Monahismul crestin

În cele trei secole după Inaltarea la ceruri a Mantuitorului Iisus Hristos, crestinii vroiau sa se apropie cat
mai mult de modelul vietii oferit de catre Mantuitor si Sfintii Apostoli.
In manastiri viata calugarilor se bazeaza pe rugaciune, post si munca. Viata monahilor poate fi de doua
feluri:
-pustnici
-in manastiri de obste
Din cauza persecutiilor facute de catre pagani (oameni ce persecutau crestinii) unii oameni s-au retras in
locuri pustii unde isi petreceau viata in post si rugaciune. Din aceste motive s-a intemeiat monahismul, iar acei
pustniici au devenit monahi.
In acele locuri nestiute de om dar cunoscute de Dumnezeu, fiecare se roaga si pentru el dar si pentru toti
oamenii de pe pamant.
In fruntea unei manastiri se afla un conducator numit egumen sau staret.
In Rasarit organizatorul vietii monahale a fost Sfantul Antonie cel Mare.
Pentru ca un crestin sa devina monah trebuie in primul rand s-a creada in Dumnezeu si sa indeplineasca
voturile monahale infiintate de catre Sfantul Antonie cel Mare. Voturile monahale sunt:
-FECIORIA;
-ASCULTARE FATA DE STARET;
-SARACIA DE BUNAVOIE.
Centrul vietii monahale Ortodoxe este Muntele Athos. Acolo nu are voie sa calce picior de femeie, deorece
barbatii din incinta muntelui sa nu fie ispititi. In acel loc exista sapte pusnici care umbla mai mul goi si se
hranesc cu tot ce gasesc in afara de carne. Daca unul dintre ei moare atunci Dumnezeu gaseste alt calugar care
sa-i ia locul. Se spune ca atunci cand acei sapte pustnici nu vor mai avea inlocuitori atunci va fi sfarsitul
monahismului.
Multe dintre tarile ortodoxe detin manastiri pe Muntele Athos,cum ar fi pentru Romani manastirea
Cutlumus, pentru Sarbi manastirea Hilandar, pentru Rusi manastirea Russikon, pentru Bulgari manastirea
Zograful, pentru Georgia manastirea Ivir.
In Apus, monahismul a fost intodus de catre Sfantul Atanasie cel Mare. In Apus s-au format doua ordine
monahale:
-ordinul calugarilor vasilieni care respectau regulile monahismului rasaritean
-ordinul calugarilor benedictini care respectau regulile date de Benedict de Nursia (mai indulgente).
Manastiri din romania: Manastirea Voronet, Manastirea Vodita, Manastirea Tismana, Manastirea Curtea
de Arges.

La originea vieţii monahale creştine stă dorinţa de desăvârşire, în acest sens desăvârşirea creştină
însemnând împlinirea datoriei de a păzi toate poruncile lui Dumnezeu.
În secolele primare ale creştinismului, celibatul reprezenta forma cea mai obişnuită a ascezei,
pentru ca treptat să primească conotaţiile unui martiriu pentru Hristos, a unei morţi pentru lume şi a unei
vieţuiri în şi cu Hristos.
Sensul primar al căutării desăvârşirii monahale ţinea de trăirea în cumpătare, de renunţarea la
avere şi la viaţa trăită în lux, în deplină feciorie şi ascultare.
În ceea ce priveşte primele exemple de viaţa monahală creştină, este cunoscut faptul că încă din
secolul III, fecioarele consacrate (virgines
(virgines consecretae)
consecretae) depuneau un vot de castitate în faţa episcopului,
primind cu această ocazie, ca semn distinctiv, un văl pentru acoperirea capului. Însuşi Fericitul Augustin va
compune o celebră regulă monahală pentru comunităţile de fecioare consacrate, denumită până astăzi
„regula augustiniană”.
Încă de la începutul secolului IV, monahismul creştin era deja o instituţie constituită, câştigând
mulţi adepţi, prin autoritatea morală pe care o exercita în Biserică.

În Orient, viaţa monahală va lua o amploare deosebită. Astfel, numeroşii asceţi vor începe să
formeze grupuri restrânse, sub conducerea unui monah mai bătrân sau mai distins. Este cât se poate de
cunoscut faptul că organizatorul acestui tip de monahism primar a fost Sfântul Antonie cel Mare (251 -

1
356), pentru ca mai apoi, Sfântul Pahomie (276 - 349), să organizeze grupurile mari de călugări, ce formau
chinovii sau mănăstiri extinse.
Observăm faptul că monahismul creştin primar, care presupunea trăirea în feciorie, în sărăcie în
ascultare şi în practicarea ascezei, tocmai pentru a fi ferit de o serie de exagerări sau pericole, ajunge să fie
organizat într-un mod cât mai conform cu scopul său, astfel că apar primele reguli monahale, adevărate acte
constituţionale pentru organizarea vieţii monahale, ceea ce marchează de acum înainte o dezvoltare
deosebită a monahismului creştin.

Încă de la început, trebuie spus faptul că originea monahismului apusean a stat în strânsă legătură
cu amploarea pe care a luat-o viaţa ascetică în Răsărit, ceea ce ne conduce la concluzia că linia înspre care
s-a îndreptat dezvoltarea monahismului apusean, în faza sa primară, a fost aceea a urmării tradiţiei
monastice răsăritene, care se va impune în Occident mai ales datorită exemplului de virtute morală pe care
îl evidenţiau călugării răsăriteni.
În acest sens, referitor la impactul moral şi social pe care l-a avut imaginea monahismului apusean
asupra occidentalilor, Peter Brown scria: „În Siria şi Egipt, monahismul constituia o mişcare complexă şi în
multe privinţe lipsită de spectaculos. Ori, din perspectiva Occidentului latin, el se adresa în mod
melodramatic neliniştilor noii clase superioare creştine. Saeculum - „lumea”, percepută îndeosebi prin
prisma căutării specifice şi a imenselor ei averi, era condamnată de viaţa plină de miracole a acestor
veritabili creştini din depărtare”.
Primele contacte ale apusenilor cu viaţa monahală din Răsărit, care vor conduce mai apoi la
înfiinţarea de mănăstiri în Apus, vor avea loc după ce Sfântul Atanasie cel Mare, biograful Sfântului
Antonie, părintele monahismului oriental, se va refugia în Italia, aducând cu sine exemplul unui monahism
viu, o adevărată alternativă la o viaţă morală creştină ce aluneca din ce în ce mai mult înspre alterarea
duhului primar.
În mod reciproc, o importanţă deosebită în ceea ce priveşte întemeierea monahismului apusean l-a
avut şi exilul din anul 355 al episcopului Eusebiu de Vercelli în Tebaida din Egiptul de Sus, unde va
cunoaşte monahismul oriental, pentru ca mai apoi să îl răspândească în Apus, odată cu reîntoarcerea sa în
scaunul episcopal, în anul 362.
Trebuie să observăm faptul că deşi Apusul a cunoscut o serie de forme de monahism, un exemplu
edificator fiind acela al existenţei fecioarelor consacrate, mediul cultural complet diferit de cel al Orientului
nu va permite o dezvoltare autonomă a unei linii monahale originale, aşa cum s-a întâmplat în Răsărit, fapt
pentru care Apusul va ajunge să adopte ca atare modelul monahal răsăritean, pentru ca de-acum înainte să îl
aşeze în liniile specificului vieţii şi culturii sale ecleziastice.
Chiar dacă apusenii au rămas cât se poate de impresionaţi de modelul de virtute pe care îl
propuneau monahii orientali, totuşi, au fost extrem de puţini cei care, într-o primă fază, le vor fi urmat
exemplul. Reticenţa iniţială de care au dat dovadă occidentalii reprezintă, într-un anume sens, o urmare
directă a faptului că monahismul apusean nu cunoştea încă acele linii directoare în cadrul cărora să se
afirme. Astfel, mănăstirile nu fuseseră încă întemeiate, regulile după care trebuiau să se ghideze viaţa
monahală nu existau, iar, mai mult decât atât, nu erau evidente încă acele figuri proeminente de
organizatori ai vieţii monahale, care îi vor influenţa inevitabil dezvoltarea monahismului occidental în
următoarele secole.
Totuşi, în curând, de-a lungul secolului al IV-lea, vor apărea primele mănăstiri mari, înfiinţate în
mod direct de către diferiţi episcopi, dintre aceste mănăstiri putându-le aminti pe cele de la Marmoutiers,
Ligugé, Rouen, Arles, Lérins, Vercelli, Milano sau Acvileea, de unde rezultă, pe de-o parte, interesul
crescând al autorităţii ecleziastice pentru crearea unor anumite cadre instituţionalizate în liniile cărora
monahismul să să poate desfăşura ca atare, dar şi dorinţa din ce în ce mai crescândă a apusenilor de a urma
exemplul monahal al orientalilor.
În cadrul acestor linii esenţiale s-au înscris începuturile vieţii monahale în Apus, pentru ca de-
acum înainte să fie organizate o serie de mănăstiri, fundamentate pe diferite reguli de vieţuire monastică,
dintre care importanţa cea mai mare a avut-o regula Sfântului Benedict de Nursia. Mai târziu, se vor pune
bazele şi se vor dezvolta numeroase ordine monahale apusene, pornind atât de la dorinţa de a experia o
viaţă monahală cât mai conformă cu preceptele Evangheliei, cât şi de la intenţia fiecărui ordin monahal de a
trăi fie un monahism contemplativ, fie unul cu implicaţii directe sociale în viaţa social-caritativă.
În secţiunile următoare, pornind de la aceste premise, vom aborda metodic fiecare personalitate,
mişcare sau ordin monahal care au contribuit la dezvoltarea monahismului apusean, evidenţiind cu

2
precădere particularităţile fiecărui aspect şi modul în care acestea s-au manifestat de-a lungul perioadei
istorice supuse atenţiei.

Martin, episcop de Tours (335 - 397), cel despre care se consideră că a influenţat în mod decisiv
începuturile vieţii monahale în Apus, a întemeiat o mănăstire pe înălţimile stâncoase ce străjuiau ţinutul
Loarei, în afara reşediţei sale episcopale.
Mănăstirea pe care a înfiinţat-o este cu atât mai deosebită cu cât călugării care vieţuiau în
mănăstirea sa proveneau, cu precădere, din rândul aristocraţiei, ceea ce are o importanţă considerabilă, în
sensul că viaţa monahală răspundea căutării de desăvârşire pe care o manifestau reprezentanţii claselor
sociale înalte. În acest sens, viaţa monahală a fost percepută într-un mod oarecum miraculos, dintr-o
persepectivă exterioară, adesea nefiind înţeles duhul şi sensul vieţii monahale. Astfel, este memorabil
exemplul Sfintei Melania cea Bătrână (342 - 411), de origine nobilă, care în anul 399 se va întoarce din
Ierusalim, unde trăise 20 de ani printre călugări, rudele sale crezând că vor fi curăţate de „murdăria
averilor” dacă vor adună puţină ţărână de pe picioarele ei.
Martin de Tours va colabora intens cu membrii aristocraţiei funciare, pentru care prezenţa unui
adevărat „vir apostolicus” şi a mănăstirii sale pe domeniile lor avea un rol spiritual cât se poate de
important, viaţa ecleziastică gravitând în jurul acestui centru de trăire creştină.
Sulpicius Severus (363 - 425), biograful principal al lui Martin de Tours, îl va descrie pe mentorul
său sub forma unui „profet ridicat de Dumnezeu în apus ca să prevină o generaţie de creştini indiferenţi de
apropierea grabnică a zilei de Apoi”.
Observăm din activitatea episcopului Martin de Tours primele ecouri de ordin practic pe care le-a
avut monahismul în Apus. Astfel, într-o primă fază, apusenii, în special reprezentanţii claselor sociale
privilegiate, au perceput monahismul ca fiind calea cea mai potrivită prin care, renunţând definitiv la
bunurile materiale, îşi vor asigura mântuirea şi iertarea păcatelor.
În acest stadiu, viaţa monahală apuseană nu cunoaşte nici profunzimea dimensiunii sale
contemplative de mai târziu, dar nici deschiderea largă înspre soluţionarea diferitelor probleme de ordin
social. Sensul vieţii monahale în acest moment vizează un scop imediat, legat de starea socială, acela al
renunţării la posesiunile sau averile lumeşti şi accederea la o nouă viaţă, în care finalitatea este perfecţiunea
morală.

Venind în Marsilia în jurul anilor 410 - 420, Sfântul Ioan Cassian avea să îşi îndeplinească
vocaţia sa fundamentală, aceea de organizator al vieţii monahale, dar şi să îşi descopere deschiderea totală
faţă de teologia monahală, începând de acum să redacteze faimoasele sale scrieri referitoare la viaţa
monahală, adevărate pietre de căpătâi în ceea ce priveşte întemeierea şi organizarea vieţii monahale.
Sfântul Ioan Cassian va aduce cu sine în Galia experienţa monahală fundamentală dobândită prin
contactul direct cu viaţa călugărească din Bethleem, din pustia Sketică, din Kellia sau din Egipt, punând
bazele a două mănăstiri, una de bărbaţi, închinată martirului marsilian din secolul III, Sfântul Victor, şi una
de femei, întemeiată, probabil, pentru sora sa.
Aspectul cel mai important referitor la activitatea Sfântului Ioan Cassian în Marsilia este
reprezentat, în mod evident, de Aşezămintele sale călugăreşti, scrieri de ordin practic-organizatoric în
cadrul cărora este prezentat modelul vieţii monahale răsăritene în contrast cu tradiţia monahală autohtonă,
asociată în special cu numele lui Martin de Tours.
Astfel, în scrierea sa, Sfântul Ioan Cassian se concentrează pe învăţătura tradiţională referitoare la
îndreptarea greşelilor şi dobândirea desăvârşirii, mai degrabă decât pe povestiri miraculoase, care abundau
în acea vreme, în special referitoare la viaţa lui Martin de Tours.
Sfântul Ioan Cassian face o caracterizare contrastantă a modului în care monahismul apusean s-a
îndepărtat de duhul originar al monahismului primit pe filieră orientală, considerând că monahismul din
Galia era un mod de viaţă slab organizat şi lipsit de disciplină, care pune preferinţele individuale în locul
regulilor tradiţionale, monahii fiind departe de a împlini porunca sărăciei depline, ca unii ce îşi păstrează
lucrurile de preţ sub cheie, poartă inele cu sigiliu şi au nevoie de dulapuri în care să îşi depoziteze
posesiunile.

În apropiere de Marsilia, pe insula Lérins, înspre sfârşitul secolului V, Honorat (Onoriu) de

Arelate va pune bazele unei mănăstiri din care se va naşte un nou curent monastic, direcţionat, în principal,
pe linia clericală. Astfel, mulţi monahi de la Lérins vor deveni episcopi ai Galiei, cel mai celebru dintre
aceştia fiind Cezar de Lérins, episcop de Arles în secolul VI.

3
 Toţi aceşti monahi lerinezi, deveniţi ulterior episcopi, vor răspândi în diecezele lor idealul
monastic. În acest sens, starea înfloritoare a Bisericii din Galia în timpul primilor merovingieni trebuie
atribuită în cea mai mare parte modelului de viaţă monahală de la Lerins. Cu atât mai mult, monahii de aici
vor fi scriitori de teologie deosebit de profunzi, dintre care se cuvine să îi amintim pe Vincenţiu de Lerin,
pe Salvian din Marsilia şi pe Faustus de Riez.
În paralel cu viaţa monahală care se dezvolta la Lerins, monahismul occidental din secolele V - VI
va cunoaşte înflorirea unui alt centru monastic, cel de la Luxeuil, care a fost înfiinţat de Columban.
Importanţa monahismului de la Lérins, în raport cu monahismul promovat de Martin de Tours, se
vădeşte din aceea că linia excesiv pietistă, insistând exagerat pe latura miraculoasă a vieţii monahale,
promovată de episcopul de Tours, fusese clar depăşită, fiind adoptat modelul unei vieţi monahale bazate pe
cultura teologică, călugării lerinezi fiind adevărate exemple de erudiţie pusă în slujba organizării Bisericii
în Galia.
Punctele de legătură între viaţa monahală de la Lerins şi cea din Marsilia constau, în primul rând,
în conceptul general de reformare a vieţii cenobitice, care se axa, în principal, pe oferirea unei direcţii
concrete înspre care să se îndrepte trăirea şi activitatea monahilor. Iar dacă Sfântul Ioan Cassian aduce cu
sine în Marsilia modelul de viaţă ascetică al călugărilor orientali, la Lerins va fi promovat un tip de
monahism activ pe plan bisericesc şi teologic, mănăstirea devenind în timp o adevărată şcoală de formare a
viitorilor episcopi.
Totodată, monahii şi episcopii formaţi la Lerins vor avea un rol deosebit în încreştinarea Irlandei,
pentru ca regulile monahale instituite de Cezar de Lerins să reprezinte o adevărată sinteză a regulilor
monahale anterioare, în special cea a Fericitului Augustin şi cea a Sfântului Ioan Cassian.

Viitorul apostol al Irlandei, Sfântul Patriciu, locuise pentru o perioadă la mănăstirea din Lérins, de
unde va pleca cu intenţia de a implanta viaţa monastică în aşa-numita „Insulă verde”. Când va muri, în anul
461, Irlanda nu numai că era încreştinată, dar aici întreaga Biserică era condusă de călugări. Acest lucru se
întâmpla mai ales datorită faptului că Irlanda nu fusese nicioadată în posesia romanilor.
Primele centre de cultură în Irlanda vor fi mănăstirile, Biserica fiind aici eminamente monastică,
iar episcopii, dacă nu erau ei înşişi abaţi, atunci depindeau direct de unul.
Secolul V reprezintă perioada în care vor apărea cele mai multe mănăstiri irlandeze, acum fiind
ridicate mănăstirile Clonard, Maghbile sau Clonfert.
Născut în Leinster, în jurul anului 540, Columbanus beneficiase de noua cultură creştină ce
înflorea în Ţara Galilor şi în Irlanda celtică, fiind călugăr la mănăstirea Bangor, în apropiere de Belfast.
Va părăsi această mănăstire înspre sfârşitul secolului VI, pentru a predica Evanghelia pe
continentul european. Astfel, într-o primă fază se va îndrepta înspre Burgundia, unde va înfiinţa marea
mănăstire din Luxeuil, locul său de reşedinţă atunci când nu era angajat în misiuni, pentru ca mai apoi să se
îndrepte înspre regiunea lacului Konstanz, de unde va coborî în Italia, la mănăstirea de la Bobbio, pe care o
înfiinţase cu puţin timp mai înainte.
Mai târziu, va pune bazele unor mari mănăstiri în Franţa, la Corbie, Rebais sau Remiremont.
Regula de vieţuire monahală pe care Columban o va da mănăstirilor sale era scurtă şi severă, ea
constând în aceea că abatele de Luxeuil exercita un fel de rol de conducere peste celelalte mănăstiri. Astfel,
în istoria dreptului canonic romano-catolic, Columbanus este citat în legătură cu existenţa aşa-numitei
„exempţiuni claustrale”, adică independenţa mănăstirilor şi a conducătorilor ei de jurisdicţia episcopului,
situaţie canonică ce exprima relaţiile mănăstirilor întemeiate de Columbanus cu episcopii diecezani.
Columbanus va elabora o serie de scrieri, intitulate „Penitenţele”, care „nu reprezintă altceva decât
coaja uscată a unei secvenţe pline de viaţă... cele mai mărunte abateri de la ordinea sacre... fiind gravate în
conştiinţa călugărului prin ispăşiri corespunzătoare... orice păcat putea fi iertat, dar iertarea urma să vină
numai dacă sinele era expus pe deplin ca obiect al judecăţii competente a unei persoane din afară”. Deci,
asemănările tipului de monahism propus de Columbanus cu monahismul răsăritean, mai ales în aspectele
referitoare la pocăinţă şi ispăşirea păcatelor sunt evidente, cu toate că metodele utilizate în vederea
îndeplinirii acestui scop erau, adesea, total diferite.
În ceea ce priveşte tipul de monahism pe care Columbanus îl va impune în mănăstirile sale, trebuie
luat în considerare faptul că acesta urmează în linii esenţiale tipul de creştinism ce s-a dezvoltat în spaţiul
irlandez-celtic. Astfel, „creştinismul lumii celtice era mult mai apropiat de cel răsăritean decât de pietatea
fundamental colectivă a Europei continentale. Laicii, călugării şi clericii înclinau deopotrivă să se adreseze
propriului „îndrumător spiritual” pentru iertarea păcatelor”.

4
 Observăm în ceea ce priveşte monahismul promovat de Columbanus o serie de caracteristici
specifice, deosebit de importante. Astfel, în cadrul mănăstirilor întemeiate de căulgărul irlandez, rolul
abatelui, al îndrumătorului spiritual, era deosebit de important, el fiind acela care îndruma viaţa monahilor
pe linia ascultării şi penitenţei. Viaţa monahală în acest tip de mănăstiri contrasta cu tradiţia monahală
anterioară, de-acum înainte accentul major fiind pus pe viaţa interioară a călugărului, pe ispăşirea păcatelor
sale şi pe dobândirea unui sentiment continuu de pocăinţă pentru toate momentele în care acesta nu a
îndeplinit la adevărata sa înălţime idealul desăvârşirii monastice.

Sfântul Benedict de Nursia este considerat, pe bună dreptate, principalul organizator al

monahismului occidental. Şi chiar dacă activitatea precursorilor săi nu poate fi trecută cu vederea,
deschizând calea pentru cel mai important ordin monahal apusean, Sfântul Benedict a fost cel care, pentru
prima oară, a realizat o remarcabilă sinteză între tradiţia ascetică răsăriteană şi cea apuseană, aşezând
monahismul apusean pe o linie proprie, determinată de contextul istoric şi cultural în care s-a dezvoltat.
Viaţa Sfântului Benedict, relativ lipsită de prea multe informaţii istorice veridice, compusă în mare
parte dintr-o succesiune de fapte miraculoase, a fost descrisă de către Sfântul Grigorie cel Mare, în cea de-a
doua carte a „Dialogurilor” sale.
Sfântul Benedict a fost originar din Nursia (Nurcia), din ţinutul Umbria. În anii tinereţii
frecventând diferite şcoli în Roma, pentru ca mai apoi, înainte de anul 500, să se retragă în singurătatea
muntoasă de la Subiaco, la est de Tivoli, unde va trăi ca eremit, adunându-i acum în jurul său pe primii săi
ucenici. Din cauza unor conflicte cu clerul local, îşi va căuta refugiul pe o întindere vastă la sud de Saint
Germano, unde va construi marea mănăstire de la Montecassino şi unde va compune celebra sa regulă
monastică. Benedict va muri la Montecassino, în anul 547.
Pentru că în anul 581, Montecassino va fi distrus de longobarzi, călugării de aici îşi vor găsi
refugiul la Roma, în Lateran, unde vor fi cunoscuţi de Grigorie cel Mare. Mai târziu, devenind papă,
Grigorie nu numai că îl va face celebru pe Sfântul Benedict în toată creştinătatea prin biografia acestuia
introdusă în Dialogurile sale, ci chiar va trimite călugări benedictini ca misionari în Anglia.
Încă din anul 610, la doar şase ani de la moartea papei Grigorie, papa Bonifaciu al IV-lea îl
numeşte pe Benedict „sublimul legislator al monahilor”.
Treptat, toate mănăstirile întemeiate de Columban vor primi regula benedictină, începând de acum
construirea unor noi mănăstiri, dintre care cea mai importantă este cea de la Albi, din Franţa meridională.
Sfântul Benedict nu trebuie înţeles ca fiind un fondator al unui ordin, în sensul că toate mănăstirile
din vremea lui şi de după el ar urma linia mănăstirii întemeiate de el la Montecassino. Astfel, mănăstirile
care vor urma regula sa, şi cu timpul aproape toate, nu vor forma o uniune juridică între ele, pe baza
autorităţii fondatorului acestui tip de reguli.
Regula benedictină, compusă din 63 de capitole, ce sintetizează itinerariul spiritual al întoarcerii la
Dumnezeu prin intermediul ascultării, sub conducerea lui Hristos, nu reprezintă doar o unică directivă
pentru o realizare personală a desăvârşirii creştine, ci constituie, în acelaşi timp, o adevărată legislaţie
pentru viaţa monahală, această regulă dând naştere tipului de mănăstire occidentală, abaţia.
Fundamentul regulei benedictine este stabilitatea, la care monahul se obligă în momentul în care
intră în mănăstire. Astfel, el nu mai merge de la un ascet la altul, aşa cum era în Egipt, pentru că mănăstirea
reprezintă universul de desfăşurare al vieţii sale, nemaiavând nici o urmă de nostalgie pentru viaţa externă.
Totodată, mănăstirea nu este un spaţiu al claustrării, ci mai degrabă este comodă şi plăcută. În
acest sens, Dom Leclerq spunea că „La Monte Cassino, călugărul primeşte veşminte, încălţări, este hrănit,
doarme într-un pat, se roagă şi munceşte, se bucură chiar de câteva libertăţi, remarcând faptul că Benedict
nu foloseşte niciodată termenul de „mortificare”. Abatele este părintele comunităţii monahale, conducând-o
nu pe baza unui cod penal sau prin mijloace coercitive, ci cu autoritate paternă. Serviciul liturgic, principala
ocupaţie a călugărului, este bogat, edificator şi nu apasă prin lungi ore de rugăciune. Astfel, călugărul îşi
iubeşte mănăstirea, care este patria sa, unde domneşte pax benedictina,
benedictina, acea pace pe care lumea nu o poate
oferi.
Foarte repede, mai ales după pontificatul lui Grigorie cel Mare, o reţea de mănăstiri benedictine s-
a extins în Occident, fie că este vorba de noi construcţii (cum sunt cele de la Westminster, Lindisfarne,
Ripon, Jarrow, Malmesbury), fie că regula a fost adoptată de alte mănăstiri (mănăstirile Lérins şi
Marmoutiers).
Ordinul benedictin a avut merite deosebite pentru cultura europeană. Astfel, este cât se poate de
adevărat faptul că puţine din valorile spirituale ale Antichităţii ar fi ajuns la noi, dacă nu ar fi fost acei
monahi ai Evului Mediu, care în acel timp nu numai că erau singurele persoane culte, dar şi profitau de

5
pacea mănăstirilor pentru a se dedica din ce în ce mai profund studiilor, fiind mereu în căutarea vechilor
manuscrise, adunându-le, recopiindu-le şi punându-le în circulaţie
Este meritul incontestabil al acestor călugări faptul că astăzi cultura europeană are o legătură reală
cu cea a vechilor greci şi romani. Totuşi, nu trebuie crezut că Sfântul Benedict, sau oricare alt fondator de
ordine religioase, ar fi scris propria sa regulă cu intenţia de a contribui la progresul culturii, ci beneficiile
pentru progresul culturii au fost, într-un anume sens, o consecinţă naturală a intenţiilor de îmbogăţire a
vieţii spirituale pe care le-au manifestat aceste ordine.

Abaţia de la Cluny a fost întemeiată în anul 910, de către ducele Wilhelm de Aquitania, fiind
situată în apropiere de mănăstirea de la Luxeuil, cea de la Cîteaux şi cea de la Prémontré.
Conform documentului de înfiinţare, noua mănăstire nu trebuia să se supună nici unui stăpân, nici
laic, nici bisericesc, ci numai Sfântului Scaun şi în acest scop trebuia să dea un tribut feudal cu caracter
tipic medieval: cinci florini de aur la fiecare cinci ani, pentru procurarea candelelor care ardeau în faţa
mormintelor apostolilor.
Faptul că mănăstirea de la Cluny era supusă direct Sfântului Scaun nu reprezenta tocmai o noutate,
însă tocmai în acest fapt se ascundea unul dintre germenii viitoarei măreţii a mănăstirii de la Cluny şi unul
dintre punctele esenţiale ale viitorului său program.
Astfel, dacă ne gândim la faptul că în Evul Mediu practica înfiinţării de „biserici private” de către
seniorii feudali, care aveau ca vasali preoţii ce urmau să slujească în respectiva biserică era cât se poate de
răspândită, înţelegem de ce mănăstirea de la Cluny a fost întemeiată sub forma unei abaţii în mod expres
ecleziastice, eliminându-se asfel pericolul de a deveni proprietate feudală privată.
Emanciparea Bisericii de sub tutela feudalismului medieval a devenit cu timpul unul dintre
punctele principale ale dezvoltării vieţii monahale la Cluny. De asemenea, faptul că mănăstirea de la Cluny
s-a supus în exclusivitate Sfântului Scaun a avut semnificaţia unui simbol. Astfel, la dispoziţiile iniţiale de
ascultare faţă de papă s-au adăugat, cu timpul, ca şi o consecinţă naturală, programul de luptă pentru
eliberarea papalităţii de sub puterea civilă.
De la Cluny va porni întemeierea de noi mănăstiri, mai important fiind faptul că alte mănăstiri care
existau deja vor forma un sistem comun de colaborare, astfel încât în timpul abatelui Oddon, mănăstirea
Cluny îşi extindea autoritatea asupra altor 65 de mănăstiri.
Cauzele care au condus mănăstirea Cluny la o anumită dezvoltare şi la influenţa enormă pe care a
avut-o în întreaga Biserică prin reformele sale trebuie căutate înainte de orice în personalitatea excepţională
şi în perioada neobişnuit de lungă a activităţii abaţilor ei. Astfel, în cele două secole şi jumătate care au
urmat de la fondarea mănăstirii şi până la moartea remarcabilului abate Petru Venerabilul, Cluny a avut opt
abaţi, în timp ce în acelaşi interval au activat mai mult de 52 de papi.
Prin opera înfăptuită de abaţii săi, mănăstirea Cluny, precum şi celelalte mănăstiri cu care se afla
în legătură, a dobândit stabilitate şi claritate a intenţiilor. Aceste intenţii nu urmăreau câştigarea puterii
politice sau ieşirea în lume pentru atragerea oamenilor la credinţă, tocmai pentru că monahii de la Cluny
doreau să fie, pur şi simplu, călugări, trăind o viaţă ascetică şi contemplativă riguroasă.

Alături de călugării de la Cluny şi în parte sub influenţa lor, încă de la începutul secolului al XI-lea
şi tot în cadrul regulei benedictine, va apărea o nouă mişcare monastică, cea a congregaţiilor de eremiţi, al
căror centru a fost Italia meridională.
Separarea de lume, cea mai completă posibilă, a reprezentat întotdeauna idealul monastic, încă
din timpul călugărilor egipteni. Însă experienţa demonstrase că singurătatea totală, departe de orice
comunitate şi independentă de orice ascultare, nu contribuia la împlnirea acestui ideal.
În schimb, se prefera ca una sau mai multe persoane să se retragă într-o chilie de lângă biserica
mănăstirii unde, rămânând sub ascultare şi participând la rânduiala slujbelor, puteau să trăiască retrase într-
o izolare voluntară. Astfel de chilii ale recluşilor sau închişilor existau în multe mănăstiri şi erau mereu
locuite.
Astfel, Sfânta Viborada a fost închisă lângă mănăstirea Sfântul Gall, ea instruindu-l în viaţa
spirituală, printr-o ferestruică a chiliei sale, pe tânărul Ulrich, devenit mai tărziu celebrul episcop de
Augsburg. Un alt exemplu celebru de „reclus” a fost cel al călugărului Simon, armean de origine, care,
după ce a călătorit mult ca pelerin, s-a închis lângă mănăstirea Polirone din regiunea Mantovei, unde va şi
muri, în anul 1016.
Încă din secolul al XI-lea, preotul Grimlach va compune la Reims o regulă pentru recluşii care nu
locuiau singuri, ci câte doi sau trei într-o chilie.

6
 Ideea de a institui o mănăstire de eremiţi aparţine Sfântului Romuald, care începând cu anul 992
va organiza comunităţile de la Fonte Avellana, Pomposa şi Pereo, pentru ca mai târziu să pună bazele
mănăstirii de la Camaldoli, cea mai importantă dintre abaţiile înfiinţate de acesta.
Mănăstirile întemeiate de Sfântul Romual au format în timp o comunitate foarte liberă, însă toate
au fost puse sub protecţia specială a Sfântului Scaun.
Încă de la început, datorită austerităţii excepţionale a vieţii, aceste mănăstiri nu au fost niciodată
numeroase; totuşi, ele vor contribui într-o măsură destul de mare la reînnoirea religioasă din secolul al XI-
lea.
Ceea ce a fost cu adevărat eficace în opera înfăptuită de camaldulenzi şi a monahilor de la Cluny a
fost exemplul pe care îl dădeau printr-o profundă trăire religioasă.

Sinodul de la Lateran din anul 1059 va oferi Bisericii Romano-Catolice un nou impuls, astfel încât
cu această dată începe o adevărată mişcare de reformare a monahismului şi în general a clerului catolic.
Astfel, vor lua fiinţă o serie de mănăstiri pentru clerici, în care viaţa comună se asemăna cu cea a
călugărilor, în sensul că excludea proprietatea privată. Astfel va apărea un nou ordin religios, cel al
canonicilor regulari, care mai târziu vor primi denumirea de „canonicii regulari ai Sfântului Augustin”,
pentru faptul că regula Sfântului Benedict, nefiind adaptată preoţilor ocupaţi cu păstorirea sufletelor
credincioşilor, a fost înlocuită cu cea a Fericitului Augustin, care avea un caracter mai larg şi care la origine
fusese scrisă pentru comunităţile de fecioare consacrate lui Dumenzeu.
La începutul secolului al XII-lea, regula augustiniană va fi introdusă în majoritatea comunităţilor
de canonici regulari (canonicate), care vor fuziona curând în congregaţii speciale.
Dintre congregaţiile de canonici augustinieni, o importanţă deosebită a avut-o în secolul al XII-lea
cea a Sfântului Victor din Paris, iar în secolul al XV-lea cele de la Windesheim, în Olanda şi din Germania
de nord.
Totuşi, cea mai importantă congregaţie de canonici regulari a fost aceea a premonstratenzilor,
întemeiată de Sfântul Norbert, viitorul episcop de Magdenburg.
În numeroase eparhii, canonicii regulari reprezentau nucleul slujitorilor total dedicaţi bisericii
diecezane în care slujeau, fapt ce corespundea exact ideii iniţiale a canonicilor regulari, aceea de a fi un cler
diecezan dedicat.
Datorită ordinului canonicilor regulari, sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea
vor fi marcate de activitatea unui mare număr de preoţi dedicaţi slujirii credincioşilor, mereu la înălţimea
slujirii lor, fapt pentru care erau extrem de apreciaţi de către popor.

Înspre sfârşitul secolului al XI-lea, abaţia de la Cluny se afla la apogeul puterii sale. Astfel, cinci
benedictini de la Cluny vor fi, unul după altul, papi la Roma, pentru ca în această perioadă mănăstirile care
urmau uzanţe diferite de cele de la Cluny aproape să dispară.
Totuşi, mănăstirea de la Cluny nu degenerase, însă a rămas unilaterală. Astfel, ea reprezenta o
formă ideală de viaţă religioasă, însă nu forma ideală, fapt pentru care, odată cu trecerea secolelor, vor
apărea pe rând mănăstiri care vor merge pe drumuri diferite de cele parcurse şi propuse de Cluny.
Astfel vor fi, în Franţa, mănăstirea Fontevrault, în apropiere de Poitiers, Savigny în Normandia, iar
în Italia, Montevergine şi Pulsano.
Cea mai importantă dintre aceste mănăstiri nou-înfiinţate va fi cea fondată în anul 1098, nu
departe de Dijon, în ţinutul Cistercium, de către abatele Stephan Harding. Mănăstirea va lua un nou avânt
deosebit începând cu anul 1111, când la Cîteaux va veni tânărul cavaler Bernard, care va cere să devină
novice în această mănăstire, însoţit fiind de alţi treizeci de nobili şi cavaleri, având aceeaşi intenţie. Din
acest moment, spre Cîteaux se vor îndrepta multe persoane, pentru ca în anul 1115, la numai 25 de ani,
Bernard să devină abatele mănăstirii de la Clairvaux, o filială a mănăstirii de la Cîteaux.
În anul 1119, Bernard, împreună cu Stephan Hartling, vor elabora statutele noului ordin monahal,
pe care le-au intitulat carta caritatis,
caritatis, adică „constituţia iubirii”, regulă adoptată în mod oficial de papa
Eugeniu al III-lea, el însuşi cistercian.
Specific ordinului cistercian era modul sever de a trăi, pe care îl uneau cu o sărăcie absolută pentru
fiecare călugăr. Organizarea ordinului se baza pe stabilitatea călugărilor şi autonomia mănăstirii, asemenea
benedictinilor.
Răspândirea cistercienilor în Europa occidentală a fost extrem de rapidă, astfel încât până în anul
1350 vor apărea peste 600 de abaţii, pe lângă cele vechi, care vor adopta regula lor. Motivul fundamental al

7
respectului de care se bucurau cistercienii şi al rapidei lor expansiuni a constat, pe lângă organizarea sa, în
importanţa de prim rang a personalităţii Sfântului Bernard de Clairvaux.
Bernard personifică Evul Mediu şi spiritul naţional francez în sensul lor cel mai deplin. Din
scrierile sale emană o dedicare totală pentru idealurile creştine, precum şi sclipirea de geniu de care a dat
dovadă.

Alături de cistercieni şi, în parte, sub inspiraţia acestora, din rândurile cruciaţilor din Palestina va
apărea un nou val de ordine călugăreşti, ordinele cavalereşti, care, răspândite apoi în Europa, se vor bucura
pentru un timp de o mare popularitate.
În anul 1119, cruciatul francez Hugo (Hugues) de Payens, împreună cu alţi şapte însoţitori, vor
depune votul de ascultare înaintea patriarhului de Ierusalim, vot unit cu promisiunea de a oferi protecţie
pelerinilor creştini împotriva atacurilor venite din partea necredincioşilor. Cei care făceau parte din această
comunitate îşi duceau existenţa asemenea canonicilor regulari.
După ce regele Balduin al II-lea le va încredinţa o parte din palatul său, în apropierea templului
din Ierusalim, membrii acestei noi comunităţi vor primi numele de templieri.
templieri.
În anul 1128, în cadrul sinodului de la Troyes, ordinul templierilor primeşte recunoaşterea
necesară din partea papei. Sfântul Bernard va scrie pentru aceşti templieri o regulă monastică, precum şi o
carte cu titlul „Elogiul noilor cavaleri”, care a contribuit la popularizarea ordinului în Europa.
Marea popularitate a templierilor, mai ales în Franţa, le va aduce acestora mari bogăţii, care au
reprezentat cauza sfârşitului lor tragic din anul 1312.
Mai celebru decât ordinul templierilor a fost un alt ordin cavaleresc, apărut tot în Ierusalim, tot în
aceeşi perioadă, şi anume „ordinul fraţilor ospitalieri” sau ai Sfântului Ioan Botezătorul, iar apoi ordinul
cavalerilor de Rhodos sau de Malta, în funcţie de diferitele lor reşedinţe. Prima regulă a acestui ordin a fost
compusă de Raymond de Puy, în anul 1125.
Puţin mai târziu, cruciaţii din Bremen şi Lübeck vor întemeia în spitalul Sfântului Ioan din Acra
ordinul teuton. Totuşi, adevăratul fondator al ordinului a fost ducele Frederic de Schwaben. Teutonii vor
adopta regula templierilor, pentru ca în anul 1197 să primească de la Henric al IV-lea prima lor mănăstire
pe teritoriu european, cea de la Palermo.
Ordinele cavalereşti medievale erau prea legate de evenimentele epocii şi de feudalismul
medieval, pentru a putea să aibă o importanţă durabilă în Biserică.
Deşi nu toate acţiunile pe care aceste ordine le-au întreprins nu sunt demne de idealurile propuse
iniţial, totuşi, aceste ordine religioase sunt cu atât mai importante cu cât, pentru prima oară, au pus la
temelia activităţii lor o activitate specific exterioară, cu toate că tindeau în mod vădit înspre perfecţionarea
spirituală a fiecărui individ, pregătind astfel terenul pentru viitoarele ordine monahale cu implicare activă în
viaţa socială.

Despre viaţa Sfântului Francisc de Assisi există numeroase informaţii istorice. Astfel, este
cunoscut faptul că el s-a născut la Assisi, în anul 1182, ca fiu al unui negustor bogat. Încă de tânăr, deşi a
cunoscut şi anumite perioade de regres spiritual şi moral, Francisc s-a îndreptat înspre o viaţă profund
ascetică, pentru ca în anul 1206, după ce a renunţat la moştenirea care i se cuvenea, să înceapă să ducă o
viaţă de eremit.
Din anul 1208 începe să predice pocăinţa, cu toate că era încă laic şi astfel îşi va câştiga primii
adepţi. Totuşi, papa Inocenţiu al III-lea îi va acorda verbal permisiunea de a continua predicarea pocăinţei,
îi primeşte votul de ascultare necondiţionată şi îi acordă tonsura,
tonsura, ca semn al noii sale stări bisericeşti.
În anul 1219, va avea loc la Assisi o adunare generală, care va conferi ordinului un fel de
organizare stabilă. Astfel, vor fi stabiliţi miniştri provinciali şi vor fi trimişi primii misionari în Africa. Un
an mai târziu, Francisc va renunţa la conducerea ordinului şi îşi va alege un vicar, căruia îi va încredinţa un
sistem de reguli generale referitoare la organizarea comunităţilor franciscane.
Despre Sfântul Francisc se spune că a primit stigmatele la 14 septembrie 1224, când se afla pe
muntele Verna, lângă Arezzo, unde se retrăsese în singurătate. Curând, boala i se va agrava şi, la 3
octombrie 1226, va muri la Porziuncola, lângă Assisi, în vârstă de 44 de ani.
Om tăcut şi foarte modest, Francisc va accepta de bunăvoie ca şi alte persoane să participe la
greutatea fondării ordinului său, dând dovadă mereu de înţelepciune, prudenţă şi spirit realist. Şi cu toate că
nu era nici măcar un organizator de viaţă monahală, Francisc va da naştere unei adevărate mişcări populare,
însă fără să strecoare în rândul maselor un entuziasm dezordonat, unilateral.

8
 Complet diferit de Sfântul Francisc a fost celălat mare întemeietor de ordin monahal din secolul al
XIII-lea, Sfântul Dominic. Şi deşi s-a bucurat de o popularitate mai redusă decât cea pe care a avut-o
„Sărăcuţul”, opera sa nu este mai puţin importantă în istoria Bisericii Apusene.
Dominic s-a născut în anul 1170, la Calleruega, în Castilia, Spania, a studiat teologia la Palencia şi
a devenit canonic al catedralei din Osma în anul 1195, pentru ca în anul 1201 să transforme catedrala într-o
comunitate de canonici regulari, organizaţi conform regulei Fericitului Augustin.
Convins de faptul că lupta militară împotriva ereticilor, în special a albigenzilor, nu aducea după
sine rezultate vizibile, Dominic se hotărăşte să întemeieze un ordin de maeştri-predicatori, reuşind să îl
câştige pentru această cauză pe arhiepiscopul Fulco de Toulouse şi să obţină aprobarea de înfiinţare a
ordinului din partea papei Inocenţiu al III-lea, care i-a recomandat să adopte ca regulă de trăire monahală
una dintre regulile deja aprobate, în acest sens el alegând regula augustiniană. Recunoaşterea oficială a
ordinului dominican, pe baza Constituţiilor elaborate de Dominic, va veni din partea papei Honoriu al III-
lea, în anul 1216.
Constituţiile ordinului dominican au fost privite întotdeauna cu admiraţie şi au servit drept model
pentru toate ordinele care au apărut ulterior, mai ales lui Ignaţiu de Loyola, tocmai pentru că dominicanii
formează primul ordin religios cu o conducere centralizată, în special fiind accentuată virtutea ascultării,
vot ce cuprinde în sine toate celelalte îndatoriri ale viaţii religioase.
Dominicanii nu erau atât de radicali precum franciscanii în ceea ce priveşte sărăcia şi severitatea
vieţii. Pentru ei, totul era orientat spre scopul pastoral-misionar, spre învăţătură şi predică. Încă de la
început, dominicanii au fost un ordin format din preoţi ce au pus pe primul loc studiile, ca bază pentru
predicile adresate poporului.
Astfel, încă din timpul vieţii Sfântului Dominic (1218), dominicanii au început să predea la
Universitatea din Paris, unde au dobândit un prestigiu deosebit prin Albert cel Mare sau Toma de Aquino.
Totuşi, asupra ordinului dominican se răsfrânge într-o oarecare măsură consecinţa istorică a faptului că
majoritatea judecătorilor din tribunalele inchizitoriale medievale au fost dominicani, tocmai datorită
erudiţiei şi fidelităţi lor pentru doctrina Bisericii.

Deşi apar relativ târziu în comparaţie cu celalalte ordine monahale catolice, care s-au desfăşurat cu
precădere între secolele V - XI, iezuiţii vor reprezenta, într-o oarecare măsură, o sinteză spirituală, dar şi
intelectuală, a trecutului, o societate cu caracter monastic în cadrul căreia devoţiunea faţă de Mântuitorul
Iisus Hristos ocupa locul central.
Fondatorul „Societăţii lui Iisus”, Ignaţiu de Loyola, s-a născut, după toate probabilităţile, în anul
1491, într-o familie de rang nobiliar dintr-o provincie bască din Spania. Astfel, încă din copilărie, Ignaţiu
va avea contacte directe cu curtea regală spaniolă, pentru ca o bună parte din tinereţe să o petreacă în acest
anturaj, adesea imoral.
Ignaţiu ajunge să îşi descopere propria păcătoşenie prin intemediul unor lecturi duhovniceşti, dar
şi prin arătarea Fecioarei Maria cu Pruncul, lucruri care vor determina îndreptarea vieţii sale şi mai ales
decizia de a acţiona în folosul Bisericii dând dovadă de dedicare totală.
Frământat de numeroasele întrebări cărora nu le găsea răspuns, Ignaţiu începe să studieze intens
teologia şi limbile clasice, şi să contureze în timp imaginea unei societăţi dedicate total Bisericii şi misiunii
ei în lume, „Societatea lui Iisus”.
Prin urmare, scopul fundamental al „Societăţii lui Iisus” era direcţionat înspre tărâmul misionar,
într-un secol în care numeroase mişcări sau chiar ordine monahale ajuseseră să îşi piardă considerabil din
credibilitate.
Iezuiţii erau supuşi în totalitate Bisericii şi consimţeau să meargă oriunde vor fi trimişi de către
papă, renunţând la dreptul individual de proprietate şi acceptând angajarea la o viaţă trăită în sărăcie.
Iezuiţii vor începe să joace un rol considerabil în viaţa culturală a universităţilor europene, punând
bazele unor noi instituţii de învăţământ sau promovând mesajul evanghelic şi valorile creştine, în linia
promovată anterior de călugării dominicani.
Societatea pe care Ignaţiu de Loyola a întemeiat-o este cu atât mai deosebită cu cât, dintru început,
intenţia fondatorului ei nu a fost neapărat de a crea un ordin monahal înscris în limitele clasice ale
înţelegerii, ci de a pune bazele unei societăţi creştine, ai cărei membri, în mod conştient, liber-consimţit,
urmau să activeze pe tărâm misionar în folosul propovăduirii Evangheliei, ca trimişi ai Bisericii în acele
locuri în care misiunea creştină trebuia să se facă auzită.

9
10