P. 1
GENEZA CULTURALĂ A MODERNITĂŢII

GENEZA CULTURALĂ A MODERNITĂŢII

|Views: 148|Likes:
Published by Raluca Glodeanu

More info:

Published by: Raluca Glodeanu on May 01, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/18/2013

pdf

text

original

GENEZA CULTURALĂ A MODERNITĂŢII - Conf. dr.

Marius JUCAN

1. Elemente pentru o definiţie a culturii. Definiţii ale modernităţii. Etapele şi sursele modernităţii.. Legătura dintre cultură ca praxis şi ipostazele civilizării. Pentru a desemna limitele unei introduceri privind geneza culturală a modernităţii, să arătăm mai întâi că un curs privind premizele culutrale ale modernităţii porneşte de la o anumită percepţie, semnificaţie, misiune atribuită culturii. Anume, faptul că ne putem reprezenta cultura în forma unor structuri inteligibile legate de o realitate care se poate cunoaşte, învăţa, transmite. Din acest punct de vedere, considerăm cultura modernă ca un produs multistratrificat al activităţii omului, mai precis a individului uman care priveşte critic atât natura cât şi societatea. O asemenea poziţie de relaţionare cu domenii tot atât de diverse precum economia, politicul, tehnologiile, artele, îl distanţează cu necesitate pe om de produsele activităţii sale, condiţionând însă reproducerea condiţiei sale de fiinţă socială, prin diversitatea formelor de reprezentare ale culutrii moderne. Cultura modernă continuă tradiţia ce se naşte din întreg praxis-ul uman, din alcătuirea unor straturi de influenţe prin care existenţa omului este îmbogăţită atât material cât şi spiritual. Dar ea reprezintă un prag al separării de tradiţie, însemnând un demers profesionalizat spre inovaţie, depăsire realităţii existentă. În cuprinsul acestei definiri generice privind modernitatea, este important să urmărim de asemenea modalitaţile pragmatice prin care aceasta se realizează, urmărind nu doar desprinderea faţă de tradiţie,dar şi constituirea unor tendinţe de deszvoltare culturale moderne localizate în funcţie de contextualitate, ceea ce creează relieful divers al modernităţii, versiunile unor modele culturale care instaurează modernitatea propriu-zisă. Modernitatea presupune dinamica unei structuri de evoluţie flexibilă Bauman. Există un tot mai crescând interes manifestat de consumatorii de cultură pentru informaţia asupra identităţilor pe care teoriile culturale le pot oferi, asupra mijloacelor tehnologiei culturale contemporane, asupra perspectivei devenirii culturale într-o lume care se declară a schimbării. Consumatorul de cultură este azi adaptat nevoii unei formări continue, şi din această perspectivă o introducere în teoria modelelor culturale îl poate informa despre cultură în general, despre modelele culturale în special, ca formă de aplicabilitate a culturii la o realitate

contextuală socială, politică, materială, spirituală. Mai întâi trebuie să acceptăm ideea unei stratificări şi istoricităţi a culturii, în urma căreia apare modernitatea, a faptului că în pofida unor diferenţe vizibile între numeroase surse în care este produsă, cultura în general, şi cu atât mai mult cultura modernă nu are un centru unic. De asemenea, trebuie să considerăm existenţa culturii moderne ca un complex de practici care pornesc de la un nivel teoretic are un caracter de reprezentare accentuat simbolic ori formal. Simbolizarea şi formalizarea relităţii în modernitate ocupă un loc important, influenţând practicile cotidiene, capitalulu de valore al modernităţii, valorile ei, conduita omului modern. În acest sens, reamintim contextualitatea şi constrângerea ( autoconsrtângerea) pe care conduita culturală modernă o accentuează mai pregnant decât în caczul culturii tradiţîonale. În continuare trebuie să lărgim înţelesul pe care îl dăm culturii, să trecem de la o comprehensiune strict spirituală a acesteia, cum este cazul în care definim cultura ca un set de opere capitale ale omenirii din domeniiul artei, ştiinţei, etc., şi să cuprindem în acest cerc semantic întreaga activitate conştientă a omului, ce susţine astfel praxis-ul său social. S-a făcut altădată distincţia între cultură şi civilizaţie, susţinându-se după celebra formulă a lui Oswald Spengler, că civilizaţiile reprezintă stadiul actual al unor culturi extincte. Luând în seamă dezvoltarea studiului modernităţii pornind din diferite unghiuri, cel economic, prin teoriile economice ale modernităţii, cel poilitic privind conceptul de democraţie ori statalitatea modernă, relaţiile internaţîonale în modernitate, ori cele ale artei, avangarda ca fenomen al modernităţîi, sfera înţelesului conceptului de cultură modernă se află într-o continuă extensiune. Cultura este inextricabil legată de existenţa socială, dar nu trebuie redusă la o explicaţie de tip strict sociologic. Ideea vehiculată a "moştenirilor culturale" u poate face din cultură un exponat de muzeu, atribut al unei clase, unui grup de indivizi care o transformă într-o formă de proprietate simbolică. Este adevărat că prin tradiţie, se înţelege în general o transmitere, o subordonare în numele unei idealităţi de la o generaţie la alta, pierzându-se adesea din vedere că tradiţia prin care cultura se conservă este de fapt un şir neîntrerupt de metamorfoze şi înnoiri. Relaţia dintre tradiţie şi inovaţie este prezentă în cele mai vechi forme culturale, dar este adevărat că politicile prin care noutatea este produsă devine un obiect în sine de-abia în modernitate. În al doilea rând, cultura modernă trebuie înţeleasă ca o entitate în continuă schimbare, în care ierarhiile de valori sunt

modificabile în funcţie de dezvoltările succesive ale unor modele culturale moderne adoptate de diferite comunităţi. Întro încercare de a depăşi unele neajunsuri în înţelegerea sensurilor complementare ale culturii moderne, trebuie să ne apropiem de dinamicii diversităţii pe care o instituie modernitatea, a naşterii instituţiilor moderne, de procesele de schimbare ireversibilă a valorilor prin care realitatea lumii de azi este percepută. Un exemplu care poate dovedi modul radical inovator al tehonologiei şi rolulu acesteia îîîîn cultura modeernă. În acest mod vom reuşi să extindem sensurile conceptului de cultură la dimensiunile lumii în care trăim azi, să nu înţelegem cultura după definiţii care au fost formulate ieri. . Pentru a înţelege diversitatea culturii moderne, a modernităţii în lanţul ei neîntrerupt de transformări care ne condiţionează, este necesar să privim critic descrierea culturii ca fenomen organic. Comparaţia culturii cu un organism viu este expresie unei analogii proprii modului de gândire uman. În acest fel de poate imagina o translare a formelor culturii dintr-o epocă în alta, închipuindu-ne un model de creştere al culturii, care este de fapt fondat pe o interpretare metafizică. Astfel suntem pregătiţi să ne închipuim cultura ca un construct care trebuie să ne ajute să ne schimbăm într-un mod care să ne permită standarde de viaţă mai bune, mai confortabile, mai moderne într-un cuvânt. O asemenea percepţie a culturii este influenţată de instrumentalismul culturii, conform căruia acumularea de informaţie, cultivarea în sine trebuie să aibă un efect imediat asupra societăţii. La celălalt capăt se află ideea că cultura nu se ocupă decât de probleme spirituale, şi că pentru înţelegerea acestora este nevoie de o iniţiere specială. Ambele viziuni sunt extreme, ori pot corespunde unor aplicaţii diferite ale sensurilor culturii. Cultura modernă ca şi concept general trebuie să creeze un efect asupra realităţii înconjurătoare, să desăvârşească calea omului spre acţiune, după cum zestrea teoretică a culturii se extinde mereu prin alte contribuţii teoretice. Cultura modernă prescrie în cele din urmă demersul acţiunii umane, care este astfel corectată, reconstruită. În funcţie de acest demers raţional şi raţionalizant,. perspectiva comprehensivă asupra culturii permite diviziuni locale şi temporale, evaluări care pun în lumină diferenţele fără a manipula aceste deosebiri cu scopul de a înălţa ierahii de putere. Este însă adevărat că structurarea unor modele culturale are şi un anumit sens politic, care trebuie deconstruit pentru a sesiza naturalizarea unor constructe culturale, trecerea lor în registrul legitim social, dar şi pentru a nu ideologiza ori

mitiza sensul acţiunii umane. Simbolismul acţiunii umane trebuie redat sferei moderne, aşadar deschise unor influenţe noi, în care omul acţionează. Printr-un asemenea demers spre înţelegerea modernităţii şi a modelelor culturale făurite de aceasta, realizăm şi faptul că orice acţiune umană este motivată de nevoi supraindividuale, care reprezintă în ansamblul lor posibilitatea de a-l privi pe om ca pe un construct teoretic universal, cel de fiinţă umană care trăieşte într-o diversitate de forme actualizate în contexte culturale locale diverse. Modernitatea reprezintă o etapă distinctă a dezvoltării culturii, a cărei apariţie şi dezvoltarea se leagă în mod trainic de cultura europeană. A vrobi despre modernitate înseamnă a încerca să definim lumea în care trăim, să construim un set de trăsături care să descrie particularitatea culturii europene manifestă întrun complex de domenii care a modelat individul şi societatea, în parte înţelegerea universalistă a culturii, umanismului şi a conduitei moderne. Modernitatea poate fi periodizată diferit, pentru a sublinia o continuitate ideatică şi practică cu semnele schimbării din perioada înţeleasă ca pre-modernitate. Se pot enumera astfel trei periodizări ale modernităţii, toate având în vedere tiparul unei rupturi pe care modernitatea în toate aceste accepţiuni le produce faţă de tradiţie, în sensul larg al cuvântului ( modernus vs. antiquus). Dacă pentru unii autori modernitatea începe cu creştinismul care propune despărţirea de vechimea tradiţiei şi urmarea unei căi radical înnoitoarea pentru condiţia umană în spirit şî practică religioasă, pentru alţii modernitatea coincide cu fertila perioadă a Renaşterii când ştiinţele, filosofia, artele, politicul şi economia se descătuşează de sub autoritatea teologică şi se constituie ca specializări ce separă câmpurile de acţiune. În fine, cea mai recentă perioadă de localizare a începuturilor modernităţii se găseşte în sec.17, coincizând cu fenomenele reformei religioase, revoluţiilor ştiinţifice, a reorganizării profunde a societăţii, apariţiei statalităţii, a naşterii clasei de mijloc, a unei specializări şi mai accentuate a ştiinţelor, economiei, artelor şi în general a educaţiei care se îndreaptă spre formarea indivizilor pentru viată comunităţii moderne urbane. Între aceste trei surse ale începuturilor modernităţii există legături trainice, însă pe lângă această continuitatea de ansamblu, trebuie avută în vedere caracteristica modernităţii de a produce noutatea prin separări succesive de câmpuri de interese şi acţiune. În toate aceste etape modernitatea se înfăţişează ca un proces care diferă de sincretismul cultural tradiţîonal, creând cum am mai spus câmpuri de acţîune separate, dezvoltând noi ştiinţe, genuri artistice, forme de guvernare şi administrare, tehnologii

industriale, schimbând condiţia cetăţeanului în general a individului uman în mod radicl. Modernitatea rescrie condiţia umană, într-un ritm de schimbare accelerat, fără precedent în alte epoci. Aşa cum au observat mulţi autori care au cercetat modernitatea la începuturile acesteia, schimbările s-au acumulat în modernitate prin modificări radicale ale conduite moderne, pe care unii autori (Weber, Simmel) au pus-o pe seama amprentei eticii religioase în conduita seculară. Modernitatea a produc revoluţia cea mai profundă în reorganizarea timpului şi spaţiului, prin aceea că întemeita prin praxis-ul cultural modern practici care "trec" de graniţele timpului şi spaţiului imaginat de pre-modernitate, nu doar în comunicarea modernă, ci şi în proiecţia practicii umane în modernitate. Nu în ultimul rând modernitatea înseamnă apariţia unor instituţii de tip nou care provoacă schimbarea relativ rapidă a societăţii tradiţîonale (agrar-rurale, medievale) într-o societate capitalistă, orice cel puţin incipient capitalistă. Determinările capitaliste ale modernităţii pun în joc sursele culturale care ţin de cultura urbană, comercială, de cuceriri militare şi de relaţii internaţionale, de fapt de reorganizare dinamică a întregii lumii pentru dominarea nu doar a naturii în beneficiul omului, dar şi a unor teritorii, resurse, state (colonii) oentru beneficiul privilegiat al unora doar. Capitalismul aduce o altă structurare a valorilor sociale şi culturale, prezenţa banilor ca marfă prin excelenţă, crearea economie de piaţă produce efecte ireversibile pentru înţelesul culturii în sine care devine în epoca modernismului şi a postmodernităţii legată de producţie de bunuri culturale destinate unei mase de consumatori de cultură. Schimbările socio-culturale care au afectat conduita indivizilor, instituţiile moderne care asigură de pildă separaţia puterilor în stat, rolul maximalist ori minimalist al statului în societate, drepturile indivizilor formează un liant prin care modernitatea se deosebeşte de orice altă perioadă culturală.

2. Raţionalitatea modernităţii. Textualizare şi hermeneutică culturală. Translabilitatea culturilor, comparativism cultural. Raţionalitatea modernităţii este o trăsătură importantă care comportă clarificarea a două sensuri, cel de raţionalitate propriu-zisă, pornind de la sensul de ratio, şi cel de reflexivitate. În prima ipostază raţionalitatea se distinge prin

Raţionalitatea a produs forme noi. producerea noutăţii se află în legătură cu reflexivitatea. odată cu iluminismul a aşezat raţiunea umană deasupra celorlalte valori călăuzitoare ale cunoaşterii şi acţiunii umane. a modernizării . ceea ce nu a micşorat însă procesul de optimizare şi eficientizare al structurilor economice şi administrative ale societăţii moderne. q tradiţiei se face prin faptul că practicile sociale sunt constant examinate şi reformate prin fluxul de informaţii care modifică în mod constant datele considerate până atunci certe. de dată aceasta ca for personal al conştiinţei fiecărui individ. dar reducând varietatea modelelor de conduită tradiţionale. care crează discursul de cea mai înaltă autoritate. profesionalizate ale conducerii societăţii. diversificând pe de o parte sarcinile activităţii umane. critică a realităţii. expresie a libertăţii umane şi a adevărului ştiinţific. de la economie şi politică la tehnologii industriale şi culturale. Raţionalitatea modernităţii se exprimă de asemenea prin avântul dezvoltării ştiinţelor experimentale care construiesc o nouă percepţie a lumii şi omului. măsură. Este important ca având în vedere anvergura dezbaterii despre modernitate. instituţiilor moderne. procesul de raţionalizare crează în mod efectiv forme de reorganizare ale celorlalte câmpuri de acţiune umană. O etapă următoare a fost aceea prin care raţiunea. Prin diseminarea limbajului ştiinţific. care alege să se orienteze după alegerile propriei voinţe considerate libere. a devenit călăuza persoanei moderne autonome. să reflectăm asupra legăturii dintre dobândirea unei viziuni complexe asupra fundamentelor modernităţii. Aşa cum arăta Anthony Giddens. Un alt înţeles al raţionalităţii este explicitat de reflexivitate prin care este realizată noutatea. a sfârşit prin a mitiza prevalenţa discursului ştiinţific în modernitate. Încrederea în capacitatea de a face cunoaşterea un proces eficient pentru un număr cât mai mare de oameni. Caracterul raţionalităţii în modernitate este modelat de limbajul ştiinţific.felul în care modernitatea europeană. de ordine şi de organizare în jurul unui logos care să explice şi să structureze cultura. definind în ansamblu epoca modernă ca pe una de progres. considerat neutru din punct de vedere al judecăţîlor de valoare. substanţial din punct de vedere al asertării evidenţei adevărului în cunoaştere. pornind de la rădăcinile sale a fixat ideea de limită. a scopurilor atinse de aceasta în evoluţia. dând şanse reale doar noutăţii celor mai performante. în sensul că abordarea reflexivă. Din perspectiva naşterii modernităţii. după ce cultura europeană a distins între adevărul credinţei religioase şi cel al experimentului ştiinţific.

conduce la apariţia unor rupturi. Demersul refleziv. conform unor instrumente care pot modifica etalonarea lumii omului şi a problemelor acestora. şi a condiţionării reciproce dintre acestea. al modelului cultural modern este cel congerit de noile diviziuni produse de dezvoltarea tehnologiei culturale. cultura modernă are un . În acest sens. (despărţirea de tradiţie). în procesul de modernizare al unor societăţi aflate înafara contextului cultural european. a unei reproducţii culturale care a modificat în cele din urmă percepţia modernă şi postmodernă acordată culturii. Prin extensiune. îi crează un mediu proprice pentru dezvoltare şi complexitate. ci gradul de reflexivitate şi noile practici care se nasc din asumarea şi internalizarea acestei reflexivităţi. produse ale practicii sale de cunoaştere.realizate prin tehnologia culturală desemnată pentru producerea schimbării. critic totdeodată major care s-a impus în acest mod a fost acela după care omul şi lumea sa se află într-o continuă reproducere culturală. Tipologiile culturale diferă de la o fază la alta a modernităţii. şi de efectul acestor reacţii asupra modernităţii europene înseşi. iar această tehnologie nu poate fi separată de o anumită conduită. Instrumentarul creat de tehnologia culturală este şi cel care conservă cultura. Se ştie. Gradul de complexitate al societăţii moderne. se poate vorbi de reacţii de adaptare ori respingere a modelului modernităţii europene. separări. mediului său social. prin dezvoltarea canalelor de diseminare a culturii moderne. Tehnologia culturală produce suportul material necesar prin care cultura este diseminată în condiţii specifice. această însemnând că procesul de inovare culturală rapidă prin care modernitatea se distinge de tradiţie. diviziuni în cadrul aceluiaşi context general al modernităţii. traseul care uneşte interpretarea lumii omului şi tehnologia culturală ţine de capacitatea omului de a crea uneltele necesare acestei interpetări. o face mai accesibilă. Modernitatea s-a afirmat prin libertatea manifestată în sensul inovării perspectivelor asupra definiţiei omului. asupra naturii şi societăţii. Ipoteza de la care pornim este că modernitatea a transformat sfera cunoaşterii şi că a formulat răspunsuri pentru suportul arhetipal al acţiunilor umane cotidiene. prin aceasta înţelegând nu atât instrumentele culturale moderne propriu-zise. a instrumentarului de cunoaştere şi acţiune a unei noi epoci. asupra relaţiilor de putere. depinzând de contextualitatea şi istoricitatea societăţii umane. şi în acelaşi timp de a modela cunoaşterea propriu-zisă. astfel cele ale modernităţii timpurii de cele ale modernităţii târzii. mod de gândire care subordonează practica socială propriu-zisă.

făcând ca anumite proiecţii culturale să devină hegemonice. aducând în practică o varietate de instrumente necesare conservării şi transmiterii datelor stocate despre cunoaştere. În acelaşi timp. a însemnat de asemenea producereaşi diversificarea limbajului cultural. Să subliniem că la rândul său scrisul a însemnat o profundă schimbare în tehnologia culturală. pentru a ne referi la produsul final al unui şir de transformări care s-au succedat în modernitate. În acelaşi timp. Modernitatea a reliefat necesitatea construcţiei acestei consensualitaţi. Cartea. Trecerea de la oralitate la scris. a devenit din obiect de preţ. Percepţia noastră este efectuată pe baza concretă a suportului tehnologic cultural care este cartea. Simbolul cărţii este definitoriu modernitate pentru ceea ce numim textualizare. ori aulică a devenit populară prin necesitatea împărtăşită de culturile moderne de a face pe oameni să dobândească cunoaştere de carte. dar modernitatea se întemeiază pe această tehnologie culturală pentru a putea desăvârşi celelalte tipuri de alfabetizări care s-au succedat în timp. Textualizarea culturală în modernitate este de fapt un exerciţiu imaginativ necesar prin care punem în mişcare resortul analogic al gândirii raţionale. azi ca şi ieri. iar acesta prin practica citirii devine un tip de cunoaştere care formează cititorii şi interpreţii realităţii. să arătăm că instrumentul prin care cultura este diseminată nu este străin de felul în care aceasta este percepută. determinantă pentru un anumit tip de acţiune. punând în joc mijloacele necesare formării unei comunităţi largi de interese culturale în general. ecranul . diferenţa dintre culturi moderne se păstrează. prin aceea că la început a fost formă tehnologică prin care stocarea de cunoştinţe a devenit posibilă şi economicoasă. în mod specific a celor economice. noi alfabetizări care au devenit instrumentale pentru gradul de complexitate al unei culturi. imaginea benzilor desenate. prin care s-a realizat consensualitatea societăţii. celei mai sustenabile. Întâi de toate pentru ceea ce dezvoltarea tehnologiei culturală a permis să apară sub forma de carte. sociale şi politice. Cartea a produs propria ei cultură. Textualizarea produce arhi-textul cultural. Cultura cărţii la început elitistă. Lumea poate fi cunoscută în felul în care se citeşte un text. Prin desprinderea unei anumite tehnologii culturale. cultura modernă dezvoltă procedee de noi diviziuni prin care noutatea prevalentă în unele societăţi să fie actualizată. se măreşte. un obiect al culturii de masă. precum şi la diseminarwa formelor culturii scrise. după o lungă evoluţie a practicii scrisului. Cunoaşterea de carte este desigur variabilă.caracter reunificator. globalizant. de cult.

ori figuralizează prin experienţa hermeneutică a citirii şi interpretării realitatea. dezvoltă relaţii care nu sun doar cele dictate de locul unde sunt dispuse. Cartea este o experienţă a praxisului cultural. lumea sensurilor devenite vizibile. Dumnezeu care a făcut lumea poate fi văzut în cartea Facerii. ceva care constrânge spiritul ori îl obliterează. al trans-scrierii realităţii prin folosirea de semne specializate. al imaginării câmpului de cunoaştere asemănător cu cel al paginii scrise. nu doar că tehnologie culturală. după modelul religios. Mai mult decât orice altă consecinţă. lărgind celelalte experienţe ale tehnologiei culturale. Topografia textelor este una figurată. de interrelaţionări care produc în cele din urmă unitate. Cartea este dedicată cititorilor. Cartea rămâne glosarul principal al tehnicilor de citire. imaginea şi semnificaţia textului este cea care a influenţat un mod de a percepe realitatea. artist. instrument şi sens. reluând filogenetic. predica. cartea-operă a unui autor. şi tot aşa prin extindere de sens. urmează exemplul cărţii in care textele se leagă unele de altele. descifrate. cel mai adesea orale. Dar lumea omului nu este doar lumea autorilor. ori altele posibile care vor urma. teorema ştiinţifică au fost transpuse în diferite tipuri de discursuri scrise care au început să fie diferite de formele lor anterioare. fapt pentru care se recurge la tehnici de interpetare. este o colecţie de texte. fiecare autor poate fi văzut în exerciţiul facerii în cartea pe care o face. continuitate. Tehnologia culturală (de la techné) a găsit modul ingenios de ivi noul prin efectul de legătură dintre idee. Textele sunt interpetabile ca "textură" ori o ţesătură. exprimat prin tehnologie Discursul. Cartea ca simbol culutral al textualizării în modernitate. Cartea a creat cunoaşterii imaginea de integralitate. a acelora care "văd" prin alfabetul folosit o altă lumea. Cititorii nu citesc însă doar cărţi. Practica scrisului face posibilă apariţia unei gramatici culturale care în timp desacralizează caracterul hieratic al culturii . corespunzând unui sens figurat. Definiţia lui Geertz despre cultură ca loc al unei împletiri a mai multor straturi care se cer recunoscute. Relaţia auctorială se extinde de la carte la realitate. Marea Carte poate fi cartea religioasă. În acest punct nu trebuie să privim însă tehnologia ca pe ceva opus culturii spirituale. filosof. calculatorul. constituţia. fie a unui savant. formă de organizare a informaţiei. conversaţia euristică. în care cititorului este obligat se desprindă pluralitate de sensuri. de totalitate asumată. dimpotrivă.televizorului. cartea naturii. Simbolul cărţii poate fi însă mai lesne studiat deoarece statutul său notabil demonstrează existenţa unui imaginar al cărţii ca experienţă culturală majoră.

opţiuni dezvoltate în fond din practici ale cunoaşterii. i s-au dat noi dimensiuni în producerea textualizării culturale. asistăm la investirea culturii moderne cu un rol de reconstrucţie. O asemenea dezvoltare complexă culturală determină apariţia unei lizibilităţi tot mai accentuate a fenomenului cultural care devine astfel mai transparent. ceea ce oferă modernităţii varietatea şi competitivitatea discursurilor culturale. inefabilul cultural rezultat din caracterul sincretic al culturii religioase se atenuează. fie reevaluând trecutul. fiind înlocuit de descrieri specializate. exemplul cel mai curent constând în despărţirea de mit în filosofie. mai precis în perioada romantică. religios. atunci când am menţîonat imaginea cărţii în textualizare. În acest fel. alegoria şi simbolul devin unelte ale formelor discursului practicat în diverse domenii. Dacă am menţionat analogismul gândirii umane. comprimă în mod necesar realitatea la opţiuni de cunoaştere. Gramatica culturală instaurează. ci raporturile care se stabilesc între ierarhiile culturale. în sensul schimbării caracterului esoteric în unul exoteric. Desigur. politic. alegoria şi simbolul sunt folosite pentru critica prezentului. trebuie să acceptăm că simbolizarea şi alegorizarea sunt în general vorbind surse ale valorizării acestui analogism. Faţă de polisemia sincretismului cultural. etc. literar. fie profetizând apropierea iminentă a unui viitor care va pune sub semnul sfârşitului o parte din experienţele umanităţii. cu un caracter tot mai tehnic. filosofic. avem în vedere dezvoltarea unei hermeneutici culturale ce s-a . apariţia unor genuri culturale separate produce continuu germenii de diversificare ai culturii moderne. chiar ştiinţific. În ambele cazuri. vorbind despre importanţa textului. Prin dezoltarea ştiinţei şi a experimentului ştiinţific. Trăsăturile laicizării apar în contextul cultural al dezvoltării tehnologiilor culturale. în mod cantitativ şi calitativ. Tot atunci. în construcţia ei. raporturi de ordine şi descriere aceste raporturi. de invocaţia poetică în literatură. atunci când instituţiei literaturii şi autorului de pildă. dispare. Vorbind despre textualizarea culturală. în caracterul lor de a fi aplicabile unei realităţi sociale. după cum ştim. Gramatica culturală nu ne arată doar o morfologie culturală. relevă capacitatea acesteia de înnoire.religioase. Percepţia propriu-zisă a realităţii este culturală prin aceea că simbolul şi alegoria ca mijloace retorice sunt reductive. Diferenţele dintre alegorie şi simbol au reieşit cu pregnanţă în perioada de avânt a dezvoltării modernităţii. deschizând altele. am făcut referinţă şi la rolul de căpătâi jucat de simbol şi alegorie în percepţia realităţii modernităţii.

reprezintă o analogie cu realitatea. depozitată în cultură. pentru a accelera procesul de modernizare. Modernitatea construieşte diferit. pentru a . Se dovedeşte că hermeneutica culturală nu este doar un inventar al unor forme revolute ale culturii pre-moderne şi moderne ( din perspectiva post-modernităţii). ci făcută. ceea ce îi desemnează pe oameni în funcţia de creatori. mai ales după decolonizarea şi căderea comunismului de pildă. Cultura nu este dată. şi pentru că în locul privilegiat acordat unor formulări cu caracter esenţialist. modelatori ai experienţei şi memoriei acestei experienţe. Se poate afirma că hermenutica culturală a luat un avânt considerabil odată ce un model unic al culturii nu a mai putut fi susţinut.că nevoia de a răspunde provocărilor globalizării crează noi sarcini pentru a găsi corelaţiile pentru a cerceta adecvat evoluţiile modernităţii în specificitatea acesteia. deconstrucţia culturală a adus elemente clarificatoare ale modernităţii ce pot fi examinate comparativist. dacă comparativismul cultural a folosit de-a lungul secolelor 19 şi 20 doar etaloanele unor modele culturale ale Europei de Vest. 3. a necesitat o corelare a formelor modernităţii adoptate în respectivele ţări cu formele premoderne existente. (având ca bază o reţea. Interesul pentru cunoaşterea culturii moderne în ansamblul ei diversificat. Construcţia modernităţii la care ne referim în general prin alcătuirea unei structuri simbolice. şi este în cele din urmă o reprezentare şi nu o copie a realităţii. care nu făceau posibilă abordarea comparativistă. Simbol şi structuri simbolice în reprezentările culturale. cu ipoteza unei arheologii a cunoaşterii cum spune Foucault. Continuitatea şi discontinuitatea reprezentărilor simbolice culturale. Mai mult decât la începuturile modernităţii. uneori conflictual interpretările pe care le acordă praxis-ului şî simbolurilor acestora. comparativismul cultural se dovedeşte o sursă viabilă de cunoaştere şi studiere a modernităţii. o reprezentare incipientă. Constructul culturii este de natură simbolică. există azi o percepţie lărgită asupra acestor unităţi de comparaţie.dezvoltat devreme ce plurialismul cultural a fost acceptat. prin aceea că este formulat reductiv. Există mereu un prealabil cultural spre care trebuie să ne întoarcem. când deconstrucţia relaţiilor de putere din cultura modernă a devenit posibilă. În altă ordine de idei.. ierarhie de simboluri. rezultat din experienţă) este presupusă a fi formată de o evoluţie.

( finalizate în instituţionalizări). care angajează relaţia dintre contexte culturale. potenţat mai cu seamă în modernitate. În acest context. realul nu trebuie interpretat ca obiect strict determinat al cunoaşterii. este important să vedem cum s-a alcătuit. dar nu trebuie privită ca fiind integral obiectivă. Actualitatea modernităţîi înseamnă o continuă restatuare fată de tradiţie. atunci trebuie să vedem şi partea sa construită. aceea prin care omul tinde să cunoască realul prin structuri interpretative. subordonat omului înaintea oricărei experienţe. Actul care stă la baza oricărei experienţe a praxis-ului înseamnă actuare. Pentru omul care trăieşte într-o cultură modernă. nivelează ruptura produsă de actualizare. Este însă discutabil cât de obiectivă este realitatea prezentului. accentul pus de modernitate asupra lui subliniind felul în care constrângerea culturală este în primul rând una temporală. Actualitatea este o structură simbolică a modernităţii prin care prezentul modelează spaţiul cultural. a fi actual însemnând depăşire continuă a ceea ce este acum. în sensul descrierii lui "acum" ( Heidegger). legitimată ca atare. transformând realul în real-itate. prin care omul face şi re-face lumea modernă ca lume umană în antagonismul dintre tradiţie şi inovaţie. Între acest prealabil cultural şi inovaţia care se petrece la nivelul structurilor şi reprezentărilor simbolice. produce structura propriu-zisă a canonului cultural modern. producere de uniformitate necesară unei percepţii a . prin aceea că îl obligă să ţină seama de contingenţă.sesiza modul simbolic în care funcţionează imaginaţia în modernitate. prin prezentificare. O asemenea construcţie presupune desigur factori obiectivi. cotidianitatea. se alcătuieşte percepţia prezentului ca actualitate. adică a ceea ce se consideră drept fugă dinaintea unei realităţi obiective. De cealaltă parte. Sarcina majoră a culturii în modernitate este să definească timpul societăţii. devreme ce dacă admitem că prezentul este un construct cultural. cu alte cuvinte să îl construiască în reprezentările sale simbolice. Contactul cu realul al omului în modernitate se produce printro construcţie simbolică culturală. făcută să apară drept obiectivă. că nu poate să se sustragă din limitele acestuia decât cu preţul unei "evadări". Prezenul există ca dovadă a unei structuri simbolice valorizată de comunitate. Prezentul în modernitate ni se înfăţişează ca actualitate şi cotidianitate. presupunem că există o tensiune de comprehensiune. în sensul unei performanţe neintrerupte de acte culturale. prezentul este o dimensiune constrângătoare. Pentru ideea de modernitate care ne preocupă aici. ca omogenizare a dimensiunii temporale. cât şi pentru evoluţia acesteia.

inclusiv construcţia unei reţele de simboluri adecvate. Am folosit exemplul actualităţii şi cotidianităţii pentru a sugera existenţa reprezentărilor pe care omul le construieşte pentru a înţelege şi consolida lumea în care există. Dar nu trebuie credem că acestea pre-există experienţei modernităţii. pe temeiul unor structuri simbolice.normalităţii. Cum înţelegem de fapt continuitatea şi discontinuitatea reprezentărilor culturale în modernitate ? De ce trebuie să existe mai multe reprezentări legate de acelaşi subiect să spunem. Ideea de continuitate are ca fundament evoluţîonismul social. Ambele se preocupă de necesitatea înţelegerii modului în care reprezentările culturale se construiesc. Ea nu este singura reprezentare temporală care a modelat proiectul modernităţii. aşa cum s-a procedat de romanticii germani în privinţa Greciei şi Romei antice. La fel. construcţia trecutului cultural. ele se succed într-o ordine temporală care poate fi descrisă în continuitate şi discontinuitate de forme produse de experienţa culturală umană. dovedesc alte forme de structurarea simbolică şi reprezentare culturală în modernitate. dar şi ca afinitate ? Să observăm încăodată că aceste reprezentări nu sunt cu desăvârşire obiective. cultura arhaică conţine deja această reţea de simboluri. Continuitatea se bazează pe ipoteza originarităţii. de întrerupere. uitate. pornind de la un prezent considerat insuficient. Dar aceasta ţine doar de reprezentarea prezentului în modernitate. că nu se desparte de acestea definitiv. ca acţiune neîntreruptă de ivire a noului. Modernitatea se . dezvoltată mai cu seamă de gândirea romantică preluată apoi de cea pozitivistă. având un caracter de continuitate şi evoluţie. Într-o viziune organicistă. prin aceea că presupunem că a existat un moment incipient al culturii ( modalităţile practice de depărţire de natură). În figurarea unui viitor etern. Chestiunea este modul prin care acestea diferă. reinventarea sa. iar altele ca vechi. şi priveşte o interpretare a praxis-ului cultural modern. ori a trecutului naţional glorios de către istoricii şcolii romantice. actuale. specializate reprezentării realului. iar dintre acestea unele să fie percepute noi. faptul că prin ele trece o naraţiune "legitimizatoare" cum spune Lyotard. ca în cazul pînînînrofeţiilor religioase ori ideologice. ori redescoperite ? De ce există ideea că unele reprezentări sunt mai apropiate de realitate iar altele mai depărtate nu doar în timp. iar alta de discontinuitate. prin care înţelegem asemănarea unor etape apropiate. se configurează un spaţiu al utopiei care transcende actualitatea. Aici putem găsi şi sursa unei viziuni asupra culturii moderne. una continuând o linie a tradiţiei. în forma sincretică a religiosului.

formele se supun esenţelor. ci doar la trecere. Mai mult. într-un loc ferit de contingenţă. descris de un Zeitgeist. tranziţii culturale ce privesc expansiunea aceluiaşi model unitar în diversitatea morfologică a culturii moderne. deoarcece ideea de divinitate nu există în religios decât prin practica rituală. presupunem că prefacerile continue. Nu este vorba doar de un moment temporal unic. Dezvoltările care au avut loc. În această viziune. "providenţă". În lumina acestei continuităţi. de pildă Europa. unor fundamente care trec dincolo de diferenţele diversităţii morfologice. se află viziunea conform căreia reprezentările culturale au un traseu discontinuu. o formă de esenţialism. Pe de altă parte acestea sunt graniţe ale culturalului. discontinuităţile modernităţii privesc ritmul şi raza de acţiune a schimbării. După Anthony Giddens. Teza originarităţii poate duce la un impas. a altor definiţii despre umanitatea omului. că acestea au dat unitatea şi coeziviunea lumii dintotdeauna. Dacă reluăm ideea unui început comun care constrânge de fapt . Ea demonstrează că acelaşi set de simboluri a fost şi este la baza actualei culturi umane. îmbogăţirea tradiţiei nu a dus la rupturi definittive. La antipozi. ci şi de cel al localizării unice. care continuă ideea de "viclenie a istoriei". înţelegerea culturală a modernităţii ca fenomen de reproducere socială inovatoare este posibilă. natura nouă a instiţuţiilor în modernitate.distanţează totuşi de alte etape ale culturii tradiţionale prin anvergura fără precedent pe care realul o deţine în construirea altui model de societate. Această teză este din punctul de vedere al hermenuticii culturale expresivă pentru economicitatea ei. şi că există mai mult momente iniţiale care au valoare egală în explicitarea şi înţelegerea pe care o construim prin reprezentarea propriu-zisă. Teza weberiană prin care etica protestantă a reuşit să creeze un ethos al capitalismului poate demonstra că în ultimă instanţă există un "spirit" care pune în mişcare formele existenţei sociale. ceea ce mai târziu în gândirea modernistă şi mai ales postmoderniă va fi deconspirat c un joc de putere. că originaritatea ca loc unic este un mit. care presupune o performanţă în praxis-ul religios. un tipar iniţial. rămânând suspendate undeva într-o eternitate idealistă. America. "mână invizibilă". Toate acestea formulări specifice culturii europene moderne sunt sugestive pentru o filosofie a acţiunii care se petrece însă pe deasupra cunoaşterii umane. şi de un hegemonism cultural explicit. algoritm social. evoluţia unui model originar păstrează fie şi prin formele intermediate. al originarităţii. cel al unui centrism cultural care exclude alte momente şi locuri ori tinde să le subordoneze. datorită acestei unităţi.

ori printr-o reconstrucţie. cum sunt cele ale modernităţii. ideologizate şi ideologizante ale acestui praxis.evoluţiile ulterioare la un model esenţialist. Acceptând ideea discontinuităţii. prin instituţiile făurite de-a lungul unor mari perioade de timp. după cum în ultimul timp hermeneutica culturală a destructurat jocul de putere nu doar a naraţiunilor legitimizatoare. ieşim dintr-o subordonare ierarhică. apariţia şi decăderea lor. Nevoia unei racordări. şi pe de alta reprezentările tot mai înstrăinate. strategie. Propunem astfel ca ipoteză de lucru ideea că continuitatea reprezentărilor culturale ţine de o diacronie culturală. Discontinuitatea reprezentărilor culturale propune o viziune pluricentrică. Este posibil ca această pierdere să nu fie decât câştigul unei dimensionări a localului şi importanţei localismului. Construcţia unor simboluri culturale în modernitate. Simbolul cultural constituie o însumare a unor experienţe prin care colectivitatea se exprimă. stil de viaţă. prin aceea că pot exista mai multe surse ale unei evoluţii temporale. El defineşte complexitatea unei societăţi. paradigmă. ci şi accesibilitatea lor prin diferite forme de transmitere contează în această privinţă. context. regionale ori general umane. asigură continuitatea experienţei de a trăi împreună. prin aceea că structurează în chip diferit praxis-ul societăţii. pluri-temporală. sunt activităţi prin care realizăm faptul că există o imaginaţie simbolică prin care oamenii interpretează modernitatea. ca moment de regăsire nu atât al unei unităţi culturale cât mai ales al unei relaţionări necesare. Simbolul cultural ocupă un loc major în viaţa unei comunităţi moderne. Simbolurile culturale pot fi materiale ori spirituale. leagăn al evoluţiei modernităţii. depinzând de mijloacele prin care sunt diseminate. 4. Deconstrucţia ierarhiilor trebuie însă suplinită printr-o acţiunie constructivistă. vom găsi din această a doua perspectivă contradicţii între modul în care praxis-ul evoluează pe de o parte. ci şi al ierarhiilor de orice fel. Relaţia dintre simbolul cultural şi imaginar. Ipostaze ale modelului cultural : sistem. câştigate în iluminism prin conceptul de om şi cultură universală. dar riscăm să pierdem sensul unităţii. dându- . Ambele sunt necesare. nu însă în acelaşi timp. depinzând firesc de condiţiile date. de unde ideea unui relativism cultural. pe când cea a discontinuităţilor de cea a unei sincronii. Prin urmare nu doar suportul abstract al formării acestora. face să ne explicăm tensiunea care se poate naşte în acest punct.

i sensuri "naturale". în timp ce unele se nasc. având în vedere că pe largi arii culturale există asemănări unificatoare în modernitate.. în cultura de masă propriu-zisă. Ceea ce nu înseamnă că acesta ocupă tot spaţiul de reprezentare. Mai cu seamă în modernitate. Ambele momente nu sunt însă absolute. o adevărată "laicizare" a acestora. în perioada contemporană a acesteia. simbolismul cultural trebuie studiat din interiorul construcţiei simbolice a modernităţii care se ridică deasupra unor practici simbolice particulare. să nu decadă în forme revolute. Tendinţa de formare pe care o atribuim simbolismului cultural este legată şi de praxis-ul social care face posibil ca acest simbolism să rămână funcţional. în educaţie în primul rând. prin asigurarea unei transparenţe politice a procesului de culturalizare. el nu are o existenţă de sine stătătoare. utopie socială ori politică ale unei comunităţi. Varietatea simbolurilor culturale cunoaşte o mişcare continuă de tranziţie. Simbolismul cultural este cu atât mai dezvoltat cu cât tot mai mulţi participanţi sunt antrenaţi în procesul de cunoaştere. ideologiile. sub o formă schimbată. politică. nu este dat de alte condiţii extraculturale. că nu mai este manipulată ideologic în favoarea unora şi în detrimentul altora. mitologiile unei colectivităţi. se poate spune că se tinde spre un simbolism cultural al societăţii de consum. administrative. Simbolismul cultural nu este esenţialist. Dacă prin imaginar înţelegem modul complex în care sunt formate mentalităţile. iar acesta nu funcţionează decât din . etc. Relaţia dintre simbolismul cultural şi imaginar este reciprocă. precum şi de o continuare previzibilă. prin aceea că cultura de masă a produs o creştere acută a producţiei de simboluri culturale. că nu există şi alte moduri de simbolizare. Acest lucru a fost făcut posibil prin democratizarea culturii. Să nu credem însă că simbolismul cultural este neaparat "progresist". religioasă. locale. reiese că acestea nu se pot alcătui fără un sistem de reprezentare simbolică. cum ar fi cea artistică. Deşi intens folosit în diferite domenii alte praxis-ului social. Prin aceasta înţelegându-se ipoteca conform căreia cultura nu mai aparţine unor ceercuri închise. altele sunt pe cale de dispariţie. Simbolismul cultural pune în joc ideea de izomorfism. Relaţia între o formă de simbolism şi alta nu depinde în totalitatea de o expresie cantitativă. pentru că simbolismul cultural este legat funciar de un anumit stadiu prealabil. Simbolismul cultural modern ţine de o concepţie asupra educaţiei. cum ar fi structuri economicie. elemente tehnologiei culturale. de la modelul paideic grec la cel ecologic actual. că exprimă idealurile de emancipare.

Modelul cultural devine o realitate simbolică a modernităţii. ţine de fundamentele culturale ale omului. cele desemnat de comunitate să descrie cel mai coerent acţiinea umană. au adus cu prisosinţă material pentru investigarea modului în care s-a făcut investirea simbolică. atunci când reuşim să semnificăm realitatea ci simboluri care se dovedesc funcţionale. reprezentând o strategie culturală de control asupra a ceva perceput ostil. este cel privind locul eufemismului în limbaj. teaxtualizării acesteia.interiorul unui imaginar al modernităţii. percepem relaţia neîntreruptă de socializare şi resocializare pe care oamenii o construiesc prin praxis. dând seama de o anumită organizare. Prin relaţia dintre imaginar şi simbolism cultural.din acest punct de vedere se poate vorbi de o percepţie a modelului cultural. pentru a ne referi doar la secolul trecut. interpretării prin care realitatea devine inteligibilă. este în acelaşi timp constituit de o reţea de simboluri. deşi reprezintă probabil cea mai coerentă ierarhie de simboluri. a strategiei culturale. ierarhie. Cele două laturi sunt de regăsit în vocabularul simbolic politic actual de pildă. ci şi de interpretare. reversul acestei acţiuni. subliniind ideea unei organizări funcţionale şi eficiente. ori a paradigmei. Importanţa acestui al doilea plan al acţiunii umane. de semnificarea cu simbolul răului ori al pericolului a acţiunii umane. Prin interpretarea realităţii care are loc într-un proces de demarcare a spaţiului cultural precum şi al timpului în care are loc ori este proiectată intervenţia umană. El presupune existenţa unui imaginar şi al unui simbolism cultural care se împletesc în acţiunea umană Imaginarul este planul secundar pe care îl descoperim doar într-un apoi. făcând-o propice omului. Este de observat că între aceste formule există diferenţe nu doar de organizare. La celălalt capăt. Praxis-ul cultural care este câmpul de acţiune al imaginarului. lizibilă. a existenţei omului în general. Ideologiile şi utopiile secolului 20 de pildă. Modelul cultural reuneşte conform unor dominante simbolismul cultural şi imaginarul. anume de a "îmblânzi" realitatea. Un exemplu pe care îl subliniază Pierre Bourdieu de pildă. cea de demonizare. Ceea merită să reţinem este rolul pe care imaginarul îl dăruieşte "citirii" realităţii. ori a unui stilul de viaţă. Continua definire a locului şi timpului în care omul acţionează. logică a ordonării. Modelul cultural poate fi privit azi ca reunind toate celelalte componente. nu mai puţin semnificativ decât primul nu mai trebuie dovedită. suficiente pentru a menţine viabilitatea relaţiilor . fixarea coordonatelor spaţio-temporale ale oricărei activităţi umane.

De la consecinţele descoperirilor geografice. Procesul de instituţionalizare al unei asemenea lumi a oamenilor. Cu alte cuvinte. Ceea ce dorim să subliniem din perspectiva altor cercetări. Prin aşa-numita deschidere spre lume din modernitate. proces de afirmare a ideii de umanitate. să ştie că este/are un corp. adică de construcţie şi expansiune a unei lumi a oamenilor. prin care acesta ajunge să îşi formeze o astfel de cunoaştere. În acest loc. având în vedere că el nu poate rămâne mereu un individ generic. modernism. revoluţîilor industriale şî artistice. În acest fel. ştiinţifice la impactul reformelor religioase. Instituţionalizarea culturală poate fi definită drept activitatea simbolică prin care individul construieşte apartenenţa sa la o comunitate ori societate. Răspunsurile date acestei întrebări sunt tot atâtea viziuni diferite despre instituţionalizare. omul are un corp. deşi alăturarea acestor doi termeni poate părea redundantă. afirmaţia la care subscriem de altfel. alăturarea termenilor instituţionalizare culturală nu mai este redundantă. instituţionalizarea este văzută ca proces prin care omul se obiectivează pe sine. pornind de la treapta ce a mai îndepărtată în timp a praxis-ului uman. chestiunea apare tratată în forma constituirii şi apoi a impactului unui habitus care este un stadiu de la care se poate porni spre instituţionalizare.sociale moderne. 5. În viziunea lui Pierre Bourdieu. modernizare. în construcţii simbolice. ne putem întreba cum ajunge omul. asistăm la o ruptură definitivă între natură şi cultură. Discuţia despre existenţa şi trăsăturile unui model cultural nu poate fi dusă înafara acestei lumi a oamenilor. Modernitate. este medierea culturală relevantă prin care omul ajunge să construiască simbolic. precizând modalitatea prin care omul construieşte simbolic. pentru a da un exemplu. şi mai departe de reliefare a trăsăturilor care o disting este numit aici de instituţionalizare culturală. care nu poate fi însă structurată pe un model unic cultural social. aceea că omul este un corp vs. de la repetarea unor acţiuni la conştiinţa tipologiei acestora. de interpretările metafizice ale naturii. în acelaşi timp cu procesul de cunoaştere de sine. Dacă pornim de la premisele descrise de Berger şi Luckmann. putem remarca gradul de generalizare de altfel necesar din perspectiva viziunii celor doi autori. Cu alte cuvinte. mai cu seamă din aria analizei calitative. Habitus-ul . trebuie conectată la contextualitatea dată de experienţa culturală a individului.

proiecţii identitare multiple. omul. prin care se poate regăsi totalitatea obiectului de studiu în cauză. prin care relaţiile dintre indivizi sunt reaşezate într. industrialismul şi transformarea naturii. care nu ţin doar de problema stilului cercetării. Se poate remarca faptul că între modalităţile de tratare ale problemei de către Berger şi Luckman. că acest proces de construcţie şi semnificare simbolică depinde de contextualizarea culturală. controlul asupra violenţei militare. fără a fi neaparat descrisă de un raport de înstrăinare cu conştiinţa omului. Bourdieu. Prin instituţonalizare culturală nu înţelegem crearea instituţiilor moderne în sine. acestea fiind privite ca obiecte ce nu mai nici o legătură cu producătorul lor. nu este dată. există diferenţe importante. putem să observa că umanitatea omului. şi nu este întâmplător cazul culturilor care au dezvoltat limbaje alternative. Dar. ducând la concluzia neformulată însă direct a unei reale diversităţi şi stări de divergenţă în care trăieşte omul. Legătura dintre aceste dimensiuni care reproduc permanent o ordine a schimbării este asigurat de perfecţîonarea unui limbaj cultural diferit de premodernitate. fapt care duce la concretizarea (schimbarea deopotrivă) a unui cadru al modelului cultural. şi că depozitarea acestor experienţe culturale are relevanţa unui capital simbolic. deşi instituirea acestora poate fi cuprinsă în formulele folosite de Berger. Berger şi Luckmann pun în mişcare ideea de dinamică a instituţionalizării. cum spune Pierre Bourdieu. prin care instituţionalizările sunt fenomene viabile. cel de constituire şi cel de destituire. Luckmann şi Bourdieu. cum spune Pierre . Limbajul asigură edificiul legitimării. ca sociologi aparţinând unor şcoli sociologice diferite. capitalismul (acumularea de capital). Modelul cultural nu poate fi descris decât printr-o abordare transdisciplinară. Prin această trăsătură. se menţionăm chestiunea reificării. şi antropologia culturală prin reprezentaţii săi. prin care istoricitatea producţiilor culturale umane dispare. Lumea modernă instituţionalizată în şi prin în societate este percepută ca exterioară conştiinţei omului. ci construită.altă ierarhie de valori.trebuie văzut a fi în relaţionare cu formarea capitalului simbolic. trăsătura sa distinctă. obiectivată. În privinţa obţinerii obiectivării. descrise ca având două sensuri. arătându-se faptul că procesul de instituiţionalizare nu este astfel ireversibil. mereu diferită de la un stadiu la altul. Cele oatru dimensiuni ale modernităţii presupun după Anthony Giddens. ci şi de fundamentele acesteia. Având aşadar n minte aceste lucruri. ca individ social şi cultural. controlul informaţiei şi supravegherea socială. şi care au avut un sprijin substanţial în a crea legitimări.

Dezvoltarea puterii statale şi schimbarea rapidă a hărţii lumii după pacea din Westfalia de pildă. permiţând astfel constituirea unui cadru de raţionalizare printr-o operaţie de reducţie care a fost de succes în cadrul reformelor religioase şi a revoluţiilor politice care alternează în această perioadă de profunde şi ireversibile schimbări. cunoaşterea naturii şi dezvoltarea unei filosofii a naturii au avut un rol de seamă în diminuarea importanţei religiei şi conceptelor transcendentale.Bourdieu. prin afirmarea primatului raţiunii.d. adică prin comparaţie cu operele unui artist. Integrarea omului în conceptul de natură a însemnat o despărţirea definitivă de lumea medievală şi o deschidere fără precedent pentru experimentul ştiinţific. Teza centralităţîi omului în univers. Modernitatea se referă la înnoirea intelectuală în primul rând. dezvoltarea complexităţii organizării sociale apariţia unor noi instituţii socio-culturale). economic şi artistic. şi nu de fapt în ceea ce bunul simţ numeşte inspiraţie. cucerirea de imense teritorii coloniale. ar fi greşit să credem că ar exista nişte esenţe care ar pre-exista realizării acestora. Modernitatea produce o separare profundă între ştiinţe şi tehnologii. Noua formă de conştiinţă a modernităţii este şi o formă de putere. credinţe şi dispoziţii care privesc fumdamente teoretice şi practici deopotrivă. "nimic nu este mai înşelător decât iluzia retropectivă". emoţia. aducând prin impulsurile inovative ale acestor compartimente ale culturii. de a fundamenta nu doar . politic şi economic. ş. toate asamblate sub emblema unei umanităţi optimiste care are încredere în progres. cunoaşterea devenind o componentă a acţiunii politice propriu-zise. imaginaţia. obiceiurile. raţionalităţîi şi raţionalizării graduale a societăţii umane şi a perspectivelor individului. Adevărul unei opere artistice este înscris în practica acesteia. cât şi scopurile unei noi societăţi care se desparte de Evul Mediu. o nouă ierarhie în care producerea noutăţii joacă un rol primordial. politic. dar trebuie avute în vedere şi direcţiile de dezvoltare politice. Capacitatea ştiinţei de a organiza raţional cvasitotalitatea demersurilor umane. arte. a culturii europene (mai târziu euro-atlantice) determină faptul ca optimismul modernităţii să coincidă cu apogeul culturii europene privite ca un prim model de cultură universalistă Raţiunea umană care predomină în structurarea conceptului de modernitate subordonează toate cele componente ale vieţii omului.m. alcătuiesc un tablou sugestiv pentru înţelegere faptului că raţiunea şi raţionalitatea. printr-un proces de afirmare complex. curentele economice. afectele.a. Termenul de modernitate figurează valori..

ca primă ţară capitalistă. cucerire de noi pieţe de capital. pornind de la faptul că ordinea capitalistă este o ordine a instabilităţii. religioase. pentru a ne referi la impulsul expansiunii de capital. iar pe de alta. este important să se observe că voinţa politică de progres şi putere a unei ţări precum Marea Britanie. Extinderea modelului socio-economic capitalist de la prima revoluţie industrială la cea de a doua. politice. politice. ca fiind raţională. Diferenţa dintre conceptul de modernitate şi stilul de viaţă modern produce una din cele mai importante rupturi. crează o variaţie fără precedent. culturale. Modernitatea trebuie privită şi ca sursă majoră a incertitudinii sociale. reacţii în cadrul modernităţii. prin . Incertitudinea modernităţii este legată de puterea de inovare socială eliberată de orizontul transcendenţęi. din care în timp se nasc consuite sociale diferite. Construcţia raţională a modernităţii permite ca teoriile înnoirii şi ale unei perspective umane optimiste să fie traduse din utopismul progresist general al acestei epoci în experimente socioeconomice. un spectru inegal de ierarhii economice. a adus în atenţia altor state (Rusia ori Japonia. În acest context divers de proiecte ale modernităţii realizate plenar ori doar anunţate. conflictuale. ori de la un model cultural la altul. întemeietoare a celui mai mare imperiu colonial. ori a celor directe. de reconstrucţie a lumii ori ale unor comunităţi umane mai restrânse. progresistă. în permanenţă schimbare. dar mai cu seamă în contextul confruntărilor simbolice culturale. în sensul unei îndepărtări de ceea ce se credea a fi stabilitatea modernităţii şi realităţile diferite de la ţară la ţară. dislocări culturale ireversibile. optimistă. aduc ştiinţa în viaţa cotidiană. devine unul din miturile modernităţii. Pretenţia ca progresul să fie întemeiat pe perspective ştiinţifice. Modernitatea îşi construieşte sub semnul raţionalităţii optimismului şi progresului un "stil" al vieţii moderne care nu coincide.cunoaşterea ci şi existenţa individului şi a unei populaţii globale în creştere. dar de asemenea deoarece autonomizarea voinţęi individului pe de o parte. supunerea acesteia la constrângeri diferite. pentru a menţiona doar acestea) procesul modernizării în cadrul proiectului uman universalist anunţat de iluminism. ideea de progres în beneficiul comunităţii însemnând adesea dincolo de retorica folosită pentru exploatarea acestui capital de speranţă. a însemnat pentru alte ţări europene o competiţie care adesea s-a soldat prin conflict militar. nu se aseamănă cu termenii prin care am descris mai sus modernitatea. eşec economic şi politic. adică de schimbarea obligatorie în mai bine. alienare. de căutarea altor forme de investire a utopiei.

Termenul modernism aduce în lumină dezvoltarea artei şi gustului artistic. Dacă prin modernizare s-a înţeles curent industrializarea. culturale. Descrierea naturii puterii precum şi participarea la exerciţiul democratic al acesteia. urmat în timp de celelalte. ş. unindu-le sub impulsul de a produce şi instaura noutatea cu orice preţ. În acelaşi timp modernismul dezvoltă o critică a modernităţii întemeiată pe nucleul romantic al experienţei moderniste. tocmai prin impulsul experimentalist şi . prevalenţa acestora faţă de alte forme de conducere tradiţionale. Modernismul priveşte ameliorarea condiţiei umane prin promovarea unor valori care se bazează pe experienţa şi cultura artistică. ceea ce nu înseamnă că eficientizarea.d. modernizarea nu trebuie confundată cu europenizarea ori americanizarea. forţă de muncă. economice. Modernizarea priveşte de asemenea tendinţa de nivelare.m. Trebuie să se observe faptul că modernismul se departe de romantism. politice sunt transpuse în alte contexte culturale şi geografice.a. Deşi a fost descrisă ca un proces ale cărui rădăcini se află în cultura euro-atlantică. soluţiile care au tradus concret acest proces au fost diferite de la ţară la ţară.războaie. cel puţin în ceea ce priveşte aşteptările indivizilor. energie. se observă o tendinţă şi mai accentuată de modernizare. Modernizarea devine procesul complex. Aceasta se impune prin formele globalizării care în această sunt evidente în diferite continente. determină adesea importul unor forme moderne economice să fie însoţit de forme politice. multistratificat prin care cuceririle ştiinţifice. practicat de un grup restrâns de ţări. de un stil de viaţă nou. depinzând de variabile de factori. Prin trecerea accentuată la cultura mass-mediei şi internetului modernizarea este inevitabilă. dar subliniză în acelaşi timp diferenţele între state şi culturi. Procesul de modernizare decurge într-un plan multistratificat cu atât mai rapid mai rapid cu cât este impulsionat de tendinţele de regruparea şi recentrare ale capitalului economic ori simbolic.. iar după expansiunea culturii consumatoriste. Modernizarea semnifică conştiinţa participării întregii comunităţi umane la modernitate. pentru a da un exemplu. trasează ierarhii diferite de la o epocă la alta. a unui model de dezvoltare unic. componentă formatoare a capitalului simbolic din modernitate. democratizarea sunt privite ca procese ce se defăşoară de la sine. Procesul de modernizare priveşte eficientizarea şi structurarea riguroasă (birocratizarea) a formelor de administraţie. translatând din lumea artistică în cea social-politică o serie de mode şi modele. Modernismul îşi delimitează perioada de formare la sfârşitul secolului 19 şi 20. ( sfârşitul secolului 19).

a literaturii în primul rând. conduse iniţial de un model religios. experimentul cultural care produce noul. o replică dată peste timp organicismului romantic. ca practică a voinţei de a atinge noi stadii de perfecţiune. Tranziţie în acest context cultural general înseamnă a lua în seamă tradiţîa de a conserva experienţa culturală într-o formă stabilă.atacul socio-politic pe care il duce împotriva burgheziei. pierzându-şi specificitatea. reprezentând interpretări opuse asupra realităţii. termenul a desemnat un anume mod de etalonare a temporalităţii umane. şi tendinţa antagonică. 6. În pofida acestui fapt. Modernitatea şi procesul de secularizare. Tradiţia instaurează un primat al descendenţei diacronice. Ideea unei tranziţii culturale aşa cum a fost propusă de da Fiore rămâne ca gen proxim al unei definiri a procesualităţii modernităţii. şi de aici importanţa unei legături între tranziţie ca fenomen al schimbării şi secularizare. pentru noi forme ale noutăţii culturale. şi anume ritmul accelerat al tranziţiei. cum ar fi autoritatea spirituală. Ideea de schimbare nu a fost privită cu încredere de nici o autoritate laică ori religioasă. a valorilor clasei de mijlox pe care le descosideră deoarece limitează libertatea opţiunilor individului. importanţa ficţionalizării întregii arte. În . În acest fel procesualitatea prin care se iveşte noul se împlineşte într-un contact conflictual între şcoli de gândire diferite. de a elibera experienţa culturală pentru experiment. Cunoaştem aceste două linii care se confruntă mereu în percepţia modernă asupra tranziţiei. Normativitate şi normalizare în procesul de secularizare Termenul de tranziţie este abuzat în prezent. merită să reamintim faptul că la începuturile Renaşterii. şi de aici o progresivă de-construcţie a idealurilor până atunci stabile ale modernităţii. Prin aceasta trebuie să privim un lucru pe care modernitatea l-a impus cu prioritate. Tranziţia culturală. Modernismul aduce cu sine accentul anti-mimetic. o situare sincronică. ori să ne bazăm doar pe experimentul novator fără să privim sursele acestuia. aceasta însemnând că orice schimbare punea sub semnul întrebării canonul cultural existent. Este înafara oricărei evidenţe să susţinem că tradiţia nu produce noutate. dar este important să redăm acestei perspective duale conţinutul ei de context cultural. Tiparul unei viziuni asupra progresului uman a fost dat de cultura religioasă. Modernismul este în acelaşi timp experimentalist şi "spiritualist" încercând să caute prin formalismul care îl caracterizează o suprenaţiei a formei perfecte.

schimbarea provocată de reunirea factorilor novatori nu a fost mai pregnantă. să remarcăm că procesul având acest nume desemnează o experienţă de viaţă în temporalitatea umană. asupra imaginarului în cele din urmă. Aceste căi de acţiune au fost politice.nici o altă epocă precedentă. economice. divertisment. manifeste. exprimarea criticismului. societăţi. Nu se poate exclude. De la bun început secularizarea are drept cadru imanenţa. Faptul de a . Ritmul tranziţiei a luat un şi mai mare avânt tocmai din această perspectivă a îmbunătăţirii vieţii. politică. de drama omului care se simte tot mai îndepărtat de rădăcinile sale "naturale". În acest mod schimbarea produsă a urmărit de cele mai multe ori. examinarea altor ipoteze. despărţită de eternitate. chestiunea producerii noutăţii în modernitate nu se datorează a ceea ce până a cum ar fi ţinut de apanajul ritmul accelerat de schimbare prin care capitalismul urmăreşte producerea de capital nou. ci prin efectul pe care toate aceste schimbări îl au asupra întregii lumi. pentru cel mai mare număr de actori sociali. o activitate de anvergură produsă de societatea capitalistă. prin aceasta înţelegându-se în primul rând apelul de masă pe care modernizarea l-a produs. etc. de fapt prin schimbarea a ceea ce curent se cheamă mentalitate. filosofice. După Anthony Giddens. mai cu seamă. Modernitatea poate fi percepută în funcţie de interpretări diferite. declaraţii. să subliniem că modernitatea reduce considerabil. oricâte interpretări am pune în joc. ori a pretins pe baza unor programe. În modernitate se vorbeşte tot mai mult de de-spiritualizarea lumii. are conştiinţa morţii sale ca individ mai curând decât cea a sfârşitului lumii. şi în nici o alta nu s-au produs politici de schimbare atât de evident exprimate pentru a produce o dislocare considerată a aduce un progres binemeritat de societate. că urmăreşte un plan dinainte conceput pentru ameliorarea vieţii. Secularizarea implică tranziţia. iar religiozitatea este investită în tehnologie. manifestând preferinţă pentru imanenţa culturală. o anumită percepţie conform căreia modernitatea este schimbarea accelerată pentru producerea continuă a noului în diverse domenii. În acelaşi timp. dacă nu complet orizontul cultural transcendental. fie incertitudinile provocate de o lume în care religiosul are o poziţie marginală. militare. Fără să definim pe larg conceptul de secularizare folosit pintre alţii şi de Max Weber (desvrăjirea lumii). înţelegând prin aceasta fie trauma dominării naturii şi distrugerii ei graduale. Giddens găseşte că factorul care instaurează noutatea este reflexivitatea. artistice. Sub zodia secularizării omul trăieşte în veac.

reorganizează trecutului din perspectiva prezentului. banii. Întregul demers critic al reflexivităţii este orientat de un anumit reducţionism interpretativ necesar ideii de operabilitate spre raţionalizări şi optimizări. legitimitatea politică.privi critic ceea ce tocmai se produce ca noutate. accelerează ritmul de dislocare pe care noutatea îl aduce. Principiul acestor separări succesive care este intrinsec secularizării poate fi regăsit de la transformarea . Modernitatea introduce o viziune a timpului fragmentat conform căreia individul nu mai aşteaptă "descoperiri" într-o transcendenţă care să aibă şi sensul unei salvări. şi în consecinţă crearea altora noi. adică acţiunii. nu doar a puterilor. Tocmai aici consistă şi bogăţia de posibilităţi pe care o asemenea folosinţă a reflexivităţii o aduce. adaptându-se proiecţiilor unui viitor pe care pretinde că îl construieşte. care arată versiuni ale adevărului şi nu întregul adevăr. ci de limitări pentru dezvoltări ulterioare. Modernitatea nu este orientată înspre trecut. producând o ruptură la nivelul păstrării pe timp îndelungat a ierarhiilor culturale. a unei uniformizări rapide şi creşterea unei clase noi care luptă pentru ideea de separare. mai degrabă decât cel al contemplaţiei. Am pus faţă în faţă aceste două moduri de interpretare a timpului uman pentru a sesiza modificarea profundă produsă de secularizare. este demostrată de autor ca o trăsătura ă modernităţii împreună cu noţiunea de expert. Una din sursele care se aplică consecvent în această direcţie este raţionalizarea şi optimizarea. pe baza unei investiţii de încredere abstractă. Dezvoltarea încrederea abstracte (în instituţii) ori de cea articulată de o cultură contractualistă. Atsfel producerea de mărfuri. Cele două procese de instituţionalizare sunt strâns legate de procesul de secularizare. aşa cum este prezentată de Anthony Giddens. exportul acestuia şi crearea de noi pieţe pentru mărirea capitalului. şi anume societatea capitalistă şi apariţia statuluinaţiune. acumularea de capital. de fapt se condiţioneză reciproc. produce efectul unei globalizări accelerate. mai mult. Dislocarea profundă este cea produsă de interpretarea timpului care se limiteză astfel la cel al acţiunii. (totalitatea formelor culturale). Reflexivitatea este sursa care accelerează tranziţia de la o fază a modernităţii la alta. şi prin aceea că adevărul nu mai aparţine revelaţiei cât mai ales căii care duce spre revelaţie. Modernitatea poate fi descrisă succint cu ajutorul a două perspective care s-au constituit deja care arată procesul de secularizare. "Deîncapsularea" relaţiilor sociale în modernitate. şi nu individuală. este un mijloc de interschimb prin care pot fi vehiculate fără a ţine seama de trăsăturile indivizilor care le folosesc.

de la separarea bisericii de stat. Pluralitatea culturilor.limbilor sacre în limbi moderne. la separarea puterilor în stat. ei înşişi producători de reflexivitate socială. la graniţele dintre disciplinele ştiinţifice. Separările produc noutate. nu prin aceea că cele două nu se influenţează. producând noi rupturi. . Controlul şi administraţia sferei publice devin în modernitate forme de exercitare ale puterii. apoi a unor clase de experţi care să controleze producţia de bunuri spirituale şi materiale. promovând modernizarea prin optimizări succesive. Diseminarea modernului prin model şi modă. proces care este legat de valorile tradiţional liberale ale societăţii capitaliste. Descentralizarea modelului cultural unic. Herbert Marcuse observa la un anumit moment dat al dezvoltării societăţii americane demersul clasei politice americane spre o "administrarea totală". caracterizare prin care filosoful german critica noua societate de consum. Religiosul nu se separă doar de politic. Democraţia anglo-saxonă s-a dovedit aptă să aducă rezolvări benefice tensiunilor culturale şi sociale. Această semioză a domeniilor culturale specifice se cere reordonată prin redefinirea perspectivelor globale. O separare importantă priveşte despărţirea economiei de politică. dar ambele entităţi devin mai specifice. Pe de altă parte dezvoltările istorice din cea de a doua jumătate a secolului 20 au demonstrat că valorile acestei societăţi de consum şi-au impus apelul de netăgăduit asupra restului lumii. Societatea capitalistă a făurit nu doar un model economic propriu ci mai înainte de acesta un imaginar. Perspective ale modernităţii culturale. care la rândul lor cer dezvoltări ulterioare. Separarea atinge noi limite tocmai prin specializările care se crează din praxis-ul uman. prin apariţia mai întâi a unei birocraţii administrative care să regleze afacerile de stat. Secularizarea aduce neîntrerupt un examen critic asupra realităţii existente. Transformările produse la nivelul naţiunii care devine dintr-o comunitate etnică una civică promovând un model federalist sunt o altă sursă majoră pentru separări ulterioare. 7. prin raţionalizarea şi democratizarea întregii societăţi. o mentalitate nouă. Timpurile de azi sunt timpuri ale secularizării care s-a petrecut în cultura acestei părţi a societăţii umane. Compartimentarea şi dezvoltările diferitelor specializări au creat de asemenea un tip de control social nou. ci pentru că dezvoltă domenii din ce în ce mai specifice.

Deci. Modelul cartezian de filozofie se bazează pe o raţionalizare matematică. Modernitatea ca produs al noutăţii culturale desparte ceea ce este la un moment dat considerat ca aparţinând trecutului. de investigare a posibilităţilor de schimbare. normalizare. Instrumentele raţionalizării ţin de bogăţia vocabularului cultural care depinde la rândul său de tradiţia culturală ce precedă orice experiment înnoitor. trasează limitele unei norme. acestea sunt cu atât mai performante cu cât relaţia de concurenţă dintre ele este mai performantă. optimizare şi globalizare. Aşadar aplicabilitatea proiectului modernităţii pune în joc o nevoie de economicitate care la rândul ei subliniază resorturile constrângătoare ale actului cultural. Exemplele ar putea continua în ccea ce priveşte domeniul . pe o scară care porneşte de transcendent la imanent. Aceasta nu este dată de legitimarea stadiului tehnologic avansat în care se găseşte la un moment societatea. ci de relaţionarea pe care trebuie să o avem în vedere atunci când vorbim despre modernitate şi modernizare. precum şi o reflecţie asupra direcţiei acestora. se multiplică în modernitate. raţionalizările privesc toate domeniile culturalului. şi angajează dimensiuni înnoitoare prin procesele de raţionalizare. se observă legătura dintre modă şi model. prin care societatea trece de la un stadiu cultural la celălalt. prin care aplicabilitatea poate fi pusă în mişcare. Modernizarea înseamnă de asemenea punerea în evidenţa a unui mod cultural care să câştige preeminenţă şi aplicabilitate într-o arie cât mai largă.Este important să pornim în acest demers de la premisa că modernitatea ca proces de permanentă înnoire şi reflecţie asupra procesului însuşi se bazează pe o modificarea continuă a ceea ce face posibil praxis-ul cultural. şi putem spune că reflexivitatea modernă analizează căile de raţionalizare. Astfel. deoarece proiecţiile oricărei schimbări trebuie să preexiste într-un model care să fie aplicabil. Ştiinţele naturii parcurg o ază importantă de la fixismul lamarckian la darwinism. face comprehensibilă acţiunea culturală. are loc de asemenea un continuu proces de secularizare. Câteva exemple clasice de raţionalizare din diverse domenii culturale demonstrează schimbarea survenită în modernitate. raţionalizările care jalonează calea oircărei noutăţi culturale. Raţionalizarea pune în lumină construcţia unui telos. Procesul de modernizare în care sunt cuprinse vaste arii culturale reclamă prezenţa celor patru procese mai sus menţionate. raţionalizarea din confesiunea protestantă a produs o schimbare de mari consecinţe în aşa-numită teologie a covenantului. Prin aceste procese de permanentă testare de noi soluţii. Aşa cum am arătat până acum. Astfel.

mai curând decât să fie privite critic. implicit individuale. dar şi apariţia unor ştiinţe noi. Această dezoltare a produs în consecinţă politici de normalizare a vieţii sociale. prin acomodarea şi interacţiunea factorilor dintr-o contextualitate culturală. că modernitatea este exclusiv raţională. noi forme de reprimare a acestuia. Nu despre modul complex în care sunt create şi instalate normele este vorba aici. la automobilul lui Ford. ş. Normalitatea culturală burgheză a fost . Este mai dificil să dăm seama întotdeauna de graniţele care separă ceea ce este considerat a fi normal. acomodare la norme. felul în care tipizările sunt coniderate naturale ori fireşti din perspectiva unei comunităţi. vizivil prin importanţa conduitelor în modernitate. ca de pildă controlul asupra violenţei. Raţionalizările pun în evidenţa gradul de sofisticare culturală al societăţii. ci despre modul în care normele sunt aplicate printr-o adaptabilitate graduală a indivizilor la ele. ori că răspunde la apelurile unei raţiunii istorice etc. Normalizarea trebuie privită ca un proces de adaptare. prin care constrângerile culturale sunt acceptate. aparţinând unei norme. devin autoconstrângeri. etc. În acest fel nu facem decât să ideologizăm modernitatea. Raţionalizările se bazează în general vorbind pe reducţii necesare. care începând cu secolul 19 au un caracter pronunţat transdisciplinar. Dar aşa cum remarca Foucault.m. Normalitatea are în vedere mai mulţi factori de asigurare ai consensului. pe specializări stricte. Între normele religioase şi cele culturale există o veche şi evidentă legătură. de la locomotiva cu aburi. problema drepturilor omului. Din punctul de vedere al normalităţii este important să observăm de pildă felul în care ceea ce fostt la un moment dat noutate a devenit stereotip. normalitatea poate crea sisteme de supraveghere a individului şi în consecinţă. abilitarea unor legi privind conflictele internaţionale.a. Ceea ce nu ne scuteşte de consecinţele unor raţionalizări dramatice.d. dintre care menţionăm pe cel de creare a unei siguranţe sociale. găsind mereu justificări pentru stări de fapt care sunt astfel trecute sub tăcere. capacitatea indivizilor de a se acomoda schimbărilor rapide. considerate normale. Normalizarea ca proces este o dezvoltare de stadii care se desfăşoare într-o unitate temporală.inventicii. Normalitatea arată cum se produc stereotipurile culturale. de ceea ce este privit a-normal deci fără de normă. Pericolul constă în a crede că raţionalizarea poate deveni o matrice a modernităţii. prin care naturalizarea noutăţii este în cele din urmă asigurată. Normalizarea nu priveşte doar procesul de creare şi instituţionalizare a normelor.

noutatea apare promovată sub sloganul că este întotdeauna "mai bună" decât forma precedentă. precum şi orientarea pragmatică ( spre acţiune) a culturii în general.. În acest sens. Prin urmare. De asemenea. şi tendinţele de a transforma cultura în ideologia unui grup la putere. se produc de fapt experimente culturale ori de management cultural care nu prezintă decât o garanţie superficială că vor duce la ameliorarea dorită. de stabilire a unui consens care să demonstreze creşterea standardului de viaţă. deoarece proiectul universalizării circulaţiei bunurilor culturale nu datează doar de câteva decenii. Optimizarea joacă un rol distinct în aşteptările indivizilor precum şi în producerea propriu-zisă de noutate. Se poate spune că regula prin care societatea capitalistă se conservă şi se reproduce este globalizarea.. Să remarcăm faptul că globalizarea nu a apărut doar în faza târzie a modernităţii. a culturii de masă în particular. Jung. Globalizarea nu poate avea loc înafara unei structuri culturale . globalizarea descrie o relaţie importantă între mod. a optimizării. să nu pierdem din vedere faptul că în numele unei stări de mai-bine. aspecte ale politicilor prin care modernizare este pusă în practică. Optimizarea este legată de procesul de normalizare. Globalizarea este un concept larg îmbrăţişat azi. modă şi model cultural. după ce a fost pentru o vreme (şi mai este în multe din statele moderne) o ameninţare la adresa managementului politic şi cultural. care să nu fie de fapt ultimul stadiu al problemei. această formulare extinzându-se de la produsele materiale la cele spirituale. optimizarea este de fapt o spirală a asigurării calităţii vieţii. trebuie să arătăm felul în care ecologia a devenit o resursă majoră de optimizare. În acest fel. Felul în care optimizarea asigură resortul de control şi administraţie a societăţii este important a fi subliniat. reliefând capacitatea de aplicabilitate a politicilor. dar şi de creatorii unor noi ştiinţe cum este psihanaliza. Pe temeiul economic dar şi pe cel a unui export de model cultural cum este cel al democraţiei. aproape un clişeu al culturii populare. În lumea unei societăţi de consum. Normalitatea în cultură trebuie să păstreze o balanţă corectă între tendinţele de transgresare care vin dinspre experimentele golite de substanţă. optimizarea interesează mai întâi de toate. prin care Freud.contant atacată nu doar de scriitorii şi artiştii ultimului secol. Optimizarea trebuie să aibă în vedere producerea unui nivel "mai-bun" concurenţial şi performant. Optimizarea se referă cu întâietate la gradul de confort şi siguranţă în care indivizii societăţii respective pot trăi. Lacan pentru a menţiona trei mari şcoli ale psihanalizei care au analizat "normalitatea" vieţii în societatea modernă.

Pentru început. Cultură etnică şi civilă. de grup. În realitate. prin aceea că relaţia tot-parte reprezentată în formula de mai sus. în sensul de a totaliza toate opţiunile consumatorilor. Moda culturală este legată de existenţa unui model care se poate exprima prin diferite variante. este una din pârghiile importante ale formării acestui tip de comunitate socială şi este diseminată în forme bine constituite în continuare. care să excludă ascensiunea la putere a forţelor totalitare. care se îndrepta spre o anumită comunitate realizată prin limbă şi religie. chiar o anumită formă de guvernământ. şi de a asigura accesul la cultură prin formularea unei diferenţe. Nici una însă îndeajuns de cuprinzătoare. . să fie aptă de export cultural. Cultură universală şi cultură naţională. De asemenea. prin modă. se poate spune că avem de a face cu un aspect de clasicizare al definiţiei de mai sus. creând în consecinţă instituţii moderne prin care trăsăturile naţionale să fie puse în valoare. chiar admiterea unor divergenţe care să nu fie într-un asemenea grad antagonice încât să împiedece realizarea unui dialog cultural. 8. Cultura naţională este percepută ca simbolul tradiţiei unei comunităţi care revendică un teritoriu. să observăm de asemenea sursele iluministe ale culturii naţionale. având în acelaşi timp rădăcinii naţionale este o cucerire a modernităţii. Pluralitatea culturilor în modernitate a fost recunoscută treptat pornind tocmai de la această nevoie resimţită (mai cu seamă în cea de a doua jumătate a secolului nostru) de a democratiza ierarhiile culturale. mai degrabă decât prin interese personale de natură economică ori politică. Cultura naţională pune în valoare specificitatea naţiunii. de schimb de valori materiale şi spirituale. Cultură şi identitate naţională. A defini cultura ca pe un atribut universal al umanităţii. o limbă. etnică. Coeziunea culturii naţionale se descrie prin definirea unui "spirit al poporului" care constituie factorul rezistent. a fost puternic ideologizată. o crednită religioasă. globalizarea este condiţionată de un management politic superior. Doar o asemenea societate poate evolua rapid spre valorizarea modelului cultural în forme ale unei permanente schimbări. esenţialist al coeziunii comunităţii.performante care să aibă capacitatea de extensiune. Idealul unei culturi naţionale se dezvoltă concomitent cu constituirea statului-naţiune. Moda culturală nu îşi propune de fapt să realizeze o asemenea unificare de amploare în beneficiul unei unanimităţi de expresie. În prezent.

că exportul de modă cultură şi de uniformizare este mai intens decât oricând. iar romanticii germani puneau în acţiune conceptul de comparatism între diverse culturi ale contemporaneităţii. la faptul că diferenţele culturale existente nu produc nicidecum o egalizare de şanse pentru culturile marginale. iar faptul că au fost excluse de la standardele culturale ale excelenţei. ei aveau în vedere doar o hartă culturală a Europei reduse la un grup de ţări. În acest sens se poate pune întrebarea dacă relaţia exprimată mai sus mai acoperă ceva într-o realitate atât de diferită ? Să ne întrebăm aşadar cât de naţională mai este o cultură care trebuie să facă faţă influenţelor globalizării.. dar a degenerat prin exagerări xenofobe şi rasiste la o dimensiune fundamentalistă. a devenit unul in punctele forte ale romantismului cultural şi politic de asemenea. purtând consecinţele unui iluminism teoretic şi optimist nu mai corespunde în aplicaţiile sale tehnologiei culturale de azi.modul teoretic în care universalul există implică localul şi invers nu este de regăsit întrutotul în politicile culturii naţionale aplicate în actualitate. un simbol al prezenţei totalităţii componentelor. mai cu seamă cele ale Occidentului şi Orientului. atunci trebuie să renunţăm cel puţin pentru o vreme la dorinţa de a construi ierarhii totalizante. S-ar putea spune că în lumea de azi definită prin consumatorism cultural. cum se realizează efectiv raportul dintre naţîonal şi universal în prezent. Se poate pune întrebarea ce este universal în cultura ţărilor cărora li s-a impus un regim autocratic fie de dreapta ori de stânga. Asistăm de fapt la reproducerea continuă a unui hegemonism cultural. Omul universal şi cultura universală sunt tributare europocentrismului. ori dacă specificul naţional mai poate fi întrezărit în importul masiv (şi obligatoriu) de forme instituţionale. de legitimare prin care se realizează un fel de consens al reprezentativităţii culturale. şi dacă urmărim ce s-a întâmplat de fapt în profunzimea relaţiei antagonice dintre universal şi naţional. ori a rmăs iremediabil legată de tradiţie. după cum nu se poate pune că este actualizat de înţelesul care este acordat azi termenului naţional. o asemenea formularea apare drept una de prestigiu cultural. Conceptul formulat în acea epocă. Se poate de asemenea pune întrebarea dacă percepţia culturii naţionale nu a fost redusă doiar la păstrarea unor caracteristici etno-lingvistice. aşa cum acestea au fost . Merită de asemenea să remarcăm faptul că atunci când Goethe formula principiul de literatură universală. Să ne reamintim că "cultura naţională" a fost un atribut de seamă a societăţii capitaliste. decât una prin care efervescenţa realităţii culturale este exprimată.

constituite în Occidentul liber şi democratic. etc. termenul naţional este o reacţie de apărare mai degrabă decât una de perspectivă. Dar de multe ori statul şi formarea naţiunii au coincis. cea a războiului rece. dincolo de orice influenţe ori confluenţe. discursul despre etnogenezele diverselor comunităţi. ci ţine mai cu seamă de politicile de emancipare ale grupului minoritar. când prin cultura naţională se percepea mai cu seamă descoperirea unui strat fundamental al unei comunităţi. Prin aceasta se înţelege locul grupului minoritar. O altă dezvoltare majoră a culturii moderne este legată de cultura de grup. politice au prevalat în constituirea celor culturale există chiar un decalaj considerabil. aparţinând exlusiv al acesteia. Trebuie menţionat faptul că grupurile elitiste ori de putere nu sunt o realitate doar a zilei de azi. în cadrul unui concept universal ? Nu ar trebuie oare redefinită chiar relaţie dintre universal şi naţional. dacă nu chiar la o reconstrucţie a naţionalului. Noutatea în această privinţă nu o reprezintă apariţia unei disensiuni profunde între majoritatea şi minoritate. nici redusă la o entitate reactivă. Insurgenţa localismului care se poate observa azi. Termenul de naţional a fost formulat în epoca de glorie a unei construcţii identitare. este un răspuns la "modernitatea" naţionalului. opus ori aflat pe graniţa culturii majoritare. în sensul că realitatea naţională nu poate fi exclusă. faţă de proiectele unei realităţi politice federaliste. au concurat pentru diversificarea a cât mai multe asemenea entităţi naţionale. cultură ? Dacă au avut atunci cum se integrează aceasta cultură să spunem minoră. care se legitimau astfel pe o comunitate culturală solid ancorată în realitatea culturală. înseamnă oare că aceste (numeroase) ţări nu au avut pentru perioade lungi de aproape u jumătate de secol. retrogradă şi opusă procesului de modernizare şi democratizare. De asemenea. În epoca a ceea numim postcomunism şi postcolonialism este dificil să credităm termenul naţional cu ceea era acumulat din aspiraţiile revoluţiilor de la 1848. a naţiunii. ele s-au impus însă preponderent în . mai cu seamă la statele aşa-zis tinere pentru care cultura naţională coincide cu momentul afirmării culturale propriu-zise. apărate de organisme statale. pornind de la acest impas ? O altă faţetă a chestiunii este cea a termenului "naţional" în cultură. diferenţele psiho-lingvistice. ori a dictaturii. Descrierea etnografică. Asistăm la o redefinire. Cultura naţională se află într-o relaţie de contextualizare culturală cu ceea ce am numi cultura universală ori mai degrabă globală. dacă nu chiar formulele statale. după dramaticele consecinţe ale războiului rece şi autoritarismului ideologic.

În privinţa acestora din urmă. cultura naţională poate avea şansa de a renaşte într-o formă care să înlăture exclusivismul şi proiectarea celuilalt ca duşman. Pe de altă parte. merită să urmărim cum diversitatea grupurilor asigură de fapt un nivel al globalizării. majoritarul ca şi minoritarul. înseamnă aplicarea unei politici de balanţă în care nici un model nu trebuie să prevaleze asupra celuialt. Deşi mai mult un deziderat decât o realitate larg împărtăşită. Clivajul dintre cultura populară şi cea înaltă înseamnă despărţirea dintre două tipuri de consumatori şi de . Cultura naţională nu trebuie privită ca fiind ameninţată de dezvoltările care survin din schimbările calitative ale comunităţii sociale. în deosebirile marcate între ceea ce Anthony Giddens numeşte "mediul de încredere" şi "mediul de risc". subcultură. ptincipalul impediment al constitutirii dezideratului de naţiune civică. cultura civică are nevoie de fundamentarea şi exercitarea experienţei moderne capitaliste. fără ca separarea lor să devină ostentativă. respectiv felul de constituire al coeziunii interindividuale şi riscurile care îl periclitează pe individ.modernitate prin afirmarea mesajului prin care dreptul la diferenţă a fost făcut public. Modernitatea creează o denivelare profundă prin diferenţa dintre cultura înaltă (cultura elitei) şi cultura populară. Dimpotrivă. Cele două straturi ale culturii au existat pentru o lungă perioadă de timp distinct separate. contracultură. poate fi socotită trecerea de la o cultură etnică la una civică. Diferenţele dintre cultura naţională şi cea civică sunt conferite de natura schimbărilor acumulate prin dezvoltarea socială. prin care statutul individului şi al societăţii este reformulat. Cultură înaltă şi cultură populară. această trecere are totuşi atributul unei noutăţi care se petrece în prezent prin procesul de raţionalizare. prin care individului ca membru al societăţii îi sunt acordate drepturi care în premodernitatea nu existau. a globalizării însăşi ca proces unificator şi nivelator. Cultură alternativă. După exemplul liberului arbitru care reflectă azi afilierea religioasă. Existenţa unei strategii de subversiune prin care grupul atacă cultura majorităţii. cerând mereu noi asigurări de imdependenţă. 9. ca surse ale discsursului naţionalist. putem specula pe marginea riscului reflexivităţii şi insignifianţei de care vorbeşte Giddens. Schimbarea cea mai importantă care s-a petrecut în acest context de permanentă confruntare culturală productivă. Hegemonism cultural.

Chestiunea poate fi înţeleasă ca diferenţă a ceea ce numim caracterul esoteric şi cel exoteric al culturii. Spunem "distribuire" a funcţiei culturale deoarece cultura nu însemnat doar stocare a informaţiei (vezi. cultura de masă a ridicat probleme noi. Stocarea într-un anumit mod al informaţiei culturale determină strategiile de schimbare ale societăţii moderne. O asemenea misiune este aceea de a privi educaţia ca pe un drept pe care societatea îl acordă. Cultura înaltă înseamnă tot mai mult o cultură specializată. ambele necesare organicităţii acesteia. secularizate. ideea de putere a culturii la Bacon). Cultura înaltă a însemnat de asemenea un anume grad de iniţiere şi esoterism cultural. Cultura înaltă s-a format prin prin consecinţele diviziunii muncii. şi aceea care a rămas pentru un public larg. . Înţelesul de cultură înaltă acoperă şi un scenariu de putere pe care elită îl acordă acestei puteri. Exemplul ştiinţelor noi continuă într-un ritm accelerat experimentalismul culturii moderne.asemenea o diferenţă a mijloacelor tehnologiei culturale. picturii. că nu se fac adesea incursiuni dintr-un domeniu în altul. din perspectiva legitimării şi distribuirii acestei funcţii membrilor comunităţii moderne. Separarea celor două tipuri de cultură demonstrează procesul dinamic a compartimentărilor culturale. se poate considera că acest aspect de totalitate nu a dispărut. mai cu seamă. în timp ce cultura populară a devenit la rândul ei distribuită în diferite sectoare ale societăţii. Nu vom insista asupra explicitării celor două concepte. dominate de acelaşi grad al accesibilităţii şi divertismentului. caracterizată printr-un nivel de accesibilitate mărit. şi mai apoi prin dezvoltările ulterioare ale tehnologiei culturale.nu se mai poate susţine însă că disincţia intre cele două tipuri de cultură rezistă în actualitate. că el funcţionează încă. ci şi descrierea unui anumit model cultural prin distribuirea participării ori restrângerea acesteia la un cerc riguros controlat. Odată cu societatea capitalistă şi cu nevoile de culturalizare ale acesteia. Trebuie să avem în vedere că distribuirea funcţiilor şi misiunilor culturii au fost dintotdeauna un act de putere. prin diviziunile pe cale le-a adus în favoarea dezvoltărilor separate. muzicii. dar trebuie să admitem că dezvoltarea culturii în modernitate s-au creat diviziuni între cultura de specialitate. astfel de exemple existând de pildă cazul literaturii. de făurire de noi misiuni pe care le atribuim culturii în procesul de secularizare. cultura de masă. Dacă luăm în considerare totalitatea actului cultural ( vezi teoria lui Mauss) şi examinăm încercarea de a restaura sincretismul prin manevrele de parodie pe care le practică de pildă postmodernismul.

Consecinţele culturii de masă duc spre o nouă alfabetizare. prin forme de protest. Cultura populară. să devină liberă chiar şi . promotor al cetăţeanului de azi. militează pentru păstrarea drepturilor tradiţionale liberale ale culturii. mai târziu cultura de masă a reprezentat preponderent valorile clasei de mijloc ale burgheziei. de curte. şi pentru care cultura nu mai reprezenta decât o nevoie de insstrumentalizare. care sunt producătoii angajaţi culturali pentru un anumi model de cultură. Ceea ce se dovedeşte însă fals o dată cu apariţia concurenţei acestei culturi. birocraţi. cea dintre cultura oficială şi cultura alternativă. cultura aulică nu reliefează doar onservarea şi diseminarea unui anume model cultral privilegiat de anumite interese de putere care se face astfel publică.Cultura oficială consideră că este cea reprezintă integralitatea socială. Aceste alfabetizări duc la rândul lor la noi modele de educaţie. capătă cu preponderenţă. experimentând programe prin care cultura trebuie să se desprindă de orice control centralizat. aşa cum arăta Huizinga. iar pentru aceasta oferă o anumită bază de interpretare de putere care afectează autonomia creatorilor individuali. contrarie oricărei aserviri a culturii de către scopuri politice. Fondul existent al culturii populare precapitaliste s-a modificat considerabil odată ce cultura de masă s-a bazat pe ştiinţa de carte a celor care trebuiau să devină funcţionari. Astăzi deşi este relativ dificil să mai acordăm termenului clasă înţelesul dat acum câteva decenii. Cultura oficială. ori clasei de mijloc. şi filmului au dus cultura spre alte orizonturi care nu puteau deveni decât specializate faţă de cultura cărţii. fără tipologia gentlemanului din epoca iluminismului. o cultură născută în societatea postcapitalistă. are un statut aparte. este greu să ne închipuim cum ar arăta cultura noastră. radioului. nu se poate spune că realitatea clasei a dispărut Fără valorile clasei de mijloc. care accentuează percepţia terapeutică asupra culturii actuale.dincolo de interpretări şi politici culturale. care este făţis ori mai puţin deschis. care în epoca modernă nu mai este anonim. ci şi nişte actori sociali speciali.xistă repercusiuni importante pentru ceea ce se chemată autonomia de creaţie a creatorului de cultură. televiziunii. Stratificarea culturală de care aminteam duce şi la o altă diviziune. Apariţia distincţiei dintre cele două culturi este realizată prin procesul de secularizare ori mai precis prin sublinierea caracterului ludic ori de joc pe care cultura modernă îl. anumea cea alternativă. de consum. Sau altfel spus. Apariţia presei. încercând să îl legitimeze cu naraţiunea unei nevoi organice de ordonare şi disciplinare. Cultura oficială îşi asigură în mod deschis misionarismul cultural.

în special cel dat de confesiunea catolică. Intelighenţia se ataşează unei viziuni totalitare asupra societăţii în care statul. deoarece aceasta din urmă a fost folosită mai cu seamă în tentativa de a instala o cultură alternativă în Europa de Est. ci societatea.în acest model nu există ceea ce societatea capitalistă liberală numeşte separaţia puterilor. Atât cultura de avangardă cât şi cea oficială depind de actorii care sunt în general intelectualii. Dacă cultură oficială a încearcă să îşi asigure un capital simbolic ori cel puţin o bază de manipulare politică. pretinde că rolul culturii este cel a de produce noutate. a unei comunităţi care trebuie să fie repusă în drepturi. Eroul cultural. abnegaţie. etc. De fapt şi una şi cealaltă din culturi. Pe de altă parte. care tinde să fie chiar armonic. doresc să ocupe spaţiul public pentru autorizarea formelor lor de diseminare. Intelectualul de acest tip se consideră în "serviciul" societăţii. domnind o aşa numită etică a unanimităţii. Se cuvine să facem o deosebire între intelectuali şi aşa numită intelighenţie. modernizare şi democratizare în cultură . Intelectualul se consideră propria sa sursă de autoritate. în epoca războiului rece şi a comunismului. poporul coexistă într-un tot unitar. de aceea o educţie liberală. Pentru intelectualul occidental societatea este mai veche decât statul. intelighenţia s-a simţit mereu datoare să renunţe la individualitatea pentru a se pune în slujba unui popor. Raportul antagonic dintre cultura oficială şi avangardă a fost şi este vizibil în toate domeniile care au pretenţia că produc mişcări de avangardă. cultura alternativă care se bazează pe cea a avangardei de asemenea. (Bourdieu). Deosebirea constă că în tradiţia occidentală. pe când intelighentul este preocupat în baza tradiţiilor narodniciste-iluministe de "înălţarea întregului popor".de estetismul artei pentru artă. 10. profesioniştii culturali. tentativă care a reuşit. Educaţia este pregătită pentru creşterea unui public apt să ceară o anumită cultură. de a lăsa formele culturale să participe la o concurenţă aşa-zis liberă. ce acţionează într-o direcţie ori alta. adică educată. intelectualul mizează doar pe valorile proprii şi pe ideea de mic burghez. ori mai bine spus considera că opera pe care o desăvârşeşte îl autorizează să existe şi să aspire la un statut social pe care nu îl dă statul. pretinzând că rolul ei este cel de a consserva tradiţia. societatea. după părerea noastră doar în anumită ţări cu un puternic fundal al culturii religioasă. prin acest sacrificiu.

Eroul cultural pune în lumină o adevărată "reprezentare" teatrală prin care sensurile modernizatoare ale noutăţii sunt clarificate. Cu toate acestea. tipologia lor depinde de istoricitatea şi contextualitatea care îi face viabili pentru o perioadă de timp. şi anume gentleman-ul. având o deschidere continuă spre cotidianitate şi actualitate. trebuie înţeleasă şi prin activitatea unor eroi culturali. de secularizarea ce are loc în diferite grade. pe şaman şi pe vânător. o lume care reclamă atât diversificarea cât şi reunirea acelor două modele într-o societate a omului. Sfântul şi războinicul demonstrează o percepţie duală. eroul cultural trebuie să se bucure nu numai de recunoaştere. Cele două personalităţi ale societăţii arhaice reprezintă şi două tipuri de cunoaştere simbolică deosebit de importante pentru ceea ce urmează a se dezvolta în cultura societăţii. Un erou cultural apare atunci când societatea este pregătită să asigure o anumită misiune individuală. cea de la altar la scena de teatru să funcţioneze aici. care înfăţisează o lume incipient plurală. prin aceea că trăieşte "în veac". angajată în metamorfoze comtinue. Nu sugerăm întămplător termenul de scenă. Eroii culturali sunt răspunzători pentru a spune aşa. care va fi debuşeul culturii civice. un model cultural şi o confruntare simbolică din care să reiasă o soluţie novatoare. . să urmărim câteva ipostaze ale eroului cultural. ci ni se pare important ca una din metamorozele importante produse de secularizare. de inventare a noutăţii. Pentru început. ci şi de o adeziune profundă cu comunitatea în imaginarul căreia trăieşte. Nu toţi eroii culturali aparţinând unor arii culturale sunt valizi pentru o ideea de universalitate. gentleman-ul care aparţine epocii luminilor şi în aceeaşi măsură epocii capitaliste este eroul care reprezintă nu numai o nouă clasă ci şi o altă percepţie culturală. după modelul oferit de celebrele Scrisori ale lui Schiller. dandy-ul şi expertul. Înapoia acestor două arhetipuri culturale îi putem recunoaşte pe cei doi eroi ai societăţii arhaice. observăm că eroul cultural asumă un rol de secularizator. În continuare. putem să ne gândim la două tipuri care străbat timpurile şi meridianele : sfântul şi războinicul. la diferite dimensiuni. În abordarea acestor tipuri de eroi culturali facem referinţă implicit la ceea ce rolul de reprezentare îl are pentru toţi eroii înainte enumeraţi. Eroii culturali nu se pot identifica doar naţional. mereu adecvată.Valorile pe care le reprezintă acest erou cultural şi secularizator. artistul. o lume sacră şi una profană. Astfel.Secularizarea ca proces de continuă separare de tradiţie şi de reflecţie asupra acesteia. Prin accepţiunea sociologică a termenului. şi se supune cerinţelor acestei ambiguităţi şi continui schimbări.

un stil de viaţă . Artistul este un eroul produs prin excelenţă de modernitate. Gentleman-ul construieşte sfera publică a societăţii moderne. prin aceea că artistul concurează arhetipul creatorului. lider politic. Înlocuirea acestora cu valori imanente. Modelul acumulării de capital simbolic pe care îl evidenţiază artistul poate fi mai târziu imitat de alţi eroi culturali. estetismului. aceasta însemnând că opera sa îl autorizează. se produce o schimbare radicală. Drama dintre imanentul condiţiei în care artistul trăieşte şi o năzuinţă salvatoare spre realizarea unei opere face ca drama artistului să fie analogă cu cea a jertfei divinităţii. şi desigur prin acţiune creatoare. şi mai cu seamă critice. militar) care este atractic şi azi. la începutul modernităţii în Renaştere poeticienii au acordat un statut bine delimitat artistului creator. Dar devreme ce religiozitatea se manifestă creator în artă. Gentleman-ul aparţine unei culturi urbane. artistul strânge capitalulul simbolic necesar pentru a determina reprezentarea sa autonomă în sfera publică. După cum se ştie. deoarece realizarea operei pare să readucă în joc ideea de transcendenţă într-o lume care refuză de fapt valorile transcendenţei. Aceată componentă apare tocmai ca o raţionalizare şi mai adâncă a societăţii. urbanitatea. scriitor. Diferenţa dintre artist şi dandy este limpede exprimată în trecerea spre modernism. dar nu coimplet seularizate. a valorilor liberale în politică. reflexive. Idealul operei îl face pe artist relativ autonom de interesele materiale. Libera iniţiativă condusă de omul emnacipat îl face pe gentleman să se transforme într-un erou generic ( explorator. artistului îi revine rolul de a explora condiţia de creator de valori care au un context transcendent. între timp artistul devenind un homo faber ale cărui valori sunt cele ale creativităţii şi construcţiei de operă. toleranţa. El reprezintă o victorie a secularizării asupra unei societăţi care exprima valori transcendente. dar şi în viaţa de zi cu zi. ironice. mai mult decăt orice capacitatea de a da seama despre sine cât şi despre alţii ( accountability) pe care o înţelegem ca reflexivitate socială. Dandy-ul aduce pe scena modernităţii egostismul vieţii estetizate. Artistul care are conştiintă modernităţii se consacră creaţiei. Opera artistului este reprezentarea simbolică a totalităţii pe care creativitatea umană încearcă să o reproducă prin reflexivitate. deoarece tot în această lume componenta pietistă nu a dispărut. aşa cum subliniază Pierre Bourdieu.respectul onorabilitatea. cum sunt cele artistice. prin mesajul său cultural. sunt valori care inovează cultura occidentală iar apoi întreaga cultura europeană. şi prin aceasta. subliniind rolul subiectivităţii creatoare. prin prevalenţa individualismului.

la ideea de operă personală integratoare. conform unor proiecte de anvergură social-politică. expertul trebuie să opereze mereu într-o direcţie verticală. expertul se distanţează de acesta prin eficienţă şi operabilitate. El produce o parte a tehnologiei culturale a societăţii de consum. Desigur opera şi proiectul se pot asemăna din perspectiva unei idealităţi generale. pentru a fi eficient. având nevoi transcendente. dandy-ul mimeză doar aceasta diferenţă prin atitudine. Societatea capitalistă dezvoltată are nevoie de specialişti care să controleze şi să administreze ceea ce cămpurile noi de putere produc. ci doar trăirea vieţii ca şi când aceasta ar fi o operă. Expertul este responsabil de asigurarea cantităţii şi calităţii reflecţiei critice asupra realităţii sociale. prin aceea că subdivide câmpurile de cunoaştere. Dandy-ul demontrează prin modul cotidian al vieţii că omul modern este liber să aleagă şi să încurajeze valori non-conformiste. aşa cum a fost proiectat de Weber). Dacă creativitatea este dominanta majoră a artistului. controlabil şi este un nou câmp de putere culturală ( Pierre Bourdieu) prin care instituţîile sunt puse în valoare. ce conduc la dezvoltări ulterioare. Pentru expert nu mai este posibilă extensiune enciclopedistă a culturii. Democratizarea în cultură trebuie să . Diferenţa faţă de mandarinul puterii constă în sofisticarea controlului asupra societăţii. Se poate observa astfel traseul secularizării în producerea de eroi culturali. Ceea ce îi desparte pe experţi de artişti este printre altele diferenţa dintre idealul de operă şi cel de proiect social. la construcţia unei conştiinţe sau al unui imaginar critic. dar ele se despart definitiv din momentul în care analizăm mijloacele de realizare. Pentru expert caracterul social al muncii devine transparent. transparenţă a fazelor proiectului care trebuie realizat.artistic care nu mai are drept scop producerea unei opere. el fiind de fapt integrat societăţii şi conformismului acesteia care permite un anume grad de manevră ce nu poate însă fi confundată cu radicalitatea artistului autentic. strict limitată. Dacă opera este realizarea unei idealităţi artistice cu valoare transcendentă. prin modă. la ideea de muncă salvatoare. noi diviziuni. Succesiunea de eroi culturali arată o resemnificare continuă a canonului cultural. Dar devreme ce artistul autentic este de fapt non-conformistul adevărat prin crearea unei opere novatoarea. proiectul social realizat de experţii şi de birocraţi reprezintă punerea în practică a unor politici prin care se consideră că binele comun este salvat. de la examenul critic şi discursul emancipatoroptimist al gentleman-ului. apare în societatea capitalistă dezvoltată. Expertul ( sau la început birocratul.

Nu dorim să insistăm în acest loc asupra definiţiei procesului de democratizare care după Huntington este o componenetă esenţială a modernizării. care a transformat conştiinţa modelului cultural european într-un fel de limes ce despărţea pe cei ce se considerau în interiorul culturii. democratizarea redefineşte de asemenea rolul culturii. nu ne referim în primul rând la coordonatele lui geografice. pe care o introduce secularizarea. Ci am sugera că sub impactul noutăţii pe care democraţia occidentală a impus-o. care într-o eră a divertismentului. chiar mai mult o statuare a superiorităţii acestei diferenţe. în sensul că cultura modernă trebuie să conţină comandamentele democratizării în sine şi pentru sine. Prin schimbarea unui conţinut cvasi-religios. prin crearea mijloacelor politice de realizare a accesului unor categorii tot mai largi de cetăţeni. 11. să le facă aplicabile. şi privim spre alte orizonturi culturale. În acest loc. Printr-un şir de diferenţe care sunt de domeniul evidenţei. Trecerea de la o democraţie normativă. cu un caracter subliniat politizat. secularizarea aduce noi tipuri de eroi culturali potrnţiali.( în sensul de aplicare al unor politici). prescriptivă la una participativă. ca punct de sprijin pentru . pe de o parte.pornească de la această premisă. inclusiv a secularizării. de cei care erau priviţi drept barbari. Prin aceasta putem înţelege oare că există de asemenea o structură care se őnglobeze într-o formă inteligibiă respectivele diferenţe ? Istoria ne aduce dovezile necesare prin care putem vedea că în mai multe zone ale Europei a a existat. existând astfel tendinţa de a deconstrui acest canon. important fiind faptul că acesta nu mai este privit ca fiind aureolat de sentimentul cvasi-religios al permanenţei. cum ar fi sportivul. angajează adeziunea unor largi categorii de consumatori. Democratizarea culturală a introdus o dezbatere asupra formării canonului cultural. ( vezi de pildă acel "ora et labora") într-unul imanent. iar pe de altam de a-l reconstrui. Versiuni ale modelului cultural european Există un model cultural european ? Este modernizarea un proces cultural european ? Întrebările capătă sens dacă ne îndepărtăm de harta unei Europe mereu în schimbare. a devenit o realizare a acestor ultime decenii. Dacă luăm în seamă formarea unui model cultural continental. Ele contează desigur din perspectiva descrierii unui spaţiu. locuitorii Europei şi tradiţia lor culturală se deosebesc de alte locuri şi alte comunităţi. în timpuri diferite o conştiinţă a diferenţei. o asemenea întrebare îşi dezvăluie rostul comparatist.

De asemenea trebuie spus că în definirea diferenţei culturale. economice.descrierea unor experienţe culturale care s-au petrecut în diacronia formelor culturale. În acelaşi timp. Blaga). O asemenea relaţie. ceea ce a însemnat că aceste constrângeri erau deja formate. se poate spune că modelul cultural european a fost influenţat de practicile sale religioase. a măsurii si etalonării. dar de asemenea la realitatea unei reificări. pe care aşa cum o vedea Spinoza de pildă. apte pentru a fi exportate. arată că modelul cultural european a fost condus spre extensiune. spaţiul este o componentă majoră. acesta trebuie să apară distinct prin formele sale de organizare. clasificare. dintre centru şi provincie. impunându-se printr-un mod cultural care a impus constrăngerile culturale europene asupra altora. administrative care s-au dovedit a fi puse în slujba unei acţiuni. Dar în acelaşi timp acesta nu este unicul factor. O a doua trăsătură care nu poate fi omisă este aceea conform căreia modelul cultural european se defineşte prin experimentalismul său. a format . Raţionalizările şi reducţiile culturale au structurat modelul cultural european spre o unitate. Constituirea unei comprehensiuni originare a individului în modelul cultural european. dezirabil organică. ambele forme fiind instituţii de marcă ale unei culturi europene. Pentru înţelesul culturii. Pentru a reliefa existenţa acestei conduite culturale care diferenţiază modelul european de alte modele. care direcţionează sensul acţiunii umane. recunoaştere. prin despărţirea de natură. subsumabilă celei dintre unu şi multiplu. deschiderii spre lumea înconjurătoare. şi una dintre acestea care ni se pare semnificativă este în cazul Europei. (Frobenius. Relaţia dintre local şi supra local. Europa a început să existe prin conştiinţa unei unităţi culturale trans-locale. Se observă astfel importanţa dată în cultura europeană raţiunii. Dacă există un model cultural european. militare. fie prin intermediul unor imperii. pornim desigur de la praxis-ul cultural. ceea ce duce pe de o parte la dorinţa unei obiectivări. verificate în interior. relaţia dintre dimensinea locală şi cea continentală. Cultura Europei a fost condusă spre asertarea unor conduite culturale care s-au dovedit performante. preluând controlul asupra altora. dintre urbanitate şi ruralitate au creat forme consistente prin care modelul cultural european se distinge de celelalte modele într-o unitate de timp sincronă. dintre teorie şi practică. şi că a dezvoltat practici în consecinţă. spre găsirea unui sens integrator al omului în univers. fie prin cel al unor frontiere confesionale. spaţiul în care este realizată producţia culturală a contat ca factor de distribuiţie. se desparte în natura naturans şi natura naturata.

12. Cehia. studierea unui model cum este cel central-european propune o perspectivă unică. Modelul cultural românesc a fost influenţat de modelul cultural al vecinilor de la vest. cât mai ales în modul de viaţă. Din perspectiva europeană. Problema situării şi reprezentării unei zone în centrul Europei a fost reluată de mai multe ori în istoria Europei. Slovenia. Prin aceasta dorim să înfăţisăm faptul că modelul cultural european. Prin aceasta observăm că modelul culturii europene s-a preocupat de o definire a nevoilor omului ca entitate singulară. are loc. Prin această relaţie ne referim la procesul de secularizare care a avut. multiconfesionale şi multietnice. presupune o conduită pragmatică. care a reprezentat nu doar un potenţial conflict ci şi o înflorire culturală distinctă în interiorul Europei. părţi din Polonia. inegale ca dezvoltare. şi habitus-cultural. atât în problema statalităţii. Slovacia. şi că dacă istoric . Aceste rupturi s-au manifestat în formele violente ale unor revoluţii care caracterizează mai cu seamă cultura modernă a societăţii capitaliste europene ( Braudel). instituţiile. Privind pe harta culturală a zilei de azi zona geografică care cuprinde state precum Austria. O distincţie care se poate opera în cadrul modelului cultural este cea privind relaţia dintre vizibil şi invizibil. nu are şanse să fie recunoscut. măsurabile de experienţă omului. Versiuni ale modelului cultural central-european. În acelaşi timp modelul cultural european s-a remarcat prin provocarea unor serii de rupturi culturale. care trebuie să-şi asigure prin reproducerea lumii sale continuitatea. se poate spune că modelul central-european are frontierele culturale ale fostului imperiu habsburgic. Ungaria. în mod evident credem mai rapid şi mai vizibil în cultura europenă decât în celelalte culturi. prin care inovaţia culturală s-a obiectivat într-o anumită contextualitate. căt mai aproape de dimensiunea cotidiană a acestuia. Studierea modelului cultural central-european poate deschide numeroase piste fertile atât din punctul de vedere al studierii modelului cultural autohton cât şi a celui european. dintre esoteric şi exoteric. deoarece această arie este una strategică. prin care ceea ce nu este cunoscut să apară în forme inteligibile. Germania.în această cultură un sens al acţiunii pentru împlinirea unor condiţii plenare a existenţei. cea unei zone multiculturale.

modelând personalităţi originale şi impunându-le apoi în toată lumea. ori ale unor identitţi culturale care au continuat să se impună după ce modelul unitar. Cehia. Mitteleuropa s-a dorit nu doar un punct de răscruce dintre Occident şi Orient ci şi o arie culturală în care cultura modernităţii a fost deosebit de vie. nu doar printr-un ideolog cum este Theodor Herzl. la urmă. dacă vrem chiar de cea a unei provincii culturale deosebite de altele cum este Transilvania. la Varşovia ori Praga. dar nu în ultimul rând de cea a românilor transilvăneni. nu trebuie redusă doar la aceste centre ale literaturii. Teza unei Mitteleuropa a fost resuscitată în timpul războiului rece şi apoi în perioada postcomunistă în dorinţa de a sublinia similitudinea între culturile unor ţări precum Ungaria. Desigur un asemenea concept are întâi de toate o încărcătură politică : o asemenea Europă de mijloc era expresia nu doar culturală ci şi una politico-militară a unei dinastii. interesează literatura postmodernă şi nu numai. de după căderea Imperiului a interesat pe unii mai mult. cultural vorbind urmele vieţuirii sale mai sunt prezente în multe domenii. Cu atât mai mult proiectul unei Europe de mijloc. Faptul că acest model cultural poate fi privit ca un loc al metamorfozelor culturale se datorează unui anume spirit liberal care a caracterizat puterea habsburgilor cel puţin pentru o anumită .acesta este defunct. (influenţa lui Wittgenstein în filosofia secolului 20). capitala unei culturi complexe. arhitecturii. Harta modelului de care vorbim poate fi lesne retrasată pe teritoriul Austro-Ungariei. Modelul central-european are o importantă componentă. pentru a cita titlul uneia din lucrările celebre despre această temă. filosofiei muzicii. şi priveşte centrul radiant al culturii austriece. al coeziunii supranaţionale a încetat să mai existe. în funcţie de mizele politice în joc. Nu întâmplător modelul cultural al Vienei fin-de-sičcle . Este vorba de identitatea ungară. Dar pe lângă aceste identităţi. Polonia. de cea polonă. Acest model cultural a fost de asemenea ocazia istorică pentru a asista la naşterea unor modele culturale naţionale. Dar strălucirea acestei culturi precum şi a celorlalte capitale ale Imperiului de la Budapesta. politicii. de interes internaţional cum era Viena. şi desigur Austria. cea a relaţiei dintre centru şi margine care a interesat postmodernitatea. în dorinţa de a găsi şi inventa la nevoie ascendenţele necesare. este important să menţionăm şi alcătuirea unei identităţi evreeşti moderne. şi avea un rol de jucat în relaţiile internaţionale. de a reliefa ceea ce le face distincte din perspectiva unor regiuni ale Europei. de cea cehă şi slovacă. dar prin participarea masivă a atâtor şi atâtor intelectuali şi artişti evrei la viaţa creuzetului cultural al Vienei.

ale problemelor comunităţii. Elementele naţionale centrifuge nu au putut fi constrânse la nesfârşit de proiectele utopice ale asigurării diversităţii unui model din ce în ce mai liberal. reprezentate de şcoala lui Freud de pildă. de cea a filosofiei . interese. organicitatea sa. consecinţa fiind în cele din urmă prăbuşirea acestui imperiu. şi de a crea un spaţiu. muzică. Stilurile culturale diverse au cerut în cele din urmă o cultivare specifică. Toate aceste formează o conştiinţă de sine prin care modelul cultural se distinge. practic inoperabil. naţionaliste care au adâncit şi mai mult diferenţéle existente. trebuie să notăm o primă trăsătură a acestui model.perioadă. Cultura acestei arii a fost dominată de ideea unei unităţi care să fie exprimată în diferite domenii ca o diversitatea de stiluri culturale emergând din acelaşi trunchi comun. Organicitatea poate fi pusă pe seama unei culturi religioase comune care s-a sedimentat într-o formă care să amintească de unitatea originară. Modelul cultural austriac s-a remarcat prin articularea unei asemenea hermeneutici culturale. Apoi trebuie considerată arta politică austriacă de a trata cu diferitele naţionalităţi. ale societăţii moderne. Privind în general articularea modelului cultural de care vorbim. de mişcările reformei şi contrareformei. mai puţin în ceea ce priveşte domeniul politic. culturi. şi a urmaşilor săi. la temele individului modern. Organicitatea de care vorbim a răms în mare măsură la nivelul unei idealităţi culturale reprezentate în arte şi literatură. Organicitatea modelului austriac (austro-ungar) s-a văzut contrazisă mi târziu de mişcările radicale. dată de circumstanţele politice ale Europei post-napoleoniene mai cu seamă. vom avea proba unui mod de a reflecta la existenţa cotidiană şi la actualitatea propriu-zisă. Trebuie să însă să privim formarea acestor identităţi culturale într-o anumită contextualitate culturală. Hermeneutica culturală nu este doar aplicarea ştiinţei psihanalizei la fenomenul cultural şi social. xenofobe de dreapta. În aceeaşi măsură organicitatea respectivă a fost cea a unui proiect politic de unitate constrângătoare. O a doua trăsatură care poate fi pusă pe seama originalităţii acestui model cultural este hermeneutica sa culturală. prin excelenţa operelor produse în artă. de multe ori însă doar unul virtual. etc. chiar dacă teritoriul imperiului a fost despărţit dramatic de diferenţele confesionale. care a afectat în cele din urmă spriritul de independenţă al naţiunilor din imperiu. Dacă cercetăm reprezentările din variate domenii ale culturii acestui model. în jocul de interese ale celorlalte două imperii vecine. literatură. în locul acesteia putând figura interpretarea dată de sociologia cunoaşterii (Lukacs şi Mannheim). ştiinţă.

un loc special pentru conturarea unor hermeneutici pentru a face posibil dialogul cultural pe care acest model l-a întreţinut între diverse discipline de cunoaştere şi arte. în pofida diferenţelor lor. politicieni. Dificultatea majoră în reperarea unor standarde asimilabile celor occidentale constă în absenţa unor şcoli de gândire (vezi modelele clasice german.limbajului. liberale. care sunt după părerea noastră utile pentru a examina formarea unui model cultural. Din acest punct de vedere apare o . după 1918. O premisă de la considerăm că merită a se porni în discutarea modelului cultural autohton este includerea a două aliniamente de gândire care au fost. limbaj. fie prin prudenţa liberalismului profesat. sunt opuse. fie prin fascinaţia pentru natură. scriitori. când dezbaterea este liberă. Liberă să fie de asemenea intens ideologizată de viziunea narodnicist-sămănătoristă. etc. Mai degrabă sub patronajul unor gânditori. chiar american dacă luăm în seama chestiunea federalismului american) care să instaleze un demers propriu. diferenţa dintre tradiţionalişti şi sincronişti compune de fapt o reuniune de motive. care după modele occidentale dar şi orientale (ruseşti) să permită coeziunea unei viziuni naţionale. Versiuni ale modelului cultural românesc. În fine o ultimă trăsătură poate fi observată în păstrarea unei clasicităţi pe care modelul cultural central-european a urmărito. şi cea a moderniştilor ( sincroniştilor). englez. modelul cultural românesc cunoaşte o afirmare evidentă în perioada de înflorire maximă a societăţii capitaliste româneşti. care avea să dispară după un scurt dar intens intermezzo. Există desigur antecedente importante care au jalonat calea spre dezbaterea constructivă a modelului românesc. 13. elemente care denotă şi mai aleas conotează efortul de crearea a unui model cultural într-un moment resimţit ca al unei necesităţi istorice. şi a traversat domenii diferite ca literatura. în paralel existând o replică mai palidă a unei culturi democratice. pictura. O hermeneutică specială a fost cea a estetismului austriac care a înflorit la sfârşitul secolului 19. autori. dar şi cultura de masă care a au temeiuri puternice în imperiu. prin prisma fixării unei identităţi comunitare româneşti şi nu mai puţin prin inventarea unui discurs naţional. de muzică. arhitectura. Acest moment al necesităţii istorice survine după realizarea statului unitar român. permiţând mai multe puncte de vedere. În acest sens. francez. ortodoxism. cea a a tradiţionaliştilor.

Societatea civilă românească nu a fost pe agenda de lucru a factorilor de putere. cât timp este mitologizată şi manipulată din punct de vedere politic. Tentativele de a ascunde această tensiune disruptivă au adus o mitologie paseist-romantică. care a căutat originaritatea românească fie în arhaitatea culturii noastre pre-creştine. fie critica imitării valorilor occidentale. fie printr-unul apocaliptic. Să nu uităm că societatea civilă românească s-a format după făurirea statului român modern. optimizării. normalizării. Şi în consecinţă una din obsesiile care transferă decalajul în problema recunoaşterii identităţii noastre. modelul cultural românesc este un model al diviziunii şi excluziunii. Aceste încercări vor continua atăta vreme cât tensiunea care stă la baza modelului cultural autohton nu este investittă într-o construcţie socială. subsidiaritatea. o problemă de reprezentare a aderării la standardele europene ori de respingere a acestora. vezi dacismul romănilor. în care a fost dusă la limita supravieţuirii şi că datorită acestui fapt reacţia ei a fost slăbită până la un blocaj strict controlat de putere. Astfel. fie în cea creştină anterioară tuturor occidentalilor. prin măsurarea corectă a raţionalizării. Cazul modelului cultural trebuie de asemenea de-dramatizat de lecţiile istoricismului romantic care au prevalat. că ea a suferit trauma dizolvantă a mai bine de o jumătate de veac de dictatură. decalajul. târzii faţă de alte culturi în secolul 20). fie că acest decalaj este mascat de supralicitarea originalităţii culturii româneşti (vezi teza unei "sinteze dintre Apus şi Răsărit" care demonstrează relaxarea problemei într-un compromis superficial). fie critica înapoierii faţă de Occident. inadecvarea la standardele occidentale trebuie observată critic. Fie că se recunoaşte decalajul dintre noi şi Occident.tensiune importantă pe care este construit modelul cultural românesc. românii sunt creştini din timpurile apostolilor. Rezolvarea decalajului devine pentru mulţi dacă nu pentru aproape toţi. ori mondiale recunoscute. al unui proces de secularizare abia început ( vezi pulsiunile purismului românesc. şi globalizării. aceasta fiind lipsa de adecvare la standardele europene. Astfel. deoarece lipsea un principiu esenţial al construcţiei sociale. principiu al culturii politice occidentale. fără nostalgie ori resemnare. încercând să se legitimeze. De-mitologizarea culturii noastre nu trebuie însă să diminueze eforturile constructive ale unor creatori de modele (Blaga). fie în evadări ideologice de tip fascistoid ori comunist. fie printr-un discurs apologetic. inadecvarea sunt motive principale ale criticii pe care acest model o conţine. chiar dacă .

o va asuma şi exploata pentru perfecţionarea ei. Modelul cultural românesc fiind un model modern este şi un model reformist. modelul în . şcoala (iluminismul. Momentul în care reformele vor veni din interiorul societăţii civile. cultura româna este orală. problema separării puterilor în stat. chiar dacă ritmul acestor reforme nu este cel mai adesea coordonat cu nevoile de reformă. lipsit însă de capacitatea de a privi înafara acestui model. Dacă însă vom trece la evaluarea fiecărei componente.acestea datează. Foarte mediatizat. Universitatea). cultura modernă nu este un model pentru eternitate. Nu atât faptul intens exploatat că s-ar afla la confluenţa unor culturi contează aici. fiind un model modern. eventual reciclarea discursului naţîonalist românesc de la sfârşitul secolului 19. nu vom avea decât un discurs legitimizator al acestei probleme. Versiuni ale modelului cultural american. statul şi statalitatea românească. Este de asemenea nevoie de a fixa o cumpănă pentru priorităţile de studiere a modelului cultural. În această analiză trebuie să deosebim mai multe praguri. Dacă toate direcţiile de studiere se resorb de pildă în chestiunea naşterii naţiunii române. rurală. 14. Înafara modernităţii. ci mai ales că el exprimă un proces de tranziţie culturală. deoarece în afara lui nu există în formele unor instituţii. născut sub presiunea modernităţii. şi nu angajează masele decăt prin mijlocirea unei inteletualităţi care aparţine de fapt puterii. În fond caracteristicile culturale ale unui model. capitalismul românesc. Disputa dintre tradiţionalişti şi modernişti trebuie privită ca un angajament de a fixa limitele modelului cultural românesc. aproape în totalitatea lor ele vin dinspre putere. cel puţin până în momnetul actual. să privim rolul unor instituţii cum sunt biserica. anume de a separa unele direcţii de altele. De aceea chestiunea secularizării în analiza modelului cultural autohton este deosebit de importantă. va fi momentul în care societatea românească va deveni conştientă de modernitatea ei. atitudini. Secularizarea trebuie să dea seama de asemenea şi de existena unui strat profund de religiozitate care este exprimată constant în diferite forme. arhaică. formarea grupurilor de interes şi a partidelor. Dar trebuie să precizăm de asemenea şi direcţia in care vin aceste reforme. exprimă tocmai această datare. vom regăsi ansamblul care trebuie analizat. Modelul cultural american poate fi considerat azi hegemonic dar în acelaşi timp marginalizat.

Este destul de dificil ca la noi în ţară. ori ca "jandarm al lumii". care erodează prin exportul de imagine. Două sunt acestea : modernitatea modelului american. cât şi excelenţa unor standarde.cauză suportă presiunea modernităţii şi mondenităţii culturale. pe care le privim ca esenţiale pentru determinarea specificului acestui model. căci prin forţa împrejurărilor trebuie să ţinem seama de structura influentă a acestui model. pentru că circumstanţele actuale sunt în mod marcat cele ale unei lumi globalizate. În această scurtă prezentare a modelului cultural american. şi aşa cum arătat în alt loc. adică să nu mai corespundă cu angajamentul teoretic care îl face dsitinct faţă de alte modele. chestiunea hegemonismului şi a marginalizării sale. Nu este aici locul să detaliem teoriile pro şi contra care au fundamentat şi fundamentează în continuare interesul aproape unanim pentru cunoaşterea acestui model cultural. procesul de globalizare este cel care direcţionează performanţele unui model cultural. Privit ca model al democraţiei. Dar tocmai pentru că el cunoaşte cea mai amplă extensiune. este cu atât mai mult expus unor distosiuni care să pot să îl îndepărteze de la tezele pe care este clădit. Considerăm. Imaginea culturală americană este probabil cel mai vândut produs cultural. această congruenţă dintre idealismul unei lumi ce se caracterizează prin imanenţă şi politicile care pun în viaţa reală o reformă continuă. liberală. în aceasta existând de fapt o performanţă a societăţii moderne americane de a face faţă provocărilor modernităţii. Modelul cultural american este cel mai mediatizat pentru că şi-a asigurat performanţa în aproape toate domeniile. şi alte surse îl privesc ca adevăratul consstructor al lumii postmoderne. Am spus prin forţa împrejurărilor. . Această cunoaştere nu trebuie prea mult motivată. Percepţia asupra unei Americi (de Nord) culturale este în construcţie. subsumabile unei dichotomii pe care lumea democratică şi ne-democratică. o optimizare ca politică naţională. suntem nevoiţi să comprimăm câteva trăsături principale. Se poate spune că unele surse consideră acest model ca promotor al unui imperialism cultural. acest model suscită cele mai contradictorii interpretări. din punctul nostru de vedere. dar şi în alte părţi ale lumii să existe un consens în privinţa modelului cultural american. şi arutocratică le comportă. dacă putem spune astfel. că particularitatea modelului cultural american constă în legătura dintre ceea ce baza sa ideală pretinde şi praxis-ul vieţii sociale. deoarece încă mai predomină interpretarea conform căreia Statele Unite nu sunt decât o copie culturală a Europei iluministe şi liberale. de valorile culturale propriu-zise.

şi de nu de una. ci de mai multe. constituţionalismul american. care după legendara teză a lui Turner a însemnat chiar procesul de americanizare a Americii de Nord. Normalizarea este un proces prin care societatea americană s-a distins de asemenea faţă de alte societăţi. făcându-l un model prin excelenţă reformist. optimizarea ocupă un loc principal în conturarea modelului cultural american. şi cea industrială. În aceeaşi perspectivă a modernităţii. Secularizarea societăţii americane nu este completă. Normalizarea a constat de asemenea în cultura Vestului şi a frontierei. dar de asemenea crearea altora ca de pildă prin ceea ce mondenitatea aşa numitei . să reţinem că revoluţia americană a fost făcută pentru a păstra libertatea indivizilor. al genezei naţiunii civice. această societate fiind în continuare profund legată de tradiţii religioase. diferit de cel clasic atenian ori roman. În aceeeaşi idee. Pornind de la un model teocratic. şi exploatarea prin instituţia sclaviei a unei alte populaţii mixate tribal. şi nu pentru a o obţine. spre deosebire de pildă de cel românesc în care reforma rămâne privilegiul temporar al puterii. Revoluţia nu a fost un mijloc violent pentru realizarea unor scopuri de putere ale unui grup dominant. cea mai importantă fiind combinaţia dintre revoluţia religioasă. fără dezvoltările ce decurg din acestea. politică. a instituit prin "political correctness". cel al tradiţiei liberale clasice.religii laice" americane ( Robert Bellah). Nu este un fapt lipsit de importanţă să ne amintim că formarea societăţii americane a însemnat excluderea brutală a unei populaţii native. justiţie reprezintă alte moduri ale secularizării (Cristopher Lasch). Procesul de democratizare al societăţii americane nu poate fi înţeles fără impactul cultural european. aduse cu forţa de pe continentul african.Modernitatea modelului cultural american constă în felul în care chestiunea secularizării poate fi analizată. Secularizarea societăţii americane nu a avansat spre o excluderea totală a religiosului. fără să conducă ulterior la o dictatură personală. revoluţia politica. religiozitatea americană faţă de sport. America de Nord poate fi privită ca singura ţară în care revoluţia a reuşit practic. Normalizarea a însemnat de-tensionarea situaţiilor conflictuale etnico-rasiale. ori de grup. . De asemenea. dar această tendinţă spre reformă trebuie înţeleasă ca iniţiativă a societăţii civile. şi a ideii separaţiei puterilor în stat. ceea ce poate explica succesul multicularităţii. a trans-naţionalităţii. societatea americană a dezvoltat un model democratic modern. care se regăseşte vital în multe din punctele nervoase ale societăţii americane. protestantismul. ceea ce a reprezentat un atuu faţă de alte revoluţii.

creator de excelenţă modernă. . o insulă a noutăţii. dar spre deosebire de alte momente ale societăţii liberale europene. pragmatic. aceea de a supralicita ori sublicita un model cultural performant. Hegemonismul american s-a instalat vizibil după cel de al doilea război mondial. care a interesat nu doar pe cetăţenii americani.Hegemonismul cultural american ca şi condiţia marginalităţii culturale americane sunt cele două faţete ale aceleaşi probleme. Fragilitatea oricărei democraţii puternice nu este un paradox. din problema fericirii şi a libertăţii o problemă a dreptului fiecărui individ modern. capitalizarea simbolică a modelului american a pus în mişcare forţă mobilităţii sociale americane. America de Nord este Atlantida modernă. Evenimentele care au început cu 11 septembrie 2001. Modelul culturii americane face din două deziderate filosofice iluministe. Marginalitatea unui asemenea model cultural poate fi privită şi din perspectuva singularităţii unei asemenea societăţi. constând în capacitatea societăţii americane de a arbitra conflicte internaţionale. de a duce mai departe temeiurile doctrinei Monroe. ci pe toţi cetăţenii lumii care se consideră liberi. ci şi prin ceea ce s-a numit stilulul de viaţă american. adică de noutate prin inovarea tehnologiei culturale propriu-zise. adică orientat spre acţiune şi capitalizare simbolică. Hegemonismul american nu s-a manifestat doar prin prezenţă economică şi militară. vorbesc despre o nouă înterpretareacare se poate acorda hegemonismului şi marginalităţii americane. un centru radiant al experimentalismului modern şi postmodern. Capitalizarea simbolică a căpătat astfel o deschidere spre idealul fiecărui cetăţean.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->