administrativ
  • 1.2. Clasificarea normelor juridice de drept administrativ
  • 1.3. Acţiunea normei juridice de drept administrativ
  • § 2. Izvoarele dreptului administrativ
  • 2.1. Izvoarele materiale ale dreptului administrativ
  • 2.2. Izvoarele formale ale dreptului administrativ
  • § 3. Codificarea dreptului administrativ
  • 3.1. Codul administrativ
  • 3.2. Codul de procedură administrativă206
  • 3.3. Codul de conduită a funcţionarilor publici
  • 3.4. Codul bunei administrări
  • 3.5. Codurile administraţiilor sectoriale
  • § 4. Raportul de drept administrativ
  • 4.1. Caracterele raportului de drept administrativ
  • 4.2. Subiectele raportului de drept administrativ
  • 4.3. Conţinutul raportului de drept administrativ
  • 4.4. Obiectul raportului de drept administrativ
  • 4.5. Faptul juridic de drept administrativ
  • 4.6. Începerea şi stingerea raporturilor de drept administrativ
  • CAPITOLUL III ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
  • § 1. Structura şi criteriile de constituire în sistem a administraţiei publice
  • 1.1. Structura administraţiei publice
  • 1.2. Criteriile de constituire în sistem
  • 2.1. Misiunile şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice
  • 2.2. Progresul formelor de competenţă a autorităţilor administraţiei publice
  • 2.3. Capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice
  • 3.1. Centralizarea administrativă
  • 3.2. Deconcentrarea administrativ-teritorială
  • 3.3. Descentralizarea administrativ-teritorială pe baza autonomiei locale
  • 3.4. Despre regionalizare şi regionalism în spaţiul juridic european
  • 3.4.2. Regionalizare şi regionalism
  • §4. Serviciile publice
  • 4.1. Regimul juridic al serviciilor publice
  • 4.2. Clasificarea serviciilor publice
  • 4.3. Articularea legală a formelor de gestiune a serviciilor publice

DREPT ADMINISTRATIV Lect.univ.dr. Mihaela V.

Cărăuşan

CAPITOLUL I PERMANENŢA DINAMISMULUI STATULUI ____________________ 3 § 1. Noţiunea de societate, de stat şi de putere executivă _____________________________ 3 § 2. Geneza şi evoluţia ideii de separare a puterilor în stat____________________________ 7 2.1. Antichitatea şi evul mediu _______________________________________________ 7 2.1.1. Grecia şi Roma antică_________________________________________________ 8 2.1.2. Evul mediu ________________________________________________________ 13 2.2. Zece curente de gândire ale epocii moderne şi contemporane __________________ 14 2.2.1. Şcoala dreptului natural ______________________________________________ 14 2.2.2. Şcoala „raţionalistă” _________________________________________________ 17 2.2.3. Şcoala „contractului social” ___________________________________________ 20 2.2.4. Şcoala kantiană şi neokantiană _________________________________________ 25 2.2.5. Şcoala hegeliană şi istorică____________________________________________ 26 2.2.6. Teorii privind structuralismul şi utilitarismul______________________________ 28 2.2.7. Teorii privind pozitivismul, normativismul şi sociologismul _________________ 30 2.2.8. Teorii privind liberalismul ____________________________________________ 35 2.2.9. Teorii ale statului totalitar_____________________________________________ 39 2.2.10. Teorii ale statului de drept ___________________________________________ 43 § 3. Mirajul separaţiei şi echilibrului puterilor ____________________________________ 47 § 4. Noţiunea de administraţie publică __________________________________________ 49 CAPITOLUL II TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI ADMINISTRATIV_________ § 1. Normele juridice de drept administrativ _____________________________________ 1.1. Structura normei juridice de drept administrativ ____________________________ 1.1.1. Structura logico-juridică a normei de drept administrativ ____________________ 1.1.2. Structura tehnico-legislativă a normei de drept administrativ _________________ 1.2. Clasificarea normelor juridice de drept administrativ ________________________ 1.3. Acţiunea normei juridice de drept administrativ_____________________________ 1.3.1. Acţiunea în timp a normei de drept administrativ __________________________ 1.3.2. Acţiunea în spaţiu a normei de drept administrativ _________________________ 1.3.3. Acţiunea asupra persoanelor a normei de drept administrativ _________________ § 2. Izvoarele dreptului administrativ ___________________________________________ 2.1. Izvoarele materiale ale dreptului administrativ _____________________________ 2.2. Izvoarele formale ale dreptului administrativ _______________________________ 2.2.1. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ _______________________________ 2.2.2. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ _____________________________ § 3. Codificarea dreptului administrativ _________________________________________ 3.1. Codul administrativ ___________________________________________________ 3.2. Codul de procedură administrativă_______________________________________ 3.3. Codul de conduită a funcţionarilor publici _________________________________ 3.4. Codul bunei administrări_______________________________________________ 3.5. Codurile administraţiilor sectoriale ______________________________________ § 4. Raportul de drept administrativ ____________________________________________ 4.1. Caracterele raportului de drept administrativ ______________________________ 4.2. Subiectele raportului de drept administrativ________________________________ 4.3. Conţinutul raportului de drept administrativ _______________________________ 4.4. Obiectul raportului de drept administrativ _________________________________ 4.5. Faptul juridic de drept administrativ _____________________________________ 53 54 55 55 57 58 60 60 63 64 64 65 65 66 73 76 76 77 77 78 79 81 82 82 83 84 84

4.6. Începerea şi stingerea raporturilor de drept administrativ_____________________ 85 CAPITOLUL III ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE _________________ 86 § 1. Structura şi criteriile de constituire în sistem a administraţiei publice ______________ 86 1.1. Structura administraţiei publice _________________________________________ 88 1.2. Criteriile de constituire în sistem ________________________________________ 88 § 2. Misiunile, atribuţiile, competenţele şi capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice în gândirea şi practica juridic-administrativă_______________________________ 97 2.1. Misiunile şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice ____________________ 97 2.2. Progresul formelor de competenţă a autorităţilor administraţiei publice ________ 102 2.3. Capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice ___________________ 106 § 3. Adaptarea modelelor de organizare a administraţiei publice la cerinţele spaţiului european ________________________________________________________________ 106 3.1. Centralizarea administrativă___________________________________________ 106 3.2. Deconcentrarea administrativ-teritorială _________________________________ 108 3.3. Descentralizarea administrativ-teritorială pe baza autonomiei locale __________ 110 3.4. Despre regionalizare şi regionalism în spaţiul juridic european _______________ 117 3.4.1. Regiunea _________________________________________________________ 118 3.4.2. Regionalizare şi regionalism _________________________________________ 121 §4. Serviciile publice ______________________________________________________ 123 4.1. Regimul juridic al serviciilor publice ____________________________________ 123 4.2. Clasificarea serviciilor publice _________________________________________ 133 4.3. Articularea legală a formelor de gestiune a serviciilor publice ________________ 134

2

CAPITOLUL I PERMANENŢA DINAMISMULUI STATULUI § 1. Noţiunea de societate, de stat şi de putere executivă Societatea românească, statul şi mai ales administraţia publică sunt în faţa unor provocări dificile, esenţiale, generate de evoluţia lumii contemporane; provocări la care va trebui să răspundem. Dintre toate aceste provocări, globalizarea, mai exact inevitabila globalizare, a declanşat deja o serie de procese în plan politic, economic, administrativ şi juridic. Integrarea, mai exact necesitatea obiectivă a integrării, este pentru România, consecinţa imediată a fenomenului globalizării. Trebuie în mod necesar să ne punem întrebarea: In ce măsură este pregătită elita politică, administrativă, juridică sau marea masă a funcţionarilor publici să răspundă, să facă faţă rigorilor destul de aspre ale apartenenţei la U.E.? Prima condiţie în orice demers pe care-l facem pentru a intra în tainele unei activităţi umane este însuşirea sensurilor pe care le au noţiunile, conceptele, cuvintele cheie folosite în limbajul specific domeniului pe care dorim să-l cunoaştem. Dacă nu vorbim aceeaşi limbă nu ne putem înţelege, iar demersul constructiv devine imposibil. Aşadar să învăţăm acest limbaj, să încercăm să ne însuşim acest “esperando” (cum îl numea prof. Masimo Balducci de la Universitatea din Florenţa) al administraţiei publice. Oare ştim sensul exact al unor cuvinte sau sintagme cum ar fi: societate, sistem social, stat, putere executivă, administraţie publică, structuri, relaţii, sisteme de relaţii, cuvinte al căror sens trebuie să-l cunoaştem exact pentru a putea înţelege în final ce înseamnă STAT DE DREPT şi de ce numai într-un stat de drept se poate asigura o bună guvernare? Foarte pe scurt să ne referim la toate aceste noţiuni, concepte, cuvinte cheie care prin ele însele dau dimensiunea statului de drept. Societate - Sistem social Intr-un sens larg, termenul de societate semnifică un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii, ceea ce presupune existenţa în comun a unor indivizi grupaţi în ansambluri mai mult ori mai puţin permanente, ceea ce înseamnă că termenul este propriu nu numai lumii umane dar, în grade diferite, şi multor specii din lumea animală. Etologia şi sociologia au confirmat că, într-adevăr, chiar şi la nivelul unor specii inferioare, acestea îşi organizează comportamentul în forme care amintesc de ceea ce în sfera umanului se numeşte familie, proprietate, ierarhie, teritoriu comun, întrajutorare, altruism1. Nucleul unei societăţi este ordinea normativă comportamentală prin care viaţa unei populaţii este organizată în mod colectiv. O problemă importantă ce poate fi pusă în discuţie în acest context este aceea a legitimării ordinii normative a societăţii. Astfel îndeobşte este recunoscut faptul că sistemele de legitimare definesc cadrul pentru drepturile membrilor şi pentru prohibiţiile bazate pe ele. Mai presus de orice, folosirea puterii cere legitimare2.
1 2

S. Mennell, Sociological Theory. Uses and Unities, New York, Washington Praeger Publishers, 1974. S. Mennell, op. cit., pg.124

3

Societies. Acest tip de analiză este asociat cu sistemele materiale şi cu problemele concrete. 21 şi urm. reliefează legăturile între scopuri. Introducere în teoria administraţiei publice. mai general. vom face abstracţie de relaţiile dintre naţiune şi restul lumii şi vom începe analiza modelului prin palierul de bază.în care sistemul este studiat ca ansamblu de subsisteme strâns legate între ele (studiul microscopic al lumii fizice). atribute şi relaţii ce se combină şi permit funcţionarea optimă. pe baza căruia administraţia ca sistem să fie înţeleasă ca un proces evolutiv. Reflections on the Place of Force in Social problems. exercită ansambluri de activităţi sociale. pe de altă parte. mecanismelor şi instituţiilor (întreprinderi. de asemenea. schimbă şi consumă legături şi servicii materiale şi nemateriale sau. Analizând societatea prin prisma unui model cibernetic al societăţii globale. pornind de la obiecte. The Political Aspect of Social Structure. procesul fiind studiat ca înlănţuire de procese secvenţionale. Ea asigură. care constau în prestaţii succesive şi reciproce. 1997. Soluţia intermediară nu poate fi unică. politic şi social-economic6. 1966 5 Talcott Parsons. care reprezintă executorul social. Palierul intermediar reprezintă aparatul administrativ al statului (făcând abstracţie de colectivităţi publice). Cu ajutorul lui se pot explica relaţiile şi situaţiile multiple care se stabilesc între Stat (persoană juridică) subiect activ şi 3 4 Talcott Parsons. Evolutionary and Comparative Perspectives. Conceptul juridic al statului are o importanţă de necontestat. că menţinerea unei ordini normative presupune existenţa unui conformism. Prentice Hall. New York. excluzând serviciile producătoare de bunuri şi servicii care sunt înglobate în palierul de bază. Ocupându-ne succint de termenul de sistem social trebuie să amintim că studiul sistemelor poate lua una din următoarele forme4: analiza procesului . Dincolo de consens şi de întrepătrunderea intereselor. Rezultatele intermediare nu sunt cunoscute cu certitudine (modelul cutiei negre).Putere executivă Statul este privit în doctrina de specialitate dintr-un întreit punct de vedere: juridic. analiza rezultatului final . grupuri sau indivizi) care produc. Poate fi imposibil a stabili modul în care sunt unite pentru a forma sistemul total. Primul palier reprezintă autorităţile publice de vârf. Guvern. Stat . operaţii şi structuri şi pune în evidenţă interacţiunile şi interdependenţele interne sistemului complex. Editura Sylvi. Prentice Hall.dă o perspectivă macroscopică. mai există nevoia unui mecanism de constrângere. este atunci închis în el însuşi5. cu excepţia celor din palierul superior. Se definesc rezultatele intermediare furnizate de sistem. superioare (Parlament. Preşedinţie) iar administraţia publică apare deci ca o structură intermediară între autorităţile politice. pg. Fluxul reprezentativ al acestor activităţi. Analiza societăţii prin prisma unui model cibernetic şi care ne-a condus la conceptul de sistem social-global are avantajul că: pune în lumină legăturile între concepte.Este de observat. Bucureşti. sub autoritatea puterii politice. adică ansamblul structurilor. reglarea activităţilor sociale. Sistemul este tratat ca ansamblu. 1964 Talcott Parsons. pe de o parte şi societatea civilă. Scopul final al oricărui studiu ce priveşte administraţia este de a construi un model al sistemului administrativ. Englewood Cliffs. 4 . între putere şi cetăţenii consideraţi în calitate de administraţi. 1976 6 Ioan Alexandru. nevoie legată de necesitatea unei interpretări autoritare a obligaţiilor normative instituţionalizate3.

Montesquieu realiza un tip de regim politic în care se punea în valoare o guvernare moderată. aceste definiţii date Statului învederează două tendinţe fundamentale: una abstractă. un solid sistem de organizare a nestabilei subordonări şi supraordonări a indivizilor şi grupelor sociale din el. Drept constituţional şi instituţii politice. se poate analiza conţinutul propriu al regulilor juridice ale Statului. Cu ajutorul conceptului abstract-juridic al Statului se lămuresc structurile în care se poate găsi Statul-deţinător al unui domeniu public sau al unui domeniu privat. Drept constituţional şi instituţii politice. Drept constituţional şi instituţii politice contemporane. contractând. Vede în stat. element dominant în organizarea de Stat. sau între Stat şi persoanele fizice (indivizii). Editura Actami. Dissescu. conform deciziilor care se degajă din jocul instituţiilor publice. ideilor personale ale diferiţilor autori asupra originii şi evoluţiei Statului7. dar. subiect de drepturi şi obligaţii şi celelalte grupări sociale. 5 . care îl menţin şi care îl conduc în viitor. prin asigurarea separaţiunii puterilor şi a libertăţilor politice. Paul Negulescu. necesităţilor de fiecare zi. “imperium”. care a cunoscut separaţiunea puterilor încă din sec. Bucureşti. Bucureşti. Drept constituţional. care îi permite să comande şi să acţioneze.dreptul de constrângere. Din punctul nostru de vedere. 7 A se vedea şi Ion Deleanu. 1991. asupra Statului ideal. drepturi şi obligaţii: se lămuresc şi se interpretează atribuţiile Statului. In tot cazul. în scop de a stabili un echilibru de interese între nevoile personale legitime ale particularilor şi interesele obşti. de asemenea. parte din terminologia specifică studiilor privind administraţia publică. cât şi de filozoful englez Locke. în funcţie de realităţile politice. In toată lumea. alta de a cerceta realităţile care au format Statul.pasiv. Genoveva Vrabie. C. Iaşi. Sub instituţiile politice există instituţii administrative. Termenul de putere executivă face. ele permit sistemului să funcţioneze şi să satisfacă nevoile comune ale grupului. este un alt aspect important. el a avut modelul regimului englez. mai întâi ale naţiunii şi apoi ale ansamblului umanităţii. Conceptul social-economic. un subiect activ şi pasiv de drepturi. Acest principiu al separaţiunii puterilor este indispensabil legat de regimul parlamentar. El desemnează. termenul de Stat desemnează o colectivitate umană. un aparat de instituţii. Conceptul politic asupra Statului îl întâlnim în formulările unor gânditori cu privire la originea şi formarea Statului. După cum vom vedea. Bucureşti. există o diversitate de concepţii asupra Statului datorită. Problema personalităţii juridice a Statului. care sunt din ce în ce mai complexe. ca o trăsătură esenţială. acesta îşi reglementează activitatea. se multiplică şi se complică. este un aspect de reţinut în acest cadru al conceptului juridic asupra Statului: de asemenea. Să ne amintim. instituţiile administrative sunt cele care fac faţă sarcinilor. inspirat atât din anticul Aristotel. ca atare. conceptul Statului de drept: adică pe ideea de autolimitare a drepturilor statului. Ioan Muraru. Aşadar. situată pe un teritoriu şi supusă unei autorităţi suverane. Mai exact. 1993. ideea de comandă. In lucrarea sa “De l’esprit des lois”. îşi stăvileşte excesul şi arbitrarul. atât de complicată şi mult discutată. El afirma că libertăţile politice nu se pot exercita decât într-o guvernare unde puterea este limitată: “Tout homme qui a du pouvoir est porté à en abuser … Il faut que le pouvoir arrête le pouvoir”. în mare măsură. 1992. îşi fixează lui însuşi norme de conduită. desigur. faţă de persoanele particulare. Editura”Chemarea”. Herrschaft . înfăţişat în conceptul juridic al Statului. de asemenea. că Montesquieu a fost cel care a formulat clar principiul separaţiunii puterilor în stat. 1915. Una preocupată de a face din Stat o fiinţă a lumii juridice. mai ales. Se formulează astfel. se evidenţiază capacitatea lui de a face acte juridice ca orice particular. Curs de drept constituţional român. alta realistă. XIII. în primul rând. evoluţia lui şi înţelesul său actual. organele administrative se dezvoltă.

U.Vedel. Ioan Vida. pg. ea neputând fi exercitată nici de puterea judecătorească. fie un executiv colegial. In argumentarea acestei susţineri se arată că executivul are o serie de sarcini extra-administrative. ori reprezintă o combinaţie a acestora9.materiale şi organice precum şi datorită concepţiilor diferite care o reflectă.F. unele fiind legate de autonomia noţiunii de executiv.C. Intr-o altă opinie. In concepţia constituţională clasică. alături de funcţia legislativă şi de funcţia jurisdicţională11. In doctrina de specialitate din România. în viziunea aceluiaşi autor. deşi delimitarea celor două noţiuni nu este uşor de efectuat. 1990. Paris. şi sensul real al noţiunii care se revendică din spectrul autorităţii pe care o exercită. Economica. putem reţine că puterea executivă se defineşte ca o funcţie distinctă a statului. alături de cea legislativă şi de funcţia judecătorească. 1994 J. 3e édition. Droit Administratif. pg. administraţia reprezintă acţiunea puterii executive. P. în materie de ordine publică. exercitate în raporturile constituţionale cu Parlamentul sau în relaţiile internaţionale. Intr-o altă opinie. Elementele contradictorii existente între sensul etimologic al cuvântului executiv. elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici. J. vol... înlocuind-o cu cea de funcţie administrativă.I.D. adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor. datorită complexităţii fenomenului la care se raportează. Regia Autonomă Monitorul Oficial. 6 .Montesquieu distingea trei tipuri de putere: legislativă. Aceste atribuţii se exercită. cu privire la problematica puterii executive şi a administraţiei publice. Puterea executivă şi administraţia publică. Droit Constitutionnel et Institutions Politiques. a guverna 8 9 Ioan Vida.G. où des nobles. In această opinie. In conţinutul acestei funcţii se regăsesc anumite atribuţii care constituie obiectul activităţii unor autorităţi publice distincte. In acelaşi timp. nici de cea legislativă. P. noţiunea de putere executivă sau executiv este o noţiune vagă.Ricci. Economica.L.Ponter.Cadart. dispunerea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie. In înţelesul acestora. Paris. In această optică.Traité de Droit Administratif.229 12 G. Paris. celui d’exécuter des résolutions publiques et celui de juger les crimes où les différends de particuliers”. în mod tradiţional. J.Debbasch. intitulată “Puterea executivă şi administraţia publică”8 Foarte pe scurt. administraţia este sarcina exclusivă a executivului. întreprinderea unor măsuri de executare materială. indiferent că acestea coexistă sau nu. executivul cuprinde.Delvolvé. dar este o sarcină exclusivă a acestuia. ridica alte probleme în configurarea conceptuală a puterii executive. bazată pe procedee de putere publică. a dublei sale accepţiuni . două categorii de organe: şeful statului şi guvernul. precum şi conducerea relaţiilor internaţionale. 1990. Institutions Politiques et Droit Constitutionnel.342 10 Ch. où du peuple exerçaient ces trois pouvoirs: législatives qui don lois. pg. Jean Rivero admite ideea unei diferenţieri între guvern şi administraţie. 1988. Jacques Cadart nominalizează: definirea politicii generale a ţării. se remarcă mai ales lucrarea domnului profesor dr.56 şi urm.de Laubadère. 1980. din punct de vedere al definirii conceptelor. atunci când coexistă având funcţii partajate şi responsabilităţi diferite10. executivă şi judecătorească: “Tout serait perdu si le même homme. où le même corps des principaux. pg. Spre deosebire de majoritatea reprezentanţilor dreptului constituţional.J. funcţia administrativă este considerată în mod tradiţional ca una din cele trei funcţii ale statului.Bourdon. care presupune ideea de subordonare. J. administraţia nu este singura sarcină a executivului. Cu toate acestea. în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat12. Paris.110 11 A. de execuţie a legii. In rândul acestor atribuţii. de către diverse organe care formează fie un executiv monocratic. 10e édition. Bucureşti.M. unii autori de drept administrativ exclud ideea de “executiv”. luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice.

este necesar. fără ca prin aceasta să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia. ca şi conducerea generală a statului.15 A. la cel fără de care nu putem concepe existenţa actuală a umanităţii. chiar dacă instituţiile ce ne guvernează sunt total diferite. Drept administrativ. executivul sau puterea executivă desemnează acea funcţie a statului care asigură executarea legii. In sensul cel mai general al termenului. Antichitatea şi evul mediu Când este vorba despre stat. doctrinarii au dezvoltat diverse teorii care l-au întemeiat şi l-au consolidat ca fiind cea mai viabilă formă a organizării politice a societăţii omeneşti.înseamnă a lua decizii esenţiale care angajează viitorul naţional. 12e édition. In opinia primilor. 1993. executivul se subsumează autorităţilor publice care exercită funcţia executivă şi nu se confundă cu administraţia publică. este faptul că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative. pg. 7 . De aceea orice studiu în domeniul dreptului constituie prilej de revenire la sursele antice. ceea ce duce la concluzia că distincţia dintre cele două categorii de organe nu se poate face pe plan juridic. în pofida contradictorialităţii lor. Editura”Hercules”. desfăşurarea unor acţiuni directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii. la ceea ce numim rădăcinile intelectualităţii juridice. § 2. exercitarea unor atribuţii care privesc impulsionarea procesului legislativ. în timp ce administraţia este o sarcină cotidiană care nu are proporţiile misiunii de a guverna. coordonarea acţiunii administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii. Totodată. pg. 1987. Din aceste opinii se poate trage concluzia că între specialiştii în drept constituţional şi specialiştii în drept administrativ nu există întotdeauna puncte de vedere convergente14. şi nu numai (şi despre drept). administraţia de stat şi executivul reprezintă o unitate structurală unică.Rivero. Paris. la structurile guvernamentale şi administrative implică recursul la stat. In rândul celei de a doua categorii.9 şi urm. Tratat elementar. noţiunea de stat a evoluat dealungul timpului. Din punct de vedere structural. Geneza şi evoluţia ideii de separare a puterilor în stat Orice referire la administraţia publică. 13 14 J. Chiar dacă societatea în care trăim nu se mai aseamănă cu cea de atunci. Această funcţie statală înglobează astăzi activităţi extrem de diverse. funcţia executivă a statului nu se confundă cu autorităţile care exercită puterea executivă. Dalloz.Iorgovan. Ceea ce se poate desprinde din aceste opinii. In rândul acestora intră exercitarea funcţiei de şef al statului. în ale cărei sarcini intră întregul conţinut al funcţiei executive. Droit Administratif. ea ţinând de elemente extrajuridice13. acţiunea guvernamentală şi conducerea administraţiei publice revin aceloraşi organe şi se realizează prin acte de aceeaşi natură. I. să începem cu studiul antichităţii pentru că aici îşi are sursa întreaga dezvoltare europeană. 2.1. principiile întemeietoare. ideile universal valabile ce ne conduc existenţa în prezent îşi găsesc izvor în ceea ce filosofii vremurilor respective susţineau. Statul de drept nu a existat dintotdeauna în forma sa actuală. în acest sens.

Nicolae Popa. aristocratice prin 15 16 Aristotel. care a fost cauza schimbărilor în societatea antică. Bucureşti. ea putea fi limitată prin subordonarea ei faţă de Senat în tot ceea ce priveşte guvernarea. în care se face trecerea de la omul cetăţii la omul lumii. Solon „este un mare legiuitor în ochii unora. Gheorghe Dănişor. Socrates. p. Aristotel. Se poate afirma că regii Spartei aveau mai mult un rol decorativ. avea un caracter democratic cert17”. după cum menţionează Aristotel. 10. Dan Claudiu Dănişor. 8 . „când monarhia a cedat locul aristocraţiei15”. Protagoras.e. Se face astfel. 1984. puterea fiind în mâna Eforii-lor în toate domeniile care nu ţineau de religie. spunând că a pus capăt sclaviei poporului şi a constituit democraţia naţională. Marile curente.2. Filosofia dreptului. 2002. De la statul-cetate se ajunge la imperiul lui Alexandru Macedon. conform lui Lycurg. Nomos. Modalităţile concrete de limitare a puterilor regilor Spartei. însă.n.n când a apărut prima „Constituţie adevărată a Atenei – cea dată de Solon în 594 î.1. V. Platon. Observăm astfel că prin înfiinţarea Senatului drept contrapondere a regalităţii şi a puterii poporului apare pentru prima dată conceptul de echilibru al puterilor. de asemenea. p.1. aceea a trecerii de la atotputernicia statului (cetăţii) la libertatea individuală. Lycurg însărcinat cu calitatea de legislator în timpul unei răscole. Gorgias. consideră că evoluţia sa are drept cauză transformarea inteligenţei umane de la o epocă la alta. Solon. nu puteau exercita această competenţă fără avizul Senatului. Lycurg a fost cel care a dat o lovitură decisivă regalităţii. a avut posibilitatea de a suprima regalitatea. forme care s-au consolidat în decursul secolului al VI-lea î. 7. însă. Bucureşti. Physis. Regalitatea nu putea fi suprimată dar în schimb. Istoria culturii şi civilizaţiei.3.e. – şi care a rămas în vigoare 86 de ani. Drîmba. Din această prezentare se poate deduce că reformele lui Lycurg au avut mai mult menirea de a întări cetatea şi nu libertatea individuală aşa cum este ea percepută în zilele noastre ca antiteză a statului. vol. p. dar nu a făcut-o. care nu mai este conceput ca fiind strâns legat de cetate. 589. I. care îi atribuie distrugerea atotputerniciei oligarhiei. au constat în acordarea dreptului lor de a împărţi dreptatea în materie civilă Eforii-lor şi în materie penală Senatului. Originile sistemului democratic grecesc trebuie căutate în formele de guvernare colectivă ale polis-ului. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. când Charilaos a trebuit să se refugieze într-un templu. Ceea ce a realizat Lycurg are valoarea unei revoluţii ţinând cont de faptul că reforma sa cuprinde întreg secretul vieţii sociale şi nu numai pe cel al vieţii politice16. considerând că regalitatea este inviolabilă. Adevăratele revoluţii care s-au produs pentru trecerea la o mai mare libertate individuală au subminat pas cu pas statul-cetate în numele libertăţii individuale. Indiferent. prin reforma pe care a promovat-o în perioada lui Charilaos. Ion Dogaru. Editura AllBeck. 17 O. Grecia antică Evoluţia societăţii greceşti este considerată de unii autori ca având drept izvor dezvoltarea materială. de reducere a atribuţiilor acestora doar la cele de tip religios. alţii însă. deci aproape de-a lungul întregului secol. Studiul evoluţiei societăţii greceşti nu poate fi conceput fără studiul operelor marilor filosofi: Lycurg. în acordarea dreptului de a hotărâ relaţiile exterioare ale statului şi comanda operaţiunilor militare Eforii-lor care. Grecia şi Roma antică A. factorul religios având un rol important în producerea schimbărilor. Editura Didot. trecerea de la modelul societăţii închise la cel al societăţii deschise care aducea cu sine o mai mare libertate de mişcare în spaţiu. Politica. 568. creând o serie de instituţii just echilibrate: oligarhice prin Senatul Areopagului. realizându-se astfel schimbul raportului de autoritate între Eforii şi Rege. este cert că aceştia au urmat o cale cu un singur sens. 1996.

K.cit. Republica. Bucureşti.. astfel legile pe care le-a scris. Editura Humanitas. Vieţi paralele. Armand Collin.cit. O astfel de afirmaţie vine să clatine credinţa în provenienţa divină a autorităţii statului. 1960.C. Bucureşti. fiind de o importanţă covârşitoare pentru evoluţia filosofiei greceşti.. Billier. Aceasta este o perioadă în care îşi fac loc ideile hedoniste sau utilitariste. Funcţiunea de gândire şi direcţionare revine filosofilor care sunt consideraţi. Pentru a provoca această opoziţie. Gheorghe Dănişor. Cărăuşan. Guvernarea raţiunii rezultă în mod natural. „a câstigat teren concepţia potrivit căreia legea nu este decât o instituţie omenească destinată să întâmpine necesităţile specifice şi nu are nimic permanent sau sacru. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. p. Gheorghe Dănişor. 1999. 49. Ion Dogaru. op. În secolul V î.e. op. p. p. 1986. formele de guvernământ au fost caracterizate de acesta în funcţie de disponibilitatea lor în raport cu Binele. În dialogul său Republica. S. fiecare element trebuie să conducă la armonia întregului.n. Drept administrativ. se spune de obicei că actul de legiferare este rezultatul unei înţelegeri sau a unui pact între membrii unei comunităţi care au pus cap la cap. În acest sens. Relativitatea perceptelor stabileşte parametrii libertăţii individuale.alegerea magistraţilor şi democratice ca organizare a tribunalelor18”. p. şi arta retoricii care vizează câştigarea convingerii21”.. Paris. omul echilibrat este acela care subordonează raţiunii sale „inima” şi „poftele” sale26. în realizarea clasificării regimurilor politice. au fost posibile datorită atenţiei deosebite acordată educării celor care vor conduce destinele cetăţii şi orientării lor spre cunoaşterea adevărului ca premisă a realizării Binelui.22 În acest sens. 25 A se vedea Nicolae Popa. Guthrie. Ion Dogaru. 21 Idem. din contribuţia tuturor facultăţilor umane. Dan Claudiu Dănişor. op. concepte pe care Platon le vede la baza organizării statului. cele mai bune pe care le-ar fi putut primi19” poporul atenian. Astfel. Platon va trece la formele de guvernământ abia după ce va lămuri bine locul individului în raportul său cu ceea ce este real şi îl va îndepărta de ceea ce este doar aparent.cit. Gheorghe Dănişor. au compus ori au căzut de acord asupra unor anumite articole23”. Reforma realizată de Solon a fost dintre cele mai profunde datorită măsurilor care au consolidat puterea poporului şi odată cu aceasta democraţia. De aceea se consideră că sofiştii au fost iniţiatorii iluminismului grec. 9 . Solon a promovat reforme politice moderate care au susţinut şi consolidat democraţia. Legea este o creaţie umană şi se poate schimba. 22 Nicolae Popa. renumitul mit al peşterii25 are menirea de a arăta că omul trebuie învăţat să privească adevărul care este tot una cu binele. 68. Histoire de la philosophie du Droit. op. 309 şi urm. Dan Claudiu Dănişor. Dan Claudiu Dănişor. V.. au fost „ . 20. în gândirea sa.49. p.cit. Sofiştii. p. p. Alexandru. mare parte din filosofia lui Platon este o reacţie la afirmaţiile sofiştilor24. p.. Editura Ştiinţifică. p. Aşadar. 2001. Ion Dogaru. “capul” statului. în Opere vol. p. 114. 213. Aşa cum fusese şi filosofia lui Socrate. în centrul acţiunii umane ca şi în cel al acţiunii statului stă „raţiunea”. 23 W. 34. Adept al unei perspective organiciste. 18. 27. La fel şi în societatea politică. 2005. 26 Platon. citat de I. 20 J. Bucur. 18 19 Aristotel. Bucureşti. el face analiza puterii considerând funcţiile statului doar prin comparaţie cu cele care se regăsesc în funcţionarea omului (ca organism). aşa după cum a şi afirmat. statul este ca o fiinţă omenească ale cărei facultăţi trebuie armonizate şi ierarhizate. Contribuţiile extrem de moderne ale lui Platon. În viziunea sa. ceea ce înseamnă că forma de guvernământ este la rândul său trecătoare. Aglaé Marzioli. ghidată până la urmă de avantaje şi de interese. Grecia după cum s-a afirmat „a cunoscut emergenţa a două fenomene noi: democraţia şi sofistica20” care se presupun reciproc pentru că „regimul de orientare democratică presupune recunoaşterea puterii cuvântului în dezbaterea politică. Bucureşti. 24 Nicolae Popa. M. Plutarh. Editura Lumina Lex. măsuri concretizate în instituirea dreptului de vot pentru toţi cetăţenii în Adunarea poporului şi în participarea activă a cetăţenilor în Tribunalul heliaştilor.

Politica.cit. 110. Baza organizării statale este Constituţia care izvorăşte din natura socială a omului. p. în care supremă este legea. Democraţia lui Platon nu este altceva decât o orânduire plăcută fără stăpân în care egalitatea este distribuită tuturor cetăţenilor. el a schimbat acea libertate prea mare şi rău venită. a căzut în focul despoţiei sclavilor. el se crede liber dar libertatea sa oferă posibilitatea declanşării tiraniei. în care cei bogaţi cârmuiesc iar cei săraci nu participă la putere28” şi unde liniştea cetăţii este menţinută prin forţă. Legile trebuie să fie elaborate în conformitate cu principiile constituţionale „Constituţia în stat este organizarea magistraturilor. îndepărtarea puterilor. dar cel mai important pentru Platon. 266. p. care în concepţia lui Platon sunt: timocraţia sau timarhia – constituţia amatoare de onoruri.. care se întemeiază şi întemeiază la rândul ei dreptate. prin firea lor. este că „trebuie deci preferată suveranitatea legii31” într-un stat. 30 Idem. observăm că este bazată pe virtuţi al căror unic fundament este educaţia.. Democraţiile sunt conduse în marea lor majoritate de un conducător ales de un popor. şi va fi nevoie de o frână impersonală. Platon. el socoteşte mărimea averii drept temei al existenţei societăţii. pe cea mai grea şi mai amară robie adusă de către robi29”. 10 . p. Platon conchide „Dacă în statul ideal nu-i nevoie de lege. la Aristotel filosoful este destinat contemplaţiei şi nu trebuie să se preocupe de grijile cetăţii. căci legea este înscrisă în sufletul fiecăruia. Timocraţia are ca principiu ordonator înflăcărarea pusă de dominaţie. atribuirea suveranităţii într-un cuvânt. remarcabilă prin actualitatea sa. Omul democratic îşi orânduieşte propriul fel de viaţă.războinicii constituie “inima”. singurul capabil să conducă cetatea. Platon nu a depăşit acest organicism şi a acordat şi miturilor un loc preponderent. După timocraţie. În studiile sale asupra diferitelor moduri de guvernare. vol. şi de raţiune. 29 Idem. Trecerea de la oligarhie la democraţie are drept cauză lăcomia magistraţilor. omul tiran apare întotdeauna dintr-un astfel de conducător. însă nevoie de o normă în cel de al doilea stat. cei chemaţi să conducă un întreg social sunt. 381. Orice exces determină o schimbare în direcţia unui exces contrar „Fugind poporul de fumul robiei oamenilor liberi. care-l sprijină şi îi dă puterii din ce în ce mai mari.30” Această a doua formă a statului. Aristotel adesea s-a întrebat cine trebuie să deţină suveranitatea în stat. din păcate. care îşi dezvoltă abilităţi de profitori fiind dornici de a ocupa funcţii politice.27 Schimbarea unui regim politic cu altul se datorează exceselor manifestate de către cei care preiau puterea. oligarhia sau omul oligarhic. 1996. omul timocratic este lipsit de virtute. Forma ideală de stat. iar nu întregul în vederea părţii . stat care nu are nevoie de legi. Concluzia la care ajunge acesta. dorinţa de a învinge şi gloria. tu eşti creat de dragul întregului şi nu întregul de dragul tău”. promovată de Platon. 355. Dreptatea socială. violenţa şi nedreptatea la care. Editura Antet. op. Cu toate acestea în lucrarea sa Legile. descrisă de Platon în Republica. unde nu mai sunt filosofi desăvârşiţi la cârmă. concepţie rezultat al unor idei speculative conform cărora „partea există în vederea întregului.. democraţia sau omul democratic şi tirania sau sufletul tiranic. poate duce la o concordie socială. egală pentru toţi ca să stăvilească şi să împiedice abuzul. caracterul acestora din urmă fiind factorul determinant al stabilirii formei de guvernământ. Omul oligarhic este lipsit de educaţie şi este subjugat ideii de înavuţire. 31 Aristotel. identificată de Platon. IV-XIV. aşa de adesea înclinaţi. iar agricultorii şi comercianţii constituie “pântecele”. se baza pe faptul că statul este totul iar individul nu este nimic. necumpătarea. urmează regimul politic al oligarhiei „unde magistraturile ţin de venit. p. 27 28 Idem. va fi. Dacă pentru Platon omul politic este întruchipat de filosof.

a doua care stabileşte magistraturile (câte trebuie să fie... calităţi care se găsesc mai lesne ca oriunde în clasa mijlocie. la Aristotel concepţia modernă despre democraţie conform căreia „Ceea ce trebuie mai ales cetăţii sunt fiinţe egale şi asemănătoare. astfel. trebuie conduse de trei organe distincte. compusă din reprezentanţi ai poporului. una care hotărăşte în privinţa treburilor comune. se pot remarca trei deviaţii: tirania pentru regalitate. sunt norma magistratului în exerciţiul puterii şi în reprimarea delictelor care înfrâng aceste legi... şi anume: Hotărârea (deliberarea) aparţine Adunării cetăţenilor. 35 Idem.. Comandamentul este încredinţat magistraţilor civili ( a fi titularul unei magistraturi civile înseamnă a fi învestit cu autoritate 32 33 Idem.. Însă.. După Aristotel. aristocraţia şi republica. p. la Aristotel nu se poate afirma acest lucru pentru că statul său este mai mult unul bazat pe relaţiile interumane. Plecând de la aceasta afirmaţie autorul împarte Constituţia în trei specii pure cărora le corespund tot atâtea forme de guvernământ: regalitatea. decât pe timp. iar dacă acesta conduce despotic o transformă în tiranie. Chiar dacă statul vine în ordinea naturală a lucrurilor fiind doar un rezultat al unei evoluţii. atât legalitatea cât şi egalitatea trebuie să fie coloana vertebrală a cetăţii pentru că ele au ca scop realizarea de oameni virtuoşi şi astfel virtutea devine „prima grijă a unui stat care merită calitatea aceasta şi care nu este un stat numai cu numele33”. Republica are la bază democraţia care nu este acolo unde minoritatea comandă majorităţii sau unde suveranitatea aparţine bogaţilor. care trebuie să se regăsească în orice constituire a unei cetăţi. 197.. De la acestea. însărcinaţi să discute şi să voteze politica Cetăţii. Regalitatea este forma de guvernământ ce se bazează pe superioritatea absolută a individului care domneşte. iar aceasta la rândul său este singura care consfinţeşte justiţia. având în vedere concepţia lui conform căreia întregul este anterior părţii suntem nevoiţi să conchidem că statul a fost anterior individului şi nu invers.32” În concepţia sa atât din Etica Nicomahică cât şi din Politica legea nu poate fi dusă la îndeplinire decât dacă are la bază relaţii de prietenie între cetăţeni. iar dacă balanţa se înclină în favoarea aceasteia din urmă atunci se naşte oligarhia. p. p.hotărârea scopului special al fiecărei societăţi politice. “Toate constituţiile au trei părţi.. Trecând de la problematica originii statului. 34 Idem. asupra căror domenii se întinde suveranitatea lor şi în ce mod trebuie stabilit pentru a fi aleşi titularii). baza naturală a acestuia. accentul se pune pe om care este în mijlocul cetăţii şi care din cauza insuficienţei de sine a dus la apariţia statului. Aristocraţia este forma de guvernământ în care aristocraţii sunt aleşi în aceeaşi măsură după merit şi după avuţie. ea este acolo unde legea este suverană iar cei mai respectaţi şi liberi cetăţeni au conducerea afacerilor.35” Aceste trei funcţiuni (hotărârea. comandamentul şi justiţia) ce se regăseau în structura instituţională a cetăţii Atena. Observăm că. Legile din contră .. pentru că prietenia este singura care poate asigura egalitatea. în opera filosofului. iar statul este în mod necesar mai bine guvernat când se compune din aceste elemente care formează după noi. însă. oligarhia pentru aristocraţie şi demagogia pentru republică. 177. Întâlnim. filosoful diferenţiază trei misiuni ale puterii. 29. Aristotel în Politica identifică Constituţia ca fiind cea care determină organizarea sistemică a puterilor în stat şi care se confundă cu Guvernul.. iar a treia parte este cea care împarte justiţia (dreptatea). Idem. adică să adopte legislaţia. 11 .34” Tot în Politica.

se întemeiază pe conceptul de bine suprem fără de care un stat nu poate dura. Statul trebuie guvernat. statul condus de un grup restrâns de oameni. funcţiune ce nu poate fi strict separată de prerogativele Adunării. de finanţe. Distingem din cele de mai sus că justiţia este temeiul statului şi nu se confundă cu utilul la care se ajunge prin dragostea nemăsurată a omului faţă de ceilalţi.judecătorii propriu-zişi. ca înţelept al cetăţii trebuie să se implice în politică şi chiar să conducă pentru că el este liantul între clasele superiore. Cicero susţine că filosoful. putând. şi chiar să aibă „un scaun la tribunal”. se pot identifica trei forme de guvernământ: monarhia. Ion Dogaru. ceea de a patra formă rezultată din combinarea optimă a celor trei originare ar fi cea mai bună. p. concluzie la care ajunge pornind de la ideea că aşa cum universul este condus de o divinitate aşa şi statul trebuie să respecte şi să se bazeze pe principiul conducerii unice întrunit cel mai bine de rege. op. De aceea. pronunţă pedeapsa capitală. prin subordonarea propriului folos celui general. administrarea justiţiei se realizează prin corpul judiciar compus din magistraţi judiciari . După cum vom vedea. Statul văzut ca res publica „este lucrul poporului. cel mai important lucru era să descrie diferitele modalităţi de acţiune ale organelor statului şi nu să apere o anumită separaţiune a puterilor. să ceară socoteală magistraţilor. Drept administrativ. asemeni lui Platon dar contrar lui Aristotel. fie unei elite. pretorul trebuie să fie în frunte. 39 A se vedea Nicolae Popa. 258.. iar consulul să dea sfaturi bazate pe perceptul „Bunăstarea poporului să fie legea supremă pentru toţi”. că Aristotel stabileşte o ierarhie a componentelor puterii atunci când apreciază că deliberarea constituie funcţia esenţială. iar „puterea trebuie să fie încredinţată fie unei singure persoane. decizia privind războiul sau pacea aparţinând însă Adunării. Gheorghe Dănişor. în acelaşi timp. 39 36 37 A se vedea şi I. fie tututor cetăţenilor38”. p. Această distincţie a funcţiilor. Bucur. constituie primul efort pentru a descifra elementele puterii. deoarece ea depăşeşte cu mult simpla „fabricare a legilor”. Cicero. Alexandru. Dan Claudiu Dănişor.36 B. p. Aristotel acceptă ca. judecătorul să judece. de asemenea. În ceea ce priveşte operaţiunile militare. Credem că aceasta este sorgintea funcţiunii de comandă (a executivului) care a permis (şi permite) magistraţilor civili să conducă cetatea. deci. 260. iar cetatea trebuie să fie organizată având ca fundament dreptul public şi principiile morale. Cărăuşan. Bucureşti. o parte din concepţiile sale au fost reluate. Mai mult. Astfel. de justiţie penală şi de administraţie. 1983. dar poporul nu este orice ceată de oameni adunaţi la întâmplare. 38 Idem. subordonarea individului faţă de stat este o lege naturală. Pentru Aristotel. în perioada Imperiului Roman. 2005. p. pentru a rezista statul.politică sau administrativă care contribuie la conducerea Cetăţii). legea este văzută ca elementul de coeziune al comunităţii. Pornind de la morală. Editura Ştiinţifică. 73. Bucureşti. exercitate de organele Cetăţii greceşti. Indiferent de forma de guvernământ. Cu toate acestea Cicero se pronunţă că şi monarhia este bună cu condiţia ca regele să fie virtuos. ci o mulţime unită într-un sistem juridic întemeiat printr-un acord comun în vederea utilităţii comune37”. Se remarcă. S. 21. Astfel. Observăm că „deliberarea” amestecă atribuţiile legislative cu cele de poliţie. Dar.cit. Despre stat. M. Roma antică Gândirea social-politică şi juridică a lui Marcus Tullius Cicero. iar legalitatea se asigură printr-o juridicioasă distribuire a funcţiilor în stat. de asemenea. acestea sunt încredinţate Comandamentului. 12 . numiţi optimaţi şi statul în care totul depinde de popor. Editura Lumina Lex. inferioare şi medii. Adunarea deliberează şi hotărăşte pacea şi războiul. aceeaşi persoană să poată aparţine Adunării deliberante şi să exercite şi o magistratură civilă. pedeapsa cu exilul sau confiscarea averii.

ori să fie sfătuitori ai celor ce le conduc. Se observă. dar nu e vizibilă pe pământ şi se suprapune până la coincidenţă cu cetatea terestră sau a satanei. a cărei analiză defineşte doctrina politică a regimului iudaic. Seneca este adeptul principatului pentru că el vede în monarhie o formă de stat conformă cu natura. 13 . de asemenea. Autoritatea. şi a-l îndepărtă de ceea ce este rău. este în realitate o dublă cetate. dragostea faţă de Dumnezeu dusă până la dispreţul de sine: cetatea lui Dumnezeu. Toma d’Aquino a urmat în concepţiile sale despre stat ideile politice avansate de Aristotel statuând alături de acesta că „Omul este înclinat natural să trăiască în societate. el nu poate conduce decât prin voinţa superioară a lui Dumnezeu. Noţiunea de creaţie divină dă posibilitate filosofului să evalueze toate regimurile politice – monarhia. lipsei de virtute. Comanda. dă posibilitatea expunerii şi luării de decizii. Acestea sunt definite detaliat în Cartea XIV. el trebuie să fie prezent în cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului. îi creea acestuia un discurs de filosofie a monarhiei considerând că regalitatea este o formă a virtuţii înţeleptului. a-l îndepărta de viciu spre calea virtuţii. Dumnezeu este cel care a creat lumea odată cu timpul. acordată unei persoane înzestrată cu virtuţi superioare care îl îndepărtează de vulg. un fel de comunitate a celor condamnaţi. care există deja. democraţia – cu condiţia ca deţinătorul puterii să fie drept. acesta.Implicat direct în activitatea politică a Romei antice Seneca a promovat întocmai perceptele şcolii stoice conform cărora oamenii înţelepţi trebuie să conducă de la vârf treburile publice. Chiar dacă este ales din rândul oamenilor. Principele devine spiritul statului. Înţelepciunea se alătură acestei previziuni a conducătorului în baza căreia. al cărui corp sunt cetăţenii. Prevederea înseamnă a afla ceea ce este bun pentru popor.2. dragostea de sine dusă până la dispreţul faţă de Dumnezeu: cetatea terestră. De aceea. este imaginea ordinii universale. Legea divină este superioară oricărei constituţii umane. Dezechilibrele sunt rezultatul lipsei de hotărâre a celui sau celor care conduc. de devotament faţă de interesul general sau faţă de natura regimului. pentru că orice atingere adusă comunităţii se răsfrânge asupra principelui. eternă care coexistă cu cetatea terestră. trebuie să îndeplinească trei funcţii: de comandă.1. de prevedere. în concepţia Sfântului Augustin. trebuie să ajute şi să sprijine poporul. Cel care conduce. în concepţia acestuia. principiile creştine pornesc de la ideea unei înţelegeri încheiate între Dumnezeu şi poporul ales.” Cetatea lui Dumnezeu poate fi înţeleasă ca o comunitate a celor aleşi. Afirmaţiile lui Seneca prevesteau ruperea echilibrului între stat şi individ în favoarea celui din urmă. singura capabilă să oprească unele libertăţi exagerate. Ca educator al lui Nero. nu este decât un locţiitor al lui Dumnezeu. limitată temporal. prin maximele de guvernare. aristocraţia. dar Dumnezeu nu a intervenit în alegerea reprezentantului său pe pământ – de aceea Sfântul Augustin nu legitimează prin voinţă divină pe orice deţinător al puterii. clemenţa este cea mai bună artă a guvernării. distrugătoare. de înţelepciune. 2. că deşi este adeptul imperiului încearcă să statueze principiul autonomiei individuale mai presus de activitatea politică pe care o consideră o alegere personală pentru realizarea binelui în societate. încă de la început lumea a avut nevoie de asistenţă divină. fie că este sau nu rege. Evul mediu Dacă antichitatea greco-latină avea la bază noţiunea de Constituţie. Cetatea lui Dumnezeu. capitolul 23: „Două feluri de iubiri au construit cele două cetăţi.

Statul asigură astfel ordinea în societate şi cu toate că omul trebuie să se supună acestei ordini. el fiind un dat al raţiuni impus drept cadru social de care suntem legaţi printr-o istorie. aceasta este organizată de către popor. oligarhie şi democraţie. Paris. Dan Claudiu Dănişor. omul devenind un mijloc şi nu un scop în sine.2. În analiza asupra puterilor şi în propunerea sa de instituire a unui regim mixt. punând autoritatea mai presus decât voinţa indivizilor. necesară faţă de cei care deţin autoritatea. individul uman nu trebuie să se supună numai ordinii legale a statului ci şi ordinii divine „care limitează în mod obiectiv întreaga putere eventuală a statului41”.2. cu condiţia ca principele să deţină virtuţiile necesare pentru a ocupa această funcţie. 41 Idem. Ion Dogaru. Prin urmare. omul perfect care are cunoştinţe perfecte despre toate nevoile societăţii. Gheorghe Dănişor. Se poate observa că d’Aquino este unul din adepţii democraţiei. p. 40 Antonio Brimo. deci aparţine domeniului umanului. Urmându-l. ci introduce elemente caracteristice modernismului: participarea cetăţenilor şi nu supunerea lor necondiţionată. este deţinătorul dreptului şi care trebuie să ia parte la conducerea efectivă a statului.Societatea este o mulţime organizată sub o lege a justiţiei în consens cu un interes comun40” şi de aceea statul ocupă în cadrul societăţii un loc aparte pentru că el asigură la cel mai înalt grad desăvârşirea individului uman. ceea ce îi va aduce reproşurile aristotelicienilor şi augustinienilor. Pedone. Cu toate acestea.cit. ceilalţi sacrificarea credinţei în avantajul raţiuni. de la principe până la cetăţenii ce deţin dreptul de a alege şi de a fi aleşi. 1978. va face un compromis între raţiune şi credinţă. Editura A. să se dezvolte într-o strânsă legătură cu desăvârşirea membrilor societăţii. elitele şi poporul trebuie să participe în egală măsură la guvernarea binelui public. Se reia. nu contra lor. De aceea. 14 . 61 citat de Nicolae Popa. Les grands courants de la philosophie du droit et de l’Etat. ca fiind: monarhia. Tot atunci s-a întemeiat şi concepţia dreptului public în baza concepţiei abstracte a unui „homo politicus”. 2. Statul trebuie. Ţinând cont de acest scop. care este de o moralitate ideală.1. s-a întemeiat ştiinţa modernă ca o reacţie la ideologia teologică medievală. pe Sfântul Augustin afirmă că deţinătorul puterii trebuie să urmărească dreptatea. Considerată drept conservatoare. formele de guvernământ sunt definite. prin formele sale. aşadar. Această afirmaţie ne face să concluzionăm că fundamentul legalităţii este legitimitatea şi nu legalitatea constituie legitimitatea. aristocraţia.. primii reproşând trădarea raţiunii. filosofia tomistă nu se limitează doar la menţinerea supunerii. însă. Dar cel care asigură cadrul de organizare al statului trebuie să rămână dreptul. însă. Dumnezeu este unicul şi ultimul fundament al puterii. care are la bază legea naturală. căutarea binelui. el beneficiază şi de o anumită libertate de acţiune la fel cum şi statul are o anumită autonomie faţă de cei care-l compun. opera lui Toma d’Aquino are ca ţel mărturisit întărirea rolului bisericii în conducerea politică a societăţii. republica – forme pure care pot fi degenerate în tiranie. în acest sens. op. p. 94. Doctrina tomistă conferă astfel o dublă origine puterii. Şcoala dreptului natural La sfârşitul evului mediu şi la începutul timpurilor moderne. legea raţională. cea mai bună formă de guvernare a lui Aristotel în care fiecare participă la exercitarea puterii. în deplină concordanţă cu cele ale lui Aristotel. Zece curente de gândire ale epocii moderne şi contemporane 2.

Din postulatul său de bază: în numele statului nimic nu trebuie să împiedice acţiunea principelui. De aceea. rezidă în rege care chiar detronat are dreptul de a domni deoarece părţile sunt ţinute să respecte contractul convenit. p. aptitudinile principelui determinând măreţia statului. Statul. Jean Francois Pepin. Contractul are ca obiect constituirea unei comunităţi paşnice. are ca obiect salvarea intereselor comune.44 Filosofia promonarhistă a lui Grotius. 44 A se vedea Nicolae Popa.42” El va renunţa în întregime la studiul regimului republican pentru a se preocupa de Prinţ. acesta trebuie să îndeplinească. singurul în măsură să realizeze unitatea Italiei. trebuie să fie iubit de popor. în mod ideal. Statul. defineşte noţiunea de stat încă de la începutul celei mai cunoscute lucrări Principele. apărat de tensiuni externe şi interne. „Toate statele care au avut. Şcoala dreptului natural a conceput un om natural. în conformitate cu natura omului. trebuie să fie realist. op. Cu toate acestea. Din această stare omul a ieşit prin contractul social. mult mai cunoscut sub numele său latinizat Hugo Grotius. Machiavelli nu are în vedere un stat stabil. el are un drept şi asupra persoanelor şi asupra bunurilor cetăţenilor săi. esenţa analizei celei de-a doua noţiuni porneşte de la calităţile principelui. Cu toate 42 43 Florence Braunstein-Silvestre. asupra suveranităţii care. întruchiparea statului. sau au putere asupra oamenilor au fost sau sunt fie republici.. 15 . conform lui. aşadar. p. să fie capabil să-şi adapteze politica la nevoile momentului. Editura Antet. creând statul. pentru că a fi doar virtuos este o practică sinucigaşă. pentru că altfel nu şi-ar atinge scopul propus. de a asculta. cinci calităţi esenţiale: • • • • • trebuie să fie un şef militar. trebuie să fie îndemânatic. devine un scop al naturii fără de care omul nu poate subsista. economie. al cetăţenilor săi. Pe lângă contractul de liberă asociere. trebuie să fie bogat.. a cărei filosofie juridică precizează că dreptul natural se constituie complet independent de religie fiind întemeiat numai pe raţiune. Dacă principele şi statul sunt noţiuni inseparabile. fără de care statul nu poate exista.43 Adevăratul întemeietor al şcolii dreptului natural este Thomas de Groot. p. pentru că odată cu încheierea lui oamenii cedează dreptul de a dispune de ei însăşi odată pentru totodeauna. Marile Doctrine – Politică.cit. în aceste condiţii. Ion Dogaru. 34. însă. Dan Claudiu Dănişor. Această putere supremă a statului este ceea care formează suveranitatea. fie principate.cit. 105. Gheorghe Dănişor. liber şi egal şi a descris această stare naturală ca fiind contrară dreptului istoric. Mircea Djuvara. 327. astfel constituit. şi anume un contract de supunere. expres sau tacit. religie. ceea ce depinde numai de el. Se poate afirma în aceste condiţii că unii au dreptul de a comanda şi alţi îndatorirea de a se supune. deoarece sărăcia propăvăduită de Evanghelie este un viciu. Nicolo Machiavelli. op. care e sociabilă şi morală.Iniţiatorul unui nou mod de a privi politica. În baza acestuia statul poate să interzică dreptul oricui de a se împotrivi. Mijloacele puse în aplicare pentru păstrarea conducerii statului urmăresc succesul care trebuie să ducă la instaurarea bunăstării generale. dar pentru a guverna mult mai uşor în lipsa acestei afecţiuni trebuie să inspire teamă. oamenii mai încheie un al doilea contract. ce are la bază un contract. pe dubla idee a stării naturale şi a contractului social. conform tradiţiei Romei imperiale. în vederea asigurării liniştii şi ordinii publice. influenţată de viaţa la curtea regelui Franţei. Un prinţ puternic este echivalent cu un stat puternic şi o parte din această putere se exercită în folosul poporului.

În acest sens. fenomenele fizico-geografice s-au constituit în obiect de studiu alături de formele de guvernare. adică exercitarea puterii este moderată printr-un echilibru ce decurge dintr-o repartizare echitabilă a puterii. În cartea sa De l’esprit des lois. 52 şi urm. simţurile dezlănţuite îl fac pe om să urmeze înclinaţiile propriilor pasiuni. Regimul republican se prezintă sub două forme: republica democratică şi republica aristocratică. va fi posibil un regim politic bazat pe raţiune. bazat pe teamă şi nu pe raţiune. promite egalitatea şi de-abia apoi libertatea. Inspirat iniţial de Aristotel atunci când realizează clasificarea regimurilor politice în republică. regimul va fi despotic. clerul şi nobilimea. baron de Montesquieu. incluzând în egală măsură fenomenele fizico-geografice şi constituţiile. Conducerea unei singure persoane. Astfel. intermediare între acesta şi popor. deci. pe simţul măsurii şi dreptate în aristocraţie. Montesquieu abandonează această împărţire tripartită când se opreşte asupra conţinutului fiecărui termen. cu atât despotismul are mai multe şanse. regele. Regimul politic cel mai în măsură să asigure libertatea cetăţeanului este.că este învestit cu putere absolută. Avatarul de temut al monarhiei este despotismul. cel ce conduce un popor trebuie să aibă în vedere binele celor guvernaţi. pentru Montesquieu. 45 Florence Braunstein. el descompune puterea statului în trei puteri încredinţate unor autorităţi distincte. temperat. pe sacrificiul cetăţeanului pentru binele tuturor în democraţie. cald.cit. şi pentru a stăvili această violenţă. Montesquieu analizează principiile lor de bază şi apoi clauzele degenerării lor. Jean Francois Pepin. Aşa cum am menţionat. în cel de-al doilea ea este încredinţată unui grup. filosoful se plaseză la polul opus al idealului machiavelic. defineşte un nou mod de a concepe statul. Unul dintre cele mai importante principii cu privire la guvernământ este acela al separaţiei puterilor în stat. monarhie şi despotism. care ar trebui să fie asigurarea libertăţii. Dacă în primul caz suveranitatea este deţinută în întregime de către popor.. stapâni pe ei înşişi. despotismul. Montesquieu se îndreaptă asupra scopului acestor regimuri politice. În ţările unde predomină climatul cald. prin ansamblul contractelor – legile – care trebuie respectate. După ce a prezentat cele trei regimuri politice – republica. este limitată de către ordinele privilegiate. cu cât acesta este mai extins. oamenii sunt mai calmi. specificul statelor moderne este regimul monarhic. Monarhia se bazeaza pe o societate inegalitară. este ideală deoarece este temperată. aceste două variante sunt posibile în Antichitate sau în perioada cetaţilor-stat cu un teritoriu restrâns.45 Monarhia britanică. respectiv rece.Silvestre. obligaţiile sale morale depăşind persoana reprezentantului său. p. conducerea unei singure persoane care-şi urmăreşte propriile dorinţe. prin teoria climatelor Montesquieu deosebeşte trei mari varietăţi climatice. 16 . monarhia. La Grotius este enunţat pentru prima dată principiul conform căruia Statul ca expresie a suveranităţii sociale există prin el însuşi. monarhia şi nu republica care înainte de toate. Pentru Montesquieu. prin disocierea Principelui de Stat. sunt mai puţin sclavii pasiunilor şi în aceste condiţii. După ce a examinat natura regimurilor politice. a cărei inegalitate trebuie păstrată cu grijă. Acest fapt elimină de la bun început despotismul. Suveranitatea trebuie să se bazeze pe principiul moralităţii. dimpotrivă. op. Acolo unde predomină climatul rece şi chiar temperat. nu numai ca mecanism al guvernării dar şi ca un întreg. Charles de Secondat. Această teorie a climatelor este stabilită de asemenea şi în funcţie de suprafaţa teritoriului. corespunzătoare unor regimuri politice.

prin acea maximă celebră „cogito ergo sum” (gândesc deci exist) care vizează raţiunea umană şi are menirea de a-l aşeza pe acesta ca centru al întregului univers. asigură siguranţa. Observăm astfel că separarea şi echilibrul puterii reprezintă garantul cel mai sigur al libertăţii.2. 48 M. Mihaela Carausan.50 46 47 Montesquieu.2. începe cu Déscartes. el face pacea sau războiul. Paris. Manuel élémentaire de droit administratif. compuse din oameni diferiţi. Prin cea de-a treia. Cert este că în capitolul VI al cărţii “Despre spiritul legilor” se referă în mod incontestabil la puterile legislativă. ireductibilitatea individului şi socialului se constituie în raţiunea tăcerii lui Déscartes asupra politicului49. prinţul sau magistratul face legile pentru un timp sau pentru totdeauna şi corectează sau abrogă pe cele care sunt deja făcute. De l’Esprit des Lois. Drept administrativ. Histoire des idées politique.cit. Prin prima. XI.. expresia „putere executorie” celei de „putere executivă”. previne invaziile. 2005. Altfel spus. Cartea a X-a. puterea executoare a lucrurilor care depinde de dreptul oamenilor şi puterea executoare a acelor lucruri care depind de dreptul civil. Acea întemeiere ca subiect.)48”. n-ar mai exista libertate. Odată cu Déscartes se instaurează formalismul juridic. trimite sau primeşte ambasadele. Pentru Montesquieu. În concepţia lui Déscartes. Editura Armand Collin. Ion Dogaru. pentru modernitate.„eram plin de entuziasm şi descopeream fundamentele unei ştiinţe admirabile”. Filosofia carteziană pune în evidenţă gândirea care îşi dă propriul obiect şi legitimitatea sa. obstacol major în faţa unei conduceri fără control şi fără limite. Cogito-ul lui Déscartes este deci expresia existenţei unei fortăreţe imposibil de invadat de colectivitate.. Orientarea adevărată către cunoaşterea de sine. iar pe cealaltă simplu. Gheorghe Dănişor. Editura Lumina Lex. puterea executorie a statului46”. scopul este omul. se poate observa în opera sa cum combate tirania şi susţine monarhia legitimă în sensul ei absolutist. Cap. 2. aşa cum spunea chiar el . Waline este „un analist care se ignoră. Prin a doua. care va pune bazele modernităţii.. 1995. conţine în sine doi termeni care par incociliabili: individualitatea şi universalitatea. ştiinţă ce are în centrul preocupărilor ştiinţifice şi filosofice omul. p. Dan Claudiu Dănişor. pedepseşte crimele sau judecă diferenţele între particulari. Montesquieu preferă uneori. şi interioritatea umană care se relevă a fi străină de orice înglobare socială. ca mai sus. op. Ioan Alexandru. concepţie din care rezultă că omul se poate afirma în autonomia sa numai în măsura în care se afirmă ca fiinţă universală.133. 50 Nicolae Popa. executivă şi judecătorească.„Există în fiecare stat. 2eme édition. p. omul se pune pe sine ca subiect. Waline. pentru că filosofia sa elimină orice posibilitate a unei realităţi date care să se impună ca atare. p. dacă aceeaşi persoană sau acelaşi corp (de persoane) ar deţine şi puterea legislativă şi puterea executivă şi puterea judecătorească. 28.47 Montesquieu aşa cum susţine M. p. Tome I. 1939. Acestor trei puteri trebuie să le corespundă trei categorii de organe.8. trei feluri de puteri: puterea legiuitoare. pentru ca diverse părţi ale autorităţii supreme să nu fie reunite în aceleaşi mâini. omul nefiind decât un mijloc pentru atingerea scopurilor acesteia. 49 Yves Guchet. Şcoala „raţionalistă” Réné Déscartes. El nu visează decât la salvarea libertăţii indivizilor contra guvernămintelor (. O vom numi pe aceasta puterea de a judeca. 17 . Dacă antichitatea acordă o atenţie deosebită colectivităţii. Sorin Bucur. deşi le acordă acelaşi sens. Cu toate acestea. 341.

p. în consecinţă. Filosofia lui Spinoza se încadrează în curentul raţionalist care consideră raţiunea ca esenţă a lucrurilor. Spinoza o descoperă în forma de stat democratică dar numai atunci când oamenii înţeleg să lucreze şi nu să judece şi să raţioneze printr-o hotărâre comună. va scrie Tratatus theologico-politicus (1670). 1960. că se vor conduce în toate numai după pornirea raţiunii. Din acest motiv. de raţiune. libertatea este limitată de puterea supremă în stat căreia oamenii trebuie să i se supună necondiţionat. potrivit legilor naturii sale. cu atât ne îndepărtăm mai mult de starea naturală şi. cu cât li se îngădui mai puţină libertate de gândire. Dacă nu ascultă de legile raţiunii.52” Dreptul natural pentru Spinoza este dat de „regulile naturii fiecărui individ. Apropierea dintre cunoaştere şi normare. Fiecare individ poate deci să facă totul pentru a-şi conserva propria existenţă şi. p. p. între perfecţionarea individuală de sine şi viaţa în colectiv caracterizată de supunere. Tratatul teologico-politic. fără teamă. susţine Spinoza.. când omul şi societatea au ales producerea. rezervându-şi însă dreptul de a o schimba atunci când vor vedea că e mai bine altfel. ci doreşte să trăiască în siguranţă. rezultă deci că oamenii trăiesc numai după legile poftei. conchide Spinoza. au făcut legământ ca să aibă putere de lege acea părere care întruneşte mai multe aprobări. căci lucrează aşa cum este determinat de natură şi nu poate fi altfel54”. În Etica se realizează o libertate fără limite. în consecinţă între libertate şi supunere. îl săvârşeşte potrivit celui mai desăvârşit drept. în sfârşit. p. Este cert că nimeni nu vrea să trăiască în ură şi înşelăciune. şi nu activitatea în sine. Editura Ştiinţifică. Cu toate acestea. după studii aprofundate ale operei lui Déscartes. Din acest punct de vedere. total diferită de cea pe care o trăim noi acum. reguli după care concepem că este determinat în chip firesc să existe şi să lucreze într-un anumit fel53”. şi nu de voinţă. 18 . oamenii au fost nevoiţi să se înţeleagă între ei şi să facă în aşa fel încât dreptul pe care-l avea fiecare de la natură asupra tuturor lucrurilor să-l deţină în colectiv şi să nu mai fie determinaţi de puterea şi de dorinţa fiecăruia în parte. 55 Idem. 53 Idem. dar opera sa de referinţă rămâne Etica. adică tot dreptul lor51”. că nu vor face nimănui ceea ce n-ar vrea să li se facă lor. aşa cum am arătat. pentru că „cel ce săvârşeşte un lucru oarecare. adică întrucât oamenii nu pot avea cu toţi exact aceleaşi păreri. Acesta creează o altă imagine asupra lumii. 54 Idem. oamenii sunt expuşi răului. „oamenii au trebuit să se hotărască şi să se lege printr-un legământ foarte puternic. 303. cu atât guvernarea devine mai violentă. pentru că aşa a fost determinat de la natură. el descrie deci o libertate bazată pe cunoaşterea cauzelor. ci de puterea şi voinţa tuturor55”. Bucureşti. să facă aşa. acest lucru îl face.Benedict Spinoza. fie în mod tacit. lucrare în care şi-a expus ideile politice. Conform acestei concepţii. 236. Punctul său de vedere este unul pur intelectual. este de părere Spinoza. 232. p. în statul democratic – care se apropie cel mai mult de starea naturală – toţi se leagă. p. care dezvoltat în mod riguros ajunge să excludă orice element împrumutat de la voinţă. este mai bine pentru oameni să trăiască după legile şi poruncile raţiunii lor. „De fapt. Prin urmare. iar nu să judece şi să raţioneze printr-o hotărâre comună. Spinoza explică în opera sa politică că libertatea ţine de cunoaştere. nu se poate face nici o deosebire între cei înzestraţi cu raţiune şi cei care nu au aşa ceva. 51 52 Spinoza. că vor apăra dreptul altuia ca pe al lor propriu56”. între proşti şi demenţi etc. fie pe faţă. 230. atunci când au trecut asupra societăţii toată puterea lor de a se apăra. în contemplaţie. în Tratat. 56 Idem. căci toţi au trebuit să se lege. căreia nimeni nu îndrăzneşte să i se împotrivească pe faţă şi că-şi vor înfrâna pofta atunci când îi va îndemna la ceva în dauna altuia. 230. care au cu adevărat în vedere folosul lor. 232. Idem. ci toţi trebuie să i se supună în toate. Se poate vedea că „pentru a trăi fără grijă şi în foarte bune condiţii. să lucreze. „puterea supremă nu este îngrădită de nici o lege.

În democraţie. Bucureşti. în aşa fel încât să înceteze de a mai fi om. deci. p.58 Suveranul este. Disertaţie metafizică. pentru că în ultimă instanţă. Barbier. apetiţiune. lipsită de orice control. 91. este un gânditor a cărui filosofie pleacă de la premisele individualiste bazate pe valoarea supremă – independenţă. „Facultatea de gândire relevă persoana singură care este inalienabilă. supunere la o lege pe care ne-o dăm singuri. 246. în rest totul este doar aparenţă.. Editura Institutului European. nu este altceva decât distincţia între gândire şi acţiune.Observăm că Spinoza acordă atenţie aşa zisului contract în care cedarea drepturilor naturale nu este totală. Percepţiile şi apetiţiunile fac parte din natura internă a monadelor care pot fi numite suflete.. De aceea pentru a se atinge acest scop accentuează rolul educaţiei. distincţie care stă la baza întregii opere a raţionalistului Spinoza. 1996. pentru că ea „nu se poate forma prin compunere (. „monada – arată Leibniz – nu este altceva decât o substanţă simplă. 1994. 62 G.) ceea ce este compus începe sau sfârşeşte prin părţi61”. Punerea în mişcare a interiorului monadei se datorează dorinţei. atât a poporului cât şi a suveranului. P. raţiunea temperând excesele ce ar putea apare în exercitarea unei puteri fără limite. 19 . libertatea de gândire şi de expresie se constituie într-o limită absolută pentru stat şi pentru puterea politică. care intră în tot ceea ce e compus. în democraţie oamenii sunt lăsaţi să gândească liber. de către fiecare monadă. Plecând de la această independenţă. simplă. orientat după raţiune în propriul interes. p. După părerea sa. p. O monadă este independentă în mod absolut de alte monade. Concluzionăm astfel. Gottfried Wilhelm Leibniz. a legii constitutive a fiinţei sale. în consecinţă. iar. Renault. p. 56. legea care organizează realul precede orice decizie.W. (. Monadologia. 55. după Spinoza. între teorie şi practică. ca şi din întelepciune. 46. această formă de guvernământ este cea mai apropiată de exercitarea drepturilor naturale. Poziţia sa individualistă este fundamentată în Monadologie. ci este doar împlinirea. În felul acesta „Universul este oarecum multiplicat de atâtea ori câte substanţe există62”. Bucureşti. 25. nici dreptul său. că în opera sa politică Spinoza acordă primordialitate individului în raport cu comunitatea politică. adică fără părţi60”. iar nu autodeterminare. poate renunţa la dreptul său de a acţiona după propria sa voinţă. „individul este liber doar în măsura în care poate fi independent în viaţa sa particulară59”. care trebuie să dea posibilitatea de a urma căile raţiuni. o autonomie. în timp ce dreptul de a acţiona se referă la societate şi el este transferabil. deloc. şi. Leibniz. La modernité politique. susţine Spinoza. 1998. nici de a judeca”. Filosoful susţine că cedarea totală nu se poate realiza decât la nivel teoretic deoarece practica nu oferă niciodată această posibilitate. 2000.. numită de Leibniz. Editura Humanitas.) Fiecare individ. şi de aceea. 59 A. atunci când ele sunt dotate cu conştiinţă. p. ea nu ia fiinţă în chip natural. 61 Idem. de a exclude pericolele pasiunii. M. Editura Humanitas. Diferenţierea între gândire şi fapte. Eliminarea intoleranţei este pentru Spinoza sinonimă cu democraţia. Era individului. indivizii păstrându-şi o parte din drepturile naturale. dacă ea vine în contradicţie cu obligaţia sa de a veghea la siguranţa şi libertatea cetăţenilor. raţiune şi voinţă. libertatea individuală de gândire asigură pacea socială. „niciodată cineva nu va putea să treacă altuia puterea sa. pentru a elida posibilităţile de a fi înlăturat cerând imposibilul. pentru Spinoza. p..F. în loc ca voinţa să fie cea care afirmă această 57 58 Idem. se întemeiază lumea reală. autodezvoltarea propriei determinări. Păstrarea drepturilor naturale are menirea. de a contesta puterea de stat.. şi niciodată nu va exista o putere care să poată face totul aşa cum vrea57”. dar nu are nimic de alienat din dreptul său de a raţiona.U. 60 Gottfried Wilhelm Leibniz. lumea în care singurele deţinătoare ale realităţi sunt substanţele simple. iar schimbările din interiorul monadei – „multiplicitate în unitate” sunt percepţii. „În acest sens – libertatea lui Leibniz – nu este.

lege. ceea ce măreşte complexitatea raporturilor dintre oameni şi îi determină să semneze un pact social pentru a se proteja.W. Iaşi. G. la Hobbes. nume luat din cartea lui Iov. poate fi considerată expresia instituţionalizată a gândirii lui John Locke. În momentul în care interesele se opun. Societatea ia naştere şi se dezvoltă prin constrângere. Eseuri de teodicee. Este vorba de un transfer de drept privat în favoarea sferei dreptului public aşa cum. care cuprinde drepturile imprescriptibile ale poporului şi limitele clare ale puterii regale. după căderea Imperiului Roman. recunoscută şi acceptată. Statul. mai ales. Locke deosebeşte trei tipuri de puteri. în acest sens. omul renunţă pentru totdeauna la toate drepturile sale. Oamenii trăiesc în societate. Locke consideră că dreptul natural se bazează pe raţiune şi pe o stare naturală. Leibniz. Declaraţia drepturilor (The Bill of Rights -1689). Aflaţi sub dominaţia raţiunii. Analiza puterilor civile revine în majoritatea cazurilor. apare războiul. 1997. fenomen caracteristic stării naturale. încredinţate Statului odată pentru totdeauna. interesele. În acelaşi timp. la fel şi societatea în întregime îşi încredinţează suveranitatea Statului. oamenii se afla în conflict. Chiar reprezentarea Leviathanului de pe frontispiciul lucrării lui Hobbes. afirmă Hobbes.3. Omul trăieşte în societate pentru a-şi satisface necesităţile şi a-şi atinge interesele. Fiecare işi apară. de la începuturi. pe care nu le 63 Vezi. Pentru a-1 evita trebuie. şi al cărui corp este alcătuit din omuleţi aglutinaţi. înainte de toate paşnică. acceptată. reunind spiritualul cu temporalul. Nu poate exista deci dreptul natural. este un uriaş care ţine într-o mână cârja papală. 2. la analiza limitelor ce i se impun în urma contractului încheiat în mod liber. Ca şi la Grotius. considerentele etice sau religioase sunt înlăturate. se bazează pe contractul care leagă toţi oamenii între ei şi îi supune în totalitate. înainte de toate. reprezentat de către suveran. concretizarea idealului său contractual. el nu reprezintă în forma delegării suveranităţii decât o renunţare de moment.2. deţin bunuri personale şi trăiesc în armonia asigurată de legea naturală. 20 . de la Leviathan sive de materia forma et protestate curtails ecclesiasticae et civilis. fară a oferi vreo garanţie de respectare a unui eventual contract. nici o voinţă proprie. nu pentru a se lupta. portretizat astfel. punctul de plecare îl constituie omul. modificabilă. între suveran şi oameni nu există nici un contract.Leviathan. acest prim stadiu al societăţii pierde teren în faţa progresului. legea imanentă realului este cea care se actualizează prin apariţia unei monade şi a voinţelor acesteia”63. Şcoala „contractului social” Thomas Hobbes va expune modelul de organizare a societăţii în lucrarea sa cunoscută sub titlul prescurtat Leviathan. pentru a se hrăni şi apăra. ca urmare a renunţării definitive la exercitarea suveranităţii. Acest pact este acceptat în mod liber. Editura Polirom. aceasta constituie un mediu natural al omului care devine sociabil din necesitate. precizează concepţia sa asupra Statului: Leviathan. oamenii în mod firesc se organizează în familii. Oamenii nu-şi păstrează nici un drept pentru ei. numai a unei părţi din drepturile omului. nu are nici o obligaţie faţă de oameni. Locke substituie o delegaţie provizorie a unei părţi de suveranitate de care Statul are foarte mare nevoie pentru a asigura securitatea tuturor. Acolo unde. contractul încheiat între ei pentru a i se supune nu-l afectează. stabilit un nou contract care să-i oblige pe oameni faţă de Stat. din moment ce numai Statul stabileşte normele binelui şi răului. Puterea Statului este nelimitată. un om liber preferă să devină sclav în schimbul protecţiei stăpânului. Statul . fără a fi nevoie de constrângere şi. ci pentru a asigura pacea permanentă. în cealaltă sabia. totalitatea intereselor individuale nu are nici o legătură cu interesul general. primii renunţând la drepturile lor naturale în favoarea Statului care îi protejează.

de fapt. Ea rămâne într-o anumită măsură subordonată existenţei puterii constituante (cea care dă Constituţia) prin care indivizii au creat respectiva societate. precum şi o delimitare precisă a puterii executive. A doua clasificare este evidenţiată atunci când Locke analizează funcţionarea societăţii politice. pe care Şcoala dreptului natural o plasa mai degrabă în funcţia legislativă. al XVIIIlea şi al XIX-lea: legislativul (legiuitorul). În această analiză. Jean Jacques Rousseau este adevăratul teoretician al suveranităţii poporului care. dar şi de a primi ambasade pe teritoriul naţional) şi jus ad bellum (puterea de a face război). Puterea federativă este puterea de a face pacea sau războiul. 24 şi urm. Sorin Bucur. executivă. puterea federativă combină jus tractum (puterea de a semna tratate). El continuă să reamintească în cartea sa Al doilea tratat de guvernare civilă. Locke a definit cu precizie această trilogie a puterii politice. devine suveranitatea naţională înţeleasă ca totalitate a cetăţenilor. prin care omul a renunţat la starea naturală. Nu trebuie totuşi să conchidem că filosoful ar consfinţi o separare strictă între puteri. exprimată de termenul political trusteeship. Mihaela Carausan. judiciarul (puterea judecătorească). poate fi dezvoltată la iniţiativa poporului. puterea executivă. că există cinci puteri: mai întâi. poporul îşi ia înapoi puterea sa atunci când consideră că scopurile încredinţate. puterea federativă.64 Noţiunea fundamentală care leagă conducerea de popor este cea de încredere. Locke sfârşeşte prin a propune două clasificări ale puterilor. legitimează revoluţia şi acordă un spaţiu larg individului punând astfel bazele unui contract social de liberă asociere. indispensabil. şi prin permanenta necesitate a existenţei puterii judecătoreşti care. Această lege. Acest lucru face să se întărească executivul. în exteriorul teritoriului naţional. jus legationis (puterea de a numi şi de a avea ambasador. conducerii. În acest fel. regelui sau a unui grup. şi în sfârşit. care va deveni fundamentul teoreticienilor politicii din sec. care să aibă competenţa să judece în privinţa tuturor diferendelor. mai târziu. Sistemul întocmit de Locke legalizează dreptul la revoltă. a libertărţii. aristocraţia. că el consideră. judecătorul. Legislativul este puterea care stabileşte procedurile prin care forţa societăţii politice este dirijată pentru conservarea comunităţii şi a membrilor săi. puterea federativă. puterea executivă. fundamentul juridic iniţial. (când oamenii trăiau izolaţi) şi s-au grupat în societatea politică. unica expresie constituţională valabilă a puterii în societatea politică. executivul. constituantul. adică protecţia vieţii. care a permis crearea statului. a prosperităţii nu sunt îndeplinite. Este singurul moment când precizează ideea de putere federativă. 64 Ioan Alexandru. Locke foloseşte implicit schema tripartită. că „trebuie un judecător cunoscut de toţi. în caz de rupere a contractului. iar triunghiul devine: puterea legislativă. însă. legiuitorul.. care îşi retrage încrederea acordată conducerii. ambele noţiuni realizează o adevărată revoluţie. federativă) este. Misiunea sa principală. ca şi al guvernărilor şi al societăţilor. 21 . Prima apare atunci când el analizează insuficienţele care au justificat adoptarea contractului social. este adoptarea legilor. El face o distincţie subtilă între puteri. nu trebuie pusă sub semnul îndoielii. imparţial. al puterii legislative şi al celei executive. p. conform legii stabilite”. El nu numeşte aceste puteri decât pentru a constata absenţa lor în statele reale. transferând conducerea poporului.separa însă atât de clar ca Montesquieu. în detrimentul individului. inclusiv funcţia de reprezentare colectivă a poporului şi a statului. dar nu trebuie să deducem din această cauză că Locke a renunţat să o conceapă ca putere. Deţinător al suveranităţii. op. Trilogia puterii (legislativă. Puterea judiciară rămâne criteriul determinant al oricărei societăţi politice. pentru filosof. Ea se referă la conducerea afacerilor externe. După cum se vede. de misiune primită. dar nu singura. Executivul este puterea de a executa legile şi de a decide ceea ce este convenabil pentru concilierea între protecţia interesului public şi a intereselor particularilor. În acelaşi timp. Studiul atent al acestei opere relevă. puterea judiciară dispare din această diferenţiere. Originalitatea lui Locke constă în faptul că include aici jus tractum care constituie o funcţie de normare.cit.

op.cit. Admite monarhia. A dori să acţionezi în afara legii înseamnă alienare deoarece legea exprimă voinţa generală. infailibilă şi indivizibilă. Legea este aceeaşi pentru toţi şi trebuie să fie respectată de toţi. ci la libertate.cit. căutând legile pentru asigurarea binelui tuturor. Rousseau examinează formele posibile de regim politic. i se asigură acestuia cadrul legislativ corespunzător. 106. Regimul democratic rămâne însă apanajul poporului zeilor. Rousseau. De asemenea.J. dacă. pentru a lua o decizie este nevoie de voinţa tuturor. definită în întregime de fiecare cetăţean care formează poporul. şi nu la conducere în sine. Acest om. Idealul ar fi democraţia directă. principele fiind ales de către popor. o depravare. dând posibilitatea formării unei majorităţi. căci ea este un război al fiecăruia împotriva tuturor. Contractul social.. votată de către popor. Recunoscându-le necesitatea conjuncturală. lipsită de voinţă. exclusă din cadrul voinţei generale nu are dreptate. în care conducătorii sunt aleşi în număr restrâns. 1957. să nu mai existe societăţi parţiale în stat şi fiecare cetăţean să-şi exprime numai părerea sa67”. fapt care creează coeziunea statului. Voinţa generală prezintă anumite caracteristici deosebite: este inalienabilă. Minoritatea.65 După ce a definit criteriile conform cărora raţiunea trebuie să întemeieze contractul social. Expresia „voinţă generală” este legea. Contractul social. din moment ce se referă la suveranitate. atunci devine un om nou. ceea ce nu înseamnă altceva decât că va fi forţat să fie liber”. adică totalitatea voinţelor cetăţenilor. expresie a voinţei generale şi se supune acestora.122. El preferă însă o conducere aristocratică. Rousseau este Contractul social. în stare naturală. fără a se folosi de un sistem electiv sau de mandate. J. structurile sociale: „Este de mare importanţă. în care autorul realizează o analiză politică plecând de la starea naturală. poporul neputând fi reunit tot timpul. este o fiinţă premorală. ca individ se conformează voinţei generale. Omul.J. în scopul realizării binelui comunităţii. Florence Braunstein-Silvestre. dar starea de societate este un rău. este indivizibilă. Bucureşti. 67 Jean Jacques Rousseau. părăsind starea naturală. p. Datorită acestei libertăţi. pentru a evita ca executivul să rămână diferit de legislativ. Este inalienabilă pentru că fiecare individ reprezintă o parte din popor. face parte din poporul suveran şi îşi manifestă voinţa. cu condiţia să fie electivă.Opera politica principala a lui J. Nu avem nici o contradicţie cu voinţa generală care nu poate fi transmisă. Omul. op. Jean Francois Pepin. unanimă şi universală. oamenii fiind încă mult prea corupţi66. liber şi egal cu ceilalţi oameni. el le arată drept ceea ce sunt. se corupe. Rousseau deschide astfel calea neîncrederii absolute în structurile sociale şi mai apoi în stat. criteriu realizat prin voinţa generală. Editura Ştiinţifică. care a renunţat de bună voie la starea sa naturală.. Această libertate va fi cedată pentru a constitui corpul social. în loc să suporte puterea statului. Voinţa generală poate sili. în afara oricărei noţiuni de bine sau de rău. atât pe plan civil cât şi pe plan etic. deci deţine un mic segment de suveranitate. îşi pierde libertatea şi egalitatea. şi politice. înţeleasă ca un stat democratic. dar. „Oricine ar refuza să se supună voinţei generale – zice Rousseau – va fi constrâns de corpul întreg. pentru că. 51. p. Dacă la Hobbes starea naturală este lipsită de orice libertate. dar refuzându-le în principiu necesitatea. Observăm astfel că Rousseau respinge corpurile intermediare. p. stări provenite dintr-o decădere a individualităţii. dacă vrem să avem într-adevăr enunţarea voinţei generale. printr-un contract care să garanteze libertatea fiecăruia. 22 . pentru Rousseau aceasta este starea libertăţii absolute. Dacă el intră într-o societate alienată. pentru că libertatea sa nu poate exista fără acceptarea legii. prin însăşi natura sa. Voinţa generală. spune el.J. din motive practice. dar. el este perfectibil şi această perfectibilitate îi dă posibilitatea de a se reîntoarce în istorie. îşi creează legi. Este infailibilă. Rousseau o consideră imposibilă. şi trebuie să o exercite în mod direct. Prin contractul social. îndrumat de raţiune. egalitatea. dar nu la ascultarea oarbă. repulsie îi stârnesc şi 65 66 J. omul.

Dacă supuşii nu se mai supun legilor.J. Este cert faptul că Rousseau nu face confuzie între Suveran şi Guvernământ. nu sunt legi”. Rousseau susţine. 71 J. Rousseau. nu 68 69 Idem. nu există putere legitimă. El spune că din „momentul în care un popor îşi alege reprezentanţi nu mai este liber68”. corpul social însuşi al naţiuni.. Rousseau găseşte că Guvernământul poate îmbrăca trei forme diferite în funcţie de numărul celor care îl compun71: democraţia . într-o a doua fază. Suveranul vrea. niciodată generale. În aceste condiţii poporul poate transmite doar puterea. Oeuvres complètes. Guvernământul trebuie să fie exercitat în mod direct. p. Rousseau scria în acest sens: „Puterea legislativă. „Suveranitatea nu poate fi reprezentată din aceeaşi raţiune că ea nu poate fi înstrăinată. 808. Ea consistă esenţial în voinţa generală şi voinţa generală nu poate reprezenta. în care. abilitat cu executarea legilor şi cu menţinerea libertăţii civile şi politice70”. are nevoie de o altă putere care execută. drept care poate obliga. 70 J. Pare oarecum uimitor ca Rousseau să vrea să distingă Suveranul de Guvernământ. În tradiţia tipologiei clasice. în mod logic. Tomes III. mai întâi. 129. nu şi voinţa.J. Aici intervine instituţia guvernământului? Este un corp intermediar între supuşi şi suveran creat pentru a asigura corespondenţa lor mutuală. numită suveranitate. guvernământul ar fi inutil. că suvernul poate coincide cu statul. care subsumează afacerile private regulilor publice. aristocraţia prezentă atunci când guvernământul este conferit unui număr mic de magistraţi şi monarhia. p. care este suveranul. voinţa populară nu poate fi reprezentată. şi puterea executivă deţinută de guvernământ care poate obliga numai particularii. Există deci un guvern. Această a doua putere trebuie stabilită de o asemenea manieră încât să execute întotdeauna legile şi doar legile. el nu beneficiază de o delegare a voinţei generale. De aceea. admite că pentru ca o republică a oamenilor nu a zeilor. cel din urmă fiind înţeles drept autoritate publică. adică care reduce legea la actele particulare. dacă însă guvernământul ar dori să legifereze puterea sa abuzivă l-ar face prea puternic în raport cu Suveranul. distincţia dintre cele două constă în deţinerea de către Suvern a dreptului legislativ. este în mâinile unui singur magistrat. Acest raport de identitate ar conduce la o democraţie directă. când guvernământul. legitimitate. Acesta este sensul profund al contractului. Rousseau. În ambele cazuri s-ar instala despotismul. 225.instituţiile guvernamentale. chiar dacă sunt alese.prezentă atunci când Suveranul conferă guvernământul întregului popor sau celei mai mari părţi a lui. adică puterea legislativă să aparţină cetăţenilor. op. Pentru a evita aceste două tendiţe extreme. III.cit. Guvernământul execută: el are forţa. Contractul social. III. Idem. În concepţia lui Rousseau. că dacă suveranul ar vrea să guverneze el ar fi prea puternic în raport cu guvernământul. ce se diferenţiază de autoritatea supremă. 23 . Totuşi paradoxul este doar aparent. Gândită astfel. VIe Lettre de la Montagne. p. Toate legile pe care poporul în persoană nu le-a ratificat. Suveranul şi Guvernământul ar fi atât de slabe încât s-ar instaura anarhia. fără exercitarea de către popor a dreptului său suveran. dar acesta nu are decât funcţii executive. care adesea se confundă cu statul. căci aceasta implică automat imposibilitatea guvernământului direct. nu este un instrument al voinţei generale care nu poate face decât acte particulare. Rousseau susţine astfel.69 În virtutea suveranităţii teoria reprezentării voinţei populare este exclusă. În toate cazurile se păstrează însă distincţia între Suveran şi Guvernământ. supunerea cetăţenilor faţă de lege trebuie să fie compensată de autoritatea cetăţenilor asupra guvernământului. în anumite cazuri. să fie bine constituită are nevoie de un guvernământ care stabileşte o mediere între generalitatea legilor Suveranului şi particularitatea comportamentelor supuşilor. căci aceasta este inalienabilă.

P.”73 Cu toate acestea. Dacă oamenii pot păstra o societate fără cârmuire.coeziunea socială. aşa cum susţine Hume. fără de care nu poate fi pace între oameni. David Hume a formulat cea mai importantă obiecţie cu privire la fundamentarea politicului şi moralei pe ideea de lege naturală. Gheorghe Dănişor. ei sunt conştienţi că supunerea lor faţă de stat este o problemă moştenită şi o acceptă ca atare.cit. şi din acea ramură. morala şi dreptul îşi au izvorul în raţiunea umană şi nu în acte spontane ale acţiunii umane bazate pe sentimente. Editura Polirom.J.P. Gheorghe Dănişor. p.cit. create de oameni şi care au ca rol menţinerea stabilităţii în relaţiile dintre ei. op. funcţionează aceleaşi legi. Afirmând supremaţia sentimentului faţă de raţiune. Tratat despre natura umană. este imposibil ca ei să păstreze o societate în lipsa oricărei dreptăţi şi fără respectarea celor trei legi fundamentale privind stabilitatea proprietăţii. Iaşi. astfel încât fiecare să aibă exact atât cât îi trebuie. nu invocă niciodată faptul că între ei există un contract.M. 1999.voinţa. Acesta demonstrează astfel că. în volumul Fundamentele gândirii politice moderne. a cărei primă axiomă este aceea că orice încercare de a modifica natura umană pe calea intervenţiilor operate de puterea politică este pur iluzorie. 75 David Hume. temeiul fiind interesul uman . Rousseau. transferul ei prin consimţământ şi îndeplinirea promisiunilor. Teoriile contractualiste au la bază ideea consimţământului ca punct de plecare în formarea statului. „ei provin din aceea spiţă care a condus înainte. p. p. p.75” Toate aceste legi sunt anterioare apariţiei statului şi presupun realizarea unor obligaţii care nu au nevoie de o supunere faţă de o magistratură specială. Aparatul de stat în acest sens nu este altceva decât distribuitorul dreptăţii. atât oamenii de stat cât şi cetăţenii. în acest sens. Ion Dogaru. fapt ce rezultă şi din conducerea oamenilor de magistraţi care nu au nici un fel de autoritate sau putere. Şi pentru ca forţa să fie legitimă „orice guvernământ trebuie să fie republican”. 76 Idem. Fundamentele gândirii politice moderne. pare că înlocuieşte absolutismul monarhic prin absolutismul democratic. Iliescu şi E. 84. 77 Idem. ei se vor uni în mod natural. coordonatori A. p. op. Monarhia este condamnată.74 David Hume afirmă. 198. fără a fi nevoie de un contract. nici siguranţă şi nici raporturi reciproce78”. 191. vor stabili care este puterea acestora şi le vor promite supunerea. Din contră. Dan Claudiu Dănişor. că „starea societăţii lipsită de cârmuire este una dintre cele mai naturale stări în care se pot găsi oamenii. 74 Nicolae Popa. Iliescu şi E. „Tocmai aceste regularităţi fac posibilă teoria politică. şi sentimentul este tot o constantă naturală a omului în funcţie de care se asigură coeziunea socială.. p. aşa cum este ea susţinută de J. partea a II-a. A. Omul se angajează în aceste situaţii să întemeieze societăţi politice. fără Nicolae Popa. teoria contractului social este incorectă bazându-se pe faptul că. aceasta fiind rezultată din consimţământul oamenilor de a trece la societatea civilă condusă de stat. 78 Idem..cit. 72 Observăm că teoria contractului social. 74. teoria lui Hume diferă de teoriile dreptului natural care se întemeiază pe raţiunea umană. „cu scopul de a administra justiţia.. 73 72 24 . 84. care în mod obişnuit succede la putere77”. Hume susţine că oamenii sunt capabili să trăiască în societate în lipsa oricărei cârmuiri. Socaciu. El are o părere diferită faţă de cei care susţin că statul a apărut în urma unui contract. Socaciu. manifestat prin dominaţia majorităţii asupra minorităţii. op. Dan Claudiu Dănişor.M. Ion Dogaru. Acest lucru este posibil atunci când oamenii se limitează la strictul necesar. Pentru acestea din urmă. natural. Trecerea de la legea naturală a promisiunii la stat s-a făcut în mod firesc. Hume susţine că atât în starea de natură cât şi în cea civilă. „Odată ce oamenii sesizează necesitatea cârmuirii pentru a păstra pacea şi pentru a aplica dreptatea.76” Teoria lui Hume stabileşte că supunerea faţă de stat a oamenilor presupune o obligaţie inexistentă în starea naturală. îşi vor alege magistraţii. 85. Cu toate acestea.

nu pare să vină de la oameni. ca o condiţie a tuturor voinţelor particulare şi private ale unui popor în vederea unei voinţe comune şi publice. Kant vede în Stat dreptul afirmat şi realizat. Kant. nu mai este nici raţionalist. este suficient ca ea să fie conformă legii. Observând această concepţie despre stat se poate afirma că. oricare ar fi mobilul său. dar pentru ca ea să fie morală. cele ale interiorităţii umane sunt purtate de actele morale. care sunt superioare celor dinainte. acestea rămânând în afara reglementărilor juridice. Promovând o concepţie dualistă acesta consideră că există o lume fenomenală şi una pur inteligibilă (noumenală). 2. Aceasta din urmă este icognoscibilă pentru intelectul uman. şi numai faptul de a o pune la îndoială din punct de vedere practic. el nu este principiul fundamental. Libertatea. 25 . al cărei concept cheie este conceptul de libertate. „Dar acest contract (contractus originarius sau pactum sociale). aşa cum susţine Kant. pentru asigurarea stabilităţii sociale. dar pe el şi numai pe el se poate fonda o constituţie civilă. Dreptul nu acţionează în aceste condiţii decât asupra actelor exterioare ale oamenilor. actul în virtutea căruia toţi renunţă la libertatea lor exterioară pentru a o relua imediat ca membrii ai unei Republici. 18. legea trebuind gândită ca un mijloc de apărare împotriva abuzurilor personale. al guvernării îngrădite de legi. trebuie sacrificată o bună parte din libertate concomitent cu contractul care să înlăture abuzul autorităţii. se întemeiază pe actele morale. Pentru a defini conceptul de drept. şi prin urmare. atingând culmea unei concepţii sintetice care este numai a lui. Prin teoria sa David Hume a fundamentat ideologia politică liberală conform căreia politicul trebuie să garanteze libertatea prin intermediul legii.acesta justiţia nu este posibilă pentru că oamenii. ci de la un legislator suprem şi infailibil. 1999. şi tocmai aceasta este ceea ce semnifică maxima «orice autoritate vine de la Dumnezeu». Statul este ca „o multitudine de oameni trăind după legile dreptului. Contractul nu doar că este bază a statului. să aibă drept mobil ideea de datorie pe care o prescrie legea”79. Editura Antaios. de a-i suspenda un moment efectul. Distincţia între ceea ce se raportează la exterioritate şi ceea ce e un principiu intern ce se poate extinde şi la exterioritate dar niciodată invers. Introducere în teoria dreptului în volumul Metafizica moravurilor.. Contractul a devenit. La această lume omul se poate înălţa prin moralitate. neglijându-le pe cele care asigură stabilitate socială. Concepând astfel dreptul. legea fundamentală în baza căreia să se poată institui un stat. Idem.2. nu este deloc necesar să-l presupunem ca un fapt ca şi cum era nevoie înainte de toate să dovedim istoric cum un popor (. Supunerea devine astfel o datorie pe care se sprijină justiţia. aşa cum este ea văzută de Kant. ci le depăşeşte pe amândouă. p. acest act devine astfel presupoziţia ideală a statului. Ea nu mai indică 79 80 I. Kant realizează mai întâi distincţie între ceea ce aparţine moralităţii şi ce aparţine dreptului. p. În orice stat.. care nu poate cunoaşte decât fenomenul. „Pentru ca o acţiune să fie ceea ce se numeşte legală.4. de cele mai multe ori nu-şi văd decât propriile interese. nici empirist. şi asociate printr-un contract”. Şcoala kantiană şi neokantiană Immanuel Kant după formularea disertaţiei inaugurale .„De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis” a cursului de filosofie din 1770 nu mai este tributarul altora. chiar dacă dreptul este întemeiat pe raţiune. el nu poate să-şi extindă sfera asupra actelor pur interioare. în acest sens. trebuie în afară de aceasta. contractul social chiar dacă are un caracter ipotetic şi ideal „este regula şi nu originea constituirii Statului. 362. actul prin care poporul s-a constituit prin el însuşi în Stat. Din teoria kantiană rezultă că „O lege atât de sacră încât este deja o crimă.) ne-a lăsat oral sau scris un aviz sigur sau un document care ne permite să ne credem legaţi de o constituţie civilă – deja existentă80”. ci acela al administrării Statului”.

Acest principiu fundamental este justiţia. 178. el trebuie în mod necesar să se gândească şi ca obiect posibil faţă de un alt subiect. este că „Statul e subiectul voinţei care stabileşte o ordine juridică. Giorgio del Vechio în Italia. 401. pentru a spune altfel. iar. p. ci şi asupra oamenilor politici din acea vreme. În conformitate cu acelaşi concept. op. ca apoi. constituţia este legitimă. Când subiectul „se gândeşte” pe sine. coloana vertebrală a societăţii. Hobbes şi Hegel. el nu poate să nu se conceapă pe sine şi obiectiv ca un conţinut posibil de gândire pentru alţii. În fapt. osatura în jurul căreia se dispun diversele ţesuturi sociale. se poate observa că dezvoltarea juridică a unei societăţi este întotdeauna variată. Porneşte astfel. iar. către sfârşitul secolului al XIX-lea şi va domina începutul secolului al XX-lea. având o mare influenţă nu numai în filosofie. la Hegel temeiul este în drept. vizează universalitatea. Neokantianismul juridic este reprezentat de Stammler în Germania. Şcoala hegeliană şi istorică A.cit.84 2. să se instituie relaţiile interumane. Cât priveşte concepţia sa asupra statului. de la ideea că orice fiinţă raţională posedă sămânţa eternă „a justului”. sau statul este subiectul ordinei juridice. 83 Idem.2. a dat naştere în final la o orientare critică numită neokantianism. singura cale de urmat este supunerea. Dorind să stabilescă deosebirea dintre stat şi societate filosoful continuă. pentru că numai în felul acesta. 26 . pe care le consideră insuficiente. Şcoala hegeliană Georg Wilhelm Friedrich Hegel prin filosofia sa a dominat secolele XIX şi XX. Tot acest conservatorism izvorăşte la Kant din contradicţia revoluţiei cu sacrul autorităţii statului. ci ea exprimă o idee sau un principiu practic al raţiunii (…)81” În ceea ce priveşte autoritatea. după un studiu al definiţiilor date de Kant. al cărei centru este reprezentat de sufletul uman. dar ea presupune o logică internă unitară a instituţiilor. 84 Mircea Djuvara. determinată de însăşi condiţiile conştiinţei juridice.fundamentul istoric al constituţiei civile. p.. Schimbarea acesteia trebuie să vină pe calea reformelor şi nu a revoluţiei. Concepţia kantiană constituindu-se ca bază pentru studiu filosofic al numeroşilor doctrinari. aceasta are o origine sacră.5. Giorgio del Vechio. Statul a mai fost definit pe scurt «expresia potenţială a societăţii»83”. au dat naştere la mai multe orientări. în România de Mircea Djuvara şi Eugeniu Speranţia. Puterea legislativă trebuie separată de puterea executivă. Acest curent de gândire şi-a făcut apariţia. Lecţii de filosofie juridică. Statul aşa cum Locke. lui del Vechio. principiu care se constituie ca limită ultimă şi pe care se sprijină întreg edificiul juridic. acesta din urmă fiind însuşi raţiunea 81 82 Idem. plecând de la ea. în care se realizează comunitatea de voinţă a unui popor82”. 274. Rolul statului fiind acela al asigurării protecţiei dreptului. p. 274. toate animate de dorinţa de a aduce clarificări. din hegelianism desprinzându-se curente de gândire fundamentale în plan juridic. Montesquieu şi Rousseau l-au conceput trebuie să se bazeze pe diviziunea puterilor. precizând că: „Aceasta consistă în mod esenţial în ordinea juridică şi este. p. Editura Europa Nova. pe el se bazează raporturile complexe care alcătuiesc comunitatea de viaţă a unui popor. Complexitatea sistemului kantian şi modalităţile diferite de abordare a acestuia. A priori-ul. Dacă la Kant practicul îşi găsea temeiul în morală. Giorgio del Vechio în opera sa încearcă să fundamenteze o filosofie a dreptului pornind de la un principiu a priori. care se constituie în forma logică pe care se sprijină orice raport juridic.

idee logică. până în ziua de astăzi. iar suprema comunitate este în fapt suprema libertate.. p. este legat de marile transformări ce au loc la sfârşitul secolului al XVIII-lea. societăţile se schimbă diferit în funcţie de spaţiu şi timp. Mircea Djuvara. „Statul – spunea Hegel – ca realitate a voinţei substanţiale.de a fi a omului în individualitatea sa. cel din urmă devenind o abstracţie goală care nu se mai regăseşte în omul concret. că organizările sociale sunt încercări nereuşite de a surprinde esenţa individului uman. germenele ei fiind regăsit în filosofia lui Hegel conform căreia o anume idee de moralitate. comportamentul uman însă este acelaşi indiferent de spaţiu şi timp. p. 1969.85” Relaţia pe care o instituie filosoful între individ şi stat este de maniera stat = individ etatic. de a găsi „den Geist”. ci doar fragmente ale acesteia. ci prin intermediul altcuiva. sau a altceva. punând în relief necesitatea de a studia în mod evolutiv fenomenele sociale. obligaţia izvorâtă din normele de drept este o obligaţie faţă de celălalt. Editura Academiei. singurele care se obiectivizează. 27 . duhul acestei evoluţii86. aşa cum apare el la Hegel. 334. ca răspuns la şcoala dreptului natural. Concepţia hegeliană a imprimat o pecete puternică asupra întregii gândiri din timpul său şi asupra găndirii ulterioare. B. este o relaţie de tipul subiect = obiect subiectiv care are loc în sfera statului. Se susţine astfel că. trebuie să ţinem cont de viziunea acestuia. Primatul dreptului. Principiile filosofie dreptului. stat. Aşa cum remarca Hegel. Aceasta se întâmplă pentru că organizările sociale nu surprind niciodată esenţa umană. În studiul operei filosofului. ceea ce echivalează cu o absorbţie a individului în structura de stat şi nu cu o identitate având în vedere faptul că relaţia stat = individ etatic. Hegel recunoaşte că în drept omul este o fiinţă înstrăinată. conform căreia dreptul este bazat pe persoana liberă. accepţiune conform căreia persoana şi comunitatea sunt intim legate pentru că ele sunt inseparabile. A 85 86 Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Dar această accepţiune nu trebuie să ne facă să afirmăm că Hegel nu este gânditorul unui stat totalitar care ridiculizează drepturile individului. Avem de-a face cu relaţie de identitate între individ şi stat. de a le pune în legătură cu trecutul. se realizează în evoluţia omenirii treptat. op. secol în care se produce o ruptură profundă în episteme-ul european. Dacă obligaţia morală este văzută ca o obligaţie faţă de mine însumi. ea este transcedentă. la fel şi reglementările de natură juridică. În aceste condiţii dreptul este produsul lent şi foarte complex al unei lungi desfăşurări istorice. Se poate spune. ceea ce creează un dezechilibru în favoarea statului. societate civilă. ci printr-o creştere spontană. Aşa cum limbajul nu se creează printr-un efort de reflexie. ştiindu-se că demagogia într-un stat totalitar poate atinge sfere aberante atunci când promovează totul pentru om. în spiritul ei. ci printr-un efort raţional. Bucureşti.cit. Şcoala istorică Şcoala istorică a apărut în Germania. iar în cel de a al doilea. dar consideră că el revine la sine atunci când dreptul atinge sfera statului. Observăm în primul caz că obligaţia este imanentă. pe care el o posedă în conştiinţa de sine particulară înălţată la universalitatea sa este raţionalul în şi pentru sine. Recunoaşterea însemnătăţii şcolii istorice pentru drept nu se datorează doar acestui curent de gândire – hegelian. 277. tot aşa şi dreptul se naşte nu prin efortul de gândire al legislatorilor. adică în calitate de drept abstract în care indivizii participă inconştient la autorealizarea ideii de familie. Statul se constituie nu ca rezultat al manifestărilor de voinţă particulare ci ca urmare a unei raţiuni imanente care se autorealizează ca istorie. creând „statul”. însuşi Cicero proclama „historia magistra vitae” şi chiar Montesquieu afirma că „les lois sont les rapports necessaires qui dérivent de la nature de choses”. omul nu se mai afirmă prin el însuşi şi din el însuşi.

dar. Într-un mod succint. structuralismul este o metodă care nu poate fi confundată cu relaţiile constituite în societate. Elementele individuale (oamenii) sunt reduse la structură. cu dispariţia individului din sfera politicului. care nu acoperă întreg spectrul vieţii sociale. naţional-socialismul adoptă o doctrină a acţiunii întemeiată pe iraţional şi pe mistica politică. rezultă că naţional-socialismul nu reţine decât raţiunea de stat pe care Führerul este singurul chemat să-l conducă şi să-l judece. concretizată prin coerenţă. a identităţii contrariilor. Claude Lévis-Strauss menţiona că. este în fapt surpinderea formei fără a se cunoaşte fondul. degajată de asemenea din concepţia lui Hegel. drepturile sunt sisteme de semne care ordonează prin structuri de comunicare şi de schimb un anumit fel de raporturi sociale. un metalimbaj. asigurată de estomparea unor tendinţe centrifuge din partea elementelor înglobate în structură. În cadrul doctrinelor utilitariste se trece de la analiza justiţiei la analiza utilului care conferă statului şi dreptului.vorbi de instituţiile juridice fără a cunoaşte desfăşurarea lor istorică. Bentham consideră că utilul este cel care poate aduce fericirea unui număr cât mai mare de oameni. pentru o bună perioadă de timp. egalitatea devin concepte goale. ceea ce în opinia teoreticienilor naţional-socialişti. Modelul structuralist prin definirea structurii la nivel teoretic vizează în fapt relaţia de comunicare. şi altele care valorează mai mult.2. Instituţiile sunt organisme vii care poartă în sine tot trecutul. Lévis-Strauss vede astfel în structură. prin intermediul acesteia. 2. O doctrină desprinsă din şcoala istorică germană este cea naţional-socialistă. ca model. Teorii privind structuralismul şi utilitarismul Structuralismul este văzut ca fiind o revoluţie coperniciană în domeniul ştiinţelor sociale. Relaţie. tratate din acest punct de vedere. În felul acesta dispare. implicit. asemănătoare cu coerenţa structurilor logico-matematice. fără a înţelege sensul. un stat bazat pe ideea de spirit al naţiunii. numit aritmetica morală. rolul de a asigura echlibrul între interesele particulare şi interesul comunităţii. locul ei fiind luat de statul totalitar care are propria sa raţiune de a fi. Sistemul dreptului este un sistem de comunicare a cărui structură este preconstituită pe relaţia autoritate-subordonare şi pe relaţia de reciprocitate. şi care trăieşte în prezent. Fiecare sistem juridic. raţiunea de drept. iar apoi printr-un calcul. Pentru Bentham sunt interese care valorează mai puţin. nu este altceva decât. gândită de Savigny. constituindu-se astfel o adevărată democraţie fondată pe interconexiunea indivizilor ce îşi urmăresc fiecare interesul. făcând ca subiectul să depindă de fasciculele de relaţii care se ţes în jurul lui. nu trebuie confundată cu relaţiile sociale în obiectivitatea lor. Dreptul în fond. Oamenii se înscriu vrând nevrând în această structură preconstituită. pune la dispoziţia acestora instrumentul preciziei ştiinţifice pe baze matematice. se bucură de o structură stabilă. cunoscut ca filosof al dreptului şi eticii. în opoziţie totală cu dreptul. în sensul că. poate duce la identificarea dreptului cu forţa. O democraţie însă. Negarea dreptului se datorează şi folosirii abuzive a concepţiei hegeliene. un model care nu trebuie confundat cu realul: structura socială. nu se poate întemeia numai pe interese egoiste pentru că libertatea. negând orice adevăr al dreptului. Fondatorul curentului utilitarist a fost desemnat ca fiind Jeremy Bentham. În plan politic această disoluţie a dreptului a echivalat cu disoluţia oricărei idei democratice şi.6. Această modalitate de abordare inversează ordinea priorităţilor. se descoperă comunicarea ca schimb de informaţie. prin urmare acestea trebuie cântărite între ele. iar. să se arate care interese trebuie preferate altora. Bazat pe noţiunea de spirit al poporului. 28 .

88 Nicolae Popa. cu titlu de principiu.89” În aceste condiţii. S. rezultă din jocul liber al intereselor individuale. egalitatea tuturor în faţa tuturor. Ion Dogaru. Dar pentru a avea un drept. citat de Nicolae Popa. Utilitarismul. pentru că primul face apologia statului. 2. atât pentru Mill cât şi pentru Bentham. regulă înţeleasă a fi dreptul. 365 şi urm. pe când la Jhering echilibrul este urmare a intervenţiei statului. Theory of legislation. şi în toate epocile se face câte un pas în direcţia unei stări de lucruri în care va fi imposibil să trăieşti în alţi termeni cu ceilalţi oameni. Şi cum în toate stadiile civilizaţiei. „Dreptul – susţine Jhering – este suma condiţiilor vieţii sociale. comunitatea este un corp artificial compus din persoane individuale. Ion Dogaru. Editura Alternative. 52. 91 Mircea Djuvara. asigurată prin puterea de stat. Este vorba de un echilibru dirijat.cit. Combătând excesul de libertate legat de dreptul de proprietate. Gheorghe Dănişor. Pentru Bentham se poate constata că. să prevină orice rău şi să facă astfel ca într-adevăr în sufletul fiecăruia interesul colectiv să răsune mai adânc decât interesul individual. înseamnă pentru Mill. ideologic etc. elementul esenţial al dreptului. el poate executa prin forţă scopurile urmărite. societatea trebuie să ţi-o protejeze90” cu scopul asigurării utilităţii generale. exceptându-l pe monarhul absolut. în opinia sa. Gheorghe Dănişor. Dan Claudiu Dănişor.cit. 90 J. numai că el se rezumă la un realism limitat. op. Betham susţinea în acest sens că „ceea ce este conform cu utilul sau cu interesul individului este ceea ce tinde să crească suma totală a fericirii sale. trebuie în aceste condiţii. statul având ca unică misiune coordonarea care asigură fericirea tuturor. precum cel de a fi tratat în mod egal cu ceilalţi. Relaţia constrângere-putere.” Constrângerea este. 89 John Stuart Mill. orice persoană. Dan Claudiu Dănişor. p. 1994. Mill.cit. 345. prin mijloace de constrângere exterioare. p.91 87 Jeremy Bentham. susţinută de Jhering. Promovând nu doar liberalismul ci şi utilitarismul John Stuart Mill în lucrarea sa „Utilitarismul” precizează că „O societate a oamenilor egali poate exista numai dacă se înţelege că interesele tuturor trebuie tratate ca egale. iar cel de al-doilea. op. p.cit. în sensul larg al termenului. nu este decât un mijloc de a face această legătură între interesele individuale şi interesele obiective. pentru că el a pus în evidenţă excesele naturalismului şi raţionalismului.. pentru că nu cercetează dreptul în toată complexitatea sa care nu poate fi limitată la consideraţii de natură pur materială..88 Dacă teoria lui Bentham duce la individualism. Doctrina lui Rudolf von Jhering se deosebeşte de cea a lui Bentham. iar pentru aceasta el a promovat o regulă care subordonează interesele particulare unuia general. 29 . 358. 83. el va pleda pentru supunerea indivizilor faţă de regulile sociale. se poate afirma că aşa cum vede Mill utilitarismul. ci trebuie lărgită spre domeniul idealist. p. că omul trebuie să caute înainte de toate un profit personal în relaţiile sale cu altul. prin organizaţia pe care o dă societăţii. Dreptul.. are egali. „a avea ceva a cărui posesiune. op. p.. Se poate susţine astfel. Legea. regulile de drept. concepţie asemănătoare cu cea a unora dintre pozitivişti. pentru că altfel s-ar produce un lanţ întreg de nenorociri.Bentham însuşi a sesizat că sunt probleme în ceea ce priveşte funcţionarea intereselor particulare în cadrul societăţii. Ceea ce este conform cu utilul sau cu interesele comunităţii este ceea ce tinde să crească suma totală a fericirii indivizilor care o compun87”. şi cum statul este dotat cu putere. interesele particulare sunt egale între ele pentru că numai aşa putem convieţui într-o societate în care este promovată. Deosebirea este fundamentală pentru că la Bentham societatea şi regulile acesteia. apologia liberalismului. Interesele individuale sunt singurele reale. fiecare e obligat să trăiască în aceşti termeni cu unii semeni ai săi. Utilitarismul lui Bentham a avut un rol important. caracteristic pentru doctrinele germane. p. l-a condus la concepţia că „statul este singura sursă a dreptului”. teoria lu Jhering combate individualismul. op.

constă.2. Tendinţa iniţială cu care Comte a plecat în filozofia lui a fost de a construi legile sociale după care societatea să fie aşezată pe alte baze mai folositoare tuturor membrilor ei. Pozitivismul reprezintă o tentativă de reorganizare a societăţii pe temeiuri practice. decât acelea din timpul său. 30 . Guvernanţii vor fi recrutaţi dintre bancheri. Editura Ştiinţifică. op. care în numele ştiinţei transformă politica în dogmă. sociocraţia. şi. drepturi naturale şi morale. în toate metodele. denunţând ideea de contract între guvernaţi şi guvernanţi.7. Simplul cetăţean în aceste condiţii este redus la pasivitate. 66. Discurs asupra spiritului pozitiv. se bazează pe ideea de divinitate. primele fiind deja depăşite.2.În ierarhia ştiinţelor de altfel ele se întemeiază unele pe altele şi 92 93 Florence Braunstein-Silvestre. Individul fiind doar un titular de drepturi pe care i le conferă societatea. o ruptură faţă de organizarea socială din Evul Mediu şi chiar din perioada modernităţii. Auguste Comte. Ţinta filosofiei pozitive. nu are decât o simplă destinaţie tranzitorie. expune principiul societăţii pozitive. lui revenindu-i doar datoria de a se supune unei educaţii pozitiviste. pentru că încredinţează puterea oricui şi nu celor în măsură să şi-o asume. De aceea. numită pozitivă. Comte. în opinia filosofului. a doua. numite „drepturile omului”. Auguste Comte pune sub semnul întrebării doctrina liberală. este acela al separaţiei între autoritatea temporală şi autoritatea spirituală. după cum am văzut. p. consideră că societatea a evoluat de-a lungul a trei stări sau periode. El respinge democraţia ca pe un pericol. sistemul politic este monarhia de drept divin. care se vor ocupa de afacerile publice şi vor reprezenta puterea executivă. Se resping deci. urmând progresul realizat de matematici. Ultima perioadă. trebuie selecţionaţi cei mai buni din domeniul industriei şi finanţelor care vor pune în aplicare principiile politici alături de savanţi. singura pe deplin normală. dar care vor avea numai un rol consultativ în cea ce priveşte relaţia cu guvernanţii. că. apare după Revoluţia franceză. care vor fi supuşi şefilor industriei fără ca ei să fie lezaţi în demnitatea şi interesele lor. inalienabile.92 De asemenea. ceea de-a treia în curs de apariţie. tocmai în aceasta. este aceea a reorganizării sociale. Teorii privind pozitivismul. organizată în mod ştiinţific. În acest scop trebuie. societatea reflectă voinţa lui Dumnezeu. 1999. doctrina pozitivistă promovată de Comte se limitează la instaurarea unui stat totalitar în care puterea este acaparată de un grup de savanţi. Urmează apoi cea de-a doua perioadă. p. adică al celor a căror existenţă este recunoscută şi nu doar presupusă. nu speculative. care vor exercita puterea legislativă. autorul afirma că „prima stare trebuie de acum încolo să fie concepută ca pur provizorie şi pregătitoare. întemeiază o societate riguroasă.cit. Bucureşti. societatea va fi partajată în trei clase. dominată de teologie. aceea de a conduce treptat la starea a treia. cea metafizică. Observăm astfel. realizată. Principiul politic de bază. al faptelor pozitive. Savanţii. care contestă ordinea divină şi încearcă înlocuirea acesteia printr-o societate întemeiată pe raţiune. 12.. Jean Francois Pepin. sub semnul sociologiei. cu scopul de a-l face să înţeleagă şi să fie de acord cu binele asigurat de organizarea sociocratică. care nu constituie în realitate decât o modificare dizolvantă a celei dintâi. care gândesc principiul politic. înfăptuită o reformă morală care să fie urmată de o reformă politică a instituţiilor pentru a avea drept rezultat reorganizarea societăţii. prin intermediul sociologiei. care se va concentra pe educaţie. Urmând această separare. cei din urmă fiind cei care delimitează cadrul general. regimul definitiv al raţiuni umane93”. Prima perioadă. o face numai pentru a ajunge la o construcţie politică întemeiată pe date sociologice. numai. ideile revoluţionare promovate până la el. Toată analiza teoretică. O altă clasă este aceea a proletarilor. normativismul şi sociologismul În numele ştiinţei. Comte.

întotdeauna mi-am închipuit suveranitatea poporului ca o mistificare opresivă şi egalitatea ca o minciună ignobilă95”. în aceste condiţii. În realitate nu s-a schimbat nimic. o datorie în înţelesul că el este constrâns de mediul social în care trăieşte. şi nici statul. ea devine un titular al unui drept de suveranitate. Drept subiectiv. op. nu confirmă existenţa unei personalităţi colective care să fie de sine stătătoare. Duguit alături de Comte şi Herbert Spencer observă. Aşa cum am descris mai sus. „De mai bine de 30 de ani. Teoriile politice sunt cele care împart societatea în guvernanţi şi guvernaţi. p. În aceste condiţii nu poate fi vorba de drepturi. nu există decât unul: acela de a-ţi face datoria. nu a făcut decât să schimbe un cuvânt. op. zice Comte. aşa cum le observăm. care considera că trebuie înainte de toate să se facă abstracţie de orice concept. vom vedea într-adevăr că societatea în ultimă analiză se reduce numai la indivizi.cea mai complexă dintre toate este sociologia. o solidaritate foarte activă între ei. dacă ne uităm spre societatea în care trăim şi spre organizarea ei politică. care trebuie înlăturată pentru că promovează aservirea faţă de o suveranitate arbitrară.cit. op. există numai puterea societăţii de a ne constrânge să facem anumite lucruri. iar Societatea. ci contestă teoriile care susţin „persoana-naţiune” învestită cu conştiinţă şi voinţă.. Voinţa însă atunci când se manifestă în exterior nu are un caracter propriu – aşa după 94 95 Mircea Djuvara.cit. s-a înlăturat doar ideea de dumnezeire şi. Legea intervine cu constrângerea efectivă socială.96 Cel mai de seamă reprezentant al şcolii pozitiviste din Franţa a fost Léon Duguit. 353. 96 Mircea Djuvara. Experienţa. Prin urmare ideea de personalitate a statului este o simplă construcţie logică. 355.. Duguit preciza. 354 şi urm.cit. aşa cum le observăm. Dar prevederea se bazează pe acţiune. ştiinţa astfel constituită ţine cont numai de prevederi. în loc de a atribui suveranitatea regelui. relaţii care-i constituie pe oameni într-un tot. în care cei din urmă sunt dotaţi cu voinţă.. este doar o abstracţiune. În materie de drept public se personifică naţiunea. Promovând observarea. o trece naţiunii. într-o societate în care oamenii sunt legaţi printr-o interdependenţă. în atare condiţii. p. ele cad sub simţurile noastre. spunea Comte. Revoluţia a crezut că prin aceasta a dat explicaţia care lipsea concepţiei de stat.94 Revoluţia franceză. pe care el îl numeşte metafizic. p. Iată cum pentru concepţia juridică a lui Comte ideea de drept se evaporă cu desăvârşire şi este înlocuită cu idee de datorie. la concluzia că nu există nici un drept. Fiecare din aceşti indivizi este titular de personalitate. şi. asupra relaţiilor dintre oameni. Şi. nu contestă că naţiunea este o realitate în zilele noastre. Personificarea suveranităţii sub forma statului este o idee inutilă şi primejdioasă. Această serie de fapte concrete duc. în afară de aceasta nu mai există o alta. Naţiunea nu are nici un fel de personalitate. şi să pornim de la datele concrete. Dacă ideea de drept subiectiv presupune ideea de personalitate. Toate aceste fapte sunt concrete. i s-a atribuit naţiunii pur şi simplu dreptul care se recunoştea înainte regelui. care nu răspunde unei observaţii concrete. că tirania unei adunări. Prin urmare tot punctul de greutate al concepţiei lui Comte cade asupra faptelor omeneşti. nici măcar a statului. ea este o pură construcţie a minţii noastre. ca şi tirania mulţimii (în această situaţie a poporului deţinător al suveranităţii). dar există o datorie pentru fiecare individ. aşa cum susţine concepţia clasică. pentru Comte. de când ţin în mână un condei filosofic. deci metafizică. 31 . să trăiască într-un anumit fel. care îşi manifestă voinţa în anumite momente din viaţa lor practică şi o manifestă cu anumite efecte. Concret nu există societate. Auguste Comte citat de Mircea Djuvara. poate fi mult mai rea decât tirania unui singur om. Duguit. după el Leon Duguit. datele concrete. personificându-se ideea de naţiune. care le presupune pe toate celelalte. nu există decât indivizi în carne şi oase.

iar societatea prezintă un pol al unei realităţi care are la celălalt pol individul. cu atât personalitatea fiecăruia este mai desăvârşită. înseamnă că are o competenţă consfinţită pentru aceasta.. Este evident că într-o societate primitivă numărul relaţiilor este foarte restrâns. dispoziţiile (relaţiile guvernate de drept) generale care leagă individul de societate se înmulţesc. individul şi societatea.98 Gaston Jèze ajunge. Traite de droit constitutionnel. În constituţie. sunt de două feluri. deci ei nu pot fi desprinşi unul de altul pentru că există o interdependenţă între ele. p. care de obicei. Pornind cu metoda pozitivă de observaţiune. căci nu aparţin 97 98 Leon Duguit. fără valoare ştiinţifică. se atribuie Regelui anumite prerogative. care determină la un moment dat voinţa legiuitorului. suntem deci în prezenţa unor acte individuale de voinţă. Ceea ce există sunt numai voinţele individuale. Ea reprezintă o datorie de abstenţiune a unuia faţă de altul. politice. Ancienne Librairie Fotmeing. cum nu poate fi vorba de un stat personificat. este deci o pură ficţiune. în voinţa indivizilor care constituie majoritatea populaţiei consultate. în aceste condiţii. anumite drepturi. Ideea de suveranitate este socotită şi de Jèze ca o abstracţiune metafizică. Ea vine şi determină care vor fi părţile cărora se aplică legea. Legiferarea este un mijloc tehnic pentru a se ajunge la scopul determinat. numite „pouvoirs juridiques”. De exemplu. „Voinţa naţională. 14. op. Putinţele juridice. nu una de politică juridică. Pentru Durkheim individul este înainte de toate o fiinţă socială care nu poate să trăiască fără interdependenţa socială. întrucât observaţia concretă nu o arată ca existând în realitate.cit. Politica dreptului cuprinde tot complexul de consideraţii sociale. cu atât multiplicitatea relaţiilor dintre indivizi devine mai mare. IIeme tome. Dacă de exemplu – spunea Jèze – parlamentul formulează legi. cu atât dispoziţiile de drept public trebuie să devină mai complexe. pentru ca aceasta să existe trebuie să fie cât mai mulţi. chiar şi atunci când se consultă populaţia printr-un sufragiu universal numai o parte a populaţie se constituie în voinţă majoritară. 1928. şi prin aceasta suveranitatea naţională. adică un respect al limitelor reciproce. Aceasta este o operă de tehnică juridică. cu cât există o multiplicitate mai mare a raporturilor dintre elementele componente. că în drept trebuie să facem o deosebire esenţială între politica dreptului şi tehnica lui. care îşi exprimă voinţa într-un sens sau altul. Când zicem că parlamentul are competenţa de a face legi. fără solidaritatea cu ceilalţi indivizi. o coexistenţă a libertăţilor. a lui Duguit.cum afirma Duguit – ea nu poate fi decât a majorităţii care se manifestă ca voinţă generală. intră într-o componentă armonică. Parlamentul este compus din indivizi. economice. Cu cât societatea se desfăşoară în evoluţia ei spre progres. titular al dreptului de suveranitate. până la aceea dată erau opuşi. Din concepţia juridică a lui Durkheim se desprinde ideea că drepturile particularilor nu sunt decât funcţii sociale. A se vedea în acest sens Mircea Djuvara. Societatea juridică este. O singură persoană. presupune posibilitatea juridică dată de dreptul individului de a face actul. şi o construcţie juridică pozitivă care nu va putea fi edificată pe aceasta. de pildă. p. morale.” 97 În pledoaria negativă. înseamnă că parlamentul are acest drept. cum o numeşte el. a suveranităţii naţionale şi personalităţii statului vom regăsi un palid reflex al analizei făcute de Emile Durkheim. Această posibilitate numită de Jèze „pouvoir”. mai multe şi mai complicate. Cât priveşte ramura administrativă şi constituţională. care produc anume efecte pe care le numim „juridice”. generale şi individuale. 32 . ca şi Duguit. la ideea că nu se poate vorbi de o suveranitate a statului. un singur individ nu poate crea societatea juridică. ramura publică a dreputului. ci ea arată numai indivizi cu anumite voinţe. Jèze observă înainte de toate. Prin urmare actul juridic. este în fapt o putinţă juridică. 357 şi urm. faţă de cele pe care le regăsim într-o societate civilizată şi dezvoltată. Acestea sunt generale. care constituie pentru rege o serie de putinţe juridice. Cei doi poli. legea.

Legea aşadar organizează anumite drepturi pe cale generală. şcoală rezultată din raţionalismul de sorginte kantiană. Deosebit de interesantă este teoria autolimitări statului ca singurul corectiv posibil al întregii puteri de Stat. Contribution à la théorie générale de l’État. Théorie pure du droit. O doctrină desprinsă din şcoala pozitivistă. cu actul de creaţie efectivă a statului care este causa proxima. iar aceste drepturi trebuie să fie izvorâte din sursele juridice etatice. 1999. p. Principalul reprezentant al pozitivismului etatic este Carré de Malberg. pot fi sintetizate ca fiind. „Statul este o instituţie umană. 51.persoanei care este rege la un momemnt dat. Din punctul de vedere al dreptului. şi atunci el va putea din punct de vedere juridic să facă totul. este un proces de reînoire permanentă. 382 şi urm. Bruylant. exprimă în ultimă instanţă voinţa de stat. ea excluzând orice putere care se exercită în afara acestor condiţii de formă (. Statul este limitat de ordinea juridică a cărei expresie supremă este ordinea constituţională „pentru că Constituţia determină formele sau condiţiile de exercitare a puterii publice. Carré de Malberg. ştiindu-se că Kelsen promovează o concepţie statică cu privire la drept. p. 102 A se vedea mai pe larg Nicolae Popa. şi de aceea nu trebuie confundate aceste impulsuri naturale care sunt causa remota a Statului. dreptul se naşte din voinţe exterioare individului şi reglementează condiţia exterioară a acestuia.J. Astfel. Gândirea kelsiană cu privire la stat porneşte de la concepţia dinamică a dreptului. Formele de guvernământ sau formele politice nu sunt altceva decât un caz particular al formei dreptului în general. Gheorghe Dănişor.. el nu poate să suprime întreaga ordine juridică să fondeze anarhia. Paris. Ca toţi pozitivişti. p. L. provenind din propriile lor instincte de sociabilitate. 85. 103 Hans Kelsen. Argumentele ce au stat la baza constituirii acestui nou curent. Idem.. sesizată în mişcarea sa. adică dreptul este validat prin stat. În aceste condiţii discutăm de „două domenii juridice 99 René Carré de Malberg. 100 33 . având în vedere că. care pune în evidenţă interacţiunea dintre juridic şi moral în asigurarea coeziunii sociale. singurele drepturi subiective sunt cele garantate de Stat. 229. pe care le atribuie tuturor acelora care ar fi în situaţia respectivă. Belgique.D.)100”. cât şi cele ale dreptului privat. conform căreia structura ierarhică a ordinii juridice. ca putere juridică pozitivă. fără să nu apeleze la un factor originar şi intermediar. atât normele dreptului public. în concepţia lui Malberg. 101 Idem. dreptul este faptul etatic pozitiv. ci aparţin oricărei persoane care ar fi în situaţia de suveran. se promovează astfel autolimitarea statului. Cu toate acestea diviziunea nu are pentru el decât un caracter pur ideologic. voinţa oamenilor care au creat statul a fost determinată de forţe. în acest caz. politicul. 232. Această mişcare de reînoire este autocreaţia sa. este pozitivismul etatic în care se pune accentul pe puterea de stat. statul este legat doar de reguli create de el însuşi.. Prin opera sa încearcă să concilieze două concepţii contrare: aceea a voluntarismului care susţine că statul este o creaţie pur umană. în ultimă instanţă al Constituţiei. „Identificarea formei politice cu Constituţia răspunde perfect prejudecăţii care reduce tot dreptul numai la legi103”. Librairie du Recuil Sirey. Autolimitarea puterii este necesară pentru că „dacă absolutizăm puterea de stat. Ion Dogaru. nu poate să fundamenteze puterea de stat.cit. p. p. pentru că astfel el se distruge pe el însuşi99”. Dan Claudiu Dănişor. Kelsen promovează prin concepţiile sale cu privire la principul libertăţii înţeles ca autodeterminare şi la formele de guvernământ diviziunea fundamentală a dreptului modern în drept public şi drept privat. având cauza sa generatoare în voinţa oamenilor101”..G. care nu este de natură juridică. care începe să se afirme în Germania secolului al XIX-lea şi ţine până la inceputul secolului XX.102 Hans Kelsen este unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai şcolii de la Viena. 1920. op. cu a celor care susţin că statul este un organism natural şi spontan.

F. p. Observăm că teoria kelsiană şi-a propus ca scop disoluţia totală a dualismului StatDrept. Sociologie de Max Weber. 57. 394 şi urm. Pentru că statul şi dreptul sunt unul şi acelaşi fenomen.este. Pe această definiţie s-a construit analiza weberiană a statului şi a administraţiei sale. în aceste condiţii. Gheorghe Dănişor. 1967. op.. din contră. 1971. p. Statul este o ordine juridică105”.108 Sociologia weberiană a fost supranumită o „sociologie a dominaţiei109” deoarece conceptul de dominaţie se află în miezul modelului de administraţie de stat creat de Max Weber.Macht .. absolută. despre Stat atunci când suntem în prezenţa unei ordini juridice relativ centralizată „ca o colectivitate socială.I. adică recunoaşterea şi acceptarea de către ele . Plon.în primul caz . a originilor şi structurilor sale. Dacă statul constă într-un raport de dominaţie a omului de către om bazat pe mijlocul constrângerii fizice legitime. Idem. 109 Julien Freud.Herrschaft . această colectivitate nu poate fi fondată decât pe o ordine normativă (. Se observă că puterea şi determinarea.. Atunci se pun următoarele întrebări: în ce condiţii se supun ei şi de ce? Pe ce justificări interne şi pe ce mijloace externe se sprijină această 104 105 Idem. O grupare politică accede la rang de stat când (…) direcţia sa administrativă revendică cu succes (…) monopolul constrângerii fizice legitime”114. Teza dualismului tradiţional este depăşită de autor în momentul în care afirmă că în calitate de „organizaţie politică. 113 Max Weber.oricare ar fi raţiunile lor . Există deci o legitimitate a relaţiei de dominaţie pe care nu o are întotdeauna relaţia de putere. 108 A se vedea mai pe larg Nicolae Popa. 553. Se poate vorbi. Definiţia este celebră. chiar împotriva rezistenţelor existente110”. 278. 1966. la o relaţie de comandă/ascultare.a ordinelor pe care ele le primesc. p. dacă ele fac referire una la cealaltă. 281. p..“comanda nu este necesarmente legitimă şi nici supunerea în mod obligatoriu o datorie”112. p. 110 Max Weber.cit. vol. în opinia lui Weber. 282. implică existenţa persoanelor gata să asculte. op. între Stat şi drept104”. în timp ce . de putere. parte dintre locurile comune ale ştiinţei administraţiei. 34 . a vorbi despre un Stat de drept devine un pleonasm. Puterea . ea face.)” iar „ordinea normativă care fondează statul nu poate fi decât o ordine de constrângere relativ centralizată107”. p. „orice şansă de a face să triumfe în sânul unei relaţii sociale. Weber distinge dominaţia. Statul nu este altceva decât personificarea ordinii de constrângere. Cu toate acestea statul nu este întreaga ordine juridică: „nici ordinea juridică pre-etatică a societăţilor primitive.cit. Les étapes de la pensée sociologique.organizate tehnic în forme diferite. propria sa voinţă. Economie et société. Ion Dogaru. de continuitate: trebuie ca această relaţie să se exercite în mod continuu. Dan Claudiu Dănişor. p. nu reprezintă un Stat106”. Membrii unei grupări supuse unei asemenea relaţii de dominaţie formează o grupare politică (politischer Verband) cu îndeplinirea a trei condiţii: • • • de teritorialitate: trebuie să existe un teritoriu pe care să se exercite această dominaţie. 190. 114 Idem. 106 Idem. supra-etatică sau inter-etatică. dominaţia. Gallimard.. dar nu printr-o antiteză esenţială. Dominaţia . 112 Raymond Aron.desemnează în schimb „şansa de a găsi persoanele gata să asculte de un ordin cu un conţinut determinat111”. p. de posibilitate de constrângere fizică: relaţia de dominaţie trebuie să fie garantată “într-un mod continuu în interiorul unui teritoriu geografic determinabil prin aplicarea sa şi ameninţarea unei constrângeri fizice”113. 56 111 Idem. nici ordinea juridică internaţională. de altfel. el nu poate exista “decât cu condiţia ca oamenii dominaţi să se supună autorităţii revendicate de dominatori. se disting net una de cealaltă prin aceea că. P.U. 107 Idem.

marele demagog şi şeful unui partid politic. perspective. p. totul decurge dintr-un principiu unic. dominaţia charismatică. existenţial şi conceptual. Pentru Weber. pentru că America oferă tânărului aristocrat şi spiritului său sistematic un dublu laborator. aceea a cutumelor sanctificate prin validitatea lor imemorială şi prin obiceiul înrădăcinat al omului de a le respecta116: dominaţia exercitată altădată de patriarh sau de seniorul domeniului.8. principiul egalităţii. între 1835 şi 1840. suveranul desemnat prin plebiscit. . 119 Ioan Alexandru. toate legile emană. Tocqueville cercetează relaţiile dintre principiul care dirijează societăţile. Bucureşti.113-114 Idem. Există trei fundamente posibile ale legitimităţii. p.el nu redescrie nici succesiunea. cele două volume ale lucrării Despre Democraţie în America. magistrat. nici evoluţia dominaţiei. Călătoria sa în America ţine de aceeaşi explorare. statul dispune de monopolul constrângerii legitime pentru că el îşi întemeiază actele pe legalitate. dominaţia raţională. limitarea puterii de interveţie a statului. întemeiată pe triumful inevitabil al democraţiei.distingând mai multe tipuri de justificări ale dominaţiei . în alţi termeni autoritatea fondată pe ascultare şi care se achită de obligaţii conform statutului stabilit118”. America este exemplul unei experienţe pure din punct de vedere chimic. 117 Idem. „În America.. Trei tipuri de dominaţie legitimă. 118 Idem. Alexis de Tocqueville a plecat în America pentru a observa sistemul politic de aici şi modul în care acesta funcţionează. Le savant et la politique. realităţi. Teorii privind liberalismul Curentul liberal este recunoscut drept o mişcare care a condus la afirmarea individualităţii umane. expresia „stat de drept” nu are valoare. urmând ca la întoarcere să publice. şi o logică a evoluţiei. autorul amestecă neîncetat două tipuri de analiză şi două tipuri de convingeri. faţă de virtutea eroică sau valoarea exemplară a unei persoane117”. fără ca această înlănţuire să fie vreodată obligatorie. America ar putea fi comparată cu o pădure mare străbătută de o mulţime de cărări drepte care ajung în acelaşi loc. cu siguranţă. Pe planul raţionamentului el juxtapune o logică a tipologiei pornind de la opoziţia aristocraţie/democraţie. Astfel. Întrebarea este. dar expozeul pe care-l face Weber nu este unul istoric şi . iar concepţia cu privire la „statul de drept” este tautologică. p. Liberalii susţin şi doresc astfel. Toată societatea e întemeiată pe acelaşi fapt. bazată pe voinţa personală şi extraordinară a unui individ şi care se traduce prin “supunerea extraordinară faţă de caracterul sacru. Individul dotat cu această charismă este conducătorul de război ales. În plus. 35 . Nu e nevoie 115 116 Max Weber. analiza.. 2. 1959. constituită ca o contrapondere la etatism. a ajuns şi ea de domeniu public.119 În opinia lui Max Weber. 2002. legată de aceea a originilor. şi tipul de regim politic care poate decurge de aici. care s-a impus “în virtutea legalităţii. în virtutea credinţei în validitatea unui statut legal şi a unei competenţe pozitive bazate pe regulile stabilite în mod raţional.dominaţie”115? Problematica originilor statului generează întrebarea dublă: Care sunt justificările şi pe ce mijloace se sprijină dominaţia? Asupra justificărilor nu vom insista prea mult. prin acest nou curent. Mai întâi. pentru că identificarea celor două concepte nu constituie decât un model ideal care este în decalaj permanent cu realitatea socială. Editura Lumina Lex. Administraţia publică: teorii. Dreptul şi statul se identifică.114. într-un anume fel. Aristocrat.2. Este acel tip de dominaţie care caracterizează statul modern. o ţară constituită şi întemeiată pe negarea nobilimii. în scopul păstrării drepturilor şi libertăţilor individuale. Mai apoi. În fine. devenită clasică. Plon. din aceeaşi idee. dominaţia tradiţională: aceea care îşi găseşte fundamentul în autoritatea eternului ieri (…).

36 . însă o consideră un rău necesar. I. Doctrinele iluminismului şi mai ales ideologia revoluţiei franceze de la 1789 au făcut din libertatea morală şi politică un ideal familiar. a fi liber este o valoare în sine. după o îndelungată luptă dusă împotriva tuturor inegalităţilor. poporul îşi deleagă suveranitatea reprezentanţilor săi în conformitate cu principiile majorităţii. Adeziunea la libertate ca scop final. identificabile a drepturilor şi libertăţilor individuale. ci consecinţa discuţiei raţionale. menţinerea rolului esenţial al religiei care recomandă dragostea şi respectul faţă de aproape. ca valoare umană sau ca ideal. Idem. cu condiţia ca moştenirea în materie de libertate lăsată de aristocraţie să poată supravieţui în epocile democratice122”. Tocqueville este conştient că nu se poate renunţa la democraţie. Cu toate acestea. Bucureşti. deoarece oamenii nu ar suporta această atingere adusă nevoii de egalitate. Celebra operă On Liberty a lui Mill. autorul afirma: „În timp ce naţiunile europene sunt la jumătatea drumului dintre aristocraţie şi democraţie. sau al opiniei publice dintr-o epocă. ci le oferă doar material de gândire despre acest viitor pentru a extrage maximum de avantaje şi minimum de inconveninte pentru libertate. nu este nicodată şi nici nu poate fi consecventă. exemplul american nu constituie viitorul lor care va fi în mod necesar diferit. sfâşiate de conflictul între două principii şi două lumi. Este vorba deci de un regim al puterii politice. nici fructul gândirii spiritelor alese. În acelaşi timp. concrete. în cadrul unui asemenea regim. Trebuie deci păstrată democraţia. În acest cadru alternativ. 12. aceasta nu reprezintă naţiunea.120” Continuându-şi această idee. pe care îl studiază într-un stil surprinzător de modern. Aceasta pentru că. dar. 122 Idem. asupra egalităţii în detrimentul libertăţii. El crede că adevărul nu este nici rezultatul consensului majorităţii. a cărui realizare reprezintă un deziderat de la sine înţeles. în ultimă instanţă coordonate ale unui mod de viaţă. susţinând că. minimizarea constrângerii şi amplificarea maximă a liberei opţiuni nu sunt „scopuri”. 2005.decât să ajungi la răspântie şi totul ţi se clarifică dintr-o ochire. încercându-se ca egalitatea să nu fie în detrimentul libertăţii. prezintă principiul fundamental al liberalismului individualist: exercitarea constrângerii nu este legitimă decât atunci când vizează direct prevenirea unei lezări sau vătămări bine-determinate. a confruntării de opinii. determinarea rolului politic local pe care-l are prin intermediul instituţiilor descentralizate. cu referire la Europa şi la întreaga frământare europeană. Tocqueville creează mai multe indicii.121” Tocqueville acceptă ideea că „nobilimea va pierii. Despre Democraţie în America. şi încalcă drepturile minorităţii care se vede obligată să accepte decizii contrare voinţei sale. Mills subliniază că. deşi acest principiu este adesea recunoscut şi admis 120 121 Alexis de Toqueville. nu sunt valori spirituale ci reguli ale jocului social. deseori pradă acestei forme extreme a democraţiei care este revoluţia. vol. Tocqueville analizează democraţia pornind de la postulatul: democraţia ia naştere prin voinţa egalitară a omenilor. putem spune chiar actual. Tocqueville nu este adeptul democraţiei. democraţia duce la o masă de indivizi egoişti. a argumetării pro şi contra cu referire la experienţă. În acelaşi timp. ci instrumente sociale fundamentale. Tocqueville respinge importanţa exagerată acordată majorităţii. nu sunt idealuri grandioase ci elemente ale unui mod eficace de organizare a existenţei colective. iar asigurarea libertăţii pentru omul modern este o necesitate fundamentală. voinţa generală a lui Rousseau. al elitei. Mill poate fi considerat drept unul dintre părinţii fondatori a ceea ce azi se numeşte „strategia dialogului”. p. întărirea solidarităţii tradiţionale în sânul asociaţiilor. necesar a fi respectate: determinarea integrării individului. în spiritul egalităţii. De aceea. Importanţa şi ecoul impresionant al abordării acestei probleme de către John Stuart Mill sunt legate întocmai de constituirea unei alte variante de legitimare a libertăţii. pentru că democraţia directă este imposibilă din punct de vedere practic într-un stat modern. Limita fiind dată de preferinţa pe care o are individul. Editura Humanitas.

idealuri. dimpotrivă. Întrucât criteriul suprem este utilitatea. Rândurile de faţă confirmă că Mill nu se raliază „delirului libertăţii” declanşat în spiritualiatatea continentală în secolul XIX. căci aceasta înseamnă autoritarism. nu este doar un corifeu al liberalismului şi al individualismului. binele social indiscutabil sau necesitatea politică absolută. cât şi celui comunist. permiţând stăpânirea şi rezolvarea mai multor probleme şi nevoi sociale. sisteme de valori. pretinsele interese sociale „superioare” sunt mereu invocate drept temei suficient pentru ingerinţe masive în sfera libertăţii individuale. tratând iar şi iar persistenţa iluziei că prezumata reglementare pozitivă a lucrurilor. diferit de cele constituite istoric. că exercitarea constrângeri este legitimă doar în scopul „negativ” de a împiedica vătămarea altui cetăţean. în numele unei „cauze drepte”. istorice) comite greşeala originară. care face din utilitate criteriul de apreciere al valorii morale. din care izvorăşte despotismul. Cu alte cuvinte. Corelarea libertăţii cu datoria. atâta vreme cât nu se aduce nicio vătămare altei persoane. nu puterea este chemată să decidă care este binele general. Particularităţile situaţiilor istorice concrete revin mereu ca pretext pentru limitarea sferei liberei opţiuni. Mill. nu mai poate fi vorba de o reală libertate: misionarismul politic care îşi revendică dreptul la excepţii de la regula maximizării libertăţii individuale aduce cu sine despotismul şi intoleranţa. Hayek demonstrează indirect limitele inevitabile ale oricărei puteri politice. liberalismul nu reprezintă o apologie nemărginită a libertăţii. indiferent de culoarea politică sau opţiunile morale pe care le reprezintă. Analiza lui Hayek distruge astfel fundamentul filosofic poate cel mai adânc al ideologiilor messianic-revoluţionare proprii atât totalitarismului fascist. El recunoaşte necesitatea constrângerii şi importanţa datoriilor. sau modul ideal de organizare socială. distinge în mod esenţial acest mod de gândire de viziunile speculative care exaltă numai libertatea eului (cum este romantismul) sau a „aleşilor” (cum face Nietzche). ea nu are dreptul să impună modele de comportare. stigmatizând pe oponenţi drept promotori ai Minciuni (morale. societatea (puterea) trebuie să maximizeze libertatea individuală (liberalism). nu a colectivităţii (individualism). Mill dezvăluie eroarea epistemologică ascunsă în atitudinile de intoleranţă faţă de opiniile considerate idezirabile. Evidenţiind limitele principale ale oricărui tip de ordine deliberat impusă. cum ar fi realizarea unui presupus bine general. ci şi unul dintre părinţii fondatori ai utilitarismului moral. arătând că. politice. Mill crede. De asemenea. lăsând pe fiecare să trăiască cum vrea. justifică moral şi politic această limitare. Deşi promovează idealul maximizării libertăţii. aşa după cum am văzut. asumându-şi ca atare „misiunea” de a impune anumite valori decretate drept „superioare” şi anumite reglementări presupuse „optime”. Principiul este destinat prevenirii abuzurilor puterii politice care pretinde să exercite constrângeri asupra individului în scopuri „pozitive”. Promotorii acestor atitudini. Hayek elaborează teoretic distincţia esenţială dintre ordinea socială „spontană”. numai ordinea „organică” poate atinge grade satisfăcătoare de complexitate.în plan teoretic. iar stabilirea folosului este prerogativa individului. realizarea unor idealuri sociale „nobile” sau construirea unui mod de organizare socială „raţional”. 37 . Friedrich A. care creşte „organic” într-o societate şi ordinea deliberată impusă cu ajutorul puterii de stat. fundamentală. dimpotrivă. Argumentul clasic al tuturor mişcărilor politice radicale este că acest al doilea tip de ordine are caracter mai complex. îşi arogă o formă sau alta de infailibilitate: avertismentul este că oricine se consideră drept reprezentant al Adevărului. Se uită mereu că îndată ce unii oameni sau unele instituţii îşi arogă dreptul de a reprezenta „dreptatea istorică”. Hayek denunţă acest mit. Aceasta este formularea pe care o dă Mill principiului fundamental al liberalismului britanic. practica socială şi politica modernă îl încalcă sistematic: presupusul „bine” general.

1993. pentru scopurile în care aceşti oameni vor socoti de cuvinţă să le întrebuinţeze şi în împrejurări ce nu pot fi prevăzute în detaliu”123. într-o anumită măsură cu ajutorul regulilor. aşa cum le mai numeşte autorul. de asemenea. şi nu prin comenzi. ar putea. această activitate necesită şi ea un aparat organizat. face şi alte servicii cetăţenilor. de asemenea. în realitate. Marea lecţie pe care ne-a dat-o autorul este că trebuie să recurgem la abstract acolo unde nu putem stăpâni concretul.) este. Organizarea aparatului guvernamental este de asemenea realizată. organizatorul trebuie să se bazeze în mare măsură pe reguli. pe lângă că susţine legea. Hayek distinge între regulile formale şi regulile materiale. şi nu pe comenzi specifice adresate membrilor organizaţiei. prin urmare. de un fel de „reguli-cadru” sau. care nu pot fi cunoscute celor a căror preocupare este să asigure formarea ordinii respective. cât şi regulile ce permit celor care le execută să completeze detaliile lăsate în suspensie de către comenzi. 466. Hayek. că nu cunoaştem efectul lor concret. Ele funcţionează ca restricţii şi nicidecum ca reţete de conduită. „reguli ale jocului”: ele nu stabilesc rezultatul final al activităţii. 126 Idem. Iar atâta timp cât statul. Hayek propune chiar şi un criteriu fundamental pentru acest tip de reguli: „Criteriul cel mai important al regulilor formale (. Tocmai din acest motiv. Hayek. aranjamentul cel mai iraţional şi mai dezordonat al treburilor omeneşti pe care l-au produs vreodată deciziile deliberate ale oamenilor.Într-un pasaj important din celebra sa carte The road to Serfdom.. probabil. Cu cât este mai complexă ordinea la care ţintesc oamenii. 3. pe măsură ce apare. servesc la formarea unei ordini concrete. p. Cele dintâi „nu ţintesc către împlinirea dorinţelor şi nevoilor unor indivizi anume” ci „au doar un caracter instrumental. Idem. că nu ştim ce scopuri particulare vor fi atinse respectând aceste reguli sau ce indivizi vor beneficia de acţiunea lor .124”. Sarcina de a schimba şi perfecţiona regulile.. 2. 89-91. de către guvern. nr. înseamnă a renunţa la puterea pe care ne-a daruit-o gândirea. Dar aceste reguli care servesc creării şi dirijării unei organizaţii au „caracter diferit faţă de acelea care fac posibilă formarea unei ordini spontane126”. în virtutea fondului specific problemei date.”127 123 124 Friedrick A. în sensul că se aşteaptă ca ele să fie de folos unor indivizi încă necunoscuţi. New Individualist Review. A prefera concretul. vol. cu atât va fi mai mare rolul jucat de circumstanţele ce determină manifestarea ei concretă. Kinds of order in society. încercând să rezolve fiecare problemă. 125 Idem. de fapt suprinzător că urmarea legislaţiei democratice moderne care dispreţuieşte supunerea faţă de reguli generale. 38 . deşi nu este strict necesar.. Chiar acolo unde tipul de ordine folosit este cel specific organizaţiilor şi nu ordinea spontană. este. 127 Friedrick A. Editura Humanitas. regulile în cauză nu determină acţiunile desfăşurate. Drumul spre servitute. ci doar limitează sfera şi modul lor de realizare. 1964. Sunt reguli care se aplică numai anumitor oameni selectaţi de guvern. p. în timp ce atât comenzile. nu impun o anumită „ordine” – stare finală. aşadar. şi cu atât mai mult ei o vor putea controla numai pe baza regulilor. Este vorba. şi ele trebuie urmate de către ei în cele mai multe cazuri (exceptând cazul judecătorilor) în urmărirea anumitor ţeluri particulare fixate. să facă obiectul unui efort organizat. pentru Hayek. Regulile sunt formale pentru că „nu presupun o alegere între scopuri particulare ale unor indivizi particulari125”.. ci doar fixează condiţiile în care se desfăşoară competiţia. Aceasta înseamnă că regulile generale ale dreptului ţintesc către o ordine abstractă a cărei manifestare concretă sau particulară este imprevizibilă. „Nu este.

din punct de vedere al situaţiei economice: planificarea. Metoda sa. 39 . V.2. rod al studiilor sale de filosofie şi istorie se datorează în mare parte lui Hegel de la care preia principiul dialecticii. p. aceleaşi pentru toţi. este însă păstrat în doctrina stalinistă. deci de o revoluţie proletară pentru a dobândi prin forţă. ceea ce va cere o perioadă mai lungă de timp. lupta lor eternă. va fi folosit de proletariat pentru a o elimina. Va rămâne doar proletariatul. Stadiul eliminării burgheziei nu este suficient pentru Stalin întrucât el trebuie completat prin eliminarea obligatorie forţată a spiritului burghez. acest raţionament face să coincidă sfârşitul statului cu instaurarea unei lumi în întregime socialistă. Încă din 1840.. care a înlăturat regimul de tranziţie instaurat după căderea ţarismului. Nu se face însă nici o precizare cu privire la viitorul partidului. va reţine două aspecte din doctrina marxistă: analiza rolului statului şi locul ocupat de Partidul Comunist. al cărui organ de acţiune este. Urmează apoi o perioadă tranzitorie a dictaturii proletariatului. acesta este alcătuit din revoluţionari de profesie şi reprezintă în întregime proletariatul. din moment ce aparţin proletariatului. ceea ce-l diferenţiază pe Karl Marx de predecesorii săi.128 Spre deosebire de comunismele utopice. Toate hotărârile partidului nu sunt valabile şi adevărate. care depăşeşte socialismul lui Proudhon şi Cabet pentru a-l înzestra cu principii ştiinţifice. în absenţa proprietăţii particulare şi a luptei de clasă. dictatura proletariatului se exercită prin menţinerea statului socialist. atâta timp cât burghezia prezintă pericolul unei riposte. Statul care era destinat să dispară în doctrina lui Marx şi a lui Lenin. În primul.9.I. după ce a fost atins stadiul comunismului. marxismul a trecut din stadiul de doctrină în cel de politică după revoluţia bolşevică din 1917. Din momentul în care burghezia este înlăturată. după ce în fiecare ţară a avut loc o revoluţie proletară. puterea acaparată de clasa burgheză. producţia optimă. care stabileşte raporturile dintre oameni care. îmbrăcămintea. În scopul realizării revoluţiei. locuinţa şi obiectele de uz casnic sunt în măsura posibilităţilor. înfăţişează o utopie întemeiată pe un comunism total. Etienne Cabet în Călătorie în Icaria. iar statul devenit inutil. sunt presupuse a fi armonioase. Este nevoie. Prin căile care trebuie urmate pentru a atinge comunismul. Statul controlează în cele mai mici detalii viaţa fiecărui individ: hrana. numit Lenin. ignorând tăcerea lui Marx cu privire la un Partid Comunist va organiza în mod riguros unul. Partidul Comunist. Dus la limită. pregătite de comunitate şi acordate de către ea fiecăruia. Marxismul nu reprezintă prima doctrină comunistă. Marx atribuie statului un rol total diferit: dispariţia. Lenin. op.cit. este prezentată de Marx. Ulianov. altădată instrument de reprimare deţinut de burghezie. în cursul căreia se face exproprierea colectivă a mijloacelor de producţie şi schimb. Acolo unde Marx enunţă eliminarea burgheziei şi apoi rapidul sfârşit al statului însuşi. deci imperialiste. care le pune în aplicare. Numai după aceea. 128 Florence Braunstein. Societatea comunistă care ia naştere. dă directive Statului. va dispare. Odată ajuns la putere. munca voluntară. politica reducându-se la o disciplină socială acceptată în mod liber. este introducerea în mod necesar a luptei de clasă. se poate instaura comunismul şi poate să dispară statul. lupta de clasă va dispare de la sine. Pentru Stalin. Burghezia exploatează economic şi politic proletariatul şi nu va renunţa la această putere. 71 şi urm. Teorii ale statului totalitar Karl Marx prin personalitatea şi scrierile sale a dominat ceea de a doua jumătate a secolului XIX. Istoria omenirii demonstrează opoziţia permanentă dintre proletariat şi burghezie. partid unic. Lenin deosebeşte două stadii succesive. În acest moment statul.2. Iosif Visarionovici Djugasvili numit şi Stalin este cel care a stabilit o nouă doctrină ce promovează statul totalitarist. Jean-Francois Pepin. veritabila fază comunistă inaugurată de dispariţia Statului. nu poate apare atâta timp cât există ţări capitaliste.

El este înzestrat cu toate puterile. arienii. este în principal revendicarea unui stat totalitar. În felul acesta s-a ajuns la un determinism economic constrângător pentru individ. creează un vid al inutilităţii şi de aici la o indiferenţă generalizată faţă de idealurile propuse de un factor perceput la nivel individual ca străin şi. filosofică. Acesta din urmă nu are nevoie să fie ales. care se regăseşte în natură. Aici criza conştiinţei individuale duce la o criză de sistem. Antonio Gramsci. Această politică se întemeiază pe un partid unic. Conceptul de luptă de clasă trebuie extins prin cel de război de eliberare. la criza sistemului. atunci când vorbeşte de raporturile ce se instituie între societatea civilă şi cea politică. Din această concepţie rasială decurge natura statului. dezvoltată de Adolf Hitler în Mein Kampf. socială. ajunge la putere şi instaurează o formă specială de marxism în care se interesează în special de modul în care se poate ajunge la socialism şi înlocuieşte revoluţia proletară prin războiul revoluţionar. dar nu în ultimul rând economic. dar. Fascismul. conducătorul. ori acceptă violenţa şi riscă să atragă pe veci duşmănia unei bune părţi din populaţie. recunoscut drept doctrină a Italiei. de stat sau juridice. în suficientă măsură. simboluri ale purităţii doctrinei. în cazul de faţă naţiunea germană. aduce o contribuţie însemnată la depăşirea termenului marxist al puterii de stat. este reprezentat de statul condus de Führer. statul reprezintă instrumentul unui partid unic. unei necesităţi interioare a Volkului. Partidul Naţional Fascist. arienii. ci se întăresc tot mai mult. teorie a lui Benito Mussolini. „Ea constă în teza complementarităţii indispensabile între puterea de stat. în celaşi timp. fie că sunt economice. care urmăreşte instaurarea comunismului. care corespunde aspiraţiilor majorităţii societăţii. Datorită acestui mod determinist de a pune problema. egalizarea. În ambele situaţii este în joc o criză a conştiinţei individuale. pentru că sunt mulţi cei care se opun. conectând sociologia marxistă la investigaţiile făcute de psihanaliză asupra individului. însărcinat să pună în aplicare directivele rasiste ale statului. Mao Ze-Dong. De unde şi ideea revoluţiei permanente. Statul fascist nu poate fi conceput în afara unui partid unic. Cea dintâi etapă depinde în special de muncitori şi nu are în vedere naţionaliştii şi ţăranii. până la urmă. omul este subordonat structurilor. Ca şi în sistemul sovietic. Marxismul a fost victima unei dileme: ori acceptă democraţia fără violenţă şi atunci realizarea comunismului este imposibilă. rolul conştiinţei umane în construcţia socială. inferioare şi superioare. ori în cealaltă individul are de suferit. În ambele cazuri comunismul. Nazismul stabileşte o clasificare a raselor. educaţional. ca pace socială. statul şi dreptul nu dispar. din moment ce corespunde unei chemări. pentru că ori într-o situaţie. în fostele ţări comuniste. la viaţa socială. până la cei care se află în fruntea ierarhiei. Revoluţia îşi atinge punctul culminant în momentul suţinerii Revoluţiei Culturale. Golirea fiinţei umane de orice conţinut individual. latinii şi slavii destinaţi să fie sclavi productivi. de această dată. moment în care sunt schimbate prin acţiunea Gărzilor Roşii. care se bazează pe conceptul de rasă. Neomarxiştii vor încerca să corijeze această deficienţă a sistemului. până la viitorul stăpânilor. de la evreii care trebuie exterminaţi. Critica marxismului trebuie să aibă în vedere că faptul Marx. Viitorul acestor diferite rase este precizat. La polul opus fascismului care este în principal o practică politică. acest gol sufletesc a dus. manifestarea dominării 40 . nu au luat în consideraţie. O altă eroare a marxismului este aceea a aplicării legii cauzalităţii. totalitarismul nazist se bazează pe o doctrină politică. religios. care pot constitui un sprijin apreciabil. O criză a conştiinţei individuale se conturează mai rapid acolo unde se pune în ecuaţie violenţa. şi cei care l-au urmat. inuman.Odată cu naşterea Republicii Populare Chineze. Statul trebuie să controleze toate domeniile: politic. poporul Volk. nu este posibil. şi care este alcătuit din elita nazistă. suboameni şi supraoameni. Această criză interioară. o veritabilă statocraţie în cadrul căreia nimic nu poate exista în afara statului.

şi a coerciţiunii, cu cea hegemonică, de influenţare plitico-ideologică, pe care o exercită clasa conducătoare asupra claselor şi categoriilor subordonate”129 În Scrisori din închisoare, Gramsci, sublinia faptul că cercetarea sa duce la concluzia că statul, „care în mod obişnuit este conceput ca o societate politică” trebuie conceput „ca un echilibru între societatea politică şi societatea civilă130”. Fiind o problemă de infrastructură, este esenţial să se reţină că un rol important în determinarea hegemonică a blocului istoric îl are intelectualitatea, ca promotoare a idealurilor etico-politice ale clasei muncitoare, după cum susţinea Gramsci. Gramsci, de asemenea a subliniat, de fiecare dată, că în construcţia societăţii socialiste trebuie restrânsă forma de constrângere a acţiunii statale cu forma politico-ideologică de creare a consimţământului social. De aici, concepţia lui Gramsci despre rolul etatic al statului şi dreptului. Acest concept este valabil şi pentru statul burghez care tinde să se confunde cu interesele întregii societăţi, numai că, susţine Gramsci, „clasa burgheză e saturată: nu numai că nu se mai dezvoltă, dar se degradează; nu numai că nu mai asimilează noi elemente, dar ea expulzează o parte din ea însăşi131”. Singurul care poate să se identifice cu interesele întregii societăţi este grupul „care îşi propune ca scop de înfăptuit dispariţia statului şi a lui însuşi” cu scopul de a creea un „stat etatic, tinzând să pună capăt diferenţelor interne ale celor dominaţi etc. şi să fie ca un organism social unitar tehnico-moral132”. Consensul este cheia dispariţiei statului şi dreptului, pentru că numai în felul acesta societatea civilă este resorbită de către societatea politică. Aparatul de stat este o cerinţă a societăţii civile, dar pentru că ea a dispărut, statul devine inutil. Pornind de la conceptul de supradeterminare, Louis Althusser a avut posibilitatea să demonstreze că elementele de supra structură nu se încadrează în categoria fenomenului pur determinat în mod unilateral de baza economică. Prin conceptul de supradeterminare, Althusser demonstrează că Marx pune în discuţie concepte noi care scot în evidenţă complexitatea structurală a societăţii şi afirmă relativa independenţă a acestora. Tocmai această independenţă a structurilor face ca totalitatea socială să nu fie redusă la o contradicţie simplă şi până la urmă riguros deterministă. Althusser susţine că teoria marxistă cu privire la stat trebuie aprofundată. Clasicii marxismului criticau statul ca o maşină de represiune, de exploatare. Statul ca putere de stat era distinct de aparatul de stat. După Althusser, nu este suficientă această distincţie, ci există şi o altă distincţie aceea între aparatul represiv al statului şi aparatul ideologic de stat. „Noi propunem o listă empirică, care necesită exigenţa de a fi examinată în detaliu, supusă la probă, rectificată şi remaniată. Cu toate rezervele pe care le implică această exigenţă, noi putem, pentru moment, să considerăm ca Aparate ideologice de stat, instituţiile următoare: Aparate ideologice de stat religioase (sistemul diferitelor biserici); Aparate ideologice de stat şcolare (sistemul diferitelor şcoli publice şi private); Aparatul ideologic de stat familial; Aparatul ideologic de stat juridic; Aparatul ideologic de stat politic (sistemul politic al diferitelor partide); Aparatul ideologic de stat sindical; Aparatul ideologic de stat al informaţiei (presa, radioul, televiziunea);

129 130

R. Florian, Antonio Gramsci un marxist contemporan, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 130. Antonio Gramsci, Scrisori din închisoare, E.S.P.L.P., Bucureşti, 1955, p. 172. 131 Antonio Gramsci, Scrieri alese, Editura Univers, Bucureşti, 1973, p. 193. 132 Antonio Gramsci, Note sul Machiavelli, Editori Riuniti, Roma, 1977, p. 159.

41

-

Aparatul ideologic de stat cultural (cărţile, artele, sportul etc.).”133

Diferenţa între puterea de stat şi aparatul ideologic de stat constă în aceea că prima funcţionează întemeiat pe violenţă, pe când cel de al doilea este întemeiat pe mijloace ideologice. Mijloacele pot fi disimulate şi folosite prin inversare şi într-un caz şi în celălalt. În felul acesta se ţes foarte subtil combinaţiile explicite sau tacite între jocul aparatului represiv de stat şi jocul aparatului ideologic de stat, ceea ce explică că acest aparat ideologic de stat urmează îndeaprope jocul luptei de clasă. În felul acesta se constituie sistemul care asigură reproducţia modului de producţie. Aparatul de stat este centralizat, iar aparatele ideologice sunt multiple, relativ autonome, dar unitatea dintre diferitele aparate ideologice este asigurată de clasa dominantă. Aparatul de stat represiv asigură prin forţă condiţiile politice ale reproducţiei raporturilor de producţie care sunt raporturi de exploatare. Aparatele ideologice asigură armonia între aparatul represiv şi ideologia clasei dominante şi concură la acelaşi rezultat: reproducţia raporturilor de exploatare capitaliste (aparatul religios, educaţia, parlament, radio etc.).134 Dreptul concură în felul acesta la reproducţia raporturilor de producţie, el devenind un mijloc pentru clasa dominantă de a lupta contra clasei dominate, în acest sens el fiind locul luptei de clasă.135 Şcoala din Frankfurt a avut intenţia programatică de a găsi cele mai adecvate concepţii pentru a da marxismului o nouă faţă, adecvată condiţiilor capitalismului târziu. Reprezentanţii acestei şcoli au încercat să răspundă unor probleme puse de capitalismul zilelor noastre: societatea de consum, fetişismul economic, obsesia etatismului, birocraţia etc. Conceptul de dominare de stat a fost în centrul preocupărilor reprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt. Max Horkheimer susţinea că politica este o întreprindere a dominaţiei a cărei analiză devine necesară în aprofundarea problemelor sociale. De asemenea şi la Herbert Marcuse şi la Horkheimer, „această societate nu se sprijină numai pe dominarea naturii în sens strict, ea se spijină în acelaşi timp pe dominaţia oamenilor asupra altor oameni. Ansamblul mijloacelor de producţie care conduc la această dominare şi măsurile care servesc la menţinerea sa, se cheamă politică136”. Tot la fel pentru Marcuse politica şi statul sunt expresia fenomenului de dominare. Dominaţia nefiind altceva decât puterea de a raţionaliza până şi iraţionalul. În felul acesta totul este sub control social, statul şi dreptul având rolul de reprimare a instictelor plăcerii în vederea supunerii individului normelor. Marcuse este cel care critică, deasemenea, statul asociaţie, ca stat sovietic, care se bazează pe acelaşi principiu al dominaţiei, susţinând un regim concetraţionar, devenind o realitate transcedentă, hipostaziată. Idolatria, ca modalitate de subordonare a omului faţă de propriile sale obiecte, nu este altceva decât încercarea omului de a restabili legătura cu natura, ruptă prin afirmarea individualităţii sale. Această tendinţă de revenire la natură explică, în opinia lui Erich Fromm, frica omului de singurătate apărută odată cu individualitatea sa. Prin intermediul conştiinţei omul nu poate reveni la natura fiinţei sale şi atunci intervin fenomenele de dependenţă. Acest mod de comportament duce la supunerea necondiţionată faţă de autoritate, ceea ce conferă individului o securitate aparentă. Fromm va susţine că există două feluri de autoritate: o autoritate raţională şi o alta iraţională. Autoritatea raţională este întemeiată pe competenţă. Respectul faţă de o persoană vine din modalitatea competentă de a rezolva problemele. Ea nu intimidează şi nu inspiră teamă. Autoritatea iraţională se întemeiază pe putere şi teamă. Aceasta din urmă este asimilată sistemului totalitar. Autoritatea raţională este sinonimă cu democraţia.
Louis Althusser, Citindu-l pe Marx, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 81. A. Brimo, Les grandes courants de la philosophie du droit et de l’Etat, op.cit., p. 538-539. 135 A se vedea mai pe larg Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 481 şi urm. 136 Max Horkheimer, Les debuts de la philosophie bourgeoise de l’histoire, Payot, 1974 citat de Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 503.
134 133

42

În aceste afirmaţii ale lui Fromm transpare umanismul său. Opera sa nu creează certitudini, dar inspiră un orizont al speranţei. O speranţă dătătoare de viaţă, o viaţă trăită în plenitudinea sa, dincolo de falsa problemă a lui „a avea” şi îndreptată spre domeniul simplu al lui „a fi”. 2.2.10. Teorii ale statului de drept Propunându-şi disoluţia totală a dualismului Stat-Drept, aşa după cum am văzut la pagina 42 şi urm., Hans Kelsen susţinea că a vorbi despre un Stat de drept este un pleonasm. La Kelsen orice drept este drept de stat şi orice stat este stat de drept, iar ideea de domnie a legii este un principiu formal ce desemnează ansamblul procedurilor de generare a dreptului. Statul de drept devine astfel o ordine de constrângere, o ordine ce a justificat statul poliţienesc. Normativismul kelsian a fost cel care a produs o modificare importantă în gândirea juridică tradiţională. De aceea această teorie a captat atenţia teoreticienilor dreptului şi a atras foarte multe critici din partea acestora. Criticile vin din mai multe direcţii, dintre care am putea aminti aici: 1) critica identificării statului cu dreptul; 2) critica aplicării la ordinea juridică a unei logici formale de tip matematic; 3) o critică a conceptului de puritate a obiectului ştiinţei dreptului. Dintre acestea cea care ne suscită nouă atenţia este prima direcţie – identificarea statului cu dreptul – ce a dus la conceperea unui Stat de drept. Teoria lui Kelsen cu privire la statul de drept este caracterizată de obiectivism. Acest obiectivism rezultă din însăşi importanţa pe care o acordă Kelsen normei juridice şi constructivismului elaborat în baza unei concepţii a ierarhizării normelor în sistemul juridic fundamentat pe norma constituţională. Pornind de la acest obiectivism se poate spune că esenţa Statului de drept este normativismul. „Acesta nu este Guvernământul Oamenilor, este Domnia Normelor. După Infernul Puterii arbitrare şi Purgatoriul Guvernământului controlat, existenţa pură a Regulii de drept semnifică Paradisul juridic”137. Proclamând puternicia normei, Statul de drept nu este altceva decât ordinea ridicată la nivel de principiu prim şi aceasta în numele eliminării Puterii. În susţinerea acestei ordini normative nu mai sunt suficiente normele-ordin şi norma-fundament. Statul, ca ordine de drept personificată, îşi face prezenţa în absolut toate domeniile printr-o ordine a legalităţii sistematizate, normele fiind „poarta strâmtă a legalităţii”. Statul de drept fiind ordinea normativă în aplicare, „tinde în mod esenţial spre un perfecţionalism normativ, normele nedeterminând ordinea decât ca parte a unui anumit grad de intensitate şi extensie normativă138”. Statul de drept tinde spre fiinţa perfectă care trebuie să fie peste tot. Perfecţionismul normativ proclamă legalitatea ca absolută, ceea ce echivalează cu a o proclama totalitară, Statul de drept întruchipând, în acest sens, conceptul valorii absolute. Toate aceste atribuţii ale Statului de drept sunt concepute în numele democraţiei, pentru garantarea drepturilor omului şi în vederea unei previzibilităţi a piedicilor care pot să apară în instaurarea unei puteri legitime. Criticii teoriei kelsiene a Rechtsstaat-ului semnalează contradicţiile acestei teorii. Prezentăm pe scurt o parte dintre acestea139:

137

W. Leisner, L’État de Droit – une contradiction?, în Recuil D’Études en Hommage a Charles Eisenmann; Editura Cujas, Paris, p. 66. 138 Idem, p. 67. 139 W. Leisner, citat de Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 397 şi 398.

43

p. e) esenţa normelor constă în faptul că ele nu prevăd decât în viitor. Dan Claudiu Dănişor. f) Statul de drept. Leisner. Realitatea nu rămâne neschimbată. va fi în realitate tot timpul mai detaliat.cit. Cel care aplică norma devine o forţă necunoscută. este o „doctrină obiectivistă a stării pure căci. a cărei dominare este absolută: imperativ normativist. prin opera de aplicare în care norma este recreată în funcţie de fiecare caz particular. „Normativismul nu produce. dreptul este un sistem de reguli valabile în sine. căci individul este lipsit de întreaga sa libertate obiectivă în faţa Statului a cărui forţă este virtutea juridică esenţială141”. cu o structură flexibilă. 142 Nicolae Popa. mai ales cele de autoritate. d) Statul de drept de esenţă normativistă este Statul a ceea ce trebuie să fie. nepermiţând executivului să conducă detaliile. în felul acesta. Ceea ce cetăţeanul nu permite ca om. valabile prin raport la o altă regulă care le este superioară. iar dreptul trebuie să se adapteze la schimbări. totul este sub imperiul normei juridice. face aceste schimbări normative. noţiunea de normă permite însă creşterea nivelului de abstractizare în funcţie de nevoile puterii.142 Dacă Kelsen susţinea un normativism imperativ şi identificarea Statului cu dreptul iar criticii săi au combătut acestea prin susţinerea Statului de drept. op. proclamând. Brimo. În temeiul principiului perfecţionismului juridic. p. care. decât un singur rezultat: el transpune pe plan legislativ dinamismul de adoptare al dreptului.a) normativismul a încercat să elimine orice contradicţie care ar putea să apară între edictarea normelor şi aplicarea acestora. op. mai aproape de cazul concret. Într-un astfel de sistem în care Statul şi Dreptul se identifică.. b) ideea Statului de drept are ca principală exigenţă elaborarea de norme concrete. 44 . ci un concept cu caracter principal în statul secolului XXI. c) perfecţionismul normativist al Statului de drept îi permite acestuia de a regla normativ excepţiile în propriile sale principii. adică Statul este legat în toate acţiunile sale . de norme generale în funcţie de care cetăţeanul va putea calcula riscurile viitoare. se creează tot timpul o adevărată falie în sânul Statului de drept. 399. Statul de drept îşi poate modifica propriile norme.cit. Imperativul juridic care emană de la legislativ. Statul de drept proclamând şi puterea de aplicare. Cu cât normăm mai mult. ne propunem în cele ce urmează să demonstrăm că Statul de drept nu este un concept cu caracter axiomatic. cel care normează. pentru Kelsen. Acest lucru nu este posibil pentru că aplicarea normei de către judecător este o adevărată operă de recreare a acesteia în funcţie de necesităţile concrete. 313. nu ceea ce trebuie să fie aşa cum este caracterul normei. p. Dar ea este incapabilă de a limita Statul prin Drept. „Tehnica normativă este surogat al libertăţii”. după teoria lui Kelsen. În retroactivitatea accentuată ucidem încrederea însăşi îndreptată către viitor. individul nu posedă libertate decât în măsura în care Statul nu legiferează. aparent sub formă generală. trebuie să asigure maximum de previzibilitate. ceea ce potenţial poate fi un atentat la neretroactivitate. Nivelul de abstractizare al normei însă. Previzibilitatea este însă compromisă adeseori de densitatea ţesăturii de norme. rămâne la bunul plac al legislativului. cu atât ne oprim mai puţin în faţa trecutului în care adeseori viitorul a început deja. De fiecare dată însă. Gheorghe Dănişor. În rest.. ceea ce poate crea tot timpul un arbitrariu foarte periculos. absolutismul normativ..cit. Ion Dogaru. adică nu retroactivează. în fond. Teoria lui Kelsen cu privire la drept. op. 71. Încrederea în stat însă vizează ceea ce este. va face statul să acţioneze în domeniul admistrativ”140. Ideea Statului de drept vizează norma concretă. 140 141 W. A. Legislativul. susceptibilă de evoluţie şi schimbare. el acceptă sub formă normativă. intensiv şi extensiv. pentru că şi excepţiile sunt tot norme.

Habeas Corpus Act – 1679. existenţa statului de drept depinde în mod esenţial de realităţile naţionale. într-un context social-istoric dominat de tradiţia common-law la care s-au adăugat şi o serie de acte ale Parlamentului britanic cu caracter constituţional144. Astfel. în constituirea noţiuni de justiţie a fost ideea de conformitate cu legea147”. Léon Duguit. 1991. „guvernare limitată prin drept” şi asigurată prin separaţia puterilor şi practica unor autorităţi constituţionale149 special create în acest scop. p. susţinând că orice societate e o disciplină. statul de drept este un edificiu ce a fost construit de-a lungul timpului. publicată în Fraser’s Magazine.Literatura juridică a subliniat constant de-a lungul timpului că noţiunea de Stat de drept are propria sa dimensiune universală. 145 Ewald François în L’Etat providence susţinea că „Parlamentul poate să facă orice numai să transforme un bărbat în femeie. iar omul. p. şi se manifestă efectiv fie într-un mod just. fie într-unul injust. „rule of law” din sistemul britanic poate fi tradus nu doar „domnia legii” ci şi „guvernarea legii”. state of law. mai precis conformarea faţă de normele dreptului pozitiv.cit. a cărui caracteristică este aceea că „din punct de vedere istoric. 45 . Ideea unei încălcări a ceea ce ar trebui să fie lege persista nu doar în tradiţia common-law ci şi în gândirea filosofului John Stuart Mill. Orice sistem politic trebuie să se întemeieze pe postulatul unei reguli de conduită care să se impună 143 144 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. nu poate trăi decât supus unei discipline. 149 Controlul constituţionalităţii legii a fost instituit prin Constituţia de la 1795. Anglia secolului al XVII-lea este cea care promovează ideea statului care înfăptuieşte domnia legii. dar îşi autolimitează prin Constituţie puterea în raport cu cei guvernaţi beneficiari de drepturi. însă în marea majoritate a Constituţiilor din lume se întâlneşte sub diverse denumiri – état de droit. Prin actele cu caracter constituţional ale Parlamentului englez nu s-a realizat doar instituirea domniei legii. Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa etc. Petition of Rights – 1628. nu”. a elaborat una din concepţiile sociologico-juridice despre stat şi drept. respectiv supremaţia legii în toate domeniile vieţii sociale prin controlul exercitat de Parlament145 şi de tribunalele de drept comun. fiecare dintre acestea fiind marcate de tradiţiile istorice constituţionale ale fiecărui sistem în parte. susţinea că „nu există nici o îndoială că elementul primar. aceea idée mère. Cartea Cetăţeanului. „rule of law”. în Franţa „état de droit” trebuie înţeles în spiritul revoluţiei franceze. un edificiu în care statul atotputernic. 148 Alain Monchablon. magistratura nu a jucat niciodată un rol major în apărarea libertăţilor individuale148”. Ca termen juridic statul de drept provine din tradiţia constituţională germană – rechtsstaat. Susţinând magistraturile arată însă că în cazul unor inconveniente suplimentare este temător dacă să se acorde magistraţilor o asemenea putere nelimitată asupra indivizilor. Acestea alături de înstaurarea separaţiei puterilor şi de organizarea unei justiţii independente s-au constituit în primul pas făcut spre instaurarea statului de drept. ci şi supremaţia Parlamentului într-o monarhie în care Constituţia şi dreptul public nu erau recunoscute. neputând trăi fără societate. 146 Utilitarismul. Bill of Rights – 1679. ea fiind consfinţită expres în mai multe documente internaţionale şi europene143.. deşi fiecare e de acord că în întreaga conduită zilnică o persoană se poate manifesta. iată deci cum Mill concepea domnia legii asupra vieţii individului. Editura Humanitas. chiar dacă suntem bucuroşi să vedem conduita justă recompensată şi cea injustă pedepsită. Nimeni nu doreşte ca legile să se amestece în toate detaliile vieţii private. estado de derecho etc. 74. Act of Settlement – 1701.. care în lucrarea publicată în 1861146. Bucureşti. În Franţa. Aşadar. ca reprezentant al poporului moşteneşte drepturile regalităţii. 147 John Stuart Mill. op. aşa după cum am observat în cuprinsul paginii 31 şi urm. cele care au contribuit la definirea şi încetăţenirea statului de drept în calitate de concept primordial al existenţei statului modern. 11. statto di diritto.

. proporţionalitatea.tuturor. p. respectiv constituirea şi raporturile dintre organele de stat. p. FrankfurtMaine. Bucureşti. ar primi o conducere din altă parte. vol. Das Staatsrecht der B. filosoful german Immanuel Kant a îndreptat concepţia despre stat. München. 152 Ernest Wolfgang Bockenforde. ultra sau sine legem în sfera de libertate a cetăţeanului. Entstehung und Wandel des Rechtsstaatsbegriffs. 63. p. raporturi care aşa cum precizează şi Klaus Stern „se caracterizează prin faptul că administraţia nu poate acţiona contra legem dar nici nu poate interveni praeter. Subordonarea administraţiei faţă de lege şi controlul activităţii acesteia prin organe judiciare independente apare astfel ca o împlinire şi o garanţie a domniei legii în stat153”. Pentru ca statul de drept să devină o realitate nu este suficient ca activitatea statală să fie riguros circumscrisă în cadre legale ci mai ales trebuie să existe o jurisdicţie capabilă care să aplice legea în cazuri concrete şi să constituie o bază neechivocă pentru restabilirea legalităţii în cazul vătămării acesteia152”. p. „e imposibil să concepem o raţiune care. 1984. dreptul este definit ca fiind „totalitatea reglementărilor care conciliază voinţa autonomă a subiecţilor pe baza principiului absolut al libertăţii151”. Aplicarea 150 151 Immanuel Kant. În Germania ideea statului de drept are o tradiţie proprie. Editura Ştiinţifică.R. în concepţia sa Rechsstaat reprezintă „unitatea dintre stat şi drept în sensul că organismul statal. funcţionează legal. Noţiunea de Rechsstaat capătă astfel o nouă accepţiune devenind cadrul raporturilor dintre lege. rule of law. iar statul este privit ca „ansamblu de oameni şi reguli de drept” care au ca scop garantarea libertăţii individuale prin legi. independenţa justiţiei. I. căci atunci subiectul n-ar atribui determinarea judecăţii raţiunii lui. 65. Primul care conferă însă o dimensiune instituţională noţiuni de stat de drept este Rudolf von Gneist. 153. Pornind în analiza noastră de la diferenţa terminologică între „Rechtsstaat. Berlin. fiind considerat a se fi născut şi funcţionat ca un concept constituţional formal. état de droit„ semnalată în prevederi constituţionale actuale observăm că la nivel filosoficojuridic. spre deosebire de raporturile din statul absolut. ci unui impuls150”. mult mai îndelungată decât democraţia. legalitatea administraţiei. administraţie şi individ. Formulat şi fundamentat pe coordonate filosofice şi politice conceptul Stat de drept a dobândit conţinut juridic în doctrina germană la începutul secolului al XIX în lucrările unor autori precum Otto Baehr şi Rudolf von Gneist. poliţienesc. drept şi morală pe un făgaş raţional sistematizând concepţiile lui Rousseau şi Montesquieu. susţine principiul independenţei justiţiei ca element şi condiţie sine quo non a statului de drept arătând că „o sentinţă judecătorească este dreaptă numai dacă activitatea juridicţională este separată de activitatea executivă a statului şi atribuită unor organe de stat independente. 154 Klaus Stern. 1972. Regula juridică ce se impune nu are ca fundament respectul şi protecţia drepturilor individuale ci necesitatea coeziunii sociale în vederea îndeplinirii funcţiunii. Extinzând noţiunea asupra întregii activităţi statale Otto Baehr. 1969. conştientă că este autoarea judecăţilor ei. Importanţa acestei separări rezidă nu numai în separarea activităţilor statale între ele ci mai ales în posibilitatea subordonării administraţiei faţă de o jurisdicţie externă. Idem. în care administraţia acţionează în funcţie de criterii de oportunitate şi nu de legalitate154”. respectiv a Constituţiei. Astfel. garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului. statul de drept se bazează pe principii fundamentale comune precum: separaţia puterilor în stat. 1872. 46 . şi că dreptul public este recunoscut ca atare şi are un regim juridic distinct. Festschrift für Adolf Arndt. 177. Sub influenţa liberalismului iluminist. dar mai ales în realitatea juridică. că toate atribuţiile organelor de stat sunt conferite şi se exercită în baza dreptului.D. fiind anterior şi supraordonat în raport cu democraţia. a „datoriei” fiecărui individ. 153 Rudolf von Gneist. Der rechtsstaat. Critica raţiunii practice.

art. nerespectării legilor precum şi a diferendelor între particulari. 2. statul. în această evoluţie ştiinţifică a fost cel care a formulat pentru prima dată cele trei puteri. puterea judecătorească. Aceste trei puteri au fost şi sunt considerate a fi: 1. judecătorească) care doar o exercită în numele acesteia. societate şi individ este receptat în tradiţia şi realitatea constituţională internă cât şi de instituţiile create pentru a le duce la îndeplinire şi a le menţine. în cercetarea sa. şi nici separaţia puterilor determinată. Montesquieu. 3. Separarea completă a puterilor în stat poate produce un blocaj instituţional care poate perturba eficienta funcţionare a puterilor în stat. cel care a susţinut că nu trebuie să existe o separaţie strictă între acestea. de la Aristotel şi până în epoca modernă. a existenţei statului de drept. ci a analizat şi care sunt puterile şi cum funcţionează acestea. la menţinerea şi funcţionarea sa. după cum deja ştim. Rapid. executivă. deoarece puterea aparţine naţiuni şi nu puterilor publice (legislativă. Aplicarea rigidă a separaţiei puterilor în stat ar consta în minimizarea principiului suveranităţii naţionale. puterea legislativă sau puterea de a face legile. după ce a studiat Constituţia engleză şi s-a inspirat. § 3. de la John Locke (Eseu asupra guvernării civile . aşa cum le regăsim noi astăzi. 47 . 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 2 august 1789. La data realizării studiul putem spune că Montesquieu nu doar a creat o contrapondere la absolutismul monarhic al vremii ci a pus bazele modernităţii. Din dorinţa de a realiza un studiu asupra acestui principiu. principiul separaţiei puterilor a devenit un fel de dogmă ce a fost înscrisă în Constituţiile vremii şi mai ales în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului155 de la 1789. am vrut mai întâi să dăm răspuns la întrebarea: Care sunt puterile? O parte din răspuns am reuşit să-l dăm prin analiza făcută în prima secţiune a acestui capitol. mai precis autoritatea judiciară. În studiul său nu s-a concentrat doar asupra formulării unei teorii abstracte cu privire le evitarea concentrării puterilor. asupra realităţii juridice actuale.1690). să colaboreze la formarea acestui întreg. nu are Constituţie”. prin fixarea limitelor „puterea limitează puterea”. 155 „Orice societate în care garantarea drepturilor nu este asigurată. astfel organizarea puterii trebuie dată unor organe diferite. pentru că altfel nu am fi în prezenţa unui întreg.acestor principii este diferită de la stat la stat şi depinde atât de modul în care raportul stat. independente unele de altele. Mirajul separaţiei şi echilibrului puterilor Montesquieu a elaborat şi expus teoria sa privind separaţia puterilor în lucrarea Despre spiritul legilor (1748). şi mai nou între particulari şi administraţie. care are drept misiune judecarea crimelor. bazele a ceea ce urma să devină principiu fundamental al existenţei statului modern. În toată această teorie Montesquieu a urmărit combaterea arbitrariului natural al puterii. analiză în care am cercetat evoluţia statului şi a principiului separaţiei puterilor în doctrina de specialitate. care se preocupă de siguranţa şi apărarea naţională şi de diplomaţie. ci trebuie să conlucreze. de a le modifica şi de a le abroga. care să asigure echilibrul. puterea executivă sau puterea care face să se aplice legile.

puterea executivă nu este altceva decât o putere derivată. al păstrării echilibrului celor trei puteri156. s-ar traduce „de nicăieri. pentru ca acest lucru să poată fi realizabil este nevoie ca puterile să fie dotate cu mijloace juridice şi instituţionale prin care să nu se neutralizeze. 157 Vom utiliza termenul neutru pentru o mai clară evidenţiere în limba română. Prin Constituţie sunt stabilite organizarea. executiv şi judecătoresc. Reprezentând forma în care poporul se constituie în putere. în detrimentul puterii legislative. dar pentru ca aceasta să-şi asigure superioritatea faţă de celelalte norme juridice din stat s-a constituit o autoritate independentă. În realitate. ne referim aici atât la 156 Ne vom opri mai pe larg asupra acestei problematici la paragraful 3 privind Abordările contemporane ale statului de drept din această secţiune. şi nu doar în România ci şi în marea majoritate a statelor europene. care supraveghează respectarea normelor constituţionale. Cu toate că puterile sunt egale prin autoritatea de care dispun în interiorul statului. însă. Evoluţia puterilor şi a statului în sine ne-a dus în prezent la o inversare a „ierarhiei” lui Montesquieu. capacitatea sa de a face legile a trecut „în mâinile” organelor executive. Această colaborare trebuie să fie însoţită de un control al puterilor. puterea legislativă este cea care deţine legitimitatea direct de la poporul suvern. puterea legislativă s-a transformat. În acest sens. 48 . Puterea executivă a devenit. competenţa şi funcţiile supreme ale organelor de stat. structura. 1 Separaţia puterilor în statul de drept CURTEA CONSTITUŢIONA LĂ PUTEREA LEGISLATIVĂ STATULJUDECĂTOREASCĂ DE DREPT PUTEREA PUTEREA EXECUTIVĂ Prin urmare un stat nu poate funcţiona decât dacă legea adoptată de legislativ este aplicată la impulsul executivului. şi deci este prima între cele trei. dar Montesquieu a utilizat termenul de „nulle” ceea ce. Orice Constituţie are la bază suveranitatea poporului şi presupune o abordare a raporturilor dintre legislativ. faţă de cele trei puteri. exprimând în formă juridică cele mai importante raporturi din societate.Figura nr. centrul procesului decizional. Această autoritate este Curtea sau Consiliul Constituţional care în statul modern a devenit garant al existenţei statului de drept. iar puterea judiciară o simplă autoritate. progresiv. una faţă de cealaltă. Montesquieu a stabilit o „ierarhie” a acestora. strict ligvistic. pe când autoritatea judiciară este „neutră157”. legilativ. a nimănui”. Constituţia se impune faţă de toate celelalte mijloace juridice. iar autoritatea judecătorească prin concursul puterii executive îşi duce la îndeplinire deciziile.

ajutător. singura putere care se poate prevala de legitimitatea poporului. Mai mult. “administer” traducându-se prin: agent. Dicţionarul limbii române reţine pentru verbul “a administra” explicaţia: a conduce. implicit a democraţiei reprezentative. faţă de puterea politică (legislativă şi executivă) nu mai este fundamentul de bază al existenţei sale. în aceste condiţii. Transferul puterii de la Parlement la organele executivului. că accentul se pune pe conlucrarea şi colaborarea puterilor. ajutător . 49 . privind Autorităţile administrative autonome din cadrul Capitolului II. reţine pentru cuvântul “administration” mai multe sensuri. Parlamentele au devenit organe de control a activităţii şi politicii guvernamentale. a cârmui. Conducerea şi îndrumarea afacerilor guvernelor şi instituţiilor. paragraful 2 .“minor”. dar şi al Marii Britanii unde Primul Ministru este numit de către monarh în funcţie de rezultatul alegerilor legislative. servitor. iar pentru “administraţie” . parlamentele au intrat într-o nouă etapă a evoluţiei lor. îngrijitor. şi nu pe separarea acestora. Cuvântul “administer” aproape sinonim cu “minister” care înseamnă: servitor. al României etc. instrument. “sensul” şi subliniază starea de inferioritate în raport cu “magister”. care înseamnă mai puţin şi din prefixul “ad”. ce se traduce prin cel care comandă. Noţiunea de administraţie publică Termenul de administraţie provine din limba latină. Shafritz de la University of Pittsburgh. care arată direcţia. şi anume: 1. şeful cuvânt care s-a format din “magis”. Această preeminenţă a executivului este cel mai des întâlnită în statele unde Şeful Statului este ales direct de către popor. care înseamnă mai mult. a căror activitate este în mai mică măsură sub controlul opiniei publice.Şeful Statului cât şi la guvern. 158 A se vedea în acest sens pct. § 4. mai ales în condiţiile în care independenţa sa. Illinois. Termen colectiv pentru toţi oficialii din aparatul guvernamental. Rolul parlamentului în cadrul procedurii legislative a devenit unul de reflecţie şi de propunere prin intermediul comisiilor.s-a format din rădăcina “minus” . a transferului de competenţe către colectivităţile locale. Jay M.totalitatea autorităţilor administrative existente într-un stat.3. Secţiunea a II-a. din ce în ce mai mult. corespunde tendinţelor de eficientizare a actului guvernării şi exprimă tensiunea abordărilor tehnocratice în contrapondere cu cele democratice. discuţiilor şi amendamentelor. situaţie întâlnită mai ales în republicile parlamentare şi semiprezidenţiale. Legislativul lui Montesquieu nu mai este. şi a integrării statelor în uniunii supranaţionale. sau într-un alt sens. în zilele noastre. Putem concluziona astfel că. aşa zisa „neutralitate” a lui Montesquieu. în condiţiile promovării descentralizării excesive.2. Verbul “administro” înseamnă a da o mână de ajutor. Tendinţa de concentrare a puterii în zona executivului reprezintă un proces de limitare a influenţei parlamentare. în adevăratul sens dat de Montesquieu. promovându-se mijloace juridice şi instituţionale ce se plasează la graniţa dintre două puteri158. secţie sau serviciu. “Dictionary of American Government and Politics”. care se ocupă de probleme administrative ale unei instituţii sau agent economic. separaţia şi echilibrul puterilor nu mai sunt respectate. Este cazul Republicii Franceze. superiorul. sub îngrijirea prof. editat la “The Dorsey Press”Chicago. a conduce sau a dirija. Cât priveşte puterea judecătorească nu se poate vorbi de o adevărată putere ci mai mult de o autoritate. 2. 2. în anul 1988.

moment esenţial. sistemul de autorităţi publice care înfăptuiesc puterea executivă. In vocabularul juridic vom întâlni sintagma “act de administrare” (spre exemplu a încasa chiria) contrară celei de “act de dispoziţie” (spre exemplu a vinde sau a dona) ambele semnificând activităţi specifice gestionării unui patrimoniu. Random House. Mârvan”. “Dictionary of American Government and Politics” reţine pentru sintagma: “public administration” următoarele explicaţii: 1. dar oamenii au cu toţii un sens al acesteia. New-York. serviciu. Fonction administrative et missions de l’administration. Pentru aceasta. releva faptul că “Administraţia publică. mai ales datorită importanţei pe care o reprezintă cunoaşterea exactă a acestei activităţi în intimitate. vol. I. Arta şi ştiinţa conducerii aplicată la sectorul public. Principii generale. luată ca formă de exercitare a puterii executive în stat. 3. 2. birou) din unităţile direct productive sau instituţii social-culturale.Revue d’administration publique. secţie. încât poate fi descrisă în termeni diferiţi. A la recherche d’une cadre théorétique pour l’étude de l’administration publique. Funcţia executivă în guvern. Supravegherea averii unei persoane decedate pentru a se plăti taxele şi a se repartiza bunurile şi averea către moştenitori. Politics and Law in the Public Sector. Astfel. în lucrarea Science administrative. In limbajul curent cuvântul “administraţie” poate semnifica numeroase şi diverse realităţi fiind utilizat în mai multe sensuri. este dificil de definit. sociale. Dintre multiplele sensuri ale termenului de administraţie. p.3-36). Rosenbloom. Institutul de Arte Grafice „E. Administraţia publică este o categorie atât de abstractă şi variată. 1975 161 C. executarea (aplicarea) politicii publice. când Jimmy Carter a fost preşedintele Statelor Unite. Executarea şi implementarea politicii publice. să se stabilească care sunt graniţele generale ale acesteia şi să fie Paul Negulescu. 1934. o definire a administraţiei publice este necesară. Organizarea şi conducerea poporului şi a altor resurse pentru atingerea obiectivelor guvernării. deşi sunt păreri diferite despre cum ar putea fi realizată”.3. Administraţia publică este un termen mai larg decât conducerea publică (managementul public). Astfel. sector. Ediţia a IV-a. Bucureşti. în Buletin de l’Institut International d’Administration Publqiue . 160 161. 1989. Administration publique. Timpul în care se află în funcţie un şef executiv. ca multe alte strădanii umane. precum preşedinte. a modului în care trebuie să fie organizată realizarea ei în practică. David H. Paris. Janvier-Mars. de care depinde în mare măsură înfăptuirea rolului statului în organizarea şi conducerea societăţii159. administraţia Carter înseamnă acei ani (1977-1981). care nu desfăşoară nemijlocit o activitate direct productivă. ci include împrejurările politice. Librairie Dalloz. se impune. 1975 159 50 . 160 Charles Debbasch. în primul rând. Totuşi. Tratat de drept administrativ. preocupările teoretice s-au axat în principal pe clarificarea noţiunii de administraţie publică. prin administraţie se poate înţelege: conţinutul principal al activităţii puterii executive a statului. Lalumière. pentru că acestea nu se limitează la management. 5. conducerea unui agent economic sau instituţii social-culturale. culturale şi legale care afectează conducerea instituţiilor publice. 4. un compartiment (direcţie. guvernator sau primar. în lucrarea sa “Public Administration” (Understanding Management.

prezentate de Richard Stillman în “Public Administration: concepts and cases” (Boston. tinde să fie concentrată în ramura executivă a guvernării. diferite moduri de organizare. care este realizată de corpurile legislative (sau alte autorităţi) şi interpretată de curţile de judecată. continuă. James W. astfel: 1. diferite metode de dezvoltare informaţională şi puncte de vedere. Rosenbloom. 2. economic şi social. are contingenţă cu politica. d) este diferită de administraţia privată prin trăsături semnificative şi e) este asociată de aproape cu numeroase grupuri private şi de indivizi. în al doilea rând. “aceasta diferind de tendinţele politice. după cum urmează: John J. Administraţia publică. 51 . definiţii formulate de diferiţi autori americani. c) are un rol important în formularea politicii publice şi este de aceea o parte a procesului politic. sociologia. Din toate acestea se poate trage concluzia că toate definiţiile prezentate sunt de ajutor pentru că administraţia publică implică activitate. Este. mai ales. 1978).exprimate principalele concepte ale disciplinei şi practicii administraţiei publice. Dwight Waldo releva că “procesul administraţiei publice constă în acţiunile de realizare a intenţiei sau dorinţei guvernului. este în principal preocupată de mijloacele pentru implementarea valorilor politice. activitatea activă. b) acoperă cele trei ramuri – executivă. incluzând ştiinţele politice. Houghlon Wifflin. psihologia şi administrarea afacerilor (business administration). David H. lipsind un înţeles general. Faptul că nu se poate defini în mod clar substanţa şi procesul administraţiei publice este o scuză greu de acceptat. pentru că lasă fără abilitate de a analiza. diferă de administraţia privată şi este preocupată de aplicarea legii. în al treilea rând. în mod paradoxal. Din acest punct de vedere este de menţionat că de-a lungul anilor s-a manifestat tendinţa teoreticienilor şi practicienilor de a accentua una sau alta din aceste abordări. De asemenea. Corson şi J. semnificativ teoretic şi practic. prin procesul de organizare şi conducere”. atât prin accentuarea comportamentului birocratic dar. fiecare abordare tinzând să reliefeze diferite valori. In fine. şi anume: intensa şi puternica birocraţie guvernamentală. Davis precizează că “administraţia publică poate fi cel mai bine identificată cu ramura executivă a guvernării”. Administraţia publică are pentru diferiţi observatori diferite sensuri. Harris definesc concis administraţia publică drept “activitatea prin care se realizează scopurile şi obiectivele guvernului”. în mod coerent. se întreabă ce concluzii pot fi trase din această varietate de definiţii ale administraţiei publice. nu este o disciplină de sine stătătoare. definirea administraţiei publice ajută la încadrarea acestui domeniu într-un larg context politic. Dintr-o mare varietate de definiţii menţionăm câteva. preocupată cu punerea în aplicare a legii. Nicholas Henry formulează complex definiţia administraţiei publice. Deşi această abordare conţine un mare grad de adevăr. Felix şi Loyd Nigro dezvoltă definiţia administraţiei publice în cinci puncte: a) este un efort al unui grup care cooperează într-un cadru public. legislativă şi juridică – şi relaţiile dintre ele. din această cauză. prin sistemul structurilor proprii şi metodologiilor aplicate pentru realizarea scopurilor guvernamentale”. John Pfiffner şi Robert Presthus relevă că “administraţia publică. luarea în considerare a definiţiilor majore ale administraţiei publice relevă faptul că există trei abordări distincte pentru acest domeniu. economia. un aspect major al vieţii publice americane contemporane. cea “de afaceri” a guvernului. în lucrarea citată. ca domeniu de activitate. dar fenomenul există şi societatea caută să-şi îmbunătăţească sistemul de birocraţie publică. Răspunsul este larg şi înscris pe puncte. P. în practică se consideră nesatisfăcătoare. deoarece studiul acesteia se suprapune peste alte discipline.

52 . pentru a asigura reglementările şi serviciile pentru societate în ansamblu.Aşadar administraţia publică ar putea fi definită şi în felul următor: folosirea teoriilor şi proceselor manageriale. cât şi pentru segmentele acesteia. politice şi juridice în vederea realizării mandatelor guvernării legislative. executive şi judecătoreşti.

In anumite cazuri expres prevăzute de lege Administraţia are dreptul să utilizeze forţa publică pentru a asigura aplicarea voinţei lor procedând la executarea silită sau cum se mai numeşte executarea din oficiu. Aşadar. iar pe de altă parte dispune de anumite prerogative. In realitate puterea publică nu este absolută şi este sever limitată de rigorile normelor juridice cărora administraţia trebuie să se supună şi care formează ceea ce numim ansamblul ordinii juridice. Inainte de a ne ocupa de compunerea ordinii juridice în care vom regăsi de fapt izvoarele dreptului administrativ să revenim asupra unor aspecte generale privind norma juridică de drept administrativ. tuturor actelor normative. In plus Administraţia dispune în principal de trei prerogative deosebit de importante şi anume: prerogativa acţiunii unilaterale.CAPITOLUL II TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI ADMINISTRATIV Astfel după cum am arătat Administraţia publică parte a puterii executive. în situaţia în care prin acesta din urmă s-ar înţelege doar respectarea legii propriu-zise. prerogativa executării provizorii şi prerogativa executării silite. a legilor în sens larg nu numai a celor adoptate de Parlament ci chiar şi a regulilor stabilite prin norme adoptate de ea însăşi. legale şi regulamentare ce stabilesc limitele şi cadrul general juridic de exercitare a competenţelor specifice fiecărei autorităţi administrative. Aşadar oricât de mare ar fi puterea unei Autorităţi Administrative ea este subordonată dreptului. asigură executarea legilor şi în general are menirea de a satisface nevoile de interes general de aceea apare ca purtătoare a puterii publice ceea ce nu o absolvă de obligaţia de a respecta dreptul ci dimpotrivă întreaga sa activitate este subordonată principiului legalităţii. 53 . atunci când o autoritate publică ar fi condamnată ea nu poate fi supusă căilor de executare silită specifice dreptului privat. Administraţia este cea care exercită puterea publică în condiţiile strictei respectări a prevederilor Constituţionale. Aceste imunităţi facilitează intervenţiile puterii publice. Pentru a-şi putea îndeplini misiunile Administraţia dispune de mijloace care pe de o parte o feresc de anumite “agresiuni”. Există tendinţa de a se exagera importanţa acestor imunităţi şi prerogative prin comparaţie cu statutul persoanelor particulare. Obligaţia Administraţiei de a acţiona conform diferitelor norme ce compun ordinea juridică semnifică ceea ce în doctrină se numeşte principul juridicităţii şi care s-ar deosebi oarecum de principiul legalităţii. iar o măsură luată de Administraţie chiar dacă este contestată în instanţă continuă să se execute provizoriu (temporar) şi nu poate fi suspendată decât în condiţii speciale. Necesitatea subordonării Administraţiei ordinii juridice derivă din obligaţia legală a acesteia de a asigura protecţia drepturilor şi libertăţilor publice. deci a normelor juridice adoptate de Parlament. Astfel este ştiut faptul că Administraţia scapă în mare măsură controlului judecătorului judiciar care soluţionează litigiile dintre particulari şi se supune doar controlului judecătoresc exercitat prin contenciosul administrativ chiar mai mult. Astfel Administraţia prin intermediul actelor juridice unilaterale poate lua decizii care sunt impuse celor administraţi chiar şi împotriva voinţei lor.

prin conţinutul şi forma lor. de deosebite unele de altele. dreptul administrativ şi procedură administrativă reglementează o grupare specifică de raporturi sociale. reprezintă structura internă a dreptului român. determinată de unitatea normelor şi instituţiilor juridice şi împărţirea lor pe ramuri după specificul relaţiilor sociale şi metoda de reglementare. îşi exercită alături de acestea acţiunea lor reglementativă. Astfel. Al.norme juridice. la nevoie. Ca ramură distinctă de drept.123-130 şi R. considerăm că obiectul dreptului administrativ îl formează acele raporturi sociale care constituie obiectul activităţii administrative a statului şi a colectivităţilor locale. Normele de 162 163 A. 54 . fiind organizate într-un anumit sistem. norme obicei) ci coexistă cu acestea. cu ajutorul forţei coercitive a statului. Bucureşti. de a asigura ordinea publică şi de a satisface nevoile de interes general. Pornind de la definiţia normei juridice164 putem defini în general norma de drept administrativ ca fiind regula de conduită general-obligatorie a cărei scop este acela de a organiza executarea şi de a executa concret legile. Teoria generală a dreptului. fiind purtătoare a autorităţii publice. pg. Bucureşti. Editura All Beck. realizarea unor reguli cu rol de forţe organizatoare ale interacţiuni umane. reguli ce reflectă voinţa poporului exprimată prin intermediul puterii legislative. Bucureşti. cu excepţia raporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activităţii financiare163. 146. a autorităţilor acestuia care le instituie sau le sancţionează cu o forţă juridică diferită. 1993.dreptul financiar. normele juridice de drept administrativ din totalitatea normelor juridice pot fi identificate ca fiind acele norme juridice care exprimă voinţa statului sau a colectivităţilor locale. Bucureşti. 2002. Care sunt aceste raporturi sociale? In literatura de specialitate au fost exprimate numeroase opinii în acest sens162. Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. 1970. raporturile sociale care constituie obiectul activităţii administrative a statului şi a colectivităţii locale. din această grupare de raporturi sociale. cu excepţia raporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activităţii financiare a statului şi a colectivităţilor locale. Iorgovan. pg.Ionescu. norme etice. sistemul dreptului român. putem deduce că norma de drept administrativ face parte din acea categorie de norme juridice care reglementează. ele fac obiectul unei ramuri distincte de drept . desprindem pe acelea care se nasc în procesul realizării activităţii financiare. Drept administrativ. în cadrul sistemului dreptului nostru. Faţă de cele precizate în legătură cu noţiunea şi obiectul dreptului administrativ. Faţă de acestea. acţiunea umană prin natura ei atrage normarea. că obiectul dreptului administrativ nu îl formează toate raporturile sociale în care sunt implicate autorităţile administraţiei publice prin diferite fapte juridice.cu caracter general obligatoriu . Normele juridice în generalitatea lor nu exclud existenţa altor categorii de norme (norme religioase. Negoiţă. precum şi prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective. deoarece datorită specificului puternic al acestora. Aceste reguli de conduită . realizată. Editura didactică şi pedagogică. 1991 şi Editura “Atlas Lex” SRL. Dreptul român se constituie din ansamblul regulilor de conduită instituite sau sancţionate de stat. trebuie observat. oricât ar fi de variate. reprezintă în cadrul fiecărui stat o unitate. Aşadar. In al doilea rând. ordonând şi organizând. Dreptul administrativ este o ramură a sistemului unitar al dreptului român. Editura Ateneum. un ansamblu. de către autorităţile administraţiei publice potrivit normelor legale. Astfel. în primul rând.cit. Normele juridice de drept administrativ In societate. regulă ce poate fi adusă la îndeplinire la nevoie prin constrângere. care se constituie în obiectul său.§ 1. 164 Nicolae Popa. op. deci. reguli a căror respectare şi aplicare obligatorie se asigură prin conştiinţa juridică a cetăţenilor iar. potrivit anumitor principii comune. ci numai acelea în care autorităţile administraţiei publice înfăptuiesc puterea executivă..

Formând o categorie specială de norme juridice. stabilirii structurilor organizatorice şi desfiinţării acestora. ea fiind mesajul legiuitorului165 pentru membrii statului. nu doar Parlamentul. observăm că. unele norme privind răspunderea atât a autorităţilor administraţiei publice. 2003.1. fie în diverse combinaţii. deoarece reglementează o anumită grupare de raporturi sociale. precum şi procedurile de realizare a acestora iar. 1. Astfel există: norme care reglementează organizarea autorităţilor şi serviciilor administraţiei publice centrale sau locale şi care compun cadrul normativ al înfiinţării. norme care reglementează funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi care compun pe de o parte cadrul normativ al competenţelor şi atribuţiilor. Ipoteza descrie împrejurările. Alexandru. de forma de prezentare externă . Ea poate să cuprindă definiţii şi principii. ele pot fi găsite separat. observăm că. Structura normei juridice de drept administrativ Norma juridică alcătuieşte elementul principal al dreptului administrativ.structura tehnico-legislativă. toate se regăsesc în acelaşi act normativ care reglementează atât înfiinţarea unei autorităţi administrative a statului sau a colectivităţilor locale. 1. norme care reglementează relaţiile autorităţilor administrative cu persoane fizice şi organisme non-guvernamentale. Această clasificare nu înseamnă o separare rigidă a diferitelor grupări de norme de mai sus. în general. calitatea subiectului. perspectiva oferită de construcţia. De regulă. Drept administrativ comparat. dispoziţia şi sancţiunea. Structura logico-juridică a normei de drept administrativ Structura logică este dată de conţinutul normei fiind considerată cea mai stabilă parte a sa. 165 166 Vom înţelege prin legiuitor orice autoritate publică cu drept de adoptare a unor norme juiridice. Incercând o particularizare a normei de drept administrativ. condiţiile în care intră în acţiune dispoziţia sau sancţiunea normei. Incercând o particularizare a normei de drept administrativ.1. Acest mesaj pentru a deveni regulă cu forţă juridică trebuie să îndeplinească anumite condiţii de organizare logică internă şi de prezentare externă. cât şi a funcţionarilor. Ca atare. Ediţia a II-a. norma de drept administrativ este structurată într-o dublă perspectivă: • • perspectiva dată de logica normei – structura logico-juridică. structura logico-juridică a sa cuprinde cele trei elemente: ipoteza. In actele normative. de puterea executivă – Preşedinte. mai exact drepturile şi obligaţiile cetăţenilor şi a organismelor non-guvernamentale în raporturile lor de drept administrativ cu autorităţile administraţiei publice.1. Guvern şi autorităţile administraţiei publice de stat sau locale. normele de drept administrativ se pot referi la o secvenţă sau alta a activităţii administrative a statului sau a colectivităţii locale. pe de altă parte. Editura Lumina Lex. A se vedea în acest sens I. în general. structura logico-juridică a acestor norme cuprinde cele trei elemente ale normei juridice. obiectul de activitate al subiectului precum şi alte condiţii necesar a fi ştiute în momentul aplicării dispoziţiei. Având în vedere accentul pus în ultimul timp pe puterea discreţionară a administraţiei publice166. însă.drept administrativ pot fi emise de puterea legislativă – Parlament. 55 . cât şi organizarea şi funcţionarea acesteia.

în mod nemijlocit şi necondiţionat orice abatere de la prevederile sale presupune o nesocotire a sa. împrejurările.. o anumită conduită pentru subiectele de drept la care se referă. Acest tip de dispoziţie cu caracter onerativ (imperativ) este una din cele mai întâlnite în practica legislativă. 167 N. să impună o anumită prestaţie. deoarece raporturile sociale ce fac obiectul reglementării dreptului administrativ se desfăşoară în procesul de exercitare a puterii publice. miezul normei de drept administrativ. In funcţie de modul cum aceste condiţii. imperativă. Dispoziţia normei de drept administrativ are uneori şi caracter permisiv. Astfel. Norma juridică este o „poruncă” a statului asupra membrilor societăţii. dispoziţia normei de drept administrativ poate să prevadă obligaţia de a nu face (de abţinere) de la săvârşirea unei fapte. Precizăm în acest sens normele de drept administrativ cu caracter contravenţional care consacră forme de constrângere administrativă. dispoziţia în raport de modul în care este precizată conduita părţilor poate fi determinată (nu este posibilă nici o derogare de la reglementările legale) sau relativ determinată (norma prevede mai multe variante posibile de conduită. pg. a ordinii juridice şi implică intervenţia forţei de constrângere a statului. acestea fiind cel mai des întâlnite. reglementând posibilitatea subiectului de a acţiona sau nu. 56 . împrejurări sunt precizate. De asemenea. In cadrul normelor juridice de drept administrativ categoriile de dispoziţii enumerate mai sus se pot succede în orice ordine. se creează o presiune asupra celor care au tendinţa de a se insubordona normelor în vigoare. 150. op. ea este în general. lăsând astfel la latitudinea sa exercitarea sau neexercitarea unei anumite acţiuni. Popa. Sancţiunea rămâne un element potenţial al normei de drept administrativ pentru că aşa cum preciza Nicolae Popa “Nu trebuie să ne imaginăm că fiecare normă se va aplica de fiecare dată prin utilizarea sancţiuni”167. Dispoziţia constituie partea activă. în acest caz suntem în prezenţa unei dispoziţii de tip prohibitiv. condiţiile sunt precizate în mod general lăsându-se la latitudinea autorităţilor administraţiei publice să stabilească în mod concret cum se va aplica dispoziţia. In cel de al doilea caz când ipoteza se subînţelege. care din momentul intrării în vigoare. dar totodată asigură şi protecţia majorităţii membrilor societăţii. de asemenea normele pot cuprinde şi doar o singura categorie dintre acestea. astfel reglementările de drept administrativ în marea lor parte cuprind obligaţii pentru autorităţile administraţiei publice (obligaţia de a face). De cele mai multe ori normele de drept administrativ nu au sancţiune. urmând ca administraţia sau cel administrat să aleagă una dintre ele).cit. situaţie în care autorităţilor administraţiei publice le rămâne doar posibilitatea de a lua act de acestea. Dispoziţia normei juridice poate să ordone. categorică. Această categorie de dispoziţii interzic subiectului de a exercita anumite acţiuni. Sancţiunea este al treilea element al normei de drept administrativ şi prevede consecinţele juridice nefavorabile care decurg în cazul nerespectării dispoziţiei sau ipotezei sau măsurile de cointeresare a subiectului în vederea promovării conduitei dorite.legiuitorul a considerat necesar ca acest prim element să fie din ce in ce mai exact prin precizări de amănunt. determinate ipoteza poate fi determinată sau relativ determinată. La fel ca şi ipoteza. Sancţiunea se prezumă şi constă în nulitatea sau anulabilitatea acţiunii sau actului administrativ realizată fără respectarea condiţiilor statuate în ipoteză şi dispoziţie. de a le confirma şi/sau de a le executa. ordinea de mai sus nefiind privită ca o ordine strictă. astfel s-a ajuns în situaţia unei ipoteze dezvoltate. In primul caz împrejurările sunt clar precizate. elementul raţional.

atunci în aceeaşi idee putem afirma că alcătuirea sa tehnico-legislativă compune structura externă. Ea este corelată cerinţelor de celeritate ale procesului legislativ precum şi principiilor generale de tehnică legislativă169. retragerea. capitole. 1. Elementul structural de bază al părţii dispozitive a normei îl constituie articolul. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 139/2000 şi republicată în Monitorul Oficial al României nr. Articolul cuprinde. Obligativitatea normei juridice este aceeaşi. partea dispozitivă. în mod organic. 777/2004. Forţa juridică a actului care încorporează norma nu are importanţă din punct de vedere al obligativităţii. măsuri cu privire la actele juridice (suspendarea. acestea vor fi prezentate în alineate distincte iar dacă textul unui 168 169 Ibidem. publicată în Monitorul Oficial al României nr. din Constituţie. ci contează doar consecinţa (sancţiunea). o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. Se ştie că există sancţiuni diferite. măsuri de executare silită (demolarea unei construcţii). Legea nr. secţiuni. pe care teoria şi practica juridică administrativă le-a clasificat astfel: sancţiuni administrativ-disciplinare (diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni). Norma juridică cuprinsă într-un act normativ are următoarele părţi constitutive: titlul şi. paragrafe. In funcţie de gradul de determinare. preambulul. de regulă. titluri. formula de atestare a autenticităţii actului. alineate care la rândul lor sunt structurate în părţi. relativ determinate. La coduri şi la legi de mare întindere. dar în acelaşi timp ea poate acţiona pentru mai multe norme. ea de multe ori urmează să fie dedusă din conţinutul acesteia. ce poate fi aplicată pentru încălcarea unei norme juridice care să aibă caracter obligatoriu. articolele pot fi prevăzute cu denumiri marginale. 151. anularea actului juridic). formula introductivă.1. Din economie de mijloace de multe ori construcţia tehnico-legislativă a normei nu se suprapune structurii logice a acesteia. De asemenea. In cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg. măsuri de constrângere cu caracter nesancţionator (obligarea la tratament medical). exprimând sintetic obiectul lor. sancţiuni administrativ-patrimoniale (obligarea la repararea prejudiciului cauzat). dintr-o lege sau dintr-o dispoziţie a unui primar. Având în vedere că administraţia publică este singura beneficiară din partea statului a forţei de coerciţie se poate afirma că de multe ori ne aflăm în prezenţa unor norme sancţionatorii de drept administrativ ce acţionează drept continuare a nerespectării unor norme din alte ramuri de drept. partea dinamică a acesteia.2. Structura tehnico-legislativă a normei de drept administrativ Dacă împărţirea trihotomică constituie structura internă şi stabilă a normei. mai multe ipoteze juridice. alternative şi cumulative168. indiferent dacă ea face parte structural.Sancţiunea normei de drept administrativ nu trebuie privită ca fiind acel element ce se regăseşte în partea finala a normei. pentru încălcarea unei norme sau alteia. sancţiunile pot fi: determinate. 57 . sancţiuni administrativ-contravenţionale (amenda). dacă este cazul. pg. ea se identifică şi se exprimă prin articole.

statute. după cum urmează: A. normele de drept administrativ pot fi grupate în mai multe categorii. După criteriul sferei de aplicare: 58 . b3) norme cuprinse în Decrete-Lege (adoptate în perioada decembrie 1989 şi mai 1990). de poziţionare a acestora în sistemul normativ după anumite criterii.2. în funcţie de anumite criterii. cum sunt: regulamente. părţile şi cărţile se numerotează cu cifre romane. b) norme care provin din dreptul intern: b1) norme cuprinse în Constituţia României. b2) norme cuprinse în Legi (stricto sensu). tabele. capitolele şi secţiunile se denumesc prin exprimarea sintetică a reglementărilor pe care le cuprind. acestea se identifică prin utilizarea literelor alfabetului românesc şi nu prin liniuţe sau alte semne grafice. planuri şi cel mai frecvent organigrame. Pot constitui anexe la o normă reglementările ce trebuie aprobate de autoritatea publică competentă. Regulamentele. Capitolele. titlurile. organizaţiilor la care România este parte). norme cuprinse în Dispoziţiile Primarului şi/sau Preşedintelui Consiliului Judeţean. Astfel. Titlurile. norme cuprinse în Tratate. metodologii sau norme cu caracter predominant tehnic. b6) norme cuprinse în Hotărârile Guvernului României. b4) norme cuprinse în Decretele Preşedintelui României. Acorduri. în succesiunea pe care o au în structura din care fac parte. B. b5) norme cuprinse în Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului României.articol sau alineat conţine enumerări prezentate distinct. O parte componentă des întâlnită la norma de drept administrativ este anexa care conţine prevederi ce cuprind exprimări cifrice. Directivele etc. de aceea relaţia dintre cele două fiind una de speciegen. 1. b7) norme cuprinse în acte ale administraţiei publice centrale de specialitate. b8) norme cuprinse în acte ale administraţiei publice locale: norme cuprinse în Hotărârile Consiliilor Judeţene şi/sau Locale. După criteriul forţei juridice a actului normativ: a) norme care provin din dreptul internaţional şi/sau european (rezultate în urma actelor. In doctrina de specialitate efortul de explicare al normelor juridice de drept administrativ este strâns legat de efortul de clasificare a acestora. Clasificarea normelor juridice de drept administrativ După cum am observat până în prezent norma juridică de drept administrativ nu excede în structurarea sa normei juridice generale. Secţiunile şi paragrafele se numerotează cu cifre arabe.

b) norme juridice incomplete – declarate astfel din lipsa unuia sau două elemente constitutive. Această clasificare nu înseamnă o separare rigidă a diferitelor grupări de norme. Structura normei juridice de drept administrativ. reorganizării şi desfiinţării acestora. D. mai exact drepturile şi obligaţiile subiecţilor de drept administrativ. După criteriul modului de reglementare a conduitei171: a) norme imperative: a1) norme onerative. C.a) norme juridice complete – norme care în componenţa lor au o structura trihotomică. 164. situaţie în care putem fi în prezenţa unor: b1) norme de trimitere – relaţionarea la prezent. cât şi organizarea şi funcţionarea acesteia. 139 si urm. unele norme privind răspunderea atât a autorităţilor administraţiei publice. De regulă. După criteriul structurii logice: a) norme juridice complete – norme care în componenţa lor au toate cele trei elemente structurale.cit. relaţionarea în acest caz se face cu alte norme de drept administrativ. precum şi procedurile de realizare a acestora iar.. însă. pe de altă parte. op. fie în diverse combinaţii.1. c) norme de funcţionalitate – norme care reglementează funcţionarea autorităţilor administraţiei publice şi care compun pe de o parte cadrul normativ al competenţelor şi atribuţiilor. a se vedea în acest sens şi Antonie Iorgovan. relaţionarea în acest caz se face cu alte norme de drept administrativ. a2) norme prohibitive.1. b2) norme în alb – relaţionare pentru viitor. pg. 1986. actul normativ de completare urmând să apară. situaţie în care putem fi în prezenţa unor: b1) norme de trimitere – relaţionarea la prezent. b) norme de drept material – norme care stabilesc relaţiile autorităţilor administrative cu persoane fizice şi/sau juridice. După obiectul reglementării170: a) norme organizatorice – normele care reglementează organizarea autorităţilor şi serviciilor administraţiei publice centrale sau locale şi care compun cadrul normativ al înfiinţării. toate se regăsesc în acelaşi act normativ care reglementează atât înfiinţarea unei autorităţi administrative a statului sau a colectivităţilor locale. 170 59 . b) norme juridice incomplete – declarate astfel din lipsa unuia sau două elemente constitutive. ele pot fi găsite fie separat. în actele normative. a se vedea în acest sens 3. se face cu acte normative deja existente indiferent de forţa juridică a acestora. E. se face cu acte normative deja existente indiferent de forţa juridică a acestora. cât şi a funcţionarilor. 171 În realizarea acestrui criteriu s-a ţinut cont de clasificarea dispoziţiei ca element constitutiv al normei de drept administrativ. stabilirii structurilor organizatorice. b2) norme în alb – relaţionare pentru viitor. pg. în Drept administrativ. O primă clasificarea în acest sens a fost realizată de Valentina Gilescu. actul normativ de completare urmând să apară.

1. rezidă în aceea că obligaţiile sau drepturile prescrise pentru subiecţii de drept nu pot fi exigibile înainte ca aceştia să poată afla conţinutul acestora. în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii. Uzura. Acţiunea normei juridice de drept administrativ Aşa cum s-a afirmat în doctrina de specialitate norma juridică acţionează pe timp nedeterminat. După modul de sancţionare: a) norme punitive care stabilesc o sancţiune de ordin negativ – pedeapsă. 24 din 2004 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative r.l. pe cale de consecinţă. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării. 78 că “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. A se vedea în acest sens şi poziţia prof. deşi bine construite.. în drept exista principiul nemo consetur ignorare legem (jus) . Popa. op. trebuie asigurate condiţiile cunoaşterii normei de drept. Constituţia României reglementează în art.cit. Acţiunea în timp a normei de drept administrativ Cu o durata mai îndelungată sau mai restrânsă de timp.3.cit.b) norme permisive. deformarea sau moartea normelor juridice de drept administrativ se prezintă ca un proces firesc care ţine chiar de natura lor şi care pune la ordinea zilei problema creaţiei unor norme noi. sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor urmând ca celelalte acte să intre în vigoare la data publicării dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară174. acţiunea normei şi ieşirea din vigoare a normei. legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României. normele încetează să mai răspundă nevoilor sociale şi trebuie înlocuite. F. într-un spaţiu dominat de noţiunea de teritoriu şi asupra unor subiecte care participă la circuitul juridic în cadrul acestui spaţiu172. In privinţa acţiunii în timp a normelor administrative. pg. Vine o vreme însă când. normele administrative exercita un rol modelator si conservator (în sensul apărării valorilor sociale majore şi îndeplinirii interesului general). Ioan Vida. Singurele acte normative care nu pot intra în vigoare fără îndeplinirea unei 172 173 N.3. Este de recunoscut că norma juridică de drept administrativ de categoria legilor intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în actul oficial al statului iar celelalte norme la data aducerii lor la cunoştinţă publică. sunt recunoscute ca momente ce definesc acest tip de acţiune: intrarea în vigoare a normei de drept administrativ. Partea I. Intrarea în vigoare a normei de drept administrativ: regula de bază care domină acest proces de intrare în vigoare a actelor normative şi.173 Astfel. b) norme stimulative care stabilesc un sistem articulat de stimulente – sancţiune pozitivă. Astfel. 1. 11 din Legea nr. Pentru a nu se crea o confuzie între primele două subcategorii de norme precizăm că normele onerative obligă subiectul să săvârşească o anumită acţiune pe când normele prohibitive obligă subiectul să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni. a normelor juridice de drept administrativ. 159. 1. 60 . Pentru ca acest principiu să nu fie o simplă teorie. 174 Art. In acest sens.

ulterioară celei de aducere la cunoştinţă publică. printr-o cauză de forţă majoră. prezumţie ce nu poate fi răsturnată prin dovadă contrară. atunci când legea este obscură sau ambiguă. se suprimă astfel posibilitatea legiuitorului de a emite legi. are în vedere nu numai legea emisă de Parlament. trebuie înţeles ca un termen ce se calculează pe zile lucrătoare excluzându-se posibilitatea calculării lui pe zile libere. de restul ţării. pe data de 31 decembrie 2004. 2 sunt declarate neconstituţionale. Astfel. acolo unde există identitate de motive. să intre în vigoare la 3 zile de la data publicării. aşa după cum precizează şi Constituţia în art. situaţie în care necunoaşterea poate fi obiectivă. 15. ce ar trebui să intre în vigoare la data publicării. Acest imperativ este generat de conflictul Termenul se calculează pe „zile pline”. şi nu aşa cum susţin unii autori176 pe 3 ianuarie 2005 ora 24:01 (în opinia cărora termenul se calculează şi pe zile libere). 2 – „Legea dispune numai pentru viitor. soluţiile juridice nu pot fi diferite. al. din acest moment nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei pe motiv că nu o cunoaşte. Se poate constata însă că atunci când legiuitorul face referire la legea contravenţională mai favorabilă – ca excepţie a retroactivităţii. Deleanu . cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.” 175 61 . In aceste condiţii. prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii. 176 I. ea va intra în vigoare pe 5 ianuarie 2005 ora 24:01175. Astfel. 177 Constituţia României revizuită. se include astfel în termenul de calcul şi ziua în care el începe să curgă şi ziua în care el se împlineşte. cu caracter retroactiv. b) legile interpretative. Revista Dreptul nr. numeroşi autori s-au pronunţat în sensul celor prezentate mai sus că numai legea ca act normativ al Parlamentul ar trebui să intre în vigoare la trei zile de la data publicării şi nu şi celelalte acte normative asimilate acesteia şi care provin de la alte autorităţi publice ca de exemplu ordonanţa sau alte acte subordonate legilor. art. Partea I. hotărâri ale Guvernului etc.condiţii prealabile sunt Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului care trebuie depuse în prealabil la Camera competentă să fie sesizată. 15 al. Avem în vedere faptul că ea nu retroactivează (nu acţionează pentru trecut. 12/2003. rezultă deci că toţi cetăţenii trebuie să cunoască legile. Funcţionează deci prezumţia absolută de cunoaştere a legii. sub imperiul art. 15. Revizuirea Constituţiei.). Astfel. nu-şi produce efectele asupra raporturilor născute înainte de intrarea sa in vigoare) şi nici nu ultraactivează (nu-şi extinde efectele după ieşirea sa din vigoare). Excepţia de la acest principiu general este aşa cum prevede şi Constituţia situaţia în care în conţinutul actului normativ se prevede intrarea în vigoare la o altă dată. dacă o lege a fost publicată în Monitorul Oficial al României. unei ignoranţe personale. Cu toate acestea. Termenul prevăzut de legiuitor pentru intrarea în vigoare a legii – termenul de 3 zile. Interpretarea legii este o condiţie obligatorie a înfăptuirii actului de justiţie. 23. pg. Se admite totuşi excepţia de la regulă şi anume atunci când o parte a teritoriului rămâne izolat. dacă în cuprinsul acesteia nu este prevăzută o altă dată pentru intrarea sa în vigoare. nu se poate accepta ca legea adoptată de Parlament. norma este o adevărată servitute a viitorului. prin care se stabilesc şi sancţionează contravenţii ci orice act normativ ce cuprinde reglementări de natură contravenţională (ordonanţe. Acest fapt a fost susţinut inclusiv prin deciziile Curţii Constituţionale a României pronunţate după noiembrie 2003 care au statuat următoarele: a) legile care proclamă expres retroactivitatea. de orice fel. iar hotărârea Guvernului cu acelaşi obiect de reglementare să devine validă chiar în ziua publicării. Bucureşti. 2177. Caracterul activ al normei este dat de acţiunea acesteia pentru viitor din momentul intrării în vigoare. al. ea nu se datorează unei cauze particulare. Din momentul intrării în vigoare norma de drept administrativ guvernează toate relaţiile sociale. 2003.

se statuează astfel că în afară de acestea nici o altă lege nu poate avea caracter retroactiv. drept care se poate exercita doar. Legiuitorul nu a interzis prin nici o dispoziţie a Legii fundamentale ultraactivitatea aşa cum a interzis retroactivitatea legii. c) legile declarative sau confirmative de drepturi. 179 A se vedea în acest sens abrogarea parţială sau condiţionată a legii vechi.cit. deoarece ele intervin doar pentru viitor. prin interpretare se explicitează conţinutul pe care norma interpretată l-a avut ab initio. c) abrogarea – cauză de încetare a acţiunii normei datorată unei noi manifestări de voinţe a legiuitorului.180“ Incetarea acţiunii normei cunoaşte patru modalităţi: a) ajungerea la termen – atunci când norma juridică este purtătoare de termen sau este edictată pentru o situaţie excepţională. în sensul că dobândirea sau redobândirea dreptului nu produce efecte pentru trecut. Această formă de încetare a acţiunii normei de drept administrativ îmbracă mai multe forme: 178 Legea contravenţională mai favorabilă a fost asociată celei penale în virtutea practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se aplică în egală măsură faptelor penale cât şi faptelor contravenţionale. 62 . In aceste situaţii. nr. Deci. Cât priveşte ultraactivitatea normei juridice.dintre puterea legislativă şi puterea judecătorească. 318/9 septembrie 2003. pentru că singura excepţie de la aplicarea retroactivă este legea contravenţională şi legea penală mai favorabilă. pg. se recunoaşte că supravieţuirea legii vechi. 697 din 6 octombrie 2003. în virtutea căreia va determina aplicarea unitară a vechii legi. Ieşirea din vigoare a normei este cel de-al treilea moment al acţiunii în timp al normei de drept administrativ. 165. poate pentru că uneori este chiar el obligat să recurgă la ultraactivitatea legii pentru a evita retroactivitatea acesteia. că ea nu poate retroactiva. In virtutea noilor prevederi constituţionale caracterul retroactiv al legii interpretative a fost abolit.). Observăm că modificarea constituţională din noiembrie 2003 a încadrat la excepţia retroactivităţii alături de norma penală şi norma contravenţională178. b) desuetitudinea (perimarea sau învechirea) – norma administrativă formal este în vigoare dar considerentele social-economice ce au stat la baza elaborării ei nu mai sunt de actualitate. şi că se aplică imediat se recunoaşte faptul că nici o prevedere legală nu poate încălca principiul ultraactivităţii. respectiv supravieţuirea legii vechi. op. interesului general atrage perisabilitatea normei. care consideră că regulile stabilite în art. ci o confirmare a acestui principiu179. legiuitorul elaborează norma de obicei pentru o perioadă nedeterminată. “Nu există legiuitor universal şi nu există o legislaţie deasupra sau în afara timpului. nu reprezintă o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi. 180 N. perisabilitatea nevoilor sociale. De asemenea. Principiile general valabile precizează că Lex posteriori derogat priori şi Lex superior derogat inferior. în virtutea căruia obiectivele urmărite de legiuitor în procesul de legiferare sunt contrazise de soluţiile instanţelor de judecată. Popa. conform noilor prevederi constituţionale acestea nu sunt legi retroactive. Acest moment presupune limitarea în timp a acţiunii normei. sau au dispărut. ci doar pentru viitor. în viitor. s-au schimbat. legiuitorul pentru a-şi impune voinţa recurge la elaborarea unei noi legi. caz în care titlul de proprietate anterior este doar o probă pentru confirmarea dreptului de proprietate. Un exemplu în acest sens sunt legile privitoare la retrocedarea sau reconstituirea dreptului de proprietate. A se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. Legea 10/2001 etc. publicată în Monitorul Oficial al României. după confirmare printr-o lege (Legea 18/1991.. în condiţiile în care Constituţia prevede că legea se aplică numai pentru viitor. în virtutea unei dispoziţii exprese a legii noi.

după caz. mai precis în Ordinele Ministerului Afacerilor Externe care au drept obiect misiunile diplomatice ale României. ieşită din vigoare. Excepţia de la regulă teritorialităţii sunt normele juridice de drept administrativ cuprinse în actele administraţiei publice de specialitate.2. prin admiterea efectului obligatoriu al noii norme juridice. In dreptul administrativ se remarcă astfel stricta aplicabilitate teritorială a normelor juridice. intrată în vigoare.c1) abrogarea expresă – noua normă poate prevede ieşirea din vigoare a vechii norme juridice: c11) directă – legiuitorul precizează în detaliu actele normative scoase din vigoare. c2) abrogarea tacită sau implicită – noua normă nu prevede nimic cu privire la încetarea acţiunii vechilor norme. Conflictul legilor în timp apare în situaţia în care se pune problema stabilirii normei juridice care se aplică într-o situaţie dată. îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă.3. 1 din Constituţia României. în acest interval. această normă va acţiona şi îşi va produce efectele doar pe teritoriul localităţii B. Acţiunea în spaţiu a normei de drept administrativ Este cunoscut faptul că norma juridică de drept administrativ este teritorială în sensul că ea acţionează asupra teritoriului statului român. produce efecte juridice pentru trecut. dar prin faptul că aceasta statuează diferit situaţia juridică supusă reglementării se înţelege că legiuitorul a dorit scoaterea din vigoare a vechii norme. Pe perioada de 45 de zile. d) declararea neconstituţionalităţii – prin deciziile Curţii Constituţionale asupra unei legi sau unei ordonanţe ori a dispoziţiilor acestora. continuă să se aplice situaţiilor născute sub incidenţa acesteia. În situaţia în care dispoziţiile tranzitorii nu soluţionează conflictul apărut între norma veche şi norma nouă pot fi luate în considerare trei soluţii: • • • norma juridică veche. 63 . Parlamentul sau Guvernul. constatate ca fiind neconstituţionale. Competenţa teritorială a autorităţilor administraţiei publice şi aplicarea în spaţiu a normei administrative sunt două concepte pe care le considerăm strâns legate. dispoziţiile legii şi ordonanţelor. atunci când două sau mai multe norme juridice se succed în timp. 147 al. norma juridică nouă. şi în funcţie de autoritatea emitentă a actului normativ nu doar de forţa juridică a acestuia. retroactivând. 1. Avem de exemplu. norma juridică de drept administrativ care este cuprinsă în dispoziţia primarului localităţii B. de aceea nu greşim când afirmăm că normele de drept administrativ acţionează pe teritoriului statului român sau în anumite părţi ale acestuia. în unităţile administrativ-teritoriale. c12) indirectă – legiuitorul doar enunţă că se abrogă orice dispoziţie contrară. deci ultraactivează. precum şi cele din regulamente. Conform art. nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Constituţia prevede de asemenea. în acest sens. din raza unităţii administrativ-teritoriale respective. De cele mai multe legiuitorul se implică direct în soluţionarea unor astfel de conflicte stabilind în cadrul dipoziţiilor tranzitorii ale normei ce se va întâmpla cu situaţiile juridice născute sub imperiul vechii norme care a încetat să se aplice. suprimarea celor două ipoteze anterioare. că dispoziţiile declarate neconstituţionale sunt suspendate de drept.

astfel avem Legea privind Statutul funcţionarilor publici. se pune întrebarea cum am putea. Excepţia extrateritorialităţii îşi produce efectele nu numai asupra sediului misiunilor diplomatice ci şi asupra personalului acestora. Fără să vorbim de raportul dintre Constituţie şi normele derivate din tratatele şi acordurile internaţionale sau comunitare. In esenţă se consideră că ierarhia acestor acte normative. nu se află personalul administrativ şi de serviciu din misiunile diplomatice întru-cât acestuia nu i se recunoaşte imunitatea administrativă pentru actele săvârşite în afara exercitării funcţiei lor oficiale. contractele etc. legile.1. principiul cetăţeniei active. hotărârile judecătoreşti. memorând norme juridice în loc să înţeleagă şi să sesizeze care sunt raţionamentele juridice şi fundamentele sale. Această excepţie constă în aceea că asupra personalului diplomatic nu au incidenţă normele juridice naţionale de drept administrativ. In parte acest lucru este adevărat. Sunt sau nu de aceeaşi valoare? In orice caz toate aceste norme sunt izvoare ale dreptului administrativ şi într-un anumit sens ele formează dreptul administrativ. Există însă un mic grad de incertitudine. forme adecvate de prezentare a normelor juridice de drept administrativ. în acest sens ar fi Codul poliţistului (cod al administraţiei sectoriale) care îşi produce efectele asupra personalului angajat în subordinea Ministerului de Interne181 şi care are drept obiect de activitate apărarea ordinii publice. jurisprudenţa şi principiile generale de drept precum şi normele juridice adoptate de însăşi Administraţia (regulamentele. spre exemplu să facem o ierarhizare a normelor administrative emise de aceeaşi autoritate. In această situaţie. Esenţa şi conţinutul dreptului administrativ trebuie să îşi găsească modalităţile potrivite de exprimare. 181 Minister cu dubla competenţă denumit în întregimea sa Ministerul Administraţiei şi Internelor. Constituţia are forţă juridică superioară legii care la rândul său este mai puternică decât o hotărâre de guvern. Acţiunea asupra persoanelor a normei de drept administrativ Este de principiu recunoscut faptul că norma de drept administrativ este personală în sensul că ea acţionează asupra cetăţenilor statului român. Ceea ce se poate remarca este faptul că toate aceste norme au în comun faptul că evoluează permanent începând chiar cu normele înscrise în Constituţie. forţa lor juridică depinde de poziţia ierarhică a autorităţii emitente în cadrul sistemului autorităţilor publice.3. § 2. deciziile individuale luate de organele de jurisdicţie administrativă. dreptul comunitar. tratatele şi acordurile internaţionale. 64 . Tot dreptul administrativ este într-o perpetuă mişcare şi nu constituie un ansamblu de norme fixe. Izvoarele dreptului administrativ După cum am văzut pare a fi destul de uşor de determinat în mod concret normele juridice pe care Administraţia este obligată să le aplice sau măcar să le respecte în activitatea sa: Constituţia. dar ea are incidenţă şi asupra cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României sau asupra apatrizilor.3. act normativ ce cuprinde norme de drept administrativ care sunt de strictă referire la personalului angajat în administraţia publică şi care ocupă o funcţie publică. Un alt exemplu. De aceea învechirea cunoştinţelor privind această ramură de drept ameninţă pe toţi cei care vor să înveţe. Ceva mai dificilă pare a fi ierarhizarea acestora în cadrul ordinii juridice.). Acţiunea asupra persoanelor poate fi restrânsă numai la o categorie sau mai multe categorii de persoane care sunt sau nu cetăţeni ai statului Român. Trebuie să recunoaştem însă că totuşi în anumite perioade el este prea schimbător iar inflaţia de norme juridice de drept administrativ poate crea probleme Administraţiei dar şi cetăţenilor constituind o sursă de instabilitate şi nesiguranţă a raporturilor juridice. de excepţie.

op. Izvoarele materiale sunt concepute ca fiind acei factori ce dau conţinut concret dreptului pozitiv. 65 . Această formă de prezentare 182 183 Francois Geny. care formează baza oricărui sistem juridic183: 1) “dat”-ul real sau pur natural ce rezidă în acele condiţii care stau la baza umanităţii. Bucureşti. Second Partie. în măsura posibilului. 381. Science et technique en droit prive positif. dreptul natural şi raţiunea umană. 376-377. Editura Academiei. pg. 173. Editura Lumina Lex. 2.184 Având in vedere cele susţinute de Francois Geny putem afirma că izvoarele materiale ale dreptului administrativ denumite şi izvoare reale sunt concepute ca adevărate “dat”-uri ale dreptului. 4) “dat”-ul ideal care este o simplă tendinţă către o organizare dezirabilă a raporturilor juridice. 2. pg. Idem. Recueil Sirey. elaborarea ştiinţifică a dreptului pozitiv şi constă în regulile de conduită pe care raţiunea le extrage din natura omului şi din legăturile sale cu lumea. 1969.. Bucureşti. 96-97. Condiţii care nu creează prin ele însele reguli juridice dar prescriu contururile. sunt luate drept exemplu de izvoare materiale. In conţinutul acestor izvoare se introduc de doctrina de specialitate185 elemente ce aparţin unor sfere diferite ale realităţii sociale. în doctrina de specialitate se afirma chiar că “nu ne interesează dreptul în forma sa nudă”. Izvoarelor le este caracteristică o anumită formă exterioară. 185 N. 19 şi urm. Izvoarele materiale ale dreptului administrativ Francois Geny a fost acceptat ca fiind cel care şi-a consacrat opera studiului procesului de creare a dreptului. Teoria şi tehnica în procesul de creare a dreptului. 186 A se vedea Anita Naschitz. Popa.1. 3) “dat”-ul raţional care reprezintă direcţia fundamentală ce asigură. concentrând nevoile reale ale vieţii şi reprezentând pentru legiuitor adevărate comandamente sociale. 371. cadrul social politic şi factorul uman) 186. pg. 384. 2) “dat”-ul istoric care nu este altceva decât “dat”-ul natural consolidat de istorie. Izvoarele formale ale dreptului administrativ Cea de a doua accepţiune a noţiuni de izvor de drept administrativ este cea care interesează..Analiza surselor de exprimare a normelor juridice specifice acestei ramuri de drept scoate în evidenţă două accepţiuni ale noţiuni de izvor: a) izvor de drept administrativ în sens material. Premiere Partie. Ediţia a II-a. mediul necesar naşterii normelor juridice de drept administrativ. Astfel. 2004. 184 A se vedea mai pe larg Ioan Vida. Prin “dat”-ul dreptului Francois Geny înţelegea întrunirea celor patru elemente constitutive. b) izvor de drept administrativ în sens formal. Paris..2.cit. 1922. 2163. pg. condiţii exterioare acestuia care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice. factorii de configurare ai dreptului (mediul natural. In viziunea acestuia procesul de creare a dreptului este inevitabil legat de conceptele de “dat” şi “construit” în drept182. pg. Manual de Legistică formală. conştiinţa juridică. Autorul a operat astfel o distincţie între ceea ce “preexistă” fenomenului juridic şi ceea ce se naşte din explorarea acestuia prin intermediul ştiinţei şi tehnicii juridice.

III. din alte ţări şi din diverse perioade Constituţia noastră are un întreg capitol (Capitolul V. art. 145 şi 157. 103 al. 100) iar pe de o parte prin cele cu privire la participarea şefului statului la şedinţele Guvernului (art. 2. Noţiunea de izvor formal al dreptului a fost larg dezbătută făcându-se distincţie între sensul juridic al acestuia. 37 al. desemnarea primuluiministru (art. 3 din 22 octombrie. Iorgovan. 2. cel istoric şi cel ideologic. primul-ministru nefiind decât secundul său. 187 M. pg. 87). Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii. 429/2003 aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003. Muraru. Constantinescu. prin care conţinutul perceptiv al normei de drept administrativ devine regulă de conduită şi se impune ca model de urmat în relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice şi celelalte componente ale sistemului social. Bucureşti. 108 al. 2). legile. Administraţia în Constituţie Constituţia României din 1991. 116-123) privind administraţia publică precum şi unele referiri la administraţie în alte secţiuni sau articole (art. Totuşi Constituţia tinde să creeze un bicefalism administrativ pe de o parte datorită unor reguli cu privire la contrasemnarea unor decrete presidenţiale (art. 4. are prevederi relativ puţine privind administraţia publică. A. tratatele şi acordurile internaţionale. Distribuţia competenţelor nu comportă o dyarhie la vârf. 1) sau revocarea unor membrii ai guvernului (art. art.S. Sensul juridic al noţiuni. 85 al. 3 lit. Este necesar să precizăm totuşi că prevederile art. Cu toate acestea putem aprecia că faţă de alte Constituţii. art. 123 privind instituţia prefectului se regăsesc la capitolul privind administraţia locală deşi prefectul este de drept reprezentantul guvernului (deci al statului) pe plan local. 4. art. Tănăsescu. actele Guvernului şi celelalte acte administrative cu caracter normativ. confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. cel care ne interesează pe noi în tratarea acestui subiect. Acest lucru nu trebuie să ne surprindă deoarece în principiu. deoarece Preşedintele Republicii este singurul şef al statului. surprinde o multitudine de aspecte. 16 al. De altfel şi actele Primului-ministru trebuie contrasemnate de către “miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare” (art. Editura All Beck. E. 4). 66 .2. revizuită prin Legea nr.exterioară poartă şi denumirea de izvoare formale sau forme de exprimare a normei de drept administrativ. potrivit tradiţiei. 73 al. 102 al. prin însăşi natura sa Legea fundamentală are drept obiect în principal reglementarea raporturilor dintre autorităţile de vârf şi mai puţin cele ce privesc autorităţile de nivel mediu sau periferic. 1). IV şi V Secţiunea 1) iar cele privind administraţia locală în Capitolul V Secţiunea a 2-a din acelaşi Titlu III. 21 al. de modalităţi.1. art. I. k şi o. A. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ In categoria izvoarelor scrise ale dreptului administrativ putem înscrie Constituţia. Dispoziţiile referitoare la administraţia de stat se regăsesc în capitolele din Titlul III (Capitolele II. 2004. Varietatea de forme prin care normele juridice de drept administrativ se exprimă a determinat în baza ideologiilor dogmatice ale doctrinarilor clasificarea izvoarelor formale în izvoare scrise şi izvoare nescrise. Constituţia noastră consacră un regim semiparlamentar (semiprezidenţial) cu un executiv bicefal în care Preşedintele este şeful executivului alături de Guvern condus de un primministru187.

109 al. 72. Spania Capitolul III.). precum şi relaţii directe între cetăţenii diferitelor state sau între fel de fel de organizaţii “sans frontieres”. O precizare se mai poate face. şi anume cu privire la administraţia publică locală. In aceste condiţii administraţia publică ca toate activităţile umane este din ce în ce mai integrată într-un cadru internaţional. răspunzător (art. constituind totuşi o administraţie publică în unitatea administrativ-teritorială numită judeţ ar trebui să-şi întemeieze activitatea pe principiul autonomiei locale (art. 102 al. art. Dacă în Constituţiile altor state (Franţa art. a Guvernului sau doar a Primului-ministru. 116). 180 al.1) iar “Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului”. ca autorităţi autonome ce rezolvă treburile politice din comune şi oraşe (art. 1. 121). 109 al. Astfel. Capitolul V. In acest joc complex al subordonării şi al libertăţii se poate remarcă tendinţa de consolidare a subordonării atât de necesară menţinerii coeziunii sistemului. Italia Titlul V) administraţia locală constituie modalitatea de administrare a colectivităţilor teritoriale care “se administrează în mod liber. se organizează totuşi înmulţind normele internaţionale. Astfel sunt posturile unor directori din Administraţia centrală. 72 Constituţia Franţei). societatea internaţională. din punct de vedere politic. imigrarea forţei de muncă. La nivel mondial ONU şi instituţiile sale 67 . 122). din punctul nostru de vedere. în faţa cărora guvernul este. 120) şi se realizează prin consiliile locale şi primarii aleşi în condiţiile legii. regula este că Administraţia este subordonată Guvernului care “exercită conducerea generală a administraţiei publice” (art.. sindicale sau politice. Faţă de textele constituţionale menţionate este dificil a stabili dacă spre exemplu Consiliile judeţene ca autorităţi ale administraţiei publice pentru coordonarea consiliilor comunale şi orăşeneşti (art. Textele susmenţionate relevă poziţia Administraţiei în sistemul autorităţilor publice şi anume că aceasta este integrată în puterea executivă.In ceea ce priveşte raporturile între Guvern şi Administraţie.1). 117 al. în cadrul executivului şi să concilieze două elemente relativ antinomice adică subordonarea colectivă a Administraţiei faţă de puterea politică şi libertatea individuală (autonomia relativă) a agenţilor publici (art. prin consilii alese şi în condiţiile prevăzute de lege” (art. nu beneficiază de legitimitate proprie şi nuşi exercită puterea decât în numele reprezentanţilor aleşi ai poporului suveran. 1). care “. Aşadar. In acest context. B. Constituţia consacră o construcţie juridică prin care se încearcă separarea domeniului politic de cel administrativ. 1). Administraţia în tratate şi acorduri internaţionale Dezvoltarea spectaculoasă a relaţiilor internaţionale ca o consecinţă a procesului obiectiv al globalizării a generat nu numai multiplicarea tratatelor şi acordurilor internaţionale dar şi dezvoltarea raporturilor directe între state şi cetăţeni străini (turism. nemaivorbind de relaţiile comerciale. dacă încă rămâne fundamental descentralizată. 102 al. în Constituţia noastră nu se pomeneşte de colectivităţi teritoriale iar administraţia publică locală (Secţiunea a 2-a. a apărut ca fiind necesară admiterea existenţei unor funcţii de nivel superior care nu pot fi ocupate decât prin decizia Preşedintelui Republicii. Această regulă semnifică în fapt că agenţii publici din administraţie trebuie să asculte de superiorii ierarhici. ştiinţifice. 3). Intrebări se pot formula în legătura cu autorităţile administrative autonome a căror independenţă pare a proveni mai ales din absenţa subordonării ierarhice faţă de guvern. 107 al. refugiaţi etc. art.. 1. deşi potrivit prevederilor din articolul 121 nu apar ca fiind una din autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală. In Secţiunea a 1-a din Capitolul V intitulată “Administraţia publică centrală de specialitate” se precizează însă că “Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome” (art. de ambasadori etc. Chiar şi colectivităţile locale pe baze juridice destul de precare şi incerte şi-au dezvoltat relaţii cu exteriorul. de prefecţi.se pot înfiinţa prin lege organică” (art. Titlul III) este organizată în unităţile administrativ-teritoriale (art.

Tratatele negociate de Guvern sunt încheiate de Preşedinte în numele României şi apoi supuse ratificării Parlamentului.”188 In al doilea rând “potrivit art. I. ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. In termenii dreptului internaţional atât tratatele cât şi acordurile constituie angajamente internaţionale. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie. şi în activitatea instanţelor judecătoreşti”189 şi am adăuga noi chiar în activitatea autorităţilor administraţiei publice. tendinţele centralizatoare de integrare sunt mai pregnante. mai exact la nivel European. Este o regulă aplicată consecvent de Curtea Constituţională. E. judiciar sau administrativ) le înţelege şi le aplică. 2 octombrie 1997. op. Existenţa nenumăratelor tratate şi acorduri. dar care ar trebui să-şi găsească aplicarea. 20 din Constituţie.190 188 189 M.cit. inclusiv nouă. în temeiul Tratatului de la Maastricht. indiferent de denumire. Ştiinţă şi Cultură etc. aplicabile ţărilor membre UE. educaţie prin UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie.13. au format între ele comunităţi. se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege (art. instaurată prin acest tratat.. s-a prevăzut că. pentru punerea de acord a normei constituţionale încălcate cu prevederile tratatului. In primul rând în legătură cu dispoziţiile internaţionale contrare Constituţiei “ca urmare a asimilării tratatelor în dreptul intern. pg. In plan regional.S. 91). 11 – Dreptul internaţional şi dreptul intern. Este consecinţa logică a principiului supremaţiei Constituţiei. In al treilea rând putem remarca o excepţie şi anume “exceptarea cazurilor în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. doisprezece. au relansat construcţia europeană creând EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) şi CEE (Comunitatea Economică Europeană). 148 şi 149 privind integrarea Euroatlantică). ultimele se aplică pe temeiul priorităţii lor. precum şi art. Muraru. 1 al. zece. Tănăsescu. apoi nouă. După aceea. 5. Tratatul de la Nisa. A urmat apoi Tratatul de Amsterdam. dându-se astfel aplicabilitate art. tot aşa de consecvent. a devenit. iar în prezent a unei legislaţii complexe şi ample şi cât de curând poate chiar a unui nou tratat cu valoarea unei Constituţii. prevăzut la art. 190 Ibidem. în domeniul drepturilor omului. prevederile tratatelor încheiate pentru apărarea acestor drepturi au prioritate faţă de legile interne. Spre exemplu. Iorgovan. în fapt structura dominantă a “uniunii europene”. din 7 februarie 1992. Tratatul privind instituirea unei Constituţii pentru Europa care este în curs de reformulare. cincisprezece şi acum douzeci şi şapte). în ansamblul european au apărut organizaţii noi şi un drept care constituie azi unul din izvoarele principale ale dreptului administrativ. numită de acum înainte “Comunitatea Europeană”. Există reguli în Constituţie (art. Aceasta. Constantinescu.de specialitate încearcă să răspundă unor nevoi de interes general (sănătate publică prin OMS – Organizaţia Mondială pentru Sănătate. cele două tratate de la Roma din 1957. de a asigura protecţia drepturilor fundamentale şi a libertăţilor publice. iar dacă există o neconcordanţă între prevederile acestor tratate sau pacte. A fost mai întâi CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) iniţiată de Robert Schuman şi fondată prin Tratatul de la Paris din 1951. 15 din Constituţie care consacră principiul aplicării legii mai favorabile şi dându-se astfel o interpretare dreptului internaţional în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu celelalte tratate la care ţara noastră este parte. dacă un asemenea tratat este contrar unei dispoziţii constituţionale. Faţă de modificările aduse Constituţiei prin Legea de revizuire din noiembrie 2003 se cuvine să facem patru precizări. după eşecul CEA (Comunitatea Europeană a Apărării). In afara raporturilor între dreptul intern şi normele internaţionale ar trebui precizate condiţiile inserţiei acestor norme în dreptul intern. iar în 29 octombrie 2004. Idem. ridică o serie de întrebări. dar punerea lor în aplicare depinde foarte mult de modul în care judecătorul (constituţional. A.) şi de asemenea. 68 . 14. pg. 26 februarie 2001. Un anumit număr de state (la început şase.

egalitatea în drepturi etc. In schimb. deci în scopul protejării intereselor subiective. M. instituţie juridică originară din dreptul german şi care priveşte tot stabilitatea raportului juridic dar din punctul de vedere al unor situaţii concrete ale particularilor. de influenţă asupra dreptului administrativ prin dreptul comunitar va fi considerabilă. La fel şi în ceea ce priveşte principiul încrederii legitime. op. cel puţin în România dar şi în alte state cum ar fi Franţa192. Presupunem că în timp forţa de transformare. Chretien. 108. 69 .In al patrulea rând. poate mai puţin asupra structurilor administrative în legătură cu care există o oarecare autonomie instituţională a statelor susţinută de aplicarea principiului subsidiarităţii potrivit căruia orice decizie trebuie luată la nivelul cel mai eficace şi sub forma cea mai adaptată locului şi momentului. In spiritul şi litera Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa încheiat la Laken în octombrie 2004 nu era nici o urmă de îndoială că dreptul comunitar luat în ansamblu (şi cel originar şi cel derivat) este caracterizat prin aplicabilitatea sa directă în cadrul statelor membre (self executing) şi că prevalează asupra dreptului intern. Intrebarea care se pune este: La ce se referă. Dupuis. Aşadar tratatele şi acordurile internaţionale sunt impuse Administraţiei sub control judecătoresc. G. Acest principiu este confirmat de jurisdicţiile internaţionale. Guedon.. pg. în faţa cărora se angajează responsabilitatea unui stat. cit. fac parte din dreptul comunitar şi trebuie să prevaleze asupra normelor naţionale. Ca şi în cazul dreptului comunitar atât autorităţile administraţiei publice cât şi judecătorii administrativi (de contencios administrativ) trebuie să aplice din ce în ce mai mult Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi să respecte hotărârile CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) care supraveghează respectarea acestei Convenţii. ce domenii acoperă securitatea? Preocupările de a armoniza principiul legalităţii cu stabilitatea (securitatea) juridică (a raporturilor juridice) au existat şi există în dreptul intern (naţional) al tuturor statelor la fel ca şi principiile neretroactivităţii actelor administrative şi cu acela al respectării drepturilor recunoscute. Multe din aceste principii corespund unor principii de drept intern (dreptul la apărare. o consacrare a unui “principiu general” al securităţii juridice se pare că nu ar mai fi absolut necesară. O altă problemă este cea a principiilor generale ale dreptului comunitar ca izvor de drept administrativ. 334. Ele constituie izvoare de drept şi pot fi utilizate ca argumente de către reclamanţi. Există însă şi altele cum ar fi principiile de “securitate juridică” şi de “încredere legislativă” care răspund unor necesităţi de stabilitate a raporturilor juridice şi constituie aşa zisele principii asociate. în ordinea juridică internă. In ordinea juridică internaţională (raporturile între state) dreptul internaţional are o superioritate asupra Constituţiilor statelor.J. Constituţia are prelevanţă faţă de angajamentele internaţionale care nu pot fi integrate în ordinea juridică dacă conţin prevederi contrare Constituţiei decât dacă Constituţia este revizuită potrivit acelor prevederi.191 Faţă de aceste precizări putem să reţinem drept concluzie parţială faptul că tratatele sau acordurile ratificate sau aprobate conform prevederilor au din momentul publicării lor o autoritate superioară faţă de cea a legilor. Constituţia revizuită consacră prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul intern precum şi constituirea unor garanţii instituţionale pentru îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din statutul de membru UE. Răspunsul la întrebarea: Care este ierarhia între angajamentele internaţionale şi Constituţie? este mai complex şi poate fi dat din două perspective. pg. Două articole ale acestei Convenţii trebuie înţelese şi avute în vedere atât de către funcţionarii publici cât şi de judecătorii de contencios administrativ: 191 192 Ibidem.). P. Elaborate în timp de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE) ele constituie astăzi un ansamblu apreciabil de norme care potrivit Curţii. Faţă de această realitate o recunoaştere.

Când e vorba mai ales de a diferenţia legea propriu-zisă de un regulament oarecare. art. şi are dreptul la o judecată echitabilă. este actul votat de către Parlament conform procedurii fixate de Constituţie şi promulgată de Şeful Statului (art. 73). 151 al. ocazie cu care se pot formula amendamente. se adaugă astăzi diferite categorii de texte care-i sunt asimilate. şi care este promulgat ca atare. 3). 73-78)193. Aşa a fost aprobată Legea nr. 2). iar în fiecare din aceste judeţe. decât o categorie de norme printre alte norme. Legea adoptată este apoi supusă Controlului Curţii Constituţionale (art.3. legi organice sau legi ordinare (art. trebuie să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături (art. Printre legi. C.art. ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute prin prezenta convenţie au fost încălcate. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Şi totuşi. 147 al. Regimul juridic normal într-un stat de drept presupune aplicarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor când regula este ca legea să fie opera Parlamentului. are dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale”. 146 lit. dar Constituţia prevede şi adoptarea unei legi de către popor prin referendum art. prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003. Textele sunt discutate în comisii apoi examinate în şedinţă publică. 73 al. Este vorba de legi prevăzute în mod expres prin Constituţie (art. In funcţie de obiectul lor putem distinge legea privind alegerile legislative şi a 193 Textul legii supus spre dezbatere şi aprobare este însoţit de Nota de fundamentare care nu are valoare normativă spre deosebire de unele anexe care pot avea valoare normativă. actele Guvernului şi celelalte acte administrative cu caracter normativ Intr-o ordine juridică în plină transformare. In cazul în care aceasta declară că tot textul. 74 al. 1). Textul său este apoi publicat în Monitorul Oficial Partea a I-a. legile (actele normative ale Parlamentului) nu mai sunt. 13 prevede că “orice persoană. respectiv municipiul Bucureşti. 429/2003 privind revizuirea Constituţiei. ele îşi păstrează prestigiul. într-un timp rezonabil. Legea este opera autorităţii legiuitoare. conform căruia “orice persoană are dreptul ca să-şi prezinte cauza public. publicată în Monitorul Oficial Partea a I-a nr. 6 §1. în faţa unui tribunal independent şi imparţial. fie în privinţa contestărilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. a). sau parte din el. 3 lit. Spre exemplu. Adoptarea presupune un vot favorabil al celor două camere. Legea nr. In afara acestui caz Preşedintele Republicii are obligaţia să promulge textele votate în termen de cel mult 20 de zile de la primire (art. creat prin lege. supremaţia. 75) în funcţie de categoria legii respective: legi constituţionale. a cărei definire se poate face potrivit mai multor criterii. în anumite privinţe. 78). 77 al.000 de cetăţenii cu drept de vot care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării. 70 . 1) iar dacă a cerut reexaminarea legii în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare (art. fie în privinţa temeiniciei oricărei acuzaţii de natură penală. este neconform cu Constituţia. a-t) care sunt votate şi modificate în condiţiile prevăzute de art. La legea propriu-zisă (act normativ al Parlamentului cu forţă juridică primară). Sesizarea cu propuneri şi proiecte de lege se face după o procedură specială (art.74) iar adoptarea legilor şi hotărârilor de asemenea (art. 77 al. şi care va hotărî. senatorilor sau unui număr de cel puţin 100. Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale (art. Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei (art. 76 al. Legile. legea se recunoaşte după prezentarea ei: ea constituie actul pe care însuşi legiuitorul îl numeşte astfel. pe care le-o dă chiar cuvântul lege. deputaţilor. 1 al Constituţiei. există Legi organice. formulată împotriva sa”. Iniţiativa poate aparţine Guvernului. 594 din 1 iulie 2004.

Asemenea ordonanţe. 102. 73 al. Muraru. legea de organizare a Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. 2 prin decret poate declara cu aprobarea prealabilă a Parlamentului mobilizarea forţelor armate iar conform art. 4 şi următoarele ale acestui articol. fiind o modalitate de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative. cele două tipuri de legi par a fi identice inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea ca printr-o lege parlamentară să se modifice sau să se abroge o lege referendară. fără să fie efectiv legi în sensul propriu al cuvântului. dar esenţiale sunt regulile pe care Guvernul nu le-ar putea institui decât în temeiul. dar nu are competenţă să evalueze constituţionalitatea textului aprobat de poporul suveran. In ceea ce priveşte ordonanţele redăm în continuare comentariile şi explicaţiile prof. 146 lit. ordonanţele sunt fie în temeiul unei legi speciale de abilitare. corespunzătoare rolului constituţional ce îi revine potrivit al. Deci. în temeiul al. 115.. considerate a fi legi. Desigur. op.Preşedintelui României. Astfel. aşa cum rezultă din prevederile art. Constantinescu.1 al art. starea de asediu sau de urgenţă. aşa cum rezultă din prevederile al. 1 instituie. De altfel. Mai există şi alte texte legale ce sunt asimilate legii. la rândul lor. Ordonanţele date în temeiul unei legi speciale de abilitare se pot emite numai cu respectarea strictă a prevederilor acestei legi. A. Dacă legea de abilitare o cere ordonanţele se supun spre aprobarea Parlamentului (art. 90 când Preşedintele Republicii după consultarea Parlamentului. ordonanţa depăşeşte sfera strictă a conducerii generale a administraţiei publice. u). 3 al art. pot fi. 115 ordonanţe ce se supun aprobării ulterioare a Parlamentului şi ordonanţe pentru care nu este necesară o asemenea aprobare. aceasta nu înseamnă că ordonanţa nu poate cuprinde şi măsuri pentru aplicarea unei legi. în limitele şi în condiţiile legii de abilitare. I. aprobarea este necesară numai dacă legea de abilitare o cere în mod expres. organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. 194 M. In ambele situaţii apreciem că textele normative cuprinse în actele Preşedintelui pot fi asimilate legii. întrucât. în legătură cu realizarea politicii interne şi externe a ţării. sunt de domeniul legii. fie în sensul că modifică sau abrogă reguli existente. măsuri supuse încuviinţării Parlamentului. 151 al. O altă categorie specială sunt legile de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.S. fie ordonanţe de urgenţă. 71 . potrivit legii. Referendumul poate avea lor în situaţiile prevăzute de art. poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional dar şi în cazul procedurii de revizuire a Constituţiei (art. Antonie Iorgovan făcute în lucrarea precitată194. In afara acestei diferenţe. 115). O categorie specială este cea a legilor constituţionale care sunt cele de revizuire a Constituţiei (art. 93 al. putem observa că aceasta este singura diferenţă importantă între regimul juridic al legii parlamentare şi acela al legii referendumului. Tănăsescu. Preşedintele României potrivit prevederilor art. 2. 92 al. “Ordonanţa este expresia unei competenţe legislative delegate. Iorgovan. Prin ordonanţe se stabilesc reguli care. întrucât nu se referă la organizarea executării legilor. Legea va stabili în mod obligatoriu domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.cit. Regula de drept comun este aceea că ordonanţele nu se supun aprobării Parlamentului. legea privind statutul funcţionarilor publici etc. pg. 2) şi care evident au o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte legi. In ambele situaţii Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia (art. In conformitate cu prevederile art. 115 al. fie în sensul că reprezintă reguli noi. E. 3) aceasta rămânând definitivă numai după aprobarea ei prin referendum. Tocmai de aceea ele nu se pot emite decât în temeiul unei legi de abilitare.190 şi urm.

acelaşi efect revenind asupra iniţiativei legislative prin care a supus ordonanţa aprobării Parlamentului. Ordonanţele ce nu se supun aprobării ulterioare a Parlamentului se emit pentru detalierea sau precizarea unor dispoziţii reglementate prin lege. termenul până la care trebuia exercitată această iniţiativă a expirat. că modificarea sau abrogarea ordonanţei după sesizarea Parlamentului şi epuizarea termenului de abilitare se poate face numai prin lege. el nu poate fi atacat în contenciosul administrativ. 4 şi următoarele ale art. inclusiv limitele competenţei legislative astfel delegate şi termenul până la care urmează să fie exercitată. aprobarea unor formulare. în acest caz de însuşi textul constituţional. a unor reguli metodologice etc. ordonanţa rămâne un act administrativ. Deci. însă. Delegarea legislativă este dată. dar poate obţine. este condiţionată de supunerea spre dezbaterea şi aprobarea Parlamentului. dacă legea o cere. practic. 108 din Constituţie Guvernul adoptă Hotărâri şi Ordonanţe. deoarece sunt în exclusiva sa competenţă. Potrivit prevederilor art.Intrucât. sub sancţiunea încetării de drept a efectelor lor. prin natura lor. din cele arătate. Rezultă. Guvernul este obligat să supună ordonanţele spre aprobarea Parlamentului. In cazul ordonanţelor ce se supun aprobării Parlamentului. fiind acte de aplicare a legii de abilitare. ceea ce are drept consecinţă caducitatea ordonanţei. persoana vătămată se poate adresa instanţei de contencios administrativ. In toate cazurile. fiind elementul de noutate introdus prin Legea de revizuire a Constituţiei. De asemenea. asemenea ordonanţe se emit pe baza unei legi speciale de abilitare. de publicarea în Monitorul Oficial. Parlamentul nu poate delega competenţa sa legislativă din domeniile rezervate legilor organice. Dacă Curtea Constituţională declară ordonanţa sau dispoziţii ale acesteia neconstituţionale. legea trebuie să prevadă necesitatea emiterii lor. are caracter legislativ. 146 lit. dacă. potrivit art. “ După ce am prezentat actele Parlamentului. până la împlinirea acestui termen. bineînţeles. Cum este un act administrativ emis în relaţia cu Parlamentul. spre aprobare Parlamentului şi. dar controlul constituţionalităţii acesteia poate interveni pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ce intră în competenţa jurisdicţională a Curţii Constituţionale (art. 126 al. după epuizarea termenului de abilitare. După împlinirea termenului şi sesizarea Parlamentului. Guvernul emite un act care. specific al Guvernului. potrivit art. 1. iar Ordonanţele. în scopul emiterii ordonanţei. respectiv legea ca izvor de drept administrativ precum şi Ordonanţele Guvernului care pot fi asimilate legii. deoarece ar însemna să exercite o competenţă delegată ce a expirat. asemenea ordonanţe sunt expresia unei anumite puteri de reglementare acordate Guvernului prin legea de abilitare. Guvernul nu le mai poate modifica. Cu toate că. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. d). cum s-a arătat deja. prin conţinutul său. fac parte din domeniul acestor legi. 72 . Aplicarea unor astfel de ordonanţe este condiţionată de supunerea lor. ne vom opri la actele Guvernului şi la celelalte acte administrative cu caracter normativ ce formează o importantă sursă de drept administrativ. Legea specială de abilitare poate fi dată şi de o dispoziţie de învestire a Guvernului cu competenţa de a emite o ordonanţă. De regulă. 115 al. In aceste limite. Guvernul poate să le modifice sau să le abroge. 115 au un caracter aparte. precum şi eventuale alte condiţii. Ordonanţele de urgenţă prevăzute de al. abrogarea sau modificarea acestei legi are ca efect abrogarea sau modificarea corespunzătoare a ordonanţei emise în temeiul ei. respectiv. modificate sau abrogate reguli de drept care. De asemenea. în prealabil. cuprinsa într-o lege reglementând un anumit sector de activitate. rezultă că prin ordonanţele emise pe baza unei legi speciale de abilitare nu vor putea fi instituite. fiind consecinţa unei delegări legislative. Tocmai de aceea valabilitatea lor. 6 teza 3. caracterul lor legislativ este şi mai pregnant. Până la împlinirea termenului de abilitare. prin efectul abilitării. Pentru acelaşi motiv nu poate nici să le abroge. sensul termenului lege de abilitare este acela de dispoziţie instituită prin lege pentru abilitarea Guvernului.

55/2001. ordinele pot avea şi caracter individual nu doar normativ. că principiile şi regulile care se formulează pe baza acestor izvoare nu sunt totdeauna scrise ca atare. O altă categorie de acte administrative cu caracter normativ care constituie izvoare de drept sunt actele miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai unor autorităţi centrale de specialitate a administraţiei de stat altele decât ministerele. decizii).G. înseamnă: a prevedea. cum s-a stabilit încă de la începutul secolului XX de către Henri Fayol. în orice domeniu. pg. 1 al art. “Hotărârea reprezintă.). legea etc.2. jurisprudenţa figurează în documentele scrise (hotărâri. precizările sau regulamentele. Faţă de această situaţie din doctrină. a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial după ce sunt avizate de Ministrul Justiţiei.108 trebuie interpretată într-un sens larg. nr. Este adevărat. Există o practică destul de diversă care nu serveşte ideii de ordine juridică şi administrativă într-o administraţie modernă196. Cu toate acestea uneori cutuma se aplică sub forma unor practici devenite uzuale pe care şi 195 196 Idem. Iorgovan. cum sunt: instrucţiunile. 2. 26 din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului. aşadar.. la fel ca şi cele ale prefecţilor se emit întotdeauna pe baza şi în vederea executării legilor. 189. 3 din Legea nr. prin excelenţă. pg. in temeiul dreptului fundamental art. 197 A.1 al art. 6 din Constituţie”195. 52 si a art. deoarece Guvernul are o competenţă materială generală. Multe dintre acestea sunt uneori aprobate printr-un Ordin. hotărârea poate fi atacată în faţa instanţei de contencios administrativ. relaţii sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanţă faţă de cele reglementate de lege. Dacă cutuma într-adevăr nu a făcut obiectul unei redactări. cit. aprobat prin H. actul prin care Guvernul îşi exercită rolul constituţional. însă. privind conducerea generală a administraţiei publice. In practica administrativă a autorităţilor centrale ale administraţiei publice există şi alte acte administrative cu caracter normativ. a comanda şi a controla. prevăzut de al. Potrivit dispoziţiilor art. în exercitarea atribuţiilor ce le revin miniştrii emit ordine şi instrucţiuni. 46 al. sentinţe. Dacă instrucţiunile au întotdeauna caracter normativ. In sfârşit majoritatea autorilor dau drept izvoare scrise ale dreptului administrativ şi ordinul prefectului. în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta. Vom reveni asupra acestei problematici în capitolul privind autorităţile administraţiei publice. ramură sau sector de activitate. Hotărârea nu poate fi decât secundum legem şi praeter legem şi intervine ca obiect nemijlocit. 73 .. A administra. 102. Ca act administrativ. op.organizarea executării legilor” din cuprinsul al. actele administrative cu caracter normativ ale miniştrilor. izvoarele nescrise (cutuma şi jurisprudenţa) şi uneori doctrina care însă nu poate fi un izvor de drept pozitiv. ele de cele mai multe ori nu sunt legiferate sau formalizate într-un fel. 90/2001 privind organizarea Guvernului României şi a ministerelor. cu alte denumiri. Conform prevederilor art. Din câte se cunoaşte cutuma nu joacă un rol important în dreptul nostru administrativ. Prin hotărâre se reglementează. a coordona.2. hotărârea consiliului judeţean. Includerea jurisprudenţei în categoria izvoarelor nescrise este oarecum nepotrivită. normele metodologice.după cum am văzut se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ În mod obişnuit printre izvoarele dreptului se disting izvoarele scrise (Constituţia. hotărârea consiliului local şi dispoziţia primarului197. urmează să interpretăm că expresia . 126 al. ale celorlalţi conducători de autorităţi centrale de specialitate ale administraţiei publice. 127. a organiza.

Pentru a ajunge la confruntarea dintre o normă şi un fapt. Aceste principii sunt caracterizate mai întâi de finalitatea (scopul) lor şi de tipul sau nivelul de autoritate (de forţă juridică) pe care înţelege să-l confere acestor principii judecătorul de contencios administrativ. P. Principiile şi regulile derivate din practica judecătorească formează jurisprudenţa. Ele se caracterizează prin supleţe. deosebindu-se de sentinţele/deciziile de justiţie propriu-zise care sunt pronunţate de judecător în fiecare speţă de contencios şi care privesc direct părţile aflate în litigiu fiind strict legate de aceste părţi. Civ. 138. sau între principiul egalităţii şi adaptarea dreptului la fiecare caz particular. 199 Codul Civil (art. Guedon. va putea fi urmărit ca culpabil de denegrare de dreptate”. 202 G. asupra cauzelor ce-i sunt supuse”. Din punct de vedere tehnic. are o importanţă deosebită deoarece ea este de cele mai multe ori un rezultat al controlului jurisdicţional. printr-o dispoziţie de ordin general cum este cazul când acest act este emis de Parlament201. Iată spre exemplu în situaţia recursului în interesul legii. nemaifiind obligatorii pentru instanţe200. De aceea putem afirma că elaborând fundamentul logico-juridic al sentinţei sale. M. dispusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. trebuie în primul rând analizate în detaliu datele faptei şi trebuie apreciat conţinutul normei şi tendinţa generală a dreptului. pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României se cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. pe care îl parcurge un judecător trebuie să încercăm să ni-l imaginăm. aşadar motivând soluţia ce o va adopta. declanşat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 74 . „Judecătorul care va refuza de a judeca. Chretien. judecătorul are un rol creator. 1. el fiind un interpret care este chemat să hotărască semnificaţia care trebuie dată normei juridice iar dacă întâlneşte o dificultate în plus cum ar fi o lacună a ordinii juridice el nu poate să-şi decline competenţa. chiar dacă în instanţa de contencios administrativ ele nu pot constitui elemente de drept pozitiv198. pg. La prima vedere lucrurile par simple: avem o regulă ce trebuie aplicată unei anumite situaţii şi întrun asemenea caz se ia o anumită decizie. Dupuis.Administraţia şi cei administraţi le consideră a fi obligatorii.J. în hotărârile ce dă. este o mare greşeală împiedicând unificarea practicii judecătoreşti şi promovând practic federalizarea justiţiei române. deşi poziţionarea acestora în ierarhia izvoarelor dreptului administrativ în absenţa unui cod de procedură administrativă. In acelaşi timp trebuie precizat că aceste decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie deşi sunt publicate în Monitorul Oficial ele nu sunt nişte hotărâri de reglementare care ar obliga pe judecători. Într-o asemenea situaţie. 3). In cadrul jurisprudenţei ca potenţial izvor de drept administrativ. nu este impusă de vre-o reglementare scrisă. este relativ dificilă. Pentru a înţelege a mai bine mecanismul procesului de judecată. o practică care. 130). Aşadar totul ar putea fi mecanizat. pct. 4. Jurisprudenţa. Pr. nu poate spune că nu se poate pronunţa neavând un text de lege expres pentru situaţia dedusă judecăţii. 3 al art. Deciziile se pronunţă de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României. 138/2000 (art. calculatorul ar putea lua locul judecătorului. interzice judecătorului să practice metoda hotărârilor de reglementare: „este oprit judecătorului de a se pronunţa. prin echilibru care încearcă a se stabili între echitate şi cerinţele siguranţei juridice. de regulă. judecătorul îşi autoformulează o regulă. 201 Codul civil prin art. op. 200 În opinia noastră eliminarea textului „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe” din al. Partea I. sau că este întunecată sau neîndestulătoare. un loc important îl ocupă principiile generale ale dreptului. Aceste decizii se pronunţă în interesul legii şi nu au efect obligatoriu asupra hotărârilor judecătoreşti de speţă. Jurisprudenţa se naşte în primul rând din partea de incertitudine inerentă acestor operaţii. Nimic nu este mai înşelător decât acest model de gândire mecanicistă pentru hotărârile/deciziile justiţiei. prin cale de dispoziţii generale şi reglementare. judecătorul când invocă formulând un principiu general al dreptului se comportă ca şi când ar fi un legiuitor202: “el modifică dreptul pozitiv introducând o normă care de altfel nu este inventată de el fiindcă dacă ar fi aşa norma respectivă ar risca să nu 198 A se vedea în acest sens cutuma aplicării unor vize sau rezoluţii ce apar pe un act administrativ. sub cuvânt că legea nu prevede. însă. dar a devenit o practică uzuală. cit.. 329 C. deoarece ar comite delictul de “denegrare de dreptate”199.

fie tolerată. 203 A. g) folosirii limbii române în scris şi vorbit. şi a limbii minorităţilor naţionale. In fapt consensul de care are nevoie rezultă din chiar originea lui deoarece principiul sau norma formulată este extrasă de către judecător din ansamblul dispoziţiilor constituţionale sau legislative. h) obligativităţii aducerii la cunoştinţă a actelor adoptate/emise şi a măsurilor dispuse. cum ar fi aceea a salvgardării libertăţilor şi ale persoanei umane. c) egalităţii în faţa administraţiei publice. i-ar lipsi legitimitatea necesară unei norme de drept pentru a putea fi aplicată în mod efectiv”. Astfel în procedura necontencioasă se aplică principiile: a) legalităţii. 45. Germania. principiile generale ale dreptului (care le putem considera ca fiind asemănătoare normelor juridice de ordine publică) nu pot fi îndepărtate printr-un contract sau convenţie. România) şi ţările de cultură anglo-saxonă: dat fiind că e vorba de probleme fundamentale. d) motivării acţiuni administrative şi a măsurilor dispuse. i) exercitării controlului asupra activităţii executive. oportunităţii şi eficienţei. In acest fel principiile sunt comparabile cu natural justice din dreptul englez care provine din common law şi cuprinde două reguli: nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi judecător şi parte în acelaşi proces. “Aceste asemănări sunt un argument că nu trebuie să opunem în mod categoric ţările cu drept scris (Franţa. b) exercitării obligatorii şi cu bună credinţă a competenţelor legale. drept izvoare de drept. 75 . în condiţiile legii. j) celerităţii rezolvării problemelor cetăţenilor. Lefas „Essai de comparaison entre le concept de natural jutice en droit administratif anglo-saxon et principes generaux de droit”. aşadar valori deja consacrate într-un anumit tip de civilizaţie şi care conţin aspiraţiile societăţii respective astfel că şi în cadrul unei contestări norma sau principiul respectiv ar fi apărate de către opinia publică sau de reprezentanţii populaţiei. In aceeaşi măsură. l) colaborării şi cooperării. Astfel aceste principii sun împărţite în două categorii şi anume cele care se aplică în procedura necontencioasă şi cele care se aplică în procedura contencioasă. Dreptul european confirmă aceste aprecieri iar dreptul comunitar şi mai cu seamă Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg invocă şi utilizează principiile generale de drept. (no man is a judge in his own case). k) subsidiarităţii. diferenţele de ordin tehnic se estompează iar sursa profundă a soluţiilor pare să fie aceeaşi”203. nimeni nu poate fi condamnat fără să fi fost audiat în prealabil (audi alteram partem). iar după caz. Ţinem să precizăm că în proiectul Codului de Procedură administrativă principiile generale ocupă un loc special. e) exercitării ierarhice a recursului. Din punct de vedere al valorii juridice un lucru este sigur şi anume că doar legea poate formula o excepţie de la un principiu general al dreptului. m) responsabilităţii şi răspunderii. RIDC 1978. f) transparenţei în activitatea administraţiei publice şi accesul liber la informaţiile de interes public. Aşadar respectarea principiilor generale ale dreptului se impune tuturor autorităţilor administrative iar în ierarhia izvoarelor de drept credem că se situează deasupra tuturor actelor administrative cu caracter normativ. pg. fie că sunt emise de Guvern sau de celelalte autorităţi administrative care au competenţă normativă.

900 şi urm. unei sistematizări. Prisăcaru. statutul aleşilor locali. A. Toate aceste principii ar trebui să garanteze cetăţenilor dreptul la o mai bună administrare. Răspunderea ministerială. In cuprinsul unui asemenea cod ar trebui să se regăsească reglementări cu privire la Administraţia prezidenţială. d) stabilităţii şi motivării actului administrativ-jurisdicţional. Se impune. Administraţia publică locală – Autorităţile administraţiei publice locale. Iorgovan a pledat pentru realizarea unui Cod al contravenţiilor. Prevederile unui asemenea cod administrativ se aplică activităţii persoanelor administrative. în diversitatea domeniilor în care acţionează administraţia publică.205 3. Editura Lumina Lex.cit. pg. spre deosebire de alte ramuri de drept care sunt codificate. Bucureşti. iar în etapa a doua să fie adoptat Codul administrativ. sunt cuprinse în acte normative disparate şi nu într-un cod care să asigure unitate şi coeziune acestor norme juridice. într-o primă etapă. c) garantării dreptului la apărare. op. şi după aceea. Autorităţile autonome centrale ale administraţiei publice. precum si în raporturile acestora cu alte subiecte de drept public sau privat. în raporturile dintre autorităţile administrative. Contenciosul 204 205 V. Administraţia publică centrală de specialitate – Ministerele şi alte autorităţi centrale. Intârzierea codificării normelor de drept administrativ îşi găseşte explicaţia în lipsa unui precedent în legislaţia noastră. Iorgovan. pg. spre exemplu. Codificarea dreptului administrativ Normele juridice care alcătuiesc ramura dreptului administrativ. Funcţionarii publici. un Cod de procedură administrativă necontencioasă a autorităţilor administraţiei publice într-o primă etapă. instituţiilor.1. care are o lungă tradiţie. precum şi la exercitarea căilor de atac în faţa jurisdicţiilor administrative şi a instanţelor judecătoreşti. La acestea se adaugă şi o justificare de natură istorică. chiar unei codificări”. 76 . anume că dreptul administrativ. pe baza unor noţiuni precise şi unor principii riguroase. Se aplică în administraţia activă. este relativ recent (începând din secolul al XIX-lea). în administraţia jurisdicţională şi în cea cu caracter special. reprezentare. Guvernul României. raporturile dintre acestea si principiile aplicabile administraţiei publice centrale si locale.. folosirea unei terminologii juridice unitare mai întâi în Cod şi apoi preluată şi în legile speciale care vor trebui puse de acord cu dispoziţiile de principiu ale Codului administrativ. faţă de dreptul civil. 2002. care are ca obiect de reglementare administraţia publică. de asemenea. Codul administrativ Codul administrativ reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor. în mobilitatea extremă care caracterizează regimul de drept administrativ. § 3. Prof. cunoscând secole de practică judiciară şi elaborare doctrinară. folosind regimul de drept administrativ. cel puţin în instituţiile sale de bază. 142. serviciile publice locale. b) independenţei în activitatea administrativ-jurisdicţională. Tratat de Drept Administrativ Român. Unii autori204 au fost de părere că “dreptul administrativ poate fi supus.In procedura contencioasă mai au aplicabilitate principiile: a) contradictorialităţii. Regimul juridic al proprietăţii publice şi private a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. A.

premiere. încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic. elaborare emitere/adoptare. din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. salariu. H. precum şi în raporturile cu alte subiecte de drept public sau privat. Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor.2. adoptarea. indiferent de sfera puterii de stat din care fac parte. Codul de conduită a funcţionarilor publici A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice. precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică. precum şi înfăptuirea operaţiunilor administrative de către autorităţi. aducere la cunoştinţă. instituţii şi servicii publice. 3. Codul de conduită a funcţionarilor publici. emiterea. punerea în executare şi controlul actelor administrative. în executarea atribuţiilor ce le revin. punere în executare şi control al actelor şi măsurilor administrative. nr.3. instituţii şi servicii publice. 77 . reglementează în cuprinsul său normele de conduită profesională a funcţionarilor publici. sub pretextul că este de ajuns aplicarea legii este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt persoane. sancţiune. Nu ne rămâne decât să aşteptăm concretizarea legală a acestui proiect. 206 Guvernul României a adoptat o Hotărâre care conţine tezele prealabile ale Proiectului Codului de procedură administrativă. Codul de procedură administrativă reglementează astfel. Procedura administrativă se aplică în activitatea persoanelor administrative. Norme obligatorii pentru funcţionarii publici. jurisdicţională şi cea cu caracter special. Actul are în vedere sistematizarea prevederilor de procedură administrativă cât şi a regelementarea unor elelemnte cu caracter de noutate în domeniu. Procedura se aplică în administraţia activă. Un asemenea conţinut a fost dat unui Proiect de lege privind Codul administrativ al României de specialişti în domeniu în cadrul unui program gestionat de Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală din Sibiu. 1360 din 22 octombrie 2008 privind Tezele prealabile ale proiectului de procedură administrativă publicată în Monitorul Oficial al României nr. în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile cu natura şi atribuţiile lor. nu simpli executanţi. Implinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine. procedura desfăşurată de autorităţi. potrivit competenţei legal stabilite în raporturile dintre ele. datorie pe sarcină. Doctrina şi practica au fost juridică au fost preocupate în mod constant de sistematizarea şi simplificarea legislaţiei administrative în contextul unei inflaţii normative caracterizate de abundenţa textelor normative şi instabilitatea regulilor. 7 din 18 februarie 2004. 734 din 30 octombrie 2008. Codul de procedură administrativă206 Procedura administrativă cuprinde ansamblul normelor juridice şi modalităţilor specifice privind elaborarea. ci că identitatea profesională devine o componentă a identităţii personale. că ei au propriile valori.administrativ şi Răspunderea contravenţională. vin din medii diferite iar dorinţa lor de afirmare ca profesionişti ai administraţiei nu se reduce la conformism.G. Procedura administrativă este alcătuită din: fazele de pregătire. Codul de conduită a funcţionarilor publici este unul din puţinele coduri care au fost reglementate de legiuitorul român prin Legea nr. instituţie sau serviciu public. Prevederile sale se aplică în activitatea administrativă desfăşurată de oricare autoritate. 3.

obligaţia: aplicării legii. în condiţiile legii.Obiectivele codului de conduită urmăresc să asigure creşterea calităţii serviciului public. eliminării discriminării – principiul egalităţii de tratament. neacţionării în contradictoriu. transparenţa administrativă. pentru a câştiga şi a menţine încrederea publicului în integritatea. Codul bunei administrări Adoptarea unui cod care să conţină principiile de bază ale unui model de comportament al autorităţilor şi al funcţionarilor publici faţă de orice persoană care li se adresează. număr de telefon). 78 . de a transmite o înştiinţare în cazul în care nu există posibilitatea acordării unui răspuns imediat indicând instituţia care se ocupă de dosar/petiţie (nume. imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice. a regulilor şi procedurilor legale – principiul legalităţii. In ultimii ani a existat o tendinţă generală în vederea elaborării unui cod al bunei administrări atât la nivelul instituţiilor internaţionale (Comunitatea Europeană prin EuroOmbudsman a propus adoptarea unui “Code of good administrative behavior” încă din 1998 – Cod adoptat de Parlamentul European la 6 septembrie 2001) cât şi la nivelul mai multor state europene. şi prin intermediul căruia administraţia publică va fi mai transparentă şi mai aproape de nevoile cetăţenilor prin exercitarea unor servicii administrative de bună calitate a devenit o necesitate a societăţii administrative române. Cât priveşte conţinutul unui astfel de cod. Prin intermediul unui asemenea cod în exercitarea funcţiei publice. pe de o parte. precum şi să contribuie la eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică. asigurării obiectivităţii şi imparţialităţii (incluzând abţinerea în cazul existenţei unui interes personal). acţionării corecte. precum şi de a asigura. codul include obligaţia: de a răspunde la corespondenţă în limba cetăţeanului. pe de alta parte. La nivelul principiilor procedurale. crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici. Pentru o mai bună înţelegere enumerăm mai jos astfel de reguli care au fost incluse şi susţinute de Euro-Ombudsman în faţa Parlamentului European. şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice. prin: reglementarea normelor de conduită profesională. luării de măsuri proporţionale cu gradul de pericol – principiul proporţionalităţii. Euro-Ombudsmanul a constatat că acesta ar trebui să includă reguli generale atât la nivel substanţial cât şi la nivelul principiilor procedurale. eliminării abuzului de putere. 3.4. o bună administrare în realizarea interesului public. La nivel substanţial codul include. funcţionarii publici au obligaţia de a avea un comportament profesionist. reguli concretizate în Codul European al bunei administrări. de a transfera dosarul/actele la serviciul/instituţia competentă. informarea publicului cu privire la conduita profesională a funcţionarilor publici.

iar pe de altă parte asigurarea unui cadru unitar. plătitorii de taxe să poată analiza uşor influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale. unele obligaţii precum sarcini de servicii pentru funcţionarii publici ce se află în contact cu cetăţeanul: acordarea de informaţii clare şi sfaturi corecte. gestionarea apelurile telefonice.5. mecanismelor şi procedurilor fiscale. Avocatul poporului din România a propus începând cu Raportul anual din 2000 elaborarea unui asemenea cod la nivelul României. de a aduce decizia la cunoştinţa persoanei în cauză. In acest sens.de a respecta dreptului de a fi audiat înainte de a lua decizia finală (dreptul la apărare). pe care acestea să îl respecte în relaţiile cu publicul. un cod pe care în acest moment îl considerăm ca fiind necesar pentru dezvoltarea culturii administrative a cetăţeanului român şi a autorităţilor publice. de specialitate. de a indica posibilitatea exercitării unui apel în caz de decizie negativă. Codul conţine de asemenea. Codul fiscal Obiectivul fundamental al Codului fiscal este pe de o parte armonizarea cu legislaţia fiscală a Uniunii Europene şi cu acordurile fiscale internaţionale la care România este parte. 79 . promovarea Codului. de a lua în considerare toate elementele relevante şi de a le exclude pe cele irelevante. Codurile administraţiilor sectoriale Exceptând codul de drept material. Codul fiscal a fost elaborat astfel încât : plătitorii de taxe să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine. în acest sens în România acţionează următoarele coduri: A. 112 din 6 februarie 2004. Având în vedre toate cele expuse mai sus considerăm că este oportun să se adopte un cod care să guverneze principiile unui bun comportament administrativ al autorităţilor. modificată şi completată prin mai multe acte normative. de a lua decizia în timp rezonabil (chiar dacă răspunsul este negativ). 3. Coduri care-şi produc efectele doar asupra unei anumite arii de activitate. stabil. de a aduce la cunoştinţă motivele ce au stat la baza luării deciziei (argumentarea deciziei). să existe informarea necesară asupra principiilor. Legea nr. 571 privind Codul fiscal a fost adoptata de Parlamentul României la 17 decembrie 2003 şi publicată în Monitorul Oficial nr. cel de drept procedural şi cel de conduită în România ar trebui să existe şi există deja în unele situaţii coduri ale administraţiilor sectoriale. coerent şi clar al reglementarilor fiscale.207 207 Modificările şi completările aduse Codului fiscal până la finalul anului 2008 erau în număr de 31.

Codul de procedură fiscală reprezintă baza de aplicare a tuturor legilor fiscale speciale care se adresează contribuabilului. 296 din 28 iunie 2004 privind Codul consumului a fost publicată în Monitorul Oficial nr. asigurând cadrul necesar accesului la produse şi servicii. a sănătăţii persoanelor. Pentru realizarea unei administrări eficiente a impozitelor şi taxelor a apărut necesitatea cuprinderii tuturor prevederilor referitoare la acest domeniu. informării lor complete şi corecte despre caracteristicile esenţiale ale acestora. precum şi atribuţiile unor autorităţi ale administraţiei publice. 92 din 24 decembrie 2003 publicată în Monitorul Oficial nr. în esenţă identice. republicată (2) în Monitorul Oficial nr. C. a produselor care se comercializează ca antichităţi şi a produselor necesar a fi reparate sau recondiţionate pentru a fi utilizate. Codul de procedură fiscală In prezent. control fiscal şi contencios administrativ). şi a serviciilor. obligaţiile şi răspunderile ce revin persoanelor fizice şi juridice. proprietăţii publice 208 Legea nr. degrevarea legislaţiei fiscale speciale de prevederile procedurale. modificată şi republicată în Monitorul Oficial nr. declarare. într-un Cod de procedură fiscală. asigurând: crearea unui cadru unitar pentru procedura de impozitare la toate categoriile de impozite. Codul rutier Circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor. 224 din 24 martie 2008. regulilor privind publicitatea produselor şi serviciilor. cu privire la achiziţionarea de produse şi servicii. instituţii şi organizaţii în legătură cu acestea sunt supuse dispoziţiilor Codului rutier.B. colectare. întrucât toate prevederile procedurale care se utilizează în această activitate sunt cuprinse într-o singură lege. folosite sau recondiţionate. pentru fiecare funcţie principală a administrării (înregistrare. 941 din 29 decembrie 2003 şi aprobată cu modificări prin Legea nr. cu condiţia ca agentul economic să informeze consumatorul despre aceasta. Codul consumului deşi a fost adoptat de Parlamentul României în iunie 2004208 a început să-şi producă efectele începând cu data de 1 ianuarie 2007. evitând în acest fel repetarea procedurilor în fiecare din aceste legi. cu excepţia produselor şi serviciilor care sunt reglementate prin legi speciale. Dispoziţiile prevăzute în acest cod au ca scop asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei rutiere. Codul de procedură fiscală a fost adoptat de Guvernul României prin Ordonanţa nr. inclusiv a serviciilor financiare. apărarea vieţii şi integrităţii corporale. Codul consumului Are ca obiect de reglementare raporturile juridice create între agenţii economici şi consumatori. Prevederile Codului se aplică comercializării produselor noi. 80 . inclusiv a serviciilor financiare. apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor împotriva unor practici abuzive. participării acestora la fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori. uşurarea activităţii de administrare. destinate consumatorilor. 593 di 1 iulie 2004. pietonilor şi a celorlalte categorii de participanţi la trafic. 174 din 25 mai 2004. drepturile. administrarea impozitelor şi taxelor nu mai este realizată prin legi speciale. D. 513 din 31 iulie 2007. în România. contractelor încheiate cu consumatorii.

Legiuitorul român împreună cu administraţia de specialitate a reglementat şi va reglementa şi alte coduri de strictă necesitate pentru desfăşurarea activităţii de organizare a executării şi de executare în concret a legilor. F. 399 din 27 decembrie 2005209. noţiuni pe care gândirea omenească o poate constata şi stabili. 1998) reţine pentru termenii de raport şi relaţie definiţia – legătură între două sau mai multe persoane. republicată în Monitorul Oficial nr. E. de către autorităţile administraţiei publice potrivit normelor legale. precum şi tuturor persoanelor fizice sau juridice care desfăşoară activităţi aeronautice civile în spaţiul aerian naţional şi pe teritoriul României. Editura Univers Enciclopedic. Doctrina juridică a stabilit însă că relaţiile sunt toate acele legaturi care nu sunt afectate de norma juridică. că raporturile de drept administrativ constituie o parte a raporturilor juridice în care sunt implicate autorităţile administraţiei publice prin diferite fapte juridice şi anume acelea în care autorităţile administraţiei publice înfăptuiesc puterea executivă. Raporturile de drept administrativ pot fi considerate acele raporturi juridice care apar prin intervenţia normei juridice de drept administrativ asupra relaţiilor sociale care constituie obiectul activităţii administrative a statului sau a colectivităţilor locale. Aşadar. prin care s-a asigurat aplicarea Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 141 din 24 iulie 1997. 45 din 26 inaurie 2001 şi modificată prin Legea nr. 195 din 12 decembrie 2002 intrată în vigoare la 1 februarie 2003 republicată în Monitorul Oficial nr. abrogat apoi prin Legea nr. observăm astfel că din punct de vedere lingvistic este greu de diferenţiat aceste două noţiuni. în primul rând. protecţia mediului înconjurător. § 4. trebuie observat. 22 din 10 ianuarie 2006. realizată. obiecte. Codul rutier a fost reglementat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. cu modificări ulterioare. subiectele de drept şi faptul juridic de drept administrativ. Codul vamal al României a fost reglementat de legiuitorul român iniţial prin Legea nr. publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. tuturor bunurilor introduse sau scoase din ţară de către persoane fizice sau persoane juridice. Indeobşte se consideră că aceste premise sunt: norma juridică de drept administrativ. aşadar. precum şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor în acest domeniu. Codul aerian Prevederile Codului aerian se aplică tuturor activităţilor aeronautice civile.şi private. Codul vamal Codul vamal se aplică în mod uniform şi nediscriminatoriu pe întreg teritoriul României. Dictionarul Explicativ al Limbii Române (publicat de Academia Română. cu excepţia raporturilor sociale care se nasc în procesul realizării activităţii financiare210. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”. 81 . fenomene. Raportul de drept administrativ Pentru ca un raport juridic de drept administrativ să poată apărea şi să se desfăşoare este nevoie de existenţa unor premise. Bucureşti. 2913/92 de instituire a Codului vamal comunitar. 29 din 22 august 1997 aprobată cu modificări de Parlamentul României prin Legea nr. urmând ca raportul să fie legatura care se desfăşoară sub imperiul unei norme juridice. fiind purtătoare a autorităţii publice. 209 210 Publicată în Monitorul Oficial nr. 670 din 3 august 2006 şi modificată ulterior.86 din 10 aprilie 2006. 302/1992. 130 din 21 iulie 2000. Codul aerian a fost reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr.

2. In acest sens. sau prin excepţie de un stabiliment public sau de utilitate publică211 – o structură nestatală. distingem mai multe posibilităţi. un raport de drept administrativ se poate stabili între: două autorităţi ale administraţiei publice – raporturi stabilite de exemplu între Ministerul Finanţelor şi Ministerul Justiţiei. realităţi. Incercând o particularizare mai aprofundată a raportului de drept administrativ. autorizată. sunt raporturi de drept constituţional) – raporturi stabilite de exemplu în Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti. din această grupare de raporturi juridice. 212 A. Bucureşti 2007. unul din subiecte este întotdeauna. de celelalte raporturi de drept public (de drept constituţional.In al doilea rând. raporturi care se nasc în cadrul şi în vederea realizării puterii executive a statului. Capitolul privind Serviciile publice. modificarea sau stingerea raportului de drept administrativ este expresia manifestării unilaterale de voinţă a autorităţii administrative purtătoare a autorităţii publice (de stat sau a colectivităţilor locale). perspective. Editura Lumina Lex. 4. Astfel. pentru că datorită specificului puternic al acestora. întotdeauna cel puţin unul este o autoritate a administraţiei publice. 82 .. ele fac obiectul unei ramuri distincte de drept – dreptul financiar. Iorgovan. o autoritate a administraţiei publice şi o altă autoritate publică (în ceea ce priveşte natura juridică a raporturilor dintre Parlament şi autorităţile administraţiei publice. de regulă.cit. reglementate de normele dreptului administrativ212. Naşterea. sunt raporturi de subordonare ale unuia dintre subiecţi faţă de celălalt. Caracterele raportului de drept administrativ Raporturile juridice de drept administrativ formează o categorie distinctă de raporturi juridice care au caractere proprii ce-i conferă un aspect specific şi anume: 1. care apar în sfera relaţiilor sociale. obiectul şi conţinutul. oricare ar fi ele. de drept penal etc. în mod obligatoriu. Acest raport de inegalitate. suntem de părere că acestea. 4. sunt raporturi de putere. se desprind acelea care se nasc în procesul realizării activităţii financiare. 3. Astfel. de supraordonare a autorităţii administrative este ceea ce. de asemenea. aşa după cum am arătat.). 211 A se vedea în acest sens şi I. 2. Subiectele raportului de drept administrativ Referindu-ne la subiectele raportului de drept administrativ. se află în raport de egalitate. deosebeşte dreptul administrativ de orice subramură a dreptului privat unde subiectele. op.1. ne vom opri asupra unor caracteristici juridice specifice elementelor sale: subiectul. 146. Raporturile de drept administrativ se disting astfel. pg. care prestează un serviciu public alături sau în locul unei autorităţi a administraţiei publice. Administraţia Publică: teorii. Alexandru. un purtător al autorităţii publice statale sau a colectivităţilor teritoriale. se individualizează raporturile de drept administrativ faţă de cele de drept privat. reprezentat de un organ al administraţiei publice. Sunt în acest sens.

deci al drepturilor şi obligaţiilor pe care le au subiectele participante. a căror raţiune de a fi constă tocmai în realizarea obligatorie a atribuţiilor.C. 83 . modificarea. Naşterea.3. Conţinutul raportului de drept administrativ Conţinutul raportului de drept administrativ este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor aflate într-un raport juridic determinat. realizarea sau încetarea acestora este stabilită prin voinţa legiuitorului sau prin voinţa unilaterală a subiectului supraordonat – obligat juridic în acest sens. deosebim: raporturi de subordonare ierarhică. privind cererea de acordare a autorizaţiei de construcţie. iar o altă parte se formează între subiectele de drept care aparţin sistemului administraţiei publice şi subiectele de drept care se situează în afara acestui sistem213. aflându-se de multe ori chiar pe poziţii de egalitate. Antibiotice Iaşi S. B. raporturi ce pot apărea între subiecte care nu se află în raport de subordonare ierarhică. pg. drepturi şi obligaţii prevăzute de norma juridică de drept administrativ. 1998. sunt în consecinţă raporturi de supraordonare a unui subiect faţă de celălalt. după conţinutul lor. distingem: raporturi juridice de subordonare. Negoiţă. 44 – 51. Naşterea. care se stabilesc între subiectele de drept care aparţin sistemului administraţiei publice şi subiectele de drept care se situează în afara acestui sistem. o autoritate a administraţiei publice şi o instituţie social-culturală sau un agent economic (regie autonomă sau societate comercială) – de exemplu raporturi dezvoltate între Primăria Municipiului Iaşi şi S. Din primul tip de raporturi de drept administrativ. o autoritate a administraţiei publice şi o persoană fizică – raport dezvoltat de exemplu între Primarul sectorului 1 şi cetăţeanul M. Condiţiile în care se dezvoltă raporturile de colaborare sunt expres prevăzute de lege şi implică manifestarea de voinţă a ambelor subiecte. a competenţelor cu care au fost învestite. Drept administrativ. ci constituie o îndatorire legală chiar şi pentru autorităţile administraţiei publice. Titularii diferitelor competenţe pot colabora sau participa la realizarea unor sarcini ale administraţiei publice sau la adoptarea unor decizii administrative dintr-un anumit domeniu. 4. raporturi de autoritate care se stabilesc între subiecte ale sistemului aflate într-o structură ierarhică. A. privind organizarea şi funcţionarea acestuia. Particularizând conţinutul raportului de drept administrativ. Din al doilea tip de raporturi de drept administrativ. ci constituie o obligaţie legală pentru acestea. raporturi de colaborare şi participare. Sunt raporturi juridice în care subiectele active în baza competenţei legale pot stabili unilateral drepturi şi obligaţii pentru persoane fizice sau juridice aflate în afara sistemului administraţiei publice.o autoritate a administraţiei publice şi un organism non-guvernamental –spre exemplificare avem raporturi dezvoltate între Ministerul Justiţiei şi Asociaţia Magistraţilor.A. modificarea sau încetarea raportului de drept administrativ nu depind de voinţa subiectivă a părţilor. trebuie subliniat că exercitarea drepturilor şi obligaţiilor nu este lăsată la latitudinea părţilor. Bucureşti. 213 A se vedea în acest sens mai pe larg Al.C. O mare parte a raporturilor de drept administrativ se formează în cadrul sistemului administraţiei publice. Editura Sylvi.

nu orice împrejurare din natură sau din viaţa omului este fapt juridic de drept administrativ ci numai acelea de care norma juridică de drept administrativ leagă consecinţe juridice. clasificare relaţionată la interferenţa sau neinterferenţa voinţei omului. In această categorie se includ fenomenele naturale – calamităţi. Obiectul raportului de drept administrativ Ca în orice raport juridic. Specificitatea constă în aceea că acţiunea sau inacţiunea subiecţilor se încadrează în activitatea administrativă a statului sau a colectivităţilor locale. Este cazul organizaţiilor nestatale care realizează activităţi de interes public. 4. Conducerea fără permis a unui autovehicul pe drumurile publice este un exemplu pe carel încadram. este o premisă esenţială a apariţiei sau stingerii unui raport juridic de drept administrativ. Astfel. ca fapt juridic. Faptul juridic de drept administrativ Faptul de drept administrativ. al înfăptuirii acestora. Faptele administrative ca orice fapte juridice pot fi clasificate în evenimente şi acţiuni. Acţiunile sunt manifestări de voinţă ale oamenilor (săvârşite cu discernământ) care produc efecte juridice ca urmare a reglementării lor prin normele dreptului administrativ. hotărârea unei persoane de a se prezenta la un examen pentru ocuparea unei funcţii publice. Faptul juridic administrativ reprezintă o împrejurare care are efecte juridice. nu sunt altceva decât rezultatul acţiunilor. fie ele licite sau ilicite. însă la acţiuni ilicite.raporturi juridice de supraveghere şi control a respectării legii de către subiecte de drept din afara sistemului administraţiei publice (instanţele de judecată etc. în consecinţă a raportului de drept administrativ. 4. deci în cadrul realizării puterii executive. în marea lor majoritate.4.. naşterea. care creează. dar ale căror rezultate produc consecinţe juridice numai dacă norma de drept statuează acest lucru. Trebuie să reţinem faptul că actele. respectiv moartea unei persoane fizice care a încălcat norma contravenţională de drept administrativ atrage stingerea măsurilor sancţionatorii dispuse de un organ al administraţiei publice.a. unităţi de învăţământ particulare ş.). In cazul acţiunilor licite putem evidenţia ca exemplu. Corpul experţilor contabili şi al contabililor autorizaţi. moartea. raporturi juridice de utilizare a serviciilor publice în care subiectele active acţionează pentru a realiza activităţi cu caracter prestator pentru satisfacerea unor nevoi de interes public. Obiectul raportului de drept administrativ îl formează chiar conduita la care se referă conţinutul. Un eveniment de acest fel. contribuind la îndeplinirea sarcinilor administraţiei publice: Baroul de avocaţi. raporturi juridice de colaborare şi participare a unor persoane fizice sau subiecte colective de drept la realizarea sarcinilor administraţiei publice.5. Acţiunile pot fi licite sau ilicite. modifică sau stinge raporturi administrative. Evenimentele sunt împrejurări care nu depind de voinţa oamenilor. obiectul raportului de drept administrativ îl formează acţiunea sau inacţiunea părţilor. 84 . curgerea implacabilă a timpului etc.

Stingerea raportului juridic de drept administrativ se produce odată cu: realizarea obiectului. actul juridic . 4.normativ. . abrogarea.Având în vedere cele menţionate mai sus se poate afirma astfel. 85 . operaţiile materiale tehnice sunt acele operaţii din procedura de elaborare sau de executare a unor acte administrative cât şi cele care nu intervin în această procedură.214 214 În dezvoltarea acestei problematici se va vedea şi Maria V. Editura Fundaţiei „Chemarea”. Dvoracek. izvor de drepturi şi obligaţii subiective în baza cărora iau naştere raporturi în cele mai multe cazuri şi ca rezultat al unui fapt juridic administrativ. 1993.faptele comis-omisive produc efecte juridice atât ca urmare a unei acţiuni cât şi a unei omisiuni. nu reprezintă altceva decât atitudinea pe care autoritatea o manifestă odată cu luarea la cunoştinţă a evenimentelor respectiv acţiunilor. a faptelor juridice de drept administrativ. b. . înţelese ca manifestări unilaterale de voinţă.individual. că actele autorităţilor administraţiei publice. moartea.faptele omisive constau în abţinerea de la săvârşirea anumitor acţiuni a căror îndeplinire este prevăzută în mod obligatoriu de lege.6. Iaşi. pg.faptele comisive sunt caracterizate prin efectele juridice pe care le produc. Acestea nu sunt producătoare de efecte juridice prin ele însele şi deci nu sunt generatoare de raporturi juridice. desfiinţarea. izvor de drepturi şi obligaţii obiective/subiective. faptul juridic material . dispariţia subiectului pasiv. 90 şi urm. c. Începerea şi stingerea raporturilor de drept administrativ Raporturilor de drept administrativ au drept mijloc de declanşare: a. revocarea sau anularea actului juridic care a generat raportul juridic. . rezultă că unele raporturi iau naştere în temeiul legii fără a fi necesară intervenţia unui fapt juridic administrativ. Drept Administrativ – Noţiuni Introductive. consecinţe ale îndeplinirii uneia sau mai multor acţiuni.

precum şi la noile strategii de informare şi comunicare publică. dacă este sau nu compatibil cu societatea globală. Raportul de incompatibilitate dintre sistemul administraţiei publice şi societate derivă din neadaptarea administraţiei la cerinţele mediului social. construcţia acestuia fiind strâns legată de particularităţile grupărilor sociale în teritoriul statului. încorporând metode şi experienţe noi. şi sistemul administraţiei publice există legături care se exprimă în ceea ce sociologii denumesc socialitatea şi sociabilitatea administrativă. 2003. urmărindu-se determinările şi influenţele acestei societăţi ca mediu social asupra sistemului administraţiei publice şi rolul pe care acesta îl are în evoluţia societăţii globale. În cadrul acestui sistem macrosocial există şi funcţionează diferite alte forme de organizare în afara celui al administraţiei publice. pentru acesta din urmă. prin emergenţa sistemică. la capacitatea administrativă şi de guvernare. Compatibilitatea dintre cele două este asigurată de felul în care acest sistem reuşeşte să-şi autoregleze structurile şi acţiunile în raport cu nevoile societăţii. Analiza sistemelor administraţiei publice. Raporturile sociale în cadrul sistemului administraţiei publice şi între acest sistem şi societatea globală. în legătură cu mediul geografic. 8. în raport cu mediul social în care este organizat şi funcţionează respectivul sistem administrativ. Trebuie luate în considerare raporturile care există între sistemul administraţiei publice şi societatea globală. Acest sistem de organizare socială. p. mediul social în care există şi funcţionează. § 1. dau dimensiuni sociologice specifice administraţiei publice. există şi funcţionează în cadrul unui macrosistem de organizare socială a societăţii globale. cu structurile şi stratificările ei. Socialitatea sistemului administraţiei publice arată trăsăturile care particularizează un anumit tip de administraţie publică. tradiţiile cultural-artistice. Între societatea globală. Editura Economică. bazat pe relaţii care există între aceşti oameni ce realizează o activitate specifică. considerat la nivel naţional sau la nivelul unor unităţi administrativ-teritoriale. Structura şi criteriile de constituire în sistem a administraţiei publice Sistemul ştiinţelor administrative este în expansiune. Societatea administrativă indică dacă şi în ce măsură sistemul administraţiei publice este penetrabil de mediul social şi în funcţie de aceasta. constituind. devin cauză sau efect al unor procese şi fenomene din spaţiul public215. care grupează categorii întregi de oameni (personalul).CAPITOLUL III ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE Datorită faptului că administraţia publică – ca activitate – se realizează printr-o multitudine de forme organizatorice. Vectorii acestei expansiuni se referă la noul management public. 86 . sistemul administraţiei publice este unul de organizare socială. impunându-se o cunoaştere amănunţită a necesităţilor sistemului social global. chiar concepte şi practici noi. abordări noi. Sistemul ştiinţei administraţiei încorporează efectele globalizării care. 215 Ani Matei. îndeletnicirile economice.

217 J. Soluţia intermediară nu poate fi unică.220 Abordarea sistemică a administraţiei pubice oferă fundamentul unui demers consistent şi riguros pentru un model ideal al administraţiei publice care să însumeze toate avantajele – deziderate pentru orice administraţie. O abordare de ansamblu asupra sferei şi conţinutului administraţiei publice nu poate fi realizată decât cu ajutorul unei abordării sistemice. Alexandru. 1966 citat de I. 14. precum şi între acestea şi întregul său şi celelalte elemente ale sistemului social. o structură şi o logică. În acest fel. în condiţiile statului de drept. pe baza căruia administraţia.dă o perspectivă macroscopică. M. Nici un proces de cunoaştere a unui fenomen nu se poate realiza dacă nu se încearcă o definiţie a acestui fenomen.cit.cit. Ocupându-ne succint de termenul de sistem trebuie să amintim că studiul sistemelor poate lua una din următoarele forme216: analiza procesului . fiind consacrate.Scopul final al oricărui studiu ce priveşte administraţia este de a construi un model al sistemului administrativ. Evidenţiind o diferenţă specifică.în care sistemul este studiat ca ansamblu de subsisteme strâns legate între ele (studiul microscopic al lumii fizice). La systemique sociale. servire optimă a cetăţenilor etc. acţiuni. 218 A. vol. Poate fi imposibil de stabilit modul în care sunt unite pentru a forma sistemul total. Acest tip de analiză este asociat cu sistemele materiale şi cu problemele concrete. Alexandru. Utilizarea analizei sistemice în administraţie şi în cercetarea administrativă nu este nouă. este posibil să se facă distincţia între relaţiile interne ale sistemului (care sunt considerate relativ stabile. 220 I. care-i sunt proprii. în norme juridice) şi relaţiile sistemului cu mediul social înconjurător. actori sau grupuri de actori şi produsele lor: efecte. 221 I. p. Curente de gândire privind administraţia publică. amenajată în funcţie de 216 Talcott Parsons. p. p.221 Putem afirma că acestă abordare presupune cuprinderea cvasintegrală a tuturor verigilor administraţiei publice în cadrul unei structuri relativ unitare. mecanisme şi instituţii administrative. The Political Aspect of Social Structure. Lugan. Editura Economică. op. Din punct de vedere sistemic administraţia este văzută ca o entitate socială specifică unei perioade de dezvoltare caracterizată printr-un mod de acţiune. putem considera aceste elemente ca variabile. Bucureşti. O definiţie pe care o considerăm a cuprinde toate elementele necesare studiului nostru este cea potrivit căreia: „un sistem poate fi considerat ca un ansamblu de interacţiuni privilegiate între ele. conceptul de sistem a fost identificat în doctrina de specialitate217 ca fiind: „un ansamblu de elemente oarecare existente în diverse stări. procesul fiind studiat ca o înlănţuire de procese secvenţionale. Editura Sylvi. p. 81.. Se definesc rezultatele intermediare furnizate de sistem. 1996. p. 21. 34. Matei. S. Rezultatele intermediare nu sunt cunoscute cu certitudine (modelul cutiei negre). iar starea sistemului.. Dacă schimbările de stare sunt măsurabile. adică: naţionalitate. Paris. Bucur. 87 . Alexandru. În acest sens. op. Cărăuşan. 1993. PUF. atribute şi relaţii ce se combină şi permit funcţionarea optimă. desfăşurate într-o anumită perioadă de timp şi care iau aspectul unei realităţi obiective încorporate în viaţa socială cotidiană. mai ales. sistemul fiind tratat ca ansamblu. procese. la un moment dat va fi lista valorilor acestor variabile elementare”. 2000. 219 Idem. ca sistem. să fie înţeleasă ca un proces evolutiv. p. atrage după sine o analiză sistemică mai amplă. care – depăşind analiza structurală şi funcţională (ce se referă la comportamentul intern al administraţiei) – urmăreşte studierea relaţiilor dintre elementele sistemului.219 Precizarea rolului administraţie publice. 13. Structuri.218”. II. 140. pornind de la obiecte. eficacitate.C. Prentice Hall. sistemul administrativ va fi un ansamblu de fapte administrative aflate în interacţiune. analiza rezultatului final .

coerenţa întregului sistem. p. Structura administraţiei publice Termenul de structură provine din cuvântul latin struere. 1. ierarhic-funcţionale. care înseamnă a construi... instituţiilor şi serviciilor care realizează activitatea de administraţie publică. în procesul realizării funcţiilor sistemului respectiv. de construcţie. de organizare a executării şi de executare în concret a legii şi între care se stabilesc raporturi juridice ce asigură funcţionalitatea. teoria şi practica au sugerat numeroase tipuri de structuri. în vederea realizării funcţiilor pe care acestea le au. Modalităţile de constituire în sistem. structura mixtă (ierarhic-funcţională). aşa numitele criterii în doctrina de specialitate. care îmbină două tipuri de structuri şi este mai răspândită în realitatea practicii administrative şi economico-sociale. op. Legea nr.colectivitatea umană pe care o serveşte. 1. „Guvernul este autoritatea publică a puterii executive . care asigură în principal unitatea (coerenţa) în conducere. Aşadar.. autorităţilor. 126. cu o funcţionalitate coerentă. 224 Legea nr. multitudinea autorităţilor administrative ale statului – şi ale colectivităţilor locale – determină ordonarea. 223 222 88 . deci administraţia este organizată sub forma unei structuri articulate. administraţia publică pe intreg teritoriul ţării”. au fost identificate ca fiind: Criteriul teritorial Într-o viziune tradiţională. publicată în Monitorul Oficial al României nr. 137 din 7 decembrie 1990 prevedea în art. Alexandru. Înţelegând prin structură atât modul în care sunt ordonate elementele unui sistem cât şi relaţiile ce se stabilesc între acestea. exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Cărăuşan.1. Această ultimă formă de cuprindere a administraţiei publice în sistem stă la baza realizării cercetării noastre ştiinţifice. 1 Legea 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor224. M. Reţinem faptul că un sistem se poate organiza sub forma următoarelor tipuri de structuri222: • • • structura lineară (ierarhică). 164 din 2 aprilie 2001. Într-o concepţie relativ mai nouă motivarea structurii teritoriale a I.2. căruia îi corespunde structura funcţională. Nu numai reglementările actuale cuprind astfel de prevederi ci şi unele din cele abrogate.cit. căruia îi corespunde structura ierarhică şi criteriul competenţei materiale sau funcţional. aşa cum rezultă şi din reglementările legale223. conform art. 37/1990 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului. Criteriile de constituire în sistem Prin sistem al administraţiei publice înţelegem totalitatea organelor. În ceea ce priveşte administraţia publică. exercită. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor publicată în Monitorul Oficial al României nr. Prin structură se înţelege o anumită modalitate de alcătuire. a clădi. în conformitate cu legea. structura funcţională care determină pluralitatea conducerii. întregul sistem al administraţiei publice este amenajat sub forma unei structuri mixte.. care are în vârful ierarhiei Guvernul. în baza a două criterii şi anume: criteriul teritorial. S.. după raza teritorială în care poate acţiona autoritatea publică respectivă. de organizare a unui corp sau a unui domeniu de activitate. De altfel. 1 „Guvernul României . acest criteriu stă la baza împărţirii autorităţilor administraţiei publice în autorităţi centrale şi autorităţi locale. Bucur.

Având în vedere acest raţionament. în revista Dreptul nr. îmbunătăţirea legăturilor dintre autorităţile centrale şi locale.Alexandru. Evoluţia organizării administrativ-teritoriale în România Organizarea administrativ-teritorială constituie o altă problemă importantă. nu tot timpul organizarea administrativ teritorială a fost punctul forte al statului în structurarea administraţiei. Bucureşti 1977.Alexandru. ele exprimând fie o centralizare accentuată. Relaţiile între aceste autorităţi sunt foarte variate. deci. Astfel. la nivelul statului. O delimitare corespunzătoare a unităţilor administrativ-teritoriale asigură condiţiile necesare pentru accesul şi participarea populaţiei la activitatea autorităţilor publice. EdituraSylvi. 1996. sporirea iniţiativei şi operativităţii acestora în serviciul public. interese care. respectiv. dezvoltarea armonioasă a diferitelor zone şi localităţi. În susţinerea acestei afirmaţii prezentăm pe scurt istoria organizării administrativ-teritoriale a României. ale căror interese le gestionează respectiva autoritate a administraţiei publice. fiind însă colaborarea între ele.Cicu. în special cu unităţile de bază. fie o autonomie diferenţiată. O problemă deosebită legată de structura teritorială a administraţiei o constituie gradul de autonomie funcţională a autorităţilor locale. Organizarea administrativă a teritoriului ţării interesează nu numai administraţia publică. în Drept românesc contemporan. I. Perfecţionarea structurii administrativ-teritoriale reprezintă o pârghie importantă pentru realizarea optimă a funcţiilor administraţiei publice în statul de drept. vol.administraţiei publice o constituie colectivitatea de cetăţeni pentru care acţionează. respectiv serviciile publice deconcentrate. 89 .9/1991. ed. sunt armonizate cu interesele generale. autorităţile administraţiei publice centrale acţionează în interesul întregii colectivităţi umane existente în sistemul social global. 226 V. Orice organizare administrativ-teritorială are menirea de a asigura creşterea eficienţei activităţii autorităţilor publice. autoritate a administraţiei publice creată în acest scop. A. într-o anumită parte a teritoriului. ci întregul sistem de autorităţi şi servicii publice. Analiză comparativă. Faţă de această explicaţie este necesar să precizăm că în cadrul structurii teritoriale a organelor administraţiei publice nu este recomandabil să se cultive o departajare strictă între autorităţile administraţiei publice locale şi cele centrale. I. ne putem da seama mai bine care este deosebirea dintre autorităţile administraţiei publice locale (consiliile locale şi primarii) şi diversele servicii publice deconcentrate ale administraţiei publice centrale de specialitate (ministere şi alte organe de specialitate) care acţionează într-o anumită zonă teritorială şi care sunt structuri exterioare (teritoriale) ale anumitor autorităţi administrative centrale (de stat). 225 N. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. esenţială. mecanisme şi instituţii administrative. care favorizează amplasarea raţională a investiţiilor publice pe cuprinsul ţării. Pătulea. în timp ce autorităţile administraţiei publice locale au în vedere soluţionarea intereselor colectivităţilor locale. Caracteristica pregnantă. bineînţeles. pentru raţionalizarea şi simplificarea aparatului birocratic. Modul în care este înfăptuită organizarea administrativ-teritorială influenţează profund însuşi conţinutul activităţii diferitelor autorităţi publice.II. asigurată în principal prin prefect.I. Viaţa a demonstrat că progresul general al societăţii este indisolubil legat de organizarea judicioasă a teritoriului şi a administraţiei locale. Însă. Coordonatele juridice de evoluţie a instituţiei descentralizării administrative. Structuri. Perfecţionarea continuă a aparatului de stat şi reflectarea sa pe plan legislativ. necesar a fi abordată în contextul studierii structurilor administraţiei publice225. Bucureşti. asigurarea unui control mai eficient şi a unui sprijin mai competent unităţilor administrativteritoriale226.

rurală. p. Sociologie. organizarea administrativă teritorială a statului român s-a păstrat în judeţe. dar şi după Revoluţia din 1989. acţiune declanşată prin adoptarea Decretului nr. 5/1950 se preia modelul sovietic şi se înfiinţează regiunile şi raioanele. 259 din decembrie 1950 pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare regionale. Unităţile administrativ-teritoriale stabilite de această lege au fost provincia (ţinutul) şi comuna . Ediţia a II-a. 205. Bucureşti. în judeţe şi comune (plasa rămânând o simplă circumscripţie administrativă a judeţului menită a permite controlul activităţii administrative din comune). 138. În ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială. înlocuită în septembrie 1940 de dictatura lui Antonescu. printr-o nouă lege administrativă din 14 august 1938 se produc schimbări în organizarea administraţiei locale. prin Legea nr. 227 90 . întindere şi subdiviziuni teritoriale se vor stabili după formele prevăzute în legile de organizare administrativă”. Constituţia din 1938 instituie dictatura regală a lui Carol al II-lea. Bucureşti. 1998. 229 Traian Herseni. plasa şi comunele urbane şi rurale. iar. 116. Legile de organizare a administraţie locale din 1874. această lege a fost înlocuită cu Legea din 27 aprilie 1936 şi cu Regulamentul din 1937 care au stabilit o nouă organizare teritorială a ţării. cit. Constituţiei de la 1923 în Titlul I. mari). 1912 au avut. până în 1950 se menţin regiunile. 2/1968. Este o perioadă în care se produc schimbări fundamentale în organizarea politico-administrativă a statului. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. astfel. aşa cum reieşea şi din art. tendinţa unei accentuări a centralismului administrativ pentru asigurarea puterii statale. Mai târziu. teritoriul naţional se împarte „în judeţe.230 Termenul este sinonim cu cel de „comunitate umană”231 sau de „comunitate”232. oraşe (municipii). op. Academia Română. plasa. în Ţara Românească şi Moldova aveam ca unităţii administrativ-teritoriale judeţul. comune. 1910. desemnează un grup de oameni care duc o viaţă colectivă. judeţele în comune. derivată din relaţiile interindividuale. 4.Ţinând cont de situaţia politică şi juridică a statului român prima noastră Constituţie din 1866 nu a realizat o structurare unitară a teritoriului pe subdiviziuni administrative. Interacţiunea reciprocă a indivizilor şi a colectivităţilor este cea care formează „viaţa socială”228 sau „sistemul social”229. într-un sistem corelat de relaţii care îl pun în contact nemijlocit şi diversificat cu semenii săi. 1998. p. Fiind păstrată organizarea anterioară stabilită prin Legile administrative promulgate de Al. 1982. 228 Nicolae Popa. în Transilvania regăseam comitatele. Colectivităţile locale şi/sau unităţile administrativ-teritoriale Individul îşi duce existenţa în societate. menţinându-se oraşul şi comuna. Încheierea primului război mondial şi desăvârşirea unităţii naţionale au impus unele perfecţionări ale organizării şi funcţionării administraţiei pe structura consacrată în Constituţia din 1923227. iar unificarea administrativ-teritorială a fost tergiversată până în 1925 când a fost promulgată prima lege administrativă pentru toată România. 1906. Organele locale au fost organizate şi au funcţionat o perioadă diferenţiat în Basarabia. 3 al Constituţiei. unde este definit ca „interacţiune diferenţiată şi integrată”. Termenul de colectivitate. oraşe şi comune. Teoria generală a dreptului. După al doilea război mondial. plăşile şi comunele. B. odată cu intrarea României în aria de influenţă a Rusiei sovietice are loc o treptată desfiinţare a structurilor statale anterioare şi înlocuirea acestora cu autorităţi de tip sovietic. urbană (municipii. care provine din francezul collectivité. 231 Traian Herseni. comunele urbane (oraşe şi municipii) şi cele rurale (mici. Editura ACTAMI. oraşe reşedinţă de judeţ şi oraşe nereşedinţă de judeţ) şi balneo-climaterică. Până la această dată. arondare administrativă care a fost păstrată până în 1968 când. iar prin Legea nr. orăşeneşti şi comunale. 1894. în ideea consolidării poziţiei organelor numite în dauna celor alese. Cuza la 31 martie 1864. p. I. 230 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. art. se prevede că teritoriul ţării este organizat în judeţe. raionale. oarecum. trăiesc şi muncesc în comun. al căror număr. judeţele. preciza că din punct de vedere administrativ. Bucureşti.

a unei varietăţi de forme prin care se influenţează conduita oamenilor. p. adică realităţi corelative. ca o unitate. punea accent pe comunitatea de interese. I. El acceptă ideea că o comunitate poate fi creată prin voinţă. instituite sau acceptate în mod conştient. De remarcat că o colectivitate de orice fel (familie. posibilă numai pe baza şi în cuprinsul celei dintâi sau a altora. în acelaşi timp. Colectivităţile naturale sunt de altfel promotoarele aşa zisului „legământ de terra”. lingvistică etc. experienţe. localitate. 5th Edition. sunt regiunile din Italia. derivată. două realităţi distincte şi totuşi o singură realitate. ei nu s-au găsit niciodată în situaţia de a se asocia. Schefer. 140.. Humanitas.1995.236 Individul structurându-şi interesele şi stabilindu-şi strategia de acţiune. cu o structură ireductibilă la indivizii componenţi. în consecinţă. 1980. colectivitatea în sine.. Ferdinand Tönnies. limbă maternă. una primordială.237 Apare. a se vedea şi Richard T. evident că viaţa socială de la nivelul colectivităţilor. Astfel. p. dar şi satele din România două colectivităţi naturale care au dat naştere la regimuri juridice distincte. pe când satul a rămas la nivelul colectivităţii naturale neavând aceeaşi recunoaştere juridică în sistemul de drept românesc. astfel. sentimente şi înclinaţii comune. capabile să le asigure existenţa şi prin urmare supravieţuirea. 91 . de regulă. din integrarea indivizilor în colectivitate. Fenomenul acesta nu derivă însă din contopirea sau anihilarea indivizilor ca atare ci din asocierea. 233 Traian Herseni. în Gemeinschaft und Gesellschaft. a se vedea David Miller coord. pe gradul lor de solidaritate şi coeziune al acestora. Popa. de voinţa şi aspiraţiile celor care-o încorporează. bazat pe sânge. ca un întreg. De la comunitatea rurală la comunitatea urbană.233 După cum se cunoaşte.234 Societatea. 234 Ibidem. op. deci coeziunea naturală a individului. trebuie să distingem clar două modalităţi de viaţă socială omenească. 2000. definită ca un colectiv de indivizi şi indivizii cuprinşi în acea comunitate sunt. 515. nu funcţionează şi nu se dezvoltă fără cealaltă sau că numai împreună alcătuiesc o realitate. existenţial corelative.238 232 În acest sens. unde se menţionează conceptul de comunitate (die gemeinde). Bucureşti. Bucuresti.235 Trebuie să reţinem. pe aportul lor ca indivizi capabili de a înţelege. în acest sens. religie etc. stat) se prezintă. Edificatoare. independentă de voinţa şi conştiinţa participanţilor care se nasc şi cresc în cadrul ei şi alta secundară.) şi. religioasă. Bădescu. ei s-au găsit asociaţi fără voia lor şi fără ştirea lor în comunităţile naturale. absolut necesară existenţei umane ca atare. colectivitate locală. reprezintă o organizaţie socială care se bazează pe existenţa şi activitatea indivizilor asociaţi şi organizaţi. cit. în timp ce societăţile (asociaţiile) de diverse feluri pot fi create. cooperarea şi solidaritatea acestora. Mc Graw-Hill Inc. iar diversitatea acestora este cea care determină existenţa unei multitudini de norme sociale (etice. care depinde. oamenii au trăit şi trăiesc pretutindeni în colectivităţi. Enciclopedia gândirii politice. de a se situa şi de a participa la o acţiune coomună. grup de rudenie. New York. 509-530. 237 N. în sensul că nici una nu există. Communities. regiunea este recunoscută drept colectivitate teritorială de bază a statului italian. o comunitate veritabilă este ceva organic. 235 Ibidem. 236 Ibidem. intră în diverse relaţii sociale. cetăţenie. 141. în Community... În acest cadru. 122 şi urm. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. faptul că o comunitate. interdependente şi interactive. ca atare. op. a comunităţilor. Robert Lamm. cit. politice. 205. presupune norme care joacă rolul de forţe organizatoare ale interacţiunii umane. rudenie. 1917. însă. Mac Iver. habitat şi locuire comună precum şi un ansamblu de atitudini.Comunităţi pot fi considerate toate formele de viaţă socială din care individul face parte prin naştere: familie. ea reprezenta „totalitatea cetăţenilor cu drepturi egale asupra pământului” şi. 238 Idem. p. N. p. termenul de „localitate” era sinonim cu cel de comunitate. însă printr-o voinţă aparte. juridice etc. asigurând în acest fel identitatea culturală. şi anume una ce vizează un bine comun sau exprimă un ansamblu de interese pe care le are în comun.. p. p. arăta că. apartenenţă etnică sau naţionalitate. 1887. Radu. într-o măsură oarecare. Cu privire la diferite comunităţi.

p. op. Bucureşti. Astfel. 181. Ediţia a IV-a. Tratat de drept administrativ. La distinction entre collectivité locale et collectivité teritoriale .G. de către Léon Duguit. Institutul de Arte Grafice “E. 1920.247 Noţiunile de colectivitate locală şi colectivitate teritorială.. Tome I. vol. de către tribunul Desmousseaux. ci doar aceea prin care se desemnează o totalitate. 1929. Institutions et droit administratif. Institutul de Arte Grafice „Eminescu” S. sunt utilizate uneori în mod distinct. Bucureşti. Economica Presses Universitaires D'Aix-Marseille. P. Institutul de Arte Grafice „Bucovina”. 1906. în 1903. 14eme Edition. Jean Waline. la începutul secolului XX. 1935. Curs de drept constituţional. unde se precizează că acest cuvânt a fost folosit cu prilejul sedinţei Tribunalului din 25 pluviôse anul VIII. 243 Antonie lorgovan.A. P. 135 şi urm. Léon Michoud.Cuvântul colectivitate este folosit în administraţie de mai bine de două secole şi reprezintă posibilitatea unui corp colectiv de a se diviza el însuşi după opinie sau după interes239. Traité de droit administratif.248 Pentru unii autori. Bucureşti. p.D. 250 Charles Debbasch. 171 şi urm. 245 Corneliu-Liviu Popescu. Ediţia a III-a.. Mârvan”. p. care se bucură de drepturi pe care statul le-a recunoscut mai cu seamă decât le-a atribuit.240 Noţiunea de colectivitate locală. 1930. p. 251 Jean Rivero. 1928 şi mai târziu în Manualul de drept administrativ. ca dezmembrăminte ale statului. 1998. 1996. 1992. Studiu critic şi comparativ. prin legea din 28 pluviôse. Autonomia locală şi integrarea europeană. pe de o parte. Paris 1999. expresia de colectivităţi teritoriale locale. 247 Idem. L. All Beck. 248 A se vedea Constantin Bacoyannis. 530. 47.U. pentru prima dată. p.250 În doctrina franceză colectivităţile teritoriale sunt definite ca fiind acele grupuri umane legate printr-o viaţă comună şi aflate pe acelaşi teritoriu251 sau ansamblul format din toate grupele umane definite prin ataşamentul lor la un anumit teritoriu pe când. André de Laubadére. noţiunea de colectivitate locală este mult mai largă. 240 Idem. un alt autor le A se vedea Constantin Bacoyannis. Dar cei mai mulţi autori sunt de acord să utilizeze cele două noţiuni în mod analog. 242 George Alexianu. cit. populaţia care trăieşte pe o anumită porţiune a teritoriului de stat. 1928. I. 49. p. apoi în cadrul Tratatului de Drept Constitutional al lui Léon Duguit. 1934. De asemenea. în doctrina românească ea reprezintă o populaţiune prezentă şi viitoare. Tratat de drept administrativ. în doctrina franceză. Bucureşti. II.241 Colectivitatea locală mai este privită şi ca grupări omeneşti din localitate242 sau ca locuitori dintr-o fracţiune geografică ce reprezintă o porţiune din teritoriul unui stat243 ori ca grupuri de populaţie organizate pe teritoriu244. 21. Vîntu. p. unde se arată că noţiunile au fost folosite.246 iar pe de altă parte. fascicola II. p. Ion G. 117. p.. Le principe constitutionnel de libre administration des collectivites teritoriales.J. anul VIII. ca societăţi naturale. 239 92 . 239. Jean Claude Venezia. iar alteori fără a se face nici o diferenţă între ele.. ea înglobează atât colectivităţile teritoriale cât şi întreprinderile publice de la nivel local. Droit administratif. 17eme Edition. această semnificaţie a termenului nu s-a impus în teorie şi practică. Editura ACTAM1. Les structure administratives. p. 241 Paul Negulescu. Yves Gaudemet. Editura Casa Şcoalelor. vol. 28. de către Louis Rolland. 19 şi urm. 23 şi urm. D. R. Dalloz Paris. distincte. Paris 1996. când acesta s-a referit la organizarea pe care Constituţia anului III urma să o dea administraţiei franceze. 249 Joel Boudine. în a sa Teorie a personalităţii morale. Comuna. 127. 33. vol. Drept constitutional şi instituţii politice. 244 Ioan Muraru. 5eme Edition. p. vol.F.249 întrucât Consiliul Constituţional le-a considerat interschimbabile şi sinonime. Paris 1993. 285. Bucureşti. 1997. simple circumscripţii teritoriale ridicate la rangul de persoane juridice. Tratat de drept administrativ. cu interese colective şi permanente deosebite de cele ale statului. Editura Nemira.. René Carré de Malberg în Contribuţia sa la Teoria generală a statului. p.. în doctrina românească şi în cea franceză are mai multe semnificaţii. stabilită pe o porţiune anumită din teritoriul statului. 246 Anibal Teodorescu. care are o organizare juridică administrativă şi interese publice locale proprii. II. în 1934. un ansamblu. p. vol. 1999.variation semantique ou jouridique?. la originea lor concomitente sau anterioare statului. Tome I. denotă cetăţenii. II.245 În perioada interbelică colectivităţile locale erau concepute. Principii generale. mai întâi într-un studiu cu privire la teoria statului. p. I.

Cuvânt înainte la Constantin Bacoyannis. op. p. cit. Armand Collin Paris. create pentru gestionarea anumitor servicii ale A se vedea Pierre Pactet. colectivităţile locale (teritoriale) sunt comunităţi umane speciale ale poporului. ele reprezentând democraţia locală. II. unde se precizează că sediul unei comune este desemnat prin termenul „la mairie” (primărie) sau „d’hotel de ville”. cit. 259 Art. p. 3. Jean Rivero. putem vorbi de o colectivitate locală numai în raport cu colectivitatea sau comunitatea naţională. 261 Art. p.. Tome I.254 În general. 82. Collectivités Locales. în principiu. p. 48. se poate afirma că termenul de colectivitate locală desemnează în mod obligatoriu un lucru identic: o colectivitate sau comunitate. p. caracterizate prin ataşamentul lor la o parte delimitată a teritoriului naţional. caracterizează colectivităţile locale printr-o vocaţie administrativă limitată pentru fiecare dintre acestea la o parte din teritoriul naţional.255 În acest sens. Dalloz. în concepţia constituantului român a existat intenţia clară. al. Jurisprudence Generale. 262 Antonie Iorgovan. grup care are interese colective şi permanente. toţi autorii sunt de acord cu dubla natură a colectivităţilor locale. P. aceea de colectivitate descentralizată şi de subdiviziune teritorială a statului. prin lege. distincte de cele ale statului. 137 şi urm.261 Ca atare. op. p.U. Paris. În doctrina de specialitate260. op. . oraşul şi judeţul. 215/2001. 1993. sunt subliniate şi elementele esenţiale ale unei colectivităţi respectiv: numele. Jean Claude Venezia. 4 din Legea administraţiei publice locale.cit. prin lege s-a definit şi colectivitatea locală. V. teritoriul şi populaţia. ca fiind totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială. calitatea de colectivităţi locale şi. p. Droit constitutional. 1997. fundamentul principal al oricărui regim democratic. Paris. dubla lor natură. acestora li-s-a atribuit şi calitatea de persoane juridice politico-teritoriale. o defineşte ca pe o circumscripţie administrativă ce constituie o colectivitate locală. 16eme Edition. un autor256. Acestea au fost organizate în două moduri. ci se impune şi studierea relaţiei acestui grup cu altul mai mare. 132-1 şi 13218.). 258 Idem. cu anumite interese (sociale. Jean Waline. cit. 29. de pildă referindu-se la comună. d'Aix-Marseille.262 pe de o parte de unităţi administrativ-teritoriale. De unde şi în prezent putem considera că aceasta reprezintă un grup uman stabilit pe un teritoriu. Yves Gaudemet. 121-1. 260 Paul Negulescu. Institutions politiques. conform prevederilor art. vol. 30. Cu alte cuvinte. Aşadar. în principal. cit. din perioada interbelică. la care se adaugă reşedinţa şi sediul. care le sunt proprii. 257 Constantin Bacoyannis. De asemenea. culturale.258 În România. 254 A se vedea Epamimondas Spiliotopoulos.252 Alţii. op. 204 din 23 aprilie 2001. consacrându-le.consideră chiar veritabile contraputeri. economice etc. Aceasta este o persoană de drept public întrucât organele sale sunt învestite cu competenţe de putere publică iar activităţile sale sunt. Economica.253 Într-o altă opinie. op. supuse regulilor dreptului administrativ. 1984. p. p. constatăm că. De asemenea. 215 din 23 aprilie 2001. 255 André de Laubadére. 256 A se vedea Francis-Paul Benoit. dar similare cu interesele comunităţilor asemănătoare. De aceea şi calificarea unei colectivităţi ca fiind „locală” va presupune formarea (sau existenţa) uneia naţionale şi raportarea respectivei colectivităţi locale la aceasta. expresia „colectivitate locală” nu ar fi deplină numai prin desemnarea sa ca un grup uman precizat prin ataşamentul său la un anumit teritoriu. 19 din Legea administraţiei publice locale nr. publicată în Monitorul Oficial al României nr. de persoane juridice de drept public259. 253 252 93 .257 Totuşi. 355. astfel. un grup sau grupuri de oameni. o colectivitate publică care are personalitate juridică deoarece legea îi permite să fie titular de drepturi şi obligaţii având instituite organe abilitate să acţioneze în numele său. care constituie statul. Le principe constitutionnel de libre administration des collectivités territoriales. 120 din actuala Constituţie a României prin statuarea principiului autonomiei locale li-s-au recunoscut unităţilor administrativ-teritoriale comuna. nr. explicită de organizare a acestor colectivităţi. 537.

p. În cea de-a doua situaţie se realizează o distribuţie funcţională. A se vedea art. cuprinde o multitudine de sarcini care se pot realiza (din punct de vedere teoretic) fie printr-o singură grupare de funcţionari. reprezentate prin autorităţi administrative proprii (consiliile locale. iar pe plan teritorial avem serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale. ca de exemplu. exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege264 şi sub controlul de legalitate a posteriori al statului. determinând astfel o altă structurare a administraţiei publice. respectiv structura funcţională a acesteia. ambele publicate în Monitorul Oficial al României. 123. p. alese de colectivităţile locale. Yves Gaudemet. 135. Activitatea administrativă a statului. 5 din Constituţia României. aceasta din urmă identificându-se cu o anumită parte a teritoriului naţional.263 care are semnificaţia autonomiei locale. 3 din Carta Europeană: exerciţiul autonom al puterii locale. 1985.. 1973.C. Institutions politiques. 267 Pierre Pactet. conduc şi execută treburile publice locale. p. a colectivităţii umane. Jean Claude Venezia. atribuindu-li-se o competenţă specifică.. În mod curent. al. al. 215/2001. ci acea putere a colectivităţilor locale.E. se situează în categoria statelor unitare descentralizate. Strassbourg. Armand Collin Paris. În condiţiile promovării democraţiei locale considerăm că această situaţie juridică ar trebui reglementată prin recunoaşterea. la un studiu mai atent vom observa că în Constituţie precum şi în multe acte normative sintagma folosită este de unitate administrativ-teritorială. Gad Publishers. André de Laubadére. 331 din 26 noiembrie 1997. 16eme Edition. Copenhagen.. Bineînţeles că problema structurării pe specific de activitate (funcţională) se pune atât pe plan central cât şi pe plan local. nr. remarcăm faptul că. În spijinul acestei situaţii vine teoria „umanizării administraţiei” conform căreia administraţia trebuie să se raporteze la cerinţele colectivităţii mai întâi şi abia apoi la cerinţele teritoriale266. 1997. Drept urmare. 264 Art. al. în ziua de azi. Criteriul funcţional Această modalitate de realizare a sistemului stă la baza împărţirii autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi ale administraţiei publice cu competenţă de specialitate. ca reprezentant al Guvernului în teritoriu. pe plan central avem ministerele şi celelalte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului. nu mai reprezintă însă puterea statală. specializată. Systemic Aspects of Public Administration. martorii unor transformări de sarcini pe care le consideram specifice numai anumitor părţi ale teritoriului. Droit constitutionnel.statului şi pe de altă parte de colectivităţi locale. de mare chiar.267 s-a înfăptuit sinteza între unitate şi diversitate prin recunoaşterea colectivităţilor locale. prin adoptarea de către legiuitorul constituant a principiului autonomiei locale şi al descentralizării teritoriale. 47 şi urm. ministerelor sau care funcţionează ca autorităţi administrative autonome.. 199/1997. op. fie prin amenajarea mai multor grupări specializate funcţional268. 1 din Legea nr. dar şi a colectivităţilor locale. 263 94 . 4.265 Cu toate că legislaţia românească recunoaşte existenţa colectivităţilor locale. sintagmă ce creează dependenţa teritorială a colectivităţii şi nu lasă individului libertatea de a se „aşeja” în orice colectivitate doreşte. cit. 268 Paul Meyer. a căror activitate este condusă de prefect. România a devenit semnatară a Cartei europene a autonomiei locale prin Legea de ratificare nr. În acelaşi sens. Statul român prin promovarea acestui proces de adaptare a normelor legii fundamentale la cerinţele locale. op. 215/2001. 116 şi urm.cit. exprimată administrativ şi financiar. 265 Art. 49. 1 din Legea nr. Autorităţile locale autonome. G. vorbesc despre regim administrativ descentralizat numit şi regim administrativ de autonomie locală. art. primarii şi consiliul judeţean) care rezolvă. Astfel. transportul cu telecabina văzut ca fiind specific zonelor muntoase a fost preluat şi în zonele de şes. Corneliu-Liviu Popescu. a sarcinilor autorităţilor administraţiei publice. Toate acestea se întâmplă la cererea comunităţii locale şi nu datorită unei anumite aşezări a teritoriului. aşa cum s-a realizat şi în sistemul francez. astfel încât fiecare autoritate are obiectul său de activitate. În sistemul juridic românesc este recunoscută mai întâi această apartenenţă la teritoriu şi apoi la colectivitate. 266 Suntem. atât doctrina cât şi legislaţia utilizează termenul de ramuri şi domenii de activitate.

în mare măsură. se consideră a fi deosebit de importantă problema stabilirii numărului optim. de modul cum este aşezată această structură depinde eficienţa activităţii acestora.Guvernul. structura organizatorică şi funcţională a sistemului autorităţilor administraţiei publice este alcătuită prin subordonarea. însă. în conformitate cu legea. o prefectul. cât şi un număr prea mare de ministere poate crea dificultăţi în capacitatea de administrare a autorităţilor administraţiei publice. vom lua drept criteriu al împărţirii administraţiei publice colectivitatea umană pe care aceasta o serveşte vom avea două mari categorii de autorităţi administrative şi anume: autorităţi ale administraţiei publice de stat o guvernul. faţă de un organ de vârf . pe linie ierarhică (subordonarea verticală) până la Guvern. organ central al puterii executive. unele faţă de altele. Aşadar. autorităţile administraţiei publice se subordonează. administraţia publică pe întreg teritoriul ţării. executivă şi judecătorească. În principiu. o consiliul local. din treaptă în treaptă a diverselor autorităţi care realizează activitatea administrativă a statului sau a colectivităţilor locale. care exercită. de ministere şi organe centrale de specialitate ale administraţiei publice. care corespund la două subsisteme ce compun sistemul autorităţilor administraţiei publice. cărora le corespund trei categorii de autorităţi publice. aşa cum a fost stabilit prin Constituţie. Prin urmare. autorităţi ale administraţiei publice locale o consiliul judeţean. în această ordine de idei. subordonarea autorităţilor administraţiei publice faţă de Guvern se face pe două linii. o administraţia de specialitate: centrală. De regulă. din punct de vedere al structurii organizatorice.Structura funcţională a sistemului autorităţilor administraţiei publice are o însemnătate deosebită deoarece. cât mai apropiat de nevoile reale. Analiza criteriilor tradiţionale de construire a structurilor administraţiei publice ne conduce la următoarea structură organizatorică şi funcţională a sistemului autorităţilor administraţiei publice din România: 95 . pe criteriul separaţiunii celor trei puteri legislativă. respectiv: subsistemul autorităţilor administraţiei publice cu competenţă generală şi subsistemul autorităţilor specializate ale administraţiei publice. Spre exemplu. autorităţile administraţiei publice alcătuiesc în statul de drept un subsistem în cadrul sistemului autorităţilor publice. cunoscut fiind faptul că atât un număr prea mic. o serviciile publice locale (descentralizate). Dacă. deconcentrată la nivel local. o primarul.

. din unităţile administrativ teritoriale Birouri judeţene ale Agenţiei de dezvoltare regională Primarul Oraşului/ Municipiului Consiliul Orăşenesc/ Municipal Oficii prefecturale la nivel local Circumscripţii locale ale serviciilor publice deconcentrate Primarul comunei Consiliul comunal Asociaţiile de dezvoltare intercomunitară Administratorul public Unităţi administrative-teritoriale intra-statale Statul Instituţii speciale extra-statale . eliberare. 2: Administraţia publică în cadrul puterii executive din România Preşedintele României autoritate ierarhică coordonare tutelă administrativă participare numire.. convocare Legenda Guvernul României Prim Ministru organe deliberative alese prin sufragiu universal direct organe executive alese prin sufragiu universal direct organe consultative sau parteneriale organe executive alese în mod indirect Ministerul administraţiei şi internelor Ministerul integrării europene Consiliul naţional pentru dezvoltare regională Secretar de stat -administraţia publică - Consiliile pentru dezvoltare regională Administratorul public Preşedintele Consiliului judeţean Consiliul Judeţean Prefectura PREFECT Agenţiile pentru dezvoltare regională Servicii descentralizate judeţene Subprefect Subprefect Secretarul judeţului Administratorul public Servicii descentralizate orăşeneşti Secretarul oraşului / municipiului Administratorul public Servicii descentralizate comunale Secretarul comunei Servicii prefecturale Servicii publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe .Figura nr.

de competenţă. se poate aprecia faptul că activitatea de conducere realizată de către administraţia publică se desfăşoară la un nivel subordonat. atribuţiile. Paris. misiune – însărcinare. Bucureşti. lucru pe care ştiinţele juridice nu-l permit şi pe care noi îl vom evidenţia în acest subcapitol prin prezentarea în paralel a funcţiilor cele care dau misiunea administraţiei publice. Având toate aceste sensuri vom observa că din punct de vedere lingvistic cei trei termeni sunt sinonimi. rost. Presse de la Fondation Nationale des Sciences Politiques. între care identificăm: • • • • funcţia de pregătire a deciziilor politice sau chiar de colaborare la adoptarea lor.ca fiind una creatoare . termenilor de sarcină – obligaţie.în ultimă instanţă folosind-şi autoritatea sau chiar constrângerea. se pot descifra drept funcţii ale administraţiei publice în cadrul sistemului social global270 următoarele: a) funcţia principală. rol. muncă dată cuiva spre îndeplinire. Ediţia a II-a. competenţele şi capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice în gândirea şi practica juridic-administrativă 2. îndatorire. determinată de poziţia pe care o are administraţia în raport cu puterea politică. sarcină de a face un anumit lucru. Misiunile şi atribuţiile autorităţilor administraţiei publice Specificul administraţiei publice rezidă din funcţiile pe care aceasta le are în cadrul sistemului social global. Misiunile. a sarcinilor şi în final a atribuţiilor pe care administraţia publică le exercită în îndeplinirea sarcinilor. Introduction à la Science Administrative. fie. 269 97 .în anumite cazuri . şi anume aceea de mecanism intermediar de execuţie ce are menirea de a organiza şi a asigura execuţia . în concret . Astfel. Această caracteristică nu exclude activitatea de conducere în administraţia publică . inferior conducerii realizate prin Parlament. 1978. care se realizează fie prin convingere. Academia Română. 270 Bernard Gournay. În acest sens precizăm înţelesul dat de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. desprindem poziţia de intermediar pe care o are între planul conducerii politice şi planul unde se realizează valorile. 1998. răspundere. funcţia de organizare a executării deciziilor politice. de activitate a cuiva. respectiv deciziile politice.ci. atribuţii – sferă de autoritate.a deciziilor politice. o presupune la anumite dimensiuni şi în cadrul unor limite. dimpotrivă. datorie. Pornind de la asemenea observaţii de ordin general. împuternicire dată cuiva. la nevoie. dar superior conducerii ce se realizează la nivelul regiilor autonome sau societăţilor comerciale având ca obiect activităţi productive de prestări servicii sau social-culturale.1. folosind forţa de constrângere. fiind producătorii direcţi ai valorilor materiale şi spirituale. menire. Această funcţie primară are mai multe laturi. însărcinare.§ 2. funcţii pe care le vom evidenţia în cele ce urmează pentru o mai bună înţelegere a sarcinilor şi a atribuţiilor pe care administraţia trebuie să le îndeplinească în condiţiile existenţei statului de drept269. funcţia de asigurare a executării deciziilor politice. funcţia de executare directă. Caracterizând administraţia publică drept o activitate în principal organizatorică.

legii. Introducere în ştiinţa administraţiei de stat. organizarea şi funcţionarea statului şi a colectivităţilor locale. regulamentele stăvilesc arbitrarul administraţiei. • Problematica funcţiilor administraţiei publice a fost şi poate fi abordată din multiple puncte de vedere271. Legile. subliniază rolul administraţiei publice de colaborator al puterii politice în organizarea societăţii şi reglementarea funcţionării ei. peste tot există un drept administrativ descriptiv. Separaţia puterilor în stat. Oriunde există reguli care stabilesc organizarea şi determină principiile de funcţionare a serviciilor. pot fi conturate funcţiile derivate ale administraţiei publice care se referă la scopurile acţiunilor desfăşurate de aceasta. fiind favorabilă menţinerii ordinii stabilite. nu este în întregime autonom. Revista Dreptul nr. mai precis. 98 . în special în structura economică a acesteia. în epoca contemporană mai ales . Administraţia publică trăieşte sub o autoritate. fără de care nu se poate concepe o societate modernă. legate de existenţa. b) Pe un plan mai îndepărtat. După unii autori. În condiţiile statului de drept administraţia publică are drept scop înfăptuirea deciziei politice. dogmă sau realitate. 1975. Editura Enciclopedică Română.2-3/1991. Toate aceste funcţii. îi impune respectul unor garanţii. în sensul că poate manifesta spirit refractar faţă de nou. funcţia de organizare şi coordonare a adaptărilor ce se impun datorită transformărilor ce se produc inerent în evoluţia diferitelor componente ale societăţii. nefiind un organism independent sau. dorinţelor şi necesităţilor membrilor societăţii în faţa autorităţilor competente să adopte decizii asupra acestora. funcţia administrativă a ocrotirii existenţei omului duce la posibilitatea unei antropologii a administraţiei272. care îi este proprie. ea fiind supusă legilor generale. reflectată în legi şi celelalte acte normative ale autorităţilor statului şi ale colectivităţilor locale. 271 272 Ion Deleanu. Cu toate acestea. în ultimă instanţă a fiecărui membru al societăţii. administraţia poate fi supusă unei anumite inerţii şi tendinţe de imobilism. administraţia păstrează.• funcţia de purtător al cererilor. chiar şi aşa. Ceea ce credem că se degajă din toate aceste analize este faptul că administraţia publică îndeplineşte importante funcţii cu caracter politic.ea are funcţii cu un pronunţat caracter de ocrotire a colectivităţilor umane. cea care asigură continuitatea şi perenitatea societăţii. de mecanism intermediar de execuţie al puterii politice. ea se subordonează dreptului. îi fixează limitele. Mihai T. o parte din putere. Prin această funcţie.Oroveanu. Corp intermediar creat pentru acţiune. care nu reprezintă altceva decât demultiplicări ale funcţiei primare pe care o are administraţia publică. care îi prescrie ce trebuie să facă. Bucureşti. Într-o societate veritabil civilizată. care îi stabileşte obiectivele. administraţia este subordonată totdeauna guvernului. îi numeşte şefii şi îi furnizează mijloacele. după cum am mai precizat. teoretic. În acest plan putem distinge: • funcţia de instrument de conservare a valorilor materiale şi spirituale ale societăţii.

instrument al Statului. amploarea lor variind.Administraţia. Atunci când administraţia atinge un înalt grad de putere ne aflăm într-un regim birocratic. iar rigoarea controlului fiind diferită. administraţia a înţeles să acorde statului tot concursul necesar realizării procesului de adaptare a spaţiului public naţional la cel european. administraţia scapă controlului care trebuie să se exercite asupra sa. 99 . prin execuţia legii. adaptarea mijloacelor şi procedurilor la împrejurări. ea este puternică prin utilitatea şi cunoştinţele sale. este dependentă de guvern. mare majoritate a documentelor necesare realizării acestui lung şi sinuos proces au fost elaborate. la rândul ei. şi posibilitatea de apreciere a circumstanţele prezente. implicarea sa poate fi evidenţiată nu numai ca deţinătoare a funcţiei de organizare şi coordonare a adaptărilor ci chiar de subiect supus acestora. totuşi ea nu este numai subordonată. de a utiliza oamenii pentru serviciul militar. posedă totdeauna puteri de care nu dispun particularii: puterea de rechiziţie asupra oamenilor şi lucrurilor. trebuie să se conformeze opţiunilor parlamentului. în mediul său de acţiune. căutarea şi executarea mijloacelor. altele de elaborare. În acest sens. posedând o autoritate secundară. pregăteşte alegerea unei politici administrative. Ea pregăteşte texte apoi. după cum stau lucrurile la acest moment. Ori de câte ori nu are prescripţii imperative şi ori de câte ori survin evenimente excepţionale. de a lua bunuri imobiliare prin procedura de expropriere. puterea de a percepe impozite. are. ea face cunoscute nevoile şi posibilităţile şi poate contracara. are aprecierea oportunităţii. ea poate să acţioneze sau să se abţină. în acelaşi timp. miniştrilor. Elaborarea comportă pregătirea de către administraţie a textelor care devin obligatorii pentru aceasta. colaborând cu aceştia. Executarea implică interpretarea unor texte. Parlamentului. stabileşte liniile generale faţă de care îşi conformează acţiunea. Într-un astfel de regim. Mai mult. Cu toate acestea. Având în vedere funcţiile pe care le-am menţionat mai sus precum şi faptul că administraţia publică nu poate exista în afara reglementărilor legale care îi organizează şi structurează activitatea dar şi la care ea. o serie de strategii de reformă au propus şi promovat adaptarea a însăşi administraţiei publice la cerinţele administraţiei europene. administraţia orientează activitatea de executare pe care ansamblul organelor şi agenţilor săi trebuie să o realizeze. al unei birocraţii omnipotente (pluripotente). adoptate sau aprobate. Administraţia dă un ajutor tehnic Şefului Statului. excesul. chiar dacă ea trebuie să se conformeze legii. Prin lărgirea capacităţilor sale de acţiune. posibilităţile sale se lărgesc. administraţia este supusă legii. odată ce sunt acceptate de guvern sau organele legislative. în cadrul dispoziţiilor în vigoare. administraţia păstrează totdeauna o marjă de libertate. În sferele sale superioare. de organe ale administraţiei publice. coordonarea între activităţi diverse şi procedee diferite. ci şi puternică. libertăţile cetăţenilor sunt îngrădite sau suprimate practic. Astfel de puteri sunt adesea stabilite prin lege. participă se poate susţine că administraţia îndeplineşte două mari categorii de sarcini: unele de execuţie. Însă. În orice caz.

1971. Legea pentru organizarea ministerelor. de asemenea. controle. Bruxelles.la pregătirea proiectelor. Goemere Bruxelles. în realizarea sarcinilor respectiv a funcţiilor sale. Astfel. administraţia publică este supusă regulilor continuităţii. 274 Mihai T. administraţia publică colaborează la adoptarea deciziilor politice prin pregătirea acestora. organisation. să decidă dar să şi pregătească variante de decizii pentru decidentul politic. în practica socială .din punct de vedere teoretic . să controleze întreaga activitate de punere în executare şi realizare a valorilor politice. Atribuţiile administraţiei publice privind previziunea şi programarea sau planificarea se reduc . să coordoneze procesul de execuţie şi. Vom observa că şi administraţia publică. influenţează programele de dezvoltare ale intregului sistem social.administraţia publică. Prévoyance. administraţia publică – în realizarea funcţiilor sale – are un important rol în pregătirea deciziilor politice. În acest sens. La doctrine administrative dans l’Etat. iar pe de altă parte. coordonation. 1923. Pe de o parte. în Buletin de Société de l’Industrie minérale. Cunoscut fiind faptul că limitele şi conţinutul activităţii administrative derivă din atribuţiile autorităţilor publice stabilite prin Constituţie şi alte acte normative şi observând natura acestora. vom putea constata că. potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament. Bucureşti. conférence au 2ème Congrès des Sciences adminis-tratives. 1978. precum şi legea administraţiei publice locale prevăd.în mare măsură şi datorită mijloacelor materiale-tehnice şi umane de care dispune . se regăsesc . activităţile ce ţin de latura organizatorică au o pondere mai mare în raport cu celelalte laturi sau atribute ale procesului de conducere275. Atribuţiile administraţiei publice în materie de organizare reprezintă în mod indiscutabil – din punct de vedere cantitativ şi calitativ – una din cele mai importante laturi prin care administraţia îşi realizează funcţiile sale în cadrul sistemului social274. importante atribuţii de organizare pentru autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate şi pentru autorităţile administraţiei publice locale. După cum spuneam. în sfârşit. 275 Al. De aceea. determinate de nivelul ierarhic al administraţiei respective .1 că principala atribuţie a Guvernului este asigurarea realizării politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice. După cum spuneam. în Revista română de drept nr.Negoiţă.toate atributele conducerii.Pentru a-şi realiza funcţiile şi sarcinile sale. care afirmă că „Administrer c’est prévoir. commander et contrôler273”. adoptă deciziile administrative care au ca obiect crearea cadrului organizatoric şi a condiţiilor concrete în vederea implementării deciziilor politice. Această sarcină. Constituţia României precizează în art.în proporţii diferite. din ce în ce mai mult. în conţinutul procesului de conducere din administraţia publică. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. să organizeze procesul de execuţie. 1916. Judicioasa stabilire şi buna realizare a sarcinilor administraţiei de stat în contextul ştiinţei administrative.102 al. Organizare şi metode în administraţia de stat. decizia în această materie fiind atributul puterii politice. Atributul de comandă se regăseşte în activitatea administraţiei publice în două planuri. de elaborare a Henry Fayol. 273 100 . Administration Industrielle en générale. una din funcţiile ei fiind asigurarea continuităţii şi perenităţii societăţii.7. commendement.Oroveanu. trebuie: să prevadă şi să programeze. pornind de la doctrina administrativă a lui Henri Fayol. în cadrul administraţiei publice.

101 . iar realizarea funcţiilor administraţiei ar fi periclitată. Această tendinţă este justificată uneori de gradul de tehnicitate necesar în documentarea şi elaborarea deciziilor. acela de organizator al procesului de realizare a valorilor politice. consemnăm că aceasta adoptă decizii administrative care au drept obiect crearea cadrului organizatoric şi a condiţiilor concrete în vederea finalizării deciziilor politice. exprimate prin lege. nu se pot dezvolta asemenea tendinţe. Controlul constituie. un moment important al activităţii administrative. De aceea. competenţa de a lua decizii privind probleme deosebit de însemnate. puterea politică. lucru ce ar avea repercusiuni asupra întregului sistem social. de la caz la caz. Fără coordonare nu este posibilă acţiunea eficientă a diferitelor elemente ale mecanismului administrativ. referindu-ne la cel de-al doilea aspect pe care îl prezintă atributul de comandă în activitatea administraţiei publice. În această ordine de idei. în limitele prevăzute de Constituţie. În condiţiile statului de drept. Coordonarea. În cadrul societăţilor totalitare. de asemenea. Este de observat tentaţia unor guverne postdecembriste de a utiliza exclusiv această instituţie sau chiar de a depăşi limitele Constituţiei. ci se realizează în condiţiile unei totale subordonări faţă de puterea politică. trebuie reţinut că în sistemul nostru constituţional administraţia publică are locul şi rolul său bine precizat şi anume. ţinând seama de aceste argumente. mai ales prin procedeul de a oferi o singură variantă de soluţionare. trebuie avută permanent în atenţie tendinţa acesteia de a determina decizia politică. în Revista Română de Drept.să adopte decizii cu caracter primar. poate să delege pe seama administraţiei. Controlul trebuie să determine o intensificare a realizării acţiunilor administrative de natură să asigure îndeplinirea funcţiilor administraţiei publice276. dar nu este chemată . Excepţia o constituie instituţia delegării legislative (art. Teze şi propuneri referitoare la controlul activităţii organelor administraţiei de stat. este deosebit de însemnată şi subliniază din nou importanţa funcţiilor acesteia în cadrul societăţii. proporţional şi eficient. 276 Ioan Alexandru. aceasta supraordonându-se astfel politicului.11/1978. tehnica de calcul) şi mijloacele umane (specialişti). care este prezentată drept optimă. care se găsesc cu precădere în cadrul său. ca atribut al conducerii în cadrul administraţiei publice.administraţiei. ci numai în vederea executării acestora. Aceasta asigură integrarea dinamică a acţiunilor diferitelor elemente ale administraţiei publice în scopul realizării acestora în mod ritmic. nr.115 din Constituţie). unde ea nu constituie o putere separată.de regulă . poziţie de pe care pregăteşte decizia politică şi colaborează în acest fel la elaborarea acesteia. el are menirea de a măsura rezultatele acţiunii administrative în aplicarea deciziilor politice şi de a reprograma activităţile. situaţie în care Guvernul poate adopta decizii cu caracter primar. tehnicitate ce depinde de mijloacele materiale (de ex. făcând corecţiile necesare. Aşadar. se regăseşte aproape la toate nivelurile structurilor administrative şi constă în armonizarea şi sincronizarea acţiunilor desfăşurate în vederea organizării executării şi execuţiei în concret a deciziilor politice.

276. 1/2005. Când vorbim de aria de acţiune a administraţiei trebuie să avem în vedere faptul că ea este diferită în funcţie de ansamblul atribuţiile prevăzute de lege. în condiţiile şi cazurile expres prevăzute de lege. 195/2006279. a fost redactat de un colectiv ştiinţific constituit în cadrul Centrului Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală. Prin urmare rezultă că actele administrative pot fi emise/adoptate numai de personalul administrativ competent şi în limitele competenţei pe care legea le-o conferă. care reprezintă ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie şi de legile care conferă autorităţilor administrative drepturi şi obligaţii de a duce în nume propriu. I. Personalul din administraţie întocmeşte sau pregăteşte emiterea/adoptarea actelor şi efectuează. Doctrina de specialitate a definit competenţa administraţiei publice ca fiind ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege. o activitate de natură administrativă. 195 din 22 mai 2006 publicată în Monitorul Oficial al României nr. Conflictul de competenţă. respectiv ca fiind acel susbsistem care organizează şi execută deciziile politice concretizate în acte normative. ce conferă drepturi şi obligaţii pentru a duce la îndeplinire. Competenţa teritorială poate fi naţională sau locală. pâna la noile reglementări impuse anul acesta. p. Iorgovan. Proiectul Codului de procedură administrativă publicat în revista Economie şi Administraţie locală nr. se constată că competenţa este cea care delimitează aria de acţiune a administraţiei. 277 102 . de organele prevăzute de lege ori de organele jurisdicţionale. Acesta poate fi pozitiv. Competenţa materială poate fi generală sau specială. între autorităţile administrative se soluţionează de către autoritatea ierarhică comună sau. Competenţa personală este determinată de calitatea subiectului de drept aflat în raport cu autoritatea administrativă. atribuţii pe care autorităţile acesteia le au. Legea-cadru a descentralizării nr. Tratat de drept administrativ. operaţiunile administrative şi tehnico-materiale potrivit atribuţiilor prevăzute de lege. când două sau mai multe autorităţi administrative se declară competente să desfăşoare aceeaşi activitate. prevăzut doar de proiectul de Cod. Ediţia a III-a. Competenţa temporală este determinată de limitele în timp în care se exercită atribuţiile conferite de lege unei autorităţi administrative.2. după caz. 278 În proiectul de Cod de procedură administrativă se precizează: Competenţa materială este determinată de sfera şi natura raporturilor sociale în care acţionează autoritatea administrativă. în acest sens. sau negativ dacă nici o autoritate administrativă nu se declară competentă să desfăşoare aceeaşi activitate. o anumită activitate administrativă280. s-a detaliat cuprinsul competenţei. 453 din 25 mai 2006. proiectul de Cod de procedură administrativă277 care stabileşte că aceasta reprezintă ansamblul atribuţiilor conferite de lege persoanelor administrative278. Prin actualele norme. 280 A se vedea în acest sens A. Sibiu. în realizarea puterii publice şi sub propria responsabilitate. sarcinile şi atribuţiile administraţiei publice sunt cele care o plasează în eşalonul intermediar al sistemului social global. în nume propriu şi în realizarea puterii publice. Competenţa teritorială este determinată de limitele în spaţiu ale exercitării atribuţiilor. Cu privire la regimul juridic al competenţei. vol.2. Editura All Beck. Progresul formelor de competenţă a autorităţilor administraţiei publice Dacă funcţiile. singurul act normativ ce-l reglementa era. 279 Legea-cadru a descentralizării nr. 2001.

se poate afirma că competenţa teritorială a autorităţilor administraţiei publice poate fi de trei feluri: naţională. Acestea sunt folosite ca bază pentru realizarea şi împărţirea competenţelor autorităţilor administraţiei publice. autonomie şi mai ales prin faptul că ea este dusă la îndeplinire prin mijlocirea organelor de conducere şi a funcţionarilor publici. Aşa după cum am observat. în care pot fi exercitate atribuţiile conferite de lege. trebuie precizat că în funcţie de colectivitatea umană căreia activitatea administraţiei publice i se adresează şi de principiile de organizare ale administraţiei publice. deci. Competenţa teritorială naţională se manifestă atunci când aria teritorială de acţiune a autorităţii nu este delimitată în funcţie de organizarea administrativ-teritorială a statului. perenitatea nevoilor acestora. în funcţie de responsabilitatea angajată de autorităţi. la nivel doctrinar dar şi în realitatea administrativă au fost recunoscute iniţial două criterii de constituire în sistem: cel material-funcţional şi cel teritorial. competenţa exclusivă şi competenţa partajată. în teritoriu şi la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. obligativitate. încă trei categorii: competenţa delegată. în precedentul paragraf (Structura şi criteriile de constituire în sistem a administraţiei publice). adică limitele în spaţiu. În acest sens. Având în vedere aceste două accepţiuni conturate la nivel doctrinar. Competenţa teritorială (rationae loci) desemnează limitele teritoriale ale acţiunii organelor administraţiei publice. care în sistemul legal din România au produs influenţe remarcabile (a se vedea modificarea constituţională din octombrie 2003). putem vorbi de competenţa teritorială locală a autorităţilor administraţiei publice care se organizează şi structurează în baza principiului deconcentrării şi a căror activitate în teritoriu nu se confundă întotdeauna cu unităţile administrativ-teritoriale. însă. s-au mai recunoscut încă două criterii: cel temporal şi cel personal. conform căreia administraţia este centrală. în teritoriu (deconcentrată) şi locală (descentralizată). precum şi necesitatea manifestă de a se atrage răspunderea celui vinovat. La acestea. Astfel. deconcentrare sau descentralizare. 103 . această formă a competenţei teritoriale se manifestă diferit. progresul comunităţilor locale şi a celei naţionale. sunt recunoscute drept forme de manifestare ale competenţei administraţiei publice: competenţa teritorială. normele legale au adăugat. După cum am precizat în cadrul criteriilor de constituire în sistem a administraţiei publice de-a lungul timpului s-au conturat două viziuni: cea tradiţională care împarte administraţia publică în centrală şi locală şi cea relativ mai nouă. competenţa temporală şi competenţa personală. Înzestrate cu o asemenea competenţă sunt ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei centrale de specialitate aflate în subordinea Guvernului României sau autonome. competenţa materială. în doctrină. locală sau teritorială în baza principiului deconcentrării şi locală în baza principiului descentralizării. În ceea ce priveşte competenţa teritorială locală.Competenţa este astfel caracterizată prin legalitate. când acţionează pe întreg teritoriul statului Român.

Adaptarea acestora la noile cerinţe „civilizatoare” au atras noi categorii de competenţă. revizuită şi republicată. instituţia Prefectului – ca reprezentat al Guvernului (centrului) pe plan local. Această competenţă stă la baza împărţirii autorităţilor administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi autorităţi cu competenţă de specialitate.acestea sunt serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale altor organe ale administraţiei publice centrale281. cultură. Identificăm. se vorbeşte şi de competenţa locală manifestată la nivelul autorităţilor administraţiei publice care se organizează în cadrul unităţilor administrativteritoriale – judeţ. locale şi instituţia primarului. De asemenea. care ar putea conduce. unele dintre acestea fiind chiar consfinţite de normele legale. Există. nu se mai pot constitui în obiectul de activitate în baza căruia s-a organizat şi structurat respectiva autoritate. Competenţa materială specială sau de specialitate a autorităţilor administraţiei publice denotă aria de acţiune a acestora într-un anumit domeniu sau ramură de activitate. la confuzia acesteia cu administraţia teritorială. Consiliile judeţene. Avem în vedere. De aceea. activitatea ministerelor ca autorităţi ale administraţiei centrale specializate într-o anumită ramură sau domeniu de activitate (educaţie şi cercetare. Consiliile judeţene. situaţii în care unele autorităţi ale administraţiei publice se înfiinţează pe o perioadă de timp prestabilită sau în care normele juridice de conferire a competenţei prevăd îndeplinirea unor atribuţii care. Competenţa materială generală este competenţa autorităţilor administraţiei publice de a acţiona în orice domeniu sau ramură de activitate. totuşi. transport etc. în cele din urmă. 281 Discutabil este faptul că în Constituţia României. Amplasarea ansamblul de instituţii şi autorităţi administrative într-un anumit cadru istoric. atâta vreme cât la baza amplasării acestei instituţii în cadrul sistemului administraţiei publice se pare că stă principiul deconcentrării şi nu cel al descentralizării. În acest sens avem: Competenţa temporală (rationae temporis) care reprezintă aceea limitare în timp a exercitării atribuţiilor unei autorităţi a administraţiei publice. ele fiind înfiinţate şi organizate pe timp nedeterminat. oraş (după caz subdiviziunile acestuia). instituţie. a fost inclusă în cadrul Secţiunii a II-a – „Administraţia publică locală”. principiu care nu este strict legat de împărţirea teritoriului statului în unităţi administrativ-teritoriale. 104 . deconcentrată. comună – în baza principiului descentralizării şi al autonomiei locale. locale şi Primarul ca autorităţi ale administraţiei locale. Astfel. se poate spune că în Constituţie sintagma „administraţie publică locală” a fost utilizată într-un sens mult lărgit. Competenţa materială (rationae materiae) desemnează sfera şi natura atribuţiilor unui organ al administraţiei publice. odată duse la îndeplinire. avem instituţia Guvernului ca autoritate a administraţiei centrale. precum şi raportarea acestora la un anumit sistem social faţă de care îşi angajează responsabilitatea au fost idei ce au susţinut progresul formelor de competenţă.) şi cea a serviciilor publice deconcentrate ale acestor ministere ca autorităţi ale administraţiei publice teritoriale. De regulă. în acest sens. întrucât normele juridice care le înfiinţează şi organizează nu le stabilesc un timp determinant de existenţă. în conformitate cu legea. autorităţile administraţiei publice au o competenţă temporală nelimitată.

Preşedintele României. încetează să mai existe instituţia primarului. Pentru toate sarcinile rezultate din exercitarea acestei competenţe autorităţile sunt direct responsabile. afaceri europene. În schimb. Iată deci. o nouă clasificare a competenţelor. a mai fost înţeleasă ca fiind dată şi de sfera atribuţiilor conferite unei persoane ce ocupă o anumită funcţie. urmând ca acesta să se reorganizeze – să i se acorde o nouă competenţă materială de specialitate (pentru un alt domeniu de activitate. pentru a se evita. cu respectarea normelor. că odată cu terminarea mandatului de Primar al persoanei V. Competenţa personală. 105 . Competenţa personală (rationae personae) este determinată de calitatea persoanei sau a subiectului de drept în funcţie de care se declanşează incidenţa acţiunii normei şi a autorităţii. la categoriile de competenţe semnalate de doctrină. în nici un caz. că existenţa acestor autorităţi nu este limitată în timp ci numai mandatul persoanei care deţine funcţia. cu o separare clară a finanţării şi a puterii de decizie pentru fiecare responsabil în parte. care au dreptul de decizie şi dispun de resursele şi mijloacele necesare îndeplinirii competenţei. împreună cu resursele financiare corespunzătoare.M. au sporit numărul acestora prin cele trei noi categorii. cele chemate în mod imperativ să realizeze adaptarea. criteriilor şi standardelor stabilite de reglementările legale. sunt alese pentru un mandat de patru respectiv cinci ani (Primarul. în funcţie de gradul de responsabilizare.Considerăm că trebuie avută în vedere la delimitarea competenţei temporale a autorităţilor administraţiei publice. În vederea adaptării cadrului instituţional de descentralizare administrativă şi financiară a autorităţilor administraţiei publice locale s-a stabilit. Astfel. de către autorităţile publice centrale. că într-un asemenea proces de adaptare. consilierii locali etc. Competenţa partajată este exercitată de către autorităţile administraţiei publice locale. s-ar putea ca odată încheiată procedura de negociere a aderării României la Uniunea Europeană activitatea Ministerului Integrării Europene să înceteze. ) ar face parte din categoria autorităţilor înfiinţate pentru o perioadă de timp prestabilită. accepţiune preferată de marea majoritate a noilor state membre ale Uniunii Europene) sau să se desfiinţeze. astfel. în doctrina de specialitate. aşa cum rezultă din Legea-cadru a descentralizării. pentru a le exercita în numele şi în limitele stabilite de către acestea. Competenţa exclusivă se atribuie autorităţilor administraţiei publice locale. Menţionăm. cum este cel la care s-a angajat România. însăşi criteriile de acordare a competenţelor autorităţilor administraţiei publice au fost prinse în această mişcare progresivă. Competenţa delegată este atribuită autorităţilor administraţiei publice locale. Nu se poate afirma. interpretarea că autorităţile administraţiei publice care conform legii. în funcţie de acest criteriu se deosebeşte o funcţie publică de o alta în cadrul aceleaşi instituţii sau în instituţii diferite. împreună cu alte niveluri ale administraţiei publice (judeţean sau central). Astfel. normele legale.

de autonomie sau subordonare. tot timpul. 277. Capacitatea juridică a autorităţilor administrative nu poate fi desprinsă dintr-o reglementare unitară cum este cea de drept civil. Capacitatea trebuie diferenţiată de competenţă cu toate că pentru a stabili capacitatea unei autorităţi administrative este recomandat a se cerceta şi competenţa stabilită de lege. Trebuie. cit.2. prin faptul că nu de puţine ori ea a fost confundată cu competenţa administraţiei publice. p. Capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice Delimitarea capacităţii juridice a autorităţilor administraţiei publice a produs în doctrina de specialitate numeroase controverse. 55.283 • • § 3. D. 3. Petrişor. p. Crăciunescu. P. să analizăm dacă legea conferă sau nu posibilitatea de a intra în raporturi administrative în nume propriu. A se vedea mai pe larg în acest sens V. vol. Adaptarea modelelor de organizare a administraţiei publice la cerinţele spaţiului european Ansamblul serviciilor într-o ţară este amenajat după un sistem de centralizare sau descentralizare.3. Popa. structuri sau persoane însă capacitatea nu este transmisibilă. Timişoara.A. Centralizarea administrativă Aşa cum şi A. Prin capacitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice282 se înţelege aptitudinea acestor autorităţi de a fi subiecte de drept în raporturile juridice administrative. O punere în paralel a celor două concepte ar evidenţia următoarele: • capacitatea este proprie numai autorităţilor administraţiei publice în timp ce competenţa o au atât autorităţile cât şi compartimentele sau funcţionarii din structurile lor organizatorice.. capacitatea presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu spre deosebire de competenţă care nu presupune o astfel de independenţă. Iorgovan remarca în op. 283 282 106 .1. 1995. Editura Helicon. Drept administrativ. I. atribuţiile ce formează conţinutul competenţei pot fi delegate sau repartizate altor autorităţi. pe care le presupune realizarea competenţei lor.

eventualele erori. însă. Théorie pure du droit.). Profesorul Dissescu. Regimuri pur centralizate în care toate normele juridice ale unui stat se aplică pe întregul teritoriu dintr-un centru unic nu există. Centralizarea este forma ce concentrează ansamblul sarcinilor administrative din teritoriul naţional în persoana statului. reglementarea satisfacerii intereselor generale se face prin legi aplicabile pe tot teritoriul statului. însă. citând afirmaţia unui publicist francez. în funcţie de interesele şi temperamentul locuitorilor zonei respective. autoritatea vine de sus şi puterea de decizie este în mâna guvernului central şi a reprezentanţilor săi. în afara lui cea mai mare parte a timpului. atrăgea atenţia: „centralizarea reprezintă apoplexie la centru şi paralizie la extremităţi”. o mai mare capacitate a organelor centrale. după un plan oficial. pentru ca autoritatea centrală să ia cunoştinţă de interesele locale şi să avizeze măsurile pe care le consideră necesare. principiu căruia îi răspunde postulatul de „centralizare statală” a lui Jacques Chevallier285. 107 . p. p. Puterea este asimilată în societăţile moderne cu statul. 95. a arătat că aceasta îşi dovedeşte utilitatea. eventual. birocraţia. Dalloz. Hans Kelsen284 considera că teritoriul şi autorităţile sale sunt supuse unei „ordini” de constrângere relativ centralizată. De asemenea. viaţa colectivă locală se dezvoltă silit. Atribuţiile autorităţilor inferioare sunt restrânse. 380. acestea fiind sub autoritatea imediată a conducătorilor şi colectivităţilor de care depind. ele sunt conduse de funcţionari numiţi şi puterea de decizie este concentrată la vârf. Nu există sau sunt prea puţine organe alese. Aceasta elimină întârzierile care ar putea apărea în sistemul centralizării. Privită subiectiv. sarcini a căror îndeplinire este asigurată prin intermediul unei administraţii ierarhizate şi unificate. Se poate aprecia că centralismul este încă regimul normal sub care a trăit şi trăieşte cea mai mare parte a serviciilor administrative atât din ţărilor aflate în Centrul şi Estul Europei şi chiar în parte occidentală. neavând personalitate distinctă de aceea a acestor colectivităţi. inerente naturii umane. o administraţie considerată birocratică. numai în timp de război. 1986. aplicabile numai în anumite unităţi administrativ-teritoriale. prin descentralizare. centralizarea este mijlocul prin care se evită a se face educaţie politică cetăţenilor. în realitate. întâlnim state care au un regim centralizat sau descentralizat parţial. Jacques Chevallier.În centralism. iar reglementarea satisfacerii intereselor locale se face şi prin norme juridice locale. Collection Science politique. Se poate observa legătura creată între principiul centralizării şi interpretarea negativă dată modelului Weberian. Science administrative. destinat întregii ţări şi nu în mod natural. societatea trebuie să se caracterizeze prin descentralizare. 284 285 Hans Kelsen. războiul este o stare anormală. PUF-Thémis. Profesorul Dissescu expunând consideraţiile susţinătorilor centralizării (creşterea sentimentului naţional. Paris. fiind supusă unei logici de centralizare. prin centralizare. 1962. sunt mai puţin grave şi mai uşor de reparat în acest sistem. din punct de vedere obiectiv. ordine care este chiar statul. Astfel. Cum. asigurarea unei omogenităţi şi a unei independenţe naţionale mai sigure etc.

un stat este astfel organizat încât satisfacerea intereselor locale sau naţionale se face prin servicii publice. de asemenea. Administraţia de stat este. Statul în regimul centralizat este singura persoană publică pentru întreg teritoriul naţional. care depind direct de autoritatea publică centrală şi a căror conducere este numită de către aceasta. care asigură singur. Regimul centralizat se caracterizează. Un regim centralizat acceptă o împărţire a teritoriului în circumscripţii (pentru a permite o implantare raţională a serviciilor în teritoriu) dar nu recunoaşte comunităţile. scăderea răspunderii agenţilor administrativi. cât şi asupra funcţionarilor. Puterea de decizie este concentrată la vârful ierarhiei. Efectele construcţiei centralizate a administraţiei sunt reprezentate de uniformizarea acesteia.2. Autoritatea centrală exercită controlul fără text legal derivând doar din puterea ierarhică. acel stat este centralizat. astfel. 108 . acordându-le individualitate financiară şi personalitate juridică. sustrăgându-le autorităţii directe a organelor conducătoare ale colectivităţilor de care depind şi care nu păstrează asupra lor decât un anumit control. Resursele materiale necesare aplicării deciziei sunt în totalitate în mâna administraţiei centrale. ajungându-se treptat la imobilismul acestora. Deconcentrarea administrativ-teritorială Deconcentrarea. cetăţenii sunt trataţi la fel.Dacă. aceleaşi răspunsuri pentru aceleaşi probleme. Numirile se fac în cea mai mare parte fără concurs. satisfacerea (de fapt pseudosatisfacerea) tuturor nevoilor de interes general. în funcţie de preferinţele organelor superioare şi nu există dreptul de stabilitate al funcţionarilor publici. fapt ce favorizează corporatismul. Administraţia centrală este cea care satisface toate interesele şi nevoile prin dispoziţii legale şi prin regulamente valabile pe întreg teritoriul. aceştia din urmă neavând nici un mijloc de a-şi apăra în justiţie actul împotriva exerciţiului puterii ierarhice. prin bugetul şi agenţii săi. ansamblurile umane preexistente organizării centralizate. funcţionarii sunt puşi la adăpost de orice presiune şi de orice putere discreţionară. întinzându-se atât asupra tuturor actelor administrative. riguros ierarhizată. în ceea ce privesc serviciile. constă în deteriorarea până la un anumit grad a ansamblului administrativ din care fac parte. o proastă preluare a informaţiei. Autorităţile administraţiei publice locale sunt numite de puterea centrală şi sunt dependente direct de aceasta. Controlul este general. printr-un puternic control ierarhic. Nu este permisă iniţiativa locală. o frânare a competenţelor. putând duce la anularea sau modificarea acestora. care sunt duse la îndeplinire de serviciile organizate la nivel de circumscripţii. Indiferent de zona de provenienţă. funcţionând aproape complet sub autoritatea organelor proprii. La nivel local se pun în aplicare hotărârile autorităţilor centrale. Prin acest sistem care oferă aceleaşi garanţii pentru toţi cetăţenii. 3.

chiar de la descentralizarea controlată spre cea democratică locală. din misiunea pe care o au de îndeplinit. o dată cu primele alegeri locale. de vreme ce se realizează la nivel judeţean şi la nivelul localităţilor. în sfârşit. însă. un proces de personalizare a serviciilor. s-a operat în toate ţările o individualizare. modul de recrutare a personalului său. o aşezare în teritoriu a organismelor specializate. metodelor pe care le practică şi tehnicităţii care îi este necesară. Constantinescu. Separaţia comportă anumite grade astfel încât: poate fi o separaţie de ordin financiar.cit. dar numai de suprafaţă. apreciindu-se că. 109 . op. o depolitizare a acestor servicii. Bucureştiul a rămas. L’opinion et la decentralisation ou la decentralisation apprivoisée. conducerea acestora adaptându-se la specificul sarcinilor respective. poate fi întărită şi afirmată prin aplicarea unui regim juridic special. care separă până la un anumit punct aceste servicii de altele. datorită individualităţii financiare şi a personalităţii juridice mărite. 253. p. respectiv în cadrul localităţilor spre cartiere sau. aşadar. S-a considerat că prin deconcentrare se va îmbunătăţi activitatea serviciilor. Iorgovan ş. Această individualitate. Este. care decurge din natura lucrurilor. Bunăoară.. M. Această formă de descentralizare controlată a luat în majoritatea ţărilor o mare amploare. o tendinţă de autonomie. Dar 286 287 Apud Annick Percheron. Dar. Datorită creşterii sarcinii administrative şi a complexităţii acesteia. se vor obţine rezultate mai bune în gestiunea serviciilor. Separaţia poate merge până la acordarea unei conduceri prin organe proprii. S-a căutat. serviciile administrative au totdeauna. prin însăşi existenţa lor. spre cea a serviciilor personificate.a. Pretutindeni s-au înmulţit serviciile deconcentrate trecându-se. principalul pol de atracţie pentru investiţiile străine şi oraşul cu cel mai mic procent de şomeri raportat la numărul de locuitori. după caz. spiritul care îl animă. care. devenind titulară de drepturi şi obligaţii. decalajul centru-provincie s-a accentuat din punct de vedere economic şi social dar. Individualitatea unui serviciu este determinată nu numai de specificul obiectului său şi nevoii pe care o îndeplineşte. chiar spre sate287. posedând un anumit patrimoniu286. În acest sens. funcţionează numai în municipiul reşedinţă de judeţ. s-a ajuns la necesităţi şi preocupări de diferite naturi.. în prezent. În primii ani de după 1989. dându-le o anumită alură independentă.Trebuie studiată cu grijă această mişcare de deconcentrare a serviciilor şi consecinţele sale. o diversificare a statutului acesteia. presupune. A. înlăturându-se influenţa parlamentarilor sau a localnicilor aleşi. când se grupează cheltuielile şi veniturile serviciului într-un buget separat. sau prin acordarea personalităţii juridice. deci o deconcentrare spre localităţi a serviciilor. ci şi de tradiţiile sale. necesar să se asigure o îmbunătăţire a competenţei tehnice a conducătorilor aflaţi în fruntea acestor servicii. a crescut ponderea politică a provinciei la nivel naţional. în cadrul unui minister diferitele servicii caută să fie distincte de altele. de multe ori. Se apreciază că revizuirea Constituţiei în ceea ce priveşte principiul deconcentrării serviciilor publice era necesară având în vedere că administraţia locală. Aceasta rezultă din organizarea lor. la rândul său.

organele care sunt în fruntea lor sunt compuse din elemente desemnate după moduri variate, care menajează mai mult sau mai puţin autoritatea statului sau colectivităţii de care depinde serviciul. În acelaşi timp, s-a constatat o anumită obstrucţionare prin regulile administrative, serviciile fiind de multe ori prinse într-un corset de definiţii şi proceduri pe care trebuie să le respecte şi care le-ar pune în poziţie de inferioritate faţă de întreprinderile particulare. 3.3. Descentralizarea administrativ-teritorială pe baza autonomiei locale Descentralizarea este privită ca un corolar indispensabil al democraţiei pentru organizarea administraţiei publice ea are aceeaşi pondere ca şi democraţia reprezentativă pentru organizarea statului288. Nu de puţine ori descentralizarea, care în general este însoţită de măsuri şi mecanisme ce permit participarea cetăţenilor la conducerea şi administrarea comunităţilor locale, a fost numită şi „descentralizare democratică” sau „descentralizare locală democratică”. De altfel, problema raportului dintre democraţie şi descentralizare s-a aflat destul de frecvent în atenţia specialiştilor. Colectivităţile teritoriale de cetăţeni reprezintă corpuri intermediare, interpuse între individ şi puterea centrală, determinând reguli adaptate fiecărui cadru geografic şi personalizând autoritatea statală în funcţie de problemele locale. Societatea modernă, caracterizată prin contradicţii şi pluralism, implică o mare varietate de comportamente sociale. De aceea, nu este suficientă luarea deciziilor la nivel central, ci este necesară adaptarea acestora la specificul local. În prezent se vorbeşte tot mai mult de „statul subsidiar” care ar urma să înlocuiască „statul providenţă”, cel care, promovând soluţia, favorizează pasivitatea democratică, transformându-i pe cetăţeni in subiecte289, deşi, este evident că fără concursul societăţii civile, statul ar fi rapid paralizat şi lipsit de putere. Descentralizarea caracteristică statului subsidiar permite realizarea în mai bune condiţii a justiţiei sociale, dezvoltă solidaritatea, asigură apropierea deciziei de locul unde aceasta îşi produce efectele, iar cetăţeanul, care va fi informat în prealabil, va fi direct implicat în elaborarea deciziei şi implicit în participarea efectivă la rezolvarea problemelor de interes public. Această ideea a fost exprimată şi în literatura juridică românească, afirmându-se că descentralizarea administrativă relevă democraţia deoarece dă posibilitatea diferitelor localităţi să participe la gestiunea publică. Iată de ce descentralizarea, în raport cu democraţia, care poate fi considerată o luptă niciodată câştigată şi niciodată sfârşită, ne apare complementară şi inseparabilă. În lucrarea sa, De la democratie en Amerique, Tocqueville, încă din anul 1835, a explicat, cel mai direct, necesitatea descentralizării: o putere centrală, oricât de luminată şi savantă ar fi, nu poate să cuprindă toate detaliile vieţii unui popor. Tendinţa
288 289

A se vedea în acest sens apud Charles Debbasch, Science administrative, Paris, Dalloz, 1989. A se vedea în acest sens Jean-Pierre Joseph, Decentralisation et democratie, Apres-demain, nr. 340, 1992.

110

permanentă a ţărilor democratice „este de a concentra forţa guvernamentală în mâinile singurei puteri care reprezintă poporul”, astfel încât „libertăţile provinciale” sunt singurele garanţii de care dispun democraţiile pentru a se pune “la umbră faţă de excesul de despotism” al guvernământului statal. Descentralizarea, după Michel Crozier, este un remediu al relelor de care suferă administraţia publică. Astăzi această administraţie constituie un sistem blocat, a cărui schimbare nu se poate opera decât prin crize brutale care zguduie ansamblul organizaţiei. Există, totuşi, un alt mod de schimbare posibilă, care ar permite evitarea blocajului şi crizelor. El ar consta într-o transformare profundă a sistemului în sensul unei mai mari descentralizări290. Centralizarea este factorul fundamental al acestui blocaj, dar nu în sensul obişnuit de concentrare a puterii în folosul unui agent administrativ aflat în vârful piramidei, cu toate că şi acest aspect poate fi reţinut. Există şi o altă semnificaţie mai importantă, şi anume aceea că agenţii administrativi decidenţi, deţin uneori competenţa de decizie în mod formal, deoarece sunt rupţi de realitatea administrativă, astfel că deciziile nu concordă cu această realitate. Există o ruptură între cei care decid şi cei care sunt chemaţi să realizeze decizia administrativă. Cei care decid nu au cunoştinţele şi informaţiile necesare, pe când aceia care au asemenea cunoştinţe şi informaţii nu au putere de decizie, astfel că datorită distribuţiei competenţelor, cei care decid sunt străini de problemele administraţiei şi astfel îşi face loc arbitrariul. Iată de ce pentru a exista descentralizarea ca realitate administrativă este necesară schimbarea conceptuală, respectiv a sistemului administrativ în ansamblu, pentru a asigura distribuţia raţională a competenţelor la niveluri de decizie cât mai apropiate de locul unde acestea se execută. Schimbarea sistemelor administrative este legată existenţial de un „joc” - în sens de margine, de spaţiu, permiţând o mişcare mai uşoară a pieselor articulate unele de altele. „Acestea sunt ansambluri care sunt cel mai puţin integrate şi care dispun mai mult de resurse care pot cel mai uşor să se transforme.291” Schimbarea nu ar rezulta, deci, numai din introducerea descentralizării într-un sistem. Dar ar fi considerabil facilitată. Aceasta nu s-ar produce fără crize succesive dar, de-a lungul lor şi graţie supleţii care permite descentralizarea, ea ar impune progresiv un nou tip de sistem administrativ, curăţat de rigidităţile care paralizează sistemul aşa cum funcţionează el astăzi. Descentralizarea astfel concepută nu este doar o tehnică administrativă ci şi o speranţă politică. Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităţilor umane sau serviciilor publice să se administreze ele însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare.292

290 291

Apud Michel Crozier, La société bloquée, Paris, 1971. M. Crozier şi E. Friedberg, L’acteur et le système, Seuil, 1977, p. 46. 292 Massimo Balducci, État fonctionnel et décentralisation, Editura E.Story-Scientia, Bruxelles, 1987.

111

Descentralizarea cunoaşte două forme: descentralizarea administrativ-teritorială (ce priveşte colectivităţile locale) şi descentralizarea tehnică (ce priveşte serviciile administraţiei publice de stat). Descentralizarea administrativ-teritorială înseamnă construcţia pe plan local a unei administraţii publice diferită de cea de stat, iar prin descentralizarea tehnică se realizează o deplasare în teritoriu a unor organe componente ale administraţiei publice de stat. Administraţia publică, ca activitate, se realizează prin activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi prin activităţi executive cu caracter de prestaţie. Administraţia publică poate fi considerată atât din punct de vedere formal-organizatoric, cât şi materialfuncţional, ca o totalitate de servicii publice menite să satisfacă interesele şi variatele nevoi ale cetăţenilor şi ale societăţii293. În doctrina românească de specialitate, respectiv într-unul din primele cursuri de drept administrativ român, elaborat acum un secol, de profesorul C.G. Dissescu se pune în discuţie sistemul centralizării şi descentralizării administrative, pornind de la clasificarea sferei de interese specifice asociaţiilor de oameni care formează, după părerea sa, naţiunea, în interese generale ale asociaţiei mari, alcătuind centrul major, şi interese particulare ale comunelor, alcătuind centrul minor294. Interesul general este cel al întregii populaţii şi pentru a fi satisfăcut cere sacrificii din partea tuturor. Interesul particular este cel al unei unităţi administrative locale şi pentru satisfacerea lui sunt necesare eforturi doar din partea localnicilor. Dacă aplicarea centralizării se justifica prin interesul general, realizarea intereselor particulare va fi mult uşurată prin aplicarea descentralizării. Cele două categorii de interese fiind calitativ diferite, nu se pot confunda şi nici nu pot fi absorbite unele în altele; prin urmare, centrul major nu poate absorbi centrul minor. Prin urmare, dacă centralizarea este un raport, un întreg susceptibil de mai mult sau mai puţin, opusul ei, - susţinea profesorul Dissescu - în sensul riguros al noţiunii de antiteză, este lipsa de raport între puterea centrală şi cea locală, ceea ce nu este posibil, pentru că în realitate există întotdeauna un raport, o legătură între interesul general şi cel special. A privi descentralizarea ca opus al centralizării este greşit, deoarece ea nu înseamnă negarea centralizării, ci micşorarea ei, diminuarea concentrării puterilor. Din această perspectivă, se pare că pe măsură ce descentralizarea creşte va scădea centralizarea, amândouă fiind fenomene relative în viaţa oricărei societăţi. Însă, problema care trebuie să preocupe o naţiune, referitor la modul de organizare şi funcţionare a statului, nu constă în răspunsul la întrebarea care dintre cele două sisteme să fie aplicate, ci presupune determinarea gradului de descentralizare necesar. Autonomia locală, instituţie juridică de sine stătătoare, implică descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept, iar descentralizarea un sistem care o presupune295. Dacă descentralizarea se caracterizează prin existenţa unei autonomii sigure în raport cu administraţia centrală, această autonomie nu trebuie înţeleasă în sensul unei libertăţi totale, absolute, eliminând orice intervenţie a statului atunci când aceasta se
293 294

Al. Negoiţă, Drept administrativ, Ed.Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 62 şi urm. C.G. Dissescu, Curs de drept public roman, vol.III, Drept administrativ, Bucureşti, 1891. 295 A se vedea în acest sens A. Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura Mârvan, 1935.

112

Popescu. mai bine satisfăcute.De la centralism spre descentralizare. 215/2001 privind administraţia publică locală. p. nu se poate spune că descentralizarea se manifestă în mod deosebit. Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care în România există o puternică tendinţă centralistă. 1998. care a dus mereu în epoca modernă la neglijarea provinciei în favoarea capitalei şi la centralizarea puternică a deciziilor. principiul subsidiarităţii considerându-se A se vedea în acest sens şi V. Succesul actual al acestui concept survine într-un moment în care. Aşadar. Chişinău. 120 că: “Administraţia publică din unităţile adminsitrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării. în Europa. Europa este una a colectivităţilor locale descentralizate. Autonomia ce caracterizează descentralizarea nu este un dat uniform ci un concept global. Chiar dacă procesele democratice au înregistrat succese remarcabile. Munteanu. sunt repuse în discuţie modelele statale tradiţionale. 140 şi urm. pentru a permite dezvoltarea de contacte pe care statul hipercentralizat nu le-ar fi promovat şi pe care. şi de cele care solicitau respectarea deplină a autonomiei statelor componente297. această noţiune a reintrat în atenţia analiştilor cu ocazia dezbaterilor care au precedat semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană. Bucureşti. decât de organele proprii localităţii respective. accentul punându-se pe descentralizare. Dacă majoritatea societăţilor occidentale au avut şansa unei consolidări democratice pornind de la nivelul local pentru a ajunge la centru. pentru România democraţia este nevoită să adopte un drum invers: de la centru spre periferie296. autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”. 297 A se vedea în acest sens şi C. acoperind o realitate diversificată. care este destul de des vehiculată în prezent pe plan european. se poate spune că descentralizarea nu este altceva decât o garanţie a stabilităţii unei democraţii funcţionale. mai de aproape şi deci. componenta cea mai slabă a lanţului acestor evoluţii rămâne descentralizarea şi autonomia puterii locale. Se pare că nu s-a realizat conştientizarea relaţiei directe care există între procesul de descentralizare şi cel de consolidare a democraţiei. Mocanu . în mod particular a celor de cultură germanică. nu le-ar fi putut tolera. doctrina administrativă românească a relevat că interesele locale nu pot fi niciodată mai bine cunoscute. Este semnificativ de semnalat că. fiind acceptată şi de părţile care doreau ca Europa să devină federaţie. Editura All Beck. 296 113 . 1999. În sprijinul său s-a instituit ideea de subsidiaritate. în sprijinul descentralizării. Cu toate că aceste principii au fost statuate pe cale constituţională şi detaliate în cadrul Legii nr. Constituţia României stipulează în art. Popa. cu o veche tradiţie.L. V. cu toate că a apărut într-un trecut destul de îndepărtat. Editura Cartier. Astfel. Autonomia locală şi integrarea europeana. fiindu-i atribuită chiar lui Aristotel. Se poate afirma că descentralizarea este unul dintre drumurile care duc la un fel de „normalitate” europeană şi că ea participă la realizarea acestui scop. deşi această idee ţine de tradiţia politică şi juridică a mai multor ţări europene. oricum.dovedeşte necesară. I.

Conform Raportului Comitetului director pentru democraţie locală şi regională din cadrul Consiliului Europei privind „Definirea şi limitele principiului subsidiarităţii”. O formulare completă a principiului a fost dată în cadrul enciclicilor pontificale. 114 . şi la căutarea permanentă a echilibrului dintre libertatea 298 299 Idem. nici răsturnat. Rezultă că subsidiaritatea semnifică mai mult decât un simplu principiu de organizare instituţională. în consecinţă cele care derivă direct din suveranitatea naţională. cu liberalismul lui John Locke şi al succesorilor săi. apare ca o invitaţie la reevaluarea relaţiilor sociale. individul. motiv pentru care ea se regăseşte în majoritatea curentelor de gândire ale culturii occidentale: începând de la definirea politicii de către Aristotel. la comunităţile locale şi alte mari grupuri sociale) nu sunt capabile să-şi satisfacă propriile trebuinţe. Această noţiune plasează persoana.a fi un eventual răspuns la multiplele probleme ridicate de organizarea şi structurarea Europei unite. Aşadar. un rol decisiv în redactarea acesteia fiindu-i atribuit juristului Althusius: „Acest principiu atât de important al filozofiei sociale nu trebuie să fie nici schimbat.. între bază şi nivelurile superioare. prin influenţa pe care o exercită în diferite domenii ale vieţii sociale. constituind sursa de inspiraţie pentru repartizarea competenţelor în cadrul schemei instituţionale. în contextul unei mai mari autonomii. ea se aplica în primul rând raporturilor dintre individ şi societate. politică monetară. în măsura în care cele dintâi sunt pe deplin capabile să le îndeplinească. atât preluarea de la cetăţeni a competenţelor pe care aceştia sunt capabili să le execute din proprie iniţiativă şi prin mijloace proprii. De aceea. menţinere a macro-echilibrului economic etc. pentru a fi atribuite unor colectivităţi mai mari sau de rang superior. apoi raporturilor dintre societate şi instituţii. ca fiind „arta de a guverna oameni liberi”. Ideea de bază a principiului subsidiarităţii este că puterea politică nu trebuie să intervină decât în măsura în care societatea şi diferitele sale părţi constitutive (de la persoane. ar fi o nedreptate. dar şi a potenţialului său298. pe care doar statul o deţine. indiferent că este un stat unitar sau unul federal. actualizată şi eliberată de semnificaţiile istorice. subsidiaritatea. emisă în anul 1931. continuând cu rolul pe care Thomas d'Aquino îl atribuie guvernării. prin redescoperirea individului. să mărească sau să menţină perfecţiunea fiinţelor pe care le are în grijă” sau „să se îngrijească de subiectele sale cu respectarea naturii acestora” şi mai târziu. care ar trebui să se concentreze asupra funcţiilor sale majore: diplomaţie. contextul actual este mai degrabă favorabil diminuării rolului statului. ideologice sau religioase. Astfel. mai precis în cea a Papei Pius al Xl-lea. reapariţia termenului de „subsidiaritate” corespunde necesităţii de a se da un nume acestor schimbări care. şi anume „să asigure. a nevoilor. cât şi retragerea funcţiilor atribuite iniţial grupărilor sociale de rang inferior. marchează o evoluţie globală şi profundă a societăţii. apărare. la familie. care ar putea duce la serioase tulburări ale ordinii sociale. Scopul firesc al oricărei intervenţii în domeniul social este de a ajuta membrii corpului social. şi nu de a-i anihila sau a-i absorbi299”. cu ocazia celei de-a patruzecea aniversări a Rerum Novarum (Quadragessimo Anno). în centrul organizării statale.

Prin conţinutul său. încredinţate colectivităţilor locale trebuie să fie în mod normal depline şi întregi”. prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona. competenţele. în cadrul legii. statele în cadrul societăţii internaţionale şi în particular. 6.cetăţenilor şi diferitele instituţii existente (autorităţile locale şi cele regionale în cadrul statului naţional. 300 A fost adoptată la 15 ianuarie 1985 la Strasbourg. presupune necesitatea adoptării de către autorităţile centrale a unor reglementări clare şi precise care să prevadă. privind atribuirea şi păstrarea competenţelor de gestionare a treburilor publice în sarcina autorităţilor locale cele mai apropiate de cetăţeni. în mod firesc. o parte importantă a treburilor publice. vom face referire la ea ca drept Carta autonomiei locale. Unul dintre paradoxurile principiului subsidiarităţii constă în faptul că acesta nu apare numit în mod explicit în nici un document. textul Cartei a anticipat prevederile Tratatului de la Maastricht. printre altele: • un statut al funcţionarilor publici de natură să permită recrutarea unui personal cu o înaltă calificare profesională. Prin aceasta.2). care să reunească standardele europene. 3 din Cartă. 115 . în cadrul legislaţiilor naţionale. în nume propriu şi în interesul populaţiei locale. cu toate că multe dintre sistemele legislative europene se referă în mod implicit la el. a reglementărilor constituţionale şi legale de fundamentare a autonomiei locale. grupările regionale) şi necesara autoritate tutelară a statului. de o manieră generală. la care face referire textul. în aşa fel încât aceştia să aibă posibilitatea de a participa efectiv la luarea deciziilor care au legătură cu mediul lor cotidian. administrativă şi financiară a autorităţilor locale. Carta obligă părţile semnatare să aplice reglementări de natură să garanteze autonomia politică. a coeziunii sociale şi a organizării globale a economiei. care. al cărui preambul se pronunţă pentru „o uniune tot mai strânsă între popoarele Europei. adoptată de Consiliul Europei300. este însărcinat cu asigurarea securităţii. Astfel. Scopul Cartei europene a autonomiei locale este de a crea un cadru comun. pe criterii de competenţă şi merit (art. că exerciţiul puterii politice trebuie. Potrivit art. art. 4 (Domeniul autonomiei locale) în care se menţionează că „colectivităţile locale dispun. de întreaga competenţă de a lua iniţiativa pentru orice chestiune care nu este exclusă din domeniul competenţelor lor sau care nu este atribuită unei alte autorităţi. Această capacitate. în cadrul legii. În textul Cartei sunt prevăzute reglementări menite să creeze cadrul general de transpunere în practică a principiului autonomiei locale. este specificată necesitatea existenţei. în cadrul căreia deciziile sunt luate la un nivel cât mai apropiat posibil de cetăţean”. în primul rând. să revină acelor autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni şi că puterile. O definiţie a principiului se poate regăsi în Carta Europeană: Exerciţiul autonom al puterilor locale.

p. 9.3). 9. p. indiferent că avem de-a face cu un stat unitar sau cu unul federal. Carauşan. De aceea. Statul nu poate să soluţioneze. Popescu ş. Din cuprinsul Cartei se desprind.1).J. iluminatul public. o anumită autonomie financiară care se bazează pe existenţa unui buget propriu. dreptul de a avea „în cadrul politicii economice naţionale. M. cit. ansamblul acestor nevoi şi interese. care este construit pe o concepţie globală. Nevoile şi interesele locale sunt legate de specificul colectivităţii respective şi se disting de nevoile generale ale colectivităţii naţionale. sunt cele care soluţionează problemele specifice.. elementele componente ale descentralizării administrative. în limitele legii” (art. Bucureşti. uneori excesiv de prudente. 9. construcţia şi întreţinerea unor drumuri etc. Jacques Cadart. 301 A se vedea în acest sens şi A. 1957. Alexandru.4) şi să fie compuse. de Laubadére.. statul prin reglementări legale este cel ce stabileşte care dintre probleme vor fi de competenţa serviciilor publice statale şi care vor intra în sfera de competenţă a autorităţilor locale. Institutions politiques et Droit constitutionnel.G. un corp de funcţionari care să gestioneze treburile publice. cum ar fi patrimoniul propriu.1). Pentru existenţa autonomiei locale este necesar ca problemele specifice colectivităţilor locale. precum şi existenţa unor resurse proprii. Existenţa nevoilor şi intereselor locale presupune şi existenţa unor mijloace materiale de realizare a acestora. Autorităţile locale. destul de puternic inspirată de principiul subsidiarităţii. „care să corespundă responsabilităţilor” (art. 9. 7. L. propriile resurse financiare” (art. 2) Recunoaşterea responsabilităţii colectivităţilor locale în gestionarea nevoilor specifice. I. prin mijloacele de care dispune şi în condiţii de operativitate şi eficienţă. „să fie suficient de diversificate şi de flexibile (evolutive) încât să corespundă pe cât posibil cu evoluţia reală a costurilor” (art.D.. recunoscute ca atare de lege. Spre exemplu. Editura Economică.2). 116 . pe baza principiului autonomiei locale301: 1) Existenţa unei colectivităţi teritoriale locale. din „taxe şi impozite locale. salubritatea. Carta defineşte astfel un fel de ideal de atins. În pofida unor formulări. 90. op. 96 şi urm. a căror proporţie să o poată determina ei înşişi.• • un statut al reprezentanţilor aleşi care să le asigure „exercitarea liberă a mandatului” (art. Paris.a. 57 şi urm. „cel puţin în parte”. Drept administrativ. constituite în cadrul unităţilor administrativteritoriale ale statului. 2002. p. autonome faţă de stat. menţionaţi şi în I. 3) Colectivitatea locală să dispună de autorităţi administrative proprii. căldură. privind locul colectivităţilor locale în cadrul statului. de asemenea. Descentralizarea administrativă pe baza autonomiei locale se face în legătură cu existenţa unor colectivităţi sociale locale. să fie rezolvate de aceste colectivităţi. sunt considerate nevoi rezolvate prin servicii locale: aprovizionarea cu apă. structuri de conducere administrativă a colectivităţilor locale.

4) Supravegherea activităţii colectivităţii locale de către autorităţile puterii executive. Editura Seuil. 3. Despre regionalizare şi regionalism în spaţiul juridic european Creşterea importanţei regiunilor în Europa. una instituţională sau una politică. Realizarea unei analize a fenomenului de afirmare regională care se manifestă în Europa ne conduce. Denis de Rougemont nu numai că îl presimţise. Pentru el. Paris. atât a relaţiilor cu instituţiile europene. exercitând asupra acestora un anumit tip de control numit control de tutelă administrativă. Primul corespunde relaţiilor pe care le dezvoltă sau pe care încearcă să le dezvolte regiunile cu instituţiile europene. reprezintă un fenomen marcant al ultimilor trei decenii. De trei sau patru decenii asistăm. Începând cu sfârşitul anilor ’80. L’avenir est notre affaire. Prin schimbările pe care le-au generat. Uniunea Europeană sau Consiliul Europei. 117 . oricare ar fi definiţia pe care am folosi-o pentru regiune. Aceste procese care au pus în discuţie poziţia statelor ca unici actori relevanţi pe plan internaţional sunt cele de integrare şi de fragmentare. a relaţiilor directe dintre regiunile frontaliere. desfăşurate în unităţile administrativ-teritoriale. la o veritabilă mutaţie a mentalităţilor în ceea ce priveşte rolul regiunilor în sistemele statale şi continentale. sistemul european (şi prin aceasta înţelegem întregul complex de probleme ce s-a manifestat la toate nivelurile pe palierul individ-organism suprastatal) s-a modificat sub impactul a două procese în parte contradictorii. în toate ţările europene occidentale. dar mai ales.4. în parte care s-au sprijinit reciproc. ci îl şi inserare ca element fundamental al procesului de construcţie europeană al secolului XXI. către un dublu dialog: vertical şi orizontal. Aceasta presupune ca autorităţile locale să rezulte din alegeri libere. Această autonomie nu înseamnă independenţa autorităţilor administraţiei publice locale faţă de autorităţile centrale ale puterii executive. În virtutea dependenţei colectivităţii locale faţă de statul în care sunt organizate. din această perspectivă. autorităţile publice centrale îşi rezervă dreptul de a supraveghea activitatea colectivităţilor locale. acestea au făcut să crească importanţa regiunilor odată cu importanţa pe care au dobândit-o organismele societăţii 302 Apud Denis de Rougemont. la nivel instituţional. în timp ce al doilea reiese din importanţa pe care regiunile o acordă relaţiilor directe pe care le stabilesc între ele. 1978. federalismul şi regionalismul erau inseparabile302.Pentru a ne găsi în situaţia descentralizării administrative este necesar ca aceste autorităţi locale să fie reprezentantele colectivităţilor locale şi nu reprezentante ale statului plasate în fruntea colectivităţii. Anul 1975 marchează momentul de instituţionalizare. Pentru rezolvarea operativă a treburilor locale este necesar ca aceste autorităţi să dispună de o competenţă care să le confere autonomia faţă de autorităţile administraţiei publice a statului.

încearcă să răspundă problemei regionale. Bucureşti. 3. este prezentă totdeauna când este vorba de definirea acesteia. prima insistând asupra spaţiului: organizarea şi cadrul său. Fiecare ţară. aceasta a dat o definiţie cu un caracter mai degrabă administrativ pentru regiune: „eşalonul imediat inferior celui al statului”. 118 . primele elemente de bază ale definiţiei regionale poziţionează regiunea ca un intermediar între colectivitatea locală (cu un teritoriu şi o colectivitate clar delimitate) şi stat (delimitat teritorial. Dacă se admite că noţiunea de „dimensiune medie” este total subiectivă. element care apare ca o conştientizare a caracterului omogen al regiunii. Pentru că trebuie să avem tot timpul în minte fluiditatea termenului şi nu trebuie să-l simplificăm peste măsură. Regiunea Cuvântul regiune ne conduce spre imaginea de spaţiu . Dar aceste două concepte de spaţiu şi de grup pot fi imediat “reutilizate” în două direcţii diferite care duc. una spre regionalizare. eşalon care. de colectivitate umană cu caracteristici specifice şi mai ales cu o anumită unitate sau identitate. în care trăieşte o naţiune). dându-i o alură de mit. legătura între teritoriu şi elementul uman care îl populează.1. în funcţie de competenţele ce i-au fost acordate (în cazul sistemelor centralizate) sau pe care şi le-a acordat (în cazul sistemelor federaliste). p. în felul său şi în funcţie de tradiţia ei istorică.4. Deci spaţiu şi grup uman. curentelor regionaliste care o traversează. diminuându-le. este important pentru toţi cei care vor să o descrie. Editura Sylvi. Dar oricare ar fi răspunsul politic dat problemei regionale. a comunităţii: identitatea şi acţiunea sa303. ignorându-le sau respingându-le. Introducere în studiul procesului de cooperare interregională. În schimb. orientându-le. nu se poate atribui regiunii o scară tip. să o analizeze. gestionează pe 303 Ioan Alexandru şi Cristian Bădescu. alta spre regionalism. să o explice şi chiar să o orienteze. 23 şi urm. să stăpânească concepte care să le permită o cât mai bună evaluare a acestui fenomen. 1997. Ideea de regiune este destul de ambiguă.civile în detrimentul statelor pe plan internaţional.apoi spre aceea de grup uman. Consiliul Europei a considerat regiunea ca fiind „un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic şi care este considerat ca omogen”. În încercarea de a defini noţiunea de regiune (un spaţiu în care trăieşte o colectivitate cu caracteristici specifice) se poate pune în anumite cazuri întrebarea dacă nu cumva nu se creează „obiectul” tocmai prin încercarea de a-l descoperi. cea de-a doua asupra grupului. În ceea ce priveşte Uniunea Europeană.de un anumit spaţiu cu limite mai mult sau mai puţin suple . Se vorbeşte din ce în ce mai mult de o „Europă a regiunilor” şi este perceput din ce în e mai pregnant faptul că regiunea nu este doar un nivel intermediar între autorităţile centrale şi cele locale. ci devine un al treilea punct (alături de state şi localităţi) ce defineşte triunghiul în care se dezvoltă procesul de integrare europeană.

NUTS . prin regiune se înţelege un teritoriu care formează. în al doilea rând.nu le exclud din consideraţiile stabilite în prezenta Cartă”. să instituţionalizeze în teritoriile lor (sau să menţină acolo unde există) regiuni în sensul Art. social şi economic. este răspunzător în faţa unei adunări alese în mod democratic”. nivelul departamental (judeţean) şi nivelul regional. 305 Roca I.Junyert. Miguel. land-uri. naţionalităţi etc. în care populaţia posedă anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural. Şi Adunarea Regiunilor (ARE) a definit regiunile ca fiind acele „entităţi politice de nivel imediat inferior statului. 119 . . Prin elementele comune ale unei populaţii concrete se înţelege o specificitate comună în materie de limbă.1 al acestei Carte”. Concretizând aceste aspecte. Conform „Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice”. care. tradiţia istorică şi necesitatea unei administrări eficiente şi adecvate a funcţiilor ce le revin . tradiţie istorică şi interese legate de economie şi transporturi. nr. 3. articol apărut în Situation.1/1995 şi reluat în Polis nr.fiecare stat membru are în structura sa trei tipuri de unităţi teritoriale ce sunt poziţionate pe nivele ierarhice din punctul de vedere al dimensiunii teritoriului: nivelul localităţii. o unitate netă. din punct de vedere geografic. având în vedere voinţa populară. 2. Cartea Comunitară a Regionalizării304 afirmă la Art. regiunile contribuie la apropierea necesară a cetăţenilor de realitatea Uniunii Europene.1: „1. De asemenea. Diferitele denumiri şi natura juridico-politică pe care aceste entităţi le pot primi în diferitele state . Uniunea Europeană consideră nivelul regional ca fiind un nivel administrativ care îşi are locul în ierarhia administrativă a statelor membre pe o poziţie imediat inferioară nivelului central. Art. Banco Bilbao Vizcaya.3/1995.în special în materie de planificare a dezvoltării economice. În acest sens. 304 Document elaborat de Parlamentul European în 18 noiembrie 1988 şi adoptat ca document oficial al Comunităţilor Europene la 19 decembrie 1988. cultură.2 al Cartei afirmă expres că „statele membre ale Comunităţii Europene sunt invitate. care dispun de anumite competenţe exercitate de un guvern. Nu este neapărat necesar ca toate aceste elemente să fie reunite în toate cazurile. În cadrul acestei Carte. în procesul de constituire a unei noi Uniuni Europene putem semnala trei direcţii decisive care definesc ascendenţa realităţii regionale305: • • în primul rând. făcând posibilă o mai mare democratizare instituţională. În momentul actual. Europa regională.comunităţi autonome. la rândul lui. sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate. regiunile contribuie la dezvoltarea economică şi la realizarea obiectivului de coeziune economică şi socială.plan administrativ şi politic o comunitate teritorială a cărei dimensiune variază în limite foarte largi.

ci un proces vechi şi foarte problematic. în concordanţă cu principiile şi prevederile generale stabilite de legislaţia naţională. a căror existenţă este garantată de Constituţie. existenţa lor fiind garantată de Constituţie sau de o Lege federală. neputând fi contestată împotriva voinţei lor. care s-a derulat progresiv. care este rezultatul unei interacţiuni a civilizaţiilor şi a unei pluralităţi de culturi naţionale. Modelul 4: Regiuni cu putere de a adopta legi sau alte acte normative regionale. Cu toate acestea. 34/1997). Ralf Dahrendorf este unul dintre aceştia. Cele şase tipuri de regiuni identificate sunt: Modelul 1: Regiuni cu putere de a adopta legislaţie primară. în Rezoluţia sa asupra politicii comunitare în domeniul culturii. în concordanţă cu prevederile şi principiile generale stabilite de legislaţia naţională. Modelul 2: Regiuni cu putere de a adopta legislaţie primară. regiunile sunt exponentele unei Europe pluraliste în care convieţuiesc realităţi culturale. din 1 decembrie 1993. a căror existenţă nu este garantată de Constituţie. haos şi creşterea insecurităţii prin distrugerea echilibrelor actuale. Modelul 3: Regiuni cu putere de a adopta legi. anarhie. Ţinând cont de elementele explicate mai sus si documentele prezentate la nivelul Consiliului Europei de experţii CPLRe (Congresul Puterilor Locale şi Regionale) au fost identificate la nivelul Europei un număr limitat de modele de regionalizare considerate reprezentative. lingvistice şi sociale foarte diverse. Modelul 5: Regiuni cu putere de decizie (fără putere legislativă) şi Consilii direct alese de comunitatea locală. el considerând că acest curent nu este un proces pe care îl putem caracteriza drept înnoitor. ale căror argumente nu sunt de neglijat. Însuşi Parlamentul European. 306 120 . La nivelul Consiliului Europei de asemenea s-a reiterat preocuparea pentru problema regionalizării mergându-se până la adoptarea unei reglementări privind autonomia regională306. Modelul 6: Regiuni cu putere de decizie (fără putere legislativă) şi Consilii alese de Consiliile locale componente.• în al treilea rând. curentul regional îşi are şi criticii săi acerbi. regionale şi locale”. Ralf Dahrendorf vede astfel în curentul regional numai fragmentare. Problema ridicată de curentul regional este o problemă a spaţiului european remodelat de noul echilibru intern al statelor care revendică din ce în ce mai greu Congresul puterilor locale şi regionale din cadrul Consiliului Europei a aprobat în anul 1997 Carta europeană a autonomiei regionale sub forma de Recomandare (Rec. a căror existenţă nu este garantată de Constituţie sau de o Lege federală. care a reapărut odată cu discutarea statutului actual în perspectiva integrării şi a delegării de competenţe la nivel supra-statal. a afirmat că „drumul către Uniunea Europeană trece prin manifestarea şi promovarea identităţii culturale europene.

Paris. În căutarea unei realităţi regionale vom enumera patru astfel de fenomene: • dezechilibrele regionale reprezintă una din problemele a căror existenţă nu necesită lungi demonstraţii. p. faze care se pot suprapune. Sociologie de l’action. în grade diferite şi în combinaţii variabile. Denis de Rougement încearcă să schiţeze o definiţie. indiferent de domeniul ei. Editura Seuil. aproape toate statele europene prezintă diferenţe de dezvoltare în teritoriu.. centralismul. se pune întrebarea dacă administraţiile „s-au adaptat la aria europeană” pentru că “tendinţa generală se pare că este. regiunea reprezentând înainte de toate un „spaţiu de participare civică”.4. op. dezvoltarea instituţiilor regionale sau puterilor regionale. Dar dacă tendinţele nu sunt foarte greu de decelat. Bucur. În acelaşi timp colectivităţile nu sunt de acord cu afirmarea incapacităţii lor de a-şi administra propriile probleme. S. în cadrul evoluţiei acestui „proces regional”: • • • apariţia conştiinţei regionale. interpenetra şi chiar opune în timp. Apud Alain Tourraine. Carausan. este luată la nivelul central al statului. descentralizarea şi integrarea în structurile europene”. Şi aici. M. Regionalismul reprezintă conştientizarea intereselor comune (regiunea fiind percepută ca un teritoriu considerat omogen de către oamenii ce îl locuiesc) şi în acelaşi 307 308 I. la nivel naţional. Regionalizare şi regionalism În încercarea de clarificare a termenilor de regionalizare şi de regionalism vom apela la o metodă simplă.2. alienările etno-culturale au fost conştientizate la nivel regional de către colectivităţile care consideră nejustificate dependenţele lingvistice şi culturale în raport cu alte regiuni.cit. Aceste dinamici regionale cunosc trei mari faze în dezvoltarea lor. aceste patru fenomene regionale. „socializarea” politicii europene308 are o incidenţă directă asupra fenomenului regional.un nou model politic al Europei.monopolul politicului. Într-adevăr. • • • Fără nici o îndoială. mişcările regionale sau acţiunilor regionaliste. 157 şi urm.307 3. recurgând la fenomene ce au marcat aceşti termeni şi la dinamicele pe care ei le antrenează.reformă sau revoluţie sau regiunea . 1965 121 . sunt cauzele principale ale dinamicilor regionale care se fac simţite astăzi în Europa. o „comunitate de bază”. semnele de întrebare asupra modelului de regiune sunt de o mare actualitate: regiunea . reprezentând creşterea importanţei statului în toate sectoarele vieţii sociale şi chiar individuale. este caracterizat de procesul prin care orice decizie. având o strânsă legătură cu fenomenul precedent. Alexandru.

statul poate astfel recunoaşte o identitate regională (regiunea fiind percepută de data aceasta ca un teritoriu considerat omogen de către stat) şi poate lua măsurile necesare pentru ca regiunile să participe la gestionarea afacerilor proprii. Se degajă noţiunea de comunitate care se consideră mai capabilă de a rezolva problemele locale în comparaţie cu statul. din ce în ce mai instituţionalizată.venit de jos şi regionalizarea . acuzat de a vrea să impună un model unitar particularismelor şi în orice caz. pentru o ţară sau pentru Europa. . de dialog şi de participare. nevoilor regiunilor li se răspunde printr-o politică de stat. Ca răspuns la mişcarea regionalistă. Aceste scurte reflexii asupra a ce poate fi o regiune. Regionalizarea cu o traiectorie descendentă dar şi cu alte scopuri şi mijloace de punere în aplicare decât cele ale regionalismului are ca punct de plecare dezechilibrele regionale sau mai degrabă conştintizarea acestora. ci mai ales din conştientizarea nedezvoltării socioculturală. care are repercursiuni asupra sentimentului regional şi antrenează reacţii ale regiunii. care se stabileşte direct între regiuni sau între regiuni şi instituţiile Uniunii Europene. din centralismul statului naţional şi din socializare. de a nu avea o dimensiune adecvată pentru a rezolva într-o manieră eficace problemele lor. în funcţie de fiecare stat. regionalismul are ca regulă de aur ajungerea regiunii la puterea de decizie în toate componentele sale. Regionalismul aşa cum am mai menţionat la pg. Printr-un proces dinamic. importanta grijă de a ajunge. a faptelor de identitate.timp. Există o interacţiune inevitabilă între cele două mişcări: regionalismul . 122 . la un mai bun echilibru în repartiţia bogăţiilor prin încercarea de a ridica nivelul zonelor mai puţin dezvoltate. Pentru a concluziona. mai mult sau mai puţin intensă. din subdezvoltare economică regională. considerat ca fiind prea îndepărtat şi prea mare. Această dublă relaţie se înscrie în dialectica regionalizare-regionalism. El nu apare numai din conştientizarea dezechilibrelor regionale. putem spune că regionalizarea are. La rândul său. afirmarea identităţii sub aspectele de identitate-memorie şi identitateacţiune.venită de sus. asupra proceselor de (re)descoperire a spaţiului sau a colectivităţii regionale autentice. permit o mai bună înţelegere a dublei relaţii. corespunde unei dorinţe profunde a colectivităţilor de a fi responsabile cu rezolvarea problemelor care le privesc în mod direct. aspiraţia de a participa la gestiunea acestor interese. de regulă.

311 4. i se aplică normele dreptului public. Oroveanu. Tratat de drept administrativ.87. lorgovan. 326.312 În epoca contemporană. atunci când intervenţiile statului s-au accentuat în domenii precum: transportul. când alterat datorită penetrării mai mult sau mai puţin a dreptului privat. op. regimul juridic al serviciilor publice formează un ansamblu de reguli speciale de drept public şi privat.310 Serviciul public este o noţiune juridică ce are drept consecinţă aplicarea regulii de drept specifice şi derogatorii dreptului comun: „regimul serviciului public” condensează şi rezumă specificul dreptului administrativ. Teulon. „acţiuni” sau „munci prestate în interesul cuiva”. sănătate. 2002:7. reprezintă chintesenţa administraţiei publice. „funcţii”. în cea mai mare parte. F. 312 A. care privesc atât organizarea şi funcţionarea acestora.cit.314 ***Le Petit Larousse. „organisme” sau subdiviziuni ce fac parte dintr-un ansamblu administrativ sau economic..1. Ediţia a II-a. Editura All Beck. 327. cu atât mai mult cu cât conceptul de serviciu public. opiniile fiind împărţite asupra conţinutului acestor reguli. Statul însuşi a fost definit ca “o cooperare a serviciilor publice organizate şi controlate de guvernanţi”. Editura Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”.§4. regim pe care-1 găsim când integral. 313 Uzager .309 Conceptul de serviciu public a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea. De fapt se vorbeşte despre o diversitate de reguli ale serviciilor publice care fac să existe o scară a regimului administrativ. cât şi drepturile sau obligaţiile uzagerilor313. 311 L. Tratat de drept administrativ. p. Bucuresti 2001. Toate aceste reguli formează dreptul serviciului public căruia. beneficiarul serviciului public. Funcţionarea serviciilor publice se face după reguli specifice. p. educaţie. ceea ce înseamnă reglementări speciale în contractele care se referă la servicii publice. Regimul juridic al serviciilor publice Prin noţiunea de regim juridic se evocă un ansamblu de reguli de fond şi de formă care personalizează materia respectivă. Management Public. p. 1994. 310 309 123 . Bucureşti. Paris. reglementări care se disting de cele care pot fi întâlnite în contractele de drept privat. 314 A se vedea Mihai T. citat de Lucica Matei. Serviciile publice Serviciile pot fi considerate „ocupaţii” ale unor persoane. 1993. Matei. p.acea persoana direct interesată în prestarea serviciului public de către administraţie. Cu toate acestea există un fond comun de principii şi reguli care salvează rolul serviciului public. 2006. Editura Economică. Problematica serviciului public constituie o componentă fundamentală în construcţia dreptului administrativ. prin modalităţile de organizare dar şi prin conţinutul său. 291.

aceasta nu poate fi disociată de cea materială pentru că nu se poate imagina prestarea unui serviciu fără a exista organismele sau agenţii specializaţi în domeniul respectiv. creat de stat. În ceea ce priveşte componenta materială. 113. în funcţie de natura cerinţelor sociale.. 1997. în faptul că primul este înfăptuit de o organizaţie statală. 315 P. servicii publice. sub denumirea de servicii publice. de ansamblul regulilor de drept aplicabile unui serviciu public. activitatea de satisfacere a unor interese generale îmbracă nenumărate forme. sănătate) membrilor unei colectivităţi umane sunt înfiinţate anumite organisme sociale. Departajarea între cele două servicii constă. Mârvan”. Paul Negulescu definea serviciul public ca fiind „….”315 Serviciul public poate fi definit lato sensum drept activitatea desfăşurată de o autoritate administrativă în vederea satisfacerii unui interes general. în principal. generate de cele două componente ale administraţiei publice: materială şi cea formal organizatorică316. regia autonomă – pot realiza într-o mai mare sau mai mică măsură şi activităţi de prestaţie. Drept administrativ. cu o competenţă determinată. cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al Administraţiei publice care l-a înfiinţat. Drept administrativ. Tratat de drept administrativ.Alexandru. locuinţă. regia autonomă este creată tocmai pentru prestarea unor servicii publice. pentru satisfacerea cerinţelor (hrană. XX. în vederea asigurării bunăstării generale a oamenilor pe care îi reprezintă.Negoiţă. pe fondul multiplicării şi diversificării nevoilor generale ale societăţii umane.Iorgovan. ne aflăm în prezenţa unui serviciu public. 316 În acest sens A. 1994. judeţ. Dacă instituţia publică se manifestă în principal ca autoritate. Cât priveşte componenta formal-organizatorică. există şi o mare varietate de servicii publice. cultură. căreia iniţiativa particulară nu ar putea să-i dea decât o satisfacţiune incompletă şi intermitentă. Definiţia formulată indică două posibile direcţii de analiză a serviciului public. de stat şi particulare. Oricare dintre componentele structurii funcţionale a sistemului administraţiei publice – instituţia publică. Al. pus la dispoziţia publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu o cerinţă cu caracter general.Noţiunea de serviciu public a apărut şi s-a dezvoltat în timp. serviciul public s-a impus drept fundamentul activităţii sistemului administraţiei publice. iar cel de-al doilea de o organizaţie nestatală. p. În cazul organizaţiilor mixte. la nivel local sau la nivel naţional. oraş sau comună. Dată fiind complexitatea cerinţelor sociale. Institutul de Arte Grafice „E. I. fie ca autoritate publică. I. De aceea. Principii generale. transport. Bucureşti 124 . Ediţia a IV-a. Bucureşti. Structuri. mecanisme şi instituţii administrative. Astfel. Tratat elementar. de amploarea acestora. deoarece la acea organizaţie participă şi statul. atingând o dezvoltare maximă la mijlocul sec.Negulescu. Treptat. concomitent cu dezvoltarea tot mai accentuată a funcţiilor statului. având un pronunţat caracter prestator. vol. un organism administrativ. se impune a se face distincţie între serviciu public şi serviciu de utilitate publică. 1996. 1934.

având toate drepturile şi obligaţiile specifice ale acestora. 1. crearea condiţiilor optime de sănătate. consiliile judeţene pot înfiinţa instituţii social-culturale şi sanitare de interes judeţean etc. Cass. 1.56. cazul de la 1856 privind Casa de economii care funcţiona cu concursul administraţiei publice şi care în primă fază a fost declarată stabiliment de utilitate publică (Cass. la nivelul întregii ţări. serviciu public (Cass. 8 iulie 1856. trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii: • • satisfacerea cerinţelor membrilor societăţii. 318 I. în mod uniform.. activitatea lor se desfăşoară în realizarea autorităţii de stat. ca servicii publice: serviciul de legiferare. Grandguillot. Astfel. transport etc.cit. 1. 319 Curtea de Casatie a Franţei în mai multe rânduri a fost cea care a consacrat şi diferenţiat stabilimentele publice (servicii publice) şi stabilimentele de utilitate publică. p. care să reglementeze. Regimul de putere publică reprezintă ansamblul prerogativelor cu care sunt învestite prin lege autorităţile administrative.56. serviciul public judiciar. instrucţie publică. 5 martie 1856. op. 278.. Alexandru. serviciul judiciar soluţionează.. mijloacele lor materiale sunt asigurate fie prin subvenţii bugetare. Devillers. personalul lor având calitatea de funcţionar public. fie din venituri proprii. Civ. lucru reglementat în final prin Legea din 4 februarie din 1901. Pentru a fi în prezenţa unui serviciu public. sunt persoane juridice. cu putere de adevăr legal conflictele juridice şi pedepsirea celor care încalcă legea. 1. S. 86. Civ. 1/2005. ordinea publică. 286.cit. S. ele nefiind deloc la fel... 125 . A se vedea în acest sens.fie ca persoană juridică şi în consecinţă regimul juridic aplicabil va fi unul de drept public sau de putere publică astfel cum este definit în proiectul Codului de procedură administrativă317. la care participă Parlamentul (Camera Deputaţilor şi Senatul). iar cele din subordinea ministerelor prin ordin al ministrului. 1. organele de specialitate din subordinea Guvernului se înfiinţează prin hotărâre a acestuia. raporturile sociale. siguranţa naţională.319 317 Proiectul Codului de procedură administrativă publicat în revista Economie şi Administraţie locală nr. op. ministerele se înfiinţează prin lege. în vederea realizării atribuţiilor care le revin şi prin intermediul cărora promovează interesul public faţă de cel particular. 517. S. 436). D. 56. cultură. D. • • • În teorie dar şi practic nu pare a fi posibilă confuzia între serviciul public şi serviciul de utilitate publică. Literatura de specialitate318 distinge. Cazentre.. înfăptuit de instanţele judecătoreşti şi serviciile publice administrative care sunt conduse şi coordonate de Guvern. serviciile administrative sunt chemate să asigure executarea legilor şi a hotărârilor judecătoreşti. Serviciul public de legiferare are ca scop adoptarea de norme juridice obligatorii. 878) urmând ca apoi în 1885 Camera de comerţ să ridice aceeaşi problemă în faţa Curţii şi să obţină în 28 octombrie 1886 o hotărârea a acesteia prin care Casa de economii este declarată stabiliment public. Caracteristicile care au dus la departajarea concretă a acestora au fost pentru prima data evidenţiate de jurisprudenţa şi doctrina în materie. 28 octombrie 1886. Potrivit legii.56. Administraţia publică. înfiinţarea lor să se facă prin acte de autoritate. 121.

Constrângeri de o asemenea natură sunt: a) în ceea ce privesc bunurile care alcătuiesc domeniul public al serviciilor publice. contra cost. înfiinţată de autorităţile competente. şi anume: • activitatea organelor/autorităţilor administraţiei publice se caracterizează prin adoptarea sau emiterea de acte administrative. iar cea a regiilor autonome este preponderent economică. în activitatea organelor/autorităţilor administraţiei publice preponderentă este emiterea de acte administrative. mijloacele financiare necesare desfăşurării activităţii organelor/autorităţilor administraţiei publice şi în mai mică măsură a instituţiilor publice. organe sau autorităţi ale administraţiei publice. Capacitatea serviciilor publice este restrânsă prin instituirea. iar regiile autonome. Organizaţiile care prestează servicii publice pot fi grupate în trei categorii: 1. acest lucru nu se poate realiza decât cu acceptul instituţiei care prestează serviciul public etc. în mare. în regim de drept administrativ sau civil. acestea sunt supuse regulilor de drept administrativ. iar regiile autonome de interes public îşi asigură mijloacele băneşti. 2. a tutelei administrative care nu se extinde şi asupra serviciilor de utilitate publică. regii autonome de interes public. Având în vedere toate acestea. 3. în mod gratuit. Operaţiunile de natură financiară a serviciilor publice sunt supuse regulilor şi controlului instituţiilor statului (a se vedea în acest sens Curtea de Conturi). de regulă. în activitatea instituţiilor publice • • • 126 . dar pentru a observa aceasta vom prezenta în cele ce urmează diferenţele care intervin în organizarea şi funcţionarea celor două. se asigură de la bugetul statului. în procesul de executare a legii. 2. necesară.Interesul colectivităţii umane care stă la baza formării celor două categorii de servicii este cel care ne indică. Această grupare se întemeiază pe o serie de deosebiri. 1. instituţii publice. cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerinţe ale membrilor societăţii. putem defini serviciul public ca fiind acea organizaţie de stat sau a colectivităţii locale. din veniturile obţinute din activitatea proprie. dacă serviciul este de natură publică sau de utilitate publică. în mare parte. 3. organele/autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice îşi desfăşoară activitatea. Serviciile publice beneficiază de o protecţie specială din partea statului pe când cele de utilitate publică nu. b) în ceea ce priveşte acceptarea cu titlu gratuit a unor bunuri. activitatea instituţiilor publice prin aceea că este mai mult o activitate intelectuală. de regulă. reguli care nu sunt aplicabile în cazul serviciilor de utilitate publică.

aceasta este mai redusă, iar în activitatea regiilor autonome de interes public şi mai redusă. În legătură cu regiile autonome de interes public trebuie precizat că unele au fost create pentru a satisface unele cerinţe ale populaţiei (cerinţe de ordin naţional) ca, de exemplu, Societatea Naţională a Căilor Ferate, RADET etc. Alte regii autonome au fost create pentru a exploata, prin activitatea lor, bunuri care fac parte din proprietatea publică a statului, ca, de exemplu: cărbuni, ţiţei, gaze naturale. Prin această activitate ele contribuie, în mod direct, la satisfacerea unor cerinţe sociale, astfel încât, chiar dacă s-ar afirma că unele regii autonome nu prestează, în mod direct, un serviciu public, toate regiile autonome, indiferent de specificul activităţilor, contribuie la satisfacerea unor cerinţe ale membrilor societăţii, obiectivul fundamental al oricărui serviciu public320. Aşadar, administraţia prestează servicii care satisfac nevoile publice, dar mai ales instituie şi amenajează serviciile, adică organismele pentru satisfacerea nevoilor publice. Aceste organisme au o înfăţişare de natură, mai mult sau mai puţin, administrativă, cu cât se îndepărtează, mai mult sau mai puţin, de organizarea întreprinderile particulare. A. Înfiinţarea şi desfiinţarea serviciilor publice Administraţia îşi propune să satisfacă nevoi foarte variate, pentru care se apreciază insuficientă sau criticabilă iniţiativa particulară. Puterea politică este aceea care determină nevoile cărora li se recunoaşte un caracter public şi pentru satisfacerea cărora nu se apelează la iniţiativa particulară. Lista nevoilor, a căror satisfacere trebuie asigurată prin intervenţia administraţiei publice sau direct de aceasta, este fixată în funcţie de curentele ideologice, situaţia economică şi socială, posibilităţile financiare şi tehnice ale locului şi momentului. Intervenţia autorităţii publice în vederea satisfacerii unei nevoi recunoscute ca publică este mai mult sau mai puţin profundă. Ea poate consta în acordarea unor subvenţii către unele întreprinderi particulare, antrenând un control asupra acestor întreprinderi. Poate apoi, alături de acest ajutor, să acorde anumite atribuţii administrative totdeauna sub controlul administraţiei, dar toate acestea presupun autoritatea unui personal administrativ. Mergând mai departe, autoritatea publică poate decide crearea unor organisme care să depindă de ea, să fie emanaţia acesteia pentru realizarea sarcinii publice să creeze, deci, un veritabil serviciu public, căruia îi încredinţează gestiunea organismelor publice şi semipublice. Cu alte cuvinte, ea recurge fie la organisme care se înscriu strict în cadrul administrativ obişnuit şi funcţionează în întregime după procedee administrative, fie la organisme care au numai caracter administrativ prin originile lor, prin prezenţa unei mari părţi din capitalul folosit, prin anumite reguli de funcţionare, prin controlul la care ele sunt supuse, dar care, din mai multe puncte, se apropie de întreprinderile comerciale şi industriale obişnuite.
320

D.Brezoianu, Drept administrativ şi autorităţi publice în România, Bucureşti, 1995, p. 86.

127

Se mai poate spune că serviciile publice, înţelese în sens larg, sunt ansambluri de persoane şi lucruri create în vederea satisfacerii unei nevoi publice, de către o colectivitate publică, supuse autorităţii şi controlului acesteia. Această definiţie, însuşită de majoritatea autorilor în materie, face să apară ideea de ansamblu de mijloace avute în vedere pentru satisfacerea unui scop. Este vorba de mijloace în personal şi în materiale, completate cu posibilitatea utilizării, uneori, a procedurilor juridice excepţionale. Ceea ce este esenţial este că serviciul a fost creat sau acceptat de o colectivitate publică. Adesea serviciile publice sunt create pentru prima dată, necesităţile fiind noi, alteori ele se adaugă altora deja existente. Uneori ele au dreptul să stabilească, în cadrul legii, propria amenajare generală, alteori doar cu aprobarea unei autorităţi administrative superioare. Cheltuielile serviciilor sunt, în principiu, suportate de către colectivitatea care a instituit şi organizat serviciul. Ele pot fi acoperite total sau parţial din veniturile provenite din funcţionarea serviciului sau cu concursul particularilor şi sunt totdeauna sub control şi sub dependenţa colectivităţii care le-a creat. Aceste servicii au reguli proprii. În dreptul francez ele pot avea prerogativele speciale derivate din dreptul administrativ. În ţările anglo-saxone, în principiu, nu acţionează prerogativele speciale. Separarea între serviciile proprii administraţiei şi cele asimilate întreprinderilor particulare are un caracter ferm în dreptul francez, dar nu şi în alte sisteme de drept. În general, ele sunt administrate după regulile administraţiei publice existente în ţările unde se află. Caracterul propriu-zis administrativ îl au şi serviciile publice organizate de colectivităţile publice teritoriale şi care au personalitate juridică şi sunt constituite ca stabilimente publice sau care au o anumită autonomie financiară. Ele sunt administrate după regulile obişnuite ale administraţiei publice. Acest caracter administrativ se atenuează în cadrul serviciilor publice care acţionează în domeniul economic, situaţie în care se caută să se apropie pe cât posibil de procedeele de gestiune a întreprinderilor particulare, multe reguli în vigoare în administraţia publică fiind abandonate. Pentru aceste servicii publice se utilizează regimul juridic al societăţilor de drept privat sau se creează un statut special, similar celui al societăţii de drept privat. Dar totdeauna aceste organisme comportă o puternică participare financiară a colectivităţilor teritoriale şi rămân supuse unui anumit control administrativ. Suntem în prezenţa unei forme de administraţie publică prin întrebuinţarea unor mecanisme de administraţie particulară. Proporţia elementelor furnizate de una sau de cealaltă variază. Trebuie să ţinem seama de partea care rămâne administraţiei publice în numirea şi compunerea consiliilor de direcţie, în supravegherea generală şi în materie financiară.

128

Cu unele diferenţe între ele, corporaţiile publice britanice şi americane, societăţile naţionale, societăţile de economie mixtă în Franţa şi în alte ţări, figurează în această grupă, având caracterul şi limitele imprecise ale organismelor semipublice destinate executării serviciilor industriale şi comerciale. B. Principiile de organizare şi funcţionare a serviciilor publice În ceea ce ne priveşte, considerăm că patru principii sunt comune tuturor serviciilor publice indiferent că sunt prestate de stat, de colectivităţile locale, de agenţii privaţi sau de organismele neguvernamentale, respectiv: principiul continuităţii, principiul egalităţii, principiul adaptabilităţii, principiul eficienţei şi eficacităţii. Recunoaşterea existenţei acestor principii înseamnă că administraţia este constrânsă să respecte anumite reguli care nu figurează în nici un text dar care se degajă din spiritul general al sistemului juridic. Principiile generale de drept sunt aplicabile în absenţa legii. a) Principiul continuităţii serviciilor publice Teoretic, este cel mai important principiu al serviciului public care decurge din permanenţa statului precum şi din necesitatea asigurării nevoilor de interes general fără întreruperi. Serviciul public răspunde prin definiţie unor nevoi de interes general iar satisfacerea interesului general nu poate fi discontinuă, întreruperea putând cauza tulburări în viaţa colectivităţii. Serviciile publice nu se înfiinţează pentru a răspunde unor nevoi trecătoare ale cetăţenilor ci pentru a răspunde unor nevoi permanente. Infiinţând un serviciu public, autorităţile publice recunosc existenţa unei anumite nevoi şi acceptă să asigure pentru viitor satisfacerea ei pe considerentul că aceasta prezintă un caracter imperios pentru viaţa naţională sau locală. Ca urmare, este de neconceput ca serviciul să funcţioneze cu întrerupere, el trebuind să funcţioneze cu orice preţ. Jurisprudenţa este cea care a consacrat principiul continuităţii serviciului public în virtutea căruia funcţionarea serviciului public nu poate tolera întreruperi. Principiul continuităţii serviciilor publice are, în practică, mai multe consecinţe: a) mult timp acest principiu a justificat interdicţia dreptului la grevă în funcţia publică şi justifică existenţa legislaţiei care restrânge sau chiar suprimă dreptul la grevă pentru anumiţi agenţi a căror activitate este vitală pentru ţară. În anumite sectoare de activitate se urmăreşte asigurarea unui serviciu minimal şi în caz de grevă321; b) principiul continuităţii a fost cel care a dat naştere în jurisprudenţă la teoria impreviziunii potrivit căreia, concesionarul este obligat să continue prestarea serviciului public chiar şi în caz de dificultăţi financiare neprevăzute; c) cu ajutorul acestui principiu se poate explica de ce un guvern demisionar sau în general o autoritate administrativă al cărei mandat expiră continuă să se ocupe de afacerile curente.
321

A se vedea mai pe larg în acest sens L. Matei, op.cit., p. 344.

129

economică. este vorba de deschiderea birourilor şi clădirilor. Curtea Constituţională a României a decis. Funcţionarea regulată a serviciilor publice înseamnă că uzagerilor trebuie să li se asigure accesul la serviciile publice în mod satisfăcător. limbă. aşa încât. 130 . origine etnică. obligaţie prevăzuta şi în art. Acest principiu presupune şi o funcţionare punctuală a serviciului public. avere sau origine socială se pot folosi în mod egal de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi. dimpotrivă. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia cetăţenii români fără deosebire de rasă. consacrat de art. important este ca uzagerii să aibă posibilitatea să beneficieze de serviciile publice. 56 şi anume obligaţia pentru toţi cetăţenii de a contribui la cheltuielile publice. socială şi culturală fără privilegii şi fără discriminare. nu trebuie să favorizeze dar nici să defavorizeze o persoană sau o categorie de persoane. Principiul egalităţii în faţa serviciilor publice decurge din îndatorirea fundamentală prevăzută de Constituţie în art. Orice particular. fiind vorba despre o egalitate concretă. sex. Statul. de îndată ce îndeplineşte condiţiile legale. dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal. el trebuie deschis la ora prevăzuta şi nu poate fi închis înainte. nu sunt diferite. are dreptul să obţină prestaţiile pe care serviciul le oferă. De principiul egalităţii beneficiază toate persoanele fizice sau juridice care sunt în relaţie cu serviciul public. Deci. Acest principiu al egalităţii în faţa serviciului public explică ocuparea posturilor prin concurs precum şi organizarea licitaţiilor pentru a-i pune în concurenţă pe toţi cei îndreptăţiţi. De aceea el nu exclude ci. Sunt unele servicii care trebuie deschise în mod constant (serviciile de urgenţă în spital). naţionalitate. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate. în funcţie de scopul urmărit. 16 din Constituţie. în caz de refuz sau neglijenţă din partea agenţilor obligaţi. poate să presteze anumite servicii publice sau chiar să se substituie acestora pentru a asigura prestarea neîntreruptă a serviciilor publice. fiind trataţi în mod egal de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. religie. în mod constant. presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care. Desigur că acest principiu al continuităţii nu trebuie absolutizat considerând că serviciul public odată înfiinţat este veşnic. opinie sau apartenenţă politică. Dacă interesul public nu-l mai justifică poate fi desfiinţat. 13 din Declaraţia drepturilor omului si cetăţeanului din 1789. iar altele numai în anumite zile şi ore. presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. egalitatea se aplică numai în situaţii comparabile. pot participa în egală măsură la viaţa politică. Acest serviciu trebuie să funcţioneze în aceleaşi condiţii pentru toţi. la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. b) Principiul egalităţii în faţa serviciului public Principiul egalităţii tuturor în faţa serviciului public reprezintă o adaptare în domeniul serviciilor publice a principiului general de egalitate a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. fără nici o discriminare în funcţie de persoană. că principiul egalităţii în faţa legii.Principiul continuităţii impune autorităţilor publice să asigure funcţionarea regulată a serviciilor publice.

nici prestatorii serviciului public şi nici uzagerii nu se pot prevala de un drept dobândit pentru a-şi menţine statutul atunci când intră în relaţie cu serviciul public. c) Principiul adaptabilităţii la nevoile publicului Serviciile publice sunt supuse legii progresului adică prestaţiile către beneficiari trebuie să crească neîncetat atât cantitativ cât şi calitativ. cum ar fi mărirea tarifelor. Astfel. uzagerii acestuia neavând un drept de a-i menţine condiţiile de funcţionare. potrivit acestui principiu administraţia are obligaţia de a îmbunătăţi continuu prestarea serviciului public. Editura Risoprint. Drept administrativ şi ştiinţa administrativă. Situaţiile identice. 131 . Un principiu complementar egalităţii este considerat a fi principiul transparenţei conform căruia activităţile realizate de autorităţile administraţiei publice sau de serviciile publice trebuie făcute cunoscute celui care constribuie la bugetul acestora. supleţea necesară gestionării serviciilor publice industriale şi comerciale conduce la tratarea diferită a clienţilor mai ales în ceea ce priveşte tarifele care le sunt aplicabile. • În ultima vreme. Ca urmare. De asemenea. aşa după cum am mai precizat. 44. se constată o altă situaţie şi anume. p. în calitatea sa de beneficiar. Cluj Napoca 1998. Pentru a asigura o bună adaptare a serviciului public administraţia poate impune diverse obligaţii uzagerilor. Pentru a funcţiona satisfăcător. actele şi faptele autorităţilor trebuie să se realizeze în cel mai transparent mod posibil. Interesul general variază în timp. Numai aşa cetăţeanul poate avea siguranţa că sunt trataţi în mod egal pentru probleme egale. trebuie tratate în aceeaşi manieră iar situaţiile diferite justifică tratament diferit. necesitatea adaptării serviciilor publice la regulile dreptului comunitar care acorda o deosebita importanţă creşterii concurenţei şi reducerii monopolurilor statului în serviciile publice. recunoscut administraţiei îşi găseşte fundamentul şi limitele în necesităţile de adaptare ale serviciului public. Principiul adaptabilităţii are implicaţii variate: • dreptul de a modifica unilateral şi de a rezilia contractele de concesionare. Principiul egalităţii nu înseamnă o egalitate absolută şi abstractă ci mai degrabă absenţa discriminării.322 Tarifele pot să se stabilească şi în funcţie de alte considerente (în funcţie de venituri) şi aceasta pentru că inegalităţile sociale nu trebuie să aducă atingere egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Santai. dacă aceştia sunt în situaţii diferite pot să apară discriminări licite. 322 I.Cetăţenii nu sunt egali decât dacă se găsesc în situaţii identice. discriminarea trebuie să fie justificată din motive de interes general şi diferenţierea trebuie să fie proporţională cu diferenţa obiectivă a situaţiilor. administraţia poate modifica oricând regulile de organizare şi funcţionare ale serviciului public. Uzagerii pot fi trataţi în mod diferit dacă se găsesc în situaţii diferite cu respectarea a trei condiţii: să fie într-o situaţie diferită faţă de serviciul public. serviciul public trebuie să urmărească nevoile publicului. mai mult. ca urmare.

eficienţa presupune satisfacerea cât mai completă a nevoilor cetăţeanului. iar pe de altă parte. astfel că practic cheltuielile prevăzute în bugetul local sunt aproape întotdeauna depăşite. 43 şi urm. Editura Economica. pe de o parte. 132 . Printre elementele instituţionale se numără şi procesul de transferare a activităţilor productive către sectorul privat prin proceduri contractuale (contracte administrative sau comerciale). administraţia are obligaţia de a găsi cel mai bun raport între costuri şi cantitatea respectiv calitatea serviciilor prestate cetăţenilor. Matei.cit. Este necesar să se realizeze o analiză şi o evaluare a politicilor publice în mod permanent. pentru a ne 323 Ioan Alexandru. Acest concept presupune. Impactul informatizării. 325 A se vedea mai pe larg L. op. 324 A. p. Dihotomie sau complementaritate. 326 A se vedea în acest sens L. În acest sens. op. Managerii publici văd adesea procedurile legale ca inamici ai eficienţei. Eficacitatea constă în siguranţa faptului că performanţele administraţiei publice se îndreaptă către scopurile propuse. 349 şi urm. p. Este însă preferabil să fie satisfăcut interesul public. Acest principiu trebuie avut în vedere ori de câte ori se stabilesc capitolele de cheltuieli bugetare necesare funcţionării serviciilor publice. Editura All Beck. chiar dacă administraţia va face datorii. C. datorită constrângerilor fiscale existente la nivel naţional. Bucureşti 2001. administraţia publică păstrând rolul de factor care concepe aceste contracte şi apoi le monitorizează. Conflictul generează la rândul său instituţii şi soluţii legale. adică din taxele şi impozitele cetăţenilor. p. Matei. performanţa efectivă şi eficientă a administraţiei în asigurarea de servicii publice societăţii se află din ce în ce mai mult în atenţia autorităţilor şi opiniei publice. lftimoaie. 17. Serviciile publice locale. 347 şi urm.cit. Un alt aspect al eficienţei serviciului public este strâns legat de modul în care administraţia locală sprijină prestatorii de servicii publice.325 Eficacitatea priveşte raportul dintre rezultatul obţinut şi obiectivul care trebuie atins. concesiuni etc. iar inovaţiile manageriale tind să o exceadă. administraţia publică are obligaţia de a acorda întotdeauna prioritate unui agent economic prestator de servicii faţă de alt agent economic în acordarea de licenţe. Parlagi. Astăzi. ca valoare managerială poate intra uneori în conflict cu restricţiile legale. autorizaţii. Bucureşti. Pretutindeni legislaţia este un element conservator. dar şi european. Eficienţa. Legat de eficienţă este şi cuantificarea. soluţionând problemele publice pe cale legală.d) Principiul eficienţei şi eficacităţii serviciului public Eficienţa reprezintă raportul între rezultatul obţinut şi mijloacele angajate (raportul dintre output şi input). Dreptul şi managementul. întrucât scopul de a fi al administraţiei este tocmai asigurarea tuturor condiţiilor pentru desfăşurarea normală a vieţii publice. Potrivit unor autori324 principiul eficienţei serviciului public este impus de faptul că toate cheltuielile necesare se suportă din bugetul local. principiu complementar acesteia care permite evaluarea rapidă a activităţilor serviciului public prin aprecierea satisfacerii nevoilor publice. Ca atare. Acesta susţine promovarea reformei serviciului public prin dezvoltarea unei culturi a serviciului public orientate spre consumator. definirea în prealabil a unui obiectiv. măsurarea (sau cel puţin estimarea) rezultatului obţinut326. 2004.P. Pe de altă parte.. astfel încât se poate afirma că managementul devine astăzi „motorul remodelării dreptului în administraţie323”. p..

pentru întreaga ţară (serviciul public al transportului aerian. continuitatea serviciului. Când luăm în considerare amenajarea serviciilor tehnice. Indicatorii de calitate ai serviciilor publice măsoară oportunitatea. chiar în timp de pace. În funcţie de interesul satisfăcut: serviciul public poate fi organizat fie la nivel naţional. trebuie să distingem organisme de direcţie şi de execuţie. le sunt proprii. d. servicii deconcentrate. dar sunt unele care se prelungesc în exterior (de exemplu: afacerile externe au o administraţie centrală şi organe şi agenţi în exterior. regionale şi locale: • • cele locale (create în cadrul legii) răspund unor nevoi locale. 348. diferite categorii de servicii şi este posibilă o clasificare a acestora după diferite criterii. În funcţie de modalitatea de gestiune: serviciile sunt exploatate în regie proprie şi alteori direct de către administraţie sau de către un prepus general. care se execută în afara graniţelor). În funcţie de natura sarcinilor: importantă este de asemenea distincţia între serviciile civile şi cele militare. serviciul marină-aviaţie. cum ar fi natura lor sau colectivităţile publice de care depind. c. Putem distinge. pe de altă parte. organizate şi conduse după reguli care. seriozitatea. Cu toate acestea. fie la nivel local (transportul în comun în cadrul unei localităţi). în diferite ţări. b. p. toate serviciile sunt în cadrul geografic al statului.327 4. accesibilitatea.2. pentru serviciile statului există administraţii centrale şi. îl numeşte sau îl demite. pe care ea îl supraveghează. După colectivităţile angajate în conducerea acestor servicii. Cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte stricte. distincţia prezintă puţin interes din punct de vedere al structurii generale şi al regulilor de funcţionare a serviciilor. serviciile de administraţie generală în opoziţie cu cele tehnice. a.asigura că acestea sunt corect implementate de către administraţia publică şi de funcţionarii publici. feroviar). de asemenea. Clasificarea serviciilor publice Există. ele pot fi grupate în trei categorii: servicii naţionale. cele naţionale unor interese generale. parţial. 133 . legat de eficacitate este şi conceptul de calitate a furnizării serviciilor publice măsurată prin indicatori ai satisfacţiei cetăţeanului. ele dispun. De asemenea. În funcţie de cadrul geografic putem distinge servicii publice interne şi extrateritoriale. de puterea de rechiziţie a oamenilor obligaţi să petreacă un anumit timp sub drapel şi de anumite puteri de rechiziţie a bunurilor. În multe ţări. 327 Idem. Într-o manieră generală.

Persoanele private pot gestiona un serviciu public în mai multe moduri: • în baza unui contract administrativ. comunităţi locale. • prin concesionare (trebuie făcută distincţia faţă de arendarea recunoscută în legislaţia altor state dar interzisă în România). fie de către o persoană publică (stat. f. În afara unor dispoziţii contrare. regulile aplicabile sunt foarte diferite. După modul de conducere: condiţiile de funcţionare. autorităţile administraţiei publice locale acţionează atât în beneficiul statului. După regimul juridic aplicabil: conform acestui criteriu avem servicii publice supuse regimului administrativ care pot fi duse la îndeplinire doar cu participarea statului şi a instituţiilor acestuia şi cele supuse unui regim mixt în care îşi dau concursul atât statul cât şi sectorul privat. 4. g.e. şi sunt finanţate din taxele plătite de consumatori.3. publicitatea necesară pentru a pune candidaţii interesaţi în concurenţă şi a-i permite celui mai bun să obţină gestiunea. Unele servicii sunt conduse de indivizi. instituţii) fie de către o persoană fizică sau juridică de drept privat. • în temeiul unui contract de locaţie. sau altfel spus. regiilor autonome etc. • prin împuternicirea dată de autoritatea administraţiei publice locale sau mai bine spus prin delegare. După modul de organizare: serviciile publice se pot organiza sub forma autorităţilor administraţiei publice. altele de consilii sau de colegii. a instituţiilor publice. ori printr-o instituţie specializată. cât şi-n al colectivităţilor locale şi au posibilitatea de a alege una din aceste forme de gestiune. industriale sau comerciale. Serviciilor administrative li se aplică regimul juridic administrativ şi sunt finanţate de la bugetul central sau local în timp ce serviciilor publice industriale sau comerciale li se aplică un regim juridic de drept privat. h. În funcţie de natura serviciilor publice din punct de vedere juridic: serviciile publice pot fi organizate ca servicii administrative. respectiv civil. Putem delimita următoarele forme de manifestare a gestiunii serviciilor publice : 328 328 Menţionăm că în prevederile legale ale României nu toate aceste forme şi-au găsit concretizarea. Articularea legală a formelor de gestiune a serviciilor publice În practica de specialitate şi în doctrina juridică occidentală au fost identificate mai multe moduri de gestiune a unui serviciu public. 134 . Persoana publică poate gestiona un serviciu ori în regie proprie. Încredinţarea unui serviciu public către o persoană publică sau privată trebuie să respecte transparenţa.

serviciul nu are caracter individual (nu are propria personalitate). direcţii. ca excepţie. 135 . fără personalitate juridică. Cadrul normativ permite două variante de regim pentru această formă de gestiune. litigiile sunt rezolvate de jurisdicţia administrativă.A. Gestiunea serviciului public în regie proprie poate fi directă. Pentru stat. sub forma unor departamente. 3. cu considerarea relaţiei aferente autorităţii prefectului de la nivel judeţean. direcţii. lucrările realizate sunt lucrări publice. fără personalitate juridică. Această distincţie este necesară în condiţiile în care se pune problema serviciilor cu caracter industrial şi comercial deoarece acestea trebuie să-şi acopere cheltuielile din veniturile proprii. În acest caz. din punct de vedere financiar. care îi permite să ştie dacă obţine sau nu profit iar dreptul privat se aplică relaţiilor lor cu furnizorii şi utilizatorii. Agenţii cărora le sunt încredinţate aceste servicii sunt subordonaţi ierarhic ministrului. în ceea ce priveşte organizarea lor. 4. administraţia publică locală poate crea servicii publice. pe baza unei autonomii financiare. Se foloseşte această terminologie atunci când serviciul este gestionat direct de către persoana publică. adică pe baza finanţării de către administraţie sau indirectă. termenul de „regie” poate desema atât servicii fără personalitate cât şi servicii cu autonomie financiară cu sau fără personalitate. Prestarea serviciului public în regie proprie. toate regulile şi toate procedurile de drept administrativ sunt valabile: agenţii lor sunt funcţionari în cea mai mare parte. Serviciile descentralizate ţin de consiliul şi puterea executivă aferente colectivităţii respective. Dacă serviciul are încasări. a căror organizare şi funcţionare se caracterizează prin: • serviciile publice fără personalitate juridică nu au buget propriu de venituri şi cheltuieli şi. acestea se transferă masei încasărilor bugetare pe baza căreia sunt suportate majoritatea cheltuielilor. serviciile în regie prezintă următoarele trăsături: 1. Pentru satisfacerea unor necesităţi ale populaţiei. regulile precedente suferă anumite modificări: în lipsa autonomiei financiare serviciul are individualizare contabilă. ca atare. autoritatea care l-a înfiinţat. nici autonomie financiară. nu va avea personalitate juridică distinctă faţă de persoana publică prin care s-a înfiinţat. birouri etc. Ca atare. serviciile în regie sunt servicii administrative. Veniturile necesare funcţionării sale sunt prevăzute în bugetul general de venituri şi cheltuieli al colectivităţii. ele constituie serviciile deconcentrate ale diverselor departamente ministeriale. De regulă. Ca atare. sunt dependente direct de colectivitatea căreia îi aparţin. 2. birouri etc. În mod excepţional. sub forma unor departamente. care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din activitatea lor. procedeul regiei se aplică şi în cazul serviciilor comerciale şi industriale dar mai ales în cadrul colectivităţilor locale. responsabilitatea lor este angajată conform dreptului administrativ. în cazul colectivităţilor locale. Ele depind de colectivitatea teritorială sau de stat. Ca urmare. nu constituie persoane juridice distincte. Pentru satisfacerea unor cerinţe ale populaţiei nu se exclude faptul ca administraţia locală să-şi organizeze servicii publice.

2003. termenul de concesionare. categoriile de acte pe care acestea le pot încheia. însemnând că există o autorizare. Bucureşti. printr-o convenţie încheiată cu acesta să facă să funcţioneze un serviciu public pe cheltuiala şi riscul său. Editura All Beck. şi Contractul de concesiune a serviciilor publice p. în lucrarea Drept civil. coordonator Ion Dogaru. Concesionarea serviciilor publice Practica transmiterii „sarcinilor” cu caracter administrativ către persoane fizice/juridice private este lungă şi foarte diversă. • Rezultă necesitatea ca autoritatea administraţiei publice să precizeze.F. B. p. Aceste instituţii publice pot încheia acte juridice în nume propriu urmând. trebuie făcută distincţia între concesionarea serviciului public şi actele. 330 329 136 . în prealabil. datorită unui limbaj administrativ insuficient de precis se utilizează. În primul rând. se angajează să Iulian Avram.331 Concesionarea serviciului public se distinge radical prin faptul că reprezintă un mod de gestionare a unui serviciu public. însă. mult mai puţin semnificativă reducându-se la un simplu procedeu: este vorba de concesionarea serviciului public. tocmai de aceea vom întâlni în doctrină mai multe definiţii ale concesiunii. 47. de asemenea. Bucureşti. foarte variate. exploatarea lor şi care este remunerată din redevenţele percepute de uzageri. p. 2004. de terenuri. Termenul de concesiune este deci unul din cele mai vagi ale dreptului administrativ. Contractul de concesiune p. Editura Rosetti. de autostrăzi. Service publique et libertées publique. În cazul concesionării lucrărilor publice diferenţa este. la înfiinţarea oricărui serviciu. remunerându-se prin redevenţe percepute de la uzageri. Contractele de concesiune. Contracte speciale. 1985. Paris. care nu se află într-un raport juridic de management.• conducerea serviciului public se face de către un funcţionar subordonat direct primarului sau preşedintelui consiliului judeţean. de bogăţii ale subsolului etc. o permisiune din partea administraţiei329. concesiune este definită ca: un mod de gestionare a serviciilor care constă în aceea că autoritatea publică – concedent. Aceste definiţii necesită unele precizări. R. 969 şi urm. atât capacitatea de folosinţă cât şi capacitatea de exerciţiu a acestor servicii nu se pot manifesta decât ca o ficţiune a legii. În opinia lui Pierre Delvolvé330. unde concesionarul nu se angajează numai să asigure funcţionarea serviciului ci. ci de muncă. 21. Vorbim astfel de concesiune de spitale. 331 A se vedea mai pe larg în acest sens Iulian Nedelcu. 1030 şi urm. Din punct de vedere clasic.A. Pierre Delvolvé.. în cazul cărora.. prin concesiune se înţelege o convenţie prin care o persoană publică însărcinează cu prestarea unui serviciu public o întreprindere privată care să asigure finanţarea lucrărilor. faţă de administraţie.D. fiind folosit pentru a desemna anumite operaţii ale administraţiei care la prima vedere nu au multe elemente în comun. în sensul că recunoaşterea lor ca subiecte de drept civil se face prin intermediul persoanei juridice a consiliului local. ca răspunderea să revină consiliului local în numele căruia acţionează. însărcinează un particular – concesionar. spre exemplu.

unui investitor privat. individuale sau de tip societate. 8/1999 şi I. din cauza naturii sale cât şi a surselor de provenienţă. să introducă în gestionarea lor conceptul de profit capitalist (element necesar al progresului economic din punct de vedere liberal) şi în sfârşit. pe riscurile sale şi cu ajutorul avantajelor convenite. modificat de Legea nr. să se menţină cedentului o autoritate strictă asupra serviciului şi să se garanteze concesionarului beneficiile la care poate spera în mod legitim. de cel mult 49 de ani. b) concesiunea de lucrări publice este contractul prin care un particular se angajează să edifice pe cheltuielile sale şi pe riscurile sale o construcţie publică şi să 332 A se vedea în acest sens J. Procedeul concesionării a permis statului să menţină aceste întreprinderi în afara sferei publice. În doctrină se face diferenţă între332: a) concesiunea de servicii publice este actul prin care o persoană administrativă însărcinează un particular (sau în anumite cazuri excepţionale o altă persoană administrativă) să se ocupe de funcţionarea unui serviciu public. Conform art. aparent opuse. În al doilea rând. conform accepţiunii clasice a concesionării. dreptul şi obligaţia de a presta servicii în numele său. Regimul concesionării clasice rezultă din concilierea între cele două elemente fundamentale. un particular care nu acceptă să-l gestioneze decât prin prisma interesului personal. 528/2004. Auby. remunerarea pentru serviciile prestate constând fie din sumele obţinute din dreptul de exploatare a serviciilor fie din acest drept însoţit. concesionarea lucrărilor publice se face pe perioade lungi. în completare. Există şi cazul concesionării în stare pură. 137 . printre altele. 1975-1976. gestiunea serviciului public este încredinţată. p. El nu se poate aplica decât serviciilor care încasează în contrapartidă o sumă de la beneficiarii săi. 219/1998 privind regimul concesiunilor. să suporte cheltuielile şi să amortizeze aceste lucrări publice care. M. ceea ce exclude din plecare serviciile gratuite (ajutor social) şi cele ce permit individualizarea utilizatorilor (ansamblul căilor publice. fără lucrări publice.efectueze el însuşi lucrările publice necesare acestei funcţionări. care păstrează acest caracter şi se raportează la dreptul privat. Librairie Montaigne. Aladar Sebeni. în parte. Astăzi. 174. denumit concesionar. Nedelcu în lucrarea Drept civil . un serviciu public subordonat imperativelor interesului general. A fost necesar. Procedeul concesionării are un câmp limitat de acţiune. ale sistemului: pe de o parte.. De aceea. transmite pentru o perioadă determinată. procedeul se aplică şi în cazul constituirii şi exploatării autostrăzilor cu plată şi a parcurilor subterane de garare a autovehiculelor. să se elibereze de riscurile financiare ale acestor iniţiative. denumită concedent. când serviciul nu necesită construirea de infrastructuri publice (reţeaua de autobuze). concesionarea se face în baza unui contract prin care o autoritate publică.. unei persoane private. Droit administratif. idem. la finele contractului de concesionare. care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa. Gestiunea serviciului trebuie să-i permită. Universite Bordeaux. 173. revin gratuit cedentului. mai puţin autostrăzile care permit individualizarea şi a căror construcţie/întreţinere poate fi concesionată). în principiu. de remuneraţie. Necesitatea acestei concilieri domină regimul concesionării. pe de altă parte.. 1 din Legea nr. Noţiunea contractului de concesiune şi încheierea acestuia în Revista Dreptul nr.

meteorologice şi de calitate a apelor şi amenajărilor piscicole. locurile de recreere.(1) Au calitatea de concedent. în condiţiile legii şi a contractului de concesiune. bazele sportive. Chiar în Legea nr. reţelele de transport prin conducte şi de distribuţie a petrolului şi gazelor combustibile. judeţului. podurile şi tunelurile rutiere cu taxă de trecere. b) consiliile judeţene. oraşului sau comunei: a) ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. serviciile poştale.asigure exploatarea pe un anumit timp. plajele. un bun aparţinând domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale. explotarea surselor termale. infrastructurile rutiere. 5 din Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor333. 138 . reţelele de transport şi de distribuţie publică a apei potabile. pentru bunurile proprietatea publica sau privata a statului ori pentru activitatile si serviciile publice de interes naţional. resursele naturale ale zonei economice maritime şi ale platoului continental. c) concesiunea de bunuri . • • • • • • • • 333 Art. pentru bunurile proprietate publica ori privata a judeţului. dintre cele menţionate în art. oraşului sau comunei ori pentru activitatile si serviciile publice de interes local. lucrările de gospodărire a apelor aferente acestora.contractul prin care una din autorităţile publice menţionate în art. spectrul de frecvenţe şi reţelele de transport şi de distribuţie pentru telecomunicaţii. in numele statului. construcţia de hidocentrale noi şi exploatarea acestora. cheiurile şi zonele libere. 5 . După cum se poate observa. consiliile locale sau instituţiile publice de interes local. autostrăzile. portuare şi aeroportuare civile. conferă unei persoane private dreptul de a desfăşura o anumită activitate de interes naţional sau local în condiţiile legii şi a contractului de concesiune. feroviare. obiectul concesiunii poate fi diferit. staţiile şi instalaţiile de măsurători hidrologice. 219/1998 privind regimul concesiunilor se arată care poate fi acesta: • • • • • • • transporturile publice. d) concesiunea de activităţi . instituţiile profesioniste de spectacole.contractul prin care o autoritate publică. reţelele de transport şi de distribuţie a energiei electrice şi termice. activităţile economice legate de cursurile de ape naturale şi artificiale. inclusiv a celor aflate în consevare. permite unei persoane fizice sau juridice private să posede şi să folosească. 5. terenurile proprietate publică. în contra partidă. explotarea zăcămintelor minerale şi a substanţelor solide şi fluide. administraţia îi dă dreptul să perceapă taxe de la utilizatori.

activităţile economice legate de punerea în valoare a monumentelor şi siturilor istorice. mult mai restrictiv. în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni. pentru serviciile publice concesionate de regiile autonome unor persoane private care nu realizează un interes general. servicii sau proiecte de interes public local”. după caz. colectarea. dar obţin profituri prin vânzarea de furnituri sau servicii către uzageri. Considerăm acest lucru de bun augur având în vedere că prin concesiune se instituie o modalitate de atragere de fonduri la bugetul de stat sau al colectivităţii locale. Asociaţiunea în participaţiune are loc atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participaţiune în beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni. pentru societăţile comerciale care desfăşoară activităţi industriale/comerciale pentru satisfacerea interesului general. În practica autorităţilor administraţiei publice locale s-a generalizat tipul de asociere în participaţiune cu diferite persoane private pentru a se eluda în acest mod obligaţia organizării de licitaţii publice. În vechea Lege nr. 15/1990. cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine. 251-256 Cod Comercial). se aplică un regim mixt de drept public/privat. depozitarea şi valorificarea deşeurilor. În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil concesiunilor de servicii publice trebuie să precizăm că acesta este diferit în funcţie de natura lor: • • pentru regiile autonome care gestionează servicii publice de interes naţional sau local sunt aplicabile normele dreptului public (administrativ). se stabileau drept obiect al concesiunii: activităţile economice. lucrări. este aplicabil regimul juridic civil. secţiile sau laboratoarele din structura acestora precum şi serviciile medicale auxiliare. Noul cadru normativ din 1998 este mult mai extensiv în ceea ce priveşte obiectul concesiunii. abrogată. 139 . Asociaţiunea în participaţiune Consiliile locale conform Legii 215/2001 hotărăsc. orice alte bunuri. • C. “în condiţiile legii. O dată ce administraţia devine „asociată” nu-şi mai poate scoate la licitaţie propria prestaţie întrucât nu se află în concurenţă cu alt prestator de servicii. serviciile publice. chiar asupra întregului comerţ (art. cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali. unităţile de producţie aparţinând regiilor autonome şi terenurile proprietate de stat.• • • • unităţile medico-sanitare. activităţi sau servicii publice care nu sunt interzise prin legi organice speciale.

Este ştiut că. urmează ca. În al doilea rând. • administraţia publică nu poate verifica modul în care asociaţii îşi realizează investiţiile. administraţia publică nu poate accepta încheierea unui contract în condiţii de risc deoarece nu are dreptul să accepte pierderi din patrimoniul colectivităţilor locale (întrucât prin asocierea în participaţiune nu se naşte o persoană juridică nouă. Contractele comerciale nu intră aşadar în discuţie atunci când avem în vedere „colaborări”. În primul rând. singura lege care reglementează asocierile este Legea nr. Chiar şi atunci când legea permite asocierea administraţiei cu agenţi economici privaţi scopul acesteia nu poate fi decât realizarea de lucrări şi servicii de interes public. Din însăşi definiţia Codului Comercial rezultă mai multe condiţii obligatorii pentru legalitatea încheierii unor asemenea contracte de asociere în participaţiune. atunci când una din părţi procură munca iar cealaltă parte se foloseşte de această prestaţie remunerând-o. de cele mai multe ori. în cazul pagubelor. 1412 Cod Civil. În ceea ce priveşte „colaborarea” considerăm că sunt permise acele contracte economice prin care se realizează investiţii întrucât legea se referă la execuţia unor „lucrări” de interes comun (evident. Indiferent de asociere sau colaborare ele trebuie să fie încheiate „în condiţiile legii”.În fapt. 252 din Codul Comercial permite şi necomercianţilor să încheie astfel de contracte. este de notorietate faptul că orice comerciant are intenţia de a-şi creşte valoarea investiţiilor proprii cu scopul de a-şi micşora cota de participare pe care o plăteşte primăriei. este vorba de un contract de locaţie a lucrărilor (locatio operarum) conform art. persoana care se asociază trebuie să aibă calitatea de comerciant sau societate comercială. trebuie ca asociaţii să participe atât la beneficii cât şi la pierderi. sarcinile administraţiei publice sunt expres stipulate în legea organică fără a exista nici o competenţă pentru desfăşurarea de „operaţiuni comerciale”. implicarea autorităţilor administraţiei publice în asocieri cu persoane fizice/juridice private are ca efect scăderea imaginii acestora în faţa cetăţenilor: • prestarea de servicii în asociere cu agenţi economici privaţi duce atât la scăderea cantităţii şi calităţii produselor furnizate cât şi la inechitate în distribuirea lor (asociatul luând partea leului). dar precizează pentru „operaţiuni comerciale”. adică o chirie „mascată”. nu suntem nici măcar în prezenţa unui contract de asociere în participaţiune pentru că. Din acest punct de vedere autorităţile administraţiei publice nu convin definiţiei: • • este adevărat că art. administraţia publică pune la dispoziţia comercianţilor un spaţiu comercial contra unei sume de bani. pentru colectivitatea locală). 31/1990 privind societăţile comerciale. 140 . pentru a fi în prezenţa unei participaţiuni. să intervină răspunderea nemărginită şi solidară a asociaţilor). Din acest punct de vedere. În sfârşit. • administraţia publică nu are compartimente specializate pentru a urmări contabilitatea asociaţilor şi nici servicii de control financiar proprii pentru a urmări în ce măsură asociaţii îşi respectă obligaţiile.

334 Prin contractul de arendă. numită fermier. Arendaşul are dreptul să subarendeze terenul. fermierul are obligaţia de a restitui autorităţii administraţiei publice o parte din încasările primite de la uzageri. adică începe o nouă arendare. Mai exact. legea cadru nu stabileşte în acest sens nici un termen. contractul va trebui înregistrat la fiecare consiliu local din acele localităţi. diferit de contractul de concesiune. al doilea aspect constă în faptul că fermierul primeşte utilajele necesare de la administraţie şi le utilizează pe toată durata contractului (administraţia păstrându-şi dreptul de proprietate). cu privire la exploatarea bunurilor agricole. op. un contract administrativ prin care o persoană publică deleagă unei persoane private. izvorâte din contract. în acest sens. dacă prin contract nu i s-a interzis acest drept. al treilea aspect. Nedelcu în lucrarea Drept civil .. Termenul pentru care se încheie contractul de arendă este lăsat la libera alegere a semnatarilor acestuia.cit. dacă bunul arendat se află pe raza administrativă a mai multor localităţi. în schimbul unui preţ – arendă. Forma de remunerare a fermierului este identică celei pentru concesionar însă contractul diferă sub trei aspecte: • • în primul rând.. prin hotărâre judecătorească. rezidă în caracterul exclusiv comercial al contractului (administraţia neavând dreptul de a-l rezilia unilateral ca în cazul concesiunii). Obiectul contractului de arendă îl constituie nu numai terenurile agricole ci şi celelalte bunuri ce servesc în activitatea cu caracter agricol. el constituie o formă de închiriere a terenurilor agricole. De regulă. uzufructuar sau alt deţinător legal de bunuri agricole denumit arendator şi arendaş. un drept de retenţie cu privire la contraprestaţiile sale faţă de cealaltă parte. În 334 A se vedea. 687 şi urm. pe o durată determinată şi la un preţ stabilite de părţi (art. adică după ce s-au realizat mijloacele necesare funcţionării unui serviciu public iar aceste mijloace pot fi arendate astfel. Specificul contractului de arendă rezidă în posibilitatea arendaşului de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor exploatate. se înţelege contractul încheiat între proprietar. gestiunea unui serviciu public. contractele de arendă se înregistrează la consiliul local în raza căruia se află situat bunul arendat.. 141 .D.. Pentru a fi opozabile terţilor. însă în Codul civil se menţionează că arenda „se consideră făcută pentru tot timpul necesar ca arendaşul să culeagă toate fructele”. Dacă după expirarea termenului arendaşul continuă să folosească terenul are loc tacita relocaţiune. aceste contracte de arendă survin după terminarea duratei unei concesiuni. 2 Legea 16/1994 privind arenda). Legea stipulează că la expirarea contractului se poate recunoaşte arendaşului. Arendarea serviciilor publice Ţările occidentale au stabilit în acest sens posibilitatea încheierii unui contract de „affermage”. • Contractul de arendă constituie o formă a locaţiunii fondurilor rurale. conform legislaţiei române. p. în mod temporar. unui fermier. mai pe larg şi I.

numită franchisee. Bucureşti. cu scopul intrării pe noi segmente de piaţă. folosinţa temporară a unui bun în schimbul unei sume de bani. iar după anii 1980 a cunoscut o largă răspândire în ţările capitaliste. Spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare. sistemul de franchising continuă să ocupe un procent din ce în ce mai însemnat în desfacerea produselor către consumatori. Alexandru şi L. dă în distribuţie acest serviciu unui agent economic privat. numită locator. 4087 from 30 november 1988 on the application of the article 85(3) of the Treaties to categorise the francise agreements in OJ no. O altă formă de manifestare a acestuia constă în preluarea unui contract la cheie. 4087/88 a Comisiei335 referitoare la aplicarea prevederilor antitrust la contractul de franchising. L359 from 28 december 1988.plus. 46-52. 336 În acest sens. să asigure funcţionarea comercială. Mai exact este vorba de vânzarea în tranşe a valorii de întrebuinţare a unui bun. Cu toate acestea. 336 O variantă foarte modernă constă în preluarea unui contract la cheie pe baza căruia agentul privat alocă fonduri. 142 . 2000. • agentul economic privat este obligat să respecte normele impuse. Serviciul public în locaţie de gestiune Contractul de locaţie este cel prin care o persoană. Servicii publice. se obligă a asigura unei alte persoane. ea rezervându-şi doar dreptul de a stabili planul general de marketing. E. În cadrul contractelor de franchising. Matei. p. în scopul de a revinde acele produse consumatorilor. Aplicabilitatea asupra serviciilor publice a acestui tip de contract se reflectă astfel: administraţia publică. în baza căruia agentul privat alocă fonduri. numită locatar. producătoarea serviciului public. arendaşul (persoană fizică) are un drept de preemţiune înaintea statului. F. • scăderea riscului sectorului public în ceea ce priveşte investiţia. numită chirie. în special în SUA. prin care se 335 Commission Regulation (EEC) no. p. Reglementările în baza cărora se încheie astfel de contracte sunt prevăzute în Reglementarea nr. o parte denumită franchisor primeşte de la o altă parte. să efectueze investiţii. Pentru domeniul serviciilor publice contractul de franchising poate fi benefic din următoarele considerente: • creşterea interesului pentru dezvoltarea parteneriatului sector public/sector privat. pentru cel de-al doilea. în schimbul unei sume de bani (redevenţă) dreptul de a exploata un “pachet de drepturi” de proprietate intelectuală asupra unor produse determinate. proiectează şi construieşte obiective de interes public pe care apoi le administrează pe termen lung. Editura Economică. a se vedea şi I. 114. Serviciile publice în sistem franchising Conceptul istoric al acestui tip de comerţ se regăseşte încă din perioada Evului Mediu. să plătească o redevenţă (calculată în procente sau cotă fixă) în funcţie de desfacerile realizate. aceasta fiind făcută de sectorul privat. proiectează şi construieşte obiective de interes public pe care apoi le administrează pe termen lung. în cazul vânzării-cumpărării terenurilor arendate dacă sunt situate în extravilan. Contractul de franchising nu este reglementat de legislaţia noastră şi nici de majoritatea legislaţiilor ţărilor cu economie dezvoltată.

în vederea realizării unor obiective /servicii de interes public şi armonizarea intereselor specifice ale acestora. prin contractul de locaţie se transmite numai folosinţa temporară a bunului. că se bazează pe un contract guvernat de dreptul comercial şi apoi. potrivit legii de transformare a întreprinderilor socialiste în regii autonome sau societăţi comerciale s-a permis locaţia de gestiune în cazul unor „secţii economice din structura regiei autonome”. locaţia de gestiune a fost tratată ca regim juridic asemănător concesiunii din două considerente: întâi. Locaţia de gestiune se atribuie persoanelor fizice/juridice române sau străine prin decizia administraţiei publice centrale (în cazul regiilor autonome de interes naţional) sau decizia consiliilor locale (în cazul regiilor de interes local). ambele sectoare trebuie să-şi urmărească şi 337 Pentru mai multe detalii se va avea în vedere şi I. trebuie construite sisteme noi pentru alimentarea cu apă. pentru că rezilierea lui unilaterală nu este posibilă (în afara clauzelor contractuale) ca în cazul oricărui contract comercial. după 1989.. canalizarea şi epurarea apelor uzate.privat (PPP) este un concept care face posibilă colaborarea dintre autorităţile administraţiei publice centrale şi/sau locale cu sectorul privat.cit. remuneraţia este forfetară (pe bază de comision calculat asupra facturii). Ca rezultat al acestei colaborări. distribuţia gazelor naturale. după terminarea lucrărilor. 143 . s-a generalizat tipul locaţiei de gestiune care implică economia de fonduri (comerciantul suportând toate cheltuielile). Parteneriatul public – privat Parteneriatul public . cu potenţialul său financiar şi investiţional. idei şi iniţiative.privat. Participarea sectorului privat are un rol esenţial de jucat în asistarea primăriilor şi operatorilor de servicii publice pentru a-şi implementa proiectele de investiţii. Cele mai cunoscute în practica administrativă sunt contractele de locaţie a lucrărilor de construcţii. beneficiază în continuare de exploatarea lor conform clauzelor stabilite prin contract.337 În practică. tehnologie. Infrastructura existentă are nevoie de retehnologizare şi modernizare.transmite cumpărătorului însăşi proprietatea bunului. G. de a reglementa şi monitoriza sectorul serviciilor publice locale şi de a sprijini riscurile pe care entităţile din sectorul privat nu le pot suporta. Parteneriatul public . în acest timp. cu calificările sale manageriale. Sectorul privat poate contribui spiritual sau inovator. 114 şi urm. titularul contractului de locaţie este remunerat direct de către administraţia publică iar. prin care administraţia publică încredinţează unor antreprenori specializaţi realizarea construcţiei. spre deosebire de regie. cu eficienţa sa. oferă cel puţin o soluţie parţială la această problemă. Alexandru şi L. Matei. spre a menţiona numai câteva domenii. În jurisprudenţă. sectorul public poate continua să-şi îndeplinească responsabilităţile sale faţă de cetăţeni în ceea ce priveşte asigurarea serviciilor de utilitate publică. Spre deosebire de contractul de concesiune sau de arendă. Toate acestea reclamă angajamente masive atât financiare cât şi de resurse. p. În România. calificare. în condiţiile în care comerciantul are dreptul de a folosi domeniul public o perioadă relativ mare de timp. op. care.

. în schimbul unui preţ. Se recurge astfel. în cazul partenerului public. subvenţii ( în cazul în care proiectul nu este independent din punct de vedere economic). Cesiunea serviciilor publice în procesul de privatizare Reglementările legale din ţările occidentale au prevăzut posibilitatea transmiterii gestiuni unui serviciu public nu numai pe baza actelor juridice bilaterale ci şi a actelor unilaterale. echitabile atât a riscurilor cât şi a avantajelor. În ultimii câţiva ani s-a evidenţiat.338 Infrastructura serviciilor publice a fost. la cedarea cotei majoritare de participare la capital sau doar a unei părţi din aceasta celorlalţi acţionari. care deţin capitalul majoritar în cadrul unei societăţi comerciale pot realiza privatizarea acestora prin act juridic unilateral. în mod tradiţional. ţelul oricărei asocierii trebuie să fie realizarea unei balanţe echilibrate. în special în ţările foste comuniste sau în curs de dezvoltare. o mai mare concurenţă în asigurarea serviciilor de utilitate publică şi un acces mai larg la pieţele internaţionale de capital. op. în cele mai multe situaţii locale. 109 şi urm. Proiectele pot demara şi se pot realiza pe o baza accelerată. creditorii şi finanţatorii lor). în condiţiile în care mediul instituţional a atins anumite standarde minime iar proiectele au fost structurate corespunzător. pe de o parte datorită percepţiei asupra importanţei ei strategice din punct de vedere social şi economic iar pe de altă parte deoarece costurile mari de investiţii şi perioadele mari de implementare asociate de obicei cu astfel de proiecte. Matei. Alexandru şi L. finanţarea. în întreaga lume. structurile de tip parteneriat public . H. o creştere fără precedent a participării sectorului privat în finanţarea dezvoltării şi modernizării infrastructurii tehnico-edilitare a localităţilor. Însă.satisfacă propriile interese: asigurarea unui profit material în cazul partenerului privat sau a unei necesităţi de interes sau utilitate publică de natură socială. beneficiarul final fiind utilizatorul serviciilor şi standardul lui de trai. Autorităţile administraţiei publice. au fost considerate serioşi factori nestimulativi pentru investitorii privaţi. urmând A se vedea studiul comparat realizat în unele ţări din Europa Centrală şi Est în I.privat presupun în mod obişnuit transferul unei mari părţi din responsabilitatea pentru proiectarea. Finanţatorii privaţi s-au arătat capabili să mobilizeze fondurile necesare pentru a finanţa proiecte de infrastructură iar investitorii privaţi şi-au dovedit dorinţa de a accepta deopotrivă riscurile de proiect şi de ţară.cit. 338 144 . În practică. Actualele tendinţe în privatizarea serviciilor publice din diferite ţări au arătat că această situaţie este depăşită. garanţii de risc politic şi poate – atunci când utilizatorii nu sunt taxaţi în mod direct de către sectorul privat pentru serviciul furnizat/prestat – a unei căi de obţinere a veniturilor. Aceste responsabilităţi ale sectorului public pot include prevederea anumitor active (cum ar fi terenul). Guvernele asigură asistenţa acestui proces prin crearea de noi oportunităţi pentru investitorii privaţi într-un efort de a aduce o mai mare eficienţă execuţiei şi operării proiectelor. p. execuţia (construcţia) şi exploatarea (operarea) investiţiilor şi cea mai mare parte a riscurilor asociate acestei activităţi către sectorul privat (de obicei un consorţiu de investitori corporativi. rezervată sectorului public. în acelaşi timp cu păstrarea anumitor responsabilităţi şi riscuri (adesea reziduale) în sectorul public.

145 . în condiţiile în care s-a mai păstrat o cotă parte. op. 115 şi urm.cit. chiar dacă nu majoritară. Matei. p.. Alexandru şi L.339 339 A se vedea şi I.ca serviciul public să funcţioneze în regim de drept privat sau public.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->