Şc. cu cl. I-VIII Nr. 2, «Petru Comarnescu» Gura Humorului, An III, nr. 3, mai 2006, e-mail: revista_amaryllis@yahoo.

com
REVISTĂ ŞCOLARĂ ANUALĂ DE INFORMARE, EDUCAŢIE ŞI DIVERTISMENT

CENTENAR PETRU COMARNESCU

Din decembrie 2003, şcoala noastră se numeşte PETRU
COMARNESCU, pentru o mai dreaptă cinstire a criticului de
artă, eseistului, traducătorului şi memorialistului Petru Comar-
nescu.
pag. 2

GHIOZDANUL CU PREMII
Cenaclul GEORGE GAVRILEAN a organizat un concurs
de literatură. Premiile acordate au constituit un prilej de a par-
ticipa la vernisajul expoziţiei HAZ DE NECAZ, dar şi de a ne
cunoaşte mai bine, elevi mai mici sau mai mari.
pag.5

VORBE… VORBE…
André Gide afirma că “numărul prostiilor pe care până şi
o persoană inteligentă le poate debita într-o zi, este de necrezut.
Şi eu aş spune, fără îndoială, tot atâtea, afirma scriitorul, dacă n
-aş tăcea atât de des.”
pag. 14

PAGINA PENTRU PĂRINŢI

Întâmplările negative în care sunt implicaţi copiii şi tinerii
nu sunt decât un limbaj prin care aceştia atrag atenţia că părin-
ţii nu sunt atenţi la viaţa lor. Este un protest şi o cerere nescrisă
prin care copilul îşi afirmă nevoia de a fi iubit.
pag. 17

O ALTFEL DE DISCIPLINĂ
La şcoala numărul 2, datorită unor dascăli iubitori de
cărţi, există copii care nu vor ajunge “adulţi”. De ei are nevoie
Pământul.

pag. 18

1
 Editorial

DIN NOU
ÎMPREUNĂ
Au trecut deja trei ani de la
apariţia primului număr al
revistei noastre, lansată în
prezenţa domnului
primar de atunci, în cadru
festiv. Odata cu
„Amaryllis” a mai fost
lansată atunci o revistă:
„Albastru de Voroneţ,
albastru de Europa”, despre
care, însă, nu s-a mai auzit
nimic.
Multe s-au schimbat din 2003: înfăţişarea oraşului, denumirea şcolii, acum
“Petru Comarnescu”, noi înşine...
Ne-am bucurat atunci că, după douăzeci şi şase de ani („Mlădiţe humorene” n-a mai
apărut din 1977), are şi şcoala noastră un cadru în care oamenii ei, elevi, profesori sau
părinţi, să-şi exprime în mod liber opiniile, să-şi etaleze valorile.
Titlul, poate putin exotic prin rezonanţa latina, vine tot din sfera vegetalului, ca şi
„Mladiţe” şi denumeste un crin, simbol al „florilor” ce se dezvolta la lumina cunoasterii.
Din păcate, prezenţa publică a acestei reviste a fost mult prea discretă, din cauza
dificultăţilor de redactare şi multiplicare.
Revista a apărut doar datorită încăpăţânării a câtorva oameni ai şcolii, din
convingerea că activităţile interesante pe care le desfăşurăm în şcoală merită consemnate şi
chiar discutate. Această convingere asigură şi continuitatea publicaţiei noastre, care apare
azi, în ciuda tuturor impedimentelor de ordin material şi nu numai. Prin redactorii ei, a reuşit
să depăşească toate piedicile şi, mai nocivă decât toate, indiferenţa.
Primul mare merit este că există. Încă.
Al doilea, e strădania izbutită de a înregistra, în măsura posibilităţilor, manifestări,
gânduri, idei…
Repartizate pe rubrici, unele respectând continuitatea numerelor anterioare, altele cu
totul noi, precum noi sunt proiectele şi programele în care ne-am implicat: „O carte pentru
şcoala mea”, „10 pentru cultură”, „Programul Eco - şcoala”, textele se înşiră unul după altul.
Sunt toate la fel de bine scrise? La fel de importante? La fel de precise în argumentaţie?
Întrebările apar la lectură, dar asta nu pare să-i fi neliniştit pe cei care au alcătuit sumarul.
Important este că în revistă sunt exprimate puncte de vedere şi, mai ales, că acea
teamă de foaia albă a fost depăşită.
Le mulţumim celor doi sponsori, domnului Corneliu Zup şi doamnei Doina
Hamdam, fără contribuţia cărora nici chiar acest tiraj redus n-ar fi fost posibil.
Consemnăm, în mod special, prezenţa în paginile publicaţiei, a domnului Nicolae
Romulus Dărămuş, căruia îi mulţumim că ne-a predat o nouă disciplină, mult mai
importantă, poate, pentru noile generaţii, decât însăşi matematica, dar care, din păcate, nu
este prezentă în curricullum-ul de învăţământ: ecologia.
Căutăm, în continuare, prieteni şi colaboratori şi vă reamintim adresa de e-mail a
revistei, la care, din păcate, n-am primit, încă, nici un articol: revista_amaryllis@yahoo.com.

REDACTOR – ŞEF:
prof. Antoanela POHOAŢĂ
2
Evocare
CENTENAR
PETRU
COMARNESCU
(1905-2005)
Din decembrie 2003, şcoala noastră se
numeşte Şcoala „Petru Comarnescu” pentru o mai
dreaptă cinstire a criticului de artă, eseistului,
traducătorului şi memorialistului Petru Comar-
nescu.
Criticul literar şi de artă s-a născut pe 23
noiembrie 1905 la Iaşi şi a trecut în nefiinţă, în 1970,
fiind înmormântat, după cum şi-a dorit, în cimitirul
mănăstirii Voroneţ. La căpătâi are crucea "Tatăl şi
fiii" a sculptorului George Apostu. A debutat
editorial cu volumul "Homo americanus"- 1933 şi
scrie mai multe cărţi despre America: „Zgârie-norii
New York-ului”, „Chipurile şi priveliştile
Americii” (1940), „America. Lume nouă viaţă
nouă” (1930-1947). Aceste cărţi oferă şi astăzi o
aventură spirituală interesantă. Vorbind despre
America, Comarnescu vorbeşte despre sine, despre
europeanul venit să înţeleagă şi să analizeze lumea de
dincolo de ocean. Considerat şef al generaţiei sale,
din care fac parte Mircea Eliade, Mihail Sebastian,
Dan Botta, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu,
P. Comarnescu, s-a impus o dată cu ei, rămânând
însă – de ce oare? - o personalitate încă neînregistrată
în conştiinţa critică la adevărata-i valoare.
Monografiile şi studiile de istoria artei - Octav
Băncilă, 1954, Benjamin Franklin, 1957, Nicolae
Grigorescu, 1959, Ştefan Luchian, 1960, Ion Jalea,
1962, N. Tonitza, 1962, Constantin Brâncuşi – mit
şi metamorfoză în sculptura contemporană, 1972 –
relevă cultura, talentul şi unitatea de concepţie şi stil
ale autorului. Petru Comarnescu, călător prin
vocaţie, a cutreierat America şi Europa, dar a iubit
Bucovina şi a pus în valoare mănăstirile ei, scriind în
limba franceză şi română despre Voroneţ ca şi despre
toate bisericile şi mănăstirile Moldovei, găsind calea
spre tipar, în 1961, cu titlul „Îndreptar artistic al
monumentelor din nordul Moldovei”. Privind
tabloul votiv al mănăstirii Voroneţ, criticul de artă
scrie „Sfântul Gheorghe ţine mâna dreaptă pe
umerii voievodului, iar cu stânga pe jumătate
3
ridicată, cere parcă bunăvoinţă lui Dumnezeu
pentru ctitori...”.
Bunăvoinţa cerească este probabil invocată
pentru propriile-i „ctitorii”, pentru cărţile, pentru
paginile de jurnal în care specificul naţional este un
laitmotiv, fie că este vorba de cultura română,
americană sau europeană.
A tradus şi prefaţat opere de: T.E. Lawrence,
E. O’Neill, D. Defoe, G.B. Shaw, M. Twain, W.
Scott, J. London, Bronte etc. Postum îi apar
volumele „Scrieri despre Teatru” (1977) şi
„Chipurile şi priveliştile Europei” (1980). Intelectual
nutrit de lecturi, Petru Comarnescu şi-a dedicat
viaţa culturii, artei româneşti şi universale. Ambiţia
lui dintotdeauna a fost de a încetăţeni la noi creaţiile
clasice universale şi de a restitui sau a da în
compensaţie culturii universale propriile valori, în
mod special Voroneţul şi celelalte valori ale
Moldovei, dar şi pe Grigorescu sau pe Brâncuşi.
Scrierile sale relevă o privire scormonitoare şi
talent de prozator stăpân pe cel mai modern
instrument (eseul) dar şi pe cele clasice (dialogul,
personajul, descrierea meticuloasă şi glaciară). Petru
Comarnescu a scris despre ţări şi popoare, despre
continente şi civilizaţii, despre prieteni, despre artişti
plastici, realizând o continuă confruntare între
expresia existenţială şi reflectarea ei artistică. Eseistul
punea preţ pe izvoare, pe lucrul văzut şi trăit, citea ca
să se iniţieze şi să se instruiască şi apoi se supunea
examenului emoţional, deseori suspendându-şi
spiritul critic pentru a putea gusta în voie lucrurile
artei înalte. Paginile sale, atât de greu de găsit,
definesc un spirit deschis vieţii artistice şi faptei, care
a avut un destin neprielnic, dar care este convins că
„destinul unui neam se face laolaltă, prin
construirea unei mentalităţi şi mai ales prin soluţii
şi fapte concrete”. Parte din destinul neamului său,
Petru Comarnescu este parte şi din destinul şcolii al
cărui mentor este. Sub auspiciile spiritului său
director, munca de educaţie capătă an de an o nouă
şi profundă dimensiune culturală.
Din 2003 şi până în prezent cadrele didactice şi
elevii şcolii au organizat dezbateri, concursul literar
„Petru Comarnescu - viaţa şi opera”, expoziţii de
carte, vizite şi excursii la Voroneţ şi la celelalte
mănăstiri din nordul Moldovei.
Prof. Rodica CONSTANTINESCU
 Din istoria unui loc

PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ DIN GURA HUMORULUI

Odată cu restabilirea stăpânirii austro-ungare în Bucovina, a crescut şi numărul creştinilor de rit catolic,
datorită venirii unui numar mare de colonişti germani, slovaci, poloni, maghiari şi de alte naţionalităţi.
Aceşti credincioşi aveau nevoie de biserici, de aceea s-a început construirea lăcaşurilor de cult în
târgurile mai importante. La Gura Humorului, comunitatea fiind destul de mare, beneficiază în 1786 de
construirea unui capeland zis „de graniţă”. Este mutat aici, de la Vama, în funcţia de capelan, preotul carmelit
Paulus Hrrosch, căruia îi revenea şi păstorirea enoriaşilor din satele din jur: Capu Codrului, Solca, Băişeşti,
Măzănăieşti, Arbore.
Din veniturile posesiunii catolice se construieşte în 1788 un turn de
clopotniţă şi un oratorium, alăturate casei capelanului. Toate acestea se
aflau pe locul unde astăzi se află şcoala noastră.
O dispoziţie imperială, dată, încă din 1806, de Francisc I cere ca „peste
tot în Bucovina, unde se găsesc locuitori catolici să se construiască biserici din
zid”. Astfel s-a ajuns la construirea unei noi biserici în Gura Humorului, la
1811. Aceasta va primi clopotele rămase de la mănăstirile Voroneţ şi
Moldoviţa, după ce au fost părăsite de călugări.
Printr-un ucaz al ţarului Rusiei, ordinul călugărilor iezuiţi este
desfiinţat în Bielorusia, iar aceştia încep să migreze spre Austro-Ungaria. Prin
ordinul Consistoriului din Lemberg se hotărăşte ca doi preoţi iezuiţi să fie
repartizaţi la parohia humoreană. La 7 decembrie 1822, aceştia preiau
parohia, iar capelanul Theodor Lazar este pensionat.
În 1838 sunt turnate două clopote noi pentru biserica din Gura
Humorului, de meşteşugarul Gheorghe Fogorasch din Pătrăuţi, care să le
înlocuiască pe cele vechi. În legătură cu acest subiect, un cronicar german
susţinea: „cu toate că au aceeaşi greutate, 306,5 şi 196,5 de pfunzi, totuşi, dangătul lor nu sună, nici pe departe,
aşa frumos ca al clopotelor vechi.”
După o existenţă de douăzeci de ani, reşedinţa iezuiţilor este desfiinţată, călugării fiind trimişi în alte
misiuni. În octombrie 1843, parohiatul local este preluat de preotul Anton Berenznicki.
După toate acestea, parohia romano-catolică din Gura Humorului nu a mai suferit schimbări
importante. Până la 1918, majoritatea enoriaşilor erau germani. În anii următori, numărul lor a scăzut, crescând
cel al polonilor, românilor şi al slovacilor.
Fiind construită în 1811, biserica romano-catolică din Gura Humorului este cea mai veche biserică
catolică din zid a Bucovinei, în care se oficiază Sfânta Liturghie în fiecare duminică.

Prof. Mircea STRUGARU

BOGĂŢIILE PIETRELOR DOAMNEI

Pe vremea când Moldova era călcată de hoardele tătare,

bătrânii, femeile şi copiii obişnuiau să se ascundă în
munţi, până ce trecea urgia, iar bărbaţii plecau la luptă.
Legenda Pietrelor Doamnei povesteşte că, retrăgându-se din
calea tătarilor, domnitorul Petru Rareş (prima domnie: 1527
– 1538; a doua domnie 1541 - 1546) şi-ar fi lăsat soţia,
copilul şi o parte din avere, chiar în aceste locuri, într-o
peşteră. Tătarii au atacat peştera, însă familia
domnitorului a reuşit să scape. Potrivit legendei, o grămadă
de bolovani s-a prăbuşit peste urmăritori atunci când
aceştia au încercat să intre în peşteră, să fure comorile. Familia domnească a
scăpat de urmăritori, cu preţul bogăţiilor, care au rămas în măruntaiele
pământului. Stâncile care au ajutat-o pe Domniţa Maria să scape au fost denumite
„ P ietrele Doamnei”. Se povesteşte că acela care porneşte în căutarea comorii va
avea soarta tătarilor din legendă.
Lăsând legenda la o parte, aceste stânci de calcar formau, acum 140 de
milioane de ani, un recif care era acoperit de apele calde ale oceanului. Odată
cu trecerea timpului, apele s-au retras, iar vânturile şi ploile au modelat
4
Idei în mers

O VINIT AMERICANII!
Locuiesc la Voroneţ, lângă pădure, sunt singur la părinţi, n-am fraţi, n-am surori, dar îl am pe bunicul, care
e un om dintr-o bucată, gospodar şi prieten de nădejde.
El m-a învăţat tare multe lucruri. Dacă stau bine şi mă gândesc (dar eu nu prea pot sta…) ştiu mai multe
despre pădure, despre animale, despre război şi pace de la bunicul, decât ştiu de la şcoală, din cărţi, pe care, spre dis-
perarea părinţilor, nu le prea deschid….
În vacanţa de vară a anului 2004, aveam 10 ani şi bunicu’ m-a luat cu el la stână, la Doroteia. Am mers prin
pădure, mirosea a cetină. Auzisem de la băieţii mai mari că din răşina de brad se poate face gumă de mestecat. M-am oprit
lânga un brad să iau răşină. Bunicul mă tot striga, ca să nu mă rătăcesc. Mi s-au lipit degetele de coaja bradului; mi-am
băgat nişte răşină în gură. Când am întors capul să-l văd pe bunicul, am zărit, în depărtare, o căprioară cu puiul ei. Erau
aşa de frumoşi ! Am uitat de răşină, m-am mişcat, iar ei s-au topit în pădure. L-am strigat pe bunicu’, mi-am dezlipit mâna
de pe brad şi-am alergat să-l ajung. Ca de obicei, ghicind ce vroiam să-i spun, m-a întrebat şugubăţ:
- De ce nu i-ai pus sare pe coadă ? !
Eh ! Acu nu mă mai poate păcăli. Ştiam şi eu ce-nseamnă vorbele astea...!
Am mers cale de două ceasuri. Am ajuns la stână, unde mai erau nişte băieţi. Încetul cu încetul m-am băgat şi eu
între ei şi am întors pe dos fânul baciului, care, din când în când, ne striga:
- Bă ! Aveţi grijă ce faceţi acolo, mai încet că se sperie americanca!
Ce americancă ? mă gândeam eu. Băieţii se tot hârjoneau. M-am dus la
baci şi i-am spus că vreau s-o văd pe ,, americancă “.
- Bine ! Hai „ncoa !
M-am dus cu el în şura de lângă fânar şi... ce credeţi că am văzut ? Un
cuibar şi o găinuşă mică, mică ... Ha ! Ha! Asta-i americanca ...
- Vai, da ce mică şi frumoasă e ! Noi n-avem aşa găini !
- Asta-i găinuşa americancă. Îţi place ? M-a întrebat cu mândrie baciul.
- Da, „mi place ! am îngăimat eu.
Am ieşit din şură, la lumină. Baciul mi-a promis că are să-mi dea şi mie o
găinuşă şi-un cocoş american. Am plecat cu bunicul acasă. Mă tot
gândeam la ciudatele păsări, dar eram cam obosit...
Zilele vacanţei erau pe sfârşite. Mă căţărasem într-un pom din
livadă să mănânc mere şi să văd pe unde este toamna... La poartă, un om
îl striga pe bunicul. L-am chemat şi eu. Bunicu‟ a ieşit din grajd, a lăsat
furca lângă gard şi s-a dus la portiţă. Omul i-a dat un coş mic, iar bunicul a
strigat :
- Daniel, o vinit americanii!
Era să cad din pom. Am alergat la poartă şi i-am mulţumit baciului.
Acum am un cocoş american şi unsprezece găinuşe americane
în ,,baza mea “, de la ferma familiei.
Daniel ŞOMCUTEAN,
clasa a VI - a B
Dragobetele este o sărbătoare zi din an când puteau să-şi exprime
DE DRAG, care, înaintea postului Paştelui, este un sentimentele faţă de „ficiori”, în mod
DE DRAGOBETE pretext pentru ca tinerii să se întâlnească şi public, oferindu-le flori la întâlnirile din
să se cunoască, dar şi o modalitate prin care vârf de deal, în jurul focului. Apoi ne-au
Valentine’s Day a luat o foarte
fetele se ajută reciproc la treburile specifice: povestit legende locale, au cântat cântece
mare amploare, chiar şi la noi, fiind
tors, scărmănat sau împletit mărţişoare. vechi, bătrâneşti, descântece, strigături şi
sărbătoarea americană a dragostei, foarte la
Că tinerii de la Păltinoasa nu au glume, toate acestea având pentru noi,
modă în ultimul timp, ca tot ce este venit
uitat această sărbătoare, ne-au dovedit-o orăşenii, un farmec aparte.
din străinătate. Puţini ştiu, însă, că una
copiii de la Şcoala cu clasele I-VIII din La sfârşit, toţi cei prezenţi au
dintre cele mai vechi sărbători, datând încă
aceeaşi localitate, îndrumaţi de doamna primit mărţişoare făcute chiar de copii,
din vremea romanilor, este sărbătoarea
profesoară Elena Dragomirescu, care ne simboluri ale renaşterii şi dragostei.
dragostei la români, numită Dragobete.
-au prezentat, pe 24 februarie, la Muzeul Doamna director al Muzeului
Originea sărbătorii se află în natură,
Obiceiurilor Populare din oraşul nostru o Obiceiurilor Populare, Vera Romaniuc, ne-a
sărbătoarea Dragobetelui fiind numită la
şezătoare, obişnuită, dealtfel, pe la ei. vorbit despre semnificaţiile sărbătorilor
romani „Logodnicul păsărilor”, deoarece în
Îmbrăcaţi în frumoasele costume populare premergătoare Paştelui, conducându-ne prin
această perioadă se împerechează păsările.
ale zonei, ne-au adus în suflete starea de frumoasele săli ale muzeului, unde intrăm
Dragobetele, ca personaj, era
sărbătoare vorbindu-ne, în grai regional, întotdeauna cu mare plăcere. A fost o lecţie
închipuit ca un flăcău chipeş, fiul Babei
despre semnificaţiile sărbătorilor de vie de folclor, greu de uitat.
Dochia, numit şi „Cap de primăvară”,
primăvară, din februarie până la Paşti. Le mulţumim şi sperăm să ne
Dragomir sau Iorgovan, care îi pedepsea pe
Aşa că, „copcilele” îmbrobodite „descânte” şi să ne încânte mai des.
tinerii care nu-l sărbătoreau în fiecare an.
„mândru”,cu „tulpane” roşii, au reconstituit
Sărbătoarea se mai ţine, încă, în
o scenă obişnuită de Dragobete pe la Laura BEZUHANICI,
anumite zone ale ţării, unde se mai Maria Magdalena DRILEA,
Păltinoasa. În timp ce mâinile lor lucrau,
păstrează această tradiţie şi este o zi clasa a VIII-a B
harnice, ele îşi făceau planuri pentru singura
îndelung aşteptată de băieţii şi fetele mari.

5
 Idei în mers

GHIOZDANUL… CU PREMII
Cenaclul „George Gavrilean” a organizat în perioada 1 martie – 30 aprilie 2005 un concurs de literatură. Premiile acordate au
constituit un prilej de a participa la vernisajul expoziţiei „Haz de necaz”, dar şi de a ne cunoaşte mai bine, elevi mai mari sau mai mici,
participanţi la concurs.
Roadele muncii noastre scriitoriceşti au fost răsplătite cu diplome şi premii. La festivitatea de premiere a participat şi scriitorul
Constantin Blanaru, profesor şi metodist la Casa Corpului Didactic din Suceava, cu care am discutat şi ne-am fotografiat „spre eternă
amintire”.
Eu am obţinut an de an premiul I pentru învăţătură, dar Premiul I pentru literatură este altceva. Este, poate, un imbold pentru
mai târziu. Nu ştiu! Rămâne de văzut… deocamdată, vă propun să citiţi fragmente din povestirea mea, „Ghiozdanul”, în care visez, ca şi
voi, la soluţii magice pentru a învăţa repede, mult şi bine. Veţi vedea!
(Roxana)

GHIOZDANUL
Afară se iveau primele semne ale primăverii; apa curgea
şiroaie de pe streşinile caselor, razele strălucitoare şi călduţe
ale soarelui mângâiau uşor natura ce se deştepta din
amorţeala iernii.
Din fotoliul aşezat în faţa ferestrei larg deschise,
primăvara îmi aducea noi surse de inspiraţie, de care aveam
mare nevoie la concursul de literatură. Termenul-limită era a
doua zi şi eu nu reuşisem să fac decât câteva schiţe deloc
reuşite.
Contemplam, meditând, reînvierea naturii, dar iată că
mă întrerupe cineva, sunând la uşă. Era colega şi prietena
mea, Oana.
- Trebuie să merg în oraş şi aş vrea să las la tine
ghiozdanul acesta. Ţine-l, dacă nu te superi; mă întorc peste
jumătate de oră, îmi zise grăbită.
- Bine, te aştept, îi zic şi mă aşez moleşită de primăvară şi de somn în fotoliu.
Nu trec cinci minute şi cineva sună la uşă din nou. Deschid. Era un bărbat străin, de vârstă mijlocie, care purta un tricou în culori
neobişnuite.
- Pe cine căutaţi? îl întreb eu. Nu mi-a răspuns nimic, mi-a zâmbit şi mi-a arătat o sferă metalică, de mărimea unui măr, din interiorul
căreia un glas îmi răspunde:
- Pe tine. Vino, te rog, cu mine. Vreau să-ţi arăt ceva.
Eu nu obişnuiesc să ascult de străini, dar, fără să vreau, îl urmez.
- Spune-mi, ce ai vrea să vezi de pe planeta noastră?
- O şcoală, răspund eu.
- Da? Foarte simplu, uite-o! Şi deschizând o uşă, la numai un pas de noi, apare o clasă, unde, îmi explică el, profesorul predă elevilor
o lecţie în limbi străine. Pe bănci, nici un caiet, nici o carte, numai cutiuţe cu sfere mici, metalice. Profesorul scotea dintr-o cutie pe care o
avea pe catedră câte o bilă de o anumită culoare, mai mare decât a elevilor, iar aceştia, imitându-l, începeau conversaţia din care eu nu
pricepeam nimic. Scena se repeta mereu, cu alte bile, de alte culori şi după fiecare conversaţie, elevii conduceau cu grijă într-un rucsac
bilele folosite. Toată lecţia se înregistra în aceste sfere, de unde, acasă, elevii memorau lecţia, concentrându-şi privirea şi gândirea asupra
bilei.
Dând la o parte o perdea, apare un colţ dintr-o grădină înflorită. Făcând câţiva paşi pe alee, constat cu uimire că după un arbore se
deschide o plajă minunată, unde o mulţime de şcolari stăteau tolăniţi la soare şi dormeau cu capul pe ghiozdane.
- Dar ăştia de ce fac plajă îmbrăcaţi? îl întreb pe prietenul meu.
- O, nu fac plajă. Învaţă şi ei, însă dormind. E foarte plăcut şi comod, însă nu e deloc recomandabil. Ghiozdanele lor au înăuntru o
instalaţie specială, care transmite cunoştinţe în creierul celui care doarme pe el. Numai că învăţătura dobândită astfel dispare complet din
memorie după cel mult două zile de la însuşirea ei.
- Şi cam ce-or fi învăţând acum? zic eu.
- Să vedem, spune însoţitorul meu şi îndreptând sfera lui către unul care dormea pe un ghiozdan mai umflat, îmi spuse:
- Uite, de exemplu, cel de-al doilea are mâine un concurs de literatură. Participă şi el cu versuri şi memorează acum douăzeci de
volume de poezii ale scriitorilor cei mai cunoscuţi. Dar haide să mergem, e timpul de plecare. Uite, acolo, maşina ne aşteaptă. Făcând
câţiva paşi, mă întreabă:
- Nu vrei să iei o amintire de pe planeta noastră?
- Ba da, zic eu… ştiţi, dacă se poate, aş dori un ghiozdan dintre acelea de pe plajă.
- Cu plăcere, spune străinul şi ridicând sfera lui vorbitoare apăru un şcolar care îmi întinse un ghiozdan nou.
Iată-mă înapoi spre casă, visând fericită, cu ghiozdanul strâns la piept, acest dar miraculos, cu care aveam de gând să fac minuni la
concursul de literatură şi să-i uimesc pe profesori la tezele ce începeau peste o săptămână. Dorm o noapte cu capul pe ghiozdan şi în ziua
următoare mă duc doldora de ştiinţă. Ce noroc pe mine, ce noroc!
Dar vai! N-apuc să mă ridic de pe scaun şi cineva, de-afară, bate energic în uşă; o bătaie lungă şi trei mai scurte, după care uşa se
deschide şi cineva înaintează, cu paşi vioi, spre mine. Mi-am dat seama că cercetătorii Cosmosului vor să-mi ia ghiozdanul.
- Ia, dă-mi ghiozdanul încoace! Ce-i cu tine? Ai aţipit cu el în braţe!
- A, tu eşti?! am exclamat tresărind în faţa colegei mele care se întorsese după ghiozdan. Uite-l, ţi l-am păstrat cu mare grijă! Şi acum
haide să luăm puţin aer de primăvară de pe frumoasa noastră Terra.
Afară natura abia se dezmorţea din toropeala iernii şi iluzia zilelor de vară pe care le-am lăsat în urmă la plecarea în Cosmos era încă
departe. Dar solii primăverii apăreau din toate părţile, invadând oraşul, şcoala…

Roxana DĂNILĂ,
clasa a VIII-a A

6
10 pentru cultură

10 PENTRU CULTURĂ MUZICA, LITERATURA,

PICTURA
De la panoul „O carte pentru şcoala mea” din holul şcolii noastre şi de la
doamna profesoară de română, am aflat că „10 pentru cultură” este încă unul dintre
proiectele educative care ni se propun.
Obiectivele acestui proiect sunt: implicarea elevilor în activitatea culturală la Criticul George Călinescu
nivel de oraş, participarea a cel puţin 10 elevi la activităţile organizate de Muzeul spunea că „muzica este o polifonie
Obiceiurilor Populare din Bucovina. de care sufletul nostru are nevoie
Mi-am dorit să fiu şi eu printre cei 10, atât pentru a fi în „Top 10” şi a primi pentru a se transcrie.”
diploma proiectului, cât şi pentru a înţelege pe viu ce este cultura, ce înseamnă a fi cult În imaginile vizuale, auditive
sau… incult. ale poeziei lui Vasile Alecsandri,
Din toamnă până-n primăvară, am asistat la lansări de carte, la vernisajele unor auzim simfonia primăverii:
expoziţii diferite ca temă, la spectacole de colinde şi la Târgul de Paşti. „Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
M-a impresionat mult şezătoarea folclorică „De drag, de Dragobete” susţinută Un gândăcel, un flutur, un clopoţel în floare,
de elevii Şcolii cu clasele I–VIII din comuna Păltinoasa. Colegii noştri au prezentat După o iarnă lungă şi-un dor nemărginit,
datinile şi obiceiurile locului, în vers şi cântec popular. Aprind un soare dulce în sufletul uimit!”
Culorile şi muzica şi-au dat întâlnire în aprilie la expoziţia „Sunetul culorilor”,
sub semnătura domnului profesor Corneliu Tincu. Organizat sub egida Uniunii Lumina şi muzica soarelui, a
Artiştilor Plastici din România, la vernisaj a participat criticul de artă Valentin Ciucă, naturii vii şi „moarte” o regăsim nu
care a prezentat activitatea creatoare a domnului Corneliu Tincu. numai în literatură ci şi în pictură.
Pentru mine, fiecare activitate la care am participat, a constituit o lecţie Am descoperit acest adevăr,
deschisă de cultură şi de limba română. Mi-am îmbogăţit cunoştinţele, vocabularul şi, participând în ziua de 27 aprilie la
mai ales, am dobândit dorinţa de a cunoaşte, de a participa la viaţa culturală a oraşului. vernisajul expoziţiei de pictură
Vă asigur că merită să veniţi în… „Top 10” al proiectului „10 pentru cultură.” semnată de domnul profesor
Diana GROSARIU, Corneliu Tincu.
clasa a V-a A Am fost impresionată atât de
tematica tablourilor: „Pere şi
cireşe”, „Spre biserică”, cât şi de
modul în care au fost create.
Conturul elementelor a fost trasat
cu sfoară, pentru a ieşi în evidenţă.
Ele cuprind un univers imagistic şi
sonor care justifică alegerea titlului
„Sunetul culorii”.
Domnul Corneliu Tincu
mărturisea că a ascultat muzică în
timp ce picta. Oricum, eu cred că
fiecare culoare are muzica ei, iar
fiecare dintre noi o descoperă
contemplând natura, citind
literatură sau admirând picturile pe
care, cu generozitate, le prezintă,
în expoziţii, Muzeul din oraşul
nostru.

Iulia DRANCA,
clasa a V-a A

ÎN CUNOŞTINŢĂ DE CAUZĂ
Ce este un interviu? Ce sunt reportajele?
Ca să completăm răspunsurile la aceste întrebări, noi, elevii de la opţionalul „O carte pentru şcoala
mea”, împreună cu doamna profesoară, am participat la muzeul oraşului la lansarea volumelor „Întâmplări
care se uită greu” şi „Interviuri cu jupâni”, publicate de Tiberiu Avram, redactor-şef al ziarului
„Monitorul de Suceava”.
La activitate au participat invitaţi din oraşul nostru şi din Suceava şi, bineînţeles, colegul de şcoală al
autorului, Marius Ioan Ursaciuc, acum primarul oraşului Gura Humorului.
Am urmărit cu atenţie întreaga activitate. Cuvinte noi, fraze interesante, unele nu prea bine înţelese,
autografe, fotografii…
La sfârşit, am primit în dar de la autor cărţile sale şi ne-am propus să le citim, iar volumul „Interviuri
cu jupâni” ne va fi model în realizarea interviurilor noastre.
Discutând cu doamna profesoară şi studiind fiecare câte un interviu din volumul lui Tiberiu Avram,
am înţeles că interviul adevărat este artă cu mesaj, şi sper că şi noi vom reuşi să realizăm cât mai multe
interviuri, aşa cum ne-am propus, în cunoştinţă de cauză.
Diana COCRIŢĂ,
clasa a VI-a B
7
 Europa din noi

ATENA – COORDONATE ANTICE ŞI MODERNE

Vacanţa de vară 2005. Zile caniculare, catastrofale inundaţii, dar şi
extraordinara excursie la Atena, făcută cu familia mea, în eterna capitală a civilizaţiei
greceşti antice şi moderne.
Din autocar admir peisajele: câmpii, oraşe, munţi, oameni, măslini şi portocali.
Îmi amintesc de la lecţiile de istorie că Atena este în mitologia antică zeiţa
înţelepciunii, nebiruită în războaie, protectoare a artelor frumoase, a ştiinţei şi a
meşteşugurilor, protectoare a oraşelor. Zeiţa s-a născut din capul lui Zeus, gata
înarmată cu scut, coif, lance şi platoşă. Emblema ei era bufniţa, simbolul înţelepciunii.
Numele temutei zeiţe îl poartă oraşul Atena, care din 1883 este capitala Greciei.
Am început vizitarea oraşului din faţa Parlamentului şi ne-am îndreptat paşii
spre ruinele vechii cetăţi Acropole, construită în cea mai mare parte în trupul lui
Pericle.
Ghidul vorbeşte, sute de turişti ascultă şi calcă pe legendarele pietre, admirând această bijuterie a
arhitecturii antice.
De pe Acropole, am admirat panorama oraşului.
Munţii şi marea, cerul şi coloanele templelor, clădirile vechi şi noi, eroi şi oameni obişnuiţi, bronzaţi de
soarele care de mii şi mii de ani răsare şi apune deasupra templului zeiţei Atena, Partenonul.
Am făcut fotografii, în speranţa că, în mod miraculos, voi surprinde în
ele templul zeiţei.
Timpul trece repede, repede şi trebuie să ne grăbim ca să plecăm şi la
aşteptata „vânătoare” de suveniruri.
Seara, în faţa clădirii Parlamentului, admirăm ceremonia gărzii de pază,
apoi plecăm cu autocarul înapoi în staţiunea în care am fost cazaţi.
Vara a trecut, iar acum, iarna, la ora de dirigenţie, am aflat că la Atena,
între 6 şi 15 aprilie 1896, a avut loc prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne,
la care au participat 285 de concurenţi, din 13 ţări.
În această vară, la Atena se va desfăşura concursul de muzică uşoară
Eurovision.
Viaţa oraşului continuă în intensitate, onorând simbolul flăcării olimpice
şi drapelul cu cele cinci inele, semn al unităţii oamenilor în efectul de
dezvoltare şi perfecţionare a antrenamentului sportiv, de depăşire a limitelor şi
de celebrare a forţei şi frumuseţii minţii şi corpului omenesc.
Nura Fatima HAMDAN,
clasa a VI-a B

EROII NU MOR
Suntem la ora de istorie. Tema de astăzi este ,, Unirea din 1859”.
Doamna învăţătoare ne întreabă:
-Ştie cineva la ce dată a avut loc Unirea Moldovei cu Ţara Românească?
-Unirea celor două principate a avut loc la 24 Ianuarie, prin alegerea ca domnitor al Ţării Româneşti a lui Alexandru
Ioan Cuza – domnitorul Moldovei, răspunde Dănuţ.
-Cine îmi poate spune dacă românii au mai trăit o asemenea experienţă? Câţiva copii ridică mâna.
-Românii au mai fost uniţi de Mihai Viteazul.
-Eu ştiu că şi Burebista a unit toate triburile dacice, spune Mircea.
-De ce credeţi voi că românii au vrut să se unească?
-Românii au vrut să fie uniţi pentru că aşa erau mai puternici, zice Luiza.
-Eu cred că românii doreau unirea deoarece toţi vorbeau aceeaşi limbă, completează un alt copil.
Doamna învăţătoare ne povesteşte că poporul român, pentru a ajunge un popor independent, unit a dus nenumărate
lupte. În aceste lupte ostaşii români au luptat până la sacrificiul suprem. Mulţi dintre eroii căzuţi pe câmpurile de luptă au
fost îngropaţi în cimitire, iar pe crucile lor este scris ,,Erou necunoscut”. Aceasta deoarece mulţi dintre ei nu au putut fi
identificaţi, dar jertfa lor a fost recunoscută ca fiind de foarte mare importanţă pentru poporul nostru.
Tot ea ne-a mai spus că în toate oraşele ţării există monumente ale eroilor, tocmai pentru a cinsti memoria acestora.
-Ce este, Alexandra, ce vrei să spui? zice doamna.
-Vreau să spun că în memoria eroilor mulţi poeţi au scris poezii precum: ,,Imnul eroilor”, ,,N-au murit în zadar”,
,,Scrisoarea III” .
-Aşa este copii, unii au scris poezii, alţii proză, pictorii au pictat scene din luptele românilor, sculptorii au ridicat
monumente pentru ca noi şi urmaşii noştri să nu uităm niciodată sacrificiul eroilor ţării, să-i păstrăm cu recunoştinţă în
inimile noastre.
,,Eroii noştri să moară nu pot!
Ei îşi continuă gestul în urmaşi.
Pe-acest pământ li-i şirul lung de tot
Şi ne-ar strivi de-am fi în luptă laşi.” Tatiana ŞOLDĂNESCU
clasa a IV-a A
8
Europa din noi

LA FRANCOPHONIE
Apparue en 1880 sous la plume du géographe Onésime Reclus pour
décrire la communauté linguistique et culturelle que la France constituait avec ses
colonies, la francophonie s'est aujourd'hui affranchie de cette connotation
coloniale pour désigner deux réalités différentes mais complémentaires. Dans son
acception la plus large, elle englobe l'ensemble des actions de promotion du
français et des valeurs qu'il véhicule sans considération des pays dans lesquels
elles s'inscrivent. Au sens institutionnel - on l'écrit alors avec un f majuscule - elle
qualifie l'organisation internationale qui regroupe les 56 États et gouvernements
qui ont choisi d'adhérer à sa Charte.

QU‟ EST-CE QUE LA FRANCOPHONIE , EXACTEMENT ?

 Un phénomène politique, social, géographique et culturel

qui se manifeste par le contrast des éléments humains : la sensibilité , la raison
intuitive, la raison destructive et la volonté .
 Une capacité d'attraction fondée sur le rayonnement du français
La langue française continue en effet d'occuper dans le monde une place
importante, malgré ses faiblesses dans certains secteurs, tels que les sciences
dures, le droit commercial ou les relations internationales, et malgré le pessimisme que nourrissent certains propos nostalgiques. Le
français est, avec l'anglais, la seule langue parlée sur les cinq continents, elle demeure langue de travail des organisations
internationales, en Europe comme en Afrique par exemple où elle occupe une place privilégiée à l'Organisation de l'unité africaine
(OUA).
Le français est la langue maternelle de près de 80 millions de locuteurs, ce qui place cette langue au 11e rang dans le monde (sur
plus de 2 000 langues comptabilisées) et au 9 e rang avec 180 millions, si l'on prend en compte le français langue seconde. Enfin, on
évalue à plus de 250 millions le nombre de personnes "capables d'utiliser occasionnellement le français". Au-delà de ces données
chiffrées, des enquêtes menées dans de nombreux pays montrent que le français garde l'image positive d'une langue utile, indispensable
dans certains secteurs professionnels, mais aussi d'une langue indissolublement liée à des valeurs, à une culture, à des projets de société
de portée universelle. La langue française a le privilège d'être mondialement reconnue comme une grande langue de civilisation. C'est ce
statut du français qui fonde sa diffusion dans le monde, sa présence dans les systèmes éducatifs et son enseignement. On évalue
à 82,5 millions le nombre d'élèves et d'étudiants qui apprennent le français ou étudient en français à l'étranger, et à 900 000 le
nombre d'enseignants concernés.
 Une communauté de destin ouverte et tolérante
La Francophonie institutionnelle est récente. Son acte fondateur est la création, le 20 mars 1970 à Niamey, de l'Agence de
coopération culturelle et technique, devenue depuis Agence de la Francophonie. Elle a été voulue et conçue comme une communauté
linguistique et culturelle par les pays du Sud eux-mêmes, à la suite des indépendances. Et sans intervention directe de la France : le
général de Gaulle était réservé vis-à-vis de la constitution d'une organisation structurée de la francophonie. C'est seulement après qu'il
eut quitté le pouvoir que celle-ci a vu le jour. L'Agence de la Francophonie a été portée sur les fonts baptismaux par cinq hommes d'État
emblématiques, le Tunisien Habib Bourguiba, le Cambodgien Norodom Sihanouk, le Nigérien Hamani Diori, le Libanais Charles Hélou
et le Sénégalais Léopold Sédar Senghor. Leur préoccupation était de conserver vivaces les liens qu'une histoire et des références
communes avaient créés autour d'une langue. Ce projet a rapidement débordé les contours de l'ancien empire français. De nouveaux pays
sont venus rejoindre les membres fondateurs. Organisation à vocation universelle, la Francophonie est par nature une communauté
ouverte sur le monde ainsi que sur les peuples et les cultures qui la composent. Pour l'essentiel, la Francophonie entend réunir autour des
valeurs de fraternité, de tolérance et d'universalité des pays très divers par leur histoire, leur culture et leur niveau de développement
mais qui veulent tous affirmer leur identité dans le mouvement de mondialisation actuel.
 Un dispositif multilatéral rénové
Le dispositif institutionnel de la Francophonie compte des instances politiques et des opérateurs. Les instances politiques sont
animées par les conférences des chefs d'État et de gouvernement de la Francophonie (les Sommets) qui se réunissent tous les deux ans
dans un pays différent et fixent les grandes orientations du mouvement pour les deux années à venir. Le XIe Sommet de la
Francophonie aura lieu à Bucarest, en septembre 2006. La Conférence des ministres chargés de la Francophonie (CMF) se réunit
régulièrement pour arrêter la programmation des opérateurs et débattre des grandes orientations de la Francophonie multilatérale. Le
Conseil permanent de la Francophonie (CPF), constitué des représentants personnels des chefs d'État et de gouvernement membres
de l'organisation, est convoqué à intervalles plus fréquents, dès que son ordre du jour le justifie. Chargé du suivi régulier de la
Francophonie, le CPF prépare le travail des autres instances politiques de la Francophonie. À côté des instances politiques et placés sous
leur autorité, les opérateurs directs de la Francophonie sont chargés de la programmation sectorielle de l'organisation. Ils sont au nombre
de cinq: l'Agence intergouvernementale de la Francophonie, l'Agence universitaire de la Francophonie, l'Association
internationale des maires et responsables de métropoles francophones, l'Université Senghor d'Alexandrie et la chaîne de
télévision TV5. Seule l'Agence intergouvernementale a une vocation généraliste. Elle est compétente dans tous les domaines à
l'exclusion de ceux qui ressortissent à la compétence spécialisée d'un autre opérateur direct. Roxana DĂNILĂ,
clasa a VIII-a A

9
 Europa din noi

CALLIGRAMMES:

Je
m’appelle
Moroşan Veronica
et j’ai douze ans. Je suis
élève en VIIe B à l’ École
numéro 2 ,,Petru Comarnescu”
Je suis Roumaine et j’habite numéro
106, rue Bucovinei, Gura Humorului.
Maman s’appelle Moroşan Maria et
elle travaille à SC. SIMPLAST. PROD.
S.R.L. Papa s’appelle Moroşan Gheorghe et
il travaille à SC. SIMPLAST. PROD. S.R.L.
Mes frères s’appellent: Petru, Emanuel,
Simion, Ciprian et mes soeurs s’appellent:
Cecilia, Valentina, Alexandra et Ana-Maria.
Mes passions sont: la musique, le sport,
la télé, les voyages, la danse.
J’ai passé
mes vacances
à la maison,
à la campagne,
à la montagne,
à Suceava, à Oradea,
à Băile Felix et chez
mes amis. En vacances
j’ai écrit pour le roumain
et les mathématiques.

Veronica MOROŞAN,
clasa a VII-a B

10
Faţă-n faţă

CĂLDURA MĂRII Unei sirene? Greutatea din sufletul meu este că îmi iu-
besc prea mult familia, iar când este vorba de despărţiri
Stăteam într-o zi toridă, pe nisipul fin care îmi
mă întreb de ce nu pot rezista să nu plâng în astfel de
încingea călcâiele şi mă uitam la soarele ca o minge de
situaţii. Aş putea să nu dau prea multa importanţă, ca
aur ce trimitea raze blânde asupra pământului.
majoritatea copiilor.
Priveam în depărtare şi marea parcă încerca să-
mi spună ceva. Valurile veneau lin şi nu se mai izbeau la
mal. Sunetul lor îmi amintea de foşnetul pădurii. A pădurii
din satul bunicilor mei.
- Poate sentimentul este prea intens! Ceilalţi
Multe gânduri îmi veneau în minte privind valuri-
copii sunt veseli. Vin şi se trântesc în valuri, se bat în
le. Dorinţa mea era să povestesc cuiva frământările mele,
apă, fac scufundări. Aşa credeam că sunt toţi, dar acum
visele legate de copilăria mea.
îmi schimb părerea. Eşti unicul copil care stă tăcut. Poate
Marea, cu nuanţe de verde, albastru şi alb, cu
este legat de faptul că eşti fată.
alge care se legănau în adâncurile ei, de parcă ar fi dan-
- Este greu de explicat ceea ce simt, dar, de
sat, mă determina să-i spun tot ce nu mă lăsa să trăiesc
când m-am confesat ţie, sunt mai liniştită.
liniştită. M-am simţit de parcă aş fi păşit într-o altă
- Nu îţi mai pot vorbi. Vin copiii de care îţi po-
lume. Marea mi-a şoptit:
vesteam mai devreme.
-Ce te apasă, fată dragă?
Norodul venit la sărbătoarea mării pare o armată
-Multe mă frământă, dar cui aş putea să le spun?

VITRINA… CU VISE
Fiecare are fel de fel de vise… de zi şi de noapte, de joacă şi de învăţătură, de-o clipă sau de-o viaţă…
Ce este vitrina cu vise?
Să privim fotografia… pentru că ea nu este altceva decât vitrina cu cărţile scrise de noi, elevii, la sfârşitul clasei a VII-a, când
finalizăm capitolul studiat în clasele anterioare, „Cartea, obiect cultural”.
La propunerea doamnei profesoare de limba şi literatura română, fiecare elev trebuia să realizeze, cu forţe şi materiale proprii,
„cartea visurilor sale”. Fiecare elev îşi scrie cartea, o desenează, o leagă, o dă colegilor la corectat, la recenzat şi apoi, la o oră de limba
română, se aşează în „scaunul scriitorului”, din care şi-o prezintă, obţinând, fireşte, o notă şi… aplauzele doamnei profesoare şi ale
colegilor.
Cărţile sunt aranjate apoi în „vitrina cu vise” şi devin realizările noastre în cadrul proiectului „O carte pentru şcoala mea”.
Anul acesta, eu am aranjat vitrina clasei noastre, punând „vis” lângă „vis”, carte lângă carte.
Pe raftul de sus, sunt aşezate cu multă grijă cărţile colegilor, care mai de care mai interesante.
Cartea lui Costel Floare, prima din rând, numită „Pădurea blestemată”, este plină de peripeţii, dar şi foarte înfricoşătoare. Pot
spune că este o carte S.F.
A doua carte este cea a Iulianei Bejenari, o iubitoare a mediului înconjurător,
ce ne învaţă să fim prietenii naturii. Cartea ei se numeşte „Natura – prietena tuturor”.
Următoarele cărţi sunt ale celor două surori, Ciungu Alexandra şi Mihaela, ce compun
poezii.
Cartea colegei mele, Dănilă Roxana, o iubitoare a tot ceea ce înseamnă
literatură, ne încântă cu creaţia sa, numită „Prietena mea, compunerea”, în care prezintă
atât compuneri de-ale ei, cât şi o scrisoare către Ion Creangă, o diagramă şi o biografie
a marelui scriitor, intitulată „Ion Creangă de la A la Z”.
Colega Teodora Drelciuc ne invită, apoi, la masă, cu cele mai bune reţete din
toată Bucovina, în cartea ei, „Reţete de bucătărie” şi ne amuză cu cele mai bune
bancuri, evident, despre mâncare, după care ne oferă nişte „Zicale şi proverbe”, tot
culinare, bineînţeles.
„O stea în pericol” este o carte scrisă de către Litian Oana, ce ne îndeamnă să
protejăm floarea-de-colţ, o comoară a naturii, acum pe cale de dispariţie. „Istoria
muzicii” ne este prezentată de către Vâjâilă Raluca, ce ne face cunoştinţă cu marii
muzicieni care au rămas în istorie pentru comorile dăruite lumii.
Cele două cărţi de pe raftul de jos sunt a mea şi a surorii mele. De fapt este o
singură carte, dar în două volume, intitulată „Florile şi secretele lor”, în care am pus
mult suflet şi sper să ne fie recunoscute eforturile, citindu-le voi, cei care citiţi şi acest articol.
Un poet, în adevăratul sens al cuvântului, se poate numi Tcaci Sandu, care a compus poezii în cartea sa, „Poezii despre
animale”, foarte interesante şi frumoase.
Colega mea, Lucasevici Ionela, a scris compuneri cu mult tâlc, în cartea „Poveşti de demult”.
Popa Adrian ne prezintă „Minunata lume a păsărilor”, în care sunt descrise specii de păsări, viaţa acestora şi ne pune la
încercare isteţimea cu câteva ghicitori.
Avram Alexandru scrie „Natura, prietena mea”, în care ne redă prin informaţii sigure viaţa animalelor din zona noastră.
Toţi aceşti elevi au pus foarte mult suflet în ceea ce au realizat şi au reuşit să facă nişte cărţi interesante. Convingeţi-vă!

Alina SIMIREA,
clasa a VIII-a A
11
 Faţă-n faţă

FETIŢO, PARCĂ AI MAI FOST PE-AICI Într-o vară, am fost cu toată familia la Iaşi. Am stat
Acelaşi dialog, aparent aceeaşi fotografie şi totuşi, alta… Priviţi- la rude. Eu am plecat din Gura Humorului cu o prietenă,
mă! Eu sunt Ana Maria Simirea şi o las pe sora mea să scrie despre cărţi, iar care m-a dus la Grădina Botanică.
eu, vrând – nevrând, mă străduiesc să scriu despre altceva. Despre ce, oare?
Mă frământ, mă frământ cum se frământă aluatul de cozonac şi, de pe nişte Doamna care ne-a dat biletele s-a uitat la mine
„stafide”, alunecă în tava foii amintirile… lung, spunând:
- Parcă ai mai fost pe-aici, n-ai mai intrat o dată?
- Nu, am mai fost acum doi ani…!
Am vizitat grădina, florile; nenumăratele flori ne
încântau care mai de care, dar un sentiment ciudat nu-mi
dădea pace. Am intrat în pavilionul cu plante exotice. Un
domn s-a uitat la mine mai insistent şi mi-a spus:
- V-aţi întors? Doar aţi mai fost pe-aici!
- Noi, nu! Cred că e o greşeală.
Ce se întâmplă oare? De ce cred oamenii că am mai
fost pe-acolo? Am plecat din Împărăţia Florilor şi ne-am
dus în cea a tuturor ispitelor, adică la Mall.
Urcam scările. Când – colo, ce să vezi? Cine
cobora? Sora mea cu prietena ei. Ne-am făcut cu mâna şi
apoi ne-am întors şi ne-am întâlnit.
Ea mi-a arătat, mândră, pliantul cumpărat de la
Grădina Botanică. Eu şi Mihaela, prietena mea, ne-am
privit cu subînţeles: aha!
Mi se pare nostim să ai o soră geamănă, să
semeni cu ea ca şi cum te-ai uita în oglindă.
Suntem, totuşi, firi diferite. Priviţi în oglinda
sufletelor noastre şi descoperiţi-ne!
Ana Maria SIMIREA,
clasa a VIII-a A

FLORI GEMENE, FLORI… În paginile lor găsiţi informaţii ştiinţifice despre

unele flori, dar şi poezii, poveşti, legende, curiozităţi,
- Eu sunt aceasta! rebus, ghicitori, toate, toate despre flori.
- Ba nu, eu sunt, pentru că, nu vezi, eu am avut Florile au fost şi sunt prietenele noastre.
medalionul la gât când ne-am fotografiat! Credem că pot fi şi ale voastre. Trebuie să cunoşti bine
- Da? Bine… Eu sunt asta… tu eşti cealaltă… un prieten, iar cărţile noastre vă ajută să vă cunoaşteţi
Ce-aţi înţeles? Ce trebuie! Adică a primit mai bine noii prieteni. Alegeţi albăstreaua, dacă vă
fiecare fotografia ei de la doamna profesoară, care ne- place o fărâmă de cer, sau trandafirul, care trăieşte pe
a propus să scriem câte un articol pentru rubrica „Faţă- pământ dinaintea noastră, a oamenilor şi ştie foarte
n faţă” a revistei şcolii. multe…
Zis şi făcut! Priviţi-mă! Eu sunt Alina Simirea, Fiecare floare are o semnificaţie, dar toate
soră geamănă cu Ana Maria Simirea şi m-am hotărât simbolizează dragostea. Un astfel de simbol am dori să
să vă scriu despre „cărţile” pe care le-am scris noi fie şi cărţile noastre, pe care sperăm să le citiţi. Vă
pentru proiectul „O carte pentru şcoala mea”. mulţumim şi vă dorim lectură plăcută!
Amândouă suntem florile mamei – flori şi n-am
Alina şi Ana Maria SIMIREA,
fi putut scrie decât „o carte” în două volume: „Florile
şi secretele lor”. Ne plac florile, acasă şi la şcoală. Ele
ne privesc şi ne încântă în fiecare zi cu formele şi
culorile lor.
Florile şcolii, florile din geam, florile din
grădină şi „florile” din bănci se aseamănă prin
prospeţime, culoare, voie bună şi, uneori, prin spini.
„Cărţile” noastre s-au născut din spiritul veşnic
viu al dragostei pentru flori, care, credem noi, există în
fiecare om. Ele sunt un mijloc de comunicare,
transmiţând delicat celor cărora le oferim, respectul şi
dragostea noastră.
Florile sunt viaţă şi frumuseţe, ne încântă şi ne
vindecă sufleteşte şi chiar trupeşte.
Aceste afirmaţii au acoperire atât în florile din
jur cât şi în ceea ce am scris, pagină de pagină. Ne-am
documentat, am citit pagini din Botanică, poezii, am
privit Atlasul botanic şi… am scris, am desenat
primele noastre cărţi, în manuscris, bineînţeles.

12
Viitorul la timpul prezent

VALURILE DUNĂRII, VALURI EUROPENE

Una dintre activităţile noastre, ale elevilor de la
opţionalul „O carte pentru şcoala mea” este cea cu
titlul de mai sus, mai ales că participăm şi la
programul Eco – Şcoala, care are în acest an tema
APA.
Apa, izvor de viaţă şi energie, apa – poezie şi
muzică, apa – periculoasă şi devastatoare, aducătoare
de bucurii, dar şi de mari necazuri. O astfel de apă, am
ales noi, este Dunărea, aşa că ne-am propus să
călătorim prin ţările şi capitalele europene, pe firul
fluviului, asemenea lui Alexandru Vlahuţă în volumul
„România pitorească”.
Am stabilit bibliografia, sarcinile pe ateliere, pe
etape.
În ceea ce priveşte compunerile, eu încep călătoria
imaginară. Urmaţi-mă!
Suntem în Munţii Pădurea Neagră, la izvoarele celui de-al doilea fluviu al Europei, cu 2860 km
lungime, din care 1075 km în ţara noastră.
Dunărea izvorăşte prin Brigach şi Brege. Da, sună ciudat! Îmi imaginez două izvoare, doi fraţi, aşa ca
în legenda Mureşului şi Oltului…, numai că, fraţi buni, ei pornesc împreună marea aventură a vieţii,
misterioasa călătorie a apelor, ce îi poartă spre… Marea Neagră.
Ciudat! Dunărea leagă Pădurea Neagră de Marea Neagră, ducând pe
valurile ei severitatea şi profunzimea codrilor germani, pentru a întuneca
marea noastră, pentru a o face Marea Neagră. De ce Neagră? Poate pentru că
în valoarea absolută negrul, culoarea contrară albului, este egală acestuia. Ca
şi albul, el se poate situa la cele două extremităţi ale gamei cromatice ca
limită, fie a culorilor calde, fie a celor reci…
După cum este mat sau strălucitor, negrul devine absenţă sau… sumă a
celorlalte culori sau sinteză a lor…
Din multitudinea semnificaţiilor acestei culori se mai evidenţiază aceea
că negrul este, în general, culoarea „Substanţei universale”, a materiei
primordiale, a haosului originar, a primelor ape şi, poate, a primelor păduri, astfel încât, cele două denumiri,
Pădurea Neagră şi Marea Neagră sugerează vechimea lor pe bătrânul continent, născut din vremea când
„Sfântul Duh umbla deasupra apelor”.
De atunci şi până-n zilele noastre, mii şi mii de călători au poposit la izvoarele Dunării.
Cerasela OANEA,

TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE

Ca şi colegii mei, elevii Eco-Şcolii Nr. 2 „Petru Comarnescu”, privesc zi de zi
copacul-simbol de pe unul dintre panourile şcolii, copac realizat în 2003 cu migală şi
dăruire de către membrii familiei Niculiţă: tata, mama, Sorina şi Adi, foşti elevi ai şcolii.
În jurul acestui copac, elevii afişează acum materialele şi articolele scrise de ei.
Alături de copac, sau, poate, odată cu el, creştem şi noi, educându-ne în spiritul
respectului faţă de natură, cultură şi civilizaţie naţională şi universală.
Pentru mine, acest copac este un simbol şi am vrut să mă fotografiez cu el deoarece simt
că ne cunoaşte deja şi ne iubeşte, pe fiecare în parte. A devenit, parcă, un alt coleg, un
alter – ego al fiecăruia dintre noi.
Deşi nu este un arbore adevărat, spre copacul din fotografie converg toate forţele
vii în mişcare, spre devenirea şcolii noastre.
Simbol al vieţii în continuă evoluţie, în ascensiunea sa spre cer, orice arbore
înlesneşte comunicarea între cele trei niveluri ale Cosmosului: cel subteran, prin rădăcinile
ce răscolesc adâncimile în care se împlântă, cel de la suprafaţa pământului, prin trunchi şi
crengile de jos şi înaltul, prin ramurile dinspre vârful copacului, atrase de lumina cerului.
Copacul, simbol al şcolii noastre, nu are o rădăcină proprie. Rădăcina îi suntem
noi, iar el este un sălaş al „Pomului Vieţii”, sufletul. Fructele lui, păzite cu sfinţenie,
transmit un gram de nemurire. Dacă fructele Pomului Vieţii din Eden sunt douăsprezece la
număr, semnul reînnoirii ciclice, „fructele” pomului nostru suntem noi, elevii, câteva sute,
aşa că îi asigurăm tinereţe fără bătrâneţe, atât lui cât şi şcolii în care am învăţat şi vor învăţa şi alte generaţii.

Teodora Drelciuc,
clasa a VIII-a A

13
 La început a fost cuvântul

LECŢIA DE RELIGIE Prof. Antoanela POHOAŢĂ

Motto: «Trebuie să înveţi atâta timp cât nu ştii, atâta timp cât trăieşti»
Seneca

Când un om vrea să înveţe o artă sau o meserie, el

acceptă să fie învăţat şi să se supună practicilor pe care le
necesită ucenicia. Educaţia însă nu este o meserie, ci o misiune.
Înţeleasă la justa ei valoare şi practicată cu conştiinciozitate,
educaţia poate fi considerată o misiune sacră, alături de preoţie.
Educaţie înseamnă a conduce un om de la o situaţie
dată la alta în sensul creşterii lui, a dezvoltării şi perfecţionării
lui, căci omul tinde către perfecţiune. Idealul perfecţiunii
omului îl găsim în creştinism: „Fiţi dar desăvârşiţi, precum
Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”(Matei 5,48), aşa încât
educaţia trebuie să fie în primul rând disciplina formării şi
înălţării spirituale a omului.
Un îndrumător adevărat devine colaborator al lui Dumnezeu. Am putea spune că o persoană ( fie
elev sau ucenic) încredinţată cuiva spre educaţie, spre îndrumare este un talant dat de Dumnezeu. Dacă va
lăsa acel talant aşa cum îl primeşte, înseamnă că-l îngroapă în pământ sau îl lasă ca să se afunde singur în
pământ. La Judecată va da seama de nepăsare, comoditatea de care s-a făcut vinovat înaintea lui Dumne-
zeu, a societăţii şi mai ales, a celui încredinţat spre educaţie. Cel care îşi face datoria cu adevărat, din talan-
ţii primiţi reuşeşte să facă adevărata comoară. Talantul educat creşte, se dezvoltă, la rândul său va deveni el
însuşi îndrumător pentru alţii.
Elevul indisciplinat nu este în primul rând cel care “înfruntă” autoritatea şcolară, venind cu păreri
proprii, deosebite de cele ale profesorului. Mult mai grave sunt alte atitudini ca: indiferenţa, plictiseala, auto-
mulţumirea, nesinceritatea, teama de participare la dialogul elev-profesor, chiar elev-elev. Neglijarea de către
profesor a rolului relaţiilor pedagogice în crearea şi rezolvarea situaţiilor de instruire, ca şi apelul redus la
învăţarea prin cooperare, sancţionarea comunicării între elevi, predominarea sarcinilor individuale, acordarea
priorităţii transmiterii şi învăţării prin receptare, înţelegere greşită a autorităţii şi a afirmării independenţei
elevilor, relativa obiectivizare şi stimulare a elevilor în evaluare, lăsarea în plan secund a obiectivelor forma-
tive şi educative în lecţii şi evaluarea numai a cunoştinţelor conduc la numeroase reacţii din partea elevilor,
care deteriorează climatul specific, necesar rezolvării sarcinilor.
O persoană lipsită de educaţie este considerată după Sfântul Ioan Gură de Aur a fi un duşman şi
vrăjmaş al tuturora, a lui Dumnezeu, al naturii, al legilor, al vieţii sociale. Astfel, educaţia reprezintă
„problema capitală a omului, din lipsa de educaţie decurgând toate relele posibile,” scopul educaţiei fiind
pregătirea pentru viaţa veşnică. ”. Am putea spune chiar că educaţia este rezultatul unei triple conlucrări:
individ – educator – divinitate.
Atât profesorii cât şi elevii de astăzi au nevoie de înţelegere, mai mult decât de ascultare, nu numai
pentru a da o altă orientare relaţiei elev-profesor sau profesor-elev, dar şi pentru a oferi un cadru nou, necesar
conţinutului şi tehnologiei didactice moderne, care nu se pot integra lângă elemente ale acestei relaţii menţi-
nute prin norme şi practici cu rol exclusiv de frână.
Se ştie că toţi cei care lucrează în medii cu raporturi interpersonale, de la cele mai complexe
profesiuni – profesor, medic, preot, sociolog, psiholog- şi până la cele mai simple funcţiuni publice, pe lângă
faptul că dobândesc o cunoaştere mai atentă a omului, realizează că nimic nu este mai dificil de prelucrat şi
modelat decât materialul uman, căci „ educaţia are mult de lucru în adâncimi’’, însă dacă în mijlocul acestui
univers va fi Hristos, atunci scopul educaţiei este atins.
prof. Vasilica MIHALCEA
14
Şapte ani de-acasă
VORBE…, VORBE…
André Gide afirma că „numărul prostiilor
pe care până şi o persoană inteligentă le poate
debita într-o zi, este de necrezut. Şi eu aş spune,
fără îndoială, tot atâtea – adăuga scriitorul –
dacă n-aş tăcea atât de des”.
Să conversăm, deci, în acest număr al
revistei noastre, la rubrica deja cunoscută, de-
acum, de voi, ŞAPTE ANI DE-ACASĂ”, despre
arta de a tăcea. Trebuie, aşadar, să fim foarte
atenţi la politeţea pe care o datorăm atât
oamenilor cărora ne adresăm, cât şi cuvintelor
noastre.
Cred că prima regulă de care ar trebui să
ţinem cont atunci când vrem să comunicăm cu
cineva ar fi tocmai aceasta: a vorbi ca să
comunici ceva, nu doar ca să vorbeşti, să asculţi
sonoritatea propriilor cuvinte sau ca să-i
„vorbeşti” pe alţii, ceea ce, în limbaj cotidian, se
numeşte, parcă, bârfă, dacă nu mă înşel.
Conversaţia cere un schimb de idei,
altfel rămâne doar o simplă pălăvrăgeală.
Adesea, însă, deşi ideea comunicării presupune
existenţa a cel puţin două persoane, ea poate fi
semnul celui mai neplăcut egoism.
Asta se întâmplă când cel care vorbeşte
îşi începe toate propoziţiile cu EU, cu MĂ şi PE
MINE, întreaga declinare a pronumelui personal,
persoana întâi. Când monopolizează întreaga
conversaţie. Când nu are alt subiect decât
propria persoană. Când nu are răbdarea şi nici
interesul să-l asculte pe cel din faţa lui, cu
preocupările, cu necazurile şi bucuriile lui.
Cred că putem afirma liniştiţi că a şti să
taci şi să asculţi când şi cât se cuvine constituie
marea calitate a unui interlocutor, chiar dacă
această afirmaţie pare a fi un paradox. Există,
15
însă, şi reversul, la fel de neplăcut: taciturnul.
Este cel care tace întruna şi-l lasă doar pe
celălalt să vorbească. E obositor un astfel de
companion, poate la fel de obositor ca unul prea
volubil…
Dar să presupunem că avem situaţia
ideală, că avem în faţă doi interlocutori politicoşi
şi bine crescuţi, dispuşi să se asculte unul pe
altul. Ei bine, va trebui ca aceşti doi interlocutori
să aibă grijă să respecte câteva reguli
elementare.
Prima dintre aceste reguli ar fi să nu-şi
exprime părerile în sentinţe categorice şi
definitive. El ştie, cunoaşte, el a verificat, numai
el are dreptate, iar când celălalt are vreo opinie
contrară, să-l contrazică violent şi cu infatuare,
ţinând să-l convingă cu orice preţ, chiar al
tonului ridicat şi al certei, de adevărul lui.
O altă lege ar fi să nu-l întrerupă pe
interlocutor atunci când acesta îi dă replica.
Ciocnirile de idei pot duce uneori şi la altfel de
ciocniri, mai puţin abstracte, iar aceasta
constituie, fără îndoială, semnul lipsei de
stăpânire de sine, care le lipseşte, adesea,
elevilor noştri.
A fi prevenitor cu cei cu care stai de
vorbă, a-ţi alege atent cuvintele, a-ţi exprima
ideile şi cu dorinţa de a nu-l jigni sau răni pe
celălalt, nu înseamnă ipocrizie, ci, aş zice,
omenie.
Dar pentru că „vorbim” despre vorbe,
iar unii dintre tinerii din şcoala noastră – o ştim
cu toţii – folosesc cu mult prea multă plăcere
expresii argotice, trebuie să spunem că felul în
care vorbeşte un om îl defineşte, ca şi felul în
care se mişcă sau se îmbracă. Şi mă întreb cărui
tânăr, dintre cei care nu fac alergie la cuvintele
„bună-creştere” şi „educaţie” i-ar plăcea să fie
definit prin cuvinte grosolane şi vulgare, prin
ticuri verbale care îi sărăcesc nu numai limbajul
ci chiar şi mintea. A exprima diferitele nuanţe
ale aprecierii şi admiraţiei printr-o vorbă ca
„mişto”, a te adresa oricui printr-un „mă”, aşa –
zis amical, sau a folosi cuvinte din limba unei
anumite naţionalităţi, care cântă manele, ca şi
cum ar fi cuvinte româneşti, mi se pare un
atentat nu doar la adresa limbii noastre, dar şi la
adresa gândirii noastre. Să nu uităm nicio clipă
că apărându-ne limba de grosolănii ne apărăm
propriul spirit. Ni-l apărăm şi de prostie,
câteodată.
Dar, decât o prostie scăpată pe gură, mai
bine o fărâmă din aurul tăcerii.
 O carte pentru şcoala mea

O AVENTURĂ ÎN BIBLIOTECĂ

Într-o zi, domnişoara profesoară ne-a dat de citit o carte pentru ora următoare.
Am intrat în bibliotecă şi m-am rătăcit. Am căutat peste tot o ieşire din labirintul înţesat de cărţi în capcana căruia căzusem,
dar n-am găsit. M-am uitat în sus, căutând un petic albastru, de cer, dar deasupra mea, pe tavan, se afla un desen uriaş, cu un dragon, a
cărui limbă despicată voia, parcă, să mă atingă.
Deodată s-a făcut foarte cald şi tavanul a început să se topească. Culorile au curs pe jos şi s-au transformat într-un monstru.
Am început să fug de monstru, dar mă învârteam în cerc. Toate culorile s-au împrăştiat în toată biblioteca, dar mai ales peste mine,
transformându-mă într-un desen. De după un raft, a apărut un vrăjitor, care mi-a spus doar atât:
Caută cele trei cărţi!
N-am înţeles ce voia să spună prin asta, dar l-am ascultat. M-am plimbat prin bibliotecă, tot căutând, nici eu nu ştiam ce, dar
din ce în ce mai alarmată.
Cărţile pe care le căutam, mă căutau şi ele. Deodată, fără să-mi dau seama de unde, a apărut lângă mine o carte cam de statura
unui copil de-a V-a şi mi-a spus:
- Eu sunt Basmul! Trebuie să le găsim şi pe suratele mele.
Am pornit-o amândoi pe un coridor lung de unde, la fel de neaşteptat, apăru, de pe o uşă, o altă carte, ceva mai înăltuţă, care veni spre
mine şi-mi spuse:
- Eu sunt Aventura! Trebuie să o găsim şi pe sora noastră mai mare, Fantezia.
Dar de după un stâlp, de pe-un teanc de reviste cu benzi desenate, apăru o carte mare, foarte frumoasă, înveşmântată în aur.
Cele două cărţi mai mici s-au repezit înspre sora lor, au îmbrăţişat-o, apoi s-au luat toate trei de mână şi au început să se învârtă în jurul
meu, cu repeziciune. Îmi pierdusem orice contact cu realitatea, dar nu mă puteam desprinde din hora lor, deşi ştiam că mama mă aşteaptă
acasă cu cina. Îmi plăcea atât de mult acea stare vrăjită, încât uitasem chiar şi de foame.
Starea mi-a fost întreruptă de o lumină puternică, în urma apariţiei căreia totul s-a transformat din nou în realitate.
M-am dus acasă şi i-am povestit mamei, dar ea nu m-a crezut.
Totuşi, eu încă mai cred că toate cărţile sunt magice. Ana Iulia NISTOR,
clasa a V-a B

ZMEI...
… DE ZMEI
Zmeul este o creatură îngrozitoare şi rea. El este foarte înalt, încât poate
ajunge până la doi metri şi are plete lungi şi blonde. Zmeul Haiduc are două coarne,
Zmeul trăieşte prin luptă, dar pierde mereu în faţa binelui. Şarpele de pe mari, de taur, de vreo 1,5 metri, iar urechile îi
sabie reprezintă magia neagră a diavolului, iadul şi chinul etern. Eroul îl învinge sunt de aceleaşi dimensiuni ca şi coarnele.
întotdeauna pe zmeu şi eliberează prinţesele frumoase, pe care acesta are prostul Nasul îi este mare şi acoperit cu bube. Gura
obicei să le ţină ostatice. uriaşă ascunde mulţi dinţi, foarte ascuţiţi, printre
Zmeul poate zbura, se poate multiplica şi poate emite raze distrugătoare prin ochii care ar fi mai bine să nu ajungi niciodată! În
lui sângeroşi. barbă şi în păr are multe gângănii. Muşchii îi
Pe deasupra lui este o strălucire demonică şi înfricoşătoare. sunt de oţel iar unghiile negre şi foarte ascuţite.
Maieul şi pantalonii rupţi sunt din
Mihai George BELIGAN, piele de balaur, de aceea zornăie la fiecare pas.
clasa a V-a B Poartă numărul 70 la papuci, la înălţimea lui de
trei metri şi jumătate.
Zmeul Zmeilor este de culoare verde şi scoate flăcări fierbinţi pe gura Poartă un bici foarte lung şi foarte
înspăimântătoare. Are o coamă galbenă, pe care o târâie după el oriunde merge. Cu şfichiuitor.
cei şase ochi care strălucesc precum stelele noaptea, reuşeşte să bage în boale pe Cel mai rău este, însă, că are un
oricine. suflet negru şi sângele rece.
Este bubos, deoarece prietenii săi, insectele veninoase, îi sug mereu Locuieşte în grote ascunse şi de
sângele şi are multe creste pe care le aruncă după orice viteaz care vine să-l aceea mai este numit şi Paznicul Infernului.
omoare. Dacă nu este învins, îşi înghite victima cu dinţii lui imenşi, pe care şi-i
arată cu mare plăcere. Ana Iulia NISTOR,
În plus, toată lumea ştie că mai are cinci prieteni, care îl însoţesc peste tot clasa a V-a B
şi îl ajută să sperie oamenii.
Teodora CRĂCIUN,
clasa a V-a B
16
Pe scena noastră
ÎNCERCÂND SĂ PRINDĂ
PEŞTELE CEL MARE
La iniţiativa domnului profesor de limba şi litera-
tura română George Checheriţă, referent cultural, la Casa de
cultură a oraşului nostru s-a jucat miecuri, 22 martie, spectacolul
„Iona”, de Marin Sorescu, în regia arhitectului Nicolae Munteanu.
Am participat şi noi, cei din trupa „Aspect”, trupa de teatru
a Şcolii 2, bineînţeles ca spectatori, mereu îndrăgostiţi de arta
Thaliei.
Piesa la care am fost spectatori respectă scenariul
dramatic al lui Marin Sorescu care, preluând mitul biblic al
profetului Iona, conservă o serie de detalii, parodiindu-le pe altele
şi impunând, până la urmă, un nou mit: acela al încarcerării.
Preocupat de tema vieţii şi a morţii, regizorul ne
propune un alt tip de spaţiu, tragismul operei soresciene fiind
proiectat în scene cu o mare forţă de sugestie.
În cele patru tablouri evoluează un singur personaj.
Acesta, deşi aflat în circumstanţe absurde, conştientizează o serie
de adevăruri cu valoare generală: omul este prizonierul condiţiei
sale pentru că trupul este închisoarea spiritului. Piesa are un
caracter de parabolă prin metaforele şi simbolurile care, deşi
realizate prin reprezentări concrete, trimit la un plan abstract,
transcendent.
Legătura piesei cu mitul biblic reiese chiar din titlul ei.
Coincidenţa dintre numele personajului şi cel al profetului din
cartea sfântă nu este întâmplătoare. Prorocul biblic a primit de la
Dumnezeu porunca de a duce un mesaj divin în cetatea Ninive.
Pentru că a refuzat şi a fugit cu o corabie, el a fost pedepsit, fiind
înghiţit de un peşte uriaş. Eliberarea a venit totuşi după trei zile şi
trei nopţi de rugăciune, eroul devenind astfel un simbol al naşterii
şi al învierii. Personajul lui Sorescu se dovedeşte a fi, la fel ca şi
prorocul biblic, capabil de a străbate spaţiul unei lumi copleşite de
stereotipii, căreia i se opune prin ironie şi seninătate.
Spintecarea repetată şi fără rezultat a burţilor de peşte îi
arată lui Iona că valorile nu trebuie căutate în exterior, ci în interior
şi că pentru a descoperi universul, el trebuie să se descopere pe
sine, ca om.
Personajul ajunge prizonier al unui spaţiu din care
ieşirea este imposibilă. Asaltat de întrebări majore, el comentează
şi persiflează marile teme ale omenirii: moartea, fericirea,
naşterea. Este temător, dar plin de speranţă, se poartă normal în
condiţii aparent absurde, neobişnuite, pentru că întreaga lui viaţă a
trăit, de fapt, într-o carceră. Conştient de singurătatea sa, căci şi-a
pierdut chiar şi ecoul, se dedublează, dezbătând cu sine însuşi, prin
eforturi de memorie, aspecte ale existenţei sale, încercând să se
cunoască. Îşi evocă mama, îşi aminteşte adolescenţa, primul sărut,
copilăria, se gândeşte la mare, la casa lui, la pădure. Îşi dă seama,
astfel, că pentru a se defini şi a-şi câştiga o identitate, trebuie să se
nască din nou, refăcând treptele fireşti ale vieţii. El decide să-şi
continue călătoria în interior, spintecându-şi abdomenul. Pentru că
tentativele de eliberare exterioară nu au dat roade, personajul face
un ultim gest de dizolvare a limitelor exterioare şi se ridică
deasupra propriului destin.
Cel care l-a întruchipat pe Iona, susţinând întregul
spectacol, a fost tânărul actor Constantin Puşcaşu, de la Teatrul
Naţional din Iaşi. Interesat de reacţia emoţională a spectatorilor,
17
acesta a captat pentru o oră atenţia întregii săli, prin supleţea cu
care a reuşit să treacă de la un registru la altul, de la tonul grav la
cel comic, abordând apoi registrul poetic. Trăindu-l pe Iona,
actorul nu a fost distras nici de sunetele telefoanelor mobile care,
din păcate, au sunat în sală, nici de prăbuşirea accidentală a unei
părţi din decor. Astfel, a redat în mod fericit drama personajului
angajat în efortul de a descoperi un sens absolut existenţei.
Spectacolul pe care l-am vizionat a fost distins, pe drept
cuvânt, cu trofeul „ION DE ARGINT” la Festivalul Internaţional
„ONE MAN SHOW” din Chişinău.
Aşteptăm cu nerăbdare următoarea reprezentaţie, aşa
cum ni s-a promis.
prof. Antoanela POHOAŢĂ
CORALA “PRIMAVERA”
SAU BUCURIA DE A CÂNTA
În clepsidra timpului s-au scurs zece ani de când
muzica reunea un nou grup de sufleţele (aveau doar nouă
ani) în marea familie a Asociaţiei Umanitare FAM, ce aveau
să continue drumul afirmării coralei „Primavera”.
Bucuria de a cânta s-a manifestat nu numai în sala
de repetiţie sau pe scenă, ci şi în drum spre casă, spre
şcoală. Această bucurie de a cânta este în mod cert liantul
care-i uneşte pe tinerii membri ai „Primaverii” ca într-o
familie. Ei cântă din suflet şi pentru suflet şi apoi pentru cei
din jur, pentru iubitorii de muzică. Pentru că pornind din
suflet, cântecul stârneşte întotdeauna un viu ecou în sufletele
ascultătorilor.
Aşa se explică, într-o bună măsură, succesele
obţinute de către corala „Primavera”, atât în ţară, cât şi peste
hotare.
La 26 martie 2006, corala a reprezentat din nou cu
succes oraşul Gura Humorului, la cea de-a XVI-a ediţie a
Festivalului de muzică religioasă ortodoxă „Buna Vestire”,
obţinând locul I la secţiunea „aşezăminte culturale”.
Rezultatul este rodul talentului, dăruirii muncii şi ambiţiei,
crescând prestigiul formaţiei, a Asociaţiei Umanitare FAM şi
al oraşului.
Le mulţumesc din inimă tinerelor Ruxandra Condur,
Andreea Lupaşcu, Andreea Mardar, Eugenia Rusu, Lucica
Nuţu, Cătălina Dziurcovschi, Mihaela Buta, Elis Petrescu,
Elena Motrescu, Andreea Negară, Anca Pojar, Ramona
Ibănescu, Sabina Cotoară, pentru colaborare şi entuziasm.
Vă felicit pentru tot, pentru extraordinara perioadă
trăită împreună şi am credinţa că exemplul vostru va întreţine
flacăra, spiritul ce guvernează corala, unind generaţiile
următoare ale „Primaverii” pe minunatul, dar şi abruptul făgaş
al armoniilor.
Pentru că suntem în prag de despărţire, sperăm ca afirmaţia
lui Rabindranah Tagore să fie valabilă şi pentru noi:
„Despărţirea e unul din cele două poluri între care oscilează
inima universului; celălalt pol e întâlnirea…”
prof. dirijor,
Lenuţa BELECA
 Pagina pentru părinţi
acest fel devin pierderi iremediabile. Cine doreşte să câştige
PĂRINŢI CARE NU MAI AU TIMP un copil trebuie să-l iubească. Nu dându-i totul, nu salvându
PENTRU COPIII LOR -l de responsabilitate, ci implicându-l realmente în viaţă, ca
pe o fiinţă capabilă să răspundă de faptele sale. Iar acesta
Uneori părinţii cred că a iubi un copil înseamnă a-l este un mod de a fi atent la copil. Şi la nevoile sale.
scăpa din toate încurcăturile în care intră sau, dimpotrivă, a
sta cu biciul la spatele lui, mai ceva ca-n filmele despre Prof. Antoanela POHOAŢĂ
puşcăriaşi. În ultimii ani se manifestă un fenomen de-a
dreptul bizar în ce priveşte educaţia copiilor şi felul în care
părinţii intervin pentru ei. Sunt părinţi care nu mai au timp
pentru copii. Nu ştiu nimic din ce fac ei în cursul zilelor sau TE IUBESC, BUNICO!
al nopţilor, ce prieteni au şi ce concepţii despre viaţă.
Părinţii muncesc mult şi aceasta este o scuză. Numai că un Dacă m-ar întreba cineva pentru ce aş fi
copil resimte traumatizant lipsa de preocupare a părinţilor, recunoscătoare pe lumea asta, răspunsul meu ar fi: pentru că
aşa încât începe să le atragă acestora atenţia prin ceea ce există bunica mea.
Aş vrea să-i mulţumesc pentru bunătatea ei, pentru
face. Nu de puţine ori auzim că fiul unui demnitar sau al
iubirea ei faţă de noi, nepoţii ei şi pentru grija pe care ne-o
unui mare om de afaceri a jefuit un magazin sau a fost
poartă.
implicat în trafic de droguri sau într-un scandal la discotecă. Dacă vedeţi într-o dimineaţă o bătrână cu doi copii
Omul ocupat pune mâna pe telefon, îşi sună prietenii şi-l de mână îndreptându-se spre şcoală, mergând la pas cu ei,
scoate basma curată pe copilul care a greşit. Îl ceartă, apoi glumind cu ei şi dându-le ultimele sfaturi pentru a începe cât
uită iar de el şi copilul devine din nou recalcitrant. Aşa încât mai frumos o nouă zi, să ştiţi că este ea, bunica mea.
face un accident de circulaţie, apoi şiragul nebuniilor Cu ochii albaştri ca cerul senin primăvara, cu părul
continuă, fără ca tânărul să înveţe ceva despre propria sa cărunt, precum norii plini de ploaie, toamna, cu paşii lini
responsabilitate, iar părintele să perceapă limbajul copilului precum căderea fulgilor de zăpadă, ea este cea care îmi
său. Teribilismul tinerilor nu este altceva decât revoltă încălzeşte sufletul de-a lungul anilor, aşa cum soarele
împotriva neiubirii, a lipsei de atenţie, venite în special de la încălzeşte natura în vacanţele de vară pline de bucurie.
părinţi. Inconştient, el ştie că părintele se interesează de Bunica se ocupă de treburile casei, de la îngrijirea
soarta sa doar atunci când face un lucru rău. florilor până la gătit. Ah, şi cum găteşte…! Încă mai simt în
Întâmplările negative în care sunt implicaţi copiii şi nări parfumul cozonacului proaspăt scos din cuptor!
Ştiu că
tinerii nu sunt altceva decât un limbaj prin care ei atrag
într-o zi voi creşte
atenţia că părinţii nu sunt atenţi la viaţa lor. Este un protest şi
mare şi va trebui să
o cerere nescrisă, prin care copilul îşi afirmă nevoia de a fi plec de lângă ea,
iubit. Părinţii înţeleg că a iubi înseamnă a interveni când dar la fel de bine
copilul are probleme. Se ajunge astfel la situaţii dramatice, ştiu că voi reveni cu
în care copilul ucide pe cineva, cu voie sau fără voie şi drag în casa bunicii
părintele sare să-l apere, în virtutea obişnuinţei de a-şi ajuta mele, pentru că
copilul să rămână iresponsabil. Acest mod de a vedea iubirea nimeni nu va reuşi
pentru copil şi chiar viaţa poate deveni mai costisitor decât să mă facă să mă
putem să înţelegem atunci când nu avem capacitatea să simt iubită aşa cum
pricepem limbajul întâmplărilor. Fiindcă, aşa cum arată un o face ea. O voi
caz recent, tânărul salvat mereu din ghearele pedepsei a respecta
sfârşit prin a muri absurd. Cauza care a dus la moartea sa a întotdeauna şi voi
fost alcoolul, combinat cu medicamente. Moartea vine încerca să
uneori şi ne dă o lecţia nefericită, care ne trezeşte şi ne ucide răsplătesc
sentimentele ei
sufleteşte pentru totdeauna. Cazul acesta arată clar că părinţii calde!
sunt datori să iubească un copil ajutându-l, în primul rând, să Mă veţi
devină responsabil: de faptele sale, de comportamentul său, întreba, poate, de
de concepţiile sale despre viaţă. În goana noastră după bani, ce o mai iubesc pe
admitem ca scuză lipsa de timp şi fugim noi înşine din faţa bunica? O iubesc
responsabilităţii de a fi atenţi la copiii noştri. Le dăm mobil pentru felul în care
imediat ce fac ochi, le dăm bani cu grămada şi apoi alergăm ştie să ţină familia
după ei peste tot. A-i dărui unui copil înseamnă a-i dărui unită, pentru sinceritatea şi pentru dragostea pe care o poartă
acele lucruri potrivite vârstei sale şi meritelor sale, ţinând bunicului meu.
totdeauna cont şi de starea materială a prietenilor pe care el îi Îmi amintesc surpriza pe care mi-a făcut-o de ziua
are. A-i dărui înseamnă a fi atent la nevoile sale afective, mea. Îi spusesem, cu câtva timp înainte, ce mult mi-aş dori un
înainte de cele financiare. Copilul care greşeşte are nevoie să tort şi, cu toate că avea o mulţime de treabă, şi-a găsit timp
răspundă personal pentru greşeala sa, aşa încât conştiinţa lui să-mi îndeplinească dorinţa.
Cum să n-o iubesc?!
să funcţioneze de câte ori va fi în situaţii dificile. Orice faptă
Când sunt în impas, unii oameni se roagă, alţii
negativă venită de la copil este un semnal serios. Prin ea poartă talismane… Eu am întotdeauna cu mine o poză a
copilul spune: „Am nevoie de atenţia părinţilor mei.” Cine bunicii mele. Uitându-mă la ea, ştiu că trebuie să lupt ca să
nu înţelege acest lucru face în aşa fel încât dezvoltă o iubire obţin ce vreau, că nimic bun în viaţă nu se câştigă fără muncă
falsă, pe care copilul o va simţi şi o va respinge prin tot mai şi fără respectul faţă de noi înşine şi faţă de semenii noştri.
multe rele. Acestea sunt sfaturile pe care ea, bunica mea, mi le dă în
Să fim atenţi la copiii noştri şi să învăţăm limbajul fiecare seară, înainte de culcare şi pe care le voi ţine minte
lor, aşa încât să nu ne întâlnim în viaţă cu dramele pe care nu toată viaţa.
ni le va mai scoate nimeni, niciodată din suflete. Iubirile de Te iubesc, bunico!

18
O altfel de disciplină...

NEVOIA PĂMÂNTULUI DE ADULŢI „COPII”

În urmă cu ceva vreme, întâmplător, la „mica publicitate” a postului local „TV cablu”, mi-am văzut
numele. Eram invitatul unei şcoli, în cadrul unui proiect educativ judeţean, intitulat „O carte pentru şcoala
mea”. „NEVOIA DE MODELE” scria în dreptul numelui meu, urmând şi o mică lămurire: „discuţii despre
literatură şi despre natură”. Mai apoi, telefonic, coordonatoarea proiectului, profesoara de limba română
Antoanela Pohoaţă, mi-a cerut scuze pentru implicarea mea, fără consult prealabil, în aparent mărunta cruciadă
educativă. Un dascăl îşi cerea iertare pentru îndrăzneala de a ieşi din butaforia prăfuită a cotidianului didactic,
tocmai când eram convins că o astfel de minune, „acum şi aici” nu mai este posibilă. Trăim însă un timp în care
binele trebuie făcut „cu forţa” şi astfel de prudenţe sunt fireşti într-o ţară în care îngrijorarea pentru mediu a
părut mereu un lux, lăsat în umbră de barbara şi decerebrata invocaţie colectivistă: „Noi abia trăim şi unii se
uită şi la furnici”.
Momentul era, însă, bine ales, fiindcă uzitata
sintagmă „omul, stăpânul naturii” se dovedea
deopotrivă uzată: biciul „stăpânului”, mânuit cu
deşănţare secole de-a rândul, trezise „fiara” blândă şi
îngăduitoare Terra, iar copiii erau, fără vrere,
„pregătiţi”. Jurnalele de ştiri le arătau de ani de zile o
Românie cu care părinţii lor nu fuseseră obişnuiţi:
inundaţii catastrofale, viituri necruţătoare, tornade,
alunecări de terenuri, munţi întregi presăraţi cu cioate,
vânători „oficiale” cu sute de victime necuvântătoare,
râuri argintii, acoperite cu peşti otrăviţi, după
deversări industriale criminale.
Copiii erau, aşadar, pregătiţi, „graţie” unei
realităţi urâte, să primească „darul” unui proiect
necesar, deşi, poate, născut cam târziu. Dar, mai bine mai târziu decât niciodată, fiindcă există un timp al
„coacerii” pentru toate.
La prima întâlnire m-au privit ochii a două clase, la a doua, clasele au fost trei. Câţiva ştiau, alţii voiau
să ştie, unii înţelegeau însă lucrurile dincolo de aparenta izolare a faptelor concrete din programele de ştiri:
citiseră cărţi.
Cu puţin înaintea morţii, Jacques Yves Cousteau spunea: „Trăim un timp în care totul are doar preţ şi
nimic nu mai are valoare”. Tot el afirma că învăţământul contemporan păcătuieşte prin aceea că educă tinerii
doar în spiritul eficienţei financiare, al rentabilităţii materiale necondiţionate, ca marcă şi criteriu al succesului.
Privind în ochii copiilor – mi-e greu să spun în câţi dintre ei – am văzut că nu sunt porniţi încă pe acest drum
pustiu. S-au luminat cu toţii atunci când le-am spus că, fără excepţie, toate urâţeniile şi necuviinţele Pământului
sunt săvârşite de către adulţi, de către cei care, în numele „maturităţii”, îşi asumă toate drepturile, începând cu
vizionarea filmelor „pentru adulţi” şi terminând cu uciderea Terrei.
La şcoala numărul 2 din Gura Humorului, graţie unor dascăli iubitori de cărţi, există copii care nu vor
ajunge „adulţi”. De ei are nevoie Pământul.
Nicolae Romulus DĂRĂMUŞ

NEVOIA DE MODELE
L-am cunoscut pe domnul Nicolae Dărămuş la spital, în calitate de medic. Am auzit, un an mai târziu, că luptă prin toate
mijloacele împotriva celor care distrug şi pângăresc natura, de care e de-a dreptul îndrăgostit. Am citit chiar un articol în ziarul
„Academia Caţavencu”, articol în care cei care decimează păduri întregi, fără cruţare, erau aspru înfieraţi. L-am văzut, chiar, de vreo
câteva ori şi la televizor, la diferite emisiuni, mediate de cunoscuţi realizatori de talk-show-uri, precum Robert Turcescu sau Doru Braia,
discutând pe aceeaşi temă: ecologia. Am fost foarte mândră că un humorean de-al nostru este văzut de o ţară întreagă, reuşind să-i
convingă pe mulţi dintre românii care l-au urmărit, că ecologia este o disciplină obligatorie, dar care, din păcate, nu se studiază la şcoală.
Am fost de-a dreptul fericită atunci când, în cadrul proiectului „O carte pentru şcoala mea”, în care ne-am implicat cu toţii cu
mult entuziasm, a fost invitat în ziua de 3 februarie, chiar la noi în şcoală, în cabinetul de limba şi literatura română, pentru a ne ţine o
lecţie de ecologie. M-a impresionat mult entuziasmul cu care, prin vorbe meşteşugite, ne-a convins pe toţi cei care eram prezenţi acolo
că este esenţial să iubim natura şi să încercăm să o protejăm, atât cât ne stă în putere.
Domnul Dărămuş ne-a devenit repede prieten, dându-ne ocazia să vorbim deschis despre ce nu merge la noi în zonă în ceea
ce priveşte respectul faţă de natură, pentru că problemele legate de mediu sunt probleme cu care societatea noastră se confruntă mult
prea des, iar fiecare, inclusiv noi, elevii, are un rol important în a proteja spaţiul în care trăieşte. Ne-am pus, cu toţii, întrebarea: peste cât
timp omenirea va realiza cât de important este pentru noi să considerăm natura o mamă a noastră, a oamenilor, dar şi a animalelor.
Animale considerate fiare periculoase, precum ursul sau lupul, ne-au devenit mult mai apropiate, după ce ne-a fost prezentată cartea
„Ursul, distinsa fiară”, pe care, mai apoi, am şi citit-o.
Am participat la lansarea cărţii „Dregătoria cârtiţelor”, când eleganta sală a hotelului a devenit neîncăpătoare. Medici,
profesori, elevi, părinţi, au venit să susţină ideea că ceea ce facem noi, oamenii, pentru natură, este mult, mult prea puţin, iar Pământul
este în primejdie.
Maria Magdalena DRILEA,
clasa a VIII-a B
19
 … şi un alt fel de profesor
La cea de-a doua întâlnire pe care a avut-o cu noi, domnul limpede decât adulţii de astăzi, care taie, cu inconştienţă, pădurile.
Nicolae Romulus Dărămuş a propus, ca temă de discuţii, habitatul. Îi promitem că, atunci când vom creşte, vom avea grijă
Discuţiile au început prin clarificarea termenului: habitatul de mama noastră, natura.
este tot ceea ce ne înconjoară, spaţiul în care trăieşte orice fiinţă. Daniela–Nicoleta VIERIU,
Pe parcursul discuţiilor am realizat cu toţii cât de important clasa a V-a B
este să înţelegem realitatea pe care domnul Dărămuş ne-o punea în
faţă: pădurile sunt distruse fără limită, iar această distrugere este Vizita domnului Nicolae Dărămuş la noi la şcoală m-a
ascunsă sub diverse pretexte: lărgirea unor drumuri, sau nevoia de uimit, dar m-a şi impresionat mult! Cuvintele dumnealui m-au făcut
teren construibil, de locuri pentru construirea unor case de vacanţă să-mi dau seama că iubeşte într-adevăr natura şi animalele, dar şi
ale oamenilor bogaţi sau a unor societăţi, exploatarea (nejudecată) copiii. Dumnealui chiar îi pasă de noi şi vrea să trăim, când vom fi
a lemnului. Dar distrugerea masivă a pădurilor poate duce la mari, într-o lume la fel de frumoasă cum este acum. Lucrurile pe
sfârşitul lumii prin dezechilibre ale climei, alunecări masive de care ni le-a spus, nu le-am mai auzit niciodată de la un om matur.
teren, creşterea Oceanului Planetar. Ne-a vorbit chiar şi despre maturitate, care înseamnă
Elevii participau activ, punând întrebări referitoare la temă responsabilitate faţă de cei mai slabi decât tine, cum sunt animalele.
şi notându-şi ideile dezbătute, concluziile. Dar unii oameni mari doar se cred maturi. Ei vânează animalele , nu
Pentru a salva lumea de răul pe care ni-l facem noi înşine, ca să le elimine pe cele bolnave, ci doar aşa, din plăcere, omorând
trebuie să schimbăm modul în care gândim, să nu mai credem că adesea ursoaice cu pui mici, ce rămân orfani şi mor, pentru că nu
există suficientă pădure pe Terra încât să o putem tăia după bunul mai are cine să-i îngrijească.
plac. Mediul este casa noastră şi nu trebuie să lăsăm pe nimeni
Iată opiniile elevilor din clasa a V-a B despre această să ne murdărească această casă. Pe malurile apelor sunt multe
activitate: Laura deşeuri, iar oamenii nu fac absolut nimic ca să le facă să dispară.
BEZUHANICI, Într-o zi, mergând pe malul Moldovei, domnul Dărămuş
clasa a VIII-a B a văzut o fată şi un băiat care stăteau printre gunoaie şi admirau
peisajul. Când i-a întrebat cum pot să stea într-un loc atât de murdar,
Din discuţiile pe care le-am avut cu domnul Nicolae R. băiatul i-a răspuns, sincer, că aşa-i la râu. Din păcate, acei tineri nu-
Dărămuş, am înţeles că trebuie să iubim natura, să o protejăm şi să o şi dădeau seama că nu e normal să trăieşti printre gunoaie. Credeau
păstrăm curată. Dumnealui se luptă din răsputeri să-i oprească pe cei că aşa trebuie să fie.
ce o distrug pe mama natură, voluntar sau involuntar. Dar lumea în care trăim trebuie să fie curată! Nu putem
Deşi a fost vânător, regretă toate răutăţile pe care le-a trece nepăsători pe lângă oamenii care o distrug. Trebuie să facem,
făcut animalelor sălbatice. cu toţii, copii sau maturi, cât mai urgent, ceva care să salveze lumea!
Ana - Iulia NISTOR,
clasa a V-a B Alexandra ELFIAN,
clasa a V-a B
Domnul Nicolae Dărămuş a venit la noi la şcoală în ziua
de 4 mai. Dumnealui ne-a vorbit despre habitatul nostru, dar mai Fost vânător, acum scriitor şi ecologist, domnul Nicolae
ales despre cel al animalelor sălbatice: pădurea. Din păcate, oamenii Dărămuş scrie despre natură atât de frumos, încât ne face să ne dăm
mari nu conştientizează că pădurile din lume au fost tăiate atât de seama de importanţa pădurilor în viaţa noastră. Mă impresionează şi
mult, încât animalele au rămas fără habitat. faptul că ar putea fi un profesor bun, deoarece explică ecologia pe
Am mai vorbit despre apele murdare, în care oamenii înţelesul copiilor. Am citit cartea „Ursul, distinsa fiară” şi mi-a fost
aruncă deşeuri, poluându-le, astfel obligând animalele să bea o apă tare milă de bietul urs.
toxică. Daniela FARCAŞ,
Dacă vor continua aşa, oamenii mari vor distruge lumea. clasa a V-a B
Asta este concluzia la care s-a ajuns, şi ne-a pus pe gânduri pe toţi.
M-am bucurat mult când a venit domnul Nicolae
Teodora Elvira CRĂCIUN, Dărămuş la şcoala noastră, pentru că voiam de mult timp să cunosc
clasa a V-a B un scriitor în carne şi oase, iar când am primit cartea „Tăul Negru”
cu o dedicaţie în care mă numea prieten al său, mi-am spus că vreau
La întâlnirea cu domnul Nicolae Dărămuş, dumnealui ne- să devin, când voi fi mare, la fel ca dumnealui, un apărător al
a ţinut o lecţie de ecologie, la care am discutat despre oamenii care pădurilor şi al animalelor care trăiesc în ele.
taie pădurile, distrugând casa animalelor inofensive. Dumnezeu ne-a Cartea am pus-o la loc de cinste acasă şi abia aştept s-o
dăruit atâtea minunăţii, iar oamenii acţionează fără să conştientizeze citesc. Este prima carte din biblioteca mea, dar sunt convins că vor
cât rău îşi fac chiar lor, provocând multe dezastre. mai fi şi altele.
Şi domnul Dărămuş a fost cândva vânător, aşa cum Mie îmi place de domnul Nicolae Dărămuş, pentru că lui
mărturiseşte în cartea „Ursul, distinsa fiară”, care mi-a plăcut foarte chiar îi pasă de ceea ce se va întâmpla cu natura, apărând dreptul
mult, dar respecta regulile pe care le impune vânătoarea. Acum nu animalelor de a trăi în mediul lor, pădurea, pe care ar dori-o ferită de
mai vânează deloc şi luptă să salveze natura de cei care n-o iubesc. adulţii neglijenţi sau inconştienţi. Omul distruge habitatul natural al
Natura ne aparţine tuturor, nu doar oamenilor bogaţi! animalelor pădurii.
Oare e bine aşa? Mulţi oameni ar trebui să-şi pună
Corina–Mihaela BLAGA, această întrebare. George Mihai BELIGAN,
clasa a V-a B clasa a V-a B

În ziua de 4 mai a venit la noi la şcoală domnul Nicolae

Dărămuş, un apărător al pădurii. Dumnealui ne-a explicat ce este un
habitat: adăpostul animalelor, dar şi al oamenilor. Dacă pădurile sunt
tăiate, animalele mor.
Oamenii se bucură că sunt maturi şi fac multe prostii:
distrug habitatul animalelor, distrugând, puţin câte puţin, chiar casa
lor. Ar trebui ca oamenii maturi să asculte şi ideile copiilor.

Mariana MOLDOVAN,
clasa a V-a B

M-a impresionat faptul că domnul Nicolae Dărămuş a

fost vânător, iar acum nu mai vânează. Şi-a dat seama că nu e bine.
Ne-a spus că are mare încredere în noi, copiii, care gândim mai

20
Ecouri eco

am văzut în pădure, sau o vânătoare la care am

ŞI TOTUŞI,
VÂNĂTOAREA...
Sunt un „pui de
vânător”: tata este vânător,
un bunic tot aşa, celălalt
bunic este pădurar, aşa că
iubesc mult de tot pădurea,
pentru că de mic copil am
cunoscut-o foarte bine.
Străbunicul, şi el vânător pasionat,
confecţiona puşti şi cartuşe; a suferit foarte mult din
cauza acestei pasiuni, dar nimic nu l-a putut împiedica
să renunţe la ea. Într-o iarnă grea, când au venit lupii
aproape de sat şi el trebuia să ia o atitudine, încercând
să facă un cartuş, i-a explodat în mână, distrugându-i-
o. Tot din cauza armelor a făcut şi închisoare şi a fost
bătut, dar nici asta nu l-a putut împiedica să se lase de
pasiunea lui.
Când eram la vânătoare cu bunicul din partea
tatălui, când în pădure la canton, unde lucra bunicul
din partea mamei şi aşa mi-am petrecut mare parte din
copilărie în pădure, ceea ce m-a făcut să mă
îndrăgostesc de ea şi de orice lucru care mă aduce mai
aproape de ea.
Când îmi dă doamna profesoară de limba
română să fac o compunere cu temă liberă,
întotdeauna aleg să descriu locuri deosebite pe care le-
participat. Am luat, chiar, premiu la Concursul de
literatură organizat de Cenaclul „George Gavrilean”,
pentru că am descris o vânătoare cu tot ritualul ei şi
asta a impresionat juriul concursului.
Aşa că… nu mică mi-a fost bucuria când am
văzut că ne vizitează la şcoală un om care luptă să
ocrotească pădurea şi un vânător: domnul Nicolae
Dărămuş. Mi-a părut rău, însă, când am auzit că nu
mai iubeşte vânătoarea, deşi i-a plăcut cândva.
Îmi place mult vânătoarea. Merg la vânătoare
de la vârsta de 6 ani. Acum am 15 şi am reuşit să îmi
formez o părere despre vânătoare pe care n-am să mi-o
schimb prea curând.
O mare parte dintre oameni îi văd pe vânători
ca pe nişte ucigaşi, dar eu, la câte vânători am fost, şi
am fost la câteva, am trăit ore pline de suspans, în
aşteptarea vânatului, apoi de bucurie, când reuşeam să
lovim ceva. Făceam trei - patru bătăi, iar dacă era
vânat, bine, dacă nu, plecam acasă, dar când era,
făceam un foc şi sărbătoream până seara.
Iarna, mergeam adesea cu bunicul în pădure
şi puneam animalelor hrană: fân pentru capre,
ciucălău…
Vânătoarea este un sport şi trebuie să fie un
sport, căruia e bine să-i respecţi toate regulile. Doar
aşa se poate vâna frumos.
Ioan – Alexandru MATEŞ,
clasa a VIII-a B
Gura Humorului,
15 mai 2006

Stimate domnule Dărămuş,

Mă numesc Nistor Ana Iulia, sunt elevă în clasa a V-a B şi vă scriu ca să vă spun că m-a impresionat
foarte mult modul în care aţi descris, în cartea „Ursul, distinsa fiară”, starea ursului pe care l-aţi urmărit când
eraţi vânător.
Din cartea dumneavoastră am înţeles că, atunci când eraţi vânător, v-a atras în mod deosebit natura şi
încet-încet v-aţi dat seama că a lua viaţa unei fiinţe nu e tocmai ce doreaţi dumneavoastră mai mult.
În tot timpul cât a fost urmărit, ursul a simţit primejdia morţii. El întorcea mereu capul, uitându-se la
bârlogul lui, locul care-i dădea senzaţia de siguranţă şi pe care a fost nevoit să-l părăsească, deoarece îi era
foame. Animalul v-a transmis, în tot timpul cât l-aţi urmărit, trăirile lui şi frica pe care o ducea în suflet.
În cele din urmă, aţi reuşit să împuşcaţi ursul, dar se pare că acest lucru nu v-a adus satisfacţie, ci mai
curând v-aţi întristat văzându-l pe urs, un animal atât de mare şi de puternic, cu o forţă cu care putea culca
copacii la pământ, învins de un glonte.
Sfârşitul povestirii m-a tulburat, căci am înţeles că, deşi omul este dotat cu raţiune, nu-şi dă seama
decât, poate, prea târziu de greşelile pe care le face, iar animalele, spre deosebire de acesta, dezvoltă un al
şaselea simţ, cel al primejdiei. Ar fi bine ca oamenii să înţeleagă, spre binele lor, că nu e bine să transforme
natura, prin modernizare şi exploatare continuă, pentru că astfel vor dispărea multe specii de plante şi
animale.
Întrucât ne-aţi vizitat la şcoală, aş dori să aflu mai multe lucruri despre cariera dumneavoastră de
scriitor şi să ne împărtăşiţi din experienţa de iubitor al naturii.

Cu respect,
Ana
21
 Ecouri eco

PĂDUREA – O COMOARĂ
În anul şcolar 2004-2005 ne-am înscris şi am desfăşurat activităţi în cadrul
programului ,,Să învăţăm despre pădure.” Am aflat cu acest prilej că programul este
unul de educaţie pentru mediu, implementat la nivel mondial în anul 1999, iar în Româ-
nia în 2002. La nivel naţional, programul este coordonat de Centrul Carpato –Danubian
de Geoecologie, reprezentant al României în Fundaţia de Educaţie pentru Mediu (FEE).
În prezent, peste 10 ţări din Europa sunt implicate în mod activ în derularea
acestui program: Norvegia, Suedia, Finlanda, Danemarca, Irlanda, Portugalia, Turcia,
Italia, Grecia, Bulgaria şi Cipru. În ţări ca Norvegia şi Suedia educaţia pentru pădure se
realizează de peste 20 de ani.
Am fost încântaţi când doamna învăţătoare ne-a vorbit despre proiect, despre
faptul că vom desfăşura unele ore în pădure, că vom participa la acţiuni de îngrijire a
mediului. Şi cum să nu fim entuziasmaţi, când noi suntem elevi ai unei Eco-Şcoli?
Şcoala noastră, „Petru Comarnescu” din Gura Humorului este a unsprezecea Eco-Şcoală
din România, a doua din judeţul Suceava şi prima din oraşul nostru.
La început, ne-am ales colegii care să formeze Comitetul de Mediu, am stabilit împreună tema proiectului, am realizat o scurtă
descriere a proiectului, descriere pe care am trimis-o la Bucureşti pentru a ne înscrie în program.
Împreună cu colegii ne-am făcut un plan de acţiune. Acesta cuprinde:o vizită la Pepiniera Izvor, o acţiune de plantat puieţi în
pădurea Voroneţ, lecţii desfăşurate în pădure, (geografie, desen), drumeţia în pădurile din împrejurimile oraşului nostru.
Ne-a însoţit şi ne-a ajutat în realizarea unor acţiuni domnul inginer silvic Grosariu Mugurel, comisar al Gărzii Naţionale de
Mediu, Bucureşti. De la dumnealui am aflat lucruri interesante despre vegetaţia şi fauna din pădurile ce înconjoară oraşul Gura Humorului.
Despre activitatea noastră au aflat colegii din şcoală din articolele, desenele, şi fotografiile expuse pe panoul „Să învăţăm despre
pădure”.
Pentru a ajunge la vârsta exploatabilităţii, arborilor le trebuie nouăzeci, o sută de ani. De aceea, după cum spune o veche zicală
din popor: « Când tai un arbore, plantează doi în locul lui.»
“Din această vizită la pepinieră, mi-am dat seama cât de greu cresc arborii şi cât de uşor vin oamenii din urmă şi îi taie. Copiii ar
trebui să ţină cont de acele zicale vechi şi să le pună în practică. Astfel ei le pot da un exemplu adulţilor. Noi trebuie să îngrijim natura, nu
să o distrugem şi să o poluăm. Aşa cum părinţii îşi ajută copiii să crească, la fel şi arborii mari au grijă de puieţi să crească la umbra lor.”
(Diana GROSARIU)
„Mie mi-au plăcut aceste activităţi, deoarece am învăţat că, la fel ca şi omul, copacul se naşte din sămânţă şi are nevoie de o
întreagă viaţă pentru a se maturiza.” (Silviu BÎRSAN)
„Aceste acţiuni m-au făcut să înţeleg de ce nu este bine să rupem crengi din copaci sau din tufişuri, m-au făcut să iubesc mai mult
mediul şi să-l protejez.” (Raluca CRAIU)
„Pe mine m-a impresionat foarte mult istoria prin care au trecut arborii pe care îi vedem astăzi în pădure şi prin care vor trece de-a
lungul timpului alţi puieţi” (Narcisa PRODAN)
„Am plecat către şcoală. În minte îmi rămăseseră ultimele cuvinte ale domnului inginer: „Cine nu construieşte o casă, nu sapă o
fântână sau nu sădeşte un pom, a trăit degeaba.” (George CIELECHI)
„Când tăiem un copac, ar trebui să ne gândim cât timp îi ia să crească şi cât de repede se poate tăia. De aceea, ar fi mai bine dacă
am planta un copac în loc să-l tăiem.” (Laura MIHĂILĂ)
Considerăm că pădurea este un loc minunat de recreere, de odihnă, dar şi de învăţare plăcută şi eficientă. Recomandăm şi altor
elevi să încerce această experienţă.
COMITETUL DE MEDIU: Înv. Elena VRABIE
Elevi: Diana GROSARIU, Narcisa PRODAN,
Silviu BÂRSAN,
George CIELECHI,
clasa a V-a A
PĂDUREA PLÂNGE
Pădurea plânge…Aşa gândea Gabi, în timp ce se întorcea din satul bunicilor. Văzuse ceva
nemaiîntâlnit! Dealurile, care altădată erau pline de păduri, acum erau goale şi arse de soare.
Copacii erau căzuţi, ca în urma unei bătălii. Totul, în jur, plângea de durere. Gabi nu înţelegea nimic.
Oprindu-se să bea apă dintr-un izvor ce se afla la marginea şoselei, zăreşte un arici trist, care-
şi ştergea cu lăbuţa ochişorii mărgelaţi, alungând o lacrimă răzleaţă. Gabi intră în vorbă cu el:
- De ce eşti supărat, ariciule?
- Cum să nu fiu supărat?! Nu vezi ce s-a întâmplat cu pădurea?
- Ce s-a întâmplat cu pădurea? Nu înţeleg…
- Oamenii taie copacii fără milă, iar dealul o s-o ia, încet, la vale. Fraţii şi surorile mele au fugit,
dar eu sunt prea bătrân şi bolnav... Sunt mic şi neputincios … Dacă aş avea putere, aş striga să
răsune pământul: Oameni, ocrotiţi pădurile! Ele reprezintă plămânul verde al planetei!!
Rădăcinile copacilor împiedică alunecările de…
Dar nu reuşi să termine vorba, că se auzi un zgomot înfricoşător. Ariciul a fost înghiţit de
pământul care venea la vale ca valurile mării.
Speriată de ce văzuse, Gabi gândea: „… dacă pădurile dispar, nimeni nu va mai simţi
parfumul florilor, foşnetul copacilor şi al ierbii, murmurul izvoarelor, cântecul păsărelelor… Se vor
produce mari nenorociri… alunecări de teren… ”
Oare oamenii mari nu se gândesc la aceste lucruri? Corina Mihaela BLAGA,
clasa a V-a B

22
Ecouri eco

PĂPUŞI ŞI… PĂPUŞI

”ECOLOGIE” , ,,ECOLOGIST”… Contemporanii rezumă aceşti termeni la nişte acţiuni
banale, care se rezolvă prin plantarea unui copac….. Nu este doar atât. Noi, cei din Eco-Şcoala
“Petru Comarnescu” din Gura Humorului ştim bine înţelesul acestor doi termeni. De la cel mai mic
la cel mai mare, contribuim în limita posibilităţilor noastre, în acest sens, în oraşul, casa, clasa şi
şcoala noastră.
Iată câteva acţiuni
care se desfăşoară în
şcoala noastră: îngrijirea
florilor, amenajarea colţu-
rilor verzi, afişarea mesa-
jelor şi articolelor ecolo-
giste pe panourile şcolii,
economisirea cretei, apei,
energiei electrice, re-
condiţionare de carte,
adunarea maculaturii, ex-
poziţii şi concursuri de
desene pe tema combate-
rii poluării. Cea mai apre-
ciată activitate dintre cele
desfăşurate în ultima vre-
me a fost concursul “Cea
mai frumoasă ţinută
vestimentară – din materiale refolosibile”.
Elevii, în special fetele, şi-au confecţionat ţinute din hârtie colorată şi cartoane. Cu o foar-
fecă, un lipici, puţină îndemânare şi multă fantezie, fetele au făcut minuni dintr-o banală coală de
hârtie. Ţinutele lor au fost admirate de toţi elevii pe holurile şcolii.

Se pot face
şi alte minuni din
hârtie. Iată:
Acum aştept-
ăm rezultatele
concursului “Cel
mai frumos acce-
soriu vestimentar
– din materiale
refolosibile”, desf-
ăşurat săptămâna
trecută.
Programul Eco
-Şcoala aduce lu-
mină şi culoare în
fiecare clasă din
şcoală, iar pe noi
toţi ne învaţă să
iubim şi să ocrotim
mai mult tot ce ne
înconjoară.
Irina POPESCU,
clasa a VI-a A

23
 Pagina mititică

OBICEIURI PENTRU ADUCEREA ŞI

ÎNDEPĂRTAREA PLOII
Multe obiceiuri sunt pe lume, culese, auzite din bătrâni, de diferite feluri şi pentru anumite lucruri.
Iar eu am auzit într-o seară, de la bunica, un obicei ce este înfăptuit de copii.
Se aleg trei – patru fete care trebuie să facă o păpuşă din cârpe, ce închipuie o persoană moartă
şi-ngropată. Câţiva băieţi pregătesc vase mari cu apă.
Fetele merg şi îngroapă păpuşa, plângând-o şi jelind-o, iar când se întorc triste, sunt udate cu apă, până
la piele, de băieţi.
Se spune că dacă totul a fost înfăptuit întocmai, în curând, ploaia va veni asupra satului.
Luciana COSTIN,
clasa a II-a A

TALENTUL
Talentul este un lucru minunat. Acesta te ajută să te gândeşti la lucruri frumoase, să-ţi petreci timpul într
-un mod plăcut şi uneori poate fi o sursă de câştig.
Dacă perseverezi şi ai voinţă, poţi ajunge un om celebru.
Cunosc mulţi oameni care au avut talent într-un anumit domeniu:
Mihai Eminescu, marele poet al românilor;
Ludwig Van Beethoven, marele compozitor de muzică clasică;
Ştefan Luchian, pictor de mare valoare. Talentul este un dar moştenit de la părinţi, dar poate fi şi o
pasiune pe care o dezvolţi pe parcursul vieţii.
Dacă eşti talentat, nu sta nepăsător! Începe şi munceşte necontenit, căci vei ajunge un om de valoare, o
personalitate!

Cornelia BOTUŞAN,
clasa a II-a A

NOAPTE DE VARĂ

Liniştea în lan pătrunde,

Ciripitu a-ncetat,
Iar în munte se ascunde
Vântul, că a înnoptat.

Aş vrea să fiu o aripă albastră, Noapte bună, blândă lună!

Mâine este ziua mea.
Să am penaj de pasăre măiastră, Tu veghează-mi somnul dulce
Să zbor numai în aer străveziu Până când m-oi deştepta.
Şi de tristeţe veşnic să nu ştiu… LA BUNICI
Petrică VARGA,
clasa a V-a B Când sunt vara la bunici
VINE VARA Casa-i plină de pitici.
Vin şi eu şi verii mei
Se vesteşte chiar acum Şi zburdăm ca nişte miei.
Că vacanţa e pe drum
Şi aduce-n buzunare Prin grădină şi prin vie
Plajă, munte şi mult soare. Este doar copilărie.
Numai seara ne adună
Uite-acum mai dă o roată, Buna, cu o vorbă bună,
Ca să dea la clasa toată Să ne vadă adormiţi,
Tot ce are-n buzunare, Obosiţi, dar fericiţi.
De la mic şi pân-la mare.
Răzvan DĂNILĂ, Eliza WINZINGER,
clasa a III-a clasa a III-a

24
Divertisment, dar nu numai...

CONCURS „AMARYLLIS”
Răspunde corect la următoarele întrebări din articolele publicate în revistă şi vei fi premiat!
Trimite răspunsurile corecte şi datele personale pe adresa de e-mail a revistei:
revista_amaryllis@yahoo.com şi vei câştiga, prin tragere la sorţi, un premiu – surpriză.

 Enumeră trei dintre lucrările publicate de Petru Comarnescu.

 În ce an a fost construită biserica romano-catolică din oraşul nostru?
 Precizează data exactă a desfăşurării Concursului de literatură organizat de Cenaclul „George
Gavrilean”, din Gura Humorului.
 Cine este autorul cărţii „Interviuri cu jupâni”, la a cărei lansare am participat?
 Care este numele actorului care a jucat, pe scena Casei de Cultură din oraşul nostru, în piesa
„Iona”, după Marin Sorescu?
 Care sunt temele pe care le-am abordat, la lecţiile de ecologie, în discuţiile cu domnul Nicolae
Romulus Dărămuş?
 Cine este Atena, în mitologia Greacă?

Diferenţă esenţială
O jurnalistă l-a întrebat pe Albert Einstein, renumitul fizician:
- Care este diferenţa dintre timp şi veşnicie?
- Stimata mea, a răspuns binevoitor Einstein, dacă aş avea timp să vă explic această diferenţă, mă tem că
ar trece o veşnicie înainte să o înţelegeţi.

Siguranţa… prognozei meteo

Un curios a întrebat un meteorolog:
- Putem avea încredere în prognoza dumneavoastră?
- Negreşit! a răspuns meteorologul. Unica abatere poate fi să nu corespundă întocmai cu ziua pentru care
a fost făcută.
Cum se dau notele?
Un profesor de fizică afirmă:
Notez cu notele 9 şi 10 pe cel care ştie fizică şi o înţelege, cu 8 şi 7 pe cel care nu ştie, dar înţelege, cu 6
şi 5 pe cel ce ştie, dar nu înţelege. Mai greu este pentru elevii cu 5 şi 6, pentru că cei cu 4 sigur vor învăţa şi
vor înţelege.

COLECTIVUL DE REDACŢIE: Ana Iulia NISTOR

REDACTOR—ŞEF: Teodora CRĂCIUN

prof. Antoanela POHOAŢĂ George Mihai BELIGAN

REDACTORI: Roxana DĂNILĂ

prof. Rodica CONSTANTINESCU TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ:

prof. Eugenia TĂUTU prof. Antoanela POHOAŢĂ

Laura BEZUHANICI CORECTURA:

Maria Magdalena DRILEA prof. Eugenia TĂUTU

25