Cap.

I:

FORMAREA CRIMINOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

1.1. Originea criminologiei

Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut o dată cu structurarea primelor
comunităţi umane arhaice.
Anterior acestui fapt istoric esenţial nu se poate afirma existenţa criminalităţii,
deoarece "acolo unde nu există morală şi norme, nu există crime".
Deşi criminalitatea nu a fost studiată în mod ştiinţific decât relativ recent (în ultimele
două secole), o largă paletă de izvoare situate pe întregul arc temporal al evoluţiei uma-
nităţii relevă interesul pentru acest fenomen.
Este foarte probabil că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente
individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării
comunităţilor umane constituite în condiţii naturale vitrege care le ameninţau
permanent supravieţuirea.
În mod firesc, reacţia grupului aflat în pericol a fost severă la adresa celor care,
prin acţiunile lor, amplificau starea de risc.
Faptul că "legea talionului" răzbate prin negura timpului până în civilizatul
Babilon al regelui Hammurabi (1728 - 1686 î.e.n.) şi chiar mult după aceea, reprezintă
o dovadă în acest sens.
"Dacă cineva a scos ochiul unui om liber, să se scoată şi al lui...Dacă cineva a scos dintele
unui om egal cu el, să i se scoată şi dintele lui"
O dată cu trecerea timpului atât fapta prohibită cât şi pedeapsa ce trebuia aplicată
au dobândit conotaţii noi, mai ales religioase, dar într-o anumită măsură şi social
economice.
În scopul valorizării superioare a sentimentului religios, crima a fost considerată
fie ca o manifestare diabolică, fie ca o expresie a păcatului, iar justiţia a primit aspectul
unui dar divin.
De altfel, pe stela de diorit negru de la muzeul Louvre, pe care sunt gravate
articolele "Codului" său, Hammurabi este înfăţişat închinându-se zeului Samaş, de la
care primeşte textul legii.
Conferind esenţă divină activităţii legislative, regele transmitea normele juridice
oamenilor, care trebuiau să le respecte întocmai, sub imperiul unor sancţiuni extrem de
severe.
Pedepsele erau considerate ca o veritabilă retribuţie pentru răul provocat, ori ca
o ispăşire a păcatului săvârşit.
Deşi modelate după "legea talionului" , ele se diferenţiază şi în funcţie de poziţia
socială a inculpatului sau a părţii lezate.
Preoţii şi demnitarii se bucurau de privilegii în cazul delictelor minore, dar erau
aspru pedepsiţi în cazul comiterii unor delicte grave.
Interesant este şi faptul că nu se pedepseau decât delictele premeditate.
"Codul" lui Hammurabi a influenţat, într-o măsură importantă, reglementările
penale ale popoarelor din zona de confluenţă.
1
 Astfel, în Egipt, în timpul Regatului Nou (1650-1085 î.e.n.) se aplica pedeapsa
cu moartea pentru rebeliune şi conspiraţie contra statului, pentru omucidere, viol şi
adulter feminin, precum şi pentru furt din mormintele regale.
Judecătorii corupţi primeau, de asemenea, pedeapsa capitală, care se executa
prin sinucidere impusă .
Legile ebraice pedepseau cu moartea omuciderea voluntară, răpirea de
persoane, idolatria, vrăjitoria, adulterul, sodomia, incestul etc.
Executarea pedepsei capitale - prin uciderea cu pietre (lapidare) - era
încredinţată fie familiei care suferise ofensa, fie întregii comunităţi.
Pentru crime deosebit de grave se aplica arderea pe rug, spânzurarea ori
tragerea în ţeapă.
"Legea talionului" avea drept corespondent ebraic "răzbunarea sângelui".
"Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru
arsură, vânâtaie pentru vânătaie".
Îmbinând normele barbare ale cutumelor arhaice cu elementele inerente
evoluţiei sociale, între care rafinamentul religios a jucat un rol aparte, popoarele
antice au reuşit să dezvolte sisteme legislative şi instituţionale care răspundeau în
bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fuseseră create.
Interesul pentru reglementări juridice precise, cunoscute de toţi membrii
societăţii şi aplicabile tuturor în mod egal, a fost evidenţiat pentru prima oară în
Grecia antică, încă din sec, al Vll-lea î.e.n. au fost aleşi legislatori însărcinaţi cu
elaborarea legilor scrise.
Au rămas celebri atenienii Drakon şi Solon. Drakon s-a evidenţiat prin asprimea
legilor pe care le-a formulat. Solon (c.640 - c.588 î.e.n.) a fost considerat drept unul
dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice.
Prin activitatea lor, legislatorii au creat cadrul instituţional necesar, au iniţiat
eliminarea arbitrariului cutumiar şi au întărit rolul statului în materie penala, prin
intervenţie directă în cazurile de omucidere.
Alături de izvoarele legislative, un aspect important pentru criminologie îl
constituie interesul pe care marii filosofi ai lumii antice l-au manifestat faţă de
criminalitate. Socrate, Platon şi Aristotel au evidenţiat problematici care, într-o anumită
măsură, îşi menţin actualitatea chiar şi în perioada modernă.
Platon (c.427 - 347 î.e.n.) este primul gânditor al antichităţii care sesizează faptul
că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ca reacţie la răul produs prin fapta
prohibită, ci trebuie orientată către un scop .care să constituie temeiul juridic şi filosofic al
aplicării acesteia.
Platon afirmă că "acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte
din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca fapta să nu se fi
săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greşeală
şi pentru ca pedeapsa lui să înfrâneze pe ceilalţi"» .
Această idee a fost reluată şi consacrată, peste secole, de filosoful şi scriitorul
latin Seneca (c.4 î.e.n.- 65 e.n.):"Haum, ut ait Plato, nemo prudens punit guia
peccatum est, sed ne peccetur" ("Căci,după cum spunea Platon, nici un om înţelept nu
pedepseşte pentru că s-a săvârşit o faptă rea, ci pentru ca ea să nu fie repetată").
2
 Discipol al lui Platon, Aristotel(384 - 322 î.e.n.) a reflectat asupra problemei
efectelor sărăciei şi a mizeriei sociale.
Astfel,spune el,"după cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre
fiinţe, în aceeaşi măsură, lipsit de lege şi dreptate, este cea mai rea dintre toate".
De asemenea, Aristotel evaluează importanţa rolului preventiv al pedepsei,
afirmând că o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nicio pedeapsă, ori
atunci când avantajele obţinute din fapta prohibită precumpănesc în faţa pedepsei.
Numeroase alte izvoare antice relevă preocuparea faţă de criminalitate. Stau
mărturie operele literare ale antichităţii în care tema dramatică a crimei ocupă un loc
important.
Amintim, spre exemplificare, poemele homerice, Orestia lui Eschil (c.525 - 456
î.e.n.), Aatigona şi Oedip ale lui Sofocle (c.497 - 405 î.e.n.),sau Medeea lui Euripide
(480-406 î.e.n.).
De altfel, tragedia lui Oedip a fascinat generaţii de creatori, reprezentând, cu
consecinţe importante pentru evoluţia criminologiei, una din principalele surse de
inspiraţie ale psihanalizei lui Freud.
Un interes real pentru criminologie îl prezintă şi datele furnizate de istoria medicinii
legale.
Încă din Egiptul antic s-a făcut dovada folosirii otrăvii într-un proces intentat unei
femei care îşi ucisese soţul.
Hipocrate a fost consultat ca expert în mai multe cazuri de crimă, iar medicul
Antistius a examinat, după uciderea lui Caesar, cele 23 de răni ale acestuia.
Una din primele legi penale importante din Evul Mediu, "Constitutio Criminalis
Carolina"(1532), stabilea colaborarea medicilor ca experţi ai instanţelor de judecată
pentru anumite infracţiuni .
Prin urmare se poate afirma, cu deplină justificare, că izvoarele criminologiei
sunt la fel de complexe şi îndepărtate în timp ca şi izvoarele dreptului, sociologiei,
filosofiei sau artelor, atingând limita temporală a startului omului spre umanitate.

1.2. Apariţia şi evoluţia criminologiei

Ca şi în cazul altor discipline sociale, data apariţiei criminologiei ştiinţifice nu
poate fi precizată cu exactitate.
Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian Cesare
Lombroso (1835 - 1909) drept întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele
precursorilor săi.
Îndeosebi se accentuează importanţa lucrării lui Cesare Beccaria (1738 - 1794)
"Dei delliti e delle pene" (Despre infracţiuni şi pedepse), apărută în anul 1764, în care
sunt exprimate idei novatoare care, punând pe primul plan umanismul şi subliniind
importanţa prevenirii delictelor, anticipează cuceririle dreptului penal modern.
Înaintea lui Beccaria, Thomas Morus (1478 - 1535) insistase, în "Utopia" sa,
asupra necesităţii prevenirii infracţiunilor prin măsuri economice şi sociale, iar
Montesquieu, în lucrarea "L'esprit de lois" (Despre spiritul legilor), afirma: "un legiuitor
bun va căuta nu atât să pedepsească infracţiunile, cât să le prevină; el se va strădui mai
mult să îmbunătăţească moravurile decât să aplice pedepse".
3
 Influenţat de lucrările filozofilor iluminişti Montesquieu (1689 - 1755) şi
J.J.Rousseau (1712 - 1778), Beccaria a atacat virulent şi pertinent tirania şi arbitrariul
care dominau justiţia italiană din acel timp, pledând împotriva dreptului "divin"
(inchizitorial) şi în favoarea dreptului "natural", în virtutea căruia toţi oamenii ar fi
trebuit să se bucure de aceleaşi drepturi şi obligaţii, fiind egali în faţa legii.
Preocupările sale privind interesul general al societăţii ca bază a dreptului de a
pedepsi, raportarea pedepsei la pericolul social al faptei şi la vinovăţia făptuitorului,
precum şi opiniile referitoare la prevenirea criminalităţii constituie atât idei esenţiale
ale şcolii clasice de drept penal, cât şi importante puncte de plecare pentru criminolo-
gie.
Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham (1748-1833) a dezvoltat
problematica penologiei, făcând o serie de propuneri de reformare a sistemului de legi şi
pedepse, propuneri care au avut un impact social şi politic real, fiind însuşite de
structurile britanice, judiciare şi de putere.
Abordarea filosofico umanistă a problematicii criminalităţii a fost completată cu
încercările de a include delincvenţii într-un sistem de cercetări experimentale.
La aceasta au contribuit antropologi, frenologi", medici de penitenciare.
Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental
şi tratând cu preponderenţă problemele psihiatriei au fost cunoscute de Lorobroso.
Într-un efort integrator, îmbogăţit cu propriile sale cercetări, acesta a publicat in
anul 1876 lucrarea "L'uomo delinquente" (Omul delincvent).
Susţinând că ar fi găsit imaginea-model a infractorului, Lombroso l-a descris ca
pe o fiinţă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice
înnăscute.
Deşi criticată aspru de adversari, opera sa a avut un asemenea impact asupra
lumii ştiinţifice de la sfârşitul sec. al XlX-iea, încât Lombroso a fost supranumit
părintele criminologiei antropologice.
Un alt nume important de care se leagă naşterea criminologiei ştiinţifice este
acela al lui Enrico Ferri (1856 -1929), profesor în drept şi sociologie care, în lucrarea
sa "Sociologia criminale" (1881), a analizat rolul factorilor sociali în geneza
criminalităţii, motiv pentu care a fost considerat drept întemeietorul criminologiei
sociologice.
Triada italiană a criminologiei de la sfârşitul secolului al XlX-lea este încheiată
de magistratul Raffaele Garofalo (1851 - 1934), a cărui lucrare fundamentală este
intitulată "Criminologia" (Napoli, 1885).
Încercând sa depăşească greutăţile cu care se confrunta criminologia datorită
dependenţei sale faţă de ştiinţa dreptului penal, el a creat o teorie a "criminalităţii
naturale", independentă în spaţiu şi timp, fapt care l-a expus unor critici
vehemente, mai ales din par-':ea sociologilor francezi.
Se cuvine menţionat că, deşi denumirea de criminologie este asociată numelui
lui Garofalo, datorită titlului celebru al operei sale, folosirea în premieră a acestui cuvânt
se pare că ar aparţine, conform unor opinii , antropologului francez Paul Topinard.
Preocupările cercetătorilor italieni menţionaţi mai sus nu s-au limitat la
identificarea şi studierea factorilor criminogeni.
4
 Contribuţia lor acoperă o paletă mult mai largă, fiind la fel de importantă şi în
planul politicii penale, ca urmare a elaborării modelului preventiv de reacţie socială
împotriva criminalităţii.
Datorită faptului că aceştia au realizat înlocuirea metodologică a sistemului
metafizic de analiză cu un sistem ştiinţific, determinist, orientarea lor teoretică a fost
numită Şcoala pozitivistă.
Antropologia criminologică nu a constituit singura cale de cercetare
criminologică în secolul al XlX-lea.
Simultan, studiile cu privire la starea şi dinamica delincventei au dus la
acumularea unui volum important de date statistice care au determinat, mai ales în Belgia
şi Franţa, apariţia şi cristalizarea unui nou domeniu de cercetare. Lucrări ştiinţifice
destinate examinării datelor statistice au fost efectuate, în prima jumătate a sec. al XlX-
lea, de francezul Andre-Michel Guerry (1802-1866) - "Essai sur la statistique morale
de la France" (Eseu asupra statisticii morale în Franţa), apărut în anul 1833, şi de
belgianul Lambert A.J.Quetelet (1796-1874) -"Sur 1'homme et le developpement de ses
facultes ou Essai de physique sociale" (Asupra omului şi a dezvoltării facultăţilor sale,
sau Eseu de fizică socială), apărută în anul 1835.
În aceeaşi direcţie s-au îndreptat studiile cercetători lor germani von Mayr - cu
lucrarea "Statistik der Gerichtli-chen Polizei im Konigreich Bayern und in einigen
anderen Landern" (1867) (Statistica poliţiei judiciare din regatul Bavariei şi din alte
câteva landuri) şi von Oettingen - cu "Die Moralstatistik in ihrer Betentug fur eine
christiche Socialethik" (1874) (Statistica morală şi importanţa sa pentru o etică socială
creştină)26.
Tot în Germania, Franz von Liszt a militat cu energie in favoarea cercetărilor
criminologice şi aplicarea în practică a rezultatelor obţinute.
El şi-a dezvoltat ideile în dizerta-ţia intitulată "Der Zweckgedanke im
Strafrecht"(1882) (Ideea scopului în dreptul penal), cunoscută ulterior- sub denumirea
de "Programul de la Marburg".
Von Liszt susţine necesitatea unei "ştiinţe totale a dreptului penal" în care să fie
incluse antropologia criminologică, psihologia criminologică şi statistica criminologică.
O asemenea abordare reprezenta o veritabilă revoluţie în criminologie şi totodată o
provocare adresată penaliştilor dogmatici. în încercarea de a depăşi divergenţele de idei
dintre teoreticienii francezi şi cei italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetică despre
interacţiunea predispoziţiilor native cu mediul înconjurător în comiterea faptelor
antisociale.
Controversele la care ne referim erau determinate de opiniile diferite cu privire
la etiologia criminalităţii: preponderent biologică - italienii, preponderent socială -
francezii.
Disputa s-a accentuat o dată cu enunţarea de către medicul francez Andre
Lacassagne a teoriei "mediului", conform căreia responsabilitatea pentru săvârşirea
faptelor antisociale este transferată societăţii în ansamblul său .
Opiniile divergente exprimate in lumea ştiinţifică privind criminalitatea au
constituit un prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări şi au determinat crearea
unui cadru instituţional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infracţional,
5
prefigurând apariţia unei noi discipline ştiinţifice - criminoloqia.

1.3. Evoluţia criminologiei ştiinţifice

La sfârşitul secai XlX-lea şi Începutul sec.XX, studiile criminologice au fost
găzduite de alte discipline ştiinţifice.
Starea şi dinamica fenomenului infracţional a fost studiată mai ales cu mijloace
statistice, influenţa mediului social asupra criminalităţii s-a dezvoltat in cadrul sociolo-
giei, iar studiul infractorului a fost realizat de antropologie, psihologie şi psihiatrie .
Datorită influenţei exercitate de Lombroso, cât şi faptului că publicaţia "Archives
d'Anthropologie criminelle et de sciences penales", înfiinţată în 1886 la Lyon, a
concentrat principalele preocupări ştiinţifice referitoare la criminalitate, criminologia a
purtat o perioadă de timp numele de antropologie criminologică. Sub acest nume s-au
desfăşurat şi congresele internaţionale care au avut loc la Roma (1885), Paris (1889),
Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) şi Koln (1911).
De asemenea, este demn de menţionat rolul important pe care l-a jucat apariţia
revistei belgiene "Revue de droit penal et de criminologie" (1907) în dezvoltarea
acestei discipline .
În perioada la care ne referim, criminologia nu se constituise ca disciplină
autonomă, ci se prezenta sub forma unor capitole în cadrul altor ştiinţe care abordau
fiecare, în domeniul lor propriu, descrierea şi explicarea realităţii infracţionale.
Prin lărgirea ariei de investigare şi acumularea de cunoştinţe cu privire la
criminalitate s-a iniţiat un proces de consolidare a secţiunilor respective, ajungându-se
treptat la autonomia, desprinderea şi transformarea lor în criminologii specializate -
biologică, psihologică, sociologică - independente, dar inevitabil tributare disciplinelor
din care au provenit .
După întreruperea provocată de prima conflagraţie mondială cercetarea
criminologică s-a reluat, iar în anul 1934 s-a creat Societatea Internaţională de
criminologie, cu sediul la Paris, care şi-a propus, drept principal obiectiv, să promoveze -
pe plan internaţional - studiul ştiinţific al criminalităţii.
Societatea Internaţionala de Criminologie (S.I.C.) publică revista "Annales
Internationales de Criminologie" şi organizează, începând cu anul 1938, congrese
internaţionale la care se dezbat probleme de maxim interes pentru cercetarea
criminologică.
Din anul 1952, S.I.C. desfăşoară, sub egida O.N.U., cursuri internaţionale de
criminologie în cadrul cărora se analizează cadrul teoretic şi conceptual, principiile
generale şi metodele ştiinţifice de studiere a crimina lităţii, precum şi particularităţile
specifice diferitelor regiuni ale lumii în planul fenomenului infracţional.
Dezvoltarea criminologiei s-a desfăşurat cu o mare intensitate mai ales după ce
fenomenul infracţional a intrat în atenţia O.N.U. ca o ameninţare serioasă la adresa
societăţii contemporane.
Astfel, în anul 1950, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluţia 415(V),
prin care atribuţiile Comisiei Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), care a creat - în cadrul Secretariatului său -
Comitetul' consultativ special de experţi în problemele criminalităţii, transformat
6
ulterior in Divizia pentru justiţie penală şi prevenirea criminalităţii.
Managementul O.N.U. şi fondurile alocate au făcut posibilă organizarea unor
congrese internaţionale care au avut ca scop analiza globală şi particulară a
fenomenului crimei, transferul de date şi metodologie ştiinţifică de cercetare şi - nu în
ultimul rând - stimularea activităţilor naţionale şi regionale de prevenire a
criminalităţii şi resocializare a delincvenţilor.
Crearea ulterioară a unor centre şi institute internaţionale de cercetare ştiinţifică în
acest domeniu a avut rolul de a întări suportul teoretic al criminologiei.
Menţionăm în acest sens Centrul Internaţional de Criminologie Comparată de
la Montreal şi Centrul Internaţional de Criminologie Clinică de la Geneva.
În anul 1968, sub egida ECOSOC, s-a creat, la Roma, Institutul de Cercetări
pentru Apărare Socială (UNSDRI) care, în anul 1989, a fost transformat în Institutul
Interregional de Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei (UNICRI).
Obiectivul acestui institut este acela "de a contribui prin cercetare, formare de
specialişti, activităţi de teren şi co lectare de date, la schimbul şi difuzarea informaţiilor,
la elaborarea şi implementarea unor politici evoluate în domeniul prevenirii crimei şi. al
luptei contra delincventei, luând în considerare necesitatea integrării în cadrul general al
schimbării şi dezvoltării social-economice şi al apărării drepturilor omului".
În anul 1981, printr-un acord între O.N.U. şi guvernul Finlandei a fost creat
Institutul Helsinki pentru Controlul şi Prevenirea Criminalităţii (HEUNI), modificat în
anul 1993 în Institutul European pentru Controlul şi Prevenirea Criminalităţii, al cărui
principal obiectiv îl constituie schimbul regional de informaţii în domeniul prevenirii şi
controlului criminalităţii între ţările europene.
Alături de UNICRI şi HEUNI, reţeaua de institute regionale şi interregionale ale
O.N.U. mai include: Centrul Internaţional pentru Reforma Politicii şi Legii Penale, cu
sediul la Vancouver, Canada,institute pentru Asia şi Pacific (UNAFEI - Tokio), America
Latină şi Caraibe (ILANUD - San Jose, Costa Rica), Africa (U.N.AFRI-Kampala,
Sudan), Australia (A.I.C.-Canberra) şi ţările arabe (A.S.S.T.C.-Riyad, Arabia Saudită).
Ultimele modificări structurale au avut loc în anul 1992.Prin Rezoluţia 1/92 a
ECOSOC/ Programul Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie
Penală a fost restructurat, Comitetul pentru Controlul şi Prevenirea Criminalităţii fiind
înlocuit de Comisia .Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie Penală.
Aceasta este o comisie funcţională a ECOSOC, formată din specialişti din 40 de
state membre, în care se discută problemele politicii penale. Aspectele revin în sarcina
Departamentului pentru Justiţie Penală şi Prevenirea Criminalităţii din cadrul Centrului
pentru Dezvoltare Socială şi Probleme Umanitare al ECOSOC. Biroul european al
Departamentului pentru Justiţie Penală şi Prevenirea Criminalităţii este stabilit la Viena,
în Austria.
La nivel naţional, după o perioadă îndelungată, de câteva decenii, când studiile şi
cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost înfiinţată Socie-
tatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea Internaţională de
Criminologie.
În acelaşi timp a fost revitalizat învăţământul universitar de criminologie şi au
fost înfiinţate colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al
7
Poliţiei din Ministerul de Interne, la Parchetul General şi pe lângă Direcţia Generală a
Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei.

1.4. Criminologia generală

Pentru a se afirma ca ştiinţă, criminologia a trebuit să dovedească,o dată cu evoluţia
sa, că dispune de un obiect propriu de cercetare, de metode şi tehnici ştiinţifice de explo-
rare a criminalităţii, că este în măsură să facă aprecieri pertinente asupra stării şi
dinamicii fenomenului infracţional şi să propună măsuri eficiente în scopul prevenirii şi
limitării acestuia.
Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la criminologiile
specializate la criminologia generală se dovedeşte a fi dificil , iar eforturile integratoare
ale unor reputaţi specialişti -J.Pinatel38, H.Mannheim39, D.Sza-bo °, J.Leaute41 etc-
efectuate mai ales între anii 1960 -1970 s-au soldat cu un succes limitat.
Această stare de fapt "rezultă din complexitatea obiectului de cercetare, din
dificultatea de a integra în planul explicaţiei cauzale diferitele laturi ale acestui obiect,
din dependenţa criminologiei faţă de stadiul dezvoltării ştiinţelor despre om şi
societate, de formarea unor specialişti în acest domeniu".
În contextul marilor schimbări sociale contemporane şi al dezechilibrelor cu
cauzalitate multiplă, problema edificării unei criminologii generale constituie din ce în
ce mai puţin o preocupare de prim ordin.
Subliniindu-se faptul că nu există o teorie globală care să identifice cu succes şi să
prevadă procesele sociale care au sau vor avea legătură cu criminalitatea, se sugerează
că o impunere dogmatică a unei astfel de teorii ar fi riscantă.
Se preferă, pe de o parte, un cadru teoretic flexibil, uşor de adaptat mutaţiilor
care apar în planul relaţiei schimbare socială - criminalitate, iar pe de altă parte,
efectuarea unor cercetări criminologice cu localizare temporală şi spaţială precisă.
Mai mult decât atât, unii autori44 manifestă un puternic scepticism cu privire la
posibilitatea şi chiar oportunitatea elaborării unei teorii globale asupra criminalităţii, în
contextul schimbărilor sociale mondiale, criticând nivelul excesiv de generalizator al unor
studii criminologice caracterizate prin utilizarea nediferenţiată a conceptelor de bază:
crimă, criminal, criminalitate, reacţie socială.
Considerând criminalitatea un fenomen complex, cu multiple determinări, aflat în
continuă evoluţie , criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă şi
pragmatică, urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de referinţă şi a modelelor
teoretice şi metodologice utilizate, ceea ce va contribui, cu siguranţă, la îndeplinirea
obiectivelor pe care această ştiinţă şi le-a asumat.

8
 Cap. II:
Noţiuni şi elemente generale introductive de criminologie

1. Noţiunea, esenţa şi conţinutul criminologiei

Ştiinţa criminologiei are origini tot atât de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe sociale.
Criminologia, ca ştiinţă, a apărut în secolul al XIX-lea, odată cu publicarea
monografiei medicului italian Cesare Lombroso, "Omul delincvent".
Acesta este considerat a fi "părintele criminologiei moderne" însă unele opinii mai
recente consideră că ştiinţa criminologiei a apărut cu un secol mai devreme sub
influenţa iluminismului.
Astfel, un rol important îl au lucrările reprezentanţilor şcolii clasice de drept penal
Cesare Bonesana, Beccaria şi Jeremy Bentham care sunt consideraţi a fi şi
întemeietorii criminologiei clasice, datorită noii viziuni asupra criminologiei.
Dată fiind diversitatea punctelor de vedere exprimate în literatura de specialitate,
găsirea unei definiţii optime nu se datorează atât “fanteziei” şi indisciplinei
criminologilor, cât complexităţii fenomenului criminal.
Evoluţia teoriilor moderne cu privire la fenomenul criminal aduce cu sine noi
divergenţe în aprecierea asupra conţinutului cercetării criminologice.
Astfel, pe lângă opoziţia tradiţională: ştiinţă a crimei, ştiinţă a criminalului, apare
opoziţia între „ştiinţa factorilor" şi „ştiinţa proceselor", precum şi opoziţia
contemporană între criminologia trecerii la act şi criminologia reacţiei sociale.
Desigur, toate aceste deosebiri în planul abordării criminologiei s-au reflectat în
maniera de definire a acesteia.
Una din primele definiţii, şi în acelaşi timp una din cele mai des citate, aparţine
sociologului francez Durkheim, care priveşte criminologia drept o ştiinţă a crimei:
Criminologia reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă,
pe de o parte, cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a
acestuia şi, pe de altă parte, cu evaluarea practicii anticriminale, în scopul optimizării
acesteia.
Criminologia este ştiinţa care studiază cauzele şi condiţiile definitorii ale
criminalităţii săvârşită în teritoriul unui stat, despre efectele criminalităţii asupra
caracteristicilor umane şi strategia apărării socio-umane.
Criminologia este ştiinţa socială care abordează sistemele de drept penal, drept
procesual penal şi de drept execuţional penal (detentologia), ca şi raportul dintre
criminal-victimă-stat, fiind o ştiinţă descriptivă (prin crearea unor teorii specifice
bazate pe rezultatele din viaţa socială), dar şi o ştiinţă aplicativă prin adoptarea
măsurilor şi mijloacelor de diminuare a criminalităţii, în strânsă legătură cu celelalte
ştiinţe: psihologia, sociologia, criminalistica, dreptul penal etc.
În acest mod, criminologia păstrează caracterul de ştiinţă pluridimensională,
devenind o metodă pentru ştiinţele care explică faptele şi fenomenele sociale, precum
şi faptele prevăzute de legea penală, chiar dacă le lipseşte unul dintre elementele
componente.

9
 2. Obiectul şi sfera de cuprindere a criminologiei
Evoluţia criminologiei ca ştiinţă a fost marcată de numeroase controverse
teoretice care au vizat obiectul său de cercetare, funcţiile, metodele şi tehnicile
ştiinţifice de explorare a criminalităţii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra
stării şi dinamicii fenomenului infracţional şi capacitatea de a elabora măsuri adecvate
pentru prevenirea şi combaterea acestuia.
Nu întâmplător, unul din punctele sensibile ale controverselor ştiinţifice din
domeniul criminologiei îl reprezintă obiectul său de studiu.
În anul 1950, în Raportul general cu privire la "Aspectele sociologice ale
criminalităţii", prezentat cu ocazia celui de-al II-lea Congres Internaţional de
Criminologie, care s-a desfăşurat la Paris, sociologul american Thorsten Sellin afirma
despre criminologie că este un fel de "regină fără regat", subliniind astfel că problema
obiectului criminologiei este departe de a fi rezolvată.
Contribuţia specialiştilor din acest domeniu a adus numeroase clarificări, dar se
poate afirma că şi în prezent există opinii, divergente, preocupările ştiinţifice pe această
temă fiind mereu în actualitate.
Această situaţie este consecinţa obiectivă a modului în care a apărut şi s-a
impus, ca ştiinţă, criminologia.
Dezvoltarea temporară a acestei discipline în cadrul altor ştiinţe a avut ca efect
utilizarea unor modele etiologice, sisteme de referinţă şi tehnici de cercetare proprii
acelor ştiinţe.
Rezultatul a fost atât fragmentarea obiectului de cercetare criminologică în diverse
laturi şi aspecte ale fenomenului infracţional, cât şi o anumită lipsă de unitate între
teoreticienii care abordau criminalitatea de pe poziţiile unor discipline diferite
Astfel, datorită faptului că, la început, cercetarea criminologică a fost iniţiată de
antropologi, aceştia au preferat studiul infractorului.
Orientarea cercetării ştiinţifice către subiectul activ al actului infracţional a
constituit ulterior o constantă a poziţiilor teoretice care consideră personalitatea
individuală drept cauză exclusivă sau prioritară în săvârşirea faptelor antisociale.
Aceste teorii cuprind o arie largă de modele explicative, de la cele de tip eredo-
constituţional, psihiatric, psihologic, până la teoriile "personalităţii criminale", în varian-
tele lor moderne.
În consecinţă, şi conceptele utilizate sunt diferite, infractorul, criminalul,
deviantul sau anormalul fiind plasaţi în zona centrală a obiectului criminologiei.
Opiniile potrivit cărora fapta antisocială constituie obiectul criminologiei sunt
specifice acelor specialişti care abordează criminalitatea de pe poziţiile sociologiei şi
psihologiei sociale.
În cadrul acestei orientări, conceptului de infracţiune i se conferă, uneori, o
accepţiune care depăşeşte sfera normativului juridic.
Astfel, Thorsten Sellin, sociolog american, înţelege prin crimă orice încălcare a
normelor do conduită din societate, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unor
reglementări juridice, iar criminologul german Hans Goppinger susţine că infracţiunea,
ca obiect al criminologiei, trebuie considerată atât ca fenomen juridic, cât şi "non-
tehnic", în strânsă legătură cu religia, morala şi cultura.
10
 Criminalitatea ca fenomen social a constituit, iniţial, obiectul preocupărilor de
ordin statistic.
Ulterior, această orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice, între care
teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale, ale conflictului de cultură etc.
Într-o măsură importantă, fenomenul infracţional este inclus în formele mai largi,
de devianţă socială, astfel încât, în această perspectivă, criminologia se confundă cu
sociologia devianţei.
Principala carenţă a teoriilor monocauzale constă în abordarea unilaterală a
problematicii criminologiei, care este astfel lipsită de o perspectivă unificatoare cu
privire la obiectul de cercetare, fapt care pune sub semnul întrebării autonomia
disciplinei.
Reducerea obiectului de cercetare la persoana infractorului lasă în afara
criminologiei fenomenul infracţional, după cum abordarea criminalităţii fie din per-
spectiva analizei cantitative, fie explicând "socialul prin social"; neglijează parţial sau
total personalitatea celui care încalcă legea penală.
Perioada de după cel de-al doilea război mondial a marcat o puternică afirmare a
criminologiei.
Modelele explicative monocauzale au început să fie abandonate în favoarea
unor modele mai complexe, care se bazează pe o analiză multifactoriala a cauzelor
criminalităţii.
Criminologul francez Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei
planuri:
- cel al crimei - care se ocupă de studiul actului criminal;
- cel al criminalului - care studiază caracteristicile infractorilor şi factorii care
au influenţat formarea şi evoluţia personalităţii acestora;
- cel al criminalităţii - care studiază ansamblul de acte criminale care se produc
într-un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp.
Autorul surprinde corect obiectul complex de cercetare criminologică, obiect ce
reclamă o analiză diferenţiată a diverselor sale niveluri (infracţiune, infractor, fenomen
infracţional).
Evoluţia modelelor teoretice în domeniul criminologiei a determinat - în ultimele
două decenii - noi dispute în legătură cu obiectul criminologiei.
Reprezentanţii noilor curente teoretice (criminologia "reacţiei sociale" şi
criminologia "critică") apreciază negativ o anumită stare de dependenţă faţă de dreptul
penal în care criminologia tradiţională s-ar fi complăcut.
În opinia acestora, criminologia tradiţională ar fi "împrumutat" obiectul său de
cercetare, conferind caracter axiomatic postulatelor fundamentale ale dreptului penal.
Aceasta ar fi cauza principalelor limite gnoseologice şi epistemologice ale crimi-
nologiei, cu efecte directe asupra capacităţii acesteia de a se constitui într-o ştiinţă
unitară.
Se propune încercarea de redefinire a principalelor concepte (crimă, criminal, cri-
minalitate) dintr-o perspectivă interacţionistă, care urmăreşte să releve:
- mecanismele sociale prin care se ajunge la asemenea etichetări;
- reacţia socială faţă de acestea.
11
 Postulatele fundamentale ale dreptului penal şi-ar pierde astfel caracterul axiomatic,
devenind simple ipoteze supuse verificării, iar cercetarea criminologică s-ar deplasa de
la problematica comportamentului antisocial şi a "trecerii la act" către analiza proceselor
de interacţiune, prin care anumite comportamente sunt etichetate drept infracţionale şi
către examinarea diferitelor forme de reacţie socială.
În această viziune, obiectul criminologiei ar include structurile de putere care impun
normele legale, precum şi mecanismele formale şi informale prin care o persoană este
etichetată ca infractor.
Având în vedere importantele acumulări ştiinţifice care au avut loc în domeniul
criminologiei, precum şi problematica majoră analizată de pe poziţiile teoretice ale
acestei discipline, considerăm că obiectul de studiu al criminologiei include:
criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială
împotriva criminalităţii.

2.1. Criminalitatea ca fenomen social

Îmbrăţişând opinia că obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca
fenomen social, considerăm că, pentru a transforma această noţiune într-un concept
operaţional care să permită explicarea fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui
model sistemic de analiză.
Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi
şi funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente.
Prin aceasta, modelul de analiză evită considerarea criminalităţii ca o totalitate a
infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată, poziţie care
subliniază doar latura cantitativă a fenomenului studiat.
Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea
faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate sistemului
justiţiei penale şi înregistrate ca atare.
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au
pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.
Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită cifra
neagră a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân
necunoscute organelor din sistemul justiţiei penale.
Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea ştiinţifică
încercând să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen.
2.2. Infracţiunea
Ca element component al sistemului, infracţiunea reprezintă manifestarea
particulară a fenomenului infracţional, având identitate, particularităţi şi funcţii proprii.
Considerăm că includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu al
criminologiei trebuie să aibă la bază criteriul normei penale.
Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al devianţei determină
dificultăţi metodologice şi conceptuale precum şi o nedorită interferenţă cu alte
discipline, cum ar fi sociologia şi psihologia socială.
În dreptul penal românesc, conceptul de infracţiune reflectă aspectul material,
12
uman, moral şi juridic al conţinutului infracţiunii, evidenţiind factorii de condiţionare şi
determinare socială ai dreptului penal, fundamentul ontologic al acestuia.
Având rolul instrumentului de cunoaştere ştiinţifică a fenomenului infracţional, a
proceselor dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia
îşi aduce contribuţia la procesul de perfecţionare a reglementării juridice, la realizarea
unei mai bune concordanţe între legea penală şi realitatea socială pe care o protejează.

2.3. Infractorul
Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă
sancţionată de legea penală.
Din punct de vedere criminologic, conceptul de infractor are o semnificaţie
complexă datorită condiţionărilor biopsihosociale care îl determină pe om să încalce
legea.
Întrucât, până în prezent, nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-
antropologic care să diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea
penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.
Criminologia a analizat şi continuă să studieze coordonatele biologice,
psihologice, sociale, economice, culturale etc., care au relevanţă pentru alegerea
conduitei infracţionale şi "trecerea la act”.

2.4 Victima infracţiunii

Ultimele două decenii au evidenţiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru
obiectul criminologiei, anume victima infracţiunii.
Lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unei relaţii
complexe între făptuitor şi victimă, constatându-se că, în producerea actului infracţional,
contribuţia victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex .
Pe de altă parte, se susţine importanţa pe care studiile de victimizare o prezintă
pentru identificarea dimensiunii criminalităţii reale.

2.5 Reacţia socială împotriva criminalităţii

Orientată către identificarea modalităţilor prin care fenomenul infracţional poate
fi prevenit şi controlat, criminologia nu poate exclude, din obiectul său de studiu, reacţia
socială formală şi informală asupra criminalităţii.
Reacţia socială intervine atât ante-factum, prin programe şi măsuri de prevenire,
cât şi post-factum, prin înfăptuirea justiţiei, prin tratamentul, resocializarea şi reinserţia
socială a infractorilor .
Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinată
de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infrac-
ţional şi la tendinţele sale evolutive.
Sesizarea inadvertenţelor permite elaborarea unor studii utile atât nivelului in-
stituţionalizat al politicii penale, cât şi persoanelor implicate în acţiunea concretă de
prevenire şi combatere a criminalităţii.
În conformitate cu opţiunea teoretică prezentată, obiectul sintetic al criminologiei -
fenomenul infracţional - integrează elementele componente într-un ansamblu unitar ce
13
se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile
şi funcţiile părţilor componente.
Interconexiunile şi interacţiunile dintre aceste elemente, precum şi dintre
fenomenul infracţional ca sistem şi sistemul social global, constituie obiective
importante ale studiului criminologie orientat spre identificarea cauzelor criminalităţii.
Cauzalitatea apare însă în dublă ipostază: aceea de scop al studiului
criminologic, dar şi de obiect al criminologiei.
Deşi "paradigma etiologică" a fost vehiculată intens ca fiind parte integrantă a
obiectului criminologiei, trebuie evitată includerea sa ca entitate de sine stătătoare,
întrucât studierea fenomenului infracţional, pe de o parte, şi a infracţiunii, pe de altă parte,
presupune şi analiza cauzelor care le determină şi a condiţiilor favorizante.
În aceeaşi manieră, problematica reacţiei sociale constituie obiect de studiu al
criminologiei în măsura în care schimbarea socială accelerată determină rămânerea în
urmă a sistemului de apărare antiinfracţională, după cum elaborarea unei politici
penale adecvate de prevenire şi control a criminalităţii constituie unul din scopurile
acestei ştiinţe.
Obiectul criminologiei este teoria generală a categoriilor de criminalitate aparentă
(relevată, dovedită), separată ca formă de studiu prin procesul integral de cunoaştere,
şi a criminalităţii reale (efectiv comisă), analizată în speţele şi formele sale speciale.
Criminologia studiază cauza generală a fenomenelor criminale (etiologia acestora),
produsă în societate, însă nedescoperită un timp, modul cum se condiţionează
fenomenele criminale în evoluţia lor şi cum forma nouă este într-o dependenţă
funcţională cu celelalte forme existente.
Obiectul criminologiei este reprezentat şi de fenomenul social rezultat din crima
săvârşită şi pedeapsa aplicată pentru crimă.
Conceptul de crimă a fost definit de Durkheim ca fiind „un act care vatămă stările
puternice ale conştiinţei comune".
În alte opinii, crima reprezintă un act social determinat, având o natură particulară,
o specificitate.
De asemenea, crima este considerată a fi o boală socială.
În general, însă, crima este considerată ca fiind un fenomen social normal care
apare în oricare tip de organizare socială, fiind dependent atât de factori individuali,
cât şi de factori sociali.
Crima trebuie să fie studiată în esenţa sa, ca fenomen social în conexiune cu
persoana criminalului (examen clinic, antecedentele, influenţele exercitate de
structura socială, deficienţele fizice şi morale suferite, consecinţele sociale asupra
persoanei criminale).
În definirea scopului criminologiei se manifestă tendinţa delimitării şi definirii unui
scop specific (reprezentat de reconstituirea elementelor distincte care au determinat
producerea actului agresional) de scopul general (reprezentat de analiza fenomenelor
generale care determină crima şi procedeele de reformare socială a agresorilor, prin
stabilirea mijloacelor ce urmează a fi adoptate de dreptul penal şi de politica penală).
Criminologia stabileşte cauzele şi condiţiile producerii infracţiunilor, pentru a se
adopta măsurile de apărarea valorilor fundamentale umane de către dreptul penal.
14
 3. Scopul şi funcţiile criminologiei
3. 1. Scopul criminologiei
Referindu-se la prevenirea şi controlul criminalităţii, Pinatel susţine că "definirea
unei politici de apărare socială trebuie să fie bazată pe datele stabilite de criminologie,
ştiinţă complexă care se sprijină pe biologie, psihologie, sociologie şi ştiinţele
juridice”.
Rezultă că scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei
politici penale eficiente, în măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului
infracţional.
Identic cu scopul ştiinţelor penale, scopul general al criminologiei se deosebeşte
prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei
penale, iar dreptul penal fiind o ştiinţă normativă.
Această distincţie necesară nu exclude raporturile permanente şi utile între cele
două discipline, ele susţinându-se reciproc şi conlucrând la elaborarea doctrinelor
preventive şi represive care se aplică în practica activităţii de combatere a criminalităţii.
O altă deosebire se evidenţiază în privinţa scopului imediat al celor două
discipline.
În timp ce dreptul penal vizează apărarea valorilor sociale fundamentale,
criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor care determină producerea criminalităţii.

3. 2. Funcţiile criminologiei
Opiniile teoretice cu privire la obiectul şi scopul criminologiei se regăsesc şi in
concepţiile despre funcţiile acestei discipline.
Astfel, cea mai mare parte a reprezentanţilor criminologiei tradiţionale consideră
că aceasta are o funcţie descriptivă şi una explicativă.
Promotorii tendinţelor moderne care militează pentru o implicare mai mare în
sfera politicii penale adaugă funcţia predictivă (anticipativă) şi funcţia profilactică
(preventivă).

3.2.1. Funcţia descriptivă

Fenomenologia criminalităţii a constituit o condiţie absolut necesară cunoaşterii
obiectului de studiu al criminologiei.
Fenomenologia = studiul descriptiv al unui ansamblu de fenomene.
H. Mannheim include în noţiunea de fenomenologie sau simptomatologie a
crimei observarea şi colectarea datelor referitoare la criminalitate şi criminali, tipologiile
infractorilor şi ale comportamentelor infracţionale, caracteristicile fizico-psihice ale
acestora şi evoluţia carierei lor criminale, starea şi dinamica faptelor antisociale
comise.
Utilizând metode şi tehnici de recoltare şi prelucrare a datelor simple sau
complicate, vechi sau moderne, promotorii acestei funcţii au încercat să demonstreze - pe
calea studiului descriptiv - atât existenţa unor diferenţe semnificative între infractori şi
non-infractori, cât şi evoluţia stării infracţionale pe un anumit teritoriu, într-o perioadă
de timp dată.
15
 Conceptele operaţionale de ordin descriptiv sunt: mediul, terenul, personalitatea
şi actul .
Mediul este un concept operaţional care are mai multe accepţiuni:
- mediul fizic sau geografic este mediul natural, înconjurător, în care trăiesc
oamenii.
Formele de relief, clima, anotimpurile îşi pun amprenta asupra personalităţii
omului.
- mediul social poate fi tratat la nivel macrosocial, microsocial, după cum poate
lua şi accepţiunile de mediu ecologic, cultural, economic etc.
Metoda de analiză descriptivă în criminologie distinge, pe de o parte, mediul social
global, iar pe de altă parte, mediul personal:
- mediul social global cuprinde totalitatea factorilor istorici, culturali,
instituţionali etc, care determină influenţe comune tuturor membrilor societăţii;
- mediul personal sau psihosocial cuprinde relaţiile interpersonale
dominante, statusurile psihosociale realizate de oameni, scopurile şi acţiunile lor colective,
modelele de comportament promovate, sistemul de norme şi valori.
Cu privire la mediul personal sau psihosocial, criminologul belgian Greeff distinge:
- mediul ineluctabil (mediul familial);
- mediul ocazional (şcolar, profesional etc.);
- mediul ales sau acceptat (anturaj);
- mediul impus (militar, penitenciar).
Faptul că individul se adaptează la acest mediu nu înseamnă că este în totalitate de
acord cu el.
Un dezacord există întotdeauna şi el poate evolua până la inadaptare şi conflict.
Terenul este un concept folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin
bioconstituţional ale individului.
Pentru a-i determina sfera, Pinatel face următoarele precizări:
- la bază este ereditatea, moştenirea informaţională genetică;
- dacă la ereditate se adaugă mutaţiile genetice, se obţine nativul;
- dacă la nativ se adaugă modificările intervenite asupra fătului, în uter, se obţine
congenitalul;
- dacă la congenital se adaugă modificările somatice care intervin o dată cu
creşterea, se obţine constituţionalul;
- dacă la constituţional se adaugă modificările determinate de influenţele fizice şi
psihice de-a lungul existenţei umane, se obţine terenul.
Personalitatea semnifică subiectul uman considerat ca unitate biopsihosoci-ală,
purtător al funcţiilor epistemice, pragmatice şi axiologice.
Situaţia reprezintă, în sens larg, ansamblul de împrejurări obiective şi subiective
ce precede actul criminal în care este implicată personalitatea.
Criminologul suedez Olof Kinberg a acordat o importanţă aparte situaţiilor
precriminale, distingând în această perspectivă :
- situaţii specifice sau periculoase în care ocazia nu trebuie căutată de
infractor;
- situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie căutată de infractor;
16
 - situaţii mixte sau intermediare în care, pe de o parte, situaţia este căutată, iar pe
de altă parte există un stimul specific rezultat din presiunea exercitată asupra individului
pentru a comite fapta.
Caracterul obiectiv al complexului personalitate - situaţie a fost pus în evidenţă
de criminologul austriac Exner, care a demonstrat că modalităţile de execuţie a unor
infracţiuni pot fi facilitate de anumite împrejurări, circumstanţe favorabile.
Actul infracţional este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situaţii.
În criminologia clinică, complexul personalitate - situaţie constituie schema
fundamentală a explicaţiei "trecerii la act".
Descrierea principalelor caracteristici ale criminalităţii precum şi a corelaţiilor
acestui fenomen cu factorii politici, economici, culturali, demografici etc., se realizează
prin utilizarea unor surse de documentare variate, între care se evidenţiază statistica.
Întrucât criminologia nu dispune de un sistem statistic propriu, ea apelează la
datele existente în alte domenii, cum ar fi: statisticile judiciare, penitenciare, economice,
demografice etc.
Această situaţie generează unele dificultăţi, fapt care i-a determinat pe
criminologi să elaboreze procedee specifice prin care să amelioreze sistemul de
înregistrare statistică a criminalităţii.
De asemenea, analiza ştiinţifică a stării şi dinamicii criminalităţii nu poate evita
analiza corelativă a unui complex de factori, între care menţionăm: indicatorii dezvoltării
social - economice, tipul cultural predominant, modelul de politică penală, cadrul
legislativ etc.
De exemplu, atunci când se procedează la o descriere a dinamicii criminalităţii
pe o perioadă mai mare de timp, un factor important care trebuie luat în considerare
este evoluţia politicii penale.
Acest factor este relevant deoarece opiniile cu privire la sfera faptelor
considerate că întrunesc un grad de pericol social care determină incriminarea lor ca
infracţiuni s-a modificat de-a lungul timpului şi continuă să se modifice.
În consecinţă, procesul de incriminare şi dezincriminare penală a unor fapte a
evoluat şi el, cu consecinţe inerente asupra datelor statistice, situaţie care trebuie relevată
în cadrul analizei descriptive a fenomenului infracţional.

3.2.2. Funcţia explicativă

Explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină şi a condiţiilor care
favorizează fenomenul infracţional reprezintă scopul imediat al cercetării
criminologice.
De aici decurge importanţa funcţiei explicative a criminologiei.
Datorită faptului că, de-a lungul timpului, cercetarea şi explicarea cauzalităţii
fenomenului infracţional a preocupat pe marea majoritate a criminologilor, istoria
criminologiei pare a fi o istorie a modelelor etiologice.
Principalele concepte operaţionale de ordin explicativ utilizate în criminologie
sunt: cauza, condiţia, efectul, factorul, mobilul, indicele.
Uneori modul de utilizare a acestor concepte poate crea confuzii, diverşi autori
conferindu-le o semnificaţie diferită, în conformitate cu baza filosofică adoptată şi cu
17
propria perspectivă asupra obiectului de studiu.
Astfel, mai ales în deceniile 6 şi 7, când o dată cu apariţia noilor tendinţe în
criminologie s-au manifestat rezerve cu privire la cercetarea etiologică a fenomenului
infracţional, o serie de cercetători au produs o anumită pervertire a categoriilor
filosofice de cauză (element care determină în mod necesar producerea fenomenului) şi
condiţie (element favorizator), incluzându-le în noţiunea de factori (orice element care,
într-o măsură mai mare sau mai mică, are legătură cu crima).
Indiferent dacă aceste opinii au sau nu au la bază un anumit substrat ideologic, ele
vin în contradicţie cu obiectul şi scopul criminologiei, motiv pentru care au fost respinse
de o bună parte a criminologilor occidentali.
Pentru clarificarea conceptelor operaţionale utilizate în explicarea fenomenului
infracţional, adăugăm că în timp ce factorul criminogen este orice element obiectiv care
intervine în producerea infracţiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic
criminologic pus societăţii sau grupului studiat.

3.2.3. Funcţia predictivă

Criminalitatea mondială, caracterizată prin coexistenţa formelor clasice de
inadaptare economică şi culturală, a formelor hiperadaptate ale criminalităţii
organizate şi în "gulere albe", precum şi apariţia unor forme noi, de la o etapă la alta,
preocupă tot mai mult forurile statale şi suprastatale, instituţiile specializate, oamenii
de ştiinţă.
Importanţa fenomenului infracţional, sub aspectul gravelor prejudicii pe care le
produce, face imperios necesară aprecierea ştiinţifică a dinamicii sale pe termen lung, în
scopul identificării şi evaluării măsurilor ce se impun pentru prevenirea şi combaterea
acestuia.
Pentru alcătuirea modelelor predictive, criminologia apelează la modele
ştiinţifice din alte domenii ale cunoaşterii, de la modelele matematice, până la cele
informatice şi euristice .
Cercetarea de predicţie vizează anticiparea unor modificări cantitative şi
calitative în dinamica fenomenului infracţional, atât în ceea ce priveşte tipologiile
infracţionale, cât şi autorii implicaţi.
Conceptele operaţionale de ordin predictiv utilizate cu o frecvenţă mai mare sunt:
prezent, viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognoză.

3.2.4. Funcţia profilactică

În contextul marilor schimbări sociale şi politice contemporane, al dezechilibrelor
cu cauzalitate multiplă şi al proceselor tensionate determinate de acestea, problema
prevenirii şi combaterii flagelului criminalităţii nu poate fi evitată, indiferent câte
dificultăţi şi inconveniente ar prezenta.
Deşi controversată, implicarea criminologiei în identificarea, studierea şi
elaborarea unor programe ştiinţifice de prevenire şi combatere a fenomenului
infracţional nu poate fi pusă la îndoială, acesta fiind unul din scopurile disciplinei.
În această direcţie, criminologia colaborează cu dreptul penal, politica penală şi
penologia, oferind rezultatele propriilor cercetări.
18
 Funcţia profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea rezultatelor
privind etiologia criminalităţii, în înlănţuirea lor logică şi transpunerea acestora într-un
sistem coerent de măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
Conceptele operaţionale pe care criminologia le utilizează în domeniul preventiv
sunt: reacţie socială, control social, modelul clasic de prevenire (prevenire generală, pre-
venire specială), modelul social de prevenire (prevenire primară, secundară şi terţiară),
modelul situaţional de prevenire, răspuns social, tratament, resocializare, reintegrare
socială.

Cap. III:

Rolul criminologiei în sistemul ştiinţelor sociale

Problema locului criminologiei în sistemul ştiinţelor a reprezentat, uneori, un
subiect de controversă între specialiştii din acest domeniu, care au pledat în favoarea, ori
împotriva caracterului autonom al acestei discipline.
Unii au considerat că ea este auxiliară fie sociologiei, fie ştiinţelor juridice.
Alţii, dimpotrivă, au dezvoltat o imagine "imperialistă" a criminologiei, căreia i-
au subordonat disciplinele de contact.
Clarificarea teoretică a obiectului, scopului şi funcţiilor criminologiei permite
reliefarea aspectelor epistemologice care deosebesc şi care apropie această disciplină
de alte ştiinţe care studiază criminalitatea.
Locul criminologiei în sistemul ştiinţelor este dat, în primul rând, de obiectul său
de studiu, care determină caracterul interdisciplinar şi autonom al disciplinei.
În consecinţă, criminologia nu este auxiliară în raport cu ştiinţele juridice,
sociologice sau alte ştiinţe sociale, după cum ea nu trebuie privită ca o ştiinţă
coordonatoare ci, pur şi simplu, ia s-a impus ca o disciplină care, în vederea atingerii
obiectivelor sale, utilizează, la fel ca multe alte discipline moderne, unele din cuceririle
realizate în alte domenii ale cercetării ştiinţifice.

a) Raportul dintre criminologie şi politica penală(dreptul penal)

Societatea, prin organizarea sa unitară, prin forţa instituţiilor sale, influenţează
şi condiţionează viaţa individului (în sfera care se referă la social) în totalitate.
Opinia publică, prin forţa moral-coercitivă, dirijează acţiunea individului,
schimbă mentalitatea după anumite tipare, determinându-l să-şi însuşească şi să
acţioneze în limitele şi după judecăţile societăţii.
Pentru a supravieţui fiecărei generaţii, societatea „constrânge" indivizii, astfel
încât raporturile (rezultate ale intereselor şi trebuinţelor acestora) „să fie limitate de
voinţa generală a societăţii".
În felul acesta, mentalitatea individuală „preia legile, credinţele şi obiceiurile
generaţiei anterioare şi, la rândul său, va influenţa mentalitatea generală de un alt
grad", provocând un proces de diferenţiere a indivizilor în limitele „voinţei de
socializare".
Statul, prin politica sa penală, accentuează interacţiunea proceselor de
individualizare şi socializare, iar prin strategia adoptată (intercondiţionarea factorilor
19
educativi: familie, şcoală, societate) previne criminalitatea.
Criminologia, fiind una dintre ştiinţele realităţii sociale privind categorii de
fenomene şi fapte umane, rezultă că are ca funcţie principală identificarea şi explicarea
acestor fapte şi fenomene.
Pe baza elementelor componente ale faptelor antisociale, a descrierii fenomenelor
antisociale, se stabilesc diferite tipuri şi tipologii infracţionale, se sistematizează materialul
concret şi se fac generalizări pentru a se ajunge la stabilirea tipurilor de infractori şi a
formelor de combatere a infracţiunilor, se stabileşte starea şi dinamica criminalităţii.
Psihismul individului este condiţionat de acţiunea legilor sociale, însă nu rămâne
dependent de aceste legi în evoluţia socială, acesta fiind un factor activ.
Acţiunile umane au un sens subiectiv, regăsindu-se în psihologia individului şi un
sens obiectiv (acţiunile lipsite de sensul subiectiv sunt pur fiziologice).
Pentru a explica acţiunea socială trebuie determinat sensul precis şi natura
acesteia, motivarea care explică acest act, aspectul ei funcţionând prin înlănţuirea
fenomenelor şi raportarea la structura socială.
Explicarea cauzală şi raţională a fenomenului criminal, dinamica şi sensul
acestuia, a intervenţiei „iraţionalului" în acţiunile omeneşti („iraţional" înţeles ca fenomen
în afara regulii generale şi ca ceva fără motive şi deci imposibil de înţeles şi de acceptat),
căutarea individualului, precum şi a generalului sunt supuse unor legi cu necesitate
absolută.
Criminologia nu se rezumă doar la prezentarea unui caz particular ci arată
devenirea şi structura ulterioară a întregului fenomen, cu precizarea sensului şi motivării
acestuia, prin raportarea acţiunilor la realitatea socială existentă, la structura societăţii,
prin stabilirea unui raport de dependenţă funcţională a părţii faţă de întreg.
Explicarea fenomenului juridic de „criminalitate" nu este numai determinare
a comportamentelor umane interzise de legea penală într-un stat, dar şi prezentarea
sensului şi scopului unor reguli sociale, care, deşi nu au necesitatea şi stringenţa legii,
prezintă totuşi o posibilitate sau un model pentru evoluţia socială.
Faptele economice, politice şi sociale evoluează în ritm rapid astfel că individul
nu poate dobândi o conştiinţă clară despre consecinţele acestor cantităţi de fapte.
Ignorarea sau descoperirea previziunii şi mai ales a informaţiei determină
modificarea mentalităţii individuale (a omului de acţiune), împiedicându-l să intervină
sau frânându-i intervenţia în perspectiva diferitelor acţiuni politice.
În timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei penale pentru a-i
asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale care trebuie apărate, criminologia
abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum şi modalităţile prin care acest
fenomen poate fi prevenit.
O analiză plastică a raportului dintre criminologie şi drept penal este făcută de
criminologul Killias.
El arată că acest raport seamănă foarte mult cu acela care există între dreptul
comercial şi economic faţă de ştiinţele economice.
Pentru a atinge anumite scopuri (ex. limitarea inflaţiei sau a şomajului) statul
foloseşte anumite pârghii şi politici economice, concretizate adesea sub forma unor reguli
de drept economic, fiscal sau comercial.
20
 Aşa cum dreptul economic nu este în măsură să propună altă cale decât cea
juridică pentru atingerea acelor obiective, tot la fel, dreptul penal este limitat la
modalităţile juridice pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.
Prin urmare, aşa cum ştiinţele economice nu devin anexe ale dreptului economic
sau comercial, nici criminologia nu devine o ştiinţă auxiliară dreptului penal, cu toate
că, având ca obiect de studiu fenomenul infracţional, ea îşi va limita aria de cercetare în
funcţie de sfera ilicitului penal.
O modalitate ştiinţifică de analiză a raportului dintre criminologie şi dreptul penal
aparţine lui Kudriavţev.
El arăta că delimitarea dintre cele două ştiinţe se poate face în funcţie de
următoarele criterii:
- criteriul modalităţii de abordare a obiectului de cercetare.
Dreptul penal şi criminologia abordează fenomenul infracţional în momente şi
etape diferite. Astfel, etapa formării concepţiilor antisociale ale individului, naşterea situ-
aţiilor conflictuale, motivaţia comiterii actului şi condiţiile care favorizează comiterea
actului aparţin criminologiei, în timp ce manifestarea obiectivă a actului infracţional, în-
cepând cu faza actelor preparatorii şi până în faza urmărilor, intră sub imperiul dreptului
penal;
- criteriul scopului imediat.
Criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor şi condiţiilor care determină sau
favorizează săvârşirea infracţiunilor, pe când dreptul penal are ca scop apărarea
valorilor sociale fundamentale de acest fenomen;
- criteriul sferei măsurilor de intervenţie.
Măsurile de prevenire elaborate de criminologie vizează o sferă mult mai largă
de sectoare ale vieţii sociale, pe când dreptul penal urmăreşte cu precădere
perfecţionarea sistemului sancţionator.
Kudriavţev plasează deci una din principalele diferenţe dintre cele două
discipline în sfera raportului de cauzalitate, care este mult mai largă în domeniul
criminologiei
În lucrările criminologice mai recente au fost evidenţiate şi alte elemente de
diferenţiere între criminologie şi dreptul penal.
Astfel s-a observat că în timp ce categoriile generale ale dreptului penal se referă
la ceea ce "trebuie să facă sau să nu facă cetăţeanul" şi la ceea ce "trebuie să fie el în
societate", în domeniul criminologiei se analizează "ceea ce este" el în realitate.
Elaborarea teoretică a datelor privind cauzele şi condiţiile de combatere a
criminalităţii, limitele teoretice, generate de structura juridico-politică, de suprastructura
ideologică, relaţia reciprocă între cauză şi efect, blocajul practicii, prin conjugarea
nivelurilor economico-politic şi ideologic revin ştiinţei politicii penale.
Teoria politicii penale identifică faptele sociale pentru clasarea, explicarea,
studierea obiectivă a fenomenului criminalităţii şi desfăşurarea acestuia.
În existenţa lor instituţională, criminologia şi politica penală sunt două
ştiinţe care se deosebesc şi se identifică în mai multe privinţe:
a) criminologia:
- caută să descopere geneza relaţiilor deviante, propunând explicarea acestora,
21
asociind scopurile teoretice cu cele practice;
- descrie atitudinea extremă, conformistă sau atipică a infractorului, determinările
exterioare şi o parte din procesul intim de formare a opiniei agresionale, cadrul în care
gândeşte şi acţionează (perioada când se situează în interiorul grupului-indiferent,
neglijent, antagonist şi perioada de retragere din comunitate care implică revolta
individuală), opinia rebelă;
- studiază criminalitatea ca fenomen sociouman (starea, dinamica, etiologia,
legităţile şi remediile lui);
- are rolul instrumentului de cunoaştere, analiză şi sinteză, apt să contribuie la
cristalizarea celor mai corecte puncte de vedere utilizabile în deliberarea şi adoptarea
actului de decizie în materia penală;
- contribuie în mod esenţial la particularizarea principiilor de politică penală ale
oricărui stat.
b) ştiinţa politicii penale:
- nu se consideră numai o ştiinţă de observare a modului cum fenomenul
criminogen a fost înţeles, dinamica şi transformările acestuia, dar propune şi
schimbarea metodologiei de combatere a criminalităţii oferită de ştiinţele penale şi de
ştiinţele politice (psihologia politică, antropologică politică), stabilind ordinea esenţială
pentru combaterea criminalităţii şi reformarea infractorilor;
- precizează natura şi frontierele ştiinţelor sociale care participă la adoptarea
strategiei privind apărarea valorilor morale în societate, integrând investigaţiile sistematice
(politice, sociale, juridice) într-o sociogramă unică, permanentă, obiectivă, realizând astfel
combaterea fenomenului criminogen;
- analizează criminalitatea ca fenomen politic, făcându-se ecoul reacţiei sociale
determinate de acest fenomen;
- este cea care evaluează concluziile privind mecanismul sociojuridic al luptei
împotriva criminalităţii, integrează întreaga activitate de prevenire şi combatere a
criminalităţii şi de resocializare a infractorilor în cadrul sistemului politic şi formulează
principii, metode, măsuri şi orientări noi în vederea înfăptuirii eficace a strategiei
prevenirii şi combaterii criminalităţii şi resocializării infractorilor.
Raporturile criminogene în structura relaţiilor sociale, influenţa acestora privind
realitatea empirică, determină adoptarea unei structuri, elaborarea metodelor,
utilizarea şi experimentarea procedeelor indispensabile eradicării criminalităţii de către
ştiinţa politicii penale.
Regula de bază este că actele criminogene sunt observate şi descrise de criminologie
şi ştiinţele penale, prin identificarea cauzelor concrete care le-au produs, a corelaţiei
dintre cauzele şi efectele acestora, urmând ca circumstanţele globale, analiza
structurală şi elaborarea soluţiilor metrice, a ordinelor de mărime şi a tratamentului
interdisciplinar riguros să aparţină ştiinţei politicii penale.
Aşadar, politica penală este disciplina care, în funcţie de datele ştiinţifice şi
filosofice de care dispune şi luând în considerare condiţiile social-istorice, elaborează
doctrinele preventive şi represive care urmează a fi puse în practică.
Scopul politicii penale este acela de a determina principiile, de a decide asupra
orientărilor, metodelor şi mijloacelor de luptă împotriva criminalităţii.
22
 Analiza cazurilor individuale determină elaborarea unor modele generale, având
ca structură tipul de personalitate, proprietăţile grupului uman din care face parte,
frecvenţa evenimentului agresional într-o anumită perioadă, constantele caracteristice,
elemente ce reprezintă câmpul de investigare criminologică şi conservarea valorilor
strategice pentru construirea modelelor formale, teoretice şi practice, a unei tipologii
susceptibile să apară în combinaţii, în noţiuni folosite în exclusivitate de ştiinţa
politicii penale.

b) Raportul dintre criminologie şi criminalistică

Utilizând aceleaşi criterii luate în considerare de Kudriavţev putem analiza şi
raportul epistemologic existent între criminologie şi criminalistică.
Ambele ştiinţe au în comun, în sfera obiectului lor de cercetare, infracţiunea,
infractorul şi victima.
Considerată drept ştiinţa metodelor tehnice şi tactice de investigare a faptelor
penale şi de asigurare a stabilirii identităţii făptuitorului, criminalistica intervine după
producerea infracţiunii şi se limitează la probarea vinovăţiei infractorului .
Prin comparaţie, sfera criminologiei este mult mai largă, vizând fenomenul
infracţional în complexitatea lui, iar pe infractor în contextul său social şi al evoluţiei către
"starea periculoasă" şi "trecerea la act".
În consecinţă, în timp ce criminalistica răspunde la întrebarea "cum" s-a produs
actul infracţional, criminologia răspunde la întrebarea "de ce" s-a produs el.
În privinţa sferei măsurilor de intervenţie, criminalistica acţionează preventiv prin
perfecţionarea mijloacelor şi metodelor care vizează stabilirea identităţii infractorului şi
probarea vinovăţiei acestuia, fiind o disciplină factuală.
Cât priveşte măsurile de prevenire elaborate de criminologie, acestea iau în
considerare o arie largă de sectoare ale vieţii sociale, economice şi culturale.
Raporturile dintre criminalistică şi criminologie sunt vizibile, mai ales, pe planul
schimburilor ştiinţifice.
Criminologia oferă criminalisticii date care să o ajute la perfecţionarea metodelor
proprii de identificare şi cercetare, iar criminalistica furnizează criminologiei informaţii
utile studiului descriptiv al infracţiunilor şi infractorilor .
Această colaborare a justificat, de altfel, crearea Societăţii Române de
Criminologie şi Criminalistică.

c) Raportul dintre criminologie şi psihologie

Psihologia reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul activităţii fenomenelor
psihice ce caracterizează un individ sau o colectivitate.
Studiind şi descriind în mod concret „faptele psihice", sub raportul succesiunii lor
naturale şi al coexistenţei acestora, psihologia, ca ştiinţă explicativă, poate folosi
experimentul - ca sumă de cunoştinţe şi deprinderi rezultate din practică.
Psihologia va descrie trăirile sufleteşti şi va stabili condiţiile în care acestea se
produc, influenţele legate de personalitatea individului făptuitor, condiţionarea acestora de
procesele materiale, edificând sistemul perceptual-conceptual.
Existând un acord general asupra faptului că psihologia descrie „faptele vieţii" în
23
legătură cu subiectivitatea individului-făptuitor, evoluţia acestuia, distorsiunile vor forma o
subiectivitate comună, analizată de criminologie.
Individualitatea complexă, expusă erorilor subiectivismului, individualitatea
conştientă de exagerare a personalismului, viaţa fiziologică a omului, recunoaşterea
rolului pe care îl are personalitatea, psihologia indivizilor, psihologia claselor şi
psihologia popoarelor vor reprezenta termenii primari pentru studiul criminologie.
Studiul in abstracto al psihologiei criminalului, introspecţiunea conştiinţei
sale, partea empiristă a vieţii sufleteşti, vor fi susceptibile de măsurare prin limbajul
şi conceptele criminologice.
Dedublarea de conştiinţă, factorii emoţionali care pot afecta percepţia, rezultat
al stărilor emotive, fluctuante în determinarea fundamentală a comportamentului
agresional, schimburile sale cu exteriorul vor reprezenta prototipul noţiunilor
criminologice.
Sub forma unor„cauze finale”, demonstrabile, iar uneori nedemonstrabile,
fiindcă sunt variabile, întâmplătoare, criminologia simulează finalitatea unor
fenomene din„lumea criminală".
Componentele disociabile ce orientează conştiinţa agresorului, intuiţia acestuia,
dovedesc că fenomenul criminal rezultă dintr-o legătură indisociabilă a faptelor şi
esenţialitatea acestora.
Noţiunile fundamentale de intenţie şi semnificaţie, raporturile dintre agresor şi
victimă, legăturile lor iraţionale, psihanaliza aventuroasă a criminalului sau a victimei
vor permite criminologiei ca prin metodele proprii să interpreteze aceste observaţii
directe, de la cauză la efect.
„Eul criminal", cu atitudini şi raportări pătrunse de ideea unei ireductibilităţi a
diferitelor poziţii, prezintă interes atât ca speculaţie psihologică cât şi ca sinteză a
naturii vieţii.
Forma dinamică a fenomenului infracţional, structura şi legăturile acestuia,
viaţa agresională postulată ca finalitate vor deveni indiciile unui psihism îndreptat spre
evoluţia normelor şi conceptelor criminologice.
Psihologia individuală este condiţionată de existenţa unei personalităţi
conştiente care se formează din experienţa proprie şi din experienţa general umană.
Viaţa individului, educată de mediul social, determină reacţionarea în mod
spontan la stimulii externi ai individualităţii conştiente de legile cauzale ale existenţei.
Studiul psihologic al introspecţiei şi intuiţiei individuale va determina
posibilitatea prevederii unui anumit comportament, relaţia logică a acestuia cu
realitatea psihologică, atitudinea şi aservirea eului psihozei afective.
Actul voluntar, produs al individualităţii, reprezintă definirea motivată a
conştiinţei în vederea realizării unui scop, a atitudinii complicate a eului, a
sentimentelor, afecţiunilor, dispoziţiilor acestuia când nu au caracter patologic.
Contrarietatea între emoţie şi instinct, intensitatea, durata şi tendinţa adoptate la
o anumită excitaţie dau eului o atitudine ofensivă şi defensivă, în care prevalează
plăcerea, frica, ura, dispreţul, depăşind uneori nuanţările din conştiinţa
individualităţii morale.
Criminologia va studia efectele acestor descărcări emoţionale concrete sau
24
virtuale, reprezentarea lor în efectele şi cauzalitatea socială producând ipoteze,
simboluri, definiţii ştiinţifice, principii şi legi pentru înţelegerea generală a acestora.
Individualitatea conştiinţei se regăseşte în teoriile criminologice privind
reacţiile expresive la excitaţiile externe, ca: geneza, variaţia, ilustrarea caracteristică a
acestora, modalităţile care au coordonat mecanismul comportamental, substanţa lui
spirituală.
Materialul dobândit se interpretează cu ajutorul conceptelor criminologice,
oferindu-se o nouă treaptă a înţelesurilor acestora privind problema responsabilităţii
penale, a educaţiei individuale şi a reformei sociale.

d) Raportul dintre criminologie şi sociologie

Fenomenele sociale, dintr-un punct de vedere special, regulile şi legile generale
de evoluţie a conştiinţei sociale în cadrul grupului social oferă criminologiei
legitimitatea raporturilor dintre individ şi societate.
Sociologia penală studiază:
- condiţionarea şi implicaţiile sociale ale criminalităţii;
- câmpul şi structura relaţiilor sociale în care dreptul penal are vocaţia sa
intervină;
- problematica realităţilor sociale anterioare şi contemporane procesului de
elaborare, aplicare şi organizare a executării sancţiunilor de drept penal;
- problematica conştiinţei populaţiei cu privire la fenomenul criminalităţii şi la
acţiunea socială de apărare împotriva acestuia;
- factorii socio-culturali şi influenţa lor în determinarea naturii şi cuantumului
acţiunii antiinfracţionale, costul acestei acţiuni.
Faptul că şi sociologia şi criminologia utilizează acelaşi material de cercetare,
precum şi unii factori ce determină implicaţiile sociale ale criminalităţii, dovedeşte
raportul dintre aceste ştiinţe, în sensul că sociologia sistematizează în mod raţional
„evenimentul" şi „fenomenul social" oferite de criminologie.
Cercetarea sociologică şi cea criminologică sunt autonome, complementare şi
convergente.
Ele sunt autonome deoarece dispun de un obiect propriu de activitate, funcţii,
metode şi tehnici de cercetare proprii.
Sunt complementare deoarece se susţin reciproc în planul cercetării ştiinţifice, iar
rezultatele cercetărilor se completează reciproc, cele două ştiinţe îşi împrumută reciproc
noţiuni, concepte, principii şi reguli teoretice şi metodologice ale procesului vieţii
sociale, ale cercetării fenomenului infracţional în special.
Ele sunt şi convergente, deoarece sunt orientate spre un ţel comun şi anume
identificarea căilor şi procedeelor de sporire a eficacităţii activităţilor de prevenire a
faptelor antisociale şi de apărare a valorilor ocrotite de legea penală.
Criminologia rămâne o ştiinţă generală despre criminalitate, pe când sociologia
penală a evoluat către o criminologie sociologică care studiază fenomenul criminalităţii
într-o viziune sociologică.
Totuşi, datorită numărului mare de teorii sociologice care vizează fenomenul
infracţional într-o manieră extrem de diversificată metodologic şi conceptual este dificil
25
de identificat un raport epistemologic coerent între acestea şi criminologie.
Rezultatele cercetărilor criminologice se regăsesc în conceptele sociologice,
privind cercetarea vieţii sociale, prin individualizare, dar şi prin generalizare, cele
două ştiinţe completându-se sub aspectul fenomenelor de repetiţie şi de succesiune.
Deoarece sociologia este o ştiinţă a faptelor umane care adoptă metode proprii
pentru cunoaşterea şi prezentarea acestora, criminologia, pentru identificarea
faptelor penale, va adopta modele specifice de investigare a fenomenului
criminalităţii şi va propune masurile de reformare a delincvenţilor.
Sociologia delincventei, prin descrierea fenomenelor sociale, reprezintă o
treaptă preliminară folosită de criminologie pentru stabilirea diferitelor tipuri
evolutive, criminogene, formulând concluzii în care se sistematizează domeniul
devianţei sociale şi se finalizează în ceea ce au propriu şi caracteristic: modelul
etilogic.
Consideraţiile generale, pur conceptuale, rezultate din sociologia dreptului
penal privind implicaţiile criminalităţii, impun stabilirea legăturilor cauzale şi
funcţionale între fenomenele vieţii sociale pentru a descoperi legile de producere şi de
evoluţie a criminalităţii, elemente ale acesteia, prin motivaţii criminogene.

e) Raportul dintre criminologie, dreptul penal şi detentologie(ştiinţa

penitenciară)
Criminologia a apărut prin desprinderea obiectului propriu din alte discipline,
parcurgând traseul sinuos al teoriei şi practicii, străbătut de speculativism şi empirism.
Devenind o ştiinţă complexă, diversificată, cu un obiect de studiu al realităţilor
sociale concrete, căpătând un caracter aplicativ operaţional, cu funcţia practică,
criminalitatea, delincventa asigură funcţionarea optimă a mecanismului de combatere
a criminalităţii.
Validitatea teoretică şi eficienţa practică a criminologiei îşi regăseşte drepturile
în ştiinţa dreptului penal, care a consolidat statutul ştiinţific al acesteia şi rolul de
instrument de cunoaştere şi de transformare a fenomenului criminogen.
Complexitatea criminologiei rezultă din domeniul explorării cauzalităţii socio-
umane şi a dinamicii criminalităţii ireductibile la realitate şi metoda adoptată cercetării
empirice, privind principiile şi sancţiunile dreptului penal, oferind dreptului penal
semnificaţiile stării dinamice şi legilor criminalităţii.
Fenomenele sociale produc o serie de semnificaţii, care exprimă parţial
structurarea, destructurarea, restructurarea sau dezagregarea fenomenului criminogen,
ce reprezintă cadrul pentru aplicarea dreptului penal.
Astfel, ştiinţa dreptului penal oferă criminologiei modelele şi simbolurile
privind normele tehnice, iar criminologia analizează şi sistematizează simbolurile
limbajului penal, pentru a indica cele mai bune mijloace şi procedee ale cadrului
determinant al fenomenului infracţional, cadrul conceptual din care fac parte tipurile
de structuri criminogene, determinând posibilitatea reducerii atât cât este posibil a
acestei tipologii.
În sinteză, determinarea structurilor comportamentale se realizează prin
limbajul criminogen, fenomenele de „patologie socială" fiind în acest mod
26
controlabile, în sensul unor variabile concepte posibile de grupat.
Aptitudinile, aspiraţiile, sistemul de reprezentări deviante sunt concepute ca o
conexare a normelor penale, întrucât, fără a se neglija factorul uman, modalităţile şi
perspectivele criminogene sunt descifrate sub presiunea relativă a pedepsei penale.
Raportul dintre criminologie şi dreptul penal este determinat şi de unele
caracteristici particulare care definesc modele schematice, ordonabile într-o anumită
tipologie: evoluţia criminalităţii, conceptualizarea şi adecvarea criminologică,
elementele privind conduita care cedează în faţa motivaţiilor opţionale.
Circumscrierea domeniului şi metodologiei dreptului execuţional penal (dreptul
penitenciar), obiect de studiu al detentologiei, în raport cu ştiinţa criminologică
dovedesc o intersectare în modalitatea de evaluare a comportamentelor criminogene.
Pe aceleaşi criterii se pot stabili şi deosebiri între criminologie şi dreptul
executional(detentologia) în sensul că prima urmăreşte explicarea fenomenului
criminogen, precum şi a diverselor instituţii (pedeapsa, forma de executare).
Spre deosebire de aceasta, dreptul execuţional penal (detentologia),
studiază comportamentul deviant, prin corelarea noţiunilor instituţionale şi
comportamentale cu ansamblul mijloacelor şi metodelor practice de supraveghere şi
executare a pedepsei, prin studierea „atitudinii carceriale", individuale, în macro şi
microstructură.
Ştiinţa dreptului execuţional penal (detentologia) nu poate fi considerată o
ramură a dreptului penal, şi nu este asimilată cu aceasta, întrucât, prin aplicarea
metodelor, tehnicilor şi conceptelor proprii, este susceptibilă să determine compoziţia
populaţiei criminogene aflată în executarea pedepselor, repartiţia geografică, să
urmărească evoluţia şi transformările acesteia.
În scopul evaluării legăturii detentologiei şi criminologiei, precum şi tratarea
prin opoziţie a celor două ştiinţe, rezultă că în cercetarea criminologică se dublează
descrierea pur psihologică a dreptului execuţional, concluziile fiind indispensabile
unui studiu aprofundat al individului.
Reformarea individuală determinată de modul în care oamenii se comportă unii
cu alţii, reprezintă o regulă socială de prudenţă care nu este însă completă, fără
cunoaşterea psihismului individual sau de grup, confirmându-se astfel
reciprocitatea perspectivelor, privind cunoaşterea fenomenelor psihice totale,
ce caracterizează devianţa şi fenomenele execuţionale penale.
Mijloacele de reeducare a delincvenţilor în detenţie, operaţiunea anterioară de
individualizare a pedepsei determină elaborarea unei teorii a reformării sociale de
către criminologie, care să restituie identitatea individuală la încetarea
„persecuţiei sociale penale", stabilind continuitatea prin limbaj şi atitudine a
individualităţii.
Diversitatea mijloacelor de investigaţie şi a instrumentelor de analiză, deţinute
de ştiinţa dreptului execuţional(detentologia), instrumentele, procedeele şi metodele
utilizate de criminologie fac posibilă unificarea, cooperarea acestor ştiinţe pentru
unele fragmente din „cantităţile globale" criminogene.
Punctele de joncţiune dintre aceste discipline creează teorii apodictice,
ipotetico-deductive, ce generează observaţii statistice, reflecţii istorice, filosofice sau
27
sociologice privind devianţa şi adaptarea individului la o situaţie, la o ambianţă,
precum şi liniile de evoluţie structurală şi metodologia acesteia.

f) Raportul dintre criminologie şi statistică

Legile statisticii, stabilind fenomenele de repetiţie şi de succesiune în dinamica
criminalităţii, stratifică observaţiile şi vor prezenta domeniului criminologic sistemul
de norme privind: mărimea, volumul, rata şi intensitatea.
Criminalitatea este măsurată prin factorii principali de statistică, iar
metodologia înregistrării fenomenului criminogen este cea a probabilităţilor
matematice.
Sistemul de măsurare bazat pe o definiţie a cantităţii de informaţie, prin
folosirea conceptelor matematice (noţiuni de logaritmi, calculul probabilităţilor) se
relevă proprietăţile seriilor de evenimente (izolate sau aplicate la secvenţe scurte de
evenimente).
În acest sens, orice eveniment criminogen este luat în considerare pentru
conţinutul său infracţional(„informaţia" însemnând ceea ce înlătură o
incertitudine anterioară), dificultatea psihologică a diferitelor evenimente fiind de
aplicaţie unică, dar şi de aplicaţie generală, aceasta fiind afectată şi de alţi factori,
stabilindu-se probabilitatea acestora.
Pentru observarea procesului criminogen, prin investigarea abstracţiei şi
generalizării se evidenţiază frecvenţa şi sursele provocatoare sau ipotetice ale acesteia,
admisibile şi inadmisibile, „strategia de căutare delincvenţială".
În terminologia criminologică, acest procedeu este un suport semantic de
control, iar natura datelor din acest limbaj, aparent corect, va reprezenta
raţionamentele deductive care urmează cu necesitate premisele.
Statistica traduce astfel un fapt într-un enunţ abstract, care va cuprinde relaţii de
identitate, de egalitate sau de includere în sistemul criminogen.
Erorile de raţionament se pot datora şi unei interpretări greşite a formei
logice, a răspunsurilor, dar rezultatele obţinute concordă cu unele ipoteze, prezentând
trei valori de adevăr: adevărate-false-nerelevante, urmând ca printr-un sistem
de aproximare succesivă să se ajungă la o identitate esenţială.
Transformarea regulilor din criminologie în expresii simbolice, cu ajutorul
ansamblului de reguli statistice, determină expresii sintetice, care pot fi înlocuite cu
alte expresii logice.
Validitatea metodelor probabilistice privind cauzele comportamentului
delincvenţial, prin observarea cum individul se raportează la stimulii externi, căutarea
îndreptată spre un scop, cu ajutorul unor mecanisme ce pot fi precizate cu rigurozitate,
va oferi un model pentru înţelegerea acestor comportamente, deosebindu-se ceea ce
este profund de ceea ce este banal, fie în ce priveşte indivizii izolaţi, fie membrii unui
grup social.
Cadrul analitic furnizat de statistică permite criminologiei să compare procesul
desfăşurării fenomenului delincvenţial real, natural, cu mesajul codificat a cărui speci-
ficitate determină unităţile de bază pentru evaluarea laturilor cantitative şi calitative,
reducând comportamentul la simple conexiuni asociative, pentru a se studia astfel
28
elementele fundamentale ale comportamentului uman.
Comportamentul delincvenţial nu se încadrează în mod constant în aceeaşi
parametri, însă pentru a se ajunge la un înalt grad de generalizare se folosesc
mecanismele ce deschid perspectiva alegerii necondiţionate a sensului special al
noţiunii, care poate fi măsurat cu ajutorul testelor ce conţin factori de originalitate,
fluenţă şi flexibilitate, precum şi de factorii de redefinire, elaborare şi evaluare.
Diferenţele de comportament datorate educaţiei-inteligenţei, introvertirii-
extravertirii, „efectul Placebo" - reactivul acestuia, pot fi cunoscute, "minimalizate
sau respinse prin modelele de intervenţie preventivă, criminologică.

Cap. IV:
Metodele şi metodologia de investigare criminologică

1. Probleme generale ale metodologiei cercetării criminologice

Cauzele criminalităţii trebuie căutate în fenomenele sociale, în conştiinţa
individuală şi în antecedentele individului.
Pentru o bună înţelegere a problemelor examinate, este nevoie să se cunoască
sensul conceptelor de metodologie, metodă şi tehnică, precum şi raporturile existente
între aceste noţiuni.
În studiul criminalităţii este necesar însă ca cercetarea să aplice principiul
cauzalităţii generale (inductivă), să fie obiectivă, explicând fenomenele sociale printr-
o cauzalitate socială.
De asemenea, criminologia foloseşte metodologia dialectică utilizând în mod
ştiinţific inducţia şi deducţia pentru cercetarea fenomenelor sociale, existenţa
spirituală, individuală, transformările şi diferenţierea acestora, a actelor juridice,
economice şi religioase, condiţionate istoric în toată complexitatea lor.
Criminologia raportează fenomenele sociale la întregul social, inventând
modele matematice, statistice, demografice şi sociologice, prin anchete practice şi
sugerează reforme sociale şi reglementări pentru prognoza şi prevenirea criminalităţii.
Legăturile fenomenelor infracţionale sunt invariabile, pentru raporturile
constante din cadrul unor serii de fenomene existând posibilitatea măsurării prin
metodologia statistică.
Folosind procedee statistico-matematice, teoria probabilităţilor, sondajul
statistic, se stabileşte o relaţie generală, constantă a unor serii de fenomene
criminologice.
De asemenea, se stabilesc volumul, evoluţia şi distribuţia acestora în unităţi
teritoriale sau temporare.
În seria infinită de fenomene sociale, hazardul, produs de o cauză care nu se
poate prevedea, se sustrage unei regularităţi speciale, însă, prin calculul
probabilităţilor, se pot stabili anumite principii cu ajutorul cărora se anticipează
felul de manifestare al indivizilor prin moduri speciale, urmărindu-se
controlarea fenomenului criminalităţii, formulându-se anumite reguli.
Întrucât viaţa socială este dominată de un determinism special, existenţa şi
evoluţia criminalităţii evidenţiază fenomenele demografice, analizând raporturile
29
interindividuale ale participanţilor la săvârşirea infracţiunilor (subpopulaţia
delincventă) în societate.
Criminalitatea în toate formele sub care se prezintă este supusă influenţei
mediului, astfel că determinarea relativă a acesteia poate fi stabilită şi prin cunoaşterea
fenomenelor demografice: recensământ, aspecte de stare civilă, anchete, examinarea
variabilelor demografice, concluzionându-se asupra factorilor determinanţi: economic,
politic, criminologie, a sferei acestora, a evoluţiei delincventei.
Societatea este compusă din indivizi ce reprezintă o conştiinţă colectivă care
modifică trăirea individuală stabilind „omogenitatea psihică" dependentă de trăirea
fiecărui individ în parte.
Criminologia urmăreşte şi explică evoluţia fenomenului infracţional prin forţa
psihică individuală sau colectivă, prin influenţa factorilor economic, politic, juridic,
într-o înlănţuire empirică asupra individului.
Societatea oferă condiţiile de dezvoltare creatoare pentru individ, condiţionarea
şi colaborarea cu individul în domeniul economic, juridic, într-o interdependenţă
absolută, dar şi starea de degradare individuală sau colectivă.
Analiza factorilor sociali dezvăluie valoarea evoluţiei fenomenelor, realitatea
socială, dependentă de regimul politic şi economic, convieţuirea indivizilor fiind
determinată de implicarea unor scopuri şi aspiraţii, precum şi a unor trebuinţe
economice.
Metodologia, rezultat al reflecţiilor filozofice legate de explicaţia cauzală
oferită de determinism şi de rolul pe care îl ocupă cauzalitatea în procesul de
cunoaştere, este ştiinţa care se ocupă cu studiul metodelor ştiinţifice.
Metodologia este teoria ştiinţifică despre căile (metodele) sporirii eficacităţii
cunoaşterii umane.
Din metodologia generală a cunoaşterii şi acţiunii umane s-au desprins, pe măsura
dezvoltării diverselor ramuri ale ştiinţei, metodologiile particulare.
Astfel, conceptul de metodologie nu poate fi utilizat în sensul de "îndreptar tehnic"
ori de "procedeu de realizare a unor acţiuni practice".
Metodologia criminologică este acea parte din criminologie care se ocupă cu
studiul metodelor şi tehnicilor de investigare a fenomenului infracţional, urmărind
integrarea acestora într-un sistem logic şi coerent, care să permită îndeplinirea
scopurilor acestei ştiinţe.
Baza metodologică utilizată de majoritatea criminologilor este dialectica
etiologică, de stare şi dinamică a fenomenului infracţional privit ca sistem cu legităţi şi
determinări proprii.
Din multitudinea de tipuri de relaţii care se stabilesc între sistem şi elementele
sale componente, ca şi în cadrul aceluiaşi sistem, criminologia este interesată în primul
rând de relaţia cauzală, de particularităţile pe care acest tip de relaţie le îmbracă la
nivelul fenomenului infracţional, ca şi al infracţiunii concrete.
Rolul cognitiv şi metodologic al conceptului de cauzalitate în criminologie nu
poate fi înţeles decât în raport cu rolul pe care necesitatea şi întâmplarea îl joacă în cazul
conduitelor delincvente, cu modul în care stările generale se manifestă în situaţiile
particulare, cu rolul pe care factorul subiectiv îl are în transformarea posibilităţii în
30
realitate.
Ştiinţa contemporană propune un nou tip de cauzalitate, cauzalitatea statistică, în
cadrul căreia cauzele interacţionează cu factorii aleatori, cu un cerc larg de condiţii ast-
fel încât trecerea de la cauză la efect este determinată de jocul întâmplărilor cuprins
într-o ecuaţie de frecvenţă.

1.1. Cercetarea fundamentală în criminologie

Cercetarea fundamentală, în sens larg, are drept scop cunoaşterea şi înţelegerea
lumii care ne înconjoară, deschiderea unei noi perspective prin lărgirea universului
explicării realităţii .
În criminologie, cercetarea fundamentală vizează cunoaşterea şi explicarea
obiectului de studiu al acestei ştiinţe.
Cercetarea fundamentală poate fi descrisă, în plan orizontal, în funcţie de etapele
cercetării şi în plan vertical, în funcţie de nivelul de profunzime al cercetării.
Etapele cercetării
Descrierea, explicarea, predicţia şi profilaxia criminalităţii nu pot fi realizate decât
în baza unei cercetări etapizate care să includă documentarea, formarea ipotezelor
explicative şi verificarea acestor ipoteze.
a) Documentarea presupune, în egală măsură, observarea faptelor, colectarea
datelor şi clasificarea acestora, dar şi pregătirea teoretică complexă a celui care efectueză
cercetarea.
Lucrările şi publicaţiile de specialitate constituie surse indispensabile în această
direcţie.
În caz contrar, există riscul să se "descopere" teorii formulate cu mult timp
înainte.
Pe de altă parte, documentarea strictă asupra datelor teoretice şi cercetărilor
deja efectuate în domeniul studiat are rolul de a impune un anumit standard de calitate
cercetătorului care îşi asumă o anumită direcţie de cercetare.
b) Elaborarea ipotezelor explicative reprezintă o consecinţă firească a primei
etape.
Ipoteza, în cercetarea criminologică, constituie o construcţie deductivă
elaborată plecând de la faptele observate şi destinată unei verificări ulterioare, întrucât,
pentru a fi acceptată, ea trebuie demonstrată, ipoteza se distinge de postulat sau
paradigmă.
De asemenea, ipoteza se distinge de teorie, care se prezintă ca o ipoteză
verificată.
Ipotezele pot fi clasificate astfel:
- după obiectul studiat, ele se pot referi: la faptele supuse explicării (ex: creşterea
criminalităţii într-o perioadă dată), la conceptele utilizate în teorie sau practică (ex:
conceptul de crimă organizată), la regularităţile observate (ex: corelaţia între situaţia
economică şi rata delincventei) sau la contradicţiile între observaţiile noi şi teoriile
anterioare;
- după nivelul lor de generalitate, ipotezele pot fi ge-
nerale, dacă se referă la un ansamblu de fenomene, ori parti-
31
 culare, dacă stabilesc o legătură între două fenomene(ex:re-
laţia dintre destrămarea familiilor şi delincventa juvenilă).
Pentru a fi admisibile din punct de vedere metodologic, ipotezele trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să se refere la fenomene observabile;
- să utilizeze concepte precise;
- să fie specifice domeniului analizat;
- să fie verificabile.
Sunt considerate ca inadmisibile ipotezele contradictorii sau circulare.
De asemenea, ipotezele trebuie să se refere la aspectele de noutate ale cercetării.
c) Verificarea ipotezelor pe cale experimentală în criminologie este o încercare
extrem de dificilă, deoarece criminalitatea nu se poate produce în laborator.
Din acest motiv, în realizarea quasi-experimentelor se utilizează grupuri de
control.

Nivelele profunzimii cercetării

În funcţie de nivelul de profunzime al realităţii studiate se pot distinge: descrierea,
clasificarea datelor şi explicarea fenomenului cercetat.
a) Descrierea este nivelul superficial al cercetării şi urmează fazei documentării
(observării) asupra fenomenului studiat.
J.Pinatel a formulat regula metodologică "priorităţii descrierii" în criminologie, în
sensul că aceasta reprezintă primul stadiu al cercetării.
Ea poate fi mai mult sau mai puţin detaliată, mai mult sau mai puţin conceptualizată
şi depinde în bună măsură de pregătirea, subtilitatea şi abilitatea practică a cercetătorului.
b) Clasificarea datelor se realizează prin categorisire sau clasificare, în sensul
restrâns al termenului, şi utilizează conceptul de categorie. Categoria este o clasă de
obiecte sau fiinţe care prezintă caracteristici comune şi permite compararea cu alte clase
care au propriile caracteristici (ex: infractori minori - infractori adulţi, primari - recidivişti,
bărbaţi - femei etc).
c) Explicarea corespunde funcţiei explicative a criminologiei şi vizează clarificarea
naturii şi cauzelor obiectului de studiu al acestei ştiinţe. Ea presupune răspunsul la între-
barea "de ce" se produce infracţiunea şi care sunt legităţile fenomenului studiat. J.Pinatel a
formulat aceste exigenţe sub forma regulii metodologice a "nivelelor de interpretare"
în criminologie.
Studiul ştiinţific al realităţii observabile incluse în obiectul criminologiei nu se
limitează însă la descrierea unor fapte, elaborarea unor ipoteze, verificarea acestora şi
explicarea, în final, a fenomenelor constatate. Uneori, cercetarea criminologică
fundamentală are drept obiectiv depăşirea acestui nivel, vizând elaborarea unei teorii
criminologice.
Teoria criminologică nu este doar o ipoteză verificată, ea reprezintă un ansamblu
structurat de concepte şi judecăţi de valoare care are ca scop explicarea sintetică a
realităţii.
Pe de altă parte, subliniem că, deşi eforturile cercetătorilor nu pot fi contestate, nu s-a
reuşit elaborarea unei teorii globale care să ofere o explicare autentică a criminalităţii ca
32
fenomen social.
În consecinţă, s-a propus înlocuirea conceptului de teorie cu acela de model
teoretic, care operează înlocuirea explicării autentice a realităţii cu explicarea
convenţională a acesteia.
Fiind c schemă simplificată şi convenţională, modelul permite utilizarea unor
tehnici matematice şi informatice.

1.2. Cercetarea aplicată în criminologie

Cercetarea aplicată are drept scop soluţionarea unei probleme concrete,
importante şi urgente.
În criminologie, cercetarea aplicată are drept scop aprecierea valorii ştiinţifice a
mijloacelor de luptă contra delincventei (sistemul penal, prevenirea criminalităţii,
tratamentul de resocializare a infractorilor etc), descoperirea modalităţilor de
îmbunătăţire a acestora şi chiar de identificare a altora noi.
Cercetarea aplicată "se desfăşoară pe parcursul a trei etape:
a) Documentarea prealabilă presupune studierea domeniului supus cercetării. Ea
trebuie să vizeze analiza conţinutului teoretic al domeniului studiat, raţiunea care a stat
la baza adoptării mijlocului respectiv de luptă contra criminalităţii, măsura şi modalităţile
în care acel mijloc este efectiv aplicat.
b) Diagnosticarea este o consecinţă logică a documentării şi are ca obiectiv
aprecierea ştiinţifică asupra efectivităţii şi eficacităţii mijlocului studiat. în această etapă
se explică în ce măsură funcţionează mijlocul respectiv şi care sunt rezultatele obţinute.
De asemenea, în această etapă se anticipează ce se va întâmpla în perspectivă dacă starea
de fapt va rămâne aceeaşi.
c) Propunerea de schimbare este etapa finală a cercetării aplicate şi are loc
doar dacă rezultatele cercetării o impun. Dacă din datele obţinute rezultă că mijlocul
studiat este corespunzător obiectivului pentru care a fost utilizat, evident că nu mai este
necesară o propunere de schimbare, ci una de menţinere.
În cazul în care propunerea de schimbare este făcută, ea trebuie să indice concret
ce trebuie schimbat, în ce manieră şi care sunt modalităţile prin care se realizează
schimbarea pentru ca ea să conducă la noul obiectiv.
De asemenea, analiza schimbării trebuie să explice modificările care se vor
produce prin aplicarea acesteia şi de ce sunt ele preferabile situaţiei preexistente.
De regulă, o cercetare criminologică aplicată se finalizează cu un studiu adresat
nivelului instituţionalizat al politicii penale şi, uneori, chiar cu o propunere "da lege
ferenda".

1.3. Izvoarele cercetării criminologice

Cercetarea criminologică, fie ea fundamentală sau aplicată, nu se desfăşoară pe
un loc gol.
Întotdeauna există un ansamblu de date teoretice şi factuale care trebuie preluate
critic.
Privită ca ansamblu al infracţiunilor comise într-o perioadă determinată de timp
33
pe un anumit teritoriu geografic, criminalitatea este un fenomen esenţialmente
cantitativ.
Din această perspectivă, criminologia utilizează indicatori cantitativi ai
criminalităţii şi ai diferitelor forme de reacţie socială.
În mod tradiţional, măsurarea criminalităţii se realizează prin intermediul
diverselor tipuri de statistici.

1.3 .1. Statisticile criminalităţii

Analizînd problematica statisticilor criminalităţii , nu intenţionăm să abordăm
tehnica statistică de cercetare criminologica.
De altfel, prin ele însele, statisticile criminalităţii nu constituie o cercetare
criminologica, ci înregistrări de date factuale.
În schimb, utilizarea specifică a acestora de către criminologi reprezintă o
anumită tehnică de cercetare.
Statistica a devenit o ştiinţă în sine, iar realizările sale sunt remarcabile.
Statisticile Internaţionale realizate mai întâi de Interpol şi ulterior de institutele
O.N.U. specializate în prevenirea şi controlul ştiinţific al criminalităţii realizează o
analiză comparată a stării şi dinamicii fenomenului infracţional în diferite ţări (de
regulă, în plan regional).
Statisticile naţionale aparţin diverselor instituţii implicate în lupta împotriva
criminalităţii şi într-o anumită măsură ele reprezintă imaginea muncii desfăşurate în
acele instituţii.
Dintre statisticile naţionale evidenţiem statisticile elaborate de Ministerul
Justiţiei, Ministerul Public şi cele întocmite de Ministerul ce Interne.
Statisticile Ministerului Justiţiei însumează datele referitoare la criminalitatea
legală, respectiv cauzele în care instanţele de judecată au pronunţat hotărâri de
condamnare rămase definitive.
Ele sunt întocmite pe criteriul făptuitorilor, deci al persoanelor condamnate.
Prin comparaţie, statisticile întocmite de Direcţia penitenciarelor, deşi constituie o
oglindă firească a activităţii justiţiei, sunt mai plastice şi ilustrează mai bine populaţia
închisorilor.
O altă problemă inerentă statisticilor judiciare este aceea că ele produc o anumită
deformare a imaginii asupra fenomenului infracţional întrucât nu dispun de un sistem de
evaluare a criminalităţii în funcţie de gravitatea faptelor penale consemnate.
Pentru a corecta această deformare s-a propus aplicarea unui indice al gravităţii,
numit "index al criminalităţii".

1 .3.2. Sondajele
În ciuda diversificării şi corectivelor aduse statisticilor judiciare, acestea nu sunt în
măsură să evalueze criminalitatea reală.
Din acest motiv criminologia contemporană a pus la punct tehnici noi, destinate să
remedieze lacunele statisticilor tradiţionale.
Cel mai frecvent sunt întâlnite sondajele de victimizare şi sondajele criminalităţii
recunoscute (auto-raportate).
34
 Sondajele de victimizare constau în chestionarea unui grup aleator constituit
dacă a fost victima uneia sau mai multor infracţiuni, daca au reclamat aceste fapte şi dacă
nu, de ce s-au abţinut.
Sondajele criminalităţii auto-raportate constau în chestionarea unui grup similar
(ori a aceluiaşi grup ca în cazul precedent) dacă au comis fapte penale, în ce au constat
aceste infracţiuni, dacă autorii au fost descoperiţi sau nu.
Ambele tipuri de sondaje au, la rândul lor,o carenţă importantă: evaluarea imprecisă
şi uneori lipsită de seriozitate a stării reale a criminalităţii.
Un alt tip de sondaj util pentru cercetarea criminologică este sondajul de opinie
asupra sentimentelor de insecuritate, în funcţie de starea şi dinamica fenomenului
infracţional, opinia publică manifestă anumite atitudini reactive între care, în primul rând,
teama de a nu deveni victimă.
Deşi este un sondaj compozit întrucât el relevă atât teama emoţională cât şi
preocuparea intelectuală faţă de acest fenomen, sondajul de opinie asupra sentimentelor
de insecuritate este un instrument de lucru util din care pot rezulta aspecte de interes
pentru cercetarea criminologică.
În concluzie putem afirma că nu există indicatori întru totul satisfăcători în
materia fenomenului infracţional.
Din acest motiv, abordarea cantitativă trebuie dublată de cercetarea calitativă
asupra criminalităţii, utilizând în acest scop metode şi tehnici specifice criminologiei,
ori adaptate în suficientă măsură la scopul propus.

2. Metode de investigare în criminologie

2.1. Metode generale
Studiind natura, structura, funcţiile şi evoluţia fenomenelor infracţionale şi
modalităţile de apărare socio-umane, criminologia explică aceste fenomene şi
modalităţi în interdependenţa şi cauzalitatea lor istorică şi urmăreşte determinarea
sensului acestora.
Principiile generale pe care le stabileşte criminologia rezultă din fenomenele şi
faptele sociale, care, chiar dacă reprezintă o etapă a unui proces istoric, se regăsesc în
toate structurile sociale din toate epocile istorice, conţinutul lor putând fi variabil.
Explicarea fenomenelor sociale existente prin crearea obiectului propriu de
cercetare cu un conţinut social real, care se deosebeşte de filosofie, etică, economie,
statistică, psihologie, sociologie, însă în strânsă legătură cu acestea, determină
caracterul de ştiinţă sintetică - integrală al criminologiei.
Conceptele generale cu care operează criminologia, indicatorii statistici,
metodele şi tehnicile de evaluare a criminalităţii, indicele modus operandi reprezintă
un fond instituţional pentru identificarea dar şi pentru eliberarea individului de
germenii criminalităţii relevate, cât şi ai criminalităţii reale.
Observarea şi verificarea practică a modului de asimilare, validare şi
coroborare a consecinţelor provocate de criminalitate, forţa şi intensitatea acestora
asupra delincventului, victimei şi factorului social, colaborarea individului cu
societatea, reprezintă premise utile, în procesul conceperii instrumentului necesar
reducerii criminalităţii.
35
 Criminologia evaluează sinteza celor doi factori care participă la creaţia
acestora: societatea (realitatea obiectivă, existenţa reală) şi individul (forţa
transformatoare exteriorizată în idei, acţiuni).
Societatea oferă individului ideile şi conţinutul acţiunilor, iar acesta, deşi este
inspirat, ajutat sau împiedicat de societate, este capabil să se îndepărteze de forţele
sociale şi să sporească sau să se răsfrângă, rezultat al acţiunilor sale de încălcare a legii.
Caracterul descriptiv al criminologiei, rezultă din imposibilitatea întrebuinţării
experimentului social, în sensul că nu urmăreşte să explice condiţionarea materială
directă a acţiunilor, a formelor şi scopurilor acestora, precum celelalte ştiinţe.
Pe lângă partea empiristă (care cuprinde realitatea socială) criminologia
cuprinde şi partea fenomenologică (constând în natura subiectivităţii individuale,
individul ca entitate subiectivă).
Complexitatea fenomenelor psihosociale, variaţia formelor de manifestare în
timp, consideraţiile generale asupra vieţii sociale, precum şi explicarea fenomenelor
concrete, reprezintă obiectul propriu de cercetare, iar metodele de investigaţie
ştiinţifică şi legile specifice implică criminologia în orizontul ştiinţelor de fapte reale.
Deşi criminologia presupune contopirea rezultatelor unor ştiinţe eterogene:
psihologia, biologia, criminalistica, pedagogia prin separarea elementelor speciale ale
fiecăreia, a preocupărilor practice de evidenţiere a criminalităţii, de devenire
necontenită a acestora, se relevă cunoaşterea factorilor criminogeni existenţi, precum
şi evoluţia lor în societate.
Societatea reprezintă mediul în care criminalitatea apare prin intermediul
contradicţiilor în cadrul interdependenţei absolute a tuturor factorilor sociali, a
fenomenelor culturale, educaţionale, economice.
Voinţa liberă individuală, precum şi normele sale de manifestare sunt
determinate de surse socio-umane, bazate pe interese subiective, dar şi obiective,
primare şi secundare, însă nu trebuie să genereze anarhia, deoarece societatea
reprezintă o realitate obiectivă, mai presus de individ.
Cunoaşterea motivelor, a mobilurilor, a voinţei şi instinctului individual,
precum şi a atitudinii individului faţă de societate şi de valorile acesteia, identificarea
condiţiilor şi circumstanţelor în care a acţionat agresorul, determină sistematizarea şi
tendinţa fenomenelor criminale, adoptarea fundamentelor preventiv educaţionale, ca
principii de conduită în viaţă.
Cunoaşterea determinismului riguros al fenomenelor sociale, explicarea
conţinutului concret al actelor criminale, evoluţia acestora prin condiţii social-
obiective, precum şi definirea lor ca produse subiective ale psihicului individual, ale
raporturilor umane conflictuale, creează funcţia practică a criminologiei.
Tendinţa de adoptare a tratamentelor eficace împotriva criminalităţii, de a găsi
şi evolua formele şi conceptele generale de reeducare socială şi de remediere a
crizelor în condiţiile concrete ale vieţii sociale, determină caracterul prospectiv al
criminologiei.
Rezultatul acţiunilor fenomenelor psihice subiective în viaţa socială, cu
multiplele şi variatele ei probleme, nu poate fi cunoscut decât în mod parţial, prin
observaţia proprie şi în mod general prin studiul reacţiei individuale la stimulii
36
externi.
Aceste două mari grupe de fenomene pot fi studiate pornind de la evenimentul
concret în sens invers, căutând condiţionările abstracte şi pe cele speciale, până la
identificarea semnificaţiilor materiale şi subiective care au generat fiecare fenomen.
Relevăm unele aspecte importante rezultate din studiul câtorva metode
întrebuinţate în criminologie:

a) Metoda observaţiei
Prin caracterul său cuprinzător şi indispensabil tuturor celorlalte metode, prin
calitatea sa de a decela frecvenţa fenomenelor, de a le surprinde în stare naturală, de a le
sesiza dependenţele complexe şi condiţionările factoriale , metoda observării reprezintă
una din principalele păi de cunoaştere a fenomenului infracţional.
Rezervele manifestate cu privire la posibilitatea folosirii observării în criminologie
sunt determinate de o insuficientă înţelegere a deosebirii esenţiale între observarea em-
pirică şi observarea ştiinţifică.
O observare empirică ia naştere spontan în contactul zilnic dintre individ şi
realitatea înconjurătoare, fiind limitată la sfera de interese ale individului, la grupul social
din care face parte.
Ea este incapabilă să ofere o imagine completă şi complexă a fenomenului
observat.
Cel mai adesea este superficială şi inexactă, reţinând aspectele spectaculoase ale
evenimentului sau situaţiei observate.
Ea are un caracter subiectiv, observatorul fiind, în mod inevitabil, influenţat de
propriile sale opinii, de situaţia sa personală, de interesele sau prejudecăţile sale în raport
cu faptul de viaţă observat.
Astfel, observarea empirică este insuficient cenzurată critic şi, de regulă, nu este
dirijată către un obiectiv precis.
Cu toate acestea, nu negăm aportul pe care observarea empirică îl poate aduce în
cercetarea ştiinţifică, o mare parte din bagajul de cunoştinţe de care dispune în prezent
criminologia datorându-se acumulărilor realizate, de-a lungul timpului, pe baza
observărilor de acest tip.
Observaţia empirică nu poate delimita totuşi cu certitudine realitatea
fenomenului, deoarece analiza compartimentară, pe fragmente, pe loturi, nu creează
posibilitatea cunoaşterii fenomenului în integritatea sa, ci doar fenomenul supus
analizei concrete.
De altfel, în cadrul observaţiei empirice inexactitatea unor date, o concluzie
superficială, de natură să nu definească aspectul general al fenomenului infracţional
analizat, pentru a se oferi posibilitatea concluziilor de ansamblu şi de perspectivă.
Întrucât observaţia empirică implică participarea unui număr ridicat de
cercetători, cu stiluri şi viziuni proprii asupra fenomenului criminogen, este posibil să
nu existe o concluzie unitară limitată la aspectele analizate, fapt care poate determina
adoptarea unor concluzii eterogene.
Prin caracterul de însingurare, amplificat datorită subiectivismului
cercetătorului, se consideră de către majoritatea teoreticienilor că, în cadrul
37
observaţiei empirice, concluziile rezultate nu sunt convingătoare şi determinabile
pentru a prestabili reguli, principii, teorii care să reziste analizei ştiinţifice.
Însă nici o analiză a fenomenului criminogen nu va fi posibilă fără implicarea
cercetătorului în studiul şi analiza factorilor, a condiţiilor determinate, precum şi a
mijloacelor favorizante a elementelor criminogene. în acest mod, apreciem că nu
poate exista o cercetare ştiinţifică, adecvată fără cunoaşterea faptelor concrete ce
compun fenomenul criminogen.
Observaţia empirică îndelungată a cristalizat o parte din conceptele ajutătoare
explicării fenomenului criminogen, stabilindu-se baza de cercetare prin ieşirea din
concret, din realul cotidian şi acceptarea ca date de studiu, fără pretenţia unor
concluzii absolute a semnificaţiilor reţinute prin observaţie.
Admiţând realitatea unor cazuri concrete de natură să implice fenomenul
criminogen prin edificarea unor concluzii, în care rezidă elementul constant, periodic,
se poate schimba observaţia empirică în observaţie ştiinţifică în măsura în care datele
concrete sunt verificate prin conceptualizare ştiinţifică adecvată.
Cunoaşterea cu adevărat profundă a fenomenului infracţional necesită depăşirea
empirismului, transformarea observării empirice în observare ştiinţifică.
Observarea ştiinţifică presupune o contemplare intenţionată şi metodică a
realităţii, fiind orientată către un scop bine determinat.
Calitatea sa va depinde de nivelul cunoştinţelor teoretice ale criminologului, de
stăpânirea aparatului conceptual.
Precizarea concepţiei teoretice şi abordarea sistematică a fenomenului prin prisma
acestei concepţii vor elimina o parte din subiectivismul observatorului care va trebui să se
desprindă de propriile prejudecăţi şi să rămână obiectiv.
În criminologie, observarea va avea ca obiect:
- domeniul comportamentului delincvent, individual şi de grup;
- acţiunile în care şi prin care acesta se manifestă;
- reacţiile pe care faptele antisociale le provoacă în rândul membrilor societăţii.
În perioada de dominaţie a criminologiei clinice, comportamentul delincvent a
constituit punctul central al observării criminologice, dezvoltându-se tehnicile de
observare a individului.
Criminologia reacţiei sociale mută centrul de interes de la studiul individului
delincvent la studiul grupului social.
În cadrul acestei orientări, observarea are o arie mai complexă de investigaţie,
dezvoltându-se îndeosebi tehnicile de observare a opiniilor şi atitudinilor grupului.
Observaţia ştiinţifică reprezintă modalitatea de percepere a realului criminogen
prin definirea conceptelor, prin stabilirea legăturii dintre acestea, prin frecvenţa unor
repetări, stabilindu-se reguli şi principii de observaţie.
Gradul de apreciere a modalităţii de observare ştiinţifică depinde atât de
cantitatea datelor concrete aflate în studiu, de veridicitatea acestora, precum şi de
puterea de sinteză şi de explicitare a cercetătorului.
Regula ştiinţifică determină criminologul să se detaşeze de prejudecăţi şi
impresii subiective, astfel încât calitatea analizei să impună adoptarea unor criterii
obiective de natură să perceapă elementul criminogen la adevărata sa valoare şi prin
38
esenţa sa.
În opinia cercetătorilor există teoria potrivit căreia observaţia este compusă
din două faze:
- una obiectivă determinată de realitatea fenomenului social - criminogen, ea
însăşi condiţionată de factori sociali, economici, politici, religioşi;
- o fază subiectivă, care este dependentă de cultura, sinceritatea şi interesul
infractorului.
Prin sublinierea rolului hotărâtor, în cadrul observaţiei, a fazei obiective se pot
stabili, la un grad ridicat de precizie, cauzele fenomenului criminogen, în mod concret
sau general, natura acestuia şi implicaţiile în viaţa socială.
Prin observaţia în sens subiectiv se pot stabili datele concrete în legătură cu
personalitatea infractorului, modul de răsfrângere a rezultatelor infracţionale asupra
comportamentului infracţional individual precum şi a celui general.
Rezultă că, pentru realizarea unei observaţii adecvate, îmbinarea celor două
faze obiective şi subiective determină rezultate edificatoare în legătură cu forma de
manifestare a fenomenului criminogen, condiţiile de producere, consecinţele acestuia
şi implicaţia asupra vieţii sociale, elemente care determină adoptarea măsurilor
specifice de reducere şi eradicare a fenomenului infracţional.

b) Experimentul
Metoda experimentală constituie una din metodele cu grad înalt de generalitate,
aplicată în cele mai diferite domenii ale ştiinţei.
Experimentul, ca metodă criminologică, reprezintă o observare provocată în
condiţii alese de experimentator.
Pe această cale, omul de ştiinţă urmăreşte să sesizeze legăturile de
intercondiţionare între diferite fenomene, dar mai ales, să descopere înlănţuirea
cauzală dintre acestea.
Particularităţile metodei experimentale sunt provocarea, varierea şi repetarea
fenomenului studiat prin intervenţia activă a cercetătorului.
Realizarea oricărui experiment presupune alegerea unei probleme de studiu şi
elaborarea unor ipoteze al căror adevăr sau falsitate vor fi dovedite sau infirmate în cursul
cercetării ştiinţifice.
Frecvent, se doreşte:
- să se determine legăturile ce unesc două variabile;
- să se compare efectele produse de doi factori pentru a identifica o cauză;
- să se stabilească efectul în funcţie de cauză.
Pentru a obţine rezultate pe plan ştiinţific, experimentatorul trebuie să respecte
reguli de ordin general, valabile pentru orice experiment şi reguli de ordin particular,
determinate de specificul obiectului studiat.
Regulile de ordin general constau în:
- abordarea problemelor studiate în mod cauzal;
- elaborarea ipotezelor de lucru;
- crearea unor grupuri de control cât mai asemănătoare grupului asupra căruia se
acţionează experimental;
39
 - asigurarea acţiunii unui singur factor (unei singure variabile) în acelaşi timp;
- eliminarea influenţei factorilor exteriori pe toată durata experimentului;
- obiectivitatea cercetătorului în efectuarea experimentului, în analiza şi sinteza
datelor obţinute.
În privinţa alcătuirii grupurilor de experimentare şi control, Grawitz propune
următoarele procedee:
a) Controlul de precizie, care constă în alcătuirea unui grup de control
asemănător grupului experimental, prin verificarea similitudinii fiecărui
element component în parte, în aşa fel încât să existe aceeaşi
reprezentare, în ambele gru-puri, a totalităţii factorilor individuali.
b) Controlul statistic, se limitează la verificarea frecvenţei elementelor
similare în ambele grupuri.
c) Controlul la întâmplare, constă în alcătuirea unor eşantioane aleatorii,
considerându-se că numai astfel poate fi neutralizată influenţa
multitudinii de factori întâmplători întotdeauna prezenţi.
În literatura de specialitate, tipurile de experiment se clasifică după următoarele
criterii:
- în funcţie de locul de desfăşurare se face distincţie
între experimentul de laborator şi de teren.
Primul tip presupune provocarea în mod artificial, în laborator, a unei situaţii
asemănătoare celei reale.
Al doilea tip se realizează prin considerarea unei situaţii naturale ca, fiind
experimentală.
Ambele prezintă avantaje şi dezavantaje, motiv pentru care cele două tipuri se
realizează în conexiune, rezultatul sintezei fiind mai aproape de adevăr.
- în raport cu natura variabilei independente, experi-
mentul poate fi provocat sau invocat.
Experimentul provocat presupune ca experimentatorul să acţioneze (să
introducă, să varieze) variabila independentă.
În experimentul invocat, variabila independentă nu este influenţată de
experimentator, ci face parte din condiţiile preexistente, experimentatorul limitându-se la
notarea influenţei acesteia asupra fenomenului studiat.
- în funcţie de modalităţile concrete de manipulare a
variabilelor există tipul de experiment "înainte" şi tipul"după".
Ele presupun observarea fenomenului atât înainte de introducerea variabilei
cât şi ulterior.
Pentru a cunoaşte, de exemplu, influenţa unor filme de violenţă asupra unui grup
de elevi, grupul este examinat atât înainte de vizionare cât şi ulterior.
Acest tip de experiment nu necesită grup de control.

c) Metoda clinică
Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic
şi prescrierii unui tratament.
În privinţa mijloacelor de realizare, metoda clinică nu operează cu variabile ci se
40
bazează pe anamneză (istoria cazului sau studiul de caz).
În cadrul cercetării criminologice studiul personalităţii infractorului are o
importanţă deosebită, motiv pentru care metoda clinică este utilizată frecvent.
Ea reprezintă calea prin care se tinde către o cunoaştere multilaterală a personalităţii
infractorului.
Criminologia clinică, în ansamblul său, are ca suport metodologic această
metodă.
Organizată conform principiilor clinicii medicale, criminologia clinică îşi
propune astfel să orienteze regimul de executare a sancţiunilor penale şi programul de
resocializare a infractorului în raport cu concluziile ce rezultă din examenul clinic al
acestuia.
Pe baza unor tehnici complexe de examinare se poate ajunge la relevarea unor
trăsături ale personalităţii infractorului care vor permite formularea unui diagnostic pe
baza căruia criminologul clinician urmează să evalueze conduita viitoare a subiectului şi
să formuleze un prognostic social.
Pornind de la diagnosticul şi prognosticul formulat, se va elabora un program
adecvat de tratament.
În acest sens, Pinatel precizează că noţiunea de tratament îmbracă, în criminologia
clinică, cel puţin două accepţiuni:
a) într-o primă accepţiune, aceasta se referă la modul de a acţiona faţă de un
delincvent, ca urmare a pronunţării unei sentinţe.
Acest mod este condiţionat de natura sancţiunii aplicate (pedeapsă, măsură de
siguranţă, măsură educativă) şi de cadrul legal ce stabileşte modul de executare a
acesteia;
b) într-o accepţiune mai puţin juridică, noţiunea de tratament desemnează o
acţiune individuală desfăşurată faţă de un delincvent în vederea modelării personalităţii
acestuia, în scopul de a înlătura factorii de recidivă şi a favoriza resocializarea.
În cazul metodei clinice se stabilesc principiile de investigare a
personalităţii delincventului, astfel încât să se orienteze pentru persoana condamnată
în adoptarea unui regim de executare în care să se ţină seama de atitudinile
comportamentale, de personalitatea infractorului, şi să se adecveze programului de
resocializare, de reformare a personalităţii delincventului în strânsă legătură şi cu
rezultatele examinării clinice a acestuia.
Pornind de la caz, criminologul poate reconstitui, recompune perioada
activităţii infracţionale, posibilitatea de reintegrare socială şi poate stabili condiţiile în
care persoana infractorului suportă sau nu consecinţele unei traume cu efecte
antisociale.
În acest mod se pot stabili factorii definitorii (determinanţi) care au influenţat
procesul antisocial, precum şi condiţiile concrete de viaţă la data săvârşirii actului
agresional, pentru a se putea delimita astfel procedeele specifice reeducării, atât
prin resocializarea individului, cât şi prin adoptarea unor măsuri antiinfracţionale
oportune.
Este adevărat că de fiecare dată nu se analizează un destin, ci comportarea
persoanei, urmând a se recunoaşte condiţiile în care socialul nu a adoptat cele mai
41
potrivite măsuri de apărare împotriva delincventei.
Ca metodă specifică, metoda clinică impune adoptarea mai multor tehnici de
investigare: observaţia, studierea documentelor, testele psihologice, interviul
clinic aprofundat, examenele de laborator.
În acest sens, studiul de caz reconstituie „biografia" infractorului prin
examinarea urmelor materiale care se regăsesc în gândirea şi acţiunea individului
(biografii, note, acte, materiale, jurnale, lucrări cu caracter intelectiv).
Din statistica unor astfel de rezultate se reţine că recidiva apare, de regulă, în
primii 5 ani ai perioadei calculate de la eliberarea din penitenciar.
Prin cea de a doua formă de studiu sunt descrise „carierele criminalilor" pentru a
se regăsi acele condiţii favorizante, dependente de cauzalitatea socială, precum şi de
structura individuală, astfel încât să se poată reţine cu uşurinţă prezenţa acestora în
existenţa unor indivizi care s-au sustras evidenţei penale.
Specificul acestor trăsături determină şi crearea unor anumite tipologii prin
evidenţierea elementelor generale şi bineînţeles a celor cu un specific aparte privind pe
delincventul supus verificării.
Prin studiul de caz propriu-zis se dezvăluie elementele fundamentale ce se
regăsesc în activitatea infracţională a unui individ.
În acest sens există două modalităţi de prezentare a cazului: prima, prin care se
prezintă activitatea detaliată a unuia sau a mai multor infractori, iar cealaltă prin
redarea unor cazuri care reprezintă în realitate o anumită tipologie infracţională.

d) Metoda tipologică
Metoda tipologică este una din cele mai vechi metode de cercetare criminologică
şi a servit la:
- descrierea unui aşa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul noncriminal;
- descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist,
pasional, violent, escroc, etc.);
- stabilirea unei tipologii criminologice a actului
infracţional.
Metoda tipologică a fost îmbrăţişată de partizanii tendinţei bioantropologice în
criminologie, preocupaţi să argumenteze existenţa unui tip constituţional de infractor.
Ea este prezentă, însă, şi în criminologia de orientare sociologică şi în cea de
orientare psihologico-psihiatrică.
Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip.
Tipul reprezintă o combinaţie de trăsături caracteristice pentru fenomenul
studiat.
O grupare de tipuri între care se repartizează diferitele trăsături caracteristice
ale fenomenului studiat constituie o tipologie.
Orice tipologie operează o selecţie, oprindu-se asupra acelor trăsături care
prezintă o asemenea importanţă pentru descrierea fenomenului, încât permite
eliminarea tuturor celorlalte elemente ca fiind de ordin secundar.
Spre deosebire de ipoteză, tipul corespunde unei realităţi concrete, iar spre
deosebire de descrierea concretă, tipul nu reţine decât anumite aspecte ale fenomenului.
42
 Diferitele tipologii se pot clasifica, pe de o parte, în tipologii specifice şi în tipologii
de împrumut, iar pe de altă parte, în tipologii constituţionale, psihologice, sociologice,
în raport cu orientarea lor teoretică.
Cesare Lombroso şi Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii specifice.
Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip unic de criminal înnăscut,
prin reţinerea anumitor trăsături, socotite stigmate ale crimei.
Ulterior, Lombroso a realizat o tipologie mai diferenţiată, descriind şi alte tipuri
de criminal (pasional, bolnav mintal, epileptic) .
Un alt exemplu de tipologie specifică este cel realizat
de criminologul austriac Seeling, care reţine opt tipuri de
criminali:
- criminalii profesionişti care evită, în general, să muncească, principala lor
sursă de venit provenind din infracţiune;
- criminalii contra proprietăţii;
- criminalii agresivi;
- criminalii cărora le lipseşte controlul sexual;
- criminalii care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie "criminală";
- criminalii caracterizaţi prin lipsa de disciplină
socială;
- criminalii dezechilibraţi psihic;
- criminalii care acţionează în baza unor reacţii primitive.
Aşa-numita "tipologie de împrumut" a servit celor mai diverse orientări.
O privire retrospectivă asupra rezultatelor cercetărilor realizate pe baza metodei
tipologice arată că nu s-au putut stabili până în prezent corelaţii semnificative, pe de o
parte între o anumită tipologie şi delincvenţă, iar pe de altă parte între diferitele
tipologii şi tratamentul penal aplicat.
Cu ocazia celui de-al Vll-lea Congres Internaţional de Criminologie (Belgrad,
1973), s-au ridicat numeroase semne de întrebare şi obiecţii cu privire la valoarea
metodei tipologice în criminologie şi s-a atras atenţia asupra pericolului pe care îl
reprezintă interpretarea extremistă a unor cercetări întreprinse pe această bază.

e) Metoda comparativă
Reprezintă o metodă de evaluare a datelor concrete rezultate în cadrul studiilor
criminologice, în sensul că este întrebuinţată, începând cu faza de culegere a datelor, de
explicare a acestora, până la faza de stabilire a concluziilor şi implicit de „prognozare" a
fenomenului cercetat.
Prin trimiterea directă de la un element al comparaţiei la altul, de la un fenomen
la celălalt, vor fi extrase cu uşurinţă asemănările şi deosebirile calitative, pentru ca
ulterior acestea să fie explicate.
Este utilizată în paralel sau asociată cu alte metode în toate fazele procesului de
cerceta re criminologică, de la descrierea şi explicarea fenomenului infracţional până la
prognozarea acestuia, la toate nivelurile de interpretare - fenomen, faptă penală, făptuitor
- atât în cercetarea cantitativă cât şi în cea calitativă.
Nu întâmplător, Brimo afirmă că, prin vocaţie şi utilizare, metoda comparativă
43
reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în ştiinţele sociale.
Referindu-se la metoda comparativă, E.Durkheim arăta: "Nu avem decât un
anumit mod de a demonstra că între două fapte există o relaţie logică, un raport de
cauzalitate, acela de a compara cazurile în care ele sunt prezente sau absente simultan şi
de a cerceta dacă variaţiile pe care le prezintă în aceste combinaţii diferite de împrejurări
dovedesc că unul depinde de celălalt".
O comparaţie presupune cel puţin două elemente care urmează a fi comparate.
Intr-o primă etapă se vor evidenţia asemănările şi deosebirile dintre acestea, urmând ca în
etapa următoare ele să fie explicate.
În cadrul metodei sunt utilizate procedeele de inducţie elaborate de Stuart Mill:
procedeul concordanţei, procedeul diferenţei şi procedeul variaţiilor concomitente:
a) procedeul concordanţei are în vedere faptul că,
atunci când producerea unui anumit fenomen este precedată în
timp de acţiunea altor fenomene aparent fără legătură între
ele, pentru a putea determina cauza este necesar ca prin ana
liza fenomenelor anterioare să determinăm elementul comun
existent în cuprinsul lor, acesta constituind cauza;
b) procedeul diferenţelor presupune că ori de câte ori un fenomen se produce în
cazul în care sunt întrunite anumite condiţii, dar el nu se mai produce când una din
aceste condiţii lipseşte, atunci această condiţie constituie cauza fenomenului;
c) procedeul variaţiilor concomitente - în măsura în care mai multe fenomene
precedă un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în acelaşi fel cu
fenomenul care succede constituie cauza.
Trebuie arătat că aceste procedee nu apar niciodată ca fiind izolate şi că inducţia
si deducţia nu constituie decât momente ale cunoaşterii ştiinţifice legate foarte strâns între
ele.
Utilizarea metodei comparative în criminologie ridică aceleaşi probleme ca şi în
alte discipline sociale cu privire la obiectul comparaţiei, criteriile care determină
comparaţia şi determinarea dimensiunii comune.
Metoda comparativă înseamnă observarea unor fenomene sau absenţa simultană a
două fenomene sau serii de fenomene, analiza acestora relevând legăturile dintre ele.
Are două forme: analogică - care presupune compararea asemănărilor şi
antidotică - presupune diferenţele dintre fenomene.
Printre rezultatele metodei comparatiste deosebit de semnificative au fost cele privind
evidenţierea deosebirilor între „personalitatea criminală şi cea normală", elaborându-se
programe de prevenire a delincventei, fixarea unei tipologii delincvenţiale.
Şi totuşi metoda comparativă nu certifică rezultatele analizei, întrucât, în cadrul
comparaţiei, rezultatele depind de o anumită rigoare ştiinţifică, de posibilitatea selectării
elementelor analizate.
În domeniul fenomenului social nu este posibil experimentul, iar experienţa nu
poate separa sau modifica elementele acestuia astfel că, nu se aplică în viaţa socială.
Totuşi, prin punerea faţă în faţă a două fenomene sau a două serii de fenomene
se poate stabili absenţa unora dintre elementele componente, stabilind efectele acestei
conjuncturi, precum şi legăturile dintre ele, precizându-se care sunt fundamentale,
44
esenţiale şi care sunt doar conjuncturale sau ineficiente.

f) Metoda predicţiei
Cercetarea de tip previzional este o problemă foarte complexă, ea atingând în
egală măsură dreptul penal, politica penală, penologia, dar şi criminologia.
Problemele legate de previziunea ştiinţifică în domeniul criminologiei privesc:
- raportul dintre legităţile statistice şi prognosticul fenomenului infracţional;
- opţiunea cu privire la factorii de predicţie de natură individuală;
- activitatea de planificare în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului
infracţional.
În domeniul criminologiei, metodele de predicţie au urmărit în principal două
obiective:
a) formularea unor previziuni cu privire la evoluţia fenomenului infracţional pe o
perioadă de timp dată (de obicei 5 ani);
b) evaluarea probabilităţilor de delincventă.
La acest obiectiv, cercetările s-au grupat pe două categorii.
O primă grupă .de cercetări are ca scop să evalueze probabilitatea de delincvenţă,
să prevadă semnele unei delincvenţe viitoare la o vârstă fragedă.
Celelalte cercetări urmăresc să evalueze probabilitatea recidivei, să prevadă
comportamentul viitor al persoanelor care au deja o conduită delincventă.
O astfel de evaluare ar putea fi făcută fie înainte de pronunţarea hotărârii, fie
înainte de liberarea condiţionată.
Tehnicile de realizare vor diferi după cum este vorba de un grup de delincvenţi sau
de un caz particular, predicţia asociindu-se aici şi cu alte metode de investigare
criminologică, cum sunt studiul de caz.
Indiferent dacă este vorba de o predicţie asupra grupului sau asupra unui individ
concret, metodele criminologice de predicţie se bazează pe un principiu comun şi anume
izolarea unui anumit număr de factori care fac probabilă apariţia conduitei delincvente.
Deşi promotorii acestei teorii subliniază că factorii selecţionaţi nu sunt neapărat şi
factori cauzali, nu se poate nega că alegerea lor depinde de opinia cercetătorului cu
privire la etiologia actului infracţional.
Modalitatea adoptată în vederea prevenirii fenomenului criminogen urmăreşte
elaborarea unor previziuni în legătură cu fenomenul infracţional, precum şi evaluarea
evoluţiei fenomenului criminogen prin:
- stabilirea domeniilor, sectoarelor în care delincventa este probabilă;
- identificarea specificului, comportamentului viitor al persoanelor care au cazier
judiciar.
Prin identificarea elementelor ce formează obiectul metodei de predicţie se
încearcă în realitate estimarea unor posibile necesităţi, obiective sau subiective, pentru
ca individul sau grupul de indivizi să devină delincvenţi.

g) Metoda statistică
Metoda statistică studiază fenomenele de masă ale societăţii şi ale statului,
clasificându-le şi sistematizându-le prin reţinerea elementelor fundamentale şi
45
înlăturarea celor accidentale, păstrând doar ceea ce e reprezentativ şi tipic,
regularitatea apariţiei unor fenomene, constanţa acestora şi aprecierea cantităţii lor.
Legile statistice, stabilind fenomenul de repetiţie şi de succesiune în dinamica
criminalităţii, stratifică observaţiile şi prezintă domeniul criminologie ca pe un sistem
de norme privind mărimea, volumul, rata şi intensificarea fenomenului criminogen.
Criminalitatea este măsurată prin factori principali de statistică, iar metodologia
înregistrării fenomenului criminogen este cea a probabilităţilor matematice.
Sistemul de măsurare, bazat pe o definire a cantităţii de informaţie, prin folosirea
conceptelor matematice, noţiuni de logaritmi, calculul probabilităţii, relevă
proprietăţile seriilor de evenimente izolate sau aplicate la secvenţe scurte
de evenimente.
În acest sens orice eveniment criminogen este luat în considerare prin conţinutul
său infracţional („informaţia însemnând ceea ce înlătură o certitudine anterioară"),
dificultatea psihologică a diferitelor evenimente fiind de aplicaţie unică şi de aplicaţie
generală, aceasta fiind afectată şi de alţi factori stabilindu-se astfel probabilitatea
acestora.
Pentru observarea procesului criminogen, prin investigarea abstracţiei şi a
generalizării se evidenţiază frecvenţa şi sursele provocatoare sau ipotetice ale acestora
admisibile şi inadmisibile, „strategia de căutare delincvenţială".
Prin metoda statistică se traduce un fapt într-un enunţ abstract care va cuprinde
relaţii de identitate, de egalitate sau de includere în sistemul criminogen.
Erorile în raţionament se pot datora şi unor interpretări greşite ale formelor
logice, ale răspunsurilor, dar rezultatele obţinute concordă cu unele ipoteze
prezentând trei valori de adevăr: adevărate-false-nerelevante, urmând ca printr-un
sistem de aproximare succesivă să se ajungă la o identitate esenţială.
Transformarea regulilor de criminologie în expresii simbolice, cu ajutorul
ansamblului de reguli statistice, determină expresii sintetice care pot fi înlocuite cu
expresii logice.
Validitatea metodelor probabilistice privind cauzele comportamentului
delincvenţial, prin observarea individului ce se raportează la stimulii externi, prin
căutarea scopului actelor cu ajutorul unor mecanisme ce pot fi precizate cu
rigurozitate, va oferi un model pentru înţelegerea acestor comportamente
(deosebindu-se ceea ce este profund de ceea ce este banal, fie în ce priveşte indivizii
izolaţi, fie membrii unui grup social).
Cadrul analitic furnizat de statistică permite criminologiei să compare procesul
desfăşurării fenomenului delincvenţial real cu mesajul codificat a cărui
specificitate determină unitatea de bază pentru evaluarea laturii cantitative şi
calitative, reducând comportamentul la simple conexiuni asociative pentru a se studia
elementele fundamentale ale comportamentului uman.
Comportamentul delincvenţial nu se încadrează în mod constant în aceiaşi
parametri, însă, pentru a se ajunge la un alt grad de generalizare, se folosesc
mecanismele care deschid perspectiva alegeri necondiţionate ale sensului special al
noţiunilor ce conţin factori de originalitate, fluenţă şi flexibilitate, precum şi factori de
redefinire, elaborare şi evaluare.
46
 În cadrul metodei statistice se impune ordonarea şi gruparea datelor din volumul
de observaţii şi date examinate.
În urma grupării datelor ce aparţin unor clase ce urmează să fie concentrate într-o
valoare centrală (care va releva o distribuţie statistică sau seria de variaţii) se
formează baza prelucrării statistice a materialului brut.
Pe lângă posibilitatea de a prezenta datele cercetării, ale reprezentării grafice, se
trece la metoda exprimării sintetice a ansamblului de date evidenţiind anumite valori
numerice.
În acest mod rezultatele imediate vor fi reduse la câteva valori caracteristice,
pentru a se stabili tendinţa generală a fenomenului.
De la valorile normale, din studiul corelaţiei, se va stabili legătura între anumite
procese şi fenomene, stabilindu-se dispersia şi abaterea standard.

h) Metoda sociologică
Prezintă caracterele sale inductive, obiective şi exclusive, stabileşte influenţa
fenomenelor sociale asupra conştiinţei individului, rolul şi eficienţa instituţiilor legale
privind sancţionarea şi prevenirea infracţiunilor.
Studiind fenomenele sociale dintr-un punct de vedere special, sociologia caută
regulile generale de evoluţie a conştiinţei sociale în cadrul grupului social, oferind
criminologiei legitimitatea raportului dintre individ şi societate.
Faptul că, şi criminologia şi sociologia utilizează aceleaşi materiale de cercetare,
precum şi unii factori ce determină implicaţiile sociale ale criminalităţii, dovedeşte
concluzia ca metoda sociologică în sistematizarea raţională („a evenimentului şi
fenomenului social") ajută la adoptarea concluziilor necesare înţelegerii fenomenului
criminogen.
Prin metoda sociologică se dezvăluie conceptele sociologice privind cercetarea
vieţii sociale prin individualizare, dar şi prin generalizare, completând celelalte metode
sub aspectul cunoaşterii fenomenelor de repetiţie şi de succesiune.
Prin descrierea fenomenelor sociale, metoda sociologică reprezintă o treaptă
preliminară folosită de criminologie pentru stabilirea diferitelor tipuri evolutive
criminogene, formulând concluzii în care se sistematizează domeniul devianţei sociale
şi se finalizează în ceea ce are propriu şi caracteristic modelul etiologic.
De asemenea, se stabilesc legăturile cauzale şi funcţionale între fenomenele vieţii
sociale, se stabilesc legile de producere şi evoluţie a criminalităţii, elementele
permanente ale acesteia prin motivaţii criminogene.

2. 2. Metode adiacente
a) Metoda istorică
Fenomenele sociale stabilesc legăturile cauzale variind în toate schimbările pe
care le suferă, astfel că prin metoda istorică se studiază revenirea fenomenelor
infracţionale, cauzalitatea şi determinările acesteia.
Structura criminalităţii se raportează la realitatea empirică prin precizarea şi
determinarea evoluţiei fiecărui model teoretic, în decursul anilor stabilindu-se modalitatea
de evaluare, perioada când metoda sau modelul s-a aflat în apogeul sferei de
47
comunicaţie, principalele iniţiative în cadrul acestuia, precum şi esenţa gândirii unor
personalităţi.
În acest mod se păstrează în permanenţă legătura dintre cauzalitate şi rezultatul
criminogen prin verificarea determinărilor concrete în fiecare perioadă, evoluţia
istorică fiind astfel urmărită pentru a se stabili posibilitatea adoptării sau regresul
metodei adecvate.
Metoda istorică, fiind o metodă generală, în criminologie îşi găseşte aplicarea
prin verificarea condiţiilor în care doctrina criminologică a determinat şi influenţat
sistemul social-politic pentru adoptarea măsurilor corespunzătoare privind prevenirea
infracţionalităţii.
Evoluţia criminalităţii va fi astfel determinată în mod concret, pentru fiecare
etapă evolutivă subliniindu-se reacţia socială la actul criminal, ce măsuri represive au
determinat o reformare socială pozitivă, în ce condiţii persoanele cu tulburări de
comportament au putut sau nu fi resocializate, care a fost „preţul" investit de societate
pentru redimensionarea comportamentului uman.
De asemenea, cu ajutorul metodei istorice se verifică în ce măsură anumite
instituţii juridice cu implicaţii directe, nemijlocite au avut eficienţa criminologică,
care dintre ele au fost evaluate pozitiv, care au devenit caduce prin neutilizare şi care
dintre acestea au exercitat un rol negativ într-o perioadă istorică bine determinată.
Cunoaşterea concretă a evoluţiei sistemului criminologie este justificată de
necesitatea ca instituţiile juridice să-şi înceteze efectele, întrucât, din punct de vedere
criminologie, nu-şi mai justificau existenţa ca urmare a schimbării sistemului social,
economic, politic rămânând doar acele instituţii care se dovedesc viabile.
Fenomenele criminalităţii păstrează trăsăturile şi proprietăţile fenomenelor
sociale, structura lor particulară determinând folosirea tipurilor cunoscute, reversibile,
dar şi inventarea unor tipuri noi, specifice, care depind de factorii sociali, economici,
politici, însă permit analiza perspectivei şi reducerea la proprietăţile care au efect
pozitiv.

b) Metoda logică
Compoziţia socio-profesională a structurii delincvenţiale prezintă concordanţe
importante cu diferite procente de şcolarizare, de recidivare, de specializare
infracţională, elemente care din punct de vedere logic determină concluzii certe
pentru criminolog.
Relaţia directă dintre factorii educaţionali şi starea infracţională, existenţa unor
condiţii specifice de acceptare sau nonacceptare a aplicării legii, vor determina în
mod logic concluzii privind adoptarea unor mijloace specifice de evidenţiere şi
raportare a fenomenului criminalităţii la starea socială existentă.
Analiza premiselor sociale, concrete, în cadrul adoptării unui sistem de
eradicare a criminalităţii determină concluzii logice.
În acest sens urmează să fie interpretată frecvenţa criminalităţii, presupunând
un procent ridicat în perioadele de recensiune economică, justificată de inflaţie şi de
rata mare a şomajului.
Raportul dintre criminalitate şi capacitatea statală de juridicizare şi de
48
reformare socială a individului (infractor) determină reparaţii globale privind
infracţiunile cele mai uzitate de către diferite categorii de infractori (diversificate, cu
o anumită dinamică de încadrare).
Structurile cauzale, ipotetice relevă o corelaţie logică privind tipul
infracţiunilor săvârşite de populaţia agresională.
Analiza de dependenţă a factorilor componenţi ai fenomenului infracţional, în
cazul în care relaţiile rămân aproximativ lineare: mediul familial, mediul de cultură,
mediul social, determină concluzia logică de creştere a ipotezelor cauzale agresionale
(o politică de salarii scăzute, absenteismul şcolar, înlăturarea fenomenelor
întâmplătoare, manifestaţiile empirice ale grupurilor sociale frecventate, abaterile
diferenţiate ale agresorului de la ansamblul regulilor stabilite de indivizi, numărul de
alternative de care dispune agresorul în raporturile dintre prevedere şi alegere,
capacitatea de acumulare a informaţiilor durabile, sistematice şi continue).

c) Metoda regresivă
Având caracter general, recunoaşte existenţa unor raporturi şi relaţii
intermediare, postulând relaţii de ordin cauzal şi având scopul de a descifra
comportamentele empirice ale individului.
Prin identificarea raporturilor dintre cauză şi rezultatul criminogen se stabilesc
acele perspective sociale care vor determina situaţia fenomenului criminogen.
Prin cunoaşterea efectelor criminogene se urmăreşte, în general, restrângerea
acelor cauze care pot redobândi caracterul criminogen perpetuu, în sensul că prin
reducerea unor efecte se pot reduce şi cauzele criminogene.
În raporturile mai puţin cunoscute dintre anumite cauze şi condiţiile concrete
care întreţin efectul criminogen, din punct de vedere social, se încearcă ruperea
legăturilor dintre cauză, condiţie şi efect criminogen prin mijloace ocrotite de lege,
astfel încât fenomenul criminogen să fie redus.
Existenţa unor cauze care par să justifice în general fenomenul criminogen,
prin perpetuarea acelor elemente obiective, în mod practic sunt justificate de
particularităţile generale privind fiinţa umană precum şi existenţa unor particularităţi
determinate de condiţiile sociale concrete.
Cunoscându-se cauzele obiective şi subiective pot fi determinate efectele
acestora care, la rândul lor, vor justifica alte cauze, în acest mod dovedindu-se
legătura între acţiunea cauzelor şi efectele acestora.
În cadrul metodei regresive se încearcă premeditarea efectelor prin analiza
diferitelor cauze.

d) Metoda psihanalizei
Împrumutată din psihologie, metoda psihanalizei are ca scop descifrarea
comportamentelor empirice ale individului, a împrejurărilor obiective în care s-a
produs evenimentul agresional.
Certitudinile şi incertitudinile cunoaşterii acestor concepte dezvăluie
posibilitatea în care agresivitatea acceptă modalităţi specifice de raportare a
intenţionalităţii la măsurile sociale reformative.
49
 Investigaţia actului agresional (ca fenomen psihic inaccesibil supunerii) a
conştientului, a refulărilor inconştientului, înzestrarea psihovolitivă, aprecierile
incoerente, deformate sau voit iraţionale pot fi decodificate şi evaluate în vederea
conştientizării şi a suprimării cauzelor agresionale prin metoda psihanalizei.
Tributaţiile individuale, pasionale, rezultat al supunerii faţă de plăcerea ţinută
sub inhibiţie (datorită intransigenţei lumii înconjurătoare) realizează libertatea şi
moralitatea individuală. între conceptul de libertate şi cel de moralitate există o
conexiune lăuntrică, în sensul că moralitatea individuală presupune condiţia
prealabilă a libertăţii, realizată astfel într-un mod conştient.
Existenţa implică întotdeauna unele contraste între fericire-nefericire,
satisfacţii-insatisfacţii.
Fiinţa umană, afirmă Freud, acceptă "principiul plăcerii" şi caută să evite
durerea, fapt care determină refularea impulsurilor, frustraţiile şi renunţările, astfel
încât energia degajată de instinct reaşează, recondiţionează sau reformează condiţia
individului".
Prin cele două instincte fundamentale: iubirea şi moartea, societatea umană s-ar
distruge dacă fiecare individ nu ar fi dominat de raţiune. în acest mod, fiinţa umană
recurge la privaţiuni, devieri, frustrări ale dorinţelor sexuale, renunţări, altfel ar
trebui să accepte distructivitatea (morală sau fizică) şi dominaţia instinctuală.
Crizele instinctuale datorate acumulării tensiunii psihice determină eliberarea
prin represiune asupra mediului înconjurător pentru ca ulterior individul să-şi asume
în mod liber interdicţiile sau renunţările impuse de colectivitate.
Deşi Freud nu formulează principiul agresional în aceste limite, totuşi, prin
analiza modului de represiune a instinctelor, oferă o interpretare a "dinamicii
dominaţiei", justificată de necesitatea socială de a menţine pozitivitatea umană, care
se deosebeşte de pozitivitatea de interese mediate.
Realitatea socială îşi exercită atitudinea şi rolul represiv, privind forma de
exprimare a trebuinţelor, necesităţilor sau energiei instinctuale individuale,
impunând o conduită socialmente utilă, sau subliniind până la reformare
aceste manifestări.
O parte esenţială a agresionalităţii umane este generată de căutarea plăcerii
sexuale, de satisfacere a instinctului sexual, a eliberării nejustificate a instinctelor,
astfel că se impune reevaluarea principiului represiunii sociale pentru a determina
agresorul să renunţe la aspectul agresional al comportamentului său chiar cu preţul
frustrării.
Funcţia "libido"-ului în psihismul uman nu trebuie exagerată, însă, în mod cert,
nu trebuie neglijată.
Teoria psihanalitică, deşi reprezintă o „formă de filosofie", prin adoptarea unor
procedee specifice constituie o formă de tratament curativ pentru indivizii psihopaţi.
Expresia verbală şi gestica agresorului decodifică, în mare parte, refulările
inconştientului ce reprezintă acumulări ale copilăriei, iar prin dezvăluirea acestora se
poate ajunge la „vindecarea parţială sau totală" a bolnavului.
Determinarea refulării în cazul agresorului poate avea cauze multiple, însă
aspectul esenţial este reprezentat de puterea de a înţelege, de a decodifica raportul
50
dintre judecăţile exprimate, dintre tendinţele psihice contradictorii, pentru a stabili
„fixaţiile inconştiente", şi a înfrânge rezistenţa conştientă privind dezvăluirea
adevărului.
Dar, psihanaliza elaborează şi teoria privind psihismul agresional, explicând
aprehensiunea subconştienţa a individului stăpânit de sentimente bestiale, în termeni
psihanalitici, agresiunea reprezentând o angoasă recurentă a fiinţei umane, de la
începutul omenirii şi până astăzi (subconştientul individului este dominat de invidie,
ură, răzbunare, gelozie, posibilitatea adulterului, trădarea).
Adâncimile tragice ale eului izbucnesc în agresivitate, tensiunile de conştiinţă
cauzală şi finală fiind relevate în limitele existenţei individuale (cinism, dezgust
fizic, ură faţă de semeni).
Fiecare act criminogen trebuie acceptat ca fiind o unitate de viziune structurată
uniform de semnificaţiile produse prin: persoana agresorului, prin modus operandi,
prin intensitatea contrastivă a trăirilor, înclinată numai spre părţile negative ale
existenţei.
Egocentrismul exacerbat al agresorului explică înclinarea acestuia spre trufie
şi autopreţuire, spre ferocitate şi stări patologice (determinate de energiile şi
patimile individiale).
Implicaţiile caracteriologice conferă limitele emoţionale ale acţiunii şi
incapabilitatea continuării sau desăvârşirii actului datorită slăbiciunii volitive şi a
schimbării direcţiei concepţiilor agresionale, sub influenţa ambiţiilor sale nesăbuite.
Stilul convenţional al comportamentului agresional şi limitele tensiunii
psihologice generează o angoasă faţă de realitate şi ajunge până la provocarea
realităţii care-i este potrivnică.
Psihanaliza, aşa cum a fost elaborată de Freud, nu este destul de consecventă
fiind dominată de scientismul vieţii universitare de la sfârşitul sec. al XlX-lea şi
începutul sec. XX.
Astfel, în explicaţiile Freudiene, dimensiunea temporală a viitorului lipseşte,
iar sub influenţa scientismului determinist Freud neglijează forţele pozitive de
echilibrare care acţionează în orice structură umană, individuală sau colectivă; a
explica, pentru el înseamnă a reveni la experienţele copilăriei, la forţele instinctive
refulate sau oprimate. Individul este pentru Freud un subiect absolut pentru care ceilalţi
oameni nu pot fi decât obiecte de satisfacere sau de frustrare, acest fapt reprezentând
fundamentul .absenţei viitorului.
Libidoul nu trebuie redus la domeniul sexual, el fiind întotdeauna individual, iar
în viziunea freudiana a omenirii, subiectul colectiv şi satisfacerea pe care o acţiune
colectivă o poate aduce individului lipsesc cu desăvârşire.
După Freud, pe plan individual, dorinţele, chiar modificate, nu se pot mulţumi cu
satisfacerea parţială şi nu pot să accepte represiunea.
El a descoperit că relaţia raţională cu realitatea cere o satisfacere imaginară ce
poate lua forme diverse, de la structurile adaptate ale lapsusului şi ale visului, până Ja
structurile neadaptate refulate subzistă în inconştient şi tind spre o satisfacere simbolică,
care este posedarea obiectului, iar tendinţele colective vizează nu o posedare, ci
realizarea unor coerenţe.
51
 Metoda psihanalizei este o metodă încă de actualitate care trebuie frecventată în
explicarea faptelor sociale, deoarece reprezintă dialectica empirică, ce prinde
realitatea în mişcare, într-o transformare necontenită.
Orice fenomen este produs de modul de producţie şi modul de repartizare a
bunurilor materiale, astfel că, pentru cunoaşterea fenomenelor criminalităţii, trebuie
folosite procedeele analizei şi sintezei, ale inducţiei şi deducţiei.
e) Metoda sistemelor
Înseamnă intermedierea funcţională a elementelor ce compun fenomenele naturale
sau tehnice, liniile lor de evoluţie ce pot fi identificate, analizate şi înţelese, folosind
metodologia integrităţii, a autostabilizării, a autoorganizării şi ierarhizării.
Pentru concretizarea rezultatelor semnificative în depistarea actelor criminogene,
prin adoptarea unor modele matematice, se identifică elementele fenomenului
criminogen şi se stabilesc interacţiunile existente între diversele componente ale
acestui fenomen.
Cunoaşterea experienţei criminogene este posibilă prin utilizarea celorlalte
metode, însă investigarea fenomenului criminogen nu ar fi posibilă astăzi fără
adaptarea metodei sistemelor la datele oferite de criminologiei.
Este adevărat că prin conceptele logico-matematice se sintetizează, cifric, toate
conceptele, identificarea acestora fiind necesară în sensul desprinderii unor concluzii
privind noile legităţi ale criminalităţi, soluţii viabile, caracterele comune şi reglarea
acestora.
Concepând raportul dintre anumiţi indicatori se pot stabili cu rapiditate, în
linii generale, modalitatea de reflecţie a legilor socio-umane în cadrul fenomenului
criminalităţii, se pot raporta coordonatele criminalităţii pentru a se aprecia evoluţia
acestora.
De asemenea, prin raţionamentele logico-matematice, există posibilitatea
explicării unor cauze care influenţează comportamentele antisociale, prin sublinierea
trăsăturilor esenţiale, care se regăsesc într-o anumită categorie de fenomene
criminogene.
E posibilă identificarea frecvenţei reactivării unor cauze criminogene, în mod
constant, sau în mod periodic, astfel de cauze detaşându-se de influenţele subiective
ale unor condiţii favorizante.
Sunt evidenţiate şi condiţiile subiective, de o frecvenţă deosebită, care, deşi nu
determină fenomenul criminogen, îl amplifică.
După determinarea raţionamentelor logico-matematice urmează activitatea de
concentrare a acestora în sensul evidenţierii trăsăturilor comune, pentru ca ulterior să
se procedeze la emiterea unui cadru juridic, adecvat, de prevenire şi de combatere a
criminalităţii. C
ontextul eco-nomico-social determinat va fi analizat prin raportarea datelor
rezultate din controlul criminalităţii la instituţiile de drept existente, astfel încât să se
poată identifica acele trăsături ale unor instituţii juridice penale care au fost
menţinute de către sistemul economico-social.
Sistemele de autostabilizare indică necesităţile de schimbare a legislaţiei,
precum şi posibilităţile de aplicare a acesteia în mod consecvent.
52
 Existenţa socială, influenţată de trăirea subiectivă, determină criminalitatea în
fiecare caz în parte, dar prin subsumarea unui anumit tip de fapte se poate
concluziona stabilitatea sau instabilitatea acestor cauze şi modalităţi de determinare
ale acestuia.
Folosind metoda sistemelor se explică şi se definesc principalele măsuri de
prevenire, cota de prioritate faţă de măsurile represive şi raportul de stabilitate sau
instabilitate în cadrul priorităţii unui sistem de combatere sau a unui sistem represiv
în acest mod, se poate concluziona că, în orice perioadă istorică, în cadrul combaterii
fenomenelor criminalităţii, prioritar a fost sistemul represiv care, prin indentificarea
anumitor fapte ce reprezintă infracţiuni, a procedat la adoptarea unor pedepse
proporţionale prin cuantum şi formă, cu posibilitatea de apreciere a pericolului social
concret al unui gen de infracţiuni.
Astfel, se explică perpetuarea sancţiunilor unor fapte grave, prin măsuri
represive definite în acelaşi mod în toată istoria lor, cărora li s-a schimbat doar
cuantumul în diferite etape de dezvoltare socială.
În acelaşi fel se explică şi păstrarea unor modalităţi de combatere a acestor
categorii de infracţiuni prin aceeaşi formă, considerată practic valabilă în decursul
timpului.
Fenomenul criminalităţii identificat prin metoda sistemelor oferă posibilitatea
ierarhizării măsurilor de prevenire şi combatere a criminalităţii prin subsumarea mai
multor categorii infracţionale, în aceeaşi metodă de identificare şi de prevenire,
precum şi prin adoptarea sau modificarea unor sisteme de drept care se pretează la
măsuri coercitive (financiar, fiscal, comercial, contravenţional). în acest mod, există
posibilitatea interacţiunii în asigurarea eficacităţii măsurilor de prevenire.
Metoda sistemelor, reprezintă o metodă modernă, care, prin modele matematice
ale cauzalităţii criminalităţii, precum şi prin identificarea modelelor adecvate în
sancţionarea criminalităţii, stabileşte consecinţele logice ale premiselor ce se
regăsesc în cadrul raţionamentului matematic.
Metoda sistemelor înseamnă interdependenţa funcţională a elementelor ce
compun fenomenele naturale sau tehnice, liniile lor de evoluţie ce pot fi identificate,
analizate şi înţelese, folosind metodologia integrităţii, autostabilizării,
autoorganizării şi ierarhizării.

f) Metoda integralistă
Priveşte fiecare fenomen social, în integrarea specifică totală, care indică linia
perspectivei şi forma finală prin prestarea unor influenţe adiacente speciale.
În concluzie, criminologia, deşi nu posedă o metodă specifică şi exclusivă,
foloseşte totuşi în studiul fenomenelor, cu un alt grad de complexitate şi
variabilitate, rezultatele tuturor acestor metode de cercetare a fenomenului
criminalităţii, adoptând o metodologie exactă de măsurare şi verificare a acestuia.
De altfel, nici nu ar fi practică acceptarea teoriei monismului metodologic în
criminalitate, întrucât fenomenele sociale sunt rezultatul unor complexe, care nu se
reduc la o singură trăsătură izolată, dimpotrivă, teoria dualismului metodologic
acceptă diversitatea metodelor de cercetare şi în acest mediu.
53
 3. Tehnici moderne de investigare în criminologie
Problema criminalităţii condiţionează cunoaşterea dimensiunilor şi structurii
fenomenului delincvenţial prin utilizarea unor tehnici de investigare.
În primul rând se apreciază, faţă de structura populaţiei, generale sau zonale,
caracteristicile de omogenitate, precum şi diferenţierile de structură pentru a se putea
concluziona, sub aspectul unor indicatori aleşi, măsura şi gradul implicării unei
anumite categorii de populaţie în fenomenul delincvenţial.
Se iau, astfel, în evidenţă multiplele particularităţi şi corelaţii existente între
factorii obiectivi, determinabili ai fenomenelor criminogene, precum şi dinamica
fenomenului într-o anumită categorie a populaţiei.

3.1. Observarea
Ca tehnică fundamentală de percepere sistematică şi planificată a fenomenului
infracţional, observarea ridică probleme legate de adaptarea sa la obiectivele concrete
ale cercetării criminologice, de adecvarea acesteia la eşantioanele studiate şi limitele
relaţiei intre observatori şi observaţi.
Observarea este recomandată în studierea unor colectivităţi sau grupuri mai
restrânse, a unor activităţi determinate, întrucât actele comportamentale ale eşantionului
ales sunt mai uşor de perceput, urmărit şi studiat.
Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor comportamentale prin
tehnica observării se poate realiza, în funcţie de scopul urmărit, asupra unor subiecţi sau
grupuri de subiecţi infractori aflaţi în stare de libertate sau de deţinere.
Sunt cunoscute şi folosite mai multe tipuri de observare şi anume :
a) în funcţie de relaţia observatorului cu realitatea, observarea poate fi directă
(nemijlocită) sau indirectă (ex. observarea documentelor);
b) în funcţie de etapa cercetării, observarea poate fi globală, de familiarizare
prealabilă cu tot complexul de situaţii în care se manifestă persoanele vizate, sau
parţială, axată pe o anumită tematică;
c) în raport cu obiectivele şi scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată
(de tip cantitativ) şi nesistematizată (de tip calitativ), cu precizarea că, în cazul
observării ştiinţifice, termenul "nesistematizat" presupune o sistematizare cu un grad
mai redus.
În principiu, în cazul cercetărilor cu scop de explorare a fenomenului, unde se
urmăreşte o abordare globală, o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate,
observarea va fi aproape întotdeauna nesistematizată, în sensul că ea se va realiza în
limitele unei scheme elastice, cu categorii largi, suple.
În cazul cercetărilor de diagnostic, în care ipotezele de cercetare sunt elaborate
din start, observarea va avea un caracter sistematic.
Ea se va limita la anumite aspecte considerate semnificative într-un context
determinat şi în funcţie de un obiectiv precis.
Realizarea acestui tip de observare reclamă din partea cercetătorului o perfectă
stăpânire a conceptelor (criminologice, juridice, psihologice etc.) cu care operează.
De altfel, utilizarea observării sistematizate este de dată mai recentă în
criminologie, ea înscriindu-se în cadrul unor preocupări mai largi de organizare, de
54
standardizare a proceselor studiate în vederea sporirii posibilităţilor de comparare, de
identificare a unor constante şi chiar a anumitor legităţi ale fenomenului infracţional.
d) în raport cu poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, observarea poate fi
externă, observatorul rămânând în afara sistemului respectiv, sau internă, care implică o
participare a observatorului la viaţa grupului studiat, motiv pentru care mai poartă şi
numele de observaţie participativă. Această participare poate fi pasivă sau activă,
parţială sau totală.
Alegerea tipurilor de observare este determinată de o multitudine de factori,
dintre care cei mai importanţi sunt nivelul de cunoştinţe atins în criminologie, natura şi
scopul cercetării întreprinse, caracteristicile subiecţilor observaţi, condiţiile concrete
în care se desfăşoară cercetarea (buget, timp, loc, numărul observatorilor, calificarea
lor etc.) .
Observarea se realizează de către cercetătorul individual sau de către echipă
de cercetători.
De regulă, observarea nesistematizată de tip participativ se realizează de un
singur observator sau de o echipă restrânsă de cercetare.
Observarea cantitativă sistematizată presupune, dimpotrivă, colaborarea unui
număr mare de specialişti.
Observatorul poate rămâne anonim ori poate fi cunoscut de membrii grupului
observat în această calitate.
Indiferent cărui tip va aparţine observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol
foarte important în reuşita cercetării pe care o desfăşoară.
Caracteristica principală a acestei tehnici rezidă în faptul că principalul
instrument de culegere şi evaluare a datelor este instrumentul uman, cercetătorul însuşi.
Acesta trebuie să dispună de talent in sesizarea evenimentelor, a conexiunilor între
fenomene, să se integreze uşor în colectiv, să dispună de rigoare, precizie, luciditate şi
obiectivitate.
Nu în ultimul rând, observatorul trebuie să dispună de un bagaj teoretic
corespunzător.
Tehnicile de investigaţie socială care presupun stabilirea unei relaţii nemijlocite în-
tre investigator şi subiecţii investigaţi ridică probleme cu privire la natura, la limitele şi
implicaţiile acesteia, la validitatea, fidelitatea şi relevanţa rezultatelor.
Cu atât mai mult în cazul delincvenţilor.
Prima şi una dintre cele mai dificile probleme este aceea a stabilirii contactului cu
subiecţii observaţi.
Mediul infracţional este un sistem cu legi proprii în care un străin pătrunde cu
greu.
Cel mai adesea, criminologul poate lua contact cu infractorii după ce aceştia
sunt descoperiţi de organele competente.
Ulterior el poate realiza observarea în mediu închis (centre de detenţie,
penitenciare, şcoli speciale de reeducare a minorilor) sau în mediu deschis (în cadrul
sancţiunilor cu condamnare la locul de muncă).
În primul caz, universul restrâns al mediului închis reduce inevitabil nevoile şi
aspiraţiile individului, modifică reacţiile acestuia, astfel încât apare necesar ca studiile în
55
mediu închis să fie completate cu cele în mediu deschis.
Un alt aspect important este legat de acceptarea de către grupul studiat a
prezenţei observatorului.
Depăşirea acestei dificultăţi este condiţionată de calităţile observatorului, de
talentul său în lucrul cu oamenii, de modul în care va şti să aleagă cele mai adecvate
procedee de investigare.
Specialiştii atrag atenţia asupra limitelor relaţiei observator - observaţi.
Se recomandă ca, încă de la început, criminologul să stabilească o "limită de
demarcaţie" precisă intre el şi subiecţii observaţi.
Aceasta îi va permite să evite eventualele suspiciuni din partea acestora,
precum şi încercările de a-l manipula.

3.2. Ancheta socială

Pornind de la cercetările demografice din care fac parte şi categoriile de
delincvenţi supuse anchetei se determină condiţiile în care au trăit autorii
infracţiunilor până la comiterea faptelor antisociale, comportamentul acestora
(cuprinzând atitudinile, opţiunile, opiniile), precum şi gradul de rezonanţă al activităţii
delincvenţiale în rândul grupului social din care fac parte.
Se stabilesc astfel relaţii inedite, determinabile, urmare a acţiunii legilor
obiective şi în special a celor cu aplicaţie socială, realizându-se cunoaşterea efectelor
acestora, precum şi a rezonanţei faţă de grupul social.
Deoarece, prin ancheta socială se pot urmări obiective diverse, se ajunge la
conceptualizarea, teoretizarea tendinţelor evolutive, dinamice ale fenomenului
criminogen, în ce au ele esenţial - constanţa acestora.
Existând posibilitatea teoretizării, prin cunoaşterea şi determinarea conceptelor,
se poate trece după fiecare anchetă socială la aplicarea practică indispensabilă
adoptării măsurilor de natură să promoveze reducerea fenomenului infracţional sau
eradicarea acestuia în cazul sau genul unei infracţiuni.
Cauzele generale care implică criminalitatea (cauzele economice, sociale,
politice) există în orice perioadă socială şi sunt relevate ca factori constanţi în ancheta
socială cu caracter general sau particular.
Anchetele sociale cuprind 5 tipuri de probleme şi anume:
- trăsături definitorii, demografice ale unui grup (eşantion) de participanţi la
săvârşirea acţiunii infracţionale, precizându-se calitatea participantului (autor,
coautor, instigator, complice), vârsta, prezenţa antecedentelor penale, calitatea
factorului infracţional;
- un alt tip de probleme se referă la mediul socioprofesional prin: indici privind
mediul familial, şcolar, loc de muncă, încercând să evidenţieze determinările care „au
investigat" pe autori la săvârşirea infracţiunilor, precum şi modalitatea concretă
adoptată în momentul săvârşirii actului infracţional.
Este important de stabilit şi trebuie să formeze obiectul investigaţiei cadrul concret,
circumstanţial în care s-a produs acţiunea infracţională pentru a se identifica
existenţa unor posibilităţi necunoscute care multiplică în mod progresiv natura
fenomenului infracţional şi caracterul constant al acestuia, în acest mod sunt
56
 depistate, sub beneficiul întrebuinţării concrete, acele elemente ce oferă concluzia
finală pentru cunoaşterea efectului actului infracţional, condiţiile implicării unor
elemente conjuncturale şi sfera de aplicare reală a acestora (anturajele ocazionale).
Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor de comportament
delincvenţial se poate face atât prin observaţia directă cât şi indirectă, cu caracter
global sau parţial a mediului socio-profesional analizat.
- printr-un alt tip de probleme relevate de ancheta socială se urmăreşte clasificarea
comportamentală în diferite categorii, raportată la categoria de relaţii sociale
vătămate, modul, locul şi mijloacele de comitere a infracţiunilor prin reţinerea
circumstanţelor reale sau personale care au însoţit şi definitivat fenomenul.
Un loc distinct în această fază a anchetei sociale este prezentat şi de poziţia
victimei faţă de scopul, mobilul şi rezultatul infracţional, cadrul social, tendinţele,
preocupările şi răspunsul victimei la actul criminogen;
- prin cel de-al patrulea tip de probleme ce formează obiectul investigaţiei sociale,
se urmăreşte deprinderea tendinţelor (de imitare, prestigiu) care au determinat crearea
unor opinii, atitudini subiective, pentru fiecare participant la actul infracţional, după
rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare penală.
Se urmăreşte identificarea impactului soluţiei de condamnare după intervenţia
reformării sociale - ca urmare a executării pedepsei - dacă cel condamnat
conştientizează gravitatea actului infracţional şi perspectiva reintegrării în viaţa
socială, prin metodele Detentologiei.
Folosirea acestor modalităţi urmăreşte, în mod practic, identificarea unor
posibilităţi de răspundere la problemele grave, vătămătoare rămase nerezolvate pentru
fostul condamnat, care va avea de suportat consecinţele condamnării, precum şi dacă
măsura reeducativă îşi produce sau nu efectele pentru care a fost emisă.
Prin ultima categorie de probleme ce vizează ancheta socială se stabileşte opinia
grupului sau a colectivităţii relativ la faptele criminogene discutate, posibilitatea ca
prin sancţiunea penală să se poată preîntâmpina, pe viitor, faptele agresionale
similare.
Se urmăreşte în mod direct crearea unui cadru adecvat pentru resocializarea
fostului delincvent, astfel încât să regăsească, în cadrul grupului sau a colectivităţii în
care a revenit, tendinţe optime şi pozitive de reformare, iar nu tendinţe contradictorii.
Pentru realizarea anchetei sociale este necesară parcurgerea următoarelor etape:
a) Organizarea anchetei - prin stabilirea tematicii de analiză precum şi a
eşantionului particularizat privind felul infracţiunilor şi categoriilor de delincvenţi;
b) Identificarea constantelor precum şi a factorilor variabili care ajută la
desprinderea esenţialului de ceea ce pare ocazional, lăturalnic, existând premisele de
adoptare a unor concluzii corecte şi complete în legătură cu problema verificată;
c) Urmează etapa culegerii şi înregistrării informaţiilor, în cadrul eşantionului
analizat, în sensul că prin observaţie, prin chestionar şi prin interviu se stabilesc
condiţiile obiective şi subiective determinate şi determinabile în cadrul fenomenului
criminogen.
Orice informaţie în legătură cu suma elementelor ce formează obiectul anchetei
poate determina o concluzie sau o trăsătură caracteriologică de natură să imprime
57
anchetei obiectivitate sau subiectivitate, precum şi o anumită finalitate.
Cadrul de referinţă supus analizei va fi definit şi prin elaborarea unor concluzii
după culegerea de informaţii din dosarele penale, notele personale ale infractorului,
anchetele administrative.
Într-o altă etapă a anchetei sociale se procedează la analiza informaţiilor culese
prin utilizarea procedeelor indicate mai sus, stabilindu-se astfel concluziile
finalizatoare, unitare şi diversificate prin identificarea constantelor, precum şi a
variabilelor care au determinat, au amplificat şi au analizat fenomenul criminogen.
În această etapă se fac calcule pentru identificarea unor tendinţe privitor la
evoluţia unor genuri infracţionale sau a unei anumite categorii de delincvenţi, prin
raportarea la reglementarea legală în vigoare.
Ultima etapă a anchetei sociale este reprezentată de finalizarea acesteia prin
adoptarea unei concluzii edificatoare asupra fenomenului supus anchetei.
Se presupune că, odată cu adoptarea concluziei, se vor adopta şi măsurile
specifice pentru garantarea intervenţiei legislative, în sensul aducerii fenomenului
criminogen.
În măsura în care modalitatea de informare este corectă, iar interacţiunea
elementelor componente a fost relevată în mod corect, se poate conchide privitor la
concluzia de finalizare a anchetei că este obiectivă şi că poate constitui cadrul adecvat
pentru lupta împotriva fenomenului criminogen.

3.3. Chestionarul
Reprezintă una dintre tehnicile întrebuinţate de criminologie şi constă în
culegerea datelor privind faptele economice, politice şi sociale, cauzele şi condiţiile
care determină fenomenul criminalităţii.
În mod concret chestionarul este reprezentat de întrebări de logică şi psihologie
(scrise), de imagini grafice, care determină pe cel anchetat să explice un anumit
comportament social.
În criminologie, chestionarul este utilizat pentru identificarea datelor are să
permită o evaluare globală a unui ansamblu criminogen sau a unui fenomen
component al acestuia.
Studiile de victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului,
pentru a se obţine cifra neagră a criminalităţii.
Pentru realizarea corespunzătoare a chestionarului se folosesc două categorii de
întrebări: factuale şi de opinie, care trebuie formulate în mod logic pentru a se putea
evidenţia chiar şi acele răspunsuri ale subiecţilor interogaţi, de genul: „nu m-am
gândit la această întrebare", „nu am înţeles sensul întrebării", „nu am reflectat în
mod suficient".
În cazuri deosebite, se pot întrebuinţa chestionare speciale prin care se
abordează o singură temă de analizat spre deosebire de chestionarele referitoare la
mai multe teme care cuprind o cantitate mai mare de informaţii (omnibus).
Datele evaluate în chestionar vor fi codificate astfel încât se pot anticipa
concluziile edificatoare privind tema analizată.
Prin acceptarea unor întrebări deschise, este lăsată posibilitatea celui anchetat
58
să-şi exprime opinia în legătură cu fenomenul analizat, evitându-se categoriile de
răspuns „nu sunt pregătit" sau „nu am nici o părere".
Este adevărat că în cadrul formelor de prezentare a chestionarelor există mai
multe posibilităţi oferite de teoria preluării datelor, precum şi de forma de executare
a chestionarului (autoadministrate sau administrate prin operatori de anchetă).
De regulă, în criminologie, chestionarele sunt utilizate pentru elaborarea
teoretică, de perspectivă a identificării cauzelor şi condiţiilor de combatere a
criminalităţii, de modificare a structurii juridice.
Structura chestionarului urmează schema clasică: întrebări introductive;
întrebări de trecere spre probleme puse în discuţie; întrebări filtru; întrebări de
bifurcare; întrebări de identificare; întrebări de control.
Prin chestionar se identifică geneza şi conţinutul relaţiilor criminogene,
propunându-se explicarea acestora, precum şi adoptarea unor tehnici de organizare
pentru rezolvarea conflictelor criminogene, asociind scopurile teoretice cu cele
practice.

3.4 Interviul
În criminologie, tipurile de cercetare decurg din studierea fenomenului
infracţional în strânsă legătură cu utilizarea rezultatelor cercetării, precum şi prin
soluţionarea în mod direct a unor cazuri practice, având ca scop reformarea
infractorului.
Interviul reprezintă o tehnică de cercetare întrebuinţată şi în criminologie, şi
constând în discuţia dintre anchetator şi persoana anchetată.
Printre cele mai cunoscute tipuri de interviuri sunt: interviul formal şi interviul
neformal.
În cadrul interviului formal, persoana anchetată va răspunde la întrebări ale
căror număr, ordine şi formulare sunt stabilite în prealabil, răspunsurile fiind
înregistrate.
Interviul formal se pretează la elaborarea unui chestionar compus din întrebări
dinainte stabilite în care se lasă o mare libertate de concepere şi de acţiune celui care
anchetează.
Formele interviului, în doctrină, au fost definite ca: interviu direct (se alege
modalitatea de punere a întrebărilor şi de interpretare a rezultatelor) şi interviul
indirect (se utilizează o formă intermediară de culegere a datelor precum şi de
interpretare a acestora).
O altă formă este reprezentată de interviul clinic, utilizat în mod nemijlocit în
criminologia clinică pentru stabilirea legăturilor dintre cauzele obiective şi cauzele
subiective care u determinat o anumită reacţie a individului la stimulii externi.
O altă clasificare este reprezentată de modalitatea stabilirii unei legături între
cel are intervievează şi cel intervievat având o natură sensibilă (exprimarea
simpatiei faţă de subiectul analizat); neutru (atitudine neutră, fără răspuns de
simpatie sau antipatie) şi sever (în cadrul interviului relaţia se aseamănă mai mult cu
un interogatoriu).
În mod concret interviul impune alegerea şi selecţionarea persoanelor care
59
posedă „calităţile necesare" pentru stabilirea inflaţiei precum şi a sincerităţii.
În acest sens se constată că un rol deosebit privind calitatea subiecţilor revine
vârstei, sexului, subiectivităţii celor itervievaţi.
În cadrul interviului criminologic se recomandă ca terminologia acestuia să fie
deschisă, accesibilă pentru a se putea oferi răspunsuri sincere şi apropiate de
obiectivitate.
Preocuparea permanentă a celui care urmăreşte rezolvarea unei cercetări este
reprezentată de încercarea de a evita erorile de răspuns.

3.5. Procedee statistice matematice – cibernetice

Lumea modernă, asaltată de cantitatea actelor şi faptelor antisociale, încearcă să
definească prin metode operaţionale limitarea fenomenului criminogen, abordând
criminalitatea cu ajutorul metodelor moderne de aportare la modelele probabilistice.
În acest sens, teoria probabilităţilor, sondajul statistic, metoda celor mai mici
pătrate, a analizei factoriale sunt utilizate pentru prezentarea adecvată a fenomenului
criminogen.
Procedeul oferă concluzii deosebit de utile, deoarece sursa cantitativă va fi
evaluată atât sectorial cât şi general, prin amplificarea matematică a datelor pentru a
e ajunge la o prognoză verosimilă a varietăţii cauzelor criminogene, a identificării
condiţiilor favorizante, precum şi a stabilirii concluziilor generale. n acest fel se
identifică volumul, densitatea şi ritmul criminalităţii pe categorii, grupe şi subgrupe
de infracţiuni, ajungându-se la constantele statistice edificatoare pentru extragerea
concluziei de către criminolog).
Astfel, ceea ce pare întâmplător (aleatoriu), grupe, colectivităţi criminogene, în
realitate reprezintă o sumă a individualităţilor supuse tendinţelor, legii sociale de
perpetuare a criminalităţii în mod repetat, cât şi de amplificare sau reducere a unui
anumit tip infracţional.
Dacă se cunosc cauzele, condiţiile în care se realizează un anumit gen de
infracţiuni, cu ajutorul calculului matematic, statistic, cibernetic, identificându-se
constante şi abateri de la regulile care permit efectuarea unei prognoze.
Se identifică astfel, cu ajutorul calculului probabilistic, modalitatea de acţiune a
fenomenului infracţional, în general, precum şi în particular pe un anumit segment
social.
Analiza fenomenului criminogen nu se realizează fără determinaţia
„subpopulaţiei delincvente" privind structura şi interdependenţele acesteia cu
ajutorul metodelor şi tehnicilor demografice.
Astfel, prin efectuarea recensămintelor, a identificării actelor de stare civilă
precum şi a anchetelor demografice cu ajutorul calculatoarelor se identifică, statistic
constanta unor fenomene, variabilitatea altor fenomene, precum şi intercondiţionarea
acestora.
Se pot reţine consecinţele sociale economice ale fenomenului criminogen,
dependenţa acestuia de o anumită cauzalitate obiectivă şi necesitatea identificării
procedeelor de reducere a fenomenului criminogen. în acest sens, teoriile şi
metodele demografice permit evaluarea concretă a structurii fenomenului
60
criminogen, detalierea fenomenelor globale ce asigură cunoaşterea criminalităţii,
precum şi păstrarea într-o bancă de date a elementelor edificatoare privind cauzele
criminalităţii.
Prin adoptarea procedeelor cibernetice se simplifică metoda cunoaşterii
volumului şi evoluţiei criminalităţii, a variaţiilor acestora.
Un rol deosebit în cercetarea criminalităţii, prin adoptarea metodei cibernetice,
revine francezului Gabriel Tarde, care a afirmat că în viitor creşterea criminalităţii
antrenează o mărire a proporţiei abandonului de urmăriri penale pentru infracţiuni
mai puţin grave.

3.6. Tehnica documentării

În afara anchetei sociale, pentru cunoaşterea fenomenului, criminologia
întrebuinţează şi tehnica documentară.
În cadrul acestei tehnici, documentele care pot furniza anumite date legate de
obiectivul cercetării reprezintă surse de analiză, dosare privind cauzele penale,
documentele personale - scrisori, jurnale, biografii - informaţii oferite de mijloacele
de informare în masă.
Toate aceste documente sunt analizate în conexiune pentru a se identifica
măsurile privind prevenirea unor fenomene criminogene, modalitatea optimă pentru
adoptarea măsurilor de constrângere.
În acest mod se realizează o schemă a evoluţiei actului criminogen, se explică
operaţiile izolate sau grupate executate de infractor, operaţiile continue care se
regăsesc integrate în sistemul operaţional propriu, putându-se ajunge la o
sistematizare simbolică a evoluţiei acestui fenomen.
Se poate constata că actele izolate definite ca lucrări infracţionale, pot fi
parcelate existând o diviziune netă între acestea, delincventul manifestând interes
faţă de o anumită categorie de acte infracţionale (fizice sau intelectuale; agresive sau
de excrocherie; uşoare sau grave).
În tipurile tradiţionale de comportamente delincvenţiale se pot regăsi relaţii
determinate de anumite tendinţe subiective, care nu se află într-o clasificare cunoscută,
dar nu depăşesc aria fundamentală de acţiune a fenomenului criminogen identificat.
În practică, orice descriere a formelor care se regăsesc în sistemul delincvenţial,
ţine seama de structura specifică generală a procesului criminogen, cele câteva abateri
excluzând lipsa posibilităţilor de identificare şi chiar de tipizare a acestuia.
Modalitatea de interpretare a documentelor, permite să se înţeleagă de ce
diviziunea fenomenului criminogen poate să fie totuşi înţeleasă de crimonologi.
Fluxul de date dovedeşte că în realitate diviziunea fenomenului criminogen este
limitată.
În acest mod, repartiţia fenomenului criminogen în funcţie de modalităţile de
penetrare a unor valori sociale este mai uşor înţeleasă şi măsurată în identificarea
documentelor folosite de delincvenţi, care permit o finalizare generală, iar nu parţială
a fenomenelor.

3.7. Tehnicile secundare

61
 Cercetările criminologice care îşi propun să dezvăluie trăsăturile psihologice ale
infractorului, intensitatea factorilor de inadaptare şi rolul lor în etiologia criminalităţii
necesită tehnici de cercetare mai complexe.
Aceste tehnici sunt denumite "secundare", deoarece ele se folosesc alături de una
sau mai multe tehnici fundamentale.
Utilizarea lor permite o dezvăluire a universului profund al infractorului, fapt care
permite formularea diagnosticului şi prognosticului social, precum şi elaborarea tra-
tamentului de recuperare socială.
Trăsăturile psihologice ale infractorului sunt reliefate, în special, prin examenul
psihologic al acestuia , care se realizează, de regulă, cu ajutorul testelor.
Testul este o probă care implică rezolvarea unor sarcini identice pentru toţi subiecţii
examinaţi, în scopul aprecierii succesului sau eşecului, ori notării numerice a reuşitei.
Testele de eficienţă studiază aptitudinile operaţionale ale persoanei. în această
categorie se situează testele de inteligenţă, în studiul tulburărilor de comportament şi al
implicării acestora în criminogeneză, criminologia utilizează testele psihologice şi
pedagogice care permit stabilirea unei scări metrice a inteligenţei.
Testele de personalitate au drept scop să dezvăluie acele trăsături ale individului
care îl determină să reacţioneze într-o anumită manieră, într-un caz dat.
Testele de personalitate sunt utilizate în cercetările criminologice experimentale prin
care se urmăreşte explorarea personalităţii infractorului, dezvăluirea - într-o primă
etapă - a acelor factori care ar putea diferenţia, pe plan psihologic, infractorul de
noninfractor, pentru ca, într-o etapă ulterioară, să se poată concluziona asupra unei
eventuale corelaţii între criminalitate şi anumite tipuri de personalitate

Cap. V:

AGRESIVITATEA ŞI VIOLENŢA – CAUZE ALE CRIMINALITĂŢII

Criminologia, urmăreşte ca scop imediat, stabilirea cauzelor care determină
producerea criminalităţii. Printre aceste cauze se numără, printre altele, agresivitatea şi
violenţa. Acestea vizează fenomenul infracţional în complexitatea lui, iar pe infractor,
în contextul său social şi al evoluţiei către „starea periculoasă” şi „trecerea la act”.
Criminologia abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum şi modalităţile prin
care acest fenomen poate fi prevenit.

I - AGRESIVITATEA ŞI VIOLENŢA
Noţiune, caracterizare, aprecieri teoretice
1) Agresivitatea este o caracteristică a fiinţei umane absolut naturală, nu
neapărat negativă, ci o condiţie pozitivă a stării umane. Violenţa este una din formele
de manifestare ale agresivităţii.
Agresivitatea –este implicită evoluţiei omului animal ca specie. În lipsa
agresivităţii specia umană n-ar putea face faţă condiţiilor de mediu, de dezvoltare
economico-socială.
Atunci când ne zbatem pentru succesul profesional ,aceasta este o stare a
agresivităţii. Foarte rar oamenii se pregătesc în afara unui scop. Răspundem unui scop
62
social, exemplu comanda dată de părinţi de a învăţa cât mai bine pentru a putea urma
o facultate, sau pentru a învăţa o meserie pe care s-o practicăm mai târziu, să avem o
slujbă stabilă, etc.
Când ne zbatem pentru a ne face loc spre vârf, în cariera profesională, ne
manifestăm o agresivitate cvasi-violentă, o agresivitate care îi afectează pe cei din jur.
În lipsa capacităţii agresive am fi fiinţe placide, incapabile de efort.
Agresivitatea -este şi o trăsătură psihologică, caracteristică criminalului, cauză a
criminalităţii.
Este una din cauzele individuale privind producerea crimei, situată alături de
egocentrism, de labilitate, indiferenţa afectivă şi indiferenţa morală.
În procesul de trecere la comiterea infracţiunii (crimei), trăsătura agresivităţii
infractorului joacă un rol important.
De regulă cele mai multe infracţiuni constau într-o acţiune pozitivă, -se face
ceva- , într-o acţiune comisivă (se loveşte, se sustrage etc.), care presupune efort, atac,
adică un act agresiv.
Cum procesul de trecere la săvârşirea crimei presupune trei etape (luarea
hotărârii,înlăturarea temerii de oprobiul opiniei publice şi al pederpsei prevăzute de
lege), agresivitatea intervine în etapa a treia , etapa ultimă, adică la trecerea la
săvârşirea concretă a faptei (când se loveşte,se sustrage un bun,se falsifică o monedă
etc.).
Atare acţiuni presupun forţă şi acte de agresiune.
Agresivitatea -este o formă de manifestare a unei tendinţe, a unui instinct existent
în lumea animală şi cea umană, anume tendinţa sau instinctul de combatere,
(combativ), care constă în acte de înlăturare a unor obstacole ce intervin în momentele
de împiedicare a animalului sau a omului de a-şi consuma hrana, apa, etc. pentru
satisfacerea unei nevoi ( foame, sete, apărare de un pericol etc.).
În atare situaţii agresivitatea este utilă în limite necesare.
În cazul comiterii de crime, agresivitatea se foloseşte în limite depăşite şi în
scopuri antisociale. Agreivitatea devine un factor cauzator de pericol social.
Agresivitatea este, după teoria criminologică, de mai multe feluri:
a) -autoagresivitate, în caz de automutilări, în timp de război, pentru a scăpa de
front (ori în caz de sinucidere);
b) -agresivitate fiziologică (adică forţă fizică, forţa fiziologică a omului), care
este influenţată de emoţii mari, pasiuni, de factori sociali (conflicte sociale etc.);
c) -agresivitatea patologică, în cazul persoanelor psihopate ori psihotice
(epilepsie, beţie, toxicomanie, în cazul unor maladii mintale).
d) -agresivitatea ocazională, care este spontană (în caz de crimă pasională etc.).
Agresivitatea -se dezvoltă în cazul împiedicării satisfacerii unor trebuinţe,
dorinţe, (când nu se poate ajunge la obiectul care ar satisface acea dorinţă).
O asemenea obstrucţionare provoacă emoţii vii, tulburare, mânie şi, prin aceasta,
agresivitatea creşte.
Nu sunt lipsite de importanţă, cazurile de frustrări, de lipsire violentă de un
obiect care ar satisface unele nevoi (materiale ori morale), care conduc apoi la
tulburări morale mai intense.
63
 Agresivitatea, ca structură psiho-fizică, devine un motiv şi o mijlocire de
comitere de infracţiuni.
În criminologie s-au studiat şi mecanismele fiziologice şi emoţionale ale
agresivităţii, costatându-se căi de intensificare şi agravare a faptei ce se comite prin
ajutorul agresivităţii încât, uneori, ea devine greu de stăpânit.
Astfel, s-a arătat că în caz de mânie se ridică presiunea arterială, se produce
accelerarea pulsului, accelerarea respiraţiei etc.
Privind legătura agresivităţii cu egocentrismul, putem arăta că în cadrul
egocentrismului, sub raport afectiv, se dezvoltă exagerat sentimentul de afirmare
proprie, iar când acesta nu reuşeşte, se dezvoltă invidia şi mânia pentru ceilalţi
oameni. Se ajunge la sentimentul de frustrare, disperare, orgoliu, vanitate, tot atâtea
stări afective, care împing pe om la izolare sau conflict cu oamenii.
Aceste stări pot evolua într-o direcţie psihotică, spre mânie, paranoia etc.
Egocentrismul , bazat pe tendinţa de afirmare de sine şi a intereselor proprii, se poate
asocia cu trăsăturile infractorului agresiv, iar tendinţele spre comiterea de infracţiuni
devin mai puternice, îndeosebi infracţiunile contra persoanei.
La tipul de criminal agresiv labilitatea este mai pronunţată, constatându-se şi o
lipsă de control a stărilor emoţionale. Indiferenţa afectivă este o trăsătură a omului
care se comportă fără a încerca emoţii şi înclinaţii altruiste susceptibile de a-l reţine de
la crima ce o comite.
Autori ca O.Kinberg, D.Tullio, arată că infractorul este rece sub aspect afectiv
faţă de aproapele său, că sensibilitatea afectivă la oamenii înclinaţi spre crimă este
slab dezvoltată.
De Greef, de asemenea, observă că la recidivişti lipsa sentimentului de injustiţie
pe care crima o aduce victimei, se datorează şi incapacităţii de angajament afectiv.
Sensibilitatea morală a criminalului agresiv este de asemenea slab dezvoltată, iar
înclinarea spre distrugere la aceştia este caracteristică.

2. Violenţa - este una dintre formele de manifestare ale agresivităţii.

Antisocialul este sancţionat prin norme de interdicţie. Exemplu: popoarele
sancţionau violenţa, mai puţin violenţa împotriva sclavilor (în epoca sclavagistă).
Cetăţenii liberi beneficiau de protecţia legii, ceilalţi erau condamnaţi la moarte.
În triburile germanice nu se pedepsea cu moartea.
Acela care ucidea mişeleşte era declarat „lup”, având dreptul de a pleca liber din
comunitate după care începea vânarea lui. Familia celui ucis avea dreptul la întâietate,
pentru a-l vâna.

Accepţiunile teoretice ale noţiunii de violenţă

Violenţa acoperă un spectru larg , cuprinde acte antisociale, prin care se lezează
viaţa, integritatea corporală, sănătatea şi libertatea persoanei. Formele de înfăptuire, de
transpunere în realitate, sunt constrângerea fizică sau morală. Nu este obligatoriu ca
aceste tipuri de constrângere să să fie cu adevărat utilizate, fiind uneori eficient ca
victimei să i se creeze o stare de insecuritate.
Infracţiunile de violenţă cuprind 3 elemente în mod necesar:
64
 -Făptuitorul
-Victima
-Acţiunea ( partea de violenţă ).
Violenţa poate fi benignă sau malignă.
-Violenţa benignă-este biologic adaptabilă reacţionează şi în defensivă, fiind un
răspuns la o ameninţare cu o violenţă malignă.
-Violenţa malignă -este biologic neadaptabilă, distructivă şi ofensivă. Se
manifestă de regulă prin acţiuni care conduc la suprimarea vieţii şi este dublată de
cruzime. Acest tip nu este socialmente necesar, ci este o anomalie în evoluţia speciei
umane.
Specia umană este singura specie distructivă şi autodistructivă de pe planetă,
ucide de plăcere, iraţional şi este singura specie care se autodistruge prin distrugerea
propriului habitat.
Celelalte specii îşi protejează propriul habitat. Omul este o specie inteligentă , dar
insuficient de evoluată.

II . CAUZALITATEA VIOLENŢEI ŞI AGRESIUNII

Între cauzele violenţei umane enumerăm:
Cauze de ordin -biologic
-psihologic
-sociologic

1. Modelul biologic, de aplicare a comportamentului violent a fost lansat de de

Konrad Lorentz, care a afirmat că orice fiinţă umană se naşte potenţial infractoare
întrucât orce fiinţă umană moşteneşte instinctele speciilor care au precedat specia
umană.
Evaluarea rolului şi a limitelor factorilor biologici în geneza criminalităţii se face,
în prezent, cu mai multă prudenţă decât în trecut, afirmându-se că nu există nici un tip
particular de comportament criminal care să fie determinat numai de factorii biologici.
În consecinţă nu se poate afirma eistenţa unei relaţii monocauzale directe între factorii
biologici şi criminalitate.
Tot ce se poate afirma este că persoanele care suferă de anumite tulburări la
nivelul factorilor biologici prezintă un risc mai ridicat de a se angaja în acte
antisociale.
Se face distincţie între factorii care au o legătură mai mare cu comportamentul
antisocial (deci şi cu comportamentul agresiv şi violent), şi cei care au doar o legătură
indirectă.
Factorii care au legătură mai mare cu comportamentul antisocial sunt:
-tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii ale sistemului nervos, care pot
avea drept consecinţă tulburări de comportament;
-epilepsia sau diferitele sale forme;
-anomaliile de ordin endocrin.
Dintre factorii cu legătură indirectă sunt menţionaţi:
-complicaţiile prenatale;
65
 -tulburările comportamentale minore pe fond microsechelar;
-anomaliile cromozomice, insuficient cercetate, care ar putea releva o posibilă
componentă ereditară cu efecte asupra personalităţii infractorilor.

2) Orientarea psihologică.
-Perspectiva psihanalitică. Teoria freudiană.
Instinctul este cel dominant şi violenţa ca formă de manifestare a agresivităţii
este o consecinţă a manifestărilor instictive ale individului.
Doctrina psihanalitică, având ca principal exponent pe austriacul SIGMUND
FREUD (1856-1939), a dominat orientarea psihologică în criminologie în perioada
interbelică. Prin studiile efectuate, el a încercat să demonstreze existenţa unei
personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul
de formare a acesteia.
Clasificarea freudiană referitoare la personalitate, cuprinde Eul, Supereul şi
Sinele.
Eul (Ego), reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii.
Supereul (Super-Ego), este conştiinţa morală şi expresia existenţei individului în
mediul social, purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor de convieţuire socială.
Sinele (Id), constitue polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor
instinctive predominant sexuale şi agresive (expresie a instinctelor vieţii şi morţii),
care pune organismul în tensiune.
Eul este expus atacurilor din partea celor două puteri ostile şi incompatibile:
pulsiunile instictive ale sinelui şi cenzura exercitată de Supereu .
În cadrul procesului de sublimare, Eul încearcă să echilibreze raportul dintre
pulsiunile instinctive şi conştiinţa morală a individului, dând o formă acceptabilă
dorinţelor Sinelui, astfel încât să le facă mai acceptabile pentru Supraeu.
În cele mai multe cazuri sublimarea va reuşi, realizându-se o conciliere a celor
două forţe oponente, ceea ce conduce la o anumită stabilitate psihică a individului.
Echilibrul se poate obţine temporar şi prin compensare, prin deturnare de la scopul
iniţial a impulsurilor transmise de Sine, în vederea eliberării energiilor latente , de
exemplu prin spor.
Când sublimarea şi compensarea nu reuşesc să producă echilibrul necesar
Supereul utilizează represiunea, determinând refularea în inconştient a instictelor
nedorite, unde vor rămâne până când vor găsi o ocazie să erupă în mod necontrolat
înlăturând bariele impuse de Eu şi Supereu.
Aceste răbufniri ale Sinelui pot lua forme dintre cele mai diferite, de la cele
benigne (ex. ticurile verbale, de gestică, ori comportamentale), pănă la manifestările
periculoase, VIOLENTE.
Eşuarea tentativelor de sublimare sau de compensare a conflictelor interioare ale
individului, pot conduce la o inadaptare a celui în cauză şi, în final, pot determina
trecerea la actul infracţional.
Orientarea psihologică grupează principalele teorii criminologice care au în
comun conceptul de „personalitate criminală”, ca bază teoretică a explicării
cauzalităţii fenomenului infracţional.
66
 a) Teoria personalităţii criminale
În teoria personalităţii criminale, criminologul francez Jean Pinatel preia opinia
lui Etienne de Greef, considerând că trăsăturile frecvent întâlnite la infractori
(egocentrismul, labilitatea psihică, AGRESIVITATEA şi indiferenţa afectivă), luate
izolat, nu sunt specifice doar acestei categorii de persoane şi numai reunirea lor într-o
constelaţie, conferă personalităţii un caracter criminal .
Această constelaţie de trăsături ar reprezenta „nucleul central al personalităţii
criminale, care apare ca o rezultantă şi nu ca un destin”
Evoluţie ulterioară –instictul este înlocuit cu „pulsiunea”.
Instinctul este reactiv. Pulsiunea poate fi activă.
„PULSIUNEA”-este un concept introdus de psihologi.
Modelul psihologic de explicare a violenţei are în vedere ideea de reacţie la
frustrare.

b) FRUSTRAREA
Omul reacţionează violent datorită unor situaţii frustrante în care se găseşte.
Frustrarea- apare în 4 situaţii-
-când există o barieră fizică în calea acţiunilor către un scop;
-când există o perioadă de latenţă ,...excesivă între debutul violenţei şi scop,cauză
determinată de condiţia umană;
-când scopul este văduvit de recompensă , apare starea frustrantă;
-apariţia unei tendinţe de răspuns neaşteptat , incompatibil cu scopul vizat de
făptuitor;
Exemplu-sit. nr.3 -deşi scopul a fost atins , omul nu-şi primeşte recompensa.
Oamenii muncesc cu un scop care vizează recompensa .
Frustrarea – este privită de unii autori ca o deziluzie nejustificată şi greu de
acceptat. Când candidăm pentru o funcţie sau pentru un post şi ştim că am obţinut
punctajul maxim, altul luându -ne locul, apare situaţia frustrantă.
Frustrarea mai apare şi când există o disproporţionalitate între ceea ce aşteptăm ,
faţă de ceea ce obţinem.
Teoria rezistenţei la frustrare ( autostăpânirii ) :
Este o teorie care încearcă o îmbinare a explicaţiei psihologice a delincvenţei cu
cea sociologică. Ea a fost elaborată de W.C.Reckless şi analizează „structura
interioară „ a individului care acţionează ca un mecanism psihologic de blocare a
comportamentului delincvent. În opinia autorului există o structură socială externă , o
structură psihică interioară care acţionează ca un mecanism de protecţie în calea
frustrării şi a agresivităţii tânărului.
Structura exterioară –este reprezentată de grupul de socializare (familia, prietenii,
colegii ), care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurarea mijloacelor
legitime de realizare a scopurilor etc.
Structura interioară –dobândeşte o semnificaţie deosebită, reprezentând o sumă
de elemente care asigură tânărului un control adecvat al comportamentului:
-imaginea favorabilă despre sine;
67
 -practici morale şi comportamente etice puternic interiorizate;
-grad înalt de toleranţă la frustrare etc.
Spre deosebire de teoriile de orientare strict psihologică, Reckless nu acceptă
ideea unei corelaţii directe între frustrare şi delincvenţă.
Cu toate acestea, capacitatea redusă de toleranţă la frustrare reprezintă un factor
criminogen important în delincvenţa juvenilă.

c) Caracteristicile tipului de criminal agresiv şi violent

Tipul de criminal agresiv, este un tip violent, autor de crime violente, brutale.
Consecinţele individuale şi sociale sunt multiple.
De exemplu omoruri simple ori calificate, lovituri cauzatoare de moarte, vătămări
simple sau grave, etc.
Acestei categorii îi aparţin şi faptele de distrugere de bunuri, cauzatoare de
pagube materiale şi morale grave (incendii, inundări intenţionate, etc.) .
Se socotesc acte de violenţă şi agresiunile, şi unele acte cu caracter moral care,
lovind în demnitatea omului, lovesc în moralul şi conştiinţa profundă a omului.
Exemplificăm aici unele calomnii grave, unele violenţe morale continue, care împing
victima la sinucidere .
J.Pinatel şi alţi autori , numesc acest tip „ criminalul pervers” .
Nu există certitudinea că că este unul şi acelaşi tip.
Criminalul agresiv s-ar defini prin acte criminale comise prin agresivitate (atacuri
violente,brutale), pe când criminalul pervers s-ar defini prin acte perverse, acte care au
la bază o perversiune, care este în unele privinţe, ceva de natură anormală, şi uneori
patologică.
În această ipoteză există, pe de o parte, criminalul agresiv , care-i un tip, în multe
privinţe, (emotiv- activ,mintal) , oarecum un om normal, cu tendinţe agresive,
violente, şi autor de crime simple, comune, şi pe de altă parte , criminalul pervers,
care-i un tip , în multe privinţe, (emotiv-activ), cu tulburări caracteriale, cu tendinţe
perverse, (cruzime etc.), şi autor de crime grave, cum este omorul prin cruzimi, omor
al mai multor persoane deodată.
Pentru cunoaşterea tipului agresiv, trebuie făcută legătura cu sistemul
instinctelor, al trebuinţelor şi impulsurilor acestuia.
Printre acestea se enumeră, şi instinctul conservării de sine, care intervine în
situaţii periculoase şi care împinge la acte de respingere, de combatere şi protecţie de
sine.
Al.Roşca, numeşte acest instinct sau impuls, instinctul de combatere, care
intervine când apare o piedică, o opoziţie în calea satisfacerii trebuinţelor proprii
(foame, sete, sexual etc.) şi prin acest instict pericolul este combătut, respins.
Acest instinct este util şi contribue la apărarea şi conservarea persoanei ajunsă în
asemenea situaţie. În cazul comiterii de infracţiuni, instinctul combaterii este folosit în
mod exagerat, în forme ce conduc la acte criminale.
Combaterea devine agresivitate, care nu mai poate fi stăpânită de om.
Seeling, caracterizează criminalul agresiv ca fiind un criminal cu o emotivitate
puternică, însoţită de descărcări reactive, motrice la fel de puternice, prin acte de
68
violenţă vătămări corporale, şi altele de acelaşi fel.
Mai profund , din punct de vedere psihic, criminalul agresiv, se caracterizează
prin sărăcie de sentimente de simpatie faţă de alţi oameni, prin stări de mânie care nu
pot fi stăpânite de voinţa proprie, şi în general, printr-o comportare de agresivitate şi
ostilitate faţă de alţi oameni.
Când acest tip este şi de o construcţie corporală puternică, atletică, atunci
agresivitatea se manifestă şi prin întrebuinţarea de mijloace fizice (arme, bastoane,
cuţite, topoare etc.).
Când este vorba de un tip de corpolenţă slabă, comite acte de agresivitate verbală
(insulte, calomnii, ameninţări, scrisori anonime, plângeri la autorităţi-instanţe, poliţie).
Agresivitatea , ca stare de durată la acest tip de criminal, de cele mai multe ori,
este asociată cu abuzul de alcool, care ridică starea emotivă şi de ostilitate, slăbeşte
puterea de stăpânire de sine şi uşurează trecerea la comiterea de acte agresive,
violente, vătămări corporale etc.
Criminalul agresiv se poate manifesta într-o formă subită, spontană, ivită într-o
situaţie neprevăzută, devenind o reacţie izolată, dar el se poate manifesta şi într-o
formă cronică, sistematică şi frecventă.
Aceştia sunt cunoscuţi în grupul lor social (cartier, sat), ca oameni violenţi,
certăreţi, bătăuşi, agresivi.).
Criminalii se caracterizează printr-o mare impulsivitate, mai ales criminalii
agresivi şi printr-o putere de inhibiţie mai slabă. Impulsivii sunt mai ales printre
delincvenţi decât printre nedelincvenţi.
D.Todoranu, arată că impulsivitatea , este o trăsătură de temperament, care-l
caracterizează pe criminalul agresiv.
Acesta are în mod excesiv reacţii spontane, primitive şi necontrolate de
conştiinţă.
Unii oameni sunt mai impulsivi, alţii mai puţin impulsivi.

d – Psihologia mulţimilor violente

Violenţa mulţimilor nu este o stare a violenţei membrilor. Violenţa armatelor este
orientată către un scop. Indivizii aflaţi în mulţime nu acţionează normal, ci după o
raţiune comună, greu de explicat (pe stadioane, minerii, etc.)
Violenţa mulţimilor crează stări de frustrare latentă a fiecărui individ, o stare
perpetuă.
În zilele noastre cu ocazia unor manifestări politice, manifestări legate de
momente de crize economice, de greve, de revendicări de tot felul, mulţimile au trecut
de multe ori la agitaţii, conflicte şi chiar crime (de exemplu crime de distrugere, crime
de tâlhărie-jaf, crime de violenţă-loviri, de omor etc.).
G.Tarde –arată în ce constă crima mulţimii : „în acţiuni în comun şi în masă,
comise sub impulsul unor antrenări la care participă cei prezenţi şi unde se degajă
forţe, virtualităţi, care în stare de izolare ar rămâne nemişcate” .
J.Pinatel –reia această definiţie şi arată prin ce se caracterizează crima mulţimii:
-prin fapte comise împreună, în comun , de oameni în masă ;
-sub antrenarea şi impulsionarea colectivă ;
69
 -exprimă o eliberare de tendinţe, de stări tensionate.

3) Modelul socio-cultural, ia în considerare faptul că anumite forme de

comportamente agresive inclusiv violente, sunt învăţate pe calea culturală, a
comunicării sociale. Structurarea adecvată a conştinţei culturale are o importanţă
deosebită.
Când vrei să faci o faptă negativă conştinţa nu te lasă...
Conştinţa morală nestructurată- se realizează prin asimilarea unor norme
dominante, de adaptare.
Este posibilă o structurare negativă când asimilează modele opuse binelui. ”Să nu
furi” se transformă în„să furi” . Să nu furi de la al tău, gândesc unele prsoane.
Structurarea aberantă a conştinţei duce la fanatism religios, etc. ;
Nu întâlnim violenţe printre oamenii inteligenţi, civilizaţi.
În planul modelelor sociologice de explicare, întâlnim diverse corelaţii- de ex.
violenţa şi cultura/anticultura.
Aici apare lipsa de educaţie antropologică (copilul învaţă cum să se comporte
pentru ca mai tîrziu să fie acceptat.
Violenţa intrafamilială- extrem de întâlnită în societatea românească.
Violenţa poate apare şi ca reacţie la frustrare, de asemenea şi în unele cazuri când
aspirăm a ajunge la putere.
Dintr-o interpretare criminologică, pe fiecare treaptă omul poate degenera în
comportamente violente:
Când omul nu poate obţine hrana ,devine violent. Necesităţi fiziologice –nevoia
de mâncare, de a bea apă, de a dormi.
Necesitatea de siguranţă -de a fi protejat, de a fi în siguranţă. Când nu se simte în
siguranţă omul devine violent .
Necesitatea de dragoste şi afecţiune, între părinţi în primul rând , de asemenea
între părinţi şi copii ; Neânţelegerile pot genera violenţă către terţi. În anumite
condiţii potenţiale, putem deveni noi infractori (Ex. copilul cade victimă unui pervers,
şi noi acţionăm pentru apărarea lui, etc.).
Necesitatea de stimă şi prestigiu. Când cineva îţi afectează aceste lucruri devenim
violenţi.
Autorealizarea profesională şi socială - dorim să fie, la nivelul pregătirii noastre.

a) ŞCOALA SOCIOLOGICĂ -
Infracţionalitatea, afirmă Durkheim, nu este determinată de cauze excepţionale
ci, în primul rând „de structura socio-culturală căreia îi aparţine.
Pe de altă parte, criminalitatea trebuie înţeleasă şi analizată nu prin ea însăşi ci în
strânsă legătură cu o cultură determinată în spaţiu şi timp.
Durkheim a elaborat conceptul de „anomie”, care desemnează o stare obiectivă a
mediului social, caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor
schimbări bruşte (războaie, revoluţii, crize economice, etc.).
Nici o fiinţă umană nu poate fi fericită dacă nu există un echilibru între nevoile
sale şi posibilităţile de a le satisface, dereglarea socială determinând dezechilibrul,
70
ceea ce duce la apariţia fenomenului de suicid dar şi comportamentul infracţional al
oamenilor
R.K.Merton în „teoria anomiei sociale „- a adaptat conceptul de anomie al lui
Durkheim, la condiţiile societăţii americane , anomia fiind transferată individului sub
forma frustrării sociale.
Acesta consideră că ordinea socială este stabilă atunci când există un echilibru
între scopurile ce urmează a fi atinse şi mijloacele disponibile pentru a le atinge.
Când echilibrul se rupe , îşi face apariţia dezorganizarea socială .

b) PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ
- Şcoala cartografică -
Quetelet a fost unul dintre primii specialişti în ştiinţe sociale care a utilizat
metode statistice şi matematice pentru a analiza influenţa factorilor sociali şi
individuali în etiologia crimei.
–„vârsta-criminalitatea” s-ar afla în relaţie direct proporţională cu „forţa fizică şi
cu pasiunea indivizilor”. De asemenea, vârsta influenţează tipul infracţiunii comise
(fapte săvârşite cu VIOLENŢĂ contra persoanei, în tinereţe şi contra proprietăţii o
dată cu înaintarea în vârstă);
-sexul -bărbaţii vin mult mai des în conflict cu legea; femeile preferă
infracţiunile contra proprietăţii;
-anotimpul -vara se comite un număr mai mare de infracţiuni contra persoanei,
iar iarna predomină cele contra proprietăţii;
-eterogenitatea socială -determinată de imigrare , poate conduce la discriminare ,
inegalitate socială şi violenţă;
-profesia -persoanele instruite se implică în fapte infracţionale care presupun un
anumit rafinament şi pregătire intelectuală;
-sărăcia -omul săvârşeşte infracţiuni ca urmare a trecerii rapide de la o stare
relativă de confort, la una de mizerie;
-alcoolismul -influenţează săvârşirea infracţiunilor cu violenţă.

III. CAUZALITATEA FENOMENULUI SOCIAL AL CRIMINALITĂŢII

Factorii care determină criminalitatea ca fenomen social, pot fi clasificaţi în

factori economici, demografici, culturali şi politici.
Factorii economici consideraţi a avea un pronunţat conţinut
criminogen sunt în principal următorii:

-industrializarea –duce la creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei întregi

populaţii rurale , care se deplasează spre zonele industrializate; se produc grave
mutaţii în structura lor de personalitate, mai ales când „transplantul„ nu a reuşit.

-Şomajul - produce scăderea bruscă şi excesivă a nivelului de trai şi provoacă

instabilitate emoţională. El atinge grav structura familială la baza sa.
Autoritatea tatălui se diminuează considerabil rolul său de susţinător al familiei
71
fiind alterat. Inversarea rolului familiale produce stări de confuzie, de dezechilibru
interior, anxietate, alcoolism, acestea putând să ducă la furturi, tâlhării, înşelăciuni, în
perioada de recesiune economică.

-nivelul de trai -scăderea acestuia poate determina pe unii indivizi la comiterea de

infracţiuni.

Factorii socio-culturali:
În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de
societatea omenească de-a lungul istoriei. În criminologie interesează în mod deosebit
acei factori culturali care au un rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a
indivizilor şi care finalmente , îi conduc la săvârşirea faptelor antisociale.
-Familia-orice perturbare în interiorul structurii familiale are efecte importante
asupra copilului, atît la nivelul adaptării sale la societate, cât şi asupra structurii sale
de personalitate.
Copii pot fi stresaţi datorită coeziunii reduse a familiilor lor, a stării de încordare
dintre părinţi, a atmosferei familiale nefavorabile, a lipsei de supraveghere şi chiar de
interes din partea părinţilor, ceea ce poate duce la săvârşirea de infracţiuni.
Influenţa familiilor divorţate ori despărţite constitue un factor criminogen major
pentru copii delincvenţi.
Familiile infractoare îşi pot implica copii în acţiuni infracţionale ori îi
influenţează pe calea imitaţiei, împrumutându-le percepte morale contrare eticii
societăţii.
Impactul activităţilor din timpul liber - prin asocierea în grupuri sau „bande”,
tinerii se pot angaja deliberat în comiterea de infracţiuni. În cele mai multe dintre
cazuri , aceste activităţi rămăn la un stadiu limitat, neimplicat infracţional. Totuşi
aspectul criminogen trebuie reţinut, deoarece se constată, pentru anumite situaţii,
aderenţa la spiritul violenţei, cu efecte grave în plan social. De asemenea neintegrarea
economică şi socială a tinerilor absolvenţi, conduce la stări de frustrare şi
dezechilibru, care generează infracţionalitatea.
-Impactul mijloacelor de informare în masă : Studiile efectuate au relevat
influenţa deseori negativă exercitată de mijloacele de informare în masă. Violenţa pe
micul sau marele ecran furnizează modele de comportament negativ. Acestea pot
determina creşterea nivelului agresiv în rândul celor care urmăresc asemenea filme
sau emisiuni; Programele „violente”, determină o „dezinhibare” a privitorului şi îl scot
din real, determinându-l să săvârşească pe calea imitaţiei , fapte violente, spontane şi
neplanificate.
-Toxicomania - include consumul de droguri şi alcoolismul.
-Alcoolismul - produce tulburări mentale cu implicaţii în planul
comportamentului infracţional.

72
IV. CAUZELE CRIMEI CA ACT INDIVIDUAL. DEZVOLTAREA
INFRACTORULUI AGRESIV ŞI VIOLENT.

Pesonalitatea umană nu este doar consecinţa eredităţii, interacţiunile dintre

individ şi mediu răsfrângându-se asupra componentelor personalităţii.
În analiza structurării în sens antisocial a personalităţii umane, controversele
teoretice acordă prioritate fie factorilor individuali (endogeni), fie mediului social
(factorilor exogeni).
Orientarea antisocială a personalităţii este un proces de durată în care subiectul
asimilează cu preponderenţă informaţiile perturbante care îi sosesc din mediul social.
Influenţele negative se acumulează treptat în conştiinţa indivizilor, sub forma unor
reprezentări incorecte ale valorilor sociale.
Dintre componentele mediului psihosocial care exercită o influenţă deosebită
asupra formării personalităţii individului, atenţia criminologiei s-a îndreptat mai ales
asupra familiei, şcolii şi locului de muncă (profesiei).

1. Familia şi climatul conjugal :

O influenţă hotărâtoare asupra personalităţii copilului o are climatul conjugal şi
modelul comportamental. În acele familii în care părinţii nu muncesc, duc o viaţă
parazitară, consumă frecvent băuturi alcoolice, sau au antecedente penale,riscul
apariţiei unor manifestări antisociale la copii este mult mai ridicat.
Mai târziu din rândul acestor copii se pot ivi cazuri de potenţiali infractori
agresivi şi violenţi.
De asemenea cercetările efectuate, au arătat că majoritatea minorilor delincvenţi
provin din acele familii in care stilul educativ este caracterizat fie prin indiferenţă , fie
prin despotism. La consecinţe tot atât de negative duce şi stilul educativ permisiv,
excesiv de tolerant, manifestat prin răsfăţul exagerat al copiilor.
În lucrarea „Probleme de criminologie Ed.1998„ p.95, Ion Oancea arată că, în
urma unor cercetări efectuate în Franţa rezultă că cei mai mulţi infractori provin din
familii modeste (muncitorii de diferite categorii ).
Al doilea aspect ia în consideraţie faptul că o familie este organizată , când este
încheiată legal, când sunt copii, soţii sunt în viaţă, şi când aceştia îşi cresc împreună
copii.
Dimpotrivă o familie este dezorganizată, slab structurată, când unul sau ambii
soţi nu mai sunt în viaţă, când sunt divorţaţi, când sunt separaţi etc., iar copii cresc sub
îngrijirea unui părinte sau sunt crescuţi de rude ori în alte familii.
În cazul recidiviştilor, al tinerilor cu comportament antisocial, agresiv şi violent,
îndeosebi , sunt multe familii dezorganizate, sau chiar dacă sunt organizate , ele
constitue un mediu nefavorabil de creştere , de exemplu familii imorale, cu multe
neânţelegeri, cu copii încredinţaţi altora spre creştere.
Educaţia este deficitară când în familie, la părinţi, există imoralitate, delincvenţă,
promiscuitate, beţie, violenţă între soţi etc.
În familiile în care sunt delincvenţi, minorii sau alţi membrii ai familiei pot
învăţa în familie comportarea infracţională agesivă şi violentă.
73
 2. Şcoala, locul de muncă şi serviciul militar
Acestea sunt instituţii de educaţie,instrucţie militară şi de muncă.
În toate acestea copilul sau tânărul intră ocazional şi obligatoriu pe o anumită
perioadă de timp.
Din studiile făcute rezultă că infractorii agresivi şi violenţi, au avut o comportare
rea în timpul şcolarizării , nu au dat dovadă de adaptare şi integrare în şcoală, de
disciplină şi stăruinţă la învăţătură.
Inadaptarea şi lipsa de integrare constau în: absenţe de la ore, neascultare şi
indisciplină, nu-şi pregătesc lecţiile, încăpăţânare şi purtare rea, obraznici faţă de
învăţători-profesori.
În afară de şcoală : „bat strada”, comit mici furturi, intră în cinematografe fără să
plătească, întârzie seara cu venirea acasă, fumează, beau etc.
De la o anumită vârstă, pentru orice tânăr trebuie să înceapă pregătirea şi
activitatea profesională.
Majoritatea tinerilor se adaptează locului de muncă; dar infractorii prezintă şi în
această privinţă, unele semne şi trăsături specifice.
Ei manifestă lipsă de interes pentru profesiune.
De cele mai multe ori lipsesc de la programul de muncă, manifestă abateri de
conduită, ajung în conflict cu colegii de muncă, uneori comit chiar infracţiuni la locul
de muncă.

3. Trecerea la viaţa independentă şi familie proprie.

În urma unor cercetări făcute privind trecerea la viaţa independentă şi familie
proprie s-a constatat : criminalii (primari sau recidivişti), fac acest pas mutându-se de
la părinţi , ori prea devreme ori prea târziu, în comparaţie cu neinfractorii de aceeaşi
vârstă.
S-ar părea că la infractori, tendinţa de a ieşi de sub tutela părinţilor este mai
puternică.

4. Mediul de muncă,locuinţă şi timpul liber:

Munca şi relaţiile de muncă, sunt binefăcătoare pentru conduita omului.
Munca înseamnă disciplină exterioară, dar şi interioară.
Dar de multe ori , anumite locuri de muncă pot favoriza la oameni atitudini şi
comportări negative.
Mulţi infractori de clară că au învăţat viciul şi comportarea delictuală la locul de
muncă. De exemplu , munca automată , la bandă, munca în mare zgomot al maşinilor,
etc. poate tulbura şi slăbi psihicul omului.
Munca în anumite localuri de consumaţie, baruri, poate conduce la slăbirea
caracterului moral al omului; munca brută , în zgomotul maşinilor şi instalaţiilor ,
poate favoriza apariţia la unii muncitori , a agresivităţii.
Este evident că evoluţia criminologiei este condiţionată de progresul general al
ştiinţei. Or, cu toate descoperirile excepţionale ce s-au făcut în ultimul timp în diferite
domenii, tainele universului uman nu sunt încă pe deplin luminate. Limitele
74
criminologiei în descifrarea particularităţilor fundamentale ale comportamentului
agresiv şi violent al infractorului,în descifrarea particularităţilor personalităţii
infractorului, sunt determinate şi de stadiul actual al cunoaşterii ştiinţifice .
Creşterea criminalităţii, exacerbarea violenţei, necesitatea asigurării unei protecţii
sporite membrilor societăţii împotriva actiunilor infractorilor agresivi şi violenţi, sunt
realităţi care trebuie privite cu maximă responsabilitate.

75