You are on page 1of 5

BUNICA SAFTA

Se împrăştiase de mult, topindu-se în văzduhul limpede, fără nici o urmă, fumul ce se
înălţase dis-de-dimineaţă peste sat, când femeile pregătiseră mâncarea pentru prânz,
înainte de a pleca la lucru pe câmp. Se mistui şi mirosul fierturilor înăcrite cu oţet, ce
pătrunsese din tinzi, din întruchipările de scânduri înnegrite, unde erau improvizate
bucătăriile de vară prin curţişi pe uliţe.
Aerul era iarăşi pur, răcoros şi subţire, aşa cum rămăsese peste noapte. Soarele încă
nu răsărise. Oamenii îşi isprăviră treburile de dimineaţă din gospodării: îşi dădură în stavă
caii, scoaseră sub biciul lung al ciurdarilor vitele, fugăriră porcii flămânzi în uliţă când răsună
cornul porcarului. Dar caprele? Cine avea, şi nu prea mulţi aveau, trebuiau să se scoale cu
noaptea în cap: căprarul tutuia mai întâi din corn, scurt şi subţire, numai în falseturi, cât se
trezeau câinii din somn şi lătrau ca la alte alea.
Femeile se grăbiră să pună masa pentru prânz, să prindă oamenii o mâncare caldă, căci, la
hotar, la lucru, nu putea fiecare gospodină să se îngrijească de fierturi. Şi care putea nu lăsa
dimineaţa să plece oamenii nemâncaţi. Era lege: dimineaţa, la prânz, mămăligă caldă cu o
ciorbă, cu o zeamă.
Acum începură să iasă pe portiţe, în uliţă, bărbaţi, femei, fete, copilandri, veseli toţi şi
lărmuitori, cu uneltele în spate, unii purtând şi traiste pline sau desagi. Se grămădiseră multe
munci, care ţinură până în a doua jumătate a lunii iunie: sapa a doua la porumb, la vii; cositul
fâneţelor, seceratul orzului şi al alacului. Uliţa principală din partea asta a satului, care ducea
şi la porumbişti, şi la fânaţe, şi la holde, vărsa mereu lume peste lume, grăbită nevoie mare.
Cu toată graba însă, vorbele zburau de la om la om, de la un grup la altul; răsunau râsete
limpezi de femei şi fete, şi uneori luau cuvântul şi sugacii aduşi în braţe, orăcăind repede ca
broaştele. A patra casă din capul uliţei era clădită în fundul unei ogrăzi largi. Era o clădire
mare şi grea din piatră şi cărămidă, care părea intrată puţin în pământ, cu acoperişul din
ţiglă, înnegrit de vreme şi bătucit cu negi mari de muşchi suri. Către uliţă avea trei ferestre,
către curte două, cu ramele nevopsite de brad, bătute de ploi şi căldură, cu geamuri mici şi
somnoroase, ca şi când s-ar fi ostenit să privească de atât amar de ani aceeaşi uliţă şi
aceeaşi ogradă. Uşa de lemn vechi, cu zăvor lustruit şi mâncat de atâta slujbă, se deschidea
în tindă, unde coboraiun pas. în tindă era cuptorul de pâine, cu o vatră mare, unde se făcea
mâncarea iarna-vara, de unde fumul era sorbit de un horn larg la poale şi subţiat mai sus,
luminat tot de un lustru negru.
Departe, la spatele casei, era grajdul şi şura, sub acelaşi acoperiş vechi de paie, cârpit pe
alocuri. Era o clădire largă, cu streaşina până jos, cât se putea ajunge cu mâna. între casă şi
grajd mai era un şopron pentru car şi plug şi alte unelte de-ale gospodăriei şi o grămadă de
lemne, vârfuri rămase din iarnă.
La spatele şurii era grădina, cu mulţi pomi bătrâni şi tineri, cu delniţe întregi de
legume, de porumb, de cartofi, de sfeclă pentru vite, de lucerna şi trifoi. Se părea că
strămoşul care a împlântat mai întâi aici parul, a putut să îngrădească pământ după plac.
Din gospodăria asta mare plecaseră de mult bărbatul şi nevasta, cu un cumnat şi o
cumnată, cu sapele în spate; mai aveau mult porumb nesăpat a doua oară şi trebuiau să
înceapă peste câteva zile şi la secerişul orzului.
Trei copii — doi băieţi de şapte şi de cinci ani şi o fetiţă de trei — rămăseseră încă
dormind, în grija bunicii Safta, mama bărbatului.
Bunica Safta era văduvă de zece ani şi împlinea în vara asta, la Sfântă-Maria-mare,
şaptezeci şi cinci. Toată viaţa ei a fost o femeie înaltă, uscăţivă, iute în mişcăn, neodihnită la
1

în altele mai puţine. începea să fie mai uitucă. să le arate la fiecare unde Ie-a pus trăistuţele. să ştie care a cui este. De la vecine mai veneau cinci-şase copii. unu fugeau în tindă. şi când unul. Ei. ori să aducă apă. ci se amestecau şi se învălmăşeau mereu. Şi cum bunica Safta rămăsese la casa ei. greşea adeseori la numărat când trecea de zece. una după alta. de nu le mai cunoşti. aducând în lume cinci copii: patru băieţi şi o fată. în camera largă. strigând-o: — l-am adus şi eu. scobâlţise totuşi şi ea în puteri. când altul dintre copiii bătrânei îşi lăsau odraslele în curtea cea largă. Dar dacă la arătare era tot Safta de mai demult. mamă! — Văd că i-ai adus! Da' le-ai pus în traistă? — Pus. Nu mai ştia dacă sunt dintre nepoţii ei ori sunt copiii vecinilor. cel puţin să ajute la fân. Din camera dinainte unde-i aduna. la bătrâneţe. cu atâta prăsilă. După ce îi dădeau de câteva ori copiii în seamă. se îngraşe. Se nimerise ca ceilalţi feciori şi fete să nu aibă nici un bătrân la casă în grija căruia să lase copiii. dacă nu să sape. cu feciorul cel mic. cum să nu! — Să le fi pus destul. alte daţi. Bătrâna le punea în rând. după numărul nepoţilor. şi să-i cunoască al cui era fiecare şi cum îl cheamă. Era o grădiniţă de copii cum ar fi în zilele de azi şi bunica Safta se 2 . Se mira toată lumea cum a putut rămâne aşa de subţire şi frumoasă. pornită spre mânie repede. Dar poate şi alta mai tânără în locul ei nu s-ar fi descurcat mai uşor între atâta puzderie de copii! Pentru că bunica Safta nu avea în grija ei în zilele de vară. se deschidea mereu portiţa.lucru. Altele. uita căruia i-a dat de mâncare şi căruia nu. bunica Safta îi lua sub ocrotirea ei şi pe aceştia. iată. amesteca numele nepoţilor. Omul pleca grăbit. că pe ăştia cu greu îi saturi. în vreme de-o jumătate de ceas cinci trăistuţe se înşirau pe masă. când erau grăbiţi. pentru că trăistuţele tare semănau una cu alta. se încurca şi mai rău: socoteala în cap nu mai mergea deloc. numai pe cei trei copii din casă. Safta a rămas tot mlădioasă şi subţire. de câte ori îi număra. îşi băgau copiii în curte şi îşi vedeau de drum. Aşa că vremea cât se scurgea lumea pe uliţă în sus. iar bunica Safta scotea traista de după grumazul copilului ş icerceta ce merinde i-au pus părinţii. Cum să-i mai numeri? Iar dacă încerca să facă adunarea în cap. până să apuce să-i numere. atâta doar că nu mai este aşa de înaltă ca odinioară. când le-ai ştiut de fete. şi o punea pe masă. cum veneau copiii. o ducea în casă. dar îi trecea degrabă. când oamenilor le crăpa măseaua de graba muncilor de pe câmp. îi lua pe unul drept altul. Cu cei din casă erau de toţi optsprezece copii şi copile. dar bunica Safta. cinci nepoţi nu rămâneau într-un loc până-i număra. în unele erau merinde mai multe. când cincisprezece. aşa că bătrâna se mai trezea cu un rând de copii în ogradă. la rugămintea lor. O să-mi mănânce şi urechile. le venea la îndemână celorlalţi să- i lase ei copiii când mergeau la lucru şi să-i ia când se întorceau seara. şi acum. se urâţesc. când treisprezece. De pe uliţa asta. mai erau trei-patru femei necăjite care nu aveau cu cine-şi lăsa copiii acasă şi. învolburată. Numărătoarea se mai îngreuia şi altfel. se liniştea şi izbucnea în râs. cu Ion. afla tot alt număr. Poate nu-i slăbise numai mintea. ci şi pe nepoţii după ceilalţi trei feciori şi după fată. alţii în curte. din vecini. când zece. Apoi lega iar trăistuţa. aşa că acum erau în ograda cea largă vreo douăzeci şi trei. Dar câţi erau? Aici era greutatea cea mare a bătrânei. şi se dumerea numai când le vedea şi le lua trăistuţele cu merinde de după grumaz şi le punea într-alt rând pe masa cea mare din camera dinainte. nici destul de mari să fese şi ei la câmp. ai feciorului său cel mai tânăr. când copiii nu erau nici sugaci. ştiind câţi nepoţi i-a lepădat în curte fiecare fecior şi fată. şi cum gospodăria lor era aici aproape de capul uliţei. se lăbărţează. în cele care nu se văd pe din afară. se încreţesc la obraji. care dădea spre uliţă.

nu mai sta cu gura căscată. strigau copiii veselindu-se. — Ce-i aici? Ce blestemăţie? — L-a trântit lonuţ a Anicăi. Unul dintre ei era mai mărişor şi mai tare ca toţi. De la o vreme. — Cine? 3 . că-l plesnesc. — Ha? Ţi-e foame. Prin sat rămâneau însă mulţi copii de capul lor. Peste tot cu fetiţele nu avea atâta de lucru. cărora nici gura nu Ie-o auzi. mai fricoase — simţeau că tot nu erau acasă. ăla de colo!" şi întindea jordiţa către el. pe câte unul. bunica! — Ha? — Nu-i lonuţ. — Măi Ilie. că intră muştele. — Cine-or fi. Din ele vor creşte fete frumoase şi cuminţi. Bătrâna ieşea dintre ei. Cei biruiţi trâmbiţau cu gura strâmbă. ce tot sari într-un picior? — Nu-i lonuţ. — Dacă-i el. Bunica mai intră în tindă. că mă pun pe voi cu nuiaua. măi ăla? Ceri mămăligă cu brânză? — Nu mi-e foame încă! — Ce strigi dar? — Nu strig eu. Sâio. şi copiii. e Vasilică. sau al fetei. iar lonei erau vreo şapte. începeau să se joace în ograda cea largă. plesnind în dreapta şi în stânga. şi bunica alerga din tindă. ce folos însă că rar le nimerea numele. — Auzi.învârtea între ei ca o cloşcă între pui. nu te mai scobi în nas că o să-l spargi. se repezea vrun nepot. Bătrâna trecea sprintenă de la un foc la altul şi-l stingea îndată cu nuiaua. mai punea câte-un lucru la loc. — Ha! ofta mătuşa ostenită după ce-i potolea. dar numai până intrau în jocul celorlalţi. care se umplea în grabă de gălăgie. închide gura. sunt copile bune. să-şi scoată degetul din nas. ci zicea „Tu. Striga la ei. să nu văd că vă daţi pumni. îi plesnea din când în când. — Mă lonuţ. Bătrâna nici nu mai auzea bine. îi certa. sau că nu aude ce-i strigă ei. mai ales când se schimba vremea. — Să nu vă butruşiţi. ca Măriuţa şi Sora. Erau mai sfioase. avea şi o nuieluşă în mână şi pe cei mai neastâmpăraţi. nu-i mai striga pe nume. uite. gata de ceartă şi de tăvăleală. în grija vreunui bătrân. Bunica cunoştea după obraz pe fiecare nepot al cărui fecior era. Era şi Pătruţ al lui Năstase şi unul al Măriuţei. îşi înfulecau bucatele la o mâncare şi-apoi flămânzeau toată ziua. fiindu-i lehamite să tot fie corectată. şi adeseori mai culca la pământ în trântă repede. — Că nu-s Măriuţa şi Sora. bunico! Copiii vecinilor se simţeau mai străini între atâţia nepoţi şi nepoate. bunico. — Nu-s Ilie. nu auzi că te strigă bunica? — Tu. Cel mai mare necaz al mătuşn era că le tot greşea numele. bunico! — Da' cine-i? — E Pătruţu lui Dumitru. fie şi dintre nepoţi. Copiii săreau cu gura: — Mă Toma. fără să mai cerceteze care-s vinovaţii. cât gândeai că arde. oricât de bine era aici. alegându-se în grupuleţe după mărime. dar nu avea multă vreme pace: în câte trei-patru locuri deodată se aprindea ceartă şi bătăi şi izbucneau strigăte şi plânset. Băieţii erau mai îndrăzneţi şi chiar obraznici când vedeau că bunica Safta nu le ştie numele. Voi nu vă puteţi juca frumos şi în linişte. aia de colo. care aţipea toată ziua.

de cămeşuţe şi ii albe. Dacă se întâmpla să fie în curte. o vacă ieşea mugind din poiata mărginită de o scândură. femeia se tânguia. Acum ei se fac portari. în vremea asta cei care fac poarta spun: — Floare — mirioare. Numai când se apropie coada. ca pe o poartă. — Iar el? Iar ticăia de lonuţ? Stai tu numai să pun mâna pe tine! Dar copilul era în fundul curţii. prin care trăbă să treacă şirul întreg şi să prindă pe cel din urmă din şir. până când un băiat cucuriga. când e avântul mare şi portarii mai slabi. scurt şi fraged. ridică braţele astfel prinse în sus. Mie mi se pare Că-s mai mulţi la voi. după grămada de lemne. într-altă parte. de ochi aprinşi. cele mai multe cu păr auriu. Una avea păr stufos. şi după el toţi cei până la poartă. Cei care îi mânau. că-i rău şi arţăgos şi bate toţi copiii. După ce-l flişcăia cu nuiaua. cu trăistuţa după grumaz. cu chindişitură rară pe mâneci — câte-un pui roşu — trece Iiniştit pe sub poartă. Zâna cea aleasă. Voinicul bărbat Cel mai închelmat. Curtea răsuna de nechezul cailor. Haideţi şi culegeţi. urcat pe grămada de gunoi uscat dinaintea grajdului. Un copil făcea pe taurul împungaciu. negri şi albaştri. Că-i cu geana trasă Ca o preoteasă! Alegeţi ce-o fi. şi cel din coadă. puţine. până când nu mai rămân decât doi. gata să miorlăie: — Ce să-i fac. zicea: — N-o să mai pui tu picior în curtea mea! Nu-l mai punea până în ziua următoare. între vârfurile căreia se ascunsese. Bătrâna se muia: — Lasă-I acum odată. până ce caii o rupeau din nou la fugă. Din coadă alegeţi. Cum s-o nimeri! Şirul înflorit de obraji rumeni. mătuşa Safta. dacă l-ai adus. roşu. cu cosiţe negre. în mână cu o biciuşcă sau o nu ia. Unu alergau în hamuri de sfoară. până se aprindea cearta şi bătaia într-un punct. mama lui: — Pe lonuţ să nu-l mai aduci. se prind de mână şi fac un singur şir. se reped într-un iureş. de boncănitul tăurencilor. stând să calce totul în picioare. Nu-i cu supărare. o viţeluşă rămânea înăuntru şi mugea uşor. jocul se repetă mereu. iar o copiliţă cotcodăcea în grămada de lemne. afară de doi mai mari. Copii şi copile se adună în grup. bunică. Aceştia se prind numai ei. câteva copiliţe. strigau. Când nu vedea că i-l slobozea în curte. dădeau nărăvaşi din picioare. 4 . cel din fruntea şirului. de cântatul cocoşilor. nu-l cruţa pe tâlhar. şirul se tot scurtează şi creşte cel legat de mâna unui portar. Noroc că ograda era largă. ci se trezea aşa cu el. asudau. în aceeaşi vreme. şi. băiat sau fetiţă. iar cei care şi-au făcut slujba conduc şirul pe sub poarta cea nouă. îngrămădind pe vreo câţiva în gard.Nepotul zbiera şi mai tare acelaşi nume. smânceau din hăţuri. băiat sau fetiţă. se făcea că nu-l vede. cum se va nimeri. Bunica se lăuda în faţa copiilor-că n-o să-l mai primească în gazdă pe bătăuş. rămâne câştigat de portari. Mai puţini la noi. Uneori reuşesc. să nu poată prinde portarii pe cei din coadă. cât se fereau toţi din calea lor. nu am cu cine şi unde-l lăsa! Dar dumneata bate-l. pe aproape. de mugetul vacilor şi al viţeilor. Dar în dimineaţa următoare Anica îi dădea drumul în curte. Pe unde trecea printre copii îşi purta prin soare flacăra din cap cu primejdie să se aprindă. neîmpletit în cosiţe. de cotcodăcitul găinilor. în cadenţa versurilor. Dar iată că de la o vreme se face linişte. până nu vedea copilul. Ograda largă era plină de soare şi de căpşoare goale. boncăluind furios. alteori nu. Şi răspunde şirul întreg: — Dacă vi se pare. îi spunea seara şi Anicăi. se opreau şi nu mai voiau să meargă.

să vadă: nu vine mamă-sa? Acum bunica Safta nu-i mai opreşte să iasă la portiţă: ştie că de-acolo nu-i nici o primejdie să se mai mişte până sosesc părinţii să-i ducă acasă. şi nu le mai are în grijă. în vremea cât vede de cei somnoroşi se teme să nu-i scape pe uliţă pe cei din ogradă. şi trec vijelios prin portiţă deschisă. nu ştie care sunt. Ea-I supraveghează de fiecare dată. nu cunoaşte nume.. Le împarte trăistuţele goale. şi rândul trece din nou pe sub poartă. Jocul nu se socoteşte atunci. Mai are supărare cu vreo şase mai mărunţei. erau gata să o răstoarne. care trăbă să doarmă de amiază. dar celor mai mulţi le arde mereu de joacă. Pe care-l vede moţăind. sau uniiseîmpiedicăşicad. Dar cu ceilalţi are griji şi supărări destule până îi mulţumeşte pe toţi. zburdă şi nechează. să le rămână destulă mâncare pentru amiază. Se isprăvea şi pentru ea o zi de muncă. căci ea trăbă să dezlege fiecare trăistuţă şi să le împartă copiilor a căror e merindea. dar de la o vreme se ostenesc şi se întorc. Până la amiază copiii mănâncă de două-trei ori. — Arză-vă focul! zice bunica speriată. când altul iese la portiţă şi se uită pe uliţă în sus. Unu mai ales sunt veşnic flămânzi. Ei au umbră sub doi meri din curte. fiecare pe a lui.Uneori iureşul pentru a scăpa pe cel din coadă e aşa de aspru. şi până la vara viitoare mai uită pe unele. Şi dacă o isprăvesc mai devreme. nu-i nici o supărare. Apoi. şi pentru două-trei gustări după amiază. Vin în pas. Cum sta înaintea porţii în uliţă. Până învaţă versurile trece o vreme. 5 . E nevoie să le împartă cu bună măsură. şi ar putea să se astâmpere până-i bunica prin casă. Nici nu mai ştie care a cui sunt. Căluţii nu aud. îl duce la culcare.. învăluiţi în nori de praf. poate sunt dintr-ai vecinilor. şi trăbă să-i vină în ajutor înşişi copiii. încât şirul se rupe. că ziua de vară e lungă. Vorbă să fie! Câte unul mai adoarme la umbră după ce a mâncat de amiază. De câte ori li-e foame se duc în cămară. şi-i mai şi flişcăne pe care nu vor să adoarmă. Ea nu alege. pe o aruncătură de băţ. Cu cei trei nepoţi din casă n-are nici o grijă. apoi iar încep goana. cu ajutorul copiilor care le cunoşteau şi dintr-o sută. când soarele începe a scăpata şi umbra casei bătrâne umple întreaga ogradă. Strigă tare după ei. Şi de multe ori nu mai cunoaşte a cui e. îi culcă pe toţi de-a curmezişul în patul cel din camera dinainte. le dă alta. ci după ce se văd în pat au poftă de joacă. şi părînţii se întorc odată cu înnoptatul. Jocul ăsta i-a învăţat şi-i învaţă în toată vara bunica Safta. E lucrul cel mai greu pentru mătuşa. unde Ie-a pus bunica mâncarea. Mai are mătuşa şi alte griji: cei care se joacă de-a caii se înverşunează uneori şi izbucnesc pe portiţă în uliţă şi până prinde ea de seamă abia-i mai vede. când unul. patru copile şi doi băieţi.