ANTICHRISTUL

de Friedrich Nietzsche

Text tradus in totalitate de zopiryon din limba engleza Adunat si transformat de mazgaLyn

1. - Să ne privim drept în faţă. Suntem cu desăvârşire nordici1, ştim îndeajuns cât de aparte vieţuim. „Nici pe pământ, nici pe mare, nu vei găsi calea ce duce spre cei nordici"; ne-a spus-o mai demult Pindar. Dincolo de miazănoapte, gheţurile şi moartea - viaţa noastră, fericirea noastră... Noi am descoperit fericirea, noi îi ştim calea, noi am găsit ieşirea printre miile de ani ai labirintului. Cine altul ar fi găsit-o? -„Omul modern poate"? „Nu ştiu nici să intru, nici să ies", oftează omul cel nou... Suntem bolnavi de această modernitate, - bolnavi de această nesănătoasă pace, de această nemernică pierzare a faimei, de toată această virtuoasă necurăţenie a modernului da şi nu. Această îngăduinţă şi a-ceastă lărgime a inimii, care „iartă" totul, fiindcă „înţelege" totul, e pentru noi un fel de siroco2. Mai bine să vieţuieşti printre gheţuri decât în mijlocul virtuţilor moderne şi al altor vânturi de miazăzi!... Am fost destul de curajoşi, n-am cruţat nici pe alţii, dar nici pe noi înşine nu ne-am cruţat, - de vreme îndelungată n-am ştiut unde să punem vitejia noastră. Din ce în ce mai posomorâţi deveneam şi ni se spunea fatalişti. Fatalitatea noastră era deplinătatea, încordarea, reînvierea puterilor Ne era sete de fulgere şi fapte; rămâneam foarte departe de fericirea bicisnicilor, foarte departe de „resemnare"... Atmosfera noastră era plină de vijelie, firea din noi se posomora, căci noi nu aveam drum. lată formula fericirii noastre: un da, un nu, o linie dreaptă, un ţel... 2. Cine este cel bun? - Tot cel care preamăreşte cu simţul puterii, cu voinţa puterii, cu puterea însăşi. Cine-i cel rău? - Tot cel care are la rădăcina lui slăbiciunea? Ce este fericirea? Sentimentul că puterea creşte, că s-a ridicat, e împotrivire. Nu mulţumirea, ci însăşi puterea, nu pacea înainte de orice, ci războiul, nu virtutea, ci valoarea (virtute, în stilul Renaşterii, virtute lipsită de mica morală). Piară cei slabi şi neisprăviţi, iată întâiul principiu al dragostei noastre de oameni. Şi încă unii îi mai ajută să piară. Care este cel mai vătămător viciu? - Mila ce-o simte fapta pentru cei dezmoşteniţi şi slabi: Creştinismul... 3. Nu pun aici această problemă: Ce anume caută să înlocuiască omenirea în scara făpturilor (- omul e un sfârşit). Dar ce speţă de om trebuie ridicată, trebuie voită, ce speţă avea-va cea mai mare valoare, fi-va cea mai vrednică de a vieţui, cea mai sigură de un viitor? Această speţă de o valoare superioară s-a mai văzut ades: dar ca o întâmplare, ca o excepţie, nicicând ca un tip voit. Dimpotrivă, ea a fost aceea care a fost cea mai fricoasă; până acum ea a fost aproape un lucru cu deosebire înspăimântătoare prin excelenţă; - şi această teamă va însămânţa speţa potrivnică, voită, pregătită, atinsă: animalul casnic, dobitocul (de turmă, animalul

bolnav) care e omul, -creştinul... 4. Omenirea nu reprezintă nici o dezvoltare spre un bine, spre un ce mai puternic, mai înalt, aşa cum se cugetă astăzi. „Progresul" nu-i decât o idee modernă, adică una falsă. în valoarea sa de european de astăzi, el rămâne cu mult mai prejos decât europeanul Renaşterii. A se dezvolta nu înseamnă neapărat a se înălţa, a se ridica mai presus, a se întări.Dimpotrivă, există o neîntreruptă izbândă a cazurilor singuratice, pe diferitele puncte ale pământului, în sânul civilizaţiilor cele mai deosebite. Aceste cazuri permit într-adevăr să se imagineze o speţă superioară, o fiinţă care în legătură cu întreaga omenire constituie un fel de supraoameni. Astfel de lovituri ale întâmplării marii izbânzi au fost pururea cu putinţă, şi vor fi poate întotdeauna. Ba seminţii întregi, triburi, popoare chiar, în împrejurări anumite pot reprezenta lovituri fericite. 5. Nu trebuie să vrei nici să împodobeşti, nici să dezvinovăţeşti creştinismul: el a dus o luptă de moarte împotriva acestei seminţii superioare a omului, a pus la opreală toate instinctele fundamentale ale acestui tip, a distilat din aceste instincte: răul, pe răutăcios; - omul puternic, tip al afurisitului. Creştinismul a luat apărarea a tot ceea ce este slab, josnic, neizbutit, a făcut un ideal din împotrivirea faţă de instinctele de conservare, ale vieţii puternice, ba chiar a corupt dreapta judecată a firilor celor mai puternice din punct de vedere intelectual, propovăduindu-le că valorile superioare ale intelectualităţii nu-s decât păcate, rătăciri şi ispite. Pilda cea mai vrednică de plâns este coruperea lui Pascal, care crede în stricăciunea mintii sale datorită păcatului din naştere, pe când ea nu era stricată decât prin creştinismul său! 6. O dureroasă şi înspăimântătoare privelişte ridicatu-sa înaintea ochilor mei: am îndepărtat perdeaua stricăciunii oamenilor. Acest cuvânt este, cel puţin în gura mea, la adăpost de orice bănuială, cel care conţine o învinuire morală a omului, îl înţeleg - interesant este a sublinia încă o dată - lipsit de mica morală; şi asta până-ntr-atât încât resimt această stricăciune exact acolo unde, până în zilele noastre, se năzuia cât mai conştiincios la „virtute", la „firea divină", înţeleg prin concepţie - cred că se ghiceşte lucrul acesta - un ce în înţelesul decăderii: pretind că toate valorile ce slujesc astăzi oamenilor ca să-şi rezume cele mai înalte dorinţe sunt valorile decăderii. Numesc corupt, fie un animal, fie o speţă, fie un ins, a-tunci când el alege şi preferă ceea ce-i este mai prielnic. O istorie „a sentimentelor celor mai înalte", a „idealurilor umanităţii" – şi e cu putinţă să-mi fie necesar s-o povestesc - ar da aproape lămurirea pentru ce omul e atât de stricat. Viaţa însăşi e pentru mine instinctul credinţei, al duratei, al creşterii puterilor; instinctul puterii unde lipseşte

voinţa puterii este degenerare. Pretind că această voinţă lipseşte în toate valorile superioare ale omenirii - că valorile degenerării, valori nihiliste, domnesc sub denumirile cele mai sfinţite. 7. Se spune că creştinismul este religia milei - mila e în contradicţie cu sentimentele întăritoare ce înalţă energia înţelesului vital; ea lucrează într-un chip deprimant. Când ţi-e milă, pierzi din tărie. Prin milă se înmulţeşte şi sporeşte irosirea puterii pe care suferinţa o aduce vieţii, însăşi suferinţa devine molipsitoare prin milă. în atare cazuri ea poate aduce o totală irosire a vitalităţii şi energiei, pierdere absurdă când o compari cu minciuna cauzei (cazul morţii Nazariteanului). lată întâiul punct de vedere, totuşi este unul şi mai însemnat încă. Admiţând că se măsoară mila după valoarea reacţiilor care de obicei îi dau naştere, caracterul de primejdie vitală se va ivi şi mai lămurit încă. Mila împiedică în definitiv legea evoluţiei, care este aceea a selecţiei. Ea înţelege ceea ce este copt pentru dispariţie, ea se apără în favorul dezmoşteniţilor şi osândiţilor vieţii. Prin numărul şi varietatea celor neizbutite, pe care le reţine în viaţă, ea dă vieţii însăşi un aspect posomorât şi îndoielnic. S-a avut curajul de a ne numi mila o virtute (în orice morală nobilă, ea trece drept slăbiciune); s-a mers încă şi mai departe, s-a făcut din ea o virtute, tărâmul şi obârşia tuturor virtuţilor. Dar nu trebuie uitat niciodată, că acesta era punctul de vedere al unei filosofii care este nihilistă, care înscria pe scutul său tăgăduirea vieţii. Schopenhauer avea dreptate când spunea: viaţa este tăgăduită prin virtute, mila o face şi mai vrednică de a fi tăgăduită, mila e practicarea nihilismului, încă o dată, acest instinct copleşitor şi molipsitor se întâlneşte în cale cu celelalte instincte ce doresc să izbutească a păstra şi spori valoarea vieţii, el este - şi ca înmulţitor, şi ca păstrător al tuturor mizeriilor - unul din uneltele principale pentru reînvierea decăderii: mila implică neantul!... Nu se spune „neantul"; se înlocuieşte sursa cu noţiunea „dincolo"; sau „Dumnezeu"; ori „viaţa adevărată", sau chiar „nirvana", izbăvirea, „fericirea celor aleşi". Această nevinovată retorică ce intră în domeniul idiosincrasiei religioase şi morale, va părea cu mult mai puţin nevinovată, de îndată ce se va pricepe că ea este năzuinţa ce se învăluie aici într-o mantie de cuvinte sublime: duşmănia vieţii. Schopenhauer era vrăjmaşul vieţii, de aceea mila deveni pentru el o virtute... Se ştie că Aristotel vedea în milă o stare bolnăvicioasă şi periculoasă, pe care o dezrădăcina, luând din când în când câte un purgativ: tragedia era pentru el acel purgativ. Pentru a ocroti instinctul vieţii, ar trebui însă să se caute într-adevăr un mijloc de a da o lovitură acestei îngrămădiri a milei, atât de periculoasă şi aşa de bolnăvicioasă cum e înfăţişată de cazul lui Schopenhauer (şi din nefericire şi de acel al întregii noastre decadenţe literare şi artistice de la Petersburg la Paris, de la Tolstoi până la Wagner), pentru ca s-o facă să izbucnească... Nimic mai nesănătos, în mijlocul modernismului nostru nesănătos, decât această milă creştină. A fi medici în acest caz, neînduraţi aici, a mânui

. „mântuire". îţi însuşeşti dreptul de a privi de sus realitatea. Aparte. am vădit instinctul teologic. Pretutindeni unde ajunge influenţa teologică. oamenii noştri de ştiinţă. 9.. pretutindeni unde mulţumită unei obârşii mult mai înalte. ceea ce-l înalţă. a fiziologiştilor noştri e în ochii mei o glumă.acest tăgăduitor. Atât cât preotul va trece încă drept o speţă superioară.întreaga noastră filosofie. Pretutindeni unde mă duceam. mânuieşte un binevoitor dispreţ împotriva „raţiunii". a „simţirilor". Ceea ce socoate drept adevărat un teolog.. se află de la întâiul pas într-o falsă poziţie faţă de toate lucrurile. le lipseşte faptul de a fi suferit cu ele). al mândriei pretutindeni unde se simte azi „idealism". . face parte din noi înşine. Trebuie să fi văzut mai de a-proape această ursită. dacă avocatul întărit al neantului şi tăgăduirii trece ca fiind reprezentant al adevărului. Spiritul pur este minciună curată. pentru ca să nu mai înţelegi gluma în acest caz (libera gândire a domnilor. noi ăştia din îndepărtata miazănoapte!.. îl afirmă. acest bârfitor.. trebuie s-o fi vieţuit. am pus în lumină... Această otrăvire merge cu mult mai departe decât îşi dă omul cu părerea: am găsit instinctul teologic. trebuie să închizi ochii o dată pentru totdeauna înainte-ţi. mai bine încă. îţi faci din această optică cu cusururi.. o virtute.într-un cuvânt sfinţenia . a „ştiinţei". ca şi cum ne-ar fi străină.. E necesar a spune pe cine socotim noi ca un contrast lăuntric al nostru: teologii şi tot ce are sânge de teolog în vine . nevinovăţia.nu făcuseră până acum mult mai mult rău vieţii decât oricare alt viciu. ca şi cum ar fi nişte puteri vătămătoare şi ademenitoare deasupra cărora pluteşte ca o pură osândire la singurătate. Patosul ce izvorăşte din ea se cheamă credinţă. „duhul": ca şi cum smerenia. sau să-i dea cuvântul întrun oarecare punct. întro situaţie lipsită de sinceritate. sărăcia . acest otrăvitor al vieţii prin meserie. îl . pretutindeni concepţiile „adevărat" şi „fals" sunt necesarmente înlocuite una prin alta: „adevăr" e în cazul acesta tot ce este mai primejdios pentru viaţă. nu este răspuns la întrebarea: ce este adevărul? Adevărul e cu capul în jos. Acestui instinct teologic îi fac eu războiul: am găsit pretutindeni urmele lui. Idealistul. se cere ca nici o altfel de optică să nu aibă valoare. o sfinţenie: se uneşte buna conştiinţă cu o vedenie falsă. îl ridică. trebuie să fie fals: e aproape un criteriu al adevărului.scalpelul.. „dându-i" numele de „Dumnezeu". Cel mai josnic instinct de conservare al lui este acela ce-l opreşte de a da cinstire realităţii. o morală. „veşnicie". ca să nu suferi de aspectul unei falsităţi fără de leac. Acel care are sânge de teolog în sine. e felul nostru de a iubi oamenii. se simte mai presus de toate acestea. 8. trebuie să fi fost gata să pierzi pentru dânsa. după ce ai făcut-o sacrosanctă pe a ta însăţi. are la îndemână toate marile idei (şi nu numai în mână!). este într-adevăr forma subpământeană a falsităţii. prin ea suntem noi filosofi. le lipseşte patima în aceste chestii... a „bunei stări". preotul. a „onorurilor". întocmai ca şi preotul. evaluările s-au răsturnat.

este primejdioasă. de fiecare dată: voinţa sfârşitului.. 11... protestantismul este însăşi pecatum originale al ei. Un drum cotit spre idealul antic era deschis. dacă nu cu putinţă de dovedit. imperativul său categoric.. „datoria". Între germani aş fi pe dată înţeles. Ceea ce nu este o condiţie vitală este vătămător vieţii. N-ai decât să rosteşti cuvântul „seminarul din Tubingen".. Un popor piere când confundă datoria sa cu concepţia generală a datoriei. . şi acest nihilist cu măruntaiele creştine şi dogmatice socotea bucuria ca o greşeală. O virtute caută să fie născocirea noastră. de valoare obştească . dacă aş spune că filosofia e coruptă prin sângele teologilor. compusă pe trei sferturi din fiii de pastori şi dascăli săteşti . De unde vine uşurarea care trecu la ivirea lui Kant asupra Germaniei şi asupra lumii ştiinţifice. Motivul.. „binele în sine". prin „conştiinţă" prinţilor (sau noroadelor) .să nu ne îndoim de ceea ce se întâmplă în fond... Şvabii sunt cei mai buni mincinoşi din Germania. binele cu caracter de impersonalitate.ca Luther..către putere. cum o voia Kant. Ce slăbeşte oare mai repede decât munca.. mai temeinic. dreptul are temei.. Definiţia protestantismului: creştinismul paralizat pe de o parte şi raţiunea tot aşa. nu are puternice înclinări.. ea nu este o primejdie.. cel puţin cu neputinţă de respins. mulţumită unui scepticism delicat şi viclean. apărarea noastră şi necesitatea noastră personală: luată în cu totul alt înţeles. ca Leibniz.himere în care se exprimă degenerarea. o virtute care nu fiinţează decât din pricina unui sentiment de respect pentru ideea de „virtute".. Succesul lui Kant nu este decât un success de teolog. aceea a esenţei devenite realitate.. că prin Kant se inaugurează o cârmuire spre mai bine? Instinctul teologic al savantului german ghicea ceea ce ar redeveni cu putinţă.de unde vine convingerea germană. voinţa nihilistului vrea să obţină puterea. concepţia „lumii-adevăr". Dacă se întâmplă ca teologii să-şi întindă mâna .. Numai instinctul teologic a putut să-l ia sub a lui ocrotire! O acţiune scornită de instinctul vieţii dovedeşte valoarea sa. Pastorul protestant este bunicul filosofiei germane.. ultima slăbire a vieţii. Şi pas să mi se găsească pericolul imperativ categoric al lui Kant!. . Nimic nu nimiceşte mai adânc. jertfa în faţa zeului Moloch al astracţiei.decât un frâu mai mult integrităţii germane.. prin bucuria cu are-l însoţeşte. gândirea. Încă un cuvânt împotriva lui Kant şi ca moralist. ei mint cu neprihănire... o lume cu desăvârşire mincinoasă. Cele mai adânci legi ale conservării şi creşterii cer contrariul: ca fiecare săşi născocească virtutea sa.îndreptăţeşte şi-l face să triumfe se cheamă „fals". hinezeria din Koenigsberg. 10.. Kant nu era . concepţia moralei întru atât cât esenţa lumii (aceste două dintre cele mai 'rele greşeli din câte sunt!) era nouă. care şi acum îşi mai găseşte ecou. pentru ca să pricepi ce este în definitiv filosofia germană . S-a înfăptuit din realitate o „aparenţă". „Virtutea".o filosofie prin şiretlic. şi aşa destul de puţin temeinică.. decât datoria impersonală.

. La sfârşitul vieţii sale. întru ce . un defăimător al adevărului.. cel mai adânc dispreţ: mulţumită lor erau cu totul înlăturate legăturile cu „oamenii cinstiţi" . E întrucâtva un fel de reţetă pentru decadenţă şi nerozie. de a le aduce mântuirea. sub numele de „raţiune practică". dacă există un eveniment inexplicabil altfel decât printr-o aptitudine morală a omenirii în aşa fel ca prin acest eveniment să fie dovedită . de a-i izbăvi. întru ce-l priveşte ştiinţa pe un preot El se află prea sus pentru dânsa!. de pildă aceea de a face pe oameni mai buni. tip tu însuţi al unei ierarhii superioare!. aceste dobitoace curioase.. filosofi de rasă în istoria filosofiei: cât despre rest. noi ăştia care suntem minţi libere.. această lipsă de conştiinţă intelectuală. vai! încă mai este!. Toate metodele.. când se poate auzi revendicarea „tu trebuie". Cele mai preţioase vederi se găsesc în cele din urmă. ci născoci ad-hoc o raţiune. Mă feresc tare mult de a spune ce cuget despre germani. când eşti transmiţătorul imperativelor suprapământeşti.. iau „sentimentele frumoase" drept argumente. „pieptul ridicat" drept suflarea de făurar a dumnezeirii. fără o adâncă alegere personală.. dar vederile cele mai preţioase sunt metodele. Toţi fac ca femeile: aceşti mari înflăcăraţi. Kant în nevinovăţia lui „germană". Instinctul care se înşală în toate.. când porţi dumnezeirea în pieptu-ţi. toate presupunerile spiritului nostru ştiinţific. această raţiune se manifestă când vorbeşte morala.. Şi acesta era contemporanul lui Goethe! Acest păianjen prin puterea sorţii era socotit ca filosoful german în plin înţeles al cuvântului . suntem de pe acum o „prefacere a oricăror valori". fără bucurie. convingerea drept Criterium al adevărului. instinctul împotriva firii. această moştenire a preotului. Dacă se ţine seama că. 13. El a determinat concepţia „adevărului" şi a „falsului"!. în care nu se ocupă de raţiune. această formă a corupţiei.cu o atare misiune în afara evaluărilor pur conforme raţiunii . şi preotul a domnit doar până aici!.erau socotite ca un „duşman al lui Dumnezeu". te şi găseşti ..decât a simţi fără necessitate lăuntrică.. timp de veacuri.o dată pentru totdeauna . filosoful nu este decât dezvoltarea tipului sacerdotal.iată Kant! 12.. Să nu rămânem mai prejos de măsură: noi înşine. ca un automat al „datoriei".. Kant deveni nerod.şi. încă a mai căutat să se facă ştiinţific. această falsă batere de monedă în faţa sa însuşi nu mai uimeşte. o acea declaraţie de război şi victorie împotriva tuturor vechilor concepţii ale „adevărului" şi „falsului"..sfânt prin tine însuţi printr-o atare sarcină.. Când ai datorii sfinte. ei nu cunosc nici cele dintâi cerinţe ale cinstei intelectuale. Kant nu vedea oare în Revoluţia franceză trecerea de la o formă anorganică a Statului la forma organică? Nu s-a întrebat el oare..„năzuinţa omenirii spre mai bine"? „Răspunsul lui Kant" „E revoluţia". aveau împotrivă-le. Las la o parte pe cei câţiva sceptici. aproape la toate popoarele. un „demoniac".. decadenţa germană şi filosofică .

pentru că e cel mai viclean: spiritualitatea noastră e o urmare a acestui lucru. încă mergem prea departe: omul este relativ cel mai lipsit dintre toate animalele. Am devenit mai puţin pretenţioşi în toate lucrurile. în ultimă instanţă ar fi locul de a ne întreba . neîncrezător totul li se părea absolut nevrednic şi de dispreţuit. Odinioară se da omului „liberul arbitru" ca o înzestrare a unei lumi superioare: astăzi i-am luat chiar şi arbitrul. Nu este o absolută încununare a creaţiei.. să producă asupra simţurilor o puternică impresie. Smerenia noastră le-a fost multă vreme potrivnică. era Tşândâla. E pentru noi animalul cel mai puternic. Acolo ne-am modificat felul nostru de a vedea. curcanii ăştia. ne înşelăm în socoteala noastră şi nimic mai mult! .cu oarecare dreptate . un dispreţ. o trudă ce istoveşte zadarnic multă putere nervoasă. o dovadă a obârşiei lui superioare.. Altădată se vedea în conştiinţa omului.fie concordante. noi l-am aşezat iarăşi printre animale.concepţia sa despre ceea ce trebuia să fie adevărul. umbletul nostru tăcut. să îndepărteze învelişul muritor: nu mai rămânea din el decât esenţialul: „spiritul curat". serviciul adevărului.. ba cerea ca acela ce caută conştiinţa. Lucrul nostru. o încercare..tăgăduim că nu poate fi făurit la perfecţie. cel dintâi a avut admirabila îndrăzneală de a socoti pe animal ca o maşină: întreaga noastră fiziologie se încumetă a dovedi această propoziţie. în „spirit".cu dreaptă judecată nu mai punem pe om aparte. „Spiritul pur" e o curată nerozie: dacă facem abstracţie de sistemul nervos. Nu mai scoboram pe om din „spirit" din „dumnezeire". cel mai bolnăvicios. Avem împotrivă-ne întreg pathosul omenirii . cu toate acestea este şi animalul cel mai interesant! În ce priveşte animalele. un fel de acţiune individuală.dacă nu este o anumită rafinare estetică în faptul opririi omenirii într-o atât de îndelungată orbire: ea cerea adevărului un efect pitoresc. Fiecare din imperativele „tu trebuie" era îndreptat.e drept.. Astfel . să suprime legăturile cu cele pământeşti. fiecare făptură se află alăturea de dânsul în acelaşi grad de desăvârşire. conştiinţa ni se par a fi tocmai simptomele unei relative nedesăvârşiri a organismului.Voinţa nu „lucrează" nici nu mai „aţâţă". atâta timp cât este conştiincios făcut.priveşte caracterul ştiinţific.. ar vrea să-şi înalţe vocea: ca şi cum omul ar fi fost cea mai mare gândire dincolo de capătul evoluţiei animale. voinţa în acest înţeles. . „Spiritul". fie contradictorii: . şi ea. Şi pretinzând asta. că nu-i mai este îngăduit a se înţelege prin asta un arbitru. a dumnezeirii sale: pentru desăvârşirea omului i s-a dat sfatul să-şi vâre în sine simţurile. ca broasca ţestoasă. Ne-am schimbat felul nostru de a vedea. până acum împotriva noastră. îngrijorat. Vechiul cuvânt „voinţa" nu mai serveşte la altceva decât să arate o rezultantă. O. care urmează neapărat unei serii de întărâtări. Descartes era acela care. de „învelişul pământesc".. cum au mai ghicit acest lucru. Pe de altă parte ne apărăm împotriva unei deşertăciuni care. cum făcea Descartes: ceea ce concepe omul astăzi nu depăşeşte cu mult mai departe de concepţia lui maşinală. .. 14. acela care s-a rătăcit cât mai periculos de departe de instinctele sale . o pipăire.

sentimentul puterii într-o făptură căreia îi putem mulţumi. Scopirea antifirească a unui Dumnezeu. îl admiri în bine ca şi în rău. Eşti recunoscător faţă de tine însuţi: iată de ce trebuie un Dumnezeu. . s-o deprecieze şi s-o tăgăduiască. El venerează în acest Dumnezeu condiţiile ce-l fac victorios. filantropiei.. înseamnă să fii tu însuţi o realitate greşită. virtuţile sale. „spirit". „iertarea păcatelor"). „mântuirea". interpretări de sentimente generale. Preponderenţa sentimentului suferinţei faţă de sentimentul plăcerii este cauza acestei religii. în acest caz. un popor mândru are trebuinţă de un Dumnezeu.15. „ispita diavolului". Ce însemnătate ar avea un Dumnezeu care n-ar cunoaşte nici mânia. pentru că asta oglindeşte.. „suflet"). căruia să-I jertfească. într-atât cât împotrivirea conceptului „Dumnezeu". „suflet". Ai nevoie de Dumnezeul răutăcios.. Cine este dar unicul care să aibă motiv a ieşi din realitate. tot atât cât şi de un Dumnezeu bun. Nu-şi prea datorează omul propria lui existenţă toleranţei. când piere un popor. nici pizma. ar fi în afară de tot ce se poate dori. „îndurarea". nici silnicia.. „firesc" ajunge echivalentul conceptului „de dispreţuit". Dar a suferi.. posedă şi un Dumnezeu care-i este propriu. O închipuită legătură între făpturi („Dumnezeu". pentru a face din El numai un Dumnezeu al binelui. În creştinism nici morala. pe câtă vreme cealaltă nu face decât s-o falsifice. „viaţa veşnică"). printr-o minciună? Acela pe care ea îl face să sufere. Această lume a ficţiunilor pure se deosebeşte foarte tare. a acestei morale închipuite: un atare exces dă formula pentru decadenţă3. trebuie să fie prieten şi vrăjmaş.toată această lume de ficţiuni îşi are obârşia în ura împotriva firescului (-realitatea! -). O critică a concepţiei creştine a lui Dumnezeu înlănţuie o asemenea concluzie. După ce a fost născocit începutul „fire". „liber arbitru" sau chiar arbitru care „nu e liber"). nici vicleşugul. de ce-ar mai avea omul? Fără îndoială.. „spirit". cu ajutorul graiului figurat al idiosincrasiilor religioase şi morale . Nimic alta decât nişte cauze imaginare („Dumnezeu". Un popor care mai are încă credinţă în sine însuşi. o absolută lipsă a conceperii cauzelor fireşti). când simte definitiv credinţa lui în viitor. o psihologie imaginară (nimic altceva decât neînţelegeri. Acel care a avut. „Judecata de Apoi". 16. în aceste condiţii religia e o formă a recunoştinţei. de lumea viselor.. „vocea conştiinţei". „eu".. nici religia nu sunt în contact cu realitatea. plăcute sau neplăcute. nimic altceva decât efectele imaginare („păcatul". e expresia adâncii neplăceri ce-o pricinuieşte realitatea. nici bătaia de joc. . care n-ar şti poate nici chiar luminoasele ardori ale victoriei şi nimicirii? Un atare Dumnezeu n-ar fi înţeles. vrea să dea. în defavoarea sa. Dar aceasta explică totul. „ispăşirea". Un atare Dumnezeu trebuie să poată folosi şi vătăma. „prezenţa lui Dumnezeu"). o imaginară ştiinţă naturală (antropocentrică. nici răzbunarea.. o teologie imaginară („domnia lui Dumnezeu".. el răsfrânge senzaţia plăcerii ce şi-o pricinuieşte sieşi.(„căinţa". ca stările marelui simpatic.

. devine Dumnezeul lumii întregi. Pretutindeni unde. rămase Dumnezeul ungherelor şi al locurilor obscure. Odinioară Dumnezeu nu-şi avea decât norodul său „ales". ei răpesc bunele calităţi Dumnezeului învingătorilor: se răzbună pe stăpânii lor îndrăcind pe Dumnezeul ăstora. Bunul Dumnezeu. măreţ. începând de la „Dumnezeul lui Israel" .. povăţuieşte „pacea sufletului".înainte ca şi după aceea . suma tuturor bunătăţilor poate fi un progres? Dar şi Renan însuşi o face. atunci trebuie tot aşa ca şi Dumnezeul lui să se transforme. în care clipă a istoriei devine cu putinţă ficţiunea dualistică a unui bun şi a unui rău Dumnezeu. ci îşi spun „bunii". Dumnezeul vieţii particulare. că dezvoltarea concepţiei lui Dumnezeu. o decadenţă. . tot ce este puternic. o scândură de izbăvire pentru toţi acei ce se îneacă. ca să decreteze cu ei împreună. până la Dumnezeul creştin. smerit. dacă se face din ea Dumnezeul sărmanilor.şi atunci vor fi Dumnezeii unui popor. al păcătoşilor. rămâne. Ca şi cum Renan ar fi avut un drept la simplicitate! Contrariul îţi sare numaidecât în ochi. mândru.şi atunci vor deveni neapărat buni. Cu acelaşi instinct de care se servesc supuşii pentru a apleca pe Dumnezeul lor spre „binele în sine". este de fiecare dată o fiziologică dare înapoi.o împărăţie . tot ceea ce este bătăios şi cu puteri falsificate în sufletul unui popor. de „Reînvietor". voinţa puterii descreşte. ca şi poporul Lui a început a călători fără să se mai oprească vreodată locului: până acolo încât El a fost pretutindeni acasă. când supunerea i se pare a fi de primă necesitate. ca o condiţie a conservării. Cum e cu putinţă să se mai supună cineva din zilele noastre simplicităţii teologilor creştini. se urcă în cocioaba tuturor noroadelor particulare. rămâne întrucâtva şi în chip general singurul atribut divin: la ce va duce o atare transformare?. într-adevăr. viteaz. Se înţelege.Dumnezeul unui popor. atenţiile. al bolnavilor prin excelenţă şi dacă atributul de „Mântuitor". . Divinitatea decadenţei 4 este circumscrisă în virtuţile sale şi instinctele bărbăteşti devin neapărat Dumnezeul acelor ce sunt într-o stare de regresiune fiziologică: Dumnezeul slabilor. al tuturor mahalalelor nesănătoase din lumea întreagă. lipsa urii.speranţa sa în libertate... împărăţia Lui universală e . dacă această concepţie decade pas cu pas pentru a deveni simbolul unui toiag al ostenelii. Altădată El reprezenta un popor. nu deveni totuşi un mândru zeu păgân: rămase evreu. într-un chip oarecare. „iubirea" faţă de prieteni ca şi de neprieteni. fără să mai fie nevoie de vreo indicaţie. democratul printre zei.până acolo că avu de partea Lui „marele număr". Dacă se elimină din concepţia lui Dumnezeu condiţiile vieţii ascendente. o atare reducere a dumnezeirii? Fără îndoială: „domnia lui Dumnezeu" s-a mărit. Ei înşişi nu se numesc slabi. devine cosmopolit... Nu face alta decât să moralizeze. El devine atunci făţarnic. De atunci încoace El s-a dus printre străini. 17. sau sunt neputinţa putinţei. acum nu mai e decât bunul Dumnezeu.. fricos. marele cosmopolit. ca şi diavolul. nu e altă alternativă pentru Dumnezei: sau sunt chiar VOINŢA PUTERII. când virtuţile supunerii intră în conştiinţa sa. amândoi sunt produsele decadenţei. puterea unui popor.

dăinuie pururea un ultimatum şi un maximum al puterii creatoare a divinităţii.5. Dumnezeu al monotonoteismului creştin! Acest şubred edificiu de ruine. Dumnezeu. dintr-o idee şi o contradicţie. atât de decadent. încât . Cei mai străvezii dintre făpturile palide se făcură stăpânii lui. boala. a ajuns „ideal"..hipnotizat de mişcările lor. bătrâneţea.. Că puternicele rase din miazănoaptea Europei nu l-au respins pe Dumnezeul creştin. mereu mai palid. asta într-adevăr nu face cinste darului lor religios. Concepţia creştină a lui Dumnezeu . în numele lui Dumnezeu! Dumnezeu. zeul bolnavilor. ideea de „Dumnezeu" în geneza lui e fixată când vine... putinţa de a şti să pună în mod obiectiv şi rece problemele. Şi el însuşi atât de palid. ca să nu mai vorbim şi de gustul lor. de când n-au mai creat un Dumnezeu! Aproape două mii de ani şi nici un alt Dumnezeu nou! Vai. formulă pentru toate bârfelile de „dincoace"... voinţei de a trăi. contrazicerea. firii.Dumnezeu.subterană. Dumnezeu-duhul — e una din concepţiile divine cele mai corupte din câte s-au înfăptuit vreodată pe pământ. Budismul e de o sută de ori mai realist decât creştinismul.dar amândouă sunt despărţite prin cel mai ciudat fel de a fi. Acum s-a dedat să împartă lumea fără vrerea Lui .. . Ruina unui Dumnezeu: Dumnezeu devine „lucru în sine". chiar de a fi comparate acum. acest vrednic de milă. Critica creştinismului e adânc recunoscătoare indianiştilor.. domnii metafizicieni. el aduce. bolnăvicios şi firav. un regat al Ghettoului.ajunge El însuşi păianjen. 19. a creator spiritus-ului în om. 18. care-l întrece chiar prin numărul credincioşilor ei: budismul. dând drept realităţii „lupta împotriva suferinţei".sub Specie Spinozae6 . „absolutum".şi asta-l . „spiritul pur". aceşti albinoşi ai gândirii într-atât îşi ţesură pânza în preajma Lui. născut din zero.şi s-a prefăcut într-un ce pururea mai subţire. chiar în teoria conştiinţei (un strict fenomenalism).sunt religiile decadenţei . aşa de slab. păianjenul. pentru toate minciunile de „dincolo"! Neantul divinizat în Dumnezeu. Amândouă preţuiesc într-atât că sunt religii nihiliste . „lucru în sine". Ele ar fi trebuit s-o sfârşească cu acel produs al decadenţei. Budismul e singura religie cu adevărat pozitivă ce ne-o arată istoria. El are chiar în urma lui . Prin osândirea creştinismului n-aş vrea să nedreptăţesc o religie înrudită. el nu mai spune: „lupta împotriva păcatului" ci.. voinţa neantului sfinţită!. ca moştenire. în care toate obsesiile sufletului îşi găsesc pedeapsa lor! 20. un spital. în loc de a fi glorificarea şi veşnica afirmare! A declara război vieţii. El însuşi metafizician. lată pentru ce apasă asupra lor un blestem: ele au absorbit în toate instinctele lor. el vine după o mişcare filosofică de mai multe veacuri. poate că e chiar cu mult mai prejos de nivelul evoluţiei scoborâtoare a tipului divin: Dumnezeu degenerează până ajunge în contradicţie cu viaţa..

cazuistica păcatului. nici pentru alţii. În creştinism instinctele supuşilor şi apăsaţilor vin în prima linie: straturile cele mai de jos sunt acelea ce caută în el izbăvirea: aici se exercită. o mare blândeţe. nici pentru sine. Şi asta cu drept cuvânt: având în vedere principalul ţel igienic. prevederi împotriva spirtoaselor.el se află aşezat. De aceea budismul nu cere lupta împotriva ereticilor. El se luptă împotriva oboselii sufleteşti pe care o află la sosirea sa. inchiziţia conştiinţei. Din cauza acestor condiţii filosofice s-a produs o scădere a puterilor pe care Buddha o combate prin igienă. apoi o hiperspiritualizare. viaţa în mişcare.extazul în faţa unui puternic. în învăţătura lui Buddha egoismul devine o datorie: „singurul lucru trebuincios". nici chiar în comunităţile călugăreşti . Toate astea nu-s socotite ca mijloc de a întări această prea mare sensibilitate. sunt mai întâi o umflare a sensibilităţii. ca şi ascetismul. De asemenea lipseşte publicitatea: . Rugăciunea este exclusă. . ca leac împotriva urâtului.iluzia voluntară a concepţiilor morale. Cea dintâi condiţie pentru budism e o climă foarte dulce. de ură („duşmănia nu pune cap vrăjmăşiei". numit „Dumnezeu". care în domeniul problemelor. (adică slăbirea interesului individual. critica de sine. aici cel mai înalt e privit ca un lucru de care nici nu te poţi apropia.deosebeşte profund de creştinism . care se exprimă printr-o putere rafinată de a suferi. perfecţiunea este cazul normal. Mişcarea trebuie să-şi aibă căminul său în castele superioare. ca să vorbesc în graiul meu.).le cunosc din experienţă). Ca ţel suprem el vrea seninătatea..(se poate ieşi din nou din ele) . atât de mult cât se apără de răzbunare. . nici o constrângere. împotriva tuturor stărilor bolnăvicioase ce produc fiere. o oboseală care se exprimă printr-o mare „obiectivitate". pierderea echilibrului. . o „graţie".cele două fapte fiziologice ce le ia drept bază şi pe care le consideră. nici un imperativ categoric. învăţătura sa nu se apără de nimic.născoceşte mijlocul de a se descotorosi de altele. e mişcătorul refren al budismului... lipsa de dorinţe şi scopul este atins. Chipul în care se descotoroseşte cineva de suferinţă. dincolo de bine şi de rău. 21. regulează şi hotărniceşte orice dietă spirituală (. printr-o aspră reîntoarcere chiar a intereselor spirituale asupra personalităţii. ca îndeletnicire. aici se menţine neîncetat .„obiectivi" ca şi mine . Ca leac el întrebuinţează viaţa în aer liber. tăcerea. de scârbă. o viaţă prea prelungită prin ideile şi procedurile logicii în care instinctual personal a fost jignit în favoarea impersonalităţii. chiar în straturile învăţaţilor.să-şi amintească oricine de acel atenian care declara deopotrivă războiul „ştiinţei pure" a lui Socrate. înţelege prin bunătate lucrurile care sunt bune. o mare libertate în obiceiuri şi nici urmă de militarism. (Două stări pe care cel puţin unii dintre cititorii mei . prielnice sănătăţii. El cere reprezentaţii ce procură fie odihna. care aprind sângele: nici o grijă. a „egoismului"). cumpătarea şi alegerea alimentelor.prin rugăciune . ridică egoismul la înălţimea unui principiu). fie veselia. ca un prezent. aceste tulburări ar fi întru totul nesănătoase. Budismul nu-i o religie prin care se năzuieşte numai la desăvârşire.

s-o sufere în tăcere . ca să ocrotească fenomenele bolnăvicioase şi să supraîntărâte nervii. prin interpretarea păcatului. suferinţa trupului nu-s aici . o uriaşă dorinţă de a face să sufere. Creştinismul e ura „spiritului". el spune numai ceea ce cugetă: „Sufăr". dacă asta-i este trebuitor. pe subpământeanul lumii antice.şi în acelaşi timp o concurenţă ascunsă şi tainică (li se lasă „trupul". împotriva bucuriei în genere. ci pe omul peste măsură de slăbit. împotriva plăcerii simţurilor. aici se dispreţuieşte trupul. Biserica se apără chiar şi împotriva curăţeniei – prima măsură creştină după izgonirea Maurilor a fost închiderea băilor publice. e o chemare a acestor rase spre pace şi seninătate. care numai în Cordoba erau două sute şaizeci: o anumită aplecare spre cruzime către sine însuşi şi faţă de alţii. Pentru barbar.instinctul său. dimpotrivă.uşile închise.ca la budişti . Când creştinismul îşi părăsi primul său tărâm. de a dezlănţui încordarea lăuntrică în fapte şi idei contradictorii. El nu mai are trebuinţă de a-şi pregăti durerea sa. puterea lui de a suferi. tortura sub toate formele trupească şi sufletească . Nemulţumirea de sine. tot aşa ura necredincioşilor. mai degrabă îl îndeamnă să tăgăduiască suferinţa. necredinţei 7 spiritului. acelea ce se arată sub cele mai înalte nume sunt „epilepsoizii".. a mândriei. locul întunecos este creştinismul. astfel sunt jertfa primelor roade.marea pompă a culturilor.mare sensibilitate 8 şi o prea mare putere de a suferi. încă o dată spus. dieta în cele sufleteşti. Creştinismul e ura mortală împotriva stăpânilor pământului. consumarea sângelui la Cină 9. dimpotrivă. 22. castele inferioare. Creştinismul vrea să se facă stăpânul fiarelor sălbatice. Budismul e o religie pentru sfârşitul şi oboseala civilizaţiei. e de o sută de ori mai rece. creştinismul nu găseşte încă această civilizaţie. care sunt prea simţitori la durere (Europa încă nu-i coaptă pentru acest caz). a schismaticilor. stările de suflet cele mai căutate. pentru „civilizaţie". slăbirea este reţeta creştină pentru domesticire. voinţa de a-I prigoni.. blânde.Aici cuvântul . nu mai avea înaintea-i . igiena este respinsă ca senzualitate. nu pe omul puternic. mai obiectiv. pentru a-şi mărturisi că suferă . Budismul este o religie pentru oamenii zăbavnici. ci oameni lăuntriceşte îmbobociţi. a suferi nu e deloc convenabil: el are mai întâi necesitatea unei lămuriri. dispreţul spiritului şi culturii. nu vor decât „sufletul"). leneşe. Creştinismul avea trebuinţă de idei şi de valori barbare. idei mohorâte şi neliniştitoare ocupă întâiul rând. dieta e poruncită în aşa fel. a libertăţii.ca primă condiţie . este esenţialmente creştină.nişte oameni obosiţi. el o făureşte. Budismul. spre o anumită întărire trupească. creştinismul e ura împotriva simţurilor. pentru a se face stăpânul barbarilor. când caută puterea printre popoarele barbare. mai demn de crezare. pentru rasele devenite bune. ce se sfâşiau unii pe alţii. a curajului. 23. motivul său este să-i facă bolnavi. împotriva „nobililor" .

aproape constituia pe înţeleptul în Răsărit: astfel o înţeleg brahmanii. Trebuie susţinuţi acei ce suferă de pe urma unei speranţe care nu poate fi contrazisă prin nici o realitate. în formula Mântuitorului. 24. speranţa era privită de greci ca rău al relelor. el ştie că-i este cu totul indiferent în sine. mai intens. dacă e ceva adevărat. pentru aceea a bărbaţilor o Sfântă Fecioară. Nu fac aici decât să ating problema obârşiei creştinismului. pe căi cu totul deosebite. prea pozitiv. Iubirea este starea în care omul vede mai mult lucrurile.ea face cultul mai cald. dar că este de cea mai mare însemnătate să fie crudul adevăr. iată cel de-al doilea punct: tipul psihologic al ga-lileanului e încă de recunoscut. aşa le înţelege Platon şi toţi discipolii înţelepciunii tainice 10. credinţa. el nu este nicidecum o mişcare de reacţiune împotriva instinctului semitic. Budismul este prea zăbavnic. de pildă.nu le mai vezi nicidecum. Pentru osârdia femeilor se pune un sfânt frumos. Primul lucru pentru a ajunge la soluţia acestei probleme se anunţă astfel: Nu se poate înţelege creştinismul decât considerându-l pe tărâmul unde a crescut. cunoaşterea. ca indiferent orice altă fericire care se îndeplineşte. în baza creştinismului sunt câteva fineţi care aparţin Răsăritului. cercetarea ştiinţifică: calea adevărului devine drumul oprit.care nu poate izbuti în nici o înfăptuire: o nădejde din cealaltă lume. (Din pricina acestei putinţi de a face să tânjască nenorocitul.ajungi şi la una şi la alta.se simţea nevoia ruşinii de a suferi din partea unui atare duşman. Era vorba de a se găsi o religie în care să se poată iubi: cu iubirea te pui mai presus de cele mai rele lucruri din viaţă . e însăşi consecinţa. . Asta în ceea ce priveşte cele trei virtuţi creştine.ca omul să fie vinovat cu orice chip. . pentru ca instinctele cele mai josnice să poată fi de partea lui. ca cel mai rău dintre toate. putere glorificatoare. Puterea iluzorie e în ordine ierarhică cea mai ridicată. nu e trebuincios . va trebui să se discrediteze raţiunea. Asta cu condiţia ca creştinismul să vrea să devină stăpânul solului unde cultul Afro-ditei şi cultul lui Adonis determinaseră deja concepţia cultului. Mai întâi de toate. aşa cum nu sunt. Pentru ca iubirea să fie cu putinţă. Speranţa intensă este un bine cu mult mai îmbolditor vieţii. acela care rămase pe fundul cutiei Pandorei). trebuie ca Dumnezeu să fie tânăr. Adevărul şi credinţa în ceva sunt două lumi de interes cu desăvârşire îndepărtate una de alta. Faptul de a fi iniţiat asupra acestui punct. mai entuziast. în prima linie.ca primă condiţie . .„diavol" a fost o binefacere: a avea un vrăjmaş precumpănitor şi groaznic . o încheiere mai mult în înspăi-mântătoarea-i logică. aproape două lumi de împotriviri. „Izbăvirea prin evrei". revendicarea neprihănirii întăreşte violenţa şi inferioritatea instinctului religios . Dacă. dar numai în completa-i degenerare (care e în acelaşi timp o sluţire şi o suprapovară a trăsăturilor străine) ce a putut-o servi. iubirea şi speranţa: le numesc cele trei prevederi creştine. pentru ca să mai fie încă şi prevăzător în felul acesta. Dumnezeu trebuie să fie personal. e fericire în a se şti izbăvit de un păcat. credinţa e mai întâi de toate trebuincioasă. ca putere îndulcitoare.

puşi în faţa problemei de a fi sau a nu fi.aşa cum a fost întrebuinţat. în comparaţia „poporului aleşilor". la tot ceea ce este bine născut. ei au preferat cu limpeziciune de vederi neliniştitoare. istoria. acest preţ era falsificarea radicală a tot ceea ce este fire. am prezentat pentru întâia oară ideea contrastului între o morală nobilă şi o morală de ură.pentru a face un lucru. poporul iudeu e acela ce posedă forţa vitală cea mai anevoie de smuls. una născută dintr-un nu cu privire la cealaltă: e morala iudeo-creştină în întregime. să existe cu orice preţ. nu c-ar fi fost stăpânit de ele. În a mea Genealogie a Moralei. 25. Ei se baricadară împotriva tuturor condiţiilor ce îngăduiau până acum unui popor să vieţuiască. De aceea evreii sunt poporul cel mai fatal din istoria universală: în ulterioara lor înrâurire ei au falsificat într-atât omenirea. orice pretenţie a originalităţii. firesc. Evreii sunt contrariul tuturor decadenţilor: ei au putut să-i reprezinte până la iluzie.au reîntors. lucrul osândit în sine însuşi. năzuiesc la putere. ci pentru că a ghicit o putere care-l putea face să izbutească împotriva „lumii". ca răul. afirmând viaţa. fiindcă. Pentru a putea spune „nu". ei au ştiut să se pună în capul tuturor mişcărilor decadenţei. israeliţii se aflau. de unde ni s-a arătat această afirmare a vieţii. ca răspuns la tot ceea ce reprezintă mişcarea ascendentă a vieţii. ca istorie tipică a denaturării tuturor valorilor fireşti. el se hotărăşte. cu un nec plus ultra al geniului comediantului . . toate astea nu-s decât o copie: lipseşte biserica creştină. . fără a se socoti o consecinţă extremă a iudaismului. realitate. psihologia. şi cu toate acestea. să-şi născocească o altă lume. frumuseţea. Psihologic vorbind. încă de la început. afirmarea de sine pe pământ a trebuit ca instinctul urii. devenit geniu. pentru toate instinctele decăderii. Transportat în condiţii imposibile. care a fost mult mai puternic decât toate hotărârile. prin el se aştepta cu încredere ca firea să dea ceea ce doreşte poporul. Indic cinci fapte care arată această denaturare. decadenţa nu e decât un mijloc: oamenii ăştia au un interes vital să facă omenirea bolnavă şi să răstoarne. mai ales de pe vremea regilor. mai întâi de toate ploaia. morala. Jidovii sunt poporul cel mai de seamă din istoria universală. una după alta. în iudaism şi în creştinism. atât ca lume lăuntrică şi ca lume exterioară. în privinţa tuturor lucrurilor. cultul. pentru a face într-un chip iremediabil contrariul a ceea ce era fireasca lor valoare. cu o adâncă inteligenţă a conservării. într-un drept raport. ei creară o idee opusă condiţiilor fireşti. Istoria lui Israel este apreciabilă. în înţeles primejdios şi defăimător. Jehova al lor era expresia sentimentului puterii. noţiunea de „bine" şi de „rău". adică firesc. pentru categoria sacerdotală.cu creştinismul Sfântului Pavel . de „adevărat" şi „fals". Pentru categoria de oameni care. încât şi astăzi încă creştinul poate simţi într-un chip antievreiesc. religia. al speranţei în sine: de la el se spera victoria şi mântuirea. tipul Mântuitorului omenirii. înălţat la proporţii de nespus. liber. puterea. întâlnim încă o dată acelaşi fenomen. al bucuriei în sine.

dar un ce abstract. Nu se putea servi de întreaga istorie a poporului israelit. Am resimţi cu mult mai dureros acest ruşinos act de falsificare a istoriei. deci Dumnezeul dreptăţii. o primejdie. indispoziţia fiziologică otrăvită de viermele rozător al conştiinţei. de pedeapsă.. condiţional. El este logica oricărui popor care are puterea şi are conştiinţa liniştită. Sau ce este morala iudaică. se denatura noţiunea de Dumnezeu: cu acest preţ îl putură păstra. Noţiunea sa devine o unealtă în mâinile agitatorilor sacerdotali. . de răsplătire. cum un „păcat" devine în felul acesta interpretarea cea mai mincinoasă din toate. Şi filosofii ajutară . lahveh. Dar poporul păstră. despre care în mare parte Biblia va rămâne un document. toate speranţele rămaseră neîmplinite.preoţimea iudaică nu se opri aici. o „ispită". expresia sentimentului demnităţii naţionale: nu mai e decât un Dumnezeu.lahveh este Dumnezeul lui Israel. toată fericirea ca o pedeapsă a nesupunerii faţă de Dumnezeu. 26. de adoraţie pentru lehova. o pretinsă „lege morală" răsturnând o dată pentru totdeauna concepţia raţională a „cauzei" şi „efectului". Totuşi. nenorocirea pângărită prin ideea de „păcat". Dumnezeul antic nu mai putea nimic din cele ce putuse odinioară. Această stare de lucruri rămăsese încă mult timp sub formă de ideal. se descotorosi de dânsa. ce este morala creştină? întâmplare care şi-a pierdut nevinovăţia. Când cu ajutorul răsplăţii şi al pedepsei s-a izgonit din lume cauzalitatea firească. Un Dumnezeu care cere.în locul unuia care povăţuieşte. Au făcut din ea o neroadă unealtă de mântuire şi de vinovăţie eu privire la lahveh. Morala: nici expresia condiţiilor de viaţă şi de dezvoltare a unui popor. Ce se întâmplă? Se transformă. Preoţii realizară această minune de falsificare. ei au transcris într-un înţeles religios propriul lor trecut naţional. asirianul în afară.. . el este recunoscător pentru marile destine ce-l înlătură de stăpânire. al oricărei tradiţii. el este recunoscător pentru regularitatea în succesiunea anotimpurilor şi pentru întregul noroc în creşterea vitelor şi în agricultură. nici instinctul vital cel mai simplu. în cultul solemn se exprimă aceste două laturi ale afirmării unui popor.morala. „piaza rea" pentru toate. dacă interpretarea ecleziastică în curs de mii şi mii de ani nu ne-ar fi istovit aproape cu pretenţiile lor de probitate în historicis. care acum interpretează întreaga fericire ca o răsplată. Cu un dispreţ fără seamăn. ai nevoia de o cauzalitate împotriva firii şi acum urmează tot restul a ceea ce este împotriva naturii. Dumnezeul „dreptăţii" nu mai e una cu Israel. chiar când luă sfârşit într-un chip trist: anarhia în interior. stricăciune sistematică a imaginaţiei. Ar fi trebuit să-l părăsească. această imagine a unui rege care este un bun ostaş şi un judecător aspru: imagine propagată înainte de orice prin acest profet-tip (critic şi satiric al momentului) Isaia. ca cea mai înaltă năzuinţă a sa.. bunăstarea.. Noţiunea de Dumnezeu falsificată: noţiunea moralei falsificată: . care la urma urmei este expresia întregii inspiraţii fericite a curajului şi încrederii în sine. în pofida oricărei realităţi istorice. potrivnic vieţii.

Şi lui Moise i s-a arătat „voinţa lui Dumnezeu". ca să nu mai vorbim de jertfă. justiţie. boala. indivizii. Căci trebuie înţeles prin aceasta: orice obicei firesc. trebuie o putere care atribuie o valoare. realitatea pune: un fel de oameni paraziţi care nu propăşesc decât în dauna tuturor formaţiunilor sănătoase ale vieţii.. ori a unui individ se măsoară. voinţa lui Dumnezeu se arată stăpânitoare. Preotul depreciază. marile şi micile impozite cu care era dator . până la idi-oata formulă a supunerii sau nesupunerii către Dumnezeu. .. trebuie o „destăinuire".. Pusă în locul a-cestei jalnice minciuni.. o voinţă a lui Dumnezeu care hotărăşte tot ceea ce trebuie să facă omul. moartea.pentru a atinge ţelul acesta. se publică cu toată pompa ierarhică. după cum au fost folositori ori s-au împotrivit preponderenţei sacerdotale. îngrijirile de dat săracilor şi bolnavilor) întreaga credinţă inspirată de instinctul vieţii. sau să nu facă. trebuie să fie cunoscută. căsătorie. Vedeţi-i la lucru: sub mâinile preoţilor iudei. până la cea mai modernă. cu posturi şi tânguiri. Nesupunerea faţă de Dumnezeu. se prefăcu în veşnică pedeapsă pentru marea epocă . aceea era „voinţa lui Dumnezeu". toată nenorocirea constă în aceea că s-au îndepărtat de „Sfânta Scriptură". o dată pentru totdeauna. După trebuinţă ei au făcut nişte figuri puternice şi foarte libere ale istoriei lui Israel. De atunci toate ale vieţii sunt orânduite în aşa chip. făcut contrariu valorii sale prin parazitismul preotului. preotul abuzează de numele lui Dumnezeu. o dată pentru totdeauna. orice instituţie naturală (Stat. tot ce-şi are valoarea sa în sine.apărea parazitul ca să le falsifice 11. după cum se supune mai mult ori mai puţin voinţei lui Dumnezeu. Pentru ca să fie necesară o pedeapsă după o lovitură. faţă de „lege" se . „Voinţa lui Dumnezeu" era de mult fixată.ceea ce voia el să aibă.Biserica: minciuna de „ordin moral" străbate întreaga evoluţie a filosofiei. adică condiţia de păstrare pentru puterea preotului.. epocile. pângăreşte firea. Un pas mai mult: „voinţa lui Dumnezeu". numai cu preţul acesta fiinţează el. marea epocă a istoriei lui Israel deveni o epocă de descompunere. într-un cuvânt.. că valoarea unui popor.. că în destinele unui popor sau ale unui individ. Ce s-a întâmplat oare? Preotul cu asprimea şi pedanteria lui. La toate evenimentele fireşti ale vieţii: naşterea.. el numeşte „Voinţa lui Dumnezeu" mijloacele ce le întrebuinţează pentru a atinge sau a menţine o astfel de stare de lucruri. Altfel spus: o mare falsificare literară devine necesară.să nu se uite cele mai bune bucăţi de carne. încât preotul devine pretutindeni indispensabil.. a-dică faţă de preot. formulase. se descoperă „Sfintele Scripturi". „ospăţul" .o epocă în care preotul încă nu era. cu rece cinism el măsoară popoarele. sau chiar nişte „necucernici". îndelunga nenorocire. adică ea pedepseşte sau răsplăteşte după gradul de supunere. el numeşte „Stăpânirea lui Dumnezeu" o stare de lucruri în care preotul e acela care fixează valorile. căsătoria. e depreciat prin principiu. căci preotul este un mare mâncău de bifte-curi . pentru a le „sfinţi" în graiul lui. din pricina îndelungatei stări de păcătuire. surghiunul. care tăgăduieşte pretutindeni firea şi care creează prin asta o valoare. ei au simplificat psihologia tuturor marilor evenimente. Ce înseamnă „ordinul moral"? Există numai.. nişte făţarnici mizerabili şi nişte ipocriţi.

Creştinismul creşte pe un tărâm fals unde întreaga fire. „Poporul ales" care n-a păstrat pentru toate lucrurile decât valori de preoţi. ultima posibilitate de a supravieţui. E o lipsă de credinţă în „oamenii superiori". aceea care condiţionează organizaţia Bisericii.. impur. . are nevoie să se „păcătuiască". mijloacele ce asigură şi mai mult supunerea către preot: singur preotul „răscumpără". biserica luată în exactul înţeles ce-l dăm astăzi acestui cuvânt. altcum spus: pe acela ce se supune preotului. el sfârşi prin a nega în creştinism ultima formulă a realităţii. ca să fie promotorul. „poporul aleşilor".. a unei vedenii a lumii încă şi mai neaievea. orice realitate aveau împotrivă-le cele mai profunde instincte ale claselor cârmuitoare. Dar ierarhia care. Dimpotrivă. „poporul sfinţit". împotriva celei mai dârze voinţe de a trăi a unui popor din câte au existat pe pământ. deşi a făcut-o destul de adesea. Ultima axiomă: „Dumnezeu iartă pe acela ce se pocăieşte". ca un lucru „necucernic. Creştinismul tăgăduieşte Biserica. pe nedrept poate. la împotrivirea contra ordinii stabilite. inscripţia ce se găsea pe această cruce. însăşi realitatea iudee. un nu rostit împotriva a tot ceea ce era preot şi teolog. Era o răzvrătire împotriva „bunurilor şi drepţilor". împotriva „sfinţilor lui Israel". Verificate psihologic. preotul vieţuieşte prin păcate. născocirea unei forme de existenţă încă şi mai retrasă. poporul acesta făuri pentru instinctele sale o ultimă formulă consecventă până la negaţiunea de sine însuşi. un atac împotriva acestei existenţe era un atac împotriva celui mai adânc instinct popular al său. orice valoare naturală. în toată societatea preoţeşte organizată. cu o logică neînduplecată. dacă a-ceastă răzvrătire n-ar fi fost îndreptată împotriva Bisericii iudee. mijloace de a se împăca cu Dumnezeu sunt. reşedinţa existenţei politice autonome. cu atât mai puţin cu cât un criminal politic era posibil într-o comunitate absurd de nepolitică. cuvinte de preoţi şi care a despărţit de sine.lipseşte orice raţiune de a pretinde. Asta-l duse pe cruce. împotriva ierarhiei societăţii. o formă de duşmănie împotriva realităţii. a privilegiului. cu greu căpătată. ci contra castei. dacă s-ar putea da crezare Evangheliilor. . e o dovadă. era pusă în chestie. . Cazul e cu desăvârşire de primă ordine.cu un grai care acum ar duce cu siguranţă în Siberia. mica mişcare revoluţionară botezată cu numele de „Isus din Nazaret" e o repetare a instinctului preoţesc care nu mai suferă realitatea preotului. ordinea. ca de drept.cheamă acum „păcatul". nu împotriva corupţiei societăţii. nu a fost oare aceea care pentru o clipă era locuinţa plutitoare. Acest sfânt anarhist care chema cel mai de rând popor. pe Tşândâla iudaismului. 27. că a murit pentru păcatele altora.. duşmănia de moarte care de atunci încoace n-a mai depăşit. formula. propriu-zis sunt uneltele puterii. nu văd care era direcţia răzvrătirii prin care trecu Isus. prin acest fapt.. „păcatele" devin indispensabile. păcat". tot ce mai rămâne încă puternic pe pământ. care singură îngăduia poporului evreu să existe în mijlocul „apei". acest anarhist era un criminal politic. El muri pentru păcatele Sale. pe afurisiţi şi pe pescari.

chiar fără vrerea lor. Ceea ce mă priveşte pe mine.28. fără concluzie. e multă idee eroică. acum prea sunt serios pentru aşa ceva.ea nu se făgăduieşte: ea e aici. Aveam pe atunci douăzeci de ani. deşi schilodit şi plin de trăsături străine: cum s-a păstrat în legendă acela al lui Francisc d' Asissi. nu are nici o noimă într-o lume în care supravieţuieşte Isus. . Reducă-se un atare habitus la ultima consecvenţă. sorbeam cu prevăzătoarea încetineală a filologului rafinat. Ce-mi pasă de consecinţele „tradiţiei"? Cum se poate în genere numi „tradiţie" legendele sfinţilor! Istoriile sfinţilor sunt literatura cea mai în doi peri din câte există: a le afla metoda ştiinţifică. Ce înseamnă „vestea cea bună"? Viaţa adevărată. o scârbă faţă de orice formulă.. A face din Isus un erou! ..Şi ce neînţelegere mai e şi în cuvântul „geniu"! întreaga noastră noţiune a „spiritului". după câte le cunosc. a-ceastă păpuşă în psihologicis. de orice noţiune a . Totuşi.o simplă trândăvie de savant! 29. fiecare este egal fiecăruia.va deveni un instinct. fericirea aleşilor în pace. orice alt cuvânt ar fi cu totul altfel la locul lui. ea este în voi: e viaţa în dragoste. Acesta ar putea să se menţină în Evanghelii. ci de a se şti dacă se mai poate înfăţişa încă tipul său. în iubirea fără deducţie. oricărui sentiment de a se afla în luptă. e ceea ce pare a fi drept.atâta timp cât El este copilul lui Dumnezeu. care se înfioară de îndată ce apucă un obiect solid. opera fără de seamăn a lui Strauss. în „ceea ce nu poate fi priceput" 12. Contrar oricărei lupte. Recunosc că citesc puţine cărţi cu atâtea greutăţi ca Evangheliile. în blândeţe. O atare contradicţie era oare un fapt al conştiinţei. Cunoaştem o stare bolnăvicioasă de iritare a simţului pipăitului care se dă îndărăt în faţa oricărei atingeri. Şi numai aici ne vom atinge de problema psihologiei Mântuitorului.sau nu vom simţi-o decât ca o simplă contrazicere. . această idee de civilizaţie. dacă este un lucru mic evanghelic. viaţa veşnică este găsită. fără distanţă. Nu e vorba de adevărul celor ce a făcut el. . dacă a fost „păstrat"? încercările ce au fost făcute pentru a descoperi chiar în Evanghelii. cea mai profundă vorbă a Evangheliilor întrucât va fi cheia lor). despre cele ce a spus.. o ură împotriva oricărei realităţi. Fiecare e copil al lui Dumnezeu . s-a amestecat în instinct: incapacitatea de împotrivire ce se transformă în morală. Aceste dificultăţi sunt de alt ordin decât acelea ce îngăduiră savantei curiozităţi a spiritului german celebre şi de neuitat triumfuri. O vorbă de seriozitate despre fiziologist. (nu rezistă „răului". despre chipul cum a murit.. două din cele mai cuviincioase din câte s-au putut da: ideea geniului şi ideea eroului. a dat drept lămurire a tipului lui Isus. o fugă în „ceea ce nu se poate apuca". e un procedeu osândit din primul loc . dacă nu există alte documente. în incapacitatea de a fi duşmani. povestea unui „suflet" îmi par. să se întrebe omul.Isus nu acaparează absolut nimic pentru dânsul . e tipul psihologic al Mântuitorului. că dau dovadă unei urâcioase nimicnicii psihologice. D-l Renan.

31. Această desfigurare e foarte verosimilă. a tuturor graniţelor şi tuturor distanţelor în sentiment.. această lume trebuie să fi îngroşat în orice chip tipul: primii discipoli. loan Botezătorul.. orice trebuinţă de a rezista.decât în ne-rezistenţa la rău. Mi-am dat de mai înainte răspunsul la problema condiţiei. Ea şterge din făpturile venerate trăsăturile originale.timpului şi spaţiului împotriva a tot ceea ce este obiectul temeinic instituţiei. Mesia. cu o nesuferită neplăcere (adică primejdioasă. Excluderea instinctivă a oricărei uri. o lume care nu mai e decât „interior" al unei lumi „adevărate". ea însăşi nici nu le vede.. şi. mai mult decât istoria. Această lume stranie şi bolnavă în care ne introduc Evangheliile. .plăcerea . decât într-o religie a dragostei.o făptură în întregime alcătuită din simboluri şi din ceva insesizabil: pentru ei tipul nu există. Epicurismul." 30. Trebuie să ne pară rău că un Dostoevski n-a vieţuit în vecinătatea acestui interesant decadent. în care nici un fel de realitate nu mai mişcă.. şi ca pe o ultimă putinţă în viaţă. îndeosebi. Profetul. bolile nervoase şi nerozia „copilărească" par să-şi fi dat întâlnire. chiar a durerii nespus de mică. datinele primelor comunităţi creştine: tipul a fost îmbogăţit în mod retrospectiv cu trăsături ce nu pot fi interpretate decât prin motive de luptă şi de propagandă.. Trebuie că mediul în care lucra această figură. respinsă de instinctul conservării) şi care nu cunoaşte fericirea . ades chinuitor de ciudate: idiosincrasiile. a unei extreme iritabilităţi care în general nu mai vrea să fie „atinsă". viitorul judecător. în care drojdia societăţii. îi rămâne de aproape înrudită.. a unei extreme iritabilităţi care încearcă orice împotrivire.. tălmăciră cu propria lor cruzime .. atâtea prilejuri de rea cunoaştere a tipului. Le socotesc ca pe o sublimă dezvoltare a hedonismului13 pe baze cu desăvârşire bolnăvicioase. „împărăţia lui Dumnezeu este în voi. fiindcă simte prea viu orice contact. o lume ca luată dintr-un roman rus. Ura instinctivă asupra realităţii: urmarea unei extreme facultăţi de a suferi. pentru multe motive un atare tip nu putea rămâne în întregime liber de adăugituri.ca să poată pricepe ceva din el . această teamă nu poate sfârşi altfel. deşi supraîncărcată cu o puternică doză de vitalitate greacă şi de energie nervoasă. Teama durerii. pentru a putea formula acest răspuns era necesar a admite că tipul Mântuitorului nu ni-a fost păstrat decât foarte sluţit. stăpânul moralei. un decadent tipic: pentru întâia oară recunoscut ca atare de mine. iubirea ca unică. Iată două realităţi psihologice pe care s-a înălţat doctrina învierii.. decât după ce a fost turnat în tipare cunoscute. Epicur. a oricărei duşmănii. să nu dăm o valoare prea mică proprietăţii oricărei mari slăviri. mai cu seamă când ea e schismatică. urmarea unei extreme facultăţi de a suferi. să fi lăsat urme asupră-i. doctrina învierii păgânismului. făcătorul de minuni. în sfârşit.. Biserica: va deveni obişnuinţa unei lumi. al unei lumi „veşnice".

. lacuri şi-n livezi. nu se apără: ea nu poartă de fel. Ea nu se manifestă nicidecum. răsplata sa. „sabia". să creeze discordii. de care nu se putea lipsi „reîntoarcerea lui Christ".nu e răspândită în tipul maestrului decât în ciudăţeniile stării de agitaţie a propagandei creştine. pentru acest antirealist. prealabila educaţie. O a-tare credinţă e fără pizmă. ea însăşi este în fiecare clipă. după cum îi puse în gură aceste idei. a se certa şi a se mânia împotriva teologilor. . cineva care ar putea resimţi precis farmecul cotropitor al unui amestec de sublim. Totuşi se pare că totul îl discredita. o semis-tică.şi chiar de spirit . ea îşi făuri „Dumnezeul" ei. ea vieţuieşte. nici nu-şi închipuie măcar că ar putea despărţi cândva. Fără îndoială. . este obişnuită cel puţin fîziologiştilor. printre chinezi de acelea ale lui Lao-ţzî . nici chiar prin Scripturi. propria ei minune. ciudat de multiplu şi contradictoriu. anulează el singur acest tip. pe care răutatea lui Renan l-a glorificat ca „marele maestru al ironiei". să nu se vadă altceva decât un limbaj de semne. căci se cunoaşte din belşug puţinul scrupul al sectarilor de a-şi alcătui propria lor apologie în persoana maestrului lor. a sa „împărăţie a lui Dumnezeu". această idee de care s-a făcut un abuz aşa de răutăcios. o atare putinţă nu e de exclus în întregime.dar avem motive să admitem contrariul. Cazul pubertăţii întârziate şi rămasă în stare latentă în organism.vreau să spun. „Vestea cea bună" e tocmai faptul că nu mai sunt contraste. şi-n cazul acesta faptul că tradiţia ar trebui să fie remarcabil de credincioasă şi obiectivă . întâmplarea mediului. Nici unul dintre cuvintele sale nu trebuie luate ad literam. ca tot ce este evreiesc). nici prin făgăduieli de răsplătire. credinţa ce se deşteaptă nu e nicidecum cucerită prin lupte.el nu se sinchiseşte nicidecum de tot ce s-a fixat: verbul ucide. „Judecata de Apoi". care apare ca un Buddha pe un tărâm foarte puţin indic. şi acest fanatic al atacului. nu dojeneşte. în mod provizoriu există o contrazicere larg deschisă între acela ce predică în munţi. ca un simplon secundar al degenerării. s-ar putea numi Isus un „spirit liber". după necesităţile sale. duşman de moarte al teologilor şi preoţilor. de bolnăvicios şi copilăresc. cu totul potrivnice Evangheliei. Încă o dată mă împotrivesc fapului că se înscrie această latură fanatică în tipul Mântuitorului: cuvântul imperios ce-l întrebuinţează Renan. într-adevăr rar. Un ultim punct de vedere: tipul întru atât cât tipul decadenţei a putut fi. se apără de formule.de la început a rămas copilărească. în ea împărăţia lui Dumnezeu aparţine copiilor. un prilej de a vedea parabole.fără să vadă în asta vreo deosebire. Când prima comunitate avu trebuinţă de un teolog răutăcios şi foarte ager pentru a judeca. iată condiţia prealabilă a oricărei cuvântări. Această credinţă nu se formulează. dovada ei. 32. Cu oarecare libertate în expresie. Dar să se bage seama. determină un anumit cerc de concepţii: întâiul creştinism nu se serveşte decât de noţiuni iudeosemitice (mâncarea şi băutura fac parte din sfânta Cină. tot ce este fix ucide. limba. Printre indieni s-ar fi servit de ideile lui Sankhyam. Nu mă îndoiesc nici eu însumi că o mare doză de fiere . nici prin minuni.

moartea Lui nu fu nimic mai mult decât atât. decât semn. .Ideea. nici prin cuvinte. a oricărei noţiuni de cult.restul tot.. El a pus cu desăvârşire capăt doctrinei iudee a căinţei şi iertării. Acest simbolism.. El nu se supără pe nimeni. El cunoaşte singura practică a vieţii. însuşi limba.. adică coreligionarul. a unui simbol. a oricărei psihologii. oricât de mare ar fi ispita ce se ascunde în prejudiciile creştine. Tot aşa cu Statul. un „adevăr" ar putea fi dovedite prin argumente. întreaga realitate. tot aşa cu instituţiile civile şi din ordin social. de formulă. de lege. el se distinge printr-un fel de a lucra deosebit. după cum singur recunoaşte. între evrei şi neevrei („aproapele". dar nici nu este legată de anumite condiţii. „Păcatul". În întreaga psihologie a „Evangheliei" lipseşte ideea de vinovăţie şi de pedeapsă.nici chiar de rugăciune. Deloc nu-i îngăduit să se înşele omul în această privinţă. Pretutindeni unde ea-l întâlneşte. nici chiar în cazul unei vădite necredinţe. El nu vorbeşte decât despre ceea ce este mai lăuntric: „viaţa" sau „adevărul" ori chiar „lumina". O atare doctrină nu poate contrazice. nu-şi poate închipui cu nici un preţ o judecată potrivnică. El nu face deosebire între străini şi băştinaşi. evreul). pentru dânsul un ce cu totul imposibil. vreau să zic colesiastice 14. ea nu înţelege nicidecum că mai sunt şi alte doctrine.dar nu face obiecţiuni. a oricărei politici. nici de rituri pentru legăturile cu Dumnezeu . de dogmă. Tăgăduirea este aşadar. îi face scârbă de orice fel de vorbă. a oricărei cunoaşteri. . ca şi ideea că o credinţă. De asemenea lipseşte şi dialectica. a oricărei ştiinţe istorice şi naturale... nu dispreţuieşte pe nimeni. munca. toată firea. Fericirea veşnică nu e făgăduită nicidecum. . războiul. El nu avea nevoie nici de formule. nu au pentru el decât valoarea unui semn. ea e singura realitate. e tocmai „ştirea cea fericită". ca şi ideea de răsplată. Civilizaţia nu-i este cunoscută decât din auzite. experienţa „vieţii". orice raport de distanţă între Dumnezeu şi om e suprimată. dovezile sale sunt „lumini" lăuntrice. în nici un caz nu vrea să se despartă de nevastă-sa.el n-o tăgăduieşte. 33.el n-a avut nicicând motiv să tăgăduiască „lumea". a oricărei arte. a oricărei înţelepciuni a vieţii.. nici în inima sa. realul nu e. El nu rezistă aceluia care este rău faţă de dânsul. Viaţa Mântuitorului nu era altceva decât această practică. propriu-zis practica evanghelică.. nu are nevoie să lupte împotriva ei. . „înţelepciunea" sa este exact pura ignoranţă a unor atari lucruri.. că se mai poate avea şi altele. sunt cuvintele sale pentru a-cest lucru lăuntric. Consecinţele unei atari stări se arată într-o practică nouă. Toate astea-s urmarea unui instinct.. dacă privim aşa. nimic alta decât „probe însufleţitoare". nu s-a îndoit niciodată de ideea ecleziastică a „lumii". . senzaţii de plăceri lăuntrice şi afirmări de sine. de credinţă. Nu „credinţa" lui îl deosebeşte pe creştin: creştinul lucrează.căci vede „lumina" . prin excelenţă se află în afara oricărei religii. se mâhneşte din cauza acestei „orbiri" prin compătimire lăuntrică.. care . Nu se arată tribunalelor şi nu se supune nicidecum la contradicţii („Nu depune jurământ"). a oricăror cărţi.

nişte prilejuri de parabole. e doar faptul de a nu lua drept realităţi. al „fiului lui Dumnezeu". tot ceea ce are legătură cu timpul şi spaţiul. se află pretutindeni.. nu i se păreau decât ca nişte semne. cuvântul „tată".şi nu este o experienţă a inimii. 35. ea a prihănit Zămislirea. „Căinţa".Ceea ce era detronat prin evanghelie.. O viaţă nouă. al „împărăţiei Cerurilor". .. fiindcă face parte dintr-o lume cu totul alta. faţă de învinuitorii Săi şi de orice fel de bârfire şi pângărire . O! în care ochi! .orice dogmatică iudee era tăgăduită în „ştirea cea bună". Dacă înţeleg ceva în acest mare simbolist. Mi-e ruşine să amintesc ce a făcut Biserica din acest simbolism: n-a pus ea oare povestea lui Amphitryon în pragul credinţei creştine? Şi o dogmă a „neprihănitei zămisliri" în afară de asta? Dar astfel. al „împărăţiei lui Dumnezeu". şi în cel mai înalt înţeles. sunt de acord. ea nu are nici ieri. aparentă. nici mâine. tot atâta cât şi somnul. aşa cum propovăduise.. . şi nu e nicăieri. 34. „Domnia lui Dumnezeu" nu e un ce care se aşteaptă. nicidecum pentru a „izbăvi pe oameni". nici o trecătoare. Acest „îmbucurător trimis" muri aşa cum vieţuise. şi nu o credinţă nouă. Ăsta-i adevărul. unic. pentru ca să se simtă „veşnic". pururea „copil al lui Dumnezeu. ci un fapt „etern". şi că restul. ci pentru a le arăta cum trebuie să vieţuiască. a doua personalitate a Treimii. „Împărăţia Cerurilor" e o stare a inimii.nu toată lumea.nu-i o stare „su-prapământească" sau chiar „după moarte". a „izbăvirii" prin credinţă . a iertării „păcatelor"..sunt lovitura de pumn drept în ochi. pentru ca să se simtă „în ceruri". viaţa trupească şi crizele ei nu fiinţează pentru maestru „veştii fericite". Practica o lasă pe seama oamenilor: atitudinea Lui în faţa călăilor Lui.ceea ce este arătat prin semnele „tatălui" şi „fiului": cuvântul „fiul" exprimă pătrunderea în sentimentul „transfigurării" generale a tuturor lucrurilor (beatitudinea).atitudinea Lui pe . un simbol psihologic. a „credinţei". ele sunt „Dumnezeu" . în timp ce cu o altă purtare nu s-ar simţi nici de fel „în ceruri". tot ceea ce e firesc.. „ora". Orice idee de moarte firească lipseşte în Evanghelie: moartea nu e nicidecum o punte. al Dumnezeului acestui simbolist-tip. era iudaismul ideii „păcatului". „Ora morţii" nu-i o idee creştină. desprins din noţiunea de timp. „rugăciunea pentru iertare" nu sunt deloc căile spre Dumnezeu. . Ideea despre „fiul omului" nu e o personalitate concretă. ea e lipsă.să mi se ierte expresia . . Totuşi se vede lămurit. Toate astea . numai lucrul acesta e realitatea psihologică a „învierii". timpul.. drept adevăruri. decât realităţile lăuntrice.pricinuieşte sentimentul de a fi „divin". folositoare numai. nu vine în „mii de ani". tot ceea ce e istoric. afirm încă o dată. sentimentul de veşnicie şi înfăptuire. acelaşi sentiment. ceva individual.. care face parte din istorie. Adâncul instinct pentru felul în care trebuie să trăiască cineva.al Evangheliei: un cinism istoric în insula simbolului. „evanghelic". „fericit".

nicidecum să facă răspunzător pe cineva. în toate vremurile. de orice înălţare sufletească.de la moartea pe cruce . nu-şi arată dreptul Său. suferă şi iubeşte cu acei care îi fac rău.36. Oricine ar mai căuta semne. iubind răul. să nu se găsească decât propriul său avantaj. Nicidecum să se apere. Epoca noastră e mândră de înţelesul ei istoric: cum de s-a putut ea lăsa convinsă de această nerozie. care de după marele teatru al lumii.cruce.iată necesitatea creştinismului. înţelesul. ca rămas în urma lui.. Sunt zile când îmi vine un sentiment mai negru decât cea mai neagră melancolie -dispreţul oamenilor. Barbaria bolnavă îngrămădeşte în sfârşit propria ei putere în Biserică. această formă de duşmănie faţă de orice dreptate. nicidecum să se mânie. . după cât de bolnave. Şi ca să nu las nici o îndoială în privinţa a ceea ce dispreţuiesc eu. Necesitatea de a face credinţa însăşi tot aşa de bolnavă. voi spune că este . Aici nu-mi înăbuş un oftat. că se află în pragul creştinismului o fabulă grosolană despre Mântuitor şi despre făcătorul de minuni.. noi ăştia care suntem spirite libere. Dar nici aşa să se împotrivească răului.. cei dintâi. de orice disciplină a minţii. Valorile creştine .. El nu rezistă.. îşi agita degetele n-ar invoca creştinismul. mai mult încă decât oricărei alte minciuni. pe care 19 veacuri l-au interpretat rău. ca să descopere divinitatea ironică. care poartă războiul împotriva „Sfintei minciuni". Era nespus de departe de binevoitoarea noastră neutralitate prevăzătoare. 37. tot aşa de paşnică. contrazicerea cu Evanghelia a clădit Biserica. cei cu spiritele libere. acest adevăr devenit instinct şi patimă. mai mult încă: îl provoacă.şi valorile nobile: noi ăştia. dreptul Evangheliei. De fiecare dată când creştinismul se împrăştie peste masele din ce în ce mai dese şi mai grosolane. Omenirea îngenunchează în faţa contrariului de ceea ce era la obârşie. şi pe cine dispreţuiesc. ceea ce el socotea cu exactitate ca mai prejos de dânsul.. care înţelegeau din ce în ce mai puţin condiţiile dintâi ale naşterii sale. să-l barbarizeze. Şi se roagă. de această disciplină a spiritului care. fost-am cei dintâi care am restabilit acest contrast.Noi. absorbind în sine dogme şi rituri de ale tuturor felurilor de boli mintale. de orice omenie liberă şi bună. noi avem condiţiile necesare pentru a înţelege ceva. singură permite să se ghicească lucruri atât de îndepărtate şi aşa de delicate: cu un nereuşit egoism s-a voit. cel mai mare din câte există! 38. în zadar se caută o mare formă a ironiei istorice. .e istoria unei treptate interpretări pururi mai falsă şi mai grosolană a simbolismului primitiv. tot aşa de ordinară. de josnice şi de rând erau necesităţile ce trebuia să le satisfacă. şi că tot ceea ce este spiritual şi simbolic nu s-a dezvoltat decât mai târziu? Cu totul dimpotrivă ... nu face un pas ca să se îndepărteze de sine lucrul extern. se simţea nevoia să se vulgarizeze creştinismul. ea a sfinţit în ideea de „biserică" ceea ce „înveselitorul trimis".

e astăzi anticreştină. patriot.de fapt n-a fost decât un singur .în zilele noastre e o necuviinţă să fii creştin. pentru a rămâne stăpânii. ci spune o minciună.omul de astăzi. a „sufletului" însuşi.. Cine neagă dar. Ştim. Ideile din „cealaltă lume".superba expresie a egoismului şi orgoliului poporului său . pe deplin anticreştini în faptă. Prin aceste născociri a fost atinsă o stare de spurcare a omenirii a cărei privelişte poate insufla groaza. Unde s-a dus dar. nici „Mântuitor". Fiecare ştie asta: şi cu toate astea rămâne în vechea stare de lucruri. fiecare instinct. de demnitate faţă de sine însuşi. la ce slujesc ele. „ordinea morală" sunt minciuni: seriozitatea.. dacă bărbaţii noştri de Stat înşişi..se mai numesc astăzi creştini şi se duc la împărtăşanie?.că „liberul arbitru". sunt instrumente de tortură a sistemelor de cruzimi de care s-au servit preoţii pentru a deveni stăpâni. în vremea noastră. . nu mai suferim ca un preot să rostească cuvântul „adevăr". creştinismul? Ce-i pentru el „lumea"? Când e ostaş. izbucneşte de îndată ce intru în timpurile modeme. . Practica tuturor momentelor. Chiar cu cele mai smerite cerinţe de dreptate trebuie să se ştie astăzi că un teolog. când ţine la cinstea lui.Mă reîntorc pe urma paşilor mei şi redau adevărata poveste a creştinismului Cuvântul „creştinism" e şi aşa un non-sens . nici „păcat".. Aidoma tuturor clarvăzătorilor.mă feresc de a face omenirea răspunzătoare de bolile ei mintale dar sentimentul meu se întoarce. Preotul ştie şi el. . . nu săvârşeşte numai o greşeală. fiecare preţuire devenind acţiune. a „Judecăţii de Apoi".. că nu mai există „Dumnezeu". profunda victorie spirituală asupra sieşi. însuşi preotul e recunoscut drept ceea ce este. Un tânăr 15 prinţ în capul regimentelor sale. nici chiar în vârful buzelor... nu mai îngăduiesc nimănui să fie ignorant în această privinţă. ultimul sentiment de pudoare. Ceea ce odinioară nu era decât bolnav. ce lepădătură a falsităţii trebuie să fie omul modern pentru ca să nu-i fie ruşine. a devenit necuviincios astăzi. judecător. conştiinţa noastră ştie astăzi cât preţuiesc a-ceste neliniştitoare născociri ale preoţilor şi bisericii.. când se apără cineva. pentru a deprecia firea şi valorile fireşti. cu care fatalmente sunt contemporan: Omul de astăzi. a cărui suflare necurată mă înăbuşă.. când e cineva mândru.. ca indiferent care altul. chiar când se numeşte creştin! 39.. Epoca noastră e un timp care ştie. că e creştin!.dar mărturisind fără ruşine. când îşi voieşte propriul lui folos.un fel de bărbaţi în genere foarte sinceri.. cu mărinimie trec cu o posomorâtă luare aminte de prevedere peste a-ceste miimi de ani ai unei lumi chiliuţă ce se numeşte „creştinism". „credinţă creştină".. sunt de o mare îngăduinţă faţă de trecut. adevăratul păianjen negru al vieţii.. Privesc în preajma mea: n-a mai rămas un singur cuvânt din ceea ce se chema odinioară „adevărul". adică mă constrâng eu însumi. cea mai rea şi falsă plată din câte există. cea mai periculoasă speţă de parazit. la fiecare frază pe care o rosteşte. un preot. „biserica creştină" . Toate ideile despre Biserică sunt recunoscute drept ceea ce sunt. a „nemuririi sufletului". că nu-i mai este îngăduit să mintă din „nevinovăţie" sau din „neştiinţă". . un papă. Şi aici începe dezgustul meu. .

. la un fapt de credinţă. dar o facere deosebită. A reduce faptul de a fi creştin. un dysan-gelium. şi mai ales.nu numai motivată de greşeli ci născocitoare şi chiar genială nu numai pe tărâmul erorilor care primejduiesc viaţa şi otrăvesc inima. „Credinţa" am şi nu-mit-o adevărata „prevedere" creştină . poate. Privit de sus. adică substanţă. singură din pricina acestui caz ciudat. şi acela a murit pe cruce. a duce o altă viaţă.. şi care e creştină. o privire dumnezeiască. o înţeleaptă orbire cu privire la domnia unor anumite instincte.în vestitele dialoguri ale lui Naxos. o singură realitate. ca de pildă credinţa în mântuirea prin Christ.de pildă . rămâne o religie . -întru ce priveşte pe creştin. Şi aici e un spectacol pentru zei . ar domni în el numai instinctele. era atârnată de „cruce".. nu este nimic care să atingă realitatea. trebuitoare chiar: creştinismul adevărat şi primitiv va fi cu putinţă tuturor epocilor.. un pretext.toate astea (psihologul o ştie) .total indiferent şi de a cincea ordine. instinctul distinctiv al creştinismului: nu e decât practică creştină. De fapt n-au fost nicicând creştini.. e ceea ce se cheamă a tăgădui creştinismul. A privi cât mai de a-proape. În zilele noastre e cu putinţă o asemenea viaţă unor anumiţi oameni. Ce mai urmează apoi? Că în cele psihologice. adică determinată pentru făpturi. mizerabilă de mică.Credinţa nu a fost. . şi întreg creştinismul se rostogoleşte în neant. s-a numit „Evanghelie". .creştin. .şi numai acest groaznic paradox aduse pe discipoli în faţa adevăratei .pentru aceste divinităţi care sunt în acelaşi timp filosofi şi pe care i-am întâlnit . A fost această moarte neaşteptată şi ruşinos de mârşavă. fără a ţine seama de „credinţă". a nu face anumite lucruri. cel mai ciudat din toate.s-a vorbit mereu despre „credinţă".. un interes divin. în clipa când dezgustul îi părăseşte (şi ne părăseşte şi pe noi!) ei devin recunoscători pentru spectacolul ce li-l procură creştinii: steluţa mică. a crede adevărat un lucru oarecare . Nu numai o credinţă deosebită. s-a lucrat pururea prin instinct. recunoaştem în ura instinctivă împotriva realităţii. fals până la nevinovăţie. întrece cu mult pe maimuţă. greşeala e deopotrivă de radicală. dacă se compară cu valoarea instinctelor: ca să vorbim mai exact. în lumea reprezentărilor.Soarta Evangheliei se hotărî în clipa morţii. teoria descendenţei devine o curată amabilitate. o viaţă ca aceea ce-a trăit-o cel care a murit pe cruce. 40. elementul impulsiv. merită. Ceea ce de atunci încoace.. Smulgându-se de aici o singură idee. şi ce instincte! .. creştinismul. Stările de conştiinţă. la un simplu fenomen de conştiinţă. la creştin. care se cheamă Pământul. ca de pildă la Luther decât o mantie. faptul acesta.crucea îndeobşte rezervată canaliei. „Creştinismul" nu este decât o galimatie psihologică.. singurul impulsiv. orice noţiune de cauzabilitate spirituală este falsă. o credinţă oarecare. Dar să nu depreciem pe creştin: creştinul. un val ce tăinuia jocul instinctelor. era şi aşa contrariul a ceea ce vieţuise Christ: o „rea vestire". E fals până la non-sens să vezi într-o „credinţă". de pildă. în toate vremurile.. „Evanghelia" a murit pe cruce. dimpotrivă. în rădăcinile creştinismului.

vieţuise această unitate între om şi Dumnezeu care era vestitorul său cel îmbucurător? Şi nu era în asta un . acest drept care-l propovăduise Isus. „judecata"!). Numai atunci se deschide prăpastia: „Cine-i acela ce l-a ucis? Care-i era vrăjmaşul său firesc"? Această întrebare ţâşneşte ca un fulger. şi asta sub forma cea mai respingătoare. fiul unic: amândoi erau produse ale urii. libertatea. clasa lui diriguitoare. sălbatica veneraţie a acestor suflete devotate nu mai suferea dreptul fiecăruia de a fi copilul lui Dumnezeu.. Acum se înscrie în tipul maestrului tot dispreţul şi amărăciunea aceasta împotriva fariseilor şi cărturarilor. îndeplinirea. al răzbunării. mai puţin evanghelic. cea mai barbară. groaznicul punct de întrebare: „Pentru ce este asta?" Aici totul trebuia să fie necesar. Dumnezeul unic.probleme: Cine era omul acesta? Ce era asta? Se înţelege foarte bine sentimentul mişcat şi jignit.şi totuşi ce poate fi mai potrivnic Evangheliei decât „răsplata". Este ştiut faptul că mica comunitate nu înţelesese esenţialul. până-n adâncul făpturii. Sentimentul acesta. decât să dea dovada cea mai strălucită a înlăturării sale.. un moment istoric a fost luat în seamă. a-l dezlipi de el însuşi. a fost acela care a pus stăpânire pe dânşii. Era cu neputinţă ca să fie judecată cauza prin această moarte: era nevoie de „răsplată". ca făgădu-ială! Evanghelia a fost tocmai afirmarea. Ah! Dintr-o dată se sfârşeşte cu Evanghelia! Jertfa ispăşitoare. Isus a fost privit după aceea ca un răzvrătit împotriva ordinii stabilite... de „Judecată" (. într-o dulce şi senină linişte sufletească. socotită ca act final. „împărăţia lui Dumnezeu". Aşteptarea populară a unui Mesia revine încă o dată pe planul întâi. Dar ucenicii lui erau departe de a ierta această moarte. lipsa imaginii sale: mai mult încă. după cum odinioară iudeii. realitatea acestei „împărăţii".. pentru a-l ridica în înălţimi. o raţiune superioară. se afla în revoltă contra ordinii.Şi de atunci s-a ivit o problemă absurdă „Cum de putea Dumnezeu una ca asta? Mintea tulburată a micii comunităţi găsi în asta un răspuns de o absurditate cu adevărat groaznică: Dumnezeu dădu pe fiul Său ca jertfă pentru iertarea păcatelor. De aici înainte.. superioritatea asupra oricărei idei de răzbunare: asta dovedeşte cât de puţin îl pricepea comunitatea! Prin moartea sa. era tăgăduirea. 41. iubirea unui învăţăcel nu cunoaşte întâmplarea. . şi de aici au făcut din el un fariseu şi un cărturar! Pe de altă parte. Până atunci această trăsătură războinică şi negativă. Moartea lui Christ a fost „împărăţia lui Dumnezeu". Isus nu putea să voiască nimic alta în sine. să aibă o noimă. sau chiar să se lase pradă unei atare morţi. ceea ce ar fi fost evanghelic în cel mai înalt grad. „pedeapsa". teama că o atare moarte poate fi serioasa combatere a cauzei lor. Răspunsul: Iudaismul stăpânilor. jertfa nevinovatului pentru greşelile păcătoşilor! Ce păgânism! Isus nu suprimase oare ideea „păcatului"? Nu tăgăduise prăpastia între om şi Dumnezeu. prin ura duşmanilor se despărţiseră de Dumnezeul lor. pilda dată prin această moarte. răzbunarea lor consta în a-l înălţa pe Isus într-un chip lăturalnic.

Pavel. spre fericirea pe pământ.neruşinare a concepţiei! . . către o mişcare de domolire budistă. moartea. cu Sf. pentru ca să-l facă să apară ca o prefaţă a actelor sale: toţi profeţii au vorbit despre „Mântuitorul" său. şterse cu simplicitate ieri şi alaltăieri din creştinism. în minciuna lui Isus „înviat". nici un adevăr istoric! Şi încă o dată instinctul preoţesc al jidovului săvârşi aceeaşi mare crimă împotriva istoriei.avea nevoie de moartea pe cruce şi încă de altceva. cu totul pripită. nimic alta decât ceea ce îi putea fi de folos. Necesitatea sa era puterea. Pavel preotul voi încă o dată puterea.nimic nu rămase neatins. Sf. mediul său de tiranie sacerdotală pentru a forma turmele: credinţa în nemurire - . „Buna vestire" a fost urmată de aproape de cel mai rău „vestitor" dintre toţi vestitorii. nimic nu mai păstra asemănarea cu realitatea. Pavel însuşi în învăţătura lui îşi făcea o răsplătire! 42. Biserica falsifică mai târziu până şi istoria omenirii. Mai mult încă. că aceasta rămâne esenţiala deosebire între cele două religii ale decadenţei: budismul nu făgăduieşte. ar fi o adevărată nerozie din partea unui psiholog: sfântul Pavel voi ţelul. Ce-a împrumutat Mahomed mai târziu din creştinism? Născocirea Sfântului Pavel. Se vede în acela care lua sfârşit în moartea pe cruce o sforţare nouă. Viaţa. dar nu îndeplineşte nimic. doctrina. în vedenia urii. sau chiar să creadă într-o poveste că el a fost acela care a avut a-ceastă nălucire. de simboluri ce tiranizau mulţimile care formează turmele. nu numai făgăduită. de învăţăminte. deşi voia şi mijloacele. înţelesul morţii. Tipul Mântuitorului. credinţa noastră este zadarnică". Pavel. A crede în sinceritatea lui Sf..nimic nu vor fiinţa decât afară de ceea ce înţelegea în ura lui acel calpuzan. îndărătul acestei vieţi. Nici o realitate. când cu halucinare se pregătea o dovadă a supravieţuirii Mântuitorului.. doctrina morţii prin jertfă. ci înfăptuită.. Ceea ce nu credea nici el. în el se încadrează tipul contrariu. el nu se putea servi decât de idei..Sf. . „vestitorului vesel". Căci. practica. moartea. înţelesul şi dreptul oricărei Evanghelii . născoci o istorie a întâiului creştinism. geniul în ură. . Câte lucruri n-a jertfit urii „dysangelistul" acesta! Mai întâi de toate pe Mântuitorul: îl ţintui pe crucea lui. în fond el nu se putea servi deloc de viaţa „Mântuitorului". pentru a face din ea preludiul creştinismului. Sf. Pavel a făcut această concepţie mai logică . Sfântul Pavel mişcă pur şi simplu centrul de gravitate al oricărei existenţe. în neîndurata logică a urii. întreagă.cu această obrăznicie rabinică ce este proprie în toate lucrurile: „Dacă Christ n-a înviat din morţi. predica. acela este al Sf.privilegiu pentru el! De îndată ce se introduce puţin câte puţin în tipul Mântuitorului: doctrina judecăţii şi întoarcerii. am şi spus-o clar.în favorul unei stări după moarte.Şi dintr-o dată Evanghelia devine cea mai vrednică de dispreţ dintre făgăduielile irealizabile neruşinata doctrină a nemuririi personale. . chiar după moarte. Paul falsifică din nou istoria lui Israel. nerozilor le aruncă el doctrina lui. ci îndeplineşte. singura şi unica realitate a Evangheliei . creştinismul promite totul. învăţătura înălţării care escamotează orice idee de „mântuire". pilda. care îşi avea patria în sediul principal al raţionalismului stoic.

nu era decât un fenomen de descompunere care începu la moartea Mântuitorului. îndărătul fiecărui cuvânt. ci în „cea de dincolo" . smintiţii pe trei sferturi.în neant. A acorda nemurirea lui Petru şi Pavel a fost până în prezent atentatul cel mai uriaş.tot ce este în instinct e binefăcător. să aibă dreptul a-şi închipui că pentru el legile firii pot fi înfrânte fără încetare -o atare gradaţie a tuturor egoismelor. creştinismul ne distruge fericirea pe pământ. „Mântuirea sufletului". asta devine acum raţiunea vieţii. nu poate fi vădită prin destul dispreţ. toţi acei ce nu şi-au avut partea lor.. sunt aprecierile creştine care transformă orice revoluţie în sânge şi crimă! Creştinismul e o răzvrătire a tot ce se agaţă. stăpânirea în corupţia psihologică. să aibă încredere. cel mai rău împotriva lumii nobile.. Ceea ce duse cu bine Sfântul Pavel mai târziu. tot ce este josnic de răzvrătit. Biblia în genere nu suferă asemănările.patosul distanţei.această otravă a împrăştiat-o creştinismul prin principiu. „mântuirea" fiecăruia poate revendica o veşnică importanţă. Nu se pot citi cu destule pecauţii aceste Evanghelii: ele au dificultatea lor. La ce bun spiritul public. sunt pentru psiholog o plăcere de primă mână. cu cinismul logic al rabinului. la ce bun să colaboreze. Şi totuşi creştinismul trebuie să fie victoria acestei jalnice măguliri a deşertăciunii personale. . şi contrastul oricărei corupţii naive.. că micii făţarnici. vital." Otrava învăţătoare: „drepturile egale pentru toţi" ... împotriva celui ce se înalţă: evanghelia celor „mici" te face mic. Ca să fie fiecare „suflet nemuritor" şi de rang egal cu fiecare.. A trăi în aşa fel ca să nu mai aibă raţiunea de a trăi. .Şi să nu preţuim ca o prea slabă valoare fatalitatea care s-a strecurat din creştinism până în politică! Nimeni nu mai are astăzi îndrăzneala privilegiilor. tot ce făgăduieşte viitorul.creştinismul. a sentimentului de respect către sine şi aproapele. deşteaptă acum neîncrederea. Marea minciună a nemuririi personale distruge orice raţiune.„Atâtea ispite". „lumea se învârteşte în jurul meu. Mărturisesc. până la neobrăzare. şi dacă credinţa în „drepturile celui mai mare număr" face revoluţiile e fără nici o îndoială . până la infinit. Evangheliile sunt documente nepreţuite în favoarea corupţiei deja constatată în sânul celor dintâi comunităţi creştine. Când nu se mai pune centrul de gravitate al vieţii în viaţa de aici.adică doctrina judecăţii viitoare! 43. rafinarea în cel mai înalt grad. Evangheliile trebuie luate în parte.„un singur lucru e necesar". 44. drojdia şi lepădătura omenirii. Te afli între evrei: . orice natură în instinct . a drepturilor de stăpânire. la ce bună recunoştinţa pentru obârşii şi strămoşi. . ca în totalitatea „făpturilor". altcum zis. Politica noastră e bolnavă de lipsă de curaj! Aristocratismul sentimentului a fost cel mai subpământeşte minat de minciuna egalităţii sufletelor. i s-a răpit vieţii centrul său de gravitate.pe aici a atras la sine. atâtea abateri de la „calea dreaptă" . să se ocupe de binele obştesc şi să-l încurajeze? .

toate aceste ciudate joimă-riţe. Din fericire. judecă ei înşişi. e iudeu. Făcând pe smeriţii. se glorifică pe ei înşişi. a oricărei alte perspective a valorii şi necesităţii . a-ceastă falsă batere de monedă a cuvintelor şi gesturilor. ci moştenire: prin această ereditate lucrează firea. de cealaltă parte.. . fie'chiar în treacăt.. „înţelepciune". în cărţi şi de oameni. o ucenicie dintre cele mai serioase şi o tehnică a mai multor veacuri. Astfel ajunge cu putinţă fatală existenţa unui fel de nebunie a măreţiilor vecine. încetul cu încetul pe ideile „Dumnezeu". pentru a însemna despărţirea dintre ei şi „lume". dacă am vedea. „adevăr". măsura şi Judecata de Apoi a întregului rest. întreaga omenire. nici când atins. aparenţa luptei pentru domnia virtuţii. conştientă că se simte aleasă..şi restul „lumii". „lumina". întreit jidov. . ne jertfim pentru bine" („adevărul". Aici trebuie rasa. chiar de departe. ca nişte vicleni. mărind pe Dumnezeu. pe care nu-l pot suferi.(unul singur exceptat care poate să nu fie un monstru) s-a lăsat a fi amăgit. aceea de care au nevoie să se menţină. pretinzând virtutea de care sunt capabili.mai mult încă. atitudini dovedite prin practica preotului. chiar şi cele mai bune creiere ale celor mai bune epoci . înduioşată! „Virtutea însăşi trebuie să mărturisească pentru noi!!. refuzul instinctiv a orice altă practică. sub un „ce sfânt". pe deoparte. din toate câte au fost pe pământ: mici lepădături făţarnice şi mincinoase au pus mâna.îşi dau aparenţa că luptă pentru virtute. Totuşi. adevăraţi ovreiaşi copţi pentru tot felul de căsuţe. Era cea mai primejdioasă nebunie a măreţiilor. simboluri.. cu desăvârşire genial. „Nu judecaţi!" spun ei. murim... ghemuiţi în colţurile lor. fapt care este iudaism. această ultimă ratio a minciunii.. şi mai israelit. sarea. o dată pentru totdeauna. nu e nici întâmplare a unui dar individual. „Trăim. „viaţă". „spirit". pentru mine s-a sfârşit cu ei. învârtiră valurile după ei înşişi. nici a unei oarecare firi excepţionale. „bunii şi drepţii". ei ştiu ce este moral în ea! Omenirea mai bine se lasă târâtă de vârful nasu-lui la mijloacele moralei! în realitate înfumurarea neroadă. „dragoste". lângă aceea a dreptăţii" . ei îşi fac din asta o datorie: smerenia vieţii li se arată ca o datorie. în creştinism meşteşugul de a minţi cu sfinţenie. „comunitatea". „împărăţia lui Dumnezeu"): de fapt nu fac decât ceea ce nu se pot stăpâni să nu facă.. S-a citit Evanghelia ca o carte a nevinovăţiei: nici cel mai mic semn care să arate cu ce stăpânire de sine s-a făcut comedia. . devenită o artă. Voinţa de a nu întrebuinţa ca principiu decât idei.ajunge să fie ultima desăvârşire.întâiul punct de vedere pentru a nu pierde din vedere firul. „lumină". cărţile nu sunt decât literatură. Creştinismul. ea e o dovadă mai mult a cucerniciei lor. . Ei au un anumit chip de a-şi ridica ochii. face pe modesta: s-a aşezat acest sine.nu e numai tradiţie. Făcând pe Dumnezeu judecător." Citească-se Evangheliile ca nişte cărţi de ademenire prin morală: morala e în mâna acestor oameni mici. ca şi cum aceste idei erau întrucâtva sinonimele propriilor lor făpturi. trăind în umbră cu umbrele. O! acest smerit fel de minciună nevinovată. aceşti sfinţi artificiali. pururea evreu. pentru cea mai mare parte a oamenilor. Nu trebuie să se lase izgoniţi.şi deoarece nu citesc nici o vorbă fără a vedea atitudini. s-ar isprăvi cu dânşii. această prefăcătorie de sine. ca şi cum creştinul era înţelesul. dar trimit în iad tot ce se află în drumul lor. de aceeaşi .

11). l. nu vor muri." (Matei. 42). căci aşa îşi tratau părinţii lor pe profeţi". 33). VII. au ce răsplată meritaţi voi? Au tot aşa fac şi vameşii? Ci dacă salutaţi pe fraţii voştri. IX. Cât de evanghelică este spusa asta! „Iar dacă vreunul dintre aceştia ar jigni pe unul dintre mititeii ăştia. VI.asta-i creştinesc". Toate acestea. Creştinul nu e decât un jidov de „o credinţă mult mai liberă". au ce faptă deosebită faceţi voi? Au păgânii nu tot aşa fac"? (Matei. 1).. Nu e vorba tocmai de ochiul cu pricina.. Dau câteva pilde despre ce şi-au vârât în cap oamenii ăştia mititei. îndată după aceea Dumnezeu se iveşte ca croitor. să i se atârne de gât o piatră de moară şi să-l arunce în mare" (Marcu. 23). până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere şi mărire". „Dacă cineva vrea să vină după mine. toate cele trebuincioase în viaţă. smulge-l pre el. . „Bucuraţi-vă şi vă-veseliţi în ziua aceea. retrageţi-vă de acolo şi scuturaţi-vă praful de pe picioare. cel puţin în anumite cazuri. în timp ce evreii nu le întrebuinţaseră până aici decât împotrivă-le. unde viermele nu moare şi focul nu se stinge" (Marcu.. „Nu judecaţi. mai bine ar fi de el. (Marcu. VI. O greşeală pentru a ne exprima în chip discret. mai bine va fi pentru tine să intri în împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi. nici nu vă ascultă.aceleaşi procedee de păstrare de sine ce le-o povăţuia instinctul lor iudaic. Ce concepţie de dreptate a unui judecător „integru"!. pentru ca să nu fiţi judecaţi. 1). decât să ai doi şi să fi zvârlit în Geena. VII.. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa... VI. Cât de evanghelică este! „Şi dacă ochiul tău prilej de cădere este. 45. le era trebuincios să întrebuinţeze . (Marcu. IX. 47).. pentru ca asta să vă servească de mărturie.. tresăriţi de bucurii pentru că mare fi-va răsplata voastră în ceruri." (Observaţia unui psiholog: morala creştină este combătută prin ale ei „căci". (Matei.. . 34). „Dacă iubiţi pe acei ce vă iubesc..rasă. adică hrana. „Şi dacă sunt pe undeva oameni care nu vă primesc. decât împotriva celor păgâni.. şi toate lucrurile astea vă vor fi date pe deasupra".. Straşnic minţi voinice!. Veţi fi măsuraţi cu măsura de care vă veţi sluji ca să măsuraţi.împotriva iudeilor înşişi . care cred. ca nebunia iudaică: de îndată ce se deschide prăpastia între evrei şi creştinii tăiaţi împrejur. (Luca. unii dintre aceia ce sunt aici. Căci. nu mai rămânea nici o alegere de făcut pentru cei din urmă. „Adevăr grăiesc vouă. veşmintele. Adevăr vă spun vouă: că în ziua Judecăţii. Sodoma şi Gomora vor fi tratate cu mai puţină asprime decât oraşul acesta" (Marcu. despre ceea ce-au pus în gura învăţătorului lor: nimic decât mărturisirile „Sufletelor alese". Foarte compromiţător pentru „părintele" cu pricina. motivele „sale combat. să se lepede de sine şi ieie-şi povara crucii şi să mă urmeze. 16). VI.

Dar a ales cele slabe din lume pentru a contopi pe cei puternici. . nu l-a cunoscut nicidecum pe Dumnezeu în înţelepciunea Sa. Dumnezeu nu-l va nimici. căci sfânt este templul Domnului. Sfântul Pavel era cel mai mare dintre apostolii răzbunării. spre a reduce la nimic cele ce sunt. plăcutu-i-a lui Dumnezeu să izbească pe credincioşi prin nebunia predicii. Nu se citeşte Noul Testament fără o preferinţă pentru tot ce-i maltratat. scrisori către Corintheni. pentru ca nici un om să nu se preamărească înaintea lui Dumnezeu (Sfântul Paul: 1 către Corintheni. Un „prim creştin" nu murdăreşte pe cel ce-l atacă. şi în el trăieşte Domnul. l. nimic nu se află aici. nemuritor de vesel şi bine izbutit.instinctele de curăţenie lipsesc. devine distins. 1. Scrisoare către Corintheni. „Au nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte în voi? Dacă cineva nimiceşte templul lui Dumnezeu. îndată ce citeşti Noul Testament: ca să dau o pildă. imediat după Sf. Pavel . nici mult mai nobili. Zadarnic am căutat în Evanghelie. am citit cu încântare. o dovadă cu totul de mâna întâi pentru psihologia oricărei morale a Tşândâlei. cele ce sunt nimica. Dar aceşti mici şarlatani se înşală în ceea ce-i mai esenţial. .nemuritor de sănătos. Ce urmează apoi? Că bine este să se pună mănuşi când se citeşte Noul Testament. Totul e aici laşitate. ochii închişi. Să cercetăm pe „primii creştini". o singură urmă simpatică. Ei atacă. născută din ură şi răzbunare neputincioasă.Neruşinată mitocănie! Se şi aseamănă cu profeţii. nu sunt nici mult înţelepţi nici mult puternici. nu e numai cuvântul unui nebun închis. (Sfântul Pavel. 20 şi următorii). înşelăciune voluntară. „Au nu ştiţi că sfinţii judeca-vor lumea? Şi prin voi este judecată lumea. Petroniu despre care s-ar putea spune ceea ce scria Boccaccio despre Cesar Borgia ducelui de Parma: e tutto festo . întrucâtva la fel cu jidovii polonezi: nu e nevoie să li se impute nici cât negru sub unghii. cu a ei înţelepciune. bun. citească-se partea întâia a Genealogiei Moralei: pentru întâia oară am pus în lumină contrastul între o morală nobilă şi o morală a Tşândâlei. aproape că te obligă la asta. Pentru a pricepe acest pasaj. Printre voi cei chemaţi. Nu sunt decât instincte rele în Noul Testament. făţiş. nu e măcar curajul acestor porniri. sincer. dar tot ce este atacat de dânşii. au sunteţi nevrednici de a face cele mai mici judecăţi? (Sfântul Pavel: 1. Orice altă carte devine curată. şi a ales Dumnezeu cele mai josnice din lume şi cele ce se dispreţuiesc. Omenirea nu şi-a făcut încă întâile ei începuturi.pe acest încântător şi obraznic zeflemisitor care se numeşte Petroniu. Din nenorocire. 2). 46. Dimpotrivă: e o cinste să aibă împotriva sa pe „primii creştini". care să fie liber. VI. III. Acest groaznic şarlatan continuă cuvânt cu cuvânt: „Au nu ştiţi că noi judeca-vom îngerii? Şi că nu vom judeca cu mai mare străşnicie cele lumeşti ale vieţii"? „Dumnezeu n-a convins nebunia înţelepciunii lumii? Căci deoarece lumea. 16).fără a mai vorbi „de . Nu se pot dispreţui îndeajuns atari idei. Amândoi miros urât. Vecinătatea atâtor necuraţii.

nici în natură. ea va încerca toate mijloacele pentru a otrăvi. ruşinoase. o atare religie va fi pe bună dreptate.ce interesează? Nobila ironie a unui roman faţă de care s-a făcut un neruşinat abuz cu cuvântul „adevăr".. devine pur şi simplu.dimpotrivă. nobila răceală. Dacă ni s-ar arăta acest Dumnezeu ca al creştinilor. vătămător. ci un atentat la viaţă.. o falsitate instinctivă toate valorile ei. care-şi dă ochii peste cap de îndată ce vreun colţişor al realităţii îi încape între degete. Dar înşişi fariseii şi scribii câştigă având atari duşmani: trebuie că vor fi preţuind ceva. Un evreu mai mult ori mai puţin . . Tăgăduim pe Dumnezeu. Sfântul Pavel înţelese că minciuna. bârfi. care nu se atinge în nici un punct de realitate. O religie ca creştinismul. Pavel. sau chiar „templul lui Dumnezeu" ori „judecătorul îngerilor" .vieţui-va poate vreme îndelungată. 47..e o imputare ce cutezau s-o facă „cei dintâi creştini"! La urma-urmelor ei erau privilegiaţi: asta-i de ajuns. . dar tot ceea ce urăşte el. un „Dumnezeu care nimiceşte înţelepciunea lumii" (într-un înţeles mai mult strâmt decât cei doi mari potrivnici ai oricărei superstiţii filologia . Pavel. curăţia şi asprimea în cele ale conştiinţei spiritului. nu se putea hotărî el la una ca asta. a nu simţi sentimentul divinităţii faţă de acela ce este cinstit ca Dumnezeu. „vreau să spun ştiinţei". „lumea" . de pildă după simţul dreptăţii.. În formula Deus qualem Paulus creavit. nobila libertate a minţii. ura Tşândâlei nu mai are trebuinţă de motive: „Primul creştin" şi tare mi-i teamă ca şi „ultimul creştin . absurd.el trăieşte. guvernatorul roman. Ipocrizie . a defăima disciplina minţii. preotul creştin mai ales este un criterium pentru valoarea lucrurilor.se răzvrăteşte în josnicele instincte împotriva a tot ce este privilegiat.înţelepciunea acestei lumi". după spirit. nimicirea sa însăşi: „Ce este adevărul?". este veto împotriva ştiinţei. pentru ca să-l mai văd . toţi aceia pe care îi urăşte câştigă în valoare. după frumuseţea şi libertatea minţii.răul în sine. Morală: fiecare cuvânt în gura unui „creştin dintâi" e o minciună. pe care un neruşinat agitator încearcă de-a surda s-o prefacă în nimic. duşman de moarte al înţelepciunii lumii. cu unicul cuvânt ce are valoare. bărbăţie şi mândrie. Creştinul. pentru ca să le urâţi într-un chip atât de necinstit. fiecare din faptele lui.. era necesară. nu asta ne desparte . Trebuie să mai spun că în tot Noul Testament nu se iveşte decât o singură figură ce trebuie onorată? Pilat. Dacă el însuşi vrea să fie „alesul lui Dumnezeu". „Credinţa" atât ca imperativ. a vedea în asta nu numai o greşeală. dei negatis 16. în practică minciuna cu orice preţ. am crede şi mai puţin în ei. A lua în serios o ceartă între jidovi. a îmbogăţit Noul Testament.. luptă pururi pentru „drepturile egalilor"! Mai de aproape privit el nu are alegerea. care este critica lui. Că nu vom putea găsi pe Dumnezeu nici în istorie. a găsi lucrul acesta vrednic de plâns.orice alt principiu al alegerii.Acest „Dumnezeu" pe care l-a scornit Sf. că „credinţa". toate scopurile sale. prin „zadarnice discursuri". şi mai târziu biserica înţelese şi ea pe Sf.

în totul numai „spirit". . Medicul spune „de nevindecat". .E iarăşi ceea ce ştie orice preot.Morala: Ştiinţa e lucru oprit în sine. ştiinţa te face egal cu Dumnezeu. nu-i de fapt decât o hotărâre determinată de Sf.. pentru el nu e decât o singură primejdie.omul este o distracţie.şi multe altele tot aşa! Femeia a fost al doilea dispreţ al lui Dumnezeu. dacă omul devine ştiinţific! . împotriva plictiselii. trebuie înecat!" .) Războiul este între altele un mare turbură-serbare a ştiinţei! De necrezut! Conştiinţa. cum i se şi cade." Femeia l-a făcut pe bărbat să mănânce din pomul conştiinţei... şi-mpotriva lor s-a războit el. Thora este arhi-jidovesc. Dar iată că şi omul i se urăşte. germen al oricărui păcat. Această carte prin excelenţă preoţească începe. restul urmează de la sine.e ceea ce ştie fiecare preot: „Prin femeie vine orice rău în lume". Şi într-adevăr plictiseala încetă .. întru totul mare preot. Cum să se apere împotriva ştiinţei? A fost multă vreme cea mai mare trândăvia. desăvârşit în întregime. s-a sfârşit cu preoţii şi cu zeii.povestea cu groaza lui Dumnezeu în faţa ştiinţei? N-a fost pricepută. fără a fi totodată şi antichrist. Şi orice ar fi! O groază! Opera conştiinţei se înalţă uriaşă. pericolul mortal al sarcinii. . Ce face atunci? Născoceşte pe om. Dumnezeul cel vechi. numai ea este oprită. Numai asta e morala.. Pavel. Ca filolog te uiţi pe după „cărţile sfinte". atunci El făuri şi alte animale. el desparte noroadele. Înţelesu-s-a bine faimoasa poveste care se află la începutul Bibliei . „Deci ştiinţa purcede şi ea tot de la dânsa. 48. filologul zice: „şarlatanism".Ce se întâmplă apoi? Dumnezeul antic a fost cuprins de panică. emanciparea de jugul preoţesc sporeşte războaiele. Omul însuşi devenise cel mai mare dispreţ al său. dăngănind de îngropăciune amurgului zeilor. cu marea greutate lăuntrică a preotului. . .. întâiul dispreţ al lui Dumnezeu: omul n-a putut să se distreze. Panica lui Dumnezeu nu-l împiedică să fie viclean. asta nu slujeşte la nimic.. Şi „preotul în sine" născoceşte suferinţa. Omul nu trebuie să cugete.nimic alta decât mijloacele de luptă cu ştiinţa! Mizeria nu îngăduie omului să cugete. „Nu vei cunoaşte. . . tot felul de mizerii.Prin firea ei orice femeie este un şarpe: „Hera" . bătrâneţea. nu cunoscu hotărâre. Şi vechiul Dumnezeu ia o ultimă hotărâre: „Omul a devenit ştiinţific. nici animalele.Ce-i de făcut?-! Străvechiul Dumnezeu născoci războiul. de a numi „Dumnezeu" propria sa voinţă.el domni asupra lor. Mila lui Dumnezeu pentru singura trudă care este însuşirea tuturor paradisurilor. face ca oamenii să se nimicească reciproc (preoţii au pururea trebuinţă de război. se preumblă în grădina Lui: totuşi se plictiseşte. Ştiinţa e întâiul păcat. grija şi mai întâi de toate boala.. îşi crease un potrivnic. Sfântul Pavel nimiceşte „înţelepciunea lumii": duşmanii săi. moartea. de-a surda se luptă Dumnezeii.toate gândurile sunt cugete rele. bunii filologi şi medici ai şcolii alexandrine. Deci Dumnezeu făuri pe femeie. al păcatului original. ca medie dindărătul gârbovirii şi neputinţei creştinului-tip. .. el nu voi să fie „animal". deci pentru „Dumnezeu" nu este decât o singură mare primejdie.. evocă gândurile.şi medicina).

înştiinţare.dacă voi fi înţeles eu bine . el trebuie să pri-vească-n sine însuşi. Acest „deci" ar fi .mântuirea e legată de condiţia „credinţei". acest „dincolo" care scapă oricărui control? . Am fost înţeles? începutul Bibliei conţine întreaga psihologie a preotului. de „duhuri". tot „ordinul moral" a fost născocit împotriva ştiinţei.a iost logica de toate vremurile. Se ghiceşte ceea ce a intrat în lume. de „suflete" ca consecinţe „morale". Şi trebuie să sufere în aşa fel. ideea de vinovăţie şi de pedeapsă.nimic alta decât minciuni fără nici o realitate psihologică. Nu. Omul nu trebuie să iasă.şi cu asta s-a sfârşit cea mai mare crimă împotriva omenirii. cu sinceritatea în ură şi dragoste.„păcatul".sau chiar întrucât e un simptom al decadenţei. mijloc de educaţie". este că condiţia cea dintâi a conştiinţei e distrusă . în contra izbăvirii omului din mâinile preotului.. a „iertării".Jos medicii! Un mântuitor e ceea ce trebuie. cultura.ci numai făgăduită . Dar ştiinţa nu propăşeşte în genere. 50. Dacă şi astăzi sunt încă de aceia care nu ştiu până la ce punct e neruşinat lucru să fii „credincios" . Se pare că există printre creştini . cele mai josnice sunt în joc. nu-i dovedită . orice înălţare. . „Credinţa izbăveşte. cu judecată şi socotită pentru ca să înveţe. al voinţei vieţii zbrodite. orice nobleţe a omenirii. această formă de spurcăciune a omenirii în cel mai înalt grad. Atentate preoţeşti! Atentate de paraziţi! Vampirismul palidelor şi subpământeştilor lipitori! Dacă consecinţele fireşti ale unui act nu-s mai „fireşti". mâine vor şti-o. Ideea de greşeală şi de pedeapsă. cuprinzând în ea doctrina „harului". pedeapsă. deoarece cred. nu trebuie să vadă totul: el trebuie să sufere. răsplată." Deci trebuie făcut omul cât mai nefericit . conform acestei logici . încă o dată spus. decât sub condiţii bune. cu cuţitul. trebuie să ai timpul.. Restul nu cunoaşte decât o singură primejdie mare: ştiinţa . Nu mă pot scuti de o psihologie a „credinţei" şi „credincioşilor".. a fost născocit pentru a face cu neputinţă ştiinţa. Păcatul. trebuie să ai duhul restului.pretinsa „dovadă a puterii" nu este deci în fondul ei decât o credinţă în îndeplinirea celor ce făgăduieşte credinţa în formula: „Cred că credinţa mântuieşte. . de „Dumnezeu". el nu trebuie să vadă lucrurile. pentru „a cunoaşte. instinctele cele mai laşe. Glasul meu mişcă chiar şi pe aceia care aud rău..un fel de criteriu al adevărului ce se numeşte „proba puterii".49. Dar cum s-ar dovedi că ceea ce făgăduieşte preotul credinciosului. trebuie să fiu mântuit. S-ar putea obiecta mai întâi că mântuirea ce va să vină.noţiunea sănătoasă a cauzei şi efectului. cele mai viclene. în folosul însuşi al „credincioşilor". Dar asta ne şi călăuzeşte până la capăt. preotul domneşte prin născocirea păcatului. deci ea este adevărată. . ca să aibă întotdeauna nevoie de preot.deci este adevărată". născocite numai pentru a nimici în om simţul cauzelor: atentate împotriva ideii de efect şi cauză! Şi nu e nicidecum un atentat cu pumnul. dar dacă se închipuiesc a fi pricinuite de nălucirile superstiţiilor. logica preotului. a „mântuirii".

Mi-am îngăduit odată a privi tot training-ul fericirii cereşti şi al mântuirii creştinilor (care se studiază astăzi mai bine în Anglia) ca pe o nebunie circulară. că cereasca fericire încă nu dă o adevărată părere a unei idei fixe. stările „superioare" pe care creştinismul le-a aşezat mai presus de omenire. ca valoare a tuturor. deci că minte.cu „lumea lăuntrică" a unui om obosit peste măsură şi istovit. pe un tărâm cu desăvârşire bolnăvicios..de te poţi înşela . Biserica n-a canonizat decât nebuni. lumea „lăuntrică" a unui om religios se aseamănă . că mântuirea ce va să vină. a-şi face o chestie de conştiinţă din fiecare „da" şi „nu"! . plăcerea . aşa cum îl vrea Biserica e un decadent tip. că o casă de nebuni e o casă de nebuni. prefăcută în criteriu de adevăr. Că în anumite împrejurări credinţa mântuieşte. care avem curajul sănătăţii şi. şi că potrivit unei armonii de mai înainte stabilită. 51. a dispreţui „sentimentele frumoase".nimic mai mult. dispreţul. de mai înainte pregătit.Credinţa izbuteşte. Ce se numeşte de fapt a fi sincer în cele ale minţii? A fi aspru faţă de inima sa. tot ce iubea dragostea şi încrederea noastră în viaţă. metodic produsă. o grăbită vizită într-o casă de nebuni va da o suficientă dovadă despre asta. a trebuit să se jertfească tot ce ne stă în inimă. ar atrage după sine neapărat senzaţiile plăcerii? . că credinţa nu urneşte munţii din loc. Şi biserica însăşi nu e oare casa catolică de nebuni ca cel din urmă ideal? Pământul în întregime e casă de nebuni? Omul religios. Dovada „plăcerii" e o dovadă a „plăcerii" . cum s-ar putea şti că judecăţile adevărate pricinuiesc o mai mare plăcere decât falsele judecaţi. cea mai mare neîncredere în „adevăr"... A trebuit cucerită prin luptă fiecare părticică de adevăr. că boala este boală. a îmbolnăvi. aproape tot atât cât a avut trebuinţă antichitatea greacă de un excedent de sănătate. Nimeni nu are libertatea de a deveni creştin: nu este „convertit" la creştinism . Totuşi nu unui preot: căci acesta făgăduieşte din instinct. este dovedită prin credinţă . Trebuie să avem pentru asta măreţia sufletească: serviciul adevărului este cel mai aspru serviciu. epoca în care o criză religioasă se agaţă de un popor este de fiecare dată însemnată printr-o epidemie a unei boli nervoase. cu puţină deosebire. ca şi când senzaţiile plăcerii se amestecă în a răspunde la întrebarea „care-i adevărul?" aproape avem dovada contrariului şi-n toate cazurile. Să admitem totuşi. Noi ăştia. iată adevărata gândire de apoi în capul întregului sistem reînvietor al bisericii... sunt forme epileptoidice.trebuie să fie îndeajuns de bolnav pentru asta.absurditatea însăşi. cum mai avem noi dreptul să dispreţuim o religie care a propovăduit să-şi uite de trup! care vrea să se descotorosească de suflet! care face un „merit" din hrana neîndestulătoare! care combate în sănătate un fel de duşman.Experienţa tuturor minţilor serioase şi profunde propovăduieşte contrariul.în chip mai tehnic spus. Creştinismul are nevoie de boală. sau pe marii şarlatani in majorem Dei honorem 17.(nu numai făgăduită de gura suspectă a unui preot) mântuirea . de .. de asemeni. ci îi aşază ales acolo unde li-i locul.să fie ea oare cândva o dovadă a adevărului? Ar fi tot aşa de puţin.

e o urmare a decadenţei. el se adresează tuturor varietăţilor printre dezmoşteniţii vieţii. enervat. şi copiii rahitici. Numai noi nu suntem divini. sfinţenia care ea însăşi nu e decât simptomul unui trup sărăcit. deoparte. să fie date în lături de Biserică. Deoarece boala face parte din esenţa creştinismului. o făptură palidă. de ispită! care s-a convins că se poate purta un „suflet desăvârşit" într-un trup cadaveric şi care încă mai are trebuinţă de a-şi făuri o idee nouă despre „desăvârşire". acest in hoc signo18 al decadenţei a fost victorios.. „Credinţa este a voi să nu ştii ceea ce este drept. rosteşte afurisenia împotriva minţii. împotriva mândriei minţii sănătoase. e fals pentru că e bolnav.... Completa lipsă de curăţenie psihologică la preotul care se destăinuieşte în privire . bolnăvicioasă. Amintesc încă o dată nepreţuitul cuvânt al Sfântului Pavel: „Dumnezeu a ales. într-atât cât e o mişcare europeană. plăcerea de a minţi pentru a minţi. venind de pretutindeni. Creştinismul nu era „naţional". îndoiala şi aşa este un păcat. tipul contrariu. ştiinţifice. mândru. idiot de fanatică. Nu este. Părtaşul Evangheliei. el nu era supus condiţiilor unor rase. care duc la conştiinţă. a nobilei antichităţi care făcu cu putinţă creştinismul: nu se poate combate cu destulă violenţă idiotismul savant care şi astăzi încă. 52. Marele număr devine stăpân: democratismul instinctelor creştine a fost victorios. incapacitatea de a privi şi umbla drept. Ea nu exprimă nicidecum degenerarea unei rase. frumuseţea înainte de orice. sunt simptomele decadenţei. ceea ce este nebun în ochii lumii. distincţia exista mereu în forma ei cea mai frumoasă şi mai coaptă. îi face rău auzului şi văzului său. „sfinţenia". „credinţa" să fie bolnăvicioasă. dar este un conglomerat şi o agregare a formelor decadenţei. trebuie. instinctul lui cere . ca starea-tip a creştinului. Creştinismul a fost o victorie. Creştinismul a încorporat pizma instinctivă a bolnavilor împotriva celor sănătoşi. de asemenea. cum se crede: stricăciunea antichităţii.raţiunea bolnavă este singura raţiune creştină şi se hotărăşte pentru tot ceea ce este lipsit de inteligenţă. tot ce este legat crucii este divin. de alta.diavol. şi se va vedea cu regularitate că falsitatea prin instinct. preotul de ambele sexe. trebuie ca toate drumurile drepte cinstite. Dumnezeu pe cruce. Mişcarea creştină. ceea ce este mârşav şi dispreţuit". avea pretutindeni aliaţii săi. ca drumuri oprite.. asta a fost formula. o părere distinsă pieri prin el. Noi toţi nu suntem atârnaţi pe cruce. creştinismul a fost până acum cea mai mare nenorocire a omenirii. observase femeile isterice. superb. în epoca în care straturile sociale bolnave şi stricate se creştinară în tot Imperiul Roman. în contra sănătăţii. nu se înţelege oare prin asta pururi groaznicul gând ascuns ce există în dosul acestui simbol? Tot ce suferă. este făurită mai întâi de îngrămădirea elementelor scoase din uz şi a rămăşiţelor tuturor speciilor (ei sunt cei ce caută puterea în creştinism). îngrămădite şi căutându-se reciproc. Tot ce e drept.. deci nu suntem divini. incurabil de corupt!. menţine un atare fapt. Creştinismul se află în contradicţie cu orice bun-simţ intelectual ... ceea ce este slab în faţa lumii.

.ca adevărul să nu intre prin nici o parte în drepturile sale. liber-cugetătorul. o minune a „harului".. Şi în toate cazurile ea este un argument împotriva germanilor!. ceea ce revarsă plenitudinea puterii este rău": aşa cugetă credinciosul. ar fi un argument împotriva lui Dumnezeu. sau care te face să intri într-o trăsură în clipa când plouă cu găleata. e pururea încetişor cutezată. de destine sau fapte meteorologice. ca întâiul creştin) are vreo valoare. o manifestare a „degetului lui Dumnezeu". înţeleg aici prin filologie. E aşa de puţin adevărat că un martir poate demonstra adevărul unui lucru." Felul în care un teolog.arta de a citi bine. să zicem de bună-cuviinţă.. iar alţii nu-l au: numai ţăranii şi apostolii ţăranilor. a „providenţei". a „îndurării".. printre aceştia femeile şi norodul. Şi cum să se mai poarte când părtaşii Evangheliei şi alte vaci din ţara Suabiei. Acest Dumnezeu domestic. socialistul. victoria oştirii naţionale în lumina psalmilor lui David.. modestia din acest punct de vedere va deveni pururea mai mare. e o dovadă absolută că educaţia spiritului şi victoria asupra sa însăşi. 53. „Ceea ce îmbolnăveşte este bun. un Dumnezeu care vindecă la timp o puternică răceală. Cea mai mică sforţare a gândirii. în demersul ce-l ia un martir pentru a-şi azvârli convingerea sa în capul lumii. clericalul. Filologia ca ephexis în interpretare: fie că este vorba de cărţi sau de ştirile din ziare. de a şti distinge faptele. se exprimă un grad atât de inferior de cinste intelectuală. un Dumnezeu aşa de absurd. o atare incapacitate de a rezolva chestiunea „adevărului". paralizează spiritul cercetării şi . a trebuit totuşi să convingă pe aceşti interpreţi ai copilăriei şi nevredniciei. . ca să nu mai vorbim de „mântuirea sufletului.chiar pe acelea mai mici.. Chinurile mucenicilor. . împiedică libera cercetare. stârneşte prin a face din el expresia cea mai neroadă din toate hazardurile. A fi competent în cinci ori şase lucruri. în genul lui Luther. ca o pricină care poate duce la mucenicie (sau chiar care pricinuieşte o molimă de jertfe. fără a le falsifica prin interpretări. necesare pentru a găsi un adevăr. Adevărul nu este un ce pe care unii îl au. a refuza cu mâna uşoară de a şti aiurea. băgarea de seamă.încă lipsesc cu totul. factor ambulant. pot gândi astfel despre a-devăr.a deduce astfel. Un alt semn distinctiv al teologilor este incapacitatea lor filologică. ar trebui suprimat chiar dac-ar fiinţa. Poţi fi sigur că după gradul de conştiinţă în cele spirituale. fără a pierde în dorinţa de a înţelege. încât aş vrea să afirm că un martir n-a văzut nicicând adevărul. fac din ticăloasa lor existenţă zilnică şi sedentară.. au fost o mare nenorocire în istorie: ei au sedus. „Adevărul" aşa cum îl înţelege profetul. Dac-ar avea numai o mică doză de cucernicie. După restricţia minciunii recunosc teologii predestinărilor. explică „un cuvânt al Bibliei" sau chiar are un eveniment oarecare.. încât îi face pe filologi să sară. . mult mai puternic decât s-ar putea închipui. colportor. a spune în treacăt. A deduce. cum fac toţi slabii de înger. despre un atare abuz al iscusinţei divine. sectarul. într-un sens foarte general . „Providenţa divină" aşa cum o admit azi o treime dintre cetăţenii „Germaniei culte". fie din Berlin sau din Roma. răbdarea şi fineţea. încât nicicând nu simţi nevoia de a respinge un mucenic.

trebuie văzute cinci sute de convingeri mai presus de sine. -în urma sa. Forţa şi libertatea provenite din tăria şi deplinătatea minţii se dovedesc prin scepticism. mai luminată şi mai tainică încă decât cum nu este ea însăşi. Convingerea în acelaşi timp şi mijloc: sunt multe lucruri care nu se ating decât cu o convingere. Dar în privinţa tuturor lucrurilor acestora. carlysmul. le îngăduie convingeri în anumite împrejurări. nu se supune lor. Cum! O pricină poate câştiga în valoare. . Dar sângele e cel mai rău martor al adevărului. experienţa. Dimpotrivă. când din propriul său rug ţâşneşte propria lui învăţătură. „credinciosul tuturor speţelor este prin urmare un om care atârnă . este negreşit un sceptic. el trebuie să fie consumat. Independenţa tuturor felurilor de convingeri fac parte din forţa însăşi. Pentru tot ce priveşte principiul valorii şi a ne-valorii. Zahathustra e un sceptic.. că constrângerea într-un înţeles mai ridicat al sclaviei. dacă pot spune astfel.ea se ştie suverană.. Că nu se lasă omul rătăcit marile spirite sunt sceptice. Femeia se pune astăzi în genunchi în faţa unei greşeli. nevoia de credinţă. aşa se combat şi teologii... ea îndepărtează orice şovăire. Nerozia istorică a tuturor persecutorilor a fost aceea care a dat pricină contrarie apariţiei onorabilităţii . trebuie ştiut s-o priveşti în mod liber! Marea pasiune a scepticului. care vrea de asemeni şi mijloacele pentru a ajunge aici. fondul şi puterea făpturii sale.. sângele otrăveşte doctrina cea mai pură şi o transformă în nebunie şi ură a inimilor. Şi când trece cineva prin foc pentru doctrina sa.prevederii... Aşadar este crucea un argument. face cea mai mare cinste unei morale a jertfei: totul îl înduplecă spre această morală. dacă i se jertfeşte viaţa sa! O greşeală ce devine onorabilă este o greşeală care posedă un farmec de ademenire mai mult: credeţi. Mucenicul vătăma adevărului. 54. domnilor teologi. şi nebunia lor propovăduia că cu sângele se mărturiseşte adevărul. prudenţă. Un spirit vrea una mare. Omul credinţei. ea dă curajul mijloacelor necucernice. este singura şi ultima condiţie care îngăduie să . de îndepărtare de sine.un oarecine care nu se socoteşte la un ţel. că vă vom da prilej de a juca rolul de mucenici pentru minciunile voastre. de ceva care nu atârnă de da şi de nu. încă şi astăzi nu este nevoie decât de o anumită cruzime în persecuţie pentru a crea unor oarecari sectari o faimă onorabilă. deoarece i s-a spus că a murit pe cruce pentru a-ceastă greşeală. Instinctul lui. Orice fel de credinţă într-un lucru este ea însăşi un fel de jertfă. el are nevoie de cineva care-l consumă. de mii de ani încoace . Marea pasiune are nevoie de convingeri. e o necesitate de slăbiciune. vanitatea sa. Ei înscriu semne de sânge pe drumul pe care l-au străbătut. Dacă se cugetă cât de trebuincios este pentru cea mai mare parte a oamenilor. Se combate un lucru demonstrându-i cu atenţie punctele slabe.. ce dovedeşte cu asta? E într-adevăr cu totul altceva.să-i acorde vraja muceniciei. numai cineva a spus cuvântul de care ar fi trebuinţă.Zarathustra. ea întrebuinţează convingerile. pune toată inteligenţa sa în slujba lui...

. Preoţii. sunt mult mai fini. o antiteză între minciună şi convingere? . Ei au împrumutat de la evrei socotinţa de a introduce în acest caz. Numesc minciună refuzul de a vedea ceva. Dar asta face că ea este contrariul. formele sale primitive. într-un scop precis. încercările şi dispreţurile ei.al dragostei de adevăr. a acestor epileptici ai ideilor. care în acest fel de lucruri.adevărului" şi „falsului": aici cinstea ar fi pieirea sa. a „credinţei". nu s-ar putea să fie o minciună? Câteodată nu-i nevoie decât de o schimbare de persoane..fanaticii sunt pitoreşti. simţind din principiu.. 55. sunt convinşi că Imperiul Roman era despotismul. Luther.„Asta e convingerea noastră. adică o deprindere de a minţi din principiu.că morala continuă a fiinţa aproape numai pentru că omul de partid are nevoie de dânsa în fiecare clipă? . Cum! sub această formă embrionară a convingerii.s-a rostit faţă de martori. de „voinţa lui . de pildă. Saint-Simon -tipul contrariu spiritelor puternice şi eliberate. Dependenţa patologică opticii sale face din fanatic.. între care şi istoricii germani se servesc de marele cuvânt al moralei. Minciuna cea mai frecventă este aceea faţă de sine însuşi. . Aforism.. au înţeles foarte bine contrazicerea ce-o cuprinde ideea convingerii.toate partidele. Istoricii germani. a avea pretutindeni o optică aspră şi necesară . omenirea preferă să vadă atitudini decât să audă argumente. 483).din instinct . excepţional. Aici aş vrea să pun întrebarea definitivă. a nu fi independent din nici un punct de vedere.. „credinţa". A nu vedea anumite lucruri.numai asta explică pentru ce există îndeobşte o astfel de speţă de oameni. trăim şi murim pentru dânsa. Dar a nu voi nicidecum să vezi ceea ce se vede. . că germanii au adus spiritul libertăţii în lume: ce deosebire e între această convingere şi o minciună? Se mai poate mira încă vreun om de faptul că . a nu voi nici de fel să vezi cum se vede.. Rousseau. .să se respecte mai întâi de toate acela care are convingeri!" E ceea ce am auzit chiar şi-n gura antisemiţilor. un convins -Savonarola. . lucrează asupra maselor. aceasta e condiţia primă pentru toţi acei ce sunt din cutare sau cutare partid.Toată lumea o crede. Robespierre.Un pas mai mult în psihologia convingerii. ideea de „Dumnezeu".propăşeas-că oamenii cu voinţa slabă. mult am observat că convingerile sunt poate nişte vrăjmaşi mai periculoşi pentru adevăr decât minciunile (Omenesc. aşa cum nu se vede: prea puţin interesează dacă da sau ba . Credinciosul nu are libertatea să aibă o conştiinţă pentru chestia . o recunoaştem faţă de toată lumea. a minţi altora nu e decât un caz. ea devine convingere după ce n-a fost vreme îndelungată şi fără să poată rămâne. a fi totdeauna al unui „partid". mai ales femei: se va pricepe de asemeni şi convingerea. Există. ceea ce la tată mai era o minciună. Dimpotrivă domnilor. ajunge să fie convingere pentru fiu. prea omenesc. în chip general. dar ce nu crede oare lumea? Orice convingere îşi are istoricul ei. antagonista adevărului. Omul convingerii îşi are şira spinării în credinţă. un antisemit nu devine mult mai cuviincios. relativ. Dar marea atitudine a acestor spirite bolnave.

pentru a minţi. . a tuturor ocârmuirilor ecleziastice şi filosofice. Kant însuşi. de „destăinuirea divină"... al preoţilor decadenţi ca şi al celor păgâni (păgânii sunt toţi acei care afirmă viaţa.Dă ceva de furcă chiar şi psihologilor celor mai delicaţi. bârfeala. ar fi un mare păcat împotriva spiritului.prin urmare aceste mijloace sunt deopotrivă de rele. şi ca fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. 56. „Legea".. înjosirea şi stricăciunea omului prin ideea de păcat.. adică batjocorită prin ideea neprihăniei zămislirii?. cu al său imperativ categoric. Cum ar fi făcut Dumnezeu un ce mai de prisos. femeia.. Căci e mai bine să se însoare omul decât să ardă de doruri. pentru care „Dumnezeu" e marea expresie a afirmării tuturor lucrurilor). Nu-s decât sfârşituri rele: otrăvirea... În cea din urmă ordine de idei. ceea ce-o deosebeşte de orice fel de Biblie: castele nobile. o triumfală bunăstare. . lui Mahomed şi Bisericii creştine: . A înţelege hotărârea raţiunii . se află pe aceeaşi cale.. o carte fără seamăn de spirituală şi superioară: a o compara pe necugetate cu Biblia. aici raţiunea lui devine practică. .. Sunt chestiuni în care omul nu se poate hotărî de partea adevărului ori a falsului: toate chestiunile superioare. . căsătoria. dispreţul trupului.. o afirmare a vieţii. făgăduirea vieţii. Să nu uităm esenţialul. „Sfânta minciună". Se ghiceşte numaidecât: o filosofie în conţinutul acestei cărţi şi nu numai un amestec greţos al rabinismului superstiţiei.. Cu un sentiment contrar citesc legea lui Manu.? „Şi are dreptul de a fi creştin atâta vreme cât raţiunea oamenilor a fost creştinizată. „cartea sfântă". un sentiment de desăvârşire.. ca de pildă concepţia. „inspiraţia" . Omul nu poate şti prin el însuşi ceea ce este bine sau rău. Cum se pune în mâinile copiilor şi femeilor o carte care conţine murdar de josnice cuvinte: „Totodată pentru a înlătura neruşinarea ca fiecare să-şi aibă femeia lui.cuvinte ce nu arată decât condiţiile necesare puterii preotului.numai asta este adevărata filosofie. chestiunea „adevărului" şi „falsului" în lucrurile despre care vorbesc preoţii: nu îngăduiesc nicidecum minciuna. de aceea Dumnezeu l-a iniţiat cu voinţa sa. interesează a se şti pentru ce sfârşit se minte.Dumnezeu". în ce scop dat-a Dumnezeu omului destăinuirea.. cărţii lui Manu. Morala: „preotul nu minte. Un atare silogism19 al preotului. aceste idei se găsesc la baza tuturor organizaţiilor preoţeşti.. Dar e ceva ce nu poate omul: şi de aceea preotul nu e decât purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu.. Obiectez creştinismului lipsa lui de ţeluri „sfinte". au aici seriozitate şi sunt tratate cu respect. Nu cunosc cărţi unde să nu se spună atâtea lucruri plăcute şi bune femeii ca în Legea lui Manu.. filosofii şi luptătorii se servesc de ea ca să stăpânească mulţimea: pretutindeni valori nobile.această minciună se regăseşte şi la Platon. comună lui Confucius. voinţa lui Dumnezeu.soarele străluceşte peste toată întregimea cărţii. „Adevărul e aici": asta înseamnă pretutindeni că preotul minte. Căci. dragoste şi încredere. Toate lucrurile pe care creştinismul le acoperă cu vulgaritatea lui nesecată. ar trebui să se poată hotărî ceea ce este adevărat.. pentru a putea păstra puterea preotului.. toate problemele de valoare superioară se află dincolo de raţiunea omenească.

de a deveni desăvârşit. A făuri un cod în felul aceluia al lui Manu. folosinţa. a criticii valorilor. nu-i decât o sancţiune a unei ordine fireşti. o minune a-dusă. 57. declară că opreşte practica după care trebuie să trăieşti. întreagă. Autoritatea legii e bazată pe aceste două teze: Dumnezeu a dat-o. fel care n-a fost întrecut de atunci: „Gura unei femei. Se opune aici un îndoit zid: pe deoparte destăinuirea. focul şi răsuflarea unei fecioare". a unei . dacă compari ţelurile creşine cu acelea ale Legii lui Manu şi mai ales dacă iluminezi prea tare marea contrazicere a acestor două ţeluri. că ar fi o lipsă de respect. a cărei dreptate este recunoscută (adică dovedită printr-o enormă experienţă şi cu îngrijire trecută prin ciur): astfel se atinge acest complet automatism al instinctului . în asta constă problema.cea dintâi condiţie pentru a face să se supună. Felul său e de a strânge roadă. a alegerii.aceşti moşnegi şi sfinţii aceştia aveau un fel de a fi binevoitori şi plăcuţi faţă de femei. înseamnă a acorda de la început unui popor dreptul de a fi stăpân. a-ceea care întrezăreşte trecutul şi viitorul. adică afirmarea că raţiunea acestor legi nu e de obârşie omenească. de a continua îa infinit. Şi aiurea mai spune . pe cât cu putinţă mai completă şi mai bogată.întâia condiţie a oricărei stăpâniri. O lege ca acea a lui Manu se lucrează cu îngrijire. e scopul tuturor minciunilor sfinte. că e un dar. Raţiunea superioară a acestei proceduri se descoperă în scopul de a îndrepta puţin câte puţin conştiinţa vieţii. cu încetul şi cu greu căpătat. Ceea ce mai cu seamă trebuie înlăturat e de a continua facerea încercărilor. Aiurea: „Nu există nimic mai curat decât lumina soarelui. starea nestabilă a studiului. umbra unei vaci. experienţele vremurilor rele. raţiunea. a oricărei desăvârşiri în arta vieţii. cu dispreţuri. aerul. fumul jertfei sunt pururea curate". cartea lui cea mai cumpănită. sunt cu totul deosebite de acelea prin care s-ar dovedi adevărul acesta. că e de obârşie dumnezeiască. fără istorie. de a năzui de la cea mai sublimă artă a vieţii.„Toate deschizăturile trupului deasupra buricului sunt curate. Pe de altă parte. Ordinea castelor. sânul unei fete tinere. ea nu mai creează nimic. apa. o crimă faţă de strămoşi de a pune la îndoială. legea superioară şi dominată. ar fi să se convingă legiuitorul că mijloacele pentru a făuri autoritatea unui adevăr. Prinzi în flagrantă culpeşie nereligiozitatea mijloacelor creştine. tradiţia adică afirmarea că legea a fiinţat din vremi ce nu se mai pot ţine minte. într-un anumit punct al dezvoltării unui popor. pentru aceasta trebuie să-l faci inconştient. cazuistica legilor sale: asta ar face să i se piardă tonul poruncilor. prudenţa şi morala experimentală a câtorva mii de ani. strămoşii au vieţuit-o. Primele condiţii pentru o codificare de acest fel. a examinării. acel „tu trebuie" . desăvârşită. Critica creştinismului nu se poate lipsi de a face vrednică de dispreţ. toate cele de dedesubt necurate sunt: dar la fecioară tot trupul e întregime curat". ca toate codurile bune: ea rezumă practica. rugăciunea unui copil.şi e poate de asemeni o sfântă minciună: . Un cod nu povesteşte niciodată în prefaţa lui. ea conchide. se spune în această carte. şi că n-a fost căutată şi găsită cu încetineală.

şi acei cu temperamente puternice. regulamentul rangurilor.sau chiar indignarea din pricina aspectului central al lucrurilor. cei de al treilea. cea mai mare parte a artei. bunătatea pe pământ. numai la ei bunătatea nu e nicidecum slăbiciune.nedesăvârşirea. dar care sunt supuse una alteia. acei de prepon-derenţă muşchiulară. Să nu preţuim prea josnic privilegiile mediocrilor. Meşteşugul. Nimic nu li-e mai puţin îngăduit ca manierele urâte. ea devine mai aspră. nici o idee modernă. privirea pesimistă. cei mai buni elevi ai lor. Sarcina grea a prerogativelor lor.şi atunci firea a fost pângărită. Ei sunt clasa de oameni cea mai onorabilă şi asta nu exclude ca ei să fie în acelaşi timp clasa cea mai veselă şi mai plăcută. propriul său sentiment de desăvârşire şi stăpânire. agricultura. de acei care nu se disting prin nici o preponderenţă. bucuria lor este de a se învinge pe sine însuşi. „Lumea e desăvârşită". . un anumit mediu al puterii şi voinţei. In-telectualii fiind cei mai puternici. are şi drepturile celui mai mic număr: trebuie deci ca ea să reprezinte fericirea. Casta superioară e cea mai desăvârşită. Ei domnesc. la ei ascetismul devine fire. nu e nimic arbitrar. Nu-mai oamenii cei mai intelectuali au dreptul la frumuseţe. Pe măsură ce viaţa se înalţă. ştiinţa. instinctul afirmativ . frumuseţea. n-ar putea-o răsturna.legi naturale de întâiul ordin. ea are nevoie drept condiţie primă de o mediocritate sănătoasă şi puternic consolidată. în felul său de a fi găseşte fiecare şi privilegiul său. necesitate. pe care nici o voinţă arbitrară. Pulchrum est paucorum hominum. prerogativa este a aceluia care este bun. nu formulează decât reguli superioare ale vieţii însăşi. cei dintâi sunt elita. în întreaga societate sănătoasă se deosebesc trei. ea nu se poate înălţa decât pe un tărâm larg. administratorii ordinii şi siguranţei. ei n-au libertatea de a fi al doilea. . în ispită. emfaza distanţei. frigul sporeşte. nimic „factice".. ci pentru că sunt. la năzuinţa de frumos. sunt nobilii luptători. O înaltă cultură este o piramidă. a sprijinitorului legii. ochiul care urăşte. sunt înaintea a orişice regele. Tşândâla însăşi încă face parte din această desăvârşire. găsesc fericirea lor acolo unde alţii ar pieri în labirintul. formula superioară a luptătorului. în asprimea faţă de sine însuşi şi de alţii. suita lor. În toate astea. tot ce este deasupra noastră distanţa. Rânduiala casteior. Conştiinţa . tipuri psihologice ce gravitează deosebit. e aceea care desparte oamenii. în cei de preponderenţă intelectuală. încă o dată spus. nu pentru că voiesc să domnească. mediocrii . Un drept este un privilegiu. comerţul. a se juca cu poveri ce zdrobesc pe alţii şi le este o petrecere. ceea ce altul este meşteşugit . propriul său domeniu de muncă. separaţia celor trei tipuri superioare .inegalitatea drepturilor este cea dintâi condiţie pentru fiinţarea drepturilor. creşte răspunderea. pesimismul tot aşa. Indignarea e prerogativa Tşândâlei. ceea ce-i despovărează de tot ce este grosolan în munca de a domni. Firea. a judecătorului. Cei de al doilea sunt paznicii dreptului.. şi nu Manu.cei din urmă sunt în număr mare. atari lucruri ar fi nelalocul lor.astfel glăsuieşte instinctul celor mai intelectuali. . mâna lor dreaptă.e una din formele ascetismului. având fiecare propria ei igienă. Cei de al doilea: executiva intelectualilor ceea ce li-i mai apropiat. instinct.

.într-un cuvânt toate îndeletnicirile zilnice nu se pot împăca decât în făpturile excepţionale. Ce urăsc mai mult din drojdia de astăzi a poporului? Scursura socialistă. vreme de ani îndelungaţi de experienţe şi nesiguranţă. a se otrăvi recolta în timpul nopţii. dimpotrivă. 58. amândoi incapabili de a lucra altcum decât într-un chip dizolvant. este o fericire. Istoria arată această afirmare cu o înspăimântătoare precizie.dimpotrivă creştinismul a găsit misiunea sa în distrugerea unui atare organism. această muncă uriaşă a romanilor: a fi câştigat un tărâm pentru o mare cultură ce-şi are vremea ei...care fac pe lucrător pizmaş. ..până ce înşişi germanii şi alţi bădărani au putut pune stăpânire asupră-i. cea mai măreaţă formă de organizare. Creştinul şi anarhistul sunt amândoi decadenţi.. Nedreptatea nu se află nicicând în pretenţia la drepturi „egale". pizma.. stăpânirea de sine este unicul lucru. fiindcă viaţa propăşea aici. o maşinărie. Imperiul Roman. . adică Imperiul Roman. instinctul necesar ar fi în contrazicere atât cu aristocraţia cât şi cu anarhismul. Ar fi cu totul nevrednic pentru un spirit profund să vadă o obiecţiune în însăşi mediocritatea. o funcţie. plăcerea. creştinul şi anarhistul: ţelurile lor. asemănat cu el. a fi atare. instinctele lor. . a fi mediocru. Creştinismul a fost vampirul Imperiului Roman.. pretutindenea ei istovesc sângele. specializarea în câte un instinct firesc... a tot ce are durată. Pentru cel mediocru. în condiţii grele care au fost cândva înfăptuite. nu e numai o politeţe a inimii. pe apostolii Tşândâlei care surpă instinctul. Ea este întâia necesitate pentru ca să se poată avea excepţii. a tot ce făgăduieşte viitorul vieţii.Cine-i cel rău? Am mai zis-o... într-adevăr trebuie ţinut seama pentru ce scop se minte. nu-s decât nimicitoare.aceşti sfinţi anarhişti şi-au făcut o „cucernicie" din a distruge „lumea". tot ce l-a preces nu a fost decât diletantism. aceea care face din acest număr mare maşini inteligente.. trebuie să fie preursită pentru asta: nu e nicidecum societatea. Ceea ce există aere perenius. completă: dincoace se voia. care le propovăduiesc răzbunarea. cu mijloace restrânse. şi de asemenea pe cât cu putinţă. Am văzut mai sus o legislaţie religioasă având ţel să „înveşnicească" o mare organizaţie a societăţii. condiţie superioară pentru a face să propăşească viaţa. răzbunarea. atât de îmbelşugată. amândoi au instinctiv o ură de moarte împotriva a tot ce fiinţează. mulţumirea lucrătorului.. anarhistul şi creştinul au o aceeaşi obârşie. speţa de fericire lesne de primit de marele număr. Dacă omul excepţional tratează pe mediocru cu mai multă blândeţe decât pe sine însăşi şi pe egalii săi. este drept o mare deosebire între a păstra şi a nimici. atât de măreţ încât. lucru nedesăvârşit şi cârpăcit . Se poate pune completamente în paralel. până ce n-a mai rămas din el decât piatră peste piatră . stricător. Au tot nu se înţelege? .el a fost nimicit într-o singură noapte. ci pur şi simplu datoria sa. o înaltă cultură atârnă de dânsa. veninos. trebuiau să fie semănate pentru a servi în timpurile cele mai îndepărtate şi de asemenea roadă trebuia să fie mare. Acolo rezultatele raţiunii. a tot ce este mare.. Pentru a fi o folosinţă publică. tot ce are obârşia sa în slăbiciune.

pe care îl putea înţelege. aparte de iudaism.şi nu numai cu gura lui. ci „creştinismul") vreau să spun corupţia sufletului prin ideea păcatului. instinctul realităţilor. această admirabilă operă de artă în stil mare. în zadar toată munca lumii vechi: nu găsesc cuvinte ca să-mi expun sentimentul . împotriva creştinismului.amândouă noţiunile se potrivesc de minune. a lui Mithras. predicile de care se servea pentru a vrăji aceste credinţe ale poporului.Nihilism şi Creştinism . fără cruţare pentru adevăr. femeiască şi dulceagă. Vicleşugul făţarnicilor. niciodată nu s-a visat barem a se clădi într-o egală măsură. că ideea de „iad" putea ajunge stăpâna Romei.acestea deveniră stăpân Romei. tot ce era de rând şi-n taină răzvrătit. a întreg creştinismului ascuns . făcu el din „Mântuitorul" său un ce la fel cu orice preot de al lui Mithras.nicicând până în zilele noastre nu s-a constituit în acest fel. orice minte respectabilă a Imperiului Roman era epicuriană: atunci se ivi Sf. a pocăinţei şi nemuririi. era felul de a aprinde un incendiu universal cu ajutorul mici mişcări sectare a creştinilor. devenise geniu: Sfântul Pavel. Ceea ce ghici el.A face din creştinism o formulă pentru a supraîmbogăţi culturile subterane de tot felul ca a celor a lui Osiris. Adică ura Tşândâlei împotriva Romei. pentru a înţelege că cel împotriva căruia s-a războit Epicur. care sustrăgea fiecăruia seriozitatea pentru lucrurile adevărate. Totuşi n-a fost destul de puternică împotriva speţei corupte a corupţilor.. era un început.. fusese combătută de Epicur (Citească-se Lucreţiu. ca să poată suferi şi împăraţii răi: întâmplarea fiinţei persoanelor nu trebuie să aibă nimic comun în atare lucruri întâiul principiu al oricărei mari arhitecturi. ura Tşândâlalilor. la Damasc: el înţelese că avea nevoie de credinţa în nemurire. pentru a deprecia „lumea". în contra „lumii" devenise amvon. a îndepărtat pas cu pas „sufletul" de această uriaşă clădire . 59. el puse în gura acestui „Mântuitor" al născocirii sale. a Mamei celei mari. care vedeau în cauza Romei propria lor cauză. Instinctul său era aşa de sigur. propria lor seriozitate şi propria lor mândrie. Pavel. această bandă nemernică. Acesta în drumul său. „Mântuirea vine prin iudei" . o formulă pentru a rezuma: această pătrundere face genialitatea Sfântului Paul. mai întâi de toate focul urii încetişor însufleţită. El se lupta împotriva culturilor subterane.că cu „lumea viitoare" se omoară viaţa.. de pildă.în acel timp a tăgădui nemurirea era deja o adevărată înviere. Şi Epicur fusese victorios. unirea mistică întru sorbirea sângelui. care. jidovul rătăcitor în cel mai înalt grad. Această vermină ce se apropia de fiecare în miez de noapte şi prin negura zilelor îndoielnice. zidirea lui era socotită pentru a fi demonstrată prin mii de ani. încât cu un despotism. cum s-ar putea întruni cu ajutorul simbolului „Dumnezeu pe cruce". ideile posomorâte ca iadul. sub specie ae-terni! Această organizaţie era destul de tare. .. . n-a fost decum păgânismul. aceeaşi speţă de religie. bărbăteşti de nobile. şoaptele călugăreşti. toată moştenirea uneltirilor anarhiste a Imperiului. . jertfa nevinovaţilor. . într-o putere uriaşă.Imperiul Roman pe care-l cunoaştem tot mai mult. . în forma ei preexistentă.aceste firi preţioase.

Firea i-a neglijat. răbdarea şi seriozitatea în cele mai mici lucruri.. nu numai ca cultura „germană".ca realitate într-un cuvânt. ci realitate. într-adevăr viaţă. abia se duraseră temeliile pentru o muncă de mai multe mii de ani .această condiţie trebuitoare tradiţiei. cercetarea metodică.Şi luând în consideraţie că această muncă nu era decât una pregătitoare. nu o dată. mâna prevăzătoare. 60. se şi făcuse marea. unităţii ştiinţelor. Dacă islamismul dispreţuieşte creştinismul. bunul gust. ca gest.între noi fie zis. .. vizibilă sub forma de Imperiu Roman. în definitiv mult mai învecinată de simţurile şi de gusturile noastre decât Roma şi Grecia. toată lumea Ghetto-ul sufletelor. ştiinţele naturale legate de matematici şi de mecanică se aflau pe calea cea mai bună.ah! au fost vicleni până la murdărie.. a uitat să-i înzestreze. culturii. cel puţin cu modestie. Şi mai mult încă.. a justului. nu numai artă. La ce bun grecii. puse pe nepusă masă în rândul întâi! Citească-se un agitator creştin oarecare.. clandestinii.. Şi nu e un cataclism al firii care a nimicit toată arta de azi până mâine! nu e tropotul germanilor şi al altor tardigrazi 20! Vampirii şi viclenii. Sf. tactul fin şi sigur! Nu numai ca o „pregătire" a creierului.. această civilizaţie fu călcată în picioare (nu spun de ce picioare). mica pizmă luând înfăţişări de stăpâni! Tot ce-i vrednic de milă. bolnăvicios.în zadar tot înţelesul lumii antice. Setea de răzbunare ascunsă. marele stil. voinţa de viitor omenesc şi credinţa în viitor.metodele... . spre a înţelege pentru a simţi ce necurate făpturi au fost tari şi mari. neasemănată artă de a citi bine .. ca instinct . vizibilă pentru toate înţelesurile. cu instincte potrivite şi proprii. marea afirmare a tuturor lucrurilor. nici oameni nu sunt. cată s-o spun de zece ori.. La ce bun romanii? Toate condiţiile dintâi pentru o civilizaţie sănătoasă! Toate metodele ştiinţifice erau deja aici.. Tot ceea ce era esenţial pentru a se pune la lucru. hărţuit de rele înclinări. Augustin de pildă. Ceea ce am recâştigat astăzi ca o nespusă victorie asupră-ne. acelea care au împotrivă la cea mai îndelungată vreme. Islamismul ca primă condiţie. tot aşa mai târziu de moştenirea Islamului. înţelesul faptelor. privirea liberă în faţa realităţii. genul organizării şi administraţiei. Minunata civilizaţie maură din Spania. are oameni.. căci toţi avem relele instincte. pentru ce? . tradiţia ei de mai multe veacuri! Aţi priceput asta. cu maniere de bădărănie! Ci ca trup. toată cinstea în cercetarea cunoştinţelor.sunt esenţialul şi de asemenea cele mai anevoioase lucruri. deprinderile şi lenea. Toate astea în zadar! Nu mai mult decât o amintire de azi pe mâine! Grecii! Romanii! nobleţea instinctelor. toate acestea fiinţau acum mai bine de două mii de ani.. nevăzuţii şi anemicii l-au necinstit! Nu-i învins ci numai istovit!.în privinţa unui lucru atât de monstruos. S-ar înşela cu desăvârşire cel care ar presupune o lipsă de inteligenţă la şefii mişcării creştine . apoi are mii de motive pentru asta. instinctele creştine în noi. domnii părinţi ai Bisericii! Ceea ce le lipseşte lor este altceva. ultimul şi cel mai preţios din toate înţelesurile avea şcoala sa. Creştinismul ne-a înşelat păgubindu-ne de moştenirea geniului antic. că cu o cunoaştere de sine tare ca stânca de granit. fusese găsit: .

în definitiv nu putea fi alegere între islamism şi creştinism. Astfel o voi acest mare sfânt-liber. mereu în slujba relelor instincte ale Bisericii.. asta ar fi fost victoria pe care singur numai eu o cer acum: asta ar fi suprimat creştinismul? Ce se întâmplă? Un călugăr neamţ... să pară foarte sărac şi foarte „zăbavnic". Hotărârea e luată.. îndreptată împotriva centrului.. Creştinism. Nobleţea germană. E drept că ei voiau să facă pradă: Răsăritul era avut. atât de diabolic de divină. Luther. încât zadarnic s-ar căuta de-a lungul epocilor o a doua posibilitate la fel. E necesar a atinge aici o amintire de o sută de ori mai dureroasă încă pentru germani. chiar la asediul creştinismului. ori nu este. într-adevăr.în fond nobleţea vikingilor . Cu ajutorul spadei germane. Cum? Trebuia ca un german să fie geniu. Nu fusese până acum decât acest unic mare război.o piraterie pe o scară întinsă...îl văd pe Cesar Borgia papă.. dar bine plătit.. este vrerea de a înţelege în sfârşit ce era Renaşterea? Transpunerea valorilor creştine. în necesităţi şi dorinţele inferioare ale celor care erau la putere. Sunt înţeles?. pururea „portarii" Bisericii. geniu între împăraţii germani.. al sângelui şi curajului german. cu tot geniul valorilor potrivnice.cele două mari mijloace ale corupţiei. Nobleţea germană e aproape întotdeauna lipsită în istorie.nu fusese nicicând formă de atac mai fundamentală. Germanii au împiedicat în Europa ultimul mare seceriş al culturii. de înaltă cultură. a purtat Biserica războiul de moarte împotriva a tot ce-i nobil pe pământ! S-ar putea spune multe lucruri dureroase aici. a pune pe tronul papal valorile nobile.. mai dreaptă. 61. Sau e Tşândâla.. veni la Roma. nimic mai mult! Nobilimea germană . Să fim deci nepărtinitori! Cruciadele . unor instincte omeneşti... pe toată linia. o civilizaţie care ar face ca secolul nostru. Cruciadele luptară mai târziu împotriva unui lucru pe care mai bine ar fi făcut să-l adore în pulbere. Eu văd înainte-mi putinţa unei magii suprapământeşti. că o artă se destăinuieşte în ea. cum se dă nobilimea de partea ei. încât toate divinităţile Olimpului ar fi avut prilejul unui spectacol atât de semnificativ şi-n acelaşi timp aşa de minunat al unei nemuritoare hotărâri de râs . şi încă cu ce măreţii rare şi rafinate ale vieţii maure!. Frederic al ll-lea.. alcoolism . pentru că spunea „Da" vieţii.. pentru a devenii cuviincios? Nu înţeleg cum de a putut un german să se simtă cândva creştin. nu fusese până atunci problemă mai cuprinzătoare decât aceea a Renaşterii problemele noastre sunt aceleaşi . „Războiul de moarte cu Roma! Pace şi prietenie cu islamismul". al nouăsprezecelea. adică a introduce aceste valori în instincte... Se înţelege în sfârşit. de un desăvârşit farmec al culorii: mi se pare că această putinţă izbucneşte în toţi fiorii unei frumuseţi rafinate. încercarea de a da victoria cu toate instinctele. tot aşa de puţină ca între un arab şi un evreu. Biserica ştia prea bine. seceriş ce era cu putinţă de recoltat: Renaşterea. nimeni nu mai are libertatea de a alege.Pentru că ea îşi datora obârşia unor instincte nobile. să fie spirit liber. văd un paradox. A ataca în locul hotărârilor. valorilor nobile. Acest călugăr plin de toate instinctele . mai aspră. o artă atât de divină.se afla în elementul ei.

. ridic împotriva Bisericii creştine cea mai groaznică dintre învinuiri pe care nicicând n-a rostit-o vreun acuzator.este tot ce pururi fost-a opera germanilor: Reforma. idee modernă.. care sfârşi prin a deveni Revoluţie. Binefacerile „umanitare" ale creştinismului! A face din humanitas o contrazicere. Termin aici şi îmi rostesc judecata.ura lui nu putu scoate din această privelişte decât propria sa hrană. Kant şi ceea ce se cheamă filosofia germană. acest pretext al pizmelor celor mai josnice. Dacă nu se izbuteşte să se pună capăt creştinismului.. semn de unire pentru uneltirea cea mai subterană din câte au fost vreodată. Sunt vrăjmaşii mei. a frumuseţii. o josnicie sufletească. a dreptăţii. germanii vor fi de vină.. împotriva vieţii însăşi. a laşităţii în faţa cinstei fiecărui „da" şi „nu". germanii ăştia. Ea e cea mai mare corupţie care se poate imagina. a spiritului. o mărturisesc. ea făuri mizerii pentru a se înveşnici. lată binefacerile creştinismului!. îndrăznească-se să mi se vorbească despre binefacerile ei „umanitare". noul imperiu german. pentru un lucru ireparabil. triumful vieţii. în timp ce ar fi trebuit să întrezărească contrariul: vechea corupţie: Preccatum originale. Biserica creştină nu cruţă nicăieri stricăciunea sa. o scârbă. Leibniz. o artă a spurcării. pentru un ce care era gata să se înfăptuiască. 62. războaiele „libertăţii" împotriva lui Napoleon I. dispreţuiesc în ei întreaga speţă de necurăţenie a ideilor şi valorilor. bând cu idealul ei de anemie şi sfinţenie. din fiecare integritate. această falsitate. Viermele păcatului de pildă: o mizerie cu care numai Biserica a îmbogăţit omenirea! „Egalitatea sufletelor înaintea lui Dumnezeu". principiu al degenerării oricărei aşezări sociale . o minciună. A suprima o mizerie era potrivnic celui mai adânc utilitarism al ei. După aproape o mie de ani ei au îndesit şi încâlcit tot ce au atins cu degetele lor. ea a făcut din orice valoare o non-valoare. dragostea. i-a unit! Ca practică a Bisericii. a vitejiei.uneltire împotriva sănătăţii. se răzvrăti la Roma împotriva Renaşterii. ei au pe conştiinţă toate jumătăţile de măsuri. din fiecare adevăr. marele „da" cu privire la toate cele înalte. speranţa vieţii. Osândesc creştinismul. ea a avut voinţa ultimei corupţii cu putinţă de închipuit. toate compromisurile de care bolnavă este Europa. acest explozibil al ideii. cât ne-au mai costat! în zadar . Vreau să înscriu pe toate zidurile această învinuire veşnică împotriva . Parazitismul. Renaşterea ajunsese un eveniment lipsit de înţeles. sângele. Un om al Bisericii nu cugetă decât la sine. de fiecare dată în zadar. Luther văzu corupţia papalităţii.este dinamita creştină.răzbunării unui preot nefericit. un mare în zadar! Ah! germanii ăştia. ei au de asemenea pe conştiinţă speţa cea mai necurată din câte sunt a creştinismului. Fusese înlocuit prin viaţă. în loc ca plin de recunoştinţă să înşface minunea ce sosise: creştinismul cocoţat în tronul lui însuşi . cea mai de netămăduit. ea a trăit din mizerii. creştinismul nu mai era sigur pe Scaunul papal. crucea. cea mai neînduplecată: protestantismul. frumoase şi îndrăzneţe! Şi Luther restabili Biserica. frumuseţea sufletului. . un dispreţ al tuturor instinctelor bune şi drepte.

aluzie la vedenia lui Constantin cel Mare: in hoc signo vinces = cu acest semn vei învinge. 4) Aceste sublinieri sunt în franţuzeşte în textul original. . începând din prima zi a creştinismului! De ce nu s-ar măsura timpul începând cu ultima lui zi? . 5) Ghetto: în cărţile catolice evreii locuiau în mahalale ce se numeau astfel. pretutindeni unde sunt ziduri. NOTE 1) În text: Hiperborean. îndeajuns de mic . Petru.Prefacerea tuturor valorilor!..îl numesc unica şi nemuritoarea vestejire a omenirii..creştinismului.. T. 11) Denaturase. arătând şi necredinţă şi desfrâu. . 7) Joc de cuvinte. este Dumnezeul tăgăduirii. Numesc creştinismul unica pacoste mare. 2) Vânt cald din Africa toridă.începând de astăzi. Nietzsche încearcă un nelămurit joc de cuvinte între Spinne (păianjen. destul de subteran. Cool Hyperesthezie. incomprehensibil. dar se subînţelege N. 13) Sistem filosofic care face din plăcere scopul vieţii. .am nişte litere care fac şi pe orbi să vadă. 16) Dumnezeul pe care l-a creat Sf. 3) În original cuvântul este scris în franţuzeşte. 20) Mamifere cu mers încet.. care a fost începutul acestei ursite. singura mare stricăciune lăuntrică. ecleziastic). minora şi concluzia. 14) Joc de cuvinte ce le face Nietzsche cu Christlich (creştinesc) şi Krichlich (bisericesc. în nemţeşte) şi numele filosofului Spinoza. unicul mare instinct al urii care nu găseşte mijloc de veninos. 9) Cina cea de taină. 19) Un argument care conţine trei propoziţii: majora. 15) În original cuvântul lipsă.. 6) În afară de apropierea care sare-n ochi. 1Cool Cu acest semn. 17) Întru cea mai mare cinste a lui Dumnezeu. 10) Esoterice. 12) În text insesizabil. mai cu deosebire în Spania şi Italia. Şi se mai măsoară timpul din ziua nefastă..