Student: Ghiţă Corina-Maria Specializarea: română-engleză Anul III

SIMBOLUL ARTISTIC 1. Concept

Figură fundamentală a artei în genere, a celei moderne îndeosebi, simbolul n-a avut de la început acest sens artistic şi literar. Accepţiunea primitivă a termenului este juridică: desemna contractele politice dintre cetăţi şi din domeniul dreptului privat. Mai târziu, termenul denumeşte formulele întrebuinţate într-un cult religios (simbolul apostolilor, simbolul din Niceea). În accepţiunea lui literară, simbolul este semnalat întâi în legătură cu proverbele lui Pitagora. În teoria limbajului, Aristotel distinge în cuvânt elementul imitativ de cel simbolic. În dimensiunea estetică şi filozofică, de imagini frumoase care ascund frumuseţea tainică a divinităţii, apare în tratatul de Teologie simbolică al lui Dionysius Areopagita, în strânsă legătură cu alegoria. În dimensiunea stilistico-retorică, simbolul nu trebuie confundat cu tropii, deşi se manifestă şi el la nivelul limbajului, prin semne lingvistice. Întrucât modifică valoarea logică a contextului, el aparţine metalogismelor; prin transgresarea relaţiilor normale între semnul verbal şi lucrul semnificat, semnul verbal generează un sistem derivat, cu specificitate semiotică. Cuvântul devine poetic nu ca semn, ci ca simbol şi, în această nouă calitate, depăşeşte cadrul lingvisticii. În dezvoltarea limbajului, semnul şi simbolul sunt complementare; semnele lingvistice furnizează simboluri atunci când subiectul le poetizează, investindu-le subiectiv; şi invers, semnul actual poate fi vestigiul unei valori stilistice originare. Simbolul este semnul care rezultă dintr-o operaţie de suprimare-adjoncţie efectuată asupra celor două semne. Noul semn, care prin semnificantul său trimite la alt semn, este un cumul şi o dinamică a celor doi termeni: ei se regăsesc în simbol aceiaşi şi altcumva, cu ceva adăugat nu din exterior, ci generat de interferenţa lor. Deosebit de alegorie, semnificaţia abstractă este congeneră semnului simbolic, nu anterioară lui. Relaţia simbolică demonstrează că o categorie nouă se formează atunci când nu mai este posibilă analiza lexicală raţională, datorită adjoncţiei unui sens suplimentar. Dacă pentru metaforă macrocontextul nu este necesar pentru a sprijini efectul stilistic, simbolul este simbol numai în contextul care-l susţine şi-l susţine şi-l reliefează. În metafora lui R. Barthes, este ca păianjenul care, iradiind, se topeşte el însuşi în secreţia constructivă a
1

Simbolul este o funcţie de context. împreună cu care formează un sistem cu autodeterminare. În funcţie de text. În cazul de urmă. prin iradiere. un simbol atrage citirea simbolică a altor cuvinte.pânzei. de o infinită disponibilitate semantică. dimpotrivă sunt efectele unei configurări speciale a textului. Devierile de la ordinea semantică şi gramaticală normală sugerează al doilea sens. El îndeplineşte o funcţie predominant poetică. Metalogismul apare ca o figură de ansamblu. Un exemplu concludent în acest caz. în procesul poetic de translare de la semn la simbol. ceea ce duce la asimilarea simbolică a termenului reliefat. Incompatibilitatea dintre context şi sensul aparent al figurii ar putea fi considerată un indiciu al prezenţei simbolului. Fiind organizate în serii sau constelaţii. îl constituie următoarele versuri ale lui Lucian Blaga: 2 . textuală. altele. cuvintele din jur intră în câmpul semantic al simbolizatului. Din această perspectivă. de fapt. modalităţile de a face perceptibilă convergenţa sensurilor într-un punct al textului reprezintă cele mai obişnuite procedee retorico-stilistice de a da relief dimensiunii simbolice a textului literar ce nu exprimă. de a conferi semnificaţie generală evenimentelor care. sensul rămâne doar sugerat. ceea ce pledează pentru includerea sa în dicţionarele de retorică generală care. ar rămâne întâmplătoare şi nesemnificative. şirul devine permeabil şi. simbolul se regăseşte în indicii de recurenţă ai contextului simbolizat. l-ar fixa structural în a doua categorie. pot fi susţinute sau chiar create de structurile textului. deschizând o largă perspectivă semantică. deosebind structural metasememele de metalogisme. altminteri. comparaţia sau sinteza. necesitând înţelegerea organică a poemului ca text autoexplicator. Decodarea simbolului Simbolurile nu se lasă întotdeauna cu uşurinţă decodate. Din perspectiva de la simbol la text. Odată impus. Din perspectiva de la mesaj la simbol. cu relaţionare multiplă. ambiguu. Semnul său verbal devine opac. Prin simbolizarea contextului şi prin metaforizarea simbolului. configuraţiile repetitive de orice natură. unele simboluri se integrează unui repertoriu cultural bine fixat de tradiţia literară. valorificarea lui conduce la funcţia poetică/stilistică a limbajului. deci cu calitatea sa. nu toate unităţile textuale în reliefează în mod egal. paralelismul. schimbarea perspectivei de decodare. Dacă simbolul ca atare este o categorie semiotică. 2. alături de recurenţă şi de ocurenţa în poziţii cheie. de structurare şi de potenţare a semnificaţiei. altceva decât capacitatea literaturii de a transgresa contingentul. păstrând o entropie direct proporţională cu polivalenţa simbolului. ca mesaj centrat asupra lui însuşi. Această relaţionare subtilă asigură viaţa istorică a formei poetice. ea poate fi progresivă sau regresivă. simbolurile pot fi puse în valoare.

ei înşişi fiind damnaţi. Veac) Poezia este construită pe o antiteză observabilă încă de la o primă lecturare. În nevăzut peste turnuri intercontinentale zvonuri electrice. Semnale se-nrucişează albastre prin străzi. Arhanghelii sosiţi să pedepsească oraşul s-au rătăcit prin baruri cu penele arse Danţatoarea albă le trece prin sânge. Se profeţesc prăbuşirile. (Lucian Blaga. cuvintele sfârşesc în sânge: regimul retoric este aici cel al hiperbolei. râzând s-a oprit pe-un vârf de picior ca pe o sticlă întoarsă.Umblă maşinile subpământeşti. pretutindeni se profeţesc prăbuşiri. apocaliptică. În teatre strigă luminile. 3 . se exaltă libertăţile insului. zvonurile electrice străbat distanţe intercontinentale. nu mai pot pedepsi pe nimeni. care au coborât şi s-au rătăcit prin baruri. loviţi de morbul depravării (Danţatoarea albă le trece prin sânge). spre răsărit stelele îşi spun poveşti prin cetini de brazi şi-n miez de noapte râtul mistreţilor deschide izvoarele. dezastre iminente. Lucian Blaga conturează imaginea terifiantă. Imaginile rănesc ochiul interior al cititorului. luminile îşi sting strălucirea. la o mie de metri-nălţime. De pe case antenele pipăie spaţii cu alte graiuri şi alte veşti. Dar sus. căci totul este aşezat sub semnul intensităţii paroxitice: maşinile infernale brăzdează trupul pământului. Apropiat de sensibilitatea expresioniştilor. Undeva se trage la sorţi cămaşa învinsului. a Sodomei moderne: arhanghelii. sfârşesc în sânge cuvintele.

Oraşul modern este văzut în latura lui generică. pentru că se află sus. De altfel. pedepsită de îngerii apocalipsei pentru depravarea care domnea între zidurile ei. chiar relaţia lor antitetică este privită cu valoare de simbol. Legarea „reliefului simbolic” al unui text exclusiv de existenţa figurilor semantice (metafora. a cetinei. a izvoarelor. imposibilitatea comunicării dintre cele două spaţii – oraşul modern şi natura atemporală – ci şi posibila salvare din infernul vieţii citadine. la o mie de metri-nălţime. Din evocarea universului paradisiac al naturii lipseşte orice sugestie de concretizare: totul este contemplat din unghiul maximei generalităţi. a figurilor care exprimă configuraţia textului sau a structurilor repetitive în sensul cel mai larg al cuvântului.Catrenul final se deschide printr-un dar care sugerează nu doar opoziţia două lumi. spaţiul salvator are atributul permanenţei. fără particularizări pitoreşti. aluzia la cetatea Sodomei. iar râtul mistreţilor deschide izvoarele. Dimensiunea simbolică a unui text literar nu este neapărat legată de existenţa unor simboluri cu statut deja validat: o poezie în întregul ei poate deveni simbol. dar şi sinecdoca. pe care îl sugerează prezenţa stelelor. metonimia sau oximoronul). Cu neputinţă de atins. sporeşte forţa simbolizatoare a imaginii blagiene. Cele două lumi sunt privite în dimensiunea lor simbolică. pentru că sugerează punerea în scenă a unei tensiuni dramatice. De exemplu: Stăteam întins pe spate pe un divan în fosta fierărie şi ascultam cum cineva ascuns sau nevăzut şoptea ceva în limba lui necunoscută mie din când în când recunoşteam ca pe un semn de veghe o silabă Avea sporita claritate a unui început de mantră părea ecoul ei sau răsuflarea unei balene ireale îngropată în zăpadă la mare înălţime sub cerul sângeriu venea dintr-o semantică nebună murea la capătul dintâi şi se năştea la capătul din urmă 4 . şi pe cel al miraculosului: acolo stelele îşi spun poveşti. care a dat substanţă imaginaţiei poetului şi i-a marcat sensibilitatea.

am putea adăuga că circumstanţa arătată chiar din titlu. În pofida concentrării de amănunte. Coborând apoi într-un plan mai adânc al poeziei. fără nicio preocupare de ordonare a cuvintelor. Pe un divan din fosta fierărie) Poezia debutează chiar cu precizarea atitudinii celui închipuit a face relatarea: Stăteam întins pe spate. aceasta ar fi doar una dintre interpretările posibile. Mai îndoielnică decât urma unui fâlfâit de aripă. semantica ei e nebună). respingând expansiunea. cu absenţa punctuaţiei. invocarea zeului de dincolo de noi. o transă de esenţă cvasimistică: nu simplă circumstanţă. vocabulă esenţială. decât ecoul sau răsuflarea unei balene ireale. ne dăm seama că textul se închide asupra lui însuşi. simbolizează însuşi actul poetic. înregistrată de altfel sub specia maximei nedeterminări. de fapt. Spaţiul poeziei este străbătut de şoapta cuiva ascuns şi nevăzut. a căror înlănţuire pare să pună scena în mişcare (stăteam întins. Desigur. trimise de către cineva (zeu.imediată” a cuvintelor ei. se ducea) – în spaţiul redus al textului există multe alte semne ale absenţei ficţiunii narative. ci ritual de transmitere a unei rostiri. Ecoul ei se desluşea. Continuând interpretarea schiţată. multiplicarea perspectivelor 5 . Scrierea cu majusculă. venea. circumstanţă a cărei generalitate este puternic marcată în text. divinitate?) neştiut: cel ce aude şi rosteşte nu este decât un medium. pe care o bănuim supremă pentru acţiunea . Este posibil să vorbim despre existenţa unei dimensiuni simbolice a acestei poezii? Răspunsul poate fi afirmativ dacă acceptăm că acţiunile şi atitudinile pe care poezia le înregistrează posedă o semnificaţie ce transcede ceea ce textul spune în litera lui: a citi un text în literalitatea lui sau urmând o dimensiune simbolică poate constitui o opţiune individuală de lectură. care ar fi trebuit să marcheze începutul unei noi secvenţe verbale (propoziţie. din când în când recunoşteam. ca şi cum totul ar fi fost înregistrat pe măsură ce se rostea. cineva ascuns sau nevăzut şoptea.. intermediind materializarea unei voci care nu aparţine acestei lumi (limba acelui cineva rămâne neînţeleasă. sub imperiul unei forţe aflate în afara înţelegerii raţionale. frază) este cu totul aleatorie. fiindu-şi sieşi suficient. Plecând de la aparenţa care se oferă cititorului. frapează dispunerea textului în secvenţe verbale. Deschiderea simbolică a poeziei îngăduie şi legitimează. dar această şoaptă – început de mantră – este chiar AUM. asemenea versetelor.din depărtarea mea o auzeam în mine şoptind parcă frântura unui nume Ecoul ei se desluşea AUM şi se ducea în lumea înţeleasă ca urma unui fâlfăit de aripi spre locul unde nu mai exista nici mama amintirii mele de multă vreme îngropată sub cerul sângeriu (Gellu Naum. şoapta este captată de cel care o aude ca şi cum s-ar afla într-o stare de transă. emergenţa poeziei ca aventură a trecerii dincolo de realitate.

trei nopţi. care se pregătesc şi se vând cu acel prilej şi. dintr-o creangă înflorită de busuioc roşu. din faptul că luna este lipsită de lumină proprie şi nu este decât o reflectare a soarelui. luna guvernează ciclurile săptămânale şi lunare. dar produce reînnoirea ciclică. luna este simbolul cunoaşterii prin reflectare. Cei ajunşi acolo nu sunt eliberaţi de condiţia lor individuală. Luna simbolizează şi timpul care trece. la echinocţiul de toamnă. nefiind decât o reflectare a luminii soarelui. luna este simbolul transformării şi al creşterii.interpretative. pe de alta. De aceea. cele nedezvoltate emană de acolo. privinţă în care i se alătură simbolismului cucuvelei. discursive. Caracterele ei fundamentale sunt două şi derivă. Sărbătoarea lunii. De altfel. 3. Simbolul lunii la Mihai Eminescu 3. timpul viu. Luna. Popoarele altaice salutau luna nouă cerându-i fericire şi noroc. Apoi reapare şi sporeşte în strălucire. Ceea ce are legătură cu rolul transformator al lui Shina. pe lună plină. În hinduism. sfera lunii este capătul căii strămoşilor. Estonienii. precum şi periodicitatea şi reînnoirea. În această dublă calitate. din aceea că ea traversează diferite faze şi îşi schimbă forma. Şi pentru ei. Odată ce am acceptat existenţa dimensiunii simbolice. raţionale. Ofrandele constau din fructe. Formele săvârşite se dizolvă în ea. 6 . progresive. luna este simbolul fecundităţii. al ritmurilor biologice. a cărui emblemă este cornul lunii. şi alte interpretări devin posibile. Luna este un simbol al cunoaşterii indirecte. fiindcă. Dar această lumină. finlandezii şi iakuţii celebrează cununiile pe lună plină. ea este şi timpul mort. în fiecare lună. pe care-l măsoară prin fazele ei succesive şi regulate. dar şi lumina în imensitatea întunecimii. De asemenea. evocă în plan metaforic frumuseţea. pe de o parte. este una dintre cele trei mari sărbători anuale chinezeşti: ea are loc în a cincisprezecea zi din luna a opta. Bărbaţii nu iau parte la ceremonie. Simboluri particulare. ea simbolizează dependenţa şi principiul feminin. astru al nopţilor. dispare. prăjituri. conceptuale. ea e ca moartă. Această mişcare ciclică poate fi pusă în legătură cu simbolismul lunar al lui Ianus: luna este deopotrivă poartă a Cerului şi poartă a Infernului. adică al cunoaşterii teoretice.1 Simbolul lunii în cultura universală Simbolismul lunii este corelat cu acela al soarelui. reci.

Şi la numeroase popoare nenomade. de regină e cerurilor şi de strămoş a numeroşi descendenţi imperiali incaşi. este o expresie a înnoirii periodice. feminin deoarece. animal şi uman. adică o lună lunară sau un ciclu perfect al lumii noastre sublunare. evreul nomad îşi modifică necontenit itinerarele. fiind şi patroana naşterilor. Pentru samoiezi. La incaşi luna avea patru accepţii simbolice. mai ales prin poziţiile ei fixe. soarele fiind zeul bărbaţilor. legende şi culte care dăruiesc zeilor chipul lunii (Isis. luna îi simbolizează pe evrei. Coranul însuşi foloseşte un simbolism lunar. luna serveşte drept chezaş în formulele uzuale ale jurământului în Irlanda. propice călătoriilor. Varacocha. pentru aceste popoare nomade. Cum luna guvernează înnoirea periodică atât pe plan cosmic. Ciclul său permite calcului zilelor. din vremuri imemoriale şi până în zilele noastre şi generalizat la toate orizonturile. unul din semnele puterii lui Allah. iar soarele. apoi ca zeitate a femeilor. încarnate în divinităţile. Hecate etc. Budiştii cred că Buddha a meditat 28 de zile sub smochin. cât şi pe plan terestru. fecundităţile vegetale 7 . sau prin semilunile sale. Ishtar. care adoarme şi. Luna este foarte frecvent menţionată în Coran. cele două divinităţi fiind copiii zeului suprem uranian. născând stelele. a uitat totul. după aceea. în stadiul ultim al gândirii lor filosofico-religioase. soarele şi celelalte elemente. La fel ca pământul. Mai întâi era considerată ca o divinitate feminină. înainte de a atrage Nirvana şi de a ajunge la cunoaşterea deplină a misterelor lumii. fratele ei. Ea este călăuza nopţilor. ca soţie a soarelui. Fazele lunii şi semiluna evocă moartea sau învierea. În plus. ea domnea peste mări şi vânturi. Izvor a numeroase mituri. la etiopieni) luna este de sex bărbătesc. pe de altă parte pentru că beţia însoţeşte petrecerile care se fac cu prilejul recoltelor şi sunt deci expresia fertilităţii. în poveştile populare şi în poezie. acest simbol se referă la divinitatea femeii şi la puterea roditoare a vieţii. peste regine şi prinţese. luna este simbol cosmic extins la toate epocile. pentru că omul beat. Creată de Allah. în folclor. fără nicio legătură cu soarele. pe de o parte.Luna este socotită uneori un semn nefast. La fel cum luna îşi schimbă aspectul. noaptea este cea blândă şi odihnitoare. era soţia incestuoasă a soarelui. ea se va reîntâlni cu soarele şi va dispărea. în sfârşit. vegetal. Allah le-a dat-o în stăpânire oamenilor pentru a le măsura timpul. Ea este. când se trezeşte.). În tradiţia iudaică. al cărui ochi bun ar fi soarele. divinităţile lunare la azteci au printre ele şi pe zeii beţiei. ca şi soarele. care va fi aproape atunci când se va vedea luna frângându-se. luna îi aduce omagiul său. faţă de funcţia ei primordială. ea ar fi ochiul rău al lui Num (Cerul). Artemis sau Diana. În întreaga lume semitică a sudului (la arabi. luna este masculină. În mitologie. Dar în Ziua Judecăţii.

Poetul elogiază rolul lunii în armonia lumii şi a universului. vegetativă. iar pe de altă parte îl dezvăluie într-o formă nedesăvârşită şi malefică. luna este această zonă nocturnă. crepusculară a tropismelor noastre. în visele. 3. în vreme ce soarele deschide calea iluminării şi obiectivităţii. întotdeauna primejdios. care capătă forţă sub puterea nopţii şi a lunii (luna ca simbol al visului şi al inconştientului): Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. mamă-univers afectiv. chiar şi în timpul somnului. al imaginaţiei şi magiei. pe care însă. din vremea nocturnă. în sânul constelaţiei în care s-a născut individul. cu înţelegerea. Ea trezeşte sensibilitatea fiinţei umane. le simţim ca-n vis pe toate. Simbolul lunii la Mihai Eminescu În lirica eminesciană simbolul lunii apare frecvent. inconştientă. demult uitate li trecute. fantasmele. imaginaţie care exaltă şi refulează. Luna apare aici ca un deschizător de secrete. încredinţată gingaşului cântec al uitării.2. Iată reliefându-se strânsa legătură dintre lună. Pentru astrolog. luna. treaz. ca valori nocturne. pe de o parte îl ocroteşte. Aceasta este partea primitivului care moţăie în noi. refugiată într-un vis al vieţii. mamă-căldură. poetul face o reuşită şi impresionantă descriere a astrului nopţii. drept pentru care o numeşte „stăpână”. Zonă lunară a personalităţii. reprezintă mărturia părţii de suflet animai prezentă în această regiune unde domină viaţa infantilă. Luna luminează drumul. imaginarul nostru şi care ne modelează sensibilitatea profundă. de amintiri. de întâmplări.şi animale. Astfel. mamă-mângăiere. un tărâm al misterelor pe care. lăsată în voia aventurii. stăpână care tronează pe bolta lumii. până în 8 . artistică şi animistă a psihicului. Această curgere eternă şi universală se prelungeşte în simbolismul astrologic care asociază astrului nopţii influenţa maternă asupra individului în calitatea ei de mamă-hrană. celor capabili să pătrundă. arhaică. a reacţiilor noastre instinctive. Vocativul „lună” subliniază intenţia lui de a-i datora „selenei” toată desfăşurarea vieţii pe pământ şi din cer. inconştient şi viaţa nocturnă. aducându-i astfel un omagiu frumuseţii şi strălucirii sale. Luna domină aici sub lancea protectoare a nopţii. în „Scrisoarea I”. Luna este simbol al visului şi al inconştientului. topite în cultul Marii Maici./Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/De dureri. Luna şi noaptea simbolizează imaginaţia nesănătoasă provenită din subconştient.

totul devine o reflectare a farmecului ei. unind lumea adâncurilor cu cea terestră sau.. să deosebească sau să compare. înţelegerea. suferinţele întuneci. În descriere se evidenţiază puterea lunii de a controla sentimentele oamenilor. În Scrisoare IV. din ţărm în ţărm. care se întinde stăpânitor peste ape. Astfel. cu strălucirea ei durează o cărare de văpaie peste ape. descoperind secretele adâncurilor prin contopirea razelor ai cu valurile apelor şi nu numai. dar prin însăşi reflectarea ei în oglinda apei. îndeosebi. stăpână-a mării pe a lumii boltă luneci. fiind provocată uitarea (moartea) suferinţelor şi naşterea (învierea) speranţei. Luna se transformă într-un magician care se joacă cu imaginaţia rătăcitoare. concentrarea. meritat de subiectul expus. marea devenind „un prieten intim”: Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate. tocmai prin puterea cu care este investită. în acelaşi timp./Când pluteşte pe mişcătoarea mărilor singurătate. Eminescu întrebuinţează luna pentru a crea fabulosul din basme. ireală sau dorită şi devenind astfel. ea domină întinderea de ape. nimic ni mai rămâne la fel. se poate spune că puterea sa mistică. îngăduitor cu toţi. pe de o parte. luna apare. ca element al cadrului natural. Luna aceasta. fără a le condamna sau a le aproba. În lirica eminesciană. căpătând însă menirea de a adăposti o iubire neîmpărtăşită. dar în măsură. atotştiutoare. iar pe de altă parte. în corelaţie cu noaptea deschide drumul spre Divinitate. Ea este cea care sfidează întunericul cu razele sale. căci deşerturile ostile devin primitoare sub lumina lunii. se înalţă-aşa bălaie). incapabil să pedepsească sau să aprecieze. transformându-se într-o punte de legătură între creator şi creaţie. în versurile care urmează. strălucire de isvoară! Luna capătă. Luna pare a deveni generatoare de frumuseţe şi strălucire celor lipsiţi de aşa ceva (ea însăşi lipsită de lumină. cugetarea. a reflectărilor şi a aparenţelor. dar şi a influenţei nefaste (geniul morţii). să dezvăluie şi să ascundă. luna descoperind gândurile oamenilor şi faptele lor. Aşadar. mai degrabă. pe care o primeşte de la soare). nu este cea a realităţii: Lună tu. Luna devine un judecător mut al lumii. asupra mesajului poeziei sau pentru a imagina un decor mirific. pentru a direcţiona percepţia/opinia asupra versurilor. În descriere se evidenţiază simbolul cunoaşterii indirecte. astrul nopţii căpătând rolul unuia responsabil de destinele oamenilor: Şi gândirilor dând viaţă. În multe dintre poemele sale. imaginea unei regine atotcuprinzătoare. fiind vorba şi despre luna plină (Luna…luna iese-ntreagă. Noaptea este cadrul natural cel 9 . păstrând taina asupra lor. căci totul se schimbă şi luna împărăţeşte de acum încolo sensibilitatea. În poezie. de aceea. lumea muritorilor pe Cer – sălaşul zeilor . creând o cale de acces spre a ei împărăţie şi dând proporţii uriaşe codrului. un simbol sacru. este la apogeu. doar le „priveşte”. ajutând-o să depăşească limitele interzise: Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară. luna reflectă. dând sclipiri de argint izvoarelor din codru: Şi câţi codri-ascund în umbră. totul se egalează pentru ca apoi să se îndepărteze.străfundurile tainelor ei. a gândurilor bune.

într-o cheie capabilă să deschidă drum tainelor. văpaia lunii îl transpune într-un alt nivel spiritual şi îi dezvăluie tainele creaţiei ca şi zădărnicia vieţii. Noaptea toata stă s-o vadă. Balada Făt – Frumos din tei cuprinde acel efect de lumină de lună proiectat cu un gest cosmic pe mari întinderi: “Lun-atunci din codri iese. tu trezeşti valuri de lacrimi în oceanul tristeţii mele”. mi le-mpreună pentru-ntregul viitor”. Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemănătoare cu cele din lirica sanscrită. într-adevăr razele ei stropite de rouă varsă foc. care veghează gândurile omeneşti. Când luna aruncă o pală lumina Prin merii în floare-nşiraţi în grădina La trunchiul unuia pe tine te-aştept Visând deştept. eroul Dusyanta îşi zice: “Deşi credeam că luna e răcoroasă. un sâmbure al acestei imagini transpare în Misterele nopţii: “Razele din alba lună mi le torc. de obicei luna trezeşte durere de dragoste. cât pentru fabulosul ce-l impune). Asemenea imagine se găseşte şi la Eminescu. Concepţia despre lună a lui Eminescu. Şi urcând pe cer le mută. transformându-se astfel. Dar ei trec.mai des întâlnit în poeziile lui Eminescu ( nu atât pentru misterul de care este înconjurat. Dar astrul nocturn are o alta pondere în creaţia lui Eminescu. ca o putere care învie gânduri şi întunecă suferinţe îşi are rezonanţa în concepţia vediăa de Varuna.” 10 . zeul cerului. Zugrăveşte umbre negre Pe câmp alb ca de zapadă. În literatura sanscrită. cei care iubim”. în poezia Când…: “Când luna prin nori pe lume veghează Când fie-ce undă se-mbracă c-o rază Când cânta ai somnului ginii nătângi Tu tremuri şi plângi. De exemplu. Şi mereu ea le lungeşte.” Asocierea lunii cu durerea umana se întâlneşte şi la poetul Tagore: “Lună. se pierd în codri Cu viaţa lor pierdută. iar luna vine să împrumute ceva din lumina zilei prin strălucirea ei. În “Śakuntalā”. Luna ne chinuieşte pe noi. gândirea şi imaginaţia poetului devenind ecouri ale textelor indiene pe care le-a citit.

Efectul de lună. care alcătuieşte un motiv atât de general al romantismului. ca o baie de influenţe difuze: “Neguri albe strălucite Naşte luna argintie. O. astru solitar către care privirile sunt răpite: “Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă Prin care trece albă regina noptii moartă”. în Lacul. o. poate apărea ca un element al peisajului în trei feluri deosebite. Eminescu alege mai cu seamă pe cele ale lunii. şi ca unse cu var Lucesc zidiri. O întâmpinăm în Melancolie . al cerurilor arc. Există o lună văzută ca un obiect izolat al cerului.Predilecţia pentru efectele de lună rămaâe o înclinaţie statornică. 11 . dar şi mai târziu. Există apoi o lumină de lună resimţită ca o însuşire generală a atmosferei. ruine pe câmpul solitar”. în Călin. dormi. Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!” (Melancolie) Printre atâtea aspecte ale luminii. În mausoleu-ţi mândru. dormi în pace printre faclii o mie Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie.în Crăiasa din poveşti. în Povestea codrului: “Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă Prin care trece albă regina nopţii moartă. Dar există o lumină de lună însoţită cu vreun aspect material al pământului şi prin care acesta din urma dobândeşte o adevărată strălucire fantomatică: “Văzduhul scanteiaz. Le întinde pe câmpie”. Ea le scoate peste ape. Se întâlneşte în poeziile acestei perioade a creaţiei poetului.

Bucureşti. JEAN. putem vorbi de folclor e BIBLIOGRAFIE BEGUIN. Univers. E.L. ALBERT. 12 . 1970. Ed.lui din noul mileniu. vol. GHEERBRANT ALAIN. în Studii literare. CHEVALIER. Bucureşti. Sufletul romantic şi visul. Bucureşti..P. GARABET.nu stau aºa: chiar cu riscul de a supraevalua existenþa ºi rolul culturii populare în spiritualitatea omu. II. Dicţionar de simboluri. Note asupra versului. Artemis. 1968. IBRĂILEANU. Eminescu. 1995. Ed.

MUNTEANU. Editura de Vest. Ed. Introducere în stilistica operei literare. Introducere în stilistică. Universitaria. 1983 13 . Litera Internaţional. Bucureşti-Chişinău. 2006. Teorii ale simbolului. PARPALĂ. EMILIA. TZVETAN. Timişoara. Ed. Univers. ŞTEFAN. Craiova. ROTARU. 1995. Ed. ION. Bucureşti. Comentarii şi analize literare. 2001 TODOROV.

Related Interests