TEMATICA CURSULUI I. Spaţiul grecesc-condiţiile naturale II. Periodizarea şi cronologia istoriei Greciei antice III.

Heladicul timpuriu (sau vechi) 2600-(1950) 1900 î. Hr. Geneza civilizaţiei bronzului în spaţiul egeeic Civilizaţia bronzului timpuriu în Grecia balcanică-Heladicul timpuriu IV. Heladicul mijlociu- 1950-1580. Primii greci în Grecia Civilizaţia heladicului mijlociu V. Minoicul- civilizaţia bronzului în Creta Minoicul timpuriu – prepalaţialul Minoicul mijlociu şi recent Paleopalaţialul. Neopalaţialul. Evoluţia sistemelor de scriere în Creta şi Grecia continentală Religia cretană. VI. Heladicul târziu sau civilizaţia miceniană 1600-1120 Micenianul timpuriu (1600-1500) şi mijlociu (1500-1380) Formarea civilizaţiei miceniene Viaţa socială şi politică Micenianul târziu (1380-1120) î. Hr. Izvoarele istoriei aheilor Regatele aheene-organizarea politică şi socială Economia şi comerţul Arta şi religia Invazia dorienilor, mit şi realitate istorică. Originea dorienilor, căile migraţiei şi cronologia lor. Datarea invaziilor. Civilizaţia dorienilor. Consecinţele invaziilor doriene. VII. Grecia epocii întunecate 1120-750 A. Submicenianul şi subminoicul 1120-1050 B. Protogeometricul 1050-900 C. Geometricul sau Grecia Homerică (900-710) -Renaşterea grecească -Adoptarea alfabetului -Geneza polis-ului -Primii poeţi: Homer şi Hesiod

-Sincretismul religios VIII. Grecia epocii arhaice (750-490 î. Hr. A. Evoluţii sociale-politice şi economice în polis-urile arhaice -Criza resurselor şi soluţii la criză -Marea colonizare greacă: cauze, etape şi direcţii, urmări -Reformatorii Tirania -Inovaţii în economia arhaică-moneda B. Sparta în epoca arhaică Organizarea social-politică Instituţiile politice Militarism, cuceriri şi alianţe Civilizaţia spartană în contextul lumii greceşti C. Atena în epoca arhaică D. Cuceririle spiritului în epoca arhaică IX.Grecia în epoca clasică -de la războaiele medice la Alexandru cel Mare- 490-336 î. Hr. A. Războaiele medice Cauzele Primul război medic. Al doilea război cu perşii B. Crearea ligii de la Delos şi continuarea războiului cu perşii C. Evoluţii politice la Sparta şi Atena după al doilea război medic. -Criza regimului oligarhic al Spartei- al treilea război mesenian -Imperiul maritim atenian la mijlocul sec. V -Atena lui Pericle D. Războiul peloponeziac E. Lumea greacă după războiul peloponeziac 404-336 -Hegemonia Spartei şi eşecul politicii sale -A doua Ligă maritimă ateniană -Hegemonia Tebei F. Ascensiunea Macedoniei -Structura socială şi politică a Macedoniei -Politica lui Filip al II-lea şi reacţia lumii greceşti -Liga de la Corint – sfârşitul lumii clasice

GRECIA ANTICĂ Având ca arie formativă originară spaţiul egeic, adică sudul peninsulei Balcanice, insulele Mării Egee şi coastele vestice ale Asiei Mici (Anatolia), civilizaţia greacă este produsul unei sinteze perfecte între trei mari experienţe de civilizaţie derulate pe trei continente: a Europei de sud-est, caracteristică primilor greci indo-europeni aşezaţi in spaţiul continental şi insular la începutul mileniului al II-lea î. Hr., civilizaţia Orientului (Mesopotamia, Anatolia, Siria, Fenicia, Palestina) şi cea a Egiptului. Contopirea acestor trei mari civilizaţii a fost totală şi desăvârşită iar rezultanta –civilizaţia greacă- reprezintă nu doar prima civilizaţia istorică a Europei ci şi cea mai complexă şi mai evoluată sub toate aspectele manifestării sale, cu o înrâurire profundă asupra întregii evoluţii ulterioare a civilizaţiilor din bătrânul continent. Prin fenomenul colonizării, mai apoi prin cuceririle lui Alexandru cel Mare şi în final prin integrarea Greciei în statul roman, această civilizaţie s-a difuzat pe arii vaste de la coastele Atlanticului la vestul Indiei şi de la jumătatea sudică a Europei la nordul Africii, devenind un bun comun al unei mari părţi a lumii antice. Datoria lumii moderne faţă de acestă civilizaţie este enormă. Nu există domeniul al gândirii, al ştiinţei şi culturii contemporane pe care grecii antici să nu îl fi abordat şi în multe dintre acestea principiile ca şi teminologia folosite de ei sunt folosite şi astăzi. I. Spaţiul grecesc-condiţiile naturale Folosirea sintagmei spaţiul grecesc în loc de Grecia sau Elada, corespunde mai bine realităţilor geografice in care s-a născut şi a evoluat civilizaţia greacă şi elimină orice posibilitate de confuzie cu realităţile geografice ale Greciei moderne. Spaţiul grecesc, conceput ca arie formativă a civilizaţiei greceşti şi patrie permanentă a acestora cuprinde trei mari unităţi geografice: un spaţiu continental european format din sudul peninsulei Balcanice, un spaţiu insular format din insulele ce înconjoară această unitate, mai puţine la vest, în Marea Ionică şi foarte multe (peste 2000) în est, în Marea Egee şi a treia unitate litoralul vestic al Asiei Mici (Anatolia) de care sunt legate organic şi marile insule din estul Egeei.

Caracteristicile principale, dominante ale acestui spaţiu le reprezintă diversitatea şi fragmentarea sa, caracteristici pe care istoricii le văd ca având o înrâurire determinantă în însăşi matricea civilizaţiei greceşti. Grecia balcanică ca şi cea insulară este în mare măsură un ţinut muntos, peste 80 % din suprafaţa sa este munte. Nu este vorba de mari lanţuri muntoase ci de mici formaţiuni stâncoase şi abrupte, ce coboară uneori până în mare şi care nu depăşesc niciunde 3000 de m, între care se află mici depresiuni sau câmpii. Legăturile între aceste unităţi de relief sunt foarte grele pe uscat, mai facile pe apă, motiv pentru care Grecia nu a avut îninte de încorporarea sa în statul roman o reţea de drumuri. În nord masivele cele mai extinse sunt: M-ţii Pindului cu prelungirile sale, Olimp, Osa şi Pelion, iar zonele de câmpie cele mai extinse se găsesc în Tesalia şi Beoţia. Attica, peninsula din extremitatea estică a Greciei centrale este mărginită la nord-vest de Muntele Citeron, cu vîrfurile, Parnes, Pentelic şi Hymetos iar în rest solul ei bolovănos şi arid a necesitat lucrări de îmbunătăţire pentru a fi plantat cu măslini şi viţă de vie. Extremitatea sudică a Greciei continentale este o peninsulă, Peloponezul, legat de trunchiul continental printr-o fâşie îngustă de pământ, Istmul corintic şi separat de două mari golfuri: Golful Corintic la vest, spre Marea Ionică şi Golful Saronic la est. Centrul acestei peninsule este şi el muntos, Munţii Arcadiei şi ai Laconiei, iar zone de câmpie mai dezvoltate se găsesc în sud, în Laconia, pe valea Eurotasului şi în Mesenia. Ţărmurile Greciei balcanice şi îndeosebi cele dinspre răsărit sunt foarte crestate, adăpostind o mulţime de golfuri şi aducând marea până în inima uscatului. Nu există în Grecia nici un punct al uscatului care să fie mai depărtat de 90 km de mare. Această omniprezenţă a mării înfluenţat profund istoria grecilor tipul de civilizaţia făurită de ei. Marea a oferit grecilor o parte a surselor de hrană, le-a înlesnit deplasările şi contactele, le-a deschis perspectiva extinderii spaţiului lor, prin colonizare spre teritorii mai înzestrate decât patria lor. Marea cu atracţiile şi pericolele ei a atras şi fascinat în permanent spiritul grecilor şi a fost un permanent element de inspiraţie şi de investigare. Fragmentarea geografică a Greciei balcanice a determinat şi forma de habitat şi de structurare politică a grecilor. În micile unităţi geografice comunităţi restrânse s-au dezvoltat relativ autonom,

apărându-şi cu tenacitate şi adeseori cu dramatism pământul, tradiţiile şi instituţiile. Istoria Greciei este plină de lupte fratricide, de alianţe şi dezbinări. În aceste condiţii, încă din Antichitate s-au conturat mai multe unităţi teritoriale, dar şi cultural politice cu caracteristici comune. La limita nordică a spaţiului grecesc şi adeseori considerate ca negreceşti s-au aflat Macedonia şi Epirul. Evoluţia lor istorică şi culturală a fost mai înceată, iar procesul de structurare politică, specific grecesc, adică în oraşe state –poleis- ca şi inexistent. Forma lor de organizare politică a fost monarhia ereditară. În ultimul secol al epocii clasice monarhia macedoniană va cunoaşte o afirmare deosebită subjugând Grecia şi apoi Orientul şi inaugurând astfel o nouă epocă în istoria Greciei şi a lumii antice –epoca elenistică. La sud de Macedonia şi la est de Epir, o altă unitate geografică şi cultural politică s-a conturat de timpuriu –Tesalia. Şi aici procesul de organizare politică în poleis a fost foarte slab. Puterea politică era deţinută aici de mari familii aristocratice, ocupate mai ales cu creşterea cailor. În anumite perioade comunităţile din Tesalia aservite de acestă aristocraţie au format o ligă, iar în marile confruntări ale poporului grec cu duşmanii săi externi, perşii sau macedonienii, cavaleria tesalioţilor a fost mereu de partea străinilor. Cele trei regiuni alcătuiesc, ceea ce istoricii şi geografii numesc Grecia nordică. Legăturile terestre dintre acesta şi Grecia centrală, aflată la sud se reduc la două puncte: Tremopilele în est şi defileul Limnaia, pe malul golgului Ambracia în vest. În istoria militară a grecilor trecătoarea de la Termopile a jucat un rol deosebit în oprirea unor invazii dinspre nord. Mai multe regiuni cu caracteristici geografice şi cu evoluţii asemănătoare compun Grecia centrală. La vest Acarnania, o zonă muntoasă, slab locuită nu participă aproape deloc la miracolul grecesc. Mai spre est se întinde Etolia, zonă prin excelenţă rurală locuită de oameni aspri şi războinici, pe care ceilalţi grecii iau considerat multă vreme barbari şi unde funcţiona încă din perioada geometrică un sanctuar al lui Apolo. Abia în epoca elenistică etolienii se vor organiza într-o ligă, un fel de stat federal centrul la Thermos şi vor juca un rol de primă mărime în istoria politică şi militară a Greciei. Focida, o modestă provincie muntoasă situată şi mai spre est, lipsită de oraşe şi-a tras intreaga glorie şi nemurire de la marele

sanctuar panelenic de la Delfi consacrat lui Apolo. Delfi nu a avut însă niciodată statut de oraş, iar administrarea sa s-a aflat încă de la început în seama unei amficţionii – amfictionia pileo-delficăformată din 12 neamuri greceşti vecine cu sanctuarul. Uriaşele bogăţii pe care le strângea sanctuarul sub forma darurilor venite din toată lumea greacă şi de la unii regi barbari, ca şi extraordinara sa influenţă în viaţa politică a grecilor au făcut ca pentru controlul său să se poarte mai multe războaie numite sacre. Vecină cu Focida şi adeseori în conflict cu ea pentru controlul drumului spre sanctuar, era Locrida. Având o întindere redusă şi resurse puţine, acest ţinut, al cărui principal oraş era Amfisa, s-a aflat mai tot timpul sub influenţa politică a Tebei. Beoţia este o zonă de câmpie, una dintre cele mai întinse din Grecia, înconjurată de munţi şi izolată de mare, cu care comunica doar prin golful Eubeic. Clima caldă şi pământul deosebit de roditor au făcut din ea una din zonele agricole ele mai prospere ale Greciei. Beoţienii au practicat îndeosebi agricultura şi creşterea vitelor marii şi mai puţin meşteşugurile şi comerţul. Două oraşe au jucat în istoria ei un rol de seamă: Teba, devenită capitală a zonei de câmpie şi Orhomenos jucând acelaşi rol pentru zona muntoasă. Civilizaţia miceniană a cunoscut aici o afirmare extraordinară, centrele de putere de la Teba şi Orhomenos rivalizând ca putere şi strălucire cu cele din Argolida. O bogată tradiţie de mituri şi legende valorificată mai târziu de literatura dramatică leagă de Teba eroi şi personaje cu destin excepţional: Heracles, Cadmos, Oedip. Beoţieni au fost şi doi dintre cei mai mari poeţi ai Greciei antice: Hesiod şi Pindar, chiar dacă primul numai prin adopţie. Beoţia a fost mai tot timpul guvernată de o aligarhie de mari propritate agricoli şi nu acunoscut nicicând regimuri mai reprezentative. În cea mai mare parte a istoriei sale ea a fost organizată sub forma unei confederaţii de cetăţi care păstrându-şi autonomia politică au promovat o integrare accentuată în plan economic şi militar. Liga cetăţilor beoţiene a bătut o monedă comună şi a avut o armată comună condusă de 10 beotarhi. În secolul IV, reorganizată pe baze noi sub autoritatea efectivă a Tebei, acestă ligă va ajunge pentru un deceniu 371-362 cea mai puternică autoritate militară şi politică a Greciei. În extremitatea estică a Greciei centrale se află peninsula Atica, izolată de restul uscatului prin bariera munţilor Citeron, dar deschisă

larg spre mare prin lanţul de insule ce formează arhipelagul Cicladelor. În Atica tulburările demografice de la începutul epocii fierului au fost mai puţin violente, iar desprinderea de „epoca întunecată” mai rapidă. Penuria de terenuri cultivabile cu cereale a îndreptat economia regiunii spre plantaţiile de măslini şi viţă de vie. Meşteşuguri şi comerţul, după un debut mai ezitant în secolul VIII, vor cunoaşte aici un avânt continuu făcând din Atena unul din cele mai dezvoltate centre ale lumii grceşti. Grecia sudică este formată în întregime din marea peninsulă a Peloponezului. Relieful şi particularităţile dezvoltarii cultural-istorice au partajat şi această peninsulă în mai multe regiuni bine individualizate: Argolida în est, Laconia sau Lacedemonia în sud, Mesenia în sud-vest, Elida în vest, Achaia în nord şi Arcadia în zona centrală. Ritmul dezvoltării în aceste regiuni istorice a fost diferenţiat; cele mai evoluate cultural şi politic au fost cele din jumătatea de răsărit. Peloponezul a fost patria privilegiată a principatelor miceniene: Micene, Tirint, Sparta, Pylos. Ocupat în mare parte de triburile doriene, după anul 1200, aici s-au afirmat în secolele următoare puternice oraşe-state poleis, precum Argos, Sparta, Corint. Achaia a cunoscut o viaţă politică mai animată în epoca elenistică sub forma ligii aheene, iar Mesenia şi Arcadia s-au organizat politic independent doar după destrămarea ligii peloponeziace în 362 î. Hr. II. Periodizarea şi cronologia istoriei Greciei antice Marea diversitate a cadrului geografic pe care s-a născut şi a evoluat civilizaţia greacă, ce cuprinde spaţiul continental sudbalcanic (Grecia continentală), spaţiul insular al Mării Egee, zona de coastă a Anatoliei şi insula Creta şi influenţele culturale venite din partea marilor civilizaţii anterioare precum cele ale Orientului şi a Egiptului au generat, pe parcursul epocii bronzului, forme de expresie culturală mai mult sau mai puţin diferenţiate şi decalate în timp. N. Platon defineşte ansamblul acestor civilizaţii, sub denumirea generică de civilizaţie egeeană, unitară în manifestările sale fundamentale, dar în care se pot individualiza totuşi următoarele componente locale: -Heladicul sau civilizaţia bronzului în Grecia continentală

-Cicladicul sau civilizaţia bronzului din arhipelagul Cicladelor -Troianul sau civilizaţia bronzului din nord-estul Egeei -Minoicul sau civilizaţia bronzului din Creta În paralel cu conturarea trăsăturilor definitorii ale fiecărei componente a civilizaţiei egeene au fost elaborate şi sisteme cronologice, de cronologie relativă şi absolută. După datările total eronate ale lui Schliemann, pentru Troia şi Micene, sir Arthur Evans a oferit, în 1905, o primă cronologie a civilizaţiei cretane, bazată pe evoluţia ceramicii de la Cnossos. El a împărţit întreaga evoluţie a civilizaţiei bronzului cretan în trei mari perioade: minoicul timpuriu, minoicul mijlociu şi minoicul târziu sau recent, fiecare cu câte trei faze şi a datat începutul minoicului timpuriu la 3400 î. Hr. ceea ce sa dovedit a fi nereal. După o serie de corecţii aduse de J. D. S. Pendlebury, în 1939, G. Glotz, în 1952 şi îndeosebi Fr. Matz (1950) s-a adoptat în linii mari următorul sistem cronologic pentru Creta: -Minoicul timpuriu: I 2600-2300, II 2300-2150, III 2150-2000 -Minoicul mijlociu: I 2000-1900, IIA 1900-1800, IIB 18001700, III 1700-1570 -Minoicul târziu: IA 1570-1500, IB-II 1500-1425, III 1425-1150 Subminoicul: 1150-1050 S-a observat însă foarte de timpuriu că sistemul cronologic propus de Evans şi corectat succesiv, bazat pe evoluţia ceramicii nu reflecă şi ritmul schimbărilor din celelalte domenii ale culturii materiale şi mai ales nu ţine cont de evenimentele istorice. De aceea s-a propus, de către N. Platon, şi s-a acceptat, un sistem mai complex bazat pe înregistrarea momentelor de mari schimbări în arhitectura palatelor care, dincolo de unele catastrofe naturale care le-au impus, s-au datorat şi unor reale schimbări în contextul social-economic şi politic al Cretei minoice. Acest sistem arată astfel: -Prepalaţial (subneolitic): I 2600-2400, II 2400-2100, III 21001900 -Paleopalaţial: I 1900-1830, II 1830-1750, III 1750-1700 -Neopalaţial: I 1700-1600, II 1600-1500, III 1500-1450, IV 1450-1380 (la Cnossos) Postpalaţial: I 1380-1320, II 1320-1220, III 1220-1120 Subminoic: 1120-1050 Pentru periodizarea şi cronologia epocii bronzului în Grecia continentală –Heladicul- importante au fost cercetările lui C. W.

Blegen, A. J. B. Wace, A. Furumark şi H. J. Kantor. Cronologia acceptată de cei mai mulţi cercetători este următoarea: -Heladicul timpuriu cu trei faze: I 2600-2400. II 2400-2100, III, 2100-1900 (1950) -Heladicul mijlociu cu trei faze: I-II 1900-1700. III 1700-1600 (1580) -Heladicul târziu sau micenianul cu trei faze: I (micenianul timpuriu) 1600-1500, II (micenianul mijlociu) 1500-1380 şi trei subfaze ale micenianului târziu III A 1380-1320, III B 1320-1220, III C 1220-1120 -Submicenian: 1120-1050 Cronologia epocii bronzului în Ciclade coincide cu cea tocmai prezentată pentru Grecia continentală, situaţie care, alături de asemănările ce se pot observa în caracteristicile culturii materiale (ceramică, arme, podoabe) reflectă raporturile strânse existente în acestă perioadă între Ciclade şi Creta pe de o parte şi Ciclade şi Grecia continentală pe de alta. În evoluţia civilizaţiei troiene s-au stabilit opt faze al căror sincronism cu Heladicul şi Cicladicul se prezintă în linii generale astfel: Troia I-V coincid cu Heladicul şi respectiv Cicladicul timpuriu, Troia VI este contemporană cu Heladicul mijlociu şi Cicladicul mijlociu şi cu începutul fazei târzii a acestor civilizaţii, Troia VII A, cetatea lui Priam, este contemporană cu Cicladicul târziu III şi cu cea mai mare parte a Heladicului (micenianul) târziu III A şi subfaza următoare III B adică în date de cronologie absolută 1380-1225, data aproximativă a distrugerii Troiei de către ahei. Sfârşitul epocii bronzului şi o bună parte din epoca fierului în spaţiul egeic, ca de altfel şi în Orient, sunt caracterizate de multă instabilitate politică şi grave perturbări în structura demografică şi socială a acestor zone. Dispariţia izvoarelor scrise, reducerea dramatică a producţiei într-o serie de domenii, instabilitatea habitatului care nu a lăsat decât urme neînsenmate şi întreruperea pentru câteva secole a legăturilor cu Orientul au făcut ca periodizarea şi cronologia acestor perioade din istoria Greciei, să se alcătuiască aproape exclusiv pe baza ceramicii. Dar nu peste tot s-au dezvoltat aceleaşi stiluri ceramice sau durata lor nu a fost peste tot aceeaşi.

A. M. Snodgrass a analizat aceste aspecte şi pe baza succesiunii stilurilor ceramice din Attica a propus următoarea periodizare şi cronologie pentru intervalul cronologic situat între sfârşitul civilizaţiei miceniene şi începutul epocii arhaice: -Submicenianul: 1125/1100-1050/1040 -Protogeometric: 1050/1040-900 -Geometricul timpuriu: 900-860/840 -Geometricul mijlociu: 860/840-770/760 -Geometricul târziu: 770/760-710/700 Pentru Creta acelaşi cercetător admite începutul subminoicului la o dată situată mult după 1100, iar pentru protogeometric veacul cuprins între 925-825; geometricul în Creta ocupă întervalul cronologic 825-730, fiind urmat de două faze ale stilului orientalizant. Pe parcursul epocii geometrice cu subdiviziunile sale, lumea greacă în ansamblul ei realizează, pas cu pas, progrese deosebite în toate planurile: economic, social-politic, cultural şi religios care o introduc definitiv în istorie. O istorie pe cât de glorioasă în toate manifestările sale, tot la fel de scurtă căci de acum succesiunea epocilor, a civilizaţiilor, se derulează mult mai rapid. Începând cu 750 î. Hr., în vreme ce decoraţia ceramicii păstreză încă aspectul geometric târziu, civilizaţia greacă în ansamblul manifesterilor sale intră într-o nouă epocă-arhaicul sau epoca arhaică care durează până la marea confruntare a grecilor cu perşii de la începutul secolului V, anul 490 î. Hr. Epoca clasică a civilizaţiei greceşti ocupă întervalul cronologic situat între 490-336 î. Hr. dată la care polisurile greceşti, înfrânte în confruntarea cu monarhia macedoniană sunt nevoite să accepte hegemonia acesteia. Epoca elenistică reprezintă ultima etapă de dezvoltare liberă a civilizaţiei greceşti antice. Ea începe odată cu cuceririle lui Alexandru în Orient şi formarea monarhiilor elenistice (ca o consecinţă a acestor cuceriri), anul 336 î. Hr fiind considerat de cei mai mulţi istorici ca începutul acestei epoci şi durează până la cucerirea romană a Greciei şi a Orientului, cucerire încheiată cu transformarea Egiptului în provincie în anul 30 î. Hr. Grecia însăşi a fost supusă de romani încă din anul 146 î. Hr. dar organizarea sa întro provincie distinctă- Ahaia- se va face abia de către Augustus în anul 27 î. Hr.

Integrată în statul roman, lumea greacă şi civilizaţia făurită de ea îşi va pierde independenţa politică dar va continua să-şi păstreze forţa de creaţie şi originalitatea, iar din sinteza sa cu cea romană latină se va naşte prima mare civilizaţie din acestă parte a lumii vechi- civilizaţia greco romană. III. Heladicul timpuriu (sau vechi) 2600-(1950) 1900 î. Hr. Geneza civilizaţie bronzului în spaţiul egeeic Cercetătorii au oferit explicaţii diferite la problema genezei civilizaţiei bronzului în acest spaţiu. Durata acestui proces şi originea locală sau de imprumut a principalelor componente ale acesteia: metalurgia bronzului, formele ceramice, plastica, elementele de arhitectură, unele aspecte ale culturii domestice (port, tusura), formele vieţii religioase şi practicile funerare, au fost explicate, în linii mari, prin trei teorii: Teoria imigrării susţinută de A. Evans, J. B. Haley, C. Blegen, Vl. Georgiev şi alţii, evidenţiază amploarea schimbărilor petrecute odată cu afirmarea civilizaţiei bronzului egeeic şi le explică printr-o imigrare de proporţii a unor comunităţi străne. Sunt indicate mai multe direcţii din care au putut veni aceşti străini: nordul Africii, diverse regiuni din Asia Anterioară sau spaţiul nord-balcanic (aria culturii Baden). Dintre argumentele ce susţin o masivă imigrare din zona Anatoliană, alături de cele referitoare la metalurgia bronzului, au fost reţinute şi cele lingvistice. Este vorba de supravieţuirea in limba vechilor greci a unui fond de cuvinte negreceşti, sau prehelenice cum au fost ele numite. Sunt mai ales toponime cu terminaţia în –nthos (Corinthos, Olinthos, Tyrinthos) sau în -ss şi -tt, transformate de regulă în –s (Cnossos, Parnassos, Hymettos) sau în t; aceleaşi terminaţii sunt prezente şi în zone din Anatolia (Lindos, Halicarnassos, Assos) şi susţin ipoteza imigrări în Grecia a unor grupuri de populaţie anatoliană. Teoria influenţelor susţinută de mulţi cercetători (G. Childe) consideră că la baza formării civilizaţiei bronzului egeeic se află un amplu şi îndelungat proces de iradiere culturală exercitată de civilizaţiile superioare ale Orientului. Această teorie supraevaluînd valoarea marilor civilizaţii, singurele considerate ca originale, refuză

acest atribut celor dezvoltate mai târziu şi considerate periferice. Ea este oricum contrazisă de realităţile arheologice. A treia teorie, evolutivă, (Maria Theocharis, C. Renfrew) consideră civilizaţia bronzului egeeic ca o rezultantă a unui lung proces de dezvoltare locală. Nu sunt negate nici aporturile demografice şi nici influenţele venite din partea civilizaţiilor vecine, indeosebi orientale, mai avansate, dar ele nu au avut rolul determinant. Acest rol la jucat fondul local, de aceea civilizaţia bronzului în Egeea este o creaţie originală şi unitară în trăsăturile sale esenţiale, ceea ce nu exclude desigur existenţa aspectelor locale. Am prezentat în capitolul anterior denumirile acordate acestor arii de civilizaţie ce compun ansamblul civilizaţiei egeene şi cronologia fiecărei zone şi s-a putut vedea sincronismul lor, ceea ce nu poate fi decât o altă dovadă a unităţii de ansamblu. Civilizaţia bronzului timpuriu în Grecia balcanică-Heladicul timpuriu Diferenţe notabile de în ceea ce priveşte dezvoltarea Heladicului timpuriu au impus tratarea diferenţiată a Greciei de nord (Macedonia, Tesalia şi Epirul) de cea sudică. În prima dintre aceste arii heladicul timpuriu se instalează târziu şi evoluează lent, aspectul neolitic al civilizaţiei de aici persistând o lungă perioadă de timp. Legăturile cu exteriorul şi îndeosebi cu răsăritul egeic şi anatolian sunt inexistente, iar influenţele din sud şi pătrund cu încetineală. Cercetările mai intense din Tesalia au pus în evidenţă predominarea unui tip ceramic bine individualizat- stilul Urfirniss. Civilizaţia heladicului timpuriu îm Grecia sudică reprezită o etapă esenţial diferită de cea precedentă, neoliticul. Chiar dacă economia rămâne predominant agricolă, întroducerea brăzdarului metalic schimbă radical IV. Heladicul mijlociu- 1950-1580 Primii greci în Grecia În ultima fază a III-a a heladicului timpuriu se constată prezenţa unor elemente etnice noi şi străine în societatea locală. Dispariţia definitivă a aşezărilor heladicului timpuriu, între 2000 şi 1900 urmată de afirmarea unora noi şi diferite sub aspectul civilizaţiei materiale se consideră a fi opera acestor noi veniţi. Ei aparţin marelui trunchi rasial şi lingvistic al indo-europenilor din care sunt printre primii care s-au desprins alături de luviţi şi hittiţi.

Identificarea lor mai clară sub aspect etnic şi lingvistic nu este uşoară, dar toţi istoricii sunt de acord că ei sunt primele elemente ale viitorului popor elen şi în numesc adeseori cu termenul general de protoheleni. Căutându-se o identitate şi mai concretă s-a mers pe linia tradiţiei, supravieţuitoare în atâtea mituri şi legende şi au fost identificaţi cu ionienii sau cu ionienii şi aheii. Prima ipoteză se bazează nu doar pe mit ci şi pe unele elemente de toponimie - vechea denumire a regiunii Ahaia, din nordul Peloponezului, a fost Aigialos şi aici, potrivit mitului s-a aşezat Ion, un zeu fluvial tămăduitor şi strămoş al ionienilor, iar primul nume purtat de Alfeu, cel mai mare râu al Peloponezului, pare să fi fost Ion. Unii istorici admit că şi aheii, făuritorii strălucitei civilizaţii miceniene din a doua jumătate a mileniului II, au ajuns în Grecia tot acum, pe la 1950 şi în consecinţă nu ar mai fi existat un al doilea val indo-european în Grecia, plasat de alţii pe la 1580. Cât priveşte cel de al treilea grup etno-lingvistic protohelen –eolienii- nu se poate preciza nici o dată cu privire la aşezarea lor în Grecia. Cât priveşte locul de plecare al acestor protoheleni indoeuropeni nu s-a ajuns încă la rezultate mai circumstanţiate, îndicându-se cel mai adesea spaţiul carpato-danubian. Nici cu privire la itinerarul migraţiei lor nu există o singură opinie. O migrare directă de la nord spre sudul Peninsulei Balcanice, realizată, cel mai probabil, în valuri succesive este ipoteza cea mai logică. Ea nu poate totuşi explica satisfăcător prezenţa în cultura materială a noilor veniţi a unor elemente de certă factură anatoliană, în mod concret a ceramicii zise miniene, cu vase ce imită în mod evident modele anatoliene din metal. S-a avansat astfel şi ipoteza unui itinerar mai complex: Balcani, Anatolia şi după o şedere aici, înapoi în Grecia. Civilizaţia heladicului mijlociu Noii veniţi sunt purtătorii unei civilizaţii în multe privinţe inferioară faţă de a celor pe care i-au supus. Au însă o mare capacitate de învăţare şi de perfecţionare. Chiar dacă cunoşteau cultura cerealelor erau complet străini de culturile specific mediteraniene precum măslinul şi viţa de vie care se răspândiseră în Grecia şi în insulele Egeii şi aproape la fel şi în cazul leguminoaselor şi zarzavaturilor. Stau mărturie pentru aceasta termenii negreceşti la origine (foarte probabil anatolieni) cu care sunt desemnate aceste plante în limba greacă. În domeniul creşterii animalelor ei sunt însă mult mai evoluaţi şi aduc, pentru prima dată în Grecia, calul.

Nici în domeniul metalurgiei bronzurilor cunoştinţele lor nu erau superioare localnicilor, de asemena nu cunoşteau marea şi comerţul maritim. Consecinţa, foarte evidentă pe parcursul primei faze a heladicului mijlociu şi îndeosebi pentru Grecia continentală a fost o stagnare economică şi culturală şi o izolare a Greciei de lumea egeică şi de Orient. Producţia ceramică cunoaşte însă o evoluţie remarcabilă. Vasele miniene, lucrate cu roata şi puternic lustruite, imitând atât prin formă cât şi prin decor modele metalice sunt cu adevărat remarcabile. În prima fază ele sunt cenuşii, pentru ca în faza târzie a heladicului mijlociu să devină galbene, culoare pe care o vor păstra şi la începutul micenianului, când continuă să fie produse. Începând din faza a doua a heladicului mijlociu se afirmă o nouă categorie ceramică –ceramica mată. Vasele sunt pictate cu nuanţe de brun şi negru, de aspect mat pe un fond de culoare ocru alb, verzui sau gălbui. Egina a fost centrul cel mai activ; ea a produs şi cele mai fine vase de acest tip, motiv pentru care ele se mai numesc şi eginetice. Cercetările efectuate în numeroase puncte din Grecia evidenţiază aşezări slab fortificate, cu ziduri din piatră măruntă şi fără liant, sau lipsite de fortificaţii, ridicate de cele mai multe ori peste ruinele celor din heladicul timpuriu. Locuinţele au planuri absidate sau tip megaron, sunt ridicate pe fundaţii de piatră şi cu pereţi din cărămidă nearsă. În interiorul incintelor fortificate sunt rezervate spaţii neconstruite, foarte probabil pentru adăpostirea turmelor. În plan religios se constată o dispariţie aproape totală a statuetelor feminine semn că vechile divinităţi matronale, acele GliiMame, protectoare ale fertilităţii şi fecundităţii sunt tot mai puţin venerate. Apar în schimb sanctuare situate pe acropole, locuri de venerare a unor divinităţi urano-solare. Şi în credinţele şi practicile funerare se constată schimbări majore. Multe morminte sunt amplasate în interiorul aşezărilor, uneori chiar între zidurile locuinţelor învecinate, deşi nu lipsesc nici cimitirele situate la marginea aşezărilor. Mormintele sunt individuale, de inhumaţie, adeseori în cutii sumare din lespezi de piatră –ciste- sau în vase , iar inventarul lor este în general sărac. Cercetări mai recente au pus în evidenţă, în Atica şi vestul Peloponezului construcţii funerare de forma unor tumuli mărginiţi de

ziduri din piatră, cu fundaţie. În pământul din interiorul acestor incinte se găsesc un număr variabil de înmormântări individuale în ciste de piatră sau în vase. Organizarea social-politică la aceşti protoheleni poate fi doar la modul foarte general reconstituită. Se admite existenţa unei societăţi egalitare, de războinici, ce deţin în comun pământul şi care sunt conduse de şefi militari, o prefigurare a societăţii miceniene de mai târziu. În ultima parte a heladicului mijlociu se constată o intensificare a elementelor cretano-cicladice în Grecia sudică, sub impulsul cărora au loc schimbări însemnate, care stau la baza noii civilizaţiia heladicului târziu –civilizaţia miceniană.

V. Civilizaţia bronzului în Creta -minoicul Epoca bronzului timpuriu – prepalaţialul- în Creta Informaţia referitoare la acestă epocă este redusă şi nu permite decât o caracterizare de ansamblu a civilizaţiei minoicului timpuriu. Sunt evidente unele aporturi de populaţii, puţin numeroase, venite din Anatolia, zona siro-palestiniană şi nord-africană. Cultura materială a insulei păstreză încă puternice trăsături neolitice de aici şi denumirea de subneolitic a primei faze a bronzului minoic. În faza a doua legăturile cu Orientul şi lumea egeică, inclusiv imigrarea unor noi grupuri umane, devin mult mai intense, iar viaţa comunităţilor din insulă se schimbă radical. Multe aşezări vechi sunt părăsite sau distruse şi pe locul lor, dar şi în alte puncte apar aşezări mai extinse şi mai bine organizate cu evidente trăsături protourbane. Metalurgia bronzului a fost puţin dezvoltată în prepalaţial, iar importurile de materie primă acopereau doar nevoile locale. Agricultura continua să rămână activitatea economică dominantă a comunităţilor minoice. Ofrandele din morminte sub forma unor mici machete de corăbii şi reprezentările de pe unele sigilii cu aceeaşi temă sunt mărturii despre o intensificare a comerţului maritim, chiar dacă vasele reprezentate sunt destul de puţin performante. În lipsa descoperiri unor ateliere mai evoluate se crede că meşteşugurile se practicau mai ales în gospodării. În planul organizării sociale societatea oamenilor liberi se structurează treptat în patru categorii socio-profesionale: ţărani,

meşteşugari, navigatori şi comercianţi, iar sclavia ocupa un loc redus în societate şi economie. Diferenţierile de avere din societatea minoicului timpuriu sunt ilustrate de bogăţia unor inventare funerare, iar o consolidare treptată a autorităţii şi prestigiului unor şefi de mari familii este de presupus. Nu sunt indicii însă că s-ar fi structurat deja nişte centre de putere mai extinse care să controleze zone mai intinse din insulă. Totuşi faptul că încă de la începutul, fazei următoare –paleolalaţialulmonarhia ne apare pe deplin constituită, iar regele concentrează deja în mâinile sale o mare putere, ne indreptăţeşte să presupunem că acest proces de edificare a unei autorităţi monarhice, care oricum trebuie văzut ca un proces de durată, să fi început încă din prepalaţial. Aspectul aşezărilor, lipsite de orice sisteme de apărare şi amplasate în locuri deschise, ne sugerează o perioadă de linişte internă şi absenţa unor pericole venite de pe mare. Cu privire la viaţa religioasă a comunităţilor cretane în prepalaţial, descoperirile arheologice sunt singurele surse exploatabile. Concentrarea de ex-voto în anumite locuri (grotele de la Amnisos, Lassithi, Alkalochori) arată că încă din prima fază funcţionau unele sanctuare. Acestea se înmulţesc şi se specializează spre sfârşitul prepalaţialului, de când se cunosc sanctuare situate pe înălţimi pentru divinităţile celeste, cărora li se aduceau ofrande prin ardere, apoi sanctuare pentru divinităţi terestre predominant feminine, ipostaze ale unei zeiţe mame, precum Potnia theron stăpâna animalelor, ce asigurau, fertilitatea ogoarelor şi înmulţirea turmelor; în grote erau adorate divinităţi chtoniene. Inventarele funerare pun în evidenţă credinţa în viaţa de după moarte a cretanilor. Religia lor, dominată de divinităţi feminine este una optimistă, trădează bucuria de a trăi, lipseşte sentimentul de teamă şi de deznădejde pe care îl comunică religiile Orientului, divinităţile sunt redate deja sub chip uman. Minoicul mijlociu şi recent în Creta Paleopalaţialul. În primul secol al mileniului II, evoluţia politică în Creta cunoaşte un ritm accelerat. La Cnossos, Phaistos, Malia, Zakros, pe amplasamentul unor vechi aşezări din minoicul timpuriu, se ridică construcţii complexe, ca plan şi dotări- palate reşedinţă ale unor monarhi. Această nouă structurare politică este mai bine documentată în jumătatea de est a insulei şi facilitează un

nou avînt al vieţii economice şi culturale. Ceramica, produsă de acum cu roata rapidă, cunoaşte o mare înflorire manifestată atât prin diversitatea şi eleganţa formelor, cât mai ales prin rafinamentul decoraţiei (stilul Camares). Plastica din lut produce acum o cantitate impresionantă de figurine şi statuete pe care le găsim oferite ca ex voto în sanctuarele vremii. Metalurgia bronzului şi a aurului produce acum vase, bijuterii şi arme, iar gliptica un număr tot mai mare de sigilii din piatre preţioase şi semipreţioase, accesorii devenite tot mai necesare unei administraţii ce se dezvoltă vertiginos în jurul palatelor. Această primă fază de înflorirea a civilizaţiei palatelor – Paleopalaţialul se întrerupe brusc în jurul anului 1700. Arheologic se constată un nivel aproape generalizat de distrugeri şi incendieri. Cauzele au fost căutate în invadarea insulei de un prim grup de greci balcanici (ionieni şi eolieni) care după ce au trecut prin foc şi sabie palatele s-ar fi reîntors în ţinuturile lor, dar şi în mari cataclisme geologice, erupţii vulcanice şi cutremure care au prăbuşit această primă fază a palatelor. Neopalaţialul. O nouă etapă în dezvoltarea civilizaţiei minoice –minoicul recent- sau după periodizarea lui N. Platon neopalaţialul şi postpalaţialul se instalează, nu fără greutăţi după 1700. Chiar dacă evenimentele din jurul anilor 1700 nu au schimbat structura etnică a Cretei şi nu pare să fi distrus nici structurile socialpolitice, instituţia monarhiei şi familiile regale care o promovau păstrându-şi funcţiile, autoritatea şi prestigiul, reedificarea unor noi palate, ca centre administrativ politice survine doar după un interval de timp, greu de apreciat mai concret, dat estimat totuşi la cel puţin o jumătate de secol. Noile palate se construiesc peste tot peste ruinele celor vechi după ample lucrări de nivelare şi consolidare şi le depăşesc pe acestea ca extensiune şi mai ales ca concepţie şi realizare arhitectonică. Ansambluri vaste nefortificate, ordonate în jurul unei curţi centrale în care se pot identifica grupajele funcţionale corespunzătoare puterilor şi activităţilor monarhului: sala tronului, ca spaţiu consacrat de exercitare a autorităţii politice, de stat, săli de ceremonii, sanctuare în care regele asistat de preoţi oficia, spaţii rezervate aparatului administrativ şi vaste depozite ce dovedesc funcţia de concentrare şi redistribuire a unei importante părţi a producţiei agrare şi meşteşugăreşti, in fine luxoase apartamente

pentru rege, regină şi curteni. Bogăţia decoraţiilor executate prin pictură şi tematica lor sunt tot atâtea mărturii despre complexitatea şi rafinamentul vieţii de la curţile monarhilor din Cnossos, Phaistos, Malia, Zakros, despre trăsăturile regimului monarhic din Creta acestor vremuri. Totul sugerează o societate liberă, absenţa opresiuni şi a tensiunilor sociale, a preocupărilor războinice, o viaţă trăită în armonie socială şi înfrumuseţată de ceremonii şi serbări. Femeia ocupă un loc central în societatea minoică. Centrul politico-administrativ de la Cnossos a fost cel mai puternic şi mai activ în neopalaţial, lucru dovedit de amploarea şi bogăţia palatului de aici şi sugerat de o bogată tradiţie centrată în jurul lui Minos, regele mitic al Cnossosului. Ipoteza că regatul de la Cnossos ar fi reuşit să unifice sub autoritatea sa întreaga insulă şi săşi creeze un adevărat imperiu maritim –o thalasocratie, susţinută încă de Thukidide şi până în zilele noastre de mulţi istorici, nu pare totuşi să fie reală. Nici ideea unui amplu proces de colonizare prin care cretanii au pus stăpânire şi s-au extins efectiv în multe din insulele M. Egee, în Cipru şi pe coasta siro-palestiniană, ca şi în Grecia balcanică şi mediterana Occidentală nu mai poate fi astăzi acceptată fără critici. Produsele rafinate ale cretanilor minoici sunt într-adevăr prezente în cantităţi apreciabile în toate aceste puncte şi ele exercită o influenţă benefică asupra civilizaţiei din aceste zone. Este iarăşi posibil ca în unele din aceste zone precum Milet, Ugarit, Biblos, Tir, sau Grecia balcanică negustorii cretani să-şi fi instalat contoare permanente dar despre o veritabilă colonizare care să dea naştere unui imperiu maritim controlat de regalitatea de la Cnossos nu sunt astăzi dovezi de necontestat, cu toată fascinaţia pe care mitul lui Tezeu o poate exercita asupra unor reconstituiri istoriografice. Influenţa benefică pe care aceste legături culturale le-a exercitat asupra evoluţiei istorice a lumii greceşti în Heladicul târziu o vom evidenţia mai jos. Către 1450 grecii balcanici, aheei devin o prezenţă tot mai constantă în Creta pe care sfârşesc prin a o ocupa temeinic. După un nou cataclism geologic, în urma căruia şi noile palate ridicate după 1700 sunt în mare parte distruse, constatăm instalarea unui monarh aheu la Cnossos, care foloseşte drept reşedinţă doar o parte din vechiul palat minoic. Pentru nevoile noului stăpân scribii cretani vor adapta sistemul de scriere folosit până atunci în Creta -liniarul A,

pentru a reda limba greacă a acestor nou veniţi-aheii; astfel a apărut liniarul B. Aceasta se întâmpla pe la 1380 moment în care începe ultima fază a civilizaţiei bronzului minoic –postpalaţialul care este de fapt micenianul ajuns în Creta. Evoluţia sistemelor de scriere în Creta şi Grecia continentală Un prim sistem de scriere numit protolinear a fost folosit în administraţia palaţială încă din epoca paleopalaţială (1900-1700 î. Hr.) El a evoluat de la faza pictografică la cea ideografică şi treptat au apărut mai multe semne silabice. Această scriere denumită şi hieroglifică şi care s-a dezvoltat în mai multe variante, a continuat să fie folosită, îndeosebi pentru texte cu caracter sacru (discul de la Phaistos, betilul de la Malia) şi pe obiecte rituale (securea dublă de la Arcalochori) până într-un stadiu avansat al epocii neopalaţiale. În paralel cu acest sistem şi derivat tot dintr-un sistem hieroglific, s-a dezvoltat linearul A. El a fost folosit de asemeni pentru texte cu caracter ritual, dar mai ales a servit pentru evidenţa administrativă a palatelor. Linearul A a început să fie folosit încă din prima fază neopalaţială, aproximativ sec. XVII î- Hr. şi s-a răspândit repede în toată Creta şi în afara ei. El este în principal o scriere silabică, dar păstrează şi multe ideograme. Principalul suport pentru scris au fost tăbliţele din lut, nearse, dar s-a scris şi pe piese litice ale unor ansambluri de arhitectură, pe vase (pithoi) şi pe alte obiecte. Adevărate arhive de tăbliţe cu scriere liniară A s-au descoperit în ruinele palatelor de la Cnossos, Phaistos, Malia, Zakros, Hagia Triada. Conţinutul lor este mai ales administrativ; se cunoşteau cele patru operaţii, cu numere întregi şi cu fracţi, iar în calcule şi numeraţie se folosea sistemul zecimal. Scrierea lineară A nu a fost descifrată încă, principalul obstacol fiind necunoaşterea limbii pe care o redă această scriere. În ultima fază neopalaţială, cu puţin timp înainte de distrugerea finală a palatului de la Cnossos, eveniment datat în jurul anului 1380 î.Hr. a fost creat aici un nou sistem de scriere Linearul B. El este derivat din precedentul şi reprezintă o adaptare a acestuia pentru a satisface cerinţele unei alte limbi. După Cnossos, unde Evans a descoperit primele documente în linearul B, adevărate arhive, de dimensiuni variabile, cu astfel de tăbliţe au fost descoperite în cetăţile miceniene de la Pylos şi Micene. Descifrarea lor, în 1953, de către M. Ventris şi J. Chadwick a evidenţiat că limba consemnată în tăbliţele linearului B este o formă arhaică a limbii

greceşti. Astăzi cercetătorii admit că adaptarea linearului A pentru a scrie limba greacă s-a făcut la cererea noilor stăpâni de la Cnossos aheei, care după cutremurul devastator din 1450 s-au aşezat în număr tot mai mare în insulă, ajungând treptat, până în jurul datei de 1380 î. Hr. să pună stăpânire pe cel mai important oraş. Religia cretană. Originea cretană a unei părţi din panteonul Greciei antice era conştientizată încă de grecii epocii arheice. În mitologia multor divinităţi greceşti, chiar şi în a celor mai importante (Zeus, Poseidon) evenimentele derulate în Creta ocupă un loc important, după cum unele figuri mitologice precum Minos sau Radamante se regăsesc în imaginarul religios al grecilor în calitate de judecători ai Infernului.Şi alte zeiţe precum Proserpina, Britomaris, Dictina, Ilitia sau eroine ca Ariadna sau Europa vor pătrunde în credinţele primilor greci, până când unele vor fi asimilate, contopite unor divinităţi mai puternice, numele lor supravieţuid ca simple epitete ale acestora. Cultele htoniene sau mistice (Demetra, misterele de la Eleusis), a căror patrie originară a fost Creta, conservă şi ele pe pământ grecesc, până la sfârşitul antichităţii, spiritualitatea, optimismul, speranţa de viaţă dincolo de moarte specifice religiei cretane. VI. Heladicul târziu sau civilizaţia miceniană 1600-1120 Micenianul timpuriu (1600-1500) şi mijlociu (1500-1380) De la Homer încoace, aheei sunt consideraţi făuritorii civilizaţiei care a lăsat atâtea urme impresionante în peisajul anticei Elada şi o tradiţie pe cât de bogată, tot pe atât de puternică, pentru a modela profund comportamentul şi sistemul de valori al poporului grec. Această civilizaţie a fost numită, după descoperirile impresionante realizate de H. Schlimann la Micene, drept miceniană şi formează conţinutul Heladicului târziu din periodizarea convenţională a epocii bronzului grecesc. Problema formării civilizaţiei miceniene a primit, încă de la începuturile studierii sale, soluţii diferite. Toţi cercetătorii admit rolul jucat în acest proces de civilizaţia cretană, minoică, aflată acum întrun moment de maximă afirmare şi expansiune, dar modalităţile, amploarea şi consecinţele unui astfel de proces de influenţare sunt diferit evaluate. Astfel, Sir Arthur Evans a susţinut că la baza civilizaţiei miceniene se află o colonizare minoică cretană, micenianul nefiind altceva decât o ramură a civilizaţiei minoice, în timp ce pentru A. J. B. Wace influenţa civilizaţie minoice, care nu

poate fi contestată, s-ar datora contactelor (prăzi de război şi meşteri) pornite din iniţiativa aheilor; ele nu au minoizat complet civilizaţia bronzului târziu din Grecia continentală care şi-a păstrat trăsăturile sale distincte greceşti. Influenţa cretană a fost cea care a imprimat dezvoltării locale o nouă dinamică, dar de o ruptură totală între heladicul mijlociu şi cel tîrziu (micenianul) nu poate fi vorba (P. Leveque). O contribuţie importantă la acestă problemă o va aduce N. Platon, pe baza unei analize detaliate a principalelor domenii de manifestare a acestei civilizaţii. Reţinem dintre concluziile sale, caracterul insolit şi de evidentă superioritate al acesteia faţă de civilizaţia Heladicului mijlociu, căreia în succede şi rolul important jucat de civilizaţia minoică ajunsă în spaţiul continental al Greciei, printr-o efectivă colonizare cretană, declanşată imediat după 1600 î. Hr, şi cauzată de o serie de mişcări seismice care au distrus aşezările din insulă. Până la 1450, data unor noi cataclisme naturale, forma exterioară a civilizaţiei miceniene (cultura materială) este puternic marcată de cea minoică, dar baza sa etnică (aheeană, ioniană, eoliană, adică greacă) rămâne nealterată şi se va manifesta cu vigoare în fazele următoare. Ideea unei cuceriri efective a sudului grecesc de către minoici nu mai este astăzi susţinută de nimeni. Viaţa socială şi organizarea politică în primele două faze ale civilizaţiei miceniene (micenianul timpuriu şi mijlociu sau Heladicul târziu I (1600-1500) şi Heladicul târziu II (1500-1380), cu greu pot fi reconstituite, deoarece informaţiile desprinse din textele Linarului B se datează aşa cum am văzut după acestă dată. Acceptând rolul, deloc neglijabil, jucat de o colonizare minoică trebuie să admitem şi existenţa unor forme de organizare socială şi politică, identice sau foarte apropiate de cele din Creta aceloraşi timpuri. Informaţii mai cuprinzătoare referitoare la aceste aspecte s-au putut obţine din cercetările arheologice. Dintre monumentele care au putut fi valorificate în acest scop doar cele de caracter funerar sunt mai bine cunoscute. Palatele din principalele centre ale civilizaţiei miceniene: Micene, Tirint, Pylos, Orhomenos, în forma în care au fost surprinse de cercetările arheologice, datează toate de după cutremurul din 1450 şi deci ele reflectă o realitate politică şi socială corespunzătoare micenianului târziu. Aceleaşi cercetări arheologice au pus însă în evidenţă existenţa a cel puţin două faze de construcţie

anterioare, la aceste palate, dintre care, cel puţin a doua era tot de tip palaţial. Putem deci deduce că stratificarea socială, existenţa instituţiei monarhice şi a statului, sunt realităţi ce caracterizaeză civilizaţia miceniană încă de la cristalizarea sa. Această afirmaţie este convingător susţinută de analiza monumentelor funerare. Cele două tipuri principale de morminte folosite în epocă au fost: amorminte cu groapă dreptunghiulară simplă sau zidită şi b-morminte cu tholos. În fiecare din aceste două tipuri au fost identificate morminte care prin arhitectura lor şi prin fastul inventarelor au fost considerate regale, precum şi morminte mai sărace pentru nobili şi chiar oameni de rând. Ideea, susţinută cândva, cum că cele două tipuri de înmormântări sunt decalate cronologic, iar cele cu groapă dreptunghiulară ar fi mai vechi, s-a dovedit eronată; cele două tipuri apar simultan încă de la debutul civlizaţiei miceniene şi evoluează sincron o bună bucată de vreme după care primul tip este tot mai rar folosit. Deosebirile constructive, precum mărimea şi calitatea materialelor de construcţie din cadrul fiecărui tip şi mai ales deosebirile ce privesc inventarele ce le conţin, este deci o consecinţă şi pentru noi un indiciu asupra stratificării pe care societatea miceniană o cunoştea chiar de la inceputurile istoriei sale. Pentru evoluţia socială şi politică a lumii miceniene, evenimentele de la mijlocul sec. XV au avut consecinţe fundamentale. Pare evident că în urma unei mari catastrofe naturale, un cutremur devastator care a năruit cea mai mare parte a palatelor din spaţiul minoic şi micenian, s-au produs şi profunde restructurări politice. În urma acestora supremaţia cretană a încetat atât în insulele Mării Egee cât şi în Grecia continentală. Elementul grec, reprezentat prin ahei s-a instalat la conducere la început în Grecia continentală apoi încet încet şi în Ciclade, pentru ca în jurul datei de 1380 Creta însăşi să fie condusă de o dinastie aheeană instalată în mod cert într-o parte a vechiului palat minoic de la Cnossos. Anul 1380 a fost ales tocmai de aceea ca punct de început a unei noi faze in evoluţia acestei civilizaţii.

Micenianul târziu (1380-1120) î. Hr. Descifrarea liniarului B de către englezii M. Ventris şi J. Chadwick, în 1953, a schimbat radical concepţia istoricilor cu privire

la începuturile istoriei grecilor. S-a constata atunci că limba vorbită la curţile regilor ahei este greacă, evident o formă foarte timpurie a acesteia şi potrivit concepţiei istoriografice după care istoria unui popor începe odată cu primele documente scrise produse de el, istoria grecilor, care în mod tradiţional începea cu Homer, a fost coborâtă în timp până spre sfârşitul secolului XV (anul 1400), data celor mai vechi texte în liniarul B. Pe parcursul acestei perioade civilizaţia miceniană atinge apogeul dezvoltării sale, după care cunoaşte un ireversibil proces de decădere şi în cele din urmă dispare, lăsând la lumina zilei doar ruinele impunătoarelor sale monumente fie ele palate sau morminte. Civilizaţia micenianului târziu este în mult mai mare măsură greacă decât perioadele anterioare şi acestă caracterizare priveşte toate componentele sale: cultura materială, organizarea politică şi viaţa spirituală. Dinamica proceselor de creaţie materială ca şi a celor politice şi demografice au impus şi justificat împărţirea micenianului târziu în trei faze numerotate cu A (1380-1320), B (1320-1220), C, (1220-1120). Izvoarele istoriei aheilor. Cunoaşterea acestei perioade este mult mai bogată, în primul rând, graţie informaţiilor obţinute din lectura documentelor redactate în Linearul B, descoperite pentru prima dată la Cnossos şi Pylos apoi şi în alte cetăţi şi aşezări ale Greciei continentale: Micene, Orhomenos, Teba. Apoi, tradiţia greacă a conservat un fond deosebit de bogat de mituri, legende şi genealogii care au constituit substanţa unei literaturi deosebit de bogate, la început orală mai tărziu şi scrisă. Folosirea lor se dovedeşte adeseori anevoioasă, datorită adaosurilor succesive care acoperă sau alterează stratul cel mai vechi al tradiţiei care se referă tocmai la acestă perioadă a micenianului târziu. Fundamentale rămân desigur cele două poeme Iliada şi Odisea dar şi alte creaţii, la fel de vechi, precum aşa zisele Imnurile homerice reprezintă surse la fel de bogate. Cercetarea arheologică şi-a adus şi ea o contribuţie majoră la reconstituirea tabloului deosebit de complex şi de dinamic al acestui prim capitol din istoria grecilor. Începută de H. Schliemann, care pe lângă Troia a mai executat cercetări, singur sau asistat de arhitectul german Dörpfeld, la Micene, Orhomenos şi Tirint, această cercetare a cunoscut o deosebită dezvoltare pe parcursul secolului XX, cu concursul unor mari savanţi (Sir Arthur Evans, A. J. B. Wace C.

Blegen) şi şcoli de arheologie: engleză, germană, franceză, americană, italiană, suedeză şi desigur scoala arheologică greacă. Graţie acestor cercetări, care se continuă şi în prezent avem acum o imagine complexă asupra tuturor componentelor civilizaţiei miceniene de la geneza sa –produsă pe parcursul secolului al XVIlea, faza micenianului timpuriu- la maxima ei înflorire din intervalul 1380-1220 şi până la dispariţia sa aproape completă pe parcursul următorului secol-1220-1120. Aceleaşi cercetări au adus un volum important de informaţie arheologică şi pentru intervalul cronologic situat între prăbuşirea civilizaţie miceniane şi începutul epocii arhaice (1120-750), modificând substanţial imaginea a ceea ce istoricii au numit „epoca întunecată” sau „evul mediu grecesc” Regatele aheene-organizarea politică şi socială În cântul al II-lea din Iliada, considerat de unii cercetătorii ca reflectând cel mai fidel şi nealterat nişte realităţi de epocă miceniană, sunt prezentate regatele miceniene, participante la războiul contra Troiei şi dimensiunile acestei participări în corăbii. Sunt înşiraţi 28 de combatanţi din Grecia centrală, Eubeea, Salamina şi Atena, din Peloponez, din insulele mării Ionice, din Etolia, Creta, insulele din Egeea şi în final regatele din Grecia nordică. Rezultă din acestă listă că cele mai puternice şi mai bogate regate se aflau în Peloponez: Micene, Tirint, Argos, Pylos, Lacedemonia, Arcadia, urmate de Creta. Cercetările arheologice au reuşit să identifice şi să aducă la lumină vestigiile unor palate reşedinţe regale în cele mai multe din aceste regate îndicate de Homer. Cele mai bine conservate şi mai impresionante prin complexitatea şi monumentalitate lor sunt cele de la: Micene şi Tirint în Argolida, Pylos în Mesenia, la care se adaugă palatele de la Amiclai, în Laconia, Coracu, lângă Corint, Berati, Dendra-Midea şi Asine în Argolida. În Grecia centrală au fost identificate resturile unor palate miceniene la: Teba, Orhomenos şi pe insula Gla, în mijlocul lacului Copais, toate în Beoţia, pe acropola Atenei, sub amplasamentul Erehteionului, la Termos în Etolia. În Creta palatul unui rege aheu ocupa o parte din vechiul palat minoic, distrus de cutremurul din jurul anului 1450. În alte puncte ale Greciei au fost descoperite morminte cu cameră sau de tip tholos, care prin monumentalitatea arhitecturii şi bogăţia inventarului se dovedesc a fi regale. Rezultă din cele două categorii de izvoare –Iliada şi cercetările arheologice- că Grecia epocii miceniene era împărţită într-

o mulţime de regate, modeste ca întindere şi este firesc să vedem aici influenţa factorului natural, adică aceea fragmentare a spaţiului grecesc în mici unităţi geografice, mai mult izolate decât legate între ele. Din contextul Iliadei, rezultă însă şi poziţia de netă superioritate pe care o avea regatul Micenei şi conducătorul său Agamemnon, în acestă lume a aheilor porniţi să cu cerească Troia. Sa pus astfel problema dacă nu cumva regatul acesta exercita o reală hegemonie asupra celorlalte şi astfel independenţa lor să fie doar aparentă. Textele cuprinse pe tăbliţele scrise în liniarul B, descoperite în mai multe astfel de palate, nu conţin însă, nici un fel de indicii cu privire la o astfel de dependenţă sau subordonare politică, iar din analiza acelor părţi din Iliada care fac referire la raporturile dintre conducătorii acestor regate şi comandantul suprem al războiului – Agamemnon, rezultă iarăşi o mare libertate de opinie şi acţiune a acestora, greu de explicat şi de acceptat în cadrul unor reale raporturi de dominaţie politică din partea Micenei şi a regelui ei. În consecinţă, ideea unor state miceniene independente politic este astăzi acceptată de istorici. Pentru realizarea unor operaţiuni militare de anvergură cum a fost probabil cucerirea Cretei sau expansiunea în Anatolia şi Cipru şi în mod sigur războiul impotriva Troiei, aceste regate realizau alianţe militare şi investeau în fruntea acestora pe monarhul cel mai puternic şi mai prestigios, adică pe cel al Micenei. Tăbliţele cu texte în liniarul B şi imaginea palatelor miceniene, aşa cum ne-a fost ea redată de cercetările arheologice, fastul mormintelor regale sunt mărturii veridice pentru a reconstitui caracteristicile statului şi ale monarhiei miceniene. Ceea ce trebuie precizat în primul rând este caracterul tuturor acestor ansambluri pe care le numim cetăţi. Nu este vorba de oraşe fortificate ci de palate fortificate, în care locuiau monarhii, curtea şi aparatul administrativ. În jurul acestor palate, în interiorul incintei fortificate s-au găsit şi locuinţe ale unor înalţi demnitari, membri ai aristocraţiei. Aceste reşedinţe fortificate se aflau întotdeauna pe partea cea mai înaltă a locului –acropola- la baza căreia se afla mari aglomerări umane- oraşul de jos, în care locuiau meşteşugarii, negustorii şi alte categorii productive. Poporul de rând, format din agricultori şi păstori locuia în sate.

Regele, numit în tăbliţele liniarului B wanax, concentrază în persoana sa o mare forţă economică, în calitate de mare proprietar de pământuri, iar după unii de unic proprietar. El este comandantul armatei pe care o înzestrează cu arme şi armuri din bronz, cu care de luptă şi este şeful vieţii religioase şi mare preot oficiant aşa cum rezultă din organizarea interioară a palatului său. Al doilea personaj ca importanţă în stat ne apare din tăbliţe ca fiind lavagetas, cu atribuţii nu într-u totul cunoscute, termenul fiind tradus prin „căpetenie a poporului” sau „căpetenie a armatei”. Cei doi deţin mari domenii numite temene şi tot la fel şi unii zei, domenii adminstrate de preoţi şi preotese. O parte însemnată a palatelor regale este ocupată de magazii, pentru depozitarea produselor agricole sau a celor meşteşugăreşti, a celor aduse pe calea schimburilor. Reiese din acest aspect o funcţie importantă a monarhiei miceniene, aceea de redistribuire a unei importante părţi din avuţia regatului. Tăbliţele cu scriere, care sunt în marea lor majoritate documente de evidenţă economică reflectă foarte bine acest aspect. Un important rol în derularea acestei economii o au funcţionarii şi scribii, ei alcătuind un aparat administrativ şi birocratic dezvoltat şi specializat. Între ei tăbliţele îi menţionează pe basilei; ei nu par să fie acum decât nişte şefi locali la nivelul unor sate, spre deosebire de timpurile lui Homer când ei reprezintă vârfurile aristocraţiei elenice. Terenuri mai reduse ca întindere par să primească şi apropiaţii monarhului: ofiţerii şi sefii administraţiei. O mare parte a pământului se afla în proprietatea comună a comunităţilor rurale, fiecare cap de familie având drept de folosinţă asupra unui lot egal, situaţie ce decurgea din regulile străvechi ale cuceritorilor indo-europeni care şi-au împărţit egal teritoriile confiscate de la populaţiile supuse. Practica atribuirii de pământuri către marii demnitari ai regatului a deschis oricum, calea trecerii lor din proprietatea colectivă a poporului, adică a grupului cuceritor, în cea individuală. Procesul a fost unul îndelungat şi îl vom vedea pe deplin instituit doar în mileniul următor. În tăbliţele liniarului apare şi termenul de damos adică poporul, dar o caracterizare mai cuprinzătoare a lui din puncte vedere social şi politic este deocamdată dificil de realizat. Raporturile dintre conducătorii militari –basileii şi poporul înarmat participant la războiul Troiei, în forma în care ne sunt ele zugrăvite de Homer,

corespund timpului când a compus el poemul şi nu celor evocate de acesta, micenianul târziu III B. Aceleaşi tăbliţe aduc mărturie şi despre existenţa sclavilor. Ei aparţin regelui, unor înalţi funcţionari, dar într-un caz şi unui simplu meşteşugar- un fierar; originea lor pare să fie războaiele şi pirateria. Economia şi comerţul Agricultura şi creşterea vitelor sunt principalele activităţi economice din regatele aheene. Tăbliţele cu texte descoperite în mai multe palate miceniene furnizează mărturii bogate despre plantele cultivate şi raporturile de muncă. Se cultivau cereale: grâu, orz, alac, măslinul şi viţa de vie. Sunt menţionate turme de vite şi de porci şi cantităţile pe care ţăranii trebuiau să le predea palatului. Meşteşugurile au atins în civilizaţia miceniană un înalt grad de specializare. Confecţionarea vaselor ceramice, prelucrarea textilelor, o gamă diversificată de produse din bronz (unelte, arme şi echipament militar, care de luptă, vase, podoabe), prelucrarea artistică a fildeşului, prelucrarea cornului, gliptica, confecţionarea bijuteriilor din aur şi pietre preţioase sunt doar câteva dintre aceste meşteşuguri. Pentru unele dintre aceste meşteşuguri materiile prime trebuiau aduse de la mari distanţe fapt ce a stimulat dezvoltarea unor schimburi din ce în ce mai extinse. În schimbul acestor produse aheei ofereau vasele lor superior lucrate, dar şi fildeşuri, arme din bronz, obiecte din marmură. Expansiunea comercială a aheilor poate fi urmărită prin difuzarea produselor lor specifice în Mediterana Orientală în primul rând, dar şi în sudul Italiei şi în Sicilia. În insulele Mării Egee, înclusiv în unele din marile insule din vecinătatea litoralului microasiatic precum Rodos, în Creta şi Cipru, pe litoralul microasiatic la Milet şi Colofon, micenienii s-au aşezat durabil întemeind colonii şi factorii comerciale. Produsele lor ajung însă în locuri mult mai îndepărtate: la Troia, Al Mina, Ugarit, Biblos, la Ierihon, în Egipt şi Cirenaica. Produse miceniene s-a găsit de asemenea la Tarent şi Siracuza, la Ischia şi în Etruria, fără să avem certitudinea că în toate aceste puncte ei s-au aşezat permanent. Această extraordinară expansiune comercială a fost posibilă prin dezvoltarea unei puternice flote comerciale, susţinută de una de

război. Comerţul şi pirateria erau întreprinderi la fel de nobile şi de apreciate de micenieni. Arta şi religia Realizările acestei civilizaţii în domeniul artelor, iar după unele opinii şi în domeniul literaturii sunt remarcabile şi anunţă, în multe privinţe extraordinara capacitate creatoare a poporului grec din epocile arhaică şi clasică. În domeniul arhitecturii, palatele, dar şi mormintele, regilor micenieni sunt opere de mare complexitate şi rafinament. Moda acestor palate, cu funcţie de reşedinţă fastuoasă a monarhului este neîndoielnic împrumutată din Creta de la suveranii minoicii, după cum tot din Creta au fost însuşite şi soluţiile şi tehnicile de construcţie, precum cărămida nearsă, coloana şi porticurile, pictura murală. Dar palatele miceniene sunt esenţial diferite de cele cretane. În primul rând ele sunt amplasate pe vârful unor promontorii stâncoase şi greu accesibile şi sunt fortificate, înconjurate de ziduri monumentale din blocuri de mari dimensiuni –zidurile ciclopice. Apoi planimetria generală a celor două serii de palate este diferită. La palatele minoice poziţia centrală, cu funcţie ordonatoare în cadru ansamblului, o are o curte centrală, în jurul căreia se articulează diferitele componente arhitecturale şi funcţionale ale palatului în vreme ce la cele miceniene acest rol este îndeplinit de megaron la care elementul central este o mare sală de formă uşor alungită, precedată de un vestibul cu coloane şi de o poartă monumentală ce prefigurează deja propileele arhitecturii clasice. Aceste trei elemente dispuse axial orientează şi structurează palatele miceniene, iar celelalte subansambluri se aliniază pe cele două părţi ale lor. În ansamblul lor palatele miceniene urmează această schemă constructivă, vădind o concepţie unitară şi funcţii similare. Această constatare s-a degajat după ce arheologii au adus la lumina zilei resturile, mai mult sau mai puţin conservate a unei întregi serii de palate, din Peloponez ca şi din alte părţi ale Greciei centrale. Cel mai bine păstrat şi se pare şi cel mai complex ca arhitectură este cel de la Pylos, urmat de cel de la Tirint şi apoi de Micene, unde palatul a avut mult de suferit. Părţi din astfel de palate au fost descoperite şi pe acropola Atenei, la Teba, în insula Gla din mijlocul lacului Copais (Beoţia). Prin dotări şi organizarea spaţiului interior sălile megaron, cu o vatra centrală şi cu tronul amplasat pe unul din pereţii lungi, sunt

spaţii consacrate activităţilor politice şi religioase ambele competente exclusive ale monarhului. Alte spaţii din vecinătatea acestuia, precum bazine pentru abluţiuni, săli pentru ceremonii religioase sunt legate tot de natura şi competenţele sacre ale monarhului. Apartamente luxoase, cu băi şi pereţii decoraţi cu fresce, sunt rezervate, regelui, separat pentru regină şi oaspeţi. Spaţii vaste din ansamblul palatelor sunt ocupate de birourile administratorilor, cu arhivele de documente în liniarul B şi mai ales de magazii şi hambare. Palatele miceniene răspund deci şi reflectă ansamblul de competenţe, funcţii şi activităţi legate de instituţia monarhică, de la cele politice şi sacerdotale, la cele economic administrative şi la viaţa privată a membrilor casei regale. Zidurile de incintă ale fortăreţelor de la Micene şi Tirint, căci palatul de la Pylos pare să nu fi fost fortificat în ultima sa fază, sunt alte realizări ale arhitecturii miceniene care au stârnit admiraţia încă din antichitate. Zidite din blocuri de piatră de dimensiuni uriaşe ele se remarcă prin soliditatea lor, cel de la Tirint are 6 m lăţime şi ascunde în interiorul său un coridor boltit ce ducea la o sursă de apă, ca şi prin regularitatea blocurilor şi măiestria îmbinării lor. Poarta Leilor din zidul de incintă al cetăţii de la micene este o adăvărată capodoperă de arhitectură şi inginerie. Un triunghi de descărcare preia greutatea asizelor superioare şi o distribuie spre cele două blocuri verticale ce delimitează cadru, creind totodată spaţiul pentru amplasarea unui tablou sculptat în tehnica basoreliefului cu rost heraldic. Două leoaice afrontate ridicate cu labele din faţă pe un piedestal şi între ele o coloană de model minoic, adică cu baza mică în jos. Arhitectura funerară, îndeosebi în ultima sa fază a produs de asemenea monumente de incontestabilă valoare. Este vorba de mormintele circulare numite tholos. O sală circulară, săpată în piatră şi zidită din blocuri de dimensiuni mijlocii se închidea printr-o boltă realizată prin retragerea succesivă a blocurilor fiecărei asize. Sala se deschidea spre exterior printr-un coridor numit dromos. Numai la Micene au fost descoperite 9 astfel de morminte, care au fost denumite după numele unor personaje celebre din nefericita familie regală a Atrzilor: mormântul Clitemnestrei, al lui Egist şi cel mai celebru dintre toate „Tezaurul lui Atreu”. Acesta datează de la mijlocul secolului al XIV, iar sala principală are un diametru de 14,5

m şi o înălţime de 13 m, iar coridorul de acces, zidit pe laturi măsoară 34 m lungime. Pictura de pe pereţii interiori ai palatelor este un alt domeniu al înfloriri artistice din acestă civilizaţie. Dacă tehnica picturii murale este şi ea de împrumut din lumea minoică, temele picturilor din palatele miceniene sunt profund aheene şi exprimă cu multă fidelitate modul de viaţă şi specificul acestui popor. Sunt aproape exclusiv scene de luptă, pe uscat sau pe mare şi scene de vânătoare. Ele ne dezvăluie, într-o perfectă concordanţă cu tradiţia orală păstrată despre acest popor şi cu descoperirile de arme, modul de viaţă şi sistemul de valori al aheenilor. Alte mărturii ale înfloriri artistice din epoca miceniană ne sunt oferite de pictura pe vase, de orfevrărie care a produs vase şi podoabe pentru uzul celor vii ca şi piesele unor inventare funerare impresionante: măşti funerare, podoabe, vase din aur şi pietre preţioase. Adăugând la acestea fildeşurile decorate şi pietrele gravate pentru sigilii şi inele avem imaginea unei arte complexe. Diversificată ca genuri de creaţie şi rafinată ca valoare estetică, arta miceniană evidenţiază deja două din trăsăturile fundamentale ale artei greceşti de mai târziu: capacitatea şi pasiunea de a surprinde detaliul dar şi puterea de abstractizare. Aparent opuse aceste două caracteristici reprezintă de fapt două manifestări complementare ale celei mai elaborate şi mai profund umane arte din toată Antichitateaarta greacă. Istoricii consideră că şi în domeniul literaturii aheii au fost deschizători de drumuri. Faptele de arme şi întâmplările extraordinare ale unor personaje ale lumii lor au putut fi evocate sub forma unor mici compoziţii versificate, cântate de aezi la curţile regilor şi ale seniorilor, aşa cum se va întâmpla şi peste o jumătate de mileniu, pe vremea lui Homer. Inclusiv războiul Troiei a putut servi ca motiv de creaţie pentru poeţii ahei, la scurt timp după desfăşurarea sa, iar părţi din aceste creaţii epice, după ce au supravieţuit „epocii întunecate”, să fi alcătuit partea cea mai veche a tradiţiei valorificată de Homer. Textele liniarului B, consemnate în miile de tăbliţe descoperite în palatele miceniene, nu conţin însă nici un singur vers cu această temă.

Descoperirile arheologice, analiza modernă a miturilor şi descifrarea tăbliţelor liniarului B au oferit istoricilor o imagine mult mai completă şi mai apropiată de realitatea acelor vremuri, asupra religiei miceniene. O religie sincretistă în care s-au contopit deja sau erau pe cale să o facă, trei mari fonduri religioase: cel autohton grec de factură veche indo-europeană, cel cretan minoic, cu un mare grad de originalitate şi cel oriental, îndeosebi prin componentele sale egipteană, siro-feniciană şi anatoliană. Descifrarea scrierii liniare B a oferit istoricilor nu doar cel mai vechi strat al limbii greceşti ci şi structura unui panteon în care principalii zei ai Greciei arhaice şi clasice erau deja prezenţi, cu atributele şi ierarhia deja definitivate. Zeus, Poseidon, Hermes, Ares şi chiar Dionyssos, iar dintre zeiţe, Hera, Atena, Artemis, Ilitia, Eriniile, Demeter şi Cora, erau deja venerate de micenieni. Lipseau doar Afrodita şi Apolo, dacă nu cumva acesta era adorat deja sub chipul lui Paieon. Influenţa cretană este deosebit de puternică şi poate fi sesizată pe două planuri. În primul rând este prezenţa a o serie de divinităţi, în marea lor majoritate feminine, întruchipări ale unor culte htoniene, Glii Mame, generatoare ale vieţii sub toate formele sale, patronând şi asigurând fertilitatea ogoarelor şi fecunditatea animalelor şi a oamenilor. Pe parcursul evoluţiei multe dintre aceste divinităţi vor fi absorbite, se vor contopii cu divinităţile indo-europene feminine, transmiţându-le virtuţile şi forţele lor şi supravieţuind în mulţimea de ipostaze sub care erau venerate acestea. Astfel Hera nu este doar zeiţa ocrotitoare a instituţiilor fundamentale ale societăţiilor indoeuropene, familia şi căsătoria, ea este şi stăpâna fiarelor sălbatice, ipostază care aminteşte de acea Potnia theron (Doamna Fiarelor), iar Atena, cu nume cretan, este asociată cu şarpele şi cu arborele (măslinul sacru), atât de frecvente în plastica minoică. Cultul cu mistere consacrat zeiţelor Demeter şi Persefona (Core) şi celebrat până în plină epocă creştină la Eleusis, perpetuează şi el în lumea atât de raţională a grecilor, fiorul şi speranţa mântuirii, într-o existenţă de dincolo de moarte, credinţe promovate de religia minoică. Influenţa religiei minoice asupra celei greceşti în formare este puternic marcată şi prin legăturile foarte puternice ale principalilor zei ai panteonului grec cu pământul Cretei, legături evidenţate prin mit, prin epitetele şi atributele acestora.

Astfel copilăria lui Zeus, de la naşterea sa în peştera de pe muntele Ida, alăptarea sa de către Amaltea, dansurile cureţilor, reprezintă integrarea în mitul zeului stăpân al Universului, a ipostazei pruncului divin atât de îndrăgită cretanilor. Tot la fel în personalitatea complexă a lui Hermes, atributele de sorginte minoică sunt prevalente: el este zeul pietrei tombale, al pragului şi al statuii-hermă, este stăpânul animalelor şi pe bagheta sa magică –caduceul- se încolăcesc doi şerpi, este zeul psihopomp, călăuza sufletelor prin lumea celor morţi, fără de care nici un muritor nu poate aspira la fericirea eternă pe care o promitea religia minoică. Toate aceste atribute s-au suprapus peste cele ale unui zeu pastoral, indo-europen ocrotitor al turmelor, născut, potrivit mitului, în Arcadia. Rădăcinile egiptene ale unor zei greci sunt căutate şi de Herodot. Din Egipt vin probabil credinţa că lumea celor morţi se află spre apus, ca şi unele obiceiuri funerare ce atestă puternica credinţă în viaţa de dincolo de mormânt. Alături de limbă, poate şi de unele modeste poeme epice, religia miceniană, reprezintă moştenirea cea mai autentică pe care grecii au primit-o de la aceşti primi reprezentanţi ai neamului lor aheii. Subfaza IIB a micenianului târziu, corespunzând intervalului cronologic 1320-1220 reprezintă apogeul acestei civilizaţii. Pe parcursul următorului secol, 1220-1120 subfaza IIIC, acestă civilizaţie dispare, în cea mai mare parte în împrejurări marcate de violenţă, lăsând în urma sa multe ruine şi mult prea puţine soluţii de continuitate. Cauzele şi factorii care au condus la dispariţia civilizaţiei făurită de ahei au preocupat îndelung pe istorici şi arheologi, fiecare luminând câte o latură a acestui proces care, pe măsură ce este cunoscut, se evidenţiază a fi deosebit de complex. Toţi istoricii pun în fruntea acestor cauze sosirea în spaţiul grecesc a unor noi populaţii, desemnate la modul general sub numele de dorieni. Invazia dorienilor, mit şi realitate istorică. Pusă la un moment dat sub semnul întrebării de către istoriografia modernă, invazia dorienilor este susţinută şi demonstrată de fapte concrete sesizate arheologic ca şi de analiza ligvistică asupra evoluţiei limbii greceşti.

Astăzi este cât se poate de evident că spre sfârşitul micenianului târziu II B se produce o suprapunere de dialecte greceşti, în sensul că peste vechile dialecte aheene (aheean, ionian, eolian) se aşează cele zise doriene. Arheologia înregistrează un nivel aproape generalizat de distrugeri, urmat în unele locuri de modeste refaceri de scurtă durată pentru ca în cele din urmă să se producă o părăsire definitivă a tuturor centrelor de putere miceniene (cetăţi şi palate, morminte cu tholos). Fenomenul nu este sincron şi ocupă în linii mari tot secolul al XII-lea (1200-1100). Tradiţia orală păstrează şi ea amintirea unor timpuri şi fapte ce pot fi interpretate ca având drept substanţă istorică tocmai migraţia dorienilor. Este vorba de mitul întoarcerii heraclizilor, adică a descendenţilor lui Herakles, care potrivit mitului au fost alungaţi din Peloponez. Hilos, Aristomahes şi Temenos, ajutaţi de Oxilos rege în Elida, dar alungat şi el din domnie, se vor pune în fruntea unor neamuri din nord pe care le vor conduce şi vor ocupa Peloponezul. Învingători abia la a treia generaţie, ei vor ocupa Argosul, Laconia şi Mesenia, iar Elida o vor restitui lui Oxilos. Interpretate într-un context istoric mai larg, invaziile doriene sunt o parte a unui amplu proces de restructurare demografică şi politică ce afectează tot Orientul şi îndeosebi bazinul Mediteranei de răsărit. Esenţa acestui proces îl constituie migraţia unor mase însemnate de populaţii indo-europene, pornite poate din regiunea Dunării sau din Illyria şi care străbat Asia Mică şi duc la prăbuşirea imperiului hittit, ca şi a înfloritoarelor oraşe ale epocii bronzului din Fenicia. Antrenând cu ele şi popoare microasiatice peste care au trecut, aceste valuri lovesc Egiptul în timpul domniei lui Ramses al III-lea, care se laudă cu victoria sa asupra „popoarelor mării” pe care a repurtat-o în anul 1197. În urma acestor migraţii unele grupuri se vor fixa definitiv în în noi patrii: frigienii, înrudiţi lingvistic cu tracii, în Asia Mică, filistenii pe coasta estică a Mării Mediterane, alţii în nordul Africii în spaţiul libian. Originea dorienilor, căile migraţiei şi cronologia lor. Termenul de dorieni este unul generic, sub care sunt desemnate mai multe triburi înrudite etnic şi lingvistic. Aceste triburi nu erau complet străine nici de locuitorii epocii miceniene adică de aheei, ionieni şi eolieni şi cu toţii aparţineau neamului elen. O legendă târzie, din secolul VIII, moment la care grecii erau mai conştienţi de

înrudirea dintre ei şi originea lor comună, încearcă să explice acest lucru. Potrivit credinţei şi uzanţelor timpului legenda îl face pe Prometeu strămosul divin al neamului grec. Nepotul acestuia Helen ar fi avut trei fii: pe Doros strămoşul dorienilor, pe Aiolos strămoşul eolienilor şi pe Xuthos strămoşul aheilor şi al ionienilor. Cu privire la teritoriile pe care le ocupau înaintea invaziei în spaţiul civilizaţiei miceniene, se consideră că patria lor originară ar fi fost Valea Dunării de unde s-au deplasat spre sud pe văile Moravei şi Vardarului (Axios). Se consideră că aici au fost găsite cimitirele lor. Potrivit unei alte teorii dorienii ar fi locuit anterior invaziei în Epir şi în Pind. Poetul Pindar vorbeşte despre "dorienii veniţi din Pind”, iar Herodot face şi el aluzie la această origine. Mulţi istorici moderni văd în dorieni, fraţii mai puţin evoluaţi cultural ai aheilor şi ionienilor şi locuind în epoca bronzului la graniţa de nord a spaţiului grecesc. Din Pind triburile dorienilor au urmat două căi pentru a ajunge în Grecia centrală şi în Peloponez. Un prim grup numit al grecilor de nord-vest au trecut Pindul şi au năvălit în Epir, de unde o ramură a lor beoţienii au trecut din nou munţii spre est şi au ocupat ţinutul care mai târziu se va numi Tesalia, îndeosebi regiunea Arne. Numai o parte a lor au rămas în această zonă, alţii au ocupat ţinutul mai de la sud care se va numi de atunci Beoţia. Acest val a fost cel mai timpuriu dintre toate migraţiile doriene, iar Tukidide ne spune că beoţienii au participat la războiul Troiei alături de ahei. Când un nou val de invadatori, tesalienii au ocupat Tesalia şi iau şi dat numele, rămăşiţele beoţienilor au migrat spre sud adăugându-se fraţilor lor din Beoţia. O altă ramură a dorienilor, plecând tot din Epir au pătruns în Grecia centrală pe lângă coastele ei vestice, probabil pe lângă golful Ambracia şi de aici unii au ocupat cea mai mare parte a Greciei centrale: Acarnania, Etolia, Locrida şi Focida, iar alţii au trecut peste golful Corintic şi au ocupat coastele de nord vest ale Peloponezului cu Elida şi partea vestică a Achaei. Unitaea acestui val de invadatori este confirmată de faptul că în aceste regiuni se vorbeau în perioadele următoare (arhaică şi clasică) dialecte foarte asemănătoare numite, în mod convenţional de nord-vest. În Tesalia şi Beoţia rezistenţa elementului predorian, adică cel eolian, a fost mult mai puternică, ca urmare dialectul eolian s-a

menţinut, dar a fost puternic influenţat de cel al noilor veniţi, dorienii. Un al doilea val mare de invadatori, dorienii propriu-zişi au ponit din partea de est a munţilor Pind şi au străbătut Tesalia ajungând la Golful Maliac unde s-au despărţit şi ei în două grupuri. Unii s-au îndreptat spre Grecia Centrală unde amintirea lor se păstrează în denumirea unei mici regiuni muntoase –Dorida- situată între Tesalia, Beoţia şi Locrida, de unde cei mai mulţi au trecut peste Golful Corintic prin zona Naupactos şi odată ajunţi în Peloponez au străbătut Ahaia şi Arcadia stabilindu-se definitiv în sudul peninsulei în Laconia şi Mesenia. Al doilea grup au pornit pe mare, din Golful Maliac, prin canalul Eubeic şi după ce au ocolit peninsula Attica au debarcat pe coasta de st a Peloponezului la Nauplia de unde au ocupat apoi Argolida, Epidaur, insula Egina şi au ajuns spre nord.vest până la Corint şi Megara. Acceptând ca veridice aceste reconstituiri de trase se impun câteva concluzii: Invazia doriană nu a însemnat nicidecum un marş triumfal şi pustiitor al unor cete de războinici peste regatele aheene, ci dimpotrivă a cunoscut numeroase poticniri şi eşecuri, noii veniţi neputând să-i supună peste tot pe oamenii pământului. Aşa se explică rămânerea în afara ocupaţiei doriene a unor regiuni întregi precum: Eubee, Attica, Arcadia, Elida şi părţi din Ahaia. Succesul dorienilor a fost facilitat de starea de criză generală ce afecta lumea miceniană; unele clanuri aheene au trecut dintr-un început de partea năvăliorilor. Dorienii nu au ignorat calea maritimă, iar ajungerea lor în Peloponez s-a făcut exclusiv pe cale maritimă căci istmul Corintic nu l-au putut traversa. Cercetări recente au identificat existenţa unui zid „ciclopic” adică în tehnică miceniană, care bara istmul şi care este semnul unei încercări comune a regatelor miceniene din Peloponez de ai opri pe invadatorii dorieni. Datarea invaziilor. Thukidide fixează întoarcerea heraclizilor la 80 de ani după cucerirea Troiei, ceea ce ar corespunde aproximativ cu al treilea sfert sec XII. Tot de la el ştim însă că beoţienii, care sunt o ramură a primului grup de invadatori, au participat la acest război alături de ahei. Această informaţie, dacă este reală, ne obligă să

fixăm începutul migraţiei doriene mai de timpuriu adică cel puţin la mijlocul sec. XIII. Rezultă că invaziile doriene au fost un fenomen de durată şi sa derulat sub forma unor valuri succesive. Dacă adăugăm şi realităţile politice de mai târziu care ne arată că Grecia s-a structurat într-o multitudine de mici formaţiuni statale –poleis- putem deduce că diferitele grupuri care s-au aşezat în mai multe puncte ale spaţiului grecesc nu au fost nici numeroase. În Attica şi Peloponez valurile doriene au ajuns probabil în jurul anului 1200 şi în faţa acestora cetăţile miceniene iau măsuri de sporire a capacităţii de apărare reparând şi consolidând zidurile cetăţilor sau mărind aria acestora pentru a oferi adăpost şi locuitorilor din sate. Palatul din Pylos, care nu mai era fortificat, a căzut primul, probabil pe la 1200 şi tot atunci au fost incendiate şi locuinţele aflate în vecinătatea cetăţii Micene. Aceasta însă a mai rezistat o lungă perioadă, distrugerea sa totală fiind datată pe la 1150 sau chiar 1100. Valurile invaziilor au scăzut în intensitate spre sfârşitul secolului XII (1100) sau la începutul celui următor şi acesta, foarte probabil şi din cauza rezistenţei pe care primii veniţi au opus-o din dorinţa de a-şi păstra teritoriile proaspăt ocupate. Civilizaţia dorienilor. În istoriografia modernă a existat un curent de supraevaluare a contribuţiei pe care dorienii au avut-o la formarea civilizaţiei greceşti din fazele arhaică şi clasică. Succesele lor militare au fost explicate prin superioritatea organizării lor sociale bazată pe patriarhat şi spiritul lor războinic, cavaleresc, ca şi prin superioritaea armelor lor din fier. De asemenea ceramica geometrică şi alte manifestări din planul culturii spirituale au fost considerate ca făcând parte exclusiv din patrimoniul oferit de dorieni grecilor. O analiză mai aprofundată şi mai obiectivă a realităţilor din spaţiul grecesc din momentul începerii invaziilor doriene ca şi din etapele următoare au schimbat substanţial percepţia istoriografică asupra impactului dorian asupra civilizaţiei de ansamblu a lumii greceşti. Din cele două mari valuri care au invadat grecia la sfârşitul epocii bronzului (Heladicul recent II B), dorienii au avut o evoluţie mai spectaculoasă, urmaţi, la mare distanţă de beoţieni şi tesalieni, în vreme ce celelalte ramuri de nord-vest au cunoscut ritmuri de dezvoltare culturală şi politică deosebit de lente.

Cât priveşte rolul dorienilor în introducerea şi răspândirea metalurgiei fierului în Grecia, evidenţele arheologice arată că cunoştinţele despre prelucrarea acestui nou metal au pătruns aici dinspre răsărit, din Anatolia hittită, iar dorienii şi le-au însuşit şi ei doar pe pământ grecesc. Nici ceramica geometrică nu este o creaţie doriană, căci ea a apărut şi a cunoscut cea mai mare înflorire în zone unde dorienii nu au pătruns niciodată: în Attica şi în Cipru. Domeniul în care dorienii s-au remarcat prin elemente de mare originalitate şi cu un pronunţat carecter consevator a fost cel al organizării sociale. Caracterul războinic al acestor triburi a asigurat elementului masculin o poziţie privilegiată, iar comandantului o autoritate şi un prestigiu imens; femeia ocupa în această ierarhie socială o poziţie de netă inferioritate. Virtuţile prin excelenţă bărbăteşti: forţa, curajul, bărbăţia, camarederia de arme şi fidelitatea au devenit de acum pilonii esenţiali ai unui cod moral şi de comportament, păstrat cu mare stricteţe mai ales de dorienii spartani şi cei din Creta. Pământurile cucerite au fost împărţite egal între membri războinici ai clanurilor, singurii care se bucurau de drepturi politice, iar populaţiile supuse au mai peste tot aduse în starea de sclavie. Pe cei pe care nu i-au putut învinge sau cei care au trecut de partea lor uşurându-le instalarea, dorienii i-au integrat în corpul lor politic creind pentru aceştia un al patrulea trib, pe lângă cele trei în care era împărţită în mod tradiţional societatea lor egalitară. Religia reflectă şi ea aceleaşi principii de organizare şi ierarhie socială. Zeii masculini: Zeus, Apolo, devin hegemoni şi vor fi veneraţi în mari sanctuare care anterior aparţinuseră unor divinităţi feminine: hera la Olimpia, o zeiţă mamă la Delfi. Şi în domeniul funerar inhumaţia este înlocuită treptat cu incineraţia iar inmormântările individuale inlocuiesc marile construcţii ce adăposteau mormintele unor generaţii succesive de regi sau aristocraţi. Înrudiţi prin origine, vorbind dialecte diferite dar suficient de apropiate pentru a facilita comunicarea, ionienii şi dorienii, elementele cele mai dinamice ale noii societăţi grceşti îţi vor păstra cu o remarcabilă perseverenţă matricea lor spirituală şi culturală făurind două moduri de viaţă şi două forme de expresie culturală şi artistică distincte, aparent opuse, în realitate complementare: stilul doric ordonat, geometric, robust şi sever şi ionicul suplu, graţios,

avântat şi bogat ornamentat. Ele nu sînt decât două faţete ale aceleiaşi civilizaţii –cea greacă- unică prin unitatea şi originalitatea sa. Consecinţele invaziilor doriene. Învazia dorienilor a grăbit şi a desăvârşit prăbuşirea civilizaţiei miceniene dar nu este singurul factor responsabil de acest proces. Cauze interne de natură socială şi politică, inechitatea socială şi lipsa resurselor accentuată de dezorganizarea lumii orientale, cu care micenienii aveau legături puternice şi profitabile, au acţionat ca un factor destabilizator. Prăbuşirea civilizaţiei miceniene este un fenomen mult mai complex nu doar din perspecriva cauzelor şi a factorilor care cu determinat-o ci şi sub aspectul profunzimii sale. Percepţia noastră asupra acestui proces nu este atotcuprinzătoare, civilizaţia miceniană fiind aproape exclusiv caracterizată prin componenta sa aulică şi aristocratică şi dacă cunoaştem foarte bine palatele, cetăţile, mormintele fatuoase, tezaurele, armele, ştim mult mai puţin despre componenta populară mult mai modestă a acestei civilizaţii. De aici imaginea unei prăbuşiri totale şi lipsa oricăror elemente de continuitate cu civilizaţia ce urmează în spaţiul grecesc. Dispariţia palatelor şi a marilor familii domnitoare, pe care Iliada şi atâtea alte mituri ni le evocă, a antrenat după sine prăbuşirea unui întreg sistem social-politic, administrativ, economic, un mod de viaţă şi un sistem de valori culturale, toate dependente într-o măsură hotărâtoare de instituţia monarhică şi regimul ei. Odată cu palatele şi administraţia regală a dispărut şi scrisul, instrument esenţial al acestei administraţii, meşteşugurile artistice ce satifăceau nevoile monarhilor şi ale marilor familii aristocratice au dispărut şi ele, comerţul şi legăturile cu Orientul au fost complet părăsite. Dezintegrarea socială a coborât probabil până la nivelul satelor şi al clanurilor. Aşa s-ar explica promovarea instituţiei basileilor, de la nivelul unor simpli conducători rurali, aşa cum ne apar ei în tăbliţele Liniarului B, la autoritatea de mari conducători de oşti şi de popoare ale Greciei cum ne sunt zugrăviţi de Iliada şi cum îi cunoaştem din perioada arhaică. Impresia generală este de sărăcie şi de stagnare. Pentru câteva secole, Grecia pare că se întoarce în preistorie. Istoricii au numit secolele care au urmat civilizaţiei miceniene şi până la debutul

civilizaţiei arhaice, adică sec. XI-VIII, drept epoca întunecată (M Snodgrass) sau evul mediu grecesc. Progresele cercetării au evidenţiat însă că această perioadă nu a fost nici atât de lungă şi nici aşa de întunecată. Unele elemente de continuitate au fost asigurate tocmai prin intermediul satelor şi a comunităţilor rurale. Este vorba în primul rând de religie, al cărui panteon, constituit în cea mai mare parte în perioada miceniană, se va transmite în întregime Greciei arhaice şi clasice şi de asemenea, megaronul, ca element esenţial al locuinţei, va servi ca model pentru arhitectura primelor temple geometrice. Şi este vorba de o bogată tradiţie ce conservă amintirea faptelor glorioase ale aheilor. Un bogat fond de mituri şi legende, chiar dacă alterat de transmiterea sa orală, a traversat acestă epocă întunecată şi a servit ca sursă de inspiraţie pentru o bogată poezie epică ce va înflori la capătul acestei epoci şi în continuare în toată istoria grecilor. Homer este desigur reprezentantul cel mai strălucit prin talentul său dar cu siguranţă că nu a fost singurul. VII. Grecia epocii întunecate 1120-750 A. Submicenianul şi subminoicul 1120-1050 Dispariţia regatelor miceniene şi a scrierii, încetarea legăturilor cu Orientul şi de aici dispariţia obiectelor de import a ridicat serioase probleme în încercările de periodizare a secolelor următoare. În lipsa oricăror indicii sigure (texte în liniarul B, referiri în documente străine orientale, obiecte străine importate în Grecia sau produse greceşti ajunse în medii orientale cu datare sigură) singurul criteriu ce putea fi utilizat pentru elaborarea unei periodizări a fost ceramica. Submicenianul, ca şi Protogeometricul sunt perioade de tranziţie de la civilizaţia Micenianului târziu (faza IIIC 1220-1120) la următoarea mare etapă cultural-cronologică Geometricul. Trăsăturile acestei perioade constau în supravieţuirea unor manifestări minore ale civilizaţiei miceniene, îndeosebi în formele şi decorul vaselor ceramice în practicile funerare. Se constată o reducere accentuată a repertoriului de forme şi ornamente, unele sunt derivate din cele ale fazei anterioare şi o puternică izolare între comunităţile acestei perioade. Submicenianul nu este prezent în toate ariile unde civilizaţia miceniană a înflorit. El este bine reprezentat în vestul

Attici prin cimitirul de la Kerameikos şi în insula Salamina tot printrun cimitir şi doar pentru anumite faze ale sale în Argos. Subminoicul este denumirea aceleiaşi faze culturalcronologice din insula Creta. Spre deosebire de submicenian el este răspândit pe toată suprafaţa insulei, iar legăturile sale cu minoicul târziu sunt mult mai bine conservate. Ceramica subminoicului este mai diversă, formele mult mai elaborate, iar decoraţia vădeşte un real bun gust. In subminoic, Creta a menţinut legăturile cu Cipru de unde a primit variate impulsuri culturale. Subminoicul a fost şi mai extins în timp el acoperind în unel părţi ale insulei un secol şi jumătate, iar legăturile fazei următoare, a protogeometricului cu subminiucul sunt mult mai evidente. B. Protogeometricul 1050-900

Migraţia ioniană Invazia doriană a declanşat ample mutaţii demografice în ansamblu lumii greceşti. Vechile populaţii greceşti, sosite pe pământ grecesc în Heladicul mijlociu şi la începutul celui recent, ionienii, eolienii, ahei au fost într-o mare măsură dizlocaţi de pe pământurile pe care le ocupau şi s-au văzut siliţi să-şi caute noi patrii. Peloponezul, cu excepţia muntoasei Arcadii şi a unor regiuni din Ahaia, a fost în totalitate ocupat de valurile doriene, la fel şi cea mai mare parte a greciei centrale, Tesalia şi Epirul. Ionienii au reuşit să păstreze, Attica şi insula Eubea, dar mare parte dintre ei au migrat spre răsărit colonizând Cicladele şi mai ales jumătatea sudică a litoralului anatolian care de acum se va numi Ionia. Eolienii au rezistat în Beoţia şi Tesalia, unde şi-au impus limba lor, dar mare parte dintre ei au emigrat colonizând aceeaşi coastă anatoliană la nord de ionieni şi până în Troada, împreună cu marile insule din vecinătate, Lesbos şi Thasos; ţinutul acesta se va denumi de acum Eolia. În fine aheii au păstrat Arcadia, mai puţin râvnită de invadatorii dorieni datorită reliefului muntos şi lipsei de comunicare, iar p parte a lor au migrat în Cipru. Nici dorienii nu au rămas cu toţii în Grecia balcanică, ci urmând aceleaşi direcţii cu cei care fugeau din calea lor au ocupar

Creta, Insula Rodos şi partea sudică a litoralui anatolian începând de la Halicarnasos, zona luînd numele de Dorida. La capătul acestui proces numit de istorici şi migraţia ioniană şi care a durat în linii mari pînă spre secolul X (anii 1000-900), s-a desăvărşit tabloul etnic şi dialectal al lumii greceşti. În Epir, în jumătatea vestică a Greciei centrale: Locrida, Focida, Etolia, Acarnania şi jumătatea vestică a Peloponezului, se vorbeau dialecte foarte apropiate numite greceşti de nord-vest. În Argolida, Laconia, Mesenia, în insulele Creta, Milo şi Tera, în Sporadele de Sud, la fel în Rodos şi Dorida anatoliană, se vorbeau dialecte dorice. În Attica, Eubeea, în Ciclade (cu excepţia insulelor Milo şi Thera, unde de vorbea un dialect doric), în Ionia şi în marile insule, Chios şi Samos se vorbeau dialecte ionice. În Beoţia şi Tesalia se vorbeau dialecte eolice puternic influenţate însă de cele doriene şi tot dialecte eolice se vorbeau în Eolia adică ţinutul de coastă anatolian situat între râul Hermos la sud şi oraşul Smirna la nord, la fel şi în insula Lesbos. În fine, în Arcadia şi în Cipru s-a păstrat vechiu dialect aheean numit de istorici arcado-cipriot; în mod excepţional în Cipru a supravieţuit până la începutul epocii arhaice o variantă a scrierii liniarului B. B. Geometricul sau Grecia Homerică (900-710) -Renaşterea grecească -Adoptarea alfabetului -Geneza polis-ului -Primii poeţi: Homer şi Hesiod -Sincretismul religios VIII. Grecia epocii arhaice (750-490 î. Hr. Adoptarea alfabetului a făcut ca documentaţia noastră asupra acestei epoci să fie mult mai bogată. Nu este vorba de documente cu conţinut istoric propriu-zis ci de liste de magistraţi, liste cu învingători la jocurile olimpice, organizate cu regularitate la fiecare patru ani începând cu anul 776, apoi răspunsuri la oracole şi abia în cel din urmă texte de legi şi tratate între cetăţi. Tot acum se pun bazele unei istoriografii incipiente, Eumelos din Corint fiind printre primii ei reprezentanţi ale cărui consemnări au fost folosite de către Herodot şi Tukydide.

Legăturile cu Orientul, reluate încă din epoca geometrică se vor intensifica acum cu consecinţe benefice pentru lumea greacă în ansamblul ei. Spre sfârşitul acestei epoci, oraşele greceşti din Asia Mică, vor fi supuse însă unor mari regate barbare, mai întâi regatului lidian, apoi sub dominaţia perşilor. A. Evoluţii sociale-politice şi economice în polis-urile arhaice Peisajul politic al Greciei la începutul epocii arhaice este unul deosebit de complex. O mulţime de entităţi politice –poleis- proaspăt închegate prin sinoicism, foarte diferite ca origini, tradiţii, resurse şi dimensiuni, cele mai multe însă modeste şi cu o istorie aproape necunoscută şi teritorii întregi care încă nu cunosc urbanizarea (Epirul, Acarnania, Etolia) sunt subiecţii unei istorii ale cărei trăsături generale cu greu pot fi surprinse şi reconstituite. În această diversitate de cazuri şi de evoluţii istorice locale se pot totuşi surprinde nişte stări de lucruri şi tendinţe mai generale. Criza resurselor şi soluţii la criză Epoca arhaică este în ansamblul ei o perioadă de mari tensiuni şi crize sociale şi politice. Cauzele sunt cam peste tot aceleaşi: modicitatea resurselor, în primul rând a pământului cultivabil, dar şi a celorlalte resurse şi un proces accelerat de concentrare a lor în mâinile unor grupuri tot mai restrânse de indivizi. În Grecia ca de altfel în cele mai multe cetăţi antice, calitatea de cetăţean adică de membru al unei comunităţi care se bucură de drepturi politice, era strict condiţionată de proprietatea asupra pământului. Dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului au generat însă acumularea de bogăţii în mâinile unor membri ai societăţii, alţii decât proprietarii agricoli respinşi încă din competiţia politică tocmai pe temeiul lipsei de proprietate funciară. Obligaţiile militare, care în virtutea unor străvechi tehnici de purtare a războaielor, au revenit multă vreme exclusiv aristocraţiei şi i-au justificat în ochii poporului pretenţia de monopol asupra conducerii politice a statului, au început să se extindă la categorii tot mai largi de cetăţeni odată cu schimbarea modului de a purta războaiele. Este vorba de generalizarea armatei de infanterie a hopliţilor, în care efortul principal, cade pe formaţiunea compactă, pe disciplina şi pe spiritul de camaraderie al combatanţilor şi nu pe faptele de bravură personală din armata aristocratică a epocii homerice. În confruntările lor aproape permanente cetăţile au căutat să-şi sporească continuu efectivele, apelând la categorii tot mai largi

de cetăţeni. Un efect asemănător a avut şi dezvoltarea marinei de război unde erau mobilizaţi cetăţenii cei mai săraci. Aceşti cetăţeni vor revendica acum extinderea drepturilor lor politice în cetate în acord cu noile obligaţii pe care şi le asumă în plan militar. Faţă de acestă stare de criză, cetăţile au acţionat diferenţiat. Se pot totuşi identifica trei căi de rezolvare a ei: -strămutarea unei părţi a corpului cetăţenesc, prin întemeierea unor noi cetăţi, departe de patrie, fenomen pe care istoriografia modernă în numeşte, impropriu de altfel, marea colonizare greacă; -reformarea sistemului social şi politic sub girul unor reformatori; -instaurarea unor regimuri personale, cu sprijinul unei părţi a poporului, adică tirania. -Marea colonizare greacă: cauze, etape şi direcţii, urmări -Reformatorii Tirania Tirania. Această formă de guvernare s-a instalat în cele mai multe polisuri greceşti. Ea a fost favorizată de deteriorarea climatului social pe fondul creşterii polarizării economice şi sociale. Originea cuvântului pare să fie anatoliană, oricum el nu este grec, ci foarte probabil lidian. Giges, regele Lidiei (687-652), este numit tiran de către poetul Arhiloc, pentru că era un uzurpator. Diferenţa dintre monarhie şi tiranie consta în aceea că monarhia era legitimă, prin dreptul de succesiune recunoscut în familia regală şi prin ascendenţa divină a regilor, justificată prin genealogii. În cele mai multe cazuri tiranii proveneau din rândurile aristocraţiei funciare, dar şi din rîndul noilor îmbogăţiţi din meşteşuguri şi comerţ şi au instituit adevărate dinastii transmiţînd puterea succesorilor. Pentru a ajunge la putere şi pentru a se menţine tiranii au exploatat starea de nemulţimire a păturilor sărace şi a celor de mijloc al căror apărători s-au instituit, împotriva privilegiilor şi atotputerniciei aristocraţiei funciare. La începuturile sale noţiunea nu avea o conotaţie negativă, aceasta va apărea doar în secolul IV, odată cu noile tiranii mult mai violente şi mai abuzive. Cele mai timpurii regimuri tiranice s-au instalat în acele cetăţi în care activităţile meşteşugăreşti şi de comerţ au creat o clasă de mijloc, puternică economic dar privată de drepturi politice ce

continuau să rămână un privilegiu al aristocraţiei. Aceasta s-a întâmplat în oraşele din Ionia şi în cele insulare din M. Egee. La sfârşitul secolului VII, Trasibul va confisca puterea politică la Milet, după ce anterior fusese magistrat al oraşului. În secolul VI, din mulţimea de tirani se remarcă Ligdamis, care a condus Naxos (545524) şi Policrate, tiranul Samosului între 532-522. În cetăţile doriene unde comunităţile locale străvechi (aheeni, ionieni, eolieni) au fost supuse şi deposedate de pământ şi de drepturi politice de către invadatorii dorieni, tiranii au exploatat şi acestă stare alături de cele prezentate anterior. În nordul Peloponezului şi în zona Istmului Corintic tiraniile s-au instalat la fel de timpuriu. De la sfârşitul secolului VII ne sunt cunoscuţi Procles din Epidaur şi Teagenes din Megara, iar din secolul VI sunt cunoscute adevărate dinastii precum cea întemeiată de Ortagoras la Siciona, în 655, care a condus oraşul timp de un secol sau cea a lui Cipselos la Corint, între 657-584. La Atena, după o încercare nereuşită în a doua jumătate a secolului VII, a lui Cilon, se va instala familia Pisistratizilor între 561-510. În coloniile din sudul Italiei şi Sicilia, regimurile tiranice s-au instalat mai târziu. Primii cunoscuţi sunt Panaitios din Leontinus, la sfârşitul secolului VII şi Falaris din Agrigentum (565-549), dar o puternică afirmare a unor regimuri tiranice se produce aici abia în secolul V cu Gelon şi Hieron la Siracuza. Instituirea regimurilor personale ale tiranilor nu a condus la modificarea constituţiilor în oraşele respective. Magistraturile şi adunările au fost menţinute, dar funcţionarea lor a devenit formală, prin impunerea în aceste posturi a fidelilor tiranului şi prin subordonarea completă a actului legislativ şi decizional voinţei tiranului. Peste tot regimurile tiranice au diminuat, uneori prin măsuri violente, puterea politică şi economică a aristocraţiei şi au asigurat o ameliorare a situaţiei materiale a păturilor de jos. Au avut loc numeroase confiscări de pământuri şi turme ale aristocraţilor, care s-au văzut nevoiţi să părăsească oraşele, celor rămaşi li s-au impus dări împovărătoare. Pentru poporul de rând s-au făcut redistribuiri ale pământurilor confiscate, au fost sprijiniţi să îmbunătăţească randamentul culturilor, iar în oraşe au fost iniţiate ample programe de lucrări publice, prin care se asigurau surse de venit pentru partea cea mai săracă a populaţiei urbane.

Confruntaţi permanent cu ostilitatea aristocraţiei, tiranii au căutat să consolideze permanent prestigiul politicii lor. Astfel alături de ambiţioase programe de construcţii publice, cu rosturi economice şi mai ales religioase (temple), ei se implică în organizarea vieţii sociale şi religiose din cetate, înstituind serbări, concursuri şi ceremonii religioase la care să participe întreg poporul cetăţii. Prin acestea ei căutau şi-şi legitimeze puterea în ochii poporului şi să asigure o bază cât mai largă regimului lor. Nici elitele culturale ale lumii greceşti nu sunt ignorate. La curţile tiranilor erau atraşi poeţi şi artişti de faimă şi are loc o adevărată emulaţie culturală. Pe plan extern tiranii s-au manifestat printr-o suită de iniţiative benefice. Au sprijinit colonizarea, uneori prin iniţiative personale, precum Cipselos şi Pisistrate, au promovat raporturi paşnice între cetăţi, clădite pe prietenii personale între tirani şi prin alianţe matrimoniale. Cu rare excepţii, precum Policrate din Samos, războiul nu a constituit o opţiune pentru tirani. Judecata, pe care anticii ne-au transmis-o, asupra tiranilor şi a regimurilor pe care ei le-au impus, este departe de a fi unitară sau obiectivă. Autorii s-au oprit mai ales la cazurile extreme şi la aspectele negative. Aristotel considera tirania ca o etapă firească în evoluţia polisului care pornea de la monarhie, trecea prin oligarhie şi tiranie pentru a ajunge la democraţie. Judecata istorică modernă nu poate ignora multiplele efecte pozitive ale regimurilor tiranice: reducerea puterii politice şi economice a aristocraţiei, ameliorarea situaţiei materiale a maselor, sporirea puterii economice a oraşelor şi ameliorarea aspectelor urbanistice, prin ample lucrări de construcţie, stimularea vieţii culturale şi intelectuale şi menţinerea unui climat nebeligerant pe ansamblu lumii greceşti. Toate aceste aspecte pozitive n-au schimbat radical percepţia contemporanilor asupra tiraniei văzută ca nelegitimă şi opresivă, pentru că era expresia voinţei unui singur individ. De altfel, tirania conţinea în însăşi esenţa ei germenii autodostrugerii, căci pe măsură ce realităţile social politice şi economice care au adus-o la putere se modificau în sensul progresului, justificarea menţinerii ei se diminua. Înlocuirea regimurilor tiranice a fost peste tot opera aristocraţiei, adeseori ajutată de forţe externe, îndeosebi de Sparta, stat oligarhic prin excelenţă şi unde tirania nu s-a instalat niciodată.

Acest fenomen s-a produs, cam peste tot, în a doua jumătate a secolului VI. Excepţiile sunt oraşele din Sicilia unde tirania va mai dura până în 465 şi oraşele din Ionia unde, după cucerirea lor de către perşi, în 546, au fost impuse de către aceştia tirani fideli lor, care devin nişte simpli guvernatori. În locul tiranilor s-au instalat regimuri aristocratice, mai mult s-au mai puţin oligarhice şi doar la Atena şi Chios se instalează regimuri democratice. -Inovaţii în economia arhaică-moneda B. Sparta în epoca arhaică Grupurile dorienilor care au ajuns în sudul Peloponezului, în regiunea Laconia au avut de înfruntat rezistenţa localnicilor ahei. Învingători în confruntarea cu cei din Terapnea ei au fost nevoiţi să găsească soluţii de convieţuire cu alţii pe care nu au putut să-i supună. Aşa a fost cazul cu cei din Amiclai. Punând stăpânire pe fertila vale a Eurotasului ei au întemeiat cinci sate din fuziunea cărora (sinoicism) a luat naştere polis-ul Sparta. Numele Sparta va desemna întotdeauna numai oraşul, în vreme ce pentru a desemna statul spartan în întregul său, adică oraşul şi zona rurală pe care o deţinea ei vor folosi termenul de Lacedemonia. Sparta este singurul polis format în Laconia, pe care o va anexa în totalitate şi aceasta este o particularitate a istoriei sale spre deosebire de alte regiuni unde s-au format un număr mare de mici polisuri. Spre exemplu Creta, ocupată şi ea de dorieni este numită de Homer insula cu o sută de oraşe şi tot la fel au stat lucrurile în Argolida, în Beoţia. Organizarea social-politică şi modul de viaţă al spartanilor a constituit, încă din antichitate un subiect de interes major, admiraţi de unii şi luaţi ca exemplu pentru construcţiile lor teoretice de state ideale, cum a fost cazul cu Platon, sau detestaţi de alţii şi ironizaţi cum a făcut-o, printre alţi Euripide. Trei grupuri, riguros delimitate şi net diferenţiate din perspectiva condiţiilor social-politice şi a stării economice formează ansamblul corpului social al lacedemonienilor. Cetăţenii, care îşi spun egalii –homoioi- sunt singurii care au drepturi politice şi sunt adevăraţii stăpâni ai statului. Ei deţin un lot agricol, încredinţat de stat (cleros sau lot politic), egal pentru toţi, pe care îl pot lăsa moştenire dar nu-l pot înstrăina. Ei pot fi aleşi în organismele de conducere ale statului şi participă la adunarea

poporului unde se iau hotărârile privind politica statului. Dar principala lor menire în stat este serviciul militar, pentru care se pregătesc din copilărie şi până la bătrâneţe. Nici o activitate productivă nu le este îngăduită, mijloacele de subzistenţă fiindu-le asigurate de celelalte două categorii sociale. Cetăţenii duc o viaţă de militari permanent înregimentaţi, dorm şi mînăncă în comun, iar pentru aceasta contribuie cu o parte însemnată din produsele domeniului; prezenţa lor în familie este redusă. La celălalt pol al societăţii se aflau hiloţii. Ei au condiţia unor sclavi ai statului care îi încredinţează egalilor pentru a le lucra loturile primite şi ele de la stat. Nu au nici un fel de drepturi, trăiesc în locuinţe mizere pe domeniile pe care le lucrează şi predau stăpânului cea mai mare parte a recoltei: 70 de măsuri de orz pentru acesta, 12 pentru soţia sa, legume, ulei, măsline, vin şi fructe. Sunt mobilizaţi în caz de război şi luptă ca pedestraşi cu echipament uşor sau servesc ca ordonanţe pentru stăpânii lor. Numărul lor este mult mai mare decât al cetăţenilor, estimându-se cam zece familii de hiloţi la una de cetăţeni. În bătălia de la Plateea din 479, în armata spartană proporţia era de 7 hiloţi la un cetăţean. Dacă sub aspectul condiţiilor materiale situaţia lor este mai degrabă acceptabilă sub aspect moral abuzurile şi insecuritatea făceau din ei una din cele mai defavorizate categorii ale antichităţii. Trăiau sub o teroare permanentă, statul organiza sistematic campanii de intimidare a lor pentru a le anula orice aspiraţie de libertate, sau erau vânaţi cu cruzime de tinerii spartani în cursul unui inuman ritual de iniţiere –krypteia- prin care aceştia deveneau bărbaţi cu condiţia să ucidă cel puţin un hilot găsit afară după lăsarea serii. Originea hiloţilor îi preocupă de multă vreme pe istorici. Locuitori ai Helosului o localitate modestă din Laconia sau „oameni ai smârcurilor” sunt propuneri de explicare a originii lor din perspectivă etimologică, dar nesatisfăcătoare. Ipoteza cea mai larg acceptată şi într-un fel şi cea mai logică anume că hiloţii sunt populaţia supusă şi deposedată de dorieni, adică vechea populaţie a epocii miceniene, aheii, nu poate fi nici ea acceptată fără serioase critici. În primul rând se opune omogenitatea culturală şi mai ales lingvistică dintre cetăţeni şi hiloţi, mai greu de explicat dacă ei ar aparţine la două grupuri diferenţiate dialectal şi între care punctele de contact cultural şi lingvistic trebuie să fi fost foarte slabe dat fiind barierele sociale care îi separă. Apoi este şi situaţia specială a

regalităţii spartane cu două familii care domnesc simultan, iar una dintre ele potrivit tradiţiei era de origine aheeană adică tocmai dintre populaţia pe care o presupunem a fi sursa hiloţilor. S-a avansat şi ideea că la baza formării categoriei hiloţilor ar sta cauze sociale şi economice. O evoluţie asemănătoare cu cea din cele mai multe polisuri ar fi condus la înglodarea în datorii, urmată de piederea loturilor şi aservirea personală a unora dintre membri societăţii egalitare la început. Dar o astfel de evoluţie nu poate explica cum au ajuns aceşti deposedaţi în situaţia de scalvi ai statului şi nu ai unor particulari care i-au împrumutat. Problema apare deosebit de complexă şi câte puţin din fiecare din aceste explicaţii poate fi acceptat, cel puţin pentru timpurile cele mai vechi. Pentru timpuri mai puţin acoperite de incertitudinea începuturilor ştim exact că după supunerea supunerea vecinilor lor mesenieni, spartanii le-au confiscat pământurile şi i-au transformat în hiloţii. Cei care aveau această soartă de la începuturile statului vor fi numiţi de acum vechii hiloţi. Starea de nemulţumire a hiloţilor a fost permanentă şi cu toată severitate regimului la care erau supuşi ei s-au răsculat în mai multe rînduri. Cea de a treia categorie socială era formată din perieci, adică cei ce locuiesc în preajmă. Oameni liberi sunt aspect social, periecii nu au drepturi politice şi nu participă în nici un fel la conducerea statului. Ei exploatează terenurile mărginaşe, Perioikis, mai puţin fertile, care nu au fost împărţite cetăţenilor şi plătesc statului o arendă. Locuiesc în târguri proprii, peste 100 la număr şi în afară de agricultură se ocupă cu meşteşugurile şi comerţul. În caz de război sunt mobilizaţi şi ei luptând ca ifanterişti sau la marină. Cât priveşte originea lor s-a exprimat opinia că ei provin din valurile doriene sosite mai târziu în Laconia şi acceptate de primii veniţi fără însă a mai participa la împărţirea egalitară a pământurilor cucerite. Instituţiile politice Şi în privinţa organizării statului Sparta este singulară. Ea şi-a păstrat până târziu în epoca elenistica forma monarhică, în fapt o dublă monarhie şi această particularitate ridică iarăşi serioase semne de întrebare cu privire la originea sa. Cei doi regi care conduceau simultan statul se alegeau din două familii aflate în permanentă competiţie şi adeseori ostilitate. Familia Aigiazilor se considera de origine aheeană, iar a Euripontizilor doriană şi între ele erau interzise

căsătoriile. Regii spartani se apropie cel mai mult de basilei evocaţi de Homer. Ei sunt posesorii unor mari bogăţii, se bucură de un imens prestigiu şi onoruri deosebite, sunt comandaţii absoluţi ai armatei pe care o poate angaja în orice confruntare şi o conduc nemijlocit pe câmpul de luptă. Au de asemenea şi înalte competenţe religioase în calitatea de preoţi ai lui Zeus Lacedemonianul şi Zeus Uranianul. În celelalte domenii ale vieţii de stat activitatea şi competenţele lor sunt controlate de un colegiu format din cinci magistraţi anuali numiţi efori, în faţa cărora ei depun un jurământ lunar că vor conduce statul respectând legile existente. La fel ca la toate popoarele indo-europene, regii sunt ajutaţi, dar şi cenzuraţi de un sfat al vârfurilor aristocraţiei ce poartă numele de gerusia. El era format din 28 de geronţi, aleşi pe viaţă, dintre cetăţenii trecuţi de 60 de ani la care se adăugau şi cei doi regi. Atribuţiile gerusiei sunt foarte extinse. Ea elaborează toate hotărârile ce urmează a fi supuse aprobării poporului, nominalizează pe efori, elaborează politica externă a statului şi judecă în cele mai importante procese. Gerusia este deci organismul care asigură în cel mai înalt grad, permanenţa şi continuitatea regimului oligarhic de conducere. Adunarea poporului apella- la care participă toţi cetăţenii (egalii) este cea care aprobă legile elaborate de gerusia şi îi alege pe geronţi şi pe efori. Cu toate acestea rolul său politic este modest, căci votul se da prin simple aclamaţii, iar dezbaterile la legile propuse, aproape lipseau. La cele trei instituţii străvechi: regalitatea, sfatul (gerusia) şi adunarea poporului (apella) s-a adăugat spre mijlocul secolului VIII (754 ?) încă una, colegiul celor cinci efori. Eforii sunt magistraţi anuali, aleşi de adunarea poporului la propunerea gerusiei. Ei veghează la respectarea legilor de către popor şi regi, controlează viaţa publică a cetăţenilor, se îngrijesc de educaţia tinerilor, au competenţe judecătoreşti în cauzele civile. Influenţa lor în viaţa statului va creşte constant, în detrimentul celei a regilor, favorizată fiind această tendinţă şi de lipsa oricărei posibilităţi de a fi traşi la răspundere pentru acţiunile lor. Potrivit unei tradiţii greu de verificat sistemul social şi politic al Spartei ar fi opera unui reformator genial Likurg, care ar fi trăit cândva între secolul XI şi VIII. Unii cercetători (K. Chrimes) au avansat chiar o dată exactă pentru reformele sale anul 809. Această tradiţie nu este însă mai veche de secolul VI, iar primul care face

referire la ea este Herodot. Mai târziu, Plutarh, în ale sale biografii de oameni celebri, greci şi romani (Vieţi paralele), evidenţia şi el lipsa de consistenţă a datelor privind viaţa lui Likurg. În realitate sistemul politic al statului spartan s-a articulat treptat pe parcursul secolelor VIII-VI, pentru a rămâne apoi neschimbat secole de-a rândul, devenind caduc şi neperformant. Primul document cunoscut, Marea Rethra (lege) reflectă structura de la mijlocul secolului VIII, adică la puţin timp după constituirea polisului. Ea îi menţionează pe cei doi regi, consiliul (gerusia) şi adunarea poporului. Spre mijlocul secolului al VIII-lea regii şi gerusia reduc puterea adunării poporului, care putea fi suspendată dacă lua hotărâri greşite, pentru ca tot acum să apară şi instituţia eforilor care controlează activitatea regilor. După războiul împotriva Tegeei (), în condiţiile unor aprige conflicte interne, care erau aproape să distrugă statul, un reformator energic, eforul Hilon, a redat forţa şi dimamismul organismului politic spartan. Pentru a-şi putea impune măsurile el a recurs la o metodă de multe ori experimentată, prezentându-le nu ca pe nişte inovaţii ci ca o restaurare a străvechilor legi aşa cum fuseseră ele statuate la începuturi de către un mare legislator, legendar –Likurg. Militarism, cuceriri şi alianţe Beneficiind de armata permanentă şi profesionistă a cetăţenilor săi, Sparta a declanşat de timpuriu războaie de cucerire pentru extinderea graniţelor sale. După ce şi-a asigurat stăpânirea asupra întregii Laconii, ea sa îndreptat spre răsărit dorind să anexeze regiunea de coastă. S-a lovit de rezistenţa eroică a Argosului care controla acest teritoriu până în dreptul insulei Citera. Conflictul a fost îndelungat şi a prilejuit singura înfrângere a spartanilor de-a lungul întregii epoci arhaice, venită din partea regelui Feidon al Argosului. Biruitori, în cele din urmă, spartanii şi-au atras o ură cumplită şi de lungă durată din partea vecinilor lor din Argos, măcar că şi uni şi alţii erau dorieni. Spre nord spartnii s-au luptat cu arcadienii de la care au anexat mai multe ţinuturi de graniţă, dar cel mai lung şi mai important prin consecinţe a fost războiul pentru cucerirea Meseniei, aflată la vest de Laconia, purtat între anii 736-720. Mesenienii şi-au apărat cu eroism pământurile dar în cele din urmă au fost înfrânţi,

pîmânturile le-au fost confiscate şi împărţite cetăţenilor ca loturi politice, iar ei reduşi la starea de hiloţi. Acest tratament a generat o duşmănie profundă şi de lungă durată, mesenienii declanşînd mai multe războaie de eliberare. Sparta la rândul său afost nevoită să îşi dezvolte permanent capacitatea militară, subordonând acestui scop toată dezvoltarea sa istorică. Politica de cuceriri în detrimentul vecinilor i-a scutit pe spartani de a căuta noi pământuri la mari distanţe de patrie aşa cum făceau cei mai mulţi greci în aceste secole. În consecinţă ea a întemeiat o singură colonie, Tarentul (Taras) în 708, într-o zonă cu valoare agricolă deosebită din sudul Italiei. Pentru a smulge aceste pământuri localnicilor iapygi, coloniştii, conduşi de Falantos, au dat mai multe lupte. În secolul al VII imperialismul spartan a cunoscut unele insuccese. În primul rând a fost înfrîngerea suferită din partea Argosului, condus de regele Feidon (înainte de 670), apoi către 650 mesenienii s-au revoltat împotriva lor. Aşa sa ajuns la al doilea război mesenian în care Sparta a avut de înfruntat nu doar poporul mesenian condus cu mult curaj de Aristomenes ci şi pe arcadieni aliaţi ai mesenienilor. Războiul a fost lung şi greu, spartanii au chemat pe poetul Tirteu pentru ca prin versurile sale să îmbărbăteze armata egalilor. În cele din urmă, trădaţi de aliaţii lor arcadieni, mesenienii au fost din nou înfrânţi. Mulţi dintre ai au părăsit definitiv pământurile strămoşeşti, cei care au rămas au devenit din nou hiloţi. Sparta a înăsprit şi mai mult regimul de teroare, vânătoarea de hiloţi, krypteia fiind introdusă, se pare, acum. În secolul VI Sparta a purtat noi războaie cu Arcadienii şi a oferit ajutor celor din Elis pentru a prelua controlul asupra sanctuarului de la Olimpia. Către mijlocul secolului al VI- lea ea a adoptat o nouă politică faţă de vecinii mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi din Peloponez. În locul războaielor de cucerire sau pentru supremaţie ea iniţiază o politică de alianţe ce cele mai multe oraşe şi populaţii din Peloponez. Alianţa avea în principal scopuri militare, aliaţii participând alături de Sparta şi sub comanda regilor săi la acţiuni militare comune, în rest fiecare stat îşi păstra deplina îndependenţă politică şi administrativă. Aşa s-a născut liga peloponeziacă, nume neatestat în antichitate, alianţa apărând în documentele vremii sub numele de „lacedemonienii şi aliaţii lor”. Liga a cuprins cea mai mare parte a Peloponezului mai puţin Argosul

şi Achaia şi a reprezentat una dintre cele mai puternice forţe militare ale Greciei până la disoluţia sa în urma victoriei tebanilor din 362. Civilizaţia spartană în contextul lumii greceşti Spiritul dorian, disciplinat şi sobru până la austeritae, conservatismul său excesiv în detrimentul progresului istoric sunt prin excelenţă ilustrate de evoluţia Spartei. În cea mai mare parte a perioadei arhaice Sparta a fost unul din statele cel puternic dezvoltate ale Greciei. Beneficiind de pământurile fertile, din valea Eurotasului la început, pe care le-a extins prin cucerirea şi anexarea Meseniei, Sparta a cunoscut o stabilitate în domeniul economiei agrare, la adăpost de crizele ce au afectat cele mai multe polisuri. Periecii, la rândul lor au dezvoltat şi alte ramuri productive, îndeosebi producţia de ceramică, mărfurile lor fiind exportate la Samos, Cirene la Tarent şi chiar în Etruria, concurând cu succes, ceramica corintică. Fildeşuri şi alte produse străine stau mărturie pentru caracterul activ al acestor schimburi. În acestă perioadă Sparta va atrage poeţi precum Terpandru din Lesbos, Alcman din Sardes, Tirteu din Atena şi îşi va construi frumoase edificii religioase, pentru Atena Halcioicos, pentru Artemida-Ortia, pentru Apolo la Amiclai. Spre mijlocul secolului VI însă semnele stagnării îşi fac apariţia, iar cauzele par a fi mai degrabă subiective, venite din interiorul acestei societăţi. În primul rând principiul egaliatar de stăpânire a pământurilor este imposibil de păstrat în fapt, fiind opus chiar firi omeneşti care iubeşte şi caută afirmarea prin concurenţă, iar în interiorul legilor spartane, care consfinţeau acest principiu egalitar existau suficiente căi legale de ai ocoli. Cetăţenii (egalii) puteau arenda pământuri în perioikis pe care să le exploateze prin intermediul periecilor, iar legea ficelor epicleros, unice moştenitoare, putea conduce legal la dublarea loturilor pentru un cetăţean care se căsătorea cu o astfel de moştenitoare. Inegalitatea se putea naşte în fapt şi prin divizarea unui lot familial între mai mulţi moştenitori de sex masculin, ajungându-se astfel la cetăţeni mai săraci sau în cazuri extreme la excluderea din corpul egalilor dacă un astfel de cetăţean nu-şi putea onora obligaţia în produse pentru masa comună. Această evoluţie divergentă a condus inevitabil la două aspecte, diferenţierea de avere între egali şi reducerea constantă a corpului cetăţenesc, in timp ce statul păstra nealterat principiul egalitar.

Sparta a refuzat constant să-şi modernizeze relaţiile economice pentru a ţine pasul cu ansamblul lumii greceşti. Astfel deşi folosirea monedei devenise aproape generală ea a păstrat sistemul învechit al instrumentelor premonetare, bazat pe obiecte din fier de o formă specială, obeloi. În faţa curentelor de idei sociale şi politice foarte active din lumea greacă, Sparta, sfătuită se pare de eforul Hilon, a adoptat o politică de izolare totală, interzicând străinilor să intre în stat şi cetăţenilor săi să călătorească în alte state greceşti. Ea şi-a conservat de asemenea ansamblul normelor de viaţă şi morale, care subordonau întreaga viaţă a cetăţenilor unui scop unic slujirea intereselor statului, prin serviciul militar. Educaţia asigurată în totalitate de stat urmărea în mod exclusiv formarea unor militari, supuşi şi disciplinaţi gata oricând să moară pentru patrie şi ignora orice alte deschideri ale spiritului. Când în anul 425, un detaşament de hopliţi spartani au capitulat pe insula Sfacteria predându-se atenienilor în loc să moară pentru Sparta aşa cum le-o cerea legea morală, eşecul unei astfel de ideologii era evident. Cu toate acestea Sparta şi-a mai păstrat aparenţele de mare putere militară încă o jumătate de secol şi cu ajutorul perşilor a încercat chiar să devină hegemona lumii greceşti. Vigoarea şi fanatismul unui alt exponent al lumii doriene, Teba, îi va aduce însă inevitabila prăbuşire. C. Atena în epoca arhaică Apărată de un lanţ muntos, peninsula Attica care în cele din urmă se va confunda cu statul atenian, a fost ferită de valurile invadatorilor dorieni. Potrivit unor legende şi mituri străvechi aici sau refugiat mulţi dintre ionienii alungaţi din Peloponez de venirea dorienilor. Continuitatea cu civilizaţia miceniană este aici mai evidentă ca oriunde prin submicenianul bine reprezentat ca şi evoluţia spre noile forme ale protogeometricului. O serie de mituri şi legende şi îndeosebi cel al lui Tezeu, acreditează ideea unei continuităţi şi supravieţuiri, peste epoca întunecată, chiar şi a unor centre de putere. Scutită de experienţa traumatizantă a supunerii faţă de noii veniţi societatea ioniană a cunoscut forme de organizare socială mai puţin opresive şi mai elastice. Organizarea socială a atenienilor este comună cu a celor mai multe polis-uri cu populaţie ioniană. Corpul cetăţenesc este împărţit în patru triburi: geleonţi, egicorei, argadei şi hopliţi. Această

împărţire este veche, anterioară aşezării lor în Attica, iar semnificaţia celor patru denumiri: străluciţii, păstorii de capre, muncitorii şi soldaţii corespunde doar parţial unui criteriu ocupaţional. Cei mai mulţi istorici cred însă că acestă împărţire are la bază criterii etnice sau religioase. Fiecare trib era format din trei unităţi numite fratrii, adică frăţii, ai căror membri se considerau fraţi în sensul că recunoşteau un strămoş comun. Această concepţie se reflectă şi în numele pe care le purtau, terminate în –idai sau –adai, (Thyrgonidai, Achniadai) cu sensul de fiul lui... Fratriile celebrează în comun sărbătoarea Apaturiilor, adică a celor ce au acelaşi tată, prilej cu care capii de familie prezintă comunităţii pe fii nou născuţi, act prin care ei sunt recunoscuţi şi integraţi în comunitate. Fratriile venerează în comun pe Zeus Fratrios şi pe Atena Fratria şi au cimitire comune. Fratria se compune din mai multe clanuri numite gene, iar genele sunt formate din familii. Aristotel ne informează că o fratrie avea 30 de gene, iar fiecare genos câte 30 de familii. Populaţia rezultată din aceste date, adică 12 fratri x 30 de gene x 30 familii =10800 de familii este cu siguranţă mult prea mare pentru timpurile la care se referă Aristotel. În practică nu sunt cunoscute decât circa 100 de nume de gene şi unii istorici se întreabă dacă în realitate au fost mai multe. Cele mai multe gene poartă numele strămoşului comun: Alcmeonizii, Cimonizii, Eumolpizii. Relaţiile de proprietate în cadrul fiecărui genos au evoluat continuu. La începutul timpurilor arhaice, proprietatea comună a întregului genos nu mai exista decât poate în teorie, dar bunurile funciare nu puteau fi lăsate moştenire unor membri din alte gene. Stratificarea socială şi pe criterii de avere era destul de avansată în cadrul fiecărui genos existând familii cu un statut privilegiat, deţinătoare ale celor mai întinse terenuri; ei sunt eupatrizii, adică cei care au un tată valoros. Membri de rând ai genosurilor se numeau georgoi adică agricultori. Apartenenţa la cele patru triburi, cu subdiviziunile lor, conferea individului statutul politic privilegiat, de cetăţean al polisului şi era condiţionată de proprietatea asupra pământului. Ca peste tot în polis-urile arhaice şi la Atena trăiau şi alţi indivizi neintegraţi în acest sistem. Ei sunt meşteşugari şi comercianţi şi sunt lipsiţi de dreptul de cetate. Originea lor este obscură. Cum nu a avut loc un act de cucerire, ei nu pot provenii dintr-o populaţia anterioară supusă şi

deposedată de drepturi. Sunt mai degrabă descendenţii unor grupuri aşezate mai târziu în Attica sau elemente decăzute din varii motive. Ei se grupează în asociaţii culturale şi religioase şi încearcă să se integreze în fratrii, căci genele, fiind constituite pe înrudirea de sânge nu îi primeau. Se pare că treptat, statul însuşi a facilitat integrarea lor în fratrii. Desigur că în societatea Atenei arhaice existau şi sclavi, atât ai statului cât şi ai cetăţenilor, dar rolul lor economic este minor, ei trăind în familii alături de stăpân şi lucrând adeseori cot la cot cu acesta. Organizarea politică. Înainte ca Atena să ajungă să se confunda cu Attica, acest ţinut a fost împărţit între mai multe mici principate independente, aflate deseori în conflict. Tradiţia a păstrat amintirea unora dintre ele: cel din Eleusis condus de familia Eumolpizilor, cel de la Atena condus de Erehteizi, cel din Afidna de unde provenea Tezeu. Aceeaşi tradiţie foarte puţin consistentă atribuie lui Tezeu iniţiativa şi reuşita unificării tuturor acestor mici principate sub autoritatea Atenei. Momentul acestei acţiuni este însă imposibil de fixat, datorită mulţimii de ipostaze şi acţiuni la care participă acest erou. Dacă luăm în calcul implicarea sa în mitul Minotaurului din Creta lui Minos, pe care îl ucide scăpând astfel Atena de un dureros tribut în băieţi şi fete pentru a fi jertfiţi monstrului, viaţa lui Tezeu ar trebui fixată în secolul al XV şi aceasta ar însemna să coborâm existenţa statului atenian până în acest timp, lucru imposibil de susţinut cu alte argumente. S-a propus ca date alternative secolul VIII sau secolul XIII, dar lucrurile sunt departe de a fi pe deplin elucidate. Oricum indiferent cînd şi în ce condiţii au dispărut celelalte formaţiuni politice din Attica, deplina integrare a acesteia în statul atenian nu se va produce decât spre sfârşitul epocii arhaice prin reformele lui Clistene. Prima formă de organizare politică a statului atenian a fost monarhia. Potrivit tradiţiei două dinastii au condus statul atenian: Erehteizii (adică urmaşii lui Erehteu) şi Medontizii, dar în listele de regi personaje istorice se amestecă cu eroi de mit. Potrivit lui Aristotel trecerea de la monarhie la o conducere aristocratică şi oligarhică s-a fi făcut fără violenţă, regalitatea piezându-şi pas cu pas

caracterul ereditar şi devenind accesibilă mai multor eupatrizi, apoi şi domnia pe viaţă a fost deţinută doar un număr limitat de ani. Primii magistraţi cunoscuţi au fost arhonţii, în număr de trei: --arhontele eponim, era şeful puterii executive, iar numele lui servea pentru evidenţa anilor; -arhontele basileu păstra titlul şi funcţiile religioase ale regilor şi era asiatat de patru filobasilei, câte unul pentru fiecare din cel patru triburi; în competenţa sa cădea şi judecarea cazurilor care aveau tangenţă cu religia. -arhontele polemarh, conducea armata pe câmpul de luptă şi judeca procesele cu străinii. Arhonţii erau magistraţi aleşi pentru un an, iar data primei atestări a acestei instituţii este anul 683/682. Arhonţii ieşiţi din mandat formau un consiliu –bule- care mai târziu se va numi Areopag, după locul unde era amplasat sediul său, lângă colina lui Ares. În timpurile cele mai vechi atribuţiile acestui consiliu erau foarte mari. Îi supraveghea pe arhonţi, care susţineau un examen de competenţă în faţa acestora –docimasia, iar la sfărşitul mandatului răspundeau pentru deciziile luate. Consiliul avea de asemenea competenţe de înalt tribunal de judecată. Prin sistemul său de recrutare dintre foştii arhonţi, consiliul Areopagului asigura permanenţa la conducere a marii aristocraţii ateniene. Adunarea poporului –ecclesia- îi alegea pe magistraţi „potrivit rangului de nobleţe şi avere” după precizările lui Aristotel. În teritoriul rural aparatul administrativ era organizat pe baza celor patru triburi. Fiecare trib era împărţit în patru unităţi numite naucrarii şi fiecare astfel de unitate punea la dispoziţia statului o corabie de război complet echipată. Recrutarea ca şi impozitele se repartizau tot pe sistemul naucrariilor. Evoluţii în viaţa economică şi în climatul social. În plan economic, Atena a avut o afirmare mult mai lentă în comparaţie cu suratele sale de neam, marile polisuri din Ionia, dar şi faţă de unele cetăţi doriene din Grecia balcanică precum Corintul, Argosul sau Egina. Ceramica sa protoattică nu se regăseşte decât în regiunile învecinate, ea nu participă deloc la marea colonizare şi nu bate monedă proprie decât la începutul secolului al VI-lea. Explicaţiile pentru acest demaraj lent se găsesc în evoluţiile tensionate din sfera relaţiilor sociale şi politice din cetate. Concentrarea pământului în mâinile unui număr tot mai restrâns de

eupatrizi are ca revers, ruinarea micilor proprietari, care se văd nevoiţi să-şi cedeze loturile creditorilor, intrând astfel în rândul hectemorilor, adică cei ce păstrează o şesime din recoltă sau şi mai rău să-şi piardă complet liertatea deveninid sclavi. Dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului dă naştere unei întregi categorii de îmbogăţiţi care nefăcând parte din categoria aristocraţiei funciare nu au acces la conducerea polisului. Revendicările lor privind extinderea drepturilor politice în acord cu contribuţia şi rolul economic jucat în cetate vor deveni tot mai vehemente. După unele încercări modeste de reformă, eşuate, un tânăr ambiţios, Cilon, a încercat să introducă tirania. Reacţia aristocraţiei, condusă de liderul genosului Alcmeonizilor, Megacles, a fost deosebit de violentă. Cilon şi partizanii săi, refugiaţi într-un templu, pentru a beneficia de protecţia zeului, au fost ucişi cu violenţă. Pentru a reduce tensiunile din societate, ajunse într-un punct exploziv, a fost împuternicit Dracon să introducă reforme şi legi scrise, în anul 621. Se cunosc doar legile sale privind uciderile care se judecă de acum în trebunale ale statului, scoţînd astfel de cazuri de sub jurisdicţia clanurilor. Se ştie de asemenea că el a făcut distincţia între crima cu premeditare şi omorul involuntar, temperând astfel spiritul de vendetă al clanurilor. Legile lui Dracon au rămas în conştiinţa posterităţii prin severitatea pedepselor dar nu au reuşit să atenueze în mod eficient tensiunea socială. Printr-un acord al tuturor celor interesaţi a fost investit, în anul 594/593, arhontele Solon să reformeze statul. Aristocrat scăpătat, îmbogăţit mai ales de pe urma comerţului, om politic influent, considerat de greci printre cei şapte înţelepţi, dar şi poet, Solon a introdus un ansamblu de reforme care vor influenţa major evoluţia regimului social şi politic al Atenei. În domeniul relaţiilor sociale măsura cea mai importantă a constat în abolirea datoriilor micilor agricultori şi anularea înrobirilor pentru datorii. Seisakhtheia, adică descărcarea a avut un impact major interzicând pentru totdeauna robirea pentru datorii a propriilor cetăţeni. Toţi cei aflaţi într-o astfel de situaţie şi-au redobîndit pămănturile şi calitatea de cetăţeni, cei vânduţi în alte cetăţi fiind răscumpăraţi. Cât priveşte anularea datoriilor contractate interpretarea măsuri lui Solon întâmpină unele dificultăţi. O anulare completă a tuturor datoriilor, măsură cu adevărat revoluţionară, este

de neconceput pentru acele timpuri datorită opoziţiei vehemente din partea creditorilor care erau tocmai vârfurile aristocraţiei funciare de la Atena. Solon a fost un reformator lucid, dar moderat, refuzând să satisfacă şi alte revendicări ale maselor şi îndeosebi reâmpărţirea pământurilor. Este de acceptat ca măsura privind anularea datoriilor să se refere doar la acele datorii care conduceau la pierderea libertăţii din partea datornicilor sau la anularea dobânzilor la datoriile restante care în condiţiile vremii puteau ajunge la dublarea sau triplarea volumului datoriei. Solon a modificat şi normele de drept privind moştenirile stabilind ca fiicele unice moştenitoare –epicleroi- să poată moştenii averea tatălui, astfel că o proprietate putea trece în cadrul altei genos. La fel ca şi predecesorul său Dracon el a instituit măsuri împotriva luxului afişat de marile familii, îndeosebi cu prilejul ceremoniilor funerare ca şi împotriva trândăviei. Pentru a preveni situaţiile de penurie alimentară, Solon a interzis comerţul cu grâu în afara statului, stimulând în schimb pe cel cu untdelemn. A realizat de asemenea o reformă monetară profundă renunţând la folosirea etalonului eginetic, în care drahma avea 6,07 gr. şi bătând primele drahme ateniene cu simbolul bufniţei, după etalonul mai uşor din Eubeea, unde greutatea drahmei era de numai 4,25 gr. O monedă mai uşoară şi deci cu o valoare de schimb mai scăzută era de natură să uşureze schimburile şi să generalizeze folosirea monedei. O măsură cu implicaţii majore în viaţa politică a Atenei a fost reforma censului sau timocratică, care fixa drepturile şi obligaţiile politice şi militare ale fiecărui cetăţean în funcţie de averea sa. Întrun stat eminamente agricol cum era Atena, averea fiecărui cetăţean era exprimată în măsuri de grâu medimne (medimnos=51,72 l) sau metrete de ulei (metretes=39 l.). Corpul cetăţenesc a fost împărţit în patru clase de avere: -pentacosiomedimni cu un venit de peste 500 măsuri (medimne sau metrete); -cavalerii, cu un venit între 300-500 măsuri -zeugiţi, cu un venit între 200-300 măsuri -teţi cu un venit de până la 200 de măsuri. Magistraţii erau aleşi din primele trei clase de avere, dar arhonţii şi vistiernicii doar din prima clasă; toţi cetăţenii participau la votarea legilor în adunarea poporului –ecclesia. În armată primele

două clase făceau serviciul la cavalerie, a treia la infanteria grea – hopliţii- a patra la infanteria uşoară şi în marină. Instituţiile statului au fost reformate şi ele. Cel mai important colegiu de magistraţi-arhonţii- şi-a sporit numărul de la 3 la 9 prin adăugarea a 6 tesmoteţi, magistraţi însărcinaţi cu elaborarea legilor şi cu supravegherea aplicării lor. Tesmoteţii funcţionau ca o magistratură distinctă încă de la mijlocul secolului al VII-lea (Dracon şi-a promovat legile din calitatea de tesmotet), dar acum ei sunt cooptaţi în colegiul arhonţilor. Arhonţii erau aleşi prin tragere la sorţi dintr-un număr de 40 de candidaţi, adică câte 10 pentru fiecare din cele patru triburi, iar la ieşirea din magistratură intrau în Areopag. Atribuţiile Areopagului sunt diminuate prin crearea unui consiliu –Bule- format din 400 de membri, câte 100 de fiecare trib, a cărui menire era să pregătească legile ce urmau a fi supuse aprobării de către adunarea poporului –ecclesia- şi prin instituirea unui tribunal popular –Heliaia- format din 6000 de cetăţeni din toate clasele de avere, care va judeca toate cauzele cu excepţia crimelor. Reformele lui Solon au avut un caracter moderat şi ar fi trebuit să instaureze un compromis între aspiraţiile celor două tabere: aristocraţia funciară şi poporul de rând, dar evoluţia ulterioară a dovedit că nici una dintre acestea nu era pregătită pentru aşa ceva. Solon nu a căutat să elimine cauzele care generau inechitatea socială lăsând neatinsă marea proprietate a eupatrizilor, iar prin sistemul său censitar bazat pe proprietatea funciară a păstrat privilegiile politice, adică accesul la magistraturi, în sânul acestei clase. Cu toate acestea măsurile sale au îndreptat evoluţia politică a Atenei spre un regim mai deschis maselor şi a stimulat competiţia. La scurt timp după reformele sale censul exprimat în produse agricole (grâu sau ulei) a fost echivalat în drahme deschizându-se astfel calea spre poziţiile de conducere în stat şi noilor îmbogăţiţi din meşteşuguri şi comerţ. În deceniile următoare conflictele sociale au continuat. În funcţie de interesele lor economice, cetăţenii s-au coalizat în trei mari grupări cu obiective politice divergente: -paralienii-oamenii de pe ţărm interesaţi în dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului, erau conduşi de Megacles din genosul Alcmeonizilor; -pedienii-erau gruparea marilor proprietari agricoli, interesaţi să-şi păstreze monopolul puterii politice, conduşi de Licurg;

-diacrienii-erau gruparea micilor proprietari agricoli din zonele muntoase şi puţin roditoare: ei erau conduşi de către aristocratul Pisistrate care susţinea că este devotat democraţiei adică se bizuia pe popor -demos. Având sprijinul celei mai numeroase dintre grupări a diacrienilor şi pentru un moment şi a grupării paralienilor lui Megacles, Pisistrate a reuşit să se instaleze în fruntea statului atenian instaurând tirania, în anul 561. Tirania lui Pisistrate (561-528/527) şi a fiilor săi Hiparh şi Hipias, până în 510, a însemnat pentru Atena o perioadă de progres accelerat. Pisistrate a iniţiat o suită de reforme în favoarea poporului, diminuînd permanent puterea şi influenţa marilor familii eupatride. Alungat de vreo două ori din fruntea statului de aceste familii el a reuşit de fiecare dată să se reîntoarcă şi să reia puterea sprijinit de mase. Regimul impus de Pisistrate nu a însemnat suspendarea instituţiilor statului ci doar subordonarea lor faţă de acesta care şi-a promovat adepţii politici în toate aceste instituţii. Cei mai puternici adversari ai săi au fost expulzaţi, pământurile şi turmele le-au fost confiscate şi împărţite păturilor sărace. Cu veniturile obţinute din minele sale de argint din Tracia şi cu cele colectate prin instituirea unui impozit de 5% pe veniturile agricole, Pisistrate a acordat împrumuturi avantajoase păturilor sărace. Pentru a oferii mijloace de trai celor fără resurse, dar şi pentru a-şi consolida prestigiul în rândul susţinătorilor săi, el iniţiază un amplu program de construcţii. La Atena, pe acropole, construieşte un mare templu consacrat Atenei –hecatompedonul (adică templul de 100 de picioare), iar la Eleusis, un templu -telesterionul- pentru cultul cu mistere celebrat aici. Pentru a consolida sentimentul de unitate a poporului atenian, el dă o amploare deosebită unor sărbători religioase precum marile panatenee şi dionisiile sărbătoare de origine rustică care este celebrată acum la Atena de întreg poporul şi unde se organizează primele concursuri de tragedie începând cu anul 534. Tot la fel el instituie controlul Atenei asupra insulei Delos, unde mitul fixează originea familiei sacre a letoizilor –Leto şi fii ei Apollo şi Artemida. Insula este purificată, prin mutarea tuturor mormintelor –operaţie descrisă de Tukydide- şi prin instituirea interdicţiei că nimeni nu putea muri şi nu se putea naşte aici.

Pisistrate ocupă unele teritorii din zona Helespontului, îndeosebi Sigeea şi Chersonesul Tracic, puncte cheie pentru siguranţa comerţului cu coloniile din Pont. Producţia meşteşugărească se dezvoltă în ritm accelerat, ceramica attică eliminând treptat pe cea corintică şi devenind marfa dominantă pe o mare arie din spaţiul de colonizare greacă. La moartea lui Pisistrate, în 528/627, cei doi fii ai săi continuă politica de strălucită afirmare a puterii Atenei, chiar dacă nu au forţa şi inspiraţia tatălui lor. Ei ridică, fără a termina, templul lui Zeus Olimpianul, pe Acropole, se îngrijesc de editarea primei ediţii scrise a poemelor homerice, care va servi ca ediţie model pentru toate editările ulterioare, cheamă la Atena, mari poeţi ai vremii ca Anacreon şi Simonide. Dar opoziţia împotriva regimului lor personal, din partea marilor familii eupatride şi îndeosebi din partea Alcmeonizilor se înteţeşte. În anul 514, Hiparh este ucis din motive care nu sunt de natură politică, iar în 510, adversarii politici ai lui Hipias, cu ajutor din partea regelui Spartei, Cleomene, reuşesc să-l alunge pe ultimul reprezentant al familiei Pisistratizilor şi să pună astfel capăt tiraniei. Pentru a celebra acestă victorie şi pentru ai supraevalua importanţa şi în mod implicit meritele înfăptuitorilor ei, imediat după instalarea democraţiei, în 510, cel mai vestit sculptor din Atena acelei vremi –Atenodor- a executat din bronz statuia celor doi ucigaşi ai lui Hiparh - tiranoctonii Harmodios şi Aristogeiton. După alungarea lui Hipias, aristocraţia preia puterea la Atena, dar nu se poate menţine în faţa ostilităţii vehemente a poporului. În cele din urmă elementele democratice, conduse de un membru al genosului Alcmeonizilor, Clistene, nepotul tiranului din Siciona, preiau puterea şi iniţiază un amplu program de reforme. Obiectivul principal al reformelor lui Clistene, din anul 508/507, era diminuarea influenţei politice pe care continuau să o deţină marile familii aristocratice în virtutea unor străvechi raporturi de înrudire şi legături religioase. Attica este împărţită acum în 100 de unităţi administrative (comune), numite deme. Demele, la rândul lor sunt grupate în 30 de unităţi mai mari numite tritii, iar acestea în 10 triburi (phylái), fiecare purtând numele unui erou: Erechteis –tribul lui Erehteu, Egeis-tribul lui Egeu, tatăl lui Tezeu, Pandionis –tribul lui Pandion. Demele şi tritiile sunt unităţi administrativ-politice bazate pe criteriul teritorial al domiciliului, în timp ce triburile sunt unităţi constituite arbitar,

înglobând fiecare câte trei tritii din regiuni diferite: o tritie urbană, Atena, fiind împărţită în 10 tritii, una de coastă şi una din interiorul Attici. Prin acestă alcătuire a triburilor, Clistene a urmărit să reducă influenţa politică a marii aristocraţii, distribuind-o astfel în cele zece unităţi unităţi politice –triburile. Cele patru triburi străvechi ale ionienilor, ca şi străvechile genosuri (clanuri de familie) nu au fost desfiinţate dar ele nu mai au nici un rol în viaţa politică rămânând doar în viaţa de familie şi în cea religioasă. De acum înainte fiecare cetăţean se individualizează prin apartenenţa la o demă al cărei nume se adaugă numelui său personal şi patronimicului: Pericle, fiul lui Xanthippos, din demul Cholargéis sau Demostene, fiul lui Demostene, din demul Paianiéa. Demele erau conduse de demarhi, aleşi de cetăţenii demei pentru un an şi având funcţii asemănătoare cu ale primarilor de azi: ei păstrau registrul cu cetăţenii demei. Clistene procedează şi la o reformă a instituţiilor statului pentru a le pune de acord cu noua structurare a corpului cetăţenesc pe principiul zecimal. El sporeşte la 10 numărul arhonţilor, câte unul de fiecare trib, prin adăugarea unui secretar, iar vechiul consiliu, bule, de 400 de membri, creat de Solon este mărit la 500 câte 50 de fiecare trib. Reprezentanţii fiecărui trib în consiliu, aleşi pentru un an, prin tragere la sorţi cu bobul, din toate clasele de avere, conduceau efectiv treburile statului într-un interval egal cu a 10 parte dintr-un an, adică 35 sau 36 de zile, perioadă numită pritanie. Legea permitea unui cetăţean să fie ales în bule de cel mult două ori în viaţă. În felul acesta cei mai mulţi cetăţeni puteau ajunge să servescă statul în calitate de buleuţi. Tradiţia îi atribuie lui Clistene şi introducerea ostracismului. Aceasta era o măsură prin care orice cetăţean care era suspectat că reprezintă un pericol pentru ordinea politică, putea fi expulzat din Atena pentru o perioadă de 10 ani. Pentru aceasta era nevoie de votul a 6000 de cetăţeni întruniţi în ecclesia, care treceau numele celui suspectat pe un ciob de vas ostrakon. Aplicată numai de 10 ori în toată istoria Atenei, între anii 488/487-417/416, acestei măsuri iau căzut victime personalităţi ilustre ale istoriei Atenei precum:Temistocle, Aristide cel Drept sau Cimon. Reformele introduse de Clistene au aşezat statul atenian pe o bază democratică, iar completările aduse de Pericle, la mijlocul secolului următor vor face din Atena cea mai evoluată formă de

guvernare din lumea antică. Ele vor fi completate în anul 501/500 prin înfiinţarea funcţiei de strateg. Zece strategi, câte unul de fiecare trib erau aleşi anual, prin vot şi nu prin tragere la sorţi căci sarcinile lor de comandanţi militari ai detaşamentelor (taxeis), recrutate din fiecare trib, erau considerate prea importante pentru a fi lăsate la îndemâna sorţi. Spre deosebire de ceilalţi magistraţi, strategii puteau fi realeşi mai mulţi ani la rând dacă meritele şi competenţa îi recomanda. La început ei se aflau sub comanda supremă a arhontelui polemarh, dar foarte repede se sustrag acestei autorităţi, apoi lasă şi sarcinile de comandă militară efectivă taxiarhilor, pentru a deveni cei mai importanţi magistraţi ai statului. Pericle a putut conduce efectiv Atena, îndeplininid 15 ani consecutiv magistratura de strateg. În anul 506, tânăra democraţie ateniană are de înfruntat o primă ameninţare: o coaliţie formată din spartani, corintieni, beoţieni şi oraşul Calcis. Ameninţată din toate părţile Atena este pe punctul de a apela la ajutorul perşilor. Dar coaliţia se destramă, iar Atena îi zdrobeşte pe beoţieni şi pe cei din Calcis după ce au rămas singuri. Victorioasă ea insalează pe pământurile confiscate de la cei din Calcis, 4000 de ţărani soldaţi –cleruhi. Atena ieşise victorioasă din lungul şir de confruntări interne, cu un sistem politic şi social puternic reformat şi cu o armată capabilă să o propulseze în prin planul vieţii politice greceşti. Democraţia ateniană era una directă, în sensul că toţi cetăţenii erau participanţi activi la soluţionarea treburilor statului, în calitate de magistraţi aleşi sau de simpli cetăţeni participanţi la adunarea poporului –ecclesia. Acest lucru era posibil datorită faptului că de calitatea de cetăţean se bucura doar o minoritate din totalul populaţiei polisului Atena. Se estimează că la o populaţie de circa 400 000 de locuitori pe care Atena o va atinge în epoca lui Pericle, corpul cetăţenilor nu era mai mare de 40 000 de indivizi. Dacă ţinem seama şi de dificultăţile de mobilizare la adunări, îndeosebi pentru cetăţenii din demele îndepărtate ale Attici, prezenţa efectivă la viaţa politică era mult mai redusă. Faptul că hotărâri importante, precum cea care priveşte ostracismul se puteau lua cu votul a 6000 de cetăţeni înseamnă că prezenţa efectivă la adunări nici nu era cu mult mai mare. Un foarte bun cunoscător al istoriei grecilor, R. Flacelière, se întreba dacă nu cumva acestă democraţie seamănă ingrijorător de mult cu o aristocraţie, adică cu puterea celor aleşi.

D. Cuceririle spiritului în epoca arhaică IX. Grecia în epoca clasică -de la războaiele medice la Alexandru cel Mare- 490-336 î. Hr. Primul secol al epocii clasice greceşti, secolul V, se deschide şi se încheie cu războaie. La începutul său războaiele cu perşi sau medice cum se obişnuieşte să li se spună, din care lumea greacă va ieşi biruitoare pe toate planurile, iar la sfârşitul aceluiaşi secol, războiul peloponeziac, un război între fraţi în care grecii îşi vor măcina forţele şi de pe urma căruia toată lumea greacă va avea de pierdut. Întervalul dintre aceste două evenimente, cei aproximativ 50 de ani – pentecontaetia- sunt anii celei mai strălucite afirmări, adevăratul triumf al Atenei. A. Războaiele medice Cauzele acestor războaie se regăsesc în evoluţiile politice dintr-o parte a lumii greceşti, din cea microasiatică. Aşezaţi încă din epoca geometrică pe litoralul microasiatic şi în insulele din vecinătatea litoralului, cele trei grupe de populaţie grecească, eolienii în nord, ionienii în zona centrală şi dorienii în sud, în Dorida, au avut de luptat cu ostilitatea populaţiilor locale : lelegi, carieni, misienii, lidienii, reuşind cu timpul să stabilească raporturi de bună vecinătate şi de schimb. Unii istorici văd în legenda amazoanelor supravieţuirea, în memoria colectivă şi în forma transfigurată a legendei şi mitului, tocmai a acestor confruntări. Consolidarea regatului Lidiei, îndeosebi sub dinastia Mermnazilor (685-546 î. Hr.), chiar dacă a ştirbit îndependenţa politică a grecilor ionieni prin impunerea unui tribut, a însemnat pentru aceste oraşe o perioadă de prosperitate economică şi strălucire culturală. Regii lidieni Giges şi mai ales Cresus au fost filoeleni generoşi copleşind cu daruri marile sanctuare greceşti de pretutindeni: Artemisionul din Efes, Didimeionul din Milet, Delfi sau sanctuarul lui Apollo din Amiclai (Sparta). După căderea regatului lidian sub dominaţia perşilor (546 î. Hr.), acestia îşi vor institui dominaţia şi asupra oraşelor greceşti din Asia Mică. Sub Cirus al II-lea (cel Mare, 559-530) şi Cambises al IIlea (530-522), grecii n-au simţit mai apăsător jugul barbar decât în perioada anterioară sub lidieni. Darius I (522-486) însă, în efortul său de organizare a monarhiei persane, devenită între timp stăpâna unei mari părţi a Orientului, va reduce drastic, nu atât cadrele vieţii

economice a oraşelor greceşti din Asia Mică, cât mai ales pe cele ale vieţii politice. Trataţi ca simpli supuşi ai marelui rege, obligaţi să accepte guvernări tiranice impuse de acesta şi să plătească un tribut regulat, supravegheaţi îndeaproape de armatele persane, grecii trăiau tot mai acut sentimentul pierderii libertăţii lor. Eşecul unei flote persane în încercarea de a cuceri insula Naxos, din Ciclade a constituit semnalul luptei pentru independenţă al oraşelor ioniene care se declanşază în anul 499. La cererea lor de ajutor, adresată celorlalte polisuri din Grecia europeană, au răspuns doar Atena şi Eretria din Eubeea, trimiţînd o modestă expediţie formată din 20 de nave ateniene şi alte 5 ale Eretriei. Acestea au reuşit să debarce în valea râului Hermos şi au înaintat până la Sardes, fosta capitală a regatului lidian, pe care au ocupat-o şi au incendiat-o, în anul 498; nu a fost cruţat nici santuarul zeiţei Cybele, fapt ce a produs o puternică indignare în rândul lidienilor. Lipsiţi de un ajutor mai substanţial şi divizaţi, ionienii au fost înfrânţi de flota persană în bătălia navală de la Lade în 494, după care perşii cuceresc Miletul, cel mai puternic şi mai activ dintre oraşele răsculate. Oraşul este distrus, populaţia deportată, iar tezaurul templului lui Apolo de la Didymae, jefuit şi dus la Suza. În anul 492 o armată persană, comandată de generalul Mardonios, trece în Balcani şi restabileşte autoritatea marelui rege asupra Traciei şi Macedoniei, ca şi asupra oraşelor greceşti din regiune pe care le supusese Darius în timpul expediţiei din 514 şi care, profitând de revolta generală a grecilor din Anatolia, îşi recâştigaseră independenţa. Primul război medic. Ajutorul acordat de Atena şi Eretria ionienilor răsculaţi şi refuzul atenienilor de al reprimi pe Hipias, fiul tiranului Pisistrate alungat de la conducerea statului în 510 şi susţinut acum de perşi au fost pretextele declanşării războiului de către perşi. În realitate ambiţiile marelui rege mergeau mult mai departe şi vizau o cucerire a întregii Grecii şi transformarea ei într-o satrapie. Atena, direct vizată, are meritul istoric de a fi înţeles prima pericolul de moarte pe care îl reprezenta expansiunea persană pentru însăşi viitorul lumii greceşti şi de a fi găsit resursele de a se opune până la victoria finală acestui pericol. În anul 490 o armată persană este îmbarcată pe corăbii în Cilicia sub comanda generalilor Datis şi Artafernes. În traversarea Egeei perşii au incendiat Naxosul şi au cucerit Cicladele, apoi au ajuns în Eubeea unde au devastat teritoriul oraşului Caristos şi au supus unui asediu de 6 zile Eretria. Cucerit

prin trădare oraşul a fost distrus iar populaţia dusă în robie. Sfătuiţi de Hipias perşii au acostat la Maraton, un mic golf de pe coasta Attici, în faţa Eubeei. În faţa pericolului Atena a cerut ajutorul Spartei, dar aceştia reţinuţi de o interdicţie religioasă nu au putut răspunde în timp util. După ample dezbateri adunarea poporului atenian a decis ca duşmanul să fie înfruntat în câmp deschis în pofida dezavantajului reprezentat de inferioritatea numerică a atenienilor. Varianta unei apărări în oraş, la adăpostul zidurilor de apărare, era şi mai riscantă datorită pericolului unor trădări din partea partizanilor lui Hipias sau a unora ispitiţi de banii perşilor. Armata ateniană, circa 9 000 de hopliţi era condusă de arhontele polemarh, Calimah şi de strategul Miltiade, adevăratul artizan al victoriei. În ajutor lor mica cetate beoţiană Plateea a contribuit şi ea cu 1000 de luptători. În confruntarea decisivă, dintr-o zi de septembrie a anului 490, armata grecilor a reuşit să pună în derută şi să alunge spre corăbii o armată persană cu un efectiv de circa 25 000 de luptători după cifrele lui Herodot. Calimah şi 200 de atenieni au căzut în luptă şi au fost înmormântaţi pe câmpul de la Maraton într-un tumul ce dăinuie şi astăzi; la Maraton a luptat şi şi-a pierdut o mână, fratele lui Eschil, Cinegiros. Un soldat atenian a străbătut în fugă distanţa de aproximativ 22 km de la Maraton la Atena pentru a anunţa victoria, iar Miltiade şi-a deplasat în aceeaşi zi camarazii de luptă la Atena pentru a apăra oraşul. Perşii, care au pierdut circa 6500 de luptători s-au îmbarcat pe corăbii şi după o tentativă de a debarca în golful Faleron, unde Miltiade îşi postase deja luptătorii, s-au îndreptat spre Asia Mică punând astfel capăt expediţiei. Pentru atenieni victoria a avut un efect moral deosebit; pentru prima dată teribila armată a marelui rege a fost înfrântă şi silită să se retragă într-o confruntare în câmp deschis. Prin construcţia lor Istoriile lui Herodot, scrise la aproximativ o jumătate de secol mai târziu, degajă tocmai acestă idee, făcând prin aceasta meritul Atenei cu atât mai mare. Această victorie va conferi Atenei un prestigiu militar şi politic deosebit în faţa celorlalte poleis-uri de care ea va şti să profite din plin în deceniile următoare. Evoluţia ulterioară a evenimentelor le-a întărit grecilor convingerea că la Maraton au respins nu doar o armată barbară ci un întreg sistem politic bazat pe autoritatea, de drept divin, a unui monarh absolut, în care oamenii nu erau decât o masă de supuşi anonimi. În comparaţie cu acest sistem,

tânăra democraţie ateniană ce promova supremaţia politică a poporului (demosul), ansamblul cetăţenilor liberi de orice constrângere politică şi participanţi direcţi la conducerea statului, apărea ca infinit superioară şi merita toate eforturile pentru a o apăra. Pentru perşi, insuccesul expediţiei era doar parţial căci, chiar dacă nu reuşiseră să pedepsească Atena şi să subjuge toată Grecia, ei se întorceau acasă cu o bogată pradă luată din oraşele insulare din M. Egee şi din cele două oraşe din Eubeea. Prizonierii din Eretria au fost deportaţi în Luristan, la Arderika, la nord de Suza unde se exploata petrolul; cincizeci de ani mai târziu Herodot, i-a vizitat în timp ce se documenta pentru Istoriile sale. Moartea lui Darius, în 486, şi revolta Egiptului, l-au împiedicat pe noul suveran ahemenid Xerxes (486-465) să reia imediat războiul cu grecii. Al doilea război cu perşii. La Atena, după ce Miltiade murise în dizgraţie, fiind condamnat de tribunalul popular Heliaia pentru insuccesul înregistrat într-o expediţie navală înpotriva Paros-ului, omul politic cel mai influent devenise Temistocle. El a convins poporul să aloce veniturile aduse de exploatarea minelor de argint de la Laurion, pentru construirea unei flote de război de 200 de triere şi a amenajat portul Pireu. Pregătirile perşilor pentru un nou război cu grecii au început în 483. Pe lângă recrutări masive din rândul popoarelor supuse ei au tăiat un canal pe la Acte, străpungând peninsula Muntelui Athos din Calcidica, pentru a evita pericolele ce le prezenta navigaţia pe la vârful peninsulei şi au construit un pod de vase peste Helespont (Strâmtoarea Dardanele), între oraşele Abydos şi Sestos, operă genistică realizată sub conducerea inginerului grec Harpalos. Armata pusă în mişcare de Xerxes era compusă dintr-o flotă de aproximativ 1200 de corăbii, formată din escadrele furnizate de fenicieni, egipteni, cilicieni, ciprioţi şi 300 de vase pe care oraşele ioniene supuse au fost obligate să i le pună la dispoziţie şi o armată de uscat numărând câteva sute de mii de soldaţi ce urmau să trecă în Balcani pe podul lui Harpalos. În faţa pericolului ce-i ameninţa grecii trec pe un plan secund eternele lor conflicte dintre cetăţi şi se reunesc la Ist într-un congres, unde pun la cale o strategie comună, încredinţând Spartei onoarea şi responsabilitatea conducerii războiului cu Xerxes. La congres au participat 31 de polis-uri, Argosul, Ahaia, Etolia şi Creta s-au

declarat neutre, iar Siracuza a refuzat participarea deoarece nu i s-a încredinţat conducerea generală a operaţiunilor aşa cum ceruse tiranul ei Gelon. În realitate Xerxes încheiase o înţelegere cu Cartagina, rivala Siracuzei, cu scopul de al descuraja pe Gelon să se implice într-un război departe de patria sa. La începutul lui iunie 480 armata persană, după ce a trecut podul de la Sestos a început marşul pe coastele Traciei, transformată în satrapie, împreună cu oraşele greceşti din zona litoralului său şi beneficiind şi de ajutorul Macedoniei aliata lui Xerxes a intrat în Tesalia. Tesalienii şi beoţienii, cu excepţia a două oraşe: Plateea şi Tespiai, au trecut şi ei de partea peşilor. Grecii şi-au concentrat o mare parte a forţelor terestre pentru apărarea Istmului Corintic şi au încercat să-i oprească pe perşi la Termopile un punct obligatoriu de trecere între bariera Munţilor Calidromului şi ţărmul egeic. Xerxes, beneficiind de sfaturile unor trădători a reuşit să-şi treacă o parte a armatei pe cărările muntelui pentru a cădea în spatele armatei greceşti. Înştiinţat de aceste manevre, Leonida, regele Spartei şi-a trimis grosul trupelor să apere Istmul Corintic, iar el, împreună cu trei sute de spartani au rezistat eroic în strâmtoarea Termopilelor murind până la ultimul, pentru a întârzia înaintarea perşilor spre Grecia centală şi Peloponez. Pe mormântul comun al eroilor de la Termopile a fost săpat un vers din poezia lui Simonide: „Trecătorule du-te şi spune Spartei că am murit aici, supunându-ne legilor ei”. Tuburătoarea mărturie de devotament civic şi eroism ostăşesc oferite de Leonida şi camarazii săi au avut darul să întărească armata grecilor. În acelaşi timp flota grecească a dat prima confruntare cu cea persană la Capul Artemision, în extremitatea de nord a insulei eubeea. Deşi pierduse 400 de vase într-o furtună, flota marelui rege a rezistat unei confruntări de două zile, după care grecii aflând de deznodământul luptei de la Termopile, s-a retras spre sud în apripierea insulei Salamina, pentru a apăra coastele Attici şi ale Peloponezului. Armata de uscat a perşilor a invadat Attica, iar atenienii sfătuiţi de un oracol au abandonat oraşul şi s-au evacuat pe insula Salamina şi la Troizen. O mică garnizoană lăsată să apere Acropola s-a luptat cu curaj înainte de a fi masacrată de perşi. Aceştia au jefuit distrus şi incendiat oraşul, răzbunând astfel jufuirea Sardesului de către atenieni în 494.

Drumul perşilor spre Peloponez era barat pe uscat de armata greacă masată la Istmul Corintic, iar pe mare de flota grecească din apropierea insulei Salamina. Temistocle a ştiut să folosescă avantajele locului îngust dintre insula Salamina şi coastele Atticii, unde flota persană nu-şi putea exploata superioritaea numerică silindu-i pe perşi să înceapă confruntarea în acest loc. Când navele feniciene au pătruns în strâmtoarea lată de numai 1 km, navele greceşti mai rapide şi cu echipaje de hopliţi superior înarmaţi şi instruiţi şi-au dovedit superioritatea spărgând cu pintenii corăbiile duşmane şi învingând peste tot în luptele de abordare. După o încleştare puternică în care marinarii atenieni şi cei din Egina şi-au dovedit curajul şi priceperea, flota marelui rege s-a retras în învălmăşală spre Faleron lăsând pradă furiei grecilor un mare număr de naufragiaţi, spectacol zugrăvit de Eschil. Xerxes, care, încrezător în victorie îşi instalase un tron pe coasta Attici pentru a privi bătălia, văzând deznodământul şi presat de apropierea timpului nefavorabil pentru navigaţie, a dat ordinul de retragere. Asfel uriaşa flotă persană, care în pofida pierderilor suferite rămânea o forţă de temut s-a îndreptat spre Helespont, iar grosul armatei terestre o urma pe uscat spre aceeaşi direcţie; după 45 de zile de marş marele rege şi armata sa au ajuns în Asia Mică. Totuşi el nu renunţase la ideea de a continua războiul şi de a supune Grecia şi în acest scop a lăsat în Tesalia o armată numeroasă comandată de generalul Mardonios cu misiunea de a relua războiul după trecerea iernii. În anul următor, 479, la începutul lunii iulie, perşii au invadat din nou Attica şi au distrus pentru a doua oară Atena, după care aflând că armata grecilor se punea în mişcare în Peloponez, s-a retras în Beoţia aşteptând momentul prielnic pentru o confruntare decisivă. Armata confederată a grecilor avea un efectiv de circa 40 000 de hopliţi din care 10 000 erau spartani şi 8 000 atenieni, în timp ce alături de perşi luptau detaşamente de hopliţi beoţieni şi focidieni şi escadroane de cavalerie puse la dispoziţia lui Mardonios de beoţieni, tesalieni şi macedonieni. Confruntarea decisivă, survenită după circa 2 săptămâni de supraveghere reciprocă a avut loc lângă oraşul Plateea şi s-a încheiat cu o înfrâgere dezastruoasă a perşilor şi moartea lui Mardonios. Resturile armatei persane s-a retras spre nord apărată de cavalerie, iar grecii au asediat Teba şi a silit-o să-i predea pe partizanii perşilor.

Victoria de la Plateea a pus capăt celui de al doilea război medic şi a salvat Grecia de la anexare, iar grecii şi-au arătat cu generozitate recunoştinţa pentru zeii lor care le-au adus victoria. În timp ce Pausanias zdrobea armata lui Mardonois la Plateea, o flotă grecească condusă de un alt spartan, răspunzând chemării oraşelor greceşti din Ionia, care socoteau prielnic momentul pentru a se elibera de sub dominaţia persană, a surprins resturile flotei persane trase pe uscat lângă capul Mycale, în faţa Samosului şi a incendiat-o. Ionienii siliţi să lupte împotriva fraţilor lor din Grecia au întors şi ei armele împotriva perşilor. Victoria de la capul Mycale le-a readus grecilor controlul asupra Mării Egee. În toate oraşele greceşti din Asia Mică reprezentanţii marelui rege au fost alungaţi, iar acestea şiau recâştigat libertatea. Flota greacă s-a îndreptat atunci spre Helespont pentru a distruge podul de vase ridicat de perşi după care s-a întors în Grecia, mai puţin vasele Atenei care au rămas pentru a elibera şi oraşul Sestos ultimul punct de rezistenţă al perşilor în Europa. În anul următor strategul atenian Xantipos, tatăl lui Pericle, va aduce la Atena frângiile de la podurile de peste Helespont, pentru a le oferi în dar zeilor. B. Crearea ligii de la Delos şi continuarea războiului cu perşii Victoriile de la Salamina, Plateea şi de la Capul Mycale, chiar dacă îndepărtau pentru moment pericolul persan, nu îl înlăturau definitiv, căci resursele şi forţa militară a acestui stat barbar erau uriaşe. De acest lucru erau conştienţi şi grecii din Asia Mică şi din insulele Egeei, iar speranţa lor era ca alianţa militară realizată la Istm, în 481, să funcţioneze mai departe sub hegemonia Spartei. Confruntată cu serioase probleme interne, generate de permenenta stare de revoltă a hiloţilor şi mesenienilor şi nedorind să se aventureze într-un război de lungă durată ale cărui rezultate îi puteau fi dezastruoase, Sparta s-a retras din coaliţie, concentrându-şi întregul efort spre păstrarea dominaţiei sale în Peloponez. Gestul său lasa cale liberă Atenei, oferindu-i implicit posibilitatea de a-şi extinde sfera de influenţă şi dominaţie în spaţiul egeeic şi anatolian. Retragerea voluntară a Spartei va conferi Atenei rolul de hegemon în lupta împotriva perşilor, rol pe care el şi-l va îndeplini cu realism şi strălucire. Următorii 50 de ani – pentecontaetia – sau „secolul lui Pericle” sunt anii celei mai puternice dezvoltări a Atenei,

pe toate planurile şi implicit perioada maximei străluciri a spiritului grec. Începând din 478/477, Atena, împreună cu polisurile din Asia Mică şi din insulele Egeei, vor forma o ligă, o alianţă militară şi politică al cărei scop era continuarea războiului cu perşii şi asigurarea deplinei libertăţii a lumii greceşti. Atena punea la dispoziţia ligii flota sa şi îşi asuma comanda forţelor confederate. Cetăţile care nu puteau contribui cu propriile escadre la flota comună se angajau să verse o contribuţie bănescă- un tribut, foros- al cărui cuantum a fost fixat de către Aristide cel Drept, atenianul care se bucura de încrederea şi preţuirea tuturor aliaţilor. Tezaurul federal al ligii a fost pus sub protecţia divină a lui Apolo şi era depozitat în templul acestuia din insula Delos, liga fiind cunoscută şi sub numele de Liga de la Delos. În consiliul ligii –synedrion-, care se unea în fiecare an la Delos, fiecare dintre statele membre dispunea de câte un vot. De strângerea şi administrarea contribuţiei băneşti se ocupau 10 funcţionari atenieni -helenomatii- adică vistiernicii grecilor. Rezultatele militare ale ligii nu vor întârzia să apară. În 468 flota ligii, comandată de Cimon, fiul lui Miltiade, va obţine o strălucită victorie în Pamfilia, la gura Eurimedonului, prin care aliaţii îşi consolidează supremaţia navală în Marea Egee, iar liga se extinde prin adeziunea de noi oraşe din Caria, Licia şi din Ionia. Tot acum apar însă şi primele disensiuni în ligă generate de politica de autoritate a Atenei promovată îndeosebi de Cimon. Revoltele oraşelor Naxos, în 470 şi Tasos, în 465 sunt înăbuşite cu cruzime de către Cimon, Atena opunându-se cu forţa oricărei iniţiative de părăsire a ligii. Oraşele cucerite sunt introduse cu forţa în ligă, iar Atena instalează colonii militare în Tracia pentru a supraveghea Tasosul căruia îi fusese confiscată flota, distruse zidurile de apărare şi impusă o mare despăgubire de război. C. Evoluţii politice la Sparta şi Atena după al doilea război medic. Artzanii victoriilor de la Salamina şi Plateea, atenianul Temistocle şi regele Pausania al Spartei au părăsit curând şi în chip nemeritat scena politică. Pausania a fost îndepărtat de la putere şi a intrat în tratative secrete cu Marele Rege, iar când trădarea i-a fost descoperită s-a retras într-un templu pentru a beneficia de protecţia zeului, unde compatrioţii săi l-au lăsat să moară de foame.

Temistocle după ce a susţinut refacerea zidurilor oraşului şi a Pireului distruse de perşi a fost ostracizat sub acuzaţia că a fost amestect şi el în tratativele lui Pausania cu Marele Rege. Pentru a scăpa de adversarii săi politici deopotrivă atenieni şi spartani el s-a pus sub protecţia lui Artaxerxes, fiul lui Xerxes, care ia oferit o proprietate în Asia Mică, unde a trăit până la moarte (460). După ostracizarea sa, personajul cel mai influent la Atena devenise Cimon, un aristocrat cu vederi conservatoare, nutrind o simpatie evidentă pentru Sparta şi regimul şi politic. Sparta a traversat după al doilea război medic o perioadă deosebit de grea. Ea a fost nevoită să lupte împotriva Argosului, vechiul său duşman, apoi o răscoală a hiloţilor s-a transformat într-un război lung şi devastator, al treilea război mesenian, între anii 469460, iar un cutremur de pământ din anul 464 a distrus o mare parte din oraş. Când Tasosul s-a revoltat împotriva Atenei, în 465-464, dorind să părăsească liga el a cerut ajutorul Spartei dar aceasta nu a putut interveni. Pentru ai supune pe mesenienii răsculaţi, Sparta a cerut ajutorul Atenei, iar aceasta la trimis pe Cimon cu un corp expediţionar. Eşecul acestuia în încercarea de a cucerii fortăreaţa răsculaţilor de pe muntele Itome i-au determinat pe spartani să se dispenseze în mod total neelegant de ajutorul lui său şi să-l trimită acasă. Cu prestigiul puternic afectat şi atacat puternic de şefii grupării democratice de la Atena, Efialte şi Pericle, Cimon a fost ostracizat în anul 461 iar în fruntea vieţii politice ateniene se instalau democraţii Efialte şi Pericle. Aceste evenimente şi schimbări politice şi mai ales expansiunea militară a Atenei şi transformarea treptată a ligii într-un imperiu aservit ei, au făcut ca ostilitatea dintre cele două mari cetăţi să se adâncească iar declanşarea unui război deschis nu era decât o problemă de timp. Războaiele medice au generat schimbări importante în structura social-politică a Atenei. Pentru a face faţă războiului Atena trebuit să mobilizeze forţe numeroase atât în armata de uscat – hopliţii- cât şi în marină, apelând pentru aceasta la păturile mai puţin avute ale societăţii. După război aceste categorii sociale revendicau în mod pe deplin justificat extinderea drepturilor lor politice pe măsura rolului militar dobândit astfel că încercarea unor aristocraţi de felul lui Cimon, cu vederi conservatoare, de a frâna acest avânt spre democratizare a instituţiilor statului nu avea sorţi de izbândă pe termen lung. Exploatând aceste frământări din societatea ateniană

Efialte şi Pericle au putut ajunge la putere şi iniţia un ansamblu de reforme cu caracter democratic. Prin aceste reforme Areopagul instituţie prin excelenţă aristocratică şi oligarhică, în care intrau numai foştii arhonţi, a fost deposedat de cele mai multe atribuţii, în competenţa sa rămânând doar judecarea proceselor legate de crime sau de sacrilegii; Sfatul celor 500 şi tribunalul popular Heliaea au preluat celelalte atribuţii ale sale. Asasinarea lui Efialte, la scurt timp după votarea acestor reforme nu a putut împiedica mersul spre democraţie al Atenei. Oraşul şi-a reconstruit ziduri distruse de perşi şi s-a legat de portul său Pireu printr-o fortificaţie continuă –zidurile lungi- menită să asigure securitatea drumului pe uscat din oraş la port. Apoi a purtat războaie victorioase împotriva Corintului şi Eginei, devenind stăpână în Golful Saronic, iar mai apoi şi în cel Corintic, pe care îl controla prin baza instalată la Naupactos în Locrida. Deceniul 460-450 a fost capital pentru ascensiunea Atenei. Sub conducera energică şi lucidă a lui Pericle (495-429), un membru al genosului Alcmeonizilor, ea va dezvolta doctrina sa politică spre o formă de imperialism aducător de mari benficii poporului. Pentru a da posibilitatea şi oamenilor mai puţin avuţi să se implice în conducerea statului a fost permis şi zeugiţilor -cea de a treia clasă de avere după reforma lui Solon- să poată ocupa funcţia de arhonţi, a instituit un salariu zilnic pentru membri tribunalului popular Heliaea, a sporit numărul funcţionarilor retribuiţi de stat şi a inaugurat un extins şi ambiţios program de lucrări publice pentru a putea oferi salarii unui număr cât mai mare de atenieni. Membri sfatului –bulevor fi aleşi prin tragere la sorţi dintre cetăţenii cu vârsta de peste 30 de ani din toate clasele de avere. O lege din 451 limita însă dreptul de cetăţean doar la aceia născuţi din ambii părinţi cetăţeni şi aceasta în pofida excluderii femeilor de la viaţa politică a polisului. Resursele financiare ale unui asemenea program erau asigurate, în mare parte, de contribuţia cetăţilor din ligă. În anul 454453, sub pretextul, real dealtfel, că tezaurul ligii ar putea cădea în mâna perşilor, acesta a fost transferat la Atena, gest care oficializa dreptul Atenei de a dispune în totalitate de acesta. Cimon, rechemat din exil de către Pericle a reluat expediţiile navale. Uneltirile perşilor au încurajat o serie de cetăţi să încerce ieşirea unilaterală din ligă, dar Atena după ce a încheiat un armistiţiu cu Sparta a reuşit să le readucă cu forţa, după care a reluat războiul

cu perşii. Flota ligii comandată de Cimon a obţinut mai multe succese, dar Cimon a murit de boală în timpul acestor evenimente. În anul 449-448 după negocieri purtate de atenianul Calias s-a încheiat pacea care îi poartă numele – pacea lui Calias. Prin aceasta se garanta autonomia oraşelor greceşti din Asia Mică; navele Marelui Rege nu aveau voie să navigheze între Pamfilia şi Bosfor, în schimb Atena se angaja să respecte celelalte teritorii stăpânite de perşi. Prin aceste prevederi se realizau de fapt scopurile pentru care a fost infiinţată liga, iar Atena a exploatat acest succes întărindu-şi controlul asupra oraşelor aliate care devin de acum supuse, iar liga se transformă pe faţă dintr-o alianţă- symachia, într-un imperiu – arhe. Ea instalează colonii miltare –cleruhii- pe pământurile cetăţilor foste aliate, sprijină instalarea de regimuri democratice după modelul său, interzice baterea de monede naţionale de către cetăţile imperiului său şi impune moneda sa ca şi sistemul său de măsuri. Din anul 444 fondurile strânse din foros vor fi folosite nu doar pentru întreţinerea armatei a flotei şi a aparatului administrativ ci şi pentru amplele construcţii de pe acropola Atenei. Din anul 454 Consiliul ligii – Synedrionul- nu a mai fost convocat, hotărârile ce priveau liga fiind luate de adunarea poporului –eclesia- la Atena, care stabilea acum şi mărimea tributului; tribunalele populare din Atena, devin instanţe supreme de apel pentru întreg imperiul. Sparta nu rămâne nici ea inactivă şi caută să-şi consolideze dominaţia în Grecia continentală. Sub pretextul apărării autonomiei sanctuarului de la Delfii, ea îi atacă pe focidieni, aliaţii Atenei şi determină intervenţia acesteia în conflict. Războiul a fost defavorabil pentru Atena, căci mai multe cetăţi din Beoţia i-au devenit ostile. Înfrântă la Coroneea, în 446, ea a trebuit să părăsească toată Beoţia, apoi împotriva ei s-au răsculat Megara şi Eubeea, iar o armată spartană a pătruns în Attica până la Eleusis. Atena, condusă atunci de Pericle a încheiat cu Sparta o pace de treizeci de ani 446/445, prin care se stabilea un relavit echilibru între cele două polisuri. Fiecare se angaja să se abţină de la acţiuni ostile îndreptate spre aliaţii celeilalte, dar aveau deplină libertate de acţiune faţă de statele ce nu aprţineau celor două alianţe respectiv liga peloponeziacă şi liga de la Delos. Deşi pierdea o mare parte din dominaţia sa în Grecia Centrală, unde nu mai păstra decât baza de la Naupactos şi alianţa cu Plateea, Atena îşi păstra nediminuată supramaţia în Marea Egee. Sparta, la

rândul ei ieşea întărită prin atragerea de partea sa a Megarei şi a Beoţiei. Sub conducera lui Pericle, ales strateg pentru 15 ani consecutiv între 443/442-429/428, Atena se lansează într-un vast program de construcţii pe acropola sa: între 447-438 este construit Partenonul, cea mai desăvârşită operă a clasicismului grec, concepută de Fidias, unde numai statuia zeiţei a costat 700 de talanţi de argint, adică dublul tributului anual al aliaţilor săi. Pentru securitatea imperiului său Atena menţinea în permanentă stare de alarmă o flotă de 60 de vase. În 443 ea întemeiază la Thurioi, în sudul Italiei, o colonie cu colonişti proveniţi din mai multe cetăţi din imperiul său; printre aceştia s-a aflat şi istoricul Herodot din Halicarnas. În anul 440/439 Atena înăbuşă revolta oraşelor Samos şi Bizanţ, care încercau să părăsescă liga, iar în 437 trimite o expediţie în Marea Neagră pentru a face o demonstraţie de forţă şi a obţine adeziunea coloniilor de aici la alianţa controlată de ea. Pentru supravegherea oraşelor revoltate şi mai ales pentru a-şi asigura securitatea comerţului cu cereale prin strâmtori ea întemeiază în 436 importanta colonie Amfipolis pe cursul inferior al râului Strimon. În vest Atena a încheiat o alianţă cu Acarnania pentru a contracra influenţa Corintului, membru al ligii peloponeziace, în zonă. Corcira, aflată în conflict cu metropola sa Corintul, a cerut sprijinul Atenei, iar aceasta a ajutat-o în bătălia navală din apele insulei Corfu. Atena încălca astfel prevederile păcii de treizeci de ani, iar Pericle în mod conştient a înmulţit provocările la adesa aliaţilor Spartei în speranţa că un război, devenit inevitabil îi va aduce câştig şi îl va scăpa definitiv de supravegherea şi concurenţa acesteia. În 432, printr-un decret –aşa numitul decret megarian- li se interziceau negustorilor şi marinarilor din Megara să acosteze sau să facă comerţ în porturile imperiului atenian; măsura era justificată prin faptul că Megara primea sclavii fugari din Atena. Aplicarea decretului pentru un oraş a cărui economie se baza în principal pe comerţ, cum era Magara, însemna să-l condamni în mod sigur la ruină. Tot atunci Atena atrimis o expediţie navală împotriva Potideei, colonie a Corintului şi cel mai mare oraş din Peninsula Calcidică. În faţa acestor repetate acte de provocare şi la cererea presantă a aliaţilor ei, îndeosebi a Corintului, Sparta adresează Atenei un ultimatum prin care îi cere să anuleze decretul megarian. Dar aceasta, sfătuită de Pericle, care dorea un război pe care era convins că îl va şi

câştiga, a respins ultimatumul şi astfel în 431 se declaşa între cele două state, fiecare în fruntea unei ligi, un război lung de 27 de ani – războiul peloponeziac- cu consecinţe nefaste pentru Atena, dar şi pentru ansamblul lumii greceşti. Războiul a fost descris cu mult realism şi cu obiectivitate de către Tucidide, atenian el însuşi participant cel puţin în partea de început a acestuia. D. Războiul peloponeziac Pentru Tucidide adevărata cauză a războiului a fost teama şi dorinţa unora dintre polisurile greceşti mai însemnate de a-şi păstra autonomia în faţa pericolului reprezentat de expansionismul imperialist al Atenei. Pericle a gândit acest război ca pe unul de uzură în care Atena apărată de zidurile sale şi aprovizionată de flota sa avea să reziste fără primejdii atacurilor de pe uscat ale spartanilor şi aliaţilor lor, în timp ce ea însăşi avea să macine forţele adversarelor prin debarcări pe coastele Peloponezului. Se spera ca după o serie de astfel de acţiuni, unii dintre aliaţii Spartei să cedeze şi astfel aceasta izolată şi cu resurse evident mai reduse avea să capituleze. A fost nevoie de întreg prestigiul său politic şi de toată capacitatea sa de influenţare a poporului pentru a convinge populaţia rurală să îşi părăsescă gospodăriile şi plantaţiile pentru a găsi adăpost în spatele zidurilor oraşului. Prima parte a războiului anii, 431-421, a fost numită „războiul lui Arhidamos” după numele regelui spartan din acea vreme. Un prim atac al Tebei asupra Plateei, aliata constantă a Atenei a eşuat, apoi spartanii au invadat Attica, doi ani consecutiv şi au distrus gospodăriile părăsite şi plantaţiile de măslini şi vită de vie ale atenienilor. Supraaglomerarea şi lipsa de igienă a celor refugiaţi în spatele zidurilor a declanşat o cumplită epidemie de ciumă care, în două reprize 430-429 şi 427 a curmat viaţa o treime dintre atenieni. Pentru un moment, poporul atenian greu încercat, s-a îndepărtat de conducătorul său Pericle şi nu i-au mai acordat calitatea de strateg; lau reales în primăvara anului 429, dar spre toamnă avea să dispară şi el răpus de ciumă. Rămasă fără un conducător cu luciditatea şi tenacitatea lui Pericle, Atena va cunoaşte o instabilitate politică accentuată la conducerea statului perindându-se oameni politici de valoare mediocră şi chiar aventurieri periculoşi.

Acţiunile militare s-au desfăşurat pe mai multe fronturi şi cu sorţi schimbători, nici una dintre taberele beligerante nereuşind victorii decisive. În 429 atenieni au reuşit, la capătul a doi ani de asediu, să cucerescă Potideea, colonie importantă a Corintului în Calcidica, apoi flota de la Naupactos a obţinut un succes împotriva unei escadre peloponesiace, dar au fost nevoiţi să accepte pierderea Plateei, care după doi ani de asediu a fost cucerită în 427, iar garnizoana formată din plateeni şi atenieni a fost măcelătită. Confruntată cu revolta oraşului Mitilene din insula Lesbos, care încerca să iasă din liga de la Delos, Atena a înăbuşit cu cruzime exagerată mişcarea executând un mare număr de cetăţeni ai oraşului. În anul 425 flota ateniană aflată în drum spre Sicilia a debarcat în Mesenia ameninţând Sparta chiar de pe teritoriul ei. Spartanii au reacţionat ocupând o mică insulă Sfacteria din faţa ţărmului ocupat de atenieni pentru ale bloca retragerea acestora pe mare. Comandantul atenian Demostene a reuşit însă să-i blocheze pe cei 400 de hopliţi spartani pe insulă şi în acel moment Sparta a cerut începerea unor tratative de pace. Adunarea poprului din Atena, la sfaturile şefului grupării democratice, Cleon, un demagog adept al unor măsuri extreme a refuzat cererea Spartei şi luând cu asalt garnizoana de pe Insula Sfacteria a făcut prizonieri pe cei 300 soldaţi spartani şi aliaţi ai lor. Încurajaţi de acest succes atenienii au părăsit tactica preconizată de Pericle şi au trecut la atac pe uscat. Ei au invadat Beoţia, în 424, dar la Tanagra au fost înfrânţi de trupele beoţiene. În acelaşi an au pierdut şi colonia Amfipolis din Tracia pe care Tucidide, istoricul, nu a putut-o apăra în faţa forţelor spartanului Brasidas. Judecat şi condamnat la 20 de ani de exil el a găsit răgazul de a-şi scrie opera, Războiul peloponeziac, relatând evenimentele petrecute până în anul 411. Alarmaţi de succesele spartanului Brasidas care reuşise să desprindă mai multe oraşe din alianţa cu Atena, atenieni au încredinţat lui Cleon comanda unei expediţii, în anul 422, pentru recucerirea Amfipolisului. Bătălia s-a dat în vara anului 422, Cleon a fost învins şi a murit în luptă la fel şi adversarul său Brasidas. Dispariţia simultană a celor doi comandanţi şi oameni politici radicali a deschis calea unor tratative între Sparta şi Atena, care s-au încheiat în 421 cu „pacea lui Nicias” numită astfel după numele atenianului care a negociat-o, un aristocrat foarte bogat şi cu vederi moderate şi pacifiste.

Încheiată datorită epuizării din cele două tabere beligerante, cu preţul unor compromisuri reciproce acestă pace a fost pe cât de nesinceră pe atât de efemeră. Nereuşind să recâştige Amfipolisul, Atena un şi-a retras trupele din Mesenia, continuând să ameninţe Sparta. La Atena, după moartea lui Cleon şi după ce succesorul său la şefia partidei democratice Hyperbolos, a fost ostracizat în 417 – acesta fiind ultimul caz de folosire a procedurii pentru îndepărtarea unor indivizi consideraţi periculoşi pentru stabilitatea politică a statului – şeful grupării a devenit Alcibiade un aventurier politic şi democrat doar din interes, măcar că era nepotul lui Pericle. În 418 Sparta a învins lângă Mantineea o armată a celor din Argos ajutată de detaşamente ateniene şi ale celor Arcadia, iar Atena a anexat cu forţa, la ligă, insula Milo, executând toţi bărbaţii adulţi. Siracuza, cea mai puternică colonie doriană din Mediterana occidentală era aliata Spartei şi a ligii peloponeziace. Încă de la începutul războiului, Atena a sprijinit efortul unor oraşe precum Leontinoi şi Camarina care se opuneau Siracuzei, trimiţând periodic ajutoare în oameni şi materiale. În 415 răspunzând unei cereri de ajutor venită din partea coloniei Segesta, aliată a Atenei şi aflată în război cu colonia Selinunt, aliata Siracuzei, Atena a decis, la capătul unor intense dezbateri în adunarea poporului, să trimită o expediţie în Sicilia. Comandanţii expediţiei au fost numiţi cei doi fruntaşi politici ai momentului: moderatul Nicias şi democratul radical şi lipsit de scrupule, Alcibiade. Un act de sacrilegiu săvârşit la Atena, înainte de placarea expediţiei, în care au fost pângărite hermele –statui ale lui Hermes aşezate la răscrucile de drumuri şi au fost parodiate misterele din Eleusis, s-a dovedit, în urma anchetei declanşate, că îl avea printre făptuitori şi pe Alcibiade. El a reuşit să scape de sub paza escortei care fusese trimisă pentru a-l readuce la Atena şi s-a refugiat la Sparta dezvăluind acestora planurile Atenei în Mediterana Occidentală. Spartanii au trimis atunci forţe însemnate în Sicilia şi după doi ani de eforturi zadarnice de cucerire a Siracuzei, flota ateniană a suferit în 413 un adevărat dezastru în bătălia de la Asinaros. Flota sa si 12000 de cetăţeni au pierit aici. Întorşi acasă generalii Demostene şi Nicias sunt condamnaţi şi executaţi. Aventura siciliană a redus dramatic corpul cetăţenesc al Atenei, prin sacrificiul celor 12000 de cetăţeni.

În ultima parte a războiului Sparta, beneficiind de ajutorul interesat al lui Cirus cel Tânăr, regele perşilor, dar şi de conducerea energică a regelui ei Lysandros a obţinut o serie de succese militare, favorizate şi de climatul de acută instabilitate politică de la Atena şi de lipsa de combativitate a mercenarilor angajaţi de Atena, dar corupţi de banii regelul persan. În anul 406 flota ateniană refăcută cu mari eforturi după dezastru de la Asinaros a reuşit să obţină o ultimă victorie împotriva unei flote peloponeziace în bătălia de la insulele Arginuse, pe coasta Asiei Mici. În climatul politic deosebit de agitat şi de periculos de la Atena generalii victorioşi, între care şi un fiu al lui Pericle, au fost răsplăţiţi cu condamnarea şi execuţia pentru vina de a nu se fi îngrijit de salvarea naufragiaţilor. În anul 405 flota ateniană a fost distrusă în întregime în bătălia de la Aigos Potamos (Râul Caprei), pe coasta Chersonesului Tracic. Din luna noiembrie a aceluiaşi an spartanii şi aliaţii lor au asediat Pireul, iar la Atena s-a instalat foametea. În aprilie 404 Atena a capitulat acceptând condiţiile învingătorului: distrugerea zidurilor lungi, predarea ultimelor vase de război şi supunerea în ceea ce priveşte politica externă faţă de Sparta. Unii adversari ai Atenei, precum Teba au fost şi mai radicali în condiţii cerând distrugerea totală a oraşului şi transformarea lui în păşune. Moderaţia lui Lysandros a salvat Atena de la distrugerea totală. Împeriul maritim al Atenei s-a prăbuşit iar în Grecia se reinstalau regimuri oligarhice sprijinite de Sparta. Şi la Atena are loc o puternică reacţie antidemocratică. Conducerea statului este încredinţată uni comisii de 30 de cetăţeni între care se disting Teramene şi Critias, ultimul un discipol al lui Socrate şi unchi al lui Platon. Bizuindu-se pe garnizoana spartană lăsată de Lysandros, aceştia au instalat un regim de teroare executând peste 1500 de cetăţeni, mulţi alţii au fugit din Atena, la toţi confiscându-li-se averile. Teramene, cu vederi mai moderate a încercat să se opună acestor abuzuri dar a fost executat şi el de către acelaşi Critias, iar Sfatul celor 500 terorizat nu a încercat în nici un fel să-l oprească. Cei vizaţi de teroarea lui Critias s-au grupat în Beoţia sub conducerea lui Trasibul apoi au revenit în Attica şi au declanşat un război fratricid la capătul căruia Critias a fost ucis iar regimul celor 30 de tirani a fost abolit. În anii 403-402 a fost proclamată o amnistie generală cu excepţia celor 30 şi a câtorva magistraţi vinovaţi de abuzuri şi astfel democraţia tradiţională a fost reintrodusă.

E. Lumea greacă după războiul peloponeziac 404-336 Ocupată cu refacerea distrugerilor suferite şi cu prestigiul puternic afectat, lipsită de imperiul său maritim, Atena nu a mai putut juca un rol important în evenimentele ulterioare lăsând Spartei iniţiativa şi responsabilitatea gestionării acestora. Dar aceasta, în pofida poziţiei câştigate de pe urma victoriei s-a dovedit incapabilă să asigure echilibru unei lumi puternic zguduite de ultimele evenimente şi care vedea renăscând ameninţarea pericolului persan. Confruntată cu o profundă criză politică internă generată de regimul ei oligarhic, cu un corp cetăţenesc tot mai diminuat din rândul căruia egalitatea primară dispăruse complet, ameninţată de revolta maselor asuprite, refuzând orice reforme Sparta nu avea nici interesul şi nici mijloacele de a se impune ca un adevărat hegemon al lumii greceşti rezultată după războiul peloponeziac. În puls alianţa cu Marele Rege devenea tot mai stânjenitoare în condiţiile în care acesta acţiona deschis pentru a readuce cetăţile din Asia Mică la regimul de supunere de la începutul secolului V. Cirus cel Tânăr, fiul lui Darius al II-lea, la moartea tatălui său, s-a ridicat împotriva fratelui mai mare care a devenit rege sub numele de Artaxerxes al II şi pentru al detrona şi-a recrutat o armată de 13 000 de mercenari greci. Aceştia au mărşăluit până în Mesopotamia, dar în bătălia de la Canuxa din 401, Cirus a fost ucis iar detaşamentul mercenarilor greci a făcut calea întoarsă şi la capătul a numeroase peripeţii au ajuns înapoi în Grecia. Aventura lor a fost descrisă de Xenofon, el însuşi participant la expediţie în lucrarea Anabasis sau Epopeea celor 10 000, căci atâţia au mai revăzut pământul patriei şi a avut darul să înflăcăreze minţile si speranţele grecilor care, văzând slăbiciunea şi decadenţa din regatul perşilor credeau că a sosit momentul unui război victorios care să ducă la prăbuşirea definitivă a acestui regat barbar ostil şi viclean. În anul 400 Sparta a rupt relaţiile cu Marele rege în faţa tendinţelor evidente ale acestuia de a readuce oraşele greceşti din Asia Mică la statutul de supuse. În continuare ea a declanşat unele acţiuni militare împotriva fostului aliat pentru a apăra independenţa oraşelor ameninţate dar acestea erau dezlânate şi lipsite de perspectivă. Artaxerxes al II-lea în schimb, a reuşit, plătind sume mari de bani, să instige mai multe polisuri împotriva Spartei: Teba, Atena, Argosul, Corintul. Acţiunile militare care au urmat, în anii 395-394, sunt cunoscute ca „războiul corintic”. În cele din urmă

spartanul Antalcides a ales să redeschidă negocierile cu perşii, iar Marele rege şi-a prezentat condiţiile în care dorea să se încheie pacea. Astfel s-a ajuns, în 386, la un acord cunoscut drept „pacea regelui”. Prin aceasta se recunoştea monarhului ahemenid stăpânirea asupra oraşelor greceşti din Asia Mică şi a insulei Cipru. Celelalte cetăţi greceşti îşi păstrau autonomia, Atena păstra insulele Lemnos, Imbros şi Sciros, unde şi-a instalat cleruhii adică comunităţi de soldaţi cetăţeni. Sunt desfiinţate toate ligile şi alianţele, iar Sparta redevenită aliată a Marelui Rege, exercita hegemonia asupra întregii Grecii. Marele Rege era garantul tuturor acestor înţelegeri. Prin prevederile sale pacea însemna revanşa pentru pierderile suferite de perşii prin războaiele medice. În acest timp când Grecia propriu zisă divizată şi antagonică era obligată să accepte condiţiile şi supravegherea unui rege barbar, evenimente cu mult mai demne de atenţia istoricului se petrec în lumea occidentală a colonizării greceşti. Siracuza puternica colonie a Corintului, cunoaşte sub domnia lungă şi glorioasă a lui Dionis cel Bătrân 405-367. El poartă războaie cu Cartagina şi partajază stăpânirea asupra insulei cu aceasta. Treimea vestică, cu oraşele Segesta şi Selinunt, reveneau punilor, restul adică Himera şi Gela, Siracuzei. A cucerit apoi sudul extrem al Italiei –Brutium- cu oraşele Locri, Crotona şi Region şi a organizat expediţii împotriva etruscilor de la Agyla şi în Marea Adriatică, ajungând până la gurile Padului şi în Illiria. Statul făurit de el depăşea caracterul unui oraş-stat şi se apropia de o monarhie orientală. Siracuza devine placa turnantă a comerţului din Mediterana Occidentală, oraşul cel mai populat –avea o populaţie de circa 200 000 de locuitori- şi mai prosper. La curtea lui Dionis au poposit mari învăţaţi precum Platon şi Aristip, el însuşi poet, participă la concursuri în lumea greacă şi obţine chiar un premiu literar de la atenieni cu prilejul Dionisiilor din anul 367. În tot acest timp Grecia se zbătea în anarhia instalată de „pacea regelui”. Sparta a reuşit să îşi păstreze liga peloponeziacă susţinând că aceasta de fapt nu este o ligă, apoi pentru a stopa tendinţele de supremaţie locală ale unor cetăţi ea poartă războaie cu Mantineea, in Arcadia şi mai ales cu Teba pe care o ocupă pentru câţiva ani, dar înfrântă de energicul Pelopida este nevoită să părăsească oraşul.

Atena a reuşit, în anul 377, să creeze o nouă confederaţie maritimă ce regrupa cele mai multe cetăţi maritime din Egeea, pe principii total schimbate de cele ale ligii defuncte. Cetăţile federate, fără Atena, formau un Consiliu –Synedrion- cu putere de deliberare, iar dacă hotărârile acestuia coincideau cu cele ale Atenei, atunci Confederaţia trecea la acţiune sub conducerea Atenei. Aliaţii vărsau la bugetul comun al Confederaţiei o contribuţie fixă. Confederaţia a declanşat o serie de acţiuni navale împotriva aliaţilor Spartei, obţinând victorii după care în 374 Sparta şi Atena au încheiat o pace prin care aceasta din urmă şi-a legitimat noua supremaţie pe mări. Înţelegerea dintre cele două protagoniste a fost grăbite şi de ascensiunea rapidă a Tebei. Aceasta a reuşit să refacă în propiul beneficiu o veche ligă a cetăţilor din Beoţia; o altă confederaţie a fost realizată în Tesalia de către Iason din Ferai. În 371 se întruneşte la Sparta o conferiţă de pace unde urma să fie reafirmate principiile păcii Regelui. Reprezentantul Tebei Epaminonda a pretins să semneze actele conferinţei în numele tuturor beoţienilor dar Sparta prin regele Agesilau s-a opus, iar Epaminonda a părăsit reuniunea fără a semna. Împotriva trupelor trimise de Sparta, Epaminonda, graţie unor perfecţionări aduse dispozitivului de atac, a obţinut o victorie categorică la Leuctra, în apropiere de Teba, în acelaşi an 371. Mitul invincibilităţii armatei spartane era spulberat, iar Teba putea emite pretenţii la supremaţie în lumea greacă. În anii următori tebanii lui Epaminonda şi-au estins dominaţia supra unor teritorii din Tesalia vecină, iar în 369 au invadat Laconia, la cererea de ajutor a arcadienilor revoltaţi împotriva Spartei. Regele Agesilau a apărat cu greu oraşul, dar teritoriul ei rural a fost jefuit. Mesenienii s-au revoltat din nou şi şiau câştigat în sfârşit independenţa; ei şi-au creat un stat cu capitala la Mesena, pe muntele Itome. Cetăţile arcadiene eliberate şi ele de supremaţia Spartei s-au unit într-o confederaţie cu capitala într-un oraş nou creat, de dimensiuni excepţionale –Megalopolis. Aici arcadienii şi-au ridicat edificii reprezentative pentru capitala unui stat federal: o sală acoperită cu 10 000 de locuri pentru cei 10 000 de delegaţi în Sfatul federaţiei şi un teatru cu 17 000 de locuri, cel mai mare din toată Grecia. Prin înfrângerea Spartei hegemonia ei asupra popoarelor din Peloponez a luat sfârşit pentru totdeauna la fel şi liga menită să ascundă acestă hegemonie-liga peloponeziacă.

Împotriva Tebei, care era ajutată acum şi de regele perşilor, sau coalizat Atena şi Sparta şi în bătălia de la Mantineea, în Arcadia, din anul 362, Epaminonda este ucis, iar armata făurtită de el şi rămasă fără conducător este înfrântă de forţele celor două aliate. În felul acesta se încheie şi deceniul Tebei şi aspitaţiile ei la hegemonie asupra Greciei. F. Ascensiunea Macedoniei La graniţa de nord a lumii greceşti, într-un ţinut predominant muntos situat în jurul golfului Termaic şi între lanţul muntos al Pindului şi cursul inferior al râului Strimon, trăiau încă din timpuri preistorice macedonienii. S-a discutat mult asupra faptului dacă ei aparţineau neamului grecilor sau aveau altă origine etnică. Grecii antici i-au considerat mai mereu ca barbari, dar descoperirile arheologice arată că chiar dacă etnic nu erau greci, ei au suferit încă de timpuriu un proces de elenizare foarte profund mai ales în rândul familiei domnitoare şi a înaltei aristocraţii. Popor de ţărani şi de munteni, cu resurse limitate şi fără ieşire la mare, căci litoralul din jurul golfului era ocupat de grecii care colonizaseră zona creând oraşele Pydna şi Metone, macedonienii, la fel ca şi vecinii lor epiroţii, nu s-au înscris în ritmul ridicat al evoluţiei lumii greceşti din alte zone. Societatea macedoniană păstra încă puternice structuri de sorginte preistorică, fiind una de tip patrarhal. În fruntea statului se afla o monarhie de tip ereditar din dinastia Argeazilor, dar puterea regelui era dependentă de sprijinul marii nobilimi, care purtau titlul de „tovarăşi ai regelui” –hetairi- şi care îi asigurau cavaleria. Poporul format îndeosebi din ţărani, căci urbanizarea era aproape inexistentă cu excepţia capitalei regale, îi furniza regelui infanteria –pezetairii. Macedonia era o monarhie militară în care puterea regelui se baza pe relaţiile de amiciţie cu marea nobilime şi pe devotamentul şi credinţa ţăranilor soldaţi. Pentru a putea domni în chip legal regele trebuia acceptat de aceştia, regulă de la care monarhia macedoniană nu s-a abătut până la sfârşitul existenţei sale. Încă de la începutul secolului V monarhia macedoniană a fost prezentă în frîmântările şi conflictele militare din lumea greacă situîndu-se de fiecare dată în funcţie de interesele sale. La moartea, în 370 a regelui Amyntas al III-lea, domnia a revenit fiului său Perdicas; Filip în calitate de frate mai mic al lui Perdicas s-a aflat pentru o perioadă ca ostatic la Teba, unde a avut ocazia să-l cunoscă pe Epaminonda, pe care la apreciat în mod

deosebit. Întors în Macedonia el a guvernat una din regiunile acesteia. Când în 359 a murit şi fratele său Perdicas, familia domnitoare a fost zguduită de lupte pentru succesiune, iar Filip a fost ales să asigure regenţa pe timpul minoratului lui Amyntas al IV-lea fiul lui Perdicas şi nepotul său. Fire energică, înzestrat cu excepţionale calităţi de militar şi om politic, bine informat despre realităţile lumii greceşti, Filip a reuşit să elimine repede pe toţi pretendenţii la domnie şi graţie unor succese militare obţinute în nordul Macedoniei, împotriva illirilor şi a peonilor, a fost recunoscut rege de armata sa în anul 356. Primul obiectiv al politicii sale a fost să asigure Macedoniei un acces liber la Marea Egee şi pentru aceasta a profitat de complicaţiile diplomatice şi financiare ale Atenei, care controla zona prin alianţele sale cu coloniile Pydna şi Metone şi prin poziţiile deţinute în Calcidica şi în zona strâmtorilor. În 357, Atena a fost confruntată cu separarea de liga sa, a cetăţilor Chios, Rodos şi Bizanţul, care erau sprijinite în acestă acţiune de Mausol, regele Halicarnasului şi supus al Marelui Rege, iar în încercarea de a le readuce cu forţa în alianţă, ea a eşuat şi astfel în 355 cea de a doua ligă maritimă ateniană a luat practic sfârşit. Filip a cucerit atunci Amfipolisul(357), colonie ateniană pe râul Strimon, şi a trecut la est de Strimon, graniţa dintre Macedonia şi Tracia, unde a cucerit oraşul Cremides, o colonia aTasosului, pe care a rebotezat-o Filipi (356). A cucerit apoi şi Potideea (356), în Calcidica de unde i-a alungat pe cleruhii Atenei apoi a cucerit şi anexat coloniile Pydna şi Metone, aflate atunci în alianţă cu Atena; la asediul Metonei, în 354, şi-a pierdut un ochi. Organizând o exploatare intensă a minelor de aur din Munele Pangeu, care îi aduceau un venit anual de 1000 de talanţi, el şi-a întărit considerabil capacitatea militară, iar cu monedele sale de aur a reuşit să-şi cumpere numeroşi susţinători în lumea greacă. Anul 356 i-a oferit lui Filip ocazia mult aşteptată de a intervenii în mod direct în treburile greceşti. Un nou război sfânt –al treilea- a izbucnit atunci între membri amficţioniei de la Delfii. Focidienii sunt acuzaţi de un sacrilegiu, iat tebanii adversari permanenţi ai acestora erau gata să-i pedepsescă pe aceştia pentru a restabili pacea cu zeii. Focidienii însă, sprijiniţi de Atena şi de Sparta, au confiscat tezaurul sanctuarului şi cu el şi-au angajat o armată de mercenari cu care au obţinut mai multe succese trecând şi în Tesalia, unde, după moartea lui Iason din

Ferai nu mai era nimeni capabil să-i apere independenţa. Alarmate oraşele din Tesalia au cerut ajutorul lui Filip care într-o a doua confruntare cu focidienii au reuşit să-i scoată din Tesalia (353), dar dorinţa lui Filip de a inainta în Grecia Centrală, nu s-a materializat el neputând trece de Termopile, apărate de aliaţii focidienilor. Filip a devenit însă aliatul şi protectorul tesalianilor. Respins deocamdată în încercarea sa de a pune piciorul în Grecia centrală, Filip s-a îndreptat spre nord pentru a elimina complet controlul Atenei în zonă. A început cucerirea sistematică a tuturor oraşelor din pen. Calcidica. Olintul, cel mai important oraş al Calcidicei, a aşteptat zadarnic ajutorul Atenei; cucerit în 348 el a fost ras de pe suprafaţa pământului şi pe locul său nu s-a mai ridicat nici un alt oraş. Cercetat arheologic el a oferit cea mai relevantă imagine a unui oraş grecesc de epocă clasică structurat după principiile arhitectului Hypodamos din Milet. În faţa ascensiunii rapide a Macedoniei lui Filip, lumea greacă a reacţionat diferit în funcţie de interese. La Atena se formaseră două opinii. Retorul Isocrate, convins de necesitatea unirii grecilor, după ce a năzuit zadarnic că această unitate se va înfăptui în jurul Atenei, a ajuns să vadă în Filip personalitatea capabilă să unească Grecia şi să o conducă cu succes într-un război împotriva perşilor. La ideea sa s-a raliat apoi şi oratorul Eskine. La polul opus se afla Demostene om politic şi orator celebru care a luptat pe toate căile: politice, militare, dipolomatice, prin scrierile sale –Philipicele- şi prin discursuri pentru a conştientiza poporul Atenei cu privire la planurile diabolice ale lui Filip şi la pericolul acestora pentru Atena şi pentru greci în general. În acest climat de opinii divergente este trimisă de Atena, în 346, o ambasadă la Filip pentru a negocia o pace cu acesta. Ambasada era condusă de Filocrate şi din ea mai făceau parte Eschine şi Demostene. Impresionat de personalitatea lui Filip, Eschine a devenit un adept înflăcărat al ideilor acestuia făcându-i acestuia multe concesii în timpul tratativelor. În acest context rezultatele ambasadei au fost nesatisfăcătoare: fiecare dintre părţi îşi păstra posesiunile din acel moment, Filip refuzând să-i recunoscă pe focidieni drept aliaţi ai Atenei sub pretextul că această alianţă contravine păcii din 386. În acelaşi an Filip a ocupat Focida, iar consiliul Amficţioniei a pedepsit aspru pe focidieni pentru că au jefuit tezaurul sanctuarului, şi le-au retras calitatea de membru; cele două voturi pe care le aveau în consiliu au fost date lui Filip,

împreună cu preşedinţia Jocurilor Pitice din acel an. Filip şi Macedonia s-a primea astfel legitimarea printre statele greceşti. Succesele lui Filip au aprins şi mai mult disputele politice la Atena, între susţinătorii şi adversarii săi, Demostene acuzându-l public pe Eskine că a trădat interesele patriei în timpul negocierilor. Filip şi-a concentrat eforturile spre consolidarea cuceririlor sale şi pentru a face noi cuceriri. A purtat războaie cu illiri şi cu Epirul, a organizat Tesalia, creând o administraţie supusă lui şi a cucerit Tracia, ajungând până la Marea Neagră, unde după ce a eliminat regatul scitului Ateas (341), a anexat toată Dobrogea. Cuceririle lui Filip ameninţau de acum coloniile greceşti din zona strâmtorilor: Perintul şi Bizanţul şi in mod deosebit aprovizionarea Atenei cu cereale şi alte mărfuri din zona Mării Negre. La îndemnul lui Demostene Atena s-a pregătit de un nou război cu Filip şi ajutate de flota sa oraşele Perint şi Bizanţ au reuşit să respingă asediul lui Filip. Filip a înţeles atunci că pentru a se impune definitiv în lumea greacă şi a înlătura opoziţia Atenei şi a altor state, era neapărat necesară o intervenţie militară în Grecia propriu-zisă. Un nou conflict între statele Amficţioniei de la Delfi îi va oferi posibilitatea să-şi ducă trupele, fără vreo rezistenţă, în Grecia centrală. Atena, dorind să abată discuţiile în cadrul Amficţioniei, de la o plâgere îndreptată împotriva ei, a acuzat oraşul Amfisa din Locrida, că au cultivat ogoarele consacrate zeului, ceea ce reprezenta un sacrilegiu. S-a hotărât un război împotriva celor din Amfisa (339), iar conducerea operaţiilor i-a fost încredinţată lui Filip, în calitatea sa de proaspăt membru al Amficţioniei. Având un mandat oficial, Filip şi-a adus trupele în Focida, fără opoziţia acestora şi de aici înconjurând pe la vest trecătoarea de la Termopile, ocupată de beoţieni, a pătruns în Grecia centrală în apropiere de Elateea. Surprinşi de această manevră, atenienii au realizat în grabă o alianţă cu tebanii şi au luat poziţie de luptă în apropiere de Cheroneea, în Beoţia. Filip după ce a pedepsit pe cei din Amfisa, aşa cum fusese însărcinat de consiliul Amficţioniei s-a îndreptat spre partea apuseană a Locridei. Armata aliaţilor a fost zdrobită cu tot eroismul batalionului sacru al tebanilor, şi al hopliţilor beoţieni şi atenieni (2 august 338). Alexandru, fiul lui Filip, comanda flancul stâng al armatei macedoniene. Cu Cheronea a fost lichidată orice posibilitate de rezistenţă din partea grecilor. Teba a fost pedepsită drastic, fiind obligată să

primescă o garnizoană macedoniană în oraş, iar Atena a scăpat mai uşor. Ea a renunţat la toate posesiunile din Chersonesul Tracic, a acceptat dizolvarea ligii maritime, dar şi-a păstrat pe cele din insulele din nordul M. Egee: Lemnos, Imbros, Sciros şi Samos. În anul următor, 337, Filip a convocat la Corint un congres al tuturor grecilor; Sparta a refuzat să-şi trimită reprezentanţii. Oraşele participante au înfiinţat Liga de la Corint. Între oraşe se instalat pacea generală. Se proclama respectarea constituţiei fiecărui oraş şi autonomia sa, pirateria şi jaful erau interzise. Un consiliul – Synedrion- în care fiecare stat avea o participare în raport cu importanţa sa, se unea în fiecare an şi lua hotărâri prin votul majorităţii care apoi deveneau obligatorii pentru toţi membri Ligii. Macedonia nu făcea parte din Ligă, dar încheia cu aceasta o alianţă cu scopuri ofensive sau de apărare, iar Filip era şeful armatei federale. Liga de la Corint prefigura structura unui stat federal cu atribuţii foarte largi şi avea toate şansele de a se transforma într-o monarhie constituţională avându-l în frunte pe Filip. Constituirea sa nu ar fi fost posibilă fără afirmarea crescândă pe parcursul secolului IV a ideilor panelenice. Experienţele nefericite şi lupta surdă dintre polisuri pentru supremaţie în lumea greacă au adus ruina tuturor şi le-au permis perşilor nu doar să recâştige controlul asupra oraşelor din Asia Mică, dar să devină arbitri întregii lumi greceşti. Eşecul politic al polis-ului era evident şi viitorul nu putea aparţine decât unor state cu capacităţi economice şi militare superioare şi cu conducere autoritară. S-a sperat o vreme că un polis –Atena- ar putea fi centrul în jurul căruia să se realizeze această coaugulare, dar rivalităţile şi ura au fost mai puternice decât raţiunea. Filip a realizat acest lucru, dar la făcut în propriul său interes. Păstrând aparenţele polis-ului, căruia i-a recunoscut forma de guvernare şi autonomia internă, el a suprapus peste acestea instituţiile unui stat federal controlat cu autoritate prin garnizoanele instalate la Halcis, Teba, Corint şi Ambracia. Pentru a oferi grecilor un ideal care să îi mobilizeze el a propus, la Corint, începerea unui război împotriva perşilor şi chiar a deplasat o parte a trupelor în Asia Mică. În anul următor însă, a fost asasinat de un duşman personal, o crimă aparent fără conotaţii politice. Fiul său Alexandru va prelua ideea dar o va dezvolta într-o formă şi la dimensiuni de nimeni visate până atunci. În noua lume, născută din cuceririle lui Alexandru,

polisul grec va continua să existe, dar rolul său politic va fi tot mai şters, căci marile decizii şi acţiuni politice se iau acum la curtea monarhiilor născute din dezmembrarea imperiului său. Pentru cei mai mulţi istorici anul 336 este considerat graniţă între două epoci: cea clasică care se încheie şi cea elenistică care începe.