10 ani de Romania. 25 martie 2021. Climax.

Acum zece ani s-a declansat cel mai important eveniment politic-social din viata mea.
Pentru altii un déjà-vu. Pentru mine o realitate ce se schita sub ochii mei.
Nu am avut puterea sa scriu despre asta. Eram obosita si terifiata.
Mi-am adunat puterile; am reusit sa reflectez si sa trag o linie a celor 10 ani de cand speram ca ceva o sa
se schimbe.
Este uimitoare evolutia sperantelor si impresilor mele din acest timp totodata cu speranta ca ceva vizibil
se va schimba in zilele, lunile si anii ce vor urma. Acest proces se observa pe fetele tutoror din ziua de 25
martie 2021.
A fost un lucru ce trebuia facut. Din placere, datorie sau chiar obligatie..
Eu aveam o datorie si obligatie fata de strabunicii mei, fata de mama mea care a fost pusa in fata
aceleiasi fapte, fata de oamenii care mi-au oferit libertatea de care am avut nevoie in toti acesti ani, care
mi-au oferit sansa vietii mele.
Ma intorsesem in tara cu o saptamana inaintea evenimentului. Nu mai vazusem Romania si familia mea
de 9 ani. Iar toti acesti ani mi se parusera o eternitate.
Imi era dor de mama, de painea de acasa, de locurile atat de familiare, de limba mea.
Fusesera alegerea mea sa plec. A fost mai bine desi tin sa punctez ca plecarea mea din tara s-a datorat
sistemului atat de fragil cu care Romania se confrunta in 2011 - educatie, sanatate, economie - toate
erau afectate din cauza crizei financiara dar mai ales din cauza guvernului.
Am vrut ceva mai mult iar coruptia de la ora aceea era infioratoare.
Nu am rezistat sa imi vad spulberate visele sub o patura de praf, de ignorata si oameni dezinteresati sau
mai bine spus oameni ce se complaceau in situatia de la acea vreme.
Am asistat la alegerea aceluiasi presedinte inept in doua randuri consecutive si am trecut prin majorari
de taxe insuportabile. Mi-a parut atat de rau cand am “pierdut” profesori dragi ce si-au dat demisia sau
au hotarat sa se reprofileze datorita situatiei in care ne aflam.
Tin minte ca ma cuprindea o tristete profunda gandindu-ma ca sunt nevoita sa-mi las tara – mai ales
atunci cand avea cea mai multa nevoie de oameni ca mine, oameni cu viziune asupra viitorului ce
puteau sa ajute la schimbari in mentalitatea si in cele din urma in societatea romaneasca.
Stiam ca impreuna puteam infaptui ceva maret, puteam schimba radical Romania dar ambitia mea de a
reusi in viata, de a avea parte de studii de calitate ce imi oferea automat siguranta unui loc de munca, de
a avea un viitor mai bun pentru copii mei m-a determinat sa plec fara sa ma uit in urma.
Mama mea tocmai fusese data afara de la locul de munca la fel ca restul catorva milioane de oameni.
Am plecat in America imediat dupa ce mi-am terminat liceul cu promisiunea ca o voi ajuta, ca atunci
cand o sa fie bine ma voi intoarce inapoi in tara. Mi-a parut atat de rau sa-i vad lacrimile in timp ce ma
intrebam in sinea mea “Ce urmeaza?”, “Cine urmeaza?” “O sa se schimbe ceva?” “Urmatorul de la
putere va fi mai bun?”Dar mi-am spus ca nicaieri nu poate fi mai rau. Si am plecat.
Imi amintesc cum am imbratisat-o si am plecat fara sa ma uit in urma.
Cand am ajuns in America m-am simtit ca pe “Taramul Fericirii”. Nu, nu din cauza preturilor la fel de mari
si nici macar a eforturilor guvernului de a scapa de parca-eterna-mondiala-financiara-criza. M-am simtit
mai optimista ca oricand vazand toti acesti oameni cu zambetul pe fata; ma simteam bine in compania
vecinilor ce ma vizitau si ma intrebau de sanatate aproape zilnic fara nici cel mai mic strop de interes
(lucruri putin intalnite in Romania).
Am realizat totusi impactul creat de una dintre cele mai mari puteri ale lumii asupra tarisoarei mele din
Europa. Bugetul era redus. Taxele universitatilor crescusera. Salarii mici si someri peste tot.
Cu greu am gasit totusi un part-time job care m-a ajutat sa-mi platesc o parte din taxa pentru
universitate, apoi am facut un imprumut – mare greseala.
In fine, am terminat 4 ani de studii la Universitatea Washington cu un gpa “decent” de 3.8.
Am calatorit mult. Mi-am terminat masteratul tot in America unde mi-am intemeiat o familie iubitoare.
Am fost o norocoasa. Am avut aceasta sansa uimitoare de a studia si calatori datorita evenimentelor din
’89. Nu vreau sa-mi imaginez cat de ingradita mi-ar fi fost libertatea daca protestele de atunci nu ar fi
reusit sa miste pe cineva, sa ii trezeasca pe romani si intr-un final sa schimbe un intreg sistem.
Vreau sa cred ca nu doar sistemul a fost cel schimbat ci mentalitatea populatiei, felul in care au trait se
vedea dintr-o alta perspectiva in anii ’90. Oamenii au inteles ca nu sunt obligati sa accepte mizerile celor
puternici, pentru ca si noi avem aceleasi drepturi ca si ei.
A fost un proces lung si greu inceput in ‘89 avandu-si apogeul pe 25 martie 2021.
M-am trezit in dimineata zilei de 25 martie dupa o noapte lunga in fata televizorului - nimic special doar
unul-doua talk-showuri ce mi-au trezit curiozitatea datorita titlurilor – “24 martie 1990 poezia „Un
răsunet” ( Desteapta-te romane) , de Andrei Muresanu devine imnul national al României”.
“Magnific!” mi-am zis gandindu-ma la imboldul dat de aceste versuri. “Noi avem sange de roman!” imi
spuneam in gand si am adormit asa cu o frenezie molesita de orele diminetii in timp ce ma gandeam cati
romani urmarisera talk-showul respectiv.
Eu nu cred in semne prevestitoare. Dar ma cuprinsese asa o emotie diferita la reauzirea imnului. O
emotie de patriot, de datorie, de …
Am dormit pret de 3 ore si am fost trezita de niste tipete ale unor grupuri de oameni.
Nu mi-am dat seama ce se intampla asa ca am deschis televizorul.
Se vorbea, pe toate canalele, despre problemele politice, despre cine ce a mai fost acuzat de fals,
marturii mincinoase, cine a mai inselat statul cu sute de mii de euro…chestii banale.
Simteam in aer o presiune, o atmosfera greu de respirat ce era ingrosata de tipetele din strada.
Mi-am spus ca oamenii protesteaza din motive lesne de inteles dar nu am dat importanta.
Mi-am facut micul de jun si cafeaua ca de obicei. Am primit un telefon de la familia mea din America ce
imi duceau dorul de 2 saptamani de cand plecasem.
Ma intorsesem in Romania cu scopul de a-mi petrece ceva timp cu familia mea dar mai ales cu mama de
care imi fusese un dor imens in acesti 9 ani de cand am plecat. Hotarasem sa stau pana dupa Paste.
Am avut o conversatie telefonica de circa 2 ore cu sotul si cu cele doua fetite ale mele ce abia implinisera
2 ani.
Trebuie sa recunosc ca nu mi-am putut stapani lacrimile.
In fine, am terminat micul de jun si cafeaua si incercam sa gasesc ceva interesant pe posturile de
televiziune romanesti. Stirile se terminasera asa aveam o gama restransa de lucruri inteligente pe care le
puteam urmari la televizor la acea ora.
L-am lasat pe Realitatea TV in speranta ca voi gasi ceva palpitant care sa ma scoata din rutina circului
politic cu care fusesem sufocata inca din momentul in care am aterizat pe aeroport.
Hotarasem sa fac un dus si sa ma duc la cumparaturi ca mai apoi sa o vizitez pe mama.
Tin minte si acum focurile de arma auzite ce s-au tras langa Universitate.
Tocmai ii cumparasem mamei un fier de calcat iar ea ma sunase sa ma intrebe la ce ora ajung acasa.
Am scapat telefonul din mana si am incercat sa vad ce se intampla.
Brusc am auzit parca milioane de voci intr-o conversatie fara inteles, tipete, ba chiar si mai multe focuri
de arma.
M-am speriat ingrozitor.
Am vazut apoi un grup de militari ce alergau spre Piata Universitatii. Eram atat de confuza si nu stiam
daca ar fi trebuit sa ma alatur lor si tinerilor ce se indreptau acolo parca cu un scop precis.
Am ajuns pe peluza Teatrului National si ma uitam uimita la droaia aceea de oameni incercand sa
descifrez pancartele.
Toata bucuria de pe fetele oamenilor de atunci a fost spulberata de alte focuri. Déjà vu?
M-am speriat ingrozitor si am realizat ca am doua solutii: sa incerc sa ma ascund sau sa ma alatur
grupului de tineri in speranta ca nimic rau nu are sa se intample.
Se aruncau pietre, se urla si se imbrancea toata lumea.
Se putea citi frica dar si determinarea de pe fetele oamenilor.
Am auzit ca niste tineri fusesera deja arestati.
Credeam ca totul este bine cand, din imbranceala am poposit langa un cadavru inca incins.. incins de
frenezia schimbarii, a infaptuirii a ceva maret dar si de viata.
Lacrimile si tot mai multe cadavre imi umpleau ochii.
Politia se batea cu oamenii iar in ingramadeala aceea am fost prinsa si eu.
Am incercat sa fug dar am fost oprita. (zambet amar) Nici fierul de calcat nu mai stiam unde e.
Fusesem lovita si sangeram. Ma pusesem pe vine si plangeam sub ploaia aceea de gloante, sub tipetele
de glorie dar si de durere din jurul meu.
Observam totul panoramic si inca nu-mi venea sa cred. Realitate sau Iluzie?
Cu ultimele puteri mi-am sunat familia crezand ca acela este sfarsitul. Am inchegat cateva vorbe
tremurate ce probabil nici ei nu le percepusera din cauza zgomotului violent.
Apoi am inchis. Am stat asa pret de cateva secunde.
Imi simteam pulsul - in maini, in picioare, in piept dar mai ales in cap - ce parea o orchestra perfecta
impreuna cu sunetele din jur…cu pasii oamenilor, cu tipetele, cu sunetele pietrelor si a gloantelor.
Incercam sa ma gandesc ce se intampla dar mai ales imi aminteam de lectile de istorie. Ce era atat de
special cu ziua de 25? Si sa fi fost imnul de vina?
24 martie – imnul “Desteapta-te romane”
25 martie – inceputul primului razboi daco-roman
Totul avea sens! Sangele isi revendica, in sfarsit, teritoriul.
Ingrozita, tremurand si sangerand mi-am pus mainile la urechi si am inchis ochii. Atat.

In prezent eu si cu familia mea locuim in Romania. Copii mei sunt mandrii de mine. Eu sunt mandra de
ceeea ce cateva sute de mii de oameni, ce aveau aceleasi scopuri, au realizat.
Sunt linistita in privinta educatiei pe care sistemul din Romania le-o poate oferi, imi place sa vad straini
care vin aici pentru tratamente medicale si sunt mandra cand ii intalnesc in excursile facute in tara
aceasta atat de frumoasa.
Cateodata sunt cuprinsa de amintiri si cu nostalgie si umor revin asupra faptelor din trecut cand soferii
erau atat de frustrati stricandu-si masinile din cauza gropilor din Bucuresti sau cat de mintiti am fost
pentru cativa kilometri in plus de autostrada, cat de stramtorati trebuia sa fim din cauza preturilor
exacerbate dar mai ales a concedierilor in masa.
Sunt fericita ca am contribuit accidental sau nu la schimbarea acestor lucruri. Sunt mandra ca pot arata
celorlati ce avem acum - o tara in care doar grijile cotidiene marunte ne mai afecteaza, o tara in care
taxele sunt pe atat de mari pe cat ar trebui sa fie, o Romanie curata cu oameni zambitori si optimisti
bine educati gata oricand sa schimbe ceva daca acel lucru este necesar pentru ei dar mai ales pentru
urmasii lor, o tara in care standardul de viata este ridicat, o tara din care nu vrei sa fugi ci mai degraba o
tara pe care vrei sa o protejezi pentru ca Romania este “acasa” pentru mine si inca alte 30 de milioane
de oameni.

Pe 25 martie 2021 am reusit sa ii cinstim pe stramosii nostri ce au luptat pentru Romania –de la Decebal,
Stefan cel Mare, pana la revolutionarii din 1989- ne-am aparat patria si drepturile cu fruntile sus, fara
teama insa cu speranta ca “maine va fi una mai buna”. Am schitat si construit o noua realitate ce a ajutat
Romania sa fie ceea ce este astazi – un exemplu viu de putere, tehnologie si standard ridicat.
Revolutionarii din 25 martie 2021 au invins raul. Au fost cei care i-au trezit si pe ceilalti romani la
realitate, au insamantat sentimentele nationale ce tindeau sa se piarda sub patura aceea de nepasare.
Astazi nimeni nu mai este fortat sa indure bataia de joc a autoritatilor. Astazi ne stim drepturile si facem
apel la ele ori de cate ori este necesar. Astazi suntem mai mandri ca niciodata.
Si totusi.. de ce a fost nevoie de o noua revolutie? De ce a trebuit sa ne executam un alt presedinte? De
ce a trebuit sa moara alte cateva mii de oameni pentru a ne putea atinge idealul de patrie? Nu ne
puteam “destepta” mai devreme?

- O poveste despre Romania viitorului din viziunea prezentului si cu un gust al trecutului in

speranta ca oamenii vor realiza ca suntem datori patriei si ca nu ne putem lasa visele spulberate,
mai ales acum – cand toata lumea vrea sa fuga, sa nu vada si sa nu auda nimic din ceea ce se
intampla, cand oamenii sunt dezgustati si totusi nimeni nu face nimic.

Mesaj pentru participanţii la concursul de admitere al

Şcolii de Vară
În urma citirii lucrărilor sosite până acum, juriul concursului de admitere la Şcoala de Vară a
Memorialului Sighet atrage atenţia participanţilor că proba de imaginaţie propusă ca temă
încearcă să discearnă atât viziunea tinerei generaţii asupra viitorului (“Cum vă va fi viaţa peste 10
ani?”) cât şi felul în care îşi propune aceasta sa se implice în contextul social-politic al deceniului
care se va scurge până atunci, pentru a putea influenţa acest viitor.

În acest sens, o sugestie poate să fie comentarea celebrei fraze a preşedintelui american John F.
Kennedy: „Nu te întreba ce poate face ţara pentru tine, întreaba-te ce poţi să faci tu pentru ţara
ta”