You are on page 1of 10

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………...2

1. Istoricul evoluţiei termenului de „impozit”......................................................2


2. Apariţia şi evoluţia impozitelor pe plan mondial.............................................3
3. Etape în apariţia şi evoluţia impozitelor...........................................................4
4. Apariţia şi evoluţia impozitelor în spaţiul românesc.......................................5
5. Evoluţia impozitelor în Republica Moldova.....................................................7

Bibliografie.............................................................................................................10
INTRODUCERE
Sursa principală a formării finanţelor oricărei ţări, o constituie impozitele, ele fiind proprii
tuturor sistemelor de stat. În această ordine de idei, despre impunere putem vorbi ca despre o
parte indispensabilă a civilizaţiei umane.
La etapa actuală, impozitele sunt cea mai importantă resursă financiară a statului. În
condiţiile relaţiilor de piaţă impozitele au un rol important în dirijarea dezvoltării economice.
Aceasta înaintează cerinţe mari faţă de mecanismul impunerii, faţă de sistemul fiscal care trebuie
să asigure formarea bugetului pentru realizarea sarcinilor propuse. Impozitele sunt o necesitate
obiectivă, deoarece sunt condiţionate de cerinţele dezvoltării societăţii. Exigenţa impozitelor
derivă din funcţiile şi sarcinile statului. Statul nu dispune de alte metode acceptabile ca să-şi
asigure venitul în condiţii de piaţă: împrumutul trebuie rambursat, iar emisiunea monetară
generează inflaţie.
Impozitele ocupă un loc central în sistemul veniturilor de stat. În diverse ţări partea
principală a veniturilor bugetare o constituie anume impozitele. Ponderea veniturilor fiscale în
structura bugetului Republicii Moldova alcătuieşte peste 85%. În Franţa impozitele formează
95% din veniturile bugetului de stat, în SUA – peste 90%, în Germania – 80%, în Japonia – 75%.
Impozitele constituie o verigă necesară relaţiilor economice în societate din momentul
formării statului. Dezvoltarea şi modificarea formelor structurii de stat sunt mereu însoţite de
transformarea sistemului fiscal. În condiţiile orînduirii sclavagiste statele recurgeau la impozite,
acestea avînd forma unor taxe în natură (produse alimentare, recoltă şi alte prestaţii), dar, pe
măsura dezvoltării relaţiilor marfă-bani, impozitele capătă formă bănească.

1. ISTORICUL EVOLUŢIEI TERMENULUI DE „IMPOZIT”.


Dacă ar fi să analizăm termenul de „impozit”, putem constata că această noţiune îşi are
originea în adîncul secolelor. Pe parcursul istoriei au existat cele mai diverse tipuri de venit în
vestierie: tribut de la învinşi, domene (venit de la averea de stat), regalii (venit pentru acordarea
de către stat a dreptului de meşteşugărit), taxe pentru importul-exportul de mărfuri. Introducerea
imozitelor, însă, presupune un nivel mai înalt de dezvoltare a conştiinţei juridice, a economiei,
sistemelor controlului de stat.
De-a lungul timpului, au existat diferite opinii asupra impozitelor, dintre care unele foarte
ciudate. Astfel, sfîntul Toma d’Aquino, filosof şi teolog medieval, scria că „impozitele nu-s
altceva decît un jaf legalizat”. În decursul istoriei, geniul uman a inventat cele mai deocheate
forme ale acestui „jaf”. Astfel, împăratul roman Vespasian, introducînd impozitul pentru
veceurile publice, a lansat şi o frază devenită celebră: „Banii nu miros”. În Franţa medievală a
existat un impozit plătit pentru uşile şi geamurile ce ieşeau în stradă. Iar ţarul Rusiei Petru I a
introdus un impozit ce era plătit doar de persoanele ce purtau barbă.
Viziunile asupra impozitelor s-au modificat pe parcursul secolelor. Pe măsura dezvoltării şi
perfecţionării teoriilor privind impozitarea, s-a produs evoluţia concepţiilor referitoare la
interpretarea termenului „impozit”. Prin definirea lui se sesizează şi se apreciază atitudinea
societăţii faţă de impunerea fiscală. De aceea, oamenii de ştiinţă şi reprezentanţii vieţii publice
erau permanent în căutarea unor definiţii ale impozitului nu numai de pe poziţii economice, dar
şi din punct de vedere juridic.
Adam Smith interpreta impozitul drept o povară aplicată de către stat pe cale legislativă,
fiind prevăzută mărimea şi ordinea achitării lui. El a formulat teza privind caracterul neproductiv
al cheltuielilor de stat, de aceea impozitul pare a fi dăunător societăţii. Concomitent, impozitul
este considerat drept o necesitate vitală, drept o cerinţă a dezvoltării economice şi sociale. J.
Sismondi consideră impozitul drept victimă şi, în acelaşi timp, drept un bine, dacă serviciile
acordate de către stat pe seama acestei victime ne aduc folos.

2
Definindu-se astăzi impozitul, se pune accentul, în primul rînd, pe caracterul forţat al
impunerii, în al doilea rînd, pe absenţa legăturii directe dintre avantajele cetăţeanului şi impozite.
Iată unele din definiţile moderne:
1. Impozit înseamnă cotizaţie obligatorie la buget şi în fondurile extrabugetare în mărimile
prevăzute de lege şi termenele stabilite.
2. Impozit înseamnă confiscare obligatorie şi gratuită a mijloacelor aplicate de către
organele puterii locale pentru finanţarea cheltuielilor sociale.
Definiţia contemporană a impozitelor subliniază caracterul obligatoriu al plăţilor fiscale,
precum şi gratuitatea lor individuală. Acest factor este caracteristic şi pentru legislaţia fiscală a
Republicii Moldova.
În art.6 al Codului Fiscal al Republicii Moldova este formulată următoarea definiţie a
impozitului:
„Impozitul este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni
determinate şi concrete de către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţii de
răspundere a acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a achitat această plată”.
Impozitele exprimă raporturile băneşti ale statului cu persoanele juridice şi fizice, create în
legătură cu redistribuirea venitului naţional şi mobilizarea resurselor financiare în fondurile
bugetare şi extrabugetare ale statului pentru exercitarea funcţiilor lor.

2. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA IMPOZITELOR PE PLAN MONDIAL.


Astfel, impozitele erau percepute încă în antichitate şi se presupune că au apărut în cadrul
primelor formaţiuni statale, fiind determinate de necesităţile întreţinerii materiale a celor ce
exercitau forţa publică, îndeplinind atribuţiile autoritare de conducere statală.
De la apariţia lor, impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, condiţionate de
dezvoltarea economico-socială şi de chletuielile publice acceptate de fiecare stat. Date despre
impozitele şi cheltuielile publice din antichitate se cunosc îndeosebi din istoria statelor antice
grec şi roman.
În statele greceşti, ca şi în statul antic roman, erau considerate publice cheltuielile pentru
organele de conducere statală, pentru întreţinerea şi înzestrarea forţelor armate şi de ordine
publică, construcţia şi înarmarea corăbiilor de război, construirea de drumuri, pentru temple şi
serbări religioase.
Pentru completarea resurselor domeniului public, în ficeare din aceste state au fost
instituite impozite diferite, unele ordinare sau curente, altele extraordinare.
În statul antic atenian principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri şi de
bunuri. Acesta era urmat de impozite asupra veniturilor meseriaşilor, taxelor pentru vînzarea pe
piaţă a produselor agricole, precum şi impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi în
timp de război ca o datorie de onoare a acestor cetăţeni.
În statul roman antic, în toate etapele de evoluţie istorică, principalul impozit a fost
„tributul”. La început acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, apoi
a fost extins ca impozit cetăţenesc permanent, datorat de toţi cetăţenii statului roman care aveau
proprietăţi imobiliare iar mai tîrziu şi pentru bunurile mobiliare. Apoi s-a instituit impozitul
asupra vînzărilor de bunuri, un impozit pe meşteşuguri, pe numărul de sclavi şi impozitul
perceput de la celibatari.
Aceste impozite sunt o dovadă şi exemplu a răspîndirii şi diversificării în antichitate a
procedeului financiar al obligării persoanelor fizice să plătească impozite ca venituri ale statului.
În evul mediu impozitele erau, de asemenea, diferite de la un stat la altul, condiţionate de
dezvoltarea economico-socială diferită, cît şi de concepţii şi tradiţii proprii.
În Anglia, timp îndelungat, impozitul era plătit de proprietarii de pămînt. Concepţional, prin
Magna Charta Libertatum din 1215 s-a interzis instituirea impozitelor de către monarhi, fără
aprobarea poporului. În acelaşi secol a fost introdus un impozit diferenţiat pentru nobili, clerici şi
ţărani, iar în secolele următoare au fost instituite impozite pe clădiri, pe veniturile

3
meşteşugarilor, ca şi impozitele incluse în preţurile de vînzare a sării, cărbunilor, pieilor şi altor
bunuri.
În Republica Florenţa din Italia în perioada secolelor XII-XV existau: impozit pe veniturile
cetăţenilor bogaţi care se percepea în baza unei „scări” progresive, impozite pe succesiuni,
impozite pe sare, taxe vamale la intrarea mărfurilor în republică.
Printre impozitele din evul mediu sunt remarcate şi cele percepute în principatele române
în care şirul mare al dărilor ordinare, care cuprindea birul aşezat ca „cisla” asupra localităţilor şi
perceput cu denumirea de „sferturi”, văcăritul, pogonăritul, tutunăritul., li se adaugă dările
extraordinare – ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutorinţele şi altele.
La sfîrşitul evului mediu, în condiţiile dezvoltării meşteşugăritului şi a manufacturilor, cît
şi a comerţului, diversificarea veniturilor cetăţenilor a oferit statelor posibilitatea sporirii
numărului şi tipurilor impozitelor. Aceasta a fost determinată şi de creşterea cheltuielilor publice
pentru organele de stat.
Datorită numărului mare şi diversificării exagerate a impozitelor, în Franţa, Adunarea
Constituantă întrunită după revoluţia franceză din 1789 a decis reforma impozitelor prin
înlăturarea privilegiilor avute pînă atunci de nobili şi clerici, suprimarea arbitratului aparatului
fiscal, înlăturarea unor impozite pe vînzări, prevederea drepturilor cetăţenilor de a consimţi liber
la satisfacerea impozitelor.
Concepţia instituirii impozitelor cu „consimţămîntul contribuabililor” a fost preluată atît de
doctrina finanţelor publice moderne, cît şi de ligiuitorii din mai multe state contemporane. Însă
în aplicarea practică a acestei concepţii s-a ajuns doar la reprezentarea în competenţa
parlamentarilor a dreptului de a reglementa impozitele, taxele şi alte venituri bugetare.

3. ETAPE ÎN APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA IMPOZITELOR.


Astfel, analizînd evoluţia impozitelor în diferite state, la diferite nivele de dezvoltare a
societăţii, unii autori propun identificare unor etape în evoluţia impozitelor, fiecare din ele
însumînd o serie de trăsături comune pentru evoluţia acestui fenomen în diferite state ale lumii.
În istoria evoluţiei sistemului fiscal se disting următoarele etape:
Prima etapă (etapa veche a evoluţiei sistemelor fiscale, se termină la începutul sec
XVI), slab dezvoltată, purtînd un caracter ocazional, cuprinde economia de stat din antichitate şi
din evul mediu. Etapa dată se caracterizează prin structurile fiscale specifice civilizaţiei agricole
şi cuprinde o perioadă mai îndelungată de timp, în care relaţiile fiscale evoluează deosebit de
lent, fapt ce se datorează evoluţiei lente a structurilor politice şi economice a diferitor unităţi
administrative, care erau instabile şi se modificau permanent.
În această etapă mijlocul de producţie şi forma de bază a averii o constituia pămîntul,
activităţile economice aveau un caracter artizanal, iar în raporturile de schimb se utilizau
etaloanele monetare paralele.
Fiecare unitate administrativ-teritorială, precum şi provinciile şi colectivităţile locale care o
formau, impuneau taxe fiscale şi reguli de percepere proprii. Cuantumul acestor taxe sub forma
obligaţiilor în natură sau în bani, oscila în permanenţă, nefiind cunoscut de către populaţie în
prealabil. Impozitele de bază erau, la început, cele pe avere, care se manifestau sub formă de
contribuţie funciară şi pe cap de locuitor. Mai tîrziu, apar impozitele indirecte, la început sub
formă de taxă fiscală, apoi şi sub formă de accize. În Roma Antică sursa principală de venit era
impozitul funciar. Cota lui constituia în mediu 1/10 din veniturile obţinute de pe anumite loturi
de pămînt. Se mai aplicau şi forme speciale de impunere, ca, bunăoară, impozitul pe pomi
fructiferi, inclusiv viţa-de-vie. Aparţineau impunerii fiscale bunurile imobiliare, inventarul viu
(bovinele, sclavii), obiectele de valoare. Pe lîngă impozitele directe mai existau şi contribuţii
indirecte, dintre care cele substanţiale erau:
- impozitul de 1% pe circulaţia mărfurilor;
- impozitul special de 4% pe circulaţie în comerţul cu sclavi;
- impozitul pe eliberarea sclavilor cu taxa de 5% din valoarea lor de piaţă.

4
Deja în Imperiul Roman impozitele exercitau nu numai funcţia fiscală, ele mai jucau şi
rolul de stimulent suplimentar al dezvoltării economiei. În acea perioadă impozitele se depuneau
de acum în bani, de aceea populaţia era nevoită să obţină surplusuri de producţie spre a le
comercializa. Aceasta favoriza extinderea relaţiilor marfă-bani, aprofundarea procesului
diviziunii muncii, urbanizării.
Multe din principiile Romei Antice au fost preluate de Bizanţ. În perioada iniţială a epocii
bizantine de pînă în secolul VII, inclusiv în Impreiu, existau 21 tipuri de impozite: impozitul
funciar, taxa pe cap de locuitor, impozitul pentru înzestrarea armatei, impozitul pe cumpărarea
cailor, impozitul pe recruţi, taxa pentru vînzarea mărfurilor ş.a.
Etapa a doua (etapa liberală în evoluţia sistemelor fiscale, începe cu sfîrşitul secolului
XVI pînă în a doua jumătate a secolului XIX (an.1870)) perioadă cînd au intervenit schimbări
substanţiale în viaţa publică a Europei, cînd sistemul bănesc al economiei l-a înlocuit pe cel în
natură, cînd necesităţile statului au crescut considerabil şi trebuiau găsite noi surse de venituri de
stat. Masa noilor impozite, mai ales a celor indirecte, completează bugetele statelor vest-
europene din acea perioadă. În Anglia, bunăoară, în decursul a celor 20 ani de existenţă a
republicii pe timpul lu Kromwell, s-au introdus pînă la 200 tipuri de accize. Impozitele directe
din acea perioadă erau, de asemenea, numeroase, purtau un caracter ocazional, bizar. De
exemplu, în Anglia se introdusese impozit pe defuncţi şi celibatari.
Structurile fiscale existente încep să reflecte apariţia proprietăţii şi producţiei de tip
capitalist, ce determină apariţia unor noi clase sociale: muncitori agricoli, muncitori industriali,
burghezia în formare. Tot în această perioadă au loc schimbări în modul de distribuire a
veniturilor în societate. În rândurile claselor sociale în formare apar critici faţă de privilegiile
fiscale de care beneficia nobilimea.
Către această perioadă regulile impunerii au reuşit să se formeze, ideea privind constanţa
impozitelor a prins rădăcini. S-a ajuns la convingerea că un număr enorm de diferite impozite
frînează progresul dezvoltării industriale şi, pricinuind pagube economiei naţionale, sărăceşte
vestieria statului.
Astfel, ca urmare a dezvoltării economice şi respectiv, al sistemelor fiscale, în ţările
Europei Occidentale în sec. XVII şi XVIII apar o serie de scrieri fiscale care studiau impozitele
din mai multe puncte de vedere şi anume: al legalităţii, al legitimităţii şi influenţei sociale (în
Franţa, Quesnay, Montesquie şi Rousseau), exprimîndu-şi dezaprobarea impozitelor mari sau
sperînd că impozitele sunt temporare.
În sec. XIX ideile politice ale burgheziei ajunse la putere vor determina schimbări rapide în
structurile fiscale. Politica statelor liberale începe să se bazeze pe preponderenţa impozitelor
directe, şi în special, pe introducerea impozitului pe venit, ca sursă principală de finanţare a
instituţiei bugetare.
Etapa a treia din istoria impozitelor (etapa modernă, sec. XIX-XX) se caracterizează
prin numărul lor tot mai mic şi printr-o mai mare uniformitate. Formele de impozit devin mai
bine determinate, regulile administrării - mai aprofundate, se dă preferinţă unor izvoare de
impunere care promit venituri mari. În perioada iniţială a capitalismului industrial din sec. XIX,
sistemul fiscal consta din impozite pe consum. Pe la sfîrşitul sec. XIX în cele mai dezvoltate ţări
capitaliste se include în sistemul fiscal impozitul pe venit şi cel pe succesiuni. Impozitele reale
rămîn pe ultimul plan, dar se păstrează un număr neînsemnat de impozite pe consum mai
profitabile.
Sistemul fiscal s-a modificat parţial şi s-a perfecţionat sub influenţa luptei de clasă.
Caracterul lui regresiv, condiţionat de precumpănirea impozitelor indirecte, prin sec. XX a
început să capete un caracter proporţional, în legătură cu trecerea la o impunere progresivă pe
venit. Sistemul fiscal de pe la sfîrşitul sec. XX, ca rezultat al dezvoltării ştinţei şi practicii
financiare, repartizează mai uniform ca altădată povara impozitelor.

4. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA IMPOZITELOR ÎN SPAŢIUL


ROMÂNESC.

5
Apariţia şi evoluţia impozitelor pe teritoriul românesc se caracterizează, precum în toate
statele europene, ca un proces complex şi de durată, care a început odată cu destrămarea comunei
primitive, apariţia proprietăţii private şi scindarea societăţii în clase sociale, dezvoltarea forţelor
de producţie şi a relaţiilor marfă-bani, apariţia statului şi crearea aparatului de stat menit să
rezolve antagonismele dintre clase, să apere interesele celor mai puternici din punct de vedere
economic.
Dacia romană era administrată de procurator care avea atribuţii şi de încasare a dărilor.
Dările cele mai importante erau tributum soli (impozitul funciar), tributum capitis (capitaţia),
vicesima hereditatum (darea succesorală), vicesima libertatum (darea de eliberare a sclavilor),
conductor commercorum (darea întreprinzătorilor comerciali), conductores pescui et salinarum
(pentru arendarea păşunilor şi salinelor).
În prima fază de formare a statului feudal, unde predomina economia naturală închisă, au
proliferat o sumedenie de dări:
- sferturile sau civerturile, care se strîngeau sub forma clisei;
- dijmăritul sau desetina (din zece una);
- albinăritul era darea pe stupi, pe miere şi pe ciara de albine;
- goştinăritul, darea asupra porcilor;
- vinăritul sau vinăriciul era o dare pe vadra de vin;
- podgonăritul a fost un impozit trecător asupra străinilor care aveau terenuri plasate
cu viţă de vie (a fost introdus în anul 1662);
- pripăşitul era o taxă asupra vitelor de pripas prin sate (era mai mult o amendă
decît un impozit);
- tutunăritul era un impozit ce se plătea asupra terenurilor cultivate cu tutun;
- fumăritul era un impozit de capitaţie, deoarece se punea asupra fumurilor
(coşurilor) de la case;
- oieritul era o dare pe oi;
- văcăritul, introdus în anul 1580, era o dare percepută pe boi, vaci, cai, cunoscută şi
sub numele decunuţă;
- căminăritul era o dare asupra vinului vîndut în tîrguri;
- săpunăritul, darea pe săpun, percepută de la cei ce fabricau săpun destinat
comercializării;
- măjăritul, dare asupra peştelui, proaspăt sau sărat plătită de vînzătorii de peşte;
- năpasta, introdusă de domnitorul Alexandru Mircea în anul 1577, era o dare
suplimentară, care le încărca pe cele existente.
Pe lîngă aceste dări mai erau unele deosebit de apăsătoare, pentru a satisface pretenţiile
turceşti (mucale, bairam, peşcheş) ale împăratului, ţarului sau hanului (plocon) etc.
Dările fiind foarte variate şi grele, deseori contribuabilii făceau contestaţii, cerînd o
înţelegere cu fiscul asupra unor sume pe care să nu le plătească, deoarece noile biruri erau foarte
grele şi nu puteau fi suportate. În asemenea situaţii, cîteodată, domnul se îndura şi decreta aşa-
numita ruptură (amnistia fiscală).
Exploatarea, dezordinea şi abuzurile, bătăile şi schingiuirile la care erau supuşi ţăranii l-au
făcut pe consulul Angliei din Principate, între anii 1814- 1821, să remarce că “nu există popor în
lume care să fie mai apăsat de despotism şi copleşit de dări, ca ţăranul din Moldova…”.
Regulamentele organice, adoptate în ianuarie 1832 pentru Moldova desfiinţează toate
dările “preexistente”, în locul lor introducînd capitaţia – impozit direct şi personal pe cap de
locuitor, la care erau supuşi ţăranii, mazilii (descendenţii familiilor boiereşti de rangul al doilea)
şi muncitorii din oraşe şi tîrguri precum şi patenta – un impozit direct şi fix (deci, neraportat la
venit), stabilit pe clase la care erau supuşi meseriaşii şi negustorii.
Un alt moment destul de important a fost Convenţia de la Paris (1858), care a introdus în
domeniul financiar-bancar principiile: nullum impositum sine lege şi unitatea bugetară şi
executarea provizorie pe baza bugetului prezent (nici un impozit nu va putea fi înfiinţat sau
adunat dacă nu va fi consimţit de Adunare.

6
În urma unificării politice şi administrative a Principatelor române şi mai tîrziu, după
crearea statului român modern, sistemul impozitelor era următorul:
- impozitul funciar, înfiinţat în timpul domnitorului Al. I. Cuza, mai întîi în
Moldova (1859), apoi în Muntenia (1860), unificat (1862), şi desfiinţat prin reformele
din 1921 şi 1923;
- contribuţia personală şi contribuţia pentru poduri, menţinută pînă în anul 1877,
cînd se desfiinţează şi se înlocuieşte cu contribuţia pentru căile de comunicaţie;
- impozitul pe mîna moartă (imobile), înfiinţat de domnitorul A. I. Cuza;
- impozitul pe salariu, înfiinţat în 1877, desfiinţat în anul 1891 şi reînfiinţat în 1900,
cînd au fost impuse salariile funcţionarilor particulari;
- impozitele pe băuturile spirtoase, înfiinţat în anul 1867;
- impozitul industrial asupra veniturilor industriale, înfiinţat în anul 1921, care crea
unele avantaje excepţionale pentru stimularea industriei naţionale;
- impozitul profesional asupra veniturilor oamenilor de litere, artă, şi ştiinţă, precum
şi asupra veniturilor liber – profesioniştilor ;
- impozitul succesoral (1921), care a luat locul vechilor taxe succesorale;
- impozitul pe lux şi pe cifra de afaceri (1921), care, ulterior, ia o amploare din ce în
ce mai mare, devenind principalul impozit indirect;
- impozitul pe automobile, înfiinţat la 1 aprilie 1939.
Legile din anul 1921 şi 1923, legi reformatoare în domeniul fiscalităţii au însemnat
trecerea la sistemul modern de impozite, introducînd impozitul pe venit. (Sistemul impozitului
pe venit propune o anumită procedură de constatare, stabilire şi percepere. Pînă la “legea asupra
contribuţiilor directe” (1923 - reforma N. Titulescu) procedura se aplică numai pentru impozitul
pe salarii, un venit real constant, toate celelalte impozite erau aşezate şi încasate printr-un venit
“presupus” a fi cel real al proprietăţii şi veniturilor rurale şi urbane. Venitul constant - în
concepţia reformei din 1923 este acela pe care contribuabilul îl declară pe bază de dovezi sau
fiscul îl stabileşte prin diverse mijloace, considerat ca fiind adevăratul venit).
Astfel, în Moldova sistemul fiscal modern propriu economiei de piaţă a obţinut contururile
actuale abia în ultimii decenii ai secolului al XX-lea.
În societatea sovietică, perioada experimentului comunist, sistemul de impozitare a fost
simplificat la maximum, fiind totalmente limitată libertatea producătorului. În aceste condiţii
impozitele au devenit doar simple formalităţi. De exemplu impozitul pe venitul persoanelor
fizice era achitat doar de unele categorii de persoane. Nu achitau acest tip de impozit
funcţionarii, ţăranii. În anii ’90 aisecolului XX s-au efectuat reforme radicale în viaţa societăţii.
Organizarea şi funcţionarea statului a fost orientată spre aplicarea principiilor economiei de
piaţă. În perioada economiei de piaţă statul funcţionează în primul rînd pe baza susţinerii lui
financiare de către cetăţeni care achită periodic la buget impozite şi taxe obligatorii.
Transformarea sistemului fiscal în baza principiilor economiei de piaţă a Republicii Moldova a
avut loc prin realizarea a două reforme fiscale, fiecare cuprinzînd, respectiv, două şi şase etape.

5. EVOLUŢIA IMPOZITELOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA.


În Constituţia Republicii Moldova, Titlul III, Capitolul III, Articolul 58 este stipulat:
„Cetăţenii au obligaţie să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Sistemul legal
de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sînt
interzise, în afara celor stabilite prin lege.”
Astfel, în Republica Moldova, după ce a fost creată baza legislativă în anii 1992-1993,
începînd cu a doua parte a anului 1994, Guvernul Republicii Moldova a întreprins măsuri de
reducere a presiunii fiscale şi de înviorare a activităţii agenţilor economici.
Primii paşi au fost făcuţi spre modificarea cotelor la unele mărfuri (produse) supuse
accizelor, anularea lor completă la un şir de mărfuri. Totodată, realizarea prevederilor de bază ale
Legilor „privind taxa pe valoare adăugată” şi „privind accizele” au evitat dubla impunere a
producţiei.

7
Pentru limitarea multiplelor impozite şi încasărilor spontane, stabilite de către organele
administraţiei publice locale, determinarea atitudinii metodologice unice faţă de calculul şi
controlul acestor impozite, a fost adoptată „legea cu privire la impozitele şi taxele locale”.
Perfecţionarea politicii fiscale pentru anii 1995-1996 s-a înfăptuit în direcţia micşorării
numărului de plăţi fiscale, diminuării cotelor de impozite, stimulării exportului producţiei
favorabile, reducerii sarcinii fiscale.
În anul 1996 în locul legii „Cu privire la impozitul rutier” a fost pusă în aplicare „Legea
privind Fondul rutier”. Drept sursă a servit o parte din accizul încasat la realizarea bunurilor de
combustibil, încasările fiscale (de tranzit, special, de la beneficiarii drumurilor auto), mijloace de
la licenţiere a activităţii de transport auto.
În anul 1996 reformarea sistemului fiscal a fost condiţionată de următoarele sarcini:
- Sporirea veniturilor statului în scopul finanţării programelor de stat în domeniul
ocrotirii sănătăţii, învăţămîntului public, ştiinţei, culturii, acordarea ajutorului social
celor mai nevoiaşe categorii ale populaţiei;
- Reducerea cotei fiscale şi lărgirea bazei impozabile;
- Reexaminarea modului de calcul al amortizării;
- Perfecţionarea impunerii pămîntului şi imobilului;
- Crearea cadastrului fiscal, în rînd cu informaţia despre pămînt şi bunurile imobile;
- Perfecţionarea sistemului declaraţiilor fiscale;
- Trecerea la impunerea taxei pe valoare adăugată şi accizelor la locul lor de
consum.
În anii 1996-1997 s-a prevăzut perfecţionarea procesului de evaluare a pămîntului,
imobilului, reieşind din: fertilitatea solului şi veniturile obţinute de la utilizarea lui; costul de
piaţă a clădirilor şi construcţiilor; compatibilitatea costului pămîntului şi imobilului; crearea
cadastrului fiscal şi juridic.
Perfecţionarea impozitelor pe consum prevedea lărgirea sferei de utilizare a bazelor pentru
servicii, business-ul jocurilor de noroc, serviciile de excursii şi alte servicii, trecerea pe etape, pe
măsura încheierii acordurilor bilaterale şi multilaterale cu ţările CSI, la impunerea cu accize a
mărfurilor cu accize, a mărfurilor destinate importului şi acordarea înlesnirilor fiscale
producătorilor care efectuează exportul mărfurilor în străinătatea apropiată şi îndepărtată.
Reformarea fundamentală şi îmbunătăţirea considerabilă a structurii şi modului de
administrare a sistemului fiscal în RM a necesitat elaborarea urgentă a Concepţiei reformei
fiscale şi realizarea ei prin următoarele etape:
- Unificarea într-un Cod unic a tuturor prevederilor referitoare la impozitarea
venitului întreprinderilor şi persoanelor fizice şi a tuturor prevederilor administrative
aferente;
- Reforma sistemului Taxei pe valoare adăugată;
- Perfecţionarea sistemelor pe impozitul funciar şi pe imobil;
- Modernizarea metodelor pe care administraţia fiscală le aplică la colectarea
impozitelor;
- Examinarea altor surse de venituri, de impozite în scopul reducerii sau eliminării
surselor, care nu asigură venituri considerabile sau stopează dezvoltarea economică a
RM.
- Distribuirea veniturilor bugetare între organele centrale şi locale.
Sistemul fiscal actual, creat pe parcursul etapelor de trecere de la economia centralizată la
economia de piaţă, trebuie să fie adoptat la noile condiţii de piaţă. În numeroase cazuri lipsesc
principiile fiscale, care stimulează creşterea economică şi care pe larg sunt aplicate în întreaga
lume. Lipsa acestor principii creează dificultăţi pentru producătorii locali şi prezintă un obstacol
în calea investiţiilor locale şi străine în economia naţională.

Impozitele sunt un element necesar în relaţiile economice ale societăţii chiar din momentul
apariţiei statului. Evoluţia şi modificarea formelor statului neapărat sunt urmate de modificări ale

8
sistemului fiscal. În prezent, într-o societate civilizată impozitele constituie pentru stat sursa
principală de venituri. În afară de aceasta funcţie pur-financiară, mecanismul fiscal se aplică de
către stat pentru a influenţa procesul de producţie, dinamica şi structura acestuia, procesul
tehnico-ştiinţific.

9
Bibliografie.
Acte legislative:
1. Codul Fiscal al Republicii Moldova, cu ultimele modificări. (Monitorul Oficial nr. 197-
200/666 din 31.12.2009) – Chişinău, 2010;
2. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 (Monitorul oficial al
Republicii Moldova, 1994, nr.1), cu ultimele modificări.
Volume:
1. Galina Ulian, Mariana Doga-Mîrzac, Lilia Rotaru: “Finanţe publice: note de curs” –
Chişinău, 2007;
2. Nicolae Popescu: “Finanţe publice: finanţe, bugete, fiscalitate” – Bucureşti, 2002.
3. Claudia Plămădeală: “Fiscalitate” – Chişinău, 2009;
4. Dumitru Moldovan: “Curs de teorie economică” – Chişinău, 2006.

10