MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti

Departamentul de Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă

à
 
 à

àà

Ploieşti
2007
 CUPRINS

1 Calitatea produselor şi serviciilor«««««««« 3

2 Sistemul calităţii««««««««««««««. 17
3 Managementul calităţii totale«««««««««... 47
4 Sistemul de măsurare şi estimare a calităţii«««« 83
5 Controlul de recepţie al produselor«««««««. 118
6 Noţiuni generale de teoria fiabilităţii««««««... 169
7 Mentenabilitatea şi disponibilitatea sistemelor««.. 202
 CAPITOLUL 1
CALITATEA PRODUSELOR
ŞI SERVICIILOR

-






›
     

    

 

  
          
           
 
      
    
 

 
  
  
 
üc „    
  
 
  
    

üc R    

 
  
  
  

 



1.1. Conceptul de calitate

Problema calităţii nu a apărut într -un moment precis al

evoluţiei umane. Se spune că demersul calitativ l-a însoţit pe om
în dezvoltarea sa umană, în permanenţă, influenţându -l şi
ajutându-l în evoluţia sa.
Profesioniştii calităţii au apărut însă, o dată cu instaurarea
puterilor centralizate, reprezentate la vârf de şefi de trib, r egi sau
faraoni. Cu autoritatea pe care o aveau, ei puteau să accepte sau
să respingă produsele şi serviciile care le erau prezentate, să
selecteze doar ceea ce convenea pretenţiilor lor. Totodată, apar
prevăzute în mod expres, condiţiile necesare pentru r ealizarea
unor produse sau servicii publice, garantarea anumitor parametrii
stabiliţi.
Cea mai veche referire la acest conceptul de calitate se regăseşte în
Biblie, când apare citatul:†
  
Cel mai vechi tratat care este considerat un veritabil †

 



, a fost descoperit în Egipt, în mormântul lui Reuh±Mi±Re la Teba
în anul 1450 î. H. Acest tratat arată cum un inspector egiptean poate să

3
verifice perpendicularitatea unui bloc de piatră cu ajutorul unei corzi, sub
privirea tăietorului de piatră.
În anul 2150 î.H., calitatea de construcţie a caselor era descrisă si
stabilită prin lege, mai precis prin codul lui Hamurabi, astfel: † 










 


 
 

 



Conceptul general de † 
provine din latinescul Ä qualis´ care
înseamnă mod de a fi. Sensurile cuvântului sunt de natură filosofică,
tehnică, economică şi socială.
În zilele noastre reputaţia unei organizaţii se bazează pe
principalele elemente ale competitivităţii: calitate, fiabilitate,
distribuţie şi preţ. Dintre acestea, Äcalitatea este cea mai
importantă´ deoarece prin calitate firma îşi clădeşte o reputaţie
bună sau rea, iar reputaţia are amploare şi durabilitate. În ultimă
instanţă, de reputaţie, deci de calitate, depinde însăşi
supravieţuirea firmei.
Termenul de calitate a dobândit o utilizare foarte frecventă
în mediul organizaţional contemporan, conotaţiil e sale fiind
dintre cele mai diverse, de la lux şi merit, la excelenţă şi valoare.
Deşi nu există o definiţie unitară a conceptului de calitate,
abordările actuale se referă preponderent la legăturile cu clientul
(satisfacerea cerinţelor clientului), acest a fiind cel care dă ultimul
verdict cu privire la calitate.
Principalele definiţii ale calităţii sunt:
În sensul cel mai general, 
 
 


 



 

 
 

 
  


 

     



  
  
 


 

   



 



În literatura de specialitate, calitatea este definită, ca fiind †



 








Ê.S.O. defineşte calitatea ca fiind †   


 




  
 
  
 
 
 

  





Legea calităţii defineşte calitatea ca: †



 







 














Juran consideră calitatea ca fiind >


 




 


Crosby defineşte calitatea Ä 


  
 
 



 

Dicţionarul Webster consideră calitatea 


Genici Taguki apreciază calitatea ca fiind  

 


  
 



 


Dicţionarul enciclopedic al Limbii Române defineşte calitatea astfel : Ä







 










 
  
    

      


   
  
     


4

   
  
  
 
 
   


 



Dicţionarele de specialitate furnizează în general două
tipuri de definiţii ale calităţii care sunt importante pentru
manageri. Acestea se bazează fie pe relaţia dintre calitate şi
caracteristicile produsului, fie pe relaţia dintre calitate şi lipsa
deficienţelor.
Caracteristicile produsului au un impact direct asupra
volumului vânzărilor, astfel că, din acest punct de vedere, o
calitate mai bună, de obicei, costă mai mult. Pe de altă parte,
deficienţele produsului au un impact direct asupra costurilor,
astfel încât, din acest punct de vedere, o calitate mai bună, de
obicei costă mai puţin.
Êntegrarea celor două perspective într-o singură definiţie
este foarte dificilă, fapt ilustrat de Juran (1989), care a arătat că
nu există consens deplin cu privire la semnificaţia dată
conceptului de calitate (Tabelul 1.1.).
Tabelul 1.1. Principalele semnificaţii ale calităţii
Caracteristici ale produselor-
serviciilor care satisfac nevoile ÄLipsa deficienţelor´
consumatorilor
Efectul major se manifestă asupra Efectul major se manifestă asupra
vânzărilor costurilor
În general, un nivel înalt de În general un nivel înalt de calitate
calitate costă mai mult costă mai puţin
Un nivel înalt de calitate permite Un nivel înalt de calitate permite
firmelor: firmelor:
üc sa mărească nivelul de üc să reducă numărul de erori;
satisfacţie al consumatorilor; üc să reducă numărul de rebuturi;
üc să realizeze produse üc să reducă numărul de defecte de
vandabile; üc funcţionare şi reparaţii în garanţie;
üc să facă faţă concurenţei; üc să reducă insatisfacţia clienţilor;
üc să îşi mărească segmentul de üc să diminueze activităţile de
piaţă; üc inspecţie/testare;
üc să realizeze venituri din üc să reducă timpul de lansare pe piaţă
vânzări; a produselor noi;
üc să practice preţuri üc să-şi îmbunătăţească gradul de
competitive. utilizare a
üc capacităţii de producţie;
üc să mărească performanţa livrărilor.

În acelaşi timp, practica arată că, pe fondul unor dezbateri

controversate, se pot identifica o serie de termeni cheie prefereaţi
de firme pentru definirea conceptului de calitate (Tabelul 1.2.).

5
 Conţinutul tehnic, economic şi social al conceptului de
calitate rezultă din caracter ul complex şi dinamic al acesteia.
Tabelul 1.2. Termeni cheie utilizaţi în definirea calităţii
Termeni cu
Termeni cu frecvenţă mare de Termeni
frecvenţă mică
utilizare controversaţi
de utilizare
›
  
 üc procese interne üc preţ;
üc caracteristici, performanţă, (recrutare, üc costuri (alte
competitivitate; elaborarea decât cele
üc promptitudine, curtoazie; statelor datorate
üc capabilitatea proceselor; de plată); deficienţilor);
üc lipsa erorilor; ü c durata ciclului ü c absenteism;
üc conformitate cu standarde şi de fabricaţie; üc Äresponsa-
proceduri. üc promptitudine; bilitatea
üc lipsa erorilor; socială´ faţă
›
  
 üc competitivitate; de angajaţi,
üc caracteristici, performanţă, üc siguranţa mediu
competitivitate; locului public, etc.
üc Äinterfaţă prietenoasă´; de muncă.
üc siguranţă în funcţionare;
üc lipsa defectelor de funcţionare;
üc fiabilitate, mentenabilitate,
disponibilitate;
üc durabilitate, estetică;
üc capabilitatea proceselor;
üc costurile calităţii scăzute;
üc conformitate cu specificaţii,
standarde,
proceduri.

Caracterul complex al calităţii . Din definiţia calităţii

rezultă că un produs sau serviciu, pentru a -şi îndeplini rolul
pentru care a fost creat , deci să aibă o anumită utilitate, trebuie
să îndeplinească un ³complex´ de condiţii: tehnico ± funcţionale,
economice, psiho ± senzoriale, ergonomice, ecologice.
Caracterul dinamic , derivă din caracterul dinamic al
nevoilor şi utilităţii. Factorii care determină caracterul dinamic
sunt: progresul tehnico ± ştiinţific, exigenţele crescute ale
consumatorilor, competitivitatea tehnică ( concurenţa dintre
produsele vechi şi noi).
Ridicarea continuă a calităţii produselor şi serviciilor,
respectiv modernizarea şi adaptarea cât mai fidel posibil la
cerinţele pieţei se realizează folosind una sau două căi:
1.  , concretizată prin creşterea în timp a
numărului de caracteristici utile produsului (de exemplu,
creşterea gradului de confort, siguranţă în exploatare);

6
 2.  , prin îmbunătăţirea nivelului unor caracteristici
de calitate ( de exemplu, micşorarea cons umului de carburant la
autoturisme, reducerea poluării, creşterea vitezei de rulare etc).
Cunoscând caracterul complex şi dinamic al calităţii, se
poate conchide că, la evaluarea nivelului calitativ al produselor şi
serviciilor trebuie să se ia în calcul mărimea caracteristicilor din
cele mai multe grupe, ponderea după importanţa pe care o au la
un moment dat.
Caracterul dinamic al calităţii produselor, accentuat în
ultimele decenii, odată cu explozia sortimentală a produselor,
este dat nu numai de nivelul proiectat şi realizat, determinat de
acţiunea conjugată a factorilor enumeraţi, ci şi de evoluţia în timp
a nivelului principalelor caracteristici, de constanţa lor în
circuitul tehnic al produselor de la furnizor ± comerţ ±
consumator. Pe acest traseu, ca litatea proiectată si realizată se
poate modifica, de regulă în sens negativ, datorită acţiunii unor
factori specifici circulaţiei mărfurilor: ambalare, transport,
manipulare, păstrare. De aceea, la aprecierea calităţii produselor
trebuie să se specifice momentul şi locul determinării acesteia.
În activitatea practică, legată de producţia şi circulaţia
mărfurilor, au apărut noţiuni concrete, uzuale, aplicative, care
derivă din noţiunea teoretică a calităţii. Astfel, calitatea este
cunoscută în mai multe

 a căror ignorare poate produce
confuzie în relaţiile dintre producător şi beneficiar:
üc ›
 

 
 

  




  

    

     
        

   
        
   !              

      "#$     
 !  
  

    


 
üc ›


 
 
   
 
      
üc ›




  

  




  


    
  %#&
      
 

 
üc ›
 
       


 



  
 '
 (
 


      R  
      
  

     

   '(

7
üc ›
 


  ) 
   

    
üc ›
 
  

  
  
     
   „)

                

  
  
üc ›
 
   

 
 



  
üc ›
 

 
   
 
   '      (
 
 
      
üc ›

  
  ) 

   

 


'
)
  
  
(    

  

 
   ) 
!   


  


  *  
  



üc ›
 
    
   
   
   
üc ›


 

  

 
     )   
  
 
  )       %& 
 
  
 





  

        

          !   
 

   
 *
 
 
    

   
    
 


 

)


   ›
   
      
   +    *    
  
   
  

   
) 
    
  
  
În condiţiile producţiei de masă, produsul este elementul de bază al
loturilor de mărfuri. Sub această formă are loc circulaţia produselor între
producător, comerciant, consumator. De aceea trebuie să se facă distincţie
între calitatea unităţii de produs şi calitatea loturilor, concepte între care
există relaţii de interdependenţă..
,
  
     

 
      
        
        
 
Calitatea unităţii de produs este apreciată în raport cu propriul său
model, specificat, sau prescris printr-un standard sau normă. Calitatea
unităţii de produs este importantă în mod deosebit pentru utilizatorul final.
Calitatea lotului se apreciază prin gradul în care se regăseşte calitatea
unităţii de produs în colectivitatea de mărfuri şi se estimează printr-un

8
indicator, ce exprimă proporţia de noncalitate în lot. Acest concept are
importanţă deosebită în relaţiile contractuale între cei trei parteneri: furnizor,
unitatea de transport şi comerţ.
În analiza calităţii se utilizează mai mulţi termeni de
specialitate. Cei mai importanţi sunt:
üc Cerinţele calităţii , sunt expresiile cererilor formulate de
beneficiari (utilizatori, consumatori) în timpul cercetărilor de
piaţă si reprezintă comanda socială, la un moment dat.
Consumatorii chestionaţi îşi exprimă opţiunile pentru un nivel
sau altul de calitate al produselor prin intermediul unor
formulări generale, care vizează unul sau mai multe aspecte
ale calităţii, fără să indice precis valoarea unei proprietăţi.
üc Proprietăţile sunt însuşirile specificate ale unui produs
(serviciu) necesar obţinerii lui pentru acoperirea unei nevoi, şi
care conferă produselor o utilitate (valoare de întrebuinţare).
Ele apar în documentaţia tehnică (standarde ,norme) ca
urmare a Ätraducerii´ în termeni tehnici şi economici a
cerinţelor de calitate formulate de consumatori, sau după
omologarea produselor de către specialiştii în domeniu
(ingineri şi economişti). Numărul proprietăţilor este relativ
mare, în funcţie de natura produsului, acestea fiind necesare
pentru fabricaţia lui, între limitele de toleranţă admise de
documentaţia tehnico-economică. Proprietăţile sunt prevăzute
în proiecte şi prescrise în standarde şi norme sub forma
proprietăţilor fizice, chimice, mecanice etc.
üc Caracteristici de calitate . Datorită varietăţii sortimentelor de
mărfuri cu aceeaşi destinaţie, în practica economică se face
apel la un număr restrâns de proprietăţi care conferă
produsului o anumită trăsătură definitorie a gradului de
utilitate pentru satisfacerea unei nevoi şi care se numesc
caracteristicile calităţii. Ele sunt deci, cele mai importante
proprietăţi selecţionate după aportul lor la stabilirea gradului
de utilitate a produsului la un moment dat. Caracteristicile
calităţii reprezintă prima treaptă a sintezei pentru evaluarea
corectă a calităţii. În ele se regăsesc proprietăţi apropiate care
exprimă gradul de satisfacere a unui segment de nevoi
(caracteristici estetice, tehnice, ergonomice etc.).
üc ðuncţiile calităţii . Sunt rezultatul grupării a două sau mai
multe caracteristici înrudite, complementare, care exprim ă
gradul de satisfacere al nevoii. Ele reprezintă penultima
treaptă a sintezei caracteristicilor în stabilirea calităţii
produsului ca întreg, în toată complexitatea sa, în vederea
estimării gradului de satisfacere al nevoii oamenilor la un

9
 moment dat. În general, caracteristicile de calitate ale unui
produs se pot grupa în trei funcţii esenţiale: tehnică,
economică, socială, după aportul pe care îl au la satisfacerea
nevoii beneficiarilor.
üc Parametrii exprimă mărimea, valoarea proprietăţilor şi
caracteristicilor de calitate ale produselor (ex: rezistenţa la
rupere : 51 kg/mm2 etc). În cazul proprietăţilor psiho-
senzoriale, mărimea acestora se exprimă prin noţiuni: dulce,
amar etc.
üc Indicii exprimă valorile relative ale mărimii unei proprietăţi,
faţă de cea prescrisă sau de referinţă.
üc Indicatorii calităţii sunt expresiile cifrice sau noţionale ale
funcţiilor, sau ai calităţii produselor sau serviciilor. Ei au o
sferă de cuprindere mai mare la nivelul unui produs al unui lot
de mărfuri sau al producţiei unei întreprinderi. Ex.:
durabilitatea unui motor ( funcţie) ± 10 ani; calitatea unui lot
este de maximum 2% defecte etc.

1.2. Relaţii ale calităţii

1.2.1. Relaţia calitate ± nevoi ± utilitate

Calitatea are un conţinut social datorită implicaţiilor unor

proprietăţi ale mărfurilor şi serviciilor asupra nevoilor, a calităţii
vieţii oamenilor şi a mediului înconjurător.

 
      
   ,
căreia trebuie să-i răspundă producţia de mărfuri, printr -o
structură sortimentală adecvată şi de o calitate corespunzătoare,
faţă de cerinţele formulate de beneficiari.
Nevoile sociale reprezintă punctele de pornire în realizarea
bunurilor şi serviciilor, dar în acelaşi timp, şi de raportare, de
referinţă, de apreciere a gradului de satisfacere a nevoilor, prin
intermediul calităţii.
-
   
       determinat de
dezvoltarea producţiei, a ştiinţei şi tehnicii, a gradului de cultură
şi civilizaţie. Acest caracter se imprimă şi celorlalte categorii, de
utilitate şi calitate, între care există o strânsă interdependenţă.
Utilitatea produselor şi serviciilor este determinată de
totalitatea proprietăţilor, a însuşirilor menite să satisfacă o
anumită nevoie a consumatorilor. Utilitatea diferenţiază
produsele între ele, în grupa şi subgrupe, după destinaţie,
respectiv după necesităţile diferite pe care le acoperă, dar fără să
indice în ce măsură, în ce grad satisfac o anumită nevoie. Această

10
măsură a utilităţii produselor şi serviciilor, care au aceeaşi
destinaţie şi urmează să satisfacă o nevoie, este exprimată prin
calitate. Deci, produsele şi serviciile cu aceeaşi destinaţie, din
aceeaşi grupă sau subgrupă, sunt diferenţiate între ele prin
anumite proprietăţi (caracteristici), ceea ce determină de fapt, un
grad mai mare sau mai mic de satisfacere a aceleaşi categorii de
nevoi. Aceasta stă la baza aprecierii şi împărţirii pe clase,
categorii de calitate.
  
 
  

   
   
  
, în sensul că Ä
  ´ unor mărfuri/ servicii,
este dată de totalitatea însuşirilor, proprietăţilor, iar ³
  ´,
de principalele proprietăţi, care permit diferenţierea produselor
cu aceeaşi destinaţie, dar cu grade diferite de satisfacere a nevoii.

1.2.2. Relaţia produse ± servicii

Dintre produsele des întâlnite, cu o pondere mare, sunt cele

rezultate din sectorul de alimentaţie publică, precum şi cele din
dotarea unităţilor pentru asigurarea gradului de confort şi cele
destinate agrementării turismului. Punerea în valoare a acestora
se face prin intermediul serviciilor de desfacere ± vânzare şi
consum imediat.
Produsele sunt procurate pentru utilizările lor funcţionale
şi nefuncţionale. Oamenii cumpără produsele, în principal, pentru
a-şi asigura utilizările funcţionale pe care le oferă calitatea
specifică acestor mărfuri ( de exemplu, automobilul ca mijloc de
transport, pâinea ca aliment etc.). Uneori, anumite produse sunt
achiziţionate pentru utilitatea calităţii lor nefuncţionale ( de
exemplu, pentru prestigiul pe care -l oferă posesorului, sau pentru
aspectul său exterior).
Serviciile au şi ele, în mod asemănător, caracteristica de a
fi utilizate atât din punct de vedere funcţional cât şi nefuncţional.
În ultimele decenii, există argumente care apropie noţiunile de
produse şi servicii, subliniind necesitatea ca orice produs să
satisfacă o nevoie socială, deci să facă Äun serviciu´.
Produsele se împart, după durata utilizării, în trei mari
categorii: produse care se consumă în totalitate în timpul primei
utilizări ( alimente); produse cu o durată medie de utilizare(
îmbrăcăminte, încălţăminte); produse de folosinţă îndelungată (
automobile, calculatoare etc.).
Sunt anumite produse de folosinţă îndelungată la care se
cumpără numai serviciile oferite de acestea, ale rămânând în
proprietatea altcuiva (de exemplu serviciul telefonic). Unele

11
produse sunt închiriate şi nu vândute direct, forma cea mai des
întâlnită fiind în domeniul turismului. În asemenea cazuri,
agentul economic vinde serviciul pe care -l oferă produsul, şi nu
produsul ca atare.
Rezultă din acestea tendinţa de eliminare a deosebirilor
dintre produse şi servicii din punctul de vedere al utilizatorului,
pentru că el le apreciază prin prisma serviciului adus şi nu după
conţinutul lor material.
În cazul produselor de folosinţă îndelungată, conceptu l de
calitate pune un mare accent pe factorul timp. Eficacitatea
produsului se apreciază nu numai prin capabilitatea lui de a
îndeplini rolul prevăzut, dar trebuie să fie şi disponibil pentru
utilizare, în orice moment când beneficiarul are nevoie de el.
Această disponibilitate depinde de faptul dacă produsul prezintă
 
  (lipsă de defecte) şi   
  (uşurinţa de a fi
pus în funcţiune când se defectează). Deci, se apreciază calitatea
prin prisma serviciului adus pe o anumită perioadă de tim p.

1.3. ðuncţiile calităţii

Calitatea are un caracter complex şi dinamic. Din definiţia
calităţii, rezultă că ea înglobează un ansamblu de caracteristici
tehnico-funcţionale, economice, sociale, psiho -senzoriale, care
împreună satisfac într-un anumit grad nevoia socială la un
moment dat şi într-un anumit loc. Din această grupare a
caracteristicilor de calitate putem deduce şi funcţiile pe care le
îndeplineşte. Aceste funcţii sunt: funcţia tehnică; funcţia
economică; funcţia socială.
ðuncţia tehnică a calităţii este conferită de grupa
caracteristicilor tehnico-funcţionale (respectiv de proprietăţi
intrinseci, fizice, mecanice, fiabilitate, etc.) şi exprimă gradul de
utilitate, de satisfacere a unor nevoi, sau a unor segmente
importante ale acestora.
Caracteristicile care stau la baza acestei funcţii se pot
împărţii în două subgrupe:
1. Caracteristici tehnice;
2. Caracteristici funcţionale;
 ›


 
 ale produselor finite îşi au
originea în calitatea materiilor prime, materialelor, precum şi în
calitatea procesului tehnologic, al nivelului tehnic al mijloacelor
de producţie, prin intermediul cărora sunt dirijaţi parametrii de
calitate. Aceste caracteristici au caracter obiectiv şi o valoare

12
ştiinţifică ridicată. Valorile lor sunt măsurate c u exactitate în
laboratoare specializate. Ele sunt prevăzute în standarde şi stau la
baza negocierilor dintre producători şi comercianţi, fiind de
regulă, hotărâtoare pentru succesul multor produse pe piaţă.
Pentru produsele de folosinţă îndelungată, acest e caracteristici
tehnico-funcţionale au cea mai importanţă în stabilirea nivelului
calitativ, motiv pentru care se foloseşte denumirea de Ä 

 ´.

 

 
      

  
        
 
    

 



+

 


Între nivelul tehnic şi calitate există un raport ca de la parte la întreg.
Nivelul tehnic este un atribut al calităţii produselor şi poate influenţa în
mare măsură calitatea lor. În condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice,
noţiunea de calitate nu poate fi desprinsă de nivelul tehnic al produselor. Pe
de altă parte, deşi nivelul tehnic al produselor este esenţial, el este
insuficient pentru a asigura un înalt nivel calitativ produselor.
Ô ›


 

 specifice în special
produselor de folosinţă îndelungată sunt reprezentate cel mai
elocvent de către disponibilitate cu cele două laturi ale ei:
fiabilitatea şi mentenabilitatea. Aceste caracteristi ci exprimă
calitatea pe termen lung, verificabilă prin teste sociale, la un
anumit nivel al costurilor pentru menţinerea în funcţiune a
produselor. Mărimea acestor caracteristici determină volumul
cheltuielilor la utilizator, reclamate de frecvenţa reparaţ iilor
efectuate în timp şi care afectează bugetul de familie. Datorită
acestor implicaţii economice la beneficiar, caracteristicile de
fiabilitate şi mentenabilitate reprezintă principalele elemente ale
competitivităţii produselor de folosinţă îndelungată.
Aceste caracteristici au devenit în ultimul deceniu esenţiale datorită
următorilor factori existenţi în economie:
üc Complexitatea şi automatizarea crescândă a utilajelor, care nu mai
permit micile reparaţii casnice;
üc Progresul constant şi dinamic al tehnicii;
üc Costul ridicat al investiţiilor;
üc Exigenţa tot mai mare a clienţilor în materie de siguranţă în funcţionare
a produselor.
ðuncţia economică  a calităţii constă în stabilirea unui
raport între efortul producătorului pentru asigurarea calităţii, la
care se adaugă cheltuielile serviciului adus, exprimat prin gradul
de satisfacere a nevoii. Există deci, două influenţe economice ale
calităţii: una asupra costului de producţie, datorită nivelului
prescris al caracteristicilor din prevederile proiectului; alta as upra
veniturilor beneficiarilor, datorită modului de satisfacere al

13
nevoii pe durata de folosinţă a produsului, exprimată de
fiabilitate.
Referitor la aceste două influenţe se pot face următoarele observaţii:
üc Produsele sunt apreciate prin prisma serviciului adus beneficiarului,
raportat la costul global. R  
 
   
)   
  

 



 
   În 
)


intră costul produsului, cheltuieli cu mentenabilitatea precum şi valoarea
pagubelor produse prin indispensabilitatea produsului ca urmare a
defectării. Trebuie deci, să se apere interesele consumatorului, prin
optimizarea cheltuielilor pe care produsele le ocazionează la utilizare.
De aceea, ridicarea nivelului calităţii produselor trebuie să aibă în vedere
interesele beneficiarului, ceea ce presupune studierea deficienţelor pe
care produsele le manifestă în exploatare ± rata căderilor, cheltuieli
totale efectuate de utilizator într-un an etc.
üc ›
     ) 
         
 


            
      
 )

   Fabricarea produselor în conformitate cu calitatea
prevăzută în contract sau în standarde, nu trebuie să fie însoţită de
reduceri ale cheltuielilor pe seama calităţii, pentru că în felul acesta nu
se va realiza nivelul de disponibilitate aşteptat de beneficiar şi deci un
cost global satisfăcător. Este nevoie deci de modernizarea permanentă a
tehnologiilor de fabricaţie la nivelul progresului tehnic existent,
concomitent cu revizuirea continuă a nivelului calitativ al produselor,
pentru ca acestea să corespundă cerinţelor pieţei, să fie astfel
competitive. Aceste eforturi însă, presupun cheltuieli ridicate, care se
regăsesc în costuri şi deci în preţuri. Apare aşadar o contradicţie:
6c Pe de o parte necesitatea de a moderniza permanent tehnologia,
structura organizatorică, managementul;
6c Pe de altă parte, realizarea unui cost rezonabil pentru a reuşi pe
piaţa concurenţială.
Aceste interese contradictorii sunt realizate prin stabilirea unui optim,
atât pentru producător, cât şi pentru beneficiar. Optimul este definit din
punctul de vedere tehnico ±economic prin maximul diferenţei dintre
calitate şi cost, deci, utilitate maximă si cost minim. Pentru obţinerea
optimului, se au în vedere următoarele:
6c Se cere un minim al costului şi un maxim al satisfacţiei pentru
utilizatori;
6c Un cost minim necondiţionat este o cerere absurdă, iar un maxim
de satisfacţie a utilizatorului, presupune eforturi deosebite
(unicate, produse de artă);
6c Condiţionarea reciprocă a celor două laturi, oferă calitatea
optimă.
Se mai poate spune că optimul presupune eficienţa economică, care se
defineşte ca efort şi efect, adică obţinerea unui efect maxim cu efort
minim. Protejarea consumatorilor de preţurile extrem de ridicate, chiar
în condiţiile unei calităţi de excepţie, constituie un aspect al funcţiei
economice.
ðuncţia socială a calităţii. Această funcţie derivă din
influenţa pe care o exercită calitatea produselor şi serviciilor

14
asupra condiţiilor de muncă, asupra vieţii şi nivelului de trai,
asupra mediului înconjurător. În ultimul deceniu, această funcţie
a crescut în importanţă, datorită accentuării
caracterului de masă a produselor şi serviciilor.
Activitatea productivă presupune două laturi care se cer a
fi armonizate:
üc pe de o parte produsele şi serviciile se realizează de colective
de oameni cu însuşiri şi calificări diverse;
üc pe de altă parte, produsele şi serviciile sunt destinate unei
categorii largi de oameni cu cerinţe , p referinţe, gusturi dintre
cele mai variate ca structură si nivel calitativ. 
Oamenii societăţii contemporane au nevoie de produse şi servicii
cu un înalt grad de utilitate conferit de nivelul tehnic ridicat, ca
urmare a utilizării noilor realizări ştiinţifice, tehnice, prin gradul
superior de valorificare a resurselor materiale şi umane, care în
ultimă instanţă contribuie la creşterea calităţii vieţii. Umanitatea
a ajuns la concluzia că există o corelaţie strânsă între om şi
natură. Asupra mediului acţionează factori biologici, economici,
sociali. Distrugerea mediului are o acţiune de feed -back, prin
care cel care, în ultimă instanţă este cel mai afectat este tot omul .
De aceea, trebuie acordată atenţie protejării mediului, iar funcţia
socială are acest deziderat în atenţia sa.

1.4. ðactorii calităţii

Ponderea valorii de întrebuinţare în procesul calităţii este
substanţială şi presupune activităţi complexe. Realizarea calităţii
în producţie este un proces complex, colectiv, cu caracter de
management ce se realizează cu participarea a numeroşi factori
obiectivi şi subiectivi, care se intercondiţionează şi se integrează
în produs, ca rezultat al acestei activităţi.
Factorii calităţii, începând cu   
 
           

 


 !    
  
 au o pondere şi o influenţă
diferenţiată în produse, în funcţie de natura lui, de gradul de
tehnicitate, de distribuţie şi felul nevoii sociale pe care o
satisface.
Printre principalii factori ai calităţii se numără:   
 
  
)    
  

  
  
 În perioada postbelică,
s-au mai adăugat următorii factori    

      

 
    



15

 
  
   
  


În perioada modernă, realizarea unei înalte calităţi ale
produselor presupune ca factori importanţi 
 


   
  )
    ) 
 
   )    
  

     
  
   

  

Sintetizând, ceea ce determină calitatea produselor este un
 
         


               

 
În această perioadă sporeşte rolul nivelului tehnic al produselor şi
complexităţii lor, al gradului de valorificare a materiilor prime, a reducerii
cheltuielilor materiale de producţie, a inteligenţei ştiinţifice şi tehnice
încorporate în activitatea de producţie.
În scopul înlesniri studierii acestor factori, literatura de specialitate îi
grupează după mai multe criterii:
üc După rolul lor:
- factori care determină calitatea (principali) ;
- factori care condiţionează calitatea;
üc După locul unde acţionează aceşti factori:
- factori care acţionează în industrie ( materii prime , materiale, procesul
tehnologic, calificarea profesională a lucrătorilor );
- factori care acţionează în comerţ ( exigenţele consumatorilor, cercetarea
pieţei, contractarea produselor, ambalarea şi depozitarea , reclama
produselor;
Aceşti factori sunt studiaţi uneori separaţi în funcţie de domeniul care
este interesat de studiul lor. Unii factori acţionează liniar, alţii logaritmic,
unii în sens pozitiv, alţii negativ, unii intens, alţii abia sesizabil. Gruparea
factorilor a fost realizată schematic, fie sub forma unei spirale a calităţii, a
unui triunghi al calităţii, fie sub alte forme.
J. M. Juran (profesor american de origine română) a analizat aceşti
factori şi a realizat aşa numita Äspirală a calităţii´. Aceasta începe cu
cercetarea, concepţia, creaţia, proiectarea, continuând în spirală cu
specificaţia, controlul procesului de producţie, inspecţie, probe, încercări,
vânzări, operaţii service, după care totul se reîntoarce, dar la un alt nivel.
A mai fost analizată calitatea prin triunghiul calităţii, prin diagrama lui
ÊSHÊ AWA, sau sub formă de tabel. Triunghiul calităţii are în vârfuri: a)
cerinţele de calitate ale beneficiarului; b) calitatea certificată în
documentaţia tehnică; c) calitatea finită. Laturile triunghiului sunt concepţie,
calitatea fabricaţiei, ambalare.
Oricare este reprezentarea acestor factori, trebuie reţinut caracterul lor
deschis, dinamic, integrat într-un concept unitar al activităţii de producţie.

16
 CAPITOLUL 2
SISTEMUL CALITĂŢII

-







 
    

  

)     
  
 
   
    
 

 
      
  


  


üc „    
 
 
    



üc ð 
 

 


üc „ 



üc 




2.1. Elemente conceptuale

Calitatea produselor şi serviciilor constituie factorii

principali care asigură competitivitatea unei organiz aţii (firme)
economice.
Competitivitatea şi eficienţa economică a unei organizaţii
trebuie să conducă la oferirea de produse şi servicii care:
üc să satisfacă o necesitate, să aibă o utilitate şi un scop bine
definite;
üc să satisfacă cerinţele beneficiarilor;
üc să fie conforme cu standardele şi specificaţiile aplicabile;
üc să fie în conformitate cu cerinţele societăţii în privinţa
reglementărilor legale, consideraţiile de mediu, securitate şi
sănătate publică, economisirea energiei, reducerea
consumurilor etc.;
üc să fie realizate şi să fie vândute la preţuri competitive, care să
asigure şi eficienţă economică.
Aceste deziderate pot fi îndeplinite dacă factorii tehnici,
administrativi şi umani, care au incidenţă asupra calităţii, se află
sub control. Acest control vizează reducerea, eliminarea şi în
primul rând prevenirea deficienţelor şi abaterilor de la calitate.

17
 Pentru satisfacerea deplină a cerinţelor pentru calitate ale
beneficiarilor, este necesar ca desfăşurarea activităţilor în cadrul
unei organizaţii, să se facă ordonat şi precis, prin implementarea
sistemului calităţii (SC).
Sistemul calităţii, conform standardelor Seria ÊSO 9000,
   

   )  
  

   

    
.
Acesta are ca scop integrarea tuturor elementelor care
influenţează calitatea unui produs sau serviciu oferit de o firmă
(organizaţie).
Un sistem al calităţii vizează:
üc identificarea tuturor serviciilor legate de calitate;
üc distribuţia responsabilităţii;
üc stabilirea relaţiilor de colaborare.
De asemenea, un sistem al calităţii trebuie să fie
Ätransparent´ în aşa fel încât organizaţia, cât şi clienţii săi să
înţeleagă clar cum intenţionează firma să se asigure că produsele
sale vor satisface toate cerinţele calităţii.
Pentru atingerea acestor cerinţe, conducerea organizaţiei
trebuie să elaboreze, să stabilească şi să implementeze un sistem
al calităţii, ca mijloc prin care:
üc se realizează politicile;
üc se îndeplinesc obiectivele declarate;
De aceea, sistemul calităţii trebuie structurat şi adaptat
tipului specific de afaceri de organizaţii şi trebuie să ţină seama
de elementele adecvate prezentate în standarde seria ÊSO 9000.
Totodată sistemul calităţii este folosit ca un instrument eficient al
conducerii organizaţiei, iar în relaţiile contractuale reprezintă un
element care conferă încredere în furnizor. Calităţii ia în
considerare toate etapele de dezvoltare ale unui produs şi ale
proceselor, conform etapelor sugerate de Äcercul calităţii´ (buc la
calităţii, spirala calităţii) prezentat în Figura 2.1.
ÄCercul calităţii´ prezintă modelul conceptual al
activităţilor interdependente care condiţionează calitatea pe
întreaga desfăşurare a dezvoltării produsului.
Prin implementarea sistemului calităţi i se asigură
următoarele avantaje:
üc îmbunătăţirea activităţii de proiectare a produsului;
üc creşterea productivităţii prin utilizarea eficientă a personalului
productiv, a maşinilor şi a materialelor;

18
üc crearea unui cult al calităţii la nivelul organizaţiei, pr in
conştientizarea calităţii;
üc reducerea neconformităţilor în producţie şi a reclamaţiilor
beneficiarilor;
üc creşterea încrederii din partea clienţilor;
üc asigurarea unei îmbunătăţiri a calităţii produselor;
îmbunătăţirea imaginii şi a credibilităţii firmei pe piaţa internă
şi externă.

Reciclarea (sau reintegrarea în Cercetarea şi studiul pieţei

natură)
Proiectarea şi
Post-vânzare
dezvoltarea produsului
Asistenţă tehnică şi Planificarea şi
servicii asociate
dezvoltarea
produselor
Ênstalare şi punere
Aprovizionare
în funcţiune
Producţie sau
prestare servicii

Vânzări şi distribuţie Verificare

Condiţionare şi
depozitare
Figura 2.1. Cercul calităţii

2.2. Evoluţia şi importanţa sistemului calităţii

Sistemul calităţii prezintă o evoluţie dinamică în timp şi

spaţiu, sub aspectul obiectivelor şi a denumirii.
Acest sistem a fost structurat pentru prima dată în Japonia
anilor 1950-1960, unde era întâlnit sub denumirea TQC ( Total
Quality Control - Controlul Total al Calităţii Produselor). În
continuare a cunoscut o evoluţie spectaculoasă atât în ceea ce
priveşte denumirea , dar mai ales în ceea ce priveşte obiectivele.
Sistemul a fost preluat de SUA, unde a fost cercetat şi unde i s -au
pus bazele teoretice de către Feigenbaum (abordarea globală a
activităţii de ţinere sub control a calităţii în întreprindere, 1961)
şi de către Deming (contribuţii privind utilizarea metodelor
statistice), respectiv Juran (necesitate orientării spre client).

19
Europa a acceptat acest sistem după anii 1960 datorită
avantajelor pe care le cuprindea sistemul în sine.
Conform definiţiei lui Feigenbaum Ä
 
    
    )   
     
    


     

 
 )  
)  
  !      

 

 
  
  
    
  
 
´.
Cu mici modificări, această definiţie, a fost preluată în British
Standard BS 4778 sub forma Ä
 
      
)   
    
 
 )  
)               

   

     
 
´.
Larg acceptate în Japonia încă din anii 60, prin dezvoltările ulterioare
ale lui Êshikawa, teoriile americane au fost completate sub forma unui nou
concept japonez, denumit ÄCompany Wide Quality Control´ (CWQC). În
acest fel, calitatea este privită de japonezi ca o componentă a
managementului organizaţiei şi pe scară mai largă, ca o problemă naţională.
Prin anii ¶70 în Japonia şi începând cu anii ¶80 în ţările vest europene
încep să fie utilizate metode de planificare şi îmbunătăţire a calităţii
proceselor şi produselor, ca de exemplu metoda QFD (Quality Function
Deployment´, metoda Taguchi, metoda FMEA (Failure Mode Effects
Analysis - analiza modurilor de defectare şi a efectelor sale) etc.
Promovarea şi dezvoltarea aspectelor calităţii prin considerarea
mediului înconjurător, a condus la o nouă orientare Äspre proces´ în scopul
optimizării proceselor pe întreaga perioadă de dezvoltare a produselor.
În aceste condiţii s-a conturat un nou concept denumit TQM (Total Quality
Management ± managementul calităţii totale) care în prezent se utilizează în
paralel cu conceptele menţionate mai sus.
Evoluţia sistemului a avut câteva etape, dintre care cele
mai importante sunt următoarele:
1. În jurul anilor 1950 avea în centrul atenţiei sale
   
     
  ' 
 
(. Din loturile respective, în urma verificărilor erau excluse
produsele care nu corespundeau calitativ. Dezavantajul
sistemului constă în faptul că defectele erau doar constatate şi
eliminate.
2. A doua etapă a presupus    
  


  . Prin aceasta se încerca să se ţină sub
control procesul tehnologic sub aspectul calităţii produselor. Se
încerca astfel ca procentul de defecte să nu depăşească o cotă
prevăzută pe termen lung. În ac eastă etapă se caută în
permanenţă să se depisteze cauzele defectelor.
3. A treia etapă a marcat o evoluţie pentru că a presupus
          
   )  


.

20
 4. A încercat prin toate mijloacele educaţiona le şi
informaţionale   

   
     
 
 . Erau vizaţi atât conducătorii întreprinderilor cât şi
muncitorii cu cea mai mică calificare. Competenţele deci,
depăşeau sfera serviciilor specializate, practic tot colectivul avea
atribuţii în acest domeniu.
5. A cincea etapă a presupus un salt calitativ, s -a stabilit că
este esenţial ca     . Trebuia
deci, produs ceea ce dorea consumatorul şi nu întreprinzătorul
după gusturile şi preferinţa consumatorului.
6. Când producţia s-a dezvoltat foarte mult a presupus
   . Se dorea realizarea unor produse de
calitate superioară cu costuri minime pentru a învinge
concurenţa. În această etapă s -a încercat să se estimeze
noncalitatea şi implicaţiile ei asupra întreprinderii.
7. A şaptea etapă este cea actuală, când atenţia este
îndreptată către consumator în sensul  
spre dimensiuni fără precedent pentru a satisface toate gusturile
şi toate preferinţele, totul sub deviza Ä
 
    
       ´.
Evoluţia sistemului calităţii a determinat şi modificări ale
ponderilor controlului calităţii aşa cum se observă în diagrama lui
J.P. Sullivan (Figura 2.2.). Aşa cum se poate observa în diagramă
are loc o importantă reducere a controlului post producţie de la
100% în 1950 la numai 15% în 1990. Controlul procesului
tehnologic s-a redus ca pondere de la 75% prin anii 1970, la 30%
în anii 1990, în schimb a crescut ponderea controlului proiectării
şi concepţiei de la 15% în 1970 spre 80% şi chiar mai mult în
anii 1990 cu tendinţă de creştere în continuare.
100
Contribuţia la asigurarea calităţii,

75

50
%

25

0
1950 1960 1970 1980 1990 2000
A nul

Figura 2.2. Evoluţia ponderilor diferitelor tipuri de control ale calităţii: Ê ±

contribuţia controlului post-proces; ÊÊ ± contribuţia controlului procesului
tehnologic; ÊÊÊ ± contribuţia controlului concepţiei şi proiectării.

21
 Prin intermediul sistemului calităţii conducerea
întreprinderii are un sistem foarte eficient de control al calităţii în
toate fazele producţiei. În prezent implementarea sistemului
calităţii este o necesitate obiectivă care este determinată de mai
multe cauze:
1.c Concurenţa de piaţă a devenit atât de acerbă încât inevitabil
se urmăresc doi factori: calitatea şi preţul.
2.c Caracteristica economiei actuale este automatizarea şi
informatizarea proceselor tehnologice. Aceasta presupune
eliminarea unor acţiuni săvârşite de om în domenii în care
limita fizică îşi spune cuvântul. Precizia a crescut şi odată cu
ea rentabilitatea .
3.c Întrucât rolul calităţii a crescut, a crescut în acelaşi timp şi
totalitatea cheltuielilor pentru realizarea ei. În consecinţă
preţul produsului a crescut, iar beneficiarul doreşte dacă tot
plăteşte mai mult să se asigure că îşi procură un produs de
calitate, adică, preţul să se regăsească în calitatea produsului.
4.c S-a observat că realizarea unor produse de calitate au
influenţat foarte mult şi alţi indicatori economici, care aparent
nu aveau tangenţă cu acest aspect (profit, cost, productivitate).
5.c Produsele de calitate superioa ră devin o sursă potenţială de
materii prime şi materiale şi în acelaşi timp îşi aduc aportul în
bătălia omului pentru protecţia mediului înconjurător.
În faţa acestor necesităţi devine evident că sistemul calităţii
este inevitabil într-o economie modernă. Acest sistem însă
implică activităţi complexe şi de durată. În primul rând sistemul
trebuie adaptat la specificul întreprinderii evitându -se încărcarea
excesivă a acesteia cu personalul cu atribuţii de control, dar în
acelaşi timp, organizând activitatea în aşa fel încât să nu permită
nici unei faze de producţie desfăşurarea unei activităţi
neverificate.
De asemenea, sistemul trebuie să asigure instruirea la un
nivel ridicat a personalului implicat în această muncă. Sistemul
calităţii trebuie, de asemenea, să îşi organizeze un sistem
informaţional foarte bine pus la punct care să cuprindă o bază de
date complexă şi completă şi un acces la informaţie rapid şi facil.
Ca un ultim aspect, sistemul calităţii presupune conducerea şi
coordonarea eficientă a acest ei activităţi. Sistemul calităţii îşi
propune de la început anumite obiective. Aceste obiective sunt:
1) realizarea şi menţinerea unor calităţi efective a
produselor. Trebuie urmărind metoda japoneză, urmărită eventual
creşterea şi îmbunătăţirea continuă a acestei calităţi;

22
 2) sistemul trebuie să ofere beneficiarului încrederea
absolută că marfa livrată sau supusă vânzării va fi la nivelul celei
contractate sau a celei prevăzute în prospect. Trebuie recunoscut
faptul că insuccesul într-un singur caz se propagă geometric;
3) asigurarea conducerii că premisele propuse sau realizate
până la un moment dat în ceea ce priveşte calitatea se pot
menţine pe o perioadă îndelungată şi nu este doar un efect de
moment.

2.3. ðuncţiile sistemului calităţii

Sistemul calităţii are câteva funcţii care corelate cu

toate fazele şi etapele ciclului de viaţă al produselor respective
determină obţinerea încrederii beneficiarului în furnizori:
1) ðuncţia de realizare a calităţii şi prevenire a
defectelor  În fiecare etapă de realizare a produselor sunt
specificate operaţii care trebuie verificate pentru a se obţine
asigurări privind corectitudinea realizărilor. Se verifică astfel
cercetarea, dezvoltarea, documentaţia tehnică, omologarea,
procesul de fabricaţie, utilizarea şi men tenanţa produsului.
Această funcţie este în strânsă legătură cu conceptul de asigurare
a calităţii. Este încetăţenită ideea realizării unor produse care
sunt controlate riguros în cadrul unui sistem unitar. Această
funcţie are deci, ca obiectiv realizarea calităţii în toate fazele,
concluzia fiind că dacă toate etapele corespund calitativ, produsul
final, ca o însumare, va corespunde şi el calitativ.
2) ðuncţia de atestare . Această funcţie presupune
analizarea operaţiilor efectuate într -o etapă precedentă. După ce
se analizează etapa anterioară dacă toate operaţiile au corespuns
din punct de vedere calitativ, se ia decizia de trecere la etapa
următoare. Această decizie presupune o anumită procedură,
adică: avizarea calităţii; omologarea produsului; recepţi a
calitativă efectuată de cele mai multe ori cu beneficiarul;
stabilirea unor indicatori statistici etc. (vezi Figura 2.3.).
3) ðuncţia de îmbunătăţire . Aceasta reprezintă de fapt
scopul final al sistemului. Ea încearcă în permanenţă să ia măsuri
de adaptare a procesului de producţie la nou, la performanţele pe
care societatea o cere, la nevoia socială în general. Pentru
realizarea acestor funcţii sistemul calităţii presupune necesitatea
de a efectua anumite controale în compartimentele cheie.
Formele de control pe care le prevede sistemul calităţii
sunt următoarele:

23
 a) Controlul de marketing . În acest control se urmăreşte
testarea pieţei, se analizează nivelul calitativ al produselor
solicitate de consumator. Se urmăreşte până la ce nivel al preţului
este dispus utilizatorul să plătească calitatea. Prin această testare
se hotărăşte care este nivelul calitativ al produsului care va fi
lansat pe piaţă. Este ştiut că un produs de calitate superioară
costă. De aceea, întreprinderea trebuie să analizeze riscul ca
produsul, deci extrem de bun să nu fie cumpărat fiind scump şi
riscul ca deşi produsul este foarte ieftin comparativ cu cele
similare pe piaţă să nu fie cumpărat întrucât nu corespunde
calitativ. Testând aşadar piaţa producătorul trebuie să aleagă
nivelul optim al calităţii produsului cu care va ieşi pe piaţă.

Definirea produsului

tilizare ercetare
SÊSTE L
ALÊTĂŢÊÊ
Documentaţie
Fabricaţie

mologare

Figura 2.3. Fluxul informaţional al sistemului calităţii

b) Controlul de engineering . Este faza controlului din

sectorul cercetare-proiectare. În acest domeniu se urmăreşte
elaborarea unei documentaţii tehnico-economice adecvate
proiectului pe care şi l -a propus iniţial întreprinderea. Este un
control al activităţii de creaţie.
c) Controlul materiilor prime şi materiale . La acest
control se verifică nivelul calitativ al materiilor prime prin mos tră
de la mai mulţi furnizori. Se alege astfel furnizorul cel mai
potrivit atât sub aspectul calităţii produselor cât şi sub aspectul
disponibilităţii pe care o oferă acest furnizor. (Asigurarea unor
resurse pe termen lung fără convulsii eventual cu transp ort în
condiţii optime şi pe trasee scurte).
d) Controlul fluxului de fabricaţie . Se verifică procesul
de fabricaţie în toate etapele sale urmărindu -se ca faza următoare
să preia semifabricatele care corespund calitativ.
e) Controlul produselor finite . Această fază a controlului
are loc la sfârşitul procesului de fabricaţie şi deci procentul indică
o reducere a lui, el nu va fi niciodată eliminat pentru că

24
presupune începerea finalizării activităţii de control. Pe lângă
verificarea produsului finit se mai verifică şi funcţionarea lui în
regim de exploatare (stand de probă, laborator) verificându -se şi
îmbătrânirea produsului respectiv.
f) Controlul expedierii produselor la beneficiar. În
această fază se urmăresc condiţiile în care se ambalează produsul,
cât de corect este manipulat, cum se face depozitarea şi dacă
transportul până la beneficiar este cel mai potrivit.
g) Controlul >service-ului. În această fază se analizează
operaţia de asistenţă tehnică oferită beneficiarilor. Se urmăreşte
întâi dacă produsul a fost corect pus în funcţiune. Se face o
instruire amănunţită beneficiarului iar dacă produsul este o
noutate tehnologică se face chiar o iniţiere şi dacă este cazul unor
defecţiuni se face o intervenţie rapidă şi sigură.
h) Controlul fiabilităţii . În această etapă se analizează
comportamentul produsului la beneficiar în condiţii reale de
funcţionare. Toate datele obţinute în această etapă sunt
centralizate şi trimise documentaţiei tehnice deci proiectului
iniţial care va încerca îmbunătăţiri sau chiar m odificări dacă este
cazul.
i) Controlul recepţiei . Recepţia reprezintă operaţia
complexă de verificare calitativă şi cantitativă a loturilor de
mărfuri de către beneficiar prin care se urmăreşte stabilirea unei
concordanţe între calitatea furnizată şi cali tatea contractată. Prin
procesul de recepţie are loc de fapt schimbul de proprietate dintre
furnizor şi beneficiar. Datorită complexităţii şi importanţei sale
acest tip de control este prezentat pe larg într -un capitol separat.
Se observă că un sistem al calităţii are prevăzute etape de
verificare în toate fazele specifice cercului calităţii (figura 2.1.),
adică pe toată durata de viaţă a produsului începând cu
proiectarea şi încheind cu scoaterea din uz.

2.4. Principiile şi structura sistemului calităţii

Pentru elaborarea sistemului calităţii este necesară

existenţa unor principii care stea la baza construirii acestuia.
Aceste principii trebuie să ia în consideraţie următoarele aspecte:
a) factori cheie ai sistemului calităţii; b) responsabilitatea
conducerii; c) resursele umane şi materiale; d) structura
sistemului calităţii.
a) Pentru asigurarea satisfacţiei clienţilor este necesară
existenţa unei legături de interdependenţă între responsabilitatea

25
conducerii, resurse materiale, umane şi structura sistemului
calităţii, aşa cum este redat în Figura 2.4.

Responsabilitatea conducerii

Ênterfaţa cu clienţii

Structura sistemului calităţii Resurse umane şi materiale

Figura 2.4. Legăturile de interdependenţă pentru asigurarea

satisfacţiei clienţilor

Îndeplinirea acestor obiective se poate realiza prin:

üc implicarea totală a conducerii organizaţiei, sub asp ectul
responsabilităţii şi a utilizării tehnicilor moderne de
management, care să conducă la o îmbunătăţire continuă a
activităţilor;
üc aplicarea unor tehnici moderne de marketing şi a tehnicilor de
vânzare adecvate care pot asigura cunoaşterea pieţei de
desfacere, a clienţilor şi chiar a educaţiei acestora;
üc în acest sens se apreciază că satisfacerea solicitărilor a 75%
dintre clienţi este o condiţie acceptabilă pentru o organizaţie.

b) Conducerii manageriale îi revine responsabilitatea

definirii politicii organizaţiei privind satisfacţia clienţilor săi
referitor la calitatea serviciului oferit. De aceea, funcţionarea
eficientă a unui sistem al calităţii necesită implicarea conducerii
în implementarea politicii calităţii. Această politică trebuie
formulată în scris şi se referă la:
üc nivelul sau clasa serviciului de furnizat;
üc directivele privind calitatea serviciului oferit;
üc procedeele de adoptare în scopul atingerii obiectivele stabilite;
üc imaginea şi reputaţia organizaţiei privită sub aspectul calităţii
oferite.
Este necesar ca politica calităţii să fie înţeleasă,
implementată şi menţinută, iar conducerea organizaţiei trebuie să
asigure o bună difuzare a informaţiilor referitoare la acestea.
Pentru realizarea unei politici adecvate în domeniul calităţii este
necesar să se identifice şi să se definească obiectivele calităţii.
Scopurile principale se referă la:
üc satisfacerea clienţilor în concordanţă cu standardele şi etica
profesională;

26
üc îmbunătăţirea permanentă a serviciului;
üc eficienţa prestării serviciului;
üc considerarea exigenţelor societăţii şi a aspectelor ecologice
ale serviciului oferit.
Având la bază aceste scopuri fundamentale, conducerea
organizaţiei poate elabora ansamblul de obiective privind
calitatea şi anume:
üc precizarea clară a cerinţelor clienţilor şi luarea unor măsuri
adecvate pentru obţinerea calităţii cerute;
üc iniţierea de acţiuni şi controale, cu caracter preventiv pentru
evitarea nemulţumirii clienţilor;
üc implicarea tuturor salariaţilor din organizaţie în vederea
realizării calităţii;
üc optimizarea costurilor aferente activităţilor care asigură
performanţele şi nivelul calitativ al serviciului realizat;
üc analiza permanentă a cerinţelor şi a rezultatelor serviciilor
prestate, în scopul îmbunătăţirii continue a calităţii;
üc luarea unor măsuri de prevenire a efectelor negative rezultate
în urma serviciului prestat asupra societăţii şi a mediului
ambiant.
Deoarece sistemul calităţii include ansamblul funcţiilor şi
implică participarea, angajamentul şi cooperarea eficientă a
întregului personal al organizaţiei, o abordare modernă a calităţii
implică analizarea erorilor şi a cauzelor acestora. Aşa cum este
redat în Figura 2.5 se observă că ponderea ( [ 80%), dintre erori
se datorează lipsei de atenţie, iar restul de [ 20% sunt consecinţe
ale lipsei de mijloace (în principal financiare) şi de cunoştinţe
profesionale.
Rata erorii (%)

28-30% Acţiunea personalului

Lipsa de
atenţie 50 -54% ACŢIUNI MANAGERIALE

Lipsa de 18 -20% Acţiuni de natură financiară

cunoştinţe
sau de
mijloace 0 defecte N umăr de defecte

Figura 2.5. Ênfluenţa erorilor asupra calităţii

27
 c) Resursele umane şi materiale trebuie să fie adecvate şi
suficiente astfel încât conducerea să asigure implementarea
sistemului calităţii şi îndeplinirea obiectivelor calităţii. În acest
sens pentru a stimula   personalului, evoluţia sa,
performanţele individuale, aptitudinile de comunicare,
conducerea organizaţiei trebuie să se orienteze către următoarele
aspecte:
üc selecţionarea personalului în funcţie de aptitudinile acestuia
de a îndeplini cerinţele corespunzătoare fiecărei funcţii
aferente postului de lucru;
üc asigurarea condiţiilor de muncă astfel încât acestea să
conducă la stimularea performanţelor individuale şi stabilirea
relaţiilor de muncă;
üc asigurarea că obiectivele şi cererile de îndeplinit şi realizat au
fost corect înţelese inclusiv sub aspectul modului în care
acestea pot afecta calitatea;
üc oferirea fiecărui membru al organizaţiei, a şanselor de a se
realiza personal şi crearea oportunităţilor pentru o mai amplă
implicare personală;
üc recunoaşterea şi recompensarea acţiunilor care conduc la
îmbunătăţirea calităţii;
üc evaluarea periodică a factorilor care determină direct sau
indirect, care influenţează calitatea produsului sau serviciului
furnizat clienţilor;
üc actualizarea competenţelor personalului prin elaborarea
proceselor de perfecţionare;
üc elaborarea şi introducerea Äplanurilor de evoluţie a carierei´
pentru întregul personal.
De asemenea, sub aspectul  şi 

personalului este necesară introducerea unei educaţii adecvate
prin care să se obţină conştientizarea spre necesitatea schimbării
şi evoluţiei, respectiv a mijloacelor necesare pentru a le realiza.
Din punct de vedere al   este necesară existenţa
unui sistem informaţional adecvat astfel încât perso nalul
organizaţiei care intră în contact direct cu clienţii să aibă
cunoştinţele, deprinderile şi aptitudinile de comunicare în
vederea realizării serviciului.
Pentru realizarea serviciului la parametri propuşi se
impune ca resursele materiale formate în principal din
echipamente şi instalaţii, mijloace operaţionale, aparate şi
echipamente pentru evaluarea calităţii, documentaţia tehnică şi
operaţională, să fie adecvate obiectivului propus.

28
 d) Structura sistemului calităţii trebuie să fie alcătuită din
elemente prin care să se permită controlul şi asigurarea calităţii
de-a lungul tuturor proceselor operaţionale ce determină calitatea
serviciului. Deoarece, conducerea organizaţiei este răspunzătoare
de implementarea sistemului calităţii, trebuie ca activităţ ile care
contribuie direct sau indirect la obţinerea calităţii, să fie definite
şi documentate.
Totodată trebuie definite responsabilităţile generale şi
specifice în domeniul calităţii, respectiv a responsabilităţilor
autorităţii delegate pentru activităţ ile incidente asupra calităţii.
Datorită multitudinii activităţilor referitoare la calitatea din
cadrul organizaţiei, prezintă o deosebită importanţă definirea
clară a măsurilor de ţinere sub control şi de coordonare a
interfeţelor dintre activităţi.
Pentru evitarea repetării deficienţelor în desfăşurarea
proceselor, în organizarea unui sistem al calităţii bine structurat şi
eficient, trebuie accentuată identificarea problemelor referitoare
la calitate şi pe implementarea de acţiuni preventive şi corective .

e) Interfaţa cu clienţii prezintă o importanţă deosebită,

decisivă, pentru calitatea serviciului oferit clientului. De aceea,
este necesară crearea unei imagini adecvate, bazată pe realitatea
acţiunilor întreprinse pentru satisfacerea cerinţelor clienţi lor.
În scopul promovării şi ameliorării contractelor cu clienţii,
conducerea trebuie să analizeze periodic modul cum se
desfăşoară comunicarea cu clienţii sub aspectul descrierii
serviciului, a obiectului şi a disponibilităţii sale, costul
serviciului, informarea clienţilor, cunoaşterea necesităţilor reale
ale clienţilor etc.

2.5. Documentele sistemului calităţii

În vederea implementării sistemului calităţii este necesară

existenţa unei documentaţii corespunzătoare cerinţelor
standardelor din familia ÊSO 9000.
Pentru ca produsele şi serviciile oferite să fie conforme cu
condiţiile specificate, furnizorul trebuie să instituie şi să menţină
o documentaţie detaliată care poate să conducă la realizarea unor
produse de calitate, evaluarea sistemului calităţi i şi îmbunătăţirea
proceselor întreprinderii. Elaborarea documentaţiei calităţii
permite evaluarea desfăşurării activităţilor curente, a rezultatelor

29
acestor activităţi şi facilitatea identificării măsurilor corective
adecvate pentru îmbunătăţirea acestora . După modul de asigurare
(externă sau internă) a calităţii, furnizorul trebuie să stabilească şi
să menţină un sistem documentar al calităţii, astfel:
üc în cadrul asigurării externe se elaborează un manual al calităţii
care cuprinde procedurile sistemului calităţii şi structura
documentaţiei utilizate în cadrul sistemului;
üc pentru asigurarea internă se prezintă în scris, în mod
sistematic, toate elementele, cerinţele şi dispoziţiile adoptate
de organizaţie, sub forma politicilor şi procedurilor.

DIðUZARE APLICARE

ÊNTERN : Principii, organizare

în cazuri deosebite responsabilităţi, competenţe
EXTERN la nivel de organizaţie în
NÊVELUL A domeniul calităţii

ÊNTERN NÊVELUL B Domenii

EXTERN : de activitate
la consultanţi compartimente
NÊVELUL C
ÊNTERN Detalierea
activităţii
PROÊECTARE, PERFEC ÊONARE

APROVÊZÊONARE MATERÊALE,

ASÊGURAREA ŞÊ CONTROLUL

PREG TÊREA PERSONALULUÊ

MANAGEMENT DEPOZÊTARE
CONTRACTE MAR ETÊNG,

PRODUC ÊE, ÊNSTALARE,
VÂNZ RÊ, FÊNAN ARE

CALÊT ÊÊ
SERVÊCE

Figura 2.6. Structura ierarhică a documentelor sistemului calităţii

Êmplementarea sistemului calităţii într -o organizaţie

necesită existenţa unor documente specifice care pot fi structurate
ierarhic pe trei niveluri principale (Figura 2.6). Astfel, piramida
documentelor sistemului calităţii cuprinde:
üc nivelul A: manualul calităţii;
üc nivelul B: procedurile sistemului calităţii;

30
 üc nivelul C: documentele calităţii (formulare, rapoarte,
instrucţiuni de lucru etc.).

2.5.1. Manualul calităţii

Este principalul document folosit la elaborarea şi

implementarea unui sistem al calităţii. Acesta prezintă politica în
domeniul calităţii şi descrie sistemul calităţii unei organizaţii,
constituind referinţa permanentă la implementarea şi menţinerea
acestuia.
Manualul calităţii serveşte următoarelor scopuri:
üc comunicarea politicii calităţii practicată de conducerea
managerială către angajaţii organizaţiei, clienţi şi
distribuitori;
üc constituirea documentului de referinţ ă la implementarea
efectivă a sistemului calităţii;
üc asigurarea cunoaşterii, de către angajaţii firmei a
elementelor sistemului calităţii, ceea ce conduce la
conştientizarea acestora privind calitatea;
üc precizarea structurii organizatorice şi responsabilităţ ile
diferitelor compartimente sau grupări funcţionale respectiv
a modului de comunicare, pe direcţie orizontală sau
verticală, asupra problemelor referitoare la calitate;
üc prezentarea bazelor pentru auditarea sistemului calităţii;
üc asigurarea câştigării încrederii clienţilor şi îmbunătăţirea
imaginii organizaţiei.
Prin conţinutul său, manualul calităţii poate fi elaborat
pentru toate activităţile organizaţiei sau numai pentru unele
activităţi. Sub acest aspect se pot elabora următoarele tipuri de
manuale:
-c Manualul calităţii la nivelul întregii organizaţii;
-c Manualul calităţii pentru fiecare compartiment (sector)
component;
-c Manuale de calitate specializate (aprovizionare, proiectare,
laboratoare).
Sub aspectul confidenţialităţii informaţiilor cuprinse în
Manualul Calităţii şi care pot fi la îndemâna clienţilor, deosebim:
üc  

 
     , denumit Ämanualul de
management al calităţii´, cuprinde informaţii confidenţiale, la
care potenţialii clienţi sau parteneri nu trebuie să aibă acces;
üc  


 , denumit Ämanual de asigurare
al calităţii´ cuprinde informaţii la care beneficiarii şi

31
 partenerii pot avea acces, deoarece acesta este un manual de
prezentare.
În cazul existenţei simultane a unui număr mare de
manuale la nivel de organizaţie, este necesar ca acestea prin
conţinutul lor, să nu intre în contradicţie.
Din punct de vedere al conţinutului, în general, un manual
al calităţii poate fi sub una din următoarele variante:
-c să fie o compilaţie directă a procedurilor documentate al e
sistemului calităţii;
-c să fie o grupare sau o parte a procedurilor documentate ale
sistemului calităţii;
-c să fie o serie de proceduri documentate pentru facilităţi sau
aplicaţii specifice;
-c să fie constituit din mai multe documente sau niveluri;
-c să aibă un nucleu comun şi anexe adaptate;
-c să fie de sine stătător sau nu;
-c să fie prezentat în alte numeroase variante posibile bazate pe
necesităţile organizaţiei.
Manualul Calităţii este elaborat conform specificaţiei
fiecărei organizaţii, neavând o structură tip ş i trebuie să se refere
la următoarele aspecte:
üc politica calităţii la nivelul organizaţiei;
üc autoritatea, responsabilităţile şi relaţiile dintre
persoanele care coordonează, efectuează sau
analizează activităţile referitoare la calitate;
üc procedurile şi instrucţiunile sistemului calităţii;
üc dispoziţiile referitoare la analiza, aducerea la zi,
evidenţa difuzării şi administrarea manualului
calităţii;
Conform reglementărilor în vigoare din standardele ÊSO
9000, Manualul Calităţii cuprinde următoarele referiri
structurale:
a)c titlul, scopul şi domeniul de aplicare;
b)c cuprinsul manualului;
c)c pagini introductive referitoare la organizaţia respectivă şi la
manualul însuşi;
d)c politica în domeniul calităţii şi obiectivele referitoare la
calitate ale organizaţiei;
e)c descrierea structurii organizatorice, a responsabilităţilor şi a
autorităţilor;
f)c descrierea elementelor sistemului calităţii şi alte referinţe la
procedurile documentate ale acestuia.
g)c definiţii, dacă este cazul;

32
h)c un ghid pentru manualul calităţii, dacă este cazul;
i)c o anexă pentru datele suport, dacă este cazul.
Referitor la redactarea manualului calităţii, pentru ca
acesta să devină un instrument eficient în implementarea şi
menţinerea sistemului calităţii, acesta trebuie să fie elaborat de
organizaţia în cauză, să ţină seama de situaţia curentă din
organizaţie, având la bază experienţa practică existentă în
domeniul asigurării calităţii.
Responsabilitatea redactării şi administrării manualului
calităţii revine, de obicei, şefului compartimentului calitate
(asigurarea calităţii). În condiţiile existenţei mai multor manuale
ale calităţii, pe unităţi funcţionale, responsabilitatea revine
fiecărui compartiment.
Administrarea manualului calităţii se realizează de
compartimentul calitate (asigurarea calităţii) prin efectuarea de
revizii anuale şi periodice.

2.5.2. Proceduri scrise

Conform Standardelor ÊSO 9000 procedura este definită ca

reprezentând modalitatea specifică de desfăşurare a unei
activităţi. În general, procedurile informează ce trebuie făcut,
asigurându-se că este precizat modul cum să se facă, respectiv se
definesc responsabilităţile şi modul de control al activităţii. De
aceea în legătură cu o anumită activitate, procedura dă răspunsuri
la întrebări de forma: Ce ?, Cine ?, Unde ?, Când ?, De ce ?.
Deoarece procedurile sunt prezentate în scris, ele se
numesc proceduri scrise sau documentate şi se referă la activităţi
individuale, la mai multe activităţi grupate pe domenii sau la
elementele sistemului calităţii organizaţiei. Ca urmare
procedurile sunt de mai multe tipuri ca: proceduri ale sistemului
calităţii, proceduri operaţionale, de încărcare, de inspecţie etc.
O procedură documentată cuprinde următoarele elemente:
üc scopul şi domeniul de aplicare al procedurii;
üc definiţii şi prescurtări;
üc documente de referinţă;
üc activitatea procedurală;
üc responsabilităţi;
üc înregistrări;
üc anexe.
Dacă organizaţia implementează un sistem al calităţii,
conform standardelor din familia ÊSO 9000, forma documentaţiei
de bază o reprezintă procedura sistemului calităţii, iar în cazul în

33
care se desfăşoară activităţi de proiectare, dezvoltare, fabricaţie,
montaj şi service, se elaborează proceduri element de sistem
(PES) pentru:
-c analiza contractului;
-c ţinerea sub control a concepţiei produsului;
-c ţinerea sub control a documentelor şi datelor;
-c asigurarea conformităţii produsului achiziţionat;
-c ţinerea sub control a produsului furnizat de client;
-c identificarea şi trasabilitatea produsului;
-c ţinerea sub control a proceselor;
-c inspecţie şi încercări;
-c ţinerea sub control a echipamentelor de măsurare şi în cercări;
-c ţinerea sub control a produsului neconform;
-c acţiuni corective şi preventive;
-c manipulare, depozitare, condiţionare, prezentare şi livrare;
-c ţinerea sub control a înregistrărilor calităţii;
-c audituri interne ale calităţii;
-c formarea personalului;
-c servicii asociate;
-c tehnici statistice.
Procedurile documentate pot fi înscrise în manualul
calităţii sau pot fi anexate acestuia. Aceste proceduri nu intră în
detalii tehnice, deoarece acestea fac obiectul procedurilor,
instrucţiuni de lucru.

2.5.3. Proceduri / instrucţiuni de lucru

Procedurile, instrucţiunile de lucru fac referiri la o

activitate restrânsă, care de obicei este limitată la un post de
lucru.
Cuprinderea acestor documente în sistemul calităţii oferă
efectuarea unui control adecvat şi continuu a supra calităţii. Prin
modul de elaborare şi de administrare se permite ţinerea sub
control a activităţilor.

2.5.4. Planul calităţii

Este documentul care cuprinde practicile, resursele,

secvenţele de activităţi specifice calităţii, referitoare la un
contract, proiect sau produs.
Planul calităţii cuprinde, în principal, următoarele aspecte:
-c obiectivele calităţii ce trebuie atinse;

34
-c alocarea specifică a responsabilităţilor şi a autorităţilor pentru
diferite faze ale proiectului program;
-c procedurile, metodele şi instrucţiunile de lucru specifice care
trebuie aplicate;
-c alte măsuri necesare pentru atingerea obiectivelor;
-c înregistrări specifice (sau ) care se referă la activităţi
privind calitatea în etapele de existenţă ale produsului
(registre, fişe, buletine, rapoarte, certificate de recepţie,
activităţile de inspecţie, încercări, activităţi metrologice,
garanţii şi postgaranţii etc.).

2.6. Auditul sistemului calităţii

În vederea implementării sistemului calităţii, conform

standardelor din seria ÊSO 9000, principalul instrument pentru
realizarea obiectivelor organizaţiei în domeniul calităţii îl
constituie 
.
!



reprezintă instrumentul de conducere prin
care se confirmă existenţa sistemului calităţii, este evaluată şi
determinată implementarea şi eficienţa organizaţiei.
Evaluarea sistemului calităţii presupune desfăşurarea unor
activităţi specifice în cadrul cărora se face apel la diferiţi termeni
care vor fi prezentaţi în continuare.

2.6.1. Principalii termeni utilizaţi în auditul calităţii

Auditul calităţii (ÊSO 8402-1995) ± reprezintă Ä

    
         
    

 
 

  


    
  
   
 
  
   ) 
 ´.
Prin auditurile calităţii se pot evalua produse, procese,
servicii sau sistemul calităţii unei organizaţii, caz în care aceste
audituri se numesc Äauditul calităţii produsului´, Äauditul calită ţii
serviciului´, Äauditul sistemului calităţii´.
Auditul calităţii poate fi efectuat în scopuri interne sau
externe.
Auditul intern (auditul    ) desfăşurat în
interiorul unei organizaţii din iniţiativa şi în beneficiul propriu al
acesteia, ca o parte a managementului calităţii.
Auditul extern (la furnizor) executat de organizaţie la
furnizorii săi existenţi sau potenţiali ca o cerinţă a sistemului

35
calităţii propriu al acestei organizaţii. Auditul extern efectuat de
beneficiari prin auditorii proprii este denumit audit Ä 
 ´. Auditul extern efectuat de un organism neutru, la cererea
organizaţiei sau la cererea unei alte părţi (beneficiar sau organism
independent) este denumit audit Ä ´.
În general auditurile au denumiri sp ecifice în funcţie de
scopurile pentru care sunt efectuate. Astfel auditul efectuat
înainte de certificare se numeşte Ä  ´. Pentru a
se verifica că se asigură respectarea cerinţelor stabilite, după
verificarea sistemului calităţii se efectuează Ä 
 
 )´.
Auditul laboratorului : examinarea unui laborator de
încercări, pentru evaluarea conformităţii cu criteriile specifice de
auditare a laboratoarelor (EN 45001).
Auditor (în domeniul calităţii) o persoană care are
calificarea de a efectua audituri ale calităţii. Un auditor desemnat
să conducă un audit al calităţii este denumit Ä 
´.
Auditor intern : persoană calificată pentru efectuarea
auditului intern.
Auditat: organizaţie în curs de auditare.
Client: persoană sau organizaţie care solicită auditul.
Clientul poate fi:
-c auditatul care doreşte auditarea propriului sistem al calităţii;
-c un beneficiar care doreşte auditarea sistemului calităţii unui
furnizor prin utilizarea propriilor săi auditori sau o terţă parte;
-c o agenţie independentă autorizată să determine dacă sistemul
calităţii asigură controlul adecvat al produselor sau serviciilor
furnizate;
-c o agenţie independentă desemnată să efectueze un audit în
scopul de a înregistra sistemul calităţii, al organizaţiei
auditate.
Observaţie : o constatare a faptelor, efectuată în timpul
unui audit şi susţinută prin dovezi obiective.
Dovezi obiective : informaţii, înregistrări sau constatări ale
faptelor, calitative şi cantitative, referitoare la calitatea unei
auditări sau a unui serviciu sau la existenţa şi implementarea unui
element al sistemului calităţii care se bazează pe observaţii,
măsurări sau încercări şi care pot fi verificate.
Specificaţie : document care precizează condiţii.
Neconformitate : nesatisfacerea condiţiilor specificate. De
exemplu, abaterea sau absenţa uneia sau mai multor caracteristici
de calitate sau elemente ale unui sistem al calităţii faţă de
condiţiile specificate.

36
 Neconformitate majoră : absenţa totală, nefuncţionarea
unui element al sistemului, sau neimplementarea unuia sau a mai
multor elemente ale sistemului calităţii.
Neconformitate minoră : lipsuri cu caracter izolat sau
sporadic constatate în aplicarea cerinţelor din documentele de
referinţă, care nu prezintă o importanţă semnificativă asupra
calităţii produselor/serviciilor şi prin repetare pot conduce la
neconformităţi majore.
Evaluarea conformităţii cu cerinţe specificate, implică
colectarea de dovezi obiective cu privire la politică, organizare,
proceduri şi resurse şi o comparaţie a acestora cu cerinţele, aşa
cum sunt ele exprimate în standardul de referinţă pentru sistemul
calităţii, contract sau legislaţie.
Evaluarea implementării : unui sistem implică analiza
dovezilor cu privire la activităţile curente şi atitudinile membrilor
organizaţiei, a înregistrărilor pentru activităţile trecute şi
stabilirea gradului în care sunt îndeplinite cerinţele.
Evaluarea eficienţei unui sistem al calităţii constă în
evaluarea gradului în care acesta este apt să îndeplinească
obiectivele în domeniul cali tăţii.
Prin evaluare se evidenţiază contribuţia sistemului la
prevenirea defectelor produselor, serviciilor şi proceselor, la
obţinerea unor niveluri mai bune de conformitate şi satisfacere a
clienţilor.

2.6.2. Obiectivele generale ale auditului sistemu lui

calităţii

Auditurile sistemului calităţii sunt efectuate având

următoarele obiective:
üc determinarea conformităţii elementelor
sistemului calităţii cu cerinţele specificate în
documentele de referinţă (standarde, documente
normative, manualul calităţii);
üc determinarea eficacităţii sistemului calităţii
privind realizarea obiectivelor stabilite în
domeniul calităţii;
üc satisfacerea unor cerinţe reglementate;
üc îmbunătăţirea sistemului calităţii organizaţiei
auditate;
üc certificarea (înregistrarea) sistemului calităţii
organizaţiei auditate.

37
 2.6.3. Documentele necesare pentru auditul calităţii

Efectuarea auditului sistemului calităţii se face pe baza

existenţei următoarelor documente principale:
-c standarde referitoare la sistemul calităţii;
-c manualul calităţii;
-c procedurile sistemului calităţii;
-c procedurile operaţionale;
-c instrucţiuni de lucru;
-c documente de inspecţie;
-c specificaţii tehnice;
-c proceduri privind costurile referitoare la calitate etc.

2.6.4. Roluri şi responsabilităţi ale participanţilor la

audit

În cadrul auditului, indiferent de felul acestuia,

participanţii implicaţi la audit: auditorii, clientul auditului şi
auditatul.
a) Auditorii
În cadrul auditului calităţii rolul factorului uman este
determinat sub aspectul experienţei profesionale, a
compartimentului şi a atribuţiilor.
Din punct de vedere al experienţei profesionale se
recomandă ca auditorii să aibă o experienţă de minimum 4 ani, să
aibă studii superioare şi instruire în asigurarea calităţii şi
experienţă de auditare.
  principală a auditorilor este examinarea
sistemului calităţii astfel încât:
-c să se determine gradul de conformitate al acestuia cu
condiţiile specificate;
-c să constate dacă elementele sistemului au fost puse în
practică;
-c să constate dacă sistemul calităţii este eficient pentru
organizaţia în cadrul căreia funcţionează, adică oferă acesteia
posibilitatea de a-şi realiza obiectivele în domeniul calităţii.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor, auditorul utilizează numai
dovezi obiective, iar informaţiile nedovedite nu sunt luate în
considerare în acţiunea de auditare. În cadrul auditului efectuat
de o echipă sau de o persoană este necesar ca un auditor să fie
investit cu responsabilitate generală. În funcţie de circumstanţe,
echipa de audit poate cuprinde specialişti în domeniu, auditori în
curs de formare sau observatori, dacă sunt acceptabili pentru

38
client, pentru auditat şi auditorul şef. Pentru efectuarea auditului,
organizaţia auditată desemnează ghizi nominalizaţi pentru
realizarea interfeţei dintre aceasta şi organismul de auditare. Se
recomandă ca echipa de audit să obţină indiferent de dificultăţi
informaţii complete, precise şi obiective care să -i permită să
exprime concluzii privind funcţionarea şi eficienţa sistemului
calităţii.
Principalele responsabilităţi ale auditorilor sunt:
Auditorul şef:
-c participarea la selectarea membrilor echipei de audit;
-c pregăteşte planul de audit;
-c pregăteşte documentele de lucru;
-c defineşte condiţiile auditului şi dă instrucţiuni echipei de
audit;
-c analizează documentaţia referitoare la activităţile sistemului
calităţii existent, pentru a determina dacă aceasta este
adevărată;
-c reprezintă echipa de audit în faţa conducerii auditului;
-c conduce discuţiile în cadrul şedinţelor de deschidere,
intermediare şi de închidere ;
-c raportează imediat auditatului neconformităţile critice;
-c raportează orice obstacol major, întâlnit în efectuarea
auditului;
-c raportează rezultatele auditului în mod clar, conclusiv şi fără o
întârziere nejustificată;
-c elaborează raportul de audit (împreună cu ceilalţi membri ai
echipei);
-c în acelaşi timp are şi toate responsabilităţile unui auditor.
Auditorii din echipă:
-c să îndeplinească cerinţele auditului;
-c se documentează;
-c pregătesc şi îndeplinesc în mod eficient măsurile atribuite lor;
-c colectează şi analizează dovezi care sunt pertinente şi
suficiente pentru a permite elaborarea concluziilor referitoare
la sistemul calităţii auditat;
-c consemnează observaţiile;
-c raportează concluziile auditului;
-c verifică modul de aplicare şi eficienţa măsurilor corective
(dacă este cazul sau dacă este cerută);
-c păstrează în siguranţă documentele auditului;
-c sunt obiectivi şi acţionează tot timpul într -un mod etic;
-c dau dovadă de perseverenţă, sunt metodici, riguroşi şi au o
atitudine pozitivă.

39
 b) Clientul
Se recomandă clientului următoarele:
-c să stabilească necesitatea şi scopurile auditului şi să iniţieze
procesul respectiv;
-c să stabilească organizaţia de auditare;
-c stabilirea domeniului general al auditului, de exemplu
standardul sau documentul referitor la sistemul calităţii, pe
baza căruia trebuie condus auditul;
-c să primească raportul de audit;
-c stabilirea acţiunilor de urmărire, dacă este vreuna acţionează
şi informează auditul despre aceasta.
c) Auditatul
Conducerii auditului i se recomandă următoarele:
-c să informeze personalul implicat asupra obiectivelor şi
domeniului auditului;
-c să numească membrii responsabili (ghizi) din cadrul
personalului care să însoţească membrii echipei de audit;
-c să pună la dispoziţie toate resursele necesare echipei de audit,
în scopul de a se asigura un proces efectiv şi eficient de audit;
-c să asigure accesul la facilităţi şi la materiale doveditoare după
cum solicită auditorii;
-c să coopereze cu auditorii, pentru a permite ca obiectivele
auditului să fie realizate;
-c să stabilească şi să iniţieze acţiuni core ctive bazate pe raportul
de audit.

2.6.5. Etapele auditului sistemului calităţii

Conform reglementărilor din standardul SR ÊSO 10001-1,

1994, sunt stabilite principiile, criteriile, practicile de bază şi
furnizate principalele linii directoare pentru pla nificarea,
efectuarea şi documentarea auditului sistemului calităţii.
Pentru efectuarea auditului sistemului calităţii este
necesară desfăşurarea următoarelor etape: planificarea auditului,
pregătirea auditului, desfăşurarea auditului şi urmărirea acţiunil or
corective.
a) Planificarea auditului
a.1) 











Clientul decide, care elemente ale sistemului calităţii, zone
şi activităţi ale organizaţiei urmează să fie auditate într -un
interval de timp prestabilit. Acest interval este precizat în urma
consultărilor dintre auditorul şef şi auditat. De asemenea, clientul

40
specifică referinţa pentru efectuarea auditului sistemului calităţii,
respectiv se stabileşte profunzimea auditului.
a.2) ð


Este stabilită de client, în funcţie de eventualele schimbări
în managementul organizaţiei, care ar putea conduce la influenţe
asupra sistemului calităţii; când se aduc modificări sistemului
calităţii existent, dacă se ţine seama de rezultatele ultimelor
audituri.
a.3) ›


"

 


Înaintea auditului stabilit, auditorul îşi colectează datele
(informaţiile) despre organizaţia care trebuie auditată, ca de
exemplu felul şi gama de produse, tehnologia, cifre de afaceri,
numărul de angajaţi, poziţia p e piaţă, dezvoltarea economică,
tradiţia organizaţiei etc.
Pentru a se forma o imagine de ansamblu asupra
organizaţiei care urmează a fi auditată, înaintea angajării
discuţiilor preliminare, unii auditori externi transmit acestuia un
chestionar de autoevaluare, mai ales în cazul auditului de
certificare.
Dacă se efectuează un audit de preevaluare se analizează
documentaţia referitoare la metodele utilizate de auditat pentru
satisfacerea cerinţelor sistemului calităţii (în principal se
analizează manualul ca lităţii).
b) Pregătirea auditului
b.1) R

Este aprobat de către client şi comunicat auditorilor şi
auditatului. Pentru a fi adaptat unor situaţii concrete pe baza
informaţiilor colectate, planul de audit trebuie să fie flexibil şi
este necesar să conţină următoarele elemente:
-c obiectivele şi domeniul auditului;
-c identificarea persoanelor care au responsabilităţi
directe, importante, referitoare la obiective şi
domenii;
-c identificarea documentelor de referinţă;
-c identitatea membrilor echipei de audi t;
-c data şi locul unde se efectuează auditul şi dacă
este cazul, limba utilizată în timpul auditului;
-c programul şedinţelor care se ţin cu conducerea
auditului;
-c cerinţe privind confidenţialitatea informaţiilor;
-c difuzarea raportului de audit şi data prevăzut ă
pentru publicare.

41
 b.2) -





Auditul sistemului calităţii se poate efectua de unul sau
mai mulţi auditori în funcţie de eventualele sarcini rezultate în
urma colectării datelor. Responsabilitatea generală a auditului
revine auditorului şef care stabileşte atribuţiile auditorilor din
echipă pe elemente ale sistemului calităţii sau pe
compartimentele organizaţiei. Echipa de audit este formată din
trei sau mai multe persoane şi este specifică auditului unei
organizaţii mari. În cadrul echipei se pot forma grupe de lucru,
formate din două persoane pentru auditarea compartimentelor
organizaţiei, caz în care un auditor pune întrebări şi ascultă
răspunsurile, iar celălalt observă ce se întâmplă în jur.
b.3) #


 

 
În vederea desfăşurării corespunzătoare a auditului se
utilizează următoarele documente de lucru principale:
-c liste de verificare pentru evaluarea elementelor
sistemului calităţii, întocmite de auditori;
-c formulare pentru raportarea observaţiilor
auditorului;
-c formulare pentru documentarea dovezilor care
vor servi la fundamentarea concluziilor finale ale
auditorilor etc.
c) Desfăşurarea auditului
Efectuarea auditului cuprinde următoarele etape:
c.1) 


Reprezintă primul moment de întâlnire între auditor şi
auditat şi are ca scop:
-c prezentarea persoanelor din echipă de către
auditorul şef
-c definirea scopului auditului , analiza domeniului
şi obiectivul auditului;
-c analizarea planului auditului;
-c precizarea însoţitorilor (ghizilor) echipei de
audit;
-c aducerea de clarificări (detalii) pentru unele
aspecte apărute;
-c precizarea restricţiilor, în special a celor majore;
-c stabilirea în timp şi spaţiu a datelor auditului;
-c Stabilirea datei şi orei pentru şedinţa de
închidere.
c.2) p

 




Constă în colectarea dovezilor şi formularea observaţiilor
auditorilor. Astfel, colectarea dovezilor se face prin: analizarea

42
documentelor puse la dispoziţia echipei de audit, chestionarea
personalului implicat în compartimentul auditat, observarea
directă a activităţilor desfăşurate în momentul auditării.
Observaţiile auditorilor se fac după auditarea
compartimentelor şi se analizează pentru precizarea celor care
sunt considerate neconformităţi.
Aceste neconformităţi trebuie să reiasă din documente şi
dovezi clare identificate pe baza cerinţelor din documentele de
referinţă ale auditului.
Analizarea observaţiilor se face de către auditorul şef şi
reprezentantul organizaţiei auditate. Dacă se constată
neconformităţi minore, auditorul recomandă certif icarea
sistemului.
c.3) 


Se desfăşoară cu conducerea organizaţiei şi responsabilii
documentelor auditate. Auditorul şef prezintă constatările echipei
de audit şi se trag concluzii privind eficacitatea sistemului
calităţii. La cererea organizaţiei auditorii pot face unele
recomandări privind îmbunătăţirea activităţilor şi a sistemului
calităţii.
d) Elaborarea şi gestionarea documentelor auditului
Raportul de audit se face de către echipa de audit sub
conducerea auditorului şef şi conţine următoarele elemente:
-c obiectivele şi domeniul auditului;
-c detalii privind planul de audit, identitatea
membrilor echipei de audit, identitatea
reprezentanţilor auditului, data efectuării
auditului, identificarea întreprinderii auditate;
-c identificarea documentelor de referinţă ale
auditului;
-c neconformităţile constatate;
-c aprecierile echipei de audit asupra conformităţii
sistemului calităţii cu referenţialul stabilit;
-c aprecierile echipei de audit privind eficacitatea
sistemului calităţii în realizarea obiective lor
stabilite;
-c lista de difuzare a raportului de audit.
e) ncheierea auditului
Auditul se consideră încheiat în momentul predării
raportului de audit, întocmit de auditor, clientului.
f) Urmărirea acţiunilor corective
După identificarea neconformităţilor de către auditor,
organizaţiei auditate îi revine responsabilitatea stabilirii acţiunilor

43
corective adecvate. Datele finalizării acţiunilor corective şi
auditurilor de supraveghere se stabilesc de către client şi auditat
după verificarea implementării acţi unilor corective, auditorul
poate întocmi un Äraport de urmărire´ pe care îl va difuza ca şi
raportul iniţial.

2.7. Cerificarea sistemului calităţii

Prin 

 se înţelege modalitatea de atestare a

conformităţii sistemului calităţii, cu un referenţial prestabilit.
Certificarea este realizată de un organism neutru, independent de
beneficiar, denumit


 

.
Dovada conformităţii cu referenţialul (standard sau
document normativ) o reprezintă 

 (sistemului
calităţii).
Aceasta arată superioritatea organizaţiei faţă de concurenţi
şi demonstrează existenţa unui sistem al calităţii eficient.
Certificarea sistemului calităţii se desfăşoară, de regulă,
prin parcurgerea următoarelor etape:
a)c pregătirea auditului de certificare;
b)c examinarea documentelor sistemului calităţii;
c)c efectuarea auditului de certificare;
d)c acordarea certificatului şi supravegherea respectării
condiţiilor certificării.
În România sunt acreditate următoarele organisme de
certificare a sistemelor calităţii:
-c Societatatea Română pentru Asigurarea Calităţii
± SRAC;
-c SC AEROQ SA;
-c TUV Bayern Sachsen din Germania;
-c SÊMTEX ± OC;
-c Registrul Auto Român ± RAR ± OCS;
-c Autoritatea Feroviară Română AFER - OCS etc.
Organismele de certificare, mai sus enumerate, fac parte
din Reţeaua Naţională de Acreditare din România ± RENAR.
Metodologia de cerificare a sistemelor calităţii pentru
diferitele organisme respectă etapele prezentate mai sus, dar pot
interveni modificări specifice în derularea fazelor.
De exemplu, metodologia propusă de AEROQ este
prezentată în continuare în Anexa 2.1.

44
 !Ô
Etapele şi fazele certificării
Discuţie de informare
Êniţierea procesului de certificare

Chestionar evaluare preliminară

Ofertă

Cerere certificare

Contract

Analiza sistemului şi evaluarea documentelor la sediul organizaţiei

DA
Sunt necesare acţiuni corective

NU

NU
Se doreşte preaudit
EVALUARE ÊNÊ
ÊAL

DA

Preaudit

DA
Sunt necesare acţiuni corective

NU Stabilire şi aplicare
acţiuni corective

Transmite acţiuni
corective la AEROQ

45
 1

Audit de certificare

DA Stabilire şi
Sunt neconformităţi majore aplicare acţiuni
corective
CERTÊFÊCARE

NU
Transmite acţiuni
Stabilire şi DA corective la AEROQ
aplicare acţiuni Sunt necesare acţiuni
corective corective

NU
Transmite acţiuni Postaudit
corective la AEROQ
An 3
Decizia comitetului de direcţie

EMITEREA CERTIðICATULUI

An 1 şi 2
Audit de supraveghere în primii doi ani
de valabilitate a certificatului

Audit de prelungire a valabilităţii certificatului

SUPRAVEGHERE DE PRELUNGÊRE

în al treilea an, pentru următorii 3 ani

Sunt DA Stabilire şi
necesare acţiuni corective aplicare
acţiuni
corective

NU
Stabilire şi DA Sunt Transmite acţiuni
aplicare acţiuni necesare acţiuni corective corective la
corective AEROQ

NU
Transmite acţiuni corective Postaudit
La AEROQ

46
 CAPITOLUL 3
MANAGEMENTUL CALITĂŢII TOTALE
(TQM)

 -





 ) 
 
 
  
  
 ) 
   )         

      
  
  
     
 )       
 
 

  +      )  
    
 
  
       

  ) 


üc › 

 
 
üc „
    ) 


üc R 
   ) 
 
     
  ./###0###

3.1. Conceptul de calitate totală

Cu toate că încercările sunt numeroase, nu s-a reuşit, până

în prezent, să se stabilească exact originea expresiei Äcalitate
totală´. Este posibil ca ea să se fi impus treptat, printr -un consens
tacit. În ultimul deceniu expresia a cunoscut o largă extindere şi
aplicare. Mulţi specialişti raportează termenul la Deming şi
Juran, cei doi importanţi precursori al managementului calităţii.
Aceştia însă, nu folosesc expresia în nici o lucrare care le
aparţine. Singurul reprezentant al orientării tehno -manageriale
care utilizează expresia este Feigenbaum. Definiţiile conceptului
Äcalitate totală´ aparţin aproape în exclusivitate ultimului
deceniu.
›

este un mod de abordare a unei organizaţii,
o apropiere de munca de elită, evidenţiind toate formele de
performanţă şi relaţiile dintre partenerii industriali. Ea reprezintă
atât o revoluţie socială la locul de muncă, cât şi o apropiere

47
riguros eficientă şi efectivă către profesionalism şi succes.
Calitatea totală este un concept competitiv, pentru că este legat
de ideile de ³cel mai bun, cel mai bine´ ( the best), unde acest
superlativ este ilustrat atât prin locul deţinut pe piaţă, cât şi prin
ceea ce furnizează produsul sau serviciul.
J.M. Juran defineşte      
   

 
  

   
    1
2
³›
   
     ) )

     


 

 !  
 & ( O.
Pruteanu, C. Bohosievici, D. Êordăchescu, E. Ghiţă)
AFCERQ (Association Francaise de Cercles de Qualite), defineşte calitatea
totală ca reprezentând ³    
 
  
 ))

!  
   )      
      
 

 ! &.
³›
   
      
 
   ) 
   
     
       )


 !          
 
       
    
  &( N. Cănănău, O. Dima, GH. Gurău, A.G.
Barajas).
Organizaţia Europeană pentru calitate are un comitet care este numit
ÄPolitică pentru calitate´ şi care a elaborat o directivă care subliniază care
sunt aspectele pentru o politică bună a calităţii. Aceste aspecte sunt
următoarele:
-c ce este calitatea pentru o firmă?
-c de ce este importantă calitatea?
-c pe cine interesează din cadrul firmei problema calităţii?
-c care este rolul managerului şi al executanţilor în implementarea calităţii?
-c controlul calităţii şi care sunt obiectivele de viitor pentru calitatea
firmei?
Conceptul de calitate totală are următoarele elemente:
-c Tot ceea ce întreprinde o organizaţie pentru a stabili dacă
clienţii săi se reîntorc în permanenţă la ea şi dacă se
transformă în clienţi tradiţionali şi fideli şi, mai ales, dacă o
recomandă şi altora;
-c Minimizarea costurilor printr-o organizare efectivă şi
eficientă;
-c Mobilizarea la maximum a resurselor materiale şi a forţei de
muncă pentru a coopera la obţinerea pe piaţă a celei mai mari
poziţii posibile în domeniul de activitate respectiv;
-c Exploatarea punctelor slabe ale concurenţei.
Conceptul de calitate totală nu este aplicabil numai la
nivelul agenţilor economici; el este aplicabil şi la nivel
individual, guvernamental, organizaţii voluntare, familii, unde nu
se aplică principiul concurenţei, ci doar perfecţionarea şi
dezvoltarea.
Principiile calităţii totale sunt:

48
1.    
 
 Acest principiu presupune satisfacerea
clientului extern, a cumpărătorului produsului şi în egală măsură
satisfacerea clientului intern ca o condiţie a lucrului bine făcut de
la început până la sfârşit;
2.   )     
    
   

 
       


   


cercetare, proiectare, industrializare, market ing, planificare,
management;
3.    

 Aceasta este stimulată prin activităţi
de formare, instruire, educare şi exprimată prin participare şi
comunicare;
4. 3       Acest principiu mai este numit
AÊZEN, din limba japoneză, însemnând schimbare ( AÊ) bună
(ZEN). Reprezintă motorul noului model de management. Esenţa
acestui principiu rezultă din dictonul japonez Ä la intrarea la lucru
trebuie să ne gândim să dezvoltăm un pic mai bine ceea ce am
făcut ieri´.
Sistemul Calităţii Totale are noi semnificaţii în ultimul
deceniu, inexistente în modelul tradiţional. Se disting
următoarele semnificaţii ale calităţii: 1. Semnificaţia globală; 2.
Semnificaţia operativă; 3. Semnificaţia pozitivă şi negativă; 4.
Semnificaţia latentă.
1. # 




 . ›
      

 
    
   
  
 Ea reprezintă un concept global şi unificator şi
cuprinde tot ceea ce se referă la obiectivul de excelenţă la care
trebuie să tindă întreaga întreprindere. În semnificaţia cuvântului
calitate se include:  
  
   
     
    

    )        
  

 
  
   


  

    

  
 
    
2. # 




. Această semnificaţie are două
aspecte:
üc Calitatea ca satisfacere a clientului. Acesta este un concept ce
depăşeşte şi îmbogăţeşte semnificaţiile tradiţionale prin aceea
că si cerinţele clientului sunt în continuă evoluţie, imprimă
intervenţie operativă si continuă pentru îmbunătăţirea calităţii.
În plus, această semnificaţie face imposibilă ascunderea
erorilor în spatele unor cuvinte tehnice, de genul Äam
respectat documentaţia tehnică´, deoarece ultimul cuvânt în
ceea ce priveşte calitatea îl are întotdeauna clientul. Dacă

49
 acesta este nemulţumit, orice specificaţie sau documentaţie îşi
pierde valabilitatea, sensul şi trebuie
actualizat. Ceea ce contează este clientul şi gradul său de
satisfacere şi nu documentaţiile tehnice, care sunt
instrumentele prin care calitatea se poate impune.
üc Calitatea ca output (ca produs de valoare). Acest aspect este la
fel de important ca şi primul. Output-ul reprezintă calitatea
persoanei sau entităţii care a livrat un produs sau a prestat un
serviciu. Piesele fabricate într-un sector de activitate
demonstrează calitatea acelui sector,
situaţiile contabile sau financiare ale unui birou reprezintă
calitatea acelui birou. De aceea, fiecare trebuie să depună
eforturi în direcţia perfecţionării, a îmbunătăţirii activităţii.
3. # 








După titlu, se observă
că ea cunoaşte două aspecte:
üc ›
   )  presupune neconcordanţa între ceea ce se
obţine şi ceea ce dorea să se obţină pentru a atinge aşteptările:
timp de livrare nerespectat, defecte ale produselor, proceduri
complicate, eficacitate a maşinilor inferioară celei prevăzute
etc. Êdentificarea acestor neconcordanţe, în vederea reducerii
lor înseamnă a acţiona pentru a le elimina .
üc ›
    presupune că se oferă clienţilor produse şi
servicii de calitate care uneori chiar depăşesc nivelul lor de
aşteptare. Aceasta necesită acţiuni complexe şi dinami ce, care
se numesc Äcalitate activă´ adică acţiuni ce vin în
întâmpinarea clienţilor pe baza cercetărilor. Se mai cunoaşte
şi Ä
    ´ ca fiind capacitatea de a reacţiona în
faţa aspectelor negative legate de calitate.
4. # 


 . Când clientul îşi arată
caracteristicile şi specificaţiile pe care le doreşte la produsele sau
serviciile cerute, se are în vedere 
   . Atunci când
clientul nu se gândeşte la anumite caracteristici concrete ale
produselor sau serviciilor, dar se aşteaptă la ele, se are în vedere

  
  Aceste două aspecte ale calităţii sunt numai o
parte a satisfacerii reale a clientului. Acesta are exigenţe
potenţiale nelimitate, pe care aproape niciodată nu este capabil să
le concretizeze şi pe care o întreprindere care doreşte să atingă
calitatea totală trebuia să se străduiască să le descopere.
›
  
  există atunci când se oferă clientului ceva la
care nu se aşteaptă, chiar dacă există necesitatea potenţială. Se
mai numeşte şi 
   , deoarece produce încântare
clientului, îl entuziasmează. Aceste aspecte ale calităţii sunt puţin

50
cunoscute în practică, iar aplicarea lor contribuie substanţial la
creşterea succesului pe piaţă.

3.2. Dezvoltarea istorică a managementului

calităţii

În orice organizaţie există un sistem de management al

calităţii, care funcţionează eficace sau nu funcţie de modul în
care conducerea organizaţiei a stabilit şi organizat elementele
care compun structura sistemului, relaţiile care există între
elemente, mecanismul de autoreglare internă şi pentru relaţiile cu
mediul socio-economic şi politic în care organizaţia îşi
desfăşoară activitatea.
Unul dintre primii care a atras atenţia asupra gradului diferit de
dezvoltare a managementului calităţii în diferite firme a fost Crosby (1979).
Acesta defineşte cinci etape, pornind de la incertitudine până la certitudine.
Descrierea elementelor definitorii fiecărei etape se face pe baza a şase
categorii de Ämăsurare´: atitudinea şi capacitatea de înţelegere a
managerilor, statutul calităţii în organizaţie, modul de abordare a
problemelor, evaluarea costurilor calităţii ca procent din vânzări, acţiunile
întreprinse de organizaţie în vederea îmbunătăţirii calităţii şi o caracterizare
generală a felului în care este abordată calitatea în organizaţie.
Deşi unele criterii nu pot fi precis măsurate, modelul propus are
meritul deosebit de a atrage atenţia asupra existenţei unor stadii diferite de
dezvoltare a managementului calităţii în organizaţii. Astfel, el poate
reprezenta pentru firmele interesate, un important punct de plecare în
procesul de auto-evaluare a managementului calităţii existent la un moment
dat, precum şi la stabilirea unor direcţii pentru dezvoltarea şi îmbunătăţirea
managementului calităţii.
Garvin (1988) continuă ideea dezvoltării managementului calităţii
propunând un model cu patru etape de dezvoltare: inspecţie, controlul
statistic al calităţii, asigurarea calităţii, managementul strategic al calităţii.

Y
TQM
üc Îmbunătăţire continuă
TQM üc Grijă faţă de om
Asigurarea calităţii üc Êmplicare
Controlul calităţii
Ênspecţie üc Conformitate cu specificaţiile
Ênspecţie 1 üc Alocarea responsabilităţii
(învinuirea) pentru erori
Inspecţie

Figura 3.1. Etape ale dezvoltării managementului calităţii (Dale, 1994)

51
 O imagine sugestivă a dezvoltării managementului calităţii
este sugerată de Dale (1994) în Figura 3.1. Sunt propuse patru
stagii generice de dezvoltare: inspecţie, controlul calităţii,
asigurarea calităţii şi managementul calităţii totale (TQM).

3.2.1. Inspecţia calităţii

Standardul ÊSO 9000:2000 defineşte inspecţia drept:

Ä*
         
 +   
        
 ´.
Pe baza măsurătorilor este determinată existenţa
conformităţii cu specificaţiile tehnice. Procesul de comparare şi
decizie are loc şi în cazul serviciilor, deoarece anumite rezultate
vor fi comparate de către individ, conştient sau inconştient, cu
percepţiile proprii privind rezultatele aşteptate inducând astfel un
anumit grad de satisfacţie.
Într-un sistem de producţie, procesul de inspecţie are loc în
mai multe etape: la recepţia materiilor prime, în anumite puncte
ale procesului de fabricare şi asamblare, la livrare etc. Latura
filozofică a inspecţiei sugerează sortarea în bunuri conforme şi
neconforme cu specificaţiile, după ce acestea au fost fabricate. În
paralele, se încearcă repararea celor defecte în măsura
posibilităţilor.
Stagiul de inspecţie presupune lipsa unor mecanisme de
prevenire a defectelor care să acţioneze la nivelul sistemului
calităţii.
Garvin (1988) mai adaugă acestui stadiu accentul pus pe
uniformizarea produsului obţinut prin măsurare, examinare şi sortare
efectuată de către personalul Ädepartamentului de calitate´. Se implică astfel
o alocare a responsabilităţii privind rezultatele din domeniul calităţii, cu
preponderenţă către departamentul de calitate.
aye şi Dyason (1995) într-o evaluare similară a dezvoltării
managementului calităţii, subliniază şi importanţa rolului jucat de client.
Autorii subliniază inexistenţa în acest stagiu a cunoştinţelor privitoare la
nevoile şi aşteptările acestora.

3.2.2. Controlul calităţii

Acelaşi standard ÊSO 9000:2000 defineşte contr olul

calităţii drept: Ä    ) 

   
 
   

´. Se presupune implicit existenţa
şi utilizarea unor tehnici şi activităţi operaţionale coordonate
pentru a orienta şi controla organizaţia în ceea ce priveşte
calitatea. Apare astfel o creştere a complexităţii metodelor şi

52
tehnicilor utilizate de către conducere pentru îmbunătăţirea
controlului proceselor şi reducerea numărului de defecte care
ajung la client. Controlul calităţii reprezintă astfel proce sul de
urmărire a realizării produselor şi serviciilor pentru a putea fi
siguri că munca prestată îndeplineşte cerinţele specificate în
proiectare şi acoperă întregul proces de fabricaţie incluzând
proiectarea, producţia, instalarea şi activitatea de servi ce.
Găsirea şi remedierea defectelor după ce acestea au fost
produse reprezintă în această etapă principala direcţie de acţiune
în organizaţie. Această preocupare pleacă de la înţelegerea
greşită a modului de conducere a proceselor care nu ţin cont de
ideea că Äeste mai uşor să previi decât să corectezi´. Erorile
apărute în procesul tehnologic sunt identificate şi corectate, fără a
exista însă preocupări şi mecanisme de înlăturare a cauzelor
generatoare de erori. Dale şi alţi (1994) sugerează că firmele
aflate în acest stagiu de dezvoltare vor fi preocupate de
supravieţuire şi nu de îmbunătăţirea calităţii.
În acest stagiu apar primele elemente de planificare a
calităţii, precum şi specificaţii tehnice în ceea ce priveşte
desenele de execuţie, parametrii t ehnologici ai proceselor,
metodologia clară de examinare şi testare a produselor, auto -
inspecţia şi uneori utilizarea unor metode şi tehnici de control
statistic al proceselor.
Trebuie menţionate două caracteristici importante ale
acestei etape: schimbarea responsabilităţii calităţii de la
departamentul de control, la cel de producţie (Garvin, 1988) şi
apariţia unor mecanisme de colectare şi analiză a informaţiilor de
la clienţi care însă nu sunt utilizate ( aye şi Dyason, 1995)
pentru îmbunătăţirea produselor şi proceselor.
3.2.3. Asigurarea calităţii
Asigurarea calităţii este definită drept: ÄR  
 ) 

       
 

 
 ´ (ÊSO 9000:2000).
)  ± reprezintă o declaraţie realizată în scopul de a inspira
încredere în abilitatea organizaţiei;
)   
 ± reprezintă tot o declaraţie realizată în scopul de a inspira
încredere că o anumită organizaţie este capabilă să livreze
în permanenţă produse şi servicii care îndeplinesc cerinţele
specificate şi implicite.
În vederea realizării acestui nivel corespunzător de
încredere, firma va pune un accent deosebit asupra proiectării şi
creşterii eficienţei proceselor. Se materializează astfel o nouă
filozofie care porneşte de la ideea prevenirii apariţiei defectelor şi

53
înlăturarea cauzelor acestora în vederea atingerii nivelului
corespunzător de încredere.
Noua serie de standarde ÊSO 9000:2000 oferă un cadru
conceptual şi metodologic general, de abordare siste mică a
calităţii. Noua definiţie a managementului calităţii propusă de
ÊSO 9000:2000, Ä         

 
)    

  ´ stabileşte că
procesul de orientare şi control al calităţii include stabi lirea
politicii referitoare la calitate şi a obiectivelor calităţii, a
planificării calităţii, a controlului calităţii, a asigurării calităţii şi
îmbunătăţirii calităţii.
Deoarece termenul managementul calităţii´ definit în ÊSO 9000:2000
include implicit noţiunea de asigurare a calităţii, a fost modificată şi
denumirea standardului. Sintagma ÄSistemele calităţii´ a fost înlocuită cu
cea de ÄSisteme de management al calităţii´, iar sintagma Äasigurarea
calităţii´ a dispărut.
Prin certificarea de către un organism acreditat a sistemului de calitate,
este oferit clientului gradul de încredere necesar privind satisfacerea
cerinţelor date în ceea ce priveşte calitatea. Sunt consideraţi toţi factorii care
pot influenţa procesul tehnologic incluzând aici mediul, conducerea firmei,
oamenii, maşinile, materiile prime şi materialele. Însăşi prin conceptul de
Äasigurare a calităţii´ este implicată ideea de prevenire a apariţiei defectelor.
Menţinerea în timp a nivelului stabilit de încredere este dovedită şi
prin îndosarierea documentaţiei scrise privitoare la sistemul de calitate şi a
rezultatelor examinării şi testării produselor şi serviciilor specifice. Întreaga
documentaţie trebuie să dovedească abordarea sistemică a proceselor,
începând cu furnizorii de materii prime şi materiale şi terminând cu
modalitatea de soluţionare a problemelor apărute în timpul garanţiei şi post-
garanţiei.
Un alt criteriu important propus a fi inclus în acest stagiu generic de
dezvoltare este măsurarea costurilor calităţii ( aye şi Dyason 1995)

3.2.4. Managementul calităţii totale (TQM).

Definiţii, concepte şi principii

Acest nivel implică aplicarea globală a principiilor de

management în toate aspectele întreprinderii, incluzând aici şi
clienţii şi furnizorii.
Standardul SR ÊSO 8402 defineşte managementul calităţii
totale drept Ä ) 
 )     
  
          

 
          
 )  
    
 
 
   +     
)  
  ´. În primul rând trebuie subliniat

54
că în acest caz, conceptul de calitate se referă la realizarea tuturor
obiectivelor manageriale. Abordarea globală se reflectă şi în
implicarea întregului personal din toate departamentele şi de la
toate nivelurile structurii organizatorice.
Această abordare globală implică un salt în ceea ce
priveşte conducerea calităţii în cadrul firmei, prin integrarea
activităţii diferitelor funcţii, cooperare între departamente, secţii
şi întreprinderi. Pentru atingerea acestui deziderat, este necesară
o structură managerială corespunzătoare în domeniul tehnic,
administrativ şi uman, care să asigure integrarea tuturor
activităţilor din întreprindere.
Standardul britanic BS 4778 precizează că în acest
concept, cuvântul Ätotal´ din TQM se referă la management total
şi nu la definiţia calităţii. Acelaşi standard mai precizează
importanţa legăturii dintre satisfacţia clienţilor şi obiectivele
afacerii. Creşterea eficienţei întreprinderii se realizează prin
implementarea unor sisteme şi procese care să asigure integrarea
tuturor activităţilor în vederea satisfacerii clienţilor şi atingerii
obiectivelor organizaţiei.
Această filozofie se bazează pe un set de principii, dintre
care se pot enumera: dedicarea şi implicarea directă a directorului
general, importanţa planificării, utilizarea metodelor şi tehnicilor
specifice de îmbunătăţire continuă, precum şi rolul instruirii şi
recalificării personalului, lucrul în echipă, importanţa sistemului
calităţii şi a schimbării culturii din organizaţie.
Conceptul de TQM este încă controversat în literatura de specialitate,
diferiţi autori propunând definiţii proprii care exprimă puncte personale de
vedere.
Discutând cadrul mai larg al practicilor TQM faţă de managementul
tradiţional, Grant (1994) este de părere că TQM reprezintă un concept diferit
de modelul tradiţional al firmei bazat pe maximizarea profitului acţionarilor,
cele două modele fiind incompatibile. Autorul propune o abordare umanistă,
prin sublinierea dimensiunii umane a conceptului TQM cu implicaţii atât
asupra muncitorilor cât şi a conducerii:
-c . 
  

  
 
 este privit ca o implicare a
operatorului utilajelor şi echipamentelor, care devine astfel responsabil
pentru performanţa proprie dezvoltând inovaţia tehnologică. Astfel se
inversează tendinţa generală de reducere a calificării muncitorului,
specializare şi creştere a gradului de supraveghere printr-o instruire şi
recalificare corespunzătoare. Acest proces implică şi o schimbare a
modalităţilor de comunicare, muncitorul participând la un schimb de
informaţii şi cunoştinţe cu maiştrii şi inginerii tehnologi pentru
identificarea corectă a cauzelor problemelor de producţie.
-c ?

     
        se schimbă
datorită delegării către nivelele inferioare a unei părţi a puterii de decizie
şi controlului, necesare depăşirii barierelor interfuncţionale. Se

55
 micşorează astfel sensibil distincţia Äcei ce gândesc´ şi Äcei ce
lucrează´, ceea ce afectează fluxul de comunicaţii şi informaţii care
devine mai orizontal în cadrul structurii organizaţiei. Micşorarea rolului
managerilor de mijloc poate avea un impact deosebit asupra structurii şi
balanţei de putere din firmă.
În standardul BS 4778, TQM este definit drept: ÄO filozofie de
management ce cuprinde toate activităţile prin care nevoile şi aşteptările
clienţilor, ale comunităţii şi obiectivele organizaţiei sunt satisfăcute în
modul cel mai eficient şi cu costurile cele mai scăzute prin maximizarea
potenţialului tuturor angajaţilor într-un efort continuu pentru îmbunătăţire´.
Standardul BS 7850 tratează în mod special conceptul de TQM.
Definiţia prezentată în acest standard este: ÄO filozofie de management şi
practicile asociate din cadrul companiei, îndreptată spre dezvoltarea optimă
a resurselor umane şi materiale ale unei organizaţii în vederea atingerii
obiectivelor acelei organizaţii´.
Obiectivele calităţii trebuie să se încadreze în obiectivele generale ale
organizaţiei. Pot fi incluse satisfacerea clienţilor, obiective interne cum ar fi
creşterea profitului sau îmbunătăţirea poziţiei pe piaţă precum şi oferirea
unor servicii către societate. Êdeea de îmbunătăţire a performanţelor firmei
în vederea satisfacerii cerinţelor consumatorilor la costurile cele mai reduse
prin implicarea oamenilor este subliniată şi de Jones (1992) atunci când
defineşte TQM, ÄO strategie de îmbunătăţire a performanţelor afacerii prin
dedicarea întregului personal în vederea satisfacerii totale a cerinţelor
prestabilite ale clienţilor, cu cel mai mic cost total, prin îmbunătăţirea
continuă a produselor şi serviciilor, proceselor afacerii şi a oamenilor
implicaţi´.
Abordarea conceptului ca pe o strategie sugerează orientarea pe
termen lung a procesului de îmbunătăţire continuă. Lipsa din definiţie a
Ä 



 
 
´, prezentă în standardul BS 4778,
reprezintă un pericol potenţial la adresa satisfacerii pe termen lung a
dorinţelor clienţilor, pe fondul modificării şi evoluţiei rapide a percepţiei
privind calitatea.
În afara abordării filozofice bazată pe satisfacerea clientului pe termen
lung, care ţine în acelaşi timp seama de angajaţi şi societate, trebuie
menţionate şi părerile care subliniază şi dimensiunea tehnică de
implementarea conceptului (Olaru, 1995).
Oakland (1995) propune un model bazat pe şapte elemente
definitorii ale TQM (Figura 3.2). aceste elemente sunt: 1)
procesele şi lanţul furnizor-client; 2) sistemul calităţii (care poate
fi un standard din seria ÊSO 9000 fără însă a fi o condiţie
obligatorie); 3) lucrul în echipă; 4) metodele şi tehnicile de
îmbunătăţire continuă; 5) comunicarea organizaţională; 6)
dedicarea pentru calitate; 7) elementul cultural.
Acest model este interesant şi datorită capacităţii sale de
integrare a dimensiunilor filosofice şi tehnice ale TQM. Modelul
presupune că filozofia TQM reprezintă o serie de suprafeţe Äsoft´
din jurul proceselor care trebuie susţinute de lucrul în echipă, o

56
serie de sisteme care asigură eficienţa, precum şi metod e şi
tehnici de îmbunătăţire continuă.

ECHIPE

CULTURĂ COMUNICARE
PROCESE

ð 4›
 

METODE
SISTEME & TEHNICI

DEDICARE

Figura 3.2. Elementele fundamentale ale conceptului TQM (Oakland, 1995)

Elementul central al modelului este reprezentat de



 
 . Acesta trebuie considerat atât în interiorul cât şi
în exteriorul firmei, subliniindu-se astfel importanţa noţiunii de
client intern. Este sugerată nevoia de a identifica cine sunt aceşti
clienţi interni, ce nevoi şi aşteptări au precum şi stabilirea unor
căi de comunicaţie care să asigure determinarea nivelului de
satisfacţie a acestora cu starea de fapte existentă.

3.3. Principiile de management al calităţii

promovate de noua serie de standarde
ISO 9000:2000

Deşi noul sistem de standarde ÊSO 9000:2000 nu propune

o definiţie pentru TQM, se poate considera că acesta promovează
managementul calităţii totale prin abordarea bazată pe proces,
orientarea spre client, procesul de îmbunătăţire continuă a
calităţii în care trebuie să se angajeze organizaţia în vederea
îmbunătăţirii eficienţei şi eficacităţii şi accentul pus pe definirea
elementelor sistemului (inclusiv a substructurilor ce compun
elementele) şi a interacţiunilor dintre acestea.
În sprijinul TQM poate fi considerat şi standardul ÊSO
9004:2000 (sistem de management al calităţii ± linii directoare
pentru îmbunătăţirea calităţii). Acest standard tratează problema

57
managementului calităţii din punctul de vedere intern, al
conducerii, acţionarilor, angajaţilor şi a altor părţi interesate.
Standardul ÊSO 9000:2000 (Sistem de management al
calităţii ± elemente de bază şi vocabular) include o serie de opt
principii de management al calităţii care îi permite conducerii de
la cel mai înalt nivel să coordoneze şi să controleze activitatea
organizaţiei într-un mod sistematic şi transparent în vederea
îmbunătăţirii performanţelor obţinute de către organizaţie.
Aceste opt principii de management al calităţii au fost
definite de grupul de lucru 15 al subcomitetului 2 din cadrul
Comitetului Tehnic TC 176 (TC 176 / SC 2 / WG 15).
Documentul care include aceste opt principii de management a
fost emis la 29.05.1997 şi are numărul N132.
V   ) 

)
 
   )    

 
     

     )          
        
 )   
   

 

!          

  
 



  .
Cele opt principii de management al calităţii promovate de
noua serie de standarde ÊSO 9000:2000 sunt:
1.c Orientarea spre client;
2.c Leadership;
3.c Êmplicarea salariaţilor;
4.c Abordarea bazată pe proce s;
5.c Abordarea managerială bazată pe proces;
6.c Îmbunătăţire continuă;
7.c Abordarea luării deciziilor pe bază de fapte;
8.c Relaţii reciproc avantajoase cu furnizorii.
În Figura 3.3. este prezentat un model al principiilor de
management al calităţii promovate de noua serie de standarde
ÊSO 9000:2000.
Fără ca unul dintre principii să poată fi declarat mai
important decât celelalte, leadership a fost totuşi reprezentat în
centrul diagramei pentru că conducerea de vârf este singura în
măsură să iniţieze procesul de îmbun ătăţire al calităţii şi să îi
asigure resursele şi sprijinul necesar.
Săgeţile din model sugerează interdependenţa dintre
principii, în sensul că aplicarea unuia va influenţa şi la rândul ei
va fi influenţată de punerea în practică a oricărui alt principi u.

58
 Orientarea
spre
client
Abordarea Êmplicarea
deciziei pe salariaţilor
bază de
fapte

Leadership
Relaţii Îmbunătăţire
reciproc continuă
avantajoase cu
furnizorii

Abordarea Abordarea
pe bază de pe bază de
sistem proces

Figura 3.3. Model al principiilor de management al calităţii propuse

de noua serie de standarde ÊSO 9000:2000

3.3.1. Leadership

Toţi cercetătorii care au preocupări în domeniul

managementului calităţii subliniază necesitatea leadership -ului
pentru a realiza îmbunătăţirea calităţii. Din acest motiv se
consideră că acest principiu de management al calităţii reprezintă
baza pentru TQM, fără de care nici unul din principiile prezentate
nu ar putea fi pus în practică.
Liderii stabilesc direcţia şi unitatea obiectivelor
organizaţiei. Ei ar trebui să creeze şi să menţină un mediu intern
în care salariaţii să devină complet implicaţi în realizarea
obiectivelor organizaţiei.
Analiza comparativă între management şi leadership,
efectuată de otter (1990), evidenţiază t răsăturile care
diferenţiază cele două concepte după modul în care o persoană
creează o agendă de lucru, dezvoltă o reţea umană pentru
atingerea obiectivelor propuse în agendă, o execută şi obţine
rezultate.
Conform acestui studiu liderul este cel care dezvoltă
viziunea şi strategia, aliniază persoanele cheie în direcţia

59
schimbării, le motivează, încurajează şi sprijină în vederea
depăşirii dificultăţilor, producând astfel schimbări de multe ori
majore ale direcţiei de dezvoltare a organizaţiei. Subliniere a
acestor tipuri de caracteristici ale leadership-ului nu reprezintă o
diminuare a importanţei echipei manageriale sau a locului şi
rolului jucat de management (Graham, 1994).
La nivel strategic, liderul trebuie să perceapă şi să
înţeleagă schimbările din mediul extern care afectează sau pot
afecta organizaţia şi să stabilească o serie de acţiuni care să
răspundă la aceste schimbări. Pe parcursul acestui proces, trebuie
luate în considerare şi analizate interesele tuturor părţilor
implicate.
Liderul devine astfel promotorul unei viziuni clare în ceea
ce priveşte viitorul organizaţiei, a misiunilor şi obiectivelor,
inclusiv ale celor referitoare la calitate. Tot liderul de la cel mai
înalt nivel trebuie să coordoneze activitatea de dezvoltare şi
implementare a unor strategii adecvate pentru realizarea ţelurilor
şi obiectivelor propuse, care trebuie să fie măsurabile pentru a se
putea evalua gradul de realizare a acestora.
La nivel operaţional leadership -ul trebuie să asigure
resursele şi libertăţile necesare personalului, pentru ca acesta să
acţioneze cu responsabilitate şi discernământ în vederea punerii
în practică a planurilor dezvoltate. Angrenarea angajaţilor în
realizarea noilor obiective trebuie însoţită de un proces de
educare, instruire şi consiliere a salariaţilor, care sunt implicaţi în
procesul de creare a unor obiective şi ţeluri personale ambiţioase
(Cristopher, 1994). Cultura care se dezvoltă astfel în organizaţie
are la bază o serie de valori comune şi un model de etică pentru
toate nivelurile organizaţiei, promovarea comunicării deschise şi
oneste, animarea, încurajarea şi aprecierea contribuţiei
salariaţilor, iar ca rezultat va apare şi se va consolida un climat
bazat pe încredere şi din care treptat va fi eliminată teama. Se
poate ajunge astfel la o forţă de muncă motivată, bine informată
şi stabilă.
O sarcină vitală pentru conducerea de vârf este stabilirea
obiectivelor calităţii, a politicilor privind calitatea şi a planurilor
care duc la îndeplinirea obiectivelor. Obiectivele şi politicil e
calităţii trebuie înţelese de către toţi angajaţii, deoarece realizarea
lor conduce în final la îndeplinirea principalei sarcini a firmei
care este satisfacerea clienţilor externi, lucru ce se obţine prin
depăşirea cerinţelor acestora.
Obiectivele calităţii dau angajaţilor indicaţii clare asupra
rezultatelor ce trebuie obţinute în domeniul calităţii. Politicile

60
calităţii sunt cele care descriu mai detaliat modul în care angajaţii
trebuie să atingă obiectivele stabilite.
Toate obiectivele calităţii trebuie să fie urmate de planuri
bine direcţionate. Experienţa a arătat că firmele trebuie să se
concentreze pe planuri pe termen scurt (planuri anuale) şi pe
planuri pe termen lung (planuri pe trei ani), care să fie revizuite
de un audit anual.
Auditul dă posibilitatea punerii de întrebări privind calitatea. În afară
de întrebările obişnuite privind defectele şi problemele de calitate se pun şi
întrebări ca:
-c Cum au fost identificaţi consumatorii (atât cei externi cât şi cei interni)?
-c Cum au fost identificate cerinţele şi aşteptările clienţilor?
-c Ce cred consumatorii despre produsele şi serviciile firmei şi cum au fost
culese aceste date?
La crearea planului, managementul trebuie să răspundă la următoarele
întrebări:
-c Unde suntem acum? (situaţia actuală)
-c Unde vrem să ajungem? (viziunea)
-c Cum ajungem acolo? (planurile de acţiune)
Pentru a răspunde la aceste întrebări şi pentru a realiza planul de
acţiune se folosesc diferite metode de management, special dezvoltate în
domeniul managementului.
Pentru a avea o imagine mai clară a situaţiei firmei se impune
folosirea benchmark-ului. Êdeile de bază ale benchmark-ului pot fi urmărite
până la filozoful chinez Sun Tzu şi la arta războiului de la japonezi. şi ar
putea fi rezumate în următoarele puncte:
-c Să-ţi cunoşti propriile puncte tari şi puncte slabe;
-c Cunoaşte-ţi competitorii şi cunoaşte-l pe cel mai bun în domeniu;
-c Învaţă de la cel mai bun;
-c Pune în practică schimbările necesare.

3.3.2. Orientarea spre client

)  
    
 


      
 
 ) 
  
  
 
 
    
 
      
 


 . Deoarece o organizaţie nu poate exista fără clienţi, este
absolut necesar să fie identificată întreaga gamă de nevoi şi
aşteptări ale clientului în ce priveşte produsul, livrarea, preţul,
dependabilitatea etc. Scholtes (1992) propune o metodologie în
şase paşi (figura 3.4) pentru identificarea nevoilor clienţilor.
Dezvoltarea şi punerea în practică a acestei metodologii tr ebuie
să pornească de la cerinţele specificate de către client, dar trebuie
să includă şi celelalte cerinţe prevăzute de către ÊSO 9001:2000
la punctul 7.2.1. (cerinţe nespecificate de către client, cerinţe
legate şi de reglementările referitoare la produs şi alte cerinţe

61
suplimentare identificate de către organizaţie). Metodologia
trebuie să asigure un echilibru între nevoile şi aşteptările
clienţilor şi cele ale celorlalte părţi interesate.
Acţionează

Verificarea

Analiza rezultatelor

Culegerea informaţiilor

Planificarea modului de culegere a informaţiilor

Brainstorming

Figura 3.4. Metodologie în şase paşi pentru culegerea

informaţiilor despre client

Şedinţa de brainstorming. O şedinţă de brainstorming ar

putea avea ca rezultat o listă cu necesităţi ale clienţilor aşa cum
sunt percepute de către organizaţie. O dată scrise, acestea trebui e
comparate cu datele reale care vor fi culese ulterior prin contact
direct cu clienţii.
Planificarea modului de culegere a informaţiilor trebuie
să includă tipul de informaţii necesare şi grupurile ţintă care vor
furniza acele informaţii. Vizitele şi int erviurile luate clienţilor,
deşi consumă mai multe resurse, oferă informaţii bogate şi
complexe cum ar fi mesaje non verbale, impresii şi întrebări
adiţionale care nu sunt furnizate de către chestionarele trimise
prin poştă.
Culegerea informaţiilor este bine să înceapă cu o fază
pilot, în care să se identifice şi să se soluţioneze problemele
potenţiale ce pot să apară în metodologia de culegere a datelor.
Deoarece poate fi un proces destul de lung, trebuie realizată o
planificare a desfăşurării în timp a a cestei activităţi.
Analiza rezultatelor trebuie realizată cu obiectivitate şi
multă atenţie căutându-se răspunsuri pentru întrebări de genul:
-c Cât sunt de aproape de rezultatele identificate în faza de
brainstorming?
-c Care sunt domeniile în care se regăsesc şi care nu?
-c Ce probleme au identificat clienţii?
-c Care sunt punctele tari şi punctele slabe?
-c Utilizând datele culese anterior de la clienţi, care este
tendinţa?

62
-c Cât de mulţi clienţi au identificat şi semnalat aceleaşi
probleme?
-c Ce schimbări au fost sugerate de către clienţi privitor la
produsele şi serviciile oferite de către firma noastră?
Rezultatele analizei trebuie validate. O modalitate
simplă de validare a rezultatelor constă în discutarea acestora cu
un grup de clienţi, pentru a evalua măsura în car e aceştia sunt de
acord cu rezultatele prezentate. Trebuie consultate şi persoane
din interiorul organizaţiei, care să îşi exprime punctul de vedere.
În final, rezultatele trebuie ajustate prin prisma punctelor de
vedere ce provin din interiorul şi exterio rul organizaţiei.
Acţionează pe baza rezultatelor. După ce s-a căzut de
acord asupra concluziilor trebuie stabilite schimbările ce trebuie
întreprinse. Care sunt pe termen scurt şi care pe termen lung?
Care pot fi făcute imediat şi pentru care este necesar ă o perioadă
mai îndelungată de timp? După ce s -a răspuns la aceste întrebări
trebuie realizat un plan pentru punerea în practică a schimbărilor
identificate. Clienţii trebuie informaţi asupra acţiunilor, duratelor
şi a momentelor în timp la care vor încep e aceste schimbări. Este
bine să se înceapă cu activităţile care au fost considerate
prioritare de către clienţi.
Una dintre noutăţile remarcabile pe care le introduce
standardul ÊSO 9001:2000 este procesul de măsurare a
satisfacţiei clienţilor. Hill (1996) menţionează că în prea puţine
organizaţii există un proces sistematic de măsurare a satisfacţiei
şi că de multe ori acesta nu se desfăşoară corect. Un sondaj în
rândul clienţilor, care este proiectat şi administrat incorect va
produce date care vor fi inutilizabile în luarea deciziilor sau vor
conduce la decizii incorecte. Alte mijloace, care se pot folosi
pentru monitorizarea şi măsurarea nivelului de satisfacţie al
clienţilor, sunt discuţiile libere cu clienţii, interviurile structurate,
focus grup şi observaţia, înregistrarea şi analiza informaţiilor etc.
Orientarea spre client nu este nouă şi nici revoluţionară. Noul mesaj al
TQM este:
1.c În plus faţă de concentrarea pe cerinţele şi aşteptările clienţilor
externi, este necesară şi concentrarea pe aşa numiţii clienţi interni.
2.c Pentru a oferi satisfacţie clienţilor, nu este de ajuns să te ridici doar
la aşteptările acestora, trebuie să la depăşeşti.
Primul punct arată că angajaţii sunt o parte a proceselor din firmă şi că
îmbunătăţirea calităţii poate fi realizată numai dacă întreprinderea are
angajaţi satisfăcuţi şi care se implică.
Al doilea punct este atribuit profesorului Noriaki ano, al cărui
concept conţine următoarele cinci tipuri de calitate: 1) calitate aşteptată; 2)
calitate proporţională; 3) valoarea adăugată prin calitate; 4) calitatea

63
indiferentă; 5) calitate adversă.
›
  
  presupune faptul că firmele trebuie să cunoască şi
să înţeleagă aşteptările clienţilor deoarece satisfacţia acestora apare atunci
când nivelul calităţii depăşeşte aceste aşteptări. Pentru mulţi clienţi nu este
de ajuns să le fie satisfăcute nevoile, aceasta înlătură doar insatisfacţia
(nevoia). Crearea de satisfacţie înseamnă mai mult. Acest Ämai mult´
reprezintă calitate interesantă (atrăgătoare, nouă). Producătorul adaugă una
sau mai multe caracteristici sau trăsături produsului sau serviciului oferit
clientului care îi conferă acestuia extra-valoare surprinzându-l şi făcându-l
mai fericit, mai satisfăcut de produs.
5
   )    
  presupune modificarea
caracteristicilor produselor şi serviciilor prin adăugarea unor elemente care
sunt percepute de clienţi ca fiind importante şi valoroase. În cele mai multe
cazuri valoarea adăugată prin calitate are un efect foarte mare asupra
nivelului de satisfacţie a clientului şi se poate realiza cu investiţii minime.
›
   
 este mult mai directă. Dacă un produs sau
serviciu sau un atribut al acestora se ridică la nivelul cerinţelor atunci apare
satisfacţia, în caz contrar apare insatisfacţia. Trebuie avut în vedere faptul că
ceea ce este calitate proporţională pentru un client poate fi valoare aşteptată
pentru altul.
›
      este reprezentată de anumite caracteristici ale
produselor/serviciilor a căror existenţă/inexistenţă nu este percepută de
clienţi.
›
    înseamnă că anumite caracteristici ale
produselor/serviciilor produc insatisfacţia clienţilor.

3.3.3. Implicarea salariaţilor

   
   

       

)  
 
  
 
    
  



   
)  .
Angajamentul pentru calitate şi TQM, deşi porneşte de la
managementul organizaţiei, care poartă principala
responsabilitate, îi implică pe toţi angajaţii care trebuie să fie
dedicaţi procesului de îmbunătăţire continuă. Ei reprezintă
sursele de cunoştinţe care pot genera idei inovatoare, conducând
astfel procesul de îmbunătăţire a calităţii.
Generarea şi implementarea ideilor nu se poate face într -un
climat în care aceste activităţi nu sunt stimulate, apreciate şi
încurajate. O evaluare a climatului din firmă se poate face pe
baza datelor furnizate de fluctuaţia de personal, absenteism,
moralul angajaţilor şi stilul de management. Pentru a -i convinge
pe angajaţi de rolul pe care aceş tia trebuie să îl joace în procesul
de îmbunătăţire a calităţii, este nevoie de entuziasm din partea
conducerii, acordarea respectului cuvenit activităţii oamenilor,
implementarea practică a ideilor şi recompensarea rezultatelor
obţinute.

64
 Êmplicarea angajaţilor şi delegarea autorităţii şi
responsabilităţii nu înseamnă abdicarea de la putere a
managementului, care solicită celor conduşi informaţii şi feed -
back ce vor fi analizate sincer şi cu multă grijă. Cei conduşi sunt
mai aproape de munca pe care o fac şi deci au o înţelegere mai
bună a modului în care ea trebuie executată. Managerilor le
rămâne întreaga responsabilitate a deciziilor pe care le vor lua,
însă cu ajutorul informaţiilor provenite de la angajaţi va creşte
probabilitatea luării unor decizii mai bune.
Procesul de implicare al salariaţilor este de multe ori influenţat de
rezistenţa la schimbare care poate să apară atât din partea conducerii cât şi
din partea angajaţilor. La nivel individual, salariaţii pot să manifeste
scepticism şi inerţie la modificarea modului Ätradiţional´ de desfăşurare a
activităţii. Organizaţiile de sindicat pot fi preocupate atât de obiecţiile pe
care le ridică angajaţii cât şi de noua poziţie din punct de vedere al balanţei
de putere şi al rolului pe care îl va avea organizaţia de sindicat în cazul
succesului noului sistem. Din acest motiv, reprezentanţi ai conducerii
sindicatelor trebuie consultaţi şi implicaţi o dată cu începutul planificării
implementării acestui nou sistem în organizaţie.
Barierele exercitate din partea conducerii pot să apară astfel:
üc Lipsa unui angajament faţă de acest proces, va împiedica implicarea
angajaţilor.
üc Cunoştinţele înseamnă putere, iar implicarea angajaţilor presupune un
schimb bilateral de informaţii, care poate genera percepţia pierderii
puterii.
üc Perpetuarea unui sistem greşit de valori personale bazat pe ideile ±
Äangajaţii trebuie să muncească nu să gândească´ şi Ätrebuie să existe un
singur şef, iar acela să fiu eu´.
üc Lipsa de instruire privitor la principiile şi metodele de îmbunătăţire,
abordarea bazată pe procese etc.
Promovarea procesului de implicare a angajaţilor poate fi făcută doar
de către conducere, care trebuie să joace simultan mai multe roluri ± cel de
model/exemplu de urmat, cel de antrenor care încurajează şi ajută cu
expertiza şi oferă sprijin atunci când este necesar. Managerul pentru a
promova implicarea salariaţilor trebuie să:
-c creadă că subordonaţii au abilităţile necesare pentru a reuşi;
-c manifeste răbdarea ca subordonaţii să înveţe cum să participe;
-c ofere direcţia şi structura în care să se desfăşoare procesul de participare;
-c îi instruiască pe subordonaţi în metodele şi tehnicile specifice, modul de
funcţionare al sistemului de implicare etc.;
-c aibă simţul umorului;
-c recunoască rezultatele şi progresele făcute de salariat.
Paşii pe care îi poate urma conducerea în implementarea
unui sistem de sugestii din partea salariaţilor sunt:
1.c Stabilirea unei politici care să descrie angajamentul
organizaţiei faţă de sistemul de sugestii, tipul de recompense

65
 acordate, modul în care vor fi evaluate sugestiile şi modul în
care va fi evaluată funcţionarea sistemului de sugestii.
2.c Stabilirea unui sistem de sugestii din partea salariaţilor care
constă în:
üc solicitarea şi culegerea acestor sugestii de la
salariaţi;
üc declararea şi înregistrarea sugestiilor;
üc monitorizarea sugestiilor primite;
üc decizia de a implementa sau nu sugestiile analizate;
üc implementarea promptă a sugestiilor acceptate;
üc recompensarea angajaţilor (bani, recunoaştere
publică etc.).
3.c Rafinarea şi îmbunătăţirea sistemului. Fiecare punct anterior
prezentat reprezintă un proces care poate fi îmbunătăţit.
Prin implicarea salariaţilor aceştia vor participa direct în
luarea deciziilor şi în îmbunătăţirea proceselor. Êmplementat
corect, acest principiu va conduce la o căutare activă a
posibilităţilor de îmbunătăţire, mărind valoarea pe care
organizaţia o oferă clienţilor săi. Salariaţii vor deveni mândri că
sunt membri ai organizaţiei şi vor avea o mai mare satisfacţie a
muncii, fiind conştienţi de relevanţa şi importanţa activităţii lor ş i
de modul în care contribuie la realizarea obiectivelor calităţii
(ÊSO 9001:2000, cap. 6.2.2,d).

3.3.4. Abordarea bazată pe proces

V  
    
        ! 



 
 
           


GG$

 
 

  
 Êmportanţa acestui
principiu este evidenţiată şi de faptul că noul standard include un
capitol dedicat acestui subiect. În acelaşi timp standardul prezintă
chiar şi un model al unui sistem de management al cali tăţii bazat
pe această abordare.
În general, printr-un proces se înţelege un ansamblu de
activităţi corelate sau în interacţiune care transformă un set de
elemente de intrare în vederea realizării unor elemente de ieşire
de care are nevoie un client intern sau extern (Tricker şi Shering-
Lucas, 2001). Procesul de transformare al intrărilor în ieşiri
consumă resurse ale organizaţiei şi este guvernat de o serie de
constrângeri (Figura. 3.5).

66
 Resurse sau mecanisme   
 
  

Materiale, informaţii, date etc




informaţii, date
Intrări

transformării
Rezultatul

(materiale
procesate,
Ieşiri
intrărilor
TRANSðORMARE

R
 


Constrângere, control  

(menţinere sub control)  

 
 
)
 
 
)
Figura 3.5. Model al unui proces

Această abordare poate implica existenţa în cadrul

organizaţiei a următoarelor categorii de procese (Figura 3.6):
üc procese principale ± acele procese care Äconduc şi împing´
produsele spre client.
üc procese suport ± acele procese care susţin procesele principale
din organizaţie. La rândul lor, procesele suport pot fi
clasificate la nivel strategic şi procese suport propriu zise .

PROCESE DE BAZĂ

Marketing
(identificarea Proiectare ?
 
nevoilor şi şi Aprovizionarea  
cerinţelor dezvoltare 

clientului)

Strategie, Procese de
Asigurare
misiune, viziune, măsurare,
de
obiective analiză şi
resurse
ale calităţii îmbunătăţire

PROCESE SUPORT

Figura 3.6. Procese de bază şi procese suport

67
 În cadrul standardului ÊSO 9001procesele principale sunt
tratate în capitolul 7 şi cuprind următoarele grupe de procese
referitoare la procesul de planificare a realizării produsului, la
relaţia cu clientul, la proiectare şi dezvoltare, aprovizionare,
producţie şi furnizare de servicii şi la controlul dispozitivelor de
măsurare şi monitorizare. Procesele suport sunt tratate în acelaşi
standard în capitolele 5, 6, 7 şi 8. Acestea sunt re sponsabilitatea
managementului, managementul resurselor şi măsurare, analiză şi
îmbunătăţire.
Pentru aplicarea abordării bazată pe procese, o organizaţie
trebuie:
-c să identifice şi să definească principalele procese necesare
organizaţiei pentru a-şi atinge obiectivele propuse;
-c să identifice modul în care aceste procese intersectează şi
interacţionează cu structura funcţională a organizaţiei.
La implementarea unui sistem de management eficace, o
organizaţie trebuie să înceapă cu două activităţi importante:
-c identificarea proceselor necesare în cadrul sistemului care se
doreşte a fi implementat;
-c să se determine secvenţa şi interacţiunea acestor procese.
Determinarea secvenţei şi interacţiunilor acestor procese
poate fi realizată prin crearea şi dezvoltarea aşa numitei Ähărţi a
proceselor´. Conceptul de Ähartă´ nu trebuie limitat la o imagine
ci trebuie completat cu punctul de plecare, destinaţia şi traseul de
urmat. Însăşi procesul de creare a acestei hărţi are o importanţă
aparte. Prin natură proceselor, acest ea traversează mai multe
funcţii ale organizaţiei. Din acest motiv realizarea hărţii devine o
muncă în echipă şi îi obligă pe participanţi să vadă că pot exista
puncte de vedere proprii fiecărui departament asupra modului în
care se desfăşoară acel proces.
Pentru a uşura procesul de construire a Ähărţii´ se porneşte
cu nivelul A0, care reprezintă o diagramă sintetică (Figura 3.7).
Dezvoltarea hărţii se face în spaţiu putându -se obţine o
imagine stratificată, deoarece în cadrul unei organizaţii procesele
se desfăşoară pe mai multe niveluri. Procesele de la un nivel
inferior se obţin prin expandarea în sub-procese a fiecărui proces
de la nivel imediat superior.
Un punct foarte important în crearea şi dezvoltarea Ähărţii´
îl constituie stabilirea legăturilor di ntre procese şi sub-procese,
astfel încât ieşirile unui proces să constituie intrări pentru
următorul. Apare astfel un lanţ de procese care este atât de
puternic cât este cea mai slabă dintre verigile sale. Acest lanţ

68
scoate în evidenţă că şi în cadrul organizaţiei pot exista relaţii de
tip furnizor-client (Figura 3.8).

1 2 3

1 2 3 4

1 3 4

Figura 3.7. Stratificarea proceselor

ÊŢÊ TĂ LÊT T


FUÊ / LÊT FUÊ
LÊT

FUÊ

FUÊ
LÊT
LÊT

FUÊ
LÊT

 ÊŢÊ TĂ FUÊ T

Figura 3.8. Lanţul calităţii

Într-o astfel de relaţie, furnizorul intern este procesul care

livrează ieşirile sale către un proces ulterior, în timp ce client
intern este procesul care primeşte drept intrări ieşirile procesului
precedent.
Un alt lucru demn de remarcat în cadrul unui astfel de lanţ,
este că un proces joacă în acelaşi timp rolul de furnizor (care

69
livrează datele sale de ieşire procesului ulterior) şi client atunci
când primeşte datele sale de intrare de la procesul precedent
(Figura 3.9).
Din figură reiese dublul rol pe care îl joacă un client
(intern sau extern) atât la început prin comunicarea de către
acesta a cerinţelor faţă de produs, cât şi la sfârşit prin
comunicarea de către acesta a feedback -ului faţă de produsul
obţinut, exprimat prin nivelul satisfacţiei, repetarea vânzării,
numărul de reclamaţii etc.

FURNÊZOR

FURNÊZOR

CLÊENT
CLÊENT
PROCES PROCES PROCES
anterior CURENT ulterior

Êdentificare cerinţe Êdentificare cerinţe

Satisfacţie Satisfacţie

Figura 3.9. Buclă dublă de feedback: identificarea cerinţelor

şi satisfacţia clientului

După definirea Ähărţii proceselor´ o organizaţie trebuie să

aplice o metodologie pentru definirea fiecărui proces în parte. O
astfel de metodologie ar putea să cuprindă următoarele etape:
-c definirea scopului procesului;
-c definirea limitelor proceselor (activitatea de început,
activitatea de sfârşit);
-c identificarea clienţilor, procesului şi a elementelor de ieşire
care sunt transmise către client;
-c identificarea furnizorilor şi a datelor de intrare în proces care
sunt livrate de către furnizori;
-c descrierea propriu zisă a procesului;
-c stabilirea caracteristicilor de produs şi a parametrilor de
proces care trebuie monitorizaţi şi măsuraţi;
-c stabilirea înregistrărilor care se menţin în cadrul procesului;
-c stabilirea sistemului de raportare referitor la performanţa
procesului.
Una din etapele importante ale acestei metodologii o
reprezintă descrierea procesului. Aceasta poate fi realizată cu
ajutorul diagramei flux (flow chart).


70
 GG$Ô 

    % 
  
 


 Utilizarea diagramelor de flux pentru descrierea
proceselor din cadrul sistemului calităţii asigură următoarele:
üc o înţelegere uniformă a procesului descris;
üc scoate în evidenţă eventualele probleme sau locuri înguste,
paşii inutili din cadrul procesului, redundanţele, buclele de
reprelucrare etc.;
üc reprezentarea clară a modului de operare a unui sistem se face
prin utilizarea diagramelor de flux, luând în considerare
următoarele elemente:
-c diagrama de flux ilustrează secvenţa evenimentelor, fluxul
de circulaţie a materialelor şi modul în care informaţia este
comunicată;
-c diagrama de flux ar putea fi o parte esenţială a
procedurilor/instrucţiunilor sistemului calităţii;
-c majoritatea sistemelor implică interacţiuni între mai multe
compartimente, iar diagrama de flux poate ilustra modul de
conectare între compartimente;
-c majoritatea problemelor ce pot apare se localizează la
nivelul interfeţelor între compartimente.
üc diagrama de flux se poate defalca în alte diagrame de flux mai
detaliate pentru a indica acţiuni individuale. Acestea sunt utile
pentru exemplificarea instrucţiunilor de lucru.

GG$G 

    % 




 


 Etapele principale pentru realizarea unei diagrame
de flux sunt:
1. Pregătirea. De regulă la redactarea unei diagrame de flux a
unui proces trebuie să participe o echipă de lucru care să includă
pe toţi cei care cunosc foarte bine diferitele segmente ale
procesului. În unele situaţii este recomandabilă o întâlnire
prealabilă a membrilor echipei pentru dezvoltarea unei diagrame
sintetice a procesului. Dacă procesul este mult prea complex
atunci este recomandabilă împărţirea lui pe mai multe sub -
procese şi discutarea lor separată. Membrii echipei trebuie să aibă
cunoştinţe nu numai despre procesul în sine dar şi despre tehnica
de construire a unei diagrame de flux. Este recomandat ca
întâlnirea să se desfăşoare într-o incintă, special destinată acestui
scop, în care se găsesc materiale necesare elaborării (exemple de
diagrame flux, diagrame anterioare, panouri pentru desen etc.).
2. Stabilirea tipului de diagramă ce urmează a fi dezvoltată.
3. Definirea limitelor procesului. În acest scop se identifică
activitatea de sfârşit respectiv de început a procesului. Pentru a

71
identifica începutul procesului trebuie să se răspundă la
întrebarea: Ce anume declanşează proce sul?´. Pentru a identifica
sfârşitul procesului trebuie să se răspundă la întrebarea: ´Cum
ştim că procesul s-a finalizat?´. Trebuie avut în vedere că un
proces poate avea mai multe modalităţi de a începe, cât şi de ase
sfârşi.
4. Definirea fiecărei etape a procesului în secvenţa lor logică
de efectuare. În acest scop se poate porni atât cu activitatea de
început către sfârşit, dar nu este exclusă nici varianta descrierii
procesului de la sfârşit către început. Pentru definirea etapelor se
pot folosi diferite metode cum ar fi: observare directă,
brainstorming, consultarea celor care efectuează diferitele etape
ale procesului etc. Se identifică de asemenea cine şi pentru ce
răspunde. Este recomandabil să se folosească diferite tipuri de
întrebări pentru a obţine informaţii despre datele de intrare, fluxul
intern şi datele de ieşire ale fiecărei etape a procesului. Exemple
de întrebări:
-c despre datele de intrare: ÄCine furnizează datele de intrare?´;
Ä Cine primeşte datele de intrare?´.
-c despre fluxul intern: ÄCare este primul lucru care se face
asupra datelor de intrare?´; ÄCe verificări sau încercări se
efectuează?´; ÄCe se întâmplă dacă rezultatul la verificare /
încercare este necorespunzător?´.
-c Referitoare la datele de ieşire: ÄUnde se transmit datele de
ieşire rezultate?´; ÄCine predă datele de ieşire?´; ÄCine
primeşte datele de ieşire?´; ÄCe se face mai departe cu datele
de ieşire?´.
5. Aranjarea activităţilor din cadrul procesului în ordinea
succesivă de executare a acestora folosindu -se simbolurile
agreate (figura 3.10) se face respectându-se următoarele reguli:
üc dacă se întâlneşte o activitate de decizie se alege una dintre
ramuri şi se continuă diagrama;

Start/Stop Activitatea Decizie Aşteptare

Conector Document Bază de date/ Linii de flux

Înregistrare

Figura 3. 10. Simboluri folosite pentru diagrama flux

72
üc dacă decizia este legată de o ver ificare se urmează calea
pentru care rezultatul verificării este favorabil;
üc dacă decizia este o ramificare se urmează ramura / direcţia
care se foloseşte cel mai frecvent sau care pare cel mai logic
de a fi urmată;
üc după finalizarea unei ramuri până la acti vitatea finală se
revine la ramurile nefinalizate.
6. Verificarea diagramei se realizează prin parcurgerea ei în
sensul invers celui urmat la elaborare.

3.3.5. Abordarea managerială bazată pe sistem

.     
) 

       
  
   
       
  
   
  )  
Prezentarea acestui principiu are drept scop să ajute la o
înţelegere mai bună a Äansamblului´ pe care îl constituie
organizaţia, dincolo de execuţia unor procese sau evenimente
disparate care au loc. Gândirea sistemică permite găsirea
eficientă şi eficace a unor răspunsuri la situaţiile constatate,
deoarece reacţia la acestea implică în analiză elementele
considerate individual, modul în care apar şi se dezvoltă
interacţiunile dintre acestea cât şi structurile de autoreglare a
sistemului. Prin măsurarea rezultatelor sistemului în ansamblu şi
recunoaşterea legăturilor dintre elementele componente vom
putea să înţelegem mai bine modul în car e acestea
interacţionează şi în care putem să le influenţăm mai uşor.
Un sistem este o entitate care îşi menţine existenţa şi
funcţionează ca întreg prin interacţiunea dintre elementele
componente. Datorită interacţiunilor dintre elementele unui
sistem, acesta se schimbă dacă adăugăm elemente noi sau
înlăturăm o parte dintre ele. Schimbarea structurală survenită
influenţează la rândul ei proprietăţile şi funcţionarea sistemului.
O altă trăsătură a sistemelor o reprezintă apariţia unei
caracteristici noi, care nu este prezentă în nici unul dintre
elemente (O¶Connor şi McDermott, 1997). Astfel , există
proprietăţi ale sistemului care însă nu sunt incluse în părţile
componente. Din acest motiv, analiza individuală a elementelor
unui sistem nu poate să prevadă apariţia sau existenţa unei
proprietăţi a sistemului, pentru că legăturile sau relaţiile dintre
elemente nu devin vizibile decât în momentul studierii legăturilor
luate împreună.

73
 Un model foarte utilizat este sistemul considerat ca reţea.
Acest model de sistem consideră elementele componente plasate
în nodurile reţelei, iar legăturile dintre elemente reprezintă
interacţiunile. Probabil că nu există legături şi interacţiuni între
toate elementele şi în plus legăturile care există vor diferi din
punct de vedere al complexităţii şi intensităţii.
Într-o organizaţie, schimbarea structurii prin adăugarea sau
eliminarea unor elemente va avea un efect profund asupra
proprietăţilor sistemului. În mod similar, introducerea unor
procese noi, modificarea celor existe nte prin simplificarea sau
eliminarea unor elemente va avea un efect important. În realitate,
sistemul rezistă la schimbare. Dacă se doreşte modificarea
poziţiei unui element, nu se opune doar acel element ci întreaga
structură. Să considerăm exemplul nevo ii de rearanjare a
utilajelor dintr-o secţie de producţie în care acestea sunt grupate
pe tipuri de maşini (strunguri, freze şi maşini de rectificat),
pentru a reduce drumul total pe care îl parcurg piesele în secţie şi
timpul necesar pentru întreaga prelu crare (Figura 3.11).

Situaţia iniţială
STRUNGURÊ MAŞÊNÊ DE FREZAT SEC
ÊA DE
S] Mð] TRATAMENTE
TERMÊCE
TT]
MAŞÊNÊ DE RECTÊFÊCAT MR]

S], Mð]
Situaţia dorită
SEC
ÊA DE
şi MR] S], Mð] şi MR] TRATAMENTE
TERMÊCE
TT]
S], Mð] şi MR]

Figura 3.11. Modul de aranjare al echipamentelor în situaţia

actuală şi în cea dorită

O primă analiză a rezistenţei la schimbare poate releva trei

factori importanţi:
1.c Grupurile care lucrează pe fiecare categorie de echipamente
[S], [MF] şi [MR], deoarece acestea trebuie să îşi schimbe
locul de muncă, ambientul, colegii etc. Pot apare întrebări ca:

74
 ÄNu cumva vom munci mai mult?´ sau ÄMai există elemente
care nu ne-au fost comunicate?´.
2.c Maiştrii sau şefii de echipă, care vor fi puşi în situaţia de a
avea în subordine alte persoane pe care nu le cunosc şi vor
trebui să răspundă de mai multe tipuri de echipamente.
3.c Cele două categorii prezentate pot acţiona individual sau
colectiv (cu ajutorul organizaţiei de sindicat) prin reţeaua
informală către persoane cu influenţă din cadrul organizaţiei.
Încercând să încetinească sau să blocheze punerea în aplicare
a acestei propuneri.

› 


Schimbarea Schimbarea
unei părţi a altei părţi a
sistemului sistemului

› 

Figura 3.12. Bucla de autoreglare

Angajatul nemotivat (plătit puţin,

neimplicat în luarea deciziilor,
muncă monotonă etc.)
Prea puţină preocupare şi
grijă atât faţă de angajaţi cât Angajatul nu se implică la
şi faţă de viitorul organizaţiei nivelul posibilităţilor
sale

Managementul are alte Calitate necorespunzătoare

preocupări, orientate către
rezolvarea unor crize
(stil pompieristic) Clienţi nemulţumiţi

Scăderea vânzărilor

Figura 3. 13. Exemplu de feedback negativ într-o organizaţie

Schimbarea poate să apară în momentul în care există o

tensiune în reţea, care poate Äpolariza´ şi cataliza schimbarea. Un
exemplu de astfel de presiune poate proveni din partea clienţilor

75
sau a competitorilor de a reduce costurile. În aceste condiţii
reorganizarea va fi probabil mult mai uşor de realizat. Faţă d e
schimbările planificate este foarte probabil ca să apară şi efecte
secundare. Unele pot fi prezise, însă nu toate.
Bucla de autoreglare (feedback) reprezintă un element
esenţial al funcţionării unui sistem (Figura 3.12).
Un exemplu de feedback pentru o organizaţie care are
probleme încă neidentificate legate de calitate îl constituie cel
exemplificat în Figura 3.13.
Alte exemple de bucle de feedback cerute de standardul ÊSO
9001:2000 care ajută la controlul sistemului de management al
calităţii sunt auditul intern, controlul produsului neconform,
acţiunile corective.

3.3.6. mbunătăţirea continuă

3               

  
)  
Se poate face o distincţie importantă între îmbunătăţirea
pentru a aduce procesul înapoi în toleranţele prevăzute în
specificaţiile tehnice şi cea care conduce la un salt, la o
îmbunătăţire importantă a calităţii.
Pentru îmbunătăţirea calităţii poate fi utilizată următoarea
metodologie:
1.c Êdentificarea unor probleme.
2.c Se presupune existenţa unei structuri dedicate care să
coordoneze şi să conducă acest proces. Această structură are
două componente. Un comitet de coordonare (steering
committee, quality council) şi echipe de lucru.
üc Comitetul de coordonare reprezintă un grup de
persoane cu autoritatea şi responsabilitatea de a
identifica unele probleme şi de a le aloca spre rezolvare
unor echipe înfiinţate ad-hoc.
üc Echipa de lucru este înfiinţată special pentru rezolvarea
unei anumite probleme şi are în componenţa sa
persoane care au cunoştinţe din mai multe domenii.
3.c Comitetul respectiv are mai multe sarcini:
üc Culege problemele cu ajutorul unui sistem definit, cum
ar fi de exemplu propuneri şi sugestii venite din partea
angajaţilor, clienţilor, furnizorilor şi a altor părţi
interesate, un chestionar special pentru propuneri de
îmbunătăţire a activităţii.

76
 üc Realizează periodic o analiză a problemelor identificate
în vederea stabilirii priorităţilor de rezolvare. Rezultă o
listă de probleme care vor fi înaintate imediat spre
rezolvare echipelor de lucru şi o altă listă cu probleme
care vor fi abordate ulterior.
üc Formulează problema. O problemă bine formulată este
pe jumătate rezolvată. Din acest motiv, formularea
trebuie să fie suficient de generală şi specifică dar fără
să indice cauzele, vinovaţii sau să propună soluţii.
üc Formulează mandatul de rezolvare a problemei, prin
stabilirea componenţei echipei, a bugetului de timp, a
resurselor şi a datei la care echipa trebuie să termine de
rezolvat problema încredinţată.
4.c Echipa de lucru are următoarele sa rcini:
üc Să verifice problema primită spre soluţionare din
punctul de vedere al formulării şi datelor. Se confirmă
cele propuse de către comitetul de lucru?
üc Dacă da, să stabilească o metodologie de strângere a
datelor pe care să o urmeze şi să culeagă datele
necesare, în cazul în care acestea nu există deja. Dacă
nu confirmă cele propuse de comitetul de lucru,
problema va fi reformulată.
üc Analiza datelor adunate.
üc Stabilirea unor ipoteze de lucru cu privire la cauzele
rădăcină potenţiale ale problemei.
üc Verificarea acestor scenarii.
üc Êdentificarea cauzei (cauzelor) reale după
experimentare.
üc Stabilirea soluţiilor pentru eliminarea cauzelor reale.
üc Experimentarea soluţiilor.
üc Stabilirea soluţiilor optime.
üc Aplicarea soluţiilor optime.
üc Dezvoltarea şi implementarea unui proces de
monitorizare pentru menţinere.
5.c Comitetul de lucru, împreună cu echipa trebuie să caute
modalităţi de diseminare a rezultatelor. Astfel pot fi
identificate căi de extrapolare a soluţiilor pentru alte cazuri
similare sau identice observate în alte zone ale organizaţiei.
Este posibil ca soluţiile găsite să poată fi aplicate şi la alte
probleme identificate pe parcursul proiectului.
Aplicarea practică a acestui principiu presupune din partea
conducerii a existenţei unei atitudini corespunzătoare şi al ocarea

77
de resurse care să promoveze activităţile de prevenire a apariţiei
problemelor.

3.3.7. Abordarea luării deciziilor pe bază de fapte

„
      
   



  

Decizia managerială are o componentă foarte imp ortantă
bazată pe intuiţie, fler şi experienţă. Datorită complexităţii
organizaţiilor, intuiţia trebuie ajutată cu informaţii bazate pe date
semnificative care au fost culese şi analizate.
Datele reprezintă fapte, în special numerice, strânse
împreună pentru referinţă sau informare. Luarea deciziilor
reprezintă un proces de activităţi logice prin care se alege o
variantă de acţiune din mai multe posibile. Fără a subestima
importanţa flerului şi a experienţei managerilor în momentul
luării deciziilor, trebuie subliniat aportul pe care îl aduc faptele
ca elemente obiective şi reale la opiniile faţă de o problemă sau o
situaţie. Prin opinie ne referim la o părere, o presupunere care are
o încărcătură subiectivă şi emoţională.
În orice organizaţie există probl eme, definite ca domenii
unde situaţia care există diferă de cea dorită. Cu cât diferenţa
dintre fapt şi dorinţă este mai mare, cu atât problema este mai
importantă. Procesul de îmbunătăţire a calităţii prin rezolvarea şi
prevenirea apariţiei problemelor i mplică două categorii de
decizii: subiective şi obiective. Procesul de analiză a datelor şi
informaţiilor îi ajută pe manageri să micşoreze subiectivitatea şi
să mărească obiectivitatea. Procesul luării unor decizii obiective
implică existenţa a trei eleme nte importante (Figura 3.14).
Managerul
Timp Date trebuie să aibă
suficient timp,
Decizii
luate acces la date
în mod sigure şi exacte şi
obiectiv libertatea de a
alege soluţia
Libertatea de a optimă. În realitate
alege soluţia însă, activitatea
zilnică din
Figura 3.14. Elemente necesare pentru organizaţie nu
luarea unei decizii obiective permite culegerea
tuturor datelor,
presiunea altor evenimente limitează timpul disponibil pentru

78
analiză, iar restricţiile interne şi externe ale organizaţiei pot limita
uneori numărul de variante aplicabile din cele posibile de acţi une.
În aceste condiţii, cel care va lua decizia va apela la intuiţie,
experienţă şi datele incomplete de care dispune pentru a putea lua
cea mai bună decizie în condiţiile date.
Pentru a face deciziile cât mai obiective, în organizaţie
trebuie să existe un proces organizat de strângere, înregistrare şi
analiză a datelor (Figura 3.15). Figura 3.16. prezintă un model
sub formă de piramidă cu trei trepte. La baza piramidei stau
datele. În model nu sunt incluse decât datele provenite de la
clienţi, procese şi produse, care însă trebuie completate şi cu alte
categorii de date ce pot proveni din mediul extern, pentru alte
părţi interesate etc.
Pe treapta a doua a modelului sunt propuse trei activităţi
legate de date: culegerea, analiza şi raportarea acestora. As tfel
datele se transformă în informaţii, pe baza cărora se pot lua
decizii de către management, privitor la produse, procese şi
clienţi.

Figura 3.15. Model pentru luarea deciziilor

pe bază de fapte

Cunoaşterea experienţei clienţilor privind

produsele/serviciile este esenţială înainte de a începe
îmbunătăţirea proceselor necesare creării satisfacţiei pentru
clienţi. Din ce în ce mai multe firme ajung la concluzia că trebuie
să stabilească un sistem de măsurare continuă, culegere şi
raportare a informaţiilor referitoare la calitate.

79
 Deoarece orice schimbare trebuie să înceapă cu stabilirea
poziţiei curente, este necesară măsurarea principalelor elemente
de ieşire ale proceselor. Astfel, fiecare organizaţie ar trebui să
măsoare: nivelul satisfacţiei clienţilor externi (SCExt); nivelul
satisfacţiei clienţilor interni (SCÊnt); alte măsurători ale calităţii
în procesele interne ale firmei.
-

    
 
   (›*) poate fi
influenţat de un număr mare de factori care a cţionează simultan
cei mai importanţi sunt: preţul, timpul de livrare, instrucţiunile de
utilizare, imaginea firmei, experienţa trecută cu firma sau
produsele acesteia, personalul care realizează servicii asociate
produsului livrat, operatorii telefonici, modul de rezolvare a
reclamaţiilor etc. din acest motiv, satisfacţia clienţilor trebuie
măsurată din mai multe puncte de vedere, care iau în considerare
cei mai importanţi factori din cei enumeraţi mai sus. Clienţii
evaluează individual fiecare dimensiune. În plus apare şi o
ponderare a dimensiunilor considerate. Nivelul de satisfacţie al
clienţilor externi, ›* se calculează cu relaţia:

›* = R1„1 + R2„2 +«+ Ri„i +« + Rn„n

în care: „i este evaluarea dimensiunii (factorului) i ; Ri ±

ponderea asociată dimensiunii i.
Principala calitate a acestui indice este că oferă firmei
informaţii privind dimensiuni importante pentru satisfacţia
clientului, ajutând astfel firma să realizeze o utilizare eficientă a
resurselor.
-

    
 
   
  ) + 
 .
Principalele resurse ale unei organizaţii sunt: materiale
(aparatură, utilaje, clădiri etc.), cunoştinţe (know -how,
experienţă, soft etc.) şi resursa umană. Pentru îmbunătăţirea
calităţii este foarte importantă asi gurarea unei calităţi umane.
Aceasta se poate măsura prin determinarea nivelului de
satisfacţie al angajaţilor, care trebuie să primească acelaşi nivel
de importanţă ca şi nivelul de satisfacţie al clienţilor.

 . Deoarece o organizaţie poate fi descrisă
printr-un grup de procese în interacţiune, rezultatele (ieşirile)
unor procese reprezintă elemente de intrare pentru alte procese.
Funcţie de nivelul de detaliu la care considerăm analiza
proceselor, măsurarea rezultatelor acestora poate vari a de
exemplu de la o dimensiune a unei piese sau numărul de piese
defecte raportat la numărul total de piese realizate, până la
măsurători efectuate la nivelul întregii activităţi, caz în care, se

80
obţin rezultate finale importante cum ar fi nivelul de sati sfacţie al
clienţilor cu produsele şi serviciile oferite de organizaţie.

3.3.8. Relaţii reciproc avantajoase cu furnizorii

 )      
      

       
    +  


    
  
  
Dacă aceste relaţii reciproc avantajoase cu furnizorii sunt
privite ca Äa lucra împreună pentru beneficiul natural´ atunci se
poate vorbi despre un parteneriat. Beneficiul maxim în lanţul care
are drept ultimă verigă pe client se obţine atunci când toate
părţile cooperează. În mod Ätradiţional´ între furnizori,
organizaţie şi clienţi există relaţii de adversitate, deoarece între ei
există nişte bariere invizibile.

elul unui parteneriat cu furnizorii îl reprezintă crear ea,
dezvoltarea şi menţinerea unor relaţii bazate pe loialitate şi
încredere. Aceste noi relaţii vor putea permite ambilor parteneri
să aibă avantaje în timp ce promovează îmbunătăţirea continuă a
calităţii şi productivităţii pentru a creşte nivelul compet itivităţii
ambelor organizaţii în mediul economic în care funcţionează.
Etapele care pot fi urmate pentru obţinerea unor relaţii
reciproc avantajoase sunt:
1.c Stabilirea domeniilor în care s -ar putea dezvolta relaţii
reciproc avantajoase între furnizori şi or ganizaţie;
2.c Crearea unei liste cu parteneri potenţiali;
3.c Êdentificarea persoanelor cu putere de decizie din interiorul
organizaţiei furnizorilor;
4.c Formarea unei echipe care să răspundă pentru dezvoltarea
noilor relaţii;
5.c Dezvoltarea misiunii şi obiectivelor care să stea la baza
parteneriatului;
6.c Êmplementarea noilor relaţii reciproc avantajoase cu furnizorii
aleşi pornind de la obiectivele prioritare alese de comun
acord.
Succesul unui parteneriat va fi determinat în mare măsură de
angajamentul şi de preocuparea permanentă pentru menţinerea şi
dezvoltarea relaţiilor dintre organizaţie şi furnizori. Poirier şi
Houser (1993) propun mai multe aspecte ce trebuie considerate:
üc Calitatea produselor livrate de furnizor trebuie asigurată de
procesele şi sistemele ce există în organizaţia furnizorului,
înlăturând nevoia de inspecţie după livrare.

81
üc Preţul să nu mai fie criteriul unic de alegere al furnizorilor.
Negocierea trebuie să includă alte criterii importante cum ar fi
calitatea, trăsăturile produsului şi termenele de l ivrare.
Rezultatul negocierilor va produce un optim între cele patru
criterii propuse.
üc Micşorarea stocurilor până la livrare ÄJust Ên Time´ (JÊT).
Deşi rămâne încă un deziderat chiar pentru multe firme de
renume, lipsa stocurilor care apare în sistemul JÊT are mai
multe avantaje cum ar fi reducerea costurilor, pentru că sunt
mai puţini bani imobilizaţi în stocuri, şi îmbunătăţirea calităţii,
deoarece numărul eventualelor produse identificate drept
neconforme sau defecte va fi mult mai mic.
üc Reducerea birocraţiei datorate hârtiilor prin implementarea
unui sistem electronic al datelor şi informaţiilor.
Acest nou tip de relaţii cu furnizorii nu poate avea loc fără
un schimb deschis de informaţii şi fără recunoaşterea succeselor
şi realizărilor ambilor parteneri.

82
 CAPITOLUL 4
SISTEMUL DE MĂSURARE
ŞI ESTIMARE A CALITĂŢII 
-






›     
 

  
       
    
   
       
   !     
   !  

   
 
   
 

  
 
üc  
   

     

  


 


üc    
 
  
 
üc  
  
      


  )

 


 


4.1. Calimetria

Din definiţia dată calităţii produselor rezultă că gradu l de

utilitate în satisfacerea unei nevoi sociale constituie criteriul de
bază pentru aprecierea nivelului calităţii produselor. Pornind de
acest criteriu se stabileşte în marea majoritate a cazurilor ce să se
producă şi la ce nivel de calitate. Nivelul ca lităţii poate fi definit
astfel ca o funcţie a caracteristicilor de calitate privite în
corespondenţă cu parametrii de identificare ai nevoii sociale.
Marea varietate a caracteristicilor de calitate, a condiţiilor de
fabricaţie şi de utilizare ale unui anu mit produs face însă extrem
de dificilă aprecierea globală a calităţii. Soluţionarea completă a
problemei necesită cercetări aprofundate care să permită
evaluarea obiectivă a parametrilor de calitate cât şi a
coeficientului de importanţă care se acordă ace stora.
Numit şi Äcalimetrie´, sistemul de măsurare şi estimare a
calităţii ocupă un loc important în domeniul calităţii începând din

83
anii j50 ai secolului XX, când devine, tot mai evident, o cheie
de succes în competitivitate. Măsurarea nivelului calităţii cu
ajutorul unor metode şi instrumente ştiinţifice, renunţându -se la
aprecierile empirice a devenit o necesitate, imprimând
perfecţionarea şi diversificarea sistemului. Amploarea analizelor
a devenit atât de mare, încât în anul 1971, în cadrul Organizaţie i
Europene a Controlului Calităţii, s-a analizat această activitate şi
s-a hotărât desprinderea ei într-o disciplină separată.
›

   
        

   
 

 
. Calimetria se
foloseşte la dirijarea nivelului calităţii în toate fazele de
producere a unui bun sau serviciu şi la evaluarea gradului de
utilitate a produsului dintr-o grupă de produse cu aceeaşi
destinaţie, printr-o determinare comparativă faţă de nevoia
exprimată de cumpărător. Această determinare se face prin
compararea nivelului efectiv al caracteristicilor produsului cu
nivelul lor optim (cel al unui produs etalon, cel al unei firme
renumite, etc.).
Principalele   ale calimetriei sunt:
1)c Stabilirea terminologiei, definirea principalelor noţiuni ale
calităţii produselor utilizate curent în ştiinţă, tehnică, tehnologie
şi industrie;
2)c Elaborarea nomenclatorului şi a clasificării indicatorilor de
calitate pentru produse şi servicii;
3)c Elaborarea metodelor de determinare şi evalua re a
diferitelor caracteristici ale calităţii produselor;
4)c Elaborarea metodelor de optimizare a indicatorilor
calitativi.
Êndiferent de domeniul în care se face evaluarea nivelului
calităţii produselor este o activitate complexă atât de natură
tehnică, cât şi de natură statistico-economică care se
concretizează într-un sistem de indicatori.

4.2. Caracteristici de calitate

Măsura în care un produs satisface nevoia socială depinde

de totalitatea proprietăţilor sale fizice, chimice, economice etc.
Numărul acestor proprietăţi este mare şi greu de cuantificat.
Pentru determinarea măsurii în care un produs satisface nevoia
socială, se iau în considerare acele proprietăţi care exprimă în
mod direct sau influenţează esenţial utilizarea lui. 

84
 Caracteristicile de calitate sunt grupate în : caracteristici
tehnice; caracteristici economice; caracteristici de utilizare;
caracteristici estetice; caracteristici sociale.
›


 
, sunt determinate nemijlocit de
concepţia constructivă, de parametrii funcţion ali, tehnologia cu
care a fost executat produsul, precum şi de proprietăţile fizice sau
chimice ale acestuia. Aceste caracteristici au o contribuţie
hotărâtoare în stabilirea calităţii produsului şi sunt în strânsă
legătură cu progresul tehnic.
›





 se referă la cheltuielile pe care
le face producătorul pentru realizarea produsului la care se
adaugă cheltuielile pe care le face utilizatorul pentru cumpărarea,
utilizarea şi întreţinerea respectivului produs.
›


  

 cuprind: fiabilitatea,
mentenabilitatea şi însuşirile ergonomice.
ð 
   este definită ca fiind capacitatea unui produs
de a funcţiona într-o perioadă dată, la parametrii proiectaţi,
potrivit destinaţiei, în condiţii determinate de exploatare, de
regimuri de solicitare, servire tehnică, întreţinere, conservare şi
transport, fără să se defecteze sau cu defectări suportabile din
punct de vedere economic. 
Mentenabilitatea           
 
  

         
   
   
ð 
   şi   
   sunt cele două laturi ale 
  
 care reprezintă capacitatea unui produs de a
îndeplini în timp misiunea sa atât din punct de vedere al
funcţionării fără defectări, cât şi din cel al menţinerii sau
repunerii în funcţiune cât mai rapid 
În ceea ce priveşte  

 ) , despre ele s-a
discutat prima dată în anul 1949 în Anglia, la Oxford. Problemele
ergonomice ale produselor sunt foarte complexe; toate produsele
care antrenează muncă manuală trebuie astfel concepute încât să
fie bine adaptate caracteristicilor umane. Competitivitatea şi
calitatea produselor este în strânsă legătură cu condiţiile de
muncă ale omului şi cu cât starea de oboseală fiz ică sau
intelectuală este mai accentuată, cu atât rezultatele muncii sunt
mai slabe. De aceea, la conceperea produselor trebuie analizat
acest aspect. Ultimele decenii au arătat o creşterea a atenţiei
creatorilor de bunuri materiale în domeniul ergonomiei; pe de o
parte pentru că prin asigurarea unor condiţii bune de muncă, se
asigură creşterea productivităţii muncii şi a calităţii produselor,
iar pe de altă parte pentru că factorul uman a început să fie

85
considerat cel mai important, meritând atenţia factor ilor de
decizie.
›


 
 materializează nevoile spirituale
ale societăţii faţă de un anumit produs. Aceste caracteristici
privesc atât produsul în sine ( forma, culoarea) cât şi ambalajul.
Deşi la prima vedere ele par neînsemnate, în real itate, cercetătorii
de marketing afirmă că sunt Äbarometrul unei societăţi´.
›




 sunt din ce în ce mai serios luate în
seamă, pentru că sunt legate de răspunderea faţă de fiinţa umană.
În ultimă instanţă aceste caracteristici dovedesc chiar scopul
pentru care au fost create produsele şi serviciile: acela de a
satisface nevoi omeneşti.

4.3. Metode pentru măsurarea valorilor

caracteristicilor de calitate

În practică, pentru măsurarea valorilor caracteristicilor de

calitate se folosesc cu precădere următoarele metode:
experimentală, a expertizei, sociologică şi statistică.


  
 se foloseşte pentru evaluarea
proprietăţilor produselor pe baza unor încercări sau determinări
mecanice, fizico-chimice etc. efectuate cu a jutorul diferitelor
mijloace şi procedee tehnice. Caracteristicile de calitate ca
rezistenţa, alungirea, duritatea se testează pe instalaţii
corespunzătoare de încercare, iar rezultatele determinărilor sunt
apoi culese şi interpretate.
Metoda se aplică numai acelor caracteristici de calitate ale
produselor care pot fi măsurate cu ajutorul aparatelor destinate
acestui scop. În unele cazuri, determinările experimentale se fac
în cadrul unui flux automatizat.


  

se foloseşte în completarea metodei
experimentale pentru evaluarea valorilor caracteristicilor de
calitate care nu se pot măsura. În acest caz, nivelul
caracteristicilor de calitate se evaluează de către experţi îndeosebi
prin intermediul organelor de simţ.
Exactitatea determinărilor în cadrul acestei metode
depinde de calificarea, capacitatea şi competenţa specialiştilor
desemnaţi prin calificativul de Äexpert´.


 





 are la bază rezultatele obţinute în
urma anchetelor efectuate în rândul beneficiarilor. Opiniile
acestora referitoare la calitatea produselor sunt exprimate într -un
chestionar de anchetă, prelucrate şi apoi interpretate. Metoda, pe

86
lângă unele avantaje, prezintă şi dezavantaje provenite din
elaborarea insuficient de corectă a chestionarelor, din mărimea
insuficientă uneori a eşantionului cercetat, din masivitatea
considerentelor subiective etc.


 

 este cea mai laborioasă şi cea mai des
utilizată în cadrul producţiei de serie. Ea are la bază teoria
probabilităţilor şi statistica matematică şi foloseş te pentru
prelucrare, analiză şi decizie o serie de informaţii primare
(rezultatele determinărilor, încercărilor etc.) oferite de celelalte
metode şi, în mod deosebit, de metoda experimentală. La rândul
ei metoda statistică foloseşte un complex de tehnici, procedee şi
metode proprii.

4.4. Criterii de raţionalitate în calimetrie

Pentru calitate, caracteristicile pot fi privite din perspectiva
aspiraţiilor sau din perspectiva realizărilor. Distanţa dintre
aspiraţii şi realizări măsoară calitatea. Valorile realizate pentru
caracteristicile unui produs se pot exprima analizând produsul
respectiv. Valorile de referinţă se pot lua de la produse similare
(care au aceleaşi caracteristici tipologice) sau sunt valori -scop,
care se doresc a fi atinse. Deci aspiraţiile se pot materializa în
produse reale sau în produse dorite (cum subliniază şi standardul
ÊSO 8402). Comparaţia dintre produsul analizat şi un alt produs
este exprimată prin 

 , iar comparaţia cu valorile -scop
ale caracteristicilor constituie 


 .
În general, evaluarea calităţii produselor şi serviciilor a
impus, dea lungul timpului, folosirea a foarte multe metode.
Pentru analiza şi selectarea lor este necesară formularea unor
criterii de raţionalitate.

Criteriul I:     .

Calitatea exprimă valoarea de întrebuinţare se situează în
afara produsului analizat, fiind exprimată în produse similare. De
aici rezultă o primă consecinţă: indicatori ca Änumărul de
rebuturi³ sau Äreclamaţiile cumpărătorului´ nu exprimă nivelul
tehnic şi calitativ. O a doua consecinţă este că încercarea de a
defini produsul de referinţă ca o medie a parametrilor produselor
existente nu are nici o justificare. Orice produs, care satisface
nevoia socială, poate fi produs de referinţă. Distanţa dintre
produse se poate calcula prin diferenţă sau împărţire.

87
 Criteriul II:   



 .
Calitatea, fiind o imagine a produsului formată din
caracteristici calitative, valoril e lor trebuie să fie utilizate
nemijlocit. Cele 2 moduri de comparaţie pot fi scrise astfel:

1 ›0 € ›1 (4.1)
şi

 0 —
6 (4.2)
#

unde :  este distanţa; ›0 ± valoarea caracteristicii produsului de

referinţă; ›1 - valoarea caracteristicii produsului analizat.
Relaţia (4.1) îi dă lui 1 dă o valoare dimensională, pe când
relaţia (4.2) îi conferă lui 2 o valoare adimensională.
Deoarece un produs are mai multe caracteristici calitative,
fiecare exprimată cu altă unitate de măsură, este preferabil să se
folosească relaţia lui (4.2) care, în teoria matematică a deciziei,
reprezintă utilitatea.

Criteriul III:   .

Calitatea se analizează prin caracteristicile care sunt
considerate elemente discrete, dar în realitate produsul este un
material continuu şi indicatorul care trebuie să reconstruiască
realitatea trebuie să aibă o formă de genul:

1 1 6  2 6  3 6  6   6  (4.3)

unde: 1 este indicatorul considerat;  ± distanţa dintre

caracteristici.
Compunerea utilităţilor se poate efectua prin însumare sau
înmulţire. 
 pe care se bazează aceste operaţii sunt:

Tabelul 4.1. Operaţii folosite la compunerea utilităţilor

Nr.crt. Axioma Adunarea Înmulţirea
1 Asociativitatea (+7)+=+(7+) (7)=(7)
2 Comutativitatea +7=7+ ® 7=7® 
3 Ênfluenţa elementului neutru +0=0+= ® 1=1® =
4 Ênversarea +(-)=(-)+=0 ®(1/)=(1/)®=1

La axioma 3 nu se poate admite valoarea 0 la elementul

neutru, lipsa unei caracteristici la un produs însemnând că nu se

88
poate forma imaginea sa; deci, operaţia ( 6) poate fi exprimată
prin înmulţire.
În general, se apreciază că însumarea este determinată de
compatibilitatea valorilor (caracteristicile trebuie exprimate prin
aceeaşi unitate de măsură), de echilibrul lor (valorile lor să fie
apropiate), de succesiune (să apară toate în aceeaşi perioadă de
timp) şi de interacţiunea lor (să fie dependente). Pentru
caracteristicile de calitate se observă că se respectă numai
condiţia de succesiune.

Criteriul IV:     

 
  .
Caracteristicile au ponderi diferite, ponderile fiind
specifice unei clase de produse. De asemenea, se poate face
observaţia că ponderea e şi în funcţie de mărimea caracteristicii
datorită acţiunii Älegii
corelaţiei descrescânde´ ùQ
care arată că sub o anumită
limită 81 a unei caracteristici
(Figura 4.1) influenţa
asupra calităţii e foarte
mare, pe când peste
0 k1 k2 k
valoarea 82 influenţa e
neglijabilă (între cele două
Figura 4.1. Ênfluenţa caracteristicii
limite se poate considera că
(k) asupra variaţiei calităţii (ùQ).
influenţa este liniară).
Ponderarea se poate face prin înmulţire sau prin ridicare la
putere:

11 1 ®  (4.4)

12  2 (4.5)

unde 1 şi 2 sunt ponderile alocate utilităţilor .

Dacă se logaritmează relaţia (4.5) se obţine:

log12 2 ® log (4.6)

Dacă:

ë1 — logë2 (4.7)
atunci rezultă:

89
 1 ® j —  2 ® logj (4.8)

deci:

2
6 ® log (4.9)


Dacă se alege corespunzător valoarea ponderilor, cu

relaţiile (4.4) şi (4.5) se pot calcula o serie de indicatori care să
reflecte nivelul tehnic şi calitativ. Pentru uşurinţa calcule lor se
preferă relaţia (2) care foloseşte valorile nominale ale ponderilor.

Criteriul V:     

  
.
Între anumite limite caracteristicile pot fi substituite.
Astfel, experienţa arată că unele f acilităţi oferite de activităţile de
service pot acoperi unele minusuri în fiabilitate, sau că un
consum redus de combustibil poate compensa o viteză mai mică.
Afirmaţiile de mai sus se pot exprima prin relaţia:

ë — 1 ®  2 (4.10)

în care: 1 este valoarea indicatorului de calitate; 1, 2 - utilităţile

luate în considerare; , - ponderile utilităţilor 1, 2.
Dacă se presupune că 1 creşte cu  %, iar 2 scade cu 7 % ,
atunci indicatorul 1 are aceeaşi valoare dacă  = (7). Teoretic,
caracteristicile sunt independente, practic însă între ele există
legături mai mult sau mai puţin puternice ca intensitate, fapt ce
influenţează indicatorul de calitate luat în considerare.

Din analiza celor 5 criterii de raţionalitate rezultă că un

indicator global de calitate, care cuprinde în expresia sa analitică
diferite comparaţii multicriteriale, se poate exprima prin relaţia
generală:

1 Å 19  (4.11)
 1

în care: 1 este nivelul unui grup de caracteristici; 9 ± ponderea

fiecărui grup de caracteristici (=1, «, ).

90
 4.5. Determinarea nivelului tehnic absolut

Există mai multe metode de determinare a nivelului tehnic ,

ce reprezintă, în fond, variaţii şi combinaţii a două principii de
bază. Una constă în definirea unui indicator global ca sumă a
unor indicatori parţiali, iar cealaltă ca produs al acestor indicatori
parţiali.
Comun celor două căi este faptul că vizează o analiză de
tip multicriterial, în care fiecărui criteriu (caracteristică) de
calitate îi este asociată o pondere cu care aceasta participă la
formarea imaginii de ansamblu. Alt punct comun îl constituie
faptul că pentru determinarea nivelului tehnic est e nevoie de o
referinţă (etalon) în raport cu care se determină nivelul
produsului analizat.
Metodele sunt diferenţiate de modul de agregare al
indicatorilor individuali (elementari) într-un singur indicator
global, de măsurile de obiectivizare a comparaţi ei efectuate, de
exploatarea informaţiilor obţinute şi, desigur, de algoritmii de
calcul folosiţi. În acest sens, se observă că la metodele de tip
sumă indicatorii de tip elementar se înmulţesc cu ponderea
fiecăruia, iar la cele de tip produs se ridică la o putere egală cu
ponderea.

4.5.1 Metodologia de determinare la care agregarea

indicatorului se face prin sumare

În principiu, toate metodologiile de determinare a unui

indicator al nivelului tehnic al produselor folosesc principiul
utilităţii în sensul enunţat de von Neumann - Morgenstern, care
presupune transformarea caracteristicilor în utilităţi, însumându -
le ponderat.
Metodologia prezentată în continuare presupune efectuarea
unor evaluări iniţiale pe baza cărora se stabilesc elementele de
orientare pentru strategia de dezvoltare a produsului.
Punctele de vedere din care se analizează produsul sunt
prezentate în Tabelul 2, fiind în acord cu prescripţia ASMW -W
1393/1991 din Germania. Ele trebuie alese cu mult discernământ,
nefiind toate adecvate oricărui tip de produs. De exemplu, la
maşini şi aparate predomină aspectele tehnice, la produsele
industriei uşoare prezentarea pe piaţă, la produsele farmaceutice
şi alimentare conţinutul în substanţe active, lipsa de nocivitate
etc. Lista din Tabelul 1 poate fi adoptată şi în analiza serviciilor,
adăugând unele aspecte specifice acestora.

91
 Tabelul 4.2. Grupe de indicatori ai nivelului tehnic
Nr. Grupa de Subgrupa de Aspecte descrise Mod de
crt. indicatori indicatori (caracteristici) analiză
1 Tipologică Nu se
compară
‡ Performanţe. Se
‡ Productivitate, precizii. analizează
‡ Conţinut de substanţe. separat şi
‡ Caracteristici se agregă
Utilizare dimensionale (toleranţe). la diferite
‡ Caracteristici fizico- niveluri
chimice pentru materiale. până la
‡ Caracteristici de nivelul
rezistenţă. produsului
‡ Utilizare economicoasă
a resurselor utilizatorului
2 Tehnico- (consumuri specifice în
funcţională Mediu exploatare).
înconjurător ‡ Poluare şi deşeuri
‡ Aspecte de igienă.
‡ Aspecte ergonomice.
‡ Aspecte fiziologice.
‡ Aspecte psihologice
‡ Fiabilitate,
Fiabilitate mentenabilitate;
‡ Disponibilitate;
‡ Durată de viaţă
‡ Automatizare,
Nivel de electronizare;
automatizare ‡ Funcţiuni realizate de
microprocesoare
‡ Tipizare, Folosirea elementelor Se
standardizare; tipizate, standardizate, analizează
‡ Estetică şi formă sortimentală separat şi
3 Prezentare modă; se agregă
pe piaţ㠇 Organoleptice; la diferite
‡ Ambalare, niveluri
mod de livrare până la
nivelul
produsului
‡ Preţ pe piaţa
internaţională; Se
4 Economici ‡ Costuri anuale analizează
de exploatare; separat
‡ Termen de
garanţie

Nr. optim de caracteristici, utilităţi care descriu un produs

este între 10 şi 25. Alegerea acestora se face respectând punctul

92
de vedere al beneficiarilor, avându -se grijă să fie independente
între ele pentru a nu se accentua artificial anumite aspecte.
De asemenea, pentru fiecare caracteristică mai trebuie
determinat semnul de influenţă. Acesta poate fi ( R) dacă valoarea
mai mare este mai bună sau ( -) dacă valoarea mai mică este mai
bună. Pentru cazul în care este suficientă încadrarea între două
limite, metodologia prevede reducerea situaţiei la (+) sau ( -) după
cum este mai bună flexibilitatea, o dispersie mai mică sau
atingerea unei valori absolute.
Relaţiile de calcul folosite sunt:
a) Pentru indicatorii elementari:

.  — ; ® : (4.12)

unde: . este indicatorul calitativ al caracteri sticii ; ? - raportul

calitativ al caracteristicii ; R - ponderea caracteristicii .
b) Pentru raportul calitativ (atât pentru semnul de influenţă
Ä+´ cât şi pentru semnul de influenţă Ä € ´):


   j
 
 
; — (4.13)

   j
 j 

c) pentru indicatorul corespunzător la diferite nivele de

agregare (indicatorul sintetic):

ë—

. (4.14)

:
unde: ë este indicatorul sintetic; Ȉ. ± suma indicatorilor
elementari comparaţi; Ȉ : ± suma ponderilor indicatorilor
elementari comparaţi.
d) pentru nivelul de informare:

-'$(

:›› ® 6## (4.15)

:›<›
unde:
R›› este suma ponderilor caracteristicilor comparate;

R›<› ± suma ponderilor caracteristicilor ce trebuiau
comparate.

93
 Conceptul nivelului de informare este echivalentul aceluia
de nivel de încredere din statistica matematică. Se recomandă ca
acest nivel să nu fie sub 60%.
Alegerea referinţelor alături de stabilirea nomenclatorului
de caracteristici şi a ponderii acestora are drept consecinţă, pentru
toate metodele de determinare a nivelului tehnic (inclusiv pentru
cea descrisă mai sus), apariţia unui inerent caracter de
subiectivitate.
Pentru stabilirea nomenclatorului de caracteristici şi a
ponderilor acestora se pot folosi diferite metode de investigare în
rândul utilizatorilor. O greşeală frecventă ce poate apare este
aceea că analistul, de regulă din partea furnizorului (proiectant
sau executant), tinde să stabilească caracteristicile şi ponderile
astfel încât comparaţia să apară favorabilă şi nivelul de informare
maxim (100%). Astfel, indicatorii de nivel, ca şi toate analizele
ulterioare care îi folosesc sunt deformate, eliminând posibilitatea
argumentării unor acţiuni de modernizare sau de înnoire a
produsului. De aceea, stabilirea mai întâi a caracteristicilor şi a
ponderilor printr-o metodă ce prevede consultarea utilizatorilor,
consemnarea acestora în documentaţia referitoare la produsul
(familia de produse) respectiv(ă) constituie o cale de
obiectivizare a rezultatelor.
Similar, alegerea unor produse de comparaţie învechite sau
care nu se desfac pe segmentul de piaţă pentru care se efectuează
analiza, conduce la deformarea concluziilor. Lărgirea
nejustificată a segmentului de piaţă vizat permite, de asemenea,
alegerea unui amalgam neomogen de produse de comparaţie,
efectul de deformare subiectivă a concluziilor fiind şi în acest caz
inerent.
Problema alegerii produselor de comparaţie implică
apariţia celei a referinţelor, respectiv comparaţiilor care se
efectuează şi a obiectivelor vizate de către acestea. Procedura
expusă mai sus, în acest context, trebuie să fie însoţită de unele
precizări care nu denaturează spiritul relativist al abordării
problemelor calităţii şi definiţiei acesteia.
Prima precizare este că produsul analizat nu face parte din
mulţimea referinţelor. Consecinţa este posibilitatea depăşirii
nivelului acestora.
A doua este că se aleg trei referinţe în funcţie de obiectul
comparaţiei, respectiv de ceea ce exprimă indicatorul sintetic de
nivel:
‡ specificaţiile din documentaţia produsului, pentru a evidenţia
nivelul calitativ de performanţă ( 1);

94
 ‡ produsul ipotetic având caracteristicile egale cu valoarea
medie a caracteristicilor produselor de compar aţie, pentru a
evidenţia poziţia produsului pe segmentul de piaţă, după caz,
nivelul faţă de nivelul mediu al pieţei ( 1);
‡ cel mai bun produs din mulţimea produselor de comparaţie
alese, pentru a evidenţia poziţia şi nivelul calităţii faţă de acesta
(denumit produs de vârf) (1) şi orienta strategia de dezvoltare.
Funcţie de rezultatul obţinut pentru valorile Q sau Ê se fac
clasificările din Tabelul 4.3. Împărţirea în clase, cât şi limitele
acestora este o problemă de convenţie. Chiar dacă împărţirea se
face în mai multe clase, limitele şi termenii folosiţi pentru
denumirea acestora nu diferă esenţial.

Tabelul 4.3. Definirea nivelului calităţii
Nr. crt. Nivel Êndicatori
1 Peste nivel >1
2 Nivel ridicat 0,85 « 1
3 Nivel mediu 0,5 « 0,85
4 Sub nivel < 0,5

În funcţie de consecinţele plasării performanţei sub nivelul

de referinţă, utilitatea (indicatorul) devine nul după cum
urmează:
‡ pentru caracteristici critice ± dacă . (sau ?) < 0,85;
‡ pentru caracteristici majore ± dacă . (sau ?) < 0,5.
Penalizarea afectează pe lângă indicatorul elementelor şi pe
cel al subgrupei.
Încercările de a obiectiviza determinarea nivelului tehnic şi
de a stabili pe această cale cât de semnificativă este calificarea
unui produs după criteriile din tabelul de mai sus, respe ctiv cât de
eficientă este acţiunea de modernizare a unui produs, conduce la
următoarele concluzii:
1) Nivelul de referinţă este afectat de o eroare ce este în
funcţie de alegerea eşantionului de produse de comparaţie şi de
neluarea în considerare a propor ţiei în care produsele de
comparaţie au captat segmentul de piaţă analizat.
Aceste elemente determină o zonă de incertitudine în jurul
nivelului mediu, care se poate determina stabilind prin relaţiile
uzuale din statistică intervalul de variaţie al mediei pornind de la
abaterea standard a eşantionului.
Cu cât segmentul de piaţă este mai bine definit, variaţia
produselor în comparaţie este mai mică şi eroarea de evaluare
scade corespunzător. Pentru pieţe de desfacere insuficient
definite sau prea largi varie tatea mare de produse conduce la

95
niveluri cărora li se pot afecta erori mari care influenţează
negativ deciziile ulterioare.
2) Pentru pieţe de desfacere bine definite mărimea zonei de
incertitudine depinde de numărul de produse de referinţă şi
numărul de caracteristici. În Tabelul 4.4 sunt prezentate valorile
caracteristice (%) pentru mărimea zonei de incertitudine în
funcţie de un număr de 4 produse de comparaţie şi 5 « 25
caracteristici ce descriu produsul (valori considerate optime).

Tabelul 4.4. Mărimea zonei de incertitudine la determinarea nivelului
tehnic mediu (valori orientative - % din nivelul calitativ)
Număr produse Număr caracteristici
de referinţă 1-5 6 - 10 11 - 20 20 - 30
1 8 - 33 8 ± 22
2 17,00 9 - 16 7 ± 10
3 9 - 12
6-8
4

Întrucât distribuţia valorilor fiecărei caracteristici a

produselor analizate nu este normală, ci este asimetrică, nivelul
de încredere pentru aceste valori este de aproximativ 89%.
3) Variaţia poziţiei unui produs pe un segment de piaţă
depinde de diferenţa dintre viteza de creştere a nivelului acestuia
(determinat prin produsele de comparaţie alese) şi viteza de
modernizare a produsului analizat (Figura 4.2). 



Ê. Zona de posibilă
Variaţia nivelului mediu
(cumulat)

creştere a
competitivităţii ÊÊ. Zona de
incertitudine în
jurul nivelului
mediu

timpul 3

timpul 2
ÊÊÊ. Zona de scădere a
competitivităţii
timpul 1
Variaţia nivelului tehnic al produsului (cumulat)

Figura 4.2. Variaţia poziţiei pe piaţă funcţie de viteza de modernizare

Corespunzător, dacă creşterea nivelului tehnic al produsului

nu este mai mare decât mărimea zonei de incertitudine a nivelului
mediu nu se poate afirma că modernizarea este semnificativă.

96
Totuşi, competitivitatea produsului poate creşte dacă se
acţionează asupra acelor c aracteristici la care piaţa este sensibilă.
Reiese deci, că rezultatele analizei nivelului tehnic al
produselor dau indicatori utili, dar care nu trebuie, în anumite
situaţii, să fie disociaţi de activitatea de marketing.

4.5.2. Metodologia de determinare la care
agregarea indicatorului se face prin înmulţire

În baza principului utilităţii von Neuman ± Morgerstern şi

a funcţiilor de producţie Coob ± Douglas, nivelul tehnic absolut
este definit de o relaţie de forma:

=+ =+
  > +   >1 + 
  — ® Å 
>




®Å 
>




(4.16)
+ 1  1 +  +  2  + 

unde: este o constantă ce defineşte nivelul tehnic al produsului

de referinţă (de regulă, = 1.000) ; 1 ± produsul de referinţă
(oricare produs dintre cele analizate poate fi considerat de
referinţă);  ± produsul analizat; >+ ± valoarea caracteristicii +
pentru produsul ; 1 ± submulţimea caracteristicilor a căror
valoare este direct proporţională cu calitatea; 2 ± submulţimea
caracteristicilor a căror valoare este invers proporţională cu
calitatea; Ȗ + ± ponderea caracteristicii +; + ± caracteristica
produsului. 
Valorile   rezultă peste sau sub valoarea produsului de
referinţă care este 1.000, fapt ce permite o ierarhizare a lor.
Nivelul tehnic relativ se calculează cu o relaţie de forma:

  
 () —  ® 6## (4.17)
  

Produsul cu cel mai înalt nivel tehnic are valoarea 100, iar
celelalte valori sub 100.
Determinarea ponderilor de influenţă ale caracteristicilor
tehnice se poate efectua prin metoda MÊSENÊT sau prin metoda
STEM.

4.5.2.1. Metoda MISENIT. Această metodă se bazează pe

elasticitatea funcţiei cheltuieli de exploatare (elasticitatea este
proprietatea valorii unei funcţii de a se modifica atunci când

97
argumentul se modifică). Etapele de calculare a ponderil or sunt
următoarele:
1) Se construieşte funcţia cheltuieli de exploatare:

 — 5>1 > 2  >3  > + > (4.18)

unde M+ reprezintă caracteristica de calitate.

2) Se calculează cheltuielile de exploatare.
3) Se îmbunătăţesc caracteristicile cu o mică valoare (de
exemplu, cu 1%):

> +? —> + ® 51 ` 0001 (4.19)

Se consideră semnul (+) dacă + ȯ 1 şi semnul (-) dacă + ȯ 2.

4) Se calculează cheltuielile de exploatare cu
caracteristicile îmbunătăţite:

? — 5>1?  > 2? > 3?  > ?+  > ? (4.20)

5) Se determină economia marginală:

 — ? €  (4.21)

6) Se determină costurile de exploatare în cazul în care se

îmbunătăţeşte câte o singură caracteristică:

1 — 5>1? > 2 >3  > +  >

2 — 5>1  > ?2  > 3  > +  >
ƒ
(4.22)
 — 5>1  > 2  >3  > +  >
?

ƒ
 — 5>1  > 2  >3  > +  > ?
7) Se calculează participaţiile caracteristicilor la economia
marginală:

 + —  €  + (4.23)

98
 8) Se calculează ponderea caracteristicilor:

ǻ+
=+ — (4.24)
ǻ

cu observaţia că
ǻ+ — 1 .
+ —1

Exemplu de calcul 4.1. Se cere să se calculeze, folosind metoda

MÊSENÊT, nivelul tehnic a 3 generatoare electrice de 100 MW, care au
următoarele valori pentru caracteristici (Tabelul 4.5):

Tabelul 4.5. Caracteristicile de calitate luate în considerare pentru

3 generatoare de 100 MW
Generator
Caracteristica Simbol U.M.
G1 G2 G3
Randament Ș - 0,96 0,98 0,95
Greutate (masă) ! () t 120 150 120
Greutate (masă) specifică ) () t/MW 1,2 1,5 1,2
2
Suprafaţa utilă   m 2000 2200 2500
Durabilitate IJ ore 50.000 60.000 50.000
Timpul mediu de bună
<@ð ore 2000 2000 1500
funcţionare

Se alege generatorul G1 drept produs de referinţă. Mulţimea  a

caracteristicilor este alcătuită din:

 = {Ș, ), !, , IJ, <@ð}

Submulţimea 1, a caracteristicilor ce trebuie să fie cât mai mari,

este:
1 = {Ș, IJ, <@ð}

Submulţimea 2, a caracteristicilor ce trebuie să fie cât mai mici,

este:
2 = {), !, }

Pentru calculul ponderii caracteristicilor se construieşte funcţia

Ächeltuieli specifice de exploatare´. În cazul utilajelor energetice (cazane,
turbine, generatoare electrice, motoare, compresoare, transformatoare)
formula de principiu pentru cheltuielile de exploatare este:

› * 1 2 ?›„

în care: › reprezintă cheltuielile specifice de exploatare; * - costul energiei;

1 ± amortizarea utilajelor; 2 ± amortizarea clădirilor; ? ± cheltuieli de

99
întreţinere-reparaţii; › ± cheltuieli convenţional constante; „ ± taxa pentru
fondurile fixe.
Adaptată pentru generatoarele electrice, relaţia de mai sus devine:

 ) ®›  ® 56  8  ® 5
›   8  
< ® < ®  ®< ® 
Ș€ ®Ș®
2 ®  ® 100
< ®
› ?1  ® › ?1 ®
100 ®  ? 8 2 ® )  ® ›8
  
®® ® 

în care au intervenit următoarele mărimi (în paranteză sunt menţionate

valorile lor pentru aceste generatoare):  ± costul specific al energiei de
antrenare la cupla dintre turbină şi generator (0,17 lei/kWh); ± procentajul
scăderii randamentului la fiecare ®Ș ore de funcţionare (0,02%); < ± durata
de serviciu a generatorului (40 ani); 8 ± coeficientul majorării suprafeţei
ocupate de maşină pentru considerarea suprafeţelor auxiliare (8 = 30); 5 ±
valoarea specifică a clădirii (4.000 lei/m2 ); ›?1 ± cheltuieli pentru
întreţinerea şi reparaţiile efectuate în primul ciclu de reparaţii (150 lei); ±
procentajul creşterii cheltuielilor de întreţinere şi reparaţii la fiecare
perioadă de funcţionare ? (5%); 8 ± cheltuieli convenţional ct. (54.000
lei/an); ›8 ± costul amortizării specifice (210 lei/t); 2 ± rata eficienţei
economice normale (0,1%);  ± puterea generatorului;  ± numărul orelor de
funcţionare pe an, ţinând seama de siguranţa în funcţionare şi de
durabilitate:

 j  j
 —  ® 1 €  0
€ ?
 < A IJ

unde:  ± fondul nominal de timp (6500 h/an) ( = ?); 0 ± durata

medie statistică a unei întreruperi accidentale (40 h); ? ± durata
reparaţiilor planificate (2000 ore/ciclu).
După efectuarea calculelor rezultă valoarea cheltuielilor specifice de
exploatare › = 0,793171 lei/kWh.
Se îmbunătăţesc caracteristicile cu 1% şi se recalculează, în aceste
condiţii, cheltuielile specifice de exploatare rezultând ›B = 0,177506675
lei/kWh.
Economia marginală este:

ù = › ± ›B = 0,00181050 lei/kWh.

În Tabelul 4.6 sunt trecute valorile pentru costurile specifice de
exploatare, când se îmbunătăţeşte pe rând câte o singură caracteristică,
participarea caracteristicilor la economia marginală şi ponderea
caracteristicilor.

100
 Tabelul 4.6. Valorile parametrilor luaţi în considerare la determinarea
nivelului tehnic prin metoda MÊSENÊT
Caracteristica ›+ + Ȗ+
Ș 0,17760368 1,713500 0,937167
) 0,17926270 0,054484 0,027616
G 0,17926270 0,054484 0,027616
  0,17931388 0,003296 0,002600
ȉ 0,17930625 0,10926 0,005500
MTBF 0,17931621 0,000968 0,000500

Calculul nivelului tehnic absolut se efectuează cu relaţia (4.16):

- G1 = 1000

0,937167 0,0055 0,0005 0,027616

 0,98   60   2000   1,2 
-  G2 1000 ® 
®
®
®
®
 0,96   50   2000   1,5 
0,027616 0,0026
 100   2000 
 ® 
®
1008,32
 120   2200 

0,937167 0,0055 0,0005 0,027616

  0,95   50   1500   1,2 
 3 — 1000 ® 
®
®
®
®
 0,96   50   2000   1,2 
0,027616 0,0026
 100   2000 
 ® 
®
— 985
 90   2500 

Calculul nivelului tehnic relativ se efectuează cu relaţia (4.17):

 1000
 1 — ® 100 — 99
1008

 1008
 2 — ® 100 — 100
1008

 985
 3 — ® 100 — 97
1008

Ordinea ierarhică a produselor este G2, G1, G3. Între G2 şi G1

deosebirea este mică din punct de vedere al nivelului tehnic. Considerând că
preţurile celor două produse sunt 12 milioane lei (pentru G1) şi 18 milioane
lei (pentru G2), poate exista tendinţa de cumpărare a lui G1. Dar calculând
economia obţinută folosind G2, ea rezultă la 1,4 milioane lei/an faţă de G1.
Această economie permite ca diferenţa de investiţie de 6 milioane lei să fie
recuperată în 4,3 ani. Întrucât în energetică norma de recuperare pentru
investiţii suplimentare este de 8 ani, rezultă că adoptarea lui G2 faţă de G1
este justificată şi din punct de vedere al eficienţei economice.

101
 4.5.2.2. Metoda STEM. Această metodă este de o fineţe
mai mică decât cea anterioară, dar permite, în schimb, un calcul
mai rapid al ponderilor în condiţiile în care analistul trebuie să fie
un specialist în domeniul exploatării produselor respective.
Pentru aceasta, se compară caracteristicile două câte două,
definindu-se o matrice A cu elementele a +1+2 stabilite astfel:
4   > +1> + 2
´
´2   > +1> + 2
a +1 + 2 —
(4.25)
´
1   > +1 > + 2 
´0   > 
 >
+ +2

unde >+ sunt caracteristicile de calitate.

Semnele care intervin au următoarele semnificaţii: (>>) -
mult mai important; (>) - mai important; (§) - echivalent; (<) -
mai puţin important.
În aceste condiţii ponderile caracteristicilor se ca lculează
cu relaţia:

a +1 + 2
+2
Ȗ+ — (4.26)

a +1a + 2
+1 + 2

Exemplul de calcul 4.2. Se cere să se determine, cu ajutorul metodei

STEM, nivelul tehnic a 5 pompe cu pistoane radiale, cu presiunea de
refulare  = 210 bari, cunoscând valorile pentru următoarele caracteristici
care sunt prezentate în Tabelul 4.7.
Submulţimea 1, a caracteristicilor ce trebuie să fie cât mai mari,
este:
1 = {Ș, 2}

Submulţimea 2, a caracteristicilor ce trebuie să fie cât mai mici,

este:
S0CDmGD0npE

Tabelul 4.7. Caracteristicile pompelor cu pistoane radiale
Caracteristica P1 P2 P3 P4 P5
Randament, Ș 0,857 0,85 0,87 0,86 0,88
Debit specific, 2 (l/min) 65 46 51 48 50,5
Turaţia, (rot/min) 1475 1590 1500 1550 1500
Masa,  (kg) 79,4 81,6 79,5 81,5 80
Moment de inerţie la
0,4 0,7 0,5 0,8 0,5
antrenare, !„2 (daN® m2 )
Puterea motorului de
26 18,5 20 19 19,5
antrenare,  (kW)

102

 Ponderea caracteristicilor, determinată conform relaţiei (4.25), este
prezentată în Tabelul 4.8.

Tabelul 4.8. Ponderea caracteristicilor

Carac-
Ș q n m GD2 P Ȉ Ȗ
teristica
Ș - 1 2 4 4 4 15 0,357
q 1 - 2 4 4 4 15 0,357
n 0 0 - 2 2 2 6 0,142
m 0 0 0 - 1 0 1 0,023
GD2 0 0 0 1 - 0 1 0,023
P 0 0 0 2 2 - 4 0,095

Produsul de referinţă se alege P5.
Calculul nivelului tehnic absolut efectuat cu relaţia (4.16):
0,357 0,357 0,142 0,023
 0,857   65   1500   80 
-  P1 1000 ® 
®
®
®
®
 0,88   50,5   1457   79,4 
0,023 0,095
 0,5   19,5 
®
®
1062,9
 0,4   26 

0,350 0,357 0,142 0,023

  0,85   46   1500   80 
 2 — 1000 ® 
®
®
®
®
 0,88   50,5   1590   81,6 
0,023 0,095
 0,5   19,5 
®
®
— 944,43
 0,7   18,5 

0,357 0,357 0,142 0,023

  0,875   51   1500   80 
 3 — 1000 ® 
®
®
®
®
 0,88   50,5   1500   79,5 
0,023 0,095
 0,5   19,5 
®
®
— 999,22
 0,8   20 

0,357 0,357 0,142 0,023

!  0,86   48   1500   80 
  4 — 1000 ® 
®
®
®
®
 0,88   50,5   1550   81,5 
0,023 0,095
 0,5   19,5 
®
®
— 971,46
 0,8   19 

# "
  5 — 1000

103
 4.6. Indicatori sintetici ai calităţii

În subcapitolul anterior a fost definit nivelul tehnic al

produselor ca un indicator global al calităţii. Acesta, însă, descrie
suficient de exact doar tehnicitatea produselor, deoarece el
foloseşte caracteristicile de bază şi cele de utilizare, caracteris tici
ce pot fi determinate pe produs.
Aşa cum s-a arătat în capitolele anterioare, pentru
aprecierea calităţii este necesară şi luarea în considerare a
caracteristicilor de proces. Reamintim, pe scurt, clasificarea
făcută caracteristicilor calitative:
1.c Caracteristici de bază: funcţionale, economice, estetice,
ergonomice;
2.c Caracteristici de proces: tehnice şi economice;
3.c Caracteristici de utilizare: disponibilitate, fiabilitate,
mentenabilitate, durabilitate.
Pentru a evidenţia caracteristicile şi clasele de ca racteristici
se poate defini o suită de indicatori pentru calitate ordonaţi într -o
structură piramidală care are la bază indicatorii analitici, pe
nivelul de mijloc indicatorii sintetici şi la vârf indicatorii de tip
global:
-   

 este exprimat prin raportul dintre
valoarea unei caracteristici de la produsul analizat şi aceea a
caracteristicii similare de la produsul de referinţă. După cum se
observă el are semnificaţia unei utilităţi;
-   
   exprimă influenţa unei clase de
caracteristici. El se calculează cu o relaţia de forma celei utilizate
la nivelul tehnic al produselor. Există, astfel, un nivel tehnic al
procesului, un nivel tehnic de bază şi un nivel tehnic de utilizare.
Nivelul tehnic de bază este alcătuit, la rândul său, din nivelul de
funcţionalitate, nivelul economic, nivelul estetic şi nivelul
ergonomic ;
-   
 )

se obţine prin compunerea nivelelor
sintetice, fiecare ponderat cu influenţa lui asupra produsului.
Dintre indicatorii sintetici, se vor analiza în acest capitol
nivelul tehnic al procesului, nivelul estetic şi cel ergonomic,
deoarece nivelul de funcţionalitate, nivelul economic şi nivelul
tehnic de utilizare, prin caracteristicile lor, sunt cuprinse în cadrul
nivelului tehnic al produselor.
Êndicatorii sintetici includ caracteristici care exprimă
influenţa unor factori omogeni. Utilizarea numai a indicatorilor
globali (de tipul nivelului tehnic) trebuie făcută cu prudenţă,
deoarece unele caracteristici nu se compensează (valorile

104
neacceptabile la unele caracteristici pot influenţă mult calitatea).
Din acest motiv, pentru aprecierea calităţii şi indicatorii sintetici
trebuie să aibă valori ridicate, pe lângă indicatorii globali.

4.6.1. Nivelul tehnic al procesului de producţie

Procesul de producţie este reprezentat de totalitatea

activităţilor care au ca scop nemijlocit transformarea obiectelor
muncii în produse finite. În cadrul lui se deosebesc procesele de
muncă, procesele tehnologice şi cele naturale, toate acestea având
caracteristici specifice.
R
    reprezintă totalitatea activităţilor
desfăşurate de executant cu ajutorul mijloacelor de muncă pentru
transformarea obiectelor muncii.
R
  
) cuprind operaţiile de transformare
directă, care se execută succesiv cu ajutorul mijloacelor de
muncă asupra obiectului muncii de către operator.
R
 
 au loc asupra obiectelor muncii şi
execută transformări sub acţiunea forţelor naturii, dirijate de către
operator.
Fiecare proces de producţie are caracteristici p roprii care se
răsfrâng asupra produsului. Aceste caracteristici sunt de ordin
tehnic sau economic.
Caracteristicile tehnice se pot grupa, în principal, în funcţie
de elementele sistemului tehnologic (Figura 4.3) în:
‡ caracteristici ale piesei (tip de material, calitatea lui, formă,
dimensiuni, poziţii relative ale suprafeţelor prelucrate,
prelucrabilitatea, adaosul de prelucrare, duritatea);
‡ caracteristici ale utilajelor (precizie de prelucrare, gamă de
turaţii, gamă de avansuri, grad de uzură, viteze d e lucru);
‡ caracteristici ale sculelor (material, geometrie, duritate tăiş,
rezistenţă, lichide de răcire necesare);
‡ caracteristici ale instrumentelor de control (precizie,
productivitate, tipul de răspuns);
‡ caracteristici ale dispozitivelor (mod de bazare, acţionare,
forţa de strângere necesară, fiabilitate).

105
 $
aşina-unealtă

%
ispozitiv fixare

Scula
%
ispozitiv fixare piesă

Piesa

Ênstrumente de control

%
ispozitive de fixare
instrumente de control

Figura 4.3. Sistemul tehnologic

Între caracteristicile economice se includ cele

organizatorice şi cele de economicitate:
‡ caracteristici organizatorice (volum de producţie, ritmul de
lucru, durata ciclului, lotul de fabricaţie, normele de muncă,
productivitatea, flexibilitatea producţiei, pregătirea profesională);
‡ caracteristici de economicitate (consumul de energie al
sistemului tehnologic, costul energiei, cheltuieli de întreţinere,
efort de investiţii, consum de manoperă).
În prezent există un număr relativ mic de studii importante
făcute asupra nivelului tehnic al procesului, dar, pe baza lor, se
pot da unele indicaţii în această privinţă. Întotdeauna este nevoie
însă de o atentă aleger e a caracteristicilor procesului, deoarece
ele sunt într-o strânsă legătură. Comparaţia trebuie să se facă
între două sau mai multe variante de procese similare sau între
proces şi planul de operaţii.
Pentru exemplificare, se prezintă în continuare o listă cu
caracteristicile de calitate ale procesului, clasificate după
momentul efectuării analizei:
‡ după procesul de fabricaţie: ore pierdute lunar raportat la
ore lucrătoare, numărul total de defecte raportate la volumul
producţiei lunare;
‡ după recepţia produsului: numărul de probe necesare pentru
acceptarea produsului, numărul de discrepanţe relevate atribute

106
operaţiilor precedente, numărul de discrepanţe raportat la
numărul de încercări şi la numărul de produse încercate;
‡ după audit: numărul de acţiuni corective raportat la numărul
de puncte de control prevăzut în planul de control, numărul de
acţiuni corective apărut după audit raportat la numărul total de
acţiuni corective;
‡ după recepţia subfurniturilor: evaluarea periodică (lunară) a
furniturilor, numărul de acţiuni corective;
‡ după scoaterea din fabricaţie: numărul de coduri de
materiale modificate, numărul de proiecte modificate, numărul de
proiecte neconforme, numărul de acţiuni corective, fiabilitatea
utilajelor etc.
Aprecierea nivelului procesului de producţie se face cu
ajutorul relaţiei de calcul a nivelului tehnic. În literatură sunt şi
relaţii care permit aprecierea separată a proceselor tehnologice şi
a proceselor de muncă.

4.6.1.1. Metoda SMðD pentru determinarea nivelului

procesului de muncă. S-a propus ca şi pentru aceste procese să
se utilizeze o metodă care se bazează pe sistemul de muncă fără
defecte.
Aplicarea metodei SMFD este condiţionată de o serie de
factori care influenţează asupra calităţii producţiei ca, de
exemplu:
-c autocontrolul şi gradul de răspundere al executanţilor faţă de
sarcina primită;
-c normarea muncii şi evidenţa lucrărilor efectuate;
-c evaluarea cantitativă a muncii executanţilor, care permite
compararea rezultatelor activităţii;
-c controlul calităţii asupra executării l ucrărilor.
Metoda se aplică în 3 etape:
I. Pentru evidenţa activităţii executanţilor se întocmesc
rapoarte lunare asupra lucrărilor efectuate de aceştia, la baza
cărora stau normele de timp elaborate în întreprinderile cu
considerarea specificului activită ţii compartimentului.
Îndeplinirea normelor de către executanţi pe lună, 1, se
calculează cu formula:

8 ® -  ,-  ›-
1 ®100 % (4.27)
ð

în care: 8 este coeficientul de îndeplinire a normelor (stabilit

între valorile 0,88 ± 1,12 în funcţie de salariul avut şi funcţia

107
ocupată); - ± timpul total normat pe lună, necesar executării
tuturor lucrărilor; ,- ± timpul pentru lucrările nenormate (de
exemplu adaptarea documentaţiei tehnice, participarea la
comisiile de verificare a calităţii etc.); ›- ± timpul de lucru
neproductiv pe lună; ð ± fondul de timp de lucru pe luna
considerată (ore).
II. Stabilirea coeficientului de calitate a muncii M:

M 1 € 5M1›1  M 2 › 2    M › (4.28)

unde: M1, M2 « M reprezintă valoarea reducerii lui M; ›1, ›2 «

›n ± numărul de cazuri de reducere a indicatorilor stabiliţi.
... Calitatea muncii se determină cu relaţia:

M  4 5  0 1 ® ®  € 10 ® 51 € M 
 (4.29)

în care: M este calitatea muncii; ˹Į = ( 1 ± 100) ±

procentul de depăşire al normelor; M ± factor de corecţie
determinat de conducător în următoarele limite: (0 ± 0,20) de
către şeful de serviciu (secţie); (0 ± 0,15) de către adjunctul
şefului de serviciu; (0 ± 0,10) de către şeful de birou (atelier);
(0 ± 0,05) de către şeful de proiect (echipă).
Pentru această metodă este necesar să existe sarcini precise
individuale. Se apreciază că un coeficient de calitate sub 0,63
este nesatisfăcător.

4.6.1.2. Metoda pentru determinarea nivelului

procesului tehnologic. Relaţia de calcul folosită este:

6
&— ®

 (4.30)
 —1

unde: este numărul de caracteristici tehnologice luate în

considerare;  ± corespondenţa dintre caracteristicile tehnice şi
condiţiile prevăzute în normative:

1 €   ǻ

 — exp ê (4.31)
 á

în care:  ± abaterea reală a caracteristicii faţă de valoarea ei

optimă; ǻ ± valoarea absolută a erorii în determinarea valorii

108
abaterii ; ± limita admisă a abaterii faţă de valoarea optimă a
caracteristicilor.
De exemplu, dacă se impune ˹ = 0,2 (adică eroarea
măsurării să nu depăşească 20% din abaterea măsurată), rezultă

 
 — exp 0,8 €
(4.32)
 á

4.6.2. Nivelul estetic al produselor

Tendinţa de uniformizare a valorilor caracteristicilor

tehnice ale produselor, apărută în ultimii ani, a condus la
creşterea importanţei esteticii lor.
Analiza esteticii unui produs prezintă câteva aspecte de
care trebuie să se ţină seama:
‡ comparaţia caracteristicilor nu se face numai cu cele de la
alte produse, ci şi cu unele valori subiective; din experienţa
practică existentă se pot prevede valori de referinţă medii în
aceste cazuri;
‡ estetica depinde, în primul rând, de funcţi onalitatea
produsului, astfel încât este necesar să se analizeze relaţia dintre
estetică şi utilitate;
‡ produsul trebuie să prezinte o armonie internă care rezultă
dintr-un echilibru static şi dinamic al caracteristicilor.
Analiza estetică se realizează p rin
 , care redă
caracterul raţional al soluţiei estetice şi
   , care
redă caracterul subiectiv al soluţiei estetice.

  implică:
1)
  
  F     
   .
Funcţia este rolul ce îl are produsul respectiv. Forma nu se
adaugă produsului după realizarea lui, ci se are în vedere încă de
la proiectare. Unele piese au rolul de a asigura îmbinarea altor
piese, altele de a fixa piese sau de a le roti, de a transmite o
mişcare unei piese sau unui mediu (fluid, granule), de a primi
mişcări, de a acţiona. Deci, piesa trebuie să aibă o astfel de formă
încât să asigure funcţionarea ei în contact cu alte piese, cu alte
medii sau cu operatorul. Aprecierea acestei analize se face sub
forma unei utilităţi (note).
2)
  
  F  
). După cum s-a văzut,
rolul indică o formă de bază. Dar ea se poate modifica în funcţie
de modul de obţinere: turnare, sudare, ştanţare, prelucrări
mecanice. Acestea impun condiţii suplimentare de formă car e să
ducă la uşurinţa execuţiei şi montajului. Dacă funcţia este

109
impusă, tehnologia de prelucrare trebuie aleasă şi din
considerente estetice.
3)
  
  F    Dimensiunile
principale depind de funcţia îndeplinită şi acestea se pot l ua, în
general, dintr-un şir preferenţial R5, R10, R20, R40, care
reprezintă seria Renard, unde:

1 — ® 2 (4.33)

2 luând valorile : 5 10  1,6; 10 10  1,25; 20 10  1,12; 40 10  1,06

Avantajul acestor serii constă în faptul că unii termeni reprezintă
o valoare rotunjită a Äsegmentului de aur´:

® 5 € (4.34)

Şirul Äsegmentului de aur´ este reprezentat de cifrele: 0,382;

0,618; 1,618; 2,618.
4)
  
  F  În afara dimensiunilor
principale este necesară asigurarea unor proporţii între
segmentele apropiate. Două segmente apropiate trebuie să aibă
raportul descris de numărul lui Fibonacci:

1 5
A— — 1,618 (4.35)
2

Numărul de mai sus se regăseşte în seria Fibonacci: 1; 1,2; 3; 5; 8

« . De exemplu, pentru strunguri s-au stabilit anumite proporţii
în estetica lor. Dacă reprezintă înălţimea până la linia centr elor,
@ înălţimea batiului, ĭ diametrul universalului, › înălţimea
păpuşii fixe, „ înălţimea păpuşii mobile, proporţiile sunt
următoarele:
-c pentru strunguri grele:
@ 1 ĭ 1 › 1 „ 1
[ ;  [ ;  [ ;  [ ;
1,8 1 1,8 2

-c pentru strunguri mici:

@ 1 ĭ 1 › 1 „ 1
[ ;  [ ;  [ ;  [ ;
1,1 4,8 3,7 7

   implică următoarele analize parţiale:

1)
 

 F 

110
 2)
 

 F 
 Trebuie să se ţină seama
că unele materiale posedă chiar ele însele proprietăţi estetice care
se cer puse în evidenţă: structură, culoar e, densitate, strălucire.
3)
  
 
  F  Culoarea depinde şi de
ambianţa în care lucrează produsul; în mediu se găsesc deja
produse ce au alte culori, astfel încât trebuie să se ţină seama şi
de ansamblul lor. Este necesar să se ţină seama şi de faptul că în
mediu sunt unele culori de avertizare care trebuie respectate.
4)
  
 
  F     

 

 
 )   În general, este indicat ca
produsul să nu aibă mai mult de 3 culori diferite.
Practic, pentru fiecare din analizele prevăzute se acordă
note (utilităţi) şi produsul lor indică nivelul estetic. În general,
ponderile se pot considera egale.

Metoda AM de evaluare a nivelului estetic. Este o

metodă particulară care se bazează pe calcul ul unui coeficient
 (   ), numit şi Äcoeficient Birkoff´, care se
referă la ordinea în aranjamentul vizual al obiectului analizat.
Coeficientul  este definit, în general, prin raportul


 (4.36)
›
în care:  ± măsura ordinii; › ± măsura complexităţii.
Definit cu această relaţie, coeficientul nu poate evalua
calităţile estetice ale unei maşini care are în componenţa ei mai
multe tipuri de repere. Pentru această situaţie,  se calculează
după metoda Bodack:

' ;;
G — ® 1000 [Å] (4.37)
.

în care: ?? este redundanţa relativă a structurii; . ± informaţia

selectivă.
Pentru un anumit produs, redundanţa relativă a structurii se
calculează cu relaţia:

; p
;; p — ® 1000 (4.38)
max. p

111
unde: * este produsul pentru care se calculează; ; * -
redundanţa structurii cerute; .  * - informaţia structurală
maximă.
Redundanţa defineşte surplusul relativ de semne (o măsură
de inteligibilitate a unei structuri) ce se calculează ca diferenţa
dintre numărul maxim posibil de semne (ipotetic stabilit) şi
numărul de semne recepţionate de către om.

(p (p
max.  p —
Y ® ld
Y (4.39)
Y Y

;  p — max .  p € .  p (4.40)

Numărul de informaţii structurale pentru un element *

(maşină şi obiect) analizat se calculează cu relaţia:

 1 
. *
 -<* ® ld 2

 [biţi] (4.41)
<

unde: < este clasa de elemente existente pe maşina sau obiectul

de analizat ; -< ± numărul de elemente - din clasa <; - <* -
numărul total de elemente - din clasa < pentru produsul sau
reperul * analizat ;L ld ± logaritmul în baza 2; 2< ± frecvenţa cu
care apare elementul < în cadrul unei clase de elemente:

<
2< (4.42)
- <*

unde : < este frecvenţa de apariţie a unui element.

Ênformaţia selectivă se bazează pe cantitatea şi frecvenţa
părţilor constitutive ale maşinii (prisme, cuburi, cilindri, găuri),
dar sub formă de linii, muchii, cuburi:

)p 1
. p —
. ® ld
.
[biţi] (4.43)
.

112
unde: . este clasa de elemente (prisme, muchii, găuri, cuburi);
- .* - numărul total de elemente din clasa . pentru exemplul dat ;
. ± frecvenţa cu care se regăseşte un element - al unei clase .:

*p

.
p
. — *p (4.44)

.
p .

În Figura 4.4 se prezintă semnificaţia informaţiei selective

şi a celei structurale. Astfel, la o modificare a informaţiei
structurale, se păstrează elementele componente iniţiale (cele 5
butoane în linie şi cele 2 manete şi aparate indicatoare),
modificându-se doar aranjamentul lor vizual (este constantă
informaţia selectivă). La modificările informaţiei selective
elementele sunt identice, ele se păstrează ca număr, dar apar
elemente noi. Aranjamentul lor vizual rămâne nemodificat
(informaţia este constantă).

Figura 4.4. Ênformaţia selectivă şi informaţia structurală:

a) modificarea informaţiei selective : b) modificarea informaţiei structurale
p

Figura.4.5. Măsura estetică

1Å AM

113
 Maşinile sau obiectele preferate estetic au valoarea măsurii
estetice în jurul valorii de 1Å c u o redundanţă structurală de
300Å şi un număr de informaţii selective de 300Å (Figura 4.5).

Exemplul de calcul 4.3. Să se determine nivelul estetic pentru trei

dispozitive de honuit, prezentate în Figura 4.6, urmând a se stabili care
dintre ele are cea mai mare valoare a nivelului estetic. Pentru aceasta s-a
stabilit clasa de elemente (ce cuprinde cilindri, prisme, găuri simple, găuri
filetate) care dau valoarea
informaţiei selective a fiecăruia,
întocmindu-se Tabelul 4.9. S-a
stabilit de câte ori se găsesc aceste
elemente - .* la cele 3 dispozitive
de honuit, calculându-se apoi
+p
suma
. pentru toate
p
dispozitivele la aceeaşi clasă de
elemente.
Cu ajutorul relaţiilor
arătate anterior s-a calculat .
pentru fiecare dispozitiv, iar
valoarea obţinută s-a trecut în
E2 Tabelul 4.10. Ordinea stabilită în
E3 tabel este în funcţie de valoarea .
la cele 3 dispozitive, rangul 1
acordându-se dispozitivului cu
E1 valoarea cea mai mică a lui ..
Figura 4.6. Dispozitive de honuit.
Tabelul 4.9. Elemente considerate la determinarea informaţiei selective
Numărul de elemente Suma
Clasa Elemente ,p -
pentru dispozitive .
.p
de ele-
mente E1 E2 E3 p

1 Corpuri cilindrice 12 10 5 27
2 Suprafeţe dreptunghice 8 8 8 24
3 Suprafeţe circulare 12 12 12 36
4 Găuri 17 18 18 53
5 Trunchiuri conice 2 2 1 5
6 Canale 8 6 3 17
7 .

.p 59 56 47
p
8 /p

. 162
. p

114
 Tabelul 4.10. Ênformaţia selectivă pentru dispozitivele de honuit.
Rangul informaţiei selective Ê ÊÊ ÊÊÊ
Dispozitiv de honuit E3 E2 E1
ÊS / bit 102 114 205

În continuare s-a întocmit Tabelul 4.11, care cuprinde clasa de

elemente < care dau valoarea informaţiei structurale a celor trei dispozitive
de honuit.

Tabelul 4.11. Ênformaţia structurală pentru dispozitivele de honuit.

Frecvenţa Numărul total de legături
Clasa de elemente < cu care 0
între elemente <p
apare
elementul E1 E2 E3
ü Linii care apar numai la un
1 4 5 4
element constructiv
ü Linii care sunt comune la 2
2 17 13 8
părţi constructive
ü Linii care sunt comune la 3
3 3 1 3
părţi constructive
ü Linii care nu sunt paralele
1 0 1 1
cu nici o altă linie
ü Linii care sunt paralele cu
2 24 16 12
o altă linie
ü Linii care sunt paralele cu
3 7 3 3
2 linii
ü Suprafeţe de corpuri care
aparţin numai unui element 1 14 8 8
constructiv
ü Suprafeţe de corpuri care
sunt comune la 2 elemente 2 6 6 3
diferite
TOTAL 75 53 42

Cu ajutorul relaţiilor anterior stabilite s-a calculat redundanţa relativă

a fiecărei structuri, la fiecare dispozitiv (valorile obţinute sunt trecute în
Tabelul 4.12 în ordinea descrescătoare a redundanţei).

Tabelul 4.12. Redundanţa relativă a structurilor

Rangul redundanţei relative a structurii Ê ÊÊ ÊÊÊ
Dispozitivul de honuit E1 E2 E3
;;  p [Å] 0,532 0,327 0,221

Dispozitivul Ê are cea mai mare valoare a măsurii estetice, deci poate
fi considerat cel mai reuşit din acest punct de vedere. La acest exemplu nu
s-a luat în considerare culoarea celor 3 dispozitive, deoarece acestea provin
din prospecte alb-negru.

115
 4.6.3. Nivelul ergonomic al produselor

Nivelul ergonomic al unui produs este exprimat de

caracteristicile care reflectă modul cum este 
  
,
modul în care el  
  
  , gradul de  
  etc.
Pentru 
    
 în timpul exploatării se
analizează:
1) poziţia de lucru ± studiile de ergonomie arată că se poate
desfăşura o activitate normală dacă suprafaţa de lucru a braţelor
pe plan orizontal nu este mai mare de 650 mm, iar în plan vertical
este înclinată în sus sub 15Û, iar în jos sub 45Û. Forţa maximă care
se poate aplica cu piciorul este de 900 N în jos, 2000 N pe
orizontală, 1700 N pe o direcţie oblică în sus (Fig ura 4.7).

650 mm 500 mm 15?

300 mm 45?
1700 N

2000 N

900 N

Figura 4.7. Suprafeţe şi eforturi normale de lucru

2) încordarea atenţiei ± atenţia fiind necesară urmăririi

unor semnale, indicatoare, efectuării unor operaţii;
3) efortul pe care trebuie să-l depună operatorul în poziţie
statică sau în mişcare ± valorile sunt comparate în solicitările
admisibile.
În orice activitate este de dorit ca executarea mişcărilor să
se facă cu un consum minim de energie. În acelaşi timp se
verifică dacă se respectă principiile economiei de mişcări:
‡ să fie solicitate ambele mâini; ele trebuie să aibă mişcări
simultane, simetrice şi să nu rămână inactive în acelaşi timp;
‡ să fie solicitaţi cât mai puţini muşchii;
‡ mişcările trebuie să fie continue, nu întrerupte;
‡ sunt preferate mişcările balistice celor controlat e;
‡ munca trebuie să aibă un anumit ritm;
‡ mâinile să fie degresate de munca ce se poate face cu
piciorul;
‡ organele de comandă să fie astfel dimensionate încât să
permită manevrarea fără schimbarea poziţiei executantului.

116
 4) Ambianţa în care se exploatează produsul. Ambianţa este
analizată din punct de vedere al temperaturii (cea optimă este în
jur de 20ÛC), al umidităţii, al iluminării (trebuie evitată
strălucirea), al zgomotului, al poluării aerului (mediului)
Ênfluenţa produsului asupra colectivităţi i rezultă din
analiza noxelor pe care el le produce. Aceasta afectează calitatea
apelor, a aerului, a solului, dăunează florei, faunei şi nu în
ultimul rând, populaţiei. Trebuie avut în vedere că atât fabricanţii
de produse, dar şi utilizatorii lor sunt limitaţi în opţiunile lor de
anumite condiţii impuse de societate (Tabelul 4.13).
Pentru protecţia şi securitatea muncii sunt norme specifice
pentru exploatarea produselor. Produsul trebuie să fie chiar el
dotat cu elemente de siguranţă care să -i facă imposibilă utilizarea
în condiţiile nerespectării acestor reguli.

Tabelul 4.13. Condiţii ergonomice de mediu
Caracteristica Nivelul de confort
Comod Suportabil Ênsuportabil
‡ Zgomot [dB] 48 65 120
‡ Vibraţii:
- amplitudine [mm] 0,0203 0,228 1,525
‡ Căldură:
- maximă [ÛC]; 21,3 24,1 40,6
- minimă [ÛC]. 18,9 17,3 -1
‡ Viteză curent aer 0,0203 0,072 0
‡ Ventilaţie:
- consum aer/om [m3/h] 34 22 8,5
‡ Cantitate de căldură
necesară/om [J/h] 450 - 215
‡ Concentraţie:
- CO [%]; 0 0,01 0,03
- CO2 [%]. 0,03 3 10
‡ Umiditate relativă [%]. 70 30 15
‡ Variaţie de presiune 0,5 1 5
[daN]
‡ Înclinaţia corpului
omenesc (în faţă şi în 0 5 20
spate) [grade]
 

117
 CAPITOLUL 5
CONTROLUL DE RECEPŢIE
AL PRODUSELOR

 -




c


V    
           

    
 
 
  
     
 
   3   

  
  
üc  
   
  

 

 
 


 
üc      
  


   
 
üc  
  

   
  

 

üc    

   
  

  
      


5.1. Controlul de recepţie. Concepte şi definiţii

? 
      
   


 
   

   
     
  
  ) 
      

     
 
      . Prin procesul de
recepţie are loc de fapt schimbul de proprietate dintre furnizor şi
beneficiar, iar efectele acesteia, pentru părţile implicate, sunt de
natură economică şi juridică. Datorită importanţei acestui aspect
beneficiarul doreşte să se asigure că ceea ce intră în proprietatea
sa este chiar produsul pe care şi l-a dorit. Recepţia calitativă
presupune aşadar o operaţie bilaterală efectuată de delegatul
unităţii beneficiare în prezenţa delegatului unităţii furnizoare de
regulă, la sediul acesteia, având drept scop oprirea în faze cât mai
incipiente a fabricării cu deficienţe de calitate sau
preîntâmpinarea intrării în circuitul economic a produselor care

118
nu au parametrii de calitate prevăzuţi în standardele sau caietele
de sarcini. Recepţia calitativă se poate efectua: la furnizori, şi la
beneficiari. Recepţia la furnizori se poate efectua în timpul
execuţiei produsului, în depozitul acestuia sau ca excep ţie în
mijlocul de transport; recepţia calitativă a produselor la
beneficiar se face atunci când furnizorul pe baza comenzii sau
contractului expediază marfa la beneficiar. Recepţia se face de o
comisie a beneficiarului. Dacă marfa prezintă deficienţe calitative
sau cantitative, se sigilează încăperea în care aceasta se găseşte şi
se aşteaptă reprezentantul furnizorului care împreună cu
beneficiarul vor hotărî soarta lotului de produse. Dacă recepţia
constată concordanţa calitativă şi calitativă a produselor cu
documentele încheiate se produce transferul de proprietate de la
furnizor la beneficiar. Pentru a înţelege metoda prin care se
realizează recepţia trebuie definit conceptul de produs finit şi lot
de produse.
R
 

    
    
  
 
    
       
    
      
  )    
 . Un produs este considerat finit numai dac ă îndeplineşte
următoarele condiţii:
1. Corespunde standardelor sau normelor in terne;
2. Este recepţionat de organul de control tehnic a calit ăţii din
întreprinderea producătoare şi de reprezentantul beneficiarului 
m
 
     
    
  
        

        
   

   )


) 

  



Mărimea lotului de produse constituie obiect al optimiz ării
calculelor de programare calendaristic ă întrucât toate celelalte
calcule cu excepţia graficelor de lansare, execuţie a lotului derivă
din aceasta. Mărimea lotului de produse influenţează principalii
indicatori tehnico-economici precum: durata ciclului de
producţie, perioadele de repetare a loturilor, stocurile de
producţie neterminată, gradul de utilizare a capacităţilor de
producţie şi a forţei de muncă, productivitatea muncii, costurile
de producţie. Mărimea lotului de produse depinde atât de factori
interni care sunt de natură: tehnică, organizatorică, financiară; cât
şi de factori externi ai unităţii economice cum sunt: necesitatea
executării unei anumite cantităţi de produse într-o perioadă,
livrarea produselor la anumite termene, sistemul de aprovizionare

119
tehnico-materială. Lotul de produse este considerat optim când
costul unităţii de produs este minim.
Odată cu transferul proprietăţii pot să apară şi cele două
riscuri pentru calitate şi răspunderile diferite ale părţilor în acest
sens. Astfel, din momentul recepţiei beneficiarul îşi asumă
răspunderea pentru viciile (defectele) aparent uşor de identificat
cu mijloace simple, iar furnizorului îi revine răspunderea pentru
viciile ascunse care apar în timpul păstrării sau utilizării la
consumator.
Garantarea calităţii produselor şi serviciilor este u na din
modalităţile prevăzute de lege pentru atestarea calităţii. Referitor
la aceasta se definesc următoarele noţiuni:
1.c 
     făcută de către un agent economic
prin care acesta informează pe propria răspundere asupra
faptului că un produs sau serviciu este conform unei norme
sau altui document specificat;
2.c  
  )   ± limita de timp stabilită de către
producător în cadrul căreia un produs achiziţionat trebuie s -şi
păstreze caracteristicile calitative prescrise, iar cumpărătoru l
are dreptul la remedierea sau înlocuirea gratuită a acestuia
dacă deficienţele nu-i sunt imputabile;
3.c  
  

  ± limita de timp stabilită de către
producător în care un produs poate fi consumat şi pe parcursul
căreia acesta trebuie să -şi menţină caracteristicile calitative
prescrise dacă au fost respectate condiţiile de transport,
manipulare, depozitare şi consum;
4.c      
  ± intervalul de timp stabilit în
documentele tehnice normative sau declarat de către
producător, ori convenit între părţi, în cadrul căreia produsele
(altele decât cele cu termen de valabilitate) trebuie să -şi
menţină caracteristicile calitative prescrise dacă au fost
respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi
exploatare.

5.2. Tipuri şi moduri de control ale loturilor

de produse
Controlul calităţii loturilor poate fi efectuat printr-o gamă
variată de metode, adaptate specificului producţiei controlate,
tipului caracteristicilor de calitate, importanţei şi implicaţiilor
erorilor de decizie etc. Astfel, după natura caracteristicilor

120
verificate, se deosebesc două tipuri de control, atributiv şi prin
măsurare.
›

 

, care are ca scop să stabilească dacă
caracteristicile se încadrează sau nu la nivelul prescripţiilo r,
produsele fiind apreciate în funcţie de acest criteriu în
Äcorespunzătoare´ sau Änecorespunzătoare´. Verificarea prin
atribute se aplică şi în cazul produselor la care se măsoară
anumite caracteristici pentru care sunt prescrise limite de
încadrare. Decizia referitoare la un lot de produse verificat prin
atribute se ia pe baza numărului de produse necorespunzătoare
găsite printre obiectele controlate. Un caz particular al acestui tip
de control îl constituie verificarea prin număr de defecte când se
înregistrează defectele dintr-o unitate de sondaj, decizia privind
recepţia lotului luându-se pe baza numărului mediu de defecte
găsite pe unitatea elementară de sondaj.
›

 
 , are ca obiectiv stabilirea valorii
numerice a caracteristicilor calitative ale produselor, încadrarea
lor în limitele de toleranţă prevăzute în specificaţii. Acest tip de
verificare este mai dificil de realizat, necesită aparatură de
măsură şi control şi personal calificat, permiţând însă un control
mai eficient şi mai economic.
După volumul produselor controlate se deosebesc două
moduri de verificare: controlul integral şi controlul prin
eşantionare.
›



       
Această metodă se aplică de regulă în următoarele cazuri:
a)c calitatea materialelor, a semifabricatelor şi pieselor furnizate
nu este omogenă;
b)c utilajele folosite în procesul de producţie nu asigură
stabilitatea calităţii produselor;
c)c sunt necesare sortări prevăzute în tehnologie;
d)c se încearcă produse finite a căror uniformitate cantitativă nu
poate fi asigurată în suficientă măsură în procesul de
producţie;
e)c se asigură la produsele de mare complexitate;
f)c se asigură la produsele cu valoare foarte mare;
g)c la loturi mici;
În general această metodă nu se aplică în două cazuri: la
loturile foarte mari; când efectuarea controlului presupune
deteriorarea parţială a produselor controlate.
Avantajele pe care le prezint ă această metodă sunt:
siguranţă pentru calitatea fiecărui produs şi control relativ uşor
pentru loturile mici sau unicate.

121
 Dezavantajele sunt cunoscute sub denumirea simbolic ă
Äregula celor 4N´:
N1 ± este un control mecanic pentru că implică un număr mare
de controlori şi un volum important de mijloace de m ăsurare,
verificatoare, standuri de probă, iar timpul necesar acestor
controale este uneori mai mare decât timpul necesar realiz ării
produselor;
N2 ± este neaplicabil în cazul controlului distructiv;
N3 ± este un control nefiabil. În cazul loturilor de serie mare un
controlor este pus să efectueze de sute sau mii de or i aceeaşi
operaţie. Puterea de percepţie fiind diminuată de oboseală, rutină,
plictiseală, astfel încât foarte uşor se pot strecura produse
necorespunzătoare;
N4 ± este neantrenant pentru executant, dac ă executantul ştie că
după el se aplică un control bucată cu bucată, deci o sortare a
produselor executate de el nu mai este foarte interesat de calitatea
produselor pentru că în mod logic el ştie că i se vor da înapoi la
remediere produsele necorespunzătoare. În cazul în care el
cunoaşte că acest control nu este fiabil şi că aproximativ 15% din
produsele necorespunzătoare se strecoară printre cele bune,
preocuparea lui scade şi mai mult întrucât el ştie că şansele de a i
se returna produsele pentru remediere sunt mai mici.
›

 
 

 
&. Este folosit la
recepţia produselor în producţia de serie mare şi de masă bazată
pe principiul statisticii matematice şi calculul probabilităţilor,
care constă în aprecierea calităţii unui lot de produse de o
anumită mărime - pe baza unui eşantion de mărime unde < -,
extras întâmplător din lot şi căruia i se verifică calitatea. Calitatea
obţinută este un parametru de sondaj care estimeaz ă calitatea
lotului cu o anumită probabilitate. Acest control se aplic ă în
următoarele cazuri:
üc când sunt prezentate controlului un număr mare de piese
identice executate cu dotare corespunz ătoare şi la care nu se
poate pretinde un grad de severitate ridicat;
üc când maşinile, utilajele şi procesele tehnologice asigur ă
uniformitatea calităţii produselor;
üc ori de câte ori verificarea calităţii are un caracter distructiv;
üc când verificarea calităţii tuturor produselor este imposibilă sau
lipită de sens.
Avantajele pe care le prezint ă controlul prin sondaj sunt:
üc o fundamentare ştiinţifică care permite examinarea numai a
unei părţi din produsele de acelaşi tip şi generalizarea
concluziilor la întregul lot;

122
üc examinarea numai a unei părţi din produse permite sesizarea
la timp a abaterilor şi deci luarea în mod operativ a măsurilor;
üc efectuarea cu un consum mai redus de timp şi cu un număr de
personal mai mic care implică avantaj de ordin economic.
Prelevarea unui eşantion se face ţinându-se cont de
următoarele reguli: înainte de prelevare produsele din lot trebuie
să fie amestecate dacă este posibil; prelevarea trebuie să se facă
din toate părţile lotului; prelevarea trebuie s ă fie oarbă (nu trebuie
alese cu preferinţă produsele ci la întâmplare) sau să se efectueze
prin folosirea mijloacelor oferite de statistica matematică
(folosindu-se tabelul cu numere aleatorii).

5.3. Nivelul de calitate acceptabil (AQL)

şi planurile de control statistic de recepţie

5.3.1. Controlul prin eşantionare şi riscurile

furnizor/beneficiar

Sinteza elementelor necesare efectuării eşantionării pentru

recepţia loturilor se regăseşte sub forma 

 
, care
conţine: riscurile asumate de partenerii controlului (furnizor ±
beneficiar), nivelul calităţii producţiei şi criteriile de decizie.
Clauzele referitoare la calitatea producţiei, la planul de
control utilizat, se înscriu în contractele economice, unde se
prevăd şi alternative pentru situaţia respingerii loturilor
controlate.
Controlul prin eşantionare reprezintă în esenţă o formă
particularizată a testării ipotezelor statistice. Prin aplicarea unui
plan de control statistic trebuie să se decidă dacă lotul de produse
poate fi acceptat ca fiind corespunzător, sau trebuie respins.
Pentru aceasta se porneşte de la ipoteza logică conform
căreia orice lot conţine o anumită proporţie de produse
necorespunzătoare, denumită fracţiune defect ivă a lotului R. pe
baza mărimii fracţiunii defective, care teoretic poate lua orice
valoare între zero şi unu, se apreciază calitatea lotului. Scopul
controlului de recepţie este de a decide dacă această fracţiune
defectivă nu depăşeşte un anumit nivel cr itic R0, stabilit în funcţie
de considerente de ordin economic. Aceasta înseamnă că pe baza
verificării produselor din lot trebuie să se decidă dacă este
adevărată ipoteza:

H1 : R O R0 , în care caz lotul se acceptă (5.1)

123
cu alternativa:

H2 : R ¥ R0 , în care caz lotul se respinge (5.2)

Evident, fracţiunea defectivă R poate lua o mulţime de

valori în cele două domenii ale sale limitate de punctul critic R0,
adică în domeniile 0 O RO R0 şi respectiv R0 c RO 1.
Esenţa controlului statistic de recepţie constă în aceea că
aprecierea calităţii lotului de mărime - se face pe baza unui
eşantion de mărime ( cc -), extras întâmplător din lot, sau
mai precis pe baza unui parametru de eşantionare (media,
abaterea medie pătratică, fracţiunea defectivă). Se ştie însă că
parametrii eşantionului nu coincid cu cei ai întregului lot, ci se
abat întâmplător de la aceştia. Din cauza acestor abateri,
parametrii lotului se estimează numai cu o anumită probabilitate.
În consecinţă, orice decizie cu privire la lot (acceptare sau
respingere) comportă un anumit risc de a fi eronată.
Controlul statistic de recepţie poate conduce la două feluri
de decizii eronate:
1) respingerea unui lot care conţine o fracţiune defectivă R
mai mică decât fracţiunea defectivă admisă R0 şi care ar trebui
deci acceptat, sau altfel spus respingerea ipotezei H 1, care în
realitate este adevărată. Eroarea comisă în asemenea cazuri s e
numeşte eroare de genul Ê. Probabilitatea comiterii erorii de genul
Ê poartă numele de 
 
 şi se notează cu ;
2) acceptarea unui lot care conţine o fracţiune defectivă R
mai mare decât nivelul fixat R0. eroarea astfel comisă se numeşte
eroare de genul ÊÊ. Probabilitatea comiterii erorii de genul ÊÊ este
tocmai 
   
 de a accepta un lot care în realitate
trebuie respins, şi se notează cu ð.
Nici furnizorul, nici beneficiarul nu pot accepta riscuri prea
mari. Stabilirea mărimii lor este o problemă economică dificilă şi
se rezolvă de la caz la caz în funcţie de implicaţiile pe care le are
comiterea erorii de respingere sau de acceptare asupra situaţiei
furnizorului şi beneficiarului (de obicei, pentru riscul furnizorului
se preferă o valoare mai mică,  O 5%, iar pentru cel al
beneficiarului o valoare mai mare, 5% O ð O 10%).
În consecinţă şi riscurile  şi ð, care sunt fixe, de a lua
decizii eronate vor avea implicaţii economice diferite, în funcţie
de mărimea fracţiunii defective R, în domeniile respective. Cu cât
diferenţa dintre R şi R0 este mai mare, cu atât este mai evident că:

124
 - pierderile cauzate de respingere, precum şi avantajul
economic al acceptării vor fi mai mari în cazul când ROR0, pentru
una şi aceeaşi valoare a riscului furnizorului ;
- pierderile cauzate de acceptare, precum şi avantajul care
rezultă din respingerea lotului vor fi mai mari în cazul când
R¥R0, pentru aceeaşi valoare a riscului beneficiarului ð.
Pe baza acestor considerente rezultă că:
a) printre fracţiunile defective 0 OROR0, există o valoare R1
pentru care calificarea drept necorespunzătoare a lotului
(respingerea) determină pierderi economice maxime;
b) printre fracţiunile defective R0cRO1, există o valoare R2
pentru care decizia de acceptare a lotului determină pierderi
economice maxime.
Valorile lui R1 şi R2 împart intervalul de variaţie a
fracţiunii defective R în trei domenii (figura 5.1).

Domeniul de Domeniul de Domeniul de

acceptare indiferenţă respingere

0 P1 P2 1
0 O P O P1 P1 c P c P2 P2 O P O 1

Figura 5.1. Domeniul de valori ale fracţiunii defective

În domeniul 0 O R O R1 probabilitatea acceptării lotului

este foarte mare, deoarece riscul pe care şi -l asumă furnizorul,
adică probabilitatea de a i se respinge loturi cu fracţiunea
defectivă R O R1 este mic, cel mult . În domeniul de respingere,
probabilitatea respingerii loturilor cu fracţiunea defectivă RrR2
este foarte mare deoarece , potrivit convenţiei, beneficiarul
suportă un risc mai mic, cel mult egal cu ð, de a accepta
asemenea loturi. În cadrul domeniului de indiferenţă, atât
probabilitatea de acceptare cât şi cea de respingere variază în
limite largi, astfel că practic nici acceptarea nici respingerea nu
sunt asigurate.
Fracţiunea defectivă R1 pentru care probabilitatea de
acceptare este foarte mare, cel puţin 1- , se numeşte   
     
  
   
 1, (din
abrevierea echivalentului în limba engleză pentru nivel de calitate
acceptat ± 
 1
7 ,
), deoarece loturile în acest
caz se consideră corespunzătoare calitativ.

125
 Fracţiunea defectivă R2 se numeşte    

  (,1), deoarece în acest caz loturile se consideră
corespunzătoare calitativ şi beneficiarul le acceptă cu o
probabilitate foarte mică, cel mult ð.
Fracţiunea defectivă R0, corespunzătoare probabilităţii de
acceptare Ra(R0)=0,5, se numeşte    
.
Mărimile P1, P2,  şi ð în care se materializează cerinţele
care se pun controlului prin eşantionare se stabilesc de către
furnizor şi beneficiar de comun acord, ţinând seama de
considerente de ordin economic şi de siguranţa cu care se doreşte
să se ia decizia. În consecinţă aceste mărimi se stabilesc în mod
diferenţiat de la un produs la altul. Între aceste mărimi, în
practică există următoarele relaţii:

1 1
1¥1€  ¥ ¥ ð ¥ 0 ; 0
:1
:2
1 ; :2 € :1 ¥ (5.3)
2 -

5.3.2. Caracteristica operativă a planurilor

de control statistic

›      reprezintă una dintre trăsăturile

definitorii, specifice, care deosebesc diferite planuri de control
din punct de vedere al eficacităţii lor în separarea loturilor
corespunzătoare de cele necorespunzătoare. Caracteristica
operativă exprimă într-o formă matematică, specifică diferitelor
planuri de control, probabilitatea acceptării loturilor, în funcţie de
mărimea fracţiunii defecte.
Într-o formă generală, caracteristica operativă poate fi
descrisă prin funcţia R =  (R), care exprimă probabilitatea de
acceptare a lotului ce conţine o frac ţiune defectivă R=„/-(unde
„ reprezintă numărul de produse defecte din lotul de volum -).
Expresia grafică a caracteristicii operative o constituie  
    (›).
Considerăm că diferenţa între loturile corespunzătoare şi
cele necorespunzătoare este determinată de nivelul R0 al
fracţiunii defective, iar dacă controlul s -ar efectua integral şi fără
erori, loturile cu R ¥ R0 vor fi respinse în totalitate. Într-un
asemenea caz curba caracteristicii operative se prezintă ca în
figura 5.2.

126
 În realitate, prin
R(P)
recepţia efectuată în baza
1
planurilor de control,
datorită erorilor de
reprezentativitate, se comit
în mod inevitabil erori de
decizie, a căror comensurare
probabilistă se realizează
prin intermediul riscurilor 
0 P0 1 (P = D/N) şi ð.
Figura 5.2. Curba caracteristicii Cu cât ne îndepărtăm
operative în forma ideală de R=0 (calitatea perfectă) şi
înaintăm pe axa fracţiunii
defective R spre 1 (calitatea nulă) are loc o înrăutăţire a calităţii
lotului. Până în R0 se consideră totuşi calitatea ca având un nivel
acceptabil, care conduce la acceptarea lotului. Probabilitatea de
acceptare a lotului este o funcţie descrescătoare, având valoarea 1
în punctul zero şi fiind nulă în punctul 1. Curba caracteristică
(figura 5.3) are o formă
R(P) similară cu cea din fig. 5.2,
ea ilustrând faptul că loturi
1 de calitate acceptabilă
(ROR0) pot fi totuşi
respinse, iar loturi
necorespunzătoare ( R¥R0)
vor fi totuşi acceptate.
Logic, în jurul
valorii R0 există o zonă de
indiferenţă în care deciziile
0 P0 1 (P=D/N) sunt echivalente, însă pe
) măsură ce ne depărtăm din
Figura 5.3. Curba caracteristicii
operative (CO) în forma obişnuită R0 spre zero, sau din R0
spre 1, eroarea respingerii
unui lot corespunzător şi respectiv eroarea comisă prin acceptarea
unui lot necorespunzător scade. Limitele acestei zone de
indiferenţă se stabilesc în funcţie de considerente economice, de
implicaţiile luării unor decizii false. Dacă notăm aceste limite cu
R1 fracţiunea defectivă acceptată şi R2 fracţiunea defectivă
tolerată, putem stabili legătura dintre fracţiunea defectivă şi
valorile riscurilor de decizie.
Riscul furnizorului  măsoară probabilitatea respingerii
unui lot corespunzător calitativ ( ROR1), iar riscul beneficiarului ð

127
măsoară probabilitatea acceptării loturilor necor espunzătoare
(RrR2).
În figura 5.4, se prezintă o astfel de curbă operativă
specifică controlului statistic şi care permite evidenţier ea tuturor
mărimilor care definesc un plan de control prin sondaj.

R  (P)

1


1- - ð
1-ð
1-

0 P1 P0 P2 P

Figura 5.4. Curba caracteristicii operative (CO) cu figurarea mărimilor

specifice controlului statistic

Se poate constata că loturile corespunzătoare ( ROR1) sunt

acceptate cu o probabilitate ridicată, apropiată de unitate, egală
cu R=1 € , însă datorită erorilor de eşantionare vor fi şi loturi
respinse nejustificat într-o proporţie redusă, cu o probabilitate .
De asemenea, loturi necorespunzătoare ( RrR2) sunt respinse cu o
probabilitate ridicată R= 1 € ð, dar sunt totuşi şi loturi acceptate,
într-o proporţie redusă şi cu o mică probabilitate egală cu riscul
beneficiarului ð. Când calitatea lotului se află între R1 şi R2
loturile sunt respinse cu o probabilitate 1 € ð € , probabilitate
care descreşte puternic pe măsură ce ne depărtăm din R2, deci pe
măsura înrăutăţirii calităţii.
De asemenea, se poate afirma că pentru valori date  şi ð,
cu cât este mai mare valoarea R1, cu atât mai bine se asigură
interesele producătorului şi cu cât este mai mic R2, cu atât mai
bine este protejat beneficiarul.
Astfel, cu cât sunt mai apropiate R1 de R2 şi cu cât sunt mai
depărtate  de ð, cu atât mai puternică este panta › şi cu atât
mai bine sunt apărate interesele ambelor părţi.
O reprezentare corespunzătoare a caracteristicii operative
se obţine cunoscând cel puţin cinci puncte ale acesteia. Astfel ,

128
când fracţiunea defectivă este nulă R=0, probabilitatea de
acceptare este maximă R(0)=1, întrucât lotul este 100%
corespunzător. Când fracţiunea defectivă este R=1, deci când
lotul este format numai din produse necorespunzătoare,
probabilitatea de accept are este nulă R(1)=0. următoarele puncte
se stabilesc pentru valorile particulare ale fracţiunii defective R1,
R2, R0.

Exemplul de calcul 5.1. Considerăm planul de control definit prin

următoarele elemente [-=100, =25, =2] în care valorile fracţiunii
defective R sunt egale cu 0,02; 0,04; 0,08; 0,10; 0,15; 0,20, la care se adaugă
evident R=0 şi R=1 ca valori limită.
Calculele conform modelului hipergeometric, se vor efectua cu
relaţia:

I — H — — (
- ) —
á 5j — 1 (5.4)

— j — ( - j ) — ) — (H - ) ) —

în care: á este probabilitatea de acceptare; - ± efectivul lotului, - = 100

unităţi; ± efectivul eşantionului, = 25 unităţi; „ ± numărul de produse
defecte din lot;  ± numărul de produse defecte din eşantion; ! ± numărul
de produse bune din lot, ! = - - „; ) ± numărul de produse bune din
eşantion, ) = - .
Pentru R=0,10, se obţine

10— ® 90— ® 25— ® 75—

á 5j  2 — á 5j — 0  á 5j — 1  á 5j — 2 — 
100— ® 0— ® 10— ® 25— ® 65—
10— ® 90— ® 25— ® 75— 10— ® 90— ® 25— ® 75—
 — 0,04789  0,18139  0, 29239 — 0,52167
100— ® 1— ® 24— ® 9— ® 66— 100— ® 2— ® 8— ® 23— ® 67—

În continuare pe acelaşi principiu se calculează probabilităţile de

acceptare cumulate R, corespunzătoare fiecărei fracţiuni defective R,
necesare construirii ›. Rezultatele sunt prezentate în tabelul 5.1.

Tabelul 5.1. Probabilităţile de acceptare necesare construirii curbei operative

Numărul de defecte din eşantion, d
R R(dO2)
0 1 2
0,00 1,00000 - - 1,00000
0,02 0,56060 0,37879 0,06061 1,00000
0,04 0,30997 0,43051 0,21231 0,95279
0,08 0,09066 0,26665 0,32462 0,68193
0,10 0,04789 0,18139 0,29239 0,52167
0,15 0,00900 0,05533 0,14992 0,21425
0,20 0,00150 0,01338 0,05352 0,06840
1,00 - - - -

129
 Probabilitatea de acceptare, R [ ]
=5%

ð =7%

P1
P2
Fracţiunea defectivă, P [ ]
Figura 5.5. Êdentificarea mărimii riscurilor pe ›
în funcţie de valorile fracţiunii defective

În figura 5.5 este reprezentat㠛 construită pe baza rezultatelor din

tabelul 5.1. Aceast㠛 permite identificarea mărimii riscurilor furnizorului
şi beneficiarului. De pildă, dacă fixăm fracţiunile defective P1=4% şi
respectiv P2=20% din › se obţine [5% şi ð[ 7%.

5.3.3. Influenţa raportului dintre volumul lotului

şi al eşantionului asupra curbei operative

În situaţia în care volumul l otului este mare, practica a

stabilit că, în condiţiile în care lotul depăşeşte de 10 ori volumul
eşantionului, forma curbei nu mai este influenţată de volumul
lotului. Cu cât volumul eşantionului este mai mare, planul
construit în aceste condiţii separă mai bine loturile
corespunzătoare de cele necorespunzătoare. Êlustrarea acestei
situaţii se efectuează în diagrama din figura 5.6, unde › este
calculată astfel încât R = (1€ R).
Se poate constata avantajul utilizării unor eşantioane de
volum mare, care conduc, pentru acelaşi nivel al calităţii, la
riscuri de decizie mai mici. Evoluţia formei › este mai puţin
influenţată de mărimea lotului ( -) şi mai mult de volumul
eşantionului ( ), cât şi de numărul de acceptare.
Pentru exemplificarea modificării formei curbei în funcţie
de volumul lotului şi al eşantionului, dacă se apelează la
elementele prezentate în standardul pentru controlul de recepţie
prin atribute <  J6K# FLM'60(, se obţine reprezentarea din
figura 5.7. Pe această bază, în figură, se prezi ntă două curbe

130
operative pentru = 32 şi respectiv = 50 unităţi, în condiţiile în
care numărul de acceptare rămâne constant = 1.

R  (P)
n=40
1,0 n=20
n=15
n=10
n=7
n=5
n=4
0,5 n=3
n=2
n=1

0,5 1,0
P
Figura 5.6. Êlustrarea dependenţei dintre forma CO şi volumul eşantionului

R  (P)

1,0

0,5

n
50
n 32 
1

1

0,5 1,0 P,
Figura 5.7. › pentru cazul când se modifică, iar rămâne nemodificat

La creşterea volumului eşantionului în condiţiile păstrării

constante a celorlalte elemente, se observă faptul că panta curbei
scade, deci probabilitatea de acceptare creşte. Aşadar la creşterea
volumului eşantionului discriminarea loturilor corespunzătoare
de cele necorespunzătoare se efectuează mai uşor.

131
 R (P )

1 ,0

0 ,5

n = 80 n = 80
A = 1 A = 2

0
0 ,5 1 ,0 P, %
Figura 5.8. Forma › pentru situaţia în care se modifică
numai numărul de acceptare A

În situaţia creşterii numărului de acceptare (figura 5.8)

panta devine mai uşoară, probabilitatea de acceptare sporind, iar
în situaţia modificării atât a volumului eşantionului cât şi a
numărului de acceptare se constată că pe măsura creşterii lui şi
curba operativă tinde să se apropie de forma ideală (figura 5.9),
care conduce la cele mai bune rezultate din punct de vedere al
discriminării loturilor după criteriul calităţii produselor.

R (P)

1,0

0,5
n = 32
A=1
n = 200
A=7

0 0,5 1,0 1,5 P, %

Figura 5.9. Forma › când se modifică atât, cât şi A

132
 5.3.4. Nivelul de calitate acceptabil (AQL)

-

  
   
1, (Acceptable Quality

Level) reprezintă procentul maxim de produse defecte sau
numărul maxim de defecte la suta de unităţi de produs (Def/100
UP), pentru care lotul se consideră acceptabil din punct de vedere
al calităţii medii a producţiei.
Valoarea 1, este fundamentală în aplicarea standardelor
de control statistic al calităţii, furnizând în ultimă instanţă baza
reală pentru acceptarea unui număr cât mai mare de loturi
corespunzătoare şi respingerea unui număr cât mai mare de loturi
necorespunzătoare din punct de vedere calitativ.
Lucrările de specialitate ca şi standardele de control
recomandă ca fixarea mărimii 1, să se facă la nivelul stabilit
prin contractul încheiat între parteneri. În multe cazuri, se
constată că beneficiarul, în mod nejustifica t, impune o anumită
valoare 1, Äuniversal valabilă´ pentru toate caracteristicile de
calitate indiferent de gradul lor de importanţă în aprecierea
globală a calităţii produsului. Totodată furnizorul doreşte pentru
caracteristicile produselor pe care le li vrează un 1, cât mai
mare pentru Äa fi acoperit´, în sensul respingerii unui număr cât
mai mic de loturi cu o calitate necorespunzătoare. La rândul său
beneficiarul doreşte un 1, cât mai mic, pentru a avea o
protecţie cât mai bună faţă de calitatea produ selor
necorespunzătoare care intră în organizaţia sa.
În cazul când produsele pot prezenta defecte de gravităţi
diferite nivelul 1, se stabileşte diferenţiat pentru fiecare tip de
defecte. O clasificare a defectelor le împarte în următoarele clase:
- defecte majore A ± care pun în pericol viaţa utilizatorului
sau integritatea produsului;
- defecte majore B ± cele funcţionale sau care fac
produsele nevandabile;
- defecte minore ± cele referitoare la aspect şi care ar putea
crea probleme la acceptarea de către beneficiar.
În aceste condiţii în contractul de livrare se prevăd atât
valori 1, diferenţiate pe clase ale defectelor, cât şi numere de
acceptare diferite pentru fiecare tip de defect.

Exemplu: la recepţia unui lot de - = 2000 produse, conform STAS

3160-84 se prelevă şi se verifică un eşantion = 125 unităţi şi se acceptă: 1
defect major A; 5 defecte majore (A+B); 7 defecte majore (A+B+minore).
Unele societăţi comerciale îşi fixează prin contracte valorile AQL
diferite după importanţa caracteristicilor calitative. Alte clasificări ale
defectelor după gravitatea lor sunt:

133
üc critice, majore, minore;
üc critice, principale, secundare, minore;
üc critice 1, critice 2, majore 1, majore 2, minore 1, minore 2 etc.

Êndiferent de sistemul de grupare a caracteristicilor sau în

fond a defectelor, deoarece o caracteristică necorespunzătoare
este în fond un defect, la stabilirea valorii 1, ca indicator de
control, trebuie avut în vedere ca ponderea defectelor critice să
fie practic nulă, la defectele principale sau majore să se afle într-o
proporţie care să nu afecteze utilizarea produsului, iar defectele
secundare sau minore să nu depăşească o limită rezonabilă care
să influenţeze aspectul comercial al produsului.
Trebuie precizat că nu există modalităţi calculator ii pentru
impunerea valorii 1, care se precizează în contractele
economice dintre parteneri. În cadrul societăţilor comerciale,
pentru livrările între secţii, stabilirea 1,-ului este o problemă
internă. În funcţie de importanţa caracteristicii sau a oper aţiei
executate, de dotarea tehnică şi stabilitatea procesului tehnologic,
de implicaţiile pe care le pot avea defectele de diferite gravităţi,
se va stabili un 1, mai Ästrâns´ sau mai Älarg´, astfel încât
acesta să fie posibil de realizat cu tehnologiile existente, dar
totodată să fie şi mobilizator pentru executanţi.

Exemplu: se prezintă varianta de grupare a caracteristicilor

calitative şi nivelul 1, stabilit de un producător de autoturisme:
Tipul Definirea caracteristicii şi Nivelul
caracteristicii defectelor AQL
(defectelor)
CRÊTÊC -1 Caracteristici de securitate în 0,065
procesul de circulaţie, defecte care (valoare care la nivelul
pun în pericol viaţa conducătorului unui eşantion repre-
auto, a însoţitorilor şi a pietonilor zintă Ä´)
CRÊTÊC -2 Caracteristici care împiedică buna 0,1-0,25
funcţionare sau fac inutilizabil
automobilul
MAJORE-1 Caracteristici care condiţionează 0,4-0,65
parametrii funcţionali,
performanţele autoturismului
MAJORE-2 Caracteristici care determină 1,0
fiabilitatea autoturismului
MÊNORE-1 Caracteristici referitoare la 1,5
confortul şi aspectul autoturismului
MÊNORE-2 Caracteristici referitoare la aspecte -
de asamblări, acoperiri metalice, cu
vopsea, sau elemente mai puţin
vizibile

134
 În cazul în care există un mare număr de caracteristici care
se controlează şi pentru fiecare dintre ele se stabileşte un 1,
distinct, 1,1, 1,2, «, 1, , respectiv de defecte admisibile
( 1, 2, «, ), atunci nivelul global ± 1,) şi nivelul global al
numărului de defecte ± ), se determină ca medie geometrică
respectiv pătratică a valorilor individuale deci:

1, ) — 1,1 u 1,2 u  u 1, (5.4)

respectiv

2 2 2
) 1  2    (5.5)

Êndicatorul 1, reprezintă şi în standardele pentru

controlul calităţii unul din elementele invariante de identificare a
unui plan de control. <  J6K#40 LM oferă o succesiune de
valori de intrare 1, sub forma unei progresii geometrice cu
raţia 5 10 — 185 şi anume: 1, = 0,010; 0,015; 0,025; 0,040;
0,065; 0,10; 0,15; 0,25; 0,40; 0,65; 1,0; 1,5; 2,5; 4,0; 6,5; 10; 15;
25; 40; 65; 100; 150; 250; 400; 650; 1000. cel mai des 1, se
stabileşte de comun acord între părţile contractante, având în
vedere clasificarea defectelor în funcţie de gravitatea lor. Clasele
de gravitate corespund importanţei relative a diferitelor defecte
posibile ale produsului, gruparea fiind efectuată astfel: critice,
majore, minore, iar caracteristicile speciale impun niveluri
speciale de control, simbolizate 1-4. Se recomandă stabilirea
unor criterii cât mai precise pentru clasificare, în scopul obţinerii
unui rezultat cât mai obiectiv. Subclasarea unui defect determină
o verificare mai puţin severă decât s -ar impune, iar supraclasarea
conduce la alcătuirea unor scheme de control mai severe decât
este necesar.
După clasificarea defectelor caracteristicilor de calitate în
clase de gravitate se alcătuiesc planuri de control pentru fiecare
clasă în parte. Cea mai simplă clasifica re este cea în care se
consideră numai două clase de gravitate a defectelor: majore şi
minore. Fiecare clasă primeşte câte o valoare 1, (de exemplu,
1,=0,40% pentru defectele majore şi 1,=1,5% pentru
defectele minore), rezultând deci, într -o asemenea situaţie, două
planuri de verificare a calităţii pentru recepţia produsului
respectiv, câte unul pentru fiecare clasă de defecte. Un lot va fi
acceptat dacă corespunde pentru ambele planuri de verificare şi

135
este respins dacă pentru unul sau ambele este aflat
necorespunzător.
Pentru defectele critice este imposibil de ales o fracţiune
defectivă acceptabilă, ele fiind acele defecte care pot conduce la
o lipsă de securitate în exploatare, la riscuri de accidentare pentru
utilizatori etc.
În unele situaţii se poate dimensiona mărimea eşantionului
astfel încât pentru o valoare aleasă a riscului ð să poată fi
identificată o fracţiune defectivă prestabilită. Astfel pentru
caracteristicile atributive se poate considera repartiţia Poisson a
defectelor critice, rezultând

230 265€ lgð 4 R (5.6)

unde: ð este riscul de a nu apărea în eşantion un defect critic; R ±

fracţiunea defectivă referitoare la defectele critice.
Exprimarea calităţii unui lot se efectuează cel mai adesea
prin fracţiunea defectivă sau ca număr de defecte pe 100 unităţi
de produs.

Exemplul de calcul 5.2. Se consideră că pentru clasa defectelor

majore într-un lot de -=500 unităţi de produs sunt 480 unităţi de produs fără
nici un defect, 15 unităţi de produs cu câte un defect, patru unităţi de produs
cu câte două defecte şi o unitate de produs cu trei defecte. Exprimarea
calităţii lotului se poate face:
- ca fracţiune defectivă:

numarul de defective 15  4  1
:— 100 — 100 — 4 2
numarul total de unitati de produs verificat e 500

- ca număr de defecte pe 100 unităţi de produs:

numarul de de ecte
— 100 —
numarul total de unitati de produs veri icate
(15 u 1)  (4 u 2)  (1 u 3)
— 100 — 52 IpA/100 V:
500

Fracţiunea defectivă poate lua teoretic valori între 0 «

100%, cea mai importantă valoare a sa fiind 1,, care este acel
nivel de calitate care corespunde unei probabilităţi de acceptare
specificate, relativ ridicate. Această caracteristică reprezintă

136
fracţiunea defectivă maximă (sau numărul maxim de defecte pe
100 unităţi de produs), care în scopul verificării calităţii prin
eşantionare, poate fi considerată în mod satisfăcător drept calitate
medie a procesului de fabricaţie la furnizor.
Referitor la forma de exprimare a indicatorului 1, este
recomandat a se lua în considerare prevederile < J6K#40FLM
care stabileşte:
-c pentru valori 1, O 2,5 decizia de alegere a uneia din cele
două variante de exprimare a calităţii lotului este influenţată
mai mult de elemente de ordin administrativ, deoarece nu
influenţează sensibil planurile de control;
-c pentru 2,5 c 1, O 10, considerând calitatea lotului
exprimată ca număr de defecte pe 100 unităţi de p rodus,
planul de verificare este ceva mai sever;
-c pentru 1, ¥ 10 se foloseşte numai exprimarea calităţii
loturilor ca număr de defecte pe 100 unităţi de produs.
Valorile mai mari ale lui 1, ( 1, ¥ 100) sunt rar
utilizate.

5.4. Modele matematice ale controlului

de recepţie

Pentru construirea unor planuri de control care să răspundă

condiţiilor concrete ale recepţiei producţiei, pornind de la
specificul acesteia, reţinând caracteristicile esenţiale ale
desfăşurării producţiei şi procesului recepţ iei, se poate apela la un
grad ridicat de formalizare pe baza modelelor matematice care
descriu procesul recepţiei.
Aceste modele se prezintă sub forma repartiţiilor statistice.
Se vor prezenta principalele repartiţii utilizate în modelarea
recepţiei loturilor de produse: repartiţia binomială,
hipergeometrică, Poisson, normală şi !2, evidenţiind în special
aplicaţiile şi utilizările acestor modele ca reflectare a procesului
recepţiei şi în acelaşi timp ca bază pentru construirea unor
metode operaţionale de control.
Trebuie remarcat faptul că metodele, procedeele, tehnicile
şi instrumentele referitoare la construirea planurilor de recepţie
prezentate în STAS 3160/1,2,3-84 au la bază legile de repartiţie
care se vor prezenta în continuare.

137
 5.4.1. Modelul repartiţiei binomiale

Repartiţia binomială ca model de descriere a recepţiei

loturilor de produse se poate explica apelând la binecunoscuta
schemă a lui Bernoulli. ÄSchema´ constă în extragerea unei bile
dintr-o urnă în care se află două tipuri de bile, iar după
consemnarea rezultatului extracţiei, bila se restituie, deci
realizarea unui anumit Äeveniment´ (de pildă extragerea unei bile
de culoare prestabilită) fiind independentă de realizarea celorlalte
evenimente.
Similar acestui model de extracţie, pu tem considera
existenţa unui lot de produse format din produse corespunzătoare
(bune ± B) şi necorespunzătoare (rebuturi sau defecte ± D).
Probabilitatea apariţiei unui produs rebut se notează cu R(„) = ,
iar probabilitatea extragerii unui produs corespun zător cu R(@) =
2 = 1€. Prelevările vor fi succesive şi se efectuează cu
reintroducerea produsului extras în lot.
Variabila aleatoare binomială a apariţiei produselor
rebutate ± este definită ca numărul produselor rebutate obţinute
pe parcursul a Ä ´ extracţii, variabilă ce poate lua valorile:0, 1, 2,
«, , «, , evident ± fiind o variabilă de tip discret.
Repartiţia de probabilitate a variabilei aleatoare discrete ±,
privind apariţia produselor rebutate este:

 01    

N 
(5.7)
 2 3 6 2 €13    2 €   

 

şi poartă denumirea de lege de repartiţie binomială, preluată de la

probabilităţile R5  — 4    2 €  , care aşa cum s-a văzut

reprezintă termenii dezvoltării binomului lui Newton (  + 2) .
Evenimentele care constau în faptul că din produse
verificate sunt necorespunzătoare 0 sau 1 sau 2 sau 3 « sau toate
cele produse reprezintă evident, evenimente incompatibile şi
constituie un sistem complet de evenimente, ceea ce înseamnă că
după n extracţii obţinem:

R5  — R5 0  R5 1  R5 2    R5  — 1 (5.8)
sau
—

R5  
 2 €  1 (5.10)
 0  0 —5   —

138
 Întrucât R( ; ) reprezintă probabilitatea ca din cele
produse,  să fie necorespunzătoare (cu probabilitatea constantă
), putem scrie expresia funcţiei de repartiţ ie ð():

—
ð 5 R5± c 
—5   —   51 €  € 

R5   (5.11)
 

Probabilitatea ca în încercări succesive să se producă un

eveniment „ cu o probabilitate dată , constantă, respectiv
probabilitatea ca variabila aleatoare discretă ±, care are o
repartiţie binomială, să ia o valoare oricare, ±= +1, se stabileşte
cu ajutorul formulei de recurenţă:

€ 
R5    1 R5   (5.12)
 1 2

relaţie care se verifică cu uşurinţă.

5
    a variabilei aleatoare discrete ± care
urmează legea de repartiţie binomială se determină cu relaţia

 5± ®  (5.13)

iar dispersia acestei variabile se calculează astfel

„ 5±  2 €  12 5  2
 2 € 5  2 2 (5.14)

Repartiţia binomială este asimetrică; ea este simetrică în

cazul în care  = 0,5. Pentru ¥ 0,5 asimetria este pozitivă, iar
pentru  c 0,5, asimetria este negativă. Este demonstrat că
repartiţia binomială tinde către repartiţia normală când ë .
Astfel, atunci când 3/2 ¥ 1,07, eroarea rezultată prin utilizarea
repartiţiei normale în locul celei binomiale nu depăşeşte 0,05,
pentru nici o valoare .
1
Atunci când n este mare şi P satisface condiţia
R
,
€1 1
probabilităţile R( ; ) pot fi calculate cu relaţia aproximativă:

1
R5    5 (5.14)
 51 € 
unde:

139
  € 
— (5.15)
 51 € 

În situaţia utilizării tabelelor cu valorile funcţiei Laplace,

probabilitatea R(; ) se poate stabili prin relaţia de aproximare
(în condiţiile r 50 şi  r 4)

 1   1 
   € 
  € € 

R5  [   2
€  2
(5.16)
  51 € 
  51 € 




   

Similar, probabilitatea ca variabila Änumăr de rebu turi´ să

se afle între două limite, se stabileşte astfel:

 1   1 
 2  € 
 1 € € 

R51 O „ O 2 [   2
€  2
(5.17)
  51 € 
  51 € 




   

Exemplu de calcul 5.3. Este analizat un proces de fabricaţie a unor

produse livrate sub formă de loturi (N=8000 unităţi) şi în care fracţiunea
defectivă probabilă este de 0,1%. Urmărim să calculăm probabilităţile ca în
lot să se depisteze: a) 10 produse rebut; b) nu mai mult de 20 de rebuturi.

R5 — 10 — R5108000 — 58000

10
50 001 10 50 999 7990

La punctul b) vom calcula:

20 20
R50    20 —
R58000 — 

68000 50001  50999 8000 € 
—0  —0

Date fiind dificultăţile de calcul, utilizăm relaţia aproximativă, în

care

10 € 8000 ® 0 001 2
 0 71
8000 ® 0 001 ® 0 999 2 827

Din tabelul valorilor funcţiei de frecvenţă a legii normale ( 

5.1), se determină  (0,71) = 0,3101, deci răspunsul la punctul a) este
R(10;8000) = 0,3101 / 2,827 = 0,11, iar pentru punctul b) calculăm:

140
 1 1
20  €8 0€ €8
1 — 2  4 20 şi 2 — 2 — €301
2 827 2 827

Din tabelul funcţiei Laplace (anexa 5.2) se determină  (4,20) 

0,499987,  (- 3,01) = - 0,4987, deci probabilitatea căutată va fi R =
0,499987 ± (- 0,4987)  0,9987, ceea ce înseamnă că practic este aproape
cert că printre cele 8000 de exemplare care formează lotul nu se vor găsi
mai mult de 20 de rebuturi. Probabilitatea să se găsească în lot mai mult de
20 de rebuturi R(±¥20), este probabilitatea evenimentului contrar şi este
egală cu: 1 ± 0,9987 = 0,0013.

5.4.2. Modelul repartiţiei hipergeometrice

Utilizarea acestui model se recomandă atunci când decizia

de acceptare sau respingere se ia pe baza n umărului de produse
rebutate din proba efectuată, fiind îndeplinite şi unele condiţii
referitoare la volumul lotului, al probei şi a proporţiei dintre
aceşti doi indicatori. Se va considera că lotul de produse supuse
controlului este finit şi că produsele controlate nu se reintroduc
în lot. Pentru stabilirea elementelor planurilor de control (riscuri,
numere de acceptare şi de respingere etc.) se va lua în
considerare atât volumul lotului, cât şi al eşantionului ce se
controlează. Elementele de lucru în co nstruirea planurilor şi
simbolurile utilizate sunt cele din tabelul 5.2.

Tabelul 5.2. Simboluri utilizate la modelul hipergeometric

Simbolul folosit
Êndicatorul
în lot în eşantion
Numărul produselor - 
Numărul rebuturilor „ 
Numărul produselor corespunzătoare ! )
Fracţiunea defectivă R 
Proporţia produselor necorespunzătoare 1 2

Între aceşti indicatori există următoarele relaţii:

—   )   - — „  !
1 —   2 1 — R  1
 —  „ — -R
(5.18)
) — 2 ! — -1
 —  4   R — „4-
2 — ) 4  1 — !4-

141
 Probabilitatea ca eşantionul extras să conţină  rebuturi şi
) produse corespunzătoare se stabileşte cu relaţia:

j ) j )
7I 7H 7I 7H
R5j   I 
— 7 j — (5.19)
€j
7
7
€ j 7

Exemplu de calcul 5.4. Se consideră situaţia recepţiei unor loturi de

produse de volum -=20 produse, eşantioanele fiind formate din =5
produse, numărul produselor rebut în lot fiind „=7, deci !=13 produse
corespunzătoare.
Folosind relaţia (5.19) se efectuează toate calculele pentru =0, 1,
«, 5 şi se obţin rezultatele din tabelul 5.3. În coloana a 7 a tabelului este
prezentată probabilitatea cumulată de a obţine cel mult  rebuturi.

Tabelul 5.3. Rezultatele obţinute la rezolvarea exemplului de calcul 5.4.

d g 87 813
)
87 813
)
R(d)
R5
0 5 1 1287 1287 0,083011 0,083011
1 4 7 715 5005 0,322820 0,405831
2 3 21 286 6006 0,387384 0,793215
3 2 35 78 2730 0,176084 0,969299
4 1 35 13 455 0,029347 0,998646
5 0 21 1 21 0,001354 1,000000

5.4.3. Modelul repartiţiei Poisson

Modelul Poisson poate fi construit dacă se porneşte de la

legea binomială în condiţiile R ± probabilitatea de apariţie a
evenimentului urmărit este mică, iar volumul eşantionului este
suficient de mare, astfel încât să aibă loc condiţia ( ) = R =
constant. În aceste condiţii:

R5 j — 9 j : j 51 € : € j (5.20)

devine la limită ( ë )

j € 
 5j  —  (5.21)
j —

Relaţia (5.21) defineşte funcţia de fre cvenţă a legii

Poisson, lege ai cărei parametri sunt:

- media G ß —  (5.22)

142
- dispersia Iß —  (5.23)
- abaterea medie pătratică Iß —  (5.24)

Legea de repartiţie Poisson mai poartă şi numele de Ä
) 

  
  ´, după specificul fenomenelor pe care le
descrie, evenimente a căror probabil itate de apariţie este redusă.
Funcţia de repartiţie a legii Poisson este dată prin relaţia:

j 
€
A 5j  — R5N
 — 
(5.25)
 — 0 —

Calculul probabilităţilor se poate efectua cu ajutorul

relaţiei de recurenţă:

R
 5  1R  5 R (5.26)
R 1

Exemplul de calcul 5.5. Exemplifică aplicarea modelului

evenimentelor rare în recepţionarea unor loturi de câte 5000 de exemplare
(-=5000). Din analiza desfăşurării procesului de fabricaţie se cunoaşte că
fracţiunea defectivă probabilă este de 0,2% (=0,002). Care este
probabilitatea ca în lot să se găsească: a) 15 exemplare necorespunzătoare;
b) mai mult de 10 exemplare necorespunzătoare.
Întrucât =5000 este suficient de mare, iar =0,002 este suficient de
mic, se poate aproxima probabilitatea
15
R155000 — :5000 50 002 15 50998 4985 ,
cu distribuţia Poisson de parametru R = np = 5000®0,002 = 10,
1015
 51510 —  €10 — 0 0347 .
15—
Pentru punctul b) calculăm mai întâi probabilitatea evenimentului
opus (probabilitatea ca în lot să se găsească cel mult 10 exemplare defecte)

R50 O  O 10 R50 O  O 105000

10 10

R 5000 
 5 10 ð 51010 0 583
 0  0

Atunci probabilitatea ca în lot să se găsească mai mult de 10

exemplare defecte este

R5± ¥ 10 1 € 0 583 0 417

143
 5.4.4. Modelul repartiţiei normale

În cele mai multe cazuri, caracteristicile de calitate ale

produselor industriale se repartizează după
)  
,
deoarece aceste caracteristici de calitate variază sub influenţa
unui număr mare de factori întâmplători.
Prin definiţie, spunem că o variabilă aleatoare continuă ±
urmează o lege normală -(, U), dacă ea are o    
  dată de relaţia:

2
5 € 
€
1 2 2
  5   —    ? (5.27)
 2

unde  (media) şi U (abaterea medie pătratică) sunt parametrii

repartiţiei:  f R şi U ¥ 0.
ð      în cazul legii normale este dată de
expresia:

2
5 € 
1 ? €
A 5?   — 2 2 j 
 2 €  (5.28)

Parametrii  şi U, care intră în expresia densităţii de

repartiţie, au o semnificaţie bine determinată, şi anume: [] =
respectiv „[] = U2, lucru care rezultă imediat prin simpla
calculare a unor integrale

2
5 € 
  €
1 2 2 j  — 
G 5 —  ®  5 j  —
€  2 €
®
 (5.29)


I 5 — ß € G 5 2
®  5 j  —
€
5 €  2 (5.30)
 €
1 2 2 j  —  2
 5 €  2
 2 €

Curbele de repartiţie normală au următoarele proprietăţi:

- admit un punct de maximum pentru = 

144
 1
7  5 (5.31)
U 2

şi scad la dreapta şi la stânga acestuia, apropiindu-se asimptotic

de axa absciselor;
- sunt simetrice faţă de ordonata corespunzătoare valorii
medii  (dreapta 7 =  () fiind axă de simetrie), toate valorile
variabilei aleatoare ± de pe axa , egal depărtate de valoarea
medie, caracterizându-se prin aceeaşi probabilitate;
- au formă de clopot cu convexitatea îndreptată în sus, în
zona punctului de maxim şi două puncte de inflexiune situate la o
distanţă  =
U faţă de axa de simetrie;
- ordonata maximă este cu atât mai mare cu cât U este mai
mică, iar atunci când U creşte, curbele se Äturtesc´ din ce în ce
mai mult luând o formă din ce în ce mai plată.
În figura 5.10 sunt reprezentate grafic cele trei curbe de
repartiţie normale ( , @, ›) cu aceeaşi valoare medie, dar cu
împrăştieri, respectiv cu abateri medii pătratice, diferite; curba
corespunde celei mai mici valori ale lui U, iar curba ›
corespunde celei mai mari valori ale lui U.
;
(x) (x)

1

0,5

0 m x
0 m x

Figura 5.10. Curbe de repartiţie cu Figura 5.11. Curba funcţiei de

grade diferite de împrăştiere a repartiţie
valorilor dar cu aceeaşi medie

Când  se modifică, curba se deplasează în mod

corespunzător prin translaţia de-a lungul axei absciselor şi deci
îşi păstrează forma; dacă se modifică U, atunci se modifică alura
curbei, după cum s-a arătat anterior.
Probabilitatea ca variabila aleatoare continuă ± să ia toate
valorile cuprinse în intervalul ( - ; + ) este

145
 2
5 € 
 €
1 2 2 j  — 1
R5N
 — A 5 —
 2 € (5.32)
adică
A 5  1  ? (5.33)

Cu alte cuvinte, densitatea de probabilitate  () este

continuă pe R nenegativă şi satisface condiţia


 5 j  1
€ (5.34)

Funcţia de repartiţie a variabilei aleatoare continue ± care

urmează legea normală este reprezentată grafic în figura 5.11.

5.4.4.1. Repartiţia normală normată. Valorile densităţii

de probabilitate a repartiţiei normale depind, d upă cum s-a arătat,
de parametrii  şi U; pentru a uşura operaţia de calcul a acestor
valori se foloseşte   

    


5 €  (5.35)
U

Dacă variabila aleatoare continuă ± are o repartiţie

normală cu parametrii  şi U, atunci şi variabila aleatoare
normată  este normal repartizată.
Densitatea de probabilitate a variabilei normale normate 
este

2
1 €
 5;01 O 2 (5.36)
2

întrucât parametrii  şi U ai repartiţiei normale normate sunt

()==0 ; „()=U2()=1 ; U()=1.
Densitatea de probabilitate a unei variabile aleatoare
normale normate z este reprezentată grafic în figura 5.12. Se
observă că ordonata maximă a curbei prin care se reprezintă
densitatea de probabilitate ( ; 0, 1) este

146
 0
1 €2 1
 5
0 1 — — — 33989 (5.37)
2 2

adică pentru =0, respectiv pentru =.

f(z)

0,4

0,3

0,2

0,1

-3 -2 -1 0 1 2 3 z

Figura 5.12. Densitatea de probabilitate a unei variabile normale normate

Întrucât derivata a doua a densităţii de probabilitate

respectiv

 ? ? 5
0 1 5 2 € 1 ®  5
01 (5.38)

se anulează pentru  = €1, rezultă că curba reprezentativă a

repartiţiei normale normate are punctele de inflexiune situate la
dreapta şi la stânga originii, la o distanţă egală cu 1. Valorile
densităţii de probabilitate ale variabilei aleatoare normale
normate  se dau în tabele, pentru  având valori cuprinse între 0
şi 5, sau mai frecvent între 0 şi 3.
Funcţia de repartiţie a variabilei normale normate  are
forma

2
 €
5 5
A  —R 
 —
1
 2 j (3.59)
2 €

Valorile funcţiei de repartiţie ale unei variabile aleatoare

normale normate  se dau în tabele pentru  luând valori de la €5
la +5, uzuale fiind cele cu valori cuprinse între 0 şi 3. Funcţia de

147
repartiţie a variabilei normale normate  este reprezentată grafic
în figura 5.13.

<(z)
1

0,5
Figura 5.13. Funcţia de
repartiţie pentru o variabilă
normală normată

-3 -2 -1 0 1 2 3 z

Între densitatea de probabilitate a unei variabile normale

normate  şi respectiv ale variabilei normale corespondente ±
există o legătură, care se exprimă prin relaţia

1
 5  5 (5.40)
U

unde = U + .
Conform relaţiei de legătură dintre funcţiile de repartiţie
ð() şi ð(), ordonata unui punct oarecare de pe curba ð() este
egală cu ordonata punctului corespondent de pe curba ð(),
abscisa punctului respectiv fiind dat ă de ultima relaţie.

5.4.4.2. ðuncţia Laplace. În activitatea practică se

cunoaşte, de multe ori, probabilitatea R(±c) şi se cere să se
determine valoarea corespondentă a variabilei aleatoare de tip
continuu. Dacă este dată variabila ± şi se cere să se determine
valoarea  astfel încât R(±¥)=0,05, această cerinţă mai poate fi
scrisă şi sub forma

1 € R5± O  005 (5.41)

Deoarece funcţia de repartiţie este bijectivă (monoton

crescătoare şi continuă ), atunci ð () = 0,95, astfel încât
= ð±1(0,95).
În cazul repartiţiei normale normate, cuantila z p se
determină din relaţia

5
A  —R 
 5 (5.42)

148
probabilitatea R(c) putând lua valori cuprinse între 0 şi 1.
Întrucât repartiţia normală normată este simetrică faţă de
axa ordonatelor, iar:


A 5 — — R5
 5 j  —
—
€
2
(5.43)
1  €
 —
2 €  2 ® j — 1

funcţia de repartiţie F(z p) se poate scrie sub forma

0 
5
ð  €  5 j  0  5 j 

2
(5.44)
1 1  €

2

2 0  O 2 j

Êntegrala

2
 €
  5 1
 O 2 j (5.45)
2 0

care reprezintă aria haşurată a suprafeţei mărginite de curba  ()

din figura 5.14, în intervalul [0, ], se numeşte funcţia normală
normată a lui Laplace sau, mai simplu,   , 
.

¹(z)

¹(zp) Figura 5.14.

Reprezentarea funcţiei
1/2 Laplace

0 zp z

149
 Pentru utilizarea în calcule valorile funcţiei Laplace sunt
tabelate. În tabelul din anexa 5.1. sunt prezentate valorile ()
de la 0,000 până la 4,99989. Principalele proprietăţi ale funcţiei
Laplace sunt:

 50 0
1
 5€ € 5  5 (5.46)
2
 5€  € 5

Funcţia de repartiţie ð() se exprimă cu ajutorul funcţiei lui

Laplace () prin relaţia

5
ð 
1
2
  5 (5.47)

Întrucât

 5 5
ð  €
1
2
(5.48)

rezultă că cuantila  se determină cu relaţia

5 5
¹  — A  €
1
2
5
—R 
 €
1
2
(5.49)

Probabilitatea ca valorile variabilei ± să se găsească să se

găsească între două valori date, 1 şi 2 (2 ¥ 2), se determină cu
relaţia

  €   €
R51 O ± O 5 2 € 51  2
€  1
(5.50)
 U   U 

Când 1 şi 2 sunt simetrice faţă de valoarea medie =,

diferenţele 1€ şi 2€ sunt egale şi de semne contrarii, adică
1€=€(2€). În aceste condiţii 1=€2. Rezultă că în astfel de
cazuri

R51  N  2 — ¹ 5 2 € ¹ 51 —
(5.51)
— ¹ 5 2 € ¹ 5€  2 — 2¹ 5 2

150
2() reprezintă, evident, dublul funcţiei Laplace.
Exemplu de calcul 5.6. Într-o fabrică s-au instalat 2000 de lămpi
noi. Viaţa medie a unei lămpi este garantată de producător la 1000 ore de
funcţionare, cu o abatere medie pătratică de 100 ore. Se cere să se
determine:
1) numărul de lămpi care probabil se vor arde în primele 700 ore de
funcţionare;
2) numărul de lămpi care probabil se vor arde între 900 şi 1300 de
ore de funcţionare;
3) numărul de ore după care probabil se vor arde 10% din lămpi;
Se presupune că durata de funcţionare a lămpilor urmează legea
normală.

Rezolvare:
1) Notăm cu  durata de funcţionare a unei lămpi.
Variabila normală redusă este

 €  700 € 1000
— — — €3
 100

Aria de sub curba normală, de la  = € la  = €3, furnizează

numărul probabil de lămpi care au viaţa sub 700 ore. Din considerente de
simetrie, această arie este aceeaşi cu cea de sub curba normală între  = +3 şi
 = + . Probabilitatea corespunzătoare valorii  = -3 este  = 0,5 ± 0,4967 =
0,00130. Deoarece s-au montat 2000 de lămpi, numărul probabil de căderi
în primele 700 ore este:

(2000)(0,00130)[3 lămpi

2) Procedând ca la punctul precedent, se găseşte:

900 € 1000
 €10
100
Din tabele pentru repartiţia Laplace (-1) = 0,341, probabilitatea ca
o lampă să cadă în primele 900 ore este 0,159, adică numărul probabil de
lămpi care cad în acest interval de timp este

(2000)(0,159)[ 318 lămpi

În mod similar, variabila redusă care corespunde valorii x=1300 ore

este: x=(1300-1000)/100=3,00. Aria de sub curba normală de la z=€ la
z=+3,00 este egală cu 0,5+(z)=0,5+0,4987=0,9987. Deci, numărul
probabil de lămpi care cad într x=0 ore şi x=1300 ore de funcţionare este:

(2000)(0,9987)[1997 lămpi

Rezultă că, numărul probabil de căderi între x=900 ore şi 1300 ore
este:

151
 1997 ± 318 =1679 lămpi

3) Probabilitatea căutată este egală cu 1-1,10=0,90, căreia îi

corespunde o valoare tabelară z=1,28. Putem scrie deci că

 € 1000
€ 128 —
100
de unde, durata de timp căutată va fi egală cu x=872 ore.

5.4.5. Modelul repartiţiei !2

O variabilă aleatoare continuă   !2 dacă densitatea

sa de probabilitate este
=
Ȟ 
1 €1 €

  2 ® O 2 ; când ¥ 0
 5
2 Ȟ 4 2 5Ȟ 4 2 (5.52)


0   ; când  O 0

Densitatea de probabilitate () a repartiţiei !2 depinde de

parametrul
, numărul gradelor de libertate.
În figura 5.15 sunt reprezentate grafic diferite curbe ale
densităţii de probabilitate () pentru
având următoarele valori:

=2;
=4;
=6;
=15.

f(x )

= 2

0 ,3 0
= 4

= 6
0 ,2 0

= 15
0 ,1 0

0 5 10 15 20 25 30 x

Figura 5.15. Densitatea de probabilitate a variabilei !2

După cum se observă, curbele din figura 5.15 sunt

asimetrice pentru valori mici ale lui
şi se apropie de curbele
reprezentative ale repartiţiei normale când acest parametru ia
valori mari.

152
 Modulul, valoarea medie, dispersia şi abaterea medie
pătratică ale unei variabile aleatoare continue ± care urmează
repartiţia !2 sunt:

N  5N —
€ 2;G 5N —
;
(5.53)
I 5N — 2
 ;5N — 2


Funcţia de repartiţie ð() a unei variabile aleatoare

continue care urmează repartiţia !2 este


 €1 €
ð 5 5
R ± O 
0

1
 2 ® O 2 j (5.54)


2 2 

2

Graficul acestei funcţii de repartiţie este redat în figura

5.16.

F(x)

Figura 5.16. Graficul

funcţiei de repartiţie !2
1-P P(X¥ xp)

0 xp x

Prin 
) 

   se înţelege numărul de

variabile independente a căro r variaţie nu suferă nici o restricţie;
de pildă, dacă se consideră o variabilă aleatoare continuă ± care
poate lua valorile 1, 2, «, 
cu probabilitatea 1, 2, «, 
şi
dacă

 1 (5.55)
 1

atunci oricare dintre probabilităţi poate fi determinată când se

cunosc celelalte
€1 probabilităţi; se zice, în astfel de situaţii, că

153
variabila aleatoare continuă !2 are
€1 grade de libertate (adică

€1 din cele
variabile sunt independente, iar una este
dependentă, obţinându -se din celelalte
€1 variabile
independente).
În activitatea practică interesează să se determine
probabilitatea ca valorile variabilei !2 să fie mai mari decât o
valoare dată !2R, adică

2
5
R  2   2: —


1
 5
2
:
 2 2 €1
®
€
5
2 j 2 —  (5.56)


2 2 

2

Cuantilele repartiţiei !2 corespunzătoare unor valori

diferite ale probabilităţii R (respectiv ale probabilităţii ) şi ale
numărului de grade de libertate
sunt date în tabelul din anexa 2,
în care sunt indicate valorile !2 având probabilităţile =1€R de a
nu fi depăşite, egale cu valorile: 0,990; 0,975; 0,950; 0,900; 0,10;
0,05; 0,025; 0,010; 0,001; şi
=1 « 30.

5.5. Proiectarea planurilor de control

5.5.1. Cazul verificării calităţii prin atribute

În cazul tipului de control prin atribute, întocmirea

planului de verificare (conform cu STAS 3160/2 ± 84 sau ÊSO
2859-74) presupune parcurgerea următoarelor etape:

Ê#

 

 


 :
a) *


'-(. În STAS 3160/2-84 sunt prevăzute
15 clase de efective ale loturilor. Cele 15 clase sunt: [2;8], [9;
15], [16; 25], [26; 50], [51; 90], [91; 150], [151; 280], [281; 500],
[501; 1200], [1201; 3200], [3201; 10000], [10001; 35000],
[35001; 150000], [150001; 500000], [500001 şi peste].
b) *

 
' (.
c) -
    notat cu , adică valoarea
maximă a numărului de defecte (produse defecte) găsite în
eşantion şi care mai permite luarea deciziei de acceptare a lotului.
d) -
   ), notat cu ?, adică valoarea
minimă a numărului de defecte (produse defecte) găsite în

154
eşantion care conduce la decizia de respingere a lotului (uzual
?= +1).
ÊÊ # 
 
 


  

 






 


 :
a) -

  
   
( 1,). Planurile de
verificare proiectate conform cu STAS 3160/2 -84 pot avea 26 de
valori pentru 1, cuprinse între 0,01 şi 1000. Valorile 1,O10
se utilizează atât la controlul clasic prin atribute cât şi la controlul
prin număr de defecte, iar valorile 1,¥10 se utilizează numai în
cazul verificării prin număr de defecte.
1, se stabileşte în funcţie de importanţa defectelor care
determină încadrarea produselor în corespunzătoare şi
necorespuzătoare. Defectele produselor se pot clasifica î n:
1)c  ± care pot conduce la o lipsă de securitate
sau la riscul de accidentare a utilizatorului ;
2)c + ± care fără a fi critice pot provoca defectări
sau reduceri considerabile ale posibilităţilor de utilizare a
produselor;
3)    ± care nu reduc prea mult posibilitatea de
utilizare a produselor sau care faţă de specificaţiile stabilite
constituie o abatere ce afectează doar în mică măsură utilizarea
sau funcţionarea eficientă a produselor.
De exemplu, la controlul clasic prin atribute 1, ia valori
cuprinse între 0,01«0,4 pentru defectele critice, 0,4«4 pentru
defectele majore şi 4«10 pentru defectele minore.
b) -

   
 (-) ± este caracteristic
unui plan de verificare şi are o valoare aleasă apriori care leagă
efectivul eşantionului de cel al lotului.
În STAS 3160/2-84 sunt indicate 3 niveluri de verificare
uzuale notate cu Ê, ÊÊ, ÊÊÊ (Ê ± pentru eşantion mic, ÊÊÊ ± pentru
eşantion mare) şi 4 niveluri de verificare specială notate cu S -1,
S-2, S-3, S-4 pentru eşantioane mai mici decât în cazurile Ê, ÊÊ,
ÊÊÊ. Nivelul de verificare folosit frecvent este ÊÊ. Nivelurile de
verificare speciale se folosesc în cazuri deosebite, atunci când e
necesar ca volumul eşantionului să fie mic şi pot să apară,
trebuind să fie tolerate, riscuri mari în ceea ce priveşte exigenţa
controlului.
c) ,    (,›) ± este simbolul de indexare a
efectivelor eşantioanelor în raport cu efectivul lotului ( -) şi
nivelul de verificare - a calităţii utilizate.
În STAS 3160/2-84 sunt indicate 16 litere de cod (A, B, C,
D, E, F, G, H, J, , L, M, N, P, Q, R) corelate cu efectivul lotului
şi nivelurile de verificare uzuale sau speciale (Tabelul -anexă 3).

155
 ÊÊÊ#













a) ! 
   
  poate fi: 
,
 şi . Pentru aceeaşi literă de cod (,›) şi acelaşi 1,
există următoarele diferenţieri între gradele de severitate ale
verificării:
a.1) Verificarea severă diferă de cea normală prin numărul
de acceptare şi numărul de respingere ? şi păstrează acelaşi
efectiv al eşantionului controlat ( );
a.2) Verificarea redusă diferă de cea normală atât prin
numărul de acceptare şi numărul de respingere ?, cât şi prin
efectivul eşantionului verificat ( ).
Întotdeauna controlul unui şir de loturi livrate începe cu
verificarea normală, iar modificarea severităţii verificării se face
pe baza următoarelor )
:
Ɣ trecerea de la verificarea normală la cea severă se face
când din cel mult 5 loturi succesive verificate normal 2 au fost
respinse;
Ɣ revenirea la verificarea normală din cea severă se face
când 5 loturi succesive au fost acceptate la prima prezentare prin
verificarea severă;
Ɣ trecerea de la verificarea normală la cea redusă se face
când 10 loturi succesive au fost acceptate prin verificare normală
şi dacă numărul total de defecte din eşantionul celor 10 loturi e
mai mic decât o valoare prescrisă, procesul de fabricaţie la
furnizor e stabilizat statistic şi autoritatea respo nsabilă cu
verificarea calităţii avizează trecerea ;
Ɣ trecerea de la verificarea redusă la cea normală se face
când un lot e respins prin verificarea redusă sau când producţia
furnizorului are un caracter instabil sau încetinit. Dacă ?  + 1
şi numărul de produse necorespunzătoare din eşantionul de
verificare redusă se situează între şi ?, lotul se acceptă, dar la
următorul lot se face verificarea normală;
Ɣ dacă 10 loturi succesive au fost respinse la verificarea
severă, verificarea calităţii se întrer upe şi se aşteaptă luarea de
către furnizori a măsurilor necesare pentru ameliorarea calităţii
produselor livrate.
b) <
 

    aplicat la recepţia loturilor
de produse prin atribute poate fi:
- 
 sau cu eşantionare simplă (un singur eşantion controlat);
- 
 (2 eşantioane controlate);

156
- 

 (3 ± 7 eşantioane controlate).
Sunt mai avantajoase planurile duble şi multiple, deoarece
numărul mediu de produse verificate e mai mic cu 30 ± 50% faţă
de cazul utilizării unui plan simplu.

Ê" # 

       
 



 



 
a) Cazul planului de verificare cu 
  
, la
care elementele planului se stabilesc conform schemei din Figura
5.17:

N
L.C .
Nv
AQL n, A , R

SEV ER

Elemente stabilite prin contract

Elemente ale planului de verificare

Figura 5.17. Plan de control al calităţii prin atribute cu eşantionare simplă

Cunoscând elementele planului: (volumul eşantionului),

 (numărul de acceptare), ? (numărul de respingere) se
întocmeşte schema de efectuare a verificării calităţii (Figura
5.18):

Din lotul de N produse se extrag la

întâmplare n produse ce formează
eşantionul care se controlează bucată
cu bucată de unde se observă k defecte

*
OA k ȯ (A, R) krR
Lotul se acceptă Lotul se acceptă iar la Lotul se respinge
lotul următor se face
verificare normală
Cazul * este posibil numai pentru verificarea redusă, în celelalte cazuri
privind gradul de severitate al verificării R = A+1.

Figura 5.18. Schema de verificare a calităţii prin eşantionare simplă

157
 b) Cazul planurilor de verificare cu 
  
, la
care elementele planului se stabilesc conform schemei (Figura
5.19):

N
L.C.
Nv
n1, A1, R1
AQL
n2, A2, R2

SEVER

Figura 5.19. Plan de control al calităţii prin atribute cu eşantionare dublă

Cunoscând elementele planului ( , , ?,  = 1, 2) se

întocmeşte schema de verificare (Figura 5.20) :
A B
in lotul de produse se extrage la
întâmplare eşantionul cuC1 produse
ce se controlează bucată cu
@ bucată
de unde se găsesc k de ecte

D k1  1 1  k1  1
D k1  1
otul se acceptă otul se respinge

Ee extrage la întâmplare eşantionul cu

n2 produse
G (din -F1 elemente) care se
veri icăG bucată cu bucată, rezultândk2
I
de ecte. He calculează k1 k2

*
> ?
I k1 k2 (A2, R2) K
J k1 k2  2 Lotul se acceptă @iar la J k1 k2  2
otul se acceptă lotul @următor se ace otul se respinge
veri icare normală
L M
azul * este posibil numai pentru veri
M icarea redusă, în celelalte cazuri
privind gradul de severitate al veri icării 
1.

Figura 5.20. Schema de verificare a calităţii prin eşantionare dublă

c) Cazul planurilor de verificare cu 

 

 se
tratează în mod analog cu cele cu eşantionare dublă.

158
 Exemplul de calcul 5.7. În contractul economic de aprovizionare
tehnico-materială s-au convenit: livrarea unui produs în loturi cu efectivul în
clasa -=1201 « 3200, pentru caracteristicile majore valoarea AQL=1 %,
aplicarea eşantionării simple, cu -=ÊÊ. Conform celor din Figura 5.17 şi
utilizând datele de mai sus, în STAS 3160/2-84:
-c din Tabelul-anexă 3, cu -=1201 « 3200 şi cu -=ÊÊ, rezultă ,›=M;
-c din Tabelul-anexă 4, cu ,›=M se obţine =125 care, împreună cu
AQL=1 %, conduce la valorile =3 şi ?=4 pentru verificarea normală.

5.5.2. Cazul verificării calităţii prin măs urare

În cazul tipului de control prin măsurare, întocmirea

planului de verificare (conform cu STAS 3160/3 ± 84 sau ÊSO
3951-81) presupune parcurgerea următoarelor etape:

Ê#

 

 


 :
a) *


'-(. În STAS 3160/3-84 elaborat după
ÊSO 3951-81 sunt indicate 15 clase de efective ale loturilor,
aceleaşi ca la verificarea prin atribute.
b) *

 
 ( ) definit la fel ca la verificarea
prin atribute.
c) ›      (8), adică constanta dependentă
de nivelul (valoarea) specificată a nivelului de calitate acceptabil
AQL şi de efectivul eşantionului utilizată în luarea deciziilor de
acceptare sau de respingere a loturilor de produse verificate prin
măsurare.

ÊÊ # 
 
 


  

 






 


 :
a) -


   
 ( 1,), definit la fel ca la
controlul prin atribute. STAS 3160/3-84 prevede pentru 1, o
scară de valori cu 11 trepte: 0,1; 0,15; 0,25; 0,40; 0,65; 1; 1,5;
2,5; 4; 6,5; 10.
b) -

  
 (-) este definit la fel ca
la controlul prin atribute. În STAS 3160/3 -84 sunt indicate 3
niveluri de verificare uzuale (notate Ê, ÊÊ, ÊÊÊ) şi 2 niveluri de
verificare speciale (notate S-3, S-4). Alegerea acestora se face în
conformitate cu principiile prezentate în cazul verificării prin
atribute.
c) ,  (,›), definită la fel ca la controlul prin
atribute.

ÊÊÊ # 

  
  











 


 .

159
 a) ! 
    este definit la fel ca în cazul
controlului prin atribute şi are aceleaşi variante ierarhice: ,

, . Alegerea gradului de severitate al verificării şi
trecerea de la un grad la altul se face aplicând principiile
prezentate în cazul controlului prin atribute.
b)    care se utilizează de obicei pentru
luarea deciziei privind acceptarea sau respingerea unui lot este
metoda  (metoda abaterii medii pătratice standard). Acea stă
metodă permite luarea corectă a deciziei privind calitatea unui lot
prin utilizarea estimării abaterii medii pătratice a acestuia pe baza
valorilor obţinute prin măsurarea unei caracteristici de calitate ±
pentru toate unităţile de produs din eşantionu l prelevat din lot
folosind estimatorul

5 €  2
—  —6 (5.57)
€6

unde:  reprezintă valorile caracteristicii de calitate ± măsurate

pe produsele eşantionului;  ± media aritmetică a valorilor 
pentru eşantionul cu produse verificate.
Alte metode care se mai pot folosi sunt metoda ? (a
amplitudinii împrăştierii) şi metoda U ( a abaterii medii
pătratice).

Ê" # 

       
 






 




a) Elementele planului de verificare se stabilesc pe baza
schemei din Figura 5.21, care ţine seama că la verificarea prin
măsurare se recomandă folosirea planurilor cu 
 

.
b) Algoritmul de efectuare a verificării are următoarele
 :
1. Se prelevează aleatoriu din lotul supus verificării un
eşantion cu efectivul şi se măsoară caracteristica de calitate ±
(prescrisă) pe toate produsele eşantionului, rezultând şirul de
valori (),  =1 « .
2. Se calculează media aritmetică a valorilor  şi abaterea
medie pătratică standard a acestora ( ).
3. Se calculează parametrii statici de decizie (statisticile de
decizie) 1.

160
 
L. N.
v
AQL
n, k
O
AD L D
PÊTAT
Q
TDA D
ÊFÊ A

Figura 5.21. Plan de control al calităţii prin măsurare cu eşantionare simplă.

Considerând cazul general când pentru caracteristica de

calitate măsurată sunt prevăzute limite duble de toleranţă,
statisticile de decizie se stabilesc cu următoarele relaţii :

€  

ë —  ; ëj — (5.58)
 

în care:
,
 ± limitele superioară respectiv inferioară ale

câmpului de toleranţă prescris pentru caracteristica de calitate
măsurată.
4. Se compară valorile calculate ale statisticii de decizie 1
cu valoarea constantei de acceptare 8. În cazul în care valoarea
calculată a statisticii de decizie este mai mare sau egală cu
valoarea constantei de acceptare, lotul se acceptă, în caz contrar,
lotul se respinge. Astfel, dacă:
4.1. Este specificată o limită unică de toleranţă (superioară)

, atunci:
-c se decide acceptarea lotului, dacă 1 • 8;
-c se decide respingerea lotului, dacă 1 < 8.
4.2. Este specificată o limită unică de toleranţă (superioară)

, atunci:
-c se decide acceptarea lotului, dacă 1 • 8;
-c se decide respingerea lotului, dacă 1 < 8.
4.3. Sunt specificate limite duble separate de toleranţă,
 şi

, (8 având valori diferite dacă au fost stabilite valori diferite ale
lui AQL pentru
 respectiv
) atunci:
-c se decide acceptarea lotului, dacă: 8 ” 1 şi 1 • 8 ;
-c se decide respingerea lotului, dacă: 1 < 8 şi 1 < 8.
Dacă pentru ambele limite de toleranţă a fost stabilită
(separat) aceeaşi valoare a lui AQL, atunci 8=8=8.

161
 Înainte de aplicarea verificării prin măsurare pe baza
planurilor de eşantionare este necesară verificarea normalităţii
repartiţiei caracteristicii de calitate pe baza căreia se
recepţionează loturile de produse. Modul de folosire a tabelelor
din STAS 3160/3-84 este asemănător cu cel prezentat în
Exemplul 5.7, cu deosebirea că în loc de numerele şi ? din
tabel se va extrage valoarea constantei de acceptare 8.

Rezumatul capitolului

? reprezintă operaţia complexă de verificare

calitativă şi cantitativă a loturilor de mărfuri de către beneficiar
prin care se urmăreşte stabilirea gradului de concordanţă între
calitatea furnizată şi calitatea contractată. Prin procesul de
recepţie are loc de fapt schimbul de proprietate dintre furnizor şi
beneficiar, iar efectele acesteia, pentru părţile implicate, sunt de
natură economică şi juridică.
,
  reprezintă cantitatea de produse identice
sau asemănătoare lansate simultan sau succesiv în produc ţie,
prelucrate fără întrerupere, pe un anumit loc de muncă şi
executate cu un singur volum de cheltuieli, de timp de preg ătire
şi încheiere a lucrărilor.
› 

  , care are ca scop să stabilească dacă
caracteristicile se încadrează sau nu la nivelul prescripţiilor,
produsele fiind apreciate în funcţie de acest criteriu în
Äcorespunzătoare´ sau Änecorespunzătoare´.
 › 

    , are ca obiectiv stabilirea valorii
numerice a caracteristicilor calitative ale produselor, încadrarea
lor în limitele de toleranţă prevăzute în specificaţii.
După volumul produselor controlate se deosebesc două
moduri de verificare:  

  )
şi  

  

 .
Sinteza elementelor necesare efectuării eşantionării pentru
recepţia loturilor se regăseşte sub forma 

 
, care
conţine: riscurile asumate de partenerii controlului (furnizor ±
beneficiar), nivelul calităţii producţiei şi criteriile de decizie.
Controlul statistic de recepţie poate conduce la două feluri
de decizii eronate:
1) respingerea unui lot care conţine o fracţiune defectivă R
mai mică decât fracţiunea defectivă admisă R0 şi care ar trebui
deci acceptat, sau altfel spus respingerea ipotezei H 1, care în
realitate este adevărată. Eroarea comisă în asemenea cazuri se

162
numeşte eroare de genul Ê. Probabilitatea comiterii erorii de genul
Ê poartă numele de 
 
 şi se notează cu ;
2) acceptarea unui lot care conţine o fracţiune defectivă R
mai mare decât nivelul fixat R0. eroarea astfel comisă se numeşte
eroare de genul ÊÊ. Probabilitatea comiterii erorii de genul ÊÊ este
tocmai 
   
 de a accepta un lot care în realitate
trebuie respins, şi se notează cu ð.
Fracţiunea defectivă R1 pentru care probabilitatea de
acceptare este foarte mare, cel puţin 1 - , se numeşte   
     
  
   
 ( 1,),
deoarece loturile în acest caz se conside ră corespunzătoare
calitativ.
Fracţiunea defectivă R2 se numeşte    

  (,1), deoarece în acest caz loturile se consideră
corespunzătoare calitativ şi beneficiarul le acceptă cu o
probabilitate foarte mică, cel mult ð.
Într-o formă generală, caracteristica operativă poate fi
descrisă prin funcţia R =  (R), care exprimă probabilitatea de
acceptare a lotului ce conţine o fracţiune defectivă R=„/-(unde
„ reprezintă numărul de produse defecte din lotul de volum -).
Expresia grafică a caracteristicii operative o constituie  
    (›).
Principalele repartiţii utilizate în modelarea recepţiei
loturilor de produse sunt repartiţia binomială, hipergeometrică,
Poisson, normală şi !2.
În cazul verificării prin atribute:
- elementele planurilor de control sunt: volumul lotului
(-), efectivul eşantionului ( ) şi numerele de acceptare şi de
respingere ( , ?);
- caracteristicile planului de control sunt: nivelul de calitate
acceptabil ( 1,), nivelul de verificare (-) şi litera de cod (,›);
- gradul de severitate al verificării poate fi: normal, sever şi
redus;
- tipul planului de control poate fi cu eşantion simplu,
dublu sau multiplu.
În cazul verificării prin măsurare:
- elementele planurilor de control sunt: vol umul lotului
(-), efectivul eşantionului ( ) şi constanta de acceptare (8);
- caracteristicile planului de control sunt: nivelul de calitate
acceptabil ( 1,), nivelul de verificare (-) şi litera de cod (,›);
- gradul de severitate al verificării poate f i: normal, sever şi
redus;

163
 - metoda de verificare care se utilizează de obicei pentru
luarea deciziei este metoda  (metoda abaterii medii pătratice
standard).

Test de control 5

1.c Ce exprimă caracteristica operativă a planului de control ?

2.c Cum se aleg parametrii curbei operative care apără
interesele furnizorului împotriva unei respingeri
nejustificate a loturilor prezentate spre control ?
3.c Cum se realizează îmbunătăţirea parametrilor curbei
operative ?
4.c Ce exprimă AQL (nivelul de calitate acceptabil) ?
5.c Care sunt parametrii repartiţiei binomiale ?
6.c Care sunt parametrii repartiţiei hipergeometrice ?
7.c Câţi parametri are legea Poisson de repartiţie ?
8.c Ce este riscul furnizorului ?
9.c Ce este riscul beneficiarului ?
10.cCe valori se aleg uzual pentru riscul furnizorului la
fundamentarea unui plan de control statistic al loturilor de
produse ?
11.cCe valori se aleg uzual pentru riscul beneficiarului la
fundamentarea unui plan de control statistic al loturilor de
produse ?
12.cCare este expresia legii normale de repartiţie ?
13.cCum se obţine variabila normală normată ?
14.cCe este funcţia Laplace ?
15.cCare este parametrul legii de repartiţie !2 ?
16.cLa ce se utilizează legea !2 în controlul calităţii ?
17.cCare sunt elementele unui plan de control statistic de
recepţie ?
18.cCe este numărul de acceptare al unui plan de control
statistic al loturilor de produse cu caracteristici atributive ?
19.cCe este numărul de respingere al unui plan de control
statistic al loturilor de produse cu caracteristici atributive ?
20.cCu ce grad de severitate se începe controlul unei serii de
loturi de produse ?
21.cCâte tipuri de planuri de control cunoaşteţi ?

164
 Y 


Valorile funcţiei Laplace

         
Z           

 c c c c c c c c c c
 c c c c c  c 
c  c 
 c 
 c
 
c 
c c c c  c 
c c c 
c
 
c 
c c  c  c  c c c 
c c
  c c c 
c 

c 
c c 
c c c
 c  c c c c 
c c c c  c
 c c c c c c c c c c
  c  c  c  c c c 
c c  c c
 c  c 
c 
c 
 c c c c c  c
 c c c 
c c 
c c  c 
c c
 c  c 
c  c  c 

c 
c 
c 
c 


c
  
 c 
c 
c 

c 
c 
 c 

c 

c 

c 

 c
 c c c c c c c c c c
 

c 

c 
c 
c 
c 

c 
c 
c 
 c 
c
 

c 
c 
c 
c 
 c 
 c 
c 
 c 
c 

c
 
 c 
 c 
c 
c 
c 
c 
c 
c 
c c
 
c  c c c  c c 
c c c c
  c c c 
c c c  c  c 
c 
 c
 c c c c c c c c c c
 

c 
c 
c 
c 
c 
c c c  c c
 c 
c c c  c c c c 
c c
 c c 
c c  c  c c c c 

c
 c  c c c c c c 
c  c c
  
c  c c 
c 
c c c c c c
 c c c c c c c c c c
 c c 
c c 
c  c 
c c c c
 c c 
c 
c 
c c c c c c
 c c c c c c c c c  c
 
c  c  c  c  c  c   c  c  
c  c
  c  c  c  c  c   c 
c 
c 
c 
c
 c c c c c c c c c c
 
c  c  c  
c  c  c  c   c  c  c
  
c  c  c  c   c  c  c  c  
c  c
  c  c  c  c   c  c  c  c  
c  c
  c  c  c  c  c  c   c   c  c  c
   c  c  c  
c  c  c  c  c  c  c
 c c c c c c c c c c
  c  c  c  c  c   c   c   c  c  c

  
c
  c
 
c
  c
  c
  c
  c
  c
   c
  c
   c
  c
   c
  c
   c

165
 Y
 cc

Valorile lui !2 având probabilitatea

 = 1 € R de a fi depăşite
!R          
c               



c
® ® c c c c c
c c 
c c
 c c c 
c c c  c 
c c c
 c c c 
c c c c 
c 
c c
 c  c c c c c  c c 

c  c
 c c 
c c c c c c c c
 c c c c c c c c c c
   c c  c c 
c c c c c 
c
 
c c c 
c
 c 
c c c c c
 
c  c c


c c c  c  c c 

c
 c c
c
 c c c 
c c 
c c
 c
c
c c c 
c  c  c c c

c
c c 
c 
c c c 

c c 
c

c c c  c c  c c c c  c
 c c 
c c  c c 
c c  c

c
 c 
c c c c 
c c c
c
c
 c c  c  c 
c 
c 
c c
c

c
 c c c c c c c
c

c
c
 c c 
c 
c  c c  c
c
c
c
  c 
c  c c c c
c
 c
c
c
 
c c  c  c c c
c
c
c c
 
c  c 
c c 
c  c
c
c
 c c
 c c c 
c c
c

 c
c 
c c
 c c c 
c c
c
c
c c c
  c  c c 
c c

c
c
c 
c c
 c c 
c c c
c
c c 
c  c
 c c 
c c 
c
c
 c  c c 
c
 c  c c c c
c c 
c c  c
 c 
c 
c  c  c
 c 
c c 
c c
  
c 
c c c  c
c c c  c 
c
 
c c c c c 
c 
c c  c 
c

166
 Y
 c c

Literele de cod şi nivelurile de verificare

Niveluri de verificare Niveluri de
N speciale verificare uzuale
S-1 S-2 S-3 S-4 Ê ÊÊ ÊÊÊ
2 la 8 A A A A A A B
9 la 15 A A A A A B C
16 la 25 A B B B B C D
26 la 50 A B B C C D E
51 la 90 B B C C C E F
91 la 150 B B C D D F G
151 la 280 B C D E E G H
281 la 500 B C D E F H J
501 la 1200 C C E F G J
1201 la 3200 C D E G H L
3201 la 10000 C D F G J L M
10001 la 35000 C D F H M N
35001 la 150000 D E G J L N P
150001 la 500000 D E G J M P Q
500001 şi peste D E H N Q R

167
 R 
c c cc  cc
c  c c
c mccO

Oc
 c
c
m c

c c c c c c c c c c c c c c c c c c c c
ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc ccccc
c c c c c c c c c c c c c c c c c c c c c c
c c c c c c c c c c c c c ccccc c c ccccc cccc
c
ccccc
c
c c c c c c c c c c c ccccc c c ccccc cccc
c
ccccc ccccc
c c c c c c c c c c c ccccc c ccccc cccc
c
ccccc ccccc ccccc
c c c c c c c c c c c c c
c c c c c c c c c c c c c c c c c c c c
c c c c c c c c c c c ccccc c c ccccc cccc
c
ccccc ccccc ccccc cc
c 
c c c c c c c c c ccccc c c ccccc cccc
c
ccccc ccccc ccccc cc cc
c c c c c c c c c ccccc c ccccc ccc
c
ccccc ccccc ccccc cc cc cc
c c c c c c c c c c c c
c c c c c c c c c c c c c c c c c c c c c
c
c c c c c c c c ccccc c c ccccc cccc
c
ccccc ccccc ccccc cc cc cc
c c c c c c c c ccccc c ccccc cccc
c
ccccc ccccc ccccc cc cc cc
c c c c c c c ccccc ccccc cccc
c
ccccc ccccc ccccc cc cc cc c
c c c c c c c c
c c c c c c c c c c c c c c c c c c
c c c c c c ccccc c c ccccc cccc
c
ccccc ccccc ccccc cc cc cc
mc c c c c ccccc c ccccc cccc
c
ccccc ccccc ccccc cc cc cc
c
c c c ccccc ccccc cccc
c
ccccc ccccc ccccc cc cc cc c
c c c c c
c c c c c c c c c c c c c c c c
c c c c cccccc c c ccccc cccc
c
ccccc ccccc ccccc cc cc cc
c c
R

c c c ccccc cccc

c
cccccc ccccc ccccc cc cc cc

Y
 cc
c c c cccccc ccccc cccc
c
ccccc ccccc ccccc cc cc cc c
c c cccccc c
c c c c c c c c c c c c
c c ccccc cccc
c
ccccc ccccc ccccc ccc cc cc c
c

168
 CAPITOLUL 6
NOŢIUNI GENERALE DE TEORIA
ðIABILITĂŢII

-






ð 
     




  

      
  
  
  )  

  
        
   
  
                
 
  
    
   
   

  

üc „     
   
 
     
   
  

 
)
 
  

 

üc R    
     
 
 


 
üc R   
   
 

6.1. Generalităţi
ðiabilitatea s-a dezvoltat ca disciplină ştiinţifică în a doua
jumătate a secolului XX, cu o perioadă de ³formare´ până în
jurul anului 1975. În această perioadă s -au elaborat definiţiile,
conceptele şi tehnicile fundamentale.
ð 
  studiază cauzele fizico-chimice ale defectărilor
şi stabileşte metode de prevenire a defectărilor previzibile prin
proiectare, de asigurare a desfăşurării proceselor de fabricaţie, în
conformitate cu specificaţiile tehnice, precum şi metode de
menţinere în stare de bună funcţionare a echipam entelor pe
durata lor economică de utilizare.
La baza teoriei fiabilităţii se află teoria interferenţei
dintre distribuţiile aleatoare.

169
 ðactorul de siguranţă era utilizat în trecut de
ingineri, fiind destinat sa constituie o ³acoperire´ pentru
inacurateţea datelor de proiectare şi a calculelor şi lua în
considerare riscuri posibile din exploatare. În prezent factorul de
siguranţă are o semnificaţie nouă dată de teoria şi practica
fiabilităţii şi mentenabilităţii, fiind fundamentat ştiinţific.
Probabilitatea de bună funcţionare, adică fiabilitatea
R(t) şi cele trei criterii ale acesteia:
(1) rata de defectare R(t);
(2) media timpului de bună funcţionare MTBF;
(3) viaţa fiabilă VR sau cuantila p, adică, timpul
corespunzător a p = 1 ± R defectări, se calculează în faza de
proiectare (fiabilitatea previzională), se estimează prin probe
efectuate asupra prototipurilor şi seriei zero în faza de dezvoltare
(fiabilitatea potenţială) şi se confirmă practic prin funcţionarea pe
durata vieţii utile a echipamentelor ( fiabilitatea operaţională).
Asigurarea fiabilităţii şi mentenabilităţii nu este posibilă
fără:
1. Analiza riguroasă a >ce trebuie produs .
2. Stabilirea ştiinţifică a solicitărilor mecanice, electrice,
chimice, termice etc.
3. Utilizarea metodelor moderne de proiectare
prin luarea în considerare a:
(a) relaţiei dintre energia înmagazinată în materiale
constructive datorită solicitărilor aplicate şi posibilităţile
structurilor adoptate de a o înmagazina;
(b) relaţiei dintre proiect şi posibilităţile tehnic e şi
organizatorice de a realiza cerinţele specificate (capabilitatea
tehnologică, calificarea şi motivaţia executanţilor);
(c) utilizarea de componente fiabile, simplificarea
structurilor şi modularea schemelor;
(d) evaluarea consecinţelor economice şi ecologice.
4. Probe semnificative pentru demonstrarea
fiabilităţii şi mentenabilităţii realizate; organizarea unei bănci a
datelor experimentale (feed -back informaţional).
5. Pregătirea condiţiilor de fabricaţie:
(a) aprovizionarea tehnico -materială ritmică, cu
respectarea strictă a standardelor de calitate şi fiabilitate pentru
acestea;
(b) maşini unelte, scule, dispozitive, aparate de
măsură şi control, corespunzătoare;
(c) organizarea controlului tehnic riguros al
fabricaţiei pe faze şi al produselo r finite;

170
 (d) condiţii ecologice şi economice;
(e) sistem informaţional coerent, operativ şi precis;
codificarea, ierarhizarea, înregistrarea şi prelucrarea pe calculator
a informaţiilor.

6.2. Definiţii şi indicatori de fiabilitate

a. 



. Conceptul de fiabilitate poate fi definit sub

două aspecte: calitativ şi cantitativ.
›
  fiabilitatea reprezintă aptitudinea unui produs de
a-şi îndeplini funcţia specifică sau fundamentală (conservarea
performanţelor, respectiv a calităţii) în condiţii d ate, de-a lungul
unei durate prescrise (precizată în timp).
›   fiabilitatea reprezintă caracteristica unui produs
definită prin probabilitatea ca un produs (dispozitiv, sistem etc.)
sa-şi îndeplinească funcţia specificată, în condiţii date şi de -a
lungul unei durate date.
Pentru exprimarea cantitativă a fiabilităţii se face apel la
   

, deoarece mecanismele fizico-chimice,
care conduc la încetarea sau alterarea funcţiei specificate nu se
supun unor legi deterministe.
Evenimentul caracteristic fundamental în teoria fiabilităţii
îl constituie defectul sau căderea.
Prin defectare se înţelege procesul de încetare a funcţiei
impuse unui produs, iar defectul reprezintă consecinţa procesului.
Defectarea poate avea cauze diferite care pr ivesc
circumstanţele legate de proiectare, fabricare şi exploatarea
produsului. Defectarea poate fi:
- inerentă care are drept cauze vicii ascunse de la
proiectare, execuţie, montaj în condiţiile în care solicitările
produsului nu depăşesc valorile prescri se;
- datorită utilizării necorespunzătoare, ca urmare a
solicitărilor mari, care depăşesc valorile prescrise prin
documentaţia tehnică.
Din punct de vedere al clasificării defectelor, acestea pot
fi:
(1) după modul de apariţie:
- primare - dacă nu sunt cauzate de alt defect;
- secundare ± dacă sunt legate determinist sau
aleatoriu de un alt defect.
(2) după perioada de apariţie:
- precoce (infantile sau de tinereţe);

171
 - de maturitate;
- de bătrâneţe (uzură).
(3) după viteza de apariţie:
- bruşte;
- progresive.
(4) după nivelul de defectare:
- parţiale;
- intermitente;
- totale.
(5) prin combinarea conceptelor de viteză şi nivel de
defectare:
- defectare catalectică: bruscă şi totală;
- defectare prin degradare: progresivă şi parţială
(sinonim cu derivă de parametru).
(6) după legătura dintre defecte:
- dependente (deterministă sau probabilistică);
- independente.
(7) după consecinţele defectării:
- minore;
- majore;
- critice;
- secundare.
Defectele se mai pot grupa în:
- totale: care corespund încetării funcţionării unui produs;
- de derivă: când anumite caracteristici ale produsului
depăşesc limitele prescrise.
În cazul studiului fiabilităţii elementelor şi sistemelor
reparabile se pot defini următoarele concepte:
   reprezintă totalitatea operaţiilor efectuate în
scopul menţinerii unui sistem în stare de funcţionare şi cuprinde
operaţiile de întreţinere şi reparaţie.
Practic mentenanţa se referă la condiţiile de acces la
diferitele elemente ale sistemului, de interschimbabilitate, de
stocaj de piese, mod de întreţinere etc. Din punct de vedere al
operaţiilor de mentenanţă se deosebesc:
- mentenanţa corectivă, care reprezintă intervenţiile
necesare în urma unor defectări accidentale care au drept scop
restabilirea capacităţii de funcţionar e a sistemului;
- mentenanţa preventivă, care reprezintă intervenţiile
sistemice, ce au loc la intervale prescrise în vederea asigurării
unei funcţionări corespunzătoare a sistemului.

172
   
  reprezintă o însuşire calitativă a unui
produs considerată din punctul de vedere al întreţinerii şi
reparării.
Conceptul de mentenabilitate poate fi privit sub două
aspecte:
- calitativ: mentenabilitatea reprezintă aptitudinea
produsului de a putea fi supravegheat, întreţinut şi reparat într -o
anumită perioadă de timp şi în condiţiile prescrise;
- cantitativ: mentenabilitatea se exprimă
probabilistic şi reprezintă probabilitatea ca produsul să fie repus
în stare de funcţionare, într-un anumit timp dat, la parametrii
prescrişi în documentaţia tehnică.
„  
  este probabilitatea ca un produs să-şi
îndeplinească funcţia la un moment dat luând în consideraţie şi
probabilitatea repunerii lui în funcţiune în urma eventualelor
defecte.
 Ê


  


. Pentru exprimarea sub formă
calitativă şi cantitativă a fiabilităţii produselor se utilizează
anumite mărimi denumite indicatori de fiabilitate sau
caracteristici de fiabilitate.

6.3. Expresia fundamentală a fiabilităţii

Din punct de vedere matematic fiabilitatea reprezintă

probabilitatea unei variabile aleatoare, un timp sau un număr de
cicluri.
Considerând că se cunoaşte momentul când produsul este
pus în stare de funcţionare în vederea exploatării şi dacă se
consideră că la momentul  = 0 există -0 produse în stare de
funcţionare, atunci la momentul , situat în intervalul (,  + ù)
există în stare de funcţionare numai - produse (fig. 6.1).
N(t)
N0
N

N-ù N

0
t t+ ùt t

Figura 6.1. Graficul defectării produselor în timp

173
 Deci pe durata ù se consideră ù- = -0 ± - produse
defecte.
Deoarece diferenţa - - ù- c -0 atunci se poate scrie că:


— 5€ 
 (6.1)

unde (€R) reprezintă un factor constant de proporţionalitate.

Pentru R ¥  se poate considera limita:

lim 
4  — j
4 j (6.2)
t  0

care introdusă în relaţia (1) devine o ecuaţie diferenţială de

forma:
- 4  € R- (6.3)

cu variabile separabile, adică:

- 4 - €R  (6.4)

care prin integrare devine:

ln - € R  › sau : - Ce € R  (6.5)

Determinarea constantei de integrare se face pe baza

condiţiilor iniţiale: la  = 0 există - = -0 produse.
Deci:
- 4 - 0 —  €  (6.6)

Dacă sa notează cu R = N/N 0 , raportul exprimă proporţia

de produse în stare de funcţionare, la momentul t, adică
fiabilitatea. În acest caz relaţia (6.6) se poate scrie:

;5 —  € (6.7)

deci fiabilitatea R(t) reprezintă probabilitatea ca produsul să

funcţioneze fără defectare în intervalul (0, t) în condiţii
determinate.
Pentru cazul când parametrul R este variabil în timp relaţia
(6.3) se poate scrie:

d- 4 d € -R 5 (6.8)

174
 Prin integrarea acestei ecuaţii diferenţiale rezultă:


€   5 d

—
0 0 (6.9)

iar expresia fiabilităţii devine:


€  R 5 d
? 5 - 4 -0  0 (6.10)

denumită şi funcţia de supravieţuire sau funcţia de siguranţă în

funcţionare, de tip exponenţial cu valorile extreme ?(0) = 0 şi
?( ) = 0.
Dacă nu se cunoaşte momentul când produsul a fost pus în
stare de funcţionare, atunci se consideră fiabilitatea pe un interval
(0, 1) se poate determina pe baza relaţiei:

R5  @ R5 R5@ 4 (6.11)

unde: evenimentul reprezintă buna funcţionare în intervalul (0,

); evenimentul @ reprezintă buna funcţionare în intervalul ( 0, 1);
evenimentul @ reprezintă buna funcţionare în intervalul (0,
1). Deoarece R( @) = ?(1) reprezintă fiabilitatea în
intervalul (0, 1), R( ) = ?(0) ± fiabilitatea în intervalul (0, 0),
R(@/ ) = ?(/0) ± fiabilitatea condiţionată în intervalul ( 0, 1),
relaţia (6.10) devine:

?51 ?5 0 ?51 4  0 (6.12)

sau:
1 0 0 1
€  R 5 d €  R 5 d €  R 5 d €  R 5 d
?51  0  0  0 ® 0 (6.13)

pentru R() = , fiabilitatea condiţionată este:

1

?51 4  0 
€ 0 Rd  €R 51 €0  €R (6.14)

unde reprezintă durata intervalului.

În acest caz fiabilitatea pe un interval oarecare nu depinde
de durata funcţionării anterioare t 0.

175
 Dacă se cunoaşte funcţia fiabilităţii ?(), acesteia i se poate
considera funcţia complementară ð() denumită funcţia de
repartiţie a defectărilor (căderilor). Se consideră că reprezintă
buna funcţionare la momentul t, se notează defectarea cu „ şi
rezultă:
S S S
:5 — ; 5 ; : 5 — 1 € :5 — 1 € ; 5 — A 5 (6.15)

Dacă din numărul de produse supuse încercărilor -0 au

rămas în stare de bună funcţionare la momentul , - produse, se
poate determina valoarea funcţ iei defectărilor pe baza relaţiei:

A 5 — 1 € ; 5 — 1 €
4
0 — 5
0 €
4
0 (6.16)

ce exprimă raportul dintre numărul produselor defecte şi numărul

total al acestora. Din punct de vedere probabilistic funcţia
defectărilor ð() reprezintă probabilitatea de apariţie cel puţin a
unui defect şi are valorile extreme: ð(0) = 0 şi ð( ) = 1.
„      
   
 este dată de
expresia:

 5 dð/d (6.17)

sau
 5 — j 51 € ; 4 j — € j; 4 j (6.18)

Dacă ?5  €R , densitatea de probabilitate este:

 5 €d? 4 d R € R (6.19)

sau

dð 5- 0 € - 4 - 0 € ß- 0 € 5- € ù- 4 - 0 ù- 1
 5 ® (6.20)
d ù - 0 ù

care exprimă densitatea de probabilitate pe anumite intervale

utilizând creşterile finite.
?  
 (căderilor) notată cu R(t) reprezintă unul
din indicatorii cei mai importanţi ai fiabilităţii. Pe baza relaţiei
(6.19) rezultă:

176
 
€   5 j
j; 4 j — € 5  0 (6.21)

je unje:
j; 4 j j; 1
 5 — € 
—€ ® (6.22)
€   5 j j ;
 0

respectiv:
jA 1  5  5
 5 — ® — — (6.23)
j 1 € A 5 1 € A 5 ;5

Deci expresia fiabilităţii se mai poate scrie şi sub forma:

? 5  5 4 R 5 (6.24)

Cu ajutorul creşterilor finite se poate exprima rata

defectărilor cu relaţia:

 5 ù- 1 - 0 ù- 1
R 5 ® ® ® (6.25)
?5 - 0 ù - - ù

Pentru un interval de timp ùt foarte mic, rata defectărilor

devine:

 robabilit atea ca projusul care a lucrat în intervalul (0,  ) să se je ecteze în 

´ intervalul ( ,   ù ) ´
´ ´
 5 — lim

ùt 0 ´ ù ´
´ ´


e baza utilizării probabilităţilor conjiţionate, rata

je ectărilor se poate scrie sub orma:

R 5 R5@ 4 R5  @ 4 R5  5 4 ?5 (6.26)

în care R() exprimă probabilitatea unei defectări pe durata ù din

cele - produse în stare de funcţionare la începutul intervalului ( ,
 + ù), iar reprezintă buna funcţionare în intervalul (0, ),
respectiv @ ± apariţia unui defect în intervalul ( ,  + ù).
Din cele menţionate rezultă că rata defectărilor reprezintă
probabilitatea unei defectări raportată la unitatea de timp şi se
poate exprima în: 1/h, 1/an, 1/ciclu etc.

177
   
       '<@ð( se exprimă
prin relaţia:

<@ð  ß  0  5 d (6.27)

sau
j;
 — € 0 
j
j

d?
Dacă se notează: € d d ;  € ?;   ; d d , şi
d
integrând prin părţi, rezultă:

GY A — 0 ;5 d (6.28)

GY A este frecvent utilizat ca indicator de fiabilitate şi

reprezintă durata medie de viaţă a produsului considerat. Dacă
produsul defect se înlocuieşte sau se repară, timpul bunei
funcţionări (Y A) prezintă semnificaţia de durată medie sau
media timpului de bună funcţionare.
„  U0 sau „ este indicatorul care exprimă (în ore 2)
abaterea valorilor timpilor de bună funcţionare faţă de media
aritmetică a acestora:

2
d?
U2 0 5 €   d „ (6.29)
d

Abaterea medie pătratică U exprimă (în ore) gradul de

împrăştiere a timpilor de bună funcţionare, calculându -se prin
încercări cu caracter statistic:

-0
1
U
-0 € 1  1

5 €   2
„ (6.30)

178
 6.4. Legi de repartiţie utilizate în studiul
fiabilităţii elementelor şi sistemelor
mecanice
Principalele legi de repartiţie utilizate în studiul fiabilităţii
elementelor şi sistemelor sunt: ) legea exponenţială; ) legea
Weibull; ) legea Gamma; ) legea Rayleigh; ) legea Alpha; )
legea binomială; )) legea Poisson; ) legea normală şi
lognormală. În continuare se vor prezenta aceste legi de repartiţie
sub aspectul parametrilor, respectiv indicatorilo r de fiabilitate.
 a. m
 

 reprezintă primul model statistic
utilizat intensiv în teoria şi practica fiabilităţii, fiind caracterizată
de următorii parametri (fig. 6.2):

f(t)

0 t
)

R(t)

0,37

0 MTBF=1/ R t

)
R(t)

0 t
)
Figura 6.2. Densitatea de probabilitate ( ), fiabilitatea ( ) şi rata defectărilor ()
pentru legea exponenţială

179
- densitatea de probabilitate:  5 —   € ,

-rata defectărilor: R  ¥0;

(6.31)
Pentru Rt c 0,01 prin dezvoltarea în serie şi neglijarea
termenilor de ordin superior, se obţin relaţiile:

ð 5 R

-c fiabilitatea: ?  € R  ;
-c GY A —  ;5 j —   € j — 1 4  ; (6.32)
0 0
-c dispersia: I —  2 — 1 4 2 .
 R       
   
  


  
  !   

- <
%   &, adică încercarea la fiabilitate a tuturor
celor ³ ´ produse de acelaşi tip, iar încercarea se consideră
terminată dacă toate cele ³ ´ produse au ieşit din funcţiune.
În acest caz dacă se notează timpii de funcţionare până la
prima defectare cu t 1, t2, «, tn atunci se consideră că:

1 1

GY A  —    — ê
(6.33)
   —1 ê

care este chiar media aritmetică a timpilor de bună funcţionare;

- <
 %   &, constă în cercetarea fiabilităţii a ³ ´
produse de acelaşi tip, iar experimentările se termină când ies din
funcţionare ³´ produse, stabilite în prealabil ca număr.
În acest caz media timpului de bună funcţionare se
determină cu relaţia:

1

GY A  —     5 €    ê

(6.34)
   —1 ê


unde 1 O 2 O 3 O « O  reprezintă timpii de bună funcţionare

ordonaţi în mod crescător.
b. m
 '
 este una din legile cele mai utilizate în
practica fiabilităţii, fiind specifică defectelor aleatoare şi de uzură
la care rata defectării este variabilă.
Parametrii legii Weibull sunt următorii (relaţiile 6.35):

180
 5
- rata defecţiunilor sau căderilor:  5 —
4 
5 € 
€1 , unde  este
variabila aleatoare (timpul), iar m, ð şi  sunt parametrii legii
Weibull;
ð
 € 
ð €1 €


ð  €  
- densitatea de probabilitate:  5 — 
  m  ;
m  m



  € 
€


-fiabilitatea: ;5 —    ; (6.35)


 € 
€



- funcţia de repartiţie: A 5 — 1 € ;5 ; —1€  

- GY A — 51  1 4
, unje  5 este integrala Euler je tip gamma,

care se află jin tabelele statistice;
ß
- jispersia: I —  2 —  2 51  2 4
€  2 51  1 4

Semnificaţia parametrilor m, ð şi  este următoarea:
ð reprezintă parametrul formei funcţiei de fiabilitate care
determină alura curbei de repartiţie (fig. 6.3). Totodată,
parametrul ð indică şi modul de variaţie a ratei căderilor, astfel:
ð c 1(pentru rata căderilor descrescătoare), ð =1 (rata căderilor
constantă), iar ð ¥ 1 (rata căderilor crescătoare).
m € parametrul de scară;
 € parametrul de localizare (de poziţie), care determ ină poziţia
curbelor de variaţie în raport cu originea timpului.

f(t) ð=1/2 R(t)

ð=3/2 ð=3 ð=3
ð=1

ð=1
ð=3/2

0 t 0 t
( (

181
 R(t) ð=1/2 ð=4 ð=3

ð=1
Figura 6.3. Densitatea de
1
probabilitate ( ), fiabilitatea ( ) şi
rata defectărilor () pentru legea
Weibull

0 t
(

c. m

  este caracterizată de următorii parametri:

 €1
1 
- densitatea de probabilitate:  5 
 € 4 V  unde  f -
V 5  V 
reprezintă numărul de defecţiuni (căderi);
- fiabilitatea:

1
´   €1 € j  jacă
 0
; 5 —
 5 
´0, jacă  0
- intensitatea căderilor:

T  €1 €
  dacă r0
  €1 €
R 5 (6.36)




 d
U

0 , dacă  0
- <@ð = .

d. m
?(

 este utilizată în studiul fenomenelor de

uzură la sculele aşchietoare. Această lege este un caz particular al
repartiţiei Weibull pentru ð = 2. În acest caz parametrii legii
Rayleigh sunt:
2
- densitatea de probabilitate:  '   V ( — 2V €V ,  r 0, V ¥ 0;
2
- funcţia de repartiţie: A 5  V — 1 €  €V ,  r 0,  ¥ 0,
unde  reprezintă<@ð; (6.37)
 5  V
- intensitatea căderilor:  5 — ;
1 € A 5  V
- dispersia: U2 [ 0,463 ® 1/V.
e. m
 !  reprezintă tipul de repartiţie care
modelează fiabilitatea sculelor aşchietoare în condiţii de

182
exploatare şi de laborator. Principalii indicatori statistici ai
modelului Alpha sunt:
- funcţia de repartiţie:

1 €2 4 2 1 € 5ð 4  € 
ð 5    ð
2 5 ð 4  €1
 d ,
 5
unde:
1  2
¹ 5 —  € 4 2 j 
2 €
iar  —
4  €   6.38)

Pentru aplicaţii practice se poate utiliza forma

aproximativă a funcţiei je repartiţie Alpha:

ð 5    ð 1 €  5ð 4  €  ;

- densitatea de probabilitate:

 €5ð 4  € 4 2 , t ¥  ; , ð ¥  ;
 ð 2
 5    ð
 2 2

5
- dispersia:  2 — ð 2 4  4 1  8 4  2 . 5
Valorile parametrului  se aleg din tabele statistice.
f. m



 se poate aplica în cazul unui element
oarecare ce se defectează după un anumit număr de perioade de
utilizare.
Dacă se notează cu  probabilitatea defectării şi 2 = 1 ± 
probabilitatea evenimentului contrar, la examinarea unui eşantion
de ³ ´ elemente identice se pot găsi 8 elemente defecte şi - 8 în
stare de funcţionare.

inând seama de legea exponenţial ă, probabilitatea P k de a
găsi k defectări după încercări este:

:8 — V 8  8 2 € 8 (6.39)

Media:   — 
Abaterea standard:  — 2
g. m
 R


 se poate aplica în cazul studiului
fiabilităţii produselor de bună calitate, situaţie în care
probabilitatea defectării ( ) este mică.
Expresia funcţiei de probabilitate Poisson este:

183
 8 €
A 58 —  ,
8—

iar funcţia de probabilitate sub forma generală corespunzătoare

numărului  de defectări rezultă:

  €
5 —  (6.40)
—

Dacă rata defectărilor este constantă  R , atunci:

5R 8
R8 5  €R ,
8—

iar fiabilitatea reprezintă probabilitatea cu zero defectări ( 8 = 0),

deci: ?() = R0() =  -R  , care este chiar legea exponenţială.
h. m
   

 
  se poate aplica pentru
calculul analitic şi practic al uzurii elementelor componente ale
unui sistem supus acţiunii unor influenţe exterioare, a condiţiilor
de realizare şi exploatare variabile.
Expresia funcţiei densităţii de probabilitate în cazul legii
normale este:
 5Y —
1
€ 5 €  4 2 
2 2
5 (6.41)
 2

R(t)
f(t) 1

0,5

0 t = MTBF t
0 t = MTBF t
( (

R(t)

Figura 6.4. Densitatea de

probabilitate ( ), fiabilitatea ( ) şi
rata defectărilor () pentru legea
normală

184
 0c t
1c
(

Funcţia de repartiţie F(t) care exprimă probabilitatea

căderii elementului până la momentul t este da tă de relaţia:

A 5 —
1  € 5 €  2 4 2 2 5
 2 0
  j (6.42)

iar funcţia je fiabilitate este:

;5 — 1 €
1  € 5 € 2 4 2 2 5
 2 0
 j (6.43)

Rata defectărilor este dată de expresia:

 5 —
 5
—
€ 5 € 
2
5
4 2 2
(6.44)
;5 
 2 €  € 5 €
2
5
4 2 2
0  j

Mejia timpului je bună funcţionare: <@ð = .

Dispersia : U2.
Pentru legea de repartiţie normală în fig. 6.4 sunt
prezentate graficele densităţii de probabilitate ( ), fiabilităţii ( )
şi ratei defectărilor ().

6.5. Aspecte fizice ale fiabilităţii elementelor

mecanice

 3  
     
     

    
     

 
- perioada Ê numită şi etapa infantilă, caracterizată prin
defecte precoce;
- perioada a ÊÊ-a (etapa maturităţii), specifică defectelor
accidentale;
- perioada a ÊÊÊ-a (etapa bătrâneţii), caracterizată prin
defecte de uzură.
Pentru definirea ³vieţii utile´ a unui element este necesar
un studiu experimental al ratei defectărilor în scopul evidenţierii
celor trei etape (fig. 6.5).

185
R(t) Defecte Defecte
precoce Defecte accidentale de uzură
Rn(t) =1/MTBF

ETAPAW ETAPAW W
ETAPA
ÊNFANTÊL MATURÊT
ÊÊ B TRÂNE
ÊÊ
Ê ÊÊ ÊÊÊ
0 t
Tp Tn Tc

Figura 6.5. Etapele de apariţie a defectelor unui element

Curbei din fig. 6.5 denumită şi caracteristica ³cadă de

baie´ îi corespund următoarele durate specifice vie ţii unui
element: < (timpul corespunzător apariţiei defectelor precoce),
< (durata utilă de viaţă) şi < (durata până la uzura totală şi
ieşirea din exploatare a elementului).
a  
   (Y ) a defectărilor precoce, rata
defectărilor Rp() prezintă o valoare ridicată cu tendinţa de
scădere permanentă. Defectele care apar în această perioadă de
început a existenţei elementului fac parte din categoria defectelor
³ascunse´ de fabricaţie (suduri executate necorespunzător,
abateri tehnologice etc.) car e se manifestă în momentul
funcţionării elementului respectiv. De aceea pentru eliminarea
acestor defecte, înaintea livrării produsului la beneficiar, se
impune executarea operaţiei de probă de rodaj, respectiv ³selecţia
sistematică´ a elementelor.
b. ! 
   (Y) corespunzătoare ³vieţii utile´ a
elementului este caracterizată prin defecte accidentale , ceea ce
conduce la o rată a defectărilor R () constantă ca urmare a
faptului că aceste defecte au aceeaşi probabilitate de a se produce
în orice moment.
Aceste defecte accidentale nu pot fi evitate, ele fiind bruşte
şi totale (catalectice), nefiind precedate de eventuale semne de
deteriorare.
Cauza apariţiei acestor defecte este suprasolicitarea bruscă
sau aleatorie a elementului, când se depăşesc li mitele admisibile
de rezistenţă ale materialului.
c. !
  (Y) corespunzătoare etapei finale a uzurii
elementului se caracterizează printr -o rată a defectărilor R ()
care creşte rapid ca urmare a intensificării uzurii elementului.
Pentru eliminarea defectelor cauzate de uzură se recomandă
înlocuirea preventivă a elementului uzat.

186

inând seama de cele trei etape de existenţă a unui
element, rata totală a defectărilor este dată de relaţia:

 5 —   5   5    5 (6.45)

iar expresia fiabilităţii în acest caz este:

 
€  5 j € ß 5   5    5 j
; 5 —  0 —  0  — ;  5 ; 5 ; 5 (6.46)

unje Rp(t), Rn(t) şi Rc(t) reprezintă fiabilităţile corespunzătoare

jefectelor precoce, accijentale şi je uzură specifice celor trei
etape analizate.
Forma caracteristicii ratei jefectărilor este aceeaşi, în
general, pentru toate elementele, jar valoarea juratelor specifice
fiecărei etape jiferă je la un element la altul.
În cazul sistemelor mecanice  reprezintă procesul
complex je scăjere a rezistenţei la solicitări care conjuc la
apariţia jefectelor. Viteza je uzură jepinje je următorii factori
injepenjenţi: caracteristicile je calitate ale elementelor şi
caracteristicile regimului je funcţionare.
La o acţiune externă nealeatoar e variabilă, se poate
consijera că viteza je uzură este o funcţie aleatoare je sarcină
@(), iar elementele de acelaşi tip dau curba () apropiată ca
formă. În acest caz realizările funcţiei @() au o formă
caracteristică, adică funcţia este semialeatoare .
Pentru regimul aleatorde funcţionare al elementului şi
reacţia lui aleatoare asupra regimului de funcţionare se introduce
noţiunea de funcţie aleatoare de argument aleator.
Dacă una din sarcini are o acţiune predominantă asupra
uzurii elementului, viteza de uzură @ este o funcţie semialeatoare
de sarcină aleatoare ± de forma:

@  5± (6.47)

În general sarcina aleatoare scalară se poate reprezenta sub

forma: N — 0  N , unde: 0 reprezintă sarcina nealeatoare
standard; ù± ± abaterea aleatoare a sarcinii de la valoarea
standard 0.
Prin descompunerea funcţiei = () în serie Taylor în
jurul punctului 0 şi păstrarea primilor doi termeni rezultă:

187
 5  0  ù (6.48)

unde:  — ßj 5 4 j pentru  = 0 ; ù =  ± 0 , iar b0 este viteza

de variaţie a parametrului determinat când  = 0.
Asemănător, în cazul mărimilor aleatoare se poate scrie:

@ [ @0  Vù± (6.49)

în care V — 5j¹ 4 j 0 reprezintă sensibilitatea la sarcină.

În cazul sarcinilor nealeatoare vectoriale , viteza de uzură
este o funcţie semialeatorie vectorială de vectorul sarcinii:

@ 5± 1  ± 2  ± (6.50)

Pentru această situaţie, vectorul sarcinii aleatoare devine:


 
@ [ @0

8

 ® ù± 8 (6.51)
8 1 0 8

unde: @0 reprezintă viteza de uzură în condiţiile standard, când

toate componentele sarcinii 0, «, 0n sunt mărimi nealeatoare
standard; ù±8 ± valorile abaterilor componentelor sarcinii de la
valorile standard 08 când 8 = 0, 1, «, .

 
Dacă se notează V 8 

, atunci se poate scrie că:

8  0 8

@ [ @0 
V 8 ù± 8 (6.52)
8 1

Din punct de vedere

u(t)
al variaţiei uzurii în timp,
una din curbele tipice de
uzură este cea redată în
figura 6.6. În practică
proprietăţile elementelor
mecanice, sub aspectul Ê ÊÊ ÊÊÊ
uzurii, sunt apropiate de 0 t
cele liniare.
Ca urmare pentru Figura 6.6. Evoluţia uzurii în timp
descrierea proceselor de

188
uzură este indicată utilizarea proceselor aleatoare liniare, care
constituie un model destul de comod pentru aceste studii. În
cazul liniarizării procesului de uzură, funcţia aleatoare
nestaţionară, notată cu Ë() se poate aproxima printr -o funcţie
aleatoare liniară:
X
O 5 —   (6.53)

în care: reprezintă valoarea iniţială; @ ± viteza de variaţie a

parametrului determinat.
Media funcţiei aleatoare liniare Ë() este:

 5 0    (6.54)

unde 0,  sunt mediile valorii iniţiale şi a vitezei de variaţie a

parametrului determinat. Funcţia de corelaţie a funcţiei aleatoare
liniare este:

5 5
>    — Iá      > á   I (6.55)

unde „ , „ reprezintă dispersiile valorii iniţiale şi a vitezei @

de variaţie a parametrului determinat; M este momentul de
legătură a acestor mărimi aleatoare.
Dispersia funcţiei aleatoare liniare se obţine dacă în relaţia
(6.55) se consideră t = t j şi anume:

I — Iá  2> á   2 I (6.56)

Pentru aplicaţii, reprezentarea funcţiilor aleatoare liniare

(fig. 6.7) se poate face sub formă de evantai (a) sau uniformă (b).

H(t)
P u0

t0 0 t
(

189
 H
m0

„ur

0 „tr t
(
Figura 6.7. Reprezentarea funcţiilor aleatoare: în evantai ( ) şi uniformă ( )

d. ð
 
 

  
(fig. 6.7, ) are pentru
toate realizările un punct aleator comu n R ± polul (0, 0), iar
poziţia fiecărei realizări depinde de o singură mărime aleatoare şi
anume viteza @ de variaţie a parametrului Ë. Ca urmare, funcţia
aleatoare în evantai se poate scrie astfel:

O 5 — 0  5 € 0 (6.57)

iar media devine:

0 5 — 0  5 € 0  (6.58)

şi funcţia de corelaţie:
5
> 5 — 5 € 0   € 0 I (6.59)

Abaterea medie pătratică U 5 „ 5 se obţine dacă  = j

:

 5 — 5 € 0  ,

în care  — I este abaterea medie pătratică a vitezei de

variaţie a parametrului determinat.
e. ð
 
 

 

  (fig. 6.7, ).
Acesteia îi este caracteristică o viteză nealeatoare a variaţiei
parametrului determinat şi prin urmare dispersia este constantă
„ = U 2 = , mărimea aleatoare fiind ordonata iniţială a
dreptei

Ë 5   (6.60)

190
 Mediile mărimilor aleatoare corespunzătoare dreptelor
sunt:

8 — G ßO 8 ; 8 — G ßY8 ,

iar relaţia dintre dispersii este: „8 = 2„8 .

Într-o secţiune , mărimile aleatoare H k şi Tk sunt în
relaţia:

O 8 € 8 — ßY8 € 8 (6.61)

Deoarece uzura elementului este considerată ca un proces

aleator se apreciază că atâta timp cât mărimea uzurii este situată
într-un domeniu oarecare prescris, elementul este într -o stare
corespunzătoare, de funcţionare.
În cazul depăşirii limitei domeniului de lucru se consideră
că apare defecţiunea elementului, înţele gându-se prin limita
domeniului de lucru o mărime nealeatorie, o mărime aleatoare
(vector aleator) sau un proces aleator.

H(t)

f (u)
fi+1(u)
mu(t)
fi(u)
m0
f0(u)
ùti

0 ti ti+1 t t

Figura 6.8. Reprezentarea densităţii distribuţiilor valorilor parametrului

aleator pentru diferite valori ale timpului de funcţionare

Dacă se presupune că elementul este în bună stare de

funcţionare, când valorile uzurii sunt mai mici decât valoarea
limită , atunci pentru fiecare moment ti, probabilitatea ca
elementul să fie în stare de nefuncţionare este:

191
     5 d (6.62)

unde () reprezintă densitatea distribuţiei valorilor parametrul ui

determinat în secţiunea  (fig. 8).
Deoarece pentru un caz general din domeniul elementelor
mecanice funcţia aleatoare liniară Ë() este distribuită normal se
poate scrie:

1  5 €  2

   2U
  €

2
2U
êd
ê
(6.63)

în care , U sunt media şi, respectiv abaterea medie pătratică a
valorilor parametrului determinat în momentul .
Dacă se notează R  5 €  4 U relaţia (6.63) devine:

  — 1 4 2 € ¹ 5  (6.64)

unde (R) este funcţia Gauss ± Laplace normată.

Probabilitatea ca elementul să fie în stare de funcţionare
este ! = 1 ± , respectiv la momentul  :

!  1 €   (6.65)

În cazul procesului aleator liniar de variaţie a uzurii,

densitatea distribuţiei () a timpului fără defecţiuni este:

 5   d 4 d   € d ! 4 d    (6.66)

192
 f1(
)
f2 ()
f1(
)

f2 ()

f1(
)

f2 ()
0 d

1®

V1

Figura 6.9. Reprezentarea funcţiilor de repartiţie ale solicitărilor aplicate f(
)

şi ale rezistenţei la solicitări f( )

În fig. 6.8 probabilităţii   ca elementele să fie în stare de

defect la limita îi corespunde aria haşurată de sub curba
distribuşiei  (), a cărei creştere este proporţională cu
probabilitatea defecţiunii elementului în intervalul ( +1,  ).
În cazul sistemelor mecanice fiabilitatea definită de
solicitări se poate estima prin luarea în consideraţie a intersecţiei
curbelor de repartiţie ale solicitărilor aplicate
şi ale rezistenţei
la solicitări .
Pentru cazul general se pot considera funcţiile de repartiţie
ale mărimilor menţionate, cu reprez entarea din fig. 6.9.
Probabilitatea unei solicitări aplicate este egală cu aria
elementului diferenţial haşurat, adică:

: 5
1 € d
4 2 
1  d
4 2 — 1 5
1 d
— d:
1 (6.67)

iar probabilitatea ca rezistenţa la solicitări să fie mai mare decât

solicitarea aplicată
1 este:

:5
1 — —
1 2 5 j — :Y 4
1 (6.68)

unde : 4
1 este probabilitatea lui  condiţionată de valoarea lui

1.

193
 Dacă se consideră două evenimente *1 =
1 şi *2 =  ¥
1 ,
fiabilitatea intrinsecă relativă la probabilitatea unei solicitări
1
va fi dată de intersecţia acestor evenimente, respectiv:

d;0 — : 5p1 p2 — d:
1 d: 4
1 (6.69)

Fiabilitatea este egală cu probabilitatea ca rezistenţa la

solicitări  să fie superioară tuturor valorilor posibile
:

   

?0 € dR
1 dR 4
1 € 1 5
  2 5 dêd

 (6.70)


În ipoteza că se indică o anumită rezistenţă la solicitări ,

probabilitatea ca solicitarea aplicată
să fie inferioară este:

 

d?0  2 5  15
d
ê d
 (6.71)
€

iar fiabilitatea corespunzătoare devine:

  

?0 0 d?0 €  2 5  1 5
d
êd (6.72)
€

6.6. ðiabilitatea sistemelor mecanice

 „  
 
   
     
 
 
                 
 
   
De aceea o importanţă deosebită din punct de vedere al
fiabilităţii o reprezintă structura sistemului considera t.
Astfel, din punct de vedere al structurii, sistemele pot fi: cu
structură în serie, paralel, serie ± paralel, paralel ± serie şi
oarecare.
a. ð


 
 
    
 Se
consideră că din punct de vedere al fiabilităţii un sistem ³ ´
format din ³ ´ componente are o structură serie dacă
funcţionarea sistemului constă din funcţionarea celor ³ ´
componente şi dacă defectarea oricărui component atrage după
sine defectarea sistemului.
Pentru această situaţie ³schema logică de fiabilitate a
sistemului´ este cea reprezentată în fig. 6.10.

194
 Elementul 1 Elementul 2 Elementul n

R1 R2 Rn

Figura 10. Schema logică de fiabilitate a sistemului cu structură ³serie´

Dacă se notează cu * evenimentul care constă din

funcţionarea sistemului, iar cu *1, *2, «, *n evenimentele care
reprezintă funcţionarea componentelor, pentru cazul de structură
serie se scrie:

* Å * (6.73)
 1

iar probabilitatea evenimentului * este:

R5* Å R5* (6.74)
 1

Fiabilitatea sistemului este dată de relaţia:

? ?1?2 ? Å ? (6.75)
 1

Dacă componentele sistemului au ratele defectărilor R1, R2,

«, R , rezultă:

€
R 
? 5 Å  €R     1 € R  (6.76)
 1

unde: Rs = R1 + R2 + «+R reprezintă rata defectărilor sistemului.

În cazul elementelor identice R1 = R2 = «= R , fiabilitatea
sistemului este:

; 5 —  €   —  € ®®  ; 5 (6.77)

iar rata defectărilor devine: Rs = nR.

195
 Pentru elemente componente diferite, media timpului de
bună funcţionare a sistemului ( <@ð) este:

€R 
<@ð 0  d 1 4 R  14
R (6.78)

iar pentru componente identice este:

GY A — 1 4 5  (6.79)

b. ð


 
 

     Se
consideră că din punct de ved ere al fiabilităţii, un sistem ³´
format din ³ ´ componente are o structură în paralel, dacă
defectarea unui element nu conduce la defectarea sistemului, caz
în care funcţionarea este asigurată până la defectarea ultimului
component. În acest caz schema l ogică a fiabilităţii este cea
redată în fig. 6.11.
Dacă se consideră evenimentul E care constă din buna
funcţionare a sistemului şi E1 buna funcţionare a componentului
de ordinul 1, rezultă conform definiţiei evenimentului contrar:

p— Å p (6.80)
 —1

cu probabilitatea respectivă:

Elementul 1

R1 R5* Å R5* (6.81)
 1

Elementul 2
unde evenimentele E şi „ E formează
R2 un sistem complet de evenimente
adică:
Rn
R 5*  R *5 1 (6.82)
Elementul 3

Notând cu ?= R(*) fiabilitatea

Figura 6.11. Schema logică de componentului * , atunci pentru
fiabilitate a sistemului cu structură structura în paralel, fiabilitatea
³paralel´ sistemului este:

196

? 1€ Å R5* 1€ Å ß1 € R5* 1€ Å 51 € ? (6.83)
 1  1  1

De exemplu, pentru un sistem format din două

componente, cu structura în paralel, fiabilitatea elementelor este
? 1 —  €  1  , ;2 —  €  2 , iar sistemul va avea fiabilitatea:

5 5
; — 1 € 51 € ;1 51 € ;2 — 1 € 1 € € 1 1 €  € 2 — € 1  €  2 €  € 51   2 

iar media timpului de bună funcţionare a sistemului este:

  €  2  €  € 51   2  d —
1 1 1
0 ß
€ 1
<@ð — 0 ? d —  €
1  2 1   2

Dacă R1 = R2 = R, atunci MTBF = 3/2R, deci media

timpului de bună funcţionare a sistemului este mai mare decât
cea a componentelor.
Pentru sistemul S format din ³n´ elemente în paralel se
poate scrie că:

5
; — 1 € 1 € € 

(6.84)
iar

0 1 € 51 € 
 €R

<@ð êd (6.85)

Prin efectuarea schimbării de variabilă: 1 ± e-R = ; R-Rd

= d, se obţine:

1 1€ 2 1 11 €  2
GY A —  0  51 € 
j — 
 0 1€ 
j (6.86)

Consijerânj că:

5
1 €  — 51 €   €1   € 2    1 , se obţine în final:

1 1 1 1
1 1
<@ð      ê
(6.87)
R  €1 1 R  1

197
prin care se confirmă faptul că fiabilitatea unui sistem cu
elementele componente în paralel este mai mare decât fiabilitatea
oricărui element.
c. ð



 

 %  Pentru acest caz
se poate considera schema logică a fiabilităţii, care conţine ´ ´
elemente în serie de ³´ în paralel.
Fiabilitatea unei ramuri în serie este:

?+ Å ? + (6.88)
 1

iar fiabilitatea sistemului va fi:

    

; — 1 € Å 51 € ; + —1€ Å 1 € 
 
Å ; +
ê

ê
(6.89)
+ —1 + —1    —1 

d. ð


 
 
  % 
 În acest caz

schema logică a fiabilităţii este formată din ³n´ grupe d e ³m´
elemente în paralel.
Fiabilitatea unui grup în paralel este:


; — 1 € Å 51 € ;+ (6.90)
+ —1

iar fiabilitatea sistemului:



? Å ? Å 1 €

Å5 1 € ?+ ê
ê
(6.91)
 1  1 + 1

e. ðiabilitatea sistemelor oarecare. Pentru sistemele la

care asocierile prezentate mai înainte nu pot fi aplicate,
determinarea fiabilităţii acestora ester mai complicată.
În acest caz se aplică diferite metode de rezolvare bazate
pe: scheme logice, grafuri de fluenţă sau teorema Bayes, în
special în domeniul fiabilităţii circuitelor electronice.

6.7. Determinarea fiabilităţii elementelor

şi sistemelor

198
  ð 
  
    

 
     
 
   
 
   
   
  Calculul previzional al fiabilităţii  
  
 

                  

 
 
        



 
)       

  
 

 
 
Astfel din tabele se află valorile parametrului R0
corespunzătoare solicitărilor normale, iar pentru alte solicitări se
aplică un coeficient de corecţie M, în aşa fel ca valoarea R să fie:

R MR 0 (6.92)

iar indicatorul <@ð= 1/R.

Deoarece în condiţii reale de exploatare sistemul este
supus unui complex de solicitări, c oeficientul de corecţie M este:

M — M  M  M  M (6.93)

unde M este corecţia datorită suprasolicitărilor; M ± corecţia de

mediu; M ± corecţia impusă de particularităţile con structive şi de
execuţie; M ± corecţia impusă de momentul pentru care se
determină fiabilitatea.
Pentru determinarea coeficientului M este necesar să se
calculeze nivelul solicitărilor reale  în raport cu cele normale 0,
adică:

M 5 4 0  (6.94)

unde factorul  se determină experimental.

Dacă temperatura de funcţionare (de regim)  diferă de
cea prescrisă 0, atunci:

>  — 5 4  0 ®  € 0 (6.95)

unde  şi se pot obţine experimental.

Valorile celorlalţi coeficienţi de corecţie se află în tabele
pentru diferite condiţii de exploatare.

199
 b. 
 




  
 Încercările
experimentale pentru determinarea fiabilităţii sistemelor sunt cele
mai edificatoare, prezentând unele avantaje şi dezavantaje:
-c avantaje: omogenitatea condiţiilor de încercare; urmărirea
unitară a întregului lot încercat; nivelul solicitărilor poate fi
ales convenabil scopului propus; nivelul bine determinat
pentru solicitări; durata încercărilor cunoscută; analiza
cauzelor defectelor mai eficientă etc.
-c dezavantaje: standurile de încercare sunt special realizate şi
deosebit de costisitoare; necesită spaţii speci al amenajate;
durata mare a încercărilor; necesită surse de energie
importante; solicitările sunt convenţionale; necesită personal
special calificat pentru pregătirea şi urmărirea încercărilor etc.
 „
)  

 ) 

 
       

 
  


 
În practica încercărilor de laborator se cunosc următoarele
tipuri:
1)  
   realizate în scopul
determinării fiabilităţii sau a parametrilor legilor de repa rtiţie;
2)  
   
efectuate în scopul verificării
încadrării fiabilităţii unui lot experimental în limitele prescrise.
 Încercările de laborator se pot efectua în condiţii normale
(la parametrii normali) sau în condiţii de suprasolicitare, deci
încercări accelerate.
Loturile (eşantioanele) încercate sunt caracterizate de
parametri: volumul eşantionului ³ ´, numărul căderilor ³´ şi
durata încercării ³<´. Durata cumulată de încercare (de
funcţionare) este:


 5  <
  5 €  < (6.96)
 1

unde  reprezintă duratele elementelor care s -au defectat.

În condiţii de experimentare de laborator există patru tipuri
de încercări.
- 3 
  
    la care experimentările
durează până la defectarea tuturor elementelor eşantionului, fiind
caracterizate printr-o durată mare. În acest caz timpul cumulat de
încercare este:

200


 (6.97)
 1

- 3 
   presupun oprirea încercărilor când

se ajunge la un anumit număr de defecte ³r´ dinainte stabilit.
Acest tip de încercări poate fi ³fără înlocuire´ sau ³cu
înlocuire´ după cum la cădere produsul nu se înlocuieşte sau se
înlocuieşte cu altul mai bun (adică se efectuează sau nu reparaţii).
Duratele cumulate ale încercărilor consumate sunt:
-c fără înlocuire:

—
   5 € 1  (6.98)
 —1
-c cu înlocuire:

 — 1   2      5 € 1  5  € 2    5  €   €1  5 €   —  (6.99)

- 3 
    presupun stabilirea prealabilă a

duratei de încercare la o valoare <, după care încercarea se
opreşte indiferent de numărul defectărilor, care, pe intervalul (0,
<), este aleator. Încercările trunchiate pot fi fără înlocuire (fără
restabilire) şi cu înlocuire (cu restabilire).
Pentru ambele variante, durata cumulată de încercare se
stabileşte cu relaţia:

 < (6.100)

- 3 
 
  au ca scop diminuarea

dificultăţilor privind durata mare a încercărilor în regim de
exploatare normală. Prin aceste tipuri de încercări se obţin
informaţii cu privire la fiabilitatea produsului într-un timp mult
mai mic decât cel de gara nţie. Reducerea duratei de încercare
constă în mărirea solicitărilor aplicate ( ), fără modificarea
modelului fizic al solicitărilor, stabilindu-se în final relaţii
funcţionale între intensitatea de defectare R, timp şi solicitarea
aplicată.
Încercările accelerate se realizează în condiţiile cunoaşterii
echivalenţei dintre acestea şi încercările normale.
Astfel, dacă se consideră două nivele de solicitări, -
(normale) şi ð (forţate), atunci pentru un timp , există
inegalitatea fiabilităţilor corespunzăto are, respectiv ?-() ¥ ?ð()

201
sau ð¥-. Presupunând condiţia postulatului fiabilităţilor egale,
rezultă:

?- 5 ?ð 5 (6.101)

unde dependenţa funcţională dintre  şi este de forma  = ( ),

care reprezintă ³funcţia de acceleraţie´ a echivalenţei dintre cele
două forme de încercări (accelerate şi normale).
O deosebită importanţă prezintă nivelul parametrilor de
solicitare, fapt pentru care încercările accelerate pot fi în r egim
normal şi în regim forţat.
În cazul regimului normal solicitările aplicate nu depăşesc
limitele prevăzute în norma internă a produsului, iar în cazul
regimului forţat aceste limite pot fi depăşite până la o valoare
maximă.

CAPITOLUL 7
MENTENABILITATEA ŞI
DISPONIBILITATEA SISTEMELOR

-






üc „    
    
    


  
 
 

   
üc R    
     

   

202
 7.1. Generalităţi şi definiţii

  
  , reprezintă aptitudinea unui sistem

(produs, dispozitiv etc.), în condiţii date de construcţie şi de
utilizare, de a fi menţinut sau restabilit, după defecţiuni
manifestate sau previzibile, în starea de a-şi îndeplini funcţia
specificată, atunci când mentenanţa (întreţinerea, corecţia,
depanarea etc.) se efectuează în condiţii precizate, cu procedee şi
remedii prescrise. După caz, cantitativ, mentenabilitatea poate fi
exprimată printr-unul sau mai mulţi indicatori de mentenabilitate,
cum sunt: distribuţia discretă a probabilităţilor de restabilire,
media timpilor de restabilire (repunere în funcţie) etc.
   este ansamblul tuturor acţiunilor tehnico-
organizatorice efectuate în scopul menţ inerii sau restabilirii unui
sistem (produs, dispozitiv etc.) în starea de a-şi îndeplini funcţia
specificată. Ea poate fi de două feluri:
1)c  , când mentenanţa se efectuează la intervale de timp
predeterminate, în scopul reducerii probabilităţii de defectare
sau degradării performanţelor unui sistem (produs, dispozitiv
etc.);
2)c  când mentenanţa se efectuează după apariţia unei
defectări în scopul restabilirii sistemului în starea de a -şi
îndeplini funcţia specificată.
După cum rezultă, mentenabilitatea este o însuşire a
sistemelor (produselor) şi se referă la perioada de exploatare
propriu-zisă a unui sistem, respectiv la modul de exploatare şi
menţinerea acestuia în stare de funcţionare, în strânsă conexiune
cu fiabilitatea.
Mentenabilitatea se exprimă prin funcţia de
mentenabilitate care face legătura dintre aspectul probabilistic şi
cel funcţional:

 5  Prob 5  O < (7.1)

unde  este timpul de restabilire, < este o limită impusă

duratei de restabilire, iar () este funcţia de mentenabilitate.
Dacă se ia în considerare mărimea () rata (intensitatea)
reparaţiei, atunci funcţia de mentenabilitate (de reparare în timp)
este:

 

G 5  — 1 € exp €   5  j  ê (7.2)
 0

203
 Similar cu timpul mediu de funcţionare fără defecţiuni
MTBF, în cazul mentenabilităţii se determină media timpilor de
reparare (restabilire) ± MTR. Pentru un calcul de prognoză (la
proiectare), fie: ± numărul de elemente componen te de acelaşi
tip; R - rata de defectare a acestora; ®Ri ± numărul mediu orar de
defecte pentru grupul de elemente  ale echipamentului; B ±
timpul mediu apreciat pentru înlăturarea defectării unei
componente din grupul . Atunci, valoarea previzională a MTR
este:

5 ? 
8

 ?    8  8  ?8  —1
T — 1 1 1 — (7.3)
11    8  8 8

5  
 —1

pentru un echipament alcătuit din 8 grupe distincte de

elemente componente, cu fiabilitate cunoscută.
În cazul unui echipament, sau pe bază de observaţie în
exploatare, de-a lungul unei perioade de timp se constată un şir
de timpi observaţi  , destinaţi unui număr  de acţiuni de
mentenanţă. În acest caz, valoarea observată este:
 
  

?
 1?   ?2     ?  1
MTR (7.4)
 
reprezentând estimaţia punctuală a indicatorului MTR.
Admiţând că repartiţia timpilor de reparaţie  (sau B)
urmează o lege exponenţial negativă, atunci:

5  — const. —  şi  — 1/ T (7.5)

iar relaţia pentru funcţia de mentenabilitate devi ne:

G 5  — 1 € exp 51 €   4 GY; — 1 € exp 5-  ®   (7.6)

adică se obţine expresia probabilităţii repunerii în funcţiunii, în

timpul , a unui echipament, care prezintă media timpilor de
reparaţie egală cu MTR (sau rata reparaţiei ).
Un concept general, care înglobează atât fiabilitatea, cât şi
mentenabilitatea unui sistem, este   
  .
Disponibilitatea reprezintă aptitudinea unui dispozitiv, sub
aspectele combinate de fiabilitate, mentenabilitate şi de

204
organizare a acţiunilor de mentenanţă, de a-şi îndeplini funcţia
specificată la un moment dat, sau într -un interval de timp dat.
Disponibilitatea este, de asemenea, exprimată cantitativ prin
indicatorul de disponibilitate, reprezentând fie probabilitatea ca
dispozitivul sa-şi îndeplinească funcţia la un moment dat, fie
probabilitatea aceleiaşi cerinţe raportată la un interval de timp:

5 Prob5 ¥ < (7.7)

unde < este o limită dată pentru ca produsul să se afle în

stare de funcţionare, la cerere.
inând seama atât de fiabilitate,
cât şi de mentenabilitate:
Z
5 — ;5  A 5 ® G 5  (7.8)

Admiţând distribuţia exponenţială atât a timpilor de

funcţionare, cât şi a timpilor d e restabilire, se obişnuieşte a se
utiliza indicatorul denumit coeficient de disponibilitate:

T 
>à — — (7.9)
T  T 

care reprezintă o valoare constantă, independentă de timp, în

condiţiile în care indicatorii R şi  sunt constanţi, dacă durata
observaţiilor este suficient de lungă, coeficientul M reprezentând
deci proporţia timpului activ. Ca urmare a acţiunilor de
mentenanţă, rezultă că fiabilitatea sistemului rămâne la o valoare
ridicată şi constantă în timp, în loc ca aceasta să scadă, după o
anumită lege.
În mod similar se definesc:
- coeficientul de indisponibilitate, sau proporţia timpului
inactiv:

T
> .
— (7.10)
T  T

- coeficientul (proporţia) de utilizare:

MTBF
MV (7.11)
<*

unde <* este timpul calendaristic de exploatare, incluzând timpii

de utilizare efectivă a echipamentului, timpii pentru acţiuni le de

205
mentenanţă şi timpii de stagnare (timpii de neutilizare efectivă a
echipamentului în stare de funcţionare, plus timpii de neutilizare
din deficienţe organizatorice).
În acest fel, orice produs este caracterizat prin:
-c performanţe tehnice;
-c performanţe economice;
-c performanţe de disponibilitate (incluzând indicatorii de
fiabilitate, de mentenabilitate şi descrierea acţiunilor de
mentenanţă, în cazul unei politici date, cum şi a suportului
mentenanţei).
Din aceste definiţii, rezultă următoarele:
-c a asigura şi garanta disponibilitatea sistemelor este de mai
multă vreme o preocupare majoră în multe ţări, conducând la
elaborarea şi aplicarea de noi metode, care să asigure
realizarea acestui scop;
-c a reduce numărul de defectări şi importanţa acestora
constituie domeniul fiabilităţii;
-c a reduce durata lucrărilor de mentenanţă, costul lor şi a fi
siguri ca acestea se realizează cu succes, cu mijloacele
specificate de mentenanţă (suportul mentenanţei) constituie
domeniul mentenabilităţii.
În aprecierea cantitativă a mentenabilităţii, şi în consecinţă
a disponibilităţii unui sistem, se va ţine seama că durata de
reparaţii (restabilire) este distribuită statistic. De aceea,
mentenabilitatea se exprimă printr -o probabilitate.
Relaţiile dintre diferitele concepte rezultă din fig.7.1, iar
conceptul de mentenabilitate din fig.7.2.

Acceptar e

Disponibilitate

Mentena- Cost
Fiabilitate bilitate
Mentenanţă
MTBF MTR
Suport
Organizare

206
 Figura 7.1. Relaţii între diferitele concepte utilizate

Probabilitate Stare de funcţionare

MENTENABILITATE

Proceduri de Limita de timp

mentenanţă

Condiţii de mentenanţă

Figura 7.2. Conceptul de mentenabilitate

Aptitudinea sistemului de a fi repus în stare de funcţionare

este măsurată şi prin durata operaţiilor de mentenanţă. Este
necesar însă a face distincţie între:
-c duratele de reparaţie efectivă, reale (mentenabilitate
intrinsecă) fig. 7.3. şi
-c duratele inerente suportului logistic de mentenanţă, care
conţin şi timpii de aşteptare a personalului, de material etc.;
acestea nu caracterizează aptitudinile produsului, ci servesc la
stabilirea coeficientului de utilizare a unui sistem (produs,
echipament etc.), cu includerea tuturor fact orilor obiectivi şi
subiectivi, ce conduc la acesta.
În acest sens, se poate defini  
  
  ca
raportul dintre durata folosirii (funcţionării) efective, în bune
condiţii, a unui sistem (echipament etc.) şi timpul calendaristic
considerat.
Mentenabilitatea reprezintă o concepţie, la care se adaugă
mentenanţa, precum şi suportul mentenanţei (sau logistica). Prin
suportul mentenanţei se înţelege asigurarea bazei materiale a
acţiunilor de mentenanţă: piese de schimb, materiale SDV -uri,
caiete de mentenanţă, personal calificat etc.

207
 Corectiv

Durata de reparaţie Mentenabilitatea

intrinsecă
Preventiv

Durata
imobilizării Durata
organizării
Durata piese Mentenabilitate
operaţională
Durata inerentă
mentenanţei
Durata materiale
Durata personal

Figura 7.3. Mentenabilitatea intrinsecă şi mentenabilitatea operaţională

Ênteresul unui studiu de mentenabilitate şi obiectivele

urmărite sunt expuse în fig. 7.4.

Exigenţe Mentenanţă Proiect

Disponibilitate Suport

Organizare

OBÊECTÊVELE MENTENABÊLÊT[
ÊÊ

STUDÊUL AC
ÊUNÊLOR

Disponibilitate Fiabilitate şi securitate Cost Politica de mentenanţă

Figura 7.4. Obiectivele mentenabilităţii

Rezultă că principalele obiective ale mentenabilităţii sunt:

-c reducerea timpului de indisponibilitate al sistemului, prin
scurtarea duratei acţiunilor de mentenanţă;

208
-c studierea politicilor de mentenanţă pentru a determina o
politică optimă;
-c reducerea costurilor de mentenanţă;
-c creşterea fiabilităţii securităţii sistemului, pentru a determina
o mentenabilitate şi deci o disponibilitate corespunzătoare.
În tabelul 7.1. sunt prezentate metode moderne de
mentenanţă, iar în tab. 7.2. metodele de verificare a
mentenabilităţii.

Tabelul 7.1. Metode moderne de mentenanţă

TARAN - ³Test and Replace As Necessary´ (Program de control şi de

înlocuire
după încercare
CRP - ³Controlled Reliability Program´ (Program de fiabilitate controlată)
TERP - ³ Turbine Engine Reliability Program´ (Program de fiabilitatea
reactorilor)
RCOH - ³ Reliability Controlled Overhaul´ (Program de revizie cu fiabilitate
controlată´
CREEP - ³Component Reliability Engineering Evaluation (Evaluarea
tehnică a fiabilităţii componentelor)

Tabelul 7.1. (continuare)

TARAN CRP TERP RCOH CREEP

Accesorii susceptibile
de o limită de
funcţionare, de un X
Domenii de potenţial
aplicare Echipamente
(familie de electronice pentru care
echipamente) vizitele periodice sunt X
nefaste sau inutile
Reactori X
Accesorii hidraulice X
Echipamente (circuite) X
de condiţionare
Este necesar să se
fixeze un potenţial, o
limită de funcţionare X
(l.f.) ?
Scopul Pentru echipamentele
programului fără l.f. trebuie să se X
întreprindă o cercetare
ulterioară de fiabilitate?
³Dimensionarea´ l.f. pe
elementele cele mai X
rezistente
Control cu studiu X
statistic al anomaliilor

209
 Control pe eşantioane şi
martori (încercări şi X X X X
Metode de inspecţie)
supraveghere Control trimestrial pe
şi analiză eşantioane X
(performanţe)
Control al
performanţelor înainte X
de vizitare (întreţinere
majoră)
Analiza globală
Metode de trimestrială a X X X X X
exploatare intervenţiilor
neprogramate
Analiză a evoluţiei X X
performanţelor
Studiul organelor cel X X X
mai puţin rezistente
Servicii oficiale X X X X X
Participanţi Birouri de studii X X X X X
Servicii statistice de X X X X X
fiabilitate
Ateliere de revizie şi X X X X X
întreţinere, service

Tabelul 7.2. Metode de verificare a mentenabilităţii

Verificare Verificare prin Verificare Verificare

prin analiza prin prin
analiză şi proiectului şi încercări urmărirea în
examen experimentări de exploatare
critic simulare
Examenul critic al X
proiectului
Examinarea critică
Metode de a informaţiilor X X X
verificare obţinute din
calitativă încercări
Studiul facilităţii
mentenanţei X
(accesibilitate,
testabilitate etc.)
Analiza şi
examinarea critică X X
a procedurilor de
mentenanţă
Examinarea critică
a experienţei din X
exploatare
Metode de Previziunea X X
verificare mentenabilităţii
cantitativă Verificarea prin X X
încercări

210
 Verificarea pe baza
datelor din X
exploatare

7.2. Determinarea periodicităţii optimale de

mentenanţă preventivă

Una in problemele economice, care pot fi rezolvate prin

cunoaşterea fiabilităţii operaţionale, este determinarea
momentului cel mai avantajos pentru a efectua o mentenanţă
preventivă. Aceasta este justificată din considerente economice,
când următoarele două condiţii sunt îndeplinite:
a)c înlocuirea preventivă şi planificată a unui dispozitiv, la date
fixate, trebuie să coste mai puţin decât înlocuirile efectuate
aleatoriu la defectarea dispozitivului respectiv;
b)c rata de defectare a dispoziti vului programat pentru
mentenanţa preventivă trebuie să fie crescătoare (în perioada
de uzură).
Notaţiile utilizate sunt următoarele: 1 ± costul înlocuirii
unui dispozitiv în bună stare; 2 ± costul unei defectări
neaşteptate (2 ¥ 1); < ± perioada când dispozitivul a atins vârsta
< şi este înlocuit cu unul nou; () ± densitatea de probabilitate;
?() ± funcţia de fiabilitate; () ± timpul mediu între reparaţii.
Sunt posibile trei cazuri, respectiv trei politici de
mentenanţă, ce se vor prezenta în con tinuare. Acestea trebuie
avute în vedere încă de la proiectarea sistemului (produsului,
echipamentului), iar documentaţia tehnică trebuie să conţină de
asemenea, pe lângă indicatorii de fiabilitate şi procedura de
determinare a lor, indicatorii de mentenab ilitate şi procedura
respectivă de determinare.

7.2.1. Mentenanţa la date fixe

Acest caz a fost pus pentru prima oară într-o problemă de

iluminat public, respectiv dacă lămpile de lumină de pe străzi
trebuie să fie toate înlocuite periodic la date fixat e, sau individual
după fiecare defectare. Evident, costul unitar al unei înlocuiri în
bloc a tuturor lămpilor este inferior celui unor înlocuiri
individuale repetate, însă numărul de lămpi necesare va fi mai
mare. În acest prim caz, toate dispozitivele sunt schimbate cu o
periodicitate <, oricare ar fi vârsta or. Altfel spus, chiar dacă la

211
momentul (< - Ê) un dispozitiv a fost înlocuit individual, la
termenul fixat se vor înlocui din nou toate dispozitivele. Se
presupun ca fiind înlocuite, deci noi, toate dispozitivele la
momentul 0 şi se calculează speranţa matematică (media)
costului de înlocuire al unui dispozitiv la momentul < şi la un
cost 1. Atunci:

Y
0 A 51 ;5Y € 1 j1 (7.12)

este probabilitatea de a avea o singură defectare în timpul

<, cu costul 1 +2 ;

Y Y
0 A 51 j1 1 A 5 2 € 1 ;5Y €  2 j2 (7.13)

este probabilitatea pentru două defectări, cu costul 1 +22:

Y Y Y
0 A 51 j1  A 5 2 € 1 j 2 A 5 3 €  2 ; 5Y €  3 j3
 (7.14)
1 2

este probabilitatea pentru 3 jefectări, cu costul 1 +32 etc.

Mejia costului je înlocuire pentru un jispozitiv este
atunci:

\< < < 

 5 1  2
ð 51 ?5< € 1 d1  2 ð 51 d1 ð 5 2 €1 ?5< €  2 d 2  
  
0 0 1 
(7.15)

Un calcul optimist, care presupune că frecvenţa înlocuirilor

globale este destul de bine aleasă, pentru ca niciodată să nu existe
mai mult de înlocuiri consecutive, dă un cost unitar egal cu:

> — 1  ß1 € ;5Y  2 (7.16)

Aceasta corespunde la un preţ pe unitate de timp şi pe

dispozitiv:

  ß1 € ; 5 2
— 1 (7.17)
Y

212
 Problema este de a determina acest cost minim, adică de a
găsi valoarea lui <, pentru care derivata expresiei (7.17) devine
nulă:

d 5
 2< ' < 6 ( € 1 € 2  2 ? < 6
0 (7.18)
d< < 62

de unde:

5
? < 6  < < 65 1   2
2
(7.19)

unde <* este timpul optim de înlocuire.

Valoarea lui <* se poate obţine printr-o metodă grafică, fie
prin căutarea minimului pornind de relaţia (7.17), conform fig. 5,
fie aplicând relaţia (7.19), conform fig.6.
În fig. 7.5 unde se prezintă atât curba 8 = (<), cât şi
elementele sumei, apare o zonă de valabilitate a relaţiei (7.17).
Pentru valori ale lui < mai mari decât cele din această zonă, nu se
mai poate neglija probabilitatea de a avea 2 defectări în timpul <.

8
8

[1- ?()] 2/<

Zona de
valabilitate
a expresiei (7.17)
1/<
0 
<*optim

Figura 7.5. Determinarea grafică a lui <* prin relaţia (7.17),

în cazul mentenanţei la date fixe.

8

(c1+c2)/c2 ?()+<()

1
?()

213
 <(<)

0 <P 

Figura 7.6. Determinarea grafică a lui <* prin relaţia (7.19),

în cazul mentenanţei la date fixe

7.2.2. Mentenanţa la vârstă fixă

Al doilea caz este caracterizat printr -o supraveghere

continuă a vârstei fiecărui element (dispozitiv), astfel încât atunci
când acesta atinge vârsta <, să fie înlocuit. În raport cu cazul
anterior (7.2.1), diferenţele din punct de vedere economic sunt
următoarele:
-c numărul de elemente (dispozitive) schimbate se reduce,
deoarece dacă unul se înlocuieşte ca fiind defect, el nu va mai
fi înlocuit automat în mod preventiv la o dată fixă (care poate
fi şi imediat după remedierea defecţiunii), ci în momentul
când împlineşte vârsta <;
-c vârsta dispozitivelor trebuind să fie cunoscută, acesta implică
o organizare specială;
-c înlocuirile preventive sunt mai costisitoare, deoarece ele nu se
referă decât la un singur dispozitiv odată.
Figura 7.7 ilustrează în acest caz evoluţia în timp a
indicatorilor () şi ?() în funcţie de momentele înlocuirilor, fie
când elementele (dispozitivele) au atins vârsta <, fie când acestea
se defectează.
()



 
?()

214
 

Figura 7.7. Evoluţia în timp a () şi ?() funcţie de momentul

mentenanţei

Determinarea preţului ce revine pe unitate de timp şi pe

dispozitiv se face după cum urmează. Se consideră un dispozitiv
înlocuit la un moment iniţial 0. El va fi înlocuit din nou, fie la un
moment c <, din cauza defectării lui (mentenanţă corectivă), fie
la un moment <, datorită mentenanţei preventive. Speranţa
matematică a duratei sale de viaţă va fi atunci:

<
 5< 0  5 d  <?5 (7.20)

şi integrând prin părţi se obţine:

Y Y
G 5Y — ߀ ; 5 Y0  ; 5 j  Y; 5 — ; 5 j
0 0 (7.21)

Unele dispozitive sunt înlocuite deci cu costul 1, altele cu

costul 2, proporţiile respective fiind ?() şi 1-?().
Speranţa costului înlocuirii unui dispozitiv este atunci:

 5› ?5< 1  ß1 € ?5  2 2 € 52 € 1 ?5 (7.22)

Costul mediu pe unitatea de timp şi pe dispozitiv este egal

cu raportul speranţei costului de înlocuire p rin speranţa duratei de
funcţionare:

 2 € 5 2 € 1 ; 5
] Y
(7.23)
0 ; 5 j

Pentru a minimiza acest cost, este suficient să se calculeze

jerivata expresiei (7.23) în raport cu T şi a afla valoarea lui T
pentru care aceasta jevine nulă.
Calculul se mai poate efectua, însă, şi je o altă manieră,
care pune în evijenţă jiferenţa jintre cele 2 tipuri je mentenanţă.
Fie:

1 1 1 1
 (7.24)
 5 < MTBC MTBP
0 ? 5 d

215
 unde:

Y
; 5 j

T — 0 (7.25)
1 € ; 5

este intervalul mejiu între mentenanţele corective şi

MTBP
0 ?5 d (7.26)
?5

este intervalul mediu între mentenanţele preventive.

Costul pe unitatea de timp este:

1 2
M  (7.27)
MTBP MTBC

şi deci:

1 ;5Y  2 A 5Y
>
Y

Y
(7.28)
0 ;5 j 0 ;5 j
cu A(Y) =1 ± ;(Y).
Aflarea minimului valorii se face je asemenea grafic
conform fig. 7.8.

Cost

c2/MTBF
>  2 A 5Y
Y
0 ;5 j
1 ; 5Y
Y
0 ;5 j
Y* 

Figura 7.8. Determinarea grafică a costului minim în cazul

mentenanţei la vârstă fixă.

216
 În acest mod de prezentare, se poate face de asemenea o
bună optimizare a disponibilităţii, cu o optimizare a costului. Fie
„ durata de indisponibilitate datorită unei mentenanţe corective
şi „ cea datorată mentenanţei preventive. Êndisponibilitatea pe
unitatea de timp este în total:

„ „ ?5 ð 5
„  „
<
 „
<
(7.29)
MTBF MTBF
0 ?5 d 0 ?5 d

7.2.3. Mentenanţa aleatoare

În acest al treilea caz considerat, înlocuirile au loc când

dispozitivele ating o vârstă critică la momente aleatoare de timp,
alese astfel încât înlocuirile să fie practice şi economice. Aceste
momente aleatoare pot avea origini variate ca:
-c imobilizarea întregului echipament din diferite cauze, când se
profită de acest fapt pentru a schimba dispozitivele
(elementele) care au depăşit vârsta critică;
-c opriri pentru reparaţii periodice sau capitale, când se
procedează similar.
Preţul care revine pe unitatea de timp şi dispozitiv
(element), în acest caz, este legat de frecvenţa întreruperilor
(momente favorabile înlocuirilor) şi de forma particulară a legii
de fiabilitate. Calculele însă sunt foarte complexe şi de aceea aici
se va prezenta numai o regulă empirică.
Fie () timpul mediu până la defectarea unui dispozitiv,
ţinând seama de faptul că acesta a atins vârsta ³ ´ şi este în stare
de funcţionare în momentul producerii evenimentului aleator care
permite înlocuirea:

 5
 5 €   5 d   5 d €    5 d (7.30)
? 5
  5 d
Dezvoltând numai numărătorul din (7.30), se obţine:

߀ ; 5    ;5 j  ß;5 
G 5 — (7.31)
; 5

sau:

217
 G 5 — 
 ;5 j (7.32)
; 5

Fie () timpul mejiu până la jefectare pentru un

jispozitiv (element) nou, ceea ce corespunje la () pentru  =
0. Vârsta critică  se jefineşte prin raţionamentul: a plăti imejiat
o jurată suplimentară () ± () , sau a aştepta jefecţiunea şi a
plăti mai scump (2), jar a asigura pentru acest preţ o prelungire
(), je unje rezultă relaţia:

1 2
(7.33)
 5 €  5  5

sau:

 2 € 1
 5  5 (7.34)
2

În consecinţă, trebuie profitat de orice împrejurare în care

înlocuirea este economic a fi făcută, dacă se consideră vârsta  a
fiecărui dispozitiv şi dacă se verifică relaţia:

 5 ? 5 d  €
0 O 2 1 (7.35)
 5 2
? 5  ? 5 d

Această relaţie este empirică, dar comparând-o cu calcule

complexe, riguroase, rezultă că vârsta critică calculată
corespunde optimului economic, cu condiţia ca <, intervalul
mediu între două momente aleatoare, propice înlocuirilor
preventive, să fie superior timpului mediu până la defectarea
dispozitivului nou.

7.3. Model matematic al analizei de

mentenabilitate
Acest model ţine seama de legătura dintre cele trei
concepte, prezentate în subcapitolul 7.1: fiabilitate,
mentenabilitate, disponibilitate. Din punctul de vedere al
beneficiarului, acesta consideră disponibilitatea ca raportul: timp

218
de funcţionare efectiv/timp de funcţionare dorit, concepţie care
trebuie amendată cu precizările făcute anterior. Modelul
comportă următoarele faze, în care accentul cade pe rolul
mentenanţei:

a. Prima fază a analizei. Se iau în considerare operaţiile

necesare menţinerii în stare de funcţionare a sistemului, fie prin
operaţiile sistematice (mentenanţa preventivă), fie prin operaţiile
corective (mentenanţa corectivă).
Operaţiile de mentenanţă preventivă pot avea următorul
caracter complex: de întreţinere curentă (ştergere, reglaj, ungere,
curăţire, spălare etc.), depinzând de tehnologie şi de procesele
fizice de degradare a componentelor; operaţii de contr ol al
elementelor redondante; operaţii de revizie şi înlocuire a
elementelor care au atins sau ating sfârşitul vieţii utile
(cunoaşterea indicatorilor de fiabilitate, în funcţie de vârstă este
esenţială în acest caz). Această mentenanţă periodică pentru un
sistem complex se analizează în funcţie de legile cunoscute, care
leagă MTBF de rata de defectare () şi de perioada de revizie.
Figurile 7.9, 7.10 şi 7.11 ilustrează acest lucru.
MTBF
<

<
(interval între revizii)

Figura 7.9. MTBF cu redondanţă şi mentenanţă preventivă

Astfel, în fig. 7.9 este reprezentat MTBF funcţie de

intervalul între revizii. Se observă că cu cât creşte timpul dintre
revizii, cu atât MTBF al sistemului scade, tinzând spre valoarea
sa  —  ; 5 j pentru acelaşi sistem, considerat fără a se avea în
0
vedere o politică de mentenanţă preventivă.

m 0 V(t)dt MTBF fără mentenanţă preventivă; (7.36, a)

219
m— 0
(t)j t
— T pentru o mentenanţă preventivă
1 €  5t
je perioajă <. (7.36, b)

Pentru o mentenanţă preventivă de perioadă <, expresia lui

<, care dă alura curbei descrescătoare, tinzând asimptotic spre
, este:

T
 5t jt

mT — 0 (7.37)
1 €  5t

În fig. 7.10 este reprezentată variaţia ratei je jefectare a

sistemului funcţie je timp () ± în cazul sistemului fără
mentenanţă preventivă şi funcţie de perioada de mentenanţă < ±
în cazul sistemului prevăzut cu mentenanţă periodică.

'(

R1

()

ë
1/<
(<)

T1 2T1 3T1 4T1 5T1 timp ( sau <)

d 5ln V
z5t € rata de defectare;
dt
R1 = rata de defectare constantă;

1 1 € V 5t
z m 5T = rata de defectare medie
m 5T T
0 V5t dt

220
 pentru o mentenanţă de perioadă T

€ ln  5t
Dacă T<<m (MTBF fără mentenanţă), z m 5T —
T

Figura 7.10. Rata de defectare cu redondanţă şi mentenanţă periodică

În primul caz, rata de defectare are expresia cunoscută:

dR ( t )
z( t ) — € (7.38)
dt

care tinde spre o rată de defectare constantă R.

În cazul sistemului cu mentenanţă de periodicitate T, rata
de defectare se menţine la o valoare medie dată de relaţia:

1 1 € R 5t
z m 5T — — (7.39)
m5T T
R 5t dt
0
Acest lucru este evidenţiat mai clar în fig. 7.11, unde se
observă că, având o periodicitate de mentenanţă T, rata de
defectare a sistemului redundant poate fi menţinută la un nivel
practic constant (z s).

z(t)

zs

z0

zs=z0+zm(t)

T 2T 3T 4T t imp

Figura 7.11. Rata de defectare cu mentenanţa de perioadă T

221
 În această primă etapă, se presupune D p durata de
imobilizare necesară operaţiilor de mentenanţă preventivă pentru
un număr t de ore de funcţionare a sistemului.
Ca exemplu de mentenanţă corectivă, sunt operaţiile de
depanare sau înlocuire a elementelor defectate în cursul
funcţionării; mentenanţa corectivă variază invers proporţional cu
MTBF.
Una din ecuaţiile modelului va exprima deci numărul
mediu total de ore Dc, necesare pentru mentenanţa corectivă
corespunzătoare la t ore de funcţionare ale sistemului:

n
t t d
Dc d1
m1
 d2
m2
 .... t®
mii (7.40)
i 1

Relaţia (7.40) arată că durata de depanare a defectării

componentei 1 (cu MTBF = m 1) este d1 ş.a.m.d.
Durata totală de imobilizare este D t =Dc + Dp, considerând
împreună atât mentenanţa corectivă, cât şi cea preventivă.

b. ðaza de sinteză. Reluând noţiunea de disponibilitate, se

poate alege un criteriu care să exprime Ädisponibilitat ea anuală
medie´ sub forma cea mai convenabilă, de exemplu intensitatea
maximă de utilizare:

t
Um (7.41)
Dt  t

în care: t este timpul de utilizare dorit.

Numeric, relaţia (7.17) este echivalentă cu raportul
valorilor medii ale sistemului, pentru a afla disponibilitatea
medie:

m
 (7.42)
m t

Se ajunge astfel la modelul clasic al disponibilităţii:

MTBF 
 sau (7.43)
MTBF  MTR 

Media timpilor de bună funcţionare (MTBF) şi media

timpilor de reparaţie (MTR), ca şi rata de defectare ( ) şi

222
intensitatea (rata) de reparare ( ) sunt bineînţeles relative la
sistem.

c. A doua fază de analiză. Se revine la R şi  pentru

componente şi subansamble şi se precizează sarcinile şi
mijloacele de restabilire (numărul de echipamente putând lucra în
paralel, volumul stocurilor de piese de schimb etc.).
După aceste aspecte tehnice legate de MTR, se revăd
aspectele Älogistice´ legate de MTBF, respectiv repercusiunile
redondanţei asupra mentenanţei. Se prepară faza finală de
sinteză, apreciind costurile. Se are în vede re misiunea sistemului,
adică dacă e de viaţă scurtă, în care fiabilitatea este esenţială, sau
dacă e de viaţă lungă, în care caz trebuie să se acorde o atenţie
deosebită utilizării prelungite şi economice a sistemului,
mentenanţa devenind esenţială.

223