Manusi de dantela si seringi de plastic Isi puse manusile de dantela ale caror irizatii voalate povesteau despre ani

de glorie si veselie. Privea si nu-I venea a crede vazand cu cata grija si delicatete umbla. Anticarul le-a scos cu evlavie din plicul lor de celofan, inmiresmand aerul cu parfumul suav, mangaindu-i obrazul cu atingerea lor usoara. Parfumul Marii Doamne, parfumul altor vremi se strecura pipaindu-i narile hulpave. Ii povestise apoi ca Ea nu le purtase decat o data la o premiera si apoi trecusera din sertar in sertar pana au ajuns printr-o minune pe fundul unui cufar. El stia intreaga lor poveste. Recunostea acel parfum oriune si oricand, si chiar se putea mandri ca pastra cateva picaturi intr-o sticluta de cristal. Putea sa arate cu precizie locul in care o lacrima scapata la sfarsitul spectacolului lasase o usoara amprenta. Stia multe dar nu putuse spune nimic. Era prea periculos ca sa deschida discutia. Nu toata lumea o iertase iar regimul nu-i pomenea inca numele, trecandu-l printre cei iertati. Lumea nu uita asa de usor un asemenea afront cat despre iertare, aceasta nu vine asa de usor…. Abia cand batrana menajera, coana Aglaie se prapadise indraznise sa discute cu nepoata acesteia si cumparase multe lucruri din casa, asa, en gros. Doar atunci cand primise marfa avu curajul sa cerceteze fiecare cufar si piesa cumparata. La fundul unui cufar le gasise. Nu mai putea de bucurie. Ii venea sa danseze. Nici nu indraznise sa le atinga. Trecusera cateva luni bune pana cand isi facuse curaj ca sa desfaca usurel capatul lipit al plicului de celofan. Valul suav de parfum se intinse, facandu-si loc in incapere, asemeni djinilor din poveste. Abia mai respira. Inchise la loc plicul acela, pastrandu-l intr-un sertar special. Si nu le arata orisicui. Nu oricine merita pentru ca putini stiu sa aprecieze. De cum le-a vazut, a spus ca trebuie sa fie ale ei. Ii placeau, le dorea, si stia ca si ele o asteptasera, se pastrasera pentru ea. Prima oara le purtase atunci cand Julien o invitase la cina. Doamne, totul era…..asa…. ea imbracase rochia aceea din crep, stransa pe talie si infoiata ca o floare de bujor batut. Manusile de dantela pareau o vaporoasa invitatie catre portul necercetat. Cina romantica, vinul ce se cuibarise prin cele mai indepartate unghere, faceau ca seara sa fie un basm care se scria in acelasi timp. Apoi plimbarea pe scurta alee ce despartea restaurantul de sala de joc a cazinoului, sarutul furat , ploapele tremurate in lumina palida a lunii, umpleau noaptea de trairi noi, nebanuite. La masa de joc, ochii tuturor pareau atrasi de manusile ei de dantela. Intotdeauna ii placuse negrul si ii purtase noroc. El ii soptea la ureche ce trebuia sa faca, iar ea zambea ascunzandu-si nestiinta. Dupa un mic moment de ezitare, se hotara si parie pe 13 de negru iar crupierul porni ruleta lasand bila argintie sa depene povestea numarului castigator. 13 negru. Atunci s-a oprit. Nu mai dorea sa incerce. Ii era frica. Nu voia mai mult. De fapt il dorea. Isi dorea ca noaptea sa aiba un alt fel de sfarsit. Isi dorea, da…….”iarta-ma Doamne….faca-se voia ta”. Se lasase purtata pe aripi de vis toata vara. El, mereu prezent, mereu atent incercand sa-I protejeze pana si aerul ce-l inspira sacadat. In pragul toamnei a urmat visul. S-a adunat cu greu din melasa patului, pastrand inca zdrente ale grotescului: imbracata toata in negru, purtand manusile ce pareau filigranate pe pielea stravezie strabatea aleea dintre bancile catedralei ce se ascundea sub o mantie de lumina cenusie, difuza. Ajunse la poarta altarului asteptand sa apara atat mirele cat si preotul. In dreapta ei se cernea cenusa scrumita a

zilei umpland locul. Portile altarului s-au deschis dar nu s-a aratat nimic. Daca frigul se poate arata, imbracand forma materiala, atunci da, frigul mortii se aratase mangaindu-I umerii cu suflarea lui inghetata. "Fii atenta la locul unde vei plînge. Pentru că în acel loc sînt eu, şi-n acel loc se află si comoara ta." Vocea-părere se stinse dusa de suflul rece al umbrelor. Intoarse capul si acum aleea era ocupata de o masa pe care sicriul de abanos incerca sa ascunda trupul lui. Stia ca nu era mort dar masa umbrelor il tinea captiv nelasandu-l sa vina. Se intoarse sa fuga spre mainile lui intinse dar picioarele ii erau crescute din lespedea rece de granit. Luciul patinat al granitului lasa sa se intrevada sudura lespede - picior. Se intinse pana aproape de pardoseala rece, salcie dusa de vantul pestrit al iernii. Tragea sa se smulga din loc dar radacinile ii erau bine infipte in noapte. Stia ca numai ea il putea salva dar simtea ca o viata castigata cere jertfa de viata. Si o voia inainte. Cec in alb. Reusi sa-si smulga picioarele si cand se avanta spre el se trezi tremurand sub pielita cleioasa a visului. Picioarele se zbateau sa scape din stransoarea cearceafului de matase. Se ridica cu greu, impleticindu-se pana la sertarul in care patra plicul de celofan. Isi puse manusile si atingerea lor racoroasa ii facu bine. Paharul cu apa baut reusi sa curete si sa indeparteze urmele zdrentuite ale visului. Abia dupa cateva zile, cand iesise din cabinetul medicului visul ii reveni cu putere sfaramand fragila pojghita. Visul aduse alte cioburi-secvente, torent purtand trairi de-o viata, fulgerari tradand trecerea dintre lumi... Rezultatul analizelor cazuse ca o ghilotina retezand carnea trandafirie a amagirilor de o vara. Trei luni printre cei dragi. Ce poti face in trei luni? Multe si totusi mai nimic. Ca si cum ai fi invitata la un dineu iar bufetul ocupa mesele de-a valma cu felurimea bucatelor-trairi. Poti gusta din fiecare fel sau te poti retrage pentru a cerceta ce a insemnat viata ta toata. Durerea si bucuria se amestecau intr-o nelamurita neliniste. Drumul o astepta, o chema.....Binecuvantat fie norocul ce il ducea departe de ea in acele ultime luni facand despartirea parca mai usoara. Pleca in sud, la o sucursala pentru a crea si pune pe piciore un nou departament. Pleca deci departe de zbuciumul ei. Inainte de a pleca, au iesit in oras si pasii i-a condus catre acelasi anticariat de unde isi cumparase manusile. Dorea atat de mult sa-i poata oferi ceva incat inauntru se despartira furisat, fiecare cautand un mic cadou pentru celalalt. Cand s-au intalnit in fata anticarului, el ascundea cu greu silueta unei pompite de parfum din cristal greu, iar ea ii alesese un calut de jad ce-si ridicase picioarele din fata tradand nerabdarea.....nerabdarea ei? Nerabdarea lui? Apoi visul venise fara sa o mai surprinda. Urmarea fiecare detaliu pentru a vedea ce era de facut. Drumul, dorul, visul isi faceau loc ajungand iar la zi. Drumul era moarte iar moartea isi cere ortul ei. Ce putea face? Ce trebuia sa faca? Ca sa poata pleca, trebuia sa se ofere ca jertfa..... ca sa poata pleca trebuia sa-l lase si sa uite.....trebuia sa se desprinda....ce altceva putea face? Va mai ramane legata de lumea asta doar pentru a-i fi aproape. Chiar daca lestarea este dureroasa, va ramane. Era tot ce mai putea face pentru el, pentru ei. Apoi, cand totul se va rezolva va putea pleca acolo unde ii era locul. Se trezi fericita, radiind. Cu fiecare noua intalnire, visul ii parea chiar apropiat, prietenos, fara a mai purta mantia spaimoasa a cosmarului. Catedrala se arata in toata maretia ei, iar lumina cernita scotea si mai mult in evidenta inaltimile greu de banuit. Bancile de lemn, lustruite de trecerea anilor si a trupurilor, oftau ghemuindu-se fara sa iasa din rand. Nici catafalcul nu mai parea atat de infiorator. Parea mai mult o masa a festinului decat un pat

procustian. Julien isi dormea linistit somnul fara a stii ce-l asteapta sau poate tocmai pentru ca stia. Cu cat il privea mai intens cu atat parea mai viu, mai plin de viata. Suflarea lui se incolacea in jurul valurilor de umbra deasa. Facu un pas, apoi altul si intr-un sfarsit ajunse langa el. Intinse mana sa-i mangaie obrazul dar frigul mortii il facu sa scape un usor geamat. Fata i se crispa lasand o oarecare urma de indoiala sa strapunga nemiscarea pleoapelor. Se indeparta, ramanand in limita vizibilului. Pana la urma atinse sicriul masiv si laturile acestuia se desprinsera, frunze spulberate. Se aseza pe o banca, neputandu-si lua privirile de la el. Cum va fi lumea fara el? Fara aceasta viata? Gandul-vis aluneca iar spre trecute clipe de foc. Cand fusesera in parcul de distractii, ea se oprise in fata baracii cu iz de vodevil. Doria sa plece dar nu putea. Era prizoniera propriei curiozitati. De ce nu pot? De ce nu vreau? Intrebari. Simple intrebari. Il ruga sa o astepte afara si se strecura pe sub perfeaua de matase. Toata baraca ascundea o singura incapere. Goala. In mijloc, in locul mesei si a globului de cristal era un lavoar in care se strecura cu rusine un lighean smaltuit, plin de pete de rugina. Lavoarul era insotit de doua scaune. Unul pentru vizitator iar celalalt pentru gazda, ambele in asteptare. Se aseza scuturata de un frison insinuant. Inchise ochi terminand in gand rugaciunea inceputa. Viitorul? Ce insemna acesta? O simpla unealta a amagirilor noastre. Mana scria clipa de clipa totul. Nimic nu era prescris, nimic nu era intamplator. Cand deschise ochii, in fata ei, pe scaun, era un batran ascuns sub un sombrero imens ce nu lasa sa se destinga trasaturile. Doar albul ochilor clipocea precum lumina lunii strecurata intr-o urma de copita. Nu vorbeau niciunul dar puntea gandurilor era plina de carausi. Il vazu cum scoate mana de sub ponchoul larg si prefira cateva graunte albicioase pe fundul ligheanului. Duse mana la loc sub poncho. Batranul se misca lent ca-ntr-un film rulat cu incetinitorul. Scoase o sticluta si picura doi stropi dintr-un lichid rosietic. Acestia incepura sa se miste, cautand firimiturile cristaline. La fiecare intalnire, aerul sfaraia si raspandea in jur irizatii multicolore. Ultimul graunte cazu prada iar cei doi stropi pornira a se cauta unul pe altul. Scurta intalnire dadu nastere unui roi de stelute ce se pierdura in tacerea densa. Batranul ii lua mana stanga si o aseza fara nici o impotrivire cu palma pe fundul ligheanului, ascunzand astfel ceea ce a mai ramas intr-o scurta arsura. Aerul fuioare prinse a se aduna caier pe mana ei. Carand mana i se pierdu intr-o ceata moale si matasoasa la atingere. Buzele lui se miscau monosilabic strecurand jumatati de tacere printre sunele susurate. Ceata prinse a se despleti, cautand forme de aer. Nu stia sa citeasca semnele ce se nasteau dar le intelegea. Litanie, poveste, bocet, viitorul se scria si se stergea. Ca o parere se auzi printre fuioarele de ceata: „Dragostea se naste cu un suras, creste cu un sarut si se termina cu o lacrima.” Vocea batranului se facu auzita pentru prima oara in acea seara: Tu esti lacrima uscata pe obrazul far’ de pata. Fie ca jertfa sa-ti fie primita si bucuria sa se reverse ca un izvor de apa pura peste cei dragi tie. Pleoapele se lasau amagite de greutate. Deschise ochii speriata dar era singura. In fata ei scaunul era gol. Fundul ligheanului prezenta aceleasi urme vechi de rugina. Mana ei se odihnea slabita in poala ascunzandu-se in causul celeilalte. Vru sa se ridice dar amintirea batranului inca o tintuia in scaun. Julien se strecura fara zgomot si se apleca sarutandu-i pielea catifelata a gatului. Chiar daca nu-l vedea, stia ca privirile lui coborau panta pieptului cu dezlantuirea avalanselor. Isi incolaci bratele in jurul gatului si se lasa purtata afara. Isi lasa capul pe spate ca-ntrun abandon total incercand sa afle numarul stelelor dintr-o singura privire.

„Dragostea se naste cu un suras” fusese si inceputul lor. Isi aminti de primul lor moment. De obicei povestile de dragoste incepeau printre rafturile unei biblioteci sau librarii cand ochii obositi, se retrag sfiosi de pe paginile noilor carti si se agata cu disperare de tot ceea ce intalneasc in cale, cersind aprobare pentru noua achizitie. Sau la o spalatorie cand astepti sa fie gata rufele si incerci timid, cu un zambet sa indepartezi toata zloata unei zile grele. Sau intr-un ascensor ce depaseste momentele de panica claustrofobica. Ei se intalnisera pe lac. Ea in barca ei, el in barca lui, fiecare vaslind mecanic si cu mintea plecata in concediu de boala. Doar cand barcile lor s-au atins si s-au incurcat vaslele si-au revenit. Ea incerca sa pareze cu un zambet timid iar el surase, castigand-o. S-au intalnit pe mal si au continuat o discutie punctata de lungi taceri. S-au despartit tarziu in noapte, dorindu-si revederea. Zilele treceau si surasul se adancea printre buzele lor, facand loc focului ce inca mocnea fara aer. In noaptea dintre restaurant si cazino a urmat sarutul, caci nu-i asa, dragostea „creste cu un sarut”. Se adunasera in spatele lui toate dorintele nerostite. Viata era aceeasi dar aerul avea alta culoare. Si gustul era altul, mai plin, mai voluptos. Prima noapte de dragoste, rascolitoare si patimasa ca un inceput de lume cand totul se amesteca fara a se naste totusi nimic. Caci pana si haosul, la inceput isi incearca puterile si se framanta fara a zamisli ceva. La inceput a fost surasul, raza de lumina ce a strapuns monotonia cenusie, apoi a fost sarutul, ploaie ce dezleaga baierele cerului pantecos pentru ca zilele si noptile petrecute impreuna sa se petreaca si sa se impleteasca ca aerul si apa la un loc. Dragostea crestea la adapostul sanilor ei prefirand aromele esentelor lui in orice rasuflare. Da, il dorea, si-l dorea mereu aproape, umplandu-i fiecare fibra cu revarsarile iubirii. Pe cat de mult il dorea pe atat de mult il tacea. Nu-ndraznea sa spuna nimic de teama sa nu spulbere vraja. Silabele luau locul cuvintelor si tacerile umpleau toate golurile. Toamna, visul, groaza se torceau impestritand firul dureros al iubirii. Simtea ca si el o simte dar amandoi lasau undele lacului sa le reflecte sperantele sau poate spaimele.......pana in seara cand el o intreba putin timorat de ce vrea sa-l paraseasca.......a gasit pe altcineva? Putea sa-i spuna, avea curajul si puterea sa suporte........ Atunci si-a eliberat sufletul de orice umbra de-ndoiala si, cu seninul ochilor, deschis ca un puf de papadie, se lasa purtata in linistea ochilor lui. Punti de lumina, punti de adevar se-mpleteau nelasand loc indoielilor. Adormi greu mangaindu-i parul aspru ce mirosea a el. Inca se mai intreba de unde gasise atata putere sa-i ascunda sfarsitul povestii lor. Noptile erau tot mai scurte si mai fierbinti. Timpul se contractase, strangand totul in amagirea clipelor. Ultima noapte, ultima zi. Il conduse la aeroport facand loc lacrimilor zagazuite. Tot drumul o rugase sa-l insoteasca. iSa lase in plata Domnului toata agitatia si sa mearga cu el. Atunci chiar ca totul ar fi fost o vacanta dorita si meritata. De ce nu voia sa vina cu el? Lasa tacerea sa raspunda in locul ei si-si flutura mana chiar si dupa ce el trecu de poarta suspinelor, disparand in culoarul de legatura cu aeronava. Asa cum ii promisese, cum se aseza, forma numarul si o suna intreband-o daca mai este in aeroport sau nu. Suspinele prelinse printre lacrimi fura cel mai bun raspuns si ramas bun totodata. Ii transmise toate sarutarile ce-i incapeau in palma micuta si inchise telefonul. Cobora din taxi mai devreme, incercand sa faca ultimii pasi pe jos. Plimbare ostenita de toata agitatia ultimelor zile. Se trezi privind vitrina goala a unei farmacii. Isi facu curaj si deschise usa, urmandu-si gandul ce parea sancolteasca. Farmacista o privi mirata dar nu spuse nimic in timp ce punea

seringile in punga de plastic. De ce oare ceruse o suta? Morfina se face dupa cat te doare sau dupa cum zic altii? Lua punga, achita nota si iesi in lumina trista a-nserarii. Strabatu si ultimi pasi incercand sa prelungeasca momentul cand se va darui singuratati din casa. E adevarat, si pe strada era singura, dar era altfel de singuratate. Cheia se incapatana sa patrunda in broasca. Deschise usa, intra si se lasa cu toata greutatea, inchizand-o. Picioarele prinsera sa tremure febril apoi fara a opune rezistenta incepura sa se indoaie facand-o sa alunece pe tablia usii. Pardesiul ramase undeva in urma mangaindu-i parul rasfirat. In sfarsit, lacrimile, lacrimi adevarate si grele prinsera a sparge tacerea. Plangea drumul ce se termina sau pe cel ce o astepta? Planse pana cand o moleasa lesioasa o cuprinse ca sorbul unei mlastini. Taraitul telefonului o ajuta sa se agate de crengile realitatii. Se ridica, facandu-si loc prin aerul vascos. Vocea lui suna atat de calda si de aproape ca nodul lacrimilor ramase intepenit undeva pe langa marul lui Adam. Da, plecase si uitase sa-i ceara voie sa planga. Dar nu plangea decat putin, pentru ca intrase in casa si casa era prea mare pentru o singura persoana. Nu, nu voia sa se intoarca. Trebuia sa-si termine treaba. Putea astepta. Gata, s-a linistit. Nu mai plange. O sa aiba rabdare. Cu prima ocazie o sa vina sa-l vada intr-un weekend. Acum se duce sa faca un dus si apoi se baga in scutece. Inchise telefonul si un plans spasmodic rupse zagazurile nerostiri. Planse pana cand lantul lacrimilor o trase spre covor. Se aseza, lasandu-si capul pe perna moale a fotoliului. Inca mai suspina cand blandul Mos o lua in bratele lui primitoare. Se trezi infrigurata si sfarsita totodata. Intra in baie, se aseza pe marginea cazii si lasa apa sa curga. Privea facinata suvoiul de apa. Oare cum ar arata acelasi suvoi rosu, sange navalnic fericit ca are cale libera dar totusi tanjind dupa stramtoarea arterelor. Se scutura, indepartand resturile nebunesti. Se dezbraca si se cufunda in apa, traind plina de recunostinta mangierea ei calda. Se lasa purtata pe aripi de vis pana cand buzele ii fura inundate de clipocitul ape. Inchise apa, pastrand ochii inchisi. Inca nu voia sa dea fata cu realitatea. Acum visul devenise un automatism. De cate ori dorea inchidea ochi si astepta sa inceapa filmul. De fiecare data aceeasi secventa. Se gandea la el. Din ce in ce mai mult paloarea ii disparea din obraji facand loc culorilor vii. Rasuflarea lui aburea tacerea catedralei. Acum stia. Stia ce trebuie sa faca si cum anume. Fusese prizoniera propriei neputinte. Se elibera. Intinse mana si-i mangie fruntea, aranjand cateva suvite rebele. Julien deschise ochii privind mut. Nimic nu trada zbatere, zbucium. Ochii ii erau absenti nelasand loc cunoscutului. Privea. Era un chip fara memorie, fara amintiri, fara suflet. Doua oglinzi ce nici macar realitatea cealalta nu puteau so reflecte. Un tarait strident se strecura insinuant in penumbra catedralei. Ce putea fi? Enervant lucru. Pana la urma realitatea o trase de mana, facand-o sa dechida ochi. Telefonul taraia fara a-si pierde rabdarea. Se ridica din cada, isi puse un halat si se indrepta spre telefon. Era el. Voia sa stie daca totul este in regula. Ii spuse ca noaptea era grea, prima noapte fara el. Nu, nu trebuie sa-si faca griji, va supravietui. Greu. Poate ca totusi noptile urmatoare vor trece mai usor, fara sa lase urme. Te sarut iubitul meu. Inchise telefonul si se indrepta catre pat. Se intinse fara sa mai stranga pledul pufos. Visul se apropie tiptil punandu-i mainile la ochi. Se lasa in seama lui. Oh Julien! Chiar daca stia totul acum, pentru prima oara, visul deveni un pic neclar, nemaiprimind-o inauntru lui. Privea de la fereastra catafalcul si trupul lui prinse a-si schimba forma. Credea ca stia chiar totul dar inca mai era loc de surprize.....Cu toate stradaniile ei, distanta intarea misterul. Va mai fi si maine

o zi isi spuse, lasand-se purtata catre niciunde. Dorul, da! Dorul de acel loc necunoscut care o astepta, reusi sa indeparteze durerea si lipsa lui. Unde era acel loc inca nu stia sau poate ca nu trebuia sa-si aduca aminte. Inca. Ibricul de cafea incepu sa fluiere imprastiind arome binecunoscute. In sfarsit libera. Singura si libera. Dureroasa libertatea dar totusi necesara. Se ridica din pat si porni spre bucatarie. Isi turna o ceasca de cafea, automatism ce facea trecea de la starea de veghe la cea de trezie. Incepu sa-si puna ordine in idei, sau macar incerca s-o faca. Ce trebuia sa faca pentru a scapa de chinurile asteptari? Singura nu putea s-o faca. Era impotriva firi si a randuielilor. Dar nici LUI nu putea sa-i lase in seama treburile lungi si chinuitoare. Raspunsul va veni in timp. Stia asta. Unde citise oare? Douazeci si unu de grame, atat face diferenta dintre atunci si acum. Grame pe care nimeni nu a reusit sa le vada. Cat poate incape oare? O viata de om? Mai mult? Cel care nu are nimic, de fapt are totul. Cand termina cafeaua, se indrepta spre dormitor de unde lua cutia cu bolduri si mosorul de ata, apoi incepu sa prinda fiecare seringa si s-o atarne de ce se putea. Curand camera de zi se transforma intr-o suprarealista realitate in care ploua cu seringi de plastic. Multumita de rezultat deschise sertarul si scoase plicul in care pastra manusile de dantela. Isi puse manusile, mai mult mangaindu-le apoi lua sticluta de cristal daruita de Julien in care se odihneau cele cateva picaturi de parfum stravechi. Pufai din pompita atat cat sa se lase cotropita de aroma si dulceata stropilor fini ca o bura. Lasa sticluta si se preumbla prin fata oglinzii mari ce strajuia coltul minunilor. Asa ii placea sa-l numeasca de cand el o ajutase sa-l aranjeze. Fiecare particula de aer se reflecta in mirajul oglinzii. De fiecare data cand se aseza torcand in fata ei se trezea cu el in spate manguindu-i pielea infiorata de atingerea buzelor lui. Alese coltul acela dintre usa terasei si ferestra cea mare tocmai pentru ca era foarte luminat dar totusi cu o bruma de umbra la colt. Pe peretele cu usa asezase trei rame masive, aproape patrate, pudrate cu auriul patinat al vechimii. Apoi cu o migala incredibila prinse a picta peretele cu tot ce se putea reflecta in aceasta imaginara oglinda inchipuita. Pe peretele cu fereastra mare alesese o rama asemanatoare celorlalte dar pudrata cu dulceata patinata a argintului. Pe perete picta sofaua ce se afla chiar in fata „oglinzi” iar pe sofa motanul ei preferat din Alice in tara minunilor. O gura sparta intr-un zambet larg ce te lasa sa-ti imaginezi umbra motanului lemes si gras. In fata acelor oglinzi asternuse ravasit o cuvertura verde de brocart cu broderie aurie apoi lasase sa se adune la sfada trei perne dolofane. Acela era coltul minunilor, coltul ei. Acolo ii placea sa se tolaneasca asemeni motanului cel gras asteptandu-l. Caci stia ca va veni. La fel si acum. Se lasa cuprinsa de fiorul amagitor al asteptarii cautand caldura pernelor. Capul gol de ganduri, lacrimi si vise se culcusi pe o perna ce pastra parfumul lui. Inchise ochi, pastrand vie gura aceea care te insoteste pe tot parcursul vietii. Caci nu trebuie sa treci nici un prag pentru a descoperi adevarata lume a minunilor. Telefonul incepu sa taraie dar era mult prea bine acolo. Il lasa pana cand taraitul se transforma intr-un oftat, apoi intr-un suspin dupa care urma tacerea. Linistea prindea forma si culoare. De undeva, razbeau cu greu, cu surdina pusa, soaptele ponchoului ce ascundea vesnicia: „priveste ceea ce nu vede si vei afla numele lui caci i nevizibilul se numeste ...... asculta vocea tacerii ce nu se aude, si vei afla numele ei caci hi fara de grai se numeste ..... pipaie ceea ce nu se simte si vei descoperi ca vei imaterialul se numeste .... aceste trei însuşiri sunt mistere de nepătruns ce întocmesc Unitatea Divină ....

mai presus de EL nu este lumină, dedesubt nu este umbră, caci EL atotpătrunzător e, veşnic şi fără nume... EL duce toate lucrurile în nefiinţă.... EL este formă fără de formă, o închipuire fără de chip...EL este taină de nepătruns...nu i se vede nici faţa nici spatele caci este infinit...si numai celui ce cunoaşte, numai celui ce afla această străveche taină ii este aratata Calea...gaseste suprema cărare...” Strecurat printre perdele ferestrei deschise vantul aduce un parfum pe care Julien îl cunoşte prea bine şi boarea unui sărut, pe care-l văzu plutind încet, pînă ce se opri pe buzele lui....

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful