UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” IAŞI FACULTATEA DE DREPT

PSIHOLOGIE JURIDICĂ
SUPORT DE CURS

Titular curs: Prof.univ.dr. Cătălin Bordeianu

1

I.1. PSIHOLOGIA JURIDICĂ – DEFINIŢIE, OBIECT, RAPORTURI CU ALTE DISCIPLINE Psihologia juridică se defineşte ca acea disciplină distinctă formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a presoanei umane implicate în drama juridică, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor pihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate juridică sau crimogenă. Această disciplină psihologică ajută la înţelegerea omului, subliniind faptul că, în viaţa psihică aplicarea legilor compatibilităţii mecanice sau a relaţiilor simpliste, biunivoce, constituie o eroare. Aceasta deoarece comportamentul uman – atât cel conformist, cât şi cel deviant – nu poate fi înţeles şi explicat, din perspectivă psihologică, decât în termeni probabilistici. Din punctul de vedere al psihologiei juridice, acceptarea raţionalităţii totale a acţiunilor umane este de neconceput. “Ficţiunea lipsită de substanţă a unui om care cunoaşte întreaga textură socialnormativă, prescripţiile morale şi normele juridice în totalitatea lor, care este în toate împrejurările perfect sensibil şi spontan, adaptabil la orice fluctuaţie a acestora şi care, în acelaşi timp, ar acţiona totdeauna conform cu aceste norme, fără putinţă de tăgadă că este un rod al imaginaţiei sau poate un ideal către care trebuie să tindem dar care, până astăzi, doar prin excepţie devine o realitate” (Bogdan T., Probleme de psihologie juridică). Daca vrem să înţelegem omul, adica pe noi insine, va trebui sa-l privim nu ca pe un robot, egal cu sine şi identic cu semenii săi, ci să recunoaştem inegalitatea înzestrării sale native, faptul că oamenii nu sunt la fel încă din faza concepţional-genetică. Şansa fiinţei umane – la nivel individual – de a fi unică şi irepetabilă constituie frumuseţea inegalabilă a coexistenţei de structuri temperamentale şi biotipologice infinite, şlefuite social în caractere şi personalităţi diferenţiate ca potenţial de educabilitate, învăţare şi subordonare în raport cu norma juridică. Din perspectiva psihologiei juridice, individul uman trebuie acceptat ca o fiinţă care în mod obişnuit actionează raţional, dar uneori automat şi chiar iraţional, iar societatea se preocupă tot mai eficient să reducă din ce în ce mai mult eclipsele de iraţionalitate ce se pot manifesta la nivelul individului uman. Acceptarea omului pe astfel de coordonate situează psihologia juridică în poziţia de a fi singura în măsură să ofere predicţii de diversificare, montare şi individualizare cantitativă şi calitativă a acţiunilor educaţionale şi reeducaţionale a celui aflat în conflict cu limitele de toleranţă ale normei juridice. Psihologia juridică obligă la recunoaşterea situaţiei ca, prin înzestrarea nativă şi prin valorificarea sau nevalorificarea potenţelor educaţionale, fiecare individ are o rezistenţă diferită faţă de tentaţii. Ceea ce trece dincolo de aceste limite constituie, într-un anumit fel, o culpă a societăţii, pentru care nu trebuie condamnat individul ci, în virtutea unor orientări ecologist-preventive, trebuie mai mult să păzim societatea de indivizii puţin rezistenţi la tentaţii. La omul normal mintal atitudinile antisociale sunt reversibile. Studierea căilor de realizare a acestor reversibilităţi, elaborarea creatoare a noi sisteme creative şi mai eficiente de reversibilitate înseamnă a abandona calea cu precădere punitivă şi angajarea mai hotărâtă pe căi extrapunitive şi psihopedagogice. Această disciplină psihologică tratează problematica complexă a mărturiei juridice, reliefând premisele psihologice ale mărturiei, legile recepţiei senzoriale în

2

formarea depoziţiilor testimoniale, influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi în procesele perceptive calităţile proceselor de memorare, aprecierea mărturiei în raport cu personalitatea şi interesele martorului, precum şi problematica bunei credinţe. Un loc predilect îl deţine tratarea problematicii psihologice a anchetei juridice. Psihologia juridică va atrage atenţia asupra propriilor limite ale anchetatorului şi magistratului ilustrând existenţa diferitelor topologii şi conduite ce pot apărea pe parcursul anchetei juridice şi îndemnând la serioase reflecţii şi atitudini de autocontrol. Abordarea victimei interesează tot mai mult deoarece cunoaşterea psihologiei victimei poate deveni o sursă deosebit de importantă în descoperirea infractorilor. Se poate contribui astfel la limitarea procesului de victimizare. Psihologia juridică se interesează de diferite aspecte psihologice legate de delincvenţa juvenilă, cu intenţia, pe de o parte, de a ajuta la evidenţierea factorilor etiologici ai comportamentului delincvenţional şi, pe de altă parte, de a formula recomandări pentru direcţia preventivă şi pentru cea recuperatorie. Problematica psihologică a privării de libertate, aspectele psihologice şi psihosociale ale mediului penitenciar coexistă în sfera de interes a psihologiei juridice. Obiectivele urmărite de către psihologia juridică pot fi împărţite în două categorii : a) obiective teoretice; b) obiective practic-applicative. În cadrul obiectivelor teoretice se impun a fi mai importante mai ales următoarele : - de a-şi organiza şi îmbunătăţi aparatul teoretico-conceptual cu care operează şi de a asigura funcţionalitatea acestui aparat - de a elabora modele teoretico-explicative privind etiologia unor fenomene psihice de care se ocupă în mod preponderent - de a urmări validarea unor modele conceptuale, teoretico-explicative, elaborate de psihologia generală şi psihologia socială în urma testării acestora în cadrul specific al activităţii juridice - de a oferi informaţii în vederea susţinerii unor modele ştiinţifice elaborate de psihologia generală şi psihologia socială. În cadrul obiectivelor practic-aplicative pot fi incluse : - de a-şi elabora o metodologie specifică de cercetare, investigare a realităţii psihice din domeniul judiciar - de a oferi organelor juridice informaţii pertinente şi utile privitoare la existenţa psihicului în sistemul judiciar - de a surprinde şi evidenţia fenomenele psihice din domeniul de studiu - de a ajuta organele juridice să stabilească adevărul şi să aplice legea - de a contribui la elaborarea unor programme recuperative şi de acţiune socială preventivă - de a oferi asistenţa psihologică în formarea expertizelor de specialitate. I.2. RAPORTURI INTERDISCIPLINARE I.2.1. Relaţia cu psihologia generală Psihologia generală oferă o bază solidă pentru rezolvarea problemelor practice şi studiază general-umanul din perspectivă psihologică, ca reflectare în omul individual a planului general-social. Această perspectivă este mai abstractă şi mai generală. Ea oferă,

3

cu alte persoane. a liberului consimtamant. Relaţiile cu diferite ramuri ale ştiinţelor juridice Psihologia juridică contribuie: .în ceea ce priveşte medicina legală.umanizează norma juridică .2. în vederea evaluării conduitelor simulate şi a posibilelor dezechilibre. potenţialul intelectual. . coeficientul de agresivitate. ilustrând motivaţiile. a integritatii psihomorale şi fizice. psihologia juridică îi oferă acesteia tabloul psihocomportamental şi caracterial al personalităţii umane. percheziţia. nu pot fi eficiente decât în măsura în care organele de cercetare au cunoştinţe de psihologie juridică. cunoştinţele de psihologie sunt importante în cercetarea la faţa locului.însă. în vederea circumstanţierii conduitelor autorului pentru a stabili gradul de responsabilitate penală. ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARE LE RIDICĂ PREZENŢA PSIHOLOGIEI ÎN SISTEMUL JUDICIAR Prezenţa psihologiei în sistemul judiciar fundamentează următoarele deziderate etice şi deontologice : . ascultarea. 4 .în criminalistică.2. conduită simulată.orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane şi către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii. o serie întreagă de activităţi. I. a dreptului la protecţie şi aparare . stare emoţională. la aprecierea elementelor de culpă. . explicaţia psihosocială. prevedere. tendinţele. vinovaţie. I.2.2. . intenţie. I. structura termperamentală şi echilibrul emoţional. dar mai ales în ascultarea învinuitului. responsabilitate. I. aparatul conceptual şi metodologic pentru disciplinele aplicative. Relaţiile cu psihologia experimentală Psihologia experimentală ofera date deosebit de importante mai ales în ceea ce priveşte abordarea diferitelor comportamente ale personalităţii subiectelor.4.oferă justiţiei date profunde şi nuanţate capabile să ajute orientările pozitive privitoare la reinserţia socială şi terapia fiinţei umane private de libertate. libertăţii de justiţie şi conştiinţă.în dreptul procesual penal.3. bazată pe considerarea individului uman în contextul interacţiunilor sale cu grupurile de apartenenţă.3. deci şi pentru psihologia juridică. încât unii autori consideră psihologia juridică ca fiind una din ramurile aplicative ale psihologiei sociale.în dreptul penal. Pentru psihologia juridică. acţional. cu normele social-morale şi cu cele social-juridice se dovedeşte a fi deosebit de utila. cum ar fi: confruntarea. Relaţiile cu psihologia socială Legătura cu psihologia socială este atât de strânsă.

Aceste teorii pot fi incluse în două mari categorii: teorii nepsihologice şi teorii psihologice. necesară şi pe cât posibil în circumstanţe date proporţională cu crimele. Din prima categorie fac parte: teoriile biologice. dictată de legi”. care a făcut din ideea tipului fizic criminal o cauză a crimei. sistem caracterizat prin barbarism şi fiind la totala discreţie a autorităţilor. dovadă clară a dificultăţilor integrative şi a neacceptării vreunei resemnări din partea cercetătorilor. O influenţă covârşitoare a exercitat-o medicul italian Cesare Lombroso. Numărul teoriilor explicative elaborate de-a lungul timpului este extrem de mare. Lombroso includea pozitivismul lui Comte. reinterpretarea legilor de către judecător etc. caracteristicile fizice ale individului erau indicatorii de bază ai degenerării şi inadaptării. Marchiz de Beccaria. acuzaţiile secrete. Importanta cunoaşterii în avans a cantităţii de pedeapsă ce trebuie administrată conduce la adoptarea unei pedepse fixe sau “determinante”. tortura.II. ci trebuie să fie realmente publică. încarcerarea înainte de judecată. în esenţă. un act al violenţei unuia sau mai multora asupra unui cetăţean privat. ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL II. Diverse perpective privind etiologia actului infracţional II. Beccaria face o critică severă sistemului de pedepsire a diferitelor infracţiuni. numai purtarea periculoasăa pentru stat şi pentru alte persoane trebuie să fie interzisă. ca: “scopul pedepsei este de a preveni recidivismul şi de a împiedica pe alţii de la comiterea unor acţiuni similare”. 5 .1. Cesare Beccaria. dar şi alte studii ale timpului făcute în relaţia dintre crima şi corpul uman. cei care au încercat să explice crima mai ales dintr-o perspectivă filosofică. Este teoreticianul cel mai reprezentativ. Monografia sa „On Crime and Punishments” a fost publicată în 1764. închisoarea debitorului. Cesare Bonesana. la fel ca şi Beccaria. În conceptia lui Beccaria. Teorii predominant nepsihologice Cercetătorii implicaţi în desfăşurarea fenomenului infracţional sunt interesaţi. de explicarea cauzală a acestora. iar pedeapsa nu trebuie să fie mai severă decât se consideră necesar pentru a împiedica persoanele de la comiterea unor astfel de crime.1. Un alt reprezentant al acestei şcoli este Jeremy Bentham care sustine. Teza lui centrală este că: „pedeapsa nu trebuie să fie. promptă. trebuie să amintim de reprezentanţii şcolii clasice criminologice.1. de fapt. în esenţă. Teoria sa susţinea că. A condamnat în special unele practici folosite precum: pedeapsa capitală. teoriile sociologice şi teoriile economice. evoluţionismul lui Darwin. că anumite anomalii sau disfuncţii fiziologice constituie factori determinanţi ai comportamentului infracţional. Înainte de a ne referi la fiecare din aceste teorii. în primul rând. dar mai ales asupra tipurilor de activităţi corecţionale şi a celor profialactice. în fiecare moment. Teoriile biologice susţin. deoarece concepţiile şi teoriile elaborate au un puternic rol regulator asupra diferitelor componente ale sistemului legal. de evidenţierea factorilor determinanţi. teoriile constituţionale. purtătorul de cuvânt al unui grup de aristocraţi.

oamenii de ştiinţă americani precum criminologul Marvin Wolfgang spunea: „mă folosesc precum un om de pai pentru atacul analizelor biologice ale comportamentului criminal”. dimensiunile excesive ale fălcilor şi ale pomeţilor. obrajii buhăiţi ca aceia ai unor animale. nas strâmb. asimetria feţei. Emile Durkheim Ultimul născut al unei familii tradiţionale de evrei din estul Franţei. La infactorul “nascut criminal” Lombroso a adăugat două categorii: criminalii nebuni şi criminoloizii. Emile Durkheim s-a născut la Epinal în 15 aprilie 1858. Influenţa lombrosiană continuă în cercetarea ştiinţifică europeană contemporană. La moartea sa. unde pentru mulţi ani părintele criminologiei empirice a îmbrăţişat determinismul biologic. în unele cazuri. Criminalii nebuni nu sunt de la naştere. 12. scurtă sau turtită asemenea maimuţelor. 13. Teoria că criminalii locuiesc pe treapta cea mai de jos a scalei evoluţiei nu a prezentat interes pentru cercetarea ştiinţifică. buze cărnoase umflate. care se întrepătrund cu abilitatea lor de a distinge între bine şi rau. 6. Provenit dintr-o familie cu o puternică 6 . 14. 11. urechi de dimensiuni neobişnuite sau. Cu alte cuvinte. anomaliile părului marcate prin caracteristici specifice sexului opus. Lombroso şi-a donat corpul laboratorului de medicină legală iar creierul Institutului de Anatomie al Universităţii din Torino. în vânt sau turtit. 18. 5. mai multe degete la mâini sau la picioare. 16. bărbie proeminentă sau excesiv de lungă. 15. Aceste caracteristici despre care se credea că ar indica tipul atavistic pentru o persoană ce ar putea deveni criminal. dentiţie anormală. Munca lui a fost întreţinută mai mult de critici decât de susţineri. 2. inversiunea caracteristicilor sexuale sau a organelor genitale. 10. devierile în mărimea capului sau a formei acestuia. Dar faptul că Lombroso a studiat viaţa şi moartea a mii de prizonieri şi a comparat aceste studii cu acelea obţinute de la grupurile de control. foarte mici sau depărtate de cap. 9. specificităţi ale cerului gurii cum ar fi un omuşor mare sau o serie de umflături şi denivelari asemenea acelora existente la unele reptile care au cerul gurii despicat. carora le-a păstrat caracteristicile fizice. asemenea urechilor unui cimpanzeu. defecte ale toracelui cum ar fi prea multe sau prea puţine coaste sau mai mulţi sâni. defectele particulare ale ochilor. ei devin criminali ca rezultat al unor schimbări din mintea lor. în căutarea sa pentru determinarea crimei. 4. Majoritatea oamenilor de ştiinţă nu i-au împărtăşit entuziasmul şi nici punctul de vedere lui Lombroso. erau următoarele: 1. a schimbat natura întrebărilor puse de generaţiile de învăţati care i-au urmat. asimetria craniului. criminalul semăna cu stramoşii săi. lungimea excesivă a braţelor. acvilin sau cioc de pasăre. 17. 3. datorită scopurilor sale din viaţă. 8. abundenţa.Teoria evoluţionistă a timpului a clasificat atavismul ca pe o formă incipientă vieţii animale. varietatea şi precocitatea zbârciturilor. 7.

după ce Auguste Comte îi dăduse numele şi raţiunea de a exista. Regulile metodei sociologice (1895). În jurul său se strânge o echipă de colaboratori muncitori şi devotati printre care şi Marcel Mauss. Henri Hubert cu ajutorul cărora el înfiinţează în 1898. Formele elementare ale vieţii religioase (1912). o societate scutită de crimă este imposibilă. Le socialisme (1928). Din 1882 predă la două licee din provincie. ritualism. Durkheim consideră anomia ca fiind una din cauzele sale şi aceasta este definită drept condiţia în care individul simte pierderea orientarii – “acei care au numai spaţiu gol deasupra lor sunt aproape inevitabil pierduţi în el dacă nici o forţă nu-i restrânge”. Între 1885-1886 studiază ştiinţele sociale în Paris. „Ştiinţa pozitivă şi morala în Germania” şi „Filosofia în universităţile germane”. Paul Fauconnet. fraţii Bourgin. Sociologul francez Emile Durkheim a considerat crima ca fiind o parte integrantă a tuturor societăţilor. Dureros lovit de moartea unicului său fiu. După moartea să sunt publicate următoarele lucrări ale sale: L'education morale (1923). Emile Durkheim este considerat „autorul cu cea mai importantă contribuţie în fixarea academică a sociologiei ca ştiinţă şi în impunerea ei deplină în cercul ştiinţelor umaniste”. însoţită de o teză complementară redactată în latină. devine profesor de pedagogie şi ştiinţă socială la Universitatea din Bordeaux – acesta fiind primul curs de sociologie predat într-o universitate. Pe lângă numeroase articole şi recenzii critice. fiica unui industriaş parizian specializat în cazangerie. A absolvit şcoala normală superioară şi a reuşit la două bacalaureate: unul în litere (1874) şi celălalt în ştiinţe (1875). Deci definirea socială conferă unui act caracterul criminal şi nu calitatea intrinsecă a actului. Sociologie et philosophie (1925). la doar 59 de ani. asupra Contribuţiei lui Montesqieu la construirea ştiinţei sociale. acceptarea scopului social fără însă o egală interiorizare a normelor morale prescrise privind mijloacele de realizare 3. şi în 1913 catedra sa primeste numele de „chair de sociologie” de la Sorbona. astfel. prima revistă de ştiinţe sociale din Franţa. el publică Diviziunea muncii sociale (1893). Sinuciderea (1897). După întoarcerea din Germania publică în revista filosofică trei articole: „Studii recente asupra ştiinţelor sociale”. Durkheim se stinge din viaţă la Paris pe 15 noiembrie 1917. apoi în Germania sub conducerea lui Wundt. L'evolution pedagogique en France (1938). Ocupându-se de problema suicidului. inovarea. În toamna anului 1887 se căsătoreşte cu Louise Dreyfus. Durkheim a studiat în tinereţe ebraica şi doctrina talmudică. André – ucis pe frontul din Salonic. Année sociologique. iar în 1887 Durkheim este remarcat de Louis Liard – director al învăţământului superior în Ministerul Instrucţiei Publice şi. El este şi organizatorul şcolii franceze de sociologie. Robert K. În 1906 predă la catedra de pedagogie a Facultăţii de litere din Paris. conformitate în raport cu ambele 2. respingerea scopurilor definite cultural în conformitate cu concepţia religioasă privind mijloacele 7 . Şi-a susţinut doctoratul în filosofie cu teza Despre diviziunea muncii sociale. Merton relaţionează crima cu anomia şi descrie 5 moduri de adaptare la scopurile şi mijloacele societăţii: 1. Deoarece crima este un act care este pedepsit. Este numit în 1902 lector în Ştiintele educaţiei la Sorbona şi profesor titular de pedagogie patru ani mai tarziu când va preda şi sociologia. Realizările sale ştiinţifice sunt foarte vaste. Grupul dominant într-o societate defineşte în mod invariabil un anumit comportament ca fiind indezirabil şi pedepsibil.tradiţie religioasă.

Abordarea lor poate fi sintetizată astfel: 1. ca fiind drept principale cauze ale comportamentului infracţional. judecătorul şi publicul”. respingerea atât a scopurilor definite cultural.termenii cu care operează teoria sunt vag definiţi . aberante şi capitale pot iniţia noi conceptualizări teoretice.lipseşte suportul empiric pentru descrierea teoriei privind delincvenţa juvenilă .4. Primele încercări sunt legate de numele unor autori precum Bonger şi de Comisia prezidenţială pentru întărirea legii şi administrarea justiţiei. ci. Când mijloacele sunt blocate.nu există o evidenţă că tinerii din clasa de jos sunt mult mai frustraţi decât cei care aparţin clasei de mijloc în ceea ce priveşte achiziţiile educaţionale . adversităţi economice. dar ei se lovesc de o multitudine de bariere precum: diferenţe culturale şi de limbaj. rebeliunea. Aceasta s-ar putea numi “serendipitate”. iubire care cuprinde şi 8 . dă naştere la noi ipoteze. dezvoltarea criminalului începe să se diferenţieze de cea a persoanei normale.1. Cercetarea empirică. retragerea. o limitată disponibilitate a resurselor. dacă nu este rezolvat în mod reuşit. fructuoasă. Punctul de vedere clasic al lui Freud privind relaţia dintre crimă şi pedeapsă a fost amplu prezentat şi dezvoltat de către Franz Alexander şi Hugo Staub în lucrarea lor “Criminalul. Această teorie prezintă o serie de limite printre care: . respingerea scopurilor şi mijloacelor stabilite social şi încercarea introducerii unei “noi ordini sociale”. de asemenea.crimele sunt comise adesea de către cei care n-au negat niciodată oportunităţile (de exemplu un director de bancă care săvârşeşte infracţiunea de delapidare) Teoriile economice încearcă să stabilească o legătură între infracţiune şi condiţiile economice. doresc să folosească mijloace legitime în obţinerea succesului în plan social. În perioada 4-6 ani. pe rezultatele învăţării şi interacţiunii sociale. indivizii ce aparţin claselor de jos şi grupurilor subculturale. Merton face analiza căilor prin care investigaţia concretă poate determina teoria socială. fapte neaşteptate. Cloward şi Ohlin formulează teoria oportunităţii diferenţiate conform careia. 2. nu verifică numai ipoteze deduse teoretic. toţi băieţii manifestă ostilitate faţă de tată şi iubire faţă de mamă. Complexul Oedip este un fapt psiho-dinamic fundamental care produce criminalitate. Fiinţa umană apare în lume ca un criminal. oamenii sunt forţati să cultive metode ilegale şi astfel rezultă crima. adică descoperirea unor rezultate valide datorită şansei sau perspicacităţii. toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi. cât şi a mijloacelor instituţionalizate 5. pe structura şi factorii componenţi ai personalităţii. În primii ani de viaţă. În cadrul acetor teorii putem distinge între teorii propriu-zis psihologice – cum este cazul teoriilor analitice sau psihanalitice – şi teorii psiho-sociale. El arată că uneori. II. fiind preocupat numai de realizarea plăcerii şi evitarea durerii. Teorii predominant psihologice Aceste teorii pun accentul pe caracteristicile persoanei. adică neadaptat social. Din punct de vedere psiho-dinamic. Teoriile analitice au ca argumente centrale afirmarea eşecului în ceea ce priveşte controlul efectiv al ego-ului şi super-ego-ului datorat greşelilor timpurii în formarea copilului sau neglijării parentale. Conform doctrinei freudiene. copilul îşi prezervă criminalitatea în cel mai înalt grad. Robert K.2.

3. O astfel de teorie este propusă de Hirschi. eficientă sau nu. Ferenczi vorbeşte chiar despre o “moralitate sfincterială” care reprezintă începutul şi fundamentarea moralei adultului. Teoriile controlului psihisocial susţin că tentaţia indivizilor de a devia în plan comportamental este relativ generală şi constantă.dorinţa sexuală. În imediata vecinatate a individului există o înfrânare externă. legătura lui cu societatea va fi întărită. o comit. 2. trebuie căutat în legăturile acestuia cu societatea: dacă legăturile sunt puternice. în timp ce un individ neataşat se va gândi numai la sine. 3. Factorii de presiune socială 2. Pistolul este considerat simbolul potenţei. Înfrânarea internă. În concepţia lui. care consideră că la baza comportamentului criminal se află socializarea într-un sistem de valori ce conduce la violarea legii. Legătura fiecarui individ cu societatea are 3 elemente şi anume: 1. Teoriile învăţării accentuează asupra mecanismelor prin intermediul cărora comportamentul criminal este învăţat. Pentru cei care împărtăşesc punctul de vedere psihanalitic extrem. Teza centrală este aceea că “comportamentul criminal este învăţat prin interacţiunea – proces psihosocial – cu alţii într-un grup familiar. mecanismul controlului social care acţionează coercitiv asupra individului. În cadrul acestor terorii putem diferenţia: teoriile controlului social. În opinia acestui autor. este violarea prescripţiei privind curăţenia. teoriile învăţării psihosociale. teoriile etichetarii sociale. convingerea individului că trebuie să se subordoneze societăţii. De exemplu. Prima crimă pe care toţi oamenii. Teoriile psihanalitice nu reuşesc să ofere o explicaţie actelor criminale comise de criminalii “normali”. comportamentul criminal este influenţat de o varietate de factori precum: 1. Primul act rebel (crima) este comis în copilăria timpurie şi este un factor determinant important pentru formarea spiritului justiţiar al unei persoane. fundamentată de Walter Reckless. individul se va conforma normelor sociale. mai devreme sau mai târziu. Teoriile psiho-sociale accentuează asupra achiziţiilor rezultate în procesul interacţiunii şi învăţării psihosociale şi sociale ca fiind drept principale explicaţii ale criminalităţii. obligaţia faţă de comportamentele convenţionale – în măsura în care un individ a investit timp şi energie în activităţi conventionale. teoriile învăţării sociale. 4. Un individ ataşat de alţii va lua în consideraţie atât efectele comportamentul său cât şi efectele comportamentelor celorlalţi asupra sa. Factorii de presiune ce acţionează ca factori de atragere şi care abat indivizii de la normele sociale acceptate 3. care învaţă şi preiau asemenea acte de la alţi criminali. În această categorie putem include teoria asocierii diferenţiale a lui Edwin Sutherland. Vinovăţia şi anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie să fie rezolvate pentru ca tânărul să devină un om sănătos psihic. anumite pattern-uri criminale sunt reflectarea simbolică a unor motivaţiei inconştiente. ataşamentul faţă de persoanele convenţionale. utilizarea unui pistol de către un tâlhar reprezintă formarea unei reacţii în sensul impotenţei masculine. ceea ce înseamnă că aceştia se vor comporta în mod constant antisocial dacă ei nu sunt formaţi şi sustinuţi pentru a evita acest comportament. Descoperirea motivelor inconştiente este sarcina funadamentală a criminologiei. O altă teorie care aparţine acestei categorii este teoria înfrânării. ce provine din partea vieţii familiale şi a grupurilor suportive 4. Învăţarea include tehnicile comiterii actelor 9 .

intervin o serie de mecanisme precum imitaţia şi modelarea. Copiii antisociali îşi educă propriii părinţi. modelatorii. Din prima categorie fac parte: învăţarea observaţională. Comportamentele antisociale au în mod tipic un impact. funcţie de care indivizii violează legea. Devianţa nu este bazată numai pe calitatea actului. Procesul învăţării comportamentului criminal prin asociere cu patter-nurile criminale şi necriminale implică toate mecanismele din orice tip de învăţare 9. Direcţionarea specifică a motivelor şi tendinţelor este învăţat de la definiţiile codului legal ca fiind favorabile sau nefavorabile 6. Teoriile învăţării sociale accentuează asupra interacţiunii dintre persoane şi mediu. 10 . Deşi comportamentul criminal este o expresie a nevoilor şi valorilor generale. criminale sau necriminale. teoriile privind învăţarea socială sunt de orientare behavioristă. tehnicile comiterii crimei. deoarece ele presupun ca principal mecanism condiţionarea instrumentală bazată pe întărirea reacţiei de răspuns. Din a treia categorie fac parte regulatorii agresiunii sau mecanismele de întreţinere. el nu este explicat prin intermediul acestora. raţionalizările şi atitudinile favorabile comiterii crimei”. b. Eficienţa condiţionării sociale va depinde de forţa reacţiei necondiţionate cu care este asociată 2. intensitate şi prioritate 8. tratamentul aversiv (care cuprinde: agresarea fizică. Comportamentul criminal este învăţat în interacţiune cu alte persoane în procesul comunicării 3. În cadrul schemei generale privind învăţarea socială a comportamentului agresiv. 3. 2. instigatorii agresiunii. Dezvoltarea unei orientări particulare. O persoană devine delincventă datorită excesului definiţiilor favorabile pentru comiterea infracţiunii 7.criminale plus motivele. originile agresiunii. Din a doua categorie fac parte: instigatorii. durată. Patterson afirma: “copiii nu depăşesc faza comportamentului antisocial extrem: ei rămân devianţi dacă nu sunt pedepsiţi. Asociaţiile diferenţiale pot varia în frecvenţă. Când comportamentul criminal este învăţat. reflectă acumulările dintr-o varietate de situaţii. stabile. exclusive. comportamentistă. determinanţii structurali. Acolo unde există o relaţie puternică între copil şi părinţi. b. ameninţări verbale şi insulte). considerând că în dezvoltarea diferitelor forme de comportament. ci provine din reacţiile sociale asupra actului. sancţiunea retragerii aprobării va provoca anxietate 3. în vederea identificării condiţiilor. Ele sunt foarte eficiente în educarea adulţilor şi colegilor asemănători în sensul de a înceta să formuleze cerinţa”. direcţionarea specifică a motivelor şi atitudinilor 5. Teoriile etichetării sociale pleacă de la presupunerea că devianţa este creată de etichetele folosite în societate în legătură cu anumite acte. afective. Principiile de bază ale asocierii diferenţiale pot fi sintetizate astfel: 1. În cea mai mare parte. Aspectul influenţial al învăţării comportamentului criminal apare în grupurile sociale familiale 4. Pentru o adevărată condiţionare socială. regulatorii agresiunii. c. Bandura evidenţiează: 1. Comportamentul criminal este învăţat 2. Albert Bandura formulează una dintre cele mai reprezentative teorii ale învăţării sociale. trebuinţele. performanţa. învăţarea include: a. Trasler listează următoarele aspecte: 1. Relaţiile dintre copii şi părinţi sunt relaţii de dependenţăa dacă ele sunt: a. persuadarea stimulativă.

Comte. suprasocializat. într-o sociologie a establishment-ului. având ca reprezentanţi principali pe Talcott Parsons. întrucât individul bolnav este scutit de rolurile. Paradigma funcţionalistă Strâns legat de ideile organicismului şi evoluţionismului. propunând o serie de modificări. sexual sau emoţional de către părinţi sunt înclinaţi să comită acte delincvente. Whole) sugerează ideea ireductibilităţii întregului la suma părţilor sale. Paradigme teoretice principale De-a lungul timpului. H. Copiii care sunt maltrataţi fizic.2.2. cât şi funcţiile societale fiind considerate sisteme a căror interdependenţă asigură echilibrul întregului ansamblu social. Spencer. Spre deosebire de concepţiile tradiţionale asupra devianţei. a procedat la o codificare ştiinţifică a postulatelor funcţionalismului pe care a denumit-o “paradigma analizei funcţionale”. dominat de structuri.a. cu caracter biologist şi psihologist. Astfel. care justifică structurile şi funcţiile societatii şi. Merton şi Kingsley Davis. II. Cele trei postulate universale ale funcţionalismului l-au transformat dintr-o concepţie ştiinţifică într-una ideologică: 11 . Merton.. cât şi presiunilor interne datorate socializării. spre exemplu. sociologia devianţei şi cea a criminalităţii şi-au constituit o serie de interpretări şi modele teoretice cu caracter modern. responsabilităţile pe care ar trebui să le îndeplinească în mod normal în viaţa socială. paradigma funcţionalistă a elaborat o interpretare de tip holistic. E. obligaţiile. care localizau cauzele criminalităţii la nivelul indivizilor. Aceste presiuni determină conformitatea indivizilor cu normele şi mijloacele instituţionalizate.Tot în categoria teoriilor psihosociale includem şi concepţia lui Yablonski privind autoconceptualizarea. atât structurile. aşa încât devianţa apare doar ca o stare potenţială şi nu ca o realitate efectivă. a statu-quo-ului. R. Devianţa şi criminalitatea II. Acest factor are mai multe rădăcini şi mai multe implicaţii. omul este un individ conformist. R. numai boala este acceptată ca tip de devianţă legitimă. care se supune atât presiunilor externe ale mecanismelor instituţionalizate. alături de cele cu caracter tradiţional. care. În această concepţie este explicată mai degrabă conformitatea decât devianţa. funcţionalismul cosideră că unitatea fundamentală de analiză a sociologului este societatea şi nu individul. care caută sursele devianţei şi criminalităţii la nivelul structurilor sociale deficitare. Concepţia lui Parsons s-a constituit într-o ideologie conservatoare. susţinute în sociologia europeană de A. prin urmare. În domeniul sociologiei devianţei şi criminalităţii.1. cei care au continuat concepţia structural-funcţionalistă au încercat să amelioreze caracterul conservator al acestei concepţii. fac parte integrantă din ansamblul teoretic al sociologiei “problemelor sociale”. Lui Talcott Parsons îi aparţine concepţia structural-funcţionalistă ce pleacă de la presupunerea fundamentală că societatea este bazată pe o ordine normativă unanim acceptată datorită consensului valoric stabilit între toţi membri societăţii. În interpretarea parsonsiană. funcţionalismul cunoaşte deplina sa dezvoltare în deceniile cinci şi sase ale secolului al XX-lea. Holismul (de la engl. Durkheim ş.

au adus în sprijinul acestei teze următoarele argumente: a) ordinea socială este emanaţia puterii şi nu a consensului social. fie a unor disfuncţii manifeste. că orice acţiune deviantă subminează ordinea socială a sistemului social. întrucât pleacă de la premisa eronată că societatea este bazată pe consens valoric. fie a unor disfuncţii latente. c) conflictele sociale au şi un rol pozitiv. Merton critică această idee. Paradigma conflictului social Preluând de la Marx şi de la Wright Mills ideea că nu consensul social. noţiunea de disfuncţie nu este echivalentă cu imoralitatea. funcţia de a promova sau menţine sistemul. Ambele efecte au un caracter manifest orientat ca atare. Merton apreciază că pot exista activităţi sau elemente ale căror funcţii lipsesc sau sunt îndeplinite de o serie de alternative funcţionale cu caracter echivalent numite “substitute funcţionale”. între care se numără Lewis Coser. situaţii ce tind să producă o societate pluralistă. însă cel mai important aspect al ordinei sociale. În sociologia devianţei. este reprezentat de conservarea puterii prin intermediul instituţiilor de control social (Ralf Dahrendorf). care a desfăşurat 12 . Devianţa poate fi astfel un substitut funcţional pentru actiunile anumitor grupuri sociale care nu pot accede la succes. b) sistemul social trebuie considerat numai în raport cu situaţiile conflictuale existente. de unde rezultă că acţiunile deviante pot fi consecinţa. cât şi efecte disfuncţionale care îi ameninţă echilibrul. Indiferent de versiunile sale. devianţa este apreciată în mod exclusiv din punct de vedere al exigenţelor de ordine şi nu al motivaţiilor personale ale indivizilor. sau un caracter latent. c) postulatul indispensabilităţii funcţiilor – toate activităţile sociale şi toate elementele culturale sunt indispensabile pentru unitatea funcţională a sistemului. contribuind la creşterea ajustărilor între grupurile sociale.a. ceea ce presupune. de unde se înţelege că devianţa poate avea caracter funcţional pentru anumite grupuri sociale şi caracter disfuncţional pentru altele. permiţând menţinerea lor şi prevenirea retragerii unor indivizi din cadrul lor (L. În pofida criticilor. teoreticienii conflictului. Ralf Dahrendorf. obligatoriu.a) postulatul unităţii funcţionale – toate activităţile sociale şi toate elementele culturale sunt funcţionale în mod pozitiv pentru sistem. bunăstare economică sau poziţii privilegiate în societate.Coser). întrucât într-o societate pluralistă. care apreciază în mod diferit caracterul funcţional sau disfuncţional al unei acţiuni. tradiţionale sau moderne şi de amendamentele aduse de Merton. John Rex s. b) postulatul funcţionalismului universal – toate activităţile sociale şi toate elementele culturale au. supravieţuind în sociologia contemporană. de la tranzacţiile specifice concurenţei de piaţă până la violenţa manifestă. funcţionalismul sau structural-funcţionalismul are o permanenta vitalitate. determinat de consecinţele involuntare ale unor acţiuni sociale. În consecinţă. în mod universal. pe căi obişnuite. paradigma funcţionalistă este criticabilă.. susţine Merton. Din punct de vedere ştiinţific. ci conflictul reprezintă principala condiţie a ordinei sociale. paradigma conflictului social a fost dezvoltată ca urmare a criticismului radical din sociologia americană a deceniului şapte. postulatul unităţii funcţionale bazat pe consens deplin e contrazis de marea diversitate a sistemelor normative.A. definită de clasele sociale ale căror interese explică acţiunile membrilorm(John Rex). asa cum susţine Parsons. Merton subliniază că există atât efecte funcţionale benefice pentru sistem. punând în competiţie grupuri sociale lipsite de resurse economice cu cele care beneficiază din plin de acestea. R.

b) crime cu caracter particular. între care pot fi menţionate omorul. mai ales. poluarea mediului etc. Teoreticienii conflictului apreciază ca. Anthony Platt. printre care se numără spargerile. d) crime de dominare. săvârşite. e) plasarea sociologului în perspectiva actorului social care exercită acţiunea. tâlhăriile (jafurile). de acei indivizi care sunt abrutizaţi de condiţiile dure ale capitalismului. Quinney a efectuat o tipologie a crimelor (infracţiunilor) în funcţie de diferenţele de putere existente între clasele dominante şi cele defavorizate: a) crime “prădalnice”. Paul Walton. la modelul teoretic weberian cu privire la semnificaţiile acţiunii umane. d) adoptarea metodei fenomenologice ca fiind singura în măsură să evidenţieze caracterul voliţional al activităţilor umane în lumea intersubiectivă a vieţii cotidiene. prestigiu şi bunăstare materială. iar sancţionarea ei are loc în funcţie de poziţia de clasă.a. încălcarea legislaţiei financiare. în primul rând. Adoptarea unei asemenea perspective interpretative a permis constituirea mai multor curente cu caracter fenomenologic: 13 . b) luarea în considerare a lumii subiectivităţii umane pentru a da acţiunii actorului social un sens pe baza căruia să se poată interpreta motivaţiile actului de conduită comunicat şi orientat în raport cu conduitele celorlalţi. Austin Turk ş. comerţul cu droguri şi contrabanda. atacul înarmat şi violul. e) crime ale puterii executive (acte de corupţie). devianţa a devenit un răspuns adaptativ la condiţiile de viaţă ale capitalismului contemporan. săvârşite în diferite scopuri. caracterizează clasa muncitoare. care cuprinde interpretarea interpretărilor subiective ale acţiunii. Această schimbare de perspectivă se poate sintetiza în următoarele idei: a) respingerea presupunerilor prealabile şi a definiţiilor făcute situaţiilor sociale prin scheme apriorice. comise de către indivizii fără resurse în scopul asigurării necesităţii de supravieţuire într-un mediu dominat de inegalitate socială. toate având ca motivaţie menţinerea poziţiilor de putere. printre care actele clandestine de sabotaj economic şi munca făcută de mântuială. Paradigma interacţionismului simbolic (Teoria “etichetării”) Societatea americană a intrat în ultimele decenii într-o fază de dezvoltare care vizează o reîntoarcere la tradiţiile europene şi. urmărind ordinea socială inegalitară a sistemului social. Richard Quinney consideră că legea este instrumentul clasei dominante şi apreciază că sistemul juridic capitalist are ca scop transformarea oricărei conduite care ameninţă privilegiile şi proprietatea claselor favorizate într-un comportament ilegal. c) crime de rezistenţă (opoziţie). adica convertirea semnificaţiilor reale într-o lume alternativă celei cotidiene.. care au ca scop menţinerea sistemului existent. comise de către corporaţii. c) considerarea lumii sociale ca o “scenă” a întâlnirii dintre experienţe şi semnificaţii particulare şi refuzul de a mai considera această lume un univers cantitativist dominat de proprietăţi şi legi invariabile.ample dezbateri asupra inegalităţii sociale. care alege aceste mijloace pentru a se împotrivi capitalismului. în toate formele ei. printre care fixarea artificială a preţurilor. Printre reprezentanţii cei mai semnificativi ai paradigmei conflictului în sociologia devianţei se numără Richard Quinney.

printre care Erving Goffman. Becker) este similară celei convenţionale.Mead şi fundamentat ulterior de Herbert Blumer şi discipolii săi. Toate aceste orientări au determinat deplasarea preocupărilor sociologilor de la aspectele deterministe ale acţiunii (de ce au loc acestea?).Becker. delincvenţii (Edwin Lemert) etc. bolnavii mental.S. reprezentată de Harold Garfinkel. internaţi în spitale psihiatrice (E. Peter Blau şi Robert Emerson. a pecat de la ideea că faptele sociale sunt rezultatul proceselor de interacţiune între participanţii la lumea cotidiană a simbolurilor şi semnificaţiilor reciproc împărtăşite. Becker). de a-i sancţiona şi de a-i obliga să se resocializeze pentru a reveni la identitatea considerată “normală” de către societate. care nu seamănă cu ale majorităţii. în special fumătorii de marijuana (H. conduita lor este perfect normală (este “aşa cum trebuie să fie” în sensul postulat de E. Thomas Scheff ş. denumită “devianţă secundară”. Goffman). schiţat iniţial de George H. la aspectele ei fenomenologice (cum poate fi descrisă sau interpretată aceasta?). Indivizii etichetaţi ca devianţi adoptă o conduită conformă cu această etichetă. Orientările fenomenologice şi-au adus o contribuţie de seamă în domeniul sociologiei prin următoarele idei: • lumea devianţilor (out-sider-ilor – H. neexistând nimic predeterminat sau prestabilit. elaborată de George Homans. între alţii. Jack Douglas şi Erving Goffman. b) majoritatea acestor cazuri de încălcare a normelor sociale nu este detectată de către agenţii de control social şi este denumită “devianţă primară”. apare devianţa ca atare. Kai Erikson. Howard S. Problema fundamentală a acestei teorii constă în aflarea unui răspuns la întrebarea “de ce (cum) o anumită conduită este desemnată ca fiind deviantă?”. şi-a propus să înlăture bariera artificială dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună. d) din punctul de vedere al devianţilor înşişi.• teoria schimbului (exchange theory). Această idee s-a concretizat în aşa-numita teorie a “etichetării” (labeling theory). susţinută. 14 . Abia după ce are loc procesul de etichetare din afară. • nici un act nu este deviant prin el însuşi.. însă sinteza teoriei etichetării necesită câteva enunţuri: a) împărţirea oamenilor în indivizi normali şi indivizi devianţi nu poate fi susţinută. aşa încât sociologii să efectueze o descriere a vieţii cotidiene identică cu cea a actorilor sociali înşişi. Anselm Strauss. căutând compania unor persoane care au aceeaşi identitate şi împărtăşesc acelaşi stil de viaţă. a interpretat comportamentul uman ca fiind produsul unui “schimb” de bunuri materiale şi spirituale între protagoniştii acţiunii sociale. de imprejurările în care se produc aceste abateri şi de categoriile de indivizi desemnaţi ca devianţi. întrucât toţi oamenii. • interacţionismul simbolic. normele şi valorile subculturilor deviante găsindu-şi corespondent în valorile ce definesc societatea convenţională.a. de a supune pe indivizii nonconformişti unui ritual de degradare. într-un moment sau altul al vieţii lor. • etnometodologia. încalcă normele sociale. Edwin Lemert s.S. e) procesul de etichetare este realizat de către agenţi de control social care au puterea de a stigmatiza. orientându-i spre investigarea vieţii cotidiene a micilor comunităţi alcătuite din grupuri de devianţi şi marginali: toxicomanii. de Howard S.a. c) calificarea unui act ca fiind deviant depinde de reacţia societăţii faţă de încălcarea normelor. Edwin Lemert. Durkheim). etichetându-le ca fiind deviante. în care totul se negociază. Erving Goffman. Becker. ci este definit ca atare numai ca urmare a interacţiunilor sociale în cursul cărora indivizii reacţioneaza faţă de conduitele altor indivizi.

Erving Goffman consideră închisorile ca fiind “instituţii totale” care îşi asumă responsabilitatea deplină pentru toate aspectele de viaţă ale indivizilor privaţi de libertate. cum sunt actele de corupţie a acelor care deţin puterea.Gibbs. cât şi Bruce Jackson au arătat ca resocializarea membrilor instituţiilor totale presupune privarea de fostele lor statusuri şi supunerea la un tratament restrictiv. valorile şi stilul de viaţă al instituţiei respective.Ca orice concepţie fenomenologică. .reduce explicaţia sociologică la o simpla interpretare de semnificaţii. o descriere mai adecvată a modului de desfăşurare a unor “cariere deviante” determinate de mecanismele etichetării. adeziunea faţă de normele şi valorile subculturilor criminale fiind mai puternică decât ameninţarea aplicării unor sancţiuni.. Erikson.ignoră cauzele primare ale devianţei în favoarea consecinţelor secundare determinate de etichetare. ale dependenţei prelungite faţă de instituţiile de control social (mai ales în cazul deţinuţilor infractori sau al pacienţilor din spitalele de psihiatrie) şi a oferit. în direcţia recidivării faptelor pentru care a fost incriminat. Ratele înalte de recidivism al actelor criminale evidenţiază faptul că tratamentul corecţional aplicat în locurile de detenţie nu face altceva decât să întărească comportamentul criminal şi. totodată. şcoli militare. spitale psihiatrice. ignorând faptul că devianţa este un fenomen social. permiţându. prin semnalarea pericolelor instituţionalizării. adică în aziluri pentru bătrâni.identifică devianţa cu anormalitatea. ulterior. în raport cu normele. poate fi definită ca un loc de rezidenţă şi de muncă în care un mare număr de indivizi. duc împreună un ciclu de viaţă îngrădită şi administrată în mod formal. lagăre de concentrare etc. Teoria etichetării a avut un impact puternic asupra mişcării de umanizare a mediilor carcerale. vizibil în programul disciplinar. intimidare şi reabilitare. . care au o situaţie identică. cum ar fi Jack P. au arătat că există o corelaţie pozitivă între severitatea pedepsei şi recidivarea infracţiunilor comise. orfelinate. Închisorile servesc ca un exemplu clar în această privinţă.a. Don Brown sau Maynard L. Orientari fenomenologice în domeniul criminologiei şi penologiei Tezele fenomenologice au dat naştere în deceniul şapte unui nou model de teoretizare a fenomenelor de infracţionalitate şi bolilor psihice. fiind despărţiţi de societatea exterioară pentru o perioadă de timp apreciabilă. teoria etichetării are şi limite: . portul aceleiaşi uniforme ş. iar anormalitatea este un fenomen psihopatologic. “O instituţie totală. închisoarea devine un gen de “şcoală” pentru infractori care învaţă noi tehnici ale crimei. O serie de cercetări întreprinse asupra tinerilor delincvenţi au evidenţiat faptul că 80% dintre cei care au săvârşit delicte cu caracter grav au devenit. model aplicat în criminologie pentru a descrie cu precădere relaţiile între “stigma” (eticheta) ataşată individului criminal şi evoluţia ulterioară a conduitei sale infracţionale. 15 . sublinia Goffman. Atât Erving Goffman.nu ia în considerare devianţa cu caracter secundar sau nedetectat. .ne să apreciem că ceea ce se întâmplă într-o închisoare poate fi găsit şi în instituţiile ale căror membri nu au încălcat nici o lege”. fiind departe de a îndeplini funcţia de sancţiune. tăierea părului. nici etichetate. Sociologi. infractori adulţi cu conduite criminale structurate şi persistente. care de cele mai multe ori nu sunt nici stigmatizate. ignoră determinantele structurale ale conduitelor umane.

determinată complet şi temeinic.Alături de cultura oficială a instituţiei există o cultură paralelă.vitalitatea . pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Condiţiile trecerii la act sunt comandate de un nucleu al 16 . care realizează un tot coerent . cele patru suprafeţe fiind formate din amprenta morfologică. caracter şi inteligenţă. “trecerea la act” constituie momentul decisiv. natura şi evoluţia tulburărilor care au însoţit sau precedat săvârşirea actului 4. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce către o pedeapsă mai blândă. subliniat de criminologii fenomenologi. Personalitatea infractorului. cercetarea medico-legală. în ultimă analiză. este fondul pe care trebuie să se încrucişeze funcţiile acuzării şi apărării. în comportamentul criminal. cercetarea sociologică 6. şi anume dependenţa indivizilor internaţi de stilul de viaţă şi de constrângerile culturii instituţionale şi lipsa capacităţii de revenire la modul normal de existenţă ce defineşte societatea exterioară. de temperament. acestea generând fenomenul recidivei sau obişnuinţei infracţionale. în favoarea menţinerii ajutorului reciproc între membri. pedeapsa este impusă infractorului iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate. Conceptul de personalitate în psihologia juridică Personalitatea infractorului este studiată din perspectivă sinergetică implicând: 1. II.unitatea şi identitatea sa. ca proces prin care individul îşi făureşte reprezentarea mentală a tuturor activităţilor sale . aprecieri asupra periculozităţii trăsăturilor de personalitate şi a tulburărilor de comportament. aprecierea corectă asupra stării psihice a personalităţii deviante 2. Bruce Jackson observa ca “un penitenciar este similar unui lagăr de concentrare: oficialii reprezintă inamicul.2. Personalitatea se caracterizează prin următoarele trăsături: .raporturile individului cu mediul ambiant şi reacţiile la mediu în vederea reglării comportamentului. Se dezvoltă astfel “personalităţi instituţionale”. Vârful piramidei constituie sinteza globală a personalităţii. O asemenea abordare a studierii comportamentelor deviante va permite: 1. examinările paraclinice 3. care constă în norme şi mijloace specifice rezistenţei controlului oficial. Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente. Există şi un alt aspect important care caracterizează viaţa în instituţiile totale. iar deţinuţii constituie prizonierii”. interpretarea neurofiziopatologică 5. Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotopologice a cărei bază e formată de ereditate. care îşi găsesc identitatea şi afirmarea numai în mediul organizaţional în raport cu care sunt în deplină securitate şi siguranţă. Jean Pinatel condideră că. cercetarea clinică 2. pentru că. investigaţiile biogenetice 4. “azilară”. determinarea trăsăturilor esenţiale ale personalităţii analizate din perspectivă sinergetică 3.conştientizarea.2.

agresivitatea şi indiferenţa afectivă. este considerată a fi o aptitudine generală. labilitatea. ceea ce permite distingerea nedelincventului de delincvent este aptitudinea. Extravertitul tipic-sociabil. Componentele sociale se referă la efectele acţiunii unor agenţi de natură socioculturală traduse în structuri achiziţionate care. cu mulţi prieteni. Unii autori propun diferenţierea între recidiviştii reali şi cei formali. cea de-a doua infracţiune. 17 . Trăsăturile personalităţii sunt considerate ca fiind variabile. care preţuieşte mai mult bunurile decât oamenii. există două tipuri extreme: 1. 2. Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului că nucleul personalităţii criminale nu este un fapt dat. Ele evoluează în cursul vieţii individului. sub control riguros.personalităţii ale carui componente sunt: egocentrismul. ori la îndemanări de ordin general sau special. retrasă. Calităţile şi deficienţele majore ale organismului îşi pun amprenta în mod hotărât asupra personalităţii. Cei formali se caracterizează printr-o viaţă ordonată. în continuă transformare. pe măsura consolidării lor. o activitate mai mult sau mai puţin corectă. care-i transformă în recidivişti. chiar motive care modelează comportamentul. extravertitul nu este întotdeauna o persoană demnă de încredere. Temperamentul constă în acele caracteristici formale care se referă la modul cum se desfaşoară viaţa psihică a individului. Componentele biopsihologice cuprind toată zestrea nativă a individului. Tipuri de personalitate În concepţia lui Jung. Primii sunt caracterizaţi ca indivizi pentru care infracţiunea constituie expresia modului de viaţă antisocial. devin forţe motrice. vesel. Introvertitul tipic este o persoană liniştită. fiind întâmplătoare. însă. Inteligenţa. În funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului criminal: infractori normali şi anormali 2. În funcţie de tentinţa de repetare a acţiunilor criminale: infractori recidivişti şi infractori nerecidivişti. mai mult sau mai puţin pronunţată. Este esenţial să se studieze personalitatea. de exemplu. iar în genere. se disting două planuri: planul componentelor personalităţii şi planul tipurilor de personalitate. În analiza personalităţii. Componentele bilogice se dezvoltă şi acţionează în condiţiile existenţei şi ale acţiunii concomitente ale componentelor sociale. Înzestrarea aptitudinală a personalităţii se referă la abilitatea naturală de a dobândi cunoştinţe. ci o rezultantă. Între aceste două tipuri se plasează tipul intermediar (ambivert) care are caracteristici din ambele tipuri extreme. Tipologia şi caracterizarea infractorilor 1. Sentimentele sale nu sunt. pentru că el este în permanentă interacţiune cu mediul social şi cu cel fizic. Îşi controlează foarte strâns sentimentele şi este în general un om de încredere. care pune mare preţ pe valorile etice. de trecere la act. Termenul românesc cel mai apropiat este “fire”.

2. criminalii sociopaţi – sunt caracterizati printr-o personalitate egocentrică. crima este mijlocul sau principal de asigurare a traiului 2.3. ei nu-şi planifică crimele. se aşteaptă să petreacă o parte din viaţa sa în închisoare. În funcţie de gradul de pregătire infracţională: infractori ocazionali şi infractori de carieră. lipsa remuşcării sau a ruşinii 7. Sociopatul prezintă următoarele caracteristici: 1. de obicei. 3. de obicei. criminali neurotici – comit acte infracţionale datorită compulsiunilor neurotice. formaţi şi socializaţi în direcţia comiterii crimei. 4. viaţă sexuală defectuos integrată 13. criminali socializaţi – prezintă tulburări emoţionale şi devin criminali în urma impactului contextului social în cadrul căruia învaţă reguli şi valori deviante. instabilitatea 5. care au o percepţie complet distorsionată asupra societăţii şi lumii din jurul lor. tendinţe suicidare rare 12. indiferenţă în relaţiile interpersonale generale 11. absenţa iluziilor şi ale altor semne ale gândrii iraţionale 3. Personalitatea psihotică se dezvoltă treptat distrugând componente structural-funcţionale ale vieţii psihologice de bază. motivat 8. Spre deosebire de criminalii socializaţi. îşi dezvoltă atitudini favorabile pentru infracţiune 4. Yablonski diferenţiază patru categorii de criminali: 1. 18 . Yablonski arată trăsăturile esenţiale ale criminalului de carieră: 1. eşec în a urma o anumită cale sau un anumit drum în viaţă. egocentrismul patologic şi incapacitatea de a iubi 10. încărcătură emoţională foarte săracă a relaţiilor afective. farmec superficial şi o bună inteligenţă 2. evitarea adevărului 6. debutează cu calitatea de copil delincvent 5. comportamentul antisocial. criminali psihotici – sunt indivizi cu dezordini severe ale personalităţii. Criminalii de carieră sunt. judecată săracă şi eşecul în a învăţa din experienţă 9. criminalul îşi formează deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune folositoare pentru comiterea infracţiunii 3. este “normal” din punct de vedere psihologic. absenţa nervozităţii sau a fenomenelor psihoneurotice 4. considerând acest lucru ca fiind normal 6.

practic. Pe linia posibilităţilor de evaluare şi măsurare unii autori şi-au exprimat speranţa că va fi posibil să se calculeze indexul vulnerabilităţii în vederea prezicerii posibilităţii ca un individ dat să devină victima unei anumite categorii de infracţiuni. turiştii constituie un grup vulnerabil. diverşi autori s-au străduit să realizeze clasificări în funcţie de o serie de criterii. marea diversitate a infracţiunilor şi. puţini dintre aceştia sunt dispuşi să participe la rezolvarea cazurilor de către sistemul judiciar. cel mai important dintre ele se referă la faptul dacă victimele pot sau nu să împartă într-o anumită măsură responsabilitatea cu infractorii ce comit acte de natură antisocială împotriva lor. III. diferenţe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte responsabilităţile şi rolul jucat în comiterea infracţiunii. cei foarte bătrâni sau cei cu tulburări mentale.. Wolfgang. rasa etc. victimologia devine tot mai mult o arie de specializare. aspect bio-constituţional.). direct sau indirect. sex etc. ştiind că datorită unor consideraţii legate de timp. ajunge să fie jertfită în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale. De exemplu. b) factori situaţionali (de exemplu. Începând cu anul 1970. minori. ale căror acţiuni au contribuit la moartea lor violentă. care înseamnă gradul de vurnerabilitate victimală a unui individ.1. bani etc. victimele aparţin tuturor categoriilor de variabile: vârstă. pregătire socio-culturală. Victima este persoana care fără să-şi fi asumat conştient riscul. IQ.. Cu toate acestea. VICTIMA ŞI VICTIMOLOGIA III. a categoriilor de victime. Deşi există multe aspecte ce ţin de relaţia infractor-victimă de care se interesează victimologii. superficialitatea pot corela cu valori crescute ale nivelului vurnerabilităţii victimale. Von Hentig care s-a ocupat de vulnerabilitatea presupusă a unor categorii de indivizi. sexul. materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale”. Rolul victimei în comiterea infracţiunii Prin victimă înţelegem “orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice.III. şi victima poarta o parte din vină în desfaşurarea acţiunii infracţionale. acesta fiind condiţionat de o multitudine de factori precum: vârsta. infractorii atacându-i fără teamă. Printre primii oameni de ştiinţă care s-au considerat ei inşişi victimologi se numără: Mendelsohn care a examinat rezistenţa victimelor violului. Un prim criteriu îl poate constitui categoria infracţională în urma 19 . handicapaţi fizic. Mendelsohn introduce conceptul de “potenţial de receptivitate victimală”. 2. Din punct de vedere istoric rădăcinile academice ale victimologiei sunt legate de o serie de lucrări apărute în perioada anilor 1940-1950.. Introducând noţiunea de “victimă activantă” Hans von Hentig ajunge la concluzia că. neglijenţa. care a studiat unele categorii de indivizi. deci. 3. luând în atenţie factori precum vârsta. cum ar fi cei foarte tineri. femei etc. deci fără să vrea. Gradul de vulnerabilitate victimală poate fi precizat prin intermediul a două categorii de factori: a) factori personali (retardaţi mintal.2. Tipologia în victimologie Încercările de clasificare a victimelor se lovesc de o multitudine de greutăţi care pot fi sistematizate astfel: 1. sexul. caracteristici psihocomportamentale.

iniţiere 2. instigare Părintele victimologiei. abuzul sexual) 2. copii dispăruţi 2. participant 5. fals Lamborn evidenţiază următoarele categorii. femeile (infracţiuni de ordin sexual sau acţiuni infracţionale motivate material) 3. Astfel. utilizarea drept complici la diferite infracţiuni. de viol. persoane în vârstă – victime ale crimei 4. dar cu o inteligenţă redusă 8. indivizii singuratici 12. provocare 4. complet inocent 2. Mendelsohn diferenţiază următoarele categorii: 1. având responsabilitate totală în comiterea infracţiunii 6. minorităţile etnice 7. de tâlhărie etc. indivizii destrăbălaţi şi desfrănaţi 11. vârstnicii 4. victime ale şoferilor în stare de ebrietate. Folosind relativ aceleaşi criterii. victime ale atacului sexual 6. latent 3. indivizii achizitivi (cei care urmăresc să profite şi să-şi mărească bunurile) 10. Henting. chinuitorii 20 . subliniind în special. stimulant sau confabulator După acelaşi criteriu Fattah diferenţiază următoarele categorii: 1.căreia o persoană sau mai multe sunt victimizate. Karmen diferenţiază următoarele categorii de victime: 1. indivizii normali. comitere 5. facilitare 3. consumatorii de alcool şi stupefiante 5. copii maltrataţi fizic şi sexual 3. femei maltratate 5. victime nevârstnice (rapier. conturează 13 categorii de victime: 1. putem diferenţia: victime ale infracţiunii de omor. de furt. tipurile de “întâlnire” victimă-infractor: 1. imigranţii 6. indivizii deprimaţi 9. provocator 4. Cele mai multe clasificari iau în atenţie criteriul privind gradul de implicare şi de responsabilitate a victimelor în comiterea infracţiunii. la fel de vinovat ca şi infractorul 4. mai vinovat decât infractorul 5. cooperare 6. nonparticipare 2. având o vinovăţie minoră 3.

victime provocatoare. dar această responsabilitate revine numai făptuitorilor. Daca totuşi se pune problema vinovăţiei. au comis ceva – conştient sau inconştient – faţă de infractor. atacaţi fiind. b) ca proces psihologic. Apărarea victimei. prin conduita lor. Karmen împarte victimele în două categorii: a) victime acuzate b) victime apărate În prima categorie intră acele cazuri de victime împotriva cărora sunt dovezi că ele împart răspunderea în forme diferenţiate cu infractorul. Individul blocat este cel încurcat în tot felul de categorii. Rădăcinile problemei crimei sunt de găsit în instituţiile de bază pe care este construit sistemul social. 21 . precipitare şi provocare. 3. Când este luat în consideraţie întregul scop al criminalilor şi victimelor. influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni. Stephen Schafer diferenţiază următoarele 7 categorii de vitime: 1. indivizii nu-şi menţin o poziţie fixă. fiecare blamează anumite victime şi le apără pe altele. Este cazul persoanelor care. victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul. victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană. Delicvenţii juvenili consideră în mod frecvent victimele lor potenţiale ca având trăsături negative. Drogomaniile. Două perspective pot fi diferenţiate în cadrul apărării victimei: a) prima este blamarea criminalului. Indivizii care cred că lumea reală este o lume dreaptă nu vor să găsească greşeli victimelor dacă ele pot să şi le repare. este postulată pe doctrina responsabilităţii personale pentru conduita delictuală. cartoforia. victime politice sunt persoanele care au de suferit datorită convingerilor lor politice. anterior victimizării lor. Acuzarea victimei poate rezulta din credinţa accentuată într-o lume justă. dar uita să o închidă). 4. suicidul. Karmen ajunge la concluzia că apărătorii victimei sunt uneori acuzatorii victimei. victimele slabe sub aspect social sunt acele persoane care aparţin unor grupuri minoritare etnice sau a unor religii neagreate de comunitate 6. Încercând să aplice această diferenţiere a apărătorilor şi acuzatorilor victimei. În a doua categorie intră acele victime împotriva cărora nu exista nici un fel de dovadă sau argument ca ar avea vreo vină sau ar fi avut vreo legătură cu infractorul înainte de comiterea infracţiunii. sunt acele acte deviante sau chiar criminale în care cel lezat joacă atât rolul de criminal cât şi pe cel de victimă 7. c) ca un mod de a vedea al infractorilor. neutralizând astfel orice sentiment al vinovaţiei. indivizii “blocaţi” şi cei “nesupuşi”. Acuzarea victimei poate apărea în triplă ipostază: a) ca o explicare individualistă pentru problemele sociale. iar în categoria celor nesupuşi intră aceia care. sunt cele care. nu se lasă lesne victimizaţi. răspunderea revine în primul rând persoanelor care sunt obligate să le supravegheze. Aşa cum criminalii sunt condamnaţi pentru încălcarea legii.13. deşi între ei nu a existat niciodată nici o legătură (de exemplu. victime slabe sub aspect biologic. rigidă. 2. cuplată cu acuzarea victimei. victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. b) a doua formă de apărare vizează acuzarea sistemului. 5. Lucruri şi întâmplări rele apar numai pentru persoane rele. tot aşa şi victimele trebuie să răspundă pentru comportamentul lor dinaintea şi din timpul incidentului. persoana care trânteşte portiera maşinii. Tipurile de comportamente de care pot fi făcute vinovate victimele sunt cele de facilitare.

ele continuă până când asasinul este prins. grupările mafiote de genul La Piovra – Caracatiţa în Italia. Spre exemplificare. Criminalul în serie ucide şi din motive psihologice.1. să poată fi inclusă într-o categorie largă de persoane.III. care au marcat persoana respectivă pe viaţă. IRA etc.Yacuza în China etc. Peter Sutcliffe primejduia viaţa tuturor femeilor care se aflau întâmplător afară noaptea. Este evident că nu există vreun număr predeterminat de victime de la care asasinul devine criminal în “serie” şi nici vreo frecvenţă stabilită a acestei activităţi macabre căreia i se aplică termenul de mai sus. Caracteristici ale criminalului în serie Pentru a înţelege această frecvenţă a criminalilor în serie trebuie să observăm câteva caracteristici. continuând să omoare oameni nevinovaţi de cele mai multe ori. În alte cazuri omoară cu motivul că au fost surprinşi de alte persoane care trebuie şi ele suprimate. împotriva căruia nu există nici o armă de protecţie. ETA. Criminologii au ajuns la concluzia că ucigaşii în serie apar mai ales în oraşele mari. Definiţia de mai sus reprezintă tiparul fundamental al asasinului în serie. Pentru asasinul în serie. la rândul său. Orice om de pe stradă. este ucis. a dus la producerea unor crime după aceeaşi tipologie. Cel puţin aşa spun autorii “Enciclopediei ucigaşilor în serie” Brian Lane şi Wilfried Gregg. dar nu exclud nici oraşele de provincie. atunci cand Poliţia a spus pe faţă că e vorba de un “criminal în serie”. În alte cazuri omoară pentru că li s-a cerut să omoare. grupările separatiste de genul Hezbolah. având în vedere că ucigaşul în serie are câteva trăsături aparte. Prin urmare. datorită incapacităţii unui criminal de a-i identifica pe membrii grupului său de ţinte. şi să se afle în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Criminalul în serie provoacă mai multe astfel de crime folosind aceleaşi mijloace crude aproape de fiecare dată. Dar ce e un criminal în serie? Din punctul de vedere al omului obişnuit. Nu de puţine ori specialiştii au constat că o traumă din copilărie sau adolescenţă. adeseori crescând ca număr. chiar dacă nu erau prostituate. petrecându-se cu frecvenţă mai mare sau mai mică. în această categorie intrând teroriştii. însă. după ce au fost descoperiţi şi judecaţi. atacând şi omorând o serie întreagă de femei. Crimele se repetă (“în serie”)..2. De cele mai multe ori ajung în închisoare. întrucât şi mijloacele de investigare tradiţionale. III. dar mulţi rămân pe străzi. Nu vom încerca să definim ştiinţific noţiunea de “criminal în serie”. sau până când moare sau. În ciuda afirmaţiei că nu făcea decât să cureţe străzile de prostituate. al “cetăţeanului “de pe stradă. din care vor fi descrise doar principalele şase: 1. am putea da cazul sud-africanului 22 . ca femeile şi copiii. „motivul” crimei se află foarte bine şi adânc înrădăcinat în psihicul său. un criminal este o persoană care a ucis o altă persoană folosind mijloace foarte crude care au dus la moartea acesteia. fiecare fiinţă umană poate deveni victima potenţială a unui asasin. că unii criminali în serie îşi selectează cu precizie victimele. Complicaţiile se nasc atunci când.2. uneori lăsând şi câte un indiciu la locul faptei. om obişnuit poate deveni ţinta unui criminal în serie. bazate pe motive bine determinabile.2. E adevărat. după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile. acesta ajunge la atacuri cvasi-întâmplătoare. sunt lipsite de eficacitate. încât victima trebuie să aparţină unui anumit gen. cum ar fi de exemplu. Criminalii în serie Criminalitatea în serie a preocupat de multă vreme funcţionarul public numit poliţist şi opinia publică.

Ronald Cooper care. în anul 1989. în general. şi trebuie să ucizi o singură victimă. ca indivizi. În mare măsură. pentru că acest fapt reduce posibilitatea ca autorul crimei să primească o ripostă dură sau ca victima să scape. i-a declarat unui ziarist. este cel pe cont propriu şi cu o singură victimă. partenerilor şi grupurilor criminale deşi. şi anume că. în care bărbatul este. e mai “sigur” să lucrezi singur. partea dominantă. din faptul că el duce o viaţă paralelă sub chipul unui salariat demn de încredere. 2. prin care o persoană e omorâtă de o altă persoană. la fel ca în cazul stimulării prin alcool sau droguri.“crima pasională”. ca şi de o infracţiune complementară. caracterul individualist al criminalului în serie face imposibilă situaţia în care el să fie capabil sau dornic de a-şi împărtăşi nevoile şi plăcerile altcuiva. Pentru cei mai mulţi criminali în serie. dublat adeseori de abuz sexual şi mutilare. constituie un motiv în sine. La fel ca în cazul omuciderilor “normale”. în care un criminal în serie a ucis mai mult de o persoană într-un incident. sau până când va fi prins şi înlăturat din societatea pe care o afectează. Cuplurile ucigaşe Sensul obişnuit se referă la o pereche bărbat-femeie. Există şi circumstanţe accidentale. ca şi pentru omorul accidental. tot aşa şi asasinul va continua în serie îndeletnicirea sa oribilă până ce fie va muri. după ce au fost arestaţi. totuşi. indivizii din care se compune perechea depind unul de altul. Dintr-un studiu bazat pe statistica crimelor. motivele unui asemenea scenariu sunt evidente. adesea fiind vorba de membri ai aceleiaşi familii. 2. Mai mult. de exemplu. “personalitatea lor combinată” se dovedeşte mortală doar atunci când sunt împreună. după proces: „Nu mi-a pierit pofta de a ucide. Această concluzie reiese. Pentru acest fenomen francezii au expresia “folie a deux” (iluzie împărtăşită de două persoane legate emoţional). Convenţional. în sensul că numai ucigaşul ştie despre crimă. a dezvăluit în jurnalul său un program extensiv şi planificat cu grijă de ucidere a copiilor. Însă cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie. Printre cele mai cunoscute cupluri ucigaşe se numără englezii Ian Bradly şi Myra Hindley şi australienii David şi Catherine Birnei. iar psihologia – termenul Gestalt. În plus. se poate vedea că. fie va fi omorât. actul crimei. sunt satisfăcute. Nu mă pot stăpâni să n-o fac”. onorabil cap de familie şi bun vecin. Odată atins obiectivul propus (eliminarea soţului necredincios. cum ar fi hoţia. crimele tind să se petreacă în relaţie de unu-la-unu. Cu toate acestea surprinde frecvenţa cuplurilor. în Anglia şi Ţara Galilor. “ucigaşul de pe autostradă” din California. criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii: 1. comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare. Şi. motivată adeseori de speranţa unui câştig personal. în vreme ce ambii parteneri au. înclinaţii degenerate. William Banin. în conformitate cu statisticile. au mărturisit că ar fi continuat să ucidă dacă ar fi fost lăsaţi în libertate. aproape întotdeauna împlicaţi într-o relaţie sexuală. 23 . cerinţele de securitate pe care ucigaşul singuratic le simte ca fiind esenţiale. Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular. care se distinge printr-o premeditare atentă. conform căruia “întregul organizat e mai puternic decât suma părţilor lui”. sau a deţinătorului unui obiect râvnit). Această predispoziţie este deseori recunoscută chiar de ucigaş. Se observă un fenomen interesant. deşi a ucis o singură dată înainte de a fi arestat. o mare parte a omuciderilor au fost comise de persoane care se cunoşteau cu victima. „doza” e din ce în ce mai mare. Aşa cum un drogat nu se va vindeca niciodată de patima lui dacă va avea acces liber la stimulent. nu există nici un motiv de a mai presupune că asasinul va ucide din nou. Mulţi dintre ei. în acest caz. crima înfăptuită “cu sânge rece”. În mod clar.

adeseori.Partenerii Noţiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relaţii sexuale. persoanele implicate având foarte rar relaţii directe de rudenie. cu ceea ce se numeşte “explicaţie psihologică” a unei crime în serie – motive care-şi au rădăcinile într-o capacitate restrânsă de a distinge binele de rău. pur şi simplu. au avansat. dezvăluie rareori un motiv raţional sau clar definit. 5. în principal. încât cazurile de moarte suspectă de atunci să fie încadrate la omor. tot astfel şi natura unei crime cu autor necunoscut face ca schimbul de informaţii între forţele de poliţie să fie dificil. Cu toate că nu există un model general. în cele mai multe cazuri. la dorinţa lui. aşa cum se întâmplă în cazul crimelor premeditate care urmăresc un câştig financiar. adeseori înainte chiar de a i se fi descoperit crima. chiar dacă 24 . ca un psihopat a cărui violenţă să fie pusă pe seama devierii lui mintale. pot fi cuprinşi de un val de “nebunie” colectivă. de faptele sale. persoanele componente fiind unite. e puţin probabil ca asasinatele să fie comparate între ele. într-adevăr. adunaţi sub aripa unui grup cu o cauză comună şi un lider. Nu există – sau e foarte redusă – o conexiune între ucigaşi şi victimă. deşi “familia” lui Manson nu e nicidecum un fenomen izolat. şi toţi copiii vitregi. nu este surprinzător că Mary Ann Cotton a putut să-şi ucidă câţiva soţi. să se mute repede dintr-un loc în altul. se menţionează numele lui Charlie Manson. În ciuda acestui fapt. 4. astfel de tipare clare victimă/motiv au devenit tot mai dificil de mascat. adeseori. Acest lucru este valabil mai ales în Statele Unite unde. de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri. pe măsură ce tehnica de cercetare criminalistică şi comunicaţiile între poliţii. Aşa cum absenţa mobilului face ca un poliţist să întocmească cu greu o listă de suspecţi. de la inventarea automobilului încoace. există o atitudine păgubitoare a multor poliţii statale care-şi păzesc propriile teritorii. pe lângă marea întindere a teritoriului. De fapt. cazuri care acum ar fi considerate omucideri evidente. dă posibilitatea criminalului ca. 3. sau un anume “tratament administrat victimei”. Dat fiind stadiul primitiv al diagnosticului medical de atunci. aşa cum s-ar putea descoperi printre cuplurile şi partenerii criminali. Exemple sunt William Burke şi William Hare. Acest atribut al criminalilor în serie e. într-o exacerbare a poftelor şi aşa mai departe. criminalul are o personalitate foarte bine organizată şi raţională şi. într-un sens. Cu toate că ar putea exista un “tipar”. individul este considerat responsabil de comportamentul său. după arestare “partenerii” se acuză reciproc. Creşterea vertiginoasă a mobilităţii în spaţiu. ca şi înţelegerea gândirii criminale. un fenomen de dată recentă: există victime care au fost alese tocmai pentru că aparţin familiei asasinului. În mod frecvent. De obicei. şi să obţină ca în dosare cauza morţii să fie trecută “febra gastrică”. Până când nu apare un tipar special al crimei. într-o incapacitate de a lua o decizie. Indivizii în sine pot fi incapabili de a comite o crimă dar. Oricum. una dintre cele mai şocante observaţii a fost aceea că asasinul în serie nu poate fi absolvit. grupurilor ucigaşe li se poate aplica foarte bine acelaşi principiu de folie a deux. îşi planifică crimele cu mult timp înainte. grupurile s-au dovedit instrumente foarte eficiente ale crimelor multiple. Avem de-a face. Majoritatea acestor evenimente s-au petrecut într-o vreme când nici criminologia. nici medicina şi nici arta investigaţiei nu erau atât de dezvoltate. Grupurile ucigaşe În orice discuţie pe tema grupurilor ucigaşe. crimele individuale din cadrul unei serii. scoţieni care ciopârţeau cadavrele.

. . criminalul are suficient timp la dispoziţie ca să mai poată comite şi alte crime şi să se afle deja într-un alt stat. De exemplu. prin vărsare de sânge. Toate aceste motive presupun folosirea cu plăcere a violenţei. *** 25 . Motivul aceste brutalităţi are legătură cu mobilul crimei. Pentru o mare parte a criminalilor în serie. Căutătorii de putere O complicaţie comună persoanelor cu un nivel slab al respectului de sine este dorinţa de a deţine controlul asupra vieţii şi morţii altora într-un asemenea grad. încât se ajunge ca aceasta să servească drept mobil intrinsec al crimei. de asemenea. el şi numai el putea evita un seism catastrofal care ar fi distrus California. orice religie şi orice credinţă politică. care include genul de ucigaşi pentru care. care acceptă o responsabilitate autoimpusă de a îmbunătăţi calitatea vieţii şi de a elibera societatea de “elementele sale indezirabile”. Explicaţiile sociologice caută să explice comportamentul criminal în termeni demografici. psihologici şi sociali. unde esenţa unui succes al operaţiei este dată de fugă. Din cauza naturii psihopatice a comportamentului vizionarului. Explicaţiile asupra comportamentului criminal se bazează pe factori biologici.Ucigaşii din emoţie . Misionarii Este vorba de ucigaşii care “curăţă”. Adesea este dificil ca ucigaşii pentru putere să fie deosebiţi de grupul mai larg al ucigaşilor din voluptate. Până atunci însă. Billy Glaze. un nord-american cu sânge de indian.Ucigaşii pentru câştig. credea că toate femeile indiene trebuie violate şi ucise.Cei care ucid din voluptate . ca în cazul jafului. uneori timp de câteva zile. această întârziere având drept scop mărirea duratei de plăcere a asasinului. Explicaţiile biologice şi psihologice presupun că comportamentul criminal rezultă din punerea în evidenţă a stărilor mentale şi psihologice care diferenţiază criminalii de noncriminali. Se cunosc trei subgrupuri ale acestei categorii : . Victimele “vizionarilor” pot avea aproape orice ocupaţie. ea nu este mijloc de a obţine un alt sfârşit. convingerea lui Herbert Mullin – ratificată de voci şi de ceea ce el denumea “mesaje telepatice” – era că.este vorba de state învecinate. Există o legătură strânsă între fanteziile sado-sexuale şi crima în serie. “plăcerea” este răsplata asasinatului. actul în sine constituie întreaga motivaţie a omorului. Hedoniştii şi Căutătorii de Putere. mergând până la excese. un motiv puternic. deşi în cele mai multe cazuri. În mod obişnuit există un grad înalt de violenţă inutilă sau “exces de crimă”. Misionarii. el ar aparţine unei categorii mai uşor de indentificat printre concetăţenii comparativ sănătoşi la minte. Apar multe situaţii în care victima e torturată încet. Vizionarii Această categorie include criminalii care acţionează ca răspuns la unele “voci” sau alter ego-uri şi unde “instrucţiunile” primite servesc la justificarea şi legitimarea actului crimei. în cadrul cărora victima este supusă unor brutalităţi exagerate. pentru care dominaţia este. homosexualii şi minorităţile rasiale. 6. Hedoniştii Constituie o categorie complexă. grupurile ţintă sunt alese pentru că ele constituie obiectul condamnării societăţii – practicantele prostituţiei. Din analize psihologice aprofundate s-a stabilit că asasinii în serie intră în patru mari categorii sau “genuri”: Vizionarii. Carroll Cole executa “femeile libertine”. Adesea acestea sunt asociate cu dorinţa de a domina. în sens larg. De exemplu.

Roslyn D’Onston Stephenson. Câteva din cele mai importante ar fi următoarele: Montague John Druin: un avocat ratat. Gâtul îi fusese secţionat de jur-împrejur cu un cuţit. Dr. O crimă dublă s-a înregistrat duminică. Thomas Neill Cream era al însuşi autor a numeroase crime. 30 septembrie. aveau darul de a-l încrimina chiar pe duce. detectivul Frederick Abberline. Cea mai speculată teorie a fost cea a existenţei unei complicităţi între Sir William Gull. însărcinat cu căutarea Spintecătorului. pielea de pe frunte jupuită. Abdomenul fusese tăiat cu un cuţit “adânc.R. fusese plasat între picioarele bietei victime. între sfârşitul lunii august şi până la începutul lunii noiembrie 1888. victima era atât de desfigurată. Prinţul Albert Victor. medicul de familie.” (Illustrated Police News) Cu aceasta. Faptul că moartea lui a coincis cu încetarea crimelor din zona Whitechapel a constituit o dovadă incontestabilă pentru unii că el era criminalul.. despărţind aproape capul de trup. În ciuda uriaşului efort făcut de poliţia metropolitană. s-a înregistrat faptul că inspectorul-şef.”. care l-ar fi implicat pe duce. ei ar fi fost autorii asasinatelor pentru a preîntâmpina un scandal. A.. aşa cum chiar el declarase. curmată brusc de nodul care s-a strâns în jurul gâtului său. un duşman patologic al femeilor. s-a sugerat. Gilles de Rais unul dintre cei mai vechi asasini în serie. nasul retezat. a observat că. 26 . Abdomenul îi fusese spintecat şi deschis parţial. aţi pus mâna pe Jack Spintecătorul”. în cruciş”. duce de Carence (nepotul reginei Victoria): scandalurile din familia regală au fost întotdeauna publice şi aparenţele care înconjurau familia Clarence au dat naştere la numeroase teorii care. Omorul era opera unei mâini de profesionist. Durata acestui mister. Prima victimă a fost Mary Ann Nchols (zisă Polly). actorul Walter Sickert şi vizitiul curţii. dar era puţin probabil ca un criminal să-şi schimbe propriul modus operandi. homosexual şi. Criminalul aşezase pe o masă carnea de pe coapse şi de pe gambe. singura sa legătură cu Jack fiind faptul că. Andrei Cikatilo. la arestarea lui Chapman. crimele au încetat şi au început controversele care aveau să dureze mai bine de un secol. cu o vânzătoare şi un copil nelegitim. Mai târziu şi-a recunoscut spusele. nu a fost găsită nici o dovadă concludentă pe care să se poată sprijini acuzaţia de crimă. Dr. braţul drept şi sânii tăiaţi. mai mult sau mai puţin. într-o vineri. măruntaiele din partea inferioară şi ficatul smulse. acesta ar fi spus: “În sfârşit. încât identificarea a fost foarte dificilă. de un căruţaş ce se afla cu treburile lui în Berners Street: “Cadavrul aparţinea unei femei şi avea o tăietură foarte adâncă în jurul gâtului. Oricum. dar a intrat în mitologia consacrată Spintecătorului. Thomas Cream se afla într-o închisoare din America. vom argumenta acest comportament prin descrierea activităţii unora dintre cei mai prolifici criminali în serie ca: Jack “Spintecătorul”. Raportul poliţiei din ziua următoare preciza: “Nu se cunoaşte o crimă mai brutală şi mai feroce ca aceasta”. De altfel.” Ultima crimă şi cea mai îngrozitoare – pentru că Spintecătorul a avut timp suficient la dispoziţie – a avut loc la 9 noiembrie: Mary Jane Kelly a fost ucisă în propria ei cameră din Miller’sCourt. a urmat “Întunecata Annie” Chapman de 47 de ani.S. O altă teorie îl consideră ucigaş pe James Keneth Stephen. după cum spune legenda. Ramiro Artieda etc. a dat naştere unei biografii foarte ample. împreună cu sânii şi nasul. în timpul toamnei macabre în care s-au comis crimele din Londra. În colţul de sud-vest al lui Mitre Square s-a găsit al doilea cadavru. fiecare dintre cele cinci victime – toate prostituate – au fost atacate pe la spate şi tuturor li s-a tăiat beregata. tutorele ducelui la Cambridge. se spune. acţionând pe la începutul secolului al cinsprezecelea. Pe 8 septembrie.. care s-a aruncat în Tamisa în decembrie 1888. iar teoriile referitoare la identitatea lui Jack oscilau între probabil şi imposibil – numărul teoriilor era identic cu cel al emiţătorilor. pe Buck’s Row. care a fost asasinată cu cruzime pe Hanbury Streeet. ca şi capul ce atârna de trup ţinându-se numai de piele. autor de lucrări consacrate esotericului şi magiei care.. cum numai o minte bolnavă sau un maniac sexual putea să-şi imagineze. ar fi înfăptuit crimele din East End ca ritualuri de magie neagră. “Misterul” s-a adâncit cu dispariţia lui. Severin Kloslowski (alias George Chapman): şi-a ucis trei neveste prin otrăvire. dar ficatul. gambele detaşate de picioare şi răzuite de carne. Interiorul corpului şi părţi din coaste lipseau. ar fi rostit: “Eu sunt Jack.După explicaţia în detaliu a comportamentului criminal. care a fost ucisă pe 31 august 1888. înainte de a fi spânzurat. A fost identificată ulterior ca fiind “Lungana Liz” Stride. abdomenul îi fusese practic smuls şi o parte din intestine scoase şi înfăşurate în jurul gâtului. Asasinatele se caracterizau printr-o sălbăticie nemaiîntâlnită. care s-a transformat probabil în seria celor mai faimoase crime din lume. corpurile au fost supuse unei asemenea mutilări şi disecţii.. cel al Catherinei Eddowes: “În acest caz. zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost martora unei serii de crime odioase – încă nerezolvate. în 1904. pe nume John Netley. Jack “Spintecătorul”: Timp de trei luni. iar una din mâini o înfipsese în stomac. de la o ureche la cealaltă”. o confesiune tristă. Primul cadavru a fost găsit în jurul orei unu noaptea.. Potrivit acesteia. în patru cazuri.

El a mai povestit şi despre faptul că fratele lui a fost mâncat de viu de ţăranii ucrainieni flămânzi. Acelaşi bărbat a fost adus la interogatoriu 5 ani mai târziu. s-au mai făcut referiri şi la un alt avreu. şi a copiilor care mergeau singuri la şcoală. iar şirul crimelor a continuat să crească nestingherit. o moaşă nebună sau o femeie odioasă care provoca avorturi. cum că Jack n-ar fi fost nici unul dintre cei presupuşi. Acestea începuseră să se extindă şi în statele învecinate. a fost trimis în faţa plutonului de execuţie un cunoscut pervers sexual. cutreierând străzile şi gările în căutarea celor fără adăpost. Ucraina şi Uzbekistan. lista celor care au dispărut s-a făcut tot mai lungă.În plus. Cikatilo a mărturisit comiterea a nu mai puţin de cinzeci şi cinci de crime. într-o atmosferă sobră. secondaţi de Moscova. sau descoperit opt cadavre într-o singură lună. Către sfârşitul primei săptămâni a procesului său. Cikatilo era unul din aceste cazuri. Ucigaşul proceda întotdeauna la fel. stat care nu este tocmai neobişnuit cu crimele bizare şi criminalii în serie. El a fost supus unui test sangvin care a demonstrat că grupa lui de sânge diferea de cea descoperită în urma testelor făcute pe probele de spermă recoltate de la unele cadavre. A fost condamnat la moarte prin împuşcare şi executat. ofiţerul a raportat superiorilor săi incidentul cu petele de sânge. şi cu viziuni fantastice. Un ofiţer de poliţie l-a oprit pe Cikatilo în plină stradă. Acestea. având în geantă o frânghie şi un cuţit. cerinţa lui de bază pentru actul actul sexual se împleteşte. o adolescentă. aşa cum a recunoscut chiar el la început. în vârstă de 54 de ani. După ce i-au luat numele şi i-au notat semnele particulare. Procesul acestui profesor. Abia în noiembrie 1990 a început să se strângă laţul în jurul “Spintecătorului din Rostov”. El se numea Andrei Romanovici Cikatilo. În finalul discursului său. Cikatilo a fost supus unor controale psihiatrice minuţioase. suspectul a fost eliberat imediat. Fost puşcăriaş şi ratat fără nici o perspectivă. În ciuda vânătorii declanşate de poliţia din Rostov până în Siberia. Pe data de 20 noiembrie. a fost găsită moartă într-o pădure de lângă Rostov. o bestie”. prima lui victimă cunoscută. Cikatilo a insistat să se adreseze Curţii. şi care nu ar fi reprezentat o privelişte neobişnuită în East End. poliţiştii au arestat un suspect. aflaţi la periferia societăţii. omul a fost lăsat să-şi vadă de drum. ci un ucigaş care va rămâne necunoscut şi nedescoperit.S. Cele două volume de rechizitoriu includeau 35 de victime copii – dintre care unsprezece băieţi şi optsprezece tinere femei. “s-ar putea să fi existat şi altele”. În 1979. un port din sud-estul fostului U. La un moment dat. Manson îşi domina discipolii de aceeaşi calitate cu un amestec de filosofie biblică denaturată şi texte ale formaţiei Beatles. s-a mai sugerat şi că Jack ar fi putut fi Jill Spintecătoarea. în toată lumea. care locuia în Whitechapel şi care fusese internat într-un azil.. Odată. Familiile victimelor l-au înconjurat. În centrul sălii a fost construită o cuşcă imensă cu bare metalice. în care a fost adus Cikatilo. Cikatilo a fost pus sub supraveghere. poliţiştii l-au văzut apropiindu-se de un tânăr într-o gară. dar acesta i-a convins pe poliţişti că era un simplu vagabond. ţipând după sângele asasinului. ca un animal sălbatic. în martie 1889.: Manson şi aşa numita “familie” au creat valuri de groază în întreaga Californie. cărora era puţin probabil să li se simtă lipsa. Când a aflat că în acel timp s-a petrecut o altă crimă în pădure. Pe lângă recunoaşterea încă o dată a vinei sale. fost director al uzinei de reparaţii a locomotivelor din Rostov. printre altele. tendenţios interpretate. 27 . deoarece a zărit pete de sânge pe faţa lui. Acesta s-a sinucis în închisoare în aşteptarea procesului. unde ar fi fost de aşteptat să poarte haine pătate de sânge şi un cuţit la fel? Într-adevăr. Andrei CIKATILO: În 1978. pe post de boxă a acuzatului. Deşi el poate fi inclus în mare în categoria ucigaşilor care acţionează din voluptate. De-a lungul anilor care au urmat. dăruit animalelor de pândă şi răufăcătorilor înnăscuţi. iar descoperirile de cadavre mutilate au tulburat cu regularitate viaţa paşnică a oraşului. Cu un al şaselea simţ. el a relatat despre privaţiunile suferite de mic în casa lui şi despre copilăria “groaznică” pe care a avut-o.S. curând după aceea. După arestare. un măcelar ritual. a început în Rostov. În urma acestei descoperiri. când a fost găsit în apropierea locului unei crime. Poliţia rusă nu avea cunoştinţă de acele cazuri extrem de rare în care secreţiile provenind din diverse părţi ale corpului puteau avea grupe serologice diferite. care fuseseră privaţi de hrană în urma colectivizării forţate a lui Stalin. a fost ridicat un bărbat aflat într-o zonă împădurită izolată. Poliţiştii nu încetaseră să se tot felicite. când a fost găsit un nou cadavru. Kominski. Cikatilo a declarat: “Eu sunt o greşeală a naturii. la 14 aprilie 1992. Ca atare. autorităţile păreau neajutorate în faţa listei de atrocităţi comise. legat cu lanţuri. el îşi agăţa victimele dintre cei slabi şi vulnerabili. Acele valuri de groază aveau să se răspândească. Dar ceea ce ar trebui reţinut ar fi ipoteza unui scriitor. şi care era condusă de investigatori pricepuţi.R. sau poate era un evreu. deşi. CHARLES MANSON&Co.

sâmbătă. Susan Atkins. utilizat pentru filmări cinematografice. Bobby Beausoleil şi Susan Atkins au sosit acasă la Gary. nu prea reuşit. mai vechi. Primele crime despre care s-a aflat prin mass-media au avut loc în vara anului 1969. în fruntea unui grup format din “Tex” Watson. au asigurat controlul fizic şi spiritual complet al lui Manson asupra grupului. ca un act final de violenţă gratuită. Bruce Davis şi Clem Grogan au fost găsiţi vinovaţi de crimă şi conspiraţie în uciderea lui Hinman şi a unui actor care juca în roluri de cawboy. “Sadie”Atkins şi Linda Kasabian să îndeplinească voinţa maestrului. Familia a lăsat în urmă cinci cadavre oribil măcelărite. Charlie hotărâse deja că un alt cântec. Încarcerat la San Quentin. Pe uşa de la intrarea în casă a fost scris cu sânge “Porci”. deloc caracteristică pentru Manson.000 de dolari. “Helter Skelter” era o simplă interpretare eronată a cuvintelor unui cântec sris de Beatles – habar n-avea că denumirea se referea la căluşeii din iarmaroc. pe când “familia” se afla într-un ranch părăsit. Când a fost anunţată la televiziune ştirea despre baia de sâge. Într-o orgie de crime monstruoase. pe nume “Shorty” (micuţul) Shea. Deşi nu au mai fost aduse şi alte acuzaţii. în Beverly Hills. 9 august1969. ca şi în cazul victimelor din Cielo Drive. Krenwikel. moştenise recent 20. inclusiv uciderea câtorva dintre membrii acesteia. Numai Voytec Frykowski fusese înjunghiat de mai mult de cincizeci de ori. Familia a fost scoasă din vizuină. O singură persoană de la ranch-ul Spahn nu era mulţumită: Charlie Manson. al celor patru celebrităţi. Mary Brunner. Aici şi-a organizat “Armada de uscat”. ei au scris pe perete epitaful lui Gary. încercând să scoată banii de la el prin bătaie. Rosemary.combinate cu atracţia sexuală şi magnetismul pe care îl exercita asupra membrilor de sex femeiesc al “familiei” sale. la grămadă. Blackbird – “Mierla” – (literar – “pasărea neagră”) – reprezintă o chemare pentru toţi negrii din America la răscoală împotriva albilor. faţă de o altă arestată din aceeaşi celulă. după ce au consumat droguri pentru a se monta. Pe 11 august. Linda Kasabian. La un proces ulterior. nu trece cu vederea însăşi afirmaţia lui Charles Manson de a fi comis 35 de crime – ba chiar este de părere că aceasta ar putea fi o subevaluare. la fel ca şi Bobby Beausoleil. după unul dintre cele mai extraordinare procese din istoria Californiei. împuşcat şi lovit atât de cumplit cu ţeava unui pistol. pentru el. Pe 25 iulie 1969. şi-a recunoscut rolul jucat în cazul Tate. proprietate a lui George Spahn. regizorul Roman Polanski. muzician şi prieten cu Manson. pentru că treaba fusese făcută de mântuială. nici unul dintre criminali n-avea idee pe cine uciseseră – doar nişte victime. Mary Brunner şi Linda Kasabian au păcălit autorităţile şi nici un fel de acuzaţii nu au fost emise împotriva lor. Helter Skelter. Atkins a mai încercat să facă şi un desen. tăiat. în seara aceea era rândul lui “Tex” Watson. care era însărcinată în luna a noua. cuvântul “Război” a fost scrijelit pe abdomenul lui Leno LaBianca. Este caracteristic pentru educaţia lacunară a lui Manson. Informaţia a ajuns la urechile directorului închisorii şi. Patricia “Katie” Krenwinkle. Manson a ordonat să fie ucis. Atkins şi van Houten au fost judecaţi împreună şi. care urmau să-i protejeze pe membrii gospodăriei sale pe durata a ceea ce el numea “Helter Skelter”. la numai două zile după crimele din vila Tate. era plecat la filmări). Katie Krenwinkel. pe 19 aprilie 1971. pe data de 1 decembrie 1969. există motive pentru a crede că multe alte crime ar putea fi puse în responsabilitatea “Familiei” lui Charles Manson. În cartea sa. S-a hotărât să arate chiar el tuturor cum trebuie lucrat. Manson şi discipolii săi au scris motto-urile “Moarte porcilor”. ceea ce ar fi dus la anihilarea reciprocă a raselor şi ar fi permis Familiei să preia controlul total. “Sus” şi “Helter (sic!) Skelter” cu sânge pe pereţi. Familia a invadat vila din Silver Lake a omului de afceri Leno LaBianca şi a soţiei sale. cu propriul sânge: “Porc de politician”. Manson. şi de patru prieteni. Susan Atkins a fost arestată. În acea epocă. el face câte o cerere de eliberare ori de câte ori are această posibilitate. sentinţele de condamnare la moarte au fost comutate în închisoare pe viaţă. Când tot ce le-a putut oferi tânărul înspăimântat au fost cele două maşini ale sale. puţin mai târziu sub acuzaţia de prostituţie şi. Imediat după miezul nopţii. După ce i-au înjunghiat şi tăiat pe cei doi LaBianca. locul fusese ales la întâmplare. o flotă de transportoare blindate pentru teren nisipos. într-o nouă escapadă criminală. faptul că. încât arma fusese distrusă. patru umbre se strecurau în curtea unei vile retrase de pe Cielo Drive numărul 10050. Charles “Tex” Watson a fost judecat separat şi găsit vinovat în şapte cazuri de crimă şi conspiraţie. folosindu-şi sinistra forţă de persuasiune pentru a convinge autorităţile care răspund de eliberarea 28 . au fost găsiţi vinovaţi şi condamnaţi la moarte pentru crimele Tate şi LaBianca. Vincent Bugliosi. procuror în procesul Tate/LaBianca. cu intenţia de a arunca vina crimei asupra “Panterelor Negre”. La plecarea trioului de familie. Cielo 10050 era ocupat în acea seară de actriţa Sharon Tate (soţul ei. şi el a fost condamnat la moarte. Familia a fost adunată şi s-au emis acuzaţii de crimă împotriva principalilor săi membri. Puţin după ora unu noaptea. În urma acestor crime absolut nebuneşti. În virtutea faptului că în statul California fusese abrogată pedeapsa cu moartea. al unei labe de panteră. Manson nu se ocupa el însuşi de crime. Manson a pornit. Susan Atkins s-a recunoscut vinovată în uciderea lui Gary Hinman şi a fost condamnată la închisoare pe viaţă. Manson. Clem Grogan şi Leslie van Houten. aceasta l-a ofensat vizibil pe Charlie în orgoliul său. iar acum era de părere că sosise momentul să înceapă holocaustul. Dar această pregătire de tip militar avea nevoie de finanţare şi Manson ştia – sau credea că ştie – exact de unde să obţină banii: se vorbea că Gary Hinman. în timp ce se afla în arest.

3. *** 29 . Tendinţe de folosire repetetă a drogurilor şi abuzul de alcool. Râmaru. sunt condamnaţi la moarte. ucigaşul în serie este judecat şi. cum este cazul asasinilor plătiţi. din punctul de vedere al unor autori. în cazul lui Jack Spintecătorul care nu a fost descoperit niciodată şi astăzi mai sunt întrebări oare cine le-a omorât pe acele femei? Când e descoperit. 19. Acest tânăr melancolic şi singuratic ucidea doar în zilele ploioase şi mohorâte. Dar. Ucigaşii periculoşi sunt încarceraţi în închisori de maximă securitate. 7. unul dintre căpitanii Jeannnei d’Arc. 18. 12. Căutare periodică de ajutor. Impulsivitate. Cruzime extrordinară faţă de animale. a fost condamnat la moarte. având ca efect incapacitatea de a găsi fericirea. Victime ale abuzurilor fizice sau psihice în copilărie. toate organizaţiile separatiste desfăşoară o activitate mai mult sau mai puţin teroristă. După părerea autorilor “Enciclopediei ucigaşilor în serie” acestea ar fi tiparele de comportament agresiv episodic: 1. Gilles de Rais a fost ucis prin strangulare. Leziuni craniene. 21. Toate activităţle de prevenire şi combatere a criminalităţii desfăşurate de poliţie de cele mai multe ori. A fost descoperit cu ajutorul unui fragment de reţetă pe care rămăsese lizibilă ştampila medicului. totuşi. Dovezi de tulburări genetice. pe lângă sinucigaş. răni suferite la naştere. Tulburări severe de memorie şi incapacitate de a spune adevărul. Unul dintre cei mai periculoşi criminali în serie de la noi din ţară a fost un student la Facultatea de Medicină pe nume Râmaru. Atracţie faţă de incendii. Din aceste cazuri se desprinde o concluzie majoră: criminalii în serie sunt nişte oameni foarte periculoşi. Tendinţe permanente de a comite agresiuni. Până sunt prinşi. Simptome biochimice. De exemplu. iar în statele unde legislaţia prevede. Născut în urma unei sarcini dificile. În atacurile sinucigaşe mor. 8. ulterior trupul lui fiind aruncat pe rug de către autorităţile vremii. dau greş. şi alte persoane. 14. De obicei. şi terorismul este tot un fel de criminalitate în serie. Este. 13. În lumina acestor informaţii—care fac mai uşoară identificarea unui crimunal în serie – pare logic ca un program naţional de diagnostic şi tratament să devină eficace. mai precis la graniţa dintre Israel şi teritoriile palestiniene din Fâşia Gaza şi Yerihon. 9. în statele în care nu se acceptă pedeapsa capitală. fără vreun interes de natură infracţională. Sentimente de lipsă de putere şi inadaptare. 5. Încă din cele mai vechi timpuri societatea s-a confruntat cu crima în serie.condiţionată că e perfect normal şi că nu au de ce să se teamă. criminalii în serie ucid. 6. 16. În Orientul Mijlociu. de cele mai multe ori. Simptome de dezechilibru neurologic. Nefericire în copilărie. Părinţi drogaţi şi alcoolici. datorită legilor aspre din perioada anilor ’60. Acesta tortura şi apoi ucidea tinerele fete şi băieţi. Rezultat al unei sarcini nedorite. unul din cazurile cele mai cunoscute fiind cel al lui Gilles de Rais. Sănătate ce maschează instabilitatea mentală. din păcate. alţii pentru că simt nevoia de a ucide la anumite intervale de timp. 4. condamnat la mulţi ani de închisoare. Unii ucid din plăcere alţii ucid de nevoie. puţin probabil ca bărbatul definit cândva drept cel mai periculos om din America să fie eliberat vreodată. 11. 20. Comportament ritual. 15. Tendinţe sinucigaşe. Hipersexualitate şi comportament sexual anormal. 2. 10. În nordul Spaniei bascii din ETA omoară de multe ori oameni nevinovaţi pe lângă persoanele vizate de atacurile lor. 17. Un exemplu concludent este situaţia actuală din Orientul Mijlociu sau din Irlanda de Nord.

pot fi manevraţi. capacitate redusă empatică. ca urmare a frecventelor ameninţări şi agresiuni fizice. datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă specifice: lipsiţi aproape complet de posibilităţi fizice şi psihice de apărare. soţiile pot comite ele însele infracţiuni. determinaţi să comită acte ale căror consecinţe negative pentru alţii şi pentru ei nu pot să le prevadă. 3. Forme foarte grave de victimizare a copilului (bătaia şi incestul) se întâlnesc în familie. fizic şi psihic traumatizante.1.3. violul prin constrângerea morală. gândurilor. Dupa Mina Minovici exista 4 grupe mari de viol : 1. Incestul este prevăzut de legea penală şi definit în codul penal ca fiind: “Raportul sexual între rude în linie directã sau între frati şi surori se pedepseste cu închisoare de la 2 la 7 ani”. Victimizarea femeii Prin tradiţie feminitatea desenează o serie de trăsături de personalitate precum: sensibilitate. minţiţi. În unele cazuri.III. Victimizarea copilului Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută. a consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altora. sinceritatea şi puritatea sentimentelor. dar şi raporturile sexuale cu minori. preocupări pentru frumos. imposibilitatea lor de a discerne între intenţiile bune şi rele ale altor persoane. intenţiilor etc. fineţe. capacitatea redusă de înţelegere a efectelor.3. apoi de către organele juridice. 4.3. de la o etapă istorică la alta. gelozia. III. infidelitatea soţiei sau suspiciuni ale soţului privind fidelitatea conjugală. violul la persoanele feminine cu stări patologice fizice şi mentale. 30 . cum ar fi ameninţarea cu o armă ce anihilează rezistenţa victimei sub imperiul groazei. 2. Codul penal pedepseşte aspru şi corupţia sexuală – actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa unui minor. soţ alcoolic sau bolnav psihic. Violul poate fi comis de către un străin sau de către cineva care s-a aflat înainte de viol într-o relaţie cu victima.2. violul prin aşa-zisele abuzuri de situaţie. Diferite categorii de victime: particularităţi specifice III. În cazul violului actul social este subiect de interpretare. în primul rând de către victimă şi violator. Cauzele pot fi multiple: conflictele intraconjugale. Una din infracţiunile careia îi este victimă cel mai des femeia este violul. Datorită acestor caracteristici ei pot fi uşor antrenaţi în acţiuni victimizante pentru ei. capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamente proprii sau ale altora. reducerea la neputinţă a victimei prin forţă brutală. de la forme mai uşor agresive până la forme violente. emotivitate. Formele de victimizare la care a fost supusă femeia au variat de la o cultură la alta. inclusiv crime asupra soţilor. Se ţine cont de raportul de forţă fizică dintre victimă şi agresor. inteligenţă analitică etc. O altă formă frecventă de vicitmizare a femeii o constituie maltratarea şi chiar uciderea femeii de către soţ.

privarea de hrană şi medicamente etc. reducerea treptată a potenţialului energetic şi a capacităţii vitale . neglijarea lor prin ignorarea prezenţei lor. cei care victimizează fiind rude.3. sinucigaşii pot deveni inundaţi de sentimente suprarealiste.3. Deşi până în prezent au fost elaborate mai multe teorii privind etiologia acţiunilor suicidare. Cei care încearcă să se sinucidă sunt mult mai ambigui în intenţia lor. sinucigaşii pot avea sentimente vindicative faţă de unele persoane sau faţă de sine. În a doua categorie intră mai multe forme de maltratare a bătrânilor cum ar fi: agresiunea fizică. comise de persoane total străine b) maltratarea bătrânilor de persoane cunoscute. Cercetătorii insistă tot mai mult pe departajarea a două categorii de victimizare a persoanelor în vârsta: a) crime de stradă. scăderea labilităţii funcţionale a organelor de simţ şi a sistemului nervos. Printre cele mai frecvente infracţiuni se numără jaful.predominarea proceselor involutive. Forma tipică şi cea mai gravă o constituie suicidul. sau vârsta a III-a.accentuarea fenomenului de sclerozare. c) suicidul reuşit. În prima categorie. 2. Bătrâneţea prezintă o serie de caracteristici specifice: . Autovictimizarea O categorie aparte de victime sunt persoanele care orientează procesul victimizării către sine. Putem discerene cel puţin patru tipuri de sentimente suicidare: 1. ele pot fi împărţite în două mari categorii şi anume: teorii psihiatrice şi teorii sociologice. Diferenţa esenţială între cele două grupe de teorii constă în faptul că. 4. sinucigaşii pot deveni mărinimoşi şi generoşi faţă de lumea pe care o abandonează. III. Indivizii care ameninţă cu suicidul vor mai mult să traiască decât să moară. între 70 şi 80 de ani – bătrâneţea propriu-zisă. Procesul de victimizare poate avea loc în cadrul mediului familial de aprtenenţă.4. sinucigaşii pot avea sentimente de scuză şi apărare în raport cu unele persoane. agresiunea psihică. Victimizarea persoanelor în vârsta Batrâneţea. sau persoanele străine ce le poartă de grijă. având ca obiectiv principal jefuirea victimei. 3.III. Majoritatea definiţiilor date suicidului scot în evidenţă elementul intenţional. este etapa finală a vieţii omului care începe aproximativ la vârsta de 65-70 de ani şi cuprinde următoarele etape: între 65-70 de ani – perioada de trecere şi adaptare. exploatarea financiară prin minciună şi furt ilegal. Pot fi diferenţiate trei categorii de suicid: a) suicidul – ameninţare.diminuarea capacităţii de efort fizic . după 90 de ani – marea bătrâneţe.3. în timp ce teoriile psihiatrice presupun că există ceva rău cu 31 . b) suicidul – tentativă. faptul că persoana în mod conştient îşi suprimă propria viaţă. între 80 şi 90 de ani – bătrâneţea avansată. iar ameninţările lor sunt folosite drept mijloace de atingere a unor scopuri în viaţă. regăsim infracţiunile de furt şi tâlhărie.

În cadrul teoriilor fenomenologice se numără teoria înţelesurilor suicidale şi teoria procesului suicidal. teoriile sociologice presupun că nu există nimic rău cu acestea. suicidul altruist – datorat nivelului prea înalt al integrării sociale 3. economici. suicidul fatalist – produs de nivelul prea înalt al reglării sociale. În privinţa factorului psihologic. Durkheim arăta că există două cauze majore ale sinuciderii: integrarea socială şi reglarea socială. suicidul anomic – generat de nivelul prea redus al reglării sociale 4. “Stabilitatea şi durabilitatea relaţiilor sociale variază direct cu măsura în care indivizii se conformează cerinţelor structurate şi aşteptărilor plasate asupra lor de către alţii”. suicidul egoist – tipul cauzat de nivelul prea scăzut al integrării sociale 2. Din cele 4 tipuri de suicid reţinem numai suicidul egoist despre care Durkheim afirma: “Suicidul egoist variază invers în raport cu gradul de integrare a grupurilor sociale din care individul formează o parte”. este introdus conceptul de conformitate socială. Integrarea socială se referă la ataşarea voluntară a indivizilor la grupul sau societatea de care aparţin.persoanele care se sinucid. Măsura în care indivizii ocupă statute incompatibile într-o populaţie variază invers cu gradul integrării statutului în acea populaţie. Suicidul este definit ca un act de agresiune orientat către sine şi datorat unei anume forme de frustrări. Raţionamentul implicat este acela că. ei vor fi înclinaţi în mai mare măsură să se blameze pe ei inşişi decât pe alţii pentru problemele lor. Această afirmaţie este reformulată: “rata suicidului într-o populaţie variază invers în raport cu stabilitatea şi durabilitatea relaţiilor sociale din cadrul acestei populaţii” – conceptul de integrare socială folosit de Durkheim este înlocuit cu cel de stabilitate şi durabilitate socială. Teoria integrării statutului este fundamentată de Gibbs şi Martin. dacă unii indivizi au fost condiţtionaţi de părinţii lor să-şi dezvolte o conştiinţă puternică. Teoria lui Durkheim a dat naştere la o multitudine de alte teorii. Măsura în care indivizii dintr-o populaţie sunt confruntaţi cu conflictele de rol variază direct cu măsura în care indivizii ocupă statute incompatibile în acea populaţie. iar reglarea socială presupune intervenţia coercitivă a grupului sau a societăţii asupra comportamentului membrilor. Durkheim susţine că indivizii care se caracterizează printr-un grad prea mare sau prea mic de integrare socială pot în mai mare măsura să comită suicidul. El diferenţiază patru tipuri de suicid: 1. 32 . Teoriile sociologice sustin că principala cauză a sinuciderii nu este legată de individ ci mai mult de grupul de apartenenţă. psihologici. Gibbs şi Martin formulează următoarea teoremă: “rata suicidului unei populaţii variază invers cu nivelul integrării statutului în acea populaţie”. Privitor la factorul economic autorii arată că ratele suicidului cresc în timpul crizelor economice. Henry şi Short consideră că un super ego puternic produce o înaltă probabilitate psihologică a suicidului. Măsura în care indivizii dintr-o populaţie se conformează cerinţelor structurate şi sancţionate social. precum şi expectaţiilor plasate asupra lor de către alţii variază invers faţă de măsura în care indivizii din acea populaţie sunt confruntaţi cu conflictele de rol. Teoria trifactoriala care susţine că suicidul este determinat de trei categorii de factori: sociologici.

III.4. Cunoaşterea psihologiei victimei – sursă importantă în descoperirea infractorilor Din marea varietate a datelor de interes pentru conoaşterea victimelor, T. Bogdan apreciază că au o semnificaţie deosebită în procesul identificării autorilor următoarele date: - datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului; - datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil; - datele relative la precizarea circumstanţelor esenţiale ale evenimentului; - datele care definesc personalitatea victimei; - cercul de relaţii al victimei, mediile şi locurile frecventate; - informaţii privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei, cu accent deosebit pe perioada imediată evenimentului; - date privind bunurile deţinute de victimă; - informaţii privind antecedentele morale, medicale, penale şi contravenţionale ale victimei. III.5. Aspecte psihologice privind protecţia şi autoprotecţia împotriva victimizării Măsurile de protecţie socială revin în special organelor juridice. Acţiunile de pază, de anticipare şi prevenire a infracţiunilor, promtitudinea şi eficienţa în descoperirea infractorilor, aplicarea corectă a normelor de drept penal sunt măsuri sociale de protecţie împotriva victimizării. Măsurile de autoprotecţie sunt cele ce revin persoanelor particulare. În cadrul măsurilor de autoprotecţie nu sunt de neglijat strategiile evitării (care sunt acţiunile indivizilor care au scopul de a limita expunerea lor în raport cu persoanele periculoase sau cu situaţiile ameninţătoare), tacticile de depăşire a situaţiilor de risc (care sunt folosite pentru a minimiza pericolul de victimizare când expunerea la risc este de neevitat), prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător (accentuează asupra importanţei creării spaţiului de apărare prin îmbunătăţirea mijloacelor de închidere şi asigurare a intrărilor şi a ieşirilor, de exemplu). Toate aceste strategii şi tactici nu pot fi evaluate cu uşurinţă privind eficacitatea lor, deoarece este dificil de identificat situaţiile particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante.

33

STUDII DE CAZ
DIMENSIUNI PSIHOLOGICE ŞI JURIDICE ALE TENTATIVEI DE SUICID

„Suicidul este absenţa celorlalţi” Paul Valery Este sinuciderea un act de libertate supremă sau o constrângere? Este moartea voluntară o formă de autodeterminare liberă sau o formă de crimă? Este comportamentul suicidar o modalitate logică de a depăşi o situaţie limită ce pare fără ieşire? Este individul liberul judecător al vieţii sau morţii proprii, cel care poate muri de îndată ce raţiunea i-o porunceşte? Poate libertatea etică să domine instinctul de conservare? În condiţiile în care a trăi este un act de curaj şi demnitate, poate fi considerat suicidul un act raţional, un act de onoare? O multitudine de alte întrebări se pot pune hermeneuticii unor forme de suicid care surprind credinţa omului în raţiunea supremă a vieţii. Înainte de toate, sinuciderea constituie o problemă existenţială majoră prin dimensiunile esenţial subiective, constituie o enigmă şi un paradox ce exprimă un eşec existenţial. Sinuciderea este o moarte inutilă care prin motivaţia sa se îndepărtează de patologia mintală devenind astfel o problemă socială ce exprimă o devianţă, o rupere a legăturilor psiho-sociale a subiectului cu mediul în care există. Sinuciderea constituie în fond, expresia unei crize acute de conştiinţă ce exprimă o stare de tensiune afectivă între individ şi grup/societate. Sub acest aspect, sinuciderea implică o abordare multidisciplinară, antropologică, ce trebuie să aducă convergenţa studiilor separate, îndeosebi cele psihosociologice, şi focalizarea într-un concept unitar, într-o imagine comprehensivă a fenomenului. Dificultatea abordării comportamentului suicidar rezultă din faptul că fenomenul nu se prezintă ca unitar sub aspectul motivaţiilor şi modului de realizare, dimensiunile sale neputând fi reduse la o singură teorie. Mortalitatea prin sinucidere devine un fapt alarmant. Dacă la ceasta se adaugă şi efectele de lungă durată (infirmităţi fizice, infirmităţi afective) ale tentativelor de suicid, problema ia o amploare deosebită atât din punct de vedere social, dar şi din punct de vedere psihic, clinic etc. Lucrarea de faţă aduce în discuţie relaţia dintre tentativa de suicid şi calitatea vieţii într-o societate anomică, dominată de criză. Dacă o societate deschisă (ideală) oferă protecţie împotriva sinuciderii o societate anomică creşte riscul de suicid. Numărul sinuciderilor a crescut în mod evident în perioada contemporană. Acest rezultat trist trebuie atribuit în primul rînd ritmului alert al societăţii actuale, traiului zbuciumat din mijlocul societăţii, luptei aprige pentru existenţă şi complicării crescânde a relaţiilor sociale. Slăbirea credinţei religioase, civilizaţia care deschide individului un câmp de acţiune aproape nelimitat naşte tendinţa spre un egoism feroce care împiedică individul în a-şi găsi fericirea, prin nevoile tot mai numeroase şi mai greu de satisfăcut. Sinuciderea reprezintă un adevărat test asupra stării de sănătate socială, psiho-relaţională a unei societăţi. Este şi motivul pentru care am abordat această temă complexă, dar deosebit de importantă pentru înţelegerea mecanismelor sociale ce caracterizează societatea românească contemporană. Se presupune că toţi cei care încearcă să se sinucidă suferă de afecţiuni psihice grave (schizofrenie, delir halucinatoriu, melancolie bipolară etc.), ipoteză infirmată de rezultatele studiului care demonstrează că nu toţi subiecţii suferă de boli psihice grave. O altă ipoteză este aceea că numărul tentativelor de suicid în rândul femeilor este mai mare în comparaţie cu numărul tentativelor de suicid înregistrate în rândul bărbaţilor. Rezultatele mai multor studii au confirmat ipoteza, raportul tentativelor de suicid la bărbaţi şi la femei fiind de 4 la 6. Se presupune că unul din factorii care permite instalarea depresiei şi declanşarea comportamentului suicidar este rezistenţa la schimbare. Această ipoteză a fost confirmată de faptul că subiecţii cercetării (persoane adulte cu vârste cuprinse între 36-58 de ani) sunt afectaţi de modificarea stilului de viaţă datorită slăbirii mecanismelor de adaptare şi a creşterii rezistenţei la schimbare.

34

TEORII ASUPRA SINUCIDERII 1.1 Sinuciderea şi liberul arbitru Există voci ce susţin dreptul la moarte voluntară opunând moralei creştine următorul argument: Spuneţi că voinţa lui Dumnezeu care ne-a creat interzice moartea voluntară. Dar, dacă e adevărat, de ce Dumnezeu ne-a creat în asemenea chip încât să avem posibilitatea de a ne sinucide?1 Bineînţeles, nu putem fi de acord cu acest argument. Acest mod de a privi lucrurile ar permite justificarea ororilor (crima, furtul, etc.). Poate fi reţinut însă un singur aspect: omul este o fiinţă care se poate sinucide. Dacă faptul că te poţi sinucide nu justifică sinuciderea, el stă totuşi la baza unor probleme morale specific umane, şi anume: marea ispită de a atinge neantul, impulsul omului de a verifica adevărul în ceea ce priveşte libertatea atribuită sieşi. Moartea voluntară reprezintă o ultimă provocare la limită, o ultimă şansă de a dovedi existenţa unei libertăţi absolute. Lumea modernă este marcată de o tenace criză a libertăţii oscilând între obsesia afirmării voinţei individuale şi angoasa unei potenţiale libertăţi absolute. Liberul arbitru inerent conştiinţei umane defineşte constant poziţia oricărui individ indiferent dacă a fost etichetată de către societate ca aparţinând sferei normalului sau patologicului. În sens larg, teoria liberului arbitru descrie două registre: - în forma ei intelectualistă de sorginte postluministă, se referă la acea capacitate a omului de a face orice; - al doilea referent al noţiunii de liber arbitru vizează arbitrarul pur, care nu poate fi însă premisă a libertăţii pentru că emană din disperare şi o întreţine în formele ei minore şi superficiale. În sens restrâns, liberul arbitru se referă la subiectul aflat în faţa a două alternative între care el poate să aleagă. Implicând o decizie liberă în care subiectul are posibilitatea de a alege între toate marile sensuri ale destinului, sinuciderea traversează în plan ontologic întreaga problemă a libertăţii umane. Aşa cum afirmă moraliştii, în om există mai degrabă o tentaţie iminentă condiţiei sale decât o voinţă sau un instinct al morţii care, ca orice ispită, contrează libertatea fiinţei umane şi devenirea ei umană.2 Încercările de tipologie a suicidului variază, în genere, între două extreme: sinucidere raţională, la capătul unei reflecţii profunde (modelul Cato) şi sinuciderea ca rătăcire nebunească ce se lasă în voia morţii fără să se gândească la moarte3 (modelul Ofelia). Între cele două imagini antinomice se desfăşoară evantaiul multiform al cazurilor în care moartea este cerută atât de argumentele gândirii voluntare cât şi de vraja nebuniei.4 Deseori, analiza fină relevă ambiguitatea actului sinuciderii, dorinţa de a trăi putând să se negativizeze: în dorinţa de a muri, astfel încât unele sinucideri sunt, paradoxal, expresia ataşamentului faţă de viaţă. Caracterul de apel (cry for help) al majorităţii tentativelor autolitice reclamă mai degrabă un compromis existenţial acceptabil decât voinţa reală a neantizării. Această sinucidere disperată nu exprimă nostalgia abisului ci dorinţa de a nu mai fi expus, de a fi protejat împotriva suferinţei. Trebuie remarcat că, deşi suicidul este un act licit, nu apare justificată aprecierea existenţei unui drept la sinucidere. Se consideră că această chestiune trebuie lăsată în reglementarea opiniei publice la protecţia valorilor etice, religioase, cutumiare. Mai mult o libertate decât un drept, opţiunea pentru moartea voluntară apare condiţionată de interesul comun al edificiului social în care este inserat individul. Dar nici un mandat social nu poate da dreptul de a interveni în viaţa celuilalt. Dincolo de preocuparea pentru cuantificarea spaţiului de exprimare a liberului arbitru, orice sinucidere trebuie să fie receptată ca un veritabil discurs al cărui mesaj, adresat mai puţin eternităţii cât lumii de aici, merită să fie descifrat şi interpretat în profunzimile sale abisale. De cele mai multe ori acest mesaj poartă în sine o dimensiune mai profundă decât libertatea: speranţa.

1 2

Landsberg, Paul-Ludwig – Eseu despre experienţa morţii, Traducere de Marina Vazaca, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.95. Strobinsky, Jean – Textulşi interpretul, în volumul Psihiatria în societate, Iaşi, Editura Psihomnia, 1995, p.81. 3 Ibidem, p.81. 4 Ibidem, p.82.

35

1.2. Viziunea creştină asupra sinuciderii Creştinismul, în ceea ce priveşte sinuciderea, nu admite nici o justificare. Moartea voluntară reprezintă în viziunea creştină echivalentul unui păcat de moarte. Teologia morală creştină se opune cu vehemenţă şi în mod absolut (fără excepţii) sinuciderii spre deosebire de alte morale existente ceva mai permisive. Buddhiştii, orficii, evreii din Vechiul Testament nutresc o anumită aversiune faţă de moartea voluntară, dar în cazul lor există un număr destul de mare de excepţii admise. Oroarea sacră faţă de sinucidere este un fenomen propriu şi exclusiv creştin.5 Stigmatizând în mod absolut sinuciderea, creştinismul confirmă de fapt existenţa Ispitei, căci ispita există fiind imanentă naturii umane. Este suficient doar să ne amintim că sinuciderea există la toate popoarele şi în toate epocile chiar şi la pretinşii primitivi, uneori mai frecvent decât am crede în general. Natura suferinţei umane – afirmă P.L. Landsberg – face ca acolo unde există o cât de mică prezenţă de viaţă psihică să apară în mod necesar şi această ispită, să existe momente în care omul să-şi dorească moartea.6 Pentru P.L. Landsberg marile ispite reprezintă forţe ce pot influenţa dinamica evoluţiei morale a unei fiinţe extrem de imperfecte, dar menite perfecţiunii.7 Pentru teologii creştini sinuciderea este contrară înclinaţiei naturale a omului, contrară legii naturale şi contrară milei, acelei mile pe care omul trebuie să o manifeste faţă de el însuşi (Sf. Toma). Ce trebuie să credem despre un asemenea argument? Răspunsul dat de Paul-Ludwig Landsberg vine în completarea celor afirmate anterior: dacă moartea voluntară s-ar opune înclinaţiei naturale a omului, suicidul nu ar exista sau ar exista în cazuri extrem de rare şi patologice, ori – argumentează P.L. Landsberg – un fapt acceptat la toate popoarele necreştine nu poate fi împotriva legii naturale.8 Merită să ne îndreptăm atenţia către un fapt cunoscut şi, de cele mai multe ori, respectat de comunităţile creştine şi anume refuzul Bisericii de a înmormânta sinucigaşul conform ritualului creştin. Putem spune că bunul creştin este înspăimântat de plecarea neaşteptată a celui care a săvârşit păcatul de moarte luându-şi viaţa, căci acesta a refuzat propria-i Mântuire. De fapt, imensa majoritate a celor ce se omoară nu se gândesc şi nu vor câtuşi de puţin să-şi piardă mântuirea.9 Pentru P.L. Landsberg, actul sinuciderii reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât o şansă unică pentru sinucigaş, o nădejde nebunească de viaţă, care se adresează marii regiuni necunoscute de dincolo de moarte.10 Prin natura să fiinţei umane îi este groază de suferinţă şi caută fericirea. Dacă omul se omoară o face tot pentru a scăpa de suferinţa acestei vieţi în schimbul unei fericiri şi al unei serenităţi necunoscute. 1.3. Perspectiva sociologică asupra sinuciderii Nu se poate vorbi de sinucidere ca fenomen fără a sublinia importanţa cercetării efectuate de sociologul Emile Durkheim. Lucrarea Despre sinucidere11, publicată în anul 1897, constituie un model teoretic fundamentat construit pe analiza unei cazuistici bogate. Pornind de la constatarea că autodistrugerea umană este truvabilă în orice tip de societate, sociologul francez defineştă sinuciderea ca fiind – în anumite limite cantitative – un fapt social normal. Numim sinucidere orice moarte care rezultă mijlocit sau nemijlocit dintr-un act pozitiv sau negativ săvârşit de victima însăşi şi despre care aceasta şţie ce rezultat va produce. 12 Sinuciderea devine patologică abia atunci când frecvenţa cazurilor de comportament suicidar depăşeşte pragul obişnuit. Cu alte cuvinte, deşi sinuciderea este – aparent – un act strict individual, de o mare intimitate personală, în fapt şi ca fenomen sociologic, este un act ce depăşeşte capacitatea individuală de decizie. După Emile Durkheim, această definiţie nu are doar avantajul de a preveni alăturările înşelătoare sau excluderile arbitrare,13 ci oferă şi o idee despre locul pe care sinuciderile îl ocupă în ansamblul vieţii morale. Definiţia exclude ideea conform căreia sinuciderile ar constitui o grupă cu totul izolată de fenomene monstruoase, fără nici un raport cu alte moduri de conduită. În această distincţie se găseşte raţiunea pentru care Durkheim stabileşte o diferenţă marcantă între motivaţie şi cauză în suicid. Motivele invocate de victimă nu sunt de fapt – afirmă sociologul – veritabilele cauze care o împing să
5 6

Ladsberg, Paul-Ludwig – Eseu despre experienţa morţii, Traducere de Marina Vazaca, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.92. Ibidem, p.93. 7 Ibidem, p.93 8 Ladsberg, Paul-Ludwig – Eseu despre experienţa morţii, Traducere de Marina Vazaca, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p.108. 9 Ibidem, p.109 10 Ibidem, p.110. 11 Durkheim, Emile – Despre sinucidere, Traducere de Mihaela Calcan, Iaşi, Institutul European, 1993. 12 Durkheim, Emile – op.cit., p.12. 13 Durkheim, Emile – op.cit., p.13.

36

comită actul suicidar; ele sunt de fapt pretexte cu o etiologie complexă, pretexte ce nu pot explica actul din moment ce atâtea persoane având aceleaşi motive nu se sinucid. Cauzele reale ale fenomenului sunt, deci, în concepţia lui Emile Durkheim, de ordin social. Fenomenul sinuciderii este raportat de către E. Durkheim la procesul cel mai puternic al modernităţii: creşterea volumului şi a densităţii populaţiilor. Raportul individului cu diversele forme de agregare socială explică direcţia pe care o va căpăta viaţa lui. Tot ceea ce afectează aceste relaţii: diviziunea muncii, migraţiile, războaiele, revoluţiile, deci marile comoţii sociale afectează şi starea individului. Sociologul francez descoperă o relaţie puternică între aceste fenomene şi echilibrul individualităţii, care are o natură şi o determinare sociale. Analizând variaţiile valului de sinucideri în raport cu marile comoţii sociale, Durkheim constată că acestea activează sentimentele colective, stimulează spiritul de partid ca patriotism, credinţă politică sub forma credinţei naţionale şi, concentrând atenţiile spre acelaşi scop, pe aceleaşi intervale determină o integrare mai mare a societăţii14. Marile războaie scad numărul de sinucideri. În timpul revoluţiei din 1848-1849, peste tot în Europa, sinuciderile au scăzut. Crizele electorale au şi ele acelaşi rezultat. În toate aceste cazuri ceea ce acţionează este un element comun. S-a constatât că sinuciderile variază invers proporţional cu: a) integrarea societăţii religioase; b) integrarea societăţii domestice; c) integrarea societăţii politice. Cauza comună este, prin urmare, integrarea socială, aceasta fiind proprietatea comună a tuturor grupurilor studiate. E. Durkheim diferenţiază patru tipuri de suicid: 1. Suicidul egoist – tip de sinucidere cauzată de nivelul scăzut al integrării sociale. Dacă, deci, convenim a numi egoism această stare în care eul individual se afirmă excesiv faţă de eul social pe spezele acestuia din urmă, vom putea denumi egoist acest tip particular de sinucidere care rezultă dintr-un individualism nemăsurat.15 Sinuciderea este expresia pe care o capătă în societate deficitul, fie excesul, fie dezintegrarea vieţii colective, pentru individ şi pentru populaţii. Prin urmare, susţine E. Durkheim, există un raport între populaţii şi viaţa colectivă sau sociabilitate. Când viaţa împreună este mai scăzută, mai comprimată - ca sferă sau ca intensitate – în populaţie şi indivizi, partea neacoperită de social este expusă manifestărilor patologice. Când viaţa colectivă este prea intensă generând un exces de altruism individul este într-o asemenea măsură confundat cu grupul încât este incapabil să reziste loviturilor sorţii16. Urmărind îndeaproape trăsăturile sinuciderii egoiste, Durkheim oferă exemple atît din domeniul vieţii societăţilor domestice, cît şi a celor politice. Astfel, imunitatea faţă de sinucidere pe care o prezintă cei căsătoriţi în raport cu celibatarii sau văduvii se datorează societăţii familiale, iar frecvenţa mai scăzută a sinuciderilor în perioadele de criză politică se datorează afirmării mai puternice a conştiinţei colective şi creşterii gradului de integrare socială. Sinuciderea egoistă - constată Durkheim – variază invers proporţional de socialitate şi direct proporţional cu individualizarea excesivă. 2. Suicidul altruist – tip de suicid opus celui egoist, cauza provenind dintr-o socializare excesivă. Omul se poate sinucide – observă Durkheim – şi atunci când este detaşat de societate, dar şi atunci când este prea puternic integrat. Dacă egoismul este o stare a eu-lui nesubordonat decât sie însuşi, altruismul exprimă contrariul acestei stări prin faptul că eu-l nu mai aparţine individului, ci unei conştiinţe situate în afără lui. În timp ce egoistul este detaşat de viaţă pentru că nu este animat de nici un scop util, altruistul resimte din plin importanţa acestui scop, dar îl situează în afără vieţii personale pe care o priveşte ca un obstacol în realizarea lui. Cu alte cuvinte, individul se pierde în universul grupului din care face parte. Ca exemple ilustrative de sinucidere altruistă, Durkheim oferă cazul popoarelor primitive sau al societăţilor antice, în care războinicii preferau să se sinucidă, decât să înfrunte efectele, considerate de către ei ignobile, ale bolii şi bătrâneţii, sau în care femeile şi supuşii trebuiau să se sinucidă pentru a-şi urma, şi dincolo de moarte, soţul sau stăpânul. Alt exemplu sugestiv sunt sinuciderile militarilor din armatele moderne, în care datoriile impuse de disciplina colectivă prevalează asupra propriilor interese şi dorinţe ale individului. 3. Sinuciderea anomică – tip de sinucidere cauzată de efectele crizelor economice asupra ordinii sociale. Durkheim distinge două tipuri de crize, care prin efectele lor generează o creştere neobişnuită a numărului de sinucideri: crize acute, manifestate prin accese intermitente şi transformări bruşte ale ordinii
14 15

Durkheim, Emile – op.cit., p.14. Durkheim, Emile – op.cit., p.15. 16 Durkheim, Emile – op.cit., p.92.

37

În aceste cazuri. suicidul înscriinduse ca un accident pe acest parcurs. Exemplul cel mai caracteristic este cel al sclavilor care se sinucid datorită exceselor puterii despotice. Diekstra. însă afirmă că acesta rezultă dintr-un exces de reglementare. Suicidologia. Este suicidul un accident al existenţei umane sau o manifestare patologică şi în ce condiţii ale vieţii poate apărea? După Virgil Dragomirescu19. care scăpa interpretării psihiatrice întrucât caracterele normalităţii psihice erau cele care se impuneau observaţiei. care se sinucid datorită constrângerilor şi servituţilor impuse de mariaj. Călin Scripcaru şi Tadeusz Pirozynski18. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. similare din punct de vedere al rezultatelor sociale pe care le antrenează: dezastre economice. Dar acest model explicativ. cât în incapacitatea individului de a le interioriza ca norme legitime şi acceptabile. Cunoaşterea precisă a etapelor dinamicii suicidului este esenţială pentru acţiunea terapeutică cât şi pentru profilaxie şi recuperare. al deţinuţilor care resimt ca fiind intolerabilă disciplina închisorii sau al soţilor foarte tineri ori al femeii căsătorite. Putem invoca studiile efectuate de D. Primele cercetări. Lester. p. în cazul tentativei autolitice. Popovici. Creşterea interesului pentru cunoaşterea fenomenului ca manifestare autodistructivă specifică şi complexă este justificată şi de rezultatele unor analize epidemiologice. Această afirmaţie poate fi considerată ca 17 18 Revista de studii şi cercetări sociale. datând de la începutul secolului XIX (Fabret. care remarcă o creştere în acest sens. E. În această perioadă se conturează. care generează decăderea bruscă a anumitor indivizi într-o stare inferioară celei pe care o ocupau anterior perioadei de criză. Durkheim nu insistă asupra acestui tip de suicid. Aspecte psihopatologice Dacă sinuciderea este tot atât de veche ca şi omenirea. construit pe baza analizării unei cazuistici bogate. Editura Psihomnia. suicidul reprezintă o autodistrucţie specifică. Terbancea. Concluziile acestor studii şi cercetări impun instituirea unor măsuri eficiente de prevenire a riscului suicidar. consideră acest tip de suicid ca o formă de anomie regresivă. aşa cum este considerat suicidul de majoritatea autorilor unor studii psihiatrice. stările obsesivo-fobice. Alţi sociologi. melancolia.5.sociale şi crize cronice. Călin – Suicid şi agresivitate. fatalismul constă nu atât în excesul de reguli. reacţie comportamentală de tip antisocial. Suicidul fatalist – tip de sinucidere opus celui anomic. manifestate prin perturbarea de lungă durată a vieţii economice şi. 1996. Sinuciderea. existenţa psihică normală poate fi considerată ce fiind o curbă ascendentă (copilăria şi adolescenţa) completată de un platou (maturitatea) şi încheiată de un versant descendent (bătrâneţea) care începe cu naşterea individului şi sfârşeşte cu moartea sa. Sociologul francez porneşte de la constatarea că autodistrugerea umană este întâlnită în orice tip de societate. sinuciderea este un fapt social normal ea devenind patologică abia atunci când frecvenţa cazurilor de comportament suicidar depăşeşte pragul obişnuit. Un model teoretic mult mai bine fundamentat. F. se fundamentează pe supoziţia că între suicid şi boala psihică funcţionează o corelaţie perfectă care epuizează practic etiologia actului suicidar. Iaşi. Din punct de vedere psihologic şi psihopatologic. întrucât are drept caracteristică principală declasarea individului din condiţia socială anterioară şi incapacitatea să de a se adapta noilor condiţii. 301-304. Burrows.4. C. p. tratament şi recuperare. ramură a medicinei legale. p. Pritchard. p. implicit. Citaţi de Scripcaru. p. 1976. 1. Delavrancea. şn anumite limite cantitative. al monomaniei suicidare se dovedea superficial pentru o mulţime de cazuri. p. M. Bucureşti. ca delirul. 38 . însă criza suicidară nu trebuie asimilată conduitei suicidare: Ea este numai un moment din desfăşurarea conduitei şi corespunde de fapt cu realizarea actului suicidar20. Concluzia studiului său este că. Nr. şi cele două direcţii majore în abordarea acestui fenomen. Se remarcă reacţiile de criză complexă a conduitei autodistructive majore.60 20 Ibidem. de fapt. ideile ipohondriace. este cel oferit de Emile Durkheim. considerată ca entitate aparte ce evoluează în trei etape distincte şi obligatorii. Primul tip de crize are loc în două forme. 38-39 19 Dragomirescu. are ca obiect de studiu suicidopatia. p. Cei vulnerabili la acest tip de sinucidere sunt subiecţii al căror viitor este îngrădit şi ale căror dorinţe sunt restrânse de o disciplină morală resimţită ca fiind opresivă. Bogdan V. studiul – mai mult sau mai puţin sistematic – începe practic în secolul trecut. a ordinii colective. Anul 1995.R. Esquirol)17. halucinaţiile. care au ca efect creşterea puterii şi a bogăţiei unor indivizi care până atunci ocupau o poziţie modestă în ierarhia socială. Virgil – Psihosociologia comportamentului deviant. Aceste considerente de ordin teoretic şi practic obligă căutarea unei explicaţii adecvate a fenomenului. şi crize de prosperitate. 4. idee care implică factorul individual instinctiv şi cauzele psihopatologice specifice. 62-64.

aceasta nu înseamnă că fenomenul sinuciderii este recurent la intervale mari de timp.cu o frecvenţă mai mare sau mai mică. de către psihologie. în rest înregistrându-se pauze de manifestare. un test de sănătate psiho-socială. iar mai aproape de zilele noastre este de notorietate sinuciderea colectivă petrecută în Guyana franceză în 1978. stări reactive).fiind prea categorică. Criza comunicării sociale şi tentativa de sinucidere S-a spus despre sinucidere.la scară istorică . sau actul în sine. după toate indiciile. formarea unei atitudini motivaţionale corespunzătoare pregătirii actului suicidar. este sensibil mai redusă. şantajul suicidar) şi sociale sau nespecifice (suicidul egoist.de o tendinţă ascendentă. fie de ordin patologic (tipul de personalitate. nu există şi nu a existat societate în care să nu se producă . 1. în istorie s-a întâmplat uneori ca sinuciderea să cunoască veritabile epidemii. somatogene (malformaţii congenitale. tentaţia de suicid.cit. calcule statistice germane21 arată că în cursul secolului trecut au murit prin sinucidere aproximativ două milioane de oameni iar în secolul XX se estimează zece milioane de sinucigaşi. Astfel. 21 Voicu. Cu alte cuvinte.5. urmat sau nu de reuşită. infirmităţi. Acestea determină. Desigur. dar niciodată nulă . Plutarh aminteşte de un asemenea fenomen în Milet. în mod cert. p. în comparaţie cu cea a comunităţilor care le-au precedat. psihopatii. cum ar fi cel de anomie. cauza reprezentând momentul conflictului. Că lucrurile stau într-adevăr astfel. efectele pot fi psihopatologice sau specifice (suicidul realizat.fenomenul autodistrugerii umane. c) Traumatizaţia este faza de punere în practică a modalităţilor autodistructive. sociopatiile).. fie de factorul social. pe plan intrapsihic. sinuciderea rituală colectivă de sorginte religioasă. Importante în această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite şi efectele lor. ceea ce înseamnă în mod evident o redusă protecţie a individului faţă de tentaţiile autodistrucţiei. Nr. capacitatea integratoare a societăţilor moderne. Ea este declanşată de una sau mai multe cauze. adică de moarte. Între individ şi societate relaţiile sunt adesea conflictuale. b) Suicidacţia reprezintă faza de trecere de la imaginile abstracte. Dimensiuni socio-politice ale autodistructivităţii. În acest sens au valoare circumstanţele psihopatologice (etilism cronic. 301-302 22 Voicu. şi lucrul acesta nu poate să rămână fără urmări din perspectiva suicidologică. ceea ce permite supoziţia că augmentarea fenomenului suicidar are şi alte cauze pe lângă cea legată de proporţionalitatea firească în raport cu creşterea populaţiei. slăbirea sau accentuarea coeziunii grupului social). incurabile) şi sociogene (prozelitismul. se poate proba printr-o simplă constatare de ordin medical: între cauzele mortalităţii în lumea de azi. ci doar că acestea sunt nişte vârfuri ale unei evoluţii relativ constante. prin căutarea formelor şi a metodelor de conduită autodistructivă.5. suicidul altruist.306 39 . explodează sub forma unei reacţii psihogene. boli somatice grave. ajunsă la paroxism. Prezentarea celor trei etape ale suicidopaţiei este însă motivate de interpretarea dinamică a conduitelor deviante autodistructive şi de necesitatea apropierii de realitatea clinică psihiatrică. mai mare. de interpretarea socio-psihologică şi de orientarea preventivă a măsurilor psihoterapeutice ce se impun în combaterea acestor aspecte deviante cu conţinut şi consecinţe anti sau asociale. inexistente în trecutul omenirii. creşterea cantitativă a acestui fenomen îşi are o primă explicaţie în creşterea populaţiei mondiale. Suicidul poate fi considerat un act absurd în raport cu instinctul de conservare. moment în care individul adoptă decizia înfăptuirii suicidului. la etapa pregătirilor concrete. lumea romană a fost şi ea cuprinsă de acest flagel. care. conflictele social-juridice. Gheorghe – Sinucidere şi anomie. p. faza mintală de cercetare a motivaţiei. prezenţa comportamentului suicidar se pare că este marcată . indiferent de tipul istoric al acesteia. în cursul căreia subiectul îşi pune probleme morţii şi a necesităţii de a muri. Anul 1995. Există totuşi diferenţe între creşterea absolută şi cea relativă. suicidul anomic). p. în trecutul îndepărtat. suicidul este un simptom al anomiei. Gheorghe – op. cu impact evident asupra fenomenului suicidar. fie de ordin sociologic (dificultăţi de adaptare socială. criminologie etc. În cursul acestei faze asistăm la o creştere marcată şi progresivă a stării de tensiune intrapsihică. şi nu fără temei. cea din urmă fiind. Dacă toate aceste exemple istorice au fost fenomene ieşite din comun prin amploarea lor epidemică. conflictuale. a) Suicidaţia este faza de incubaţie. boală psihică). sociologie. Este momentul exploziei autodistructive. dar. psihiatrie. Mai mult. chinezii şi indienii au cunoscut. având în vedere interesul multiplu şi interdisciplinar în cercetarea fenomenului. Această fază este influenţată şi întreţinută de anumite circumstanţe care depind fie de individ. narcomanii. adică în raţiunile proporţionalităţii. sinuciderea ocupă un loc de frunte (locurile 2-4 în anumite ţări)22. că este un fenomen care se întâlneşte în orice societate. Mai mult. Lumea modernă cunoaşte fenomene disociative noi. în Revista de studii şi cercetări sociale.

Irlanda – 3. pentru că numai astfel pot cunoaşte aderenţa individuală cât mai răspândită. creştere tendinţelor de egoism ale indivizilor. şi încă într-o manieră accentuată (vezi anexe). în măsura în care criza nu a fost soluţionată.000 de locuitori). în mod complementar. p. o judecată de valoare. fenomenul suicidar are astăzi tendinţa de a depăşi nivelul atins în perioada antedecembristă.Când ne referim la problemele sociale româneşti post-totalitare diagnosticul cel mai adecvat care ar putea fi utilizat este acela de anomie. de maximă antrenare a cetăţenilor cu un scop comunitar sau social.000 de locuitori.4 / 100. cel puţin în parte atât de des invocata criză a societăţii româneşti. Suicidul sau tentativa de suicid pot apărea ca primă manifestare imperativă. Aceasta nu este o speculaţie. p. Emile – Despre sinucidere. p.000 de locuitori plasează România într-o zonă de mijloc alături de Polonia. în profunzimile unei societăţi. o criză bazală s-a suprapus rupturii politice. După toate indiciile. Toate acestea pot constitui premise ale unui model teoretic al anomiei capabil să caracterizeze.306. În absenţa cunoaşterii fenomenului nu poate fi vorba de nici o strategie profilactică sau terapeutică. creşterea sau descreşterea numărului de sinucideri fiind întrutotul semnificativă pentru starea de boală sau de sănătate a corpului social. Normele şi valorile sociale trebuie să aibă soliditate. Este deci imperios ca societatea românească să ia la cunoştinţă despre ceea ce se întâmplă dramatic în profunzimile sale. iar crizele de dinainte şi de după ’89 confirmă sensul creşterii acestei presiuni. 1. Aplicat la realitatea societăţii româneşti. Institutul European. societate ce se caracterizează printr-un nivel scăzut de integrare socială a indivizilor determinat de absenţa unui sistem de credinţe şi valori comune care să susţină motivaţia acţiunii sociale şi prin tendinţa de individualizare puternică a conduitelor şi acţiunilor. Se confirmă. Datele statistice confirmă din plin ipoteza lui Emile Durkheim. diferenţiere socială din ce în ce mai mare. ci însăşi morala a ceea ce s-a întâmplat în ultima perioadă (creşterea numărului de sinucideri). încă o dată că sinuciderea este un barometru extrem de fin pentru ceea ce se întâmplă în intimitatea. din moment ce tendinţele anterioare şi-au reluat cursul foarte rapid. Uneori. în condiţiile adâncirii treptate a diviziunii muncii.6. ci doar o suspendare (efect Placebo). impulsivă şi dominantă a stării psihopatologice. o remisiune temporară. el crescând în schimb în perioadele de criză economică şi de disoluţie morală şi axiologică24. aşadar. criza morală şi social-politică a societăţii româneşti pare confirmată solid de tendinţele actuale ale acestui fenomen. cu un impact social tot mai mare.gradul scăzut de integrare socială determinat de puternicul accent pus pe valorile individualismului şi ale concurenţei cerute de economia de piaţă. obsesive şi tulburări halucinatorii dominate de autoanularea propriei condiţii de a trăi. să fie – pentru aceasta – rezultatul unei evoluţii organice. Anomia nu este o problemă care se rezolvă de pe o zi pe alta. fenomenul suicidar şi-a reluat tendinţa de creştere. dezorganizările emoţionale acute. scăderea gradului de solidaritate şi coeziune socială. rata sinuciderii la 100. perioada actuală se caracterizează prin23: . Belgia. 1993. chir dacă datele problemei sunt în măsură considerabilă schimbate. Astfel. acest diagnostic pare să sugereze că. . în sensul în sensul diminuării presiunii suicidare. privitoare la faptul că în perioadele intens politizate. 40 . 317-319. pare destul de sigur că masiva reducere a numărului de sinucideri din primii doi ani postcomunişti nu a însemnat câtuşi de puţin o rezolvare a problemelor anomice. reiterată de discipolii săi şi de atâţia alţi cercetători. Franţa cu 11-16 sinucideri / 100.000 de locuitori (Ungaria – 40 sinucideri / 100. naturale. Cele aproximativ 3500 de decese pricinuite de acest fenomen la nivelul ţării (cifră ce întrece de peste trei ori pe cea a omuciderilor) mărturisesc singure despre amploarea şi gravitatea factorului de mortalitate reprezentat de sinucidere. Traducere de Mihaela Calcan. Din punct de vedere al suicidologiei comparate. . dar politicul a oferit atunci structuri de integrare şi motivaţii comportamentale mult mai puternice. caracterizată de presiuni normative excesive de conformare a indivizilor la cerinţele sociale exterioare. dintr-o problemă periferică a societăţii.presiuni normative slabe şi contradictorii. . sinuciderea devine cu fiecare zi o problemă tot mai gravă. Iaşi. judecând după ultimele tendinţe ale fenomenului în discuţie.coordonarea inadecvată a funcţiilor sistemului social determinată de conflictul existent între normele vechi şi cele noi. Cu alte cuvinte. Desigur. Căci. Danemarca – 25 sinucideri / 100. Durkheim. teme delirante. Grecia. spre deosebire de perioada totalitară.000 locuitori. Ruptura politică din România de la sfârşitul anului 1989 a avut deci un impact extraordinar asupra fenomenului autodistructiv. pasagere sau 23 24 Ibidem. evident că. Formele patologice ale sinuciderii Aspectele patologice privind suicidul implică dominant tulburările stărilor afective de severă depresie cu durere morală.absenţa unui cadru legislativ şi flexibil etc. fenomenul suicidar se diminuează.

nu este justificată nici în realitate nici în imaginaţia bolnavului. sub formă episodică sau durabilă. în general fără semne de avertizare. Cum subiectul îşi dă seama de caracterul absurd al dorinţei sale el încearcă la început să lupte. pot institui motivaţia patologică a unei conduite suicidare. Este un vârtej perpetuu. în acelaşi timp. nici raţionamentul nu au putere. aceasta nu mai este reluată. de şantaj. Durkheim. sinuciderea fiind cauzată de ideea fixă a morţii care domină spiritul individului. 25 26 Scripcaru. Bolnavii din această categorie îşi pregătesc cu grijă mijloacele de execuţie. p. d) Sinuciderea impulsivă sau automată nu este mai motivată decât precedenta. În acest caz nu există motiv real sau imaginar. El este obsedat de dorinţa de a se omorî. 28-30. cu semnificaţie subiectivă. Iaşi. reactivă şi de intensitate catastrofică sau existenţială devin brutale şi supraliminale unei limite de funcţionare vitală. autoacuzarea ca şi cele cu dominaţia conţinutului mistic. hotărâtă şi. de tristeţe exagerată care îl determină pe bolnav să nu mai aprecieze corect relaţiile sale cu oamenii şi lucrurile din jur. p. Ed. deci ale maniei. Halucinaţia sau delirul – care îl determină pe subiect să se distrugă . În cazul sinuciderii impulsive înclinaţia spre suicid izbucneşte brusc şi işi produce efectele cu un veritabil automatism. În aceiaşi categorie sunt surprinse şi stările pasionale cu reacţii dramatice însoţite uneori de comiterea unui omor urmat de suicid. impulsiv (psihopatologic). în perioada crizei. Călin – Suicid şi agresivitate. este dorită şi căutată. Ed Institutul European. în urmărirea ţelului lor dovedesc perseverenţă şi o ingeniozitate incredibilă. Numai că. plimbarea pe marginea unei prăpăstii. Vederea unui cuţit. chiar dacă şţie că nu are nici un motiv rezonabil să o facă. demonstrând autenticitatea dorinţei de autodistrugere. odată cu trecerea duratei. apoi. fără să fi fost precedat de vreun accent cognitiv. Emile Durkheim26 clasifică suicidul datorat tulburărilor cerebrale în patru categorii. Dacă tentativa eşuează ea este suficientă uneori pentru a diminua dorinţa maladivă. Dar pe toată perioada rezistenţei sale este trist. Halucinaţiile. dar uneori şi heteroagresive. Suicidul patologic25 poate apare atât ca debut cât şi ca stadiu terminal al unei boli psihice şi ia forme psihotice (cu disimulare şi premeditare patologică). ajunge apoi la acte ce se comit. Raptusul anxios cu potenţial latent sau exprimat exploziv realizează riscul suicidului. anxios (sinucidere anxioasă). pot ajunge sau dezvolta dominanţa imperativă a unei conduite autodistructive ce poate dura obsesiv şi. generat de trăirea ideilor delirante. halucinatorii (schizofrenia sau epilepsia). c) Sinuciderea obsesivă. dau naştere instantaneu ideii de sinucidere şi actul în sine urmează atât de repede încât bolnavii nici nu-şi dau seama de ceea ce se întâmplă. Psihomnia. Psihoticii apelează frecvent la defenestrare şi spânzurare. Astfel.intense. trecerea la actul suicidar este violentă.apar deodată şi rezultă tentativa de suicid. iar posibilitatea suicidului îl pune pe suferindul depresiv într-un pericol de moarte. De aceea se impune supravegherea atentă a depresivului. cel puţin pentru moment. cum sunt cazurile confusivo-onirice – agitaţii anxioase. Putem aminti şi de alte maladii mintale în al căror tablou clinic poate fi semnalat un potenţial suicidar. ea rezultă dintrun impuls brusc şi imediat. Deseori se grefează pe această disperare generală halucinaţii şi idei delirante care împing direct la sinucidere. solitară. confuzionale (suicidul oniroid). în loc să provină dintr-o idee fixă care obsedează spiritul o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp şi care influenţează progresiv viaţa. scena se schimbă şi dacă încercarea de sinucidere a eşuat. de a incendia din care a generat monomania. în schizofrenie sau în psihozele depresive de involuţie (vârstnici). Este o nevoie instinctivă.27. p. 1996. Stările delirante de culpabilitate. Dar imediat ce bolnavul a hotărât să renunţe la luptă şi să se omoare neliniştea încetează şi calmul revine. Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de o ruşine imaginară ori pentru a asculta un ordin misterios venit de sus. Ideea de suicid este obsedantă. Depresiile de intensitate psihotică apar în unele stări reactive. Cum această dispoziţie este constantă apar şi ideile de sinucidere care sunt de o mare fixitate. cel puţin debutul execuţiei. auditive şi imperative. asupra căreia nici gândirea. irezistibil. Ideile şi sentimentele cele mai diverse se succed cu o viteză extraordinară. Acest impuls apare într-o clipă şi determină actul sinucigaş. Viaţa i se pare lipsită de sens şi dureroasă. b) Sinuciderea melancolică este legată de o stare generală de extremă depresie. automatic (epilepsie). în cazul depresiei de intensitate psihotică tentativa de suicid sau suicidul realizat apar fie ca o descărcare a tensiunilor psihice insuportabile. Dacă această sinucidere este determinată tot de motive imaginare se distinge totuşi de forma să precedentă prin caracterul său cronic. dar şi în perioada convalescenţei (coada melancoliei). este analoagă acelor nevoi de a fura. vizuale şi terifiante. Emile – Despre sinucidere. fie concepţiilor delirante. Astfel : a) Sinuciderea maniacă se datorează fie halucinaţiilor. în psihoze afective. fie ca o soluţie unică în faţa eşecului existenţial aparent. Mecanisme patogene asociate acţionează şi asupra unor conduite predominant autoagresive. Motivele acestei sinucideri şi modul de evoluţie reflectă caracterele generale ale maladiei din care derivă. într-o clipă. Iaşi. Deseori disimulată şi pregătită minuţios. 41 .

însă. Mitomania. suicidul nu are valoare de simptom. 265-266 42 . În 1870 a fost abolită această dispoziţie. la fel cu toate 27 Delavrancea. este greu de făcut afirmaţii în privinţa legislaţiei. regele Eduard asimila sinuciderea cu crima de orice gen. iar bunurile sale reveneau coroanei. În concluzie. iar morala publică o condamnă. cu scopul de a scoate în evidenţă sentimentele acute de culpă ale subiectului. Dreptul rus era însă mai sever. Sinuciderea determină încă un soi de aversiune. Perspectivă juridică În cetăţile greco-latine exista o legislaţie a sinuciderii bazată pe anumite principii. Sinuciderea este considerată legitimă dacă persoana cere mai întâi permisiunea Senatului arătând raţiunile pentru care viaţa să devenise de nesuportat. mai precis în anul 563. – Autonomia şi independenţa conştiinţei şi raporturile ei cu actul sinucigaş. Magistraţii aveau o rezervă de otravă şi furnizau o anumită cantitate de otravă celor care obţineau aprobarea Consiliului celor şase sute. de negare a capacităţilor fizice / intelectuale proprii poate determina suicidul sau omuciderea altruistă. Sinuciderea păstrează ceva din vechiul caracter criminologic. p. la care numărul de sinucideri altruiste era destul de mare. În cazul popoarelor aşa-zis primitive. Dar religia continuă să o interzică şi să o pedepsească. hotărârea devine de nestrămutat şi de neexplicat. în prealabil. putând interveni în orice boală. După jurisprudenţa generală.. confiscarea putea fi însoţită şi de alte suplicii (spânzurarea cadavrului. cu destructurări de comportament.7. În statistica lui Terbancea29 numai 12% aveau antecedente psihiatrice. din care 10% sufereau de psihoză maniaco-depresivă şi 2% de schizofrenie. Sinodul de la Orleans declară că sinuciderea este o crimă şi nu poate fi decât efectul unei furii diabolice.Apariţia ideilor delirante depresive de vinovăţie. Încă din anul 452. iar acesta îi aproba cererea. p. li se demolau casele şi li se distrugeau blazoanele. În bolile psihice. prin suicid subiectul încearcă să şteargă impresia lăsată de atitudinea sa. dacă în suicid cauza determinată este deseori fragilitatea psihică ce poate avea condiţionări ereditare. 29 Citat de Scripcaru. Delavrancea28. I. Călin – Suicid şi agresivitate. Dar abia în secolul următor. testamentul său este considerat nul. în psihoza maniaco-depresivă.cit. p. Nobilii intrau în dizgraţie şi erau declaraţi plebei. adăugând pedepse materiale la cele canonice. astfel încât. Emile – op. împreună cu toate celelalte confiscări cauzate de trădare. p. existau pedepse aplicate celor care se sinucideau fără a fi cerut. Este totuşi posibil ca moartea voluntară să nu fi fost acceptată în toate situaţiile.67. Braşov. li se tăiau pădurile. Imediat ce s-au constituit societăţile creştine30 sinuciderea a fost interzisă formal. Sinuciderea. Dar statisticile diferă în privinţa relaţiei dintre suicid şi boală psihică de la 12% la 40%. încă din secolul al X-lea. Iaşi. afără de psihoza maniaco-depresivă şi depresia endogenă. Revoluţia din 1789 a abolit toate măsurile represive şi a şters moartea voluntară de pe lista crimelor legale. complicele la sinucidere este urmărit penal. p. Legislaţia civilă s-a inspirat din dreptul religios.92. explicaţiile pot fi ample. 1996. Ed. iar cântecul psalmilor să nu acompanieze corpul lor până la mormânt. Cadavrul era supus unui proces ţinut în faţa celor competenţi. Până în 1823 s-a menţinut obiceiul de a târî cadavrul sinucigaşului pe străzi şi de a-l îngropa separat. dîmpotrivă. Ed. nu numai faţă de sinucigaş ci şi faţă de locul unde s-a produs fapta şi chir faţă de persoanele apropiate celui în cauză. În Anglia. 28 Ibidem. În depresie. Cel ce se sinucidea era considerat trădător. Îngăduinţa cu care era privită sinuciderea ne face să credem că nu era prohibită formal.105. aprobarea autorităţilor competente (sinuciderea ilegitimă). În statistica lui Bogdan V. unii actori acordând preponderenţă depresiilor endogene şi alcoolismul cronic. de autoacuzare. gradul de intensitate al ideii şi dorinţei de suicid va depinde de intensitatea tulburărilor psihice şi degradarea consecutivă a personalităţii restante27 cu ce a mai rămas valid din ea. chiar dacă opinia publică pare să devină mai indulgentă decât altădată. cauza ocazională este frecvent o situaţie socială. deşi se consideră că suicidul rămâne factorul principal de mortalitate în psihiatrie. S-a decis ca sinucigaşii să nu fie onoraţi cu nici o comemorare în sfântul sacrificiu al slujbei. Psihomnia. psihoza suicidară prin excelenţă. Astfel. 16% din bolnavii care au recurs la sinucidere erau psihotici. În acest caz. în cadrul acestora.). Este de reţinut faptul că în tulburările psihice de tip psihotic. cronice sau temporare. deşi în Sfintele Scripturi nu există texte ce interzic sinuciderea. O legislaţie asemănătoare se găseşte la toate popoarele creştine şi este chiar mai aspră decât în Franţa. 30 Durkheim. Sinodul de la Praga a stabilit o sancţiune penală pentru o astfel de faptă. bunurile sinucigaşului nu puteau reveni moştenitorilor legali. Suicidul este o tară morală. arderea acestuia etc. Dacă se demonstrează că sinucigaşul nu a acţionat sub influenţa unei tulburări nervoase. Bogdan V. Transcendent. 1992.

procură mijloace de sinucidere sau determină. Bucureşti. conform tradiţiei mitice s-a sinucis. resemnarea docilă care face să suporţi totul cu răbdare. Victor – Dicţionar de mitologie generală. Sub aspect etico-legal. Văduvele erau obligate să se sinucidă pentru a-şi urma soţul. Nimic nu contrazice mai mult decât moartea voluntară spiritul general al civilizaţiei mahomedane. De asemenea. nu are dreptul la o înmormântare creştină. În India. soţia lui Shiva. observăm că legislaţia cu privire la sinucidere a traversat două faze principale. Unul dintre ritualuri este harakiri sau seppuku. Dreptul de a dispune de o viaţă omenească a fost retras nu numai persoanelor particulare ci şi societăţii. face obiectul investigaţiei medico-legale obligatorii. La noi sunt foarte rare cazurile în care acuzaţia de tentativă de suicid se transformă în acuzaţie de crimă. p. fără ca organele vieţii colective să fie implicate. în doctrina juridică şi criminologică. Astfel. Chiar simpla tentativă este pedepsită cu o amendă fixată de autorităţile ecleziastice. ritual ce constă în tăierea beregatei sau despicarea fulgerătoare a abdomenului. Act de insubordonare şi revoltă. o sinucidere – simbol numită sati în cinstea zeiţei Sati. În Anglia. Un alt ritual este kamikaze şi reprezintă forma tradiţională militară. actul sinucigaş depindea de cultul specific al strămoşilor şi de veneraţia faţă de împărat. Această sinucidere este considerată a fi un act de onoare. Cu privire la aceasta Codul Penal prevede: Cine sugerează unei alte persoane comiterea suicidului. din legislaţia actuală aflăm că moartea prin suicid este considerată a fi moarte violentă care. astfel încât în secolul XX a fost necesară elaborarea unor edicte de stabilire. STATISTCA EUROPEANĂ A SINUCIDERILOR ÎN PERIOADA 1925 – 2004 31 32 Kernbach. 1995. se pare că se practică şi în prezent. decât avantajul eliberării spiritului de trup. Codul german şi spaniol prescriau pe lângă pedepsele religioase şi morale. Ed. Lăsând la o parte diferenţele dintre măsurile represive şi aprobarea prin practicare la diverse popoare. Odată cu răspândirea buddhismului. sinuciderea evoluează de la incriminarea să până la discriminarea totală de azi. Mai întâi i s-a interzis individului să se sinucidă din proprie iniţiativă. Suicid Act – 1961 abrogă crima de sinucidere dar nu absolvă pe cel ce ajută un suicidant. Declaraţia drepturilor omului suspendă dreptul de control al grupului asupra individului şi astfel sinuciderea nu mai este penalizată. fără aprobarea statului. Actul este imoral doar atunci când aparţine în exclusivitate individului. Societăţile mahomedane condamnă aspru sinuciderea. p. 577-579 Ibidem.dispoziţiile date pentru eventualitatea morţii. săvârşeşte o infracţiune ce se pedepseşte prin privare de libertate pe o perioadă de până la 5 ani. În China31 nu existau nici un fel de restricţii privind sinuciderea. sinuciderea este o abatere gravă de la datoria fundamentală. dă sfaturi. Se pare că a existat o sinucidere ritualică pentru faraoni după al XXVIII-lea an de domnie. în legătură cu sinuciderea. căci principala virtute este supunerea absolută faţă de voinţa divină. În aceste condiţii se ajunge la o frecvenţă foarte mare a sinuciderilor. alături de homicid şi accident. În epoca modernă această tradiţie a dus la transformarea soldaţilor în arme vii (în ultimul război mondial aviaţia japoneză şi-a creat un corp special de piloţi fără alternativă numit sakubutsu). Aici putem vorbi de o anihilare completă a tanatofobiei. p. 577-579 43 . Femeile japoneze practică sinuciderea gigaki (tăierea beregatei). În cea de-a doua fază condamnarea morţii voluntare este absolută şi fără excepţie. Suicidul poate evita un omor şi omorul poate evita un suicid. În vechime. tradiţia vedică şi buddhistă nu precizează. dacă suicidul este înfăptuit sau se încearcă înfăptuirea lui. confiscarea bunurilor şi condamnau orice complicitate. care propovăduieşte circuitul Samsara al reîncarnărilor succesive. Ţara care a excelat şi excelează prin frecvenţa şi cruzimea actelor sinucigaşe este Japonia32. Persoanele care au încercat să se sinucidă sunt supuse unui examen psihiatric şi apoi unui program recuperator. sau colaborează la efectuarea actului. În Egipt justiţia recomandă sinuciderea în cazurile penale. deşi cu timpul această tradiţie a fost interzisă. suicidantul este considerat un criminal potenţial. datorită credinţei în purificarea prin moarte. sinuciderea devine fenomen social ritualizat efectuat în cadrul unei ceremonii publice. p. care. Albatros.

alături de factorii suicidogeni. tumorile maligne şi accidentele ruţiere.4 41. spaniolii.5 23. Răspunsul poate veni şi din faptul că.5 4.9 24.7 Italia Suedia Japonia Polonia Canada USA Irlanda Spania Grecia Israel 5.000 locuitori (2000 – 2004) Ţara Ungaria Finlanda Austria Elveţia Danemarca Belgia Bărbaţi 48. Austria.5 10. cât şi în cadrul aceleiaşi zone. cât şi atitudinii sociale negative faţă de acest fenomen. recunoaştere care se extinde frecvent şi asupra familiei (care doreşte să ascundă actul). 1. Danemarca)33 suicidul reprezintă a patra cauză de deces după bolile cardiovasculare. Aceste inadvertenţe sunt favorizate de o serie de factori. procentajul.000 de locuitori în anul 1995 se prezenta astfel în următoarele ţări: Tabel nr.1 2.3 9. reacţiile. 2004 44 . din dorinţa autorităţilor medicale şi juridice de a proteja familia sinucigaşului sau a tentatorului. Prin aceasta prevalenţa reală a sinuciderilor este greu de stabilit cu precizie.Ratele morbidităţii şi mortalităţii prin suicid sunt greu de estimat. mortalitatea prin suicid pentru europeni în perioada 1995 – 2004 se prezintă astfel: Tabel nr. dar. ceea ce reduce. temperamentele şi mentalitatea. irlandezii.6 19. italienii se sinucid într-o proporţie mai mică decât ungurii. într-o oarecare măsură.8 12.0 17.3 23.9 6.2 11. Astfel. Numeroşi autori semnalează faptul că ratele morbidităţii şi mortalităţii prin suicid sunt greu de estimat. C. Datele epidemiologice evidenţiază faptul că în unele ţări (Ungaria.0 11. În realitate se pare că procentajul sinuciderilor şi al tentativelor suicidare este mai ridicat. Epidemiologic.6 12. De notat este faptul că interpretarea 33 OMS – World Health Statistics Annual. datorită atât factorilor entropici. surselor de informaţii epidemiologice deficitare. se apreciază uneori că ar fi vorba de un deces accidental sau de o eroare în autoadministrarea unor medicamente.catalogarea şi înregistarea imprecisă şi incorectă a ceea ce ar trebui să fie cunoscut şi bine precizat.nepotrivirile existente între criteriile de evaluare şi diagnosticare a suicidului.8 În conformitate cu datele OMS.7 23. evreii. suicidul este un fenomen social a cărui prevalenţă diferă mult atât de la o zonă geografică la alta.5 Femei 14.6 8. redate în tabelul nr. rata sinuciderii raportată la 100.2 Rata mortalităţii prin suicid la femei şi bărbaţi raportată la 100. Finlanda.6 4. nu îi mai recunosc intenţionalitatea.8 12. Chesnais în Histoire de la violence.protejarea familiei (şi uneori a oficialităţilor publice care ar dori să aibă un procentaj cât mai scăzut de sinucideri).6 9.5 7. ceea ce duce la realizarea unor acte autolitice mascate sau la înregistrarea lor sub formă de accident. . . în primul rând datorită faptului că cei care au comis o tentativă suicidară.000 locuitori în anul 1995 Ungaria Finlanda Austria Danemarca Germania Elveţia Norvegia Ţările de Jos Portugalia Anglia 41.6 23. un rol deosebit de important îl au obiceiurile.0 26.7 27. după datele furnizate de J. ca de exemplu: .1 Rata sinuciderilor raportată la 100.1 Aceste date confirmă cele amintite anterior şi ne putem întreba de grecii.

5 9.7 21. Italia.0 Bulgaria Grecia Austria Ungaria Elveţia Germania Italia Olanda România Suedia 34 35 OMS – Causes of Death.0 40.1 5.000 locuitori.0 46. după cum urmează: .0 25. . 3.raportul bărbaţi / femei este de 3 la 1. în timp ce.1 23.336 Dinamica ratei suicidare raportată la 100.fenomenului suicidar porneşte de la oameni şi nu de la generalităţi şi teorii. 7. Olanda.9 – Danemarca şi 43.9 12.8 3. Ed.2 24.5 – Grecia.7 5.2 9. în volumul Psihiatria în societate. Dintr-un studiu epidemiologic efectuat de experţii OMS în 2001 pe o populaţie de 400 milioane (din 25 de ţări). 1995.9 12.Irlanda. Prevalenţa suicidului diferă în funcţie de mai mulţi parametri demografici35. Scripcaru.000 locuitori 15.5 20.3 4. Dar abaterile în minus sau în plus de la această rată medie oscilează între: 1. p.9 31.000 locuitori. România este de sub 10 la 100. .1 46.3 24.1 27.raportul vârstnici / tineri este de 2 la 1.000 locuitori 7.8 . 36 OMS – World Health Statistics Annual.0 25. Germania. iar pentru Grecia.4 10.7 19.3 Ţara Franţa Ani 1985 1990 1995 2000 1985 1990 1995 2000 1985 1990 1993 1995 1996 2000 1992 1993 1994 1995 2001 1985 1990 1995 2000 1993 1996 2001 Rata anuală a sinuciderilor la 100.4 – Japonia.6 22.9 7.9 41.4 12.0 26.000 locuitori Ţara Anglia AAni 1985 1990 1995 2000 1985 1990 1995 2000 1985 1990 1995 2000 1985 1990 1993 1995 1996 2000 1991 1992 1993 1994 2001 1985 1990 1995 2000 Rata anuală a sinuciderilor la 100.9 9. sinuciderea poate fi resimţită ca ultimă soluţie pentru unii oameni ce prezintă dereglări ale echilibrului relaţional faţă de sine (subapreciere.1 2.9 13.0 9. raportul sinuciderilor la bărbaţi este de patru ori mai mare decât la femeile aflate în aceeaşi situaţie. la cei care şi-au pierdut partenerul de viaţă.raportul solitari / căsătoriţi este de 2 la 1.6 16.1 17.0 23. Uneori. agresivitate şi hermeneutică.0 8.9 20.8 21.1 3. rezultă că media anuală a ratei suicidului este de 18 decese la 100. 31. Canada. Geneve. Iaşi. Spania. Călin – Suicid. 31.4 8.4 5.3 22.9 7.3 15.0 8.000 locuitori.1 43.1 – Italia.0 25. Austria şi Japonia este de 25 la 100. Psihomnia.9 21. 2001. 2004 45 .84.3 24.4 11. devalorizare) şi faţă de ceilalţi (cifrele sunt relevante în acest sens: peste o mie de oameni se sinucid zilnic şi aproximativ 600 – 700 oameni comit tentative suicidare34.7 28.2 – Ungaria. rata medie a suicidului pentru ţările scandinave precum şi pentru ţări ca Elveţia. În tabelul ce urmează este redată dinamica fenomenului suicidar pe parcursul mai multor ani în diferite ţări ale lumii: Tabelul nr. În general.9 19.

4 18.0 17.6 Media 21.8 1990 10.3 35.1 18.1 13.7 29.7 23.0 20.9 1985 66.2 Suedia 14.6 19.1 19.26 11. 1 2 3 4 5 6 7 Ţara Ungaria Finlanda Austria Danemarca Elveţia Franţa Polonia 1980 63.0 16. Pentru a sublinia aceste aspecte redăm în tabelul următor prevalenţa suicidului în diferite ţări începând cu anul 1925.4 16.3 14.6 14.5 40.000 locuitori (bărbaţi) Nr.5 8.9 21.5 26.03 20.6 1990 59. 2001 46 .2 19.0 29.8 34.1 12.2 11.0 32.0 30.3 15.2 28.46 39.crt .Japonia 1993 1996 2001 17.0 15.5 16.0 26.6 13. 538 Rata sinuciderilor raportată la 100.0 20.8 18. Durkheim (1897) că.1 20.4 20. ceea ce confirmă afirmaţia sociologului francez E.10 35.6 14. 3 şi 4.7 15.3 19.3 11.7 22.6 12.0 Studiile epidemiologice din ultimii ani arată că prevalenţa suicidului are tendinţa de stabilizare şi că fiecare ţară sau zonă geografică pare a avea un anumit standard naţional sau zonal propriu.7 15.3 40.1 13.6 12.1 33.6 38.3 Denumirea ţărilor Franţa Germania 22.0 Analizând datele din tabelul de mai sus ajungem la concluzia că prevalenţa suicidului în aceste ţări este aproximativ constantă şi că diferenţele de la o ţară la alta sunt destul de semnificative.1 44.0 12.8 20.9 22.3 23.53 21.4 34.6 6.6 15.40 32.90 37 38 Ibidem OMS – Causes of Death.1 22.6 17.2 31.1 12.76 7. Pentru argumentarea celor prezentate în tabelele nr.9 19.0 25.8 14.1 25.0 Japonia 20.5 31.3 21.5 22.8 17.3 10.0 7.3 21.4 14.6 28.3 12.6 12.2 Austria 35. 8 9 10 11 12 13 14 Ţara Bulgaria Norvegia Olanda Anglia România Spania 1980 19.7 20.9 17.2 14.1 22.4 22.4 42.4 38.0 13.3 1985 29. la distanţe de 5 ani.4 Ungaria 28.000 locuitori: Tabelul nr.6 28.6 40.4 15.7 11.0 16. în funcţie de caracteristicile socioculturale ale diferitelor comunităţi şi sinuciderile prezintă aceiaşi proporţie constantă de-a lungul unor perioade mari de timp.9 46.3 10.9 45.7 31.1 7.2 20.0 Media 63.9 33.5 21.9 19.5 15.8 Nr.16 42.437 Prevalenţa suicidului în diferite ţări (1925 – 1990) Anii 1925 1930 1935 1940 1945 1950 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 Anglia 10.5 20.9 30.70 30.4 6.8 32.9 19.5 16.2 17.86 11.5 30.4 23.7 17.6 21.0 33.4 7.7 17.8 14.2 10.8 15. Geneve.1 25.1 35.2 24.3 13.3 42.1 26.0 18.0 20.8 24.1 40. redăm în continuare valorile procentuale ale dinamicii fenomenului suicidar în unele ţări din Europa raportat pe sexe la 100.4 21.9 22.4 15.9 Belgia 13.6 17. de la care nu se fac abateri nici chiar pe parcursul unor perioade îndelungate.3 9. până în 1990: Tabelul nr.8 8.crt.0 15.4 23.96 13.5 23.8 8.1 13.

4 1990 21.83 sinucideri în rândul femeilor (raportat la 100.4 6.43 2. apoi o creştere semnificativă până în anul 1993.4 4. se situează printre ţările cu o rată suicidară de sub 10 la 100.83 10.83 4. numărul sinuciderilor în rândul bărbaţilor este de aproximativ trei ori mai mare decât în rândul femeilor.3 2.7 21. deşi la numărul tentativelor situaţia este inversă. 740 Sinuciderea pe grupe de vârstă şi sex Vârsta 5-19 ani B F 20-59 ani B F Peste 60 ani B F 1989 127 76 51 1764 1379 385 638 431 207 1990 125 89 36 1387 1074 313 567 360 207 1993 99 69 30 1432 1143 289 630 426 204 1997 114 86 28 1784 1444 340 752 547 205 Se constată o scădere a cifrei absolute a sinuciderilor pe anul 1990 faţă de 1989. După datele OMS.7 4. tehnica documentării constituie a doua sursă principală de date şi informaţii.4 11. Documentarea După observaţia directă.43 11.80 2. 9 10 11 12 13 14 15 Ţara Olanda Norvegia Anglia România Polonia Spania Grecia 1980 7.4 12.000 locuitori.1 Media 7. în timp ce în grupa ţărilor cu o mortalitate suicidară medie şi submedie se încadrează majoritatea ţărilor europene printre care şi România cu o medie de 11.9 20.40 14.8 8.000 locuitori.1 14. Scăderea înregistrată în 1990 ar putea fi explicată.5 2. Finlanda.36 9.7 4.000 locuitori).16 Din tabelele 5 şi 6 se constată că în grupa ţărilor cu mortalitate suicidară maximă se încadrează Ungaria. Comisia Naţională pentru Statistică.3 13.76 13.c rt.2 12.5 4. cu o durată de 4 ani şi 104 zile.5 6.000 locuitori (femei) Nr.30 4. iar în al II-lea război mondial.5 9.0 1985 25.43 5. prin efervescenţa politică de atunci.8 Media 25.7 11.4 4. METODE ŞI TEHNICI DE ANALIZĂ A TENTATIVEI DE SUICID De-a lungul studiului efectuat în cadrul Spitalului de Psihiatrie Socola am utilizat metodele şi tehnicile specifice asistenţei sociale cu scopul obţinerii informaţiilor necesare evaluării corecte a fiecărui pacient în parte. respectiv 4.4 16.1 7.7 8. 1 2 3 4 5 6 7 8 Ţara Ungaria Danemarca Austria Elveţia Franţa Finlanda Iugoslavia Bulgaria 1980 28.1 9.6 5.73 Nr. Durkheim.0 2.Tabel nr. În România.4 3. conform datelor furnizate de Comisia Naţională pentru Statistică. Dacă în primul război mondial. 1998 47 . Cele mai perfecţionate chestionare şi cele mai 39 40 Ibidem.3 2. în cei 55ani postbelici aproximativ 10 milioane de oameni au decedat prin sinucidere (la care adăugăm şi 130-150 milioane tentative de sinucidere). 1.8 13.5 8.7 11.c rt.33 19.43 8.4 1985 8. conform teoriei lui E. 639 Rata sinuciderilor raportată la 100.5 4.7 9.3 15.6 15. Un specialist trebuie să şţie cum să vadă realitatea (ce şi cum să observe) şi totodată să se informeze asupra realităţii (adică ce şi cum să observe). rată care scade sau depăşeşte rareori această limită.8 9. cu o durată de 6 ani (2194 zile). şi-au pierdut viaţa aproximativ 10 milioane de oameni. Austria şi Danemarca.76 sinucideri în rândul bărbaţilor.5 1990 7. România.1 1.9 8. situaţia sinuciderilor pe grupe de vârstă se prezintă astfel: Tabel nr.7 9.4 5. cu aproximativ 9.7 sinucideri la 100. au fost ucise 32 milioane de fiinţe umane.83 7. De asemenea.

Utilizarea observaţiei directe ca tehnică principală de culegere a datelor mi-a acordat posibilitatea nuanţării unor elemente complexe ale fenomenului sinuciderii (evitarea stereotipiilor. Miftode.. observaţia presupune perceperea sistematică. p. 1995. a eficienţei acestora în a reflecta fenomenul descris). Pentru realizarea acestei lucrări a fost utilizat atât procedeul empiric (stabilirea treptată a materialelor necesare). 149-151. În funcţie de gradul de implicare în universul-ţintă putem diferenţia trei roluri alternative adoptate de observator : a) participant implicat emoţional şi comportamental în situaţii sociale. adecvate. Vasile – op. 42 Miftode. Având în vedere scopul urmărit şi condiţiile speciale de desfăşurare a investigaţiei. divers şi nuanţat. video. c) participativă. înregistrarea faptelor s-a realizat post-factum (gradul crescut de emoţivitate. orice studiu şi orice investigaţie presupune cunoaşterea lucrărilor publicate pe tema respectivă şi a rezultatelor obţinute în cercetările efectuate de către echipele de cercetare. susceptibil de analize calitative. folosirea unor aparate de înregistrare audio. Documentarea rămâne tehnica sociologică a cărei utilizare permite acţiunea în cunoştinţă de cauză a specialistului în ştiinţe sociale. Este însă centrul de greutate al unei lucrări efectuate cu profesionalism. Informaţiile obţinute au putut fi verificate prin consultarea unor documente (fişe de observaţie. 2. Ca metodă de investigare.. atitudinilor în momentul manifestări acestora. durata (repartiţia în timpul subiectiv şi obiectiv). Cu necesitate. la obiect. Pentru a susţine validitatea teoriilor expuse în lucrare am apelat la datele statistice existente (cu rezervele de rigoare în ceea ce priveşte limitele utilizării unor date statistice. Se impune astfel alcătuirea unei bibliografii cât mai cuprinzătoare şi. Porto – Franco. conform unui plan elaborat.43 Din combinarea variantelor de roluri adoptate de analistul social cu posibilităţile de înregistrare a datelor rezultă trei tipuri de observaţie : a) structurată. p. p. expresivităţii. tehnica de înregistrare utilizată şi poziţia observatorului. înregistrarea post-factum a informaţiilor. documente personale etc. Obiectul este ales în funcţie de scopul teoretic urmărit. a comportamentelor. c) participant .cit. Metode şi tehnici de cercetare sociologică. înregistrarea datelor în procesul observaţiei.151 43 Miftode. care constituie materialul cel mai bogat. Asachi Iaşi).42 Practica de investigare a consacrat trei posibilităţi de înregistrare a datelor : 1. atenţia fiind îndreptată spre multiplele faţete ale acţiunilor şi interacţiunilor sociale: forma de manifestare (schimb de mesaje. atitudinilor şi reacţiilor ce constituiau cadrul general. desigur. b)cercetător exterior situaţiilor sociale.41 Deşi este o tehnică clasică. frecvenţa de apariţie. elemente care. p. condiţiile de spitalizare). caracteristici fizice ca indicii a unor stări subiective).cercetător parţial implicat.). Fişa de observaţie a constituit principala sursă de informaţie privind atât datele personale cât şi starea afectivă a celor zece subiecţi ai cercetări. Vasile – Metodologia sociologică. Am acordat prioritate observării atitudinilor posturale. cât şi procedeul sistematic (stabilirea bibliografiei cu ajutorul unor centre specializate de documentare: Biblioteca Centrală Universitară Iaşi. Biblioteca Judeţeană Ghe. p. b)nedistorsionată.reuşite interviuri nu vor putea oferi mai mult decât ceea ce prin natura lor pot să ofere opinii.cit. Vasile – op. 2. intensitatea şi succesiunea. indiferent de prelucrările şi tratamentele pe care le vor suferi. documentarea nu poate constitui o sursă unică şi nu poate suplini celelalte tehnici de investigaţie. 135-140 48 . nu vor putea suplini faptele observate direct sau datele obiective din documentele redactate şi elaborate la faţa locului. întrucât ne oferă informaţii cu valoare de fapte. a 41 3. Observaţia directă Observaţia directă constituie tehnica principală de investigaţie a câmpului social. Ed. indispensabilă investigaţiei sociale. adică imagini ale faptelor şi fenomenelor studiate. Posibilităţile de utilizarea a observaţiei se diferenţiază în funcţie de obiectul observării. Galaţi.

modificarea mediului social şi favorizarea unei anumite soluţii practice de sprijin sau vindecare-rezolvare a problemei vizate (psihiatrul.prejudecăţilor de tipul toţi cei care încearcă să se sinucidă sunt grav bolnavi psihic ). interviurile sunt: 44 45 Miftode. Întrevederea Întrevederea este tehnica principală în realizarea programelor de intervenţie socială.46 Intervenţia terapeutică . în al doilea caz subiectul colaborează cu lucrătorul social de la egal la egal pentru construirea discursului-diagnostic. precum şi posibilitatea de a identifica resurse potenţiale necesare refacerii sociale a individului în cauză. tipul clinic: maximă libertate şi maximă profunzime de cercetare şi cunoaştere a personalităţii subiectului.intervenţie care vizează îndeosebi stabilirea unui diagnostic social comportamental. b. conţinutul vizat în discuţie. p. convorbire liberă.3.cercetare care vizează mai ales culegerea de opinii. Relaţia non-directivă conferă independenţei clientului o mare valoare. 3. interviu cu întrebări închise. Întrevederea dezvoltă un proces de interacţiune umană de tipul faţă-n faţă în care sunt importante atât informaţiile verbale. în această formă. ci vizează un scop exterior .socială sau psihică . Profesia de credinţă a non-directivităţii este astfel o filosofie socială. aflându-se în inima acţiunilor umane şi a activităţii serviciilor sociale. Întrevederea este un procedeu de investigaţie verbală44. În funcţie de mijloacele de culegere şi de modul de interpretare a datelor. b. 210-212 Ibidem 46 Ibidem 47 Miftode. cât şi conduitele. potrivit lui M. Vasile – op. durata întâlnirilor. p. cu o libertate foarte redusă de alegere a răspunsului ( cazul sondajelor de opinie. Între cele două extreme – discuţia cea mai liberă şi discuţia cea mai dirijată .. în timp ce relaţia directivă promovează conformismul social şi inegalitatea dintre participanţi. 4.1.cit.212 49 .întrevedere : a. care exprimă îndeosebi aspectele latente ale personalităţii subiectului. în profunzime). c. al formularelor standardizate ). Grawitz. credinţele etc. stările afective. Dacă în primul caz subiectul este martor-expert în raport cu faptele relatâte în faţa sociologului. Limitarea şi profunzimea informaţiilor culese determină alte caracteristici ale întrevederilor: a.45 În cadrul întrevederii rolurile interlocutorului sunt specializate întrucât subiectul deţine informaţii pe care lucrătorul social nu le şţie şi doreşte să le afle. politică şi totodată o tehnică de terapie asociată. reacţiile. faptele.47 Tipurile de interviu şi întrevedere folosite în investigaţia tentativei suicidare sunt: 1) Interviul .culegerea de informaţii necesare realizării unor programe sociale de intervenţie.2. adică pe personalitatea subiectului-interlocutor.semi-directive şi semi-structurate (ghidate.non-directive şi nestructurate (clinice. etc. Vasile – op. întrevederea nu este un scop în sine.. accentul fiind pus pe conţinutul informaţiilor. medicul). asistentul social. număr de întâlniri sau de întrevederi ( tehnica panel ).cit. centrate. cu bogăţia şi complexitatea informaţiilor puse în circulaţie. 2) Întrevederea . adică de informaţii cu valoare de imagine subiectivă asupra universului social investigat. accentul fiind pus pe atitudinile. cinci grade sau cinci tipuri de interviu . cu o maximă orientare a discuţiilor (în raport cu tema vizată). p. deci.directive şi structurate (cu întrebări închise).. 3) Tipuri în raport cu gradul de libertate al interlocutorului în formularea răspunsurilor sau în raport cu gradul de profunzime al analizei.este incompatibilă cu practicarea raporturilor de autoritate între actorii implicaţi (client şi terapeut). cu întrebări deschise) 4. investigaţie efectuată cu scopul de a culege informaţii ce vizează scopul stabilit. c. vizate. temelor de libertate şi democraţie. convorbire centrată (ghidată) sau cu răspunsuri libere (focused interview) la temele d. conduita şi manifestările subiectului însuşi şi ale mediului social în care se află. cu răspunsuri precodificate şi.există. mentalităţile. 4) Interviuri sau întrevederi : 4.

cât şi pentru modificarea situaţiei în care se află subiecţii . etc. grija subiectului pentru propria imagine. reticenţele etc. de a-l motiva în exprimarea a ceea ce şţie şi şţie în legătură cu tema vizată. Genograma Genograma este un instrument utilizat în înţelegerea dinamicii familiilor şi caracteristica să principală constă în descrierea relaţiilor inter-generaţionale într-o familie. În ciuda dificultăţilor şi a pericolelor de eroare – impactul factorilor emoţional. de asemenea. atunci avem de-a face cu un interviu dirijat sau directiv. 50 . coduri ce ajută la exprimarea schematică a relaţiilor inter-generaţionale cu relevanţă pentru istoricul social. cât mai ales pe partea comunicaţional afectivă a întregului proces. îndeosebi în cazul anchetelor . La fel. dar şi ale istoriei familiei. se porneşte de la principul că persoana interogată este cea mai aptă a explica şi prezenta propriile gânduri şi sentimente. Pentru evaluarea riscului suicidar poate fi utilizat ghidul de interviu prezentat în continuare: GHID DE INTERVIU INTERVIU DE EVALUARE A RISCULUI SUICIDAR Stabilirea raportului Prezentarea şi explicarea scopului interviului Înţelegerea tentativei suicidare Un rezumat detaliat al evenimentelor din cele 48 de ore care au precedat tentativa. scrisoarea de sinucidere. Mariana – Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului. nimic altceva nu poate fi adăugat sau presupus existent. pentru ameliorarea contextului social şi rezolvarea problemelor vizate. acţiunile după tentativă şi dacă s-a băut alcool. p. îndepărtarea frecventă a subiectului de tema stabilită.clienţi. agenţii sociale.a. Ed. Dacă întrevederea este liberă şi se desfăşoară în jurul unei teme.). Cadrul înconjurător Elemente relevante ale istoriei personale. În cazul acesta din urmă. izolarea. Evaluarea stării mintale la Starea specială de spirit şi starea intelectuală. 4. Modul de descurcare Resursele obişnuite de a se descurca şi resurse externe (prieteni. motivele. subiectul având libertatea de a se exprima într-o manieră personală. conţinutul socio-afectiv şi personalitatea interlocutorilor privită în profunzimile sale. anturajul etc. Clarificarea dificultăţilor Natura şi durata problemelor şi schimbările recente. cât şi tehnici nestandardizate sau non-directive. Chişinău. Domenii de curente acoperit : probleme psihologice şi fizice. În acest fel se pot identifica mai bine structurile latente ale realităţii investigate. Modalităţi anterioare de descurcare în faţa dificultăţilor. directe: întrebările şi răspunsurile afirmă direct conţinutul. Dat fiind contextul special de lucru cu subiecţii (pacienţi ai Spitalului Universitar de Psihiatrie Iaşi) accentul a fost pus nu atât pe partea tehnică a demersului. Tehnică. 1998. Tentative anterioare. alte informaţii subtile: ezitările. – întrevederea sau convorbirea non-directivă este o tehnică care se răspândeşte tot mai mult printre lucrătorii sociali. dificultatea analizelor de conţinut a unor răspunsuri complexe. Dacă întrevederea este condusă ferm sau orientată cu ajutorul unor întrebări precise. interviu Lista problemelor curente Formulată împreună cu clientul. atât pentru cunoaşterea laturii calitative a fenomenului studiat.intervenţie socială. indirecte: întrebările şi răspunsul implică faptul că sensul real al conţinutului lor poate fi diferit de cel enunţat. Rolul specialistului este de a încuraja clientul în desfăşurarea povestirii. Cine altcineva ar mai putea fi implicat (partenerul. familia. prieteni. relaţiile cu partenerul şi familia. semnificativă şi trebuie notată de către specialist.162. medicul familiei). 48 Spânu. fără nici-o întrebare codificată. Specialistul poate alege forme de intervievare atât standardizate sau dirijate. Starea afectivă a subiectului în timpul intervievării este. Împrejurările în care a avut loc actul – gradul de planificare. 5. Ecomapa b. Stabilirea ajutorului necesar Ce doreşte şi ce este pregătit să accepte clientul. atunci avem de a face cu un interviu non-dirijat sau non-directiv.48 Genograma presupune utilizarea unor coduri a căror descifrare este menţionată într-o legendă. etc. muncă. de ai dovedi că-l ascultă cu atenţie (arta de a-l asculta).

49 Spânu Mariana – op. Realizarea istoricului social satisface exigenţele metodologice ale muncii asistentului social întrucât cunoaşterea cu precizie a tuturor elementelor referitoare la viaţa trecută şi prezentă a subiectului influenţează rezolvarea problemelor şi dificultăţilor acestuia. şi au stabilit că deteriorarea rapidă. o scădere marcantă raportat la anii precedenţi. apogeul înregistrându-se cea mai mare creştere a numărului de tentative suicidare şi de sinucideri pentru intervalul studiat. p. După 1990 se observă o creştere a numărului sinuciderilor. psihologul. Deşi societatea românească traversează o perioadă de criză interminabilă şi dureroasă pentru întreaga populaţie. izolarea sau autoizolarea sunt principalele elemente care au contribuit la declanşarea comportamentului suicidar în cazul celor zece subiecţi ai lucrării de faţă. sarcină deosebit de dificilă având în vedere contextul special de lucru – pacienţi ai Spitalului Universitar de Psihiatrie – oameni care suferă de izolare. comparativ cu anii de după 1990.) pot interveni într-o situaţie capabilă să se regenereze prin forţe proprii (intervenţie ce presupune identificarea şi exploatarea optimă a resurselor individuale. politic şi economic în România este direct proporţională cu numărul celor care se sinucid. Istoricul social Acesta cuprinde informaţii referitoare la date cu valoare faptică şi la interpretarea semnificaţiei acestor date. progresivă a climatului social. climatul tensionat. caracteristică primelor luni care au urmat revoluţiei. adică o societate de tip anomic. absenţa unor simptome care să indice manifestarea unor boli psihice grave. din punctul de vedere al numărului tentativelor de suicid şi al numărului de sinucideri.cit. îngrijire ce ar contribui la menţinerea stabilităţii mediului. singurătate. politice şi economice. Această tranziţie are un impact evident asupra sinuciderii. la început latentă. lucru explicabil prin ambianţa euforică. Schimbarea regimului politic în decembrie 1989 a însemnat trecerea de la un tip de societate totalitară la o societate de tranziţie caracterizată de un grad scăzut de coeziune socială. Cunoaşterea şi utilizarea corectă a metodelor. se impune sublinierea următorului aspect: specialiştii (asistentul social. intensitatea conflictelor. Întrevederile repetate cu cei zece pacienţi mi-au oferit posibilitatea de a surprinde elemente interesante privind fenomenul sinuciderii – manifestarea rezistenţei la schimbare ca reacţie de apărare a individului la modificările de mediu. tehnicilor şi instrumentelor de lucru contribuie la deplasarea accentului în intervenţia asistentului social de la de ce se întâmplă aceste lucruri? la cum să se realizeze schimbarea dorită? CONCLUZII Sinuciderea reprezintă un adevărat test asupra stării de sănătate socială. Problemele prezentate pot explica disfuncţiile apărute la nivelul mecanismelor de adaptare la normele sociale dominante. dezvoltarea capacităţii de comunicare). grav semnal de alarmă ce mărturiseşte despre amploarea şi gravitatea acestui fenomen. Modificările stilului de viaţă. capacitatea integratoare a societăţii moderne fiind sensibil redusă. identificarea resurselor comunitare. În lucrarea prezentată am încercat să surprind una din multiplele faţete ale acestui fenomen deosebit de complex. Anul 1990 marchează. cognitive şi afective. ceea ce echivalează cu o redusă protecţie a individului faţă de tentaţia suicidară. Datele statistice spun că în 1998 s-au înregistrat în întreaga ţară 3660 de sinucideri. psiho-relaţională a unei societăţi oglindind tensiunile şi conflictele sociale. sociologul etc.Ecomapa reprezintă un instrument cu ajutorul căruia asistentul social precizează grafic locul individului şi al familiei în contextul social evidenţiind natura relaţiilor existente. a căror problemăcheie este dificultatea sau imposibilitatea de a comunica cu celălalt. Ceea ce este necesar şi trebuie făcut este manipularea mediului social prin asigurarea unei îngrijiri specifice individualizate (exploatarea resurselor interne.162 51 . oameni care în încercarea lor disperată de a găsi un sprijin au apelat la strigătul de ajutor în extremis – tentativa de suicid. medicul. Specialiştii Institutului de Medicină Legală au analizat dinamica sinuciderilor din perioada 1986 – 1989. optimistă.. apoi căpătând valori explozive. anul 1998 marchează însă.49 6. cifră care întrece de peste trei ori pe cea a omuciderilor.

000 locuitori Ţara Ungaria Austria Elveţia Franţa URSS Republica Cehă şi Slovacă Japonia Norvegia Bulgaria Polonia SUA România Italia Anglia Spania Portugalia Anul 1989 1989 1989 1988 1988 1989 1989 1988 1988 1989 1988 1990 1987 1989 1986 1989 Total 41.6 7.8 13.3 20.8 19.1 9.7 9. pentru că numai astfel pot cunoaşte aderenţa individuală cât mai răspândită.2 11.7 Figura nr.1 32.4 36.3 9.9 7.2 11.1 13.9 27. anomia nu este o problemă care se rezolvă de pe o zi pe alta.9 7.1 21.8 20.5 24.7 11.7 4. din moment ce statisticile actuale evidenţiază o creştere rapidă a numărului de sinucideri şi a numărului de tentative de suicid. Ceh ` ]I S lova c` Port ugali a Rom @nia Bulg ar i a Norv egia Span ia a Aust ria 70 60 50 40 30 20 10 0 Ung aria Elve \ia Angl ia Polo ia Italia URS S SUA Fr an \ Feminin Masculin Total 52 .7 13.5 17.Desigur.6 24.1 14.4 7.3 11.7 11 Feminin 23.2 30. În absenţa acestei cunoaşteri nu poate fi vorba de aplicarea eficientă a strategiilor profilactice şi terapeutice. 1 Proporţia sinuciderilor la 100.8 16. Judecând după tendinţele ultime ale fenomenului suicidar pare destul de sigur că scăderea bruscă a numărului de sinucideri din primii doi ani post-comunişti nu a însemnat câtuşi de puţin o rezolvare a problemelor. să fie – pentru aceasta – rezultatul unei evoluţii organice. criza morală şi social – politică a societăţii româneşti pare confirmată solid de tendinţele actuale ale acestui fenomen.4 8.3 16.4 3.7 3.7 5 4. ci doar o suspendare. Sinuciderea devine cu fiecare zi o problemă tot mai gravă cu un impact social tot mai mare.1 19.9 22.2 3. Este deci imperios ca societatea românească să ia cunoştinţă despre ceea ce se întâmplă dramatic în profunzimile sale.8 3.3 11 8. Cu alte cuvinte.7 17.2 Masculin 61. o remisiune temporară a numărului de sinucideri. naturale. 1 Proporţia sinuciderilor la 100.8 30. ANEXE Tabelul nr. Normele şi valorile sociale trebuie să aibă solidaritate.000 locuitori Japo nia Rep.5 23.6 10.

'96 33% 39% 1991-1992 1993-1994 1995-1996 28% Tabelul nr. de cazuri de sinucideri pe judeţe din Moldova în perioada 1995-1996 53 . 3 Nr. Sinucideri 278 276 302 285 358 391 349 354 308 347 389 426 4063 Figura nr.'94 şi '95. 2 Numărul cazurilor de suicid pe teritoriul Moldovei (1982-1993) 450 400 350 300 250 200 150 100 50 0 1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 Nr. 2 Numărul total de cazuri de suicid în intervalul 1982-1993 pe teritoriul Moldovei Anul 1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 Total Nr. 3 Sinucideri în '91-92 comparativ cu '93. Sinucide ri Figura nr.Tabelul nr.

4 Numărul de sinucideri pe judeţe din Moldova (1995-1996) BC BT VN GL NT SV VS Ia]I 0 20 40 60 80 100 120 140 Nr. 5 Suicidul la bărbaţi şi femei în perioada 1985-1996 54 . sinucideri 112 46 104 136 122 66 96 131 815 Figura nr. 4 Suicidul la bărbaţi şi femei în perioada 1985-1996 Anul 1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 Total Bărbaţi 202 207 215 212 270 300 259 259 237 268 298 329 3074 Femei 76 69 87 73 88 91 90 95 71 81 91 97 1009 Figura nr.Judeţul Iaşi VS SV NT GL VN BT BC Total Nr. Sinucide ri Tabelul nr.

350 300 250 200 150 100 50 0 1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 B`rba\i Fe e mi Figura nr. 6 Suicidul la bărbaţi şi femei (1985-1996) 75% B`rba\I Fe i me 25% Tabelul nr. 5 Suicidul în mediul urban şi rural (1985-1986) Anul 1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 Total Urban 70 128 142 124 161 159 155 130 111 154 162 179 1675 Rural 208 148 160 161 197 232 194 224 197 193 227 247 2388 55 .

7 Distribuţia suicidului 42% 58% Me diul rural Me diul urban Figura nr.Figura nr. sinucideri Mediul urban 63 35 69 39 21 38 68 20 353 Mediul rural 59 65 62 97 45 66 54 26 474 56 . 6 Suicidul pe judeţe în funcţie de mediu (urban-rural) Judeţul Iaşi Bacău Botoşani Neamţ Vrancea Suceava Galaţi Vaslui Total Nr. 8 Distribuţia suicidului 300 250 200 150 100 50 0 1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 Urban Rural Tabelul nr.

9 Sinuciderea pe judeţe în mediul urban/ rural 100 80 60 40 20 0 B ot o ]a n i N ea m \ V ra n ce a Su ce av a G al a\ I V as lu i Ba c` u Ia ]I Urban Rural Tabelul nr. 10 Suicidul pe categorii de vârstă (1985-1996) Nr. 7 Suicidul pe categorii de vârstă (1985-1996) Categorii de vârstă Sub 10 ani 11-20 ani 21-40 ani 41-50 ani Peste 50 ani Peste 70 ani Total Figura nr.Figura nr. de sinucideri 13 312 1507 1590 720 205 4347 1600 1400 1200 1000 800 600 400 200 0 i ni ni ni ni ni an 0a 0a 0a 0a 0a 10 -2 -4 -5 e5 e7 b st st 11 21 41 Su Pe Pe 57 .

Bucureşti. 1991. 1995. 1995. Braşov. Iaşi. 9. în volumul Psihiatrie. 18. Geneva. 12. 1993. Călin – Suicid şi agresivitate. Comisia Naţională pentru Statistică . Marcel – Le suicide. Bucureşti. 1974. Institutul European. 1976. nr. 14.9. 16. Bucureşti. – Teoria şi practica investigaţiei sociale. 1970. Bucureşti. Editura Junimea. Gheorghe – Sinucidere şi anomie. 2. 17. World Books. Editura Şansa. Editura Transcendent. 4. Voicu. 1994. agresivitate şi hermeneutică. Dragomirescu.BIBLIOGRAFIE 1. Bogdan V. – Homosociologicus. Tratat de psihiatrie – Oxford – Ediţia a II-a. 1993. OMS – Causes of Death. Vasile – Metodologia sociologică. Henri H. 11. Rădulescu. 1976. pedopsihiatrie şi psihologie medicală. 8. 1995. 15. Schmidt. Iaşi. Galaţi. Călin – Suicid. Virgil – Psihosociologia comportamentului deviant. Stahl. 3. Pirozynski. în Revista de studii şi cercetări sociale. OMS – World Health Statistics Annual. 1991. Tadeusz – Psihopatologie relaţională. 5. 6. 1994. Editura Porto-Franco. Tadeusz – Polimorfismul conduitelor auto şi heteroagresive. Metode şi tehnici de cercetare sociologică. Abraham – Dialogue with death. Delavrancea. Bucureşti. Scripcaru. Miftode. 1996. Editura Psihomnia. Durkheim. Iaşi. Editat de Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România şi Geneva Initiative Psyhiatry. Quidu. 1994. Paul–Ludwig – Eseu asupra experienţei morţii. Emile – Despre sinucidere. 1992. 58 . Editura Ştiinţifică. Landsberg. Editura Ştiinţifică şI Enciclopedică. Pirozynski. Sorin M. Editura Psihomnia. Scripcaru. Iaşi. Geneva. – Autonomia şi independenţa conştiinţei şi raportul ei cu actul sinucigaş. IaşI. în volumul Psihiatria în societate. 10. Les editions sociales francaises. 7. Editura Humanitas. Paris. 13. 1995. 1992.

pe fondul crizelor economice. creşte semnificativ frecvenţa situaţiilor problematice şi a apelului la autorităţile publice. cu deosebire în segmentul lor educaţional şi asistenţial.DIMENSIUNI PSIHOLOGICE ŞI JURIDICE ALE PROTECŢIEI SOCIALE A MINORULUI PRIN FAMILIA SUBSTITUT Introducere În orice comunitate umană. În primul rând. mai există persoane cu dizabilităţi – uşoare sau severe. ale unei slabe educaţii sexuale şi ale interzicerii avortului. anacronic pe de o parte. politica demografică practicată de la mijlocul deceniului al şaptelea şi până în 1989 a generat o creştere forţată a natalităţii. demersul nostru în care componentele asistenţiale şi juridice pe care le-am găsit nu fac decât să susţină necesara deschidere din perspectivă psihologică a unei noi realităţi. serviciile asistenţiale au procedat la o descentralizare accentuată şi la creşterea rolului strategiilor alternative (în special a plasamentului familial). evidenţiată atât de măsuri guvernamentale. fiind tentat să aibă diverse experienţe care să-l apropie de maturitate –. cât şi de cerinţele implicite ale vieţii cotidiene: familia substitut. În al doilea rând. Pe lângă cei afectaţi de conjuncturile economice nefavorabile. Venirea pe lume a unor copii pe care părinţii nu i-au dorit.). În perioadele mai dificile prin natura lor. în linii generale. prilej de controverse între psihologi. au făcut ca numărul minorilor abandonaţi să crească foarte mult. Cele mai frecvente relaţii de tip asistenţial care includ clienţi minori apar în situaţiile de dezorganizare familială. precum şi de modelul cultural care gestionează economia bunurilor simbolice. precum şi naşterea unui mare număr de copii din relaţii extraconjugale. cu o pondere încă discursivă a demersului psihologic. De aceea. dimensiunile psihologice ale instituţionalizării minorilor proveniţi din familii dezorganizate şi carenţate. presiunii exercitate de către familiile aflate în situaţii speciale. Acest lucru se datorează necesităţii îmbunătăţirii acelei tradiţii a instituţionalizării. în condiţiile absenţei planing-ului familial. al unor politici demografice defectuoase şi al destructurării modelelor familiale tradiţionale. absenţa maturităţii fizice şi intelectuale. jurişti. Soluţionarea problemei minorilor abandonaţi şi a celor abuzaţi a fost şi este legată în mod dominant de construcţia unui sistem instituţional gestionat de către autorităţile publice. existente încă din perioada socialistă. cum ar fi crizele economice şi politice. el prezintă o serie de dezavantaje. b) carenţele de socializare. bazată pe sistemul leagănelor şi al caselor de copii. de aici. sociologi şi asistenţi sociali. clientul minor are o caracteristică aparte dată de absenţa responsabilităţii juridice şi de necesitatea reprezentării lui de către susţinătorul legal în raporturile juridice. minorii se disting printr-o serie de caracteristici care impun utilizarea unor strategii de intervenţie speciale. el fiind dependent economic de familie. Deşi la scara întregii societăţi româneşti acest sistem răspunde încă. epocile de confuzie axiologică şi ideologică. în condiţiile diminuării treptate a resurselor pe care familiile le puteau aloca îngrijirii copiilor. Aflat în plin proces de socializare – supus unor influenţe educaţionale multiple. minorul este victima perfectă pentru unele categorii de devianţi şi marginali. Pentru toţi aceştia soluţia ieşirii din situaţia de criză şi restaurarea capacităţii de funcţionare socială normală provin adesea de la instituţiile asistenţiale. precum şi insuficienţa formării profesionale îi accentuează starea de dependenţă. În fine. precum şi indivizi ale căror probleme sunt generate de disfuncţii în viaţa de familie şi în orizontul socializării. indiferent de gradul de dezvoltare economică. în întârzierea dezvoltării mintale şi afective etc. de tipul de organizare a producţiei şi distribuţiei bunurilor materiale. 59 . pasagere sau permanente –. precum şi din relaţiile extrafamiliale ce reprezintă o practică frecventă în asistenţa socială din România. există indivizi şi categorii de persoane care au dificultăţi în asigurarea prin forţe proprii a resurselor necesare subzistenţei. referitoare la costul ridicat al întreţinerii unui minor în instituţia asistenţială şi la managementul defectuos al instituţiilor de stat. Dintre toate categoriile de clienţi ai asistenţei sociale. minorul nu are (nici măcar în situaţiile de normalitate socială) capacitatea de a-şi asigura prin resurse proprii mijloacele de subzistenţă. ce pot fi grupate în două mari categorii şi pe care atât legislativul cât şi cercetarea interdisciplinară le evidenţiază: a) dezavantaje economice. Pentru a se diminua efectele negative ale instituţionalizării. În România. impun o analiză interdisciplinară şi. orizonturi psihologice grupate în aşa-numitul "sindrom al instituţionalizării" (care constă în dificultăţile minorului de a stabili şi întreţine raporturi sociale pozitive. dar mai ales „subiect de prima pagină” atunci când în mass-media din ţară şi din străinătate s-a dorit o „depunctare” a României în contextul culturii şi civilizaţiei europene.

nu pot beneficia de ocrotire în cadrul familiei naturale. Respectiva familie poate să-şi asume responsabilitatea ocrotirii minorului fie pe o perioadă determinată de timp (în cazul plasamentului şi al încredinţării). A recurge la datele ştiintei (psihologice. sociologice. Iaşi. iar în privinţa adopţiei să fie prioritară adopţia naţională. căruia literatura de specialitate i-a consacrat puţine lucrări. cum ar fi firesc. C. Atribuţii.De asemenea. am considerat necesară examinarea multidisciplinară (psihologică. neglijenţă. creşterea rolului organizaţiilor nonguvernamentale în protecţia minorului contribuie la optimizarea prestaţiilor asistenţiale. încredinţare şi adopţie. socială şi juridică specială precum şi de un mediu educogen adecvat este o încercare de a sensibiliza şi. abandon. Copiii mici (0-3 ani) instituţionalizaţi ori din familiile substitut reprezintă categoria cea mai vulnerabilă. "Mijlocul elementar şi fundamental de protecţie pentru copiii în dificultate este de a-i menţine în familia biologică atâta timp cât aceasta este în interesul minorului. motivate care. psihologic vorbind. a unui climat trăit în mijlocul celor dragi. în vederea apărării intereselor minorului. a unei copilării fericite. este necesară plasarea într-un mediu cât mai apropiat de mediul familiei biologice. a merge pe linia cercetării ştiinţifice înseamnă a examina problema în ansamblul ei şi a oferi soluţii cuprinzătoare. asistenţială şi juridică) cât mai detaliată a problematicii încredinţării în vederea adopţiei. caracterizat printr-un retard accentuat la nivel motric. IPOTEZE ŞI CERCETĂRI ASUPRA CONSECINŢELOR INSTITUŢIONALIZĂRII PRECOCE 50 N. p. în ultimă instanţă. Această lucrare despre copiii care au nevoie de o asistenţă psihologică. I. mediul fizic şi climatul afectiv. necesitatea unei noi abordări a adopţiei prin familia substitut şi a consecinţelor psihologice ce decurg din aceasta. în condiţii de mediu familial carenţial. Administraţia publică locală. Iftimie. 60 . În cazul minorilor care. Pepelea. din punct de vedere al apartenenţei etnice. de dezertism familial şi în condiţii de scindare a ocrotirii părinteşti prin deces. al caracteristicilor colectivităţii. Rezultă de aici că. trebuie să beneficieze de condiţii materiale corespunzătoare unui nivel de trai civilizat şi de un climat afectiv apropiat mediului familial. fiind necesară instituirea tutelei. 1994. Autoritatea Tutelară trebuie să fie preocupată de plasamentul şi încredinţarea în familia lărgită. Copiii care. juridice) pentru a fundamenta şi propune măsuri care să amelioreze educativ situaţia acestor copii înseamnă a veni în sprijinul celor care lucrează în casele de copii şi a celor care pot lua decizii în acest sens. Mai mult chiar. de a oferi argumente pentru necesitatea intervenţiei în scopul ameliorării sau preîntâmpinării tulburărilor evolutive. Dacă ne gândim ce înseamnă pentru aceşti copii absenţa unei iubiri familiale. în situaţii de excepţie. corelată cu decăderea din drepturile părinteşti şi cu adopţia. fie definitiv (în cazul adopţiei). să prezinte valoare practică. Moroşanu. Analiza acestor situaţii face apel deopotrivă la studiile de teorie din domeniul psihologiei. care urmăresc. 95. asistenţiale. TEORII. asistenţei sociale şi dreptului civil. Serbina. Cronica. experienţial şi. N. În asemenea situaţii. nu mai putem fi indulgenţi cu neglijarea acestei probleme din punct de vedere material şi nici din punct de vedere pedagogic. Acest studiu ridică problema asigurării continuităţii generaţiilor prin urmaşi în situaţii dificile. Comunităţile de copii din instituţiile de protecţie sunt atinse de sindromul de instituţionalizare. Servicii. influenţele unui mediu rigid şi sărac afectiv fiind resimţite puternic atât la nivel fizic cât şi la nivelul personalităţii. ne-au determinat să realizăm un studiu teoretic şi experimental asupra instituţionalizării copilului antepreşcolar. Când dezvoltarea copilului nu poate avea loc în familia biologică. mai ales. a unor bucurii irepetabile. dincolo de aspectul euristic.M. din diverse motive. Dată fiind frecvenţa cazurilor de ocrotire a minorului prin plasament. cognitiv şi socio-afectiv. tradiţiei şi culturii"50. fie la creşterea şi educarea în cadrul unei familii substitut. sunt şi vor fi încredinţaţi spre ocrotire societăţii. pedagogice. argumentele specialistului psiholog sunt considerate complementare şi nu implicite. educaţional favorizând apariţia sindromului de instituţionalizare şi acela încă nenumit în cadrul familiei substitut. stimulant. precum şi la practica autorităţilor tutelare de la diverse eşaloane ale administraţiei publice locale. scindare soluţionată prin instituţionalizarea în leagăn şi în casa de copii dar şi prin substitut familial. Interesul pentru problematica complexă a ocrotirii şi educaţiei copilului privat sau dezavantajat de familie. deşi. de aici. formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului este defavorizată. se poate proceda fie la instituţionalizare (despre dezavantajele căreia am vorbit). asigurarea unor condiţii de viaţă materială şi de climat afectiv şi educativ cât mai apropiate de cele proprii familiilor normale. Studiul de faţă se vrea o pledoarie bazată pe argumente în favoarea acestor copii a căror evoluţie este îngrădită de un mediu securizant sub aspectul protecţiei dar extrem de limitativ sub aspectul emoţional.

Goldfarb consideră că perioada critică pentru apariţia unui handicap permanent este deprivarea afectivă în primele şase luni de viaţă iar Bowlby vârsta cuprinsă între 3 luni şi 4 ani. “Omul căruia. i s-a refuzat dialogul. devine un ambalaj gol.31. Paris. ca sugar. comparând copii care au trăit din cea mai fragedă copilărie într-o familie adoptivă cu copiii altei grupe. 1978. Aceste teorii postulează că evoluţia normală a copilului este determinată de o legătură afectivă. Cercetările efectuate de şcoala vieneză (Ch. ele direcţionând evoluţia psihică într-un sens care. care. H. Cele mai pesimiste previziuni le are Spitz care pronostichează tulburări corporale. ocrotirea adecvată de către mamă este aproape inutilă” spune Bowlby care în lucrările 51 Drăgoi Călin . de una şi aceea. Spitz. există o sensibilitate mare. sentimentul instabilităţii propriei existenţe. Retardul motric caracteristic copiilor instituţionalizaţi este considerat de Spitz tot un efect al inexistenţei unei relaţii emoţionale bilaterale între copil şi substitutul său matern. copilul este supus unei despărţiri care durează mai mult de 3 luni. K. R. p. Influenţele mediului social din prima copilărie acţionează pregnant. în afără tulburărilor evolutive intelectuale şi afective. considerând decisivă afectivitatea mamei în primul an de viaţă.PopescuNeveanu . Lucrarea să “Deprivation of Maternal Care”. orfelinate. EDP. Inexistenţa unei persoane de contact constantă în perioada primei copilării va perturba evoluţia normală. Deci. Cercetările întreprinse îi vor argumenta lui Bowlby teoria referitoare la urmările târzii ale lipsei dragostei materne. creând stări de anxietate. Cea mai importantă influenţă asupra copilului în primul an de viaţă este legătura cu mama sau cu persoana care o înlocuieşte pe mamă. vezi şi P.organizatorul psihic care face posibilă formarea Eului şi a Supraeului.Optimizarea procesului instructiv .Buhler. M. În studiul întreprins. în primul an de viaţă. dificultatea învăţării unor comportamente sociale. Mama este . Bucureşti. au trăit într-un orfelinat fiind ulterior adoptaţi. nu va mai putea fi schimbat. Albratros. în sensul unei dependenţe extreme sau a unei distanţări. 1962. Le premiere annee de la vie. Presses Universitaries de France. odată conturat.Goldfarb şi cercetările lui Bowlby au înregistrat grave retardări intelectuale şi importante tulburări evolutive ale copiilor .Sturm. Goldfarb a efectuat o cercetare (1943-1949). 52 Spitz Rene . Bowlby presupune că. 2) În timpul primilor 3 . între mamă şi copil. este probabil că această despărţire să determine o tulburare de durată a relaţiilor obiectuale. sanatorii. începând cu cel mult a 6-a lună de viaţă şi până la 3 ani.Wolf. Dar. care scade în toată perioada copilăriei. fiind doar o încercare de sistematizare a rezultatelor cercetărilor întreprinse în domeniu. 1968. p. respectiv un proces de învăţare. vastele studii ale psihiatrului newyorkez W. copilul îşi schimbă prea des persoana de contact. sensibilitate la influenţele lumii externe. I. Efectele negative ale vieţii din orfelinate sau spitale au fost denumite de către Spitz “hospitaslism”51.educativ în casele de copii.4 ani de viaţă. cercetătorul a stabilit.De la naissance e la parole. “După vârsta de 12 luni. motivate de trăirea situaţiilor frustrante.26. interacţiune numită de acesta “legătură” (attachment). El ajunge la concluzia că “sărăcia afectivă” nu este nici frecventă şi nici necesară în cazul unei despărţiri timpurii de mamă. care. Hertzer. o retardare a limbajului.conform teoriei lui Bowlby . în primul rând. În publicaţia să “Maternal Care and Mental Health”. 1981. Bowlby asupra instituţionalizării la vârste mici (0-3 ani) au ca fundament teorii de inspiraţie psihanalitică. Prezentarea acestora.i persoană maternă.Consecinţele nefaste ale instituţionalizării asupra copiilor antepreşcolari au făcut subiectul a numeroase cercetări efectuate în spitale.Spitz). există o perioadă critică în care are loc un proces de formare. Bucureşti. 3) În această perioadă. psihicul trebuie supus influenţei unui organizator dacă se doreşte desfăşurarea unei evoluţii normale. p. un concept care cuprinde atât retardările psihice cât şi pe cele fizice referitoare la stadiul evolutiv dar şi la sensibilitatea crescută la infecţii a copiilor care sunt instituţionalizaţi. ulterior nu mai poatefi recuperat. 61 . Goldfarb. suficientă cantitativ şi calitativ. Ed. aspecte explicate ca fiind reacţii la privarea de afectivitate maternă. în capitolul de faţă.Gindl. mort sufleteşte. lipsa “încrederii primordiale” care să permită dezvoltarea capacităţii de a stabili relaţii intime şi de parteneriat. un client al instituţiilor de ocrotire” spune Spitz52. Bowlby accentuează asupra importanţei “unei forme speciale de interacţiune”ce se stabileşte. cuprinde rezultatul tuturor cercetărilor sale. nu are pretenţii de exhaustivitate. Bowlby descrie efectele instituţionalizării timpurii în optica aceleiaşi teorii a “deprivării afective”.Dicţionar de psihologie.Durfee. Între 3 şi 12 luni. apaţie. Cercetările devenite clasice efectuate de către R. Bowlby identifică variate aspecte ale condiţiilor din leagăn care constituie obstacole în formarea unei baze afective: 1) Copilul nu are posibilitatea realizării unei legături stabile (de tip acţiune-reacţiune) cu o persoană de contact. Goldfarb este adeptul opiniei că traumele determinate de către neglijarea afectivă nu pot fi compensate nici prin afecţiunea unui mediu stimulator şi nici prin tratament psihologic. impulsivitate crescută şi capacitate de concentrare redusă.315. intelectuale şi afective ireversibile ale copiilor frustraţi afectiv.

Gauthier. Coleman şi Provence. Coleman şi Provence în 1957 au arătat existenţa unei retardări evolutive în cazul copiilor care aveau mame depresive iar Prugh şi alţii la copii care proveneau în urma unor căsătorii nereuşite cu mame psihotice şi depresive. partial chiar subnutrit. combinată cu frecventa schimbare a persoanelor de contact şi stimularea insuficientă) nu vor inhiba evoluţia intelectuală şi afectivă în măsura în care (de exemplu cazul adopţiunii) este posibilă trecerea într-o relaţie stimulantă de durată. Sintetizând teoriile “deprivării afective” ale lui Goldfarb. Un alt grup de studii şi cercetări. În toate cazurile. Spitz şi Bowlby sunt consideraţi clasici fiindcă rezultatele alarmante ale cercetărilor lor au atras atenţia asupra condiţiilor de viaţă din orfelinate. p. Geneva.ca suport emoţional . rezultă o ipoteză generală: sugarii care sunt despărţiţi de mamă şi sunt crescuţi în instituţii suferă grave tulburări psihice (afective şi intelectuale) care.explicând prin lipsa acesteia nu numai dezechilibrele afective (Bowlby). Cauza handicapului o reprezintă dragostea maternă insuficientă. după o perioadă îndelungată de instituţionalizare devin ireversibile şi care persistă chiar şi după ce se obţine o bună îngrijire individuală. . Coeficientul evolutiv (QE) depinde de stimularea care are lor prin intermediul mediului dar este independent de prezenţa constantă a unei persoane de relaţie.ca factor ce mediază interiorizarea de către copil a conduitelor sociale . Ori s-au prezentat doar efecte de scurtă durată sau în cazul adolescenţilor şi adulţilor.sale mai târzii va fi mai puţin drastic. Wolff S. nu s-a putut dovedi cauzalitatea directă între instituţionalizarea timpurie şi absenţa sentimentelor materne faţă de proprii copii”54). Sugarii au nevoie de o singură persoană de contact. ci şi tulburările cognitive (Goldfarb) şi chiar retardul psiho-motric (Spitz). Aceste studii încearcă să demonstreze că instituţionalizarea timpurie (prima copilărie într-un orfelinat. au depus eforturi în vederea valorizării experienţelor din prima copilărie şi a efectelor acestora pentru evoluţia ulterioară. 1957. s-au căutat trăiri deprivante în prima copilărie pentru a se putea postula aceste tulburări ca fiind efectele de durată ale tulburării afective”.Enfants perturbes. În cazul unei stimulări insuficiente. Spitz. O altă limită a cercetărilor clasice este punctul de vedere reducţionist care neglijează faptul că întârzierile şi tulburările afective au fost măsurate în condiţii de instituţionalizare. mare parte dintre copiii insuficient îngrijiţi trăiesc în familie. constantă. Criticile aduse acestei teorii au ca argument faptul că una din cercetările empirice efectuate de aceşti autori nu confirmă în totalitate ipoteza generală. 55 Notă: QE-ul exprimă condiţiile nebiologice şi negenetice în care trăieşte un copil (integrarea sistemului nevromuscular. Paris. care prezentau tulburări comportamentale. Chiar dacă cercetările lor empirice şi ipotezele emise n-au putut fi confirmate. Deci. starea generală a sănătăţii. Concepţia pe care se bazează aceste noi cercetări neagă atotputernicia trăirilor din prima copilărie. Coleman şi Provence (1957). prin intermediul stimulării. Teoriile deprivării afective absolutizează rolul mamei . cu toate că. consecinţe considerate ireversibile şi determinante pentru constituirea unei personalităţi disarmonice: ”Prelucrara metodică face ca aceste concluzii – ireversibilitatea tulburărilor psihice – să apară mai mult decât problematice. extinzând perioada critică până la 3-4 ani şi considerând dificultăţile formării unei legături în al doilea an de viaţă ca fiind “foarte mari”. deci într-un mediu fizic şi socio . exigenţelor actuale privind reprezentativitatea grupelor de control şi de cercetare a fiabilităţii. Schaffer şi Enerson (1976) au dovedit că. Bowlby şi ale predecesorilor lor. p.şi capacitatea copilului ajuns la maturitate de a avea legături sau relaţii normale. a semnificaţiei de destin a primelor relaţii cu mama şi efectul traumatic ireversibil al despărţirii de mamă. mod de alimentare. validităţii şi obiectivităţii metodelor de măsurare şi a controlului factorilor care pot interveni şi vicia rezultatul”53. cuantumul evolutiv (QE)55 a fost considerat ca măsurând efectele definitive asle deprivării de instituţionalizare. Wooton ca şi Ernst şi Luckner (1985) au criticat conceperea unilaterală a studiilor clasice care neglijează deprivarea afectivă şi senzorială din familie.Maternal Care and Mental Health. mai ales a efectelor de durată ale experienţelor frustrante şi a modului cum pot fi acestea influenţate pedagogic şi psihoterapeutic. World Health Organization. cuantumul evolutiv poate fi mărit. stimulare de către mediu). QE-ul scade chiar în condiţiile prezenţei mamei. . Hunt (1976). copilul a fost insuficient stimulat. De asemenea. În cercetările clasice asupra consecinţelor instituţionalizării. 62 . O altă critică are în vedere tonul ultimativ şi grav referitor la consecinţele privării de afectivitate. 1971. în mare măsură.educaţional carenţial. teoria lui Bowlby desemnează un determinism indiscutabil între prezenţa mamei .209. În 53 54 Bowlby G. D. Denis (1960).49. S-a neglijat confortul fizic şi psihic şi calitatea stimulării oferite de mediul în care copilul a crescut după faza de deprivare afectivă. Goldfarb. Una din critici are în vedere condiţiile tehnice şi metodologice ale cercetătorilor ale căror rezultate sunt considerate discutabile:”Cercetările practice întreprinse nu corespund. de dată mai recentă.

iar în primele două sub medie. EDP. dacă condiţiile de mediu se normalizează şi dacă copilul dispune de un potenţial ereditar pentru a le putea exploata. Cât de rapid funcţionează dezvoltarea copilului la sdchimbările mediului a fost demonstrat de către Schaffer printr-un experiment cunoscut. 56 57 Macavei Elena . reacţionează la existenţa unui mediu nefavorabil. influenţe asupra evoluţiei viitoare) dar se demonstrează necesitatea îmbunătăţirii continue a calităţii îngrijirii copiilor. Sindromul de instituţionalizare – definirea conceptului. parţial. mijloacele socio-educaţionale. existenţa unei structuri psihice “fixată”odată pentru totdeauna ca urmare a frustrărilor afective precoce (chiar dacă deprivarea afectivă are. QE-ul a scăzut imediat după internare şi a revenit la normal după externare. întâlnim o diversitate de termeni utilizaţi pentru a desemna totalitatea consecinţelor nefaste ale vieţii de orfelinat . cu puţin timp înaintea ieşirii şi la trei luni după întoarcerea în familie. p. Cioată Elena . 1. au fost descrise tulburări evidente ale comportamentului şi întârzieri serioase în evoluţia copiilor din orfelinate. QE-ul a fost estimat cu puţin timp înaintea intrării în orfelinat.Optimizarea procesului instructiv educativ în casele de copii.”. 1981. Cu acelaşi sens ca şi sindrom de instituţionalizare întâlnim la Elfriede Wegricht conceptul de sindrom de deprivare: ”întârzierea senzorială”.instituţiile care se caracterizează prin instabilitatea unui contact intensiv între sugari şi personalul de îngrijire QE rămâne în limitele normalului. prin urmare. Rezultatele cercetărilor referitoare la sindromul de instituţionalizare au avut un efect puternic asupra unor factori administrativi .107. Întârzierile în dezvoltarea antepreşcolarilor din instituţiile de ocrotire nu pot fi recuperate fără o normalizare a condiţiilor de mediu. capacităţile intelectuale şi existenţiale şi comportamentul social. Vom defini conceptul “sindrom de instituţionalizare” ca fiind retardarea psihomotrică şi socioafectivă care se manifestă cu diferite intensităţi la copiii din instituţiile de protecţie. În cazul sugarilor din leagăn QE-ul nu s-a modificat şi la fiecare testare a rămas în limitele normalului. mai precis prin sărăcia repertoriului motric. În acesta (ultimul). cognitivă. cognitiv şi socio . 58 Drăgoi Călin . cu cât vârsta copiilor deprivaţi este mai mică. Evoluţia normală este determinată de condiţiile specifice de mediu.“retardare de instituţionare”56. etiologie Începând cu anii 30. 63 .31. Autorul defineşte deprivarea ca fiind “insuficienţa globală de stimuli” şi deci cauza retardării: “atât funcţiile biologice cum ar fi creşterea. 12/1979. afectivă şi socială (caracteristică copiilor din orfelinat) suferinţa fiind extinsă şi asupra organismului şi a “comportamentului infantil”57. “neprivilegiaţi”. Nu se poate susţine.Consecinţele psihologice ale experineţei de instituţionalizare. Apariţia sindromului de instituţionalizare semnalează existenţa unei dezarticulări. Sindromul de instituţionalizare reprezint o problemă cu atât mai gravă. “sindrom de instituţionalizare” şi pentru a numi acele grupuri de copii a căror dezvoltare este primejduită: “defavorizaţi”. contact intensiv cu copiii şi activităţi educaţionale zilnice. Bucureşti. “Acest experiment este un argument în favoarea ipotezei că atitudinile autonome ale maturizării reapar rapid în cazul în care mediul este suficient de stimulativ pentru copil”. Ed.Familia şi casa de copii. manifestări. În concluzie. În cazul sugarilor din spital. p. factori educativi convergenţi. Bucureşti. se poate obţine o evoluţie ulterioară normală sau chiar mai bună decât media. În literatura de specialitate. “sindrom de deprivare”. evoluţia motrică era conform vârstei. “deprivaţi “.afectiv. au stabilit că. El a comparat sugarii care trăiau într-un spital de copii cu sugarii dintr-un leagăn de carantină cu multe îngrijitoare. Sindromul de instituţionalizare se manifestă prin elaborarea lacunară a comportamentului.1989. al unui dezechilibru între trebuinţele biologice şi afective ale copilului şi posibilităţile de satisfacere a lor.organizaţionali ai unor leagăne şi case de copii care au conşţientizat pericolul unui mediu fizic şi socio . Denis (1960) a comparat două orfelinate sărace cu unul foarte bine dotat material. p. etc. Complexa problematică a ocrotirii şi educaţiei copilului privat sau dezavantajat de familie a făcut subiectul unor cercetări care au demonstrat existenţa particularităţilor dezvoltării psiho-motrice şi socio-afective influenţate de practicile de creştere ale copiilor. situaţie în care impactul mediului asupra evoluţiei lor este determinant. copilul depăşind retardarea de instituţionalizare. rezultatele cercetărilor referitoare la importanţa mediului în dezvoltare.educaţional stimulant “Situaţia se dramatizează în cazul copiilor internaţi în instituţii cu sarcini de asigurare a asistenţei medicale dar care neglijează munca de educare şi climatul de avitaminoză afectivă”58. Litera. climat afectiv. creşterea ponderală şi motricitatea globală ca şi limbajul.33. în Revista de pedagogie nr.

stereotipii motorii (legănatul. în încercarea de a găsi cauzele retardării de instituţionalizare. în principal. Instituţia oferă un mediu securizant sub aspect protector. omiţând sau minimalizând altele (vezi Spitz. sindromul se manifestă prin dificultăţi de înţelegere şi un limbaj foarte sărac. 64 . în Revista de Pedagogie. Factori ce ţin de mediul fizic D. inhibaţi social. sex şi structuri ereditare. Bowlby consideră această tendinţă. Etiologia retardului psihomotor şi socioafectiv este complexă. au o mare valoare pentru predicţia consecinţelor instituţionalizării. venite pe fondul vulnerabilităţii biologice şi psihice declanşează stări de nervozitate colectivă. cognitive. accentuau anumite aspecte. marcate de crize de afect (plâns şi furie. cu perioade de latenţă şi regresii ce ridică mari probleme educative. 61 Vezi Teoriile clasice ale deprivării afective .Spitz. Elemente de climat afectiv C. Bucureşti. Notă: apare imediat după trecerea primului an de viaţă şi constă în comportamentul tipic copiilor crescuţi în instituţii de a se agăţa de fiecare persoană nou venită. de a se “da în spectacol” pentru a fi remarcaţi. 63 Cioată Elena . bolnavi neuropsihici şi au suportat traumatisme prenatal sau postnatal. dezvoltarea cognitivă a copiilor foarte activi nu este sever prejudiciată. în condiţii de instituţionalizare timpuriu. Teoria sa este destul de controversată. Manifestările fizice. de foarte multe ori. 1989. cu învestiţii de răbdare şi mult tact din partea personalului. dar care se destramă tot atât de uşor. raportate la: temperament. Cert este faptul că dezvoltarea biologică şi psihică are. în aceste condiţii. Ecuaţia personală a copilului B.Consecinţele psihologice ale experienţei de instituţionalizare. sociale şi afective ale sindromului de instituţionalizare sunt consecinţe ale “nevrozei de abandon” şi ale neglijării copilului de către adultul . un caracter sincopat. Ed. *Manifestările afective ale sindromului de instituţionalizare constau în stări emoţionale negative cu accente stridente. acest punct de vedere constituind sursa a numeroase polemici între cercetători. care nu satisface nevoia copiilor de a fi iubiţi şi de a manifesta propriile sentimente. Copiii din instituţiile de protecţie provin. S-au dat diferite explicaţii intimităţii relaţiei mamăcopil . unele au înclinat spre interpretarea relaţiei exclusiv prin trebuinţa mamei de a se investi efectiv în 59 60 Macavei Elena . un precursor al răcelii sentimentale. Factori ai mediului socio-educaţional. unele dintre ele conturate încă din primul an de viaţă.substitutul matern. Goldfarb. Acceptarea psihologică a copilului în familie şi relaţiile normale cu mama asigură cadrul dezvoltării biologice şi psihologice a copilului. Retardul biologic şi psihic poate fi recuperat în timp. Bowlby. A. Deteriorarea sau destrămarea acestor relaţii generează starea de frustrare cu consecinţe severe asupra dezvoltării copilului. Litera. Elementele generatoare ale sindromului de instituţionalizare pot fi grupate în: A. Carenţa afectivă provoacă copiilor stări emoţionale negative (anxietate. p. agresivitate şi autoagresivitate) şi atitudini revendicative (gelozie. posesivitate). Cercetările efectuate asupra vieţii din orfelinate au născut teorii şi ipoteze care. “Observarea sistematică a copiilor din leagăn a argumentat ipoteza că instituţionalizarea după naştere şi în primele luni de viaţă constituie un handicap pentru dezvoltarea biologică şi psihică a copilului”59.Familia şi casa de copii. Potenţialul biopsihic nativ al copilului este ameninţat de factori eredocolaterali. B. Restricţiile vieţii în colectiv. Un copil foarte activ solicită în mod repetat atenţia celor din jur şi îşi introduce astfel o mai mare variabilitate în cantitatea de stimulare (şi poate o creştere globală a stimulării) comparativ cu un copil inert. din părinţi alcoolici.106. 62 Efectele târzii ale lipsei de iubire au fost studiate îndeosebi de Bowlby. agresivi. Sindromul de instituţionalizare se manifestă în plan social prin: comportament ce pendulează între refuzul comunicării şi “incapacitatea păstrării distonanţei”60.* În planul dezvoltării fizice sindromul îşi semnealează prezenţa prin: motricitatea generală limitată care nu permite maturizarea osteomusculară cu repercursiuni asupra manualităţii şi elaborării mersului şi deprinderi de igienă automatizate cu întârziere. de a intra foarte uşor în relaţii cu adulţii. “zestrea” ereditară diminuând considerabil şansele de evoluţie normală. apaţie) care blochează procesul învăţării61 şi au influenţe asupra unor dimensiuni ale personalităţii62. sunt în modparticular afectaţi. Caracteristicile copilului. Teoriile hospitalismului). Astfel. dificultăţi în interiorizarea unor conduite sociale (datorită numărului redus de modele comportamentale şi de limbaj). El opina că este urmarea unei incapacităţi relaţionale rezultată în urma multiplelor traume datorate despărţirilor repetate de persoanele cu care copilul a reuşit să lege relaţii afective. Unele atribute personale pot contracara apariţia întârzierii în dezvoltare. Cercetările care au urmărit variabila sex au demonstrat că băieţii sunt în mod particular mai vulnerabili faţă de experienţa de instituţionalizare63. este acceptată o conluzie relaţiv neutră: Climatul de avitaminoză afectivă nu determină personalitatea şi comportamentul dar le influenţează. In final. 12/1979. suptul degetului). * În planul abilităţilor intelectuale. Copii cu relaţii interpersonale nesatisfăcătoare. dar sărac afectiv. Răspunsurile individuale faţă de experienţa instituţionalizării sunt.

Restricţiile programului îi ale vieţii în colectivitate. se observă că este vorba despre un profesor activ. Vulnerabilitatea biologică şi psihică provocată de carenţa afectivă maternă.absenţa mamei. Destrămările relaţiei mamă-copil. Există mii de posibilităşi d mediu înconjurător şi se poate afirma că un copil crescut în unul din aceste medii va învăţa ceea ce mediul îi va preda. educarea lui. conduite interpersonale. ceea ce explică parţial. ei au acelaşi dascăl: mediul fizic înconjurător.alţii. unde mediul fizic a fost “redus la tăcere”prin uniformitate şi monotonie coloristică şi auditivă. norme sociale. Carenţele mediului socio-educaţional constituie o altă cauza a retardului biologic şi psihic şi al progreselor lente în dezvoltarea copilului. 65 . D. În acest orfelinat. distrugând dorinţa de a explora puţinul pe care mediul îl oferă. Crizele de adaptare se manifestă prin anorexie (negativism alimentar).absenţa intimităţii constante adult/substitut matern-copil cât şi în mediul intern: . irascibilitate. se accentuează în condiţiile deplasării copilului dintr-o secţie în alta şi a schimbării personalului. omniprezent. dîmpotrivă. Dacă mediul fizic este privat de autoritate şi transformat în teren neutru. refuzul comunicării (apaţie. . în lucrarea Jurnal de psihologie genetică (1960) descrie un orfelinat din Teheran. să se aşeze singuri şi numai 15 la sută erau capabili să meargă la vârsta de la 3 la 4 ani. o cauză a retardului datorită stimulării senzoriale.) au repercursiuni în realizarea identităţii de sine a copilului antepreşcolar instituţionalizat. Acesta poate fi însoţit de climate şi zgomote de fond variate dar îi învaţă aceleaşi ucenicii. esenţial de altfel pentru dezvoltarea biopsihică normală a copilului. nu în ultimul rând. Diferenţele între copii încep să se manifesdte atunci când au profesori diferiţi. care nu încetează să corecteze şi să pedepsească copilul. în frustrează pe acesta de satisfacerea trebuinţelor primare. Interacţiunea copilului cu mediul social nu trebuie să fie o acţiune sterilă. Weyne Dennis. Universul socio-afectiv şi moral al copilului nu este un dat: el reprezintă “subiectivitatea” laboriosului proces de interiorizare treptată a şirurilor de acte. C. Situaţiile frustrante care împiedică dezvoltarea normală a copilului în primii ani de viaţă au sursa în mediul extern: . Cu alte cuvinte. în contextul relaţional eu . . conduce la blazare. lipsa contactelor cu mediul exterior. ucenicia este dintr-o dată mult întârziată. monotonia coloristică şi auditivă. mediul fizic trebuie să fie activ. Teorii cum sunt: “teoria instinctului primar de cramponare sau a instinctului filial” a lui Hermann Imre.rezultat al unei îndelungate ucenicii sociale. numai 14 la sută dintre copii erau capabili să se deplaseze în patru labe la o vârstă de la 1 la 2 ani: 42 la sută dintre ei puteau. În instituţiile de protecţie (în cele cu atribuţii sanitare. tandreţe. sensibilitatea la îmbolnăviri. în timp ce îl învaţă regulile jocului. Uniformitatea formelor. absenţa evenimentelor personale care să-i jaloneze existenţa (sărbătorirea zilei de naştere. distrofia. pur şi simplu cadrul unde se desfăşoară ucenicia. altele au înclinat spre interpretarea relaţiei exclusiv din nevoia de securitate a copilului (Bowlby). primirea unei jucării. deci neexersarea cunoaşterii senzoriale. determinând dezechilibrul biologic şi psihic numit de Gueux “sindromul carenţei materne” ce constituie una din cauzele crizei de adaptare a copilului. ca interiorizare treptată a unor forme variate de conduite umane desfăşurate conform anumitor cerinţe sociale. Revenind la problema sindromului de instituţionalizare. de alimentare. având la bază motivul de dependenţă şi frica de separaţie. Factorii esenţiali ai mediului socioeducaţional sunt: relaţia adult-copil şi ambianţa stimulativă creşterii şi educării copilului. ea trebuie să aibă ca finalitate dezvoltarea identităţii de sine şi autonomia copilului. comunicare în ambianţa normală de acceptare psihologică a copilului. Dar. la aceeaşi vârstă. Teoriile pedagogice consideră adesea mediul ca pe ceva inert. putem spune că factorii mediului fizic reprezintă una dintre cauze. sensibilitate la îmbolnăviri. interiorizarea unor anumite conduite sociale ( prin socializare şi joc) şi. Pentru ca un copil să înveţe legile fundamentale ale lumii fizice. nervozitatea. teoria “susţinere-manipulare” a lui Winnicot şi alţii au scos în evidenţă caracterul exclusiv instinctiv al relaţiei ataşament mamă-copil. la stare de dezinteresare a copilului. copilul fiind frustrat de o relaşţie afectivă constantă. etc. maturizarea socio-afectivă a copilului . la început.condiţia de “refuzat”(abandonat) trăită de copil ca insecuritate afectivă. Acest cerc vicios are drept consecinţă instalarea sindromului de instituţionalizare. tiranic. acţiuni. închidere în sine) cu adultul (substitut matern). Dar. cu tot haloul trăirilor subiective .va constitui condiţia fundamentală a integrării lui sociale ulterioare. dacă se consideră mediul fizic înconjurător ca un “dascăl”. în special) mediul fizic îşi pierde total “rangul de dascăl” fiind.îngrijirea copilului (Freud).stil impersonal de creştere (avitaminoză afectivă). o excursie.

de aceea are o importanţă decisivă pentru istoria psihologică a individului.subsistemul copiilor instituţionalizaţi.de instituţionalizare . O asemenea realitate – căreia i se adresează şi pe care intenţionează să o schimbe asistentul social . fondul biopsihic normal permite recuperarea în timp a acestui decalaj dar numai în condiţiile unui program educativ consistent. consecvent şi individualizat. cu excepţia cazurilor de debilitate sau deficienţă congenitală. degradare. fie că este vorba de o colectivitate umană. Importanţa educaţiei este minimalizată şi chiar ignorată în unele instituţii de ocrotire (situaţie întâlnită şi descrisă în capitolul de prezentare a cercetării practice).subsistemul spaţiului fizic.este şi problema sindromului de instituţionalizare ca efect malefic al unei defectuoase funcţionări şi dotări a instituţiilor de protecţie a copiilor.subsistemul personal de îngrijire. un mediu social degradat sau o familie carenţială (cu disfuncţii economice. marginalizare socială.traumatisme ante şi postnatale. satisfăcând nevoi prezente.în Revista de Psihologie. . educaţie şi dezvoltare normală”. schimbare. motricitatea. lipsa spaţiului special amenajat privează copilul de “esenţa şi raţiunea de a fi a copilăriei” . pe care copii le copiază. „Patrimoniul psihologic” al asistenţei sociale şi sindromul de instituţionalizare Asistentul social are un status destul de precis reflectat într-un “spaţiu social” printr-un sistem de concepte semnificativ. Această situaţie face ca problema sindromului de instituţionalizare să fie înscrisă între obiectivele acţiunilor de asistenţă 64 Macavei E. socializându-se. . boli) cu “handicapul secundar” . biologice. nr. Sindromul de instituţionalizare ca retard psihomotric şi socioafectiv generat de stresul de substimulare şi de climatul de avitaminoză afectivă.Mediul social pentru copiii instituţionalizaţi oferă prea puţine modele comportamentale şi lingvistice. ajutor.(explicat prin factori socioconjuncturali: separarea de familie. Manifestarea sindromului de instituţionalizare semnalează şi o exploatare insuficientă a activităţii ludice. Concluzii Sindromul de instituţionalizare ca retard psihomotric şi socioafectiv este generat de cumularea “handicapului iniţial ”64 (explicat prin factori endocolaterali . p. exprimând activităţi şi domenii ce aparţin de esenţa socialului: acţiune. copilul aspiră la condiţia de adult.subsistemul stilului de convieţuire. 2. Apariţia sindromului de instituţionalizare în totalitatea manifestărilor sale (pe plan afectiv. cognitiv. intervenţie. stressul de subsolicitare şi carenţele mediului socio-educaţional). le imită fără discernământ. Primii ani de viaţă în condiţii de instituţionalizare determină un evident decalaj de dezvoltare manifestat prin elaborări lacunare ale comportamentului : sărăcia repertoriului motric. terapie. memoria. Prin j o c. . Lipsa de tact şi răbdare a personalului.psihice). indică o lezare a “drepturilor copilului la iubire. juridice sau afectiv . imaginaţia.49 66 . . se structurează şi se dezvoltă gândirea. ambianţa stimulativă a jocului contribuie la compensarea şi neutralizarea tensiunilor psihice. Obiectivul asupra căruia acţionează asistentul social este mult mai complex decât cel vizat de alte domenii. ca agent al transmiterii experienţei şi al socializării.JOCUL. jocul disciplinează intelectul şi voinţa fiind şi un element de sprijin în educaţie. infecţii. cognitiv. Dar. ambianţei şi climatului educativ. afectiv. În joc şi prin joc se exersează senzorialitatea. atenţia.Consecinţele despărţirii de familie asupra dezvoltării psihosociale a copilului . la dezvoltarea psihomotrică şi socioafectivă generală. un individ problemă. efectuându-şi astfel ucenicia socială întrun cadru extrem de limitat. determinate de nevrozele de abandon. fizic şi social) semnalează existenţa unor dezarticulări între susbsistemele instituţiei de ocrotire: . 1/1986. În instituţiile de ocrotire. îl pregăteşte pentru viitor.

profilaxia abandonului şi a desertismului familial dar şi servicii pentru asigurarea unei noi familii copiilor orfani.abandonul real sau aparent (neglijarea) care generează copiilor sindromul nevrozei de abandon. a mamei în special. educaţia”. copiii problemă. Politică. într-un grup destinat să îi asigure alimentaţia. Educaţia familiei pentru acceptarea psihologică a copilului se referă la pregătirea cuplului familial pentru venirea pe lume a copilului. A Guide to Positive Practice. climatul familial devenind cadrul de ambianţă materială.situaţii în care nu pot fi respectate îndatoririle vieţii de familie: deces. Serviciile de profilaxie a abandonului au în vedere supravegherea constantă a familiilor “problemă” cu mediu tensionat şi îndrumarea acestora pentru a preveni destrămarea familiei şi neglijarea copiilor. teorii cu acţiune restrânsă şi tematică precisă (Teoria îngrijirii. Teoria pierderii. 28-46. . “problema de a fi sau a nu fi . afectivă.legitimează asistentul social ca expert în analiza lucidă a situaţiei şi iniţiator de acţiuni ce au ca scop eliminarea problemei. igiena vieţii sexuale.socială a familiei alături de problematica “desertismului familial”(sub toate formele sale)65. nepoţi) sau comuniuni extrafamiliale (concubinaje). Teoria participării şi cooperării)68. 70 Aceste servicii există în ţările vestice care au Programe de Politică socială bine puse la punct şi cadru legislativ adecvat. ce au ca obiective: A. îi dau posibilitatea surpinderii problemei din unghiuri diverse. în găsirea şi instruirea unor familii în vederea adopţiei. plasament familial. de suferinţă fizică şi morală în relaţiile de convieţuire familială.Elements de Theorie et methode sociologique. intervenţia terapeutică în cazul mamei singure traumatizate de evenimente ca : deces. detenţie. Wildwood House. Teoria ataşamentului. spirituală şi morală în care se vor forma copiii.se are în vedere înlăturarea condiţiilor “cauză” de către asistentul social pentru ca teoriile specifice asistenţei sociale. 1965. deces. instabilitate afectivă în relaţiile cu copilul). potrivit legislaţiei. – op. familiilor aflate în dificultate. mediul fizic. convieţuiri quasifamiliale (bunici. numit de Roger Mucchielli şi de alţi psihologi şi sociologi desertism familial. Evitarea internării copiilor în instituţiile de protecţie se bazează pe idea că familia este modul şi mediul adecvat de structurare intelectuală. prin recomandări legate de igiena alimentaţiei. Deprinderea abilităţilor practice şi o bună cunoaştere a asistenţei sociale . ameninţând unitatea şi echilibrul familiei. cu “raza medie de generalizare”67. regim de viaţă şi de muncă echilibrat. Forme ale desertismului familial: (vezi Macavei E. Sindromul de instituţionalizare poate fi abordat cu succes . prin faptul de a se găsi aşezat. England 1991. climat socio . Ed. detenţie) pentru a se susţine reechilibrarea şi refacerea familiei.. 67 Rober Merton . conform psihologului francez Henri Wellon 69. . Tot aici se înscriu şi acţiunile de consiliere şi acordare de ajutor financiar. * pregătirea familiei. Teoria anxietăţii. p. Terapia abandonului are în vedere asigurarea unei familii “substitut” copilului orfan. Pentru copil. boli cronice somatofiziologice şi psihice. asistenţa socială iniţiază servicii speciale70ce au ca obiectiv educarea familiei pentru acceptarea psihologică a copilului. problematica bătrânilor. pentru a se urmări acceptarea psihologică a copiilor din căsătoriile anterioare. pentru acceptarea copilului. de cercetare şi de profesionalizare experimentală poate fi elaborat sub presiunea problemelor din următoarele trei “arii sociale”: grupul şi mediul familial. a bătrânilor dependenţi şi a copiilor problemă66. respingerea familei. soluţii pentru evitarea internării copiilor în instituţiile de protecţie. În perioada prenatală asistenţa socială şi medicală urmăresc : * intervenţia profilactică pentru depistarea din timp a afecţiunilor ce ar influenţa negativ zestrea nativă şi dezvoltarea intrauterină normală a copilului.potrivit lui Merton. 65 Notă: Mediul stabilizat agravat de tensiune şi conflict. Soluţii manageriale vizând înlăturarea cauzelor ce conduc la tulburările de instituţionalizare (personal de îngrijire. familia este. afectează relaţiile de convieţuire dintre soţi. mătuşi.. familiile reconstruite prin recăsatorie. A. mame singure cu probleme sociale. 1971. desfiinţarea căsătoriei putative. De aceea.68). Editions PLON.premise ale abuzului asupra copiilor. Paris. convieţuire formală tensionată de neînţelegeri grave şi conflicte . 68 Martin Davies .The essential Social Workel. întreţinerea. plasamentului familial sau familiilor foster (de întreţinere). prin naşterea sa. 66 Notă: Martin Devis considera că un program de instruire.educaţional).situaţii în care sunt refuzate îndatoririle vieţii de familie: divorţ. .Familia şi copilul în Sociologia franceză contemporană. se urmăreşte: prevenirea şi terapia nevrozei de lactaţie (dezechilibru biopsihic manifestat prin anxietate. toate aceste situaţii prezentând riscul de abandon. securitatea. prevenirea toxicozelor gravidice. * în perioada lăuziei şi a primilor ani de viaţă ai copilului. Legate de problema instituţionalizării. familii foster). volitivă a personalităţii copiilor. 67 . Bucureşti. abandonat sau a cărui dezvoltare este prejudiciată în familie prin servicii specializate. Intervenţia acestor servicii este dirijată şi către: familiile disimetrice (descompletate prin divorţ. Antologie. abandonaţi sau a căror dezvoltare este periclitată în familia de origine (adopţie. despărţire în fapt. abandon. asistenţa socială propune o reţea de servicii. 69 Henri Wellon . p. părinţi şi copii.cit. asigurarea asistenţei medicale şi psihologice pentru supravegherea dezvoltării somato-psihice normale a copilului. B.

3. bazându-se pe o solidă cunoaştere teoretică şi folosindu-şi abilitatea de a surprinde realitatea depăşind empiricul. În studiul întreprins asupra sindromului de instituţionalizare. selectarea şi folosirea unor instrumente specifice în momentul şi contextul adecvat.situaţia generală a subiecţilor studiilor de caz . Metode şi tehnici de cercetare şi intervenţie utilizate Metodologia şi elementele ei componente constituie mijloace sau instrumente intermediare. Instituţionalizarea în leagăne şi în casele de copii trebuie să fie soluţia de excepţie. protejând. Asistentul social din instituţia ai cărei copii prezintă tulburări de dezvoltare. Preocupările teoretice şi metodologice preced. Documentarea şi analiza prealabilă Documentarea şi analiza prealabilă a informaţiilor. Analiza prealabilă este o adevărată “muncă de creaţie”. în acelaşi timp. Documentarea prealabilă ne ajută la “curăţirea” (filtrarea) volumului nopstru de cunoştinţe primare despre domeniul supus cercetării de balastul cunoştinţelor false. Pentru ca acţiunea de ajutor (de sesizare a disfuncţiilor şi de reechilibrare a sistemului) să depăşească amatorismul trebuie utilizată metodologia proprie asistenţei sociale. pornind de la temă. nu pot satisface toate nuanţele şi aspectele spaţiului social vizat. la noţiuni şi concepte conturate. Pentru a realiza o cercetare cu adevărat ştiinţifică. oferă asistentului social informaţii viabile asupra realităţii. că scopul sau obiectul intervenţiei nu se stabileşte în funcţie de metoda sau “tehnica de ajutor” ce urmează a fi aplicat. va elabora un proiect de intervenţie ce vizează înlăturarea cauzelor şi nu tratarea efectelor. În virtutea sistemului de valori promovat de asistenţa socială. metodele folosite vor fi subordonate sistemului de valori şi principiilor deontologice ale asistenţei sociale. Pentru a dobândi aceste cunoştinţe. operaţiunea de documentare a vizat: . Asistentul social. la imagini mai clare. dîmpotrivă. de la imaginea neclară despre realitatea supusă cercetării. Pentru reuşita proiectelor de intervenţie. în mod firesc. obiective şi date prealabile la elaborarea concluziilor teoretice şi a soluţiilor de intervenţie practică. asistentul social trebuie să aplice “regula setului de tehnici”pentru ca nici un procedeu şi nici o tehnică. calea optimă de a rezolva problema clientului se alege în funcţie de specificul demersului pe care trebuie să îl urmeze spre îndeplinirea scopului propus. anumite idei preliminare necesare în alcătuirea planului tematic al cercetării şi în formularea ipotezelor de lucru. după cum scrie Henri Malţier presupune “stăpânirea perfectă a meseriei”. detalii şi date care par izolate “simţului comun”. anchetele de teren. în vederea înlăturării problemelor şi optimizării instituţiei. Încă din momentul fixării temei de cercetare. Este necesară o adevărată construcţie logică a întregii cercetări. va trebui să folosească tehnicile şi metodele de investigare şi intervenţie care au aderenţă la contextul social studiat şi care ar furniza date cât mai obiective. clientulactor social. de efectele negative ale folosirii unei tehnici nepotrivite.B. noţiuni şi idei preliminare. după ce sau încercat toate modalitţile posibile de reintegrare familială. în măsură să ne sprijine în realizara cercetării propuse. noţiuni. superficiale şi conturarea sistemului de idei preliminare în deplină concordanţă cu realitatea socială. se impune depăşirea nivelului experienţei comune şi să ne apropiem de nivelul practicii epistemice. în acest sens. întrucât. 3.1. oricât de perfecţionată ar fi. trebuie să dispunem de un minimum de cunoştinţe despre tema respectivă. Analiza prealabilă este operaţiunea de trecere de la experienţa comună. singurul în măsură să confirme sau să infirme părerile preliminare. la o experienţă relativ specializată. lucrătorul social din instituţiile de ocrotire este cel ce supraveghează calitatea dezvoltării copiilor şi tot lui îi revine responsabilitatea iniţierii unei echipe interdisciplinare care să prezinte soluţii viabile şi valide. adică trebuie să avem anumite păreri.dezvoltarea normelor copilului 0-3 ani . este necesară operaţia de documentare. înţelegând prin aceasta informarea cât mai bună cu privire la obiectul sau sistemul studiat. analiză ce cuprinde formularea de ipoteze şi clasificarea conceptelor constituie operaţii sine qua non ale investigaţiei ştiinţifice. din informaţii. ajutătoare şi nu un scop în sine! Orice asistent social trebuie să şţie. Aplicarea acestei metodologii. ci.evidenţa şi statistica copiilor internaţi. Pentru a nu împieta asupra caracerului profesionist al intervenţiei. Empirismul metodologic s-a răspândit în măsura în care aceste operaţii au fost ignorate sau subapreciate. 68 . Cu alte cuvinte.

stabilirea unor raporturi între mărimi. PLÂNSUL . 1964. subsistemul mediului ambiant) şi stabilirea listei de probleme care vor fi urmărite. 1965. 3. p. susceptibil de analize calitative.sindrom de instituţionalizare în relaţie cu conceptele hospitalism. Este. Cu cât este mai mare intervalul de plâns. În cercetarea efectuată.Formă a comunicării nonverbale prin mijlocirea căreia putem “citi” ceva în fiinţa copilului: stări afective de moment (emoţionale. Caracterul repetitiv al observaţiei asigură un grad mai mare de obiectivitate şi evidenţiază tendinţele dezvoltării şi evoluţiei obiectului studiat. Date privitoare la dezvoltarea psiho-motrică Pentru ca actele (sau conduitele cum le numeşte J. Plânsul este un semnal de rupere a echilibrului între starea de bine .însoţit de contactul vizual şi de o privire iradiant luminoasă. Aratând că observarea şi înregistrarea celor mai semnificative date depind de inserţia lor într-o teorie sistematică. scoaterea copilului din tensiunea emoţională restabilirea echilibrului. Munca în asistenţa socială impune eliminarea oricărui amatorism din câmpul de acţiune şi profesionalizarea intervenţiei. mişcările segmentelor şi corpului. etc. Caracterul analitic este dat de identificarea subsistemelor instituţiei (subsistemul copiilor instituţionalizaţi.. În ciuda unei anumite imprecizii şi a unor anumite elemente contradictorii. Un prim efect al stării de înviorare afectivă şi al stării de “bine” fizic este apariţia surâsului. divers şi nuanţat. analitic şi repetitiv. Studierea răspunsurilor emoţionale la nevoile fiziologice exprimate prin gesturi. Aspectul. de fapt. B. în mod normal . indiferenţă. Ceea ce e observat. Observaţia copilului vizează următoarele: A. adică percepţia. generalizează. La Haye. cu cât starea emoţională se intensifică şi.28. expresivitatea mimico-gestuală şi fizionomică. Observaţia Observaţia directă constituie tehnica principală de investigaţie.Lazarsfeld .Constituie chiar din prima clipă un mod de comunicare între copil şi mediu.social de comunicare şi apariţia acestuia în contextul sau în afără reacţiei de înviorare. Concepts et indices. Observaţia a fost realizată după regulile observaţiei ştiinţifice. capătă semnificaţia unui mesaj cu valabilitate socio . pune în mişcare mecanismele de declanşare a stărilor emoţionale. PRIVIREA .”72. bucuriei. frustrare . deprinderile de comunicare nonverbale ZÂMBETUL .Piaget) să devină acţiuni organizate şi îndreptate către un scop pe baza cărora să se structureze comportamentul social. ceea ce. Plânsul. Caracterul sistematic este dat de utilizarea unei fişe de observaţie pentru culegerea şi înregistrarea datelor. întrucât ne oferă informaţii cu valoare de fapte.Le vocabulaire des sciences sociales. Noam Chomsky scrie :”Determinarea datelor viabile şi pertinente nu e uşoară.asistentul social schiţează noţiuni. echilibru dinamic. Mişcarea dezvoltă structurile cunoaşterii. durere fizică sau altă stare. etc) şi dispoziţii afective de durată (depresie. sunt diferite când exprimă nevoia de hrană.afectivă. depăşind astfel caracterul fragmentar şi incomplet al observaţiei empirice. desfăşurându-se sistematic.. trebuie să capete un “suport” de cunoaştere şi gândire. modele teoretice datorită elementelor comune şi caracteristice existente “latent” în volumul respectiv de “reprezentări”iniţiale71.. un sistem teoretic logic. nu e adesea nici pertinent. coerent şi specific.Boudon. volumul de date cules prin observaţii constituie şi trebuie să constituie baza oricărei analize şi cercetări.apare în scurt timp după naştere (după unii autori la o lună). observaţia va avea ca fundament. compararea. pentru a satisface rigorile epistemologice ale unei cercetări cu adevărat ştiinţifice. de tipul spaimei.resimţită ca o stare afectivă pozitivă şi starea de disconfort resimţită ca stare afectivă negativă. Mouton. într-un cuvânt 71 72 R. construieşte concepte. prin manifestările sale.optimizare (a instituţiei) în relaţie cu conceptele: schimbare (din perspectiva asistenţei sociale). fireşte. clasificarea.Reprezintă o altă formă de manifestare a stărilor emoţionale. 69 . Noam Chomsky . P. deci el declanşează emoţia şi o întreţine. CNRS. prezentarea. Zâmbetul face parte din codul afectiv . se produc toate consecinţele acestei stări de dezechilibru. lingvistice şi comportamentale joacă un rol important în definirea unui diagnostic. Paris. nici semnificativ şi ceea ce este pertinent şi semnificativ este adesea dificil de observat. GESTICA . care constituie materialul cel mai bogat. analiza prealabilă a constat în conturarea şi clasificarea conceptelor : .2. Înlăturarea cauzei înseamnă. subsistemul personalului. Ca urmare. deprivare.Current Issues în Linguistics Theory. Observaţia copilului în manifestările sale expresive. mimica. euforie). reprezentarea.

afectivitatea celorlalţi. semnificaţia. în această situaţie. o activitate specifică psihismului uman. în speţă. tipurile de contact cu persoanele de îngrijire. C. Posibile strategii de intervenţie 3.timpul de când copilul se află în îngrijirea lor . Acesta se deplasează la solicitarea expresă a medicului şi în cunoştinţă de cauză pentru tot ansamblul de probleme medico . codurile. etc. 70 .gradul de specializare . Traiectoria dezvoltării cuprinde următoarele etape: la început mişcarea neorganizată.deci vorbirea . prin deplasări pe teren.presupune aceleaşi caracteristici. care şi el este un rezultat al progresului cunoaşterii . modul în care părinţii percep situaţia copilului distrofic. G. vizualitatea.nervozitate susţinută . copilul adoptă mai curând expectativa decât investigaţia Adaptare dificilă: . Date privitoare la dezvoltarea limbajului Caracterul de maximă complexitate al acestui aspect este conferit de faptul că pentru a putea utiliza cuvântul . Date privitoare la personalul instituţiei şi relaţia acestuia cu copiii .sociale pe care pacientul le ridică: a) Obţinerea de informaţii privind identitatea şi situaţia civilă a pacientului: unde locuieşte. Observaţia s-a ghidat după itemii scalei expansiunii limbajului. relaţionalitatea (cu obiectele şi persoanele).gradul de sensibilizare a personalului la problemele copilului instituţionalizat.despărţirea fără ezitare de persoana care l-a adus în instituţia de protecţie . strategiile utilizării acestora. Istoricul social Istoricul social al clientului (copilul instituţionalizat) include date primare de ordin social şi interpretarea succintă a acestora. prin corespondenţă. * dacă are rude.3. şi de starea de confort psihic.* dacă are nevoie de asistenţă socio . curăţenia. Date suplimentare în studiul acestui aspect am obţinut folosind chestionarul şi întrevederea. F. s-a făcut urmărindu-se itemii scalei de dezvoltare psiho . D.ca formă de comportare socială. de stimulare a recepţiei pe şase mari coordonate: afectivitatea. Pentru a o surprinde şi a o înţelege.* dacă este sub tutelă sau sub curatelă. semnificaţiile. S-au urmărit şi aspecte legate de normalitatea condiţiilor de stimulare educaţională. copilul trebuie să înveţe semnalele sonore. Gradul de sociabilitate De regulă. motricitatea.intermitenţă tensională . Informaţii cu privire la familia de origine a copilului. apoi mişcarea transformată în act şi apoi cuvântul. determinat de mişcare. sensitivitatea.tipul de relaţie ce se instituie între aceştia şi copii . în funcţie de persoanele care se află în faţa copilului.motrică.blocare a curiozităţii E. activitatea de joc. printre altele.* dacă are suport social. scâncit. Metodologic. căldura agreabilă. prin contactarea diverselor persoane fizice oficiale. simbolurile. cu deosebirea că. gradul lor de implicare în viaţa acestuia (vizite şi interes sau abandon) sunt obţinute de către asistentul social. observarea psihomotricităţii copilului 0-3 ani. oftat .juridică.cercetarea permanentă şi manifestarea curiozităţii pentru noul mediu . sentimentul siguranţei.stabilirea de relaţii rapide cu personalul instituţiei şi cu ceilalţi copii Adaptare bună: . Va fi mai mare faţă de adulţi şi mai mic faţă de copiii de aceeaşi vârstă. se manifestă diferenţiat. Interpelările şi concluziile personale ale asistentului social. însă. am avut în atenţie: alimentaţia adecvată. Gradul de sociabilitate este condiţionat.se numeşte actvitate intelectivă.facilităţi pe care personalul le are pentru a fi stimulat în activitate . Tipurile de adaptare Adaptare foarte bună: .vechimea şi motivaţia profesională .plâns. pe care se bazează formele de gândire şi conştiinţă. Ansamblul acestor informaţii poate fi obţinut pe cale oficială.

întrevederea are un caracter nondirectiv. 71 . Tabelele-test (pentru copilul antepreşcolar). Structurarea întrevederii presupune obţinerea unui “inventar de probleme” (Stahl). se caracterizează prin: stabilirea unei relaţii simetrice. pe de altă parte. al intelectului sau al unor dimensiuni ale personalităţii. abandonat sau provenind din familii dezorganizate care nu-i pot oferi condiţii de viaţă sau care îi pun în pericol dezvoltarea normală. Asistentul social poate obţine informaţii multiple din alte surse sociale: de la şcoală. Întrevederea Tehnică centrală în domeniul intervenţiei psihologului sau asistentului social. sunt utilizate în scopul de a stabili nivelul de dezvoltare al unor abilităţi senzorio-motorii. Toate aceste informaţii joacă un rol important în completarea “fondului de date” necesare unui “diagnostic” nuanţat şi a unei acţiuni terapeutice cât mai eficiente şi cât mai umanitare73. Ele nu prezintă o scală psihologică de tip tradiţional. folosite în cercetare au fost elaborare cu scopul de a elabora diagnosticul pediatric mai timpuriu şi la o mai bună mânuire a copiilor mici cu handicap. Istoricul social este un instrument metodologic folositor. Aceste avantaje sunt: ponderea celor care refuză convorbirea este pentru că oamenilor le face plăcere să vorbească despre problemele lor. permţîând asistentului social şi familiei să noteze schimbările. situaţii de coaliţie şi interesa al unor grupe familiale care pot fi nefavorabile pacientului. 3. între psiholog şi client. oferă posibilitatea captării fenomenelor de profunzime prin surpinderea manifestărilor spontane. informaţia este mai precisă şi mai complexă (psihologul putând cere lămuriri suplimentare. dinamica microgrupului familial. 3. 3. Pot exista relaţii intrafamiliale tensionate. relaxant. pot fi corelate cu sursa de venituri. concomitent cu adoptarea unui ton binevoitor. folosindu-se în acest scop un ghid tematic şi de convorbire foarte flexibil. obţinerea unor informaţii cu valoare de fapte şi evitarea situaţiilor ambivalente create de un interviu dirijat sau de completarea formularelor. Scalele evolutive şi procedeul evaluării În cercetarea efectuată asupra sindromului de instituţionalizare la copiii antepreşcolari am folosit ca instrument de lucru scalele evolutive (tabele-test).b) Situaţia familială. nemărturisite. 2. întrevederea nu are caracterul de tehnică elaborată pe baza unor criterii ştiinţifice pe care îl are în cazul activităţii serviciilor sociale. întrevederea presupune promovarea simultană a unei relaţii sociale dialogate pe de o parte.Psihopatologie clinică. Helicon. Scalele de dezvoltare. oferind posibilitatea culegerii de informaţii atât din mesajele verbale cât şi din manifestările nonverbale surprinse şi decodificate. Pentru a acoperi întreaga “arie” vizată. surpinderea aspectelor spontane. orientarea discuţiei. Spre deosebire de interviul dirijat sau tehnicile formularelor standardizate (chestionar). 5. fără să îi ştirbească din caracterul său nondirectiv. p. Se poate nota (prin deplasarea la locuinţa pacientului) mărimea spaţiului locativ în raport cu numărul de persoane care îl locuiesc: ordinea. ajută să identifice contribuţiile pozitive ale clientului la mediu. Întrevederea. Ed. realizarea unui istoric social complet şi complex reprezintă principala verigă a unui studiu de caz. o imagine cât mai completă şi nuanţată a locului de habitat al pacientului are şi ea o mare importanţă. c) Copilul instituţionalizat poate fi un copil orfan. curăţenia şi modul (stilistic) de manajare a spaţiului. Abilităţile de care psihologul trebuie să dea dovadă pentru realizarea unei întrevederi cu valoare de tehnică specifică sunt: asigurarea unui climat de încredere. Desigur. Timişoara. Prioritatea acordată acestei tehnici în faţa interviului dirijat sau tehnicilor formularelor este justificată de avantajele folosirii întrevederii ca instrument de lucru. 4. ca metode psihometrice. Aceasta poate fi deiferită de cea pe care o prezintă pacientul sau ruda “activă” (care se interesează de pacient). preocupările formale ale pacientului. furnizează şi funcţionează o mare varietate de informaţii pentru evidenţa clientului. modificânduşi şi nuanţându-şi perspectiva asupra problemei cercetate). de la vecini. stimularea povestirii. reamintirea temelor neglijate. ca tehnică specifică de lucru. de la “oameni binevoitori” care au intrat în contact cu pacientul sau cu familia acestuia. gradul de intimitate pe care şi-l pot permite membrii familiei. lucrând în 73 Lăzărescu M. Aflată în centrul acţiunilor umane. Toate acestea. decodificarea comportamentului nonverbal şi analiza congruenţei dintre mesajele verbale şi cele nonverbale.298. au fost construite avându-se în vedere că.5. deoarece: 1. 1994. . şi a unei interogări de fond. de egalitate. poate fi modificat peste timp. se angajează clientul în procesul de evaluare a relaţiilor cu mediul social. psihologul îşi va construi un ghid tematic care va structura întrevederea. posibilele resurse pentru ajutor pentru lipsurile în suportul acordat de mediu.4.

o diferenţă de 2 . nu este posibil să se efectueze procedee complicate care să necesite echipament special sau condiţii de laborator. cele mai relevante.36 luni= 19 puncte Scorul nu este absolut. Dacă copilul răspunde la jumătate dintre situaţiile de testare însuşite pentru următoarea grupă de vârstă (mai mare). atunci poate fi înregistrat ca “sub medie”.3 puncte.9 luni = 19 puncte Etapa 9 -12 luni= 19 puncte Etapa 12. . în funcţie de vârsta lui cronologică. Dacă el răspunde numai la procedurile înşiruite pentru grupul de vârstă mai tânăr decât el. spitale. O regulă de lucru folositoare este aceea de a aştepta un răspuns adecvat la aproximativ două treimi din itemii însuşiţi în fiecare dintre cele trei secţiuni separate pentru grupa de vârstă a copilului. Poate exista. Puţini copii vor răspunde. Pentru evidenţierea manifestărilor sindromului de instituţionalizare. a întârzierii mentale. a tulburărilor de personalitate şi sociale.Înregistrarea rezultatelor tabelelor-test de evaluare a nivelului de dezvoltare psihomotrică a copilului preşcolar Copilul poate să răspundă sau să nu răspundă la diferitele procedee de testare în sensul că se poate accepta ca admisibilă o sănătate medie a copilului. deşi prea variate şi delicate de a fi incluse în tabele. fără echivoc. Acest rezultat poate fi considerat că indică “media” funcţionării în aceste abilităţi particulare şi în înţelegerea copilului. de asemenea. din punct de vedere clinic. Scala prezintă o înşiruire de itemi (fiecare item reprezintă o manifestare a comportamentului verbal) grupaţi pe etape.3 luni = 18 puncte Etapa 3 . creşe.6 luni = 17 puncte Etapa 6 .18 luni = 19 puncte Etapa 18 . la orice etapă. numeroase răspunsuri de tranziţie care. la fiecare dintre itemii însuşiţi în timpul unei singure examinări (de aceea i se impun observaţiile repetate) şi mulţi care dovedesc să aibă abilităţi medii vor răspunde la vârste mai timpurii sau mai târzii decât cele indicate. comportament social şi joc ale copiilor din instituţie) şi evaluări ale nivelului de dezvoltare a limbajului. de puncte Gradul de Caracteristicile comportamentului verbal normală obţinut întârziere care sunt nedezvoltate şi trebuie urmărite 3 15-18 6 30-35 7 38-40 8 45-47 9 50-54 10 58-60 11 62-65 12 68-71 14 74-76 16 78-80 18 82-84 21 86-88 24 94-96 72 . Există. vedere şi mişcări de fineţe. sunt totuşi. s-au făcut evaluări ale dezvoltării psiho-motrice (poziţie şi mişcări largi.24 luni=19 puncte Etapa 24 .dispensare. Vom consideră fiecare item = 1 punct şi vom avea: Etapa 0 . fără ca acest fapt să indice o tulburare. leagăne de copii. În urma observaţiilor repetate se vor completa rubricile tabelului următor: Vârsta în Dezvoltare Nr. se cere o înregistrare descriptivă mai amănunţită a testelor aplicate şi a nivelului atins.Înregistrarea rezultatelor scalei de dezvoltare a limbajului Scala de dezvoltare a limbajului folosită la cercetare este o scală pusă de experţi la îndemâna părinţilor (sau oricărei persoane fără pregătire de specialitate) pentru a oferi posibiltatea depistării unor eventuale întârzieri în apariţia şi dezvoltarea vorbirii. Pentru determinarea nivelului de dezvoltare a limbajului vom efectua un calcul simplu. şi orientarea copiilor spre aceia care se ocupă de îngrijirea copiilor handicapaţi în comunitate. Pentru copiii cu handicap. performanţa lui poate fi înregistrată ca “peste medie”. parcurgându-se astfel întreaga perioadă 0-3 ani. . în detectarea timpurie a dezabilităţii fizice. Aceste tabele test sunt de ajutor în evaluarea progreselor copiilor normali.

30 36 100-102 110-112 Gradul de întârziere se calculează scăzându-se 5 puncte din scorul maxim. Pentru fiecare 5 puncte se consideră o lună întârziere. Întârzierea cu semnificaţie patologică începe de la 10 puncte. 73 .

Drepturile minorului sunt apărate în România printr-un sistem de reglementări legale avându-şi sursa în dreptul intern şi în convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte. Responsabilitatea părinţilor în raport cu copiii lor sunt stabilite. de la neglijenţă vis-ŕ-vis de copil. vătămare sau abuzuri fizice sau mentale. favorizează socializarea timpurie a minorilor. fiind sancţionată prin mecanisme interne şi comunitare. caracterizată printr-o puternică solidaritate a membrilor ei. Din aceste două acte normative rezultă că nerespectarea obligaţiilor părinteşti şi exercitarea necorespunzătoare a drepturilor în raport cu copilul se sancţionează civil. Familia extinsă. sustragerea părinţilor de la obligaţiile fireşti faţă de copii devine un fenomen tot mai frecvent. p. Sustragerea de la obligaţiile părinteşti şi sancţionarea ei în legislaţia românească Pe fondul alterării valorilor familiei tradiţionale. de la care orice abatere este exclusă în principiu. 74 E. Editura Alternative. Comportamentul deviant al părinţilor poate lua mai multe înfăţişări. Detalierea prevederilor din Legea 18/1990. după caz. .. Răspunderea pentru creşterea copilului şi asigurarea dezvoltării sale revine în primul rând părinţilor sau. la alineatul 1. Politici sociale. Legea 18/1990 prevede în acest sens următoarele: "1. Zamfir (coord.. ci presupun dreptul la ingerinţă din partea autorităţilor publice. a reprezentantului sau reprezentanţilor săi legali sau a oricărei persoane căreia i-a fost încredinţat" (articolul 19). În societatea contemporană.). în sensul măsurilor legislative şi administrative corespunzătoare pentru protejarea copilului s-a realizat în Codul familiei şi în Legea nr. păstrându-şi însă în plus şi funcţiile legate de gospodărie şi creştere a copiilor. reducându-se adesea la familia de tip nuclear. Statele părţi vor lua toate măsurile legislative. Societatea modernă. fără a se exclude însă posibilitatea existenţei rudelor de gradul III sau IV) în acelaşi spaţiu de habitat. afectată de flagelul iresponsabilităţii şi de criza familiei. în conformitate cu interesul superior al copilului. cel mult cu păstrarea bunicilor alături de părinţi şi copii. Perpetuarea comportamentelor deviante de la o generaţie la alta reprezintă un risc major pentru stabilitatea şi normalitatea familiei: copiii crescuţi în familii carenţate vor reproduce. îndeplinind roluri şi având responsabilităţi precise. "Familia modernă sparge tiparele tradiţionale. până la maltratare. 204. de rele tratamente sau de exploatare. următoarele: "Statele părţi vor depune eforturi pentru asigurarea recunoaşterii principiului potrivit căruia ambii părinţi au o răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea copilului. Femeia este antrenată la fel ca şi bărbatul în activităţi profesionale. 74 . din cauza unor exigenţe ale societăţii moderne sau din cauza crizelor economice şi politice. de abandon sau de neglijenţă. SOLUŢII ASISTENŢIALE. Zamfir & C. reprezentanţilor săi legali". 1995. Reglementarea responsabilităţii părinţilor faţă de copii Modelul familial tradiţional presupune convieţuirea mai multor generaţii (de regulă părinţii. Evoluţia spre tipul de familie modernă destructurează relaţiile de tip tradiţional dintre părinţi şi copii. prin: . ea nu mai poate oferi copilului un timp suficient pentru îngrijire şi dezvoltare. În Articolul 18 al acestei legi se stipulează. PSIHOLOGICE ŞI JURIDICE 1. administraive. 2. la nivelul cel mai general. în special în privinţa obligaţiilor celor dintâi faţă de minori.decăderea din drepturile părinteşti (Codul familiei). favorizând în numeroase cazuri scăderea sentimentului responsabilităţii părinteşti. în timpul cât se află în îngrijirea părinţilor sau a unuia dintre ei. inclusiv abuzul sexual. coeziunea întărită şi de factorul religios conduce la existenţa unei tradiţii a drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părinţilor şi copiilor. 47/1993. Bucureşti. acelaşi tip de comportament pe care l-au văzut la părinţi. sociale şi educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violenţă. care sunt incluşi în raporturi sociale multiple.PROTECŢIA MINORULUI PRIN FAMILIA SUBSTITUT. a trebuit să-şi construiască instrumentele juridice necesare păstrării unor relaţii corecte între părinţi şi copii."74. la rândul lor. prin Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului. copiii şi bunicii.declararea judecătorească a abandonului de copii (Legea 47/1993). neglijarea şi abuzul faţă de copil nu mai constituie o "afacere internă" a familiei. În astfel de contexte sociale. adoptată de către Parlamentul român ca Legea 18/1990. ea fiind caracterizată prin tendinţa de restrângere a numărului de membri. România în context european. Datorită numeroaselor activităţi zilnice. adesea se recurge la instituţiile pentru copii (creşe cu program zilnic sau săptămânal) sau la “aşa-numita instituţie a bunicilor».

strategiile de intervenţie. Primele asistente sociale nu erau altceva decât cadre medicale cu pregătire medie. 70. 34. Editura Moldogrup. Codul familiei). Autoritatea tutelară şi protecţia copilului. ori dacă educarea. părintele nedecăzut continuă exercitarea drepturilor şi obligaţiilor legale faţă de copil. "când faptele părinţilor sunt foarte grave. Judecarea cauzei se face cu citarea obligatorie a părinţilor şi a Autorităţii Tutelare reclamante. Dacă nu poate fi determinată reşedinţa părinţilor (pârâtului). Păstrarea legăturilor cu minorul este permisă părintelui decăzut din drepturi numai dacă acest fapt nu prejudiciază creşterea. 3. acestea aveau tot sonorităţi specifice: tratament curativ (cel care se adresa persoanelor şi familiilor deja afectate de 75 C.3. Astfel. În cazul în care părinţii (sau părintele) domiciliază în străinătate sau nu lise cunoaşte domiciliul din străinătate. Consecinţele decăderii din drepturi sunt următoarele: .2. socioterapie. Moroşanu. 68. . cu excepţia obligaţiei de întreţinere. p. parţial. lit. Studiu de caz 3. vorbindu-se frecvent despre terapia socială. care urmăreau evoluţia pacientului în mediul său familial şi profesional după încetarea tratamentului medical.incapacitatea de a fi tutore (art. Modelul tratamentului social (modelul medical sau casework) a fost puternic influenţat de curentele psihanalitice şi psihoterapeutice ale începutului de secol XX. Pepelea & I.incapacitatea de a consimţi la adopţia copilului lor (art. Iftimie. . considerând (pe bună dreptate) că refacerea completă a pacientului presupune nu numai o bună îngrijire în spital. cererea de decădere din drepturile părinteşti mai poate fi depusă la instanţa de judecată şi de către conducerea unităţii asistenţiale sau medico-sanitare în care este ocrotit minorul. Decăderea din drepturile părinteşti 3. În felul acesta. 117. fie împotriva ambilor părinţi. terapie de sprijin etc. Iaşi. acţiunea se introduce la instanţa reşedinţei din ţară. alin. instanţa judecătorească. la cererea autorităţii tutelare. iar serviciul social era privit ca o instituţie care stabileşte tipologii de diagnostic şi de tratament pentru "bolile societăţii". neexistând alte posibilităţi de a-i determina să-şi schimbe atitudinea"75. educarea sau pregătirea profesională a copilului (art. Cât priveşte obiectivele urmărite prin asistenţa derulată după modelul medical. 75 . asistenţa socială a apărut în prelungirea actului medical. psihoterapie. C. exista o strânsă înrudire între asistenţa medicală şi cea socială. 111.1. Decăderea din drepturile părinteşti se poate pronunţa fie împotriva unuia. În primul caz. Prima dintre concepţiile globale care au orientat practica asistenţei sociale provine din medicină. termenul de "tratament" a fost înlocuit cu cel de "terapie". 2. Codul familiei). Codul familiei). în cea teoreticoepistemologică) este rezultatul unei acumulări de experienţă practică şi de progrese teoretice în planul ştiinţelor socioumane.incapacitatea de a adopta (art. Din acest motiv.1. 1996.pierderea de către părinţi a tuturor drepturilor şi îndatoririlor pe care le au faţă de copii. va pronunţa decăderea părintelui din drepturile părinteşti". fapt care a condus chiar la o "reformă terminologică" în asistenţa socială din epocă. Părintele decăzut din drepturi poate solicita instanţei judecătoreşti redarea exerciţiului drepturilor. N. 110 din Codul familiei. învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România. acţiunea se introduce de către Autoritatea Tutelară la instanţa reşedinţei sau domiciliului reclamantului. În afără Autorităţii Tutelare. teoriile şi limbajul medical au fost transferate în asistenţa socială. Chelaru. . Codul familiei). prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte. Aplicarea sancţiunii se face de către judecătoria pe raza căreia părinţii în cauză îşi au domiciliul. pe fondul creşterii interesului general faţă de rezolvarea problemelor sociale. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea.2. Asistentul însuşi era considerat un fel de medic ce are capacitatea de a descoperi şi de a trata "maladiile sociale". N. Elemente de metodologie a lucrului cu familia Metodologia asistenţei sociale (în dimensiunea ei tehnic-normativă şi. prevăzută de art. Serbina. ci şi un sprijin post-tratament. când începea să se contureze identitatea profesiei de asistent social. b. dacă au încetat cauzele care au dus la decădere. Problematică generală Decăderea din drepturile părinteşti este o sancţiune civilă prevăzută în articolul 109 din Codul familiei şi se aplică prin hotărâre judecătorească părinţilor care pun în pericol dezvoltarea normală a copilului: "Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti. Această sancţiune se aplică numai în cazuri excepţionale.

84. Modelul medical a evoluat în timp. metoda intervenţiei psihosociale utilizează instrumente din arsenalul psihologic şi sociologic pentru a-l ajuta pe client în plan personal şi în planul funcţionării sociale. educaţional etc. Andrée Menthonnex. acţionând asupra mediului familial şi profesional. Totuşi. se consideră că există două forme de tratament social. Practica asistenţială desfăşurată după model medical pornea de la premisa că disfuncţiile psihosociale cu care se confruntă indivizii şi familiile sunt practic nişte "boli". asistat şi problema cu care acesta din urmă se confruntă. trebuinţele.). în tradiţia filosofiei moderne. Le service social et l'intervention sociale. • Persoana caută să rezolve situaţia problematică fie exclusiv prin efort propriu. preocupările şi idealurile clientului într-un context realist şi rezonabil. 76 . de schimbările de rol social etc. o entitate abstractă caracterizată.93-128. dar şi cel profesional. pe care asistenţii sociali le pot diagnostica şi trata. cât şi finalitatea. Postulatele modelului casework sunt următoarele: Orice persoană întâlneşte. evoluând. trebuinţele şi exigenţele societăţii. funcţionarea socială se defineşte ca un fenomen cu patru dimensiuni aflate în interacţiune: capacităţile. tratament preventiv (care se adresa clienţilor aflaţi în situaţie de risc) şi tratament promoţional (cel care. potenţialităţile şi resursele persoanei. modelul conservă orientarea să iniţială către persoana asistatului sau/şi către microgrupul de apartenenţă (în special cel familial. economic. către adaptarea persoanelor la situaţia lor şi către rezolvarea problemelor rezultate din interacţiunea persoană-situaţie. serviciu social individualizat sau metoda intervenţiei psihosociale. sintagmă care semnifică în acelaşi timp existenţa unei relaţii asistent-asistat de la persoană la persoană. 1999.disfuncţii sociale şi psihosociale). capacităţile şi resursele societăţii. pp. acompaniindu-le pe primele două. Atât "obiectul".). de asemenea. înainte de toate. Denumirile sub care îl regăsim în prezent sunt acelea de casework. În primele decenii ale veacului XX. în decursul vieţii. fiecare om se poate afla. în situaţia de a nu-şi putea asuma de unul singur dificultăţile şi de a avea nevoie de un ajutor. Rezumând "obiectul" şi finalitatea intervenţiei psihosociale. devenind tot mai mult o "marcă metodologică" a asistenţei sociale. legate de schimbările fiziologice proprii diferitelor etape de vârstă. aspiraţiile şi exigenţele persoanei. Iaşi. Elemente de asistenţă socială. graţie capacităţilor proprii şi graţie resurselor societăţii.. ca şi includerea în relaţia de ajutorare a persoanelor din proximitatea clientului (care nu mai este un "individ". Din acest motiv se preferă utilizarea sintagmei "intervenţie socială personalizată" (mai curând decât "individuală").cum preferă să o numească unii asistenţi sociali) se autoproclamă psihosocial(ă) în sensul că analizele de situaţie problematică. 1995. tratamentul indirect (sau socioterapia) era centrat pe mediul exterior clientului. în timp ce. social etc. intervenţia psihosocială este preocupată mai curând de problemele legate de bunăstarea personală şi de funcţionarea socială a clienţilor"77. la un moment dat. Genève. graţie modernizării perspectivelor psihosociologice de analiză a problemelor umane şi sociale. În esenţă. Editura Polirom. Denumirile diferite utilizate în literatura canadiană (serviciu social individualizat sau intervenţie personalizată) şi în cea americană şi europeană (intervenţie psihosocială) trimit la două nuanţe ale unuia şi aceluiaşi model: "serviciul individualizat este orientat. se derula în tradiţia curentelor de educaţie populară în domeniul sanitar. în primul rând printr-o autonomie şi o solitudine originară şi abia în plan secund prin relaţii de interdependenţă)76. conflicte şi tensiuni legate de specificul vieţii ca atare (spre exemplu. religios.E. fie apelând la ajutorul altora. asistentul social viza o schimbare comportamentală la nivelul clientului individual. Se afirmă despre un actor social (individual sau multipersonal) că are o funcţionare socială adecvată dacă reuşeşte să satisfacă deopotrivă exigenţele şi trebuinţele personale şi pe cele ale comunităţii din care face parte. ca premisă a refacerii capacităţii de funcţionare socială normală. Les Editions I. asupra grupului de prieteni sau de vecini. Dacă prin bunăstarea personală se înţelege conformitatea condiţiilor reale de viaţă cu exigenţele.) sau provocate de circumstanţe ale mediului. Modelul (sau metoda . în funcţie de "traseul" urmat de acţiunea asistenţială: tratamentul direct (numit şi psihoterapie) se adresa nemijlocit clientului individual. Clientul sau "pacientul" nu face decât să primească "tratamentul" cu încredere şi să aştepte "vindecarea". acordându-i sprijin psihologic şi dezvoltându-i capacitatea înţelegerii de sine.S. p. de susţinere 76 77 A se vedea Cristian Bocancea şi George Neamţu. vom spune că este vorba despre persoana (adică individul ca fiinţă socială) aflată în dificultate. dificultăţi. presupun utilizarea unor mijloace care privilegiază relaţia dinamică între asistent. diagnosticele şi intervenţiile propriu-zise vizează elemente de viaţă psihică şi psihosocială ale clientului. pe care o sprijinim pentru a-şi rezolva problemele şi pentru a-i favoriza funcţionarea socială. • Nu orice tensiune sau problemă resimţită de o persoană constituie o situaţie problematică de care să se intereseze serviciul social.

. permisivă şi competentă profesional.temporară. factorii de presiune şi cauzele lor probabile. care sunt scopurile şi aşteptările clientului în ceea ce priveşte soluţionarea?. Cum se realizează. în 2001. tatăl de drept al minorilor este Mihai A. Codul familiei). care sunt condiţiile de mediu care au dat naştere problemei?. experienţele problematice anterioare şi modul lor de soluţionare. serviciul de autoritate tutelară a iniţiat procedura de decădere din drepturile părinteşti pentru părinţii a doi minori.09. (în vârstă de 8 ani) şi Dumitru-Ştefan A. în felul 77 . Elaborarea planului de intervenţie. acceptă ocrotirea acestora. elementele semnificative ale istoriei individuale. nici în cazul minorului Dumitru-Ştefan. îl încredinţează şi pe minorul Dumitru-Ştefan. înregistrat la acelaşi oficiu de stare civilă. aspiraţii. cu numitul Dumitru P. Ambii copii fiind născuţi în timpul căsătoriei legal încheiate între Mihai şi Viorica A. judeţul Iaşi. Faza de realizare a planului sau intervenţia psihosocială propriu-zisă. Aplicaţie În activitatea de protecţie a minorului desfăşurată pe raza comunei Dumeşti. materială şi de habitat. acţiunea s-a prescris. din căsătoria lui Mihai A şi a Vioricăi A. 5.2001. afirmând că ei rezultă dintr-o legătură extraconjugală a soţiei sale Viorica A. tehnici de ghidare şi orientare.1997. Laura A. Mihai A. de o relaţie de sprijin în acelaşi timp afectivă. Conflictul dintre soţi pe tema paternităţii a condus la separarea de fapt a lui Mihai şi Viorica A. relaţiile interpersonale fundamentale şi secundare. La data de 05. a mijloacelor de realizare şi a etapelor de parcurs. rezultând din faptul naşterii (art. 3. naşterea fiind înregistrată la Oficiul stării civile din municipiul Botoşani. apartenenţa de grup etc. atitudini. Faza de întâlnire: poate fi "provocată" de către asistentul social care identifică o persoană aflată într-o situaţie problematică sau poate să urmeze unei cereri din partea persoanei în cauză. Această relaţie interpersonală pozitivă poate constitui esenţa intervenţiei psihosociale. din Botoşani a rezultat minora Laura. părinţilor presupusului tată biologic. tehnici de clarificare. dar nu procedează la declaraţia necesară la serviciul de stare civilă. Mihai A. Menthonnex consideră că există cinci faze ale procesului de ajutorare. profund marcată de elemente emoţionale..09.. resursele şi limitele (constrângerile) clientului. La data de 05. Presupusul tată biologic al minorilor.. recunoaşte paternitatea. 2.1997. în mod concret sprijinul psihologic individualizat? A. După naşterea copilului Dumitru-Ştefan.1998. tatăl Mihai A. părinţii tatălui biologic al minorilor. identificarea problemei actuale şi evaluarea preliminară a cauzelor ei. Faza de diagnostic psihosocial sau de evaluare a situaţiei clientului. adică stabilirea obiectivelor. autoarea menţionată indică utilizarea unor tehnici de comunicare (interviu) şi de sprijin pe care le grupează în trei categorii: tehnici de susţinere şi dezvoltare a atuurilor clientului. în termenul legal de 6 luni de la naşterea copiilor. şi Laura A. şi în cadrul căreia se construieşte fundamentul relaţiei de încredere. şi Strătica P.). separată în fapt de soţul ei.12.2. experienţe trăite. care solicită ajutor. o încredinţează pe Laura A. (în vârstă de 7 ani). La data de 09... rămânând legal tatăl copiilor. factorii bio-psihosociali (sănătate. pentru clienţii care recurg la asistenţa socială în urma unui mandat tutelar sau penal. 47. numitul Dumitru P. este o etapă de cunoaştere reciprocă. conform Certificatului de naştere. domiciliaţi în comuna Dumeşti. Ulterior. faza de întâlnire este în acelaşi timp şi etapa de luare în grijă. 3. La data de 20. conform Certificatului de naştere. Faza studiului psihosocial vizează cunoaşterea acelor elemente din viaţa clientului care îi sunt necesare asistentului social pentru a-l putea ajuta: situaţia familială.12. chiar dacă nu exista nici un act oficial de recunoaştere a paternităţii. nu introduce acţiunea de tăgăduire a paternităţii nici în cazul minorei Laura. Prin diagnostic trebuie să se poată răspunde la următoarele tipuri de întrebări: cum percepe clientul (şi cum percep cei din proximitatea sa) situaţia problematică?. care sunt elementele personale care au determinat apariţia problemei clientului?. roluri jucate. 1. Comisia pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Consiliul Judeţean Iaşi hotărăşte soluţionarea dosarelor din 1999.2. privitoare la minorii Dumitru-Ştefan A. însă. activitatea profesională şi pregătirea şcolară. Întrucât Mihai A. judeţul Iaşi. mama minorilor. s-a născut Dumitru-Ştefan. Gheorghi P. 4. nici la menţionarea acestei recunoaşteri întrun înscris autentic. filiaţia faţă de mamă nefiind pusă în chestiune. tăgăduie paternitatea ambilor minori. În fiecare din cele cinci faze. ce forţe facilitează şi ce forţe frânează rezolvarea problemei? Diagnosticul psihosocial este o evaluare (dintr-o dublă perspectivă: a personalităţii individului şi a mediului său social) a problemei cu care se confruntă clientul şi o proiecţie realistă a mijloacelor de a o rezolva.

adresată Preşedintelui Judecătoriei Iaşi. cu alocaţie de încredinţare şi alocaţie de stat pentru copii. Stabilirea situaţiei materiale şi a cadrului socio-afectiv al familiilor copiilor care au nevoie de îngrijire şi plasament. părinţii copiilor Laura A.09.2001. prin care minorii au fost încredinţaţi spre întreţinere familiei Gheorghi şi Strătica P. Precizarea tipului de plasament necesar fiecărui copil. spre exemplu. 41. în România. din comuna Dumeşti. ei solicită adopţia celor doi minori care le-au fost încredinţaţi.. în timp ce 8. în anul 1988. De la data încredinţării minorilor familiei Gheorghi şi Strătica P. Viorica A. la data de 20. În 1994. aceştia fiind interesaţi să asigure cele mai potrivite alternative pentru creşterea. nici nu şi-a îndeplinit obligaţia de întreţinere. precum şi de solicitarea numiţilor Gheorghi şi Strătica P. Mihai A.09... în absenţa recunoaşterii legale a paternităţii de către numitul Dumitru P. În etapa post-plasament. . În conformitate cu strategia generală a asistenţei bazate pe testarea mijloacelor şi pe metodologia casework. cu domiciliul actual necunoscut. nu şi-a vizitat copiii timp de aproape trei ani.Gheorghi şi Strătica P. realizarea unui echilibru între raporturile copil-familie naturală şi copil-familie substitut. şi Dumitru-Ştefan A. nici nu şi-a îndeplinit obligaţia de întreţinere. 4. Autoritatea Tutelară de pe raza comunei Dumeşti. fapt inexact din punct de vedere juridic. în conformitate cu prevederile art.Hotărârile Comisiei pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Consiliul Judeţean Iaşi. care se consideră rude de gradul al doilea cu minorii care le-au fost încredinţaţi.adrese la domiciliile pârâţilor.adrese la Inspectoratul General al Poliţiei. şi Viorica A. luând act de această situaţie. Desigur. . Este evident că încredinţarea în familie a unor copii se poate realiza doar în contextul decăderii părinţilor naturali din drepturile lor parentale sau în contextul în care copiii rămân fără protecţie din partea propriei familii.986 se aflau în instituţii (spitale. din totalul minorilor asistanţi. părinţii presupusului tată natural al minorilor.cerere de decădere din drepturile părinteşti. Hotărârea Comisiei pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Consiliul Judeţean Iaşi menţionează că minorii. recrutarea. . La dosar vor fi depuse următoarele acte: .certificatele de naştere ale minorilor.. dar începe să fie apreciată şi în ţările unde acest tip de protecţie a copilului a fost mai puţin utilizat. plasamentul familial şi încredinţarea sunt măsuri de ocrotire a minorului cu caracter temporar. soluţia cea mai frecventă (într-un raport de aproximativ 5/1) pe care o adoptă autorităţile tutelare este instituţionalizarea. Evaluarea tipurilor de trebuinţe ale copiilor şi a nivelului de satisfacere/nesatisfacere în cadrul familiei naturale. instruirea şi sprijinirea familiilor substitut reprezintă o sarcină de mare complexitate pentru asistenţii sociali specializaţi. cu domiciliul actual necunoscut. ulterior. leagăne şi case de copii). 4. Plasamentul familial şi încredinţarea 4. existau 42... 109 din Codul familiei. îngrijirea şi educarea copiilor. Totuşi. au dobândit calitatea de familie foster prin Hotărârea Comisiei pentru Ocrotirea Minorilor de pe lângă Consiliul Judeţean Iaşi. în urma anchetei sociale efectuate la domiciliul familiei căreia i-au fost încredinţaţi minorii. începând cu data de 01.. spre deosebire de măsurile permanente. Probleme asistenţiale generale ale plasamentului familial Datele statistice arată că. în ansamblul activităţilor asistenţiale care privesc 78 . Ocrotirea de tip substitutiv cunoaşte în ultima perioadă o expansiune în statele foarte dezvoltate. Hotărârea citată ţine seama de interesul superior al minorilor în cauză. deşi legislaţia privind protecţia minorilor insistă asupra îngrijirii şi educării acestora în cadrul familiei naturale sau al unei familii de substitut.. a constatât următoarele: . realizarea plasamentului familial presupune parcurgerea unui proces complex. lipsiţi de condiţii de creştere şi educare în familie. .următor: minorii sunt încredinţaţi. .mama minorilor. care include următoarele etape: 1. sunt încredinţaţi bunicilor paterni. 2.tatăl minorilor. . nu i-au vizitat niciodată şi nu şi-au îndeplinit nici obligaţia de întreţinere. reprezentate de menţinerea/reintegrarea copilului în familia proprie şi adopţia. Astfel. lui Gheorghi şi Strătica P. Autoritatea Tutelară iniţiază la Judecătoria Iaşi acţiunea de decădere din drepturile părinteşti a numiţilor Mihai A. În vederea rezolvării cazurilor celor doi minori.000 de copii instituţionalizaţi şi nici unul în plasament sau încredinţare. 3.342 în încredinţare). La fel ca şi instituţionalizarea.1.2001. nu şi-a vizitat copiii timp de aproape trei ani.

adopţiei sau instituţionalizării. numeroase. Discuţiile între asistenţii sociali şi părinţii naturali vizează regimul alimentar al copilului. să nu-şi piardă încrederea în propriile forţe. Deşi prioritatea amintită a fost semnalată şi recunoscută.copilul are nevoie de terapie. cu o singură sursă de venit. Studiile au relevat faptul că un număr mare de copii daţi în îngrijire provin din familii largi.copilul are nevoie de viaţă de familie. Principiul fundamental care trebuie respectat în cazul plasamentului copilului constă în preocuparea prioritară a asistentului social de a proteja copilul de orice formă de abuz. Pentru cât timp ? 3. . Nu lipsită de importanţă este îmbunătăţirea sistemului guvernamental de sprijinire a familiei şi copilului şi. cât şi la câştigarea simţului identităţii de către copil. iar copiii-subiecţi trebuie asistaţi emoţional pentru a nu trăi sentimentul vinovăţiei. dezvoltarea reţelelor de organizaţii non-guvernamentale şi de voluntariat care să ofere suport emoţional. Copiii trebuie consultaţi în abordarea aspectului privind plasamentul familial. cu locuinţă improprie şi un nivel de trai foarte scăzut. Care este ajutorul (material.copilul are nevoie să menţină contacul cu părinţii. cât şi cea a familiei substitut în asigurarea bunăstării copiilor daţi în plasament. fraţii. contribuie la dezvoltarea sensului permanenţei. Părinţii care au solicitat sprijinul pentru plasamentul copilului trebuie ajutaţi să nu ajungă să-şi diminueze stima de sine. . . resursele materiale şi financiare existente şi posibil de obţinut prin plasament. .copilul are nevoie de îngrijire specială datorită unui handicap fizic sau mental. care îl poate iubi şi îi poate garanta o viaţă de familie organizată. locurile de joacă. camera copilului. încredinţarea copilului unei familii care poate oferi securitate afectivă şi materială. Situaţiile limită care necesită acest gen de ocrotire sunt preferate instituţionalizării. Asistentului social i se cere discernământ pentru a evalua exact situaţia familiilor ale căror probleme ating un asemenea nivel de dificultate încât se impune plasamentul pentru unul dintre copii. de neglijenţă şi de a asigura securitatea şi bunăstarea necesare dezvoltării lui normale. 79 . consiliere şi ajutor practic familiilor cu dificultăţi. De asemenea. măsurile de prevenţie trebuie să cuprindă programe speciale de antrenare a părinţilor naturali în sisteme educaţionale de pregătire pentru exercitarea corectă şi cu succes a responsabilităţilor parentale. motivele pentru a menţine contactul dintre familia naturală şi familia substitut.familia şi copilul. deoarece s-a demonstrat că bunăstarea lor nu depinde doar de satisfacerea identităţii în condiţiile schimbării familiei. totuşi în prezent în România. . precum şi din familii monoparentale. Dacă copilul menţine contactul cu părinţii naturali sau cu alţi membri ai familiei sale naturale. preferinţele acestuia.copilul are nevoie să fie dat în îngrijire împreună cu un frate al său. captând interesului specialiştilor. însă tendinţa principală şi prioritară în practica asistenţei sociale actuale este de a îmbunătăţi ocrotirea naturală a copiilor şi a preveni necesitatea plasamentului. sau din familii destrămate. Principalele întrebări la care trebuie să răspundă măsura plasamentului sunt: 1. aceste soluţii sunt adesea de neevitat şi de aceea ele trebuie bine cunoscute de către asistentul social. Acest principiu care se sprijină pe respectarea individualităţii şi acceptarea diferenţelor garantează implicarea atât a părinţilor naturali. priorităţile pentru îngrijirea copilului aflat în plasament. Unde să fie plasat copilul ? în ce tip de familie substitut? la ce distanţă faţă de domiciliul familiei naturale? 2. consiliere etc. Ce contacte va avea copilul cu familia naturală şi cu mediul social? 4.copilul are nevoie de continuitate. rudele. . timpul pentru supraveghere. fapt ce se va reflecta şi în evoluţia să ca adult (integrat într-un grup sau o comunitate). în alternativă cu acesta. îngrijitorii. De cine va fi supravegheat? 5. cât şi familia care îl va prelua pe minor. sentimentele copilului şi ale noilor părinţi. problema plasamentului copiilor din diferite familii cu probleme pare să devină una centrală. Este absolut importantă de realizat evaluarea necesităţilor individuale care contribuie la stabilirea tipului celui mai potrivit de plasament pentru fiecare caz: .) din partea serviciului social ? Acest set de întrebări permite structurarea câtorva probleme în abordarea plasamentului familial: tipul de familii şi criteriile folosite în recrutarea şi instruirea acestor familii care devin ulterior familii substitut. Recâştigarea încrederii în sine şi menţinerea contactului părinţilor naturali cu copilul dat în îngrijire contribuie atât la reechilibrarea emoţională a părinţilor naturali. îndeosebi în ultimii cinci ani.copilul are nevoie de securitate. prevenirea unei nevoi de ocrotire socială este o soluţie mai bună decât instituţionalizarea sau chiar decât plasamentul şi adopţia. Totuşi. surorile. Pregătirea pentru încredinţarea copilului trebuie realizată de către asistentul social prin intermediul vizitelor atât la familia care cere ajutor. sensul identităţii este consolidat. Pentru acest lucru.

modul de tratare a conflictelor de valori şi a relaţiei între generaţii. . îngrijitorii dintr-o instituţie specializată în cadrul căreia minorul a fost asistat. .rolul de părinte. g) capacitate parentală. etnia. . etnică. religia. importanţa acesteia. f) filosofia de viaţă. cultura. următoarele informaţii despre părinţii substitut: a) date semnificative despre membrii familiei: relaţii trecute şi prezente ale familiei.cunoaşterea nevoilor copiilor şi a modului în care trebuie satisfăcute în funcţie de vârstă. ei vizând în mod special plasamentul pe termen lung sau adopţia. Unele dintre întrebări vor fi direct orientate spre capacitatea solicitantului de a înţelege încredinţarea ca un acord. . pentru atingerea obiectivului prioritar al muncii asistentului social în asemenea cazuri – bunăstarea copilului –. precum şi poziţiile “persoanelor semnificative” faţă de această listă a trebuinţelor copilului (părinţii naturali. talente. asistentul social va descrie experienţa solicitantului în ceea ce priveşte îngrijirea sau lucrul cu copiii: care este atitudinea faţă de rolul de părinte şi cum se adaptează acestui rol. inclusiv atitudinea faţă de religie: valori aspiraţii calităţi personale pe care le folosesc pentru a da un sens vieţii. şcolarizare. cât şi abilităţile potenţialilor părinţi de a educa şi creşte copiii.copilul are nevoie de identitate rasială. 80 . . sunt marcaţi de evenimente din trecut sau de comportamentul diferitelor persoane din familie şi cooperează mai greu cu noii părinţi. tipuri de activităţi. noii părinţi foster). Pentru a se evita asemenea decizii incorecte asistentul social trebuie să obţină.percepţia privitoare la proprii părinţi şi la modalităţile de educaţie pe care le-au cunoscut. asistentul social va pune un set de întrebări referitoare la experienţa din copilărie a solicitantului şi referitoare la diferite forme de abuz. . ca un angajament corespunzător căruia nu i se va permite să administreze pedepse fizice sau de altă natură copilului încredinţat. La acest punct. p. pe lângă informaţiile despre copil. Trebuie avut în vedere faptul că mulţi dintre copiii încredinţaţi spre îngrijire temporară au fost fie abuzaţi. cum înţelege procesul de dezvoltare al unui copil şi. elemente de temperament.modul de abordare a problemelor legate de independenţa treptată a copiilor şi atitudinea faţă de dezvoltarea acestora din punct de vedere sexual.. despre compatibilitatea trăsăturilor fundamentale ale acestora cu cele ale părinţilor naturali ai copilului dat în plasament. Capacitatea perentală va fi verificată şi prin întrebări care vizează: . sentimente faţă de satisfacţia în muncă şi posibilele modificări în plan profesional. England. fie neglijaţi sau sunt copii cu probleme emoţionale. culturală a familiei. 58-59. cum înţelege nevoile speciale ale copiilor care provin din instituţii. profilul individual al solicitanţilor: descrierea înfăţişării fizice. Anchetele sociale concrete permit asistentului social să stabilească tipul de plasament în funcţie de nevoile copilului. îndeosebi. Wildwood House. timpul liber şi petrecerea acestuia. e) autopercepţia personalităţii: cum se văd părinţii substitut pe ei înşişi (inclusiv identitatea etnică). 78 J. . De altfel. . economică. slujba actuală sau viitoare. experienţa de lucru. preferinţe. Asistentul social se va interesa de modul în care familia ca sistem închis sau deschis va asigura securitatea fizică şi emoţională a noului copil. Această precizare este necesară întrucât potenţialii părinţi substitut trebuie să fie pregătiţi pentru ideea menţinerii contactului copilului cu familia naturală şi pentru cea a încredinţării copilului altei familii în cazul în care actualul plasament se dovedeşte a fi inadecvat. 1988. atitudine faţă de persoanele cu handicap şi evaluarea sentimentelor acestor solicitanţi. b) educaţia: tipul de educaţie preferat.aşteptările faţă de situaţia de a fi părinte. culturală78. cu atât mai mult cu cât este cunoscut faptul că un număr redus de părinţi de îngrijire sunt interesaţi doar de exercitarea custodiei. limba vorbită. rudele apropiate. este nevoie de o bună selecţie şi o bună pregătire a părinţilor substitut. opinii despre muncă şi despre felul în care şomajul afectează viaţa şi rolurile din familie. Child Placement: Principles and Practice. . Informaţiile pe care trebuie să le strângă asistentul social despre potenţialii părinţi substitut sunt deosebit de diversificate şi vizează atât situaţia materială. d) pasiuni.dificultăţi cu privire la responsabilităţile parentale. Thoburn. Următoarea etapă pe care trebuie să o parcurgă asistentul social constă în colectarea informaţiilor despre potenţialii părinţi substitut.relaţia solicitanţilor cu proprii copii sau cu ai altora.acceptarea individualităţii copiilor şi a diferenţei dintre ei. c) capacitatea de muncă şi utilizarea acesteia. atitudini faţă de propria experienţă de şcoală şi învăţare.anticiparea tipurilor de probleme care ar putea apărea în funcţie de categoriile de nevoi speciale ale copiilor încredinţaţi în plasament.

este nevoie a apela la servicii speciale. având tendinţa de a-şi nega identitatea. mental. Probleme medicale.). Poate solicitantul îngriji un copil cu deficienţe în dezvoltare? În cazul unui asemenea copil este nevoie de reamenajarea locuinţei ţinând cont de nevoile lui speciale şi. şi discutarea încă de la început a unor probleme speciale privitoare la minorul asistat. la conflict. Asistenţii sociali vor explora dacă există comportamente intolerabile pentru solictanţi şi dacă aceştia au capacitatea de a se ocupa de persoane cu nevoi speciale (cu handicap fizic. prieteni. Asistentul social va fi interesat de atitudinea acestor adulţi faţă de plasamentul propus. pot solicitanţii să înţeleagă şi acceptă faptul că asistentul social va efectua vizite după ce copilul a fost plasat. negare ? Probleme de abuz fizic şi/sau sexual. de importanţa pe care o acordă acestei decizii. dacă necesită un ajutor sporit în cazul urmării unei şcoli obişnuite. Este solicitantul de părere că această problemă va crea stress sau atitudini negative de respingere. vor fi identificate diverse reacţii ale persoanelor adulte din familie sau care au relaţii semnificative cu membrii familiei. ce ştiu copiii din familie despre plasamentul unui alt copil. Acestea pot fi. b) informaţii despre alte persoane adulte din familie: acestea includ informaţii şi date despre fiecare adult care locuieşte cu familia respectivă sau care are relaţii constante cu această familie.h) consideraţii financiare: asistentul social va fi interesat de atitudinea solicitanţilor faţă de bani. încercând să afle dacă solicitanţii înţeleg faptul că unii copii pot aparţine diferitelor minorităţi etnice şi. să înţeleagă de ce copilul se poate simţi tulburat după o întâlnire cu părinţii naturali. fiind astfel întrebat care este atitudinea să legată de dezvoltarea comportamentului sexual. la căutarea atenţiei. privitor la această problematică a abuzului. probleme de identitate. ca posibili părinţi substitut. Asistentul trebuie să pună în faţa solicitanţilor probleme de genul: sunt ei capabili să îngrijească un copil sero-pozitiv sau bolnav de SIDA? Cum cred că se pot ei descurca în faţa unei astfel de probleme asociate maladiei amintite (incertitudine. Contactul cu familia naturală. confidenţialitate)? Probleme de handicap fizic şi mental. cu copiii sau adolescenţii cu tulburări de comportament.). din acest punct de vedere. afecţiune. pe lângă culegerea de informaţii semnificative privind disponibilitatea afectivă şi capacitatea parentală. să poată să ofere căldură. îşi pot proiecta o imagine negativă despre ei înşişi. probleme de handicap fizic şi/sau mental etc. iar solicitanţii trebuie sprijiniţi şi încurajaţi să anticipeze şi să cunoască modalităţile de contracarare a ostilităţii şi a atitudinilor negative proprii altor persoane faţă de hotărârea de a accepta un copil în plasament. sunt ei dispuşi să coopereze în acest sens? 81 . Probleme de identitate. În funcţie de tipul de plasament. care sunt preparativele pentru plasament. pentru a realiza un profil cât mai fidel al copilului. faţă de problemele financiare. Pregătirea familiei foster în vederea plasamentului cuprinde. după caz. se va raporta şi la problemele de identitate. Asistentul social. solicitantul trebuie să fie pus faţă în faţă cu aspectele legate de etapele de vârstă ale copilului. despre frecvenţa şi calitatea contactului cu alţi adulţi şi cu reprezentanţii altor puncte ale reţelelor naturale de sprijin (rude apropiate. la incontinenţă urinară nocturnă. orientându-se spre informaţii de genul: solicitanţii plănuiesc să renunţe la serviciu gândindu-se la posibilitatea obţinerii unei pensii sau a unui ajutor pentru creşterea copilului luat în plasament? În ceea ce-l priveşte pe minorul asistat şi mediul său de provenienţă. Poate solicitantul să îngrijească un copil care a fost abuzat sexual în fosta să familie? Solicitantul poate să se descurce cu un copil rezultat dintr-o relaţie incestuoasă? De asemenea. probleme medicale. făcându-se trimitere la tendinţa de retragere. În sfera dificultăţilor de învăţare solicitanţii trebuie să fie întrebaţi dacă consideră că un copil cu handicap trebuie să urmeze o şcoală specială. cum înţeleg ei responsabilităţile care le revin. Discuţia se concentrează asupra înţelegerii comportamentelor dificile şi asupra elaborării răspunsurilor adecvate. va fi de importanţă deosebită sistemul de informaţii obţinut de asistentul social despre raportul familiei cu vecinătatea. modul în care au fost implicaţi copiii din familie pentru aceste pregătiri. să manifeste înţelegere pentru părinţii naturali şi pentru rudele apropiate ale copilului? De asemenea. de abuz fizic şi sexual. care este atitudinea solicitantului faţă de tranziţia către faza de tânăr care se întreţine parţial sau total singur şi cum înţeleg solicitanţii problemele emoţionale şi sexuale pe care le are o persoană tânără cu dizabilităţi fizice şi dificultăţi de învăţare. sunt pregătiţi să coopereze cu părinţii naturali şi cu asistentul social. membrii ai aceloraşi asociaţii frecventate etc. chiar dacă nu locuieşte în casa respectivă. va fi necesară culegerea următoarelor tipuri de informaţii: a) atitudinea copiilor faţă de plasamentul propus. Asistentul social va fi interesat să afle cât sunt de pregătiţi solicitanţii pentru a accepta menţinerea legăturii dintre părinţii naturali ai copilului şi copilul luat în plasament? Doresc ei să se întâlnească cu părinţii naturali ai copilului şi cu alte persoane semnificative din viaţa acestuia. furt etc. de modul în care solicitanţii văd posibilă educaţia sexuală şi raportul lor. acceptare. poate. boli ereditare etc.

condiţii materiale actuale ale familiei naturale.terapie. Consilierea lor privitoare la situaţia actuală şi cea viitoare a copilului dat în plasament contribuie la diminuarea oricăror prejudecăţi. elementul cheie fiind materializat de “împuternicirea” acestora. Noua familie. Dacă modelul medical de intervenţie pune accentul pe prevenţie. 82 . va fi sprijinită de asistentul social. umane.clientul însuşi 79 Bernadette Blanc. Elaborarea Proiectului de intervenţie Elaborând Proiectul de intervenţie socială. toate acestea la nivel individual. Cristine De Roberts . naţionalitate. comunitate. familia substitut. termenul de “intervenţie” are conotaţii specifice. numele şi prenumele părinţilor.resurse materiale. întrucât munca asistentului social în cazul plasamentului şi al adopţiei trebuie să se desfăşoare pe trei registre diferite şi totuşi interconectate: relaţia directă cu copilul. raportul cu noii părinţi. Întocmirea Proiectului de intervenţie presupune un proces complex şi etapizat. strategia de intervenţie adecvată reprezintă premisa succesului unei intervenţii sociale. despre strategia elaborată şi folosită în scopul realizării obiectivului fundamental. personalitatea clientului . de strategii de acţiune posibile. deoarece va contribui la dezvoltarea sistemului de informaţii despre identitatea copilului şi despre sentimentul permanenţei contactului copilului luat în plasament cu părinţii naturali sau cu rude apropiate.Este evident că evaluarea generală făcută de asistenţii sociali trebuie să cuprindă şi fişa completă a copilului (nume. În concluzie. Orice activitate pracică implică propunerea unui întreg “evantai” de soluţii posibile. de fapt. Paris. dacă copilul provine din instituţie. vizând însuşi clientul. venitul familiei naturale. Etapa de debut a Proiectului de intervenţie are drept scop clarificarea originii cererii de ajutor.pune accentul pe schimbarea condiţiilor de cauză care explică situaţia gravă a clientului respectiv. Cât priveşte munca cu copilul. elementul care declanşează sistemul de activităţi. religie. Apelul la măsura asistenţială a plasamentului reprezintă un demers provocator şi deosebit de dificil. ocupaţia. date şcolare despre frecvenţă. 4. în sensul implicării în procesul echilibrării situaţiei clientului. pot încerca sentimente de furie. ultimul contact cu familia naturală. tratament . fraţi şi surori. pot fi îndureraţi sau deprimaţi. atât pentru client. În asistenţa socială. starea de sănătate fizică şi cea mentală a copilului. exprimând voinţa de acţiune. Astfel.în scopul atingerii obiectivului propus strategia încearcă să prevadă evoluţia şi interacţiunile dinamice între aceste elemente”79. studii. aceştia fiind ajutaţi de către asistentul social să înţeleagă normalitatea unora dintre dificultăţi şi să accepte modificările intervenite odată cu apariţia unui nou copil în familie. dificultăţi şcolare. Este important în mod particular pentru asistentul social să-i determine pe noii părinţi să se simtă încrezători în forţele lor şi capabili să ofere copilului ceea ce i-a lipsit în familia naturală. asistentul social stabileşte scopurile practice (elementele disfuncţionale ce trebuie schimbate) şi mijloacele necesare atingerii acestui scop. se vorbeşte. prenume. Esenţial este procesul de identificare a strategiei optime. În practica asistenţei sociale. strategia pune accentul pe iniţiativa individuală a liderului sau a organizatorului acţiunii respective”. “Ca artă de a comunica şi de a dirija ansamblul factorilor necesari obţinerii succesului. relaţia cu părinţii naturali. pe parcursul căruia asistentul social va folosi o paletă largă de abilităţi şi deprinderi în scopul unui bun management al resurselor existente. Problema intervenţiei Este. frecvenţa vizitelor) şi informaţii despre părinţii naturali. vârsta.2. data naşterii. în ce perioadă a fost internat. asistentul social va trebui să-i demonstreze acestuia că îi revine o parte din responsabilitatea deciziilor privitoare la viitor. a căii cele mai sigure pentru realizarea scopului final (totodată cea mai economică şi convenabilă. situaţia financiară a părinţilor în momentul naşterii copiilor. climatul familial. 1976. Istoricul familiei naturale a copilului va fi deosebit de util în lucrul asistentului social cu copilul dat în plasament.adică în grup. sex. facilitând întâlnirea dintre părinţii natrali şi noii părinţi.Les Strategies et les interventions en travail social. Strategia va fi rezultatul reunirii şi intercondiţionării într-o nouă formă a elementelor componente ale sistemului şi poate fi definită drept : “arta de a utiliza un ansamblu de mijloace . sprijinindu-i să realizeze evaluarea factorilor de risc şi a celor mai bune resurse necesare pentru realizarea bunăstării copilului. ca şi în alte domenii. este mai puternică decât cea de “acţiune”. terapia comportamentală şi terapia familială pot contribui la eliminarea tuturor suspiciunilor şi rezervelor pe care le mai manifestă uneori noii părinţi. astfel sesizarea disfuncţiei şi apelul la serviciile sociale poate fi făcută de: . cât şi pentru ceilalţi actori). Precizări în legătură cu etapele Proiectului de intervenţie: 1. timpul. modelul intervenţiei sociale . această noţiune. Nu poate fi omis faptul că părinţii naturali pot avea sentimentul vinovăţiei. în “spaţiul social” înconjurător . domiciliul. Creteil.

a unor interpretări şi în final a unei sinteze explicative privind clientul. Proiectul de intervenţie se obţine în urma unui proces de analiză a situaţiei. Evaluarea rezultatelor nu înseamnă întotdeauna sfârşitul intervenţiei. Proiectul de intervenţie Elaborarea Proiectului de intervenţie propriu-zisă reprezintă..sesizarea făcută de către un alt factor (organism social sau instituţie) . Nivelul intervenţiei presupune stabilirea exactă a tipului de acţiune. Obiectivele propuse pot fi eşalonate în timp sau simultane. în funcţie de tipul de intervenţie şi de caracteristicile problemei ce trebuie soluţionată. asistentul social va face apel la orice surse (credibile şi verificate) pentru a obţine informaţii cât mai variate care să-i permită formarea unei imagini obiective a situaţiei. “miezul” intervenţiei sociale. de fapt. ea este necesară doar în cazul în care actorii sociali implicaţi nu cad de acord de la început asupra oportunităţii folosirii unei strategii. Activitatea poate fi centrată pe individ sau pe micro-grupul căruia aparţine sau pe un “câmp social” mai vast.“sesizarea din oficiu” de către Agenţia de Asistenţă Socială . 2. Asistentul social al schimbării va întreprinde diverse acţiuni (în conformitate cu strategia negociată) urmărind atingerea obiectivelor. 5. 4.care să orienteze ansamblul intervenţiei . Negocierea şi semnarea contractului se referă. Pentru evitarea situaţiilor tensionate se recomandă munca în echipă (echipa interdisciplinară) de la început pentru eliminarea deosebirilor de fond şi elaborarea unui Proiect unic. Aplicarea strategiei Reprezintă partea practică a intervenţiei. asistentul social trebuie să răspundă la următoarele întrebări: a) Cine a formulat cererea de intervenţie sau ajutor? b) În ce constă această cerere? c) Care este beneficiarul intervenţiei? d) Cui i s-a adresat cererea? e) Ce rezultat se aşteaptă a se obţine?”. identificarea sistemelor şi subsistemelor în interacţiune (relaţii interumane). Definirea clientului şi a limitelor de intervenţie este esenţială pentru alegerea mijloacelor şi reuşita muncii.intervenţia cerută sau impusă printr-un mandat legal “În această primă etapă. B. 83 . Intervenţiile asistentului social pot viza direct clientul sau pot fi îndreptate asupra contextului social în care se află acesta. în care trăieşte şi a condiţiilor care au generat dezechilibru. pentru un nou început în cazul în care problema nu a fost definitiv rezolvată. C. declanşând probleme. 6. clarificând obiectivele. care depind de toate elementele analizate. fără de care nu ar putea fi posibilă redactarea Proiectului de intervenţie. la selectarea unei strategii aprobate de toţi participanţii la intervenţie. nivelul intervenţiei şi oferind setul de strategii de acţiune. de asemenea. Evaluarea preliminară Această etapă este bazată pe rezultatele şi concluziile anchetei iniţiale şi urmăreşte elaborarea unor ipoteze de lucru . particularităţi ale modului de viaţă al clientului. legislaţia aplicată domeniului. deci. ci o bază pentru o posibilă reconsiderare a activităţii. În acest sens. Negocierea şi semnarea contractului Această etapă a proiectului nu este obligatorie. 3. Clasificarea obiectivelor presupune delimitarea obiectivelor specifice (fundamentale) de cele derivate şi. a contextului social. A. Evaluarea rezultatelor Etapa finală a intervenţiei presupune raportarea expectanţelor iniţiale la rezultatele reale obţinute. Ancheta socială Ancheta socială vizează cunoaşterea situaţiei clientului. starea social-ecologică a mediului înconjurător. 7. ierarhizarea (după priorităţi) a acestora. starea afectivă a clientului şi a familiei sale. Informaţiile ce trebuie culese în timpul anchetei sunt: date despre starea economică a clientului. Setul de strategii reprezintă tipurile de intervenţii alese.

75. de diagnoza şi prospectivă (vizând evoluţia situaţiei clientului).acela ca adopţia să contribuie la creşterea şi educarea tinerilor lipsiţi de ocrotire în cadrul familiei naturale. pe de o parte.96-97.1907. În terminologia dreptului internaţional privat termenii de "adopţiune" şi "înfiere" sunt priviţi ca sinonimi81. trebuie privită în contextul sistemului organizării familiale. Editura Didactică şi Pedagogică. Centurion. Actele normative care reglementează adopţia În accepţiunea Codului Familiei. Ioan Albu. Italia – 1865). Austria .1926.1966). pe când Codul Familiei din 1954 şi literatura juridică de până în 1991 au folosit denumirea de "înfiere". după cum urmează: . ea creează o legătură de rudenie civilă între adoptat şi descendenţii săi. Anglia . În prezenta lucrare. termenul de "adopţie" este utilizat şi în înţelesul de instituţie. ceea ce explică varietatea normelor edictate. oferind câteva definiţii din literatura de specialitate.Methodologie de l intervention en travail social. Din familie fac parte soţii. Adopţia a fost reglementată pentru prima dată în dreptul roman sub două forme: adopţia (ce presupune adoptarea unei persoane dependente de pater familias . În terminologia juridică românească. Elveţia . copiii acestora. completa şi modifica instituţiile de drept. în afăra reformei legislative. un scop social . Olanda . de secol XX (Germania . 71). 1. fără a se confunda sau a se exclude”80. Etapele Proiectului de Intervenţie. iar pe de altă parte. adică totalitatea normelor care reglementează atât actul juridic al adopţiei. cât şi varietatea ţelurilor urmărite de la o epocă la alta. fiică şi nepot de familie) şi adrogarea (adoptarea unei persoane "sui juris". Spania . 78). În doctrina juridică. în măsura prevăzută de lege. instituţia adopţiei a fost desemnată în decursul timpului prin termeni diferiţi. iar în alte ţări ea este o instituţie relativ recentă.Paradigma Proiectului de Intervenţie sugerează ideea evaluării rezultatelor într-o triplă dimensiune : retrospectiva. vom analiza dimensiunea juridică a instituţiei adopţiei potrivit reglementărilor din dreptul românesc. cât şi raportul juridic de adopţie.1900. după cum este vorba despre adopţia cu efecte restrânse sau adopţia cu efecte depline. Astfel. p. pe de altă parte.persoană "alieni juris": fiu. cunoscută din cele mai vechi timpuri. psihologic şi spiritual. Dreptul familiei. Familia este o formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie care uneşte pe soţi şi pe descendenţii acestora prin relaţii strânse de ordin biologic. . Adopţia a fost introdusă în unele ţări în codurile civile încă din veacul al XIX-lea. a unui pater familias de către un alt pater). Putem spune că instituţia adopţiei a fost concepută ca având. În cadrul transformărilor legislative destinate să asigure condiţiile juridice ale integrării europene a ţării noastre. se întrepătrund. cu un punct de plecare (cercetarea de intervenţie) şi un punct final (evaluarea efectelor sau rezultatelor) în care diferitele faze se intersectează. Printre 80 81 Cristine de Robertis . Bucureşti. economic. pe de o parte. în plan tehnic. Codul civil român de la 1865 şi doctrina juridică privitoare la reglementările acestui cod au folosit numai denumirea de "adopţiune".70. sub diferite denumiri şi forme. “Demersul metodologic real prezintă etapele printr-o mişcare în spirală.1804. Portugalia . "adopţiune".1811. p. ELEMENTE PSIHOLOGICE ŞI DE LEGISLAŢIE Instituţia adopţiei. un loc important revine preocupărilor legiuitorului de a crea. lipsa impedimentelor. de bună seamă. Adopţia oferă persoanelor interesate mijlocul legal de dobândire artificială a raporturilor de rudenie civilă care să se substituie sau să se suprapună.actul juridic creat pe baza consimţământului persoanelor expres prevăzute de lege (art.1889. Dreptul familiei nu a rămas. Reglementarea acestei instituţii juridice a purtat pecetea trăsăturilor caracteristice ale tipului de societate în care se realiza şi pe care o slujea cu precădere.1956. şi adoptator şi rudele acestuia. la data adoptării lor (în Franţa . ne vom ocupa de condiţiile de fond. Paris. precum şi alte persoane între care există relaţii de rudenie. ADOPŢIA. termenul de "adopţie" prezintă două înţelesuri. 84 . Considerând adopţia ca fiind un raport juridic.raportul juridic rezultat din actul juridic al adopţiei încuviinţat de instanţa de judecată (art. de la o ţară la alta. în ciuda cronologiei desfăşurării acţiunilor stabilite. 1975. În vechile legiuiri româneşti întâlnim deopotrivă denumirile de "luare de suflet".266. un scop familial. condiţiile de formă. Şi soţii fără copii formează o familie. acela al consolidării familiei adoptive prin satisfacerea dorinţei sale fireşti de a îndeplini rolul de părinte. raporturilor de rudenie fireşti izvorâte din legătura de sânge. 1987. la aproape toate popoarele. după ce vom explica noţiunea adopţiei. insistând asupra noutăţilor legislative în materie. "înfiere". încheierea şi încuviinţarea adopţiei.

instituţiile care au suferit modificări semnificative se numără. asemănătoare acelor care există în cadrul rudeniei fireşti. pe de o parte. 11/1990 care prevăd că se poate adopta şi un copil din familie în una din următoarele ipoteze: . Ipotetic. Prin adopţie. Editura Dacia. efectele pe care acestea le produc în materia rudeniei fireşti şi rudeniei civile (existenţa şi întinderea lor). putem să vorbim de "tipurile" adopţiei pentru următoarele considerente: Dacă "felurile" adopţiei privesc. unele considerând-o un act juridic. respectiv un "acord de voinţă" ce dă naştere raporturilor de rudenie civilă prin încuviinţarea ei de către autoritatea competentă82. dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. "tipurile" adopţiei se referă la calitatea pe care o are cel care urmează a fi adoptat. fiind cetăţeni străini sau cetăţeni români cu domiciliul ori reşedinţa în străinătate. Privită ca un raport juridic. Mai multe acte normative au vizat adopţia în ţara noastră.Szabo. altele un raport juridic. adopţia poate fi definită ca o "legătură de rudenie civilă care tinde să imite relaţia de rudenie firească izvorâtă din faptul naşterii". cu implicaţii pe tărâmul dreptului internaţional.2 alin. . uneori şi rudele acestuia. Alta este situaţia în cazul adopţiei internaţionale. Adopţia este instituţia din dreptul familiei prin care cel adoptat îşi stabileşte alte legături de rudenie decât cele care le avea anterior. În continuare prezentăm. Adopţia este actul juridic complex în temeiul căruia se naşte legătura de rudenie între adoptat şi descendenţii săi. Adopţia este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc raporturi de rudenie.3 alin. creându-şi faţă de alte persoane relaţii ce există între părinţi şi copii. Cluj-Napoca. copilul care este lipsit de părinţi sau de o îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorului.67 din Codul familiei).A. Adopţia este operaţiunea juridică realizată prin juxtapunerea unor acte juridice unilaterale care dau naştere raporturilor de rudenie civilă.3 din Legea nr. şi adoptator. . p.adoptatorii sunt rude până la gradul al IV-lea inclusiv cu unul dintre părinţii minorului. între adoptat şi descendenţii săi şi adoptator. 2. Excepţia de la această regulă o găsim în dispoziţiile art. ori adoptator şi rudele acestuia. nu pot adopta. spre exemplificare.67 din Codul familiei. .Albu. Adopţia prezintă o "unitate indisolubilă" între actul juridic al adopţiei şi efectele sale juridice. în principiu. şi adopţia.adopţia unei persoane majore. unde urmează a fi crescut ca şi copilul firesc al acestuia. Definirea adopţiei din perspectivă juridică În literatura noastră de specialitate există mai multe formulări care privesc definiţia adopţiei. în condiţiile legii şi între persoanele prevăzute de lege. 3. decât minori declaraţi abandonaţi (art. Astfel.67-70.soţul adoptă copilul celuilalt soţ. Raporturile dintre adoptator şi adoptat sunt asemănătoare acelora existente între părinţi şi copii. putem spune că cele trei tipuri de adopţie sunt: . Înfierea. câteva definiţii prezente în "doctrina" adopţiei: Adopţia reprezintă un act juridic. precum şi de un cetăţean străin. pe de o parte. pe de altă part. 1977. neavând relevanţă dacă cel care urmează a fi adoptat este minor din familie sau este declarat abandonat ori este o persoană majoră (art. dacă acesta din urmă este fie 82 I. alături de divorţ.se adoptă o persoană majoră în condiţiile art. pe de o parte. pe de altă parte. şi cetăţenia celui care adoptă. în cazul adopţiei naţionale (adoptatul şi adoptatorul sunt cetăţeni români cu domiciliul în România) instanţa va încuviinţa cererea formulată numai dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege şi este dovedit interesul adoptatului. 85 . când adoptatorii.21.adopţia unui minor declarat abandonat. Adopţia este o instituţie juridică în virtutea căreia între o persoană numită adoptator şi o alta numită adoptat se stabilesc raporturi de rudenie asemenea celor dintre părinţi şi copii.Reghini. pe de altă parte. Tipuri de adopţie În literatura noastră recentă se consideră că. Concretizând. în actuala reglementare a adopţiei. P. minorul din familie poate fi adoptat neîngrădit de orice cetăţean român. Adopţia este "actul juridic în virtutea căruia adoptatorul îşi asumă de bună voie faţă de adoptat obligaţiile ce revin părinţilor fireşti faţă de copiii lor". .2 din Legea nr. 65/1995). ele fiind elaborate şi intrând în vigoare într-o perioadă scurtă de timp.adopţia unui minor din familie. în principiu. I.

stă numai interesul adoptatului şi nu al celui care adoptă. ci şi în timpul în care aceasta există. Caracteristicile generale ale adopţiei Din ansamblul dispoziţiilor legale. încât soluţia familiei substitut se impune nu numai drept o atitudine modernă.72. precum şi că adopţia nu se face în scopul de a-l exploata sau în alte scopuri potrivnice legii ori regulilor de convieţuire socială". Scopurile adopţiei În articolul 66 din Codul familiei se arată că "adopţia se face numai în interesul celui adoptat". alături de cel moral. Interesul copilului a cărei adopţie se încuviinţează nu trebuie circumscris numai la aspectul său moral. ori de câte ori se găsesc persoane care doresc să adopte şi care îndeplinesc cerinţele legale pentru a deveni adoptatori. De asemenea. 5. ci şi ca realitate în comunitatea europeană. fără îndoială. care îl consideră un act juridic fictiv. rezultă că adopţia prezintă următoarele caracteristici: a) Adopţia se face numai în interesul adoptatului. b) Adopţia este un act solemn deoarece: . aspect care.72) este nulă. atât fizică. şi ca urmare poate avea loc desfacerea adopţiei de către instanţele judecătoreşti. actul adopţiei urmează a fi considerat fictiv şi a fi desfiinţat ca atare. Acest principiu conform căruia adopţia se face numai în interesul adoptatului este corespunzător principiilor prevăzute de art. Deci. iar interesul adoptatului nu înseamnă că adoptatorul nu poate avea şi el un interes moral în încheierea adopţiei în dorinţa de a-şi manifesta 86 . adică de ocrotire a adoptatului. morală şi intelectuală. rezultă. indiferent de scopurile urmărite. . care prevăd "că instanţa va putea încuviinţa adopţia numai dacă va constata că cel care adoptă poate asigura adoptatului o normală dezvoltare fizică şi morală. către care România tinde.adopţia se încuviinţează numai de către instanţa de judecată competentă. precum şi de creştere a acestuia. în conformitate cu civilizaţia şi cultura mileniului III. Interesul adoptatului trebuie avut în vedere nu numai la încuviinţarea adopţiei. rămâne un act juridic fictiv.1 Codul familiei. contribuie la crearea condiţiilor menite să asigure realizarea interesului adoptatului în toate laturile sale. Acest principiu trebuie să călăuzească instanţele judecătoreşti atunci când hotărăsc asupra desfacerii adopţiei. care prin nerealizarea celorlalte elemente esenţiale. Adopţia a fost concepută de legiuitorul român ca o instituţie juridică menită a înlocui instituţia juridică a ocrotirii părinteşti în situaţia în care copiii sunt lipsiţi de părinţi sau nu beneficiază de ocrotire părintească corespunzătoare. numai un astfel de minor este adoptabil în cazul adopţiei internaţionale. 4. în sensul de a primi educaţie. precum şi atunci când se pune problema desfacerii ei. adopţia fiind fictivă. nu poate fi considerată contrară normelor de convieţuire socială şi nu atrage nulitatea adopţiei decât în situaţia în care ar constitui scopul exclusiv al adopţiei.81 Codul familiei). înscrise şi în art. atât la încheiere cât şi la desfacere. ca regulă generală.consimţământul la adopţie se poate da numai în formă autentică prevăzută de lege. Neasigurarea condiţiilor de dezvoltare a adoptatului. Dacă mai reţinem şi dispoziţiile art. Adopţia făcută exclusiv cu scopul de a crea adoptatului vocaţie succesorală la moştenirea adoptatorului iar nu în scopul de a trece definitiv şi integral drepturile şi îndatoririle părinteşti asupra adoptatorului (art. De aceea este normal ca şi în situaţia în care adoptatorul a decedat să se examineze dacă adopţia mai poate fi menţinută sau interesul adoptatului cere ca ea să fie desfăcută întrucât nu s-ar mai putea realiza scopul pentru care a fost încuviinţată (art. 44 şi 45 din Constituţia României. fie o rudă până în gradul al IV-lea inclusiv cu unul din părinţii minorului. fiind un drept reglementat prin lege. Aprecierea interesului adoptatului trebuie să se facă însă în cadrul dispoziţiilor legale. potrivit căruia statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului.soţul părintelui firesc al adoptatului. În acest context valorificarea de către adoptat a vocaţiei sale la moştenirea părintelui adoptator. ci trebuie examinat şi sub aspect patrimonial. scopul social şi personal al familiei substitut de a asigura celui care urmează a fi adoptat o ocrotire cât mai asemănătoare cu ocrotirea de care se bucură copiii în cadrul unei familii fireşti. dacă din momentul adopţiei părţile nu au în vedere aplicara definitivă şi irevocabilă a tuturor prevederilor care alcătuiesc această instituţie. Deci la baza instituţiei adopţiei. instruire şi creştere corespunzătoare. Minorul declarat abandonat poate fi adoptat în condiţiile Codului familiei de orice cetăţean român care îndeplineşte cerinţele legii.1 alin. înseamnă neîndeplinirea scopului adopţiei.

secondate de organizaţiile nonguvernamentale. sunt serviciile circumscrise planificării familiale. specific dat de următoarele elemente: 1. de promovare a unor strategii de prevenţie a situaţiilor defavorizate. de ocrotire socială. a medicilor. a problemelor de rezolvat prin diagnostic diferenţiat b. psihologia motivează tot ceea ce aceasta furnizează celor în nevoi. instituţionalizarea se confruntă cu numeroase probleme de ordin economic şi psihosocial. putem spune. Protecţia minorilor care nu beneficiază de ocrotirea familiei naturale sau care. de evaluare a posibilităţilor de intervenţie rapidă prin căutarea unor soluţii specifice şi alegerea unor metode adecvate pentru cazurile particulare c.) s-a realizat şi se realizează încă cu precădere în sistemul instituţiilor specializate ale statului. testarea sarcinilor. care să corespundă celui legal. precum ajutor financiar. Toate aceste modalităţi de intervenţie au la bază resursele interne şi externe care pot fi mobilizate în vederea diminuării sau soluţionării problemelor. fizic şi/sau sexual. firesc. principiul că adopţia se face numai în interesul adoptatului trebuie înţeles în sensul că scopul principal al adopţiei este acela de a oferi posibilitatea copiilor care nu se pot bucura de ocrotire părintească de a fi crescuţi şi educaţi în familia adoptatorului. Totuşi. consilierea în caz de infertilitate. cultural.sentimente. în cadrul acesteia. a familiei. material. Psihologia şi-a dezvoltat metode şi tehnici proprii: a. cât şi metode şi tehnici de intervenţie specifice psihologiei. suportă un tratament necorespunzător (abuz afectiv. educaţie defectuoasă etc. furnizarea de contraceptive. Din acest motiv. a factorilor care influenţează în cadrul cabinetului. cât şi unul practico-aplicativ. derularea. neglijare. Aici rolul psihologului. Fiecare model de intervenţie presupune asistenţa socială directă (a persoanei) – de diagnosticare. şi acele activităţi de prevenire a unor situaţii de viaţă dezechilibrate. sprijinul în pregătirea cuplurilor pentru rolurile de părinţi. Activitatea psihologului care urmăreşte realizarea de plasamente familiale sau de adopţii are un specific aparte în raport cu celelalte forme de asistenţă a minorului. consiliere. luându-se în considerare ceea ce convenţiile internaţionale numesc "interesul superior al copilului". asistenţei sociale sau legislative. fie că nu ar avea un solid temei social. Acestea încearcă să asigure asistaţilor condiţiile materiale şi afective necesare unei socializări normale. educaţie sexuală. al încredinţării şi adopţiei fie că s-ar derula prea lent. care induc efecte negative în procesul creşterii şi dezvoltării copilului. de identificare a cazurilor. pentru realizarea cărora psihologul trebuie să probeze solide cunoştinţe de drept civil în general şi de dreptul familiei în special. Atât demararea. Faptul că în cadrul cercetării au fost utilizate atât metode şi tehnici de culegere şi prelucrare a datelor. asigură lucrării de faţă atât un caracter teoretico-metodologic. sprijinul pentru cuplurile care doresc copii. de asemenea. cât şi finalizarea intervenţiei necesită utilizarea unor proceduri juridice speciale. psihologic sau moral pentru indivizi sau grupuri. pentru a veni în ajutorul copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească. suplinind funcţiile specifice ale familiei. moral. CONCLUZII Dacă asistenţa socială oferă celor în nevoi posibilitatea de cunoaştere şi de acces la servicii specializate de protecţie socială şi orientează către înţelegerea cadrului legislativ de protecţie socială. Dimensiunea juridică a actului psiho-asistenţial presupune. deoarece între membrii familiei nu există conflicte de interese. persoanele şi grupurile în dificultate de a influenţa activ politicile sociale. de aisigurare a unor condiţii speciale pentru respectarea cu stricteţe a standardelor etice specifice profesiei de asistent social. O altă categorie de servicii vizând difuzarea de informaţii privind metode de control al naşterilor. cu risc crescut pentru grupuri şi indivizi d. În cadrul activităţii psihologului se înscriu. de deschidere afectivă şi de personalitate. cooperarea interinstituţională. între interesul adoptatului şi al adoptatorului nu poate exista opoziţie. fără de care procedurile de genul decăderii din drepturile părinteşti. susţinere şi desfăşurarea unei acţiuni terapeutice – şi asistenţa socială indirectă – a persoanei care lucrează în cadrul cabinetului de psihologie. a factorilor care influenţează persoana. este covârşitor. mobilizează comunitatea. psihoterapie. De aceea. De acesta depinde edificarea interioară a unei motivaţii sănătoase. preferabilă este ocrotirea în cadrul familiilor-substitut (fie ele foster sau adoptive). avortul şi consilierea în caz de avort. 87 . 2. stresante economic. De asemenea. a reprezentanţilor altor instituţii sau organe cu rol de susţinere. a personalului cabinetului.

asistentul social şi instituţia angajatoare nu mai sunt agenţi protectori autarhici. Metodologia consacrată a lucrului cu familia şi copilul (modelul casework). 1965 12. Ed.Lazarsfeld. Politici sociale.S.Albu. Paris. Familia şi casa de copii. Separarea. 1996 13. Moroşanu. asistenţial. 2001 10.E.. de fapt. Elements de Theorie et méthode sociologique. diagnosticul psihosocial. Rober Merton. Cluj-Napoca. Serbina. Zamfir (coord. Osterrieth P. Linton R. N.). N. presupune completarea să cu tehnica documentării aplicată actelor normative care reglementează protecţia minorului şi documentelor personale ale acestuia. astfel. P. Thoburn. Litera. N. unde nu poate fi neglijat nici unul dintre elementele constitutive: psihologic.R. Didactică şi Pedagogică.. C. 88 . Iftimie. în contrast cu menţinerea în familia naturală sau cu instituţionalizarea. Bucureşti. Filipescu. Child Placement: Principles and Practice. Cunoaşterea lor ne ajută să evaluăm complet şi eficient situaţiile în care interesul superior al copilului îl reprezintă plasamentul şi adopţia. încredinţării şi adopţiei. Bucureşti.. Pepelea & I.Boudon.Y. Dicţionar de psihologie. 4. C. Ed. Bucureşti 1998. 1995 11. Ed. Iaşi. atât de necesară în sistemul românesc de protecţie socială. Psihologul. Bucureşti. în Fawcett (ed). în Revista de Pedagogie. Bucureşti. din cauza creşterii numărului de actori sociali implicaţi în procesele de mediere. Paris. 1988 19. I. Editions PLON. 1989 8. Chelaru.. Ed. Lexington. în cazul nostru prin familia substitut.A.. în corelaţie cu cele asistenţiale. adoptatorul. J. World Health Organization. 1993 17. CNRS. Wildwood House. Ştiinţifică. în vederea găsirii soluţiei optime pentru clientul minor. Fundamentul cultural al personalităţii. 2. Les Editions I.Dicţionar de sociologie. studiul psihosocial sau ancheta. Malthus T. 1977 R.. Le vocabulaire des sciences sociales. cu fazele sale bine cunoscute (întâlnirea. Înfierea. . Maternal Care and Mental Health. elaborarea planului de intervenţie şi faza realizării propriu-zise a intervenţiei).. Andrée Menthonnex. Bucureşti. Filipescu . Vlăsceanu L. I. legislativ. 12/1979 5.Popescu-Neveanu. Zamfir (coord. Bucureşti.Szabo. E. Concepts et indices. 1972 14. divorţul şi familia. Conceptualization and measurement. Timişoara. 20. I. nr. Albratros. Copilul şi familia. Ed. Ed. Genève. 1978 18. ci sunt nevoiţi să negocieze cu diverşi factori din mediul social. Ştiinţifică. Eseu asupra principiilor populaţiei.). Olson L. 1973 16. 4. Editura Moldogrup. Geneva. Muller E. Macavei Elena. 3. Lăzărescu M. Bucureşti. intră în sistemul de acţiune asistenţială familia foster.49. o pledoarie pentru conlucrarea interdisciplinară. 1968 7. Cioată Elena. 5. Babel. pe lângă clientul minor şi familia sa naturală. Psihopatologie clinică. Economic cost and value of children. A. I. Motivarea demersului nostru este. 1957. Angajamentele de ordin deontologic ale asistentului social şi relaţiile pe care trebuie să le gestioneze se multiplică. England. Consecinţele psihologice ale experienţei de instituţionalizare.3. Cost of children. 1992 9. Ed. ALL Beck. 1983 15. Editura Dacia.Reghini. P. C. Helicon.Tratat de dreptul familiei. p. instituţia de ocrotire şi instanţa de judecată. 1965 Bowlby G. Alternative. Ed. 1994 6. Bucureşti. Ed. Le service social et l'intervention sociale. MA: Lexington Books. Parkinson L. BIBLIOGRAFIE 1. Aceste caracteristici psihologice ale asistenţei sociale acordate copilului privat de ocrotire a familiei naturale ne-au determinat să examinăm dimensiunile juridice ale procedurilor decăderii din drepturi. Ed. P. Autoritatea tutelară şi protecţia copilului. P... 1995 Alternative. Zamfir & C. România în context european.

89 .

Lapădat L. Bucureşti. Bucureşti... Le Jour Editeur. Bucureşti..Dimitrescu-Iaşi. 1983 Mihai Gh. Editura Economică. 2. Studiu monografic: sociologie. 1999 Popescu-Neveanu P. 1978 *** Probleme fundamentale ale psihologiei. 1980. Introducere în sociologia clasică.. estetică. 8. C. 6. Psiho-logica argumentării dialogale. 1996 2003 Bordeianu C.. 5. 90 . Editura Academiei.. 4. Editura Albatros. Probleme de psihologie judiciară. Paris. Bucureşti.. politică. 1987 Molle P. Centrul Naţional de Drept. Bucureşti. 1987 Popa V. Chişinău. Bordeianu C. Grinder J. Bandler R... 9. 7. Les Secrets de la Communication. Dicţionar de psihologie. 2004 Bogdan T. Psihosociologie juridică. Bucureşti.BIBLIOGRAFIE GENERALĂ: 1. 3. Editura Academiei. La Négocommunication. Editions d’Organisation. Drăgan I. Editura Ştiinţifică... pedagogie. filosofie.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful