Moneda Si Credit

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE
Catedra “BĂNCI ŞI BURSE DE VALORI”
MONEDĂ ŞI CREDIT
CURS DE LECŢII
Autor:
© Ilinca GOROBEŢ
Chişinău 2002
2 CURS DE LECŢII
MONEDĂ ŞI CREDIT 3
CUPRINS pagin
a
Tema 1: „Provenienţa şi esenţa monedei”…………………...…………………
1. Concepţii şi etape în evoluţia monedei…….…..….………………………………………..
5
2. Esenţa monedei….………………………...………………………………………………..
5
3. Rolul monedei în economia contemporană…………………...…..………………………...
6
8
Tema 2: „Formele (tipurile) monedei"…………………………………………

1. Moneda metalică……………………………………………………………………………
9
2. Moneda de hârtie…………………………………………………………………….……...
9
3. Titlurile de credit…………………………………………………………………….……...
10
4. Titluri de credit contemporane……………………………………………………………...
11
14
Tema 3: „Funcţiile monedei”…………………………...………………………

1. Moneda – etalon al valorii………..…………………………………………………………
16
2. Moneda – mijloc de circulaţie………………………………………………………………
16
3. Moneda – mijloc de plată…………………………………………………………………...
17
4. Moneda – instrument de rezervă a valorii…………………………………………………..
18
5. Moneda internaţională………………………………………………………………………
19
20
Tema 4: „Masa monetară”……………..………………………………..……...

1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară……………………………………………………
22
2. Masa monetară: concept, structură, conţinut………………………………………………..
22
3. Agregatele masei monetare. Caracteristica generală……………………………………….
24
4. Factorii ce determină masa monetară……………………………………………………….
26
26
Tema 5: „Sistemul monetar”……………………………………………………

1. Sistemul monetar naţional: concept, elemente. Evoluţia sistemului monetar (tipuri):
27
metalist (bimetalist şi monometalist); al monedei de hârtie…………..…………………….
2. Sistemul monetar metalist…………………………………………………………………..
27
3. Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui………………………..
28
30
4. Sistemul monetar al Republicii Moldova……………………………………………….…..
4 CURS DE LECŢII
Tema 1: "Provenienţa şi esenţa monedei"
1. Concepţii şi etape în evoluţia monedei.

2. Esenţa monedei.
3. Rolul monedei în economia contemporană.
1. Concepţii şi etape în evoluţia monedei.

Banii sunt cunoscuţi încă din antichitate, şi au apărut ca rezultat al dezvoltării
forţelor productive şi relaţiilor marfă. Economia naturală se caracterizează printr-un nivel
scăzut de dezvoltare a forţelor de producere şi de aceea tot ce se producea, de obicei, şi se
consuma. Schimbul se produce numai la nivelul surplusurilor.
Schimbul reprezintă – mişcarea mărfurilor de la un producător la altul în direcţia
opusă, contra altei mărfi. El presupune comensurarea mărfurilor de diferit tip, calitate,
formă, destinaţie, etc. Această evaluare cerea o bază reală de comparare. Aşa bază poate
servi valoarea mărfii, adică, cantitatea de muncă materializată în procesul producerii
mărfii şi încorporată în marfa dată.
Munca depusă pentru producerea unei mărfi atare, poate varia de cantitatea de
muncă materializată în altă marfă şi din acest considerent şi valoarea acestor bunuri este
diferită. De aici apare şi necesitatea utilizării valorii de schimb.
Valoarea de schimb – capacitatea de schimb a unei mărfi pe altele în anumite
proporţii sau compararea cantitativă a mărfurilor. În economia naturală mărfurile aveau
numai valoare de întrebuinţare sau de consum. În economia de schimb pe producătorul de
mărfuri îl interesează, mai întâi, valoarea de schimb sau costul, apoi cea de întrebuinţare,
deoarece dacă marfa n-are valoare de întrebuinţare, n-are rost de a fi produsă.
În procesul schimbului marfa trebuie să aibă valoare de întrebuinţare pentru
cumpărător şi de schimb – pentru vânzător. Această particularitate a mărfurilor se prezintă
ca o unitate de contrarii: unitate prin faptul că fiecare marfă trebuie să posede ambele
valori, iar contrariul se manifestă prin aceea că pentru una şi aceeaşi persoană, marfa dată
nu poate avea ambele valori.
Se cunosc mai multe forme în evoluţia schimburilor de mărfuri.

I formă – simplă sau stihiinică, când valoarea de schimb se stabilea în proporţie
de 1:1. Acest tip de schimb avea următoarele neajunsuri:
a) nu se ţinea cont de principiul de echivalenţă la schimbarea mărfurilor;
b) în aceste condiţii nu se asigura accesul liber al oricărui producător la orice
marfă ce se producea în societate (conflictul de interese).
II formă – completă sau reversibilă se caracterizează printr-un flux mare a
schimburilor şi mărfurilor produse pentru schimb. Neajunsul acestei forme –
apariţia multor mărfuri echivalente nu a dus la definitivarea exprimării
valorice a valorii fiecărei mărfi.
III formă – generală, când marfa devine principalul scop al producerii. În
această perioadă fiecare producător tinde spre obţinerea aşa-zisei "marfă
generală", care este necesară tuturor. Ca marfă generală se utiliza grâul, sarea,
etc. Neajunsul acestei forme este – aceste echivalente erau alterabile şi greu
transportabile.
IV formă – bănească sau monetară, care a dus la înlocuirea echivalentului de
mărfuri cu cel de metale preţioase. Dezvoltarea formei lingoului din metal
preţios a dus la apariţia monetelor (partea din faţă – nominalul, cea opusă –
stema statului). Odată cu apariţia relaţiilor economiei de piaţă, iarăşi a devenit
incomod folosirea monetelor din metale preţioase pentru deservirea afacerilor
în legătură cu creşterea rapidă a numărului afacerilor şi a sumei fiecărei
afaceri. În aceste condiţii apare moneda-semn sau acea monedă propriu-zisă
care s-a păstrat până în prezent.
2. Esenţa monedei.
Esenţa banilor se manifestă prin faptul că sunt o formă specifică de mărfuri, cu
formă naturală care îndeplinesc funcţia de etalon general al valorii.
Banii sunt o categorie istorică reeşind din următoarele:
6 CURS DE LECŢII
a) în decursul istoric de dezvoltare al societăţii au existat perioade când relaţiile

de producere se organizau fără participarea banilor; ei au apărut la una din
etapele de dezvoltare a societăţii;
b) odată cu dezvoltarea relaţiilor de producere în societate s-au dezvoltat şi
formele banilor, funcţiile acestora, operaţiunile efectuate cu bani;
c) banii au fost unul din principalii factori de stimulare a societăţii.
Banii ca categorie economică sunt determinaţi de următoarea definiţie. Banii sunt un
echivalent general al valorii tuturor mărfurilor. Esenţa banilor ca o categorie economică se
manifestă prin următoarele trei forme:
a) în formă de valoare de schimb nemijlocit şi general;
b) în formă de valoare de schimb de sine stătătoare;
c) în formă de măsură reală a muncii.
După conţinutul lor banii sunt o marfă. Ca şi mărfurilor le este specifică şi valoarea
de întrebuinţare şi cea de schimb. Însă în comparaţie cu celelalte mărfuri, banii sunt o
marfă specifică:
a) înafară de valoarea de întrebuinţare pe care o au mărfurile, mai au şi o valoare
de întrebuinţare globală. Cu ajutorul lor omul îşi poate satisface orice
necesitate;
b) valoarea de schimb a banilor se manifestă prin aceea, că ei pot fi schimbaţi pe
orice marfă, pe când valoarea de schimb a celorlalte mărfuri apare numai
atunci când ea poate fi schimbată pe piaţă.
Banii asigură fluxul între două valori. Odată cu apariţia banilor, lumea mărfurilor s-
a divizat în două: prima parte reprezintă banii şi a două restul mărfurilor.
Valoarea de consum este concentrată de partea mărfurilor, iar cea de schimb – de
cea a banilor. Mărfurile participante în cadrul schimbului se prezintă ca valori de consum,
iar banii se prezintă ca valori de consum, iar banii se prezintă ca un echivalent al tuturor
mărfurilor, prin însăşi valoarea lor.
În concluzie, particularităţile banilor se exprimă prin:
a) banii sunt o marfă evidenţiată stihiinic;
b) banii sunt o marfă privilegiată, care joacă rolul de echivalent general;

c) banii au soluţionat contradicţia dintre valoarea de întrebuinţare şi cea de
schimb, specifice tuturor mărfurilor, inclusiv banilor.
3. Rolul monedei în economia contemporană.

Rolul pe care şi-l asumă banii în economia de piaţă se rezumă în faptul, că ei se
transformă în capital. Banii devin capital bănesc în procesul reproducerii industriale,
datorită faptului că funcţionarea lor se include în circuitul capitalului productiv-industrial
şi ei îşi schimbă forma. În rezultatul ciclului de producţie se obţin tot bani.
Banii asigură producerea şi realizarea capitalului social.
În anii '80 s-a înteţit rolul banilor în calitate de instrument de redresare a economiei,
când în ţările dezvoltate de rând cu concepţia monetaristă, se utilizează pe larg şi politica
monetar-creditară.
Fără existenţa banilor este imposibilă organizarea proceselor de producere şi
realizare a mărfurilor şi serviciilor şi prin urmare, este imposibilă existenţa societăţii.
Banii sunt unicul mijloc cu ajutorul cărora se poate efectua schimbul de mărfuri,
evidenţa contabilă şi statistică a cheltuielilor pentru producerea mărfurilor şi veniturilor de
la realizarea mărfurilor.
Banii sunt unul dintre principalele stimulente ale activităţii fiecărui membru al
societăţii.
Numai cu ajutorul banilor poate exista specializarea şi cooperarea producătorilor,
pot fi organizate relaţiile economice internaţionale.
8 CURS DE LECŢII
Tema 2: "Formele (tipurile) monedei"
1. Moneda metalică.
2. Moneda de hârtie.
3. Titlurile de credit.
4. Titluri de credit contemporane.
Banii în evoluţia sa s-au impus sub două aspecte: bani reali şi bani reprezentativi.
1. Moneda metalică.
Banii reali sunt banii, a căror valoare nominală corespunde valorii lor reale, adică
valorii metalului din care au fost confecţionaţi. Banii metalici (aramă, argint, aur) au avut
diferite forme. Cea mai comodă formă pentru circulaţie s-a dovedit a fi cea rotundă. Partea
din faţă numindu-se avers, cea din spate – revers, şi cea laterală – gurt. În scopul protecţiei
contra sustragerii, partea laterală se turna în formă de zimţuri.
Primele monete datează cu 26 secole în urmă, în China Antică şi în statul Lidia. În
Rusia Chieveană monetele au apărut în secolele IX – X e.n.
De la început se emiteau numai monete confecţionate din aur şi argint. În a II
jumătate a secolului IX la emiterea în circulaţie a monetelor din aur a trecut şi Anglia, care
deţinea monopol în extragerea minereului dat. Cauzele fiind: aurul este metal omogen
după calitate; divizabil şi legabil, fără pierderea calităţilor anterioare; portabil; păstrabil;
greu dobândibil; greu prelucrabil.
Datorită rezistenţei sale, banii metalici puteau fi emişi de mărimi egale, în cantităţi
egale, uşor participând la relaţiile economice interstatale, precum şi îndeplinind toate cele
5 funcţii ale sale. Însă, monetelor din aur le erau specifice unele neajunsuri:
- extragerea metalului nu era în egală măsură cu fabricarea mărfurilor şi prestarea
serviciilor;
- monetele date nu puteau deservi afacerile mici;
- nu făceau faţă elasticităţii pieţei: nu puteau fi emişi şi retraşi din circulaţie;

- moneda-aur, în general, nu stimula producerea şi circulaţia mărfurilor.
Monetele-aur au circulat relativ puţin – până la I război mondial, când statele
beligerante pentru acoperirea cheltuielilor au recurs la emisiunea monedei-hârtie. Pe
parcurs aurul a dispărut complet din circulaţie.
2. Moneda de hârtie.
Banii reprezentativi se consideră: semnele metalice (moneta mică reprezentativă

(ban, cent, copeică) confecţionată din metale ieftine (aramă, aluminiu)) şi semne de hârtie,
care împart moneda de hârtie şi titluri de credit.
Moneda de hârtie – a apărut ca un substituitor al celei metalice. Primii bani de hârtie
au apărut în Rusia în 1769. Emitenţii acestor monede pot fi trezoreria publică şi băncile
centrale. În primul rând, statul direct emite aceste bilete de trezorerie pentru acoperirea
cheltuielilor sale. În cazul doi, banca centrală emite bancnote de valori mici şi le acordă
credit guvernului, adică se emit indirect. Diferenţa dintre valoarea nominală şi cea reală a
monedei date reprezintă venitul de la emisiune (sau emisional), care reprezintă un element
semnificativ în ponderea veniturilor publice.
Moneda de hârtie se emite pentru finanţarea cheltuielilor statului, pentru acoperirea
deficitului bugetar şi mărimea acestei emisii depinde de necesităţile statului în resurse
financiare şi nu de necesităţile circulaţiei de mărfuri sau a celei monetare.
La etapa iniţială monedele de hârtie se emiteau alături de cele metalice şi între
aceste două monede exista un raport, adică puteau fi liber schimbate una pe cealaltă. Însă,
necesităţile crescânde ale bugetului au dus la înlăturarea existenţei acestui raport.
Moneda-hârtie îndeplineşte doar 2 funcţii ale banilor: mijloc de circulaţie şi mijloc
de plată.
Lipsa convertirii în aur nu dă posibilitate de a fi remişi din circulaţie. Natura
economică a monedei-hârtie exclude posibilitatea stabilităţii circulaţiei monedei date,
10 CURS DE LECŢII
deoarece aceşti bani n-au nimic comun cu circulaţia de mărfuri. De aceea moneda astfel
emisă umple toate canalele de circulaţie şi se depreciază. Cauzele deprecierii sunt:
- emisiunea excedentară de monedă-hârtie,
- scăderea încrederii faţă de emitent,
- balanţa comercială negativă.
Aşa dar, esenţa monedei-hârtie constă în aceea că sunt bani reprezentativi, emişi de
autorităţile statale, pentru acoperirea deficitului bugetar, de regulă, neconvertibili în aur şi
căror le este atribuit un curs artificial faţă de aur.
3. Titlurile de credit.
Titlurile de credit apar odată cu dezvoltarea forţelor de producţie, când vânzarea-

cumpărarea se face pe credit; când momentul cumpărării variază de cel al achitării.
Apariţia lor a avut ca scop asigurarea elasticităţii circulaţiei băneşti.
Titlurile de credit trebuie să fie capabile să asigure necesităţile circulaţiei de mărfuri
în numerar, să economisească banii reali (moneda metalică), să contribuie la dezvoltarea
decontărilor prin virament.
Din categoria titlurilor de credit fac parte: cambia, bancnota sau biletul de bancă,
cecul, banii electronici şi cardurile. Titlurile de credit ca şi moneda-hârtie îndeplinesc doar
2 funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie, însă, asigură autoreglarea masei monetare.
Cambia - reprezintă obligaţiunea irevocabilă scrisă de către debitor de a plăti o
sumă anumită creditorului. Există cambie simplă sau bilet la ordin emis de debitor şi
trata, emis de creditor, semnat de debitor şi remis creditorului, ca ultimul să-l andoseze.
Cambiilor le este caracteristic:
 abstractivitate – lipsa pe document a informaţiei despre afaceri;
 obligativitate – debitorul este dator să achite suma indicată pe cambie;
 circulaţie înaltă – transmisibilitatea lor terţelor persoane.
Există cambii bancare, emise de bancă în favoarea persoanei ce deţine depozit în

banca dată, comerciale se emit sub gajul mărfii, trezoreriale, car se emit pentru aplanarea
deficitului bugetar şi cel de casă.
Utilizarea cambiei este limitată reeşind din:
 cambia deserveşte numai comerţul en-gross;
 comerţul en-gross se efectuează şi în numerar;
 în circuitul cambiilor sunt atraşi un cerc îngust de persoane, care au încredere în
traşi şi giranţi (indosator).

Primind cambia vânzătorul mărfii poate s-o utilizeze în 3 modalităţi:
1) s-o păstreze până la scadenţă, primind şi o dobândă;
2) cambia poate fi folosită ca mijloc de plată, neprimind dobândă;
3) cambia poate fi scontată la banca comercială şi reescontată la banca centrală.
Bancnota sau biletul de bancă – sunt titlurile de credit care se emit de banca
centrală ca rezultat al reescontării cambiilor.
Bancnota se deosebeşte de cambie prin:
după termen – cambia are termen de circulaţie, pe când bancnota este o obligaţiune
fără termen;
după garanţie – cambiile se emit de întreprinzători anumiţi, având garanţie
individuală; bancnota se emite de banca centrală şi are garanţie de stat.
Bancnota se deosebeşte şi de moneda-hârtie prin:
după utilizare – moneda-hârtie se utilizează, mai mult ca mijloc de circulaţie, pe
când bancnota – ca mijloc de plată;
după metoda de emitere – moneda-hârtie se emite de trezorerie, bancnotele – de
banca centrală;
după rambursabilitate – bancnotele după achitarea cambiei se remit din circulaţie,
pe când moneda-hârtie – rămâne în circulaţie;
după convertibilitate – bancnotele ajungând la banca centrală se convertesc în aur şi
argint, iar moneda-hârtie nu se converteşte.
12 CURS DE LECŢII
Bancnotele moderne nu se convertesc în aur, dar îşi păstrează exprimarea prin

mărfuri sau bază creditară.
În prezent se cunosc 3 canale de emisie a bancnotelor:
a) creditarea bancară a economiei, care asigură legătura circulaţiei băneşti cu
dinamica reproducerii capitalului social;
b) creditarea bancară a statului, când bancnotele se emit în schimbul obligaţiunilor
pe termen lung;
c) în cazul creşterii rezervelor valutare oficiale a balanţei comerciale active
(Germania, Japonia).
Cecul este un document bănesc prin care deţinătorul mijloacelor băneşti la bancă îi
ordonează băncii să transfere aceste mijloace altui agent economic.
Prima dată cecul a fost utilizat în 1683 în Anglia.
Se cunosc 3 tipuri de bază:
nominative – pe cec este scris numele unei persoane concrete şi este netransmisibil;
la purtător – fără indicarea titularului;
la ordin – pentru o persoană concretă, dar cu dreptul de andosare.
Cecurile sunt utilizate pentru primirea numerarului, ca mijloc de circulaţie şi plată şi
ca instrument al decontărilor fără numerar. În cazul decontărilor cu persoane ce-şi deţin
mijloacele în bănci diferite intervine Centrul de Decontări.
În decontările internaţionale se utilizează cecurile bancare, pentru efectuarea
plăţilor comerciale, însă, în genere, ele se utilizează pentru efectuarea plăţilor cu caracter
necomercial.
Cecul de decontare este ordinul scris băncii de a efectua de pe contul plătitorului de
cec pe contul beneficiarului cecului.
Cecurile băneşti – servesc pentru primirea numerarului de către întreprinderi şi
organizaţii.
În genere, cecurile au stat la baza apariţiei decontărilor fără numerar sau prin
virament.
4. Titluri de credit contemporane.
Din categoria titlurilor de credit contemporane fac parte: banii electronici şi

cardurile.
Banii electronici. Rapida circulaţie a cecurilor, după al II război mondial, cerea
schimbarea formelor de plată. Progresul tehnico-ştiinţific şi dezvoltarea tehnicii de calcul
au dat posibilitate ţărilor puternic dezvoltate să elaboreze sisteme electronice-automatizate
pentru prelucrarea cecurilor şi ţinerea evidenţei conturilor de decontare. În S.U.A. în anii
‘70 a fost creată sistema de plăţi pe suport electronic, ce a primit denumirea de sistem
electronic de transfer a mijloacelor băneşti (E.F.T.S. – Electronic Funds Transfert System).
Această sistemă este o punte de trecere în evoluţia economiei de monedă. Echipamentele
electronice şi sistema de legături telefonice, privind efectuarea operaţiunilor de creditare şi
de plată (introducerea şi scoaterea în/de pe cont, transferul de pe un cont pe altul, calculul
dobânzilor, controlul stării conturilor) cu ajutorul impulsurilor electronice, în regim non-
hârtie, au dat imbold apariţiei banilor electronici. Cu ajutorul lor se efectuează o
impunătoare parte de operaţiuni interbancare.
Cardurile sau cărţile de credit. Introducerea în bănci a calculatoarelor electronice
a făcut posibilă înlocuirea cecurilor şi a numerarului cu cardurile. Sunt o posibilitate de a
obţine mijloace creditare pe termen scurt de la instituţiile creditare. Se emit la bancă în
baza contului deschis de client în formă de cartelă de plastic cu microschemă.
În străinătate cardurile se utilizează în comerţul cu amănuntul şi în sfera serviciilor.
Cele mai răspândite carduri sunt cele bancare, cele comerciale, pentru procurarea benzinei,
pentru achitarea serviciilor distractive şi turism. O aplicabilitate mai mare o au cardurile
comerciale.
14 CURS DE LECŢII
Tema 3: “Funcţiile monedei”
1. Moneda – etalon al valorii.

2. Moneda – mijloc de circulaţie.
3. Moneda – mijloc de plată.
4. Moneda – instrument de rezervă a valorii.
5. Moneda internaţională.
1. Moneda – etalon al valorii.
Banii ca etalon general al valorii stabilesc preţurile tuturor mărfurilor. Însă, nu banii
fac mărfurile comensurabile, ci munca materializată pentru producere. Costul mărfii
evaluat în etalon monetar – reprezintă preţul. Preţul reflectă cheltuielile de muncă
efectuate pentru producerea şi realizarea mărfii date.
La baza preţurilor stă scara preţurilor, care este nu altceva decât mărimea valorii
întărită pentru fiecare unitate monetară. Preţul mărfii se stabileşte pe piaţă la confruntarea
cererii şi ofertei. El depinde de valoarea mărfii şi a banilor. În cazul funcţionării banilor
metalici, preţul mărfii este direct proporţională cu valoarea mărfurilor şi invers
proporţională cu valoarea banilor. La devierea preţurilor (în jos în sus) de la valoarea
mărfii, producătorul determină care mărfuri sunt deficitare şi care sunt excedentare.
În cazul monedei metalice preţurile depindeau numai de valoarea mărfurilor, iar
prezenţa monedei-hârtie dezorientează producătorul, deoarece una şi aceeaşi marfă în
diferite locuri costă diferit. Pentru compararea mărfurilor ce au valori diferite este necesar
de a le evalua în unităţi monetare.
Între monedă ca etalon al valorii şi monedă ca scară a preţurilor este diferenţă. Banii
ca etalon al valorii se referă la toate mărfurile, apar stihiinic şi se schimbă în dependenţă
de forţele productive şi de munca materializată la producerea lor. Banii ca sară a
preţurilor se fixează de stat şi depind de cantitatea de metal fixată. Ea variază în
dependenţă de preţul metalului dat. De la început unitatea monetară coincidea cu scara
preţurilor. Dacă în 1900 1$ = 1.50463 g. Au, în 1934 1$ = 0.888671 g. Au, ca mai apoi, în
1976 1$ = 0.736 g. Au.
Sistema valutară de la Jamaica din 1976 – 1978 a lichidat noţiunea de preţ oficial al
aurului şi conţinutul unităţii monetare în aur pentru ţările Fondului Monetar Internaţional.
Mai apoi, scara preţurilor se stabilea stihiinic pe piaţă, în dependenţă de puterea de
cumpărare a mărfurilor.
În prezent se simte un proces de demonetizare a dolarului. În prezent noţiunea de
scară a preţurilor, odată cu impunerea pregnantă a titlurilor de credit, a suferit schimbări.
Statul stabileşte:
a) denumirea unităţii monetare, ordinea de emitere şi remitere, precum şi valoarea
lor;
b) ordinea de emitere a unităţii monetare divizionare (bănuţi), determinându-i
raportul în unitatea de bază;
c) regula circulaţiei numerarului şi a circuitului prin virament;
d) cursul valutar al monedei naţionale faţă de cea străină, ce se publică în presa
oficială, stabilindu-se în dependenţă de cererea pentru valută.
Deci, preţul mărfii se stabileşte pe piaţă în corespundere cu cerinţele legii valorii.
Aceasta în cazul dominaţiei aurului. Însă, în prezent, preţul se formează prin confruntarea
valorii unei mărfi cu alta. Pe piaţă mărfurile sunt supuse unor modificări, rezultate de
păstrarea circulaţiei legii valorii.
2. Moneda – mijloc de circulaţie.

16 CURS DE LECŢII
Moneda ca mijloc de circulaţie trebuie să existe real. Circulaţia mărfurilor include:

vinderea mărfii, adică, preschimbarea ei în bani şi cumpărarea mărfii, preschimbarea
banilor în marfă: M – B – M (marfă – bani – marfă). În aşa mod, moneda îndeplineşte
rolul de intermediar. Funcţionarea banilor ca mijloc de circulaţie creează condiţia de
aplanare a graniţelor de timp, spaţiu, distanţă, care sunt caracteristice circulaţiei directe
a mărfurilor. Deci, banii contribuie la circulaţia neîntreruptă a mărfurilor.
În cazul schimbului marfă – marfă, timpul cumpărării şi vânzării mărfii coincidea.
Însă, circulaţia mărfurilor presupune 2 faze distinse:
1 – cumpărarea mărfii;
2 – vânzarea mărfii.
Aceste faze diferă ca timp şi spaţiu, ceea ce creează o situaţie de criză pentru
producător. Particularităţilor banilor ca mijloc de circulaţie le pot îndeplini banii
reprezentativi: moneda de hârtie şi titlurile de credit. În prezent poziţiile cheie le ocupă
titlurile de credit servind ca mijloc de cumpărare şi plată. Monedei ca mijloc de
cumpărare îi este caracteristice producţia de mărfuri simplă: M – B – M.
Însă, în condiţiile actuale, formula circulaţiei banilor are aspectul B – M – B.
Titlurile de credit se prezintă ca mijloc de circulaţie şi ca mijloc de plată şi de aceea în
literatura de specialitate de peste hotare, aceste două funcţii sunt îmbinate într-una.
3. Moneda – mijloc de plată.
Mărfurile nu întotdeauna se vând contra numerar. Cauza fiind: neomogenitatea

continuităţii perioadelor de producere şi circulaţie a diferitor mărfuri, precum şi din cauza
sezonalităţii producţiei, ce creează necesităţi suplimentare la subiecţii economici. Ca
rezultat, apare necesitatea cumpărării mărfurilor în credit. Banii în calitate de mijloc de
plată se prezintă în felul următor : M – D (marfă – datorii la termen); D – B (datorii la
termen – bani). Deci, mărfurile şi banii nu intră în contact direct, ceea ce creează pericol
de neplată pentru creditor. Banii ca funcţie – mijloc de plată leagă diferiţi producători, care
cumpără mărfuri în credit, deoarece ei sunt strâns legaţi unul de celălalt, falimentarea
unuia creează probleme serioase sau uneori chiar şi falimentarea celorlalţi. Una din
metodele de soluţionare a urgentării plăţilor între întreprinderi poate duce la lărgirea
utilizării titlurilor de credit cum sunt: cambiile bancare, banii electronici şi cardurile,
apărute în baza banilor electronici.
4. Moneda – instrument de rezervă a valorii.
Banii se prezintă ca un echivalent general, asigurându-i deţinătorului lor obţinerea

oricărei mărfi. Ei stau la baza avuţiei naţionale, deaceea la oameni apare tendinţa de a-i
acumula şi păstra.
Pentru crearea comorilor banii se remit din circulaţie, adică, actul de vânzare-
cumpărare se întrerupe. Însă, acumularea simplă de bani, nu aduce beneficiarului venit
suplimentar. Spre deosebire de celelalte funcţii, banii ca mijloc de acumulare şi tezaurizare
trebuie să-şi menţină valoarea măcar pe o perioadă, şi trebuie să fie reali. În cazul
circulaţiei banilor metalici, această funcţie era bine venită, deoarece surplusul de bani
pleca în tezaur, iar insuficienţa de bani era completată din tezaur. Prin tezaur se
subînţelege acumularea de valoare făcută în forma ce asigură păstrarea bunurilor în funcţie
de spaţiu şi timp.
Pe măsura dezvoltării producerii de mărfuri, rolul funcţiei de acumulare şi
tezaurizare creşte. Fără acumulări este imposibilă reproducerea. În prezent antreprenorului
îi este neconvenabil de a păstra banii, el tinde să îi antreneze în permanenţă în procesul de
producere. Întreruperea procesului de producere din cauza rupturii de resurse băneşti duce
uneori la falimentarea subiectului economic, iar la nivel de stat – la discordanţe în
economia naţională.
Până nu demult statele păstrau rezerve de aur, deoarece moneda reprezentativă era
convertibilă în aur. Însă, în prezent, aurul este păstrat în rezerva băncilor centrale,
trezoreria statului şi rezervele valutare ale guvernelor. Mărimea rezervei de aur denotă
bogăţia ţării şi asigură încrederea rezidenţilor şi nerezidenţilor în unitatea monetară
naţională.
18 CURS DE LECŢII
În prezent, multe persoanele fizice cumpără bijuterii, colectează monete cu scopul

protejării împotriva devalorizării monedei naţionale. Agenţii economici îşi păstrează
acumulările pe termen scurt în instituţiile financiare, iar cele pe termen lung în hârtii de
valoare, obţinând venituri considerabile.
Deci, această funcţie a monedei reglează stihiinic circulaţia monetară.
5. Moneda internaţională.
Legăturile externe şi creditele internaţionale au contribuit la apariţia banilor

internaţionali. Ei funcţionează ca mijloc de plată internaţional, mijloc de circulaţie
internaţională şi mijloc de acumulare internaţională. Ei sunt utilizaţi pentru echilibrarea
balanţei de plăţi. Ei se utilizează la contractarea împrumuturilor şi subsidiilor
internaţionale. De la început rolul banilor universali îl deservea aurul.
Prima convenţie valutară internaţională de la Genua din 1922, a declarat dolarul
american şi lira sterlină ca echivalente ale aurului.
Apoi, a urmat conferinţa de la Bretton-Woods din 1944, care a specificat că funcţia
de bani internaţionali o are aurul. Alături de aur au mai fost recunoscute în calitate de
mijloc de plată internaţională şi rezervă valutară internaţională dolarul american şi lira
sterlină. Cursul oficial al dolarului faţă de aur era de 35∃ pentru 1 uncie (31.1 g. aur).
Înafară de acorduri internaţionale au mai fost semnate şi acorduri regionale, care
asigurau relaţiile între ţările dominante şi cele dominate. Aşa a apărut blocul lirei sterline
(1931), blocul dolarului (1933), blocul aurului (1933, sub preşedenţia Franţei).După al
doilea război mondial în baza acestor blocuri au apărut zone: zona lirei sterline, zona
dolarului, zona francului francez, zona guldenului olandez, zona lirei sterline, etc.
Clearing-ul valutar – este sistema de decontări între state în baza cererilor reciproce.
Se utilizează în corespundere cu convenţiile de plată internaţionale, care presupun conturi
de clearing, valuta şi ordinea de stingere a datoriei.
Pentru crearea unei unităţi monetare de cont, cu scopul soluţionării problemelor
privind lichiditatea internaţională, Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) a introdus noi
rezerve şi mijloace de plată – D.S.T. (drepturi speciale de tragere). D.S.T.-ul are rolul de
a regla balanţa de plăţi a ţărilor membre F.M.I., de a completa şi facilita rezervele oficiale
şi decontările, precum şi pentru a aprecia duritatea monedei naţionale. În 1971 s-a stabilit
conţinutul D.S.T.-ului în aur şi era egal cu cel al dolarului – 0.888671 g. Însă, după
devalorizarea dolarului, de la 1 iulie 1974, valoarea unităţii D.S.T. se determina după coşul
valutar a 16 valute, apoi după cele 5 valute a celor mai dezvoltate ţări ale lumii (dolarul
american, yena japoneză, marca germană, francul francez şi lira sterlină).
Pentru ţările membre ale sistemului monetar european din martie 1979, a fost
introdusă unitatea monetară de cont – E.C.U. În comparaţie cu D.S.T.-ul, E.C.U.-ul era
asigurat 50% cu aur şi dolari americani (din contul a 20% din rezervele oficiale a ţărilor
membre) şi 50% din contul monedelor lor naţionale. E.C.U.-ul servea drept înscris în
conturi la băncile centrale a ţărilor membre. Valoarea E.C.U. se determina ca şi cea a
D.S.T.-ului cu ajutorul coşului valutar. Se utiliza de 12 ţări ale Uniunii Monetare Europene
(U.M.E.).
Din 1999 a fost introdusă ca monedă de cont – EURO, iar din 2002 circulă şi în
numerar. O utilizează 12 ţări ale U.M.E. (din cele 15) cu o populaţie de 300 mln. de
locuitori. În numerar au fost introduse 600 mln. bancnote şi 400 mln. monete. Paralel, pe
teritoriul ţărilor respective monedele lor naţionale în decurs de 2 luni au fost anulate. N-au
aderat la EURO – Marea Britanie, Norvegia şi Danemarca.
Cele 5 funcţii ale banilor se află într-o strânsă corelare şi interdependenţă. Logic şi
istoric, fiecare funcţie este predecesoarea unei alteea. Din cele expuse putem desprinde 3
particularităţi de bază ale monedei, care totodată reflectă şi esenţa lor:
1. banii asigură schimbul. Cu ajutorul lor se poate cumpăra orice marfă;
2. banii reflectă valoarea de schimb a mărfurilor. Prin intermediul lor se
stabileşte preţul mărfii, iar acesta dă posibilitate unei comparări calitative a diferitor
mărfuri din punct de vedere utilitar;
3. banii reflectă munca materializată într-o marfă concretă.
20 CURS DE LECŢII
Tema 4: “Masa monetară”
1.Circuitul monetar şi circulaţia monetară.

2.Masa monetară: concept, structură, conţinut.
3. Agregatele masei monetare. Caracteristica generală.
4.Factorii ce determină masa monetară.
1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară.
Banii se află într-o permanentă mişcare între 3 subiecte: persoane fizice, agenţi
economici şi organe statale. Mişcarea banilor în exercitarea funcţiilor sale în formă de
numerar şi prin virament reprezintă circulaţia monetară.
Circuitul monetar îşi începe funcţionalitatea la subiecţii economici. Banii se
concentrează în portmoneurile populaţiei, în casele persoanelor juridice, pe conturile
instituţiilor creditare, în trezoreria statului. Pentru începerea circuitului monetar este
necesară apariţia necesităţii de bani la una din părţi. Când apare cererea de monedă, apare
necesitatea efectuării tranzacţiilor pentru circulaţie şi a plăţilor pentru mărfuri şi servicii.
Volumul lor este determinat de P.I.B. Cu cât este mai mare valoarea mărfurilor şi
serviciilor, cu atât mai mulţi bani sunt necesari pentru încheierea afacerilor. Cererea de
monedă este înaintată şi pentru acumulare, care apare sub diferite forme: depuneri în
instituţiile creditare, hârtii de valoare şi rezerve oficiale de stat. Circulaţia monetară se
efectuează în 2 moduri: în numerar şi prin virament.
Circulaţia monetară în numerar – mişcarea banilor în sfera circulaţiei îndeplinind 2
funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie. Banii în numerar se utilizează pentru
circulaţia mărfurilor şi serviciilor, pentru decontările nelegate nemijlocit de circulaţia
mărfurilor şi serviciior, şi anume: decontări cu salariaţii: pensii, premii, pensii alimentare;
pentru contribuţii la asigurările sociale; pentru plata hârtiilor de valoare şi dobânzilor la
ele; pentru achitarea serviciilor sociale; ş.a.
Circulaţia monetară în numerar include circulaţia masei monetare în numerar pe o

perioadă anumită de timp între populaţie şi persoanele juridice, între persoanele fizice,
între populaţie şi organele statale, între persoanele juridice şi organele statale.
Circulaţia monetară în numerar se efectuează cu ajutorul diferitor forme de monedă:
bancnote, monedă metalică, alte titluri de credit ca cambiile, cecurile, cardurile, etc.
Emisia de numerar este efectuată de Banca Centrală. Ea emite numerar în circulaţie,
precum şi îl remite, dacă este uzat, precum şi-l schimbă pe bancnote de nou model şi pe
monete.
Circulaţia monetară prin virament – circulaţia valorii fără participarea numerarului:
transferul de mijloace în conturile instituţiilor creditare, compensarea plăţilor reciproce,
etc. Decontările prin virament se efectuează cu ajutorul cecurilor, cambiilor, cardurilor şi
altor titluri de credit.
Circulaţia monetară prin virament cuprinde decontările între: întreprinderi,
organizaţii, instituţii cu diferite forme de proprietate; persoanele juridice şi diferite
instituţii creditare privind acordarea şi rambursarea creditului; persoanele juridice şi
populaţia privind plata salariilor, veniturilor pe hârtiile de valoare; persoanele fizice şi
juridice cu trezoreria statului privind plata impozitelor, colectarea altor taxe cu titlu
obligatoriu, precum şi pentru primirea mijloacelor bugetare.
Mărimea circulaţiei monetare depinde de volumul mărfurilor în ţară, nivelul
preţurilor, etc.
De circulaţia prin virament depinde viteza de rotaţie a activelor circulante, reducerea
numerarului din circulaţie, micşorarea cheltuielilor cu circulaţia.
În dependenţă de circuitul economic se deosebesc 2 forme de circulaţie prin
virament:
♦ pe operaţiuni cu mărfuri;
♦ pe obligaţiuni financiare.
Primei forme i se atribuie decontările cu mărfurile şi serviciile, formei a doua – i se
atribuie decontările cu bugetul (impozitul pe venit, T.V.A., fondurile extrabugetare,
22 CURS DE LECŢII
rambursarea creditelor bancare, evidenţa dobânzilor pentru credit, decontările cu

companiile de asigurare).
Între circulaţia monetară în numerar şi circulaţia monetară prin virament există
legătură şi interdependenţă: banii în permanenţă trec dintr-o formă în alta, banii în numerar
se transformă în bani fără numerar atunci când sunt depuşi la bancă şi invers.
Deci, circulaţia numerarului şi circulaţia fără numerar constituie circuitul monetar al
ţării, în care funcţionează o monedă unică, de aceeaşi denumire.
2. Masa monetară: concept, structură, conţinut.
Prin masă monetară se subînţelege totalitatea instrumentelor care pot funcţiona ca

mijloc de circulaţie şi de plată. În scopul optimizării masei monetare este necesară
existenţa unui mecanism practic cu ajutorul căruia se poate analiza volumul şi structura
masei monetare. Pentru a asigura rotaţia normală a mijloacelor băneşti, mărimea masei
monetare, care se află în rotaţie, trebuie să corespundă strict necesităţilor pieţei de mărfuri
şi servicii. În cazul când masa monetară este mai mare decât mărimea necesară, banii se
devalorizează (inflaţia). În cazul când mărimea masei monetare este mai mică decât
mărimea necesară, atunci o parte din mărfurile produse nu pot fi realizate (criza de
supraproducere).
Legea rotaţiei monetare determină, din punct de vedre teoretic, mărimea masei
monetare necesară pentru asigurarea decurgerii normale a rotaţiei rotaţiei monetare.
1+ 2 −3 − 4
M = (4.1)
5
1 – suma preţurilor tuturor mărfurilor şi serviciilor existente pe piaţă;

2 – suma plăţilor, care urmează să fie făcute în perioada respectivă, pentru mărfurile
realizate în perioada trecută;
3 – suma plăţilor ce se anulează reciproc;
4 – suma plăţilor, care vor fi efectuate în perioada viitoare, pentru mărfurile realizate
în prezent;
5 – viteza medie de rotaţie a unităţii monetare (numărul actelor de vânzare-

cumpărare deservite în mediu de unitatea monetară în perioada respectivă);
M – masa monetară.
Masa monetară este compusă din:
 moneda efectivă sau numerarul;
 moneda de cont;
 depunerile la termen şi în vederea economisirii;
 alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.
Moneda efectivă reprezintă activul cel mai lichid, fiind una din componentele de
bază ale masei monetare. Este solicitată de agenţii economici pentru bunurile şi serviciile
ce pot fi procurate în schimbul ei.
Moneda de cont – disponibilităţile în conturile curente sau la vedere. Cu ajutorul lor
pot fi trase cecuri şi efectuate plăţi fără preaviz. În ţările dezvoltate 50% din tranzacţii se
lichidează prin cecuri.
Depozitele la termen şi în vederea economisirii ce sunt constituite la bănci şi în
casele de economii. Ele pot fi retrase după un preaviz.
Alte active – activele plasate în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa
financiar-monetară.
Modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de lichiditate, în raport cu
care avem 3 situaţii:
a) o gamă minimă de active ce în termen scurt se pot schimba în lichidităţi
(bonuri de tezaur, obligaţiuni convertibile în orice moment);
b) o gamă medie de active – înlocuitori ai monedei, fără a ţine seama de gradul
de negociabilitate sau de posibilitatea de realizare a acestor active, de faptul
că circulă numai în interiorul ţării sau/şi înafara ei, de faptul că vânzarea-
cumpărarea lor influenţează mărimea masei monetare;
c) o gamă largă de active – toată gama de instrumente financiare, care pot
influenţa lichiditatea şi masa monetară (obligaţiuni, hârtii de valoare ce pot
negociate şi comercializate uşor la bursă).
24 CURS DE LECŢII
3. Agregatele masei monetare. Caracteristica generală.
În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă în calitate de mecanism de reglare a

masei monetare este utilizat agregatul monetar. Prin agregat monetar se subînţelege un
indicator ce caracterizează mărimea şi structura masei monetare. Se folosesc următoarele 5
agregate monetare:
M1 – mijloacele băneşti în numerar (bancnotele, monetele şi mijloacele băneşti în
conturile de decontare);
M2 – include agregatul M1 şi depunerile la termen în băncile comerciale;
M3 - include agregatul M2 şi depunerile instituţiile creditare specializate;
M4 – include agregatul M2 şi depunerile la termen în băncile comerciale mari;
M5 – include agregatul M3 şi depunerile la termen în băncile comerciale mari.
4. Factorii ce determină masa monetară.
Asupra masei monetare influenţează 2 factori:

a) cantitatea masei monetare se determină de autorităţi şi-i în dependenţă de
circulaţia mărfurilor.
b) viteza de circulaţie a banilor se determină:
1. P.N.B. sau V.N./ Masa monetară (agregatul M2 sau M3) (4.2)
unde: P.N.B. – produsul naţional brut; V. N. – venitul naţional.
Acest indicator reflectă legătura între circulaţia monetară şi procesul de dezvoltare
economică.
2. viteza de circulaţie a banilor în circuitul plăţilor = mărimea mijloacele ре
conturile bancare / mărimea medie a masei monetare în circulaţie (4.3)
Viteza de rotaţie a masei monetare este invers proporţională cu mărimea masei
monetare din circulaţie. Dacă sporeşte viteza de circulaţie a masei monetare – creşte masa
monetară. Sporirea masei monetare la aceeaşi cantitate de mărfuri şi servicii duce la
devalorizarea ei.
Tema 5: “Sistemul monetar”
1. Sistemul monetar naţional: concept, elemente. Evoluţia sistemului monetar

(tipuri): metalist (bimetalist şi monometalist), al monedei de hârtie.
2. Sistemul monetar metalist.
3. Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui.
4. Sistemul monetar al Republicii Moldova.
5. Sistemul monetar (valutar) naţional: concept, elemente.
6. Etapele şi caracteristica generală a funcţionării sistemului valutar
internaţional.
7. Sistemul monetar european: apariţia, evoluţia, caracteristica.
8. Puterea de cumpărare şi convertibilitatea monetară.
1. Sistemul monetar naţional: concept, elemente. Evoluţia sistemului monetar

(tipuri): metalist (bimetalist şi monometalist), al monedei de hârtie.
Unitatea monetară a Basarabiei, leul românesc, a fost introdusă în circulaţie în 1867

în legătură cu crearea unui sistem monetar asemănător Uniunii Monetare Latine. Până în
1890 leul s-a aflat în circulaţie pe teritoriul României paralel cu francul francez. Uniunea
Monetară Latină a fost un acord încheiat în 1865 între Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia (în
1869 aderă şi Grecia), cu scopul menţinerii stabilităţii circulaţiei monetare în baza
bimetalismului. Principalul scop al creării Uniunii Monetare Latine, şi, în primul rând, al
principalului participant la această uniune – Franţa, a fost crearea unui bloc comercial
valutar pentru întărirea poziţiilor ţărilor-membre pe piaţa internaţională, faţă de Marea
Britanie şi Germania.
Pe teritoriul ţărilor-membre se aflau în circulaţie monede confecţionate din aur şi
argint, raportul dintre ele fiind de 1:15.5. Aceste monede aveau conţinut egal de metal
preţios (greutatea monedei şi titlul aliajului), ce corespundea conţinutului francului francez
(4.5 g. argint şi 0.29 g. aur).
26 CURS DE LECŢII
Pe teritoriul ţărilor a fost admisă circulaţia liberă a monedelor altor ţări, membre ale
Uniunii Monetare Latine. De asemenea toate băncile centrale ale ţărilor-membre încasau
venit în moneda ţării-membre. România, Spania, Belgia şi Serbia, necătând la faptul că nu
au aderat ca participanţi la acordul menţionat mai sus, au introdus pe teritoriul lor
reglementări monetare identice celor care existau pe teritoriul ţărilor-membre ale uniunii.
În 1873 – 1876, în legătură cu devalorizarea argintului şi cu trecerea majorităţii ţărilor la
monometalismul de aur s-a început fluxul de argint în ţările-membre ale Uniunii Monetare
Latine. În aşa mod a apărut pericolul plecării din ţările numite a aurului. Acest fapt a
impus ţările-membre iniţial să limiteze, iar ulterior (în 1878) să elimine complet monedele
confecţionate din argint din circulaţie. După primul război mondial (1914 – 1918), când
majoritatea ţărilor au creat sisteme monetare de hârtie, Uniunea Monetară Latină şi-a
pierdut semnificaţia şi scopul pentru care a fost creată şi, în 1927, şi-a încetat activitatea.
2. Sistemul monetar metalist.
Sistemului monetar metalist i-au fost specifice două forme: bimetalism şi

monometalism.
Bimetalismul este un sistem monetar în care două metale (de obicei, aur şi argint)
îndeplinesc funcţiile banilor. Unităţile monetare se confecţionează din ambele metale sau
se schimbă pe aceste metale, şi circulă în mod nelimitat. Au existat două tipuri de
bimetalism:
1) Sistemul valutei paralele – prevedea că statul stabileşte prin legislaţie raportul
dintre aur şi argint, iar monedele din aceste metale participă la deservirea afacerilor în
raportul care există între preţurile de piaţă ale acestor metale. Acest tip al bimetalismului a
fost puţin răspândit.
2) Sistemul valutei duble – prevedea că statul fixează în legislaţie raportul dintre
ambele metale preţioase, şi aceste metale participă la deservirea afacerilor numai conform
raportului stabilit în legislaţie. Acest tip al bimetalismului a fost răspândit pe larg.
Stabilirea raportului între ambele metale intră în contradicţie cu schimbarea

stihiinică a preţurilor de piaţă ale acestor metale. Ca urmare, unul dintre aceste metale are
un preţ legal mai mic decât preţul de piaţă, iar celălalt metal – un preţ mai mare.
Dezvoltându-se, această contradicţie duce la eliminarea din circulaţia monetară a metalului
cu preţul legal mai mic decât preţul de piaţă (legea Copernic – Greşen). Această lege
economică obiectivă a fost descoperită de cunoscutul savant polonez Copernic în 1526, şi
a fost formulată definitiv de finansistul englez Greşen în 1560. Conform acestei legi, aşa-
numiţii “bani răi” resping din circulaţia monetară “banii buni” în condiţiile când este
stabilit în legislaţie raportul dintre metalele monetare.
Bimetalismul a fost răspândit pe larg în secolele 16-18, iar în unele ţări (Franţa,
Belgia, Elveţia, Italia) a existat şi în secolul XIX. La sfârşitul secolului XIX în toate ţările
bimetalismul a fost înlocuit cu monometalismul (sub acţiunea legii Copernic – Greşen).
Monometalismul este un tip de sistem monetar în care numai unul din metalele
preţioase (aur sau argint) funcţionează ca echivalent general al valorii tuturor mărfurilor
(îndeplineşte funcţiile banilor). Instrumentele monetare sunt confecţionate din acest metal
sau pot fi schimbate liber pe acest metal. Monometalismul de argint a existat în Rusia
(1843 – 1852), India (1852 – 1893), Olanda (1847 – 1875), China (până în 1935). În
secolul XIX în majoritatea ţărilor monometalismul de argint a fost înlocuit cu
monometalismul de aur.
Au existat trei tipuri de monometalism de aur:
1) aur-monede – monedele ce se aflau în circulaţie erau confecţionate din aur;
2) aur-lingouri – bancnotele de hârtie puteau fi schimbate în sumele respective
pe lingouri de mărime standard din metal preţios;
3) aur-devize – bancnotele de hârtie se schimbă pe metal preţios prin
intermediul devizelor (prin devize se înţelege valuta acelei ţări, care asigură schimbul liber
al banilor de hârtie pe metal preţios).
În condiţiile monometalismului era imposibilă apariţia inflaţiei, deoarece funcţiona
principiul de autoreglare a volumului masei monetare prin formarea tezaurului. Odată cu
dezvoltarea relaţiilor economice de piaţă, monedele confecţionate din metal preţios au
28 CURS DE LECŢII
început să se retragă din treptat din rotaţie în schimbul apariţiei banilor de hârtie. Raportul
dintre monedele din metal preţios şi banii de hârtie permanent se schimba în direcţia
măririi cotei banilor de hârtie. În S.U.A., Marea Britanie şi Franţa acest raport a constituit
3:1 în 1815, 1:1 în 1860, 1:3 în 1885. În 1913 monedele confecţionate din aur şi argint
constituiau numai a şasea parte din masa monetară a ţărilor din lume, inclusiv monedele
din aur – numai a zecea parte. În anii primului război mondial monometalismul a fost
lichidat în majoritatea ţărilor din lume (înafară de S.U.A.). După război multe ţări
europene au reintrodus diferite forme ale monometalismului, cu scopul de a stabiliza
unitatea monetară: aur-lingouri (Marea Britanie, Franţa), aur-devize (Germania, Austria,
Norvegia). În timpul crizei economice mondiale (1929 – 1933), şi sub influenţa acesteia,
au fost lichidate toate formele monometalismului în toate ţările lumii (Marea Britanie –
1931, S.U.A. – 1933, Franţa – 1936).
3. Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui.
Sistemul monetar de hârtie prevede că în rotaţia monetară se află instrumentele

monetare, valoarea reală a cărora nu coincide cu valoarea nominală. Banii, valoarea reală a
cărora e mai mică decât valoarea lor nominală, se numesc bani reprezentativi.
Istoric banii reprezentativi au apărut în formă de hârtie. În prezent banii
confecţionaţi din hârtie ocupă aproximativ 10% din masa monetară (cea mai mare parte a
masei monetare este alcătuită din bani ce există în formă de impulsuri magnetice în
memoria calculatoarelor). Sistemul monetar de hârtie în prezent este unicul tip de sistem
monetar care există în lume.
Sistemul monetar de hârtie are următoarele elemente:
1) unitatea monetară;
2) tipul banilor ce se află în rotaţie;
3) ordinea de emitere şi scoatere a banilor din circulaţie;
4) scara preţurilor;
5) cadrul instituţional ce asigură organizarea, efectuarea şi reglarea operaţiilor monetare în

cadrul rotaţiei monetare.
Denumirea unităţii monetare în fiecare ţară aparte e determinată de particularităţile
dezvoltării istorice a ţării respective (leu, dolar, franc). Mărimea valorii unităţii monetare,
de asemenea, depinde de particularităţile ţării. Existenţa unităţilor monetare este unul din
atributele principale ale fiecărui stat independent; ea îi oferă statului posibilitatea de a
regla de sine stătător volumul masei monetare; de a realiza politica sa în sferele monetară,
valutară, creditară; de a întreprinde măsuri antiinflaţioniste; de a stimula sau stopa, prin
instrumente monetare, dezvoltarea proceselor economice în diferite sfere ale economiei.
În cadrul sistemului monetar de hârtie pot să se afle în rotaţie trei tipuri de bani:
1) bilete de trezorerie;
2) bancnote;
3) monede de schimb sau divizionare.
Tipurile banilor se deosebesc prin metodele de emitere şi prin particularităţile de
funcţionare a acestora.
Biletele de trezorerie se emit în baza operaţiunilor de finanţare. Nu se prevede un
mecanism de autoretragere a acestora din rotaţie.
Bancnotele se emit în baza operaţiunilor de credit. Această metodă permite
asigurarea autoretragerii masei monetare de prisos din circulaţie. Prin forma lor fizică
biletele de trezorerie şi bancnotele nu se deosebesc.
Pentru asigurarea circulaţiei mărfurilor şi serviciilor, valoarea cărora este mai mică
decât valoarea unităţii monetare în rotaţie, se emit monede de schimb sau divizionare. De
obicei, la emiterea monedelor de schimb, se foloseşte sistemul zecimal, care asigură
posibilitatea divizării unităţilor monetare în 100 părţi egale. Denumirea monedelor de
schimb de asemenea depinde de particularităţile ţării respective şi nu coincide cu
denumirea unităţii monetare (ban, cent, copeică, etc.).
Există două tipuri ale ordinii de emitere a banilor în rotaţie:
1) emiterea banilor în baza operaţiilor de finanţare;
2) emiterea banilor în baza operaţiilor de credit.
30 CURS DE LECŢII
Prin scara preţurilor se înţelege mărimea valorii stabilite în mod stihiinic sau
centralizat pentru unitatea monetară. Stabilirea scării preţurilor este necesară pentru
asigurarea posibilităţii exprimării valorii mărfii prin unităţi monetare (stabilirea preţurilor),
fără de care banii nu-şi pot îndeplini funcţiile lor.
Prin cadru instituţional se înţelege totalitatea structurilor care participă la
organizarea, efectuarea şi reglarea operaţiunilor monetare. Principalele structuri sunt:
banca centrală, băncile comerciale, ministerul finanţelor, alte ministere şi departamente
economice, diferite firme particulare care se specializează în efectuarea unor tipuri de
operaţii monetare (firme de leasing, factoring, companii de asigurare). Fiecare din
structurile cadrului instituţional funcţionează în limitele împuternicirilor sale, stabilite prin
legislaţie.
4. Sistemul monetar al Republicii Moldova
Sistemul monetar contemporan al Republicii Moldova a apărut în noiembrie 1993,

odată cu introducerea în rotaţie a unităţii monetare naţionale. Cadrul instituţional al acestui
sistem a apărut în 1991, odată cu aprobarea de către Parlament a legilor “Cu privire la
Banca Naţională de Stat a Republicii Moldova” şi “Cu privire la bănci şi activitate
bancară”. În baza acestor legi în 1991, în a doua jumătate a anului, a fost creat un sistem
bancar din două niveluri:
1) Banca Naţională a Republicii Moldova;
2) bănci comerciale.
La sfârşitul anului 1995 – începutul anului 1996 Parlamentul a aprobat două legi
noi, care au înlocuit legile bancare din 1991: “Legea cu privire la Banca Naţională a
Republicii Moldova” şi “Legea cu privire la instituţiile financiare”. Aceste legi
reglementează într-o măsură mai mare, faţă de legile precedente, organizarea şi efectuarea
rotaţiei monetare. Scara preţurilor în Republica Moldova s-a stabilit stihiinic, mijloacele
băneşti se emit în rotaţie de Banca Naţională în baza operaţiilor de credit ale acesteia.
Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca Naţională în comun

acord cu Guvernul.
Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul
elaborării şi introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările
dezvoltate (instrumentele de supraveghere bancară, crearea atributelor pieţei hârtiilor de
valoare, implementarea mecanismului contabil conform principiilor internaţionale, etc.).
5. Sistemul monetar (valutar) naţional: concept, elemente.
Prin sistem valutar naţional se înţelege totalitatea relaţiilor economice şi cadrul

instituţional în baza cărora se înfăptuieşte rotaţia monetară internă a ţării, se acumulează şi
se folosesc resursele de valute străine necesare pentru economia naţională. Sistemul
valutar naţional este determinat în actele legislative ale ţării, emise în corespundere cu
normele de drept internaţional. Sistemul valutar naţional include următoarele elemente:
1) valuta naţională;
2) mărimea şi componenţa rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine;
3) paritatea valutară;
4) cursul valutar;
5) convertibilitatea monetară;
6) existenţa sau lipsa restricţiilor valutare;
7) ordinea de efectuare a tranzacţiilor internaţionale;
8) piaţa valutară naţională.
Particularităţile sistemului valutar naţional al fiecărei ţări depind de gradul de
dezvoltare a economiei naţionale, ramurile de specializare a acesteia, volumul mărfurilor
produse pentru export.
Valuta naţională este unitatea monetară naţională, denumirea, forma, modul de
emitere ale căreia sunt determinate în legislaţia naţională. Valuta naţională a fiecărei ţări
poate să se afle în circulaţia monetară din exteriorul ţării. Gradul de răspândire a valutei
32 CURS DE LECŢII
naţionale în alte ţări depinde de mai mulţi factori: nivelul de dezvoltare economică a ţării,
stabilitatea unităţii monetare, echilibrul balanţei de plăţi, etc.
Pentru a-şi asigura credibilitatea pe plan internaţional, fiecare ţară tinde spre
formarea şi maximizarea rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine. În
majoritatea ţărilor sursa pentru formarea acestor rezerve o constituie veniturile provenite
din export, în unele ţări – din extragerea zăcămintelor naturale. Rezervele valutare oficiale
reprezintă un factor puternic de atragere a investiţiilor străine. Aceste rezerve pot fi uşor
folosite pentru stabilizarea economică în condiţii de criză, intervenţii valutare, lărgirea
capacităţii de producere, etc.
Prin paritate valutară se înţelege raportul dintre două valute stabilit prin lege, cu
scopul stabilizării unităţii monetare naţionale. De obicei acest raport se stabileşte în formă
de coridor valutar.
Prin restricţie valutară se înţelege interzicerea efectuării unor operaţii cu valută
străină pe teritoriul ţării, sau limitarea posibilităţii efectuării acestor operaţii. Restricţiile
valutare, de obicei, se introduc în ţările cu economie slab dezvoltată, cu scopul protejării
intereselor agenţilor economici din ţară, limitării influenţei valutelor străine asupra
sistemului valutar naţional.
Achitările internaţionale se înfăptuiesc prin intermediul conturilor de
corespondenţă deschise între băncile de pe teritoriul ţării şi băncile străine. Există mai
multe forme de efectuare a transferurilor: acreditiv, incasso, clearing, etc.
Prin piaţă valutară naţională se înţelege totalitatea centrelor oficiale care se ocupă
cu vânzarea şi cumpărarea valutelor străine, satisfăcând în aşa mod cererea şi oferta
agenţilor economici. Existenţa acestor centre creează posibilitatea pentru fiecare agent
economic de a efectua schimbul operativ al valutelor cu scopul asigurării activităţii
economice neîntrerupte. Ele sunt organizate în formă de burse valutare; de asemenea astfel
de servicii acordă băncile şi casele de schimb valutar.
6. Etapele şi caracteristica generală a funcţionării sistemului valutar

internaţional.
Se cunosc trei sisteme valutare internaţionale:

1) sistemul valutar de la Bretton-Woods (a încetat să existe la mijlocul anilor ’60);
2) sistemul valutar de la Jamaica;
3) sistemul valutar european.
Sistemul valutar de la Bretton-Woods a fost juridic organizat în 1944 la
conferinţa valutar-financiară a O.N.U., care s-a petrecut la Bretton-Woods (S.U.A.).
Necesitatea organizării acestui sistem a apărut în anii ’30, odată cu lichidarea
monometalismului în toate ţările lumii. Scopul organizării acestui sistem a fost crearea
unui mecanism de efectuare a achitărilor internaţionale. În calitate de unitate monetară
acceptabilă pentru folosirea în relaţiile internaţionale a fost stabilit dolarul american. De
asemenea la afacerile internaţionale au fost acceptate valutele naţionale ale ţărilor-
membre, cu condiţia că ele vor menţine cursul valutelor naţionale faţă de dolar la nivelul
existent la momentul semnării acordului. Devierile nu trebuiau să depăşească ± 1%. În aşa
mod valutele tuturor ţărilor-membre au fost puse în dependenţă directă de dolarul
american. În mărimile prevăzute în acord, dolarii puteau fi schimbaţi pe metale preţioase
la trezoreria S.U.A.
Sistemul valutar de la Jamaica a fost organizat juridic de către ţările-membre ale
F.M.I. în 1976. Formarea acestui sistem a fost cauzată de criza sistemului valutar de la
Bretton-Woods. Cauza obiectivă au constituit-o schimbările în economiile ţărilor-membre
ale F.M.I.: apariţia a trei centre de concurenţă internaţională (S.U.A., ţările europene,
Japonia). Conform acordului de formare a acestui sistem a fost lichidată paritatea valutară
şi au fost introduse cursurile valutare flotante. Cu scopul de a asigura efectuarea normală a
achitărilor internaţionale a fost emisă unitatea monetară de cont – D.S.T. Cursul acestei
unităţi se bazează pe cele trei valute-forte ale ţărilor-membre: dolarul american, francul
francez, lira sterlină, marca germană, yena japoneză.
34 CURS DE LECŢII
7. Sistemul monetar european: apariţia, evoluţia, caracteristica.
Sistemul valutar european este o formă de organizare a relaţiilor valutare între

ţările-membre ale Pieţei Europene Comune (numai două ţări-membre nu au participat la
acest sistem – Marea Britanie şi Grecia). Acest sistem a fost organizat cu scopul micşorării
oscilaţiilor cursurilor valutare şi cu scopul stimulării proceselor de integrare a ţărilor-
membre. Apariţia acestui sistem a fost cauzată, pe de o parte, de creşterea dependenţei
reciproce a ţărilor europene, iar pe de altă parte, de criza sistemului valutar de la Bretton-
Woods. Sistemul valutar european se aseamănă cu sistemul valutar de la Jamaica.
Elementul de bază al acestui sistem este unitatea monetară europeană – E.C.U., emisă de
B.E.R.D. (Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare). Cursurile tuturor
valutelor ţărilor-membre se stabilesc în raport cu E.C.U.-ul. Cursul E.C.U. se fixează
pentru valutele ţărilor-membre (10 la număr). În 1999 E.C.U.-ul a fost înlocuit cu EURO:
Ca monedă de cont – EURO a fost introdusă din 1999, iar din 2002 circulă şi în
numerar. O utilizează 12 ţări ale U.M.E. (din cele 15) cu o populaţie de 300 mln. de
locuitori. În numerar au fost introduse 600 mln. bancnote şi 400 mln. monete. Paralel, pe
teritoriul ţărilor respective monedele lor naţionale în decurs de 2 luni au fost anulate. N-au
aderat la EURO – Marea Britanie, Norvegia şi Danemarca.
8. Puterea de cumpărare şi convertibilitatea monetară.
Convertibilitatea este legată de valută. Prin valute convertibile se înţeleg valutele

acelor ţări, care, reeşind din cererea şi oferta acestor valute şi din politica valutară a ţării
emitente, se schimbă liber pe oricare altă valută şi pe unităţi monetare internaţionale
convenţionale. Acest schimb poate fi efectuat de toate categoriile de deţinători în oricare
formă şi în cadrul tuturor tipurilor de operaţii comerciale.
Valuta se consideră neconvertibilă dacă ţara-emitent interzice schimbul acestei
valute pe teritoriul său. Există valute cu grad intermediar de convertibilitate. În aceste
cazuri convertibilitatea se răspândeşte numai asupra unor categorii de deţinători sau

operaţii.
Gradul de convertibilitate poate să difere pentru rezidenţi şi pentru nerezidenţi.
Reieşind din aceasta există valute cu convertibilitate internă sau externă. Gradul de
convertibilitate depinde de esenţa şi componenţa restricţiilor valutare existente în ţara-
emitent.
Moneda emisă şi pusă azi în circulaţie pe plan naţional şi internaţional are ca
corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul
fiecărei economii naţionale şi reprezintă puterea de cumpărare a monedei. Acest etalon
monetar este urmărit prin indicii de preţ.
36 CURS DE LECŢII
Tema 6: “Teoriile monetare”
Teoria monetară metalistă.

Teoria monetară nominalistă.
1. Teoriile monetare cantitative (clasice).
2. Teoriile monetare moderne.
1. Teoria monetară metalistă.
În perioada feudalismului în mai multe ţări a apărut şi a început să se dezvolte aşa-

numitul fenomen de “uzare a monedei”. De exemplu, acest fenomen s-a dezvoltat în
Franţa şi Marea Britanie.
Prin “uzarea monedei” se înţelege micşorarea de către autorităţile statului a
greutăţii monedelor confecţionate din metale preţioase sau reducerea titlului metalului
preţios respectiv, fără a schimba valoarea nominală a monedei.
Fenomenul de “uzare a monedei” era folosit pe larg de către autorităţile feudale ale
diferitor state pentru a primi venituri suplimentare de metale preţioase în vistieria statului.
Despre existenţa fenomenului de “uzare a monedei” mărturisesc următoarele fapte.
În Franţa unitatea monetară a Parisului în jumătatea a doua a secolului X conţinea 1.5 g.
argint, iar în jumătatea a doua a secolului XIII – numai 0.4 g. argint. În Marea Britanie lira
sterlină conţinea în secolele XI – XII un funt de argint, iar în secolul XVIII – doar 1/3 din
funt. Fenomenul de “uzare a monedei” influenţează negativ asupra dezvoltării comerţului
internaţional.
Cu scopul contracarării fenomenului de “uzare a monedei” a apărut teoria metalică
a banilor. Ideea de bază a acestei teorii se exprimă prin următoarea afirmaţie: prin bani se
înţeleg metalele preţioase, şi invers. Unul din primii reprezentanţi ai acestei teorii a fost
Oron.
În mod definitiv teoria metalică a fost formulată de către mercantilişti, care

considerau că bogăţia societăţii se exprimă prin cantitatea de bani de care dispune această
societate, iar valoarea banilor depinde de greutatea metalului din care sunt confecţionaţi.
Aceste afirmaţii corespundeau pe deplin intereselor negustorilor ce se ocupau cu
comerţul extern. Adepţi ai acestei teorii în secolele XVII – XVIII în Anglia au fost
Stafford, Men, Nors, în Franţa – Montchrestien, în Italia – Galiani.
Teoria metalică a avut rolul de lichidare a fenomenului de “uzare a monedei”. Dar
din cauza unor neajunsuri esenţiale ale acesteia, la sfârşitul secolului XIX această teorie a
fost înlocuită treptat cu alte teorii monetare.
Neajunsul teoriei metaliste constă în faptul că, afirmând că banii sunt o marfă,
valoarea căreia depinde de greutatea metalului din care au fost confecţionaţi, adepţii
acestei teorii nu ţin cont de faptul că banii ca marfă îndeplinesc funcţii specifice.
Odată cu apariţia şi dezvoltarea relaţiilor economiei de piaţă au început să crească
esenţial numărul şi mărimea afacerilor. În aceste condiţii a devenit necesară folosirea
banilor din hârtie.
În legătură cu necorespunderea afirmaţiilor teoriei metalice practicii monetare,
adepţii teoriei metaliste au început treptat să cedeze poziţiile de bază ale teoriei metalice.
În secolul XIX economiştii germani Cnis, Lexis, Lantzburg, adepţi ai teoriei metaliste, de
acum nu mai negau posibilitatea existenţei banilor din hârtie. Dar afirmau că neapărat
trebuie să existe posibilitatea schimbului lor pe metale preţioase.
Odată cu lichidarea monometalismului în toate ţările din lume, teoria metalică a
pierdut legătura cu practica economică, însă, ulterior adepţii ei au încercat de mai multe ori
să explice cauzele proceselor inflaţioniste în diferite ţări, prin lipsa banilor confecţionaţi
din metale preţioase.
În anii ’60 ai secolului XX, teoria metalică a fost temporar reanimată în Franţa, care
cerea ţărilor în care exporta mărfuri sale să achite contravaloarea acestora cu metale
preţioase (adepţi: Tuleman, Rufe).
38 CURS DE LECŢII
2. Teoria monetară nominalistă
Teoria nominalistă a banilor, spre deosebire de teoria metalistă, afirmă că banii nu

sunt marfă, nu au valoare proprie şi, prin urmare, nu este important din ce metal ei sunt
confecţionaţi, sau care este cantitatea metalului în fiecare monedă. Banii sunt nişte semne
convenţionale care au valoare declarativă, exprimată prin nominalul acestora.
Teoria nominalistă a apărut în perioada feudalismului şi corespundea intereselor
acelor pături sociale, cărora le era convenabilă existenţa fenomenului de “uzare a
monedei”.
Odată cu apariţia teoriei metalice, teoria nominalistă a început brusc să se dezvolte
ca reacţie împotriva acesteia. De asemenea, s-a dezvoltat sub influenţa apariţiei şi
dezvoltării relaţiilor economice de piaţă (apariţia banilor din hârtie).
Nominalismul s-a format definitiv în secolele XVII – XVIII, când rotaţia monetară a
majorităţii ţărilor era inundată de monede, greutatea metalului cărora nu corespundea (era
mai mică) valorii nominale a acestora.
Primii reprezentanţi ai teoriei nominaliste au fost Berkley şi Stuart. Ei afirmau că
banii nu au valoare proprie, ci sunt un instrument, cu ajutorul căruia se poate evalua
valoarea altor bunuri.
La sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, nominalismul a început să
ocupe poziţii de bază în diferite doctrine economice, care stăteau la baza politicilor
economice ale multor ţări ale lumii. De exemplu, nominalismul a constituit o parte
principală a teoriei de reglare monetar-creditară elaborată de Keynes.
Keynes afirma că banii nu sunt marfă şi nu au valoare proprie, dar au valoare
declarativă. În lucrarea sa “Tratatul despre reforma monetară” (1923), Keynes a exprimat
ideea de bază a nominalismului prin formula
n=p*k (6.1)
unde:
n – numărul de bani aflaţi în rotaţie;
p – nivelul preţurilor;
k – numărul unităţilor de mărfuri şi servicii existente pe piaţă.

După părerea lui Keynes, existenţa permanentă a unui nivel mic de inflaţie
influenţează pozitiv asupra conjuncturii economice, iar cauza principală a crizelor de
supraproducţie constă în neajunsul de mijloace băneşti în rotaţie şi, prin urmare, lichidarea
acestor crize este posibilă cu ajutorul emiterii banilor în rotaţie.
Teoria neoclasică a banilor de asemenea afirma că există o legătură între numărul
de bani aflaţi în rotaţie şi nivelul preţurilor.
Ideile nominalismului corespund în prezent acelor state care folosesc pe larg emisia
monetară pentru acoperirea deficitului bugetar. Cea mai radicală formă de exprimare a
ideilor nominalismului o reprezintă teoria monetară a statului, elaborată de Cnap, la
începutul secolului XX. Această teorie afirmă că valoarea unităţii monetare trebuie să se
stabilească în legile fiecărei ţări.
Necătând la unele divergenţe, toate variantele nominalismului au neajunsuri
asemănătoare: nu recunosc că banii sunt o marfă şi că au valoarea lor proprie.
3. Teoriile monetare cantitative (clasice)
În secolul XV în Europa a început să se dezvolte procesul de acumulare iniţială a

capitalului. Acest proces se baza pe dezvoltarea comerţului.
Teoria cantitativă a banilor este o doctrină economică care afirmă că nivelul
preţurilor la mărfuri şi servicii şi valoarea unităţii monetare depind de volumul masei
monetare din rotaţie.
Ideea despre dependenţa nivelului preţurilor de volumul masei monetare a fost
lansată pentru prima dată de Bodin (1530 – 1596), care a încercat să explice preţurile
înalte de pe atunci, şi fluxurile de metale preţioase din ţările coloniale în cele europene.
Ulterior folosirea metodei de comparare a volumului masei monetare cu volumul de
mărfuri şi servicii, a început să se folosească pe larg de către diferiţi economişti, pentru a
explica cauzele schimbării valorii banilor (Montesque, Hume, Mill).
40 CURS DE LECŢII
Filosoful englez Locke (1632 – 1704) afirma că există o dependenţă proporţională

între schimbarea volumului masei monetare şi schimbarea valorii unităţii monetare.
La dezvoltarea ideilor teoriei cantitative a contribuit D. Ricardo (1772 – 1823).
Afirmaţiile sale cu privire la valoarea unităţii monetare aveau un caracter dualist:
1) pe de o parte, D. Ricardo recunoştea că valoarea banilor depinde de munca
depusă la producerea materialului din care ei sunt confecţionaţi;
2) iar pe de altă parte, Ricardo afirma că în unele perioade valoarea unităţii
monetare depinde de numărul monedelor aflate în rotaţie. Această idee a fost folosită de
Ricardo pentru a explica cauzele devalorizării bancnotelor emise de Banca Angliei, după
încetarea schimbului acestora pe metal preţios în 1797.
Cele două afirmaţii ale lui Ricardo se contrazic reciproc.
La începutul secolului XX teoria cantitativă a banilor a început să ocupe poziţiile de
bază în diferite curente ale economiei politice, devenind partea principală a teoriei
neoclasice de reproducere.
Printre diferitele variante ale teoriei cantitative cele mai răspândite au fost varianta
tranzacţionistă şi varianta de la Cambridge.
Varianta tranzacţionistă a fost elaborată de Fisher (1867 – 1947). Această variantă
se bazează pe exprimarea prin două metode a sumei afacerilor care se produc în societate:
pe de o parte, (suma afacerilor se exprimă ca produs între numărul banilor (M) din rotaţie
şi viteza medie de rotaţie a unităţii monetare (V)), iar pe de altă parte, suma afacerilor se
exprimă ca produs între numărul unităţilor de marfă realizată (Q) şi preţul mediu al unei
unităţi de marfă (p):
M *V = p * Q (6.2)
Analizând această formulă Fisher a ajuns la concluzia că elementele V şi Q sunt
constante, deoarece, după părerea lui, ele nu se pot schimba esenţial într-o perioadă scurtă
de timp:
• viteza medie de rotaţie a unităţii monetare depinde de gradul de dezvoltare a
relaţiilor creditare, a mijloacelor de telecomunicaţie, etc.;
• numărul unităţilor de marfă realizată nu poate să se schimbe esenţial

deoarece, conform teoriei neoclasice (adept al căreia era şi Fisher), societăţii capitaliste îi
este caracteristică antrenarea minimă a tuturor resurselor în procesul de producţie.
Formula la care a ajuns Fisher exprimă ideea de bază a teoriei cantitative a banilor:
M=p (6.3)
Varianta Cambridge a teoriei cantitative a fost dezvoltată în lucrările economiştilor
englezi Marshall, Pegou, Robertson (profesori la Universitatea Cambridge).
Spre de varianta tranzacţionistă a lui Fisher, această variantă a folosit pentru a
exprima ideile teoriei cantitative următoarea formulă:
M=k*p*Q (6.4)
unde:
k – partea veniturilor curente pe care agenţii economici nu doresc să o consume, dar
doresc să o acumuleze în formă monetară.
k = 1/V (6.5)
Înlocuind în relaţia (6.4) relaţia (6.5) obţinem că:
M = (1/V) * p * Q = M * V = p * Q (6.6)
Observăm că relaţia (6.2) este egală cu relaţia (6.6).
Autorii variantei Cambridge au considerat elementele V şi Q constante, deoarece ele
sunt determinate de factori psihologici. Aceşti factori nu se pot schimba esenţial într-o
perioadă scurtă de timp.
Cu alte cuvinte: M = p, adică ajungem la relaţia (6.3).
Necătând la unele deosebiri în argumentarea teoretică, ambele variante exprimă
aceeaşi idee de bază.
4. Teoriile monetare moderne
Adepţi ai monetarismului contemporan sunt M. Friedman, Leidler, Keigem, ş.a.

Versiunea cea mai răspândită este cea a lui Friedman, cu următoarele afirmaţii:
42 CURS DE LECŢII
1) teoria cantitativă a banilor, care afirmă că există o dependenţă directă între

creşterea masei monetare şi creşterea preţurilor;
2) teoria monetară a ciclurilor economice, care afirmă că toate schimbările
esenţiale în conjunctura economică sunt determinate de schimbările anterioare (creşterea
masei monetare → creşterea cererii → creşterea volumului de producţie → criza de
supraproducţie);
3) existenţa unui mecanism special de influenţă a schimbărilor în volumul masei
monetare asupra proceselor de producţie (prin nivelul preţurilor, şi nu a dobânzii, cum
afirma Keynes);
4) măsurile statului îndreptate spre reglarea economiei sunt ineficiente şi lipsite
de sens, deoarece aceste măsuri întârzie permanent (schimbările factorilor monetari
niciodată nu coincid cu situaţia reală din economie);
5) aşa-numita “regulă de k%”, conform căreea mărirea permanentă a volumului
masei monetare aflate în rotaţie şi menţinerea unui nivel stabil de inflaţie este necesară
pentru micşorarea oscilaţiilor în economie în decursul ciclurilor economice, de asemenea e
necesară pentru menţinerea permanentă a cererii înalte;
6) este necesară folosirea sistemului cursurilor valutare flotante pentru
autoreglarea echilibrului pe plan internaţional.
Tema 7: “Creditul”
1. Necesitatea şi esenţa creditului.

2. Funcţiile creditului.
3. Principiile creditului.
4. Formele creditului.
5. Rolul creditului în economie. Teorii asupra creditului.
1. Necesitatea şi esenţa creditului.
Existenţa proceselor de producere a mărfurilor şi serviciilor este imposibilă fără

existenţa relaţiilor creditare. De aici reese şi necesitatea creditului.
Fiecare agent economic, desfăşurând activitate economică, permanent schimbă
forma capitalului său. Iniţial, capitalul exista în formă monetară. După cumpărarea
factorilor de producţie, capitalul se transformă în formă de producţie. După încetarea
procesului de producere şi consumarea tuturor factorilor de producere, capitalul se
transformă în formă de marfă. După realizarea mărfurilor, capitalul din nou se transformă
în formă monetară. Deplasarea capitalului începând cu forma monetară, prin intermediul
formelor de producere şi de marfă, şi reîntoarcerea lui la forma monetară se numeşte ciclu
de rotaţie a capitalului. Repetarea incontinuu a ciclurilor de rotaţie – rotaţie a capitalului.
Mărimea capitalului necesară pentru decurgerea fără întrerupere a rotaţiei capitalului
permanent oscilează (se măreşte şi se micşorează). Mărimea oscilaţiilor depinde de
caracterul activităţii desfăşurate de agenţii economici. În legătură cu oscilaţiile capitalului,
la fiecare agent, în unele perioade, apar necesităţi de mijloace băneşti temporar libere (în
cazul când necesităţile de capital se micşorează), iar în unele cazuri, apar necesităţi în
mijloace băneşti suplimentare (în cazul când necesităţile de capital cresc). De exemplu:
mijloace băneşti temporar libere apar în legătură cu formarea diferitor fonduri strategice
(fondul de amortizare, de dezvoltare, etc.), iar neajunsurile de capital pot apărea în
legătură cu caracterul sezonier al procesului de producere.
44 CURS DE LECŢII
Existenţa în permanenţă a agenţilor care au surplusuri temporare de capital, pe de o

parte, şi a agenţilor care au necesităţi temporare de capital, pe de altă parte, cauzează
necesitatea obiectivă în existenţa unor relaţii economice (un mecanism în baza cărora
mijloacele băneşti, temporar libere, ale agenţilor economici se redistribuiesc, temporar,
agenţilor care necesită aceste mijloace adăugătoare).
Fără existenţa acestui mecanism, apare pericolul întreruperii activităţii acelor agenţi
economici, care au necesităţi adăugătoare de capital. Întreruperea activităţii acestora, în
mod direct, afectează activitatea părţii a doua de agenţi economic. Prin urmare, lipsa de
redistribuire temporară, în mod direct, cauzează întreruperea activităţii majorităţii
agenţilor.
Relaţiile economice în baza cărora se redistribuiesc mijloacele temporar libere se
numesc relaţii creditare.
Prin credit se subînţelege un împrumut în formă monetară sau în formă de marfă
acordat în condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi, de regulă, cu plată. Creditul exprimă
relaţiile economice care apar între creditor şi debitor în cadrul procesului de redistribuire
temporară a mijloacelor temporar libere.
Creditorul este unul din participanţii la relaţiile creditare, subiectul care acordă
împrumutul. Creditorii acordă împrumuturi din următoarele surse:
1. mijloace proprii;
2. mijloace împrumutate (băncile).
Debitorul este unul din participanţii la relaţiile creditare, subiectul căruia i se acordă
împrumutul.
Debitorul se deosebeşte de creditor prin faptul că el nu devine proprietarul
mijloacelor împrumutate. De aici reese obligaţiunea debitorului de a folosi mijloacele
împrumutate în modul stabilit de creditor, în momentul acordării împrumutului. De
asemenea, deosebirea debitorului de creditor constă în faptul că debitorul plăteşte
creditorului dobânda.
Relaţiile creditare pot să apară în următoarele condiţii:
a) debitorul şi creditorul sunt persoane juridice sau fizice;
b) creditorul şi debitorul asigură responsabilitate reciprocă de avere;

c) creditorul şi debitorul sunt agenţi cointeresaţi reciproc unul faţă de altul.
Totalitatea mijloacelor temporar libere constituie piaţa capitalurilor creditare.
Preţurile pe această piaţă (mărimea dobânzii) asemănător, preţurilor de pe piaţa mărfurilor
şi serviciilor, depind de raportul dintre cerere şi ofertă.
2. Funcţiile creditului.
Creditul îndeplineşte două funcţii:

1. funcţia de redistribuire temporară a mijloacelor libere – majoritatea absolută
a mijloacelor temporar libere se redistribuiesc prin intermediul sistemului financiar al ţării,
care este format din bănci comerciale şi instituţii financiare specializate. Regulile în baza
cărora se redistribuiesc mijloacele băneşti se conţin în legislaţia financiară a ţării.
2. funcţia de reglare a volumului masei monetare din rotaţie. Mărirea sau
micşorarea masei monetare se înfăptuieşte în baza operaţiunilor de credit ale băncii
centrale. În urma acestei operaţiuni, mijloacele băneşti se refinaţează prin operaţiuni de
credit ale băncilor comerciale. Manipulând cu rata de refinanţare a băncii centrale, statul
are posibilitatea să mărească sau să micşoreze volumul emisiei creditare (politica monetar-
creditară de expansie sau politica monetar-creditară de restricţie), în dependenţă de
conjunctura economică care există pe piaţă.
3. Principiile creditului.
Principiile creditului sunt:

 rambursabilitate;
 scadenţă;
 plată;
 asigurare;
 destinaţie;
46 CURS DE LECŢII
 caracter diferenţiat în dependenţă de beneficiar.
4. Formele creditului.
Există 6 forme ale creditului.

1. Creditul bancar – se acordă de către băncile comerciale. Asigurarea
rambursării creditelor bancare se înfăptuieşte prin următoarele metode:
 gajul valorilor materiale;
 poliţa de asigurare;
 cedarea drepturilor de încasare a veniturilor;
 scrisori de garanţie de la terţi.
În momentul acordării creditului, se analizează starea financiară a debitorului
(suficienţa capitalului acestuia, lichiditatea).
Creditele bancare pot fi clasificate în dependenţă de termenul creditului:
 pe termen scurt – < 1 an;
 pe termen mediu – 1 – 3 ani;
 pe termen lung – > 3 ani.
Băncile comerciale acordă credite în limita resurselor creditare de care dispun.
Resursele creditare ale băncilor comerciale sunt formate din două părţi:
- mijloace proprii (fonduri, profit);
- mijloace temporar libere atrase (≈ 90%).
2. Creditul comercial presupune acordarea împrumutului în cadrul afacerilor
comerciale, în formă de amânare a plăţii pentru mărfurile şi serviciile prestate. Creditul se
acordă în formă naturală, dar se rambursează în formă monetară. Vânzătorul transmite
marfa, în schimbul căreea nu primeşte bani, dar primeşte un document care conţine
obligaţiunea cumpărătorului de a chita costul mărfii plus dobânda la creditul respectiv.
Acest document se numeşte cambie.
3. Prin credit de stat (public) se subînţelege creditul acordat de persoanele
fizice şi juridice bugetului de stat. Acest credit se acordă în formă de emisiune de hârtii de
valoare de stat. Creditul se acordă în momentul cumpărării hârtiilor de valoare de stat.

Acest credit se foloseşte pentru acoperirea deficitului bugetar. În Republica Moldova
creditul public, în marea majoritate, se acordă de sistemul bancar, B.N.M. Creditul public
trebuie să se folosească pentru crearea noilor capacităţi de producere, care în viitor vor
servi la completarea veniturilor bugetare. Folosirea neproductivă a mijloacelor creditului
public nu creează posibilitatea rambursării acestuia (plata salariilor, bursei, etc.) în acest
caz unica posibilitate de a rambursa creditul este de a emite un pachet nou de hârtii de
valoare, ceea ce va duce la mărirea deficitului bugetar.
4. Prin credit de consum se subînţelege creditul acordat pentru a fi folosit nu în
scopuri productive, ci în scopuri de consum. Acest credit, pe de o parte, contribuie la
realizarea stocurilor de producţie, creând, în aşa mod, condiţiile necesare pentru
continuarea ciclurilor de rotaţie a capitalurilor agenţilor economici (una din cauzele de
ieşire din criza de supraproducere), pe de altă parte, acest credit creează condiţii necesare
pentru desfăşurarea activităţii persoanelor particulare. Sursa de rambursare a creditelor de
consum este una din veniturile activităţii de bază ale împrumutului.
5. Prin credit internaţional se subînţelege creditul acordat de rezidentul unei
ţări, rezidentului altei ţări sau creditul acordat de un organism financiar internaţional
(Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, etc.). Majoritatea absolută a creditelor
internaţionale se acordă de organismele financiare internaţionale. Sursele pentru acordarea
acestor credite sunt formate din donaţiile ţărilor membre ale acestor organisme, de obicei,
ţările dezvoltate cu economie de piaţă. Aceste credite se acordă în valute liber-convertibile
sau în unităţi monetare internaţionale convenţionale. Acordarea acestor credite are ca scop
ajutorarea ţărilor puţin dezvoltate, din punct de vedere economic. Acordarea lor este
însoţită de stabilirea a mai multor condiţii de ordin social-politic. Creditele se acordă pe
tranşe, în dependenţă de îndeplinirea condiţiilor creditului. Supravegherea îndeplinirii
acestor condiţii se realizează prin reprezentanţii permanenţi ai organismelor internaţionale
în aceste ţări şi prin vizitarea periodică a ţărilor de către misiunile creditorilor. Creditele
internaţionale creează posibilitatea formării într-o perioadă de timp scurtă a:
 cadrului legislativ contemporan;
48 CURS DE LECŢII
 bazei normative, în diferite domenii de reglementare a economiei;

 crearea infrastructurii;
 modernizarea tehnologiei de producere;
 posibilitatea intervenţiei valutare, cu scopul menţinerii stabilităţii valutei
naţionale.
6. Prin credit ipotecar se subînţelege creditul rambursarea căruia este asigurată
prin gajul imobilului (deseori, pământul). Această formă a creditului este puternic
dezvoltată în ţările în care pământul este obiect de vânzare-cumpărare. Asigurarea
creditului prin imobil este considerată una din cele mai bune forme de asigurare a
creditelor. În cadrul sistemelor bancare ale diferitor ţări există bănci comerciale
specializate în domeniul creditului ipotecar. Funcţionarea acestor bănci se bazează pe
legislaţia specială, care asigură posibilitatea realizării drepturilor de proprietate gajată.
Creditul în acelaşi timp poate avea mai multe forme.
5. Rolul creditului în economie. Teorii asupra creditului.
Rolul creditului în economie se manifestă prin funcţiile pe care le îndeplineşte.

Cu ajutorul creditului este asigurată continuitatea ciclului de producţie, apa noi edificii,
activităţi, etc.
Se cunosc următoarele teorii ale creditului:
1. teoria naturalistă a creditului – afirmă că creditul este o simplă metodă de
redistribuire temporară a mijloacelor băneşti şi, prin urmare, nu îndeplineşte careva funcţii
active în economie.
Fondatorii acestei teorii au fost A. Smith şi D. Ricardo. Ei afirmau că creditul este
dependent în întregime de procesele de reproducere şi nu influenţează deloc asupra acestor
procese.
Neajunsul acestei teorii constă în faptul că adepţii ei recunoscând că creditul se află
în dependenţă de procesele de reproducere nu recunoşteau influenţa activă a creditului
asupra acestor procese.
În secolul XIX adepţi ai acestei teorii au fost: Say, Mak-Culoh; în secolul XX –

această teorie a fost înlocuită de teoria de creare a capitalului prin credit.
2. teoria de creare a capitalului prin credit afirmă că creditul creează capitalul
economiei şi este factorul decisiv, care influenţează asupra dezvoltării economiei.
Fondatorul teoriei este Lo. El considera că bogăţia societăţii poate fi mărită prin
acordarea de credite de banca centrală. În aşa mod, băncile sunt o sursă nelimitată de
creştere a bogăţiei societăţii.
La mijlocul secolului XIX economistul englez Macleod afirma că băncile acordă
credit şi prin aceasta creează capital, şi, prin urmare, creează bogăţie. În acest sens el a
denumit băncile “uzine de producere a capitalului”.
Bancherul german Gan şi profesorul austriac Shumpeter recomandau folosirea
permanentă a emisiunii creditare în scopuri de menţinere a conjuncturii economice înalte.
Neajunsul acestei teorii constă în faptul că adepţii acesteea supraapreciază funcţiile
active ale creditului şi nu ţin cont de faptul că creditul se află în dependenţă de procesele
de reproducere a mărfurilor şi serviciilor (sursa creditului sunt mijloacele temporar libere
ale agenţilor economici).
50 CURS DE LECŢII
Tema 8: “Dobânda”
1. Esenţa şi rolul dobânzii.

2. Funcţiile dobânzii.
3. Factorii ce determină nivelul dobânzii.
4. Teorii asupra dobânzii.
1. Esenţa şi rolul dobânzii.
Plata pe care debitorul o plăteşte creditorului pentru împrumut se numeşte dobândă.

Mărimea ei se numeşte rată. Rata dobânzii se stabileşte în formă de procent periodic. (În
R.M., de obicei, în formă de procent anual).
De exemplu, mărimea împrumutului – 3000 lei. Împrumutul este acordat pe 3 luni.
Rata dobânzii – 15% anual. Suma plăţii pentru credit este egală cu: (3000 * 3/12 *
15/100).
Reeşind din modul de calculare a plăţii pentru credit mărimea acesteea depinde de
următorii factori:
◙ mărimea dobânzii;
◙ termenul de creditare;
◙ mărimea ratei.
La rândul său mărimea ratei depinde de raportul dintre cerere şi ofertă la resursele
creditare şi nivelul inflaţiei.
Rolul dobânzii reese din funcţiile pe care le îndeplineşte. Dobânda este unul din
instrumentele principale ale politicii monetar-creditare ale statului. Dobânda este sursa
principală de întreţinere a sistemului financiar-bancar; din contul dobânzii se finanţează
cheltuielile operaţionale ale băncilor; se formează rezervele prudenţiale ale băncilor; se
plătesc impozite în buget; se plătesc dividende acţionarilor băncii.
Nivelul dividendelor, în mare măsură, determină volumul investiţiilor de capital în
sistemul financiar-bancar. Mărimea rezervelor adecvate riscurilor fiecărei instituţii
financiar-bancare determină volumul de mijloace băneşti temporar libere depuse în

sistemul bancar şi, prin urmare, determină volumul de resurse creditare ale băncilor şi
capacitatea lor de satisfacere a cerinţelor agenţilor economici în credite bancare. Existenţa
rezervelor obligatorii adecvate riscurilor determină disponibilitatea investitorilor din
străinătate de a investi capitalul în economia ţării prin intermediul sistemului bancar.
2. Funcţiile dobânzii.
Dobânda creditară îndeplineşte următoarele funcţii:

1. funcţia de stimulare economică;
2. funcţia de reglare;
3. funcţia de redistribuire a veniturilor.
Funcţia de stimulare economică. Stimularea economică se produce reeşind din
faptul că mărimea plăţii pentru credit depinde de mărimea împrumutului şi termenul
creditului. Fiecare agent economic (debitor) tinde spre maximizare sumelor de credite
primite de la bănci şi spre minimizarea termenului de folosire a mijloacelor împrumutate.
Reeşind din aceasta, agenţii economici se află în căutare permanentă a celor mai eficiente
căi de folosire a resurselor creditare. Această presiune de dobânzi asupra agenţilor
economici contribuie la introducerea noilor tehnologii şi noilor metode de organizare a
procesului de producere.
Funcţia de reglare. Organele speciale ale statului (B.N.M.) ridicând sau micşorând
rata de refinanţare poate influenţa asupra ratei dobânzii băncilor comerciale. Reeşind din
aceasta banca centrală poate să influenţeze asupra volumului investiţiilor creditate în
economie şi, prin urmare, poate să stimuleze dezvoltarea sau încetinirea dezvoltării
conjuncturii economice.
Funcţia de redistribuire a veniturilor. Prin dobândă creditară se redistribuiesc
veniturile agenţilor economici obţinute în urmă desfăşurării activităţii economice cu
mijloacele împrumutate. Mărimea dobânzii trebuie să asigure nivelul mediu de
rentabilitate pentru debitor şi pentru creditor. Prin urmare, mijloacele împrumutate pot fi
52 CURS DE LECŢII
investite numai în activitatea care asigură nivelul dublu de rentabilitate medie pe

economie.
3. Factorii ce determină nivelul dobânzii.
Factorii ce determină nivelul dobânzii sunt:

1. productivitatea capitalului – investitorul atunci când îşi propune să mobilizeze
un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilităţile de rentabilitate, respectiv,
dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să-l remunereze corespunzător pe deţinătorul
de capital.
Profitul total = Dobânda + Profitul net (8.1)
2. lichiditatea – creditorii pot prefera acea formă de împrumut care să le asigure
lichiditatea. De obicei, se preferă termene scurte. Orice îndelungare a plăţii dobânzii este
însoţită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi. Stabilirea nivelului dat al ratei dobânzii,
în cadrul contractului de credit, este o expresie a compromisului între creditori, care doresc
o cât mai ridicată lichiditate şi debitori, interesaţi în a plăti cât mai puţin pentru aceasta.
3. riscul nerambursării – rambursarea este o cerinţă generală, care poate fi
asigurată dacă, în cazurile particulare, se iau măsurile necesare de evitare şi acoperire a
acestui risc. Aceste cerinţe conduc la separarea elementelor de structură a ratelor dobânzii.
a) rate a dobânzii pure, care este costul utilizării capitalului;
b) plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării.
4. raportul dintre cerere şi ofertă la credite. Oferta de credite este determinată de
nivelul economisirii, de porţiunile tradiţionale ale populaţiei pentru economii. Cererea de
credite este intercondiţionată de cei trei mai debitori: guvern, agenţi economici şi familiile,
influenţaţi de evoluţia activităţii economice şi tendinţele de dezvoltare a investiţiilor.
5. stabilitatea economică şi politică. Orice fenomen de dezechilibru vor duce la
creşterea ratei dobânzii.
4. Teorii asupra dobânzii.

Ansamblu teoriilor asupra dobânzii s-a divizat iniţial în pure sau ale capitalului real
şi monetare. Deasemenea este cunoscută şi gruparea în teorii eclectice şi sintetice.
1. Teoriile pure sau ale capitalului real, din care fac parte:
a) teoria productivităţii şi a utilizării capitalului – consideră că capitalul în
combinaţie cu alţi factori de producţie, dă naştere unui prisos fizic şi
economic (valoric). Prisosul şi constituie dobânda.
b) teoriile privind costul formării capitalului – capitalul este o renunţare la o
parte din consumul curent, iar dobânda este o remunerarea pentru această
abţinere. Adepţi – Marshall, Bohn-Bawerk, Fisher. Astfel se explică
dobânda şi profitul ca un cost – o remunerare pentru renunţarea la un bun
prezent, pentru a se folosi de el în viitor.
c) teoriile rarităţii – dobânda derivă din raritatea capitalului. Adept – Cassel.
Dobânda poate influenţa asupra acumulării capitalului şi prin aceasta
asupra relativei sale rarităţi.
d) teoriile riscului – adept Galliani. Explică dobânda prin existenţa unui risc
de pierdere totală sau parţială a capitalului; cu toate că riscul nu constituie
cauza esenţială a dobânzii.
e) dobânda ca impozit asupra profitului – adept Shumpeter. Dobânda este o
parte a beneficiului pe care întreprinzătorul trebuie să îl cedeze pentru a
obţine capitalul necesar potrivit dinamicii producţiei determinate de aceste
inovaţii.
2. Teoriile monetare moderne ale dobânzii sunt:
a) teoria fondului de împrumut – are ca adepţi pe Hicks şi Robertson. Oferta
de capital o constituie disponibilităţile băneşti care-şi au originea în
precedentele investiţii de capital fix sau circulant. Cererea de capital este
reprezentată prin solicitările producătorilor pentru noi investiţii. Dobânda
este remunerarea plătită pentru fondurile de împrumut cerute. Când
investiţiile de bunuri de capital sunt preponderente, prin aceasta se
54 CURS DE LECŢII
limitează consumul şi, în mod necesar, se majorează economiile şi venitul

naţional; cu această majorare creşte oferta de fonduri de împrumut şi se
diminuează dobânda.
b) Teoria preferinţei pentru lichiditate a lui Keynes. Rata dobânzii se
stabileşte prin intermediul echilibrului dintre cererea şi oferta de monedă.
Cererea de monedă, pune în evidenţă, aşa-zisa, preferinţă pentru
lichidităţi. Pentru fiecare persoană cerinţele de ordin tranzacţional depind
de 3 factori:
 frecvenţa veniturilor;
 nivelul veniturilor;
 standardul de viaţă.
În viziunea lui Keynes teoria dobânzii este o teorie monetară.
3. Teorii contemporane asupra dobânzii. Relaţia între rata dobânzii reale şi
cea nominală este un esenţial al teoriilor dobânzii actuale. Adepţi: Friedman, Fama,
Gibsen, Levi, Makin. Acest curent susţine că rata nominală a dobânzii este egală cu
cea reală şi cu rata anticipată a inflaţiei.
Tema 9: “Banca şi sistemul bancar”
1. Originea şi caracteristica generală a băncii ca instituţie financiară.

2. Sistemul bancar: concept şi evoluţie.
3. Sistemul bancar al Republicii Moldova.
1. Originea şi caracteristica generală a băncii ca instituţie financiară.
În trecut fiecare agent economic îşi desfăşura activitatea sa bazându-se numai pe

capitalul propriu. În legătură cu faptul că mărimea capitalului necesară pentru desfăşurarea
neîntreruptă a activităţii permanent oscilează, agenţii economici nu puteau să folosească
efectiv capitalurile sale, deoarece era necesar permanent de menţinut rezerve de capital
înafara rotaţiei, pentru asigurarea oscilaţiilor de mărire a necesităţilor în capital. Rezervele
menţionate nu aduceau profit. Cu scopul de a mări eficienţa acestor capitaluri, unii agenţi
economici, au început să acorde împrumuturi din contul rezervelor formate pentru
asigurarea neîntreruptă a activităţii sale.
Odată cu apariţia relaţiilor economiei de piaţă şi dezvoltarea acestora a început să se
mărească brusc cererea la mijloacele împrumutate. În legătură cu aceasta a crescut preţul
acestor împrumuturi şi profitul de la acordarea acestor împrumuturi. Au apărut agenţi
rentabilitatea activităţii cărora era mai mică decât rentabilitatea acordării împrumuturilor.
În legătură cu acest fapt s-au început procesele de returnare a capitalurilor din diferite
tipuri de activităţi în activitatea de acordare a împrumuturilor.
Însă, folosirea capitalului propriu de unii agenţi economici pentru desfăşurarea
activităţii creditare nu putea să satisfacă cerinţelor economiei, pe de o parte, iar pe de altă
parte, majoritatea agenţilor economici continuau să activeze în diferite ramuri ale
economiei, având rezerve proprii de capital. În legătură cu aceasta, unii agenţi economici
au început să transmită rezervele proprii de capital altor agenţi economici, care se
specializau în acordarea creditelor. Transmiterea se înfăptuia în condiţii de
rambursabilitate, scadenţă şi plată. În aşa mod, au apărut agenţi economici care se
56 CURS DE LECŢII
specializau în acordarea creditelor din surse proprii şi din contul surselor atrase. Însă,
majoritatea capitalului continua să se afle înafara instituţiilor creditare, deoarece
capitalurile erau investite în diferite ramuri ale economiei. Pentru atragerea acestor
capitaluri, instituţiile creditare au început să acorde servicii de transferare a mijloacelor
atrase la dispoziţia proprietarului acestor mijloace. Acest mod de achitare a plăţilor a
devenit atrăgător pentru agenţi economici, deoarece el permite economisirea timpului şi
mijloacelor necesare pentru achitarea plăţilor. Reeşind din aceasta, majoritatea capitalului
care activa în diferite domenii ale economiei, a fost atras de instituţiile creditare.
Instituţia creditară care atrag depozite transferabile se numeşte bancă, iar cele ce
atrag depozite netransferabile se numesc instituţii financiare.
Majoritatea băncilor se organizează ca societăţi pe acţiuni. Organul suprem de
conducere este Adunarea Generală a Acţionarilor. Din componenţa acţionarilor se alege
Consiliul Băncii, care concretizează strategia şi politica băncii şi asigură dirijarea zilnică a
activităţii băncii. Preşedintele băncii este unul din membrii Consiliului Băncii. Consiliul
Băncii determină structura organizatorică şi angajează numărul necesar de funcţionari.
Structura organizatorică a băncii depinde de volumul şi caracterul operaţiilor pe care le
efectuează. Banca îşi formează organul intern de control, care informează periodic
acţionarii despre modul de dezvoltare a băncii. La sfârşitul anului se determină profitul
primit în decursul anului şi direcţiile de repartizare a acestuia. Mărimea profitului destinată
pentru dividende se repartizează între acţionari în dependenţă de cotele acestora în
capitalul băncii. Desfăşurându-şi activitatea, banca intră în relaţii contractuale cu mai
mulţi agenţi economici şi cu alte bănci. Banca este responsabilă pentru îndeplinirea
obligaţiunilor sale contractuale cu capitalului său propriu, care este format din cotele
acţionarilor şi alte fonduri formate din profitul băncii. Cu scopul de a atrage un număr
maxim de clienţi, băncile permanent se află în căutarea noilor forme de deservire a
clienţilor. Cu scopul de micşorare a riscurilor, băncile tind spre diversificarea operaţiunilor
sale active.
2. Sistemul bancar: concept şi evoluţie.
Prin sistem bancar se subînţelege totalitatea băncilor şi cadrului legislativ care

reglementează activitatea acestora. În condiţiile economiei de piaţă, sistemul bancar are
două nivele:
I nivel – banca centrală;
II nivel – băncile comerciale şi instituţiile financiare specializate.
Se deosebesc următoarele tipuri de bănci:
a) după caracterul operaţiunilor efectuate:
♦universale;
♦specializate.
b) după apartenenţa capitalului:
♦de stat;
♦societăţi pe acţiuni;
♦cooperatiste;
♦private;
♦mixte.
c) după proporţii:
♦consorţii;
♦mari;
♦medii;
♦mici.
d) după sfera de deservire:
♦regionale;
♦interregionale;
♦naţionale;
♦internaţionale.
e) după numărul de filiale:
58 CURS DE LECŢII
♦ cu filiale;
♦ fără filiale.
f) în dependenţă de ramura ce o deserveşte:
♦ multiramurale;
♦ uniramurale.
3. Sistemul bancar al Republicii Moldova.
În RM din 1991 este format sistemul bancar din două nivele. Nivelul superior –
B.N.M., iar cel inferior 19 bănci comerciale şi 4 sucursale a băncilor străine (1 ianuarie
2002). În prezent 15 bănci comerciale.
Banca Naţională a Moldovei îndeplineşte funcţia de bancă centrală de emisie,
asigură reglarea şi supravegherea băncilor comerciale, deasemenea elaborează politica
monetar-creditară şi cea valutară a statului.
Funcţiile de bază ale B.N.M. sunt:
₤ determinarea politicii monetar-creditare;
₤ asigură reglarea masei monetare şi, în special, a numerarului;
₤ determină politica valutară a statului, precum şi efectuează controlul valutar
asupra persoanelor juridice cărora li s-a dat dreptul de a efectua asemenea
operaţiuni;
₤ eliberarea licenţelor băncilor comerciale şi controlul asupra activităţii lor;
₤ stabileşte rezervele minime ale băncilor comerciale;
₤ stabileşte rata dobânzii;
₤ asigură dirijarea cu rezervele valutare ale statului;
₤ asigură controlul valutar.
Nivelul inferior îl formează băncile comerciale, ce asigură decontările prin virament
şi cele de casă ale persoanelor juridice şi fizice şi acordă un spectru larg de servicii
bancare de caracter universal. Marea majoritate au format Asociaţia Băncilor din
Moldova. Patru bănci (Moldova Agroindbancă, Moldindconbancă, Banca Socială şi Banca
de Economii) s-au format în baza fostelor bănci specializate cu capital de stat. Multe bănci
sunt formate din capital străin şi mixt ca: Petrolbancă, Victoria Bancă, Mobias Bancă, etc.
Multe din ele au pe teritoriul Republicii Moldova filiale şi reprezentanţe. Toate au legături
de corespondent între ele, precum şi cu bănci din ţările dezvoltate: S.U.A., Germania,
Austria, Israel, Turcia, precum şi cu ţările C.S.I.
De rând cu B.N.M., membri ai asociaţiei internaţionale a transferurilor
financiare internaţionale au devenit Petrolbancă, Universalbancă, Fincombancă, etc., ce
asigură operativitatea transferurilor monetare ale clienţilor.
De la 1 iulie 1995, lunar, se publică date referitor la rezultatele activităţii
băncilor comerciale, ce asigură agenţilor economici de a primi informaţia despre starea
financiară a băncilor comerciale, care îi deservesc şi gradul de risc la care sunt supuşi
aceştea colaborând cu banca dată.
În permanenţă Consiliul de Administraţie a B.N.M. revede capitalul normativ
total. De la început acest capital fiind de 4 milioane, în prezent este 32 milioane
Aşadar, din 1991 s-au întreprins o serie de măsuri de întărire a sistemului
bancar. Băncilor le rămâne să efectueze restructurizarea activelor şi pasivelor, să se
elibereze de operaţiunile neeficiente şi neprofitabile, să perfecţioneze gestiunea riscurilor
şi lichidităţii, să ridice nivelul de pregătire a cadrelor cu scopul implicării lor cât mai activ
şi rezultativ în toate funcţiile bancare pe pieţele financiare internaţionale şi mondiale.
60 CURS DE LECŢII
Tema 10: “Banca Centrală”
1. Provenienţa şi evoluţia Băncii Centrale.

2. Statutul şi formele de organizare a Băncii Centrale.
3. Structura organizatorică a Băncii Centrale.
4. Funcţiile Băncii Centrale.
5. Operaţiunile Băncii Centrale: active şi pasive.
1. Provenienţa şi evoluţia Băncii Centrale.
În fiecare stat funcţionează câte o bancă centrală organizată de stat. Ea are ca scop
efectuarea politicii monetar-creditare în economie, deţine monopolul emisiunii de
bancnote, reglează masa monetară, efectuează control asupra funcţionării instituţiilor
creditare, îndeplineşte funcţia de “bancă a băncilor”, păstrează rezervele valutare şi de aur
ale statului, etc.
În diferite state ele se numesc diferit: Bancă Centrală, Bancă de Stat, Bancă
Populară, Bancă Naţională, etc.
Primele bănci centrale au apărut cu 300 ani în urmă, însă, răspândirea lor a avut loc
la începutul secolului XX. Istoric, ele au apărut ca companii acţionare, înzestrate cu
obligaţiuni speciale. Acestea erau cele mai mari instituţii creditare, care îndeplineau
funcţiile de bancă centrală.
Deseori, capitalul băncii centrale aparţine statului, însă acţionari pot fi băncile
comerciale şi instituţiile financiare. În multe ţări, aceste bănci sunt în supunere nemijlocită
a parlamentului sau a comisiei bancare speciale, constituită de organul legislativ.
Conducerea băncii centrale poate funcţiona pe un termen de la 4 – 14 ani.
Prima bancă centrală a apărut în Anglia în 1664.
În S.U.A., în 1864 a apărut primul act bancar naţional. Toate băncile ce primeau
carter de la Guvernul Federal se numeau naţionale, iar cele ce primeau carter de la
guvernele statelor se numeau bănci ale statelor. În aşa mod, în S.U.A. a apărut sistemul
bancar compus din două nivele.
În R.M., Banca Naţională a Moldovei a fost formată în 1991, atunci a apărut şi legea
“Cu privire la Banca Naţională de Stat a Republicii Moldova”, care, apoi, a fost înlocuită
cu “Legea privind Banca Naţională a Moldovei” din 1995.
Pe măsura dezvoltării societăţii, a crescut şi rolul băncilor centrale.
2. Statutul şi formele de organizare a Băncii Centrale.
În statutul băncii centrale, ca şi în statutul oricărei bănci intră:

 forma de organizare;
 mărimea capitalului statutar;
 funcţiile pe care le îndeplineşte;
 alte componente.
Din punct de vedere al proprietăţii capitalului, băncile centrale se clasifică în:
de stat (capitalul cărora aparţine statului (Marea Britanie, Germania, Franţa,
Canada, Rusia));
societăţi pe acţiuni (S.U.A.);
mixte (societăţi pe acţiuni şi o parte a capitalului aparţine statului (Japonia, 55%
capital de stat şi 45% capitalul persoanelor particulare; Elveţia, 57% capital de stat şi 43%
capitalul persoanelor particulare).
Multe bănci centrale au fost formate ca bănci de stat (Germania, Rusia), multe au
fost formate ca societăţi pe acţiuni, iar, apoi, au fost naţionalizate (în Marea Britanie,
Franţa).
Însă, indiferent de faptul aparţine sau nu capitalul băncii centrale statului, istoric,
între bancă şi guvern există legături strânse, mai ales în perioada actuală. Guvernul este
cointeresat în siguranţa băncii centrale, deoarece ultima asigură sistema creditară a ţării,
asigură politica economică a guvernului. Guvernul nu poate influenţa nelimitat asupra
politicii băncii centrale. Banca centrală este supusă fie organului legislativ, fie comisiei
62 CURS DE LECŢII
speciale bancare, formată de parlament. Conducătorul băncii care este numit de parlament,
preşedinte, guvern, monarh, etc. şi nu intră în componenţa guvernului. Gradul substanţial
de independenţă este o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea eficientă, care, deseori,
intră în contradicţie cu scopurile pe termen scurt ale guvernului, mai ales, în prag de
alegeri. Aceste contradicţii sunt şi mai accentuate când este vorba de acoperirea deficitului
bugetar. Însă, independenţa băncii centrale faţă de guvern este limitată, deoarece o politică
economică nu poate fi benefică fără concordanţa între aceste elemente de bază: politica
monetar-creditară şi cea financiară. Pe termen lung, politica băncii centrale determină
priorităţile macroeconomice ale guvernului.
În fine, orice bancă centrală, într-o oarecare măsură, întruneşte calităţi de bancă şi
de organ statal.
3. Structura organizatorică a Băncii Centrale.
Structura organizatorică în diferite ţări este diferită.

Marea Britanie – organul superior al băncii este Directoratul, care constă din 4
directori oficiali şi 12 directori-adjuncţi. Directoratul este condus de ei şi este ales pe
termen de 5 ani. Directorii, de obicei, sunt foşti reprezentanţi ai celor mai solide bănci şi
concerne de comerţ sau industrie. Directoratul asigură politica monetară a statului şi
colaborează intens cu guvernul.
S.U.A. – în structura organizatorică a Rezervei Federale de Stat (R.F.S.) se
evidenţiază următoarea structură de conducere:
- Consiliul Directorilor R.F.S. – organul administrativ superior, compus din 7
membri, numiţi de preşedintele S.U.A. (cu acordul Senatului). Asigură conducerea cu
toate operaţiunile şi cu toate sferele, reglementează şi controlează activitatea tuturor
băncilor;
- Comitetul Federal privind Operaţiunile pe Piaţa Deschisă, în care intră toţi
membrii Consiliului Directorilor şi încă 5 reprezentanţi, aleşi din rândurile Băncilor
Federale de Rezervă;
- Consiliul Federal Consultativ, care este compus din 12 membri, numiţi de

membrii Băncilor Federale de Rezervă. Consiliul înaintează recomandări privind
problemele activităţii R.F.S., în special, privind politica creditară, operaţiunile cu aur,
emisiunea de bancnote şi operaţiunile cu băncile străine;
- 12 Bănci Federale de Rezervă în 12 regiuni: New-York, Boston, Filadelfia,
Clivlend, Ricimond, Atlanta, Chicago, Sant-Luis, Minnieapolis, Canzas-City, Dallas, San-
Francisco;
- 5.8 mii bănci – membre a R.F.S., în cota cărora intră, aproximativ, 75% din
activele băncilor comerciale ale S.U.A.
Germania – organele de conducere ale Bundesbăncii sunt:
- Consiliul Băncii Centrale – organ superior, ce determină direcţia activităţii
de conducere a băncii. Este compus din preşedinte, vicepreşedinte şi preşedinţii băncilor
centrale ale landurilor;
- Directorat – organul executiv superior, răspunde de traducerea în viaţă a
hotărârilor Consiliului Bundesbăncii şi, practic, asigură legăturile cu alte organe statale,
efectuează operaţiunile valutare şi cele de pe piaţa deschisă;
- Băncile Centrale ale landurilor – conducerea Bundesbăncii în teritoriu.
Îndeplinesc toate funcţiile operaţionale în teritoriul landului şi conduc cu reţeaua de
sucursale, asigurând băncile comerciale cu numerar.
Franţa – în fruntea Băncii Franţei stă un director şi 2 vicedirectori, care se numesc
de preşedinte pe un termen nedeterminat. Hotărârile financiare şi conducerea băncii o
efectuează Consiliul General al Băncii, care este compus din 12 membri, 7 din care sunt
numiţi de ministrul finanţelor.
Japonia – Banca Centrală a Japoniei este condusă de Consiliul Politic, în care intră
7 membri, conducătorul, ministrul finanţelor, preşedintele Direcţiei Economice şi de
Planificare şi 4 reprezentanţi ai celor mai mari bănci, concerne industrial-comerciale.
Ultimii sunt numiţi de guvern pe un termen de 4 ani. Preşedintele Consiliului Politic este
conducătorul băncii. Legea obligă Consiliul Politic să colaboreze intens cu Ministerul
Finanţelor în anumite probleme. Lucrul operativ a Băncii Japoniei este executat de un
64 CURS DE LECŢII
organ executiv special, în care intră conducătorul, viceconducătorul, 3 directori şi 3

consultanţi. Banca Japoniei, sediul căreea se află la Tokyo, are filiale şi sucursale în ţară,
precum şi reprezentanţe în New-York, Londra, Paris, Frankfurt-pe-Maine şi Hong-Kong.
Rusia – organul superior al Băncii Centrale este Consiliul Directorilor, care
conduce cu activitatea băncii privind înfăptuirea politicii monetar-creditare. În
componenţa Consiliului intră Preşedintele Băncii şi 12 membri ai Consiliului. Preşedintele
şi membrii Consiliului se numesc de Duma de Stat pe un termen de 4 ani, la propunerea
preşedintelui Rusiei. Una şi aceeaşi persoană nu-şi poate exercita funcţia de trei ori
consecutiv. Banca Centrală a Rusiei se subordonează Dumei de Stat.
Republica Moldova – organul suprem de conducere este Consiliul de
Administraţie. Consiliul Administrativ al B.N.M. este compus din 5 membri: guvernatorul
B.N.M. – preşedintele Consiliului, prim viceguvernator B.N.M. – vicepreşedintele
Consiliului, 3 viceguvernatori ai B.N.M. Toţi membrii Consiliului sunt numiţi de
Parlament, la propunerea speaker-ului. Orice candidatură îşi poate exercita funcţia numai
de două ori. Ei trebuie să fie cetăţeni ai R.M., să aibă reputaţie impecabilă şi o experienţă
de muncă de numai puţin de 10 ani. Ei se aleg pe un termen de 7 ani. B.N.M. este o
persoană juridică independentă şi poartă răspundere faţă de Parlament. B.N.M. dispune de
imunitate fiscală.
Tabelul 12.1
Structura Băncilor Centrale a diferitor ţări
Ţara Denumire Băncii Principii Relaţiile cu

Centrale structurale / autorităţile
filiale
1 2 3 4
1 2 3 4
Rusia Banca Centrală a 180 sucursale Depinde de directivele
Rusiei Dumei de Stat şi de
influenţa guvernului
Polonia Banca Naţională a 60 filiale Depinde de directivele
Poloniei parlamentului
Germania Bundesbanc 9 Bănci Naţionale Nu depinde de

ale landurilor şi directivele guvernului
200 filiale
Franţa Banc de France 211 filiale Nu depinde de
directivele guvernului
Marea Bank of Anglia 5 filiale şi 3 agenţii Depinde de directivele
Britanie trezoreriei
12 Bănci Federale Supusă Congresului
S.U.A. R.F.S. de Rezervă ce au
49 filiale
Japonia Banca Japoniei 33 filiale şi 12 Depinde de organele de
reprezentanţe control ale Guvernului
locale în băncile
comerciale
Republica Banca Naţională a – Supusă Parlamentului
Moldova
Moldovei
4. Funcţiile Băncii Centrale.
Banca Centrală îndeplineşte următoarele funcţii:

a) de emisiune;
b) banca băncilor;
c) bancherul statului;
d) centru valutar;
e) de creditare.
Funcţia de emisiune. Banca centrală deţine monopolul emisiunii monedei de hârtie.
În unele ţări, băncii centrale îi revine funcţia de emisiune a monedelor, însă, de
confecţionarea lor se ocupă ministerul finanţelor (trezoreria). Emisiunea de bancnote
înseamnă un control aspru, având ca scop reglarea efectuată prin politica monetar-
creditară. Principala funcţie a politicii monetar-creditare este controlul emisiunii banilor de
cont. Banca centrală, totodată, serveşte şi ca centru a emisiunii de casă. Ea constituie
rezerva de casă a oricărei bănci comerciale.
66 CURS DE LECŢII
Funcţia de bancă a băncilor. Banca centrală nu are legătură directă cu agenţii

economici şi cu populaţia. Clientela ei de bază o reprezintă băncile comerciale. Băncile
comerciale păstrează rezerva lor de casă la banca centrală. Această rezervă constituie,
totodată, un fond de garanţie pentru rambursarea depozitelor. În multe ţări, băncile
comerciale sunt obligate să deţină rezerve obligatorii în banca centrală. Prin conturile
deschise în banca centrală, se asigură regularea decontărilor între ele. Aceasta se
efectuează prin centrul de decontări al băncii centrale.
Funcţia de bancher al statului. Indiferent de apartenenţa capitalului, banca
centrală este strâns legată cu statul. În calitate de bancher la statului, banca centrală se
prezintă ca bancher şi creditor. În banca centrală sunt deschise toate conturile guvernului şi
structurilor guvernamentale. Banca centrală contribuie la executarea de casă a bugetului de
stat. Veniturile colectate în urma impozitelor şi taxelor se transferă pe un cont fără
dobândă deschis trezoreriei în banca centrală. Din acest cont, se efectuează toate
cheltuielile guvernamentale. În unele state ca S.U.A. majoritatea veniturilor bugetare se
colectează în băncile comerciale.
Funcţia de centru valutar. În numele guvernului banca centrală reglează rezervele
valutare şi de aur ale statului. Banca centrală este depozitarul acestor valori. Ea asigură
reglarea decontărilor internaţionale, a balanţei de plăţi, participă la operaţiunile pieţei
mondiale a capitalurilor creditare şi ale aurului. Banca centrală reprezintă ţara sa în
organismele valutar-creditare internaţionale şi regionale.
Funcţia de creditare. În condiţiile deficitului bugetar cronic, funcţia de creditare a
ţării are ca scop gestiunea datoriei publice. Prin noţiunea de gestiune a datorie publice se
subînţelege operaţiunile băncii centrale privind amplasarea şi rambursarea împrumuturilor,
organizarea plăţii dobânzilor, convertirea şi consolidarea ei. Banca centrală utilizează în
acest scop mai multe metode: cumpără sau vinde obligaţiunile publice, influenţând, astfel,
asupra cursului lor; modifică condiţiile de vânzare; prin diferite metode contribuie la
majorarea atractibilităţii datoriilor publice pentru investitorii privaţi. Deasemenea, banca
centrală se prezintă ca creditor şi pentru băncile comerciale. De obicei, rata dobânzii la
asemenea credite este foarte înaltă şi băncile recurg la asemenea împrumuturi în caz de
absenţă a altor posibilităţi de creditare.
Toate funcţiile băncii centrale sunt în strânsă interdependenţă. Creditând statul şi
băncile, banca centrală concomitent influenţează asupra circulaţiei creditare. Asigurând
emisiunea şi stingerea datoriei publice, banca centrală contribuie asupra nivelului ratei
dobânzii.
Funcţiile sus-menţionate creează necesităţi obiective pentru realizarea întregului
sistem monetar-creditare al statului şi, corespunzător, al economiei.
5. Operaţiunile Băncii Centrale: active şi pasive.
Toate funcţiile sale banca centrală le realizează prin operaţiunile sale – pasive şi
active.
Operaţiunile pasive. Principala sursă a resurselor băncii centrale, în marea
majoritate a ţărilor, o constituie emisiunea de bancnote (de la 54 – 85% din totalul
activelor). La etapa contemporană, emisiunea de bancnote este fiduciară, adică, nu este
convertibilă în aur. Convertibilitatea în aur a bancnotelor este suspendată în prezent, însă,
necătând la aceasta, în unele ţări formal continuă să existe restricţii privind emisiunile
fiduciare.
Mecanismul contemporan al emisiunii bancnotelor este bazat pe creditarea băncilor
comerciale, a statului şi mărirea rezervelor de aur-valute. Emisiunea bancnotelor, în cazul
de creditării băncilor comerciale este asigurată de cambii şi alte obligaţiuni bancare; în
cazul creditării guvernului – obligaţiuni publice la termen; iar când are loc cumpărarea
aurului şi valutelor – corespunzător cu aur şi valute.
Cuantumul operaţiunilor pasive este în dependenţă de cuantumul operaţiunilor
active: credite acordate băncilor, trezoreriei; cumpărarea de valute şi aur, etc.
Nu fiecare creditare a băncilor comerciale sau a statului este însoţită de o nouă
emisiune de bancnote. Aceste credite pot fi transferate pe conturile băncilor comerciale şi
trezoreriei deschise în banca centrală. În aşa caz, are loc emisiunea depozitară. Drept sursă
68 CURS DE LECŢII
de creditare servesc depozitele comerciale şi rezervele obligatorii ale băncilor comerciale

(ce se află pe conturi speciale deschise în banca centrală), precum şi depozitele trezoreriei.
4% din totalul pasivelor revine capitalului propriu.
Operaţiunilor active ale băncii centrale li se atribuie: operaţiunile de reescontare,
investiţiile bancare, operaţiunile cu aur şi cu valute.
Operaţiunile de reescontare sunt de două tipuri: credite băncilor comerciale şi
statului. În calitate de gaj se utilizează cambiile comerciale, cambiile trezoreriale,
obligaţiunile emise de autorităţile publice, etc. şi operaţiuni de reescont – cumpărarea de
către banca centrală a cambiilor de la autorităţile publice şi de la băncile comerciale.
Cumpărarea cambiilor de la băncile comerciale se numeşte reescontare, deoarece are loc
scontarea a doua oară. Diferenţa dintre suma pe care banca centrală o plăteşte băncii
comerciale cumpărând cambia, şi suma ce va fi primită de la debitor, când va sosi
scadenţa, formează venitul băncii centrale. Rata dobânzii, în baza căreea banca centrală
acordă credite băncilor comerciale şi reescontează cambiile lor se numeşte rată de
reescont sau rată de refinanţare.
Investiţiile bancare – reprezintă cumpărarea de către bancă a hârtiilor de valoare.
Investiţiile băncii centrale constau din alocări în hârtii de valoare ale statului. Cumpărarea
de către banca centrală a obligaţiunilor publice, în majoritatea ţărilor industrial-dezvoltate
servesc ca formă de creditare a guvernului. Creditarea directă a guvernului în aceste ţări
lipseşte (S.U.A., Canada, Japonia, Marea Britanie, Elveţia, Suedia) sau este limitată de
lege (Germania, Franţa, Olanda). În portofoliul băncii centrale se află o parte neînsemnată
a hârtiilor de valoare de stat – marea majoritate a acestor hârtii de valoare circulă pe piaţa
de capital. Corespunzător, principalii creditori ai statului sunt nu băncile centrale, ci
băncile comerciale, instituţiile financiar-creditare, corporaţiile şi populaţia. Cauza
principală a cumpărării de către banca centrală a hârtiilor de valoare de stat este reglarea
lichidităţii sistemului bancar şi gestiunea împrumutului public, în procesul desfăşurării
politicii monetar-creditare.
Tema 11: “Băncile comerciale”
1. Esenţa şi funcţiile băncilor comerciale.

2. Principiile de funcţionare.
3. Operaţiunile băncii comerciale (active, pasive).
1. Esenţa şi funcţiile băncilor comerciale.
Prin bancă comercială se subînţelege instituţia financiară care acceptă depozite

transferabile şi le investeşte în operaţiuni active din numele său. Băncile comerciale
reprezintă al doilea nivel al sistemului bancar. Ele concentrează partea principală a
resurselor creditare, efectuează un diapazon larg de operaţiuni bancare şi servicii
financiare pentru persoanele juridice şi fizice. Băncile comerciale se organizează ca bănci
de stat, societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, precum şi ca bănci mixte.
Funcţiile de bază pe care le îndeplinesc băncile comerciale sunt următoarele:
₤ Deservirea conturilor agenţilor economici şi gestionarea lor la dispoziţia
clienţilor (efectuarea decontărilor fără numerar). Prin deschiderea conturilor, băncile
comerciale atrag mijloace băneşti în aceste conturi, care împreună cu capitalul propriu al
băncii formează resursele creditare ale băncii.
₤ Acordarea creditelor bancare – este una din principalele operaţiuni active ale
băncii, care formează aproximativ 80 – 90% din veniturile băncii.
₤ Deservirea de casă a agenţilor economici – prin această operaţiune, băncile
comerciale creează posibilitatea, pentru fiecare agent economic, de a-şi converti liber
mijloacele băneşti proprii din formă numerică în cea fără numerar şi invers.
₤ Cumpărarea, păstrarea şi vânzarea valutelor străine – această operaţiune
permite fiecărui agent economic de a-şi converti liber mijloacele băneşti proprii în valuta
oricărei ţări, cu scopul de a-şi asigura relaţiile economice internaţionale.
₤ Leasing financiar – prin această operaţiune, băncile cumpără din contul
mijloacelor băneşti proprii: mijloace fixe, utilaj şi alte mijloace fixe, pe care le transmite în
70 CURS DE LECŢII
arendă clienţilor săi. Plata pentru arendă este calculată în mărimea care permite în decursul
termenului de arendă achitarea costului mijloacelor fixe procurate şi comisionul pentru
serviciul bancar respectiv.
₤ Operaţiuni de factoring – esenţa acestor operaţiuni constă în faptul că banca
achită plăţile agenţilor economici cu retragerea ulterioară a mijloacelor băneşti din contul
plătitorului. Această operaţiune permite se micşoreze termenul între livrarea mărfii şi
primirea plăţii.
₤ Deservirea de casă a bugetului de stat – prin această operaţiune, banca
îndeplineşte funcţia tehnică de acumulare a veniturilor bugetului şi de finanţare a
cheltuielilor bugetului conform dispoziţiilor şi planurilor elaborate de Ministerul de
Finanţe.
₤ Servicii de păstrare a valorilor (depozitar).
₤ Servicii de marketing şi consultaţie.
2. Principiile de funcţionare.
Banca comercială este persoana juridică căreea i se acordă dreptul, în conformitate

cu “Legea privind instituţiile financiare”, în baza autorizaţiilor eliberate de B.N.M., de a
mobiliza mijloace băneşti de la persoane juridice şi fizice şi de a le amplasa în numele său,
în condiţii de rambursabilitate, de dobândă şi de scadenţă, precum şi de a efectua alte
operaţiuni bancare.
Banca comercială devine persoană juridică dacă posedă capital propriu, are stabilite
funcţiile, structura organizatorică, formele de conducere şi administraţie prin statut propriu
şi dacă este înscrisă în registrul băncii centrale.
Pentru a obţine autorizaţie de la B.N.M., banca comercială trebuie să înainteze o
cerere, la care se anexează:
♦ date referitor la calificarea şi experienţa administratorilor viitoarei instituţii;
♦ date despre capitalul viitoarei bănci;
♦ business-planul pe următorii trei ani;
♦ informaţii despre numele, sediul şi activitatea persoanelor ce deţin mai mult

de 10% din capitalul statutar al viitoarei bănci;
♦ alte informaţii solicitate de B.N.M..
În termen de trei luni, B.N.M. aprobă cererea preliminar sau o respinge în scris.
După aprobarea preliminară a cererii, B.N.M. stabileşte următoarele cerinţe:
 depunerea capitalului iniţial, care nu trebuie să fie mai mic decât capitalul minim
necesar;
 angajarea de specialişti;
 încheierea contractului cu o firmă de audit;
 închirierea sau cumpărarea de utilaj pentru efectuarea operaţiunilor bancare.
Dacă în decursul unui an banca nu îndeplineşte cerinţele enumerate, aprobarea
preliminară a cererii se anulează. Dacă cerinţele enumerate sunt satisfăcute, B.N.M.
eliberează autorizaţia în termen de 1 lună. Autorizaţiile se acordă pe un termen
nedeterminat şi nu sunt transferabile.
În multe ţări organul care eliberează autorizaţia, precum şi mărimea capitalului
minim necesar este diferit. Ca de exemplu: în S.U.A. dreptul de a elibera licenţe îl are
carterul statului, capitalul minim – 100 – 200 mii $, iar pentru cele naţionale carterul
federal, capitalul normativ – > 200 mii $; în Germania – Serviciul Federal de
Supraveghere Bancară, capitalul minim – 6 milioane mărci; în Elveţia – Comisia Federală
Bancară, capitalul minim necesar – 20 milioane franci elveţieni; în Japonia – Ministerul
Finanţelor, capitalul minim – 1 miliard yeni; în Anglia – Banca Angliei, capitalul minim –
5 milioane lire sterline.
Cât priveşte, structura organizatorică, este la fel diferită şi este în dependenţă de
forma de proprietate.
3. Operaţiunile băncii comerciale (active, pasive).
Operaţiunile băncilor comerciale se clasifică în: pasive şi active.

Operaţiunile legate de formarea resurselor bancare se atribuie celor pasive.
72 CURS DE LECŢII
Resursele bancare se clasifică în: proprii, atrase şi resurse obţinute în urma emisiei.
Către resursele proprii se atribuie capitalul acţionar, cel de rezervă precum şi
beneficiul nerepartizat.
Capitalul acţionar se formează prin emisiunea şi plasarea acţiunilor. Pe măsura
lărgirii posibilităţilor de activitate, băncile emit noi acţiuni.
Capitalul de rezervă sau fondul de rezervă se formează pe contul defalcărilor din
beneficiu şi este destinat pentru acoperirea pierderilor neprevăzute sau excepţionale (de
exemplu, scăderea cursului valutar, scăderea cursului hârtiilor de valoare).
Profitul nerepartizat – o parte a beneficiului ce rămâne după plata dividendelor şi
defalcărilor în fondul de rezervă.
Resursele proprii au o mare importanţă pentru bănci. Micşorarea cotei capitalului
propriu poate duce banca la faliment.
Resursele atrase reprezintă partea principală a resurselor băncilor comerciale.
Acestea sunt depozitele şi contocorrentele.
Ponderea principală în totalul resurselor atrase o constituie depozitele care sunt de
trei feluri: la vedere, la termen şi de economii.
Depozitele la vedere şi mijloacele în conturile curente pot fi retrase de depunător
fără preaviz. Dobânda la aceste conturi, de obicei, este foarte mică, dar sunt convenabile
deoarece asigură depunătorului lichiditate.
Depozitele la termen sunt depunerile pentru o dată fixă. Dobânda pentru aceste
depuneri este înaltă. O formă a depozitelor la termen sunt certificatele de depozit (hârtii de
valoare, ce se emit în sume fixe (100, 1000, etc.)).
Depozitele de economii se consideră depozite cu destinaţie specială. Ele se depun şi
se retrag în sumă deplină sau parţială, iar depunătorului i se eliberează cărticica de
economii sau livretul de economii.
Pentru bănci cele mai atractibile depozite sunt cele la termen, deoarece-i asigură
băncii o lichiditate sporită.
O altă sursă a resurselor atrase o constituie şi creditele interbancare. De obicei, ele
se acordă pe un termen de la 1 zi până la 14 zile şi sunt de două feluri: centralizate şi
decentralizate. Cele centralizate se acordă de banca centrală, iar cele decentralizate se

acordă de băncile comerciale.
Contocorrentul este un cont cu ajutorul căruia se realizează toate operaţiunile de
plată şi de creditare a clientului.
Resursele obţinute în urma emisiei sunt împrumuturile obligatare, cambiile bancare,
etc.
În ultimul timp se vând obligaţiuni cu rata dobânzii variabilă.
Alt tip de operaţiuni pasive sunt hârtiile de valoare ce se află la balanţa băncii şi se
vând cu acord de răscumpărare (REPO).
Operaţiunile active sunt operaţiunile de plasament a resurselor atrase. La aceste
operaţiuni se atribuie: operaţiunile de creditare, operaţiunile cu cambii, investiţiile
bancare, leasing-ul, operaţiunile cu valuta, etc.
Operaţiunile creditare se împart: la termen şi la vedere. În dependenţă de acoperire:
cambiale, comerciale, cu hârtii de valoare şi fără acoperire. Creditele comerciale sunt
creditele ce au ca gaj: warantele (recipisă ce atestă că debitorul are marfă depozitată),
recipisa de transport, conosamentul (recipisă eliberată de un port, ce atestă că marfa a fost
încărcată pe navă. În baza acestor documente se pot obţine credite în bancă.
Operaţiunile cu cambiile se clasifică în operaţiuni de scontare şi credite acoperite cu
cambii. Către operaţiunile cambiale se atribuie şi operaţiunile de accept şi de avalizare.
Operaţiunea de accept constă în aceea că banca acordă dreptul unui client solid de a emite
cambii, pe care banca le acceptă, adică, garantează plata din contul ei (din contul băncii).
Însă, clientul care se bucură de un asemenea credit, este obligat să introducă la scadenţă
suma necesară. O altă formă de creditare o reprezintă avalul. În acest caz, plata cambiei
este efectuată de către debitor (tras), iar avalul serveşte numai ca garanţie a cambiei.
În genere, operaţiunile active se pot clasifica în patru grupe (după lichiditate):
1. rezerve primare – numerar, mijloace pe conturi în banca centrală. Ele nu
aduc venit;
2. rezerve secundare – cambii şi alte hârtii de valoare pe termen scurt, credite la
vedere şi cele acordate clienţilor stabili;
74 CURS DE LECŢII
3. portofoliul creditelor bancare;

4. portofoliul investiţional – operaţiuni înafara bilanţului (extrabilanţiere),
operaţiunile cu valuta, etc.
Tema 12: “Instituţiile financiar-creditare specializate”
1. Tipurile şi operaţiunile băncilor specializate.

2. Instituţiile financiar-creditare specializate nonbancare ca componenţă principală
a sistemului bancar: (companii de asigurări, fonduri de pensii, fonduri de
investiţii, asociaţii de împrumut şi economii, companii financiare, fonduri
mutuale, uniuni creditare).
1. Tipurile şi operaţiunile băncilor specializate.
Se cunosc următoarele tipuri de bănci specializate:

 bănci de economii;
 bănci investiţionale;
 bănci ipotecare.
Băncile de economii îndeplinesc următoarele funcţii:
 mobilizarea resurselor temporar libere de la populaţie şi agenţi economici;
 amplasarea resurselor atrase în economie şi în operaţiuni cu hârtii de valoare;
 creditarea necesităţilor de consum ale populaţiei;
 asigură efectuarea decontărilor băneşti şi plăţilor în economie şi cu populaţia;
 emisiunea, cumpărarea, vinderea şi păstrarea cambiilor, cecurilor,
certificatelor şi altor hârtii de valoare;
 consultarea şi acordarea de informaţie economică şi financiară;
 acordarea serviciilor comerciale (factoring, leasing, etc.);
 funcţia de constituire;
 perfecţionarea operaţiunilor valutare şi a decontărilor internaţionale.
Băncile de economii îndeplinesc următoarele operaţiuni:
Active – acordarea creditelor băncilor, organizaţiilor şi populaţiei, în limita
resurselor disponibile.
76 CURS DE LECŢII
Pasive – primirea, păstrarea şi asigurarea plăţilor populaţiei şi organizaţiilor privind

obligaţiunile lor financiare (plăţi în buget, în contul organizaţiilor şi instituţiilor
comerciale, comunale, de transport, etc.), cumpărarea şi vinderea hârtiilor de valoare de
stat şi altor hârtii de valoare.
Băncile de investiţii sunt instituţii creditare specializate, ce asigură finanţarea şi
creditarea investiţiilor.
Investiţiile sunt amplasarea capitalului pe termen lung în industrie, agricultură,
transport, construcţii, etc. Scopul investiţiei este obţinerea venitului sau a procentului.
Investiţiile se clasifică în financiare şi reale.
Investiţiile financiare reprezintă plasarea în hârtii de valoare emise de companiile
particulare şi de stat, deasemenea în depozite bancare şi în obiecte de tezaurizare.
Investiţiile reale reprezintă plasarea în capital fix şi creşterea de stocuri materiale.
Deasemenea, sunt investiţii de lărgire a producţiei, de modernizare şi investiţii de reînnoire
a capitalului fix, ce se efectuează din defalcările de amortizare. Primele se efectuează din
beneficiu şi resurse atrase, obţinute pe piaţa creditelor.
Pentru efectuarea operaţiunilor privind finanţarea investiţiilor, băncile investiţionale
mobilizează capitalul creditar pe termen lung şi-l pun la dispoziţie debitorilor prin
intermediul emisiunii şi plasării obligaţiunilor şi altor titluri de împrumut. Înafară de
aceasta, băncile investiţionale cumpără şi vând pachete de acţiuni şi obligaţiuni pe contul
lor, precum şi acordă credite cumpărătorilor de hârtii de valoare.
Ca şi altor bănci, băncilor investiţionale le este caracteristic efectuarea operaţiunilor
active şi pasive.
Pasive se numesc operaţiunile cu ajutorul cărora băncile investiţionale îşi formează
resursele sale, iar active – prin intermediul cărora plasează aceste mijloace. Active se
consideră operaţiunile de acordare a creditelor sub gajul hârtiilor de valoare, precum şi
investiţiile bancare.
Deasemenea băncile investiţionale îndeplinesc anumite operaţiuni de comision.
Resursele băncilor investiţionale se formează din contul mijloacelor proprii şi
împrumutate şi din contul plasării hârtiilor de valoare.
Creditele se acordă sub formă procent din cursul de piaţă al hârtiilor de valoare, iar
însăşi hârtiile de valoare trec din posesia debitorului în posesia băncii, până la rambursarea
creditului.
Investiţiile bancare reprezintă cumpărarea hârtiilor de valoare de către bănci, în
cazul în care aceste hârtii de valoare devin proprietatea băncii.
Băncile ipotecare sunt bănci specializate în acordarea creditelor pe termen lung. În
calitate de gaj se utilizează imobilul – pământ, construcţii, etc. Resursele băncilor
ipotecare formează propriile atrageri şi obligaţiuni ipotecare. De regulă, băncile ipotecare
acordă şi alte servicii bancare, ce duc la completarea veniturilor sale.
Obligaţiunile ipotecare – hârtii de valoare emise pe termen lung având ca gaj
imobilul. Asigură deţinătorului un procent solid. Creditele ipotecare – credite pe termen
lung având ca gaj imobilul, în primul rând, pământul. Gajul ce are drept acoperire imobil
poartă denumirea de ipotecă.
2. Instituţiile financiar-creditare specializate nonbancare ca componenţă

principală a sistemului bancar: (companii de asigurări, fonduri de pensii, fonduri
de investiţii, asociaţii de împrumut şi economii, companii financiare, fonduri
mutuale, uniuni creditare).
Companiile de asigurări. Particularităţile constituirii capitalului companiilor de

asigurare o constituie primele de asigurare, obţinute de la persoanele fizice şi juridice,
mărimea cărora este în dependenţă de cotele de primă tarifară, precum şi a venitului din
investiţii. Rezultatul activităţii financiare a unei companii de asigurări o constituie
beneficiul şi rezervele de la primele de asigurare, care se calculă ca diferenţă dintre
primele încasate şi despăgubirile plus cheltuielile privind ţinerea evidenţei acestor
operaţiuni. Beneficiul rămâne la dispoziţia companiei, iar rezervele sunt gestionate în
investiţii şi servesc drept siguranţă pentru deţinătorii de poliţe de asigurare.
Operaţiunile pasive şi active ale companiilor de asigurare un caracter specific şi se
deosebesc de operaţiunile analogice ale băncilor şi ale altor instituţii financiar-creditare.
78 CURS DE LECŢII
Operaţiunilor pasive se compun din: colectarea primelor de asigurare, atragerea

capitalului acţionar (în cazul societăţilor pe acţiuni), a capitalului de rezervă şi a altor
fonduri.
Operaţiunilor active se compun din: cumpărarea hârtiilor de valoare de stat, a
hârtiilor de valoare ale altor state, a hârtiilor de valoare ale autorităţilor locale, a
obligaţiunilor şi acţiunilor corporaţiilor, investiţii în ipotecă, investiţii în imobil,
împrumuturi acordate pentru cumpărarea poliţelor de asigurare, etc.
Fondurile de pensii nu se formează ca societăţi pe acţiuni sau ca societăţi cu
răspundere limitată. Aceste fonduri se formează în cadrul companiilor particulare, titularii
cărora sunt colaboratorii companiei date. Multe din fondurile de pensii se formează în
secţiile-trust ale băncilor sau în companiile de asigurare. Acestea fonduri se numesc
neasigurate. În cazul în care corporaţia încheie un contract cu o companie de asigurare,
atunci fondurile sunt asigurate.
Operaţiunile pasive – operaţiuni în urma cărora se primesc resurse de la corporaţii,
întreprinderi, deasemenea, cotizaţii ale membrilor (≈ 20% – 30%). Cu cât este mai bogată
corporaţia cu atât cota angajaţilor este mai mică.
Operaţiunile active – cumpărarea hârtiilor de valoare de stat şi ale corporaţiilor.
Deasemenea se cunosc fonduri la nivel centralizat (de stat).
Fondurile de investiţii sunt de tip închis şi de tip deschis. Cele de tip închis îşi emit
acţiunile sale odată şi cumpărarea lor se poate face numai în cazul vinderii lor de către
vechii posesori. Companiile de tip deschis îşi emit acţiunile sale periodic, şi le poate
cumpăra oricine doreşte.
Particularitatea companiilor investiţionale constă în faptul că hârtiile de valoare se
cumpără de către instituţiile financiar-creditare şi de către corporaţiile comercial-
industriale. Fiecare investitor este dator să achite comisioane în cazul procurării hârtiilor
de valoare şi în cazul gestionării averii.
Baza operaţiunilor pasive a fondurilor investiţionale constituie vinderea hârtiilor de
valoare proprii, atragerea capitalului acţionar, a fondului de rezervă şi a imobilului
companiei.
Operaţiunile active ale companiilor investiţionale sunt specifice şi se deosebesc de

alte operaţiuni asemănătoare ale instituţiilor creditare specializate. Banii obţinuţi de la
vinderea propriilor acţiuni sunt investiţi în acţiunile altor corporaţii şi companii.
Asociaţiile de împrumut şi economii reprezintă uniuni creditare constituite pentru
finanţarea construcţiilor de spaţiu locativ.
Operaţiunile pasive – resursele lor sunt constituite din cotizaţiile membrilor, ce
prezintă pături largi ale populaţiei. Activitatea lor de bază reprezintă acordarea creditelor
ipotecare sub garanţia construcţiilor locative, în oraşe şi sate.
Operaţiunile active constau în acordarea împrumuturilor şi creditelor, care
constituie, aproximativ, 90%, precum şi în alocarea în hârtii de valoare de stat (ale
autorităţilor centrale şi locale).
Companiile financiare sunt un tip special de instituţii creditar-financiare, care
activează în sfera creditului de consum. Ele se organizează ca societăţi pe acţiuni sau
cooperative. Companiile financiare sunt de două tipuri:
- de finanţare a vânzărilor cu amănuntul;
- de finanţare personală.
Primului tip de companii finanţează cumpărarea automobilelor, mobilei, etc., iar
tipului doi – creditarea consumatorilor sau finanţarea vânzărilor unui antreprenor sau a
unei companii. Companiile financiare, de regulă, acordă credite de la un an până la trei
ani.
Operaţiunile pasive se efectuează din contul emisiunii proprii de hârtii de valoare şi
din contul creditelor pe termen scurt de la băncile comerciale.
Operaţiunile active constau în acordarea creditelor de consum şi în efectuarea
investiţiilor în hârtii de valoare de stat. Creditelor de consum le revin, aproximativ, 90%
din totalul operaţiunilor active.
Fondurile mutuale. Constituind fonduri mutuale marile corporaţii finanţează
învăţământul, instituţiile de cercetări ştiinţifice, centrele de artă, bisericile, alte organizaţii
cu caracter obştesc. Transmiterea mijloacelor în fondurile de binefacere se efectuează sub
formă de fluxuri băneşti sau sub formă de pachete de acţiuni. În aşa mod, aceste fonduri
80 CURS DE LECŢII
participă pe piaţa capitalurilor cumpărând hârtii de valoare sau primind dividende de la

pachetele primite, mărindu-şi, astfel, capitalul său.
Operaţiunile de pasiv constau în acumularea de mijloace băneşti sau de hârtii de
valoare, iar cele de activ – în amplasarea mijloacelor primite în hârtii de valoare, în
special, de stat şi în imobil. Aproximativ, 90% din totalul operaţiunilor active o constituie
acţiunile şi obligaţiunile.
Uniunile creditare se constituie după relaţii profesionale sau confesionale. Ele se
constituie ca cooperative.
Operaţiunile de pasiv constau în formarea resurselor necesare din cotizaţiile
membrilor. Resursele provin din cumpărarea acţiunilor de către membri, precum şi din
credite bancare. Din contribuţii se plăteşte dobânda.
Operaţiunile de activ constau în acordarea de credite pe termen scurt pentru
cumpărarea automobilelor, reparaţia caselor, etc. Aceste credite constituie 90% din totalul
activelor. Restul activelor se utilizează pentru cumpărarea hârtiilor de valoare de stat şi
private. Uniunile creditare se specializează în creditarea păturilor sărace ale populaţiei.
Tema 13: “Politica monetar-creditară şi piaţa monetară”
1. Politica monetar-creditară: concept, obiective, conţinut.

2. Instrumentele realizării politicii monetar-creditare: manevrarea taxei scontului;
operaţii pe piaţa liberă (open-market) şi rezervele minime obligatorii.
3. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă. Factori ce determină cererea şi
oferta de monedă.
4. Concordanţa dintre politica monetar-creditară şi cea fiscal-bugetară.
1. Politica monetar-creditară: concept, obiective, conţinut.
Prin politică monetar-creditară se subînţelege totalitatea măsurilor întreprinse în

sferele monetare şi creditare, îndreptate spre reglarea dezvoltării economiei, combaterea
inflaţiei şi şomajului, echilibrarea balanţei de plăţi a ţării, etc.
Politica monetar-creditară este una din metodele principale de implicare a puterii de
stat în decurgerea proceselor de reproducere a mărfurilor şi serviciilor. Această politică se
elaborează de banca centrală în comun acord cu principalele ministere economice ale ţării
(ministerul finanţelor, ministerul economiei, ministerul agriculturii, etc.). Se aprobă de
organul legislativ a ţării, de obicei, pe un an şi se realizează de organele nominalizate.
În scopul realizării politicii monetar-creditare, banca centrală influenţează asupra
stării pieţei de capitaluri creditare şi asupra rotaţiei monetare. Influenţând asupra
volumului de resurse creditare ale băncilor comerciale, asupra ratelor dobânzii şi asupra
volumului masei monetare, banca centrală influenţează asupra procesului de investiţii de
capital, asupra volumului şi caracterului cererii pe piaţă, asupra nivelului preţurilor şi
asupra altor factori care determină starea economiei.
Există două tipuri de politică monetar-creditară:
1. politica monetar-creditară de restricţie (îndreptată spre limitarea investiţiilor,
încetinirea ritmului de creştere a volumului masei monetare);
82 CURS DE LECŢII
2. politica monetar-creditară de expansiune (stimularea volumului operaţiunilor

de creditare, reducerea ratelor dobânzii creditare, mărirea volumului masei monetare).
Politica monetar-creditară de restricţie se realizează, în condiţiile în care
conjunctura economică se dezvoltă rapid, cu scopul de a nu admite criza de
supraproducţie.
Politica de expansiune se realizează în condiţiile în care scade volumul de producţie
a mărfurilor şi serviciilor şi creşte şomajul.
Politica monetar-creditară se realizează prin intermediul următoarelor instrumente:
1. taxa scontului;
2. operaţii “open-market”;
3. normele rezervelor minime obligatorii;
4. metode selective.
2. Instrumentele realizării politicii monetar-creditare: manevrarea taxei

scontului; operaţii pe piaţa liberă (open-market) şi rezervele minime obligatorii.
Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate de către banca
de emisiune în cadrul operaţiunilor de reescontare. Denumirea specifică este dată de faptul
că o perioadă îndelungată principala formă de acordare a creditului de către banca de
emisie era reescontarea bazată pe operaţiunile de scont. În cadrul economiei de piaţă există
multiple valori ale dobânzii.
Ţinând seama de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a
dobânzii. Toate aceste valori diferite ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa
scontului, astfel că la orice modificare a ei, trebuie să varieze concertat.
În principal, acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor, sfera creditului
şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei.
Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzii, sporeşte
eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării
activităţilor pe baza antrenării de capitaluri suplimentare.
Dimpotrivă, creşterea taxei scontului, având ca urmare sporirea generală a

dobânzilor, are ca efect înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea
profiturilor pentru cei ce utilizează capitaluri suplimentare. În consecinţă, întreprinzătorii
vor manifesta prudenţă la dezvoltarea activităţii lor şi vor renunţa la o parte a creditelor.
Manevrarea taxei scontului acţionează, deasemenea asupra capitalurilor străine.
Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor
capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase.
Dimpotrivă, creşterea taxei scontului şi al nivelului general de dobânzi, atrage în
ţară capitaluri străine. Se creează astfel o abundenţă de capitaluri care influenţează în
sensul scăderii nivelului general al dobânzilor.
Astfel, prezenţa capitalurilor străine, contracarează rapid efectele preconizate, în
sensul restrângerii accesului la credite. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului
şi refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la această metodă în scopul
echilibrării balanţei de plăţi. De pildă, creşterea taxei scontului atrage după sine o invazie a
capitalurilor străine şi are, momentan, un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi.
Afluxul capitalurilor, determinat astfel, poate, însă, veni în contradicţie cu conjunctura
dezvoltării economice la acea dată, în deosebi, cu obiectivele politicii economice şi de
credit ce influenţează această conjunctură.
Operaţiile pe piaţa liberă reprezintă, faţă de operaţiile de reescont, deosebiri
pregnante, prin caracteristici opuse acestora.
Trăsături specifice operaţiilor pe piaţa liberă:
 nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi, îndeosebi,
sunt determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună;
 în desfăşurarea acestor operaţii, banca centrală are un rol activ. Aceasta
iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special, prin oferte proprii;
 operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens.
În timp ce operaţiile de reescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi, a
băncilor comerciale, operaţiile pe piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă, să
84 CURS DE LECŢII
acorde credite şi să împrumute pe această piaţă, reducând astfel lichidităţile băncilor şi,
prin aceasta, ale economiei naţionale.
Politica de open-market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă
liberă sau deschisă. Această intervenţie se efectuează pentru a creşte sau a diminua
lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă şi posibilităţile lor de acordare a
creditelor şi de creaţie a monedei scripturale.
Creanţele ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa open-market sun diferite: efecte de
comerţ, bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor ipotecare şi de consum, etc. În
multe ţări, cele mai frecvente creanţe ce fac operaţiilor pe piaţa liberă sunt bonurile de
tezaur. Intervenţia băncii centrale pe piaţa liberă duce la redistribuirea, lichidităţilor între
banca centrală şi băncile comerciale. Această redistribuire influenţează plasamentele de
credit în economie.
Sistemul rezervelor minime obligatorii, instituit din grija de a asigura o lichiditate
minimală, constă din obligaţia băncii, care constituie depozite, să consemneze, în conturile
sale deschise la banca centrală, o sumă dimensionată, de regulă, prin cote procentuale.
Sistemul rezervelor minime obligatorii îndeplineşte o funcţie importantă în cadrul
economiei contemporane şi este un instrument al politicii monetare şi de credit. Acest
sistem, potrivit dimensiunilor sale (stabilite procentual), determină un anumit raport între
volumul depozitelor şi volumul creditului ce poate fi acordat.
Modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii are ca efect modificarea
acestui raport. Sistemul rezervelor minime constituie una din măsurile guvernamentale. În
raport cu interesele conjuncturale, acest sistem poate fi utilizat fie pentru creşterea
volumului de credite acordate economiei, determinând astfel intensificarea activităţii
economice (prin reducerea rezervei minime), fie pentru scăderea creditelor acordate
economiei şi atenuarea dezvoltării activităţii economice (prin creşterea rezervei minime
obligatorii). Intervenind în sensul creşterii sau descreşterii coeficienţilor rezervelor minime
obligatorii, se ajunge la o anumită schimbare a costului creditului pentru bănci, atât prin
modificarea posibilităţilor de plasare pe piaţa monetară, cât şi prin costul diferit al
resurselor.
Prin modificarea coeficienţilor de rezervă pentru depozitele băncilor străine şi a

persoanelor nerezidente se poate exercita controlul asupra mişcării capitalurilor flotante,
respectiv, operaţiilor cu străinătatea şi nivelul rezervei valutare. În mod simetric,
diminuarea rezervelor permite de a micşora costul creditului (politică de relansare).
Modificările coeficientului de rezervă permite de a corija, în sensul dorit de
autorităţile monetare, efectele variaţiei lichidităţii şi de a întări acţiunea de intervenţie a
băncii centrale pe piaţa monetară.
3. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă. Factori ce determină cererea şi

oferta de monedă.
Piaţa monetară reprezintă cadrul necesar în care se desfăşoară zilnic raporturile

dintre bănci în legătură cu lichiditatea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Pe de
o parte, băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele acordate anterior. Pe
de altă parte, din ordinul clienţilor lor, titulari de depozite, băncile efectuează operaţiuni cu
alte bănci şi sunt beneficiare de încasări, de la aceleaşi bănci sau de la altele. Astfel,
desfăşurând operaţiuni, bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. La finele
unei zile, fiecare bancă, în parte, în raport cu celelalte bănci, are o serie de poziţii şi sume
creditoare şi, în consecinţă, este, fie beneficiara unui sold creditor, fie titulara unui sold
debitor.
Evoluţia practicii bancare a determinat ca necesitate stingerea comună a plăţilor
reciproce într-un cadru organizat, de regulă sub egida băncii centrale.
Procedeul implică, într-o primă etapă, în prima parte a zilei, reunirea
reprezentanţilor băncilor pentru confirmarea pretenţiilor reciproce, compensarea plăţilor şi
stabilirea soldurilor aferente fiecărui participant.
În cadrul unei a două etape, către sfârşitul zilei respective, urmează să aibă loc
stingerea soldurilor reciproce. Aceasta se efectuează de către titularii soldurilor debitoare
către beneficiarii soldurilor creditoare. În raport cu natura soldurilor, unele bănci vor avea
86 CURS DE LECŢII
poziţii debitoare şi vor apela la împrumuturi de la colegele lor, iar în sens contrar, altele
vor acorda împrumuturi.
Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face
obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară. Pe această piaţă zilnic apar două categorii de
participanţi. Ofertanţii sunt titularii conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune şi
care au solduri creditoare. Întrucât depozitele de la bancă de emisiune nu sunt remunerate,
aceştia sunt foarte interesaţi să valorifice aceste disponibilităţi prin negocierea acordării de
credite. Solicitanţii de credite pe piaţa monetară sunt acele bănci care, rămânând debitoare
în raport cu celelalte bănci, caută resurse de acoperire.
Piaţa monetară este piaţa lichidităţilor. În cadrul acesteea se oferă moneda băncii
centrale, contra unei promisiuni de restituire pe termen scurt, adică în credit. Se acordă
credit în moneda băncii centrale.
Banca de emisiune poate interveni pe piaţa monetară în mod diferit: fie prin
stabilirea nivelului ratei dobânzii, fie prin stabilirea volumului creditului.
Caracteristicile pieţei monetare:
♦ participanţii acestei pieţe sunt băncile;
♦ obiectul tranzacţiilor sunt disponibilităţile în monedă naţională, respectiv,
depozitele de la banca centrală;
♦ pe piaţă se desfăşoară operaţiuni zilnic;
♦ termenele de acordare a împrumutului sunt foarte scurte, cele mai multe
având scadenţă în ziua următoare;
♦ creditele acordate pe piaţa monetară sunt credite personale (de la bancă la
bancă şi implică, de regulă, riscuri reduse;
♦ dobânda practicată pe piaţa monetară se stabileşte zilnic în raport cu cererea
şi oferta.
4. Concordanţa dintre politica monetar-creditară şi cea fiscal-bugetară.
Politica fiscal-bugetară constă în influenţarea economiei prin modificarea

volumului şi structurii veniturilor şi cheltuielilor publice în scopul atingerii echilibrului
general. Instrumentele politicii fiscal-bugetare sunt veniturile şi cheltuielile publice.
Veniturile publice se prezintă sub două aspecte: impozite şi taxe. Element al politicii
fiscale îl reprezintă perceperea impozitelor sub două forme mari:
1) Impozite directe, care se suportă nemijlocit de cei care le plătesc;
2) Impozite indirecte, adică acele impozite care sunt cuprinse în preţul mărfii.
Cât priveşte cheltuielile publice ele se clasifică în:
− Transferuri – plăţi guvernamentale fără contraprestarea cetăţenilor;
− Achiziţii guvernamentale – care reprezintă cheltuielile băneşti pentru procurarea
de bunuri şi servicii necesare statului.
Politicile monetare şi de credit constituie componente majore ale politicii
economice, dispunând de instrumente şi pârghii specifice prin care influenţează cursul
vieţii economice. Atât politica monetară cât şi cea de credit sunt apanajul instituţiilor
bancare şi, în primul rând, al băncii centrale, subordonată intereselor promovate de stat.
Între politica monetară şi cea creditară există o strânsă legătură.
Politica monetară poate fi definită ca ansamblul măsurilor monetare luate de către
stat şi de banca centrală pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulaţie şi
nevoile de bani ale economiei sau pentru influenţarea într-un anumit sens a conjuncturii
economice.
Politica de credit se identifică într-o anumită măsură cu politica monetară, aşa cum
rezultă chiar şi din definiţie: politica de credit – politica băncii centrale ce urmăreşte, cu
ajutorul unor instrumente specifice, să asigure, prin intermediul creditului, echilibrul
general economic.
Politicile monetare şi de credit nu pot fi promovate în mod izolat, rupte de celelalte
componente ale politicii economice.
88 CURS DE LECŢII
Obiectivele interne ale politicii monetare sunt: stabilitatea preţurilor, ocuparea

deplină a forţei de muncă şi expansiunea economică.
Obiectivele politicii de credit reflectă: utilizarea deplină a forţei de muncă,
stabilitatea preţurilor, echilibrarea balanţei de plăţi, dar şi îmbunătăţirea structurii
diverselor sectoare de activitate.
Principalele instrumente ale politicii monetare şi a celei creditare sunt: manevrarea
taxei scontului, operaţiile pe piaţa liberă, politica rezervelor minime obligatorii, intervenţia
pe piaţa valutară, etc.
Cunoaşterea profundă a instrumentelor de politică monetar-creditară şi aplicarea lor
adecvată, în funcţie de evoluţia de durată şi conjunctura economiei, permite creditului
exercitarea rolului său de factor mobilizator dar şi de reglator al vieţii economice.
Tema 14: “Echilibrul monetar şi inflaţia”
1. Echilibrul monetar. Inflaţia: concept, cauze, forme, efecte.

2. Politica antiinflaţionistă şi reformele monetare.
3. Inflaţia şi politica antiinflaţionistă în Republica Moldova.
1. Echilibrul monetar. Inflaţia: concept, cauze, forme, efecte.

90 CURS DE LECŢII
O primă expresie a echilibrului monetar este atunci când există echilibru între
investiţii şi economii, specifice pieţei de bunuri şi servicii, iar a doua expresie a
echilibrului este echilibrul monetar, care rezultă din confruntarea dintre cererea şi oferta de
monedă.
Prin inflaţie se subînţelege devalorizarea banilor (scăderea capacităţii de cumpărare
a acestora). Se exprimă prin creşterea preţurilor la mărfuri şi servicii. Inflaţia duce la
redistribuirea valorilor acumulate în formă monetară în folosul bugetului de stat. Inflaţia
apare în urma nerespectării cerinţelor legii obiective a rotaţiei monetare.
În trecut nu exista inflaţie, deoarece în rotaţie se aflau bani confecţionaţi din metal
preţios. În condiţiile rotaţiei monetare metaliste funcţionează mecanismul de autoreglare a
volumului masei monetare prin formarea acumulărilor în formă de tezaur.
Apariţia inflaţiei în trecut era posibila numai în cazul când în legătură cu necesitatea
finanţării cheltuielilor de război, unele state înlocuiau sistemul monetar din metal cu
sistemul monetar din hârtie. De exemplu, pe teritoriul S.U.A. în trecut sunt cunoscute două
cazuri de inflaţie, legate de războiul pentru independenţă din America de Nord (1775 –
1783) şi războiul civil (1861 – 1865). Pentru finanţarea ultimului război au fost emişi 450
milioane de dolari de hârtie, capacitatea de cumpărare a cărora a scăzut în decurs de doi
ani cu 40%. Anume în această perioadă pentru prima dată a început să se folosească
termenul de inflaţie, pentru caracterizarea procesului de devalorizare a banilor.
Cel mai mare nivel al inflaţiei a avut loc în Germania după primul război mondial.
Masa monetară existentă în rotaţie în această perioadă în Germania a constituit 496
cvintilioane (1018) de mărci germane de hârtie. În cadrul reformei monetare petrecute în
această ţară în 1923 banii vechi au fost înlocuiţi cu bani noi în proporţie de 1 trilion: 1.
Până la criza economică mondială din 1929 – 1933, inflaţia în majoritatea ţărilor se
încheia odată cu reintroducerea monometalismului, adică când unitatea monetară se
stabiliza sub influenţa mecanismului de autoreglare a masei monetare, prin formarea
tezaurului.
În condiţiile contemporane în unele ţări a apărut stagflaţia. Acest fenomen a fost

introdus de economistul american Paul Samuelson în 1971, când pentru prima dată
monopolurile stăruindu-se să-şi apere capitalurile de devalorizare au început să reducă
volumul de producere a mărfurilor în schimbul reducerii preţurilor la mărfuri şi servicii.
Dacă creşterile de preţuri sunt de circa 2 – 4% anual inflaţia este târâtoare, dacă
creşterile de preţuri se exprimă prin 2 cifre – declarată; 3 cifre – galopantă sau
hiperinflaţie.
Cauza principală a inflaţiei este nerespectarea cerinţelor obiective ale legii rotaţiei
monetare, în urma căreea masa monetară este mai mare decât necesităţile pieţei de mărfuri
şi servicii.
Inflaţia poate fi condiţionată de mai multe organe:
monopolurile naţionale şi internaţional;
banca centrală;
băncile comercial;
guvernele;
 factori externi.
92 CURS DE LECŢII
Monopolurile ridicând preţurile, cu scopul maximizării profiturilor, contribuie la

dezvoltarea inflaţiei. Maximizarea profiturilor poate fi realizată în urma influenţării asupra
următorilor trei factori: volumul de producţie, cheltuielile de producţie şi preţurile.
Mărimea volumului de producere este limitată de volumul resurselor. Micşorarea
cheltuielilor de producţie este limitată de tehnologiile existente. Din această cauză
ridicarea preţurilor este unicul mijloc real de mărire a profitului.
Băncile centrale şi cele comerciale contribuie şi ele la dezvoltarea inflaţiei. Ele nu
influenţează asupra preţurilor în mod direct, dar prin intermediul volumului masei
monetare.
Băncile centrale emit bani de prisos în rotaţie în următoarele două cazuri:
cumpărarea de la bugetul de stat a hârtiilor de valoare emise pentru acoperirea
deficitului bugetar;
1. efectuarea schimbului nelimitat a valutelor străine pe valuta naţională cu
scopul echilibrării balanţei de plăţi a ţării.
Băncile comerciale contribuie la dezvoltarea inflaţiei în urma “emisiunii de credite”.
Guvernul contribuie la dezvoltarea inflaţiei prin faptul că, în majoritatea ţărilor o
parte tot mai mare a cheltuielilor bugetului de stat se finanţează din contul împrumuturilor
primite de la banca centrală, ceea ce contribuie la mărirea masei monetare, care dă imbold
măririi nemotivate a cererii la mărfuri şi servicii şi corespunzător la creşterea preţurilor.
Asupra dezvoltării inflaţiei influenţează, deasemenea, şi factori externi, inclusiv
creşterea preţurilor la mărfurile de import care servesc ca materii prime pentru producerea
mărfurilor naţionale; creşterea dobânzii la creditele primite din străinătate; etc.
Urmările social-economice ale inflaţiei:
 creşterea preţurilor;
 devalorizarea capitalurilor şi acumulărilor monetare ale persoanelor juridice şi
fizice;
 reducerea capacităţilor de acordare a creditelor de către sistemul bancar (în
legătură cu devalorizarea resurselor creditare);
 micşorarea impozitelor plătite în buget şi, în legătură cu aceasta, apariţia

tendinţei de ridicare a impozitelor;
 devalorizarea finanţelor din buget şi, în legătură cu aceasta, apariţia tendinţei de
mărire a cheltuielilor bugetare;
 ca urmare are loc dezechilibrarea bugetului de stat şi creşterea permanentă a
deficitului acestuia;
 apariţia tendinţei de acoperire a deficitului bugetar din contul emisiei monetare;
 apariţia tendinţei reducerii cheltuielilor bugetare, care cauzează micşorarea
sferei bugetare şi apariţia şomajului;
 se reduc posibilităţile statului de a acorda societăţii condiţii de învăţământ
public, ocrotire a sănătăţii, etc.
 devalorizarea capitalurilor agenţilor economici cauzează reducerea volumului de
producere, ca urmare, se micşorează volumul de mărfuri şi servicii existente pe
piaţă, se măreşte numărul de şomeri.
2. Politica antiinflaţionistă şi reformele monetare.
Există mai multe metode de stabilizare a monedei naţionale:

1. anularea banilor;
2. devalorizarea banilor;
3. revalorizarea banilor;
4. creditele internaţionale.
Prin anularea banilor se subînţelege declararea de către stat a banilor care se află în
rotaţie nevalabili şi înlocuirea lor cu alţi bani. În trecut anularea banilor, de regulă, era
însoţită de introducerea banilor confecţionaţi din metal preţios. Această metodă a fost
folosită în Franţa la începutul secolului XVIII.
În prezent anularea banilor se înfăptuieşte prin metoda de schimb a banilor vechi cu
noi în proporţia care permite retragerea din rotaţie a masei monetare de prisos. În Grecia în
94 CURS DE LECŢII
noiembrie 1994, banii vechi au fost schimbaţi pe noi, în proporţie de 50 milioane de

drahme vechi pe una nouă.
Anularea banilor se înfăptuieşte în condiţiile când inflaţia se dezvoltă cu ritmuri
înalte. În urma anulării banilor duc pierderi toţi agenţii economici, populaţia, dar câştigă
bugetul de stat.
Prin devalvare se subînţelege micşorarea valorii unităţii monetare, care se exprimă
prin scăderea cursului acesteia, către valutele străine şi unităţile monetare internaţionale
convenţionale (dumping-ul valutar).
Prin reevaluarea banilor se subînţelege ridicarea cursului valutei naţionale către
valutele străine. Reevaluarea se produce la etapa de încheiere a procesului de stabilizare a
valutei naţionale.
Creditele internaţionale se folosesc pentru lărgirea capacităţilor de producere a
mărfurilor şi serviciilor, crearea infrastructurii necesare pentru dezvoltarea diferitor ramuri
ale economiei, realizarea diferitor măsuri monetariste antiinflaţioniste (intervenţiile
valutare).
Prin reforma monetară se subînţelege un complex de măsuri întreprinse în cadrul
sistemului monetar cu scopul stabilizării unităţii monetare. Măsurile menţionate mai sus
pot schimba, în unele cazuri, esenţial unele elemente ale sistemului monetar.
Se cunosc trei tipuri de reforme monetare:
1. crearea unui sistem monetar nou (în legătură cu trecerea de la bimetalism la
monometalism sau la sistemul de hârtie, sau în legătură cu schimbarea ordinii sociale).
Acest tip de reformă prevede schimbarea esenţială a tuturor elementelor sistemului
monetar;
2. modificarea parţială a sistemului monetar existent (schimbarea denumirii
banilor, ordinii de emitere a acestora în rotaţie, scării preţurilor, etc.). Acest tip de reformă
prevede schimbarea esenţială numai a câtorva elemente ale sistemului monetar;
3. stabilizarea valutei naţionale fără modificarea esenţială a elementelor
sistemului monetar existent (se realizează prin politica monetar-creditară a statului).
3. Inflaţia şi politica antiinflaţionistă în Republica Moldova.
Începând cu introducerea valutei naţionale în noiembrie 1993, în Republica

Moldova se realizează o politică monetar-creditară dură îndreptată spre menţinerea
stabilităţii valutei naţionale. Volumul de emitere a mijloacelor băneşti în rotaţie este strict
limitat prin plafoanele monetare, ce se stabilesc în dependenţă de dinamica de creştere sau
descreştere a volumului de mărfuri şi servicii.
B.N.M. foloseşte activ instrumentele clasice ale politicii monetar-creditare (rata de
refinanţare, mărimea rezervelor obligatorii, operaţiile pe piaţa deschisă, etc.) pentru
menţinerea stabilităţii unităţii monetare.
Regulat, se petrec licitaţiile de creditare în cadrul cărora, cu ajutorul ratei de
refinanţare, se reglează volumul de emitere a banilor în circulaţie.
Deasemenea, B.N.M., regulat, efectuează operaţii de vânzare şi cumpărare a valutei
străine la bursa valutară.
În ultimii ani de mai multe ori au fost modificate normele rezervelor obligatorii ale
băncilor comerciale. Se întreprind măsuri îndreptate spre stabilizarea stării financiare a
băncilor comerciale.

Moneda Si Credit

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Moneda Si Credit

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Catedra “BĂNCI ŞI BURSE DE VALORI”

Tema 2: „Formele (tipurile) monedei"…………………………………………

Tema 3: „Funcţiile monedei”…………………………...………………………

Tema 4: „Masa monetară”……………..………………………………..……...

Tema 5: „Sistemul monetar”……………………………………………………

Tema 1: "Provenienţa şi esenţa monedei"

1. Concepţii şi etape în evoluţia monedei.

1. Concepţii şi etape în evoluţia monedei.

Se cunosc mai multe forme în evoluţia schimburilor de mărfuri.

a) în decursul istoric de dezvoltare al societăţii au existat perioade când relaţiile

b) banii sunt o marfă privilegiată, care joacă rolul de echivalent general;

3. Rolul monedei în economia contemporană.

Tema 2: "Formele (tipurile) monedei"

- nu făceau faţă elasticităţii pieţei: nu puteau fi emişi şi retraşi din circulaţie;

Banii reprezentativi se consideră: semnele metalice (moneta mică reprezentativă

Titlurile de credit apar odată cu dezvoltarea forţelor de producţie, când vânzarea-

Există cambii bancare, emise de bancă în favoarea persoanei ce deţine depozit în

 comerţul en-gross se efectuează şi în numerar;

 în circuitul cambiilor sunt atraşi un cerc îngust de persoane, care au încredere în

traşi şi giranţi (indosator).

Bancnotele moderne nu se convertesc în aur, dar îşi păstrează exprimarea prin

4. Titluri de credit contemporane.

Din categoria titlurilor de credit contemporane fac parte: banii electronici şi

Tema 3: “Funcţiile monedei”

1. Moneda – etalon al valorii.

1. Moneda – etalon al valorii.

2. Moneda – mijloc de circulaţie.

Moneda ca mijloc de circulaţie trebuie să existe real. Circulaţia mărfurilor include:

3. Moneda – mijloc de plată.

Mărfurile nu întotdeauna se vând contra numerar. Cauza fiind: neomogenitatea

Banii se prezintă ca un echivalent general, asigurându-i deţinătorului lor obţinerea

În prezent, multe persoanele fizice cumpără bijuterii, colectează monete cu scopul

Legăturile externe şi creditele internaţionale au contribuit la apariţia banilor

Tema 4: “Masa monetară”

1.Circuitul monetar şi circulaţia monetară.

1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară.

Circulaţia monetară în numerar include circulaţia masei monetare în numerar pe o

rambursarea creditelor bancare, evidenţa dobânzilor pentru credit, decontările cu

2. Masa monetară: concept, structură, conţinut.

Prin masă monetară se subînţelege totalitatea instrumentelor care pot funcţiona ca

1 – suma preţurilor tuturor mărfurilor şi serviciilor existente pe piaţă;

5 – viteza medie de rotaţie a unităţii monetare (numărul actelor de vânzare-

3. Agregatele masei monetare. Caracteristica generală.

În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă în calitate de mecanism de reglare a

4. Factorii ce determină masa monetară.

Asupra masei monetare influenţează 2 factori:

Tema 5: “Sistemul monetar”

1. Sistemul monetar naţional: concept, elemente. Evoluţia sistemului monetar

1. Sistemul monetar naţional: concept, elemente. Evoluţia sistemului monetar

Unitatea monetară a Basarabiei, leul românesc, a fost introdusă în circulaţie în 1867

2. Sistemul monetar metalist.

Sistemului monetar metalist i-au fost specifice două forme: bimetalism şi

Stabilirea raportului între ambele metale intră în contradicţie cu schimbarea

3. Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui.

Sistemul monetar de hârtie prevede că în rotaţia monetară se află instrumentele

5) cadrul instituţional ce asigură organizarea, efectuarea şi reglarea operaţiilor monetare în

4. Sistemul monetar al Republicii Moldova

Sistemul monetar contemporan al Republicii Moldova a apărut în noiembrie 1993,

Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca Naţională în comun

5. Sistemul monetar (valutar) naţional: concept, elemente.

Prin sistem valutar naţional se înţelege totalitatea relaţiilor economice şi cadrul

6. Etapele şi caracteristica generală a funcţionării sistemului valutar

Se cunosc trei sisteme valutare internaţionale: