„Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă Basmul

1. Definiţie Basmul este operă epică în proză şi mai rar în versuri în care se narează întâmplări fabuloase ale unor personaje imaginare între care se dă o luptă din care ies învingătoare de fiecare dată forţele binelui. 2. Preliminarii Povestea lui Harap Alb este un basm cult deoarece are un autor cunoscut, Ion Creangă, care aduce o serie de elemente de originalitate. Acest basm a fost publicat în „Convorbiri literare” în 1877 fiind apoi tradus în italiană, franceză, germană. 3. Tema Tema basmului este lupta dintre bine şi rău cu triumful binelui. Eroul luptă pentru impunerea unor valori morale şi etice: - corectitudine - iubire liber consimţită - onoare Cel care nu respectă codul este pedepsit, dar iertat, oferindu-i-se şansa reintegrării. 4. Rema (construcţia subiectului) Rema este un interesant joc între obedienţă (ascultare) şi îndrăzneală. Pe de o parte Creangă respectă formula obligatorie a unui basm, pe de altă parte inovează şi contrazice. Opera poate fi interpretată ca o creaţie realistă sau una cu substrat mitic.Ea este un bildungsroman (roman de formare), în care se urmăreşte destinul feciorului de crai pentru a ajunge împărat. 5. Povestirea pe momentele subiectului

În expoziţiune, Craiul este nevoit să-şi trimită unul dintre fii pentru a-i urma la tron Împăratului Verde. După eşecul primilor doi feciori, mezinul, sfătuit de o bătrână, pe care o miluieşte, să aleagă calul, armele şi hainele tatălui său din tinereţe, reuşeşte să treacă de proba ursului de sub pod. În intrigă, fiul Craiului şi calul pleacă la drum, întâlnesc Spânul de două ori şi-i refuză tovărăşia, iar a treia oară îl angajează drept călăuză. La o fântână, sub ameninţarea morţii, fiul Craiului jură pe ascuţişul paloşului că va fi sluga Spânului şi devine astfel Harap-Alb. Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea la palatul Împăratului Verde, unde Spânul se dă drept nepotul său şi-l trimite pe Harap-Alb în calitate de slugă să aducă salata din grădina ursului, pielea cerbului şi fata Împăratului Roş. În drum spre curtea acestuia din urmă, ocroteşte albinele, salvează furnicile şi se însoţeşte cu cinci slujitori: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. Aici sunt supuşi altor probe: casa de aramă, ospăţul pantagruelic, alegerea macului de nisip, păzirea fetei, recunoaşterea ei şi în drum spre unchiul lui Harap-Alb, trebuie să aducă trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă. În punctul culminant, turturica duce vestea sosirii celor doi care între timp prinseseră drag unul de celălalt. Fata Împăratului Roş spune că nu a venit pentru Spân, ci pentru adevăratul fiu al Craiului. Spânul îi taie capul cu paloşul lui Harap-Alb, iar fata îl învie şi calul îl aruncă pe Spân din înaltul cerului. În deznodământ cei doi primesc binecuvântarea Împăratului Verde şi petrec la nuntă.

5. Tiparul narativ Desfăşurarea evenimentelor urmăreşte cu stricteţe un tipar narativ în patru secvenţe, inegale ca lungime şi consistenţă, dar la fel de importante: - Orice basm începe cu o stare de echilibru: un crai care avea trei feciori trăieşte fericit la curtea lui. - Tulburarea echilibrului ere drept cauză o lipsă: Împăratul Verde, fratele craiului, nu are moştenitor la tron şi cere un nepot.

Se desfăşoară o acţiune de recuperare a echilibrului: fiul cel mic pleacă spre unchiul său. Primeşte o lecţie de viaţă fiind supus mai multor probe. - Se stabileşte echilibrul şi este răsplătit eroul: Harap Alb devine împărat şi se însoară cu fata Împăratului Roş. În povestea lui Harap Alb, tiparul narativ este respectat în linii mari, dar se poate spune că fiecare secvenţă ar putea fi judecată după acelaşi tipar. După ce aduce salata din grădina ursului se instaurează o stare de echilibru care este tulburat de o nouă lipsă şi apare din nou un incipit rezolvat după aceeaşi schemă. 6. Triplicarea Este construirea subiectului pe principiul cifrei trei: - confruntările fiilor de crai cu ursul de sub pod - apariţiile Spânului - încercările la care îl supune pe Harap Alb - probele peţitului - probele la care îl supune fata (să o identifice, să o păzească, să-i aducă apă vie şi apă moartă) Funcţiile triplicării sunt: a) funcţia estetică prin care se amplifică substanţa basmului, constituind o tărăgănare tactică şi o gradare în plan compoziţional. În Harap Alb se supralicitează triplicarea, cea de-a treia încercare conţinând încă 6. b) Funcţia practică – prin intermediul căreia naratorul îşi domină mai bine materialul dozând efectele fiecărei secvenţe în drumul spre maturizare al eroului. 7. Formulele Sunt expresii stereotipe ce par adesea lipsite de sens, funcţiile lor fiind însă precise. Formula iniţială introduce cititorul în lumea basmului. Ion Creangă foloseşte formula „amu cică a fost odată”, care sugerează că naratorul nu a fost martor la evenimente şi aruncă asupra lor o umbră de îndoială. Apoi se străduieşte să explice de ce rudele nu se cunoşteau între ele şi să justifice substituirea persoanei. Formulele mediane întreţin atenţia cititorului, exprimă durata „merg ce merg” sau delimitează secvenţele narative: „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, apar de fiecare dată când s-a terminat o întâmplare şi urmează alta. Formula finală scoate cititorul din lumea ficţiunii, aducându-l în cea reală în care binele nu mai învinge de fiecare dată. Ieşirea din „Povestea lui Harap Alb” este dură şi neaşteptată, formula fiind cu totul neaşteptată: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo, be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani be şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”. Formula are un umor amar şi ascunde o obsesie ancestrală: procurarea hranei. În lumea poveştilor, fericirea este asimilată şi cu belşugul gastronomic, dar cititorul trebuie să se trezească la realitatea în care banul e stăpân absolut. 8. Personajele Harap-Alb, asemenea unui Făt-Frumos din basmul popular, este personaj principal, pozitiv, protagonist în raport cu Spânul care este antagonist, eponim (dă titlul operei), rotund şi tridimensional. Numele lui este un oximoron (figură de stil care constă în combinarea contrariilor). Harap înseamnă Negru poate să trimită la ideea de rob din vremea ţiganilor, în timp ce Alb este atributul stăpânului. Interpretând din punct de vedere mitologic, basmul poate fi un „pelerinaj spre Unitate”. În realizarea ei, Harap-Alb are rolul principal pentru că este un Yin-Yang autohton. Predestinat să instaureze organicitatea unei lumi căzute în haos, scindate între puterea Împăratului Verde şi cea a Craiului, HarapAlb, al cărui nume este format din două non-culori, uneşte în el răul şi binele, întunericul şi lumina. Eroul este atipic deoarece reuneşte, spre deosebire de un Făt-Frumos obişnuit, atât calităţi cât şi defecte. Calităţile sunt: inteligenţă, înţelepciune, bunătate, sociabilitate, fire veselă, rasă nobilă, fidelitate. Defectele sunt: nesupunere, naivitate, slăbiciune. Harap-Alb este o fiinţă aparte şi prin faptul că este al treilea dintre fraţi, deci predestinat prin naştere să fie învingător. El este un personaj real şi nu fabulos, toate problemele fiindu-i rezolvate de personajele fabuloase. Personajul este caracterizat direct de către narator „boboc în felul său la trebi de aiste”, de Spân „Fecior de om viclean, Poama-dracului”, de către Împăratul-Roş care îl consideră hoţ împreună cu cei 6 slujitori. Caracterizarea indirectă reiese din atitudinile şi faptele sale: se lasă păcălit de Spân, îşi respectă

-

cuvântul dat, se plânge când dă de greu, cunoaşte dragostea pentru o fată de împărat, e milos ajutând furnicile şi albinele. Dacă acceptăm asimilarea călătoriei lui Harap-Alb cu o lecţie de viaţă, toţi din jurul lui sunt pedagogi. Craiul e primul pedagog. L-a învăţat să aibă simţul onoarei, să fie mândru şi corect. Tot de la el a deprins descifrarea subînţelesurilor din vorbele altora. Sfânta Duminică e pedagogul bun, care face totul în locul lui, îi dă problema gata rezolvată. E personajul donator. Spânul e pedagogul rău. E neiertător şi-l pune mereu în primejdie. Efectul e însă contrar aşteptărilor. Spânul va face din el un erou. Ar fi interesant să vedem chiar în Spân un alter ego al eroului, faţa lui urâtă şi rea. Calul e pedagogul rezervat, care supervizează totul şi intervine numai când e strict necesar. El spune despre Spân: „unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. Este ajutorul şi confidentul ţăranului năpăstuit. Împăratul Roş este străinul care îl tratează cu duritate şi indiferenţă. El îl învaţă să nu aştepte milă de la nimeni. Cei şase slujitori reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură dominantă. Prin portretele fizice ale acestora se ironizează defecte umane (frigurosul, mâncăciosul, însetatul), dar aspectul lor grotesc ascunde bunătatea şi prietenia.

9. Naratorul şi perspectiva narativă La început se prezintă ca narator auctorial, trăitor în alt timp decât cel al povestirii: „Amu cică era odată”. Astfel povestindu-se la persoana a III-a naratorul este extradiegetic în raport cu povestirea şi heterodiegetic în raport cu personajul. În fragmentele de tranziţie între două secvenţe narative, naratorul este mult mai implicat prin adresarea directă către ascultător şi prin faptul că îşi spune părerea despre cele întâmplate. „Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară”. „Ce-mi pasă mie, eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi”. În final, deşi la început afirmă că nu a luat parte la întâmplări, el se dovedeşte a fi martor: „Un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”. Deşi e un narator omniscient, el nu e şi obiectiv, deoarece intervine întotdeauna prin comentarii şi reflecţii. Perspectiva narativă se bazează pe focalizarea neutră sau zero pentru că naratorul ştie mai mult decât personajul. 10. Moduri de expunere Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, are ritm rapid realizat prin reducerea digresiunii şi a descrierilor, iar individualizarea acţiunii şi a personajelor se face prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii, de portret fizic). Dialogul are dublă funcţie, ca în teatru: se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele. Prezenţa dialogului susţine realizarea scenică a secvenţelor narative, spectatori ai maturizării feciorului de crai fiind atât celelalte personaje, cât şi cititorii. În general, descrierea este folosită în portretizarea personajelor fabuloase: Gerilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Setilă. 11. Elemente folclorice Apar în „Povestea lui Harap-Alb” cu o densitate atât de mare, încât basmul poate părea perfect popular. Sunt de sursă folclorică: tema, personajele, ajutoarele, elementele magice, fuziunea dintre real şi fabulos, limbajul. - Tema este triumful binelui asupra răului. - Motive narative tipice: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, încercarea puterii, izbânda, demascarea Spânului, pedeapsa, căsătoria, peţirea, proba focului. - Personajele sunt: Craiul, Verde-Impărat, Împăratul Roş, Harap-Alb (Făt-Frumos), fata împăratului Roş (Ileana Cosânzeana), Spânul. - Ajutoarele lor sunt: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Sfânta Duminică, apoi calul, regina furnicilor, regina albinelor, turturica. - Apar unele elemente magice: apa vie, apa moartă, cele trei smicele, etc.

-

Fuziunea dintre real şi fabulos: şi la Creangă se trece din lumea realului în cea fabuloasă fără să se facă distincţia între cele două planuri, contopire caracteristică pentru mentalitatea populară. Limbajul are următoarele mărci ale stilului popular: aparenta simplitate, autenticitatea vorbirii, oralitatea determinată de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a verbelor imitative, a onomatopeelor, repetiţia formulelor tipice şi frecvenţa dialogului şi a monologului.

12. Elemente de originalitate a) Arta povestirii se caracterizează prin: 1. Ritm alert realizat prin eliminarea explicaţiilor generale, a digresiunilor şi a descrierilor. 2. Individualizarea acţiunilor şi a personajelor prin amănunte care particularizează. Astfel, scena în care feciorii craiului, supuşi unei probe a curajului, se dovedesc fricoşi, scoate în evidenţă suferinţele unui tată dezamăgit: „din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica ?!”. O altă scenă reprezentativă este a cerbului care vine „boncăluind”. Sunt atâtea amănunte încât un povestitor ar trebui să improvizeze sau să adapteze dacă ar vrea să reproducă momentul. La fel procedează şi în descrierea lui Gerilă. Prin detalii particulare, Creangă face ca basmul să nu poată fi repovestit decât în pierdere. 3. Dinamizarea acţiunii prin dialog. b) Particularităţile fantasticului 1. Dacă în basmul popular, fantasticul este antropomorfizat, la Creangă acesta se umanizează prin comportamentul, gesturile, psihologia, mentalitatea şi limbajul care amintesc de o lume concretă, ţărănească, humuleşteană. Împăratul Roş se uită „de-a mirarea” la peţitori, Harap-Alb plânge când îl dojeneşte tatăl său, loveşte calul cu frâul în cap ca un flăcău de la ţară, este păcălit de Spân, se dovedeşte slab de înger şi „mai fricos decât o femeie”. Când se duce în pădurea Cerbului, se „olicăieşte” de belelele în care îl vâră Spânul, „se bate cu mâna peste gură”, uimindu-se de Ochilă, are simţul umorului, petrece pe seama tovarăşilor de drum şi a poznelor lor. Omeneşte se poartă şi însoţitorii lui: când fata Împăratului Roş se preface într-o păsărică şi zboară peste cinci străji, Ochilă spune că fata „le-a tras butucul”. Căutând-o, Păsări-Lăţi-Lungilă „boajbăie” prin buruieni, cotrobăie pe după stânci şi o „găbuieşte” în spatele Lunii, aşa cum Nică găbuia pupăza în scorbură. 2. Localizarea fantasticului constă în realizarea unui plan de existenţă, localizat geografic şi istoric: personajele se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte, evidenţiindu-se un tablou din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. c) Nota comică se realizează prin: 1. Exprimarea mucalită în care frazele sunt construite prin tehnica aşteptării frustrate „să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri”. 2. Ironia „Doar unu-i Împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită”. 3. Poreclele şi apelativele caricaturale: „Ţapul cel Roş, Buzilă, mangosiţi” 4. Zeflemirea: „Tare mi-eşti drag, te-aş băga în sân, dar nu încapi de urechi”. 5. Diminutive cu valoare augmentativă (mai mari): buzişoare, băuturică. 6. Caracterizările pitoreşti: înfăţişarea lui Ochilă, Lungilă. 7. Scene comice: cearta dintre Gerilă şi ceilalţi în casa de aramă, contrastul dintre acreala împăratului şi verva peţitorilor. 8. Citate cu expresii şi vorbe de duh: „Dă-i cu cinstea să piară ruşinea”. d) Erudiţia paremiologică (proverbele şi zicătorile) Creangă citează la tot pasul proverbe, zicători şi vorbe de duh cu scopul de a da rapiditate povestirii făcând inutile alte explicaţii, de a produce haz. Astfel el aşază întâmplările în perspectiva unui umanism popular, a unei morale „clasicizate” de tradiţie. e) Limbajul. Originalitatea vorbirii lui Creangă se evidenţiază prin: 1. Vocabularul specific, format din cuvinte extrase din poveşti cu aspect fonetic moldovenesc şi regionalisme. 2. Exprimarea locuţională creează un relief unic al frazei, ceea ce-l face pe Creangă aproape intraductibil în alte limbi „aţi pus stăpânire pe mine, nu mă faceţi din cal măgar, vă veţi găsi mantaua cu mine”. 3. Limbajul afectiv este marcat de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor şi a dativului etic: „Pân-aici, Spânule! Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”.

4. Economia de mijloace face din Creangă un scriitor fără metafore. Expresivitatea limbii sale provine din comparaţii, dar şi acestea sunt generalizate, devenind expresii consacrate de uz: „străluceşte ca un soare”. 5. Oralitatea stilului se referă la faptul că, deşi scrise, frazele lui Creangă lasă impresia de spunere. Oralitatea rezultă din: - expresii onomatopeice: „teleap-teleap” - verbe imitative: „zbârr şi de acolo” - interjecţii: „măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo după lună”. - expresii narative tipice: „şi atunci”, „şi apoi”, „în sfârşit”, „după aceea”. - şi narativ: „şi merg ei, şi merg”. - exprimarea afectivă - propoziţii interogative: „ei, apoi şagă vă pare ?” - propoziţii exclamative: „ptiu, drace!” - inserarea de fraze ritmate (portretul lui Ochilă) - versuri populare: „De-ar şti omul ce-a păţi, / Dinainte s-ar păzi”. - versuri construite după model popular: „Lumea după lume s-a strâns de privea, Soarele şi Luna din cer le privea”. 13. Concluzii „Povestea lui Harap-Alb” conţine trăsăturile basmului, dar este un basm cult prin reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului, prin individualizarea personajului, prin umor şi specificul limbajului. Basmul pune în evidenţă idealul de dreptate, de adevăr şi de cinste al românului dintotdeauna.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful