TIPURI DE DISCURS

DIALOGUL
1. ASPECTE DEFINITORII Dialogul este o practică socială având ca suport limba: o formă de comunicare între doi sau mai mulţi vorbitori (< gr. dia, „prin”, „între” + logos, „vorbire”). Dialogul este forma prototipică de funcţionare a limbii în cadrul societăţii. Următorul exemplu este un dialog între trei persoane, A, B, C, angajate în interacţiune verbală cu scopul rezolvării unei probleme:
A: bună. tu te pricepi la calculatoare? C: nu prea ↓ da spuneţi. B: ne uitam aici la chestiile astea. A: ce-i asta? <CIT textul se va scrie pe coloane.> asta înseamnă două coloane? C: probabil. (IVLRA, 70). Dialogul de mai sus este o transcriere după o înregistrare a unui dialog real, într-o situaţie reală de comunicare. În transcriere s-au folosit convenţii grafice (vezi Anexa de la sfârşitul capitolului) care notează fenomene discursive relevante (intonaţii, pauze, întreruperi, suprapuneri, ritmul vorbirii etc.). În citatele care urmează în acest capitol, sistemul notaţiilor va fi simplificat, pentru a le păstra doar pe cele cu relevanţă directă pentru fenomenele discutate.

Prin tradiţie, dialogul se opune monologului. Mesajul produs de o persoană care se adresează unui public (real sau imaginar) fără a aştepta un răspuns imediat de la acesta este un monolog; monologul autoadresat se numeşte solilocviu. Monologul se caracterizează prin absenţa alternanţei la cuvânt a unor interlocutori. Procesul producerii mesajului demonstrează însă că, în structura lui internă, orice monolog are, în esenţă, caracter dialogic prin două trăsături definitorii: dialogism şi plurivocitate. Orice activitate comunicativă este, în esenţa ei, dialogală.
Pe de o parte, emiţătorul îşi concepe monologul din perspectiva destinatarului potenţial; în cazul monologului oral (nu scris), emiţătorul poate monitoriza vizual şi auditiv alocutorul şi îşi poate reorganiza în permanenţă mesajul în funcţie de reacţiile observate la acesta; această trăsătură internă a discursului monologal poartă numele de dialogism. Pe de altă parte, emiţătorul produce acte de limbaj prin creaţie şi imitaţie. El foloseşte în mod creativ limbajul, producând enunţuri personale pe baza unor reguli recursive de gramatică şi a unui vocabular, pentru a-şi

11

exprima idei, sentimente, atitudini personale; în acelaşi timp însă el imită acte de limbaj produse de ceilalţi oameni în împrejurări similare, deci foloseşte limba aşa cum o fac şi ceilalţi membri ai societăţii. Orice enunţ poartă în el nu doar „vocea” celui care îl produce la un moment dat, ci şi „vocea” acestuia în interacţiuni anterioare, precum şi „vocile” celorlalţi membri ai societăţii, vorbind pe aceeaşi temă, în diverse momente, în diverse circumstanţe concrete. Această trăsătură internă a discursului monologal poartă numele de plurivocitate. Una dintre manifestările plurivocităţii este intertextualitatea, adică particularitatea unui text de a evoca alte texte (prin clişee, citate, simboluri etc.). În acest capitol termenul dialog va fi folosit cu accepţia sa tradiţională: vorbire între mai multe persoane.

Dialogul este constrâns, pe de o parte, de reguli constitutive (de existenţă), pe de altă parte, de principii de eficienţă. Pentru ca un dialog să aibă loc, trebuie satisfăcute următoarele reguli constitutive: (a) să existe minimum doi participanţi la actul de comunicare; (b) participanţii la dialog să se afle într-o situaţie comună de interacţiune (faţă-în-faţă sau într-o situaţie mediată tehnic – telefon, calculator, televizor, radio etc.), care să le permită interlocutorilor o legătură interacţională (prin limbă, prin elemente paraverbale şi nonverbale); (c) între participanţii la dialog să existe interes reciproc (locutorul trebuie să se orienteze spre alocutor, manifestând intenţia / dorinţa de a comunica; alocutorul trebuie să reacţioneze la ceea ce spune locutorul; atât locutorul, cât şi alocutorul trebuie să fie dispuşi să se angajeze în procese cognitive care implică în special memoria de scurtă durată); (d) participanţii la dialog trebuie să aibă un univers comun de discurs (cunoştinţe comune despre lume, cunoştinţe contextuale comune, experienţe împărtăşite, ca bază a schimbului informaţional). Eficienţa schimbului dialogal este guvernată de următoarele principii: (a) participanţii la dialog trebuie să adopte un comportament dialogal care să permită schimbul alternativ de replici (să fie flexibili, să îşi inhibe replica proprie sau reacţiile afective cât timp vorbeşte interlocutorul, să cedeze cuvântul după o replică rezonabil de lungă în raport cu scopul curent al conversaţiei); (b) participanţii la dialog trebuie să aibă un comportament cooperant, în sensul că trebuie să aibă contribuţii verbale care să satisfacă scopul curent al interacţiunii (să aibă contribuţii coerente în contextul dialogal, semnalizate adecvat în planul expresiei; să manifeste preocupare pentru aceeaşi temă). Abilitatea individului de a comunica participând la activităţile dialogale reprezintă competenţa dialogică a individului. Competenţa dialogică presupune control şi autocontrol comunicativ, adaptare dinamică la o situaţie de comunicare dată, colaborare cu partenerii de dialog.
Controlul şi autocontrolul comunicativ reprezintă capacitatea locutorului de a înţelege şi a evalua corect scopurile comunicative ale alocutorilor în diversele stadii ale unei interacţiuni verbale, de a-şi înţelege şi formula clar propriile scopuri comunicative. În felul acesta locutorul, prin intervenţiile sale în cadrul dialogului, poate acţiona eficient asupra alocutorului / alocutorilor. Adaptarea presupune receptivitatea interlocutorilor la situaţii de comunicare diferite (deci la configuraţia concretă a factorilor care modelează

12

situaţia de comunicare) pentru a alege strategia optimă de comunicare şi a produce răspunsuri adecvate şi eficiente (care să-şi atingă scopul). Capacitatea de adaptare depinde de mai mulţi factori: abilitatea de a folosi în mod adecvat limba, experienţa dialogică a vorbitorului (angajarea în diverse tipuri de dialoguri care îi asigură individului experienţă în comunicarea dialogică), abilitatea individului de a gestiona anxietatea (emoţiile negative care pot afecta comunicarea: teama de comunicare, tracul, neîncrederea, frustrarea etc.), abilităţi de planificare a intervenţiilor comunicative, abilităţi integrative (relaţionarea unităţilor dialogale, integrarea unităţilor minimale în unităţi de rang superior, vezi infra), abilităţi de anticipare şi predicţie legate de comportamentele comunicative ale interlocutorilor, abilitatea de învăţare a unor modele de interacţiune verbală şi imitare a acestor modele în situaţii adecvate. Colaborarea cu partenerii de dialog presupune negocierea conţinuturilor, a semnificaţiei, a accesului la cuvânt, a identităţii interlocutorilor etc. Negocierea (în plan comunicativ) este un proces interacţional prin care participanţii la dialog estompează asimetriile discursive (asimetriile informaţionale, asimetriile privind relaţiile dintre participanţii la dialog, asimetriile privind comportamentele comunicative).

Abilităţile de angajare eficientă în dialog cu diverşi interlocutori nu sunt înnăscute, ci se învaţă. Competenţa dialogică presupune formarea unor comportamente adecvate prin învăţare dirijată şi experienţe de comunicare diverse. Prin dialog oamenii participă la proiecte comunicative comune. Interacţiunea dialogică este modelată de factori culturali, sociali, psihologici, textuali aflaţi în interacţiune. Ansamblul acestor factori configurează contextul de comunicare: cine cu cine comunică, pe ce canal, coordonatele spaţio-temporale, din ce cauză şi cu ce scop, în ce mod. Se distinge între context situaţional (format din ansamblul elementelor extralingvistice care definesc situaţia de comunicare: locul şi momentul interacţiunii, participanţii la interacţiune şi relaţiile dintre ei, modele de interacţiune pe anumite teme, genuri comunicative, factori sociali, factori psihologici, cunoştinţe şi credinţe despre lume, cunoştinţe specifice pe o temă dată, gradul de cunoaştere a limbii în care se comunică etc.) şi context lingvistic (numit şi cotext, format din secvenţele lingvistice adiacente unei secvenţe particulare). Contextul are rol decisiv în producerea şi interpretarea unui enunţ: pe de o parte, aceeaşi intenţie discursivă se poate actualiza în forme diferite în funcţie de context, pe de altă parte, aceeaşi structură lingvistică acceptă interpretări diferite în funcţie de context. Pentru locutor contextul funcţionează ca filtru al alegerilor comunicative, iar pentru alocutor ca suport în interpretarea semnificaţiei enunţului. Contextul are caracter dinamic, modificându-se în permanenţă, odată cu fiecare nouă contribuţie comunicativă. Dialogul nu este o succesiune mai mult sau mai puţin întâmplătoare de replici, ci are o organizare internă care poate fi descrisă ca o structură ierarhică de unităţi comunicative. Unităţile comunicative nu coincid în mod necesar cu unităţile lexicale / gramaticale (cuvinte, propoziţii, fraze). Între unităţile comunicative şi unităţile gramaticale se stabilesc condiţionări complexe. Pentru a vehicula semnificaţii în cadrul dialogului, vorbitorii pot „spune ceva” sau pot „implica ceva”. În timp ce semnificaţiile „spuse” sunt decodate de

13

alocutor pe baza regulilor de amalgamare sintactico-semantică, semnificaţiile „implicate” sunt deduse pe baza unor mecanisme pragmatice (presupoziţii, implicaţii, implicaturi) subsumate unor principii comunicative: principiul cooperării şi principiul politeţii. Activitatea dialogală produce un tip special de text, textul dialogal (distinct în raport cu textul narativ / descriptiv, textul poetic, afişul, anunţul, instrucţiunile etc.), cu anumite particularităţi pragmatice, semantice, gramaticale, care decurg din particularităţile procesului de comunicare. 2. VARIABILE CONTEXTUALE CARE MODELEAZĂ DIALOGUL Particularităţile contextului în care are loc interacţiunea verbală are consecinţe în planul textului dialogal. 2.1. Numărul participanţilor la dialog În funcţie de numărul participanţilor la interacţiune, se distinge între dialog cu doi participanţi şi dialog cu mai mulţi participanţi. 2.1.1. Doi vs mai mulţi participanţi Schimburile verbale cu mai mult de doi participanţi sunt, prin complexitatea lor, mai mult decât succesiuni de dialoguri cu doi participanţi. Complexitatea se manifestă în procesul constituirii universului comun de discurs, în progresia tematică, în dinamica relaţiilor dintre interlocutori: sistemul înscrierilor la cuvânt; „coaliţiile” comunicative şi configurarea subgrupurilor comunicative (cine cu cine interacţionează şi pe cine ignoră, cine pe cine susţine din punct de vedere comunicativ, cine pe cine contrazice); procesul trecerii de la statutul de locutor la cel de alocutor, la cel de ascultător pasiv (martor la dialog, potenţial interlocutor) sau la cel de martor la dialog, ignorat complet de locutor şi alocutor, fără perspective de a dobândi statut de interlocutor în comunicare. Dialogul care urmează reflectă dinamica grupului comunicativ; la dialog iau parte, cu intervenţii mai lungi sau mai scurte, A, B, C, F, în timp ce D şi E ascultă, fără a interveni:
B: (către C, mama lui F) nu-i faceţi# chestii_d-alea_acasă? C: da:↓ dar ea este:┴ cum să spun↑ ă┴ ei îi place foarte mult să umble în părul altuia în general [femeile cu părul lung la NEbunie↓ A: [în general TOŢI sunt aşa. +C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai A: [de ce? +C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place. B: [TOŢI sunt aşa. C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură B: [TOŢI sunt aşa A: se face coafeză ((râde)) (C îşi desface codiţele împletite de fiica ei) F: STAI ma:mi:↓ nu┴ (D şi E sunt practic ignorate în această conversaţie) (IVLRA, 30).

14

Eu [sursa scrisorii] (adică tu [locutorul în momentul vorbirii]) trebuie să stau acasă […] Nu mă aştepta. Locutorul este cel care verbalizează mesajul pentru un alocutor la momentul t1 al discursului. Sursa este individul care a conceput un mesaj într-un anumit moment t0 pentru un anumit destinatar. psihologică. într-o mai mare măsură gramaticalizată 15 . sunt culturi care preferă conflictul verbal şi culturi care preferă armonia socială. respectiv destinatarul şi alocutorul: Trahanache [în momentul vorbirii. se vorbeşte despre emiţător (sinonim cu locutor.2. comunicative. trăsături de personalitate. cunoştinţe despre interlocutor. locutor] îi citeşte lui Tipătescu [în momentul vorbirii.2. de asemenea coincid sursa şi locutorul.). soţia lui Trahanache: …venerabilul (adică eu – [locutorul în momentul vorbirii]) merge deseară la întrunire […]. la cocoşelul tău [sursa scrisorii] (adică tu [ascultătorul în momentul vorbirii]) care te adoră. vorbitor) şi receptor (sinonim cu alocutor. mijloacele prin care se realizează modalizarea. cu credinţe şi valori personale.1. abilităţi de comunicare etc. ca şi sursa şi locutorul. Sunt gramaticalizate în limbă diferit percepţii asupra lumii: în limbi diferite. timpuri verbale) reflectă conceptualizări diferite ale relaţiilor spaţio-temporale dintre participanţii la comunicare (de pildă diferenţele din sistemul concordanţei timpurilor în română / franceză.1. caracteristici fizice şi psihice. Toate acestea influenţează opţiunile comunicative şi percepţiile reciproce. aceeaşi realitate este conceptualizată ca substantiv masiv (rom. afective. alocutor] scrisoarea pe care Tipătescu [în momentul conceperii scrisorii. De obicei. cunoştinţe lingvistice. o anumită capacitate de monitorizare a interlocutorului şi de automonitorizare). t0 şi t1 coincid. socială.L. Între culturi apar diferenţe marcate în limbă: există culturi care preferă cuvântul. petit pois). în altele ca substantiv numărabil (engl. sunt culturi care preferă atingerea. Detaliind analiza. culturi în care ierarhiile sociale sunt marcate printr-un sistem rigid de onorifice şi culturi în care distanţele sociale sunt mascate prin limbaj. de glosările prin care vorbitorul curent doreşte să facă trecerea între cele două momente de referinţă. Caragiale. ascultător). sistemul deicticelor (pronume. altele care preferă tăcerea. sursă] i-o scrisese lui Zoe [destinatarul scrisorii redactate de sursă]. Emiţător – receptor De obicei. Identitatea participanţilor la dialog Participanţii la dialog sunt indivizi cu identitate culturală. vorbitor – ascultător). Joiţica). 2.2. mazăre). respectiv destinatarul şi alocutorul. O scrisoare pierdută). identitatea participanţilor la dialog se reflectă în limbă.2. 2. Efectul comic al pasajului se bazează pe ambiguităţile produse în discurs de metamorfoza celor patru elemente (sursă – destinatar. cu resurse personale (predispoziţii cognitive. În acelaşi timp. Există însă situaţii în care t0 şi t1 sunt diferite. fr. prin urmare vino tu [destinatarul scrisorii] (adică nevastă-mea. distanţele mici de interacţiune şi culturi care preferă distanţele mari de interacţiune. engleză. Identitatea culturală a interlocutorilor Felul în care comunică interlocutorii este modelat de particularităţile culturii pe care o vehiculează limba respectivă. Ei intră în interacţiune cu un bagaj de cunoştinţe (cunoştinţe enciclopedice. (I. peas. emiţătorul şi receptorul se pot scinda în două cupluri: (i) locutor – alocutor şi (ii) sursă – destinatar.

Femeile. manifestă interes pentru teme cu caracter general. apelează la argumente logice pentru a-şi convinge interlocutorii. pe care le tratează relativ superficial fără a le focaliza. manifestă preferinţă pentru anumite subiecte. sunt puţin expresivi. manifestă preferinţă pentru limbajul standard.în engleză. iniţiază conversaţia şi introduc frecvent teme noi de discuţie. pun mai multe întrebări. împărtăşesc gradul de intimitate conversaţională a interlocutorului. corect gramatical. Persoanele extrovertite. indivizii educaţi recurg la coduri elaborate. preferă distanţele mai mari de interacţiune. vorbesc mai mult şi mai repede. false începuturi. îşi privesc partenerii de dialog cu relativă intensitate. Identitatea psihologică. comparativ cu introvertiţii. ele conduc la amplificarea schimbului verbal prin secvenţe cu funcţie fatică şi metalingvistică. De exemplu. de pildă. sintactice şi lexicale în plan textual. Indivizii care manifestă reticenţă faţă de angajarea în comunicare fac multe repetiţii. folosesc frecvent modalizatori de certitudine. repetă cuvinte şi enunţuri. Pe fundalul diferenţelor dintre culturi. sunt critice şi asertive. manifestă anxietate discursivă. au expresivitate comunicativă. sunt mai productivi în scris. comparativ cu bărbaţii. influenţează progresia tematică şi o parazitează prin secvenţe cu funcţie metacomunicativă. încearcă să obţină vizibilitate prin limbaj. se bâlbâie. în schimb. cu un repertoriu larg de comportamente interacţionale – îşi exprimă adecvat stările emoţionale. pun multe întrebări de confirmare (nu-i aşa?. au o activitate nonverbală intensă (mimică. îşi întrerup frecvent interlocutorii. folosesc limba literară (deci corectă). au un limbaj mai complex şi focalizează mai bine tema. interlocutorii adoptă adesea strategii de negociere a codului. faţă de română. 16 . Pentru evitarea acestora.2. Provenienţa interlocutorilor dintr-o anumită regiune are reflexe fonetice. fac pauze mari. De exemplu. rar iniţiază conversaţia şi introduc puţine teme în discuţie. au încredere de sine. persoanele cu înalt nivel de automonitorizare – preocupate să aibă un comportament social adecvat. folosirea negaţiei în acest tip de întrebări marchează reproşul locutorului faţă de ignoranţa alocutorului). de pildă. morfologice. fac pauze în comunicare mai scurte. strategiile discursive au mărci lingvistice diferite (în română. gradul de cultură se reflectă în limbă.2. îşi întrerup frecvent interlocutorii. 2. au intervenţii bine proporţionate în comunicare. la neînţelegeri. prin care verifică gradul de înţelegere reciprocă. unde un loc important în modalizare îl deţine intonaţia etc. gesturi). particularităţile fizice ale interlocutorilor Identitatea persoanelor care se angajează în dialog are consecinţe asupra schimbului verbal în ansamblu.).2. Cei care manifestă anxietate în comunicare vorbesc mai repede şi evită tema prin aproximări şi lipsă de focalizare. au o intensitate vocală ridicată. atenuarea potenţialului agresiv al unei întrebări se face prin negaţie: Nu l-ai văzut (cumva) pe Ion?. sexul. manifestă relativă precizie în decodarea mesajelor nonverbale. 2. apartenenţa la o anumită clasă socială. preferă distanţele mai mari de interacţiune.3. cu pauze scurte. da?). au intensitate vocală ridicată. produc fraze eliptice şi fac multe începuturi false. au contribuţii comunicative relativ scurte şi simple. comunicarea între vorbitori proveniţi din culturi diferite poate da naştere la fenomene de comunicare nereuşită / eşuată. în timp ce în engleză. au activitate nonverbală redusă. au ezitări. Persoanele care manifestă tendinţă de dominare sunt asertive. vorbesc mult. Identitatea socială a interlocutorilor Statutul socioeconomic al vorbitorului.

2. preferinţa pentru acte de vorbire directe sau indirecte. gradul de dezvoltare şi elaborare a lor. confirmă.). respectiv de ascultător / alocutor.4. Personalitatea Personalitatea vorbitorilor se reflectă în stilul lor comunicativ. semnificativ (care se impune atenţiei) / nesemnificativ. lexicul folosit (termeni neutri / încărcaţi afectiv).). participanţii la dialog oferă feedback locutorului curent. puterea de persuasiune etc. îşi cer frecvent scuze. deschis / închis. intensitatea vocală şi accentele afective.1. ei îşi adaptează discursul la alocutor şi se orientează spre acesta. privilegiază comunicarea nonverbală. carismă etc. Locutor – alocutor Participanţii la dialog îndeplinesc alternativ rolul de vorbitor / locutor. Ca alocutori. Aceştia au rol activ în construcţia dialogului atât în ipostaza de locutori. participă activ. numărul şi lungimea pauzelor în comunicare. debitul verbal. timpul cât vorbeşte fiecare. iniţiativele verbale (introducerea temelor. cât şi în cea de alocutori. comportamentele comunicative adoptate (vezi infra).2. tipul de argumentare (argumente logice. recurenţe lexicale. îşi întrerup interlocutorii relativ rar. fac corecţii şi autocorecţii. ocurenţa unor modalizatori (de certitudine / incertitudine. conţinuturile vehiculate (noi / banale). Stilul comunicativ se reflectă în: distanţele mai mari sau mai mici de interacţiune. prietenos / ostil. schimbările de teme). le completează. acceptă. resping etc. folosesc frecvent calificări adjectivale şi adverbiale. noutatea expresiei lingvistice (originalitate / clişeu). Contribuţia comunicativă a participanţilor la dialog nu este simetrică în ceea ce priveşte cantitatea de informaţie. afective etc. expresiv / inexpresiv. stilul comunicativ se corelează şi cu aspecte legate de aspectul fizic al individului. recurg frecvent la atenuatori de expresie.manifestă tendinţa de a-şi exprima sentimentele. procesând informaţia primită pentru a se angaja în interacţiune în mod relevant. epistemici / deontici / afectivi). strategiile de acces la cuvânt (întreruperea vorbitorilor) şi de menţinere a cuvântului. Ca locutori. 2. lăudarea interlocutorului / criticarea interlocutorului etc. Dialogul este o construcţie intersubiectivă a participanţilor la interacţiunea verbală. sunt mai puţin argumentative decât bărbaţii. histrionic / rezervat. 17 . Stilul comunicativ se constituie la intersecţia unor atitudini comunicative exprimabile prin opoziţii manifestate gradual de-a lungul unui continuum: dominant / supus. zâmbesc mai mult. calm / frenetic. manifestă preferinţă pentru actele de vorbire indirecte. Relaţiile dintre participanţii la dialog Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii complexe care se reflectă în organizarea interacţiunii verbale. atent / neatent. structurile lingvistice cel mai frecvent folosite în performarea unor acte de vorbire (enunţiative / interogative / exclamative / imperative). tipurile de acte de vorbire predominante în exprimarea unui individ (acord / dezacord cu interlocutorul.3. cuvinte de umplutură. infirmă. 2. au gesturi şi mişcări discrete. prin contextualizări şi recontextualizări succesive în funcţie de reacţia acestuia: aduc informaţii. conflictual / nonconflictual. Cum comunicarea se realizează printr-un sistem complex de semne (în care limba este doar unul dintre subsisteme).3.

3. 67). (b) [Dialog între prieteni. A: da. formulele de salut şi de adresare. Relaţii de colaborare – relaţii conflictuale În funcţie de orientarea interlocutorilor în raport cu scopul comunicării. Interlocutorii pot stabili relaţii de colaborare.2. la un drum scurt. şi mama MEA are ochii verzi garantat. relaţii conflictuale. mimica şi gesturile. nu? B: TOni are ochii verzi. dimpotrivă. da. mama care face-un drum scurt? B: e MAma. Dialogurile care urmează reflectă astfel de diferenţe: (a) [Discuţie într-un birou. predicţiile în legătură cu interlocutorul. 18 . ba da.3.2. când participanţii se percep ca având scopuri opuse. se poate distinge între relaţii de colaborare. poziţia corpului şi distanţele de interacţiune. uite↓ gândeşte un dar de bani. da. ba da. dacă se şi ceartă cu cineva:↑ A: n:u. (IVLRA. garantat. Opoziţia colaborare / conflict se reflectă în frecvenţa cu care sunt performate anumite tipuri de acte de vorbire (laudă / reproş). respectiv relaţii conflictuale. între colegi de serviciu] A: DOmnu marian ↓ B: zi. (râde) B: nu? e mama. A: A:↓ atunci e MAma. B: mama da_d– da DE CE nu mi-ai ZIS de la început asta. 114). A: face un drum scurt? B: mama fa:ce drumuri↓ CUM. A „îi dă în cărţi” lui B] A: da. A↓ aici e dorin. B: după cum ştii şi tu bine # spre sfârşitul lunii ↑ A: ce ↑ B: am convenit cu cucoana # madam bucşă ⊥ buşcă A: aşa ↓ B: să ne aducă # documentele financiare ale avalizatorului # care este şi acţionarul principal ## ă # în jurul datei de 11 azi e = A: = azi e miercuri astăzi trebuia să aducă dosaru’ lu # cealaltă firmă ↓ (IVLRA. Gradul de cunoaştere reciprocă şi de intimitate Între participanţii la dialog pot exista diferenţe privind gradul de cunoaştere reciprocă şi de intimitate. neglijenţele comunicative îngăduite. A: te rog frumos să-mi spui şi mie # care-i faza cu Chimitex # că stă dosaru de nu ştiu când şi mă întreabă şi pe mine # şefu’ nostru ↓ B: deci cu Chimitexu’ am convenit un contract A: CE. Acestea au diverse reflexe textuale: numărul de teme comune şi gradul de profunzime cu care acestea sunt abordate. respectarea intervenţiei celuilalt / întreruperea exagerată a interlocutorului. prezenţa / absenţa elementelor afective. ba da. deschiderea interlocutorilor spre autodezvăluire (spre confesiuni). având ca scop negocierea unei soluţii pentru a o face acceptată de ambele părţi sau.3. 2. iar comunicarea evoluează în sensul accentuării diferenţelor dintre ei. şi cu: ochii verzi? B: cu ochii verzi CE. A: nu ştiu. cunoştinţele contextuale mutuale care permit asocieri de idei. lexicul folosit.

egalitate asumată / inegalitate asumată. strategii ale solidarizării cu celălalt / strategii ale desolidarizării de interlocutor. întrerupe frecvent interlocutorii.. Dialogul care urmează pune în evidenţă relaţia conflictuală dintre interlocutori: [Conflictul verbal se desfăşoară între doi sportivi.> B: care-a fost greşeala ta? ştii CARE-a fost [greşeala ta? A: [până să până_să-ţi retra:gi deMI:sia B: da:↓ A: mi-ai sp. Se spune că A are putere discursivă asupra lui B. A: CUM adică nu-i adevărat? B: ştii de ce-ai refuzat? fiincă nu <PPOŢI> să fii. A: [exA:ct. folosirea unor mărci de identitate (apelative. pune întrebări şi îşi constrânge interlocutorii să răspundă.3. la apelative. onorifice) adecvate / inadecvate. 19 . Puterea discursivă se reflectă în contribuţiile verbale ale fiecărui participant şi în rolul avut în negociere: cel care deţine puterea discursivă are intervenţii frecvente în dialog şi contribuţii verbale relativ lungi. făcându-l pe B să acţioneze în modul dorit de A. nume. umor / ironie. sarcasm etc. atunci când A influenţează comportamentele comunicative ale lui B. foloseşte modalizatori de certitudine. B: exageră:m> că: nu [suntem copii aicea (IVLRA.4. A: <Jnu POT să fiu↑> B: nu poţi să fii [preşedinte A: [<Poche:i↓ bu:n↓> eu ţi-am spus # ţi:e ă:: acum_o săptămână_cre:d↓ ţi-am spus că # nu am încoTRO şi va trebui să: B: [ruDE:le deci ştii A: [<Psă accept demisia ta. B: [hai să <Znu A: [exA:CT. exercitate (şi) prin limbă. foloseşte intensificatori de expresie. Relaţii de putere Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii de putere. B: [şi-o vei conduce tu. A îi reproşează lui B conducerea ineficientă a Federaţiei Române de Box] B: nu-i adevărat. recurge frecvent la structuri sintactice enunţiative şi imperative.┴ m-ai întrebat CE vei face? <Rvei fi preşedintele-> şi <Rio_ţi-am spus> NU: nu-mi_trebui AŞA ceva::↓ însă nu am încoTRO în momentu_ă:sta↑ federaţia NU POAte # să rămână neconDU:să↑ ştii că SUNT probleme la nivel internaţional↓ ştii din auzite↓ eu ştiu [la modul conCRET B: şi tu te <Fşi tu te sacri:fici> A: exact.susţinerea şi creditarea comunicativă a celuilalt / respingerea şi discreditarea comunicativă a celuilalt. 2. exA:CT. B: şi tu te sacrifici A: exA:CT. A: # <Jde ce↑> B: o┴ HAI să-ncerci. 191). are fermitate vocală etc.

5. (arătând spre sticluţa cu ulei) nu aveţi decât la gramajul acesta↑ B: da. apar clişee verbale – Ce doriţi?. (a) [La medic] A: aşa↓ să-mi spuneţi vă rog: # greutatea ei la naştere B: (trei chile) A: sarcina a fost normală↑ B: da. Rolul social limitează temele ce pot fi abordate şi scopul comunicativ (stabilirea unui diagnostic. ## cu: lapte praf A: deci n-a primit nici un pic de lapte: de mamă da ↑ ă: A: aşa. poliţist-contravenient etc. participanţii la dialog performează cu predilecţie anumite acte de vorbire – medicii. actele expresive apar rar în relaţiile de rol.2. anchetatorii pun întrebări. predarea-învăţarea-evaluarea. spune-mi te rog: spuneţi-mi c câte ă ce boli a avut ea: mai grave↓ de-a lungu vieţii pân-acum. pacienţii. A: faşă. în schimb sunt specifice actele de vorbire declarative. Contribuţiile comunicative ale participanţilor la dialog sunt în conformitate cu expectaţiile de rol şi se înscriu într-un repertoriu prestabilit de comportamente. cumpărătorii solicită mărfuri. cine pe cine poate întrerupe). constrânge progresia tematică (de obicei liniară. vânzătorii satisfac solicitările. (uitându-se la sticluţa cu ulei) [nu aveţi:↑ B: [comprese sterile sau faşă. 107). Rolul social Participanţii la dialog pot comunica de pe poziţia de individ cu scopuri comunicative personale sau de pe poziţia unui rol social (medic-pacient. faşă. sancţionarea contravenientului etc. (b) [La farmacie] A: bună ziua. replicile sunt de obicei scurte). anchetaţii răspund. efectuarea unei tranzacţii comerciale.). Cu ce vă putem servi? Ce vă doare? Cine ştie să-mi răspundă la următoarea întrebare…. A: a:şa ### ă::: aţi alăptat copilu↑ B: nu. 20 . profesor-elev. (B clatină din cap) A: nu↓ atunci ulei de ricin↑ (B aduce o sticluţă) A: aşa şi dacă aveţi cumva tifon. afectează formele de expresie (selecţiile lexicale se înscriu într-un câmp lexico-semantic predeterminat. fără divagaţii). clienţii. reglează accesul la cuvânt (cine când şi cât vorbeşte. A: aţi luat suplimente de calciu şi fier în sarcină↑ B: da da ↓ şi calciu şi fier A: naştere normală ↑ B: normală. B: referitor la tot acest interval doamna doctor nu↑ decât rubeolă ↓ rujeolă: cele: ă normale la copil mic. vânzătorcumpărător.3.). fiţi amabilă aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea părului. A: hepatită↑ B: nu A: / tebece/ ↑ B: nu (IVLRA.

modalităţi diverse de exprimare a afectivităţii. loc clasă. 2.> C: cu plăcere. urmează un protocol cvasiprecis. îşi permit treceri rapide de la o temă la alta. Dialogul formal este ritualizat.A: daţi-mi DOuă vă rog. A: aha C: ă: la cuşetă vă costă mai mult ((către B)) CÂT este cuşeta. laxe în care participanţii la comunicare pot avea un repertoriu larg de teme. B: încă trei sute de mii. 137). formele de adresare sunt constrânse situaţional (formule de adresare standardizate. B: alceva↑ A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea ca să pun pă ceva 21 .3. A: [încă trei sute de mii↓ # aha# mda C: deci în jur de cinci milioane şi cinzeci de mii cu cuşetă. Dialog formal vs dialog informal Relaţiile dintre participanţii la schimbul verbal generează distincţia dialog formal vs dialog informal. relaţiile dintre ei sunt formalizate. (a) Dialog formal [la agenţia CFR] B: patru milioane opt sute= C: =cinzeci de mii patru milioane opt sute cinzeci de mii A: îhî# şi e inclusă şi o reducere pen[tru tineri↓ C: [da↓ da↓ A: ştiu că există# [astea C: [da C: deci acesta-i preţu biletului dus întors↓ cu:: loc cu tot A: da↓ da↓ este cuşetă↑ de [dormit↑ C: [nu. (IVLRA. dă zece mii. B: douăzeci de mii şi faşa A: da (întinzându-i o bancnotă) (IVLRA. temele sunt constrânse de un repertoriu prestabilit. dispun de opţiuni numeroase de expresie (formule de adresare. A: da↓ da↓ şi-astea dus întors două milioane jumate şi-aşa# da < @ mulţumesc. afectivitate reţinută.6. (b) Dialog informal [la magazinul de dulciuri] A: le-aţi încurcat ((râde)) B: le-a încurcat fata asta care-i nouă# # cred că le-a confundat↓ CINE ştie ce-a făcut↑ (xxx) le-a băgat la un preţ mai mic A: da B: de la treijnouă la treişapte A: (xxx) B: treişapte cinci sute candi A: candi↑ B: da# dă zece mii? A: da. nu au roluri discursive prealocate. biletu şi cuşeta. structuri sintactice elaborate). Dialogul informal presupune relaţii informale. C: trei sute de [mii în plus. 131). structuri sintactice laxe). participanţii comunică de pe poziţia de rol prealocat.

Factorii socioculturali se regăsesc în percepţie în forma unor stereotipuri pozitive sau negative. rea sau bună). chestionarele de marketing.biscuiţi digestivi B: alceva↑ A: atât. nemţii sunt exacţi. 22 . conferinţele de presă. în virtutea primei percepţii). Percepţia este influenţată de factori psihologici şi de factori socioculturali. sondajele de opinie. deducerea şi generalizarea unor atribute pornind de la un element particular (are maşină frumoasă. slabă sau grasă. consecvenţa (dacă îmi place o persoană.B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ <R v-ajunge atâta?> A: mi-ajunge↓ pun p-o colivă. 2.134). italienii sunt vorbăreţi. vesel şi simpatic. deci e neserioasă). 2.1..4. În unele forme de comunicare (e-mailul). etnice) şi nu ca indivizi cu identitate proprie (românii sunt ospitalieri. mă aştept ca aceia care mă apreciază pe mine să îi aprecieze şi pe prietenii mei). dialogul pe e-mail. cel care spune „nu ştiu nimic” tinde să se comporte la examen astfel încât să îşi confirme predicţia). Canalul de comunicare Canalul de comunicare determină opoziţia de registru – scris / oral. puterea primei impresii (indivizii tind să fie consecvenţi cu primele impresii pe care şi le fac despre interlocutorii lor: de exemplu. în timp ce altele sunt instituite social ca forme orale (conversaţia curentă. a întârziat. „scurtături în percepţie”. (IVLRA. deci e bogată. „profeţia autorealizării” (predicţiile pe care indivizii le fac în legătură cu propriile comportamente îi fac să se comporte astfel încât să îşi confirme predicţiile despre sine: cel care spune „n-o să mă descurc”.4. în baza cărora indivizii sunt percepuţi ca exponenţi ai unor grupuri (sociale. morocănos şi antipatic etc). simpatică sau antipatică. Forme scrise vs forme orale Unele forme de dialog sunt instituite social ca forme scrise (completarea de formulare este o formă de dialog între un solicitant şi o instituţie. tinde să se comporte astfel încât să îşi confirme predicţia.# un domn m-a rugat să-i fac o colivă pentru sora lui şi: şi daţi-mi de cinci mii biscui.). 2. frumoasă sau urâtă. americanii sunt bogaţi etc. interlocutorii care în primele momente sunt percepuţi ca inteligenţi vor fi consideraţi inteligenţi şi în interacţiunile viitoare. reducerea atributelor la categorii binare (prost sau deştept. Transmiterea unui mesaj oral are implicaţii importante asupra procesului de comunicare şi reflexe în plan textual (vezi Limba română vorbită).3. mă aştept să mă placă şi ea pe mine.7. Printre factorii psihologici care influenţează percepţia se numără asocierea de atribute (oamenii sunt consecvenţi în modul în care asociază atributele pozitive şi negative pe care le construiesc la adresa interlocutorilor: frumos şi deştept.).). efectul Pygmalion (dacă o persoană ne este prezentată a fi competentă avem tendinţa să o considerăm competentă fără a verifica acest atribut). Percepţia Relaţiile de comunicare sunt modelate şi de felul în care participanţii la dialog se percep reciproc. examenele scrise etc. examenele orale etc.

grabă. (vezi Limba română vorbită). reveniri. elipse etc. 2. întrebări retorice. bucurie. da?. local (selecţia formelor de expresie). <Z adică face şi fiica mai– maică-sii> A: are multe sufeRINţe B: păi da doamnă↓ ((A râde)) B: da’ vreau să vă mai spun ce:va. le dublează B: treizeci↓ patruzeci şi <J patru de mii>. dezinteres etc. caracterul tematic / rematic. Exemplele care urmează ilustrează rolul elementelor paraverbale în dialog: [Convorbire în tren între A – 71 de ani. accentuare. nerăbdare. anacolut. repetiţii. enunţuri eliptice. secvenţe fatice – ai înţeles. ezitări.). A: ((luând pachetul)) mulţumesc.). privire. preferinţa pentru coordonare. Mediile de transmitere a dialogului Prototipic. la VÂRSTA aia↓ CE vrei domle↓ să-ţi facă şi-un doctor. coprezenţa spaţio-temporală a interlocutorilor determină folosirea unui limbaj al momentului (deictice personale şi spaţiotemporale frecvente. distanţe spaţiale etc.4. agresivitate. râs etc. B se uită spre F)) B: de la MAma. B – 30 de ani] A: phii↑ ((fluieră)) să creşti (doi) copii ca să nu te-ajute [părintele ((îşi drege vocea)) B: [exemplul cel mai bun de unde îl au↑ ca: ca: ca virgulă copil? de la părinţi.3.2.32). Elementele nonverbale şi cele verbale se pot afla în diverse raporturi: – elementele nonverbale însoţesc elementele verbale. vezi infra). Dialogul oral Folosirea canalului oral de comunicare se reflectă în plan macrotextual (organizarea de ansamblu a dialogului) şi în plan microtextual. păi# să te facă de doozeci de ani? (IVLRA. corecţii.) adaptarea la interlocutor (reveniri. limbaj afectiv. atitudinea faţă de interlocutor (îngăduinţă. OK?). autocorecţii. false începuturi. permanenta orientare spre interlocutor (prin vocative. focalizat / nonfocalizat al unei secvenţe etc. zâmbet. intensitate vocală. salturi logice. de UNde ştie copilu ăsta să facă MOAţe. sincretismul (transmiterea informaţiei pe mai multe canale. întreruperi. întrebări de confirmare etc. corecţii.particularităţi ale dialogului scris coexistă cu forme specifice comunicării orale. 23 . Elementele paraverbale dau informaţii legate de stări afective sau psihofizice (enervare. oboseală etc.) şi elemente nonverbale (mimică. în care informaţia este transmisă prin mai multe „medii”: la elaborarea mesajului concură elemente verbale. autoîntreruperi).). ((A chicoteşte. Elementele nonverbale interacţionează cu elementele verbale generând sintaxa mixtă. Astfel. 2.4. intenţii comunicative. sensuri contextuale speciale. interjecţii. ă rezultatul este# invers proporţional. dialogul este asociat cu registrul oral.). gesturi. <R dacă noi i-l dăm>↑ eXEMplul cel mai# autentic şi cel mai# vizibil. simultaneitatea gândirii mesajului şi a producerii lui determină o relativă destructurare a mesajului (bâlbâieli. elemente paraverbale (debit verbal. ezitări. formule de adresare.

mai sunteţi pe fir?). (IVLRA. Participanţii la dialog se pot afla într-o situaţie de interacţiune directă. care modifică regulile interacţiunii verbale: rolul elementelor nonverbale este limitat. fiţi amabilă↓ aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea părului. prin care este verificat canalul de comunicare (alo!. întreruperile sunt mai puţin frecvente.76). care amplifică intervenţia verbală. faţăîn-faţă.135). dialogurile radiofonice) între participanţii la dialog se interpune un suport tehnic.69) A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea ca să pun pă ceva B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ v-ajunge atâta? A: mi-ajunge↓ (IVLRA. folosirea deicticelor spaţiale şi personale se restrânge. transmit informaţii suplimentare C: deci cu şină separat ((arată spre raft)) şi astea plic n-au şină. ((B clatină din cap)) A: nu↓ atunci ulei de ricin↑ ((B aduce o sticluţă)) (IVLRA.133). B: a: deci astea sînt singurele practic? A: da (IVLRA. B: (ce) dracului te-am răsturnat A: ((şterge cu cârpa)) î: când să plecăm↓ îmbrăcată tot↓ a sunat-o o fetiţă↑ să iasă la joacă (IVLRA. În dialogul faţă-în-faţă interlocutorii se monitorizează vizual reciproc. până m-am dus în farmacie şi am rugat-o să mă lase să dau un telefon.132). frecvent în această situaţie sunt deicticele pronominale şi adverbiale: A: da’ cum adică să scriu pe coloane↑ B: pe coloane este AŞA ((arată)) A: am văzut eu nişte reviste scrise aşa↓ B: asta ar însemna că se scrie tot textul în mod normal↓ se selectează şi la↓ A: aici zice? B: nu # nu. sau într-o situaţie de interacţiune indirectă. În dialogul mediat (conversaţiile telefonice. – elementele nonverbale sunt paralele cu cele verbale (cuvintele reflectă activităţi desfăşurate simultan cu schimbul verbal) A: mă↑ n-am auzit. (IVLRA.B: ((numărând restul)) patruzeci şi cinci↓ cinzeci. – elementele nonverbale contribuie la dezambiguizarea sensurilor vehiculate prin unităţile lexicale. mă auzi?. vorbitorii recurg la coduri mai elaborate. – elementele nonverbale completează elementele verbale. A: ((luând restul)) mulţumesc↓ bună ziua. – elementele nonverbale substituie elementele verbale A: bună ziua. apar elemente cu funcţie fatică. mediată tehnic.135). Dialogul care urmează reflectă câteva dintre particularităţile interacţiunii mediate: 24 .

[auzi? B: [DA↑ A: m-a sunat DOINA şi mi-a zis de cuTREmur↓ CUM a fost. Teodoreanu. 25 . Dialogul literar captează doar unele dintre fenomenele specifice dialogului cotidian. pauza între replici. altfel într-o sală de spectacol. de obicei. fraze).5. 169). unele suprapuneri şi întreruperi sugerate prin semnele de punctuaţie. În cadrul fiecărei societăţi funcţionează „cadre de comunicare”. la telefon vorbim respectând un anumit ritual (vezi exemplele supra) etc. A: păi şi chiar sună. A: [m-auzi? B: i:ieram în BA:ie↑ şi mă spălam pă DInţi_şi zicea:m_DOmne ce_parcă sună teleFO:nu. la piaţă ne angajăm în tipuri specifice de dialog. în dialogul literar o replică este alcătuită din enunţuri încheiate (propoziţii.[Convorbire telefonică între mamă şi fiică] A: saluta::re::↓ B: hehe↓ [salut. elipse dialogale. (I. # [aha↓ B: [m-am dus în dormito:r du:pă: un minut_aşa↓ încă se mai mişca LAMpa↓ # A: îhî:m↓ # până la ea↓ a ajuns cu TOtu altfel↓ # B: îm↑ A: # şi PÂnă la mine ŞI_MAI rău↓> [((râs uşor.(IVLRA. cum ar fi: alternanţa de replici. Uliţa copilăriei). ironic)) B: [DA:.4. 2. Cadrele de comunicare limitează apriori formele de dialog. şi eu! – Ce te faci. care determină un anumit protocol al dialogului: la medic purtăm într-un anume fel dialogul. # da iarăşi a intrat robotu după doo_ori↓ B: asta e_dracu să-l ia. Dialogul în literatură O situaţie tipică de actualizare a dialogului în scris este dialogul în literatură. # mai BIne nu ziceam_nimic. păi AIA e. B: MA::MĂ: dra::gă↓ doa:mne_dumnezeule da’ CHIAR că nu vă mai SPUN niMIca↓ ă_ ieram pe_canapea↑ scriAm↑ şi s-a zgâlţâIT_ CANApeaua cu mine↓ # # [şi când A: [da. NU NU NU. într-un fel vorbesc candidaţii cu alegătorii într-o piaţă publică şi profesorii cu studenţii la curs. folosit ca procedeu narativ prin care se mimează dialogul real: – Ce uneltiţi acolo? – Nuni mă roagă să cânt. cât de mare. 2. A: e: nu: da’ [acu’ oricum e bine totul.4. Suzica izbucni: – Şi eu. Locul şi momentul desfăşurării dialogului Orice dialog se desfăşoară într-un anumit spaţiu şi într-un anumit moment. A: m-a sunat DOINA ş. prototipuri situaţionale. BUN. Sonia? Cu soborul nu poţi lupta! – Mă supun… cu o condiţie! – S-o auzim! – Cântăm împreună.

6. Comportamentul de ranforsare Comportamentul de ranforsare se constituie ca răspuns valorizant pozitiv sau negativ al locutorului la o acţiune (verbală sau nonverbală) a alocutorului. Scopul în care comunică este de a acţiona asupra celorlalţi: de a-i informa pe ceilalţi. / Nu mi-a plăcut deloc cum ai lucrat azi. vor să se autoexprime (compun poezii. a recunoaşterii meritelor celuilalt prin acte de vorbire reprezentative (Mi-a plăcut foarte mult compunerea ta şi am să-ţi dau un zece în catalog. vor să intre în relaţie cu alţi membri din societate (de aceea dau un telefon de felicitare de ziua unui prieten. acte de vorbire în cadrul unor conversaţii / discuţii prin care se solicită interlocutorului să formuleze un răspuns şi (ii) întrebări cu funcţie structurală în cadrul unor tipuri specializate de dialoguri. diverse tipuri de comportamente comunicative coexistă în diverse proporţii.7. prin intermediul cărora oamenii pun în relaţie scopurile comunicative cu situaţia concretă de comunicare. Scopul ranforsărilor pozitive este de a încuraja comportamente viitoare analoge cu comportamentul ranforsat.) etc. unde perechea de adiacenţă întrebare-răspuns reprezintă modul de organizare a discursului (în discursul didactic. Cauze: oamenii vor să rezolve probleme practice (de pildă. vorbesc despre ei şi fac confesiuni etc. Comportamentul euristic Comportamentul euristic a fost gramaticalizat în limbă în forma enunţurilor interogative (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării. vei primi o notă mică.1. 2. 2. în interogatoriul poliţiei. în justiţie.). de a-i determina să acţioneze într-un anumit fel. expresive (Foarte bine! Bravo! Cea mai frumoasă lucrare! / Să-ţi fie ruşine că iar nu ai învăţat!).7. 2. întrebările sunt de două tipuri: (i) întrebări ad-hoc. în anchetele de marketing şi sondajele de opinie. iar al ranforsărilor negative este de a împiedica repetarea comportamentului respectiv.7. 2. în interviul mass-media.). vor să obţină un împrumut şi atunci solicită un formular de la ghişeul unei bănci pentru a-l completa.iar cunoaşterea regulilor specifice diverselor prototipuri comunicaţionale este parte componentă a competenţei dialogale a individului. în consultaţia medicală. vor să se însănătoşească şi atunci se duc să consulte un medic etc. 5).). Ranforsările au semnificaţie socială şi emoţională pentru interlocutor. 26 . de a-i convinge etc. În cadrul unui dialog. iar. se concretizează în forma unor acte de vorbire tipice (laude sau critici. în psihoterapie. în forma răsplăţii verbale sau a sancţiunilor. Modul de comunicare Dialogul se organizează în diverse tipuri de comportamente comunicative. în interviul de angajare etc. Alegerile comunicative determinate de anumite cauze sunt planificate în funcţie de scopul urmărit de vorbitor. se manifestă în cadrul perechii de adiacenţă întrebare – răspuns (vezi infra). încurajare sau interdicţie). din punct de vedere dialogic. se duc la un interviu de angajare. fac complimente. În funcţie de rolul structural pe care îl au. Cauza şi scopul Existe cauze şi scopuri diverse din care şi cu care oamenii intră în dialog. fac glume etc).2. vor să obţină un loc de muncă şi atunci.

aprofundări. ne oprim aici. Comportamentul reflexiv Comportamentul reflexiv este o formă de răspuns prin care locutorul reflectă ceea ce a spus alocutorul. secvenţe prin care se introduc reformulări (adică. deci). discursul publicitar în care folosirea unui produs este răsplătită cu beneficii personale etc. În cadrul dialogului poate avea diverse funcţii: (a) încurajează conversaţia (locutorul îi trimite alocutorului un semnal că îl urmăreşte. mhh…)... da. Comportamentul de susţinere (de sprijin) Comportamentul de susţinere (de sprijin) se concretizează în semnale pe care locutorul le trimite alocutorului în legătură cu modul în care îl percepe. / Patru.4. oferindu-i sprijin informaţional.. vrei să zici. A: [E:xtraordinar↓ +B: [şi nu mai aveam legătură decât la zece fără zece minute. acum înţeleg. marcând coparticiparea la dialog în ciuda rolului pasiv asumat.45). (b) induce o schimbare în cursul conversaţiei (locutorul îi solicită alocutorului clarificări... prin care locutorul îşi manifestă interesul faţă de ceea ce spune alocutorul. folosirea unor strategii ale politeţii pozitive (vezi infra). Explicaţiile sunt implicate în anumite 27 . dacă înţeleg bine.. îl lasă să continue. relaţional şi emoţional.> B: şi noi aveam legătură în: feteşti↑ o Oră şi jumătate am avut întârziere A: [m:::↑ +B: [până a venit ALtă locomotivă↓ şi am pierDUT legătura din feteşti. deci.). 2.5.> B: s-a stricat locomotiva. următorul).7. Este un comportament cu rol esenţial în constituirea şi întreţinerea relaţiilor interumane. de apreciere. 2.. În dialogul care urmează au fost reliefate elementele cu rol de sprijin. Te las corigent. îl acceptă. A: <@ E:xtraordinar. empatizarea cu acesta: A: <@da’ CE s-a-ntâmplat.7. conectori pragmatici (ei. dar sunt mai frecvente în anumite tipuri de discurs (discursul didactic. interjecţiile (aha. asta a fost. de aprobare. (c) încheie conversaţia (locutorul reia spusele alocutorului pentru a semnaliza dorinţa de a abandona subiectul). şi?.7. discursul de evaluare în cadrul diverselor organizaţii. da. era la cin_şi Zece↑ şi noi am ajuns pe la ŞAse # în feteşti..).3. Printre mărcile lingvistice specifice sunt repetiţiile (parţiale sau totale). A: u:::↑ B: şi din feteşti până-n cireşu la soacră-mea↑ mai faci cam # aproape două ore A: phii↑ ((fluieră)) (IVLRA.). satisfăcându-i nevoia de cooperare. empatizarea cu celălalt sunt concretizări ale susţinerii comunicative pe care locutorul o oferă alocutorului. da…. 2. Formularea unor răspunsuri suficient de informative la întrebări. este interesat de ceea ce spune). reformulări. a..). Comportamentul explicativ Prin comportamentul explicativ vorbitorul prezintă o problemă pentru a o face înţeleasă de un public determinat. deicticele textuale (aşa. îl susţine.declarative (Premiul de excelenţă se acordă doamnei învăţătoare Ionescu pentru întreaga sa activitate la catedră. oferindu-i sentimentul apartenenţei la grup.. se concentrează pe anumite porţiuni din discursul interlocutorului)... Ranforsările apar în conversaţia cotidiană.. secvenţe concluzive (bun.

Tip de comportament verbal constitutiv pentru anumite genuri şi specii literare / jurnalistice (memorialistica. Elementul distinctiv îl constituie atitudinea ludică faţă de mesaj a participanţilor la comunicare. structurile enumerative etc. Comportamentul ludic (umorul) Comportamentul ludic (umorul) este o formă de comportament comunicativ prin care locutorul solicită alocutorului un răspuns actualizat prin elemente paraverbale (râsul) sau nonverbale (zâmbetul). continuare. Autodezvăluirile au funcţie strategică în comunicare: vorbitorul îi propune interlocutorului o imagine despre sine pentru a o negocia pe parcursul interacţiunii verbale. ieşirea din stările de surescitare – glumele din sala de aşteptare la dentist. enunţurile asertive. (iii) locutorul exercită controlul în relaţiile interpersonale (reacţia pozitivă la umorul alocutorului este o formă de recompensă. să-ţi spun un secret).7. metaforele cu funcţii concretizatoare.). glosările apozitive. autodezvăluirea este o parte constitutivă a relaţiilor sociale în măsura în care defineşte stadiul unei relaţii (stadiu iniţial. semnalizează o atitudine pozitivă. cred că). poate fi păstrat interesul interlocutorului pentru tema în discuţie. Printre mărcile textuale ale acestui tip de comportament comunicativ se numără: structurile explicative. (ii) locutorul se autodezvăluie (îi dă interlocutorului un semnal de acceptare. cv-urile etc). o altă întrebare care se naşte este. relaţie pozitivă / negativă). disoluţie. (vi) locutorul participă la fixarea 28 . întâi… apoi). de cordialitate.. ieşirea dintr-o situaţie neplăcută. 2. glumele dinaintea unui examen etc. prin umor se pot umple golurile comunicative. modalizatorii subiectivi (părerea mea. Comportamentul autocentrat Prin comportamentul autocentrat indivizii se dezvăluie celorlalţi vorbind despre ei înşişi. mărci ale afectivităţii. Umorul are diverse funcţii în cadrul discursului: (i) locutorul solicită alocutorului informaţie (modul în care interlocutorul răspunde la umor poate fi un indiciu al atitudinii sale în raport cu tema dialogului sau cu gradul în care îi acordă atenţie alocutorului). se poate anunţa schimbarea temei.profesii (discursul didactic. până aici am văzut cum…. demarcatorii discursivi (vom discuta în continuare…. constituirea unor opoziţii discursive eu / alţii. 2.6. în timp ce refuzul de a răspunde la umor poate fi expresia ostilităţii în cadrul relaţiei. zic că. enunţurile metadiscursive (dacă mi-aduc aminte. discursul asistenţilor sociali. Vorbitorul este constrâns în autodezvăluire de reguli ale modestiei şi de riscurile pe care le comportă dezvăluirile personale. stadiu final. poate funcţiona ca formă de obţinere a acordului / bunăvoinţei / recunoaşterii celorlalţi). Când atitudinea ludică este substituită de intenţii ofensatoare.).7. gradul de intensitate al relaţiei (relaţie superficială / relaţie intimă) sau dă indicii asupra direcţiei pe care o va urma relaţia (constituire.. pe de o parte… pe de altă parte. repararea relaţiei). discursurile din ghidurile turistice. (v) locutorul urmăreşte reglarea anxietăţii în cadrul relaţiei de comunicare (eliberarea tensiunilor acumulate. determinările adjectivale şi adverbiale. discursul ştiinţific de popularizare etc). discursul avocaţilor.7. conectorii (în primul rând… în al doilea rând. frecvenţa deicticelor. umorul se transformă în ironie. interviurile. Printre mărcile discursive specifice sunt formele verbale şi pronominale de persoana I. dorinţa de afiliere. de acord). (iv) locutorul creează un context comun de interacţiune oferind sentimentul apartenenţei la grup şi al sprijinului mutual ca formă de marcare a identităţii de grup. stadiu avansat.

8) face posibilă o relaţie specială între cotext (secvenţele textuale adiacente unei secvenţe date) şi context (ansamblul elementelor relevante în situaţia de comunicarea dată: interlocutorii. 29 . mai multe schimburi formează o tranzacţie. neexprimate ca atare): faptul că ea este bătrână↓ că e┴ NU e foarte bătrână↓ dar ajungând în situaţia asta de BOAlă şi de VÂRstă foarte avansată↓ dar sunt persoane care şi la obzeci de ani [au un (IVLRA. 2. două sau mai multe intervenţii formează un schimb.). reproş. secvenţe textuale din dialog sunt conectate la elemente implicite din context.8. producând unităţi ale nivelului imediat superior: actele de vorbire sunt părţi constitutive ale mişcărilor comunicative. indicator al gradului de implicare comunicativă. relaţiile dintre ei. tranzacţiile se relaţionează în cadrul unei conversaţii sau discuţii. este o strategie de a amâna replica sau de a câştiga timp de gândire. anxietate).8. transmite emoţii (admiraţie. Tăcerea (absenţa vorbirii) Tăcerea (absenţa vorbirii) are diverse funcţii în comunicare: marchează începutul şi sfârşitul dialogului.tiparelor cognitive şi a stereotipurilor (vezi. exprimă acordul / dezacordul cu interlocutorul. 3.1 – 1. este indice al lipsei de cunoştinţe. UNITĂŢILE DIALOGULUI Organizarea internă a dialogului poate fi descrisă ca o structură ierarhică de niveluri. nu la alte secvenţe textuale. delimitează replicile interlocutorilor. în care unităţile de rang inferior se combină. de pildă. semnal al relaţiilor dintre interlocutori (complicitate.7. glumele pe seama grupurilor etnice) sau le neagă (prin ieşirea din realitate în fantezie). 1. 50). Astfel. 2. Relaţia dintre context şi cotext Puternica ancorare contextuală a dialogului (vezi supra. mişcările comunicative se includ în intervenţii ale fiecărui locutor. cunoştinţele comune împărtăşite etc. vorbitorii stabilesc relaţii sintactice între elemente prezente în discurs şi elemente implicite (prezente doar ca informaţie contextuală. respingere) etc.

„Linearitatea” este afectată de o serie de fenomene specifice. cu scopul de a acţiona asupra interlocutorului său. morfemelor. ataşând deci enunţului o forţă convenţională. 3. Actele de vorbire au trei componente: componenta locuţionară. poate funcţiona. atunci enunţul nu este gramatical / acceptabil.Unităţile comunicative nu se suprapun peste unităţile sintactice. într-un context determinat. care configurează textul dialogal în mod particular.1. Actul de vorbire. din porţiuni de propoziţii (vezi exemplul supra). fraze). ca o aserţiune (o descriere adevărată sau falsă a unei stări de fapt din lumea reală). C: păi aşa am zis şi eu la răzvă astăzi zic↓ ieri era cald de mureai↓ şi astăzi# înnorat şi te-apăsa aşa# pe creier aşa (IVLRA. aşa cum se manifestă ele în textul narativ / descriptiv. este o structură care respectă regulile de combinare a fonemelor. Unitatea comunicativă minimală este actul de vorbire. [ACT ASERTIV] mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu. gramaticale şi semantice ale unei limbi date: În clădire sunt doi oameni.1. cuvintelor în limba română şi se asociază cu o interpretare semantică. componenta ilocuţionară şi componenta perlocuţionară. Orice enunţ însă este mai mult decât o structură fonetică-gramaticalăsemantică. enunţul În clădire sunt doi oameni. cât şi pe verticală. Astfel. vorbitorul produce acel enunţ cu o anumită intenţie. Structura actelor de vorbire Într-o situaţie de comunicare dată. 3. un vorbitor produce o secvenţă lingvistică (aceasta fiind componenta locuţionară a actului de vorbire) cu o anumită intenţie (componenta ilocuţionară a actului de vorbire). A: pentru că l-a disperat nu ştiu. Alteori. Dialogul apare ca o succesiune ordonată de acte de vorbire: A: <R fiţi> amabilă↓ [SECVENŢĂ DE APEL] ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? [ÎNTREBARE] B: CUM să nu. urmărind producerea unor efecte asupra interlocutorului (componenta perlocuţionară a actului de vorbire). Componenta locuţionară este rezultatul producerii unor secvenţe lingvistice conforme cu regulile fonetice. producând schimbări în lumea înconjurătoare. în raport cu contextul şi cu intenţia comunicativă a vorbitorului. [ACT ASERTIV]. Actul de vorbire este actul performat prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete: secvenţa produsă de vorbitor cu o anumită intenţie comunicativă. din propoziţii eliptice.1. Când regulile de bună formare sunt încălcate. numită forţă ilocuţionară. prin ştergerea graniţelor prozodice dintre unităţile sintactice: B: de CE. oamenii acţionează unul asupra celuilalt prin limbă. 122). poate fi format dintr-una sau mai multe propoziţii. Nu există o relaţie 1:1 între actul de vorbire şi structurile sintactice (propoziţii. (IVLRA. 123). Actul de vorbire În procesul comunicării. atât pe orizontală. ca un ordin indirect (vorbitorul îi sugerează portarului să îi 30 . două acte de vorbire pot apărea contopite într-o singură unitate intonaţională. ca unitate comunicativă.

actul de vorbire este reuşit. (vorbitorul îşi ia angajamentul în faţa interlocutorului „de a nu mai întârzia”). 3. sugestie. El vrea / doreşte să schimbe o stare de fapte din lumea reală folosind cuvintele. interogare. Există diverse subclase de acte reprezentative (asertive): afirmaţie. informare etc. Prin actele de vorbire reprezentative (asertive) locutorul îşi asumă conţinutul propoziţional. Prin actele de vorbire întrebare locutorul îi solicită alocutorului să furnizeze un răspuns care să-i umple un gol cognitiv (de diverse tipuri. Ilocuţia are efecte asupra alocutorului: îl lasă indiferent. un act de vorbire poate să fie eficient (când actul de vorbire are asupra alocutorului efectul scontat de locutor) sau ineficient (când scopul perlocuţionar nu este atins). acte comisive (promisive). condiţionarea actului de vorbire de existenţa unui cadru instituţional etc. dacă locutorul nu a reuşit să transmită mesajul astfel încât alocutorul să deducă intenţia sa. acte declarative. relaţia dintre cuvinte şi starea de fapte din lumea reală. ca o ameninţare indirectă (vorbitorul. real sau pretins): La ce oră te întorci? / – La ora 10. acte expresive. îi induce teama etc. în diverse grade: când spune Astăzi sunt 2oC. rugăminte etc. Clasificarea actelor de vorbire În funcţie de particularităţile pragmatice (cum ar fi scopul cu care este performat actul de vorbire – scopul ilocuţionar. reproş etc. acte directive. Există diverse subclase de acte directive: ordin. insistenţă. conţinutul propoziţional al actului de vorbire. întrebări. eşuat. Prin actele de vorbire comisive (promisive) locutorul îşi ia angajamentul să realizeze acţiunea specificată de conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Promit să nu mai întârzii.2. locutorul consideră adevărat conţinutul propoziţional al actului de vorbire. angajament etc. atunci actul de vorbire este nereuşit. starea psihologică exprimată de locutor. poruncă. El foloseşte cuvintele pentru a descrie o stare din lumea reală pe care o crede / o prezintă ca adevărată. deducţie. Subtipuri de promisive: promisiune. plângere. Efectele ilocuţiei reprezintă componenta perlocuţionară a actului de vorbire. Prin actele de vorbire expresive 31 . îi umple un gol cognitiv. este performat cu succes.1. presupunere. Locutorul îşi exprimă intenţia de a face astfel încât starea de lucruri din lumea reală să fie conformă cuvintelor sale.) actele de vorbire se clasifică în: acte reprezentative (asertive). dacă locutorul reuşeşte să performeze actul de vorbire astfel încât alocutorul să poată deduce corect intenţia vorbitorului.dea afară pe cei doi intruşi din clădire). relaţia dintre interlocutori. îl determină să facă anumite acţiuni motorii.. un bandit. ca un reproş indirect (vorbitorul îi sugerează portarului că nu ar fi trebuit să permită pătrunderea niciunui străin în clădire). chestionare. interlocutorii deduc intenţia comunicativă a vorbitorului. jurăminte. Din acest punct de vedere. Există diverse subclase de acte întrebare: întrebare. Pe baza unor inferenţe pe care le fac. Prin actele de vorbire directive locutorul încearcă să-l determine pe alocutor să facă o anumită acţiune: când spune Închide geamul! locutorul doreşte să îl facă pe alocutor să acţioneze în sensul conţinutului propoziţional al actului de vorbire („a închide geamul”). îl ameninţă pe interlocutor că nu-i va fi greu să-l omoare dacă nu face ce îi spune).

2 lei până mâine?). Actele de vorbire indirecte sunt actele de vorbire performate prin intermediul altor acte de vorbire (purtând mărcile formale ale altor acte de vorbire). compasiune. (iv) când actul de vorbire performat este perceput ca exterior sistemului de drepturi şi obligaţii dintre interlocutori (– Domnu’ şofer.locutorul îşi exprimă atitudinea (bucurie.).). al unui act de vorbire expresiv (cu sintaxă exclamativă: – Ce cald e aici!). (iii) gradul în care actul de vorbire performat îi impune o obligaţie alocutorului.3. În comunicare. (ii) distanţa socială dintre locutor şi alocutor.) faţă de conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Ce frumoasă eşti! (locutorul îşi exprimă admiraţia faţă de o calitate atribuită interlocutorului „a fi frumoasă”). 32 .. condoleanţele etc. locutorul poate să-i solicite alocutorului să deschidă fereastra. Cu cât procesele implicate în interpretare sunt mai complexe. locutorul face o declaraţie verbală care instaurează o stare de fapt în lumea reală: spunând Vă declar căsătoriţi. devieri de la corelaţia prototipică sunt posibile (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării). indirect. într-un grad mai mare. sexul. „a declara şedinţa închisă / deschisă” sunt acte de vorbire declarative. (ii) când se percep la o distanţă socială mare faţă de alocutor (diferenţe privind statutul. vârsta. entuziasm. 3. al unei întrebări (cu sintaxă interogativă: – Vrei să deschizi fereastra?). Prin actele de vorbire declarative. (iii) când actul de vorbire impune alocutorului o obligaţie percepută ca relativ mare (v. Pentru ca actul de vorbire să fie performat în condiţii de succes este nevoie ca anumite condiţii extralingvistice. instituţionale. ofiţerul stării civile instituie starea de „căsătorit” pentru persoanele spre care este direcţionat actul de vorbire. vă rog. Subtipuri de acte de vorbire expresive: mulţumirile. rolul social al alocutorului). „a declara război”. (iv) sistemul de drepturi şi obligaţii care îl leagă pe locutor de alocutor. scuzele. „A declara căsătoriţi”. Actele de vorbire indirecte sunt interpretate de alocutori pe baza cunoştinţelor contextuale comune şi a competenţelor comune de comunicare. tristeţe. Astfel. Dă-mi şi mie 2 lei până mâine! / Ai putea să-mi împrumuţi şi mie. să fie satisfăcute. Acte de vorbire directe vs acte de vorbire indirecte Actele de vorbire pot fi performate direct (acte de vorbire directe) sau indirect (acte de vorbire indirecte). interlocutorii folosesc deseori acte de vorbire indirecte. prin intermediul unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (cu sintaxă asertivă: – S-a făcut foarte cald aici. te rog. admiraţie etc. Vorbitorii au tendinţa de a recurge la acte de vorbire indirecte: (i) în comunicarea cu alocutori pe care îi percep ca deţinători ai puterii (instituţionale. Diverse tipuri de acte de vorbire se corelează în mod prototipic cu anumite structuri lingvistice.1. Factorii care influenţează performarea actelor de vorbire indirecte sunt (i) relaţia de putere între locutor şi alocutor. „a boteza”. performând un act de vorbire direct (marcat prin sintaxa imperativă: – Deschide fereastra!) sau indirect. discursive etc. felicitările. puteţi să-mi deschideţi uşa să cobor aici la semafor?). cu atât actul de vorbire este. Prin cuvinte se performează o acţiune în mod convenţional.

elemente nonverbale (mimică. unui act de vorbire directiv (Ion. Promit să nu te mai întrerup. poate funcţiona ca intensificator al unei promisiuni (Vin sigur mâine. marcă a unui act de vorbire directiv). marcă a unui act de vorbire expresiv). – Elementele paraverbale (intonaţia. deci răspunsul este „da”. activ.). deci probabil se referă la mine. marcă a unui act de vorbire comisiv / promisiv). în mod prototipic. gesturi etc. de exemplu. negaţia poate marca un refuz (Nu mă mişc de aici!) sau o interdicţie (Nu te mişca de aici!). modul imperativ corespunde. marcă a unui act de vorbire reprezentativ / asertiv). te rog marchează un act de vorbire directiv (rugăminte). în anumite contexte. deschide fereastra!). Întreb dacă va veni toată lumea. tonul vocii. (verb performativ. 33 . Îţi mulţumesc pentru ajutor. poate exprima un reproş. convenţionalizat prin uz. eu fiind persoana drăguţă. în mod prototipic. enunţul Maria pleacă mâine. 3.). (verb performativ. (verb performativ. – Verbele performative sunt verbe care.4.1. modalizatorul sigur. ea vorbeşte cu mine. În funcţie de mimică. emfaza) pot distinge. între o aserţiune. Vă declar căsătoriţi. în baza convenţiilor cunoscute. debitul verbal. că răspunsul este „da”. moduri şi timpuri verbale. Te rog să stai acolo. nu-i aşa? transformă o aserţiune în întrebare de confirmare etc. folosite în anumite condiţii gramaticale – indicativ prezent. (verb performativ. – Elementele nonverbale (gesturi. marcă a unui act de vorbire declarativ). o ameninţare. (verb performativ.). unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (Ion deschide fereastra. înseamnă că nu va refuza invitaţia. persoana I singular – numesc actul de vorbire performat de locutor: Afirm că aşa stau lucrurile. – Modurile verbale pot distinge între tipuri de acte de vorbire: modul indicativ corespunde. de exemplu. mimică) modifică forţa ilocuţionară. marcă a unui act de vorbire întrebare). – Anumite elemente lexicale sunt specifice unor acte de vorbire. Mărci ale forţei ilocuţionare Forţa ilocuţionară a unui act de vorbire poate fi marcată prin diverse elemente lingvistice: verbe performative. elemente lexicale. o ameninţare. poate fi un act de vorbire expresiv (exprimă regretul). elemente implicate în situaţia de comunicare. elemente paraverbale. interlocutorul deduce. poate funcţiona ca aserţiune. (verb performativ. – interlocutorul deduce că răspunsul este „da” în urma unor calcule inferenţiale: ea îmi spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”. o promisiune.Vrei să bem o cafea împreună? / – Mai întrebi? – întrebarea retorică este un act de vorbire indirect. De exemplu. – Vrei să bem o cafea împreună? / – O persoană drăguţă nu poate fi refuzată. despre mine crede că sunt „o persoană drăguţă”. elemente suprasegmentale (intonaţia). dacă spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”. un reproş etc.

92).}ACT1 {e compliCAT. mulţumim.}ACT1 {mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu. formule de adresare)..}ACT1 [TRANZIŢIA LA ALTĂ SUBTEMĂ] {cu metroul se poate? }ACT1 B: {nu. }ACT1 B: {ORce troleu. atenţie!. mişcarea de încheiere a conversaţiei este alcătuită din câte un act de vorbire performat de fiecare interlocutor: [DESCHIDEREA CONVERSAŢIEI – 2 acte de vorbire: adresare către interlocutor şi întrebare] A: {fiţi amabilă↓}ACT1 {ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? }ACT 2 [MENŢINEREA CONVERSAŢIEI: răspunsuri. întrebări] B: {CUM să nu. mişcarea de trecere la o nouă subtemă este alcătuită dintr-un act de vorbire aflat în aceeaşi intervenţie cu un act de vorbire cu funcţie de menţinere a conversaţiei. Interacţiunea verbală poate fi iniţiată prin formule standardizate de deschidere a conversaţiei (formule de salut..}ACT1 C: {mulţumim. fiecare format din unu sau mai multe acte de vorbire. În dialogul următor mişcarea de deschidere a dialogului este alcătuită din două acte de vorbire (adresare către interlocutor şi întrebare). 3. formule introductive de tipul vreau să discutăm astăzi despre. prin aserţiuni care stimulează un comentariu din partea alocutorului. Actele de vorbire se integrează în mişcări conversaţionale. hei!. aş vrea o părere sinceră de la tine…). prin focalizarea unei teme (metacomentarii – în ceea ce priveşte…. sau complexă. ce ar fi de spus despre…. alcătuită dintr-un singur act de vorbire. Mişcarea conversaţională (de iniţiere / menţinere / de tranziţie / de încheiere) poate fi simplă. pentru a-l menţine.}ACT1 (IVLRA. Mişcarea conversaţională Locutorii performează acte de vorbire pentru a construi schimbul verbal: pentru a-l iniţia. prin întrebări care îşi aşteaptă răspunsul.}ACT1 [ÎNCHEIEREA CONVERSAŢIEI] A: {mulţumim.}ACT1 A: {orice troleu. prin secvenţe de apel care atrag atenţia interlocutorului (interjecţii de adresare – uite!.}ACT1 B: {aşa-nţelegeţi. 34 . vocative.2.}ACT2 B: {traversaţi↓ o luaţi pe lângă teatru bulandra pe străduţa_aceea-ngustă↑ ş-ajungeţi în cogălniceanu şi luaţi orice troleu.}ACT2 C: {CE troleibuz.– Elementele constitutive ale situaţiei de comunicare contribuie la marcarea forţei ilocuţionare: de exemplu. alcătuită din mai multe acte de vorbire.}ACT1 A: {da da da}ACT1 {deci prin spate↑ da.). pentru a face tranziţia de la o temă la alta sau pentru a-l încheia.}ACT1 +B: {de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑}ACT1 A: {AM înţeles. locul în care se produce schimbul verbal poate face ca actul de vorbire Atenţie! să fie interpretat ca ordin (în armată) sau ca secvenţă cu funcţie de apel în conversaţia cotidiană. mişcarea de menţinere a conversaţiei este alcătuită dintr-o succesiune complexă de întrebări şi răspunsuri.}ACT2 {trebui să mergeţi pân la uNIrea↓}ACT3 A: {da.

aha. Ideea fie este abandonată. de încheiere a conversaţiei). se răzgândesc..# (IVLRA. o altă problemă este. A: păi pos_să:↑ B: păi NU poţi să.. există însă şi situaţii în care. Un loc special în menţinerea interacţiunii verbale îl au secvenţele de redeschidere. nu există o relaţie 1:1 între intervenţie şi unităţile de informaţie. mai multe fraze. cât şi sub aspectul participării interlocutorilor la schimbul verbal). fără ca locutorul să semnalizeze în vreun fel schimbarea temei. 2.2).). deşi tema nu este abandonată. linia de dialog. vorbitorul B lasă neîncheiate primele două replici. ● Intervenţii eliptice. prin poziţiile corporale (lipsa orientării spre interlocutor).. care amână încheierea schimbului verbal şi amplifică interacţiunea verbală (atât sub aspect informaţional. O intervenţie (replică) este formată de obicei dintr-o singură mişcare conversaţională (de iniţiere.. o frază.. Intervenţia (replica) Contribuţia conversaţională (de obicei verbală. al unor emoţii sau al vitezei cu care comunică interlocutorii: A: a↓ şi-o să meargă? B: da. Din diverse motive interne (uită. fie este recuperată din contextul extralingvistic... fac economie de cuvinte deoarece consideră contextul suficient pentru recuperarea semnificaţiei de către alocutor) şi externe (alocutorul intervine înainte ca locutorul să-şi fi terminat intervenţia. Dialogul poate fi încheiat prin formule standardizate (formule de salut). În textele scrise fiecare intervenţie (replică) este marcată printr-un semn de punctuaţie specific. prin secvenţe de ratificare (da.. sensul fiind recuperat contextual. prin răspunsuri. Elipsa poate fi rezultatul economiei lingvistice.. nu îşi elaborează până la capăt ideile în cadrul unei intervenţii. urmată de intervenţia (replica) lui A etc. în cadrul unei intervenţii. urmată de intervenţia (replica) lui B. de menţinere. oferte etc. o sintagmă. să trecem acum la altceva. dar şi nonverbală / paraverbală) a unui locutor. nu se poate reconstitui ce ar fi dorit B să comunice în cele două intervenţii neterminate: 35 . imediat urmată de contribuţia conversaţională a altui locutor reprezintă o intervenţie (replică): intervenţia (replica) lui A.).2). intervine un eveniment exterior care întrerupe comunicarea). Tranziţiile de la o temă / subtemă la alta pot fi marcate prin formule specifice (în altă ordine de idei. înţeleg. 93). prin tăcere. prin corectarea unor replici anterioare.. dar. al unor intenţii glumeţe. o propoziţie.3. ● Intervenţii incomplete. în realitate. 3. Dat fiind rolul crescut al contextului şi permanenta orientare a locutorului spre alocutor. uneori locutorul nu îşi încheie enunţul. bun…).. 2. prin operatori discursivi semnalizând atenţia acordată de locutor alocutorului său (îhm. Intervenţia (replica) unui vorbitor poate fi formată dintr-un act de vorbire sau din mai multe acte de vorbire (vezi exemplul supra. prin aserţiuni care induc o reacţie a alocutorului.Interacţiunea verbală poate fi menţinută prin întrebări.. prin pauze mai lungi în comunicare sau se pot realiza abrupt. În dialogul care urmează. o intervenţie conţine o unitate informaţională. vorbitorul încheie o secvenţă conversaţională şi iniţiază alta (vezi exemplul supra. intervenţiile pot fi eliptice.. În mod ideal. Lungimea intervenţiilor este variată: un cuvânt.

de CEB: [credeam [c-ai închis. ezitarea. B: şi dedicaţie pentru # soacra mea # soţul meu şi: # soţul meu. incertitudini. A: da. în linii mari.A: vai [da’# B:[mie A: da’ ce-ai păţit TU? eşti STRESATĂ? CE-AI. B: da:a↑ A: lumi:na:: # la NOuăşPAtru. alo? A: [STAI puţin↓ CE faci. poate fi intuit din contextul extralingvistic (dedicaţii muzicale pentru ocazii speciale): A: aşa: camelia↓ hai să te-auzim↓ CARE i dedicaţia ta↓ eşti ultima: ascultă[toare # care a intrat în direct. A: bine. vorbitorul B lasă neîncheiat enunţul şi-i urez al cărui conţinut. # soţul tău la pătrat↑da:? B: da. Pauzele se pot concretiza prin tăcere (absenţa cuvântului) sau prin pauze vocalizate (lungiri de sunete. A: şi soţul tău de două ori. 226). că TU de_obicei ieşeai mai des. (IVLRA. care funcţionează ca element de coeziune între contribuţiile conversaţionale ale interlocutorilor. B: am foarte mult de-nvăţat↓ # şi-mi # A: o:h↓ B: tu ştii ce medie de toată: JEna↓ am scos anu trecut? (IVLRA. B: [da. Mecanisme psihologice precum necesitatea planificării mesajului. vă mulţumim tuturor # (IVLRA. la revedere # camelia. B: [c-a:r vrea în / uichend / să mă lase cu gâtul GO:L↓ ca să se::↓ BIne. +B: şi-i urez↑ # că-mplineşte pe douăzeci şi doi # nouăsprezece ani. A: ((sună insistent la uşă. 49). În alt dialog. În dialogul următor. 50). imposibilitatea / lipsa dorinţei de a continua mesajul. 170). 175). crearea suspansului se materializează prin stagnări în cadrul dialogului. pa. dar poate fi reconstituită cu uşurinţă datorită începutului şi datorită contextului extralingvistic (de ce închizi?). ă: # pentru cumnata mea mihaela # luca: A: îhî: +B: cu mesajul↓ o iubesc foarte mult # A: da. de mai multe ori)). NU aşa. B: ((deschizând uşa)) da_da↓ 36 . a doua intervenţie a lui A este incompletă. vocale de umplutură). B: [poate că: suferinţa asta a mai şi-mblânzit-o↓ nu mai e aşa: dură↓ şi intransigentă↓ şi-ncearcă # o-nţelegere cu voi↑ ştiindu-se: singură↑ A: nu: (IVLRA. obţinerea unui timp de gândire. ● Intervenţii fragmentate prin pauze. la pătrat. A: dar îmi este teamă că-ntr-o zi î:::# deşi eu N-AM cheie la apartament↓ la noi # au fost [nişte discuţii odată demult (IVLRA.

Diverse intenţii de comunicare ale locutorului (dorinţa de accentuare a unei idei. am fost dimineaţă↓ n-aţi fost acasă. nu-i [adevărat. <MARCNU pot s-o las> [să: (IVLRA. 191). 50). D: fra. ● Intervenţii amplificate prin autorepetiţii. 136). dorinţa de accentuare a stării afective.R să nu iau>. deci io n-am luat banii din# iu– iul– E: iulie B: iu– iu– IUlie. dorinţa de a câştiga timp de gândire) explică amplificarea intervenţiei prin repetarea de către locutor a unei secvenţe (vezi Repetiţia): A: tonus fantastic şi sînt FOARte tinere.ă: văru lu laura ştie din ┴ maestru lor era din coreea de sud↓ A: se poate↓ da’ zice că toată asta e de din de la egipteni↓ (IVLRA. io sunt bugeTAR↓ şi TOT nu iau bani.A: să citesc. ori dumneastră vă opreşte la: toţi acel cease↓ cu toate că mi-l ia şi mie. stările mentale (confuzia. bâlbâielile produc enunţuri incomplete. B: io vă spun ALTĂ chestie. 136). Ezitările.ă: adică totul să fie NUmai şi NUmai pentru EA↑ (IVLRA. deseori fragmente de enunţ izolate. şi n-am luat banii dă trei luni. falsele începuturi (când vorbitorul se răzgândeşte şi continuă enunţul într-un mod diferit decât cel intenţionat la începutul replicii). 54). n-am luat de:– deLOC (IVLRA. reformulări. ● Intervenţii fragmentate prin autoîntreruperi. însoţite de pauze mai lungi sau mai scurte. precum şi mecanisme psihologice (nesiguranţă. ea fiind şi singură↑ divorţată↑ TOT motivul am fost eu↓┴ a:l al adoptării din familie↓ nu a vrut să ia din partea tatălui↑ au divorţat↑ şi o persoană apro. ezitare. enervarea. 3. B: # # # imedia:t↓ # # [poftiţi. deci NU o mică parte să nu iau sau o mare parte <P. dar ea a decăzut foarte mult. A: [şi ŞTIe şi ŞTIe şi ŞTIe↑ eu # în şifonierul în dormitor am┴ în cele două camere: sunt uşile închise↓ cheile sunt la brâu↑ ca la hangiţă↑ da↑ iar eu NU mă interesează am spus că nu mă┴ decât în clipa când┴ dacă moare↑ aTUNci poate↓ aTUNci voi şti ce are-n casă. bucuria). (IVLRA. A: eu am refuzat să fiu preşeDINte↑ [în defavoarea t┴ B: [NU-I adevărat. odată cu: pubertatea nu am reuşit să mai găsim nici un punct comun. 135).foarte: îm:# CUM să sp. şi NU pot s-o las. B: nu-i adevărat. indecizia.4. 29). emoţiile (teama. A: [ă în favoarea ta. eu NU ştiu ce are-n casă↓ nu ştiu ce bani↓ nu ştiu ce# bijuterii↑ eu NU ştiu ce are-n casă. adică: lucrez în mi:ni:sterul să:– sănătăţii. intenţia de păstrare a cuvântului). (IVLRA. A: de foarte mult în familie↑ sunt un copil adoptat↓ sunt din famili-┴ sunt î: nepoata şi:┴ adică ne-am înţeles foarte bine până la perioada pubertăţii. lapsusul). dorinţa de corectare a unui enunţ. (IVLRA. 50). (IVLRA. A: [bună ziua. Întreruperile dezorganizează enunţurile în diferite grade: A: parcă nu reuşea să mai găsească nici un #┴ absolut # NU ştiu #↓ NU am reuşit să ne-nţelegem. Schimbul (de replici) 37 .

În următorul exemplu sunt afectate de elipsă părţile comune din enunţurile celor doi vorbitori pentru evitarea redundanţei. din două intervenţii (replici) formează un schimb de replici. ● Enunţuri fragmentate în două sau mai multe intervenţii ale unui vorbitor. B: ă:: C: la femininele: care provin din: î: substantivele latine de declinarea întâi↑ sau din┴ la cele care provin din B: în NIci un caz de la declinarea întâi. 96). Enunţurile rezultate sunt asintactice. de ce?. Uneori. 3. adică elipsa între intervenţiile interlocutorilor succesivi. separate. pot fi însă reconstituite prin raportare la replica anterioară umplând golurile semantice şi refăcând legăturile sintactice. 131). B: ă rolă↓ nu? A: da. două enunţuri paralele (cel a locutorului şi cel al alocutorului) sunt fragmentate de alternanţa la cuvânt a participanţilor la schimbul verbal: C: deci nici unu n-are şină A: proba[bil# C: [au numai clape A: că la asta s-au referit↓ ca să aibă clape cât mai mari să nu: pice documentele (IVLRA. cu rivanol sau fără? A: fără. 44).4.Cea mai mică unitate interactivă. 133). Principiul alternanţei la cuvânt Schimbul de replici este guvernat de principiul alternanţei la cuvânt. (IVLRA. având diverse consecinţe în plan textual. formată. B: la paisprezece mii. nici unul dintre vorbitori nu reuşeşte să îşi 38 . cuvintele interogative alcătuind singure un enunţ (ce?.1. frecvent apar pro-frazele (da. deşi s-a întrerupt / a fost întrerupt. fiecare replică ar trebui să fie o unitate informaţională completă. după ce alocutorul şi-a terminat intervenţia. când?. B: la declinarea a treia C: de CE crezi (IVLRA. cum?): C: da’ la CAre dintre feminine crezi că a apărut mai întâi desinenţa i. Intervenţiile care compun un schimb de replici sunt succesive. simplu. locutorul nu abandonează ideea. prin pauze care variază între câteva microsecunde şi câteva zecimi de secundă. de obicei. O formă de elipsă specific dialogală este elipsa în cadrul schimbului de replici. ● Enunţuri eliptice. A: leucoplast aveţi? B: da. Fragmentarea enunţului în replici succesive ale locutorului poate fi însoţită de repetiţii. În mod ideal. C: da’ la CAre. de obicei. Deoarece se întrerup reciproc. ci o continuă într-o intervenţie ulterioară. neanalizabile. Principiul alternanţei la cuvânt afectează unitatea informaţională a replicii. B: şi-am ajuns la nouă şi jumătate în: cireşu↓ A: seara↓ (IVLRA. nu). În aceste situaţii. proverbele (verbul a face).

încercând să o termine în intervenţia următoare: B: [ruDEle↓ vreau să te-ntreb ceva. a cărei regentă nu este explicită. ● Enunţuri complexe. 130). 127). Anticipând intenţiile comunicative ale locutorului. 75). Există situaţii când două sau mai multe dintre fenomenele prezentate mai sus coexistă: în dialogul care urmează primele două intervenţii sunt paralele. C enunţă o propoziţie circumstanţială de scop. Astfel. 39 . în intervenţia fiecărui interlocutor. 56). unitatea sintactico-semantică se constituie din intervenţiile a doi (mai mulţi) interlocutori: B: şi cu urechile [mai: A: [clăpăuge↓ aşa↓ ştii↑ B: aha. (IVLRA. apoi A îşi continuă ideea şi în cea de a doua intervenţie. imperceptibile. astfel încât enunţurile apar sudate. B: asear-am vorbi:t [cu cine:va:↓ (IVLRA. transmiţând aceeaşi informaţie. rezultată din coparticiparea lui A şi B: A: păi nu↓ dacă-ţi fa[ce: B: [îţi fac îţi scot A: din nou spate[le B: [sigur că da C: că să vi[nă aşa A: [că văd că asta-i destul de lungă↓ B: este↓ da A: i-o-ndoi doar un pic↓ tănţica C: îhî (IVLRA. B: fiindcă numai ieri erau complet tufliţi că: trebuie s-o ia de la capăt= A: ((din altă cameră)) = iar ţie fireşte nu ţi-a dat prin gând să-mi spui↑ că de UNDE să ştii. ● Enunţuri paralele. succesiv. B: da↓ dacă-l vezi pă răzvan [să-i spui A: [îi spun să-ţi dea un telefon (IVLRA. cu (parţial) acelaşi conţinut informativ. Pauzele dintre intervenţiile vorbitorilor succesivi pot fi foarte mici. (IVLRA. ● Enunţuri construite prin coparticiparea interlocutorilor. alocutorul îl poate întrerupe preluându-i ideea.termine ideea în cadrul aceleiaşi intervenţii. B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă= A: = ar fi chiar un absurd. A: [aşa că e:şti: B: [asear_a:mA: eşti greşit B: [aseară+A: [toTAL aicea. 128). 190). fiecare dintre ei reia însă ideea. 50). (IVLRA. ci implicită. cu organizare sintactico-semantică identică sau diferită: B: cum arată↑ e mai [lung↓ aşa: A: [e mai lung↓ aşa: (IVLRA. Apar astfel două enunţuri paralele. în timp ce a doua intervenţie a lui B formulează o concluzie în legătură cu ideea dezvoltată de A în cele două replici anterioare. incluse în aceeaşi unitate intonaţională.

C: şi CAre e situaţia desinenţei în limba română. C: mie nu mi-e teamă de nimic>. C: despre ce? B: ăm: despre: situaţia: desinenţei în limba română. C: de un singur lucru A: <F nu vă e teamă de nimic>. B: [TOŢI sunt aşa. 37). B: poftim? A: UNde aţi terminat. neintegrate sintactic. B: cu domnu profesor b***. 95). 30). C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai A: [<P. • Enunţuri izolate. CÂND. 205). (IVLRA. de semnalare a unei deficienţe pe canalul de comunicare: A: UNde aţi terminat. (IVLRA. B: am terminat: aici. de insistenţă.R de ce>? C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place. pentru impunerea ideii în spaţiul discursiv: A: [<P în general TOŢI sunt aşa>.● Enunţuri repetate în replici succesive ale aceluiaşi locutor sau în replicile ambilor interlocutori. B: litere↓ anu anu patru. 95). A: aici. dovadă a faptului că unităţile discursive depăşesc graniţele unei singure intervenţii (frază / propoziţie). iar relaţiile sintactice de coordonare şi subordonare se pot stabili între secvenţe aparţinând unor vorbitori distincţi: A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/? B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode A: aha# păi mâine mă duc B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓ A: (păi) şi eu am (IVLRA. 40 . de marcare a coeziunii textuale: C: şi cu CIne-aţi făcut lucrarea. Repetarea (vezi Repetiţia) totală sau parţială a unui enunţ în cadrul schimbului de replici poate avea diverse funcţii discursive: de accentuare a ideii exprimate de locutor: +A: de CE vă e FRICĂ-n momentu ĂSta↓: sau TEAmă↑ C: <F mie nu mi-e tea[mă A: [CE vă sperie. A: nu vă e teamă de nimic. Regenta poate fi reconstituită de interlocutori din context (cunoştinţele comune împărtăşite) sau dintr-o intervenţie anterioară. C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură B: [<P TOŢI sunt aşa> A: se face coafeză ((râde)) (IVLRA. (IVLRA.

elementele nonverbale şi paraverbale (poziţii corporale. Pentru a lua cuvântul locutorul poate: (i) să înceapă pur şi simplu să vorbească pe o anumită temă. Interlocutorii recurg la diverse strategii prin care „iau cuvântul”. semnalele angajării comunicative a locutorului nu sunt univoce. conform principiului perechilor de adiacenţă. îl invită prin mimică şi / sau gesturi să preia cuvântul. oh. vă rog. taci tu să spun eu!). îm. privirea îndreptată spre interlocutor. vorbitorul poate: (i) să îşi continue pur şi simplu ideea. (iii) să recurgă la repetiţii lexicale şi reformulări care îi permit planificarea mesajului fără a ceda cuvântul interlocutorului. din elemente de relaţie. o clipă. Contururile intonaţionale nonterminale. În exemplul următor parantezele drepte marchează porţiunile suprapuse şi momentul în care s-a produs suprapunerea: B: noi autorităţile sânte suntem într-un demers le[GAL C: [dumneavoastră B: dumneavoastră sunteţi [în +C: [dumneavoastră ac[ţionaţi +B: [afara cadrului legal +C: [actio[naţi +B: [la aceasta oră C: noi vă propu[nem că aţi spus că aveţi M: [dumneavoastră acţionaţi asupra amărâ[ţilor C: [aţi spus că aveţi copii care sunt stu[denţi M: [asupra marilor corupţi nu acţionaţi↑ (IVLRA. (ii) să preia cuvântul de la alocutor prin introducerea unor mărci de validare a enunţului anterior (ah. intenţia de a-l împiedica pe locutor să îşi termine ideea) conduce la suprapuneri între intervenţii. (iv) să tacă. (ii) să dea alocutorului semnale explicite că îi cedează cuvântul (secvenţe de apel adresate interlocutorului – vocative. Accesul la cuvânt Actualizarea schimbului de replici. pentru că. scuzele. fără a da posibilitatea interlocutorului să intervină. gesturile. directivele. pe de o parte. invitaţiile. producerea de către interlocutor a unui răspuns la stimul). da. uite) sau făcând comentarii metalingvistice (mă scuzi că te întrerup o clipă. ei bine) sau a unor conectori transfrastici (şi. întrebări de confirmare). aş vrea să adaug ceva. (iii) să recurgă la un contur intonaţional terminal.Ruptura sintactică poate apărea în orice punct al propoziţiei / frazei. dintr-un singur cuvânt etc. ofertele cer.4. lasă-mă să spun ceva. 41 . (iii) să-şi întrerupă alocutorul ridicând tonul. deci). (v) să îi ofere interlocutorului semnale mimico-gestuale (îl priveşte fix. iar pe de altă parte. De aici rezultă o serie de fenomene textuale. 167). „păstrează cuvântul”. „cedează cuvântul”. presupune accesul la cuvânt al interlocutorilor. alternanţa la cuvânt. îşi relaxează brusc muşchii feţei etc. dar. ● Suprapunerile. daţi-mi voie. Pentru a ceda cuvântul locutorul poate: (i) să performeze anumite acte de vorbire (întrebările. folosind cuvinte de „alertă” (hei. mimica. ascultă. 3. (ii) să recurgă la cuvinte de umplutură pentru a semnala interlocutorului că nu doreşte să abandoneze cuvântul. Accesul la cuvânt nu este însă reglementat de reguli foarte stricte. debitul verbal) sunt elemente care însoţesc mesajul verbal semnalând intenţia vorbitorului de a păstra cuvântul. determinând apariţia unor intervenţii constituite exclusiv din subordonate.). Pentru a păstra cuvântul. Nerespectarea dreptului la cuvânt al locutorului (graba de a răspunde.2.

e compliCAT. cele două replici apar ca o singură unitate. +B: de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑ A: AM înţeles. 3. există o legătură evidentă între stimul (ceea ce spune vorbitorul) şi reacţie (ceea ce răspunde interlocutorul). 76).). Primul element al perechii de adiacenţă condiţionează un anumit tip de reacţie în replica alocutorului. De obicei. al dorinţei acestuia de a-şi amâna reacţia. Schimbul de replici se constituie după principiul acţiunii (locutorului) şi reacţiei (alocutorului): întrebare-răspuns. Tema se organizează după două principii: principiul coerenţei şi principiul coeziunii (vezi Organizarea tematică a enunţului). Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este foarte mică. A: orice troleu.Sudările. al refuzului de a reacţiona etc. (IVLRA. B: aşa-nţelegeţi. 92). al ezitării în privinţa reacţiei.) şi schimburi de replici cu coerenţă indirectă (replica alocutorului nu este direct pertinentă în raport cu replica locutorului: – Dana. imperceptibilă.4. astfel încât coerenţa perechii de adiacenţă este pentru moment suspendată. Acest cuplaj de replici poartă numele de perechi de adiacenţă. vii mâine la bibliotecă? / – De ce întrebi? / – Vreau să-ţi aduc cursurile. / – Vin. scuze – acceptarea / respingerea scuzelor etc. A: hi: mi-am agăţat ciorapii. se vorbeşte de schimburi de replici cu coerenţă directă (replica alocutorului este direct pertinentă în raport cu replica locutorului: – Dana. apar sudate: ● B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă= A: = ar fi chiar un absurd. Când alocutorul nu intervine în dialog la intervalul normal din cadrul schimbului de replici. Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este foarte mare. invitaţie-acceptarea / refuzarea invitaţiei. (IVLRA.92). aceasta capătă diverse semnificaţii discursive. Un mesaj este coerent atunci când ceea ce spune locutorul are sens 42 . pauza este semnalul neatenţiei alocutorului. cu metroul se poate? B: nu. trebui să mergeţi pân la uNIrea↓ A: da. Coerenţă directă vs coerenţă indirectă În funcţie de relaţia logico-semantică dintre replici.5. (IVLRA. Există însă şi situaţii în care scopul conversaţional al interlocutorilor este pentru moment divergent. vii mâine la bibliotecă? / – Vin. O temă poate fi alcătuită din mai multe subteme. 3. (IVLRA. al indeciziei acestuia. ● Pauzele. fiind refăcută ulterior: B: CINE-a citit volpone. ordin-îndeplinirea ordinului. G: ((râd)) A: <@ am pierdut trezeci de mii de lei> # volpone eu am citit. 56). Tranzacţia Unul sau mai multe schimburi pe aceeaşi temă formează o tranzacţie. Uneori schimbul (de replici) este alcătuit din trei elemente: acţiune (vorbitorul 1) – reacţie (vorbitorul 2) – ratificare (feedback dat de vorbitorul 1 vorbitorului 2).3.

Coeziunea este asigurată prin legăturile formale care marchează în plan lingvistic continuitatea tematică: deictice (vezi Deixis). învesteşte mesajul cu coerenţă. pe baza competenţelor sale comunicative şi lingvistice. Există conectori specifici de continuitate (da. prin anunţarea schimbării (Altceva?. suspendă tema. Aş vrea să vă întreb ceva. (Pentru anaforă. acumulând acte de vorbire legate de elementul focalizat. Temele pot fi introduse direct prin acte de vorbire reprezentative / asertive. însoţesc tema de comentarii asupra acţiunilor exterioare. Reluarea unei teme anterioare este de 43 . emoţii provocate de temă. în cadrul schimbului. conectorii transfrastici (vezi Conectori frastici şi transfrastici).într-un context dat. fac digresiuni. ei) sau de discontinuitate (dar. prin elemente cu caracter pregătitor (anunţarea temei. În cadrul unei tranzacţii interlocutorii negociază tema: introduc tema. repetiţie.5). Ţi-am spus?. da. elipsă vezi supra. Presupune adoptarea unor strategii prin care vorbitorul îşi începe interacţiunea comunicativă şi îşi pregăteşte interlocutorii pentru schimbul verbal. elipsa (vezi Elipsa). elicitând reacţii în legătură cu aspectul focalizat. 2. o susţin. Susţinerea temei se face prin informaţii suplimentare sau prin exprimarea unor atitudini. anunţarea intenţiei de a introduce o temă). paralingvistice (intonaţie descendentă. Specifică dialogului este folosirea acestor mărci ale coeziunii între replici. non-verbale (mimică. de gradul de cunoaştere reciprocă dintre vorbitori. Apropo….. anafore (vezi Anafora). expresive. acordă atenţie specială un aspect particular al ei. o reiau. pauză. pauză) şi nonverbale (mimică. păi). dislocare la stânga. Următoarele exemple ilustrează funcţia coezivă a conectorilor pragmatici folosiţi între replici: A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/? B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode A: aha# păi mâine mă duc B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓ A: (păi) şi eu am (IVLRA. apropo. o abandonează. (IVLRA. de ezitare (ăă. asta e. întrebări sau indirect. alunecă spre altă temă. repetiţii (vezi Repetiţia).. de. 93) şi a deicticelor interreplici: B: [(doamnă) am fost la grefieră↓ grefiera-mi spune că v-a adus dosaru-n arhivă A: CÂND mi l-a adus în arhivă. elemente paraverbale (râs. ba da). emfază. gesturi). a anaforei interreplici (subiectul subînţeles preluat din enunţului locutorului precedent): A: da’ e mai MAre decât o dischetă ăsta nu? B: e↑ nu ştiu↓ are şase_sute patruj_de /ka/ (nu e) (IVLRA. prin structuri sintactice tematizate sau dislocate la stânga. mărci intonaţionale şi prozodice (vezi Organizarea prozodică a enunţului). Tema poate fi abandonată pur şi simplu prin abordarea unei noi teme. coerenţa este un co-construct al locutorului şi al alocutorului: locutorul are în minte principiul coerenţei în momentul elaborării mesajului. Focalizarea unui element particular al temei se face prin tematizare. Abandonarea temei se poate face prin întreruperea schimbului verbal sau prin mărci explicite: lexicale (bine. solicitând detalii. iar alocutorul.). accentuându-l prin acte de vorbire expresive. 37). gesturi). Introducerea temei depinde de cunoştinţele comune ale vorbitorilor. râs). 104). atât am avut de spus).

nu cumva să uit) şi prozodice (ritmul vorbirii. să revenim la oile noastre). era să cad.. dobândirea de informaţii. are grad maxim de libertate şi este deschisă tuturor opţiunilor permise de limbă în contextul de comunicare dat.. conversaţia este. sigur. cât şi discuţia au următoarea structură: 44 . are grad mic de structurare tematică.6..obicei marcată în plan lexical (bine. formule de adresare specifice.6. autoexprimarea etc. prin elemente paraverbale (pauză mai lungă.. Conversaţia. acum. în mod ideal. chiar aşa. Ia uite. 3. schimbarea tonului / intonaţiei) şi nonverbale (orientarea spre un alt alocutor decât alocutorii din grupul de discuţie). Tema poate fi suspendată temporar când locutorul se adresează altui alocutor decât partenerilor de discuţie / conversaţie. deci. recurente (Ce doriţi?. are ca scop prestabilit rezolvarea unor probleme de tip instituţional. domnule profesor etc. se desfăşoară conform unui protocol de interacţiune mai mult sau mai puţin formalizat. Conversaţia Conversaţia este un dialog cu caracter neinstituţionalizat: se desfăşoară între membrii unei familii..). necunoscuţi pe stradă. semnificaţia este negociată de pe poziţii de rol.3. În planul expresiei lingvistice. un caz particular de reluare îl reprezintă recontextualizarea unui element dintr-o temă anterioară. interpelările parlamentare. bun. ora didactică. contrast etc..2.. incluzând titluri ştiinţifice / academice (domnule director. Alunecarea spre o altă temă se face prin treceri imperceptibile. consultaţia medicală.).6. are grad mare de structurare tematică şi. analogii. pe o temă nelegată de tema curentă. Pe agenda întâlnirii de azi avem următoarele puncte… etc. 3. este semnalizată prin elemente lexicale (apropo.. informală.. de fapt. între prieteni. 3. Întrerupem puţin. are ca scop socializarea. se desfăşoară fără un protocol de interacţiune prestabilit.). De-a lungul continuumului conversaţie – discuţie pot apărea forme de interacţiune hibride. 3. de obicei.. Discuţia are. Discuţia Discuţia este un dialog cu caracter instituţional: se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat (şedinţa de redacţie. Discuţia Una sau mai multe tranzacţii formează o conversaţie sau o discuţie. procesele în instanţă.).6. o paranteză.1. circumscrişi unor câmpuri lexico-semantice particulare). cunoaşterea celuilalt. Elemente parazitare dialogului pot interveni când locutorul îşi însoţeşte acţiunile exterioare temei (oferte de mâncare şi de băutură) de remarci verbale (Vă rog să vă serviţi. Doriţi puţină apă?. scopul conversaţiei este difuz şi în continuă negociere. înălţimea tonului). depărtarea temporară de o temă curentă. Conversaţia este considerată forma prototipică de comunicare în cadrul societăţii. caracter formal şi este constrânsă lexical şi gramatical: apar termeni de specialitate (cu accepţii tehnice diferite de cele din limba curentă. structuri sintactice fixe. solicitarea de informaţii la ghişee specializate etc. Digresiunea. Structura conversaţiei / discuţiei Atât conversaţia. participanţii interacţionează şi negociază semnificaţia de pe poziţii interpersonale. suspendarea temei poate fi semnalizată lexical (Mă scuzaţi o clipă. colegi de serviciu în pauză. OK.. bazate pe legături asociative. comparaţii. de obicei.).

dom’director. MECANISME PRAGMATICE SUBIACENTE DIALOGULUI Pentru a-şi atinge scopurile comunicative.subtemă – tema n: subtemă…subtemă…subtemă…. iar secvenţele de prelungire / pregătire a salutului (complimente. prieteni (Cu cine te-ai mai întâlnit?. nu mare lucru. 4. Faţă de conversaţie. amicale (salutare. Mmm. discuţii fatice) au caracter convenţional şi sunt reduse la minimum.Deschiderea conversaţiei / discuţiei: Negocierea temei / temelor: Încheierea conversaţiei: – Salut de iniţiere – Prelungirea salutului prin complimente – Secvenţe fatice – tema1: subtemă…subtemă…subtemă…. discuţia presupune folosirea acelor formule de salut instituite prin protocolul instituţional. Eşti foarte elegantă astăzi. bărbaţii sărută mâna femeilor).). „noutăţi” (Ce mai e nou?). Conversaţia. însoţite de gesturi tipice (bărbaţii îşi strâng mâna. Negocierea temelor urmează un protocol cu diferite grade de permisivitate.. nu arăt grozav…. Alegerile discursive ale 45 . conţin promisiuni privind contacte viitoare (Mai vorbim. abordează aspecte legate de familie (Ce mai face mama? Soţia? Copiii câţi ani au?). realizând anumite corelaţii între intenţia comunicativă şi forma lingvistică.. între conversaţie şi discuţie apar unele diferenţe legate de amploarea fiecărei secvenţe.. salutul este de obicei scurt. pa). L-ai mai văzut pe. respectiv femei (să trăiţi / sărut mâna). Deseori se răspunde la complimente prin „contestarea complimentului” (Mmm. complimente – Salutul de încheiere Diversele paliere din structura unei conversaţii sau a unei discuţii sunt mai ample sau mai reduse. Unele semnificaţii sunt transmise literal. politică. specializate pentru adresarea către bărbaţi.?). de formulele specifice folosite etc. Discuţia.) sau marcate ca deferente (să trăiţi.subtemă – tema 2: subtemă…subtemă…subtemă…. Complimentele prin care se prelungesc formulele de salut (de iniţiere sau de încheiere) vizează de obicei aspectul exterior al interlocutorului (Ce bine arăţi!. este tot mai frecvent comportamentul discursiv de „acceptare a complimentului” (Mulţumesc mult. respectele mele).subtemă – Discuţie fatică de despărţire – Remarci politicoase.. Formele româneşti de salut sunt neutre (bună dimineaţa.. Pe curând.). femeile se sărută pe obraz de două ori. Te sun eu. altele doar implicate.. înscriindu-se într-un sistem de interacţiune socială specific fiecărei culturi. sub influenţa unor modele străine. bună ziua etc. uneori pot fi chiar omise. mai rar vreme. Formulele de salut au caracter convenţionalizat. În ciuda structurii comune. Discuţiile fatice (de iniţiere şi de despărţire) exprimă satisfacţia vorbitorilor în legătură cu întâlnirea (Mă bucur că te-am întâlnit. în funcţie de situaţia concretă de comunicare.). vorbitorii folosesc limba strategic...) şi felicitări pentru realizări personale. focalizează sentimente împărtăşite de interlocutori în legătură cu diverse evenimente de actualitate.) subordonat maximei modestiei.

1. – presupoziţia: „există o fată / o fată numită Maria”). implicaturilor. O parte din informaţia vehiculată implicit în cadrul dialogului este transmisă prin intermediul presupoziţiilor. regret) a căror propoziţie subordonată este presupusă ca adevărată (Mă bucur că ai venit. – presupoziţia: „ai venit”). să nu fie prolixă. Maxima manierei: contribuţia comunicativă a locutorului trebuie să fie formulată clar. de condiţiile pragmatice (contextuale) ale actului de enunţare. nonambiguu. În cadrul dialogului. se justifică în condiţiile în care „venise cel puţin încă o dată înainte de momentul vorbirii”. a pune. – presupoziţie: „nu sunt balerină”). aserţiunea A revenit. Comportamentele lor comunicative se raportează la un set de maxime ideale. aserţiunea A venit Maria. Presupoziţiile Presupoziţiile sunt parte constitutivă a universului comun de discurs. presupoziţiile suferă procese permanente de modificare. Presupoziţiile se leagă de conţinutul propoziţional. Principiul cooperării În mod ideal. mai ales.1. tipuri de acte de vorbire. adverbe) cu anumite trăsături semantice inerente. 4. verbe. Declanşatori de presupoziţii: (i) substantivele comune articulate hotărât sau substantivele proprii (Fata / Maria e studentă.1. intonaţionale din enunţ. a căror propoziţie subordonată presupune opusul (Mi-am imaginat că sunt balerină. de valoarea de adevăr. 4. Funcţionează ca declanşatori de presupoziţii diverse părţi de vorbire (substantive. să nu fie obscură. implicaţiilor. capabili să identifice şi să gestioneze scopurile curente ale schimbului verbal. se presupune că participanţii la dialog sunt indivizi raţionali. (ii) anumite subclase semantice de verbe: verbele psihologice (îmi pare bine. a 46 . odată cu fiecare nou act de enunţare. dar. sintactice. aceste elemente variate ca natură se numesc declanşatori de presupoziţii. Presupoziţiile sunt declanşate de trăsături lexicale. ştiu să facă astfel încât contribuţiile lor conversaţionale să corespundă scopului curent al conversaţiei. reprezentând precondiţii ale enunţării cu succes a unei propoziţii: o întrebare cum ar fi Cine a plecat? se justifică doar în condiţiile în care „Cineva a plecat” (care este presupoziţia întrebării). diverse tipuri de propoziţii subordonate (circumstanţiale şi necircumstanţiale). verbe ca a-şi imagina.locutorului şi interpretarea lor de către alocutor sunt reglate prin mecanismul presupoziţiilor şi al implicaţiilor. verbele factitive a face. Maxima cantităţii: cantitatea de informaţie oferită de locutor trebuie să satisfacă scopul curent al conversaţiei (să nu fie nici prea mare. Maxima calităţii: informaţia oferită de locutor trebuie să fie adevărată (vorbitorul nu trebuie să spună lucruri pe care le crede neadevărate sau pentru care nu are dovezi). a visa. maximele cooperării. nici prea mică). mă bucur. se justifică doar în condiţiile în care „Există cineva pe nume Maria”. constrânse de principiul cooperării şi de principiul politeţii. Maxima relevanţei: informaţia oferită de locutor trebuie să fie relevantă în raport cu contribuţiile comunicative anterioare ale vorbitorilor şi în raport cu scopul curent al conversaţiei. care funcţionează ca puncte de reper pentru alocutori în deducerea semnificaţiei contextuale a unui enunţ.

4. ca Este ora 6. (vii) circumstanţialele condiţionale ireale (Dacă aş fi fost director. presupoziţie: „Nu sunt director”). faţa negativă se manifestă prin tendinţa vorbitorilor de a-şi păstra un teritoriu privat.). verbe aspectuale – a începe. având un caracter mai mare de generalitate: structurile interogative funcţionează adesea ca acte de vorbire directive indirecte (Poţi să-mi dai sarea? = „Dă-mi sarea!”.2.3. sau poate încălca aceste maxime răspunzând Tocmai a închis la florărie. a continua. l-aş fi sancţionat. – presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată negativă de locutor”).2. verbe de opinie – a acuza. a lăuda (M-a lăudat că am venit. implicaturile sunt mai puţin dependente de contextul concret. re-: a revenit / a venit iar – presupoziţia: „mai fusese şi înainte”). adică sensuri contextuale suplimentare la care interlocutorii au acces în urma unor inferenţe făcute pe baza cunoştinţelor contextuale comune. neîmpărtăşit cu ceilalţi participanţi la dialog. – presupoziţie: „covorul este acum galben”). care învaţă mult. presupoziţie: „Eu am plecat”). verbele implicative – a uita (presupune că „a ştiut cândva şi nu mai ştie”). Faţa pozitivă se manifestă prin tendinţa vorbitorilor de a-şi manifesta dorinţa de angajare în relaţie cu ceilalţi..îngălbeni a căror propoziţie subordonată este presupusă ca adevărată (M-a făcut să plâng. Implicaturile Încălcarea maximelor conversaţionale generează implicaturi. În aparenţă. 4.1. 4. Cele două feţe de care dispun vorbitorii se concretizează în strategii ale politeţii pozitive (sau strategii ale solidarizării cu interlocutorul). atracţia faţă de ceilalţi. Dar interlocutorul interpretează acest răspuns pe baza cunoştinţelor contextuale comune („ştim că la florărie închide la ora 6”). (vi) circumstanţialele temporale (Înainte de a pleca. Principiul politeţii Participanţii la comunicare dispun de două imagini comunicative / imagini publice / feţe: faţa pozitivă şi faţa negativă. a reuşi (presupune că „a încercat”). Alegerea 47 . a critica (M-a criticat că am venit. (iii) adverbe şi prefixe iterative (iar. De exemplu.1. respectiv strategii ale politeţii negative (sau strategii ale desolidarizării de interlocutor).”). (viii) actele de vorbire întrebare (Când soseşte coletul?– presupoziţie: „coletul soseşte”). ). – presupoziţie: „Maria învaţă mult. – presupoziţie: „am plâns”. Voi citi mâine implică „Nu citesc azi”. de a se distanţa de ceilalţi. A îngălbenit covorul cu iod. la întrebarea Cât e ceasul? interlocutorul poate răspunde respectând maxima cantităţii şi a relevanţei E ora şase. a principiului cooperării (locutorul ştie că alocutorul se comportă ca locutor raţional) şi a celor patru maxime (calculând devierea de la maxima cantităţii şi a relevanţei alocutorul interpretează enunţul Tocmai a închis la florărie. (v) atributivele explicative (Maria. din nou. i-am dat telefon. a termina (Minerii continuă greva. (iv) structuri sintactice comparative (Ion este mai brunet decât Gheorghe – presupoziţie: „Gheorghe este brunet”. răspunsul este nerelevant în raport cu întrebarea. Ion este la fel de vesel ca şi Gheorghe – presupoziţie: „Ion şi Gheorghe sunt veseli”). Vrei să deschizi fereastra? = „Deschide fereastra!” etc. Implicaţiile Implicaţiile sunt consecinţele logice ale stării de fapt asertate printr-un enunţ: Ion a plecat implică: „Ion nu mai este aici”. – presupoziţie: „ei sunt în grevă”). – presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată pozitivă de locutor”). e premiantă.. Alteori.

Păi bine. prin strategiile politeţii negative vorbitorii atenuează potenţialul agresiv al unor acte de vorbire care pot afecta dorinţa de independenţă a interlocutorilor. (iv) impersonalizarea expresiei prin folosirea verbelor impersonale. mimică). a unor verbe nonagentive sau a reflexivelor impersonale (trebuie. sper).). pronume şi locuţiuni de aproximare (oarecum. prin litotă. (vi) exprimarea deferenţei prin folosirea pronumelor de politeţe. prin operatori discursivi care îl încurajează să continue (da. frate. mamă. adresarea inversă (folosirea de către locutor a unui termen care ar fi de aşteptat să fie folosit de către alocutor ca în – Ce faci.). (iv) empatizarea cu interlocutorul (Te înţeleg foarte bine. (vii) exprimarea subordonării faţă de interlocutor (Vă rămân dator. acolo?. trebuie să merg în altă parte. prin volubilitate (debit verbal. 4. diminutive (Mi-ar trebui şi mie o foicică de hârtie. vin să facem ordine în bibliotecă.). regula este să…. unde substantivul mamă este folosit de mama care se adresează fiicei). (vi) orientarea spre interesele celuilalt prin apelul enunţarea unor aserţiuni cu funcţie de presecvenţe (Ştiu că este important pentru tine să ai un răspuns cât mai repede. prin adverbe. 48 . soro. gestică. (viii) neimplicarea comunicativă (tăcerea.. Ştiu ce simţi. aşa se vorbeşte?). a titlurilor academice (Domnule academician. (v) reducerea la minimum a tuturor presupunerilor legate de interlocutor (prin structuri condiţionale. imobilitate). (ii) performarea de acte de vorbire indirecte prin care sunt diminuate constrângerile vorbitorului asupra interlocutorului. atenţie la scări. a cere iertare).). ni se cere să…). Strategiile politeţii pozitive Printre strategiile politeţii pozitive se numără: (i) performarea unor acte de vorbire expresive de tipul complimentelor. îhm). cineva) sau prin condiţional (Aş zice să mai aşteptăm. vă rog să îmi acordaţi un interviu. Prin strategiile politeţii pozitive vorbitorii accentuează relaţia de colaborare cu interlocutorul.2. (iii) folosirea mărcilor solidarităţii de grup sau ale apartenenţei la grup: persoana I plural la verb. folosirea desemantizată a unor substantive denumind grade de rudenie (Ce faci. substantive (grupul nostru. Fără îndoială că ai dreptate. (viii) exprimarea interesului comunicativ pentru interlocutor prin conversaţii fatice.). a exprima regretul.2. dar..).. Întotdeauna ai fost cel mai bun!). replici scurte. pentru a-i lăsa posibilitatea unor opţiuni (Vrei să închizi geamul. Aş fi onorat să…). Când te hotărăşti. Strategiile politeţii negative Printre strategiile politeţii negative se numără: (i) performarea de acte de vorbire expresive (a cere scuze. sunt extrem de alunecoase!. pronumele personale şi posesive de persoana I plural.1. (iii) atenuarea expresiei lingvistice prin modalizatori de incertitudine (cred.2. temporale: Dacă vrei. a pluralului.). acolo?. menit să contribuie la menţinerea unor relaţii interpersonale armonioase. din păcate. cuantificatorul toţi.). bănuiesc. 4. nu mai mult.uneia sau a alteia dintre strategii este parte a unui comportament planificat. (ii) folosirea de intensificatori de expresie pentru a exagera interesul faţă de alocutor (Te rog. într-un fel. te rog? în loc de Închide geamul!) sau se evită un refuz (– Vii mâine? / – Aş veni. (vii) folosirea apelativelor care marchează intimitatea discursivă (numele mic) şi a persoanei a II-a a verbului (tu). pot să te ajut. flatărilor (Ce bluză frumoasă ai!). cam. colectivul nostru). pluralul solidarităţii. (v) exprimarea prin modalizatori a optimismului în raport cu interlocutorul (Sunt sigură că vei reuşi!.

în mod aproximativ. numărul de semne (u: / m:) indică. fără pauză. Accent TEXT Intonaţie se notează numai când diferă de cel curent accent emfatic (al cuvântului sau al unei silabe) .). cât şi în intervenţia suprapusă +A: continuarea primei intervenţii fără a se ţine seama de intervenţia suprapusă text ┴ construcţie abandonată .. între cuvinte) rostire legato – (linie de dialog ) cuvânt neterminat : lungire a unui sunet. ibid. fără a se utiliza apostroful ς stop glotal # pauză. Cuvintele în limbi străine sunt notate conform audiţiei. Schiţă de tipologie. durata pauzei text = = text intervenţie începută de un vorbitor şi continuată. p.. “ secvenţă redată de emiţător în vorbire directă <@ > râs concomitent cu rostirea <Z > zâmbet concomitent cu rostirea á 49 . în mod aproximativ. Corpus (selectiv). Interacţiunea verbală în limba română actuală.ANEXĂ Textele folosite ca exemplificări în acest capitol au fost extrase din Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (coord. de altul [text începutul suprapunerii unor intervenţii succesive. durata fenomenului ’ apocopa unor sunete. semnalează reconsiderarea de către emiţător a afirmaţiei sale precedente) Înălţime <Î > înălţime ridicată a vocii <J > înălţime scăzută a vocii Tempo <L > tempo lent al vorbirii <R > tempo rapid al vorbirii Intensitate <F > intensitate forte a vocii <P > intensitate slabă a vocii – (linie jos. 2002. asociat cu înălţimea scăzută a vocii. între bare oblice (ex. se marchează atât în intervenţia în curs. Editura Universităţii din Bucureşti. omiterea curentă a lui l final articol definit este marcată sistematic. majuscula notează emfaza. numărul de semne indică. cât şi la iniţiala numelor proprii. 22–23). NORME DE TRANSCRIERE A TEXTELOR Se foloseşte literă mică atât la iniţială de propoziţie sau de frază. Prezentăm în continuare simbolurile folosite în transcrierea înregistrărilor (apud Ruxăndoiu. contur melodic descendent terminal ↓ contur melodic descendent nonterminal ? contur melodic ascendent terminal ↑ contur melodic ascendent nonterminal ! intonaţie rejectivă (contur melodic uşor descendent. / niiorc / pentru New York).

scenice” (ex. numărul de semne (x) indică.. îşi drege vocea etc. lungimea secvenţei neclare secvenţă netranscrisă 50 . tuşeşte.) transcriere probabilă text neclar.<OF > <MARC > <IM > <CIT > (( )) () (xxx) […] secvenţă rostită prin mişcarea expiratorie specifică oftatului secvenţă pusă în evidenţă printr-o rostire rară (uneori chiar silabisită) şi apăsată imitarea modului de a vorbi al unei persoane emiţătorul citeşte un text indicaţii . în mod aproximativ.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful