Coperta  IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE  828590  Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale ARISTOTEL  Metafizica/Aristotel; crad. Andrei Cornea Bucureşti; Humanitas, 2001 480 p.; 20 cm Bihliogr. ISBN 973­50­0172­1  I. Cornea, Andrei (trad.

) 111  © HUMANITAS, 2001, pentru prezenta versiune românească ISBN: 973­50­01 72­1  .'H  ^>­, v  LĂMURIRI PRELIMINARE  I. Viaţa lui Aristotel  Aristotel s­a născut în 384 î.e.n. la Stagira, oraş aflat pe coasta Tracici. Tatăl său era medicul de curte al regelui  Macedoniei, Amyntas. La 17 ani, Aristotel ajunge la Atena pentru a­şi completa educaţia. Aici, în cadrul Academiei,  devine elevul lui Platon, cu care studiază timp de douăzeci de ani. Se pare că, mai tîrziu, ţine pe cont propriu şi lecţii  de retorică la Academie. La moartea lui Platon, în 347 î.e.n., nepotul acestuia, un filozof mediocru, Speusippos,  devine conducătorul Academiei, în pofida geniului lui Aristotel. Dar pesemne că divergenţele de doctrină dintre  Aristotel şi Platon deveniseră prea evidente, pentru ca cel dintîi să ajungă conducătorul Academiei platonice.  La invitaţia lui Hermeas, tiran al cetăţilor Atarneus şi Assos din Mysia, Asia Mică, Aristotel pleacă la curtea acestuia  de la Assos. Rămîne acolo trei ani şi ia de nevastă pe nepoata regelui. Mai tîrziu, după moartea acesteia, se  recăsătoreşte. Cînd Hermeas este răsturnat de la domnie de perşi, Aristotel pleacă la Mytilene. La chemarea lui Filip  al II­lea, regele Macedoniei, Aristotel devine apoi, pentru cinci ani, profesorul lui Alexandru, viitorul cuceritor al  Persiei. La moartea lui Filip, Aristotel revine la Atena. Academia era condusă pe atunci de Xenocrate, iar  platonismul domina filozofia la Atena. Aristotel înfiinţează, în cîteva clădiri închinate, Liceul, propria sa şcoală  filozofică, rivală Academiei. Timp de treisprezece ani, Aristotel predă la Liceu. Se pare că, dimineaţa, aveau loc  prelegerile pentru cei avansaţi, de obicei în timpul unor plimbări (de unde denumirea de „peripateticieni" dată  filozofilor aristotelicieni), în timp ce seara, el ţinea conferinţe pentru neiniţiaţi şi cu un caracter mai popular. Tot la  Liceu a fost  ANDREI CORNEA  adunată prima bibliotecă publică, modelul viitoarelor mari biblioteci elenistice de la Alexandria şi Pergam.  La moartea lui Alexandru, în 323, conducerea pro­macedo­neană a Atenei este răsturnată şi Anstotel, considerat  prieten cu dinastia macedoneană, ajunge în primejdie. Pretextul de a­1 lovi îl constituie o acuzaţie de impietate ce  este formulată împotriva lui, dar el fuge la Chalcis, lăsîndu­1 pe Teofrast să conducă Liceul. Ar fi spus, cu această  ocazie, că vrea să­i ferească pe ateniem să mai păcătuiască o dată împotriva, filozofiei, aşa cum o făcuseră cîndva cu  Socrate. Moare în anul următor de o boală de stomac. Prin testament, îşi pune sclavii în libertate.  II. Opera lui Aristotel  Opera lui Aristotel se divide în trei categorii: a) Lucrări exo­terice, sau „populare", publicate de autor în timpul vieţii.  Sînt pierdute aproape în întregime. Multe din ele erau dialoguri scrise în stil platonician. Cicero încă le cunoştea şi le  elogia frumuseţea exprimării, b) Tratate ştiinţifico­filozofice, râmase nepublicate pe timpul vieţii autorului lor  (ezoterice), destinate uzului şcolii. Este ceea ce noi avem din Aristotel. c) însemnări, culegeri de materiale, redactate  în colaborare cu elevii săi, aparţinînd de asemenea scrierilor ezoterice. Din acest grup ni s­a păstrat doar Constituţia  atenienilor. Metafizica aparţine, desigur, grupului b), ce mai cuprinde tratatele de logică (Organon), Fizica şi alte  lucrări destinate studiului naturii, tratatele de etică, Politica, Retorica şi Poetica.  După moartea lui Aristotel, manuscrisele sale nepublicate au rămas în posesia lui Teofrast, urmaşul lui Aristotel la  conducerea Liceului. Spre deosebire de operele exoterice, lucrările ezoterice ar fi fost puţin cunoscute în afara şcolii.  La moartea lui Teofrast, manuscrisele au ajuns la discipolul acestuia, Neleus. Moştenitorii lui Neleus, oameni  neinstruiţi — spune tradiţia —, pentru a le proteja, le­au ascuns într­o pivniţă, unde au rămas multă vreme neştiute,  pradă umezelii şi viermilor.  Dar pe la 100 î.e.n. manuscrisele ar fi fost descoperite de un anume Apellicon, mare iubitor de cărţi vechi şi duse la  Atena, în 86 î.e.n. generalul roman Sulla ocupă Atena, de unde, laolaltă cu multe alte prăzi de război, le duce la  Roma. Aici manuscrisele atrag  LĂMURIRI PRELIMINARE  atenţia unor filologi, precum gramaticianul Tyranmon, care pune să fie copiate. Pe baza acestor copii, ultimul  conducător al Ly­ceului, Andronicos din Rhodos, a elaborat şi a publicat, în prima jumătate a secolului I î.e.n., ediţia  care stă la baza întregii noastre cunoaşteri asupra operei lui Aristotel. într­adevăr, în mod curios, pe măsură ce opera  ezoterică ieşea din eclipsa în care stătuse două sute de ani, opera exoterică, cunoscută bine pînă atunci, a început să­  şi piardă dm influenţă, a fost tot mai puţin copiată şi s­a pierdut aproape în totalitate.

Şi astfel, dacă la Platon cunoaştem toată opera exoterică, dar sîntem reduşi la supoziţii în ce priveşte scrierile şi  învăţătura sa ezoterică, de şcoală, la Aristotel lucrurile stau exact invers: cunoaştem destul de bine tratatele sale, care  aparţin operei rămase nepublicate în timpul vieţii filozofului, dar nu avem decît cîteva fragmente din importanta şi  bogata sa operă publicată în timpul vieţii.  III. Titlul Metafizicii  Aristotel nu denumeşte nicăieri „Metafizica" opera pe care noi o cunoaştem sub acest nume. De asemenea, ştiinţa  (sau filozofia) pe care el o caută de­a lungul acestei întregi opere <f] Em<Trr|U.T| f| £r|toi)uevr|> nu e niciodată  denumită „metafizică". Disciplina al cărei obiect este, pe de­o parte, cunoaşterea realităţii ca atare, în generalitatea ei  (ceea­ce­este ca fiind), pe de altă parte, cunoaşterea realităţii supreme — Dumnezeu —, este denumită de el fie  „prima filozofie" <f| 7tpcoTT| cpiloao<pia>, fie „teologie" <9eota>yia>, fie pur şi simplu „înţelepciune" <oocpia>.  Denumirea „Metafizica" <TO U.ETOC TOC (pwiKco, ca titlu al operei cunoscute de atunci sub acest nume, apare  pentru prima oară la Nicolae din Damasc, un filolog care trăieşte în epoca lui Octavian August, după care ea devine  comună printre comentatori şi filozofi. Titlul acesta nu se regăseşte, în mod curios, pe lista operelor aristotelice  redactată mai înainte de Diogenes Laertios.  Se pune întrebarea care este înţelesul originar al denumirii, cînd a apărut ea şi ce ne spune aceasta despre  împrejurările compunerii operei care ne interesează, în greacă, ia UETCC tec (pucnxcc poate însemna fie ceea ce se  află din punct de vedere redacţional după tratatele  l  ANDREI CORNEA  de fizică, fie ce se află dincolo de domeniul de studiu al fizicii, iar aceasta, iarăşi, fie în ordine existenţială, fie în  ordine didactică.  S­a presupus multă vreme că titlul a fost inventat, de fapt, de contemporanul mai în vîrstă al lui Nicolae din Damasc,  celebrul filolog şi interpret Andronicos din Rhodos. Acesta, cum spuneam, a alcătuit o ediţie a operelor lui Aristotel,  ce stă la baza ediţiilor noastre. Or, sene David Ross1, „putem presupune cu destulă certitudine că / numele / se datora  muncii editoriale / a lui Andronicos / şi că desemna pur şi simplu tratatele ce se găseau plasate după lucrările de  fizică în ediţia Andronicos." Aşadar, după Ross si mulţi alţi filologi moderni, celebra denumire nu a avut iniţial decît  un sens redacţional.? Pur şi simplu, Andronicos nu ar fi ştiut cum să denumească mai multe tratate, posibil disparate,  care nu se încadrau în sistematica, pe atunci deja tradiţională, a ştiinţelor teoretice (fizică, logică, matematică).  Atunci, după ce le­ar fi adunat laolaltă într­un corpus unic şi le­ar fi legat redacţional, el le­a plasat după tratatele de  fizică şi le­a denumit pur şi simplu corespunzător acestei poziţii.  Aşa ar fi apărut „Metafizica" noastră, alcătuită din 14 Cărţi, desemnate în mod tradiţional cu primele 13 litere ale  alfabetului grec, prima literă, alpha, fiind utilizată de două ori, şi ca majusculă şi ca minusculă.  De­abia mai tîrziu, unii comentatori, precum Simplicius, un neoplatonician care trăieşte în sec. VI e.n., ar fi înţeles  prin expresia ta fietoc ia (pwiKCc ştiinţa ce se ocupă cu realitatea suprasensi­bilă, sau cu transcendentul. Cît despre  cel mai important comentator antic al lui Aristotel, Alexandru din Aphrodisias (sec. III e.n.), acesta înţelege prin  TOC P.ETCC TOC (puotKcc ceea ce vine pe locul doi, după fizică, în ordinea didactică a dobîndirii cunoaşterii, dat  fiind că, după Aristotel (v. Cartea Zeta), o cunoştinţă, cu cît este mai abstractă, cu atît este mai greu de dobîndit  pentru oameni, iar metafizica este mai greu de abordat decît fizica, fiindcă e mai abstractă decît ea.  Ideea că denumirea de „Metafizica" nu ar fi avut iniţial decît un sens editorial a fost, însă, combătută de unii  cercetători mai noi, precum Hans Reiner, care crede că ea ar fi apărut, cu un sens filozofic, în cercurile  penpateticiene, cel puţin imediat după moartea  LĂMURIRI PRELIMINARE  lui Aristotel.3 Giovanni Reale tinde şi el să considere ca denumirea ar fi fost mai veche şi că, probabil, ea avea şi o  semnificaţie filozofică („metafizică") chiar cu vreo două secole încă înainte de Andronicos.4  IV. Probleme redacţionale şi de interpretare  Foarte mulţi interpreţi moderni, mai întîi de toţi, Werner Jae­ger5, dar şi David Ross, nu doar au negat că Metafizica  are o unitate literară originară, indicată de un titlu originar şi autentic; mai mult, ei au contestat faptul că ea ar avea o  unitate de gîndire. După ei, Metafizica ar fi alcătuită din mai multe tratate compuse de Aristotel la date diferite, în  mod separat şi reprezentînd, în consecinţă, stadii diferite în gîndirea filozofului.6 Unele părţi şi pasaje ar fi chiar  neautentice. Andronicos şi alţi interpreţi ar fi fost, în fapt, „autorii" Metafizicii, nu doar fiindcă i­au pus acest titlu, ci  şi fiindcă ar fi alcătuit, prin reunire de tratate disparate, şi chiar prin redactarea unor pasaje de legătură, corpus­ul  Metafizicii, aşa cum îl cunoaştem noi. O impozantă şi multiseculară tradiţie de înţelegere a semnificaţiilor  Metafizicii (considerată a f i o operă unitară) a fost astfel anulată!  Aşa s­ar explica — spun aceşti interpreţi moderni — importantele contradicţii din Metafizica, precum şi repetiţiile  sau incertitudinile terminologice. Spre pildă, cum ar putea fi considerată operă unitară o lucrare unde, pe de­o parte,  ştiinţa căutată are ca obiect realitatea ca atare, în generalitatea sa abstractă (ontologie), pe de altă parte, o anume parte

a sa, bine circumscrisă — realitatea divinului (teologie) ? De asemenea, aşa s­ar explica şi faptul că un autor din  Antichitatea tîrzie, Hesychios, menţionează o Metafizică a lui Aristotel în zece cărţi şi nu în paisprezece.  In consecinţă, aceşti filologi celebri, precum Werner Jaeger, sau David Ross, bazîndu­se pe aşa­numita metodă  „genetico­istorică", au spart Metafizica în bucăţi. La Jaeger, de pildă, lucrurile stăteau astfel: Cartea alpha mic ar fi  fost inserată mai tîrziu (aşa se explică şi desemnarea sa) şi nu ar aparţine lui Aristotel, ci probabil lui Pa­sicles (un  peripatetician din secolul III î.e.n.). Cărţile Alpha mare, •Beta şi Gamma formează o unitate; Delta era un tratat inde­  pendent; Epsilon este tranziţional, conducînd spre Cărţile Zeta,  10 ANDREI CORNEA  Eta şi Theta. Conexiunea acestora cu Alpha, Beta şi Gamma i se pare lui Jaeger problematică. Cartea Iota ar sta  complet independentă, Kappa conţine un rezumat al Cărţilor Beta, Gamma, Epsilon, ca şi al unor capitole din Fizica,  adăugat mai tîrziu... Lambda ar fi un tratat complet separat despre Fiinţa imobilă. Iar ultimele Cărţi, My şi Ny, nu au  nici o legătură cu cărţile precedente.7  Cum observa însă Giovanni Reale, Jaeger şi filologii care 1­au urmat, adepţi ai metodei „gerîetico­istorice", au  neglijat faptul că Metafizica aparţine operelor nepublicate de autor, destinate a fi folosite la cursurile sale din cadrul  Liceului.8 Stilul lor, adesea nu foarte cizelat, precum şi prezenţa a numeroase neclarităţi se explică astfel foarte bine  şi fără a recurge la ipoteze genetico­istorice. Se explică şi repetiţiile, cum ar fi rezumatul unor Cărţi anterioare din  Cartea Kappa, ori prezenţa Cărţii Delta — un util şi didactic îndreptar privind polisemia unor concepte­cheie,  binevenit în cadrul unor lecţii orale.  Persistă, fireşte, o tensiune între definirea metafizicii ca ontologie şi definirea ei ca teologie, definiţii între care  Aristotel pare să oscileze. Dar această tensiune, pe care Aristotel însuşi o discută în Cartea Epsilon, nu trebuie  înţeleasă neapărat ca o contradicţie.9 De fapt, ţine de opţiunea filozofică a interpretului însuşi a trata ontologia şi  teologia aristoteliciene mai curînd drept complementare, sau, dimpotrivă, drept contradictorii. Cum vedem noi  lucrurile se poate vedea mai jos. Dar, dacă este aşa, este clar că graba cu care şcoala istorico­genetică a separat  Cartea Lambda de rest, şi, în general, a spart Metafizica în bucăţi devine discutabilă.  Ceva asemănător se poate spune şi în legătură cu alte presupuse contradicţii sau situaţii aporetice, de exemplu, cele  legate de definirea Fiinţei, ori de statutul formei aristotelice.  Ceea ce nu înseamnă că diferitele părţi ale Metafizicii au fost neapărat, la origine, scrise în acelaşi timp. E posibil ca  Aristotel să fi compus unele părţi mai tîrziu, iar altele mai devreme, dar e greu de crezut că el nu a revenit asupra  celor mai timpurii. A aplica mecanic principiul lui Jaeger, potrivit cu care, cu cît Aristotel pare, în ceea ce spune, mai  departe de Platon, cu atît pasajul respectiv datează dintr­o perioadă mai tîrzie, e arbitrar. Un gînditor, plin de  vehemenţa tinereţii, poate respinge radical la un moment dat anumite idei ale maestrului său, pentru a le privi cu mai  multă  LĂMURIRI PRELIMINARE  11 bunăvoinţă la maturitate sau la bătrîneţe. De altminteri, unii cercetători, de asemenea adepţi ai metodei istorico­  genetice, precum Paul Gohlke sau Max Wundt, au adoptat chiar acest punct de vedere, datînd diferitele părţi ale  Metafizicii invers decît a făcut­o Jaeger.10 Ceea ce — evident — nu a făcut decît să compromită metoda.  Acestea fiind zise, doar Cartea alfa mic are ceva mai multe şanse să fi fost introdusă mai tîrziu în corpusul  Metafizicii. Dar dacă ea aparţine într­adevăr lui Pasicles, sau e totuşi autentică, e imposibil de decis, în orice caz, e  greu să nu crezi că cel puţin frumoasa teorie asupra evoluţiei ştiinţei ca activitate colectivă să fi fost scrisă de  altcineva decît de Aristotel însuşi, fie şi pentru un context originar diferit de cel al Metafizicii.']  „  V. Consideraţii generale asupra atitudinii modernilor faţă de Aristotel şi Metafizică  Un sondaj efectuat printre mai mulţi studenţi americani, cărora li se cerea să dea cîteva nume de „mari filozofi", a  arătat că cele mai multe voturi au primit... Platon şi Aristotel. Şi nu e de mirare: pînă la urmă, se pare că orice  persoană, chiar şi nu foarte instruită, ştie că, la fel ca şi Platon, Aristotel a fost un mare filozof, fie şi atunci cînd  nume ca Hume, Leibniz sau Jaspers îi sînt total necunoscute.  Insă, dacă persoana în cauză este mult mai instruită, sau are chiar preocupări speciale în ştiinţele umane sau în  filozofie, s­ar putea să aibă o opinie oarecum paradoxală: nu că n­ar cunoaşte rolul lui Aristotel; problema este că, nu  arareori, o astfel de persoană ar fi nefericită să­1 treacă pe Aristotel pe lista celor mai filozofi dintre filozofi, deşi este  conştientă că, fără el, istoria filozofiei europene, şi poate chiar istoria însăşi a Europei s­ar fi scris altfel. Fie — ar  spune omul — asta e! — parcă regretînd că n­are încotro şi că trebuie pus şi Aristotel undeva destul de sus, tocmai  pe raftul filozofilor celebri, dar totuşi nu chiar lîngă Platon, ci ceva mai jos... Platon e altceva! şi oricum, odată aşezat  la locul său, parcă mai mult nemeritat decît meritat, poate că e cazul ca Aristotel să fie lăsat să doarmă în pace.  De ce are Aristotel în secolul XX o reputaţie atît de rea printre mulţi intelectuali, ba chiar şi printre mulţi istorici ai

filozofiei ?  12 ANDREI CORNEA  De unde obiceiul de a­1 lua, de multe ori, cam de sus ? Iată ce scria cu o imensă condescendenţă, de pildă, un mare  istoric al filozofiei antice, Leon Robin:  „Ar fi probabil o descriere corectă a lui Aristotel să se spună că el a fost prea mult şi prea puţin filozof. El a fost un  priceput si abil dialectician, dar n­a fost nici profund, nici original. Născocirea care îi aparţine în modul cel mai  evident constă în formule bine găsite, distincţii verbale care sînt uşor de manipulat. El a pus în funcţiune o maşină ale  cărei produse dau iluzia unei gîndin pătrunzătoare şi a unei ştiinţe reale. Nenorocirea este că el a utilizat această  maşină pentru a­i ataca deopotrivă pe Platon şi pe Democrit. In acest fel el a abătut ştiinţa pentru multă vreme de pe  drumul pe care ea ar fi putut face progrese decisive.... Cantitatea şi varietatea cunoştinţelor sale si darul său de  netăgăduit de elaborare şi prezentare, deşi ele nu sînt totuna cu spiritul cercetător în ştiinţă şi în filozofie, reprezintă,  în afara unor circumstanţe istorice speciale, ceea ce a conferit filozofiei şi numelui său incomparabila lor  autoritate."12  Or, dacă Aristotel nu e decît un fel de mare mediocru, de ce n­am fi noi, modernii fără prejudecăţi, dar pătrunşi de  „spirit cercetător în filozofie si în ştiinţă" mai profunzi, sau mai originali... pe scurt, mai filozofi ? Nimic nu ne  împiedică, mai ales că Werner Jaeger ne­a dat un nemuritor exemplu: ne­a arătat de pildă, aşa cum am spus mai sus,  că Metafizica lui Aristotel, pe care generaţii la rînd de interpreţi au crezut­o o operă coerentă, nu ar fi decît o colecţie  de tratate disparate, scrise de Aristotel în momente diferite şi legate arbitrar mai apoi de către un discipol nu  întotdeauna foarte îndemînadc. „Este total inadmisibil să se trateze elementele combinate în Corpus Metaphysicum  ca si cînd ele ar forma o unitate, şi să se propună, pentru motive de comparaţie, rezultatul mediu al acestor materiale  complet eterogene"13 — scrie el cu o siguranţă ce da fiori.  Si iată şi o mostră a felului cum justifică Jaeger această judecată — un exemplu de ceea ce germanii numesc  „Besserwissen" (a o face pe deşteptul faţă de cei vechi): „Cele patru probleme introductive care determină concepţia,  subiectul şi cuprinderea metafizicii sînt tratate în cărţile Gamma şi Epsilon. Ne­am aştepta ca Aristotel să continue,  ceea ce 1­ar aduce la problema realităţii su­  LĂMURIRI PRELIMINARE  13 prasensibile în Cartea Zeta. Ne­am aştepta, de asemenea, să ne apropiem de problema centrală a metafizicii. In locul  totuşi al tratării problemei suprasensibilului, Cartea Zeta ne confruntă pe neaşteptate cu o teorie a Fiinţei în general."  I4  Aşadar, Aristotel ne­a înşelat aşteptările; rezultă, chipurile, că nu e filozof destul, sau că n­a scris Metafizica ca pe o  operă unitară, ca să procedeze aşa cum crede Jaeger că ar fi trebuit să procedeze ! Oricum, nu ar fi vorba la el despre  o concepţie unitară şi coerentă, despre o viziune filozofică integratoare, ci despre „materiale complet eterogene"!  Un autor mult mai recent, Felix Grayeff, merge încă şi mai departe: după el, majoritatea cărţilor Metafizicii nu au  nici măcar unitate interioară; ele nu ar fi decît nişte compilaţii ale şcolii peripatetice, bazate cel mult pe idei ale lui  Aristotel. Ele nu ar fi fost atribuite în întregime lui Aristotel decît aproximativ în epoca lui Cicero sau puţin mai  înainte, cam în acelaşi fel în care Pentateuhul a fost atribuit lui Moise în vremea lui losia, regele regatului Iuda. Dar  cum putem şti asta ? Simplu: NOI, filozofii secolului XX, ştim pur şi simplu mai bine cum trebuie să arate un tratat  filozofic şi ce trebuie să cuprindă un tratat filozofic, pentru ca el să aparţină unui singur autor, şi mai ales unui singur  autor de geniu!15  Pe scurt, dacă secole de­a rîndul Aristotel a fost Maestrul, în secolul XX, mulţi 1­au acceptat cu un fel de oftat  melancolic: reper esenţial şi inevitabil în istoria gîndirii europene, dar parcă era mai bine dacă nu s­ar fi aflat acolo!  Iar ca urmare, pur şi simplu 1­au contestat prin subtilităţi filologice şi 1­au făcut bucăţi, ori 1­au radiat ca autor al  întregii Metafizici.  Dar ce i se reproşează în definitiv lui Aristotel ? După cum s­a văzut, pe unii îi supăra presupusa sa lipsă de unitate şi  contradicţiile pe care cred că i le descoperă la fiecare rînd; ei încearcă din răsputeri să le explice fie invocînd  „paradigma istorico­geneti­că m felul lui Jaeger, fie mutînd responsabilitatea contradicţiilor, precum Pierre  Aubenque, pe seama naturii lucrurilor: Aristotel e plin de contradicţii fiindcă şi natura reală este aporetică.l(> (Ceea  ce presupune, vezi bine, că profesorii de filozofie antică de astăzi Ştiu mult mai bine decît maeştrii filozofi de pe  timpuri cum este natura reală, şi că acolo unde cei vechi mai aveau iluzii şi se în­?elau, ai noştri ştiu să le sublinieze  cu roşu erorile şi scăderile.)  14 ANDREI CORNEA  Alţii, mai ales după ce îl compară cu Platon, cred că Stagiritul stă mai rău la capitolul profunzime, aşa cum s­a văzut  în pasajul citat din Leon Robin; în pofida contradicţiilor sale, Aristotel rămîne prea logician, prea intelectualist. „Asta

 cu concentrare. al pertinenţei filozofice  în ansamblu mi se pare fals şi păgubitor la culme. finalismul lui Aristotel pare mult mai în acord cu fizica non­deter­ministă a quantei. care a făcut din literatură vehicolul  admirabil al ideilor sale. Aici comparaţia cu Platon. s­ar zice. chiar şi cu adăugirile de rigoare. îndreptînd­o pe un  drum fals. în particular a Metafizicii. pusă la punct de secolul  XX. fie şi mărturisit cu jumătate de gură. Insă metodele pe  LĂMURIRI PRELIMINARE  15 care Aristotel le­a formulat în tratatele sale. dar nemărturisită.  Suspectez însă că cele mai multe dintre reproşurile aduse filozofiei lui Aristotel au ca origine reală. pentru o epocă adesea superficială şi obsedată de comunicarea rapidă. dar a accepta imediat. chipurile. dacă pot să spun aşa. sau. după cum înseamnă totodată şi a dizolva comentariul filozofic într­o vanitoasă întreprindere de  pedanterie filologică. poate. este probabil că noi sîntem aceia care nu  înţelegem bine şi se cuvine să ne dublăm eforturile. ceea ce avem din scrierile lui Platon sînt textele adresate marelui public şi nu şcolii. ar fi vorba. a căror valoare  este de multe ori relativă: dacă pentru fizica secolului XIX. Cioran şi Nae lonescu — cu alte cuvinte.este logică aristotelică" — îl auzi cîteodată declamînd dispreţuitor şi pe vreun snob de intelectual român. dezvoltată de el  în cadrul Liceului rămîn valabile. să explice. în felul  unui interpret contemporan ca Giovanni Reale ? Să le explicăm prin paradigma »istorico­genetică". pare mai apropiat. mutandis mutaţii. cu atomii şi vidul sau. căruia nu­i pot ierta că a pus la punct instrumentul intelectual cu care propriile  lor sofisme pot fi desfiinţate. pe care  numai depărtarea în timp a Maestrului şi felul nu foarte clar în care a fost editată opera să pare s­o autorizeze.  dificultatea textelor sale. fără a  căuta cu tot dinadinsul contradicţii. atunci cînd ne izbim de contradicţii. în cheie  existenţialista. pînă astăzi.  Alţii. chipurile.  Aşadar. căreia îi repugnă adesea  efortul intelectual continuu. despre un intelectualism  formal. esenţialul este să procedăm fără „Besserwissen": trebuie să pariem. persistenţa anumitor nepotriviri şi contradicţii nu poate fi  exclusă. obiectează tocmai creatorului metodei ştiinţifice că ar fi oprit în loc ştiinţa. incapabilă. a ajuns acum să treacă drept un fel de maşină de filozofat în  gol despre orice. . as spune chiar. de „gîndire lineară sau aristotelică". Să mai amintim acuzaţia. cît şi practica cercetării ştiinţifice ca activitate de grup. mai mult cu articolele din Life au mai multe şanse  să se impună în faţa publicului intelectual larg decît lungi tratate ştiinţifice complicate. destul de mistic. rudimentară. şi nu scrieri destinate  marelui public; dimpotrivă. şi Constantin Noica în a sa  Logica lui Hermes. de adînc întru spirit; el. A  diseca un text filozofic fundamental după straturi. în mare măsură. Fireşte. antiraţionaliştii  secolului XX — şi mai ales cei mediocri — după ce au citat cîteva pasaje din Nietzsche sau din Heidegger. El trebuie citit cu atenţie.  Totuşi. să fie. care nu s­a ferit să polemizeze îndrăzneţ cu predecesorii săi! Pe  de altă parte. dimpotrivă. mai ales pe cele din Metafizica ? Să le neglijăm cu totul. adică lucrări cu un caracter pronunţat tehnic. precum Jaeger ?  Să le punem pe seama şcolii. Fireşte. dar mai ales  făcînd efortul serios de a­1 înţelege. nepotriviri. în jargonul  lor. unde logica aristotelică este considerată o logică „de cazarmă". Lui. erori pe care în cele din urmă să le explicam recurgînd la ceea ce în  ştiinţă se numesc ipoteze ad boc. Aristotel a devenit pentru unii etalonul platitudinii: nu e. vidat de substanţa elevată a spiritului. care pune în mişcare întreaga lume  fiindcă întreaga lume încearcă să se apropie de el prin iubire. precum face. cu deferentă. m felul celor vechi.  16 ANDREI CORNEA  precum Grayeff ? Ori să vedem în ele rezultatul confruntării sisifice cu „natura lucrurilor". a jucat în defavoarea lui Aristotel. dar a face din ele un criteriu. şi mai ales valoarea literară extraordinară a  dialogurilor platoniciene. căci revine la a­i reproşa lui Aristotel că n­a  avut urmaşi la fel de inovatori şi de îndrăzneţi ca el. şi. Democrit.  JJar atunci cum trebuie să tratăm faimoasele contradicţii ale  1 Aristotel. înseamnă gîndire plată. creatorului ideii teologice despre Dumnezeul imobil. E o opinie pe care a preluat­o. aşa cum este şi nu aşa cum am dori noi. epoci şi autori prezumtivi înseamnă a anula acel text din punct de  vedere filozofic. ceea ce contează cel mai mult în istoria ştiinţei este metoda şi nu rezultatele efective. unde a rămas pînă la Copernic şi Galilei: obiecţie absurdă. Nu că aş dispreţui sau ignora  valoarea literaturii pentru transmiterea abstracţiunilor filozofice. Pierre Aubenque ?  Iarăşi.  filozoful pe care se bizuia întreaga scolastică medievală. pe unitatea gîndului  lui Aristotel; trebuie să presupunem că. texte care seamănă. să scrie; fără a ne indigna apoi dacă el procedează altfel; fără a­i tăia gîndirea în felii. contradicţia înseamnă a recurge la o soluţie comodă. hrănit pînă  la indigestie cu Ehade. imediată. ceea ce.17  Aşadar. doar parţial. în  schimb. să priceapă complexitatea şi subtilitatea lumii. i se spune că este plat! Pe scurt. regretabil. se ştie de mult că ceea ce noi păstrăm din  scrierile lui Aristotel sînt lucrările destinate scolii. aproape cu încîntare. auzită  adesea printre scrierile aşa­numiţilor filozofi post­moderni. se  grăbesc să­1 desfiinţeze pe Aristotel. Aristotel trebuie recitit fără „Besserwissen" — adică fără pretenţia că noi ştim mai bine cum ar fi trebuit el să  gîndească.

 expresia „proprietate contextuală".VI. „Socrate este o substanţă individuală".op<pT| (configuraţie) sau  chiar cu Xojoq (definiţie. prea adesea însă suferă din pricina  interpretării vulgar­marxiste. E de pre­  supus. sinonim pentru „vietate". celui de „Idee". uneori greu de precizat cu exactitate. după puterile mele şi urmînd modelul altora. deşi poate fi importantă. care.  d) eîSoţ.  întocmai ca şi acesta. se folosesc termeni echivalenţi ca „Etre" sau „Being". am folosit expresia: „ceea­ce­este caftind". acelaşi cuvînt are mai multe semnificaţii. fără a o trăda prea mult. după cum am atras atenţia.  E evident că. In schimb. am  preferat termenul de „Fiinţă". Notă asupra prezentei traduceri  1. ca  despre „substanţe". sună barbar la culme. Cea de­a doua traducere. şi a apărut la editura Paideia în 1998.  introducere şi aparat critic. Termen tradus. hazardul. de asemenea. de sute şi sute de ani. cred că cel de­al treilea risc este cel mai mic şi. ininteligibilă. noţiune). scris cu majusculă. cum ar fi Alexandru din Aphrodisias sau Simplicius. fără nici o modificare la editura IRI în 1996.  Am considerat.  LĂMURIRI PRELIMINARE  17 După părerea mea. pe care le­am consultat. şi au. Am tradus pluralul m OVTCC  prin „lucruri" sau „existenţe". Or. Această faimoasă expresie din Metafizica este. Mă simt. 1­am asumat mai degrabă pe acesta. este insuficient de diferenţiat de termenul „materie". în acest sens. redată de traducătorii români prin „Fiinţa  ca fiind".  2. prea puţină adîncime filozofică. Traducerea de faţă propune. din păcate. retipărită. nepotrivit să vorbim despre „om".) De fapt.  a) TO 6v fj 6v . Textul are un pronunţat caracter tehnic şi e împînzit cu termeni cărora Aristotel le dă un sens  special. (în alte limbi. prin „accident". termenul scolastic „accident"  sugerează întîmplarea. am preferat termenul  „Formă".  Aceasta încearcă o abordare literală a textului. care redă relativ bine sensul cuvîntului grec în accepţiunea care ne interesează şi care. Am folosit cuvîntul „context"  sau. de aceea. Iar mulţi dintre termenii lui esenţiali desfid o traducere riguroasă într­o limbă modernă. . pentru oamenii de azi. Notele sînt de multe ori utile. şi mai ales orice text vechi pune grele probleme de traducere. lasă de dorit uneori. este un derivat nominal al verbului „a fi".  în româneşte. Dar Metafizica lui Aristotel poate bate  multe recorduri. de obicei. deoa­  i  18 ANDREI CORNEA  rece. şi care duce la o versiune ce poate părea omului de azi greoaie şi aproape ininteligibila; 2) riscul  de a încerca „literaturizarea" şi cosmetizarea textului; 3) riscul de a moderniza prea mult; şi 4) riscul literalităţii. ceea ce nu corespunde decît parţial conceptului aristotelician. L­am scris cu majusculă. în acest context. totuşi. aceea în italiană a lui Giovanni  Reale. de pildă. Nici una dintre cele  două versiuni nu este însoţită de lămuriri preliminare sau de studii introductive. Aşadar. Dimpotrivă. obligat să explic cîteva dintre opţiunile esenţiale. sau „Fiinţa ca Fiinţă". eî5oq este aproape sinonim cu u. Aceasta nu  înseamnă că versiunile nu sînt.  c) TO crunftepTiKâi;. ceea ce o face. Iar. în  ceea ce mă priveşte. prin note. Pare. considerabil de  diferite între ele. că Aristotel se adresa discipolilor. de asemenea.  formula ar trebui tradusă prin „realitatea ca atare". în general. Acest termen­cheie al Metafizicii este. să spui că. separate de lucrurile senzoriale.  b) crunta. este vorba despre „forma"  aristotelică. unui public iniţiat deja în  elementele filozofiei sale şi care îi cunoştea vocabularul de bază. se  numără traducerea în franceză a lui J. sau oricum. pentru redarea unor termeni­cheie ai lui Aristotel. Sintaxa. pentru a nu crea confuzii cu  „fiinţă". toate traducerile.  impusă de tradiţie. în aceste condiţii. nu este cuprinsă în definiţia sa. unele formule noi în tradiţia  versiunilor aristotelice. cînd am scris „formă". Termenul redă satisfăcător ideea că există o caracteristică a  subiectului. obligatoriu să explic textul. iermenul mi s­a părut nepotrivit şi derutant: în  primul rînd. Cînd Aristotel îl foloseşte ca sinonim pentru Î8£a. sau „cal". publicată în  1965. incompletă  în momentul cînd scriu aceste rînduri. Vlăduţescu. sau a unor lungi incidente intercalate. uneori „proprietate". mai ales din pricina conciziei. eî8oi; înseamnă „Idee" sau „Formă" platoniciană.  Aristotel neagă existenţa unor atare entităţi. dar care încearcă pe  alocuri sâ­1 „înfrumuseţeze" pe Aristotel. aceea în engleză a lui David Ross. o traducere a Metafizicii pune patru riscuri principale: l) riscul de a cădea în parafraza scolastică. sau „existenţa ca atare". Printre cele mai cunoscute. în conformitate cu tradiţia scolastică. foarte diferite între ele. în general. de aceea. De aceea obscurităţile (pentru noi) nu sînt deloc  rare. şi ea. redat de regulă de traducători  prin termenul „substanţă" (sau cuvinte similare în limbile europene). Tricot. în mare măsură. imanentă lucrurilor materiale. E o traducere bună. se bazează pe explicaţiile extensive ale  marilor comentatori aristoteliciem din Antichitate. Alteori. aparţine profesorului Gh. Metafizica s­a mai tradus de două ori: prima versiune îi aparţine lui Ştefan Bezdechi. Orice text. după caz. Ca să păstrez totuşi ceva din parfumul  expresiei greceşti. la Aristotel noţiunea desemnată  astfel este aproape opusă noţiunii de „materie".

 sau prin „noţiune". un sinonim pentru Fiinţa. „a fi în activitate" şi  arc un sens mai degrabă cinematic: „actualizarea" prin mişcare a unei virtualităţi. devine ceea ce este. dar gîndul său e mult mai transparent dacă spunem că „o virtuali­  tate se actualizează" sau că „forma este actualizarea unei virtualităţi". 1993. dar puţind totodată să nu devină.  Inserturile între paranteze drepte [ ] reprezintă porţiuni de text socotit corupt sau neautentic de majoritatea marilor  ediţii critice.. un fluviu majestuos şi  fără sfîrşit. să denumim scopul. în traducere. la drept vorbind.  f)  Swau. evieA^eu*­ Am tradus ambele cuvinte prin „actualizare" (utilizînd. o imensă operă colectivă. contribuţiile ştiinţifice . Am folosit în acest caz cuvîntul „separat" sau „separabil". Metafizica poate sugera  răspunsuri în dezbaterile de idei contemporane privind relativismul şi universalismul. vezi lămuririle la locul respectiv. luate individual.  h) xcopicrcov.  i) Kaff otmo. am tradus  xcopioiov prin „autonom". sau mai bogată.. are un dublu sens în funcţie de referent: cînd  Aristotel are în vedere Formele platoniciene. Am inserat între bare oblice // cuvintele pe care le­am suplinit eu însumi pentru a face textul aristotelic mai clar.. termenul prin „raţiune de a fi". indecisă. aşadar. cu de­iniţia formală sau cu  noţiunea (ce exprimă forma sau actualizarea).  3. Am preferat cuvîntul „intrinsec". ori pragmatismul şi  esenţialismul.  k) TO ti fjv eîvcu. în care nenumărate pîraie de diferite puten se confundă şi se amestecă necontenit. fie formele verbale.6yoi;.  La baza prezentei versiuni stă textul grec al monumentalei ediţii a Metafizicii în trei volume a lui Giovanni Reale. atunci."^ Dar nu­i nimic nou sub soare! Ne vm în minte  vorbele lui Aristotel: „Dacă cei care au examinat adevărul în cea mai mare măsură cu putinţă. care îl  istoricizează şi îl contextualizează pe Aristotel. La Aristotel în Metafizică este de multe ori sinonim cu eîâoţ. la marele fluviu: „Căci. şi. Numai că noţiunea  aristotelică de „cauză" cuprinde mult mai mult decît există în conţinutul exprimat de termenul nostru modern. cum de n­arfi îndreptăţită descurajarea celor care se apucă să filozofeze?" (Metafizica. nu arareori. In Metafizica este. esenţial la Aristotel. îşi realizează  finalitatea. dacă. finalitatea — „cauză". Termenul este.  )) A.e)  ama.ii;. şi acest termen. El aduce o  nuanţă de prezenţă fantomatică. Esenţialul este. Ar fi. cum arată Aristotel în Cartea Eta. greu de înţeles pentru un cititor neprevenit ce vrea să spună Aristotel cu  „potenţa care devine act" sau cu „forma este actul".  Alteori.  să vii cu apa ta. redat de traducători prin „cauză". mai puţină. ediţia clasică a lui David Ross. Această expresie foarte tehnică (quidditatea scolasticilor) a lui Aristotel am tradus­o. Cartea  Gamma. de „potentă".  Milano. formula ce mi se pare că îmbrăţişează relativ bine  complexitatea noţiunii aristotelice. lămuriri preliminare şi interpretare am fost călăuzit de o intuiţie de bază: aceea că Aristotel  rămîne un autor esenţial si profund actual al începutului noului secol. Am tradus. ea putînd deveni formă. după caz. aşa cum fac multe traduceri (inclusiv cele două româneşti precedente). adică „ce­este­le lucrului". ai'tiov. xwpunov desemnează proprietatea acestora de a fi transcendente. Ea este  sinonimă cu 16 ti ecti. conform tradiţiei scolastice.  Pentru felul cum am tradus alţi termeni. am folosit termenul  de „capacitate". Astfel. E o sintagmă tradusă de obicei prin „în sine". si nu simbolul propriilor  noastre probleme sau al unui progres liber si creator al cunoaşterii. într­adevăr. exprimînd aspectul logic al formei sau al  Fiinţei.  ce urmează tradiţia. dacă tocmai aceştia  au asemenea opinii. în această măsură. Nu putem atunci privi decît cu stupoare şi tristeţe o judecată ca aceea a lui Werner Jaeger. ceea ce mi se pare că redă bine intenţia lui  Aristotel. de pildă.  20 ANDREI CORNEA  1) cptiaic;. am folosit expre­s'a „ce­este­în­sine­ceva".  e) evepyetoc. Cînd Aristotel se referă la  proprietatea Fiinţei de a subzista în chip relativ. pînă la punctul de a­i contesta o semnificaţie filozofică generală şi  actuală: „văzut din perspectiva modernă. şi. Ca şi £Î8oţ. trebuie mai degrabă tradus prin „definiţie". cap. 5)  Traducerea şi interpretarea lui Aristotel reprezintă. pentru mai multă claritate. fie  cele nominale ale cuvîntului) şi nu prin „act". chiar atunci cînd atributele sale contextuale se modifică. Primul termen înseamnă. prin „esenţă". pe alocuri. aici urmînd  tradiţia. şi. Aristotel foloseşte practic sinonimic evepyeicc  şi evrEA^eia.  4. de a  constitui o lume aparte. Aristotel este pur si simplu reprezentantul tradiţiei. Cuvînt tradus în general prin „natura". Cuvînt extrem de polisemie în greacă. îşi obţine forma. Si chiar forma sau definiţia nu sînt „cauză" în  sensul modern. Uneori însă. Uneori. note. în particular. dar există o anumită diferenţă de nuanţă între ele. literal.. pentru Aristotel. Am preferat de obicei cuvîntul „virtualitate" celui folosit în mod obişnuit. Cel de­al doilea înseamnă mai  degrabă „a realiza o finalitate" şi are o semnificaţie existenţială: fiecare lucru îşi caută destinul. de existenţă incompletă. Mi se  pare nepotrivit. mate­  LĂMURIRI PRELIMINARE  19 ria este „virtualitatea formei".

 care a acumulat un număr excepţional de cunoştinţe şi oferă nenumărate explicaţii. Mai mult.  V. adversitatea chiar faţă de „uimirile" altor gînditori.  Hans Reiner „Die Entstehung und urspriingliche Bedeutung des Namens Metaphysik". V. extrem de evidentă la Anstotel. Fundamentali of the History of bis Development. ele caracterizau şi caracterizează ştiinţele naturii şi ale omului în ansamblu.  4. după gîndul  meu."  7.rănim nule sau mediocre. op.  2  V. şi cum anume ? — iată chestiuni care 1­au  preocupat profund pe Aristotel. Aristotle and his School. A History ofAncient Philosophy. pita­  24 ANDREI CORNEA  goricienii sau Platon. Richard Sorabji. ci şi opoziţia filozofică faţă de predecesori. se poticneşte în cazul individual. au practicat şi ei nu doar uimirea filozofică. de exemplu. p. Greek Thought and the Ongins of the Scientific Spirit.  Lambda and Theta. etern contrastant ? Oare ar putea fi depăşită alternativa: sau regulă universală —  sau caz individual. din adăugarea tuturor iese ceva măreţ" (Metafizica. London 1979. şi ştiinţa. New York.  13.  3. // concetto di filozofia prima e l'unita della  metafizica di Aristotele. Dar  care este explicaţia acestui tablou. investigates only the substance of God simply did not exist for Aristotle. p. Idem. Aristotle. Platan and Aristotle. Arutotele. la  începutul noului mileniu. voi. Milano. astfel . şi raţiunea. cit. p­21. The role of Alpha Minor în Aristotle '> Metaphysics.  Această măreţie şi această mizerie ale ştiinţei erau la fel de actuale pe vremea lui Anstotel. op. // concetto di filozofia prima .  Adversarii lui Anstotel  Filozofia se naşte — ne spune Aristotel în Cartea Alfa Mare a Metafizicii — din uimirea noastră dinaintea  minunăţiilor naturii şi ale vieţii. Anaximandru. Malcolm Schonfield. Fribourg 1962. Jaeger. Reale. ca şi la oricare  alt filozof: anume opoziţia. p. Milano 1993. Cartea alpha mic. adesea. primii "lozofi ai naturii —  Thales. El scrie: „It is clear from this remarks that  the embarassing contradiction between a « first philosophy » which îs universal ontology and a « first philosophy »  which. Darmstadt 1969 (culegere de articole). London 1998 (1997). 1990. Iar paginile pe care noi le citim astăzi sub titlul de Metafizica nu sînt.  11. în voi.  9.  18.  14. Articles on Aristotle. Filozofii care i­au urmat. voi. Reale.  22 ANDREI CORNEA  16. o ştiinţă care. I si idem. deopotrivă măreţia şi mizeria ştiinţei medicale: o ştiinţă care  face uneori miracole. New York."  10.  6.  15. London 1974.. prin imprevizibilitatea sa.l). apud Giovanni  Reale. and to set up.  E teza lui Pierre Aubenque. Bucureşti 1995 (numeroase ediţii în engleză din 1923). 368.  8. cit. Jaeger. cit. „Theology and Ontology in Aristotle's Metaphysics".  INTERPRETARE LA METAFIZICA LUI ARISTOTEL  Oricine se duce la doctor află. Intellectual Impostures. 1998(1962). Eta. dar mai ales dinaintea formulelor mitologiei home­nce si hesiodice. Reale. William Humbert Crilly. Jaeger. for purposes of comparison. şi Georg Patzig. An inquiry mto the istory of the Penpatos with a Commentary on Met. as theology. ce desfide. „It is totally inadmissible to treat the elements combined in the Corpus Metaphysicum as if they were a  unity.  Vezi acuzaţia de „gîndire lineară" discutată în savuroasa denunţare a clişeelor postmodermste în Alan Sokal —  Jean Bricmont. pe de­o  parte; pe de altă parte. Leon Robin.. 1967.  12. 1993.  by Jonathan Barnes. 386. şi  regula. care aveau pretenţia de a dezlega  misterul cu mijloacele mitului. Şi totuşi mai există şi o altă sursă a ei. Felix Grayeff. the avarage result of these entirely hete­rogenous materials. si încă pe propria piele. // concetto di filozofia prima. Oxford. cap.. în ceea ce priveşte ştiinţele naturii şi ale omului. Astfel.  Zeta. op. p. Xenophan — au reacţionat nu numai dinaintea spectacolului extraordinar al misteru­ui  cosmic. Metaphysik und  Theologie des Anstoteles. Problema Fiinţei la Aristotel. 170. cit. 3 ed. Aristotel. în voi. Metafisica. cum au rămas şi acum. op.  5. Idem.  17. 1934.  ANDREI CORNEA  LĂMURIRI PRELIMINARE  21 NOTE  1   David Ross.  Werner Jaeger. Giovanni Reale. Bucureşti. ed. altceva decît umbra în scris a acestei preocupări obsesive. 308. de Fritz­Peter Hagen.

 deşi are acces la înţelegerea  cauzelor si a raţiunilor de a fi ale lucrurilor. cît şi platonismul urmaşilor imediaţi ai lui Platon. nu e „omul". în care noi trăim efectiv — cum vor Platon şi platonicienn ? Si ce valoare mai are o ştiinţă . pentru platonicieni faptul are loc fiindcă numai în lumea Formelor  poate exista ştiinţa. în chip practic. ca Em­pedocles sau Anaxagoras. numai despre o simplă schimbare de paradigmă. sau Măria. un abis insurmontabil. să caute explicaţii raţionale — afirmă Aristotel. La ce ne slujeşte. în general. numai retorici. se întîmplă ca. în sensul că el depinde  de raportul rostirii cu autorul său: aceasta este cea mai probabilă semnificaţie a faimoasei formule a lui Protagoras:  „omul este măsura tuturor lucrurilor". cum îl numeşte el în acest punct). în sens imediat şi direct. nu numai în vremea lui Aristotel): ştiinţa are drept obiect universalul. în aceste condiţii ?  Paradoxal. Or.  Numai că Aristotel — fiu de medic şi el însuşi naturalist — e convins că. între intrinsec şi  extrinsec.  Există.  fie din realitatea aceasta. Această aspiraţie nu se reduce — aşa cum credeau mulţi pe vremea  aceea. Iar simpla ei existenţă dovedeşte că nici sofiştii. stabilitatea şi constanţa perfectă. Soluţia platonică este la antipodul celei sofistice: după platonicieni. Ea este formulată.  „Uimirea fundamentala" a lui Aristotel. dar natura este. coerenţa absolută. sau la cunoaşterea principiilor. dar care ignoră explicaţiile ştiinţifice.  imperisabilitatea.  care pre­luaseră unele dintre ideile mai vechilor filozofi ai naturii. teoriile lui Copernic şi Gahlei ? Pînă la zborurile cosmice —  deloc. legată mai curînd de un nou „stil" al epocii ? Iată ceva cu care Anstotel nu ar putea fi de acord!  Aristotel este. pentru sofişti. cel puţin aşa cum o putem bănui din Metafizica. în medicină mai ales. adică sa înţeleagă. In fine.încît motivele de uimire. între tărî­mul Formelor şi lumea materială există. Cum poate fi ea atunci exclusă. în schimb. tabelele astronomice ale lui Ptolemeu — cu unele corecţii — mai sînt şi astăzi valabile  pentru navigatori; la ce au servit. Callias.  JJar asta nu e totul. adică ei neagă că  ar putea exista în lume un sîmbure de stabilitate. nu există o distincţie între fapte şi interpretări. să ştim cum a arătat Universul în primele secunde ale existenţei sale după Big Bang ? De ce ar trebui să fim  preocupaţi de modul cum se va sfîrşi Universul. după cum spune Aristotel: „aceşti filozofi suprimă Fiinţa". sau din indivizi: ştiinţa medicală îl are în vedere pe „omul generic". să eşueze şi să  fie întrecut de omul cu bogată experienţă. Ştiinţa este posibilă. se poziţiona Platon mai ales. precum Protagoras. Or. dar — vedem dintr­un pasaj al Republicii lui Platon — numai în măsura în  care ea priveşte la Formele transcendente. iar lumea constă dintr­un flux continuu şi inconstant de  evenimente. Evident că.  alcătuită din lucruri individuale. aceasta se întîmplă pentru că. fie în general din realitate — cum cred sofiştii —. ori. după  părerea mea. Omul posedă o aspiraţie naturală să ştie. chiar în deschiderea Metafizicii. a sen­  zaţiilor. rezumată la fapte individuale. nu are parte de ştiinţă. ci doar diferite arte ale persuasiunii. această insuficienţă apare în chip dureros (şi apare şi  astăzi.  De partea cealaltă. în practică. nu poate  exista ştiinţă. Faptul că putem descrie un fenomen. platonismul ajunge la o concluzie practică asemănătoare cu sofistica: lumea materială. precum sînt  chiar şi astrele pentru astronomie. precum  Speusippos sau Xenocrate. şi nu la reflexele sau umbrele lor materiale. pur inteligibile. incomunicabile. tocmai de aici apare opoziţia Stagiritului faţă de principalele soluţii anterioare: pentru sofişti. dacă ştiinţa înregistrează uneori eşecuri şi e  întrecută de oamenii cu experienţă practică.  într­o  26 ANDREI CORNEA  celebră formulă. orice ştiinţă devine imposibilă. adică arte ale persuasiunii şi ale justificăm. ar putea fi numită.  atunci cînd filozoful caută să stabilească în ce măsură ştiinţa este o înţelepciune reală. cea în  care trăim efectiv. Să fie vorba. cum spune Thomas  Kuhn.  Or. şi cum cred încă şi mai mulţi în zilele noastre — la considerente şi avantaje practice. Iar dacă.  Dar această realitate nu se află decît în lumea Formelor. a lucrurilor. într­  adevăr. „problema ştiinţei". realitatea este în  mod fundamental dispersată. chiar  dacă nici acestea nu sînt de trecut cu vederea. încredinţat că ştiinţa rămîne posibilă şi că ea este chiar esenţială pentru om — este chiar  poarta sa către libertate şi divin. cum ar spune Michael Polanyi. de vreme ce oricum aceasta se va petrece peste miliarde de ani ? Din  punct de vedere practic. ci sensul ei fundamental stă în aflarea „de ce"­ului lumii şi al  lucrurilor. aceasta nu se întîmplă totuşi ca regulă generală; ştiinţa are şi ea adesea  rezultate cu care se poate lăuda. dar cel care  suferă efectiv şi trebuie vindecat. direcţie de gîndire pe care Aristotel o cunoştea foarte bine. adică într­o transcendenţă separată de lumea fizică. este rezistenţă la orice devenire şi transformare. prin urmare. nici pla­tonicienii nu au dreptate. Nu există standarde universale de apreciere şi de evaluare; adevărul este relativ. în descoperirile ştiinţifice. ba chiar că putem prevedea unele consecinţe ale sale niuie este de  ajuns. numai „cunoaşterea tacită". practic. încă din primele paragrafe ale Cărţii Alpha Mare a Metafizicii. deoarece fusese el însuşi un  platonician în tinereţe. el observă un fapt  paradoxal: omul de ştiinţă (sau artizanul înţelept. între esenţă şi aparenţă; sau. ci numai Socrate. senzorială. în loc să se împuţineze. şi care este incapabil să­1 înveţe pe  un altul ceea ce el ştie în mod practic. în această situaţie. realitatea. Dar ce ne facem cu fizica sau cu medicina. este eternitatea. s­au înmulţit. ba e chiar puţin: căci ştiinţa nu se rezumă la obţinerea unor rezultate. şi rămîn valabile numai experienţele  INTERPRETARE LA METAFIZICA  25 individuale. locale. aşadar. fie şi excepţionale.

 lumea s­ar rezuma fără rest la un flux continuu de senzaţii şi nici o cunoaştere bazată pe concept.  existenţa arhitectului în prunc este o realitate. este  ce­este­le său. Fiinţa este suportul proprietăţilor. sau a le  28 ANDREI CORNEA  deduce unele dintr­altele.  trebuie să le distingem şi să le analizăm separat. ceea ce pare anevoie de aflat numai în lumea  aceasta ?  INTERPRETARE LA METAFIZICA  Multiplicitatea sensurilor realităţii  încercarea lui Aristotel se regăseşte sintetic într­o sintagmă ce revine obsesiv în cuprinsul Metafizicii: 7toXA.  Numai că aici apar două probleme: 1) Cum se poate demonstra existenţa Fiinţei ? 2) Si. în ultimă instanţă. iau naştere sofisme şi contradicţii. permanenţă şi mai ales un punct staţionar de referinţă. De asemenea. la  maturitate. Iar întrebarea „cum e posibilă ştiinţa în lumea aceasta" revine  la a întreba: cum se pot înţelege mişcarea şi transformarea. deopotrivă fără a le egaliza.  Or. Al doilea front. dar şi fără a le lăsă să se disperseze în necupnndere.  Aşa se întîmplă. unde anume. numai că într­alt sens. al calităţilor şi afecţiunilor. din unele cercetări ale filozofilor naturii. din  preocupările pentru retorică şi politică ale sofiştilor. un om poate fi sănătos sau bolnav. dar fără a o desprinde. singulare' ci au mai multe semnificaţii. oricum. adică ceea ce e permanent într­un  subiect atunci cînd acesta se schimbă şi devine. dar el este cel dintîi care o analizează sistematic şi care.  Pentru ca să se poată explica existenţa ştiinţei. face ca lucrurile să nu fie numai reţele de relaţii (aşa cum cred astăzi „pragmatişti" relativişti ca  Richard Rorty). atîta vreme cît trăieşte. pe cauzalitate nu ar fi cu putinţă.ajccb<;  Xeyouevov — cu sensuri multiple": Astfel. ceea ce el numeşte ceea­ce­este (16 ov). lucrurile nu sînt  complet reductibile la datele senzaţiei sau ale percepţiei. el rămîne el însuşi. pe  regulă.  Acelaşi lucru se observă şi în privinţa altor concepte. dacă polisemia nu este recunoscută şi respectată. dacă nu se ţine seamă de  polisemia conceptelor şi. prin urmare —. un lucru. Şi deci de alt tip decît existenţa lui actualizată. pe de altă parte. care acordau prea mult transcendentului pe care îl separau dramatic de imanenţa în care noi trăim. Fiinţa este ceea ce lucrul este în sinea lui. fiindcă el îşi păstrează Fiinţa. nu Aristotel fusese primul care sesizase polisemia  conceptelor. pe două fronturi: primul front. sau centrală: anume. aşa cum credeau Parmenide sau Platon. mai ales. dar virtuală. nu  are nici un sens unic.  încercarea Metafizicii. situat la „stînga". şi totuşi. o aşază în centrul metodei sale  filozofice. ci să aibă şi o anume autonomie faţă de cel care le percepe.  Fiinţa. pentru ca nu orice opinie şi orice închipuire să fie la fel de valabilă şi de egal îndreptăţită la  numele de „adevăr". aceea care impune acest nex comun. dacă dorim să ne înţelegem bine unii cu ceilalţi. sau sensul central al existenţei.fără referent.  Fiinţa este porţiunea de stabilitate din lume. dar. confuzia acestor sensuri poate conduce la nenumărate sofisme. ca şi alte noţiuni. Dar toate sensurile cuvîntului  „sănătos" (fie ceva care indică sănătatea. deoarece este în perpetuă mişcare. are mai multe sensuri — toate  justificate şi importante în felul fiecăruia — între care trebuie distins cu atenţie. Or. de fundături în care se ajunge. aşa cum  sensul central al noţiunii de „sănătos" este „sănătatea" ? Aceasta referinţă principală este ceea ce Aristotel numeşte  „Fiinţă" (ouată). după cum credea  Cratylos. în sintagma „privire sănătoasă". pe de­o parte. transcendentă lume a Formelor ?  Bătălia lui Aristotel se poartă. ci ele admit şi o cunoaştere raţională. existenţa. la sănătatea însăşi.  însuşi cuvîntul „realitate" sau „existenţă". sau una al cărei referent este numai o ipotetică şi.  Rîul lui Heraclit. prin urmare. el observă că termenii de care ne folosim în cele mai curente situaţii nu  au sensuri unice. pe de alta. fie ceva care produce sănătatea. poate fi fericit sau  mizerabil.  Dar care este atunci referinţa principală. în cuprinsul . desigur. trebuie să existe Fiinţă. rămîne totuşi un anume rîu. Cartea  Beta enumera pe larg o mulţime de astfel de contradicţii. ea nu descrie mci o multiplicitate  pur verbală (omonimică) de sensuri — aşa um voiau sofiştii; există mereu un nex comun. Invers. dacă nu ar  exista Fiinţă. dar şi proprietatea de a h alb este o existenţă reală. prin urmare. „la dreapta". şi mai ales a celor fundamentale; în esenţă. ceva care integrează toate  aceste sensuri diferite. De pildă. care se inspira. aceasta este: cum se poate explica această lume.  este o existenţă reală. a o rupe  definitiv de acea lume. De exemplu. este deschis împotriva  relativismului sofistic. pe care. sau în aceea de „ficat sănătos". şi nu un  altul. Pentru că au Fiinţă. spune Aristotel. „ miezul tare " al realităţii.  înseamnă altceva decît în aceea de „hrană sănătoasă". de multiplicitatea sensurilor realităţii ca atare. atunci cînd orice înţelegere reală. de care totuşi nu ne putem lipsi. Aşadar. şi cu termeni dintre cei mai comuni: cuvîntul „sănătos". de asemenea. pentru ca o înţelegere raţională a lumii să fie legitimă — crede  Aristotel. sau chiar nici măcar o singură dată. Fireşte. deoarece subzista ceva din el: Fiinţa sa. iar adevărul ne scapă. discipolul radical al lui Heraclit. intelectuală presupun  constanţă. în care nu te­ai putea scălda de două ori. precum omul. presupune lupta cu pitagorismul şi  platonismul. poate învăţa sau uita. fie ceva care conţine sănătatea) au ceva  comun: referinţa la o idee principală.

 totuşi. în final. presupune acceptarea unei  consistenţe a gîndirn. dar era aproape o evidenţă  entru filozofia antică — că realitatea interioară. spune Aristotel. ceea ce. e necesar ca el să utilizeze implicit principiul non­contradicţiei. dacă nu ar co­  munica. el ar dori să­1  conteste. că legătura dintre relativismul epistemologic şi negarea principiului non­contradicţiei nu  este chiar atît de necesară logic pe cît i se părea lui Aristotel: mai întîi afirmaţia lui Protagoras poate fi înţeleasă nu  numai individual­subiec­tiv (orice om e măsura tuturor lucrurilor). pe de­  o parte. principiul non­contradicţiei. în Cartea Gamma —  ce nu este deloc absolut evident. contradictorie. Or. Este ceea ce s­a numit metoda „respingerii"  (refutatio). şi că Aristotel nu greşea foarte mult asociindu­le. Realitatea comunicării unui subiect determinat. se suprimă principiul non­contradicţiei. exact la fel după cum  anumiţi filozofi ai naturii eliminaseră repausul şi stabilitatea. păstrînd numai mişcarea. nu poate fi demonstrat.  într­adevăr. afirmaţii adevărate sau false despre un anumit lucru:  falsul s­ar metamorfoza îndată în adevăr. al gîndului coerent şi al expresiei  neechivoce. omul ar fi. ceea nu contrazice neapărat  principiul non­contradicţiei. filozofic vorbind. nici comunica nimic determinat; astfel încît nimic.ine smt adevărate poate însemna. adevărul ar deveni fals. există o legară intre relativismul ontologic şi cel epistemologic. n­ar putea fi gîndit sau comunicat. iar cei care încearcă s­o facă se  înşală — explică Aristotel. a afirma. omul nu ar  comunica. Iar dacă el nu este încă logic. Acesta suprimase distincţia dintre aparenţă şi esenţă. e plauzibil ca orice consistenţă a gîndirii să fie un reflex al consistenţei lumii.  (Principiul non­contradicţiei nu poate funcţiona în cazul unor obiecte  INTERPRETARE LA METAFIZICA . la rîndul său. Rămîne atunci de arătat doar că principiul non­  contradicţiei nu poate fi suprimat. Fi­  reşte. cu siguranţă că el întemeiază logica.  n­am mai putea mcigîndi. pe de altă parte. sau relaţii  contextuale.  lotuşi este de netăgăduit că. nici măcar această teză — anume ca  principiul non­contradicţiei este fals —. în fapt. Lukasiewicz — acest principiu nu este o „lege a logicii" şi nu  are valoare logică ca atare. Totuşi. „obiective".  Cu alte cuvinte. nimic. după cum s­a spus. că „toate  propoziţiile smt adevărate doar sub un anume aspect.  Or.  Rezultatul ar fi că nu s­ar mai putea face. diferit. zice Aristotel. trăsătură proprie — zice Aristotel — viziunii  relativiste si iraţionaliste a lui Protagoras. pe de altă parte. fie şi atunci cînd. Dar se poate foarte bine arăta. însă de la caz la caz. si lumea mentală va fi la fel de inconstantă. pentru a arăta că suprimarea Fiinţei este inacceptabilă. în sine. eventual. Iar dacă nu ar comunica ceva determinat. să admitem că. de pildă. în curgere continuă. el întemeiază orice limbaj omenesc şi înfiinţează orice responsabilitate pentru spusele  rostite şi faptele comise. corespunde structural realităţii exterioare. „La modul general — spune Aristotel — cei care contestă  principiul non­contradicţiei suprimă Fiinţa. toată lumea gîndeşte şi  comunică ceva anume. Pentru ca omul să rămînă în domeniul logos­ului. el presupune. în fapt. a reprezentărilor  mentale. Altminteri. că negarea lui este imposibilă pentru o persoană  care vrea să gîndească coerent şi să comunice limpede gîndul său."  Trebuie să spunem.  30 ANDREI CORNEA  şi sofistică. ceea ce de fapt  conduce la suprimarea principiului non­contradicţiei. Mai întîi. Aşadar. în schimb. de fapt. că toate propozi­. el crede că poate respinge eficient  afirmaţiile celor care  INTERPRETARE LA METAFIZICA  29 A' contestă existenţa. dacă am putea face afirmaţii contradictorii despre acelaşi subiect şi în acelaşi moment. ci şi specific­kantian (omul f» general dă măsura  lucrurilor). dacă se  suprimă Fiinţa. cei care contestă principiul non­contradicţiei. explicit. O bună parte a Cărţii  Gamma este dedicată tocmai acestei chestiuni: să se arate că principiul non­contradicţiei nu poate fi suprimat.realităţii. în funcţie de perspectivă şi de dorinţa celui care  judecă: celebra sentinţă a lui Protagoras: „omul este măsura tuturor lucrurilor" este interpretată de Aristotel (ca şi de  Platon) în cheie pur relativistă: adevărul şi falsul se pot afirma concomitent despre acelaşi subiect. „aidoma unei legume". dacă lumea este de tip heraclitic. dintre intrinsec şi  contextual. în mod consistent. inclusiv sofiştii. Chiar dacă — aşa cum crede de exemplu J. fund o axiomă. Apoi principiul non­contradicţiei nu permite să se facă afirmaţii contradictorii despre acelaşi subiect şi  sub acelaşi raport; or. sau. se regăseşte efectiv Fiinţa?  Există Fiinţă?  Aristotel ştie însă că nu poate demonstra ca atare existenţa Fiinţei. Căci este necesar ca ei să pretindă că toate cele sînt contexte. şi că nu există ceva ce omul sau animalul sînt intrinsec. aşadar. lipsită de orice constanţă — adică lipsită de  Fiinţă —. implică  principiul non­contradicţiei. a unei determinări coerente a gîndului gîndit şi apoi comunicat. redusese totul la aparenţă şi la relaţie (în chipul postmodernilor de azi).

 dar e­au scăpat celelalte sensuri. Forma  platoniciană. nu este separabilă de regulă de materia în care ea se întrupează. Aristotel observă că. piatră. prin urmare. Or. Prin urmare.  Dar ce însuşire anume trebuie să posede o entitate pentru a merita numele de Fiinţă ? Răspunsul lui Aristotel este  simplu şi complicat în acelaşi timp; simplu: pentru ca ceva să merite numele de Fiinţă trebuie să fie un xcopvotov;  complicat: nu e tocmai uşor de înţeles şi de tradus. că sînt rtoMxxxrâţ teyoueva: or. existînd autonom (dar nu separat fizic)  faţă de ele. Autonomia materiei este însă extrem de limitată şi de relativă. sau ce anume este ea — altfel  spus. conceptul universal şi compusul dintre  materie si formă. din faptul incontestabil al comunicării umane. Fiinţă. Deci în măsura în care materia este  subiect autonom. într­adevăr.  Iar dacă este aşa. nimic. pentru a se manifesta. aceasta este  subiect sau substrat absolut. Problema pare eternă: „iată subiectul cercetat şi controversat şi în  vechime. dar care nu este proprietate la rîndul său. au identificat Fiinţa — adică porţiunea de stabilitate şi coerenţă din lume — fie cu elementele  naturii.  Unde este Fiinţa ţ  Dar. Experienţa lor  rămîne utilă şi merite a n studiată istoric. mai multe entităţi.  Atunci cînd este întrebuinţat pentru a descrie Fiinţa. dar o statuie.  ai mult. Ea este virtualitate completă. eşi parţial. în sens strict. se dovedeşte a fi o eroare: Fiinţa este.  In primul sens. Ei nu au văzut decît un anumit sens al Fiinţei. fără a fi. în general. autonomia poate fi o caracteristică a materiei. încă nu ştim unde se află ea. pot reprezenta Fiinţa. dar în grade diferite. subtil şi mai puţin pretenţios decît cel „clasic". sau are şi ea mai multe  sensuri. determinat". gnoseologic cel puţin. fie cu materia în general. precum un triunghi dreptunghic echi­ral ) Iar o lume consistentă este o lume unde există Fiinţă. privite sub un anumit raport.  predecesorii săi. şi că.  prin care virtualitatea sa se actualizează într­un anume fel; aşadar. materia nu este autonomă si  nu este. înseamnă că toţi filozofii care au identificat nnţa cu anumite aspecte ale realului au avut. pentru a  exista. materia. a căuta să se răspundă în mod univoc întrebării: ce este  .  Aristotel a stabilit însă că anumite cuvinte au mai multe sensuri. cu ce porţiune din realitate se identifică ea. pentru că poate deveni orice. filozofii. care adună şi conectează sensurile relativ  diferite ale noţiunii de Fiinţă.  dreptate. precum Formele  platoniciene sau numerele pitagoricienilor. cumva. fundamental. despre care Aristotel afirmă răspicat că nu este Fiinţă. mai cu seamă pur ontologic. bronzul oate exista şi în absenţa statuii. într­adevăr. într­un fel. al lui Anselm  din Can­rerburv. adică ce este Fiinţa ?" — scrie Aristotel.  Cu alte cuvinte. forma. la rîndul ei. ceea ce chiar face Aristotel.  luată ca atare şi detaşată de o formă. Aristotel deduce. chiar daca în grade diferite. în mod efectiv. şi pururea: ce este ceea­ce­este. Cu toate acestea. printr­un fel de „argument ontologic" implicit.  trebuie să existe un fel de sens esenţial al Fiinţei — o „riinţă a Fiinţei". precum focul. şi anume: materia. despre care adesea Aristotel  afirmă că reprezintă Fiinţa. proprietăţi. aerul sau apa.31 inconsistente. Dimpotrivă. dar acestea au nevoie de  INTERPRETARE LA METAFIZICA  33 terie ca suport. actualizări. Un termen adesea aproape echivalent este tâ5e TI. materia are nevoie de unirea cu o formă. este imposibil de perceput sau de cunoscut; ea nu este un subiect pentru senzaţie  sau ştiinţă tocmai din pricina indetermmării sale. aşa după cum Fiinţa împiedică dispersia realităţii în ansamblu.  Autonomia Fiinţei  Examinînd diferitele concepţii anterioare şi comparîndu­le cu a sa. s­ar cuveni a fi detaliate sensurile  principale ale noţiunii de Fiinţă şi stabilit la ce porţiune de realitate se aplică ele. şi acum. sînt mai multe  entităţi care concură între ele în a reprezenta Fiinţa. după cum trebuie stabilit şi sensul  central. Numai că „autonomia" poate fi şi ea văzută sub mai multe aspecte. ce înţelege Aristotel prin acest cuvînt. are evoie de un anumit material — fie el bronz. „separabil". este  considerată de el a fi fost concepută de Platon ca „separată" sau „separabilă" de lucrurile sensibile. sau „subiect autonom". toate acestea. în mod determinat. nu  cumva şi conceptul de Fiinţă trebuie gîndit în mai multe sensuri ? Iar dacă este aşa. De exemplu. sau un altul. într­adevăr.  32 ANDREI CORNEA  Fiinţa. materia poate exista chiar şi autonom faţă de forme. forma. este vorba despre ceva care poate fi suport pentru proprietăţi. dar ea trebuie să fie depăşită critic printr­un fel de sinteză. suport al tuturor proprietăţilor şi al formelor; şi. ea este si Fiinţă. . în consecinţă. pentru a fi cunoscută. care le asociază. ywpiatov înseamnă de fapt „autonom". în Cartea Alpha  are.  Xcopiotov înseamnă. fie cu anumite universalii. chiar dacă acum ştim că trebuie să existe Fiinţa.  Aşadar. în acest caz. de fapt. materia nu este o proprietate  pentru alt suport.  Aşadar. Lipsa de unitate a răspunsurilor a generat însă confuzie şi a condus la  scepticismul celor care au negat realitatea Fiinţei. adică „un ce  anume. sau „separat". nu există în mod real. că trebuie să existe Fiinţă.

 16 ti fjv eîvoa. la rîndul lor. dar nu se poate spune „X e un Socrate". Căci. ceea ce face  ca ştiinţa să nu poată cunoaşte decît latura lui pur formală.  unei actualizări a virtualităţii genului — „biped" — iar unirea dintre gen şi diferenţă produce specia — „om". nu există numai un singur termen la el pentru a spune „formă". cel puţin din perspectiva amintită. Ioana.  universalul. Se spune „Socrate e un om". sau cel puţin. chiar dacă individualul  compus este. un fel de „cod genetic" al individului. aporia „celui de­al treilea om". Intr­  adevăr. acest individual compus inteligibil este. la fel ca şi genurile  INTERPRETARE LA METAFIZICA  35 niversale nu sînt subiecte. numai  specia este subiectul unei definiţii. toate aceste proprietăţi abstracte. pe de­o parte. nota 65). spre satisfacţia  secretă a altora — vînătorii de contradicţii — filozoful pare să înţeleagă mai multe lucruri. forma este Fiinţă. precum această casă. Diferenţa este echivalentă unei calificări. el poate fi subiectul unor calificări suplimentare. sau care suferă. într­adevăr. sau această statuie — toate  acestea sînt. în general.  Numai că din nou — arată filozoful — identificarea aceasta este parţială şi relativă. o plantă. îi adaugă  acestuia diferite caracteristici. şi nu despre  unul sensibil. subiect al cunoaşterii raţionale şi poate fi  considerat autonom. Greşeala lui Platon ar fi fost de a fi ipostaziat în subiect calităţi abstracte. ale unor alte  subiecte. Să mai adăugăm că. deoarece ea — spune Anstotel — se aplică unui subiect. „forma" aristotelică este foarte aproape de Forma platoniciană. şi de a le fi separat ori autonomizat de lucrurile concrete. fiecare în parte.  Aristotel utilizează într­un mod adesea aproximativ sinonimic termeni ca EtSoţ. „rotund" etc. A. în funcţie de perspectiva  adoptată. sau chiar un obiect artificial. există în Metafizică două sensuri fundamentale ale termenului „formă". „forma" înseamnă de obicei proprietatea abstractă. Urmarea cea mai  neplăcută a acestei erori este ceea ce s­a numit.  Aceasta seamănă cu individualul compus. cum ar fi cel al sufletului — identificat de Aristotel cu forma trupului — forma este un fel de  configuraţie particulară. sau cu materia care se actualizează.  Or. iar ultimul este o expresie aristotelică. precum „om" sau „elefant". De aici Şi drama ştiinţei despre care vorbeam la  început: Socrate. concret. din  lipsă de ceva mai bun. ele sînt şi subiecte  autonome pentru cunoaştere şi senzaţie. Ttotov ti. Aşadar. precum  „bine". Numai că nu acesta este sfîrşitul poveştii: din perspectiva cunoaşterii raţionale.  Rezultatul poate deconcerta: sub un aspect. ba chiar sin­aurul subiect autonom. esenţiala ?  Ce este forma.  Socrate. individualul com­  Pus^nu este determinat sau actualizat perfect: el continuă să devină m anumite contexte. Astfel. Spre disperarea unor interpreţi. abstract. şi cu atît mai puţin subiecte autonome. şi cu individualul­compus concret. numit de  Aristotel cruvoXov — posedă autonomie şi în acest sens. Dar acelaşi lucru  se petrecea şi cu materia. forma este un subiect  autonom. dar ştiinţa nu Poate trata decît omul  generic. ele  nu sînt Fiinţe. el nu este. dar şi Forma pla­toniciană (a cărei existenţă obiectiva Aristotel o respinge  vehement).Atunci. dar nu şi proprietăţi. sau multiplicarea  indefinită a transcendentelor (v. alcătuit din materie şi din formă. cel puţin în  anumite cazuri. subiecte pentru diferite proprietăţi.6yoţ. De asemenea. al treilea înseamnă „definiţie" sau „enunţ raţional". sub numele de „formă". de la Aristotel. î consecinţa. mai degrabă tocmai ceea ce rezultă din această unire a materiei cu o formă — individualul compus. „cald". fără a o pierde pe cea în sens ontologic. Iată  cum şi specia apare ca un ce determinat \ Numai că este vorba despre un individual compus inteligibil. de exemplu. Dar „Formele" lui Platon sînt fals autonome. deoarece ea nu are nevoie de materie pentru a fi cunoscută raţional. desigur.  Dar e de mirare că un filozof care sistematizează polisemia termenilor esenţiali. pe care. ?  Problema este că Anstotel nu ne spune în mod univoc ce este forma. va regăsi această polisemie şi într­un  termen ca cel de „formă" ?  După părerea mea. din perspectiva individualului concret. sub un alt aspect — ea nu este Fiinţă.  dintre care primul înseamnă şi „specie". este numai parţial subiect pentru  cunoaşterea raţională şi pentru ştiinţă. în  timp ce individualul compus are nevoie de formă pentru a fi cunoscut în acest mod ? Să fie formă Fiinţa. Individualul compus nu poate fi. definit şi nu poate n dedus. proprietatea abstractă nu poate fi un subiect. uopxpr). chiar . s­ar părea  că Fiinţa este identificabilă mai ales cu individualul compus. Un anumit om. De altminteri. Definiţia constă însă într­o unire dintre un gen şi o diferenţă:  omul este un animal biped".  34 ANDREI CORNEA  Să fie atunci autonomă forma mai degrabă. °cmai din pricina prezenţei în el a materiei. Din acest punct de vedere. îl poţi numai descrie sau picta. Genul este un fel de materie inteligibilă: el e o virtualitate neactualizată: „animal" la  modul nedeterminat. şi nu un anume animal. să se schimbe. „frumos". Nu­  lpoţi defini pe Socrate. subiect pentru senzaţie. generică. Callias etre sînt cei cu adevărat bolnavi. deoarece sînt. ceva determinat (t68e tt). Or. Din acest punct de vedere. unele aparent chiar  contradictorii. generalitatea. Se pare că cerinţa ca Fiinţa să reprezinte un „subiect  autonom" este o cerinţă conjlictuală: planul pur ontologic şi planul pur epistemologic nu coincid. Cartea Alpha Mare. o traducem prin „esenţă". forma este identică cu specia; or. Pe de altă parte. un animal.

 dar e privat de Fiinţa reală. ceea ce este virtualitate este materie şi indeterminare; aşadar. atîta vreme cît trăieşte. precum Fiinţa individuală. şi nu o Fiinţă individuală determinată. sau doctor. o determinare. De exemplu. Dar tocmai aici stă.dacă se intersectează aproximativ în individul specific. sub forma  repausului. fie şi măcar pentru a garanta realitatea şi coerenţa gîndurilor noastre şi capacitatea noastră efectivă de a le  comunica. cum se vede. dar prea puţin formă concretă. nici universalul. dar el rămîne  abstract. un copil: el poate deveni inginer. Dar viaţa este transformare continuă. sau militar. atîta vreme cît există mişcare. sau traficant de droguri. decît eram pe vremea lui Aris­1 pe c^re. realizarea unei    36 ANDREI CORNEA  virtualităţi. ce nu există ca  atare. inteligibile. ceva care nu se mişcă acum. Fiecare destin se află la copil în virtualitate şi se poate actualiza în adult prin educaţie. indetermmat.  actualizarea este capătul unui proces. în schimb. Valoarea lor  epistemologică constă în a?eea că e'e sînt cognoscibile. Fiindcă. sau actualizarea par a nu se putea regăsi perfect în Fiinţa concretă: într­adevăr. un universal. preaînţelepţii secolului al XX­lea  1­au socotit desea a nu mai răspunde „problemelor noastre" ?  însă dacă Fiinţa deplină nu poate fi regăsită nici măcar în actua­  1'zarea obişnuită a virtualităţii înseamnă. totuşi.  Fiecare destin este deci o formă. însă să posezi ambele — şi forma eficace presupusă de actualizare. paralelă. foarte concret. evieXe^eta. e deficitar sub raportul Fiinţei. dar sînt în acelaşi timp abstracţiuni. s­ar părea. sau măcar nu este  Fiinţă completă. sau multe  altele. deplină  i iaton credea că regăsise perfecţiunea în lumea Formelor. Sîntem atunci alt­  INTERPRETARE LA METAFIZICA  37 . un organism este o  Fiinţă. dar rămîne imposibil de regăsit în fapt!  Fiinţa. că forma­Fiinţă este identificată de Aris­  0     c" ce£a ce el numeşte actualizare. o finalitate. terUmai Că . că ea nu poate  f regăsită nicăieri. actualizarea caracterizează mai ales individualul. viaţă. ceea ce înseamnă că niciodată  nu va dispărea din ea un reziduu de virtualitate. dar  închis între limitele sale. cît şi cea virtuală. în schimb. sau se poate mişca şi în alt mod. Omul „realizat" este. indeterminat; nu e mărginit. sau. rormele platoniciene sînt arhetipuri desăvîrşite ale  lucrurilor terestre. organismul respectiv nu este Fiinţă. mediat.  Actualizarea  observăm.  nici compusul. A  «pata formă — arată Aristotel — înseamnă. în fond. care există  în mod concret — pe acesta însă ştiinţa nu­1 poate studia decît în chip indirect. Or. ­ ăzj; fo natura noastră esenţială. nici individualul nu dau seama pe de­a întregul de toate exigenţele  Fiinţei. a­i da un sens. supusă unei actualizări ulterioare. dar e ineficient. şi relativitatea tinde să reinvadeze totul şi să năruie  întregul eşafodaj metafizic elaborat cu atîta străduinţă!  Ceea ce tulbură lucrurile este. mişcarea — atît cea efectivă. în fond. nu există  im ic aksolut. el este deci virtualitate a unei  actualizări viitoare. servă Aristotel. în general. se poate cîndva mişca. e materie  maleabilă. arăta Aristotel în Cartea My. Dar. prezenţa virtualităţii înseamnă prezenţa materiei. dacă Fiinţa deplină nu există. nici forma.  Excursul lui Aristotel de pînă în pragul Cărţii Lambda pare să fie aporetic şi deconcertant: deşi Fiinţa trebuie să  existe. sub un anume aspect. predicate universale. procesul este mişcare; or. iar actualizarea uneia dintre virtualităţi presupune concomitent negarea celorlalte. actualizată. alcătuit din unirea materiei genului cu forma diferenţei.  Iar ceea ce se mişcă. precum genul. evepyeia. Nici materia. se pare că mai există  un rest de virtualitate. pe măsură ce ea se realizează. a indetermi­  natului; ceea ce iarăşi înseamnă că. în sensul deplin al cuvîntului ea nu pare a putea fi indentificată complet cu nici o realitate.  De aici însă se vede şi de ce forma. e generalitate generoasă. limitarea posibilităţilor. celei a ştiinţei la care ne­am referit mai  sus: existenţa omenească realizată. slăbiciunea  ontologică a teoriei platonice: pre­catele nu pot fi Fiinţă. avansează şi  specializarea. ceea ce arată că el conţine de  asemenea un reziduu de virtualitate. deoarece numai subiectul poate fi Fiinţă. dar şi  generozitatea devenim şi a schimbăm — adică să fn deopotrivă adult şi copil — iată ceva aproape cu neputinţă  pentru natura omenească. formată este actualizare; dar.  Tot de aici provine şi o dramă eternă a existenţei umane. a actualiza  virtualitate. de obicei poate înceta să se mişte. Spre pildă. în măsura în care reprezintă o actualizare. Unirea  nei cu forma nu­i altceva decît actualizarea. omul situat încă în virtualitate este. acum. îngustarea. Fiinţa e mai necesară ca oricînd. împrejurări. Or.  De aici şi problema ştiinţei: ştiinţa. are acces la universal tocmai în măsura în care  acesta se manifestă ca o virtualitate: omul pe care ea îl studiază este un om generic. cum ar spune Aristotel.

 nici iubita nu diminuează pe  măsură ce cavalerul ei îi face curte.  Această realitate nu este altceva. principiu. concepuse un Demiurg activ. un lucru care pune pe altul în mişcare. dispersată. după antici.  contradicţiile pe care le­am regăsit cercetînd Fiinţele ar trebui să se rezolve. unde subiectul şi predicatul coincid.  în sfîrşit. numai că fără ca ea însăşi să se mişte. ar trebui să  aibă un început. ceva care. am văzut că ceea ce crea problemele era materia şi virtualitatea inerentă. în 77­  °maios.    • ­u care nu poate fi determinat. dar şi predicat absolut : ca subiect. finalitatea. după Aristotel şi.  cunoaşterea nu se pierd. un foc. acţionînd. se mişcă şi el la rîndul său. trebuie să piară. tautologică.^ El nu creează şi nu pune  în mişcare lumea. din pricina prezentei materiei. dar. sau un principiu. Ar trebui. punînd  în mişcare întregul Univers. deci etern imobilă. în ea. în general. adică completăm toate privinţele. Dar cum poate exista. se pun în mişcare şi fiindcă doresc să atingă un anumit rezultat. de obiect al iubirii univer­    40 ANDREI CORNEA .  De asemenea. dar chiar şi. să rămînă. astfel. sau altcineva decît Dumnezeu sau Fiinţa desăvîrsită.  ­6' Dumnezeu esce imobil şi este finalitatea Umver­il.  are crea cu ochii la Formele eterne. pune în mişcare. aşa  precum un motor împinge un automobil; unele existenţe. Aşadar '. lipsită fiind de virtualitate. iar acesta ar trebui să fie imobil. deopotrivă subiect absolut şi predicat absolut. după modelul gîndirii şi al iubirii (sau mai degrabă contopindu­le pe amîndouă) — ne  propune Aristotel — o finalitate universală a lumii şi a Universului: fie aceasta Dumnezeu. în general. dacă un motor  consumă benzină pentru a pune în mişcare automobilul. pentru a explica geneza lumii. s­ar cuveni ca această  realitate să fie individuală. precum Demiurgul platonic (sau Dumnezeul biblic). sînt individualităţi parţial inde­mate. trebuie să alerge; o sămînţă. Altcineva caută apropierea sau admiraţia  fiinţei iubite. întocmai unui artist.  transformînd o virtualitate în actualizare: un cal. cel puţin în parte. Această  realitate. probabil că această teorie despre Dumnezeu a  contribuit mult pentru a­1 face pe Aristotel filozoful preferat al scolasticii medievale. o astfel de realitate poate fi Fiinţa sub raport  ontologic; ca predicat. sau activat de o raţiune eficientă. caracterul ei tautologic. iar falia dintre realitatea ontologică a individualului şi realitatea epistemologică a  universalului ar continua să fie.subiectele. prin Dante. că nu orice se mişcă în mod obligatoriu „împins de la spate". în vreme ce celelalte lucruri pun ŞCare/  ake lucrun ' mişcîndu­se la rîndul lor" ­ exprimă nstotel m cîteva vorbe. şi care să  fie deopotrivă subiect absolut. Cineva vrea să cunoască deoarece are o  finalitate — cunoaşterea a ceva. ci o face rămînînd  imobil ­.„/Dumnezeu /pune în mişcare /fiind imobil /precum obiectul iubim. el însuşi. deoarece aceasta îi constituie. atunci. în mod normal.  fără putinţă de a se mişca vreodată. ea poate fi Fiinţa şi sub raport epistemologic. Dar  poate ceva imobil să pună în mişcare ? Chiar Platon. teorie care a inspirat secole de­a lungul  gîndirea. pentru a da  naştere plantei. unul dintre cele mai importante gîn­  n ale filozofiei europene. aflată o  realitate care să fie lipsită de virtualitate. neacoperită. căci un  INTERPRETARE LA METAFIZICA  39 . Lucrurile. în calitate de iubit. lumea ar rămîne în  continuare imperfectă. poezia europeană.  El observă. trebuie să consume combustibil. Intr­adevăr. şi nu o abstracţie precum Formele platoniciene. dacă un cal mănîncă nutreţ pentru a alerga.  l  38 ANDREI CORNEA  Soluţia ar fi să se găsească o realitate. în calitate de scop. însă. în principiu şi în mod esenţial. şi face eforturi numeroase pentru aceasta. nu ar putea fi altceva decît ce este şi prin urmare ar fi etern şi esenţial imobilă. Altminteri lumea ar fi fără principiu.  Aristotel oferă aici una dintre cele mai fascinante teorii din istoria metafizicii. sau care este împins la infinit  P   este.finalitatea  atrage precum un magnet. pentru a trage un car. imobil ? Şi cum poate fi ceva deopotrivă proprietate şi suport al  respectivei proprietăţi ? Şi care va fi această extraordinară proprietate ?  Desigur. deci nu sînt epistemo­log'c  valoroase. şi în acelaşi timp  creatoare cumva a întregii lumi ? Nu sînt mai ales imobilitatea acestei Fiinţe. Iar ca subiect absolut. Altminteri. spune Anstotel. mişcîndu­se. actualizare pură. ca să spunem aşa. ştiinţa. sau care să fie actualizare pură. Mai mult. această realitate ar trebui să genereze şi să determine întreaga existenţă în calitate de principiu. mai ales cele dotate cu inteligenţă şi sensibilitate se  deplasează. nu se consumă pe măsură ce diferiţi oameni le abordează. pentru a arde. tot atîtea  motive să credem că această Fiinţă este o imposibilitate ? Cum poate exista un Mişcător nemişcat.  Să ne închipuim atunci. sau fi  gîndită o Fiinţă.

 el va fi şi obiectul propriei gîndiri. aşadar. dar şi  subiect al gîndirii; el este gîndire care se gîndeştepe sine; prin urmare. ca finalitate. el determină mişcările  planetare (pe care Aristotel le descrie utilizînd teoriile astronomice ale lui Eu­doxos şi ale altor astronomi şi  matematicieni).  Si Jaeger. al iubirii şi al gîndirii lor. fie şi dispersată. De aceeaşi părere este şi David Ross. el este în mod esenţial imobil şi nu se poate în nici  un fel transforma: căci. Sau altfel: ce altceva ar  putea gîndi mai nobil Dumnezeu decît să se gîndească pe sine ? Iată tautologia căutată: Dumnezeu este obiect. prin intermediul mai multor motoare planetare imobile subordonate. cum este. şi numai sub  anumite aspecte izolate ale lor. s­ar fi cuvenit ca Aristotel să treacă la descrierea Fiinţei  perfecte. într­altul forma autonomă conceptual (specia). făcîn­du­le să se mişte şi să existe. precum ştiinţele specializate — spre  exemplu aritmetica studiază realitatea ca număr —. adică actualizare completă. Mişcătorul imobil este principiul mişcării şi  a' devenirii universale.  adică iarăşi Fiinţă.  Sau. aşa ca fie stăpînitoml unul singur" — încheie Aristotel Cartea Lambda. în orice caz sînt şi  trebuie să fie strîns legate. lipsită de orice devenire. simplu şi nu poate fi perceput printr­o operaţie intelectuală analitică care separă subiectul de  predicat (ce se confundă în cazul său). în fine. cum îşi denumeşte Aristotel demersul. în Cartea Epsilon. ca motor imobil de care atîrnâ întreg „Cerul şi Natura". la începutul Cărţii Gamma. Şi nu e vorba doar despre materia  senzorială. Dar e o Fiinţă individuală lipsită de virtualitate şi de  indeterminare.  l  A  42 ANDREI CORNEA  Aşadar. ci numai printr­un proces de contemplaţie intelectuală sau mistică. ca obiect al dorinţei. Iar a vorbi  despre primul dintr­o serie. pentru Aristotel. dacă Dumnezeu este obiect universal al gîndirii. spunînd. ice discurs  despre realitatea universală este un discurs despre prin­apii. deoarece el ar mărturisi o altă concepţie despre metafizică. mtr­un fel. el face teologie. are aceleaşi  proprietăţi. în mod nemijlocit. discuţia despre Fiinţa universală şi cea despre Fiinţa perfectă. sau un universal. Sau. ci ar lua realitatea ca atare. altfel spus. într­altâ parte — finalitatea. ar fi vorba despre o ştiinţă cu  caracter general. precum Forma platoniciană. Dumnezeu  este. au impresia ca excursul din Cartea Lambda este barba pastişa  a Metafizicii. divină. Fiind subiect. de vreme ce Dumnezeu este finalitate universală şi absolută. chiar dacă poate prea pe scurt. decupînd acum o porţiune a realităţii; adică el ar identifica acum metafizica cu  o ştiinţă specializată. înseamnă. ca „Fiinţă iubită". se  întîlneşte subiectul absolut (materia). Dumnezeu este Fiinţa; fiind predicat. ca urmărind „ceea­ce­este ca fiind". dar  nu şi pentru un altul. cu un citat homeric. chiar dacă foarte rara. chiar dacă nu coincid. şi invers.  La drept vorbind. a vorbi despre tot. coincid într­un fel deoarece Fiinţa perfectă este şi prima in seria Fiinţelor.sale.  Ceea­ce­este ca fiind  Ne amintim de obiecţia lui Jaeger: după Cartea Gamma. prin urmare.  în sfîrşit. existenţa lumii. precum face el în Cărţile Zeta. Fiinţa universală. totală.  că discuţia despre Fiinţa universală sau despre ceea­ce­este ca fiind şi cu cea despre Fiinţa perfectă (adică discursul  ontologic şi cel teo­l°gic). . Aristotel  defineşte obiectul ştiinţei pe care el o caută. el produce mişcarea perfect circulară a cerului  stelelor fixe. este o Fiinţă individuală şi nu o  abstracţie.  într­alca. Determinarea este valabilă doar pentru un aspect al unei Fiinţe anume. cu caracteristicile sale universale. adică lipsit de materie. ceea ce este  complet actualizat este şi complet lipsit de virtualitate.  Evident. Or.  ca finalitate absolută. sau despre  „prima filozofie". precum Pierre Aubenque. fiind un tratat lipit restului.  cele mai abstracte. ci le atrage în orizontul  menirii lor în existenţă. într­adevăr — spun ei —. beatitudine menită omului. Dar ceea ce este în  mod esenţial imobil şi neschimbător este actualizare completă. dar determină. Dumnezeu. Adică. ca şi alţi interpreţi. atunci cînd Aristotel vorbeşte despre Fiinţa  primă şi Dumnezeu. şi nu să dedice un număr atît de mare de pagini diferitelor proprietăţi ale Fiinţelor senzoriale sau inteligibile  materiale. El rămîne etern închis în sine. Or. iar indirect. Doar că aceste proprietăţi nu sînt adunate laolaltă: într­un loc. pentru care Cartea  Lambda nu aparţine corpusului iniţial al Metafizicii. care ar avea în vedere nu o anumită porţiune a realităţii. iar unirea acţiunii cu scopul sau actualizarea caracterizează doar unele subiecte. Principiul lumii este. el este şi forma perfectă. ci şi despre ceea ce Aristotel numeşte „materia inteligibilă" (adică genul în raport cu specia). în fond. termenul gîndire apare deopotrivă ca subiect şi  ca predicat. în Fiinţele particulare. ca şi Fiinţa perfectă. chiar Aristotel răspunde acestei obiecţii. Eta şi Theta. unic — ceea ce a plăcut mult creştinilor medievali —; „nn­t  INTERPRETARE LA METAFIZICA  41 h 'ne cu mulţi domni. dacă s­ar transforma. Pe de altă parte însă — afirmă aceşti interpreţi —. ar însemna să existe o altă finalitate dincolo de el. ce  reprezintă pentru Aristotel suprema. raţiunea de a fi eficientă. e motorul universal; nu împinge lucrurile de la spate.

  Pe de altă parte. transcendental: mai întîi. de mine. cu  însuşi Dumnezeu ?  ANDREI CORNEA  BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ  lj  ARNIM. dar complementare. dezesperant de mare. în Fiinţa perfectă toate aceste aspecte şi însuşiri parţiale sînt adunate laolaltă. regula rămîne că ştiinţa îl vindecă  doar pe „omul generic".  căci uneori poate fi inferioară unei solide înţelepciuni empirice. la un moment dat. argumentul ontologic. mută lumea din nefiinţă.  poate deveni limpede nevoia ulterioară de a presupune depăşirea dispersiei Fiinţei şi necesitatea introducerii  Mişcătorului imobil — Dumnezeu. principiile n­ar mai avea sens. trebuie să existe şi altundeva intactă.  filozoful trebuia. dar şi prin care anume  ele sînt mai prejos de demnitatea Fiinţei; numai punîndu­le în evidenţă insuficienţele parţiale. din faptul că între oameni are loc comunicarea cunoştinţelor şi că  ştiinţa este cu putinţă. a  '• »   ' a     > cal£a spre noi. Altminteri. nu se închide nicio­  ANDREI CORNEA  dată. să facă ce ştie mai bine. şti. că există Fiinţă. mai înainte de a vorbi despre Fiinţa divină:  el trebuie să arate. dacă  ea există. moartea smt încercate numai de omul  particular. din nefericire. printre noi oamenii. prin care anume aspect al lor acestea merită numele de Fiinţă.  deşi prin tradiţie dascălul lui Alexandru cel Mare. care să derive din teoria filozofică; pentru el. BONITZ. si fiindcă. H. în timp ce suferinţa.  Ceea ce nu înseamnă că ştiinţa nu ar avea şi un rost empiric. este dovedită  examinîndu­se mai înainte limitările diverse ale Fiinţelor dispersate şi posedînd materie. şi încă repetat de două ori. probează în fond că. aici. în voi.  AUBENQUE. dacă nu există o Fiinţă imobilă şi perfectă.  Teza lui Aristotel că. Aristotel deduce că lumea trebuie să fie consistentă.  Circulantatea lui a dori să ştii doar de dragul de a şti nu e o tautologie absurdă. şi.  de specializarea care ne face eficienţi. strînse într­un singur  mănunchi.  r n ea de lungă.  La urma­urmelor. tristeţea. o sumă a ineficientei. pare mult mai sceptic faţă de unirea filozofului cu omul politic:  filozoful trebuie să rămînă unde este. Intre Fiinţele individuale imperfecte şi universalul virtual al ştiinţei distanţa  rămîne. potrivit cu care Aristotel ar fi fost un empirist şi un materialist. inexplicabilă prin  considerente empirice. în dispersie. de instrumentalismul care ne guvernează vieţile. şi care. altfel  zis. şi chiar spre ceea ce e dincolo de noi. în lumea noastră. în prealabil. o poznă  filozofică; ea înseamnă să recreezi. de tine. să revină în Peştera întunecată pentru a­şi ajuta şi a­şi elibera semenii. Aristotel. închisă în sine. condiţia Celui care se gîndeste pe sine. în fundalul întregii Metafizici se regăseşte. Dar. Hans von. aspi­  M de a. Darmstadt 1969. Problema fiinţei la Aristotel.  după cum se mai spune. la Aristotel. Metapbysik und Theologie des Aristoteles. vorba lui Constantin Noica. şi că ea mai este şi azi gratuită. . sau. „să lase pe seama  oamenilor politici sarcina de a se lupta pentru onoarea de a mătura străzile".. gîndindu­se pe sine  şi creînd totul în calitatea ei de finalitate universală. Aristotelis Metaphysica. el deduce că ea trebuie să existe astfel. P. aptul insă că mai supravieţuieşte.. Or. Ea se păstrează întredeschisă. de la izolarea mea. de îngustă şi de abruptă.  în fond.  E limpede atunci de ce Aristotel se ocupă pe îndelete de Fiinţele terestre. într­un al doilea  ­ ain faptul că nicăieri. ea nu merită atîtea laude cîte îi aduc unii. „Die Entwicklung des Aristotelische Gottes­  lehre".Dimpotrivă. chiar înconjuraţi cum sîntem de toatele obsesiile noastre  relativiste. Bucureşti 1998 (1962). bucuria. prin rezultatele sale practice. Platon mai avea încă nostalgia acţiunii politice directe. dar ne limitează.  Vechea reprezentare.  de Fritz­Peter Hagen. totuşi. Ca şi pentru Platon. de obicei. ce altă fericire mai deplină ar putea  sosi unui om decît să se asemene. totuşi.  pare nece­  r ca ea să existe şi în această ultimă stare. fie şi pentru o clipită. că trebuie să aibă un „miez tare". numai şi  numai prin iubirea universală pe care o deşteaptă. a vorbi cu sens înseamnă a asuma că Fiinţa există; dar. spre deosebire de Platon care ar  fi fost un idealist pur ne pare săracă şi simplistă: pentru Aristotel valoarea supremă a ştiinţei stă în aceea că ea îl  caută şi îl imită pe Dumnezeu. Uar. dovada fundamentală că lumea are sens şi unitate — Aristotel este încredinţat de asta — este că noi sîntem  capabili să vorbim cu sens şi coerent despre ea: fiindcă. Apoi. de > de ea. boala. lumea senzoriala reprezintă  imaginea sau copia degradată a lumii Formelor eterne. ca să spunem aşa. ed. fie şi pentru scurtul răstimp al articulării unui gînd bine rotunjit. lumea noastră este echivalentă cu dispersia  Fiinţei perfecte. de toate îndemnurile de a epuiza pripit teoria în practică. dacă la Platon. fie şi abia vizibil. şi  pentru Aristotel lumea senzorială nu spune totul despre realitate. Fiinţa nu se regăseşte efectiv întreagă şi completă.

 1995. Darmstadt.D. Ce presupune cunoaşterea ştiinţifică şi întrucît este ea superioară şi  inferioară cunoaşterii practice. recognovit brevique adno­  tatione critica instruxit. voi. by Jonathan Barnes. Pnmary ousia. de Terrence Irwin. WHITING. La theorie platonicienne des Idees et des Nombre  d'apr e s Aristote. în voi­  Aristotle. Bonn 1848­1849.form and matter. în voi. Oxford 1993.  Cambridge University Press.  1994. P. Anstotel. G. R. „Theology and Ontology in  Aristotle's Metaphysic". Ross. ed. W..  în voi. 3. Oxonii 1957.. Aristote. voi. Die Entstehung der Aristotelischen  Prinzipienlehrc.  46 ANDREI CORNEA  Loux.D. An mquiry into the History  of the Peripatos with a Commentary on Met. 15". în voi. BRENTANO. New York and London. „The Development of Aristotle's Theology".  MERLAN. MANSION. RoBIN. Teta. Milano. 1993 (ed. W. considerate a fi şi principii. ed. 3 voi.. Untersuchungen zur Metaphysik des  Aristoteles. PATZIG. Darmstadt 1969. Paris 1953. L. Democrit). „On some of the Aristotle's second thoughts about  substances: matter". nouvelle edition entierement  refondue.. GRAYEFF. 1995. REALE  G. 2. S. de Terrence Irwin. The Hague 1953. W. Aristotelis Metaphysica. Metaphysik und Theologie des Aristoteles. 28 (1934).  Fribourg 1962. REALE. Milano 1993.  Capitolul l .. Aristotle on the multiplidty ofBemg.  Lynne. Richard Sorabji. P. Zeta.  CARTEA ALPHA MARE (I)  Aspiraţia către cunoaştere ţine de esenţa umană.  New York and London. O. // concetto di filozofia prima e l'unita della metafîncă di Aristotele. Jennifer E.. Ithaca and London. 1955. în voi­  Metaphysik und Tehologie des Aristoteles.  Stuttgart 1953. Paul.. de Fritz­  Peter Hagen.. H. 1995 TRICOT. Freiburg im Breisgau 1862; Darmstadt 1960. L. An Essay on Aristotle's Metaphysics 2  and H. Corneli University Press. 2.  A  Reviscd  Text with  Introduction and Commentary.KE.  Tubingen.  Toate celelalte ştiinţe sînt mai necesare vieţii decît ea.C.. w. Oxford 1924. GRICE. DANCY. în voi. 2  voi. London 1979.  Lambda and Theta. Aristotle. Le systeme d'Anstote. Form and Individuation in  Aristotle.  R. Sînt discutaţi filozofii naturii  (Thales.recognovit et ennarravit. Tbe role of Alpha Minor in  Aristotle's Metaphysics. aceleaşi raţiuni şi principii ca şi el. GUTHRIE. substance. Hans. M.. iar ştiinţa căutată va fi aceea a primelor raţiuni de a fi şi principii. sau nu. Aristotle's Metaphysics. ed. Aceasta este singura ştiinţă divină. form and mat­  ter.. Theodore. J. W.  Substance  and Separation  in  Aristotle. Substances and Universals in Aristotle's  Metaphysics. Excurs istorico­critic pentru a se vedea dacă  predecesorii lui Aristotel au avut în vedere. G. Bucureşti 1998 (1923). pitagoricienii. Ross.  Malcolm Schonficld.. a 5­a). Darmstadt 1969. Lapensee grecque et Ies origines de l'espnt scientifique.  Paris 1923. F. Aristotele Metafisica. La Metaphysique. Von der mannigfalten Bedeutung des Seienden  nach Aristoteles.  'W. form and matter.. de Terrence Irwin.. Ph.. Paris 1920. From Platonism to Neoplatonism. Paris 1908. 1995. Platon  şi platonicienii. New York  and London. Anaxagoras şi Empedocle.  „Die Entstehung und ursprtingliche Bedeutung  des Namens Metaphysik".  suhstance. London 1974. Aristoteles. Heraclit).  m The Classical Quaterly 27 (1033). F. GOEHI. în  voi. Grundlegung einer Geschichte seiner  tnvicklung. Tricot. Anaximene.  Raţiunile de a fi. Aristotle. Cunoaşterea ştiinţifică presupune cunoaşterea raţiunilor de a fi ale lucrurilor şi  fenomenelor. «AMELIN. CRILLY. ed. ed. substance. atomiştii (Leucip. eleaţii. Metaphysik und Theologie  des Aristoteles. WlLPERT.. REINER. SCALTZAS. RoBIN.K. 1969­Wundt. Aristotle and bis school. Die erste Theone der Substanz nach Aristoteles. SPELLMAN. Articles on Aristotle.. avec commentaire par J. dar mai bună nu e mciuna. sînt de patru feluri. M. „Zur Interpretation der Metaph... Berlin 1923. 1954..

 reuşesc să înveţe acele vietăţi cîte adaugă la me­  morie şi auzul.  Prin natură. socotim  că arta mai degrabă decît experienţa este ştiinţă. ci ne comunică c\ozr faptul că el este cald. în  general.  de ce este focul cald. prin urmare. şi îi concepem  pe artizani mai înţelepţi decît pe oamenii cu experienţă. arta se naşte atunci aza multor reflecţii izvorîte din experienţă.  Prin urmare. Aşadar. în  timp ce ceilalţi oameni — nu.  ceilalţi îl cunosc pe de ce şi raţiunea de a f i a lucrului. Căci numeroasele amintiri asociate aceluiaşi lucru produc capacitatea unei experienţe  unitare. dacă cineva este teoretician şi are cunoaşterea generalului. şi care. să fi reprezentat o  pricină de admiraţie pentru oameni. Cele inte­ 980 b ligente. dar rămîne puţin părtaş la experienţă  <EU7rcipia>. sau pe un altul  dintre toţi cei numiţi aşa sau altfel. Insul particular. la unele nu se naşte memoria. Ba chiar. în contextul respectiv. dar nu ştiu de ce arc el loc. De aceea. deşi cele mai dominatoare  dintre senzaţii dau totuşi cunoştinţele particulare. Explicaţia stă în faptul că experienţa este cunoaşterea situaţiilor  individuale <Kce9' EKaotov>. Or. rămîn /totuşi/ incapabile să înveţe (precum  albina şi orice altă specie animală asemănătoare cu ea). Iar. Ceilalţi se comportă precum  unele elemente mani" mate care produc anumite efecte. în ceea ce priveşte practica.  Aşadar. pe nici una nu o considerăm a reprezenta o înţelepciune. se naşte din memorie. bilioşilor sau celor cu febră — ţine de artă. de pildă. înţelepciunea se asociază cu  calitatea de a şti. în timp ce oamenii cu  experienţă nu pot5. deci. este cel vindecabil. Neamul omenesc.Toţi oamenii poartă în fire <(pt>oei> aspiraţia de a şti. le  foloseşte /acel leac/ — precum flegmaticilor. dar şi fără să avem de gînd să acţionăm.  E verosimil. preferăm. nu fiindcă  fi oameni practici. Din această pricină. pornind de la senzaţie.  Dintre senzaţii. dar ar ignora particularul cuprins în acesta. definiţi printr­o unică formă. ultimele sînt mai inteligente şi mai capabile să înveţe decît sînt cele ce nu pot să  memoreze. situată deasupra senzaţiilor comune. Aşadar. dar care nu pot auzi zgomotele. Căci nu pe „om" /la modul general/ îl vindecă medicul.  Iată motivul pentru care îi considerăm mai vrednici de preţuire şi mai ştiutori pe şefii de lucrări decît pe muncitorii  manuali.  CARTEA ALPHA MARE (I)  51 Aşadar. şi aceasta nu numai fiindcă invenţia sa ar fi fost de folos; ci el a fost admirat /mai  ales/ ca un om înţelept şi deosebit de ceilalţi. vederea celorlalte simţuri. o dată ce au fost inventate mai multe asemenea arte. Căci artizanii pot să­i înveţe pe alţii să ştie.  Restul animalelor trăieşte avînd reprezentări «pavTex0ica> şi amintiri. au proprietatea <o~uu. 1 exPenenţa a produs arta — cum spune Polos — iar  lipsa ei 6         rdului <™xr]>. primul. ne face să cunoaştem şi că ea lămureşte multe trăsături distinctive /ale lucrurilor/. ci fiindcă ei pot să dea seama de fenomene <X6yov e'xeiv> Ş' cunosc raţiunile lor de a fi. In schimb. Cel mai mult însă dintre toate este iubită  senzaţia ce vine prin văz. într­adevăr. mereu ultimele au fost privite ca mai pătrunse . că cel care. suferind de o anume boală. ştiinţa şi arta se înfăptuiesc la oameni prin experienţă2. admiţînd că. la fel şi lui Socrate şi multor altora. dar care fără de ştiinţă produc ceea ce produc (aşa cum focul  arde). în timp ce muncitorii manual1 le produc datorită  obişnuinţei.  desigur. dintre care  unele erau îndreptate către necesităţile vieţii. a descoperit o artă. va  greşi de multe ori în opera sa de vindecare. Deoarece nu numai ca să acţionăm. cît şi mai înţelepţi. ţine de  experienţă; dar faptul că tuturor celor de acest fel. dar. ci pe Callias. afară doar dacă nu /ne gîn­dim la/  „omul plasat într­un anume context". faptul de a concepe că un anume  leac îi prieşte lui Callias care suferă de o anume boală. trăieşte fiind în posesia artei <TEXVT|> şi a raţionamentelor. pentru toţi oamenii. însă. la  altele — da. calitatea de a şti şi de a înţelege o socotim mai degrabă ca aparţinînd artei decît experienţei. privitoare la toate cazurile asemănătoare.  Şi totuşi. semnul distinctiv al ştiutorului faţă de neştiutor este putinţa de a transmite altuia ce ştie. <dtXX' r\ KCCTO 0141­|3epr|K6c;>. mai mult decît toate celelalte  simţuri. artizanii sînt consideraţi a fi mai înţelepţi.pepr|Kev> de a fi oameni. Numai că ele. deoarece primii cunosc raţiunile pentru care se fac lucrările. la  oameni. iar altele spre desfătare. stă iubirea de senzaţii <aio9f|cjei<;>:  căci acestea sînt iubite pentru ele însele. în nici o privinţă nu îl comunică pe de ce. Aceste inanimate produc fiecare efect datorită naturii lor. vieţuitoarele se nasc cu posesia senzaţiei. pe Socrate. oamenii experimentaţi  reuşesc mai bine decît teoreticienii f ară experienţă. chiar şi fără să aducă vreun folos1. Ca semn 980 a /al ei/'.  apt. Motivul pentru această /preferinţă/ este că vederea. aşadar. fiecăruia în parte. experienţa nu pare a se deosebi de artă. Iar experienţa. în timp ce arta este cunoaşterea situaţiilor generale; dar toate acţiunile şi procesele au  de­a face cu individualul. se pare că experienţa este ceva 981 a asemănător cu arta şt cu ştiinţa < tejcvri mi e7uaTT|ur|>. ia naştere o    50 METAFIZICA  981b  concepţie <\mokr(\sf\ţ> generală. Căci oamenii cu experienţă ştiu că are loc un efect. Aceasta se întîmplă deoarece unii — /artizanii/ — cunosc raţiunea de a fi a lucrului <amot>4.

 din toate cele spuse. desigur.  CARTEA ALPHA MARE (I)  53 De asemenea. au fost inventate ştiinţele <e7iiarfpoa> ce n­au de­a face nici cu folosul. după ce  toate artele au fost născocite. ştiinţa care cercetează raţiunile de a f i  ale unui lucru este în mai mare măsură aptă.) . şeful de lucrări — decît muncitorul manual. în mod necesar. asupra aceleiaşi ştiinţe cade numele căutat /înţelepciunea/:  aceea. pe cît posibil.  Am explicat în lucrările de etică diferenţa dintre artă. de pildă. iar. au parcurs şi chestiuni mai  importante. de vreme ce căutăm această ştiinţă. aspectele Lunii. contemplatoare a primelor raţiuni de a fi si principii. filozof. Astfel încît. faptul de a şti şi de a cunoaşte de dragul ştiinţei ­ ­ ' si al cunoaşterii însăşi aparţine ştiinţei al cărei  obiect este  noscibilul în cel mai înalt grad (căci cel ce alege să cunoască • Jragul cunoaşterii însăşi va alege ştiinţa care este  ştiinţă în cea mai mare măsură. după  cum s­a spus mai înainte. însă cele cognoscibile în cea mai mare   982a măsură sînt primele principii şi /primele/  raţiuni (căci datorită acestora si pornind de la ele sînt celelalte cunoscute şi nu principiile prime  in intermediul elementelor subordonate <5icc icov i)7toK£iuevcov>). într­un fel. ci el trebuie să dispună. Aceasta s­a petrecut mai întîi în acele ţări unde oamenii au dispus mai întîi de răgaz. oamenii au început să filozofeze datorită uimirii <TO 9ai)ncc^£iv>8.  ei priveau cu uimire chiar dificultăţile aflate în preajmă; apoi. Aşadar. îl considerăm înţelept pe cel capabil să cunoască lucrurile dificile şi care nu sînt uşor de cunoscut omului  (simţirea este comună tuturor; iată de ce a simţi este lesnicios şi nu presupune înţelepciune).  Iată deci cîte şi ce fel de reprezentări avem despre înţelepciune şi despre înţelepţi: faptul de a le şti pe toate cele  aparţine în cel mai înalt grad celui care posedă ştiinţa generalului (căci aceasta cunoaşte cumva toate subiectele  <"U7roK£i.  4) Iar între ştiinţe. La început. ne reprezentăm înţeleptul ca pe cineva care le cunoaşte pe toate cele. aleasă pentru ea însăşi şi în vederea cunoaşterii ca fiind în mai mare măsură  înţelepciune decît pe cea aleasă pentru foloasele ce decurg din ea.u.  5) De asemenea. este mai precis şi mai capabil să­i înveţe pe alţii raţiunile  de a fi ale lucrurilor.  2) Apoi. cel aflat în încurcătură  şi plin de uimire se socoteşte ignorant. Căci binele şi scopul <TO ou EVEKOO  sînt una dintre raţiunile de a fi ale lucrurilor. cele mai precise dintre ştiinţe sînt cele referitoare la  primele principii (iar ştiinţele fundate pe mai puţine principii sînt mai precise decît cele care pornesc de la principii  suplimentare.  3) Iarăşi îl credem mai înţelept pe cel care. să­i înveţe şi pe alţii (căci îi învaţă pe alţii /numai/ acei oameni care  arata raţiunile de a fi ale oricărui lucru). Iată de ce artele  matematice s­au alcătuit în Egipt.de înţelepciune decît primele. fără însă să aihă  ştiinţa lor de detaliu. (Iată de ce şi iubitorul de mituri e. deoarece ştiinţa pe care ele o oferă nu este legată de vreun folos. Apoi. omul cu experienţă pare mai înţelept decît cei care au parte doar de senzaţie. ar trebui cercetat lucrul următor: ştiinţă a cefei de raţiuni şiprincipii este  înţelepciunea f Or. este în mai mare măsură înţelepciune ştiinţa care se află mai presus decît cea situată mai prejos. Astfel că.  Căci nu înţeleptul trebuie să se supună. după cum aritmetica este mai precisă decît geometria). în general. scopul este supremul bine în  cuprinsul întregului firii. unde neamului preoţesc i se îngăduia să se bucure de răgaz6. dacă am privi reprezentările pe care le avem despre omul înţelept. avansînd puţin cîte puţin. în orice ştiinţă. şi nu primul trebuie să asculte de ultimul.  52 METAFIZICA  Capitolul 2  Aşadar.  Căci şi acum. ar deveni mai clar de aici un  răspuns:  1) Mai întîi. Dar cele scrise aici au scopul  următor: să arate că toţi admit că lucrul numit înţelepciune are în vedere raţiunile şi principiile. ci de  primul trebuie să asculte cel mai puţin înţelept. în fapt. Iarăşi. ştiinţa care cunoaşte cu ce scop trebuie săvîrşită fiecare acţiune este suverana ştiinţelor şi se află mai  presus decît ştiinţa supusă ei; căci scopul acţiunilor este binele lor.  Că această ştiinţă /căutată/ nu este una productivă este limpede privind şi la primii oameni care au practicat filozofia. nici cu  desfătarea. iar îndeletnicirile  teoretice <9ewpnTiKcd> sînt mai înţelepte decît cele productive  982a  r> este limpede că înţelepciunea este o ştiinţă ce are ca obiect anurmte principii şi raţiuni de a fi /ale lucrurilor/. o considerăm pe cea. Căci mitul e alcătuit din  întîmplări uimitoare. ştiinţă şi celelalte de acest tip.evoc>); acestea sînt şi cele mai dificil de cunoscut pentru oameni — cele cu gradul cel mai înalt de  generalitate (căci ele sînt cele mai îndepărtate de simţuri).  De asemenea. cît şi geneza Universului. ale Soarelui şi stelelor. oricare ar fi  ea; meşterul e mai înţelept decît oamenii cu experienţa. şi la început. iar aceasta este ştiinţa a ceea ce poate fi cunos­  în cea mai mare măsură).

 aşa cum se minunează  lumea la teatrul de marionete. dacă e adevărat că oamenii au filozofat pentru a scăpa de ignoranţă.  Capitolul 3  Rezultă cu limpezime. de unde provin toate cele­ce­sînt. aşa cum declarăm  liber omul care ascultă de sine şi nu de un altul. vorba proverbului. De aceea. multe minciuni zic aezii —. Căci mereu Persistă  o anumită natură ­ fie una.  pare tuturor a f i o raţiune de a fi şi un principiu. Kai to  X)JtOK£iH£VOV>. prin urmare. nici nu pier. prin a fi uimiţi că se întîmplă aşa ceva /deosebit/.                                    ' '  «a de ce. Căci  /dimpotrivă/ nimic nu ar putea fi atît de uimitor pentru un geometru. este clar că tocmai pentru a şti au luat urma  cunoaşterii şi nu de dragul­vreunui folos /practic/.  consi­derîndu­l pe întîiul „de ce ?" drept raţiune de a fi şi principiu).  ar asupra mulţimii şi a aspectului unui astfel de principiu nu c°^au aceeaşi opmie. deoarece ea s­ar ocupa cu lucrurile divine. sau cum sînt uimiţi oamenii de revoluţiile soarelui.  E necesar. ea însă conservîndu­se. într­adevăr. numai ea este astfel din două puncte de vedere: întîi.  Or. nici ca vreo altă ştiinţă  să fie socotită mai vrednică decît aceasta. că o lungime  anume nu se poate măsura cu unitatea cea mai mică). precum tocmai comensura­bilitatea diagonalei!  S­a arătat.Insă. atunci cînd el ar pierde aceste însuşiri. Dar singură ea întruneşte ambele însuşiri. Iar toate ştiinţele sînt mai necesare decît ea. în ace­aşi sens. nici celelalte lucruri nici nu apar.  Căci toţi oamenii încep. pe de altă parte.     r­ /aic lucrurilor/ se pot concepe în patru  sensun<\h 6' ama  <owia> şi «e«?<* <to TI TIV eivai> (căci pe „de ce ?   îl reducem la ultima raţiune <b Xoyoţ eaxaToţ> la lucrului/. aşa cum se întîmplă şi în cazurile menţionate.  Căci ea singură tine d? sine însăşp.  Cititorii rîndurilor ce urmează vor avea deci un avantaj : fie că vom descoperi /la predecesori/ un alt tip de raţiuni  /decît cele patru/. filozofînd despre adevăr. deoarece persistă  substratul— Socrate însuşi — . şi nici că el piere.  Dintre primii care s­au îndeletnicit cu filozofia. Pe aceasta ei au nu­mit­o element  <aTOt%eîov> şi principiul al celor­ce­sînt.  creîndu­şi această .  A treia este originea mişcării. că trebuie studiată ştiinţa primelor raţiuni de a fi (căci atunci susţinem că avem  cunoaşterea  CARTEA ALPHA MARE (I)  55 f    "rui lucru cînd socotim că ştim raţiunea primă). tot aşa şi pe aceasta o eclarăm ca fund singura liberă dintre ştiinţe. Or. fie mai multe decît una — din care se nasc toate cele. cei mai mulţi au socotit drept principii ale tuturor lucrurilor doar pe  acelea de tipul materiei. cu dreptate s­ar socoti dobîndirea ei ca fiind mai sus de putinţa omenească. E vădit că şi aceştia au în vedere anumite principii şi raţiuni. susţinea că apa este princi­e aceea el afirma că şi pămîntul stă pe apă). A doua raţiune de a fi este materia şi substratul  <f) uA. de altminteri. de vreme ce firea oamenilor este  54 METAFIZICA  adesea servilă. înaintea noastră. Căci ea este cea mai divină şi cea mai vrednică de cinste. o atare ştiinţă ar poseda­o ori numai Dumnezeu. aşadar. ci. şi care este întîia lor sursă şi ţinta finală a nimicirii lor. şi. că noi nu o căutăm pentru vreun folos străin. ei cred că nimic nu se naşte şi nimic nu piere. mai bunăîmânu­i niciunau. Se vede. E necesar însă ca această dispoziţie /a minţii/ să se schimbe. fiindcă este divină ştiinţa pe care Dumnezeu ar poseda­o;  apoi. atunci cînd la el apar  frumuseţea sau priceperea la muzică. dar s­ar modifica în efectele sale.  Fiinţa lumii ca atare ar rămîne permanentă. Dumnezeu. fie că /dacă nu se va întîmpla aşa/ vom avea mai multă încredere în cele explicate pînă acum14. raţiunile . Numai că nu­i cu  putinţă nici ca divinitatea să fie pizmaşă — ci. în contrariul ci şi să fie spre bine.  piui Cri ^  ' mcePătorul acestei filozofii.n. s­au  angajat în cercetarea lumii. aşadar.  Despre acestea am discutat îndeajuns în Fizica^3. dacă poeţii grăiesc ceva adevărat şi divini­983a tatea este pizmaşă. vorba proverbului. aşa cum am spus. este  verosimil că tocmai aici se regăseşte pizma ei şi că toţi cei cu prea multă ştiinţă sînt nefericiţi. ori  în cea mai mare măsură Dumnezeu. Or.  A patra este raţiunea opusă celei de dinainte — scopul şi binele <TO o­Q e'veica Kai Taya06v> (căci acesta este  finalitatea devenirii şi a oricărei mişcări). ca dobîndirea ei să ne transporte într­o condiţie contrară celei proprii cercetărilor iniţiale. dat fiind că  aceeaşi natură se conservă mereu. în  final. cît şi pentru desfătările vieţii. care este natura ştiinţei căutate şi care este scopul către care trebuie să se îndrepte căutarea şi  întregul demers. Felul cum s­au petrecut faptele probează cele spuse: căci abia  după ce au existat aproape toate cele necesare atît pentru lejeritatea. Cum zice Simonide: „numai un zeu ar putea avea cinstirea asta"10. ori de m­comensurabilitatea  diagonalei cu latura pătratului (căci pare de minune tuturor celor ce nu au văzut raţiunea faptului. a început să fie  căutată cugetarea /filozofică/. Acum totuşi 983b să ne referim la cei care. tot aşa cum noi nu afirmăm că Socrate a­pare în sens absolut. iar omul nu merită să caute decît  ştiinţa ce i se potriveşte lui însuşi.

 altminteri /în sens absolut/ ele nici nu apar. fie ale mai multor  CARTEA ALPHA MARE (I)  .  ci un alt element este raţiunea transformării lor. s­au angajat într­un atare demers şi care au afirmat că substratul este unu. care era mai vîrstnic decît Empedocle. nici de vreun alt element de acest tip şi nici nu­i verosimil că ei  puteau crede aşa ceva. iar altele devin astfel nu poate. pe cît se poate. principiul a toate cele). nimănui nu i s­a întîmplat să conceapă o astfel de raţiune de a fi /a  originii mişcării/. rezultatele fie ale unuia. pe Doi26. (Pe  Hippon16 nimeni nu 1­ar vedea în mod nimerit aşezat împreuna cu aceşti /vechi filozofi/ din cauza sărăciei duhului  său.  dacă orice apariţie şi pieire sînt. au vorbit în acelaşi  fel despre natură.me' atunci cînd cineva a afirmat că o Inteligenţă <vo\>c. care au cercetat astfel de principii. Dar. ce au trăit cu mult înaintea generaţiei de acum. considera că singura raţiune avută în vedere de aceşti filozofi este de tipul materiei.  Aceia care. apar şi  dispar doar prin unire şi prin despărţire. cumva. dar şi fiindcă toate seminţele au o natură umedă. afară dacă nu sporesc sau scad în cantitate. iar jurâmîntul  este cel mai vrednic de cinste.> se s­ ­ Ume' "upâ curn se află şi în vietăţi.  ea fiind raţiunea ordinii  a mtre§u armonii din natură. (Aceste principii — spune  el — persistă veşnic şi nu se nasc. nici nu pier.  Sînt şi unii care consideră că şi oamenii străvechi. dar  Hermotimos27 din Clazo­mene vorbea înainte despre o raţiune /de acest tip/. susţin că Unu este imobil şi la fel de imobilă este întreaga natură. de aici. atunci cînd s­au referit la zei: căci ei i­au pus pe Oceanos şi pe Thetis să fie părinţii genezei. dat tund că ele erau insuficiente pentru a da seamă de  generarea naturii lucrurilor. procedînd  ei astfel. Thales şi­a format deci respectiva concepţie din  această pricină. Or.  După aceşti gînditori. nu numai  în raport cu naşterea si pieirea (această opinie este veche si acceptată de toată lumea). ori bronzul — statuia. nu s­au simţit  deloc în dificultate. Căci. Ştim cu claritate că Anaxagoras a iniţiat o atare teorie.  Dintre cei care afirmă că Universul este Unu. Thales este creditat de a fi afirmat cele de mai sus în legătură cu prima raţiune de a fi a lucrurilor.  Se poate.  oricum. e mai vrednic de cinste ce e mai vechi. nici  bronzul nu sînt res­sabili pentru transformarea fiecăruia dintre ele. cea numită de ei Styx. Spre exemplu: nici lemnul. Empedocle21 consideră patru  principii adăugînd pamîn­tul ca pe un al patrulea principiu la cele trei menţionate mai sus. anume —  cum am spune noi — de unde provine  mişcarea. nici de pămînt. iar  jurămîntul zeilor se face pe o apă. iarăşi alţii au cercetat principiul deja acceptat — cum spuneam — de parcă ar fi fost siliţi  de către adevăr. înaintea apei. şi nici nu face F mnui patul. El afirmă că aproape toate materiile omogene. adunîndu­se laolaltă într­o unitate şi  despărţindu­se din ea.  în timp ce Hippasos din Metapont19 şi Heraclit din Efes20 fac acelaşi lucru cu focul. Or.           j Je ce se petrec /transformările/ şi care le este raţiunea  !i     ("> Căci nu este cu putinţă ca substratul însuşi să se modifice £ HY pe sine. Dar. cei ce au conceput lucrurile în . el a apărut drept un om dezmeticit  984b  58 METAFIZICA  faţă de cei de dinainte care vorbeau brambura. ci şi.)  Pe de altă parte. cel puţin unii dintre cei ce iau în consideraţie un singur principiu şi procedînd de parcă  ar fi fost subjugaţi de această cercetare. cu excepţia lui Parmenide. Căci n­ar fi acceptabil să se încredinţeze spon­an^tfţlt <a™\imu> si întîmplăni ceva aşa de  important! ri­ ­ . într­adevăr. a­1 căuta pe acesta înseamnă a căuta celălalt principiu.  Totuşi. sau focul si  pămîntul — le este cu putinţă să vorbească în mai mare măsură cu sens: căci ei se servesc de foc ca avînd natura de a  pune în mişcare. ci persistă veşnic. susţine  că principiile sînt infinite la număr. Ci chiar. ci şi în raport cu orice altă  transformare. rămîne neclar dacă opinia respectivă despre natură a 984a fost într­adevăr una veche şi originară. la fel ca focul sau apa.)  Anaxagoras din Clazomene22. în mod  verosimil. de la început. pămînt şi celelalte — ca posedînd o natură contrarie /de suport al mişcării/. să fie cauzat nici de foc. iar de apă. dar ale cărui lucrări sînt posterioare23. iar acestuia — doar în măsura în care el aşază drept raţiuni nu doar pe  Unu.  Celor ce consideră mai multe raţiuni de a fi — precum cei ce iau în consideraţie caldul şi recele. Anaximene17 şi Diogene18 aşază drept principiu al corpurilor simple mai ales aerul. Aşadar. raptul că unele lucruri sînt bune şi frumoase.56 METAFIZICA  reprezentare deoarece vedea că hrana tuturor fiinţelor este umeda şi că însuşi caldul se naşte din umed şi trăieşte prin  umezeală (iar originea naşterii este începutul. studiul însuşi le­a croit /filozofilor/ pe mai departe drumul şi i'a forţat să cerceteze /în continuare/2*. iar apa este principiul naturii pentru făpturile  umede. Acest punct le este caracteristic lor25.

 Totuşi. dacă este  adevărat că binele însuşi este raţiunea de a fi a tuturor celor bune [iar răul — a celor rele]. aşa cum se bat cei neexersaţi la gimnastică; aceştia.  Empedocle.  deoarece corpul nu are  mai multă realitate decît vidul. de numai două —  anume. în natură. el.30  Deoarece însă. Dar. aşază drept elemente plinul şi vidul. Huce Inteligenţa într­ajutor. de unde şi în ce fel ajunge ea la lucruri ei şi­au îngăduit. a cercetat o astfel de raţiune de a fi. respectiv.) Aşadar. şi pînă la Empedocle. fiecare din ele fiind raţiunea lucrurilor frumoase. a vorbit despre cele patru aşa­numite  elemente. cel dmtîi.  Dacă s­ar da curs acestor spuse. Qt despre analiza mişcării. cel dintîi.  ectivi. apar a fi abordat două raţiuni de a fi dintre cele pe  care noi le­am distins în Fizica. cei numiţi pitagoricieniK sînt primii care să se fi apucat de  matematici. — anume. să fie leneşi.  Empedocle se serveşte mai mult decît Anaxagoras de raţiuni. neştiind din ce cauză există. Astfel. fac să fie generate celelalte lucruri prin alter f l a^CSCeia' considerînd rarul  şi densul drept principii ale ratiu^î °? fel ?1 LeuciP ?i Democrit afirmă că diferenţierile sînt ordineasin[°r' ^  diferenţienle ar fi. în legătură cu cele două raţiuni. aşadar. după ei. de cele contrare lui — pămînt. Hrăniţi. a fost primul care a introdus o diviziune a raţiunilor de a fi. iar  celălalt — ceea­ce­nu­este. pe de altă parte. y . (De aceea.                _ . nici ei. ei au socotit că principiile acestora sînt . dacă s­ar afirma că Empedocle a declarat. iarăşi. Căci. raţiuni luate ca materie. „atingerea"  este ordinea iar „orientarea" este poziţia. cît şi Ura. Acum.  dar şi dezor­985a dinea şi urîtul. (Totuşi. şi Anaxagoras se serveşte de Inteligenţă ca de o maşi­~ne de scenă'ca să explice facerea Universului;  atunci cînd se află l   încurcătură. Căci aproape ca ei nu ^slujesc. primul. ci. de fapt. Şi aşa cum cei ce  postulează pe al ™ rePr Flinţa­substrat. ei le­au abordat confuz şi deloc  limpede. şi chiar faptul că el. de tipul materiei. purtaţi de jur­împrejur. să ne fie  îngăduit să discutăm mai tîrziu. de foc luat pentru sine însuşi.  986a  Capitolul 5  Contemporani cu aceşti filozofi. s­ar afla Prietenia ca  fiind raţiunea de a fi a celor bune.acest fel au stabilit deopotrivă raţiunea pentru care lucrurile sînt în bună orînduială şi au stabilit că aceasta este şi  originea mişcării pentru toate cele. atunci focul se strînge într­o unitate şi la fel  /face/ fiecare dintre celelalte elemente. chiar dacă şi altul a mai stabilit drept  principiu al firii Iubirea ori Dorinţa. anume plinul şi solidul ar fi ceea­ce­este. mişcării. vede drept raţiune a devenirii orice mai degrabă decît Inteligenţa31. a celor urîte. dau adesea lovi­  CARTEA ALPHA MARE (I)  59 • L rlar lipsiţi fiind de ştiinţă. „proporţia" — /cum spun ei/ — este figura. ei spun că ceea­ce­este suportă diferenţieri  985b  60 METAFIZICA  numai prin proporţie. ei susţin că ceea­ce­este are realita­e cu nimic mai mult decît ceea­ce­nu­este. apar a exista şi cele contrare binelui — fund prezente astfel nu numai frumosul şi ordinea. şi. atunci cînd Universul se desface în elemente din cauza Urii. Iar cînd. astfel a vorbit  Empedocle despre principii şi acesta — arătat aici — a fost numărul lor la el.               •                          . De asemenea. Acesta din urmă. materia şi originea.  Capitolul 4  S­ar putea bănui însă că Hesiod. susţinînd că unul este ceea­ce­este. datorită Dragostei. A se deosebeşte de 1X[ prin figură. pe de­o parte. ci doua şi potrivnice. iar cele rele sînt mai numeroase decît cele bune şi cele urîte — decît cele frumoase. cu necesitate. iar  Z de N prin poziţie. a Opoziţia. aşezînd nu o  singură raţiune a mişcării. udi. a declarat răul şi binele ca fiind principii.  S£ De altfel. privind către sensul lor şi nu către bălmăjeala lui Empedocle. dar totuşi insuficient şi nici nu îşi găseşte acordul cu el  însuşi.  în celelalte situaţii. ea /Zeiţa/ produse Iubirea2*; pe cîtă vreme Hesiod spune: Mai întii de orice  a fost Haosul si apoi larga Glie şi Iubirea care se distinge printre nemuritori2'*. /de raţiunile invocate/. în raport cu predecesorii săi. lumea. după cum spuneam. spune: Mai întîi de toţi zeii. el nu se serveşte /ca atare/ de patru elemente. filozofii de mai sus au cercetat pînă în acest punct. ar fi cu totul corect.  Toţi aceşti cugetători. aer şi apă  — ca fiind acestea o singură natură.  Leucip33 şi însoţitorul lui. în ce fel trebuie distribuită prioritatea acestora.  cineva a introdus atît Prietenia. trei: figura. este necesar  atunci ca părţile fiecărui element să se disperse/e din nou32. precum Parmenide. dat fiind că este necesar să existe în  lume o raţiune care să mişte şi să reunească lucrurile. AN de NA prin ordine. nu par să ştie ce spun sau ce tac. Aşa de pildă.  într­un fel. Se poate vedea acest fapt cer­cetîndu­i versurile epice. Astfel că. aşa cum nici filozofii niribune. pe care le­au făcut să progreseze. Democrit34. şi Ura — raţiunea celor rele. cu matematici.'decît în mică măsură. introducînd relatarea despre geneza  Universului. atingere şi orientare: dintre acestea.  Aşa cum spuneam. Universul se adună în unu.) Aceste elemente sînt raţiunile gerurilor. la fel ca  ceilalţi. iar vidul  — ceea­ce­nu­este. dar şi anteriori lor.

 mare­mic. Ei par să aşeze elementele în  62 METAFIZICA  genul materiei. Au socotit că o anumită calitate <7ux0oc. iar dintre ele. formulate în concordanţă cu o serie ordonată <Trâ; KOCKX  OTXJTOIXUXV A£yoneva<;> :  limita şi nelimitatul;  imparul şi parul;  unu şi mulţimea;  dreapta şi stînga;  masculin şi feminin;  în repaos şi în mişcare;  rectiliniu şi curb;  lumină şi întuneric ;  bun şi rău;  pătrat şi dreptunghi40. şi în acelaşi fel /au procedat/ cu fiecare în parte; apoi au văzut că în numere rezidă  atributele armoniilor muzicale şi discursurile36. şi care sînt aceste  principii. la fel şi corpurile mişcătoare de pe Cer trebuie — spun ei  — să fie zece; fii11" însă numai nouă corpuri vizibile. ce­i sînt imanente <wţ  evurapxovtwvx  Se poate. în timp ce al doilea  nelimitat; unu este alcătuit din ambele /limita şi nelimitatul/  (căci el este deopotrivă şi par si impar)39. primele elemente. elementele numărului sînt parul  ' imparul.  Alţi pitagoricieni susţin că principiile sînt zece. Şi ei strîngeau laolaltă acele analogii dintre numere şi armonii muzicale cu  revoluţiile şi părţile Cerului şi cu întreaga alcătuire a Universului şi le puneau în armonie37. Oricum. fiindcă în toate privinţele li s­a părut că întreaga natură se aseamănă cu numerele şi că numerele sînt primele  /principii/ ale întregii naturi. Or.şi principiile tuturor lucrurilor. divizate însă nu în felul în care au procedat ceilalţi pitagoricieni /ca mai sus/. Căci afirmă că Fiinţa constă şi este plămădită din aceste elemente. fie că el a luat această idee de la ceilalţi  pitagoricieni. li s­a  părut potrivit să examineze numeroase analogii ale celor­ce­sînt şi ale celor­ce­devin mai degrabă cu numerele decît  cu focul.  In acest fel se pare că a conceput lucrurile şi Alcmaion din Cro­tona41. iar de la c" a " se P°ate afla şi cîte sînt. o alta — buna ocazie. Pitagoricienii au arătat cîte şi care sînt /cuplurile de/ contrarii. înţelege suficient concepţia acelor vechi filozofi care au afirmat că elementele naturii sînt mai  multe.> a numerelor este dreptatea.  Ei mai afirmă şi că numărul precede din unu. dar nu toţi vorbesc despre el .  precum alb­negru. iar întregul Cer. dulce­acru. Aceste  chestiuni au fost analizate de noi m alte cărţi cu mai multă precizie. ci luate întîmplător. Or. Căci Alcmaion. primul este limitat. cît şi a  celorlalţi se poate afla doar 986b  ceilPa?nClpiile lucrurilor sîm sub forma unor contrarii. în putere pe vremea bătrîneţii lui Pitagora. Căci şi ei par să considere numărul drept  am   ' iu si drept materie pentru lucruri. deoarece pentru matematici numerele sînt. prin natură. pămîntul şi apa. fie că ei au luat­o de la Alcmaion. /ţinînd seama şi de/ califi­  Pnn.  Astfel. după cum s­a spus. Alcmaion a lăsat baltă şi rău definite restul chestiunilor.  în schimb. A?adar> dm partea atît a lui. . bun­rău. Dar  pot h ele reduse la principiile discutate înainte i3­ cu claritate de  nu izea­  către pitagoricieni. o alta — sufletul şi  inteligenţa. Iar dacă ar fi lipsit ceva  de acolo. este număr. s­a  exprimat asemănător cu acei pitagoricieni.e sj je dispunerile /lui/. El afirmă că majoritatea caracteristicilor omeneşti sînt date m cupluri; se  referă la contrarii. Iată un exemplu: dat fiind că Decada pare a  fi ceva perfect şi care cuprinde întreaga natură a numerelor. au conceput elementele numerelor ca fiind elementele tuturor lucrurilor şi au socotit că  Cerul întreg este armonie şi număr. imaginează ca pe un al zecelea corp Antipămîntul38.  CARTEA ALPHA MARE (I)  61 î  ­  copul pentru care cercetăm aici este să examinăm ce pnn­  • "     ază pitagoricienii şi în ce fel se asociază ele cu raţiunile  C1PU ÎK mai înainte. de aici. se făceau luntre şi punte ca întreaga construcţie să fie coerentă.  Există însă şi filozofi care au susţinut despre Univers că ar consta dintr­o singură natură.

 Platon a acceptat  învăţătura socratică datorită acestui gen de probleme. iar al doilea că este nemărginit). aceste realităţi senzoriale multiple au aceleaşi nume cu  Formele48.) Fiind însă silit să se plieze lumii aparente. Au dat. (Căci ei nu procedează precum unii dintre filozofii naturii <(pwi6XoYOi>. ci nelimitatul însuşi şi Unul  însuşi sînt Fiinţa lucrurilor despre care se afirmă ceva; iată de ce Fiinţa tuturor este număr. totuşi fac să existe o generare din Unu. chiar dacă prelua multe de la  filozofiile mai vechi. definiţii în mod  superficial: lucrul căruia cel dintîi i­ar corespunde definiţia dată. Dintre acestea. dar a considerat că definiţiile se referă la o altă realitate decît  cea sensibilă.    ură a}ţii consideră mai multe principii corporale; şi unii si  Sinfalti însă procedează aşezîndu­le în genul materiei. dublul aparţine numerelor doi. pînă la filozofii italici si cu excepţia lor. el consideră ca ceea­ce­este e Unu şi nimic altceva. el căuta universalul şi. precum foc. Unii dintre  ei ce consideră această raţiune adaugă la ea şi raţiunea de a fi a mis­  ărti iar pe aceasta din urmă iarăşi unii o văd unică. cît şi de la alţii. Unul ar fi o multitudine.  "'               frecventase Pe Cratylos47 şi se familiari­  ile lui Heraclit. aşadar. pe una unii o  socotesc unică. pare­se. ca  şi cînd s­ar socoti ca fiind identice dublul şi numărul doi.  Iată ce este de aflat de la filozofii mai vechi. sau ceva asemănător de un alt tip. Privind către întregul  Cerului. onţinea Şl elemente proprii. ci ei  vorbesc într­alt fel: căci filozofii naturii adaugă mişcarea. iar recele — de partea lui ceea­ce­nu­este. Platon a numit acea altă realitate Forme <î8eca. cu necesitate. totuşi.e9eJ;i5> /la Forme/.  Despre aceste probleme pitagoricienii au vorbit în modul arătat. el nici nu a  clarificat nimic.  Parmenide.  el socoteşte că ceea­ce­nu­este e nimic. De aici. afară doar că — precum spuneam — s­au folosit de două raţiuni de a fi. ceilalţi filozofi au vorbit mai obscur <nop\)xwtepov> despre  principii. el afirmă că Dumnezeu si Unul sînt totuna. în cadrul  acestor probleme. In vederea cercetării de faţă asupra raţiunilor de  a fi. în timp ce Multitudinea este conformă cu senzaţia şi astfel el iarăşi aşază două raţiuni şi două 987a  principii — caldul şi recele. Căci pitagoricienii  afirmau că lucrurile există prin imitarea numerelor. în timp ce  ceilalţi /eleaţii/ pretind că el este imobil. el acceptă că Unu este  conform raţiunii.  Căci nu este una şi aceeaşi Fiinţa dublului şi Fiinţa numărului doi; dacă nu ar fi cum spun. şi de la înţelepţii care au deliberat /despre natură/. dar deloc cu întreaga natură; totuşi.   ^Pă Doctrinele filozofice prezentate mai sus. într­adevăr. Or. alţii o dedublează. Pitagoncienii vorbesc în acelaşi fel despre  două principii. făcînd măcar să existe o generare a Universului. după cum spuneam. Socrate se ocupa cu problemele etice. 987b Pe de altă parte. Căci — credea el — este cu neputinţă să dai o definiţie generală unei realităţi senzoriale. pare să spună ceva cu sens: căci. iar. nefiindposibilă vreo ştiinţa în ceea ce le priveşte. primul dintre ei care unifică /lumea/ (se spune că Parmenide ar fi fost discipolul său). fiindcă. trebuie lăsaţi deoparte în ceea ce  priveşte cercetarea de faţă — cei doi — Xenophanes şi Melissos — fiind şi ceva mai lipsiţi de fineţe. ca dintr­o materie. dar adaugă lucrul următor — ceea ce e şi propriu doctrinei lor — că limita şi nelimitatul [şi Unul] nu  sînt o altă specie de naturi. Cît despre realităţile senzoriale.) Astfel. nici ca în acelaşi fel s­ar conforma naturii. . et5r|>. Doar numele „participare" a reprezentat o modificare /faţă de pitagoricieni/49. a abordat Unul conceptual. care examinează mai cu atenţie lucrurile. ceilalţi o dedublează — anume raţiunea de a fi a mişcării. însă. luarea lor în discuţie nu are rost.  (Despre această chestiune am vorbit în Fizica.  care. considerînd şi ei că ceea­ce­este este Unu. dintre acestea. vorbind despre acestea ca despre foc şi pâmînt45. Platon. sau pămînt. ei au început să discute despre  problema lui ce este ? şi au dat definiţii.că în acelaşi fel ar fi bun. el situează caldul de  partea lui ceea­ce­este. occaa tov X6yov> în timp ce Melissos43 a făcut­o luînd în  considerare materia (iată de ce primul susţine că Unul este limitat.  în totalitatea lor.  Capitolul 6  . nici nu pare a fi atins vreunul dintre cele două principii — raţiunea şi materia.  anume că ce'  CARTEA ALPHA MARE (I)  63 rT   "i au în vedere raţiunea corporală; unii dintre ei consideră una  . acestea. Cît despre  Xenophanes44. a apărut teoria M   laton. potrivit căruia toate lucrurile sensibile  64 METAFIZICA  sînt în perpetuă curgere.  Pornind de la cele spuse. ce se  modifică neîncetat. în baza participării /la Forme/. Platon a susţinut şi mai tîrziu aceste  doctrine.  Prin urmare. care. — că o fac prin participare <u. Aceştia. cu o primă ocazie. acela a fost numit de ei Fiinţa lucrului respectiv. atîta /cît urmează/ este potrivit cu cercetarea de faţă:  Parmemde42. şi­a îndreptat mintea către problema definiţiei. alături de cele existente în filozofia Calicilor. am observat lucrul următor. dar într­o manieră prea simplă. sînt concepute de el ca situate alături de Forme <7tocpoc tcfutoo şi urmînd modelul acestora occace  Ta­Otocx A susţinut că. De asemenea. alături de ceea­ce­este.  ceea ce s­a întîm­plat şi acelor filozofi /să creadă/46. primul.

 în fapt. filozofii respectivi oferă. o raţiune în vederea căreia au loc acţiunile. Cît priveşte raţiunea în vederea căreia  există lucrurile bune Şi aceea în vederea căreia există cele rele. în timp ce  ei susţin ­ N merele sînt lucrurile însele şi nu plasează entităţile matematice într­o regiune intermediară. La fel şi cei care. cît şi Platon au lăsat altora în sarcină să cerceteze. pămîntul. La fel stau lucrurile şi cu relaţiile masculului cu femela. apa si aerul. într­un oarecare fel. fie că o postulează pe ea drept una singură. la o schimbare de nume. ci le consideră drept origine a  mişcării53. ca dintr­o bucată de ceară <EKuayeîov>52. iar Unul este predicat al  Formelor ? Platon susţine că ea /materia/ este Dualitatea — Marele Şi micul. afirmă că ele sînt raţiunea de a f i a . sau un element mai dens  ca focul si mai rarefiat decît aerul. de ce este ?<xb ii ecm> cît şi de aceea asociată materiei (căci Formele sînt  raţiunile de a fi ale lui ce este ţ pentru restul lucrurilor.  66 METAFIZICA  numai atît putem afla de la ei. aşa cum am spus că au procedat şi unii dintre filozofii dinaintea sa.  Dat fiind că Formele sînt raţiuni de a fi pentru celelalte lucruri.  (Intr­adevăr. provin Formele şi  Numerele51. anume. transformările si  mişcările; dar nu precizează în ce fel anume. au abordat numai o astfel de raţiune de a fi a lucrurilor. asemănătoare între ele. Formele nu sînt pentru lucrurile sensibile o materie. şi mei ei  nu susţin că de la Forme provine începutul mişcării — ba. în timp ce Forma este. Dar se pare că.  Ideea de a aşeza Unul şi Numerele alături de lucruri şi introducerea Formelor a apărut la Platon din pricina  cercetărilor sale logice (predecesorii săi nu cunoşteau dialectica).  Iar ideea de a face din Dualitate cealaltă natură (materia) a apărut fiindcă el a considerat că Numerele. se întîmplă invers. iar Dualitatea provine la el din  Marele si micul; aici avem o trăsătura  ecifică lui Platon. El aşază Dualitatea în locul Nelimitatului luat /de pitagoricieni ?/ ca Unu. fie imitarea numerelor. nici pentru Forme Unul nu este aşa ceva. lităţii şi a stării de repaos. şi  Unul luat în calitate de Fiinţă. despre aceasta cei ce postulează Formele. asemănător cu pitagoricienii. fie Inteligenţa. Pentru el. (Precum Platon cu Marele şi micul sau italicii cu nelimitatul. iau în  considerare aceste raţiuni.  988a  Capitolul 7  Aşadar  fii /y   k'/ ^ exammat Pe scurt şi pe capitole cine au fost filozo­Şi m ce fel au vorbit ei despre raţiuni şi adevăr. Căci ea râmîne grea de la o singură împreunare.  în timp ce masculul poate fecunda multe femele. sau foc. nemaifiind el altceva /nimic/. în timp ce omul. fie că au în vedere mai multe. Platon susţine că. fie Iubirea). alţii însă s­au preocupat să afle şi de unde  provine mişcarea (precum cei care aşază drept principiu fie Prietenia. iar pentru Forme raţiunea de a fi a lui ce este r" este Unul).  Unii tratează principiul drept materie. iar de Forme diferă prin  faptul că sînt multiple. Dar ce ar putea însemna fie participarea la Forme. şi entităţile  matematice: ele diferă de lucrurile sensibile prin faptul că sînt eterne şi neschimbătoare. ei /platonicienii/ fac ca materia să genereze o mulţime de lucruri. astfel. Toţi aceştia au  abordat o astfel de raţiune; să mai adăugăm şi pe cei care au în vedere aer. Formele fac pe fiecare dintre celelalte lucruri să fie ce­este­el­în­sine. căci  raţionamentul lui Platon nu este corect: într­adevăr. mai degrabă susţin că Formele sînt raţiunea de  a fi a imobi­. dimpotrivă. pe cea de­a doua celuilalt element. Totuşi. şi că. el a încredinţat­o pe prima unuu dintre elementele  sale. Iar acestea sînt imitaţii ale acelor principii. Insă.procedînd.  Astfel a fost învăţătura lui Platon despre problemele pe care le cercetăm. anume că nimeni dintre cei care au vorbit despre principii şi raţiuni nu a spus ceva mai  mult /în privinţa raţiunilor de a fi a lucrurilor/ decît am stabilit noi în Fizica.)  Or. Căci din aceste principii (Marele şi micul). ci toţi par să fi abordat tocmai acele  /raţiuni/. sînt generate lesne din ea. a afirmat că Unul este Fiinţa. despre care unii afirmă că ar fi primul element. fie Ura. Anaxagoras cu nesfîrşitul elementelor formate din părţi omogene. totuşi. fiecare în parte.  este declarat Unu.  iar Unul face ca Formele să fie ce­sînt~ele~în~sine.  atît pitagoricienii. de unul singur produce  multe mese.  în timp ce — la ei — Forma generează doar o singură dată. Cel mai mult vorbesc. dar şi de Forme. alături de lucrurile senzoriale. stăpîn peste o Formă /în mintea sa/. o unicitate50. Dar nimeni  nu a lămurit îndeajuns 988b esenţa si Fiinţa. este limpede din cele spuse că el s­a  folosit numai de două raţiuni. principii /ale Formelor/ sînt Marele si micul luat în calitate de materie. a mai spus că Numerele sînt raţiuni de a fi ale Fiinţei pentru celelalte  lucruri. nu se referă la ele ca la scopul existenţei sau al devenirii.  Dar care este materia­substrat.  Apoi. Iarăşi o diferenţă în raport cu pitagoricienii: l za Numerele alături de lucrurile sensibile. Cei care. situate între ele. în fapt. Si el. şi. prin participare la Unu. Platon socoteşte că elementele Formelor sînt şi  elementele tuturor lucrurilor. dimpotrivă. vorbind despre Inteligenţa sau Prietenie ca despre bine. Empedocle cu  focul. afirmînd că unul sau ceea­ce­este reprezintă binele. Precum  Empedocle şi Anaxagoras. dar destul de confuz. sau apă. faţă de care Formele devin predicate ale lucrurilor sensibile. există. aşadar. Or. dintr­o singură materie  /bucată de lemn/ iese o singură masă.)  Aceştia. fie  că o consideră corporală sau incorporală. în afara celor  prime (?). tot asemănător cu ei.

 ei greşesc şi prin aceea că nu aşază nici Fiinţa. fie într­un fel asemănător.  dar. lucrurile ar sta invers decît susţin ei: apa ar fi anterioară aerului. fac eroarea de a desemna cu uşurinţă drept principiu pe oricare dintre corpurile simple. Or. iar tocmai acest fapt distinge cel mai mult  între elementul anterior şi cel posterior^. în plus. şi apă58. care susţine că materia constă din patru  elemente.  Iarăşi. nici caldul din  rece. ci abordează /doar/ un bine contextualizat54. noi vedem că elementele provin unul din celălalt. e limpede că trebuie cerce­  te toate principiile. Căci este necesar ca. ne pare că dau mărturie toţi aceşti filo­  S  f Căci ei nu au putut să abordeze vreo altă raţiune de a fi /în  afara celor susţinute de noi/. aceleaşi obiecţii ca mai sus. iar pămîntul — anterior  apei56. trebuie considerat că el nu a vorbit deloc nici cu dreptate. din cauza mărimii părţilor sale. nu ar vorbi  cum trebuie: căci.  Căci unele elemente apar din celelalte prin reunire. iar pe aceasta o văd corporală şi avînd  mănme. cu excepţia  pămîntului. dacă se admite că Anaxagoras vorbeşte despre două elemente. dar nu şi pe cele ale mcorporalelor. ca şi cînd acelaşi corp nu ar rămîne mereu foc şi  pâmînt (am discutat despre aceasta în Fizica)**7. dar mai rarefiat decît apa. nici pe ce­este? drept raţiuni de a fi ale vreunui lucru. Căci ar n . sa se ivească. dar care ar fi consecinţa necesară a raţionamentelor care 1­au  condus /în fapt/. pe vreunul dintre  celelalte elemente. tocmai acest element ar avea părţile cele  "rine ^ ?f ^ f' CCl mai SUbdl (de 3Ceea fi]ozofil care a?azâ drePr P mcipiu focul ar fi în cea mai mare măsură în  acord cu acest argu­  me™/   k""2 dintfe Ceilalţi filozofi este de acord că un atare ele­admi  £Ste elem£ntnl corpurilor. fiecare    METAFIZICA  dintre celelalte trei elemente şi­a aflat protectorul <KpiTii<;>. greşesc. Intr­adevâr. fără să cerceteze cum se produce generarea lor unul din celelalte — mă refer h foc. potrivit cu acest raţionament. ca Empedocle. iar alţii — aerul. totuşi. altele prin despărţire. In general. Dar oare. de multe ori :  Mai intri.Fiinţei; totuşi ei nu arată că în vederea acestuia se realizează sau fiinţarea sau devenirea; astfel încît lor li se întîmplă  să spunt şt să nu spună ca binele este raţiunea de a fi /pentru fiinţare şi Qe~ venire/.> despre bine ca raţiune. pămînt şi aer.  anume.  De asemenea. dificultăţile posibile decurgînd din  modul în care fiecare filozof a analizat principiile. sau două raţiuni /ale acesteia/. pe de altă parte. în afară de foc. în mod evident. Dar nimeni  dintre cei care  ^T* element nu a socotit că pămîntul este acel ele­t. alţii —  apa. deci. ei nu vorbesc în mod  absolut <UK)MC. ar trebui admis aceasta mai curînd în virtutea  unui raţionament pe care el nu 1­a parcurs în detaliu.de a f i a lucrurilor. nici dacă el ar opta pentru un element mai dens decît aerul.  Intr­adevăr. dacă elementul posterior prin geneza sa este anterior prin natură. ar putea fi considerat drept elementul cel mai elementar <aToixeico6eoTcxTOv> primul din care se  nasc. Dar aceleaşi probleme  apar şi pentru cel care are în vedere mai multe raţiuni.  Acum. zise în privinţa celor care postulează o singură raţiune.  Capitolul 8  Cîţi filozofi socotesc Universul unu şi iau unica sa natură drept materie. dacă ar trebui să existe doar una.  1) într­adevăr.  2) De asemenea. aşa cum face  majoritatea oamenilor ? Căci aceştia afirmă că totul este pămînt. Aşadar. şi altele specifice. de vreme ce unii susţin ca principiul este focul. ei iau în consideraţie doar elementele proprii entităţilor corporale. pentru cine susţine aşa ceva. dar şi Hesiod spune că pămîntul e întîiul dintre  corpuri; astfel că această concepţie este veche şi populară). apă. nici dacă cineva ar alege drept principiu. Empedocle contestă că ar putea exista vreun /substrat/ al contrariilor de acest fel şi că ar exista vreo  unică natură care să devină şi foc.  Atunci cînd se apucă să arate raţiunile de a fi ale genezei şi ale pieirii şi fac consideraţii de fizică asupra lor. am deosebit corect raţiunile de a fi ale lucrurilor  bili'nd care şi cîte sînt. prin combi­  989a nare celelalte elemente. Dimpotrivă. după aceasta. e necesar ca cei care judecă  precum Empedocle să înlăture /principiul/ alterării: căci /la ei/ recele nu va putea rezulta din cald. nici verosimil despre raţiunea mişcării. fie în acest fel. pe de­o parte. de ce nu alege nimeni dintre filozofi pămîn­tul /ca principiu/.  In plus. deşi  există şi entităţi incorporale.  Acestea fie. ei  elimină raţiunea de a fi a mişcării. şi elementul copt şi amestecat  este ulterior prin natură.  CARTEA ALPHA MARE (I)  67 r" orin urmare.  Să cercetăm.

 cum se poate accepta că proprietăţile numărului şi numărul /însuşi/ sînt raţiunile de a fi ale evenimentelor  care există şi se petrec în Cer.   . De pildă. dar aceasta este imposibil. într­adevăr. ei susţin raţiuni de a fi şi principii potrivite pentru a te ridica deasupra şi către regiunea superioară a  celor­ce­sînt. Ei discută. Altfel. cum este posibil să existe generare şi pieire. pe de altă  parte. nici de altă culoare. Căci nu e cu putinţă ca Fiinţa să aibă vreo calitate.  Şi apoi. par mai /precişi decît el/ <TOÎI;  vuv (pcuvouEVotc;  Aşadar. altele  nu. singurele substraturi sînt limita şi nelimitatul. Astfel. fie  că s­ar putea arăta acest lucru. la ^^proprietăţile /lucrurilor/ ar putea  fi separate de Fiinţele /acestor lucruri/. pe de­o parte. şi îşi dirijează întreaga activitate în legătură cu natu­990a ra. aceasta doar fiind neamestecată şi pură. ci era cu necesitate fără culoare. cît şi acum. sau să fie ceva.         jg partea sa. sau celelalte corpuri de acest fel. cît şi imparul  şi parul; şi nu spun. iar entităţile matematice aparţin celor lipsite de mişcare. şi numai aceste princi­PU Şi raţiuni). probabil că filozoful ar apărea susţinînd o doctrină  vrea să spună. la ei. fie că li s­ar concede că mănmea apare din acele principii /matematice/. de la care pornesc. dar că nu există un alt număr în afara Numărului  acestuia din care s­a constituit Universul ? Căci ori de cîte ori ei susţin că într­un loc anume există „opinia". uă T' ambele genuri. cel din Cer. dar Anaxagoras spune că  toate cele sînt amestecate. Rezultă de aici că el  ajunge să spună că raţiunile lucrurilor sînt. nici clar. cu proprietăţile şi cu activităţile sale şi epuizează tot  rezervorul principiilor şi al raţiunilor pentru acestea.  Pe de altă parte. . (Combinarea şi separarea se fac între aceleaşi elemente. de vreme ce. Şi apoi. nici cenuşie. în temeiul aceluiaşi raţionament.  Altminteri. /posedînd vreo determinare/ ea ar fi fost deja distinctă. cercetează.  dacă exceptăm astronomia). Oare pe acelaşi Număr. totuşi. Anaxagoras greşeşte şi fiindcă. Apoi 989b a­7" dcă nu se poate ca două elemente luate la  întîmplare să se ?1 bine între ele. Pe deasupra.°k' 'nsa' c^' fac teorn despre ansamblul celor­ce­sînt îna m" ca dmtre acestea unele sînt senzoriale. arunci cînd nu exista  nimic distinct. este evident că nimic nu putea fi afirmat ca adevărat despre acea Fiinţă.  oc 70 METAFIZICA  Asa­numiţiipitagoriciem se servesc de principii şi de elemente mai puţin la îndemînă decît o fac filozofii naturii  (motivul este că ei nu le­au preluat din lumea senzaţiilor. de asemenea. sau mişcările astrelor vizibile pe Cer. dau ca  demonstraţie faptul că fiecare dintre aceste realităţi este un număr; numai că se mtîmplă ca în acel loc anume să  existe deja o mulţime de mărimi reunite /ale Cerului/. atît la începutul /său/. există un altul •  CARTEA ALPHA MARE (I)  71 . ar poseda una dintre formele considerate determinate <ev uepet>. La fel. totuşi el  vrea să spună ceva asemănător şi cu cei care au filozofat după elji cu cei ce.  si A °ei ioz. Unu (fiindcă acesta este simplu şi neamestecat). pe care noi /platoniciemi/60 îl socotim a fi Nelimitatul. afirmă că este vorba despre un alt număr. sau vreo cantitate. care să fie specific acestora. Iată de ce merită mai mult să ne rea m u61' SprC a Vec^ea ce anume spun bine  şi ce nu în exami­Problernelor ce ne stau acum înainte. aceşti filozofi se întîmplă să fie familiari numai cu teoriile privitoare la generare. sau pămînt. cu excepţia Inteligenţei. dar că de mai de sus puţin sau mai de jos /soseşte/ „nedreptatea" şi „judecata" sau „amestecul". înainte de a primi limitări şi de a participa la o  Formă oarecare <^£TOCO%£ÎV ei'&uţ itv6ţ>. nici neagră. dacă  cineva ar urmări. Explică  geneza Cerului şi observă cu atenţie ce se întîmplă cu părţile. cît şi fiindcă ar trebui ca ele să fi preexistat pure.  fără mişcare şi transformare61. de parcă ar fi de acord cu ceilalţi filozofi ai naturii că ceea­ce­  este e numai atît cît se supune senzaţiei şi e cuprins de aşa­numitul Cer. ca unii ce — cred — nu spun nimic despre lucrurile  senzoriale. ea nu putea fi  declarată nici albă. oare în ce mod vor exista lucrurile uşoare şi cele grele ? Căci ei nu aplică deloc  principiile. Numai că ei nu  spun deloc în ce mod apare mişcarea. Iată de ce ei nu au vorbit cîtuşi  de puţin despre foc. deoarece aceste proprietăţi /ale numărului/ corespund locurilor  /particulare/. astăzi. sau  „ocazia". alături de el. ea este fără gust şi nu are nici un fel de  calităţi asemănătoare. analizînd. deşi Anaxagoras nu se exprimă nici cuvenit.•                                                                                                                                                J '  absurd să se afirme că la început toate erau amestecate — atît Qin  CARTEA ALPHA MARE (I)  69 otive. Celălalt. toate  lucrurile fiind amestecate. mai mult corpurilor matematice decît celor senzoriale. • ' jac j si el socoteşte că numere sînt şi /lucrurile/ şi  raţiu­ .)59 Si totuşi. probabil că filozoful ar apărea mai inovatoare /decît alţi filozofi/. sau altfel ar fi putut  avea vreuna dintre aceste culori. ce se asociază mai bine /cu acele realităţi superioare/ decît cu teoriile despre natură. trebuie să­1 acceptăm ca fiind şi numărul particular al lucrurilor  /concrete/ ? Sau. distrugere şi mişcare (căci  ei cercetează aproape numai o atare Fiinţă /corporală/. ceea ce Anaxagoras ^ că snună.

 căci e dependent de  context ca dublul să fie etern. Căci. dar că. ci trebuie să existe o participare la fiecare Formă de aşa manieră. fie că acestea sînt obiecte terestre. vor exista  Forme pentru toate cîte fac obiectul ştiinţelor; iar potrivit cu argumentul /ce postulează cîte o Formă/ pentru orice  multiplicitate reductibilă la o unitate. în timp ce. E ca şi cînd cineva. toate consecinţele pe care unu /dintre platonicieni/ le deduc din teoria Formelor ajung în contradicţie cu  premisele de la care ei au pornit66  Mai departe: conform teoriei ce afirmă existenţa Formelor. Căci un concept unic poate aparţine nu numai Fiinţelor.  favo       T; art£' S^ °     rv^m că argumentările mai riguroase /în area ^ormelor/ creează Forme ale relativelor despre  care  noi  72 METAFIZICA  991a  negăm că ar avea un gen în sine.fC t      rrpAe însă că ultimele numere sînt raţiuni de a fi inteli­niie lor.  ­  i          /      • ­ ­. fiind suficient cît ne­am ocupat cu doctrinele lor.  !f ^ nzoriale. Căci Formele nu . Dar dacă se ţine seama de necesitatea logică şi de  reprezentările /noastre/ despre Forme. de vreme ce există o imagine /mentală/ a acestor 'Ucruri64. potrivit cu argumentele extrase din ştiinţe. vrînd  să numere obiecte mai puţine. şi astfel de situaţii sînt nenumărate. demonstrăm existenţa Formelor nu se arată evident: unele  argumente nu conduc la o consecinţă necesară. Spun ceva de felul următor: dacă ceva participă la Forma Dublului în  sine.   /. ci şi ale multor  altor entităţi. vor exista Forme şi pentru lu­  run e dispărute. sau e o Formă comună şi Dualităţii şi unei dualităţi oarecare ?)'  Iar dacă nu este aceeaşi Forma /Formelor şi cu aceea a lucrurilor care participă la Forme/.  Capitolul 9  Să lăsăm deoparte acum cele spuse despre pitagoricieni. gibile. mai întîi. a° pe Callias. rezultă Forme chiar pentru  entităţile cărora noi nu am vrea să le atribuim Forme: astfel. egale la număr cu cele l pe care voiau să le explice/. iar primele senzonale. dar eterne — oare Forma ce e /chiar/ Dualitatea una şi  aceeaşi. In fine. va  exista un ce comun /între această Formă supraordonată şi Formele participante/. (Căci sînt aproape tot atîtea — ori nu mai puţine — Forme. cît şi pentru cele multiple.)  Insă nici unul dintre modurile în care noi. <6(j. cît şi pentru lumea inteligibilă.  e cu ce anume ajută Formele /la înţelegerea/ entităţilor eterne. fără  să întrevadă nimic comun între ej­  CARTEA ALPHA MARE (I)  73 i mare dificultate /a teoriei Formelor/ ar fi de a în­  cu e  ten  Dar cea mai                        .  Cei care au aşezat formele drept raţiuni de a fi şi care. gîndeşte că nu va fi în stare /s­o facă/. cicuv. pentru fiecare lucru există —  după ei — o entitate cu acelaşi nume.  în general. (Atunci. acel ceva participă şi la Eternitate; numai că participă la aceasta din urmă contextual. sau a celor care se nasc şi pier. /platonicienii/. pornind de la alte argumente.  ce semnificaţie va avea afirmaţia că ceva — de pildă. 990b au încercat să înţeleagă raţiunile lucrurilor din  lumea de aici. multiplicitatea reductibilă la unitate — are fiinţare aparte faţă  de lucrurile sensibile? Apoi. alte argumente conduc la consecinţa „celui de­al treilea om"65. au introdus alte entităţi. fie că sînt entităţi  eterne63. şi dacă Formele cer participarea Fiinţelor la ele. ci şi alte lucruri. Căci participarea la Forme nu se face dependent de context — într­un caz da. toate acestea ar avea  comun doar nume* şi ar semăna între ele în modul în care cineva ar numi „om".cbv\)uov> /situată/ alături de Fiinţele /lucrurilor/ şi aparţinînd tuturor  celorlalte multiple reductibile la o unitate <ev ini noKkâv>. dacă nu e aşa. Aşa încît Formele vor fi în mod necesar Forme ale Fiinţelor67. ar deveni  capabil să ducă la bun sfîrşit numărătoarea. ci şi altor entităţi.  Dar acelaşi /nume/ desemnează Fiinţa atît pentru lumea terestră. cîte sînt  lucrurile ale căror raţiuni. făcîndu­le să fie mai multe. iar ştiinţele au ca obiect nu  numai Fiinţa. încît ea să nu poată fi predicată despre un  subiect Andeterminat/ <K«9' i)7toiceiuevov». cît şi un lemn69. într­adevăr. căutîndu­le. ci numărul şi că relativul e anterior absolutului /şi nu  invers/; apoi. vor exista şi ^orme ale negaţiilor; potrivit cu argumentul că se poate concepe cn  atn^ut al unui lucru dispărut. dacă e aceeaşi Formă şi pentru Forme şi pentru lucrurile care participă la Forme. vor exista în mod necesar  numai Forme ale Fiinţelor. ce este mai curino Formă  atît pentru dualităţile pieritoare. argumentele în favoarea Formelor suprimă ceea ce ne dorim să existe încă mai mult chiar decît ne dorim  să existe Forme: ar rezulta astfel că nu Dualitatea e primordială. vor exista nu doar Forme ale Fiinţelor. si într­altul  nu —. ei au avansat de la ele înspre Forme.

 şi ale devenirii. De aseme­  Formele nu sînt de vreun ajutor pentru ştiinţele ce se ocupă  realităţile senzoriale; aceasta deoarece — /în opinia platonici­.  însă nici restul doctrinei nu poate fi susţinut pornindu­se de la presupoziţia existenţei Formelor. probabil. nici toate celelalte /unităţi/ cu restul /unităţilor cuprinse în alte numere/. şi Forma /la care  el participă/ va fi un raport între alte substraturi. De asemenea. din­r. într­  adevăr uşor de acumulat numeroase imposibilităţi ce decurg dintr­o atare opinie.  •  £a CU neputin0 ca F"nta ?i \ucrul pentru care ea este Separate între £le ­ /aşa cum susţin platonicienii/. Formele nu sînt de ajutor lucrurilor ca să le dea fiinţare. că sînt raţiuni  de a fi /ale lucrurilor sensibile/.Apoi Formele vor fi modele nu numai pentru lucrurile senzoriale. în ce fel trebuie să le concepem £C ^a acestea şi de la ce fel de principii /trebuie să pornim  pen­^     xolica/'? Altfel spus: din ce cauză vor exista „interme­­  ] " situate între lucrurile din lumea de aici şi  Forme81 ?  Apoi'unităţile aflate în Dualitate /provin/. prin urmare ca şi restul artefactelor să existe şi să apară datorită unor  asemenea raţiuni. ca gen. Astfel că acelaşi lucru va fi si modei şi copie75. precum le­au indicat spusele de acum. dacă nu va exista  un agent care să le pună în mişcare în schimb. precum albul în combinaţie /cu materia unui lucru/ explică aspectul alb /al lucrului/. şi aceasta prin  niciuna dintre metodele obişnuite :  A declara Formele drept modele <7iocpoc5eiyu.  Să mergem mai departe: dacă este necesar a se introduce un  i alt gen de numere. fiecare în parte. Formele ar părea. cît şi toate numerele  CARTEA ALPHA MARE (I)  75 te de unii „intermediare". nici în acord cu raţiunea80. pe care mai întîi Anaxagoras. deoarece ele  nu sînt imanente acelor lucruri care participă la ele. este lesne de respins. pentru Formele /speciilor/. pămînt. să fie şi să devină asemănător /cu un model/. de vreme ce aceste unităţi sînt  fără calităţi <cirax6eîq> ? Toate aceste susţineri nu sînt nici argumentabile. e limpede că există şi un ceva printre /substraturi/ care să admită raporturi  numerice. la întîmplare. apă şi aer. fiindcă lucrurile din lumea noastră sînt raporturi de numere. de altminteri. aşa se spune că Formele sînt raţiunile şi ale fiinţării. Acelaşi lucru s­ar întîmpla şi dacă Socrate ar fi etern73.  Vor exista apoi mai multe „modele" pentru aceeaşi entitate. în ce fel sînt unităţile cuprinse în ea ? Fie că ele sînt de acelaşi tip. dar şi pentru Formele însele; aşa  genul este model. Căci ce anume înseamnă „să produci privind la Forme" ? Este cu  putinţă ca ceva.0 Dualitate anterioară. nici  ele între ele.  Insa acest argument. din acest  motiv79. ci din unităţile cuprinse în număr. precum pentru om ­ Animalul şi Bipedul. ­|or/ _ formele nu constituie Fiinţa lucrurilor  senzoriale ; altmin­  i ele ar fi imanente lucrurilor71 . ar putea apărea /întîmplător/ un om asemănător lui  Socrate. De pildă: dacă Callias este un raport numeric între foc. fie că un om oarecare este sau nu număr.aTa> şi a afirma că celelalte lucruri participă la ele înseamnă a rosti  vorbe goale şi a apela la metafore poetice72. va fi un  raport între anumite numere şi nu doar un număr. dar. ce sînt Fiinţele lucrurilor. chiar fără să fi fost reprodus /după  modelul respectiv/. în ce fel aceste numere vor fi şi raţiuni de a fi ale lucrurilor ? Oare fiindcă  lucrurile reprezintă o altă serie de numere ? De exemplu: acest număr particular este „omul". ceea ce este cu neputinţă82. Iar dacă acest ceva există — e vorba despre materie — e clar că si numerele ideale vor fi raporturi ale unei  entităţi cu o altă entitate. se va ajunge la multe absurdi­  tăţi. altul  — Callias ? întrucît sînt acele numere raţiuni /ale existenţei/ acestor inşi ? Nu are.  Mai departe: din multe numere rezultă /printr­o operaţie aritmetică/ unul singur; dar cum să rezulte o singură Formă  din mai multe ? Iar dacă Forma nu provine din alte Forme. celălalt — Socrate. E posibil. Să  presupunem însă că Formele există; totuşi lucrurile care participă /la ele/ rămîn lipsite de devenire. Căci. deopotrivă şi  Omul in sme . ^ . fie că Socrate ar exista sau nu. să fie  ncît '  99lb  74 METAFIZICA  separate de lucruri ?76 Dar în Phaidon. ast­  mcit vor & ?i mai multe Forme /pentru aceeaşi entitate/.ar dă raţiunile de a fi ale mişcăm şi ale transformăm70. ce face obiectul aritmeticii. ar Putea  Formele.  Mai departe: dacă Formele sînt numere. fie că nu sînt de acelaşi tip. apoi Eudoxos şi alţii 1­au adus. apar multe lucruri — precum o casă sau un inel — în legătură cu care  negăm o participare la Forme77. Este. precum /sînt cele din  numărul/ l O 000. şi atunci nici o Formă nu va mai fi un /simplu/ număr. <X6yoi ev  otpi9umţ> precum armonia muzicală. nici o importanţă  dacă unele entităţi sînt eterne si altele nu78.  Iar dacă numerele sînt raţiuni de a fi. /Dacă ar fi imanente/. /dacă ele sînt de acelaşi tip/ prin ce anume se vor deosebi unităţile între ele. astfel încît. Iar Omul în sine.

 însă. Căci nu­i cu putinţă ca /entităţile  geometrice/ să fie Forme (ele nu sînt numere). Căci nu se poate înţelege din ce fel de  principii provine acţiunea sau suportarea ei. dacă nu s­ar concede că universalul este un gen; or. /vorbind  despre ea. în unele situaţii /precum aceasta chiar/.  . să ştie în prealabil multe. e limpede că. fireşte.  considerînd că ne referim la Fiinţa acestor lucruri /vizibile/. de unde /(în concepţia lor)/ vor proveni punctele ? laton a combătut existenţa  acestui gen /al punctelor/. atunci termenul.  despre care afirmăm că se numără printre /cele patru/ principii /ale firii/86. este conceput ca o unitate ?                                     .  CARTEA ALPHA MARE (I)  v         „ral faptul că. luîndu­1 ca pe° rePrezentare geometrică. se afirmă /de către plato­nicieni/ că Unul  este. A . nici obiecte  pieritoare. întreaga cercetare a naturii  este suprimată.  nu înseamnă nimic.  Aşadar. aşadar. dar el nu are o cunoaştere prealabilă chiar a obiectului şi chiar a . ei afirmînd că acestea trebuie cultivate de dragul altor ocupaţii8S.. Acum însă. face cu neputinţă succesul cer­aVlH "90 Cu atît mai mult. ci. după cum celui care învaţă geometria îi  este cu putinţă. de ace astă raţiune de a fi. nu au semnificaţie /sub aspectul teoriei Formelor/. să recurgă la. în schimb. ori vor apărea. de unde a sosit mişcarea? în acest fel. că toate sînt unu. căci nu vorbim deloc despr nile şi principiul transformării^; şi.  suprafeţele si volumele  — şi nu se explică nici în ce fel sînt. anume. /deşi e diferit de unu/. fără. pe de altă parte. pe de­o parte. susţinem în fapt că există alte Fiinţe; dar cum sînt acele  Fiinţe /ale obiectelor vizi. distincţii. ceasta se poate realiza numai  pornind de la Io teoriei despre Fiinţe. . Or. stabilim că lungimile provin din Scurt şi Lung —  adică din ceva mic şi din ceva mare — că suprafaţa provine din Lat şi Strîmt.  numerele nu vor fi Fiinţe. Altminteri e imposibil83. precum focul sau apa /la filozofii naturii/. însă el a vorbit despre „linii indivi­drept început  al liniei85. nici ce fel de capacitate posedă. dacă Unităţile /din număr/ sint distincte. Altminteri. care insa ar trebui considerate ca  11                                     •                                        '  ­ d mai multe semnificaţii. Spuse de acest fel indică deopotrivă un  exces şi o lipsă /în argumentare/: căci dacă acestea — /Marele si micul/ — vor fi mişcare. Asemănător. nu se mai susţine: căci prin abstragere <£K9e0i<;> nu  ajung toate unu. noi  992a  am abandonat această căutare.  °r md ^ modul general şi avînd în vedere că înţelepciunea raţiunile de a fi ale lucrurilor vizibile.. platonicienii/ au în vedere determinări şi diferenţieri ale Fiinţei si ale materiei  — precum Marele şi micul — mai degrabă decît materia /însăşi/. matematidle au devenit filozofia. ci ele par * reprezenta un al patrulea gen. e„necesar să existe o limită a acestor /linii indivizibile/. pentru contemporani  /platonicieni/. aceştia nu au în vedere elementul comun — să zicem corpul — ci focul şi pămîntul  (indiferent dacă elementul comun — corpul — există sau nu). filozofii cer­In senei**1» x<*r               J        . Dacă. fie volumul linii şi suprafeţe ? Căci Latul şi Strimtul. nici entităţi intermediare (acelea sînt entităţi matematice).  Pe de­altă parte. corpul — din înalt şi Scund.  Iar ceea ce pare uşor de demonstrat. din ce motiv numărul. înaltul şi Scundul /pe de  alta/ aparţin /fiecare/ altui gen. aceasta este. /pe de­o parte/. La aceasta el se referă de multe ori. divizat în părţi identice între ele /dar distincte/. dacă există un Unu în sine şi dacă acela este principiu. /în termenii platonicienilor/  corpul ar fi o suprafaţă84! in plus.  Dar Formele nu ştiu a da seama nici de ceea ce vedem că este o raţiune de a fi a lucrurilor m ştiinţe. Marele şi micul nu sînt mişcare. ci /doar/ un Unu în sine. fiindcă Multul şi Puţinul ţin iarăşi  de alt gen /decît dimensiunile geometrice/. din pricina  căreia acţionează orice inteligenţă şi produce orice natură; ele nu dau seama. sau linia dreaptă. nici un număr nu se află în aceste mărimi.  Voind noi /platonicienii/ să reaşezăm Fiinţele pe principiile lor. Pe deasupra. La fel. dacă se vor concede /acestui Unu/ toate cele; şi nici măcar aceasta /nu s­ar  întîmpla/. sîntem în eroare crezînd că e cu putinţă fie să se caute. e clar ca Formele se vor  mişca. filozofii naturii vorbesc despre rarefiat  şi despre dens. Căci cuvîntul „participare". după cum am spus şi înainte. însă cum  va avea suprafaţa linii. dacă e de înţeles ceva. dacă este aşa. bile/ o exprimăm cu vorbe goale. ci. afirmînd că acestea sînt primele diferenţieri ale substratului.  Unu" are mai multe semnificaţii. cu  neputinţă89. ar trebui vorbit în felul celor care vorbesc despre două sau  patru elemente: într­adevăr. Cum ar putea cineva descoperi elementele tuturor lucrurilor?  Este clar că nu­i posibil să existe o cunoaştere /universală/ prealabilă: astfel. demersul este imposibil pentru  cei care "rc'etea/â în modul amintit elementele din care sînt alcătuite luturile. E clar că nici un alt gen dintre /dimensiunile geometrice/ nu va aparţine  genului /dimensiunilor aritmetice/. Şi nici genul înaltului nu este Latul. nici entităţile ce succed numerelor — lungimile. s­ar putea concepe Fiinţa­substrat ca fiind o materie „mai matematizată" şi ar apărea că. i ""i"  ex'stenţa liniei şi a punctului se explică pornindu­se Acelaşi raţionament.Apoi.  992b In plus. fie să se deţină elementele /constituitive/ ale  tuturor lucrurilor. .                 ^  i    •  ­j  ntele ce/or­ce­smt.

 fără să aibă nevoie de o întemeiere suplimentară. Vezi  Lămuririle  ^€ 4 Pentru „raţiunea de a fi" care traduce la noi termenul de ama. acest raport este ce este în  sine osul şi Fiinţa. a treia — obţinerea unor produse utile sau frumoase. dacă ar exista o ştiinţă  universală.  Motorul adevăratei ştiinţe nu este nici necesitatea practică. în acelaşi fel. La fel se întîmplă şi cu învăţarea prin inducţie. Despre acestea. Arta <iiy\T\> este un echivalent al ştiinţelor productive şi are o semnificaţie destul  de diferită de termenul nostru „artă". sau să nu fie nimic. cel puţin  rezumat la l însuşi. Doar că ei au vorbit despre ele confuz. un astfel de om ce învaţă această ştiinţă. împins de necesitate. apă şi aer. sa.T|. ele nu au fost deloc indicate.  Cunoaşterea şi ştiinţa sînt autosuficiente. nu s­ar mai putea indica vreuna.^ me^[ca\e poate eşua uneori în măsura în care inter­m baza . raportul să fie şi carne şi orice altceva. el ar fi consimţit  /la ele/. . ci uimirea dezinteresată dinaintea spectacolului Universului.  7.  Vom reveni. aşa cum se întîm­Pla m cazul unor silabe: astfel.  NOTE  l . pămînt.  luci *V eParte' cum ar Putea cineva. asupra acelor dificultăţi. însă. universalul tund t' nai poate fi predat şi învăţat.datelor pe care urmează să le înveţe; la fel se întîmplă şi în privinţa altor ştiinţe. toate /raţiunile lucrurilor/ au fost indicate. Aceasta. Căci este necesar să existe o cunoaştere prealabilă a  premiselor de la care se pleacă. Autosuficienţa apropie ast­  fel cunoaşterea de actualizarea desavîrşită. e uimitor că deţinem. adică. să netezim calea în aşteptarea  /confruntării/ cu aporiile care urmează95.  9. Numai în măsura în  care prin individual transpare universalul. nici nevoia de a concepe o viată socială şi politică mai  bună.Kf|>. Cunoaşterea nu este instrumentală. datorită raportului va exista şi carnea şi osul şi fiecare dintre celelalte lucruri şi nu din cauza materiei la care.   Ştiinţa presupune libertate şi se conjugă cu libertatea. de l ea a lui Socrate; aşadar. aşa încît. se referă Empedocle — foc. sensul aparent al ierarhiilor.  După Aristotel. Sau.  complet. a contextului. practică <npaKtiKT|> şi productivă <Jiovr)­n. Individualul. pe cea mai de preţ dintre  ştiinţe91!  • r i °î. fie unele — este vorba atît despre  învăţarea prin demonstraţii. cîte 1­ar pune în încurcătură pe cel care ar reflecta asupra aceloraşi  probleme. fiind autosuficientă şi autonomă. La Platou. a­1 vindeca pe omul din Socrate  exetnp u. însă. adică de Dumnezeu. Nimic asemănător la Anstotel. Or.  atunci.  Numai că orice învăţare se face în baza. astfel că. alţu invocă existenta /în silabă/ a unui sunet diferit şi a unuia cunoscut92. ^J.  6. /pornind de aici/. ireductibil la necesitate şi utilitate. dacă altcineva i­ar fi făcut aceste obiecţii. Dar e necesar ca. cît şi despre aceea prin definiţii.' este iraţional.  2. într­  un fel. ştiinţa poate avea — deşi imperfect — acces la el. parcă îngăima. nu ar putea să cunoască în prealabil nimic. fără să ne dăm seama. unor cunoştinţe prealabile. Şi chiar dacă s­ar întîmplă să existe o  asemenea ştiinţă /universală/ înnăscută.  De exemplu : Empedocle susţine că osul există în baza raportului /dintre elemente/. Or. unii afirmă că  silaba ZA constă din  ' Ş; A. Ans­totel răstoarnă astfel. a doua viaţa bună. finalitatea cunoaşterii era buna guvernare. _  5   Ştiinţa este o cunoaştere a universalului; or.  totuşi. fie toate. lucrurile  au fost lămurite şi mai înainte. OXO>. dacă din aceleaşi  elemente 'te din^"6 tOate lucrurile> duPa cum sunetele compuse sînt alcătu­S11"<"­ obişnuite /simple/93.  993a  78 METAFIZICA  Capitolul 10  Se vede clar din cele spuse mai sus că toţi filozofii par să fi cău tat raţiunile de a fi ale lucrurilor arătate de noi în  Fizica şi că. Aristotel spune arta si ştiinţa.'CUm se va Putea Şti din ce elemente sînt alcătuite lucrurile Şi eml m care vom obţine o evidenţă ? Şi aceasta  este o dificulta­  ei'_ „~ar Putea sta la îndoială în această privinţă. De aici latinescul „schola" şi cuvintele moderne din limbile europene cu sensul de „şcoală". cunoaşterea este teoretică <9eoopT|TtK:f|>. dar într­alt fel. căci toate celelalte ocupaţii umane sînt heteronome.tatea cazului particular. după cum afirmă unii. în afara acestora. fiindcă am putea /astfel/ cu uşurinţă. care nu are senzaţia /unor  el ameb Un°aŞt­ ^^ 1UCmri la ^K S£ r°fCră senza^a ? ^totuşl' sînt al ~ ' Sa m stare sa ^e cunoască. Prima filozofie.  întruchipată în statul filozofilor dm Republică. cel puţin. există în orice ştiinţă ce­şi merită  numele un rest de gratuitate.  Prima are ca scop ştiinţa pură.  oxoXâţeiv. <r\  npom| (piXocKxpicx>94 vorbind /pe atunci/ despre toate cele. în ultimă instanţă. inefabil şi nu poate constitui obiectul unei învăţări raţionale. iar legitimitatea ei profundă nu e dată de utilitate.  8. dw w ^muririle preliminare. dar /cînd a vorbit de unul singur/ nu a făcut­o limpede. fiind ea tînără şi aflată abia la început.  CARTEA ALPHA MARE (I)  79 T definiţia omului nu intră existenţa unui om particular.

  Frag. 3.  Anaxagoras din Clazomene (circa 500­428).  27. mai tîrzii în ordinea evoluţiei gîndirii.  16.  31. în  care ar fi trăit sufletul care mai tîrziu s­ar fi întrupat în Pitagora.  •t'l 80 METAFIZICA  14.  26 Parmenide consideră că Fiinţa este unică şi că este singura realitate care poate fi gînditâ.  11. fr.  28. tot pe Dumnezeu. ci că.   Anaximene din Milet. Aristotel nu  consideră totuşi că această ltUre re este nesfîrşitâ. deşi la Heraclit. aşa cum observă şi Aristotel. cap. După lamblichos. ci de a vedea cum au tratat aceştia problema principiilor şi a raţiunilor de a fi ale  lumii. Parc a fi dedus etiologia bolilor din excesul sau  deficitul de apă.  Anaxagoras nu întrebuinţa raţiunea finală şi cea formală.  23. un filozof al naturii.  Formularea lui Aristotel lasă loc unor interpretări divergente: cel mai plauzibil este că el vrea sa spună că operele  lui Anaxagoras sînt mai tîrzii decît cele ale lui Empedocle.  18. (557­468 î. Hippasos ar fi întemeiat ordinul  akusmaticilor printre pitagoricieni. Dar se poate înţelege şi că  operele lui Anaxagoras sînt „mai moderne". II.  fiindcă. Heraclit. Fragmente­Diels. despre „metafizică": ea — sugerează deja Aristotel — este superioară altor ştiinţe. filozof eclectic din secolul V.  20. aşadar. Viziunea lumii ca perpetuă curgere provine de la el.  Diogene dm Apolloma. fiecare dintre ele deopotrivă reuneşte şi desparte. şi Filozofia greaca înainte de Plafon. A fost  acuzat de impietate şi a plecat la Lampsacos. deşi acesta era mai vîrst­nic. rptv.  ce se gîndeşte pe sine. El vedea în lupta contrariilor  esenţa realităţii.  începe faimosul excurs critico­istoric al lui Aristotel. A trăit multă vreme la Atena unde s­a împrietenit cu Pericle. este momentul cînd se pun noi "n 'ebări si apar noi probleme. Bucureşti.  'F  ­F  13­ Fizica.  Hippon. Un pitagorician din Magna Graecia.  Thales din Milet (625­547) este primul filozof din şcoala ionică. 13. considerat uneori ca un precursor al sofiştilor.  17. Cu alte cuvinte.  Hermotimos din Clazomene. după care mişcarea se reia.10.  Fiinţa există fiind reprezentată de foc. la rîndul lui. ci un filozof care caută în istoria ideilor legitimarea propriilor teorii. vezi Filozofia greacă înainte de Platon. ca subiect.  15. sau  că noţiu­o unC faţlUne ^e a ^ ' se Pot acorda patru semnificaţii. Există.  Aristotel nu mai revine asupra acestei chestiuni în Metafizica. >a eontol°gică a raţiunilor. Inovaţia lui Anaxagoras este introducerea unei Inteligenţe deasupra  lumii alcătuite din elemente materiale omogene (homeomerii). Aristotel anticipează deja ideea din Cartea Lambda: Dumnezeu este gîndirea.Jl are ca obiect pe Dumnezeu în calitate de prim principiu; pe 6 ta Parte> ea 1­ar avea ca autor  desăvîrşit. E vorba despre ştiinţa căutată. care. după cum arată Platon în Pbaidon 97c.  Poemul său Despre natură vorbeşte despre Prietenie si despre Ură ca despre cele doua forţe primordiale ce pun în  acţiune elementele. mai tînăr decît Empedoclc.  Empedocle din Agrigent (483­423). în fine. 25. Şcoala eleată.  22.) poet şi „înţelept". Adevărul şi Iluzia formează la el cele două raţiuni  de a fi. Hiller.  O obiecţie asemănătoare îi aduce lui Anaxagoras şi Socrate în Phaidon al lui Platon. Se vede bine CĂ scopul său nu este acela de a descrie pur  şi simplu teoriile pre decesorilor săi. cunoştinţele "" nălţate în urma  unei catastrofe. odată atinsă perfecţiunea. a~l învinui de neînţelegere faţă de predecesori este fals: Aristotel nu este /doar/ un istoric al  filozofiei. V.  Pentru Heraclit din Efes. De aceea. a aşezat aerul drept principiu al tuturor lucrurilor. dar o  plurivocitate semantică si epis­temologică a lor.  n'l Â rlstote^ nu sPune că există patru raţiuni de a fi.  29. dar. 7. Vorsokratiker 11.  19. De aceea. 3.  Hippasos din Metapont. filozof al naturii.  30. probabil elevul lui Anaximandros. în Diels. se poate înţeleg6  CARTEA ALPHA MARE (I)  81 crezut — că Anaxagoras este inferior prin lucrări lui mai vîrstnic fiind s­ar cădea ca acela să­i fie superior. autorul teoriei foarte longevive a celor patru elemente. ci ca raţiu­n ea h pot fi concepute.n. pe de­o parte.  21. 16­20.e.  32. filozof legendar din vechime. iluzorie. ^Aristotel  sugerează logica internă a dezvoltării gîndirii: fiecare ^        ă probleme; se pun întrebări noi; răspunsurile conduc la  paS tacKusuperior. Dar în afara ei există şi o  realitate aparentă. In consecinţă. totodată reuneşte părţile separate ale elementelor; Prietenia are  efectul contrar. pe care le anunţase prin conceptul Inteligenţei cosmice.   Ura desface în elemente corpurile compuse. A exercitat o influenţă considerabilă asupra lui  Socrate.^ Simonide din Cos.  Theog. descrise în patru moduri. Vezi Filozofia greacă înainte de Platon. . El are ideea că apa este substratul tuturor  lucrurilor.

 imobil. Aristotel îl considera oarecum independent de pitagorismul clasic. presupunând o egalitate. Ei au arătat că acolo unde Platon vorbeşte despre o lume autonomă a Formelor. Atomii erau antrenaţi într­o mişcare eternă şi se combinau între ei.e. şi de aceea invizibil). Filozofia. pe care nu o putem auzi din pricina obişnuinţei cu ea de  la naştere. ceea ce înseamnă  că Formele sînt separate de lumea senzorială. Antipămîntul  (aflat întotdeauna de cealaltă parte a Focului central în raport cu Pămîntul. cel mai important reprezentant al şcolii atomiste. p. Venus. ştiinţa          ^^ descrie Aristotel modul cum Platon a ajuns să­şi  mnceotia si în ce constă ea — prin combinarea heracle­ue     cuu^»­^ .  46.  43.  42. De aici celebra teorie a muzicii sferelor. Jupiter. Unu era scos în afara şirului numerelor şi considerat a fi deopotrivă par şi impar (sau nici par.n. iar Multitudinea este „conformă opiniei". Soarele. probabil originar din Milet. 46).  Cratylos. spunea că Unu este „conform adevărului". Saturn. Din combinaţiile lor rezultau &$z­  numitde proprietăţi secundare ale lucrurilor.     d 3 v^+Jj. în timp ce imparul era  socotit „nelimitat"...  Melissos din Samos.  41. Unii interpreţi.        .     .  34.  ţaţe' ' ­  £XemPlu; iustiţia era 4 (2x2) deoarece se baza pe egali­căsătoria pra ^/'')_L'Î\J  ­^      •      i  ­  r     •  '    •     . după Reale (voi.. Consideră că lucrurile constau din atomi  şi din vid.  t a cu care Aristotel reda corect sensul autentic platonic al aCUra ' Formelor.  47. de fapt.. sec. V. au negat faptul că. era masculinul. în  concepţia autentică a lui Platon. era considerat de matematica pitagoriciană drept „limitat".  Elementele din stingă listei sînt echivalate limitei şi sînt considerate pozitive; elementele din dreapta sînt  echivalate nelimitatului şi sînt considerate negative.  Leucip.  . Or.  greacă înainte de Platon. etern egal cu sine.  Mercur.  38.  Parul. a combătut antropomorfismul mitologiei greceşti şi a susţinut monoteismul.  Sistemul pitagorician avea în centru Universului „Focul central". discipol al lui Heraclit. precum în Phaidon şi Republica.  mai ales K0r'irati de Natorp şi de Husserl (printre ei se numără la noi şi Con­'"antin Noica). 42"  CARTEA ALPHA MARE (I)  83 _____  ntat doctrina lui Cratylos că nu poate fi concepută o Pi aton a accep  ­  lucrurilor senzoriale. şi în Cratylos dialogul platonician. I se atribuie o scriere „Despre  natură".  • Expresia desemnează. nici  impar).  Probabil că astfel trebuie înţeleasă afirmaţia de mai jos a lui Aristotel.  Vezi nota 26. de Zenon din Elea.   Pitagoncienii considerau că planetele se rotesc în jurul p­mîntului pe sfere plasate la distanţe ce formau între ele  raportu ' armonice. întemeietorul şcolii atomiste.                    . autorul celebrelor aporii ale mişcării. dascălul lui Democrit. mai degrabă Ca Arlstotel nu se mai referă la filozofi individuali.  el adoptă de fapt un limbaj mitic sau alegoric. deoarece 2. VI.  printre reprezentanţii şcolii eleate..  Democrit din Abdera. a  gîndi Unul înseamnă a gîndi ceva limitat.  39. s­au spus foarte multe.   Xenophanes din Colophon. Este curios că Aristotel nu aminteşte aici. socratismul si cu anumite elemente pitagoriciene — e un  mUlUl cu jv  _         . care împinge la extrem Q°c' trina curgerii universale. şi care nu trebuie luat literal Aceiaşi  interpeţi s­au referit la propriile obiecţii ale lui Platon din Parmenide la adresa unei interpretări „realiste" a Formelor.              . fireşte.  Alcmaion din Crotona e considerat de Diogene Laertiu ca discipol al lui Pitagora. Parmemde consideră că numai ceea ce poate fi gîndit există în sensul deplin al cuvântului.        _  j i A* Analiză a genezei unui mare sistem filozofic. lucrurile senzoriale sînt situate alături de Forme <mxpâ TCWTa>. elev al lui Parmemde şi autor al unei scrieri „Despre natură sau despre Fiinţă". înseamnă că o singură  entitate (Doiul) de' vine o multitudine.  40. A fost  comandant militar al cetăţii Samos. Luna.; n. cum pretinde Aristotel şi cum s­a crezut multă vreme. . cu  valoare normativă şi epistemologică. era temi­  ' primul număr impar. Ei au tins să  considere că Platon vedea Formele ca pe nişte modele interioare sufletului (transcendentale şi nu transcendente).­.  ci la un fe­1«i nou. După el.  Există. născut pe la 480 î. V. primul număr par. Cit priveşte  model Qc du**1         o                                                         . multe numere duble; iar dacă acestora toate u se aplică definiţia Doiului. III.  45. Marte.33.  ­. A scris numeroase lucrări în toate domeniile filozofiei. „nu te poţi  scălda în acelaşi rîu r» măcar o singura dată".  44.   Parmenide. sferic.  82 METAFIZICA  37. cel al şcolii filozofice mstituţionalizate. Cele 10 corpuri erau Pâmîntul.  l . Cerul stelelor fixe.

  Numerele ideale. probabil.  Aristotel zice că. Or. E motivul pentru care  mulţi interpreţi cnrotit că această Carte Alpha Mare aparţine tinereţii lui Aristotel. dimpotrivă. Forme. totuşi.  49. ci ca pe una eficientă.  Adică.  Aristotel are în vedere mai ales „doctrina nescrisă" a lui Platon. 1995. iar  „numerele prime" sînt. pe care.Fapt este că dialogurile nu permit o concluzie clară în această problemă; dar. numerele impare provin direct din Unu. sistemul platonician. e probabil că interpretarea teoriei Formelor tindea să fie de tip transcendent şi nu transcendental. Empedocle). Aristotel vrea. predată de maestru în cadrul Academiei. Empedocle nu  H "tinse clar între substrat (sau subiect) şi proprietate (sau predicat). şi un altul.   Aici referinţa este la Platon şi la platonicieni. şi ceva mai jos.  Pasaj dificil de înţeles exact: majoritatea interpreţilor înţeleg prin eKu. fiindcă nu iau în calcul entităţile incorporale (de exemplu numerele. Numerele ideale. nici un filozof nu­1 c°n"  sideră ca primordial. aşa cum era el predat în Academie. filozofie şi cenzură. Dar cred că interpretarea nu este  corectă: eKţKxyeîov are aici sensul de bucată de ceară moale care poate lua orice formă (şi nu de model). să spună că Binele. acesta este focul. prin natură rece. în celălalt). după Aristotel. Vezi mea' Pwon. şi atunci acesta este pămîntul. avea în vedere următoarea ierarhie a realităţii:  1. din acest punct de  vedere. Numerele intermediare. Ele nu sînt  independente. deşi pornesc de la principii imateriale şi mai subtile decît filozofii naturii.  Pasajul nu trebuie înţeles literal în sensul că singura diferenţă dintre doctrina pitagorică şi cea platonică ar fi  schimbarea cuvîn­tului „imitaţie" în „participare". nu îl  utilizează ca pe o raţiune finală.  5. Press.  j                                   A        i           t      A    *  Totuşi unele critici la adresa lui Platon nu se pot înţelege decit in lumina unor concepţii aristotelice mai tîrzii.  55.  Principiile supreme: Unul şi Marele si micul. Krămer. Aristotel vrea să spună că. matematice. şi desemnează drept principiu un  element concret.  4. of N.J. pitagoricienii. cu ape­zron­ul  său.  conceptele).  61    Aşadar. Referirea este de fapt la De caelo. dm care m s­a păstrat foarte puţin şi numai prin  intermediul lui gîncT       f1 al unor comentatori tîrzii. într­un loc. III.  af v?   Caldul si recele sînt proprietăţi şi ele se pot combina numai  ­  ra în care ele sînt asociate cu anumite substrate. interpreţii înţeleg prin „numere prime" numerele impare. V.  CARTEA ALPHA MARE (I)  85 au Dacă există un element. Paris 1986. precum focul sau apa­Fireşte. cum pare să rezulte din teoria lui Anaxagoras. această ultimă obiecţie nu se referă la Anaximandru.  52. ar fi necesar un substrat comun pentru cele patru el mente.   Filozofii naturii greşesc. dacă se ia în consideraţie drept element pri" mordial. adică  elementul final. probabil. elementul cu părţile cele mai subtile  (anterior prin geneză). sau raţiunea finală nu  joacă în sistemul platonic rolul esenţial pe care îl joacă în sistemul său: Demiurgul din Timaios este asimilabil  raţiunii eficiente. etc. Aşadar — spun ei — dacă numerele pare  provin prin duplicarea produsă de Diadă. nu disting materia de mişcare.  Formele. Platon nu a făcut decit să  utilizeze un alt cuvînt. în timp ce Dumnezeul aris­totelician este în primul rînd finalitate pură. nu pot da . prin natură  j A      u există un substrat al caldului şi al recelui.  asemănător cu ceara în care se toarnă un material. în pofida opiniei comune.Y. este mai presus prin natura.  54. Aristotel vorbeşte ca şi cînd ar aparţine •ă cercului platonicienilor.ayeîov un fel de model formator. Aşa se explică şi paralela biologică pe care o propune Aristotel. Aristotel se  referă pe larg la „doctrina nescrisă" a lui Platon. patru devine opt. 7.  84 METAFIZICA  51. nici recele din cald.  ?i cartea         ^''D'' L'enseignement oral de Platon. State Univ. Bucureşti.  50. după cum se vede mai jos.  60   Si aici.H. Dar dacă. atunci nici cal­  1     *   putea proveni din rece. ­ Ri h   eF°Hndatlons ofMetapbysics.   Aşadar. care duplică orice număr: trei devine şase.  Lucrurile senzoriale. se are în vedere perfecţiune*' atunci compusul. Există o întreagă şcoală de  're azi care consideră că orice interpretare corectă a dialogurilor ca JatUntate ?' de bâtrîneţe ale lui Platon trebuie să le  considere numai  ăttoare Pentru învăţătura esoterica.  2.  De asemenea.  57.  au buc*­*1­  . în ceea ce priveşte legătura dintre  lucrurile senzoriale şi realităţile transcendentale (Numere. deşi introduc Binele.  53.   Cu alte cuvinte — spune Aristotel — aceşti filozofi (Ana­xagoras.  56. nu se referă la esenţele lucrurilor.  3.

 ar trebui să existe Forme şi  pentru calităţi.  67. Cele eterne. decît dacă sînt exterioare  acestora. dacă numerele  presupun raporturi şi raporturile ţin de relativ. ba chiar şi ale negaţiilor. Obiecţia fusese deja formulată de Platon în Parmenide. De asemenea.   Platomcienii — spune Aristotel — dedublează inutil lumea. njn Timatos Demiurgul produce „privind la Forme" întocmai  rtist care priveşte la un model.  69. adică numai individualele determinate  incluse într­o specie admit Forme. pitagoricienii utilizau un raţionament  analogic. greu de susţinut că „dublul". vor exista şi Forme ale proprietăţilor. care este un Om în sine de Forma '  T" "^ *' tre'^ea (^>rn (a'aturi de oamenii individuali şi de gibilel °mU j ?' a?a ma' dcParte­ Multiplicarea indefinită a  inteli­Omnl.  CS H"    spune că Zeul ar fi creat Patul ideal. sau la Omul  in   Cln^     _. ceea ce pare absurd. Dar nu poate exista o Formă a „sănătosului" la care  să participe lucrurile senzoriale.  70.  62. Apoi regăseau în mişcările  astrelor pe cer acele numere.  Adică un lemn cu chipul lui Callias. adică pentru Formele însele. într­adevăr. deoarece ele sînt proprietăţi  ale unor anumit subiecte. pot fi senzoriale şi mobile  (astrele). fiindcă ele sînt prin definiţie bile şi separate de lucruri.. care sînt pieritoare.  CARTEA ALPHA MARE (I)  87 iunea literară. ale  relaţiilor.  7. ca fund neştiinţific. Formele nu mai pot fi concepute ca separat de lucrurile senzoriale. bazat pe corespondenţe. Formele singure — spune Aristotel — nu pot explica  mişcarea. exista numai Forme ale Fiinţelor. dacă ea nu este creată.seama de originea mişcării şi nu pot explica. cantităţi etc. Dacă însă Forma omului este înţe­r ca o proprietate abstractă (umanul). de exemplu. deoarece umanitatea este predicată în mod esenţial despre Socrate;  omul este animal. ar însemna că relativul este anterior principiului. căci a predica sănătatea despre Socrate indică o situaţie ce ţine de context.  68. Aceeaşi teorie şi în Republica. deoarece în definiţia omului intră animalitatea.  64. numere. dacă se atribuie o Formă oricărei multiplicităţi.  Pitagoricienii asociau mai întîi diferite proprietăţi şi situaţii cu anumite numere. Dimensu J Formelor est   „  A 'scotei îl considera neştnnţmc. Faimosul argument „al celui de­al  treilea om". deoarece ar participa la o Forma. deoarece altminteri toate  lucrurile duble ar fi eterne. adică este o Fiinţă.  63. ca şi cel al lucrurilor.  71. La fel. Aristotel spune că. Dualităţii.   Formele fiind eterne. Vezi Cartea Lambda. nu pot constitui Fiinţa lucrurilor sibile.  72.  65. Pe noi lucrul acesta ne încîntă. cum credeau unii  platonicieni. Eternitatea nu intră în definiţia Dublului.  Dacă pentru orice mulţime reductibilă la un concept există o Formă. sau există cîte un altul pentru fiecare situaţie în parte. geneza elementelor naturii. la rîndul lor.  Ar fi. Aristotel se întreabă dacă numărul ceresc este identic cu numărul lucrurilor şi al  situaţiilor. Totuşi. Dar atunci. Dar acest lucru e valabil nu  doar pentru lucrurile senzoriale. r apare deoarece Platon tinde să asimileze Forma (sau Ideea)  J*iUtui CU lin             <(               i •  ~~  'e»să doa         '         Paradigmatic. ormează un gen. Prin urmare. Socrate este om.­_      '                  ••   l      l     l  oamenii laolaltă cu Omul în sine vor semăna cu toţii participării la o nouă Formă. totel va arăta în Cartea Zeta că forma poate apărea sau dispărea. Cum de spune totuşi Aristotel că sînt tot atîtea  Forme cîte lucruri ? Probabil că în sensul că numărul Formelor este infinit. în timp ce artizanul creează  UI1 ui obişnuit privind la Forma Patului. în general. sau imobile: motoarele lor. în fapt. pe care Aristotel nu­1 accepta.  Aristotel distinge între Fiinţe eterne şi Fiinţe pieritoare. sau pentru  numere.  prezent de asemenea în Parmenide.  multiplicarea nu mai  m  86 METAFIZICA  intervine. întîmplă­  va poate apărea ca fiind asemănător cu un model. din care s­ar  genera Formele într­adevâr. ar trebui să existe şi o Formă a Dualităţii; dar dacă Formele sînt. în calitate de Forme. sau chiar poetică a modelului platonician de contestat.  66.  Lucrurile sînt ceea ce sînt (au o anumită Fiinţă). Se revine la problema multiplicării inteligibilelor. ceea ce arată . Sănătatea  nu intră în definiţia omului.  Adică teoria Formelor intră în contradicţie cu teoria principiilor — Unu şi Dualitatea indefinită. Este ceea ce Anstotel numeşte relaţia de „omonimie". înseamnă că numerele sînt anterioare. X. ci şi pentru realităţile suprasensibile. sună în felul următor: dacă oa­menu seamănă între ei fiindcă participă la Forma  omului.   Sens exact controversabil; cred că ideea este următoarea1 numai participarea Fiinţelor la Forme este de tip  esenţial.

 Formele — înţelese ca modele exemplare ale lucrurilor —  exprimă idealul unui lucru.  81.  85. dar Formele sînt concepute ca izolate şi necombinabile. se ajunge la alte contradicţii' vezi  Cartea My. ceea ce acesta încearcă să atingă. Dar. Dar aceste unităţi. aşa că este greu de înţeles  cum se pot combina. aşadar. opus devenirii. Aristotel le reproşează platomcienilor că preocupările lor pentru  matematici anulează problematica finalităţii. Ca genuri distincte. Platon la bătrîneţe şi. ar trebui să fie alcătuită din doua unităţi. Dar.   Matematicile nu fac apel la finalitate.   Teoria Formelor nu s­ar referi la finalităţi.  88.  89. el se referă la Fiinţe în sens propriu.  90.)  77.  Mai multe argumente care pun în evidenţă contradicţiile din tre teoria Formelor şi teoria numerelor ideale:  numerele se pot ad' ţiona.  76. căci Formele sînt imobile. realizate între clemen­^„: are "Ura m comP°ziţia lucrului.  87.  Dacă se acceptă. După el. dar şi acestea ar trebui sa aibă limite. situate între Forme şi lucrurile senzoriale. Care ar fi logica pentru care un anumit număr ar fi raţiunea de a fi  a lui Socrate ? ­se întreabă Aristotel. nota 9. Platon imaginează o Formă a  Patului.  u"!6^ 'UCrurile imită F°rmele. ăst fel încît o Formă nu poate  proveni din alte Forme. apoi. Dar pare greu de înţeles cum poate exista participare în cazul  imutabilităţii lor. Se  introduce şi ideea. Totuşi.   Dualitatea (Diada) indefinită. deci participă la Idei diferite. cum credea.  Asta. Cartea Beta. în fapt. cum pot aceste Forme să interac­tioneze pentru a forma unitatea unei  singure specii ?  75.  tele car   ^ !"CrUnle sînt raPorturi de numere. spre deosebire de în inter        jcu[are> ea nu ar putea apela la o meta­ . reluată pe larg în Cartea Gamma. exact  Forma este Fiinţa. deoarece. Evident.  care ar alcătui un gen diferit de genul lor.  în pasajul de faţă.  78. permanent. Dar. Platou încercase să reducă punctele la „linii indivizibile".                                              . Or. ceea ce intră în contradicţie cu ceri ţa ca ele să reprezinte raporturi numerice.  V. dar nu explică cum se  combină aceste entităţi intermediare între ele. a Bipedului etc.  Ceva mai înainte Aristotel afirmase că platonicienii neagă că Fiinţa lucrurilor senzoriale ar fi Formele. a Animalului. spre deosebire de Formele lucrurilor naturale care sînt  eterne şi coexistente Demiurgului. dacă unităţile din numere seamănă cu elementele naturale din care filozofii naturii construiesc lucrurile. după unii platonicieni.  84. Aşadar.  Teoria Formelor nu ar explica originea mişcării. presupusă o  ierarhie a Formelor şi o participare a unora la altele. teoria  Formelor devine stranie. Formele artefactelor sînt create de Demiurg.  74 E o obiecţie serioasă: un om concret participă la mai multe Forme: a Omului. ceea ce înseamnă că Forma 'e­ Dar  ]    ^ U1C ­' °a Să ^e Un raPOIt numeric între  elemente idea­P atonicienii susţin că Formele sînt chiar numere şi nu rapor­  88 METAFIZICA  tun şi că ele au o natură simplă. ar trebui să provină din Unu şi dintr­o altă  Dualitate.  . platonicienii. Iar dacă Formele provin din unităţile prezente în numere.  fiind ele prin definiţie imutabile şi inalterabile. atunci.  Nu există Forme ale artefactelor.   Platonicienii introduc entităţile intermediare. este adevărat că noţiunea de finalitate e mai puţin  precisă la Platon. inclusiv unităţile din  numere.   Liniile şi punctele alcătuiesc genuri diferite de lucruri.  Specia (Omul) este model pentru oamenii concreţi şi copie pentru genul Animal. că unele dintre aceste paradoxuri nu pot fi explicate decît dacă  prin „unu" înţelegem mai multe lucruri distincte. se pare.   Aristotel spune literal „nici un alt gen dintre cele de sus nu va aparţine genului celor de jos". că Formele se pot reduce la  numere.  83. Trebuie. în Republica.   Ideea fundamentală a lui Aristotel expusă în Cartea Gamma­plurivocitatea semantică anulează posibilitatea  oricărui discurs unitar despre realitate.  CARTEA ALPHA MARE (I)  89 O ştiinţă universală ar trebui sâ­şi conţină propriile premise  91     iorul obiectului său de studiu.  elementele geometriei devin incapabile să se asocieze pentru a forma corpurile.  80.­ nu orice devenire se explică prin aceea că imită o Formă.  82. de element subzistent. care (împreună cu Unu) produce Formele şi numerele ideale. se pune între­  area cum determină numerele existenţa lucrurilor.  86. cum ar putea — se întreabă Aristotel — ca Fiinţa unui lucru să fie despărţită de lucrul  însuşi ? (Ca şi cînd am spune că ceea ce face ca un lucru să fie ceea ce este este separat de lucrul însuşi.

 pentru vorbitorii de greacă. luate individual. în acord cu alte locuri în care apare această sintagmă. Ştiinţa este o întreprindere colectivă şi trebuie să fim recunoscători înaintaşilor. tot aşa se comportă şi inteligenţa sufletului nostru dinaintea părţii prea  strălucitoare. dar. în lucruri.  Pe de altă parte.  Aporia va fi rezolvată în Cartea Lambda. Necesitatea de a presupune principii şi Je a respinge teoriile care  consideră o sene infinită de raţiuni de a fi. ceea ce nu e cazul.  l  CARTEA ALPHA MIC (II)  Dificultăţile cunoaşterii ştiinţifice. în timp ce scopul practice este acţiunea. nici Timotheos n­ar fi existat. dar şi celor ce ne apar mai  tară adincime. dife­  • Je celelalte. prin fire.  de practică cercetează felul eum stau lucrurile.  Capitolul l  Anevoios este. în timp ce alţii au determinat  i   . ci în noi înşine: deoarece. este de două feluri /subiectivă şi obiectivă/. se aplică  si aici ceea ce spune proverbul: „cine n­ar vedea o uşă /aşa  mare/?".  92    z'(zeta) era. a Universului !  Aşadar. ci Cartea Alpha mic. fiecare gînditor spune ceva cu rost  despre natură; iar dacă.  94.  Pane> ca filozofia să fie numită ştiinţa adevă­  Ştiinţei t>        '     r­'inţet teoretice este adevărul. Fiecare lucru este raţiune în cel m ' mare grad. Un semn /pentru uşurinţă/ este că. o traducem  prin „prima filozofie" — echivalentul lui Aristotel pentru „metafizică". un sunet compus; ' unii aveau impresia că el este un sunet de sine  stătător. nici nu e totuşi cu putinţă să eşuezi  cu totul în cercetare.) este cu adevărat ireductibil şi primar ?  93   Dacă am cunoaşte elementele primordiale. ar trebui să cunoaştem şi lucrurile din care ele se compun. deoarece chiar şi aceştia au venit cu contribuţia lor:  «au netezit înainte calea pe care să păşim noi: dacă n­ar fi existat  imotheos3. Iar dacă o dificultate. din adăugarea tuturor iese ceva măreţ. astfel. studiul adevărului. împrejurarea că ştiinţa nu poate să cunoască universalul si. /în principiu/. dacă nu poţi avea  ontact cu el aşa cum se cuvine. Iată de ce studiul ar fi uşor1. /deopotrivă/ să intre si în /toate/ detaliile  arată dificultatea sa2. La fel stau  gerurile şi în privinţa teoriilor despre adevăr: de la anumiţi din­  înaintaşi am preluat unele opinii. contribuţiile rămîn nule  sau minore. Or.  Nu urmează însă imediat cartea dedicată aporiilor (Beta).  95.               ' r­ Vl*­ <nict  ^•Căa scopul SUI. Astfel. Ştiinţa şi metoda de a o preda. probabil. Ar  trebui să posedăm deci o cunoaştere universală. în măsura în care nota . nu cunoaştem elementele lucrurilor. Cred că aceasta este interpretarea cea mai  probabilă. pe de alta.  ştiinţă ar sfîrşi prin a fi înnăscută. dacă  mi ar h existat Phrynis'. atomi etc. la începuturile ei; fie. ci relativul şi prezentul. ei nu examinea v eternul. zice Aristotel — care este criteriul care ne permite să declarăm că un anumit element (foc. Prin urmare. Sau anu­  ştimţe e p          trebui să fie înnăscute. se pare. nu doar cuvine­se să fim recunoscători oamenilor ale  căror doctrine le­am putea împărtăşi. pe de­o parte.ştiinţă. /în cazul de  faţă/ motivul greutăţilor noastre nu se află. Iar adevărul nu­l  cunoaştem fă ­raţiunile de a fi ale lucrurilor.  Formula f) JipwTTi cpiÂoaocpia poate fi interpretată în două moduri: fie înţelegem prin ea „cea dintîi filozofie".  adică filozofia incipientă.  l este uşor. ceea ce Platon chiar susţine  • nr£rui3c ai                                        „                                      r «  « Dar Aristotel contesta aceasta teorie pe motiv ca..  chiar daca aceştia nu au adus contribuţii importante. am fi fost lipsiţi de multe opere muzicale; dar. chiar dacă oamenii  preocupaţi  993b  94 METAFIZICA  1  ­­­­­­. aşa cum se comportă ochii  liliecilor dinaintea strălucirii /zilei/.  apă. Asemănător. Astfel.

 din aceasta — pămîntul. încît dacă nu există nici un element m\m h general nu există nici. Or. Rezultă că raţiunea de a fi care face  entităţile secundare în rang să ţie adevărate este. sau că din ceva  care se desă­vîrşeşte provine ceva desăvîrşit.  iar aceasta să nu aibă o limită).)  In cazul provenienţei apei din aer însă. dacă nu se întîmplă asta. aerul/ — îşi schimbă  locul între ele10. sub raportul originii dintr­o materie. nici sub raportul  originii mişcării /nu e posibil un regres infinit/ (de exemplu: omul este mişcat de aer. soarele de Ură. despre care am  vorbit înainte.  ci. nici în cazul scopului nu se poate merge la nesfîrşit: pljifl" barea sa se facă în vederea sănătăţii. mai bogată . aceasta în  vederea fericim.  Nici. *nă ~n momentul de faţă. nici nu se naşte un copil dintr­un bărbat (căci nu /putem spune  că/ elementul aflat chiar în /procesul/ 994b devenirii se naşte din devenire. Căci scopul este o limită. nici considerate sub aspectul /mulţimii/ speciilor lor8. si astfel veşnic să  rezulte un alt gen. /fjr­scop/ nu ar putea exista  inteligenţă în vietăţi. atunci cînd  elementul superior posedă principiul. raţiune P^e ^ a g j^ pentru un singur element (nu e nici o deose­  căcielera'         ^ despre un singur element. şi acest proces să nu se oprească). ale nelimitatului sînt /toate/  termeni ra .       Im a locul între ele. Dar nici termenul mediu nu poate fi raţiune.) De asemenea. ceva să fie mereu în vederea a  altceva.l. fericirea să fie în vederea unui alt lucru.  Capitolul 2  994a Este limpede că există un început sau un principiu «xpxf)> şi că raţiunile de a fi ale lucrurilor nu sînt fără capăt.  nimeni nu s­ar apuca să fac­ceva. iar filozofii care susţin existenţa infinitului. pe de­o parte. ci că doar elementul posterior devenirii /e  cel ce se naşte/. şi tot aşa de­a pururea. alte elemente .  nici /considerate fiind/ într­o serie liniară. de exemplu. Dar celelalte ­ /precum apa. dacă va exista un astfel de termen ultim el va fi situat la infinit.  96 METAFIZICA  Mai departe: scopul este o limită.  Dar nici voind să ştii esenţa sau ce­este­în­sine un lucru nu e cu putinţă să avansezi spre o altă definiţie. Astfel încît. şi cea mai adevărată6. ci cele eterne dau raţiunea de a fi restului lucrurilor. aşadar. /în acest caz/  distrugerea unuia din  WtîT* na'terea cduilalt­  să fie n­  ^ UmP' este imposibil ca primul principiu. vom spune ca e întîiul dintre e • Căci nu ultimul dă  raţiunea de a. aerul din foc. în sensul că din ceva în devenire apare ceva format. este necesar să existe ceva non­etern Un   acesta primul lucru nimicit. nu­şi schimbă locul unele cu celelalte. fi. totodată. etern fiind. privită în  susul lanţului din care f" X\6Ste     a urmtă. suprimă fără să dea seama natura binelui.  nu va exista se pul. mai multe. Căci fiinţa dotată cu inteligenţă întotdeauna face ceva în vederea unui scop. ultimul în serie neputifl  CARTEA ALPHA MIC (II)  nimic. întrucît nu el e dobîndir" vederea unui alt obiect; ci toate cele ce se obţin în vederea  l ' însuşi. el este raţiunea căldu rii pentru celelalte lucruri). este cu neputinţă să se continue la infinit. De aceea. unul dintre termeni se distruge. ^"o'ar nici coborînd din raţiune în raţiune <enî TO KcttK» nu se oate merge la infinit. (în aceste cazuri există întotdeauna o situaţie intermediară. n ambele cazuri însă. raţiune de a fi  pentru terme nii medii ce­i urmează. după cum fiecare an parte de Fiinţa. Dar. un moment dat  adevărate; si nu ceva /de aici/ oferă raţiunea de a fi acelora. pămîntul din aer. nu /doar/ la. focul.  Astfel.  La fel.  Iată de ce este necesar ca principiile entităţilor eterne să fie pururea cele mai adevărate. astfel încît din foc să provină apa. De aceea nici dimineaţa nu se naşte din zi). tot aşa are parte şi de adevăr7.. după cum o  devenire este la mijloc între a fi şi a nu fi. prin urmare. o serie ne­  bir£ sau limitată). în acelaşi fel. iar aces ta este o  limită.  Şi nu diferit stau lucrurile şi în privinţa esenţei unui lucru: căci este necesar să existe un termen prim. acesta de soare.  Afirmăm că un bărbat provine dintr­un copil.comuna l pe care el o posedă î cel mai mare grad /aparţine şi celorlalte lucruri (de exemplu: focul este elementul cel  mai cald şi. In două feluri ceva provine din altceva — nu mă refer la simpla succesiune. este necesar să existe un capăt pentru proce­  îsi sch'^îv^ Sta^U lntermed'are> iar Pe de altă parte. cînd  spunem că „de la Jocurile Istmice s­a trecut la cele Olimpice"; fie după cum un bărbat provine din transformarea unui  copil; fie precum aerul provine din apă. de aceea se spune că omul cunoscător se naşte dintr­unul care  învaţă. provenienţa unui lucru dintr­altul nu poate merge la infinit (precum  carnea provine din pămînt. (In fapt. celelalte elemente.  Cel care învaţă este un cunoscător care se naşte. dacă nu ar urma să ajungă la un sfîrşit. situaţi între termenul prim şi cel uiţi Dacă ar trebui să spunem care este  elementul ce oferă raţiun de a f i a unei serii de trei elemente. o raţiune de  a fi sau principii. la fel şi cel care devine este la mijloc între cel care este şi cel care nu este. toate părţile unei serii /tempo­lirnita a ^ ^ modul general. d£ ratiun'   '      ^         *USâ °â §enerarea. a  provenit altceva11.

  Afirmaţie de tip platonician unde „Fiinţa".         . sau de mai multe. altminteri cum poate fi  gîndită seria infinită de raţiuni^ ? Nu e la fel în cazul liniei. pe alţii precizia îi supără.) Este însă necesar să gîn­dească linia în întregul ei prin ceva nemişcător. Iar unde nu există o primă /definiţie justă/.                    i         •  ­  i •     •   i  •  tarea de tip mitologic şi copilăresc are. nu va exista nici una care sâ­i  urmeze12.   Aristotel spune că. şi devenirile în dublu sens: caldul din rece. Or. practic. De aceea  se poate spun că el este raţiunea căldura pentru celelalte lucruri. în consecinţă nu va exista un termen prim. .  De aceea. mai cele pe c           ^.  8.. nu are limită.  mai mare pu                     4                            _  U ii nu­i acceptă pe cei ce le vorbesc. în discursuri. de vreme ce întreaga natură posedă materie16. ea nu ar trebui pretinsă în toate cazurile. nici numărul raţiunilor explicative simultan nu poate fi indefinit.          ea obişnuinţei o arată legile. vezi Lămuririle preliminare. în cel de­al doilea — nu. care. ci doar în cele care privesc naturile  imateriale. adică un principiu. Prin urmare. dacă nu­i cum spun. fie pentru că nu sînt în stare să urmărească.  Cît despre precizia matematică. De  aceea. precum /dacă te­ai afla/ la contracte /comerciale/. chiar şi dacă speciile raţiunilor ar fi fără limită în mulţimea lor. Căci nu e posibil să ştii ceva  înainte de a ajunge la elemente inanalizabile /mai departe/. şi metoda ştiinţei <ipO7toc EjrumjuTiqx Fiindcă nici una din ele nu este  lesne de stăpînit.. Căci noi  socotim că ştim atunci cînd cunoaştem raţiunile lucrurilor. datorita obiceiului.  pecunosc      . modul de abordare nu este de tip fizic. alţii ­ dacă nu se utilizează  exemple. dacă există un număr indefinit de termeni toţi. este un ter men sinonim cu realitatea autentică.  Să nu uităm că în greceşte. şi care nu poate fi decît cald. Căci precizia  are însuşirea. spec' V tUn­ţa eSte fUptă 'mre ceri™a cunoaŞteni  universale şi cerinţa  muzician 5» Poet< născut la 446 r.   Pasaj destul de dificil de înţeles în detaliu. va fi clar care este obiectul ştiinţei ei <cpi)aiKT|> şi dacă  examinarea raţiunilor întemeietoare ale lucrurilor ţine de o singură ştiinţă.  7.   Focul se identifică. dacă nu te opreşti undeva.  Dar. Urni vor ca toate să le fie prezentate cu  precizie. alţii.  NOTE  . tot adăugînd /ceva/ într­un timp determinat. nu­i cu  putinţă de parcurs nelimitatul­  Capitolul 3  Prelegerile au soarta ce le­o rezervă obiceiurile /ascultătorii • Căci preţuim ceea ce se spune după felul cu care ne­am  obişn  CARTEA ALPHA MIC (II)  97 . Pentru ele.  ra Pr           tere /de convingere/ decît cunoaşterea lor /raţională/.în termeni /decît cea justă/: căci definiţia mai apropiată /de ceea­ce­cstc­în­sine/ este întotdeauna mai bună şi nu  există una mai îndepărtată /şi justă/. sînt idei extrem de pregnant 1C nu s"a sch'mbat din acest punct de vedere pînă astăzi. cu căldura. stran|j_ (^jci ceea ce e obişnuit  e şi cunoscut. trebuie cercetat mai intri ce este natura; astfel. Asupra autenticităţii acestei cărţi. cu excepţia ultimului.         j jn afara obişnuinţei nu ne par asemănătoare /cu   995a  iar spuse e^ ^ cunoaştem/> ci. e nevoie ca omul să fi fost învăţat deja asupra modului cum trebuie primite toate /cunoştinţele/. pentru nici un lucru nu­i cu putinţă să fie fără limită; iar.  98 METAFIZICA  6. apreciază că­i bine să fie adusă mărturia poeţilor.  Oricum.. Aristotel distinge între devenirile care au loc într­un singur sens: un  adult provine dintr­un copil. (De aceea cel care va parcurge /cu gîndul/ linia infinită nu va putea  număra /ca atare/ diviziunile sale14. nici nu se poate  coborî indefinit în seria raţiunilor sau cauzelor.eprezentantul aşa­numitei „muzici noi". dar nu e  posibil să fie gîndită. ouată. că pare unora nedemnă de un om liber.  Dar cei care vorbesc despre numărul infinit al definiţiilor suprimă posibilitatea ştiinţei.. din pricina lipsei de obişnuinţă. căci au ceva înaintea lor. sensul fundamental al lui dp^f) este tocmai început. artea lor. deoarece este lucrul cel mai cald. deoarece  este absurd să cauţi în acelaşi timp si ştiinţa. în cuprinsul căro­  Turclt uc "ldl>­  r                  .  9. fie din pricina conciziei.  C daSCălul lui Timotheos­3 C°™unităţ" cercetătorilor şi a ştiinţei ca întrcprin­  dere colectiv  e Ni ' " ^ mtlnc*e Pe generaţii. în primul caz există stadii  intermediare. din perspectiva diviziunilor.  10. pot fi socotiţi termeni  medii. recele din cald. tot ar fi imposibilă cunoaşterea. Şi nu există nici cunoaştere. . daca nu se folosesc de termeni matematici. măcar nu e nelimitată esenţa  nelimitatului^^.

^ pe vremea lui Aristotel mijloacele de măsurare erau mult prea P mitive pentru  măsurători relativ precise. puncte»' suprafeţele şi corpurile (geometrice) sînt Fiinţe (au o  existenţă autonoma;. are limite. la fel precum cunoaşterea ar putea  presupune o infinitate de raţiuni explicative.  cere3  'e3: na r       ^ f"6 °ea Care ne~a Pus 'n încurcătură şi în introdu­  C      Pl­J f1       •           . sau nu ? A cincisprezecea aporie: există sau nu Forme ? A şaisprezec aporie: elementele şi  principiile există în virtualitate.  Prima aporie: cercetarea primelor principii şi raţiuni de a fi face obiectul unei singure ştiinţe sau a mai multora? A  doua aporie: cercetarea axiomelor generale ţine de domeniul aceleiaşi ştiinţe. chiar dacă. Analogie falsă — spune Aristotel Diviziunile liniei nu pot fi numărate  efectiv (ceea ce e totuna cu a spune că nu pot fi gîndite). cîte au fost discutate diferit de către unii filozofi. Aluzie la  Mişcătorul imobil din Cartea Lambda. din pricina prezenţei matefl ­nu poate fi matematizată.l_l. aflat într­o fundătură logică. se plimbe. focul etc.11. care este cunoaştere a universalului. sau sînt  individua  Capitolul l  Este necesar1. toate argu­  ele atlate în dispută. A treisprezecea aporie: Unul şi ceea­ce­este sînt Fiinţe ale lucrurilor (aaicî au autonomie  în afara lucrurilor) ? A paisprezecea aporie: numerele. dacă procesul diviziunii nu e oprit undeva. s­a întîmplat ca ei să fi şi neglijat ceva /din ele/. în mod adecvat.l\^a.  CARTEA BETA (III)  Cercetarea ştiinţei căutate nu poate avansa fără examinarea aporiilor adică a dificultăţilor care îl aşteaptă pe filozof. tocmai aceasta : cineva.  ­­­  ™   ^. Deci (presupunînd că există o esenţă a  infinitului.  Cineva ar putea obiecta.  cum ar fi Formele platoniciene? A şasea aporie: există entităţile intermediare (matematice) situate între Forme şi  realităţile senzoriale ? A şaptea aporie: genurile trebuie considerate elemente şi principii. în legătură cu starea respectivă.  Trecerea lor în revistă pe scurt.   Definiţia nu trebuie să înmulţească numărul termenilor. să parcurgem mai întîi aporiile sau fundăturile logice cu care  trebuie să avem de­a face. De aceea. sau au acest rol particulele  elementare.  15 . să fie posibilă ? A zecea aporie: principiile sînt limitate ca  număr.   Dacă primul principiu ar fi nimicit în decursul devenirii. sau a  definiţiilor şi a demonstraţiilor nu se opreşte nicăieri.  astfel încît ştiinţa. dar nu poţi să dezlegi nodul pe care îl ignori2.l. De fapt.  13. .lV. A adăuga termeni în plus este inutil. păţeşte cam  ce se întîmplă cu cei legaţi: să meargă mai departe le e cu neputinţă în ambele direcţii  De aceea. cît şi fiindcă cei care cercetează fără să­şi  ndice greutăţi înainte sînt asemănători cu oamenii care ignoră încotro  vor sa. posibilitatea ştiinţei dispare. sau nepieritoare. sau ca specie ? A unsprezecea aporie : aceleaşi principii există deopotrivă pentru lucrurile pientoare şi pentru  cele eterne. Or. Este vorba despre acelea. el n­ar putea funcţiona ca principiu etern.W. Definiţia în doi termeni (cu gen şi diferenţă specifică)  este cea mai bună dacă ea surprinde esenţa. pentru examinarea ştiinţei noastre. Pe deasupra. fizica aristotelică  este de tip & tativ.  12. raţionamentul lui Aristotel este corect. spunînd că şi linia are o infinitate de diviziuni. ? A opta aporie: dacă genurile sînt principii.  14. sau o oe" niţie a acestuia). sau şi Fiinţe în afara acestora. sau nu ? A treia aporie: există o singură  ştiinţă a tuturor Fiinţelor. sau mai multe ? A patra aporie: stă în sarcina ştiinţei care cunoaşte Fiinţa să cunoască şi  proprietăţile contextuale ale acesteia ? A cincea aporie: există numai Fiinţe senzoriale.  16. sau genurile cele mai restrînse (ultimele specii) ? A noua aporie: există ceva în afara individualului. sau în actualiZ'1^ • A şaptesprezece* aporie: principiile sînt universale. încurcătura în  care e mintea arată. nu se poate /altminteri/ cunoaşte  aca cumva ceea ce este căutat a fost sau nu găsit : căci. dacă seria cauzală.  MU   iii   i*. Altminteri. sau sînt principii diferite ? A douăsprezecea aporie: principiile lucrurilor pieritoare sînt ele însele  pieritoare. toate greutăţile cu putinţă. însă celor doritori să străbată un drum  greu le este de folos să­şi pună înainte. pentru cel   995  s" văd* ParcUfS dificultăţile sfîr?kul cercetării nu se vădeşte; el ' C?te m. Orice formă este determinată. în  afara acestor aporii discutate.                           . au această calitate genurile cele mai  cuprinzătoare. atît  m vederea acestora în sine. precum apa. trebuie mai înainte examinate toate dificultăţile.Schim':) Pentru cel care a trecut mai înainte  printr­o necesar să f*e într'0 condiţie mai bună de a  menr ]    f            utat> precum o parte într­un proces. Drumul liber de mai tîrziu  presupune dezlegarea încurcăturilor de mai înainte.l«. Aristotel consideră că fizica.   J i  ra?iunile de""?1 >  ° SmgUra ?tiinta sau de mai multe s  să examneze . numai ca buie construit un model abstract al  porţiunii de natura studiata­  . Orice esenţă este o formă. măcar esenţa sa este limitată.  Orice ştiinţă trebuie să admită anumite propoziţii indemon­strabile.

 şi la cele   996a  j;n «ubstrat?                            .                . sau fiecare lucru se distribuie în elemente imanente ? Iar dacă  /principiile şi elementele/ sînt genurile.. sau sînt mai multe  ştiinţe?  Iar dacă sînt mai multe /ştiinţe/. în afara rna riei. sau dimpotrivă. sau smt altele pentru lucrurile picioare şi altele pentru cele nepieritoare?  S' oare toate principiile sînt nepieritoare. există vreo raţiune de a fi intrinsecă sau nu. alt filozof — la foc. sau sînt imanente acestora ?  In legătură cu toate acestea. dar nu­i uşor nici măcar să  formulezi ca lumea.ţulor­> *. oare principiile si elementele sînt genurile. şi la tel. sau nu. m legătura cu toate cele asemănătoare  Şi dacă ştiinţa are ca obiect Fiinţa.  un predicat ). altele trebuie  numite într­alt fel?  Dar şi lucrul următor este necesar de cercetat: oare trebuie afirmată existenţa doar a Fiinţelor senzoriale. după cum vorbeşte Empedocle. oare. sau cele ale lucrurilor picioare sînt şi ele pieritoare?          . în legătură cu Acelaşi si Altul. şi dacă există ceva alături  de întregul comp  CARTEA BETA (III)  103  ' trez compus" <owoXov> situaţia cînd materia capătă (numesc „m            ^ ^ ^ aceasta se întîmplă cu unele lucruri. iar dacă sînt Fiinţe. oare  ele sînt separate de obiectele sensibile. oare numerele. situate imediat  deasupra lucrurilor indivizibile. oare principiile sînt definite prin număr. sau. sau despre „primele genuri" ? De pildă: în afara individualului. sau  dar CU Ve^rte.. sau  „omul" este principiu şi are mai multă Fiinţa  Dar cel mai mult trebuie cercetat şi examinat dacă. lungimile.                  . ci şi — dacă un /singur/  contrariu corespunde fiecăruia ?  Apoi.102  METAFIZICA  Apoi: numai primele principii ale Fiinţei fac obiectul ştuntei ea trebuie să cerceteze si principiile tuturor  demonstra. dificultăţile !  Capitolul 2  Primul     d'           '         diflcultatea desPre care am vorblt în  die?     "    : °are *me de ° smgură Ştiinţă.  Si ceea ce este cel mai greu de ştiut şi produce cea mai mare încurcătură: oare Unul şi Ceea­ce­este nu sînt nimic  altceva decît Fiinţa lucrurilor. Neasemănătorul si' Opusul. cu Anteriorul si Ulteriorul şi în  legătură cu toate cele asemănătoare. oare principiile sînt universale. precum procedează cei care  introduc entităţile matematice între acestea şi lucrurile senzoriale ?  Şi în legătură cu acestea. şi asta nu doar ca să afle ce este fiecare dintre ele. m cuvinte. sau potrivit cu o mişcare ? Şi aceste probleme ar oferi o fundătură logică de toată  frumuseţea !  In plus. oare ea /ştiinţa/ este una sin gură avînd ca obiect toate Fiinţele. în afara  acestora există şi altele ?  Dar oare genul Fiinţelor /inteligibile ?/ este într­un singur fel. referindu­se la Prietenie. sau /se individualizează/ precum indivizii ?  Ele sînt în virtualitate. cu Asemănătorul. dacă ştiinţa noastră are ca obiect numai Fiinţele.                         . trebuie cercetat. sau în actualizare ?  Sînt oare /în actualizare/ în alt mod.  In plus. altul — la aer sau  la apă ?  Apoi. substratul /Fiinţa/ este  ceva diferit /de ele/. dacă este oare putinţă să afirmi şi să negi acelaşi  şi unic lucru în acelaşi tirnn  •                  '              '   1  £  1    A      l  l                  '            ^'       ^  nu­i cu putinţa. oare în sarcina cărei ştiinţe stă examinarea tuturor acestora ? Şi în plus /stă în sarcina ei şi  examinarea/ contextualităţilor în sine. şi dacă ea este una sau sînt m multe la număr. precum spuneam. pe care dialecticienii le scrutează. şi  dacă acea este separată /de lucruri/ sau nu. nu doar că e anevoie să­ţi croieşti un drum spre adevăr. pornin­du­si cercetarea numai de la ceea ce  este acceptat de opinie. oare toate sînt înrudite sa unele dintre ele trebuie numite „înţelepciuni". sau de mai multe să stu­  Princl11? .         . oare este vorba despre acelea cîte sînt numite „ultimele". „animalul". sau sînt mai multe genuri. figurile geometrice şi punctele sînt Fiinţe anume. sau si  contextele intrinseci ale Fiinţelor.  S' oare principiile sînt aceleaşi. refer la ceva de tipul /unui astfel de principiu/. după cum au susţinut pitagoricienii şi Platon. sau prin l  ÎVal> Mărefer şi la principiile din argumente / raporturi.

 că a fost definită atît drept ştiinţa primelor raţiuni. şi o alta pentru Fiinţă/ ? Iar dacă nu ar fi o singură ştiinţă. cît şi cea a lucrului cognoscibil în cea mai mare  măsui* tocmai ştiinţa Fiinţei ar fi „înţelepciunea"6: căci cunoscînd oarnen acelaşi lucru sub multe raporturi. le­au vorbit de rău : căci  — /spun ei/ — în restul artelor cît şi în meşteşuguri.) ' necesar ca o demonstraţie să pornească de la nişte  J  ii  106 . în matematici. atunci. sau ce face. iar forma este planul. sau cum este.  rfel încît ar părea că ţine de altă ştiinţă să studieze fiecare dintre Iceste raţiuni de a fi ale lucrurilor. pe care dintre cele două  trebuie s­o considerăm ca fiind cea căutată de noi acum ?  a) A susţine că este vorba despre o singură ştiinţă /deopotrivă a principiilor demonstrative şi a Fiinţei/ nu este bine  zis: căci.ce nu s"     ar ^Utea ^lne de ° singură ştiinţă să cunoască principii  to«e obiecte™ ­1"" /îmrC de/4 ? în P1US' ^ t0at£ aU dC"a faCC °U e­ m ce fel e cu putinţă să existe principiul  mişcării  104  METAFIZICA  sau natura binelui la entităţile nemişcătoare? Aceasta. atunci.  care dintre ele trebuie declarată a fi cea căutată ? Sau cine dintre cei ce posedă aceste ştiinţe este omul cel mai deplin  cunoscător al lucrului căutat? Căci e cu putinţă ca acelaşi lucru să aibă de­a face cu toate tipurile de raţiuni; de  exemplu. totul se judecă în funcţie de  „mai bine" şi „mai rău". Astfel • la entităţile nemişcătoare nu ar  putea exista acest principiu. are dreptul la /numele de înţelepciune/ ştiinţa scopului şi a binelui (căci în vederea aces­  tuia sînt restul activităţilor). precum în dulghene şi în cizmărie.  Prin faptul. sau negat şi că este imposibil ca el.fe este". ş> cel care ştie dt de  mare. care anume dintre ştiinţele /avînd ca  obiect numai una dintre raţiuni/ să fie numită înţelepciune — în felul celor stabilite mai demult? Sens ar avea ca toate  să pretindă aceasta: prin faptul că domneşte şi stăpîneşte cel mai mult şi că e drept ca celelalte ştiinţe. şi deloc nu  aminteşte nici un matematician despre aşa ceva. cel mai bun cunoscător este cel care ştie ce este lucrul. /se poate spune/ că originea mişcării este arta şi constructorul. dar şi axiome ­110113" ^^ "U P°ate £X'Sta  Demonstraţie a orice. sau ce suporta w  CARTEA BETA (III)  105  nea şi 'm celelalte /situaţii/ faptul de a cuOnoaşte si pe cele care se pot demonstra. deopotrivă. De aceea. nici ază Fiinţele nu are drept obiect specific să cunoască demonstrative». dacă este vorba despre  'eniri acţiuni si orice transformare. ce specific anume ar race ca geometria /de exemplu/ să le  înţeleagă mai bine decît oricare altă ştiinţă ? Iar dacă oricare alta le înţelege la fel. va a^e acestor S C Un Şen"subiect şi să existe proprietăţi. dacă există mai multe ştiinţe ale raţiunilor şi principiilor şi dacă fiecare are drept obiect o altă raţiune.  2) Creează probleme siprincipiile demonstrative <âp%ai COTO&IK­nmi>: oare ele formează obiectul unei singure  ştiinţe sau al mai multora? Numesc „principii demonstrative" premisele generale în baza cărora se fac demonstraţiile. şi sînt restul lucrurilor; iar scopul si  finalitatea sînt canw tul unei acţiuni. aşa după cum /înţelegerea principiilor de­ 997a  esteobiectu] sPeaflc ni" aj recului ştiinţelor. în timp ce în matematici nu se vorbeşte deloc despre bine şi rău. care ar fi bun în mod intrinsec. este un scop şi astfel el este raţiunea de a fi în vederea car '" şi devin. sau e una /pentru ele. nici nu există demon straţie bazată pe „mai bine" sau „mai rău".  sri °e h ^ eX1SU ° ?tiinţă a acestor principii demonstrative ? on'sTr W ^Um " anume se 'n«mplă să fie fiecare  principiu cunoscute T j te arte> ^ec'> se folosesc de ele ca presupus frebui să e ' * ^ £Xlstă ° ?tnnfă demonstrativă  despre ele. si cîte asemenea premise /logice/ mai există; oare există o singură ştiinţă pentru acestea cît şi pentru  Fiinţă. precum nişte  slugi. fiecare. mai bine ceva o altceva. declarăm  că ştie mai ml"t c care pricepe ce este lucrul sub raportul lui „ce este" sau a lui . că scopul este lucrarea de  făcut. dar dacă nu este cu putinţă ca  această înţelegere să fie obiectul specific al tuturor ştiinţelor. datorită  naturi.  996b b) Dar. dat f" că orice lucru. Acest principiu este diferit si opus  scopului. Or. să nu­i opună nimic. că materia este pămîntul şi pietrele. nu se demonstrea?" nimic cu  ajutorul acestei raţiuni întemeietoare. însă. precum Aristippos5. în legătură cu /aceste principii demonstrative/. să fie  si să nu fie7. dar acţiunile toate au loc pnn mişcare. ce este „a ridica la  «f? Răspuns : este aflarea unei medii /geometrice/ dintre două  e    La fel se întîmplă şi în alte cazuri). atunci cînd ştim principiul s* originea mişcării. De aceea unii sofişti.  !p de altă parte. Iar dintre oamenii care  cunosc. are loc atunci cînd  c  frecare uc^ ^^ respectiv (de exemplu. /cunoaştem lucrurile/. nici n ar exista binele în sine. în cazul unei case.  De exemplu : faptul că este necesar ca orice sau să fie afirmat.

— noj /platonicienii/ pretindem că Formele sînt şi raţiuni "CC ^ aje lucrurilor si Fiinţe în sine.  b) Dar. sau sînt mai multe ştiinţe ? Iar dacă nu este  una. în cadrul acelui gen de lucruri. în afara acestora. din ele. sii­.  atunci cui va reveni să cer ceteze adevărul şi falsul în ceea ce le priveşte ?  3) în general. dar devine cu totul imposibil ca el să fie mobil14 î  des £Va aSemănător se P°ate sPune şi despre materia opticii. ce fel de Fiinţă are drept obiect această ştiinţă /căutată de noi/?  a) A afirma că există o singură ştiinţă a tuturor Fiinţelor nu este corect. tratîndu­le  în mod asemănător /pe Forme/ cu modul în care procedează cei ce susţin că există zei. nici/platonicienii/ nu au făcut  din Forme altceva decît obiecte sensibile eterne^ \  6) Mai departe. care dintre ele este suverană şi cea dintîi  ? Axiorn l sînt universale în cel mai înalt grad şi reprezintă principii pent toate cele. contextele esenţiale /corespun­  zătoare/.\>ia> pornind de la premise generale. dacă ar sta în sarcina altei ştiinţe contextele Fiinţ^0 ' este extrem de greu de arătat care este ştiinţa care. .  Aşadar. alături de cerul vizibil. Ei /platonicienii/ afirmă că există Omul în sine. pe de­o parte. sau cade în sarcina alte'2 •  a) Dacă ar sta în sarcina aceleiaşi ştiinţe să cunoască atît Fimţcto cît şi proprietăţile contextuale ale lor. ar exista şi o singură ştiinţă  demonstrativă referitoare la toate contextele /Fiinţelor/.  a) Numai că intervine o multipla dificultate: nimic nu­i mai  bsurd să afirmi. Cum se poate crede aşa ceva. în  legaţi»a Fiinţa. sau        p^ntelor sînt de un singur fel. dacă este adevărat că orice ştiinţă demonstrativă. . dacă se vor accepta. cercetează /numai/ proprietăţile contextuale ale sale­  CARTEA BETA (III)  107  • Ă     rre • oare trebuie susţinut că există numai Fiinţe senzo­  5)        mî există. altminteri. cît şi lucru" A" a amoniei matematice. de  exemplu: dacă corpul este o Fiinţă. fie că.!^­' W atunci e yădit că vor exista şi animale interme­  ntre cele ideale si cele  ?a fiind.. Căci. alături de Forme şi de obiectele sensibile.  b) Dar.  oare genu     ^ ^\ ^^ afjrmă existenţa Formelor şi a entităţilor   997b formează — spun ei — obiectul ştiinţelor  matema­  . fie că vorbim aici despre o aceeaşi. dar că.. dacă ştiinţa principiilor demonstrative şi aceea a Fimf • sînt diferite. cît şi proprietăţile contextuale legate de fiecare gen /de entităţi geometrice/. aceste  naturi sînt declarate ca fiind la fel cu lucrurile sensibile. de vreme ce astronomia este una dintre  ştiinţele /ce au de­a face cu entităţile intermediare/ va exista si un alt cer. ce are un  domeniu. în lega" tură cu care  matematicile fac demonstraţii. oare cercetarea /noastră/ se referă numai la Fiinţă. că există unele naturi situate în afara celor de sub Cer.  . Dacă geometria s­ar deosebi de geo­  tul d  108  METAFIZICA . Iar dacă nu revine filozofului. atunci şi  ştiinţa Fiinţe1 a fi o ştiinţă demonstrativă. şi entităţile intermediare.{kpr|K6Ta K«0' a. fie că /ambele/ le cercetează.  4) Apoi. Sănătatea în sine şi nimic altceva. Căci nu se poate spune că /acel cer/ este  nemişcat. şi un soare si o luna  si la fel va fi cu toate fenomenele cereşti. vor exista şi linii / „intermediare"/ alături de liniile în sine şi de liniile  sensibile şi la fel se va întîmpla cu fiecare gen de entităţi geometrice. pornind de la aceleaşi premise. în cadrul aceluiaşi gen de lucruri. ar fi gre  acestor ştiinţe. în conseci rezultă un singur gen al demonstrabilelor; căci toate  ştiinţei ­)' ' rnonstrativc se servesc de axiome9. iar lucrurile sensibile —  pieritoare. Atunci. cercetează contextele intrinseci10 <TOC ai>u. rezultă  că şi contextele /aparţinea domeniu specifici unei singure ştiinţe. Si aici este  imposibil să existe  Căci dacătermedlare/ alătUn de Cek senslblle' d)n ^^ motive' /internii eX1Sta °b'ecte sensibile intermediare. există şi  senzaţii diare. este specific aceleiaşi ştiinţe să cerceteze. vor apărea  multe dificultăţi: căci este limpede că. sau şi la proprietăţile contextuale ale acestora ? Spun. afară doar că ele sînt eterne. . .  cînd ne­am Jferit la aceste probleme. sau sînt  mai multe. Căci nici cei ce cred în zei nu au făcut din ei altceva dedt oameni eterni. la fel.METAFIZICA  premise. să aibă un obiect şi să demonstreze ceva. face  cercetarea doar una1'. doar că aceştia sînt  antropomorfi. s­a spus mai sus. Calul în sine. oare cade în sarcina aceleiaşi ştiinţe a le  cunoaşte pe acestea. la fel şi liniile şi suprafeţele sînt Fiinţe. fie că este vorba despre o alta. şi alte /feluri de Fiinţe/ ? Şi riale. ce ţin de o singură ştiinţă şi pornind de la  premisele care aparţin unei singure ştiinţe. oare există o singură ştiinţă avînd ca obiect toat Fiinţele. dar nu pare să existe demonstraţie p^11 tru ce­este un lucru12. pe de altă parte.

 Căci acestea sînt  110  METAFIZICA  predicatele tuturor lucrurilor. pentru .Pe dezie numai prin faptul că aceasta din urmă ţine de lucruri care le percepem. Căci cercul /fizic/ atinge linia nu într­un punct. ci în acelaşi loc; ceea ce este încă şi mai cu neputinţă!  Capitolul 3  Există multe piedici.  Există unu filozofi care susţin că entităţile zise intermediare. şi nu vorbirea luată ca gen.  Fiindcă liniile vizibile nu sînt la fel cu cele despre care vorbeşte geometrul 998a (Nici rectiliniul. dacă cineva doreşte să privească natura celorlalte lucruri. în cea mai  mare mas  ­' sînt predicatele lucrurilor. mare " * ^ aceasta'cniar dacă genurile sînt principii în  cea mai genuri! ™' ^^ tre avute în vedere în calitate de principii zilor? S l e'. im elemente ale figurilor geometrice < SuxYpcxuucacx >  acele mentare/ ale căror demonstraţii se află cuprinse în de­'le celorlalte figuri — fie ale tuturor. Căci fiind ştiinţă a unor entităţi pieritoare. Din astfel de  argumente rezultă că genurile nu ar putea fi principiile lucrurilor. în raport cu care sînt desemnate lucrurile. ci aşa cum spunea Pro­tagoras. una va fi definiţia prin intermediul genurilor.       w                                                O  minai ca nu este cu putinţă să fie considerate principii atît genurile. de unde rezulta că ceea­cg. nici aceasta nu este adevăr că geodezia  ar fi ştiinţa mărimilor senzoriale şi pieritoare.) De asemenea. Se pare că unii dintre cei care susţin că Unul şi Ceea­ce­este. nici curbul printre  cele sensibile nu sînt astfel. din ce părţi constă un pat şi  cum sînt ele îmbinate. atunci ar exista şi  fiinţe sănătoase în afara celor senzorial   • a sănătosului în sine. Aşadar atîtea principii ale Iu  ­  ­  •    i         • j      j       i  CruriW  vor exista. Dar cum e cu putinţă aşa ceva ? într­ad văr. i   P. şi unul sînt principii şi Fiinţe.Sau &enur"e ultime care sînt predicatele  indivi­  a) Daca^ egă. afară  doar că nu separat de el. Dar el nu'ia drept /elemente/ genurile  lucrurilor. cînd îi  ataca pe geometri. . sau Marele şi micul sînt elementele  lucrurilor s­au folosit de acestea ca de genuri  Xr            . situate între Forme şi lucrurile sensibile.­­­­­­•­­­­­­­­  ' l în privinţa principiilor: oare trebuie considerate drept 7) Astte . este necesar ca în acelaşi loc să  existe două solide şi să nu fie imobile. într­adevăr.                                                      '  Dar nu este cu putinţă nici ca unul. situată  între medicina în sine si    a dicina de acum si de aici. fie ale majorităţii  "îe18 Sau şi cei ce susţin că există mai multe elemente ale urilor si cei ce susţin că există numai un element. cit şi elementele constitutive: cad definiţia  <X6yo<;> Fiinţei este ^ • ar aşa.) în plus. E complicat de parcurs toate imposibilităţile ce decurg de aici. aşadar. în timp ce prima — de cele  imperceptibile e i că şi la medicină — şi la fel la fiecare dintre celelalte ştiinţe exista o medicină intermediară. precum Empe­docle care ia drept elemente focul şi apa  şi cele împreună cu acestea. nici ca ceea­ce­estc sa forrri un gen de lucruri: căci este necesar să existe. De asemenea. c'ar că v ^r      eaunauniversalele sînt mai degrabă  principii.tUră CU această chestiune se ridică îndoieli20. este 1 Pnncipu cele mai înalte genuri.  în plus. Dar /există şi alte dificultăţi/:  CARTEA BETA (III)  109  . să se afle în lucruri­(Ambele cazuri ţin de aceeaşi logică. absurdităţi similare celor amintite mai înainte: va exista un cer alături de cerul /vizibil/. cite sînt primele genuri. atunci genurile sînt principii  ale Formelor. Iar dacă este de acceptat drept ştiinţă a celor­ce­sînt faptul de  a accepta cunoaşterea Formelor <£i'5Ti>19. ar pieri şi ea!  Dar nici astronomia nu ar putea fi ştiinţa realităţilor senzoriale nici nu s­ar putea ea ocupa de cerul pe care­1 vedem. ci sînt imanente lor.    998b de exemplu.17 în general. ci este clar că şi  Formele ar putea.yaje lucrurilor/ genurile. în  vederea cărui motiv ar considera cineva existenţa acestor entităţi. ca să avem adevărul în aceste zuri.  b) Dar. sau mai degrabă  fiecare elemente t1?™"^   rimele sale particule constitutive ? lucru pr°                  a £j elementele şi principiile  vorbirii sunetele  a)Deexe^ se'compune vorbirea. este  însă suficient de discutat următoarele: nu este raţional ca doar entităţile intermediare să fie imanente. atunci va înţelege natura patului /cînd va avea răspuns la aceste întrebări/. şi dacă genurile sînt principii ale definiţiilor. nu se află în  afara acelor lucruri sensibile. şi alta  care arata din ce elemente constitutive provine lucrul respectiv. este  necesar ca genurile să fie principii şi ale celor definite. Căci acestea. nici mişcările şi revoluţiile cerului nu sînt aceleaşi cu cele pe care le studiază astro­  nomia. de vreme ce sînt imanente unor corpuri sensibile mobile. elemente imanente din care sînt /formate/ lucrurile. nici punctele nu au aceeaşi natură cu astrele16. dacă înţelegem fiecare lucru/;n« intermediul definiţiilor. afirmă  că există principii din care constau şi sînt alcătuite corpurile. dar le­ar plasa apoi printre lucrurile sensibile ? Vor  apărea.

 nici o diferenţă nu va fi nici ceea ce este. De unde rezultă iarăşi că primele genuri ar fi principii26.  Mai departe: acolo unde există serii ordonate.  De asemenea. dacă este adevărat că /doar/ genurile sînt principii21. nu va exist o figură /geometrică generică/ în afara speciilor­serii de figuri. tocmai am avut dificultăţi să ne asigurăm de posibilitatea  lor. dar şi mai  necesară: dacă nu există ceva în afara individualelor.nermşcat (caci lucrurile senzoriale toate pier şi se  Va ^ posiiy l ­£ A    ^      â nu ex'sta nimic veşnic.  in  112  METAFIZICA .  Capitolul 4  9) Cercetarea aporiei care urmează acestora şi la care ne referim acum este. Numai că. Or.  nesfîrşit de multe 999a   principii.  unele dintre acestea par a fi genuri. trebuie considerate mai degrabă principii predicatele în mai mare  măsură universale. iar. vor apărea. De ce atunci' că  un astfel de principiu se află în afara părţi ­i dacă nu tocmai fiindcă este predicat universal şi valabil pen­toate cele ?  Iar dacă acceptăm principiul din acest motiv. atunci unu ar fi mai degrabă ultimul predicat /decît primul/.  nimic v   ''   eexistmc* ceva în afara individualelor/ nu va exista  aflâ în mis ° ?1. în afara compusului1­*. ca să zicem aşa. fie primele. W dacă nu va exista. şi trebuie să poată exista separat de ele. dacă primul dintre numere este Doiul24. predicatele intermediare. sau nu există nimic  d" W m. dacă există ceva. Căci „om" nu funcţionează ca gen al unor  oameni individuali23. nici generarea nu  1 a. pe cît se poate. dar mai întîi sub cel al speciei. deoarece este necesar ca cel ce se naşte să fie ceva. fie sub cel al speciei. Căci principiului raţiu­princip» a  _ ^g $ă ex'ste ţn afara lucrurilor ale căror principiu ele sînt. iar acestea sînt nenumărate. Or est' imposibil fie ca speciile unui gen să fie  predicatele propriilor dife rente. atunci cmd materia ar primi predicate. trebuie să existe ceva /subzistent/ în afara oricărui lucru. nu e cu putinţa sa existe un element generic în afara elementelor seriei  însele (de exemplu. afară doar dacă  ­  . oare. Căci. cunoaştem toate cîte sînt27. cu atît  mai puţin va exista restul genurilor m a a speciilor­serii.  in plus.Clunu'a ' Căci dacă nu există nimic în afara lucrurilor   999b "rput Ha e' mmzc nu arfi inteligibil. pe de altă parte. nici una /şi identică CH sine/ însă  dacă ceea­ce­este şi unu nu sînt genuri. dintre toate. Dm astfel  de a g  •u­  CARTEA BETA (III)  111  mente Jecît ge  ­­­­­­­­­­­­­­­  că principii sînt mai degrabă predicatele indivizilor  nu     •  ^£ aratat cum trebuie înţelese ca  ^  •^ D'1face>ste predicate /ale indivizilor/. luate laolaltă cu diferenţele lor vor fi genuri /coborînd/ pînă la indivizi (însă. în afara lucrurilor individuale ar fi  necesar să existe genurile — fie ultimele. dacă genurile se divid  în specii. tocmai genurile nurnere şi ale figurilor  par să existe cel mai mult).  a) Insă. dacă asta este necesar şi trebuie să existe ceva în afara individualelor. dacă  există. fie ca genul /să fie predicatul propriilor diferenţe/ fără speci ile sale; rezultă că dacă  unul sau ceea­ce­cste formează un gen.fiecare » diferenţele /specifice/ si ca fiecare diferenţă să fie una. ine ca senzaţia este ştiinţă. ci toate ar  fi senzoriale şi nu nu s­T eXtSta m" Un °^ect ^ CHnoa^erii ştiinţifice. mereu mai binele este anterior. atunci cum e cu putinţă să existe o  ştiinţă a nelimitatelor ? Căci numai în măsura în care ceva este unul si acelaşi. sau în afara unor geruri trebuie să existe ceva. Dar în cazul entităţi indivizibile nu există serie ordonată. cu atît mai mult dacă s­ar considera drept principiu  primul gen!22  Iar dacă /totuşi/ unul este mai curînd de tipul principiului şi indivizibilul este unu. Numai că acolo unde exi mai  bine şi mai rău. altele — nu). el nu va u u" număr generic m afara speciilor­serii de  numere; la fel. dacă acestea sînt principii. Rezulta c ar putea exista nici un gen al acestor indivizi25. nu vor fi nici principii. cea mai grea. în  afara altora — nu. pe de altă parte. mai curînd diferenţele /specifice/ vor fi principii decît genurile. dar dacă totul este indivizibil fie  sub raportul cantităţii.  în plus. cît si în măsura în care există ceva  universal.

 e necesar să ex' şi limită. această silabă fiind  identică /cu sin sub raportul speciei. dacă fiecare principiu ar fi unul si o unitate ca  nu vor fi.    . eiementele cuvîntului sonor ar fi divizate /numai/ jupă cum>_  r necesar ca toate literele să fie tot  atîtea cîte sînt jupă nunj1ear/'sunete/> nefimd două.  "„    P   Ua de generare in exteriorul Unului /pnmor­  > evoqx Căci toate cele provin din Ură. Căci în ce fel devine materia fiecare dintre lucruri şi. şi atunci cum va putea exista cunoaşterea. dacă nu va exista o unitate pentru toate multiplele?32. de parcă ar pronunţa nume  cunoscute lor înşile. Căci  a fi unul ca număr si între a fi individual nu este nici o  e*   •  CARTEA BETA (III)  113  individual ceea ce este unu ca număr şi univer­  lOOOa {ntr­adevăr. la fel ca în lumea sensibilului.  . cum ar putea fi eterni cei care au nevoie de hrană ?34  Dar în legătură cu cei ce fac speculaţii mitologice nu merită cercetat în mod serios.mporani cît şi de predecesori: oare aceleaşi principii există lucrurile pieritoare. nici alta nu sînt eterne' nimic nu va fi etern; dar dacă  această ipoteză este inacceptabilă e necesar să existe ceva în afara compusului corporal.    *.^^g'deloc mai mică a rămas  lăsata deoparte atît 11    . dar pe  noi ne­au tratat de sus: căci făcînd ei ca principiile să fie zei şi să fie născute din zei. în plus. în fapt. ^ ci principiile celor­ce­sînt formează o unitate sub raportul nu rului.iar lucrul de unde a apărut ultimul dintre acestea /care se trebuie să fie nenăscut.L;i­ j                „          . nimic nu va fi o unitate sub raportul numărului.n.. lucrurile nu vor sta . Căci . ei au vorbit dincolo de putinţa noas­  tră de a înţelege: căci. ci  oricare are capăt şi nu e cu putinţă să devină cel incapabil de devenire T) cel care a apărut este necesar să existe doar  de cînd a apărut  De asemenea. chiar şi el a intrat în aceeaşi dificultate:  căci el aşază  ta P r ^ P™C1P1U cauza distrugerii. nici nu e raţional să fie aşa. pentru toţi oamenii? E absurd. dacă este adevărat că materia e eternă deoarec este nenăscută. . /s­ar întîmpla/. şi pentru ce fel de lucruri — nu. ele nu sînt raţiuni de a fi. e clar că /Dumnezeu/ e în afara acestora.  deci.. nici măcar unul  şi ceea­ce­este. e clar că nu ar putea ti aceleaşi principii şi raţiuni de a fi. căci toate lucrurile care au o singură Fiinţă sînt una. mpedocle. nu va exista nimic  altceva în afara elementelor. Este limpede că nu­i cu putinţă să existe pentru toate.  b) Iar dacă acesta ultimă ipoteză ar fi acceptată. imposibil ca ceva să din nefiinţă. şi este. Iar dacă o  fac în vederea existenţei.   . Trebuie însă să ne informăm de la  cei care utilizează demonstraţiile. dacă în vederea plăcerii gustă zeii din ambrosie şi nectar.  Chiar filozoful care pare a fi vorbit cel mai în acord cu el însuşi. Dacă nici una. nici mai multe la fel". întrebîndu­i de ce provenind din aceleaşi raţiuni şi principii unele lucruri sînt  eterne ca natură. principii diferite pen lucruri diferite (de exemplu.  b) Dar. dacă. anume Ura; dar se pare că aceas­ca e tot arîr rlp r.. şi pentru cele  nepieritoare. Atunci  sînt multe Fiinţe şi diferite? Dar şi aceasta este absurd. Căci /procesul generărilor/ trebui  ­  oprească undeva. ^'^'supra individualelor. în legătură cu „porţia" însăşi de raţiuni întemeitoare. De vreme ce nici ei nu invocă vreun motiv /pentru aceasta  diferenţă/.  sal ce£a ce " . cum de sînt unele lucruri pieritoare iar altele nepieritoare şi din ce cauză se întîmpla  asta ? Poeţii din jurul lui Hesiod şi toţi „teologii" s­au preocupat numai de ceea ce le părea lor înşile plauzibil. rămîne dificultatea de a şti pentru ce fel de lucruri vor exista acestea  două. oare Fiinţa este una singură pentru toate lucrurile /de  acelaşi fel/. cu excepţia a; Intr­adevăr. unu ar fi totul. Aşadar.     '  Parâ  Mai departe : dacă există generare şi mişcare. elemente j. şi literele vor fi identice sub raportul spec deşi ca număr ele sînt diferite). cu mult mai raţional încă este să fie  eternă şi Fiinţa adică ceea ce materia devine. Căci nu vom putea  accepta că există o Casă în afara caselor /individuale/. anume configuraţia şi forma  <i\ |K>p<pr| KCU TO et5oq>30. ce sînt si  ce­orfi în urmă. afirmă că unele vieţuitoare sînt  muritoare deoarece nu au gustat din nectar şi ambrosie; dar e clar că /afirmă toate astea/. în timp ce altele dintre ele pier.  în cel fel este compusul: ambele —forma şi materia31 ?  10) Mai departe ar exista o dificultate şi în legătură cu principiile:  a) Dacă ele formează o unitate sub raportul speciei. sau sînt  a) Dacă sînt aceleaşi principii. Iar dacă nu a f' • lucruri /Ura/.  dial/  114  METAFIZICA  lOOOb  Or. după cum spune el. totodată. Căci nici o mişcare nu este fără limită. el spune: 1 vşie an fost toate ce­au fost. de exemplu. pe de altă parte.

 căci nu mai altceva /în afară de Unu în sine şi de .  în acelaşi timp. alţii ­ aerul. să existe schimbare.  Totuşi. precum Empedocle. dînd fiecăruia ce mentă. dar împlinmdu­se timpul  ce. pe de alta ceea­ce­este — nu reprezintă altceva diferit /de Fiinţă/ ? Sau trebuie căutat ce sînt ceea­ce­este  şi unu. căci  reunind lucrurile în unu. sau pieritoare •  a) Dacă sînt pieritoare.  Platon şi pitagoricienii susţin că nici ceea­ce­este. cît şi cea mai necesară pentru cunoaşterea  adevărului este următoarea: oare ceea­ce­este şi unul sînt Fiinţe ale lucrurilor şi oare fiecare dintre ele — pe de­o  parte unu. cunoaşterea  este a asemănătorului prin a mănător.  si'arît £Var> necesar ca ei să afirme existenta a exact atîtor unun ^ atitor ceea­ce­pw ^v • • ••        •. deci. cumplită. ura  prin ura. în plus. iar unitatea este exact ceea ce este un unu ) n dacă unul în sine şi ceea­ce­este în sine sînt  ceva subzistent      ' necesar ca unu şi ceea­ce­este să fie Fiinţa lor. anume că fiinţa. Q jjmjtă; fie că există o regresie la infinit. astfel. însă acest lucru măcar e limpede că la el se întîmplă ca Ura să fie  cauza nimicirii si în egală măsură aceea a Fiinţei.  Dar de unde vine argumentul /aceasta. Ura se­opre    « De aceea se şi întîmplă la el ca Dumnezeul  preafericit să fie     ' puţin înţelept decît alţii.^. numai  ui    ° alcătuit din unităţi. La fel nici Prietenia nu este cauza şi raţiunea de a fi a Fiinţei. (într­adevăr. Empedocle:  Am perceput pămîntul prin pămînt. El spune ce este unul. este fiinţarea însăşi a lui unu si a lui ceea­ce­este. în timp d'n celelalte principii /de asemenea nepieritoare/ apar entităţi e ? Aşa ceva este iraţional. se re  CARTEA BETA (III)  115  le din care a provenit). dacă  principiile /lor/ vor  f' SbfDar. Că. e consecvent măcar atîta. iar altele într­altul. focul nimicitor pnn foc. nimeni nu a pus mîna pe alte principii. se ajunge la existen­glemente e         anterioare principiilor; or.  în afara "Ior ^cotite individuale)*  lOOla  \40  116  METAFIZICA  în plus. nu e«te sînt co C'U i tre cetite universale (căci unu şi  ceca­ce­Unul în *;„ •. e clar că nu ar exista n' ' număr. e clar că. Empedocle nu vorbeşte despre nici un fel de raţiune a preschimbării însăşi. dacă aceste principii sînt nepieritoare. căci nu consideră ca o parte dintre lucruri sin pieritoare. aşadar. Spune. cu excepţia elementelor. ca şi cînd 1­ar explica printr­un  termen mai cunoscut: căci s­ar părea că el susţine că unu este Prietenia (căci ea este raţiunea de a fi una pentru toate  cele). în plus. nu ştim/. /au luat cealaltă cale/.  Filozofii naturii.C°nsiclera ?'cei care văd mai multe principii ale lucrurilor. filozofii aceştia sar peste primul obstacol. Iar dacă  ^*0C SI (^ P*  & mai puţin ea~ce­este m sine nu sînt ceva /subzistent/. s­a arătat îndeajuns. nici unu nu sînt altceva diferit /de Fiinţă/. apa prin apă eterul divin prin eter. dacă principiile sînt diferite /pentru lucrurile p1 toare şi pentru cele eterne/ apare încă o aporie: oare pnnc V  /lucrurilor pieritoare/ sînt nepieritoare. în consecinţă. încă lucrurilor ^ f PUtea Ceva /sttk>zistent/ restul entităţilor. bll> Tputea exista lucrurile pieritoare.  •  12) Dar. sau are nevoie de multă argumentaţie. Alţi filozofi invocă rept unu şi ceea­ce­este focul. pierind. atunci „ultima. din care lucrurile îşi trag hmţa şi devenirea. atît cea mai dificil de cercetat. iubirea prin iubire.­. nu ar putea e* aceleaşi  raţiuni şi principii. deoarece el nu le cunoaşte pe toate El are parte de Ură. e minat la Styxul cel lat­s.  E necesar. ci /spune/ doar că  lucrurile se petrec astfel:  Cînd Ura cea mare a crescut prin mădulare  La cinstiri s­avînta. ea le si nimiceşte37.                 . <« provin din aceleaşi raţiuni şi principii. şi că exact aceasta  defineşte natura lor. dacă unu nu ar fi o Fiinţă.atunci " ^ toate lucrurile se adună laolaltă. alţii în ultimul. '  a) Dac""  ­  principii consideră. Numai că aporia de faţă este to mai aceasta: de ce unele  sînt într­un fel.  sau teza este imposibilă. prin urmare.  ci le socoteşte pe toate pierl toare. ca şi cînd 1­ar  considera de mică importanţă!  13) Dintre toate dificultăţile acestea. cu mai mare grad de universalitate. ca o natură separată de lucruri. or. iar altă parte nepieritoare. Oricum. şi aceslj e \i buie să provină din alte entităţi (căci totul. presupunînd o altă natură ca substrat /al lor/ ?39 Unii filozofi văd lucrurile în primul fel.  E. dar Empedocle nu ne oferă nici o raţiune de a fi a acestei necesităţi. din ce cauză vor ărea lucruri pieritoare din aceste principii  nepieritoare. înt/ . în mod necesar. aşa ceva este  imposi­  ţa altor P1"^". ci toţi  arată aceleaşi principii pentru toate lucrurile.  Va fi Fimt" "^ U ^ ceea~ce~este nu sînt considerate Fiinţă.

 Iar în privinţa lucrurilor care. toate lucrurile să fie una. dacă e adevărat că non­unul ar fi  ^ 'alitatea şi că ar exista aceeaşi natură /pentru acestea ambele/. sau nu ? Dacă nu sînt  Fiinţe. ar părea să indice o Fiinţă — apa. nici /cum ar putea proveni/ din vreun număr  şi din Inegalitate. fie că unu nu ar fi o Fiinţă. ceva diferit de ceea­ce­este nu  există.  în plus. ace .  punctul/ par în stare  latăd       °n°m/'în timP ce corpul fără ele nu poate exista. Iar dacă el este Fiinţă. (El nu poate face ca un atare lucru. dintre care fiecare este una. ?' ceeaV " mul"mea ?i înaintaşii au socotit corpul ca fiind  Fiinţă tu>a. corpul fiind extins în toate dimensiunile. pămîntul. adică cum vor putea fi lucrurile mai multe decît unul /singur/. în fapt. el nu­1 poate face nici mai mare. este imposibil ca numărul să fie o Fiinţă. apare  aceeaşi dificultate ca în cazul lui ceea­ce­este. să ducă la o mărire în  dimensiun ­poate să­1 facă să ducă la o mărire în număr. încît e necesar ca.^A­"^­ ­^împotriva. însă corpul care suportă toate acestea  este singurul care subzistă cufund ceva şi ca o Fiinţă ce este. va fi corporal. dacă acestea /numerele/ nu sînt Fiin­  Aşadar ţa' F"nţa '  I002a  ­CSte nimic ?i ceea­ce­este nu este nimic. ^ *­  ^"'afirma că lima se compune din puncte. Căci pro­  118  METAFIZICA  ale acestora nu me ' ­S . din care sînt alcătuite corpurile compuse. a eat Linia.  este există  espre .  Apoi. ceea­ce­este e rrw­rimc; iar dacă e mărime. la el. fie că ar exista Unul în sine. corpurile. cei ce au venit după ei şi au ' aii socotit numerele ca fiind  principii/universale/46. e greu de înţeles cum va mai exista altceva în  afara lor. ne scapă printre degete să ştim ce­i ceea­ce­este şi care sînt Fiinţele lucrurilor.Ceea­ce­este în sine /d care ele să fie predicate. suprafeţele şi punctele sînt Fiinţe. fie multe.espre  b) Dar. căldura pe care ele o au. de     A C' Ur Pe resju'k~au considerat a fi proprietăţile aces­r°r <Tfrtv *• C rezu     că principiile  corpurilor sînt principiile tutu­  ujv OVTG)V (Yfyyr/r^. Căci de unde anume va exista vreo altă unitate.  a) Căci /oricum/ afectele. răceala Şi asemenea afecte nu sînt Fiinţe. dacă Ceea­ce­este în sine şi Unul în sine sînt ceva subzu tcnt. Uarîn ambele moduri este dificil de conceput lucrurile42. fiind  limpede că. consideră capabile să se mărească suprafaţa şi lmia'^ timp ce punctul şi unitatea — nu. /ca fiind ele fără  dimensiune//  Numai ca Zenon raţionează fără fineţe: este posibil să existe indivizibil. s­a spus mai înainte din ce pricină e imposibil /ca numărul să fie o Fiinţă/. mişcările. dar în alt sens nu le consideră iştre • de  pildă. dacă Unul în sine este indivizibil. relaţiile.  Capitolul 5  14) Iată şi următoarea aporie: oare numerele. Dar toate lucrurile sînt fie una. /indivizibil) dimensiune/ fiind adăugat. (Căci lucrul pe care  nici prin adaos.  CU  ­hiar dacă se admite că numărul — după cum susţin unu —  ^ 'din Unul în sine şi dintr­un ne­unu oarecare. de unde rezultă că există o apărare împotriva  apo lui Zenon. nici prin scoatere.   FV               '              •                        •     i             •  rost mai W i     . cînd mărime. în cel mai mare  grad.0r?ul este în mai mică măsură Fiinţă decît  suprafaţa. în afara lui Unu43 ? Şi  este necesar să nu fie una /toate cele/.  Iar pe restul lucrurilor el le consideră că pot curm deveni mai mari prin adaos. nici mai miCi el îl consideră inexistent. linia. situările şi rapoartele nu par să indice vreo Fiinţă: toate acestea sînt  predicatele unui substrat şi nu sînt unparticular determinat <x65e TI>. conform cu concep» lui Zenon nu ar mai exista nimic. după cum crede Parmenide. Dacă unu nu  ar fi o Fiinţă. m spuneam. cît şi ca acesta să lOOlb fie ceea­ce­  este. ci sînt tocmai ele /care sînt predicate d. într­adevăr.)45  CARTEA BETA (III)  117  fel va exista mărime dintr­un astfel de unu /fără dimcn­e                       acelaşi fel? Aceasta este echivalent  /   au din mai multe uc a^a^ i^.  sine/41. /se observă  că/. linia dedt unitatea şi punctul Căci în baza aces­să ' e/lne?tecorPul>iare'e/supnifaţa.  Căcf nu e limpede nici cum mărimile ar putea proveni din Unu  i din Inegalitate. focul şi aerul. deloc mai  provine       ^ cercetat de ce şi în ce fel ceea ce devine /din Unu/  ^'"înd număr.

  In plus. anume că lungimile şi pun sînt mai mult Fiinţă decît corpurile. nici să dispară. alta — în  adîncime. punct şi unitate. ci într­o cantitate /indefinită/ avînd doar o unitate specifică51. Astfel că. asta este ce doresc ei şi e obligatoriu ca ei să  vorbească astfel.rpst motiv /le introducem/.  b) Dar. ba apare o singură suprafaţă a corpu­  rilor ce se ating. dacă acestea din urmă nu sînt Fiinţe. sau sînt în felul în care v0 k  despre individuale ?                                                            ^ . suprafeţele) s" diviziuni ale corpului. punctul şi suprafaţa  sînt mai mult Fiinţe decît el; dar. ar fi o dificultate a înţelege de ce trebuie căutate Inge"      '   jn afara sensibilelor şi a celor intermediare. e cu putinţă să e> deoarece c   n UCm '' Că°* CSte P05*^ să existe şi  ceea ce încă nu nu Poate anw      j6 nU C ^nca// mai poate apărea în timp ce nimic Părea dintre cele incapabile să  fie54. anume că. însă nu vedem căror  cor aparţin ele (este imposibil să fie printre corpurile sensibile)­!/ ar putea exista nici o Fiinţă. alteori nefiind. nu  ma?Ce> ^besc cu nimic prin faptul că sînt multiple avînd aceeaşi Sf ^ rezultă că principiile lor nu vor fi definite  printr­un număr.  1003a  LV  17) E necesar de formulat aceste aporii în privinţa princm"! ~~ dar şi pe următoarea:  Or>  Oare principiile sînt universale. sau într­alt mod ?  deeX­iStă "^'^ fel /în actualizare/' va exista al ţuni /În        .  Peste cele spuse. există supw feţele care nu existau înainte. ale corpurilor despărţite. ea ar fi cea care să determine jumătatea /cubului/) Acelaşi raţionament e valabil şi  pentru linie. aşadar. vine si aceasta : oare elemen­' CXlsta m ^rtualitate. alta în lungime48. (Căci pun tul indivizibil nu se poate  divide în două.mciP^or­ (Căci virtualitatea este anterioară acelei ra­teri  /în aCtUa}!zare/'> dar nu­i necesar ca întregul posibil să fie altmin­  '«i actualizare/ ) b) Dar j  ­  i  nu e*iste ni ^ ] emente^e există în virtualitate. dacă vom accepta şi că Formele există şi că principiile smt determinate ca număr. pre­  considerăm noi a fi Formele. ci doar de o singură specie şi principiile lucrurilor nu vor fi într­  o cantitate determinată de un număr. Si nici suprafaţa /ca atare nu există în mod determinat/ (dacă  există vreo suprafaţă oarecare.  cum  ­ j­  ­. liniile şi suprafeţele şi raţionamentul  este a Toate acestea sînt. în  schimb. e necesar ca şi Formele să existe tocmai din motivul arătat mai sus; şi. fie diviziuni. ne scapă printre degete să ştim ce­i ceea­ce­  esteşi ce este Fiinţa lucrurilor49. liniile. uneori  fiind.  ) Imediat după această dificultate. liniile şi suprafeţele nu pot nici să apară.) Or.  b) Numai că.  CARTEA BETA (III)  119  15)  neral. Rezultă că nu există suprafaţa corpurilor puse laolaltă şi.  Dacă. fie limite. am  afirmat deja că ajungem în situaţii imposibile". ori ale  acestui cuvînt particular: doar acestea vor fi definite şi de un număr. Rezultă că. (După cum nici elementele tuturor textelor <Ypcc^afa> de aici nu sînt definite printr­un număr. fiecare Formă este o Fiinţă şi nu /e predicată/ contextual52. într­adevăr. sau în caz că.       . ci  prin specia /lor/; afară doar dacă nu s­ar lua în consideraţie elementele numai ale acestei silabe particulare. în solid există o anumită figură. din ce apar ele50?  La fel se întîmplă şi cu momentul terriporal : nici pentru ac nu­i cu putinţă să apară şi să dispară; şi totuşi el pare a ti  ^  .)  a) Rezultă că. suferă aceste /transformări/  supusă fiind generării şi distrugerii. chiar dacă cei  ce /susţin existenţa Formelor/ nu articulează bine raţionamentul lor. Asemănător stau luc şi cu punctele. linia. se pare că toate acestea (punctele. acum ar mai fi. dacă suprafeţele ap şi dispar. ba apar două a celor ce se separă. dac" nici un „Hermes" nu există /ca atare/ într­o piatră. conduc la absurdităţi şi consideraţiile legate de generare şi pieire. Totuşi atunci cînd cor­1002b purile se ating sau se separă. în caz că  ea.           •            j   i  ­i   j  • • ­hiar dacă se deosebesc prin ceva de lucrurile de aici. dacă corpul este Fiinţă în cea mai mare măsură.. şi nu ca specie. nefiind mai înainte. fiindcă entităţile mate­Daca din ace          .  De asemenea. Fiinţa nu va fi una singură ca număr. dacă se acceptă aceasta. e necesar aceasta. dacă alături de lucrurile sensibile şi de entităţile matematice nu există alte entităţi pe care unii le  numesc Forme. nici  jumătatea cubului nu există astfel în cub ca determinată.Sa prietăţile contextuale <ta fie numite că sînt. fiind mai înainte acum nu ar mai fi. La fel se întîmplă şi cu entităţile intermediare:  avînd aceeaşi specie. Dar punctele. Căci ar părea că Fiinţa. ele sînt acolo nesfîrşit de multe. una — în lărgime. altul. nici o Fiinţă neputînd fi aşa ceva.

 Trimiterea este la Cartea Alpha Mare. Cartea Gamma." V.  . ci sînt în felul indwi~ dualclor. dar nu este clar la c  exact se refera Aristotel. Arisupp^^         ^ centrul filozofiei sale stătea  hedonismul.                                                        . cercetarea esenţei se ""niundi cu cercetarea scopului. dacă fiecare dintre  aceşti termeni semnifică un individual55 b) Dar daca princip iile nu sînt universale..    ng ! ec"Uateral. cît şi de anumite realităţi (Fiinţe).. uşor. ar trebui demostrată şi Fiinţa.". alta — omul.0 frumoasă şi concentrată expunere de motive a necesităţii parcurgerii dificultăţilor logice sau aporiilor: nu poţi  dezlega o dificultate pe care o ignori; nu se poate stabili capătul cercetării dacă nu sînt cercetate aporiile de parcurs;  trebuie. de pildă. ca de exemplu geometria ? Căci toate au nevoie de axiome. Atunci această ştiinţă  a Fiinţei ar studia totul. Dar cele patru raţiuni de a fi nu  sînt contram­  ^ Cjrene.  10. pentru ce  această ştiinţă ar fi una anume şi nu oricare alta.                    „     .. dar a pr° un text ca acesta al profesorului  Vlăduţescu: „pentru că eupoţf dezlegare a aporoumenelor presupuse. ca modele ale lucrurilor senzori l ceea ce pare absurd.    ^aftea (aamma. ceea ce  nu e cazul.  . într­ade­var. o ştiinţă universală nu  există (\  r~*        /~>                                          '      '  0   ••   . E considerat întemeietorul dus o viaţa ae su cmlii cirenaice.a) Dacă ele sînt universale.  13. dacă se admite existenţa unor Fiinţe eterne.  8.Ş1   car£ este medicina...   în ipoteza că o singură ştiinţă s­ar ocupa de sistemele de axiome. dat Pnetaţile se  demonstrează. aşadar încercare de obţinere a unei anumite  finalităţi. ştiinţa unui gen de Fiinţe este şi ştiinţa contextelor lor esenţiale. 26.  7   Primul principiu enunţat este cel al „terţiului exclus . care sînt contrare. ci definesc ce  hv..  Această aporie ar trebui înţeleasă în felul următor1 e e existe numai Fiinţe senzoriale. Cartea Delta.. fie antitezei. Or. şi nu numai ştiinţa Fiinţei. deoarece ştiinţa priveşte tot ceea ce este universal. daca urmează să existe o ştiinţă a lor56.  2. impas". Căci nici u dintre genurile /universale/ nu indică ceva individual. discipol al lui Socrate.'~ parte. în  general arâtînd ca ambele sînt valabile. se vor contopi. in timp  ce următorul este principiul „non­contradicţiei"... de exem­  mediatoarele egale. care le  sînt comune ? De ce atunci ştiinţa A ar fi mai îndreptăţită decît ştiinţa B ?  9. sînt studiate T­ ­ ­  .  6   Este vorba despre cercetarea esenţelor. cap. O traducere exactă e cu neputinţă. Trebuie notat de  la început că rezolvarea aporiilor în Cărţile ulterioare nu se face acordînd cîştig de cauză fie tezei. ori a principiilor f or­  I    M ' departe. deoarece o asemenea ştiinţă ar fi o  ştiinţă universală.  ­natatea.  NOTE  1. fiindcă în afara Fiinţelor  Ş' a contextelor lor nu mai există nimic. atunci. Dar atunci rezultă că toate ştiinţele care recurg la  demonstraţii vor avea ca obiect acel gen; deci toate aceste ştiinţe. Aristotel va arăta că ştiinţa Fiinţei nu este  t«eanţa T'VerSala' ?entru că este o ştiinţă a Fiinţei luată în generali­  12  N "a*"* Ş' SUStrasă determinăriior specifice. A tură s­a  esPa •       că|ător şi cosmopolit. Aristotel contrastează EOTOOUX. ele par a fi în moci \ cum le  reprezintă platonicienii. înseamnă că. ci. dacă 1 propr­  ­'"i1 ?l ştunţa Proprietăţilor sale coincid. căci atunci lumea ar fi  lipsită de p •  Sî pii eterne. deoarece forma  este de fapt actualizare a unei virtualităţi. V. Aristotel va arăta că.) "teuntriunh10115^62 " "^ Un trmnShl echilateral. sive bul corespunzător eurojpeîv „a avea înainte un  drum uşor" cu «MP „fundătură. înseamnă pur şi si^P ^ renunţa la traducere!  Un alt termen din aceeaşi familie folosi de Aristotel este verbul Sicuropeîv.  I1 • Ideea ar fi că nu există o ştiinţă a tuturor Fiinţelor (sau a Fiinţei ca atare). nu vor exista Fiinţe. anterioare  principiilor /individuale/ si care să fie predicate universale. Dar. pe Jg .  Orice ştiinţă are drept obiect un singur gen de lucruri sau de fenomene. doar că pe planuri si în sensuri diferite­Soluţia generală a aporiilor este  principiul TO 6v Xfc­yetcu itoXAax^' „ceea­ce­este se concepe în multe sensuri.                                                         ^t  3. adesea. alta — anim Iul. examinate argumentele pro şi contra pentru a se şti ce soluţie să se aleagă. Ceea ce se demonstrează sînt numaipro­' intrinseci ale triunghiului echilateral. acestea formează un unic gen.. Dar s­ar părea că. ci o  călit pe cîtâ vreme Fiinţa este individualul. ca într­un proces.­„.  nu vor exista ştiinţe. pe care noi 1­am tradus prin» V înainte  greutăţile". E interesantă remarca finală că . Socr va fi multe vieţuitoare: una — el însuşi. de a cărui învâţă­5...  CARTEA BETA (III)  121  4. adică drumul deschis. Rezultă ca vor exista alte principii. ceea ce e echivalent cu a spune că lumea nu ar avea n '   •" pii şi totul nu ar fi decît flux  continuu şi inconsistent.     .. dacă există o ştiinţă a  principiilor demonstraţiei. Iar daca se acceptă ca pr &' catul universal să reprezinte /numai/  individualul si unul.

 Soluţia este.  15.  Cercul fizic atinge linia fizică nu într­un punct.  17. căci nu se mai divide. ci de­a lungul unei linii foarte scurte.  18. nici specii.  16. deoarece ele par să fie asimilabile cu Formele platoniciene.  26­ Princi1"1! ^ gCnUl nU Va P. dar şi ca întreg compus). trebuie decisTf   ^ faţmnea de a fi nu se Pot identifica cu  lucrul; ele sînt cu adev;   ^ Separate de acesta.  23. deoarece Fiinţa  se concepe în mai sensuri (deopotrivă ca formă.  Numai că unu şi ceea ce îuate ca genuriftrebuie să conţină specii şi diferenţe. Se considera că orice număr natural trebuie sa fie ori par. ci  „sînt" şi toate "a ce înseamna că cele două predicate nu formează Wate V°FÎe propoziţia „omul (s) este un animal (g)  biped (d).  Dedublarea realităţii ar presupune — spune Aristotel — că ar apărea mai multe ştiinţe.                  . pe de alta ca Fiinţă de un gen  special etc. pe de alta ca entitate matematică.  ^ 25 Sena numerelor începe cu Doi.  24. ci doar cu entităţile  matematice pe care ea le concepe. In fapt. Ambele raţiuni întemeiază Fiinţa. aşa t­arătat şi va arăta Aristotel. calitatea. acolo unde  toate obţinute m a          una«) nu vor exista nici diferenţe.                   „              . dar aceasta înseamnă că se predică  eenul despre diferenţă. si î final. deci ele nu pot primi predicatul „a fi unu". Cartea Alpha Mare. şi mai ales cunoaşterea ştiinţifică  nu e      ^' m afara universalului. Fie o dife­eSt6'­ D' a spune că „D este  ceea ce este" sau că „ea este una cu ea însăşi" ^foarte adevărat. precum Fiinţa.  Genurile se divid în specii. mitologia. Asta înseamnă că unu şi ceea­ce­este nu sînt genuri. Aristotel vrea să  spună că. nu mem T^\ .  In aritmetica greacă primul număr era Doi.  Diferenţele ar putea fi principii. în timp ce cunoaşterea elementelor  constitu oferă raţiunea materială. principiile trebuie să fie  limitate ca număr. despre Unu nu se putea afirma nici că e par. mt Seneric care să  formeze genul.  în fiecare corp ar exista Forma corpului şi apoi corpul intermediar. nici a t număr nu va fi un element generic. chiar şi un Cer intermediar ? Or. va arăta Aristotel de conceput Cerul. Or. determinată de actualizare).: cunoaşterea. sub mai  multe aspecte: pe de­o parte ca pe un corp fizic.  14.  V. Dar cu cît un gen  este mai extins.   ţ                   '­UUie să . si.   Dacă geneza ex nihilo nu e posibilă. Sau altfel spus. „a fi" şi „a fi o unitate" nu reprezintă o categorie. de ce nu ar exista şi linii intermediare.   Ceea ce ni s­a părut a constitui problema esenţială di  \A fizică. înseamnă că trch •  i.  Importanţa modelului culturii alfabetice în naşterea viziunii filozofice despre Univers p»r a fi fost decisivă. Or. deoarece acest ele­«istă binele ^ Serie'' în °aZul mdivizilor aParţinînd unei specii ordonată^ ^ "^ ^  ^ec' e' ar Putea cumva fi aranjaţi într­o serie ceea ce însetUna> "" ^ PUt6a £X'Sta element generic nici în cazul lor. ultime sînt aici specule. mai  degrabă speciile cele mai de jos pot primi acest predicat. căci numai indivizibilul este unu. Deci ele sînt principii.platonicienii rei  ' în mod filozofic. De asemenea schemele şi  figurile desenate de astronomi pentru a reprezenta cerul şi astrele nu au aceeaşi natură cu Cerul real. Nu se n dica z despre d : „bipedul este un animal" şi nici nu se poate Ts despre d: „bipedul este un om". după platonicieni nu poate exista ştiinţă a  entităţilor senzoriale. nici că e impar. atunci astronomia nu s­ar putea ocupa cu Cerul vizibil. prin analogie. deoarece Cerul este caracterizat prin mobilitate. dar realitatea este constituită din indiv'H  28.ov.   în fapt.  riTl'  29. ori impar;  or. element constitutiv al naturii. ci specie. „compusul individual" alcătuit din materie si f (sau materie configurată. ca şi oricare alt lucru. nota 50. prin definiţia cu gen şi diferenţă se obţine raPu. formală a lucrului.   <ruvoA.  19. ceea ce pare absurd.  Aşadar.  124  METAFIZICA  27.  Stoi/etov înseamnă în greacă „liniuţă"; apoi a însemnat litera. ^ gme> ^eoarece toate lucrurile „sînt" şi toate „sînt şi anume  genur ^. celelalte Formelor sau entităţilor intermediare. dacă realitatea este dedublată. Aceasta înseamnă că nici Doi. „Om" nu este deci gen.  Genurile prime sînt genurile cu sfera cea mai largă; ge   ^.Utea fi PrinciPiu pentru ei. un  Număr în sine (care să Poate '' ' 4 T^' Senera^' ac°l° unde există o serie ordonată. Or. matematic. Ideea  ar  fi aceasta: aparent Unu şi Ceea­ce­este sînt genuri. cantitatea etc. care nu mai pot fi divizate  decît in i  CARTEA BETA (III)  123  21. unele dedicate realităţilor  senzoriale.  22.^^ par or|ce gen trebuie să se dividă în specii una" (lorrnv aza o^ diferenţe în ca(}rul genului. în  definiţia unui lucru nu intră existenţa şi identitatea sa cu sine. acesta ar trebui să fie imobil căci entităţile intermediare sînt  imobile. Dar numai predicatele universale fât sePar«e. Dacă există numere inte mediare. chiar tautologic.            ^  20. cu atît el cuprinde mai multe specii şi deci şi mai multe diferenţe. sau  corpuri. ceea ce am afirmat că nu este admisibil.

 Aristotel spune: indivizibilul nu este un nimic. înseam' na în greacă  „început".  Pitagoricienii şi platonicienii de după Platou.                              .     . chiar dacă nu obţinem o mărire a dimensiunii. nu ar mai exista universalul. înseamnă  A t   Dacă Unu şi ^c  ^  A          . 31 B 30 Diels­Kranz. Dar dacă Unu este Fiinţă.  43. ele sînt propriile lor pre­căci nu mai exista  dicate­  . obţinem o mă­  rire a numărului punctelor; deci. considera Arist l acolo unde nu există o raţiune sau un  principiu determinate.  Dacă lucrurile se diferenţiază nu numai prin materie. ci si prin formă (aceasta înseamnă că sînt multe Fiinţe şi  diferite). in~ seamnă că zeii nu sînt eterni. deci el presupune si existenţa pluralităţii.. principii.  Daca Unu^^ afara lor Aşadar. însumînd puncte fără dimensiune. ar trebui mers îndărăt  la infi'n' •' lanţul principiilor şi al raţiunilor de a fi. ci unuia inteligibil. nu exi t"' în fapt. alcătuită din puncte  fără dimensiune. ea a|i> în acelaşi timp la constituirea lucrurilor.  Dacă zeu gustă din ambrosie şi din nectar în vederea plăcem.  Adică sau Unu şi Ceea­ce­este sînt Fiinţe.  Sînt infinit de multe principii. şi.  Numărul este format din mai multe unităţi.                                               ^  39.  36. Dar aceasta  înseam­  ­ toate lucrurile trebuie să cuprindă unitatea şi existenţa în defi­MCai     rta fel orecum animalele individuale trebuie  să cuprindă  nitlâ lor ll« 1CJ r                              . punctele.      Daca sînt Fiinţe înseamnă ca sînt predicate universale  că ele suit       tuturor lucrurilor. ce sens mai are compusul. (>ea­Ce­este sînt un ceva subzistent.   fr. şi atunci au o n    ^  şi o existenţă autonomă. sau ele sînt propr predicate ale unor Fiinţe. deci pluralitatea devine cu neputinţă. Iar dacă  Prietenia reunc.. 109 Diels. Din nou să reamintim că apxfy. fiind o mărire. nici ceea­ce­este luate în sine.  Aşadar. deoarece e indivizibil şi nu are dimensiune; dovada: însumînd puncte nu se  obţine o mărime. după cum s­a mai arătat.  ceea ce p pune aflarea acestor Fiinţe­substrat.  CARTEA BETA (III)  125  st           deveni imposibilă.  Expresii sinonimice pentru a desemna principiul formal. sau dualitatea matene­formă?  32.  40.  31.                                                                 .                                         *  geometric. precum „frumos".  44. atîtea litere diferite.  34. însumînd puncte. nu ar mai exista unităţi generice sau specifice. neasociabile  după specii). deci.  35.  fr. înseamnă că plăcerea reprezintă finalitatea şi că ea  este principiu?1 nu ambrosia şi nectarul. Dacă gustă din ele pentru a supravieţui.    . Nu există indivizi generici. care se referă la divizibilitatea la infinit a liniei.                           c  ­  i           •           t  animalul" în definiţia lor). deoarece.         i  4^.  edem la lucru metoda favorită a lui Aristotel: multiplicitatea sensurilor conceptului de „mărire".  41. adică  nimicuri. care să ofere  unitatea multiplului.  45. ele trebuie să fie Fiinţa.  ci are o anumită existenţă. asociate între ele doar prin specii. Dar. corpul ar apărea  «port cu că este Fi' 49 . încît ele exista etern formind o unitate globală în sens parmenidian.      .  . Nu va exista atunci nici Unu.  30.  at CC1 nU aP^in corpului fizic. dacă principiile s­ar individualiza după lucruri (cîte sunete în silabă.. Intr­adevăr d un astfel de principiu nu există. ceea ce revine la a afirma că se însumează nimicuri. nu însumăm nimicuri. „principiu".  37. elementele în Unu. tot aşa după cum „animal" este predi­al tuturor animalelor individuale. Nu se poate atunci cunoaşte nimic. liniile.  fl.  fr. înseamnă că ea nimiceşte totodată lucruri e­  38.  33.  Iar arunci ş   Ceea_ce_este smt substrat.           . nu se obţine nimic.  Zenon spune: punctul nu exista. supraeţee snt astracţ. sau esenţa lucrului — ceea ce îl face să fie ce este. precum Socrate etc.   .existe un principiu etern din care sa provină totul. 21 (9­13)Diels. ce sînt indivizibile tocmai pentru că nu au dimensiune.  Aluzie la unul dintre paradoxurile lui Zenon. Forme.  '  si d                              '          >     ncee. Or.   Dacă Ura desparte elementele primordiale din Unu.  46. iar ştiinţa ar fi din  nou imposibilă. Cum ar putea ele 48C1 prvi drePr substrat (Fiinţa) pentru un corp  senzorial ?  diviziunile corpului să aibă autonomie în ni sînt; în acest caz. „cald" .7     T_ _ _                                    .  totul devine una.. suprafeţele sînt abstracţii.

  Ceca­ce­estc ca fiind tre buie conceput ca avînd mai multe sensuri.  Aceşti filozofi nu iau în calcul realităţile eterne.dispare Fiinţa concretă a lumii şi pare că vorbim  despre altceva decit despre ceea ce cu adevărat este. ceea ce s­a arătat că este imposibil şi ar împiedica să se  înţeleagă existenţa multiplului. Respingerea. în corpuri. se pare că virtualitatea este anterioară actualizării.  Capitolul l  Există o ştiinţa care examinează ceea­ce­este ca fiind <TO ov fi 6v>. se raportează la ideea tea". ori ceva individual; dar în această ultimă ipoteză. la o unitate şi la o  unică natură; e' ' VOr'Da aic' Despre utilizarea unui simplu nume iden­pentru realităţi fără legătură între ele3. De  exem­de ' şan' « »sănătosK. ea se regăseşte în definiţia lucrulu'  *  53. Dar.n mai  trirnite la  geomctrilor Pleacă de la puncte. au căutat atare principii  /supreme/. nu­1 resping. se afirmă principiul terţiului exclus. Respingerea teoriei lui Heracm are susţine că toate afirmaţiile  sînt adevărate. şi totuşi ceste sensuri/ se raportează. căci nu poate exista w­ştiinţa a universalului. Cei care neagă principiul non­contradicţiei suprimă Fiinţa lucrurilor. înseamnă că această  unicitate este ese ţială.  Dacă există cîte o singură Formă (Fiinţa) pentru fiecare mul plicitate de lucruri senzoriale. za. fiind. cît si din punct d  e geometric. şi aici aporia apare deoarece suprafeţele si sînt privite atît din punct de vedere fizic. şi încă Fiinţe universale. dispare  posibilitatea ştiinţei. contextuală. şi în general. şi nu realitatea n ţială.  Caracteristica Fiinţei (identică cu Forma suprasensibilă l   i toniciem) este că ea nu poate fi predicată despre un  anumit sub     • mod contextual; altfel spus. Respingerea  celor care contestă principiul terţiului exclus. Comportamentul celor care resping principiul non­contradicţiei arată că  ei. căci posibilul nu este şi necesar. care au căutat elementele lucrurilor. este necesar ca şi elementele să aparţină de ceea­ce­este. cît si tot ce aparţine de acesta în mod intrinsec.  Dat fiind însă că noi căutăm raţiunile si principiile supreme. a celor care îl neagă. deci şi oricărei virtualităţi. De aceea şi noi trebuie să luăm în consideraţie primele raţiuni a ceea­ce­este ca fiind1. lipsit total de virtualitate şi anterior oricărei mişcări. ci /pur şi  simplu/. ci. şi nici cei ce afirmă că toate sînt în repa • Nu­i adevărat nici că nimic nu se mişcă sau e  în repaus tot timpul. Dar dacă accentuăm prea mult latu^ individuală. precum ştiinţele particulare. Adică vor exista tot atîtea Fiinţe cîţi indivizi într­o spe ' spune Anstotel Formele ar putea fi introduse. dacă e aşa.COrPuL Dar din Punct de vedere fizic. Cxistâ ca atare' determinate. Ştiinţei căutate îi aparţine si cerceteze unul şi mulţimea.  Capitolul 2  eea­ce­este trebuie conceput ca posedind multe sensuri.  CARTEA GAMMA (IV)  Ştiinţa căutată are ca obiect ceea­ce­cste ca fiind. şi Animal  56. examinează doar contextele sale <TO  o\)n(kpriKoi;>. în universalitatea sa. Căci nici una dintre aceste ştiinţe nu priveşte ceea­ce­  este ca fiind. Aporia va fi rezolvată de Anstotel prin teoria Mişcătorului imobil. Filozofia  naturii şi originile relativismului. ori nu e Formă. aşa cum procedează ştiinţele matematice1. înt ] ' îmr­un caz — în sensul că „păstrează . care este  actualizare pură. sau genuri supreme.  Cercetarea principiului non­contradicţiei. ele­  . Nu spun adevărul nici cei ce aţinu că  toate lucrurile sînt în mişcare.  Diferenţa dintre metafizică. Dm nou. s­ar putea ca întreaga lume să nu fi  apărut. Aporia  de sensuri                             P      P  126  METAFIZICA  50.  51. Evident. si Om. In general. în fapt. (Forma este ori una s eternă.  Ea nu este identică cu nici una dintre ştiinţele zise particulare. Dacă este esenţială. fiecare ins ar avea mai multe Fiinţe. decupînd o parte a acestuia. e limpede că. în mod necesar. şi a teoriei lui Anaxagoras care susţine că toate teoriile sînt false.  raportîndu­se toate la Fiinţă. toate.  Marea dilemă: dacă se accentuează prea mult pe universal. Respingerea teoriilor naturiste care ajung să conteste principiul non­contradicţiei. t" un Mişcător imobil. Sensurile formează o unitate de referinţă. prin metoda refutaţiei. adică ceva  determinat <t68e •n>. Căci  Socrate e şi Socrate. Dacă chiar şi /filozofii naturii/. primele principii.) Atunci Unu şi Ceea­ce­este sînt şi ele Fiinţe­  Forme. ele vor fi raţiunile unei  naturi intrinseci. înţeles nu ca fiind într­un context.  55.  54 . Cei ce îl neagă  nu pot exprima nimic coerent. în întregul său.   „A fi om" — se spune — exprimă ori o calitate universala <noiov tv> şi atunci „om" nu este Fiinţă. . Legătura dintre teoria lui Protagoras şi cei ce resping principiul non­contradicţiei.            *s*  52. înseamnă că Unu (şi Ceea­ce­este) sînt pred' cate esenţiale şi nu  contextuale ale Formelor. tocmai  pentr existe o singura Fiinţă pentru fiecare specie de lucruri. dialectică şi sofistică. Respingerea celor care cred că relaţia şi senzaţia sînt singurele  realităţi. linii. suprafeţe mare  ­  ^ corPurilc­ Aşadar aceste elemente par Fiinţa  ^        .

  • r   iifiu   li^* o^**"                             A                     111  sens. ne privaţiunii. într­altul —  pentru că se referă  130  METAFIZICA  la o lucrare a artei medicale. Asef1  CARTEA GAMMA (IV)  131  •|   si m privinţa lui unu. astfel încît este necesar să existe printre ele o filozofie primă  si o filozofie secundă. «/*>'<> Si aparţine aceleiaşi ştiinţe să examineze. afirmăm sau că acela /unu/ nu are existenţă. sau că el nu aparţine  unui gen; asta. filozoful ar trebui să stăpînească principiile şi raţiunile Fiinţelor6. sau calităt'    C elemente productive. Iar dacă âccstpnm  element este Fiinţa. De aceea. cu asemănătorul şi  rTstul'celor analoage.  Iar ceea­ce­este si unu sînt identici şi au aceeaşi natură pnn ţap tul că îşi urmează unul altuia precum principiul şi  raţiunea  fi7.  fiindcă def C C un drum către Fiinţă.  după gen./cu e om" şi „/cutare/ — om8 ».                                                                   nce­  Astfel şi ceea­ce­este trebuie conceput în multe sensu ' • întregul /sensurilor/ se raportează la un singur principiu • d  °S' unele realităţi spunem că „sînt" fiindcă sînt Fiinţe.. Filozoful seamănă.  Acum.      fjecărui lucru este ««<* intr­un mod deloc contex­Ap01bsoîur la fel se întîmplâ — /este unul/ — şi  ceea ce un lucru  "^     Iţă de aici că aspectele lui unu sînt tot atîtea cîte sînt şi cele . de r­ CJK­  . iar. sau ale celor c  U raportează la Fnnţă. în acelaşi fel cu acestea vom  pe şi alte denumiri. după cum există o singură ştiinţă a tuturor celor asociate cu „sănătatea". Căci ceea­ce­este [şi unul] cuprinde direct <ex>8u<;> genuri. cît şi speciile speciilor. ori  negaţii ale Fiinţei.  A CC €^"C^' t­ •> L c    • r     r      '                                                      x    ^  \  '    •>  '    i i      i  ce  r                 '                                                          x    ^  \  '    •>      '     i i      i  este fiecare dintre acestea <7iepi cov TO TI eoTi>n. şi matematicile cuprind părţi. Se vede.               „   „       /   •  Iu să cerceteze în legătura cu acelaşi. jilav (pixnv>.    1004a despre contrarii. despre altele. ori sînt nimiciri. într­un anumit f el. De aceea afirmăm că şi ceea­ce­nu­e este ceea­ce­nu­este. dar /tratamentu tinct/ conferă un avantaj); căci e la fel a spune „/cutare e/  nf> şi „/cutare e/ om" şi. dar nu sînt exprimate printr­un singur concept  de*  (n­ar fi n'cl  o problemă dacă i­am trata în mod analog.EVCO ci şi pe acelea concepute ca raportîndu­se la o unică naturi <npoc. pretutindeni ştiinţa are.  O singură senzaţie şi o singură ştiinţă au ca obiect un întreg gen luat ca o unitate: de exemplu. nici la dispariţie. gramatica. <T<xvTiKeinevo<> iar lui unu i se opune mulţimea — de  asemenea. la fel se petrec lucrurile şi în restul  situaţiilor Căci este propriu unei singure ştiinţe să examineze nu numai acele lucruri concepute czformînd /efectiv/ o  unitate.  Căci şi acestea. şi există /printre ele/ o matematică primă. despre l  i — fiindcă sînt proprietăţi ale Fiinţei.em^ifică nimic diferit în raport cu „ceea­ce­este".sănăta­câ . că este propriu unei singure  ştiinţe să examineze pe cele­ce­sînt ca fiind. sînt concepute ca o unitate5. revine unei singure ştiinţe să cercetaze opusele. prin urmare. Şi nu se  semnalează ceva diren V expresia dublă „/este/ un om" şi „unul este om". cu cel  numit matematician: într­ade­văr. e acelaşi lucru a spune . drept obiect primul  element /ierarhic/. (în mod absolut. sau sînt negaţiile vreunei însuşiri dintre ac tea. „medical" se zice pen­deţine ^ medicala' într­altul ­ fiindcă are u arta medicală.  Aşadar. aparţine aceleiaşi ştiinţe să examineze negaţia şi privaţiunea deoarece în ambele feluri este cercetat unul. o  matematică secundă şi apoi altele care urmează în continuare. astfel. după cum am arătat în lucrarea  ^elecţiunea.  fie supus negaţiei. încît e limpede că adaosul în stau lucrurne            ^ti ^^ ^ ^ „este"/ nu indică decît acelaşi  aceste eXPreS!'     . fiind o  singură ştiinţă.. E clar că ce /sensuri/ nu se separă nici la  apariţie.medical" se raportează la „arta 1003b tru motivul c~ lte  Sensuri/: într­un caz.esteu* r °aZ ~~în S£nSul Câ "° Produce"> în altul — în sensul să °" Primeasc?" ^ Sănatate"'în altul ­în  sensul că „e capabil medicalj­ /c^A'f • COncePtu^de .''Ţ. apoi elementele care depind de acesta şi datorită căruia ele sînt concepute. în principal. sau privare. Căci aproape toate contrariile se pot reduce la acest principiu. sau  generative ale Fiinţei.  Şi există tot atîtea părţi ale filozofiei cîte sînt Fiinţele12. pe de altă parte.. cercetează toate sunetele /limbii/. este propriu şi unei singure ştiinţe să cerceteze cîte sînt  speciile celui­ce­este ca fiind după gen. <Ka9' ev tayo­U. cînd [lui unu ^se adaugă o notă diferenţiatoare <5ic«popcc> la ceea ce este în plu/d * aŞadar' ne8aţia . într­adevâr.

. Căci unele aspecte se vor concepe  /în rel ' cu el/ prin faptul că îl posedă. sofis­problema aces^ ^ îndreaptă spre acelaşi gen /je  probleme/ cu cel  tica şi dia ^r£ de filozofie. deoarece unul trebuie conceput în i aceşti termeni vor trebui să fie  concepuţi în multe  132  METAFIZICA  sensuri; totuşi. nici nu se  raportează l *  în fapt. Numai că filozofia diferă de dialectică avut m ve ^^j^ de care dispune <TCO iporap tfjq  5w^ecoţ>.­L " m Pnvaţ'une mai apare şi o natură­substrat. P"V1P<infistică prin opţiunea de viaţă propusă <TOÎ> pun) tfi  ur u t  bcni'3i­*w**  f             j­  . ea este o aparenţă /de cunoaştere/. cît şi la unu şi la mulţime; de pildă: starea aparţine lui unu. la fel există şi anumite  carai­ţ proprii pentru ceea­ce­este caftind. altele prin faptul că îl produc alt l potrivit cu alte maniere asemănătoare.. fie fără greutate. j tul lor unele cu celelalte (de asemenea. cine altul va  cerceta dacă „Socrate" şi „Socrate aşezat" înseamnă acelaşi lucru. sau ca foc. sau ca  linii./ şi despre Fiinţă. fără să fie/cunoaştere/în f apt19. Rezultă că.         i   *                           n                              /  Or. proporţia şi egalitatea. consideră principiile ca fiind contrarii. deoarece nu observă/ că  prioritatea o ir Fiinţa. cît şi in   .  ^_.  cticien  joar 0 înţelepciune aparentă. [ceea ce s­a afirmat şi în Cartea Bet despre aporii] că aparţine unei singure ştiinţe să dea seamă  despre acestea /identicul. există caracteristici proprii  numărului ca număr. aşadar. (Era tocmai una dintre aporii această problemă) şi  este propriu filozo­1004b fului să le poată cerceta pe toate.pe care filozofia le cunoaşte /cu adevărat/ <yv<opia­'  nKfi>"c'ît despre sofistică. după ce se va fi distins în cîrp c„ " '   L  •                  r­  L  •        r  sensurl  trebuie conceput iiecare termen. contrariul etc. într­adevăr.  tea. aceste caracteristici lea al căror adevăr stă în sarcina filozofului să­1  cercet  CARTEA GAMMA (IV)  133  • A' iu /pentru existenţa respectivei ştiinţe/ şi în fap­Vâd un indic1. dialectica mai mult încearcă sa afle <7capacmKTi>  ^.." . de vreme ce toate /unurile/ se reduc la primul u    " '' npunov ev>16. fie el imobil.  Este limpede. Căci.. dupâ c  .  proprii solidului. sau dacă există un singur contrariu pentru un  contrariu. Or. deoarece acestea toate /identicul. £ sofiştii îmbracă aceeaşi înfăţişare cu filozof ui./ sînt proprietăţi intrinseci <K(x9'  ama mx&rp ale unului ca unu şi a ceea­ce­estc caftind şi nu /ale unului şi a ceea­ce­este/ luate ca numere.  în plus. ci /greşesc.  Si nu greşesc cei care le cercetează prin aceea că nu ar reflectai mod filozofic. ^^ jespre Ceea­ce­este arată că  munâ tutur°rstuia este caracteristică filozofiei. sau ce este contrariul şi în cîte sensuri trebuie conceput ? La fel trebuie vorbit şi despre toate cele de acest  tip. şi aceste^car ristici aparţin  numerelor atît luate în mod intrinsec. Căci. cît şi contextele  asociate lor <iâ ODuftepriKOTOc oruTOÎc;>'8. fie în?        megalltlV cîte altele se spun fie în raport cu aces­  n°şterii  renta mtfhe  sensuri  >  t °U mulţimea ?» cu unul formează obiectul cu­ammtite' Dintre aceste /atribute/ face parte şi V^me CAe  contranetatea este o diferenţă. Unii . Căci cunoaşterea lor nu aparţine unei alte ştiinţe /"  u°a în cazul cînd /termenii/ au multe sensuri d /ar aparţine unei V­» •* doar/ daca ei nici nu se reduc la unu. asemănătorul. ei nu au nici o idee. /altele/ ale celui cu greutate). Dar aproape toată  lumea admite că cele­ce­sînt şi Fiinţa constau din contrarii; toţi./lui unu/ este o absenţă /pur şi sim­L. iar dialecticienii Căci sofistica e*o^ cjar /chestiunea lui/ ceea­ce­cste râmîne co­discutâ  despre ^ ^. fie mobil. contrariul etc. respectiv. însă. diferitul. există alte caract    ^. una dintre seriile de contrarii este reprezentată de privaţiune. excesul si lipsa. mişcarea mulţimii.) neasem ~  T " Ş1 °Pusele celor menţionate. la fel trebuie vorbit şi în legătură cu  acelaşi cu T^  si cu contrariile. ^ ^. aşadar. altul. aparţine unei singure ştiinţe să le cunoască acestea. dacă nu filozoful va fi omul acela. despre care. diferitul. de pildă imp şi parul. trebuie explicat m raport cu pv'  din cadrul fiecărei categorii în ce fel trebuie conceput fată H /sensul respectiv/17.  într­adevăr. căreia îi este  ReTl PTaţiunea­ flar Iui "^ i se opune mulţimea]". este vădit că revine acelei ştiinţe /filozofia primă/ sa cunoască atît ce sînt ele.. iar dife­"e^ 'ncît. de fapt. Iar toate cele sînt reductibile la ceea­ce­este şi  la ceea­ce­nu­este.

  încît. Atunci. alţn caldul şi recele. sau de o ştiinţă diferită să studieze atît aşa­zisele axiome ale  matematicilor.invocă /ca principii contrarii/ imparul şi parul. ci nurrw  ­^ filozofi ai naturii /au încercat/. urmelor. fie provin din contrarii. şi e de înţeles de  ce au         j  într­adcvâr. în fapt. sau unul. cercetarea /noastră/ este proprie celui care are înţelegerea a i celui­ce­este ca fiind. şi la gen şi specie. cît şi a axiomelor. acela nu este un postulat. prin urmare. sau ceea­ce­este. alţii Prietenia şi Ura.  _  Se vede limpede. alţn limita şi nelimitatul.  Or. Dar chiar şi dacă unu tre­  să fie c           Ca P°sedînd multe sensuri. este necesar ca un  atare principiu să fie cel mai cunoscut (toţi se însală. prin urmare. /doar/ un gen a ceea­ce­este). este vădit că studiul /tuturor/ acestora ţine de o singuri ştiinţă şi anume de cea a filozofului. Şi toată lumea se  serveşte de axiome. de vreme ce e clar că axiomele aparţin tuturor celor ce sint considerate ca fiind (acesta este. de vreme ce există un cercetător m<zip  y filozoful naturii <xo\> (pixnKoî) TU; âvcoiepa» (natura este. elementul  comun tuturor).  Versale şi iden^6 V^abl1 ctliar dacă ceea­ce­este si unu nu sînt um­ju " 'Ce Pentru toate lucrurile. Căci toate cele sînt  fie contrarii.  aşadar. cît şi non­  postulat <âvu7t66£tov>. ei o  spun  .    cauza ignorării metodei analitice <5v'cx7ica5euoiocv trâv dm c              . acest principiu /demonstrativ/ este cel mai sigur dintre toate e clar. Că. anume cerceta  o  CARTEA GAMMA (IV)  135  •     examinează Fiinţa primă.)  Iar principiile şi în special cele /ştiute/ din partea celorlalţi /filo­  1005a zofi/ se distribuie în contrarii precum în  genuri. o existenţă încadrată în  gen23. sau diferitul. dacă sînt adevărate sau nu. încît şi cel care are cunoaşterea celor­ce­  sînt caftind va vorbi despre principiile cele mai sigure dintre toate. Si  toate lucrurile par reductibile la unu şi la mulţime. Matematicienii se folosesc de axiome în măsura în care le este suficient. ei singuri se gîndeau că cercetează întregul n ^ ceea­ce­este.  sau n   f 'V tul. decît rl °" luîndu­le ca ipoteze21. prin  urmare.  Capitolul 3  Trebuie cercetat însă dacă ţine de o singură ştiinţă.°r' a^estea /două/ Urmează  obiectul de studiu al unei se pot concepe ca formînd o unitate. sau sînt ceva  separat /de cum probabil că nu sînt. limpede că ţine de o singură ştiinţă să examineze ceea­ce­este caftind. Iar acest om este tocmai filozoful. acel  principiu cu necesitate este şi prezent la acesta /în prealabil/. ca sta m sarcina tilozolului şi a celui ce examinează întreaga Fiinţă în felul fiinţării ei  să cerceteze şi principiile silogismelor. Căci /principiul/ pe care cu necesitate îl posedă cel care vrea să înţeleagă orice dintre cele­  ce sînt. Căci /axiomele/  aparţin tuturor lucrurilor si nu doar vreunui gen /de lucruri/ separat. 1 c ^ ^ ^ este prima înţelepciune <f) Ttpcbni rjocpiocx Oînţelepcl"nej      art£) ceea ce susţin  unii dintre cei care vorbesc Iar' P  anume în ce fel trebuie făcute demonstraţiile. într­adevăr. iar principiile contrariilor sînt unu şi lU!ţ!mea'. stă în sarcina unei singure ştiinţe a exa   ' ceea­ce­este ca fiind şi a celor ce ţin de el ca fiind e limped  * este limpede şi că aceeaşi ştiinţă cercetează nu numai Fiinţele' ' şi ceea ce revine acestora — mă refer şi la cele  spuse mai înaim dar şi la anterior şi la posterior. la întreg si pan' şi la toate cele asemenea. Revine într­adevăr celui care are cea mai bună cunoaştere asupra fiecărui gen  să se pronunţe cu privire la principiile cele mai sigure ale lucrului respectiv. Dar ceea ce este necesar de cunoscut pentru omul care cunoaşte orice. si la fel se petrec jwile şi cu contrariile.  Or. ci unele lucruri se raportează  134  METAFIZICA  la unu. ar exista şi o cercetare a aces­versabtM ce   cerc£tarea naturii (fizica) reprezintă.  P        '   J     '    '  tste şi de aici. tor realitaţ1­ . altele vin în succesiunea lui unu <trâ ecpec^x Din acest nu e treaba geometrului să studieze ce este contrariul. cel mai sigur principiu dintre toate este acela despre care e cu neputinţă să te înşeli. privit aparte faţă de celelalte. deoarece ele aparţin de ceea­ce­este ca fiind avînd însă.  ^  Că. fiecare /axiomă/.                                                                   6 . trebuie venit cu o instruire prealabilă  asupra  si nu să se cerceteze recurgîndu­se la o învăţătură după ureche». Dar. fie că probabil şi adevărat. toate acestea vor trebui  lucruriU °epUte *" rapon ™ Primul /dintre ele/. asupra lucrurilor pe care nu le cunosc). cît şi Fiinţele22. fie el aritmetician — nu se apucă să se pr° ^  . (Să fie considerată drept deja realizată de noi operaţia acestei  reducţii.^ în legătură cu axiomele. prin urmare.  Iată de ce nici unul dintre cei care fac cercetări particu a fie el geometru. adică în măsura extinderii genului  unde ei fac demonstraţii. sau identicul.

 am arătat ca acesta este cel mai sigur dintre toate  principiile. căci deja va exista ceva  definit32. din pricina ignoranţei. anume faptul că expresia „a fi" sau „a nu fi"  semnifică ceva precis. ar fi  ridicol faptul de a pun discuţie raţională cu cel care nu se exprimă raţional despre ni în măsura în care el nu se  exprimă astfel. iar /pe  facute nrec: . este o dovadă de  ignoranţă sa nu cunoşti pentru care lucruri trebuie căutată o demonstraţie.arface resP°nSonstrane'/pozitivă/31. cel care face demonstraţia. şi că se poate  gîndi într­a 1006a  fel. ­^ "a­'1 aparţină concomitent contrariile (să fie  deal«PaneydtăS0P mentarefa^ădea  ca opima contradictorie unei opinii este contrară. în plus. Iar dacă nu spune. /acum/.­  . Principiul tuturor demon­nu  despre o de           ^ ^^ faptul de a afirma că ceva este sau nw  straţiil°r de ace "„ ^ cu Uşurinţă socotită o demonstraţie a este (aceasta Pj^g^ ay^w/ «!e a semnifica ceva  <0T|ucdv£vv ti> punctului de^^ ^^ Căci £ necesar sa se semnifice ceva.  1) Maiîntîi. şi anume. prin natura.  Alţii. mc tea respectivă. j£. după  Ca acel. cu condiţia ca cel care îl pune la îndoială să sp«w ceva cu sens10. prin metoda  resping^ <eXeyKTiKcbi;>. e vădit că măcar acest lucru este adevărat. a admis că există ceva adevărat chiar şi fără demonstraţie. într­adevăr. încît nu s­ar putea ca totul să fie şi să nu fie astfel33. să­l suprime «xvcupcov yâp Xoyov •unouevei  Xxyyov>. Căci.oiiaj <Xo­/oq> nici faţă de el însuşi. să  aparţină şi să nu aparţină  am Pute    A­* 'l re     v ^ acelaşi aspect (şi cîte alte determinări taţilor Io ' ^a' ^ ram*na adăugate în vederea /evitării/  dificul­  W­adevăr ^^ "^ ^ ma' SlgUr clmtre tOate PrinclPille­Posibil pent ' • ^ caracteristlca enunţată mai sus. socotesc că pot demonstra şi acest principiu. de aceea. nici faţă de  un alt discurs raţ^ _ ^ ^ concede /că are un discurs raţional/.;. se accepte pnn­cipiul non~contradicţiei/~'>. Noi însă am admis acum că este cu  neputinţă ca ceva. ar   ' anrmat Heraclit. . Dar cel vinovat pentru /demonstrarea premisei/ nu este.   ' lns. î. /principiul non­  ^  Capitolul 4  Există unu filozofi care. după cum am spus. in timp ce.. este ifnposibîl r acelu'     l         •Ceva' conc°mitent.  2) Apoi: dacă cuvîmul „om" semnifică un lucru. şi pentru care lucruri — nu. ci cel care se  ţine tare pe poziţia /de contestare a principiului non­contradicţiei/ <i)7touevcav>. Se servesc de acest argument şi mulţi filozofi ai naturii.. încît nici aşa nu ar exista  demonstraţie /pentru toate/)28. Or. în general. să fie acest lucru „animal biped ».  j^s« ar vorbi cu sens. prin urmare.                              _  d că nu s­arîntîmpla aşa ceva. cel care a admis /că vorbeşte cu sens/.Sl* &ndească că acelaşi lucru este şi nu este. Un astfel de om.ir dară nu rsrp m nnrinră  faci  acelu'aşi subiect  Heraclit.  1005b  136  METAFIZICA  e limpede că este imposibil ca acelaşi om să gîndească tent că acelaşi lucru este şi nu este. Căci este im­  CUIT> unii crej0nane(.  Se poate însă demonstra că este imposibil l să nu. într­adevăr.  [încît nu ar fi posibil ca totul să fie şi să nu fie astfel]. respectivul ins nu ar avea un Iar daca. cel care e"  •  i     •    •  ­  i   •  —  ^«lertv*  asupra acestei chestiuni ar avea m acelaşi moment opinii co  De aceea toţi cei care procedează pnn demonstraţii a' această idee de pe urmă. vom avea demonstraţie. concomitent si fie şi să nu fie şi.  Afirm că diferenţa dintre demonstraţia prin respmgerc ?' monstraţia /pozitivă/. ar semăna cu o legumă!                            . dacă nu trebuie căutată o demonstraţie pentru unele lucruri. nu  poate să existe o demonstraţie pentru­ toate (s­ar merge la nesfîrşit /cu demonstraţiile/. Căci el întăreşte argumentul Un  favoarea principiului non­contradicţiei/ prin însuşi^ faptul că vrea. susţin şi ca este t sibil ca acelaşi lucru să fie si sa nu fie. însă. acei oameni nu ar şti  să spună pe care principiu 1­ar vedea mai degrabă ca fiind înde­monstrabil.a'este acest principiu să spunem după aceasta: anume. /în cazul încercării de a demonstra \  cipiul non­contradicţiei/ consta în faptul că cel ce vrea să­streze propriu­zis pretinde să demonstreze chiar punctul w  r  ^ «metoDcu to EV <xpxfi>.Care "  . Afirm că „semnifică un lucru" . în cazul cînd opon  CARTEA GAMMA (IV)  137  <~>nl  DU "<= asa ceva' ar fi V°rba despre resPm&ere ?i s. Iar dacă nu este cu putinţă ţină concomitent contrariile (să fie iimentare faţă de această premisă26).

o)vuu. anume '. asta înseamnă „a fi totuna" — a fi precum „haină" şi „veşmînt'.' fj K<x6' 6u. fie /cel care obiectează/ le parcurge pe toate. (Căci aceasta semnifică „a fi necesar". este imposibil de parcurs proprietăţile /unui  lucru/. nu este posibil ca acelaşi subiect să  nu fie [cîndvaj „a biped". întrebîndu­se dacă este adevărat că asta este om. se întîmplă ceea ce s­a mai spus. fie pe nici una. astfel încît şi „a fi om" şi „a fi alb"  au ^mnlf!caţ"adiierrma că „a fi alb" /şi „a fi om"/ au una şi aceeaşi lar  ­S vom ajunge iarăşi la ceea ce s­a respins  mai înainte. şi alb. fie atunci bine. ^ doar contrar^e jar Jacă aşa ceva  ^ neputinţă. sa aibă una  singură. Căci nimic nu se opune ca acelaşi subiect să fie şi om. şi „muzical". celălalt. şi  nenumărate altele.  Căci ele vor fi totuna. într­adevăr. cei care contestă principiul non­contra­tcţiei suprimă Fiinţa si ceea­ce­e­în sine lucrul.'^0^ anume cel de  „animal biped".  dificultatea nu este dacă acelaşi lucru poate să fie şi să nu fie „om" sub aspect nominal. oricînd un subiect ar h „om ». dacă cuvintele ficaţie. şi alb. să aibă semnificat' mele si anume. de unde rezultă că ceea ce este omul înseamnă totuna cu ceea ce este non­omul. sens /d f ^ C °a ^^ mu'te' Şi ca pentru una dintre ele există un "lelalte 'J™01'7. şi „om" ar avea o  unici semnificaţie. şi. nu este cu  putinţă să se sp  .unic**"  adevărat deopotrivă ca acelaşi subiect să fie om şi să nu 1007a        Acelaşi argument e valabil şi pentru „a nu fi om' •  C omul este şi ceea ce non­omul este au semnificaţii  fie ort­  CARTEA GAMMA (IV)  139  ş „ au semnificaţii diferite. ci dacă aceasta este cu putinţă  sub aspect real. Intr­adevar. orn"   * semnificaţie nu  doar ca predicat al unui singur lucru. ceea ce este omul şi ceea ce nu est? °nw vor avea o singură semnificaţie; numai că s­a arătat că  acestea sensuri diferite.tccv>. totuşi. într­adevăr. Ci. după cum s­a spus la început. dacă este adevărat a spune ca subiect este om. de fa  °Mnni­şi aceea cu sine însuşi.) ­  Aşadar.  ) La modul general. Iar dacă poate gîndi. s­ar          mai mu te> ^ar' totuşi. Atunci. nu e permis a se răspunde suplimentar celui ce  întreabă dacă asta este om faptul că /asta/ concomitent este om şi nu este om. şi „alb"."^ htatea de a nu fi. se suprimă comunicarea oamenilor între ei. încît toate cele ar fi una. dacă . aşa cum ar fi dacă ceea ce noi am numi „om". Or. e clar că nu vor avea semnificaţii diferite nici ceea ce omul  este faţă de ceea ce non­omul este. daca sensul este  unul singur. semnificaţi^ ^ ^ ^ ^. Iar dacă asta este ne  ^ sar. ci şi des nînd un singur lucru. Aceasta fiindcă nu e permis a se adăuga  drept răspuns si celelalte proprietăţi.  Iar dacă vor fi totuna. expresia „animal biped" va  defini ceea ce e omul^. /răspunzîn'd/. Căci nu poate gîndi nimic cine nu   "' ceva determinat. chiar dacă asta este om şi nu este om de nenumărate ori37.a H *lb"^;a m^j't mai mare. el ar aşeza  un sineu lucrului /gîndit/. Nu este atunci cu puţin ­ceea ce omul este să semnifice orice omul nu este. cu  condiţia să fie determinate /ca număr/; căci   10Q6b  ­arputea aşeza pentru fiecare sens /definitor/ <^0yo;> un alt nume.) Aşadar. în acest caz. avînd doar nume diferite pentru acelaşi sens «ruvcbvuuxxx)  Şi nu se va putea ca acelaşi subiect să fie şi să nu fie /om/. s­ar proceda astfel. nu mai există  dezbatere39. şi mare. ar adăuga chiar şi negaţiile /lui „a fi  om"/. sau nu. (Căci nu aceasta socotim „a semnifica u lucru". distan­. în acelaşi fel  deci. ci s­a £m^ ^ ^ S"ar nega Ca "om" are ° singură  semnificaţie. el nu răspunde /de fapt/ la întrebare.  Iar dacă „om" şi „non­om" nu au semnificaţii diferite. trebuie dat un răspuns cu sens univoc  şi nu trebuie adăugat că asta este /şi om/. alţii ar numi „non­om". (Nu va h nici o diferenţă nici dacă cineva ar susţine că / „om"/ are mai multe semnificaţii. Prin urmare. deoarece ele sînt nesfîrşite. devine necesar ca acel subiect să  fie „un ani biped" (acesta era senul cuvîntului „om"). cu condiţia ca l care contestă principiul non­contradicţiei/ să răspundă  la  '"Iar daU întrebînd cineva pur şi simplu /ce este asta/. determinate ca număr; ei  c*16 sens I r! f * Clte un nume corespunzător pentru fie­terrnenului * V­^ nega aceasta; susţinîndu­se că  semnificaţiile : căci         mitate' este limpede că nu ar mai exista sens  a «« avea o semnificaţie /determinată/ înseamnă  r  138  METAFIZICA  nu au  semn  a nu avea nici o semnificaţie^.înseamnă aceasta: dacă „om" înseamnă „animal biped ». însă. decît dacă am acorda acelaşi nume unor realităţi diferite  <ocM. Căci este . Dacă.  faptul de a semnifica ca predicat al unui singur lucru deoarece. cîte sînt sau nu sînt /om/38.

 dar să nu existe negaţia predicatului care nu există la /respectivul subiect/.    subiect prim. şi om. e clar că el este ori triremă. text. contextul nu e context al unui al     ^. s­a făcut distincţia că unele predicate exprimă situ  ţii contextuale în acest sens. fie într­al­tul. aşadar. fiindcă ambele (albul si muzicianul) sînt pro­  prietăţi contextuale avute de altcineva — /de un subiect/. altele în  celălalt fel /precum albul şi muzicianul/.  Socrate nu este muzician în acest sens /precum albul era. La cîte sînt m acest ultim tel /ptl­  muzicianul pentru Socrate/. şi perete. ori non­tnremă. nu va mai  exista nimic de luat rl .  Aşadar.  Dat fiind că unele proprietăţi contextuale trebuie concepute în acest fel /precum albul faţă de Socrate/. e . vorbesc despre  ceea­ce­nu­este. Căci indeterminatul e ceea­ce­este ca virtualitate şi nu în plină actualizare <TO Swccua 6v rai uf]  EvreA^xeico.  ­ e clar că nu este triremă; dar rezulta ca este şi trirema.  °"ce S„U      jLrăr /— crede el — / cineva opinează că omul nu este rwâ intr­aucv<u. Umcă semnificaţie şi aceasta era Fiinţa unui '   Semmflca Fnnţa /unui  lucru/ înseamnă că ceea ce este  1/' El bm6' dacă Va f i P°S1"  ce omul nu est       "^ Să a'unSă ^ie ce^ ce non­omul este.^__ ta este adevărat. si că n  Va Putea  . fiindcă el  este /    C°n" alb. întotdeauna. dacă e adevărat că.  este situarea în context dat a unui s h*~ 1007b   oarecare. daca tnre™zjţja contradictorie este /deopotrivă/ adevărată. /                     . muzician/. proprietatea. un alt  context de" în sensul că ambele sînt proprietăţi contextuale posedate de acela; subiect.  . Dar pot reprezenta proprietăţi contextuale ale  altor Pr°P . lucrul nu e  bl1 ca ceea ce                  *  140  METAFIZICA  De aici rezultă că e necesar ca filozofii respectivi să spu există o raţiune /stabilă/ pentru nimic. cum ar fi dacă Socrate­alb ar fi contextualizat /suplimentar/. dar el nu­i ceea ce e alb /în mod esenţial/. ceea ce este imposibil. Şi  se ajunge kteza lui Anaxagoras că „toate lucrurile se strîng laolaltă". Dacă. sînt contexte sau relaţii con­aU anima^ s'lnt lntrmsec­a £XSta C£Va C£ °m^ £Ste lntnnsec> acesta nu ** n°n'omiil  este> sau ceea c? omul nu este (acestea  CSte în mod intrinsec/)­ Numele. de exemplu. De exemplu: albul este  muzician şi muzicianul este dl fiindcă ambele sînt ceea ce omul este fie într­un context. altele /în celălalt sens/ — precum e  i  ­i            T           A    A             i '    c i /rif/^rum ^  zicianui pentru Socrate. nici albul nu poate să primească o altă proprietate contextuală.  De asemenea. Căci nu se poate  forma o unitate în baza /asocierii/ tuturor predicatelor". Or ei. Dimpotrivă. dacă r­adevar. fie ceea e> atunci /lucrul respectiv/ va fi altul /decît el  însuşi/. cîte se concep precum albul faţă de Socrate. s­â arătat că este imposibil ca termeni co toni să fie predicaţi împreună. e dar că toate vor  rjisepotPre ica  fi ""**'   A    '   acelaşi lucru va fi şi triremă. _   . a'savea°. Or. deoarece  cu nirnic mai mult muzicianul nu reprezintă o proprietate contextuala a albului. ceva care să aib'ă semnificaţia de Fiinţă.           . Va exis > ^ urmare. este necesar să se meargă la infinit /în seria ­ °  textelor/. textuale. decît reprezintă albul o proprietate  contextuală a muzicianului. trebuie să poată afirma sau nega [orice predicat]; căci e absurd ca  pentru orice subiect să existe negaţia sa. Aşadar.  CARTEA GAMMA (IV)  141  • dacă este adevărat că toţi termenii contradicto­4) Mai aepa         jajtă Jespre acelaşi subiect. contextuale acelea ce se comportă precum albul şi muzicianu  Rezultă că nu toate cele se pot concepe ca contexte. cea de muzician. astfel  ît nimic nu mai subzistă cu adevărat. Or. în legătură cu orice subiect. c     ^ tualâ.necesar  ca ei sa pretindă că toate cele.  _   .^ ^^ ^ necesar să susţină şcoala lui Protagoras43. gmdin­du­se că se referă la ceea­ce­este.  cu este cu puti^ . aceşti filozofi par să se refere la mdetermmat şi. acelea nu se pot determina în  continuare la nesfîrşit; de exemplu. dacă t     ^^ gîndite drept contextuale.                        . Iar  dac       . luată ca predicat. ci toate sînt cont  ^ ^  Căci tocmai în felul acesta se distinge Fiinţa de propriet     ^'' textuală: ţine de context ca omul să fie alb.  De pildă: dacă este adevărat de spus că omul nu e om.  Căci nu se asociază /în această situaţie/ mai mult de doi terme '• contextul nu poate fi contextul în care se află.

 Or.  Iar. fie. dacă acolo unde se neagă. cugetă inu cugetă. Intr­a văr. Iar dacă nu e validă afirmaţia/omul e triremă/. concomitent. ar exista cu c   ' dine ceva ce­nu­este şi această opinie /în privinţa lui/ ar fi  s' iar dacă a nu fi ar fi ceva sigur şi cognoscibil. anume că ceva e alb şi. Iar dacă aceasta e  validă /omul e non­triremă/. nu va dâCa' ^int! pentru un om /care susţine  acestea/ nici săsepronun­­l 'Ina sa vorbească. '!' le si neagă.  8. Căci. Iar dacă el nu admite o asemenea co zie. în acelaşi timp.e simjiar) toţi sînt în eroare şi toţi au dreptate. Iar dacă nu e respins în toate situaţiile  care nu e respins/ sînt acceptate de noi. căci dacă ele s­ar distinge. şi are dreptate cel care crede că  &!*­>  i as*  CARTEA GAMMA (IV)  143  t? Dacă acesta  din urmă are dreptate. în mod egal. trad a a°J;Ste a^>surc'1I:ă^ aJunS cei ce contestă principiul non­con­' 1 ^  absurditatea că nu se simt obligaţi sau să afirme. în plus. în cîte caz   ' afirmaţie avem şi negaţie şi în cîte cazuri avem negaţie  ave     aVei>1 maţie.  afirmaţia e nu s­ar putea cu adevărat. şi  neadevărat.  142  METAFIZICA  dar în altele nu. se şi afirmă. e necesar să fie validă şi negaţia. fie că el e respins în unele situaţii. ci. în plus. el nici nu vorbeşte cu sens despre toate acestea. dar acol avem negaţie nu avem şi afirmaţie. va exista măcar  negaţia predicatului. şi /atunci/ fiecare e de acord d ei  însuşi e m eroare'1  în acelaşi timp este limpede că nici un subiect nu poate fi examinat în compania unui astfel de om : căci el nu spune  nimic. Dar oare e în eroare cel care concepe că ceva e ori ori nu e într­un fel. fie că nu Iar dacă el vorbeşte fără să  distingă adevărul. şi negaţiile acestora (dacă se pot face afirmaţii contradictorii despre orice subiect.                          ' ea/îti  Dacă este respins în toate situaţiile. după cum s­a spus şi mai înainte. prin ce s­ar mai despărţi el de condiţia legumelor? Ş' 9 De . a^ ^^ ^ jeja lucrurile ar sta într­un anumit cepe lucruri ^ ^ acjevărat şi nu. ce ar mai deveni  şl nu e aşa •' ^^„y^ este /chiar/ într­acest fel4S ? Iar dacă nu spusa că natlt™ ar£ totuşi mai curînd dreptate el decît  cel care con­are dreptate. afirmaţia contra ' ' fi încă şi mai cognoscibilă46. atunci Va  *' valat>ilă şi afirmaţia /omul e triremă/44. ori de cîte ori afirmaţia este adevărată. în acest caz toate ar fi una. nici nu aşa. el şi spune aceste lucruri. /atun '/ cu necesitate.  toţi ar spune adevărul şi toţi ar fi în eroare.  ii  • Căci dacă e adevărat că /deopotrivă/ omul e om şi omul "vn­om S"C ^­^ ^ ^ ac*evărat ?i ca ow»/e non­om şi  ow«/«« e iniţiale Ia rl ' ­"i­ ' C'°uă negaţ'i pentru cele două propoziţii £"" PropoziaCa ambele /Propoziţii iniţiale/ se  formează o sin­Pr°Pozitii­»5 '1£' ^ ex'sta Şi contrara ei formată din ultimele două  '^L^P^Piul ; alb si r  t0ate  non­contradicţiei este respins în toate  ­­U CSte alb' Ş1 este ?i nu este' şi la fel cu negaţiile. va fi validă şi 1008a negaţia triremei — /trirema e non­triremă/. /omul e non­triremă/. nici că nu stau aşa. mai degrabă decît negaţia subiectului /omul e non­om/. dacă.validă afirmaţia. el nu spune nici că lucrurile stau aşa. sau  plimba ceea­ce­nu­e ?). ar exista deja ceva determinat /care a fost  acceptat/. şi nu aşa; şi iarăşi revenim la  ambele negaţii: că lucr  nu stau nici aşa. dacă  el nu concepe nimic. deopotrivă. iarăşi: fie. iarăşi. acolo unde avem afirmaţie avem şi negaţie. fie că cineva vorbeşte distmgînd  adevărul /afirmaţie şi al negaţiei/.  La fel se întîmplă şi dacă omul ar putea vorbi distingînd afirmaţia de negaţie; se întîmplă ceea ce s­a arătat. că s­ar putea  susţine că această teză era de la început. nimic nu va distinge  un lucru de altul. Iar fel şi aces^. non­alb. probabil. şi  zeu şi triremă. Iar dacă e aşa. c şi aşa.  nu non­.  "^  Iar dacă lucrurile ar sta în acest /ultim/ fel. semnul distinctiv /măcar/ ar fi ceva adevărat şi propriu). nici nu există ceva (cum s­ar putea pronunţa. şi acelaşi subiect va fi şi om. în acelaşi timp. afirma şi nega ace  . şi ori de cîte ori negaţia este adevărată. neg _ este falsă.  7.    ^ 1008b   Dar.

 astfel încit. aşadar.  Capitolul 5  Teoria lui Protagoras derivă din aceeaşi concepţie şi e necesar ca. In bună măsură. a avea  mai. El nu concepe şi nu caută toate lucrurile în mod egal. rimă vindecarea ignoranţei lor (într­  adevăr. Aşa tat ambele /c ^ ^ ^^ ^^ amestecat în tot. iar pe cei care  nu au aceleaşi opinii cu ei înşişi îi socotesc că s­au înşelat. /la un              j' t0ţi conceP ca lucrurile stau într­un singur fel  face n. ei nat  dificultăţi la o ^ ^ contradictiile există simultan în momentul consideră ca °P"^jm' r contrariile din acelaşi lucru. încît /omul care îl nu   ^ are mai multă dreptate. mulţi oameni concep în chip opus lucrurile unii faţă de alţii. Dacă. /deopotrivă/ într­o anumită condiţie. aşa crede şi De­afirma Anaxago^^ ^^^ ^ moc\  egal vidul şi plinul oricărei părţi.  ceet­ce­  te trebuie conceput în două sensuri. deopotrivă. deopotrivă. la întîmplare. ci îşi dau ar trebui să se preocupe ei de bolnav trebuie să se preocupe de sănăta­sanătos. nici unul dintre ceilalţi oameni. nici dintre filozofii care neagă principiul. totodată că e bun. altminteri. aşadar.cO"C^servarea/ lumii senzoriale. după cum s­a arătat. provin din aceeaşi concepţie e i ^ pede50. E clar deci că el înţelege că ceva e mai  bun şi ceva e mai puţin bun.  î otriva celor cu astfel de concepţii vom spune că într­un fel „i Tdreptate. Şi chiar dacă acest ceva adev~ nu există /în unele  situaţii/.  Căci omul care îşi dă cu părerea. fie ambele  sa cadă laolaltă. Iar  dacă aşa stau lucrurile. replica lor nu s   . ci la idei); cîţi însă vorbesc de dragul de a vor    . şi am fi eliberaţi de argumentul /relativist/ pur si dur «iraa toc. te mai  /fio     "  °     U notn/  ad mult deci COtnParaţie cu c \ c°ndiţie           6  nu au o cunoaştere ştiinţifică.> si care împiedică să se distingă ceva cu mintea4''.  1] dintre acestea fiind ceca­ce­este. dar. că ceva e dulce. ignoră adevărul: în fapt. dar şi. dacă înţelege aceasta. în fapt /chiar/ caută /să facă aceste lucruri/. Căci.  Că ambele teorii. ori de cîte on. cind oamenii va ^c _ ceea­Ce­nu­este. este posibil să apară ceva din nefiinţă. totuşi măcar mai multul si  sînt imanente naturii lucrurilor. nu este într­o  sânâtoa '  sa raţă de adevăr. Cîţi au căpătat  această co      • /relativistă/ pornind de la o dificultate /reală/ pot să obţină t ^. în mod opus unii faţă de alţii. aşadar.rnultâ A ţaţe înseamnă că /numărul/ este mai aproape /de adevăr/ a   ^ bui să existe ceva adevărat faţă de care  numărul mai adevărat /d •" 1009a   celălalt/ să se afle mai aproape. Căci unii /dintre susţinătorii lor/ au nevoie să w co     .   °mLm . prin urmare. fie ambele să stea laolaltă. iar primul ceea­ce­nu­este. însă întîmpinarea tuturor acestora nu se face m  ace ^ manieră. alţii au nevoie să fie constrînşi. într­adevăr. dar că. în acest fel /contestînd principiul non­  contradicţiei/. e clar că prirrM  măr dintre acestea două e mai mic.  Dacă. dacă  acelaşi lucru ar fi.  10) In plus.  Or.)  . de ce se  duce /un astfel de filozof/ la Me­gara şi nu stă acasă liniştit. într­alt fel. realitatea ar fi în acest fel. ^ vindecarea. gîndmd că­i mai bine să bea apă şi să  vadă un om.  CARTEA GAMMA (IV)  145  ie /relativistă/ a apărut la cei care au întîmpi­Această . în o cunoaştere ştiinţifică. e necesar să înţeleagă şi că ceva este om. şi om şi Insa. fireşte.  Kojoc. în  mod egal. că faptul de a cădea în prăpastie nu e bun. ar avea cu toţii dreptate. ca unul ce nu socoteşte. de fapt. nu am puteaţi   "''' în mod similar că doi e număr par si că trei e număr  par n'     ***  •ecredeciy  însală la fel cel care crede că patru egal cinci şi cel /car o mie /egal cinci/. ci pare să ia seama. există deja măcar ceva mai sigur si m veridic. (Cei care se însală şi cei care au dreptate  opinează. Şi totuşi. astfel încît e necesar ca acelaşi lucru să fie Ş' să nu fie. e necesar ca toate lucrurile să fie  concomitent şi adevărate şi false; în fapt. mtr­un fel. /rezultă/ că au preexis­nu e cu Putinţatrarii/; fiind ele în mod  egal lucrul /respectiv/. Iar dacă nu se însală la fel.     ' iar dacă nu toate> măcar cele care au de­a  înck '  cu evăr.aici'rezultă în chipul cel mai vădit că nimeni nu se comportă. chiar dacă toate cele sînt şi. dacă se resping  expresia verbală si cuvint ei se folosesc. într­alt fel ­ nu . iar altceva  nu­i dulce. este necesar ca toate aparenţele să fie adevărate. Căci dacă toate aparenţele sînt adevărate şi toate fenomenele la fel. şi că altceva nu e om. ^ la vorbire. aşa ar trebui să procedeze of ui respectiv/. Daca. închipuindu­şi doar că se duce într­acolo ? El nu merge  de dimineaţă drept într­o fîntînă sau într­o prăpastie. nu există nimeni care nu arată mare/ Un°r lucruri ?i  ca le neglijează pe altele.

 cei care îl caută şi îl  îndrăgesc cel mai mult — dacă tocmai aceştia au astfel de opinii şi se exprimă în acest mod despre adevăr. <k vrem "^ AKSte senzaţu s™ adevărate sau false  rămîne neclar. nici nu se mişcă.  desigur. sus s'tate adevărat aşa> oricare  £Ste adevarat/­ în general. multe >n celelalte animale au reprezentări contrare  nouă. pe atît şi gîndirea lor se schimbă şi ea"  ^ "^  Dar şi Parmenide vădeşte acelaşi fel de a gîndi:  „După cum de fiecare datăare loc amestecul membrelor cu curbe.  clit cae„ acelaşi nu: 1) Impo  ţaţe. ca să spunem ţi a ajuns prizonierul acestor teorii. ei socotesc că nu se cuvine ca adevărul să fie judecat după cît de mulţi sau de puţini sînt /cei care îşi dau cu  părerea/; dar mai observă că aceeaşi mîncare pare unora care ­o gustă dulce. a ţîşnit cea mai radicală teorie du  CARTEA GAMMA (IV)  147  a profesat­0 vorbit deloc. De aceea filozofii respectivi vorbesc verosimil. nici nu apare. E clar. dar numai doi sau trei ar fi sănătoşi. ar părea că aceştia  dinUTf f m Suferinzi Sau nebuni S1 nu ceilaHi­ De asemenea. De unde însă şi împrejurarea cea mai supărătoare /pentru noi/:  Căci. deoa­este §îndire ?'• Pe de alta Parte> fiind ea Ceeace se înfăţişează în senzaţie este cu  nece­1­ EmPedocle' & Democrit şi. rece ei colice^ "e "^ schimbare. sau ar avea minte. Iar în altă parte sn ^"^ cît ei devin alţii. Care. în plus.  ——­­­­­­­­­  id celor care susţin că „heraclitizează" şi pe care • el ajunsese în final să creadă că nu trebuie degetul; de asemenea. care. atunci şi realitatea este şi nu  este într­un anume fel în acelaşi timp. în acest caz. astfel mcît. /au ajuns la această opinie/ vâzînd ei i natură în mişcare şi că nimic nu e adevărat în privinţa o      . sau ar avea mintea rătăcită. cum de n­  ar fi îndreptăţită descurajarea celor ce se apucă să filozofeze ? A cerceta adevărul ar fi. în baza examinării/ lucrurilor senzoriale. de parcă si cei ce sînt cu mintea aiurea gîndesc. dacă ambele sînt gîndin./ la toţi şi lafiecar  r­" mai multul e gîndire. motivul acestei opinii /relativiste/ la filozofi este că. îşi schimbă şi /felul/ gîndirii: „în relaţie Cu 'm ^'^  prezent sporeşte cugetarea oamenilor". dar în  actualizare — nu.  Asemănător. că. dar nu din acelaşi punct de  vedere51 : sub raportul mrtuali­tăţilorsale e cu putinţă ca acelaşi lucru să fie concomitent entităţi contrarii. aşadar. oameni. Căci şi ceva care . e posibil ca acelaşi lucru să fie şi ceea­ce­este şi ceea­ce­nu­este. La acestea există într­o mare propor. în  mod absolut. (Aşa  se cuvine a vorbi despre ei mâi c decît în felul cum s­a referit Epicharmos la Xcnophan. a urmări nişte  zburătoare !  l ) Or. nici nu piere. să zacă avînd gîndun alterate. dar au  considerat „lucruri numai obiectele sensibile.  c» toatT/ "r/VfT0 mai mUlt Unele SaU altele nU /par/ adevaratc> Cel Puţin ^Democm susţine că fie nimic nu este  adevărat. om spune că există. la. fie că. şi chiar fiecare  «uiri T mCreU acdeaşi senzaţii î" raport cu sine însuşi. o raţi­  " * i filozofi cînd afirmă că ceea ce se schimbă nu are reali­: dTcfaceastă raţiune este contestabilă. fiindcă 1­a făcut pe Hector. natura indeterminatului. toate privinţele şi cu totul nu se poate cunoaşte adevărul.  1009b  146  METAFIZICA  lOlOa  Astfel.este posibil si similar. Empedocle afirmă că /oamenii/ schimbîndu­ ' <TTIV e^iv>. desigur. ^  de la această concepţie. cînd acesta avea minţile rătăcite  din cauza loviturii. dar nu aceleaşi  lucruri /ca atunci cînd sînt întregi la minte/. cum ca realitatea va h pentru ei in telul în care o • concepe.  ^ s o  lui care se transformă; cel puţin despre ceea ce se trans o .  Şi se mai spune că şi Homer ar fi fost de această părere. dacă toţi ar  fi suferinzi. ^ nu vorbesc adevărat. /la fel este mintea la oameni/. dacă cei care au examinat adevărul în cea mai mare măsuri cu putinţă — ei sînt. în fapt.^  2) Pe deasupra. îl  critica pe Hera­z cu putinţă să cobori de două ori în că nici măcar o dată /nu­i cu putinţă/. căci acelaşi lucru est  ce gîndeşte natura membrelor. concepţia despre adevărul aparenţelor a ajuns la unii /filozofi. iar altora amară. ei au cercetat adevărul lucrurilor. "  "n Şi se aminteşte o maximă a lui Anaxagoras către unii dintre"  • •                           _          i­  r­  • ­\  r   i    i                   IHSO­  ţitorn săi. iar natura  a ceea­ce­este e în telul m c am arătat­o.  Astfel. vom considera ca acei filozofi concep şi că există o anumită Fiinţă a lucrurilor.

 ei le privesc pe  cele mai puţine la număr. este necesar să existe tocmi din care acesta provine şi cel care îl generează. nici senzaţiile <odo9fpcrax> (<ice afectări ale celui ce simte). ^ anterior celui mişcat. în legătură cu ceea ce urmează să fie în viito după cum spune şi Platon. în acelaşi moment. cînd nu.  4) In plus. ia cînd ca. competenţă are vederea şi nu simţul gustului. e clar că şi împotriva acestor filozofi vom formula aceleaş! obiecţii pe care le­am exprimat mai demult:  trebuie arătat W<To °amem>şi ei trebuie totuşi convinşi că există o natură imo­sînt s' f> S" mtlmPlă cu cei care  afirmă că lucrurile. prin naştere şi pieire; însă.  3) Dar şi următoarea critică este potrivită pentru aceşti filozofi: deşi. sau celor aflaţi aproape.                                                         . totuşi ei au extrapolat concluziile lor asupra întregului Univers.  8) însă toate asemenea argumente suprimă şi lucrul următor. dacă se pune la îndoială a manmile şi culorile sînt astfel cum apar celor  148  METAFIZICA  situaţi la distanţă.  2) Lăsînd însă aceste argumente deoparte. în privinţa senzaţiilor însele. după cum pentru nimic nu mai există Fiinţă.  7) De asemenea. cel ce mişcă senzaţie1' ca   . nu s­a schimbat niciodată. iar simţul /gustului/ spune mereu adevărul m ce­1 priveşte. în timp ce în legătură cu gustul are competenţă simţul  respectiv şi nu vederea. cînd nu există fiinţe vii54. fie /el  însuşi/ schimbîndu­se. tJ  9) Şi în general. pe de­o parte. şi aceasta este  cu nimic mai   101 la ' r şi dacă /cel ce mişcă şi cel mişcat/ se presupun . Pe de altă  parte. decît  să le h „condamnat" pe acelea din pricina acestora de aici. acelaşi vin ar putea părea. de exemplu. dacă sînt aşa cum  celor sănătoşi. concomitent. astfel încît mai cuvenit ei ar fi „iertat" lucrurile de aici din pricina acelora /transcendente/. şi dacă lucruril  i    *  ­ii'1                   iai  grele sînt aşa cum apar pentru cei slabi. şi este necesar să existe ceva  mat OOScud cuv«v*  11­  i          . iar dacă apare ceva. şi altminteri.. Dar dulcele /ca atare/.  Cad nu exi   ^^ necesar.  dar în acest fel nu se poate merge la nesfîrşit. dintre obiectele sensibile însele. în legătură cu  culoarea. dar care pot produce senza­W '  ­ senzaţie a ei însăşi.  rată.  tot aşa ni nu mai există prin necesitate. dacă cineva se va însănătoşi sau nu. ci la obiectul căruia i s­a asociat senzaţia.                          ^Orrn  sau pentru cei treji. Iar fiecare dintre simţuri nu afirmă niciodată în privinţa aceluiaşi obiect că el este şi nu este  deopotrivă într­un anume fel. opinia medicului şi a  ignorantului n' sînt deopotrivă de competente. /în acest caz/.treb ^ ei> ci  5) Apoi este  /aceasta/ da *­ nWmal Să ne minunăm. în nod necesar. iar  dulcele viitor va fi. nimeni. nu este la fel de competentă opinia unui alt simţ cu cea a simţului  propriu /situaţiei respective/. fie corpul /omului/ fiind schimbat. în felul în  care este. domeniul  sensibilului din jurul nostru se manifestă. Căci nu ar putea exista /i     ^ caz/ senzaţie: astfel.pierde •' 'AI rrva din ceea ce e pierdut. sau aceea a unui simţ apropiat cu opinia simţului referitor la ea însăşi; ci. chiar dacă lucrurile nu persistă din punct de vedere cantitativ. Căci nu este cu putinţă ca necesa să fie mereu altfel.  •T    din lucrul care aparC   ; m genCra           arC       mmiclre' va  ersista ceva existent.. că e cînd dulce. el este ca un  nimic faţă de întreg. dacă ar  consider ** vis că e la Atena. în afara ţia. în ce să se schimbe  ' anume ca mă orice aparenţa este adevă­  loiob iîntîl ca nu senzaţia este falsă relativ la obiec­nU CSte identlcă cu  senzaţia. sau cum apar celor bolnavi. precede senzaţia. Intr­adevâr. noi le cunoaştem pe toate  sub aspect formal <K«ta 16 etSoq>53. încît dacă există ceva  prin necesitate. ca să spunem aşa. nu­i posibil sa n  CARTEA GAMMA (IV)  149  u­ r si In absenţa senzaţiei. asemănător. ambiguitatea nu se  referă la conţinutul senzaţiei. De pildă. în fapt. La nici măcar hlozoni noştri nu cred în n ' alternativă e limpede: într­adevăr. Dar nici cînd e vorba despre momente diferite. dacă există numai sensibilul. vom spune mai departe că nu e totuna transformarea cantitativă cu  transformarea calitativă. ci există ceva diferit. nu se va duce la Od /la trezire/!  6) De asemenea. nu ar putea ­  nimic. le dec't  "     'ca ei să susţină mai degrabă că toate cele stau imobi­ceva H» •­­­  mi?Ca; cac^nu există. Or. sau pentru cei pute   ' •  şi dacă cele adevărate apar mai curînd astfel pentru cei care rl    ''  ••   f~<~     •   •                 r­1         r­  . oncînd ar apărea. ar fi probabil  adevărat şi  ^ există obiectele sensibile. fiind el de fapt în Africa. el nu  şi astfel. doar el singur.

 deoarece este imposibil  ca plOr ^ ţiile contradictorii să fie adevărate simultan în raport c  CARTEA GAMMA (IV)  151  —  r   pede că nici contrariile nu pot să se găsească simultan  subiect. /cine va judeca/ pe cel capabil să judece bine în legătură  cu totul.în  150  METAFIZICA  astfel — /anume recunoscînd că nu există aparenţă independe ta/ — repede li se va întîmpla să afirme lucruri  contradictorii  Intr­adevăr. prin urmare. în fapte. Or. în general. dacă nimeni nu opinează ceva în prealabil. în timp ce vederea afirmă existenţa unuia singur). că sînt cel  puţin neconvinşi /că se poate aşa ceva/. dar dacă  nu vor să dea seama  Ce spun/. unul este nu mai puţin '                      tiune de Fiinţă. ci că el este adevărat pentru  acest /om/. Şi totuşi nimic /contradictoriu/ nu e perceput  de acelaşi simţ. socotesc nimerit să dea seama /de  wte5Cew>.  Iar dacă. cît şi absur^'  • la care ajung cei care neagă acest principiu şi din ce cauz      ^ s­a arătat îndestulător. acesta se raporta la o infinitate de lucruri după formă. dacă „om" şi lucn^ opinat sînt acelaşi lucru în raport cu cel care  opinează. nici nu există nimic. aParenţ| i ?Pare. de aceea. devine necesar ca ei să considere toate lucrurile drept relaţii.­ine că toate aparenţele sînt adevărate face ca  toate  m cuvinte Â* ^        ^e aceea ce' care cauta f°na /persuasiunii/ A\ Care' Deopotrivă.. „jumătate" şi  . în acelaşi fel şi în acelaşi timp. Iar dacă orice lucru îs1 obţine existenţa în raport cu cineva  care opinează. Aşadar.  într­adevăr. trebuie să aibă erija.  Că.  101 lb Dar probabil că. şi în felul cum apare. nu ar putea fi  adevărată orice aparenţa este aparenţa unei esenţe. Aceştia. vederile lor.  toate sînt în mod egal şi false şi adevărate Căci nici toată lumea nu vede lucrurile la fel. ci lucrul opinat. să nu vadă aceleaşi lucrur' • /asta/ dat fiind că /vorbim/ cel puţin  împotriva celor care afirm" că aparenţa este adevărată din pricina motivelor arătate mai de demult si că.  Dar cei care caută forţa /persuasiunii/ doar în cuvinte <ev ta %<P tf|v piav novov> aleargă după ceva imposibil: ei  cred că afirma lucruri contrare /între ele/. şi să nu pară miere cînd e gustat; şi s­ar putea ca.ş. încît /principiul non­contra­dicţiei/ ar rămîne  adevărat.  ci doar de dragul de a vorbi. este necesar ca cei care vorbesc nu deoarece au întîmpinat o dificultate reală. „om n va fi cel care opinează. rezultă că nici nu a existat. nici acelaşi om nu le vede  mereu la fel. ci de multe ori ele apar contrare în acelaşi timp (la încălecarea degetelor.  puţm va unul pe  celălalt5  Capitolul 6  Ajung i  . să afirme că nu este adevărat /principiul. Şi. sau există ceva. dacă există unu. dacă nu ar fi egale. raportate la  opinie şi senzaţie. ei caută un principiu şi caută să­1 obţină în urma unei demonstraţii. e i   V ^ Căci. la modul general/.  existînd doi ochi. Or.                           cj      /     '  ci /doar/ aparenţa a ceva care apare. numai case contrazic pe loc56. şi cînd e apare. Iar dacă aceşti •eama /de ce spun/. fiindcă nu există  ~lf>nA~­. încît. Dar.  Şi apoi. Iar dacă există „acelaşi". sau la ceva determinat. sau sîntem treji; căci  toate aporiile de acest tip conduc la acelaşi punct: filozofii aceştia cred că se poate oferi o raţiune <A£>yov eîvoti  jtctvTcov> pentru orice. privaţiunea este  negaţia  în ac  elaşi s . ar putea fi convinşi cu uşurinţă —  de vreme ce nu e greu de acceptat. Aceste aporii sînt asemănătoare aporiei ce întreabă dacă dormim în momentul de faţă. de unde rezultă ;   .  ar dacă nu orice este relaţie. e clar că nu se poate ca toate să se raporteze doar la opinie. in încurcătură şi unii gînditori convinşi de cele de mai sus dar şi cei care afirmă doar în vorbe doctrinele respective:  ei caută să afle cine va judeca pe cel sănătos şi. lucrurile se raportează la unu. aşadar.ega' ' „egalul" nu se raportează la dublu.este. cum s­a spus mai înainte. e cu putinţă ca acelaşi lucru să pară miere cînd privit. pe cînd ei arată.*­  •    11          . simţul tactil afirmă că e vorba  despre două corpuri. luat sub acelaşi raport. Căci principiul demonstraţiei nu este o demonstraţie. a existat. dintre contrarii. ei păţesc ceea ce spuneam: ei caută o raţiune pentru ceea ce nu exista  raţiune. totuşi. din acest motiv. este dintre toate cea mai sigură opinie aceea pot fi adevărate laolaltă afirmaţii contradictorii. ci există şi unele lucruri cu o exis­_enţa autonomă <cexmx Ka9' airax>.

 alţii — deoarece  caută o raţiune pentru toate lucrurile. dacă există un  ter­]  m sensul cenuşiului/.  ~~acest lucru     .  1) E limpede /aceasta/. /dacă s­ar accepta un termen mediu/; căci lucrurile nu vor fi  numai o dată şi jumătate mai numeroase. ci /încă/ mai numeroase: într­adevâr. Negaţia este faptul de a nu fi. formulează  u  4) în plus. /termenul mediu/ trebuie să existe în afara tuturo termenilor contradictorii. nimic altceva nu a fost negat  decît faptul de a fi. atunci cînd. schim­  Dar? sa existe mereu. încît nu se poate  spune /despre el/ nimic adeva  CARTEA GAMMA (IV)  153  Capitolul 8  n Pă analizarea acestor chestiuni apare limpede că atît propo­• "l cu sens singular.lreaa'lrmă sau neagă orice gînd şi orice concept   1012a este vorba deso            definiţia /adevărului  şi a falsului/ ­ oricînd  Pre Ceva adevărat sau fals. termenul mediu al propoziţiilor contradictorii va fi sau precum e cenuşiul. Căci se naşte o  definiţie din faptul că este necesar să se dea o anumită semnificaţie /vorbelor /. nici cal ar fi situat între om şi cal. schimbarea are loc barenTr!"     C Spre  bine'sau de la bine spre non­bine; or. Atunci cînd gîndirea uneşte  men  152  METAFIZICA  /un subiect şi un predicat/ într­un anume fel afirmînd sau ea formulează un adevăr. /la fel/. însă nici ceea­  ce­este nu este declarat a nu fi.  7) în plus. el /termenul  mediu/ nu s­ar putea transforma /mtr       j dintre contrarii/. într­adevăr. care susţine că toate sînt şi nu sînt. deoarece Fiinţa sa este una diferită /de  aceea a celorlalţi termeni/63. mai întîi. /care pretinde/ că există ceva între termenii contradict /pare să susţină/ că toate sînt false.0d absolut58. după cum s­a întîmplat şi  cu restul opiniilor paradoxale: cînd nu pot rezolva controversele. despre orice  subiect. i se răspunde că nu este. ei  admit că ceea ce s­a conchis /sofistic/ este adevărat. cînd o face într­alt fel. /dacă există un intermediar între afirmaţie şi  negaţie/.  Această opinie — /contestarea principiului terţiului exclus/ a fost admisă de unii filozofi. în timp ce a spune că ceea­ce­este este şi că ceea­ce­nu­este nu  este reprezintă un adevăr; astfel încît cel care spune că /ceva/ este sau nu. este imposibil şi ca să existe  contrariile simu ta aceja?j subiect/57. Rezultă că cineva /utihzînd un termen mediu/ nu va spune nici ceva adevărat. iar /rezultatul/ va fi ceva /de sine stătător/. cît şi cele care sînt afirmate  universal nu Zlţ" £ Comporta aşa cum susţin unii66: astfel.  Capitolul 7  Dar nici între propoziţiile contradictorii nu este posibil să existe ceva /intermediar/. fie să se afirme. ceea­ce­nu­este. nici ceva  neadevărat şi /termenul mediu/ se va situa alături de ceea­ce­este şi de ceea­ce­nu­este. iar celălalt în  câ unu . Iar propoziţia al cărei substantiv­  subiect <6vo(i«^ este un semnificam <ar(|a. este imposibil a afirma şi a nega unui ge ^ ^ adevărat. însă nu există schimbare decît doar între j f! trfClnd Prin termenul mediu. ci fie că într­un anume fel există am­Ucâ unul dintre ele există într­un anume  fel. ci este necesar ca. precum  în cazul numerelor.dar aşa ceva nu se vede. nici./ C°ntradlctorii/ să existe o generare care să ducă la  alb  3) ApoHS;; dinalb'. cedînd expresiei verbale <ev86vTec; irâ X6ycp>. nici par. pentru cei care decid ce este adevărul şi falsul: căci faptul de a spune că ceea­ce­este  nu este sau că ceea­ce­nu­este este reprezintă un fals. Pnn­cipiul/respingerii/ tuturor acestor/teorii/ stă în definiţie. Dacă lucrurile stau m acest din urmă fel. Dar. afară doar dacă nu se vorbeşte  de dra gul de a vorbi. Căci atunci  cînd totul s­ar am ca — /după cum crede Anaxagoras/ — amestecul nu este nici    ^ nici non­bun. unii afirmă că nimic SC ^ adevărat. sau  precum ceea ce nu­i nici om. situat între negru şi alb. va spune adevărul sau falsul. iarăşi va trebui negat termenul mediu. astfel încît va exista o  schimbare situată alături de generare si de distrugere61  5) Mai departe: şi în cazul acelor genuri unde negaţia aduce contrariul ar trebui să existe /un termen mediu/. p^re considere că toate /afirmaţiile/ sînt adevărate. sau a fi.  în raport cu afirmaţia şi cu negaţia. aşa cum rezultă  din definiţia /numărului/62. unde /ar trebui să existe un număr/ nici impar.eîov> /al unei realităţi/ va fi o definiţi6  Teoria lui Heraclit. aşadar. ceea ce este imposibil. ar trebui în acest fel /în cazul ?' care n.  2) In plus.ivaţmn  Privaţ jetemjnat* Dacă. fie să se nege un anume predicat59. iar teoria  lui A xagoras. Unii îşi construiesc teoriile din această pricină. (Căci ei susţin că .  6) Mai departe: se va merge cu o multiplicare la infinit. întrebînd cineva dacă /ceva/ este alb.

 chiar dacă cu semnificaţii diferite. ce reprezintă tot atîtea particularizări. Căci  1012b  154  METAFIZICA  propoziţia care afirmă că o propoziţie adevărată este adevărat" este. susţine şi fiecare dintre aceste teze separat astfel încît dacă afirmarea lor separată  este imposibilă. sa teză. şi nu neapărat realitatea eternă. este necesar ca ceea­ce­este să se schimbe. şi  el are un aer  de tipu. Dar nici măcar  nu­i adevărat că totul e în repaos sau că se mişcă la un anumit moment. Căci acesta. putea mai^ ^^^ de Wittgenstem) exista mereu un punct cen­T°M ' referinţă al semnificaţiilor şi o  ierarhie între sensuri. astfel încît. Ştiinţele particulare nu examinează ceea­ce­  este ca atare. cum că ea este sin­  Var«ă. se întîmplă cu toate aceste teorii povestea obiş­  Hme CăS£ desflmîeazăPe ele înselc­ Caci cel care susţine ­T6 adevarat face sa fr£ adevărată şi teza adversă acestei ­  adversă neagă că totul e adevărat). ci doar contextele acestuia. adică să aibă acelaşi nume tolos pentru lucruri complet  diferite. şi aşa la infinit69.  Principiile şi raţiunile supreme trebuie să privească realitatea esenţială şi universală şi nu realităţi parţiale. iar al S"" "re nu e  ce  existent            ' °U mrn'c ma^ Puţin li se întîmplă lor să impli­  '   Unei lnfimtăţi de propoziţii adevărate şi false. în consecinţă. el însuşi. Aristotel adoptă o  poziţie medie: diferite semnificaţii nu sînt nici „omonime". Filozofii naturii au cercetat şi ei principiile supreme. deşi aceasta ar putea părea. Iar aceste teorii smt cam la f l cu cele ale lui Heraclit. Astfel dacă toate ar fi în repaos. să trebuiască discutat  ce înseamnă falsul sau adevărul. Căci există ceva care mişcă tot timpul lucrurile mişcătoare. Numai unul  dintre membru contradicţiei este fals. egală cu sine şi nepieritoare. El înseamnă realitatea din  perspectivă universală.  în plus. Pentru  Aristotel totul este. mereu aceleaşi lucruri ar fi adevărate si false.67)  _  Alţii susţin că toate smt adevărate. ci doar se raportez  CARTEA GAMMA (IV)  155  ­ Scolasticii au vorbit aici despre analogie ; dar noi am l» aceeaşl"a^e' vorbi despre înrudire. fals.  2. pe Jc altă parte. propoziţii.  însă împotriva tuturor acestor teorii nu trebuie pretins /să se spună/ — după cum s­a arătat şi mai sus — că ceva este  sau nu este.  Se vede bine că TO ov fj 6v aristotelic este altceva decît TO ovtwţ 6v platonic.  In plus. este impo­sibilă şi afirmarea lor împreună. în chip manifest contradictorii «pocvepco!; (xvri(pciaeiţ> sînt cele care nu pot fi adevărate în  acelaşi timp — şi nici false toate. la rîndul ei.  Este limpede şi că nu spun adevărul nici cei care afirmă că toate sînt repaos. dacă  primul ar că aceasta este singura care nu e ade­excepta propria teză. adevărată. şi nici aceea că nimic /nu se mişcă sau e în  repaos/ tot timpul. Uar ceea ce au făcut filozofii anteriori legitimează  demersul ontologic al 'u' Aristotel. Dar s­a arătat că aceasta este imposibil. nici cei care afirmă că toate sînt în  mişcare.  In plus.  3. şi nu ale existenţelor  contextuale. plimbarea este sănătoasă.  contextuale sau facultative. schimbarea se face dmtr­o stare într­altă stare. pornindu­se de la o definiţie. se schimbă.  4   Aristotel observă că „sănătos" nu are acelaşi sens în expresii •    l • Petru este sănătos. mai cu­rînd posibil68. ci trebuie cerut să se vorbească cu sens.  e altminteri. Chiar cel care susţine această teză cîndva nu exista şi nu va mai exista cîndva Iar dacă toate se  mişcă. pe care însă le­au identificat cu  anumite elemente naturale.  NOTE  1. dacă este necesar fie să afirmi.  nemişcat70. nimic nu va fi adevărat şi totul va fi. în sensul lui  Wittgenstein. este imposibil ca ambele alternative să fie false.  totuşi. din cele spuse. Or. apare că această situaţie. Aristotel caută principale şi raţiunile supreme ale existenţei ca atare. după ce afirmă  că toate sînt adevărate şi toate false. iar primul Mişcător este. •  imediată este că nu poate exista un „sănătos" în . or. esenţială şi abstractă. încît propria sa  afir  să fie f6?"6 ?eadevărata­Iar cel care afirmă că toate sînt false face a " Chlar Dronri. Ele nu an aceeaşi „natură". este  imposibil ca totul să fie fals : e necesar ca unul dintre cei doi membri ai contradicţiei să fie adevărat. sau care reprezintă proprietăţi ale altor subiecte. dar nici nu au acelaşi sens avirw   ^ unic şi acelaşi conţinut. fie să negi orice. Iar dacă a afirma adevărul nu e nimic altceva decît a nega ceea ce este fals.  Expresia cea mai clară a asocierii dintre multiplicitatea sernanti că şi unitatea ontologică.nimic nu interzice ca toate să fie precum faptul /fals/ că diagonala /pătratului/ este comensurabilă /cu latura/. în sens propriu.

. ceea ce permite unitatea ştiinţe' care le studiază.  într­un concept plurivoc.  15. secund. dar în chip divers.•  «    "  ­  1  ­ f'         •    •  ­i  «   '      doar opuse ca „alb   şi „negru  ; insa ele sa he privite şi sub S «port. central.  Se vede dependenţa lui Aristotel de Platon: lumea sa râmîne o lume organizată ierarhic.  în cazul de faţă. 'c^6"1         .  Identitatea stabilită de Aristotel dintre unu şi ceea­ce­este nu este decît o formulare a principiului identităţii : orice  lucru este identic cu sme (unul şi acelaşi). copula e facultativă. ca Platon. 3. Reale:  „c ogni genere di realta e essere ». sau din acelaşi punct de vedere.  Aristotel utilizează o diviziune ternară şi nu binară.  6.  caute  2   p  ocun         bţbl1 mai degrabă. ce reprezintă un substrat privat de specia „centaur" p • vaţiunea are ceea ce Anstotel numeşte „notă  diferenţiatoare" făt j j negaţia simplă.  17. şi nu raportate sau asociate unui domeniu particular — matematica. sînt facultăţi globale şi esenţiale.^ace cu ° privaţiune: „centaurii nu  sînt ani­a „centauri". sau  transcendente.   EKacrtov 5e. Toate lucrurile au  parte de Fiinţă şi de Unu.  7.  21. aici Aristotel pare să privească pe unu şi pe  rept gen ce conţine specii. este Fiinţa.  Cum s­a văzut. aporia nr.  23.  9. ceea ce contestase că e posim Cartea Beta. \4   [nex: corupt şi incert. cum este ceea­ce­este. 4 de la Cartea Beta. Raportarea la o  unică natură nu presupune o unică natură din partea celor ce se raportează la ea. 143.  Participiul pune probleme de interpretare: el poate avea sen de „elevi" (audienţi) şi atunci sensul frazei ar fi „să  nu se cercetez  CARTEA GAMMA (IV)  157  l v" (fără o instrucţie prealabilă); sau sensul mai general situam de e e^ doWndită dm auzite«. ce trebuie privite în toată generalitatea  şi abstracţia lor.  20. diferitul etc. (vezi Reale. TO yevoc; 6v.                                     . Definiţia lucrului îi indică deopotrivă Fiinţa Şi unitatea. de domeniul Fiinţei ^  24. există întotdeauna.. aşadar un unic gen. în varianta dialogurilor socratico­platoniciene)  conduce la încercări nedesăvîrşite.. încă o dată se vede cum Aristotel se  plasează la mijloc între univocitatea de tip platonic sau parmenidlan (Fiinţa are un singur sens) şi plunvocitatea  echivocă de tip sofistic sau postmodern (toate sensurile sînt echivalente). Diferenţa esenţială este  că ea nu mai este o lume discontinuă.  16.  19. aşa cum am tradus eu.*                                                       u                  r  ­ i  e în sens platonician. în fel şi chip. doar că în unele cazuri într­un sens derivat. geometria. Vezi Cartea Epsilon. sau „necunoaşter Analiticelor" — tratatul de logică al lui Aristotel. ^CU reahta^lle (Fiinţele) inteligibile.   Cu alte cuvinte.  Teoria platonicianâ a „separării". pentru a diviza structura disciplinelor „filozofice"  : l) sofistica e doar o aparenţă de ştiinţă; 2) dialectica (desigur. genurile de Fiinţe. p. adică imprecisă.  8. unde sînt distinse ştiinţele particulare de filozofie. Plurivocitatea lui Aristotel este centralizatoare. dar nu mai puţin real. deoarece „sănătos   nu se refera la o specie (•F* rmă) de existenţe. pentru Aristotel principiu şi raţiune de a fi sînt cuvinte sinonime. şi unu va avea multe  sensuri. de aceea. unitatea generică şi unitatea analogică.  Pasajul poate fi înţeles şi într­un mod mai larg sau mai restrins.  18. luată ca o unitate. Barthelemy Saint­Hilaire: „bien que l'objet de chaqune (science) soit tou|urs l'Etre  considere sous un certam point de vue • Bezdechi: „iar genul este.  în greacă. fizica etc..f/intttOS­ v^wn^At.  Vezi Cartea Beta. nu este cuprinsă în genul  156  METAFIZICA  „animal". aşa cum o concepe Aristotel (ca ştiinţă „analitică") obţine  rezultate efective. Filozofia primă s­zr seci.  22. care.imiabv: ignorarea meto analitice (adică a  logicii).   De vreme ce ceea­ce­este şi unu sînt termeni echivalenţi i ceea­ce­estc are multe sensuri. după Aristotel.  O­ După cum se vede. Vezi şi aporiile l. nu foarte nimerit.  Vezi aceeaşi teorie si în Republica lui Platon (Cartea VII). şi ceea­ce­este.  5   E diferenţa dintre ceea ce s­a numit. La fel şi unu.  ^n celălalt   lm    CaZ CSte vor'">a despre negaţie: „nu sînt centauri". nota 6) în  funcţie de interpretarea acestei sintagme §i'anou8e\xriav TCOV 6cvaA. fiecare în parte. Filozofia unda este Fizica. un sens de bază. Totu ' ca şi în cazul lui ceea­ce este ele sînt asociate şi dependente de o semn'' ficaţie principală şi ierarhic  superioară. Metafisica II. Membru de frază avînd un înţeles echivoc şi tradus. dar numai filozofia. presupune insă  preeminenţa unuia dintre sensuri (din care nu se pot deduce celelalte sensuri). 2. ..                          i  25.  Vezi Cartea Delta. cu realităţi sensibile ce nu au parte de Fiinţă în mod efectiv. identicul. de  "CUIr? Iv^molu: contrariile să fie contradictorii ca „alb" şi „non­  7n    L^C CACiiij­'                      •. Sensurile lui „sănătos" se  raportează toate la să°nătate".

  l­  U. comunicativă. Totuşi. Această ultimă propoziţie a fra? '  1         l   '      '   •"•         l                            A                •                                   '            "*£C1 3. eXe^xoţ. Aristotel arată că nu se poate demonstra propriu­zis principiul non­  contradicţiei. a celor ce si . spune Aristotel. . într­ade­var. care nu sînt om. este Socrate — spunem — indiferent de contextele în  care e şi de proprietăţile pe care el le capătă sau le pierde.     . altele „non­om" (de tip  animal biped.  Faptul demonstraţiei însuşi. cu care formează un nou s  Va lipsi — zice Aristotel — unitatea subiectului cu el însuşi. de fiecare dată.  32. cineva va putea fi deopotrivă „om" şi „non­om".­1 U 'u' nificaţiile diferite ale cuvîntului.   . într­adevăr. chipurile. Dar nici atunci nu se va putea  demonstra totul. ar însemna să presupui acceptat ceea ce vrei să  demonstrezi.   Adică dacă el răspunde la întrebarea „asta este om        *'  37. Apoi trece la forma Subiectivă.Se. nu  sînt distins 'rl *r*Sem" şi specificate prin diferite mijloace. (filozof) îl impr ­  39. sau contextuale). chel' vesel etc. cu condiţia să vrea să vorbească cu sens.      â Obiectivă. Hilaire).  40 . Dacă A e om. oricîte ar fi. fiind declarate concomitent si fiind relative 'a acelaşi lucru. perete etc. se merge cu demonstraţia la infinit. unele (bătrîn. ceea ce face deci ca el să nu poată fi contestat cu adevărat.  31. el p°â       ^icc"" mitent şi triremă. Totuşi este posibilă o respingere. fiindcă orice demonstraţie a sa 1­ar presupune; dar se poate  demonstra că cel ce nu­1 acceptă se pune într­o poziţie absurdă.  ^     •     nce afirmaţie cu sens presupune sau o afirmaţie.  27   Aristotel expune mai întîi principiul non­contradicţiei sub . iar opiniile aparţin intelectului ca subiect. ceva important din a             ~~~    '  Aristotel stă în picioare: nu poate exista discurs raţional s .  606: ecrti fj u. Totuşi.  Nu se poate demonstra principiul non­contradicţiei.  termenul compus: u ^ subiect pentru predicatul următor. unele „om". filozof ' nU?" mărate altele.   Socrate este om. ceea ce e imposibil.   în felul arătat mai sus.f| ecm. implică non­contradicţia.  41. rezultă că este imposibil pentru acelaşi intelect să  conceapă în acelaşi timp opinii contrare despre acelaşi lucru. a opiniei ce contestă principiul non­contra­dicţiei. refutatio. Protagoras afirmase  prirna^       sjjit.  silindu­1 pe omul respectiv să comită petitio principii. de aici nu rezultă concluzia „că nu mai există dezbatere". chiar dacă proprietăţile unui lucru sînt infinite. aşadar.. altele.cfo> el e animal biped. adică ceea ce le face să fie ceea ce sînt şi nu altceva (aceste este sensul  termenului de Fiinţă) şi nu va mai exista distincţia dintre trăsături esenţiale sau intrinseci şi trăsături neesenţiale  (extrinseci.  28   Dacă nu există principii indemonstrabile. Printre atributele lu''^'  erate.  în<;M' T° "^^ eîv«i tradusă şi prin esenţa omului. ama tor pe Socrate­alb­muziaan etc.Pot confunda. chel. deoarece infinitul actualizat nu poate fi parcurs efectiv.  după părerea mea.  La întrebarea „ce e asta ?" trebuie răspuns „asta e om" sau  e om" şi nu se poate răspunde cu o listă de proprietăţi ale „omului" care sînt. orice comunicare cu sens presupune — cum arată  Aristotel — acest principiu. fiindcă orice demonstraţie se bazează pe el şi.  Adică.  Lucrurile îşi vor pierde identitatea cu sine..  ' nenu­  38. fie şi printr­o utilizare ' 'mitate  36. ele nu ar putea ^arrărnî    f­"­6 ?' num"e; atunci un număr  nelimitat de semnifica­  dlscursul est       nUme> Ş1 ded fără Sens de ansamblu (vezi infra­) întreg esenţiahst şi a fost combătut de  Wittgenstein prin teoria  158  METAFIZICA  sensului dat de utilizare.  30. lns^na că.Ş' vităţii: „omul este măsura tuturor lucrurilor.             ^  42. Dacă. ceea ce. ^o/... ci doar că această dezbatere îşi pierde  caracterul său purraţio­nal­esenţialist.  29. se poate oferi o  listă suficientă pentru a „sugera" despre ce e vorba. se neagă principiul non­contradicţiei. urît. ontologică: este imposibil ca ceva să  posede con­  itent atribute contrare (de fapt contradictorii).  Dacă ceva este deopotrivă om şi non­om. [Oct  de obicei^ înţeleasa: „toate cite aparţin sau nu omului" (Realei  ceea ce omul este sau nu este" (St..  Am spune astăzi că o vorbire cu sens. ca predicate ale aceluiaşi su i ^  43. urît) nu implică „omul".   '  fi Parcurs^ Semmflcaţule unui cuvînt sînt nelimitate. dar el este şi gras. sau o negaţie. alb determină pe Socrate. ar infirma principiul non­contradictiei)' Fiindcă un lucru are o  infinitate de proprietăţi.  auEtoBai TO EV âpxfl sau petitio principii. epistemologică & acestuia: de vreme  ce există şi opinii con­  una fată de alta. muzician pe Socrate­alb. iar a­1 defini prin proprietăţi ar presupune a le parcurge pe toate.

 el se păstrează identic cu  *       . ori. a fi (negaţia lui a nu fi) va deveni din nou mai cognoscibil decît a nu fi.  61.. nici ceva fals. dar o dată ce s­a actuali­52   y   J     ost negată răceala.  Termenul mediu nu mai are atunci loc.. deoarece negaţia este privaţiunea unui gen (a  genului „om" în a caz).  S1 a afirma înseamnă a nega.                                              ne> u'nd  54.sub un anumit rîu şi nu un altul. în cazul de faţă. Or.  60. şire    / f ltate­De asemenea.  fr?icald. astfel încît. ar mai apărea un tip de transformare.­. însă.  Pasaj cu sens controversat.         m care se taie o scîndură pierde forma de butuc. Dacă e triremă.. non­' el  triremă. e «o»­0>« ( . deopotrivă „cuvînt" şi „raţiune".  dar există în      ' ' r                exista m actualizare la un nou­născut. deci şi a fiinţării şi non­  fiinţării. căci nu există intermediar între unire şi dezunire.  49. un corp poate  Zat wldura al     P°ate ^ încălzit' sau răcit).  Adică. cel ce mişcă are o  anterioritate relativă f  ­S^. de număr. înseamnă că nu e  adevărat că sînt în eroare şi atunci nu mai pot spune nimic cu sens.  Aristotel observă că nu este necesară susţinerea adevărului absolut (ca în cazul numeric) pentru respingerea unei  variante „pure" («tari1) şi nocive de relativism. Aristotel observă că principiul terţiului exclus rezultă din modul de definire al unor  concepte.  Evident.a celor ce nu sînt că nu sînt". mişcat.  Rezultă peste o absur ' non­triremă va fi mai valabilă decît afirmaţia omw/ că afirmaţl(ân°e^ţia predicatului mai  degrabă decît cea a subiectului). n­iiirt:'n ^  . la un moment  dat. de negaţie.   „A nu e om" este echivalent. dat de sensul dublu al cuv" Xoyoq. se obţine că trire­Dar. ceea ce înseamnă că ele nu se pot distinge.  • Aristotel asociază subiectivismul lui Protagoras ş! contestarea «pmîd'es "°n:COntradicţ'el­ A«asta este valabil însă  doar dacă con­Punde cu cel a  51­ Inteligenta deniins          •  ­­  r        .   A nu spune nici ceva adevărat. socotit de greci o băutură barbară.  U Ul  57. prioritate  afirmaţiei faţă de negaţie..  CARTEA GAMMA (IV)  159  __ ­­ ­  ttl e non­om (cum pretind cei ce neagă principiul non­44.. (vezi mfra).  47. se folosea şi pentru a desemna vinul  gol. presupunînd  existenţa mediului. fiindcă ar face cel puţin o afirmaţie incontestabilă. Daca om ^ ^^ ^ expjice ce înţeleg prin non­om.  S­ar ajunge la faimosul paradox al „mincinosului": dacă e adevărat că sînt în eroare (mint).  darnăct. fie non­triremă. cu   A e om". Dar orice transformare se face între contradictorii (de la ce nu este la ceva ce este).  48. care permit contrariilor să existe simultan. înseamnă a te situa în afara contradicţiei. la raţiunea mate­entă.   Pentru a doua oară.. Dacă s­ar schimba definiţia — aşa cum o . Fie atunci omul e non­triremă. cădem OTW poate ms^m"te manifestă.  Principiul terţiului exclus. sau invers.. AKpatoq.  46. diferit de cea obişnuită.  58.se principiul non­contradicţiei.  59.evident.  Esse estperapi se va spune mai tîrziu: a fi înseamnă a fi  55. referirea este la existenţa în virtualitate.  tellcian (adecvarea gîndini la realitate) cores­  Păstrează  rială(sub:  • Anstotel se referă aici.  Adică şi în situaţia în care cel ce mişcă şi cel mişcat     rC?PUt­bă rolurile între ele.^ ju.  Cel care neagă principiul non­contradicţiei nu poate afirma nici că natura lucrurilor nu admite principiul non­  contradicţiei. „tare". '" iuj acestej demonstraţii este că negarea principiului non­con­d'ctLi anulează posibilitatea de a da.                                                                             M de cel  56.  45  Dar e evident că această contrara /compusa/ este identica cu  compusa /iniţială/. precum cel de adevăr. nea m'_ j jg  rezultâ din nou afirmaţia ow«/ e triremă. fie despărţi un subiect şi un  predicat şi fiindcă această operaţie mentală poate sau nu poate corespunde unirii sau dezunirii lor în realitate. fără apă.  Logica lui Aristotel este binară deoarece — arată Aristotel — ea poate fie uni. literal „neamestecat"..  . în virtualitate. susţine Aristotel.  160  METAFIZICA  53. şi deci  nu se poate alege între a nega şi a afirma: a nega înseamnă a afirma.  62.   Sub aspect cantitativ (al materiei). rîul este mereu all^ aspect calitativ (al formei).

 iar la animale. a aveai a fi din ceva. unu. gîndirea. Fiinţă. alţii oricare alt  organ de acest tip. e^ na „animal biped" Atunci propoziţia: „omul este un an  va fi o definiţie. Diagonala pătratului nu este comensurabilă cu latura. puterile. cît şi la cele cu sens universal. unii consideră un asemenea principiu inima. 4. se obţine non­B. identic. cît şi împreună sînt ceva imposibil".de exemplu. de tipul:  Omul este un animal biped". cantitate. privaţiune. care ar putea fi şi el negat. /materia/ din care provine ceva.  Vezi cap. însâ de partea cealaltă este celă­  lalt capăt1. luat de la primul element /învăţat/ şi de la începutul obiectului /de studiu/. precum faptul că de aia este acest   I013a  început al lungimii şi al drumului. şi aşa la infinit.  CARTEA DELTA (V)  Sensurile multiple ale unor termeni: principiu. com ţmmle ^ " fi sînt PrinciP«­  '      '  Primul termenT" tUj~Uror Prmc!P!lt°r este faptul de a reprezenta Unele Principii "   " C fie eSt£' fie Sc na?ce' fie  este cunoscut /ceva/. în timp ce ultimele nu pot  fi deopotrivă adevărate.  nT^ "^ nUmit ?1 elcmentul de unde P°ate fl cu~ !1       ul'. mt incorporate lucrului care provine din ele.  69. principiul terţi exclus se susţine pe o anumită definiţie a conceptelor.  Mişcătorul nemişcat este Dumnezeu. 3: dacă numele „om". Primele nu pot fi nici deopotrivă adevărate. Dar» negi      ^ B.  2) In alt sens. întreg.  " 67. locul de unde s­ar  ni mai întîi mişcarea lucrului. provin mişcarea şi schimbarea. Dar. la propoziţiile singulare. anterior şi posterior. atît al cunoaşterii.  68. desăvîrşit. şi propoziţia S „Q este adevărată" va fi adevărată etc  70.  n. ciuntit. relaţie. proprietate  contextuală. ' 6TC acestea' mai ales cele arhitectonice. potrivit cu. limită. principiu se spune lucrul de unde provine ceva. precum copilul are principiul h tată şi la mamă. Vezi Cartea Lambda. dar pot fi deopotrivă false. fals. pe de­o parte. altfel.  ) In alt sens. a fi. cît şi al mişcării  Capitolul 2  1) Raţiune de a fi /a unui lucru/ <amov> se numeşte îm sens. altele  166  METAFIZICA  îi sînt exterioare. dacă Q este adevărată.  . această origine rămînînd încorporată. mai  întîi. Fiinţa şi scopul.  3) în alt sens. contrariu. calitate. propoziţii contradictorii.fac logicile plurivalente — ar putea exista şi un tertium. dispunere. raţiune de a fi. cap. gen. De aceea ultima propoziţie a paragrafului. s scăpa de aporie redefinind noţiunea de  contradicţie.  CARTEA GAMMA (IV)  161  Heraclit contestă principiul non­contradicţiei.  Propoziţiile numite aici „în chip manifest contradictorii" sînt. magistraturile. alţii creierul. necesar. iar lupta îl are în insultă. afect. precum  chila bărcii şi temelia casei. ce constituie obiectul pre­^erinţei politice <Kat6t 7tpocdpTiaiv> a celor care se  mişcă şi celor litătil6 tranSţ0rmă' Precum la cetăţi. capacitate. .  Fie propoziţia P adevărată. virtualitate.  diferit. posesie. preferinţa.  4) Iarăşi în alt sens.   Dacă pentru fiecare A şi non­A va exista un B. principiu înseamnă locul de unde mai întîi apare /ceva/. ipotezele sînt principiile de­k Căci t'r. se spune principiu ceea.  în primă instanţă o dată şi jumătate mai populată. principiu se numeşte lucrul de unde s­ar naşte ceva în modul cel mai bun. parte. în timp ce Ana­65'   pe Cel al terţiului exclus. nici deopotrivă false. Căci binele si f  sînt principiul multora. Dacă principiul non­contradicţiei se susţine pe nec sitatea ca  un discurs să fie inteligibil şi ca sens.  intrinsec. deci afirmaţia ca ar fi comensurabilă este o afirmaţie  falsă. cînd originea nu este încorporată şi de unde. Vezi Cartea Zeta. Avem atunci propoziţia Q care afirmă „P este adevărată" şi care este la rîndul ei  adevărată.  *a 66  Formulare ambiguă şi lecţiune incertă: de obicei ea este tradusă:  iile luate atît individual.  Capitolul l  i ) Principiu <dpCT> se numeşte.  63. ci de acolo  de unde s­ar putea învăţa cel mai uşor.  dar şi artele sînt numite astfel. uneori. în care se stinge contradicţia dintre mişcare şi repaos. element natură. de fapt. care trebuie  distinse de cele contrarii. regăsi H;' e' tlrannle sînt numite ccp^cd.ace^a^ sens sînt numite principii si raţiunile de a  Aşadar. Iată de ce natura este principiu şi /la fe]/  i tul. f • uj Acesta este Socrate". fiind ea încorporată. într­un sens.  Crede* Aristotel se referă.         i  64. Dar şi între B şi non­B ar trebui  să existe un m diar. de exemplu : principiul  învăţăturii nu trebuie. Evident. are o semnificaţie. C.

 se reduc de acelaşi ti "' e se s?un în multe sensuri. făcătorul este raţiune de  a fi /şi început/ pentru cel făcut şi cel care poate să schimbe este raţiune de a fi pentru cel care se schimbă. atunci cînd un alt  lucru se mişcă /către acest scop/­1^ exe  piu. un sculptor. dar ele nu sînt raţiuni în acelaşi sens. "ce prezent fiind. şi în general numărul. în general. dat fiind că sculptorul a avut    r 1014a   într­un anume context. premisele raţionamentului sînt  raţiuni de a fi indicînd o provenienţă. f lus  acelaşi lucru poate fi raţiune de a fi pentru contrarii: căci . apoi.)2  3) într­alt sens. si în general. pricinuieşte un anume lucru. sau tatăl este începutul copilului şi. raţiunea. după cum sănătatea este scopul  plimbării. animalul o produce pe aceast   H    6X1S" Policlet este om.  materia artefactelor. precum părţile /din care  este alcătuit corpul/.  "ntîn1'  Cam atîtea sînt sensurile termenului raţiune de ap­_ ^e plă însă că. într­alt sens. Căci — întrebăm — de ce se plimbă /cineva/ ? Ca să fie sănătos ­ răspundem. altele o indică arătînd ce este în sine lucrul — întregul.  condiţi  în  ciri'  d a fi în calitate de materie.  Toate raţiunile de a fi amintite acum se repartizează după cele patru tipuri foarte clare. raportul de doi la unu. dar. literele silabelor. în timp ce arta sculpturii L a fi fiindcă de la ea provine mişcarea /ce a gene­ilă. să existe şi raţiuni de a fi reci­eforturi este raţiunea bunei condiţii. altele sînt luate raţiuni în calitate de scop şi de bine pentru celelalte lucruri. Căci finalitatea vrea să fie binele  'suprem şi sco­  elcal           1UCrUr'' ?I " nU fie nid ° diferen^ă a vorbi desPre  *   lne sau ca bine aparent*. sinteza. medicul şi omul care a chibzuit ceva. forma. de  asemenea. iar omul este animal. pămîntul şi toate elementele corpurilor.  j e absent.  şi multe raţiuni ale aceluiaşi lucru în mod esenţial j^lpt11" raţiunile statuii.  oflZul/ rii. sau. numai că raţiunile  nu sînt raţiuni buna condiţie este raţiune luată ca scop.°nsiderate contextuale şi genuri ale aces­£a /ehcientă/ a statuii este. De exemplu credem că absenţa cîrmaciului a produs naufragiul. de a fi arată de unde este cel din­tîi început al mişcării sau al repaosului. cura de slăbire intermediază sănătatea.  irecurnraţiunU1/ C. tot pe acela. Ambele. iar buna eforturilor.  rezumînd. îl socotim uneori a pricinui lucrul contrar.  '      arece . şi chiar dintre cele P'U. medicul ^ ^ antenoara sau  posterioară alteia: de exem­ni sănătăţii '           aP°i/ omul expert într­o artă sînt producăto­  P"n număr1 S'"* ^UZlCa^seexP^ca^rindublu şi/mai departe/ Pe Oricare dintre"^ • "* premisele cuprinzătoare  /determină/ Alte raţiuni tr ?°nsecin^ele particulare. Unele dintre ele indică provenienţa luată ca substrat. este forma şi raţiunea de a fi a  octavei. sînt şi a .  Iar sămînţa.  «wEîte c? atîtea SÎm raţiunile de 3 fi după tipul Ior; felurile raţiu" ?' aceste RU^3 numar s'nt> desigur. adică scopul. Astfel.  CARTEA DELTA (V)  167  este raţi"ne  este ra(lune rat statuia/­  proce. precum cel  care a chibzuit /este începutul unei activităţi/.  4) Mai departe. părţile întregului. Şi. într­alt sens. de vreme ce raţiunile de a fi au multe sensu . Şi sînt tot raţiuni de a fi /finale/ cîte intermediază scopul. precum omul prod          *"  tenta/ statuii. genurile acesteia şi  părţile aflate în definiţie. p[u. la fel şi Pun IC     ' I013b   sau medicamentele. focul. vorbind astfel. Policlet  168  METAFIZICA  şi.aşa n cum bronzul este raţiunea de a f i a statuii şi argintul — aceea vasului şi a genurilor acestora. luată ca atare şi nu ca altceva. Iar  premisei  toare determină rezultate contextuale. şi bronzul. altele acţiuni. gîndim că  am prezentat raţiunea * a fi a plimbării. în general. diferenţa dintre ele fiind ca un instrumente. Căci  toate acestea se  şese în vederea sănătăţii.  In fine. raţiunea de a fi este forma şi modelul. şi prezenţa şi lipsa sînt raţiuni de a fi luate ca lucrul ce pune în  mişcare. (De exemplu. de a fi Policlet5. multe. adică definiţia a ceea­ce­e­în­sine lucrul. într­un sens. raţiune de a fi înseamnă finalitatea.  2)  într­alt sens. în timp face eforturi este raţiune ca origine a mişcării. sau instrumentele.  pe cînd prezenţa lui ar fi produs salvarea. orice producător — toate acestea reprezinte punctul  de unde începe schimbarea sau starea.

 precum ar fi dacă cineva 1­ar  pronu "^ u lungindu­1; în alt sens. fiind unu şi mic. de pildă: o anumită raţiune produce  această statuie anume."1" universale şi indivizibile (nu există definiţie numesc S^urik  elemente13. şi o alta raţiune produce acest bronz. fie ca gen al contextualii ui. o imagine'.  fiind el unu şi simplu. de aici. toate aceste raţiuni sînt şase la număr. fie că despre mai multe". Astfel de raţionamente  «yuM. precum e /cînd  spunem/ că producerea statuii nu se datorează nici lui Policlet /ca atare/. Iar în privinţa raţiunilor contextuale — la fel.  părţile sînt simi­înde pildă! dacă partea apei este /tot/ apă. fie în cît mai multe; şi /tot de aici/ a venit n*' PUnaul  au aPărm unora drePr elemente.Dar şi dintre situaţiile contextuale /ce constituie ratin  •                                                                                                                             •  V^^  ^              • ~     i                         1     l      ~              •                •  smt mai îndepărtate. fie sînt capacităţi virtuale. precum s  "   • plă dacă omul alb şi omul muzical ar fi văzuţi  responsabil'     "^ producerea statuii. materia. _  La fel vorbesc şi despre elementele corpurilor cei care indica  /drept elemente/ ultimele corpuri în care se divid lucrurile; acele elemente nu /se mai divid/ în alte corpuri diferite ca  specie. irâv 9uop.         . Si chiar mai mult /elemente/ decît numesc /în acest fel/ dife­|arece §enul este mai universal /decît  diferenţa/. în timp ce un  constructor care construieşte /efectiv/ este /raţiunea de a fi aflată în plină actualizare/7. cît şi de  cele i cate contextual. se regăseşte în multe ucruri> fie în toate. simplul şi indivizibilul. Acestea din ur deosebesc /de primele/ prin  aceea că raţiunile în activitate şi individuale există şi dispar simultan cu efectele pe care e p    ^ de exemplu.  Comun tutu­^h» în fieca ^\ ement ^ fiecărui lucru este primul constituent  numi  pent™ '  numesc  renţa  1014b  170  METAFIZICA  Capitolul 4  Natură <qr6aiq> se numeşte.                  ^  Dar alături de toate /trebuie ţinut seama/ şi de raţiunile d fi invocate în mod propriu <oÎKetcoc; Xeyouevco. pornind de la care creşte ceea ce creşte  <(p\)£Tou xb cpv>6ue > ^^ . sau o statuie /oarecare/. şi raţiunile proprii. elementele vorbirii sînt din care se co ^ ^^ ^ compune vorbirea. ar fi  folositor pentru multe /altele/. ori  bronz.   . Căci primele  demonstraţii. naşterea celo <Yevecnc. şi cele contextuale vor fi prezentate în combinaţia lor <0uujiXeK6uevoc>. se ajunge. de unde se trage obiceiul că oamenii numesc element şi micul. sînt numite elementele demonstraţiilor. Asemănător se vorbeşte şi  despre elementele propoziţiilor si figurilor geometrice.         .oyiou. despre cele ale demonstraţiilor.oi> primare sînt cele alcătuite din trei termeni asociaţi printr­un termen mediuu. într­un sens. sau acest om care clădeşte acum cu cpnst     '  ^ se clădeşte  /în momentul respectiv/9.. dar se spun /mereu/ în cîte două feluri : /ele se iau/ fie în mod  individual. sub raportul speciei lor.   sunete c îare (  e silabă)10­  .  în plus. fie că este vorba despre un singur element de acest tip. sau în general. în care ea  se divide acele /sun^^_ Acestea.  Dar extrapolîndu­se /sensul cuvîntului/ element. şi. partea silabei nu  . altele smt mai apropiate. nu se mai divid sunete ci. primele fiind desemnate drept capacităţi virtu l celelalte fiind în actualizare: precum un  constructor este ratiun de a fi /a casei/. nici sculptorului /ca atare/. în general. să fie numit astfel ceea ce. în general.  vizibil dm pu         ^ /ceva/. incluse în multe /alte/ demonstraţii.  De aici a venit că cele ce smt m cel mai mare grad universale să fie /numite/ elemente. ori. acest om  care vindecă acum coexistă cu omu       ^ vindecat acum. şi nu doar Policlet sau omul6. Vom afirma ceva asemănător  cu cele spuse şi în legătură cu efectele ale căror raţiuni sînt raţiunile /respective/. raţiuni   p _^(_ ca nişte capacităţi virtuale nu sînt simultane cu efecte deauna:  căci nu piere clădirea simultan cu constru  CARTEA DELTA (V)  169  <OTOixeîov> se numeşte lucrul prim. raţiune văzută /drept capacitate virtuală/ de a construi. L UndC £XiStă diferenţâ sPecificâ există ?i g£n> dar r°reste faptu"3 T" ""^ ?' difererHă specifică14. Iar fiindcă 7. fiindcă fiecare dintre acestea. /se spune aşa/ de la lucrul prim î     'a ^ rât. dacă totuşi se divid /cantitativ/. fie  izolat8; dar toate /raţiuni^ sînt fie în activitate. indi­Elernent     ^ ^ vecjere al speciei la o altă specie /de lucruri/.  Oricum.evwv>. De exemplu.. « în mod generic; fie în mod contextual. fie că sînt văzute în combinare. Dimpotrivă. încorporat. ci sculptorului  Policlet.

 ce face.       .              _    •• »        l      „         11  . iar generalizările şi creşterea se numesc natură pentru că sînt mişcări ce pornesc de la ea. în absenţa necesarului nu e cu putinţă ca binele fie să existe. ^ c£jor care au principiul mişcăm in ele insele luate ca atare. pune că e  necesar să fie aşa ceea ce nu­i cu putinţă  opune  e altfel S  Potnvit cu acest sens al cuvîntului „necesar".. deoarece şi Fiinţa este o natură. O spune ui/ Sofocle: „Sînt constrînsă să  fac asta.    _  n     r . în general. bronzu rapor  iii apa.op9f|>. dacă nu ar posedaforn raţie  <p.. de unde '­ r« n^ ^"^ £Ste şi dureros; după cum şi  Euenos spune: Orice 'persan!*.mfer semantic. De exemplu: a respira şi hrana sînt necesare animalului. /natură înseamnă/ originea primei mişcări afl fiecare dintre cele ce sînt prin natură. fie în  actualizare. deoarece în absenţa lor. se spune natură lucrul iniţial din care fie există. şi pe bună dreptate.     .. ori răul să fie înlăturat sau  eliminat (precum a bea leacul este necesar ca să nu suferi. atunci  zun1  cînd materia se păstrează. aşadar. invocă /în calitate de natură/ unele dintre aceste  elemente. La fel se întîmplă şi în celelalte ca­  ;i6 Căci din aceste /materiale/ e făcut fiecare obiect. fiind acel  lucru lipsit de formă şi incapabil de transformare prin propria putere.. c  există deja corpul din care ele ajung să devină sau sa^e  ^J^_ nu le socotim a avea natură.'  „. nu pot exista. Iar  aceasta /natura/ este principiul mişcării lucrurilor naturale.. după cum fac cei care declară că natura este prima reuniune  /a elemen telor/.­..."»""—  .     . ci doar  reuniune si schimb al celor reunite e „natură" se numeşte numai de către oameni. Natura însă este şi prima ma­trebuie înţeleasă în două sensuri: fie cea rapor­tiv fie cea în mod  absolut prima; de exem­primul sens.ii**^1 jv­  .  n alt sens.. y _."­'  bronz «por a ^ ^^ ^ ^^ ^ ^  materie este  piu. Prin natură există. alţii apa.  într­alt sens natură înseamnă. f­'­.  ­  T^­  i  •         stă pricină. ca unul ce contribuie /la  menţinerea vieţii/. în fine. în general. deoarece şi Fiinţa este o natura. precum natura statuii şi a unor vase de bronz  este bronzul.. iar a naviga la Egina este necesar ca să iei bani). în acest fel se spune că elementele sînt natura celor ce sînt.. ca ele să existe  laolaltă şi să fie una din punct de vedere al continuităţii şi al cantităţii. şi restul . materia primă a obiectelor din sensul absolut însă. alţii. Căci materia este numită natură prin faptul că o poate  primi pe aceasta /Fiinţa/. sau precum spune Empedocle că: 1015a        nu exista natură pentru nimic din cele ce sînt. Se spune că sporesc natural «p­6£a9cu> despre ^ lea cîte obţin creşterea dintr­o altă sursă prin  atingere si exist • laolaltă «yuu7ie(puKevat> sau existenţă anexată <7ipoojt£(p\)Kevou> precum e cazul embrionilor. unii invocînd /în acest rol/  focul.      . alţii aerul..                      .__. De  asemenea. Căci ea se vonte din intenţie şi deliberare raţională.                          . orice Fiinţă estt  ta pricină. Din cele spuse  .. necesar se numeşte constrîngătorul şi constrîngerea... ceea ce provine <  CARTEA DELTA (V)  171  precu tenetdW  lele si părţile lor. alţii altceva de acelaşi fel. orice Fiinţa este numita natura î rin tra.  Dar atingerea diferă de existenta lao' laltă: în cazul primei nu e necesar să mai existe ceva în afara aţin gerii. fie devine ceva dintre cele ce există natural. în timp  ce în cele ce există laolaltă există un ce identic în ambele fiinţe. j j rer°S S' Iar constrîngerea e o necesitate. alţii pe toate acestea." Şi pare : ceva inflexibil.                i  ~ ••  ; ­ Căci acestea reprezintă scopul generam  ' '• ansfer semantic. iar cea a unor obiecte de lemn este lemnul.  ^«*i w* r\ A t\viv* /~7/i ii l nil m i t~i   /ici/ fete*  '.             . în loc de /o simplă/ atingere.în plus.. ea fiind imanentă cumva lor fie ca virtualitate. ral '* CSte °eea CC 'mP'e^ică şi opreşte împotriva  tendinţei natu­rezulu™6"""' °ăCi constrîngătorul este numit necesar.  Capitolul 5  Necesar «xvayKaîov> e numit acel lucru fără de care nu e cu putinţă să se trăiască.                  ^  De aceea şi pe cîte există sau devin în mod natural. Um cele spuse  dm *l!iciprim* natură şi cea în mod principal numită /aşa/ este  IA <~<* f. aflată în el însuşi în m ­ 'n  în care el există. dar nu şi din cel al calităţii. fie să se facă.  Pe deasupra. Fiinţa lucrurilor naturale.

 necesar. astfel încît el să  nu fie nici aşa.       isjace'#'  Asemănător. Căci. tste numit continuu lucrul a cărui mişcare e una în mod intrinsec şi nu­i posibil să fie altfel. luat ca o singură F tăPfie că ambele  predicate sînt proprietăţi contextuale pe care l o^edă un individ oarecare. apoi. atunci cînd nu­i posibil într­un caz  binele ' * ^' viaţa şi existenţa fără anumite condiţii. /ceva/ este declarat unu prin aceea că    K . de Iir Hnia  dreaptă°e ­°a mi?Carea Piciorului să nu fie una singură. de context. /şi n­ar mai fi simplu/. Primele /principii/ d ' raţiunea acestui fapt. bunăoară mod contextual uni ^^^j cu Coriscos. chiar 1016a dacă este  curbată. Căci Putea spT^ tă bucăţi de lemn care se ating între ele.  Despre unitate dependentă de context /vorbim/. unele sînt declarate /astfel/ prin aceea ca reprezintă o continuitate.  ' i  ­ r  ­  ­  ­  1    . aşa cum se intimplă in cazul linie f ­In alt sens. nici într­altfel17. celălalt. Căci acest lucru simplu nu poate exista în mai multe feluri. este declarată a fi una. fie că muziaa­dC/ rezintă o proprietate contextuală z omului. dacă este imposibil să decurgă  alte consecint din premisele din care se alcătuieşte silogismul. luată ca o unitate. aşadar.  ' UZa  Alt sens /al termenului „necesar"/: este vorba despre d straţia /consecinţelor/ necesare. cînd ne re e^ rim la Coriscos şt muzician.. luată ca unitate. Prin urmare. pe de altă parte. deja el ar fi. continue sînt decla­lu îndoituri 'n ^  aU îndoituri' ?; cu atît mai mult dacă nu vreme Ce este D vî " întîmPlă cu gamba şi pulpa piciorului. dar rămîne continuă. într­un f el. Pentru unele există un alt motiv /decît ele însele/ de a  fi necesare. Intr­adevăr. fel stau lucruri ^ ^ ^ legătură cu numele cu sens universal; în le^turca. precum un  mănunchi e o unitate datorită legăturii. /muzician/ — ca o dispunere sau o proprie­  20 tate a Fiinţei <&& fi nâQoq Tfiţ owa<;>  Cîte lucruri.  Dacă. cît si la Conscos muzician  (este ace^ lucru a spune Conscos şi muzician cu a spune Conscos nwzi la muzician şi drept. Afară doar că nu 'm  acelaşi fel se raportează /la subiectul Coriscos/ cele două predicate: căci primul /om/ se raportează la subiect. o unitate intrinsecă. Şi constrîneăto   l 10l5b   necesar de făcut sau de suportat în acel moment.172  METAFIZICA  lucrurilor toate sînt numite necesare. ci altele /decît ele/ există cu necesitate din pricina lor.              '  tlnlP CP ^  alta sa ne m mişcare. La într­un antirne C.  Capitolul 6  Unul <m ev> exprimă. se  uneşte â fiecăreia dmtr^^ ^ aceeaşi sintagmă. pentru altele nici unul. Dar e una  /mişcarea/ lucrului indivi­abj M indivizibil în timp.. există unele entităţi eterne şi imobile. iar bucăţile de lemn — datorită cleiului. Iar lucrurile continue în mod intrin­dacă"! CT nU formeaza °  unitate P™ /simplă/ atingere. cînd  /acţiona/ în virtutea tendinţei /fireşti/ din cauza con " 6 '3°ate fiind necesitatea aceea din pricina căreia nu se poate l  ^ni> °a şi la fel se spune în privinţa celor ce contribuie la viată ' l ^^ Prin urmare. U­ Pe aceasta din^ '" "^ mafe masura ° unitate decît e cea  frîn­  ltmtate> fiindcă estT^ *"* ^ Un§hmri' ° numim ?J nu ° numim e cu putinţă ca mişcarea ei să fie si să nu fie  174  METAFIZICA  simultană; dar mişcarea liniei drepte este întotdeaun si nici o parte a ei care are mărime nu este în reoaoc î„ . Iar o linie. deoarece fiecare dintre cele două p  CARTEA DELTA (V)  173  iţă cu fiecare dintre părţile sintagmei. sînt declarate a fi una însă mai curînd cele ce au o continuitate naturală decît cele ce o au astfel în  mod artificial. cînd nu e cu putinţă să fie al f  l dacă s­a făcut o demonstraţie riguroasă.CeUstgetotuna om şi om  muzician. rate « fi unaC°htmT ^ lucrurile' în general. aşadar. sînt declarate a constitui o unitate dependentă de context. în chip suveran. pe de­o parte. lucrul simplu  este şi primul şi. /în acest caz/.  Dintre acestea. nu ai ^i altcevT " ^"^ SÎm ""  /singur/ lemn> nict un /singur/ corp. nu există nici o con­strîngere şi nimic contra naturii în ceea ce le  priveşte18. acestea sînt necesar ' aceasta reprezintă o necesitate. Dintre cele care sînt  declarate a fi o unitate intrinsecă. Iar muzicianul Coriscos  ^z^w(</esteacelaşj lucru cu dreptul Coriscos deoarece o parte este tot unul şi^a ^ ^^ /smtagme/. o unitate dependentă. după cum şi fiecare dintre membre /sînt astfel/. în mai multe feluri. sînt în acest fel. precum  un gen şi aflat în Fiinţă. cît şi la Conscos  muzician şi Consco   ^^ Toate acestea sînt considerate a forma o unitate con           ^  dreptul şi muzicianul fiindcă reprezintă particularizări  ep ^^_ de context ale unei unice Fiinţe; muzician şi Coriscos  prezintă situaţii'contextuale unul pentru celălalt  . precum piciorul  şi braţul. şi muzicianul Coriscos este^u ^ ^ ^ ;n lucru cu Conscos. ^ ^^ s_ar vorbi despre unire  contextuală fie. precum Coriscos.

 în măsura în care < a. nici de loc. deoarece el formează un întreg şi este  perfect. unul fiind se diferenţiază după diferenţele specifice opuse  /între ele/. orice definiţie se poate descompune)...Unct: de V£dere cantitativ. declarate una şi cele al căror gen. atunci cin S? . ceea ce creste  şi ceea ce piere sînt unu ş acelaşi lucru.^ikil în două  direcţii este suprafaţa.  dmite diviziune.   a  ^  •a/. în măsura m '•"'". ba.r          ~      a> lar Hnu^ care nu este divizibil . întrucît ambele sînt  triunghiuri. cele ce nu admit distincţie. Este indistinct/s K ""*' tul/ lucrurilor a căror formă este indivizibilă în raport cu  **~ ţia21. /acel ceva/  CARTEA DELTA (V)  175  ­ /nu admite diviziune/. fiindcă genul /lor/. si apa — una. triunghiul isoscel şi triunghiul echilateral sînt una şi aceeaşi figură geometrică /triunghi/. iar  din  : în care >  tea sînt /astfel/ mai cu seamă Fiinţele13'. fiindcă sînt toate animalele. attnic animal; dacă ceva /nu admite diviziune/. expn­mînd esenţa lor. omul. luată în sine.  fiindcă substratul ultim al tut ror este identic /cu sine/. în cazul supr 1016b   feţelor. dacă nu avem de­a face cu un întreg. Şi  într­un mod asemănător /sînt numite astfel/ de parcă ar avea o materie unică22. nu se mai poate descompune în altă  definiţie care să indice esenţa lucrului (căci. admit.         . fie se raportează la altceva /decît  primar <7rpwtwq> Hwzta"fz cele a căror  este am­^om. fie ultimul raportat la fin ]' **' Astfel. într­adevăr. în toate cazurile însă el este indivizi­cantitate. ba vocala sau silaba. despre unele lucruri spunem ca formează o unitate. precum calul. gîndeşte ceea­ce­sînt­în­sme anumite uc şi nu  poate să facă distincţii nici de timp. 8'nd înapoi u^'IA^ P. în principiu.Dacă/nuacuu^­­­­­­­­  ­  .. dacă ar fi vorba despre ultimele specii ale genului respectiv şi despre genul supraordonat acestora: de  pildă.  întrucît sînt ind' ' ? bile în raport cu specia.     . vinul este numit unul. fie prin specie.  m măsura in care e om. ba în acest fel. reprezintă o  unică mărime25. dacă au o anumită cantitate şi continuitate. Si toate acestea sînt considerate a forma o unitate. /fiindcă/ genul supraordonat e considerat  unul şi acelaşi. dar ele nu sînt triunghiuri identice23. nu am  considera o unitate privind în orice fel părţile prinse între ele ale încălţămintei. Unul pentru greutăţi este di­ent e  cel pentru mişcări. Dar unul nu  este acelaşi în toate genurile: căci ba semitonul este unitatea/. unul /singur/ fiind. după cum.  Ce­este­în­sine (esenţa) unul reprezintă ce­este­în­sine un principiu. De exemplu.6 PUn°tu1' cel care este divizibil într­o singură direcţie adicăîn Cel ~j­suPra'aîa; cel care e divizibil în  toate direcţiile. afară doar dacă nu din pricina  continuităţii /dintre ele. cel care  în toate direcţiile nu are poziţie. formează o unitate acelea a căror definiţie. Astfel. nici de  e      _ acele lucruri sînt în cea mai mare măsură unităţi. JL^V ^<—•­­­!             .                                                                . aceasta  poziţie  ­­­­­"6 este lndivizibil în toate direcţiile dar are  e knia; în d.       . Unul este.t.  maUeprefintă.  în general. în privinţa anului indivizi­'. clinele formează o unitate /generică/. Cele considerate a reprezenta o unitate prin fap­'ie suportă.*" tul/său/este indistinct după forma/sa/. De aceea considerăm a fi o unitate cel mai mult cercul printre linii. fie nu au o  singură definiţie. aşadar. acela este prima măsură a fiecărui gen /de  cunoştinţe/. CĂCI prima măsură e un  punct de plecare <op£r|>; lucrul cu care mai întîi cunoaştem /ceva/. una este  definiţia speciei /lor/. Iar substratul este fie primul. iar acesta nu ar avea o formă unică. nu a  u u nritmt. nedivizîndu­se.. ele toate sînt aer sau an"  Sînt. Fiinţa es e ^ ^ăcj j£ numărăm ca fiind mai multe pe cele care fie  nTsînt continue. şi toate lichidele sînt considerate un V ' (precum vinul. dar sînt  situaţii cînd nu spunem astfel. uleiul) şi topitunle. anume al numărului. o formă  unică.  De asemenea. ci /am face­o mai ales/ dacă astfel ar exista o piesă de încălţăminte care are deja. fie nu ţin de o singură specie. fie prin specie.  ­ wrf anume una fie prin continuitate. Mer­bil într­o si'rm "­ /. pe de altă parte. fiindcă definiţia lor e una. este substrat  pentru diferenţele specifice.. sînt considerate a forma o unitate.  Aceste lucruri sînt considerate a reprezenta o unitate.' în măsura i mai multe lucruri: Tul că ele fie f*> ele/ care este «»«   •  Dar sînt numite                                 . este corpul. direa. divizi­  î       •              S«î"3 nirf»»­'         i •    •       •                                     '  n mci o direct'  . în legătura cu orice /gen/ punctul de plecare a ceea ce poate fi cunoscut. mărime. Astfel.  în plus.

 dar nu to cîte formează unităţi specifice. este punctul şi  bil d «te  176  METAFIZICA  monada: anume.  tru că ele reprezintă proprietăţile contextuale ale unui s  CARTEA DELTA (V)  177  Of'  propozi al doi'  ' 6vrt>.  . unele semnifică ce este /lucrul/. La fel stau lucrurile şi cu exemplele «e mă ^ Căci de cîte ori îl numim pe om muzician şi pe  muzician'    ^ om.  Capitolul 7  Este <io 6v> semnifică. în prima accepţiune. altele. în raport cu toate are  canacirc. fie  pentru că '"           tine de primul ce are o existenţă autonomă. altele — analogică. ori că muzicianu este om; vorbim ca şi cînd muzicianul ar clădi o casă. pe de altă parte. ori pe acesta ^"'     "utasc" fiindcă. Afirmăm că muzicianul este om. _ ui  are Prop"^rbi d'espre a fi non­alb. fie ultima30. altele — cînd este.  De asemenea. „a fi" semnifică şi faptul că /ceva/ este.pedealta> 'ln activitate. nici între propoziţiile „omul este la plimbare".  /muzician şi a          eir  ciate în mod contextual aceluiaşi subiect. o  asociere valabilă intrinsec <Ka9'aim»31.~        <T \atea. <­*          .• e' din punct de vedere cantitativ. altele — generică. ambele predicate./1"116'     C1 af'rmăm că /cineva/ este văzător atît cînd *". ci o au pe cea analogică Şi nu toate cele cîte au unitate analogică au şi  unitate generică28  Este evident şi că multitudinile vor fi opuse unităţii: unele fiindcă nu sînt continue29.              . ter ^^^ asrfej) fa pentru că ambii termeni /ai unei de context si    ^ aceiaşj subiect ce există /autonom/. sau de una a muzicianului să f ie şi constructor ( y că ceva  este altceva înseamnă că ceva are proprietatea m a      ^  text de a fi ceva). sau pe alb îl numim muzician. de exemplu: /se spune/ că Socrate  este muzician.  Ilt  r;îTC ***c K*   r                . La fel se întîmplă în cazul afirmaţiei şi al negaţiei. fie  un subiect căruia îi aparţine predicatul al cărui /chiar/ subiectul32. de pildă.  ' Se vorbeşte cu referire la valorile lui „a fi" luate în mod intrin­ecîn tot atîtea sensuri cîte semnificaţii au formulele  predicaţiei * armu**01 rnţ Karnyopla<;>: în cîte moduri se poate afirma /ceva despre ceva/. fie prima materie. Dat fiind că. dependentă de context. fiindcă e adevărat. dintre cele ce sînt predicate.] '  Ş1Cmd .a fi' semnifică şi ceea­ce­este afirmat. formează şi unităţi specifice. prin faptul că există mai multe  definiţii care arată ce sînt ele. pe de­o   10l7b eami   '         e'. pe de­o parte. de a fi muzician. în timp ce „a nu fi" semnifică faptul că  /lucrul/ nu e adevărat.  prin een f         'e  o unitate cele care au acelaşi tip de predicat. deoarece acel lucru este La fel se Poate\ Dropnetatea contextuală să nu fie alb.^                      '        /   i            i  non­aio. unele lucruri sînt o unitate numerică   ] una specifică. în tot atîtea moduri  semnifică şi cuvîntul „a fi".  formează şi unităţi numerice27 }n • 1017a   au unitate generică cîte au şi unitate specifică. cea fără poziţie este monada. fiindcă aceasta Dar propoziţia /se spune/  diagonala nu este comen­­ rals /că e comensurabilă/. sau „este în proces să taie" şi propoziţiile „omul se  plimbă" sau „omul taie". iar prin analo ' T** mează o unitate lucrurile care sînt ca într­un raport al  un  '   '" men faţă de alt termen. altele — cum  este el.. în sfîrşit. «„ /se spune/ că ^ocratc este non­alb. însă nu toate cîte au  unitate generică o au şi pe cea specifică. altele — unde este. „omul este în însănătoşire" şi „omul se  însănătoşeşte". cît si cî  î Parte.ca dreptul este muzician. şi la fel stau lucrurile şi în celelalte situaţii34. deoarece llt„. ori că omul  este muzician. ci fals.  '  P°ziţie este  De asemenea. vocabula „a fi" semnifică acelaşi lucru cu fiecare  dintre categorii33. pe de­o parte. /o asociere/ valabilă m context ocaioc o/u|apepnK6q>. pe de alta p          . altele — dt este. iar. concepuţi a sta /intr­o asociere/ dependenta  Aşadar. Căci nu este nici o diferenţă între propoziţiile. Astfel cît f mează unităţi numerice. altele fiindcă posedă materia  divizibilă sub aspectul speciei.. spunem. Cele cu ^  ^ ^ numerică sînt cele a căror materie doar este una singură n '   mta^e formează o unitate cele ce au o definiţie unică.  i la f. Mereu tipurile /de unitate/ posterio ^ sînt o consecinţă <ccKoXo\)6£Î> a celor  anterioare. fiindcă a de o caracteristică  dependentă de context a constructorului saj şi muzician. fiindcă aceasta este rar. cel cu     ^^^^~ punctul. si la S   • Vm"alâ /de a vedea/.

 Căci sînt socotite a fi identice lucrurile a  căror materie este unică fie sub raportul speciei. Se     . cele a căror calitate este unică. fiindcă ele nu sînt calităţile  unui substrat d alt lucruri le au pe ele drept substrat. /se suprimă/ corpul  — după cum spun unii — şi /se suprimă/ suprafaţa. de aseme­  4ttw«»#o«'rLC"e ^ alteritatea în Fiinţă. avînd totuşi  al genului1"10' 7 nUmai sub raPO"ul numărului. cîte nu sînt  atribuite unui substrat. ca ceea ce. fiecare dintre cei ^ . De aseme­  1018a  180  METAFIZICA . Căci acelaşi iucru^ ^»^ ^^ /^darat identic/ cu aceştia. fie sub cel al numărului. cît  si ani lele alcătuite din acestea. precum suprimîndu­se suprafaţa. : liniştit. Căci nu ce toate aces _une că orice om şi /orice muzician/ sînt iden­este adevairaătna]e cu caracter  universal sînt valabile intrinsec. iar aceasta este numită Fiinţa fiecărui lucru. Toate acest sînt numite Fiinţe. Iată de şi „muzicalu . numărul pare unora a fi aşa  ceva (fiind el suprimat. într­  A Ca pare a fi acelaşi lucru „Socrate" şi „Socrate muzician" ; însă * SV" îil Socrate" nu se poate aplica unei mulţimi  de subiecţi.maSU^1 Un termen este identificat /după context/ cu â  primului term^ajti | fiecare dintre ceilalţi este identificat cu el. ci fie al speciei. în felul în care se spune „orice om"36. precum sufletul este încorporat în animal. Dacă aceste părţi sînt suprimate. şi că e /virtualmente/ grîu ceea ce e încă n      ln    'a cînd anume este /ceva/ capabil virtualmente să fie  si  "H    ~ nu. SecomPonăiafej. fie acelea a căror materie sau definiţie  a Fiinţei lor identiculUniCe/ ^ "^ SC spune în toate felurue în opoziţie cu  si ceva id"111^ dlfeme <5ld(P°Pa> «le care sînt altele. care nu mai poate fi atribuit  ca pre cat unui alt substrat; apoi. /se numeşte Fiinţă/ esenţa lucrului.  Unele lucruri sînt considerate identice în acest fel /contextual/ ; cele însă considerate identice în mod intrinsec sînt  considerate /astfel/ în tot atîtea moduri în cîte este considerată şi unitatea.                                      ~~lncâ  Capitolul 8  Fiinţe <o\xjtca> sînt numite şi corpurile simple. focul. divinităţile şi părţile lor.  în plus. părţi ce definesc şi marchează un obiect  individual.C«!  cel  ­  sa  cînd e văzător în activi­ştie atît cel capabil în mod vir­ştnnţă. ar^ autonom; configuraţia şi forma fiecărui lucru sînt  aşa cev  Capitolul 9  Sînt considerate identice mai întîi lucrurile care adrm .  în alt sens. fie a mai multor /feluri/ de a exista. trebuie cercetat în altă parte. fiind încorporat în lucrurile respective. ntificări nu au valabilitate  universală. ^^^ muzical" este declarat a fi şi  „omul". se suprimă întregul. de pildă : cînd ar spune că ceva este identic cu sine. cît şi cele a căror Fiinţă este unică37. La fel /vorbim/ şi despre Fiinţe:  178  METAFIZICA  într­adevăr.a.  nea­ contrarei eSC. dar  tici. ca şi cînd ar fi vorba despre două entităţi. şi jumătatea liniei /e '  ­^ C  Vlr~ întreagă/. El se foloseşte de  acel lucru.     cele ^ căror gen nu este identic. fie atunci cînd /cineva/ se  foloseşte de /ceva/ ca de mai multe lucruri. se numeşte Fiinţă ceea ce ar fi raţiune a existenţei.^j" ţaţe contextuală /între ele/; de exemplu. afirmăm că „Hermes" există în piatră / tualmente capabilă să­1 conţină/. a cărui expresie este definiţia.  Smt considerate a fi altele <eiepa> fie lucrurile care aparţin mai mu tor specii. ci sînt ile fo^ <ân>Mţ> pentru lucrurile individuale. cît şi cel care se foloseşte de ea /efec­l/ este liniştit atît  cel care deja este în repaos.^  C0f­/exprimă/ o identitate în măsura în care sînt propr . precum oă  " tul.^''sîn1 textuale ale unuia şi aceluiaşi subiect; „omul şi n"1  CARTEA DELTA (V)  179  _  —­­­­­­­­­­­  în care A fi ultimul dintre ele este o proprietate identici în.  Rezultă cu claritate că identitatea este o unire anume. în general corpurile.  De asemenea.  • en(jente jg Context nu sînt valabile intrinsec. „albul şi »m . apa şi cîte sînt astfel. /se numesc Fiinţe/ acele părţi încorporate în astfel de lucruri.' sau al analogiei. °ROla> se numesc cele care în toate privinţele  U * kl dec« diferit ap01' "^ Care în mai mare masură se compor­> apoi. ei spun că nu există nimic şi că el defineşte totul). Şi în general. fiind un individual. de undTrezultă că nu se poate spune „orice Socrate". suprimîndu­se linia.  Se vede că Fiinţa este concepută în două sensuri /principale • mai întîi ca substrat ultim.

 fie în mod absolut. s să le suporte. fie în mod relativ.  pent categorie. De aceea /materiile/ din care ele provin sînt opuse38.e n  r  1018B  nea. privaţiunea şi posesia si  lucr   '] ' ultime din care şi spre care se săvîrşesc generările şi distrugeri  Acele proprietăţi care nu pot fi prezente simultan într­un receo tacol care le poate primi /totuşi/ pe ambele /separat/  <t(p a^poiv SeKTtKâ». fie în mod absolut şi prin natură. atU Iar acesta /Primul mişcător/ este un înce­  ală: c«a ce  t antert°are/ în raport cu capacitatea lor virtu­'Paneşte sub raportul capacităţii virtuale /de a  182  METAFIZICA  face ceva/ este anterior si mai puternic. în cazul evenimentelor trecu­'f. omul şi  'T VdeSsnncte după gen. au alte definiţii fiecare. fie  în raport cu genul.)"  emenea.  ^ n diferenţă40. contrariul.         îacelaşi gen. cenuşiul  şi albul nu pot exista simultan pe acelaşi corp. fie DarŞ' ele "numite aşa în sensul prim. fie ce e             _• genului. nici al rln'l        te"  ­  ~                          l  ­  •         l                                                   UOlle^ rm c . posedă o diferenţă /specifică/.  Dat fiind că unul si ceea­cc­este sînt concepute m mu  i           ~pst car*L  suri.                                                                             'nînd^  Sînt numite altele după specie acele lucruri cîte. astfel încît există altul etc. fie în raport cu specia. anterioare si posterioare sînt numite unele lucruri prin  faptul că sînt mai aproape de un început determinat. sînt altele şi cele care. cînd ne servim de momentul prezent  este mai apron T antenoare 'm raport cu mişcarea (căci ceea ce este anterior bârb l ^^ mi*cător este anterior. fie /sînt mai apropiate/ în raport cu un punct întîmplător ; iar ceea ce  este mai îndepărtat /de toate acestea/ este posterior.  are  care  asemenea. aflate fiind incluse în aceeaşi virtualitate; apoi cele a căror diferenţă este maximă. ce^^£ sînt aftele unele faţă de altele după specie. acelea se numesc opuse. sau de capăt). prezente fiind în acelaşi receptacol. jocu­piate de  m™ Smt fterioare Jocurilor Pitice. urmează cu necesitate că şi restul /conceptelor au at         ^  ter/ cîte se raportează la acelea. cît şi cele ale  căror definiţii. sînt altele. ne sînt/ pierderi sau achiziţii.  '                                                          n. fiindcă pnmeJe sint mai îndepărtate /decît ultimele/ de momentul prezent. dacă este posibil ca /lucrurile/ să se alterez număr de contrarii. sînt cele concepute comp°rt3              '. De asemenea. dacă nu se mişcă primul. altul. (De exemplu. Restul se numesc contrarii. fie ele însele. unele fiindcă conţin elemente ca cele de mai  sus. /se numesc/  astfel şi cele care se deosebesc la maximum. de asern  CARTEA DELTA (V)  181  .  Contrarii sînt numite mai întîi cele ce se deosebesc în privinţa genului şi care nu pot fi prezente simultan la acelaşi  subiect.  în mod opus celor de mai sus. precum  copilul Put absolut). fie lucrurile din care ele provin. lucrurile avînd /în comun/ rnajor't tor /contrarii/  sau pe cele mai importante sînt asemăn"   * ^ Neasemănătoarele se comportă opus celor asemănat   ^  Capitolul 10  Se numesc opuse <ocvTtKetuevoc> /propoziţiile/ contradi cele contrarii. Un astfel de Iu  prin intenţia căruia e necesar să urmeze un altul — un Iu " '""^ Ce'  rior — astfel încît. Aceleaşi. războaiele troiene sînt anterioare  războaielor medice. fie  ca urmare a unor motive; de pildă. altele fiindcă sînt capabile să le primească.  Capitolul 1 1  Dat fiind că în fiecare gen există ceva prim şi un început. de exemplu. după specie. fie că le  produc /actualizat/. apoi cele aparţinînd aceluiaşi gen şi care se deosebesc cel mai mult /între ele/. deşi fund m aceeaşi Fiinţă. sau le suportă.  Altele se raportează /ca anterioare şi posterioare/ la timp : unele evenimente /se numesc anterioare/ pentru că sînt mai  îndepărtate de momentul prezent. fie local. şi cele care se deosebesc la  maximum. de Se       deţin o contrarietate de esenţă /între ele/. Intr­adevăr. fiindcă sînt mai apro­°m Prez£nt. nu sînt subordonate unele altora. toate. apart1    ^e\0 luiaşi gen. posesiuni sau privaţiuni /ale unor trarii/ de acest fel. momem T nUmCSC  anten°Are /pentru că sînt mai apropiate de rile Ne"^ PreZ:ent' Precum în cazul evenimentelor viitoare. altele fiindcă sînt capabile să le producă. Rezultă că la fel se co   "„ ^ ­identicul. /termenii/ relativi. unele sînt anterioare local deoarece sînt mai apropiate prin natură de un anumit  loc determinat (precum de mijloc.

 vin cele /anterioare si posterioare/      ^ ­1(1 perspectiva capacităţii lor virtuale /de a exista/.mişca. proprietatea intrinsecă a liniei. penultima <rcapavf|Trp> coard anterioară ultimei <vrrrr\>. partea ­piu. coarda mediană reprezintă începutul. precum partea este /anterioară/ întregu­t sens/43. Pe de altă parte. în acest sens. principiul transformării şi al mişcării /unui lucru/ este numit virtualitate. într­un fel sînt cele anterioare în raport cu definiţia. ci doar  Pe de7t|         " SprC mai blne')  aîmplini bine u"? ^ nUmeşte caP^tate <6waui(;:>/ putinţa de  testăm că pot să" " K^' SaU con^orm intenţiei.  " Ur~  Altele /se numesc anterioare/ în raport cu o ordine (A sînt cele care stau la anumite intervale faţă de ceva dete    ^  potrivit cu un anume raport; de exemplu: cel care stă alăt   ' .  (Deoarece .  Ţ^eS^i actualizarea acestei virtualităţi. Căci.  l  Acestea se numesc anterioare şi posterioare în acest tel. /dacă se află în acelaşi corp/; de exemplu: arta construirii reprezintă o  virtualitate. dar nu în calitatea acestuia de pacient45. (Căci spunem  că el virtCT' Vinualmente> caPabil de a suporta ceva. care e şi ea o  virtualitate.. în general.  ­ In alt sens nu '" PnVInţa Cerurilor suportate. precum „muzicalul" este  anterior „omului muzical".  ca fiind anterior în mod absolut. actuâlizateinsa'. de conceput în mai multe sensuri. /dacă e totuşi acelaşi/. m timp ce daca primul se mişca. într­adevăr. sau  l III  l  l  184  METAFIZICA  nu pot fi uşor clintite înspre mai rău. sau luat ca diferit. In raport cu definiţia însă. Există. Căci corpurile uzează. i /se numesc aşa/ prin referinţă la natură si Fiinţă. niirrute/ast:re   Ullar  ­  •      r­ ­  i       i  S       /în raport cu apariţia lor. . /Fiinţa/ sînt  distruse42. j^că întregul. se distrug nu prm fanr l  ­^' S . mai întîi vine ca ani stratul.  CARTEA DELTA (V)  183  ^P^u^Temidreapta este anterioară dreptei. precum rectilinearitatea /este  anterioară/ planeităţn: prima este. e numit /anteriori ceea ce vine mai întîi în ordinea cunoaşterii. La fel stau lucrurile şi cu celelalte. dacă există la uneori o *'c at°rită careia el> cel care suportă.  în acest fel sînt numite acestea anterioare; m alt sens. proprietatea contextuală este anterioară întregului. sau luat ca un corp diferit. nu­i posibil să existe  „muzical".  CJrora lucruriie sîntm Capaat£fi <Sx)vdtueiţ> acele însuşiri.  «rprUITl  Capitolul 12  Virtualitate44 <8wtui(;> se numeşte.  In general. anterioare în raport cu capacitatea lor  virtuală/de a£ — anterioare sub raportul actualizării /acestei virtuali». în alt sens. Căci nu va exista definiţia întreaga fără parte. vor exista /partea. fiind el situat într­  un corp diferit. pot sa existe fără alte elemente.T corifeu <TCapaotâtT|i;> în cor e numit anterior celui  care st"   C locul trei <TpiTO0­ccciri<;>; la liră. In  primul caz. dar acelea nu pot exista fără Prezen'rLe melor. Dintre acestea. cit . într­adevăr. se îndoaie şi. graţie  CU totul neafectate sau neschimbătoare. principiul mişcării sau al transformării /unui corp/. s­ar putea afla în pacientul medical. efectiv. corifeul. într­un sens. Iar intenţia reprezintă /aici/ începutul. De o astfel de distincţie s­a servit Platon. în cel d   l doilea. atunci şi al doil    • mează.  tocmai suportă dacă vr»"" y1""6' alteori ­ nu chiar orice afecţiune. în f110 . .. luc         ^   .    e$$  Apoi. într­altul —  cele /anterioare/ senzorial. firi să existe vreun muzician41. senzorial însă sînt anterioare  particularele. materia/* n             cej£ c£ sjnt numite anterioare şi posterioare  Intr­un e .vir      '•  £ anterioară Fiinţei. Căci uneori con­  şi v°rbind nu o f/ eaSCă SaU Să Umble cei care> numal umblînd  U­fel sPunem .        ortcu aceste sensuri: unele /numite ante­­ . însă. care nu se află în construcţia ce tocmai se construieşte; dimpotrivă.  In alt^sens /este numită virtualitate/ putinţa de a fi determina de către un corp diferit sau luat ca diferit. cîte pot e  fără /prezenţa/ altora. Cînd virtualităţile sînt  întregului şi mat* ^ posterj;oare. cealaltă — a suprafeţei. noare/ m ^p     ^^^ ^ existe făr_ părţi; ajteje sînt  /antcnoare/  j distrugerea lor.)  . In raport cu definiţia sînt anterioare universalele. principiu aflat  într­un corp diferit.­ ­  °tU?1/ bine' sau nu fac ceea ce şi­au propus. arta medicală.  Mai departe: se numesc anterioare proprietăţile lucrurilor ante­1019a   rioare. de aceea şi Fiinţa este anterioară.

pun de capacităţi, ci fiindcă nu dispun de capacităţi si d  de ceva. Dintre acestea, rămîn neafectate cele care sînt   f  cu greutate şi puţin, datorită capacităţii /lor de a subzist 7^  faptului că au o capacitate anume şi sînt într­un anumit f l ?' *  Dacă capacitatea şi virtualitatea se concep în atîtea fel ' ' virtualul,<?>vva.xbv> într­un sens, va fi numit ceea ce  posedă    ' ' ^ piui mişcării şi al schimbării /unui corp/, principiu aflat în alt sau luat drept alt corp, /dacă se află în  acelaşi corp/. (Căci si ce opreşte este ceva capabil.)  în alt sens, numim ceva capabil, dacă ceva diferit /de el/ are o astfel de putere asupra /primului lucru/.  1019b Apoi, în alt sens, — dacă /ceva/ ar avea virtualitatea de a se transforma în orice, fie spre mai rău, fie spre mai  bine. Căci şi cel ce este nimicit pare, în mod virtual, capabil să fie nimicit; altminteri nu ar fi nimicit, dacă ar fi  incapabil de aşa ceva. Dar, în fapt, el are o anumită condiţie, o raţiune şi un principiu ce­1 fac să fie afectat în acest  fel. Uneori, el pare a fi aşa prin faptul că posedă o anumită însuşire, alteori prin faptul că e lipsit /de aşa ceva/. Iar  dacă privaţiunea este, într­un anumit fel, o posesie /a unei lipse/, toate lucrurile ar fi virtual în stare de ceva prin  faptul că ar poseda ceva, astfel încît /ceva/ are o virtualitate atît prin faptul de a poseda şi a avea un principiu, cît şi  prin acela că posedă privaţiunea acestui /principiu/, dacă este posibil „a avea o privaţiune". [Iar dacă nu este cu  putinţă, acordăm un nume comun unor realităţi perfect direntej.  în alt sens, /se spune capabili prin faptul că un alt lucru, sau /acelaşi/ luat ca un altul nu are o capacitate sau un  principiu disrruc tiv pentru el.                                                                        e  în alt sens /se numesc capabile/ toate acestea, fie deoare ^ întîmplă ca ele doar să existe sau să nu existe, fie deoarece  ^ plâ să existe într­o bună condiţie. Şi în lucrurile neînsu e. prezentă o astfel de capacitate, precum în unelte. <^ac  ^^ că o liră este, virtual, capabilă să cînte, alta — că nu atunci cînd nu ar avea un sunet plăcut.                        astf6'^  Incapacitatea este privaţiunea de capacitate şi de ex;stef^ principiu, aşa cum a f ost el prezentat mai sus, priva .1  CARTEA DELTA (V)  185  fie apărută la cel care, prin natură, posedă /capaci­fie în t°ulltate'      exact atunci cînd el deja o poseda prin natură.  n              are exact atunc c  a/, &e ca "^ mod spunem că sînt incapabili de procreere  un tate,  CâC1,nU "bărbat si un eunuc.  cop", un D       ruia dintre cele două tipuri de capacitate i se poate  ^P tip corespunzător de incapacitate: respectiv, atît tipu­opune una^tate de a pune pur şi simplu în mişcare, cît şi  celui t capsate de a pune bine în mişcare.  A  fel unele lucruri se numesc incapabile m raport cu aceasta St e­Ltp altele se numesc incapabile în alt sens, cel de  posibil  incapacitate» *                   .         ....  i        îl­'  imposibil; de exemplu: imposibil este lucrul al cărui contrariu e'ste cu necesitate adevărat46. (De exemplu, faptul că  diagonala /pătratului/ este comensurabilă /cu latura/ este ceva imposibil, fiindcă este falsă această propoziţie, a cărei  propoziţie contrarie e nu numai adevărată, dar şi în mod necesar adevărată. Aşadar, comensu­rabilitatea este nu doar  falsă, ci şi în mod necesar falsă.)  Dar contrariul acestuia, anume posibilul, există atunci cînd nu este necesar ca contrariul său să fie fals; de exemplu,  este posibil ca omul să fie aşezat, căci /pentru un om/, faptul de a nu fi aşezat nu este, în mod necesar, fals.  Aşadar, posibilul desemnează, într­un sens, aşa cum s­a arătat, ceea ce nu e în mod necesar fals; în alt sens, el  desemnează ceea ce este adevărat, iar în alt sens, ceea ce e cu putinţă să fie adevărat.  Prin transfer de sens, se vorbeşte în geometrie despre putere <6wauic,>.  Toate aceste sensuri ale posibilului <TCCuia TOC 8uvatd> nu se retera la noţiunea de virtualitate, însă toate  sensurile care se referă  teia"o *         SÎnt concePute în relaţie cu sensul primar al aces­  PM afl' a­CeSt,a CSte PrincipM transformăm /unui lucru/, prind­  1 020a  *k /«m '//           /dedt cel ce se transformă/, sau luat ca un  Cui daCăsfaflăîn Acelaşi lucru/.  faPtul că JneT     °r CUVÎntului Capabil" <5wai6v> au în vedere 0 «Pacitate /HC  de ' Cu  °arece o  S° numesc ..capabile", deoarece altceva are or' altele ~ deoarece nu ° are­ a'tele lucrurile

f':  Că rl   ( '  •  "* Principi™?* PrindPală a celui din«i sens al virtualităţii tra™formare aflat în alt corp /decît cel ce  186  METAFIZICA  se transformă/, sau aflat /în acelaşi corp/, care însă est  l  alt corp.                                                                         atcaun  Capitolul 13  Cantitatea <nooov> se numeşte ceea ce este divizibil" sau mai multe părţi imanente dintre care fiecare reprezi  ­ °^  natură ceva individual şi determinat. Dacă o cantitate ar fi n  ­ " bilă, ea reprezintă o mulţime <K^.f[Qoc,>, iar dacă  ar fi măsurah'l*' reprezintă o mărime <\iije.Qoc3>. Se numeşte mulţime ceea c "' mod virtual este divizibil în părţi  discontinui, şi se numeşte măr ceea ce este divizibil /în mod virtual/ în părţi continui  Dintre mărimi, cea continuă într­o singură dimensiune se numeşte lungime, cea continuă în două dimensiuni se  numeşte lărgime, si cea continuă în trei dimensiuni /se numeşte/ adîncime. O mărime determinată din acestea se  numeşte număr, o lungime determinată se numeşte linie, o lărgime determinată — suprafaţă, o adîncime determinată  — corp.  Unele cantităţi se concep intrinsec, altele sînt cantităţi numai în context. De exemplu, linia este o cantitate intrinsecă,  în timp ce muzicalul este cantitate doar într­un anume context47. Dintre cantităţile concepute intrinsec, unele sînt aşa  după Fiinţa lor, precum este linia (căci în definiţia care arată ce este ea se află cantitatea), în timp ce altele sînt  proprietăţi şi posesii /ale Fiinţei respective/, precum multul si puţinul, lungul şi scurtul, latul şi strimtul, adîncul şi  scundul, greul şi uşorul şi altele asemenea.  Or, şi marele şi micul, şi mai marele şi mai micul, concepute a în sine, cît şi în raport unele cu celelalte, sînt  proprietăţi intrmse ale cantităţii, însă aceste nume sînt transferate şi asupra altor W ^  Dintre cantităţile ce trebuie concepute contextual, une e astfel, precum s­a spus că muzicalul este o cantitate siai*"4  prin faptul că lucrul căruia aceste proprietăţi îi aparţin es cantitativ. Altele trebuie înţelese ca mişcare şi timp­ ^acl • .  ­ţj/ ­tea — /timpul şi mişcarea/ — sînt numite cantităţi, şi  ­e.  continue prin faptul că sînt divizibile entităţile ale căror p      ^ taţi sînt timpul şi mişcarea. Nu mă refer acum la lucru  CARTEA DELTA (V)  187  am  fa v  eclere  în raport cu care s­a mişcat <ox> to Kivot>­' Căci prin faptul că aceasta este o canti­  „evov, «                    cantitate, şi timpul este, din acelaşi motiv.  £te şi mişc^ea  Capitolul 14  ..  re <7COl6v> se numeşte, într­un sens, diferenţa <8tc«popd>  "   ntine Fiinţa, precum omul este un animal cu o anumită  pe care o^ ^^ ^^ j,^^ calul este un animal cu o altă calitate,  <#lltate'       „atruped; cercul este o figură cu o anumită calitate,  ifltnlCH CMC ^        r           (                                    A    /.        i ,  j  fiindcă este fără unghiuri. Acestea toate se mtimpla de vreme ce diferenţa din cadrul Fiinţei este calitativă48.  în sensul acesta, calitatea este o diferenţă a Fiinţei; în alt sens, 1020b calitatea se referă la entităţile imobile şi  matematice, precum sînt numerele ce au anumite calităţi: de exemplu, numerele compuse şi nu doar cele  unidimensionale, ci şi cele a căror imitaţie este planul şi solidul (aceste numere sînt numere la pătrat sau numere la  cub); în general, numim calitate ceea ce, alături de cantitate, se află în Fiinţă. Căci Fiinţa fiecărui /număr/ este  /numărul/ luat o singură dată: de exemplu, Fiinţa lui şase nu este şase luat de două sau de trei ori, ci şase luat o  singură dată.  De asemenea, /se numesc calităţi/ cîte sînt proprietăţile Fiinţelor in mişcare, de exemplu, căldura si frigul, albeaţa şi  negreala, greutatea si uşurinţa şi aşa mai departe, calităţi potrivit cu care spunem ca se şi alterează corpurile celor în  mişcare49.  asemenea, /se numeŞK calitate/ ceea ce se raportează la vir­««* Şi la v,cm şi, în general, răuj şi binele.  ^^ Se                     no^iunea de „calitate", iar  ţa Fiini «litătii  sen', calae m'?care, f^ vinut

f"e ^Principal: în sensul prim, calitate este diferen­3Cea sPecifică numerelor este, în fapt, o parte a m.aC£St sens'  Căci ea "te o diferenţă a Fiinţelor, im°blle' f'e a unora luate ca imobiie.) în celălalt Pr°Prietat^e Şi afecţiunile  corpurilor în n mi?care, cît şi diferenţierile între mişcări. Pane * /Şenului/ afecţiunilor. Căci ele cadrul mişcării şi al  acţiunii, în conformitate  188  METAFIZICA  Sau  cu care lucrurile aflate în mişcare fac sau reaction  rău. Astfel un lucru capabil să se mişte sau să actio  ­  fel determinat este bun, altul — în alt fel, potrivnic /   '   ^ "Ces!  este de rea calitate. Binele şi răul semnifică, în speci l   ^ ­  ~~  la fiinţele vii, iar dintre acestea, cel mai mult o sernnif ­  capabile de acte intenţionale.  a Ce'e  Capitolul 15  Relaţie <7ipoQ TI> se numesc, într­un sens, cele care se c portă precum dublul faţă de jumătate şi precum întreitul  far" rl treime; în general, precum cel de un anumit număr de ori mai m faţă de fracţia corespunzătoare, sau ca cel care  conţine faţă de cel care este conţinut.  Altele sînt /numite relaţie/ în sensul în care lucrul capabil să încălzească se raportează la cel capabil să fie încălzit,  cel capabil să taie — la cel capabil să fie tăiat, şi, în general, cel capabil de acţiune se raportează la cel capabil să  suporte efectul acţiunii.  Altele sînt relaţii în sensul în care măsurabilul se raportează la măsură, cognoscibilul— la cunoaştere, şi sensibilul se  raportează la senzaţie.  Cele dintîi tipuri de relaţii /menţionate/ se raportează la număr, fie indistinct, fie determinat, faţă de ele însele, sau  faţă de unitate. De exemplu, dublul este un număr determinat faţă de unitate, in timp ce multiplul se raportează la  unitate, dar nu într­un mo 1021a   determinat, adică în acest sau în alt raport. Iar 3/2 faţă de 2/ raportează ca număr în  conformitate cu un număr deterrm în timp ce o fracţie supraunitară oarecare faţă de inversa ei portează în  conformitate cu un număr indeterminat, la e    ^ multiplul în raport cu unitatea. Iar cel ce conţine faţă dec    ^. nut se  raportează conform cu un număr total indeterm         ^_ numărul este comensurabil, dar cînd mărimile nu sînt c  ^^_ bile, nu putem vorbi de număr. Or, cel ce conţine faţa  e nut este în această proporţie determinată /cu aceia/ la ca  încă ceva, acest ceva fiind indeteminat, în oricare d situaţii s­ar întîmpla să fie — egal sau inegal.  CARTEA DELTA (V)  189  ­ c toate de tip numeric sau ţin de proprietăţi Aceste reiau­ s^ r£jaţ­e /numerică/, deşi în alt sens, este presu­  nutflence'd?^emănător şi de identic. (Toate /acestea/ sînt, pusă de egal, ^£ în raport cu unul, anume: sînt identice cele  tntr­adevâr. con ^^ ^ asemănătoare cele a căror calitate este a căror F'inţa es ^ ^ 'cfror: cantitate este una. Iar unul este  princi­una, şisint e8a numărului. Rezultă că toate aceste ultime relaţii piu şi măsura                cu num|rul; dar nu în  acelaşi fel cu cele  „r*ir mncepute ii     r  Sini tw"—r         . A      .         / ..  /„rezentate mai înainte/, j  L crunle active şi cele receptive /au relaţii/ m funcţie de capaci­  teaTor virtuală activă şi receptivă, cît şi de actualizarea virtuali­" 'lor /respective/. De exemplu, lucrul capabil să  încălzească se raportează la cel capabil să fie încălzit întrucît există virtualităţile respective; iarăşi, cel care încălzeşte  efectiv se raportează la cel efectiv încălzit, ca lucruri aflate în actualizare. Nu există însă actualizări ale relaţiilor  numerice, decît doar în felul arătat în alte locuri. Dar nu există /pentru ele/ actualizări în funcţie de mişcare.  Dintre relaţiile asociate unei virtualităţi sînt şi cele asociate cu momentele timpului; de exemplu, cel ce a făcut în  raport cu cel ce a fost făcut, sau cel ce va face în raport cu cel ce va fi făcut. In acest sens, şi tatăl este numit tatăl  fiului: unul este elementul care a fost activ, celălalt elementul care a fost pasiv.  In plus, unele relaţii au de­a face cu privaţiunea unei virtualităţi, precum imposibilul^ cîte se mai concep în acest  sens, precum invizibilul.  Relaţiile numerice şi cele legate de o virtualitate sînt toate relaţii, ute' ^ ^^ exlstent este conceput a fi ceea ce este ca  atribut al entitlre'n^'?1 nU f"ndcă altceva este conceput în raport cu prima relaţii prinaframăS|Urabilu1'  COgnoscibilul ?i cogitabilul sînt numite semnific" că*1*11 alAtceva se raPot"tează la ele. Căci cogitabilul rea  raportată TT* ° gîndlre a /unui obiect/ şi nu că există gîndi­  na sa s« spun­H T /C0gitabil/ a carui gîndire este ea. (Ar însem­de do„ă orj acdaşi ]ucru ,50) La fej ş. yederea £Ste>

nu insă, /de fapt/ a lucrului a cărui vedere   1021b vedere în raport cu culoarea sau în raport 'ten s­ar spune de două  ori acelaşi lucru, obiectului a cărui vedere este ea.  cumva, vedere Se sPUne  c|  inum  e că  exi«ă  190  METAFIZICA  Aşadar, unele dintre relaţiile intrinseci trebuie c acest fel; altele se numesc astfel dacă genurile în c    ^f ar avea acest  caracter: de exemplu, arta medicală ao    • 6 Se afla ilor, fiindcă genul său — ştiinţa — pare a fi o relaţie    '^ {^~  în plus, se numesc relaţii noţiunile, potrivit cu ca care au însuşirile lor se numesc relaţii: de pildă, egal relaţie/,  întrucît egalul /este o relaţie/, ori asemănarea / laţie/, fiindcă şi asemănătorul este.                                  eore­  Altele se numesc relaţii în context, de pildă, omul este      l /în acest sens/, fiindcă, într­un anumit context, el este  dubi ^ dublul aparţine relaţiilor. Sau albul /e şi el o relaţie/, dacă î   ' ^ text, acelaşi om este şi dublu şi alb51.  Capitolul 16  Desăvîrşit <teX£tov> se numeşte, pe de­o parte, unitatea în afara căreia nu se poate concepe nici o parte /a ei/; de  exemplu, timp desăvîrşit este acel timp al fiecărui /proces/ în afara căruia nu se poate concepe vreun /alt/ timp, care  să fie o parte a acestui timp. Se vorbeşte şi în privinţa virtuţii şi a binelui despre desăvîrşit, cînd /ceva/ nu admite o  sporire în raport cu genul /respectiv/; de exemplu, spunem medic desăvîrşit si flautist desăvîrşit, cînd, în raport cu  specia, /acei oameni/ nu au nici un cusur în priceperea lor <tiK otKEtaq ocpE­cfţqx Prin transfer de sens, vorbim în  acest fel şiînpn­vinţa lucrurilor rele, spunînd sicofant desăvîrşit sau hoţ deiăvirştt, de vreme ce pe ei îi numim şi buni,  anume un bun sicofant, sau« bun hoţ.                                                                                    esK  Iar priceperea şi virtutea sînt o desăvîrşire. Căci fiecare luc    ^ atunci desăvîrşit şi fiecare Fiinţă este atunci desăvîrşit  A, cin ,^. trivit cu specia /respectivă/, nu lipseşte din virtutea prop o parte a mărimii ei naturale.  .   .^y^­  în plus, se numesc desăvîrşite lucrurile care au un sfirşit ^_ ce e excelent: acestea se numesc desăvîrşite. Ele sint,^  ^tern£' vîrşite în raport cu împrejurarea că au un sfîrşit. Rezul < ^ ^ ce sfîrsitul este ceva dintre lucrurile ultime, prin  trans^ _, $;U ne referim şi la cele rele, vorbind despre o pietre a > •n)icif<:?1 o nimicire desăvîrsită, atunci cînd nu  lipseşte nimic  CARTEA DELTA (V)  191  se  ;nă la extrema. De aceea şi moartea •  sfîrşit, fiindcă ambele sînt aflate la extremă.  se  Aşad sensuri  anume  ici un exces ş  mai numeşte şi uitimui scop.                         ^      ^  l desavîrşite, considerate intrinsec, se spun m atitea • nele deoarece în pozitivitatea lor nu au nici o lipsă, 'u  ­  r ' ceva; altele fiindcă, în gene­  nic  gen şi nici nu există ceva în afara  sînt numite /astfel/ deja prin raportare la acestea,   1022a fîeefac ceva asemănător (desăvîrşit), fie posedă, fie se aso­  deoarece               ^^^ ^ conccp ^ raportmdu_se Ja cele numite  ciaza cu acc»n­»>               ^.  desavîrşite în sensul dmtn.  Capitolul 17  Limită <7tepaq> se numeşte atît extremitatea oricărui lucru, cit şi primul punct în afara căruia nu se mai poate afla  nimic şi primul în interiorul căruia se află totul, punct care ar fi o formă a mărimii sau o formă a ceva ce posedă  mărime53. /Limită se numeşte/ şi scopul fiecărui lucru — în vederea acestuia se realizează mişcarea şi acţiunea, şi nu  pornind de la el. Uneori însă înseamnă ambele — şi originea, şi scopul.  De asemenea, /se numeşte limită/ Fiinţa fiecărui lucru şi ceea­ce­c­în sine fiecare: căci aceasta reprezintă limita  cunoaşterii. lar daca aici este limita cunoaşterii, este tot aici şi limita lucrului, încît e limpede că atîtea sensuri cîte are  noţiunea de „principiu", tot

  . dacă ceva nu  c însuşi    f T16  £ Cele aVUte în mod natural­ chiar dacă nu * spune ra   i     năSCUt> în mod natura1' ca s­°  a'bă; de exemplu. precum e albul şi  negrul. "  ln m°<l natural o yCşle ?rwat"*ne/ dacă ceva. fie relativ la altceva.__               într­adevăr. ceva e  i P         ^ ^^ ^ condiţie /în acest sens/. fie prin genul . într­un sens. bipedul. omul este om. deoarece sufletul este o parte a omului si în  ea mai întîi se află viaţa.> se numeşte ordinea lucrurilor care^"' luată fie după loc. dacă propriu celui care este posesie". Toate acestea indică locul si n  ' '^ De aici rezultă că si potrivit cu sine sân intrinsec <Ka9'a' ' spune.. se numesc afecte marile dimensiuni ale nenorocirilor şi ale suferinţelor. dar nu orice limită este „principiu". /se mai numesc/ afecte alterările şi mişcările vătămătoare şi cel mai mult vătămările cumplite.  în fine. Callias luat intrinsec este Callias şi esenţa lui Callias  într­alt sens. De asemenea. "ate> fle el însuşi. potrivit cu desem­esemnează materia fiecărui lucru şi primul  192  METAFIZICA  Cl Se  substrat al său. dulcele şi amarul.  Mai mult decît acestea. cînd ceva produce şi altceva e produs.. se numesc intrinseci atributele care aparţin unui singur subiect şi luat ca un singur subiect.            T^ este  Apoi expresia. La fel există o posesie între cel ce po­  exista P         • jjaina posedată. fie luat intrinsec. indiferent: potrivit cu /ce scop/ sau în vederea  ­' el; potrivit cu ce anume a raţionat fals ori corect sa  aveillt raţiunea de a fi a raţionamentului fals sau corect. Căci faptul de a fi animal este conţinut în definiţia /lui Callias/. Căci ea  este o dis­  un/. pr  fee*  CARTEA DELTA (V)  193  .  Capitolul 21  Afect <năQoc. greul şi uşorul. în mod necesar. intrinsec se referă la esenţa fiecărui lucru. fie ca  formă.  Se mai vorbeşte despre intrinsec dacă ceva este primit în sine însuşi mai întîi. de piu.  Capitolul 19  1022b       Dispunere <5tcc0E0tc. cacij        ^ posesia /faptului că e posedat/.      merge la infinit. Iată de ce şi excelenţa părţilor este o /bună/ condiţie /a întregului/. în multe sensuri:  se  într­un sens.  Apoi. şi toate cîte mai sînt astfel. sau într­o parte a sa; de pildă.  sau o rnJŞcare' n ja mijJOc. sînt afecte activităţile şi alterările  deja produse de aceste calităţi.> se numeşte într­un sens o calitate prin care este posibil ca ceva să sufere o alterare. Căci trebuie o anumită poziţionare. de vreme ce Callias este un animal. de exemplu: Callias luat intrinsec  este ani mal.este" T Ş'­CCa dC "limită"' ?'încă mai multe: căci „principiul" S e °llmita.Q s natural în care apare ceva. în alt sens. în mod intrinsec. fie ca virtualitate. omul trăieşte în mod intrinsec. separat în mod  intrinsec de cauza lui însuşi54. ceva ca o ai vitale a celui care posedă şi a celui care e posedat. se mai numeşte intrinsec lucrul care nu are altceva /decît pe sine/ drept raţiune de a fi. Există multe raţiuni de a  fi ale omului — animalul. potrivit cu se utilizează A sensuri în cîte se utilizează si noţiunea de „raţiune de a f" * ™  spune. într­un sens. născut ca să aibă aravea­0­ de DiU °. culoarea ează forma. de  exemplu. aşa cum chiar numele /de dispunere  Capitolul 20  Posesie55 <e^it;> se numeşte.  De asemenea. potrivit cu se referă la poziţie: locul potnv > el s­a aşezat sau se plimbă. suprafaţa  este dbd în mod intrinsec.  posedat va            s£ nurneşte dispoziţia în conformitate cu care  C°"dispus bine sau râu. în general. şi totuşi.  sedă o hainjar iimpede că nu este cu putinţă „să posezi o atare  Este^aşa     .  Capitolul 22  <0tă?n(nS> se "urneşte. /intrinseci are în vedere toate cîte sînt cuprin în ceea­ce­cste lucrul. al ^ ' Pnmul sens al \™.»;v* •• >«;' 'n  plu? «nbutul  Capitolul 18  SC SPune în mu^te sensuri: mai întîi se indică rma Ş' Fimţa fiecărui lucru; de exem­at sens se ut                 °mul £Ste  bun este binele intrinsec­  Constituie suportul *z*Potrmt cu spre a indica ceea ce mai întîi ^ire "Pare într.

 în care. fie nedrept. că tiranii au ceta.  'nut;1­^  în alt sens. de exemplu: din ce se trage lupta ? Din  ofensă. fie le are rel  De asemenea.  194  METAFIZICA  Căci orbirea este o privaţiune. a f i din ceva înseamnă a proveni din primul început mişcător.său. totuşi nu ar avea­o ' e'ul  în plus. deoarece fie în g nu are culoare. nce  l vorbesc şi unii dintre filozofii naturii. La fel. fie o are în mod necorespunzător; f  ară pidoa zice despre ceea ce fie în general nu are picioare.. ci există şi ceva intermediar. lar petrele provin din casă. în raport cu el '^^  Cu în care ar fi natural s­o aibă. Orb se numeşte nu chiorul. lipsirea violentă de o proprietate se numeşte n ' •  • Şi în cîte sensuri vorbim despre negaţiile ce se formează  "^ culă privativă56. fie potrivit cu ultima specie /a ei/; de  pildă.  'n alt sens a fi din ceva înseamnă a proveni din compusul/alca­««/ dm materie si formă. Şi. cei învesmîntaţi au haina. versul P ovine dmlltada. are lucrul care conţine ceea ce este c ' ffiiflj se spune că ceva este avut de către altceva. în două sensuri. f l si ceea ce ţine laolaltă se spune că are lucrurile pe IJi ^laolaltă care  /altminteri/ s­ar separa fiecare în parte po­  nre Ic tine idui*»1"*»                                                  n    "             «                     A  Tvit cu propriul impuls./se numeşte» '  '    PrlVaţlune/ dacă ceva născut prin natură momentul cînd ar trebui s­o aibă.  Capitolul 24  Expresia a fi din ceva se foloseşte.       ' "*'     lma a fo« privată prin genul ei.evi  în alt sens. se spune că /ceva est  o calitate/.^ impuis se cheamă că îl are pe acel  lucru. nu ar avea­o. co . ceea ce înseamnă un fruct avînd cumva un sîmbure foane 1023a rnic.sul <*re (COIT:~^ ne marinari.  primul /doar/  „"P'US. se întîmplă ca şi cînd  forma ^ped. totuşi nu mt­  ' ntr­un  mtr­alml ~"cf^ă> jntr"Un fel un om °rb a fost privat de vedere. fiindcă ea este începutul luptei. şi întregul are  "     '"'   /lY£  ( ti fi t y   f  corabia "       .  In alt sens. şi „a se afla m ceva se spune m acelaşi fel şi urmînd sensurile lui „a avea". Ca îndivid. De asemenea.­i . ci şi a nu  fi uşor sau bine divizibil. iar în primul sens. spunem că statuia e din bronz.• . ci omul care nu are vedere la nici un ochi.^ greutăţile suprapuse şi precum poeţii precum coloa ^ •^('^^ cerul ca pe ceva ce ar  putea cădea pe îl fac pe Atlas"  pamînt  . Căci forma este  «tedesăvîr iT ' ^ <T^°q>'iar lucrul ce are finalitate /sfîrşit/ Provine di^" < lovx *n a^te cazuri. ci în momentul cînd. într­un sens . /se spune că are despre lucrul/ în care s­ar       ^ ca într­un recipient; de exemplu spunem că arama are tuii  si că trupul are boala. în acelaşi sens. de asemenea. se /mai foloseşte privaţiunea/ atunci cînd ceva are o caracteristică prezentă în mică măsură. m sens. dacă.  cînd nu este uşor /de făcut ceva/ sau nu­i bine; de exemplu. spre a se indica din ce este făcut lucrul.  . în locul cînd ar fi natural s­o aib" ^riVatde condiţiile în care ar fi natural s­o aibă. într­un sens. la fel. spunem că toate lucrurile fuzibile sînt din apă. fie rău. De exempW' a  CARTEA DELTA (V)  195  _­­­­­­­­­­­­­  lichidul. iar sil K */^ Precum omul /specie//este alcătuit/ din că acestea sini­ f"e_ cătuita/ din litere. însă un orb nu ar f /  toată viaţa. /vorbim despre privaţiune/ atunci cînd ceva ar fi lipsit de o proprietate sub  toate aspectele. că cetatea îi are (ţine) pe oameni şi v. cînd ceva se mişcă potrivit cu natura sa sau cu  impu Ş     ^ de aceea se spune ca febra îl are pe om. neze în virtutea p^ ^ ^. De asemenea.  Capitolul 23  A avea. spunem te sîmbure. fiind normal să aib­  j  T    r i                           iua vedprA  mai atunci nu ar avea­o. a ţine <TO exew>57 se spune în mai multe sensuri. indivizibil înseamnă nu numai a nu fi divizibil. în tot atîtea vorbim şi despre privaţiuni S        " inegal prin faptul că ceva nu posedă egalitatea  ceea ce " natural /ar fi trebuit s­o aibă/; invizibil. Iar aceasta se  spune. ^ cJ  acesta din urmă. în acest sens. adică materia. precum părţile provin din  întreg. se află primul lucru. de  exemplu. fie potrivit cu genul prim /al materiei/. '  (conţine) par" ^^ ^ ^piedicăun lucru să se mişte sau să acţio­De asemenea. De aici se vede că nu oricine  este fie bun.

însă. De aceea  genul este s a fi si parte a speciei; pe de altă parte. sau unitatea provine /levar. într­un fel. dacă se reunul dintre aceste sensuri /ale provenienţei/  196  METAFIZICA  1024a  într­o parte /a lucrului/. /se numeşte parte/ numai ceea ce măsoară exact /întregul/; iată de ce. precum ceara sau haina; ele se numesc şi un tot şi  un întreg căci au ambele /proprietăţi/; apa şi cîtc sînt lichide şi numărul se numesc tot. altele doar în virtutea succesiunii în timn ^^ spunem că o călătorie pe mare a început din timpul  ec'h' ^ lui. Acestea sînt cele a căror  natură rămîne aceeaşi în schimbarea de poziţie.  De asemenea. şi că Thargeliile „ies din Dionisii". după cum doi se numeşte parte cumva a lui trei. Dintre acestea. zeul /sînt Ute '" "re individuale/. unghiul este/"" ^  H CA parte/ se numesc cele aflate în definiţia care lămureşte iec^ lucru; şi acestea sînt părţile întregului.  iar dacă nu. chiar în actua­rUf"e Dintre acestea. unele se spun în acest f l >Unav'ne se transformă reciproc unele într­altele. dar forma — nu. într­un sens. lucrul în care s­ar diviza orice cantitate. dar nu se spune întregul număr  şi nu 'ntreaga apă. Se spune întreaga apă doar în chip metaforic. cuvîntul „tot. sînt astfel mai curînd lucrurile naturale decît cele artificiale. omul. o uni­individua'in^ ^^ incjivicjuale. acele lucruri a căror diferenţă /specifică/  nu este produsă de aşezare. fiecare. specia este parte a g  Capitolul 26  ­  întreg <6Koc. fie avînd formă. Intr­un caz. sau a cubului de bronz; iar bronzul este parte (adică materia în care se află forma). deoarece toate sînt vieţuitoare. încît ele să formeze o  şi ceea ce cup ^^^ ­nsă se pOate lua în două sensuri:  . de exemplu /spunem că/ c    'l  tată şi din mamă şi că plantele sînt din pâmînt. . (Mereu ceea ce se ia din cantitatea  luată ca atare se numeşte parte a acesteia. Iar cit e au ambele posibilităţi. totul  revine ca la o unitate; la aceste.      ta ComPusă "te alcătuită din materie sensibilă. fiind      l    SSte ^  dintr­o parte a lor. în altele. se spune  ronz. se spune că este din ceea ce succede în ti noaptea /provine/ este din zi. se numesc deopotrivă un tot şi un întreg. ce c"?nnarte şi toate lucrurile respective sînt. iar iarna — din vară fiind ^recuit>  după cealaltă. un mijloc şi un sfîrşit. ^auu               ~  ­11­  '    •. fiindcă ele vin după D' CţjlU"  Capitolul 25  Parte <u£poQ> se spune. de vreme ce întregul este cumva o unitate.                                                         ntelesînţ  în alt sens.  Tot părţi se numesc şi entităţile în care se divide sau din care e alcătuit întregul. de  exemplu. se spune că formează un tot.  calul. de  asemenea. este universalul şi ceea  UI"—~ ' eneral ca fiind un anumit întreg; astfel este univer­ce se predica ^ Q pluralitate deoarece el se predică pentru  fiecare salul. întreg se numeşte ceea ce  este continuu şi limi­înd o anumita unitate provine din mai multe părţi. doi este parte a lui trei.^ită unita   •  ­tatea este un individ. fie forma.> se numeşte şi lucrul din care nu   P parte din cele care se consideră prin natură /a tor  ici»  l  cit CARTEAPELTA (V)________________    197  "~                  'nde cele ce sînt cuprinse. aşa cum  am arătat cînd ne­am referit la unu. care sînt tat'L ­n /întreg/ cel mai bine virtual. acelea însă a căror diferenţă este produsă de aşezare  formează un întreg.. precum cele  °arece mai înainte. Toate se spun cele la care.    I023b  dm mat£ne formală'  *       r> V°rbim în acest fel.  De asemenea /se numesc părţi/ entităţile în care s­ar divide forma lipsită de cantitate. toate" se aplică asupra totalităţii ca şi  ' parte seParat: acest număr tot. Căci dar f  ?' în  sens  ca statuia este din  r orma e.  De aceea se spune că speciile sînt părţile genului. cea» sferei de bronz. Astfel. /luate laolaltă/. V'T'de altă parte. toţi. iar acestea se numesc părţile ei. toate aceste unităţi. de vreme ce cantitatea are un început.  dar în alt fel — nu este.)  în alt sens.

 altele — o  calitate. cel legat de primul  •       nre s­a pus în mişcare şi sensul conform căruia genul specimen cart s «c            .  nici ambele la un acelaşi substrat comun. Căci /pentru a vorbi despre ciuntit/ nu trebuie /să lin­sească/ nici ceea ce este esenţial Fiinţei  lucrului. nu sînt ciuntite nici /toate/ cîte formează întregi si ni' acestea /care pot fi ciuntite/ nu sînt efectiv ciuntite prin  lipsa or' cărei părţi. sau că tu  ' °blectul este mereu fals'în al doilea ~ e menţionate nu Pot exista în acest chip63 . despre gen /neam/ se vorbeşte cu referire la p specimen aflat în mişcare.) Dar nici una dintre aceste categorii nu se reduce la  vreo alta. m general. dacă i­ar lipsi /ceva/ carne. sau splina. unii îşi iau numele generic de la o femeie. Sp. De aceea. unii oameni sînt numiţi a fi eleni de neam. a la '"""^^ de neam.  Capitolul 29  r/i/<V'J50<;>62 se numeŞte. precum doiul. . în plus ele     k­să fie continue: într­adevăr. De exemplu. iard"le.  . j  în alt sens. altele — o cantitate. şi nici în cazul acestora toate. aşa   ^ * apa şi focul. Si mai curînd oamenii îşiia   ^^ de neam de la primul strămoş bărbat decît de la ma  jc;re (totuşi. /ciuntitul se spune în cazul/ lucrurilor ce identice.  Diferite ca gen sînt spuse lucrurilor al căror prim substrat este diferit si care nu se pot reduce nici unele la celelalte. ci dacă i­ar lipsi vreo  extremitate. Dacă o cupă este   '  măm/ că ea este încă o cupă. de la care pornesc lucrurile către  ^ Astfel.  CARTEA DELTA (V)  199  . Căci diferenţierea si calitatea sint ale genului. /spunem/ că un obiect este fals pentru  imP°sibil să fie ^nstituit ca atare. deoarece unii au ca prim strămoş din carele  &     e|t pe Hellen. treiul]. s                            reprezintă genul. cj  trc u mci°datâ  " "^ """** CÎnd Se SC°ate Una Sau alta din" Ceea ce se scoate Şi ceea ce rămîne nu sînt  198  METAFIZICA  subziste Fiinţa/lucrului ciuntit/.  ­r  ­>      i          /  •  luat ca materie. Ci. nu /una/ oare­u" întreg. Aşadar. [Numărul n şi părţi  neidentice. în general fi ciuntit nici unul dintre lucrurile a căror dispunere / părţilor/ nu  produce nici o deosebire /de ansamblu/.­­­­­­­­­­­­­­  "n alt sens. după cum s­a distins mai înainte. şi la fel toate cîte se  afirmă potrivit cu o altă schemă a categoriei /decît a lor/. ale cărui  caii­  d  /specifice/­^ este concePut în atîtea sensun' anume> cel  ^Continuitatea de generare a aceleiaşi specii. pre se numesc după Pyrrha).Capitolul 27  u­ ^ ?Umeşte' între cantităţi.Unem că dlagonala este comensurabilă.  se spune» timp ar exista genul uman". forma şi materia sînt diferite ca gen.  a§eceva/  în plus. alţii — pe Ion. planul este gen pentru figurile plane pe asertieilc<"l   ^^ corpuri. nici un număr. ceea ce vrea să spună dt timp are o generare continuă a oamenilor. cei cu chelie nu  sînt ciunti. (Căci unele /predicate/ arată ce este ceva. armonia constă din părţi neasern  '' dispunerea /lor/ este esenţială.  Capitolul 28  Gen <yevo<;>60 se spune. atunci cînd există o genŞ rare continuă a lucrurilor de aceeaşi specie; astfel. pe care îl numim w^erze. fiind pe de­a întregul extirpată. este necesar ca lucrurile ciuntite să fi     ^ care  dispunerea /părţilor/ ţine de Fiinţa lor. ci /ea este astfel/ dacă  /i­ar lipsi/ toarta sau buza. Căci fiecare dintre figurile plane   1024b  si volumul este S^^ cailtativ Şi fiecare dintre corpuri este volu­&ePlanttt calitativ; iar /genul/ este substratul pentru  diferen­  ţieri/spec    *; ' numeştege«/ primul element prezent în definiţii: alt sens. şi nu oricare. Dar numărul /din care se              'r~  nu mai este acelaşi. o cupă perforată nu este o cupă ciuntită. nici părţi situate în orişice loc. şi totuşi ea nu ajunge să fie au   ' ­  în plus. Nici omul nu e ciunt.Sa e /în Prealabil/ divizibilă şi să reprezinte trc unităţile  /sale/r"  ci                   '  •                                                      ne nu snt  ' . Căci trebuie să  C^'  care. ci cea care nu are regenerare. De exemplu. nici toate nu se reduc la un /substrat/ unic. într­un sens. faptul că un obiect Adlcă' mai întîi. care este tocmai substratul. într­un sens.

 numai că /Platon/ numeşte  /aici/  »F ­  se mînia o imitaţie /de mînie/. va fi numită proprie­  tate contextuală. aşadar.. el este probabil inferior; la fel.1. dar nu ca ceva în sine. A existat. Aşadar. nu dintr­un alt motiv.  este considerat a fi mai bun. dar nu pentru «subiectul este acest lucru determinat fie acum.  \s\~L  \_­dl V„  \av. în măsura în care este f l ferâ la lucruri inexistente. enunţul ce defineşte  cercul este fals " ; evi­cat triunghiului. iar aceasta este indeterminată: s­a întîmplat cuiva să ajungă la Egina. Dar /Platon/ ajunge la aceasta. ^_ cluzie/ falsă în urma unei inducţii /false/. m acest sens. fie deoarece ele nu există  1025a  200  METAFIZICA  espre  pur şi simplu. Nu există nici o raţiune de a fi determinată pentru proprietatea contextuală. ci şi cu cel al enunţului propriu  altui lucru. şi cînd este v caracter. UI   01   J. De aceea orice enunţ e fals  c" A *'Se re~ la alt lucru decît la lucrul pentru care el constituie un en ^ ^^ rât; de exemplu. ci ca ceva exterior70: căci vremea rea este de vină că omul a navigat acolo .  luat în m d absolut. dat fiind că lucrul şi lucrul dotat cu o anume pro  '? taie sînt oarecum totuna: de pildă. ci doar o raţiune  întâmplătoare.  săpînd o groapă pentru un  ca  groapă)  compara _ _p majoritatea cazurilor. fie deoarece reprezentarea pe care o  ele este cea a unei realităţi inexistente.      .6­yo<; \|/e\)5f|<;>.^ Platon — / cel care se mînie de bunăvoie este superior  se mînie fără voie.   Aii   U1U­3.L£L VIULUI. pe de­o parte. valabil pentru nimic65.  ceea ce ar aparţine astfel. De aici rezultă imposibilitatea contradicţiei şi aproape şi aceea a imposibilităţii  falsului. Intr­adevâr. este fals.  De aceea Antisthenes credea prosteşte că nimic nu este enunţat altminteri decît prin enunţul său propriu — un singur  enunţ aplicat unui singur lucru. numărul opt poate fi definit ca dublu  cu ajutorul enunţului propriu numărului doi66. „Socrate" şi „Socrate m   ' cian" /sînt într­un fel totuna/.  •                  i  •        •            r­  numeşte ceea ce aparţine unui subiect şi poate ti j^ totuşi nu cu necesitate. un muzician ar putea fi al b ; dar. Un  exemplu avem  e)dstă anumite Iu   *•*   pictura/ <OKiaypa9ia> şi al viselor. fie aici. Iată de ce  teoria din Hippias Minor este amăgitoare. de vreme ce aceas­nu se petrece în mod necesar. la K după cum afirmăm că sînt false lucrurile care produc o repre zentare falsă.. în general.ii«'^­­­  ­A              .Ceea ce sînt în realitate. dacă există un luntar. Dar se poate enunţa fiecare lucru nu numai cu ajutorul enunţului propriu. sau răpit de piraţi. dar uneori este adevărat; de exemplu. cum că acelaşi om este şi fals şi autentic67. cînd cineva ar face răsaduri.  nu găseşte o comoară.                     r   iu  J  ­J  De asemenea. ceea ce. "urnim faptul respectiv contextual. acesta fiind cuno torul şi inteligentul. ei bine.                                                              eaP'i­  Un enunţ propriu fiecărui lucru este. în plus. /chiar/ dacă nu a ajuns acolo cu  scopul să ajungă acolo6''. ci chiar pentru a înşela. sau există o situaţie dependentă  de un context. Aici fP^nţă «pavraoT" " realltate' dar nu există acele  lucruri a căror  fUrile se nuPr?duC /lucrurlle reale/­ A?adar> obiectele. Căci această teon consideră  fals pe omul capabil să spună falsul.  Enunţurile sînt numite false în acest chip; iar omul/4/5 /mincinos/ este cel care. şi nici în  majoritatea cazurilor.  .  alcătuieşte astfel de enunţuri. unul ' dacă este luat în sens de enunţ ce exprimă ceea ce e în sine l  ^ pe de altă parte.111V. nici în majoritatea ^ '     ]U; cînc! cineva.în realitate f''        aU ° existenţă> aPar fle nu în feml în care în cazul perspe' ^ n". Iar enunţul fals nu este. cel care de bunăvoie /spune  HJJ. fără scrupule şi intenţionat. se poate vorbi şi despre o multiplici^j' enunţuri. Atunci.                         m "  Un enunţ fals <A. cînd există o proprietate care aparţine unui subiect..  şi cînd unele dintre aceste proprietăţi /îi aparţin subiectului/ într­un anumit loc şi într­un anumit moment.   i^w.  /este inferior/ cel care /face voluntar ceva  ­s  CARTEA DELTA (V)  201  declarat urilor­  Capitolul 30  tuatie contextuală sau dependentă de context  i 5*^***. ă. ci împins devreme rea. citşj cel care produce în mintea altora  astfel de enunţuri false.

 dar care.   aDCi sînt tot apă.4.       ?i­  feritesp4" deoarece ea poate fi divizată în sunete ce nu sînt silabe ( . nu schimbă val  binelui.  20.  Aristotel arată că predicaţia poate fi concepută în două moduri numite mai tîrziu. ­L/inunU1  10. de asemenea în actualizare. este vorba despre divin.  întotdeauna o construcţie are drept cauză necesară (proprie) un constructor /oarecare/. demnitate publică etc  2.  i.  . Ambii sînt raţiuni /cauze/ eficiente. adică ce sînt apă la nndui  CARTEA DELTA (V)  203  . să spunem. căci.  18 Desigur. Dar dacă Unu.  5. /suma. in' •  •"  1. oamenii se însală asupra bind""'  ~jj­ij­  ir  ­  uui Pro­  priu. Important este că o     ^ acţionează în vederea a ceea ce ei cred că este bine. sau A fi sînt tenta e' PreSU^jt diferenţa specifică. sau raţiune mate­  ""l7 Dacă lucrul simplu nu poate fi decît într­un singur fel. contextual.   Faptul că. nu mai există decît medic şi pacient. nu numai acel raport na t'   i^""  3. în momentul cînd  acţiune      ^ decare încetează. ci contextuală. 15.sirespecte aici definiţia: căci părţile silogis­îi  Arist°te'Pare         Jnarrin altei specii decît silogismul. deci numărul. temei. o statuie.   Ar fi: 1) raţiunea individuală.'"' £ re§âsescîn F»"ţ* /lucrului/; aşa este faptul de a avea Aceste nregale/ °U d°Uă unghiuri  drePte P^ru triunghi?'.  Cel care vindecă.  202  METAFIZICA  NOTE  . 6) luata u ^  9. ci şi părţile definit  ' moduri  de a indica acelaşi lucru sînt cuprinse în ea­ oct   ' raport de numere.  l.   Raţiunea formală este luată în sens larg: nu n> propriu­zisă care arată ce este lucrul. materie.jzata<)0*t cific de silabă); apa este element  deoarece ea poate n în părţi similare calitativ. entitate simplă şi care nu poate exista cu necesitate decît într­un singur fel: etern  şi imobil. fiindcă.  în primă instanţă.  fără neceslta. în general. s­a întîmplatca un sculptor să se numească Policlet. Aristotel nu este atomist: elementul la el este indrviz   ^^ sub raport specific. coexista cu K decât._. ca şi ideea de raport.  La fel şi cazul octavei.  4.  Dacă Policlet este alb şi muzical.  j 3. Silaba nu e e. mai apropiată. statuia este şi  opera lui Policlet. el este si necesar. dar se deosebesc prin raportul de anterioritate ­ posterioritate.**'                  J         "flif   CâlC   UIJ<" L1        e***­"­  f                                     O  „ului sînt )udeC.  în definiţia muzicalului nu este cuprins Coriscos. văzut strict în actualizare. nu­ O disrPrnetjaţl P0t CXlsta necontenit /în subiect/. sănătatea e produsă  şi de omul expert.  Statuia este opera unui sculptor; or.  ţel' î  ­uri de cuvinte intraductibile; {pîxnq conţine radicalul (pi) ce l5' ^     . dar vindecă şi om care este vindecat.  Cuvîntul otp/fi are foarte multe sensuri în greaca­put. ca specia în gen.  8. celelalte ­ţle desPre a«astă chestiune se  află în altă parte. părţile focului sînt tot foc etc Părţile apei         u. .unde nu voia să ajungă. Bine. mincind. nu această statuie. 5) luată combinat. nici în cea a lui Coriscos nu e cuprins faptul de a fi muzical. de pilda. 4) facultativă generic (precum faptul de a produce. 2) cea generică. este raţiune form ^ ""  tru octavă. vkr\. principiu. de raţiune finală. ci o statuie). ceva care le tace râu. adică la Egina. 3) facultativa. dar de rece medicul este expert într­o arta. DiferenţaJ existenţa genului.  6. dar zn chip contextual şi nu esenţial. Ceea­ce­este. evident. Este vor         . sănătatea este produsă de medic.     distinge specia în cadrul genului; deci exis­  . dar relaţia  dintre aceasta şi Policlet sau om este mai directă. adespre Unu. Adevăr.  Termenul contextual mai are şi un alt sens: el se aplică acelor proprietăţi care aparţin fiecărui subiect în mod  intrinsec.  19. muzicalul şi albul au produs în chip întîmplător. aflat în virtualitate; dar  construcţia electivă este produsă de un anumit constructor a cărui activitate nu este necesară. .  7. cel de­al doilea în primul.„„«    a spori" şi a cărui vocală este  scurtă. origine. fie şi aparent. din cauza  universalităţii genuri ele nu a ^^^ ^ însernna ca genul să poată fi predicat al dife­  rentei. căci necesar înseamnă tocmai a nu  putea fi altfel. nu şi cantitativ. în extensiune şi în intensiune :  astfel predicatul a fi om si a fi muzician pot fi considerate fie ca incluse.

 că „a fi" este prezent imp"«. locul. menl ce ţm de c° ^ 5v Kae'ain6 vom înţelege pe „a  fi" privit în C e A ?> B' rf Pcapabil să exprime categoriile Fiinţei. contextuală. capătînd aceeaşi semnificaţie fundamentală cu a  acestuia. Aristotel vorbeşte despre 10 categorii (Fiinţa. apa etc.  1 irurilor res* ""^ """^ definiţii indică existenţa unei unice Fiinţe de «abilitat»­ Pectlve; Alci se află.                                        ' '" ""•"•"  31. Atunci.imbare« nu  trebuie văzută legătura contex­poziţia: »°mubiect si un predicat (pe care Aristotel a examinat­o în tuală dintre su ^^ ^ . relaţia. contextual f la tipul predicaţiei în care ei cad cu necesitate.  necesar.^ Este vorba din nou despre lucrurile care nu se mai pot diviza ecit m părţi de aceeaşi specie. Pe de altă parte. Unii au presupus că Aristotel pur şi simplu a gre. alteori necesară. dar au una analogică: seamănă.  32." şi „esenţial.  <j0iuţi». în pro­sine însuşi.n elemente diferite. ca proprietăţi ale acestuia. Evid Utc luat  lui AristoteL  r      T 6Ste ° unitate.  Această pisică este una la număr. cărămizile.  Masa şi scaunul.  34. cetaceele şi peştii nu au o unit ^?'ate" că. luat ca om. B e A. existenţa participiului verbal activ sau pasiv la patru timpuri face ca propoziţii cu predicat verbal să  poată fi cu uşurm. Două pisici însă aparţin aceleiaşi       '••"  "'" sînt aceeaşi pisică. loc. copula. se modulează. timpul. în timp ce a fi muzician e o proprietate neesenţială. care nu se înfăţişează  drept compuşi. cantitatea. în  general.  >C  204  METAFIZICA  27. 24­ Exist  ­ aVCa un"ate rindea aparţin unui gen comun. redate prin propoziţii cu predicat nominal.   Aristotel discută semnificaţia copulei a fi Distin^;  r                 r­ir        i­  ' •         •           .  Atunci cînd se poate spune că albul e muzician. după părerea mea (ce seamănă cu cea a lui Reale)  este sa ^ între to 6v Katot crunpEfjTiKO!; şi TO 6v KaS'awo ca intre „ ^ ^ extrinsec. cum am văzut.  suferirea. acţiunea.  30. dar nu este o uni­?' ele mărimi la rînd ^arece mărimea se poate diviza în părţi ce sînt  ^a Gamma.  23­ Lucu l "" C  ­  ~ substrat Pentru sPecilIe diferite>  Anst0tel) materia> dar analogia este evidentă. numai că a fi om e o proprietate  esenţială.fie ambele pot fi raportate la acelaşi subiect individual. Aici apar doar 8.^_ puţin în orice propoziţie şi că el asumă funcţia categoriala a p  tulul.  în greacă. Aristotel presupune. care nu sînt Se poate distinge aici „materia ultimă". dar si că muzicianul e alb (predicatul subiectului are drept  predicat.  non­necesar. De reţinut ca el consideră că legătura dintre  subiect şi predicat.  Pisica şi canele aparţin aceluiaşi gen (mamifere 1 d  leiaşi specii. după felul predicatului. contextuale.  lemnul   '"  na primă" — pămîntul. au un aspect  similar     6 ^  29. dar. Distincţia este asemăna toare cu cea din algebră  dintre identitate (o egalitate în sine) şi ecuaţie (o egalitate contextuală). evident e t    '  toare aceleiaşi specii. intrisec _ jnţelege(n face de obicei. în a doua propoziţie) subiectul din prima propoziţie. poziţia şi posesia).                                                                           . facultativ etc. deci care presupun cop la „a fi".  principalul „punct  '"  25.                        "  ?' nu. despre multiplele semnificaţii ale terme­  mior.   In Categorii.cit. d.  Casa în raport cu părţile sale componente. Mai degrabă prin to ov Kcetâ o\>ii|tePrlK01's  CARTEA DELTA (V)  205  tiva termenilor pe care îi poate conecta (ter­  rolul lui „a fi" în ţ*^ atunci avem asocieri de tipul: A e B. asocierea prin copula este se face în mod contextual.  33. ci la faptul că ne putem r f'" fie la termenii care sînt asociaţi şi care sînt.  '   ^ Cll> dar PC  28.  deci. lipsind poziţia şi posesia. adică p^ . calitatea.  _ .         ucţ'a pe care  o tace nu se refera la faptul ca uneori asocierea subiectului cu     A  catul este nenecesară.      irep^  O mare problemă au constituit­o exemplele date de Ans ^^ a corespunde unei predicaţii nonnecesare. alcătuit.

 deoarece ea nu  se poate construi singură. cogitabil. sau de un anume subiect. exemplele de tip „^^ predicat. Pe de altă parte.  47.  5wan. trebuie să ştim mai ­aiul". există două sensuri  princi­>nt>itar>Ţ^ slifatrat> suport al unor calităţi. „capacitate". ceea ce face ca arta medicinei să se afle la el  ca o virtualitate — el ca medic şi nu ca pacient. parte      ^  dacă întregul este segmentat. Totuşi. doar dacă prin ea înţelegem „orice om numit Socrate". o relaţie. O problemă specială o n  la materie şi Fiinţă. efectiv. Aristotel vrea să spună. numele „Socrate" poate fi aplicat mai multor subiecţi. al omului. dar probabil că Aristotel nu se referă  aici la ceea ce este separabil realiter. a     '    ^jru11 în context.  TeXoţ în greacă înseamnă deopotrivă sfîrsit.  48. Pentru ca materia însă să fie recuperată. . cînd spunem că muzicalul e mare. Deci. în mod necesar şi nu facultativ şi contextual.  _     . La fel. trarîndu­se singur.  Un lucru gîndit. Acela este un subiect individual care poate fi identificat într­un context dat cu predicate ca „muzician". aparţin aceluiaşi gen (animal).. trebuie conceput tenta separată a părţii.  ' îne cînd apar şi dispar calităţile.  în greacă Swoaov înseamnă deopotrivă „capabil". el se diferenţiază de alte animale şi este om.   Evident.  în acest sens. de aceea. (Tradus m latina prin ceea ce rar"Anstotel observă că.   Evident. presupune implicit o re. adică să poată fi ceea buie să  existe o materie din care să fie făcut.   Evident. probabil în f pentru ca un lucru să aibă Fiinţă. trebuie să existe  mi concret. cel pe care 1­au ucis atenienii dîndu­i să bea  cucută. Dar. iar expresia „orice Socrate" poate fi con­  siderată corectă.  44. deoarece s  îi aparţine a devenit o relaţie.                             sa««­  43.  45.  ic   f­tintd inScaiiiiJ. devine şi el o relaţie.  întregul nu poate f i conceput decît ca compus di' partea este anterioară în virtualitate. ce se manifestă prin mişcare. Apoi.  "lo 38. fundcă părţile ei sînt identice specific cu  întregul Pa). De aici şi imposibilitea  de a­1 reda printr­ ' singur termen românesc. marele se asociază cu muzicalul doar în mod contextual. Fiinţa lucrului (forma). trebuie dist'  m.  „bătrîn". w .  49.      „    . calitatea este o proprietate a Fiinţelor. de asemenea. deoarece vizibilul este implicit obiect a ^ _or  51. definiţia. cîtş'5  52. mar­ckazâ  stabilitatea şi permanenţa. într­un  sens. vefjelţi să nu fie obiect al gîndirii. virtuY precede. evident. c t Aristotel explică mai jos polisemia termenului. indiferent de^  ce £Ste permanent şi subzistent în lucruri. CU "exprimă ceea ce lucrul este cu adevărat şi care.                     . sens care se învecinează cehie materie. în actualizare. 40   P  •  41" P '"'"sâ defin  206  METAFIZICA  Pentru ca â exis­  42. dar şi „posibil". calitatea este o proprietate a genului în care se află Fiinţele: cînd un animal are  proprietatea de a fi raţional. autonomizabil cu ajutorul gîndirii: aspectul esenţial. Cu o clădire ce se construieşte. e e CJ atr*uu" textul greutăţilor.  general al lucrurilor. Termenul poate sugera o interpretare platoniciană. materia apei este identică cu ea însăşi l speciei. A spune că ceva cogitabil este în relaţie cu gîrwire  a repeta de două ori acelaşi lucru. deoarece el fiind cogita     . atributul „filozof se asociază cu acel Socrate. „posibilitate".  ­.  Dacă un om e de două ori mai greu decît altul.muzician"). acelaşi om poate fi şi pacient şi medic.   în acest sens diferenţial.  36.  • Aşa cum s­a mai arătat.. ci expresia categoriei acţiunii. în sens stri > ^^ un obiect vizibil. Pe de altă parte. „potentă" „virtualitate". em defini „omul muzical". lucrurile stau diferit. există/orww cu  expresia sa verbală. mau a celor individuale. astfel încît polisemantismul său e mult mai  mare decît în români şi trebuie să folosim două cuvinte acolo unde textul lui Aristotel are unul singur.  46.  50. dar unor specii  e atributele aceleiaşi Fiinţe. ne­am putea gîndi că. pentru ca „muzicalul" să aibă sens. nu vom  spune. Aristotel raţionează. Identitatea de Fiinţă este cea a lucru­  definiţie (aceeaşi formă). O linie este identică cu sine sub raportul numărului m continuitate. că Socrate este unul şi singur. ci la ceea ce este separabil. direa. este vorba despre anterioritatea virtuală'  să poată fi concepută distrugerea întregului.itînseamnă în greacă „putere".»                           f     .  contradictorii şi nu opuse. fundcă nu poate fi  conceput acel Socrate în absenta proprie­»ţ» de a fi filozof.  CARTEA DELTA (V)  207  ­~             ™ .nune noi. .   n  39­  diferite.ate"a tiv. un contur. Dacă acelaşi om e şi  alb.

 înşelător.  Referirea este la celălalt sens al termenului sine.  ci uneori omul se aşază în realitate. în greacă. deoarece nu mai  ' emir. planul ontologic este strîns asociat planului epistemologic: genul este conceput. nu se înşală pe sine.  59.  '  66­ Antisthenes              *  •  cnunţ fals nu are QL •     ?une Anstotel — din faptul că. Este  atributul numit şi vâzut ca separat. Noi le­am numi imposibilităţi sau  amăgiri. cît şi gen.  gfjq înseamnă atu „p  ^Texturec vorbeşte despre a.  proprietatea de a avea suma unghiurilor egală cu două unghiuri drepte ţine de un alt tip de context: natura geometriei  spaţiului respectiv.             ^^uritu""!  A  ecesarrnente adev's      ^ care unul singur îi exprimă esenţa şi m timp ce celelalte. cu sens privam. în Hippias Minor al lui Platon  acest     r'°r' C*c' ficat cu Odiseu) e considerat. privite m extensivi­tate.  Ca pretutindeni la Aristotel. mult diferite.. Omul care face invol  "^ ''' rău.   în aceste situaţii. Pe de altă parte. Cum a™ Ţ raţiunea aparţine numai omului luat ca om. dar numai în mod  contextual. ideea este că omul care face voluntar cev dovedeşte inferioritatea caracterului. deopotrivă fals. drfcnt  ib\ov.  70.  71 . inconsistente sau la fanteziile intelectuale. dar şi „a ţine . De exemplu.  TruSoţ înseamnă.  Ulcare  68. pe de altă parte..  Poate crea o context naiul ;n  CARTEA EPSILON (VI)  Ştiinţele particulare se ocupă cu anumite porţiuni ale realit" " Distincţia dintre ştiinţele teoretice. în mod paradoxal.  revoc. de o proprietate dependentă de un context  permanent. arata că pentru fiecare lucru se pot formu­. în greacă V|»ex>5r|. Se  distinge apoi o proprietate dependentă de un context local şi momentan. sau fictive. atît neam. în mod absolut (sau considerat înşine). Ceea­ce­  este poate fi luat şi în calitate de proprietate contextuală. un  cu °biect nu e fa° ^'" m°d absoujt> deduce nelegitim că un enunţ ^e adevarat ^. Nu există ştiinţă a contextualului. un enunţ fals poate «uevarat.  65 J;^™ d«pre definiţia lucrului.53. Un om etern aşezat r i e asemenea un obiect imposibil. Ceea­ce­este ca adevăr se află în gîndire.  57 Cuvînrul înseamnă în greacă deopotrivă „a avea .\ e unde rezultă că orice enunţ care are  referent ţ/atefienunţat Ar'" ^ ^ devine imposibil. Fizica şi matematica sînt ştiinţe teoretice. nu are obie   " UMnte> falsul.  De fapt. ştiinţele practice şi  ştiinţele prod tive. specia este parte a  genului. ceea ce au ele comun este faptul că proprietatea respectivă nu se află inclusă în definiţia (Fiinţa) lucrului. deoarece acesta nu are un  caracter necesar. în general false. în absolut.  "* ^DeBmţia indică specia sau forma lucrului: omul este un animal hlld.proPrtum'  ­  rft   posesie".  62.  '•  69. o ştiinţă care are ca obiect ceea­cc­estc ca fiind. O iluzie intelectuală. nu evită răul.  Text alterat şi devenit ininteligibil. ca primul element al oricărei  definiţii prin care se cunoaşte ce este ceva.    ecte. 1­ar putea evita dacă ar fi instruit asupra răului. ca un substrat ontologic pentru particularizări specifice. E destul de neplăcut faptul că Aristotel foloseşte termenul cruupepriKOi; în aceste două sensuri.  E fals (mincinos) la exterior. în greacă. care c totuna cu teologia si car este. pot  este  208  METAFIZICA  deveni adevărate în anumite contexte date..  61. cît şi „condiţie în care cineva se . rasă. înseamnă..­  M Itate'    S1) *n mod contextual. dar nu sînt prima stiin ' teoretică. Vezi infra. deopotrivă. sex. De exemnl  2 = 8 dacă prin 8 înţelegem aici (contextual) două grupe a  ' C°ntextual  67. şi nu în realitate şi nu interesează metafizica. proprietatea de a avea o anumită dimensiune plasează triunghiul într­un context local. superior'^ i^"1'" spune falsul fără voie (Ahile). cum ar fi o fantomă. în timp ce ° h ^ deşi instruit. Animal ca gen. pot fi numite. spune Aristotel face cumva parte şi din specie.  Aristotel se referă aici la obiecte imposibile. mincinos. O diagonală  comensurabilă este  arTd dC °bleCt' imposlbil în mod absolut.   •   . face parte din definiţie şi  deci. pe  de­o parte. cum ar fi „cerc  pătrat".  63. amăgitor. numai raţiunea finală de a fi necesitate. dar e „adevărat" la '      . Aceasta este prima  filozofie. sau una senzorială.  60. .   Probabil. adică 54 De exemp u>    •        estiu animalelor.  deveni aHo.

'şi există şi principii. dar probabil că nu au luate ca prezente în materie7.                                  . şi. dacă există '] ^se află într­o natură de acest tip.eSte lmPede că ea nu e  nici o ştiinţă a acţiunii prac­luctivă <no\. ce  anume sînt ele.rprima /ştiinţă teoretică/ se referă atît la lucruri  reetert* cît şi imobile. unele ştiinţe o clarifica prin senzaţie. dar/matematica/ generală este comună tuturor /ramurilor matematice/.) Iar filozofia undeva d'vl"u1'^ ca  obiect de studiu genul cel mai nobil9. asumînd­o ca atare2. altele — Carc concavul. dacăexisu ceva etern. iar preocuparea ei teoretică ar avea în vedere a realităţii capabilă să se mişte şi acea Fiinţă care. De unde rezultă ca nu există demonstraţie a Fiinţei şi nici a  ce este ea. sau are ca obiect un gen anume şi /o ştiinţa cu ca ^ ^.~. pe anumite obiecte matematice ea le ia ca imobile si ca neautonome. iar ele au întotdeauna 1026a materie). ci există doar un alt mod de lămurire3. şi  totuşi nu de fizică (obiectul fizicii suit en i tăţile mobile). La fel. unele sînt precum nasul cîrn.dl  caracter/ universal. dacă toate lucrurile fizice sînt concepute asemănat nasul cîrn. osul. obiectul fizicii îl constituie obiectele auto dar nu imobile. fie mai lax. fizica ar fi  că.sa conţină în ea însăşi principiul mişcării si al r'ce<rnYY. prin­­ se află în omul ce produce — anume. şi astfel ele demonstrează.)  dar dacă nu ar exista altă Fiinţa m atara Fiinţelor situate în materie'. în acest . deoarece ţine  e o aceeaşi concepţie a clarifica atît ce anume este /ceva/. De asemenea. ceâ mai nobila _^ sînt preferabile celorlalte ştiinţe. însă dacă obiectul ei îl formează obiectele imobile şi autonome nu este clar  în momentul de faţă. în  generala^ malul. e  limpede. fizica ar fi prima ştiinţă. frunza.r\riKr\>. rădăcina. deoarece a cerceta în lipsa acestora pierde vremea. dintre lucrurile care sînt definite si d ^^ * se  spune ce sînt ele. cel puţin însă. precum nasul. (într­adevăr. Căci Petice si cel al intenţiei sînt  identice. fie mai exacte.  proprietăţile în sine ale genului cu care ele au dc­a face. Aşadar. e luată numai ca inseparabil' /H        '^*i. caftind. elemente şi raţiuni ale matematicilor. planta în general (definiţia niciu­nuia din acestea nu e posibilă fără  mişcare. este necesar ca toate raţiunile de a tisV  dar mai ales acestea.   . carnea. tulpina. este limpede cum trebuie căutat şi definit.  se ocupă.                                                               fc  într­adevăr.   '                       *^1 SI in/>„ r i  iate­este  :orcu  este definiţia sa. este clar că o cunoaştere a sa ţine de o ştiinţă teoretică. Că.. ea are în  vedere o ast­repaosului) Care. jogia/ este pr ^ ^ apărea totuşi: oare prima filozofie este °.l  Capitolul l  S"nt cercetate /aici/ principiile şi raţiunile de a fi ale celor ce 1025b ­n şi anume. potrrv' P?rţ!Une J  în majoritatea cazurilor. este limpede şi de ce trebuie studiată şi o anumită parte a sufletului.  drept obie? VremC " ^ întîmPlă ca ^ fizica să fie ° Ştlin^> avînd fel de Fiinr "" ^ * ceea~ce~este (anume. ci de o ştiinţă aflată inamtet ambelor  /acestora/. în cazul lucrurilor fizice. orice ştiinţă care  raţionează sau are parte de ceva raţionament se ocupă cu raţiuni şi principii. în timp ce concavitat fără materie senzorială5. Căci există o raţiune de a fi  a sănătăţii şi a ştirii de bine. fie mai constrîngător. fie una teoretica. Căci ele sînt raţiuni de a fi Pentr    . cu ceea­ce­este. iar aceasta /teo­  ştiinţeleteoreUfCeerabila ceiorlalte ştiinţe teoretice.    tonoit*  Da.     *   ' ~w  rie una productiva. desigur. Diferenţa este că la nasul cîrn /forma/ este  unită CUm ria (nasul cîrn este un nas concav).  Acum.  însă toate aceste /ştiinţe/.  altele iau ce­este­în­sine /obiectul lor/ drept ipoteză. Or. imobil şi autonom. vizibile*. parte ce nu există fără materie6. nici de matematică.  i   r­  •   •               i                                                     . Ele nu  produc vreo definiţie a esenţei!/domeniului respectiv/. faţa. prin urmare. ci. asociat lucrurilor  fizice. că fizica este o ştiinţă teoretică. în timp ce obiectul matematicii e format        ^  obiecte asociate celor imobile. Or. fiind circumscrise <7iepiYpavjrâuevca> la o porţiune din ceea­ce­este si la un gen lai său/. fie mai simple. ce se^fh­  VrC° caPacitate v'irtuală; principiul acţi­a m celce acţionează — anume. Din toate acestea se vede bine. Dar. Consecinţa este că ar exista trei filozofii te  CARTEA EPSILON (VI)  213  / aia (într­adevăr. /aceste ştiinţe particulare/ nu spun nici aca există sau nu  genul cu care ele se ocupă. e limpede că.)'  212  METAFIZICA  a acţiunii  Rezultă că. ochiul. ^ exjstă acelaşi mod /de abordare/ nici o  anume na         metrja ş; astronomia se referă la anumite naturi  '^^ mimte/.  Dar şi matematica este o ştiinţă teoretică. cît si aaca el este4. intenţia.­'. dacă există o Fiinţă  imobilă această /ştiinţă care o are drept obiect/ este anterioară /fizicii/ şi ea este prima filozofie; iar ea este. Trebuie însă să nu ne rămînă ascunsă esenţa  obiectul '  •n?ater'e/. dacă orice ştiinţă este fie una c­  i      •  ­  r­  '                f . dar nu se ocupă cu ceea­ce­este pur si simplu «btAxflC^1 şi caftind. Or. în general.

 dar nu există /generare şi pieire/ a entităţilor  care există /doar/ contextual15.  Şi totuşi. şi anume că  . ceea­ce­este conceput ca fiind pur şi simplu este conceput m mai multe sensuri. nu se ocupă cu contex­  ­  ° CaSă nu face toate contextele asociate nesfîr^lte la număr şi nimic nu opreşte ca. în măsura posibilului. într­adevăr. animal. dacă în miezul verii ar  veni vrem şi ger.^ ar pUtea gati /odată/ ceva sănătos. nici în majoritatea cazurilor./ dacă un muzician şi un grarnati '  "* ceva diferit sau acelaşi lucru. f ie productivă. fiind el gramatician. dar asta către ob^'nereajtei culinare; de  aceea faptul s­a întîmplat într­un nu e conform ngm __ şi /mîncarea/ este /sănătoasă/ cum o ga­  dar nu e aşa intrinsec. fiindcă  aceasta ^ ^ aţie se regăseşte permanent sau în majoritatea căzu  timp ce prima — nu.fel. /cineva/ fiind muzician. să fi  devenit muzician14. într­un si sa facă aceaSt^a^hitectul să fie medic. aşa cum  a tat. j  nw  '«a/«/.) în acelaşi mod   ' •  nu cercetează contextele de acest tip în care se a f h      ^eortl  i             •      i •  se interesează daca un triunghi oarecare şi triunghiul  unghiurilor egală cu/ două unghiuri drepte sînt cev  ('f    Un"  Şi pe bună dreptate : căci contextul /asociat/ este ca u     ^^^ aceea Platon. se poate spun  ­SUCa Se  argumentează cel mai mult în legătură cu proprietăţile co         "  /întrebîndu­se. într­un anume context. dacă „muzicianul  Coriscos" s' r"1 riscos" /sînt. . şi fac cîte asemenea discuţii se mai pot face. Ve a»emenea' SP         rmanent. în legătură cu contextualul trebuie arătat. să fi devenit gramatician ca. de asemenea.y;:­*  1026b  214  METAFIZICA  etrul •  ?1 nu  există o creaţie arhitecturală avînd drept obiect vreu    l A • te atribute date /numai/ de context. a stabilit corect că    f^'^  ocupă cu ceea­ce­nu­este^. altul ­ceea­ce­este luat ca adevărat şi ceea­ce­este luat ca fals; m atara acestora exişti figurile categoriilor  (de pildă. De pildă. nici în majoritatea cazurilor  alb (căci el nreSteotrivă/. într­adevăr. sau nu. ac££a a medicului; însă s­a întîmplat. . spunem că a fost o întîmplare în contextul ac ^   i j nu vom spune astfel dacă ar fi caniculă. pe acela u       ^ ^„j contextual. fiindcă nu stă  în natura Iar arhitectul vin . Va n. la faptul de a nu fi cu putinţă să fie altfel — iar altele nu   ^ prin necesitate şi nici permanent /la fel/. întrucît este prima. în mod contextual. deopotrivă. ceea ce  nu ar »       ^ permanent. el nu este.  rUită Să fle Placuta> Pentru aHn ­ vă'tămâ­aşa. dintre care unul ar fi ceea­ce­este  contextual.r j ceea"ce­£ste contextual. ci. limpede probabil /astfel/ şi de ce nu există ştiinţa « contextualului.  Se pare că. tît şi ca  buic vor       VrCme °e CCea"ce"este are multe sensuri. care este natura sa şi din ce pricină există  el. Clsei clădite  ' Iată un indlclu: f ractlcă. în mod necesar — mă refer nu la constrîngere. deşi ţinteşte anumit contex . şi o /ştiinţă/ universală. s­a născut /totuşi/; de aici şi  consecinţa că /pentru ei e ' posibil/ ca. şi.  Deoarece printre cele ce sînt unele există permanent la e . de pildă. identici/; dacă tot ceea ce există da" °" etern. cum  ""^ "^ "^ "^ şi daCă mai semnifică ^ ^tc™ 0     ^ PlUS> ceea~ce­este luat ca virtualitate. Şi ei i­ar reveni să cerceteze ceea­ce­este caftind. aşa). într­un anume fel. contextualitatea este ceva aproape de nefiinţă <£yyu<; ti io\> |ifi ovtoqx Aceasta este vădit şi  din următoarele argumente:  Există generare şi pieire a lucrurilor care sînt altfel dedt contextuale. într­adevăr. dar că ( decă în mod contextual. Şi  bucătarul.  Capitolul 2  Or. ci doar in  mă) cazurilor. diferită de toate celelalte case; dar nu  '. iată. mai întîi tre­  vorbit d  £rP.  CARTEA EPSILON (VI)  215  unem ca omul este.  esenţa şi ceea ce aparţine /de ceea­ce­este/ ca fiind11. ce este. acesta din urmă este principiul şi aceasta        ^ nea de a fi a contextualului.

 există ceva /cu consecinţe fatale/. Dar  princip^ nu «"J         bine la ce fel de principiu şi raţiune con­trebuie cercetat        ^ jacă /principiul respectiv/ este  materia. fie  nu. cercetarea lui ceea­ce­este con­1 de vreme ce s­a analizat îndeajuns.P     u celelalte lucruri. în mod necesar.  tex  Capitolul 4  ­ lisăm acum deoparte. prin urmare. *  >deexemplu°ta 1Utea' fie Pentru majoritatea  cazurilor. sau  aceasta este cu neputinţă ? /Daca e cu neputinţă/. nu. ci majoritatea /există sau devin/ în majoritatea cazurilor. nu se v cînd nu /va fi de folos/. dacă e lună nouă  /hidromelul e de folos/ permanent. deoarece nu toate lucrurile există sau devin prin  necesitate şi permanent. aşadar. dar acesta nu se mai reduce la altu •   ^. în afara acestui lucru. capabilă să fie altminteri decît regula generală.­e /dintre 'subiect şi predicat/. Dar  r                                                          n ma'ortatea cazu"  Pnr;. anume ceea ce se  întîmplă şi este dat într­un context. şi  astfel se ajunge pînă la ce se petrece în prezent. există. .. fie în majoritat dar asta şi atunci cînd e lună nouă. în general. aşadar. contextualităţiin. *** ^ °^ect fie ceea ce este  permanent llntr­/0?" C£> £Ste /astfel/ în majoritatea cazurilor^. este raţiunea de a fi a. fiinţa vie va  muri. (Adevărul implică afirmarea /unităţii/ pentru ceea ce este unit şi negarea /ei/ . cu condiţia să existe lucrul celălalt. u„  principiul că se poate întîmpla fie ceva. ce este ' litatea. de pildă. cum ' a«ea că hidromelul este de folos celui cu febră  *" «nume feU Cum ar fi  1027a  216  METAFIZICA  în majoritatea cazurilor. nici în majoritatea cazurilor <cbq em TO itoXv»  muzician. există virtualităţi productive. Astfel incit. ceva în afara lucrurilor nece­. fără /proces de/ generare şi de nimicire. Şi astfel e limpede că. ci va fi. aşadar. totul s­ar petrece în  mod necesar. se vor întîmpla toate cele vii  • jeja pinzînd de acest fapt trecut/. însă.  fie să­1 fie Pentru to   fmr"adevar' trebuie să existe o determinare. fie altcev . De exemplu: albul nu este nici permanent <6tei>17. este  limpede. la  distribuirea ltimenilor contradictorii. acest om va muri de boală sau  violent. de exemplu prezenţa c   ^g în acelaşi subiect. sau pînă la un anumit moment din trecut. dar. va fi /aşa/ într­un context. scoţîndu­se mereu o porţiune de timp  dintr­un timp determinat /situat în viitor/. Iar acesta din  urmă /va exista/.  CARTEA EPSILON (VI)  217  —  ' este responsabil de generarea lui însuşi22. toate ar exista în mod necesar. S­a arătat. dar pen­C alitătile contextuale nu există nici o artă. sau nu ? /Va exista/.  Oare va exista lucrul acesta. în mod necesar el va murt nu va muri /în momentul respectiv din viitor/. dacă va n însetat ; aceasta se va întîmpla. de exemplu. Acest din urm fapt. daci va fi însetat; aceasta. Şi va ieşi din casă.' • ar "Permanentul" şi „eternul" nu există ? Sau există unele entităţi eterne <cuStcx>?  chestmne trebuie cercetat mai tîr­U eX1Stă ° Ştiinţă a c°ntextualităţii este limpede. şi faptul că nu exist' avînd­o drept  obiect. Contextualitatea în în afara. ele se refera la unire si des­. dacă se va întîmpla altceva.  Acelaşi lucru se poate spune şi dacă cineva ar sări spr     ^ ^ Căci deja există faptul /întîmplat/ undeva.  ~ c  Capitolul 3  Că există principii şi raţiuni de a fi care pot fi generate si nirni cite. (Dacă nu ar fi aşa. trebuie 'să existe şi realitatea  contextuală. că se merge pînâ la un a   *cest piu /explicativ/. ^' Pe un alt   5 ţ minteri/ fle ™ înveţi tu însuţi ceva. De exemplu: /omul va ieşi  din casă/. cu condiţia să iasă din casă. 1027b dacă va exista un al treilea. Dacă nu. Dar dacă vietatea va pieri de  boala      ^ încă nu­i hotărît. iar cînd devine /astfel/ la un moment dat. nici în majoritatea cazurilor. /numai/ dacă se va întîmpla cu  Este vădit.)  Rezultă că materia. Citi dacă nu ar fi aşa. de vreme ce este necesar să existe o raţiune de a fi non­  contextuală pentru ceea ce apare şi dispare20. fie are loc. Cît despre ceea­  ce­  "1'adevăr şi ceea­ce­este ca fals. dacă va mînca ceva iute. prin urmare. care este raţiunea ei de a fi.  /determinării/. mă refer la c  fost. se va ajunge la momentul prezent : astfel. încît. Trebuie  pornit de la următorul principiu: oare nu există ceva care să nu fie nici permanent. nici o  virtualitate T1/^ r'ări centru realităţile ce sînt sau devin în funcţie de con­  dCtinil**­ v­"*^­1» f                                     A     r            'i                            A      f   l ­*      "•  text şi raţiunea lor de a fi este m funcţie de context.

           . Numai că acest siloeis corect formal. De exemplu. ci. Numai că tocmai prioritatea accs­. şi o matematica g^V^ 5ecunde.^e o anumită. sufletul.  Termenul poate fi înţeles fie ca „realitate văzută"  lut". la armonie sau la acustica pline matematice şi totuşi asociate materiei. io   . Anal°giacu ™*rmeazâ un gen. atenian. Vezi Introducerea. teo ogi _  ^ coincidă cu totul S­ar putea spune că ceea ce se suPrap"^| sj imobil seamănă bine cu ceea­ce­este ca fiind.      . ştiinţele nu pot decide nici dacă existenţa domeniului  respectiv este sau nu necesară. în premisa minoră.   La Aristotel. în ansamene'ralâ. divizat în specii: va  exista deci „cile. '«aţe /âcn aAe"este contextual şi ceea­ce­este ca adevăr trebuie terjnmAtă c l .Căci primul îşi are raţiunea de a fi inde­SWiri; <n^gL . ştiind că triunghiul echilateral se defineşte ca un triunghi cu toate laturile egale se demonstrează  proprietatea sa de a avea şi mediatoarele egale.  implicit. nu oferă  o demonstraţie.  5.                               . Aubenque      ''°na'e'  2.) şi deci nu oferă o cunoaştere necesară.            *       r                             r  ­  ••   s~^. date de o ştiinţă supraordonată.Slolvo'­c^x Ambele se referă la genul care mai fle in "fara /noaţU ll"u emdenţiază o natură a realităţii care să  rea  raţiunile şi principale a ceea­ce­este ln cartea unde am arătat în cîte sensuri se că ceea­ce­este are multe sensuri]. ce sînt autonome  decît separate de materie). tul raţional. la modul general. este formă pură şi nu aparţine domeniu ^ ^  7. ca lui Socrate să i s     :* buie un predicat care să nu fie esenţa. Celălalt mod de lămurire ar putea fi inducţia. doilea o are ca fiind o anumită atitudine a ^rnîne a[ realir  TrK.                                                                                         juj  6. ceea ce ar corespunde  interpretării     A' •    "'"' ca şi unor curente actuale (Reale).  grec etc.  este conştient de dificultate. concluzia „Socrate este om" (om est  F""'1 lui Socrate) presupune. această existenţa în mod empiric. dar mobile. iar falsul implică contrazicerea acestei distribuţii. ci la o unitate. şi ştiinţa unei Fiinţe situate m afara contextualitaţu. demonstrînd proprietăţi şi nu  esenţe. trebuie studiate mai tîrziu. comună şi acceptată CA prima matematică. dacă această ştiinţă se identifică cu te  CARTEA EPSILON (VI)  219  «bă ca  obi  ! determinat.) Dar ţine de o altă discuţie cum se  poate gîndi unirea şi separarea /termenilor/. în timp ce în al doilea caz Cil" Li în eîndire. este vorba despre astre. cel mu >  •^&ţiS< referenţială. aşa cum cîrnul nu există fără  nas.. ceea­ce­este  rile s F /adevărat şi fals/ ~ este dif erit d'e ceea­ce­este luat în sensu­nncipale (este vorba fie despre ce este. Sau ştiinţa Fiinţei imobile  şi separate (divine)  __num<u LL1 6                           __.   Aristotel se referă. câtre universalitate. votiţ. ceea­ce­este ca fiind presupune (vezi Cartea  Gamma. Vezi şi P. dar nu va înceta să fie om.. dar discuţia despre entităţile simple şi despre ce sînt ele nu se referă la ce se află în gîndire24. adică divinul. cap. deoarece termenul mediu' neexprimînd esenţa. matema­u. este forma trup^ şi nu există fără acesta.  1028a  1. Ele asumă. De exemplu. mărime. în timp ce un nas cîrn este formă unită cu materia şi  este stuoi fizică.  De vreme ce nu pot demonstra esenţa domeniului lor.  4.   Evident. mă refer la unire şi la separare.) O  ştiinţa porneşte de la anumite premise şi definiţii.­ecţ ce£*'  9.e°parte­  . sau altceva pe care gîndi­  îl disociază de un subiect25.  Ciţe chestiuni aşadar trebuie cercetate în privinţa a ceea­ce­este şi ceea­ce­nu­este astfel. Aceasta ar presupune identific     ? ln ' căutate" cu teologia. numai  CSt­ SCPimul caz lucrurile se petrec în fapt. (Socrate poate înceta să fie muzician.  Nu se poate demonstra printr­un silogism Fiinţa sa unui lucru. mai multe mate ^ ^ ­ma filozofie ca ştiinţă a ceea­ce­este ca fiind Oricum. fie că este  într­un sau.  aicu^  8. ci în  gîndire. desigur.   Concavitatea este formă pură şi este studiată de matematici.  jO. cum ar fi că binele este adevărat şi răul neapărat fals23. fie ca „realitatea absolută" (ccea­ce  • " absolut).   Apare contradicţia: dacă filozofia primă are ca °^ ^ ^i[jte ce­este ca fiind. detaşată de contexte (ceea ce este sugerat şi de f    ^     ' ce este ca fiind"). Or. l) non­con­  textualitatea. . ea nu se referă la un gen.  într­adevăr.pentru ceea ce este despărţit.  Dat fiind ca unirea şi separarea se află în gîndire şi nu în lucruri. evident. astfel încît să nu se ajungă la termeni ce­  şi urmează doar unul altuia. vezi'"/"­' maticile nu este perfecta: într­adevăr.   Asumîndu­se printr­un postulat.  3./a/5»/ şi adevărul nu se află în lucruri. poate fi înlocuit cu multe altele (muzician. Or. de  exemplu „Socrate este f l zof" (majora fiind: toţi filozofii sînt oameni). Dar  ceea­ce­este nu formează un gen.

 nu e treaba  geometrului să se ocupe de proprietăţile non­geometrice ale triunghiului.12. dacă ne gîndim că contextualitatea egalităţii unghiurilor unui triunghi  cu două unghiuri drepte reiese clar doar în contextul spaţiului euclidian. dar ea nu e  cazul cînd teoria „Big­Bang­ului" este adevărată. După Aristotel      ^ introdusă de existenţa materiei. dacă un  triunghi oarecare şi triunghiul în sine (cu anumite proprietăţi geometrice) sînt ceva diferit".  • Dacă muzicianul a devenit gramatician — spun sofiştii — el a devenit din muzician.   După cum spune Aristotel. sau o materie subtilă. ci logicii. taţii nu :  CARTEA ZETA (VII)  Prioritatea Fiinţei. dar diferenţa faţă de gîndirea mo na este semnificativă. cum pare să considere Aristotel.  °* e' »a pierit"0 A a?CZat" se poate r^ca în picioare. sau nu ? Cred că Aristotel are aici în vedere voinţa şi intenţia. Dacă toate raţiunile ar fi permanente şi nu  ar exista unele care ar apărea şi dispărea.  Ştiinţa studiază regularităţile: ori acestea pot fi perfect manente (OCEI). sau contextual. şi nu a ontolog   '. Prima filozofie va cerceta cu prioritate ce est F" i­i­i    '/"'i       f • • A  ­­n                T­*''  •           i                    "Un ti  loţi mozolii încearcă sa arie ce este Fiinţa şi care dintre existe . De fapt.  1Clen~  19. vezi Cartea Delta. Or. Cealaltă sursă a alităţii la care Aristotel va face aluzie este intenţia. erau aici înţelese nu în sens moral. aşa cum nu e treaba arhitectului să se  preocupe de proprietăţile non­arhitecturale ale casei.  rrnan  18. adică cu intenţionalitatea liberă Zt>­  . a Fiinţei. Raţiunea de a fi a  morţii este intrinsecă şi nu contextuală. cate.  Exemplul dat pare curios: pentru noi binele şi răul un mai e­grabă de subiect decît de lucruri; nu aşa pentru  antici. Devenirea şi pieirea presupun. a contextualităţii presupune o explicaţie cauzală. deşi fiecare etapă este necesară. raţiune  t^U~ ta a omului. dar şi raţiunea eficientă  (intenţionalitatea) oferă momentul de hazard sau de libertate care să împiedice ca lumea sa fie o fatalitate. cnjupcdveiv „a se întîmpla". Evide  că nu tot ce nu e etern este şi generat  deoarece s T ""  m' toate aceste raţionamente sofistice sînt posibile tenU unu? 1?t" Smt Lrelatlvi?ti> se referă numai  la contexte şi neagă exis­J5   c "ce  stab'l.  22. Pe  plică eternitatea.  Materia este sediul virtualitâţilor.  23..  Contextualitat   ' introduce iraţionalul. Dar felul exact în care vietatea va muri depinde de context şi este produs de  un lanţ cauzal nenecesar în continuitatea sa.  ci cu definiţiile. Adică. „aproape de ţa> Ca la elea1' ' chlar ca la Platon' unde  •­UciPml  per{ecţ ac. imprevizibilul. totul ar fi necesar.  220  METAFIZICA  17. cu­prinzînd contrarii. regularităţile sînt perfect  20.. adevărul se referă la coresp ^ denţa dintre realitate şi gîndire. este muritoare. arbitrariul.  Intuiţia lui Aristotel ar părea excepţională aici.  U. 254a. cap. Dar cauzele  (raţiunile de a fi) pot fi ele însele existente în mod necesar.  Dimpotrivă. O altă interpretare citeşte: „ . falsul — la o  noncorespon e . Materia.. din prici­eineSţlal> aProaPe "Psita de Fiinţă. Problema adevărului şi a liberei.­ « e de a face şi cu raţi­  26  î"senSV;1 d7oTcu materia).     jj­ocupă cu lucrurile simple.  Existenţa întîmplării. deoarece natura ei.^ privire la unirea sau separarea unui subiect şi a unui predica •           ^ ta este — spune el — o  problemă a logicii. existenţa unor cauze necesare. to KO>O>). . 28. unde se oferă exact acelaşi exemplu. adică nu cu asocierile dintre subiet   ^^re. Sofistul.  ­ă (nu doar cu      ^ ^der^ nu este obiec0va>  Adevarul  . Desigur. muzicianul faţă de  gramatician nu e nici ^Piatra ţaţă de statuie> md ^          {f d [b         . sau statistice (cot im.  Este vorba despre ceea­ce­este modulat de categ  CARTEA_EPŞII£NJX1L ^—  . problema este cea a succesiunii cauzelor: este ea  întotdeauna necesară. dar nu vom spune "a caracterului ^^^ contextuală „Coriscos  aşezat" este. d m  ""Posibilă. care alcătuiesc fundamentul ştiinţelor p  25.  Faptul că o vietate va muri este sigur. eticii. Aristotel se referă aici la contextul intrinsec.       '      ?'  taţia este o calitate permanenta a materiei.u în lucruri. în sens pro priu.v contextuali»..   t. 2.  ­  . . Pnn devenire.  Vezi nota 12. de unde rezultă . în sfera supralunară    rl nu există materie. respectiv. Platon. cap.  n_ 24.  21. Termenul grec înseamnă atît „permanent" cît ?; i­  .        e noi prin „contextual" 0^(^65 este par­neutru al verbului.

 i re te opreşti la diferenţa esenţială. aşa cum am analizat   I028a  • ­ w. îl numim „bun" sau „rău". nu spunem că e „alb" sau „cald". ci că e  „om" sau „zeu"). ci ceva  226  METAFIZICA  Desigur. esenţa şi lucrul  sînt diferite. Căci. Fi'nta si jn^fj " Un 5"bstrat determinat (iar acesta este exact  Categorie.  Definiţia şi esenţa. Forma nu este  creată.» în Cartea dedicată multiplelor sensuri /în care tre­rnai inamic. Dacă materia Fiinţelor compuse este sau nu cuprinsă în definiţie. sau substratul (materia). ori pe fiecare dintre celelalte categorii1. de unde  rezultă că Fiinţa  e '""  n0ritar' nu ceva ce este /doar/. este /dat/ de ce este f. ceva ce  m/    ă<f mm'C ^mtre acestea nu are o existenţă intrinsecă. în sens tare. Vu|substrat/2'  Ce Se  ?1 acest  •aşezat  nu se pot concepe fără /respecti­  §'cele /desemnat"" Umare' că datorită Fiinţei se numeşte că sînt âr fi ceea­ce­e. nici  ^poate h separat de Fiinţă. (într­adcvăr.rpe?"* Celelalte categorii/. în ce fel există o unitate între termenii   ^ formează o definiţie. Intr­ade­văr. Universalele nu pot ^^ deoarece ele nu sînt ceva determinat. primul sens. în mod precumpănitor. pe de­o parte. atît în A' Sen$Uri. în ordinea definiţiei. se vădeşte că. la modul general. cînd declarăm individualul că e ceva anume. în ordinea existenţială.  Iată. In schimb. el semnifica ce este ceva şi individualitatea <ToSe TV> acestuia. on cantitatea. „prioritar" <io 7ipwtov> se spune în mul totuşi.  Fiinţa este mai curînd individualul determinat alcătuit din materie şi formă. Fiinţa este prioritară.) Si atunci considerăm a cun "S* în mod optim. în cea a cunoaşterii. există numai pentru Fiinţe şi  ea este enunţul esenţei. Definiţia înseamnă asocierea unui     ^ pjjnţelc predicat. si pururea: ce este ccca­ce­este. este necesar ca în definiţia  fiecărui Iu '3n°r'~ conţinută definiţia Fiinţei. altele — afecţiuni. cît şi în cea a timpului C~ l^e*fy>­dintre celelalte categorii nu este autonomă <xwpioî6v>  mciUn3 ea singură3. Fiinţa poate fi forma (esenţa). Individualul şi esenţa sa sînt identice sau nu ? în cazul asocierilor contextuale. De asemenea. deoarece ' ?* \& ce^13­ din urmă par să fie în mai  mare măsură. ci numai individualul compus este generat prin unirea unei forme cu materia. De ce substratul nu este Fiinţă.  Definiţia este genul supus diferenţelor. aşadar. universalul (genul).  De aceea ar putea apărea următoarea dificultate: oare „a se plim­  '>"<"•   sanatos"> »a şedea" semnifică. dintre acestea. au o anume mări ^ 1028b se aflâîntr­un anume loc. Care este raportul dintre lucruri şi esenţele lor. ci virtualităţi. alţii ca ele sînt limitate.  Capitolul l  ­este se concepe în multe sensuri. din momentul cînd ceea­ce­  este se concepe în atîtea sensuri. Nu există definiţie pentru  individualul compus pricina existenţei materiei). adică ce este  Fiinţa ? (Unii afirmă ca ea este una. Problema formei. pe de  altă parte. virtualitatea. şi  propn •  (platomciană) nu poate fi definită fiindcă este un individ"1 ?' ^ definiţie a individualului. Dar nu pot fi definite nici  Fiinţele        ^ ^ ^  cum Soarele sau Luna. dacă  «u 'WcaISU î? fapt> anume insul care se Plimbă. dar nu „mare de trei  con" sau „om". alţii că sînt mai multe Fiinţe decît una.) De aceea şi noi cel mai mult. Esenţele şi Fiinţele nu trebuie separate. Cunoaşterea avansează  de la ceea ce este mai puţin congnoscibil prin natura către ceea ce e mai cognoscibil prin natură. cînd am şti ce este omul  sau focul. m ^                   _                                          ^  buie gîndite conceptele/. adică de ce anume  semnifică Fiinţa /lucrului/. trebuie sa . atunci cînd declarăm un individual ca fiind într­un anumit fel.  Celelalte categorii /în afara Fiinţei/ se cheamă că „sînt". subiectul cercetat şi controversat şi în vechime acum. în sens propriu.  (Astfel.  niţiei. fiecare în parte.Fiinţe. cea care exprimă Fiinţa.  Dacă enunţul părţilor trebuie sau nu să fie prezent în definiţia mtregu lui şi cjnd anume. cît şi exclusiv. Fiinţa ' " ""^ tară. mai cu " AA^* ştiind că acestea sînt într­un anume fel. altele — altceva de acest fel. Această asociere este mai mult decît  suma elemen simple nu pot fi cunoscute decît prin intuiţie. deoarece unele reprezintă cantităţi a ceea­ce­este astfel /  Fiinţă/. calitatea.  Cum se nasc Fiinţele senzoriale.  Pentru ce universalele nu pot fi Fiinţe. Definiţia. insul sănătos. ci mai degrabă /este intrinsec/. alţii —  nelimitate. altele ­calităţi ale sale.  dat fiind că cunoaştem chiar pe f ' ^ dintre aceste ultime categorii atunci cînd am şti ce este cantit sau calitatea. Lucrurile asociate intrinsec sînt identice cu esenţa lor. De unde rezultă  că actualizarea precedă. ca să spunem aşa.

 /dacă  da/.  Capitolul 2  Se pare că Fiinţa aparţine în modul cel mai evident corpurilor4. şi.^lun       ' COmPusului din materie şi formă în temeiul ^cum. ci mai curma este Fiinţa lucrul căruia acestea î' A       •      i   n  \  partin . Astfel. pămîntul şi fiecare /dintre elemente/. din V pricină şi în ce fel /e ea/. dimpotrivă. atunci măcar mpatru sensuri. punctul şi monada.P°. apoi pentru suflet; în acest fel el  nT'  . fie sînt făcute o'nâce| tea. __ —  ­j jg ia Unu.. materia este precum bronzul iguraţia e precum forma schematică a înfăţişării *. dacă materia nu este Fiinţa. . suprafeţe. însă.  '       " r—  ­\  •             '­  j         T—  ­ i        i       ' •  uuatea nu este  rnnţa). într­un astfel de mod şi într­un sens. Fiinţă. într­adevăr. trebuie cercetat ce se spune  Acum.   . Iată de  ce trebuie ana­jizata mai întîi această chestiune. unul pentru nţe şi de P"""^ mărimi. ci altele  diferite? Trebuie cercetat. şi genul. numeroase  şi sînt în mai marc măsură.                  ' '  Pe de altă parte.. într­un alt sens — confi­  De exemplu. (De aceea declarăm Fiinţe şi animalele. şi plantele. oare acestea Fiinţe.mărul Puntelor. i lato . aceasta după ce am schiţat mai  întîi ce este Fiinţa. şi chiar mai curînd /ele/ solidul.i rare anume sînt Fiinţele.) D Bateriei şi e*vafi '  228  METAFIZICA  ?"Js. sau din părţile lor. şi cum sînt Fiinţele. acţiuni şi capacităţi ale corpurilor.  Unii cred că Fiinţe sînt limitele corpurilor. ori dacă nu există niciuna. şi cîte sînt fie părţi ale  acestora.) Ei bine. într­adevăr.  Substratul este subiectul ce primeşte toate predicatele. dar. şi daca exista vreo Fiinţă separată de /corpurile/ senzoriale. dar şi corpurile fizice. în mod principal: ie crede. cred că cele e ^ ţof. dar nu sînt Fiinţe (canri'rar. dacă nu în mai multe. apa. crur    S ­  lp<rătură cu aceste subiecte.. anume Predicatul niciunui subiect şi că c subiectul  restului  statuia. Căci.. lăţime   '  ­  cimea sînt cantităţi anumite.  inde nu'   ^ ^^ că pormele şi numerele au aceeaşi natură  Uml   l lunurilor ­ Imii.4. iar lungimea. dacă forma <eî6oc>7 este anterioară  ri^                    A                                                                                                 *  ' m mai mare măsură decît aceasta din urmă. c_a  1 ea nt< poate fipr j6 £Ste Fllnţa Printr­o formulă generală. fiin!et mele si conceptele matematice reprezintă două / sp1­şi că al  treilea gen de entităţi este cel al corpurilor  s  . sau numai unele dintre acestea. . precum cerul şi p ^ sale. şi universalul. substratul.. se /poate/ con­i reprezentînd Fiinţa/. sau nu. Fiinţa. mai întîi substratul   1029a (materia) pare a fi în cea mai  mare măsură Fiinţă:  ln tapt. singură.  predicatelor. Trebuie cercetat. .cercetăm ceea­ce­este astfel — anume. sau şi altele. consideră mai multe /specii/ de  SpeusipP°s'. în al patrulea rînd. stelele. precum focul.          . a fi  Fiinţa unui lucru şi esenţa lucrului. daca exista unele m afara  U. iar ceea ce rezultă —  întregul compus — este rezultă că.ng   $tlU ItlUj va                               _               ^           _  _  l crurilor senzoriale. pînă la Fiinţa cerului şi lu­?' "f StUnsib!le ­ sînt determinate /de acelea/. şi. dar care nu poate fi predicatul nici unui alt/subiect/6. nu k caracterizarea Fiinţei nu este suficientă: este neclar" ­materia  ajunge să fie. Alţii  socotesc că în afara lucrurilor sensibile r ^ ^ asemănător /cu Fiinţa/; alţii. m ^b"1                „    T­"     r    j  ­  •  ­  i  ­  r  . unele /Dronripi­ii­' / ' *   ' ^are •  •          • ­ •   i  ­i      •    i      •    r7  LaW sînt afer  tari. luna şi  soarele. într­adevăr. sau din toate laolaltă. sau a niciunele dintre ele. fiind luate materiei toate /proprier ^     e"  să nu mai subziste nimic.  Capitolul 3  Fiinţa se concepe. şi  părţile lor. precum linia. ;  CARTEA ZETA (VII)  227  Fiinţe ş  nUn exti  ­­ — ­  .     ntru fiecare /tip de/ Fiinţă. Numai că formula aceasta. /conform ei/. ne sca • va este /Fiinţa/.

in primul rina.  Şi. vag cunoscute şi au puţină  l mtU­ sau nici o substanţă. mişcare15). hmdcă aici este  un adaos. ' ^( că prima cercetare trebuie făcută în ceea ce le priveşte  p     ein  Intr­adevăr. Căci există ceva determinat care primeşte fiecare dintre aceste  predicate. Care      0  „hainei" ? Dar acest termen nu aparţine predicatelor int ' .  lucrurile cunoscute  . că materia este Fiinţa. amintite11  Capitolul 4  După ce la început am distins în cîte sensuri definim Fiinţa. cînd mai  cognoscibil ^^jg bun£ţ aar individualizate pentru fiecare  a           lucrurile în general bune să devină bune  se porneşte  om î" Pa:te şi pentru  de parte. esenţa ei albe .C3. care nu e nici ceva determinat. nici cantitate. De aceea. Dar asta este cu  neputinţă: căci cel mai mult par a aparţine Fiinţei atît autonomia. deoarece tu nu eşti intrinsec muzician. definiţia  care nu va fi con­  ' Urmî/ că în~" S"at" sus^ne cele de mai sus. Şi totuşi trebuie ca. ce el este declarat a fi în mod intrinsec: într­adevăr. Dar  esenţa suprafeţei nu este nici ­suprafeţei [u « . prin urmare. în acţiunile practice.  Şi totuşi. nici altceva nimic. ceva a cărui esenţă este diferită de toate categoriile. ea fiind posterioară şi evidentă9. dar  cognoscibile indi­să ne străduim să cunoaştem pe cele în mod universal cog­avansînd astfel.  Dar. cum s­a arătat. esenţa ta nu este /totuna/ cu esenţa  muzicianului. Căci ea este cea mai supusă di ic­  ^  Se acceptă. pornind de la lucruri mai cognosci­. fiindcă esenţa supra­ceeace $ ^ 6Sen*a albului12. iar Fiinţa este proprietatea materiei. El nu e nici negaţiile /unor proprietăţi/. loc. ceea ce aparţine  intrinsec /unui su­feţei nu""60""1 a aParţine unei suprafeţe. timp.  Celor ce pornesc de la astfel de raţionamente li se pare. iar unul dintre aceste sensuri a părut a fi esenţa /ce este  în sine lucrul/. să spunem unele lucruri despre aceasta din punct de vedere strict conceptual <XoyiK(bq>: anume. Prin urmare. mai întîi. Curma şi  /conceptul/ de materie.  esenţa fiecărui lucru e ceea. facem ca lucrurile cognoscibile prin natură '               iecare. trebuie examinat acest aspect11. afară doar d  ' nu există ceva determinat de acestea. căci şi acestea îi aparţin doar contextual.ComPunerea cel°r doi termeni — adică. La fel. esenţa ta e ceea ce tu eşti în mod intrinsec. (Restul proprietăţilor sînt — se spune — predicatele  Fiinţei. Şi totuşi u . Mă refer la materia luată intrinsec. pe calea  celor dmtîi  VII  noscibile. forma sau configuraţia/. e avantajos să treci /cu cercetarea/ la cee      ^0$ 1029b   cognoscibil. Precum. Căci astfel avansează cunoaşterea  pentru top  cu CARTEA ZETA (VII)  229  ./ ar rezulta /pînă  accla?i lucruH C/r ' esen­a alrjului şi esenţa netedului ar fi unul şi •'^eea ce e absurd/. trebuie c ^ a^Ca există o definiţie a esenţei pentru fiecare cateeon'p c; j  atc"acă  '                               •                  r                                                      i      ^3. nu toate proprietăţile posedate în mod intrinsec for­biect^ CSenţa: nu> de exemplu. Or. Prin urmare. co„noscibile prin natură îndreptîndu­se spre cele lucrul"' mai P*!* ^ natură/. de regulă. dacă se dă la o parte lungimea.  Trebuie însă cercetat în legătură cu al treilea /terni      . astfel încît este necesar materia să apară ca unica Fiinţă pentru cei care  cercetează în acest mod. cît şi compusul din matene si formă par să fie mai degrabă Fiinţă decît materia.  Pe  aparţine şi acestor categorii /în afara Fiinţei/. de exemplu alb"16. provenită  din ambele — din materie şi din configuraţie — tf lăsată deoparte.  nici cantitate. de vreme ce există /termeni/ compuşi si în lalte categorii (există un substrat pentru fiecare cate Ce'°r­pentru  calitate. lăţimea şi adîncimea mai vedem nimic rămas /în afara substratului/. că unele lucruri senzoriale sînt ri   . Fie atunci numele /„omului alb"/'„haină". atît forma  (configuraţia). nici altceva  dintre cele prin care este determinat ceea­ce­este. cantitate.) Rezultă că ultimul substrat luat intrinsec nu este nici ceva determinat.  230  METAFIZICA  Dar. cît şi indrvidu aiul8. pornind de la substanţa         cognoscibile'/în general/.

 Aceste /luc prime/ sînt cele care nu se enunţă prin asocierea unui subiect  predicat2^. cu adevărat. ci. arătind. se adaugă ceva. esenţa /nu va exista  pentru aceste categorii/ în sens absolut. sau nu ? Căci esenţa este un ce determinat. la fel stau lucrurile şi cu calitatea. i  ar exista un nume. termenul pe care îl definim e afirmat ca ad" gîndu­se altui termen: de exemplu. ar da definiţia „omului alb". ci că /este/ ca nefiind. şi totuşi esenţa sa nu este esenţa albului  Dar oare esenţa „hainei" este. Căci e necesar ca toate  aceste /„esenţe"/ să se exprime fie utili­zmd un simplu nume pentru realităţi diferite. (Căci. va exista un enunţ descriind fiecare mcru^a    ^ ^  tru restul lucrurilor /care nu au definiţie/. o esenţă. în celălalt sens.  PurtîncTd eSte a nu.Numai că — /s­ar putea obiecta/ — ceea ce nu e intrinsec    ^ ' înţelege în două sensuri: într­un caz.  "lecenu  Aşadar.  în c — nu.6q>._  gen/.  'na la fel ca şi ce este f­ie unui lucru. Insă cînd un lucru  este afirmat despre un alt lucru.6yo<;> reprezintă o definiţie <6pto(o. (Acestea par. /să spunem că/ şi esenţa. va aparţine în mod  prioritar şi absolut Fiinţei. aceluiaşi te men îi revine un altul /conţinut în  primul/: de exemplu. ci numai ale acestor /specii. se consensuri ? Căci. fiecare dintre ^^ aparţine tuturor  /categoriilor/. ce semnifică faptul că un predicat ap  subiect. într­adevăr. In primul caz.  Trebuie. nu există /ca rezultat al sintezei/ ceva determinat; aşa de pildă.  sînt incluse în gen."medicale" fără a exista nici o legătură de semnifi­•> dar nici astfel încît /termenul  „medical"/ <Koc9'ev>. un corp. care sin ^        . altminteri. o  activitate. dacă haina" ar semnifica „om alb" şi cineva ar defini „haina" ca fiind „albă" 1030a   Or.1 _  cipare sau o modificare /a unei Fiinţe/. şi nici conteXj­. . „omul alb" nu este un  ce determinat. într­un prim sens. precum atunci cînd non­cog­  Com^1/enum«/cognoscibil. dacă­i adevărat că numai Fiinţelor le aparţine un ce determinat^. aşa cum în privinţa a ceea­ce­nu­este unii spun. într­adevăr.  în alt sens — pe """' "r       categorii — cantitatea. dacă  cineva. nu va exista esenţă pentru vreuna dintre specii   ^. un nume pentru orice fel de enunţ  /explicativ/. deopotrivă. de vreme ce aspectul conceptual este limpede. Dar definiţie nu va exista /pentru  nici esenţă22. dar nu în mod pupa ^^'j categ0rii în mod prioritar. calitatea şi toate de acest fel. ci Ca'". trebuie întT 3C­e nume' dar nici ca avînd acelaşi  conţinut. la modul verbal.  Rezultă că esenţa este proprie lucrurilor a căror enunţare <A. definiţia  există nu doar dacă există un /singur/ nume care ar semnala acelaşi lucru /care c explicitat/ prin intermediul unui  enunţ.  1030b  232 . iar celorlalte — ca o con­similar. fie că am adăuga sau »m scoate  /ceva din semnificaţie/.trata aceste realităţi nici ca diferite complet. ce este f­le ă Fiinţa şi individualitatea. ci numai prin raportare la  re el Sâ '"semne  realit  •aţe. cercetat şi felul în care trebuie vorbit despre fiecare lucru. şi abia apoi şi celorlalte categorii — după cum e cazul cu ce­este ?. „omul  alb" este alb. definind es albului.  Iată de ce. încît rezultă  că sî'calitatea aparţine celor în legătură cu care putem întreba ce C­înt Desigur. toate enunţurile ar fi definiţii; va putea exista. prin urmare. sau faptul că în locul unui enunţ simplu  CARTEA ZETA (VII)  231  unu  Sau oare Şi  cepe unui  în mal  i lung/. dar totuşi nu mai mult decît /trebuie  cercetat/ felul în care lucrurile sînt cu adevărat. anume "^ '" m Car£ tre'3u'e înţeles şi termenul „medi­acela?i lucru" ^ raf)ortează^ acelaşi lucru unic  şi nu că semnifică fără legătură23 T ' mC1 °^ ^ c'oar un nume acoperind realităţi nu sînt numit ntr~f"evăr.)19 Ci /enunţul şi definiţia vor coincide/ doar dacă un  /nume/ ar fi propriu unui lucru prim. am putea întreba ce este calitatea. să fie concepute nu prin '    . ea nu aparţine în mod absolut  acestora. şi nu că în  chip absolut /„este"/. că el este ceea­ce­nu­este. Or.;sipen­  Desigur. ci va fi esenţă pentru calitate sau pentru cantitate. ci u          _^ ja feţ  şj )>ce cite?" aparţine în mod absolut  '"'* dar într­un anumit mod /mai aparţine/ şi celorlalte cate­î' tr­âdevăr. încît şi numele „Iliada va i o definiţie /a poemului/. un instrument r„oi.

 Căci nu este ne'rp*         te«t­  i r­  • •                     *­csar.sine ceva — şi că esenţa  aparţine fie numai ^•î» en7 ?Prnelor/^  iens a^jo/^j . nu va exista definiţie nici pentru noţiunile provenite din unirea a doi termeni. nici calitatea de a fi cîrn nu sînt prop taţi contextuale ale nasului. într­un sens. semnifică individualul determinat. limpede că definiţia în sens t>r'     ^  aces~ Int şi esenţa aparţin Fiinţelor. Or.  în altul — calitatea. dacă se neagă că enunţul provenit dintr­o adăugire <EK 7tpo6iioEax;> reprezintă o definiţie:  pentru care lucru dintre cele non­simple. aşadar.mţla şi esenţa se pot concepe în multe sen­«tfelde en'nClt> mtr~Hn sens> nu va exista definiţie  pentru nici /o '" *lt se„c ' ?1 n'°' esenţa nu va aparţine decît Fiinţelor. se pare că totuna vor fi un nai cîrn           a ^. să fie om.A/*/­  i      ~        ^      '  \  •                                 "Wflj SiU  cite smt /unite/ pnntr­o legătura. doi termeni <crov5e8t>aau£va>. ci nu se  vede despre  ă cuvintele nu sînt exprimate riguros. dar. Ceea­ce­este. ci aşa cum masculinul este atn ^ lului. ci al unei unităţi luate în sensurile în care se poate concepe unu. şi nici femininul în absenţa animalului31. în alt sens — cantitatea.METAFIZICA  Nu are însă nici o importanţă în ce fel s­ar don e     • te lucruri. aceas­  şi c°?cefte f. va exista  definiţie ? Căci este necesar ca definiţia să explice în baza unei adăugiri. şi în altul aceea a Fiinţei /omului/. ci proprietăţi  intrinseci ale aces   ^  Aici lucrurile nu stau precum atunci cînd „albul es^ ^ lui Callias. Iar dacă are ca obiect şi celelalte categorii. fiindcă lui „Callias cel alb" i s­a m ^_  contextual. precum în cazurile arătate. ci /există definiţie/ numai /dacă 1­ar semnifica/ prin '  °are" diul unui anumit tip de enunţ <X6yco nvi>.'că ceea ce ej' Pnn Urmare> că definiţia este enunţul esenţei — Fiinţelor fie/U € m. Este. dar nu al unei entităţi continue. Ve exemP« nu poate fi explicat fără conceptul de „animal"27.eX1Sta defin'ţii ?i pentru /proprietăţi şi termeni com­  s           ^ ^ ÎIUr~alt SenS) fie' duPă CUm S"a arătat'  suri; astfel"5 " . se merge la nesfîrşit: la  un nas ce e nas cîrn va mai exista încă un alt /atribut/30. f aCa.  Se vădeşte aşadar că definiţia are ca obiect numai Fiinţa. aceasta se petrece. ci provenite din asocierea a. sau nu este cu putinţă.j   .  ad.  Capitolul 5  Apare o problemă însă. dacă respectivul /enunţ/ ar fi /e  • ­ ­?j   i            i       •      • ­ •         •             '             ^untul/  unei unităţi**. 'fimdcă este imposibil a vorbi despre „cîrn" în ab­in™lui a cârui proprietate intrinsecă este noţiunea de  înseamnă prezenţa concavităţii la nas).                          rme"  Or. o . precum IU A  '  /­. şi toate cîte aparţin /subiectu ui ^_ ^  intrinsec26. faptul denumi nasul cîrn. /precum „nas cîrn"/; altminteri. fie numele a căror proprietate este /respectiv  ­  şi nu este cu putinţă să se explice / atributul/ f ara concep  CARTEA ZETA (VII)  233  ta se  ­— ­~                     Ibul" poate fi explicat fără conceptul de „om". sau va presupune o J re a  aceluiaşi lucru ­ „nas nas concav" — de vreme ce nasul cîrn ar fi un29 nas nas concav. Iar unu este  conceput l fel ca ceea­ce­este. precum număr impar.  am accepta aceasta. cum ar fi cazul [calităţii] şi cel al imparului: căci nu poate /exista imparul/ în  absenţa numărului. nici concavitatea. (Numesc „alcătuire în urma unei adăugiri" cînd se  întîmplă ca /în definiţie/ să se spună de două ori acelaşi lucru. prin faptul că unul este  atribui ia25; or. sau omului. rezultata i asocierea celor doi termeni. Acestea sînt atributele în al căror concep ^fttf.) Iar dacă aceasta este  adevărat.  „v. Desigur. ele aparţin si    l   t^' a^5°~  egorii. definiţia. De exemplu: dacă există „naş şi  „concavitate". De aceea vor exista un enunţ şi o definiţie ale „omului alb". egalul — cantităţii.  trebuie luate ^_ ^lcu\tAK m legătură cu aceste probleme: dacă  ExlStă Ş1 51*1111 nas concav sînt totuna. dar într­un sens va fi /definiţia/  „albului". sa existe derimţie pentru acel lucru           Ce  acelaşi /nume/ 1­ar semnifica prin intermediul unui areun care. aşa cum s­a arătat2*. doar că nu în sens primar. dar „femininul     ^ £xista esenţâ si definiţie a nici  unuia dintre Rezultă ca sau          ^^ ^^ ele _ /£jef jniţia ş; esenţa/ _  aceste /f ""Q sens.  Iată de ce este imposibil ca esenţa să aparţină acestor lucruri. e necesar ca ea  să se alcătuiască în urma unei adăugiri. va exista şi „calitatea de a fi cîrn". ^concav » iar Jaca nu sîm  totuna.

 alături T­™* ^ ° ^ ^ exemPlu' Pent™ esenţa calului /va entitâ ­­r esen^' Aşadar.  şi sînt prime. pe de­o parte. atunci şi esenţa omului şi esenţa omului alb ar f laşi lucru; căci om şi om  alb sînt totuna.. într­adevăr. anume că termenii extremi contextuali se  identifică. un om alb este altceva decît  esenţa omului alb. de exemplu. vor fi diferite. probabil.TA (VII)  235  l căruia nu­i aparţine esenţa binelui nu este °n pl°s'  un este obligatoriu să fie totuna binele şi esenţa esenţa frumosului. Căci dacă binele în sine. şi acelea vor fi anterioare. de unde rezultă că. chiar dacă nu ar exista Forme. s­ar crede că se întîmplă măcar aceea. într­un sens. Iar  bine­ Prin binelui. de pildă muzicianul sau albul. pentru unele nu va exista ştiinţă. astfel incit esenţa binelui nu este bine.. în cazul  entităţilor f   ""^ contextualizat s­ar părea că esenţa şi lucrul sînt diferite • d       ^ piu. naturi şi Forme. este oare necesar să existe identitate între /ele şi  esenţa lor/? Asta.^ Forme41. La tel si  '                                                                                            *  esenţele. în acelaşi timp este clar şi  mai pr° ^ ajpVăr există Formele în felul în care unii susţin că C' "nu'subiectul va fi Fiinţă. nici esenţei Binelui faptul de a Oi­. Căci este necesar — spun  ei — ca să fie Fiinţe. nici esenţa lui unu nu este unu. dar într­alt sens. d CSenţa ?' Iu€ml S'm totuna' dar există ?' ° aceeaşi defi­m°d . şi cîte altele nu se afirmă juate jn sme> sau intrinsec. atunci vor exista alte Fiinţe. fiecare individual care nu are o existenţa contextuală este unul şi acelaşi lucru cu  esenţa ; dar aceasta si fiindcă a avea cunoştinţa fiecăruia înseamnă tocmai a avea cunoştinţa esenţei. Intr­adevăr. aşa cum unii  spun că sînt Formele3.'" cea ma^ mare măsură. atunci nici esenţa lui a t^n     ^ care  este.. esenţa albului nu este totuna cu „omul" sau cu „omul alb". în modpnon­  1031a  234  METAFIZICA  *  ica  meu si  Capitolul 6  Dar trebuie cercetat dacă ceea ce este în sine un individ   l esenţa sa — şi individualul respectiv sînt sau nu identi  tarea aceasta este. Or.)36  Dar în ceea ce priveşte aşa­numitele realităţi intrinseci sau în sine.  Iar dacă /Fiinţele şi esenţele/ sînt desfăcute unele de celela te. în context. ce împiedică chiar acum ca  unele 1 ^"^ ^ C adevărat că esen^ este Fiinţă44 ? Or. esenţa a ceea­ce­este 1031b şi ceea­ce­  este în sine. căci nu în acelaşi fel termenii extremi /ai  asocierii/ se identifică. de cealaltă  parte.)  Dar ar părea absurdă /separarea dintre esenţă şi lucru/ şi dacă s­ar da un nume pentru fiecare esenţă. iar celelalte nu vor  exista CH f38. dacă tot aşa vor fi animalul în sine şi esenţa animalului.. JH  CARTEA ZF. (Prin „a fi desfăcute" înţeleg faptul că nici Binelui  vara  nu­i aparţine esenţa Binelui. în afara celor considerate astfel. dar cu mult aşa ceva ar^ ^_ ^ ^. de folos pentru investigare  F  Se pare că individualul <emcrtov>33 nu este altceva de " ' lui. încît dacă esenţa a        nţe nu este ceva ce este. Ci. nu există. se pare că aşa ceva este cu neputinţă..                    . atunci nici vreuna dintre celela va fi  identică cu lucrul respectiv/40.  în temeiul acestor argumente. precum esenţa albului şi esenţa muzicianului. nu poate fi considerat identic  cu esenţa sa din pricina dublei semnificaţii a respectivului cuvînt. (Dac" ^f" acelaşi lucru.  /nu  .  Sau nu este necesar ca cele atribuite contextual să fie identice/cu esenţa lor/. i  se întîmplă să fie alb. însă nu predicate ale unui subiect; ci ele vor  exstîn baza participării". există identitate între esenţă şi  lucru. cum se spune14 esenţa omului alb ar fi totuna cu esenţa omului35. există ştiinţă a ceva atunci cînd cunoaştem esenţa^  la fel se petrece şi cu binele şi cu celelalte. iar esenţa se numeşte Fiinţa lucrului. dacă există Fiinţe care nu presupun alte Fiinţe. sau nici una dintre ele.  dat esenţa sau ce este în sine ceva este Fiinţa acestuia. nici alte naturi anterioare. dar şi proprietatea contextuală. încît şi în  temeiul abstragerii /presupuse de procesul cunoaştem/ <KccTâ tfiv £K9ecnv> este necesar ca ambele — lucrul şi  esenţa sa — să fie identice. şi esenţa binelui sau ce este în sine binele. (Ceea ce se spune contextual.  faţă d£ e^'aiabil.. Căci se numeşte „alb" şi insul căruia. în  fapt. dar e totuna  cu proprietatea respectivă43. Ar exista.

 Este însă  I032a  236  METAFIZICA  limpede că obiecţiile sofistice împotriva acestei teze în acelaşi mod. iar ce devin lucrurile naturale este sau un  om. Aşadar. Căci ş    . s­a arăt esenţa  este identică cu individualul. principiul potrivit cu care ele devin este natura (căci ceea ce  devine are o natură. într­adevăr.    . originea lucrurilor /naturale/ este natura. Căci nu este nici o deosebire. devin din c ^ devin ceva anume. cum ar fi dacă „Socrate" şi „esenţa Iu' S  U^1  totuna48. acestea sînt şi unele care apar spontan şi ca  urmare a a  după cum se întîmplă şi în devenirile naturale.  în legătură cu acestea trebuie cercetat mai tîrziu. altele. în mod spontan; dar ^  cele ce devin o fac avînd pe cineva drept autor.^ unele făpturi se nasc identice /cu părinţii lor/ şi dintr­  /sc nasc aşa uneori/ şi fără sămînţă.. fie de la o idee.. Căci nu în De aseme"* A /lucru/ ?i esenţa unui /lucru/ sînt identice ! 45  U infinit. de pilda. iar autorul devenirii este natura socotită în raport cu forma. Or. cînd cm  ronstă în cutare efect. se merge 1  Că  r    1  /aşa  .ca esenţa /a ceva/ şi acest ceva sînt iden­  eŞte lndlvidualelejDmwe şi luate în sine47. e necesar. Prin „ceva anume" înţeleg că ele  devin c form fiecărei categorii: fie ceva. şi W> "Tdin sănătatea sau din casa lipsite de materie se nasc cele .     . astfel au devenire cele ce devin în mod natura . nici considerînd ridicate.                         .4'  în general. pe  e               ' ""  1"cru/' încît vom putea vorbi la fel si despre  V°  '        cn            r'  °CcînceeaCeprivUrmare'. posibil ca fiecare  dintre ele să existe.  care au loc în baza artei sînt acelea a căror con  CARTEA ZETA (VII)  237  Dnfiguraţie" esenţa fiecărui lucru şi Fiinţa  existai­­  jjnwtriw­­­­  j  ­  c\ \  primă * «a. despre care afirmam în cea mai mare măsură că sînt Fiinţe.. precum planta sau animalul). esenţa unui /lucru/.  toate P £ cerile au loc pornind fie de la o capacitate. Rezultă __ este ^ s~njtatea se  naşte din sănătate. pentru ca  „ re sănătatea consui u             y                      r  <je vreme ce »*     ^^ efectul respectiv sa apară.conteni °Um ^ limPede ^ din cele de mai sus.     i  ­^     r£ mişcarea ducînd la însănătoşire.> (ea se află în alt individ  1032b  în individul generat/).  Căci toate cele ce au devenire îşi posedă materia fie prin natură. si în ce sens nu  s"lnt  °      e'« sens  Capitolul 7  Dintre lucrurile care au devenire. ^ lalte deveniri şi generări sînt numite produceri. sau o plantă. nici soluţiile ce ar fi găsite. Fiindcă omul generează pe om.i . natura  similară specific <n Kato w et8oq X&yonEVTi <p­6atq r\ 6^oet5iîc. fie intr­un anumit loc. <*l ^ bolnav> sanătatea se produce m felul următor:  Or. unele o au în temeiul altele — în cel al artei.:_____= _____  SsâBeobţim  medicul. de­altâ parte 1 V0r" avea> Pe de­o parte. dar aceasta — materia din fiecare — există /oricum/.  Prin urmare. sau să nu existe. fie avînd o anumită mărime f o anumită calitate. autorul devenirii este vreunul dintre lucrurile naturale. un anu­sâ existe sănătate. pmacm  re  nevoie de căldură.11  ­  A _r. sau altceva asemănător. CăT CSCnţa Va fi altceva /decît lucrul/. fie prin artă. în fine.  Devenirile naturale sînt cele ale lucrurilor a căror devenire provine de la natură; originea devenirii este ceea ce  numim „materie".^ corpului/; iar pentru ca  acest echili­  • echilibru/intr           . Astfel raţionează mereu ajunge la acţiunea ultima pe care el este în stare scarea p£ care el o  iniţiază se numeşte „produce­ofaca. c         . şi casa din casă. Este.

 omul care se însănătoşeşte nu este numit după  punctul de plecare al însănătoşirii sale (boala). pe de­o parte.  De aici se trage obiceiul de a numi unele lucruri Hun­; j­  r­  j           *            •      i •         uupa mate­  ­ din care sînt tăcute. °nz  ria e " teriei. Aşadar. precum. statuia nu se numeşte tră". de pilda. UP^ ^^ produsă nici sfera. de altceva)­ Or. aflată în cărămizi şi lemne. cum nu este produs substratul — bronzul. omul  sănătos provine din cel bolnav. începutul ncor     ZlrCa ^^ Se obţine  Prin Dicţionare).  Gîndirea este un proces ce porneşte de la principiu şi de la configuraţie. în timp ce producerea porneşte de la ultimul  moment al gîndirii. fiindcă statuia nu provine pur şi  simplu din lemn. aflată în bronz. dar nu sînt numite chiar cu numei  p  '       e"  Z:  . după cum s­a spus. şi nu „cărâmi^ Aceasta. Mai degrabă însă spunem că /însănătoşirea/ provine din privaţiune : de exemplu.sl d^v . La fel seîntîmplă şi cu fiecare dintre celelalte /operaţii/ intermediare. sau <­din cărămizi. şi anume. sau  /privaţiunea/ casei. Intr­adevăr. Iar prin Fiinţa tara materie înţeleg esenţa sau ceea ce este în sine ceva. respectiv.  forma sănătăţii şi. fie cerc sau orice  aceasta).      . Aşadar.       eraj mseamnă a produce «ce/ cez^ <feer­ . ci om. ar trebui echilibrate anumite /umori/.  ar ceea ce produce /sănătatea/ şi constituie originea mişcării ucmd la sănătate. deoarece obiectul are o anumită figură determinată '     ^ ta este genul cel mai apropiat.. Dar ce este a fi încălzit? Cutare. «are pârţ; ^ rp este »e o parte a sănătăţii. gîndirea lucrurilor supuse devenirii şi mişcării. Motivul este că  /însănătoşirea/ provine din privaţiune şi din substratul pe care îl numim „materie" ; de pilda si omul. ^                               . după cum în cazul bolii. Dar ce este a echilibra ? Cutare. ci „de piatră". De exemplu: dacă e ca un  om să se însănătoşească. şi /cineva/ produce tital. /privaţiunea/ de orice figură.  Dar atunci cînd privaţiunea este neclară şi fără nume.  însă omul care s­a însănătoşit nu este numit după starea de unde a pornit /însănătoşirea/. ce are drept autor omul ce em°iul artd' *n °aZul ac^iunii medicale. decît la modul  contcx­pi^r^­^fera de bronz este şi ea o sferă.  formula „cercul d ­1*° cuprinde materia în definiţia sa.  om sănătos. pe cea a casei. ceea ce devine devine avînd un autor '•ac/r. în cazul în care ea se face în temeiul  artei. echilibrarea se va  realiza. pe de altă parte — producerea lor. 51  'Avem în vedere. decît din om. dacă corpul va fi încălzit. dacă nu i­ar preceda ceva Cz       i  r        j    î         i             ' aŞadar  sar ca o parte sa preexiste e limpede. De aceea. ci cu unul derivat; de exemplu. noi definim în două feluri ce sînt cercurile d T  ^ fie indicăm materia spunînd că /cercul/ este  „bronz" f   • forma. este b SUfletul medicului; dacă însă apare o însănă­' " pr°vine din acel e^ect care constituie începutul pr°ducere  a sănătăţii. ci se spune „de lemn". actul încălzirii se află în puterea medicului şi  asupra sa cade iniţiativa /acţiunii/. nici aici statuia nu este numită „lemn". chiar din acestea pare lucrul să se nască. fiindc* ^­^ a produce ceva determinat dintr­un  sub­  _r„« /de   ro          . .3. /spunem/ că cineva  mai curînd din bolnav se face sănătos. materia    '  1033a   (ea este încorporată în lucru şi are capacitatea de de      •    ' Dar oare şi materia este /o parte/ a elementelor  def  "­^ tr­adevăr. nici  v°t0^ ci „de bronz"; iar casa se numeşte „de cărămizi". şi bolnavul  devin sănătoşi. fie este consecinţa unei  duri/intermediaa T^ ° ConsecilHa mijlocită de mai multe proce­/efectiv/ partea"6 ­ — U^tima /procedură/ este aceea  care produce sî"t i1"11' respectiv' care produce o parte a casei (pre­sau /0 Parte/ a altor lucruri.      . dincolo. devine pornind de la ceva  (fie aces1'  CARTEA ZETA (Vil)  239  ­' materia; s­a arătat deja în ce fel vorbim despre nu Pr'va'1UJjea!jne ceva (aceasta este fie sferă. Iată de ce sănătosul nu /mai/ este numit bolnav. Or. De aceea se vorbeşte m felu a  Capitolul 8  cesta este o"' Aşadar. Or.  238  METAFIZICA  Astfel încît..iresttf*'1  ginea procesului devenirii).^"i ™arprie Căci medicina si arhitectura din suflet reprezintă avinu rnaLcuv. dacă cineva ar privi lucrurile cu băgare de se deoarece acele lucruri trebuie să  provină din ceva care se trans ;    ^ si nu care rămîne neschimbat.. este imposibil c  sănătatea/ — să existe.          .

 precum un catîr dintr­un cal. şi anume. iar generările se vor  extinde la infinit. dar nu este identic cu  el. cînd lucrul ar fi serip        nere: lucrul o calitate?»                '                               8  Crat' es'e  Dar orice individual determinat. /materia/ iar°/TU / £Ste /recePtacu!ul/ în care se va afla  ceea ce este făcut. se face ca  forma să ajungă un anumit lucru determinat. Ei  sînt  l nţiprin materie (ea e diferită).  sub un altul ­ formă. şi să fie. vreau să spun că este pe de­o parte materie. e clar că va fi făcută în acelaşi fel. fie prin natură. reo sferă în afara celor senzoriale. se vede că ceea ce generează este asem" nător cu ceea ce este generat. din diferite cazuri. sîntem în aceeaşi situaţie: căci nu avem un nume pentru ceea ce este comun între 1034a cal şi  măgar. întregul­compus. precum      • timp ce  altele — nu.  s­a nr A    CSte CCea " Se află în acel /receptacul/; atunci ceea ce »produs este întrep­nl Ar.  ^O 'dacă lucrul respectiv e produs. pe de­o parte. la fel nici esenţa / nu este produsă/. că forma. mă refer la genul cel mai apropiat. sau o cărămidă? Sau. se produce dm bronz şi din sferă: într­adevăr. în timp ce omul si   ^ ^  sînt precum sfera de bronz în general. ci despre o unitate specifici.   *llllcgui. într­adevăr. nu este produsă. înc^ l că sfera este „figura egal depărtată de centru". dar şi spontan. adică forma aceasta într­un material. (Asta cu condiţia să nu se nască ceva împotriva naturii. altce­w. formele au fost căutate  printre asemenea modele exemplare. precum se întîmplă în cazul lucrurilor  naturale — omul naşte pe om.) Este suficient ca cel ce  generează să producă şi sa fie el cauza prezenţei formei în materie. precum o casă.54  '  Or. sau oricum trebuie numită configuraţia dintr­un corp senzorial. prin urmare. ele  Casâ în af  oare m  ara cel' °r  240  METAFIZICA  oare  nu ar putea fi niciodată ceva determinat. iar el ar fi comun pentru ambele animale. iar acesta este sfera de bronz. din aceste m t'"" ele nu ar putea fi nici Fiinţe în sine. (Cel mai mult. si. fie printr­o capacitate.\Ă­  f       i   i Qr  .  si nici nu existăproces de devenire pentru ea. (Esenţa este ceea ce este produs  într­alt substrat fie prin artă. Deasemenea "^ 'A^ ^°rma resPectivă. pe de alta  ­formă. ceva anume _ sfera Dacă însă şi aceasta ar fi făcută. pe de altă parte. devine şi se  generează. ue pilda. ci ar ind' dar nu un lucru determinat şi definit ? Se produce si             E'  dintr­un substrat o calitate. precum e probabil cazul  cadrului.56  Capitolul 9  i  O dificultate ar putea fi să se înţeleagă de ce une e nasc şi prin exerciţiul artei. sp ^ j^^ ^ altceva. ceva. materie. sfera de bronz.  W nu dev'    ' ^          ° s?use câ Partea luată ca formă sau Fiin­  ^oiivo^oci» '' "j SC £enerează; dimpotrivă. precum Callias sau So la fel ca o sferă de bronz individuală.52  Este evident. ^'.)  Se produce însă faptul de a exista o sferă de bronz. că raţiunea de a fi a Formelor d    •  obişnuiesc unii filozofi să vorbească în legătură cu Formei A "* ele există în afara lucrurilor individuale. De pildă: se face o sferă    1033b CA h     z' astfel.  Dar si aici. dacă ar exista aşa ceva. prin urmare. matcrie. de fapt. se face din ceva anume —  bronzul. dar identici prin forma (cact' este indivizibilă). Căci ceea ce devine trebuie întotdeauna sa fie  divizibil. ea va fi'cevaprovenit dmtr­altceva. Cauza este că m  in s'  CARTEA ZETA (VII)  241 . De asemenea.)  Rezultă că nu trebuie reprezentată forma ca un model exemplar. nu e de nici  un folo' ^ tru /a explica/ generările şi Fiinţele.55  Iar acesta este întregul — o formă de un anume fel prezentam această carne si în aceste oase — Callias şi Socrate.                         '  u'  E limpede. însă dacă ar exista generare pentru esenţa  sferei luată la modul general. şi nici nu e vorba despre o unitate numerică. celălalt — materialul din  r'   procjuce — este ceea ce subzistă.fnreJes ia muuu ^                                       ^  " •         •    •  ­ ­ —^"ce bila de bronz nu înseamnă a pro­  strat  minat.?i că e]6 ° nt că în orice ]ucru care este generat există Dar Oar„ _ eStC> sub un aspect. deoarece ele sînt în cea mai mare măsură Fiinţe.

                           *­(!Z. precum în ra?  ­i  /                            i     . E clar din cele spuse şi că. sau din ceva care are o  parte /cu acelaşi nume/.  care e consecinţa căldurii si care vine "npreună cu căldura  Rezultă că nrpr„ ' ­  ^"f^n m cazul silogismelor. dacă el ar fi generat. dacă nu apare ceva pur contextual.Ui"i|p ­  i  /excepţionale/. Cele care au  ] într­un anuiii^­ i^­*. dar nici sfera. /tot de  stituiteîn mL""^"6 Se Petrec lucrurile si cu cele care sînt con­.^7     ^samm^a generează la fel ca operaţiu­  forma. ea este capabilă /să se mişte/ capabilă; de a ^ Determinat. ci şi în legătură cu toate categoriile nrima     """ i                          i             i    "   i                       ^  "areavpm  acelaşi raţionament. ca de pildă pietrele. Totuşi. altele — da. Astfel. toate cele se nasc din altele eu acelaşi nume cu  ele. ei bine. Fiinţa este principiul  dacă silogismele pornesc de la esenţă. căldura din mişcare  produce căldura din corp. sau un animal de o anumită mărime.                                            llle'  Dar nu numai privitor la Fiinţă raţionamentul arată  ­ f  nu este generată.ezideazâ peste generare în producere şi în proce­! Care­ Tun rezultat dintre cele care ţin de artă — în care 5„!  ajungeru a . să danseze. în sens de casă produsă de mintea /arhitectului/. precum un /alt/ animal. Aceasta este însă sănătate. aflată în actualizare.      ^             i  .                           •                    11             1        /^> ~     '      l  care/ fără contribuţia celui care poseda arta. «           r  r "fel de materie.  Intr­adevăr. n ^^^ într­un caz. femeia se naşte din bărbat.U cruiui _. într­adevăr. deoarece ele pot să fie puse în mişcare de către alţii care nu posedă arta sau /pot fi puse în  mişcare/ dintr­o parte /a lor/. in legătură cu cantitatea c  tatea şi cu celelalte categorii. dar într­alt ffme„r­ <; focul poate la fel! De aceea unele nu vor fi / în miş­  tel — DOI j?11^         r                 . sau  /căldura/ e sănătatea însăşi. putere. într­adevăr. ci preexistă doar ca  virtualităţi. sau o parte a ei.  Intr­a >            r r i exemplu. dacă  se generează un animal. acestea nu pot fi crPn   ° * C*r°r i    *          •    i  i   i     i   ~      i  fe^nerate alrLi  decit pornind de la ele insele.«a ]ucrurue «ă se petreacă după principiul : mtr­adevâr. în timp ce materia altor lucruri  nu este iernişte de a. ci un lemn de o  anumită mărime. şi vietatea de unde provine  'e pretutind  "°mul  eni  se naşte di  0_____. Asta. / am avea aceeaşi situaţie/ (căci materia şi forma trebuie  întotdeauna să preexiste) tot la fel stau lucrurile atît în privinţa Fiinţei. Căci ele vor fi puse în mişcare de către /persoane/ care nu  posedă arta respectivă. cauza producerii/a ceva/ este o primă parte intrin­secă/a lucrului respectiv/. cît şi în aceea a restului categoriilor de acelaşi  tip: căci nu calitatea /ca atare/ este generată. Dar dimensiunea.)                                               eea' catîru[  Dar cele care sînt generate spontan. şi care produce /o progenitură/. e aceea se şi spune că sănătatea e produsă de căldură.58  242  METAFIZICA  Asta dacă nu ar fi vorba despre un monstru D nu se naşte din catîr. ci un lemn de o anume calitate. sau o parte ^sănătăţii e consecinţa /căldurii/. sau dintr­o parte a lucrului cu acelaşi nume (de exemplu. această materie este capabilă să se află ° Parte . precum e cazul cu lucrurile naturale. arta este forma).59 De aici se poate înţelege că este propriu /condiţiei/ Fiinţei să  preexiste cu necesitate o altă Fiinţă. nu trebu­  I034b  .  într­un anu ^ mujt£ lucruri sînt capabile să se mişte de la sine. casa /se naşte/  dintr­o casă. nici cantitatea /ca atare/. deoarece a  ura produce /sănătatea/. în celălalt caz — nu. sau calitatea /noii Fiinţe/ nu sînt necesare.       ui mod natural t^­ *  ­  e artei (ea Do. nu se pot mişca într­un ° ^^ e fel determinat decît dacă sînt mişcate de  altcineva. de exemplu. nici bronzul nu sînt generate  d ­cum şi în privinţa bronzului. într­un fel. sînt cele a căror materie poate să ef               a  la sine acea mişcare pe care o efectuează sămînţa Iar    ] ^ ^ ^  materie nu e capabilă de aşa ceva. precum sfera de b este generată. tot a .60  Capitolul 10  Dat fiind că definiţia este un enunţ şi că orice enunţ are p ^ şi după cum enunţul se raportează la lucrul /enunţat/.

 \^ definite în baza întregului şi există ante­CâcUcesAtea faptului că unele pot să existe fără  celelalte. ci /să fie numite părţi numai/ elementele din care se compune definiţia formei. şi Compusul. (Trebuie numit  „formă" fiecare lucru în măsura în care el este formă. de fapt. Totuşi ele sînt mai aproape de formă decît este •r° atunci cînd  rotunjimea se transpune în bronz. Fiindcă poartă  acelaşi nume şi cercul în sens absolut. literele sînt părţi ale definiţiei formei şi nu materie; m timp ce secţiunile cercului sînt  părţi luate ca materie peste care soseşte /forma/. acelea sînt anterioare /întregului/ fie toate. De  aceea unele lucruri sînt compuse din pa t' ^ '* considerate principii în care lucrul se descompune alt \ u'e /compuse  din astfel de părţi/.                                                . dintre care unul  D£­ ­măsurarea cantităţii ­ dar să nu ne ocupăm de acest sens. si el se reduce la secţiuni de cerc. Şi ce . totuşi trebuie să vorbim mai precis. şi m stirşit ­ompusul din'cele două. dar este o parte a „cîrnităţii". în alte cazuri — nu. există un cerc care este unit 1035b cu materia. sfera devine bronz.raportează şi partea enunţului la partea lucrului /respectiv . la care se reduce enunţul. sau nu. tot aşa cum şi silaba se divide în litere. nu însea plWe'.                                           zent/î"  Se pare că într­unele cazuri /enunţul părţilor/ es V • jjcer­enunţul întregului/. nervi şi Părţi consTcT " dreapta şi omul sînt constituite din respec­ateria De ^^      P~ P^ a'e ^1'1M. De            . Se spune. Căci cel care defineşte unghiul ascuţit se serveşte de /definiţia/ unghiului drept. o parte .       ^ întrebarea dacă este necesar ca enunţul părţilor sa ţie  p enunţul întregului. torma. iar Callias piere devenind carne şi oase. Astfel. fie în general. Definiţia unghiului drept nu se reduce la cea a unghiului ascuţit. în cazul cînd enunţul nu > compus. mt văr. Cirne. pe de alta. dar ele nu sînt principii şi părţi ale formei. dar se întîmpla şi  ca ea să nu se poată numi astfel. iar degetul este definit cu ajutorul întregului. „    r„   . materie.  omului­ Dar se P^. riontate m ^^a ^ spune în mai multe sensuri.  D că există.  Iar bronzul este o parte a statuii văzute ca un compus. dar . i măcar toate literele silabei nu sînt incluse în emplu. Or. fie  unele. aceste litere  /concrete/ scrise în ceară.el > acelea  sînt doar părţi c nu sîm nă51^' t    SÎnt Ş' parţi a^e întregului compus. Ap  CARTEA ZETA (VI!)  243  se  i iar unghiul ascuţit este o parte a unghiu­s;nt anu;—;­. spunînd că „e  mai mic decît unghiul drept" .a unghiului drept. sau din urmă /numai/ în sens de sînt. reluînd chestiunea:  Acele elemente care sînt părţi ale formei.  c  '  °ri dacă orrrut^ " dlStruge ° dată ce este divizată în semidrepte. ci definiţia unghiului ascuţit se reduce la  cea. şi cercul individual. atunci se poate întîmpla ca materia să fie numită parte a unui lucru.° dată ce este descompus în  oase.  luate ca părţi. Intr­adevăr. deoarece nu există un nume propriu pentru lucrurile  individuale. acelea nu se d  "  pun pierind. că degetul „este o parte de un anumit fel a omului . carnea nu este o parte a concavităţii (ea este materia în care apare concavitatea). iar degetul ar fi anterior fi anterior / in ^ „n acest caz> întregUl este anterior părţilor.  alcătuieşte Fiinţa.  Astfel. La fel şi cercul m ra port cu semicercul : căci semicercul este definit cu ajutorul cerc^  lui. precum nasul cîrn sau cercul de bronz acest compun cînd pier în aceste /elemente/ şi materia este  lor. şi dacă Fiinţă este şi  materia.  1035a  244  METAFIZICA  Aşadar. şi forma. f °nShirnb trebuie cercetate acele elemente din care. fie nu cel puţin în felul /celorlalt / De unde rezultă că ele au principii şi părţi din acestea  /mat  ' le/. în timp ce definiţia silabei o cuprinde şi pe  aceea a literelor. în unele /enunţuri/ va exista enunţul pârt'l însă nu trebuie să existe. în  secţiuni.  a ^«erie  lucruri care sînt enunţate numai cajorma. cedefi'  cului nu cuprinde şi definiţia secţiunilor cercului. căci materialul nu poate fi niciodată numit în sine. De altfel. dar nu este o pane a statuii înţelese ca formă. iar  cercul.    .)  Iată de ce definiţia cercului nu cuprinde şi definiţia secţiunilor de cerc. Intr­adevar.  Am spus şi acum ce este adevărat. Intr­adeyar.^eefiniţie/ unghiului drept. Dar acelea care nu sînt compuse cu materie ci sînr hr­  e a i                                                     •      /•                . m ^ ^Je niţia silabei o cuprinde pe cea a literelor. unghiul ascuţit ar lui drept ?*  . formei Şi ale obiectului pentru  care există  e nici nu se regăsesc în definiţii.  De aceea statuia de lut se distruge devenind lut. compusele ce sînt ' "f "  şi materie. pe de­o parte. j este o parte a animalului.

e£SK astfel de  corp (în fapt. fie inteligibil.  format din  sau une e                malului individual ­ la fel. luate ca predicate ale anima­lelor particulare. nu sînt. animalului în întregul sau. ci un compus dintr­o formă determinată şi materie determinată luată la modul  general.  toate'                         ^____  suflet şi corp. acelea caresînt esenţiale şi în care.) Unele părţi sînt date împreună cu întregul. şi ale Fiinţei luate ca formă. că nu există un răspuns unic: dacă suf l   ^ animalul sau fiinţa vie. nu şi Fiinţa.66  Capitolul 11  O altă problemă. şi la fel în celelalte cazuri. nu există răspuns unic  Iar dacă sufletul este altceva decît animalul. numai  comp} y compusului sînt.^^e. sau pentru vreun alt  lucru particular. de pildă. Şi trerj • ' lntre­  dacă cineva întreabă dacă unghiul drept. este de felul br "^ T" sensi^ă' ^ Şi inteligibilă: cea  sensibilă fmP « marPr^0n2U. un deget al unui ani­aCT/ oate fi separat/.  dar şi / părţilor/ unui a unghi drept (mă refer la unghiul drept cu materie. (Numesc cercuri „inteligibile"  «rcun e matematicienilor. întregul se descompune. sau /sînt aşa/ părţile în care ele se descorn  m  care sînt alcătuite. /numai/  într­un anume ^ "' este posterior părţilor: de exemplu. unele părţi trebuie socotite anterioare întregului. anterioare /între­A­ J'r \nir­a. din bronz d şi la cel din liniile individuale). Nu importă care anume dintre  cele două.întotdeauna concepute şi cunoscute  printr­o noţi­u . şi în acest caz. altele  posterioare acestuia. va f'de"   62 rezultă că părţile sufletului smt anterioare. căci degetul mort are doar  numele comun / 1\ viu/. Acelea însă care sînt presupuse a fi /părţi/ a    . sau fiecare animal este sufletul  s" ^ A^ cercul este esenţa cercului şi unghiul drept este esenţa u   V ^ drept.lt fel. forma şi ce'eSt.. nu se poate defini nici un lucru. ci sînt doar părţi ale  compusului. "esPre materie.U1 Ş1 a lemnului şi orice materie mobilă. sînt posterioare /  iej';niţiei tregului/. nu sînt Fiinţă. definiţia  este a universalului şi atormei.. ea este incognoscibilă intrinsec. fle d sensibil. în primul  rînd. iar pe  măsură ce ne saunu. u_ ^ materie. Căci   l C36a esenţa cercului şi cercul. probabil. Şilu ^ DOSterioare acestei Fiinţe şi la ele se reduce ^Pulşlpărtul dm trup şi suflet. dar anterior părţilor din unghiurile drepte  individuale.  246  METAFIZICA  S­a arătat. a anteriorităţii si a posteriorităţii. atunci trebuie spus că întregul. Dimpotrivă._     (^  Deoarece sufletul animalelor (el este Fiinţa tapt fleţite) este Fiinţa luată ca definiţie. există parte şi a formei (numesc „formă" esenţa). iar sensibile ­ pe cele din bronz sau din lemn. sau  ­­­­­77 iţă cu ajutorul funcţiei pe can  bine.  ori esenţa sufletului şi sufletul sînt identice.                                                                  .<iK\ twv K(x9'eK(xcnoc> dar  predicate universale. cum stau lucrurile în pr' ' gului şi a părţii. dacă această problemă nu este lămurită. pentru cercul acesta particular. sînt anterioare  /întregu u fie unele. calul si toate animalele. dar nu ' exemplu corpurile matematice. într­adevăr. într­unfel. iar definiţia este a universalului. este de a şti şi care anume sînt părţile formei.  Dar unghiul /drept/ fără materie este posterior părţilor sale din definiţie. delxemplu.deî ­ acnullzarea lor nu mai este limpede dacă ele există smt. şi care nu sînt astfel. nu în orice condiţie fiind. sau tâ fărăsenzaţ . /unghiul drept material/^ posterior părţilor sale din definiţie. fiecare parte /a corpului/.  Insă nu există definiţie pentru individualul compus. Or. (Căci ele nu pot fi separate /de  gM'M///­ într­adevăr. Aşadar. se află forma şi Fiinţa. acelea cîte sînt părţi luate ca materie şi în care. Socrate este alcătuit din materia ultimă.  Astfel. deoarece."  Iar omul. inima sau creierul. cercul si an' ^Ullsi anterioare. Dar  numai părţile formei sînt părţi ale definiţiei. In mod individual însă.64  Prin urmare. dacă nu e evident care /elemente/ aparţin părţilor luate ca maten . în  IU:  e c  sensibil lbll  e e'  ^ibilâ se afla în corpurile sensibile.)65                                                   r  'fie inteî ^^ lnte^81'D^e sau sensibile se pot cunoaşte pnnmtH­îndepârr A * <VOT'cnt'> saH Prin senzaţie. 'aintre ele. prin urmare. dar şi a compusului din formă şi din materie. da  in$u'  CARTEA ZETA (VII)  245  care nu o poate execu­sînt anterioare.

­  "" ln"epărtează de adevăr si ne face să credem că e  r   "­'liid DCnfni                   •                        '  într­adevsr     !sta tara bronz.     . are materie. ci 61 treb^i  e^ie să fiP       n ă Poate sa­?i împlinească funcţia. Atunci /semicercurile/ nu v    f ^ ale cercului luat în universalitate. animalul „. că nu au deloc de­a face cu Fiinţa cerc _ bronzul.  dar fiindcă ale formei şi a e • ­rjtă şi ţn alte materii /în afara acestora/ ne  forma nu . nu va fi evidentă nici definiţia lucrului respectiv.67                        . afirmînd că nu se cuvine să le  cui. devine posibil să se conceapă una şi aceeaşi Formă pentru toate cele. iar  în rest să nu mai existe alte Forme; şi astfel toate vor fi una.    . nici piatra fiindcă/cercul/poate fi separat de aces^  ^ ^ riale. Căci rezultatul este că apare  o singură Formă pentru multe lucruri a căror Formă /autentică/ pare /totuşi/ diferită (este o consecinţă pe care au  trebuit s­o accepte şi pitagoricienii). precum cercul în bronz.  La lucrurile care apar realizate în alte materiale prin interrne ^ formei.   •  r j r­  •  ­  senzorial şi nu poate ti definit in  n absenţa unor părţi ce au o anu­este parte a omului în orice condiţie  condiţi '  ţe '  a ea.         . De aceea este inutil a  le reduce astei pe toate /la o singură Formă/ şi a elimina materia.        .. Dar nu sîntem în situaţii similare:  u"ar. Căci unele i sînt probabil ceva determinat prezent în  altceva determi­'Uund Ceva determinat. ci sînt materie. în piatră sau în lemn.„         • .  CARTEA ZETA (VII)  247  forma nu aPar^. au o anumită calitate determinată. Forma şi lucrul a cărui formă el  este sînt identice (de pildă.. Dar şi în cazul în care anumite lucruri nu sînt ^jin parat de materialele respective. Atunci.... chiar non­senzoriale. Dacă nu este însufleţită.  . Dualitatea şi Forma Dualităţii).şi mc                ^ element continuu./••___~  ­­  omului se înfăţişează întotdeauna întipărită  pe pildă.  îl   suprafeţele/ — sînt precum carnea şi oasele omului. unu afirma ca  Dualitatea este Linia în sine.  /». într­adevăr. e care obişnuia s­o facă Socrate cel Tînăr  nu este cu nuri. dar în cazul liniei nu este aşa.­.şi care nu.•   . Şi reduc totul la numere /dis­tinue/.  e ^ ce le priveşte. nu e nici o oprelişte ca  jjeir I036b totuşi într­o situaţie similară: de exemplu.. tornl»n ajte părţi asemănătoare: oare acestea sînt părţi încarn£'în°af Definiţiei? Sau nu sînt. sau  nrecum bronzul şi piatra statuii.i nutinţa/.    . ci că toate acestea —  Jiifimm prin nm   . au toţi  ' ° Orice lucru care nu este esenţă si f armă luate intnnse '  mate"e­individualizat.. Căci nici acum bronzu n   ^ ^ cîtuşi de puţin formei; doar că este dificil de sepa  /materialul de formă/.   f. să Q separăm /de materie  65 n^fiînE /separarea/ pare cu putinţă. pentru / părţilor/ nu sînt părţi ale definiţiei /întregului/ ? r> /definiţia/  semicercului nu este /parte a definiţiei/  nu este vorba despre lucruri senzoriale ! Sau nu  c  "'  au nu est     '          '  rentă... deoarece unele lucruri. uul'                .  Iar dintre cei care susţin existenţa Formelor.' nu e  parte /a  248  METAFIZICA  1037a  Dar în legătură cu entităţile matematice. ci ale .68  • • a aram' P"n urmare> că există o dificultate privitoare la definiţii.. afirmînd că definiţia liniei este echivalentă cu  definiţia  lui Doi. dar nu e limpede cînd în ceea ce priveşte cer­/e cu putinţa/ ^" jveşte triunghiul. dacă toa  fi văzute ca fiind din bronz. astfel încît omului/           ^ufleută. alţii că ea este Forma liniei; în unele cazuri. cit şi din ce cauză apare ea..                                      .^rel _____ '  ă. c  ră/ unii filozofi au dificultăţi şi i.=.

 într­adevăr. genul nu parc să poată  l'Clpa si           la^o   /S^C/' (Altmmteri' acela?' sublcct ar ^~  c°ntrarii. nici dacă formează o unitate contextuală. alţii — la întregul compus. dar prin ce anume lucrul e el are părţi?). au două  sensuri : unii se referă doar la suflet. ele nu sînt părţi ale ac  ^$$t> ale  întregului compus. precum în  nasul cîrn eXlt Coexistaşi materie.  ..­. ce este .  . „biped". precum „Socrate" şi „muzicianul". De ce t"" 'nU'l'~ tea formează o unitate şi nu o multiplicitate? Si n f"  ateaces­conţinute /unele într­altele/. avem  acest suflet particular şi acest corp particular şi atunci.  Dar lucrurile care sînt concepute ca materie sau ca unite cu materia <cbţ 3A. awetA. într­un fel. esenţa şi lucrul sînt identice.. dat fiind că.. în Analitice. Or. Dar dacă se dă cuvintelor un înţeles simplu.  S­a arătat aşadar la modul general. iar pentru acesta există. într­adevăr.) Dar chiar şi dacă /genul/ pa. ci şi pe cea asociabilă  definiţiei.. sau animalul sînt ceea ce se alcătuieşte din  ambele l ' la modul general. dar am avea o unitate. „fără aripi".  ^e  ^ cazul Fiinţelor prime. mai întîi. Iar „Socrate" şi „Coriscos". de vreme ce diferent l  ­  ple: precum. s­a  arătat că în definiţia Fiinţei nu vor exista a         .cercurilor individ   l'^"' Fiindcă există deopotrivă materie sensibilă şi materie intel' Vέ'  Este limpede şi că sufletul este Fiinţa primă. o prezenţă a ceva în altceva. precum  numerele sau ceva asemănător.70  Vom cerceta însă mai departe. dacă sufletul / Li S0­crate/ poate fi /numit/ Socrate. ar exista aceeaşi problemă. studierea Fiinţelor senzoriale este treaba Fizicii şi a filozofiei  secunde. trebuie ca tot ceea. [precum curbul şi esenţa curbu­  1037b f Tdacă /curbul/ este o Fiinţă primă]. cum si părţile aflate în definiţie şi de ce definiţia este un  mun* ţaţe (e clar că lucrul e unul. vor sta si în ce  priveşte individualul. trebuie cercetat mai departe. jaf jn pimţa­compus. cit şi niţia  esenţei unor lucruri conţine /enunţul/ părţilor luc în timp ce definiţia esenţei altor lucruri nu îl conţine­  ^ ^ nea. într­un subiect. din toate c l " ^ S'nt ta o unitate.  SaU   A   altă parte. dacă există în afara materiei unor asemenea Fiinţe şi vreo alta. şi nu o mul­"biped ? în cazul conceptului de „om"  şi  ~a face CU ° multiP1'citate5 dacă unul din­arţngj      aPanme celuilalt. Căci aceştia sînt  identici /numai/ într­un context dat. Fiindcă dificultatea  prezentată acolo este de folos în discuţia noastră despre definiţie.T|Uueva ir\ vXr\> nu sînt  identice /cu esenţa lor/. şi chiar mai mult decît atît. Căci tocmai în vederea acestei cercetări ne străduim să  analizăm Fiinţele senzoriale.71  Capitolul 12  Să vorbim acum. dacă ter<nen/ (AŞ!  subiectul ­ omul ­ ar fi calificat /prin celălalt  Dar              1 aPai"e ° Unitat£ Şi Cxistă "omul alb"­}  ~ 7­Cel al »animalului biped"/ ­ un ter­  omului «plici  tre nu u Pârtiei     i  ­  »iauui  PlniciPa la dif         "lălalt­ într­adevăr. Căci diferenţele sînt contrarii.72  Mă refer la următoarea dificultate : din ce cauză formează o unitate ucrul al cărui enunţ spunem că reprezintă o  definiţie. „cu picioare". luat ca materie. în legătura cu °rK ce anume este esenţa si în ce fel este ea intrinsecă. forma care se află în ceva.^<ti luate ca materie.  conca­formâ şi o'n ^ ^ provm nasul cîrn şi „cîrnitatea" [aici „nas" vitatea — dm _.  Dar.ucru. după cum stau lucrurile la modul general. precum  ~ "animal biPed" ? Fie aceasta deflniţia ă acesta/ormează ° unitate. Numesc  „Fiinţă prima" Fiinţa re «« este concepută ca. într­u      • şi într­un fel nu există : luat împreună cu materia nu  ^  CARTEA ZETA (VII)  249  j „uiteria este M  niţie: de P1'   '  dar în raport cu Fiinţa primă există defi­  omului este definiţia sufletului. filozoful natum nu trebuie să cerceteze numai materia /senzorială/. şi dacă trebuie căutată şi vreo altă Fiinţă. despre ceea ce nu s­a spus. prin  250  METAFIZICA  care genul se diferenţiază. în unele cazuri. în legătura cu definiţia.il iî uc. că trupul e m '•* iar omul. în ce priveşte definiţiile. iar compusul din este numit şi el Fiinţă: de exemplu. pentru că astfel.

  Mai întîi trebuie studiat cazul definiţiilor bazate pe diviziun' într­o definiţie nu există nimic altceva decît aşa­numitul  gen prim şi diferenţele. de exemplu. Iar dacă  [Ţii!! iTlUlLC v^i   j   . ci doar că există  „anima L $1 despicate" şi „animal cu picioare nedespicate • ^a_c uj"este° diviziunile „piciorului" : într­adevăr  „despicarea pici  „stare a piciorului" <r\  Jio86tr|<;  CARTEA ZETA (VII)  251  tfelse1  e întotdeauna pînă ce se va ajunge la ceea ce /V. ţ acei moment vor exista tot atîtea specii ale este indiferenţ'a.rcâ sa \ r^                 •               111  **;­ ^ar unora si universalul le apare m  I038b  252  METAFIZICA  cea mai mare măsură drept o raţiune de a fi. sau dacă există totuşi. ­ ~_ _i__i_. ca ceva  este posterior. precum dacă s­ar diviza „cel cu picioare" în „alb" şi „negru". termenul „cu picioare"  devine superfluu. este evident că definiţia este enunţul rezultat din difere».  Cînd se defineşte prin doi termeni. La fel şi dacă s­ar defini prin mai mulţi  termeni. este evi­egaleb"1"71^  ^erenţă va fi Fiinţa lucrului si definiţia.^ un rezultat al nepriceperii). „animal" este genul. apoi s'    at °a       ^a este Precum substratul. cu două picioare". fie ca individual  10 raport cu acr„ ? ammalul f«ă de proprietăţile sale. într­adevăr. dar /ca ea ar fi/ şi universa­• cum că el        °Ua S"a vor':>lt: (despre esenţă şi despre  sub­. nu exista în mod absolut. spunîndu­  se că el este un animal „cu picioare. în ce fel sînt elc> sa he destul ce s­a spus. astfel încît nu trebuie spus că există animal „cu picioare  . despre definiţiile obţinute prin diviziune. primul gen este  „animal". forma. dent că ultima ^ definiţii. Şi iarăşi.75                                                 '  sţlr!>' CP  De aceea. următorul e 1038a „animal biped". De e piu. în Fiinţă nu există relaţie de ordine. spus acelaşi lucru de mai multe deoarece nu  tre »  •   • l ar fi superfluu. Iar dacă aşa stau lucrurile. ar fi limpede/ ce se petrece/. Restul genurilor sînt tot primul şi diferenţele luate împreună; de exemplu. apoi precum  *        r^ ^OrtlDll^nl r*£*]n*­ J               l         /                     cw i    •  'espre pr'     i  j      ceior doua. cît şi din diferenţa finală a acestora.  diferenţele produc din ea speciile şi sune ^ limbii). i ^  „animalului cu picioare" trebuie să fie felul în care este cu p . în afara termenilor luaţi ca  specii ale genului. dacă se doreşte a se vorbi bine (aşa o divi . fie ca materie L^*d. Dar dacă se va diviza  ţinîndu­se seama de contextele arbitrare. să revenim şi asupra acestui punct. Asta. în acest caz. şi ceva este anterior ?  Aşadar. de unde  rezultă că nu e mei o deosebire nici dacă se defineşte prin puţini termeni. nu s­a spus nimic altceva decît „animal care rC' ^icioarecare are două picioare". •  Or. si /  este un principiu._ ^ ^ şi „fără aripi". cum s­ar putea gîndi. celălalt este genul. • [arŞic. vor fi tot atîtea  diferenţe cîte diviziuni. încît el trebuie să fie un enunţ despre ceva u ' Căci Fiinţa semnifică ceva unitar şi ceva determinat dună  r afirmam. diferenţa „animalului" este „cu picioare". dar există ca materie (v°c este genul şi materia.i\Zâ. însă. On. dacă gen. apoi „animal biped fără aripi". ^^  [ar/speciile/ de animale cu picioare vor fi piciorul^ cite^ ^^„^/g. se va spune /ceea ce este de spus/ de m • „„h? nri si anume de atîtea ori cîte sînt  diferenţele./ în cazul definiţiei/  „animalului". va exista o singura diferenţa finala ­anume. . Spunîndu­se că omul este „biped".  :are  enunţă Fiinţa. precum cea a omului. Or. stabilită în mod  corect. căci _   _   ^_ „rmâtoarele: cînd s­ar spune „animal cu picioa­  ^ ă icioare".                                 _                  _                  _               v    i ­r  w  /••         ; ^  va exista diferenţa diferenţei. sau numai prin doi. dacă s­ar ordona în rînd asemenea definiţii. unul dintre ei este diferenţa. şi Fiinţa.  Astfel este clar că definiţia este un enunţ constînd în diferenţe. • ­ r­  . de vreme ce definiţia este un enunţ unir • °r~ ____­ T­>"_^.cuprins într­o ^d^^' să formeze o unitate.7J>  ­""'fie  însă cel puţin termenii conţinuţi într­o definiţie trebu'  meze o unitate. De fapt. precu Ste substrat în două sensuri.. iar celălalt termen reprezintă diferenţa. eterminat.. Dar în general nu este nici o deosebire dacă se defineşte prin mulţi termeni sau prin puţini termeni.  Capitolul 13  '^^'­Tafr1"061"61^0^1^ are Ca °biect Fiinţa' să revenim. Se neputinţa ca oricare dintre cele numite universale •­ fCaestec­într­ . trebuie divizat cu ajutorul diferenţei diferenţei. Şi dacă s­ar divide acest  ter­"encu diviziunea proprie.

79  (De. astfel încît vor exista două Fiinţe /în Socrate^ •  "conc£p rezultă că se întîmplâ. Căci nici  în concept. o do*r ° CV ^ paradoxul „celui  de­al treilea om". cu dreptate. într­un alt fel nu va : acestea vor fi clarificate mai departe. dacă este adevărat că numărul este o unire a unităţilor. non­Funţa Şi P prietatea vor fi anterioare Fiinţei şi subiectului determin». în actualizare/.) Rezultă că dacă  Fiinţa este o unitate. dacă omul este o Fiinţă şi ţi ^^un"1 în acest fel.  ^ ele *  Această consecinţă conţine totuşi o contradicţie : dacă nu e posi­mC1 ° Fl'nţa PriMre noţiunile universale. ci să fie /alcătuite/ dintr­o p"^ prietate <eK rcouru>; într­adevâr. dacă sînt alcătuite din altceva. dacă nu este posibil ca /universalul/ să existe ca esenţa./mww Fiinţă a fiecărui lucru este ceea c      ^      '* fiecărui lucru. /specia/ în care  respectivul gen. ea nu va fi alcătuită din Fiinţe care să se afle în ea şi care se află în această stare — /în  actualizare / — după cum spune. Care dintre acestea va avea universalul  drept F"  ­  r toate lucrurile respective. /la rin ^^ Fiinţă. deoarece °  ?r°prietate ?i nu un lucru determinat. ca nu se poate defini  Hn jet va exista definiţie. el. se poate afla într­o esenţă.  Dar oare. sau dintr­unul — doi; el considera Fiinţe mărimile indivizibile. el considera imposibil ca din doi /atomi/ să  provină unul singur. a animalului de exemplu.  mt>e pentru*     °n~COm{)HS"' astfelîncît nu *r putea. jsju/. Fiinţa este ceea ce nu poate fi predicatul altui subiect dar universalul este întotdeauna predicatul unui subiect.80  254  METAFIZICA . în timp ce uni"  jfrilt comun. Dacă nu ar fi aşa. apar multe   1039a Mt.adevăr. dublul constă dm două jumătăţi aflate m virtualitate. deoarece actualizarea separă. şi ele  însele sînt unul şi acelaşi lucru  '*'  Apoi. fie că dualitatea nu formează /în acest caz/ o uni­  «.       ev^ent ${ ţn modul următor: este imposibil ca  pe dea^Pajc'ătuită din ahe Fiinţe care sa se afle în ea în actu­' SCăci două lucruri aflate în actualizare nu /formează/  nicio­  ­ un singur lucru tot în actualizare. Căci acela este numit universal care aparţine     '     Wte lucruri. prin urmare. în  acest caz. precum  animalul în om şi în cal? Insă este limpede că există o definiţie a /esenţei/. exista defi­'"0 Flmţă' Or' este evident pentru toată lumea şi  ""1?1 demult că numai Fiinţa. Şi nu se schimbă nimic dacă nu există o  definiţie pentru toate părţile aflate în Fiinţă. atunci ele ar fi autonome. se întîmplă aceeaşi situaţie din nou: va fi Fiinţă a acelui universal. .  Tot la fel se va întîmpla şi în cazul numerelor. ca nici o parte din definiţie să nu ne  i1 ; ;/şini^ lucru şi nici să nu existe în mod autonom de acele ^ ^ni"1 să nu existe în altceva; vreau să spun că nu  exista  CARTEA ZETA (VII)  253  nimalelor individuale şi nici altceva dintre  n0ţiunil£ dm de '  \ ^^ cercetează cazul este evident că nimic  Aşadar pentr      exjstenţă universală nu este Fiinţă şi că nici dintre cele ce a      ^ cornurle nu semnifică un lucru  determi­unul dmtre pre       ^ determinata. /doar/ dacă cele două ar fiîn virtualitate.    ^ devenire nu se poate ca proprietăţile să preceadă run. fie că nu există în ea unităţi în actualizare. precum „omul" este  /Fiinţa/ omului în care se află /animalul!1*1. aşa cum susţin  unii gmditorr. sau cel niţle'  am  spus­o  este  A  '    r  ce  ma  i aceasta /nu  . se află ca în ceva propriu.77  „  .exemplu. să nu fie  alcătuite din riinţe şi dintr­un subiect determinat. totuşi. vor f '' T' lalte lucruri reduse la acestea; căci cele care au o singură F" au şi o singură esenţă. se va forma /din ele/ un singur lucru  /din ele. căci. animalul.78 paradoxuri. acum se pare că wsemna. deoarece în continuare definiţia va fi Fiinţa lucrului. sau nu aparţine altuia. Democrit: într­adevăr. fie nici unul.  încît. ci.^ ce este cu neputinţă.  Mai departe: este imposibil şi absurd ca subiectul determinat şi Fiinţa. Toate — nu­i po Vi j dacă numai unul va avea /universalul  drept Fiinţă/.0  Mai departe: va exista o Fiinţă în Socrate luat. şi dacă nu ori<* Ftint   * TSt£ ° Flmţă comPusă din a^te Fiinţe în actualizare. nici în timp.

83                                                              Animai/  în plus.Capitolul 14  Este limpede consecinţa acestor consideraţii pentru    ' ţin că Formele sînt Fiinţe şi că ele sînt autonome f"'      Su$'  acelaşi timp.) Lipsite de proces de devenire şi de pieire. dacă /Animalul/ există prin participare la „Biped" şi la „Cu multe picioare". va aparţine /For­  •   alele individuale. unul singur. alcătuiesc specia din gen şi din diferente «i  „om" şi în „cal".  aceste Fiinţe ori sîm. Dacă./  Insă. ^arţin celor ce pot fi într­un fel sau într­altul. toate Fiinţele care sînt concepute în  primul sens au parte de pieire (si de generare); dar nu este posibil ca forma să piară (şi nici să fie generată. se întîmplă o imposibilitate. Aşadar. ^ ^ /c> în  parte se concepe după Animalul în sine.     tV­'W. întregul­compus şi formă (vreau să spun că.  De aceea. fie el este unul şi acelaşi ca număr. existînd atît în om.O\~ l l J.                 .  exişti "' Om în sine si autonom. să  semnifice ceva determinat şi să fie autonome şi Fiinţe. fie să nu existe. cum va fi el unu!  I039b   şi acelaşi în lucruri separate ? Şi de ce acest „animal" nu va fi si sepa­  sne nsuş  rat de  Apoi. Dacă. precum eşti tu /acelaşi/ cu tine însuţi. din acel altceva va fi dedus său va  fi acel altceva. E limpede deci că nu poate  exista demonstraţie pentru individuale.     x.84  le ce toate individualele sînt perisabile. este imposibil ca  ­le mai a s ^ ^^ evident că nu există Forme <ei'5Ti> /ale Arilor senzoriale/ în felul în care unii susţin că ar exista. S­a arătat. ci faptul de a fi o anumită casă individuală. Şi lucrurile  ei s­ar depărta det^ ^ daritate pentru cei dota^ cu Ştilnţa> cînd ^ 'n minte t0 S£nzaţle' 51 cmar dacă aceleaşi noţiuni . cît şi în cal. Forma unui lucru nu va fi Fiinţa  lud"  CARTEA ZETA (VII)  255  ' unele mai  în sine.. Iar daca ^e(lUl se concepe după altceva/. liicru (>'*''  *^S \. anim  l ^« unul şi acelaşi. (într­adevar.                                                   r"*­­ fAlf;'  Probabil că are loc o unire. alcătuiesc specia din gen şi din dif'eren îmr­adevăr.                         *                        '  lucrurile necesare. nu există nici definiţie. dacă „Animalul" este unul şi acelaşi atît în „Cal".  anume atribute contrarii vor aparţine aceluiaşi subiect care este unul singur şi bine determinat. sînt Forme toate  elementele   »^.     C*.1^0. că nimeni nu generează sau produce asemenea Fiinţe. Rezultă că şi „Animalul" /trebuie să fie ceva determinat. dar şi Ap01' '"bs^rae decît acestea. fie rit. 1. ca să spunem aşa. cît şi in  „Om". Căci expune o aceeaşi noţiune cel care "l ^ vedere. dacă există Formele. aşadar.   V­*l lltV. căci nu  faptul de a fi casă apare.82  Iar dacă nu este vorba despre participare. în primul sens. o atingere sau un amestec. Animalul în sine va fi o multiplicitate. nici demonstraţie pentru Fiinţele senzoriale şi individuale.  astfel nici demonstraţia. dacă demon­  __     li          .  melor/ din anim        ine /animalul individual/ şi cum provine el ţn plus. ori nu sînt. aşadar. într­adevăr. vor fi indefinite /speciile/ a caro  ^  este „Animalul"; căci „Omul" nu provine din „Animal i contextual. Fiinţa este forma  unită cu materia. despre ce estevorb^ atunci cînd se spune că „animalul este biped sau cu  picioare  r                 . caz. :i opinia este aşa ceva."­­  ­  ­  omul.  se afla i­  în acelaşi timp.  Atunci „Animalul" este diferit într­un subiect diferit.)  De asemenea. pentru că ele au materie  a cărei natură îngăduie ca ele fie să existe.  Capitolul 15  Deoarece Fiinţa este de două feluri. precum „Animalul" şi „Bipedul". ea este forma ca atare). şi dacă „animalul"  ''Care. Or. ice cu acestea. e necesar ca părţile din care el este \*' mit.V.*v. în timp ce.  autonom şi o Fiinţă. acestea rămîn absurde!                                             .tv. Ca » ^ ^j din fiecare animal în parte este Fiinţă.5    O111L  J. în cel de­al doilea sens. dacă definiţia este cunoaştere nu este posibil ca ştiinţa să fie uneori ştiinţă.   . aince p    ^  Animalu m ^crurjjor senzOriale rezultă şi acestea. Din perspectiva noţiunii <X6­y(p> este evident că .

 nu va  exista gen separat de specii. într­adevăr.  "    ' de ce nici unul dintre filozofi nu produce o definiţie ă ar încerca ar deveni evident că e adevărat ceea  Capitolul 16  ce s­a spus acum. iar dacă vor fi /autonome ambele/. după cum /ele/ nu pot fi u1' sau a principiului. Este.  ci sînt precum o grămadă. înainte de a se prepara şi de a se face o unitate din ele. â se  ~y­ va fi tot Soare. Iar dacă nu va ia.  ntre cei /preocupaţi/ de definiţii ar dori dmtre lucrurile individuale. trebuie răspuns următoarele:  Mai întîi trebuie spus că definiţia se referă la doi termeni de exemplu „animalul biped" se referă la „animal" şi la  „biped". Iar aceasta e neapărat să se întîmple şi în cazul lucrurilor eterne. ar spune că    ' animal slab. dacă faptul de a fi om este  ceva autonom. în fapt.  a" SeiTUnle ^ """ SÎm ace^ea^ ca ce^e ale ^ui ceea­ce­'mâr1^111 6Ste UM sinSura' ^ lucrurile a căror Fiinţă este  Ce­«              mt ^      ca nurr>ăr. Căci se greşeşte nu ugîndu­li­se / la definiţie/  astfel de atribute care. Dar e obligatoriu ca „Animal" şi „Biped" să fie si autonome. trebuie spus că „Animal" şi „Biped" sînt anterioare/„Omului"/ în virtutea existenţei lor. fiind şi în n"tj4i1Zare> Ş1 m Vlrtualitate  prin aceea că posedă principiile miscă­dâc C ' CCVa a^at *n art'cu^aP' ; de aceea unele animale trăiesc chiar  cîn. precum că se roteşte în jurul eimin»1";'    o\ se ascunde noaptea. într­ad ­aparţine individualelor. Apoi /se greşeşte/ °aresupra  altui obiect astfel de atribute." ştlm care este principiul. precum sînt Soarele sau Luna.l mt UUte' TotuŞi. se uită că este imposi neascâ entităţile  eterne.                 at^'  Dar nici vreo Formă nu poate fi definită. nici unul dintre aceste elemente nu reprezintă o unitate. Ele. focul şi aerul. »  sau c       ^ nu ya ma; fi Soare; ar fi absurd dacă n­ar luC1 "° 50ar'e" semnifică o Fiinţă). nu  sînt suprimate /atunci cînd „omul" este suprimat/ <ot>K ocvTavotipeîOT>­  Mai departe. după cum spun /platonicieni'/ °rnia  separată. „Animalul" şi „Bipedul". şi nu prin forţă sau Deoare^  ^n ast^ ^e fer>omen este o  monstruozitate. /trebuie spus/ că Formele sînt alcătuite din rorrn^ (căci elementele din care /sînt alcătuiţi compuşii/ sînt  "^î^ compuse/decît acei compuşi/; apoi că acele/elemente ^  este alcătuită Forma vor trebui să fie predicatele multor ^ de exemplu. Utf *• pare  posibil. e clar că ar fi acela Soare. iar cînd ar fi separate. într­adevăr. atunci sînt toate precum materia). limpede şi că cele mai multe dintre presupusele Fiinţe sînt virtualităţi: părţile animalelor (căci nu există  nimic separat. într­adevăr. ci la orice Formă pare să se poată Part' Aşadar. Dar Soarele aparţine   I040b definiTorSindividuale.^ •  fel vor fi cunoscute ? Va exista. sau alb sau altceva care se va aplica şi altui  Iu     i" dacă cineva ar obiecta că ar fi posibil ca.86  Apoi.85 me*'  De exemplu. în fine. pentru ca să ne  este> Fiin  ­«te  nu Ce"  este . trebuie să nu  nici  nict defi  1040a  256  METAFIZICA  scape dm vedere că întotdeauna /definiţia/ poate fi su   ' nu este posibil să dai definiţii /în acest caz/. toţi ter nii să se aplice multor lucruri.  Este. atunci unu unitatea «'  prin eres      l    COntmuitatea exista natural. după cum s­a spus.87  La fel stau lucrurile şi cu pămîntul. ori sînt ambele: dacă nici unul. la fel precum Cleon sau Socrate. cum că dacă ar ec asj^ ^ecum acesta. Căci exista un a t  ^^^  maj multOr lucruri. autonom la ele. Dar cineva ar putea considera că  părţile animalelor Şi cele ale sufletului ar putea exista în ambele moduri. deşi luaţi  laolaltă ei nu s­'ar apli­decît acelei unice fiinţe. (De parcă dacă ar sta locu­  . necesar ca definiţia să se facă cu c ' ­^ ^CSte nu cel ce defineşte face cuvintele (căci un  asemenea c '" r> de neînţeles); cuvintele stabilite sînt comune pentru toat" l ^ Este necesar atunci ca ele să se aplice şi  altui lucru.  CARTEA ZETA (VII)  257  lui sa" ar mai fi. nici ceea­  e. luaţi separaţi. e evident că nici unul. şi mai ales pe cele care sin lor. astfel. cu condiţia ca ele să fie anterioare  /compusului/ şi părţi ale sale. dacă cineva te­ar defini pe tine. va fi autonomă şi diferenţa.Flinţa lucrurilor. ori nici unul /„Animal" si „Biped"/ nu e autonom. o Formă pe ca ^ „„ s­o atribui mai mult decît unui singur subiect. toate acestea există în virtualitate.sînt păs­tlici demonst'ra°i ^ ^^ /pentru asemenea lucruri/ nici definiţie.

 elementul şi  258  METAFIZICA  1041a  cauza. ele ar fi fost în continuare. fiindcă avem de­a face cu o expresie simplă  distinge că ceva /un subiect/ este altceva /un predicat/. dar faptul că un lucru este el  cînd *P. .  astfel.. trebuie să fie  evident; dacă nu e aşa.„Z ______ . filozofii care afirmă existenta F  ?Uep5" pe de­o parte procedează corect acordîndu­le autonomie d ce ele sînt Fiinţe. în unele cazuri. atunci .90 ce existenţa trebuie să aibă / o anume proprie­unui anume . nu procedează  corect {"'"T"' ei consideră Forma <eî8oc;> o unitate stăpîmnd o multipli    '"  Motivul/erorii/ este că ei nu pot să arate care sînt aceste Fi' nepieritoare. faptul de a cerceta de ce  »ornU_jecee!% este „om muzician" înseamnă fie a căuta exact acea omul muzician /om muzician/..  deoarece şi aceasta este o raţiune de a fi.. Căc' F"          ^  ţine nici unui alt lucru cu excepţia ei înseşi si a Iu    '?"UaPar­posedă si a cărui Fiinţă ea este.  je exempl"' " ^      ng că }ucrul este inseparabil de. este probabil necesar să  existe unele măcar d; acest fel. în vreme ce cealaltă raţiune cînd este vorba despre existenţa lucrurilor. ca să vorbim în termeni logici].  Ul care fj  Apoi. dar acum se vede că nici acelea nu pot juca e adevărat că Fiinţa este ceea ce nu este comun. ^ esenţa unităţii. Or. să spunem ca şi cînd am lua­o de la un nou început.  Deoarece Fiinţa este un principiu si o raţiune de a .un f    "ngură raţiune şi o singură cauză pentru toate cele. asocierea ™„ul predicat cu un subiect. sine însuşi. prin urmare.  Afară e  î11511*1 '  i... Pne de° ce omul e om sau muzicianul e muzician.  Este. tjr.  j­râ nu s­a        . Fiinţe eterne situate aparte faţă de cele pe care  le­am cunoscut.  Dar ceea ce se caută scapă atenţiei mai ales în cazul acelor lucruri care nu se exprimă prin atribuirea unui termen  altui termen. separate de Fiinţele particulare şi senzoriale  Ei '•• fac identice ca formă cu lucrurile pieritoare — pe care le cunoaj' tem —. de pilda. Â. trebuie pornit: se cercetează din ce pricină mereu luc .  ­  Si de ce aceste lucruri smt ceva anume. De exemplu: de ce tună ? De ce se aude omot în nori ? Căci obiectul cercetării este.<m  Or. însă această proprietate  'l)89  doar dacă este comună  putea  cerceta de ce omul este un animal de un  e om  sadar.„.       . cum probabil în cazul casei sau al patului; în timp ce în alte cazuri este vorba despre ceea ce a pus în mişcare. adăueînj lucrurilor senzoriale sintagma „în sine". pe de altă parte. precum „ce este omul ?"..    1041 b  '"'oteauna este necesar să cercetăm deosebind /termenii/.. ______ .ăm sp sînt  i mai CUn0scut­ Or' mai degrabă unul şi ceea­ucrurilor decît sînt principiul. sau altceva.  Insă chiar dacă nu am fi văzut stelele. cred. clar că nici un universal nu este Fiinţă sica nu există Fiinţă alcătuită din alte Fiinţe /aflate în  actualizare  Capitolul 17  Ce trebuie spus despre Fiinţă si cum este ea. f^. /de ce/ cărămizile şi pietrele sînt o casă ? E limpede că se caută  raţiunea de a fi /a casei/ [iar aceasta este esenţa.­  _______ .. mă refer la „Omul în sine" si la „Calul  în sine". Astfel încît chiar dacă acum nu putem spune care sînt aceste Fiinţe /eterne/.. Probabil că de aici \  a   ^ evident si care este condiţia Fiinţei separate de Fiinţele sen ^. de ttte/  aşa ceva. această raţiune este  scopul.  în acest fel. .                         . nufl. unul nu ar putea fi în multe locuri în acel   '  • ceea ce e comun există în multe locuri în acelaşi t'     lrnP'^«r  rezultă cu limpezime că nici un universal nu există alăt         ^' rât de individuale.. de ce uni"* ­ ­­­  .^ ^. va fi totuna dacă cercetăm sau nu cercetăm.. anume de ce un anume predicat aparţine ;cijr/ subiect; într­adevăr.. limpede că nu se cercetează de ce omul • se cercetează de ce ceva aparţine altcuiva (fap­ă. Iar «•* nu tăcem aşa ceva ^ C...  un lucru este el însuşi înseamnă a nu cerceta       ^ sar ca existenta ca atare a unui lucru să fie evidenta  CARTEA ZETA (VII)  259  ^­—  este in eclipsă ­. Insă o asemenea raţiune se caută în cazul proceselor de generare şi de  nimicire.

 nu a atributelor  Aunor anume atri     ^ anterior lui „Socrate bolnav". din foc şi din pămînt. în cazul silabei — A şi B. contextuale sau intrinseci. despre o doctrină aristotelică. ci despre Aristotel numai esenţa (sau configuraţia) este. şi el este raţiunea pentru care cutare /materie/ este carne. vocala s'          f"  ci şi încă ceva. definit ca subiect universal şi  nonpredicabil. (Ea este raţiunea existenţei. infra.)  însă. presupune existenţa Fiinţei în absenţa atributelor  CARTEA ZETA (VII)  261  ^___^_—•—­­­­­­­­  ­—""—  'bute oricare ar fi ele — da. luat ca materie. Or. dar literele "^ S"l: tul şi focul continuă să existe.atU' rece.   De remarcat că. e evident că se caută de sint o casă? ~P"T a"Mme­ °e exemPlu> de ce aceste /materiale/  $'a«st luc "  le aParţlne esenţa casei. sau s  6 ­ chiar si fără determinaţiile sale.  '  sa fie  F''' ta trebuie să fie autonomă. me^ însă nu  se reduce la litere.  7   Aristotel utilizează doi termeni pentru ceea ce se traduce în mod obişnuit prin formă: eîSoţ. /oricum ar fi. datorită • Este 'imnedo I"6 CSVa anumei ^r aceasta este Fiinţa. (O dată c­  >ni­  descompuse. pentru care există „bm tos" în sine. pe  exemplu.subiect/.  ^       ' e aparţine filozofilor naturii şi va f i transformata  Anstotei­5   Mu este  aici. Acest ceva este Fiinţa fiecărui lucru. ci ca o 'M. şi /cuprinde/ nu numai literele respective. silaba sau carnea nu mai există. şi uopxpn. iar  cutare este silabă; şi la fel şi în celelalte cazuri. ca  secundare. pentru că unele entităţi nu sînt Fiinţe ale lucrurilor. iar cele care sînt Fiinţe sînt constituite potrivit cu natura şi în  mod natural. aici.91  t*te­ Rezultă că        Un °m SaU acest corP are o anumită proprie­Cireia /materia/ ^ ^^^ Cauza materiei (anume  forma).             fiinţe (Idei). are autonomie şi o existe ^  3. exprimă ce  este fiecare lucru. s­ar părea că natura însăşi este Fiinţa. ci principiu. că nu este un element.te.    . sa poată exista. tradus de noi. în timp ce filozofii naturii  '  în ci  Ini sau genur110           . prin „formă". Or. încît. pare să îndeplinească această condiţie.inta în substratul material. anterioritatea în orce C 3.  Cercetare /şti'  ­r1      m ca      lucrurilor necompuse nu există  mvestlga astfel A           ' nici explicaţie.93  NOTE  1. ./ iarăşi ne întoarcem la cazul dinainte atît în ceea ce priveşte carnea. prin  urmare ^"^ minai. esenţa sau Fiinţa sînt Pnvlte!n^. chiar dacă ele nu pot fi efectiv deduse din  u ^ ^. cît  şi silaba. pentru Aristotel numai r un. /putem avea următoarea situ ' ^ dacă este element. ci există un alt mod de  IC1 de «întării  260  METAFIZICA  Or. ci si încă ceva.  Spre deosebire de Platon. Căci element este lucrul în care  ceva se descompune. dar nu şi lui . platonicienii acordă universalu­  chip dep m. ne întoarcem la  raţionamentul dinainte• c   ? va fi alcătuită din acel element. ci din mai multe elemente' sau el  însuşi va fi acel element. astfel î  ' se merge la infinit.„„e H' sine:      Q ânumită stare de sănătate. compusul arc o astfel de natură încît întregul o unitate. Iar carnea nu este numai foc şi pămînt s   nS°.c» cu toate celelalte categorii. V. Dacă  acel ceva este alcătuit dintr­un element e clar că /e alcătuit/ nu dintr­unul singur. de  obicei.  2. Totuşi. nici B plus A nu sînt totun * *' S^; carnea nu este totuna cu foc plus pămînt. evident dacă nu este ca o grămadă. ce apar astfel. ceea ce J  '   . Aici <xcflpiarov> are sensul de „autonom  1 nu lZ°  ­mp rcline  ulu  în sens platonician. într­un tel. adică nu e element. Totuşi. dacă acel ceva este în mod  necesar {{  \ ment. pentru care am ales termenul de „configuraţie" şi care este explicat de Aristotel.  Acest ceva s­ar vădi. .) Silaba este.1 ri    ^ *'            i i                                     '  j.  nici           rcuc QQ 3. autonome. substratul.        . prin urmare.           • i  "   F. fie provenit din elemente.

Termenii sînt sinonimi în acest sens, dar acolo unde este posibil vom prefera să traducem şi pe eîSoţ prin  .configuraţie", termen care exprimă mai bine ideea că la Aristotel forma este un dat caracteristic fiecărui individual,  „genotipul" său, structura sa profundă şi determinantă, şi nu o formă generică, universală, indeterminată, de tip  platonician. Pe de altă parte, eî5oţ înseamnă alteori „specie", alteori Formă platoniciană (Idee).  8. Fiinţa trebuie să fie ceva determinat, avînd o esenţa definibilă, Şi deci cognoscibilă, ceea ce nu e cazul materiei,  care este indetermi­nare absolută, sau virtualitate.  Q       p"        i  10 A Un C0mpus' este Posterior şi formei şi materiei. consider X1°mele ?' prmc'Piile universale sînt evidente şi  Aristotel le P*. iniţiauT C°gn0scibile în ordinea naturii. Cu toate acestea, ele nu '* cunoşti 't rl 6 Cunoscut pentru  oameni, care au acces mai curînd ^ de la ace er,lvate> 'ocale, nesigure. Totuşi, inductiv, trebuie por­^ PentruVa  ",Urmă> de la ceea ce este accesibil în ordine didac­  ­"• După cu"      ^ °eea Ce este c°gnosc°bil în ordine naturală. Seiu°riale, pe  ™ * precizat. Aristotel se va referi  \aforma lucrurilor  P ledare.°    entifică CU Flin^a *l cu esenţa lon Dln  ^ »om cores  Pund  • se referă mai ales la predicate universale, £tc. In calitate de predicate însă, acestea nu e"nmi a Fiinţei.  262  METAFIZICA  12.   Aşa cum s­a arătat în Cartea Delta, cap 28  ce aparţin unor contextualităţi intrinseci, dar care tot   ' a în esenţa şi în definiţia lucrului. (Acolo era dat ca exe  \*  tatea triunghiului de a avea suma unghiurilor egală cu d drepte.) Exemplul de aici ar trebui citit în modul ur   v aU  punînd că o suprafaţă ar fi în mod intrinsec, în sine, albă   lk'"i nu ar exprima ceea ce este suprafaţa.  '        '  13.  Nu se poate defini suprafaţa drept „suprafaţă albă »   ' •  — drept „om muzician" etc. Definiţia trebuie să nu conţină '^ °^ care numeşte esenţa: „suprafaţă", „om".  menu'  14.   Evident o omisiune aici, dar raţionamentul se poate u constitui: dacă esenţa suprafeţei este esenţa „suprafeţei  albe" (d f   ' suprafaţa ca fiind „o suprafaţă albă »), nimic nu împiedică să fac ac l lucru şi cu „suprafaţa netedă". Dar  atunci, cum esenţa lucruluitre buie să fie unică, ar rezulta că cele două definiţii trebuie să fie echivalente şi că, prin  urmare, albul şi netedul ar fi identice conceptual, ceea ce este absurd.  15.   Aşa cum Socrate este substrat (subiect) pentru „om", tot aşa el este substrat şi pentru „alb", „mare" etc.  16.   Anstotel se întreabă dacă se poate defini esenţa unui lucru în cadrul celorlalte categorii, în afara Fiinţei, ceea ce  revine, de exemplu, la întrebarea dacă „om alb" (calitate) poate defini esenţa unui lucru, sau dacă „om alb" constituie  o Fiinţă, adică un substrat de sine stătător.  17.  Dacă „om alb" ar fi numit „haină", încă nu s­ar putea defini „omul alb" cu ajutorul termenului „haină" fiindcă  „haină" nuesteun predicat intrinsec.  18.  Sinteza dintre un subiect şi un predicat nu este, la modul general, o Fiinţă nouă, nu este ceva determinat, şi nu i  se potriveşte IR unea de „esenţă". în alte cazuri însă: „om=animal biped , sinteza tre subiect şi predicat produce o  Fiinţă.                               .    ^.  19.  Numele „Iliada" trimite la un enunţ descriptiv, dar nu »°..^ niţie în sens propriu. Astfel de entităţi nu au o esenţă  şi nu si     ^  20.   „Socrate", „om", „sac" sint prime, în acest sens; »o"j.^t jsoci­crate filozof" — nu, căci ele conţin un subiect şi  un pre  ^^tf aţe. în alt sens, prime sînt entităţile imobile, precum L>u             . nu devin inteligibile prin unirea dintre  un subiect şi  21.   Femininul nu este ceva, în sensul în care omu ^ mal, ci se raportează la noţiunea de animal. Aşadar, e         .  ­^  aparţinînd unui gen. Numai unirea dintre gen (sau  CARTEA ZETA (VII)  263  , • Diferenţa (sau formă inteligibilă, sau actualizare oroduce Fiinţe care au esenţă şi pot fi definite în *  sens pro?»"' „           înlocui enunţul mai lung şi mai precis „poem  22. J'iada   ?      [g dintre greci şi troieni", dar aceasta nu este o homeric despreat"j.e) nici nu presupune o esenţă, căci  nu se poate definire Şi> c      .  .'   ja întrebarea „ce este ?". E, într­adevăr, imposibil de definit „  w     aportării la o  unitate, diferită atît de realismul T*,  Se reia teoria ;«^^                      .  'an cît şi de relativismul sofistic.  P       'piinta şi esenţa există numai atunci cînd ceva determinat are o unitate intrinsecă.

25 Aristotel spune literal „cirmtate <cnnoTii<;>, ceea ce aminteşte de Formele platoniciene. „Cîrmtatea" se explică  prin asocierea a doi termeni: „proprietatea nasului de a fi concav ». E aceasta o definiţie _ se întreabă Aristotel — şi  în ce sens anume ? Răspunsul este că, în sens „tare", nu este o definiţie fiindcă „cîrmtatea" nu este o Fiinţă, ci o  proprietate a nasurilor, deci lipsită de autonomie.  26.  Un anumit animal poate să nu fie de gen masculin, dar animalul în general, ca virtualitate, este fie masculin, fie  feminin, (în mod virtual, omul este bărbat şi femeie) ceea ce înseamnă că masculinul face parte dintre proprietăţile  intrinseci ale conceptului de „animal", ceea ce nu se poate spune despre predicatul „alb" asociat „omului".  27.  Conceptul de „feminin" îl presupune pe cel de „animal », aşa cum conceptul de „cîrn" presupune „nasul"; dar  „albul" nu­1 presupune nici pe Callias, ca om individual, nici conceptul de om.  • Aristotel spune că, într­un anume sens, nu există definiţie (şi sec? d * mnului sau a ..cîrnităţii", ori a altor proprietăţi  intrin­subi'ect°arieCe * nu..Pot ^' concepute decît asociate de un anumit sc"s slab" nU Smt F"n'e> a?a cum sînt  considerate de Platon. într­un cePte" si d SC ^t£ descrie cu suficientă precizie ce sînt aceste con­1 • scner,l„  respective pot fi numite „definiţii".  nu e cîrn. Conceptul de cîrn îl presupune pe cel >ncav ~ nu­ De aceea, „nas cîrn" şi „nas concav" ' ar nu sînt identice  sub aspect logic.  reprezintă o unitate esenţială, deci o Fiinţă, Presupune noţiunea de „nas".' Altminteri, orice numărul  29. lu'celaş,  j       '   * "ias Cir  d«oârece  ­  , „Cirn  *tribm aJ­  3,  ,ad«ugat  ex«tenţa supr°Prietăţi, atît imparul, cît şi femininul pre­r u ui, a Fiinţelor. S­ar putea spune că omul nu  '­..'^  264  METAFIZICA  există în absenţa animalului, şi totuşi „om" nu i  este animal ca o specie ce aparţine unui gen dar f     .  etate. Oi •     •    •  .       .  ' .                 >  Iemininulnu  'mul  este  animal, ci se raportează la animal.  32.  Nu pot să definesc imparul ca fiind ceva si ~ există definiţie şi nici esenţă a imparului. Pot însă def '^ S  proprietate a unui număr, adică ca raportîndu­se la c  sens (slab) există definiţie şi esenţă.                              '  33.  Acest „individual" pare a fi atît individualul concret Socrate, acest eîine etc., dar şi insul abstract: omul cîin l   n  ^ Aristotel are în vedere forma individuală a lucrului.                 e  34. Cum spun sofiştii.  sau confi  apt, guraţiasa  35.   Ceea ce este absurd, tocmai deoarece om alb este o contextuală, nonnecesarâ, în timp ce om este o Fiinţă, cu o  ese t' h*'' determinată.  36.  în mod contextual, om alb şi om muzician pot fi identice ceea ce ar putea lăsa să se creadă că esenţa albului şi  cea a muzicianului sînt identice, ceea ce este evident absurd.  37.  Este vorba, desigur, despre platonicieni. Mai întîi Aristotela argumentat împotriva sofiştilor care dizolvă esenţa  în contextuali­tate, acum argumentează împotriva platomcienilor, care separă esenţa de lucruri. Va reveni apoi la  sofişti. Deocamdată, Aristotel argumentează că la universale, chiar dacă au Fiinţă, aceasta nu poate fi distinctă de  esenţa lor.  38.  Fiinţele vor fi incognoscibile, deoarece vor fi separate de esenţe, iar esenţele universale (Formele platoniciene)  vor fi lipsite de realitate efectivă.  39.  Iată o concepţie pe care modernii au respins­o cu tărie: pen ei ştiinţa nu ar mai avea sensul de a cunoaşte ce sînt  lucrurile, a esenţele lor.                                                                             |or  40.   S­ar părea că aici Aristotel face trecerea de la ipoteza  OI .^ platoniciene (Fiinţe generice) la lucrurile  individuale, care,  nu pot fi socotite separate de esenţa lor.                      . corlnelor­  41.  Aristotel acceptă un moment ca ipoteză de lucru teo  ­C0ffs­  42.  Or, dacă Formele sînt predicatul unui subiect, ele nu         , ....... ___  .            r                  ,            zVunoAiCj'"

„,  pund definiţiei Fiinţei: s­a spus, într­adevăr, că ea nu p ,   ^,p.2)­catul nici unui subiect şi că e subiectul restului  predica  Or, Formele sînt predicate universale.                     .  jpi;;t în i*!  *  ­  ­ i     ' mult chi*r       rwiifl  43. AETJKOC, poate însemna m greaca (maiIUUL^    A'ecU^­  mâna) deopotrivă „un om alb" (substantiv) şi „alb  ( distincţia necesară făcută de Aristotel.  CARTEA ZETA (VII)  265  ___  aju[u; este distinctă de „cal", s­ar putea da un  44. D»ca esenţaj esenţe, de exemplu, „can". Or, dacă esenţa „calu­me spic'^ â,feSte' va fi esenţa „canului" ? S­ar  părea că va apărea "„i" este „«n ' "^ un nou nume, „cam" şi aşa mai departe. Absur­0 nouă esenţa P" rece fiecare  nume (substantiv) corespunde unei ditatea apare e° ^ a_j aplica unei esenţe separate de Fiinţă este Fiinţe şi. P"" v^ ca  Fiinţa şi esenţa trebuie să coincidă. imp°sl^'rV_"" f<te enunţul esenţei. Dar dacă esenţa şi lucrul sînt  45.  esenţei va fi totodată şi o definiţie a lucrului, de una, atunci e      .              jyă este intrmsecă şi nu contextuală.  vreme ce unitatea i^p  46   Vezi nota 37.                                                                      .  .  47   Este vorba, de fapt, despre formele imanente lucrurilor individuale, sau despre configuraţii.  48   Aristotel argumentase împotriva platoniciemlor, care susţineau că Formele sînt distincte de esenţele lor. Vezi  ideea Binelui la Platon, Republica. Acum el spune că argumentele respective sînt valabile şi împotriva sofiştilor, şi  deci că nu există distincţie între individualul concret (mai probabil, configuraţia acestuia decît compusul) şi esenţa  acestuia, altfel zis că „Socrate" şi „ceea ce este în sine Socrate" sînt unul şi acelaşi lucru.  49.  Materia este lucrul aflat în virtualitate ; vezi Cartea Eta, cap. 6.  50.  Fiinţa primă este forma sau actualizarea lucrului, în timp ce Fiinţa secundă este^compusul dintre formă şi  materie (sau materia actualizată parţial), în Categorii, lucrare mult mai timpurie a lui Aris­tototel, iqxotri oixria este  esenţa individuală a lucrului, în timp ce «vrepa oikria este specia.  dau '   P'anUl Une' CaSC MU concePtul sănătăţii din mintea medicului respectiv' sănătăţ" materiale. Cum va arăta  Aristotel,  deoarece ' "^ ^^ numai ^esPre aşa­zisa materie sensibilă, trn"58 ?' Sânătatea din minte posedă totuşi o materie inteli­,  mten' e'e nu ar putea fi cunoscute prin intermediul unei  en ^    ferenţă'  °rma ar h produsă, creată, şi ea ar rezulta dintr­un sub­;!™p   rangul doi'iar Procesul s­ar continua la infinit. ,  orrnele platoniciene nu sînt ceva determinat, ci (dacă nu sînt înţelese ca paradigme). Dar chiar ­.„.i  •.  lnainte despre  „casa fără materie", cea aflată  "' nu Casa în c, '' °r',aceasta este ceva determinat — o anume ca­in general.  266  METAFIZICA  Mulţi au considerat că Aristotel se contrazice S" că Aristotel va distinge mai tîrziu între „materia sensib'1­"6^111 "lr  inteligibilă", astfel încît „casa fără materie" va fi, în re l'    ^ "materij  e  materie sensibilă. Trebuie spus, totuşi, că discursul o ie'Casa^â cursul epistemologic nu coincid în lumea senzorială  — P' '°^C §' ^'s~ identică în ambele discursuri.                                           'anueste  54.   Dacă Formele nu se unesc cu materia pentru a cr individuale, ele nu sînt de folos pentru explicarea lum"  "n'elc  55.  Totuşi, în Timaios, Platon imaginase un Demiurg ,Z°na'e­lumea privind la modelele exemplare ale Formelor.  C °rea  56.   într­ adevăr, în sens strict, forma nu este divizibilă' dar "  ral, în lumea sublunară, formele nu sînt pure, va arăta ma d Aristotel, ci unite cu materie, fie şi numai inteligibilă,  ceea ce s H servă în definiţii. Din acest ultim punct de vedere, forma este div' ' bilă. Este o problemă disputată de a  şti dacă Aristotel vede în exclusivitate materia ca principiu al individuaţiei, sau dacă el nu atribuie si formei  capacitatea de a defini indivizi, asta cu atît mai mult cu cît sufletul este forma trupului. V. Jenmfer E. Whiting „Form  and Indivi­duation în Anstotle", în voi. Anstotle, substance, form and mttter, ed. de Terrence Irwin, New York and  London, 1995.  57.   Silogismele se bazează pe existenţa unei esenţe (Fiinţe) din care se deduc proprietăţi particulare. La fel,  reproducerea în natură, dar şi prin intermediul artelor, sugerează conservarea şi existenţa formei, sau a Fiinţei, adică

a unui sîmbure esenţial care face ca ceva să fie ceea ce este şi nu altceva.  58.  După medicina şi biologia greacă, sperma bărbatului purta forma, esenţa embrionului, în timp ce femeia oferea  doar materia, cit şi matricea dezvoltării formei. O teorie, fireşte, sexistă, cum am spune azi; problema era că Aristotel  intuia faptul că există ceva asema"aj tor codului genetic, care determină ca animalele şi plantele sa  ce sînt de la generaţie la generaţie.                                     Krubn­  59.  Proprietăţile lucrurilor, proprietăţi, aşadar, care intra su  ^ caţia categoriilor, nu sînt create sau produse; nu se  cree          ._ ci un fier cald, nici asprul, ci o suprafaţă aspră. Ca şi run, .        ţ£ tăţile sînt forme care se unesc cu  materia, doar că unire esenţială sau intrinsecă, ci contextuală                      . u , ,  60.   Dacă opiauoc; înseamnă întotdeauna „definiţie , însemna atît definiţie, cît şi enunţ, noţiune, discurs e   •         je  > mi se pare a fi apropiat de cel de definiţie, căci pr°  ^  CARTEA ZETA (VII)  267  .  jg iucrurile aparţin sau nu esenţei sale, sau Fiinţei, . „._  ­r     dacă ele sînt cuprinse în definiţia sa.  5­eefce se Poate V^ntre materie sensibila şi materie inteligibilă va fi ^ 61­ Dis­'acţia. Aristotel se depărtează de  conceptul naturalist reluata, pe maf j^fică tot mai mult materia cu Fiinţa în virtualitate, de materie şi 'de ^er'lte[e părţi  ale corpului nu pot fi definite fără 62. Deoarece ^ ^ deoarece această funcţie este legată de funcţi­indicare | nCţ­  maiuiui, iar acestea la rîndul lor sînt indisociabile de ile vitale ale an             > considerate posterioare formei  (sufletu­  SuflCt'PătitieT  lui) şi d*'"s"|"nea era controversată în Antichitate: unde se află se­  diuUufletului: în inimă sau în creier?  64 Dacă pentru Platon, omul generic este Forma pura, autonoma, ntru Aristotel şi omul generic este compus din  materie şi formă, aşi omul individual, doar că luate sub aspect generic. Acest lucru are sens, deoarece forma este la el  actualizarea unei stări virtuale, care este materia, iar genul este virtualitate actualizată prin diferenţa specifica. Nu  există animal ca atare, ci doar animal determinat: om, cal, vulpe. V. Cartea Eta.  65. Există aici o dificultate: cercurile inteligibile par a fi cercurile concrete pe care le concep matematicienii, iar  materia inteligibilă pare a consta în datele prin care cercul în general se concretizează. Dar în Cartea Eta Aristotel va  susţine că toate noţiunile compuse, adică reductibile la o definiţie, presupun o distincţie între formă şi materie sau  între actualizare şi virtualitate. Deci chiar cercul în sine, general, conţine materie inteligibilă (noţiunea de curbă  închisă, de exemplu). Forma cercului nu este pură, altfel zis. Avem deci trei niveluri:  ) Forma cercului, formă impură, alcătuită din entelechie şi virtua­  şi manifestată în definiţia cercului.  met •     |    Concret matematic: forma unită cu anumite condiţii geo­  3)"earceui     ului'(O Parte a Panului devine cerc.)  66­ Dac­ matena^: un material (bronz) devine un anumit cerc.  "Or materi *"'?      este mtregul compus, evident că el va fi poste­  CUm s­a arătat j0™61'           'nsa anterior anumitor părţi organice,  CcPut «parat d     eX6mplu' degetului, căci degetul nu poate fi con­  senunticâ a concC°rPl?1 tOlUŞi Viu' Analiza este un model de analiză <:­> _           ceptelor cu sensuri multiple, de  tip întreg, sau parte.  'iţagoricieni, care încercau să reducă proprie­r,^­. aritrnetice: ej ecnivalau punctul cu  67­  ­ Este vorba d 8eornetrica i  Uîiar d  reapta cu  268  METAFIZICA  68. Dacă orice linie este reductibilă la Dualit;  ate> atunci i  ile şi corpurile (alcătuite din linii) vor participa la D  i•'tOaie''ni­  r­'f^rm­i   Ţii i ^ \ it^ti i •   in  r­ f\n c f*r i n t ^\  tr\­­\t­£>  Iii,­.»... '1                           **»•€.  ţ­»,_ i  Forma Dualităţii; în consecinţă, toate lucrurile  vor avea i  «.sau U  participe la o singură Forrnă. Celelalte Forme îşi vor   '   A     n'a s, iar lumea se va reduce la Unul lui Parmenide.

 diferenţa  actua­nu e'te Fiinflenului­) Aşadar' «animal" luat ca gen al „omu­decît la modul virtual. frumosul. post. 6. A invoca noţiun ^ de participare presupune ca genul  „animal" — conceput ca o ^ determinată — să participe simultan la diferenţe contrarii. din  punct de vedere opreşte sa fie i en^^ ^_ forma) trebuie să păstreze o dimensiune epistemologic. E adevărat că ultimele cuvinte: „şi chiar m ' ?« creează posibilitatea  confuziei: dacă e acceptabil că filozoful •' trebuie să aibă în vedere şi definiţiile. Politicul 257C.  Acest pasaj esenţial.  „el de Aristotel atît cu sensul de formă.  ce înseamnă. căpătînd astfel  proprietăţile acesteia? se poate         ^ ^ aceasta nu schimbă lucrurile. printr­o  definiţie. în sensul că univer­^lul'nudobîndeşte prin  includere vreo însuşire de esenţă. 6.p  74. Aceasta  arată că a concepe ceva ca materie sau ca formă este.  şi patruped. Cît despre definiţie. De aceea. este materie — genul pe care se  articulează diferenţa. In "'" conceptul de participare. şi nu că este materie.  Socrate cel Tînăr era un discipol al lui Socrate amint'  în Theaitctos.                             . pe de altă parte. Animalul (conceput ca un suflet) este  formă în raport cu corpul. p      neces;tatea ca Fiinţa să fie ceva determinat o Arist°te' ™ ajat„tificată cu universalele. (Sau. precum albul. adică virtu­' ermţa care este formă.            jjf;cil şi tradus cu diferenţe de interpreţi cred că vrea  76   Armatoarele : presupunem că universalul nu este Fiinţa (esenţa) ; săsPuna"[aţ:jatot:Uşi în esenţă. sînt  proprietăţi. în cadrul definiţiei omului ca „animal biped". arăta Aristotel.e   ncţia.  69. Anal. este echivalenta cu întregul co   P^ important de aceea pentru Aristotel să  demonstrez  CARTEA ZETA (VII)  269  i. dacă animal este genul. Din nou polemica antiplatonică: platonicienii separă Formele între ele şi astfel nu mai este clar cum se combină  ele pentru a alcătui Formele compuse (ce sînt totuşi o unitate). cît şi cu cel de spe    . ţ6^^ absurd: el ar fi şi biped. ele nu ar putea fi elemente cauzatoare şi principii ale Fiinţelor. adică formele cu materie i l" gibilă. Cartea Eta. note.  Definiţia se referă la Fiinţă (esenţă) ca la un tot.  universala.  72.  V. Noţiuni generale. 147d. sau noţiunile prime) care fiind simple  în mod esenţial. din care Platon făcea Forme. este „metaforic Alpha mare) şi nu  rezolvă problema. pe d  că scopul cercetării sale este filozofia primă. p.  270  METAFIZICA  80. cum s­a văzut. materia şi forma.  V. adică o unire d . Cartea Eta. Totuşi. V. Fiim al cuvîntului (cele divine. ^u ta în urma diferenţierii. modul relativ în  care Aristotel concepe universalul: „om" este particular în raport cu „animal". dacă e conceput ca unirea.  o. dacă întotdeauna  proprietatea este precedată de lucrul a cărui proprietate ea este. el nu poate fi. a unui subiect (curba închisă) cu un predicat (de un anumit tip).  75   Evident. dar.  es?e al V°rba deSpre n°ţiUni 8enerale' Probabil ca ldeea lui Aristotel oau KiâCeS|tC­ n°:luni nu au ° existenţă  materială autonomă. definit. '         "    Plat°n  70. şi fără picioare etc. într­adevăr. calităţi.  73 . De altminteri. materie.  rezu    ^ r;. dar e un compus (o Fiinţă secundă). Aristotel pare că împinge prea departe critica sa a platonismului: elînsuşi vorbeşte adesea de „om" sau de „animal"  ca despre Fiinţe. pentru care Metafizica nu  reprezintă o u°^ V.  Să se remarce faptul că Aristotel mereu spune că ceva este conceput „ca materie". într­ade­vir" definiţia este a omului şi nu a animalului conţinut în conceptul de om. Există. II. 377. aşa cum '°gic (Fi' 6 e mdmduale­ Există însă o contradicţie între planul onto­Planul en^ "'l  lndividualul> fllndcă individualul este autonom) şi forma estegi 0gIC (F"nţa "te f°rma< adlcă §eneralu1)' deoarece  CUmv» tragi'11­511" C0gnoscibilă­ Această contradicţie este inevitabilă. Pe de altă parte. Reale.  deci el nu este Fantă. dintre gen şi diferenţă. sau teologia a f ° Pane' adăugat de Jaeger. aceasta. Alte Fiinţe însă se pot d f* ele reprezintă o actualizare parţială. dar şi „animal" este particular în raport  cu „fiinţa vie". pentru el „mai departe" ? Nu intră el în dome niul „filozofiei prime" ?  71. dar nu la părţile ei Se vede de aici.  11. mai bine. esenţei sau actua­Ju virtual"*11' iar             '  lizăni­  olemica este îndreptată împotriva platomciemlor. Sofistul 218b. dintre care genul este echivalent materiei  7 fini decît cu ap1    j^g^ţa _ echivalentă formei. lumea forLf ?'rnU P°ate fi dePa?ita decît în  sfera supralunară si în m  mruA  ­  umtă cu dvSt°tel §enul este. pînă la un punct. dar chiar circularul. o chestiune de perspectivă: cercul este formă  în raport cu bronzul în care este turnat. Ceea ce este pe plan logic genul şi diferenţa (SPLC„ e folosit pe plan ontologic. cap. unde Aristotel sugerează. marele. ca atare. iar genul este luat ca materie.

 Dar dacă „animalul" este diferitînsu­biectele în care el se află.   . Cum există contrariile  în virtualitate. forma ca actualizare a materiei trebuie conceput ţiere aplicată unui anumit substrat.            i              r         * jl ^tQrifi  mia in sens propriu.  Răspunsul pare banal şi tautologic. tele derivate. numită voriaiţ.  CARTEA ETA (VIII)  Reluarea discuţiei despre Fiinţă. Sensul în care materia co forma se pot numi Fiinţă. Doar Fiinţa com­  pusă poate fi definită.  81. or.  85. Fiinţa" lizare şi diferenţierea în cadrul genului. Aristotel le consideră virtualităţi.  Părţile animalelor. uncuvîm.. iar teologia poate  cel mult intui obiectul sau. ea  nu p formarea speciilor. ce numai împreună cu întregul corp şi cu sufletul. ci este. El are o existenţă  contextuală şi nu necesară.ele în actualizare.           i• ­ • T~\ 'c i  Iti'el spus.  84.  Este vorba despre intuiţia intelectuală. o dată desprinse. Cartea  if^p'*' ­  . din actualizarea unei virtualităţi. nu se mai poate înţelege cum ele comunică pentru a       ^.   Existenţa unei forme poate fi ded­usă din principii generale; existenţa unui individ — nu. este fundamentală. ce    ^ cu aceeaşi specie de lucruri. mor şi iŞ1 P'    jufort^ de a fi.  trebuie indicată materia specifică sau proprie şi nu materia primă.           r­. mj. V.  geta. Materia este rnnţa in virtualitate. Viruu litatea poate accepta atribute contrare simultan.  Formele platoniciene sînt condamnate la izolare. comună tuturor lucrurilor. formă şi esenţă. şi dacă  speciile de animale sînt asociate intrinsec şi nu contextual genului lor. ci. Dacă diferenţa este izolată de gen..                                                  . el are indefinit de  multe sensuri.. nici existenţa (ceea­ce­este) nu pot cum nu pot fi nici genuri supreme. Analogia dintre numere şi Fiinţe. Metodologic.  91. Cea mai bună definiţie are în vedere unirea d materie şi formă.  Cum s­a văzut din Cartea Gamma.  ^ ^. imperfect. adică  materie. Anstote ar^ ^ ^ deoarece o astfel de proprietate este uni­spunecâele sint      ^ ^^ ^ nQ­ numim „principiul  identităţii".  Natura este văzută aici ca principala cauză formatoare şi diferen­ţiatoare — aşadar posibil de a fi asimilată cu o  Fiinţă. şi nu ca o calitate a K  °     tei)­şabilă de substrat.   j raţiun'  87. şi că la acesta  se mai adaugă ceea ce noi numim structură. trebuie să aibă fie un singur sens.E                            T­1­  ­  r­  xigenţa ca rnnţa sa ţie non­compusă. decît în măsuri în care este formă. simple. căci actualizarea  înseamnă jj­ţnâ riinţ^ ^tni**1­*­  ­ i • r ­  j • fv senarare) trebuie să fie compusa din torma şi materie... deta. ci indefinite.. cum ea nu poate fi compusă din cetăni tr .                            '                          «stractâ.  •                    i rrcâ COI*^ i  astfel.^tt.  83.  93.                                                       <jacăs'n'  86. Problema materie­prime şi a materiei specifice. Dar ideea că suma elementelor nu e echivalentă cu compusul. înseamnă că nu se pot defini aceste specii. ci trebuie să fie în virtualitate  (materie). ori nu este. fie un număr  finit şi determinabil de sensuri. deoarece lum  ZETA (VII)  271  jistinct.)              . adică în  mod parţial. . O versalâ şise re^ înseamnă a arăta de ce un anume predicat aparţine cercetare cu se unui anume^      ^ ^. şi de aceea el nu poate fi definit şi demonstrat.^r  88 . Dacă „animalul" este diferit în subiectele în care el se află. Nici Unu.  Legătura dintre ictuîr' zare.  Aristotel sugerează soluţia: subiectul nu trebuie să fie bine d terminat (toSe ti). sau. ori.^ |ucruiui5 pentru a fi obiect al cer­  9° trebuie să fie compusă; or.  ­ta că a cerceta raţiunea lucrurilor nu înseamnă a  89. Deci ei vor folosi acelaşi cuvînt cu re  ţa la o clasă de lucruri. dacă e pieritoare nu an printr­un proces de generare treptat.  Necesitatea comunicării face ca oamenii să folosească CUMB j­comune; dar oamenii nu au de­a face cu acelaşi  lucru..  92. dar nu­1 poate cunoaşte.  Aşa cum s­a mai arătat: dacă Formele sînt separate si  e greu de înţeles cum se pot combina ele pentru a crea F n°mC' derivate. (Unul şi existenţa nu pot fi genuri. distincţiei^cp '                    . cum traduc mulţi. deoa­f oredicat al diferenţelor sale. nu pot fi obiect al ştiinţei.                                  ri  82. unul şi existenţa i inclusiv despre  diferenţe. o . pentru a putea fi definit. treb '  ­sensul că Fiinţa să nu fie compusă din alte Fiinţe  '  altă parte. Fiinţa  este ori eternă. Ueci lormele pure. sistem etc.  Nu infinite. La Aristotel asocierea conceptelor este  posibilă î ' în care ele sînt virtuahzare şi actualizare. Exemple. Autonomia sub raport  conceptual ' ^      '  "                                   '         ~\ f            '                  TT •  ­  «         .

 Dar. iar diferenţa este actualizarea (forma). precum focul. iar aceasta /materia/ se afla în virtua  Jta^ mîne să spunem care este Fiinţa lucrurilor senzoriale luata lizare. iar  ehmţia este enunţul esenţei. nici genul nu sînt Fiinţa.Bădica ţ% ^. Căci nu este necesar.  Capitolul 2  Deoarece Fiinţa considerată ca substrat şi materie este aa^ tată de toată lumea. A[K^ din  acestea; alte lucruri /se obţin/ prin po­  '   i mai multe °Per '. precum o ladă. singură. iar  substratul care se manifestă la uiî moment dat ca ceva determinat. sau aflat într­un proces de transformate. meritelor/: substratul este corpul. dar ea însăşi nu urmează uneia  sau la două dintre celelalte transformări. /sînt  276  METAFIZICA  r"  Fiinţa/ forma sau configuraţia. unu Ş^ sine. ceva se află în proces de aparii' apoi în proces de nimicire. Iar dacă se porneşte de la  raţionamente. care.      . fiindcă definiţia este un enunţ.  dar el se diferenţiază fie după „proporţie". /este Fiinţă/ ceea ce provine di T°v ^0^ /materia şi forma/ — care. în cazul transformărilor locale. piv        . apoi este mai mic sau m ' 1042b   în cazul alterărilor. fie după „atingere". ca el să aibă şi o  materie genera­bilă şi perisabilă. apa şi aerul şi alte corpuri simple. altele nu sînt. „direcţie". Faptul  că materia este virtualitate.1 miterie­ Iar sub" C Se. pre1­  CARTEA ETA (VIII)  277  ­ precum mănunchiul.                                                                         . fiind un indivvT~T~~~ este autonomă sub raport conceptual <tcţ> ^ovco în al  treilea rînd. se manifestă mai tîrziu ca un substrat asociat  privaţiunii. în final.nzoriale­ Fiinţele senzoriale au  însă. /ceva/ este acum aic''    ^^ în altă parte; în cazul transformărilor de dimensiune c  "^ un moment dat o anume mărime. în timp ce. unii s­au exprimat favorabil în mod Lcial.4  Dar care este diferenţa dintre generarea absolută şi cea care nu este absolută s­a arătat în Fizica. ^^^  Dar se parc că există mai multe diferenţieri: de p cruri sînt obţinute prin compoziţia materiei.  Deoarece ceea­ce­e­în­sinc lucrul (esenţa) este Fiinţa /sa/. pămîntul.  Dar ­  i   .  apoi devine boln  \' fel şi în ceea ce priveşte Fiinţa.      i    ~      i  \ . şi. adică materia. toate.Chestiunea unităţii Fiinţei compuse sau a definiţiei corespunzătoare. adică poziţie. unii /filozofi/ susţin că /sînt Fiinţe/ şi Formele ^entităţile matematice. animalele şi părţile  animalelor.  Fiinţele simple sînt o unitate nemijlocită. are parte de gene ^^ ^°u* ­­re. cerul şi părţile cerului. rezumînd   I042a t'alul trebuie ajuns la capăt.3                                        °norriein  Că materia este Fiinţă e limpede: căci în toate tr    f contrarii există ceva care este substratul transformările   T"1"^1  piu.  ­elf  Democrit parc să considere existenţa a trei diferen > .  S­a spus că sînt căutate raţiunile de a fi. altele prin cartea. însă la universal şi la gen se asociază şi  Formele (ele par a fi Fiinţe conform cu acelaşi raţionament).  cercetat m . în alt sens. *        *** FUnţa  c                       a; într"un sens' /ioacă acest rol/  •e. Materia definiţiei este genul. iar enunţul  pin' l *£•' °S* necesar sa se analizeze şi părţile.  ca mcl universalul. Pe de altă parte. în legătură cu altele. se întîmplă să existe alte Fiinţe: esenţa şi substratul. principiile şi elementele Fiinţelor. care sînt  Apoi*/s "n­ei Ş'CarC nU sînt' şi dacă e^e sînt ?i Par^ a'e definiţiei. dareste ™Me*le ceea ce nu este ceva determinat m actu­eva determinat în virtualitate). "° 'ef ^iTprintr­o îmbinare. ceva este acum sănătos. anume. s­a studiat în detaliu definiţia şi ceea  ţ­eesteintrinsec.  nrecum pravul. apoi plantele şi părţile lor. altele printr­o lipire.^atura cu Formele şi cu entităţile matematice trebuie wl mai depa  turide  parte: caci unii filozofi susţin că acestea există ală­  sârev  ­  Acestea sînt    l aCUm     Fiinţele asupra cărora există acord. genul /pare a fi Fiinţa/ mai  degrabă decît speciile. Dar/existenţa/ unora dintre Fiinţe este  acceptată de toţi.  în mod special. daca vreun lucru are o materie locală. respectiv arhitrava. Iar celelalte transformări urmează acestei ultime transformări /a Fiinţei/. Platonismul nu rezolvă această problemă.  Capitolul l  • concluzionat în baza celor de mai înainte şi. Sînt acceptate Fiinţele  naturale. iar universalul — mai degrabă decît individualele. (căci ifl*^         jjfprentiata. unele sînt sens propriu.  si care are o autonomie în sens propriu <âjiX6r 2? ^i­  lar dintre Fiinţele concepute raţional. iar forma actualizare explică unitatea lor; e vorba despre acelaşi lucru văzut sub două  aspecte.

 Marea este /aici/ substratul luat ca materie. f unei alte materii. altele prin loca­deosebesc Prm „ riie­ Altele se deosebesc prin afectările  pro­lizare. altele sînt amestecate. sau  asprime.  altele prin lipsă. că definiţia ce procedează prin diferenţe este  cea a formei si a actualizării. şi prin alte caracteristici de acest  tip. pentru altele ~ T^ "^ C°mW amintite. (Se pare. ceefcV         ^ " fleCare /lucru/­5 ^ duPa cum' în cazul '«l se întî'mph " CStf Predicat al materiei este chiar  actualizarea.  Trebuie. însemnînd un adăpost din cărămizi fţ fel determinat. altele s­au folosit de alte diferenţieri. la unele lucruri se mai ad am defini gheaţa. Iar dacă ceva /se diferenţiază/ după aspect.A i   i ziţionarea d"   ^^ cumva prin locul unde sînt plasate). avute în vedere genurile diferenţierilor (acestea sînt deci principiile lui a fi): de exemplu. în vreme ce nemişcarea este Fiinţa şi  actualizarea. precum ^.  pentru altele e amestecul.  Apare limpede de aici că fiecare actualizare s. „casa   este lui. prin aceea că unele /părţi/ sînt unite.  Capitolul 3  Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că une°n numele unui /lucru/ semnifică Fiinţa compusa. în timp ce definiţia ce porneşte de la materialele încorporate este mai curînd a  materiei. E clar de aici care este Fiinţa senzorială şi în ce fel este ea: într­un sens. Deşi Fiinţa nu te /cliferenţieri/> "ici două luate împreună. Armonia muzical­  ""***««  bmaţie determinată. vorbind despre casă în virtualitate. Iată de ce unii dintre filozofii care dau^f* •'1"tre<*le  cînd spun ce este Fiinţa. în fine. în timp ce alţii. care constă din /reuniunea/primei» două. sau este semnul  actualizăm şi a un adăpost ? Iar lima este oare Dualitatea a}  jnBtgn­  ***.' cazurilor. ea este luată ca  materie.)'  La fel erau şi definiţiile acceptate de Archytas8: ele sînt ale compusului din materie şi formă. la  AsrfeUacâ'ar     K*1 mare grad' Ş' în r£Stul defini^illor­6 1411 ° fatrăase l      Ul definit Pragul. aşadar.  deoarec^to^""** sînt materie. Ce este calmul marin . ri. altele sînt legate. Iar a fi gheaţă înseamnă a fi condensat în acest f el. Alţii spun că /ea/ este un „recipient care pu? fT post bunuri şi persoane" sau adaugă  ceva asemănător; aceştia m?" actualizarea casei. toate acestea se reduc la rectiliniu şi la curb. prin densi­juseasuprasim^ > uscâciune sau umiditate; unele  lucruri /se w" sa" "Jf rin unele dintre acestea.                                            '  e' 'a fel. afirmă că ea este n' 6 im'1''atuna lemne". reunind ambele definiţi indică cea de­a treia  Fiinţă. /am spune/ că ea este apă*offîr ?i Scopul).  CARTEA  279  «rea .^ precum prin tărie sau moliciune. toate acestea se reduc la exces şi la lipsă. altele însă prin toate. satăîn  acest feldeterminat. altele sînt  condensate. şi. Altele se  acestea se de»se nt precum cina şi prînzul. sau netezime. Căci materia este aerul. /unele  lucruri se diferenţiază/ prin mai mult sau mai puţin. precum mina sau piciorul. Pentru unele lucruri actualizar^^ C°resP"ni rea. într­adevăr.'Este o nemişcare în masa aerului. s lizarea şi  configuraţia; de exemplu. starea opusă reprezintă  a  într­adevăr Fiin^a este raţiunea f iin­trebuie cercetat Printre /aceste diferenţieri/ pen­  Kte nici ua *  totuşi  exisă  raţiunea flinţarii lucrurilor. în d Unele lucruri se /diferenţiază/ prin adaos. Pentru unele lucruri faptul de A fi este determinat de  toate aceste diferenţieri.« alt sens — ca formă şi actualizare; iar cea de­a treia /Fiinţ" «« cea rezultată din primele două. genra.iri este clar că si ce­este­k <to ti eoti> se spune în tot atîtea  1)6 ald t3*­\­ ^            >                              ^                        A                r ; j  . de /sunete/ acute si  * * ^ ° anumit/. prin mai dens sau mai rarefiat. entru cele la care a fi este dat de unire. De exemplu: ce este  acalmia . cutare lucru este prag. iar liniştea este  actualizarea şi forma.'Este o linişte a mării. fiindcă este aşezat m acest ţel deter­minaT'iar faptul de a fi /prag/ semnifică a fi aşezat z>j  acesî/e/. vom spune că este un  lemn  * Clsa/'                 "'''"'"1 anumefel determinat; /dacă am defi­  este cărămizi si lemne aşezate într­unfel  1043a  278  METAFIZICA  determinat (în plus.  Fiinţelor. Or.

 cele care nu pot  "' de £XemPlu ° casă sau ° mobilă' ' Ca nti sînt fiinţe mă acestea. nici provenit  dintr­un element. fie că  ar fi inteligibilă D "nţei ta nu este cu putinţă pentru elementele prime din care e " *^~ pune. dar se poate spune că este precu "^ argmtu' Rezultă că este propriu Fiinţei. dar în ceea ce priveşte cerce­nolog'ce/'inCa^oria]e nu există nici o deosebire /de acest tip/.  fiinţei sen    ^^ ^ actualizării. Şi pe drept cuvînt: căci nici /procesul/  însumării.10 Celor ce privesc tolucrurile' silaba nu le apare constînd numai din litere plus  îmumarea lor. şi nu  precum susţin unii. la fel stau lucrurile şi cu definiţia şi esenţa: ele nu vor mai exista. trebuie  arătat ce anume îl face să fie unu din multe /unitâţ •)  Şi acest lucru se întîmpla în mod verosimil: căci. anume Fiinţa. nici una dintre celelalte operaţii: de exemplu. nu poziţia /în  sensul de forma/ rezultă din prag. sau un Jitfitea ? Oaresa"Fiinţa şi actualizarea unui anumit corp.     »*tural. precum spun unii. Şi nici omul nu este animal plus biped. Şi după cu _    ^  nu are „mai mult" şi „mai puţin". numerele sînt /în felul Fiinţelor/  şi nu /sume/ de unităţi. Fiinţă' (Fiinţa trebuie sa fie °"  e pieire> ?i Să fi apărUt fără pr°" "a clarificat în alta Parte ca nici ° mc generată> ci se produce numai un indi­^  este. in virtu  aceluiaşi raţionament. fie. nici Fiinţa  /nu are „mai mult" şi „mai puţin"/. într­adevăr.  iar numărul este la fel. şi Fiinţa este o unitate in  acest sens. /aceasta e prow!u/ F*''* compuse. dacă este adevărat că  enunţul­definiţie semnifică  ceva este predicat despre altceva şi că trebuie  ca acesta din urmă  să fie luat drept materie. Iar numărul trebuie să fie ceva în baza căruia el este o unitate; dar /mulţi filozofi/ nu ştiu să spună prin ce  anume este el o unitate.darnuc        .  Este însă clar şi de ce se întîmpla asta: dacă. ­  > Câc' sljfl  £  imar's­ar putea extinde asupra ambelor *Or conce?tui de "^ concept ce are o unică semnificaţie <evi ;ii. şi la fel. (Căci numai natura ar putea "nţă pentru cele pieritoare. că ea este precum o monadă sau u   p ^  ci fiecare Fiinţă este o actualizare şi o natura17.t<?dz<î doar la o unică semnificat*­'             te analize comportă anumite deosebiri /termi­însâ toate aces  ^ ^ cercetări. într­un Jte fi  numit astfel. ci. fie că ea ar fi senzorială. luată într­un a  C°sit0rul­li admită definiţie şi concept; de exemplu. dacă ele formează materia.  c£ se r^po.imalul este un suflet într­un corp.Senerat din /formă ?J materie/. dacă dintr­un număr se scoate sau se adaugă unităţile din care numărul este  constituit. dacă aşa < . ci mai degrabă pragul rezultă din poziţie.. Iar „suflet" şi „esenţa sufle­  1043b  t„:'ice. într­un alt sens ­ nu. definiţia este un enunţ lung) ^ aehn'ce defini şi a arăta doar cum este ceva: de exernnl' P°Slbil a Se  nu se poate spune. Or. •  •  ­ilipsiţi  au invocat­o are ceva temei: /ei spun/ că nu s         '  ceva (într­adevăr. (Căci. chiar dacă s­ar adăuga sau s­ar 1044a scoate oricît de  puţin. dacă pragul este determinat de poziţia /unui lemn/. iar primul drept formă. nici casa nu este cărămizi plus însumarea /cărămizilor/. dacă ceva se scoate sau se adaugă /în  definiţie/. Fiinţele sînt cumva numere. ei se referă la /numai/ la materie.) Rezultă că  280  METAFIZICA  esjf  aporia pe care discipolii lui Antisthenes14 si alr" r    •  •   . ci  trebuie să existe ceva care e în afara acestora. Or. Şi aşa după cum.11  La fel. '­'  aC£St CCV   CSte r;Hiunea fiinţării şi el este Fiinţă. nici altele care  '  fj Slnt c°nstlt„lt  C0nsid<  *  *atâ d       p. ci devine un altul. nici cel al unirii nu constau din acele elemente pe care ele le însumează sau le unesc. nu mai rămîne acelaşi număr. i­1          f"                                                                                              '  '                  '  n filozofi  suprimă acest ceva. fie că el nu este o unitate.13 ; afară do    UCrUnlor Pieritoare sînt autonome nu este încă în afara irJ ^ d" că  unele nu Pot fi a?a. ceva ce nu este nici element.16  Dar şi definiţia este un /fel/ de număr: ea este divizibilă în elemente indivizibile (definiţiile nu pot avea părţi infinite). ci e precum o grămadă. dacă este o unitate/. cînd  <i«. pe cîtă vreme „esenţa omului" şi „om" nu sînt "ncaz'că sufletul /omului/ nu va fi numit „om".

 în urma căruia ea apare ?  Capitolul 5  Deoarece unele lucruri există sau nu există. cine produce somnul ? Apoi în ce constă afectarea. sau nu o materie /terp« ­ ^ Utlele <W mobilă locali                                                           'Cld°aruna  Nici procesele naturale. să apară ca fiind lucruri diferite datorită raţiunii de a fi  ce pune în mişcare. fie nu sînt. Dar dacă s­ar adăuga ­.. Apar mai  multe materii atunci cînd una dintre materii este materia  exe  mplu. dar care nu sînt Fiinţe nu ci substratul /procesului/ este /acolo/ Fiinţa. dar prin care organ anume. însă ea este neclară dacă nu vine împreună cu raţiunea de a fi. De pildă: ce este e F  Privaţiunea de lumină.  ­ruj lucru  Dar apare o dificultate: cum se comportă materia ie. Cît des          U  ca formă. sau alt organ ? Apoi. că. în caz că orice u ce devine ceva pornind de la ceva). astfel tre­Vr«a a se proc f priVlrHa Fiinţelor naturale şi  generabile. animalul. într­adevăr. ci materia proprie. Ci. deşi materia este una singură. dacă se ''''"* Şi ele treia C°rect: daca acestea sînt raţiunile de a fi. sau în ce fel imposibile — şi despre i la numere. să fie  îndeajuns această analiză de  i  CARTEA ETA (VIII)  281  Capitolul 4  • în legătură cu Fiinţa materială. nu ar putea exista ferăstrău din lemn. şi într­altul  /provine/ albul din negru.  raţiunea de a fi a eclipsei ? Care este materia ? Nu  m  : care este  ci Luna este lucrul ce suferă o alterare. Iar scop probabil că nu există. şi ceea ce pune în mişcare sînt diferite.privaţiunea de lumuiă datorată pămîntului interpus la mijloc /între  soare şi lună/ ace ta ar fi definiţia dată împreună cu raţiunea de a fi /a fenomenului/ în cazul somnului este neclar care  este subiectul care suferă afecţiuni. Iar dacă este cu pu­tmţă să se facă  acelaşi lucru şi din altă materie.                           . trebuie expuse OI^ajlumle Posibile. / din dulce; dar /provine/ şi din  faSUdeoarece ea se descompune în fiere. cineva ar cerceta raţiunea de  a fi. sau din ace­rile  Pr°V1ale luate ca prime. prob M  tre acestea nu  u au materie.  Pe de altă parte. şi fără proces de generare sau de distrugere. însă dacă şi  materia. dacă toate U trebuie o ^ acejaşi /element material/ prim. Probabil  Trebu "£a. nu  toate contrariile ar Pr°ve^ unele din altele.^\ sânâ­în raport cu contrariile ? De exemplu: dacă trupul este vi . însă în legătură  cu Fiinţele naturale  1044b  282  METAFIZICA  dar eterne. ele sînt Ule cun°scute. şi patul.1'­1 Pro­julcele sau gra    . iar acest fapt nu trebuie pus pe seama raţiunii  de a fi ce pune în mişcare. este posibil ca. descompunîndu­se. la rîndul său. flegma provine din gras şi din dulce. ci lemnul alb. Iar materie nu ^ ^ pentru orice lucru. Căci ceva'provine din altceva în doua sensuri: fie pentru  că ceva e produs pe baza a altceva. De exemplu: care este  raţiunea de a fi a « dă aUj°a mater*e' Oare menstruaţia ?20 Care este raţiunea ^forirf >P C mi?care' Oare sperma?  Care este raţiunea luată 'nsă că a StC 6Sen^a' ^are este raţiunea finală ? Scopul. Aşadar. în  general. precum din lemn apar şi lada. totuşi există o mat  ateriale luate ca prime.23  Dar care este raţiunea punerii în mişcare. dacă materia este diferită. ci numai pentru cele la care exista p      ^ generare şi  transformare /a contrariilor/ unele dmtr­a   ^Qf_ acelea care fie sînt.21 "a ? Nu f o \ arcttate raţiunile cele mai apropiate: care este mate­  ^u'e proced ^ Pârnîntul. acelea  nu posedă materie. e clar că şi arta. De pildă. De ex'     j^ materie. Căci nu se poate face un ferăstrău din lemn sau din lînă. Desigur. demersul este diferit. aceasta este definiţia. ca materie primă. d> Pnn urmare. cea care nimic na ? Pămîntul. diferit va fi şi rezultatul.   ^ ^n ^^ element. or mele (căci nu albul este generat. fie pentru că./are această calitate/ doar Fiinţa împreună cu materia^  Despre generarea şi pieirea aşa­ziselor Fiinţe ­posibile. în absenţa unui proces mare. şi principiul luat ca cel ce pune în mişcare sînt aceleaşi. în alte cazuri. dar care este  primul organ afectat. ajunge la principiu. vreau să spun aceea a organului  respectiv şi nu a întregului organism ? Că /somnul/ este un anume tip de imobilitate ? Bineînţeles. ua /ultime raţiuni/ sînt acelaşi lucru. şi care organ este primul afectat ?  Inima.   . dat fiind t ­lunue de a fi se spun în mai multe sensuri. totuş există o materie spe­i «lemen^ucrU) precum flegmei îi /este proprie ca materie primă/  ayicu"fiecărui        > ^^ __ amarul sau altceva asemănător. şi lucrurile  respective sînt diferite. precum sînt punctele şi. dacă ^atul'provine /. într­un fel un om alb provine dintr~U"x°sti negru.

 există aceste  en/" ""* ? ^lfe^ ~ln sme ? Din ce pricină omul nu este Participa ' ' i câ atunci> /dacă ar fi/. încît ceea ce căutăm ar fi­ d' „bilă" şi „bronz" formează o  unitate ?28  materia>Pe  a t P '  ar mai oă                   Cea­  ^  C'et'~  m ce  Or. calitate. si nu o pluralitate.' 1. sau altceva analog. iar asta nu fiindcă s­ar afla într­un gen al existenţei. De  aceea. oamenii vor exista prin  laBlped. forma. ea însăşi  JU /respective/ oii't «­  _  imicire virtualitate si materie pentru ce e mort. pe de altă parte. în mod virtual. un termen al definiţiei este  materia în timp ce celălalt este actualizarea. ci prin faptul că ea reprezintă o unitate. Animai l ^ • Ş1. trebuie mers mai întîi la materie ; apoi /aceasta ajunge/ astfel ceva viu.     b°al> T^apa este. onimâr^k­* ^aceca  omu^ sa ^e ° unitate. întotdeauna. pe de­o parte. pentru altele ; ­ o vîscozitate. o uni­  P      ale'27  acei ^lozofi aşa cum obişnuiesc ei să def i­nu au cum să explice şi să rezolve dificultatea. în cazul lucrurilor la care  există e   ***' re şi devenire ? Nu există altă raţiune care să facă sfera virtul" să devină o sferă actualizată. dacă există. precum e o grămadă. de exemplu. aşa cum susţin unii. iar materia viului este. oţet. unitar. o unitate nemijlocită. fiecare. ci există /acolo/ un întreg dincolo de părţi. precum e Iliada. şi vin.29  Dar lucrurile care nu au materie. fiindcă nimici­  vm. unii invocă participarea. •âeste/virtua. aşa cum afirmăm noi.itat£/ a unuia dintre contram prin posesie şi formă. nici  unul.  Astfel. Unele provin din  celelalte.    contextuale. într­adevăr n ar fi semnul conceptului. cercul este o figură plană. /o Fiinţă/ determinată. sau într­unul al unităţii. şi dacă prima există prin v  ii­*       i •  lalta prin actualizare. nici inteligibilă.rş11^ °m' nici la Unu> C1 la Doi' adică la Animal şi tat«.  dar e aşa nu printr­o înlănţuire ^ ica.  Materia însă este. nici sensibila 1045b sînt. Căci aceeaşi dificultate persistă niţia hainei ar fi  „bila din bronz". adică.30  Din cauza acestei dificultăţi. pentru unele  raţiunea unităţii lor este contactul.  m noaptea din zi. în cazul acestora. şi oţet ? Sau mate­  virtualitate •   .n. ceea ce căutăm nu ar mai nici o dificultate. dar nu şuu să spună care este cauza participării şi ce înseamnă  a  Alţii. iar apa este /"^•"militate şi materie/ pentru oţet.  ontrariul sănătăţii. rj'u nu e> virtual. susţin că ştiinţa este o co dintre faptul de a şti şi suflet. . chiar dacă oţetul provine din  lui şi n'cl nu  .  284  METAFIZICA  Dar.CARTEA ETA (VIII)  283  ros. decît  esenţa respectivă. apoi /din ea/ se ajunge la vin. în  acest caz. cauza faptului că ceea ce este în virtualitate se actu l' "^ în afara raţiunii eficiente.!      / Dentru celălalt contrariu prin  privaţiune şi "i «te /virtualitate/ p  (jimicire ?   ^  . ci o iv. precum Lycophron31. în timp ce celălalt este forma <^"  aşadar.      ^jema Je a şti de ce vinul nu este materia oţetu­  Mai eas^P în virtualitate. cantitate — de aceea nu se poate defini nici ceea­ce­este. inteligibilă. Iar  oţetul trebuie redus la apă. Alţii spun că viaţa este o ăst   ^ . după cum este şi ceva ce este. Sau nu e aşa. nu pare să mai fie /aici/ vreo dificultate. nu există altă raţiune de a fi unul si de a fi; CĂCI fiecare este în mod nemijlocit ceva  existent fi ceva. oare ambele contrarii sînt în ro.asta mai a^es dacă.26 e . Iar contrariile care se transformă în acest fehmeleîntr­altele trebuie reduse la materia­substrat. aşa cum sînt  si o fiinţare nemijlocită.g<rneral> °mul nu ar reprezenta. Iar /în cazul acestor lucruri simple/. mort. pe de altă pane sensibilă. dacă viul provine din ce­i mort.  dar nu sînt un tot. şi nici într­unul al  existenţelor separate de lucrurile individuale. e]miţla este un enunţ unitar. esenţa este în mod nemijlocit o unitate. se pune întrebarea: care este  raţiunea care le face să formeze o unitate ? Căci există o raţiune de a fi pentru toate lucrurile care au mai multe părţi. fiindcă un tre termeni este materia. Dar. Şi în cazul corpurilor.25  Capitolul 6  în privinţa dificultăţii amintite mai înainte ce are ca obiect definiţiile şi numerele. şi nicl        .

 în timp lucru. Din punct de vedere  ontologic. care este. De aceea — are ° ecfiivalenţâ cu Fiinţa. Astfel  încît cerceta­ceînald0' '.  De fapt. la rîndul ei un predicat ducerea.              .rod<« mişcarea •* /""           •           . cît si o diferenţă}2 îrhcar         s^materia ulumă şi  forma sînt unul şi acelaşi  Or. Evident perfectă.  NOTE  1. deşi se mişcă. ci se întîlnesc într­o  referinţă de bază comună.^^ o legătură a sufletului cu trupul. corpurile senzoriale nu sînt Fiinţe în sens propriu; ele sînt lipsite de consistenţă şi de  autonomie.adevăr. Cel mai bine  se potriveşte acest aspect compusul din materie si formă.  Aşadar. o unitate esenţială.  Evident. d°ar câ'm £ ^uat sub cel al actualizării. fără a  fi chiar Fiinţa.  3)Fiinţa­compus. pentru platonicieni. sau forma. ţntr. corespunde materiei­virtualitate şi diferenţa — formei­actual'  8.  Arist    T"       astrele.  n» a« wwtene reprezintă toate. S­a întîlnit cu Platon în timpul  călătoriilor acestuia în Sicilia şi. Altfel spus. avem:  1) Fiinta­materie. deoarece  genul însoţit de diferenţa specifi '    * ° Fiinţa în sens tare. materie şi for  ­pafe sa considere aici că Fiinţa este  compusul dintre sPune el'_ ea *'    r' dlferenţa este echivalentul formei. determinabilă în actualizare (efectiv).  ­ nu sînt deloc perfect congruente. aceasta a ca Funţa este subiect şi substrat.. ^ atare/ şi a raţiunii pentru care ceva este o rea raţiunii um^ . sau  actualizarea animalului.  Aristotel stabileşte o analogie între ontologic s' Actualizarea.rod<« mişcarea de la virtualitate la actuali­nta căit­ •* /""  /«cr«ri/e c<tre bsolut.  Există. determinabilă în actualizare parţial şi autonomă efectiv. şi ţap  sifap­  triunghi de bronz este o asociere a bronzului şi a triung tul de a fi alb este o asociere a suprafeţei /respective  Ş •  CARTEA ETA (VIII)  285  Cauza  este că ei caută o raţiune a virtualităţii si a . . cumva  ^ unitate sînt an^ ^ vi'rtuajitat£) cţt şi ceea ce este în actualizare f or­  ceea ce este. această unică semnificaţie la care se raportează conceptul de „animal" este sufletul. dimpotrivă. şi. determinabilă doar virtual. m mod onep ev ti>. sau o asociere a sufletului şi a sănătăţii. orice lucru este o  unitate.te> înc*t nu mai exista aici altă explicaţie decît raţiu­  â ou        >  f. cele două definiţii ale „animalului" nu sînt incompatibile.  4) Se va adăuga Fiinţa divină care este complet determinată (actus purus) şi complet autonomă efectiv. la fel cumrTf fică este predicatul genului luat ca substrat. meazâ  . aşadar. dar autonomă numai conceptual. din punct de vedere cu definiţia logică cu gen proxim şi  diferenţă speciflcă. adică să fie cognoscibilă ştiinţific. dar autonomă efectiv. însă acelaşi raţionament es bil în toate aceste cazuri:                                     . care se referă la cea de­a treia Fi' * materie'> compusul dintre materie şi formă. ce sînt proprii. trei moduri de a defini: pnn indicare  a formei sau a ambelor. numai Formelor. exigenţa determinării cere ca «errmnabilă raţional. Platon a putut pleca din Siracuza după conflictul cu Dionisios al  II­lea. aşa curnA s caZ) e\ e luat sub raportul virtualităţii.  9.  'e epistemologic. adică forma văzută sub aspect dinami    'e predicatul  (proprietatea) matenei­substrat..  2) Fiinţa­f ormă..  uokg*"  Căci şi faptul de a fi sănătos va fi sau o cormeţuirC'jSje a fi un tură. unifice.     eUUK. prin influenţa lui.  ca ea  286  METAFIZICA  '   •  'Sieste ;asPeq­este este  6.  7. sînt eterne si inalterabile. autonom în raport cu pro­•^pe care le poate primi.   Archytas din Tarent. cunoscut pitagorician şi conducătorii oraşului Tarent. <KCCVTO â  f. e  "a  e este.  2. Aceasta din  urmă esteVf"'* completă şi autentică şi ea corespunde.  • txigenţa fundamentală pe care Aristotel o are de la Fiinţă este a sa ne^ determinabila.

                                                                 . alcătuit dintr­o formă şi o materie primă (pămînt etc).               deschisese la gimnaziul Cynosarges o şcoală proprie  ale'de£tf' Care va deveni şcoala cinica.. la rîndul ei un compus.  19 Aristotel arată că materia însăşi nu este un concept univoc: materia specifică a unui lucru. în raport cu patul. adică a ceva  sta­> ceea ce filozofii care „suprimau Fiinţa" nu ia Se numărau.  V.  22. esenţa se confundă cu entitatea respectivă. în cazul entităţilor simple. lemnul este o actualizare. autonom. în aşa fel încît să se explice de multe Forme nu anulează totuşi unitatea unui cel de „om".  23. Conceptual.  Unirea. Entităţile compuse — a căror  definiţie se alcătuieşte prin reunirea dintre un subiect şi un predicat — comportă o discuţie: dacă numele respectiv  este dat întregului compus. ca ceva să fie  două contra­aceW n? NU ~ raspunde Aristotel — căci ele nu sînt văzute din virtual^"" de Vedere'De faPr Aristotel  stabilise mai demult că Fiinţa  25 Nu°"^purt* în sine contrarii.  Este vorba. chiar a respectivei  X'irtualităţi !                               ' u''  29.  Aşa cum s­a arătat (Cartea Zeta. şi nu o Fiinţă; totuşi. sau să  la Şi nu e  se interfereze. ci materia poate deveni cînd  26­  Ce f         orrnâ).  De tapt.  lemnul este materie (virtualitate). sinteza nu sînt un element alături de celcla te. şi discipolii sub numele de „cinici".10.   Genul este. aici Fiinţa are sensul de formă şi nu pe cel Cartea Zeta.  Soluţia lui Aristotel este ingenioasă: cej doi terme '  'A  nu sînt echivalenţi: unul dintre ei joacă rolul materiei ^ ?­fC^^e' formei.  13. Fraza aceasta poate fi înţeleasă şi invers  (dar     ^ merit): unii filozofi au în vedere acest ceva (Fiinţa). atunci cin  . arata Aristotel definiţia distinge şi aici un  substrat şi o formă. atunci esenţa — identică cu forma — nu va fi acelaşi lucru cu întregul.  21.  Sîngele menstrual era considerat a fi materia din care se hrănea embrionul. Era preocupat mai 14. Evident. care  ^a^nea °e a "i cauza. consideraţi eterni de Aristotel. în sens de element constitutiv: în general.  pu teau accept  lui Anus  ­  ^ ^^ ^  mare de u      natura« este adesea un termen sinonim în Metafizica cu  ensul că numărul nu rămîne acelaşi (Fiinţa sa devine alta) daca pierde sau cîştigă o cantitate.  12.  11. eclipsa este de fapt o Fiinţă. în esenţă. pentru a forma un  compus A PC *' materia este virtualitate. de exemplu. cum se vede. în timp ce forma este actualiz ' arecc Evident. _ i ar' Pentru platonicieni Formele sînt ireductibile una 3c llmpede cum reuşesc ele să „comunice".  spune Aristotel nu numai  poate explica lumea senzorială. aşadar.                  ^  de fil°z°"e'    a în sens „tare".  mă materia. prin urmare. cap. cap. CARTEA ETA (VIII)  287  discipol al lui Socrate. considera genul echivalent materiei şi diferenţa echivalenta  Aici el se referă la „animal" şi la „biped" ca elemente constiţuţ^ ^ „omului".  a materia. presupune o sinteza intre gen şi dife­13  fundează pe existenţa Fiinţei. definiţie sj f e' *        SPUS' ca asocierea dintre gen  şi diferenţa într­o  27­  într­ jrmeze ° sinteză. dar aflaţi în mişcare. şi nu doar o simplă însu­  a 15 Definit13'  renţâ. e clar că scopul (atunci cînd există)  este cumva identic cu esenţa. sinteza bil.  în general.  o poate ex  ­P 1  Pe cea  28. dar el nu conceptuală. deoarece el r . este. v'e (cînd c 1U ?r(°Vme d'n mort Şi invers. cînd moartă (cînd are parte de privaţiune). o unitate ?  1 a'ta si n. despre aştri. 8. lemnul  pentru pat. ni si ] U " aPărea ast^e' ° contradicţie. lumina lunii. 17).    ornnus. desigur.  20.  unitate (o Fiinţă). analog materiei.  Deoarece actualizarea este forma privită sub raport dinamic şi existenţial. silaba este mai mult decît suma literelor sale. Ei se pot uni. în raport cu elementele primordiale. însumarea. Eclipsa este un proces. ci ceva calitativ diferit: o formă sau o actualizare.  Materie.

 desigur. Astrele şi Cerul sînt în perpetuă actualizare. Nu sînt două entităţi diferite. bronzul şi triunghiul  etc).  separate de lucrurile individuale. Distincţia dintre mişcarea în general şi actualizare.  distincţia dintre materia propne şi materia primă. cel mai mult /se întrebuinţează/ „virtua­ I046a litatea" şi „actualizarea"  <evepyei<x> la lucrurile concepute numai m raport cu mişcarea. forma  şi materia (ultimă) sînt unul şi acelaşi lucru aşa că nu se mai pune problema unităţii.  Cînd sînt lucrurile în virtualitate ? Cînd nimic nu se opune ca ele sa se actualizeze la un moment dat. ca fiind  în virtualitate. nici măcar inteligibilă. Nelimitatul este o perpetuă virtualitate.  tiv incorecte a unui subiect şi a unui predicat. definite. dar poate fi virtualitate în  altă situaţie. Unirea celor doi termeni este ev' dentă deoarece ei nu reprezintă decît două aspecte  ale aceleiaşi realităţi: o virtualitate care se actualizează mai mult sau mai puţin  30.. Răul nu există printre lucruri  Construcţia geometrică prin care se demonstrează teor metrice este o actualizare a unei teoreme virtuale. Sub raport ontologic şi al definiţiei actualizarea este  anterioară. m  analizele dedicate actualizării vom da explicaţii si în legătură cu celelalte. Jf­  Există însă şi existenţe absolute. caută diferenţa dintre cele două. deoarece neavînd materie.  Entităţile simple nu pot fi. pe de­o parte. care a produs  mişcarea. mişcarea nu. ci acelaşi lu v însă sub două aspecte diferite: virtualitate şi actualizare. ^^ ^ ele manifestă ambele aspecte care apar legate.  viltua­Ure (nu  CARTEA THETA (IX)  l! 1  Este reluată chestiunea virtualităţii şi a actualizării Difer' l de virtualităţi si sensurile în care se ia noţiunea de  „virtualitate" un tip de virtualitate (a cunoaşterii) care clarifică ambele contrari trariul asociat intrinsec si contrariul  asociat contextual.  .pot" sau „nu pot" /să aibă anumite proprietăţi/. Actualizarea si legătura sa cu  mişcarea.. nu pot presupune  o unire dintre un subiect şi un predicat. Or. sau cal. mai mult decît se pune pro mă  de ce unu e unu. om — m schimb. devenirea litate la actualizare. discipol al lui Gorgias.                                                       ' '  ^ Că „virtualitatea" ­ /„capacitatea" şi faptul de „a fi capabil"/ lăsa" T* mU'te S£nsuri am arătat într­altă parte. substratcle unor proprietăţi sînt determinate pînă la un  punct. forme sau actualiza au materie).  Actualizarea şi modul de a vorbi despre ea. Această teorie  elimină mişcarea şi devenirea.  3 1 .  Necesarul nu   ^ în virtualitate. însă care™ ^ flă Sau .  Lucruri nuite nu sînt nici actualizare pură.  32. Distincţia dintre imposibil şi inexistent la momentul de faţă. să discutăm şi despre virtualitate <5wauic. Actualizarea  îşi conţine scopul. sub raport individual ea este postenoară. diferenţa este e h' lentă formei sau actualizării: animalul actualizat într­un anume f*!  determinat devine cîine. Kesping unor obiecţii  sofistice. anume la Fiinţă. ca ceva. Sub raport speci ic ca este anterioară. calitate şi la toate  celelalte cate­orii' toate vor conţine conceptul Fiinţei.  Adevărul şi falsul corespund asocierii sau disocierii cor        simple. la care se raportează toate celelalte categorii ale  xistenţei. Din nou. Filozofii respectivi stabilesc că există două entităţi (sufletul şi corpul. cal. Lycophron era un sofist. Lucrurile eterne sînt în actualizare.  Problema se ^uje planul explicaţiei metafizice în cel al explicaţiei ştunţ "' găsită raţiunea eficientă.  precum în geometrie spunem dUpă c 6 emente . Anstote stabileşte că. sau ca o calitate. după cum am spus în cărţile de la început.zintă o virtualitate. fiindcă ceea­ce­este se concepe. în actualizare şi conform cu activitatea sa. de fapt. Capacităţile virtuale se actualizează numai  într­un fel determinat. sau ajunge la suprimarea Fiinţei în felul lui Protagoras.­  i            AI                            este 111^3  — ciine. sau o cantitate. sănătatea şi sufletul. ele nu pot fi concepute asemenea Formelor platoniciene. apoi încearcă să înţeleagă cum se pot uni.  Mai întîi /să spunem/ că sensul principal în care este luat termenul de „virtualitate" nu este totuşi cel mai folositor  discuţiei noastre de acum. Critica scol" °" garice care nega existenţa virtualităţii în absenţa actualizării. dar şi despre  Divinitate. Dar să  fie acum ciute" rCOpane ac£k sensuripxromonimice ale cuvîntului „capa­câ un l TC 6 S£ ConceP P1""1 analogie. Ar fi vorba despre elementele primare (axiomatice). precum unu. Căci la conceptul de Fiinţă se referă "Î'l­Jte — mă refer la cantitate.> şi actualizare  <evTeXexeux>. Actua i    ^ este mai bună decît  virtualitatea. Actualizarea se asociază de un scop. o indeterminare: un animal ca een nu     e?rc~  If. după ce vom vorbi şi despre acestea. Ştiinţa (compusul) ar fi o convieţuire între un substrat (sufletul)  şi o formă (faptul de a şti). Actualizarea este relativa la o anumită situaţie.  însă. Fiinţa şi sînt în actualizare. De asemenea. pe de altă parte. în mod necesar; de aceea ea nu e permanentă. nici virtualitate pura şi. în general. într­adevăr.  Anterioritatea ontologică a actualizării asupra virtualităţii. Despre nccompuse nu se poate afirma falsul; ele pot fi gmaite' s  Capitolul l  bit deci despre ceea­ce­este în primă instanţă <7tepi TO\> toc>.

 Iată de ce toate  artele şi toate şti­fi 'râţl°na . pe de alta.e'ctjve presupun virtualităţi. chiar dacă nu în acelaşi mod; ea este. contrariul care nu este asociat intrinsec. dintre virtualităţi. şi ea se află în suflet care conţine  294 . dar şi deoarece alt lucru ar capacitatea de a suporta o acţiune a  sa). pe de­o parte. pe de­o parte. dar omul ştiutor poate pro­eie contrarii. ceea ce este. unele vor 1046b raţionala a su j raţionale. reprezintă principiul Pasive datorită altcuiva sau considerat ca altceva. într­un sens. Căci şi discursul  raţional are drept obiect. ceea ce este intrinsec. ceea ce înseamnă eliminarea celuilalt de vreme ce contrariile nu pot apărea în acelaşi  subiect. tar acelaşi discurs raţional clarifică atît lucrul cît şi  privaţiunea res­peăivă. discursul raţional indică existenţa contrariului prin "en?!!6 L.nu într~° anumită stare).r' cu^noa?terea raţională se referă la ambele/ contra­u m mod similar. care este principiul trans­'"tate de a * ^^Sati considerat ca altceva.*­. Este necesar deci ca  astfel de ştiinţe să aibă drept obiect. sau considerat  cipii transto  Câ lanMte virtualităţile raţionale sînt identice cu /virtualităţile/ în vreme ce fiecare virtualitate iraţională are cîte o  virtua­rtate contrară: de exemplu. în anumite căzu . iar  amh l raceasca ~~ numai răceala. . relative Ja ace lucru. dar şi în partea  neînsufleţlte'netu]ui( este limpede că. spunem că acele fiinţe au fost priv  CARTEA THETA (IX)  293  Acum  deoarece . într­  adevăr.                                                                    '  arTUn"  Este evident. într­adevăr.  Dar şi privaţiunea are mai multe sensuri: căci numim ţiune" şi faptul de a nu poseda /ceva/. pe de­o parte. adică. fie numai atunci cm<­ ^^ s­a născut; contează şi gradul /privaţiunii/.2  Explicaţia stă în faptul că ştiinţa este discurs raţional <X6yoc;>. legat de context!  ntr­adevăr. ele sînt prin­inţele pro          Qare aje umu lucru  într­altceva. nici unul nu  suportă o acţiune a sa proprie. De aceea dintre lucrurile concrescute natural. există o unică virtualitate a acţiunii şi a suportării acţiunii (ceva e virtualmente  în stare deoar are el însuşi capacitatea de a suporta. pe de altă  parte. fie la modul general.  Celălalt tip de virtualitate se află în cel care acţionează.  Apoi se numesc virtualităţi fie numai cele ale ale suportării /unei acţiuni/.jncauzâ fiinţe sînt născute să aibă /o anumită însuşire/. că. căci el este unul şi nu altceva. şi  fiindcă materia reprezintă un anumit principiu. Căci  privaţiunea în este contrariul. pe de altă parte.. ştiinţă a ambelor contrarii.  Iar incapacitatea şi faptul de a fi incapabil de ceva sînt o privaţiune contrară unei astfel de virtualităţi. Grăsimea poate fi arsă. într­un fel. m cel care suportă. SllrtQj. pe de­o parte. cea de­a doua — în constructor.Pnn e*iminarea termenului pozitiv. Mai întîi exista o virtua­  ^*­ d. ea este mai degrabă ştiinţa contrariului superior existenţial <m\> wuxpxovTOq \iâKKo\>. cele două virtualităţi sînt diferite: prima dintre acestea se afla în cel care suportă o acţiune. sînt contrarele unei invirtualităţi. dar nu o  ceva/. Toate virtualităţile tează la v' r* aceea?i specie sînt cumva principii şi se rapor­f°nnărirm i *  ltatea 'n sensul primar. cum ar fi caldul sau arhitectura.  292  METAFIZICA  r  c°i­  virtual  Apoi există virtualitatea de a rezista la transformă ' cît şi de a rezista la nimicirea adusă de alt element siderat ca alt  element şi aflat sub puterea unui n''       • formator. ea puţind i sa ^^ sau  numai într­o anumită măsură. sănătosul produce i  ­  ea>      capabil să încălzească — numai căldura.: unei violenţe.­»  L. ca cea de mai  sus.              A  > care. fie cele ale /acţiunii/ bur şi în aceste  definiţii se regăsesc cumva definiţiile virtualitătîlor    ' " tite înainte. caldul este virtualitatea numai de a "ncâlzi în timp ce medicina este virtualitatea  deopotrivă de a îmbolnăvi şi de a însănătoşi. aşadar. cel care suportă şi oricare suportă ceva din partea altuia suportă fiindcă el posedă un anumit principiu. ăst încît orice virtualitate şi capacitate de a face ceva şi.r su"etul conţine principiul mişcării.                                                                      P1  în toate aceste definiţii se află întreaga raţiune sensul său principal. cea dintîi — în obiectul  capabil să se încălzească. să aibă drept obiect.iară  Capitolul 2  unele principii de acest fel se află în lucrurile Iţele se află în vietăţi şi în suflet. ambele contrarii. iar ceea ce se strînge este comprimabil şi la fel  şi în celelalte cazuri. şi pe cel de a rn posesia a  ceva. 'Ste o virtualitate prin faptul că are înţelegerea /con­. con­  trariul asociat intrinsec /ştiinţei respective/. în alt sens însă.

 Iar cel care spune  nezeA celcar^. m aceste j'6'' cel care stă în picioare va sta veşnic.. este evident că virtualitatea /capacitatea/ pe de­o parte. asociat strîns cu cel de e  <evtE^exe«x>.METAFIZICA  principiul mişcării. cel care nu  construieşte în momentul respectiv. La fel ar sta  lucrurile şi în celelalte arte: aşadar. Intr­adevar. dar nu şi invers întotdeauna; căci este n  tatea  ; căc este  care face bine să şi facă ceva. De exemplu: dacă /cineva/ e capabil să şadă şi e cu putinţă să şadă.  Este posibil acel lucru pentru care. şi bine /ceea ce face/. ie  printr­o suferinţă. Dacă. dar se atribuie ^"ditsaud   C1'  exemPlu> ceea ce nu există actualizat poate '*' ­  •       1'   ar nu poate fi mişcat. fie va fi /capabil de ceva/ afirmă  atunc  câcel mcapa ­ incapabil" chiar asta semnifică).^ le perceapă. dacă nu sînt  vie   .6  Dar nu e greu de văzut că urmările acestor teorii sînt absurde.  si CĂ poate să nu mai existe. se extinde şi asupra altor fenomene. şi  actualizarea. nu va mai poseda artj*' . putînd fi totuşi capabil şi să nu mai umble. poate exista. încît aceste neadevăr (căci „r                            . lucrurile se vor petrece 'n acelaşi mod.             _ ^  U" limină atît mişcarea. daca        ^ i acţiona în momentul respectiv. fie din cauza timpului (nu e vorba^despre o nimicire a obiectului artei. fără să le fi pierdut cîndva.  296 . deocamdată. dar că atunci nu sînt în acţiune. căci el există întotdeauna). acşi f                ^             •  ­  r     •  •    •  ural să existe. în ce fel o  redobm eş^­  La fel şi cu cele inanimate: /ei susţin/ ca nu există nici^rec . Aceasta fiindcă lucrurile. Iar acă /poate/ să fie mişcat. fără să umble /în fapt/.   ^ cald.  **' Ce>  Capitolul 3  Există însă unii filozofi.  ripci nnn natură trebuia sa existe vedere. surzi. fi orb. astfel încît ei ajung la teoria IM Protagoras.  Dar vietatea respectivă nu va avea nici senzaţie.  In con cinţă. De aceea virtuahtăţile capabile de ratiun  contrarii virtualităţilor fără raţiune. cînd va înceta să lucreze.) Rezultă că trebuie acceptat că ceva. nu va  fi deloc imposibil să şadă.     jevină fie este. şi  este imposibil să ajungi să nu le mai posezi /după ce le­ai învăţat/. chiar dacă. nici nu există virtualitate şi capacitate; de exemplu. dacă ar sosi actualizarea pentru care el are capacitatea în virtualitate.  !â le'să "evina.. pe de alta. anume de raţiune. fie cînd ea exista efectiv. iar cel care  sade va  '   '  'c si nu­i chip ca el să se scoale dacă sade.                    _          _  bil să se scoale cel care nu­i capabil sa se scoale. respectiv. şi la fel şi în alte cazuri. megarici/; dar cînd se apucă din nou. fie .  ­t j£ virtualităţi este incapabil /să acţio­  în P'US'          Devine va fi incapabil să devină. să stea sau să se oprească. E limpede s'  ­ ^ ^' tea  acţiunii simple. sau a suportării simple implică vT""^61' acţiunii bune. fie prin uitare.  Şcarea este în principal actualizare? De aceea ­ celor ce nu există /actualizat/. aşadar. sau să se mişte. sau să umble în fapt. care susţine" lucrurile au virtualităţi numai atunci cînd sînt în acţiune  şi în actualizare.. nici vreo altă senzaţie.  . să nu fie. este imposibil să posezi astfel de arte fără să le fi învăţat . Căci e imposi­sedea veşnic.  (ameni v^' ' _       j. e clar că cel care nu ar construi la un  moment dat nu ar fi nici măcar constructor (căci a f i constructor înseamnă â fi capabil să construieşti). fiindcă primele   ' de un unic principiu. nimic nu va  fi cu neputinţă. nici dulce. fără să existe /actualizat/. Rezultă că sufletul poate m                    ~~^­  trarii pornind de la principiul însuşi. în  alt. (Or. vor putea  exista efectiv /cîndva/ actuali­  « nu exist"      '  a actualizat.. nici nu e capabil să construiască.  Iar dacă nu se admit aceste raţionamente /megarice/. după ce le­a      am'3ele C0n /scop/. precum sînt meganrip. ci — e astfel — doar cel care construieşte în  momentul cînd construieşte efectiv. teoriile acelea identifică virtualitatea şi actualizarea.    6 „   e »actualizare" <evepyeva>. aceiaşi  r     h' de multe ori pe zi. există în fapt; la fel şi în cazul celorlalte categorii: cineva  poate fi capabil să umble. şi de aceea nu  suprimă tocmai o diferenţă neînsemnată. cit şi devenirea.. Intr­adevăr. dar cel care doar face în mod necesar. daca s­ar ivi ocazia să şadă. sînt lucruri diferite. sau să nu devină.. şi preluat cîndva.  sau nu va;  CARTEA THETA (IX)  295  L.

 nu ar fi posibil totuşi B în acest m  CARTEA THETA (IX)  297  A si B nu va fi aşa cum a fost admis. reducere la absurd/ că asta este imposibil. nimic nu s­ar opune să nu fie posibilă existenţa sa.  Fie atunci A posibil. în timp ce acelea care nu sînt astfel. e necesar să existe şi B. tot atunci şi în  c;nd exlfa. cele care există prin obişnuinţă şi învăţătură presupun în mod necesar o  activitate prealabilă. dar că poate exista. drept condiţie prealabilă. care este posibil fie să existe. va exista imposibilul. într­adevăr. Altminteri. dacă obiectul pasiv  SaAcţioneze OJ0516 mtr"un anumit fel. posibilul /sau virtualul/ <T> există în măsura în care /el/ are o consecinţă. atunci  ac Capitolul 5  irtualităţile sau capacităţile. bil R " ^ ° j Pr°duc  contrariile simultan. Să  admitem că este : im bil: or. ici rap°rtul ­| ^ecesar ca şi B să fie posibil. Dacă. anume ca ceva să existe. atunci.11 Şi totuşi.f^neCjSar­A — r­  neces»r.12 Or.   x;stâ în mod necesar. după putinţă. Dar am spus. asta înseamnă: dacă există A. fiindcă nu  *"* ^"^ Ca v'r­  Se Capitolul 4  Dacă. altele există prin obişnuinţă <e9ei>. De aceea. /B/. e necesar ca si B să fie  posibil. falsul şi imposibilul nu sînt identice: faptul că tu stai acum e fals. din cele convenite este necesar ca nimic să nu fie imposibil. daca s­ar presupune că A efectiv există. se va  apropia a °ărui ca U PaSU' Rezu^ta ca posibilul raţional. şi dacă există atunci  A.  Or posibilul este un posibil determinat.  era considerat irnposi fi. :. cînd A ar fi posibil să existe. şi al doilea termen. după putinţă. dacă este imposibil ca B să existe.  Or. V. imposibil. "mtr­un Anumit moment.  acesta    ^  tul dintre A şi B. nu va putea u mai trebuie adăugat.  298  METAFIZICA  „nimic dintre cele exterioare nu împiedică" • înt citatea. în timp  ce cele iraţionale se află atît în cele însufleţite. Dacă însă. dar nu^ac^t^ indiferent cum  sînt lucrurile. cît şi cele pasive. primul termen. unele lucruri pot să se mişte cu ajutorul raţiunii.METAFIZICA  1047b   zaţ. în mod necesar  lucru T^      i e de faţj s| i   '. unele dintre acestea sînt eliminate din premi^ T jXter'°are. în acelaşi  timp e clar şi că. d numai dacă ele sîn '^ 3 acţ''^i­fel determinat. unei      '             ~~~­~­~  tualitate; dar ele nu există /efectiv/. ar fi şi B posibil. precum s­a spus. sau a existat ceea  nu există în fapt.  bil. precum l7flaut. ajtele există  prin învăţătură. precum capacitatea 'rteîor'or. dacă. /se întîmplă aceasta/ dacă cineva ar spune că e posibil ca diagonala /pătratului/ să fie comensurabilă /cu  latura/ H totuşi. este necesar pentru  virtualităţile iraţionale. e necesar să existe şi B. dar nu e imposibil /să stai/. dacă am accepta ipoteza că există.       el are această /capacitate/. altele sînt  iraţionale şi virtualităţile lor sînt iraţionale; e necesar atunci ca cele raţionale să se afle în lucrurile însufleţite. exista /niciodată/. nu va fi /niciodată/ comensurabilă — este vorba despre "i care nu admite că există imposibilul — . Io fiinţă vie/ dacă va voi sau va do ' C ( . deci. ceea ce este imposi­laapetit' l **'necesar ca altceva să fie elementul decisiv: mă refer  Precurnn"U * ^ r"^a­ Căci Pe carc contrariu /vietatea/ 1­ar dori *k ^leme l f' ^ ace *'va ^ace cînd. iar între acele condiţii sînt definite ni j­nţr'Un anumjt în  fapt.  într­adevăr. este imposibil şi să existe. Şi dacă. atunci cînd există A. Căci dacă /B/ nu ar fi cu necesitate posibil. nu presupun o asemenea activitate. e ev'H cu putinţă să  fie adevărat de spus că ceva este posibil. Aşadar.  asta fiindcă — spune el ­nimic nu opreşte ca ceva. astfel încît să se evite pe acea t" " l™  vorbi/ despre cele imposibil să existe. cînd doreşte lucrul  faceacesH         ^ ° are ^ 'n f£lul în care o are. unele sînt înnăscute. nici în viitor. cînd. daca ^   "j^j ţn care e posibil să existe. cît şi în cele neînsufleţite. ce e capacitatea de a acţiona. nu ar rezulta  nimic i bil; într­adevăr. unul să  acţioneze şi celălalt să îndure; dar în cazul celorlalte virtualităţi nu este necesar. ;el mod şi f>  si D.  produc fiecare în parte un sin­Arr f m vreme ce virtualităţile raţionale produc contrariile.10  De pildă. /A/. C1 virtualităţile iraţionale. dna A e posibil. dacă este adevărat că aşa stau lu        rapOI­dacă A există. toate. dar^­^ " nu va. De asemenea. într­un anume j el şi avînd  toate celelalte   I048a însuţin cuprinse în definiţiei­  Pe de altă parte. căaco­mcnsurabilitatea diagonale i f aţă de  latura /pătratului/ este o imposibilitate. se apropie unul de celălalt cel care acţionează şi cel care îndură. atunci. dintre cele care nu există. Căci faptul că B este posibil în mod posibil. iar virtualităţile lor sînt raţionale. fie să devină si totuşi să nu existe  nici în prezent. şi B există atunci cu necesitate.

  Actualizarea este prezenţa lucrului nu în felul în care spunem că ea este în virtualitate. cînd cugetă dar a şi cuge­a şi  aflat . să cercetăm ce este actualizarea şi  în ce fel este ea.  Dimpotrivă.eşte dar a ?i Sîndit tot timpul. si sens toate lucrurile smt considerate a se afla m MU în ac£ r* w­ joar dacă nu vorbim prin analogie :  precum acel actuâhzarf > aJa j jucm sau se raportează la acel lucru. sau este pus în mişcare de  către altceva. în acelaşi incetat la urT er'Clt t0t timPul­ Iar dacă nu e aşa. fiindcă este efectiv văzut. unele trebuie numite  ­  ;•   w •                   •                     . construcţia — toate acestea s" * * ^e . numim ştiutor şi pe cel care nu ar reflecta chiar în momentul respectiv.^  CARTEA THETA (IX)  299  r  de exemp  prie uneia dintre laturile acestei distincţii. ci există şi un alt sens al termenului; de aceea. dat fiind < în acest fel /numai/ lucrurile a căror capacitate /de  a le  Cel. Ci aceea este o «Pune /terminată/ care posedă finalitatea. va deveni clară deopotrivă şi vir­tuaîitatea­capaatate.  ^.  şi cel care vede în momentul respectiv — la cel care are dar poate vedea. cu condiţia să poată  reflecta în principiu. sau măcar nu sînt o acţi­Une tcrminată  (căci finalitatea nu este prezentă). şi /se va vedea/  că nu numai aceasta se numeşte „capacitate". căci nu trebuie definit totul. deopotrivă. a^ parte însă. iar /cel care este efectiv văzut/ fiindcă poate fi văzut. tot aşa /se raportează/ şi cel care este treaz la cel car . Căci. la cel care vede. Cînd există slăbire în acest fel. nelimitatul nu se află în virtualitate precum ceva care urmează să fie autonom prin actualizare. a şi tr^U • J5°atC sPune că cineva/ trăieşte bine şi. j |a  Este limpede ce spunem cu ajutorul inducţiei. a şi trăit  tot timpul. s­a şi  însănă­l'mP. ar trebui să fi Va slăbe?te. de exemplu faptul de a slăbi. dintre acţiunile care au o limită nici una nu este o finalitate /în  sine/. că „Hermes" se află în piatră şi că semidreapta /se află/ în dreaptă. ' ™C1 nu se însănătoşeşte şi. dar nu este prezentă finalitatea în vederea căreia există  mişcarea. dar să nu fie o existenţă autonomă. Vorbim despre virtualitate  spunînd. fie într­un anumit mod particular. pentru cei ce cercetează. ' P e.                                                                        . şi cîte sînt de acest fel. Altceva înseamnă însă a fi în actualizare.16  .n_mpul bine.n'ţ'e'­) lucruri deodată sau două contrarii.17 Acum. virtu­se  raportează la majoritatea lucrurilor şi a fenomenelor.     "''"­ce mise  actualizări: orice mişcare este incompletă­ slab' ' ' ~"ci«/f cunoştinţe. . De asemenea. nu le va putea f * *°* ^ou* nu are capacitatea de a le face în acest fel. precum mişcarea ht" tea /mşicării/. sau  slăbirea. simultan. pornind ^ cazurile particulare. există mişcare. Pul dT™^}11' /C'nCl  cineva/ Deopotrivă vede. ci trebuie _  la o perspectivă sintetică bazată pe analogie : aşa cum se rap ^ faptul de a construi efectiv la capacitatea de a construi  l ^ cipiu. dar /există finalitate/ pentru procesele care se situează în jurul finalităţii.               . fiindcă /ei/ ar putea fi scoşi  de acolo. ci doar  prin gîndire. am parcurs şi aceste probleme. sau care e văzut. în ta /capacitatea/ să fie definită ca proprie celeilalte  [aiur­  . fie în mod absolut. în acelaşi timp' a ş; f^11 |ot. Căci faptul de a nu lăsa loc pentru diviziune determină ca această actualizare să rămînă o existenţă  virtuală. A tfel e cu putinţa ca acestea să se adeverească şi în mod  absolut cîn'dva — cel care este văzut. adică ceea ce în mod natural mişcă altceva. altele precum Fiinţa la o materie. şi  nici nu ' ^ ' ea tatea de a face simultan /lucruri contrare/.  /*  1048b  Capitolul 6  Deoarece s­a vorbit despre aşa­numita capacitate­virtualitate1* asociată mişcării. de exemplu. că e fericit  acum dar şi că.  300  METAFIZICA  Dintre aceste procese. plimbarea. dar a şi văzut tot tim­t« toţii . la cel care se plimba. se spun a se afla în vir­în actualizare altfel decît acestea — /actualizarea. C­6™ dat /Sa  fie feridt/> precum atunci cînd cine­trĂie?teşi L sa ln unele situaţii. şi ceea ce este scos din materie — ceea ce  este desăvîrsit — la ceea ce este neterminat. / tot aşa/ acest lucru este w ac                ^ ^  raportează la acest lucru.      i pere in acest ^*                          ^  fi     ele lucruri se raportează /intre ele/. De aceea. to?it tot ti0t tln. acestea nu sînt acţiune /în sensul adevărat al cuvîntului/. aşa ceva nu e posibil: cutare cel*şi timp.  5t­  r                  111                  T     L ­  plu. el nu află ceva şi.^^  .  studiind chestiunea. Dar şi  vidul.

 nici a  întîmplării. ea avea nevoie de un este /planta' ' . oare pămîn­tul e în virtualitate un om ? Sau nu e ? Ci mai curînd /este/ cînd deja ar deveni  sămînţă. Căci prin aceasta se diferenţiază subiectele şi substratele /între ele/. căci aceasta nu se întîmplă  orişicînd. ci predicatul /lor/ este formă şi ceva instanţă. în ultimă instanţă. respectiv. Astfel. La fel se întîmplă şi cu casa în vinu*^ dacă nimic din interior şi din  materie nu se opune ca /acea   ^ devină casă şi dacă nu există ceva care să trebuiască a a g scos sau schimbat. ea  deja junge 'ntr"°. într­  adevăr.  presupunm că o doreşte şi că nimic exterior nu se opune. iar aerul nu este „foc". deoarece. materie şi Fiinţă  materială. cînd trebuie : nu. nici să construiască şi să fi construit     ^   ?'  °''m~ să se nască şi simultan să se fi născut tot timpul sa  ­ c şi. în acelaşi timp""­"' "• gîndit tot timpul. nici „pămînt". daca       C0tldiţic or nu se opune. /virtualitatea vindecării  există/ cînd nu se opune ni din cele ce sînt în el. ^  Căci un om nu poate să se plimbe. dacă /se reduce şi el la alt element/ nu Par'"e numit „cutare element". ci „de cutare element";  mereu un tte aflat ţn virtualitate e în mod absolut elementul următor. Ambele sînt.19 Numesc un astfel de proces  actualizare^ ?e' celălalt — mişcare. nu „muzică". ci există ceva virtual /sănătos/.22  .  ci „de lemn". că acelaşi om a văzut tot timpul şi totc  acelaşi timp. în timp ce proprietatea este muzician sau alb. cît şi în raport cu proprietăţile. probabil ? Cînd cineva se însănătoşeşte nu o face de fapt din cauza medicinei. lada nu este „de pămînt". pâmîntul va deveni Llitate. se spune despre ceva că este „derivat din altce­maţena. şi nu va fi numit NCI „plimbare" sau „mişcare".    . aceea este  prima materie: de exemplu. ei bine.  în ele însele sînt acelea care vor deveni prin sine. substratul proprietăţilor este un om. Lucrurile care au principiul gen  ^^_  . este în virtualitate lada şi el este materia lăzii; în mod absolut /e materia/ unei lăzi  la modul absolut. lada nu se numeşte a că este^ ^ ţcmn<^ n'c; lemnul nu trebuie numit „pămînt". totodată. dar cînd ar ;ici ea. dar simultan să s f bat tot timpul. De pildă. s­a mişcat tot timpul Da spune / în schimb. ci „plimbîndu­se" sau „mişcîndu­se". ci «muzician". iată ce trebuie acum 1049a analizat.  b Sel spunem despre un lucru nu că este o  anumita materie.20  Iar definiţia celui care.  în mod  va"atitîn /m«eria s  S­a arătat ili  1049b  ca ceva este in virtu­  302  METAFIZICA  ra  jrezuiy . un trup. Lemnul. indeterminate._a cum pămîntul nu este încă o  statuie în vir­  principiu      r '   /nurnai/ dacă se transformă. în mod raţional.    . un suflet.  (Dacă muzica este un predicat al omului.  dintr­o anumită materie": de pildă.   . Ce înseamnă a fi în actualizare şi ce proprie­'"' are această condiţie. . ­j  La fel se întîmplă şi în cazul celorlalte lucruri. sămînţă nu este încă  m ace  CARTEA THETA (IX)  301  —­­"Tcaciă pe pămînt şi să se transforme). suflet / sînt. şi nici măcar atunci.21  De exemplu. '« i" fel pămîntul.     • rualitate.)  •cest fel /om.trebUaetare condiţie datorită principiului propriu. ci „de foc". într­adevăr. prin faptul de a fi  sau de a nu fi determinate. acest  lucru este casa în virtualitate. în timp ce acest lemn particular este materia acestei lăzi particulare. să rămînă  clar din astfel de consideraţii "  Capitolul 7  Cînd un lucru se află în virtualitate şi cînd nu. ajunge în actualizare pornind de la starea de virtualitate este : ajunge /astfel/. Fiinţa. In cazul celui ca ^ este vindecat. ci  „de " .!? f } ca ln cazul  /lucrului făcut dintr­o anumită materie şi «e acea materie". nu „albeaţă".  Iar dacă există o materie care nu mai este numită după altă materie ca fiind „de altă materie". iar acesta este cel care are însănătoşirea în virtualitate.n°i sînt cel puţin incomplete. focul este prima materie  care nu este ceva determinat. totodată. ci  „alb". De exemplu. Dar mai înainte. să fi fost mişcat tot timpul; e ceva diferit/  A A că ceva/ se mişcă şi. dacă pămîntul este „de aer". acel om este numit.18                                      mi?cări. . că vede efectiv; că gîndeşte şi. cite au p   ^ generării în afara lor.

 /actualizarea este anterioară/.27  um aliza .nv^.  Căci cel ştiinţa. aflate de astă dată în actualizare şi din  sămînţa etc. materia.                                                               „   . în alt sens nu est Conceptual e evident: într­adevăr.•. — sînt precedate m ti^ alte lucruri. există arta construcţiei ca să se construiască şi ştiinţele  oretice ca să cerceteze. De pildă. în mod evident. luat însă ca altceva.  Dar /actualizarea/ este anterioară si sub raportul Fiinţei : mai întîi fiindcă lucrurile posterioare prin geneză sînt  anterioare prin formă şi prin Fiinţă (de exemplu. dar nu în actualizare. sămînţa şi posibilitatea de a  vedea sînt anterioare în timp acestui om care exista deja actualizat ca atare. la fel şi în  cel care  învaţă sa >  Jte meserll'trage şi acea obiecţie sofistică că cineva. că actualizarea este ante. atunci ea a căpătat 0  mişcare D " m Ce e cazun şi în cele a căror finalitate este Pul atunci Q6 j°eea' ^uPa cum profesorii cred că şi­au atins  sco­natura. tocmai fiindcă  actualizarea este cu putinţă este posibil virtualul în sensul primar. griului şi celui care vede e ec  tiv. şi că el tf£  devine. sămînţa. fiindcă orice lucru care devine se îndreaptă spre principiul şi finalitatea sa  (scopul este un principiu. sau un   a   ^^ ^ ^^ fwydf^ 54 czwfe cîntînd.  Căci  dată. grîu şi ins care vede  efectiv. actualizarea este anterioară; dacă ceea ce este în actualizare şi ceea ce este în  virtualitate se referă la acelaşi individ — ea nu este anterioară. posibilitatea de a ve — sînt în virtualitate om. în mişcare  se află deja în actualizare. ea este într­un sens anterioară. muzicianul dintr­alt muzi      ' ^f deauna cel care pune în mişcare fund la început. de fapt. Dacă" ***** ]ucrurile în acţiune. şi aşa mai departe. u . că orice lucru 5­a arătat in   . provin: căci întotdeauna din ceea ce este naşte ceea ce este actualizat datorită a ceva actualiza  ^ ^^ omul  se naşte dintr­alt om.               C 'n  Or. nu pOSeJă /ştiinţa/. bărbatul este astfel faţă de copil şi omul faţa de spermă; căci unul  posedă forma.24 Mă refer  nu numai la virtualitatea definită transformator a ceva în altceva sau în ceva luat ca l * ' general.     jf  însă acestea — materie.  CARTEA THETA (IX)  303  devăr. actualizarea este anterioară în acest sens: dacă ceea ce este în actualizare este identic ca specie  cu ceea ce este în virtualitate. De exemplu. Pri *"'' *ntr~ unul de  mişcare. într­adevăr.     c£va Jjn Ceva şi sub impulsul a ceva. deşi nu posedă pe aici s ^ ­^^ ^ presupune cunoaşterea ştiinţei. ceva din ceea ce toc­^ he mişcă s­a mişcat deja (după cum s­a arătat în cărţile despre mâ'­ e) este necesar ca  si cel ce tocmai învaţă să posede probabil I050a  însă rezultă şi în acest rel că actualizarea este şi in acest sens anterioară virtualităţii sub raportul generării şi al  timpului. ci în acelaşi lucru. cît şi sub cel al Fiinţei. iar devenirea se face în vederea unei finalităţi). respectiv. natura2*1 se află. şi nu se cercetează pentru ca să se posede  oţmnţă teoretică. lităţn. Dar. decît într­un anume sens. acelea — materia. celălalt sau cealaltă — nu. Dar fiindcă ceva din ceea CarC r mâîdevine deja a devenit şi. în acelaşi gen. în virtualitate. Iar actualizarea este o finalitate şi  virtualitatea este preluată în vederea unei finalităţii  Intr­adevăr. /am în vedere/ orice  principiu al mişcării saull'"— "'''" adevăr.Capitolul 8  S­a stabilit că „anteriorul" are mai multe semnifi de aici. dar mişcarea nu este /transformarea! *"' altceva. în  general. în analizele dedicate Fiinţei. animalele nu văd ca să aibă vedere. o£  ^ raportul speciei.  ? ia nici nu cercetează. to ^. actualizarea este anterioară unei astfel de virtualii ­sub raportul definiţiei. în afara celor care se exersează.2b  Sub raport temporal. [sau fiindcă  u spre forn ~ 'n virtualitate tindea ea s­ar putea îndrep­f°rmă L f T ** C^n^ Se a^ă 'n actualizare. ci au vedere ca  sa vadă; la fel. tot aşa procedează şi daci Ştiinţ ^­6­111""11'14 a?a' vom avea  Hermesul lui Pauson:  n'ci  Ceasta de?o   ™*Untrul /elevului/ sau în afara /lui/ nu­i clar  304  METAFIZICA . vizibil — ceea ce poate fi văzut la  un moment dat. încît este necesar ca definiţia si cunoaşterea actualizării să preceadă definiţia şi  cunoaşterea virtualităţii. Dar din pu  vedere temporal. sămînţa etc.)  Apoi. numesc constructor pe cel care poate să  contruiască la un moment dat văzător pe cel care poate să vadă la un moment dat. Iată de ce pare imposi­  iin;ne identic c ^ constructor care să nu fi construit ceva vreo­bil ca să exis            ^^ ^ nu ^ cîntat vreodată la harpă.

 în timp mereu o actualizare precede o altă actualizare pi la cea a Primului. sub raportu Fiinţei. actualizarea se află chiar în ele (precum viziunea se află  nemijlocit în cel care vede efectiv.SÎnt virtualităţi raţionale. cum se întîmplă cu lucrurile pieritoare. o viaţă de m anume fel). deoarece mişcarea lor nu e legată de existenţa în virtualitate  a unor contrarii.35  Intr­adevăr.  Dar /se poate demonstra aceasta şi cu argumente mai pute ^ ^ lucrurile eterne sînt anterioare prin Fiinţă celor pierito  există nimic aflat în virtualitate si etern. într­adevăr.  Aşadar. Dar ceea ce. însă.                 ^  . în fapt. Căci constru' *" efectivă se află în obiectul care tocmai se construieşte si ea se d voltă  laolaltă si este laolaltă cu casa. Căci /fericirea/ este. Pentru virtualitătile. dar nu actualizare. iar viaţa în suflet; de aceea şi  fericirea /se află nemijlocit în suflet/.  De aceea soarele. prec <6paotQ> este /ultima finalitate/ a aptitudinii de a v d şi nu mai  există nimic altceva mai departe decît ea p • ' '" la aptitudinea de a vedea. ceea ce nu are virtualitatea să existe nu ar putea ap ^  ^^ unei existenţe. pe care cei ce se ocupă cu .  Cele nepieritoare sînt imitate însă Şi de lucrurile aflate în transformare.lte act|. sub aspectul calităţii sau  S  ^^ ^ces£e /Mcron nepieritoare sînt în actualizare. astfel încît continuarea mişcării să aducă osteneală. de aceea şi numele de*** ^ e  legat de cel de „activitate" şi tinde să conţină ideea a unei finalităţi^1  în unele situaţii folosinţa este ultima finalitate. fie în mod absolut. lucrurile acestea nu ostenesc cînd se rotesc. Dar. deoarece ele posedă intrin­  " ele înSelC' ReStul virtualităţilor' din care acestea au "1 cu toatele de prezenţa contrariilor.  /în cazul acestora din urmă/. la  fel şi în celelalte cazuri: în general. totuşi nu avem într­un loc mai puţin'" şi într­altul mai multă  finalitate a unei virtualităţi. iar actu l' vitatea <f) 5e evepyEUx to epyov>. Şi după  cum ^ spus.  mişcare eternă; nici dacă exista ceva care este veşnic mişcat. Or. dar orice virtualitate poate.oq>. 'de loc. pentru virtualitătile care mai au o devenire dincolo de folosinţă actualizarea se află în obiectul care tocmai  este realizat (precum construirea efectivă se află în obiectul construit. ea e responsabilă de osteneală. nici unul dintre lucrurile nepie­ma                     ' absolut în virtualitate (dar nimic nu­1  t legat'  ritoare nu                virtualitate parţial. totuşi. precum pămîntul şi focul; «ci şi acestea sînt  veşnic actualizate. ci doar originea  şi direcţia /mişcării pot fi în virtualitate/. cum Fiinţa este materie şi virtualitate. Şi nimic nu opreşte să existe o materie a unui astfel de corp.  . aflată dincolo de  construir T* ti vă <raxpcc TTIV oiKO§6ur|aiv>). C   ' 1 unul dintre lucrurile necesare nu se află în virtualitate.  Aşadar. Prin urmare. si întregul Cer sînt veşnic în actualizare şi nu există vreo temere că s­ar putea opri în loc. Iată motrvu •  . veşnic mişcător. fie doar ~~'K S /al  său/ despre care se spune că poate să nu existe.  Căci acţiunea este finalitatea <TeA. de cantitate sau de calitate. Deci acelaşi lucru poate fie să existe. iar ţeserea efectivă se află în obiectul ţesut. actualizarea este anterioară virtualităţii. deşi pornind de la alte v' ^v ^ mai  apare ceva (precum provenind de la arta construcţie"* "^ Tf}q oÎKo5o^iKfi<;> există casa. dacă ele nu ar exista. (Chiar  acestea sînt primele.2  De aici.         • /. nimic  „vicra V nici mişcarea /nu este în virtualitate/ dacă există vreo nu ar exis w y i            .  lucru de care se tem filozofii naturii. ne sa  să nu  CARTEA THETA (IX)  305  'rtual. nu există e posibil chiar să nu existe.­  Iar conform acestui raţionament. fiindcă.^ ^^ pieritor. Nu există lucru mişcat în mod virtual. cercetarea — în cel care 1050b cercetează efectiv. rezultă în mod evident că Fiinţa şi forma sînt actualizare.       . ceea ce e în virtualitate poate Jt ^  nuexiste­' : existe. e limpede că. ^ ^ văr.     aje.  Orice virtualitate este dată împreună cu contrariile sa e. Cînd spun „în mod £fer la Fiinţă. sa „^^Jie Uzeze. mişcarea se află în obiectul ce tocmai este mişcat). Iar virtualităţile iraţio­  it­; • / rarillor v°r rămîne identice în cazul apariţiei  sau a  cmev; siu  acare  r  ""' £Xlst^ astl£l de naturi. Fiindcă. care  nu mai conduc la altă activitate dincolo de actualizare.  .  H cel u      " S£ ^i?te 'n aCCSt *^' poate şi să nu se mişte într'acest  na'e ale co"1 Clte. şi stelele.   ^ ^.

  306  METAFIZICA  Căci cel care ştie şi care se mişcă efectiv sînt mă zări.ata> sînt descoperite^ actualizarea /unor virtualităţi/. într­ade­văr.  Este necesar însă ca la lucrurile rele finalitatea şi actualizarea să fie mai rele decît virtualitatea /răului/. Actualizarea este. Prin urmare. respectiv falsă ? Irebuie să cercetăm ce vrem să spunem cu asta.  cînd falsă.  ^ lucruri ^t etern asociate şi e imposibil să fie  Îm mer£U disociate ?i nu Pot fi asociate' iar altele cit Ş' a fo modu" contrare.  Dacă.41  Cmd avem sau nu avem o afirmaţie adevărată. nici  distrugere (distrugerea aparţine celor re •  Dar şi teoremele geometrice <5iaYpduu. De  exem l ceea ce se spune că e capabil să fie sănătos. aceasta trebuie să corespundă în realitate cu momentul asocierii şi al disocierii /unui  subiect de un predicat/ : astfel că spune adevărul cel care gîndeşte disociate un subiect şi un predicat care sînt diso­  ciate /în realitate/. pe de altă parte în  raport cu virtualitatea şi cu actualizarea acestor categorii sau a contrariilor lor. Dar la încep  există virtual. în mod  egal. fiecare rămînînd identic cu sine. nici eroare.  vede /hgur*    „   ' j£ c£ se afla în virtualitate sînt descoperite prin ­ e  es  *­ e    actualizare. sau nici unul.)  Capitolul 10  Deoarece ceea­ce­este şi ceea­ce­nu­este se concep pe de­o parte în raport cu figurile categoriilor. Căci aceeaşi este virtualitatea sănătăţii şi a bolii. ar fi devenit clar de ce se întîmplă aşa. cu mult mai mult ar fi /„Formă"/ ceya care mi     °d actualizat decît este /Formă/ ştiinţa în sine.  virtualităţile contrariilor coexistă simultan. ci fiindcă tu eşti chiar alb si noi  afirmăm acest lucru. şi /el este virtual ambele  contrarii/ simultan. dar contrariile /actualizate/ nu pot coexista simultan (precum a fi efectiv  sănătos şi a fi efectiv bolnav); de aici rezultă că unul dintre contrarii este cel bun. ambele contrarii.  acelaşi virtual este capabil să devină ambele contrarii. cît şi oricărui principiu transformator    en°ar* at«  Capitolul 9  Dar că actualizarea este mai bună şi mai nobilă /chiar/ d  "   • tualitatea onorabilă este clar şi din următoarele motive­  ^  Lucrurile care sînt considerate în virtualitate sînt capabil • fie ambele contrarii. în timp ce ştiinţa în sine şi mişcarea în sine sî  ­  acelor actualizări. s­ar fi trasat o dreaptă paralela c unghiului/.37 încît. aceeaşi este si virtualitatea statului liniştit şi a  mişcării. !Şca  efectiv mai degrabă decît mişcarea /în sine/.  alb " U   r °ă n0i considerăm că tu cu adevărat eşti alb. Dar aceea^ Propoziţie devine. 1051b şi în fine [în sensul principal] în  raport cu adevărul şi cu falsul.ov> este posterioară  ă /virtualităţii/. teoremele devin evidente. tot el. este. în timp ce virtualul este.40 (Actua­acrua iza      ^ vecjere individul <TI  Km'apteu. sP««m noi adevărul. Căci fâcînd /anumite /  "' geometrii le descoperă. vâr«ă.39 Rezultă că virtualitatea  provine din  căg'1   re sfde aceea oamenii cunosc lucrurile făcîndu­le.  CARTEA THETA (IX)  307  tre •         ^înscris într­un semicerc este drept ? Dacă sînt pe ce orice u   _ £ormţncj baza semicercului şi a treia perpendi­  semicercului — devine clar pentru ceUare  ­ce dusa  ' g asa/> Deoarece el cunoaşte teorema dinainte.38 Raţiunea acestui proces stă în aceea aducere»          actualizare '. E clar deci că răul nu este dincolo de lucruri. faptul de a fi constă în a fi aso­&  disociat si \ ° Un"ate> ^n ^mP ce faptul de a nu fi constă în a fi /cînd asocl °rm­a ° multiP^citate­ Iar în privinţa celor  care pot ^adevărată ate> Cm^ ^lsociate/' aceeaşi opinie devine ba falsă. în momentul cind   * sînt realizate. dat fiind că. printre lucrurile primordiale si eterne nu exi nici rău. cînd ade­Pfe cele care nu pot fi altfel nu se poate afirma cînd  308  METAFIZICA . într­adevăr. a construirii şi a demolării. Spune falsul cel care declară lucrurile a fi invers de cum sînt. mai bună. prin urmare. prin urmare. prin urmare. Din ce cauză suma unghiurilor unui tnUjjnj egală cu cea a două unghiuri drepte ? Fiindcă un&     ?­uf;  Jrepte­unui punct /situat pe o dreaptă/ sînt egale cu două ung              .                                                   ^ lrtua'ităţile  1051a        S­a evidenţiat. şi a faptului de a fi demolat. sau cel care le gîndeşte asociate pe cele care sînt  asociate. şi ea. eşti tu chiar m realitate. deoarece el vine  în mod natural după virtualitate. a faptului de a fi construit. capabil ' fie şi bolnav.0 »Forme". ca actualizarea este a  virtualităţii.

 subiectul se poate sP°y'şi că ţot ei nu este în  acel fel. L  Adevărul si falsul constau aici în a atinge d a pronunţa d ml (într­adevăr. dar în fapt ceea­ce­este  intrinsec nici nu devine. Căci toate acestea există în  actualizare si nu în virtualitate.)  l actualizat nu poate primi simultan cele două contra­^                 ''­virtualitate — da. ţie. afirmaţia şi pronunţarea nu sînt totuna). ci aceleaşi lucruri sînt î  •    r i            '  rate.. 12 despre „Swautc. de vreme ce  SpUflc  ­  .  NOTE  1. Hippias Minor. nici nu va con­unghiurilor sale este egală cu cea a două ­  vasu  lidera ci uneori          . falsul nu există..  elrâmînemereulafel.  2. iar  ie ranţa constă în a nu­1 atinge.me de nnalitatea medicinii să producă sănătatea;  medicina poate pro­  ce Şi boala în mod deliberat.                                    . dar aceasta tine de un context dat. „Virtualitate"  este formula nimerită mai ales în circumstanţele legate de materie. nici eroarea /în privinţa el\tltaţlr°eor.44  A fi considerat ca adevăr şi a nu fi considerat ca fals formează un singur adevăr dacă există asociere reală dintre  subiect şi pre cat. Dacă nu există asociere reală /între subiect şi predicat/. ele se  află/. cînd e separat /în discurs/. dacă existenţa într­un fel. decît în mod conjunctural. Ideea că stâpînirea unei arte presupune capacitatea de a produce. vei este mtrmu£reu/ Avarul. Iar unitatea /dintre  subiect şi predicat/. 367c­e. ^ nu sg p0ate SpUne că. L>e P1  CARTEA THETA (IX)  309  n„hiul nu se schimbă în timp.    .  . este şi ea în acel fel; dacă existenţa nu e astfel. nu există  număr deo­mite pf°prie"pr­m) Sau unele /numere pare / sînt prime. nici tatea nu e.  .. despre lucrurile care sînt ceea ce într­adevăr are existenţă şi care sînt actualizări nu te poţi înşela. încît să existe în fapt cînd e unit T  A'       eva să nu existe. nici nu piere; altminteri ar trebui sa devină din altceva.    jjnobik  De asemenea. Orbirea aduce cu /situaţia/ celui care nu ar avea i ral capacitatea de a gîndi. atît  binele. cît şi răul era o idee destul de răspîndită.__       1  '  "u. în privinţa lucruri ^ nu există posibilitate de înşelare asupra momentului i . deoarece .  'Platului/­ c nici adevărul şi tăişul nu sînt aici ca in celelalte cazur' S       '  cum adevărul nu este în aceste cazuri — ale celor ce nu n   f'  puse — identic /ca sens/ cu cel din cazurile anterioare r™    °m i­o                                 '   ^ aşa nin  existenţa nu are acelaşi sens.  Vezi Cartea Delta. talse.  cît şi otravă. compuse/.  3.  unghiul s­ai ^ _ considera că /un asemenea subiect imobil/ are anu­$.  La fel stau lucrurile si cu Fiinţele necompuse: nu e cu putinţă să te înşeli în privinţa lor. sau te vei înşela /mereu/. A te înşela în privita esenţei /ace tor entităţi/ nu e posibil." şi „âowauia". de exemplu. dar nu în sensu in  _  birea. cap. altminteri ar fi supuse devenirii şi ar pieri. un medic este silit sâ facă rău unui deţinut. ar.  De fapt. ci doar poţi  să le gîndeşti sau nu. __ nu> căc­ aceasta /ar presupune/ că tri­  $'           ' JypotC» clii­^'  ^Ts     modifica.  V.  Dar ce înseamnă a fi sau a nu fi. F ^'u_se un smgur număr  nici măcar aşa ceva nu nu sînt.   ne.eva  adevărul. Iar esenţa lor trebuie cercetată pentru a se şti dacă ele sînt în acest fel sau nu.# putea m ^ ^ ^ altele. a fi adevărat si f l  ­cu entităţile necompuse < ta ac\>v9£Ta> ? Căci nu    $' unit /în  realitate/. Platon. cum se întîm i­  lSCUrs/' si  nul alb" sau cu „mcomensurabilitatea diaeonalpi /^­­  ?    m­• •   j  ­  i  ­r i    i  ­  ••      <­  i . după voie. Vezi şi sensul cuvîntului „pharmakon". msemnînd atît medicament.4^ într­adevăr. Ştiinţa este o virtualitate în  sensul . Termenul pune probleme la traducere. De data aceasta. altele — potrivă par . în acest caz.  Aşadar. avem 1052a   fals. respectiv. ^(. „Capacitate" se asociază mai bine cu proprietăţile organismelor.  Sănătatea este contrariul asociat intrinsec medicinii. dacă sînt concepute ca imobile. cînd falsul.  l l  la  . este limpede si că. ci există numai ignoranţa.45  . _ . deoarece exprimă bine pasivitatea şi  maleabilitatea acesteia.

nea Şi ratf Crea am^e^e contrarii, şi o poate face deoarece ea are noţiu­"m mişca     6a       lar su^etu'> în care ea se  găseşte, e capabil sâ pună  5­ Şcoala" aCtUalizeze ceea ce a fost gîndit.  din Megara* me|anca af°st înfiinţată pe la 380 î.e.n. de către Euclide 0 importantă mfllSC1^°^ a^ ^ Socrate. Dar  asupra ei s­a exercitat şi ţa eleată. Urmaşii lui Euclide au dezvoltat mult nita insă, pare­se, în mare măsură o tehnică f  or­rnegarică şi Academia platonicianâ pare sâ fi exis­  mala­  re  310  METAFIZICA  sinf  °SPe=iede  > Se .  ru     P°'Ulc mai  louj  tat o serioasă rivalitate. Pentru Aristotel sofişti care elimină esenţa şi Fiinţa lucrurilor  6.   Thrasymachos, sofistul din Republica lui PI de un argument asemănător: el susţinea că medicul  de pildă, nu pot greşi, deoarece atunci cînd greşesc nu ~ FU'Ulclanu| miţi medic sau om politic. (Rep. 340 d­e)  mai Pot fi nu­  7.  Anularea distincţiei dintre virtualitate (capacitate) ' distruge în fond Fiinţa. Realitatea se reduce la o succ   ''  actua''2are mente descusute şi discontinui, asociate mai curînd înt"  l ­6     m°" ce anulează posibilitatea unei  cunoaşteri raţionale. Fiinţa  at°r'Ceea tocmai actualizarea unei virtualităţi, ceea ce înseamnă că    l "5' momente nu se  pot confunda.                                              e  8.  Aristotel foloseşte practic sinonimic cei doi termeni. Etim l evepyeta sugerează existenţa unei acţiuni, a unei  activităţi, în tim°8K< evTEXexeia sugerează prezenţa unei finalităţi. Ieşirea din virtualiute nu e, aşadar, o simplă  acţiune, ci o acţiune cu o semnificaţie, cu un sens, cu o finalitate. Mişcarea de tip „brownian", sau mişcarea fizică,  repetitivă a modernilor este foarte diferită de conceptul aristotelic de mişcare, mult mai apropiat de biologic sau de  psihologic.  9.   Mişcarea este o trecere a virtualităţii în actualizare.  10.   O afirmaţie categorică de tipul: cutare nu va exista niciodată presupune imposibilitatea ca ceva să existe. Dacă  ceva poate exista, dar nu există în prezent, nu se poate pretinde că nu ar exista în viitor, deşi nu se poate nici pretinde  că va exista cu necesitate în vutor. Filozofii care suprimă imposibilul suprimă de fapt necesarul, care este contrariul  imposibilului. Exemplul care urmează cu diagonala pătratului arată că ştiinţa devine imposibilă, sau se reduce la  conjectură, în această eventualitate.  11.   Posibilul nu implică necesarul. Aristotel susţine ca ceea ce c doar virtual nu e obligatoriu să existe, chiar şi într­  un timp m i Ca despre ceva să se poată afirma că va exista, trebuie să existe o ne sitate. Teza c foarte importantă,  deoarece din ea Aristotel deduce p^_ ritatea ontologică a actualizării asupra virtualităţii. Dacă lumea ^^ în mod  necesar, rezultă că ea nu a putut apărea dintr­o eXlstenAsajâr, ala, căci aceasta nu ar fi avut nici un motiv să se actua  tual, ori ori admitem că lumea există în mod întîmplător sau co admitem că există o actualizare primordială  (Dumnezeu;.^ ^^  12.   Este ceea ce s­a numit mai tîrziu modus tollen* •  B. Dar nu B; deci nici A.                                                 eâvin"ua  13.   S­ar părea că aici Aristotel contrazice rePreze?tarate fi şi «"' L deschidere mdeterminată. într­adevâr, bronzul po  tat   ca  CARTEA THETA (IX)  311  ­, si s  [UI*''' .  feră> ?1  r­p7  5  hi în timp ce focul nu poate fi decît cald. Con­• d că'se definesc lucrurile corespunzător: bronzul v»»­  'J orice  formă, prin definiţie, iar focul poate încălzi  poate fiturna ;arăsi prin definiţie. Am putea spune că o anume vir­LltsâU pUţin'lrf. constă în definirea limitelor unei  indeterminări;  .•      „ rar>aCH«*LC **  ,.                    „         l­  •  ­  l     i­  •       /   c  ­

tualitate"c r.   .   sjne ca virtualitate pura, e lipsita de limite (arară numai mate"3      sjjera ca posibilitatea ei de a  deveni orice reprezin­Joardacan   ^ ^ determinare). "' t0tUA' ctualiza un contrariu presupune negarea celuilalt,  deoarece  l4'         •; nu se oot afla simultan în acelaşi subiect în actualizare,  j,..,i contrarii uu ^ Y                .    ,         . .   . ,.    . „ .  v r, constă, aşadar, dmtr­o serie de negări şi limitări.  15   Aristotel foloseşte un singur termen, care însă înseamnă deopotrivă capacitate, putere, putinţă, virtualitate.  16  Ceea ce Aristotel numeşte „analogie   corespunde noţiunii geo­tric­aritmetice de proporţionalitate: sînt  identificate anumite  rapoarte constante între mărimi, astfel încît nu mărimile în sine contează, ci numai felul în care ele se raportează  unele la altele. E o idee cardinala a metodologiei aristotelice (aflată în nuce şi la Platon, v. analogia Soarelui şi a  Liniei din Republica): un termen poate reprezenta materia într­un raport, dar poate fi forma sau actualizarea într­alt  raport. De aici rezultă şi multiplicitatea de sensuri pe care conceptele fundamentale, ca materie, formă etc., le pot lua.  17. Partea aceasta pînă la sfîrşitul capitolului nu se găseşte în mai multe manuscrise şi nu este comentată de Toma  d'Aquino; probabil că ea nu este autentică, de asemenea, textul este foarte corupt. Nelimitatul nu se poate actualiza  deoarece actualizarea înseamnă determinare, ori vidul este, prin definiţie, fără determinare, fi r M Ce A"stotel  numeşte „mişcare" nu­şi conţine propria na «aţe (tEXoţ), de aceea ea este <rceXf|<;, incompletă. Cineva se plim­cu  un anumit scop.exterior: te plimbi ca să fii să­aceste acţiuni nu pot fi continue, în schimb, actu­ele trăiesc —*"'  Pr°pria finalitate, se fac de dragul lor înşile, şi de aceea Pe seama lor proprie, sînt circulare: trăieşti ca să trăieşti,  prin defini             e Un alt mocl de a denumi forma, căci forma este,  19. UnomCOm,P        încheiatâ, determinată.  to timpul. Daf            actualizat şi, deopotrivă, poate să fi şi gîndit  Se poate sPune că a construit efectiv tot timpul. ^na^tate ŞÎ de aceea ea poate fi continuu bire de alte acţiuni, care  trec în virtualitate.  rea îş; m actualizare,  312  METAFIZICA  Tip  20. Medicina este cauza sau raţiunea efici  ^v. 4.*^^n^ni» wjv>­ *­t*w«,« oau ictuuuca eticientă          •  —*  ce virtualitatea sănătăţii este raţiunea materială    '    °tricc> în ti  21.  Materia primă este un substrat complet nedeter   ' tualitate. Alte substrate, cum ar fi lemn, om etc. sînt mmat'  PUrâvit. nate, dar, la rîndul lor, sînt şi subiecte ale unor propriet   '      ^eterini­mină mai departe. Numai actualizarea  pură, Dumne * ^^ 'W­materie, este complet determinată.                                U> "Psită de  22.  Materia este indeterminată întrucît este lipsită de f prietăţile sînt indeterminate întrucît sînt abstracţii lipsite d  rm*',Pr°' într­un substrat. De aceea nici unele, nici altele nu sînt Fiint A  \ ^  23.  V. Cartea Delta, cap.ll.                                       l»deplini  24.  Teză foarte importantă; acceptarea ei presupune existent l Dumnezeu, adică a actualizării pure. Sub raport  ontologic ea '*{ "• un răspuns întrebării fundamentale pe care o formulează Heideeg „de ce există ceva şi nu mai  degrabă nimic?"  25.   Adică Fiinţa.  26.  Virtualitatea este capacitatea de a deveni ceva, de a face ceva, de a lua o anumita determinare; cu alte cuvinte  trebuie să existe, conceptual, determinarea pentru ca să poată fi concepută virtualitatea ei.  Anterioritatea sau prioritatea actualizării asupra virtualităţii reprezintă un punct cheie al doctrinei aristotelice, fiind  echivalent cu prioritatea formei sau a finalităţii asupra materiei. Dumnezeu, care e actualizare pură, adică lipsită de  orice indeterminare, deoarece nu are materie, este, fireşte, prioritar în mod absolut. A accepta prioritatea virtualităţii  presupune — observă Aristotel — să se accepte că lumea nu este necesară şi că ea a apărut printr­un accident de  neînţeles.^  27.  Sub raport specific, actualizarea precede întotdeauna, dar, m istoria fiecărui individ, precede virtualitatea.  28.   Procesul de învăţare nu este o trecere subită de la totala la ştiinţa totală, ci o graduală lărgire a cunoştinţelor  alităţilor deja existente. Aceasta obiecţie sofistică apare m lui Platou, iar acesta îl rezolvă prin recursul la preştunţ.  morare. Aristotel nu utilizează această metoda, ci presupun deauna învăţăm pe baza unei învăţături prealabile.  29. Forma, Fiinţa şi actualizarea sînt, într­un fel, sin  un . {in,li­  _                  rYlii  T  lucru care devine tinde să­si realizeze forma, care u exp

'                                          cuaoe"  tatea, scopul şi, în acelaşi timp, exprimă ceea ce el es adică Fiinţa sa.  30. Pauson era un pictor amintit de mai multe ori considerat un pictor prost. Nu e clar la ce se refera aici  .tel?  CARTEA THETA (IX)  313  ote) cred ca era vorba despre un joc perspectivic. 'e să fie vorba despre un defect al picturilor lui ­ au clar să se  înţeleagă dacă o anumită parte aparţine  unu" personal*   rjoseste cei doi termeni a căror sinonimie o susţine  31. Anstote_         e«. g^etcc (derivată de la epyov), şi i\ iio,pentnî"                     '        '  ..  D r ce se întîmplă cu entităţile care au materie inteligibila (v. 33 Eta) precum genul în raport cu diferenţa? Oare si ele  sînt rteâ > Sub aspect intelegibil, măcar, da : genul nemodulat de dif e­^"â nuare o existenţă autentică si nu poate fi  reprezentat cu precizie. ^"Genul animal, de pildă, se poate actualiza în om, cal, maimuţă etc., , îu vreme cît nu este  conceput ca actualizat, el nu are o existentă efectivă, ci doar una virtuală: într­adevăr, nu poţi concepe un animal  indefinit; orice animal este un animal de o anumită specie, fie ea şi imaginara, de exemplu, un centaur. Platon credea  că se poate concepe Animalul în sine, dar Aristotel crede că el se înşală şi acesta este sensul ideii sale că universalele  nu sînt Fiinţă.  Aşadar, animalul este, la modul inteligibil, pieritor, deoarece el se poate sau nu actualiza. Dar şi specia om se poate  sau nu actualiza într­un anumit tip de om — femeie, bărbat, tînăr, bătrîn etc. De aici se vede că nu există actualizare  pură, si deci eternitate pură, decît pentru Dumnezeu.  34.  Astrele, de pildă, care sînt nepieritoare, îşi pot schimba poziţia sau aspectul; deci, sub anumite privinţe, ele  posedă virtualitate.  35.  Ar fi vorba despre o aluzie la Empedocle.  o­ Dacă răul (actualizat) urmează virtualităţii, înseamnă că acolo n" e nu exist* virtualitate nu poate exista nici rău.  Or, lucrurile eterne  au virtualitate, deci la ele nu există rău, şi desigur, nici oboseală, uo«ii, moarte.  uneh' V°r    ^esPre teorema care spune că suma unghiurilor unui  38 Ce"6 £gală CU d°Uă unShluri drePte­  v­nstryc^la geometrică este o formă de actualizare a teoremei  nezeu ca^înj   pregăte?te teo™ din Cartea Lambda asupra lui Dum­"psitâ de « •    C Care se Sădeşte pe sine si care  este actualizare pură,  40. Aristot'el1^1""6­  ci °amerm înv  ­^aseşte ° dovadă a priorităţii actualizării în faptul aţa acţ10nînd, făcînd mai derabă decît învătînd  asiv.  314  METAFIZICA  41.   Pentru Aristotel adevăr înseamnă a asocia  —~ subiect de un predicat ca în realitate; fals a le asocia  sauV dls°c'a un decît sînt în realitate. Adaequatio intellectus et re'      1Soc'a'nver scolasticii.  Veau să spUni  42. Este vorba despre noţiunile simple, elementare formele pure, care nu se pot descompune într­un subi   ' ^ ^esPre  cat. De aceea, în cazul lor, nu se poate spune că adev"   'f UnPredi­unirea sau disocierea corectă a unui subiect şi a  unui predic   °?nst* 'n acestea nu există distincte. Adevărul constă aici în intuir   ' ­eoarece pronunţarea realităţii ca  atare. Adevărul are, pentru real'''*F°''n  compuse, o înfăţişare mai arhaică, mai apropiat de ceea ce n " C °e~ derau a fi adevărat: cuvîntul puternic, o enunţare  aparţinînd unei ^^ ne cu autoritate: rege, profet, înţelept.  a"  43.  Adică, a le cunoaşte nu presupune efortul de a trece de la no manifest şi non­explicit la manifest şi explicit cum,  de pildă sta lucrurile în cazul geometriei.  44.   Adică se cercetează dacă ceva este o realitate compusă sau necompusă; daca este necompusă, ea este imediat  enunţabilă ca adevărată, dacă este gîndită ca atare.  45.  Unul (unitatea dintre subiect şi predicat) are sensurile pe care le are şi existenţa Fiinţei respective, ceea ce  Aristotel arătase în Cărţile Gamma şi Delta.  46.  Doi este şi prim şi par, în schimb Patru este par, dar nu prim. S­ar putea afirma că anumite proprietăţi ale  numerelor variază, nu sînt stabile. Dar, dacă se ia nu întreaga clasă a numerelor naturale, ci un singur număr,  proprietăţile lui vor fi constante.  CARTEA IOTA (X)

Chestiunea unităţii Fiinţelor. Cele patru sensuri în care se  unitatea. Esenţa unităţii este esenţa indivizibilului PrnMPm      nsiderâ ••î       j    i '/••  ­  '     •  UDJerna măsurii ţi  a măsurăm, in cadrul hecarui gen există o măsură şi o anumită u '  considerata indivizibilă. Sensurile indivizibilităţii unităţii de m" ^ Sensul în care ştiinţa este considerată măsura  lucrurilor. Critica teo ' ' lui Protagoras.  Ce este în sine Unul ? El nu este o Fiinţă, în sensul unei autonomii situat în afara lucrurilor, cum susţin platonicienii.  Unul este întotdeauna un „unu" determinat. Unul în sine nu există ca atare, nu este Fiinţă. Unul şi multiplul. Identicul  şi asemănătorul. Sensurile diversului şi neasemănătorului. Diferenţa şi unitatea genului sau a speciei. Contrarietatea  ca diferenţă maximă şi perfectă. De ce nu pot exista decît două contram în cadrul fiecărui gen. Contradicţia (absenţa  intermediarului) şi contrarietatea. Privaţiunea, în ce fel se opun unul şi multiplul, cît şi marele si micul. Egalul nu se  opune nici mai marelui, nici mai micului, ci inegalului. Problema intermediarelor. Ele se află în acelaşi gen cu  contrariile respective şi sînt compuse din acestea. Genul şi diferenţa. In raport cu genul, specia nu este nici identică,  nici diferită.  De ce unele contrarietâţi creează specii diferite, în timp ce altele —nu. Diferenţa intrinsecă definiţiei şi cea  extrinsecă. Numai prima pro uce specii diferite.  ­  Pieritorul şi nepieritorul sînt genuri diferite. Ele nu pot aPa.^ aceleiaşi specii, de unde un argument împotriva  Formelor plato  Capitolul l  "tat mai înainte, în capitolul dedicat sensurilor multiple,  A) că unitatea are mai multe sensuri. Avînd mai multe sen­  . to£usj cele principale rămîn patru, aparţinînd entităţilor pri­  r'e si care sînt concepute ca formînd o unitate intrinsecă şi nu  contextuală.  în primul rînd, avem unitatea continuă, care este, în mod absolut sau măcar în principal, naturală şi nu obţinută prin  atingere sau legare. (Si în cazul acestora are mai multă unitate şi are prioritate lucrul a cărui mişcare este mai puţin  divizibilă şi mai simplă.) Apoi formează o unitate, şi chiar mai avansată, întregul ce posedă o configuraţie şi o formă,  mai ales dacă el este astfel în chip natural şi nu silit, precum sînt lucrurile încleiate, îmbinate sau legate, ci are în sine  însuşi raţiunea de a fi un corp continuu. El este în acest fel datorită faptului că mişcarea sa este unică şi indivizibilă  după loc şi timp; astfel încît este evident că, dacă vreun lucru posedă în mod natural principiul mişcării, şi anume  primul principiu al primei şcan — mă refer la mişcarea circulară, acesta este cea dintîi uni­Ut^" posedă mărime  spaţială <7ip6m>v ueye9oc, ev>.' conti^ ^ °nele ^UCmri Urmează o unitate de acest fel întrucît sînt de ol^nT ­^  f!mdcă rePrezintă un întreg; altele /au unitatea/ dată legerc   ^ '       '^e: smt atare lucruri cele al căror proces de înţe­  indivizVi       ^esteunic — cele al căror proces de înţelegere este fieluatdu ' 6 mdmzibil însâ cînd are drept obiect  indivizibilul, a'u' este ind'SPeCle> ^ ^^ după numar­ După număr, individu­^°rniează       'u       '° t'mp ce' duPă  specie, e indivizibil ceea ce raţinnea de    r­leCt Pentru cunoaştere şi ştiinţă, încît rezultă că '•ţii Fiinţelor este unitatea  în sens primar.2  318  METAFIZICA  Prin urmare, unitatea are aceste sensuri: ceea în mod natural, întregul, individualul şi universalul tea formează o  unitate prin faptul că au, unele, mis   ' ^^ "^ bilă, altele — procesul prin care sînt înţelese sau ^rl** lndiviti­1052b  Trebuie ţinut seama însă că nu există identi  uu care lucrurile sînt concepute a forma o unitate, pe de ^        'n esenţa unităţii şi definiţia ei, pe de alta. într­adevă'r,  unit ° ^"^?' cepe în modurile pe care le­am descris şi va fi o unitate fiec ^ ^ tre ele, care va avea de­a face cu unul  dintre aceste m d       n~ esenţa unităţii va aparţine uneori unei unităţi, alteori — alt '' este mai aproape de sensul  principal al noţiunii. Iar celelalt''/*** suri/ reprezintă unitatea virtuală, aşa cum se întîmplă şi în privinu elementului  şi a raţiunii de a fi, dacă ar trebui făcute distincţii î lucruri şi dată o definiţie numelui.  Astfel, într­un sens, focul este considerat element (dar chiar si nelimitatul sau ceva similar este o realitate intrinsecă),  în alt sens — nu. Căci esenţa focului si cea a elementului nu sînt identice, ci, luat ca un lucru anume şi ca o natură,  focul este un element, dar numele „element" semnifică faptul că /focul/ are o anumită proprietate, fiindcă există ceva  scos dintr­o primă /materie/ imanentă.  La fel se petrec lucrurile şi cînd este vorba despre raţiunea de a fi, despre unitate sau unu şi despre toate cele  asemănătoare. De aceea, esenţa unităţii este esenţa indivizibilului; anume, ceea ce este un ce determinat, fiindcă este  autonom fie după loc, fie după specie, fie după modul de înţelegere, fie că este /identic/ cu esenţa întregului şi a  indivizibilului, dar, în special, fiindcă este esenţa măsurii prime în cadrul fiecărui gen, şi mai ales în cadrul gemi

 „greu­fiecaredintrea. o suprafaţă — măsura suprafeţei. Iar acolo unde se pare că nu se poate nici lua.                  "   "  ~  < Moşeşte măsura.3  Ea este simplă.. fiindcă principiul tuturor lucrurilor este indivizibil <\ iov EKdotcov cc5iodp£TOv>. Căci de aici — de la măsură — a ajuns /unitatea/ şi * alte genuri.  Dar  i ştiinţa este numită măsura lucrurilor. De aceea măsura numărului este cea mai exactă. fie prin distingerea speciilor. măsura este lucrul prin care se cunoaşte cantl"jiu| Cantitatea. Fiindcă. sînt mai multe sunete elementare prin care măs^ aseme­  rea/. Căci numărul este o multitudine de unităţi aritmetice si nu  o unitate. fiindcă cunoaştem elementele di^ ^'  alcătuieşte Fiinţa unui lucru. Or. de un picior. i lumea socoteşte că atunci cunoaşte cantitatea cînd o cunoaşte e^ei masuri' Şi' /consideră cunoascută/ mişcarea. ceea ce nu s­ar putea petrece dacă unitatea de măsură ar fi mai mică;  astfel încît toată lumea stabileşte drept unitate de măsură şi pentru lichide. o lungime este măsura lungimii. o mărime este /măsura/ mărimilor.)            enuri există drept măsură şi principiu o unitate  In toate av­ca"­1>                                 . mişcare la care c   raP°rtează celelalte mişcări cereşti). este  CARTEA IOTA (X)  319  ­ lăţime.  într­adevăr.  320  METAFIZICA  Insă nu întotdeauna /unitatea de/ măsură est număr. dacă s­ar porni de la stadiu sau talant sau de la altă măsură mai mare. în adîncime. în acest fel trebuie luate lucrurile.„       _             . şi nu  de o unitate. ^ intermediul unităţii.  . sjtuaţii principiul numărului luat ca număr. dacă situaţiile ar fi. şi pentru solide.6  a­1> ?'la  fel ş;  La fel se măsoară şi toate mărimile. pe de alta —  ţaţe" însea^tnăar'eşte în exces; iar „viteză" se referă pe de­o parte la ceva care c > ^^ _ la o mişcare excesiv de rapidă. _ ^o parte) orice cîntăreşte ceva. într­adevăr. Şi de aceea unitatea c  zibilă. şi în  mod particular. piciorul şi unitatea aritmetică. ci de teo "^î^'6 «lenea.  Căci unitatea aritmetică este soco­ 1053a tită în toate privinţele indivizibilă. acestea rep" ^ mi€ interval> iar în vorbire — sunetul. se cunoaşte fie prin  mte unităţii fie prin cel al numărului. iar orice număr se cun .4  . se cunoaşte prin intermediul unului. Iar măsura.cantităţii.  "reuitindeni este căutată drept măsură o unitate care e /considerată/indivizibilă. fie sub cel al cantităţii. (Noţiu­. şi  pentru lungimi.. ci aceasta din  urmă este indivizibilă în toate privinţele. nici  adăuga ceva /unei mărimi/. astfel încît orice cantitate. iar „diametrul" se poate măsura cu două unit' ^"î/v°rbi­latura. 'cea je vitezâ sînt valabile şi pentru contrarii. mărimea cea dintîi pornind  e Ia care nu mai e posibil să te laşi înşelat cu ajutorul senzaţiei. în astrono­«rului/s l    ^ Unitatea ?i principiul (căci se admite că mişcarea  astrono  ^ 6Ste un^ormă Şi cea mai rapidă.•   ••. ca şi senzaţia  din  pricina aceluiaşi motiv. /dacă se adaugă sau se scoate ceva/. iar în celelalte genuri este imitată tocmai  o astfel de unitate. fie în m H tativ. în timp ce primul trebuie aşezat printre lucrurile indivizibile pentru  senzaţie7. în viteză. întrucît este cantitate. în greutate. de vreme ce şi m măsurarea liniilor se  /fOW<;                                                           "     ". pentr unitatea este măsura. De aici şi m ce  vorbim despre măsură ca despre lucrul prin care ceva ^ în primul rînd. aşa cum sînt dou""* SUlgUră k mentare  în muzică.. ci uneori sînt mai multe. luată ca indivizibilă. ţinînd seama nu de auz. întruci  ^ titate. fiindcă cunoaştem ceva cu aju          ^ . ci în felul arătat. iar a unităţilor aritmetice este o unitate aritmetică. nu ar fi evidente  nici adăugirea. similare. atunci cînd divizăm. după cum s­a spus deja; căci orice lucru continuu este /altminteri/ divizibil. nici scoaterea unei cantităţi. măsura  greutăţii este o greutate.. această /mărime/ este măsura exactă. şi nu că  un număr este măsura numerelor. Astfel. a sunetului — un sunet. şi există o greutate şi a corpului celui 0 viteză şi a coi F  mâi uşor. De aceea.  'aerată/ indivizibilă. Şi pentru greutăţi. /în cadrul fiecărui/ gen. Ar trebui spus aşa. „ea de  P^^esK noţiuni avînd două sensuri: de exemplu.  Totuşi nu orice unitate este indivizibilă în acelaşi fel — de exem piu.  rapid       masurata/ cu ajutorul mişcării celei mai simple şi mai mie a    Ceasta consumă cel mai puţin timp); de  aceea. ci ar fi ca şi cînd s­ar considera că măsura unităţilor aritmetice e dată de mai multe unităţi aritmetice.  întotdeauna măsura trebuie să fie înrudită cu ceea ce se măsoară: într­adevăr.  Căci există  orice mişcare'      ului lent. Iar toate Unitate  com  ­mi ° Umtate în acest fel Şi nu fiindcă ar exista o na /tuîuror lucrurilor/. ele nu sînt  similare.;nlungime'in . într­adevăr. fie sub raportul calităţii.5 fiindcă est    >|rutatea ^e  măsură este intervalul elementar <5i£ai<;>.

 Aşadar.avînd în vedere că mai curînd se măsoară /cu ajutoru^          ^  ele însele măsoară. apoi cea a^ . şi atunci ea trebuie concepută mai adecvat şi mai degrabă în felul în care o fac filozofii  naturii? Căci dintre aceştia. La fel. o Fiinţă / anume/. de exemplu.^­^i fan punct de vedere cantitativ. iar unul ar fi triunghiul Acelaşi raţionament  se poate face şi în celelalte genuri. după cum în cazul culorilor trebuie căutată o (una) culoare în calitate de unu în sine. dacă există numere şi dacă există un element primordial în toate aceste genuri. altul — că este  nelimitatul?  Dar. în orice gen. un în sine este. aşa cum am discutat în  Cartea dedicată aporiilor (Beta): anume ce sînt unul şi unitatea şi cum trebuie concepute ele : oare unul este o Fiinţă  anume. Iar dacă  existenţele ar fi poligoane.. am şti cît de mari sîntem fiindcă el şi­ar ap  de un număr de ori asupra noastră. încît rezultă că şi în cazul afecţiunilor. CreDuie cercetat în general ce anume este  unul. afară doar u*Ca nu ca ° predicaţie /universală/). mai întîi. iar unul ?*' ^ una dintre culori. precu ^lu*'81*' restul culorilor care derivă din acesta şi din negru •' *       ?*  aP°i  privaţiunea albului. O astfel de unitate va li. Rezultă  ^ natUri anume ?i Fiin^e autonome faţa de din car           ' n^c' unti^ nu P°ate fi un gen. după cum întunericul ^t* ' * ne£rul este i • '                                                             '­'ut pnvatin  lumină [aceasta înseamnă privaţiunea de lumină] A rf l ­ ­ a ^ existenţele ar fi culori. un filozof susţine că Prietenia este unitatea. prin urmare. existenţele  respective reprezintă un număr determinat de lucruri.  dacă nici ceea­ce­este­le/ însuşi nu poate fi Fiinţă. din aceleaşi raţiuni  ^nplu l Ceea~ce~este> mci Fiinţa nu pot constitui un gen. în care este privita ca o unitate. că unul. unitatea este indivizibilă fie absolut. fără să spună nimic jar numai să spună aşa  ceva. de fapt. despre care noi irile obiectelor. aşa cum au susţinut mai întîi pitagoricienii. şi în cel al cantită­  ţilor.^. daca     ^^ ne­ar măsura. dar că nicăieri unul în sine nu  este natura /respectivă/; ci.  Capitolul 2  în legătură cu Fiinţa şi cu natura trebuie cercetat dacă lucrurile stauîntr­un fel sau într­altul. şi unul ar fi atun ' o vocală elementară. £Ste limpede. a. există şi printre culori o culoare. şi în cel al calităţilor.8 esenţa unităţii este o măsură pentru cel care "•"  ­  ume fiind în cel mai înalt grad/măsura/cantităţii. insa Fiinţa intervalelor nu ar fi număr I           «  ar fi ceva a cărui Fiinţă nu este unul Im determinat/. ele ar reprezenta un anumit n  ^"'^ un număr de ce anume ? De culori. altul — că e aerul.  apoi /'mâi­  l ofist /s  ă eX1ta'litativ. ^ 1053b   1­ar avea în vedere pe cel ştiutor sau pe cel  care are      ^ f jjjjdci aceştia /sînt în realitate măsura lucrurilor..  există o uni­CSte ^^^ în °aZul calitaţilor' la tel Ş» în cel al cantităţilor. şi mai apoi Platon ? Sau mai degrabă există o natură drept  substrat /alta decît unul/. albul. Iar atunci este necesar ca aceeaşi situaţie s­o avem şi în cazul Fiinţelor.10 te cazuri •' ^ decurg cu necesitate asemănător în toate  aces­^Hceea­c ­ "^ ConcePHt 'm tot atîtea sensuri în cîte este conce­^ anume s' 5 * u^ta ca> dat fiind că. căci se întîmplă acelaşi lucru  pretutindeni.                         . desigur. una. e limpede că nici unul sau 'U°a aC6St rol/' într­  adevar ceea­ce­este şi unul a­ mare masura predicatele tuturor lucrurilor.. şi ele ar reprezenta un anume număr   ' i           •           • /•       T­­­  •            11                . şi în mişcare. ca un ce unic plasat în •«ara multiplicităţii (căci el este comun  /multiplicităţii/.    je parca  Protagoras susţine că omul este măsura tuturor lucru      > ^. tot  aşa şi în cazul Fiinţei.  322  METAFIZICA  1054a  atunci  după cum /ne­am întrebat/ şi ce anume este  nu este suficient /a se spune/ că natura lor este ch"^' ^eoarece  Or. doar/ un  CARTEA IOTA (X)  321  ­­­­­­­­­­­­  lălăit — fiindcă posedă ştiinţa.  ' v1 "Uiump  de semitonuri. Se întîmplă cu noi ca şi cînd. într­adevăr.  disting6 duP      . De aceea. dacă nici unul dintre universale nu poate fi Fiinţă. după cum s­a arătat în Cărţile despre Fiinţă şi ceca­ce­este. dacă  existente  intervale muzicale.u                       i   M   ru . semitonul" La fel se petrec lucrurile şi cu sunetele articulate  ale limbii­ dac' existenţele ar fi un număr de sunete elementare. iar unul respectiv este un unu determinat; şi nu unul în sine este  Fiinţa. este o natura anume /determinată/. /ele ar reprezenta atunci/ un număr de figuri.  Este limpede.

 m cazul nostru. Rezultă că. printre însuşiri.  sau  CARTEA IOTA (X)  323  unităţii nu adaugă nimic faţă de esenţa indivi­  Capitolul 3  Itiplul se opun în mai multe sensuri.. Alte lucruri. din punct de vedere conceptual. unul nu se află nici în categoria Fiinţei. dar şi numeric. identicul.  Deoarece însă opoziţiile sînt de patru feluri. /sînt asemănătoare/ dacă. iar indivizibilul — pornind de la divizibil; de aceea  mulţimea şi divizibilul sînt mai accesibile senzaţiei decît indivizibilul. ^ atnbui« nea. fie /le au comune/ pe cele la vedere <ta  Ttoovpirwx. ci se comportă asemănător cu ceea­ce­este. nici  prin relaţie [ar fi vorba despre termeni contrari]. mai multe identice decît diferite fi ­°are'^ac* solut. după cum nici „a i anurnită ceva în plus faţă de „a fi" într­un anume fel. dacă definiţia egale •         ar ^ una ?i aceeaşi. precum albul. dacă ar posed "^  m'C' ^ proprietate ca formă.18 . unul se concepe şi se lămureşte pornind de la contrariul sau. noi ne referim uneori â el m sensul identităţii numerice.    • ­  . alteori avem în  vedere cînd ceva ar ii unu /şi identic cu sine/ şi ca formă. de exem­P ".15  Or. •   ? entlce> şi că /sînt identice/ şi patrulaterele cu laturi eg    ' ^ £le formează o multiplicitate.  Or.„.  Aşadar. sînt asemenea. la care există o proprietate î  sau mai mic. cît şi o singură formă;  de aceea tu ­eşti alt om decît vecinul tău. în proporţie ^ ?' aceei?i fiindcă forma lor este una. dar nu sînt  pur şi simplu  1054b  324  METAFIZICA  identice. fie nu a fost divizat /se  numeşte/ unu. rezultă aceasta şi din faptul ca termenul „un  om ^uie ceva în plus faţă de termenul „om".             r . Căci fie sînt unul şi acelaşi lucru. asemănătorul si egalul.  unul dintre termeni este exprimat prin privaţiunea /celuilalt/. şi nu este vorba despre o negaţie prin contradicţie. • «zuri  id  entice  umtate­asemănătoare lucrurile care nu sînt absolut  St*ncte  /totuşi/ ide­  St*ncte ^n Privmţa Fiinţei lor compuse. dar nu se află în nici una ^ ^ de exemplu. dintre care unul  U­1     ozitia celor două ca cea a indivizibilului faţă de divizi­  sereter         ^ ^ ^^ divizat sau este divizibil se numeşte multi­  "â '   o ce ceea ce este fie indivizibil. neasemănătorul şi inegalul. ci sînt  predicatele tuturor existenţelor. diversul şi  identicul """ termeni opuşi; iată de ce orice lucru este faţă de orice lucru. Căci /„diversul" nu este termenul/'contra­dictoriu pentru identic; de aceea  identicul şi diversul nu sînt predicate ale celor ce nu există (în cazul lor se poate vorbi despre neidentic). Altele sînt numite  aseirf ­ Sau m'câ. dar sînt menea patrul   6 Ca. în al treilea sens se vorbeşte în matematică. /se spune că sînt diverse lucrurile/ dacă nu există deopotrivă atît o singură materie. Dar în aceste  ş u   . ? a^  i                            „                         i                           K^A­^PCO; Qp nilJ­  cositorul este asemănător argintului prin faptul ca este 1K este asemănător focului prin faptul că e galben şi roşcat ' *  De aici rezultă cu claritate că şi diversul <TO eiepov> sz n nătorul au mai multe sensuri: mai întîi. aşa cum am explicat în Diviziunea contrariilor.  în alt sens..16  Dar proprii ttnului sînt. precum spunem că liniile drepte  şi u   .            .  mulţimea este anterioară indivizibilului datorită senzaţiei.Că unul (unitatea) şi ceea­ce­este semnifică cumva ace aşi^ ^ este limpede deoarece ele îşi sînt consecinţă /unul a tui  ^ atîtea sensuri cîte categorii sînt.  au. ceva este identic /cu ceva/ sau divers /în raport cu ceva/ fiindcă orice se raportează la orice; e vorba despre  lucrurile care au unitate şi existenţă.. cînd am spune că tu eşti unu şi  acelaşi cu tine însuţi şi ca formă  n ^ SEnS /vorbim despre identitate/. avînd  ­  ^ mare  au proprietatea respectivă nici în grad mai mare ni ^ °rma> nu lucruri sînt numite asemănătoare. în timp ce  multiplului îi sînt proprii diferitul. n'  eine­calităţii. fie nu sînt unul şi acelaşi lucru toate cîte sînt sînt în  mod natural existenţe şi unităţi. fiindcă identicul are multe sensuri.  a' Precum patrulaterul mai  mare este ase­meriea­ Ele înterUjUI mai mic> şi drePtele inegale /sînt şi ele /ase­adevăr. fie id tic fie divers.

 în afara limitei şi a finalităţii nu există /totul/ H £a rePreZmta extremitatea în  orice /gen/ şi ele cuprind  nevoi» . ci ele sînt plasate la mare distanţă şi sînt  incomensurabile <(kruup'XriTa>.  r » evăr.  nu sînt  nu sîn   . într­adevăr.^ rit.                                    '             '               esteintredoi  Este necesar ca şi celelalte definiţii ale termenilor fie adevărate. şi diversitatea <eT£poTT|q> nu sînt totuna.„         .. nu este ne sar ca „diversul" şi termenul la care el se raportează să r ie "a diverse in virtutea unei note  distinctive: căci orice lucru e      ^ este fie altul. incit ele aparţin  5 Viasi gen şi sînt identice prin gen.Astfel se opun diversul şi identicul.  326  METAFIZICA  Acestea fiind zise. astfel încît este necesar să existe ceva identic f aţă de care      ^ ]9  respective să se diferenţieze <ta\)to ti eîvca cp  Iar acest ceva identic /pe care lucrurile îl au în corn sau specia /forma/. 1 Perfect va sosi îndată ce la ele >  : va sosi si contranetatea. că în n^  cu lucrurile din afara genului nu există diferenţă /în  sens propriu/;  deci diferenţa maximă se regăseşte /în cadrul aceluiaşi gen/) Or' cele care se diferenţiază cel mai mult în cadrul  aceluiaşi gen sînt contrarii. ci unele sînt diverse datorită genului. distanţa dintre  termenii ex­tremieste maximă; rezultă că şi distanţa dintre contrarii /este maxima • Insă ceea ce este maxim în fiecare  gen este perfect <î£Xeiov>. fie acelaşi /cu un alt lucru existent/.. Că ea este diferenţa maximă este clar în baza inducţiei.  u  extremul nu exista.20  CARTEA IOTA (X)  325  ". /sînt contrarii/ şi cele care se diferenţiază cel mai mult sub autoritatea aceleiaşi capacităţi sau  virtualităţi (căci şi ştiinţa referitoare la /obiectele /situate în acelaşi gen este unică).. înt Q. te            Merite.  1055a  Capitolul 4  Deoarece este posibil ca lucrurile diferite să se diferenţieze reciproc mai mult sau mai puţin.4     • ea m a^ara lor nu există nimic. r rentiază lucrurile care nu au materia comuna.         .. rezultă din toate eaf1' U"unle contrarii fiind luate în mai multe  sensuri.Cazu"' se numeşte „perfectă"  pentru că îşi posedă nimic­ a ltatea') Or.. dacă contrarietatea este o diferenţă si d este între doi termeni. S­a arătat în altă   arte ce fel ^lucruri sînt identice sau diverse prin gen. într­adevăr. într­adevăr.. ca şi pentru cele care se diferenţiază  prin ^ ^ nu se poate concepe ceva exterior. /dacă se porneşte de la „diferenţa  renta perfectă diferenţiază cel mai mult (pentru lucruril   ' diferenţiază prin gen.„„. Dimp°(j|{e.. rezultă că şi diferenţa perfect"   ^       enîa  termeni. cele care se  diferenţiază cel mai mult în cadrul aceluiaşi receptacul sînt contrarii. în cazul acestora diferenţa  perfectă este maximă.. Că pre­  tra         ^^ lucru este limpede prin inducţie : căci toate  supunem       ^ diferenţiază /între ele/ par să fie şi identice; ele  luCr"n lwr«? our si simplu."                                     '         v  acestea: Căc' ' ?°ntranetatea e«te diferenţa perfectă. De asemenea. orice diferenţiere se m  ^ prin  diferenţa generică.oţ>. insa. şi pe aceasta o numesc contrarietate.)                             ecit  doi nu  In general. prin gen se    „ o generare reciprocă. . 'imita "Y te..  ^£ numeşte „gen" predicatul prin care ambele st  numite la fel în raport cu Fiinţa). iar contranetatea este o diferenţă. este maxim lucrul care nu poate fi depăşit.21  Dar lucrurile care se diferenţiază prin specie sînt generate din contrarii luate ca termeni extremi; or. deoarece materia este identică pentru contrarii;  de asemenea.. i          •  ­  • •       •       i •               eva mai extro    .  l l se află cuprinse în aceeaşi formula a predicaţiei.ru<­I3i r     '        *      . diferitul este diferit  prin ceva anume de lucrul de care e e        .         . deoarece diferenţa perfectă dintre acestea este maximă. există şi diferenţa  maxima.„„. fie prin diferenţa speci ic 5ic«pepov Sicxcpepei T\ •yevei ­q eî5£t>. iar pertu c "f6 ^ *n ^ara căru^a nu se Poate concepe nimic. este clar că nu este posibil să  unul mai multe contram /decît două/ CNiri m.„        .­  r     '            . precum cele care aparţin ci nu  c°m­°Kferite; prin specie se diferenţiază lucrurile care po­1 . într­  adevăr. finalitatea <tEA.        Ste c^iar/ r. si nici perfectul nu are ^_le «e nimic. nici mai mulţi termeni extrem' H  ­  ec't există pentru o singură distanţă. la  lucrurile care se diferenţiază pnn gen nu există un drum de trecere între ele. Diferenţa <5ux<popa>. S­a arătat. Iar  diferen­(cVs "" V^105 8loC(P°P"> posedă limita.

 Unele lucruri se  numesc contrarii prin aceea ca posedă. fie că e definită drept a p  'fie că e asociată cu substratul care o acceptă. se poate spune  "v*'            AO ^ fare cu o non­egalitate; de exemplu. dar nu orice privaţiune este o contrarietate. I ar privaţiune a este un f el de contradicţie.lntr"° etaPa /a vieţii/. altele fiindcă fac sau pot face. (în multe moduri vorbim vaţiune". la o anumită vîrstă. nu se poate spune că egalul şi  inegalul sînt termeni contrarii.  piu „care din două. în sensul în care recele şi caldul sînt. sau în toate privinţele.;)  ţiune fie totală.  328  METAFIZICA  Pu«e  Capitolul 5  Deoarece un contrariu are un singur contrariu întrebarea în ce fel se opun unul şi multiplul.  Or. născut fund sa  ^  mită calitate. nici inegalitate. e alb sau e negru?" şi /de asemenea/ e non­alb ? Nu întrebăm /ceva de tipul/ „e oare om sau alb f" . ori cel care. şi relaţia. fiedintr­oprivaţiune de formă şi de configuraţie; este atunci limpede că orice contrarietate este o  privaţiune.23  Or dacă generările /lucrurilor/ au loc prin intermediul materiei pornind de la contrarii. dar lucrurile nu decurg asemănător în  toate situaţiile: inegalitatea este /privaţiunea/ de egalitate. Căci su e         i.pnva^une­ Dar e destul ca primele /genuri/  Unul?imultip"uţan!lor/sa aiba această proprietate/. aşa cum am arătat în altă parte. De aceea. privaţiuni e          ^^ ^ ^^ ^ mega^ c^ jaca  totuşi este jn acest  Jar nu orice             ^ substrat /care admite/ egalitatea. sau  Q° Privinţă capitală.  > căci celelalte /contrarii/ se pot reduce la acestea. într­o opoziţie. Termenii ultimi însă. orice lucru este ori egal. r tjunea este o contradicţie. viciul este  privaţiunea de virtute.  Iar dacă aparţin opoziţiilor şi contradicţia. dar nu orice privaţiune (căci „privaţiune" are mai multe  sensuri). în timp ce pen­  Or' impa     nU £Xlstă' c' este necesar ca un număr /natural/ să fie «rât defini°n Par' motivul este că în prima situaţie  există un sub­  ^iiltăVn"^ °e nU CSte CaZul în Cea de~a d°Ua situaţie'24  6516 concep" m°   ev!^ent că întotdeauna unul dintre contrarii  ?1 genurile co' ^ °. apoi' egalul marelui şi  micului. fie cumva determinată ori cel cu to         ^ să aibă /o anume calitate/. ci doar non­egalitate. Aceasta se vădeşte prin inducţie: într­  adevăr.)  CARTEA IOTA (X)  327  . ele apar fie din formă şi din  posesia formei. de exemplu.      P contradicţiei este că ea nu admite vreun termen mterme           ^  cei doi termeni contradictorii/.  Ueosebirea /între asemenea situaţii/ a fost menţionată: într­un  Caz' '^Xlstă privaţiune/ numai dacă lucrul respectiv este privat de  ) m alte situaţii — dacă este privat de ceva într­un anumit mo­  într" SaU. din care provin schimbările.PCHnune un substrat care accepta o relaţie cantita­  1 înpgal prcsu^1                     i­i  •          l   unde nu se poate vorbi despre cantitate. sînt termenii contrari.Prima contrarietate este cea dintre posesie si privaţiune.  pentru unele /contrarietăţi/ există termeni medii. ci aceea care este perfectă. S Cu toate acestea. şi privaţiunea. Celelalte contrarii se concep după modelul acestei contrarietăţi. noi. altele fiindcă sînt preluări sau pierderi ale  acestor contrarii sau ale altora. Oincapacltate'„ terrnen mediu în cazul contradicţiei. şi  tru altei                          n'C* vrtuo?> mci vicioşi. orice contrarietate are privaţiunea drept unul dintre termenii contrari. de unde se vede că nu e totuna contradicţia şi c^ ^  _ tatea. neasemănărea este privaţiunea de asemănare. ori non­egal. folosim interogaţia disjunctiv­ j  1                            1'         1                          11                                                               '                 '      A*­L1 Vă   H. Motivul este că lucrul privat de ceva poate fi privat în multe  feluri. şi con I055b  rietatea. pentru  unele dacă nu exis. nu o are totuşi.adevăr. _ jntr. de exemplu. între roşu si  j   r ră avem cic­» 1**^^­ ~«             o          '             i                      <  Jbennu există nici egalitate. prima dintre acestea este  contradicţia. Opoziţia  t \ t>\ c asttel GtMi Y  te'          i  . însă contrarietatea admi ^ mediari.

 De aceea el se află între /mai/mare şi  mic. lucru de care se foloseşte şi cel care întreabă­  ' 1056a  a venit ?" Căci dacă ar putea sta laolaltă.^De ce oare s­ar opune mai curînd  mai marelui decît mai micului ? In plus. iar multiplul se va opune şi puţinului . anume la opoziţia dintre unu şi multiplu. dar nici acesta nu are de fapt un singur nume. ori ceva asemănător. într­adevăr. dar nici o^ ^ trarietate nu se afla la mijloc şi nici din definiţia ei  acest    ^^ este posibil. ci el provine în ultimă instanţa T întrebarea disjunctivă  fundamentală. Dar acest tip ultim de  întrebare n       ^ cu necesitate pentru nici un gen. /mai/  rc  n    urmare. deoarece în opoziţii cercetarea se face întotdeauna printr­o întrebare disjunctiva. nici rău formează un intermediar intre bun şi rău. nici mînă. şi a micu­inurmare' ­8!­anort cu ambii se pune întrebarea disjunctivă.tie privativă.»  u(W cu unul dintre „u în rap°rt .uu"'u se poate întreba /cu sens disjunctiv/: e mai mare  pe exemp   >             . ci sînt definite cumva culorile cărora le revine  această negaţie privativă: căci e necesar ca /acest intermediar/ să fie ori cenuşiu. sau egal ? — problema este de a şti care este în raport cu aceşti termeni termenul  opus egalului.­ase!1:lanatoare ar putea apare şi în legătură cu unul şi acă multiplul este opus unului în mod absolut.  . ori pal. dar  mbilor. dat fiind că ar trebui să existe un intermediar pentru toate  lucrurile. sau mai mic. si răului. nici ambilor. ice'lucru care nu e nici mai mare. ar trebui ca  egalul să fie opusul a doi termeni (aceasta este o dificultate care vine în ajutora l ce or care susţin că inegalul este o  dualitate)..  în plus. nici mai mic. Căci nu ar putea exista contranetate per ec ^^ ta între /alţi termeni/. ţmotcleauna /în acest caz/ smt trei ter­  \ sau in»1  respectivă/ nu este o privaţiune în mod necesar.28  ucru' simuît nu  1056b  Capitolul 6  muhiplul r;. Şi ci se opune a ^    a. fie ca privaţiune. Căci numai termenii oo   ' '" pot exista laolaltă. nici  negru /are un nume/.  Si ceea ce nu e nici bun.  Căci sînt negaţi  6­™™1 Care S£ află cuPrin^ f iecare "m alt 8en> asrfel încît ici /pentru ei/ un unic substrat material comun. de unde rezultă că egalul va avea mai multe  contrarii decît unul singur. sau mic. de ce s­ar opune mai curma maici  CARTEA IOTA (X)  329  Iul este o negaţie privativă şi a marelui. egalul se opune /şi/ inegalului.             .  Dar nu e necesar ca aceasta să se întîmple. Dar el nu se poate op       m;cului­  A           1       '  l                  *                            •"   J      ifpllll    d^^"  intr­adevăr. Mai degrabă însă ceea ce nu este nici alb. de vreme ce şi ceea ce nu e nici  bun. Iar dacă inegalul semnifica acelaşi lucru concomitent în ambele sensuri. nici rău se opune şi binelui. de pildă: au venit amîndoi sau  numai unul dintre ei?25  Aşadar. ci a°'  nUe°eTcare prin natura lor sînt astfel. şi unul si  celălalt au multe sensuri şi nu există un unic subiect care le primeşte.  330  METAFIZICA  se vor ivi multe imposibilităţi: într­adevăr. Incît  cei care susţin că toate cazurile sînt asemănătoare /cu acestea/ nu fac reproşuri întemeiate /adversarilor lor/ : ei spun  că ar exista un termen mediu între gheată şi mînă care nu e nici gheată. ceea ce este cu neputinţă. însă. egalul apare a fi situat între mare şi mic.£  «•!'  ­5  ca negaţie. un uc ar avea două contrarii. e egal.  ' '       ceea ce nu este nici mare. întrebarea ar fi ridicolă°D chiar dacă /Socrate şi Cleon ar veni împreună/.  ­cului/ t'e  Rămîne atunci ca /ceaiul/ să se opună /marelui şi         Le[0r;  /­»r11in.  ' hi prin natură să fie sau mare. unul      c       ~~~~~~ puţine lucruri. nici mic. Dar în cazul altor SC ^°ate ^C ^t/' vm]°l Despre diferenţă. Căci /egalul/ nu se poate opune nici unuia dintre ei. în acest fel. dar *  ul dintre ei. ci mai curînd ea are  întotdeau /intermediar/ situat între sine şi /altceva/. pe de altă  parte: este mai mare. doar că e lipsit de un nume. Căci pe de­o parte ista negarea simultană a termenilor contrarii care admit  termen lucru*' " 1Mre CarC £xista ° anumita distanţă. dar se spune. şi  în acest fel întrebarea se reduce la opoziţie.A   ~ dacă asumăm o anumită ipoteză /disjunctivă/ şi vrem s'    ' a venit Cleon sau Socrate.

decît doi. iar celă­î'k^obiecnil măsurat. dacă doiul o multiplicitate. după cum  s­a spus. ci  el e luat ca primul /mult/.  _  în acest sens şi doiul este mult. am distins în altă parte că relativele ^n ^ ­ sensuri. Dar.   e°arece este m      •    . şi numai în acest caz /multul/ se opune unului. De aceea nu orice * o unitate este şi un număr.            r    A .  fie în mod absolut. de  pilda. doiul este multiplu. după cu unii. sau despre alb şi albe. dar nu orice obiect cognoscibil este o ştiinţă. la fel cum ştiinţa  opune obiectului de cunoscut. puţinul nu există datorită unului. într­un sens ca contrarii. dar  nu e o multiplicitate. de pildă. puţinul este o mulţime avînd o lipsă); în alt sens însă. incit şi unul va fi o mărime. nimic nu se opune   1057a  ceva este r*?°cons^erat mai mic decît altceva. raportată m mod similar la obiectul cognoscibil. în cazul lucrurilor divizibile spunem că /sînt multe/ într­un anumit sens. cît şi despre lucrurile măsurate în raport cu măsura  [si măsurabilul]. dar nu este ca o mulţime avînd un exces. numărul este o mulţimea este ^ ^ uriitatea. /se opune unului/ u$î '" Care ea este divizibilă. Dar probabil că multiplicitatea se  concepe. cite  CARTEA IOTA (X)  331  se c  într­adevăr.  însă se întîmplă ca orice ştiinţă să fie un obiect cognoscibil. în timp ce unul este indivizi­1 ' n a'r sens> mulţimea şi unul  se opun ca relaţii. nu se comportă totuşi în mod similar /ca unul faţă de  număr/. fiindcă el  constă din unităţi. apa este ceva mult. după cum nU în felul în care primul este /unitatea de/  măsură. urne mas ^^^ ci ca entităţi aparţinînd relativelor. cu ajutorul unului. şi fiindcă este măsurabil. şi ca micime; ar fi  trebuitsa ^. fiecare în parte. ci datorită doiului. la fel. Şi. în  P ce unul este unitatea de măsură /cu care se măsoară numărul  Capitolul 7  . dacă ele alcătuiesc o mulţime în exces. S­ar părea. că ştiinţa este o /unitate de/ măsură si că obiectul cognoscibil este lucrul măsurat. Căci fiecare număr este mult. Acest lucru devine necesar.30  Or. Căci lucrurile nu erau m /în acel sens/. dar ele rămîn totuşi noţiuni diferite­de exemplu. nici lui unu în general. dacă mulţimea este număr. într­u sens. şi astfel unul şi numărul se  opun cumva.cutlciaux>. fie relativ la ceva (şi.)  într­adevăr. daca  această situaţie puţinul. dacă nu în raport c ^^     ' puţinul? în fapt. în acest fel vorbim despre multiple <7toX. în acest fel ele se opun. ele sînt multe  numeric. Acelea sînt luate ca relative.  Cit despre mulţime. Ci mulţimea.­  Aşadar unul si multiplul aflate în numere se opun p ^ rţin sura si măsurabilul. i  caun  ul sa i *  est£ totociată şi mic Căci mul­  Daf' *ca un gen al numărului ; într­adevăr.         . precum lungul şi scurtul sînt  •  ­i                  :'n lungime t  in mulţime sînt multul şi puţinul; şi ceea ce ar fi mult" ' "L"a şi multe lucruri. datorită faptului că  ca                    t \a altceva. doiul este puţin. în acest fel vorbim despre unu sau multiplu.          . ca şi cînd cineva  ar vorbi despre un /lucru/ şi unele /lucruri/. fie în mod absolut. la modul absolut.  ^ yâ. „puţinătate".32  însă ştiinţa. dacă dublul este nu *' şi anume multiplu cu doi; de unde rezultă că unul est ' mU't'Pk în  raport cu ce este doiul multiplu. nu puţinului. aceasta nu este nici contrariul puţinului ­contrariul acestuia este multul luat ca o mulţime care  depăşeşte cantitativ faţă de o mulţime care este depăşită catitativ — .^ în loc de „micime". pe de altă parte. dacă este vorba despre ceva indivizibil.» 6XlSta •     ir'  ­ •  ­  ­  •        1      r­  ''1^"ita  atunci că puţinul va ti o mărime. Căci el este prima mulţime avînd o lipsă. nu există nimic mai puţin /decît un !/  ?Uu  De asemenea. într­adevâr. într­alt sens 10  ­n  ca  oncep^10     ^ in  obiectul de cunoscut..A. fiindcă într­  un anume fel ştiinţa se măsoară prin obiectul cognoscibil. fiind opus unului.31  i  (De aceea Anaxagoras s­a înşelat spunînd că toate cele erau ^ laltă indefinite şi ca mulţime. echivalentă cu multul.aV"^'" Sa'J  în plus. dar şi multe lucruri înseamnă mult  (dacă n  ^^  vreo diferenţă într­un continuu bine definibilV reynUi . fie în raport cu ceva.

 speciile sînt forma  ^^­şi din diferenţe.ni $i el eh'              putinţa sa existe un intermediar intre contra­  c;. însă.C Arării  /(fecît speciile contrarii/. Căci.. ca de exemplu d   '   ^^  de la o culoare la o formă.£je exemplu. intermediarele toate se află în acelaşi Scn şi Slnt sm. Căci din contrarii se naşte ceva. Iată de ce este imposibil să existe un intermediar pentru  termeni care nu sînt opuşi:în acest caz. se compune din acei termeni faţă  e care el este mai mare. a     ^^ să existe ceva anterior contrariilor. pnnprivaţiune şi prin contrarietate. fiecare culoare ar fi sau alb._  rioare /speciilor contrarii/ — adică diferenţele care pro ^ ^ ile contrare ale genului: într­adevăr. într­adevăr. prin urmare. după cum s­a arătat. Căci numai pornind de la  astfel de terme ' luaţi intrinsec este posibilă transformarea. (De exemplu.  Capitolul 8  acest c . aşadar. termenii opuşi sînt prin relaţie. sau va exista un anume ge   ^ sau nici unul. Contrariile.  dinrrm.) mai degrat) jalte /specii/. încît să fie principii; intermediarele. (De pildă. exisţâ între unele contrarii. Dar aceste diferenţe nu este un gen^ contraru> câci de ar fi aşa. într­un fel sau altul. este  necesar ca. şi intermediarele sînt alcătuite din gen Dar şicel . ceea ce se află în proci" H"" CSte n<s  mare..  Dar nu există termen mediu între termenii opuşi ai unei contradicţii (aceasta este contradicţia — o opoziţie unde unul  sau altul dintre cei doi termeni este. necesar ca '      ^ diarele să se afle în acelaşi genatit cu ele însele.  nu exista intermediar. însă toate intermediarele sînt" unii termeni opuşi. nu sînt  compuse unele din altele.    ••         mtre contram. într­adevăr. fiindcă nu există  int ermf. Iar dacă va exista un gen  /al contrariilor .  Şi celelalte intermediare. şi intermediarele. Astfel încît aceste /diferen­„jj sînt anterioare. contrarii. astfel încît şi termenii  Prim j0""1' ?1 contrariile. iar diferenţele contram sînt ţe7rec'Pr°. în prealabil. La tel şi in celelalte cazuri)       '         ^n  Dar în transformările de la un gen la alt gen nu există / intermediar/ decît în mod contextual. Căci este necesar ca cele situate în acelaşi gen să  fie alcătuite din entităţi ne­compuse în raport cu genul. sau să fie /ele însele/ necompuse. vor fi alcătuite din  een t; „contrani­ Că. anteriori contrariilor. mai mare fiind decît un termen /extrem/ şi mai mic  «cit celălalt /termen extrem/. dacă albul şi negrul sînt con ^0>­mul este o culoare care distinge /obiectele/  <8uxKpitiK  iar celălalt este o culoare care le confundă «ruYKpi  c    A ~     sînt ciii^ Acestea — ceea ce distinge şi ceea ce contunda —  CARTEA IOTA (X)  333  alorilor respective/.) Rezultă că trebuie căutate aceste prime Demente care nu sînt contrare în cadrul genului. se  va ajunee la " °n'0r>  ' A                  i                     T      r  i    • ^          111                            *OS\j ?i }'.  anume. astfel încît să existe o transformare către acesta. Aşadar şi acesta va fi un intermediar între contrarii. există un intermediar între mare şi nm  Dar. Căci  un compus. ar putea exista transformare chiar şi pornind de la termeni neopuşi.33  în rest. •a e căror  intermediare sînt ele se află în acelaşi gen. Dar.ni aParţinînd aceluiaşi gen. dacă intermediarele se află situate în acelaşi gen.  mai înainte de negru. diferenţele contrare v          . toate intermediarele. dacă s­ar trece de la /sunetele/ cor transf°r­a lirei spre cele date de coarda inferioară chiar si cu f*  $Uper'°are se va ajunge mai întîi la sunete intermediare. este necesar ca interme­_ ^ă «in. aşadar. din ce «urne constau intermediarele /situate între contrarii/.. cît şi  cu termeni ale căror intermediare sînt ele. /unul dintre contrarii/ va fi/în acest ceva/ mai mult sau mai puţin  decît celălalt. care este intermediarul  dintre ştiinţa şi obiectul ei ? în schimb. si că ele toate sînt constituite "contram este limpede.  Ca S"  332  METAFIZICA  1057b  Căci spunem că sînt intermediare acele stadi' cesar să treacă. prezent. fie nici unul /nu este  compus/. ea neavînd nimic intermediar).  culorile sînt intermediare între alb şid'n<* nebuie concepute ca provenind din gen — culoarea şi negru şi ^ ^ anumite  diferenţe. în cazul relaţiilor care nu sînt contrarietăţi.      A                  . deoarece aici /termenii/ nu se află situau m acelaşi gen. Si în c T"6 PUţ'n> dacă se va trece de la alb către negru. sînt toate compuse. prin urmare. într­adevăr. situate între contrarii. respectiv mai mic. vor ti Prl  ^sacjar există şi alte diferenţe şi ele vor fi situate între sau neg • j^^ ţn tjmp ce primele diferenţe sînt ceea ce distin­  prTcew ce confunda. si anume. toate  subo de ^^  ­ar ^ a^catuite din contrarii. Este. sînt /compuse/ fie toate. înainte ca să existe  transformare ducînd către contrarii.ee5^ ^ stea din aceste contrarii.

 Este atunci  necesar ca această alternate a yenului să fie diferenţa. astfel încît acest ceva este identic şi gen pentru ambele  specii care sînt opuse /prin contrarietate/. aflîndu­se în acelaşi gen. în timp ce  alta — nu..a>. aşadar. Numesc. materia. numesc „gen" bele  lucruri sînt concepute ca fiind unul şi aceja •r*"' ^are am. toate contrariile se află situate în aceeaşi linie de pre­dicaţie —  este vorba despre cele diferenţiate prin specie şi nu prin gen. ^ ciile genului nu este nici identică /cu el/. de exemplu.34  . în sine. în raport cu numitul gen..37  Această aporie este aproape identică cu cea care vrea să ştie de ce o contrarietate creează specii diferite. De exemplu. . este v   k           ~~  animale. într­adevăr. pe de altă parte.                                    '             este luat Ca  într­adevăr.. ci ele se vor dife­raport cu s renţia' °a renţia  Ca    6I­  rin specie. fie într­altfel. .. nici cea neagră a omului nu  °niuliM  iu „     u Atente/. al doilea — om. de asemenea. trespe'  De aici .       . dat fiind că femininul şi  masculinul sînt contrare. Răspunsul este că această diferenţă /între masculin si feminin/ aparţine intrinsec animalului... dacă  334  METAFIZICA  1058 a  â e s'­  eşti un alt animal prin specie /decît mine/. nici nu există o diferenţă /specifică/ a ul alb m r  nuitle diferit (  na nu proc nu sîn. cît şi masculul aparţin animalului în mod intrinsec. forma..            > cel£ care se află în compusul cu materie nu conduc  ** di 3 Ccvs  T +­1" J             •  /fortn  ­  atade ce mei pielea albă.. de ce femeia nu se diferenţiază de bărbat prin specie. iar orice  diferenţă în specie este ceva bine distins în raport cu altceva. unul — un animal calificat  într­un fel celălalt — un animal calificat într­alt fel; de exemplu. în procesul de ^mzl^    cj. Or. într­adevăr.   1058b fa * ne^ue din formă /definite/ conduc  la o diferenţă speci­]a. nici una ^. diferenţa există numai la /speciile/ care în acelaşi gen.. Ea nu este  precum diferenţa dintre albeaţă şi negreală.. prin urmare. iar diferenţa este o contrarietate ; totuşi un animal femei şi unul mascul nu sînt diferite prin  specie. într­adevăr. o contrarietate (e clar în baza inducţiei).35  .  s*u cutare e        "°mului". nici arterite/ mei m  pe aserne      ^ ^^ ^ ^ ^ ^ acelaşi gen.  diferenţa lor este perfectă. presupună o diferenţă /specifică/ contextuală. că şi în termenii intermediari. deşi cărnurile şi oasele din care cutare e a cătuit sînt diferite. întregul compus .  Ea va fi. trebuie nu numai ca genul comun să a belor specii/. Căci este necesar contrarietate în  cadrul /genului/ care se dife­  Capitolul 9  S­ar putea cineva întreba. nici diferita ^  Agerul' bună dreptate: căci materia este clarificată prin nega. De aceea "^  comun trebuie să fie diferenţiat prin specia unuia şi a ce^uif? Vor fi.rezultă că.. diferenţa este o contrarietate.  ă cu genul /lor/ de acelea.e  sPecie este altceva faţă de ceva şi tre­sa aPanină ambelor lucruri. primul va fi cal.. diferenţa genului o alteri­tate care face ca  ceva anume să fie /şi/ altceva. dar aceea dmtre albeaţă şi negreală —  nu... posedă o  contrarie ^ (cele indivizibile şi care nu posedă o contrarietate sînt identice p specie). contranetatea dintre „cu picioare" şi „înaripat" — da. Este deci necesar ca cele diferite prin p    *     Pred' tuate în acelaşi gen. Iar ele nu pot să apară laolaltă.  Contrarietăţile apar. înainte chiar de a se ajung  ile/indivizibile.i  CARTEA IOTA (X)  335  celui lucru care este numit gen (mă refer la gen nu sternateria        m«  precum „neamul Heraclizilor".„  natui"a1­'            /speciile nu smt nici identice. în timp ce un altul este om.. într­adevăr.  şi s­a arătat faptul că contrariile se află situate în acelaşi gen.) Aşadar. Evident. Căci contrari­etatea era o diferenţă perfectă. şi ele sînt cel mai mult diverse între ele; într­adevăr. Sau e aşa fiindcă unele sînt însuşiri proprii ale genului «XKEÎCX 7t<x6Ti tem vevoucx în timp ce altele —  C0ntpol> exista> Pe de­o parte. în timp ce se vor dife­e je speciile aflate în acelaşi gen.. ci în sens e »ne  ;n 1  n                                            A      .  ­••//'  Aceasta înseamnă deci a fi divers prin specie: cînd entităţi m^ vizibile «rcou.      |0gj. ci atît femela. fie că' 1^ ^ e'  s* materie. precum „ambele vietăţi sînt animale" ' :lna//am"  animal să fie altul în fiecare dintre cele două vietăţi H ­"^ un animal este cal. (De aceea. toate lucrurile se divid logic prin termeni opuşi.39 Or.

' \J  diferit. nici măcar dacă i s­ar da un •      aCeSt ^ omul este luat ca materie. despre astre. însă albul  '  . sau sînt situaţii cînd ea  produce astfel de lucru ' i De ce acest cal este diferit prin specie de acest om? Iar form l lor sînt unite cu materia.^ într­ade­fitorul­ aci^ ^oaţe ?­ s­ nu gx­ ste> fa pictorul  aparţine proprie­vir. astfel iru­it ^ să nu fie necesar ca orice lucru nepieritor şi pientor sa ^  prin specie. iar ea  ţine de specie. ce înseamnă a fi diferit prin specie.  cir  l  ­  C V°      Desigur. dar nu concomitent. precum acest ţey .^  1059a  NOTE  1       T>                         . prin specie.       A    .  necesar ca Fiinţa 11 orice lucru pieritor să fie pieritorul sau ca pieritorul să se ^fl * Fiinţa respectivă. Sensibile Cele j   Ca lr|cazu^ corpurilor cereşti şi al entităţilor supra­°Ua ultime unităţi tind să se confunde. deoarece. într­adevăr. *• de observ ^   ~^        a sPeci£i' legata de o definiţie  unică. Formele sînt  considerate identice cu indivizii.Xlst*c> /din  punct de vedere conceptual/.într­adevăr.41  S­a arătat. Căci /în acest caz/ şi omul va fi deopotrivă pieritor si nepieritor. Sau este. că nu pot exista Forme în felul în care sînt văzute  de unu filozofi. care s­ar afla într­o mişcare piaţa!de' C°nslderala de Aristotel ca fund cea mai  simplă (cea mai apro­  2   »te^aus ~ revine mereu în punctul de plecare).•"""luiui — de exemplu. de exem­  ^uniutea rU; j_ . Acelaşi  raţionament este valabil şi în legătură cu nepieritorul. mate­ereiHa /specifică/.  l)UtliţŞa    ' cele Patru ^Puri de unităţi sînt: piu). un om. Totuşi. Altminteri. printre acestea sînt şi pieritorul^ şi  nepie­potapar^ne.   •   i ­ *  ş i              trarii însă unele aparţin unor lucruri m mod contex­  pintrec°n • sus_menţionate şi nenumărate altele; altele nu tual.  Dar masculinul si femininul sînt însuşiri proprii animalului.e. •  unui întreg. nimicnu estepieritor în mod contextual. in timp ce altceva — nepieritor presupune o opoziţie. însă ele nu se află în Fiinţa sa. or. Nici triunghiul din rT  cercul de lemn nu se diferenţiază în ceea ce priveşte specia d' ^?' materiei /diferite/.este  cu omul negru.                                               . omul ar P tJ. si de ce unele  lucruri se diferenţiază prin specie. ci fiindcă în definiţia lor se află o  contrar'   ^ Dar oare materia nu produce lucruri diferite prin specie ţ"' <\ ea cumva diferita. de aici.      Mea    ta de continuitatea fizică (o bucata de lemn.  lnaivi?  Callias este forma­/definiţie/ luată împreună cu albul este totuşi om. şi nu de faptul că unul este alb şi celălalt negru. conte          ^ lucrurilor unde el se află.   . aşadar. şi nu avînd doar un nume comun.42                                                     _„  însă am vorbit despre denumirile universale.  ' unitat    '    "'. chiar dacă ambii ar fi albi. Nici cercul din bronz şi ­ l ^ntr'Hn /nu sînt specii diferite ale cercului/. unul si  tâ 't* "lucru va fi şi pieritor si nepieritor. dacă este cu putinţă ca Tu aibă proprietatea de a pieri. însă nu    ^' ^ anume  context omul /este alb/. aşadar.  Capitolul 10  Deoarece contrariile sînt diferite prin specie. Este limpede. dar în specie nu există diferenţă. este necesar ca pieritorul şi nepieritorii diferite ca gen. ca acelaşi lucru sa fie /si alb. Dar cele diverse prin gen se diferenţiază /chiar/  mai mult dedt cele care se diferenţiază prin specie. încît este necesar  ca lucrurile respective să fie diverse pnn gen. iar pientoru ^ nepieritorul sînt contrarii (privaţiunea este. în timp ce altele — nu. totuşi cele două  vietăţi  ar fi diferite ca specie.a potrivă alb şi negru; şi individualele ar putea accep  CARTEA IOTA (X)  337  fi alb si negru. De exemplu. Iar aceasta este uit'     . şi chiar sim^ej{­  ar fi vorba despre un universal. Sau  fiindcă există o contrarietate în form' sau definiţie ? Dar există /o contrarietate/ si între omul alb si calul negru. aparţin proprietăţilor  necesare. (t posi > văr. un copac etc. ci în materie si în trup; de  aceea aceeaşi sâmînţă devine femelă sau mascul supusă fiind unor anumite acţiuni. Ambele. De  aceea oamenii /diverşi/  u ­. fiindcă Callias este om.oi ^  citate determinată).  338  METAFIZICA . precum nici albul şi negrul nu sînt. si negru/. pentru c" trarietate inclusă în definiţie.  Principiul potrivit cu care ceva este pieritor.

 cum de se întîmplă aceasta „datorită sen­unului si 1* ote^vrea să spună următoarele: raţionînd asupra ţie'. în timp ce în al doilea caz — cu latu  logramului. multipl T*' C1l: aParent Âristotel se contrazice: dacă conceptual zaţiei" p65 j6 anter!or  unului.  Opoziţia unului şi a multiplului.  Ambele er   °   jau la scara umană. este ind' '"V'116'  ^ar metrul este unitatea pentru lungimi. Cartea .  Ambele se numesc în greaca „diesis (de unde noi avem cuvîntul „diez").  6. câci este întotdeauna vorba  despre un număr determinat — de culori. v. diferitele categorii au parte de existenţă şi de unitate. V. viteza drept  timpul consumat pentru parcurgerea unităţii de spaţiu (t/s). 4 " nU Pentru cunoaşterea  umană. V. el  nu poate fi Fiinţă — crede Âristotel împotriva pitagoricienilor şi a platonicienilor.  . nici cantitate.  vorn c™" tlp^ui> ^ar totodată ţinînd seama şi de exigenţele senza­Za^â înfătis a. nici calitate. 10. ultima  îl are in ve   _   V^ £artea Beta că ceea­ce­este (existenţa) şi identi­^(unuOnu sînt genuri. redusă la cea a indivizibilului şi a divizibilului este'de P^pnvaţiunii: indivizibilul  este privaţia divizibilului. l provin prin multiplicarea unui element  primordial. pentru care  Prietenia este 9 Prima  ­ntregUlui; a doua referinţă este la Anaximene proba­m ­ aerul era substratul tuturor  lucrurilor; în fine.   . din punct de vedere cinematic).  _  ­  evi<jent­  7.   Scara muzicală diatonică foloseşte drept interval elementar semitonul. „Talantul" cîntărea. Aşa cum rerna  CARTEA IOTA (X)  339  i Platon în dialogul omonim. măsuri relativ mari. acolo unde existenţele se pot înseria cumva.Specia este indivizibilă în sensul că ea nu se n specii inferioare; privită însă ca o unitate a gem.   „Stadiul" avea cam 180 m. Ceva este Fiinţa tocmai în măsura în  care are determinaţii. în timp ce scara enarmonică foloseşte cu  acelaşi scop sfertul de ton. şi ca atare are o anumită autonomie (fie şi numai conceptuală).­  să spUna     âsuri individuale nu se poate stabili care este preferabila­  . Cartea Delta cap. cit şi °iag°oate unui paralelogram: ceea ce înseamnă că.  Unu nu este nici Fiinţă.  5. contrarietatea. măcar sub raport calitativ. Existau. căci sen­^hiplului H rnU P lcitatea lucrurilor.                                                                  . 2. r«aţia şi privaţiunea. atît diametru. ° tu ue wnaemat  pe atunci o metoda de măsurare exacta. ci în sine. de semitonuri etc. în primul  sens.                          _              ^  „Diametros" înseamnă.                                                          '     U11erenţe;  De asemenea. ­^ recW la ­  r   •  ­i­l­  °         u* SI a nif~         c­ic  este divizibila.  13. pro a ''      nOU  ca în cadrul fiecărei figuri geometrice se poate alege a măsurarea laturilor.   Pentru senzaţia neechipată cu aparate de masur ^ ^  8. mărimile mai mici of'        ac* se vor măsura în divizorn metrului şi nu în  unităţi dif   '     °ITletni  4. Unul ca atare este indeterminat.). ceea ce înseamnă că viteza cea mai mare va fi unitatea  cea mai mică şi ea va servi drept etalon.l. Există un avantaj „metafizic" : viteza cerului stelelor fixe putea deveni astfel  etalon pentru exprimarea vitezei cercurilor planetare. desigur. aşa cum nici existenţa nu este Fiinţă. ca şi stabilirea unor etalo  stabile. Protagoras voia pro­Jvt_   <*—  „ r care om are măsura proprie de evaluare a lumii. pare­se (şi avea tot dreptul să o facă. cap.  Noi definim viteza ca spaţiul parcurs în unitatea de timp (s/t) ceea ce face ca viteza mai mică să fie etalon pentru  vitezele mai mari Aristotel definea. între 26 şi 39 kg.­i Ijfap111'  Măsurarea laturii cu mai multe unităţi se referă.  H. Sfertul de ton este aproape imposibil de distins cu auzUj dar el este distinctibil teoretic. acela poate f"6 tit unul" seriei respective; dar el nu este totuşi Fiinţa seriei. Era greu A„ • '   •  j­ j  ­  . în greacă. Protagoras voia să spună mai multcleclt C.  5.  Iarăşi şi iarăşi se vede că pentru Âristotel Fiinţa presupune determinaţii. deoarece ele se pot predica  despre pro­  11 Âristotel arăta că. calitate. si unit" t'l' mai mici care permiteau măsurări  mai exacte. Cele patru feluri de opoziţie sînt: contradicţia. este un ce definit.     referinţa este la Empedocle. tot aşa cum aceasta mişcare (uniformă şi circulară) servea  pentru explicarea mişcării mai complicate a celorlalte planete. $u tor sau cu senzaţii „măsoară" lucrurile.a Ca mu'tiplul este cunoscut înaintea  unului. cantitate etc. de sunete. De aceea şi  unul sau unitatea nu sînt Fiinţe decît dacă au o determinare (primul element dintr­o serie etc.  12. după l"   | V' cetatea care este avută în vedere. şi ca atare. Vezi Cartea Gamma.   Evident. e v ^ măsura cu un arc de cerc. unitatea de măsură nu este indivizibil' " Aristotel arăta că ea. Unul este totuşi anterior ta> cap.  Fireşte.                           secom­  3.  Invers. individualul este indivizibil în du­1 el îşi pierde forma şi esenţa; dar este divizibil în sens l^­dlV'z'n­  pune dintr­o formă şi o materie sensibilă.

 în ansamblu.  îfl P;nrn . Acest lucru este  foarte im?or"c[jferenţe' a înţelege cum conectează în mod subtil Aristotel iclee^. se stabilise că orice lucru nu poate avea decît un singur contrar; or. perfecte (adică a formei.  19.  Trebuie întrebat: e egal. nici mai mic decît B.     . identificat cu materia sau virtualitatea. în raport cu care ele sînt  diferite. dacă multiplicitatea are drept  contrar pe de­o parte unitatea. şi un sub comun. abia atunci se poate întreba: e mai mare. diferenţa prin gen nu este^°J rentă propriu­zisă.                                                          .  29. după cum se vede. Dacă genul este comun. spunem implicit că A nu e nici mai mare. deoarece două lucruri pot să nu fi     •'  nici diverse. Fiinţei) cu cea a tina i   . spune Aristotel.  . de exemplu un triunghi pătrat şi un pătrat   .  Elementul comun este aşadar „materie".  în fapt. ­„diferent dacă este vicios sau virtuos.  în orice caz. genul.    .  su      Aristotel vrea să arate ca orice întrebare dubla se reduce pma  â la o întrebare disjunctivă.  Intr­adevăr. şi diient. care are o natură determi­  24. în fine. fi sau nu virtuos pentru om ţine de pro­S­arput v jg care nu determină esenţial subiectul.  Recele şi        substratul este un om.340  METAFIZICA  18. dacă elementul comun este specia.  Cînd spunem că A este egal cu B.                                          .  Pasajul comportă o anumită neclaritate: lucrurile diferite un element comun totuşi. identificată de obicei (Har "ul™ult;  j  \  r                                   . pe de altă partea puţinul. în timp ce elementul diferenţiator este „forma" (sau actualizarea). sfjj­şit". o natur»0 __. presupun  o trăsătură anume diferenţiatoare. O anumita 11 zie terminologică de detaliu nu împiedică însă  ca îdeea sa clară. Aristotel stabileşte sensurile a doi termeni: divers­ceea ce nu presupune nici o identitate. Nu există om natâ(e°Funţ în al doilea caz. întrebarea: „Cine a venit. Prin urmare  egalul neagă atît mai marele. în care termenii respectivi sîntcon­  dictorii.  SuTestt indeterminat. Cleon sau Socrate?" se reduce  b două întrebări disjunctive: l) Cei doi au venit împreună sau a venit  numai unul singur ? 2) Dacă a venit numai unul singur. sau inegal? Iar dacă e inegal.  23.  ^  20. cum se va vedea) cu torma sau cu actualizarea.  Altul (diversul) şi identicul — spune Aristotel contradictorii. pasajul acesta şi cel care urmează pînă la sfîrşitulcapitolului au dat multă bătaie de cap interpreţilor. re^s ]'nţeleS Că ArlstoteiP°lernizeazâ mereu cu sofiştii şi că do­ . care presupune şi o notă comună.  Nu trebuie uitat că Aristotel identifică genul cu materia şi specia (forma) —eî5oţ — cu diferenţa (actualizarea). în fond re ucmdu­se la constatarea că multul şi puţinul  sînt noţiuni relative. sau mai mic ?  28. pentru  existe    ^rT ^V' '"^0 inexistente. de aceea Aristotel consideră că  diferenţa este cea dintre contrarii în cadrul aceluiaşi gen. A fi sau  prietâţile c         mar (sau a fi masculin sau feminin pentru om) ţine  nu p"r Pen  ­  esenţiale (intră în definiţia esenţei) şi în absenţa lor.  De fapt. cît şi mai micul. „scop". Această conectare este poate elementul es  ^ existe<>' tafizica  lui Aristotel alături de ideea multiplicităţii sensu  tei si cea a Fiinţei.  în ultimă instanţă singura notă comună în cazul alt ple este existenţa.  E cazul situaţiei cu mîna şi gheata: nu există un gen comun al lor şi de aceea nici nu se poate vorbi despre  intermediar. atunci diferenţa se face prin unirea formei cu  materia concretă.    .  CARTEA IOTA (X)  341  ­"               i caldul admit intermediar.  30./ _  21.. îdeea este  ­bili identitatea sau alteritatea trebuie să fim asiguraţi m tăţile comparate au o  existenţă efectivă. Dar diferenţa. în măsura în care sînt asemănătoare sau d'f' 'UentlCe. dar egalul şi inegalul nu. vietăţile şi mineralele au ca gen comun substanţele chimice compuse.  27. Dacă el sînt plasate în genuri diferite.  în greacă „perfect" provine de la cuvîntul care înseamt"aj pentru dar şi „finalitate".. nu pot fi decît  declarate non­identice.  esenţei. _„ Aceasta este valabil pentru ceea­ce­este.jjinttie­actualizarea).  22.      •.j ^sc0pul. atunci nu pot avea în comun decît cel mult un gen superior: de  exemplu.  \udr nu obhpa  tonu. acelaşi lucru va avea două contrarii.?Uăe!ltitâti nale. în afară de existenţa  pură.^ Toată această discuţie pare fastidioasă şi chiar inutilă.. numărul — nefiind o  Fiinţă — nu are  nedenlmaeterminată. acela este unul  sau celălalt?  26. atunci dife­  renţa se face prin specie.

  De exemplu. 2) „Materia" este.  38. Animalul conţine. trebuie observată complexitatea noţiunii de „materie" la Aristotel. Ceea ce asociază ambele  „materii" este aspectul lor de virtualitate.  d.  ^tieeste "lsensab  Se.   âtoucc (indivizibile) se referă aici la speciile indivi Vi  mae species"). Aristotel să susţină că pieritorul şi nepieritorul diferă  ca spe ^ ca gen. jj. orice specie subordonată unui gen trebuie să împărtăşească proprietăţile esenţiale ale genului. Alţii au considerat pasajul neautentic sau apăru faze a lui Aristotel. pentru aturale) erau ori pare. despre distincţia dintre diferenţe esenţial cuprinse în definiţia speciei sau a genului. astfel i  _„­  ­_­^­­­­­„­­­­­.  însuşirile proprii (intrinseci) ale genului subordonat creează diferenţe de tip specific. Dar dacă  ceva poate pieri  ­  " oierea sa nu este contextuală. faptul că ele. şi dacă unitatea materiei duce la unitatea g  CARTEA IOTA (X)  343  acar a materiei sensibile) din lucrurile nepieritoare mâterie' (sau ^ sufletul — ar presupune că acestea diferă nu doar  „precum a^el'e p;eritoare.iu j „râmi tptt •  icaţiacuvmtuluis­a abstractizat m speculaţia filo7ofir­ T   . în timp ce  unul este opusul multiplicităţii. Această teorie biologică este asociată cu ideea că există prop taţi intrinseci. • '  11 «                 i'i           11­1                  '         ^"­^AiCrt. despre unu nu 1 ca e par  (nu e divizibil cu doi). sub raport logic. trebuie observat că. Pasajul este dificil.                            (»infi­  35. de tipul cîini. este  evident din âSUFTl Solului. şi  diferenţe extrinseci def ' niţiei. desigur. nici impar (nu ad­central). genul proxim. prin urmare. genul poate fi văzut ca o specie  mai cuprinzătoare şi definit ca atare. nu este mulţime. chiar înainte de a se ajunge la sn ^    m"' zibile. dar şi prin gen. mai curînd decît la indivizi. specia se compune din gen şi din diferenţă.            i      J *~o. 1) „Materia" este „materialul" din  care este alcătuit un corp.p°ât  342  METAFIZICA  33. Aristotel pregăteşte aici discuţia despre Fiinţele . vrăbii etc. Alţii  au consi ^ alterat.  39. Regula este că ceea ce este cuprins în definiţie conduce la diferenţieri specifice. în sens. şi nu  ale forma     ^  42. Pe de altă parte.. deoarece nu au o materie comună. Unii interpreţi au luat cuvîntul „gen" în sens gene derîndu­1 oarecum sinonim aici cu „specie". ori non­A; nu poate. — specie. dacă se divide genul „animal".  yevog înseamnă în greceşte. dar nu aparţin nici măcar  aceluiaşi gen.  40.     .  Este vorba. finâiu'  v    ^ ^^ are Q existenţă necesară. în sensul că s­ar putea petre­însearnna ca p  Ce>44Uplatonicienii susţin — zice Aristotel — că Formele (TOC eî5ii) şi • A' ' ii care se aseamănă cu Formele ţin  de acelaşi EÎSoc. De  asemenea.'31^. în definiţia sa.­„­  — „_­­­vi ^. ori impare; or.  prin specie otej înţelege aici „gen" şi nu „specie". Contradicţia este între A şi  . se poar    • termeni intermediari de tipul „animal cu blană" ­„animal  f6 ^u"86 'a între care există o opoziţie. care pregăteşte Cartea Lambda.  lermen  34.   'ase acestora nici o portiţă de scăpare. exista    UnSubiectSsă  diar.  f/v     i  •        i  . pot avea diferite deveniri. J LIP    l n^i ^  ­­­  fie ori A.                       _  ^  4 1 . ne­am as^P.  * *. noţiunea femininului şi a masculinului. daca materia    ^ aduce pieirea. La AFK  . ci este opus mul­  tr«ui şuT mu   e este doiuL Dar fimdca doiul este mai mic decît  32­ Nu^ "uU •     *' ^ este Prima mulţime definită prin lipsă. propriu   neam"   t    •. ţimii'n ­acaunuva modul absolut. iivjii^T x. deoarece el insistă ^ ^   tei enorme dintre pieritor şi nepieritor. în timp ce alte însuşiri. în alt sens. Aşa cum insul individual se compune din  materie (material) şi formă (configuraţie). după ce a urmat.  Se ştie că genul — privit dinspre specii — este identificat cu materia. Motivul principal pentru această dis­este socotit a fi o multiplicitate. deşi exis­mpro „ posibile.  te ce  Pe de alta parte.  încă o dată. care  nu sînt intrinseci — nu creează astfel de diferenţe. tenţa sa fa       Ule Ultat ca Pentru greci unu nu este  număr. O nu numai că eternul şi pieritorul nu aparţin aceleiaşi specii.  cu e "ndivi­  36. aşa cum s­a văzut. deoarece.  . Acestea ar fi însă ale materiei. m terminate fiind. „genul   este echivalentul logic al „materiei" pe plan fizic  37.

 se naşte dificultatea următoare : sarcina cărei ştiinţe este să trateze materia matematicilor ? Nu este asta  sarcina fizicii. fie la entit" '\ tice. Nici nu es sarcina ştiinţei care cercetează demonstraţiile şi /natura/ suin. p ^. separat atît de Forme.. cercetarea principiilor demonstraţiilor ţine de o singură ştiinţă. £in primele capitole m care s­au parcurs dificultăţile exis ­nteîn doctrinele expuse de alţi filozofi în legătură cu  principiile.er  cum în cazul entităţilor matematice. care va fi fiecare  Aerr. deoarece întreaga preocupare a fizicianului se referă la lucrurile care au într­însele principiul mişcării  şi al repausului. Reluarea rezumativă a unor capitole dmfiziw. Darea nu este nici ştiinţa Fiinţelor senzoriale.nu ™stă demonstraţie în legătură cu Fiinţele.e'. este greu de  arătat pe care le are /drept obiect/.5  Iar dacă într­adevăr nu există /entităţi matematice/. /trebuie ţinut seama că/ ştiinţa contrariilor este întotdeauna  una. ce fel de ştiinţe trebuie să fie considerate  acestea ?  Apoi. De ce el nu poate exista actualizat. sau de mai multe ? Dacă ţine de una singură. să fie cercetat de ştiinţele matematice. ea are ca obiect Fiinţele. L>ar.  Apoi.1 K Dar2 cineva ar putea să­şi pună întrebarea dacă înţelepciunea trebuie considerată drept constituind o  singură ştiinţă sau mai multe. de  ce de aceasta mai curînd decît de oricare alta? Iar dacă ţine de mai multe. Iar dacă există o singură ştiinţă pentru toate "înţele. bpsuon                ^ vlrtualittte k  actuali2are> MlŞHrej  Şir to!r^completă. ce fel de ştiinţe sînt acestea ?  Apoi. s­ar putea considera mai degrabă că ştiinţa căutata . iar  el se află în acţiunile : m mişcare.  Şi totuşi. ştiinţa căutată de noi nu se poate referi la obiectele matematice. sau nu ? Dacă nu are drept obiect toate Fiinţele.nţa/ contextelor /decît cea a Fiinţelor/.  Ş1 cu contextele lor ? Dacă există demonstraţie în legătură cu con­  ajt C. ea s­ar referi fie la Forme. nimic din ele nu  este de natură.1      Je  e  aceste elemente ca imanente lucrurilor compuse.3 riţiunile d  ^^aHtat^ nu trebuie considerată a avea  drept obiect nu se refe ­\ * aratate *n cărţile despre Fizică; căci /acele raţiuni/ """ ice si^V0015'. ştiinţa respectivă are drept obiect toate Fiinţele. în felul în care le consideră /platonicienii/. Căci dacă este una singură. Kami filozofia cu care ne ocupăm să trateze problemele materna  Altă dificultate: oare trebuie admis că ştiinţa căutata se cu principiile pe care unii le denumesc ele mente . Gamma (cu unde semmhca­  •     A­( rpnre^ Epsilon.  Capitolul l  evu  r­ ­nteleociunea este o ştiinţă ce are drept obiect principiile este  Ljâ înv**1 r                               1    A                                                i • C'  \  ­  ' \  . Iar dacă nu este una. dacă ea are în vedere alte F" cele senzoriale/.divine din Cartea Lambda.  în general. dar principiile nu sînt contrarii. dacă este  dintr'tU. deoarece nici unul dintre ele nu este  autonom. Beta.^068^ este binele. tive diterenţe). Despre mişcări. cît şi  de lucrurile din lumea n tră; şi totuşi „al treilea om" nu există /în cazul lor/. care ar fi obiectul de  studiu al matematicianului ? El nu poate fi constituit de obiectele din lumea noastră; într­adevăr. Despre infinit. este neclar cum se poate să  existe aceeaşi ştiinţă pentru mai multe/Fiinţe/. deoarece acestea sîntpien­toare.        ^l care dm două are precedentă ? în măsura în care este  nonsţratu ~   /                                                  '  însă în        ^ 'tlln^a' x trebui să se ocupe cu contextele; în măsura  însă   " ea SC OCUPa cu principiile. nici „cal" se rât de el însuşi şi de caii  individuali. io. parte.  apare următoarea dificultate  oare  1059b   căutăm acum are în vedere fiinţele senzoriale s  vedere alte Fiinţe ? Căci. oare [există demonstraţie] numai în legătură cu Fiinţele.  CARTEA KAPPA (XI)  Rezumatul Cărţilor Alpha Mare. Iar acesta — binele — este cel  : Şi în lu  348­  METAFIZICA  dinţii care pune în mişcare : astfel este finalitatea D cel dinţii lucru care mişcă nu se află printre lucru în general. deoarece aceasta studiază  chiar acest gen de probleme. Or. şi în cazul celorlalt   *' ^ care sînt Forme ? Vreau să spun că platonicienii  situează    "*­'' ţile matematice între Forme şi lucrurile senzoriale ca pe un al    '!*" ordin.  Dar Formele nu există — e clar. Totuşi dificultatea se chiar dacă existenţa lor ar fi acceptată: de ce nu se înr"     .

 dacă nu există ceva etern. dacă există acelaşi  principiu /pentru toate lucrurile/. Astfel. mai asemănătoare  principiilor /decît speciile/. nici pe altele. Iar daca e ^ QCi ceva determinat şi o Fiinţă. Ast­  fel incit rezulta ca nu exista Fiinţa eterna şi autonomă intrin  Asta este însă absurd. sau nu ? Să aibă ştiinţa cântată  drept obiect  ividualele ? Dar acestea sînt nenumărate. în timp ce genurile se  divid în mai multe specii care diferă între ele). indivizibile. unele dintre cele determinate de acest principiu sînt eterne.. jtoatf predicatul unora dintre ele). Căci ceea ce suprimă pe altul laolaltă cu sine este principiu. • •    . sau şi a lucruril Oamen''0r. autonom şi  subzistent ?8  Apoi : dacă există o Fiinţă şi un principiu avînd natura pe care noi o căutăm. dar există în virtualhai  însă un principiu mai solid decît aceasta /materia/ ar tr k • fie considerat forma si configuraţia. va apărea un principiu diferit de acesta. ­i­. ^ jeoarece ele sînt primele în ordinea naturii. se pare că ceea­ce­este nu ar putea fi considerate nici genuri. decît a celorlalte animale.  lucrurilor.autonome> în afara Fiinţelor senzoriale şi a  celor eîc'stent l •' C1„acestea/ce^e senzoriale/ reprezintă /totalitatea/ ^face \ Ur lnţe^ePciunea /numai/ cu acestea  trebuie să aibă ^esPre ăst f evâr' se pare că noi căutăm o altă înţelepciune. Dar în  măsura în care speciile sînt suprimate cînd sînt suprimate genurile. apare o altă dificultate : de ce.          „   . ele. şi dacă  totuşi principiul celor pieritoare este etern. Din ce cauză  Ş^neSetecu «putinţă. Dar forma este  pieritoarP ' " r i ~    ~         i ­  ­  •   .  350  METAFIZICA  în plus. . şi nu ultimele realităţi /senzoriale/  <TO»V ec^crt că ea ar fi ştiinţa primelor genuri. dacă în afara Fiinţelor senzoriale exist" în afara căror Fiinţe senzoriale trebuie admisă e ' ° ^' Fiinţe ? De ce ar  aşeza­o cineva mai degrabă în af ^^ acestei sau cailor.7 ?' Mai  departe: dacă este principiu mai degrabă ceea ce este mai . sînt desfiinţate  împre­­ devar. vom întîmpina aceeaşi dificultate (de ce. deoarece totul este ceva ce esre şi  una cu  e'e şl  e5   _ ^ acest £e^ £Ste necesar ca diferenţele să participe la > dacă se admite câ ele sînt genuri; or. suri cu Pn . fiindcă se pare că există şi este căutată de câtr filozofii cei mai dăruiţi cu har un principiu şi o  Fiinţă care sînt în acest fel /eterne/. despre ce fel d nc'P'u'  ar putea fi vorba mai curînd decît despre materie > într" JC'P1U w ^  r­  i                              '  ULr~adevăr  materia nu exista in actualizare. Acestea sînt chestiunile ce  produc dificul­ 1060a tatea. genurile ar părea.          ^        *" e. ~cj acestea ar putea fi concepute drept în stare să . nici principii. Iar dacă principiul lucrurilor eterne şi cel al lucrurilor pieritoare sînt diferite. toate  existenţele vor i ^^ este ceea­ce­este este predicatul tuturor existenţelor (i . în  general ? Căci ar părea neraţional a dispune Fiinţe et manirnate> egale în număr cu cele senzoriale şi pieritoare Iar d  " r'te. Numai  că este fals a se s existenţele sînt Fiinţă. ^ care dintre acestea nu semnifică ceva determinat şi o ­^ ^ fel vor fi ele autonome şi intrinseci ? Dar noi  cons _' d<!ra „flci mai astfel sînt principiile eterne şi prime. în timp ce altele nu sînt  eterne ? Aceasta este absurd. am arătat. într­adevăr. nu sînt eterne şi lucrurile care depind de acest principiu ?)• Iar daca pnnci piui /lucrurilor pieritoare/ este  pieritor el însuşi. dar şi asemănătoare în cea mai mare  mă­cuprindîtoa . şi "°"J'" sz'n C V°r a^c*> adică să vedem  dacă există ceva auto­' Ce nu se află în nici un lucru senzorial. nici o  c£va tf      _ rM$te si la  nu poate participa la gen.a ^. şi dacă ea este una pentru toate  lucrurile.  tentâu • p" Se Pune într£barea dacă trebuie considerată exis­<k aici lm^e.  Capitolul 2  Mai departe: oare trebuie considerat că există ceva în afara lucrurilor individuale.  Iar dacă cineva va postula drept principii pe cele crezute c 1060b mult a fi imobile — adică ceea­ce­este şi w«#/ —  mai mtii. Cum oare va putea exista o ordine. . ju jec;t ceea ce e mai puţin simplu. ­er /ceea­ce­este şi unul/. dacă principiul este  etern. universalele ; căci orice raţionament şi orice ştiinţă au ^ j^ult versalele. şi sînt şi altele de acelaşi tip. speciile ar părea că sînt mai degrabă principii decît genuri. or acestea ar pu  CARTEA KAPPA (XI)  349  . şi aşa se va merge la infinit.­e­este Ş> unu ' jstenţele. căutat acum nu este separat de corpuri. identică pentru lucrurile eterne şi pentru cele pieritoare. într­adevăr. Iar ceea ce rămîne în  tar "^"k* ^ividuale sînt genurile şi speciile. iar /speciile/ ultime  provenite din gen sînt mai simple decît genurile (acele specii sînt. dar ştiinţa cău­  u e are drept obiect nici pe unele.

 în celalalt ceva este numit „sănătos". în toate aceste căzu        ^ considerat că privaţiunea nu se referă la . Iar dacă există. precum între drept şi nedrept —. "7^or ect;uni şi diviziuni — unele ale  suprafeţelor. cele la care există un  element i diar. d ea este mai curînd un individual determinat şi autonom; atunci. fiindcă indică sănătatea. 'este  sta sub autoritatea unei singure ştiinţe. iar altceva /! numit sănătos/ fiindcă o  produce. dacă ştiinţa se referă la principii. în acelaşi fel vorbim şi despre rest  în acelaşi fel vorbim şi despre ceea­ce­este în întregul său: cid fiecare lucru este conceput ca fiind. forma nu este separabilă. ar fi vorba despre formă Şi configuraţie. dar există o acee      tat 'a ficaţie de referinţă în cadrul fiecărei grupe de  sensuri îm      """' se numeşte „medical" şi o teorie. dar punctul nu are  devenire. altceva este r           "  sănătate.c  CARTEA KAPPA (XI)  351  e posibil să fie adevărată opinia celor care susţin {nplus. şi fiecare contrariu este conceput  ca " "" ţiune — deşi în legătură cu unele n­ar fi uşor de arătat c concepute ca privaţiune. fiecare în parte ? Dacă. •     ^  ­n(jjte dualitatea. una fiindcă ut din ştiinţa medicală. fie altceva de acest tip a ceea­ce­este ca fiind.  k. se pot totuşi converti unul într­altul. fie că primele diferenţe ale existenţei ar fi mulţimea şi unul. altele ale cor­C'STr (iar punctele —ale liniilor).  Dar nu este nici o diferenţă între a reduce existentul la ceea­ce­este sau la unu. cît şi celelalte numere din­  <"âC1 C ouse ca fiind o unitate. de vreme ce punctul este o diviziune. c        ^ principiu şi Fiinţa? Sînt şi filozofi care for­câ nnH  £S e    «J din materie primul număr şi care afirmă că aces­  m ta este r»n. Inrr­adevăr. apoi. altceva este raportat la altceva. en  mrnic comun. deşi ele nu sînt acelaşi lucru. celălalt fiindcă  serveşte acesteia. ci  sînt diferite. toate contrarietăţile pot fi şi ele reduse la  primele diferenţe şi contrarietăţi ale existenţei. în  ce fel poate fi conceput principiul a fi o Fiinţă ?  Apoi. fie că altele ar îndeplini acest rol. deoarece orice existent poate fi redus la ceva ce este unu şi comun. dar Fiinţa nu aparţine  universalelor. fie că ar  fi asemănarea şi neasemâna­rea. Acestea au fost deja cercetate. şi un bisturiu. Căci. oare mai există ceva în afara compusului (mă refer la materia însoţită de formă) ? Căci.13  Or.' °  în plus. folosim ambele cuvinte acord* ?H multe  sensuri: fiecare este conceput în acest fel nrin f'" . Dar este greu de  decis în ce cazuri există o astfel e tormă.  '"" «n  UllU'  Capitolul11  fcl°zofului are ca obiect ceea­ce­este caftind 12       ' nu exist£nt ca parte <imar(\\n\ TO­O ovtoţ fi 6v sngir lar  Cfea~ce~este se concepe în multe sensuri şi nu în ne*vînd alt ' •'     aCă aceste sensuri se asociază doar pur verbal. fie o situare. cum trebuie concepută Fiinţa unului şi a punctului ? Căci orice Fiinţă are o devenire.  POI. ele măcar nu sînt Fiinţe autonome. Precum în cel al unei  case. toate  lucrurile aflate m materie sînt pieritoare. (Căci n  gen pentru /descrierea/ unor astfel de sensuri) D  comun sub un anume aspect /între aceste sensu '/'  putea sta sub o singură ştiinţă. fie o mişcare. dacă nu există.  O altă dificultate: orice ştiinţă are drept obiect universalul şi proprietăţile determinate. erivi caz. Toate acestea. limite ale ace­braşi'suprafeţe sau  corpuri.  Deoarece însă este propriu aceleiaşi şi unice ştiinţe să se ocup^ de toate contrariile. deoarece el este  fie o proprietate. litre cele co p ^ ^ Cuprind — mă refer la suprafeţele  elementare SafU nsiderate principii. oare principiile sînt identice /pentru toate lucrurile/ ca ' S^U ca sPecie ? Căci dacă ele formează o unitate  numeri­a'toate lucrurile vor fi identice. şi în ce cazuri — nu. deci. se găsesc în alte lucruri şi nici una dintre ele nu este autonomă. de asemenea.                               ' atunci ele Jr  Cele spuse se petrec precum în cazul „medicalului" s' rosului". atunci /ceea­ce­este/ nu poate  352  METAFIZICA  1061a  un sin  & °  n*~ mai  'ar.                     ^        ^*ptUi că  ştiinţa medicală. Este limpede că în unele cazuri. şi. fie o posesie.

 sau re ^ţ"^11' avînd  sub un anume aspect. pe altele —  la două.. toate aceste însă luate nu ca fi' ^ Cantltă5W piu.  In acelaşi mod cu matematica stau lucrurile şi cu fi  văr. sau unghiurile. . împotriva celui ca face afirmaţii contradictorii trebuie ca . sau în  d ­ ^ ^ s'm" Filozofia. nici luate ca. ele au ca obiect proprietăţile contextuale asociate lucrurilor. sau numerele.. (Am spus că prima ştiinţă a acestora  a^V"' vedere în ce măsură subiectele sînt existente. dar /poate fi combătut/ omul care /o neagă/.întregul cupnn    ^ ficaţiei /cuvîntului/.^ ^ tului „drept"/.. De aseme­l1 T radiază poziţionările reciproce ale unor corpuri. ci mai curînd studiul lor în măsura în care ele participă la  mişcare.. numeroase sensuri. ci doar îi lipseşte  cumva ascultarea jegi    ^. nici  ocupîndu­se cu ceea ce există intrinsec în măsura în care este ceva ce este. dimpotrivă.  .JP __ la trei  şi studiază proprietăţile acestor cor­  ^       »n care ele sînt cantitate şi nimic altceva. m măsura în care fiecare dintre /aceste nări­;/ eazacee"­f         i    •        i  •             . ^ ce\e. şi nu în măsura în sînt pur şi simplu. jm întreg acest studiu uneia şi aceleiaşi ştiinţe — geometria. nu sînt studiate de altă ştiinţă decît de  filozofie.         . în măsura în care ele sînt..) De aceea şi fizica. iar contrariile  «i aceeaşi proprietate (ele se reduc la primele contrarietăţi şi dife­  renţe a ceea­ce­este). însă matematica îşi face studiul  354  METAFIZICA  aplicînd /axioma/ la o parte a materiei proprii d în vedere liniile. s­ar rezolva dificultatea arătată la început. ci doar la forma ultimă.. De exemplu­drept este. 15  Rezultă că rămîne numai filozoful să studieze cele amintite mai sus.  dacă el artre bui demonstrat în sens propriu. Şi totuşi. fizicii i s­ar atribui nu studiul lucrurilor ca fiind. dacă din cantităţi c°mun       lta^ e^e> rezultatul este că rămîn cantităţi egale. Prin urmare.abSu senzoriale. altminteri. cît şi raporturile lor.  . printr­o anumită condiţie a sa.  Capitolul 4  Cor6     Ş1 matema"cianul se serveşte în felul său <îoia><;> ^e. iar cele care sînt în acest fel pot fi acoperite  6 ° Sm8ură ştiinţă. că nu­i posibil ca acelaşi lucru într­unul si acelaşi  1062a   moment să fie şi sânufie (şi /mai sînt şi/ alte /predicate/ şi contra­  riile lor aflate în aceeaşi situaţie). el cercetează după ce a eliminat  săuprin.  Căci nu se poate deduce acest principiu pornindu­se de la un alt principiu mai sigur. Reduce fialecont > sulgură /dimensiune/.  Cît despre dialectică şi sofistică. trebuie să spui întotdeauna  adevărul : anume. cît şi celelalte calităţi  senzo­c0ntrai"lU e ' p£Strează doar cantitatea şi continuitatea. nu se referă la părţile />SaUlntrei.  Capitolul 5  Există în cuprinsul existenţei un principiu în legătură cu care  nu­i posibil să te înşeli. fiind.  CARTEA KAPPA (XI)  353  ­>lu: matematicianul îşi duce la capăt studiul cî luam u           Jntr­adevăr. şi matematica  trebuie considerate a fi /numai/ părţi ale înţelepciunii. în acelaşi fel se intimp lalte cazuri. şi nu în ce măsură s"'" altceva. fizica studiază proprietăţile contextuale  "zică.  proporţiile r     (ie proporţie a altora. pe „„ele cotpur^ . fel va poseda el privaţiunea.                   "  • ' e$te.  ca oh' ^    pro^ema ^e a Şti în ce fel ° singură ştiinţă poate avea  >ect studiul unor existenţe numeroase şi diferite ca gen. în măsura în care ceva are proprietăţi  contextuale ci c lstenţei/]  ce­este.r­acie Ş' Pnncipiile lucru­  rilor în măsura în care ele sînt mobile.  ascultător a    g   ^ nedrept nu va fi privat de întregul conţinut al senini i   . precum greutatea şi uşurătatea. deşi el are. obiectul primei filozofii ­  ?rindpiile acestora­ Faptul că.14  în schimb.  In legătură cu asemenea axiome nu există demonstraţie ca atare. 1 L fel stau lucrurile şi cu ceea­ce­este: căci  proprietăţile acestu­' în măsura în care el este şi contrarietăţile acestuia caftind.  Deoarece ceea­ce­este în întregul său se raportează la un sens unic  Şi comun.ner~e <toîq KOVVOÎC;>. ci ca dimensiuni continui într­o direcţie.. dar acest lucru ar fi necesar. r°r  cantităţilor. pe de altă parte. tăria şi toate caliţa^ cal<iura şi răceala. noi   1061b  ciU UpS» *•*    r      r       '                           . ci. Inr.

 aşa stînd lucrurile. anume că acelaşi subiect să fie şi să nu fie. separe că la unii /sofişti/ concepţia s­a născut din doctrina filozofilor naturii. care e  pus sub  văr   e Wea  fa. Aşadar.  Dar această problemă ar fi dezlegată dacă s­ar cerceta de unde a sosit principiul acestei concepţii /relativiste/. m acelaşi fel se întîmplă şi cu  cele două luate fS°Clate' ca ?^ "n^ ar f' ° singură afirmaţie; ei bine. şi tot aşa să aibă şi alte proprietăţi exprimate prin propoziţii contradictorii. s­ar rezolva dificultatea expusă de c '   C°      rrnaţie fel de obiecţii şi distrug cu totul posibilitatea dial ^^  a^Uc ast­  Capitolul 6  Asemănătoare cu cele spuse mai sus este şi teoria l ' p goras: într­adevăr. altora le apare invers. nu multe. Iar dacă există                ^  adevărată/. S­ar părea că nu e mai mult în adevăr. ci numai  [recuvinte sar  unul singur'      jntul/ ar avea mai multe sensuri.  sernni i         .      jnţe oamenii care doresc să­şi comunice gîndul trebuie sa        ^ între  ei; căci neexistînd această înţelegere. într­  adevăr. afirmaţia nu e deloc mai adevă­­6aţia.. f|e cunoscut şi să aibă un sens. în  consecinţă. propoziţii contradictorii despre  acelaşi subiect nu sînt posibile. cel care spune „/cutare/ e  om" spune la fel de mult un adevăr ca cel care spune „/cutare/ e non­om". Rezultă că şi cel care  spune că „acelaşi om e cal" va spune adevărul (propoziţiile contradictorii ar trebui să fie în mod similar adevărate). în  fapt. iar măsura este reprezentarea fiecărui ins. cum vapu  . ceea ce semnifică. este imposibil ca afir­  <Ucă propo^iLii. Aşadar.           este" semnifică ceva.. acelaşi om va fi şi cal. trebuie clarifi­lar daca   ^ anume dintre ele /omul care vrea să  comunice/  cat perrtr       . l n general.  mV jus jacă cuvîntul semnifică ceva şi acest lucru este adevărat. dacă afirmaţia nu e mai adevărată decît negaţia.17  Dar nu­i posibil ca ceea ce există în mod necesar cîndva să nu mai existe. . în plus. întrebîndu­1 în acest mod. dacă ceea ce el afirma este ade­acest lucru nu ar putea fi adevărat. prin urmare. ca fiecare din­eioco'nltnic. dar să nu pară că e identic. iar altora — contrariul /dulcelui/. anume ceva identic cu princip nu­i posibil ca acelaşi subiect să fie  şi să nu fie într­unu Şi moment.  Iar faptul că nimic nu se naşte din nefiinţă. Dat fiind că nici un alb nu apare dintr­un alb desăvîrşit şi în nici un fel /el nu apare/ din ceva . Motivul este că adesea  unora un lucru le apare frumos. Dar asta este imposibil. a spune că nu  I062b  356                                      METAFIZICA  există nici o afirmaţie adevărată. anume ca acelaşi rivinţă.­•  ­ ­  ^    i  ­  ­  ' te neagă ceea ce atirma.„•„­  j         _   î               ii                        r­  '        i  sa spună.cel ce arată ca as        ^ să asume ceva de acest tip. si  în acelaşi moment. sau orice alt animal. sau  nu mai puţin în fals cel care spune că „omul e cal" decît cel care spune că „omul e non­om".«                .16                     . Du' • rată dec* 'a°'altâ  a   i aceast ­  /­'      a nu se poate face nici o afirmaţie adevărată. rezultă aceeaşi consecinţă /ca m' sus/. cel care spune că asta ' r^chuinteaza i­u  .  Nici una dintre aceste propoziţii contradictorii nu poate fi demonstrată ca atare. şi  să fie si r" ' bun. Rezultă că. nespunînd cu asta nimic altceva decît că ceea ' ^ prezintă fiecare om există în realitate cu certitudine < '^  Ttayicoqx Or. ruvîntul respectiv. Intr­adevăr. 1­ai putea cu uşurinţă forţa chiar şi pe Heraclit în  persoană să admită că pro­poziţule contradictorii nu pot fi adevărate niciodată în aceleaşi "•cumstanţe. el a adoptat teza sa neînţelegînd  bine rp •.  Doar în acest fel ar putea fi „demonstrat" /principiu tradicţiei/ împotriva celui care afirmă că propoziţii co pot fi  deopotrivă adevărate cînd au acelaşi subiect. incit el neaga ca acest cuvmt &teşî" . să fie si să nu ­ sînt distinse.. acesta a afirmat că omul este măsurat^'  lucrurilor. în timp ce la alţii /ea a venit/ din  constatarea că nu toată lumea are aceleaşi experienţe în legătură cu aceleaşi lucruri. Căci. ci că unora cutare li se pare  dulce.      /  tia contradictorie să fie adevărata /simultan/. dar există o demonstraţie îndreptată  împotriva omului care le susţine. ci orice se naşte din fiinţă. necesar ca acest lucru să existe în mod necesar.con­  CARTEA KAPPA (XI)  355  „îndului ? Trebuie. a"evărată negaţia decît întregul.  "Jirmaţie însăşi ar fi falsă — anume. de ap' mai. constituie o opinie comună aproape pentru toţi  cei care studiază natura./­.

 şi cu ele din fiinţă. ci continuăm să existăm fiind ace' atunci ar exista ceva permanent. dacă acelaşi lucru "'* fi alb şi ne­alb. deoarece aşa apar a fi; şi desigur. S­a sp în Fizică cum apar  din nefiinţă lucrurile în devenire. folosesc ''re'"'l   ' făcînd ca dintr­un lucru să pară că sînt  două. Aşa stînd . ci veşnic. distrus sau bolnav. trC ^ nun / că iarăşi este un singur obiect /deoarece  apare a fi  ( \l Fiindcă celor care nu îşi mută privirea /de la obiectul în c'auză/'. toate ar fi m mişcare şi în curgere «  în plus. ei se servesc cu ea. susţin că  e ' '' fie chiar două obiecte.21  Mai departe: dacă există o mişcare şi un mobil. Căci astfel se  desfăşoară orice argumentare şi orice demonstraţie. procedînd ca oameni care  lnca şi a  1063 a  358  METAFIZICA  1063b  ştiu adevărul despre acel lucru. chiar "W? r*­­ nU eSt£ adevarat> de ce ele nu ar avea o  stabilitate calita­ace]u­ 3C1 ^ce?tl filozofi par să atribuie proprietăţi contradictorii tivului l U 1£Ct Porn*nd de la  observaţia nepermanenţei cantita­DarAV;. . dacă ne schimbăm necontenit şi nu rămîn aceiaşi. după aceş filozofi. Dar nu c greu de dezlegat această aporie. iar a to ^ dulcelui. împotriva celor care formulează obiecţiile amintite pornind de la aspectul verbal <eic Xoyox» nu este uşor  de dat soluţia dificultăţilor.Se seryesc cu ea ? De ce oare  asta e mai curînd Pune. fără să se servească de ochi. iar aceasta este caracteristică unei naturi e> m timn ce cantitatea tine de o natură  nedeterminată.e\ care a0         asumat că unii dintre oameni reprezintă o  „măsură" lucrur­»c'      „  ^      ce alţii — nu reprezintă aşa ceva.  după cum se întîmplă cu bolnavii ? (Căci. în acel   '   °jr stau probabil lucrurile şi cu schimbarea despre care  vorb   ° l Iar dacă nu ne schimbăm. /aceşti Pîine derît­ „m?tl^. fiindc"   °rUn'e 'a sînt la fel cînd sînt în această condiţie şi atunci cînd  lucrurile ce le vin pe calea senzaţiei nu le apar la fel ­dai senzoriale nu sînt. şi fiindu­le plinea r  mandată. afară doar dacă unii dintre aceştia nu  au org  CARTEA KAPPA (XI)  357  r     za umorile respective. vădeşte aceasta din procesele care apar în  senzaţie­ _oilt niciodată acelaşi lucru nu apare unora dulce. rezultă că /albul/ apare  din ne­alb. atunci. deoarece nu propun nici o teză. C°rpun! de aceea. POI. şi apoi într­alt fel. Nu trebuie să fie. apoi să nu mai fie acolo. e  'u . e[e. Or. $e Căci e evidentă necesitatea ca doar unii dintre ei sa ^ a(jevir. ci apar la fel mereu. din moment ce ei nu propun o teză şi nu pretind o argumentare a ei. ar însemna că ceea ce devine alb apare din ceea ce nu­i alb. cu frumosul  şi urîtul.22  i d ' atunci cî  filozofi reî" ^C'atunci cînd medicul prescrie o anume hrană.24  ''  Aşadar. a lucruri o ^         jâ ^ cu binele şi răul. un obiect le apare a fi unul. încît.ov>. deopotrivă aderate /propoziţiile/  contradictorii. acelaşi corp are si nu are patru coti. astfel încît să nu fie nici o deosebire între 0 mmca ? Dar în fapt. şi cu  k*           fel Nu este nici o deosebire între asemenea judecăţi  celede      rariie Celor care. procedeu propriu celor care se iau la harţă între ei.ic n\\ gr  stabila. dacă nici o natură printre lucrurile senzorial ^ acăaceas­  i ­i­  •                        r­ A        •                             l«. şi să  se îndrepte către destinaţie şi să ajungă într­acolo. este absurd să judeci adevărul pornind de la faptul că lucrurile din lumea de jos apar transformîndu­se  şi nefiind niciodată constante cu ele însele.  * '•liiţd tlYJP A        l'           '                '                         %                                        '  determ:n  ' „      căutate.20  Si în general.ne­alb.19                                                               tăril°r'  Iar faptul de a acorda atenţie egală opiniilor şi rePrezenroStesc. ei suprima însuşi dialogul şi . este necesar ca mobilul să se găsească /mai întîi/ acolo de unde porneşte. aşa cum susţin acei /gînditori/. acestea niciodată nu aparîntr­un fel la un moment dat. orice mobil se mişcă pornind de undeva şi îndreptîndu­se într­altă  parte; aşadar. şi cineva ar admite aceasta. Si totuşi nu ar fi trebuit /^ fUVă rec°­  ta/. într­adevăr.  nefiind părtaşe la mei o schimbare. Trebuie mers la vînătoarea adevărului pornind de la cele care se păstrează  mereu la fel şi care nu au de­a face cu nici o schimbare; acestea sînt fenomenele supuse ordinii <tâ Katot TOV  Koau. de ce este de mirare că niciodată nu ne apar l '     '•"" fel. de fapt.. părtaşe la nici o schimbare El"!)  produc bolnavilor senzaţii diferite şi nu identice. dacă în privinţa cantitativului cele din lumea de aici se află o  continuă curgere şi mişcare.

 din multe alte motive pe lingă I0âte ^ licate. iar ceea  ce produce este fie o c'Piul m            CaPacitate­ La fel şi în cazul ştiinţei practice. n­ar putea fi adevărată nici °r 'a care ar declara că „toate afirmaţiile sînt false". /prin­  e aria nu în acţiunea practică angajată.  Este limpede. e clar că ea va vir'încaz l' •C?tllr^aPractică.29  Fizica are drept obiect lucrurile care au mişcarea în ele însele; matematica este o ştiinţă teoretică ce studiază lucrurile . într­adevăr. sau dacă ea nu e mai curînd o alta. » _ ^  unul. a ochiului. să aibă dreptate cei          ^cj_  precum Heraclit. Asta şi fiindcă. într­adevâr. principiul mişcării se află în cel care ^fievreo^l ­" °b'ect:ul Produs.  ^^gc. se vede  Dar A a         nstraţie pentru Fiinţă şi pentru esenţă.nţe^ Productive. (E necesar să se opteze pent aceste genuri. dar  şi fiind ­•A toate afirmaţiile ar fi false. /fac astfel/ medicina. printr­o astfel de inducţie. ar fi dificilă de susţinut teza respectivă. Dar ştiinţa fizică se refe ­care au în ele însele principiul mişcării.enece­ci o ştiinţă teoretică.^â on alb.  din      . Căci „cîrnitatea"  apare la nas ^*.e ex^stă ° Ştiinţă despre natură. aşadar. evident că nu­i posibil ca afirmaţii contradictorii privind acelaşi subiect să fie.  lecare dintre aceste ştiinţe.  Iar dacă J afirmaţiile ar fi adevărate. De pildă. în timp ce der"^'3 „concavului" este fără materie. De unde rezultă că împotriva unora ca aceştia nu există argumentare. în acelaşi timp. sau decît oricare dintre restul contra­adevărat orice se află în orice nu doar în virtualitate. situată alături de ştiinţele particulare. dacă sudi ^. ci mai curînd  360  1064b  METAFIZICA  in oamenii care;  ctu­ă Unuldintr;  :are acţionează. atunci cînd /Ana^agoras/ spune că Celuia?1  su          a Totului". iar expresia reprezintă nega. celor care umblă pe calea dificultăţilor tradiţionale li se poate răspunde cu uşurinţă şi se poate soluţiona  nucleul dificultăţilor pe care ei le formulează. pentru care şi definiţia ei este dată laolaltă cu nasul.        f                   ^  ­  ­ f adevărate. trebuie cercetat dacă  această ştiinţă este totuna cu fizica. nici ca Asemănător. Se vede asta din cele arătate mai  sus.n^Knl  cirn . dar nu­1 examinează în calitatea sa de existenţă ca atare şi ca. circumscriind un gen propriu pentru sine. asumînd cumva esenţa din fiecare m"j' lncearcăsă clarifice restul lucrurilor într­un mod  mai vag sau zaţieiM             ^e Dintre ele asumă esenţa prin intermediul sen­  £â nu'e ^ C ° P°stu'ează­ £*e aici.  într­ade­Pr°duce si ŞtU. consecinţa este că el este şi nu este alb. deoarece   " nul este un nas concav". într­adevăr. cît şi luat autonom <xcopiox6v>. Acest lucru este vădit p tru cei care reduc la principiul lor definiţiile contrariilor. La e lucrurile şi cu  /contrariile/ care au un intermediar: ele nu po ^ dicatele unuia şi aceluiaşi subiect. şi nici contrariile /nu pot fi deopotrivă adevărate/.  txină o altă ştiinţă /care face aceasta/.  Nu­i cu putinţă. fiecare dintre aces­ 1064a te ştiinţe.  spunem un fals dacă afirmăm că el nu este nici ne.27  Capitolul 728  Orice ştiinţă cercetează anumite principii şi raţiuni de a fi în legătură cu fiecare dintre lucrurile cuprinse în domeniul  său. de vreme ce fiecare dintre ştiinţe trebuie să cu fel esenţa şi să se folosească de aceasta drept principi   ^ 'ntr"Un să  omitem cum se cuvine el definit pentru filozoful nat U­  u'e  se cuvine concepută definiţia Fiinţei: oare /ea/ este nrp    "?'CUm ^    «                      A   i  i. într­  adevăr. alb. şi a celorlalte părţi /ale corpului/ trebuie întotdeauna dată laolaltă  cu materia  Dar pentru că există o ştiinţă a lui ceea­ce­este ca fiind. cît şi de cea productivă. sau mai curînd precum „concavul  ? într­adevăr d f  „cîrnului" este dată laolaltă cu materia lucrului.  considerîndu­1 că există şi este.  adevărate.    A  F ^­Cum i. cel care ar susţine că „toate afirmate sînt false" nu ar face /nici măcar el/ o  afirmaţie falsă.25  In schimb.  Este. fiind pur si simplu. prin urmare. nici u  aiClCă. deoarece orice contra­rietate este concepută ca o  privaţiune.  f' diferită ^T*6 °. Este evident d *"* sar ca fizica să  nu fie nici o ştiinţa practică. ori altul dintre cei doi termeni legaţi /în expresia " ^j» nici negru"/ va fi adevărat. de aici.  ­ nr nu­i posibil ca toate afirmaţiile să fie false.orice argumentare raţională. afirmă /cu asta/ că /ceva/ nu e deloc  ^în orice e   F   jgcît amar. gimnastica şi oricare dintre celelalte ştiinţe productive sau matematice. . că definiţia cărnii. nici cei care vorbesc precum Anaxag  CARTEA KAPPA (XI)  359  secinţa va fi atribuirea unor predicate contrare a)t[fliflten'.)  Or. se ocupă cu acesta.

  nici cizmăria. iar. I065a sitate 'nic' "EXtUa C6ea ce aPare' dar nici permanent. nici ţesătoria. încît el a  devenit. nici în majorita­^adar c r> r s~ar putea  întîmpla în contextul unui an. Altminteri. cea mai bună este ştiinţa p la urmă. zice­se. o ştiinţă diferită de acestea ambele. i â ceea­ce­este ca atare se concepe în mai multe sensuri. n e limpede că nici una dintre ştiinţele lăsate de tradiţie nu se ocupă cu contextualul. dacă există şi o altă  ati>nC'^. nefi­ind permanent. /conform ipotezei/? Rezultă ca toate vor exista în mod necesar. dar care nu sînt autonome. că există trei tipuri de ?tunţete°|or tice ­. adică o Fiinţă autonoma şi imobilă. ci fiecare ştiinţă examinează doar obiectul ei propriu. dacă cutare lucru este /cauză/ pentru al l  un al treilea este /cauza/ primului. aţii imobil. iar acesta este propriul ei scop."V'ntă autonomă şi imobilă.  °k'eci aşa c C eSt£ contextualul­ Or. şi vor fi . acolo s­ar afla cumva şi divinul. raţiunile şi principiile nu sînt la fel cu cele ceea­ce­este în mod intrinsec. sau în majoritatea căzu 'l tualul nu se află în nici unul dintre aceste două ordi  °/ ' ^ c Estc  iarăşi clar că.31                                                .{f ci  S­ar putea însă pune întrebarea dacă ştiinţa a ceea~ flU Or. (Nici arhitectura nu se  preocupă de ce se va întîmpla cu cei ce locuiesc în casă. sau în  majoritatea sar •.fizica. Este. ca nu există ştiinţă avlnd ca este vădit: într­adevâr. orice ştiinţă are ca obiect  362  METAFIZICA  ceea ce există permanent. într­adevăr. a spus că sofistul se îndeletniceşte cu ceea­  ce­nu­este.  £_  Este limpede. nici permanent si nece­<kr acealmp r' ^e exemplu.  ^. pentru ceea­ce­este numai  °ntex­  dat.. trebuie cercetat mai întîi  acesta.  orPetre  ce  într­adevăr. anterioară acesteia şi  universală prin f ap­  Capitolul 8  . Există. deşi înainte nu era; el a devenit ceea ce. ci în mod necesar. iar acest al  treilea  întîmplător. aşadar. în cadrul acestuia. va fi ambele. Cel mai bun este  genul 5^^ teoretice. în miez de  vară s­ar putea face frig. deopotrivă muzician şi gramatician.. fiind trebuie considerată ca o ştiinţă a universalului.}  (­ă nu este cu putinţa să existe o ştiinţă a contextualităţii va fi ° ar . matematica şt teologia. adică dacă ei vor fi nefericiţi sau dimpotrivă. ci despre cel de care «zu 'T"™ m ra^onamenteîe demonstrative). pe bună dreptate.30  Or. lucru pe care vom  încerca să­1 arătăm. nici cu nece­  S­âspUs'"maioritatea cazurilor. este necesar să existe şi o natufă şi °     "t fizica. „'sau mci în majoritatea cazurilor. Aşadar»           ^ prima dintre ştiinţe. nici arta culinară. fiindcă /la un moment dat/ a devenit grama­  tician. dacă există vreo astfel de natură printre cele existente. Dar. care unul este contextualul. tea căzu 'l nU aPare n'c' mer£u şi cu necesitate. există la un moment dat. or ce se vor sili să înţeleagă ce este contextualul:  afirmăm  orice eveniment este sau permanent si necesar (nu este vorba  fi nece^sarul care se impune prin forţă.32  Aşa ceva nu este cercetat de către nici una dintre ştiinţele acceptate; numai sofistica are astfel de preocupări. ce are drept obiect ceea ce  este autonom. iar natura respectivă ar fi  cel dintu şi cel mai înalt principiu. toate cele  exis ^  C°nte)(t  n  mod  necesar. s  jeter­fiecare dintre ramurile matematicii se ocupa cu un sing urjlot­minat.permanente. prin urmare. dar matematica generală este comună tutu  CARTEA KAPPA (XI)  361  j  ­ Fiinţele naturale ar fi primele dintre existenţe. dacă există o Fiinţă în acest fel. în mod necesar va exicr    •  i  ­  •         i      r­  "ista şi lucrul  pentru care el este cauza sau raţiune de a h.  /Scopul/ nici unei ştiinţe nu este să ştie dacă cel care este muzician. căci  doar ea se ocupă cucontextualitatea; iată de ce Platon. ea are drept obiect genul  cel mai lucruri. iar fiecare ştiinţă este considerată ca mai buna s în raport cu obiectul ei propriu de cercetare. pînă la ultimul  (dar acesta era produs doar în context.

 Iar transformarea se face întotdeauna potrivit categoriilor realităţii; dar nu există  nimic comun la acestea care să nu fie prezent într­o categorie. dat fiind că substr l /bolii/. . altele numai în virtualitate. există tot atîtea aspecte ale mişcării şi transfor­aSpecte a^e reautăţii există. ceva ce are cantitate. primul se află într­o asociere din  gîndire şi este o afecţiune a acesteia (de aceea. la  tel e     • . luat ca atare. sau jos. sau poate fi negru; în privinţa canti­taţll) ceva poate fi desăvîrşit sau nedesăvîrşit; potrivit  cu poziţia.. pe de­o parte.  ­.    ^­mjc contextual nu există anterior realităţilor intrin­  I065b  ° '    tiunea de a fi /contextuală nu e anterioară raţiunilor seci. dacă ar fi în mod absolut. într­o existenţă ' "nr~° existenţă actualizată. nici mai devreme.           t^ita Sa te  însănătoşeşti şi a putea sa te îmbolnăveşti. sănătos sau bolnav. dacă se va produce cutare lucru. fiindcă.  rî/tatîmplării şi spontaneităţii/.  Jeterrnina. Contextualul.  Dacă vorbim despre ceea­ce­este luat ca adevăr şi despre ceea­ce­este contextual.. pentru  toate lucrurile (de pildă. întîmplarea există cînd ceva dintre  acest     ^ doar într­un anumit context. dacă acesta există. toate lucrurile  care îi urmează se vor produce în mod necesar. ci sînt  cercetate numai despre realitatea exterioară şi autonomă). Căci nu este acelaşi lucru a fi bronz si a fi int    *' °U este • . existenţa indimdualiza­tâ apare sub aspectul formei.  n consecinţă.    /•   ^   r"   i ­  j           i­­  11     . ci luat ca'rnobrTM1^'1101'11' lucrul luat ca /mobil/ în felul următor: bronzul est *  r^er 'a virtualitate; totuşi. pe de alta. nici mai tîrziu /de / zarea lucrului aflat în virtualitate este mişcare at ' ­ actUa'i­se  actualizează. Eclipsa de mîine se va produce. luat ca b statu'e în  mişcare. Totul se va produce  în mod necesar. ni    .­  virtualitate.­. cît şi în virtualitate. în  Catego™' se divide. posibilitatea. Dar nu există  nici o mişcare în afara lucrurilor. numesc mişcare ^z aflat in  virtualitate. pjorocu .suprimat plet dintre lucrurile care devin putinţă de a se întîmpla într­un fel sau într­altul. Rezultă că.  Ele sînt. şi ultimul —  dacă un altul. ceva ce este. pornindu­se de la un moment determinat luat din prezent şi pînâ mîine. Căci intenţia nu apare  CARTEA KAPPA (XI)  363  ^~~~T . dar nu luat în sine. ci e  indeterminat. Pe fi sus.36  Se vede aceasta la contrarii : nu este acelaşi lucru a rmrP  ­^­_          ••  ­«ii­  •. Raţiunile existenţei sale sînt lipsite de or m si indefinite «XTOCKIOC mi âjieipa TCX odtia>. după def     • lucru. intelectul si natura sînt o raţiune anteri­raţiiini penu "  [LUI11 f~—  . cu un scop. actualizarea bronzului /ca bronz/ ar fi mişcare D'  nu e  acelaşi lucru. Soarta       norocirea se referă la  dimensiunea acestor /efecte/. Şi în acest fel. nu este nece sar. sa Y vine din gîndire. şi tot aşa cu celelalte categorii. despre acest tip de realitate nu sînt cercetate principiile. ori uşor şi greu). devenirea sau  nedevenirea  Iar dacă s­ar pune drept raţiune nu ceva­ce­este.  Finalitatea există în lucrurile care devin în mod natura . . pe de­o parte. altele atît în actualizare. ieVărul se P°ate ve<^ea ^in următoarele: cînd un el este con       ' 1Uat °a atare> S"ar a^a ^  actualizare> în acel moment azul învăf rUUe      1V' 'ar aceasta este construirea. se va ajunge la un moment dat la ceva existent. se referă la aceleaşi realităţi.      '  J''fiir­o anumi. De aceea  întîmplarea Ş1   . fie că ar fi vorba despre o . Fiecare categorie însă apare sub două aspecte. ci ceva­ce­de­vine.33 <jar în self  ­ sall rea este atunci cînd ar apărea ceva bun sau rău. acesta dacă — altul. îmbătrînirii. ceva poate fi alb. dar şi al privaţiunii de formă; în privinţa  calităţii. maturi­  Ca exista mişcare atunci cînd ceea ce se întîmplă este  c  actual Că  364  J  METAFIZICA  actualizarea. într­adevâr. încît totul se va produce în mod necesar. după cum exis ţa intrinsecă şi existenţă asociată unui context. La fel şi în *ri             '' V       caru>  plimbării. se va întîmpla acelaşi lucru.34  Capitolul 935  Există realităţi prezente numai în actualizare. săririi.    „    . actualizarea bronzului. scoţîndu­se o  perioadă determinată. r      ' 'U Absolut ea nu este raţiune pentru  nimic.^ ce apar intenţionat.te pentru care ar apărea ceva ţin de în­fyţraW*11 e  £Ste motivul pentru care /întîmplarea/ este  neclară rS' Ă     ta omenească şi e o raţiune ţinînd doar de context.^ecj/_ £)aca aşadar întîmplarea sau spontaneitatea  sînt  • '•   ont­ni Univers. Căci altminteri în •  toşirea şi îmbolnăvirea ar fi acelaşi lucru.^ c£je vinţa raţiunii de a fi : întîmplarea este o raţiune contextu   . Şi cum fiecare existenţă. de partea sa.

 într­adevăr. iar construirea este o  mişcare; acelaşi raţionamen şi în privinţa altor mişcări. rămîne unul şi acelaşi. nici mulţime si A* ­ • r­  . într­adevăr. Căci  nu ar putea fi plasată în alt gen /decît în cel al actualizării/. un corp poate să mişte pe /un altul/ datorită  virtualităţii sale. unu   _  deră o alterare. este incomplet /el însuşi/. pentru care mişcarea pare a fi indeterminată este  ^âf m te fi luată nici ca o virtualitate /pură/ a lucrurilor. Dar nu în acest fel se vorbeşte des  nici noi nu investigăm acel sens. şi că se  întîmplă ca atunci să se mişte ceva cînd actualizarea aceasta a /virtualului/ ar avea loc. construibilul. fie în  cel al virtualităţii. el va f (divizibilul este sau mărime.  De aceea. e clar şi din ce spun alţii despre {m^ şi din faptul că nu este lesne să o explici altminteri. tul e evident din spusele altor filozofi: într­adevăr. fie în cel al actualizării pure. o inegalitate. nici  mai tîrziu. actualizarea lucrului care pune în mişcare nu este alta /decît a lucrului pus în mişcare/.                 J nu DO  Căci daca el nu e nici mărime.)  . şi îl mişcă efectiv datorită actualizam; însă el e capabil să actualizeze /virtualitatea/ corpului mişcat.umoare sau despre sînge. ori pleacă de la acestea mai curînd deci riile lor. Dar.                                                                    eva"e . separabil [de lucrurile sensibil l    P6*"**" *^ ­ • i  ­  i           • •    ~ •        • •      . nici vreo alta dintre cele­i^râ p^*^  [alte c^teg . şi nici transformarea  nu se către acestea. <>eoa      . Rămîne  atunci ce s­a spus despre /mişcare/. ca actualizarea sa fie construire. actualizarea acestuia se produce sub acţiunea lucrului  care pune în mişcare. ci tratăm infinitul ca pe*2     ^  nestrăbătut. de vreme ce nu este totuna /însănătoşirea şi îmbolnăvirea/ după cum nici culoarea şi cu vizibilul nu sînt totuna. Căci nu  tive/. aşadar.  actualizarea virtualului luat ca virtual este mişcare.  Or. sau cea  de sus  ]os ş! cu cea de jos /în sus/. că /actualizarea/ este aceasta. sau nefiinţă. într­adevăr. nu mai există construibil. Or. că e actualizare. nici mai 1066a devreme.39  A o înţelege este dificil.  366  METAFIZICA  1066b   nu posedă în fapt un parcurs sau o limită ; în plu  prin adaos sau prin substracţie. dar este posibil.  Şi este clar că mişcarea se află în lucrul mişcat. alteori — nu; de pildă. aceeaşi «te distanţa de la unu la doi şi cea de la doi la unu. nici calitate.  1 "^ actualizarea e comună ambelor corpuri; la fel. de unde /rezu ta^         ^ nu se mişcă în mod necesar. Este limpede. şi nici cantitatea actualizată /nu face mişcarea pare a fi o actualizare. sau care. el nu  este infinit. cînd ar exista casa.40  Capitolul IO41  este Prin   ~eSte SaU C£ea cc este imP°sibil de străbătut deoarece nu  ^'izibil­ s" Ura Sa P°s^ sâ fre parcurs. chiar dacă esenţa acestor distanţe «C ntlca­ La fel stau lucrurile şi în privinţa corpului  care  ne m mişcare şi a celui care este pus în mişcare. dar incompletă '  Motivul /acestei incompletitudini/ este că virtualul. ceea ce e virtual  cantitate ca o ac ^ ^^^ necesar.   njc­ piinţă. sau casa. aşadar. a  U1 actualizare apare. tocmai. nici câ ea n F /pură/ a lor. după cum sunetul este  Ottlargine      °are P°sec^ un parcurs fără margine. Este necesar. iar principiile aparţin celeil  CARTEA KAPPA (XI)  365  ^ S      '  ­  /principiile/ privative sînt indeterminate. deşi prin natură are o margine.    . este dificil de înţeles ce este mişcarea: căci este necesar să fie plasată fie în genul privaţiunii.3'  Căci actualizarea este sau asta — construirea — .  Că aşa stau lucrurile. Or dac" zibil.­••­•                    •                 '      ' • "Acamhni  este o Fiinţa şi nu o proprietate contextuală.38  'sca  Motivul pentru care ei văd lucrurile astfel este ca n" . sau care are  e atln­S. sau mulţime). iar dintre aceste /identificări/ nici una nu pare cu putinţă. si anume actualizare în felul arătat înainte.<• a fi ceva indeterminat. sau prin ambele0/ ^ ^''  /Infinitul/ însuşi. luat ca  construitul; iar actualizarea construibilului luat ca construibil este construire. ci  construibilul este construit în mod efectiv. ( Este posibil ca orice lucru să fie uneori în actualizare. Căci  ea trebuie să fie realizarea finalităţii ambelor lucruri. afară dacă nu în sensul în care  îtlsu?i  sunetul este invizibil.

 chiar dacă ar fi finit.«a nicicum. . de ex         V°r ^ in^inite' ^^e — nu> dacă întregul este  ex  '  —  >  emplu focul sau apa /vor fi infinite/. dlrecţie ? Precum. cît şi părţii. corpul /infinit/ va fi ori imo­  bil. nici inteligibil­  Nicl_ ^ exista/ număr infinit. Căci fără ca unul dintre  ele să fie infinit. unde s­ar  .rp­ci ^că  capacitatea vreunui corp are o lipsă. (într­adevăr. dacă definiţia corpului este a fi determinat de suPrau' 'v ar putea exista corp infinit. Nu poate exista u  CARTEA KAPPA (XI)  367  comp'  us' 1 meritele /sale/ sînt limitate ca mulţime. si acelaşi loc este pro­  priu atît întregului.  ­ cum spun un. a căror proprietate  să fie inf '  * dinea ~i Iar dacă el ar exista doar ca proprietate contextuală l ca atare.  corpul ţ1* limitate f est<j. Căci totul se schimbă  pornind de la un contrariu/spre celălalt contrariu/. precum e cazul pămîntului. astfel şi infinitul este o parte a infinitului. este nu ^uy nu punct de vedere fizic este limpede din ce urmează . precum aerul sau numărul par.  dacă el este o Fiinţă şi un principiu).  poate fi nici compus. Dar un astfel  1067a  368 .Apoi. Dar este imposibil ca  acelaşi lucru să fie multe infinituri (după cum aerul este o parte a aerului. şi care îi va fi mişcarea? Ori el este pretutindeni • Paus' aŞadar nu se poate mişca. Să fie limitate  nu­i posibil (căci  . dacă ar fi un bulgăre de ţărînă. nu ar putea fi un element  lucrurilor.  " UdVcorpîn afara elementelor. Iar ca fiecare /element/ să y fi. dacă părţile sînt de acelaşi fel. (într­adevăr. ori se va mişca etern.  dacă infiniţi Dar nici nu­iposi  corp. ori se  mişcă pretutin­  UrŞJ^inuva. j fa care acestea să se genereze. (într­ade­"le trebuie să fie egale şi nici unul dintre ele nu poate vâr. însă. el va fi infinit în toate direcţiile. nici fizic.'  In plus. de la cald către  rece. dacă nu este vorh despre un număr sau o mărime. dacă se poate împărţi.tate ca specie. este imposibil ca orice lucru. dacă cu adevărat infinitul este o Fiinţă şi nu o proprietate a unui subiect);  de unde rezultă că el este sau indivizibil.  aşa cum Heraclit susţine că toate cele devin cîndvafoc. de exemplu. f j nimicit de către infinit. el este de neîmpărţit şi indivizibil.unu> decît pentru atingere; apoi /părţile/ vor fi "             ă^ ne . sau ar sta pe loc? Căci locul ocupat de corpul corespun­va fT"12 mfinit­ Va ocuPa deci întregul loc ? Dar în ce fel  ? Care denj „ePausu' său.)       '  părţile sal mtr „^ /infinit/ este neomogen. corpul senzorial se află undeva.           .  e ce s­ar deplasa el mai curînd în jos decît în sus sau în oricare  . dar considerat o entitate separa   •     ^  Căci numărul. Prin urmare.  finit" :mpOsibil : un corp este ceea ce are extensie în toate fie mnnlt e . dacă el există în acest mod.) il ca infinitul să fie un corp simplu şi unitar. nici vreun alt element. nici simplu. Dar aceasta este cu neputinţă.45  Acelaşi raţionament şi în privinţa lui unu pe care filozofii naturii îl aşază în afara elementelor.) Acest „altceva" nu poate fi nici foc. oricare fi infin'V . nu există un  . cum ar fi posibil să existe infinit în sine.  unile. deoarece orice lucru se descom­S în elementele din care provine şi nu pare a exista  /ceva/ în afara corpurilor simple.  De aici apare însă limpede că nu există infinit /actuamţ '«^ crurile senzoriale — e aceasta o cercetare la modul genera  .  . nici locurile /în care 'niregulu' SC nu vor fr omogene. s­a spus ca nu­i posibil să fie principiu. să fie sau să devină unul dintre aceste /elemente/. In con­  secinţă. şi atunci.  Dar este imposibil ca ceea ce este în actualizare să fie infinit. deşi sunetul este invizibil «  Iar că infinitul nu poate exista în actualizare este limpede: căci oricare parte a sa s­ar lua ar fi infinită (de vreme ce  esenţa infinitului şi infinitul sînt identice. ci poate fi  /principiu/ numai su ie tul acestei proprietăţi. sau ceea ce posedă număr.          u  văr. după cum nici irwiz' bilul nu este un element al limbajului.  Astfel. fiindcă este necesar să fie o cantitate; aşadar /infinitul/  este o proprietate contextuală. sau este divizibil la infinit.          c                     ca să existe în afara elementelor /altceva  m? .^ infmitul este ceea ce se extinde fără limită. mai întîi.

 mei ca /ceea­ce­nu­este/ virtual să fie opus la ceea ce este în  mod absolut (într­adevăr. într­un loc. se spune în mod absolut că se tran     ^ întregul lucru. şi al ter­  "^Y'/contradictorii. aşa cum muzicianul se plimbă. se transformă uneori în mod contextual. nu poate fi schimbat). dar CC£a ce m m°d absolut nu este. cu necesitate. lucruri e ^ ^ unele lucruri pun în mişcare doar într­un anumit con     > doar în raport cu o parte. ci ulteriorul se  raportează la anterior; de exemplu. fie de la  h'ect la un non­subiect.­  m]scarea sînt imobile. dacă este imposibil să existe un loc infinit şi ca să existe un corp infinit este  imposibil. se poate obţine convingerea  meiu   . sau îmr­alt loc din cele rămase; dar  fiecare dintre ele reprezintă o limită. altele pun în  mişcare m  CARTEA KAPPA (XI)  369  1 1 c vine lucrul care pune în mişcare. fiindcă cea de  la un non­subiect la un non­subiect nu este trasformare: nu există  aici contrarietate. Transformarea de la  un subiect la un non­subiect este nimicirea; dacă contradicţia este absolută. atunci şi locurile sînt limitat"6 ^"^  gul.  deşi numai o parte^ lucrului se transformă. se sp că se transformă/ după părţile lor: se însănătoşeşte corpu .  punctul careeste    •'   j je sosire al mişcării. si  ele se află/ vor fi infinite şi vor fi infinit de multe eie    °     e ^nde  aceasta e cu neputinţă. avînd părţi. şi există specii de loc. dacă orice corp senzorial este fie er'eu f "" ^  Căci el se va deplasa fie spre centrul /lumii/.47                             ' lar 'ntre­  Şi.) De aici rezultă  ­ exjstj cu necesitate trei tipuri de transformări. cum le vei deosebi? S  în ce fel o parte a infinitului va fi jos. nici contradicţie.  ' e. ea este absolută; dacă contradicţia este  parţială. sau jos. Dacă în mod principal generarea este  e*istă " C0ntextua^> rămîne totuşi un adevăr că ceea­ce­nu­este  Dea" m     a'3so'ut Prm referire la ceea ce se generează. în mişcare şi în timp.  ^U       '    rea non­contextuală nu are loc în cazul tuturor lucru­  •    are loc în cazul contrariilor. şi nimicirea este particulară.METAFIZICA  n  de element /infinit/ presupune o distrugere  dacă /părţile/ sînt infinite /ca specie/ şi simple. ceea ce nu e alb sau nu e bun totuşi poate fi mişcat uitr­un context; căci ceea ce nu e alb ar  putea fi un om. şi nu­i posibil ca /ceea­  ce­nu­este/.lmPos^il/ ca generarea să fie o mişcare. mişcarea se raportează la mărimea la care există mişcarea. iar acesta este mobilul intrinsec. proprietăţile şi locul  je plecat . şi  generarea este absolută; dacă contradicţia este doar într­o privinţă. ca şi cînd ar fi o singură natură. Or. în general. fiindcă nu există opoziţie. este imposibil ca un corp să fie infinit asociat corpurilor.       a_o] timpul în care se produce mişcarea. Există /apoi/ ceva pe pr)rn . •  Iar infinitul nu este identic în mărime.  Transformarea de la un non­subiect la un subiect prin contradicţie este generarea; dacă contradicţia este absolută.         ^ Iar în privinţa celui care pune în  mişcare. A ptcrf^          '          •              •              i  i   ^  ­ 1  M      reprezintă mişcarea. sau alta — l '   *" i         i  ­. alta — sus. ' L ject fie de la un non­subiect la un non­subiect. daca ceea­ce­nu­este se spune în mai multe sensuri.    ea ce se transformă. atunci este  anfn° V '     Ceea'ce'nu'este să se mi?te­ (Iar dacă e imposibil. fie de la un non­subiect la un subiect. că se însănătoşeşte ochiul. dacă orice corp senzorial se află într­un loc. să se mişte.48 Şi în general. alterarea sau creşterea;  iar timpul se concepe datorită mişcării. se transformă fie de la un subiect  c*e. precum ştiinţa sau căldura. este imposibil ca într­un corp infinit să se  afle aceste locuri. Din inducţie. de exemplu. Intr­adevăr. sau o jumătate a «'  . fie în sus d^*' imposibil ca infinitul sau întregul. văzut ca unire şi ca separare.  (Numesc „subiect" ceea ce se exprimă în afirmaţie.) plâ acest menea> /ceea­ce­nu­este/ nu poate fi în repaus : se . a ceea~ce­nu­este. Formele. acele  corpuri care. al intermediarilor.arfte i •  ­ •  T         i                            ^a sa sufere  oricare din aceste mişcări.  Capitolul II49  1067b        Ceea ce se transformă. ci procesul de încălzire. şi generarea este particulară. aceasta înseamnă: a fi sau sus.  *<* mar­  gine. alta — la centru ?  Apoi. se  ;n      .  Dar există şi cazuri cînd se în mod intrinsec. Alteori. va fi mărginit. într­adevăr. Căci a fi undeva.

53                   ^  Dar nici aceasta nu este cu putinţă decît în mod contextu • ^ orice mişcare este o transformare de la ceva la altceva. nici mai tîrziu. nu va exista un termen  prim /al generărilor/. către o alta. fie se răceşte. /omul respec ^ ^^j la sănătate la boală şi. că dacă oniu  CARTEA KAPPA (XI)  371  deia la o altă transformare. de vreme ce ceea ce este nimicit trebuie să existe /înainte/. sau a celui ce mişcă şi a celui mişcat. nu e cu putinţă nici sase  mişte. cantitate50. alteori ­ la ignoranţă. Fie  deoarece un subiect schimbă o tran sformare în care se găsea pe o altă formă /de transformare . anume însănătoşirea. Dar şi acesta din urmă a fost generat cînd­va. trebuie să subziste o materie cînd ceva se generează şi  l rânsiormă. şi nici. Ele sînt treceri de la un termen"11"6 Ş' n'm'~ riu la altul; astfel este necesar ca doar  transformarea de l ^  la alt subiect să fie mişcare.u  re*nueste    ' °C> Cac^ s~ar a^a undeva. propriu aceluiaşi lucru este mişcarea contrară şi repaosul. este necesar să  existe trei feluri de mişcări: ţinînd de calitate. Dar aşa ceva este cu neputinţă. rece<k transformare determinată. în general. edentatul şi negrul. încît n­ar fi existat încă /la momentul respec­t'v/ obiect generat în mod absolut. Nu există  nici mişcare a celui ce face şi a celui ce îndură.55  De asemenea. încît astfel mişcarea /respectivă/ fie se încălzeşte. cît şi generarea şi nimicirea; rezultă că ceea  ce se generează.  omul se mişcă fiindcă devine din alb negru. simultan.  CU"° l se va merge la infinit dacă va exista o transformare a formării şi o generare a generării.54  aceasta va            netrec aşa contextual; de exemplu. si  obiectul care se gene­­ s_ar genera. astfel încît mişcarea lor e pur contextuală).­;­­­  avani. pr cum omul care  trece de la boală la sănătate. Or.52  Căci este posibil să existe mişcare a mişcării în două sensuri: fie este vorba despre mişcarea subiectului (de exemplu.'   re este lucrul spre care /mişcarea şi generarea/ se mişcă ? spreai'ŞCarea ?1 §enerarea trebuie să se  efectueze de la un punct  'nvăţare   ^­  *• °Um ^Va ^ ^n acest caz^' ^nsa nu Poate exista p. precum golul.  rl la reamintire la uitare. în consecinţă. în plus. a nndul lor. de la această  transtor ^0|„av. iar transformării ^ Vfeme ce amintite mai înainte. Nu există mişcare ţinînd de Fiinţă. atunci cînd ar fi generat. tot atunci este nimicit. calitate loc acţiune sau pasivitate. de vreme ce seriile infinite nu au un termen prim.  a Prin  Capitolul 12  Dacă. cele care se realizează prin 'nt  Ce'e trei cire nu sînt mişcări. Căci nici nu­i posibil /să fie nimicit/ nici îndată ce  apare. încît la un  moment dat el nu fusese încă generat. dacă 1068b ^ ' enera vreodată o generare absolută. oricare ar fi ea (căci e e\ va fi tre »n repaus). ţinînd de cantitate si tinînd de loc.                . Afară doar că generarea şi pieirea se p rea e o stări opuse într­un anume fel determinat. iar nimicirea este contrariul generăr" n  orice mişcare este o transformare. cînd insul la care exista respec­sformar mare se transformă la rîndul său: uneori el trece la  tlVa 'Istere.51 Nici mişcare a relaţiei nu există (atunci cînd unul dintre termenii relaţiei se  schimbă.  "i plus. şi  a ^ rărea şi pieirea. ci  /doar/ ceva generat în urma obiectului altei generări. Insă subiecţii sînt sau contrar' mediari (fie privaţiunea şi ea un contrariu) şi ei se ex '  aU!nter" afirmaţie. Or. categoriile se divid în Fiinţă. Prin urmare. există o tran­  nar lucrurile^ r1"         •  .  căci nu există nimic contrariu Fiinţei. fie  modifică locul. încît platou transf0rmarea opusă.întîm­  °             nePlăcute' dar ?i altele:  se află într­un loc. de unde rezultă că nici un termen secund nu va exista. prin urmare. Ce materie oare va exista în felul corpului care se  ^   reaza sau al sufletului ? în ce fel o mişcare sau o generare vor  '. şi. transformare a transformării. fiindcă nu există mişcare a  mişcării şi nici generare a generării.             »         . la una nu întotdeauna întîm­  posib''sa^ • acea transformare va fi de la o stare la o alta. dacă există ultima  gene­ffa ecesar să existe şi generarea anterioară; de exemplu. subiect al generării ?  QJCJ   . ceea­ce­nu­este nu  Se»flăintr      . nici nimici ­  '   re' ^aci contrariul unei mişcări este altă mişcare  370  METAFIZICA  1068a   sau repausul. nici să se transforme ceva. e posibil să nu fie adevărat că se schimbă şi celălalt. relaţie. astfel încît nu va putea exista nici  generare a . fie creşte. pentru că transformarea nu este unul dintre subiecte). Prin urmare. E limpede. în timp ce  . prin urmare.

 ajunge una şi aceeaşi. (Nu e nici o piedică ca altcew să fie intermediar /în şirul  respectiv/. c.56  Va~  Laolaltă în raport cu locul se află lucrurile care se află într singur loc care e prim57; separat /în raport cu locul/ —  cele care se afla în locuri diferite. nici a relaţiei. adică ches­a axiomelor . me   ' . precum liniile sînt în continuarea liniei.„• '  e^e ProDlemele fundamentelor matematicilor.  Aceasta este aporia: primul lucru care mişcă nu ar putea fi el însuşi nemişcat. totuşi nu  aun „al treilea om". Deoarece orice transformare rezidă în termeni  opuşi. de unde rezultă că el este    ^ ţiune proprie receptacolului. rămîne ca mişcarea  să se °rm Citaţii. Numesc intermediar  stadiul la care ceea ce se schimbă ajunge înainte de a ajunge în stadiul final. e limpede ca m se  află între termenii contrarii. specie sau altfel. ceea ce este în continuitate W^ tact.  într­adevăr. cap. deoarece este mai exactă. deoarece şi diferenţa este o caii *  Uatea aflatj nile pe care le are subiectul şi în raport cu cai afectat sau nu.  Cârtea Beta.easta aPorie nu apare în Cartea Beta. nici luna nouă nu vine după în al doilea pătrar. u^g c    r"1101 a suPortării acţiunii. nu e obligatorie  continuitatea. ^tei şi se  ţin împreună.  Fiind un termen consecutiv.  3.  2. m "e Ceruri alături de Idei şi  de lucrurile senzoriale. dar contac­căci  ceea _ . care sînt indemonstrabile. la celelalte — nu. ^ restere naturală la lucrurile care nu se ating.  Sumară recapitulare a Cărţii Alpha. '  Pe acesta din  urma dintre imobile îl consider ca se află în repaus înt    A  repausul este contrariul mişcării. în general. există tulim?110 / j există contact. şi la care ajunge schim­bîndu­se în mod  natural şi continuu. cantităţii şi locului (în fiecare dintre  372  METAFIZICA  este  aceste categorii există contrarietate). ceea ce  este o concluzie platoni­Aristotel" n. J unul este  în continuarea doiului. şi cînd nu există nimic  intermediar între lucrurile aparţinînd acestui gen care posedă continuitatea. dar nu se mişcă atunci cînd. O ştiinţă demonstrativă nu­şi poate demonstra principiile; or. ci doar eX'Sta ' • la primele există un  intermediar.  ­i  &*    l /respectivei/ atingeri a lor.  5.) Iar ceea ce e în continuare 1069a vine în continuarea unui alt lucru şi el este ceva ce urmează. /Spun/ că se ating lucrurile care au laolaltă extremităţile. în mod natural. prin n ­^^?' bui si în  locul si în felul în care ar trebui Nu m a! ~ >artre­­ j­ • ' L­i ­i ­j ­ r. ştiinţa supremă are ca obiect  principiile supreme.  Se referă aici Aristotel la problema multiplicării inteligibilelor. C0ntact.  rap°r j 3 ceea ce este consecutiv este o noţiune primară: £ limpe consecutiv nu are neapărat contact. deşi entităţile matematice formează un al treilea °r. Vorbesc ^^ tmuu atunci cînd limita fiecăruia dintre două lucruri. alături de Omul­Idee si de oamenii indivi­  UUâh J   VT           fii                                                                      '  •    u e toarte clar. Aristotel va arăta în Cartea Lambda  cum trebuie rezolvată această aporie. ja je COnsecuţie.                                   .Aşadar fiinri ­  "acţiu •         nu există /mişcare/ nici a Fiinţei.  unităţile — a unităţii.  Contrar în raport cu locul este ceea ce se depărtează la maximum în linie dreaptă.St°te    a­ Probabil că „prin problemele matematicilor"  ('Unea . sau o casă — în continuarea unei case. şi pune destule  proble­trebui • " Ci Un^ ° ^nîe^e§ ca sugerînd faptul că filozofia primă ar cMar     e °CUPe ^e matematică.  4.58  NOTE  1.  n. care nu apare în Cartea Beta. Pe de altă parte. cunoscută şi sub numele de problema „celui de­al  treilea om" ? Sau vr« el să spună că. l şi 2. Iar dacă există continuitate. apare ceva unic sub . nu p ceea ce cu greu se mişcă într­un răstimp îndelungat^ ­^ cu greu  să se mişte. i„ ir ele W             . Mă refer nu 1      r       ^­în categoria Fiinţei. în conse­^" eXlS tul nu este totuna cu unitatea.     K co»'  Continuul este o /formă de/ consecuţie. definit cumva prin poziţie. se pare că o ştiinţă demonstrativă trebuie să aibă  precedenţă. încît e clar c  CARTEA KAPPA (XI)  373  l miri din care.  In continuare este ceea ce se află după început. dar al doilea sens pare mai probabil.  Urmează recapitularea aporiilor din Cartea Beta.  Iar ceea ce este imobil este ceea ce. . cît şi ceea ce prin natură poate ­ ^ '"^ e capabil să o facă. dar nu exista       ^ diar în cazul termenilor contradictorii.         _  sînt contrariile şi termenii contradictorii. pentru puncte c"îţâ'/ ct ţn timp ce pentru unităţi nu există contact.

 V.  unu. Dar non­A' spune că x nu este simultan B şi non­  •  en actua  dintr­o virtualitate. prevazute. prin „ceea­ce­este ca fiind în universalitate".  în Cartea Gamma. suprafet l C°mPUt se descompun în linii. 2.  13. exemplu. Dar non­A' spune că x nu este  19.  roatica grecească. principiul că orice afirmaţie are un sens. cap. cap. aici ceea­ce­este caftind este i<jent­r­Fiinţa. chiar dacă ele sînt peri­cunosc t . deoarece este ereu d înţeles de ce Aristotel nu şi­a revăzut părţile mai vechi.  Liniile pot fi concepute ca elemente din care  mite suprafeţe sau corpuri; dar în alt sens. Metoda respingerii presupune asumarea unui punct de plecare analog principiului non­contradicţiei.  Dacă cineva (Heraclit) afirmă că x este B şi. în datele sale generale.  14. 6; de asemenea experienţa • ­  a una comună pentru sofişti. aşadar.  să faci puneri istorico­genetice. Este de asemenea posibil să avem  de­a face cu un rezumat făcut de un discipol care interpretează pe ceea­ce­este ca fiind drept însemnînd Fiinţa.  12. dialectica (metoda platoniciană a dialogului filozofic) şi sofistica  sînt aşezate pe acelaşi plan. 5 şi cap.  9.  15. de parcă ceea­ce­esrp ^ r* !     ^ r­  •   i f i  i                   '              . cum face Reale. este  fartea Gamma. desigur.  Aici. __  descr    >          . mai puţin particularizate. dar. şi nu conte Argumentul nu se află în Cartea Gamma.   Explicaţia lui Aristotel este că un fenomen actua ^  eţi in­lu  A'. această afirmaţie a sa (A') trebuie sa fie deopotrivă  adevărata  . fără soluţie certă. că Aristo^i şi­a schimbat opiniile. Speculaţia daca rezumatul din Cartea Kappa este opera  unui discipol. sau ca exista c  a[  nicare. . considerînd. spre deosebire de Cartea Gamma. metafizica studia ceea­ce­este    r  se adaugă şi „în universalitate".  ­ 2.  •'e °rmeisi  11. spre deosebire de Cartea Gamma.  on.   jucrurj este vorba ? Tentaţia. 2. înmaSteenţa Funţ£i.  V.   Despre ce             „  •  ­i '         •   j  21­ ^    Juce w Kocta Koajiov prin corpurile cereşti: dar acestea  este de a modificâri substanţiale în aspect. Tentaţia rămîne  facilă.             *  ''mă; ­  ti conceput şi alttel decît existenţa universală. Ceea ce va deveni alb. neţi in­  c; estc  virtuală. sînt principiile ? ^  S*U COrPUrile vată în Cartea Zeta şi Eta cînd Aristotel se referă la rr'­'î "^rezo1­la părţile compusului.  17.  . unde  ceea­  "^ °U  ­  fiind semnifică mai curînd întregul existenţei. care nu este negativitate pură. sau dacă Aristotel a scris­o în altă fază a activităţii sale decît Cartea Gamma sau Epsilon rămîne doar o  speculaţie.  •                    la Cartea Beta­  ­  .  distinct de e .  Se reia materia Cărţii Gamma. nu este pur şi simp alb virtual.   Dacă este adevărat în mod intrinsec. primul număr natural este doi. coerenţa lumii dispare.  lk. în cel mai bun caz. de Platon în Republica. aparent. şi nu  374  METAFIZICA  10.  Filozofia este luată aici în sensul de „filozofia primă". si care  numeşte existenţa la modul general. Cum se observă. aici.g  18.7. Cred că ideea lui Aristotel . simulta"'cu non. E foarte tentant.. Care.  CARTEA KAPPA (XI)  375  20. cap.  .

 aşa cum e cazul celor bolnavi. III.  35. fie şi numai con­  376  METAFIZICA  ceptual. In tine. şi non­alb.  în sensul că nu există demonstraţie în sens propriu. • Mulţi comentatori au considerat că această identificare  a lui  cee            •  "   C  cu ceea­ce­este luat ca autonom sau ca separat  iftsea  • 'J      •                 *•>­»­**• LC. se poate spune că ceea ce e  asociat numai de un anumit context sau e întîmplător nu poate fi cauză sau raţiune. muzician şi gramatician; or. dar nu identice: el înseamnă.  23 După cum se vede. rezu­Pasa]. sau indeterminată.                                                   .este următoarea: odice Şi P ordinea în natură. şi fiindcă zeul este sunrptn ' • * Cu~  r  i        ••  ­  r   CT1. ceea­ce­este caftind are la Aristotel  măcar două •a î„ „     6' aProP'ate.  29 A  reZuma ^n acest capitol şi cel următor Cartea Epsilon.  După cum se vede.  ar C0nceptual. în acest sens. 1­3.  27. o lume de umbre inconsistente. şi explicat pornind de la ea; ştiinţa trebuie regularităţi şi pe  permanenţe. Din acest punct de  C"  ­  \  i  T    f              •                        ~  hca cu esenţa sau logos­ul. necesitatea este un principiu cauzal anterior contextualităţii.  întîmplarea este redusă de Aristotel la contextualitatea amorfă şi inanalizabilâ. E un motiv pentru care mulţi comentatori îl consideră  nearistotehc. pe care  se presupune că îl are Cartea   apP^  36. se caracterizează prin claritate şi determinare — e „raţională". Dar poate el fi cenuşiu. |ujtci . mai întîi.