Coordonatori: Constantin Enache, Constantin Mecu ECONOMIE POLITICĂ II

Ediţia a VI-a

Autori:
• Prof. univ. dr. Coralia Angelescu (cap. 5) • Prof. univ. dr. Constantin Enache
(cap. 1, 3, 6, 19, 20 şi paragr. 5 cap.14) • Prof. univ. dr. Constantin Mecu (cap.
23, 24, 25) • Prof. univ. dr. Dumitru Pugna (cap. 1, 2, 14, 15) • Prof. univ. dr.
Ileana Stănescu (cap. 9) • Conf. univ. dr. Dorel Ailenei (cap. 4) • Conf. univ. dr.
Emil Dinga (cap. 17, 21) • Conf. univ. dr. Nedelea Părăluţă (cap. 8, 18) • Conf.
univ. dr. Dănilă Rădulea (cap. 13) • Conf. univ. dr. Constantin Sârbu (cap. 7, 11,
12, 16) • Lector univ. dr. Victoria Pugna (cap. 10) • Lector univ. dr. Cristina
Barna (colaborare la cap. 17,21) • Lector univ. drd. Cristian Uţă (cap. 22)

Secretar tehnic:
• Lector univ. drd. Raluca Neacşu

UNIVERSITATEA SPIRU HARET Catedra de Economie Politică

ECONOMIE POLITICĂ
II
Ediţia a VI-a
Coordonatori: Constantin ENACHE, Constantin MECU

• MACROECONOMIE • MONDOECONOMIE

EDITURA FUNDAłIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2007

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin Consiliul Naţional al
Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Economie politică / Constantin

Enache, Constantin Mecu (coord.). Ed. a VI-a, Bucureşti: Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2007 2 vol. ISBN – 978-973-163-025-0 Vol. 2 – 2007 –978-973-163-027-4
Bibliogr. I. Enache, Constantin (coord.) II. Mecu, Constantin (coord.) 33(075.8)
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin mijloace tehnice,
este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii. Răspunderea pentru conţinutul
şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU Florentina STEMATE

Coperta: Marinela BĂLAN Bun de tipar: 22.11.2007; Coli tipar: 23,5 Format: 16/61x86
Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector
6 Tel./Fax.: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro E-mail:
contact@edituraromaniademaine.ro

CUPRINS

Secţiunea a IV-a MACROECONOMIE Capitolul 14 CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

14.1. Rezultatele macroeconomice şi măsurarea lor. Indicatori macroeconomici
………………………………………………... 14.2. Conceptul de creştere economică. Dezvoltarea economică
durabilă 14.3. Factorii şi tipurile de creştere economică ……………………… 14.4. Probleme
privind modelarea creşterii economice ……………... 14.5. Echilibrul şi dezechilibrul
economic …………………………... Capitolul 15 PROBLEMA DEZVOLTĂRII łĂRILOR RĂMASE ÎN URMĂ DIN
PUNCT DE VEDERE ECONOMIC 15.1. Conceptul de subdezvoltare economică ………………………...
15.2. Tipologii privind nivelul de dezvoltare ………………………... 15.3. Aspecte
structurale ale economiilor subdezvoltate …………….. 15.4. Cauzele subdezvoltării
…………………………………………. 15.5. Politici şi strategii de dezvoltare în ţările rămase în
urmă economic Capitolul 16 VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIłIILE 16.1.
Venitul la nivel macroeconomic (venitul naţional) ……………. 16.2. Consumul şi
economiile ……………………………………….. 16.3. Investiţiile. Multiplicatorul investiţiilor şi
acceleratorul ………. 63 66 75 5 43 45 47 54 56 11 15 26 29 34

Capitolul 17 FLUCTUAłIILE ACTIVITĂłII ECONOMICE 17.1. Ciclicitatea procesului

economic ………………………………. 17.2. Factorii ciclicităţii economice ………………………………….. 17.3.
Structura ciclicităţii economice. Ciclul economic ……………... 17.4. Mecanismul
ciclului economic ………………………………… 17.5. Tipologia ciclului economic ……………………………………
17.6. Politici anticriză ………………………………………………... Capitolul 18 ŞOMAJUL 18.1. Definirea
şomajului ……………………………………………. 18.2. Cauzele şomajului ……………………………………………… 18.3. Forme
ale şomajului. Măsurarea şomajului ……………………. 18.4. Consecinţele şomajului
………………………………………… 18.5. Politici de combatere a şomajului ……………………………… Capitolul 19
INFLAłIA 19.1. Definirea inflaţiei. Cauzele inflaţiei …………………………… 19.2. Măsurarea
inflaţiei. Intensitatea inflaţiei; forme ale inflaţiei ….. 19.3. Relaţia inflaţie-
şomaj. Curba Phillips. Cercul vicios inflaţionist 19.4. Inflaţia în România
…………………………………………….. 19.5. Consecinţele inflaţiei. Costul inflaţiei ………………………….
19.6. Politici de combatere a inflaţiei ………………………………... Capitolul 20 STATUL ŞI
ECONOMIA 20.1. Implicarea statului în economie: conţinut, forme ……………… 20.2.
Politica bugetară. Bugetul de stat ……………………………… 20.3. Politica fiscală
………………………………………………….. 20.4. Programarea (planificarea) macroeconomică …………………..
Capitolul 21 BUNĂSTAREA ŞI SĂRĂCIA. DISTRIBUłIA VENITURILOR 21.1. Inegalităţile
economice şi inegalitatea veniturilor ……………... 21.2. Economia de piaţă şi protecţia
socială …………………………. 6 168 172 145 153 161 164 125 132 136 138 140 142 111 112 116
119 120 87 89 91 96 101 105

21.3. Politici de protecţie socială …………………………………….. 21.4. Echitatea repartiţiei şi

eficienţa economică ……………………. 21.5. Conservarea puterii de cumpărare – esenţă a
protecţiei sociale .. Capitolul 22 PROBLEME ALE ECONOMIEI ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA
TRANZIłIEI 22.1. Caracterizarea economiei româneşti la sfârşitul anului 1989 …..
22.2. Aspecte teoretice ale tranziţiei …………………………………. 22.3. Evoluţia economiei
româneşti în perioada 1990-1999 ………… Secţiunea a V-a MONDOECONOMIE Capitolul 23
ECONOMIA MONDIALĂ: CONCEPTE ŞI STRUCTURI 23.1. Economia mondială – Economia
deschisă: excurs istoric, definiţii 23.2. Structurile de bază ale economiei
mondiale …………………… 23.2.1. Economiile naţionale …………………………………... 23.2.2.
Interdependenţele economice mondiale ……………….. 23.2.3. Diviziunea mondială a muncii
şi circuitul economic mondial 23.2.4. Cadrul normativ şi instituţional de
funcţionare a economiei mondiale ……………………………………………….. Capitolul 24 ECONOMIA
MONDIALĂ LA ÎNCEPUTUL UNUI NOU MILENIU. REGIONALISM ŞI GLOBALIZARE ÎN ECONOMIA
MONDIALĂ 24.1. Scenarii ale dezvoltării economiei mondiale în secolul al XXI-lea
24.2. Regionalismul în economia mondială …………………………. 24.3. Integrarea economică
…………………………………………... 24.4. Mondializarea activităţilor economice ………………………… 24.5.
Creştere şi dezvoltare în economia mondială: rezultate, constrângeri, tendinţe
…………………………………………... Capitolul 25 ROMÂNIA ÎN ECONOMIA MONDIALĂ – ANII ’90 25.1.
Locul României în economia mondială ………………………... 25.2. Participarea României la
procesele de integrare economică …... 25.3. Eficienţa relaţiilor economice externe
………………………….

177 182 184

195 199 203

217 222 223 237 256 274

285 295 302 319 330

345 358 365 7

Secţiunea a IV-a MACROECONOMIE

10

Capitolul 14 CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Obiectivele temei: • analiza unor probleme la nivel macroeconomic, a sistemului de

măsurare a rezultatelor obţinute şi a nivelului de dezvoltare economică; •
explicarea conţinutului proceselor de creştere economică şi dezvoltare economică
durabilă; • punerea în evidenţă a noii viziuni asupra dezvoltării economice, care
ia în calcul limitele resurselor, protejarea mediului natural, cerinţele de viaţă
nu numai ale generaţiilor prezente, ci şi ale celor care urmează; • prezentarea
unor încercări de elaborare de modele de creştere economică. 14.1. REZULTATELE
MACROECONOMICE ŞI MĂSURAREA LOR. INDICATORI MACROECONOMICI Evidenţierea nivelului
de dezvoltare economică, a tendinţelor acesteia, precum şi a modului în care sunt
utilizate resursele de care o ţară dispune necesită evaluarea rezultatelor
activităţii desfăşurate de agenţii economici în toate ramurile. În acest scop, se
folosesc indicatori macroeconomici, determinaţi în condiţiile ţărilor cu economie
de piaţă cu ajutorul sistemului conturilor naţionale (SCN). Sistemul conturilor
naţionale (SCN) asigură atât descrierea şi analiza structurilor economice, cât şi
norme internaţionale cu caracter unitar pentru calcularea celor mai importanţi
indicatori macroeconomici. SCN se fundamentează pe teoria factorilor de producţie,
conform căreia participanţii la activitatea economică sunt recompensaţi în raport
de contribuţia adusă la obţinerea rezultatelor, munca prin
11

salarii; natura prin rentă; capitalul prin profit şi/sau dobândă. Această
metodologie (SCN) este un sistem de evidenţă şi analiză macroeconomică în
statistica ţărilor cu economie de piaţă, în statistica ONU şi a altor organisme
internaţionale, prin care se asigură măsurarea producţiei naţionale şi a
principalelor sale componente; o reprezentare cantitativă agregată a realităţii
economice, în decursul unei perioade de timp, nu este nici completă şi, ca urmare,
nici corectă. Evaluarea, exprimarea cantitativă, simplificată şi agregată a
realităţii economice îi conferă SCN utilitatea practică pentru analiză şi prognoze
economice; prin SCN se măsoară fluxurile de bunuri şi servicii, de venituri, într-o
anumită perioadă, tot aşa cum se măsoară stocurile de bunuri şi valori financiare,
la un moment dat, la nivel macroeconomic, prin indicatori valorici. În SCN,
delimitarea activităţii economice, din ansamblul activităţilor umane, are la bază
conceptul de producţie, care cuprinde bunurile şi serviciile ce fac obiectul
tranzacţiilor dintre unităţile producătoare şi cele consumatoare (care au caracter
de marfă), precum şi serviciile produse şi consumate ce nu fac obiectul vânzării-
cumpărării (care nu au caracter de marfă, inclusiv acele servicii legate de
asigurarea ordinii şi securităţii sociale). În calculul indicatorilor se utilizează
atributele: „intern” şi „naţional”; atributul „intern” cuprinde produsul sau
venitul creat şi consumat de către agenţii economici care îşi desfăşoară
activitatea în interiorul ţării respective; atributul „naţional” are în vedere
apartenenţa statală a agenţilor economici indiferent dacă ei îşi desfăşoară
activitatea în propria ţară sau în alte ţări. Bunurile şi serviciile evidenţiate în
conturile naţionale sunt evaluate la preţurile producătorilor şi ale
cumpărătorilor. Acestea pot fi preţuri ale factorilor de producţie (când nu includ
impozitele indirecte) şi preţurile curente ale pieţei (care includ şi impozitele
indirecte). Informaţiile furnizate de sistemul conturilor naţionale (SCN), precum
şi elementele cuprinse în conturile naţionale prin agregare stau la baza calculării
principalilor indicatori sintetici care servesc ca instrumente de cunoaştere şi
analiză a economiei naţionale, de fundamentare a deciziilor viitoare, oferind
totodată condiţiile necesare efectuării de comparaţii internaţionale şi aprecierii
locului economiilor naţionale în economia mondială.
12

• Indicatori macroeconomici În funcţie de sistemul de evidenţă şi măsurare

utilizat, rezultatele macroeconomice se exprimă prin indicatori economici specifici
în formă „brută” sau „netă”. Atributul „brut”, ce se conferă unui indicator, are în
vedere includerea consumului de capital fix în calculul producţiei finale, iar
atributul „net” se utilizează când se elimină consumul de capital fix din calculul
producţiei finale (amortizare). Elementele cuprinse în conturile naţionale, prin
agregare, stau la baza calculării indicatorilor sintetici. Principalii indicatori
agregaţi ai rezultatelor macroeconomice1 sunt: produsul global brut (PGB), produsul
intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB), produsul intern net (PIN),
produsul naţional net (PNN), venitul naţional (VN). Produsul global brut (PGB)
exprimă, în formă monetară, producţia de bunuri şi servicii, dintr-o perioadă de
timp, a agenţilor economici dintr-o ţară fără a fi deduse consumul intermediar şi
soldul veniturilor din muncă şi proprietate cu restul lumii sau exteriorul. El
implică duble sau multiple înregistrări, fapt care îi conferă o valoare cognitivă
redusă. Produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi
serviciilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic care au fost produse
în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o
anumită perioadă de timp, de regulă, un an. Mărimea PIB se stabileşte ca diferenţă
între produsul global brut (PGB) şi consumul intermediar (CI): PIB = PGB – CI
Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor
economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei
economii, de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-un anumit interval
de timp. De regulă, se calculează prin scăderea din PIB a consumului de capital fix
(amortizarea), adică PIN = PIB – Am; acest indicator este denumit şi valoare
adăugată netă.

Dicţionar de economie (coord:. Niţă Dobrotă), Editura Economică, Bucureşti, 1999,

pag.372-373; 490-491; Niţă Dobrotă, Economie politică, Editura Economică,
Bucureşti, 1997, p.287-296; D.Ciucur, I.Gavrilă, C.Popescu, Economie, Editura
Economică, Bucureşti, 1999, p.383-386. 13

Produsul naţional brut (PNB) exprimă valoarea producţiei finale brute (de bunuri şi
servicii) obţinute de către agenţii economici naţionali atât în interiorul ţării
respective, cât şi din activitatea desfăşurată în alte ţări. Determinarea mărimii
PNB porneşte de la PIB, la care se adaugă producţia finală brută obţinută de
agenţii economici naţionali în alte ţări şi din care se scade valoarea producţiei
realizate de agenţii economici străini în interiorul ţării respective. Ca urmare,
PNB poate fi mai mare, mai mic sau egal cu PIB, în funcţie de soldul rezultatelor
activităţii agenţilor autohtoni în exterior şi ale celor străini în interiorul
ţării de referinţă. Mărimea PNB este influenţată atât de schimbarea cantităţii de
bunuri şi servicii produse, cât şi de modificarea preţului acestora. Separarea
acestor influenţe conduce la determinarea PNB nominal şi a PNB real. PNB nominal
reprezintă exprimarea în preţuri curente ale perioadei în care au fost produse
bunurile şi serviciile. Pentru aprecierea corectă a dezvoltării economiei este
necesară determinarea PNB real, care reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi
serviciilor finale produse într-un an şi exprimate în preţurile unui an de
referinţă sau de bază (preţuri constante). Raportul dintre PNB nominal şi PNB real
constituie deflatorul PNB şi este folosit în scopul determinării modificărilor
reale intervenite în producţie. Deflatorul PNB-ului măsoară schimbarea medie a
preţurilor bunurilor şi serviciilor produse; el este influenţat de preţurile
fiecărui element component – bunurile capital, serviciile guvernamentale, bunurile
şi serviciile de consum personal. Indicele preţurilor bunurilor de consum surprinde
schimbarea intervenită în media preţurilor bunurilor şi serviciilor achiziţionate
de consumatori. Dacă sunt cunoscute PNB nominal şi indicele general al preţurilor
(IGP), poate fi determinat PNB real:
PNB real = PNB nominal IGP × 100

Pentru a determina gradul de atragere şi eficienţă a diferiţilor factori de

producţie, se poate determina şi PNB potenţial, care arată cantitatea potenţială de
bunuri şi servicii ce s-ar putea produce cu resursele de muncă, pământ şi capital
disponibile. Se determină ca
14

produs între productivitatea medie, numărul persoanelor ocupate şi numărul normal

de ore ce ar trebui prestate de o persoană în timpul unui an – în condiţiile în
care în economie se realizează folosirea integrală a resurselor. Produsul naţional
net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor şi serviciilor finale
obţinute de agenţii economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării şi în
afara acesteia, obţinută în decursul unei anumite perioade de timp, exprimată în
preţurile pieţei. Se determină prin scăderea din produsul naţional brut a mărimii
amortizării capitalului fix: PNN = PNB – Am. Evaluat la preţurile factorilor de
producţie, PNN este denumit venit naţional (VN). După stadiile mişcării PNN –
producţie, repartiţie şi consum – se utilizează următoarele modalităţi de calcul:
a) însumarea valorii nete a bunurilor şi serviciilor produse într-un an; b)
însumarea veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie; c)
însumarea cheltuielilor făcute pentru consum, investiţii şi creşterea stocurilor.
14.2. CONCEPTUL DE CREŞTERE ECONOMICĂ. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ DURABILĂ Sporirea
avuţiei naţionale, a rezultatelor macroeconomice pe ansamblu şi pe locuitor
constituie una din preocupările factorilor de decizie din diferite ţări şi
principalul obiect al investigaţiilor şi controverselor teoretice dintre economişti
în perioada ultimelor decenii. Primele încercări de abordare sistemică a evoluţiei
vieţii economice de ansamblu datează încă din secolul al XVIII-lea. Sunt
semnificative, din acest punct de vedere, lucrările economistului francez François
Quesnay – Tabloul economic (1758) şi Analiza tabloului economic (1766), în care
funcţionarea economiei apare drept rezultat al interacţiunii unor subsisteme cu
roluri specifice, interconectate prin fluxuri materiale şi valorice. Dar aceasta
devine o concepţie închegată o dată cu elaborarea teoriei creşterii economice.
Reprezentanţii economiei politice clasice, A.Smith şi D.Ricardo, au continuat
studiul unor probleme macroeconomice, elaborând concepţia privind diviziunea muncii
la scara societăţii, înzestrarea economiei cu factori de producţie, schimburile
economice internaţionale.
15

Gândirea economică clasică şi neoclasică concepea şi analiza economia din unghiul

agenţilor individuali autonomi. În primele decenii ale secolului al XX-lea, pe
fondul unor serioase distorsiuni economice şi sociale, cu care au fost confruntate
economiile naţionale, s-a intensificat cercetarea macroeconomică sub aspectul
precizării teoretice a unor concepte privind creşterea economică, cum sunt:
multiplicatorul, acceleratorul, echilibrul economic etc. Criza economică mondială
din anii 1929-1933 a pus în lumină interdependenţele complexe, dinamice între
agenţii vieţii economice. S-a evidenţiat, într-o măsură tot mai mare, faptul că
situaţia economico-financiară a unui agent economic este în dependenţă tot mai
puternică de cea a celorlalţi agenţi. A avut loc deplasarea preocupărilor
economiştilor de la analiza cu preponderenţă a proceselor microeconomice şi pe
termen scurt la analiza cu predilecţie a problemelor macroeconomice şi pe termen
mai îndelungat. Primul economist care a cercetat cu prioritate fenomenul
macroeconomic a fost John M.Keynes. Acesta şi-a elaborat cunoscuta sa teorie cu
privire la egalitatea dintre venitul naţional (Y) şi suma consumului (C) şi a
investiţiilor (I), precum şi modelul agregat corespunzător: Y = C + I. Teoria
keynesistă şi modelul agregat elaborat s-au fundamentat pe o concepţie statică.
Mutaţiile intervenite în deceniile următoare au determinat abordarea proceselor în
dinamica lor, generând, astfel, teoria şi modelele creşterii economice. După cel
de-al doilea război mondial, se realizează, în plan teoretic, sinteza propriu-zisă
dintre abordarea la nivel micro- macro- şi mondoeconomic şi abordarea dinamică
realizată iniţial de neokeynesişti, conturându-se, astfel, teoria creşterii
economice, ca o componentă a ştiinţei economice contemporane. Printre economiştii
cu preocupări deosebite în acest domeniu menţionăm: E.Domar, RSolow, S.Kuznets şi
P.Samuelson în SUA; R.Harrod şi V.A.Lewis în Anglia; M.Allais şi Fr.Perroux în
Franţa etc., precum şi economişti din ţări în curs de dezvoltare (Raul Prebish,
J.Maholanolis, Celso Furtado). • Conceptul de creştere economică În gândirea
economică actuală sunt exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu creşterea
şi dezvoltarea economică.
16

Economistul american S.Kuznets consideră creşterea economică a unei ţări ca o

mărire a capacităţii de a furniza în măsură tot mai mare diferite bunuri economice,
această capacitate fiind bazată pe înalta tehnologie, precum şi pe adaptările
instituţionale şi ideologice pe care le necesită2. H.V.Arndt arată că prin creştere
economică se înţelege creşterea venitului ca medie pe locuitor (măsurată în mod
obişnuit prin PIB raportat la populaţie)3. În concepţia economistului francez
Fr.Perroux4, creşterea este sporirea dimensiunilor economiei naţionale exprimată în
totalul bunurilor şi serviciilor obţinute în decursul unei perioade, inclusiv
amortismentul. După părerea sa, însă, numai sporul cantitativ pe termen lung
constituie creştere economică, cel pe termen scurt constituind expansiune. łinând
seama de diferitele puncte de vedere cu privire la conţinutul creşterii economice,
aceasta poate fi definită ca reprezentând procesul de sporire a dimensiunilor
rezultatelor economice, determinate de combinarea şi folosirea factorilor de
producţie şi reliefate prin indicatori macroeconomici – produsul intern brut,
produsul naţional brut şi venitul naţional în termeni reali, atât pe total, cât şi
pe locuitor. Creşterea economică este un proces complex care vizează sistemul
economic în ansamblul său şi în dinamica sa, prezentând o evoluţie ascendentă
pozitivă a economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţiile conjuncturale,
uneori regrese economice temporare. În legătură nemijlocită cu evoluţia economică
se află utilizarea conceptelor de creştere economică zero şi creştere economică
negativă, răspunzând unor raţiuni de politică economică. Creşterea economică zero,
menţionată pentru prima oară într-un raport către Clubul de la Roma, reflectă
situaţia în care rezultatele economice şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm,
iar nivelul
S.Kuznets, Economic Growth and Structura. Selected Essay, Hainemann Educational
Books Ltd, London, 1966, p.6. 3 H.W.Arndt, The Rise and Fall of Growth, H.Study în
„Contemporary Thought”, Longman Cheshire Pty Limited, Melbourne, 1978, p.1. 4 Fr.
Perroux, Pour une philosophie du nouveau développement, Les Presses d’UNESCO,
Paris, 1981, p. 13. 17
2

rezultatelor pe locuitor rămâne constant. În planul politicii economice, creşterea

economică zero este prezentată ca fiind singura reacţie socială normală faţă de
caracterul tot mai restrictiv al resurselor şi de deteriorarea echilibrului
ecologic. Creşterea economică negativă reflectă situaţia în care rezultatele
macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se sub control o
serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul
eficienţei economice şi al nivelului de trai. Ea reprezintă, pe planul politicii
economice, legitimarea unei stări de fapt sau a unei perspective nefavorabile. Cele
trei sensuri ale creşterii economice sunt surprinse în anumite sisteme de gândire
prin noţiunea de reproducţie socială (simplă, lărgită, restrânsă). • Delimitări
conceptuale În opinia unor economişti, creşterea economică este sinonimă cu
dezvoltarea economică şi chiar cu progresul social economic. Majoritatea
economiştilor consideră, însă, că noţiunile de creştere economică şi dezvoltare
economică nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se suprapun. Cele două noţiuni
au unele elemente comune: ambele sunt procese evolutive; au la bază conlucrarea şi
utilizarea aceloraşi factori; finalitatea socială a ambelor procese o constituie
îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor. În acelaşi timp, aceste două concepte
conţin elemente care le delimitează unul de celălalt. Astfel, ele au o sferă de
cuprindere diferită. Sfera de cuprindere a creşterii economice o constituie
sporirea cantitativă a dimensiunilor economiei naţionale, a rezultatelor
macroeconomice pe ansamblu şi pe locuitor (PIB, PNB, VN). Sintetic, creşterea
economică se exprimă prin ritmul sporului PNB, PIB sau VN pe locuitor. În schimb,
în sfera de cuprindere a dezvoltării economice se includ şi modificările calitative
în fizionomia şi structura economiei naţionale (tehnologică, interramuri,
economico-socială, organizaţională, teritorială etc.), precum şi în nivelul de
viaţă al oamenilor. Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea
economică este ca de la parte la întreg. În această situaţie, orice dezvoltare
economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice
18

creştere economică înseamnă şi dezvoltare economică. Dezvoltarea economică, pe

lângă creşterea economică, îşi asociază şi modificări structural-calitative în
economia naţională şi calitatea vieţii oamenilor. Conceptelor de creştere economică
şi dezvoltare economică li se asociază cel de progres economic. Acesta evidenţiază
specificul şi sensul dezvoltării din fiecare etapă, în comparaţie cu etapele
anterioare, şi constituie suportul unei viziuni optimiste asupra evoluţiei
societăţii în perspectivă. Teoria creşterii economice are anumite interferenţe şi
cu teoria reproducţiei lărgite, elaborată de către K.Marx, reluată şi dezvoltată
ulterior de către alţi economişti. În principal, deosebirea dintre cele două
procese constă în aceea că, în timp ce reproducţia lărgită evidenţiază procesul
reluării permanente a producţiei pe o scară mai mare, prin acumularea de capital,
teoria creşterii economice relevă şi factorii utilizaţi în acest scop, conlucrarea
dintre aceşti factori şi substituirea lor. Creşterea economică şi dezvoltarea
economică constituie procese deosebit de complexe, influenţate de noi factori, care
au generat noi modele aplicative ale proceselor dinamicii macroeconomice, cum sunt:
creşterea economică cu progres tehnic; creşterea economică cu sector militar
puternic; creşterea economică deschisă la economia internaţională; dezvoltarea
economică cu reflectare specifică a mediului natural; creşterea economică în ţările
cu un puternic sector prestator de servicii etc. În ţările cu economie de piaţă
consolidată, creşterea şi dezvoltarea economică prezintă, în etapa contemporană,
caracteristici care decurg din procesul de constituire a unui nou mod tehnic de
producţie, din rolul crescând al informaţiei, din accentuarea legăturii cu
finalitatea socială, cu calitatea vieţii, din formarea unui nou mod de gândire
economică şi a unui comportament propriu integrării individului în exigenţele
economico-sociale ale economiei de piaţă etc. • Dezvoltarea economică durabilă Ca
formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică presupune un
ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie,
cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi
structurile organizatorice de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi
comportamentul
19

oamenilor. În acest context, apare conceptul de dezvoltare economică durabilă, ce

reprezintă acea formă de dezvoltare economică în cadrul căreia se urmăreşte ca
satisfacerea cerinţelor prezente de consum să nu compromită sau să prejudicieze pe
cele ale generaţiilor viitoare. Preocupările tot mai accentuate privind dezvoltarea
economică durabilă sau viabilă, la nivelul fiecărei ţări şi la scară mondială, sunt
legate de un complex de probleme cu care se confruntă, în prezent, omenirea, şi
anume: sărăcia în mijlocul belşugului; degradarea mediului înconjurător; extinderea
necontrolată a urbanizării; nesiguranţa ocupării unui loc de muncă; înstrăinarea
tineretului; înlăturarea valorilor tradiţionale; inflaţia, şomajul, crize monetare,
economice şi geografice etc. Conceptul de dezvoltare durabilă exprimă procesul de
lărgire a posibilităţilor prin care generaţiile prezente şi viitoare îşi pot
manifesta pe deplin opţiunile în orice domeniu – economic, social, cultural sau
politic, omul fiind aşezat în centrul acţiunii destinate dezvoltării. Dezvoltarea
economică durabilă presupune existenţa unor condiţii economice, sociale, culturale
şi de mediu favorabile. Dacă, din perspectivă istorică, condiţiile economice au
avut un rol covârşitor în evoluţia speciei umane, celelalte condiţii nu mai pot fi,
astăzi, ignorate, componenta economică reprezentând, însă, factorul esenţial al
dezvoltării. În Raportul Brundtland, intitulat „Viitorul nostru comun”, elaborat de
Comisia Mondială Independentă pentru Mediu şi Dezvoltare, prezentat la Conferinţa
Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, dezvoltarea economică
durabilă este concepută în viziunea reconcilierii dintre om şi natură în sensul
stabilirii unui nou parteneriat între cele două entităţi, a echilibrului şi
armoniei dintre ele, „pe o nouă cale de dezvoltare, care să susţină progresul uman
nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi
pentru un viitor îndelungat”5. Raportul Mondial al Dezvoltării Umane (1996),
elaborat sub egida Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD),
sintetizează patru componente esenţiale ale paradigmei dezvoltare durabilă:

Economia şi sfidarea naturii, Editura Economică, Bucureşti, 1994,

p.13. 20

a) Productivitatea: populaţia trebuie să-şi sporească productivitatea şi să

participe deplin la procesul de generare a veniturilor, creşterea economică
reprezentând un subsistem al modelelor de dezvoltare umană; b) Echitatea: populaţia
trebuie să aibă acces echitabil la opţiuni; c) Durabilitatea: accesul la opţiuni
trebuie asigurat nu numai pentru generaţiile prezente, ci şi pentru generaţiile
viitoare. Toate formele de capital – fizic, uman şi mediu – trebuie să fie
reîntregite; d) Participarea: omul trebuie să participe deplin la deciziile şi la
procesele care îi modifică viaţa. Pentru realizarea condiţiilor de compatibilitate
a celor patru cerinţe, strategia dezvoltării durabile include, ca un element
esenţial, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. Conceptul de
dezvoltare durabilă, apărut cu peste un deceniu în urmă, suscită încă discuţii şi
este interpretat în mod diferit de economişti, sociologi, filosofi, ecologişti etc.
Astfel, dezvoltarea durabilă este concepută, de unii autori, ca menţinerea
posibilităţilor şi condiţiilor de viaţă pentru generaţiile viitoare, în special a
resurselor naturale regenerabile, cel puţin la nivelul celor existente pentru
generaţiile actuale, şi reducerea factorilor de mediu afectaţi de poluare. Alţii
consideră durabilitatea drept un mod de prezentare a eficienţei economice în
managementul serviciilor oferite pe baza înzestrării cu resurse naturale (Kennedy
şi Tirwall, 1972). O altă categorie de autori apreciază că respectivul criteriu al
eficienţei economice convenţionale este legat de echitatea faţă de generaţiile
viitoare în protejarea factorilor de mediu (Solow, 1993). Elementul central al
conceptului de dezvoltare durabilă este prezentat de interacţiunea dintre
populaţie, progres economic şi potenţialul de resurse naturale, evidenţiindu-se ca
probleme esenţiale: optimizarea raportului nevoi-resurse, obiective de atins,
mijloace necesare, pe baza compatibilităţii lor reciproce în timp şi spaţiu.
Trebuie să fie conceput şi realizat un asemenea mediu economic care, prin intrările
şi ieşirile sale, se află în compatibilitate dinamică cu mediul natural, dar şi cu
nevoile prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed. În linii
mari, conceptul de dezvoltare durabilă este acceptat şi sprijinit pe plan mondial,
mesajul său fiind preluat de Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992, unde
discuţiile s-au axat în special pe
21

următoarele aspecte: a) definirea dezvoltării durabile; b) determinarea condiţiilor

de realizare a acestei dezvoltări; c) măsurarea, cuantificarea dezvoltării durabile
prin găsirea unui indicator care să exprime faptul că o naţiune sau o economie în
ansamblul său se încadrează, sau nu, într-un mod de dezvoltare durabilă. Obiectivul
general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacţiune şi
compatibilitate a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un
proces dinamic şi flexibil de funcţionare. Nivelul optim corespunde acelei
dezvoltări de lungă durată care poate fi susţinută de către cele patru sisteme.
Pentru ca sistemul să fie operaţional, este necesar ca această susţinere sau
viabilitate să fie aplicată în toate subsistemele ce formează cele patru dimensiuni
ale dezvoltării durabile – plecând de la energie, agricultură, industrie până la
investiţii, aşezări umane şi biodiversitate. Cerinţele minime pentru realizarea
dezvoltării durabile includ: redimensionarea creşterii economice, având în vedere
accentuarea laturilor calitative ale producţiei; eliminarea sărăciei în condiţiile
satisfacerii nevoilor esenţiale – un loc de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi
sănătate; asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (reducerea
creşterii demografice necontrolate); conservarea şi sporirea resurselor naturale,
întreţinerea diversităţii ecosistemelor, supravegherea impactului dezvoltării
economice asupra mediului; reorientarea tehnologică şi punerea sub control a
riscurilor acesteia; descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de
participare la luarea deciziilor privind mediul şi economia. Aspectele multiple ale
dezvoltării durabile, de la creşterea economică şi ocuparea populaţiei până la
egalitatea dintre sexe, protecţia mediului şi libertăţile individuale, sunt tratate
într-o viziune integratoare, accentul fiind pus pe lărgirea posibilităţilor de
manifestare a opţiunii oamenilor. Din sfera largă a opţiunilor posibile, trei sunt
considerate esenţiale: longevitatea, educaţia şi standardul de viaţă. Acestea stau
la baza indicelui dezvoltării umane (IDU), care oferă o măsură simplificată, dar
utilă, a unei realităţi complexe. Indicatorii utilizaţi la calcularea IDU sunt:
speranţa de viaţă, gradul de alfabetizare şi gradul de cuprindere în învăţământ, ce
reflectă nivelul de educaţie, PIB pe locuitor, ca măsură a standardului de viaţă.
22

Problematica dezvoltării durabile a rămas şi va rămâne în actualitatea

preocupărilor mondiale mai ales datorită discrepanţei care există între
recunoaşterea teoretică a importanţei acesteia şi rezultatele concrete înregistrate
până în prezent, subsumate ideii de progres social. În ultimele cinci decenii, pe
plan mondial, s-au realizat progrese în toate domeniile şi s-au înregistrat
schimbări semnificative la nivelul dezvoltării umane. Strategia dezvoltării
durabile devine operaţională prin politici naţionale adecvate, în măsură să
favorizeze compatibilitatea sistemelor ce se intercondiţionează în timp şi spaţiu,
colaborarea şi cooperarea cu caracter regional, internaţional şi mondial.
Dezvoltarea durabilă nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a stimula
progresul tehnic şi economic, prin distribuirea mai echitabilă a efectelor sale
asupra generaţiilor prezente şi viitoare. Problemă comună a tuturor ţărilor la
nivel planetar, strategia dezvoltării durabile trebuie abordată ţinând seama de
decalajele existente astăzi în lume, de împărţirea ţărilor în dezvoltate şi
subdezvoltate; bogate şi sărace. Deşi obiectivul final al strategiei dezvoltării
durabile este acelaşi pentru toate ţările lumii, problemele concrete ce urmează a
fi rezolvate sunt foarte diferite de la o ţară la alta. Recunoaşterea dependenţei
dezvoltării economice de resursele naturale şi starea lor fizică şi formularea
conceptului de dezvoltare au loc în cadrul unei confruntări îndelungate între
diferite concepţii privind protecţia mediului natural, din care menţionăm:
concepţia geoconcentrică, cea biocentrică şi cea antropocentrică. Concepţia
geocentrică face din protecţia Terrei, a factorilor naturali, un scop în sine,
pământul urmând a fi apărat fără rezerve. În această concepţie, omul este doar unul
din elementele ce se cer conservate pentru ca natura să rămână neatinsă în
puritatea ei. O asemenea concepţie a condus la ideea de creştere economică zero.
Concepţia biocentrică aşază în centrul preocupărilor ecologice organismele vii,
îndeosebi formele de viaţă nonumane. Se pretinde ca omul să nu intervină în viaţa
speciilor decât în scopul protejării lor. Concepţia antropocentrică are ca punct de
sprijin ideea conform căreia totul trebuie subsumat trebuinţelor crescânde şi tot
mai diverse ale oamenilor. Desigur, a considera că omul are dreptul să facă orice
constituie o gravă eroare.
23

Reţinând elementele comune, raţionale şi utile ale acestor trei concepţii privind
protecţia mediului natural, se poate ajunge la una generalizatoare – concepţia
reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi. Acest concept presupune respect
faţă de legile naturii în activitatea economică, respect pentru echilibrul
ecologic, pentru sănătatea Terrei, pentru progresul social. O asemenea concepţie
conduce la prevenirea deteriorării condiţiilor de mediu, care este pe deplin
posibilă, în condiţiile compatibilităţii dintre dezvoltarea producţiei şi mediul
înconjurător. Această concepţie – strategie se referă, în aceeaşi măsură, la toate
ţările lumii, dezvoltate sau nedezvoltate, obligând la o reconsiderare a
strategiilor elaborate până în prezent. Ea constituie un instrument de prospectare
şi explorare a opţiunilor de dezvoltare, obligând la o mai amplă şi eficientă
cooperare internaţională. Pentru ţările dezvoltate care îşi propun să treacă la
asigurarea în dinamică a compatibilităţii criteriilor eficienţei economice directe,
impuse de piaţă, cu cele de eficienţă social-umană, ecologică, impuse de
necesitatea creării permanente a condiţiilor pentru egalitatea şanselor
generaţiilor prezente şi viitoare, se prefigurează realizarea unei creşteri
economice consolidate, bazată pe compatibilitatea dinamică a mediului creat de om
cu mediul natural, a eficienţei economice cu justiţia socială. • Ecodezvoltarea
Noţiunea de ecodezvoltare a fost introdusă, în 1972, de către Maurice Sliong,
secretar general al Conferinţei de la Stockholm asupra mediului, câştigând tot mai
mult teren, până în prezent. Ideea de ecodezvoltare orientează cercetări şi inspiră
proiecte concrete ale PNUD şi alte programe ale organizaţiilor specializate de pe
lângă ONU. Dezvoltarea ecologică sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică
în strânsă corelaţie şi intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale
echilibrului ecologic. Ecodezvoltarea este, în prezent, o relaţie complexă ce
surprinde nu numai dezvoltarea economică propriu-zisă în raport cu mediul natural,
ci întreaga dezvoltare umană, cu aspectele ei sociale, de cultură, ştiinţă şi
civilizaţie, de egalitate şi echitate între oameni.
24

Ea presupune prudenţă din punct de vedere ecologic; stimulează dezvoltarea pornind

de la cunoaşterea consumului, dar subordonată posibilităţilor teritoriului;
preconizează o dezvoltare armonioasă, prevăzătoare, în deplin acord cu
posibilităţile existente la un moment dat şi într-un anumit loc. Ecodezvoltarea
este orientată spre satisfacerea unor cerinţe practice concrete, dar şi de lungă
durată, propunând armonie şi complexitate, excluzând orientarea unilaterală spre o
ramură sau alta a industriei. Presupunând o structură complexă, diversificată,
ecodezvoltarea se caracterizează printr-o mai mare capacitate de adaptabilitate la
cerinţele unei etape şi ale unor obiective majore. Punctul de plecare în realizarea
acestui deziderat este armonizarea politicilor de dezvoltare economică cu
politicile de mediu; trebuie găsite metode de înlăturare a elementelor de
departajare a trăsăturilor politicii de dezvoltare economică de mediu. În cadrul
strategiei de ansamblu privind politicile de protecţie a mediului, în prezent, se
disting următoarele obiective: a) stabilizarea populaţiei lumii, cu o legislaţie
destinată să creeze în fiecare din ţările lumii condiţii necesare pentru aşa-zisa
tranziţie demografică – trecerea de la un echilibru dinamic, cu rată ridicată a
natalităţii şi mortalităţii, la un echilibru stabil, cu rate de natalitate şi
mortalitate scăzute; b) crearea şi dezvoltarea rapidă a unor tehnologii
corespunzătoare ecologic – în special, în domeniul energiei, transportului,
agriculturii, construcţiei de locuinţe şi proceselor de fabricaţie –, capabile să
se adapteze la progresul economic fără să degradeze mediul înconjurător; c)
realizarea unor transformări radicale prin care să se măsoare impactul deciziilor
economice asupra mediului, consecinţele ecologice atât în alegerea pieţelor,
indivizilor sau companiilor, cât şi în opţiunile macroeconomice mai largi, ale
naţiunilor; d) negocierea şi aprobarea unor noi acorduri internaţionale, prin care
să se asigure cadrul legislativ, interdicţii speciale, mecanisme de constrângere,
planificare operativă, angajamente reciproce, penalizări etc.; aceste acorduri
trebuie să fie sensibile la marile decalaje de capacitate şi necesitate între
naţiunile nedezvoltate şi cele dezvoltate; e) stabilirea unui plan de cooperare
pentru educarea populaţiei lumii asupra problemelor globale de mediu; supravegherea
conştientă a stării mediului şi o conlucrare la nivel internaţional.
25

14.3. FACTORII ŞI TIPURILE DE CREŞTERE ECONOMICĂ Un obiectiv important al teoriei

creşterii economice este găsirea acelor factori care, puşi în diferite combinaţii
şi legături, să asigure obţinerea unui spor important de produs naţional pe
persoană, ca o tendinţă fermă pe o perioadă viitoare mai îndelungată, dar
previzibilă, realizarea unor ritmuri înalte ale producţiei de bunuri şi servicii şi
evitarea fluctuaţiilor grave în activitatea economică de ansamblu. • Factorii de
creştere economică Factorii care intervin în funcţionarea economiei naţionale şi
care se manifestă prin rezultatele macroeconomice sunt implicaţi direct sau
indirect, în procesul creşterii economice. Factorii cu acţiune directă, ce
determină creşterea economică, sunt: factorul uman (resursele de muncă), factorul
material (resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate), progresul
tehnic sau tehnologic, factorul informaţional etc. Există şi factori cu acţiune
indirectă (mediată), cum sunt: cererea agregată, respectiv capacitatea de absorbţie
a pieţei interne, rata investiţiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare,
politica financiară, monetară, bugetară şi fiscală a statului, schimburile
internaţionale, politica ecologică, migraţia forţei de muncă şi a capitalului etc.
Atât factorii direcţi, cât şi cei indirecţi ai creşterii economice trebuie abordaţi
sub aspect tridimensional: cantitativ, calitativ şi structural. Latura cantitativă
vizează modificarea dimensiunilor factorilor de producţie (creşterea capitalului
folosit, a resurselor de muncă atrase, sporirea volumului investiţiilor, a
exportului etc.). Dimensiunea calitativă se referă la sporirea eficienţei, a
randamentului economic în folosirea fiecărui factor de creştere economică.
Dimensiunea structurală se concretizează în modificările şi înnoirile în structura
factorilor, în proporţiile în care se asigură combinarea lor. În procesul complex
de creştere economică, la fiecare factor, există o interacţiune compensatoare între
dimensiunea cantitativă şi cea calitativă, mediată de latura structurală; deficitul
cantitativ al unui factor poate fi compensat printr-o creştere a eficienţei
utilizării lui.
26

Factorul uman participă la creşterea economică atât prin sporirea volumului muncii
prestate la scară macroeconomică, cât şi prin mărirea productivităţii muncii.
Cantitativ, acest factor se concretizează în volumul de muncă prestată de populaţia
ocupată în timpul efectiv de muncă. Creşterea gradului de ocupare stimulează
creşterea economică. Latura calitativă, adică sporirea productivităţii muncii,
depinde de nivelul de calificare a lucrătorilor, de motivaţia în muncă, de
adaptarea la noile structuri în dinamică ale activităţii economice şi de
organizarea acesteia etc. Factorul material al creşterii economice este reprezentat
de resursele naturale atrase în producţie şi de echipamentul tehnic de producţie,
care, prin combinarea şi funcţionarea lor, devin capital real. Latura cantitativă a
acestui factor o reprezintă volumul de capital real în exploatare şi de resurse
naturale folosite, într-o perioadă dată. Cantitatea factorului material are
caracter restrictiv datorită limitelor fondurilor de investiţii, caracterului
epuizabil al unor resurse naturale şi limitelor regenerării altora. Latura
calitativă prin care factorul material participă la creşterea economică o
constituie productivitatea capitalului real, eficienţa economică a utilizării
resurselor naturale. Prin structura şi nivelul calitativ adecvate cerinţelor
producţiei, factorul material determină randamente superioare, contribuie la
creşterea economică. Factorul progres tehnic sau tehnologic are, în prezent, un rol
deosebit de important în procesul creşterii economice. Potenţialul de inovare, de a
induce progres şi eficienţă, este, practic, nelimitat, constituind o resursă de
importanţă strategică. Cantitativ, acest factor se concretizează în proporţia
investiţiilor pentru cercetare-dezvoltare în PNB, calitativ, în eficienţa directă,
în rentabilitatea sistemului (sectorului) cercetării. Acest factor are şi efecte
indirecte sau eficienţă propagată, concretizată în avantajul competitiv al
celorlalţi factori şi în dinamica economică de ansamblu. Progresul tehnic indus
prin inovare determină efecte multiple, cum sunt: creşterea randamentului
sistemului de producţie, a productivităţii muncii şi a capitalului, realizarea de
economii de scară prin reducerea costurilor medii totale, sporirea profitului şi a
surselor destinate investiţiilor ce susţin creşterea economică; limitarea şi
27

reducerea costurilor ecologice şi sociale ale creşterii, schimbări în destinaţia de

utilizare a diferitelor resurse naturale; restructurări ale economiei naţionale, pe
sectoare şi ramuri etc. Rolul factorului informaţional în creşterea economică
actuală se explică, în principal, prin faptul că: informaţia este omniprezentă în
activitatea umană; tehnologiile informaţionale cunosc o rată de inovare înaltă şi
virtual fără limite; avansul tehnologiilor informaţionale duce la dezvoltarea
potenţialului de inovare existent în cadrul economiei naţionale. Asupra procesului
creşterii economice îşi pun amprenta şi o serie de factori extraeconomici, cum
sunt: socialul, demografia, cultura, conjunctura politică internă şi
internaţională, sistemul instituţional şi cel legislativ şi modul lor de
funcţionare, militarizarea economiei. • Tipuri de creştere economică Acţiunea
factorilor de creştere economică pune în evidenţă anumite posibilităţi de combinare
a diferitelor laturi ale acestor factori, în variante cunoscute sub denumirea de
tipuri de creştere economică. În esenţă, conceptul tip de creştere economică
exprimă caracteristica dominantă a procesului de creştere economică, determinată de
contribuţia factorilor la realizarea creşterii economice, ritmul de creştere a
indicatorilor agregaţi pe locuitor, compatibilitatea efectelor economice cu cele
sociale şi ecologice etc. Potrivit acestor criterii, creşterea economică poate să
fie extensivă sau intensivă. Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează
prin contribuţia preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la
formarea sporului produsului naţional brut (PNB). Având în vedere raritatea
resurselor, influenţa creşterii dimensiunilor cantitative ale factorilor în
procesul economic este limitată în timp şi spaţiu. Tipul extensiv de creştere
caracterizează ţările care, în trecut sau în prezent, înregistrează un nivel
economic scăzut, incapabil să asigure satisfacerea cererii agregate a pieţii şi să
valorifice superior, într-o structură complexă, resursele naţionale. Acest tip de
creştere presupune acumulări susţinute, un amplu efort investiţional. Tipul
intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare parte a
sporului de rezultate macroeconomice se datorează
28

laturilor calitative ale factorilor de creştere, măririi eficienţei utilizării lor.

Acesta este propriu economiilor avansate, cu o structură diversificată, capabile de
a genera şi absorbi progres tehnologic, şi în care acţionează mecanisme economice
prin care se stimulează latura calitativă, a resurselor. Creşterea de tip intensiv
poate să se autoîntreţină şi să se autoaccelereze prin efecte de conexiune inversă
pozitivă. Tipul de creştere intensivă succede, în principiu, celui de creştere
extensivă. În teoria şi în practica economică se întâlneşte şi tipul intermediar de
creştere economică, ce caracterizează situaţia în care laturile cantitativă şi cea
calitativă au contribuţii aproximativ egale la obţinerea sporului de rezultate
macroeconomice. Un asemenea tip de creştere economică poate să predomine într-o
ţară sau alta în diferite perioade, în funcţie de condiţiile interne şi de
conjunctura internaţională. 14.4. PROBLEME PRIVIND MODELAREA CREŞTERII ECONOMICE
Creşterea economică este rezultatul unor factori multipli, ce nu acţionează izolat
unii de alţii, ci în interferenţă, constituind un sistem de factori. Expresia
schematică a sistemului de factori, care surprinde legăturile funcţionale dintre ei
şi sporirea dimensiunilor venitului naţional (VN) sau ale produsului intern brut pe
locuitor, sau PNB/loc., o constituie modelul creşterii economice. În limitele sale
cele mai generale, modelul creşterii economice reprezintă o construcţie
logicomatematică ce evidenţiază dependenţa funcţională dintre ansamblul factorilor
creşterii economice şi sporirea indicatorilor macroeconomici utilizaţi, prin
intermediul unui sistem de ecuaţii. Caracteristic pentru modelele de creştere
economică este faptul că: ele acoperă întreg spaţiul economic naţional
(macroeconomic); sunt modele dinamice, reflectând modificarea în timp a valorilor
diverşilor parametri specifici creşterii economice; creşterea economică este un
concept fundamental pentru surprinderea caracterului dinamic al modelelor de
creştere economică. Având în vedere complexitatea deosebită a procesului de
creştere economică, este dificil a-l reprezenta printr-un simplu model, chiar
29

foarte agregat. Apare, de aceea, justificat, din punct de vedere practic, să se

utilizeze un sistem de modele integrate, capabile să ofere o reprezentare
corespunzătoare a creşterii economice. Viabilitatea modelelor creşterii economice
este condiţionată de întrunirea cumulativă a unui set de condiţii: să fie izomorfe
cu sistemul real pe care-l reprezintă, să exprime în mod adecvat, veridic situaţia
acestuia referitoare la conţinut, structură şi funcţionalitate; să fie
operaţionale, utilizând indicatori uzuali în practica statisticii şi previzionării;
să fie calculabile, cuprinzând un algoritm de determinare a variabilelor numerice
ale expresiilor diverselor funcţii şi parametri, prin metode tradiţionale sau prin
calcul electronic. Modelarea proceselor economice se bazează pe un sistem de
ecuaţii care stabilesc legăturile între variabilele dependente şi cele
independente. În majoritatea modelelor creşterii economice, se caută legătura între
variabila demografică şi principalele funcţii economice, pentru a se stabili dacă
modelul respectiv are ca rezultat stimularea sau, dimpotrivă, frânarea tendinţei
generale a creşterii economice. • Clasificare Teoriile şi modelele creşterii
economice din perioada postbelică sunt: a) agregate, care privesc relaţia producţie
– consum la nivelul economiei naţionale, diferenţiată pe ramuri, denumite modele
interramuri; b) dezagregate, care se referă la evoluţia raportului producţie –
consum la nivelul ramurilor economice (de exemplu, modelele inputoutput sau
funcţiile de producţie), denumite modele sectoriale. După intervalul de timp la
care se referă, modelele creşterii economice pot fi: modele statistice pentru un
interval de timp scurt, în care structura rămâne neschimbată, şi modele dinamice,
ce vizează un interval de timp mai mare în care timpul este considerat o variabilă
economică ce implică modificări structurale. După scopul utilizării lor, modelele
creşterii economice se împart în: modele de structură, care reflectă elementele
interne ale economiei naţionale, la un moment dat, modele de previzionare, care
cuprind parametrii dezvoltării ulterioare a economiei, şi modele de decizie,
utilizate în luarea unor decizii.
30

În funcţie de nivelul la care se desfăşoară procesele economice, avem: modele

microeconomice, elaborate la nivelul întreprinderilor, modele macroeconomice, la
nivelul economiei naţionale, şi modele mondoeconomice, la nivelul economiei
mondiale. După metodologia folosită pentru constituirea şi interpretarea lor,
există: modele neokeynesiste, care, pornind de la teoria keynesistă a cererii
efective, pun accentul pe rolul acumulării de capital şi al investiţiilor în
stimularea creşterii economice (R.Harrod, F.Domav, J.Robinson, N.Koldor etc.);
modele neoclasice, care pornesc de la premisa substituirii factorilor de producţie
(munca şi capitalul) şi cercetează creşterea economică folosind funcţiile de
producţie de tip Coabb-Douglas (R.Solow; P.A.Samuelson); modele de origine mai
complexă, din care cel mai cunoscut este modelul input-output elaborat de
W.Leontief. În ultimul timp, au fost elaborate modele economice complexe, cu scopul
de a facilita luarea deciziilor de politică economică (F.Modigliani, L.Klein,
G.Fronim). Dintre modelele creşterii economice care cunosc o largă circulaţie
menţionăm pe cel al lui R.F.Harrod. Acesta şi-a constituit studiul său teoretic,
profund marcat de condiţiile economice existente înainte de cel de-al doilea război
mondial. Pe fondul acestor realităţi, modelul său încearcă să sesizeze şi să
explice dificultăţile realizării unei creşteri economice echilibrate şi ale unei
ocupări depline a forţei de muncă; acest model de creştere economică echilibrată
apare ca un studiu de referinţă, echilibrele fiind regula, accentul fiind pus pe
explicarea instabilităţii creşterii economice. Harrod consideră că, în condiţiile
deciziilor individuale, ar exista trei ritmuri posibile de creştere a venitului
naţional: unul determinat de deciziile individuale agregate, care dă satisfacţie
întreprinzătorilor, numit rata garantată; altul determinat de condiţiile
fundamentale (creşterea populaţiei, inclusiv a forţei de muncă, a progresului
tehnic şi a productivităţii muncii), numit rata naturală; cel de al treilea, care
există de fapt şi pe care el îl numeşte rata truism sau rata de facto. Rata truism
poate să fie oricare dintre cele două ritmuri sau să nu fie nici unul dintre ele.
Fiecare din cele trei rate de creştere este exprimată cu ajutorul unei ecuaţii:
Rata truism sau rata de facto se exprimă prin ecuaţia: G.C = s, în care: G = rata
de creştere a venitului naţional, adică raportul dintre
31

creşterea venitului naţional (∆Y) şi venitul naţional al perioadei precedente (Y);

C = coeficientul capitalului, adică raportul dintre investiţii (I) şi creşterea
venitului naţional (∆Y); s = rata acumulării, adică raportul dintre investiţii (I)
şi venitul naţional (Y); Rata garantată se exprimă prin relaţia: Gw × Cr = s, în
care: Gw = rata garantată a venitului naţional, care oferă întreprinzătorilor
satisfacţie şi îi face să menţină investiţiile; Cr = coeficientul necesar al
capitalului, care concordă cu necesităţile întreprinzătorilor Rata naturală este
oglindită de relaţia: Gn × Cr = sau ≠ s, în care: Gn = rata de creştere naturală,
care îngăduie condiţiile fundamentale. Cele trei ecuaţii ale ratei de creştere,
folosite de către R.F.Harrod, constituie ecuaţiile modelului său de creştere. Cu
ajutorul acestora, el încearcă să explice evoluţia ciclului industrial. Astfel,
pentru a avea o situaţie stabilă şi prosperitate – spune Harrod – ar trebui ca rata
de facto (G) să fie egală cu rata garantată (Gw), iar aceasta, la rândul ei, cu
rata naturală (Gn), adică: G = Gw = Gn În realitate, rata de facto este diferită de
rata garantată, iar aceasta, de cea naturală, adică: G ≠ Gw ≠ Gn În funcţie de
aceste diferenţe, poate exista o stare de boom sau o stare de recesiune. Dacă rata
de facto este mai mare decât rata garantată, adică G>Gw, avem de-a face cu tendinţa
de boom. Dimpotrivă, dacă rata de facto este mai mică decât rata garantată, adică
G<Gw, are loc o tendinţă de recesiune. Această situaţie apare în condiţiile în care
rata garantată este mai mică decât rata naturală, adică Gw<Gn, întrucât, pe o
perioadă mai îndelungată de timp, limita maximă a ratei de facto este rata
naturală, adică G<Gn. Starea de boom, în condiţiile în care G>Gw, sau de recesiune,
în condiţiile în care G<Gw, se explică prin faptul că, în situaţia în care rata
acumulării (s) este dată, unei creşteri a lui G sau Gw ori Gn îi corespunde o
reducere a lui C sau Cr. Or, dacă G>Gw, atunci, implicit, C<Cr, iar pe piaţă oferta
de bunuri de investiţii va fi mai
32

mică decât cererea, ceea ce va impulsiona cererea şi investiţiile. Dimpotrivă, dacă

G<Gw, atunci C>Cr, iar pe piaţă va exista un surplus de bunuri de investiţii va
atrage o reducere a boomului. Rata acumulării (s), care se presupune a fi dată,
depinde, la rândul său, de antinomia dintre cererea de capital şi oferta de
capital. În timp ce prima (cererea de capital) este determinată de rata creşterii
populaţiei şi de coeficientul capitalului, cea de a doua (oferta de capital) este
dată de înclinaţia spre economii a indivizilor. Analizând modelul creşterii
economice elaborat de R.F.Harrod, observăm că acesta reflectă anumite legături
funcţionale reale, cum ar fi cea dintre rata acumulării şi ritmul de creştere a
venitului naţional, mijlocită de coeficientul capitalului, sau cea dintre creşterea
populaţiei şi coeficientul capitalului, pe de o parte, şi necesarul de capital, pe
de altă parte. Modelul elaborat de R.F.Harrod, prin caracterul limitat al
variabilelor pe care le conţine, reflectă doar anumite faţete ale realităţii; în
consecinţă, el nu a devenit un instrument concret şi eficient de acţiune practică.
Accentuarea interdependenţelor dintre economiile naţionale în perioada ultimelor
decenii a dus la apariţia unor probleme globale, care condiţionează creşterea la
nivel naţional şi mondial. Avem în vedere aspecte cum sunt: problemele resurselor
energetice şi de materii prime; fluxurile internaţionale de mărfuri şi de capital;
circulaţia mondială a mâinii de lucru; transferul de tehnologie; extinderea
activităţii corporaţiilor transnaţionale; speculaţiile financiar-valuntare de mare
anvergură; cursa înarmărilor; problemele mediului natural; diversitatea fenomenelor
de criză şi agravarea deficitelor bugetare. Răspunzând acestor probleme, s-a extins
metoda sistemică de abordare a activităţii social economice, a fost îmbogăţit
instrumentarul analitic şi sistemic de studiere a creşterii economice. Această
orientare a fost stimulată în mod deosebit de organizaţiile şi organismele
internaţionale, printre care: ONU şi organizaţiile sale specializate (UNESCO,
ONUDI, FAO, UNCTAD etc.), „Clubul de la Roma”, „Clubul de la Paris”, „Fundaţia
Internaţională pentru alternativele dezvoltării”, „Centrul de studii economice
sociale ale lumii a treia”, precum şi unele fundaţii ştiinţifice de notorietate
mondială: Fundaţia „Dag Hamarsköld” (Suedia), Fundaţia „Bariloche” (Argentina) etc.
33

14.5. ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL ECONOMIC Problemele creşterii şi dezvoltării

economice sunt legate de starea de echilibru şi dezechilibru economic, ţinând seama
de caracterul complex şi mereu dinamic al nevoilor şi resurselor. În cadrul
fiecăreia dintre pieţele studiate până acum, echilibrul presupune, în esenţă,
concordanţa dintre cerere şi ofertă – pe pieţele bunurilor economice, a muncii,
monetară, a capitalului etc., în calitatea lor de părţi ale sistemului relaţiilor
de piaţă. De asemenea, echilibrul are manifestări concrete şi în cazul concordanţei
dintre economii şi investiţii, al balanţei comerciale, al balanţei de plăţi
externe, al bugetului de stat etc. În toate aceste situaţii este vorba de echilibre
parţiale. În cele ce urmează vor fi abordate probleme ale echilibrului şi
dezechilibrului la nivel macroeconomic, adică pe ansamblul economiei naţionale,
luând în calcul dependenţele reciproce dintre întreprinderi, dintre ramuri, dintre
diferite pieţe etc. • Definire Echilibrul macroeconomic exprimă starea de
concordanţă relativă dintre cererea şi oferta agregate în cadrul pieţei bunurilor
şi serviciilor, muncii, monetare, a capitalului, al economiei naţionale în
ansamblul ei, care are la bază o alocare şi folosire raţională a resurselor, o
funcţionare normală a structurilor economice în interdependenţa lor. Echilibrul
macroeconomic trebuie înţeles ca o tendinţă, ce nu exclude abateri sau discordanţe
nesemnificative care nu afectează funcţionarea de ansamblu normală a economiei.
Elemente necesare înţelegerii echilibrului macroeconomic În primul rând, în acest
caz, se operează cu noţiunile: oferta agregată şi cererea agregată, care presupune
exprimare monetară, ce permite aducerea la un numitor comun şi, pe această bază,
posibilitatea de măsurare şi comparare. În al doilea rând, se impune luarea în
considerare a relaţiei dintre producţie, venituri şi cheltuieli. Aceasta, în sensul
că producţia dă naştere la fluxuri de produse şi servicii, care, la rândul lor,
determină fluxuri de venituri distribuite deţinătorilor factorilor de producţie,
ceea
34

ce atrage după sine fluxuri de cheltuieli prin care se procură bunuri economice
oferite de producţie. Astfel, cererea şi oferta sunt legate între ele şi prin
intermediul veniturilor; este importantă cunoaşterea reacţiei acestora nu numai la
variaţiile de preţuri, ci şi la cele ale veniturilor. În al treilea rând,
echilibrul macroeconomic presupune luarea în considerare a interdependenţelor
dintre pieţe şi, respectiv, dintre echilibrele economice parţiale. Starea de
echilibru sau, dimpotrivă, de dezechilibru în cadrul uneia sau alteia dintre
pieţele parţiale se reflectă, direct sau indirect, într-o proporţie sau alta, şi în
funcţionarea de ansamblu a economiei naţionale. • Condiţii de echilibru Realizarea
echilibrului pe piaţa bunurilor economice presupune respectarea următoarei
condiţii: oferta agregată (Y) să fie egală cu cererea agregată (D). Deci: Y=D. În
acest caz, oferta este concretizată în mărimea produsului naţional brut sau a
venitului naţional; ea se repartizează pentru consum (C) şi pentru economii (S),
rezultând relaţia: Y = C+S. Cererea se concretizează în două mari componente, şi
anume: cererea de bunuri de consum (C) şi cererea de bunuri de investiţii (I),
rezultând relaţia: D = C+I. Relaţia generală de echilibru se poate reprezenta sub
următoarea formă: C+S=C+I De aici, se poate deduce relaţia: S = I, considerată
drept condiţie de echilibru. Cu alte cuvinte, pentru realizarea echilibrului pe
piaţa bunurilor economice, este necesar ca tot ceea ce este produs să fie şi
cumpărat, iar ceea ce nu este consumat, adică tot ceea ce este economisit, să fie
investit. În realitate, însă, există posibilitatea dezechilibrului, deoarece nu tot
ceea ce se economiseşte se şi investeşte, respectiv nu toţi cei care economisesc
sunt şi investitori. Realizarea echilibrului macroeconomic în condiţiile actuale ia
considerare şi schimburile economice cu alte ţări, în cadrul cărora o parte a
producţiei interne este exportată (E), iar unele nevoi sunt satisfăcute pe seama
importului (H) din alte ţări. Integrarea acestora în modelul de echilibru conduce
la următoarea relaţie de echilibru: C+S+H=C+I+E
35

De aici, rezultă drept condiţie de echilibru relaţia: S + H = I + E sau S –I = E –

H Echilibrul macroeconomic depinde şi de realizarea echilibrului în cadrul altor
pieţe, cum sunt: piaţa muncii, piaţa monetară etc. Pe piaţa muncii, echilibrul
presupune egalitatea ofertei de forţă de muncă (YL) cu cererea de forţă de muncă
(DL). De aici, următoarea relaţie: YL = DL. Pe piaţa monetară, starea de echilibru
înseamnă egalitatea ofertei de monedă (Ym) cu cererea de monedă (Dm). Deci,
relaţia: Ym = Dm. Oferta reală de monedă este în dependenţă de masa monetară (M) şi
de viteza de circulaţie a banilor (V), iar cererea de monedă depinde de volumul
mărfurilor tranzacţionate (T) şi de nivelul preţurilor (P). Astfel, condiţia de
echilibru pe piaţa monetară poate fi exprimată de relaţia: MV = TP. În realitatea
economică, pe toate pieţele, condiţiile sunt variabile; în consecinţă, echilibrul
unei pieţe depinde de ceea ce se petrece pe toate celelalte pieţe. De aceea, se
poate formula întrebarea: Există, oare, un echilibru simultan al tuturor pieţelor?
Sau: echilibrul general obţinut, sau spre care tinde economia, asigură o alocare
optimală a resurselor? Echilibrul economic nu constituie un scop în sine;
realizarea lui este subordonată creşterii şi dezvoltării economice, îmbunătăţirii
condiţiilor de viaţă ale oamenilor. În concluzie, trebuie subliniat faptul că
echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor şi
serviciilor, pe piaţa valutară, precum şi a echilibrului bugetar etc. Există, în
acest caz, o relaţie ca de la parte la întreg: asigurarea echilibrelor menţionate
se reflectă favorabil în dinamica echilibrului macroeconomic, după cum
disfuncţionalităţile sau dereglările acestora afectează buna funcţionare a
economiei în ansamblul ei; ritmul înnoirilor în cadrul echilibrelor parţiale se
oglindeşte în ritmul de ansamblu al dezvoltării economice. • Echilibrul economic
dinamic În caracterizarea echilibrului macroeconomic, se folosesc şi noţiunile:
echilibru economic static şi echilibru economic dinamic. Echilibrul static reflectă
starea momentană a economiei, considerată drept punct de referinţă. În realitate,
nu există echilibru economic static, deoarece întotdeauna au loc schimbări în
sistemul de trebuinţe şi
36

în cel al resurselor, astfel încât echilibrul economic nu rămâne la nivelul

realizat, ci se schimbă, în timp, necesitând „ajustări”, corespunzătoare
condiţiilor mereu dinamice. Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă
de adaptare în dinamică a ofertei la exigenţele cererii, de realizare a
concordanţei, de fiecare dată, la un nivel superior. Există mai mulţi factori care
determină dinamica echilibrului economic, şi anume: a) populaţia, care, prin
numărul ei, prin structura pe grupe de vârstă şi socioprofesională, nivelul de
calificare a lucrătorilor etc. determină schimbări corespunzătoare în ansamblul
cererii; b) progresul ştiinţifico-tehnic, care duce la apariţia a noi trebuinţe,
noi subramuri, la modificări în structura şi nivelul lor şi totodată la înnoiri ale
ofertei şi cererii agregate, la adaptări ale acestora; c) comportamentul agenţilor
economici, care se schimbă, atrăgând după sine noi orientări în folosirea
veniturilor, ca şi în structura pe ramuri şi subramuri economice a plasării
capitalurilor în afaceri; d) limitele resurselor, care acţionează restrictiv,
impunând restructurări în alocarea şi combinarea factorilor de producţie etc.
Echilibrul are, deci, caracter relativ; această noţiune trebuie abordată în timp şi
spaţiu. Cererea agregată se modifică, înregistrând anumite şocuri, care, la rândul
lor, duc la schimbări ale producţiei, la fluctuaţii ale PIB-ului. În asemenea
condiţii, se impun măsuri şi acţiuni de ajustare, inclusiv în domeniul preţurilor,
care să restabilească echilibrul. Au loc schimbări în domeniul consumului, al
investiţiilor, al ocupării forţei de muncă, al exportului şi importului etc. De
asemenea, oferta agregată înregistrează creşteri care conduc la sporirea PIB-ului,
a venitului naţional, însoţite de schimbări şi pe piaţa muncii, concretizate în
reducerea şomajului. Un rol deosebit îndeplinesc, aici, inovaţia, promovarea noului
în activitatea economică, în structuri ale cererii şi ofertei, ale pieţei însăşi.
În acest proces are loc distrugerea creativă6, susţinută de către economistul
american Joseph Schumpeter, care, practic, înseamnă eliminarea unui produs de către
un produs superior, a unor echipamente de producţie de către altele, superioare, a
unor procese de producţie depăşite tehnologic de către altele, cu randamente mai
mari etc. şi care
Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, 1999,
p.456-457. 37
6

constituie o caracteristică majoră a ţărilor avansate. În acest sens, din

încălcarea echilibrului se naşte mişcarea. Desigur, inovaţia atrage după sine
capacitatea de competiţie pentru unele firme sau eliminarea poziţiei de piaţă
avantajoase, la un moment dat, a firmelor rămase în urmă. • Dezechilibrul economic
Condiţiile noi în care se desfăşoară activitatea economică atrag după sine
dezechilibre economice, considerate drept stare normală, necesară dezvoltării.
Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în disfuncţionalităţi, în
mari decalaje între cerere şi ofertă pe diferitele pieţe, în dereglări în
funcţionarea economiei, în crize economice, şomaj, inflaţie etc. Asemenea decalaje
nu constituie o stare normală în evoluţia economiei, ele fiind legate de limitele
resurselor, de insuficienta cunoaştere a relaţiilor de piaţă, de rămâneri în urmă
în ceea ce priveşte progresul tehnologic, de lipsa unor reacţii rapide şi eficiente
din partea unor agenţi economici, ca şi de unele greşeli de politică economică
generală pe termen lung etc. În continuare, prezentăm principalele forme de
dezechilibru: a)Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii. Pe piaţa
bunurilor economice, starea de dezechilibru este cunoscută sub denumirea de
presiune, deoarece cantitatea acestora depăşeşte cererea existentă. În consecinţă,
cumpărătorii au posibilitatea de a alege, iar producătorii-ofertanţi se confruntă
cu dificultăţi în vânzarea mărfurilor, fiind totodată stimulaţi în direcţia
restructurării producţiei şi creşterii calităţii. Pe piaţa muncii, excedentul de
ofertă înseamnă şomaj, subutilizare a potenţialului de forţă de muncă existent,
repercusiuni asupra nivelului de trai al populaţiei. b) Excesul de cerere pe piaţa
bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii. Pe piaţa bunurilor se manifestă o
cerere mai mare decât oferta existentă, ceea ce duce la situaţia cunoscută sub
denumirea de absorbţie. În acest caz, agenţii economici producători nu au
posibilitatea de a satisface întreaga cerere: oferta de mărfuri nu ţine pasul cu
cererea la un bun sau altul, nefiind stimulat nici interesul pentru diversificarea
şi îmbunătăţirea calităţii produselor; se accentuează excedentul de forţă de muncă
şi creşterea şomajului.
38

c) Excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa muncii, pe piaţa

monetară. O asemenea stare de dezechilibru pune în relief neconcordanţe, dereglări
de profunzime, care ţin de structuri ale producţiei şi ale economiei în ansamblul
ei, de imposibilitatea de a absorbi pe termen lung oferta de forţă de muncă, de a
asigura o evoluţie normală a ofertei de bunuri economice şi de masă monetară. Ca
urmare, se accentuează inflaţia (inclusiv forma ei cea mai acută, hiperinflaţia),
şomajul, se deteriorează condiţiile de viaţă ale unei importante părţi a
populaţiei. • Diferite concepţii privind echilibrul economic Prima încercare de
explicare a echilibrului economic general aparţine francezului François Quesnay, în
lucrarea sa intitulată Tabloul economic (1758). El descrie circulaţia veniturilor
şi a bogăţiilor între clasele sociale care îndeplinesc, fiecare, o funcţie
indispensabilă vieţii întregului sistem economic. În concepţia lui Adam Smith,
asigurarea echilibrului are loc prin „mâna invizibilă” a pieţei, care, graţie
preţurilor, ajustează cantităţile oferite cu cantităţile cerute. J.Baptiste Say,
considerat, de unii, teoretician al echilibrului macroeconomic, a formulat „legea
debuşeelor”, potrivit căreia tot ceea ce se produce se şi cumpără, deoarece, prin
distribuirea veniturilor celor care creează produsele (salarii, profit etc.), se
creează totodată o putere de cumpărare (cererea) egală cu valoarea produselor
(oferta); valoarea totală a producţiei va fi, astfel, egală cu valoarea totală a
veniturilor distribuite, care, ele însele, ar provoca tot atâtea cheltuieli în
bunuri de consum şi bunuri de producţie, asigurându-se, astfel, menţinerea pieţei
în echilibru. Mai târziu, în cadrul Şcolii neoclasice, Leon Walras, abordând
problema schimbului, a formulat legea ofertei şi cererii efective sau legea
stabilirii preţurilor de echilibru, susţinând că echilibrul concurenţial ar
corespunde unei alocări optimale a resurselor între agenţii economici, când
preţurile de echilibru le sunt cunoscute. Vilfredo Pareto considera, la rândul său,
că, atunci când este realizat echilibrul economic, situaţia respectivă corespunde
unui optim; el furnizează un criteriu de optimizare, susţinând că avem de-a face cu
situaţia de optim când acesta corespunde eficacităţii maxime obţinute.
39

O abordare aprofundată a problemei echilibrului macroeconomic, în perioada

interbelică, realizează, J.M.Keynes. Acesta şi-a dat seama că forţele pieţei bazate
pe principiul „laissez faire”-ului nu erau capabile să realizeze echilibrul
economic, susţinând, ca remediu, intervenţia statului, prin investiţii. În cadrul
modelului de echilibru elaborat de Keynes, sunt esenţiale cunoscutele ecuaţii de
echilibru, privind relaţiile dintre venit (Y), consum (C) şi investiţii, şi anume:
Y = C+I; C = Y-I; I = Y-C; E (economiile) = Y-C; E = I. Aceasta din urmă este
considerată relaţie fundamentală, deoarece transformarea economiilor în investiţii
reprezintă cheia problemei în realizarea echilibrului. În etapa actuală, problemele
echilibrului şi dezechilibrului economic capătă o însemnătate tot mai mare, fiind
abordate de către diferiţi specialişti, care acordă atenţie şi modelării economice.
Accentuarea dependenţelor reciproce dintre economiile naţionale, ca şi problemele
globale ale lumii de azi impun ca nevoia de echilibru economic să depăşească
limitele cadrului naţional şi să reprezinte o cerinţă şi la scară mondială. De
aceea, în ultimele decenii, s-a impus atenţiei, în domeniul cercetării ştiinţifice,
încercarea de a elabora modele globale sau mondoeconomice, care vizează societatea
umană ca sistem, a cărui funcţionare de ansamblu este condiţionată de
comportamentul fiecărei economii naţionale. Problemele esenţiale cuprinse în
modelele globale sunt: resursele naturale, populaţia, producţia agricolă şi
alimentară, producţia industrială, poluarea mediului natural. Fără a intra în
detalii, menţionăm, dintre modelele globale ale lumii, mai întâi, Limitele
creşterii, lucrare elaborată de J.Forrester, din S.U.A., ca prim Raport către
Clubul de la Roma, din care se desprinde concluzia că, în cazul continuării
actualelor tendinţe, la scară mondială, de creştere a populaţiei, de
industrializare, poluare, ale producţiei alimentare, de epuizare a resurselor,
limitele creşterii pe planeta noastră vor fi atinse în decursul următoarei sute de
ani. Se apreciază, însă, că meritul esenţial al acestei lucrări constă în aceea că
a dat naştere unei adevărate dezbateri internaţionale în legătură cu problemele
globale ale omenirii. O altă lucrare, în aceeaşi direcţie, este Omenirea la
răspântie, de Mesarovic şi Pestel, ce reprezintă al doilea Raport către Clubul de
la Roma, care cuprinde peste 100.000 de ecuaţii, oferind scenarii alternative de
realizare a echilibrului şi creşterii economice. Una dintre ideile fundamentale pe
care le conţine este cea potrivit căreia nu creşterea economică în sine duce lumea
spre
40

catastrofă, ci caracterul devastator în care această creştere a avut loc până acum.
O altă lucrare, în sensul menţionat mai înainte, este Restructurarea ordinii
internaţionale (sub conducerea lui Jan Tinbergen, din Olanda), care reprezintă al
treilea Raport către Clubul de la Roma şi în care se abordează problemele creşterii
economice, ale dezvoltării în strânsă legătură cu instaurarea unei noi ordini
internaţionale. De asemenea, problemele globale ale omenirii au fost abordate şi în
alte lucrări, ca, de exemplu, Viitorul economiei mondiale (de Leontief, S.U.A.), Să
ieşim din epoca risipei (de D. Gabor, U. Colombo, A. King, R. Galli), ca un alt
Raport către Clubul de la Roma, Hrană pentru 6 miliarde, apoi Revoluţia
desculţilor, un nou Raport către Clubul de la Roma, şi alte lucrări. Concepte de
bază • Produsul intern brut (PIB) • Produsul intern net (PIN) • Produsul naţional
brut (PNB) • Produsul naţional net (PNN) • Valoare adăugată brută (VAB) •
Deflatorul (PIB sau PNB) • Creştere economică • Dezvoltare economică • Dezvoltare
durabilă, umană, ecologică • Progres economic • Factori de creştere economică •
Creştere economică extensivă • Creştere economică intensivă • Ecodezvoltare •
Modelarea creşterii economice • Echilibrul economic • Dezechilibrul economic
Probleme de reflecţie, întrebări • Ce este şi cum se determină produsul intern
brut? • Ce este şi cum se calculează produsul naţional brut? • Semnificaţia
comparării produsului naţional brut nominal cu produsul naţional brut real
41

• Relaţia dintre deflator şi indicele general al preţurilor • Ce este creşterea

economică? • Care sunt asemănările şi deosebirile dintre creşterea economică şi
dezvoltarea economică? • Coordonatele definitorii ale dezvoltării economico-sociale
durabile • Rolul progresului tehnic în procesul dezvoltării • Ce este progresul
economic? • Avantajele şi limitele tipurilor de creştere economică • Care sunt
premisele pentru constituirea unui model de creştere economică ? • Ce este
echilibrul economic şi care sunt condiţiile realizării lui? Bibliografie
• Alexander King, Bertrand Schneider, Prima revoluţie globală, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1993. • Bell Daniel, Lumea în anul 2013, American Academy of Arts and
Sciences, Cambridge Massachusetts. • Constantinescu N.N., Economia protecţiei
mediului natural, Editura Politică, Bucureşti, 1976 • Didier Michel, Economia:
regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. • Lecaillon Jacques, La
croissance économique. Analyse globale, Édition Ceyos, 1972. • Iancu Aurel,
Creşterea economică şi mediul înconjurător, Editura Politică, Bucureşti, 1979. •
Lenis Arthur, La Théorie de la croissance économique, Paris, 1963. • Mesarovici M.,
Pestel E., Omenirea la răspântie, Editura Politică, Bucureşti, 1975. • Okita
Saburo, Cu faţa spre secolul XXI, AGER, Economistul, Bucureşti, 1992. • Perroux
Fr., L’Économie du XX-ème siècle, P.U.F. Paris, 1969. • Toffler Alvin, Puterea în
mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995. • *** Dicţionar de economie, coord.: Niţă
Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

42

Capitolul 15 PROBLEMA DEZVOLTĂRII łĂRILOR RĂMASE ÎN URMĂ DIN PUNCT DE VEDERE

ECONOMIC
Obiectivele temei: • cunoaşterea structurii eterogene a nivelurilor de dezvoltare
economică în lumea contemporană; • analiza fenomenului subdezvoltare economică, a
cauzelor şi consecinţelor acestuia; • evidenţierea problemelor pe care le ridică
depăşirea stării de slabă dezvoltare economică; rolul factorului intern şi al
colaborării economice internaţionale. 15.1. CONCEPTUL DE SUBDEZVOLTARE ECONOMICĂ
Subdezvoltarea a devenit, în prezent, prin amploarea şi consecinţele ei, una din
problemele globale ale omenirii, de a cărei rezolvare depinde progresul întregii
comunităţi internaţionale. Subdezvoltarea economică este un fenomen complex, ce
sintetizează caracteristici economice, politice, culturale, ideologice de o mare
diversitate. De aceea, există optici variate ale specialiştilor ce o analizează
privind utilizarea, unor termeni sau altora, pentru caracterizarea stării de
subdezvoltare şi pentru încadrarea diferitelor ţări în categoria de ţări
subdezvoltate1. Astfel, în literatura de specialitate se întâlnesc
Vasta literatură economică contemporană cu privire la subdezvoltare reflectă, în
principal, preocupările unor teoreticieni de seamă din ţările dezvoltate economic,
precum şi din ţările în curs de dezvoltare. Dintre aceştia şi lucrările lor pe tema
menţionată, menţionăm: P.S.Samuelson (Economics), Gunnar Myrdal (Assian Drama),
Rudleff Marcel (Économie Politique du Tiers Monde), W.W.Rostow (The Stages of
Economic Growth), T.Morgan, G.W.Betz şi N.K.Choundhry (Reading in Economic
Development), A.N.Agarsala, S.P.Singh (The Economics of Underdevelopment), B.Okin,
R.W.Richardson (Studies in Economic Development), ca şi pe alţi specialişti,
precum: R.Prebisch, Samir Amin, Celso Furtado, Babakar Sine, F.Cardoso. 43
1

termeni ca: ţări rămase în urmă economic, ţări subdezvoltate, ţări sărace, ţări în
curs de dezvoltare, ţări neindustrializate, „lumea a treia” etc. Atât starea de
subdezvoltare, cât şi încadrarea diferitelor ţări în această stare se fac, de
regulă, prin comparaţie cu nivelul economic atins de ţările avansate. „Noţiunea de
subdezvoltare – arată Raymond Aron – s-a născut din comparaţie şi este comparaţie
prin natura sa, ea desemnează ceea ce anumite societăţi nu sunt (dezvoltate) şi nu
caracterizează ceea ce sunt”2. La rândul său, P.A. Samuelson arată că, pentru a nu
ofensa popoarele acestor ţări, Organizaţia Naţiunilor Unite foloseşte termenul de
„ţări în curs de dezvoltare”. Dar, continuă el, tot mai mulţi autori adoptă
expresia de naţiune „subdezvoltată”, care se defineşte, pur şi simplu, printr-un
venit real pe locuitor mai mic decât veniturile reale în ţări precum Canada,
Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi, în general, Europa Occidentală.
Optimist privind lucrurile, o naţiune subdezvoltată este una considerată ca fiind
capabilă de o sporire substanţială a venitului ei3. În această optică,
subdezvoltarea apare ca o etapă pe calea progresului, orice naţiune aflându-se,
într-o perioadă a istoriei sale, pe o asemenea treaptă. În alte lucrări,
subdezvoltarea este definită ca „un ansamblu de fenomene complexe şi
interdependente, care se traduc prin inegalităţi flagrante de bogăţie şi mizerie,
prin stagnare, printr-o întârziere relativă faţă de alte ţări, prin potenţialul de
producţie care nu progresează atât cât ar fi posibil, printr-o dependenţă
economică, culturală şi tehnologică”4. Studiul vieţii economice, sociale, politice
şi culturale ne conduce la concluzia că aceste ţări formează o grupare distinctă,
caracterizată printr-o serie de trăsături comune, printr-un rol şi un loc specifice
în economia mondială contemporană, care o diferenţiază net de alte grupe de state,
în special de grupa celor dezvoltate din punct de vedere economic.
Raymond Aron, La théorie du développement et l’interpretation historique de
l’époque contemporaine. Le développement social, Ed.R.Aron et B.Hoselitz, Paris,
1965. 3 P.S.Samuelson, Problems of Economic Growth and Development, Economics,
ediţia a 8-a, 1970. 4 Ives Lacoste, Géographie du sous-développement, P.U.F.,
Paris, 1976. 44
2

15.2. TIPOLOGII PRIVIND NIVELUL DE DEZVOLTARE Analiza nivelurilor de dezvoltare

economico-socială a statelor şi comparaţiile întreprinse pe această bază ne permit
să evidenţiem diferenţele dintre statele lumii în ceea ce priveşte locul şi rolul
lor în cadrul comunităţii internaţionale, participarea lor la progresul material şi
distribuţia rezultatelor lui. Totodată, în funcţie de acest nivel pot fi
clasificate statele pe grupe şi subgrupe în cadrul ansamblului lumii contemporane
sau al unor regiuni ale globului. Nivelul dezvoltării umane este expresia gradului
de dezvoltare şi utilizare a potenţialului material şi uman al unei economii
naţionale, a măsurii în care naţiunea respectivă foloseşte factorii de producţie,
îi combină şi structurează pentru a obţine maximum de eficienţă. Exprimarea
cantitativă a unui asemenea fenomen complex este dificilă, mai ales dacă trebuie
găsită o măsură comună care să permită comparaţii internaţionale. În literatura
economică şi în statistica internaţională se utilizează un număr mare de indicatori
pentru a determina poziţia unei ţări în ierarhia mondială, dintre care cel mai mult
folosit este produsul naţional brut pe locuitor. Deşi este unul dintre cei mai
expresivi indicatori, acesta are şi deficienţe, printre care faptul că, datorită
statisticilor existente şi metodologiilor de calcul utilizate în diferite ţări, el
nu reflectă pe deplin realitatea şi nu asigură comparabilitatea datelor. De
asemenea, o creştere a lui nu reflectă, în sine, o creştere a calităţii vieţii, o
îmbunătăţire a condiţiilor social-economice ale populaţiei unei ţări. Experienţa
demonstrează că, la acelaşi nivel al produsului naţional brut pe locuitor sau la un
nivel foarte apropiat, indicatorii dezvoltării sociale, ca: durata medie de viaţă,
gradul de alfabetizare a populaţiei adulte, mortalitatea infantilă, sunt foarte
diferiţi. Studii recente confirmă că între evoluţia produsului naţional brut pe
locuitor şi ceilalţi indicatori ai calităţii vieţii există o relaţie de dependenţă,
dar numai în măsura în care sporul de venit este utilizat pentru dezvoltarea
învăţământului, a ocrotirii sănătăţii, pentru reducerea, în general, a sărăciei
absolute. Din 1990, Organizaţia Naţiunilor Unite, prin primul Raport asupra
dezvoltării umane, introduce o nouă modalitate de măsurare a nivelului de
dezvoltare, şi anume prin combinarea mai multor indicatori
45

în cadrul unui sistem al indicatorilor dezvoltării umane (Human Development Indice

– HDI.)5. Reprezentând o alternativă de măsurare a nivelului de dezvoltare a
ţărilor, H.D.I. cuprinde trei componente de bază ale dezvoltării umane:
longevitatea, măsurată prin durata medie de viaţă; cunoştinţele, măsurate prin
ştiinţă de carte şi numărul de ani de şcoală; standardul de viaţă, măsurat cu
ajutorul produsului naţional brut pe locuitor. Prin combinarea valorilor acestui
grup de indicatori se determină, pentru fiecare ţară, nivelul valoric al
indicatorilor dezvoltării umane, în funcţie de care se stabileşte locul ţării
respective în comunitatea mondială şi se încadrează ţările în mai multe grupe.
Folosind acest sistem, Raportul ONU asupra dezvoltării umane pe anul 19986
determină 3 grupe de ţări, şi anume: ţări cu un nivel ridicat al dezvoltării umane,
cu o valoare a HDI de 0,946 - 0,892 şi peste; ţări cu un nivel mediu de dezvoltare
umană, cu o valoare a HDI între 0,500-0,799; ţări cu un nivel scăzut de dezvoltare
umană, cu o valoare a HDI de sub 0,500. Conform acestei determinări, în 1992, din
cele 173 de ţări cercetate, 53 se înscriau în prima grupă, în care durata medie de
viaţă era de 74,1 ani, gradul de alfabetizare la populaţia adultă (ştiutori de
carte) ajungea la 97,3%, iar numărul mediu de ani de şcolarizare de 9,8, produsul
naţional brut pe locuitor - 14.000 dolari, valoarea medie a indicatorilor
dezvoltării umane - 0,886. Grupa ţărilor mediu dezvoltate cuprindea 65 de ţări, în
cadrul cărora durata medie de viaţă era de 68 de ani, gradul de alfabetizare -
80,4%, numărul mediu de ani de şcolarizare - 4,8, produsul naţional brut pe
locuitor - 3460 dolari şi valoarea medie a HDI - 0,649. În grupa ţărilor slab
dezvoltate erau încadrate 55 de ţări, cu o durată medie de viaţă de 55,8 ani, grad
de alfabetizare 47,4%, numărul mediu de ani de şcolarizare 2,0, produsul naţional
brut pe locuitor - 1.170 dolari, valoarea medie a HDI - 0,355. Raportul ONU privind
dezvoltarea umană pe anul 1994 includea în grupa ţărilor în curs de dezvoltare 127
de ţări, care, la rândul lor, se grupează în ţări cu nivel ridicat, mediu şi scăzut
de dezvoltare. La baza acestei clasificări stau indicatorii care măsoară: speranţa
medie
Human Development, Raport, 1994, United Nations Development Programe (UNDP), New
York, Oxford University Press, 1994. 6 PUND, Human Development, Raport, 1998. 46
5

de viaţă, accesul populaţiei la serviciile de sănătate, la surse de apă, de

canalizare, consumul de calorii, ştiinţa de carte, accesul la presă şi televiziune,
produsul naţional brut pe locuitor. Din analiza datelor rezultă că, în anul 1994,
durata medie de viaţă în ţările în curs de dezvoltare a fost de 63,0 ani, iar în
ţările slab dezvoltate, de 50 de ani, faţă de 74,5 ani în ţările industrializate.
Aceste ţări aveau un produs naţional brut pe locuitor de 460 de dolari, faţă de
1090 de dolari pe ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare şi 23.420 de dolari în
ţările industrializate. łările cele mai puţin avansate furnizează „periferia
periferiei” economiei mondiale, reprezentând cazurile cele mai grave de sărăcie, cu
un venit pe locuitor de sub 100 dolari, ponderea producţiei industriale în PNB –
sub 10%; rata alfabetizării, sub 20%. După mărimea PNB pe locuitor (în dolari) în
anul 1996, ele ar putea fi grupate după cum urmează: – 100-199 dolari: Etiopia,
Ruanda, Ciad, Burundi, Tanzania, Sierra Leone, Malawi; – 200-299 dolari: Niger,
Burkina Fasso, Mali, Madagascar, Guineea–Bissau, Bangladesh, Uganda, Vietnam; –
300-399 dolari: Togo, Haiti, Republica Africa Centrală, Zambia, Tadjikistan, Ghana,
Mongolia, Laos. Între cele două extreme, ţările relativ avansate şi ţările mai
puţin dezvoltate, se situează majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Rezultă
că, deşi s-au înregistrat unele progrese în ultimele decenii, subdezvoltarea
continuă să afecteze aproape un miliard de oameni din ţările slab dezvoltate şi
unele din ţările în curs de dezvoltare, care trăiesc şi în prezent sub nivelul
sărăciei absolute. 15.3. ASPECTE STRUCTURALE ALE ECONOMIILOR SUBDEZVOLTATE
Clasificarea ţărilor, în funcţie de nivelul de dezvoltare, în diferite grupe, şi
îndeosebi încadrarea celor mai slab dezvoltate în stadiul de subdezvoltare
economică au la bază mai multe criterii: demografic (natalitate mare, mortalitate
pe cale de reducere, creştere demografică puternică); economic (venit mic pe
locuitor, predominanţa agriculturii tradiţionale, industrie insuficient dezvoltată,
infrastructură înapoiată,
47

ritm scăzut de creştere a producţiei pe locuitor în comparaţie cu ţările

dezvoltate, predominarea tehnicilor depăşite moral, grad scăzut de punere în
valoare a resurselor, nivelul scăzut al investiţiilor, nesatisfacerea necesităţilor
elementare ale populaţiei (malnutriţie, subalimentaţie, boli, igienă rudimentară);
sociologic (analfabetism, neintegrare socială, situaţia socială inferioară a
femeii). Sintetizând aceste criterii, Rudleff Marcel7 caracterizează subdezvoltarea
prin trei trăsături: condiţii mizere de trai ale oamenilor (25% din populaţie
suferă de foame endemică, 50% nu dispun de caloriile necesare vieţii active,
mortalitate infantilă ridicată); economie săracă (ţări preponderent agricole dotate
cu mujloace învechite, slab industrializate, venit scăzut şi nesigur pe locuitor);
arhaismul structurilor sociale şi economice (preponderenţa economiei închise, de
subzistenţă, izolarea economiei săteşti, conservatorismul notabilităţilor, uzura
ridicată a capitalului fix). Chiar dacă aceste trăsături definesc majoritatea
economiilor subdezvoltate, totuşi o asemenea imagine robot nu este valabilă pentru
toate ţările, fiecare dintre ele cunoscând o mare varietate de condiţii şi factori
care concură la starea ei de dezvoltare8. Cunoscând şi ţinând seama de această
diversitate, literatura economică reţine unele trăsături comune ale stării şi
evoluţiei acestor ţări, care pot fi evidenţiate prin raportare la structurile lor.
• Trăsături comune a) În primul rând, este vorba de nivelul scăzut al veniturilor,
care nu permite satisfacerea necesităţilor elementare ale populaţiei.
Rudleff Marcel, Caractéristique actuelle de l’économie sousdéveloppée. Économie
politique de Tiers Monde, Paris, Éditions Cryos, 1969. 8 În lucrarea Sărăcia
naţiunilor, Gendarme formulează mai multe submodele: ţări suprapopulate, ţări
bogate în resurse naturale, ţări cu teritorii mari, ţări mici, ţări cu situaţie
strategică etc. Profesorul J.K.Galbraith defineşte trei variante majore de economie
subdezvoltată: varianta I, caracterizată prin lipsa unei baze culturale minime
(Africa subsahariană); varianta a II-a, dominată de structuri sociale retrograde şi
sclerozate (America Latină, Iran, Irak, Siria); varianta a III-a, care
particularizează o disproporţie accentuată a factorilor de producţie (de exemplu,
un număr mare de oameni şi pământ cultivat insuficient: India, Pakistan,
Indonezia). 48
7

O asemenea situaţie se datorează gradului redus de dezvoltare a producţiei de

bunuri materiale şi servicii, atât cantitativ, cât şi calitativ, comparativ cu
nivelul atins de ţările dezvoltate şi mai ales faţă de posibilităţile ştiinţei şi
tehnicii contemporane. Concret, aceasta înseamnă: capacitate redusă de prelucrare
eficientă a resurselor naturale şi de ocupare productivă a populaţiei active;
pluralism tehnologic, cuprinzând un aparat de producţie fragil, o multitudine de
tipuri de tehnici şi tehnologii (de la cele arhaice, mai ales în agricultură, la
tehnicile şi tehnologiile avansate în unele unităţi economice). Nivelul scăzut al
producţiei şi al economiei, în general, se materializează şi în insuficienţa
infrastructurii de producţie şi sociale, ca: reţele de drumuri, căi ferate,
porturi, comunicaţii, căi aeriene, surse şi mijloace pentru aprovizionarea cu apă
şi energie, baza materială a sistemului de învăţământ, cultură, ocrotire a
sănătăţii, a sistemului financiar-bancar etc. Rămânerea în urmă şi
discontinuităţile din infrastructura economică şi socială fac ca, în multe ţări
slab dezvoltate, să nu se fi constituit încă economii naţionale închegate. În ceea
ce priveşte factorul muncă, aceste ţări sunt mult rămase în urmă faţă de ţările
dezvoltate. În perioada postbelică, în aceste ţări, s-a înregistrat o explozie
demografică materializată într-un ritm mediu de creştere a populaţiei de peste
2,5%, faţă de circa 1% în ţările dezvoltate. Creşterea rapidă a populaţiei a dus la
formarea unei piramide a vârstelor cu o bază extrem de largă, având o pondere a
populaţiei tinere ridicată, ceea ce împovărează populaţia ocupată. Menţionăm
totodată fenomenul deosebit de intens al migraţiei populaţiei de la sat la oraş,
sub impactul schimbărilor economice structurale declanşate în perioada postbelică.
Numai în perioada 1960-1992, ponderea populaţiei urbane în totalul populaţiei din
ţările slab dezvoltate a crescut de la 9% la 21%. Nivelul extrem de scăzut al
instrucţiei este demonstrat şi de rata scăzută de alfabetizare. Două din trei
persoane adulte din aceste ţări sunt analfabete, iar gradul de cuprindere a
copiilor de vârstă şcolară în învăţământul primar nu depăşeşte 50%. Rata
alfabetizării coboară până la 12% în Somalia, 13% în Burkino Fasso şi 17% în Mali.
Diferenţele calitative în dezvoltarea economică între ţările în curs de dezvoltare
şi cele mai slab dezvoltate, pe de o parte, şi ţările dezvoltate, pe de altă parte,
se numesc decalaje economice.
49

Ceea ce caracterizează prima grupă de ţări (în curs de dezvoltare şi slab

dezvoltate) faţă de ţările dezvoltate nu sunt simple diferenţe cantitative, ci
adânci decalaje economice, tehnice, ştiinţifice, culturale. Acestea imprimă,
fiecăreia dintre cele două grupe de ţări, fizionomii specifice, care fac ca
locuitorii lor, deşi contemporani, să trăiască, în fond, în epoci istorice
diferite9. Indiferent de domenii sau ramuri, decalajele sunt de două feluri:
absolute şi relative. Decalajele absolute exprimă diferenţa, măsurată în cifre
absolute, între nivelurile de dezvoltare economică a diferitelor grupe de ţări.
Dimensiunile decalajului absolut, în anul 1985, între grupa ţărilor în curs de
dezvoltare şi grupa celor dezvoltate era de 10.789 dolari, iar în cazul ţărilor
celor mai slab dezvoltate - de 11.272 dolari (produsul intern brut pe locuitor). În
1991, decalajul creşte la 12.130 dolari şi, respectiv, la 13.980 dolari. Decalajele
relative exprimă diferenţa calitativ-relativă (comensurată sub formă de raport, ori
de procente) între partea deţinută de ţările dezvoltate şi partea deţinută de
ţările în curs de dezvoltare în diferiţi indicatori sintetici mondiali. De pildă,
în 1985, populaţia ţărilor în curs de dezvoltare, care reprezenta 82% din totalul
populaţiei, deţinea numai o pătrime din PIB şi din comerţul mondial, respectiv 11%
din producţia globală a industriei prelucrătoare. Calculat pe locuitor, produsul
intern brut al ţărilor în curs de
Făcând o sinteză a caracteristicilor economiilor subdezvoltate (1970),
P.A.Samuelson descrie astfel decalajele dintre cele două categorii de ţări: „Pentru
a evidenţia contrastele dintre economiile avansate şi cele subdezvoltate, să ne
imaginăm cazul unui tânăr de 21 de ani dintr-una din ţările subdezvoltate, fie
acestea Haiti, India sau Nigeria. El este sărac. Chiar calculând, în mare,
cantitatea de bunuri pe care le produce şi le consumă, venitul lui anual atinge
abia 100 dolari faţă de cei 3500 la cât ajunge semenul lui din America de Nord...
Fiecăruia dintre semenii lui care ştie să citească îi corespund trei, care, ca şi
el, sunt analfabeţi. Speranţa lui de viaţă atinge numai două treimi din cea a
omului mediu dintr-o ţară dezvoltată; deja unul sau doi din fraţii lui au murit de
foame înainte de a atinge vârsta maturităţii ... Mulţi dintre concetăţenii lui
lucrează în fermele agricole; puţini dintre ei pot fi luaţi din producţia bunurilor
alimentare pentru a lucra în uzine sau servicii. El lucrează numai cu a şaizecea
parte din forţa motrice de care dispune, în medie, omologul său din America de
Nord”. 50
9

dezvoltare se află într-un raport de 1:16 faţă de cel al ţărilor avansate. În,
1990, produsul intern brut pe locuitor al ţărilor în curs de dezvoltare reprezenta
17%, iar al celor slab dezvoltate, numai 6% din cel realizat în ţările industriale
dezvoltate. Aceste discrepanţe enorme sunt expresia unei puternice asimetrii în
ceea ce priveşte înzestrarea tehnică şi energetică a muncii. Valoarea capitalului
fix pe locuitor în America Latină este de numai 7% faţă de nivelul din SUA şi 15%
faţă de cel din Europa Occidentală; în Asia, aceasta reprezintă doar 1%. În ceea
priveşte consumul de energie electrică, cca 86% din acesta se înregistrează în
ţările dezvoltate. Capacitatea ştiinţifică şi tehnologică a lumii este şi mai
inegal repartizată: ţările dezvoltate concentrează peste 90% din numărul total al
savanţilor şi cercetătorilor ştiinţifici, 95% din parcul mondial de aparatură
electronică pentru prelucrarea datelor, 97% din stocul mondial de brevete şi
licenţe, 99% din producţia de circuite integrate etc. Creşterea produsului intern
brut pe locuitor al ţărilor în curs de dezvoltare, mai lentă decât cea din ţările
dezvoltate, este însoţită de amplificarea decalajului absolut, ca şi a celui
relativ. În condiţiile în care ritmul de creştere a produsului pe locuitor al
ţărilor în curs de dezvoltare ar devansa ritmul înregistrat de ţările dezvoltate,
dar într-o proporţie mai mică decât raportul existent între produsele lor naţionale
pe locuitor, poate avea loc o uşoară reducere a decalajului relativ, paralel cu o
sporire, în continuare, a decalajului absolut. Statisticile mondiale arată că
decalajul mediu absolut a crescut de la 1.160 de dolari, în 1955, la 10.789 dolari,
în 1985, şi 12.130, în 1991. b) Cea de-a doua trăsătură a economiilor ţărilor în
curs de dezvoltare constă în deformarea lor structurală; exprimată într-o
specializare de ramură îngustă, în existenţa unor disproporţii între sectoarele
primar, secundar, terţiar şi cuaternar, în dezechilibrul dintre industrie
(îndeosebi cea prelucrătoare), agricultură şi alte ramuri ale producţiei materiale
etc. În ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare, agricultura deţine o pondere în
crearea PIB de circa 5 ori mai mare decât cea din ţările dezvoltate. Totuşi,
majoritatea acestor ţări sunt importatoare de cereale şi alte produse agricole. În
schimb, ponderea industriei prelucrătoare în PIB, în ansamblul ţărilor în curs de
dezvoltare, nu atinge decât circa 70% din ponderea acesteia în PIB-ul
51

ţărilor dezvoltate. Se impune precizarea că ponderea serviciilor în structura PIB

al ţărilor în curs de dezvoltare se apropie tot mai mult de ponderea acestora în
structura PIB al ţărilor dezvoltate. Acest aparent paradox poate fi înţeles dacă
avem în vedere structura însăşi a serviciilor. Dacă, în ţările dezvoltate,
precumpănesc serviciile productive, sociale şi culturale, în ţările în curs de
dezvoltare, ponderea mare a serviciilor este consecinţa nivelului scăzut de
dezvoltare al producţiei, ceea ce determină unii locuitori să-şi asigure traiul din
ocupaţii întâmplătoare, pasagere. Gradul scăzut de diversificare a ramurilor
generează rigiditate, capacitate redusă de adaptare la cerinţele economiei moderne.
c) Cea de-a treia trăsătură a economiilor majorităţii ţărilor în curs de dezvoltare
o constituie coexistenţa mai multor tipuri de economie: de subzistenţă, în sectorul
economiei naturale, semnificând adesea reluarea pe scară îngustă a producţiei;
economia de piaţă simplă, specifică îndeosebi micii producţii de mărfuri; economia
de piaţă intensivă în sectoarele economice moderne. Indiferent, însă, de această
eterogenitate, dezvoltarea economică are un pronunţat caracter extensiv şi este
dependentă de „factorul extern”, de participarea la diviziunea mondială a muncii de
pe o poziţie economică dezavantajoasă. Consecinţa directă a acestei dependenţe
crescute o constituie sensibilitatea deosebită a ţărilor Asiei, Africii şi Americii
Latine faţă de evoluţia economiei mondiale şi a pieţelor diferitelor produse.
Aceste ţări suportă efectul destabilizator al oscilaţiilor ciclice ale economiilor
naţionale avansate, în final, ţările sărace înregistrând pierderi nete de venit
naţional. Dependenţa economică a ţărilor slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare
faţă de mecanismele pieţei mondiale a fost amplificată, în ultimele decenii, prin
agravarea problemei datoriei externe. Problematica datoriei externe a ţărilor în
curs de dezvoltare a devenit una din cele mai discutate, datorită dimensiunilor şi
consecinţelor ei asupra întregii economii mondiale. O serie de ţări, ca Mexic,
Brazilia, Argentina, care, după 1970, au înregistrat în dezvoltarea lor economică o
evoluţie pozitivă, se numără printre ţările cu cea mai mare datorie externă.
Folosirea sistemului de credit internaţional, de către ţările în curs de
dezvoltare, reprezintă, fără îndoială, o sursă, un factor
52

de dezvoltare economică, de dotare tehnică a economiei, de punere în valoare a

resurselor naturale şi umane existente în aceste ţări. Prin sistemul creditului,
ţările în curs de dezvoltare, ca şi ţările aflate în perioada de tranziţie spre
economia de piaţă pot să-şi potenţeze efortul propriu. Utilizarea necorespunzătoare
a acestor credite, cu predilecţie pentru rezolvarea unor probleme de consum
imediat, ca şi practicarea unor dobânzi ridicate transformă creditul internaţional
într-o frână a dezvoltării. d) A patra trăsătură a subdezvoltării economice constă
în existenţa unor sisteme economice şi a unor structuri instituţionale eterogene,
aflate într-un proces permanent de ajustare, consolidare, de întrepătrundere şi
tranziţie. Prin sisteme economice pluraliste înţelegem coexistenţa şi împletirea în
cadrul economiilor ţărilor respective, pe de o parte, a diferitelor sisteme
economice (economie naturală, de schimb, de comandă) şi, pe de altă parte, a
numeroase forme şi tipuri de proprietate. În ţările cel mai slab dezvoltate, aflate
în stadii incipiente de dezvoltare, predomină, de pildă, încă, gospodăria
patriarhală, obştească, sătească, organizarea de tip tribal şi feudal, ca şi
economia naturală, de subzistenţă. Comisia Economică a ONU pentru Africa aprecia
că, pe acest continent, în sistemul economiei naturale se produce circa o treime
din produsul intern brut al regiunii. În perioada deceniului al 8-lea, în India, în
sistemul economiei naturale se crea 35% din PIB10. Evoluţia obiectivă a micii
producţii de mărfuri, precum şi pătrunderea din exterior a relaţiilor economice de
piaţă au determinat apariţia şi dezvoltarea economiei de schimb, care a devenit, în
America Latină, forma dominantă de economie, în toate ţările, inclusiv în cele mai
slab dezvoltate. Aceasta o demonstrează şi creşterea ponderii populaţiei salariate
în totalul populaţiei. Rezultat al creşterii rolului statului în economie, al
creării şi dezvoltării sectorului de stat în aproape toate ţările în curs de
dezvoltare, a apărut şi s-a extins sistemul economiei mixte. Coexistenţa acestor
sisteme şi structuri economice, existenţa unei diversităţi de forme de proprietate,
din care unele generează mecanisme de frânare, într-un proces de tranziţie, a
acţiunii legilor pieţei, limitează valorificarea potenţialului lor economic.
10

„Economic Bulletin for Africa”, Addis Abeba, vol. 4, 1964. 53

15.4. CAUZELE SUBDEZVOLTĂRII Subdezvoltarea nu reprezintă un fenomen caracteristic

numai etapei actuale de dezvoltare a societăţii; ea a existat şi s-a manifestat în
diferite forme cu mult timp în urmă. łările dezvoltate economic s-au confruntat, la
începutul evoluţiei lor moderne, cu probleme asemănătoare celor existente azi în
lumea subdezvoltată11. Ca urmare, au fost formulate mai multe puncte de vedere cu
privire la cauzele subdezvoltării. Dintre acestea, menţionăm două concepţii: una
consideră că starea de subdezvoltare reprezintă doar o întârziere a dezvoltării
ţărilor în curs de dezvoltare; a doua este cea după care subdezvoltarea este un
produs sau rezultat al dezvoltării, în sensul că anumite ţări au ajuns într-un
stadiu de dezvoltare foarte avansat şi pe seama rămânerii în urmă a altora.
Reprezentativă pentru prima interpretare este teoria privind stadiile dezvoltării
economice a lui W.W.Rostow12. Conform acesteia, în dezvoltarea ţărilor avansate se
disting cinci stadii: societatea tradiţională, pregătirea condiţiilor pentru
decolare, decolarea, marşul spre maturitate, consumul de masă. łările în curs de
dezvoltare, subliniază Rostow, se află într-unul din primele trei stadii, iar cele
subdezvoltate s-ar situa chiar în primul stadiu. Multe din aceste ţări au o
organizare rigidă, o concepţie arhaică asupra producţiei, o putere politică de
natură feudală. Unul din principalii susţinători ai celei de a doua concepţii –
Celso Furtado – afirmă că „subdezvoltarea este un proces istoric autonom şi nu o
etapă prin care au trebuit să treacă în mod necesar economiile care au atins deja
un nivel superior de dezvoltare”13. Pe baza acestei ultime concepţii s-au
constituit două modalităţi de explicare a cauzelor subdezvoltării: după prima,
subdezvoltarea ar fi rezultatul dominaţiei şi exploatării coloniale, a jafului,
căruia i-au fost supuse, de-a lungul timpului, fostele colonii de către marile
metropole. Procesul respectiv a condus la împărţirea lumii, pe baza diviziunii
internaţionale
F.Braudel, Timpul lumii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989. W.W.Rostow, The Stages
of Economic Growth, în Politics and the Stages of Growth, Cambridge at the
University Press, 1971. 13 Apud Roland Marin, Théorie des grandes problemes
économiques contemporaines, Paris, 1986-1987. 54
12 11

a muncii, impusă de ţările dezvoltate, în două mari categorii: ţări bogate şi ţări
sărace. łările bogate continuă să exploateze ţările sărace, mai ales prin
intermediul schimburilor economice internaţionale; după a doua modalitate, cauzele
subdezvoltării decurg din efectele de dependenţă care au rezultat dintr-un complex
de factori şi condiţii obiective ce au condus la o astfel de evoluţie a economiei
mondiale, şi nu dintr-un sistem organizat de exploatare. Cunoaşterea cauzelor
subdezvoltării, a mecanismului acţiunii lor trebuie să ajute nu atât la stabilirea
responsabilităţilor sau vinovăţiei unora sau altora dintre ţări, ci, mai ales, la
identificarea căilor şi posibilităţilor actuale şi de perspectivă pentru diminuarea
şi înlăturarea efectelor ei negative. • Cauze interne şi externe Analiza evoluţiei
economice a diferitelor ţări şi grupe de ţări evidenţiază că multiplele cauze ale
subdezvoltării pot fi grupate în cauze interne şi cauze externe. Cauzele interne se
referă, în principal, la resursele naturale şi umane, la factorii economici şi
politici. În ce priveşte resursele naturale, ţările cele mai slab dezvoltate au
fost vitregite, de regulă, de natură, iar puţinele lor resurse minerale şi agricole
sunt repartizate foarte inechitabil între oameni. Cu toate acestea, progresele mari
ale ştiinţei şi tehnicii contemporane au făcut şi fac posibile descoperirea de noi
resurse şi utilizarea resurselor existente astfel încât ele să nu mai constituie o
restricţie atât de severă pentru majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. În
privinţa resurselor agricole, pe ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare,
agricultura nu poate satisface trebuinţele lor de consum la cereale, situând aceste
ţări în poziţia de importator net de asemenea produse. Resursele umane au fost şi
rămân unul din factorii cei mai abundenţi ai acestor ţări. Numai că simpla creştere
numerică a populaţiei nu este sinonimă cu dezvoltarea. Explozia demografică din
perioada postbelică a fost însoţită, în unele cazuri, de o scădere a nivelului
venitului pe locuitor, cu consecinţe negative asupra investiţiilor şi a nivelului
de viaţă a populaţiei. Din punct de vedere al creşterii economice, mai importante
sunt aspectele calitative ale
55

factorului uman şi comportamentul său în activitatea economică. În consecinţă,

problema fundamentală a integrării acestor resurse în procesul dezvoltării constă
în asigurarea formării profesionale în concordanţă cu schimbările structurilor de
ramură şi tehnologice. Factorii economici se referă, îndeosebi, la structura
diversificată a economiei, la dimensiunea redusă a economiilor şi investiţiilor
interne, la eficienţa scăzută a acumulării, la dimensiunile insuficiente ale pieţei
interne, la posibilităţile proprii reduse de finanţare a creşterii, la insuficienţa
sau absenţa mediului economic necesar pentru funcţionarea normală a mecanismelor
economice etc. După unele studii de specialitate, pentru a se realiza ritmuri medii
anuale de creştere a PIB de 4-6%, în ţările în curs de dezvoltare ar trebui să se
aloce pentru investiţii circa 20% din venitul naţional, în timp ce pentru atingerea
unor ritmuri de 9-10% ar fi nevoie de rate de investiţii de peste 35%.
Subdezvoltarea a fost agravată de natura unor regimuri politice dictatoriale,
programele de dezvoltare adoptate în mod nedemocratic având efecte dezechilibrante.
Cauzele externe ale subdezvoltării se referă la o multitudine de condiţii, factori,
mecanisme economice care au obstrucţionat dezvoltarea ţărilor respective. Dintre
aceşti factori, menţionăm: asuprirea colonială, deposedarea de bogăţiile naturale,
războaiele de cotropire, practicarea de schimburi inechitabile pe piaţa mondială,
politici financiar-monetare defavorabile pentru ţările slab dezvoltate şi în curs
de dezvoltare etc. Toate aceste cauze se întrepătrund şi acţionează diferenţiat pe
ţări, ceea ce impune ca şi direcţiile de acţiune pentru dezvoltarea lor să fie
concepute şi promovate, de asemenea, într-un sistem interdependent. 15.5. POLITICI
ŞI STRATEGII DE DEZVOLTARE ÎN łĂRILE RĂMASE ÎN URMĂ ECONOMIC Direcţiile de acţiune,
obiectivele, căile şi mijloacele folosite pentru dezvoltarea ţărilor în curs de
dezvoltare se prezintă într-o mare varietate. Elaborarea strategiilor de dezvoltare
pe termen scurt, mediu sau lung şi adoptarea, pe baza lor, a măsurilor de politică
economică necesare transpunerii acestora în practică reprezintă un atribut al
independenţei şi suveranităţii naţionale a fiecărei ţări în parte. Date
56

fiind importanţa şi implicaţiile majore ale subdezvoltării asupra economiei

mondiale, ţările dezvoltate şi comunitatea internaţională sprijină ţările slab
dezvoltate în elaborarea strategiilor lor, printr-o serie de instituţii cu caracter
mondial sau regional14. Ce poate face comunitatea internaţională? În prezent,
există numeroase strategii internaţionale, elaborate sub egida ONU sau a altor
organisme regionale, rezoluţii, recomandări, rapoarte, studii vizând problematica
globală a soluţionării problemelor acestei grupe de ţări. • Strategii ale
dezvoltării economice Dintre numeroasele şi extrem de diversificatele tipuri şi
modele de strategii ale dezvoltării economice, s-au detaşat, de-a lungul timpului,
următoarele, care au sfere mai cuprinzătoare: a) „dezvoltarea spre interior”; b)
„dezvoltarea spre exterior”; c) „dezvoltarea endogenă”. Toate aceste tipuri
principale de strategii îşi propun drept ţel fundamental accelerarea procesului
dezvoltării, armonizarea acestui obiectiv cu mijloacele de care dispun ţările,
într-o perioadă dată de timp, pentru realizarea sa. Totodată, fiecare dintre ele se
particularizează printr-un mod specific de definire a conţinutului dezvoltării şi a
finalităţilor acestuia, ca şi prin stabilirea unor priorităţi şi modalităţi proprii
de interconectare a factorilor interni cu cei externi. Strategia „dezvoltare spre
interior” pune în centrul procesului dezvoltării accelerarea creşterii economice,
sporirea venitului naţional, pe care le identifică cu progresul economic şi social
general. Instrumentul esenţial al promovării acestei strategii îl constituie
industrializarea economiilor naţionale prin substituirea importurilor cu produse
proprii (autohtone) şi promovarea exporturilor. Acestui scop i se subordonează şi
activităţile economice ale statului, ca şi toate instrumentele politicilor vamale,
fiscale, monetare şi comerciale.
Termenul de strategie a fost preluat şi aplicat în procesul dezvoltării economice
din domeniul militar şi este definit ca un demers ştiinţific prin care se
stabilesc, în mod sistematic şi coerent, obiectivele, priorităţile şi mijloacele
procesului dezvoltării, metodele de atingere a obiectivelor, precum şi etapele
intermediare şi finale ale aplicării în practică a acestora. 57
14

Strategia „dezvoltare spre exterior” urmăreşte accelerarea procesului dezvoltării

prin participarea cât mai intensă şi eficientă a economiilor naţionale la relaţiile
economice internaţionale, în vederea obţinerii de cât mai multe lichidităţi
(mijloace de plată internaţionale). Transformate în bunuri de investiţii şi
mijloace de consum, acestea pot determina, în final, atingerea obiectivelor
programate ale dezvoltării economice şi sociale15. Strategia „dezvoltare endogenă”
defineşte dezvoltarea drept un proces complex, care integrează toate sferele
producţiei sociale, toate ramurile de bază ale economiei, industria şi agricultura.
Îmbinarea şi corelarea optimă a producţiei de bunuri cu sistemul structurilor sale
economice, sociale, politice, culturale şi educaţionale etc. cad în sarcina
strategiei acestui tip de dezvoltare. Ultimele decenii au fost marcate de
eforturile de elaborare şi aplicare a unor strategii la nivel regional şi
internaţional. Astfel, în decembrie 1980, Adunarea Generală a ONU a adoptat
Strategia internaţională a dezvoltării pentru al treilea deceniu al Naţiunilor
Unite pentru dezvoltare16. Concepută ca parte integrantă a eforturilor pentru
accelerarea dezvoltării ţărilor în curs de dezvoltare, Strategia subliniază
importanţa unei mai echilibrate repartiţii a posibilităţilor economice între ţări,
necesitatea efectuării de modificări în relaţiile economice internaţionale pentru a
asigura participarea lor echitabilă, deplină şi efectivă la formularea şi aplicarea
tuturor deciziilor în domeniul cooperării economice internaţionale. Planul de
acţiune pentru implementarea strategiei de la Monrovia pentru dezvoltarea economică
a Africii, adoptat de adunarea şefilor de state şi guverne africane membre ale
Organizaţiei Unităţii Africane la reuniunea de la Lagos din aprilie 1980,17 a
prefigurat liniile dezvoltării ţărilor regiunii până în anul 2000. El cuprindea
prevederi menite să
Această strategie a fost aplicată de ţările latino-americane, care, în august 1961,
au adoptat, la Conferinţa interamericană de la Punta del Este, împreună cu SUA,
Programul „Alianţa pentru progres”. De asemenea, câteva ţări din sud-estul asiatic
– Singapore, Filipine etc. au creat ASEAN, urmărind de la început să asigure
condiţii economice şi sociale interne foarte atrăgătoare pentru capitalul străin.
16 Doc. Plen/9/Add 1, 1981. 17 E.C.M. e.c.d. 9 (XIV). 58
15

asigure satisfacerea într-o măsură mai mare a nevoilor de bază ale popoarelor
acestor ţări prin mobilizarea mai intensă a eforturilor proprii şi printr-o mai
bună conlucrare a lor. Comisia Economică şi Socială a ONU pentru Asia şi Pacific a
adoptat, la rândul ei, în martie 1980, liniile directoare ale strategiei
dezvoltării ţărilor regiunii în anii ’80. Între obiectivele de bază ale acestui
program se numără: dezvoltarea economică accelerată, reducerea şomajului total şi
parţial, satisfacerea nevoilor de bază, participarea crescută a populaţiei la
procesul dezvoltării, sporirea gradului de autosatisfacere a nevoilor în domeniile
alimentar, energetic, tehnologic, industrial şi financiar. În mod similar, Comisia
Economică a ONU pentru America Latină (CEPAL) a adoptat Programul de acţiune
regională pentru deceniul dezvoltării latino-americane, în care se subliniază
necesitatea unei mai bune distribuiri a veniturilor, a creşterii rolului
agriculturii în procesul dezvoltării etc. Cea de a doua Conferinţă a Organizaţiei
Naţiunilor Unite privind ţările cele mai puţin dezvoltate, desfăşurată la Paris în
septembrie 1990, prin Declaraţia şi Programul de acţiune pentru ultimul deceniu al
mileniului a II-lea, a stabilit o serie de măsuri de sprijinire a acestor ţări de
către ţările membre ale ONU, care să conducă la relansarea dezvoltării lor
economice. Se prevăd acţiuni care să asigure sprijinul mai intens al comunităţii
internaţionale, o mai intensă mobilizare a resurselor interne pentru dezvoltarea
agriculturii, a industriei, pentru învăţământ, educaţie şi dezvoltare a ştiinţei şi
tehnologiei. Un accent deosebit se pune pe sprijinirea de către ţările dezvoltate a
eforturilor ţărilor cel mai puţin dezvoltate pentru finanţarea investiţiilor, a
creşterii şi dezvoltării economice şi sociale. Ce trebuie să facă ţările sărace
însele? Toate aceste strategii au în vedere faptul că depăşirea subdezvoltării
este, înainte de toate, o problemă a ţărilor respective, că efortul propriu al
fiecărui popor nu poate fi înlocuit cu niciun fel de ajutor din afară. • Direcţii
de acţiune łinând seama de complexitatea subdezvoltării, a cauzelor şi conţinutului
diferitelor tipuri de strategii, a existenţei unor caracteristici
59

comune în programele adoptate, pot fi sintetizate câteva direcţii principale de

acţiune pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei din aceste ţări,
pentru relansarea dezvoltării lor. 1. Dat fiind caracterul predominant agrar al
ţărilor subdezvoltate, ca şi insuficienţa produselor agroalimentare, prima mare
direcţie de acţiune o constituie dezvoltarea agriculturii în corelaţie cu
promovarea unor politici de industrializare a produselor agricole. Totodată,
problema utilizării forţei de muncă, îndeosebi problema „şomajului deghizat”, nu se
poate rezolva decât prin diversificarea activităţilor economice, inclusiv prin
industrializare. În ceea ce priveşte industria, sunt necesare măsuri de dezvoltare
a acelor subramuri care pot valorifica eficient resursele naturale şi au piaţă
internă de desfacere. 2. O altă direcţie principală de acţiune o constituie
promovarea în întreaga economie naţională a progresului tehnico-ştiinţific, a
investiţiilor şi inovaţiilor. Alegerea tehnicilor corespunzătoare depinde de
condiţiile predominante din fiecare ţară şi de caracteristicile fiecărui sector
economic. Fiecare ţară, beneficiind de marile realizări ale ştiinţei şi tehnicii
contemporane şi cu sprijinul ţărilor dezvoltate, poate să opteze pentru acea
tehnologie care este cea mai adecvată condiţiilor sale. Experienţa unor ţări
demonstrează că numai acţionând, concomitent, pentru preluarea de tehnici de la
ţările avansate şi pentru dezvoltarea spiritului de invenţie şi inovaţie al
propriului popor, este posibilă depăşirea stării de înapoiere tehnico-ştiinţifică
şi economică. 3. Formarea cadrelor calificate şi înalt specializate, naţionale, în
concordanţă cu nevoile stringente ale economiei şi cu tendinţele de perspectivă din
ştiinţă şi tehnică, constituie o altă direcţie majoră de acţiune. Aceasta presupune
dezvoltarea învăţământului şi modernizarea lui, pentru a putea utiliza cu maximum
de eficienţă noile tehnologii agricole şi industriale. Evident, este necesară,
totodată, crearea de condiţii care să diminueze exodul de forţă de muncă, generator
de pierderi notabile pentru ţările sărace. 4. Efortul propriu al fiecărei ţări se
materializează, înainte de toate, în formarea capitalului şi realizarea de
investiţii. Acumularea de bunuri-capital implică, pe termen scurt, sacrificarea
consumului. Or, pentru ţările slab dezvoltate, unde consumul este foarte scăzut,
posibilităţile de economisire şi de investiţii sunt aproape inexistente.
60

Această situaţie a fost denumită, de către Regnar Hirkse, „cercul vicios al

sărăciei”; „o constelaţie circulară a forţelor care tind să acţioneze şi să
reacţioneze una asupra alteia într-o asemenea manieră încât să menţină o ţară
săracă într-o stare de sărăcie”. Acest proces se referă la relaţia ofertă-cerere.
Oferta este blocată din cauza posibilităţilor reduse de economisire, care, la
rândul său, se datoreşte slabei productivităţi a muncii, ca urmare a lipsei de
capital, deci, a capacităţii reduse de economisire. În ce priveşte cererea, aceasta
nu este stimulată din cauza scăzutei puteri de cumpărare, determinată de nivelul
redus al venitului, care este, din nou, o consecinţă a slabei productivităţi a
muncii etc. Rezultă că cele două relaţii de tip circular au la bază nivelul redus
al venitului, adică sărăcia. Depăşirea acestei situaţii este posibilă, atât
teoretic, cât şi practic, numai printr-o folosire cât mai eficientă a acumulării.
Pornind de la redusa capacitate a pieţei interne, unii specialişti propun o
strategie bazată pe investiţii coordonate în toate sectoarele economiei, care ar
putea pune în mişcare un mecanism corelat şi durabil de depăşire a subdezvoltării
pe baza unei dezvoltări echilibrate. Alţi autori – între care Albert Hirschmann –
susţin o creştere polarizată sau dezechilibrată a economiei, considerând că pentru
aceste ţări este necesară o concentrare a investiţiilor în câteva domenii, numite
poli de creştere, care să antreneze prin efectele sporirii lor celelalte sectoare
economice. Alegerea domeniilor trebuie să aibă în vedere acele subramuri care au
efecte de antrenare mai mari. Subdezvoltarea este, în primul rând, o problemă a
popoarelor din ţările în cauză. Dar, în condiţiile interdependenţelor economice
actuale, ea nu poate fi nici judecată şi nici măcar abordată numai prin prisma
efortului propriu al acestora. Pentru înlăturarea ei este necesar şi justificat
sprijinul întregii comunităţii internaţionale, îndeosebi al ţărilor dezvoltate
economic. Una din problemele care aşteaptă sprijinul ţărilor dezvoltate este
finanţarea dezvoltării. Aceasta presupune, pe de o parte, ajutor public pentru
dezvoltare din partea ţărilor dezvoltate, iar pe de altă parte, acordarea de
împrumuturi din partea organismelor internaţionale, specializate, în special a
Băncii Mondiale. În acest context, este necesară promovarea unor măsuri de
sprijinire a exporturilor ţărilor subdezvoltate, de realizare a unui raport de
schimb echitabil în relaţiile cu ţările dezvoltate. Acordarea de
61

asistenţă tehnică şi financiară reprezintă o formă importantă de sprijin în

acţiunea de înlăturare a subdezvoltării. De un mare ajutor s-a dovedit a fi
cooperarea regională dintre ţările în curs de dezvoltare, în cadrul căreia ţările
mai dezvoltate, prin experienţa lor, au contribuit la depăşirea unor greutăţi ale
ţărilor mai slab dezvoltate. Dificilă şi complexă, înlăturarea subdezvoltării poate
fi înfăptuită numai prin intensificarea eforturilor proprii ale ţărilor în curs de
dezvoltare, eforturi dublate de sprijinul efectiv şi eficient al ţărilor
dezvoltate, al întregii comunităţi internaţionale. Concepte de bază •
Subdezvoltarea economică • Sistemul de indicatori ai dezvoltării umane • Decalaj
economic • Strategia de dezvoltare • Dezvoltarea endogenă Probleme de reflecţie,
întrebări • Indicatorii care stau la baza determinării poziţiei unei ţări în
ierarhia mondială • În ce constă deformarea structurală a ţărilor în curs de
dezvoltare? • Rolul efortului propriu în depăşirea stării de subdezvoltare • Ce
sunt „polii de creştere” în alocarea investiţiilor? • Cercul vicios al sărăciei •
Rolul organismelor ONU în sprijinirea ţărilor rămase în urmă din punct de vedere
economic Bibliografie
• Raymond Aron, La théorie du développement et l’interpretation historique de
l’époque contemporaine. Le développement social, Ed. R.Aron et B.Hoselitz, Paris,
1965. • Ives Lacoste, Géografie du sous-développement, PUF, Paris, 1976. •
F.Braudel, Timpul lumii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989. • Dicţionar de
economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

62

Capitolul 16 VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIłIILE

Obiectivele temei: Cunoaşterea de către studenţi a unor probleme macroeconomice şi

microeconomice centrale, cum sunt: • venitul naţional, crearea, distribuirea şi
redistribuirea sa; • necesitatea împărţirii venitului în consum şi economii; •
dependenţa funcţională a consumului şi economiilor, privite absolut şi ca rată, de
mărimea venitului; • evoluţia consumului, a economiilor şi a înclinaţiei spre
consum şi economii, determinată de mişcarea venitului şi a altor factori; •
investiţiile, multiplicatorul şi acceleratorul investiţiilor; rolul investiţiilor
în procesul dezvoltării. 16.1. VENITUL LA NIVEL MACROECONOMIC (VENITUL NAłIONAL) •
Concept, evoluţie, inegalităţi între ţări Venitul naţional este valoarea adăugată
netă – exprimată în preţurile pieţei sau în preţurile factorilor de producţie –
creată în decurs de un an de către agenţii economici ai unei ţări, în interiorul
ţării şi în străinătate. El exclude din aria lui de cuprindere amortizarea
capitalului fix şi consumurile intermediare. Abordări mai recente consideră că
venitul naţional are o sferă mai restrânsă, el reprezentând acea parte a valorii
producţiei anuale a unei ţări care se poate consuma, fără să fie diminuat capitalul
artificial (creat de muncă) şi capitalul biologic, natural. În această ipoteză,
consumul societăţii nu afectează negativ funcţionarea economiei naţionale,
asigurându-se o dezvoltare durabilă. Această definiţie este mai
63

riguroasă, având în câmpul vizual şi premisele materiale ale producţiei create de

muncă şi pe cele care sunt opera naturii1. Venitul naţional are tendinţa de
creştere. În acest sens, acţionează sporirea numărului de persoane angajate în
activitatea economică, creşterea eficienţei, care depinde hotărâtor de gradul de
calificare, dotarea tehnică a întreprinderilor, structura de ramură a economiei
etc. Pentru progresul pe multiple planuri al fiecărei ţări, important este ca
venitul naţional să crească în ritm mai rapid decât populaţia. Doar în această
alternativă creşte valoarea netă adăugată ce revine pe o persoană, creându-se
condiţii de mărire concomitentă a consumului şi producţiei. Datorită unui mare
număr de cauze de ordin intern şi internaţional, venitul naţional al diferitelor
ţări a crescut şi creşte în ritmuri inegale (pe mari perioade de timp). De aceea,
nivelul de dezvoltare economică al ţărilor lumii, măsurat prin venitul naţional pe
locuitor (ori PNB pe locuitor), este extrem de diferit. Grăitoare, în acest plan,
sunt datele din tabelul 1.
PNB pe locuitor, în 1996 (în dolari)2 Tabelul 1

Hervé Kempf, L’économie à l’épreuve de l’écologie, Hatier, Paris, 1991, p. 18. 2

The World Bank, Atlas, 1998, p. 38. 64

Consecinţele acestei stări de lucruri asupra economiei mondiale şi raporturilor

dintre ţări nu sunt pozitive. Istoricul francez Fernand Braudel remarca: „Aceleaşi
inegalităţi ale accesului la civilizaţie pe care viaţa economică le-a creat între
diferitele clase sociale, le-a creat şi între diferitele ţări din lume. O mare
parte a lumii constituie ceea ce un eseist a denumit «proletariat exterior», care
în limbaj curent se numeşte lumea a treia, masa enormă de oameni pentru care
accesul la minimul vital se pune chiar înaintea accesului la civilizaţia – care le
este adesea necunoscută – a propriei ţări. Ori umanitatea va munci pentru a umple
aceste denivelări gigantice, ori civilizaţia sau civilizaţiile îşi vor asuma riscul
de a dispărea fără urmă.”3 Decalajele între nivelurile de dezvoltare economică a
diferitelor ţări sunt dublate şi de decalaje privind puterea economică, măsurată
prin venitul naţional total creat anual sau PNB total. Statele Unite produceau, de
exemplu, în anul 1996, aproximativ 7.400.000. mil. dolari PNB total, iar Federaţia
Rusă, 356.000. mil. dolari. Decalajul relativ dintre aceste două ţări era de peste
20/1. Dacă în relaţie aşezăm Statele Unite şi Mozambicul, decalajul relativ este
mai mare de 5000/1, pentru că cea de-a doua ţară nu producea, în 1996, decât 1472
mil. dolari PNB. Producerea venitului naţional nu este un scop în sine; ea
urmăreşte satisfacerea trebuinţelor prezente şi viitoare ale oamenilor. Atingerea
acestui obiectiv impune repartizarea venitului naţional. În procesul repartiţiei
primare se formează cunoscutele forme fundamentale de venituri primare: salariul,
profitul, dobânda şi renta. Aceste venituri intră în posesia proprietarilor de
factori de producţie, în măsura în care ei sunt antrenaţi în circuitul economic,
constituind obiect al cererii şi ofertei şi al actelor de schimb. Un factor de
producţie oarecare, necerut şi neutilizat în activitatea economică, nu creează
venit pentru deţinătorul lui. Varietatea factorilor de producţie sau a resurselor
productive, generatoare de venituri, este neobişnuit de mare; ea include munca sau
capitalul uman, terenuri arabile şi agricole, maşini şi utilaje, clădiri şi
mijloace de transport, etc. În ţările dezvoltate, partea precumpănitoare a avuţiei
o reprezintă capitalul uman, iar persoanele salariate deţin 65-90% din populaţia
activă. De aceea, salariul are o pondere ridicată în venitul naţional (circa 70%).
Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, p.
54. 65
3

Distribuţia anterioară a factorilor de producţie, respectiv a averii între

indivizi, familii, întreprinderi etc., ca temei al repartiţiei veniturilor, este
foarte inegală. De aceea, mărimea veniturilor încasate sub formă de salariu,
profit, dobândă şi rentă este vizibil diferită. În SUA, 20% din familii, obţinând
veniturile cele mai scăzute, beneficiau doar de 4,7% din venitul naţional (sau
agregat), în vreme ce 20% din familii, situate în vârful piramidei sociale, îşi
adjudecau aproape 43% din acest venit. În acelaşi an, 5% din familii – cele mai
bogate – încasau aproape 16% din venitul naţional4. În anul 1990, după unele
aprecieri, 2,5 milioane de persoane, urmau să beneficieze de o masă a veniturilor
nete egală cu aceea încasată de 100 de milioane de oameni. Repartiţia secundară
(redistribuirea) vizează doar o parte a venitului naţional. Ea se realizează
printr-o gamă întreagă de pârghii, în cadrul cărora un rol major îl au impozitele
şi taxele, alocaţiile acordate producătorilor şi familiilor, sistemul preţurilor.
În procesul redistribuirii, o parte din venitul naţional (variabilă în timp) intră
în bugetul statului şi serveşte pentru acoperirea cheltuielilor legate de
învăţământ şi educaţie, ocrotirea sănătăţii, apărare, administraţie, pentru
realizarea de acţiuni de securitate socială a persoanelor defavorizate etc.
Veniturile formate în procesul redistribuirii se numesc venituri de transfer sau
secundare. În perioada postbelică, în ţările dezvoltate, mărimi importante în
cadrul acestor venituri au deţinut transferurile către agricultori, destinate
susţinerii producţiei lor. În anul 1989, ele reprezentau 75% din valoarea
producţiei agricole în Elveţia, 74% în Norvegia, 72% în Finlanda şi Japonia, 44% în
Austria, 33% în ţările C.E.E., 35% în Canada şi 27% în Statele Unite ale Americii.5
16.2. CONSUMUL ŞI ECONOMIILE • Mărimi absolute În procesul folosirii, venitul (V)
obţinut de către posesorii factorilor de producţie se împarte în două părţi: consum
(C) şi economii (E): V=C+E
Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1991, p. 244. 5 Sophie Garnier, Philippe Riviere, Agricultures en crise, Hatier,
Paris, p. 16. 66
4

Aşa cum apar în această formulă, consumul şi economiile sunt mărimi absolute.
Consumul (C) este acea parte a venitului care se utilizează pentru procurarea
bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor curente. Economiile (E)
reprezintă partea din venit rămasă după scăderea consumului: E = V – C Consumul
poate fi, la rândul lui, privat şi guvernamental. Primul are ca obiectiv
soluţionarea trebuinţelor oamenilor, iar al doilea, soluţionarea trebuinţelor unor
instituţii guvernamentale. Economiile se pot grupa şi ele în cele două categorii.
Folosirea pentru consum doar a unei părţi din venit reprezintă o necesitate a
continuării producţiei pe scară lărgită, a progresului economic şi social-cultural
al popoarelor. Consumarea întregului venit anual produs pentru nevoile curente ar
condamna ţările la stagnare economică, la stoparea, în perspectivă, a
diversificării trebuinţelor şi a standardului de viaţă materială şi spirituală al
populaţiei. Cu alte cuvinte, economisirea nu este un scop în sine, ci are o anumită
motivaţie din partea subiectului economic: se are în vedere folosirea activă a
economiilor sub formă de investiţii, depuneri la bănci etc. Împărţirea venitului în
consum şi economii, având o anumită valoare, este limitată de mărimea venitului;
acesta se descompune, deci, şi nu se compune din părţi formate independent. El este
pragul superior până la care pot să ajungă consumul şi economiile însumate. •
Înclinaţia spre consum şi spre economii Consumul şi economiile pot fi abordate şi
ca relaţie, ca raporturi (procente) faţă de venit, sau ca înclinaţii. Pentru mai
buna cunoaştere a aspectelor consumului şi economiilor, a dependenţei lor de venit
şi alţi factori, precum şi a consecinţelor lor asupra producţiei, este necesar să
analizăm atât înclinaţiile medii, cât şi cele marginale spre consum şi economii.
Înclinaţia medie spre consum (c) este relaţia dintre cheltuielile pentru consum şi
suma totală a venitului. Aceasta scoate în evidenţă dependenţa consumului de venit,
relaţia funcţională dintre o mărime dată a venitului (V) şi cheltuielile pentru
consum (C). Înclinaţia medie spre consum se calculează după formula:
67

c=

C V 800 1000 = 0,80

Presupunând că V = 1000 lei, iar C = 800 lei, c =

Înclinaţia medie spre consum scoate în relief cât cheltuim pentru consum dintr-o
unitate monetară de venit (un dolar, o liră sterlină, un franc francez, un leu
etc.). În cazul nostru, dintr-un leu, de exemplu, consumăm 80 de bani sau 0,80 lei.
Înclinaţia medie spre economii (e) este relaţia dintre suma absolută a economiilor
şi venitul total. Ea se calculează cu ajutorul formulei:
e=

E
V 200 1000

sau e = 1– c

Dacă apelăm la cifrele deja folosite,

e= = 1000 − 800 = 0, 20 sau 1000

e = 1 – 0,80 = 0,20 Înclinaţia medie spre consum şi înclinaţia medie spre economii
se pot determina şi procentual. În acest caz:
c= C V × 100; e= E V × 100;

Introducând cifrele în formulă, obţinem:

c= 800 1000 × 100 = 80% e= 200 1000 × 100 = 20%

Înclinaţia marginală spre consum (c1) este relaţia dintre suma de bani cheltuită
pentru consum din venitul suplimentar obţinut şi mărimea acestuia din urmă. Când
venitul creşte, ea exprimă sporul de consum pe unitatea suplimentară de venit şi se
calculează cu ajutorul formulei:
c =
1

∆C , unde: ∆V

∆C = variaţia absolută a consumului ∆V = variaţia absolută a venitului

68

Cunoscând înclinaţia marginală spre consum, ştim cât se cheltuieşte pentru consum
dintr-o unitate suplimentară de venit (când venitul creşte). Pentru exemplificare,
presupunem:
T0 T1 V 1000 1200 C 800 940 V suplim. (∆ V) – 200 Consum suplim. (∆ C) – 140

c =

140 = 0,70 200

Dintr-un leu venit suplimentar, obţinut în T1, se consumă 0,70 lei, adică mai puţin
decât s-a consumat dintr-un leu venit, obţinut în T0 (0,80 lei). Consumul absolut a
crescut în cazul nostru, dar mai puţin decât a crescut venitul. Primul a sporit cu
11,75%, iar al doilea cu 20%. Înclinaţia marginală spre economii (el) este raportul
dintre economiile făcute din venitul suplimentar obţinut şi mărimea acestuia din
urmă. Când venitul creşte, ea exprimă sporul de economii pe unitatea suplimentară
de venit şi se calculează folosind formula:
e =
1

∆E , unde ∆V

∆E = variaţia absolută a economiilor ∆V = variaţia absolută a venitului sau el = 1

– cl Determinarea înclinaţiei marginale spre economii ne oferă posibilitatea de a
cunoaşte cât se economiseşte dintr-o unitate suplimentară de venit. Având ca punct
de sprijin tot cifrele utilizate deja, obţinem:
e =
1
260 – 200 60 = = 0,30% 1200 – 1000 200

sau

el = 1 – 0,70 = 0,30
69

Dintr-un leu venit suplimentar, obţinut în T1 s-au economisit 0,30 lei, în vreme ce
în T0 dintr-un leu se economiseau 0,20 lei.* Înclinaţia marginală spre consum şi
spre economii determină modificări ale înclinaţiei medii spre consum şi economii.
Tendinţele acestora din urmă se pot determina, însă, exact, calculând nu
înclinaţiile marginale, ci pe cele medii ca atare, pentru două orizonturi de timp.
Reluând cifrele de mai înainte, V = 1000 lei în T0 şi 1200 în T1, c = 800 în T0 şi
940 în T1, iar E = 200 în T0 şi 260 în T1, observăm că în T0
c= 800 1000 = 0,80; şi e =

200 = 0,20, iar în T1 1000

940 260 1c = 1200 = 0,78 şi e = 1200 = 0,22 (aprox.)

Aşa cum reiese din calcul, dinamica înclinaţiei medii spre consum şi economii are
acelaşi sens, dar alt ordin de mărime. În T1, c1 = 0,70, iar în T0 c = 0,80.
Corespunzător, e1 = 0,22, iar e = 0,30. Înclinaţia medie se modifică, deci, mai
puţin sau în mai mică măsură decât înclinaţia marginală. • Dinamica înclinaţiei
spre consum şi spre economii; factorii care o influenţează Pe termen lung, sporirea
venitului real antrenează scăderea înclinaţiei spre consum şi creşterea înclinaţiei
spre economii; se măreşte, astfel, diferenţa dintre venitul absolut şi consumul
absolut. Cauza ascunsă a acestei mişcări o constituie apropierea treptată a
consumului curent de pragul saturaţiei. Un nivel mai ridicat al venitului –
abstracţie făcând de modificările lui pe perioade scurte – vigorează înclinaţia
spre economii „ ... pentru că satisfacerea trebuinţelor de bază imediate,
Înclinaţia marginală spre consum şi înclinaţia marginală spre economii se pot
determina şi procentual. În acest caz: ∆C ∆E 1 1 c = × 100 = 70% e = × 100 = 30% ∆V
∆V Pornind de la cifrele anterioare obţinem: 60 1 140 1 × 100 = 70% ; × 100 = 30% c
= e = 200 200 70
*

ale omului şi familiei sale, constituie de obicei un impuls mai puternic decât
impulsurile spre acumulare, care devin o forţă reală abia după ce a fost atins un
anumit nivel de bunăstare. Aşa se explică de ce creşterea venitului net este
însoţită, de regulă, de economisirea unei părţi mai mari din venit”6. Această
tendinţă, în opinia lui Keynes, este o regulă sau lege psihologică fundamentală.
Din creşterea înclinaţiei spre economii, o dată cu sporirea veniturilor, rezultă,
logic, câteva concluzii. Rata economiilor este, într-o perioadă anume de timp, mai
ridicată la ţările dezvoltate decât la cele în curs de dezvoltare, ori sărace. Nu
este obligatoriu, totuşi, ca, în orice moment, ţara care are venitul cel mai
însemnat pe locuitor să înregistreze şi rata cea mai înaltă a economiilor. În
ţările Europei occidentale şi în Japonia, într-un răstimp anume, din perioada
postbelică, rata economiilor a fost mai mare decât în SUA, deşi în această ţară
veniturile reale erau superioare celor din celelalte ţări. Factorii cu acţiune
contrară s-au impus, deci, dovedindu-se mai „tari” decât venitul.7 Într-o ţară
oarecare, diferenţierea veniturilor între diverse categorii de familii generează,
în mod necesar, inegalitatea în rata consumului şi economiilor. De regulă, rata
consumului este mai redusă pentru familiile care se află în vârful piramidei
veniturilor, sau care au o poziţie de mijloc, şi mai mare pentru familiile care se
regăsesc la baza piramidei veniturilor. Rata economiilor este mai însemnată, deci,
la primele categorii de familii şi mai mică la celelalte. Consumul absolut şi
economiile absolute sunt, însă, mai substanţiale la familiile cu venituri mari. O
rată a consumului de 70% la un venit anual de 60.000 de dolari se soldează cu un
consum absolut de 42.000 de dolari şi cu economii totale de 18.000 de dolari, în
timp ce un venit anual de 30.000 de dolari este însoţit, la o rată a consumului de
90%, de un consum absolut de 27.000 de dolari şi de economii totale de 13.000 de
dolari. Procentele consumului şi economiilor ne dezvăluie adevăratele realităţi,
dacă le corelăm cu venitul total.
John Maynard Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 125-126. 7 Michel Albert,
Capitalism contra capitalism, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 12-13. 71
6

Paralel cu sporirea veniturilor, creşte procentul familiilor care îşi satisfac în

condiţii normale trebuinţele curente şi realizează concomitent economii. La un grad
ridicat de dezvoltare, economiile nu mai sunt un rezultat al privaţiunilor, al
abţinerii de la consumul unor bunuri indispensabile. Pe termen scurt, înclinaţia
spre consum şi spre economii oscilează. În etapele de progres, venitul creşte, rata
consumului scade, iar rata economiilor creşte. În etapele de declin, venitul scade
şi la nivelul familiilor şi la nivelul societăţii. De aceea, mişcarea ratelor
amintite este opusă. Se constată totodată că, în aceste etape, familiile
defavorizate, cu venituri mici, consumă integral venitul şi suprimă, forţate de
împrejurări, practica economisirii. Mai mult, ele pot să consume sume de bani care
întrec veniturile curente, recurgând la cheltuirea unei părţi din economiile
anterior realizate sau la contractarea de datorii. Situaţii de acest gen au
valabilitate nu rareori şi la nivelul societăţilor ori al bugetelor de stat. „Pe de
altă parte, o scădere a venitului datorită unei scăderi a nivelului de ocupare,
dacă merge mai departe, poate avea drept urmare chiar depăşirea venitului de către
consum nu numai în cadrul anumitor persoane şi instituţii care îşi consumă
rezervele financiare acumulate în timpuri mai bune, ci şi în cazul guvernului care
va putea să ajungă, cu sau fără voia sa, în situaţia de a încheia bugetul cu un
deficit sau de a plăti ajutoare de şomaj, de exemplu, din bani luaţi cu împrumut”.8
Când consumul este egal cu venitul, economiile devin zero, iar rata consumului
egală cu 1: Dacă V = 10.000 şi C are aceeaşi mărime, E = 0; c = 1 = 10.000/10.000
iar e = 0 = 0/10.000. Pe termen scurt, înclinaţia spre consum şi economii se
modifică şi la un venit constant datorită unor factori obiectivi şi subiectivi,
acţionând independent de mişcarea venitului. Factorii obiectivi. Între aceşti
factori, un rol mai însemnat au: rata dobânzii; relaţia dintre venitul prezent şi
cel viitor, anticipat a se obţine; politica fiscală; cursul titlurilor de valoare
şi gradul în care economiile depuse spre fructificare la diverse instituţii sunt
garantate. Rata dobânzii în scădere descurajează economiile, iar rata dobânzii în
creştere le favorizează. Aceste „imbolduri” pozitive ori negative date economisirii
sunt temporare. Pe termen lung, ele au o acţiune opusă. Rata în creştere a
dobânzii, de exemplu, stimulează o
8

J.M.Keynes, op. cit., p. 126.

72

perioadă de timp economisirea, dar diminuează investiţiile şi gradul de ocupare a

forţei de muncă. În perspectivă, veniturile totale pe societate şi veniturile
familiilor se reduc, cu efecte corespunzătoare asupra consumului şi economiilor.
„Atunci când rata dobânzii creşte, proporţiile consumului se reduc. Aceasta nu
înseamnă că posibilităţile de a face economii cresc. Dimpotrivă, economiile şi
cheltuielile se vor reduce. Creşterea ratei dobânzilor determină colectivitatea să
economisească o parte mai mare dintr-un venit dat. Dar această creştere a ratei
dobânzii va micşora suma efectivă a economiilor globale (dacă nu are loc o
modificare favorabilă a curbei cererii de investiţii (SNCS).”9. Scăderea deopotrivă
a consumului şi scăderea economiilor determinate de reducerea în perspectivă a
veniturilor globale sunt însoţite, firesc, de creşterea ratei consumului şi
reducerea ratei economiilor. Relaţia dintre venitul actual şi cel viitor sporeşte
consumul absolut în ipoteza în care se anticipează un venit mai mare în viitor şi
diminuează acest consum dacă se anticipează un venit în reducere. Economiile
absolute vor avea cursuri opuse dacă nu intervin factori cu acţiune mai puternică.
Politica fiscală creşte înclinaţia spre consum când ea are drept efect o repartiţie
mai echitabilă a veniturilor ţării între familii, prin impozitarea progresivă a
veniturilor mari, de exemplu, şi redistribuirea unor sume de bani în favoarea
familiilor cu venituri reduse. Deşi asemenea măsuri pot determina şi şanse de
economisire mai însemnate pentru familiile din urmă, ele sporesc într-un grad
superior cheltuielile de consum, dată fiind diferenţa, adesea evidentă, dintre
cererea lor solvabilă şi nevoia reală de bunuri şi servicii. Impozitarea
veniturilor obţinute prin plasarea economiilor spre fructificare influenţează şi ea
împărţirea venitului în cele două componente. Când acestea depăşesc o măsură
considerată nebenefică de către deponenţi, economiile sunt frânate; în cazul opus,
al unei impozitări moderate, economiile sunt stimulate. Modificările neprevăzute
ale cursului titlurilor de valoare provoacă schimbări în consumul clasei bogate,
mai ales. Reducerea cursului acţiunilor şi obligaţiunilor, al altor titluri de
valoare, tinde să reducă mărimea consumului acestor clase şi invers. Evoluţia
puterii de cumpărare a banilor sensibilizează, de asemenea, deţinătorii de venituri
să le aloce într-un mod anume pentru
9

J. M. Keynes, op. cit., p. 138. 73

consum şi economii. În perioadele de inflaţie, rata consumului creşte, populaţia

încercând să găsească tot mai multe prilejuri de a „scăpa de bani”, de a nu
economisi, căci economiile echivalează, în aceste perioade, cu scăderi ale
venitului real. În perioadele de deflaţie, de sporire a valorii monedei, reacţia
este opusă, economiile oferind şansa de sporire în perspectivă a patrimoniului
material şi financiar al familiilor. Creşterea siguranţei economiilor depuse spre
fructificare tinde şi ea să stimuleze economisirea. De aceea, în ţările dezvoltate
se iau măsuri tot mai eficace pentru a feri deponenţii de riscul pierderii
economiilor.10 Factorii subiectivi. Asupra înclinaţiei spre consum şi economii
exercită influenţă şi factori subiectivi. Ei cuprind notele caracteristice ale
naturii umane care nu pot cunoaşte modificări radicale într-o perioadă scurtă, deşi
nu sunt imuabile. Aceşti factori sunt denumiţi, uneori, mobiluri subiective şi
sociale. La un venit dat, considerând constanţi factorii obiectivi, rata consumului
scade, iar cea a economiilor creşte pe seama următoarelor mobiluri: crearea de
rezerve de valori pentru situaţii neprevăzute şi pentru anii de bătrâneţe;
acumularea de sume de bani pentru acoperirea cheltuielilor privind studiile
viitoare ale membrilor familiilor şi pentru a lăsa urmaşilor o anumită avere;
sporirea consumului viitor, când acesta este preferat unui consum mai modest în
prezent; crearea unei mase băneşti de manevră pentru a pune în aplicare proiecte
speculative sau comerciale. Pentru anumite persoane, funcţionează mobiluri care
tind să sporească cheltuielile de consum şi să reducă economiile. Dintre ele fac
parte: setea de satisfacţii, nechibzuinţa, generozitatea fără măsură şi rău
înţeleasă, ostentaţia etc. Înclinaţia spre consum are putere de acţiune nu doar
pentru indivizi şi familii, ci şi pentru diferite organizaţii, societăţi anonime,
întreprinderi în genere, autorităţi centrale şi locale. Motivele care animă aceste
entităţi sunt în bună natură analoage, dar nu identice cu cele care determină
comportamentul indivizilor. Intensitatea cu care acţionează factorii subiectivi
diferă de la o ţară la alta, în funcţie de obiceiurile formate ca rezultat al
apartenenţei la o rasă anumită, al credinţelor religioase, al principiilor morale
în genere, al
Alexis Petitjean, Au coeur de l’économie, l’épargne, Hatier, Paris, 1993, p. 61-69.
74
10

influenţelor exercitate de condiţiile materiale şi sociale de existenţă de-a lungul

vremurilor, de raportul dintre numărul populaţiei şi suma mijloacelor de hrană
etc.11 Datorită acestor împrejurări, la o sumă egală de venituri, rata economiilor
este diferită în diverse ţări. Popoarele din Asia, de exemplu, care au fost
obligate să se mulţumească cu puţin, să fie mai atente cu ziua de mâine, pe
parcursul multor secole, economisesc şi în prezent mai mult decât cele din Europa,
chiar la un venit mai redus. În această înclinaţie mai mare spre economii găsim una
din cauzele care au permis, în perioada postbelică, progresul rapid al multor ţări
din continentul asiatic, modificarea pozitivă a locului lor în producţia mondială
şi relaţiile economice internaţionale. 16.3. INVESTIłIILE. MULTIPLICATORUL
INVESTIłIILOR ŞI ACCELERATORUL • Investiţii nete, investiţii de înlocuire şi
investiţii brute Economiile reprezintă izvorul din care se efectuează investiţiile
nete. Acestea reprezintă partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului
fix şi a stocurilor de capital circulant, având drept consecinţă formarea netă de
capital. În viaţa economică, investiţiile nete nu sunt niciodată matematic egale cu
economiile. Teoretic, se presupune, însă, – spre a simplifica analiza – că ele
coincid cantitativ. De aceea, formula V = C + E se transformă sau devine: V = C + I
Investiţii crescânde se fac însă şi din fondul de amortizare, acestea având menirea
să înlocuiască în natură capitalului fix uzat fizic şi moral. Ca urmare, ele se pot
numi investiţii de înlocuire. Dacă la investiţiile nete adăugăm investiţiile de
înlocuire, obţinem mărimea totală a investiţiilor, adică investiţiile brute.
Investiţiile brute sunt diferite de la o ţară la alta. Ele depind de puterea
economică a ţărilor (PNB total) şi de rata investiţiilor (raportul procentual
dintre investiţiile brute şi PNB total). La o rată egală ori apropiată a ratei
investiţiilor, investiţiile brute (ca sumă absolută) sunt cu atât mai însemnate, cu
cât puterea economică a ţărilor este mai mare (tabelele 2 şi 3).

11

J.M.Keynes, op. cit., p. 120-121, 126, 137. 75

În cadrul unei ţări anume, pe perioade scurte, investiţiile brute oscilează – cresc
sau scad în funcţie de mersul activităţilor economice. Pe perioade lungi de timp,
însă, se impune tendinţa de creştere a acestor investiţii.
Produsul naţional brut, rata investiţiilor brute în PNB şi total investiţii brute,
în câteva ţări europene şi în SUA Tabelul 2

Sursa: World Statistics Pocketbook, United Nations, New York 1999, p. 74, 68, 94,
197, 135, 183, 182, 21, 14, 199. x Cifrele din ultima coloană sunt aproximative,
deoarece rata investiţiilor brute pentru multe ţări este nu aceea din anul 1996, ci
aceea din 1995.

76

Produsul naţional brut, rata investiţiilor brute în PNB şi total investiţii brute
în câteva ţări ale Asiei Tabelul 3

Sursa: World Statistics Pocketbook, United Nations , New York 1999, p. 96, 41, 88,
102, 89, 114, 171. x Vezi nota de la tabelul 1.

Aşa cum reiese din tabelele 2 şi 3, SUA, singure, efectuau, în 1990, investiţii
brute de 933.088,8 mil. dolari, adică ceva mai puţin decât Germania, Franţa, Italia
şi Regatul Unit împreună (1065196,8 mil. dolari), iar în 1996, peste 1.270.753 mil.
dolari, adică mai mult decât toate cele 4 ţări europene amintite. Cauza acestei
situaţii o reprezintă decalajul existent între PNB total al SUA şi cel al fiecărei
ţări europene la care ne-am referit, în condiţiile în care rata investiţiilor în
PNB era relativ asemănătoare. În Japonia, în schimb, investiţiile brute şi în 1990,
şi în 1996, erau superioare celor efectuate de SUA, deşi această ţară are un PNB
total mult mai mare decât prima. Superioritatea Japoniei în privinţa acumulării
provine din rata mult mai ridicată a investiţiilor în PNB (circa 30%) în raport cu
aceea a SUA (circa 17%). Ea a supracompensat minusul de PNB creat în Japonia. Rata
foarte ridicată a acumulării are valabilitate pentru toate ţările asiatice înscrise
în tabelul 3.
77

În România, între 1990 şi 1998, suma absolută a investiţiilor anuale efectuate a

scăzut drastic sub necesar şi sub nivelurile atinse în perioada anterioară a anului
1989. Ele au fost, totodată, oscilante, având, de regulă, o dinamică subunitară. În
1998, investiţiile au fost de 45.343 mld. lei, înregistrând o reducere de 18,6%
faţă de anul anterior. Transformând leii în dolari (la cursul de 8000 de lei un
dolar) rezultă că, în anul amintit, România a investit în întreaga economie circa
5,5 miliarde de dolari, adică 240 de dolari pe locuitor12. Mărimea mai mult decât
modestă a acestor cifre poate să iasă mai bine în relief dacă amintim că, în 1996,
Singapore, care are numai 3,04 mil. locuitori, a investit aproape 12 mld. dolari.
Conform datelor oficiale, pe ansamblul economiei, majoritatea investiţiilor s-au
realizat pe seama surselor proprii (54% din total). O anumită contribuţie în
procesul acumulării au avut-o şi investiţiile directe de capital străin. În anul la
care ne referim, totalul capitalului străin investit în ţara noastră a ajuns la
circa 3649 milioane de dolari. El s-a îndreptat cu precădere către industria
materialelor de construcţii (mai ales industria de ciment), industria automobilelor
şi componentelor auto, industria de producere a hidrocarburilor şi industria de
rulmenţi. Investiţiile de capital străin, mijloacele extrabugetare ale populaţiei
şi cele alocate de Fondul Proprietăţii de Stat au asigurat împreună finanţarea a
circa 33% din totalul investiţiilor. În acest total, sumele alocate de la bugetele
locale au reprezentat doar 12,4%, iar creditele bancare 8%. În anul 1998, s-a
produs o uşoară modificare a ponderii investiţiilor pe sectoare, având la bază
diverse forme de proprietate. Ponderea sectorului de stat (care a investit în
principal în execuţia lucrărilor de construcţii) a scăzut la 48% faţă de 51% în
anul anterior, cea a sectorului privat (orientat precumpănitor spre achiziţii de
utilaje şi mijloace de transport) a crescut la 43%, faţă de 40,2%, iar cea a
sectorului mixt a ajuns la circa 9% faţă de 8,6%13.

Banca Naţională a României, „Buletin trimestrial” 1998, anul VII, nr. 28, p. 10. 13
Idem, p. 10-11. 78

12

Privind lucrurile pe ansamblul ţării, în anii de după 1989, în România s-a petrecut
un fenomen masiv de decapitalizare, de scădere a stocului de capital în funcţiune.
Investiţiile făcute de diverse întreprinderi şi ramuri n-au reuşit nici pe departe
să compenseze capitalul fix scos din funcţiune prin închiderea a numeroase
întreprinderi şi reducerea substanţială – fără perspective de redresare – a
gradului de utilizare a capacităţilor de producţie din unităţile care continuă să
fiinţeze. Întrucât sursele externe nu pot deveni majoritare, chiar incluzând în ele
şi investiţiile străine, calea principală pentru demaraj poate fi reprezentată
numai de investiţiile proprii. Ele pot creşte, însă, limitând sever inflaţia care
frânează economiile. Sporirea investiţiilor este vitală, inclusiv pentru ţările a
căror economie funcţionează normal. Investiţiile au rolul hotărâtor în modernizarea
aparatului tehnic de producţie, în schimbarea structurii de ramură a economiilor
naţionale, în viteza cu care ele înaintează, în creşterea numărului de persoane
angajate în diverse sfere de activitate. Efectele investiţiilor depind atât de
volumul, cât şi de eficacitatea cu care sunt realizate. Aceasta din urmă este
influenţată de orientarea investiţiilor pe ramuri, de gospodărirea lor judicioasă,
de durata de punere în funcţiune a noilor obiective industriale, agricole etc., de
calificarea oamenilor, de aria de cuprindere şi calitatea cercetării ştiinţifice.
Efectuarea la timpul oportun a investiţiilor nete şi a celor de înlocuire are şi ea
impact asupra eficacităţii acestora. Întârzierea în efectuarea investiţiilor
provoacă stagnări sau reduceri ale potenţialului de producţie, şubrezirea
poziţiilor în lupta de concurenţă a întreprinderilor care au un asemenea
comportament, pierderea de pieţe însemnate de desfacere, existente sau potenţiale,
în interiorul ţării şi în afara ei. Valoarea timpului nu trebuie, de aceea, să
rămână neobservată în deciziile privind investiţiile. • Multiplicatorul
investiţiilor Investiţiile nete au ca efect sporirea capitalului, iar aceasta din
urmă, la rându-i, o creştere a producţiei, a utilizării forţei de muncă şi a
veniturilor. Între sporirea investiţiilor şi aceea a veniturilor există o
79

anumită relaţie, care se poate măsura cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor

(K), calculat după formula:
K=

∆V ∆I

variaţia absolută a venitului variaţia absolută a investiţiilor

Multiplicatorul este o mărime pozitivă şi mai mare decât 1, ceea ce înseamnă că

sporul venitului este mai însemnat decât sporul investiţiilor: ∆ V = K. ∆ I Sporul
venitului vizează venitul realizat la nivelul ţării, iar sporul investiţiilor
globale vizează investiţiile care se fac în ramurile producătoare de bunuri-
capital, şi nu investiţiile din întreaga economie. Dacă sporul investiţiilor
globale s-ar referi la investiţiile totale pe economie, creşterea mai rapidă a
venitului decât a investiţiilor ar avea ca efect diminuarea coeficientului
capitalului. Realitatea demonstrează că acest coeficient are tendinţa de creştere.
Multiplicatorul fiinţează şi presupunând că investiţiile iniţiale se realizează în
alte ramuri decât cele producătoare de bunuri-capital. De la ele, mişcarea pozitivă
ajunge şi la sfera acestor bunuri, care influenţează apoi întreaga viaţă economică.
Important este ca fenomenul investiţional să se declanşeze. Efectuarea de noi
lucrări publice, spre exemplu, provoacă, o dată cu numărul suplimentar de personal
angajat, o cerere suplimentară de muncă în ramurile producătoare de obiecte de
consum şi în cele furnizoare de factori de producţie necesari lucrărilor publice.
Paralel, sporesc producţia şi veniturile din aceste ramuri; în continuare, prin
reacţia în lanţ, în virtutea interdependenţelor din economia naţională, se
înviorează ansamblul activităţilor şi rezultatul final îl reprezintă gradul mai
înalt al creşterii globale decât cel al creşterii înregistrate în ramura sau
ramurile în care a început procesul pozitiv. Deşi multiplicatorul este însoţitor
obligatoriu al oricărei creşteri a investiţiilor, valoarea lui diferă de la o ţară
la alta, în funcţie de nivelul dezvoltării economiei şi de rata consumului şi
economiilor.

80

Matematic, K* =

1 1 = e' 1 – c'
Pentru ilustrarea proporţionalităţii inverse dintre multiplicator şi înclinaţia
marginală spre economii, redăm câteva exemple cifrice: c’ = 1/2; e’ = 1/2
K= 1 2 = 1× = 2 1 1 2 1 5 = 1× = 5 1 1 5

c’ = 4/5; e’ = 1/5

K=

c’ = 9/10; e’ = 1/10

K=

1 10 = 1 × = 10 1 1 10 1 100 = 1× = 100 1 1 100

c’ = 99/100; e’ = 1/100

K=

Calculat pornind de la rata marginală a economiilor, multiplicatorul este pur

teoretic. Întrucât această rată există de fiecare dată într-un mediu de ansamblu
concret şi complex, în care acţionează
La această formulă se ajunge astfel: ∆V ∆V K= ; ∆I = ∆V – ∆C; K = ∆I ∆V – ∆I
Împărţim şi numărătorul şi numitorul cu ∆V şi rezultă: ∆V ∆V / ∆V 1 ∆V K= sau ; K=
∆V ∆C ∆V / ∆V – ∆C / ∆V 1 – ∆C / ∆V – ∆V ∆V Întrucât ∆C/∆V = c’ (înclinaţia
marginală spre consum): K = pentru că 1- c’ = e’ 81
*

1 1 = 1 – c' e'

numeroase cauze – adesea contradictorii – , multiplicatorul real se poate abate mai

mult ori mai puţin, în plus ori minus, de la cel teoretic. În această direcţie
acţionează mai multe cauze, dintre care menţionăm: a) Dimensiunea comerţului
exterior şi gradul de acoperire a consumului intern, prin import de bunuri; cu cât
consumul intern este satisfăcut în grad mai înalt cu bunuri procurate din alte
ţări, cu atât (ceilalţi factori fiind daţi) multiplicatorul real se situează mai
mult sub cel teoretic. Efectul de antrenare al investiţiilor realizate în
producerea bunurilor de capital asupra creşterii globale este mai însemnat, deci,
în ţara care apelează mai puţin la importul de alimente, îmbrăcăminte etc. În
România, creşterea considerabilă a importului de alimente şi alte obiecte de
folosinţă pentru populaţie – în contextul decăderii agriculturii şi industriei după
1990 – a avut ca urmare reducerea investiţiilor efectuate în producţie şi a
multiplicatorului acestora. b) Gradul de utilizare a capacităţilor de producţie în
sectorul care creează bunuri de consum. Când acest grad se apropie de folosirea
completă, creşterea ocupării şi a producţiei în producţia bunurilor de consum, în
măsura în care e necesară, impune investiţii suplimentare în bunuri de echipament
care cer, în afară de mijloace financiare, şi timp. În acest caz, multiplicatorul
este mai mic decât când există capacităţi nefolosite (dar folosibile eficace). c)
Prevederea sau lipsa de prevedere a investiţiilor efectuate în producerea
bunurilor-capital. Valoarea multiplicatorului se apropie de cea teoretic
determinată, când redresarea începe în condiţiile în care modificarea investiţiilor
globale a fost anticipată sau prevăzută, anticipare în măsură să asigure
dezvoltarea aproape paralelă a ramurilor creatoare de bunuri de consum şi de
capital. Multiplicatorul investiţiilor are câmp de manifestare când investiţiile
sporesc. Sunt, însă, intervale de timp în care au loc reduceri de investiţii
(dezinvestiţii), generatoare de scăderi ale ocupării muncii, producţiei şi
veniturilor. Se poate admite, de aceea, că există şi un multiplicator al
dezinvestiţiilor, determinabil prin formula: K = – ∆V / – ∆I, adică prin raportarea
sporului negativ al veniturilor unei ţări (pierderilor) la sporul negativ al
investiţiilor survenit în sectorul bunurilor-capital. Multiplicatorul
dezinvestiţiilor scoate în relief măsura în care sporul negativ al veniturilor
întrece sporul negativ al investiţiilor.
82

• Înclinaţia spre investiţii Existenţa unei mase de economii constituie o condiţie

a investiţiilor şi a progresului. Gradul de transformare a economiilor în
investiţii depinde, însă, de un şir de variabile, între care stimulentul şi dorinţa
agenţilor economici au un mare rol. O dată cu creşterea veniturilor şi a
patrimoniului familiilor, cu apropierea cererii solvabile de nevoia reală, dublate
de reducerea ratei profitului, stimulentul şi dorinţa agenţilor economici
particulari de a investi în bunuri de capital au tendinţa să se diminueze. Se
recurge la plasamente ale banilor în operaţiuni speculative şi în sfere aşezate
dincolo de producţia de bunuri materiale, care aduc profituri mai consistente şi în
intervale de timp mai mici. Tendinţa amintită îşi face loc, evident, pe termenul
lung. Pe termen scurt, înclinaţia spre investiţii creşte sau scade în funcţie de
conjunctura economică. Astfel, în perioade de boom, ea este pronunţată; agenţii
economici depăşesc adesea măsura, făcând investiţii peste investiţii al căror efect
este grăbirea intrării în declin, deoarece capacităţile de producţie intră în
contradicţie cu piaţa de desfacere sau cu sursa de materii prime. În perioade de
recesiune, rata foarte scăzută a profitului descurajează agenţii economici, iar
înclinaţia spre investiţii se reduce sensibil şi se prelungeşte adesea mai mult
decât este necesar; de aceea, înviorarea activităţii economice întârzie să apară.
Depăşirea măsurii în privinţa economisirii este, în concepţia lui Keynes, nocivă
dezvoltării, ea putând provoca, o dată cu declinul producţiei, reducerea gradului
de folosire a muncii şi a capacităţilor de producţie pe intervale mari de timp. În
asemenea perioade, se impune, pentru stoparea declinului, o reducere a ratei
dobânzii şi a investiţiilor făcute de stat. Alţi economişti, între care şi
Schumpeter, consideră că saturaţia este puţin probabilă şi că ocaziile de a investi
nu se şubrezesc o dată cu dezvoltarea economică. Progresul tehnic este însoţit nu
numai de cantitatea mai mare de bunuri, ci şi de apariţia de noi bunuri şi
trebuinţe, de noi ocazii de investiţii14.
Joseph Schumpeter, Capitalisme, socialisme et démocratie, Payot, Paris, 1951, p.
200-214. 83
14

Reînnoirea bunurilor, în centrul căreia stă inovaţia, fisurează saturaţia, o amână

continuu sau aproape continuu pentru că uzează moral, la termene mereu mai scurte,
bunurile aflate în folosinţa familiilor. Cererea este, în acest mod, alimentată
permanent. Studii recente au ajuns la concluzia că în locul tendinţei de creştere a
înclinaţiei spre economii ar trebui aşezată tendinţa de adaptare relativ redusă a
consumului la fluctuaţiile venitului, înregistrându-se, astfel, efecte întârziate.
Influenţa unei variaţii a venitului real asupra consumului intervine adesea cu o
întârziere de un an. Când venitul real creşte mai rapid, va avea loc, o sporire a
economiilor, până în momentul în care el se ajustează cu consumul efectiv. În
cazuri opuse, de încetinire a creşterii venitului, se constată o scădere a ratei
economiilor, urmată un an mai târziu de o reluare, de o ajustare a consumului la
venit15. Dinamica venitului provoacă, prin urmare, necorelări temporare între el şi
consum, care se corectează, apoi, cedând locul echilibrelor. Înclinaţia spre consum
şi spre economii, respectiv tendinţele lor, generate de creşterea producţiei, nu
sunt separate una de alta, având ţeluri opuse. Prin economisire, fie şi în
creştere, oamenii urmăresc sporirea consumului în viitor (chiar şi atunci când
economiile sunt utilizate pentru afaceri) sau asigurarea unui consum apropiat de
cerinţe în perioade ulterioare, pentru realizatorii lor, sau pentru moştenitori.
Oricum le-am privi, economiile reprezintă un consum amânat. În acest sens, cele
două înclinaţii „se contopesc” într-una singură. • Acceleratorul Multiplicatorul,
repetăm, exprimă influenţa investiţiilor asupra gradului de ocupare a mâinii de
lucru, producţiei şi venitului, măsura creşterii acestora datorită unui spor de
investiţii. Investiţia este, în această relaţie, variabila determinantă, care îşi
spune cuvântul asupra stării economiei. Acceleratorul scoate în evidenţă, în
schimb, influenţa inversă, a consumului şi a pieţei de desfacere asupra
investiţiilor şi mersului economiei. Variabila dependentă este, în acest caz,
investiţia, iar consumul, cauza care o influenţează.

15

Bremond et colab., op. cit., p. 220.

84

Acceleratorul se calculează cu ajutorul formulei:

variaţia absolută a investiţiilor variaţia absolută a consumului ceea ce înseamnă ∆
I = a. ∆ C
a=

∆I ∆C

Calculând mărimea lui a, aflăm cu cât se modifică investiţiile în urma unei

creşteri a consumului. Consumul în creştere stimulează, în consecinţă,
investiţiile, creşterea economică, iar sporirea investiţiilor, sporirea veniturilor
şi a consumului. Acţiunile şi retroacţiunile, transformarea efectului în cauză şi a
cauzei în efect nu creează, însă, premisele unui boom continuu, atunci când
economia este în progres şi nici ale unui declin permanent atunci când economia
regresează. La un punct al evoluţiei ascendente, numeroase cauze provoacă un
declin, iar după căderea producţiei, mai devreme ori mai târziu, se nasc izvoare de
redresare. Acceleratorul ne atrage atenţia că volumul producţiei şi al celorlalte
activităţi economice nu depinde numai de masa şi calitatea factorilor de producţie,
ci şi de volumul consumului. Această idee a dependenţei producţiei de consum a
apărut încă în zorii constituirii ştiinţei economice. Conceptul de accelerator
este, însă, opera târzie a anilor ‘30, ca şi multiplicatorul. Concepte de bază •
Venit, consum şi economii • Înclinaţie medie spre consum şi economii • Înclinaţie
marginală spre consum şi economii • Investiţie în bunuri-capital • Investiţie netă
• Investiţie de înlocuire • Investiţie brută • Multiplicatorul investiţiilor • Rata
investiţiilor în PIB • Acceleratorul Probleme de reflecţie, întrebări • Care este
conţinutul fiecărui concept dintre cele mai sus amintite? • Care sunt factorii care
influenţează înclinaţia spre consum şi spre economii, pe perioade lungi şi scurte?
85

• Ce efecte are creşterea înclinaţiei spre economii? Poate ea să provoace

perturbări ale producţiei şi utilizării forţei de muncă? • Este posibilă creşterea
ratei economiilor în cazul în care venitul este constant sau scade? Dacă da, ce
cauze acţionează în această direcţie? • Ce semnificaţie au multiplicatorul
investiţiilor şi acceleratorul? • Care ţări au premise mai solide pentru progres—
cele în care multiplicatorul investiţiei are valoare ridicată sau cele în care el
are valoare scăzută? • Sunt posibile abateri ale multiplicatorului real de la cel
teoretic? Bibliografie
• J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1970, p. 119-145. • Joseph Schumpeter,
Capitalisme, socialisme et démocratie, Payot, Paris, 1951, p. 200-214. • A.M.
Gronier, La productivité, Hatier, Paris, 1987, p. 55-56; 84-88. • Michel Albert,
Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 12-13, 59-60.
• Alexis Petitjean, Au coeur de l’économie, l’épargne, Hatier, Paris, 1993, p. 21-
37, 61-69.

86

Capitolul 17 FLUCTUAłIILE ACTIVITĂłII ECONOMICE

Obiectivele temei: • analiza fenomenului ciclicitate economică, sub aspectul atât

al determinărilor sale calitative, cât şi al factorilor cauzali şi perturbatori de
influenţă; • prezentarea structurii ciclului economic, a elementelor de măsură şi a
utilităţii analizei acestora; • explicarea mecanismelor fazelor de expansiune şi
recesiune, a principalelor tipuri de ciclu economic, a caracteristicilor acestora
şi a modului lor de interferare. 17.1. CICLICITATEA PROCESULUI ECONOMIC Evoluţia
activităţii economice este un proces nelinear, care se desfăşoară, în timp, în mod
inconstant, în ritmuri diferite, şi pe parcursul căruia se formează, deseori,
structuri eterogene şi instabile. Fluctuaţiile activităţii economice pot fi:
sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi ciclice. a) Fluctuaţiile sezoniere sunt
determinate de factori naturali şi sociali: spre exemplu, în funcţie de sezon
(deci, factorul natural), activitatea din agricultură, construcţii, turism poate fi
mai intensă sau mai puţin intensă; fluctuaţiile sezoniere au loc şi datorită
intensităţii diferite a nevoilor oamenilor (factor social), legate de anumite
obiceiuri, tradiţii, sărbători etc. Fluctuaţiile sezoniere au loc cu o anumită
regularitate, de la un an la altul, fiind previzibile; în acest caz, se poate vorbi
despre ciclul economic sezonier. b) Fluctuaţiile economice întâmplătoare sau
accidentale sunt determinate de factori sau evenimente neaşteptate, ca, spre
exemplu, inundaţii, secetă, fenomene seismice, războaie etc.
87

c) Fluctuaţiile ciclice sunt legate de însuşi mecanismul de funcţionare a

economiei, de structuri interne şi interdependente ale acesteia şi se reproduc cu o
anumită regularitate, în timp. În cadrul acestei teme, vor fi analizate
fluctuaţiile ciclice. • Ciclicitatea: definiţie şi determinări calitative
Ciclicitatea constituie forma specifică de evoluţie a activităţii economice, în
cadrul căreia alternează perioade de creştere susţinută cu perioade de încetinire a
creşterii, de stagnare sau chiar declin economic. Ciclicitatea procesului economic
presupune proprietatea intrinsecă a acestuia de a prezenta valori ale variabilelor
sale de stare care se repetă, cu o anumită frecvenţă. Principalele determinări
calitative ale ciclicităţii sunt: a) Alternanţa: procesul economic supus
ciclicităţii suportă, în mod alternativ, fenomene de creştere sau descreştere
economică (facem, deocamdată, abstracţie de diferenţa, importantă, dintre
expansiune economică, creştere economică şi dezvoltare economică, puse în evidenţă
la capitolul respectiv din manual). b) Periodicitatea: procesul economic supus
ciclicităţii are reveniri, aproximative, sub raport calitativ, la valori anterioare
după o anumită perioadă care poate fi estimată. Periodicitatea (frecvenţa) trebuie
estimată nu sub raport strict calendaristic, ci, mai degrabă, sub raportul unui
timp specific, economic, timp dependent de evoluţia unor factori numiţi chiar
factori ai ciclicităţii economice. c) Inerenţa: procesul economic se supune
întotdeauna trăsăturii de ciclicitate, el neputînd să se desfăşoare în afara
acesteia. d) Cumulativitatea: alternanţa în cadrul fenomenului ciclicitate se
produce pe baza unui proces cumulativ, în care anumite
funcţionalităţi/disfuncţionalităţi îşi ating, în timp, limitele specifice, având
loc astfel trecerea procesului economic la tendinţa alternativă. Cumulativitatea
este, din punct de vedere metodologic, calea prin care ştiinţa economică reuşeşte
să cunoască şi să administreze, în mod strategic, ciclicitatea economică. e)
Autoreglarea: ciclicitatea este un fenomen economic de tip cibernetic,
caracterizându-se prin autoreglare. Aşa cum vom arăta în cele ce urmează,
alternarea fazelor ciclului economic – esenţa ciclicităţii economice – se datorează
tocmai faptului că, odată procesul economic intrat într-o anumită fază, toţi
factorii de influenţă încep să acţioneze
88

pentru ieşirea din această fază. Ieşirea va avea loc în momentul în care faza îşi
va fi atins limitele cumulative. Ciclicitatea reprezintă, aşadar, o trăsătură
imanentă a procesului economic, constituind, de fapt, modul de a fi al acestui
proces. În acest sens, ciclicitatea se poate institui ca fiind un element de o mare
importanţă metodologică în cercetarea procesului economic, de natură să conducă nu
numai la extragerea regularităţilor şi principiilor acestui proces, dar şi la
proiectarea şi aplicarea unor strategii şi politici economice pragmatice.
Fluctuaţiile activităţii economice se intensifică şi se amplifică în diverse forme
în condiţiile globalizării şi ale societăţii cunoaşterii. 17.2. FACTORII
CICLICITĂłII ECONOMICE Ciclicitatea economică este rezultatul acţiunii a două
categorii de factori: a) factori cauzali; b) factori perturbatori. Ambele categorii
de factori îşi exercită influenţa specifică asupra conturării structurii şi
dinamicii ciclicităţii economice, dar rolul lor este esenţial diferit: în timp ce
factorii cauzali au rolul constitutiv în generarea ciclicităţii, factorii
perturbatori au doar un rol subsidiar, de modelare locală a acesteia. Deşi, din
punct de vedere practic, acţiunea factorilor perturbatori nu trebuie ignorată, sub
aspect teoretico-metodologic este fundamentală studierea acţiunii factorilor
cauzali. • Factorii cauzali ai ciclicităţii economice Factorii cauzali ai
ciclicităţii economice sunt cei care conduc la formarea şi întreţinerea acestui
fenomen. Ei pot fi sistematizaţi, după cum urmează: 1. Factori de infrastructură:
se referă la factorii care condiţionează procesul economic (activitatea economică)
sub aspectul înzestrării cu resurse economice (factori de producţie). De exemplu,
într-o economie care deţine cu preponderenţă resurse economice naturale,
ciclicitatea economică va fi influenţată de dinamica acestora (sărăcirea resurselor
sau descoperirea de noi resurse), în timp ce, într-o economie care se
caracterizează printr-un management performant, ciclicitatea va fi conturată de
procesul de înnoire a acestei resurse.
89

2. Factori de structură: se referă la structura activităţii economice din cadrul

sistemului în care este studiată ciclicitatea. Astfel, dacă în sistemul economic
respectiv este dominantă agricultura, atunci ciclicitatea economică va fi
dependentă de ciclicitatea sezonieră, iar dacă ramura dominantă va fi industria,
atunci ciclicitatea economică va fi dependentă de dinamica eficienţei marginale a
capitalului sau a altor factori specifici activităţii economice industriale. În mod
similar, se pot trage concluzii în cazul dominanţei altor ramuri ale economiei. 3.
Factori de reglementare: se referă la intervenţia statului în economie, prin
pârghii şi mecanisme economice. Aici intră politicile economice (fiscală, monetară,
valutară, de protecţie socială, de protecţie a graniţei economice, de protecţie a
mediului etc.), care orientează deciziile agenţilor economici şi influenţează
mişcarea economică de ansamblu şi, prin urmare, evoluţia ciclică. 4. Factori de
anticipare: se referă la orientarea comportamentului agenţilor economici (în
calitate de investitori, producători sau consumatori), în funcţie de aşteptările
lor cu privire la dinamica diferitelor variabile economice care le afectează
bunăstarea. În legătură cu factorii cauzali ai ciclicităţii economice, trebuie
menţionat faptul că, dacă primii doi factori (de infrastructură şi de structură) au
o natură obiectivă, ceilalţi doi (de reglementare şi de anticipare) au o natură
subiectivă. Rezultă că, în procesualitatea reală a activităţii economice,
ciclicitatea economică este rezultatul îmbinării – dificil de cuantificat – a
factorilor obiectivi cu cei subiectivi. În plus, factorii subiectivi pot prevala,
ca efect, asupra celor obiectivi în determinarea ciclicităţii concrete a unui
anumit sistem economic. Se poate spune, de fapt, că factorii obiectivi deţin, mai
degrabă, o cauzalitate primară şi iniţială, în timp ce factorii subiectivi deţin,
mai degrabă, o cauzalitate secundară şi finală. • Factorii perturbatori ai
ciclicităţii economice Aceşti factori nu constituie cauze propriu-zise ale
ciclicităţii economice, dar ei pot determina elemente specifice acestei
ciclicităţi, atât sub aspectul duratei, cât şi al structurii sau alurii. Factorii
perturbatori pot fi consideraţi, de fapt, ca fiind condiţii specifice în care
acţionează factorii cauzali, condiţii care nu au caracter de permanenţă şi nici nu
sunt definitorii pentru sistemul economic analizat.
90

Factorii perturbatori ai ciclicităţii economice pot fi sistematizaţi după cum

urmează: 1. Perturbaţii naturale: se referă la fenomene naturale atipice care, prin
producerea lor, influenţează „anatomia şi fiziologia” ciclicităţii economice. În
această categorie de perturbaţii pot fi considerate: calamităţile naturale de
origine terestră (cutremure, inundaţii, incendii, epidemii – toate cu dimensiuni
catastrofale); calamităţile naturale de origine cosmică, de natură să influenţeze
nivelul şi calitatea activităţilor economice; accidente climatice etc. 2.
Perturbaţii sociale: se referă la fenomene şi procese de natură socială care
influenţează, într-un mod semnificativ, nivelul, structura şi calitatea activităţii
economice. În această categorie pot fi considerate: războaiele, revoluţiile,
schimbările de regim politic. Desigur, tot aici ar trebui încadrate şi influenţele
– produse pe perioade mai mari de timp – legate de modificările de mentalitate,
influenţele culturale etc. 3. Perturbaţii electorale: se referă la influenţa pe
care ciclul electoral (ciclul politic) o are asupra ciclicităţii economice.
Întrucât ciclul electoral are, prin definiţie, o anumită regularitate, este dificil
de spus dacă acest factor este mai degrabă cauzal sau mai degrabă perturbator.
Forţa sa de influenţare a ciclicităţii economice este relativ redusă; astfel,
factorul electoral nu face decât să specifice, într-o modalitate concretă,
punctuală şi locală, ciclicitatea economică deja conturată de factorii cauzali. 4.
Perturbaţii intraciclice: se referă la situaţia în care o anumită ciclicitate
economică se suprapune unei ciclicităţi economice (de exemplu, o ciclicitate pe
termen scurt peste o altă ciclicitate pe termen lung). În acest caz se produce o
deformare specifică a ciclicităţii pe termen scurt, în raport cu locul în care se
află în procesualitatea ciclicităţii pe termen lung. 17.3. STRUCTURA CICLICITĂłII
ECONOMICE. CICLUL ECONOMIC • Ciclul economic: definire Măsura cantitativă a
ciclicităţii economice se realizează cu ajutorul conceptului de ciclu economic. În
general, prin ciclu economic se înţelege o durată de timp determinată, în cadrul
căreia activitatea
91

economică parcurge, în evoluţia sa, anumite faze ce au caracter repetabil şi într-o

anumită succesiune. Astfel, sub raport structural, evoluţia este invariabilă şi, ca
urmare, repetabilă. În acelaşi sens, se foloseşte şi noţiunea de cicluri de
afaceri1, care, în medie, au o durată între cinci şi zece ani, între două vârfuri
ale evoluţiei activităţii economice. Concret, un ciclu economic este format din
două faze: a) o fază de expansiune (creştere); b) o fază de recesiune (scădere).
Legat de acestea, un ciclu economic conţine două puncte (două momente) nodale: a)
un punct de relansare, prin care se trece de la recesiune la expansiune; b) un
punct de contracţie, prin care se trece de la expansiune la recesiune; O imagine
grafică a ciclului economic poate fi reprezentată astfel (fig. 1). Elementele
caracteristice ale ciclului economic se pot grupa în două categorii: a) elemente de
structură; b) elemente de măsură. • Elementele de structură ale ciclului economic
Fazele ciclului economic a) Faza de expansiune: este faza de creştere a
variabilelor economice care cuantifică procesul economic. Ea reprezintă un proces
de avânt cumulativ, de autoalimentare, autoîntreţinere şi autoaccelerare, fiind un
rezultat imediat al creşterii cererii agregate. Faza de expansiune se propagă
întotdeauna de la nivelul microeconomic spre nivelul macroeconomic. Din acest
motiv, creşterea economică implică stimularea firmei, care să conducă la
„încălzirea” economiei. b) Faza de recesiune: este faza de scădere a variabilelor
economice care cuantifică procesul economic. Ea reprezintă un proces de declin
cumulativ, de destrămare a surselor de încurajare a creşterii economice, fiind un
rezultat imediat al scăderii cererii agregate. Faza de recesiune se propagă
întotdeauna de la nivelul macro spre nivelul micro. Din acest motiv, „răcirea”
economiei trebuie să se facă prin instrumente de politică macroeconomică.
Richard G.Lipsey, K.Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,
1999, p. 912-927. 92
1

93

• Punctele ciclului economic a) Punctul de relansare (de decolare, take-off,

upturn): este punctul în care factorii ce concură la încurajarea creşterii
economice preiau dominanţa asupra factorilor ce frânează creşterea economică. b)
Punctul de contracţie: este punctul în care factorii ce concură la frânarea,
respectiv scăderea variabilelor economice, preiau dominanţa asupra factorilor ce
încurajează creşterea economică. În cazul în care punctul de contracţie este sub
forma unui punct de inflexiune în dinamica generală a ciclului economic, se produce
recesiunea, iar dacă acest punct este sub forma unui punct de întoarcere, atunci se
produce criza economică. • Elementele de măsură ale ciclului economic 1.
Amplitudinea ciclului economic: se referă la mărimea variabilelor specifice
activităţii economice (de exemplu, la mărimea PIB) în punctul de relansare,
comparativ cu punctul de contracţie. Amplitudinea ciclului economic exprimă,
aşadar, „distanţa” pe care se deplasează mărimea PIB de-a lungul ciclului economic
respectiv. Modul de calcul este următorul:
A i = PIB i – PIB i , unde:
c r

A i = amplitudinea ciclului economic „i” PIB i = mărimea PIB în ciclul economic „i”
în punctul de contracţie PIB i = mărimea PIB în ciclul economic „i” în punctul de
relansare
r c

2. Abaterea de trend a ciclului economic: exprimă diferenţa, măsurată tot la

nivelul PIB, dintre două puncte succesive de contracţie (sau două puncte succesive
de relansare). Abaterea de trend indică tendinţa pe termen lung a ciclului economic
(problema va fi reluată la paragraful în care va fi tratată tipologia ciclului
economic). De menţionat că între abaterea de trend, calculată între punctele de
contracţie, şi cea calculată între punctele de relansare pot exista diferenţe
importante; de aceea, trebuie calculate ambele abateri. Astfel, abaterea calculată
pe baza punctelor de contracţie se numeşte abaterea de trend a recesiunii, iar
abaterea calculată pe baza punctelor de relansare se
94

numeşte abaterea de trend a expansiunii. Modul de calcul este următorul:

∆ i / j = PIB j – PIB i
rec rec c c

∆ i / j = abaterea de trend a recesiunii între ciclurile economice „i” şi „j” ∆ i /

j = abaterea de trend a expansiunii între ciclurile economice „i” şi „j”
exp

3. Durata de conformare a ciclului economic: este intervalul de timp după care

curba ce descrie ciclul economic intersectează curba ce descrie trendul activităţii
economice analizate. Analiza duratelor de conformare este utilă atât pentru
descrierea alurii specifice a fiecărui ciclu economic (care nu este simetric, aşa
cum se va arăta la paragraful în care se va descrie mecanismul ciclului economic),
cât şi pentru descrierea influenţei pe care o are suprapunerea ciclurilor economice
(un ciclu pe termen scurt cu un ciclu pe termen lung). 4. Perioada ciclului
economic: reprezintă intervalul de timp pe care se întinde ciclul economic
analizat. El se măsoară fie între două puncte de contracţie, fie între două puncte
de relansare. De menţionat, totuşi, că măsurarea duratei dintre două puncte de
contracţie poate să conducă la valori diferite în raport cu măsurarea duratei
dintre două puncte de relansare. Această diferenţă este explicată de acţiunea
factorilor perturbatori, care produc efecte diferite în raport de punctul în care
acţionează. Atunci când perioada ciclului economic se măsoară între două puncte de
contracţie, vorbim de o perioadă închisă a ciclului economic, iar când măsurarea se
face între două puncte de relansare, vorbim de o perioadă deschisă a ciclului
economic. Relevanţa acestor două feluri de determinare a duratei ciclului economic
este următoarea: dacă trendul general al activităţii economice este crescător,
atunci perioada închisă a ciclului economic este mai mică decât cea deschisă, iar
dacă trendul general al activităţii este descrescător, relaţia de mărime este
inversă.

95

17. 4. MECANISMUL CICLULUI ECONOMIC Mecanismul ciclului economic reprezintă

ansamblul proceselor care au loc în cadrul activităţii economice şi care conferă
acesteia un caracter ondulatoriu specific ciclicităţii economice. A descrie, deci,
mecanismul ciclului economic, înseamnă a descrie modul în care variabilele
economice implicate în această mişcare ciclică îşi modifică sau chiar inversează
dinamica proprie, realizând trecerea de la o fază la alta a ciclului economic. În
explicarea mecanismului ciclului economic, se are în vedere teoria keynesiană. •
Mecanismul fazei de expansiune O creştere a cererii agregate va determina o
creştere relativă a preţurilor, ceea ce constituie un semnal pentru producători de
a-şi spori oferta (conform legii ofertei). În vederea creşterii ofertei,
producătorii (în care includem şi investitorii) vor spori investiţiile pentru a
crea noi locuri de muncă de natură să mărească capacitatea de ofertă. În acest
scop, ei îşi vor spori cererea de credite bancare ceea ce va conduce la creşterea
relativă a ratei dobânzii bancare. Această creştere a ratei dobânzii bancare va
avea drept rezultat, pe de o parte, creşterea depozitelor bancare, ceea ce va spori
capacitatea de finanţare a economiei reale de către sectorul bancar, iar pe de altă
parte, va începe să descurajeze cererea de credite care devin mai scumpe. În
acelaşi timp, creşterea ofertei va conduce la scăderea relativă a preţurilor,
reducând stimulul pentru producători, care vor începe să opereze în sens invers.
Concomitent, creşterea depozitelor bancare va conduce la reducerea consumului (prin
creşterea corespunzătoare a economisirii), ceea ce va exercita o presiune în sensul
reducerii cererii agregate. De asemenea, trebuie menţionat şi faptul că fenomenul
investiţional are, la rândul său, un comportament contradictoriu: în primul rând,
datorită unei inerţii specifice, capacităţile de producţie nu vor creşte imediat ce
s-a manifestat creşterea cererii agregate, ci după un anumit interval de timp; iar,
în al doilea rând, capacităţile de producţie vor continua să crească şi după ce
cererea agregată şi-a încetat creşterea sau chiar a început să scadă.
96

Observăm, aşadar, că factorii care concură la producerea expansiunii economice au o

influenţă contradictorie. Să încercăm o sistematizare a acestor influenţe. Mai
întâi, factorii care conduc la încurajarea procesului economic, determinând
declanşarea şi întreţinerea expansiunii economice. Aceştia sunt următorii:
creşterea cererii agregate; creşterea preţurilor (evident, în limite care să nu
blocheze sistemul economic); reducerea ratei dobânzii bancare; creşterea cererii de
credite; creşterea ofertei. Există şi factori care, prin acţiunea lor (fie
iniţială, fie declanşată), conduc sistemul în sens contrar expansiunii economice.
Aceştia sunt: creşterea dobânzilor bancare; scăderea preţurilor ca urmare a
creşterii ofertei; creşterea costurilor ca urmare a creşterii ofertei (salarii mai
mari, cheltuieli mai mari de aprovizionare şi, în general, efecte ale dezeconomiei
de scară); creşterea costurilor ca urmare a inerţiei specifice procesului
invenţional. Într-o modalitate sinoptică, mecanismul expansiunii economice poate fi
reprezentat astfel (fig. 2):
Creşterea cererii agregate

Fig. 2. Mecanismul expansiunii economice 97

Din examinarea mecanismului fazei de expansiune se pot desprinde următoarele

concluzii: a) faza de expansiune îşi alimentează principiile de menţinere din
însuşi conţinutul ei: creşterea cererii agregate, prin creşterea preţurilor,
măreşte marja de profit, ceea ce încurajează creşterea producţiei, care încurajează
creşterea investiţiilor, care conduce la reducerea preţurilor, care încurajează
consumul, deci cererea agregată etc.; b) faza de expansiune conţine şi principiile
de autonegare: creşterea preţurilor conduce la reducerea puterii de cumpărare;
creşterea ratei dobânzii bancare conduce la creşterea economisirii, deci, la
reducerea consumului, adică a cererii agregate; creşterea preţurilor conduce şi la
creşterea costurilor, ceea ce determină reducerea profitului etc. Aceste concluzii
indică, de fapt, caracterul cibernetic al fazei de expansiune, care, prin chiar
mecanismul său de funcţionare, conduce sistemul spre atingerea limitelor sale de
expansiune şi, deci, spre faza următoare a ciclului economic. Dincolo de aceste
limite, care ţin de mecanism, în calea extinderii (cantitative şi în timp) a fazei
de expansiune, literatura de specialitate indică şi limite de natură obiectivă
(aşa-numitele „tampoane” ale ciclului economic). Aceste limite de natură obiectivă
acţionează atât în faza de expansiune, cât şi în cea de depresiune. Caracteristice
fazei de expansiune sunt următoarele limite de această natură: a) limite fizice: se
referă la raritatea fizică a resurselor economice antrenate de necesitatea
creşterii ofertei; b) limite organizatorice: atât procesul tehnologic, cât şi
managementul ofertei sunt limitate la un moment dat; c) limite economice: oferta
reală nu poate creşte peste nivelul ocupării depline. Mecanismul descris al fazei
de expansiune, precum şi acţiunea limitelor obiective menţionate fac ca procesul
economic aflat în faza de expansiune să-şi atingă punctul de contracţie (fig.1) şi
să intre în faza de recesiune. • Mecanismul fazei de recesiune În virtutea
paradigmei keynesiene, faza de recesiune începe în punctul de contracţie a
activităţii economice, adică în momentul în care cererea agregată are tendinţa de
scădere, iar profiturile au, de asemenea, tendinţa de scădere (atât ca urmare a
scăderii preţurilor, cât şi ca rezultat al creşterii costurilor).
98

Cea mai puternică criză economică de până acum este cea din anii 1929 – 1933,
denumită şi marea criză, care s-a reflectat prin consecinţe negative profunde
asupra nivelului producţiei industriale, agricole, asupra exportului şi importului,
precum şi în ceea ce priveşte gradul de ocupare a forţei de muncă, în sensul
accentuării şomajului. Un alt exemplu concludent este şi criza asiatică din 1997,
care a avut influenţe negative inclusiv asupra creşterii economice americane:
conform buletinului economic al firmei „Merill Lynch”, PIB pe primul trimestru al
anului 1998 s-a situat sub nivelul de 2%; cererea internă s-a încetinit brusc în
ultimul trimestru, ajungând la o rată de 2,1%, iar ritmul de creştere a
cheltuielilor de capital s-a încetinit până la nivelul de 10%. Ciclul economic –
proces autoreglator. Faza de recesiune economică este amorsată chiar de factorii
care acţionează în faza de expansiune. Se poate spune, în acest sens, că ciclul
economic reprezintă un proces autoreglator. Tot ceea ce condusese la avântul
activităţii economice, peste un anumit prag, va avea ca efect o reducere a acestei
activităţi. Am menţionat, la faza de expansiune, fenomenele care tind să inverseze
săgeata procesului economic; de aceea, dorim să analizăm aici aşa-numitele
„tampoane” de tip plafon, care fac ca procesul economic să-şi atingă punctele de
contracţie. În principal, ele sunt următoarele: a) depăşirea pragului ratei real
negative a dobânzii bancare: în momentul în care rata nominală a dobânzii bancare
va fi depăşită de rata inflaţiei, capacitatea de finanţare a economiei naţionale se
va bloca, sistemul bancar având tendinţa de decapitalizare; b) depăşirea pragului
ratei real negative a salariilor: în momentul în care rata salariilor nominale va
depăşi rata productivităţii fizice a muncii, rata profitului va avea tendinţa de
scădere, descurajând producătorii. Factori care acţionează în sens contrar. Atât în
faza de expansiune, cât şi în faza de recesiune, factorii care acţionează în sens
contrar sunt amorsaţi de însăşi faza în care ei iau naştere sau încep să acţioneze.
Am arătat modul în care, în faza de expansiune, apare acţiunea factorilor contrari.
În ceea ce priveşte faza de recesiune, aceşti factori sunt următorii: a) efectul de
clichet (structura de consum din perioada anterioară rămâne aproximativ
nemodificată, exercitând presiune asupra sistemului economic în sensul reluării
creşterii economice; b) activizarea concurenţei economice ca urmare a
dificultăţilor existente în această fază, activizare care va conduce sistemul spre
punctul de relansare; c) continuarea creşterii forţelor productive, deşi
99

ele îşi păstrează un caracter pasiv, în contrast cu caracterul lor activ din
perioada de expansiune; d) necesitatea refacerii stocurilor epuizate în perioada de
recesiune conduce, de asemenea, la presiuni asupra sistemului economic în sensul
relansării sale. Într-o încercare de sistematizare a cauzelor fundamentale ale
ciclului economic, care să explice şi mecanismul acestuia, Simon Kuznetz* arăta că
ciclurile economice reprezintă alternări ale ritmului activităţii economice şi că
problema ciclicităţii economice nu se poate pune decât într-un sistem economic cu o
structură suficient de diversificată. Această apreciere conduce la concluzia că
ciclul economic este determinat în mod esenţial de structura economică, ceea ce
indică legătura de cauzalitate dintre ciclul economic, creşterea economică şi
dezvoltarea economică. Se poate spune că, dacă structura economică este matricea în
care ciclul economic este amorsat şi modelat, la rândul său, structura economică
este rezultatul ciclului economic, aşa încât dezvoltarea economică (adică binomul
creştere economică-modificare a structurii economice) este înfăşurătorul acestor
procese ciclice (fig.3).

Fig. 3. Dezvoltarea economică – înfăşurător al proceselor ciclice

De altfel, acelaşi Kuznetz, referindu-se la esenţa ciclului economic, arăta

următoarele: a) durata ciclului economic depinde de următorii factori: timpul
diferit (este vorba despre timpul economic) al ciclului caracteristic diferitelor
sectoare şi schimbarea importanţei relative a acestor sectoare; schimbarea
condiţiilor productive şi instituţionale; schimbări în caracteristicile sectoarelor
economice; schimbări în
Simon Kuznetz (1901-1985), economist american de origine rusă, cunoscut pentru
interpretarea sa empirică asupra creşterii economice şi pentru aplicarea metodelor
statistice în determinarea surselor de creştere a venitului naţional (în 1971, a
obţinut Premiul Nobel pentru Economie). 100
*

ritmul creşterii generale; b) amplitudinea ciclului economic depinde de

sensibilitatea fiecărui sector la schimbări (durata şi intensitatea reacţiei
sectoarelor la diferite schimbări). 17.5. TIPOLOGIA CICLULUI ECONOMIC Ciclul
economic are o importanţă covârşitoare în ce ceea priveşte atât modelarea
activităţii economice curente, cât şi elaborarea strategiilor de dezvoltare,
restructurare şi reformare a sistemului economic. Construcţia instituţională în
domeniul economic nu poate face abstracţie de caracteristicile ciclului economic
decât sub sancţiunea inadecvării şi inoportunităţii sale. • Teorii privind
explicarea ciclului economic Înainte de a prezenta tipologia ciclului economic este
necesar să trecem în revistă principalele teorii care încearcă să explice, într-o
modalitate unitară şi sistematică, acest fenomen. Aceste teorii sunt de două
feluri: a) teorii exogene, care explică formarea ciclului economic prin factori
exteriori procesului economic propriu-zis, cum sunt: factori naturali – calamităţi
naturale de orice fel; factori sociali – „valurile demografice”, războaie,
revoluţii, schimbări instituţionale radicale; factori ştiinţifici şi tehnologici –
teorii sau invenţii revoluţionare, descoperiri bruşte de noi resurse economice (în
primul rând, naturale); b) teorii endogene, care explică formarea ciclului economic
prin factori intrinseci procesului economic propriu-zis, cum sunt: teorii monetare
– pun accentul pe comportamentul relativ al utilizării monedei şi al deţinerii de
lichidităţi; teorii psihologice – pun accentul pe alternanţa valurilor de optimism
– pesimism; teorii ale subconsumului, inegalităţii veniturilor la nivel social –
pun accentul pe dezechilibrul care se formează, în diferite momente de timp, între
excesul de economisire la unii subiecţi economici şi insuficienţa consumului la
alţi subiecţi economici; teorii ale investiţiei (supracapitalizării) – pun accentul
pe alternanţa dintre excesul de investiţii, rezultat al fazei de expansiune, şi
deficitul de investiţii, rezultat al fazei de recesiune.
101

Desigur, teoriile menţionate, deşi sunt prezentate în sine, se îmbină în realitatea

economică, diferitele explicaţii teoretice suprapunându-se şi influenţându-se
reciproc. Cele mai strânse influenţe se produc între diferitele teorii endogene ale
ciclului economic (fig. 4), dar există corelaţii şi între teoriile exogene şi cele
endogene. Aceasta înseamnă că edificarea unei paradigme explicative coerente şi
realiste presupune luarea în considerare a tuturor acestor explicaţii şi integrarea
lor într-un model coerent şi complet.

Fig. 4. Corelarea teoriilor ciclului economic

• Tipuri de ciclu economic În literatura de specialitate există mai multe criterii

de clasificare a ciclurilor economice, dar cel mai semnificativ este criteriul
duratei. În acest sens, ciclurile sunt de două categorii: a) cicluri economice pe
termen scurt (sub un an); b) cicluri economice pe termen lung (peste un an). a)
Ciclurile economice pe termen scurt sunt, de fapt, oscilaţii subanuale şi anuale
ale activităţii economice. Aceste oscilaţii pot fi: – oscilaţii săptămânale, care
se datorează alternanţei săptămânale a unor variabile economice de comandă:
cheltuieli sporite sau cu o structură modificată în week-end, plata săptămânală a
salariilor (acolo unde se efectuează asemenea plăţi) etc.; – oscilaţii lunare, care
se datorează alternanţei lunare a unor variabile economice de comandă în economie:
circulaţia biletelor de bancă, diferitele consumuri; – oscilaţii sezoniere, care se
datorează alternanţei sezoniere, în interiorul anului, a unor variabile de comandă
a activităţii economice: diferenţe de consumuri (cantitativ şi structural) în
funcţie de anotimp,
102

comportamente de consum specifice în vacanţe şi în perioada unor sărbători etc.; –

oscilaţii anuale, care se datorează alternanţei anuale a unor variabile economice
de comandă în economie şi au la bază faptul că majoritatea activităţilor economice
sunt programate şi evaluate anual. În plus, cele mai multe măsuri normative şi
instituţionale (care sunt cauze ale ciclicităţii economice) sunt luate de obicei la
începutul anului. Aceste cicluri anuale sunt mai accentuate în economiile în care
anul calendaristic coincide cu anul fiscal. Aceste oscilaţii se mai numesc şi
cicluri comerciale. b) Ciclurile economice care depăşesc durata unui an
calendaristic. Ele sunt de mai multe tipuri: – Cicluri Kitchin, care au o durată de
circa 40 de luni şi se mai numesc şi cicluri ale stocurilor (inventory cycles),
datorită faptului că principala cauză a producerii acestor cicluri o reprezintă
necesitatea refacerii stocurilor de orice fel. O formă particulară a ciclului
economic Kitchin este ciclul Hanau, cu o durată medie de cca 30 de luni (în SUA).
Acesta se manifestă în special în agricultură, mai ales la producţia zootehnică. –
Cicluri Juglar2, care au o durată de cca 10 ani şi, ca atare, se mai numesc şi
cicluri decenale sau cicluri de afaceri (business cycles); ele sunt determinate de
evoluţiile profunde ale marilor procese industriale care se petrec în sistemul
economic respectiv, precum şi de politicile bancare pe termen lung. Cuprind fazele:
expansiune şi recesiune, iar între acestea, criza şi reluarea activităţii. Au fost
identificate următoarele cicluri Juglar: 1810-1818; 1819-1825; 1826-1837; 18381847;
1848-1857; 1858-1866; 1867-1873; 1874-1882; 1883-1890; 1891-1900; 1901-1907; 1908-
1913; 1914-1920; 1921-1929; 1930-1937. Vârfuri de ciclu în Marea Britanie au fost
în anii 1973, 1979, 19883.

Definite astfel de către Joseph Schumpeter, ca omagiu adus lui Clement Juglar
(1819-1905), cel care le-a fundamentat pe parcursul secolului al XIX-lea. 3 Richard
G. Lipsey, K.Alec Chrystal, op. cit., p. 912. 103

– Cicluri Kondratieff , denumite şi cicluri lungi, au o durată de cca 50 de ani şi

se constituie în „valul” cel mai larg de descriere a alternanţelor în activitatea
şi procesele economice. Ciclul Kondratieff (impropiu denumit, uneori, ciclu
secular) se constituie într-o înfăşurătoare, pe termen lung, a ciclurilor economice
cu o durată mai mică. Ciclul Kondratieff cuprinde, în strucura sa, două faze:
ascendentă (caracterizată prin preponderenţa anilor de prosperitate economică) şi
descendentă (caracterizată prin preponderenţa anilor de recesiune economică, de
accentuare a inflaţiei, şomajului etc.). Existenţa simultană a ciclurilor economice
pe termen lung, cu durate diferite, creează posibilitatea interferării acestora.
Din acest motiv, ciclurile economice reale suferă o serie de deformări ale fazelor
lor (fie în ceea ce priveşte durata, fie în ceea ce priveşte amplitudinea), în
funcţie de locul unde se află în cadrul unui ciclu înfăşurător. În mod evident,
ciclurile Kitchin vor fi înfăşurate de ciclurile Juglar, care, la rândul lor, vor
fi înfăşurate de ciclurile Kondratieff (fig.5):

Fig. 5. Procesul înfăşurării

Această înfăşurare are, însă, cum arătam mai sus, efecte asupra alurii,
amplitudinii şi duratei fazelor ciclurilor care sunt înfăşurate în ciclurile mai
lungi. Mai precis, un ciclu care se află înfăşurat în faza de expansiune are, în
mod corespunzător, o durată şi o amplitudine mai mici ale fazei de recesiune.
Invers, un ciclu care se află înfăşurat în faza de recesiune a unui ciclu
înfăşurător va avea o fază de expansiune cu o durată şi amplitudine mai mici şi,
respectiv o fază de
Definite astfel după numele economistului rus Nicolai Kondratieff (1892-1930),
care, în 1922, a realizat o primă mare sinteză privind existenţa unor evoluţii
ciclice pe termen lung. 104
4

recesiune cu o durată şi o amplitudine mai mari. Acest rezultat este foarte

important pentru elaborarea politicilor economice pe termen lung, mai ales în ceea
ce priveşte procesele de restructurare sau de reformă economică profundă, deoarece
poate folosi „locul” istoric în care se află un anumit sistem şi proces economic
pentru a exploata avantajele concrete. Dacă am dori să facem o metaforă în această
chestiune, am spune că, asemenea păsărilor, sistemele economice trebuie să
folosească „curenţii” economici pentru a-şi doza eforturile şi pentru a-şi atinge
traiectoriile şi punctele planificate. Acest efect care se produce în cazul
ciclicităţii economice se numeşte efect de înfăşurare (fig. 6):

Fig. 6. Efectul de înfăşurare

17. 6. POLITICI ANTICRIZĂ În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile,

statul nu rămâne în expectativă, ci concepe şi adoptă măsuri pentru atenuarea
acestora, asigurarea unei mai mari stabilităţi economice şi reducerea efectelor
negative ale evoluţiei ciclice. • Politica anticriză: definire Politica anticriză
(anticiclică) reprezintă ansamblul măsurilor intreprinse de către stat, prin care
se urmăreşte corectarea evoluţiilor
105

ciclice excesive ale activităţii economice şi atenuarea efectelor nefavorabile care

decurg din acestea. Politica anticriză se aplică diferenţiat în cadrul unui ciclu
economic. Astfel, în condiţii de boom economic, se aplică politica anticriză de
stabilizare (STOP), iar în faza de recesiune, se aplică politica anticriză de
relansare (GO). • Politica de relansare Aceasta reprezintă ansamblul măsurilor ce
se aplică în fazele de încetinire sau recesiune economică şi are drept scop
susţinerea activităţii economice, stimulând investiţiile, consumul, creditul etc.
În funcţie de modul de acţiune, se disting mai multe forme ale politicii de
relansare, ca, de exemplu: relansarea prin credit; relansarea prin ofertă; politica
anticriză de rigoare; relansarea prin cerere. Politica de relansare prin credit.
Aceasta porneşte de la principiul că există un multiplicator bugetar şi monetar,
după care fiecare venit nou şi fiecare credit distribuite în economie creează o
nouă cheltuială, care generează cerere şi o alimentează, în continuare. În acest
mod, acţionează şi asupra creşterii masei monetare puse la dispoziţia economiei,
prin reducerea ratei dobânzii, atenuarea restricţiilor în acordarea creditelor,
operaţiuni de open-market, reducerea rezervelor bancare obligatorii. Politica de
relansare prin ofertă. Acest tip de politică stimulează economia prin crearea unui
mediu favorabil acţiunii firmelor, liberei iniţiative şi concurenţei, reducând
obligaţiile fiscale şi salariale. Relansarea prin ofertă acceptă, cel puţin
implicit, legea debuşeelor a lui J.B.Say, conform căreia „oferta îşi creează
propria cerere”; astfel, pentru reluarea creşterii economice, trebuie stimulată
prioritar producţia, şi nu cererea efectivă. Esenţa politicii de relansare prin
ofertă este găsirea mijloacelor pentru a stimula creşterea profiturilor şi a părţii
din acestea lăsate la dispoziţia agenţilor economici. Asemenea măsuri vizează:
reducerea obligaţiilor fiscale impuse firmelor, scăderea ratei dobânzii şi a
restricţiilor în acordarea creditelor pentru ameliorarea randamentului
investiţiilor, fiscalitate avantajoasă pentru plasarea economiilor pe piaţa
monetară şi financiară (fig. 7).
106

Fig. 7. Schema procesului de relansare prin ofertă

Politica anticriză de rigoare. Aceasta este aplicată, mai ales, în fazele de

supraîncălzire a economiei, când tensiunile din sistemul economic (inflaţia,
îndatorarea exagerată a statului, atragerea în circuitul economic a unor resurse
din ce în ce mai restrictive, ineficienţa utilizării acestora, etc.) ascund
pericolul unui derapaj economic (fig. 8). Ideea de bază este ca statul să înceteze
politica de îndatorare şi de finanţare a deficitului.

Fig. 8. Schema procesului politicii anticriză de rigoare

Politica anticriză de rigoare este aplicată în două etape: • etapa 1: se

reechilibrează bugetul (prin fiscalitate şi diminuarea anumitor cheltuieli
publice), ceea ce generează scăderea masei monetare în circulaţie, comprimarea
cererii interne agregate, atenuarea tensiunilor inflaţioniste; • etapa 2: se reduce
nivelul ratei dobânzii, ceea ce stimulează investiţiile, relansând, astfel,
creşterea de tip intensiv şi ocuparea eficientă a forţei de muncă.
107

Acest tip de politică anticriză porneşte de la teoria lui Keynes, conform căreia
cauza principală a fluctuaţiilor activităţiilor economice rezidă în modificările
nedorite ale cererii agregate (în special, ale cererii pentru bunuri de investiţii)
în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (oferta agregată).
Măsurile întreprinse în cadrul politicii de relansare prin cerere pot fi grupate în
trei mari categorii: 1) politica cheltuielilor publice: se majorează cheltuielile
bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune – chiar cu preţul unui
deficit bugetar – cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a
stimula producţia în vederea trecerii la faza de expansiune); 2) politica monetară
şi de credit, ale cărei principale instrumente sunt: rata dobânzii, creditul şi
masa monetară. În faza de recesiune se acţionează astfel: se reduce rata dobânzii,
se creează facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare, se
reduce nivelul rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, se achiziţionează
titluri de stat de către autorităţile monetare, se prelungeşte scadenţa unor
credite etc. Prin aceste măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi
investiţiilor, având drept consecinţă creşterea producţiei şi a gradului de ocupare
a forţei de muncă; 3) politica fiscală: în condiţii de recesiune se reduce
fiscalitatea, lăsându-se o cotă procentuală mai mare de venit asupra agenţilor
economici, ceea ce încurajează cererea pentru bunuri de consum şi de investiţii.
Politicile anticriză bazate pe influenţarea cererii au fost aplicate pentru prima
dată în SUA, prin programul New Deal al Administraţiei Roosevelt, pentru a depăşi
marea criză din anii ’30, iar după al doilea război mondial, asemenea măsuri au
devenit jaloane curente de politică economică în toate ţările din Europa
occidentală, Canada şi Japonia. Evoluţiile din perioada 1950-1970 au marcat lipsa
unor recesiuni profunde sau de durată, caracteristice fiind încetiniri sau reduceri
nesemnificative ale activităţii economice între două perioade de expansiune.
Această situaţie s-a datorat atât valenţelor politicilor keynesiste, cât şi unor
schimbări profunde în mecanismul de funcţionare a economiei din ţările dezvoltate,
care au favorizat atenuarea cererii agregate, conferindu-i o mai mare stabilitate
faţă de evoluţia veniturilor curente.
108

Începând cu anii ’70, este pusă sub semnul întrebării capacitatea politicilor de
sorginte keynesistă de a asigura stabilitatea sistemului economiei de piaţă.
Criticii acestor teorii afirmă că ele au efecte perverse, cum ar fi: efectul de
scurgere, generat de interdependenţele dintre economii, şi efectul de evicţiune,
care se manifestă prin eliminarea investiţiilor private în favoarea celor publice.
În concluzie, o economie confruntată cu dezechilibre poate aplica unele din
politicile anticriză prezentate mai sus. Aceste politici reprezintă încercări de
neutralizare a efectelor negative ale forţelor de dezechilibru. Concepte de bază •
Ciclicitate economică • Ciclul economic • Expansiune economică • Recesiune
economică • Punct de contracţie • Punct de relansare • Perioada ciclului economic •
Amplitudinea ciclului economic • Perioada închisă a ciclului economic • Perioada
deschisă a ciclului economic • Tampoanele ciclului economic • Efect de clichet •
Subconsum • Supracapitalizare • Cicluri Kitchin • Cicluri Juglar • Cicluri
Kondratieff • Efect de înfăşurare a ciclului Probleme de reflecţie, întrebări •
Ciclicitatea procesului economic • Care sunt principalele determinări calitative
ale ciclicităţii procesului economic? • Care sunt factorii cauzali ai ciclicităţii
economice? • Care sunt factorii perturbatori ai ciclicităţii economice?
109
• Ciclul economic • Fazele de expansiune şi recesiune ale ciclului economic • De ce
punctele de relansare şi de contracţie sunt considerate puncte nodale? •
Reprezentaţi grafic ciclul economic, indicând fazele acestuia, punctele de
relansare şi de contracţie, amplitudinea ciclului şi abaterea de trend • Care este
diferenţa dintre perioada închisă şi perioada deschisă ale ciclului economic? •
Mecanismul fazei de expansiune • Mecanismul fazei de recesiune • Care este legătura
dintre ciclul economic, structura economică, creşterea economică şi dezvoltarea
economică? • Teoriile exogene care explică formarea ciclului economic • Teoriile
endogene care explică formarea ciclului economic • Cum se clasifică ciclurile
economice pe termen scurt? • Care este durata ciclului Juglar? • Ce se înţelege
prin efectul de înfăşurare al ciclului economic? Bibliografie
• Atkinson L., Economics, Richard D. Irwin, Inc. Illinois, 1982. • Albertini J.
Marie, Les rouages de l’économie nationale, Éditions Économie et Humanisme, Paris,
1998. • Barre R., Économie Politique, vol. 2., PUF, Paris, 1970. • Craven J.,
Introduction to Economics, Basil Blackwell, Oxford, 1984. • Didier M., Économie:
les règles du jeu, Economica, Paris, 1989. • Dobrotă N., Economie Politică, Editura
Economică, Bucureşti,1997. • Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă , Editura
Economică, Bucureşti, 1999. • Dornbush R., Fischer S., Macroeconomia, Editura
Sedona, Timişoara, 1997. • Flamard M., Les fluctuations économiques, PUF, Paris,
1990. • Frois G. A., Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. •
Samuelson P., Economics, Mc Graw-Hill Book Company, New York, 1989.

110

Capitolul 18 ŞOMAJUL

Obiectivele temei: • explicarea conţinutului şomajului, ca formă de dezechilibru

economic; • analiza cauzelor şi consecinţelor şomajului, a relaţiei dintre şomaj şi
nivelul de trai; • evidenţierea rolului dezvoltării activităţii economice, ca
suport real al ocupării forţei de muncă. 18.1. DEFINIREA ŞOMAJULUI Şomajul este un
fenomen permanent în toate ţările. Dimensiunea şi durata sa ridică o serie de
probleme privind definirea, cauzele, formele de manifestare şi posibilităţile de
reducere a acestuia. Şomajul, prin efectele economico-sociale pe care le generează,
a devenit o problemă preocupantă, în ultimele decenii, pentru toate statele lumii.
Şomajul este o stare de dezechilibru pe piaţa muncii, în cadrul căreia există un
excedent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă, adică un surplus de populaţie
activă care nu-şi găseşte loc de muncă. Biroul Internaţional al Muncii (organizaţie
din cadrul ONU) defineşte şomerul ca fiind persoana care îndeplineşte următoarele
condiţii: – are o vârstă de peste 15 ani; – este apt de muncă; – nu are loc de
muncă; – este disponibil pentru o muncă salarială sau nesalarială. În România,
Legea nr.1 din 1991 (completată ulterior) – „Protecţia socială a şomerilor şi
reintegrarea lor profesională” – precizează: „Şomerii sunt persoanele apte de muncă
ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii
lor”.
111

Aceste definiţii surprind starea de dezechilibru de pe piaţa muncii, excedentul de

forţă de muncă faţă de cererea de muncă. Deci, şomajul este privit global. Este
posibil, însă, ca pe un segment al pieţei muncii să fie excedent de cerere de
muncă, adică un deficit de forţă de muncă. Trecerea rapidă de pe un segment al
pieţei muncii pe altul este dificilă datorită rigidităţii ofertei de muncă,
gradului redus de substituire. Şomajul privit ca un dezechilibru global
minimalizează dinamica structurii cererii de muncă sub impactul schimbărilor
tehnico-organizatorice ale ramurilor şi subramurilor. Aceste modificări generează
dezechilibre pe anumite segmente ale ofertei de muncă, situaţie ce impune o formare
şi recalificare a forţei de muncă în concordanţă cu noua situaţie. Şomajul,
raportat la piaţa muncii, este un fenomen macroeconomic opus ocupării. 18.2.
CAUZELE ŞOMAJULUI Apariţia şi accentuarea şomajului au o multitudine de cauze
obiective, dar şi subiective. – Ritmul de creştere economică, în condiţiile unei
productivităţi a muncii ridicate, nu mai este capabil să creeze noi locuri de
muncă, astfel încât să asigure o ocupare deplină. Pe piaţa muncii, decalajul între
cererea de muncă şi oferta de muncă este în defavoarea ultimei. Dezechilibre de
amploare se manifestă pe segmentul de piaţă al forţei de muncă tinere, care au
drept cauză lipsa nu numai de locuri de muncă, ci şi a unei pregătiri profesionale,
în discordanţă cu structura cererii pieţei muncii. Există şi cauze de ordin
subiectiv, ce ţin de comportamentul reţinut al agenţilor economici de a angaja
tineri fie datorită lipsei lor de experienţă, fie că aceştia nu se încadrează în
disciplina muncii. În rândul tinerilor, şomajul apare şi ca urmare a tendinţei de a
căuta locuri de muncă plătite cu un salariu mai mare, fapt ce întârzie integrarea
lor activă. – Progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj, într-o
proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie de capacitatea financiară a ţărilor de
a asimila noutăţile cercetării ştiinţifice. În perioada postbelică, revoluţia
ştiinţifică şi tehnică în domeniul producţiei
112

şi serviciilor a accentuat tendinţa de suprimare a unui important număr de locuri

de muncă. Pe termen lung, progresul tehnic generează noi nevoi, care sunt acoperite
prin produse rezultate din activităţi noi generatoare de locuri de muncă. Exemplul
ţărilor dezvoltate confirmă teza că introducerea progresului tehnic nu numai
suprimă, dar şi creează locuri de muncă, rata şomajului cunoscând o evoluţie
sinuoasă. – Criza economică, definită prin scăderi sau stagnări ale activităţii
economice, sporeşte numărul de şomeri, iar integrarea lor, în perioada de boom,
poate fi la un nivel scăzut. Absorbirea unui număr cât mai mare de şomeri depinde
de posibilităţile reale ale fiecărei ţări de a stimula agenţii economici în
creşterea investiţiilor de capital, de capacitatea de utilizare eficientă a
pârghiilor economice în condiţii de criză. În România, criza economică de lungă
durată a generat, în unii ani ai tranziţiei, un şomaj de mari proporţii cu
perspective reduse de reintegrare a forţei de muncă pe termen scurt. Emigrarea, de
amploare, a redus numărul şomerilor. – Modificările de structură a ramurilor şi
sectoarelor economice, sub impactul diversificării cererii de bunuri, al crizei
energetice, conduc inevitabil pentru o perioadă îndelungată la redu-cerea cererii
de muncă. În România, ca şi în alte ţări, şomajul are la originea sa, parţial, şi
transformările de structură a economiei naţionale, după criteriul de eficienţă, în
vederea adaptării la mediul concurenţial. – Imigrarea – emigrarea influenţează
asupra stării pieţei muncii. Emigrarea unei părţi a populaţiei active în vederea
angajării în diferite ţări sporeşte oferta de forţă de muncă în cadrul acestora.
Emigrarea are un efect invers, de scădere a ofertei de muncă în ţara de origine. –
Conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă, datorită
oscilaţiilor ritmului creşterii economice, conflictelor armate, promovării unor
politici de embargou influenţează negativ relaţiile economice vizând importul-
exportul, deteriorând activităţile economice în ţările din zonă şi contribuind la
creşterea şomajului. Embargoul impus României faţă de Irak şi fosta Iugoslavie a
avut efecte negative asupra exportului ţării noastre, ceea ce a condus la
restrângerea activităţii multor unităţi economice, generând disponibilizări de
personal.
113

• Relaţia şomaj – inflaţie Conform teoriei lui Phillips, un grad înalt de ocupare
este însoţit de creşterea preţurilor, iar o anumită stabilitate a preţurilor este
urmată de sporirea proporţiilor şomajului. Autorul demonstrează că există o rată
naturală a şomajului, care corespunde unei rate stabile a inflaţiei. Pentru a nu se
modifica rata inflaţiei, este important să nu existe un excedent de cerere de
muncă, dar nici oferta de forţă de muncă să nu cunoască profunde transformări. Dacă
are loc un excedent de cerere de forţă de muncă, atunci se creează un câmp de
presiune în direcţia creşterii salariilor şi, deci, apar condiţii pentru inflaţie.
Existenţa şomajului la un anumit nivel ca o rată naturală, secundată de o relativă
stabilitate a ofertei de muncă, ar genera condiţii de echilibru între rata
şomajului şi rata inflaţiei. John Kenneth Galbraith apreciază că teoria lui
Phillips constă „în a alege între gradul înalt de ocupare şi inflaţie, între o
stabilitate a preţurilor şi şomaj ridicat”1. În anii ’70, Curba lui Phillips a fost
pusă sub semnul întrebării în diferite ţări, datorită manifestării fenomenului de
stagflaţie şi slumpflaţie, care semnifică sincronizarea stagnării, respectiv,
reducerea activităţii economice, şomaj şi inflaţie. Economistul Michel Didier
afirmă: „Faptul că şomajul şi inflaţia fac casă bună este surprinzător şi de-a
dreptul neplăcut. Nu mai este posibil să se explice că dacă există inflaţie este
pentru a evita şomajul sau dacă există şomaj este pentru a pune capăt creşterii
preţurilor”2. În România, şomajul şi inflaţia au avut o evoluţie sincronizată,
atingând, în unele perioade, cote procentuale deosebit de ridicate.
Numărul de şomeri, rata şomajului şi rata inflaţiei în România (1991-1997) Tabelul
1.a
Rata şomajului (%) Rata inflaţiei (media anuală %)
1

1991 3,0 224,3

1992 8,4 201,5

1993 10,2 297,0

1994 10,9 60,0

1995 9,5 27,8

1996 6,3 57,5

1997 8,9 44,2

J.K.Galbraith, Societatea perfectă, Editura Eurosong and Book, 1997,

p. 48. Michel Didier, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti,

1994, p. 209. 114
2

Rata şomajului şi rata inflaţiei în România (1998-2005) Tabelul 1.b

Rata şomajului (%) Rata inflaţiei (media anuală %) 1998 9,5 49,5 1999 11,5 45,8
2000 10,5 45,7 2001 8,8 34,5 2002 8,4 22,5 2003 7,4 15,3 2004 6,3 9,5 2005* 7,2 8,6

Sursă: „Anuarul Statistic al României, 2005”. * „Revista Română de Statistică”, nr.

10, 2006.

În condiţiile României, s-ar părea că rata ridicată a inflaţiei a generat o scădere

la niveluri rezonabile a şomajului (tabelul 1). Mai mult, începând cu anul 2000,
atât inflaţia, cât şi şomajul au o tendinţă de scădere. Explicaţia constă, doar
parţial, în creşterea economică din ultimii 5 ani, cu impact direct privind
sporirea locurilor de muncă. În realitate, o cauză importantă care stă la baza
tendinţei de scădere a şomajului rezidă, pe de o parte, cum am arătat, în emigrarea
unei părţi importante din forţa de muncă, iar pe de altă parte, în renunţarea, de
către un număr mare de persoane, ce au depăşit perioada de acordare a indemnizaţiei
de şomaj, de a se mai înregistra la Agenţia de Ocupare a Forţei de Muncă. În
consecinţă, creşte populaţia inactivă, care, nedispunând de venituri, este ajutată
de societate prin acordarea ajutorului social. O parte din această populaţie poate
fi regăsită pe „piaţa gri”, acceptând condiţiile impuse de angajator. Analiza
pieţei muncii prin anchete familiale ar evidenţia că numărul şomerilor este mult
mai mare decât cel declarat oficial. Ultimele date privind numărul persoanelor care
trăiesc sub pragul sărăciei dovedesc faptul că o parte importantă din populaţia
activă întră în această categorie din lipsa obţinerii unor venituri care să le
asigure minimum de existenţă, din cauza şomajului de lungă durată. Explicarea celor
două fenomene (şomaj – inflaţie) nu se poate face prin substituirea unuia cu
celălalt. Fiecare îşi are propriile cauze, fără însă a le trata într-o ruptură
totală unul faţă de celălalt. Fiecare influenţează asupra mersului economiei
naţionale. Se impune aşadar, reducerea la minimum a efectelor negative economico-
sociale ale ambelor fenomene. Şomajul este, deci, generat de o multitudine de
cauze, unele din ele fiind preponderente în unele perioade şi ţări.
115

18.3. FORME ALE ŞOMAJULUI. MĂSURAREA ŞOMAJULUI Şomajul involuntar se manifestă în

diferite forme, după cauzele care îl generează. – Şomajul ciclic este generat de
evoluţia ciclului economic. În faza de criză, şomajul sporeşte ca urmare a
contracţiei, scăderii producţiei, a activităţilor economice şi creşterii numărului
de falimente, cu deosebire a întreprinderilor mici şi mijlocii. În ultimele
decenii, şomajul, în multe ţări dezvoltate, s-a menţinut la cote ridicate chiar şi
în perioade de boom (peste 10%). Deci, s-a redus capacitatea de absorbţie a pieţei
muncii chiar şi în faze ale ciclului care se particularizau prin sincronizarea
creşterii economice cu reducerea numărului de şomeri. – Şomajul conjunctural este
efectul restrângerii activităţii economice în unele ramuri, sectoare economice, sub
impactul unor factori conjuncturali economici, politici, sociali, interni şi
internaţionali. Primul şi al doilea „şoc petrolier” (din prima jumătate a anilor
’70) şi embargourile practicate faţă de anumite state s-au răsfrânt şi se răsfrâng
negativ asupra economiei statelor aflate sub embargou, dar şi asupra partenerilor
cu care acestea aveau relaţii comerciale. – Şomajul structural derivă din
reconversiunea unor activităţi economice, din restructurările de ramură şi
subramură impuse de progresul tehnic. Şomajul structural apare şi ca efect al unei
structuri înguste de ramuri şi subramuri, caracteristică pentru ţările în curs de
dezvoltare. Diversificarea ramurilor ar oferi şanse mai mari de absorbţie a forţei
de muncă. – Şomajul tehnologic este efectul introducerii noilor tehnologii, care
impun un nou mod de organizare a producţiei şi a muncii şi, în consecinţă, o
reducere a locurilor de muncă. – Şomajul sezonier este legat de restrângerea
activităţii economice în anumite anotimpuri ale anului, datorită condiţiilor
naturale, în agricultură, construcţii de locuinţe, lucrări publice şi turism etc.;
el are caracter ciclic. – Şomajul total presupune pierderea locului de muncă şi
încetarea totală a activităţii (falimente, restructurarea profilului
întreprinderii, închiderea unor unităţi nerentabile).
116

– Şomajul parţial constă în reducerea duratei de muncă sub nivelul stabilit legal
cu diminuarea corespunzătoare a salariului (săptămână incompletă sau ziua de muncă
la o durată mai mică). – Şomajul deghizat cuprinde persoanele declarate şi
înregistrate la Agenţiile de Ocupare a Forţei de Muncă în categoria şomeri, dar
care, în realitate, sunt pe piaţa gri a muncii. Ei lucrează fără contract de muncă,
dar beneficiază de toate drepturile prevăzute în legile privind şomerii. Persoanele
care trăiesc în mediul rural şi care au un grad de ocupare redus, cu un venit de
subzistenţă, şi care se apropie de condiţia economico-socială a şomerului nu sunt
înregistrate la Agenţiile de Ocuparea Forţei de Muncă, dar, în realitate, se află
într-un şomaj latent. Şomajul deghizat este de mare amploare în ţările în curs de
dezvoltare, unde milioane de persoane au o ocupare precară, cu o productivitate
foarte scăzută, ceea ce le situează în starea de nonocupare. – Există şi şomajul
voluntar, reprezentat de persoanele care refuză locurile de muncă oferite, care se
transferă de la un loc de muncă la altul din diferite motive personale: locurile de
muncă nu corespund aşteptărilor, salariul este prea mic pentru a le asigura un trai
decent, condiţiile de muncă nu le convin. Şomajul voluntar pune în evidenţă
comportamentele indivizilor, făcându-i să devină mai rigizi fie faţă de nivelul
salariului, fie faţă de condiţiile de muncă. Şomajul voluntar are, în esenţa sa,
rigiditatea salariului la scădere. Sindicatele militând pentru obţinerea unor
salarii mai mari, agenţii economici, care se raportează la fondul de salarii,
renunţă să angajeze, astfel că o parte din forţa de muncă rămâne neocupată.
Acesteia îi corespunde şomajul fricţional. Estimarea sau măsurarea şomajului
presupune luarea în considerare a dimensiunii, structurii, intensităţii şi duratei
acestuia, într-o perioadă sau alta. În acest sens, se apelează la indicatori
cantitativi şi structurali. • Indicatorii cantitativi exprimă mărimea absolută a
şomajului, adică numărul total al şomerilor existent, la un moment dat, pe
ansamblul economiei naţionale, într-o zonă geografică, în anumite ramuri, profesii,
meserii etc. În Europa occidentală, numărul şomerilor a crescut foarte mult, după
anii ’70, ajungând la peste 15 milioane, iar la nivelul OCDE, la
117

peste 30 de milioane. Japonia a avut cel mai mic număr de şomeri, iar după ’90, şi
SUA (tabelul 2). Rata şomajului exprimă procentual mărimea şomajului. Se calculează
ca raport procentual între numărul şomerilor şi populaţia activă (populaţia ocupată
plus şomeri).
RS =

Număr de şomeri × 100 Populaţia activă (populaţia angajată plus şomerii) Rata
şomajului în unele zone şi ţări (%), în anii 2000-2005 Tabelul 2 2000 8,6 7,7 4,3
7,2 11,3 9,1 10,1 5,4 11,1 4,7 4,0 16,1 8,7 6,7 18,9 7,0 16,4 2001 8,4 7,3 4,5 7,4
10,8 8,4 9,1 5,0 10,3 5,0 4,8 18,2 8,0 6,2 19,3 6,3 19,5 2002 8,8 7,6 4,6 8,2 10,3
8,9 8,6 5,1 11,1 5,4 5,8 19,9 7,3 6,3 18,7 6,2 18,1 2003 9,0 8,0 5,4 9,0 9,7 9,5
8,4 4,9 11,1 5,3 6,0 19,6 7,8 6,7 17,8 6,1 13,7 2004 9,1 8,1 5,5 9,5 10,5 9,6 80,0
4,7 10,7 4,7 5,5 19,0 8,3 6,3 18,2 6,1 12,0 2005 8,7 7,9 4,8 9,5 9,8 9,5 7,7 4,7
9,2 4,4 5,1 17,7 7,9 6,5 16,3 7,0 10,1

U.E (25 membri) U.E (15 membri) Danemarca Germania Grecia Franţa Italia Marea
Britanie Spania Japonia SUA Polonia Cehia Slovenia Slovacia Ungaria Bulgaria

Sursa: „Eurostar”, 29.07.2006

În perioada 2000-2005, rata şomajului a avut o tendinţă de creştere, ajungând în

unele ţări la peste 10%. • Indicatorii de ordin structural se referă la componenta
structurală a şomerilor după nivelul de calificare, specialităţi, meserii, sex,
vârstă etc.
118

După gradul de pregătire, în România, cei mai afectaţi de şomaj sunt muncitorii
(ponderea lor în total şomeri înregistraţi era, în februarie 2000, de peste 70%),
urmaţi de cei cu studii medii. Persoanele şomere cu studii superioare deţin o
pondere mult mai scăzută, de 3%, în februarie 2000. Cei cu studii superioare sunt
preferaţi, la angajare, celor cu studii medii, având în vedere efectul de eficienţă
a utilizării forţei de muncă. Tinerii, în ţările dezvoltate, dar şi în ţările în
tranziţie, deţin o pondere între 20%-25% în totalul şomerilor înregistraţi. Femeile
constituie o altă componentă importantă în structura şomerilor înregistraţi,
trăsătură valabilă pentru toate ţările lumii. Prin structura sa, şomajul afectează
toate categoriile de salariaţi, fapt ce lărgeşte spectrul sărăciei şi accentuează
marginalizarea unui număr important de persoane devenite şomere sau recent sosite
pe piaţa muncii. Măsurarea şomajului necesită luarea în calcul şi a altor elemente,
cum sunt: intensitatea şomajului, adică evidenţierea situaţiei în care este vorba
de reducerea perioadei de lucru, a numărului de ore de muncă săptămânale şi
diminuarea corespunzătoare a salariului sau de pierderea totală a locului de muncă;
durata şomajului, ce reprezintă intervalul de timp din momentul încetării parţiale
sau totale a activităţii până la reîncadrarea sau reluarea muncii într-un domeniu
sau altul. 18.4. CONSECINłELE ŞOMAJULUI Pe plan economic, se disting consecinţe
negative ale şomajului la nivel naţional şi la nivel de individ – familie. • Pe
plan naţional, excluderea unei părţi a forţei de muncă influenţează dinamica
mărimii PIB, în sensul că instruirea, calificarea celor aflaţi în şomaj au presupus
cheltuieli din partea individului şi societăţii, care nu vor putea fi recuperate în
situaţia şomajului de lungă durată; această forţă de muncă, ieşită din populaţia
activă ocupată, nu contribuie la creşterea PIB; societatea suportă costurile
şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj, din partea agenţilor economici
şi salariaţilor; existenţa unui şomaj de lungă durată, mai ales în rândul
119

tinerilor, poate genera acte de violenţă, infracţiuni, poate accentua

criminalitatea, cu impact asupra întregii societăţi. • La nivel de individ-familie,
şomajul se repercutează negativ asupra venitului. Indemnizaţia de şomaj este mai
mică decât salariul. Prelungirea duratei şomajului erodează şi economiile, dacă ele
există. Se deteriorează calitatea forţei de muncă şi este mai greu de găsit un loc
de muncă. Un rol aparte revine stării morale şi psihice, care afectează individul
devenit şomer mai mult decât latura economică. Apar complexe de neutilitate pentru
societate şi familie. Starea de şomaj poate afecta coeziunea şi armonia din unele
familii. Totodată, şomajul cronic şi de lungă durată, care generează sărăcia unui
grup important din populaţia activă, poate antrena conflicte sociale profunde. Este
de înţeles că „bulversarea vieţii sociale şi a celei de familie poate provoca o
adevărată criză de identitate”3. Multitudinea de efecte negative ale şomajului
pentru societate şi individ justifică pe deplin îngrijorarea guvernelor statelor
lumii în faţa acestui flagel şi preocuparea pentru a găsi soluţii de ocupare a
forţei de muncă la un grad cât mai înalt. Existenţa în România a unui şomaj cronic
de lungă durată, ce a generat criza ocupării forţei de muncă, impune cu necesitate
politici active de ocupare, care să vizeze obiective la nivel micro şi
macroeconomic. 18.5. POLITICI DE COMBATERE A ŞOMAJULUI Şomajul, prin dimensiuni,
durată prelungită şi consecinţe, ridică în faţa guvernelor şi forţelor sociale
responsabilitatea de a elabora politici al căror obiectiv îl constituie reducerea
proporţiilor acestuia, asigurarea protecţiei sociale. • Politicile active constau
din măsuri care să contribuie la (re)integrarea şomerilor în diferite activităţi şi
prevenirea şomajului în rândul celor ocupaţi.
A.K. Sen, L’inegalité, le chômage et l’Europe d’aujourd’hui, în „Revue
internationale du travail”, nr. 2/1977, p. 77. 120
3

Principalele acţiuni, măsuri de promovare a politicilor active sunt: – organizarea

de cursuri de calificare pentru cei care vin pe piaţa muncii fără o calificare
corespunzătoare şi recalificarea (reconversia) şomerilor în concordanţă cu
structura profesională a locurilor de muncă; – stimularea agenţilor economici, prin
pârghii economicofinanciare, în extinderea activităţii economice; – încurajarea
investiţiilor, prin acordarea de facilităţi în vederea relansării şi creşterii
economice, a creării de noi locuri de muncă; – acordarea de facilităţi
întreprinderilor care angajează şomeri de lungă durată, precum şi tineri*; –
încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate publică, pe plan local şi
naţional; – dezvoltarea serviciilor publice în limite raţionale, a serviciilor
industriale etc.; – extinderea ocupării atipice**: ocuparea pe timp de muncă
parţial, ocuparea temporară, munca la domiciliu, munca independentă şi alte forme
de ocupare. În Uniunea Europeană, în ultimele două decenii ale secolului XX,
ocuparea atipică a crescut cu 15%. Efectul direct al acestei ocupări îl constituie
reducerea costurilor salariale, deoarece muncile atipice sunt prost plătite. În
vederea atenuării şomajului şi a consecinţelor lui sunt importante şi alte măsuri,
acţiuni, ca: acordarea de facilităţi care să stimuleze mobilitatea forţei de muncă
de la o zonă la alta, de la un sector de activitate la altul (indemnizaţii de
transfer, locuinţe etc.); încurajarea şomerilor de a se lansa în activităţi pe cont
propriu; dezvoltarea cercetării ştiinţifice, a sectoarelor de concepţie; racordarea
În România, agenţii economici sunt stimulaţi să angajeze absolvenţi prin
subvenţionarea, de către Ministerul Muncii, a 70% din salariul net. ** În legătură
cu ocuparea atipică sunt păreri diferite. Unii specialişti apreciază că o evoluţie
pozitivă a acestei forme de ocupare conferă pieţei muncii o mai mare supleţe. Alţii
consideră că ocuparea duce la o slăbire a poziţiilor pe piaţa muncii ale anumitor
categorii profesionale. (A. De Grip, Y. Hoerenbeg, L’emploi atipique dans l’Union
Européenne, în „Revue internationale du travail”, nr. 1/1997, p. 58). 121
*

învăţământului la tendinţele ce se conturează în diviziunea muncii interne şi

internaţionale; formarea şi specializarea tineretului în domenii de perspectivă
îndelungată, care să le ofere o mobilitate profesională ridicată; dezvoltarea sau
crearea de unităţi în sectoare ce ţin de: producerea de instalaţii, utilaje de
depoluare, reciclarea materiilor şi materialelor utile; protecţia resurselor,
gestionarea pădurilor, a deşeurilor, depoluarea râurilor; introducerea de
restricţii privind imigrarea şi trimiterea forţată a imigranţilor în ţara de
origine; unele guverne acordă acestor persoane facilităţi băneşti pentru a le
stimula să plece fără intervenţie brutală din partea organelor administrative.
Atenuarea tensiunii şomajului şi creşterea gradului de ocupare se pot realiza numai
prin sporirea volumului şi eficienţei investiţiilor. Investiţia, prin efectele ei
de antrenare, creează condiţii de sporire a producţiei, a venitului naţional şi a
cererii globale de bunuri economice, influenţând pozitiv ocuparea şi nivelul de
trai. În România, şomajul poate fi redus prin creşterea investiţiilor, care să
reechilibreze piaţa bunurilor şi serviciilor. Sfera serviciilor, care deţine încă o
pondere redusă în PIB, în condiţiile ţării noastre, spre deosebire de ţările
dezvoltate, poate constitui o supapă importantă de absorbţie a unui număr important
de şomeri. Dar, pentru aceasta, sunt necesare câteva condiţii, şi anume: sporirea
investiţiilor şi crearea unor structuri moderne ale acestui sector, tarife
raţionale şi creşterea veniturilor reale ale agenţilor economici, ale populaţiei. •
Măsurile active vizează şi populaţia ocupată în vederea preîntâmpinării riscului de
şomaj. În acest scop, la nivelul unităţilor economice se elaborează programe de
(re)calificare, reciclare a forţei de muncă ocupate, în concordanţă cu modificările
de structură sau tehnologice ce urmează a avea loc în unitatea/unităţile
respective. Adaptarea forţei de muncă ocupate la cerinţele mereu în dinamică ale
unităţii în care lucrează diminuează riscul persoanelor respective de a deveni
şomeri. Reducerea timpului de muncă asigură atât menţinerea forţei de muncă
angajate, cât şi posibilitatea sporirii locurilor de muncă. Reducerea duratei de
muncă poate avea un efect contradictoriu: creşte ocuparea, dar scade
productivitatea muncii. Evitarea efectului de
122

reducere marginală a productivităţii muncii în cazul reducerii timpului de muncă,

impune un nou mod de organizare a muncii la nivel naţional. • Politici pasive.
Acestea se concretizează în măsuri şi acţiuni care să asigure şomerilor involuntari
un anumit venit pentru un trai decent sau de subzistenţă. Această politică trebuie
să aibă, prin fundamentarea sa, un caracter limitativ, astfel încât să ţină cont
atât de restricţiile ce provin din partea partenerilor contribuabili, cât şi de
beneficiari, care trebuie descurajaţi în a se complăcea în situaţia de şomer.
Politica pasivă răspunde la cele două cerinţe în măsura în care, pe de o parte,
stimulează crearea de noi locuri de muncă şi, pe de altă parte, fixează un cuantum
al venitului incitator la muncă. Venitul asigurat şomerului se numeşte indemnizaţie
de şomaj sau, în cazul ţării noastre, ajutor de şomaj. El se acordă pe o perioadă
determinată de timp; nivelul indemnizaţiei reprezintă un procent din salariul
primit în ultima perioadă de muncă, de regulă, în ultimele şase luni de activitate.
În România, costul şomajului pentru patronat reprezintă 5%, raportat la fondul de
salarii, iar pentru salariaţi, 1%, raportat la salariul brut. În unele ţări, costul
şomajului este suportat şi de bugetul de stat în scopul asigurării celor aflaţi în
şomaj a unui venit suficient pentru un trai decent. În România, perioada de
acordare a ajutorului de şomaj este de 9 luni, iar a alocaţiei de sprijin, 18 luni.
În cazul depăşirii perioadei de acordare a indemnizaţiei de şomaj, din
imposibilitatea găsirii unui loc de muncă, în multe ţări, se mai acordă, pentru un
interval de timp, ajutor social sau alocaţie de sprijin. Acestea sunt sume fixe,
lunare, cu mult mai mici decât indemnizaţia de şomaj. Costul şomajului are un
suport obiectiv atâta timp cât societatea nu are capacitatea de a crea locuri de
muncă şi de a asigura creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă active.
Concepte de bază • Şomajul • Populaţie activă • Şomajul involuntar • Şomajul
voluntar
123

• Rata şomajului • Costul şomajului Probleme de reflecţie, întrebări • Care sunt

principalele concepţii despre şomaj ? • Cauzele care stau la baza formării
şomajului • În ce constă relaţia dintre inflaţie şi şomaj ? • Principalele forme
ale şomajului. Relaţia şomaj voluntar – şomaj involuntar • Ce este politica activă
de ocupare şi care sunt mijloacele de promovare a ei? • Ce este politica pasivă şi
care sunt limitele ei? • Consecinţele şomajului la nivel de societate şi individ
Bibliografie
• Constantin Enache, Probleme privind raportul dintre măsurile statale şi piaţa
muncii în economia de tranziţie, în Probleme ale tranziţiei la economia de piaţă în
România (coordonator: N.N. Constantinescu), Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1997. • Michel Didier, Economia. Regulile jocului, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994, capitolul „Şomajul”. • J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970,
capitolul „Teoria generală a ocupării într-o nouă formulare”. • J.K. Galbraith,
Societatea perfectă, Editura Eurosong & Book, 1997, capitolul „Argumentul social”.
• Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

124

Capitolul 19 INFLAłIA

Obiectivele temei: • explicarea conţinutului teoretic şi practic al inflaţiei, ca

dezechilibru economic; • punerea în relief a cauzelor care generează fenomenul
inflaţionist, a formelor şi consecinţelor pe care acesta le are; • dezvoltarea
capacităţii de a înţelege inflaţia în complexitatea ei, prin ilustrări din economia
ţării noastre, aflată în tranziţie, precum şi din cea a altor ţări; • sublinierea
rolului politicii economice în prevenirea şi combaterea inflaţiei. 19.1. DEFINIREA
INFLAłIEI. CAUZELE INFLAłIEI În sens general, starea de dezechilibru în economie
înseamnă inegalitate dintre cerere şi ofertă, care se manifestă diferit, în funcţie
de natura obiectului pieţei. Astfel, pe piaţa bunurilor economice, dacă cererea
depăşeşte oferta existentă, ajungându-se la creşteri generale de preţ, starea de
dezechilibru are caracter inflaţionist. În cea de a doua jumătate a secolului al
XX-lea, inflaţia a devenit un fenomen aproape permanent, cu deosebiri de
intensitate şi amploare, în timp şi spaţiu. În plan istoric, inflaţia s-a
manifestat cu mult timp în urmă, şi anume: în epoca în care se foloseau numai bani
din metale preţioase; în perioada când se foloseau bani de hârtie convertibili în
aur şi în condiţiile contemporane, când se folosesc bani de hârtie neconvertibili
în metale preţioase. În cadrul acestui capitol, vom avea în vedere inflaţia în
condiţiile contemporane.
125
• Definirea inflaţiei Inflaţia reprezintă acea stare de dezechilibru economic în
care masa monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de monedă, ducând
la creşterea generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a
banilor. Nu orice sporire a preţului înseamnă inflaţie: de exemplu, creşterea
preţului ca urmare a îmbunătăţirii parametrilor calităţii bunului respectiv sau
majorarea preţului ca fenomen izolat, doar la un bun sau altul, nu reprezintă
inflaţie. Sporirea preţurilor trebuie, deci, să aibă caracter general. Inflaţia
este, înainte de toate, un fenomen monetar, fiind legată de excedentul de masă
monetară peste nevoile reale ale economiei, determinate de oferta de bunuri şi
servicii scăzută. În acest caz, pe termen scurt, ajustarea raportului dintre cerere
şi oferta de mărfuri, pe piaţă, are loc prin creşterea preţurilor; dacă presupunem
viteza de circulaţie a banilor constantă, atunci variaţia preţurilor este
proporţională cu fluctuaţia masei monetare. Dar, nu numai atât: inflaţia este un
fenomen monetaro-material, deoarece creşterea generalizată a preţurilor şi
diminuarea puterii de cumpărare a banilor, ca forme concrete de manifestare a
acesteia, exteriorizează sau scot la iveală dezechilibre de profunzime,
insuficienţe care ţin de volumul şi structura producţiei, de neconcordanţa dintre
producţie şi nevoi, dificultăţi privind aparatul tehnic de producţie, nivelul
randamentelor economice etc., care fac ca oferta să nu ţină pasul cu cererea etc. O
asemenea abordare a inflaţiei pune în relief totodată legătura strânsă dintre
fluxurile economice reale (de bunuri materiale şi servicii), pe de o parte, şi
fluxurile monetare, pe de altă parte. În lumina teoriei cantitative, banii nu sunt
decât „un văl” ce acoperă universul economiei reale1; oferta şi cererea de bani
există nu „în sine”, ci pentru a fi transformate în cerere de bunuri şi/sau
servicii reale. • Delimitări conceptuale Inflaţia caracterizează situaţia în care,
pe termen lung, cererea de bunuri şi servicii este mai mare decât oferta, fapt ce
antrenează,
Pierre Bezbakh, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992, p. 40-42. 126
1

după sine, deplasarea în sus a ansamblului preţurilor. De aici, denumirea de

presiune inflaţionistă. Deflaţia este opusul inflaţiei, reflectând situaţia,
existentă în economie, în care, pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este
mai mare decât cererea, având loc scăderea preţurilor. De aici, denumirea de
presiune deflaţionistă. Stagflaţia caracterizează situaţia în care producţia
stagnează, fără ca masa monetară să se micşoreze, accentuându-se, astfel,
dezechilibrul dintre cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţie. Slumpflaţia pune în
evidenţă starea de declin sau de regres a economiei, în care producţia naţională
scade, iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată. • Cauzele inflaţiei
Explicarea şi perceperea acestor cauze presupun luarea în considerare a faptului că
inflaţia constituie un fenomen complex, care este determinat de mai multe cauze, nu
numai economice, ci şi social-politice, nu numai interne (endogene), ci şi externe
(exogene), în contextul interdependenţelor dintre economiile naţionale, cu efecte
nu numai imediate, ci şi pe termen mediu sau lung, cu intensitate diferită de la o
ţară la alta şi de la o perioadă la alta etc. În continuare, prezentăm cauzele
inflaţiei: a) Emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri şi
servicii. Aceasta atrage după sine un „surplus de cerere” şi, ca urmare, creşterea
ansamblului preţurilor. De aici, denumirea de inflaţie prin monedă. Mărirea
preţurilor are loc nu prin simpla sporire a cantităţii de bani, ci prin creşterea
cererii pe care aceasta o face posibilă. łinând seama de faptul că, pe termen
scurt, capacităţile de producţie existente nu pot răspunde la amplificarea cererii,
ajustările au loc prin creşterea preţurilor proporţională cu fluctuaţia masei
monetare. Excedentul de monedă este legat de nevoile financiare ale statului pentru
acoperirea deficitului bugetar, a unor datorii contractate şi, în general, pentru
cerinţe mai mari şi temporare de bani. Reprezentanţii curentului monetarist, în
frunte cu Milton Friedman, consideră că „inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni
un fenomen monetar”, de care este răspunzătoare politica statului. În consecinţă,
se
127

afirmă că pentru a înfrâna inflaţia şi a asigura o dezvoltare economică

neinflaţionistă este necesară limitarea expansiunii monetare la o rată de creştere
care să fie egală cu ritmul de creştere a producţiei reale pe termen lung. b)
Excedentul de cerere agregată peste oferta agregată. De aici, denumirea de inflaţie
prin cerere (fig.1); aceasta apare datorită creşterii cererii agregate, în
condiţiile în care oferta agregată rămâne în urma cererii sau se micşorează.
Cererea agregată poate să crească, însă, şi în condiţiile în care masa monetară nu
se modifică, şi anume atunci când: – sporesc veniturile băneşti ale populaţiei,
ducând la mărirea puterii de cumpărare a acesteia; – se diminuează înclinaţia spre
economisire; – se extinde creditul de consum; – are loc creşterea salariilor
neînsoţită de sporirea rezultatelor muncii etc.

Fig. 1. Inflaţia prin cerere

Se observă tendinţa de creştere a preţului (de la P1 la P2, la P3), în condiţiile

măririi cererii agregate (de la C1 la C2, la C3) şi ale menţinerii constante a
ofertei. Inflaţia prin cerere presupune situaţia în care nu este posibilă mărirea
corespunzătoare a ofertei datorită capacităţilor de producţie
128

limitate; în consecinţă, ajustările au loc prin creşterea preţurilor, şi nu prin

sporirea cantităţii de mărfuri în proporţiile necesare. c) Creşterea costurilor de
producţie (sau a cheltuielilor de producţie), independent de cererea agregată,
constituie o altă cauză a inflaţiei. De aici, denumirea de inflaţie prin costuri
(fig.2). Mărirea costurilor nu stimulează producţia şi, ca urmare, oferta de
mărfuri scade, iar preţurile cresc. Costurile de producţie se măresc atunci când
remunerarea factorilor de producţie creşte mai mult decât productivitatea lor; un
loc important, în acest sens, îl ocupă sporirea cheltuielilor pentru salarii
neînsoţită de o creştere superioară a productivităţii muncii. În acelaşi sens, al
creşterii costurilor, acţionează şi mărirea preţurilor la materii prime, materiale,
energie, combustibil, etc., precum şi impozitele indirecte (incluse în preţuri)
etc. Întreprinzătorii urmăresc să acopere aceste costuri prin creşterea preţurilor
şi, totodată, să obţină profit cât mai mare.

Fig. 2. Inflaţia prin costuri

După cum se observă, scăderea ofertei agregate (de la Q1 la Q2) atrage după sine
creşterea preţurilor (de la P1 la P2). Pe linia relaţiei dintre inflaţie şi şomaj,
se constată că inflaţia prin cerere, stimulând extinderea producţiei, este
însoţită, într-o anumită
129

proporţie, şi de creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă; dimpotrivă,

inflaţia prin costuri duce la scăderea gradului de ocupare. În desfăşurarea lor,
inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri adeseori se împletesc, având loc
simultan. Astfel, mărirea salariilor stimulează creşterea cererii, care duce la
sporirea preţurilor; aceasta din urmă constituie şi un factor de mărire a
costurilor şi de restrângere a ofertei. Sunt posibile diferite situaţii: spre
exemplu, concomitent, pe de o parte, cererea sporeşte şi, pe de altă parte, oferta
se micşorează, având loc creşterea preţurilor. În fig.3 se reflectă acest proces.

Fig. 3. Variaţii ale cererii, ofertei, preţului

În realitatea economică, nu este exclusă nici situaţia în care oferta de bunuri şi
servicii se măreşte, prin investiţii stimulate de însăşi creşterea cererii, însă
sub nivelul creşterii acesteia din urmă. În consecinţă, fenomenul inflaţie se
manifestă în continuare. Grafic, o asemenea stare se prezintă ca în fig.4.
Explicarea cauzelor inflaţiei presupune luarea în calcul şi a inflaţiei importate.
Sporirea preţurilor peste graniţă măreşte valoarea importului, care, în cazul
mijloacelor de producţie – materii prime, maşini, utilaje, energie, etc. –, duce la
creşterea costurilor şi a preţurilor bunurilor economice produse în interior.
130

Fig. 4. Creşterea preţului simultan cu sporirea cererii şi ofertei

De asemenea, se consideră2 că inflaţia s-ar datora şi altor cauze, cum ar fi:

acumularea neîntreruptă de deficite bugetare a căror finanţare are loc prin
emisiune suplimentară de monedă fără acoperire în ofertă de mărfuri, precum şi
agravarea presiunii fiscale, care atrage după sine micşorarea ofertei disponibile;
ieftinirea creditului, care stimulează creşterea cererii şi, implicit, a
preţurilor; scăparea de sub controlul autorităţii monetare a preţurilor; unele
şocuri exogene accidentale, cum ar fi războiul sau calamităţi naturale (secetă,
inundaţii etc.). Există şi părerea conform căreia, în condiţiile de astăzi,
inflaţia trebuie privită nu ca rezultat al unor dezechilibre trecătoare în cadrul
unei economii atemporale, ci ca un fenomen legat de structurile sistemului
economiei de piaţă actuale. De aici, denumirea de inflaţie prin structuri3,
caracterizată prin practicarea unor preţuri ridicate fără o legătură directă cu
creşterea cererii sau scăderea ofertei; aceasta se
Michel Didier, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.
228-242. 3 Pierre Bezbakh, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992, p. 78-80; Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea,
1996, p. 46-53; Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 244-246. 131
2

datoreşte structurii oligopoliste sau monopoliste a economiei, care împiedică

manifestarea concurenţei şi, de aici, posibilitatea practicării unor preţuri
ridicate. Formarea de carteluri între producători de mari companii puternice poate
accelera undele de şoc inflaţionist; de asemenea, uniunile sindicale insistă asupra
creşterii salariilor pentru ca membrii lor să poată face faţă valurilor de scumpiri
ale bunurilor şi serviciilor. Aşadar, independent de cauze, de intensitate şi forme
de manifestare, întotdeauna, inflaţia înseamnă creşterea preţurilor şi scăderea
puterii de cumpărare a banilor; ea este legată (şi susţinută) de disproporţia
dintre fluxurile băneşti şi cele de mărfuri, de încălcarea echilibrului dintre
cererea şi oferta de mărfuri. 19.2. MĂSURAREA INFLAłIEI. INTENSITATEA INFLAłIEI;
FORME ALE INFLAłIEI Caracterizarea intensităţii de manifestare a inflaţiei necesită
măsurarea4 acesteia, evaluarea cu ajutorul cifrelor. Întrucât inflaţia constituie o
stare de dezechilibru economic, într-o primă abordare, ea poate fi exprimată
printr-o mărime absolută, şi anume excedentul de masă monetară peste oferta reală
de mărfuri, care dă naştere la un surplus de cerere absolută nominală ce se traduce
prin majorări ale preţurilor efective. Inflaţia se măsoară şi în expresie relativă
(în procente), ca raport între excedentul sau surplusul de monedă (respectiv, de
cerere) şi oferta reală de bunuri şi servicii, în economie, căruia îi corespunde o
anumită majorare a preţurilor. Dacă, spre exemplu, la un moment dat, excedentul de
masă monetară este de 5.000 u.m., iar oferta reală de mărfuri reprezintă 20.000
u.m., atunci ponderea monedei (sau a cererii) neacoperite în mărfuri va fi:
5.000 20.000 × 100 = 25% ; aceasta

conduce la o ajustare prin majorarea preţurilor.

Vezi Niţă Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997; Rudiger
Dornbusch, Stanley Fischer, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, 1997, p. 508-
516. 132
4

Creşterea generală a preţurilor nu este uniformă, ci diferenţiată. De aceea,

măsurarea inflaţiei presupune o agregare a evoluţiilor diferenţiate într-o singură
cifră, exprimată sub formă de indice. În cazul exprimării relative se apelează la
indici. a) Indicele general al preţurilor (IGP), denumit şi ritmul inflaţionist,
oferă o imagine asupra inflaţiei pe ansamblul bunurilor şi serviciilor din
economie. Acesta se calculează ca raport între produsul intern brut exprimat în
preţuri curente (PIB1) şi produsul intern brut exprimat în preţurile perioadei de
bază (dintr-un an ales ca bază de comparaţie (PIB0):
IGP = PIB1 PIB 0 × 100

Spre exemplu, dacă presupunem că, într-o ţară, PIB exprimat în preţurile din anul
1999 este de 90.000 miliarde u.m., iar în preţurile anului 1995, acelaşi PIB
reprezintă 60.000 miliarde u.m., atunci nivelul general al preţurilor este cu 50%
mai mare în 1999 faţă de 1995. b) Indicele preţurilor de consum (IPC) ocupă un loc
deosebit de important în măsurarea inflaţiei; toţi oamenii care alcătuiesc
populaţia unei ţări sunt consumatori de bunuri şi servicii, fiind afectaţi direct
de creşterea preţurilor. În acest sens, se apelează la un indice de tip Laspeyres,
aplicat la bunurile şi serviciile de consum. Astfel:
IPC = Σq1 ⋅ P1 Σq1 ⋅ P0

în care: q1 reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii necesare subzistenţei

populaţiei, în condiţii normale; P1 şi P0 exprimă nivelul preţurilor în perioada
curentă şi, respectiv, în perioada de bază (anterioară). Astfel, în condiţiile
sporirii preţurilor, aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii de consum (denumită,
uneori, coş de bunuri) costă mai mult, scăzând puterea de cumpărare a salariului
şi, în consecinţă, având loc creşterea costului de întreţinere sau a costului
vieţii. În dinamică, însă, se înregistrează schimbări şi în structura bunurilor de
consum necesare condiţiilor normale de viaţă, de la o perioadă la alta.
133

c) Indicele puterii de cumpărare a banilor, ca raport procentual între puterea de

cumpărare a banilor în perioada curentă şi puterea de cumpărare a banilor în
perioada anterioară. Rata inflaţiei. Aceasta ocupă un deosebit loc în măsurarea
inflaţiei; ea se calculează luând în considerare dinamica preţurilor bunurilor şi
serviciilor respective (P0 şi P1) şi ponderea fiecăruia dintre acestea în structura
cheltuielilor de consum. Rata inflaţiei se determină prin produsul dintre creşterea
preţului bunului respectiv şi ponderea acestuia în consumul total; se adună, apoi,
rezultatele, obţinându-se creşterea preţurilor de consum. Spre ilustrare,
prezentăm, în continuare, un exemplu (date ipotetice) de calcul al ratei inflaţiei
(tabelul 1).
Creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum Tabelul 1

Din datele cuprinse în tabelul 1 reiese că, pe ansamblul bunurilor şi serviciilor,

preţurile au crescut cu 37,58% sau că rata inflaţiei este de 37,58%. În termeni
practici, rata inflaţiei exprimă sporul nivelului preţurilor; calculată pe o
perioadă de un an, ea se numeşte rata anuală a inflaţiei.
134

Luând în considerare îndeosebi indicele mediu anual de creştere a preţurilor, se

constată intensităţi diferite în manifestarea fenomenului inflaţionist. • Forme ale
inflaţiei: a) inflaţie târâtoare (sau liniştită), care presupune un ritm mediu
anual de creştere a preţurilor de până la 3%; b) inflaţie moderată, căreia îi
corespunde o creştere a preţurilor de până la 6%; c) inflaţie rapidă, atunci când
ritmul de creştere anuală a preţurilor se apropie de 10%; d) inflaţie galopantă
(denumită şi cu două cifre), când creşterea preţurilor este mai mare de 10% anual.
Se consideră că forma de inflaţie cea mai acută o reprezintă hiperinflaţia5, ce
presupune o rată medie anuală de 1.000%şi peste acest nivel. În asemenea condiţii,
deficitul bugetar atinge proporţii foarte mari, cantitatea de monedă creşte
excesiv, iar devalorizarea monedei naţionale, în raport cu alte monede, capătă
proporţii deosebit de mari. Se afirmă că hiperinflaţii clasice au avut loc în urma
războaielor: astfel, după primul război mondial, în Germania, Austria, Ungaria şi
Rusia, iar după cel de-al doilea război mondial, în Ungaria, România, Grecia,
China. Exemplul de hiperinflaţie cel mai cunoscut este cel din Germania, în anii
1922 şi 1923: rata medie lunară a inflaţiei a fost de 322%; cea mai ridicată rată a
inflaţiei a avut loc în octombrie 1923, când preţurile au crescut cu 29.000%.
Preţul unei livre (echivalentul a 453 de grame) de unt a crescut de la 3.400 de
mărci în februarie 1923 la 26 miliarde de mărci în octombrie şi la 280 de miliarde
în 5 noiembrie 1923. Declinul mărcii a evoluat, după cum urmează: pe un dolar se
puteau schimba 9 mărci în ianuarie 1919; în ianuarie 1923, rata de schimb a ajuns
la 18.000 de mărci pentru un dolar; în iulie 1923, un dolar valora 350.000 de
mărci, iar în octombrie 1923, valoarea unui dolar a ajuns la 25 miliarde de mărci.
Michel Didier, op. cit., p. 228; Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet,
1996, p. 50; Rudiger Dornbusch, Stanley Fischer, Macroeconomia, Editura Sedona,
Timişoara, 1997, p. 508-511. 135
5

După cel de-al doilea război mondial, cea mai rapidă inflaţie a fost cea din
Ungaria: între august 1945 şi iulie 1946, rata medie lunară a inflaţiei a fost de
19.800%. Există şi cazuri de hiperinflaţie relativ recente, şi anume: rata anuală a
inflaţiei a fost, în anul 1989, de 1.470% în Argentina; 23.710% în Nicaragua;
3.564% în Peru; 11.750% în Brazilia, în anul 1985. Evaluarea inflaţiei ţine seama
şi de evoluţia rezultatelor macroeconomice, de tendinţele care au loc în dinamica
economică de ansamblu. În această direcţie, poate fi prezentă una sau alta dintre
situaţiile care se menţionează în continuare. a) Creşterea economică
neinflaţionistă are loc atunci când procesul inflaţionist este menţinut sub control
de către factorii guvernamentali, realizându-se o rată de creştere economică mai
mare decât rata inflaţiei. În literatura economică se menţionează faptul că în
deceniile al 6-lea şi al 7-lea, din secolul al XX-lea, producţia naţională în
ţările dezvoltate a crescut într-un ritm anual de 4-6%, faţă de rata inflaţiei, de
3%. b) Creşterea economică inflaţionistă corespunde situaţiei în care rata
inflaţiei este mai mare decât ritmul mediu anual de creştere economică. c)
Stagflaţia (despre care s-a relatat) caracterizează acea stare a economiei,
cunoscută sub denumirea de creştere economică zero, când rezultatele macroeconomice
stagnează. d) Slumpflaţia reflectă situaţia în care economia este în declin, iar
inflaţia este galopantă. 19.3. RELAłIA INFLAłIE–ŞOMAJ. CURBA PHILLIPS. CERCUL
VICIOS INFLAłIONIST În teoria economică, inflaţia se abordează în contextul
legăturilor cu şomajul şi cu alte forme de dezechilibru economic. • Relaţia
inflaţie – şomaj Economistul britanic, de origine neo-zeelandeză, A.W. Phillips,
cercetând o serie de fenomene şi date statistice care cuprind perioada 1861-1957, a
pus în evidenţă o relaţie inversă între rata inflaţiei şi rata şomajului, pe
exemplul Marii Britanii. Această relaţie este cunoscută sub denumirea de curba
Phillips (fig.5). Astfel, atunci când rata inflaţiei creşte, rata şomajului scade,
deoarece sporirea preţurilor stimulează extinderea activităţii economice, creşterea
ocupării forţei
136

de muncă şi atenuarea şomajului. Invers, atunci când rata inflaţiei scade, se

înregistrează o creştere a ratei şomajului, agenţii economici nefiind interesaţi în
extinderea activităţii. De aici ar rezulta concluzia conform căreia lupta împotriva
şomajului ar necesita, într-o anumită proporţie, inflaţie; la rândul ei, combaterea
accentuării fenomenului inflaţionist ar presupune, într-o anumită măsură, şomaj,
care atenuează posibilităţile de cumpărare şi urcare a preţurilor.

Fig. 5. Relaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului

După cum se constată, fiecare punct corespunde cuplului rata inflaţiei – rata
şomajului. În general, curba Phillips şi-a găsit confirmare în realitatea economiei
de piaţă până în anii 1960-1969. În anii ’70, fenomenul caracteristic l-au
constituit atât agravarea şomajului, cât şi accentuarea inflaţiei. Această situaţie
putea fi considerată paradoxală, deoarece preţurile se măreau în timp ce o mare
parte a populaţiei active şi a capacităţilor de producţie erau nefolosite. În
asemenea condiţii, după teoria lui Keynes, pentru a combate şomajul, trebuia să se
reducă rata dobânzii, iar pentru a frâna inflaţia era necesar un control mai sever
asupra masei monetare. Părea, astfel, imposibil ca în acelaşi timp să se lupte
contra inflaţiei şi contra şomajului. În anii următori, şi în prezent, se constată
că, în general, rata inflaţiei şi rata şomajului evoluează în acelaşi sens. De
asemenea,
137

în condiţiile în care creşte rata şomajului, au loc majorări (nu scăderi) ale
salariilor; în mare parte, aceasta se explică prin creşterea rolului sindicatelor
în cadrul negocierilor cu patronatul; cei care trăiesc din salariu reprezintă, în
ţările dezvoltate, peste 70% şi chiar peste 80% din totalul populaţiei apte de
muncă ocupate, constituind astfel o importantă forţă socială. • Cercul vicios
inflaţionist În ansamblul problemelor pe care le ridică inflaţia se înscrie şi
cercul vicios inflaţionist6. Acesta exprimă relaţia de intercondiţionare dintre
creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum, pe de o parte, şi
indexarea salariilor nominale, pe de altă parte, relaţie care accentuează inflaţia.
Astfel, mărirea preţurilor de consum atrage după sine necesitatea unor majorări ale
salariilor prin care să se atenueze consecinţele inflaţiei asupra puterii de
cumpărare a populaţiei; la rândul ei, mărirea salariilor duce la creşterea cererii
de bunuri şi servicii şi, deci, a preţurilor, care, din nou, impune indexări ale
salariilor, stimulându-se, în continuare, dinamica inflaţionistă. Este vorba, de
fapt, de spirala inflaţionistă. De aici, însă, nu trebuie să se desprindă concluzia
că n-ar mai trebui să se mărească salariile sau că revendicările formulate în acest
sens sunt aprioric nejustificate. De o mare însemnătate sunt creşterea ofertei de
mărfuri şi, deci, eliminarea surplusului de cerere, care generează ajustări prin
sporirea preţurilor. 19.4. INFLAłIA ÎN ROMÂNIA În perioada de după decembrie 1989,
în economia României, aflată în procesul complex de tranziţie la economia de piaţă,
s-a constatat accentuarea fenomenelor de dezechilibru, în cadrul cărora inflaţia a
fost prezentă, cu intensitate diferită, de la un an la altul, ca şi de la o lună la
alta. Printre cauzele inflaţiei, menţionăm, mai întâi, unele preluate din perioada
de dinainte de decembrie 1989. Este vorba de încălcarea (începând cu cincinalul
1976-1980) a corelaţiilor economice de bază, şi anume: corelaţia dintre ritmul
creşterii economice şi cel al emisiunii de masă monetară, în sensul sporirii mai
accentuate a cantităţii de monedă
Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999,
p.93. 138
6

aflate în circulaţie; corelaţia dintre dinamica productivităţii muncii şi cea a

salariului mediu nominal, în sensul creşterii mai accentuate a salariului şi, în
general, a veniturilor băneşti ale populaţiei. În perioada 1976-1980, ritmul mediu
anual de creştere a fost: 10,3% la veniturile băneşti ale populaţiei; 13,2% la
numerarul în circulaţie; 7,2% la venitul naţional; 7,9% la volumul vânzărilor de
mărfuri cu amănuntul. Toate acestea, alături de alte cauze, au dus la adâncirea
dezechilibrului dintre puterea de cumpărare a populaţiei şi fondul de mărfuri
existent. Penuria de ofertă de mărfuri a dus la încetinirea vitezei de rotaţie a
banilor, la economisiri forţate etc. În perioada următoare, după decembrie 1989,
fenomenul inflaţie a fost favorizat de: scăderea, în continuare, a producţiei de
bunuri şi servicii; satisfacerea unor revendicări de sporire a salariilor
neînsoţită de mărirea rezultatelor economice obţinute în muncă; trecerea la
liberalizarea preţurilor (în toamna lui 1990), când exista o mare penurie de
mărfuri; restituirea părţilor sociale, care, la nivelul ţării, însumau circa 28-30
de miliarde de lei, a dus şi mai mult la adâncirea decalajului dintre cererea şi
oferta agregate şi la creşterea preţurilor etc. Desigur, au contribuit la aceasta
şi dificultăţile legate de relaţiile ţării cu piaţa externă etc. A avut loc,
astfel, accentuarea inflaţiei nu numai prin monedă, ci şi prin cerere, prin costuri
etc. România, ca şi celelalte ţări est-europene, a fost afectată, în cursul anilor
1990-1991, şi de şocuri externe, ca: desfiinţarea CAER-ului; criza din Golf, care a
afectat relaţiile comerciale şi de plăţi cu ţările direct implicate în conflict
(Irak şi Kuweit); unificarea economică şi monetară a Germaniei, prin care Germania
de Est a încetat să mai fie un partener comercial distinct etc. Alte cauze au fost:
funcţionarea ineficientă a multor întreprinderi; incertitudinea în afaceri
economice, care a dus la inhibarea procesului investiţional, şi altele. Unele date
statistice care ilustrează manifestarea inflaţiei în economia ţării noastre:
indicele preţurilor de consum în decembrie 1991, comparativ cu luna octombrie 1990,
a fost de 444,5% pe total, din care: 490,4% la produse alimentare, 446,3% la
mărfuri nealimentare, 344,2% la servicii. Creşterea absolută a preţurilor, faţă de
anul 1990 (luna octombrie), a fost, după cum urmează: de 4 ori în 1991; de 8,9 ori
în 1992; de 39,2 ori în 1993; de 37 de ori în 1994. Cumulat, pe perioada 1991-1994,
creşterea preţurilor a fost de 89,1 ori.
139

În perioada 1995-1998, rata anuală a inflaţiei, pe baza indicelui preţurilor

bunurilor şi serviciilor de consum, a fost: 27,8% în 1995; 56,9% în 1996; 151,4% în
1997; 59,1% în 1998; 55% în 1999; 40,7% în 2000. Evident, de la un an la altul, un
procent de creştere a preţurilor este în sumă absolută mai mare decât în anul
anterior. Accentuarea inflaţiei, în primul deceniu al tranziţiei, a fost legată şi
de: creşterea deficitului bugetar; indexarea abruptă a salariilor; plăţile
compensatorii pentru personalul disponibilizat ca urmare a programelor de
restructurare; asistenţa financiară acordată unor bănci comerciale şi altele. În
anii 2000-2006 inflaţia a scăzut substanţial ajungând la valori de o singură cifră,
reflectând progresele economice ale României în direcţia integrării ei europene.
19.5. CONSECINłELE INFLAłIEI. COSTUL INFLAłIEI Pe termen scurt, inflaţia poate să
aibă unele efecte pozitive, ca, spre exemplu, încurajarea investiţiilor, a
creşterii activităţii economice, o anumită atenuare a şomajului etc. Inflaţia ca
stare de dezechilibru economic este preponderent negativă, având numeroase
consecinţe asupra populaţiei, agenţilor economici şi asupra mersului de ansamblu al
economiei. Inflaţia atrage după sine scăderea puterii de cumpărare a populaţiei. La
un volum dat al veniturilor băneşti ale acesteia, sau în condiţiile majorării lor
sub nivelul ratei de creştere a preţurilor, se micşorează cantitatea de bunuri şi
servicii ce pot fi cumpărate, se reduce nivelul consumului pentru cea mai mare
parte a populaţiei. În mod deosebit, sunt afectate persoanele cu venituri mici şi
fixe. Creşterea generală a preţurilor este privită drept cauza unor reduceri
nedorite ale salariului real, ale venitului real, în general. O altă consecinţă a
inflaţiei o reprezintă redistribuirea de venituri şi de avuţie; prin intermediul
preţurilor ridicate, o parte a veniturilor cumpărătorilor de mărfuri este preluată
de către vânzătorii de mărfuri şi/sau prestatori de servicii. Este stimulată
înclinaţia spre consum şi este descurajată înclinaţia spre economisire, mai ales
cea pe termen lung; subiecţii economici sunt mai mult incitaţi să cheltuiască
resursele băneşti disponibile, a căror putere de cumpărare scade pe măsura trecerii
timpului. Se consideră că persoanele în vârstă
140

sunt mai vulnerabile la inflaţie decât tinerii şi în sensul că prin mărirea

preţurilor le este afectată puterea de cumpărare a economiilor de o viaţă, economii
destinate finanţării consumului lor, după pensionare. Deprecierea banilor generează
„fuga” de lichidităţi şi preferinţa pentru plasarea disponibilităţilor băneşti în
bunuri durabile neproductive. Creşterea inflaţionistă a preţurilor determină
necesitatea măririi salariilor, respectiv, declanşarea unor mişcări revendicative
din partea salariaţilor; la rândul ei, scumpirea forţei de muncă atrage după sine
reducerea angajărilor şi accentuarea şomajului. În cazul creditelor contractate
anterior, inflaţia avantajează pe debitori şi dezavantajează pe creditori. Pentru
cei care primesc credite apare o situaţie favorabilă, ei trebuind să ramburseze
creditele în bani devalorizaţi, scăzând costul real al rambursării datoriilor; se
reduce, astfel, povara reală a sumelor împrumutate, în funcţie de diferenţa dintre
creşterea nivelului mediu al preţurilor şi rata dobânzii plătite de debitori.
Efectul de redistribuire, pe care-l are inflaţia, se manifestă în cazul tuturor
activelor fixate în termeni nominali, în sensul că scade valoarea reală a acestora;
este vorba de bani, hârtii de valoare, conturi de economii, contracte de asigurare,
etc. Spre exemplu, o obligaţiune de stat, a cărei valoare nominală este de 600 u.m.
şi care i se rambursează la scadenţă deţinătorului acestuia, în condiţiile în care
preţurile s-au triplat, echivalează, ca valoare reală, cu 200 u.m. Astfel,
triplarea preţurilor, de fapt, a însemnat transferarea de avuţie de la creditor –
posesorul obligaţiunii – către debitor. Poziţia de creditor este erodată de
acţiunea inflaţiei. În dinamica ei, rata dobânzii este influenţată de rata
inflaţiei, pe care o poate ajunge din urmă sau chiar depăşi; într-o astfel de
situaţie, se estompează efectul pozitiv al inflaţiei asupra costului datoriei.
Inflaţia exercită o mare influenţă asupra capacităţii întreprinderilor de a realiza
investiţii şi de a obţine profit. Dacă rata rentabilităţii investiţiilor (ca raport
procentual între profit şi capitalul investit) este mai mare decât rata dobânzii,
atunci se stimulează extinderea activităţii, creşterea ocupării şi stabilitatea în
economie. În acelaşi timp, însă, pot fi dezavantajate şi chiar scoase din afaceri
economice întreprinderile necompetitive, denumite „parazit”. Moneda naţională
devalorizată datorită inflaţiei are consecinţe şi asupra comerţului exterior al
ţării respective, în sensul frânării exportului din cauza preţurilor de export prea
înalte.
141

Consecinţele inflaţiei, în toată întinderea şi complexitatea lor, pe care le

suportă populaţia, economia, viaţa social-economică în ansamblul ei, sunt cunoscute
şi sub denumirea de cost al inflaţiei. łinând seama de manifestarea simultană a
inflaţiei şi şomajului, şi de consecinţele lor, în literatura economică se
foloseşte noţiunea de indici ai sărăciei, ce reprezintă suma ratei şomajului şi
ratei inflaţiei. Atunci când şomajul şi/sau inflaţia au un nivel ridicat, ele devin
probleme naţionale prioritare. De asemenea, în legătură cu costul inflaţiei se
foloseşte termenul de rată a sacrificiului, care se calculează ca raport între
reducerea procentuală cumulativă a PNB (determinată de politica antiinflaţionistă)
şi reducerea efectiv obţinută a inflaţiei. Dacă, spre exemplu, într-o perioadă de 7
ani, pierderile de producţie (în condiţiile scăderii PNB, ca raport între PNB
efectiv / PNB potenţial) însumează 25,7% din PNB potenţial, iar inflaţia se reduce
cu 6,4%, atunci rata de sacrificiu va fi de 4,0%. 19.6. POLITICI DE COMBATERE A
INFLAłIEI Combaterea inflaţiei necesită o politică antiinflaţionistă la nivel
macroeconomic, îndreptată simultan atât împotriva consecinţelor, cât şi împotriva
cauzelor inflaţiei. • Măsuri antiinflaţioniste Politica antiinflaţionistă se
concretizează în anumite măsuri prin care, practic, se luptă împotriva creşterii
preţurilor. a) Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată, care se manifestă
prin: – politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în
economie; – politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la
o micşorare artificială a ratei dobânzii şi, deci, la ieftinirea creditului; –
politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre
menţinerea la un anumit nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, şi
spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor şi taxelor, care să
frâneze creşterea cererii şi, implicit, a preţurilor. Măsurile menţionate până acum
fac parte din ceea ce poartă denumirea de politică deflaţionistă.
142

Frânarea excedentului de cerere se poate realiza şi prin alte măsuri, cum sunt:
moderarea revendicărilor de creştere a salariilor, „îngheţarea” salariilor,
restrângerea creditului de consum, lansarea unor împrumuturi de stat etc. b) Măsuri
de stimulare a creşterii ofertei, de lichidare a rămânerii ei în urmă faţă de
cerere, cum sunt: – creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de producţie la
cerinţele pieţei; – stimularea extinderii potenţialului de producţie, prin
investiţii de capital în mijloace de producţie performante, prin forţă de muncă
într-o structură de calificare nouă, inovaţii, prin creşterea productivităţii
factorilor de producţie; – o politică de salarizare corelată cu rezultatele
economice obţinute prin muncă, prin care să se evite mărirea costurilor medii.
Unele elemente ale politicilor de credit şi bugetară, ca, spre exemplu, rata
dobânzii, a impozitelor şi taxelor, pot fi folosite prin scăderea lor (nu prin
creşterea lor) pentru stimularea activităţii economice şi sporirea ofertei, în
dependenţă de condiţiile concrete existente. Aceasta, deoarece combaterea inflaţiei
– ca dezechilibru nu numai monetar, ci şi material – necesită şi eliminarea
penuriei de mărfuri. Curentul de gândire economică, denumit al ofertei7 (ai cărui
reprezentanţi principali sunt Arthur Laffer, George Gilder şi Paul Craig Roberts),
combate creşterea impozitelor şi pune accentul pe rolul fundamental al
antreprenorilor şi al activităţii lor productive. Se susţine că o fiscalitate prea
apăsătoare modifică preţurile relative ale factorilor de producţie, perturbă ritmul
de activitate economică şi penalizează oferta. Economiştii menţionaţi preconizează
o politică economică prin care se reduc impozitele şi se diminuează reglementările
şi constrângerile ce împiedică oferta. Concepte de bază • Inflaţia • Deflaţia •
Stagflaţia • Slumpflaţia • Inflaţia prin monedă
Histoire des pensées économiques. Les contemporains, Édition Sirey, Paris, 1988, p.
342-353. 143
7

• Inflaţia prin cerere • Inflaţia prin costuri • Spirala inflaţionistă Probleme de

reflecţie, întrebări • Inflaţia – fenomen nu numai monetar, ci şi material •
Relaţia excedent de monedă – cerere agregată – putere de cumpărare a banilor –
putere de cumpărare a populaţiei – consumul populaţiei – nivel de trai • Presiune
inflaţionistă şi presiune deflaţionistă • Este posibilă inflaţie fără legătură
directă cu creşterea cererii şi scăderea ofertei? • Măsurarea inflaţiei în mărime
absolută şi în mărime relativă • Relaţia dintre dinamica preţurilor şi intensitatea
inflaţiei • În condiţiile actuale ale economiei de piaţă, din ce cauză nu se mai
confirmă curba Phillips? • Cum poate fi caracterizată starea inflaţionistă actuală
a economiei României? • Costul inflaţiei: conţinut, dinamică • Ce rol are politica
monetară în combaterea inflaţiei, în etapa actuală? • Rolul întăririi şi
dezvoltării pieţei interne • Politica bugetară actuală în funcţionarea şi
dezvoltarea economiei Bibliografie
• Pierre Bezbach, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992. • Rudiger Dornbusch, Stanley Fischer, Macroeconomia, Editura Sedona,
Timişoara, 1997. • Niţă Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti,
1997. • Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie, Editura
Economică, Bucureşti, 1999. • Friedman Milton, Inflation et systèmes monetaires,
Calman-Lévy, Paris, 1976. • Michel Didier, Economia: regulile jocului, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1994. • Toffler Alvin, Spasmul economic, Editura Antet,1996.
• Richard G.Lipsey, K.Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999. 144

Capitolul 20 STATUL ŞI ECONOMIA

Obiectivele temei: • cunoaşterea elementelor care impun o anumită implicare a

statului în economie, în condiţiile rolului determinant al pieţei; • analiza unor
politici macroeconomice şi a unor mijloace de implicare a statului în funcţionarea
de ansamblu a economiei naţionale; • cunoaşterea rolului bugetului de stat şi al
politicii fiscale. 20.1. IMPLICAREA STATULUI ÎN ECONOMIE: CONłINUT, FORME În
gândirea economică contemporană se abordează numeroase probleme care vizează
comportamentul individual al agenţilor economici, funcţionalitatea globală a
economiei naţionale, diferite politici şi strategii din partea statului. În
concepţia liberalismului economic, jocul libertăţii economice este mai eficace
decât intervenţia statului, care trebuie să se limiteze la crearea şi menţinerea
condiţiilor ce permit dezvoltarea pieţei, la elaborarea şi aplicarea unei
legislaţii favorabile proprietăţii şi concurenţei. Puterea publică trebuie să
vegheze ca actorii sociali să respecte regulile unei economii liberale. După unii
autori1, spre sfârşitul secolului al XX-lea, are loc trecerea la faza denumită
capitalism supravegheat de stat, în sensul că statul trebuie să corecteze excesele
pieţei, să tempereze violenţele, să pună stavilă arbitrariului şi inechităţii
pieţei libere, să se manifeste drept protector al săracilor.
Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.
163. 145
1

J.M. Keynes, considerat, uneori, teoreticianul unui capitalism de tip nou2,

studiind mijloacele de ieşire din marea criză economică din anii 1929-1933, în
lucrarea sa Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor,
denunţă imperfecţiunile „laissez faire”-ului şi preconizează relansarea economiei
printr-o politică de investiţii activă din partea statului, prin care acesta să
intervină în economie, să orienteze decizia într-un sens strategic. El susţine
capitalismul antreprenorial, care angajează capital pe termen mediu sau lung în
activităţi creatoare de bogăţie şi de locuri de muncă. În perioada postbelică,
numeroşi economişti abordează problematica dirijării activităţii economice, a
creşterii economice şi a echilibrului macroeconomic de pe poziţii diferite. Unii
dintre aceştia adâncesc analiza rolului investiţiilor, al multiplicatorului şi
acceleratorului, al bugetului în realizarea echilibrului general. Alţi autori,
dimpotrivă, combat intervenţia statului în economie, care nu mai este perceput ca
un protector sau ca un organizator, ci ca o frână, ca o povară. În concepţia lui
Paul Samuelson, considerată, uneori „centristă”3, nu se poate intona imn, pur şi
simplu, liberalismului economic atunci când este vorba de problemele subzistenţei.
Soluţia teoretică de concurenţă pură şi perfectă nu există în lumea reală. Statul
trebuie să intervină, prin diferite mijloace, spre a face faţă cazurilor în care
eşecul pieţei tinde să diminueze bunăstarea socială. Samuelson are în vedere
intervenţia publică în variate forme, prin: impozite, subvenţii, cheltuieli
bugetare, reglementări etatiste etc. Liberalismul reformist consideră că statul
poate să intervină numai pentru „a degripa mecanismul pieţei”, pentru a corija
imperfecţiunile liberalismului pur printr-o politică de creştere, prin mijloace
care nu afectează mecanismele fundamentale ale pieţei. Peter Drucker4 afirmă că
„panica din 1873 a pus capăt, acum o sută de ani, atitudinii, de un secol, de
«laissez faire»”. De atunci, ideea de „modernism”, de „progres” sau „perspectivă” a
fost legată de considerarea statului ca agent al schimbării şi progresului social.
Histoire des pensées économiques. Les fondateurs, Éditions Sirey, Paris, 1988, p.
316. 3 Histoire des pensées économiques. Les contemporains, p. 40-44. 4 Peter
Drucker, Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1993, p. 100. 146
2
Unii autori5, referindu-se la sistemul economic actual din Europa occidentală,
afirmă că acesta se bazează pe două axiome: prima – în numele eficacităţii şi
libertăţii să fie păstrată piaţa; a doua – compensarea insuficienţelor pieţei prin
instalarea unei intervenţii şi a unui control statal, cu mijloace multiple şi
dozate diferit, de la o ţară la alta. În concepţia economiştilor ofertei6 (Arthur
Laffer, George Gilder şi Paul Craig Roberts), piaţa este sistemul cel mai eficace
pentru a dirija factorii de producţie spre activităţile ce corespund alocării
optimale. Ei preconizează o politică economică simplă, care combină reducerea
impozitelor cu diminuarea reglementărilor şi constrângerilor ce împiedică oferta
şi, de aici, debarasarea de strălucirile false ale statului – providenţă, puse în
circulaţie după cel de-al doilea război mondial. În economia de piaţă actuală,
intervenţia statului este o realitate, ea având loc în forme şi în proporţii
diferite. Problemele coordonării şi dirijării economice nu pot fi abordate şi
rezolvate corespunzător luându-se în considerare numai piaţa, deoarece, nicăieri,
aceasta nu există în formă pură, ci ţinând seama şi de rolul economic al statului.
• Definire, necesitate Intervenţia statului în economie înseamnă participarea sa
directă sau indirectă, prin politica economică a autorităţilor publice centrale şi
a administraţiei locale, la activitatea economică, la rezolvarea problemelor
economice şi sociale, locale şi naţionale, conjuncturale sau structurale, precum şi
a celor globale, pe perioade scurte şi pe termen lung, cu ajutorul unor anumite
instrumente sau mijloace, prin măsuri şi acţiuni concrete. Obiectivul intervenţiei
statului în economie îl constituie asigurarea stabilităţii în funcţionarea
economiei, relansarea şi creşterea economică, înlăturarea stărilor de depresiune,
diminuarea şomajului şi inflaţiei, mărirea puterii de cumpărare etc. Statul caută
să „corecteze” imperfecţiunile pieţei. Este vorba, în esenţă, despre situaţiile în
care
Mattei Dogan, Dominique Pelassy, Economia mixtă – jumătate capitalistă, jumătate
socialistă, Editura Alternativa, Bucureşti, 1992, p. 17. 6 Histoire des pensées
économiques. Les contemporains, p. 342-353. 147
5

pieţele libere pot eşua în atingerea eficienţei, obţinând rezultate mai puţin bune
în comparaţie cu cea mai bună performanţă posibilă7. În contextul contemporan,
rolul statului în economie este strâns legat de importanţa deosebit de mare pe care
o au problemele macroeconomice şi, implicit, macrodecizia. Dacă, în perioade
anterioare, ştiinţa economică avea în centrul ei microeconomia, adică agenţii
economici individuali şi comportamentul lor individual, producătorii şi
consumatorii individuali, treptat, s-au impus tot mai mult atenţiei şi
macroeconomia, legăturile dintre comportamentul individual şi cel colectiv, dintre
ansamblul economiei şi părţile ei componente, dintre deciziile individuale şi
funcţionalitatea globală a economiei. Astfel, politicile economice trebuie să ia în
calcul şi interdependenţele dintre ramuri, dintre sectoare, jocul
interdependenţelor sau al interacţiunilor dintre pieţe etc. Spre exemplu, nivelul
cererii pe piaţa bunurilor de consum nu este independent de numărul de şomeri
existenţi în economie, după cum nivelul ocupării mâinii de lucru nu este
independent de piaţa capitalului, de investiţii etc. În asemenea condiţii,
echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe diferitele
compartimente ale economiei – piaţa muncii, a capitalului, a bunurilor materiale şi
serviciilor, a echilibrului monetar, financiar, bugetar, valutar etc. Se poate
spune că, astăzi, orice eroare de decizie sau orice oprire a funcţionării într-un
loc afectează într-o măsură sau alta funcţionarea globală a economiei. Ambianţa de
libertate economică, sistemul liberei iniţiative nu exclud, ci presupun o anumită
ordine economică. Sistemul concurenţial al economiei de piaţă moderne trebuie să
fie conceput ca un mecanism care, bazându-se pe piaţă, este capabil să-şi
coordoneze mişcarea sa de ansamblu, să funcţioneze şi să se dezvolte. De asemenea,
asigurarea unei creşteri economice echilibrate, relansarea economiei, lupta
împotriva şomajului şi inflaţiei, climatul social necesar nu se pot înfăptui numai
prin „mâna invizibilă”, a pieţei, ci impun din partea statului o anumită
intervenţie. Statul este şi trebuie să fie „introdus în joc”, spre a contribui la
bunul mers al economiei.
Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 464. Autorii afirmă că expresia „eşec de piaţă” se aplică la
două circumstanţe destul de diferite. Una este eşecul sistemului de piaţă în a
atinge eficienţa în alocarea resurselor societăţii. Cealaltă este eşecul sistemului
de piaţă în a servi scopurilor sociale, altele decât eficienţa. 148
7

• Forme de manifestare a rolului statului în economie a) Afirmarea statului ca

producător şi consumator. Alături de firme private, care au o pondere dominantă în
economia de piaţă, există, într-o proporţie sau alta, şi un sector public, care,
atrăgând şi utilizând factori de producţie, produce bunuri materiale şi servicii,
participă la relaţiile de piaţă, influenţează raportul cerere-ofertă şi formarea
preţurilor. Sectorul public cuprinde: servicii publice – poştă, telecomunicaţii,
căi ferate, de navigaţie fluvială, maritimă şi aeriană, unităţi de distribuire a
apei, energiei electrice şi gazelor, întreprinderi din industria extractivă de
cărbune şi minereuri, din industria siderurgică, de construcţii de maşini, utilaje
şi instalaţii, de automobile, avioane, centrale termoelectrice, hidroelectrice şi
atomoelectrice, uzine chimice, producţia în domeniul apărării, bănci şi societăţi
de asigurare, comerţ, unităţi din domeniul educaţiei şi culturii, sănătăţii,
cercetării ştiinţifice etc. Statul a devenit, astfel, în multe ţări, un agent
economic, deoarece şi de el depind, într-o măsură sau alta, oferta de bunuri şi
servicii, cercetarea ştiinţifică, pregătirea oamenilor, care condiţionează
capacitatea de inovare a economiei etc. Trebuie subliniat şi faptul că proprietatea
publică poate să influenţeze producţia şi distribuţia prin aceea că determină
firmele din ramura respectivă să vândă la un preţ „rezonabil”, să elimine astfel
profiturile excesive, în avantajul consumatorilor. b) Rolul statului se manifestă
şi prin alte instrumente de politică economică, cum sunt politicile: monetară, de
credit, bugetară, fiscală, prin investiţii publice etc. Statul este titularul unic
de emisiune de monedă, deoarece banca centrală, ca bancă a băncilor, cu putere de a
emite monedă, aparţinând statului, este direct integrată în puterea executivă de
stat; asigurarea echilibrului monetar favorizează diminuarea inflaţiei şi
şomajului, stabilitatea banilor şi a puterii de cumpărare a populaţiei. De
asemenea, în cadrul politicii sale bugetare, statul utilizează venituri pentru
finanţarea diferitelor cheltuieli, inclusiv investiţii, care duc la creşterea
ocupării, a producţiei şi la atenuarea fluctuaţiilor conjuncturale. łările
dezvoltate tind să consacre cheltuielilor publice o pondere mai mare din produsul
naţional brut, în comparaţie cu ţările sărace sau mai puţin dezvoltate.
Administraţiile publice îşi asumă riscul unor activităţi economice care necesită
mari investiţii de capital, ca, spre
149

exemplu, cercetarea ştiinţifică fundamentală, cunoaşterea spaţiului cosmic,

construcţii atomo-electrice, producţia de armament, acţiuni de protejare a mediului
natural (de prevenire sau de înlăturare a poluării apelor, solului, aerului). Prin
intermediul cheltuielilor publice, statul şi instituţiile publice deţin o
importantă putere de reglare asupra cererii globale. Politicile antiinflaţionistă,
antişomaj, anticriză sunt indisolubil legate de instrumentele monetar-funciare pe
care statul le are la dispoziţie. Rolul statului sporeşte dacă se ia în calcul şi
tendinţa actuală de mărire a consumului colectiv de bunuri publice, cum sunt:
reţeaua rutieră, şcoli, spitale, comunicaţii şi telecomunicaţii etc., care necesită
cheltuieli din partea statului pentru echipamente adecvate, personal calificat etc.
c) Politica de control, direct sau/şi indirect, asupra preţurilor şi veniturilor.
Prin măsuri de limitare a creşterii preţurilor şi a abuzurilor din partea unor
agenţi economici, statul protejează consumatorii de bunuri şi servicii; prin
politica veniturilor, factorii guvernamentali caută să stăpânească, să menţină sub
control creşterea şi repartizarea veniturilor. În cadrul sectorului public, statul
distribuie, el însuşi, venituri; atât preţurile, cât şi salariile lucrătorilor
respectivi pot fi mai riguros administrate de către stat. d) Statul îşi manifestă
rolul său şi în domeniul protecţiei sociale, care a devenit unul din principalii
factori de bunăstare. Legat de aceasta, sporeşte rolul „cheltuielilor publice,
determinate de necesitatea de a proteja interesul public şi de a civiliza
sistemul”8. Este vorba de o anumită politică socială, prin care statul introduce
reglementări privind dreptul la muncă şi odihnă, la tratament medical, la educaţie
şi cultură, acordarea de pensii, burse, ajutor social, construcţii de locuinţe,
apărarea sănătăţii publice, aplicarea unor norme de securitate la locul de muncă,
lupta contra delincvenţei etc. Statul intervine direct, prin subvenţionarea de la
buget a cheltuielilor respective. Totodată, dezvoltarea protecţiei sociale
alimentează un flux de prestaţii sociale diverse care poate menţine cererea globală
atunci când aceasta ar putea fi afectată de creşterea şomajului.

Paul Samuelson, L’économique, vol. 1, Armand Colin, Paris, 1982,

p. 209. 150

e) Politica de protejare a concurenţei. Statul elaborează reguli şi reglementări,

prin care se stabileşte cadrul în care operează forţele pieţei. Spre exemplu:
reguli împotriva reclamelor frauduloase, a practicilor neloiale; standarde privind
calitatea alimentelor supuse vânzării; interzicerea, în unele ţări, a realizării de
acorduri între firmele oligopoliste de a fixa preţurile sau de a împărţi piaţa, sau
interzicerea monopolului, prin legi antitrust etc. Prin aceasta, se stimulează
jocul concurenţial, iniţiativa şi întreţinerea unei economii competitive. f)
Elaborarea de programe sau planuri de dezvoltare economică. În perioada postbelică,
într-o serie de ţări cu economie de piaţă se manifestă preocupări pentru
coordonarea şi orientarea activităţii pe ansamblul economiei naţionale, în
condiţiile în care există şi un sector public în economie. g) Importante sarcini în
cadrul relaţiilor economice externe. łările lumii sunt angajate, pe piaţa mondială,
în activităţi de vânzare şi cumpărare de mărfuri, în operaţiuni de plăţi, în
fluxuri de capitaluri, de forţă de muncă şi tehnico-ştiinţifice etc. Fiecare stat
trebuie să-şi supravegheze relaţiile sale cu alte state, să-şi asigure forţa de
competiţie pe piaţa externă, echilibrul schimburilor, eficienţa economică,
promovând anumite politici. În condiţiile actuale, creşterea de ansamblu a rolului
statului presupune şi participarea acestuia la rezolvarea problemelor globale ale
omenirii; este vorba de promovarea unor asemenea politici care să împiedice
epuizarea resurselor neregenerabile, poluarea mediului natural şi deteriorarea
echilibrului ecologic, precum şi de luarea în considerare a raportului dintre
creşterea demografică, sistemele ecologice şi tendinţele din economie etc. În
procesul de tranziţie la economia de piaţă, statului îi revine un rol deosebit de
important, atât la nivel central, cât şi în plan local. Crearea economiei de piaţă
prin restructurarea proprietăţii, a organizării şi conducerii economiei în
ansamblu, ghidate de criteriul de raţionalitate şi eficienţă, de promovarea
interesului naţional, realizarea unui consens social care să asigure o largă
cooperare în reconstrucţia socio-economică, lupta pentru pregătirea de specialişti,
pentru formarea unui nou mod economic de gândire şi comportament al oamenilor,
protecţia socială, combaterea corupţiei şi a altor fenomene negative etc., în
contextul colaborării internaţionale, impun
151

afirmarea statului prin strategii, obiective, măsuri şi acţiuni ştiinţific

fundamentate pe termen scurt, mediu şi lung. Rolul statului nu se poate limita la
funcţia de simplu garant al legii şi ordinii. „Mâna invizibilă” atribuită pieţelor
competitive nu este suficientă pentru a conduce reconstrucţia socio-economică.
„Urgenţa acestei sarcini nu permite să se aştepte trecerea timpului de care ar fi
nevoie pentru apariţia spontană a proceselor pieţei. De aceea, este nevoie de un
stat activ care să stimuleze creşterea producţiei prin măsuri conştiente”9. • Unele
precizări În primul rând, intervenţia statului în economie, într-o proporţie sau
alta, într-o formă sau alta, nu trebuie să afecteze libertatea agenţilor economici,
ci, dimpotrivă, ea trebuie să creeze şi să menţină ambianţa de libertate economică
prin care să stimuleze inovaţia şi progresul. Politica economică a statului trebuie
să „corecteze” evoluţia spontană a economiei; acolo unde piaţa nu reuşeşte,
politica statului trebuie să fie mai bună. În al doilea rând, în economia de piaţă
modernă, chiar în condiţiile intervenţiei statului, continuă totuşi să se manifeste
crize, inflaţie, şomaj şi alte fenomene de instabilitate. De aceea, o problemă
deosebit de actuală este creşterea eficienţei intervenţiei statului în economie,
astfel încât, prin politicile, măsurile şi acţiunile ce se întreprind, să aibă loc
diminuarea instabilităţii, mărirea efectelor de relansare şi creştere economică
etc. De fapt, alegerea instrumentelor de politică economică trebuie să aibă în
vedere, pe de o parte, costul de utilizare (de aplicare) a acestora şi, pe de altă
parte, rezultatele ce se obţin şi care trebuie să fie cele mai bune. Analiza
implicării statului prin măsuri de reglementare necesită cunoaşterea nu numai a
rezultatelor obţinute, ci şi a costurilor intervenţiei guvernamentale. Este vorba
despre acele cheltuieli ale guvernului cerute de administrarea politicilor sale:
spre exemplu, cheltuielile efectuate pentru control şi verificare, în fabrici,
uzine, pieţe de mărfuri, prin care se stimulează respectarea standardelor de
sănătate,
Jan Kregel, Egon Matzner, Gernat Grabher, Şocul pieţei, Editura Economică,
Bucureşti,1995, p. 39-40. 152
9

de securitate a muncii, de protecţie a mediului etc. În acelaşi timp, au loc şi

costuri, cheltuieli pe care le suportă sectorul nonguvernamental, agenţii
economici, pentru respectarea reglementărilor guvernamentale. În al treilea rând,
există permanente preocupări teoretice şi practice în direcţia găsirii formelor
adecvate de funcţionare şi dezvoltare a economiei naţionale a fiecărei ţări. Dacă
până la sfârşitul anilor ’60, ai secolului XX, în general, s-a susţinut rolul
funcţional al statului în economie, după această dată, şi mai ales în prezent, se
remarcă tot mai intens, în unele ţări, preocuparea pentru întoarcerea la
liberalismul economic şi susţinerea politicii antiintervenţioniste. Se susţine
mişcarea de „întoarcere la piaţă”; în această concepţie, în contextul în care
economiile sunt foarte deschise şi în care agenţii economici au învăţat (şi, deci,
ştiu) să anticipeze măsurile luate de stat, acesta trebuie să depună eforturi
pentru a face ca piaţa să funcţioneze mai bine, şi nu să i se substituie.
Intervenţia statului în economie, în forme şi proporţii diferite, constituie o
realitate; se impun, însă, perfecţionări, înnoiri în sistemul politicilor şi
instrumentelor de acţiune, adecvate condiţiilor socialeconomice şi politice.

20.2. POLITICA BUGETARĂ. BUGETUL DE STAT În ansamblul politicilor macroeconomice

ale statului, de funcţionare şi dezvoltare de ansamblu a economiei, un loc deosebit
de important ocupă politicile bugetară şi fiscală. Creşterea cheltuielilor publice,
preocuparea statului de a controla şi „ajusta” mersul economiei, de a evita
şocurile, de a reglementa economia în ansamblul ei etc. sunt condiţionate în mare
măsură de politica bugetară.

• Definire Politica bugetară exprimă concepţia şi acţiunile statului privind

veniturile bugetare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor
pe anumite destinaţii, care să servească stabilităţii şi dezvoltării economice.
Realizarea ei, în practică, presupune legi financiare, prin care se stabileşte
ansamblul resurselor şi cheltuielilor, se autorizează folosirea veniturilor numai
pentru obiectivele prevăzute, au loc reglementări ale exerciţiului financiar etc.

Politica bugetară se concretizează în bugetul de stat sau bugetul administraţiei

centrale de stat, care, în ţara noastră, constituie principala componentă a
bugetului public naţional, alături de bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale
de stat; el este mijlocul principal prin care se formează veniturile publice şi se
efectuează cheltuielile publice. Cu alte cuvinte, politica bugetară este însăşi
politica veniturilor şi a cheltuielilor bugetare. Bugetul de stat se prezintă sub
forma unei balanţe economice în care sunt prevăzute şi autorizate veniturile (sau
încasările) şi cheltuielile anuale ale statului. El este un document de sinteză,
elaborat şi administrat de către Guvern şi autorizat prin vot de către Parlament,
ce reflectă marile categorii de resurse şi sarcini ale statului, constituind forma
principală de manifestare a politicii sale financiare. În ţara noastră, veniturile
bugetare au două resurse principale: a) fiscale, care cuprind încasările din
impozite pe profit şi pe salarii, asupra patrimoniului, pe venitul gospodăriilor şi
pe avere, impozite asupra consumului (taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe
vamale etc.), şi b) nefiscale, reprezentate de vărsăminte din beneficiul
întreprinderilor de stat, venituri din activitatea instituţiilor publice şi din
domeniul culturii, educaţiei etc. Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de
funcţionare a puterii publice (legislative, judecătoreşti, executive), cheltuieli
destinate educaţiei, culturii, ştiinţei, sănătăţii, protecţiei sociale, pentru
apărarea ţării, pentru ordine publică, finanţarea unor obiective de investiţii care
decurg din politica statului de dezvoltare economică – centrale nuclearo-electrice,
deschideri de câmpuri miniere, irigaţii, combaterea eroziunii solului şi a poluării
mediului, construcţii de locuinţe, drumuri, căi ferate etc. Bugetul de stat este o
previziune, deoarece conţinutul lui dă expresie unor anticipări, în perioada
respectivă, atât la venituri, cât şi la cheltuieli. Elaborarea lui presupune un
anumit comportament al puterii publice, înseamnă alegerea din mai multe variante,
ţinându-se seama de funcţia de bunăstare colectivă. Execuţia bugetară, într-o
perioadă sau alta, poate fi: a) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu
veniturile prevăzute, b) excedentară, când veniturile realizate în perioada
respectivă sunt mai mari decât cheltuielile, şi c) deficitară, în cazul în care
cheltuielile depăşesc veniturile sau încasările bugetare realizate.
154

În legătură cu execuţia bugetară, în general, se consideră că echilibrul bugetar

corespunde funcţionării echilibrate a economiei naţionale. În concepţia clasică,
echilibrul bugetar era considerat „regula de aur” a gestiunii financiare publice;
el constituia un criteriu de bună gestiune economică. În această optică,
dezechilibrul bugetar este nu numai ilogic, dar şi dăunător, deoarece riscă să
antreneze un impozit deghizat sub formă de inflaţie sau să ducă la mărirea
ulterioară a fiscalităţii (pentru a face faţă plăţii datoriei). În perioada dintre
cele două războaie mondiale, a fost formulată teoria bugetelor ciclice, conform
căreia se accepta deficitul bugetar în timpul perioadelor de recesiune economică,
dar se preconiza excedent bugetar în timpul perioadelor de expansiune; astfel, în
decursul unui ciclu economic, deficitele şi excedentele bugetelor anuale trebuia să
se echilibreze. După cel de-al doilea război mondial, s-a impus concepţia
keynesistă, care susţinea că este posibilă restabilirea (sau menţinerea)
echilibrului economic de ansamblu, dezechilibrând bugetul statului, care devine
unul din instrumentele de intervenţie ale puterii publice; astfel, deficitul
bugetar trebuie să servească luptei contra recesiunii economice, mărind, printr-o
relansare a consumului şi/sau investiţiilor, cererea globală în economie şi, deci,
ocuparea forţei de muncă şi mijloacelor de producţie. Pornindu-se de la concepţia
keynesistă, s-a formulat opinia potrivit căreia disciplina bugetului echilibrat ar
fi o doctrină „desuetă”; se consideră că politica financiară a unui guvern trebuie
să fie judecată după rezultatele obţinute, după efectele pe care le are asupra
economiei, şi nu după echilibrul sau dezechilibrul bugetelor de stat. În această
viziune, deficitul bugetar ar avea un efect de relansare asupra activităţii
economice, deoarece trecerea de la starea de echilibru la cea de dezechilibru este
însoţită de distribuirea de putere de cumpărare suplimentară, care, la rându-i,
antrenează un consum suplimentar, ducând la mărirea ritmului de dezvoltare. Se
afirmă10 că deficitele bugetare nu sunt „imorale” de îndată ce ele reprezintă
instrumente de politică prin care se poate promova prosperitatea. De aceea, uneori,
se spune că echilibrul bugetar ar trebui să se realizeze nu de la un an la
Paul Heyne, Modul economic de gândire – mersul economiei de piaţă, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 464-465. 155
10

altul, nu pe termen scurt, ci pe durata ciclului de afaceri, în cadrul căreia

surplusurile din anii de prosperitate compensează deficitele din perioadele de
scădere bruscă. Nu trebuie, însă, desprinsă concluzia că deficitele bugetare ar fi
binevenite oricând şi că ar trebui tolerată succesiunea lor la nesfârşit; aceasta
cu atât mai mult, cu cât se ia în considerare şi faptul că perioada fiscală nu se
identifică cu durata ciclului de afaceri. În plus, efectul pozitiv al deficitului
bugetar poate fi anulat de deficitul balanţei de plăţi externe sau de creşterea
preţurilor, ori de către ambele. Statul poate să acţioneze asupra nivelului
activităţii economice şi fără să dezechilibreze bugetul, fiind, astfel, preferată
starea de echilibru bugetar. Se ştie că în vederea acoperirii deficitului bugetar
se recurge la împrumuturi sau la emisiune suplimentară de monedă, care pot să
antreneze după sine fenomene inflaţioniste. Începând din anii ’60, se dezvoltă
concepţiile neoliberale, care critică deficitele bugetare persistente. Departe de a
regulariza activitatea economică, aşa cum prevedeau concepţiile keynesiene, ele au,
de fapt, tendinţa de a perturba mersul economiei, constituind surse de inflaţie, de
îndatorare publică, în toate ţările. De aceea, atitudinea faţă de deficitele
bugetare este orientată spre punctul de vedere conform căruia acestea sunt nocive,
cu excepţia situaţiei în care există decalaje recesioniste majore prelungite. Tot
mai mult se subliniază, astăzi, consecinţele deficitelor bugetare11, chiar în ţări
capitaliste puternic dezvoltate. În ultimii ani, în multe ţări mari, mai ales
Italia, Canada şi (într-o mai mică măsură) S.U.A., s-au înregistrat deficite
bugetare substanţiale şi persistente, care au dus la datorii publice impresionante,
cu mari implicaţii pe termen lung12. De altfel, tocmai pornindu-se de la
consecinţele negative ale deficitelor, în cadrul Uniunii Europene, în Tratatul de
la Maastricht, se cere ca ţările membre să nu aibă deficite mai mari de 3% din PIB.
Bugetul de stat este o realitate în economia oricărei ţări, având la bază politici
bugetare, pe care le promovează un stat sau altul; el ocupă un loc de prim ordin în
ansamblul mijloacelor de care dispune puterea publică pentru a acţiona asupra
economiei.
Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.
57-59. 12 Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, op. cit., p. 896. 156
11

• Multiplicatorul bugetar Politica bugetară pozitivă reprezintă acea concepţie şi

acele măsuri şi acţiuni ale statului prin care încasările şi cheltuielile publice
sunt orientate în direcţia creşterii economice, realizării unui nivel de ocupare
ridicat, diminuării inflaţiei şi altor factori de dezechilibru. Aceasta se mai
numeşte şi politică de relansare bugetară, ce se concretizează în efecte multiple
ale cheltuielilor publice şi impozitelor, cunoscute, cumulativ, sub denumirea de
multiplicator,13 asupra cererii globale, producţiei, venitului şi consumului. Se
disting trei tipuri de multiplicator: a) de cheltuială publică; b) fiscal şi c) al
bugetului echilibrat. Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea
producţiei şi a veniturilor prin mărirea cheltuielilor publice fără ca volumul
impozitelor să se modifice. În acest caz, are loc crearea sau mărirea deficitului
bugetar ce se finanţează prin împrumuturi. Mărirea cheltuielilor publice (∆G)
determină o creştere mai mult decât proporţională a venitului (∆Y); astfel,
multiplicatorul cheltuielilor publice are aceeaşi valoare ca multiplicatorul
investiţiilor:
∆Y ∆G = 1 (1 – c' ) =k

Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea producţiei şi a veniturilor prin

diminuarea impozitelor, fără ca totalul cheltuielilor bugetare să fie modificat. Şi
în acest caz, deficitul bugetar se finanţează prin împrumuturi. Multiplicatorul
fiscal este mai puţin eficient decât sporirea cheltuielilor publice; aceasta
deoarece cheltuielile publice suplimentare se concretizează direct printr-o
creştere a cererii globale, în timp ce reducerea impozitelor determină mai întâi o
mărire a veniturilor disponibile, care nu sunt cheltuite integral (încât să
stimuleze cererea), o parte a lor economisindu-se. Multiplicatorul bugetului
echilibrat exprimă influenţa pe care o are asupra producţiei mărirea egală şi
simultană a veniturilor şi
Vezi: Paul A. Samuelson, op. cit., vol. 1, p.327-342; 493-520; Gilbert Abraham–
Frois, Économie politique, Economica, Paris, 1988, p. 421-425; Alain Béraud,
Introduction à l’analyse macroéconomique, Economica, Paris, 1990, p. 105-117, 131-
138, 403-415, 420-242, 569-570, 582-585. 157
13

cheltuielilor statului. Creşterea echilibrată a bugetului duce la o creştere a

nivelului activităţii egală cu creşterea bugetului. Multiplicatorul bugetului
echilibrat se calculează ca raport între creşterea venitului (∆Y) şi creşterea
bugetului echilibrat (∆G):
K b.e. = ∆Y ∆G =1

Această situaţie presupune ca modificarea cheltuielilor (∆G) să fie egală cu aceea

a încasărilor (∆T): ∆T = ∆G Evidenţierea rolului bugetului de stat nu poate face
abstracţie de faptul că securitatea socială a devenit unul din factorii principali
de bunăstare a oamenilor, în asigurarea căreia statul intervine în mod direct prin
finanţarea cheltuielilor sociale sau prin preluarea asupra sa a unor funcţii care
le ameliorează bunăstarea. • Datoria publică În legătură cu politica bugetară se
află şi datoria publică. Aceasta înseamnă împrumuturi interne sau externe
contractate de către stat, atunci când ţara respectivă se confruntă cu dificultăţi
economice; depăşirea acestora necesită cheltuieli pe care statul le finanţează
recurgând la împrumuturi, deoarece, în condiţiile date, nu dispune de un alt mijloc
care să permită evoluţia ascendentă a economiei. Într-o accepţiune mai largă,
datoria publică include, deopotrivă, şi datoria la vedere, ce rezultă din
depunerile de lichidităţi în casieriile publice şi care este exigibilă în orice
moment de către deponenţi. Gradul de îndatorare a unei ţări se poate determina prin
raportarea datoriei publice la produsul intern brut sau la produsul naţional brut;
rezultă, astfel, datoria publică (Dp) pe unitatea de PIB sau PNB, care, în
condiţiile accentuării creşterii economice, se micşorează. Deci, gradul de
îndatorare =
Dp / PIB

sau =

Dp PNB
Datoria publică este, în mare parte, fructul deficitului bugetului de stat pe
termen lung; datoria publică tinde să se micşoreze atunci când excedentele bugetare
sunt dese şi suficient de mari pentru a depăşi deficitele; ea tinde să devină
cronică în cazul în care excedentele bugetare sunt rare şi insuficiente.
158

Serviciul datoriei reflectă toate plăţile legate de executarea obligaţiilor

asumate, adică atât rambursarea împrumuturilor, cât şi achitarea dobânzilor
aferente. Măsura în care prin datoria publică de astăzi se transmit generaţiilor
viitoare bunuri de echipamente sau posibilităţi de producţie şi de consum se
exprimă prin aşa-numitul efect de transfer intern. De obicei, împrumuturile
guvernamentale interne iau forma emiterii şi vânzării de obligaţiuni purtătoare de
dobândă pentru populaţie; în acest fel, se asigură banii necesari finanţării fără a
creşte taxele sau impozitele şi fără a tipări bani noi. Împrumuturile la rezidenţi
naţionali reduc puterea de cumpărare a acestora şi atenuează, astfel, efectul
inflaţionist al cheltuielilor guvernamentale finanţate prin obligaţiuni; creşterea
cheltuielilor publice este, deci, contrabalansată de micşorarea cheltuielilor
private. Deficitele şi datoriile au tendinţa de a se acumula ele însele; spre
exemplu, plata dobânzii la datoriile externe are o reacţie inversă asupra
deficitului bugetar, în sensul că necesită împrumuturi viitoare. Structura datoriei
publice impune disocierea în: datorie internă şi datorie externă, ce răspund
diferitelor necesităţi, şi, respectiv, îndatorare internă şi îndatorare externă.
Puterea publică acordă importanţă datoriei interne, fiindcă aceasta, de fapt,
participă (prin emiterea de obligaţiuni, de bonuri ale Trezoreriei, bonuri sau
titluri ce se emit la ghişeele deschise subscrierilor etc.) la finanţarea, în
principiu, nonmonetară a deficitului bugetar. Îndatorarea externă, spre deosebire
de cea internă, poate să nu fie rezultatul deficitului bugetar, ci să fie fructul
deficitului comercial; ea are loc şi în vederea întăririi rezervelor de schimb.
Datoria externă a statului se contractează direct de către Trezorerie14, după
regulile privind împrumuturile. • Bugetul de stat al României În ultimii ani, se
constată tendinţa generală de creştere a volumului total al veniturilor şi
cheltuielilor bugetului de stat, ca şi a
Trezoreria este reprezentantul financiar al statului, casierul şi bancherul
colectivităţilor publice; ea este constituită din principalele servicii financiare
ale statului, care sunt ataşate Ministerului Finanţelor Publice şi compun, în
esenţă, Direcţia Trezorerie. 159
14

deficitului bugetar, în contextul inflaţiei existente. O imagine de ansamblu, în

acest sens, oferă datele din tabelul 1.
Bugetul de stat al României, în perioada 1989 – 2002 (miliarde lei) Tabelul 1

Sursa: Raport anual al Băncii Naţionale a României, 1998, Secţiunea statistică, p.

11; „Buletin lunar al Băncii Naţionale a României”, nr. 1/2001, p. 47; BNR 2003.

În baza Tratatului de la Maastricht (Olanda), nivelul deficitului bugetar de

maximum 3% din PIB constituie, pentru ţările membre ale Uniunii Europene, criteriul
de apreciere a respectării disciplinei bugetare.

160

1 Evoluţii specifice în cadrul politicii bugetare

De-a lungul existenţei Uniunii Europene, controversele pe probleme
bugetare au reprezentat o constantă, chiar dacă natura lor a fost diferită: de la
întrebarea dacă C.E.E. trebuie sau nu să aibă resurse financiare proprii , la
rivalităţi între instituţiile C.E.E. ( Comisie, Consiliu şi Parlament ) privind
controlul asupra bugetului sau la problema dezechilibrelor bugetare.
Politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru
de decizie publică ( autoritate guvernamentală sau centrală; autoritate locală;
autoritate supranaţională de exemplu Parlamentul European ), care vizează
finalităţiile exclusiv economice şi sociale.

Instrumentele folosite sunt cheltuielile publice. Problema este

complementară politicii fiscale. Cele două politici reprezintă ansamblul de
instrumente la dispoziţia statului, prin care acesta implementează obiectivele de
intervenţie în mediul economic şi social. Instrumentele sunt direcţionate
pentru implementarea deciziilor membrilor societăţii, în calitate de cetăţeni,
gospodării, întreprinderi, institutii,
20.3. POLITICA FISCALĂ • Definire Politica fiscală a statului reprezintă o anumită
concepţie a acestuia, precum şi un ansamblu de măsuri şi acţiuni privind rolul
impozitelor în sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite, perceperea şi
modul de folosire a lor ca instrument de stimulare a creşterii economice, felul în
care este gândită eficacitatea fiscală în ţara respectivă. Un sistem fiscal
înseamnă totodată un compromis între necesitatea de randament a politicii fiscale
(adică aceea de a face să intre cât mai mulţi bani în casieriile publice), pe de o
parte, şi grija de a asigura echitate, de a proporţiona contribuţia fiecăruia în
raport cu capacitatea pe care o are, pe de altă parte. Sistemul fiscal determină,
în mare măsură, veniturile statului, capacitatea acestuia de a finanţa cheltuieli
şi de a-i proteja pe cei slabi. Evidenţierea conţinutului politicii fiscale
presupune luarea în considerare a unor elemente teoretice şi practice de o mare
importanţă. • Elemente ce caracterizează politica fiscală În primul rând,
elaborarea politicii fiscale este un act de decizie deosebit de complex, ghidat de
criteriul eficienţă. Aceasta în sensul că, prin măsurile şi acţiunile promovate, se
urmăresc reducerea fluctuaţiilor, a instabilităţii economice, protejarea
veniturilor consumatorilor şi stimularea dezvoltării. Impozitele, ca şi alte forme
de prelevări, modifică distribuirea iniţială a veniturilor, influenţând activitatea
economică, investiţiile şi consumul. În al doilea rând, veniturile bugetare din
impozite sunt în dependenţă de performanţele economice: astfel, la o rată de
impozitare fixă, veniturile din impozite cresc atunci când venitul naţional creşte
şi scad atunci când venitul naţional scade. Dacă notăm cu r rata de impozitare,
prin i impozitul încasat şi prin v venitul, se poate exprima relaţia: i = f (r,v)
şi, deci, i = r .v. Raportul dintre creşterea impozitelor şi creşterea veniturilor
reprezintă rata marginală de impunere fiscală (I mg). Astfel, I
mg = ∆I ∆V

ea arată cu cât creşte impozitul pe unitatea suplimentară de venit.

161

În al treilea rând, este importantă luarea în calcul a efectelor probabile atât ale
reducerii, cât şi ale majorării impunerii fiscale, nu numai pe termen scurt, ci şi
pe termen lung. În cazul în care se recurge la finanţarea creşterii cheltuielilor
publice prin mărirea impozitelor, se diminuează veniturile agenţilor economici, dar
se atenuează şi inflaţia etc. Atunci când se acţionează în sensul reducerii
impozitelor şi, deci, al micşorării presiunii fiscale, se poate ajunge la un
deficit bugetar sau la accentuarea acestuia, care, după cum am mai arătat, are o
serie de consecinţe. Luarea în considerare a efectelor pe termen lung conduce la
concluzia că reducerea impozitelor la un anumit nivel are ca efect mărirea
veniturilor bugetare, deoarece, în măsura în care stimulează investiţiile, ea duce
la lărgirea bazei asupra căreia se aplică rata de impunere respectivă. Dacă, spre
exemplu, o reducere a impozitelor de 8% stimulează mărirea cu 2% a venitului
impozabil, reducerea impozitului „se plăteşte singură” în decurs de patru ani.
Efectele probabile ale reducerii sau majorării impozitelor trebuie comparate cu
efectele probabile ale deficitelor bugetare. În al patrulea rând, perceperea
impozitelor se realizează sub două forme: a) impozite directe, care se suportă
nemijlocit de către cei care le plătesc, ca, de exemplu, impozitul pe profit,
impozitul pe salarii, impozitul pe sumele din vânzarea activelor societăţilor
comerciale cu capital de stat, impozitul pe dividende la societăţile comerciale
etc., şi b) impozite indirecte, adică acelea care sunt cuprinse în preţuri ale
mărfurilor, încasate o dată cu vânzarea acestora, însă suportate de către
consumatorii finali, la cumpărarea mărfurilor (ca, de exemplu, taxa pe valoarea
adăugată, accize şi impozitul pe circulaţia mărfurilor, taxe vamale). În această
direcţie, există deosebiri de la o ţară la alta, în dependenţă de condiţiile
economice, sociale şi politice, precum şi de unele tradiţii specifice. Astfel,
ponderea impozitelor indirecte15 în totalul veniturilor administraţiei publice
centrale era: 5,53% în SUA (în anul 1993); 18,18% în Japonia (1990); 26,74% în
Franţa (1992); 27,5% în Germania (1991); 21,29% în Olanda (1992); 30,78% în Marea
Britanie (1991). În al cincilea rând, politica fiscală se caracterizează prin
progresivitatea impozitelor. Aceasta vizează impozitele directe şi
Iulian Văcărel, Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura
Economică Bucureşti, 1996, p. 322. 162
15

presupune ca rata de impunere să se mărească pe măsură ce venitul impozabil creşte.

Progresivitatea impozitelor constituie un instrument de redistribuire şi de
justiţie fiscală. Rata de impunere nu poate fi, însă, mărită oricât de mult cu
efecte pozitive. Este importantă, aici, rata optimă de presiune fiscală, care
constituie acel prag de impunere până la care şi dincolo de care încasările fiscale
sunt mai slabe. Aceste aspecte sunt reprezentate grafic şi cunoscute sub denumirea
de curba Laffer, după numele americanului A.B. Laffer, care le-a cercetat în anii
’70 ai secolului al XX-lea. În figura 1 este reprezentată curba Laffer.

Fig. 1. Curba Laffer

Se observă că între valorile 0% şi 100% ale ratei de încasare fiscală se află rata
optimă de presiune fiscală. În legătură cu impozitul, unele sisteme de gândire,
considerând că preocuparea statului pentru protecţie socială duce la încurajarea
lenei, resping ideea potrivit căreia impozitul ar fi un mijloc de conciliere a
dezvoltării economice cu justiţia socială; astfel, fiscalitatea începe să fie
acuzată că îi descurajează pe cei dinamici şi îndrăzneţi16 şi, de aceea, ar trebui
să fie reduse impozitele şi cotizaţiile sociale, să se diminueze intervenţia
statului pentru ca piaţa să poată descătuşa energiile creatoare ale societăţii.
16

Michel Albert, op. cit., p. 165. 163

În ansamblul politicii fiscale se înscrie şi impozitul negativ, care, în esenţă,

constituie cadrul conceptual de distribuire secundară a veniturilor prin
transferuri. Potrivit acestui sistem, bogaţii plătesc impozite, care sunt
distribuite sub formă de alocaţii săracilor, asigurându-li-se, acestora, un venit
minim garantat. Uneori, se apreciază că acest sistem, respectând principiul „la
venit egal, impozit egal”, îl transpune sub forma „la sărăcie egală, ajutor egal”,
ceea ce, practic, înseamnă a accepta concepţia universală a sărăciei, bazată pe
necesitatea de a veni în ajutorul celor săraci. Mai multe ţări au adoptat, sub
diverse forme, sistemul impozitului negativ17, ca, spre exemplu, RFG, în anul 1962,
Marea Britanie, în 1966, Belgia, în 1974, Luxemburg în 1986. În ţara noastră,
tranziţia la economia de piaţă a fost organic legată de procesele financiare, de
politica statului privind veniturile şi cheltuielile bugetare. În acest proces, s-a
avut în vedere angajarea directă a instrumentelor financiare, de credit şi monetare
în conducerea activităţii economice. Prin cote de impunere diferenţiate, s-au
urmărit încurajarea dezvoltării unor anumite activităţi economice, înfiinţarea de
întreprinderi mici şi mijlocii, extinderea întreprinderilor private şi mixte,
încurajarea penetrării de capital străin în economie, prin cote diferenţiate pe
ramuri, pentru a orienta investiţiile spre sfera productivă şi servicii utile,
stimularea iniţiativei, răspunderii şi eficienţei. 20.4. PROGRAMAREA (PLANIFICAREA)
MACROECONOMICĂ În perioada postbelică, funcţiile economice ale statului s-au
dezvoltat în aproape toate ţările, manifestându-se sub diferite forme. Programarea
sau planificarea macroeconomică reprezintă una din modalităţile de intervenţie a
statului în economia de piaţă modernă, subordonată funcţionării cât mai eficiente a
pieţei prin acţiuni de orientare şi coordonare a activităţii pe ansamblul economiei
naţionale. Ea se concretizează în decizii macroeconomice, în programe sau planuri
de dezvoltare pe un anumit orizont de timp, ce cuprind obiective economice,
niveluri orientative, măsuri şi termene de îndeplinire privind evoluţia diferitelor
sectoare şi ramuri ale economiei, mecanismul preţurilor, în corelare cu piaţa
economică externă etc. Se
André Beauchamp, Bernard Grasset, Guide mondial des paradis fiscaux, Paris, 1983.
164
17

iau în calcul şi instrumente economice prin care se stimulează comportamentul

agenţilor economici în alocarea şi utilizarea resurselor, în orientarea
investiţiilor, în folosirea forţei de muncă etc. Programarea macroeconomică se
realizează de către organisme statale de planificare la nivelul economiei naţionale
respective; în Franţa există Comisariatul General al Planului, în Olanda – Biroul
Central de Planificare, în Marea Britanie – Consiliul Naţional pentru Dezvoltare
Economică, în Japonia – Agenţia de Planificare Economică. Planificarea
macroeconomică presupune studii aprofundate privind evoluţia în perspectivă a
ştiinţei şi tehnicii, a populaţiei, a nevoilor şi resurselor, a interdependenţelor
economice etc. În condiţiile actuale, planificarea macroeconomică are o determinare
obiectivă, izvorând din complexitatea problemelor privind funcţionarea şi
dezvoltarea economiei, din importanţa tot mai mare pe care o are macrodecizia
economică, din necesitatea cunoaşterii şi coordonării activităţii economice.
Programarea macroeconomică nu contravine pieţei. Ambianţa de libertate economică,
sistemul liberei iniţiative nu exclud, ci presupun o anumită ordine în funcţionarea
economiei. Sistemul economiei de piaţă moderne trebuie înţeles ca un sistem
perfecţionat, care, bazându-se pe piaţă, este capabil să-şi coordoneze mişcarea sa
de ansamblu. În condiţiile în care progresul economiei este tot mai complex, iar
interdependenţele se accentuează, „cu cât o economie este mai dezvoltată, cu atât
mai mult ea are nevoie de coordonare”18. O asemenea necesitate există în momentul
în care „statul are mijloacele de a o face”. Cu alte cuvinte, o anumită ordine, o
anumită regularitate, după cum remarca Paul Samuelson, sunt inerente sistemului de
piaţă însuşi, care printr-o reţea de legături asociază cunoştinţele şi actele a
milioane de indivizi diferiţi, rezolvă probleme complexe care implică, uneori,
milioane de variabile şi relaţii. Deşi planificarea macroeconomică este prezentă în
diferite ţări ale lumii, totuşi există deosebiri de la o ţară la alta, ca şi de la
o perioadă la alta, în ceea ce priveşte sfera de cuprindere, modul de realizare,
metodele de planificare, locul şi rolul diferitelor instrumente economice în
stimularea activităţii.
J.M. Albertini, Les rouages de l’économie nationale, Les Éditions ouvrières, Paris,
1988, p. 377. 165
18

Având loc în condiţiile în care proprietatea privată este dominantă, planificarea

macroeconomică din economia de piaţă modernă are caracter orientativ: nivelurile de
producţie, ritmurile de dezvoltare, termenele de îndeplinire prevăzute etc. nu sunt
obligatorii pentru agenţii economici. Deosebirile care există de la o ţară la alta,
mai ales cele determinate de doctrine economice, atrag după sine forme şi denumiri
diferite în manifestarea planificării. Astfel, se întâlnesc drept forme de
planificare următoarele: a) planificarea indicativă, care se caracterizează prin
aceea că organele specializate ale statului respectiv explică agenţilor economici
conţinutul obiectivelor cuprinse în planul macroeconomic, motivaţia orientărilor
respective, în scopul convingerii acestora de necesitatea de a acţiona în
conformitate cu prevederile; b) planificarea incitativă, care se bazează pe
folosirea de către stat a diferitelor pârghii economico-financiare (preţ, credit,
dobândă, impozite, subvenţii etc.) pentru stimularea interesului economic al
agenţilor economici în direcţia îndeplinirii obiectivelor cuprinse în planul
macroeconomic. Există, în unele ţări, un tip de coordonare denumit planificare
informală, care nu presupune elaborarea de planuri la nivel naţional, ci se
concretizează în activităţi de coordonare a deciziilor adoptate separat de către
administraţiile publice cu cele ale firmelor private, publice sau mixte. Concepte
de bază • Statul – agent economic • Politica bugetară • Bugetul public naţional •
Bugetul de stat • Multiplicator bugetar • Datoria publică • Politica fiscală •
Impozite directe • Impozite indirecte • Rata optimă de presiune fiscală • Curba
Laffer • Planificarea indicativă • Planificarea incitativă
166

Probleme de reflecţie, întrebări • Confruntări de idei privind rolul statului în

economie • Implicarea statului în economie şi rolul pieţei • Ce relaţie există
între politica bugetară şi dinamica economică? • Datoria publică şi gradul de
îndatorare • Execuţia bugetară şi gestiunea financiară • Presiunea fiscală şi
activitatea economică • Ce relaţie există între comportamentul individual al
agenţilor economici şi funcţionalitatea globală a economiei naţionale? • Rolul
statului în procesul de tranziţie la economia de piaţă • Impozitele directe şi
impozitele indirecte în sistemul de instrumente economico-financiare • Necesitatea
programării (planificării) macroeconomice. Bibliografie
• André Beauchamp, Bernard Grasset, Guide mondial des paradis fiscaux, Paris, 1983.
• Gilbert Abraham-Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. •
N.N.Constantinescu (coordonator), Probleme ale tranziţiei la economia de piaţă în
România, Studii, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997. • Paul Heyne,
Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991. •
Tatiana Moşteanu, Buget şi trezorerie publică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997. • Gheorghe Manolescu, Buget, abordare economică şi financiară,
Editura Economică, Bucureşti, 1997. • Jan Kregel, Egon Matzner, Gernat Grabher,
Şocul pieţei, Editura Economică, Bucureşti, 1995. • J.M. Keynes, Teoria generală a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970. • Paul Samuelson, L’économique, vol. 1, Armand Colin, Paris, 1982. • Iulian
Văcărel, Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică,
Bucureşti, 1996. • Richard G.Lipsey, K.Alec Chrystal, Economia pozitivă, Editura
Economică, Bucureşti, 1999. • *** Dicţionar de economie, coord.: Niţă Dobrotă,
Editura Economică, Bucureşti, 1999. 167

Capitolul 21 BUNĂSTAREA ŞI SĂRĂCIA. DISTRIBUłIA VENITURILOR

Obiectivele temei: • analiza inegalităţii veniturilor, a cauzelor ce duc la

apariţia acesteia, precum şi a instrumentelor de măsură şi soluţiilor de eradicare;
• explicarea raportului dintre economia de piaţă şi protecţia socială, precum şi a
principalelor direcţii de acţiune a statului pentru realizarea unei protecţii
sociale reale; • rezolvarea dilemei eficienţă-echitate; • prezentarea conceptelor
de nivel de trai, calitate a vieţii, mod de viaţă, stil de viaţă; • prezentarea
principalilor indicatori de măsură şi analiză a puterii de cumpărare. 21.1.
INEGALITĂłILE ECONOMICE ŞI INEGALITATEA VENITURILOR Responsabilitatea în ceea ce
priveşte finalitatea socială a creşterii economice revine statului şi firmelor.
Firmele economice sunt preocupate de profit în condiţiile protecţiei mediului
natural şi a mediului social. Statul are posibilitatea, dar şi obligaţia de a
corecta distribuţia veniturilor în societate, fără a denatura însă motivaţia
firmelor. Deşi, în principiu, creşterea economică ar trebui să conducă la
satisfacerea cât mai multor nevoi umane (individuale şi colective, materiale şi
spirituale), există o cauză fundamentală pentru care acest lucru nu se întâmplă.
Această cauză este inegalitatea veniturilor în societate.
168

• Inegalitatea veniturilor: definiţie O definiţie a inegalităţii veniturilor

presupune un criteriu de apreciere a justificării încasării venitului social; s-ar
ajunge astfel la tipologia teoriilor despre protecţia socială. De aceea, vom spune
doar că inegalitatea veniturilor este o consecinţă naturală a funcţionării pieţei,
în sensul că piaţa acordă prime celor ce reuşesc şi aplică sancţiuni celor ce nu
reuşesc. Rezultă că, într-o măsură importantă, inegalitatea veniturilor nu numai că
este imanentă funcţionării pieţei, dar este chiar necesară. Nivelarea veniturilor,
ca „soluţie” de eradicare a inegalităţii veniturilor, este la fel de dăunătoare ca
şi polarizarea exagerată a polilor de bogăţie şi sărăcie. • Cauze obiective ale
inegalităţii veniturilor Cauzele care conduc la inegalitatea veniturilor sunt: 1)
diferenţele de abilitate: unii indivizi sunt înzestraţi cu o abilitate mai mare
decât alţii (fie în mod natural – talente speciale, fie prin calificarea
profesională); 2) diferenţele de performanţe în muncă (unii indivizi obţin
rezultate mai mari sau mai bune în aceeaşi activitate decât alţii); 3) diferenţele
în asumarea riscurilor (unii indivizi aleg un risc mai mare, care aduce şi un
câştig mai mare, alţii preferă un câştig mai mic, dar care comportă şi un risc mai
mic); 4) diferenţele de salarizare ca urmare a desfăşurării activităţii economice
în condiţii de muncă speciale (toxicitate, noapte, şantier, muncă grea etc.); 5)
diferenţele în educaţie şi instruire (unii indivizi aleg venituri mai mari pentru
viitor – se instruiesc mai mulţi ani în şcoli, alţii preferă venituri mai mici, dar
actuale – intră direct în activitatea economică); 6) diferenţele de experienţă în
profesie (care conduc la diferenţe în venituri, de exemplu, prin plata unui spor de
vechime în muncă); 7) diferenţele în averea moştenită (unii indivizi moştenesc o
avere mai mare decât alţii, ceea ce le conferă un statut social, sub aspectul
veniturilor, mai avantajos în comparaţie cu cei care moştenesc mai puţin sau
deloc); 8) diferenţele de şansă (în aceleaşi condiţii economice şi sociale, unii
indivizi se pot bucura de şansa unui câştig, în timp ce alţii nu au această şansă,
de exemplu, la sistemele legale de loterie). Toate acestea sunt cauze obiective ale
inegalităţii veniturilor şi ele nu pot fi incriminate pentru inegalitatea
respectivă.
169

• Cauze subiective ale inegalităţii veniturilor Pe lângă cauzele analizate mai sus,
există şi cauze subiective ale acestei inegalităţi, cauze care conduc la
discriminare în distribuirea veniturilor. Prin discriminare economică se înţelege
situaţia în care factori de producţie echivalenţi primesc o remuneraţie diferită
pentru contribuţii egale la produsul social. Există mai multe surse ale
discriminării economice: 1. Discriminarea de către patroni (agenţi economici care
declanşează şi organizează activitatea economică). Un exemplu ar fi faptul că unii
patroni angajează femei sau tineri sau lucrători de culoare etc. Să analizăm
concomitent situaţia unui patron care nu angajează aceste categorii de lucrători
(A, fig. 1) cu cea a unui patron care acceptă să le angajeze (B, fig. 2).

Fig. 1. Discriminarea de către patron

Fig. 2. Nediscriminarea de către patron

Cererea de muncă (notată DL) în cazul celor doi patroni este aceeaşi, doar că
oferta de muncă (notată SL) este deplasată spre dreapta în cazul patronului B,
deoarece el angajează şi lucrători refuzaţi de primul patron. În felul acesta,
salariul de echilibru (notat WE) în cazul celui de-al doilea patron se va situa sub
salariul de echilibru al primului patron, deci, cel de-al doilea patron va avea un
avantaj din punct de vedere al costurilor cu salariile, ceea ce face ca, în
principiu, el să elimine de pe piaţă pe patronul A (de regulă, însă, patronii de
categoria A sunt monopoluri puternice). În orice caz, lucrătorii care se angajează
la patronul B sunt discriminaţi economic în raport cu cei care se angajează la
patronul A.
170

2. Discriminarea între salariaţi este o discriminare pe care o aplică înşişi

salariaţii, atunci când decizia economică depinde de ei (de exemplu, nu se acceptă
ca şefii să fie femei sau tineri sub o anumită vârstă). 3. Discriminarea statistică
se referă la modul în care sunt stabilite, de către guvern, diferitele compensaţii
sau nivelurile de taxe şi impozite (se determină o medie a veniturilor care
funcţionează drept criteriu de departajare, aşa încât cei situaţi sub această medie
vor fi dezavantajaţi, iar cei situaţi peste medie vor fi avantajaţi sau invers, în
funcţie de materia economică la care se aplică aceste cifre medii). Instrumentul
economic prin care se măsoară inegalitatea veniturilor în societate este Curba
Lorenz. Vom măsura pe orizontală ponderea populaţiei, iar pe verticală ponderea
veniturilor aferente diferitelor ponderi de populaţie (fig. 3). Dacă veniturile ar
fi distribuite absolut egal în societate, curba care ar lega ponderea populaţiei de
ponderea veniturilor ar coincide cu bisectoarea. În realitate, inegalitatea
veniturilor în societate îndepărtează orice curbă (C1, C2,… Cn) de bisectoare,
astfel încât cu cât inegalitatea veniturilor este mai mare, cu atât Curba Lorenz
este mai „întinsă” şi invers. Această curbă se foloseşte ca instrument de măsurare
a inegalităţii distribuţiei veniturilor între diferitele grupe ale populaţiei,
într-o zonă, ţară etc. Scopurile studiilor bazate pe Curba Lorenz pot fi diverse,
de la fundamentarea unor măsuri de politică economică privind ameliorarea nivelului
de trai şi reducerea inegalităţilor până la testarea oportunităţii diferenţierii
produselor pe zone şi categorii socio-profesionale.
100 venituri (%) B

C0
50

C1 C2

50

populatie (%) ,

A 100

Fig. 3. Curba Lorenz 171

Se pare totuşi că nu discriminarea economică este responsabilă pentru cea mai mare
parte a inegalităţii veniturilor, ci diferenţele existente în ceea ce priveşte
capitalul uman. Prin capital uman* se înţelege ansamblul investiţiilor (de timp, de
bani, de instrucţie, de calificare etc.) care formează personalitatea integrală a
individului şi pe baza căruia acesta participă la distribuirea produsului social.
De exemplu, un studiu efectuat în SUA a arătat că circa 60% din inegalitatea
veniturilor se explică prin diferenţe existente privind capitalul uman. În legătură
cu finalitatea socială a creşterii economice şi, deci, implicit, cu protecţia
socială, care trebuie să corecteze, din punct de vedere al statului, inegalităţile
de venituri despre care s-a vorbit mai sus, există mai multe teorii în literatura
de specialitate: teoria economiei bunăstării; teoria selecţiei sociale; teoria
justiţiei; teoria procedurală. 21.2. ECONOMIA DE PIAłĂ ŞI PROTECłIA SOCIALĂ
Economia de piaţă este, prin definiţie, o economie a agenţilor economici privaţi,
care îşi urmăresc propriul interes. Criteriile de comportament economic ale
agenţilor economici privaţi sunt criterii egoiste, individualiste. În fond, nici nu
se poate cere unui agent economic să se preocupe de interesul general, pentru că a-
i cere acest lucru ar însemna să-l abatem de la raţionalitatea economică pe care el
o aplică şi în urma căreia societatea prosperă, compromiţând astfel interesul
general al societăţii. Interesul general trebuie să preocupe exclusiv statul,
guvernul şi, din punct de vedere economic, el se realizează pe baza proprietăţii
publice şi a bunurilor publice. • Proprietatea publică şi bunurile publice
Proprietatea publică este acea proprietate pe baza căreia şi prin exploatarea
căreia statul asigură bunurile publice.
Teoria investiţiei în capitalul uman a fost dezvoltată de economistul american
Garry S.Becker (Premiul Nobel 1992 în ştiinţe economice) şi se bucură, în peisajul
ştiinţific contemporan, de un larg interes, pe baza ei fiind explicate şi procese
legate de diferenţierea salarială, migraţie, căutarea unor locuri de muncă adecvate
nivelului de pregătire şi aspiraţiilor indivizilor. 172
*

Bunurile publice sunt bunuri care satisfac nevoile comune ale societăţii, tot aşa
cum bunurile private satisfac nevoile economice individuale. Bunurile publice se
caracterizează printr-o serie de trăsături care le disting de bunurile private, şi
anume: 1) fiecare individ din societate beneficiază direct şi personal de bunul
public; 2) consumul de bunuri publice este nediferenţiat: calitatea bunului public
este aceeaşi pentru orice consumator; 3) consumul de bunuri publice este
neconcurenţial: nu există nicio restricţie privind accesul la bunul public (cu
toate acestea, corupţia şi birocratismul pot introduce anumite elemente de
concurenţă în legătură cu procurarea bunului public); 4) consumul de bunuri publice
este indivizibil; 5) consumul de bunuri publice este simultan: indivizii
beneficiază de bunul public în acelaşi timp; 6) bunurile publice sunt repartizate
de către autoritatea publică, statul. Protecţia socială este unul dintre cele mai
importante bunuri publice din societatea modernă, de aceea, statele caută cele mai
bune soluţii de asigurare a protecţiei sociale în condiţiile funcţionării economiei
de piaţă. • Argumentul pieţei libere Se poate spune, la prima vedere, că există o
contradicţie ireconciliabilă între necesitatea de asigurare a condiţiilor de
funcţionare a economiei de piaţă, pe de o parte, şi necesitatea de a asigura o
protecţie socială decentă, în acord cu drepturile fundamentale ale omului, precum
şi cu tradiţiile, religia şi mentalităţile populaţiei, pe de altă parte. Într-
adevăr, mecanismele economiei de piaţă nu operează cu concepte cum ar fi
altruismul, grija faţă de aproapele tău, recunoştinţa şi alte asemenea concepte de
natură mai degrabă etică decât economică. În acest sens, în literatura de
specialitate se tratează trăsăturile aşa-numitului „argument al pieţei libere”.
Argumentul pieţei libere este caracterizat de câteva atribute, nu toate fiind
consistente din punct de vedere logic. În primul rând, el este întotdeauna
individual, în sensul că orice acţiune socială trebuie să fie sancţionată de voinţa
indivizilor raţionali care compun societatea. Aceasta înseamnă că societatea nu
este nimic altceva decât ansamblul indivizilor care o compun. Din punct de vedere
normativ, acest lucru
173

implică faptul că nicio etică exterioară, cu excepţia celei derivate din voinţa
poporului, nu va putea fi aplicată deciziilor sociale. Norme ca egalitatea şi
echitatea sunt relevante pentru deliberarea socială doar dacă sunt invocate de
către toţi indivizii din societate. Asemenea norme nu vor putea fi impuse
societăţii de către un guvern sau un planificator social care le valorizează în
propriul lor interes. Contemporană cu această filosofie individualistă este ideea
lockeană, care afirmă că oamenii au un drept inviolabil de a păstra ceea ce au
dobândit. Conform acestui punct de vedere, nicio autoritate exterioară nu are
dreptul de a expropria aceste agonisiri prin impozite. A. Ipoteza raţionalităţii
Argumentul pieţei libere susţine că agenţii economici şi sociali sunt raţionali în
ceea ce priveşte cunoaşterea perfectă a preferinţelor lor şi sunt capabili să facă
toate calculele necesare pentru a-şi urmări în mod eficient interesele. Această
ipoteză a raţionalităţii a fost dusă, recent, la extrem, de către şcoala
aşteptărilor raţionale. Ea are două componente – maximizarea utilităţii şi
egoismul. Conform primei componente, agenţii economici şi sociali iau decizii care
le asigură satisfacţia maximă. Conform celei de-a doua componente, agenţii
economici şi sociali evaluează orice situaţie socială (de exemplu, distribuţia
venitului) în termenii propriei alocări de bunuri, ignorând urmările pe care
intervenţia statului le-ar putea avea pentru alocările altor agenţi. Adam Smith
susţinea că nimic în afara egoismului nu este necesar pentru ca societatea să
obţină rezultate sociale optime. Ipoteza egoismului nu neagă posibilitatea
comportamentului orientat social al agenţilor economici. Ea stabileşte doar că
acest comportament nu este o condiţie nici necesară, nici suficientă pentru pieţe,
în vederea maximizării bunăstării sociale. B. Ipoteza concurenţei perfecte Ipoteza
raţionalităţii, coroborată cu ideea existenţei unui număr mare de agenţi economici,
cunoscută ca ipoteza concurenţei perfecte, exprimă imaginea unei economii fictive,
compusă din indivizi izolaţi, urmărindu-şi propriul interes, fără a lua în
considerare modul în care acţiunile lor afectează viaţa altora. Argumentul pieţei
libere este fie utilitarian, fie paretian şi este direcţionat pe criterii de
eficienţă, sub aspectul calculelor. Dacă individualismul impune ca, în adoptarea
deciziilor sociale, să fie luate
174

în calcul doar preferinţele individuale, atunci aceste preferinţe trebuie să fie

agregate. De exemplu, în analiza cost-beneficiu a proiectelor sociale, costurile şi
beneficiile sunt însumate pentru a vedea dacă proiectul poate fi iniţiat. Dacă se
utilizează un standard utilitarian, intensităţile preferinţelor (eventual,
exprimate în monedă) sunt însumate pur şi simplu. Dacă se utilizează un standard
paretian*, se va selecţiona doar alternativa care este aleasă în unanimitate de
către întreaga societate. De pildă, dacă societatea trebuie să construiască o şosea
care ar trebui să treacă fie prin zona unei colonii de păsări, fie prin vecinătatea
suburbană, decizia va fi determinată de modul în care fiecare grup interesat –
naturalişti, respectiv rezidenţii suburbani – va fi dispus să plătească mai mult
pentru a obţine modificarea favorabilă a localizării şoselei. Această problemă pune
în evidenţă o tensiune inerentă între aspectele utilitariene şi cele paretiene ale
argumentului pieţei libere. Construirea şoselei prin suburbie este susceptibilă să
violeze drepturile individuale, mai ales dacă rezidenţii suburbani trebuie să fie
mutaţi. Individualiştii consecvenţi nu vor fi dispuşi să procedeze astfel tocmai
datorită raţiunii utilitariene. Mai curând, vor construi şoseaua doar acolo unde
fie toţi indivizii sunt de acord, în mod voluntar, că aceasta este cea mai bună
soluţie, fie ei pot fi plătiţi să accepte această soluţie. Decizia socială care
maximizează consumul sau suma utilităţilor individuale poate asigura beneficii
minorităţii populaţiei, care suportă în mod intens decizia considerată. Ca urmare,
putem maximiza ceea ce este mai bine, dar nu pentru cei mai mulţi. De exemplu,
distribuţia inegală a venitului nu înseamnă că veniturile ar trebui redistribuite
atâta timp cât procesul prin care ele au fost determinate nu implică fraudă sau
coerciţie şi s-a desfăşurat în mod corect. Dacă situaţia s-a produs în mod
voluntar, prin consensul tuturor celor implicaţi, ea poate fi justificată,
deoarece, conform viziunii individualiste asupra argumentului pieţei libere, nimic
din ceea ce indivizii determină în mod voluntar nu poate fi rău.
Standard ce corespunde optimului economic Pareto: când bunurile sunt distribuite
între indivizi, orice creştere a satisfacţiei unui consumator se traduce prin
scăderea satisfacţiei cel puţin a unui alt consumator. 175
*
C. Ipoteza „laissez faire” O altă ipoteză a argumentului pieţei libere este
„ipoteza credinţei în laissez faire-ul mâinii invizibile”. Această ipoteză proclamă
faptul că dacă indivizii sunt lăsaţi singuri şi li se permite să contracteze în mod
voluntar, bunăstarea societăţii va creşte. Orice intervenţie, în acest proces, este
susceptibilă să înrăutăţească lucrurile. D. Ipoteza dilemei eficienţă – echitate
Ultima ipostază a argumentului pieţei libere este ipoteza dilemei eficienţă-
echitate. Susţinătorii pieţei libere cred că, dacă societatea utilizează o etică
socială nonindividualistă pentru a defini rezultatele sociale, aceasta înseamnă
dispariţia eficienţei instituţiilor existente. Societatea este obligată să aleagă
între un sistem economic care maximizează rezultatul social (piaţa liberă) şi unul
care maximizează unele obiective etice nonindividualiste, asemenea eticii
comuniste: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi” sau eticii
rawlesiene a justiţiei maximin. Argumentul pieţei libere, deci, se bazează pe
drepturile individului, ia în considerare doar preferinţele acestuia în efectuarea
calculelor sale utilitariene sau paretiene şi, presupunând raţionalitatea
indivizilor, crede în capacitatea sistemului neîncătuşat al întreprinderii libere
de a maximiza suma acestor preferinţe. Problema protecţiei sociale nu trebuie pusă,
aşadar, în opoziţie cu argumentul pieţei libere, ci în continuarea ei sau, mai
exact spus, trebuie să stabilească modalităţile prin care eficienţa pieţei libere
poate fi utilizată pentru rezolvarea acelor chestiuni pe care piaţa liberă fie nu
le poate rezolva, fie nu-şi poate propune să le rezolve. Este bine ştiut faptul că
gradele cele mai mari de protecţie socială le asigură societăţile în care economia
de piaţă este cea mai dezvoltată. Prin urmare, funcţionarea economiei de piaţă este
o condiţie necesară pentru asigurarea protecţiei sociale, şi nu o piedică în calea
ei (cum au considerat, de pildă, ideologii comunismului). Dar, aşa cum a reieşit
din cele prezentate mai sus, ea nu este şi o condiţie suficientă. În acest punct
trebuie să intervină guvernul, care, printr-o legislaţie socială adecvată, va reuşi
să canalizeze eficienţa pieţei libere şi în direcţia atenuării unora dintre
discrepanţele economice şi sociale pe care chiar piaţa liberă le creează în mod
necesar. În literatura de specialitate se arată, în acest sens, că se poate discuta
despre un grad minim de mărime a sectorului privat care să poată asigura
funcţionarea sectorului public.
176

21.3. POLITICI DE PROTECłIE SOCIALĂ Formele şi modalităţile de asigurare a

protecţiei sociale diferă de la un stat la altul, în funcţie de nivelul său de
dezvoltare economică, de tradiţii, de nivelul de dezvoltare a conştiinţei publice
sau a societăţii civile, de gradul de integrare a statului respectiv în structurile
politice sau economice internaţionale, de orientarea politică a guvernului şi a
puterii legislative (Parlament). Cu toate acestea, se pot stabili, în principiu, o
serie de metode sau căi de asigurare a protecţiei sociale, ele căpătând, desigur,
trăsături specifice în funcţie de contextul economic, social, politic sau istoric
din fiecare stat. • Direcţii de acţiune a statului În general, statul poate acţiona
în două direcţii pentru a încerca atenuarea disparităţilor economice care conduc,
în mod inevitabil, la disparităţi sociale şi de şansă: 1. Acţiunea asupra cauzelor
inegalităţii economice, care vizează prevenirea apariţiei inegalităţii economice şi
se referă la două situaţii distincte: a) subvenţionarea investiţiei în capital
uman; b) aplicarea de politici antidiscriminatorii. a) Subvenţionarea investiţiei
în capital uman are în vedere sprijinul pe care statul îl poate acorda, sub formă
bănească, materială, organizatorică sau în materie de asistenţă şi consultanţă, în
ceea ce priveşte calificarea, recalificarea sau policalificarea forţei de muncă.
Aceste acţiuni trebuie să se desfăşoare nu numai după ce a apărut situaţia care
trebuie rezolvată (de exemplu, după ce a apărut un şomaj masiv datorat necorelării
dintre structura cererii de muncă şi structura ofertei de muncă; în literatura de
specialitate, acest tip de şomaj se numeşte şomaj fricţional şi este preponderent
în situaţii de restructurări masive, cum este cazul în România, în această
perioadă, de trecere la economia de piaţă, caracterizată prin privatizare, reforme
structurale, reorientări ale firmelor falimentare etc.), ci şi în mod preventiv,
prin stabilirea unei structuri adecvate a locurilor în învăţământul superior sau
profesional, pe profiluri şi specializări care se aşteaptă să devină dominante după
absolvire. În România, o parte din această ultimă sarcină a fost preluată de către
învăţământul superior privat. Aşadar, statul poate să facă investiţiile în
capitalul
177

uman în mod direct sau poate să sprijine, sub diferite forme, instituţiile private
să realizeze acest lucru. b) Aplicarea de politici antidiscriminatorii. Situaţiile
de discriminare care afectează egalitatea de şanse şi, deci, contribuie la apariţia
inegalităţii economice trebuie combătute prin măsuri legislative sau printr-un
control riguros aplicat de către instituţiile statului. Discriminarea poate apărea
pe diverse criterii: vârstă, sex, naţionalitate sau pot fi chiar criterii de
apartenenţă politică. 2. Acţiunea asupra simptomelor inegalităţii economice, care
vizează combaterea consecinţelor producerii inegalităţii economice şi constă din
două tipuri de acţiuni: a) acţiuni de aplicare a unor programe de asigurări
sociale; b) acţiuni de aplicare a unor programe de combatere a sărăciei. a)
Programe de asigurări sociale Asigurările sociale reprezintă un concept important
în problematica protecţiei sociale şi vizează ansamblul acţiunilor şi măsurilor pe
care statul le desfăşoară în vederea eliminării, limitării sau reducerii riscului
de venit pentru persoanele care, din motive obiective sau din considerente
legislative, nu-şi mai pot procura veniturile necesare vieţii materiale şi
spirituale, prin propria activitate economică. Există patru tipuri principale de
programe de asigurare socială: a) programe de asigurare a indemnizaţiei de şomaj
(în ţara noastră, ajutor de şomaj şi alocaţie de sprijin); b) programe de
securitate socială (se referă la sistemele de pensii de toate tipurile); c)
programe de asigurare medicală; d) programe de asistenţă socială. Programele de
asigurare a indemnizaţiei de şomaj sunt menite să procure populaţiei
disponibilizate de către sistemul economic o parte din veniturile avute înainte de
disponibilizare. Aceasta se realizează pe o perioadă limitată, pentru a da
posibilitatea celor în cauză să găsească surse alternative de venituri. În perioada
acordării indemnizaţiei, statul aplică o parte dintre acţiunile enumerate la
subvenţionarea investiţiei în capitalul uman. Fondurile din care se plăteşte
această indemnizaţie se asigură de către firme şi de către salariaţi, iar dacă
necesarul de plată a indemnizaţiei depăşeşte fondul astfel creat, diferenţa se
suportă de la bugetul de stat. Programele de securitate socială se aplică prin
intermediul bugetului de asigurări sociale de stat, alimentat prin contribuţii
pentru asigurări sociale, achitate de către firme şi orice angajatori de forţă de
muncă. Programele de asigurare medicală se
178

referă la suportarea de la bugetul de stat a unei părţi sau a totalităţii costului

unor medicamente sau servicii medicale pentru anumite categorii de persoane.
Programele de asistenţă socială cuprind ajutoare pentru handicapaţi, pentru
imigranţi sau refugiaţi politic, burse pentru studenţi etc. b) Programe de
combatere a sărăciei Acestea vizează acţiuni de ajutorare a persoanelor aflate sub
pragul oficial de sărăcie, sub diverse forme: cantine pentru asigurarea hranei,
cămine pentru asigurarea locuinţei, programe de socializare etc. Aplicarea tuturor
acestor programe necesită utilizarea unor pârghii şi instrumente specifice.
Principalele asemenea instrumente sunt: 1) garantarea venitului minim pe economie;
2) mecanismul taxei negative; 3) redistribuirea venitului; 4) asigurarea menţinerii
puterii de cumpărare; 5) asigurarea unui mediu înconjurător corespunzător. b1)
Garantarea venitului minim pe economie Se referă la stabilirea unui nivel minim al
salariului, sub care nicio firmă, indiferent de forma de proprietate, nu poate
negocia sau acorda efectiv salariul. Deşi această intervenţie a statului poate avea
şi efecte negative (stabilirea unui salariu minim poate determina angajatorii de
forţă de muncă să concedieze o parte din forţa de muncă, pentru a nu-şi creşte
excesiv costurile de producţie – fig. 4), ea este menită să limiteze intrarea sub
pragul de sărăcie a unei părţi din populaţie.

Fig. 4. Stabilirea salariului minim 179

În graficul prezentat în figura 4 (unde w semnifică salariul individual, qL

cantitatea de muncă, DL cererea de muncă, SL oferta de muncă), segmentul AB
semnifică şomajul creat ca urmare a stabilirii salariului minim garantat pe
economie la un nivel mai înalt decât salariul de echilibru pe piaţa muncii – WE.
Efectul negativ constă în faptul că, dorindu-se să se stabilească un nivel decent
al salariului la nivelul economiei naţionale, prin crearea de şomaj, venitul
populaţiei afectate de această intervenţie se va situa sub acest nivel şi, posibil,
chiar sub nivelul salariului de dinaintea momentului intervenţiei statului. La
nivelul economiei naţionale se garantează un nivel minim al venitului. Nivelul
minim se stabileşte prin studii speciale privind nivelul de trai şi se situează, de
regulă, la nivelul pragului de sărăcie.* Mecanismul de funcţionare a sistemului
economic în acest caz este următorul (fig. 5):

Fig. 5. Stabilirea venitului minim

Prima bisectoare a graficului semnifică egalitatea dintre venitul efectiv obţinut

de indivizi şi venitul pe care statul îl consideră minim necesar. Cei care au venit
efectiv obţinut din activităţi economice la
Pragul sărăciei este un instrument utilizat în politica socială, semnificând
nivelul foarte redus al consumului unor familii şi persoane, nivel ce asigură doar
satisfacerea trebuinţelor de bază, subzistenţa de la o lună la alta. 180
*

nivelul N nu vor primi subsidii guvernamentale, dar cei care au mai puţin, de
exemplu, la nivelul M, vor primi diferenţa până la nivelul minim garantat pe
economie, care este Vm, diferenţă de mărime AB. Mecanismul venitului minim garantat
pe economie are totuşi două deficienţe: 1) destimulează munca: din fig. 5 se
observă că, cu cât venitul câştigat prin forţe proprii este mai mic, cu atât
subsidia guvernamentală este mai mare; 2) destimulează afacerile: subsidiile
guvernamentale sunt suportate din impozite, deci, plătitorii de impozite, oameni de
afaceri, vor fi interesaţi să aibă o activitate economică cât mai redusă pentru a
plăti impozite cât mai mici. Aceste deficienţe fac ca statul să utilizeze un alt
mecanism, mai performant, şi anume: b2) Mecanismul taxei negative În acest caz,
venitul minim garantat pe economie nu mai este constant, ca în cazul precedent, ci
creşte pe măsură ce creşte venitul realizat de indivizi prin forţe proprii. În
felul acesta este stimulată realizarea unui câştig propriu cât mai mare (fig. 6).
Cei care obţin câştiguri la nivelul dat de intersecţia primei bisectoare cu curba
venitului minim garantat nici nu primesc subsidii şi nici nu plătesc impozite către
guvern, cei care obţin venituri mai mici decât acest nivel vor primi ca subsidie
(taxă negativă) diferenţa până la nivelul minim garantat, iar cei care realizează
câştiguri proprii peste acest nivel, vor plăti către guvern impozite de mărime
egală cu diferenţa dintre venitul realizat şi câştigul minim garantat:

Fig. 6. Mecanismul taxei negative 181

b3) Redistribuirea venitului Se referă la acţiunile prin care statul prelevează o

parte din venituri de la cei care obţin venituri suficiente sau în exces şi le
repartizează celor care nu obţin venituri suficiente. Aceasta se realizează prin
tehnici specifice, cum ar fi: 1) ajutoare nerambursabile (plăţi de transfer,
efectuate de la bugetul de stat, către cei dezavantajaţi); 2) alocaţii pentru
situaţii speciale (cum ar fi: alocaţii pentru şomaj, alocaţii pentru naştere,
pentru întreţinerea copiilor, îngrijirea bătrânilor etc.); 3) utilizarea de
impozite diferenţiate (de exemplu, impozite progresive pe venit); 4) impunerea unei
proporţionalităţi cu veniturile realizate a plăţii diferitelor cotizaţii sociale
(CAS, contribuţia pentru constituirea fondului de ajutor de şomaj etc.). b4)
Asigurarea menţinerii puterii de cumpărare Se ştie că inflaţia conduce la scăderea
puterii de cumpărare a monedei. Dar scăderea puterii de cumpărare a monedei nu se
confundă cu scăderea puterii de cumpărare a venitului, aşa încât, printr-o creştere
corespunzătoare a venitului nominal, se poate compensa scăderea puterii de
cumpărare a unităţii monetare. Această menţinere a puterii de cumpărare (sau cel
puţin reducere a scăderii) se realizează prin sistemul de majorare a veniturilor
(în primul rând, a salariilor) sau prin compensarea creşterii preţurilor. b5)
Asigurarea unui mediu înconjurător corespunzător Reprezintă o protecţie socială pe
care statul o realizează în mod nediferenţiat pentru întreaga populaţie, fie prin
cheltuieli de la bugetul de stat, fie prin impunerea unor taxe de internalizare a
externalităţilor negative pe care să le achite agenţii economici ce depăşesc un
anumit nivel de poluare a mediului. 21.4. ECHITATE A REPARTIłIEI ŞI EFICIENłA
ECONOMICĂ Protecţia socială pe care o realizează statul are ca scop reducerea
discrepanţelor de venituri şi, în final, de avere care se formează între indivizi
în cursul activităţii economice. Se pun două probleme: 1) până la ce nivel trebuie
ajustate aceste discrepanţe, aşa încât să nu fie destimulaţi indivizii care suportă
acest cost, ceea ce ar compromite,
182

pentru viitor, înseşi şansele de protecţie socială; 2) oare, prin redistribuirea

veniturilor – aşa cum procedează statul –, nu se reduce, în general, eficienţa
activităţii economice la nivelul societăţii? Teoria economică răspunde la aceste
întrebări arătând că veniturile din societate trebuie distribuite conform funcţiei
de utilitate marginală: fiecare membru al societăţii trebuie să primească acea
mărime din venit care să asigure, pe ansamblul societăţii, aceeaşi utilitate
marginală pentru fiecare individ. Astfel, dacă există două persoane, cu aceeaşi
funcţie a utilităţii marginale, atunci venitul trebuie distribuit în mod egal (fig.
7):

Fig. 7. Utilitatea venitului social

Cum însă, aşa cum rezultă din lista cauzelor inegalităţii veniturilor, indivizii au
funcţii de utilitate marginală diferite, inegalitatea veniturilor este inerentă
oricărui sistem social. Această situaţie pune o altă problemă, şi anume aceea a
dilemei (sau compromisului) între eficienţă şi echitate. Din punct de vedere
semantic, egalitate şi echitate nu semnifică acelaşi lucru. Echitabil înseamnă
corect, just, ceea ce presupune în principiu şi inegalitatea. Din acest motiv
trebuie găsit un compromis (un optim) între eficienţa necesară funcţionării pieţei
şi egalitatea specifică moralei creştine. Grafic, acest compromis poate fi
reprezentat astfel (fig. 8):
183

Fig. 8. Dilema eficienţă – echitate

21.5. CONSERVAREA PUTERII DE CUMPĂRARE – ESENłĂ A PROTECłIEI SOCIALE Puterea de

cumpărare se regăseşte, din punct de vedere al conceptelor macroeconomice, în
noţiunile de nivel de trai şi calitatea vieţii. • Nivel de trai: definiţie,
clasificare Nivelul de trai este un indicator preponderent economic. El poate fi
definit ca reprezentând aspectul cantitativ al satisfacerii nevoilor economice ale
unui individ sau ale unei colectivităţi. Nivelul de trai comportă următoarele baze
de raportare: 1) se referă exclusiv la nevoile economice ale individului sau
colectivităţii analizate (grup, naţiune etc.); 2) se referă exclusiv la dimensiunea
cantitativă a gradului de satisfacere a acestor nevoi economice; 3) este complet
cuantificabil, adică exprimabil în monedă; 4) reprezintă o relaţie între nevoile
economice şi capacitatea individului sau a societăţii de a le satisface. Nivelul de
trai poate fi atât un nivel stabilit prin standarde juridice sau politice, şi
atunci vorbim despre un nivel de trai normat, fie un nivel care este efectiv atins
de un anumit individ sau colectivitate, şi atunci vorbim de un nivel de trai
actual, fie un nivel aşteptat, dorit, anticipat, şi atunci vorbim despre un nivel
de trai dezirabil.
184

• Măsurarea nivelului de trai Măsurarea nivelului de trai se face prin intermediul

indicatorilor economici de consum (de bunuri sau/şi servicii), prin determinarea,
ca medie (deseori pe grupări statistice ale populaţiei în funcţie de profesie,
mediu rezidenţial, categorii de venituri, grad de instrucţie etc.) a consumului de
bunuri şi servicii pe locuitor. Punerea în evidenţă a nivelului de trai presupune
întotdeauna o comparaţie, un punct de referinţă. Acest punct de referinţă poate fi:
1) nivelul de trai normat, şi atunci se determină abaterea nivelului de trai actual
faţă de cel normat (sub formă de indici sau în mărime absolută); 2) un nivel
anterior nivelului de trai efectiv, şi atunci se determină dinamica nivelului de
trai efectiv între cele două momente de timp analizate; 3) un nivel dezirabil al
nivelului de trai, şi atunci se determină orizontul de aşteptare al individului sau
colectivităţii în ceea ce priveşte nivelul de trai care va trebui atins. Nivelul de
trai poate fi determinat şi prin comparaţii internaţionale; aici trebuie luate o
serie de precauţii metodologice, deoarece nivelul de trai, deşi este, aşa cum am
arătat, un indicator exclusiv economic, are importante conotaţii axiologie care ţin
de mentalitatea individului sau a populaţiei menţionate, de gradul de cultură, de
cutume, de tradiţii, de zona geografică etc. Nivelul de trai este o rezultantă
imediată a finalităţii sociale a creşterii economice. Prin finalitate socială a
creşterii economice se înţelege transformarea rezultatelor economice ale creşterii
economice, obţinută în condiţii de protecţie a mediului natura şi social, în efecte
asupra împlinirii personalităţii individului şi societăţii. Cu alte cuvinte,
finalitatea socială a creşterii economice vizează satisfacerea nevoilor umane în
general. Conform celei mai acceptate clasificări a nevoilor individului (piramida
nevoilor a lui Maslow), nevoile umane sunt: 1) necesităţi de subzistenţă; 2)
necesităţi de securitate; 3) necesităţi de dragoste şi acceptare; 4) necesităţi de
statut social; 5) necesităţi de actualizare. Principiul satisfacerii (mai exact
spus, de urmărire a satisfacerii, de către individ) a nevoilor este următorul:
comportamentul uman este orientat cu precădere (cu prioritate) de prima categorie
de nevoi nesatisfăcută. Nivelul de trai se referă cu precădere la prima categorie
de nevoi, cele de subzistenţă. Mai trebuie precizat că, deşi este posibil de
determinat şi nivelul de trai la nivelul colectivităţilor, având în vedere sfera de
referinţă a acestui concept, el are cea mai mare relevanţă cu privire la individ.
185

În mod sintetic, cel mai important indicator al nivelului de trai îl reprezintă

venitul real, respectiv indicele venitului real, calculându-se conform formulei: Iv
I v r = n , unde: I v r indicele venitului real, I v n : indicele venitului Ip
nominal (sau monetar), adică suma monetară absolută care se constituie ca venit al
individului analizat, Ip: indicele preţurilor. De menţionat că, în structura
veniturilor, în cea mai mare parte a cazurilor, ponderea principală o deţine
salariul; de aceea, se calculează, în general, indicele salariului real, plecând de
la indicele salariului nominal şi indicele preţurilor. În ceea ce priveşte indicele
preţurilor, el este determinat, pe perioade stabilite de către organismele oficiale
(de obicei neguvernamentale, pentru ca determinările să nu fie afectate de
parţialitate), pe baza unui indice agregat. În România, indicele preţurilor de
consum este determinat de către Institutul Naţional pentru Statistică, de regulă
lunar şi, desigur, la nivel anual, şi publicat în buletinele instituţiei
respective, iar la încheierea anului, în „Anuarul Statistic al României”. Pentru
determinarea lui se foloseşte indicele Laspeyres (cu ponderare din perioada de
referinţă):
I =
L p

∑
i =1

i p1 ⋅ q i0

∑
i =1

1 i ⋅ (p1 ⋅ q i0 ) ki
i

unde: p preţul bunului „i” în momentul „1”, q 0 : cantitatea achiziţionată din

bunul „i” în anul „0”, ki: indicele individual al preţului la bunul „i” între
momentele „0” şi „1”, adică: pi k i = 1 , n : numărul bunurilor din eşantionul
analizat.
p i0

i 1:

În România, există preocupări de a se trece la determinarea indicelui preţurilor de

consum prin metoda Paasche (mai relevantă, deoarece foloseşte ponderări din
perioada curentă) sau chiar prin metoda Ficher (media geometrică a indicelui
Laspeyres şi a indicelui Paasche):
I =
P p

∑
i =1

i i p1 ⋅ q1

∑
i =1

1 i i (p1 ⋅ q1 ) ki

, respectiv I F = I L ⋅ I P p p p

186

• Calitatea vieţii: definiţie, componente, indicatori Calitatea vieţii este un

concept mai larg decât cel de nivel de trai, cuprinzând, pe lângă aspectele
cantitative, şi dimensiuni calitative. De asemenea, dacă nivelul de trai se referă
cu precădere la individ, calitatea vieţii priveşte, în egală măsură, şi societatea
în ansamblu. Omul nu mai este văzut ca un simplu homo oeconomicus*, ci ca o fiinţă
bio-psiho-socio-culturală. Calitatea vieţii poate fi definită ca fiind ansamblul
condiţiilor şi sferelor din care se compune viaţa integrală a omului. În acest
sens, calitatea vieţii cuprinde: a) resursele vieţii (indicatorii factoriali ai
calităţii vieţii), care, la rândul lor, sunt: a1) resursele economice – nivelul şi
evoluţia veniturilor nominale şi reale; fondul de locuinţe şi calitatea acestora;
a2) resursele naturale – calitatea mediului înconjurător; a3) resursele socio-
culturale – calitatea mediului social-politic; mărimea şi structura familiei;
condiţiile de muncă; nivelul şi calitatea bazei materiale a sănătăţii,
învăţământului, culturii şi ştiinţei etc.; a4) resursele personale – nivelul de
pregătire profesională; nivelul de dezvoltare culturală; b) cadrele vieţii
(indicatorii rezultativi ai calităţii vieţii), care sunt următoarele: b1) cadrul
natural; b2) cadrul macro-social; b3) cadrul cultural; b4) cadrul uman-colectiv;
b5) cadrul uman-individual. În acest context, structura calităţii vieţii poate fi
reprezentată astfel (fig. 9):

Fig. 9. Structura calităţii vieţii Termen-ipoteză care desemnează un om

individualist şi egoist, preocupat numai de propriile interese şi de satisfacerea
propriilor nevoi economice, aflat într-o permanentă luptă cu ceilalţi indivizi. 187
*

Eficienţa economică nu implică întotdeauna eficienţa socială, după cum

raţionalitatea economică nu implică întotdeauna raţionalitatea socială. Creşterea
economică poate conduce la trei categorii majore de crize: 1) criza ecologică; 2)
criza socială – nu există o relaţie de directă proporţionalitate între o societate
mai bogată şi o societate mai bună; urbanizarea şi industrializarea pot avea efecte
perverse – criminalitatea, şomajul, alienarea, lipsa de comunicare interumană;
alienarea poate fi de produs, de activitate ş.a., având o serie de dimensiuni, cum
sunt: lipsa de putere, lipsa de sens, anomia (lipsa de norme), izolarea socială,
înstrăinarea de sine; 3) criza umană – perturbarea şi, uneori, inversarea brutală a
valorilor pe care le respectă sau la care are acces un individ. Măsurarea calităţii
vieţii se face prin indicatori sociali (indicatori ai stării sociale). Aceştia sunt
indicatori normativi, nu doar informaţionali. Modelul general al indicatorului de
calitate a vieţii este următorul:

I cv =

Is Ie

unde: Icv: indicele calităţii vieţii, Is: indicele de stare a vieţii, Ie: indicele
de evaluare a necesităţii. O problemă esenţială a calităţii vieţii este problema
timpului liber. Timpul liber este consecinţa creşterii economice şi, îndeosebi, a
creşterii productivităţii muncii, care permite individului să prefere timpul liber
în raport cu timpul afectat muncii. Totodată, timpul liber este şi o cauză a
performanţelor economice, ca urmare a serviciilor consumate în timpul liber de
către individ.

• Modul de viaţă şi stilul de viaţă Modul de viaţă reprezintă forma colectivă (de
regulă, la nivelul societăţii) în care sunt valorificate condiţiile privind
calitatea vieţii. Modul de viaţă poate fi: a) consumerist – respectă principiul
cumpără-consumă-aruncă; b) echilibrat – abundenţa este controlată prin valori de
cultură superioare; c) ascetic – bazat pe o filosofie a insuficienţei, fie reală,
fie culturală (abstinenţă). Stilul de viaţă reprezintă aspectul personalizat,
individualizat al modului de viaţă.
188
El depinde de: a) datele individuale – temperament, caracter, nivel de cultură,
filosofie; b) presiunea societăţii – logica profitului impune o prevalenţă a
bunurilor de consum material faţă de cele spirituale şi prevalenţa bunurilor de
consum individual faţă de cele de consum colectiv. În acest sens, se vorbeşte de un
„paradox al consumului”: pentru consumator devine mai interesant (şi, până la urmă,
mai necesar) ceea ce producătorul oferă mai degrabă decât ceea ce el nu oferă, ceea
ce înseamnă că nevoia nu este neapărat ceva anterior şi independent de bunul care o
satisface. • Puterea de cumpărare Conceptele prezentate mai sus, îndeosebi
conceptul de nivel de trai, sunt cuantificabile cu ajutorul puterii de cumpărare.
Conform definiţiilor date anterior, a măsura puterea de cumpărare presupune trei
lucruri: a) a preciza mărimea economică a cărei putere de cumpărare este măsurată;
b) a preciza factorii care vor fi luaţi în considerare la evaluarea puterii de
cumpărare respective; c) a preciza modalitatea formală (analitică) în care se va
realiza această măsurare. Întrucât, prin putere de cumpărare se înţelege cantitatea
de bunuri sau/şi servicii care pot fi achiziţionate cu ajutorul unui activ oarecare
(de obicei, un activ monetar, adică monedă), pentru a identifica modalitatea de
măsurare a puterii de cumpărare, vom face, în continuare, următoarele remarci: 1)
activul considerat şi în funcţie de care se va realiza măsurarea puterii de
cumpărare va fi moneda. Desigur, în acest caz, putem avea două subsituaţii: 1.1.)
moneda ca unitate monetară; 1.2.) moneda ca venit sau ca disponibil. Aşadar, vom
vorbi despre puterea de cumpărare a monedei în general sau despre puterea de
cumpărare a unităţii monetare, respectiv despre puterea de cumpărare a venitului
monetar (sau a venitului nominal); 2) factorii care sunt luaţi în considerare la
măsurarea puterii de cumpărare sunt următorii: 2.1.) preţurile monetare ale
bunurilor şi serviciilor care fac obiectul cumpărărilor; 2.2.) cantitatea de monedă
nominală disponibilă sau afectată pentru respectivele cumpărări de bunuri şi
servicii;
189

3) va fi luat în considerare şi un factor de corecţie, numit factor subiectiv de

aşteptare în privinţa preţurilor, care amendează utilitatea consumului (sau a
cumpărătorilor) conform unui model de anticipare a preţurilor bunurilor şi
serviciilor şi, ca urmare, conform abaterilor preţurilor efective de la preţurile
anticipate. Acest factor subiectiv va fi introdus doar la paragraful în care se va
realiza modelarea matematică a corelaţiei dintre venitul nominal, indicele general
al preţurilor şi puterea de cumpărare; 4) se va determina separat puterea de
cumpărare a bunurilor şi serviciilor în general, precum şi a unui anumit eşantion
de bunuri şi servicii. Acest lucru se va realiza prin intermediul indicelui mediu
al preţurilor care va fi luat în considerare la determinarea efectivă a puterii de
cumpărare: astfel, dacă se doreşte determinarea efectivă a puterii de cumpărare a
unui anumit eşantion de bunuri şi servicii, atunci în calculul puterii de cumpărare
va fi folosit indicele mediu al preţurilor aferent acelui eşantion (de exemplu,
eşantionul bunurilor şi serviciilor de consum, pe baza căruia, în statisticile
oficiale, se calculează indicele inflaţiei); dacă se doreşte determinarea puterii
de cumpărare aferente oricăror bunuri şi servicii posibil a fi cumpărate, atunci se
va folosi deflatorul preţ implicit al PIB, la care ne vom referi în continuare. Aşa
cum am arătat şi mai sus, puterea de cumpărare a venitului nominal va fi direct
proporţională cu acest venit şi invers proporţională cu nivelul preţului. Aceasta
înseamnă că, dacă notăm cu VN venitul nominal, cu P nivelul mediu al preţurilor
bunurilor şi serviciilor luate în calculul puterii de cumpărare şi cu Pc
coeficientul puterii de cumpărare, atunci se poate spune că măsurarea puterii de
cumpărare se face prin intermediul coeficientului puterii de cumpărare, determinat
astfel:
Pc =
VN P

Acest coeficient arată, deci, de câte ori se cuprinde preţul mediu al bunurilor şi
serviciilor în mărimea venitului nominal, deci, practic, câte „unităţi” de bunuri
şi servicii se pot achiziţiona cu venitul nominal respectiv. Se pune problema
calculării preţului mediu al eşantionului de bunuri şi servicii luate în
considerare. Dacă notăm cu qi cantitatea achiziţionată din bunul sau serviciul „i”,
cu pi preţul
190

individual al bunului sau serviciului „i”, atunci preţul mediu al eşantionului de

bunuri şi servicii se determină astfel:
P = i =1n = ∑ p i y i , unde cu yi s-a notat ponderea cantităţii i =1 ∑ qi
i =1

∑ pi q i

bunului „i” în totalul eşantionului de bunuri şi servicii, iar n reprezintă

dimensiunea eşantionului respectiv. În felul acesta, coeficientul puterii de
cumpărare a venitului nominal se va determina în felul următor:
Pc = VN
i =1

∑ pi ⋅ yi

După cum se poate observa, această putere de cumpărare se referă la puterea de

cumpărare a venitului şi nu la puterea de cumpărare a unităţii monetare. Este
interesant de determinat ratele de creştere ale venitului nominal, pe de o parte,
şi ale preţului mediu, pe de altă parte, şi de realizat comparaţiile respective.
Prin putere de cumpărare, în general, se mai înţelege dreptul unui agent economic
de a dispune de mediul său economic, adică dreptul de a putea decide cum să fie
folosit (de obicei, consumat) un anumit bun sau serviciu din mediul economic.
Puterea de cumpărare presupune, deci, o anumită capacitate de schimb, adică
presupune deţinerea unei anumite cantităţi de active (în general, active
financiare, cel mai adesea active monetare) care să fie oferite în contraprestaţie
pentru obţinerea bunului sau serviciului respectiv din mediul economic. Puterea de
cumpărare se raportează, în modul cel mai uzual, la monedă, adică la deţinerea de
active monetare (nominale). Aceasta presupune şi influenţa decisivă a preţului în
actul de schimb economic; de aceea, puterea de cumpărare se defineşte prin două
mărimi: a) cantitatea nominală de active monetare deţinute; b) preţul bunurilor şi
serviciilor (adică al activelor reale) la care se raportează activele monetare
respective. În acest context, puterea de cumpărare se poate defini ca fiind
cantitatea de active reale (bunuri şi/sau servicii) care poate fi obţinută în
schimbul activelor monetare deţinute. Observăm că puterea de cumpărare, pe care o
notăm cu Pc este o funcţie care depinde simultan de două variabile: 1) activele
monetare (Am) deţinute şi 2) preţul activelor reale (Par), adică Pc= f(Am, Par).
191

Aşadar, cu cât cantitatea de active monetare deţinute de agentul economic este mai
mare, cu atât el va putea dobândi (la preţ constant al activelor reale) o cantitate
mai mare de asemenea active reale şi, de asemenea, cu cât preţul activelor reale
este mai mare, el va putea dobândi (la o cantitate dată de active monetare) o
cantitatea mai mică de asemenea active reale. Se poate nota, aşadar:

 δf  δP 〈 0  ar   δf 〉 0  δA ar 
Puterea de cumpărare trebuie precizată şi în raport cu structura activelor monetare
deţinute. Astfel, se poate vorbi despre puterea de cumpărare a unităţii monetare
sau despre puterea de cumpărare a activelor monetare în ansamblu. De exemplu, dacă
preţul activelor reale creşte, iar cantitatea de active monetare se menţine
constantă, puterea de cumpărare a unităţii monetare scade cu aceiaşi rată cu care
scade puterea de cumpărare a activelor monetare. Este posibil, totuşi, ca activele
monetare să crească cu aceeaşi rată cu care creşte preţul activelor reale; în acest
caz, deşi puterea de cumpărare a unităţii monetare va scădea, totuşi puterea de
cumpărare a activelor monetare în ansamblu se va menţine (este chiar posibil ca
puterea de cumpărare a activelor monetare să crească dacă acestea au o rată de
creştere superioară ratei de creştere a preţului activelor reale). Dacă facem
următoarele notaţii: 1) ~ = rata puterii de cumpărare p

~ 2) A m = rata activelor monetare ~ 3) Par = rata preţului activelor reale

atunci se pot spune următoarele: ~ ~ p a) A m = Par → ~c = 0 , adică puterea de
cumpărare rămâne constantă ~ ~ p b) A 〉 P → ~ 〉 0 , adică puterea de cumpărare
creşte

~ ~ ~ c) A m 〈 Par → pc 〈0 , adică puterea de cumpărare scade

192

ar

În relaţiile prezentate s-a avut în vedere puterea de cumpărare a ansamblului de

active monetare deţinute de către agentul economic. De exemplu, în cazul a), deşi
puterea de cumpărare a activelor monetare rămâne constantă, este clar că, dacă
preţul activelor reale are o rată pozitivă (adică acest preţ creşte), atunci
puterea de cumpărare a unităţii monetare va scădea. Acelaşi lucru se poate spune şi
despre celelalte cazuri. Prin urmare, tabloul de mai sus se poate completa în felul
următor:

Concepte de bază
• Finalitatea socială a creşterii economice • Inegalitatea veniturilor •
Discriminarea economică • Curba Lorenz • Protecţie socială • Bunuri publice şi
bunuri private • Argumentul pieţei libere • Venit minim garantat • Taxă negativă •
Dilema echitate-eficacitate • Nivel de trai normal • Nivel de trai actual • Nivel
de trai dezirabil • Calitate a vieţii • Mod de viaţă • Stil de viaţă
193

Probleme de reflecţie, întrebări

• Finalitatea socială a creşterii economice • Care sunt cauzele inegalităţii
veniturilor în economie? • Sursele discriminării economice. • Ce arată curba
Lorenz? • Prin ce se caracterizează bunurile publice? • În ce constă dilema
eficacitate-echitate? • Pe ce căi se poate acţiona asupra cauzelor inegalităţii
economice? • Pe ce căi se poate acţiona asupra simptomelor inegalităţii economice?
• Mecanismul taxei negative. • De ce mecanismul taxei negative este dezirabil în
raport cu garantarea venitului minim pe economie? • Diferenţa între puterea de
cumpărare a monedei şi puterea de cumpărare a venitului monetar • Ce este nivelul
de trai ? • Care este deosebirea dintre nivelul de trai normat, cel actual şi cel
dezirabil? • Ce este calitatea vieţii? • Ce este modul de viaţă? • Ce este stilul
de viaţă? • Indicele calităţii vieţii
Bibliografie
• Colin Clark, Les conditions du progres économique, Paris, 1960. • D. Ciucur, I.
Gavrilă, C. Popescu, Economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999. • R. Dornbush,
S. Ficher, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara, 1997. • N. Dobrotă, Economie
politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997. • Dicţionar de economie, coord.: Niţă
Dobrotă, Editura Economică, Bucureşti, 1999. • J.K. Galbraith, Ştiinţa economică şi
interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982. • Fr. Perroux, L’économie du
XX-ème siècle, Paris, 1969. • W.W. Rostow, Les étapes de la croissance économique,
Paris, 1960.

194

Capitolul 22 PROBLEME ALE ECONOMIEI ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA TRANZIłIEI

Obiectivele temei: • explicarea trăsăturilor specifice ale crizei economiei

româneşti la sfârşitul deceniului al 9-lea al secolului XX şi cauzele producerii
acesteia; • proiectarea coordonatelor teoretice ale tranziţiei la economia de
piaţă; • particularizarea strategiilor şi politicilor reformatoare în economia
românească după 1989. 22.1. CARACTERIZAREA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI LA SFÂRŞITUL ANULUI
1989 Economia românească putea fi caracterizată, în 1989, drept o economie bazată
pe proprietatea colectivă şi condusă prin planificare centralizată. Pilonul de bază
al întregii economii îl reprezenta proprietatea de stat asupra celei mai mari părţi
a avuţiei naţionale, iar planificarea centralizată devenise instrumentul
fundamental al politicii economice. Activitatea economică se desfăşura potrivit
indicatorilor economicofinanciari din planul naţional unic. Practic, întreaga
activitate a agenţilor economici era stabilită de sus în jos, cu insuficienta
respectare a cerinţelor pieţei şi prin strivirea concurenţei şi a iniţiativei
individuale. Lipsea, de asemenea, armonizarea interesului personal cu cel colectiv.
Deşi se spunea că toţi oamenii muncii sunt, în acelaşi timp, şi proprietari, şi
producători, şi beneficiari, nu exista un raport stimulativ între eficienţa muncii
depuse de un lucrător şi veniturile realizate de acesta. România a cunoscut, în
toată perioada postbelică, o creştere economică bazată în special pe acţiunea
factorilor extensivi. Acest lucru s-a datorat posibilităţii de mobilizare şi
utilizare în mod unitar
195

(prin intermediul planului) a unor importante resurse umane, materiale şi

financiare. Industria. Cea mai importantă dezvoltare a cunoscut-o industria
românească. Potrivit „Anuarului Statistic al României 1991”, dacă în 1950 doar 44%
din venitul naţional era realizat în industrie, în 1989 acest procent crescuse la
58 %. În aceeaşi perioadă, venitul naţional creat în industrie a crescut de 39 de
ori. La baza acestui proces de industrializare s-a aflat o rată ridicată a
acumulării, de peste 25 %, menţinută de-a lungul celor patru decenii, iar în
perioada 1970-1980, aceasta fiind chiar de peste 35 %. Acest efort în domeniul
acumulării a permis creşterea investiţiilor de la 6,3 miliarde de lei, în 1950, la
236,4 miliarde lei, în 1989;fondurile fixe au crescut, în acelaşi timp, de la 210
miliarde lei la 3526 miliarde. În cadrul investiţiilor efectuate în economia
naţională, cele alocate industriei ocupau locul principal, ele situându-se în jurul
a 45%. Drept urmare a dezvoltării industriale, în perioada 1950-1989, a crescut
producţia principalelor produse industriale, de exemplu, la energie electrică – de
la 2113 la 75851 milioane kwh, la cărbune extras – de la 3893 la 66462 milioane
tone, la ţesături – de la 193 la 1115 milioane mp, la încălţăminte– de la 11 la 118
milioane perechi, la televizoare– de la 280 mii bucăţi (în 1970) la 511 mii bucăţi.
La o serie de produse de bază (de exemplu, oţel, ciment, îngrăşăminte chimice, acid
sulfuric etc.), România depăşea, din punct de vedere al producţiei industriale pe
locuitor, ţări puternic industrializate. Dezvoltarea industriei a avut loc, însă,
într-un mod disproporţionat, apărând, astfel, o serie de dezechilibre în cadrul
acestui sector. Un prim dezechilibru a luat naştere ca urmare a creării unei mari
industrii energofage (metalurgie, materiale de construcţii, chimie), ce a devansat
cu mult punerea în funcţiune a capacităţilor de producere a energiei. Încercările
de echilibrare a balanţei energetice au dus la reducerea drastică a consumului
populaţiei de electricitate, gaz, petrol şi derivatele acestuia. Un alt
dezechilibru major s-a dovedit a fi cel dintre crearea capacităţilor de prelucrare
şi asigurarea aprovizionării lor cu materii prime. Acesta s-a accentuat în anii
’80, ca urmare a exportului masiv de produse în stare brută sau cu grad redus de
prelucrare, export efectuat în vederea achitării integrale a datoriei externe. De
asemenea, o dezvoltare
196

sub necesităţi cunoşteau şi industriile producătoare de bunuri de consum

individual, industriile alimentară, textilă, de pielărie etc., care au beneficiat,
în medie, doar de 11% din investiţiile industriale. Exista un dezechilibru general
între producţie şi cerinţele de consum productiv şi personal. Se crease o situaţie
anormală: unele bunuri care erau solicitate nu se găseau decât într-o măsură
insuficientă, iar altele care existau nu se căutau. Cauza esenţială a acestor
dezechilibre a constituit-o inexistenţa legăturilor fireşti dintre producători şi
piaţă. O altă problemă a industriei româneşti o reprezenta scăderea
competitivităţii produselor sale pe pieţele internaţionale. Încă din anii ’60,
importanţa preţului, ca factor determinant al competitivităţii internaţionale,
începuse să scadă în favoarea calităţii şi fiabilităţii şi, deci, se impunea
trecerea de la o dezvoltare de tip extensiv la una de tip intensiv. Însă, atunci
când în ţările occidentale înlocuirea maşinilor şi utilajelor era accelerată de
rapiditatea afirmării noilor performanţe ale revoluţiei tehnico-ştiintifice, în
România, durata normată de funcţionare a utilajelor în industrie sporea. Această
rămânere în urmă din punct de vedere al introducerii progresului tehnic a făcut ca
produsele româneşti, mai slabe calitativ, să fie obţinute cu o risipă de resurse
şi, implicit, cu costuri mai mari. Agricultura. Şi în agricultură au avut loc, în
deceniile postbelice, procese transformatoare. Astfel, s-au constituit mari
exploataţii agricole prin comasarea forţată a micilor proprietăţi (cu excepţia
zonelor de deal şi de munte, unde era proprietate individuală); s-a trecut de la
culturi extensive la producţii intensive prin intermediul mecanizării şi
chimizării; s-au amenajat suprafeţe întinse de irigaţii; sau creat numeroase
staţiuni şi institute de cercetare în agricultură, etc. În consecinţă, producţia
agricolă vegetală a cunoscut creşteri însemnate. Potrivit datelor din tabelul 1,
producţia de cereale boabe a crescut, în anii 1950-1989, de 3,5 ori, de plante
uleioase de peste 4 ori, de sfeclă de zahăr de peste 10 ori, iar cea de legume de
aproape 4 ori.
Evoluţia producţiei vegetale (mii tone) Tabelul 1

Sursa: „Anuarul Statistic al României, 1991”, p. 276-279. 197

În ceea ce priveşte zootehnia, efectivele de animale au cunoscut şi ele creşteri.

În aceeaşi perioadă, numărul de bovine şi ovine a crescut cu aproximativ 50%, iar
cel de porcine şi păsări cu peste 600% (tabelul 2).
Evoluţia numărului de animale (mii) Tabelul 2

Sursa: „Anuarul Statistic al României 1991”, p. 364.

Cu toate acestea, şi agricultura acuza aceleaşi carenţe ca şi întreaga economie. În

ciuda progreselor înregistrate, indicatori ca numărul de tractoare la o mie de ha
(16) sau consumul de îngrăşăminte chimice la ha (120 kg) situau România mult în
urma ţărilor europene dezvoltate. Această situaţie, combinată cu o lipsă de interes
a ţăranului, care nu se mai simţea ataşat de pământul de care fusese deposedat, au
făcut ca, sub aspectul randamentului la hectar, România să se situeze, la sfârşitul
anului 1989, pe unul dintre ultimele locuri în ierarhia ţărilor europene.
Serviciile. Deşi sectorul terţiar a cunoscut o creştere spectaculoasă în ţările
dezvoltate, având o contribuţie foarte importantă la formarea produsului intern
brut al acestora, în România, el a fost neglijat Aceasta, deoarece în sistemul
producţiei materiale serviciile erau considerate productive doar în măsura în care
acestea erau o prelungire a activităţii de producţie. În rest, celelalte servicii,
deşi foarte utile populaţiei, erau considerate activităţi neproductive şi, de cele
mai multe ori, nu li se acorda importanţa necesară. De aceea, la sfârşitul anilor
’80, ponderea serviciilor în formarea PIB era doar puţin mai mare de 25%, aceasta
chiar în condiţiile în care, în ultimii ani, tarifele serviciilor cunoscuseră o
creştere superioară celorlalte preţuri. Acesta fiind starea de lucruri nu este de
mirare că, în anul 1989, produsul naţional brut pe locuitor în ţara noastră se
situa cu mult în urma ţărilor europene dezvoltate, aşa cum se poate observa în
tabelul 3.

198

PNB / locuitor în anul 1988 (dolari) Tabelul 3

Sursa: „Anuarul Statistic al României 1991”, p.694.

Mult mai gravă s-a dovedit a fi, însă, înrăutăţirea, de-a lungul anilor ’80, a
condiţiilor de trai ale populaţiei.Ca urmare a hotărârii de achitare într-un ritm
accelerat a datoriei externe, s-a acordat prioritate exportului în detrimentul
satisfacerii nevoilor elementare ale populaţiei. Oamenii au fost nevoiţi să suporte
numeroase privaţiuni: o serie de produse de bază(zahar, ulei, benzină) erau
cartelate; produsele de bună calitate dispăruseră din magazine; consumul de apă
caldă, apă rece, energie electrică era limitat. Această deteriorare a calităţii
vieţii se reflecta şi în mărimea unor indicatori sociali. Astfel, durata medie de
viaţă, deşi crescuse semnificativ faţă de perioada interbelică, era cu aproape
cinci ani mai mică în România decât în ţările dezvoltate. Economia de comandă,
hipercentralizată şi planificată, se dovedise incapabilă să oprească acumularea
fenomenelor negative în viaţa economico-socială şi, de aceea, trecerea la economia
concurenţială de piaţă era absolut necesară pentru punerea în valoare a
capacităţilor productive, materiale şi umane ale ţării şi pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă ale populaţiei. 22.2. ASPECTE TEORETICE ALE TRANZIłIEI În
ultimii 17 ani, s-a vorbit foarte mult despre „economiile în tranziţie”. Deşi
expresia se referă îndeobşte la economiile fostelor ţări socialiste, o analiză mai
atentă ne arată că, de fapt, tranziţia este un fenomen universal. Se poate spune că
orice persoană, grup social sau comunitate se află într-o continuă tranziţie de la
o stare la alta. În consecinţă, toate economiile lumii se află în diferite stadii
de tranziţie. Sunt necesare, deci, anumite clarificări. Pentru a vedea ce anume au
în comun fostele ţări socialiste şi a da, astfel, un sens expresiei menţionate,
trebuie să analizăm cel puţin trei
199

aspecte: punctul de plecare sau starea iniţială; destinaţia sau obiectivul urmărit;
conţinutul tranziţiei şi mijloacele prin care se realizează aceasta. • Analiza
situaţiei la începutul tranziţiei Punctul de plecare în procesul de tranziţie l-a
constituit, pentru ţările central şi sud-est europene, o economie de comandă,
centralizată. Deşi acest tip de economie s-a dovedit a fi falimentar, nu înseamnă
că plecăm de la zero. De aceea, înainte de demararea oricărui program de reforme,
este necesară o analiză serioasă a moştenirii socialiste. Trebuie identificate şi
evaluate corect atât elementele negative, cât şi elementele pozitive ale acestei
moşteniri. Elementele negative existente într-o economie planificată, care
împiedică o desfăşurare normală a vieţii economice şi care trebuie modificate,
sunt, în principal, structura proprietăţii, sistemul de retribuţie, cadrul
legislativ şi instituţional, precum şi sistemul de conducere centralizat pentru
toate structurile vieţii economice şi sociale. Trebuie, de asemenea, evidenţiate
elementele pozitive. Acestea sunt reprezentate de o puternică bază tehnico-
materială acumulată de-a lungul a 40 de ani, de o forţă de muncă calificată, precum
şi de anumite forme de organizare a vieţii economice şi sociale (ca, de exemplu,
sistemul de învăţământ, cercetare, sănătate ş.a.). Utilizarea raţională a acestor
elemente poate uşura mult procesul de tranziţie. • Problema alegerii modelului de
economie de piaţă Obiectivul urmărit de fostele ţări socialiste îl constituie
crearea unei economii de piaţă moderne, caracterizată prin pluralismul formelor de
proprietate, în cadrul cărora predomină proprietatea privată, prin autonomia
agenţilor economici, a căror principală motivaţie o constituie maximizarea
profitului, şi existenţa unui sistem de pieţe specializate şi interdependente, care
constituie regulatorul principal al economiei. Dincolo de elementele comune,
economia de piaţă se prezintă în forme diferenţiate, în funcţie de condiţiile
specifice întâlnite într-o ţară sau alta. După modul de împletire a mecanismelor
pieţei cu elemente de dirijism şi de protecţie socială, s-au făcut încercări de
delimitare a unor tipuri de economie de piaţă. O tipologie interesantă este cea
200

realizată de Michel Albert1, care consideră că, astăzi, există două mari modele de
economie de piaţă: a) modelul neoamerican, caracterizat printr-un sector public
restrâns, atotputernicia pieţei şi prin folosirea, de către guvern, în special, a
instrumentelor monetare pentru asigurarea funcţionalităţii sistemului economic,
fiind specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, „tigrii” asiatici etc.; b)
modelul renan, caracterizat prin îmbinarea mecanismelor pieţei cu intervenţia
statului pentru asigurarea securităţii sociale. Acest sistem s-a dezvoltat în
Germania, Elveţia, ţările nordice ş.a. Alte puncte de vedere consideră că există un
tip de economie de piaţă anglo-saxon, un tip vest-european, un tip de economie
contractuală, un tip de economie socială de piaţă, un tip de economie paternalistă
şi un tip de economie de piaţă puternic orientată spre exterior. Tranziţia la
economia de piaţă presupune elaborarea unui model propriu, întemeiat, îndeosebi, pe
cunoaşterea aprofundată a realităţilor din ţara respectivă, a experienţei şi
modelelor sau tipurilor de economie de piaţă existente în ţările dezvoltate,
preluându-se de la acestea numai acele elemente care se pot aplica cu succes, cu
eficienţă ridicată. Indiferent de modelul stabilit, sistemul economic ce se
constituie în aceste ţări trebuie să îndeplinească două condiţii: • să asigure o
creştere substanţială a eficienţei tuturor activităţilor economice; • să ducă la
progres economico-social, la ridicarea nivelului de trai al populaţiei, la o viaţă
mai bună. Realizarea acestora depinde hotărâtor de munca fiecărui popor. •
Conţinutul tranziţiei În general, toate programele de reformă includ trei măsuri
fundamentale: a) Liberalizarea economică, ce presupune desfiinţarea controlului
autorităţilor asupra producţiei şi preţurilor şi asigurarea rolului predominant al
pieţei în funcţionarea economiei. Prin intermediul
1 Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
201

pieţelor, se urmăreşte realizarea unei interacţiuni permanente între cererea şi

oferta de produse, servicii, forţă de muncă, capital şi valută, favorizând
adaptarea lor reciprocă şi eliminând astfel dezechilibrele sectoriale din economie.
În acelaşi timp, piaţa contribuie la alocarea şi utilizarea cât mai eficientă a
resurselor economice disponibile prin stimularea corespunzătoare a agenţilor
economici. b) Privatizarea, ce deţine principalul rol în restructurarea sistemului
de proprietate şi are drept obiectiv înlăturarea monopolului proprietăţii de stat
şi realizarea pluralismului formelor de proprietate în cadrul cărora să predomine
proprietatea privată.Prin procesul de privatizare, o mare parte din proprietatea de
stat este transferată în proprietate particulară. Privatizarea nu trebuie privită
ca un scop în sine şi nici ca un panaceu universal. Ea trebuie urmărită prin prisma
eficientizării activităţii întreprinderilor privatizate, fapt ce dă justificare,
din punct de vedere economic, acestui proces. c) Stabilizarea macroeconomică, ce
reprezintă un element esenţial al procesului de reformă; împreună cu un cadru
legislativ stabil, ea asigură credibilitatea climatului de afaceri. Se evită,
astfel, schimbările frecvente care afectează premisele de profitabilitate a
diferitelor afaceri concrete şi se creează bazele unui proces de creştere
economică. În vederea realizării stabilităţii preţurilor şi a echilibrului dintre
cerere şi ofertă, programele de stabilizare macroeconomică trebuie să prevadă un
control strict al cheltuielilor bugetare, precum şi o politică monetară
restrictivă, care să genereze rate reale pozitive ale dobânzii. Însă, decalajul
dintre cerere şi ofertă nu trebuie eliminat doar prin reducerea cererii, ci şi, mai
ales, printr-un proces de reorganizare şi expansiune a producţiei care să asigure
oferta. Este necesară evitarea situaţiei în care stabilizarea macroeconomică
devine, mai degrabă, un impediment decât o condiţie prealabilă a creşterii
economice. O stabilizare care nu promovează producţia nu este o stabilizare de
durată. Alături de aceste elemente comune ce caracterizează procesul de tranziţie
în fostele ţări socialiste, există şi factori specifici fiecărei ţări în parte ca,
de exemplu, nivelul de dezvoltare economică, structura economiei naţionale,
tradiţiile, nivelul datoriei externe, conjunctura internaţională ce le afectează
etc. Aceasta face ca etapele, strategiile,
202

durata şi constrângerile tranziţiei să fie diferite pentru fiecare dintre aceste

ţări. 22.3. EVOLUłIA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI ÎN PERIOADA 1990-1999 În condiţiile
tranziţiei spre economia de piaţă, România a continuat să se confrunte cu grave
probleme economice. Există părerea că pierderile economice înregistrate în primii
ani ai tranziţiei sunt „mai mari decât în primul şi cel de-al doilea război mondial
luate la un loc”2. • Caracteristici ale crizei economice în anii ’90 Tabloul
indicatorilor economici (tabelul 4) oglindeşte o realitate nu tocmai îmbucurătoare.
Evoluţia PIB în România, în perioada 1990-1999 Tabelul 4

Sursa: BNR, Indicatori macroeconomici, 2/1998, p. 16; BNR, Buletin trimestrial,

4/1998, p. 5; CNS, Buletin statistic lunar, 1/2000, p. 1. x) Date provizorii

Astfel, produsul intern brut a înregistrat, în perioada 1990-1999, o scădere

semnificativă, de aproape 27 %. Dacă analizăm evoluţia acestui indicator în timp,
observăm că se pot delimita 3 etape: o scădere importantă între anii 1990-1992,
urmată de o creştere între anii 1993-1996 şi, apoi, de o nouă scădere începând din
anul 1997. Dacă reducerea de la începutul anilor ’90 a fost comună tuturor ţărilor
aflate în tranziţie şi, deci, poate fi considerată drept o consecinţă obiectivă a
demarării reformelor economice, nu acelaşi lucru se poate spune despre cea
înregistrată din 1997 încoace, aceasta afectând doar ţările rămase în urmă în ceea
ce priveşte reforma.
N.N. Constantinescu, Mersul reformei în România şi problema căilor de redresare
economico-socială, în „Economistul” nr. 530, 1994, p.3-5. 203
2

Începând cu anul 2000, produsul intern brut a avut o evoluţie ascendentă, chiar şi
în condiţiile în care mediul economic internaţional a continuat să rămână
defavorabil. Astfel, creşterea PIB-ului faţă de anul anterior a fost în 2000 de
2,1%, în 2001 de 5,7%, în 2002 de 4,9% (BNR, Raport anual 2002), în 2003 de 4,9%
(potrivit INS). Ca urmare, din punct de vedere al PNB / locuitor, România se afla,
în 1998, pe unul din ultimele locuri în cadrul grupului ţărilor aflate în
tranziţie. În timp ce Slovenia înregistra un PNB / locuitor de 9760 dolari, Cehia
de 5040 dolari, Ungaria de 4510 dolari şi Slovacia de 3700 dolari, în România, în
acelaşi an, acest indicator era de 1390 dolari, cu 160 dolari mai mult decât în
Bulgaria, dar mai mic decât cel înregistrat în Federaţia Rusă (2300 dolari).3
Scăderea PIB-ului corespunde unei reduceri a activităţii în aproape toate
sectoarele de activitate. Cea mai importantă dintre acestea a fost suportată de
industrie (fig. 1).
1999x 1998 1997 1996 1995 1994 1993 1992 1991 1990
-20 -15 -10 -5 0

-3,2
-17,0

-5,9 +9,9 +9,4 +3,3 +1,3

-21,9 -22,8 -23,7 5 10

Fig. 1. Evoluţia producţiei industriale (1990-1999) (%) Sursa: BNR, „Buletin

trimestrial”, 4/98 , p.6. CNS, „Buletin statistic lunar” 1/2000. x) Date provizorii
3 The World Bank, Entering the 21st Century. World Development Report 1999/2000, p.
230-231. 204

Ramurile industriale au cunoscut evoluţii diferite: de exemplu, în 1998, când

producţia industrială a înregistrat, în ansamblu, o scădere de 17 %, faţă de 1997,
scăderea cea mai accentuată s-a manifestat în industria prelucrătoare (-18,1 %),
iar în cadrul acesteia, în sectorul bunurilor de folosinţă îndelungată (-41,1 %).
Producţia industrială a crescut numai în ramurile de prelucrarea tutunului
(+12,8%), mijloace de transport rutier (+12,6%), mijloace de transport neincluse la
cele rutiere (+10,3%). Ca urmare a faptului că reducerea activităţii industriale a
înregistrat o dinamică mai accentuată decât cea a produsului intern brut, s-a redus
ponderea pe care aceasta o deţine în cadrul PIB de la 45,2% la 31,7% (tabelul 5).
Formarea produsului intern brut (%) Tabelul 5

Sursa: BNR, Raport anual 1996, p. 6; BNR, Raport trimestrial, 4/1998, p. 5.

Nici în agricultură, în anii analizaţi, nu s-au înregistrat evoluţii pozitive. Deşi

în acest sector a avut loc o privatizare masivă, se poate observa, din tabelul 6,
că randamentele la principalele culturi nu au crescut faţă de 1989 şi, mai mult
decât atât, cele mai slabe rezultate s-au înregistrat, în acei ani, în sectorul
privat. Motivele acestei productivităţi scăzute ţin de fărâmiţarea excesivă a
producţiei, precum şi de accesul limitat la mecanizare şi la factorii intensivi de
creştere a producţiei vegetale, cu deosebire la irigaţii şi substanţe chimice.
România s-a situat, în perioada analizată, pe ultimul loc în Europa în ceea ce
priveşte cantitatea de îngrăşăminte administrate la hectar.
205

Dinamica randamentelor la hectar (kg) Tabelul 6

Sursa: „Adevărul Economic”, nr. 345, 1998, pag. 11.

În ceea ce priveşte efectivele de animale, în 1998, acestea erau cu circa 50% mai
mici decât în 1989. În România, probleme structurale au continuat să se manifeste,
în anii tranziţiei, în mai multe domenii. Astfel, partea din PIB ce aparţinea
sectorului particular a crescut încet, doar aproximativ 61% revenind în 1998,
firmelor particulare.
Ponderi ale sectorului privat în unele ramuri ale economiei Tabelul 7

Sursa: BNR, Indicatori macroeconomici, 1/1998 pag. 10 CNS, „Buletin statistic

lunar”, 1/2000. x) Date provizorii

Se observă tendinţa de creştere a ponderii sectorului privat în toate ramurile

economice (tabelul 7). În acelaşi timp, mai mult de 50 % din exportul ţării s-a
derulat, în 1998, de către sectorul particular. Aceste date arată că, în ciuda
efectelor negative din economie, s-a format un grup de întreprinzători mici şi
mijlocii care sunt foarte activi şi care pot să se integreze în activitatea de
comerţ exterior. De asemenea, ocuparea forţei de muncă a cunoscut evoluţii
necorespunzătoare. În timp ce în ţările cu o economie mai dezvoltată,
206

forţa de muncă se îndrepta din agricultură spre sectorul servicii, în România una
din funcţiile importante ale agriculturii a fost, în acei ani, absorbţia şomerilor
din industrie. Rezultatul acestui fenomen l-a constituit creşterea continuă a
numărului celor ce lucrează în agricultură. În schimb, procentul celor ce lucrau în
servicii s-a situat în jur de 30%, iar în cadrul acestui sector, doar procentul
celor ce lucrau în comerţul interior a cunoscut o creştere relativ echilibrată. În
ceea ce priveşte şomajul, acesta a cunoscut o evoluţie oscilantă. La începutul
anilor ’90, numărul şomerilor a crescut într-un ritm moderat, rata oficială a
şomajului ajungând, în 1994, la 11%. Datorită creşterii economice din perioada
1995-1996 , la sfârşitul lui 1996, această rată a devenit 5,3%. Din 1997, ca urmare
a lichidării unor întreprinderi şi a disponibilizărilor masive din anumite sectoare
(de exemplu, minerit), rata şomajului a început să crească. La finele lunii mai
1999, Agenţia Naţională pentru Ocupare şi Formare Profesională arăta că totalul
şomerilor înregistraţi era de 1330000 persoane; şomerii plătiţi, la acea dată, erau
888.056, aproape 40% din aceştia fiind beneficiari de alocaţii de sprijin, adică
dintre cei care se apropie de expirarea plăţilor de şomaj. Numai 15% din totalul
şomerilor îndemnizaţi erau în curs de a fi integraţi profesional. A rezultat, deci,
o pondere ridicată a şomajului de lungă durată. Existau totuşi şi multe persoane
angajate fără forme legale. Un rol important în obţinerea acestui rezultat l-a
jucat creşterea rapidă a dobânzilor nominale din perioada 1993-1994, astfel că, la
începutul anului 1995, s-a obţinut o dobândă reală pozitivă, ceea ce a făcut să
crească încrederea în moneda naţională şi să se formeze o piaţă valutară
transparentă. Creşterea deficitului financiar şi scăderea însemnată a rezervei
valutare în 1995 au împiedicat reducerea în continuare a inflaţiei. Guvernul a
stabilizat în mod artificial cursul valutar, dar la birourile de schimb valutar,
leul valora cu 30-40 % mai puţin decât cursul oficial. La începutul anului 1997, o
nouă etapă de liberalizare a preţurilor, ce a atins în primul rând sectorul
energetic, serviciile şi agricultura, a dat un impuls puternic inflaţiei. In martie
1997, aceasta a atins punctul maxim, corespunzând unei rate anuale de 300%. Ca
urmare a aplicării unui nou program de stabilizare, creşterea preţurilor s-a
calmat, astfel încât, pe ansamblul anului 1997, s-a obţinut o rată a inflaţiei de
154,8%, iar în 1998, aceasta a depăşit cu puţin
207

59%. În anii următori, inflaţia a continuat să se reducă astfel încât în 1999 s-a
înregistrat o rată a inflaţiei de 45,8%, în 2000 de 45,7, în 2001 de 34,5%, iar în
2002 de 22,5% (sursa: BNR, Raport anual 2002). În anul 2003, rata inflaţiei a fost
de 15,3% (potrivit INS), în anii următori cunoscând o scădere.
Concomitent cu creşterea preţurilor au crescut şi salariile. Cum, însă, creşterea
salariilor a fost mai mică decât cea a preţurilor, rezultă că, pe ansamblu,
salariul real a scăzut. Ca urmare, condiţiile de trai ale populaţiei s-au
înrăutăţit, fapt demonstrat şi de structura cheltuielilor totale de consum ale unei
gospodării, în are cheltuielile pentru hrană depăşesc 50% din veniturile băneşti
(fig. 2).
9,7 Îmbrăcăminte şi încălţăminte

54,8 Alimente şi băuturi

15,6 Locuinţe 1,8 Medicamente şi îngrijire medicală 9,0 Transport şi

telecomunicaţii 4,5 Cultură, educaţie

4,6 Alte cheltuieli

Fig. 2. Structura cheltuielilor totale de consum al unei gospodării

La fel ca şi în cazul celorlalte ţări din Europa Centrală şi de Est, reorientarea

comerţului exterior românesc a progresat rapid (tabelul 8). În prezent, aproape 70%
din produse sunt exportate în ţările OECD. Doar 20% din comerţul exterior al
României este derulat cu Europa Centrală şi de Est, iar din aceasta o cotă
importantă este afectată importului de energie din Rusia. Aşa cum reiese din
tabelul 8, în toată perioada de după 1990, balanţa comerţului exterior a cunoscut
un deficit şi situaţia nu pare să se schimbe în continuare. Exporturile româneşti
par să se fi plafonat, începând din 1995, în jurul a 8 miliarde de dolari anual şi,
mult mai grav, în cadrul lor continuă să predomine aceleaşi produse
energointensive, cu valoare adăugată mică. O dată cu creşterea economică
înregistrată începând cu anul 2000 şi pe fondul accentuării eforturilor de
integrare în UE, a cunoscut o dezvoltare accentuată şi comerţul exterior. Astfel,
exporturile şi importurile, exprimate în miliarde dolari, au fost în 2000 de 10,366
şi 12,050, în 2001 de 11,385 şi 14,354, iar în 2002 de 13,869 şi 16,482 (sursa:
BNR, Raport anual 2002). În 2003, exporturile de bunuri şi servicii au fost de
18,270 miliarde euro iar importurile s-au ridicat la
208

22,199 miliarde euro (BNR, „Buletin lunar” ianuarie 2004). Se observă că balanţa
comercială a rămas puternic dezechilibrată. Drept urmare a evoluţiilor fluxurilor
balanţei comerciale, unul dintre cele mai slabe puncte ale economiei româneşti îl
constituie balanţa de plăţi curente. Componentele acesteia sunt negative,
înţelegând, aici, şi serviciile din domeniul turistic. Una dintre cele mai
importante surse de finanţare a deficitului contului curent o constituie
împrumuturile luate de administraţie din străinătate, de la bănci şi de la
instituţiile financiare internaţionale. Această finanţare unilaterală ar putea fi
ajutată de creşterea investiţiilor străine. Capitalul străin investit în România,
la data de 31 mai 1999, era, potrivit Oficiului Naţional al Registrului Comerţului,
de 4,087 miliarde dolari, mult sub nivelul investiţiilor străine în Polonia şi
Ungaria, de exemplu, care se cifrează la peste 16 miliarde dolari. Situaţia este cu
atât mai gravă, cu cât investiţiile în România se îndreaptă către acele ramuri şi
societăţi care sunt în situaţii de monopol (telefon, distribuţie apă, electricitate
etc.).
Evoluţia comerţului exterior al României şi a datoriei sale externe (mil. dolari)
Tabelul 8

Sursa: BNR, Raport anual 1996, p. 8; BNR, Raport trimestrial 4/1998, p.16; CNS,
Buletin statistic lunar, 1/2000, p. 32. x) Date provizorii

În decembrie 1989, România nu avea datorie externă. În afară de aceasta, Banca

Naţională avea o rezervă de 1,8 miliarde dolari. Alte 2 miliarde dolari reprezentau
datoriile pe care alte ţări le aveau faţă de România. De asemenea, balanţa
comerţului exterior prezenta o situaţie favorabilă. În 1990, în câteva luni de
zile, rezervele valutare s-au epuizat datorită necesităţii aprovizionării
populaţiei cu produse de bază. În continuare, datoria externă a început să crească
astfel încât, la sfârşitul anului 2003, era de 15,765 miliarde euro, cea mai mare
parte a acestei datorii fiind către bănci private din străinătate.
209

• Factorii care influenţează situaţia economică a României Din analiza rezultatelor

macroeconomice prezentate anterior rezultă clar că România a traversat în perioada
anilor ’90 o criză economică puternică. Această situaţie s-a datorat atât unor
factori obiectivi, cât şi măsurilor de politică economică aplicate. În primul rând,
aşa cum am arătat la începutul acestui capitol, economia românească se caracteriza,
la începutul tranziţiei, printr-o rigiditate extremă. Structura capacităţilor de
producţie era grav dezechilibrată, iar mecanismul economic era hipercentralizat. Au
lipsit liberalizarea gradată, care s-a făcut în celelalte ţări foste socialiste în
anii ’70 – ’80 şi, o dată cu aceasta, posibilitatea de a avea legături strânse cu
lumea, dezvoltată şi de a face un schimb de experienţă cu aceasta. Ca urmare, la
începutul anilor ’90, nu existau nici mecanismele, nici instituţiile şi nici
experienţa necesare pentru abandonarea imediată a vechilor structuri de producţie.
În al doilea rând, o particularitate a României a fost aceea că, în cursul
întregului deceniu anterior, s-a făcut un efort deosebit pentru achitarea integrală
a datoriei externe. În consecinţă, populaţia a trebuit să suporte o situaţie dură,
asemănătoare cu o „terapie de şoc”. Aceasta a făcut ca, după schimbările politice
care au intervenit, populaţia să fie prea obosită atât fizic, cât şi psihic pentru
a mai suporta alte privaţiuni economice, cu atât mai mult, cu cât speranţa de
ameliorare a standardului de viaţa era foarte puternică. În al treilea rând,
conjunctura economică mondială a fost profund nefavorabilă. După prăbuşirea CAER,
care reprezenta circa 45 % din comerţul exterior al României, a urmat criza
irakiană. Irakul reprezenta un important partener extern, iar datoria acestuia faţa
de România se cifra la aproape 2 mld. de dolari. În sfârşit, criza iugoslavă (care,
cu intermitenţe, a continuat până în prezent) a adus alte pierderi pentru producţia
naţională şi comerţul exterior. România a pierdut, în mai puţin de doi ani, 60 %
din pieţele sale externe. Analiza indicatorilor macroeconomici arată că anii 1990-
1992 au fost foarte slabi pentru România. În această perioadă, PIB-ul a scăzut cu
aproape 25 %. Dacă, însă, luăm în considerare şi datele din celelalte ţări aflate
în tranziţie, constatăm că, din acest punct de vedere, România nu constituie o
excepţie, ea situându-se pe undeva la mijloc în ierarhia acestor ţări. Acest declin
poate fi considerat
210

inevitabil în procesul reformei, el datorându-se, în principal, dispariţiei

produselor nevandabile. În 1993, PIB-ul înregistra o creştere uşoară, de 1,4%, iar
o analiză de suprafaţă arăta că ţara a trecut peste cea mai grea perioadă privind
procesul de transformare. În 1994, se părea chiar că România va porni pe drumul
creşterii economice şi că va deveni o ţară cu reformă reuşită, indicatorii
macroeconomici îmbunătăţindu-se substanţial, iar o parte a întreprinderilor fiind
supuse unei restructurări serioase. Reformele, însă, nu s-au răsfrânt asupra
marilor întreprinderi de stat. Aceste întreprinderi au continuat să fie prost
conduse, să aibă un număr prea mare de salariaţi şi cheltuieli prea mari pentru
realizarea producţiei, ceea ce a condus la creşterea datoriilor şi la reînnoirea
situaţiilor de criză. Cele mai grave probleme au apărut în unele ramuri industriale
tradiţionale, cum ar fi: industria constructoare de maşini, industria minieră,
petrochimia, producţia de energie electrică. Întreprinderile de stat au fost
încurajate, însă, să facă cheltuieli, să mărească producţia şi salariile; băncile
comerciale au acordat credite favorabile pentru a asigura surse menite să realizeze
ţelurile socotite de guvern ca fiind importante şi, ca urmare, au acumulat (în
special, Bancorex şi Banca Agricolă) datorii uriaşe irecuperabile. Ca urmare a
acestei politici de subvenţionare, în anii 1995 şi 1996, s-a obţinut, în
continuare, o creştere economică, dar o creştere deformată, abătută de la cursul ei
normal. Această creştere s-a dovedit a fi nesustenabilă. Pe măsură ce deficitul
fiscal şi cel extern s-au adâncit, s-au redus şi şansele ca ea să mai poată fi
susţinută. Ca urmare, conducerea ţării a hotărât, în 1997, să iniţieze un program
radical de stabilizare, al cărui scop erau refacerea echilibrului financiar şi
realizarea cât mai rapidă a reformelor ce fuseseră întârziate până în acel moment.
Acest program, care a primit, de altfel, şi aprobarea instituţiilor economice
internaţionale (FMI şi Banca Mondială), se concentra pe următoarele elemente
principale: 1) liberalizarea preţurilor şi comerţului; 2) restructurarea
întreprinderilor şi privatizarea rapidă a acestora; 3) reforma sistemului
financiar, creşterea eficienţei şi siguranţei sistemului bancar, precum şi
privatizarea acestuia; 4) rezolvarea situaţiei din agricultură; 5) stoparea
acordării de către Banca Naţională a creditelor direcţionate, reducerea
subvenţiilor; 6) extinderea exportului.
211

Programul de stabilizare a înregistrat unele rezultate, însă doar pe termen scurt.

S-a îmbunătăţit disciplina fiscală şi monetară. De asemenea, luarea unor măsuri
rapide, cum ar fi închiderea unor întreprinderi care lucrau în pierdere,
accelerarea privatizării şi adoptarea unor legi pentru atragerea capitalului străin
au dus la o creştere a încrederii obţinute în străinătate, materializată printr-o
creştere a investiţiilor străine. În final, însă, pachetul de reforme, mai ales
termenele prevăzute, s-a dovedit a fi nerealist. În cele mai multe ramuri
industriale, în care lucrează zeci de mii de oameni (minerit, industria chimică,
siderurgie s.a.), restructurarea radicală şi programul de modernizare s-au
împotmolit încă de la primii paşi. Au fost făcute mari cheltuieli şi foarte mulţi
oameni au fost trecuţi în şomaj în vara şi în toamna lui 1997. Mai departe, însă,
nu au mai fost luate alte măsuri şi, de aceea, în unele ramuri ale economiei au
fost declarate greve prin care se protesta împotriva trimiterii în şomaj şi se
cerea să se realizeze restructurarea absolut necesară pentru modernizarea şi
privatizarea economiei. Factorii cei mai importanţi care au încetinit punerea în
aplicare a ambiţiosului program de reformă sunt: 1) grupul de specialişti capabil
să ducă la bun sfârşit procesul de reforma s-a format încet; 2) marile
întreprinderi care lucrează în pierdere au reuşit să-şi apere din nou interesele,
făcând un lobby puternic; aceasta a făcut ca întreprinderile să nu poată fi
restructurate sau lichidate şi să nu fie respectată o strictă disciplină
financiară. Printre argumentele prezentate de lucrători a fost şi acela că din
cauza închiderii întreprinderilor va creşte foarte mult şomajul, administraţia
nefiind în stare până acum să prezinte o soluţie viabilă acestei probleme; 3)
încrederea populaţiei – care a fost foarte mare la începutul reformelor – a scăzut,
în anii imediat următori, foarte mult; nu numai pentru că efectele reformelor au
dus la scăderea nivelului de trai, ci şi din cauza încetinirii acestora, care au
făcut ca perioada dureroasă de tranziţie să se prelungească de prisos; 4)
paralelismul restructurare/macrostabilizare este dificil de pus în practică. Cel
puţin într-o primă fază, restructurarea şi lichidarea întreprinderilor implică
cheltuieli suplimentare, şi nu economii la buget, şi anume plăţi compensatorii
pentru disponibilizaţi, cheltuieli de lichidare acolo unde e cazul, îngustarea
inerentă a bazei de impozitare etc. Or, aceste măsuri au fost luate tocmai pe
fondul diminuării
212

drastice a deficitului bugetar. De asemenea, pentru obţinerea unui deficit bugetar

cât mai redus, s-a produs o îngheţare a creşterilor salariale, care, pe fundalul
unei inflaţii ridicate şi coroborâte cu o impozitare excesivă, a condus la o
scădere a cererii solvabile, ceea ce a făcut extrem de dificilă relansarea
economică. łinând cont de faptul că anul 1999 a marcat vârful datoriei externe
pentru România, nevoită să plătească circa 2,2 mld dolari creditorilor
internaţionali, şi confruntat cu retrogradarea României de către marile agenţii de
rating, guvernul s-a orientat către încheierea unui nou acord cu FMI. Ca urmare a
acestui acord, s-au adoptat o serie de măsuri de creştere a taxelor şi impozitelor,
de suprimare în cvasitotalitate a facilităţilor fiscale, concomitent cu scăderea
subvenţiilor în industrie. Deşi s-a reuşit o reducere a deficitului balanţei
comerciale (prin introducerea unor suprataxe ample importurilor), cheltuielile
publice au continuat să crească, iar inflaţia (54,8% în 1999) a depăşit prognozele
iniţiale. Ca urmare a eforturilor depuse, mai ales în ultimii ani, Comisia
Europeană a acordat României statutul de economie de piaţă funcţională, dovadă a
capacităţii ei de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţii din UE. În
ultimii ani, s-au înregistrat ritmuri de creştere economică superioare mediei
europene, concomitent cu realizarea unui ansamblu de cerinţe şi norme care au făcut
posibilă aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Astfel, în 2006
s-a înregistrat o creştere a PIB-ului de 7,7% concomitent cu o rată a inflaţiei de
doar 4,9%. În structura importului, cea mai importantă pondere o deţin bunurile de
capital şi materiile prime şi materialele necesare aprovizionării industriei.
Altfel spus, deficitul se localizează la acele bunuri care susţin procese de
restructurare, modernizare şi creştere a economiei, potenţial generatoare de
dezvoltare, export şi locuri de muncă. Drept urmare, după o lungă perioadă de timp,
exporturile din grupa maşini şi dispozitive mecanice, maşini, aparate şi
echipamente electrice, aparate de înregistrare sau de reprodus sunetul şi imaginile
au devansat exporturile din grupa articole de îmbrăcăminte confecţionate din
ţesături, tricotate sau croşetate, materii textile. Aşadar, economia României, la
intrarea în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, cunoaşte îmbunătăţiri sensibile
ale performanţelor
213

sale, pregătindu-se astăzi tot mai asiduu pentru a deveni o economie cu grad
ridicat de competitivitate economică. Concepte de bază • Modelul de economie de
piaţă • Tranziţia la economia de piaţă • Reforma economică • Privatizarea •
Stabilizarea macroeconomică • Liberalizarea economică Probleme de reflecţie,
întrebări • De ce a fost necesară trecerea la economia de piaţă în România? • Cum
s-a modificat implicarea statului în economie, din 1989 până în prezent? • Care au
fost măsurile necesare trecerii la economia de piaţă? • Care sunt efectele unei
politici macroeconomice ce funcţionează pe principiul stop-and-go? • Importanţa,
din punct de vedere economic, a aderării României la Uniunea Europerană. • Care
este factorul care a influenţat cel mai mult desfăşurarea reformei economice în
România? Bibliografie
• Albert, Michel, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
• Constantinescu, N.N. (coordonator), Probleme ale tranziţiei la economia de piaţă,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997. • Kregel J., Matzner E.,
Grabher G., Şocul pieţei, Editura Economică, Bucureşti, 1995. • Mureşan, Maria,
Evoluţii economice 1945-1990, Editura Economică, Bucureşti, 1995. • * * * „Anuarul
statistic al României 1991”, Bucureşti, 1992. • * * * B.N.R., Raport anual 1998,
Bucureşti, 1999. • * * * B.N.R., Raport anual 2002, Bucureşti, 2003.

214

Secţiunea a V-a MONDOECONOMIE

215

216

Capitolul 23 ECONOMIA MONDIALĂ: CONCEPTE ŞI STRUCTURI

Obiectivele temei: • aprofundarea cunoaşterii fenomenelor, proceselor, legităţilor

şi categoriilor economice studiate în prima parte a cursului, în aplicarea lor pe
plan mondial; • analiza legăturii dintre procesele de constituire şi dezvoltare a
economiei mondiale şi procesele de evoluţie a complexelor economice naţionale spre
economia deschisă, caracterizată prin piaţa unică; • caracterizarea structurilor de
bază ale economiei mondiale – economiile naţionale, interdependenţele economice
mondiale, diviziunea internaţională a muncii şi circuitul economic mondial, cadrul
juridic şi instituţional; • examinarea conţinutului şi a evoluţiei teoriilor
economice privind economia mondială şi relaţiile economice internaţionale; •
analiza caracteristicilor şi dinamicii principalelor pieţe şi fluxuri economice
mondiale: comerţul cu mărfuri; comerţul cu servicii (invizibil); fluxul
capitalurilor: investiţiile externe, piaţa schimburilor valutare, fluxul forţei de
muncă; cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică. 23.1. ECONOMIA MONDIALĂ –
ECONOMIA DESCHISĂ: EXCURS ISTORIC, DEFINIłII La frontiera dintre mileniile doi şi
trei are loc o schimbare fundamentală în configuraţia economică a lumii, în
raportul dintre factorii progresului economic. • Economia deschisă În ultimii
treizeci de ani ai secolului XX, au fost puse bazele unei noi etape a economiei de
piaţă, numită tot mai frecvent economia
217

deschisă. Aceasta reprezintă un stadiu superior al dezvoltării în profunzime şi în

amplitudine a economiei de piaţă, caracterizat prin două trăsături esenţiale. Prima
rezidă în capacitatea sa extraordinară de a genera permanent şi a încorpora, în
rezultate benefice pentru om şi societate, progresele ştiinţei şi tehnologiei, ale
dezvoltării factorilor de producţie contemporani. Cea de-a doua caracteristică
rezidă în procesul de reînnoire sistemică permanentă, de înlăturare a barierelor
structurale, organizaţionale şi teritorial-geografice care obstrucţionează
manifestarea deplină a principiului raţionalităţii şi eficienţei activităţii
economice. Fără să se manifeste deplin în toate regiunile lumii, aceste trăsături
proprii noului stadiu al dezvoltării economice reprezintă tendinţele dominante ale
progresului contemporan. Fundamentul tehnologic al economiei de piaţă deschise s-a
constituit prin acumulări spectaculoase şi rapide de descoperiri şi inovaţii
tehnico-ştiinţifice. Apariţia microprocesorului, la începutul anilor ’70 ai
secolului XX, a reprezentat un moment esenţial al revoluţiei informatice, resortul
care a declanşat dezvoltarea explozivă a automaticii, roboticii şi telematicii.
Asociată cu evoluţiile la fel de spectaculoase din domeniile biotehnologiilor,
ingineriei genetice şi surselor de energie, revoluţia informatică a pus în
serviciul activităţii economice o capacitate productivă fără precedent, a creat
posibilităţi noi, nebănuite de creştere a eficienţei alocării şi utilizării
resurselor, de ridicare, pe această bază, a calităţii vieţii oamenilor, a
comunităţilor umane. Utilizarea noului potenţial productiv generat de revoluţia
tehnicoştiinţifică a impus cu necesitate reamenajarea mediului în care se
desfăşoară activitatea economică. S-a declanşat un proces de ameliorare a
relaţiilor social-economice şi a structurilor instituţionale existente. Esenţa
acestui proces o constituie democratizarea relaţiilor interumane, tendinţa de
înlăturare a obstacolelor din calea manifestării nestingherite a drepturilor şi
libertăţilor omului şi comunităţilor umane, a liberei iniţiative, a circulaţiei
libere a ideilor, oamenilor, a tehnologiilor, a bunurilor şi capitalurilor la scară
regională şi mondială. În forme specifice fiecărei ţări şi zone geografice,
procesul de înnoire a structurilor social-economice şi instituţionale se desfăşoară
pretutindeni. În ţările dezvoltate cu economie de piaţă s-au adoptat măsuri de
liberalizare mai profundă a economiei, de stimulare a iniţiativei agenţilor
economici pentru sporirea eficienţei activităţii lor. S-au
218

înlăturat progresiv reglementările rigide, administrativ-birocratice din calea

activităţii acestora. Noi sfere şi sectoare de activitate au fost deschise
iniţiativei private prin retragerea statului din aceste sectoare şi dereglementare
a activităţii lor. În ţările Europei Centrale şi de Est şi în China, transformările
structurale începute la sfârşitul anilor ’80 au înlăturat formele de proprietate şi
mecanismele economice anchilozate care au obstrucţionat funcţionarea eficientă a
economiilor acestor state. În majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare din Asia,
Africa şi America Latină, consolidarea proprietăţii private, a liberei iniţiative
şi a concurenţei a fost expresia aceluiaşi proces de intrare în etapa economiei de
piaţă deschise. Aproape întreaga populaţie a globului trăieşte astăzi în ţări cu
economie de piaţă deschisă, consolidată sau în curs de formare şi afirmare, proces
stimulat de superioritatea certă a acesteia faţă de formele preexistente de
economie – economia naturală şi economia etatistă, dirijată. Înlăturarea barierelor
teritorial-geografice din calea funcţionării nestingherite a principiului
raţionalităţii şi eficienţei economice, tendinţa de formare a unei economii
mondiale unice se exprimă prin procesul de constituire a unei diviziuni şi pieţe
mondiale unitare, prin organizarea şi desfăşurarea relaţiilor economice
internaţionale pe spaţii din ce în ce mai largi, subregionale, regionale şi la
nivel mondial. De la constituirea Comunităţii Economice Europene, la jumătatea
anilor ’50, şi până la realizarea Uniunii Monetare Europene, a Băncii Europene şi a
monedei unice – EURO, afirmarea rolului pe care îl au în prezent Banca Mondială
(BIRD), Fondul Monetar Internaţional (FMI), Organizaţia Mondială a Comerţului
(OMC), a fost parcursă o imensă distanţă către economia deschisă de piaţă, care
realizează o unificare economică progresivă a condiţiilor producţiei şi
schimburilor la nivel subregional, regional şi mondial. În consecinţă, înţelegerea
esenţei economiei de piaţă deschise necesită cunoaşterea procesului de amplificare
şi aprofundare a relaţiilor economice dintre comunităţile umane, de formare şi
consolidare a economiei mondiale, procese care în bună măsură se suprapun, tinzând
spre crearea unei economii şi pieţe unice, la nivel mondial. Premisele constituirii
economiei mondiale s-au acumulat treptat, în decursul unei perioade istorice
îndelungate.
219

a) Marile descoperiri geografice de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul

celui de al XVI-lea1 au făcut evidentă unicitatea lumii terestre, iar
intercondiţionarea dintre bunăstarea individuală şi colaborarea popoarelor se
constituie într-un bun public probat în viaţa fiecărui cetăţean prin consumul de
mărfuri coloniale din noile teritorii descoperite, de bumbac, cauciuc, metale
colorate şi, mai presus de orice, de forţă de muncă ieftină pentru întinsele
plantaţii coloniale, ce se dezvoltau în vastele teritorii cucerite. Fărâmiţarea
feudală a teritoriilor europene şi fărâmiţarea tribală în noile ţinuturi intrate în
orbita schimbului de mărfuri continuau însă să fie obstacole puternice în
fluidizarea legăturilor dintre diverse regiuni şi popoare2. În egală măsură,
gospodăria patriarhală bazată pe tehnici manuale nu putea oferi baza materială a
unor legături durabile dintre popoarele lumii. Distanţele geografice constituiau,
la rândul lor, alte bariere greu de depăşit. A fost, de aceea, nevoie şi de alte
premise care să stimuleze procesul constituirii economiei mondiale. b) Formarea
economiilor naţionale bazate pe pieţe integrate şi dezvoltarea producţiei de
mărfuri care să ofere substanţă materială intensificării şi diversificării
legăturilor economice dintre popoare reprezintă alte premise ale constituirii
economiei mondiale. Primele ţări care înfăptuiesc revoluţii burgheze, antifeudale
sunt Olanda şi Anglia (secolele XVI-XVII), punând astfel capăt fărâmiţării feudale,
desăvârşind formarea naţiunii şi realizând unificarea economiilor şi teritoriilor
naţionale, promovarea de politici economice unitare. Exemplul lor a fost urmat de
Franţa, Spania, Italia, Germania şi alte ţări europene (secolul XIX şi secolul XX),
care, desăvârşindu-şi
În 1492, Cristofor Columb a descoperit America, iar în 1498, Vasco da Gama,
înconjurând Africa, a descoperit noua cale maritimă spre India. 2 „Cam la zece mile
– nota un negustor din Bremen din secolul al XVIlea – este oprit şi pus să
plătească vamă: între Basel şi Köln a plătit de treizeci şi una de ori… Numai în
zona din jurul Baden-ului se folosesc 112 unităţi de lungime, 92 unităţi de
suprafaţă, 65 de unităţi de capacitate, 163 de unităţi de măsură a cerealelor şi
123 de măsurare a lichidelor, 63 de unităţi speciale pentru băuturi alcoolice şi 80
de greutăţi de cântar”. (R.L. Heilbroner, Filosofii drumurilor pământeşti, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1994, pag.24, 25) 220
1
revoluţiile burgheze, şi-au consolidat pieţele naţionale şi complexele economice
naţionale. Acest proces a avut un suport material puternic în dezvoltarea cu
repeziciune a primei revoluţii industriale, declanşată în ultima treime a secolului
al XVIII-lea3. c) Revoluţia industrială a generat producţia maşinistă, de masă,
capabilă să aprovizioneze cu mărfuri, mai ieftine decât cele furnizate de
meşteşugari ori de atelierele manufacturiere, pieţele din cele mai îndepărtate
colţuri ale lumii, reprezentând, astfel, premisa tehnologică a formării economiei
mondiale. d) Revoluţia industrială a impulsionat dezvoltarea sistemului modern de
transporturi – maritime, terestre şi, din secolul XX, aeriene – care au micşorat
distanţele între localităţi, regiuni şi continente, facilitând astfel circulaţia
oamenilor, mărfurilor şi capitalurilor4. Industria maşinistă a lărgit spectaculos
producţia de mărfuri, care necesită pieţe de desfacere tot mai mari, atât în
interiorul ţărilor, cât şi în exterior; totodată, cererea de materii prime a fost
enorm stimulată; pieţele locale preexistente se unificau tot mai strâns, formând
pieţe naţionale integrate. În acelaşi timp, dezvoltarea industriei a amplificat
diviziunea socială a muncii, procesul de diferenţiere a producţiei şi a muncii
naţionale pe ramuri, subramuri şi sectoare de activitate, pe profesii.
În 1735, a fost inventată suveica sburătoare, care a dublat productivitatea
ţesătoriilor. Între 1765-1767, s-au inventat maşinile de tors cu mai multe fusuri,
care au înlăturat rămânerea în urmă a filaturilor. În 1785, s-a inventat războiul
de ţesut mecanic care a sporit productivitatea muncii în ţesătorii de peste 40 de
ori. În 1784, în Anglia, a fost construit motorul universal cu aburi, care a
deschis larg porţile etapei industriale moderne a producţiei de mărfuri. 4 Din anul
1800 până în 1870, tonajul total al flotei comerciale a crescut de la 4 milioane
tone anual la 16 milioane tone, din care 3 milioane tone în vapoare înzestrate cu
motoare cu aburi. În anul 1869 s-a încheiat construirea Canalului de Suez, care a
scurtat drumul dus şi întors din Europa până în Australia de la 12 luni la 3 luni.
Construcţia căilor ferate a demarat în Anglia (1825), dezvoltându-se apoi cu
repeziciune în: SUA (1830), Franţa (1832), Belgia şi Germania (1835), Rusia şi
Austria (1837). Dezvoltarea căilor ferate a fost explozivă în cea de-a doua
jumătate a secolului XIX, stimulând expansiunea industriilor extractivă,
metalurgică, constructoare de maşini etc. 221
3

e) Pe o anumită treaptă de dezvoltare, diviziunea socială a muncii a spart

graniţele naţionale, conturându-se, treptat, o specializare a diferitelor economii
naţionale în producerea diferitelor clase, categorii, sortimente, tipodimensiuni de
produse şi servicii. A apărut, astfel, o diviziune mondială a muncii, baza
obiectivă a unor legături durabile şi tot mai complexe dintre agenţii economici din
diferite ţări ale lumii, a unei pieţe mondiale, care reprezintă altă premisă
esenţială a formării economiei mondiale. În lumina acestui excurs istoric, rezultă
că economia mondială, odată constituită, reprezintă un sistem complex,
interdependent, de agenţi ai vieţii economice – economii naţionale, uniuni
economice zonale, regionale, transcontinentale, companii private şi publice,
persoane fizice, rezidente în diferite ţări ale lumii, între care se dezvoltă ample
relaţii economice, tehnlogice, comerciale, financiar-monetare etc. pe baza
diviziunii mondiale a muncii, împreună cu normele juridico-legislative şi cu
instituţiile care reglementează şi monitorizează funcţionarea structurilor
componente şi a sistemului economic mondial în ansamblul său. Înţelegerea
fizionomiei actuale a economiei mondiale şi a perspectivelor evoluţiei ei impune,
aşadar, aprofundarea cunoaşterii structurilor sale de bază şi a interdependenţelor
complexe care se dezvoltă între acestea. 23.2. STRUCTURILE DE BAZĂ ALE ECONOMIEI
MONDIALE Deceniile dintre 1851-1871 au reprezentat momentul de înflorire maximă a
economiei liberei concurenţe şi, concomitent, de afirmare definitivă a existenţei
unei economii mondiale. Prima criză economică mondială, din anii 1870-1871, dovedea
că diferite regiuni ale lumii, economiile naţionale, şi ceilalţi agenţi economici
care alcătuiesc structurile de bază ale economiei mondiale, deveniseră suficient de
interdependente încât ciclurile economice naţionale intrau într-o etapă de
sincronizare care, în ciuda unor dereglări notabile din anumite perioade, se
observă până în zilele noastre. Economia mondială este, aşadar, o realitate a
istoriei economice moderne a umanităţii.
222

Economia mondială în ansamblu şi fiecare dintre structurile sale, în parte,

dobândesc trăsături noi în fiecare moment al existenţei lor. Există un larg consens
în aprecierea intervalului de timp scurs, după cel de-al doilea război mondial, ca
reprezentând perioada contemporană de evoluţie a economiei mondiale, iar perioada
de după 1970 să fie caracterizată drept etapa actuală a acestei evoluţii. Această
ultimă perioadă reprezintă, concomitent, un timp de tranziţie spre un nou stadiu,
calitativ superior, de dezvoltare a economiei mondiale, care se va cristaliza pe
deplin în noul secol, al XXI-lea. 23.2.1. ECONOMIILE NAłIONALE • Concepte şi
caracteristici Economia naţională reprezintă un agregat (sistem) de ramuri5,
subramuri, agenţi economici din domeniile producţiei bunurilor materiale şi
serviciilor, de sfere6 şi sectoare7 ale activităţii economice legate reciproc prin
diviziunea socială a muncii şi prin piaţa naţională, care funcţionează în cadrul
teritoriului dat al unei naţiuni, al unui stat. Consolidarea şi dezvoltarea
economiei naţionale determină formarea complexului economic naţional – statal
unitar8, sistem având drept
Ramură a economiei - ansamblu de activităţi şi agenţi economici având o organizare
specifică şi furnizând produse şi servicii relativ similare. 6 Sferă a economiei –
parte constitutivă a activităţii economice. Sferele economiei sunt: producţia şi
prestaţiile de servicii, schimbul (circulaţia), repartiţia, consumul. 7 Sectoarele
economiei – grupări tipologice unitare ale ramurilor economiei. Sectorul primar
reuneşte agricultura, silvicultura, industria extractivă. Sectorul secundar este
alcătuit din industriile prelucrătoare, construcţiile. Sectorul terţiar cuprinde
serviciile de producţie şi pe cele sociale. Sectorul cuaternar, desprins în
perioada contemporană din cel terţiar ca urmare a amplificării revoluţiei tehnico-
ştiinţifice, reuneşte cerce-tarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică. 8 Vezi
Mitiţă Constantinescu, Politică Economică Aplicată, vol. 1, 2 şi 3, Editura Tiparul
Românesc, Bucureşti, 1943; G.I. Brătianu, Formarea unităţii româneşti. Factori
istorici, Editura Fundaţiei culturale „Mihai Kogălniceanu”, Bucureşti, 1940; Aurel
Negucioiu, Transformarea economiei româneşti într-un complex naţional statal
unitar, „Economistul”, nr. 115, 7 decembrie 1998. 223
5

bază tehnică industria maşinistă, favorizând realizarea unei concordanţe optime

între sectoare, ramuri şi firme, între structurile economice şi suprastructurile
sociale şi instituţionale, sistem caracterizat prin dinamism şi capacitate de
autoreglare şi armonizare cu mediile coexistente. Creşterea numărului entităţilor
economice naţionale, accentuarea diversităţii tipologice şi adâncirea legăturilor
lor reciproce sunt trăsături esenţiale, durabile ale economiei mondiale. Dacă, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, numărul statelor naţionale era de 50, în 1945, el
crescuse la 719, pentru ca, ulterior, dinamica formării de noi entităţi să cunoască
o puternică accelerare, numărul statelor naţionale ajungând, în prezent, la aproape
20010. Amplificarea luptei de eliberare naţională a popoarelor din Asia şi Africa
şi adoptarea de către Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), în 1960, a Declaraţiei cu
privire la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor au stimulat procesul
decolonizării, al formării a cca 120 de noi state. Destrămarea URSS şi a Republicii
Socialiste Federative Iugoslavia, după 1989, a contribuit, de asemenea, la sporirea
numărului entităţilor economice şi politice naţionale autonome. Paralel, se
manifestă cu vigoare sporită procesul de integrare a economiilor naţionale în
ansambluri (comunităţi, asociaţii etc.) de statesubregionale, regionale şi
transcontinentale, cărora le revin, treptat, funcţii exercitate anterior de statele
naţionale. Exemplul Uniunii Europene este edificator în această privinţă. •
Tipologia economiilor naţionale Multiplicarea numărului agenţilor vieţii economice
mondiale, în primul rând al economiilor naţionale, este completată de o altă
trăsătură esenţială, şi anume accentuarea diversităţii lor tipologice. Aceasta
semnifică existenţa unor particularităţi accentuate ce determină situarea
economiilor naţionale având caracteristici
9

Pe continente, acest număr de state se repartizează astfel: 31 în Europa; 22 în

America; 12 în Asia; 4 în Africa; 2 în Oceania. 10 Din acest număr, 55 de state
sunt situate în Africa, 47 în Europa, 44 în America etc. 224

similare sau apropiate în categorii (grupe, subgrupe) distincte, în funcţie de

anumite criterii11 şi folosind indicatori statistici adecvaţi. Principalele
criterii de clasificare sunt: nivelul de dezvoltare; structurile economiilor
naţionale; potenţialul economic; situaţia financiară; participarea la relaţiile
economice internaţionale. • În funcţie de criteriul nivelului de dezvoltare
economică, exprimat prin starea aparatului tehnic de producţie (maşini, utilaje,
echipamente), stadiul progresului tehnic încorporat în acestea, gradul
valorificării factorilor de producţie, măsurate prin produsul intern brut pe
locuitor (PIB/loc) sau produsul naţional brut pe locuitor (PNB/loc)12 sau prin
indicele dezvoltării umane (HDI)13, se disting: grupa statelor cu economii
dezvoltate, grupa statelor cu economii în curs de dezvoltare, subgrupa statelor cel
mai puţin dezvoltate. Grupa statelor cu economie dezvoltată14 include ţările care,
în perioada 1991-1997, au înregistrat un PIB mediu anual pe locuitor de 25.109
dolari. În eşalonul superior al grupei se situează Luxemburgul – PIB/locuitor
45.360 dolari; Elveţia – 44.350 dolari; Japonia – 40.940 dolari; Norvegia – 34.510
dolari; SUA – 28.020 dolari etc15. Adeseori, acestea sunt denumite ţări dezvoltate
cu venituri superioare. Alte ţări cu economii dezvoltate au venituri egale sau mai
mici faţă de PIB/locuitor mediu, fiind calificate drept ţări dezvoltate cu venituri
medii16.
11 Criteriul – un principiu în funcţie de care se reunesc toate părţile unei
mulţimi având caracteristici identice sau apropiate. 12 PIB sau PNB se calculează
în două modalităţi: a) în funcţie de cursul valutar mediu al pieţei; b) în funcţie
de paritatea puterii de cumpărare (PCP). Prin cursul valutar în funcţie de PCP se
înţelege numărul de unităţi monetare naţionale necesare pentru a cumpăra o
cantitate de bunuri şi servicii echivalentă cu cea cumpărată cu 1 dolar în SUA. 13
HDI – Human Development Indice este calculat, din 1994, de către Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). 14 Din această grupă fac parte ţările
europene, excluzând „ţările europene în tranziţie”, Canada, SUA, Japonia,
Australia, Noua Zeelandă (World Economic and Social Survey, U.H., 1998). 15 World
Development Survey, 1998. 16 Între acestea, menţionăm: Portugalia – 10.160 dolari;
Grecia – 11.460 dolari; Spania – 14.360 dolari; Irlanda – 17.110 dolari (World
Bank, Atlas, 1998). 225

łările dezvoltate cu economie de piaţă fac parte, din anul 1960, din Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Potrivit statutului său, OCDE
reprezintă cadrul organizatoric şi juridic înăuntrul căruia ţările membre îşi
intensifică eforturile pentru „a defini politici economice naţionale eficiente,
prin acţiuni concertate, bazate pe cooperare constantă, consultări regulate şi pe
critici reciproce constructive”17. În prezent, OCDE cuprinde 28 de membri (ultimele
ţări admise fiind Mexicul, Cehia, Polonia şi Ungaria). Fiecare dintre ţările
dezvoltate economic păstrează numeroase particularităţi, care derivă din specificul
naţional, din tradiţii, limbă, caracteristici etno-spirituale, constituite de-a
lungul veacurilor. Acestea sunt cultivate şi protejate faţă de tendinţele
uniformizatoare ale valului actual al civilizaţiei tehnice informatice. Totodată,
ţările cu economii dezvoltate se caracterizează prin trăsături comune: sunt ţări
industriale, în care factorii intensivi ai dezvoltării sunt determinanţi în
susţinerea creşterii economice şi ridicarea eficienţei alocării şi consumării
resurselor; activitatea economică se bazează pe proprietatea privată, care deţine
rolul determinant în economie, pe libera iniţiativă şi concurenţă; structurile de
ramură (sectoriale) ale economiilor naţionale sunt dominate de servicii şi sectorul
cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice; firmele sunt cele care îşi
fixează planurile de producţie, iar menajele (familiile) – planurile de consum;
statului îi revine funcţia de a garanta esenţa orânduirii de piaţă, o concurenţă în
stare de funcţionare, egalitatea de şanse a tuturor cetăţenilor şi protecţia
categoriilor sociale defavorizate; calitatea vieţii este superioară faţă de cea
existentă în celelalte grupe de ţări; aceste ţări domină economia mondială,
punându-şi o amprentă decisivă asupra ordinii economice şi politice mondiale. Grupa
statelor cu economie în curs de dezvoltare include cele mai multe dintre entităţile
naţionale existente, în prezent, în lume, care în perioada 1991-1997 au avut un
PIB/locuitor mediu anual de 1.277 dolari. Ele se situează în toate regiunile
geografice ale lumii, multe dintre acestea fiind ţări continentale ori insulare.
Dispersia lor pe mai toate continentele, în condiţii de mediu natural extrem de
17

L’ OCDE a l’ oeuvre, Paris, martie 1996.

226

diferit, având antecedente istorice, etnologice, politice şi sociale specifice,

face ca economiile naţionale ale acestei grupe de ţări să prezinte o diversitate
tipologică mult mai accentuată decât în cazul economiilor dezvoltate. Din punct de
vedre al nivelului de dezvoltare, ţările Asiei de Vest18 se situează în fruntea
listei acestor ţări, cu un PIB mediu anual pe locuitor, în perioada 1991-1997, de
3.562 dolari. Şi în această regiune, statisticile internaţionale reunesc în una şi
aceeaşi subgrupă ţări cu PIB-uri pe locuitor foarte inegale (Yemen – 380 dolari,
Singapore – 30.900 dolari, Emiratele Arabe Unite – 23.500 dolari şi Israel – cca
16.000 dolari). łările Americii Latine, cu un PIB/locuitor mediu de 3.334 dolari,
ocupă locul al doilea în cadrul grupei economiilor în curs de dezvoltare, sub
aspectul nivelului atins de civilizaţia lor tehnico-economică. Urmează, în ordine,
ţările Asiei de Sud-Est19 cu un PIB/locuitor mediu de 1.055 dolari, dacă se exclude
China, sau de 924 dolari/locuitor, dacă în cadrul ţărilor regiunii se include China
(cu un PIB/ locuitor de 728 dolari). łările Africii deţin ultimul loc din punctul
de vedere al nivelului dezvoltării economice, exprimat de un PIB/locuitor mediu de
666 dolari. Cele mai sărace dintre ţările în curs de dezvoltare reprezintă 48 de
entităţi naţionale şi teritorii, având un PIB mediu/locuitor de 228 dolari20,
majoritatea lor situându-se în Africa, Asia şi Zona Pacificului.

Asia de Vest include: Bahrain, Iran, Irak, Israel, Iordania, Kuweit, Liban, Oman,
Qatar, Arabia Saudită, Siria, Turcia, Emiratele Arabe Unite. 19 Această grupă
include: ţări din Asia de Sud– Bangladesh, India, Nepal, Pakistan, Sri Lanka; din
Asia de Est– toate ţările în curs de dezvoltare din Asia şi Pacific, exclusiv
Japonia, Australia, Noua Zeelandă şi statele membre ale CSI – Comunitatea Statelor
Independente – din Asia. Grupa include China, când aceasta nu e menţionată separat.
20 Din această subgrupă fac parte: Afganistan, Angola, Bangladesh, Benin, Bhutan,
Burkina Fasso, Burundi, Capul Verde,Republica Centrafricană, Ciad, Comore, Congo,
Djibouti, Guineea Ecuatorială, Eritreea, Etiopia, Gambia, Guineea, Guineea-Bissau,
Haiti, Kiribati, Laos, Lesotho, Liberia, Madagascar, Malawi, Maldive, Mali,
Mauritania, Mozambic, Myanmar, Nepal, Niger, Rwanda, Samoa, Sao Tome şi Principe,
Sierra Leone, Solomon, Somalia, Sudan, Togo, Tuvalu, Uganda, Tanzania, Vanuatu,
Yemen, Zambia (The Least Developed Country, 1998, Report UN, 14 oct. 1998). 227

18

În pofida extraordinarei diversităţi a economiilor în curs de dezvoltare, şi

acestea au numeroase caracteristici comune: rămânerea în urmă (faţă de economiile
dezvoltate) a aparatului tehnic de producţie, caracterizat prin pluralism
tehnologic21, caracterul mozaicat al structurilor social-economice şi
instituţionale existente; anacronismul diviziunii sociale a muncii, al tipurilor de
specializare a economiilor naţionale în care prevalează adeseori sectoare şi ramuri
aparţinând unor epoci demult parcurse de actualele ţări dezvoltate economic;
persistenţa unor acute dezechilibre macroeconomice, bugetare, financiare, al
balanţei de plăţi externe; acumularea de datorii externe considerabile; nivelul de
trai scăzut al majorităţii populaţiei; un grad ridicat de instabilitate economică,
politică şi instituţională etc. • Gruparea economiilor naţionale în funcţie de
potenţialul economic reuneşte, în categorii distincte, ţările cu parametri
apropiaţi sub aspectul capacităţii (forţei) economice. Principalii indicatori ai
potenţialului economic sunt: numărul populaţiei; suprafaţa teritoriului naţional;
volumul bogăţiilor naturale; volumul absolut al produsului naţional brut; volumul
producţiei industriale, agricole; cifra globală a serviciilor etc. Agregând aceşti
indicatori, se obţine dimensiunea potenţialului economiilor naţionale în funcţie de
care ţările lumii se pot clasifica în: superputeri economice; puteri economice;
puteri economice regionale; ţări mijlocii; ţări mici. Statele Unite ale Americii,
situată în fruntea marilor puteri economice, reprezintă o superputere mondială.
Această unicitate este conferită de efectul sinergetic al principalilor indicatori
de potenţial: populaţia - 260 mil. locuitori, suprafaţa – 9372 mii km2, PIB - 7433
mld.dolari. Oferind o imagine sintetizatoare a valorificării potenţialului uman,
tehnologic, al resurselor naturale, PIB global al SUA depăşeşte pe cel al Japoniei
cu 44,3%, pe cel al Germaniei de 2,2 ori, pe cel al Franţei de 3,8 ori, pe cele ale
Italiei şi Marii Britanii de cca. 5,5 ori. Dacă avem în vedere şi avantajele
calitative deţinute de SUA în cercetarea ştiinţifică fundamentală, în volumul
resurselor
Pluralismul tehnologic reprezintă coexistenţa, într-o economie naţională, a unei
multitudini de generaţii de progres tehnic aparţinând, deseori, diferitelor epoci
istorice. 228
21

mondiale naturale, în potenţialul militar, în industrii ale culturii de masă,

precum şi avantajul rezultat din globalizarea limbii engleze, locul SUA de unică
superputere mondială este indiscutabil. Agregarea indicatorilor menţionaţi mai sus
plasează celelalte ţări industriale – Japonia, Germania, Franţa, Italia, Marea
Britanie – în poziţia de mari puteri economice (tabelul 1).
Mari puteri economice ale lumii Tabelul 1

Rusia şi China, despărţite de marile puteri industriale prin importante decalaje

economice (PIB global – 356 mld. dolari, respectiv 906 mld. dolari), sunt deseori
asimilate marilor puteri economice datorită mărimii considerabile a populaţiei,
dimensiunilor teritoriului, volumului resurselor naturale şi forţei lor militare.
Puterile economice regionale se apropie de marile puteri economice prin
dimensiunile cel puţin ale unuia din indicatorii de potenţial. Astfel, în Asia,
India se detaşează drept putere regională, având o populaţie de aproape 1 mld. de
locuitori, cu o suprafaţă de 3287 mii km2, cu un PIB global de 357,7 mld. dolari;
în Africa, din această categorie fac parte Nigeria (populaţie 108 milioane loc.;
suprafaţă 923 mii km2, PIB 27,6 mld. dolari) şi Africa de Sud (populaţie 41,8 mil.
locuitori, suprafaţă 1221 mii km2, PIB global 132,5 mld. dolari); în America
Latină, puteri regionale sunt: Brazilia (160 mil. locuitori, suprafaţă 8552 mii
km2, PIB global 709,5 mld. dolari) şi Mexic (92 mil. loc., suprafaţă 1958 mii km2,
PIB 341,8 mld. dolari). łările industriale cu potenţial economic mijlociu sunt
caracterizate prin indicatori de dimensiuni medii, aşa cum sunt: Spania (populaţie
39,5 mil. de locuitori, suprafaţă 551 mii km2, PIB 563,2 mld. pe locuitor);
Australia (populaţie 17,8 mil. de locuitori, suprafaţă 7,682 mii km2 , PIB 367,8
mld. dolari); Canada (populaţie 12,9 mil. locuitori, suprafaţă 9,970 mii km2, PIB
569,8 mld. dolari).
229

łările industriale cu potenţial economic mic, cum sunt: Olanda, Elveţia, Belgia,
Suedia, Austria, Danemarca, Grecia, Finlanda, Portugalia, Irlanda, au un număr mic
de locuitori şi dimensiuni teritoriale reduse. Din punct de vedere al PIB-ului
global, ele depăşesc, în cele mai multe cazuri, unele puteri economice regionale.
Majoritatea economiilor în curs de dezvoltare şi a celor mai puţin dezvoltate se
încadrează în ultimele două grupe – cu potenţial mijlociu şi mic. Faţă de ţările
industriale mijlocii şi mici, acestea realizează însă un grad de valorificare a
resurselor naţionale exprimat printr-un PIB global mult rămas în urmă. • În funcţie
de criteriul structurii sectoriale (de ramură, subramură economică sau produs),
economiile naţionale sunt: economii predominant terţiare; economii bazate pe
sectorul secundar; economii cu sector primar predominant. Economiile terţializate
sunt, de regulă, ale celor mai dezvoltate ţări din punct de vedere economic.
Ponderea serviciilor în PIB se situează, în aceste economii, între 60% (cât este în
Japonia) şi 72% (în cazul SUA). Incluzând infrastructura productivă şi socială,
cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, învăţământul, ştiinţa, cultura,
îngrijirea sănătăţii etc., acest sector determină sporirea eficienţei de ansamblu a
economiilor naţionale ale statelor respective. Creşterea lor economică are un
pronunţat caracter intensiv-inovativ, iar gradul de diversificare, sofisticare şi
competitivitate al produselor lor este fără egal. Şi în unele ţări mai puţin
dezvoltate economic, sectorul serviciilor deţine ponderi ridicate în PIB. Acest
„paradox” se datorează specializării înguste a acestor economii, dependenţei lor de
una-două activităţi. Este semnificativ cazul statului Panama, în care serviciile
deţin trei pătrimi din PIB, graţie veniturilor aduse de Canalul Panama şi de
activităţile conexe din zona canalului, sau cel al Egiptului (ponderea serviciilor
în PIB – 53%), în care turismul este o activitate economică esenţială. Economiile
bazate pe sectorul secundar se caracterizează prin ponderea ridicată a industriei
prelucrătoare în PIB. Din această categorie de ţări industriale fac parte atât
unele ţări dezvoltate economic, cum sunt Austria (ponderea industriei prelucrătoare
în PIB – 20%), Belgia (20%), Italia (21%), cât şi ţări în curs de dezvoltare:
230

Thailanda (29%), Indonezia (25%), Coreea de Sud (24 %), Malaysia (34%) etc.
Inexistenţa în aceste cazuri a unor disparităţi accentuate între ponderile
industriei prelucrătoare în PIB nu trebuie înţeleasă ca o suprapunere a tipurilor
de creştere economică în cele două grupe de ţări. În timp ce în ţările industriale
dezvoltate predomină tipul intensiv de creştere economică, în ţările industriale
mai puţin dezvoltate predomină industriile energointensive, mari consumatoare de
materii prime, poluante, de eficienţă economică redusă. Economiile cu sector primar
predominant provin, de regulă, din categoria celor sărace, fiind dependente de
veniturile din agricultură ori de cele din industria extractivă. Ponderea
agriculturii în PIB variază, în aceste economii, între 40-60% (Armenia – 44%, Mali
– 49%, Moldova – 50%, Guineea-Bissau – 54%, Etiopia – 56%). În ceea ce priveşte
industria extractivă, aceasta domină structurile economiei în ţări ca Venezuela
(29% din PIB), Gabon (47%), Algeria (48%), Congo (51%), Angola (62%) etc. •
Criteriul participării economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale
foloseşte drept indicator statistic de clasificare, ponderea exportului de bunuri
şi servicii în PIB. În funcţie de mărimea acestui indicator se disting economii cu
participare intensă la circuitul economic mondial, cu participare medie şi cu
participare redusă. Prima categorie, economii cu participare intensă la relaţiile
economice internaţionale, reuneşte economii naţionale care, privite din unghiul
altor criterii, sunt foarte diferenţiate una de alta. Astfel, din această grupă
face parte Singapore, având un PIB pe locuitor de 33.000 de dolari şi un
„coeficient de export”, respectiv o pondere a exportului de mărfuri şi servicii în
PIB, de 187%. Este un caz particular al unui oraş – stat, devenit placă turnantă a
afacerilor comerciale, financiar-bancare, turistice etc. pentru întreaga zonă a
Asiei de Sud şi Sud-Est. În aceste condiţii, volumul activităţilor economice
externe depăşeşte de aproximativ două ori pe cel al produsului intern brut. Alături
de Singapore, alte economii dezvoltate de dimensiuni mici şi mijlocii realizează
„coeficienţi de export” ridicaţi: Luxemburg – 96%, Olanda – 53%, Belgia – 73%,
Croaţia – 42%, Republica Cehia – 55%, Irlanda – 75%, Slovenia – 55%, Slovacia –
57%, Suedia – 40%. În această grupă se includ şi ţări cu dezvoltare economică
scăzută, dependente de producţia şi exportul
231

unui număr redus de produse ori servicii, cum sunt: Tadjikistan – 110%, Malaysia –
90%, Congo – 77%, Angola – 74%, Georgia – 59%, Jamaica – 55% etc. Din grupa
economiilor cu participare medie la relaţiile economice internaţionale (coeficient
de export între 20-40%) fac parte atât unele economii dezvoltate ca Australia
( 21%), Germania (24%), Austria (39%), Canada (38%), Anglia (28%), Italia (28%),
Africa de Sud (24%), cât şi economii în curs de dezvoltare: Camerun (27%), Chile
(24%), China (20%), Ecuador (32%), Kenya (32%) etc. Grupa economiilor cu
participare scăzută la relaţiile economice internaţionale (coeficient de export sub
20%) este, de asemenea, alcătuită atât din unele ţări dezvoltate, cât şi din ţări
în curs de dezvoltare, în ambele cazuri, însă, ţări cu potenţial economic ridicat,
aparţinând unor mari puteri economice mondiale ori regionale: SUA (coeficient de
export 11%), Japonia (9%), India (12%), Brazilia (6%), Nigeria (16%). Aceste ţări
pot să-şi optimizeze producţia beneficiind de avantajul pieţelor lor interne vaste.
Şi unele economii naţionale dintre cele mai sărace, lipsite de oportunităţi
adecvate, realizează coeficienţi de export foarte reduşi: Haiti (8%), Rwanda (8%).
Alte clasificări ale economiilor naţionale, în funcţie de diverse criterii şi de
indicatori specifici: • Pe baza Indicelui Dezvoltării Umane (HDI), care agregă trei
variabile – durata medie a vieţii, PIB pe locuitor calculat în funcţie de paritatea
puterii de cumpărare (PPC) şi rata medie de alfabetizare a adulţilor –, entităţile
naţionale se grupează în economii naţionale cu HDI ridicat (valoarea medie a HDI
este mai mare de 0,800 puncte), economii cu HDI mediu (între 0,500 – 0,700 puncte)
şi economii cu HDI scăzut (sub 0,500 puncte)22.
Pentru calculul acestui indice se identifică pentru fiecare variabilă nivelul
maxim, notat cu 0, şi cel minim, notat cu 1, şi se compară cu nivelul ţării
considerate. Exemplu: în Maroc, durata medie a vieţii este de 65 de ani. Japonia
înregistrează cea mai mare durată a vieţii, de 78,6 ani, iar Sierra Leone, cea mai
mică, de 42 ani. HDI (pentru Maroc) = 78,6-62/78,6-42 = 16.6/36,6 = 0,450. Aceeaşi
metodologie se foloseşte şi pentru determinarea celorlalte două variabile – nivelul
de instrucţie şi PIB/locuitor. În final se face media aritmetică a celor trei
cifre, obţinându-se indicele compozit HDI. Prin 232
22

• Din motive de ordin analitic se face distincţie între ţările în curs de

dezvoltare importatoare şi ţările în curs de dezvoltare exportatoare de petrol. În
acest caz, o ţară este definită drept exportatoare de petrol dacă, simultan,
întruneşte următorii parametri: a) producţia internă primară de combustibil
comercial (petrol, gaze naturale, cărbune) depăşeşte consumul intern cu cel puţin
20%; b) valoarea exportului de combustibil este de cel puţin 20% din valoarea
totală a exportului; c) nu este clasificată în subgrupa ţărilor cele mai sărace23.
• Statisticile FMI grupează, de asemenea, ţările în curs de dezvoltare în:
creditoare nete şi debitoare nete24. • Din 1993, toate studiile internaţionale
prezintă şi analizează distinct economiile în tranziţie. Această grupă cuprinde
ţările care, de la sfârşitul anilor ’80, au abandonat conceptul şi practicile
economiei centralizate, orientându-se spre economia de piaţă, spre transformări
social-economice radicale. Criteriul care particularizează această grupă de ţări
este cel al structurilor de tranziţie ale economiilor lor. Întrucât punctul de
plecare spre noul tip de economie a fost diferit de la ţară la ţară, ca, de altfel,
şi situarea lor geografică, aceste economii naţionale sunt clasificate în trei
subgrupe: economii în tranziţie din Europa Centrală şi de Est, economiile statelor
membre ale Comunităţii Statelor Independente (CIS), economiile
această metodă s-a stabilit o grupă de 53 de economii naţionale cu un HDI de 0,886
puncte, o altă grupă de 65 de entităţi cu o valoare medie a HDI de 0,649 puncte şi
o grupă cu valoarea medie a HDI cea mai scăzută, de 0,355 puncte (Human Development
Report, New York, Oxford Press, 1994 şi 1999). 23 Din grupa ţărilor exportatoare
fac parte: Algeria, Angola , Bahrain, Bolivia, Brunei, Camerun, Columbia, Congo,
Ecuador, Egipt, Gabon, Indonezia, Iran, Irak, Kuweit, Liban, Libia, Mexic, Nigeria,
Oman, Qatar, Arabia Saudită, Siria, Trinidad – Tobago, Emiratele Arabe Unite,
Venezuela, Vietnam. Restul ţărilor în curs de dezvoltare sunt clasificate în ţări
importatoare (World Economic and Social Survey, 1988). 24 Lista ţărilor în curs de
dezvoltare creditoare nete include Brunei, Kuweit, Libia, Oman, Arabia Saudită,
Emiratele Arabe Unite, Singapore (I.M.F., World Economic Outlook, oct. 1966). 233

statelor baltice25. Desigur, sintagma „economii în tranziţie” are un caracter

convenţional. Nu există nicăieri economie naţională care să nu înregistreze procese
de tranziţie tehnologică, socială, instituţională etc. Înseşi grupele de economii
naţionale prezentate în analiza fiecărui criteriu tipologic nu se delimitează în
realitate atât de net. În anumite cazuri, predomină numeric economiile naţionale
aflate la punctul de interferenţă dintre grupe, care îmbină, deseori în mod
paradoxal, trăsături tipologice contradictorii. • Decalajele economice
internaţionale Clasificarea economiilor naţionale în diferite grupe şi subgrupe
evidenţiază, deopotrivă, eterogenitatea economiei mondiale contemporane şi
deosebirile considerabile dintre entităţile economice naţionale. În măsura în care
aceste discrepanţe depăşesc anumite limite, ele devin decalaje economice26. Această
noţiune defineşte diferenţele cantitative şi calitative între indicatorii care
exprimă starea economiei diverselor ţări, ori grupe de ţări. În economia mondială
există, în prezent, o multitudine de decalaje (tabelele 2 şi 3), care, asemenea
unor crevase, segmentează şi despart economiile naţionale ale diferitelor ţări şi
grupe de ţări. Deosebit de adânci sunt decalajele tehnologice şi ştiinţifice27,
cele
Subgrupa Europa Centrală şi de Est cuprinde: Albania, Bulgaria, Cehia, Ungaria,
Polonia, România şi statele succesoare ale fostei R.S.F. Iugoslavia, adică: Bosnia-
Herţegovina, Croaţia, Slovenia, Macedonia („fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei”), Serbia şi Muntenegru. Statele CIS sunt: Armenia, Azerbadjan, Belarus,
Georgia, Kazahstan, Kyrkyzstan, Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina,
Uzbekistan. Statele baltice sunt: Estonia, Letonia şi Lituania. 26 Între
PIB/locuitor al SUA şi cel al Japoniei este o diferenţă de cca. 10000 de dolari în
favoarea Japoniei. Această diferenţă nu reprezintă un decalaj, deoarece dimensiunea
PIB/locuitor în cele două ţări se înscrie în aceeaşi ordine de mărime (de peste
25000 de dolari). În schimb, între PIB/locuitor al Japoniei (36422 dolari) şi cel
al Mozambicului (90 dolari) discrepanţa devine, prin dimensiunile ei, un decalaj.
27 Decalajul tehnologic exprimă starea calitativ diferită a aparatului şi metodelor
de producţie, a înzestrării tehnice a muncii în diferite ţări. Astfel, folosirea de
energie pe locuitor (în kg echivalent petrol) se prezintă astfel: în ţările
dezvoltate economic – 4808 kg; în ţările cele mai sărace – 133 kg. 234
25

privind eficienţa utilizării resurselor28, calitatea vieţii locuitorilor

diferitelor ţări29.
Populaţia şi PIB mondial pe grupe de ţări, total şi pe locuitor (datele reprezintă
media perioadei 1991-1997) Tabelul 2

Sursa: World Economic and Social Survey, 1998, p. 119, 125.

O expresie sintetizatoare a multitudinii de tipuri de decalaje este redată prin

noţiunile de decalaj absolut şi decalaj relativ. Decalajul absolut exprimă
diferenţa cantitativă, măsurată în cifre absolute, între nivelurile dezvoltării
economice ale diferitelor grupe de ţări. Acest decalaj poate fi calculat atât la
indicatorii macroeconomici – PIB, PNB, producţia industrială, agricolă, volumul
exporturilor etc. –, total şi pe locuitor, cât şi la indicatori parţiali cum sunt,
de pildă, valoarea fondurilor fixe, producţia şi consumul de energie, de oţel, de
cereale etc., total şi pe locuitor.
Decalajele de eficienţă economică exprimă randamentele calitativ diferite ale
utilizării factorilor de producţie în diferite ţări şi grupe de ţări. Astfel,
mărimea PNB pe unitatea de energie cheltuită este în Japonia de 5,1 dolari, în
Azerbaidjan de 0,2 dolari, în Armenia de 0,6 dolari, în China de 0,7 dolari etc.
Decalajul de productivitate în agricultură este chiar mai ilustrativ. Valoarea
adăugată pe lucrătorul agricol este în Olanda de 41245 dolari, în Canada de 30202
dolari etc., iar în Mozambic de 92 dolari, în Guineea de 54 dolari, în Kenya de 90
dolari. 29 Calitatea vieţii este cuantificată şi exprimată sintetic prin HDI. 235
28

Decalajul relativ exprimă diferenţa (comensurată procentual) între ponderile

deţinute de diferite ţări şi grupe de ţări în indicatorii economici mondiali.
Decalaje în economia mondialăx) Tabelul 3

x)

xx)

Calculat pe baza datelor din tabelul 2 ţ.c.d. – ţări în curs de dezvoltare ţ.d. –
ţări dezvoltate

Datele din tabelele 2 şi 3 evidenţiază dimensiunile considerabile ale acestor

decalaje. În anul 1997, între grupa ţărilor cu economii dezvoltate şi cea a ţărilor
cu economii în dezvoltare exista un decalaj absolut (exprimat prin diferenţa, în
cifre absolute, dintre PIB mediu pe locuitor al ţărilor dezvoltate şi PIB mediu pe
locuitor al ţărilor în curs de dezvoltare) de 23.832. Decalajul relativ este la fel
de adânc. Produsul pe locuitor al ţărilor în curs de dezvoltare reprezenta, în
acelaşi an, 5,1% din cel al ţărilor dezvoltate, semnificând un raport de 1/19,7.
Pentru economiile în tranziţie, cifrele corespunzătoare sunt 6,1%, respectiv
1/16,3; pentru ţările Americii Latine – 13,2%, respectiv 1/7,5; pentru ţările
Africii – 2,6%, respectiv 1/37,7; pentru cele ale Asiei de Vest – 14,1%, respectiv
1/7. Pentru ţările Asiei de Sud şi Sud-Est – 3,6%, respectiv 1/27, iar pentru China
2,8%, respectiv 1/34.
236

Amploarea decalajelor absolut şi relativ, ilustrată de cifrele prezentate,

reliefează o realitate dominantă, definitorie, a economiei mondiale contemporane:
cetăţenii diferitelor ţări şi grupe de ţări, deşi contemporani, trăiesc în
civilizaţii tehnice, culturale, informaţionale, cu o calitate a vieţii complet
diferite, aparţinând unor epoci istorice despărţite de multe secole. Această falie
profundă ce traversează economia mondială reprezintă sfidarea fundamentală care
confruntă în prezent omenirea. În această ruptură îşi găsesc geneza tot soiul de
dezechilibre, care, într-o măsură sau alta, afectează viaţa fiecărui cetăţean al
planetei. 23.2.2. INTERDEPENDENłELE ECONOMICE MONDIALE Deosebirile cantitative şi
calitative dintre economiile naţionale privind nivelul dezvoltării, potenţialul
economic, structurile sectoriale, dotarea cu factori şi neofactori de producţie
determină inexorabil agenţii vieţii economice să dezvolte ample legături între ei,
pe multiple planuri. Economiile dezvoltate, companiile lor private şi publice nu
pot să ignore potenţialul imens de resurse materiale şi umane, de pieţe de
desfacere existent în ţările mai sărace, dacă vor să-şi optimizeze afacerile, să-şi
aproprie avantajele producţiei de masă, ale economiei de scară. Cetăţenii ţărilor
situate în climatele reci ale globului sunt din totdeauna dornici de a consuma
produse specifice economiilor tropicale şi subtropicale. łările sărace resimt acut
nevoia de resurse tehnologice şi de capitaluri, care sunt „dense” în ţările bogate,
pentru a-şi diminua lipsurile şi a stăvili agravarea decalajelor socio-economice.
Nevoia firească de resurse provenind din alte ţări şi zone geografice a fost
promovată, timp de secole, prin metode violente, jafuri, prăzi de război şi
instaurarea dominaţiei directe, prin instituţionalizarea imperiilor coloniale. O
dată cu epoca modernă, o asemenea metodă s-a dovedit contraproductivă şi imposibil
de menţinut. Locul ei a fost luat de un sistem de fluxuri şi instituţii mult mai
complex şi sofisticat, denumit interdependenţe economice internaţionale. Acestea
constituie o vastă reţea matricială de legături economice internaţionale: pe
orizontală – între agenţii economici privaţi şi publici naţionali, între aceştia şi
companiile transnaţionale; pe
237

verticală – între tot mai mulţi participanţi la lanţul celor care produc valoare
adăugată, fiecare dintre ei putând deveni, la rândul lor, nucleul unui sistem
matricial specific. • Rolul interdependenţelor în lumea contemporană Reprezentând
„subsistemul vascular” al economiei mondiale, interdependenţele economice
facilitează şi fluidizează schimburile de activităţi umane – bunuri, servicii,
capitaluri, informaţii, cunoştinţe, forţă de muncă – între agenţii vieţii
economice, pe plan internaţional. Prin norme juridice specifice, prin instituţii şi
reţele organizatorice adecvate, interdependenţele dobândesc perenitate şi
raţionalitate. Implicându-se în sistemul existent de interdependenţe, participanţii
la schimburile internaţionale îşi pot apropria avantajele care decurg din aceste
legături în condiţiile când dispun de capacităţile necesare, iar sistemul de
interdependenţe reflectă posibilităţile şi necesităţile fiecăruia. Inexistenţa
acestor condiţii întreţine schimbul inegal, frustrarea, protestul, fiind sursa unui
permanent efort de reamenajare a cadrului juridic şi instituţional al acestui
subsistem. Interdependenţele economice internaţionale constituie un subsistem
complex, diversificat tipologic. Interdependenţele tehnico-ştiinţifice exercită, în
prezent, influenţa cea mai importantă asupra structurilor economice naţionale. A
devenit un adevăr comun faptul că rămânerea unor ţări (ori a unor comunităţi, ori
indivizi) în afara (ori la periferia) acestor interdependenţe conduce la stagnare,
la deformări structurale, la blocarea civilizaţiei. Interdependenţele comerciale,
ca vehicul al mişcării bunurilor şi serviciilor, oferă o premisă a aproprierii
avantajelor generate de legăturile economice. Interdependenţele financiare permit
fructificarea resurselor financiare temporar libere din unele centre ale lumii, pe
de o parte, şi capitalizarea agenţilor economici din alte zone şi ţări în vederea
valorificării factorilor de care aceştia dispun din abundenţă, pe de altă parte.
Interdependenţele dintre infrastructurile naţionale, dintre sistemele de
comunicaţie sunt esenţiale pentru funcţionarea economiei mondiale ca un sistem
integrat în care distanţele şi timpul pe planeta Pământ sunt tot mai comprimate.
238

Interdependenţele umane au fost şi rămân esenţiale în evoluţia ascendentă a

civilizaţiei, în progresul tuturor celorlalte tipuri de interdependenţe. • Teorii
despre interdependenţe Analiza motivaţiilor constituirii şi funcţionării
interdependenţelor economice internaţionale a preocupat de-a lungul timpurilor
numeroase şcoli de gândire economică. Această analiză înregistrează în prezent o
veritabilă explozie generată de globalizarea vieţii economice30. Se urmăreşte
clarificarea unor probleme de maximă importanţă pentru orice economie naţională,
cum sunt: dezvăluirea cauzelor profunde pentru care o ţară recurge la dezvoltarea
unor legături diversificate şi durabile cu economiile altor ţări; evidenţierea şi
analizarea principiilor care fundamentează specializarea internaţională a
economiilor naţionale; identificarea raportului optim dintre factorii interni şi
externi ai dezvoltării, între economia reală şi cea financiară, între diferitele
forme de relaţii economice internaţionale care maximizează avantajele generate de
includerea unei economii naţionale în interdependenţele economice internaţionale
etc. Suportul faptic care a servit la eforturile teoretice de clarificare a
problemelor menţionate l-a constituit comerţul internaţional, ceea ce
30 Într-o singură serie – The Globalization of the World Economy – au apărut în
ultimii doi ani (1998 şi 1999), în ţări de limbă engleză, volumele: Transforming
International Organizations, 1998, 640 p., editor William G. Egelhoff, Fordham
University, U.S.; Strategic Aliance, 1998, 558 p., editor Paul W. Beamish,
University of Western Ontario, Canada; Structural Change, Industrial Location and
Competiviness, 1998, 668 p., editori Joanne G. Oxeley şi Bernard Young, University
of Michigan, U.S.; Developing and Newly Industrializing Countries, 1998, 968 p.,
editor Chris Milner, University of Nottingham, U. K.; Historical Foundations of
Globalization, 1998, 849 p., editor James Foreman-Peck, St. Anthony’s College,
University of Oxford, U.K; Trade and Investment Policy, 1999, 1088 p., editor
Thomas L. Brever, Georgetown University Business School, U.S.; The Globalization of
Financial Services, 1999, 672 p., editor Mervin K. Lewis, University of Sous
Australia, Australia; Foreign Direct Investment and Technological Change, 1999,
1027 p., editor John Cantwel, University of Reanding, U.K. 239

explică de ce în mod obişnuit teoriile despre interdependenţe apar drept teorii ale
comerţului internaţional; în realitate, acestea explică motivele şi consecinţele
multitudinii de tipuri de interdependenţe economice internaţionale. Fundamentele
gândirii economice despre interdependenţele economice internaţionale au fost puse
de către: teoria mercantilistă; principiile avantajului absolut, ale avantajului
relativ şi ale dotării cu factori de producţie ca motive determinante ale
specializării economiilor naţionale; teoriile neofactorilor, neotehnologiilor,
ciclului de viaţă al produsului, ale avantajului competitiv. • Interdependenţele
economice în optica şcolii mercantiliste Reprezentând avanpremiera dezvoltării
ştiinţelor economice moderne, mercantilismul este acea doctrină economică ce
consideră că, pentru un stat, bogăţia constă în posedarea metalelor preţioase şi
indică măsurile (companiile de comerţ, protecţionismul, intervenţionismul de stat)
pentru a le procura şi a le face să fructifice31. Aşa cum avea să constate
părintele economiei politice clasice, Adam Smith32, mercantilismul a reprezentat
prin excelenţă o concepţie a capitalului comercial, care aprecia că „încurajarea
exportului şi descurajarea importului sunt cele două mecanisme prin care orice ţară
se poate îmbogăţi”. Identificând bogăţia cu banii, mercantilismul timpuriu
considera că doar comerţul exterior este sursă de profit, de bogăţie, dacă se
asigură o balanţă comercială activă. Depăşind această viziune limitată, în virtutea
căreia bogăţia este rezultatul cumpărării în exterior a cât mai puţine mărfuri şi
al vânzării a cât mai multe (deci, prin realizarea unei balanţe comerciale active),
mercantilismul matur apreciază că nu limitarea importurilor este condiţia
îmbogăţirii, ci depăşirea lor de către exporturi, care asigură excedentul
cantităţii de bani intrate în ţară (desigur, sub forma metalelor preţioase) asupra
celei ieşite. Pentru a se realiza o balanţă de plăţi activă, dezvoltarea producţiei
naţionale de mărfuri era esenţială. Căci, aşa cum arăta un reprezentant de seamă al
mercantilismului
Eli F. Hecksher, Le Mercantilisme, Stockholm, 1931, p. 17. Adam Smith, Avuţia
naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. II., Editura Academiei,
Bucureşti, 1965, p. 111. 240
32 31

industrial, Antoin de Montchretien, în Traité d’économie politique (1615), „nu

abundenţa de aur şi argint, nu cantitatea de perle şi diamante fac statele bogate,
opulente, ci obţinerea de bunuri necesare vieţii”. Asigurarea sporirii stocului de
metale preţioase prin măsuri autoritare de reglementare a exporturilor şi
importurilor, a promovării de politici vamale adecvate, a sprijinirii creării de
manufacturi, a expansiunii pe pieţele externe prin colonizarea lumii şi asigurarea
supremaţiei pe mări şi oceane este strâns legată, în doctrina mercantilistă, de
rolul esenţial al statului. În Franţa, Richelieu (1585-1624) şi, îndeosebi, Colbert
(16161683) au adoptat măsuri legislative, financiare şi comerciale esenţiale ce
„făceau ordine” în administrarea economiei, stimulau dezvoltarea industrială pe
care o protejau de concurenţa străină. În Spania, mercantilismul „bullionist”33 s-a
bazat, secole de-a rândul, pe dezvoltarea şi folosirea unei puternice flote de stat
pentru transportarea metalelor preţioase din Lumea Nouă în Spania şi pe un sistem
vamal riguros, în vederea evitării scurgerii banilor peste graniţă. Referindu-se la
dogma balanţei comerciale active, ce reprezintă esenţa mercantilismului timpuriu,
David Hume, reputat teoretician mercantilist, arăta că realizarea unei asemenea
cerinţe este posibilă doar pe termen scurt, deoarece surplusul de metale preţioase,
mărind masa monetară, în lipsa creşterii producţiei naţionale, va ridica preţurile
relative pe piaţa respectivei ţări, incitând rezidenţii acesteia să cumpere bunuri
străine importate, eliminându-se astfel surplusul balanţei comerciale. Aceasta nu
era singura contradicţie internă a mercantilismului. Apreciind avuţia naţiunilor
drept o mărime constantă, mercantiliştii atribuiau comerţului rolul neutru de
redistribuire a acesteia. Altfel spus, ceea ce câştiga o naţiune prin comerţ – o
alta trebuia neapărat să piardă. Întreaga dezvoltare ulterioară a ştiinţelor
economice s-a datorat eforturilor de a depăşi asemenea contradicţii. •
Specializarea internaţională a economiilor naţionale; teoria (principiul)
avantajului absolut Aprofundând studiul asupra consecinţelor specializării
activităţii economice în cadrul unei manufacturi, apoi în cadrul unei pieţe
33

Bullion = lingou (de aur, argint etc). 241

naţionale, între oraş şi sat, extinsă apoi la sfera relaţiilor dintre economiile
naţionale, Adam Smith (1723-1790), depăşind limitările şcolii mercantiliste,
imprimă coerenţă şi substanţă ştiinţifică teoriei interdependenţelor economice
dintre ţări. „Maxima oricărui cap de familie prudent – arată fondatorul ştiinţei
economice moderne – este de a nu încerca să producă în casă lucruri care l-ar costa
mai mult producându-le decât cumpărându-le … Ceea ce se cheamă prudenţă pentru
conducerea unei familii, rareori poate fi nesocotinţă pentru conducerea unui regat.
Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am putea produce
noi, e mai bine să cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre,
utilizate într-un mod din care putem trage oarecare folos. Activitatea generală a
ţării fiind totdeauna în raport cu capitalul care o pune în mişcare, ea nu va fi
redusă prin aceasta …; numai că ea va fi lăsată să-şi găsească singură modul de
întrebuinţare cel mai avantajos.” Alături de obţinerea acestui „cel mai mare
avantaj” rezultat din diferenţele naţionale de costuri de producţie, în orice
perioadă de evoluţie a oricărei societăţi „trebuie totdeauna ca prisosul de produse
brute sau manufacturate sau acela pentru care nu este cerere în ţară, să fie trimis
în străinătate, pentru a fi schimbat cu alte bunuri pentru care este cerere în
exterior”34. Rezultă, aşadar, că fiecare ţară se specializează în producerea acelor
bunuri pentru care înregistrează costuri de producţie minime, urmând să importe
acele bunuri pentru care plăteşte preţuri inferioare costurilor naţionale pe care
le-ar înregistra, producându-le în interiorul său. Diferenţa între costul de
producţie naţional şi preţul de import al unui bun mai scăzut este avantajul
absolut, rezultat în urma specializării economiilor naţionale în funcţie de
costurile de producţie şi a promovării interschimbului liber de produse între ele.
Activitatea economică devine astfel mai eficientă, cu aceeaşi cantitate de muncă
(ori volum de cheltuieli) putându-se obţine mai multe produse şi satisface mai bine
nevoile. În plus, cererea pe piaţa internă va fi mai bine satisfăcută dacă, la
produsele pe care le produc eficient producătorii naţionali, se adaugă produsele
procurate prin importuri, realizate cu costuri mai reduse de alte economii
naţionale. Condiţia realizării avantajului absolut rămân, în viziunea lui A. Smith,
34
Adam Smith, op.cit., p.111.

242

promovarea schimbului liber de produse, inexistenţa vreunui tip de imixiune

(statală, monopolistă etc.) în activitatea agenţilor economici, care, împinşi de
concurenţă, urmăresc alocarea eficientă a resurselor de care dispun. Net superioară
realizărilor mercantiliste prin efortul de a dezvălui esenţa interdependenţelor
economice internaţionale, teoria avantajului absolut nu este nici ea lipsită de
contradicţii interne. Astfel, rămâne fără răspuns întrebarea: Ce se întâmplă dacă o
economie naţională este mai eficientă ori mai ineficientă decât partenerii ei în
producerea tuturor produselor? Dispare, în acest caz, motivaţia pentru promovarea
relaţiilor economice externe, se exclude, cu alte cuvinte, posibilitatea obţinerii
de avantaje de pe urma acestor relaţii? • Principiul avantajului relativ (al
costurilor comparative) Mergând pe calea deschisă de Adam Smith în fundamentarea
teoriei moderne a interdependenţelor economice, David Ricardo (1772-1823)
realizează un progres calitativ considerabil. Se cuvine menţionat, înainte de
orice, faptul că Ricardo se apropie extrem de mult de definiţia modernă a
interdependenţelor economice când arată că: „Într-un sistem de perfectă libertate a
comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor
genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase. Această urmărire a
avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor.
Stimulând activitatea, recompensând talentul şi folosind în modul cel mai eficace
forţele speciale oferite de natură, acest sistem distribuie munca în mod cât mai
folositor şi economicos; în timp ce, prin sporirea masei generale a produselor, el
răspândeşte avantajul general şi leagă printr-o ţesătură comună de interese şi
relaţiuni societatea universală a naţiunilor, de la un capăt la altul al lumii
civilizate. Acesta este principiul care face ca vinul să fie produs în Franţa şi
Portugalia, ca grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal
şi alte bunuri să fie fabricate în Anglia”35.

David Ricardo, Opere Alese, vol I, Editura Academiei, Bucureşti, 1959, p. 126. 243

35

„łesătura comună de interese care leagă societatea universală a naţiunilor de un

capăt la altul al lumii şi vasta reţea matricială de legături economice
internaţionale”, cum se spune în mod obişnuit astăzi, reprezintă paradigme care se
apropie, până la identificare, şi care definesc, la un interval de peste un secol
şi jumătate,36 fenomenul modern al interdependenţelor economice internaţionale.
Ricardo îşi fundamentează teoria, ca şi A. Smith, pe ideea existenţei unui comerţ
internaţional perfect liber. Ca şi Smith, Ricardo apreciază că sursa, izvorul
bogăţiei îl constituie producţia, şi nu comerţul în sine. Avantajele aduse
naţiunilor de relaţiile (schimburile) economice nu provin din ele însele, cum
apreciau mercantiliştii, ci din faptul că acestea mijlocesc circulaţia unor bunuri
şi servicii pentru care fiecare economie naţională cheltuieşte cantităţi diferite
de muncă sau, în termeni actuali, sunt produse cu niveluri diferite de
productivitate a muncii, deci, cu costuri diferite. Aici intervine celebrul
raţionament ricardian axat pe schimbul a două mărfuri (vin şi stofă) între două
ţări (Anglia şi Portugalia) care le-ar produce cu un număr diferit de lucrători –
„Anglia ar putea fi în aşa fel condiţionată de împrejurări, încât pentru a produce
stofe să fie necesară munca a 100 de oameni timp de un an; iar dacă ar încerca să
obţină vinul , s-ar putea să aibă nevoie de munca a 120 de oameni pe aceeaşi
perioadă de timp. De aceea, Anglia va găsi că este în interesul ei să importe vin
şi să-l plătească prin exportul de stofă. Pentru producţia vinului, în Portugalia
s-ar putea cere doar munca a 80 de oameni pe timp de un an, iar pentru a produce
stofa în aceeaşi ţară s-ar cere munca a 90 de oameni pe aceeaşi perioadă de timp.
Ar fi, prin urmare, avantajos pentru ea să exporte vin în schimbul stofei. Acest
schimb s-ar putea face chiar dacă marfa importată de Portugalia ar putea fi produsă
de ea cu mai puţină muncă decât în Anglia”37. Analiza acestui exemplu permite
formularea câtorva concluzii. Prima concluzie este că, în cazul Angliei, vinul este
mai scump în raport cu stofa, iar o unitate de stofă este mai ieftină în raport cu
vinul, adică (în unităţi naturale):
David Ricardo, Despre principiile economiei politice şi impunerii, Editura
Academiei, Bucureşti, 1959. 37 David Ricardo, op.cit., p.126. 244
36

- o unitate de vin = 120/100 = 1,20 unităţi stofă - o unitate de stofă = 100/120 =

0,83 unităţi de vin În cazul Portugaliei, preţul relativ al vinului este mai mic
decât cel al stofei, adică: - o unitate de vin = 80/90 = 0,88 unităţi stofă - o
unitate de stofă = 90/80 = 1,12 unităţi vin A doua concluzie este că diferenţele
(relative) de costuri ale celor două produse motivează din punct de vedere economic
fiecare ţară să renunţe la producerea bunului realizat cu cheltuieli mai ridicate
(cu un preţ relativ mai mare), să-şi concentreze întreaga muncă în producerea
mărfii produse cu un preţ relativ mai scăzut pentru că, schimbând cu partenerul de
afaceri surplusul de produse astfel obţinut, îşi poate procura o cantitate mai mare
din produsul la care a renunţat, satisfăcându-şi astfel mai bine nevoile.
Specializându-se în producerea stofei, Anglia, prin concentrarea întregii munci în
această ramură, adică 120+100=220 unităţi de muncă, va produce o cantitate de stofă
de 220/100 = 1,20 ori mai mare. Schimbând cu Portugalia, contra vin, producţia de
stofă suplimentară, va obţine 1,20/0,83 = 1,34 unitate de producţie, respectiv cu
34 % mai mult decât dacă l-ar fi produs ea înseşi. Specializându-se în producţia
vinului, Portugalia, prin concentrarea întregii muncii în această ramură, adică 80
+ 90 = 170 unităţi de muncă, va produce o cantitate de vin de 170/80 = 2,25 unităţi
de producţie, respectiv de 1,25 ori mai mare. Schimbând cu Anglia, contra stofă,
producţia de vin suplimentară, ea va obţine 1,25/0,88 = 1,28 unităţi stofă,
respectiv cu 28% mai multă stofă decât dacă ar fi produs-o ea însăşi. A treia
concluzie care rezultă din exemplul analizat este că, în urma specializării,
producţia pe ansamblul societăţii a crescut cu 0,34 + 0,28 = 0,62; 0,62 x 100 =
62%. Această creştere de valoare nu a fost creată în comerţ, ea nu rezultă din
pierderea înregistrată de unul din parteneri, ci din creşterea productivităţii
muncii pe ansamblul societăţii, indusă de specializarea economiilor naţionale în
ramurile relativ mai avantajoase, care au realizat costuri comparative mai mici.
Simbioza dintre teoria utilităţii şi productivităţii marginale şi cea a costului de
oportunitate a permis adecvarea teoriei costurilor comparative la realizările
moderne, neoclasice şi contemporane, ale gândirii economice.
245

• Costuri comparative şi costuri de oportunitate În termenii teoriei şanselor

sacrificate (a costului de oportunitate), dacă o economie poate produce, folosind
toate resursele disponibile ( de muncă, capital, materii prime etc), spre exemplu,
fie 60 televizoare color, fie 120 frigidere, fie orice combinaţie lineară dintre
aceste cantităţi, pentru a obţine întreaga cantitate dintr-un produs, ea trebuie să
renunţe la producţia celuilalt produs. Rezultă că, pentru producţia unei unităţi
suplimentare de televizoare (Dt), trebuie să renunţe la două unităţi frigidere
(Df). Raportul T/F = Dt/Df = 60/120 = 1/2 = 0,5 (figura 1). Raportul Dt/Df se
numeşte Rata Marginală de Substituţie (RMS), fiind redat în figura 1 de panta
curbei de substituţie. În condiţiile în care această pantă este de 0,5 (0,5
televizoare pentru un frigider), pentru a obţine 60 de televizoare trebuie să se
renunţe la producţia a 120 frigidere.
60

Frigidere
30

0,5

60 Televizoare

120

Fig. 1.

În termenii teoriei ricardiene, costul comparativ a 60 de televizoare este de 120

de frigidere, după cum costul comparativ al frigiderelor este dat de raportul
invers dintre cele două cifre . Dacă analiza are drept ţintă evidenţierea
câştigurilor obţinute din comerţul internaţional, folosind exemplul clasic al celor
două ţări (SUA şi Canada), ce produc aceleaşi două produse cu costuri comparative
specifice, rezultă (figura 2):
246

SA U 60
F rigidere

CND AA A R S = 1F/2Tv M
= 1Tv/0,5F

160

R S = 1F/0,5Tv M
= 1Tv/2F

F rigidere

T elevizoare

120
Fig. 2.

T elevizoare

80

În SUA, preţul relativ al producerii unui frigider suplimentar este de 2

televizoare, iar cel al unui televizor suplimentar este de 0,5 frigidere. În
Canada, preţul relativ al producerii unui frigider suplimentar este de 0,5
televizoare. iar cel al unui televizor suplimentar este de 2 frigidere. Interesul
economic va determina SUA să se specializeze în produsul cu costul comparativ mai
mic, în speţă televizoare (preţ relativ – 0,5 frigidere), iar Canada, urmărind
propriul interes, va produce produsul cu preţ relativ mai mic, respectiv
frigiderul, al cărui preţ relativ este de 0,5 televizoare. În absenţa comerţului
dintre cele două ţări, adică în condiţii de autarhie, diagrama de substituţie
pentru fiecare ţară reprezintă punctul posibil la care producţia şi consumul vor
avea loc în condiţiile obţinerii acelei combinaţii de bunuri care poate fi produsă
cu resursele existente (figura 3).
160 140 120 100 80 60 40 20

SUA
Frigidere

CANADA
A

B 20 40 60 Televizoare 80 100 120 20 60 100 140160 80 120 40 Televizoare

Fig. 3. 247

Frigidere

40 30 20

A'

Să presupunem că SUA preferă să producă şi să consume la punctul A al curbei de

substituţie cu 30 frigidere şi 60 televizoare, iar Canada îşi propune să producă şi
să consume la punctul A’ pe curba de substituţie, respectiv 80 frigidere şi 40
televizoare, menţinându-se ratele marginale de substituţie din exemplul anterior şi
realizându-se nivelurile de producţie menţionate în tabelul 4.
Producţia în condiţiile lipsei de specializare Tabelul 4

În condiţiile specializării economiei celor două ţări conform principiului costului

comparativ şi al schimbului reciproc de produse, fiecare dintre ele şi economia
mondială în ansamblu vor beneficia de avantaje exprimate prin creşterea producţiei
şi sporirea consumului (tabelul nr. 5).
Câştiguri de producţie după specializare Tabelul 5

Specializarea generează, aşadar, o sporire a producţiei totale cu 50 frigidere şi

20 televizoare, care, exportate, respectiv importate între cele două ţări, vor
spori în mod corespunzător consumul. • Optimizarea alocării resurselor şi
specializarea economiilor naţionale: modelul HOS Modelul HOS38 consideră avantajul
relativ în comerţul internaţional în strânsă dependenţă de abundenţa factorilor de
producţie
Literele scrise cu majuscule reprezintă iniţialele numelui autorilor modelului,
economiştii suedezi E. Hecksher, D. Oklin şi economistul american P. Samuelson. 248
38

(pământ, muncă, capital). Pornind de la principiul marginalist al utilităţii

finale, autorii modelului apreciază că avantajul relativ obţinut de o ţară în
relaţiile economice internaţionale depinde de încorporarea de către produsul (ori
serviciul) comercializat a unor factori de producţie abundenţi şi, deci, mai
ieftini, care va determina un cost relativ mai scăzut al produsului final.
„Australia – arăta B. Ohlin – avea mai mult teren agricol şi mai puţină muncă, mai
puţin capital şi mai puţine mine decât Marea Britanie; în consecinţă, Australia
este mai bine adaptată pentru prelucrarea bunurilor care cer o mai mare cantitate
de teren agricol, pe câtă vreme Marea Britanie are avantaj în producerea bunurilor
care cer o cantitate considerabilă de alţi factori”. În consecinţă, fiecare ţară
ori regiune geografică „este înzestrată mai bine să producă bunuri care cer o
proporţie mai mare din factorii relativ abundenţi acolo; pe de altă parte, ea este
mai puţin potrivită să producă bunuri care cer o proporţie mai mare din factorii
existenţi în cantităţi mai mici în cuprinsul ei sau din factorii de care aceasta nu
dispune de loc”39. Având în vedere ideea marginalistă a raportului invers între
cantitatea şi preţul bunurilor economice, autorii acestui model consideră că
amplificarea comerţului între ţări cu bunuri rezultate din specializarea lor în
funcţie de dotarea cu factori de producţie atrage după sine modificări ale preţului
factorilor. Exploatarea intensă a factorilor abundenţi va determina secătuirea lor
treptată şi va duce la tendinţa de urcare a preţurilor lor (sau ale produselor
finale la care sunt folosiţi). Tot aşa cum un proces analog invers va determina
ieftinirea factorilor. Se declanşează, în acest fel, o tendinţă de egalizare a
preţurilor între ţări şi, pe cale de consecinţă, a veniturilor şi avantajelor
obţinute de fiecare economie din schimburile internaţionale. P. Samuelson afirmă că
este vorba chiar „de deplina egalizare a veniturilor respective din ţările
coschimbiste”40. Optimizarea alocării resurselor între diferite ramuri de
producţie, subramuri ori produse în funcţie de principiul dotării cu factori de
B. Ohlin, Interregional and International Trade, Harvard University Press,
Cambridge, 1935, p.12. 40 P.A. Samuelson, Economics, 8-th, Ed. McGraw Hill Boon
Company, New York, 1970, p. 66. 249
39

producţie reprezintă, aşadar, în modelul HOS, esenţa reducerii costurilor şi a

obţinerii de avantaje din relaţiile economice internaţionale în absenţa, se
înţelege, a oricăror restricţii pe pieţele mondiale. Autorii modelului admit,
totuşi, protecţionismul numai ca excepţie, în două cazuri: pentru raţiuni legate de
apărarea naţională şi în cazul industriilor incipiente (infant industry)41. •
Impactul neofactorilor de producţie şi al neotehnologiilor asupra
interdependenţelor economice Specializarea economiilor naţionale şi adâncirea, pe
această bază, a interdependenţelor economice internaţionale au înregistrat, în
ultimele două-trei decenii ale secolului XX, un proces spectaculos de aprofundare,
generat, îndeosebi, de accelerarea revoluţiei tehnicoştiinţifice. Aşa cum constata
economistul englez N. Johnson, la jumătatea anilor ’70, devenise evident că
„abilitatea de a produce produse superioare, împreună cu posedarea tehnologiei
superioare de producţie, constituie sursele avantajului comparativ în comerţ, în
mod adiţional sau alternativ cu avantajul comparativ bazat pe abundenţa
factorilor”42. Analiza impactului schimbărilor survenite în structurile economice,
tehnologice şi ocupaţionale asupra interdependenţelor economice a devenit obiectul
predilect de studiu al teoriilor proporţiei neofactorilor şi neotehnologiilor.
Teoria proporţiei neofactorilor de producţie ia în considerare diferenţele între
ţări şi industrii în înzestrarea cu capital uman. Considerând abilitatea şi stocul
de cunoştinţe productive drept acumulări sub formă de „capital uman”, cuantificat
sub forma salariilor suplimentare plătite pentru forţa de muncă calificată faţă de
salariile cuvenite forţei de muncă necalificate, susţinătorii acestei teorii43 au
41 Ghe. Popescu, Fundamentele gândirii economice, Editura Anotimp, Oradea, 1993, p.
253. 42 N. Johnson, Technology and Economic Independence, Londra, 1975, p. 35. 43
D. Keesing, Laber Skills and International Trade în „Review of Economics and
statistics”, XLVII, 1965, p. 437-460; K. Roskamp, G. Mc Meekin, Factor Proportion,
Human Capital and Foreign Trade: The Case of West Germany Reconsidered, în „The
Quarterly Journal of Economics”, no.1, 1968 etc. 250

demonstrat că, în ţările dezvoltate, „capitalul uman” este abundent, ceea ce la

permite să obţină avantaje din specializarea în producţia şi exportul de produse
sofisticate cu consumuri intensive de „capital uman”, adică de muncă de înaltă
calificare. Luându-se în consideraţie şi impactul altor neofactori de producţie –
calitatea aparatului tehnic de producţie, a tehnologiei de fabricaţie, calitatea şi
eficienţa folosirii resurselor naturale –, concluzia a fost aceeaşi: neofactorii de
producţie influenţează hotărâtor nivelul productivităţii muncii, decalajele de
productivitate între ramuri în cadrul aceleiaşi economii naţionale şi pe cele
dintre ţări, determinând opţiuni corespunzătoare de specializare economică şi de
dezvoltare a interdependenţelor economice internaţionale. • Productivitatea muncii
şi specializarea economiilor naţionale în concepţia economistului român Mihail
Manoilescu Economistul român M. Manoilescu (1891-1950) este un autentic precursor
al teoriilor actuale ale neofactorilor şi neotehnologiilor. Abordând critic modelul
ricardian al costurilor comparative, în lucrarea Forţele naţionale productive şi
comerţul exterior44, M. Manoilescu construieşte un model original al schimburilor
economice internaţionale prin care evidenţiază neaderenţa la realitate a teoriei
ricardiene privind avantajul comparativ reciproc pentru toţi participanţii la
schimburi. Manoilescu respinge presupunerea implicită a teoriei ricardiene conform
căreia a considera că singurul criteriu pentru a măsura avantajul naţional al unei
producţii este câştigul individual al capitalistului, apreciind că aceasta
„reprezintă cea mai mare eroare care se poate face”. Câştigul naţional este
rezultatul valorii nou-create, în timp ce câştigul individual este măsurat prin
profitul individual. Pentru a fi eficientă, o economie naţională trebuie să-şi
orienteze dezvoltarea către acele activităţi care asigură o productivitate a muncii
superioară celei medii naţionale. În funcţie de acest criteriu poate fi orientată
şi specializarea internaţională a unei economii naţionale. Avantajul comprativ îşi
Lucrare apărută la Paris, în anul 1929, cu titlul Théorie du protectionisme et de
l’echange international. 251
44

probează, aşadar, coapartenenţa atât la costuri, cât şi la productivitate. În

consecinţă, fiecare deplasare a forţelor de producţie către industriile mai
productive reprezintă un câştig net pentru ţară şi invers, deplasarea spre ramuri
mai puţin productive reprezintă o pierdere. Pe baza analizei comparate a datelor
privind productivitatea muncii în diferite ramuri economice ale României şi ale
altor ţări europene, Manoilescu arată că pentru România este mai avantajos: a) în
politica economică, să dea prioritate ramurilor cu cea mai înaltă productivitate;
b) în comerţul internaţional, să exporte cu prioritate produsele care înregistrează
în interiorul graniţelor sale cea mai mare productivitate. Cu încasările astfel
obţinute (e posibil chiar în condiţii de avantaj absolut dacă productivitatea
naţională e superioară celei mondiale), România îşi va putea plăti importurile şi
va obţine un avantaj relativ din comerţul internaţional. Altfel va pierde. Tendinţa
concentrării asupra unor mărfuri de mare productivitate a muncii nu conduce la o
dezvoltare autarhică, ci mai degrabă orientează dezvoltarea economiei spre sistemul
unei producţii specializate şi, ca atare, incomplete în raport cu ansamblul
nevoilor unei ţări. În acest mod se creează şi se menţine între toate popoarele o
dependenţă reciprocă. • Teoria neotehnologiilor a beneficiat, de-a lungul anilor,
de o largă susţinere între economişti45. Luând în consideraţie diferenţele
tehnologice între ţări, rolul ştiinţei şi tehnologiei în ridicarea eficienţei
producţiei, impactul inovaţiilor, al calităţii produselor, al fazelor ciclurilor de
fabricaţie a produsului, al structurii pieţelor, al mărimii seriilor de fabricaţie
şi economiile de scară care derivă din aceasta, teoria neotehnologiilor evidenţiază
schimbările care au loc în competitiN. Johnson, Technology and Economic
Interdependence, Trade Policy Center, London, 1975; R. Vernon, Internaţional
Investment and International Trade in the Product Cycle, „Quaterly Journal of
Economics”, vol. LXXX, nr. 2, 1966; W. Davidson, Factor Endowement Inovation and
International Trade Theory, Kyklos, vol 32, 1979; W. Grubel, D. Mehta, R. Vernon,
The R &D Factor in International Trade and International Investment of United State
Industries, în „Journal of Political Economy”, vol 75, 1969. 252
45

vitatea internaţională a economiilor naţionale, a diferitelor lor ramuri şi produse

şi avantajele (absolute şi relative) de care beneficiază promotorii acestor
schimbări. Introducerea în producţie a noilor tehnologii şi asimilarea noilor
produse aduc venituri suplimentare acestora, în funcţie şi de perioada în care
noile descoperiri se bucură de protecţia inovaţiilor brevetate. În această perioadă
, întreprinderile inovatoare dispun de condiţii favorabile practicării preţurilor
de monopol. Diferenţele tehnologice trebuie interpretate doar ca dezechilibre
dinamice, întârzieri perene ale răspândirii constante şi folosirii noilor
cunoştinţe. Prin difuzare şi imitaţie, avantajele create de aceste avansuri
tehnologice trec permanent în posesia protagoniştilor progresului tehnico-
ştiinţific. • Teoria ciclului de viaţă al produselor şi transferul producţiei
acestora, componentă intrinsecă a teoriei neotehnologiilor46, concretizează şi
aprofundează relaţia dintre progresul tehnico-ştiinţific, avantajele obţinute din
participarea la relaţiile economice mondiale şi interdependenţele economice.
Această teorie, dezvoltată îndeosebi de economistul american R. Vernon, dă
răspunsuri consistente întrebărilor referitoare la geneza inovaţiei, la localizarea
fabricării noului produs la început într-o anumită ţară şi la transferul treptat al
producţiei acestuia spre alte ţări. Localizarea iniţială a inovaţiei într-o anumită
ţară se explică prin: a) efectul economic, de monopol, creat de dreptul asupra
proprietăţii intelectuale; b) necesitatea economisirii cheltuielilor de manoperă,
care sunt cu atât mai mari, cu cât venitul pe locuitor în ţara dezvoltată este mai
mare; c) necesitatea firmei producătoare de a menţine strânse legături cu centrele
de cercetare-dezvoltare, cu furnizorii de maşini şi componente şi cu beneficiarii.
În strânsă relaţie cu localizarea inovaţiei se află şi ciclul de viaţă al
produsului, compus din trei stadii: localizare, maturizare şi standardizare. În
stadiul incipient, de localizare, producătorul are un mare grad de libertate în
alegerea tehnologiilor de fabricaţie a produsului, a locului de producţie în
vederea asigurării legăturilor cu piaţa. Pe măsura
Aurel Iancu, Schimburile economice internaţionale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 90-99. 253
46

perfecţionării produsului ca urmare a activităţii de cercetare, descreşte numărul

tehnologiilor de prelucrare, al tipurilor de produse şi performanţelor acestora;
paralel, cererea pe piaţa internă şi externă creşte. În stadiul de maturizare
sporesc importanţa costului scăzut al producţiei, precum şi elasticitatea cererii
în raport cu venitul şi cu caracterul restrictiv al resurselor. Cunoaşterea mai
bună a produsului de către clienţii externi şi creşterea veniturilor lor
impulsionează exportul şi pun problema transferării producţiei acolo unde costurile
sunt mai scăzute şi cererea este suficientă şi durabilă. Stadiul de standardizare
se asociază cu o anumită vechime în fabricarea noului produs. Producţia în serii
mari şi tehnologiile diversificate se răspândesc mai uşor spre alte ţări, firmele
de origine ale produsului din ţările dezvoltate transferă producţia spre ţările mai
puţin dezvoltate în vederea eliminării costurilor şi menţinerii avantajelor din
exporturi. La rândul lor, ţările care preiau producţia fac eforturi de trecere de
la fabricaţia produselor cu tehnicitate redusă spre produsele cu o tehnicitate tot
mai ridicată şi cu un grad de standardizare relativ mai redus şi exportul acestora
spre alte pieţe. Această permanentă transhumanţă a producţiei dinspre ţările
dezvoltate spre ţările mai puţin dezvoltate este sugerată în figura 4.
łări cu nivel înalt de dezvoltare economică
Producţie

Export

Import

łări cu nivel mediu de dezvoltare economică

Consum
Producţie

Import łări cu nivel scăzut de dezvoltare economică

Produs nou

Produs matur

Produs standardizat

Fig. 4. Ciclul produsului în funcţie de nivelul de dezvoltare economică 254

Stadiul produsului nou este caracteristic celor mai dezvoltate ţări, stadiul
produsului matur, ţărilor cu dezvoltare medie, iar stadiul produsului standardizat,
celor cu nivel scăzut de dezvoltare. Aceste stadii au un caracter dinamic, având
loc, aşa cum sugerează figura 4, o permanentă alunecare prin translaţia ciclurilor
produselor de la ţările dezvoltate la cele mai puţin dezvoltate, ciclul produsului
nou fiind în permanentă stare de regenerare din punct de vedere al nivelului
tehnic-calitativ, al performanţelor sale. Transferul producţiei de la ţara
inovaţiei spre alte ţări se face prin: a) imitaţii reuşite ale inovaţiei; b)
stabilirea de filiale sau sucursale în străinătate ale firmei inovatoare; c)
promovarea investiţiilor directe de capital în străinătate; d) vânzarea de licenţe,
cunoştinţe tehnice, instrucţiuni adecvate de instalare şi funcţionare a
echipamentelor perfecţionate; e) ridicarea calificării personalului prin stagii
corespunzătoare în centralele firmelor - mamă etc. Parcurgând, în a doua jumătate a
secolului al XX-lea, toate stadiile dezvoltării economice şi ale progresului tehnic
şi toate fazele ciclului produselor, Japonia reprezintă un exemplu notoriu de
schimbări esenţiale ale structurii economiei sale naţionale şi ale includerii tot
mai profunde în interdependenţele economice mondiale. Economiştii japonezi
revendică paternitatea teoriei ciclului de viaţă al produsului şi al transferului
producţiei în străinătate, pe care, datorită plasticităţii schemei de prezentare
grafică, au denumit-o „paradigma zborului de gâscă”47. La începutul anilor ’90, M.
Porter48 a evidenţiat noi factori ai interdependenţelor economice, formulând, pe
această bază, teoria avantajului competitiv. Alături de neofactorii şi
neotehnologiile avute în vedere în demersurile analitice precedente, această teorie
evaluează: a) rolul pieţei interne, care prin exigenţa şi standardele existente
47

Formularea originară a acestei paradigme, aparţinând economistului japonez K.

Akamatasu, a apărut într-un articol publicat în limba japoneză, în 1932, intitulat
Principiile esenţiale ale dezvoltării economice a ţării noastre, reluat apoi într-o
lucrare publicată în limba engleză cu titlul A Historical Pattern of Economic
Growth în Developing Countries, din volumul The Developing Economies, vol I, nr. I
March – August, 1962. O expunere a acestei teorii se găseşte în Trade and
Development Raport, 1996. 48 M. Porter, The Competitiv Advantage of Nations, The
Free Press, A Division of Mc Milan Inc., New York, 1990. 255

determină nivelul calitativ al produselor şi serviciilor oferite şi dimensiunile

avantajelor competitive; b) nivelul tehnologic al industriilor orizontale; c)
structura, strategia şi calitatea managementului firmei, comportamentul şi
mentalitatea ei în lupta de concurenţă; d) starea infrastructurilor economice şi
sociale de care beneficiază firmele; e) impactul acţiunilor guvernamentale asupra
mediului de afaceri etc. Toate aceste elemente generează un nou tip de avantaj,
competitiv, care îşi pune o amprentă puternică asupra specializării economiilor
naţionale şi a relaţiilor lor economice reciproce. 23.2.3. DIVIZIUNEA MONDIALĂ A
MUNCII ŞI CIRCUITUL ECONOMIC MONDIAL Diviziunea mondială a muncii este o altă
structură esenţială a economiei mondiale, interfaţa interdependenţelor economice
internaţionale. Ea exprimă procesul istoric obiectiv de specializare a economiilor
naţionale în producţia şi comercializarea diferitelor bunuri şi servicii pentru
piaţa mondială. Privită ca stare, diviziunea mondială prezintă ansamblul
specializărilor existente, la un moment dat, între agenţii economici, în vederea
participării la circuitul economic mondial. Scopul specializării internaţionale a
agenţilor economici – companii private şi publice, naţionale şi transnaţionale,
companii de export-import de mărfuri şi servicii, economii naţionale luate în
ansamblu, comunităţi zonale, regionale şi continentale etc. – îl constituie
adaptarea permanentă a potenţialului lor economic la caracteristicile dinamice ale
cererii de pe piaţa mondială, creşterea continuă a competitivităţii şi obţinerea de
maximum de avantaje din afacerile desfăşurate pe această piaţă. Specializarea
internaţională este determinată de anumiţi factori şi se concretizează într-o
multitudine de forme şi modele. • Factori şi modele ale specializării economice
internaţionale Factorii geografici, de mediu, tradiţiile şi obiceiurile anumitor
comunităţi umane au jucat un rol esenţial în statornicirea tipului (modelului)
natural de specializare economică, cu o acţiune perenă, milenară şi cu efecte
majore asupra relaţiilor economice internaţio256

nale. În funcţie de particularităţile mediului geografic, de abundenţa ori

raritatea resurselor disponibile, de abilitatea valorificării lor, agenţii
economici şi-au structurat activitatea în mod adecvat, desfăşurând, în consecinţă,
fluxuri reciproce specifice de mărfuri şi servicii. O dată cu declanşarea primei
revoluţii industriale, „factorii artificiali” ai producţiei, respectiv aplicarea
cuceririlor ştiinţei în producţie, dezvoltarea maşinismului, a tehnicii, au generat
numeroase modele (tipuri) moderne de specializare economică internaţională. Modelul
diviziunii intersectoriale a muncii, având forma producţiei şi schimbului de
produse primare (agricole, minerale) contra produselor prelucrate (maşini,
echipamente, produse chimice etc.), a fost caracteristic multă vreme raporturilor
economice dintre economiile dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Între timp,
acest model a înregistrat o anumită relaxare, numeroase ţări în curs de dezvoltare
producând şi exportând produse industriale, inclusiv în ţările avansate, după cum
acestea din urmă produc şi exportă, pe pieţele primelor, produse primare. Modelul
diviziunii intersectoriale s-a diversificat şi datorită autonomizării în cadrul
activităţii economice a unor sectoare noi, contemporane: cel terţiar (al
serviciilor) şi cuaternar (al cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice).
În consecinţă, dobândesc o pondere crescândă pe piaţa mondială schimburile de
tehnologii de fabricaţie, brevete, licenţe, servicii de management şi marketing, de
informare profesională, servicii financiare etc. contra produse primare, mărfuri
industriale etc. Specializarea interramură, dominantă în primele şase-şapte decenii
ale secolului al XX-lea, a generat un volum imens de interschimburi de produse ale
diferitelor ramuri ale economiei (produse chimice contra maşini şi utilaje; produse
alimentare contra produse electronice; combustibil contra alimente etc.).
Specializarea intraramură, caracteristică structurilor contemporane ale economiei
mondiale, se distinge prin paralelismul structurilor de ramură ale economiilor
naţionale, complementaritatea realizându-se la nivelul subramurilor, al tipurilor
de produse şi servicii (maşini şi utilaje contra maşini şi utilaje de alte
tipodimensiuni ori caracteristici tehnice, economice, funcţionale: cereale contra
citrice etc.). Specializarea tehnologică defineşte fluxurile de interschimburi
generate de cercetarea tehnico-ştiinţifică cum sunt: licenţe, brevete,
257

know – how contra licenţe, brevete de fabricaţie, know – how; licenţe, brevete,
know – how contra produs finit etc. Specializarea organologică înseamnă
concentrarea resurselor pe producţia şi exportul de subansamble, organe de maşini,
detalii, care se încorporează într-un produs finit de mare complexitate. Cooperarea
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională a multiplicat specializarea prin
tipuri şi modele inedite: lucrări de construcţii-montaj contra resurse primare ori
produse finite; uzine „la cheie” contra produselor realizate de acestea etc.
Integrarea economică şi internaţionalizarea producţiei şi schimbului au determinat
transgresarea modelelor menţionate de specializare, reunirea lor sub forma unor
relaţii matriciale de mare complexitate, proces ce creează avantaje deosebite
firmelor care pătrund şi se menţin în polii de competitivitate ai acestor reţele.
Noţiunea de flux economic internaţional defineşte mişcarea unor valori materiale,
băneşti sau spirituale între agenţii economici aparţinând diferitelor comunităţi
naţionale, regionale ori transnaţionale. Circuitul economic mondial reprezintă
totalitatea fluxurilor economice internaţionale care se dezvoltă între agenţii
economici ca urmare a interdependenţelor existente, a ansamblurilor de specializări
din economia mondială în domeniile producţiei, cercetării ştiinţifice şi
dezvoltării tehnologice, schimbului de mărfuri, mişcării capitalului, valutelor,
forţei de muncă etc. Principalele fluxuri care compun circuitul economic mondial
sunt: comerţul internaţional cu mărfuri şi cu servicii (invizibil); mişcarea
internaţională a capitalurilor, a investiţiilor externe; schimburile valutare;
circulaţia internaţională a forţei de muncă; cooperarea economică şi tehnico-
ştiinţifică. Tendinţa esenţială a circuitului economic mondial este de creştere,
diversificare şi restructurare permanentă ca urmare a adâncirii diviziunii mondiale
a muncii. Spre deosebire de trecutul nu prea îndepărtat, când comerţul cu mărfuri
deţinea ponderea covârşitoare în cadrul circuitului economic, astăzi, alte fluxuri
au devenit predominante. Faţă de un volum anual al exporturilor mondiale de mărfuri
de 5.300 miliarde dolari, al exporturilor mondiale de servicii (transport, turism,
servicii financiare, culturale etc.) de 1.300 miliarde dolari,
258

tranzacţiile de capital de pe aşa-numita piaţă a eurodolarului de la Londra

totalizează 75.000 miliarde dolari, adică de peste zece ori mai mult decât comerţul
mondial. În plus, tranzacţiile de schimb valutar depăşesc 1.200 miliarde dolari în
medie pe zi, adică circa 350.000 miliarde dolari pe an, de 50 de ori mai mult decât
volumul exporturilor mondiale cu mărfuri şi servicii49. • Piaţa mondială. Comerţul
internaţional Conceptul de piaţă mondială defineşte – în sens larg – totalitatea
raporturilor de vânzare-cumpărare de mărfuri, servicii, tehnologii etc. dintre
agenţii economici participanţi la circuitul economic mondial de valori materiale,
spirituale şi băneşti. În sens restrâns, termenul de piaţă mondială se asociază
tranzacţiilor cu un anumit produs, serviciu ori valori băneşti, distingându-se, de
pildă, piaţa mondială a tractoarelor, automobilelor, maşinilor de aşchiat metale,
calculatoarelor, cerealelor, cafelei, zahărului etc. sau piaţa mondială a
capitalurilor, forţei de muncă, schimburilor valutare. Noţiunea de piaţă se
utilizează, adesea, şi în sens geografic, vorbindu-se de piaţa europeană, nord-
americană, asiatică etc. În literatura de specialitate întâlnim, de asemenea,
noţiunea de piaţă caracteristică, avându-se în vedere aria geografică prin care se
derulează cea mai mare parte a actelor de vânzare – cumpărare a unui produs,
serviciu, ori valute. În ciuda unei evidente segmentări, determinată de tipurile de
specializare economică internaţională, de factori naturali, geografici şi
instituţionali, piaţa mondială are un caracter unic. Legităţile economiei marfaro -
băneşti – valoarea, preţul, cererea şi oferta, concurenţa, calitatea, marca de
fabrică etc. – îşi impun întotdeauna forţa lor obiectivă în toate segmentele
acesteia. Comerţul internaţional reuneşte totalitatea fluxurilor de mărfuri şi
servicii care se derulează pe piaţa mondială. În componenţa comerţului mondial
intră, pe de o parte, comerţul cu mărfuri, iar pe de altă parte, schimburile
internaţionale cu servicii, cunoscute şi sub numele de „comerţ invizibil”. Această
noţiune sugerează specificitatea operaţiilor ce-i sunt proprii – vânzări-cumpărări
de brevete, licenţe,
49

O.M.C., Rapport Annuel, 1998, Mondialization et Commerce International. 259

know-how, transporturi şi telecomunicaţii, asigurări, dobânzi, venituri provenite

din munca în străinătate etc. Acestea nu pot fi sesizate vizual şi certificate în
punctele vamale ale statelor, cu toate că substanţa lor materială şi valoarea lor
sunt pe deplin reale şi comensurabile. De-a lungul timpurilor, dar mai ales în
ultimele decenii, comerţul internaţional a cunoscut mari prefaceri. Se remarcă,
înainte de toate, dinamismul său accentuat. În ultimele două secole şi jumătate,
creşterea comerţului internaţional a depăşit ritmul creşterii economice globale, cu
excepţia perioadei 1913-1950, când protecţionismul şi războaiele au obstrucţionat
atât dezvoltarea economică, cât şi relaţiile economice internaţionale. Astfel, în
timpul marii crize mondiale din anii 1929-1933, volumul fizic al comerţului
internaţional s-a diminuat cu 60%, contracţie fără precedent, ţările lumii
încercând reciproc să-şi exporte criza economică şi şomajul prin intermediul
barierelor protecţioniste. După 1948, comerţul internaţional şi-a reluat creşterea
accelerată, exporturile mondiale înregistrând, până la sfârşitul secolului XX, un
ritm mediu anual de 6 % în termeni reali, faţă de 3,7 % cu cât a crescut în medie
pe an producţia mondială, rezultând o creştere globală a comerţului mondial de 17
ori şi a producţiei de 5 ori. Numai într-un deceniu (1985-1997), ponderea
exporturilor şi importurilor în PIB a trecut de la 16,6% la 24,1% în ţările
dezvoltate şi de la 22,8% la 38% în ţările în curs de dezvoltare, comerţul mondial
dovedindu-se astfel atât consecinţa, cât şi motorul adâncirii interdependenţelor
economice, al mondializării vieţii economice. Creşterea comerţului mondial este
expresia sporirii constante a volumului său fizic şi a unui proces chiar mai
pronunţat de expansiune a preţurilor, aşa cum rezultă din datele specifice anilor
’90 (tabelul 6).
Creşterea exporturilor mondiale de mărfuri (1990-1997) Tabelul 6

Sursa: OMC, Rapport Annuel, 1998. 260

S-au produs mutaţii considerabile în structura fizică şi în orientarea geografică a

exporturilor şi importurilor mondiale. În a doua jumătate a secolului XX, ponderea
produselor de bază (agricole şi mineraliere) în comerţul mondial a scăzut de la 65%
la 25%, crescând în mod corespunzător partea produselor industriale (de la 25% la
75%); comerţul internaţional a dobândit astfel un pronunţat caracter industrial,
nomenclatorul produselor schimbându-se la intervale de timp tot mai scurte.
Ierarhia marilor exportatori şi importatori mondiali de mărfuri şi servicii s-a
structurat în aşa fel încât s-a ajuns ca, în prezent, 20 de ţări (din 200) să
deţină 85,4% din exporturile mondiale şi 80,9% din importuri. Pe primele locuri,
între exportatori, se situează S.U.A. (12,6%), Germania (9,4%), Japonia (7,7%),
Franţa (5,3%), Marea Britanie (5,2%). Aceleaşi ţări se află şi în fruntea listei
importatorilor mondiali50. Comerţul cu servicii a devansat creşterea comerţului cu
mărfuri. Între 1990-1997, de pildă, exporturile şi importurile mondiale de servicii
au înregistrat un ritm mediu anual de 8%, atingând chiar 13%, creştere medie
anuală, în cazul transporturilor, 15% la turism şi 16% la alte servicii comerciale
(financiar-bancare, de asigurări, informatice etc)51. Comerţul mondial dobândeşte
astfel un caracter tot mai „terţializat”. Mutaţiile survenite în comerţul mondial
se datorează acţiunii sincronice a progresului tehnico-ştiinţific şi adâncirii, pe
această bază, a specializării internaţionale a agenţilor economici, creşterii
rapide a investiţiilor directe de capital şi expansiunii fără precedent a ponderii
deţinute de companiile transnaţionale în exporturile şi importurile mondiale,
precum şi schimbărilor spectaculoase survenite în politicile comerciale mondiale.
Este relevant faptul că perfecţionarea sistemului GATT-OMC52 din a doua jumătate a
secolului XX, în urma a opt
OMC, Rapport Annuel, 1998. Idem, p. 19-21. 52 GATT – Acordul General de Tarife şi
Comerţ; semnat la Roma, în 1947, de 27 de state, intrat în vigoare la 1 ianuarie
1948; OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului, succesoare a GATT, înfiinţată prin
Acordul de la Marrakech (Maroc), semnat în aprilie 1994 şi funcţionând din 1
ianuarie 1995. 261
51 50

runde de negocieri comerciale multilaterale, a dus la reduceri importante ale

obstacolelor la frontiere din calea comerţului. În ţările dezvoltate economic,
taxele vamale au scăzut de la câteva zeci de procente, la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, la 10% la sfârşitul anilor ’60 şi la 4% o dată cu aplicarea
rezultatelor „Rundei Uruguay”53. Diverse estimări conchid că punerea în practică a
tuturor prevederilor negocierilor comerciale convenite ar putea să contribuie în
viitor la creşterea venitului mondial cu până la 1% pe an, respectiv cu o sumă
cuprinsă între 200-500 miliarde dolari54. • Fluxul mondial al capitalului.
Investiţiile externe Mişcarea de active financiare (sume de bani, înscrisuri
privind resurse financiare) între rezidenţii din diferite ţări, neînsoţită simultan
de o mişcare în sens invers, în contrapartidă, de alte valori, defineşte fluxul
internaţional al capitalului. Acest flux constituie, în momentul efectuării, prin
excelenţă, un transfer de resurse. În consecinţă, el are un caracter autonom, de
sine stătător, urmărind mobiluri proprii, în pofida faptului că, în cele din urmă,
este consecinţa unor operaţiuni anterioare ori viitoare cu bunuri şi servicii
reale. Contractarea de către România, pe piaţa eurovalutelor, a unui împrumut
bancar sindicalizat în scopul acoperirii deficitului balanţei de plăţi generează,
pentru momentul dat, un transfer de resurse financiare către ţara noastră la fel ca
atunci când companii străine cumpără acţiuni ale firmelor româneşti tranzacţionate
prin Bursa de Valori. Fluxurile internaţionale de capital pe termen lung îmbracă
mai multe forme: credite bancare; investiţii externe directe; plasamente în hârtii
de valoare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur); transferuri publice
concesionale; credite şi ajutoare oferite de instituţii financiare internaţionale
(FMI, BIRD, CFI) ori regionale (BERD, BEI etc.). Termenul de rambursare a acestor
împrumuturi este de până la 20 de ani, pe termen lung, şi până la 5-8 ani, pe
termen mediu.
Ciclu de negocieri comerciale multilaterale inaugurat la 20 septembrie 1986, în
Uruguay, şi finalizat în 1994. 54 OMC, Rapport Annuel, 1998. 262
53

Fluxul de capital pe termen lung şi mediu a atins, în 1997, un veritabil record,

fiind de 1,2 mii miliarde dolari, fără să fie incluse în această sumă plasamentele
străine în acţiuni. 80% din aceste plasamente au drept sursă creditori din ţările
dezvoltate, cea mai mare parte provenind din sectorul privat. Între 1990-1997,
angajamentele internaţionale de credit au crescut într-un ritm mediu anual de 18%,
cele cu ţările în curs de dezvoltare, de 25%, iar cu cele în tranziţie, în pofida
volumului lor încă redus, au crescut cu 160%55. Fluxurile de capital pe termen
scurt sunt constituite îndeosebi din operaţiuni speculative cu „capitaluri
fierbinţi” aflate în căutarea de plasamente avantajoase pe perioade reduse de timp,
în funcţie de ratele dobânzii bancare şi cursurile de schimb valutar. Efectuate,
mai întâi, de bănci transnaţionale, precum şi de alte fonduri „specializate” în
speculaţii conjuncturale, aceste plasamente se fac în bonuri ale trezoreriilor
statelor, obligaţiuni şi acţiuni ale companiilor, cumpărarea de valute etc. în
scopul revânzării lor, speculându-se diferenţele de preţuri existente în momentele
cumpărării şi vânzării şi penuria de resurse ale unor companii publice şi private
ori trezorerii naţionale aflate în momente de mari dificultăţi financiare. În
perioada intrării într-o ţară, ele înviorează artificial conjunctura pe pieţele
monetar-financiare, fenomen care, neavând condiţii să penetreze spre economia
reală, rămâne efemer, transformându-se, în momentul părăsirii bruşte a pieţei
respective, într-o puternică criză financiarbancară cu implicaţii de contagiune în
economia zonală şi, uneori, chiar asupra întregii economii mondiale. Investiţiile
externe directe reprezintă plasamente de capital pe termen lung pentru înfiinţarea
de noi firme, pentru achiziţionarea altora existente prin cumpărarea pachetului de
acţiuni de control, precum şi pentru susţinerea fuziunilor între firme, a creării
de societăţi mixte. De regulă, investiţiile externe directe presupun un transfer
efectiv de capital lichid (cash flow) spre noile firme, precum şi plasamente pentru
obţinerea pachetului de acţiuni de control în societăţi deja existente,
reinvestirea totală ori parţială a profiturilor, plasamente în fuziuni de societăţi
etc. Aceleaşi tipuri de plasamente, ce nu oferă drept de control asupra afacerilor
la care participă, sunt definite drept investiţii de portofoliu – obiect predilect
al capitalurilor speculative.
55

World Economic and Social Survey, UN, 1998, p.73. 263

Volumul şi dinamica anuală a plasamentelor de capital în afaceri controlate de

investitor exprimă fluxul investiţiilor directe, iar mărimea lor absolută – stocul
de investiţii directe. Fluxul anual de investiţii cuprinde la rândul său două
componente - intrările (inflows) şi ieşirile (outflows). Diferenţele anuale dintre
intrări şi ieşiri sporesc ori diminuează stocul de investiţii (mondial ori cel de
pe diferite pieţe). Volumul acestor fluxuri prezintă diferenţe notabile în anii de
recesiune şi în cei de boom economic. Spre exemplu, în anii de încetinire a
creşterii economice 1991-1992, inflow-ul de investiţii directe a fost de 166,3
miliarde dolari, iar outflow-ul de 199,8 miliarde de dolari. Ritmurile deosebit de
rapide de expansiune a investiţiilor externe de capital au atins, în unele
perioade, valori medii anuale de peste 200 procente. Vânzările şi activele
companiilor transnaţionale – veritabili protagonişti ai investiţiilor externe de
capital – au crescut mult mai rapid în ultimele decenii decât PIB-ul mondial,
exportul mondial şi formarea brută de capital. łările dezvoltate economic au
investit în afară, în 1996, 295 miliarde dolari şi au primit 208 miliarde dolari.
SUA au absorbit un dolar din patru dolari cheltuiţi pentru investiţii externe
directe, fiind de departe cel mai mare investitor extern, urmate de Marea Britanie,
Germania, Franţa şi Japonia. łările în curs de dezvoltare au investit în exterior
51 miliarde dolari şi au primit 129 miliarde dolari. China a fost cea mai mare ţară
– gazdă de investiţii străine după SUA, Hong – Kongul situându-se pe primul loc în
ce priveşte volumul total de inputuri şi outputuri de investiţii externe între
ţările în curs de dezvoltare. În anii ’90, fluxurile de investiţii externe spre
Europa Centrală şi de Est s-au accelerat. łările cele mai sărace dintre cele în
curs de dezvoltare primeau, la sfârşitul secolului XX, doar 0,5 procente din fluxul
mondial al investiţiilor externe. Investiţiile externe directe de capital sunt un
important vehicul al transferului internaţional de tehnologie (ITT)56. Reprezentând
un flux specific, între agenţii economici din diferite ţări, de tehnici de
producţie şi capabilităţile necesare folosirii lor,
Tehnologia reprezintă o combinaţie între o anumită tehnică şi cunoştinţele necesare
folosirii acesteia. Acestea din urmă – cunoştinţele – sunt denumite în practica
internaţională savoir faire sau know –how. 264
56

ITT generează un flux de resurse financiare reprezentând contravaloarea drepturilor

de proprietate intelectuală – a brevetelor, licenţelor, mărcilor (de fabrică, de
serviciu, de comerţ), engineeringului etc57. Cheltuielile şi plăţile globale pentru
dreptul de proprietate intelectuală (royalties) asupra tehnologiei au crescut de 4
ori între 1983-1995, însumând un volum de 48 miliarde dolari58. Transferul
internaţional de tehnologie se desfăşoară atât între firme independente din
diferite ţări, cât şi, într-o măsură crescândă, între filialele companiilor
transnaţionale. În SUA, de exemplu, în 1995, 80% din încasările şi plăţile generate
de ITT au reprezentat transferuri intrafirmă (între filiale şi companiile mamă,
transnaţionale). • Fluxul valutar internaţional Fluxul (piaţa) schimburilor
valutare reprezintă ansamblul raporturilor care se desfăşoară între agenţii
economici în legătură cu tranzacţiile de vânzare-cumpărare de valută. Piaţa
schimburilor valutare este interfaţa celorlalte pieţe şi fluxuri ce alcătuiesc
circuitul economic mondial. Piaţa bunurilor şi serviciilor generează fluxuri
inverse de încasări şi plăţi în valută. Mişcarea internaţională a capitalurilor nu
se poate realiza dacă acestea nu dobândesc o formă valorică acceptată pe plan
internaţional, iar aceasta nu poate fi decât valuta. Îmbrăcând forma de valută,
banii naţionali devin mijloace de încasări şi plăţi internaţionale, bani universali
– întruchipare a valorii date de utilitatea activităţii umane, a avuţiei şi
puterii. Piaţa valutară internaţională – rezultantă a pieţelor valutare naţionale –
este expresia raporturilor dintre agenţii economici operatori
Brevetul reprezintă actul care certifică şi apără o invenţie, care conferă dreptul
de proprietate asupra acesteia. Licenţa este autorizaţia dată de titularul
brevetului unei terţe persoane de a se folosi în exclusivitate de invenţia sau de
procedeul brevetat. Marca (de fabrică, de serviciu, de comerţ) este un însemn
vizibil protejat de un drept exclusiv, acordat prin lege, prin care se disting
produsele (serviciile) unei firme de cele ale alteia. Engineeringul este o
multitudine de activităţi care urmăresc elaborarea unui proiect şi, eventual,
realizarea şi punerea sa în funcţiune. 58 World Investment Report, 1997. 265
57

din diferite ţări în legătură cu vânzarea – cumpărarea de valută. Pe măsura

multiplicării fluxurilor economice internaţionale, piaţa valutară a fost supusă
unor amenajări instituţionale care să-i imprime coerenţă, transparenţă şi
previzibilitate. Aceste amenajări au îmbrăcat forma sistemelor monetar – valutare
internaţionale. Funcţionarea pieţei valutare internaţionale presupune drept
condiţie esenţială convertibilitatea monedelor naţionale. În accepţiunea statutului
FMI, convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a
schimba moneda naţională cu o monedă străină prin vânzare-cumpărare fără nicio
restricţie. În prezent, nu toate monedele naţionale sunt convertibile. La rândul
lor, cele convertibile prezintă diferite grade de convertibilitate: a)
convertibilitate limitată internă, care exprimă capacitatea monedelor naţionale de
a se schimba numai în interiorul unei ţări, în anumite condiţii, pe valuta intrată
în ţara respectivă; b) convertibilitate deplină sau oficială, care înseamnă
posibilitatea schimbării monedei naţionale pe alte monede naţionale prin eliminarea
relativ totală a restricţiilor şi a condiţionărilor în folosirea monedelor
respective; c) convertibilitate totală a unor monede liber utilizabile, fără nicio
restricţie, pe cele mai importante pieţe monetare. La începutul anilor ’90, din
cele peste 70 de monede naţionale convertibile numai 5 aveau această ultimă
caracteristică: dolarul SUA, marca germană, lira sterlină, francul francez, yenul
japonez. łările cu monede neconvertibile obţin valută din exporturi de bunuri şi
servicii, credite externe publice şi private, intrări de investiţii străine directe
şi de portofoliu, transferuri unilaterale de venituri din străinătate. În prezent,
moneda naţională românească, leul, se poate schimba liber pe orice valută în
interiorul ţării. De la 1 februarie 1998, s-a implementat efectiv convertibilitatea
deplină de cont curent a monedei naţionale. Au fost eliminate restricţiile impuse
caselor de schimb cu privire la plafoanele, la sumele introduse/scoase în/din ţară;
s-a acordat nerezidenţilor dreptul de a realiza investiţii directe în România,
precum şi de acces de pe piaţa valutară atât pentru tranzacţii la vedere59, cât şi
pentru cele la
Operaţiunile la vedere (SPOT) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută ce
trebuie schimbată efectiv în limitele a 48 de ore următoare încheierii tranzacţiei.
266
59

termen;60 s-a liberalizat repatrierea investiţiilor străine şi a veniturilor ce

decurg din aceste investiţii. De-a lungul timpurilor, compararea valorii (preţului)
diferitelor monede naţionale a evoluat sinuos. Până la începutul secolului al XIX-
lea, plăţile externe se făceau, de regulă, în aur şi argint. Amplificarea
circuitului economic mondial, paralel cu consolidarea sistemelor monetare
naţionale, a impus existenţa unor etaloane monetare cu care să se compare şi care
să exprime valoarea monedelor naţionale. Etalonul monetar este o valoare materială
ori imaterială adoptată convenţional ca bază a sistemului monetar, prin care se
defineşte valoarea monedelor. Până la primul război mondial a funcţionat etalonul
aurmonedă (Gold Exchange Specie), caracterizat prin: emisiunea şi circulaţia liberă
a monedelor de aur; exportul şi importul liber al aurului sub formă de monedă şi
lingouri; cursul valutar se stabilea prin compararea conţinutului în aur al
fiecărei monede cu cel al monedelor altor ţări. În anii primului război mondial,
convertibilitatea monedelor în aur a fost suspendată, încetând ulterior şi
funcţionarea etalonului aur-monedă. În perioada interbelică, s-a conturat un nou
etalon: aur devize61, consacrat prin acordurile Conferinţei Monetare ţinute la
Bretton Woods în 1944. Noul aranjament monetar internaţional62 se caracteriza prin
adoptarea etalonului aur-devize. Dolarul SUA a fost definit printr-o greutate
invariabilă de aur (0,888671 grame), preţul oficial al unciei de aur fiind stabilit
la 35 dolari. S-a hotărât practicarea unor cursuri valutare fixe pe baza
parităţilor declarate oficial şi exprimate în aur sau dolari SUA. În raport cu
paritatea oficială, cursul monedei naţionale putea să oscileze cu ±1%. Depăşirea
acestei limite impunea intervenţia pe pieţele valutare, prin vânzare-cumpărare de
monedă. Modificarea valorii paritare era admisă numai în cazul unor
Operaţiunile la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută la
cursul stabilit în momentul contractării şi se realizează prin livrarea valutei şi
plata ei la un termen ulterior, mai mare de 48 de ore de la data încheierii
contractului. Scopul unei operaţiuni la termen îl constituie asigurarea agentului
economic că la data plăţii va dispune de suma în valută, precum şi protejarea de
riscul valutar. 61 Gold Exchange Standard. 62 Aranjamentul valutar reprezintă un
sistem de definire a valorii monedelor prin diferite tipuri de cursuri valutare.
267
60

dezechilibre fundamentale în economia internă, putându-se înfăptui fie prin

devalorizare oficială (micşorarea acoperirii în aur a unităţii monetare), fie prin
revalorizare (mărirea acoperirii în aur a monedei), după caz. Totodată, s-a hotărât
să se asigure convertibilitatea în aur a dolarului SUA şi a monedelor naţionale ale
statelor membre ale FMI între ele, iar gestionarea sistemului să fie asigurată prin
două instituţii create în urma acordurilor încheiate – FMI şi BIRD63. Timp de un
sfert de secol, sistemul de la Bretton Woods a funcţionat conform aşteptărilor.
łările europene şi Japonia, ieşite din război cu economia distrusă şi cu mari
datorii faţă de SUA, resimţeau o acută „foame de dolari” pentru acoperirea nevoilor
de refacere şi dezvoltare. Sistemul creat le satisfăcea această nevoie. Economia
americană, ieşită din război întărită, deţinea cele mai mari rezerve de aur şi
devize64. Treptat, în cadrul sistemului s-au acumulat mari tensiuni datorită unor
cauze interne, cât şi condiţiilor în continuă schimbare din economia mondială.
Bazat pe dolar, sistemul permitea SUA să-şi susţină economia prin creşterea
datoriei externe, finanţată prin emisiuni de dolari. Pe de altă parte, ţările
europene şi Japonia, o dată cu refacerea economiei, au trecut la preschimbarea
dolarilor acumulaţi în aur, ceea ce a redus rezerva de aur a SUA de la 24,6 mld.
dolari la sfârşitul războiului la 10,6 mld. dolari în 1968. În consecinţă, la 15
august 1971, preşedintele SUA, Richard Nixon, a decis suspendarea convertibilităţii
în aur a dolarului. În acelaşi an, prin Acordul de la Washington, se decid
devalorizarea oficială a dolarului cu 7,89 procente şi lărgirea marjei de
fluctuaţie a cursului de schimb, faţă de paritatea oficială, cu ± 2,25 %. Dolarul
este eliberat de orice constrângere în raport cu aurul, continuând să reprezinte
principala monedă de referinţă pe piaţa valutară internaţională. În 1976, în
Acordul de la Kingston (Jamaica) este abandonat oficial principiul fixităţii
ratelor de schimb adoptat la Bretton Woods. Se decide
FMI are ca funcţie principală acordarea de credite pentru asigurarea echilibrului
balanţelor de plăţi externe, iar BIRD (Banca Mondială) acordă credite pentru
reconstrucţie şi dezvoltarea economiei. 64 În sens larg, devizele reprezintă atât
înscrisuri valorice (efecte de comerţ, titluri de credit, cecuri) folosite în
plăţile internaţionale, cât şi valutele asupra cărora sunt trase titlurile de
credit respective. 268
63

„demonetizarea aurului” – dezlegarea lui de calitatea de etalon al valorii

monedelor naţionale. Se aprobă emiterea, de către FMI, a Drepturilor Speciale de
Tragere (DST), care reprezintă unităţi monetare de cont, având funcţia de mijloc
internaţional de rezervă. Mărimea unui DST se stabileşte pe baza unui coş valutar
alcătuit din cinci dintre cele mai puternice monede convertibile65. După prăbuşirea
sistemului etalon aur-devize şi introducerea „de facto” a etalonului devize a urmat
o perioadă de dezordine monetară, caracterizată prin flotarea cursurilor de schimb,
îndeosebi ale dolarului SUA. Aceasta a devenit un factor de avantaj comparativ în
competiţia dintre state, alături de costul forţei de muncă, de cel al energiei, de
productivitatea muncii. Această flotare permanentă a impus ţărilor din Europa
occidentală să caute soluţii de organizare a propriilor relaţii valutare. Consiliul
European, întrunit la Bruxelles în decembrie 1978, a decis instituirea Sistemului
Monetar European, intrat efectiv în vigoare la 1 ianuarie 1979. Elementul cheie al
acestui aranjament valutar regional l-a constituit crearea ECU (European Currency
Unit), unitate de cont care stă la baza stabilirii cursurilor monedelor ţărilor
membre ale Comunităţii Economice Europene (CEE)66. În anii ’90, a demarat o nouă
etapă în evoluţia sistemului monetar-valutar european în urma Hotărârii de creare a
Uniunii Economice şi Monetare Europene şi de emitere a Monedei Unice Europene –
Euro, adoptată prin Tratatul de la Maastricht (Olanda), la 12 decembrie 1993. Euro
– monedă unică (vest) europeană – a început să fie folosită de la 1 ianuarie 1999
pentru efectuarea de plăţi cu cecuri şi cărţi de credit; de la 1 ianuarie 2002, au
fost puse în circulaţie monede şi bancnote Euro, care au înlocuit monedele
naţionale într-o serie de ţări membre ale Uniunii Europene.
Acestea sunt: dolarul SUA, marca germană, francul francez, yenul şi lira sterlină.
DST joacă, concomitent, rol de monedă şi rol de credit. Acestea apar într-un cont
al acelui membru al FMI care a participat la o tragere specială (alocare). Membrul
care „trage” îşi vede mărit debitul, iar cel care primeşte DST în schimbul propriei
monede sau al altor monede convertibile este creditat. Banca Centrală a ţării care
„trage” va include suma în pasivul său, iar Banca Centrală care acceptă DST o va
înscrie în activul său. 66 Devenită, ulterior, Uniunea Europeană (UE). 269
65

Pe piaţa valutară internaţională se vând şi se cumpără valute efective, valute în

cont sau devize. Piaţa valutară reprezintă cadrul în care se constituie
lichidităţile internaţionale, oficiale şi private. Lichiditatea internaţională
oficială reprezintă ansamblul resurselor de care dispun autorităţile monetare
pentru a finanţa deficitele balanţei lor de plăţi. Ele includ devize, poziţii de
rezervă la FMI67, DST şi stocul de aur. Devizele convertibile constituie
principalul instrument de rezervă. În cadrul acestora, dolarul SUA deţine rolul de
monedă directoare pe plan internaţional, asigurând evaluarea şi derularea a peste
50% din valoarea comerţului internaţional şi peste 80% din datoria internă a
ţărilor în curs de dezvoltare. Lichidităţile internaţionale private sunt
constituite din depozite de valute plasate în bănci situate în afara teritoriului
sau jurisdicţiei ţării de origine a monedei în scopul valorificării lor continue şi
la parametri de profitabilitate ridicaţi prin evitarea reglementărilor mai rigide
de pe pieţele proprii. Într-o primă etapă, lichidităţile internaţionale private au
îmbrăcat exclusiv forma eurodolarilor pentru a se trece ulterior la eurodevize –
reprezentând depozite în dolari, mărci, yeni, franci francezi, lire sterline. Piaţa
eurodevizelor este definită de FMI drept o piaţă internaţională „off shorre” a
monedelor celor mai puternice ţări industrializate. Un loc aparte pe piaţa valutar-
financiară îl ocupă piaţa aurului, unde sunt concentrate cererea şi oferta de aur,
raportul dintre acestea determinând în exclusivitate preţul aurului. Între agenţii
economici participanţi la relaţiile internaţionale se practică pe scară largă
acordarea reciprocă de credite (şi, în consecinţă, contractarea de datori) în
devize. Se formează, astfel, o datorie externă, care se constituie într-un
important flux pe piaţa valutară internaţională. În sens larg, datoria externă
reprezintă totalitatea sumelor în bani şi în alte active datorate creditorilor
externi de către o ţară şi de către rezidenţii ei. Formarea datoriei externe are
loc pe calea contractării de credite. La rândul lor, acestea sunt: credite de
export (cu o durată de peste 1 an) pe care importatorii din ţara debitoare le
primesc de la partenerii lor externi; împrumuturi
Poziţiile de rezervă reprezintă diferenţa dintre creanţele şi datoriile în devize,
neacoperită de operator. 270
67
acordate de diverse organisme internaţionale (FMI, Banca Mondială, BERD, BEI);
credite şi împrumuturi de la bănci private. Pe baza diverselor categorii de credite
şi transferuri se formează fluxuri în valută ale datoriei externe între ţări, între
bănci private, între organisme financiare internaţionale şi instituţii
financiarbancare, publice şi private. Cel mai important flux al datoriei externe
este cel dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Datoria externă a
ţărilor în curs de dezvoltare a crescut, în perioada 1980-1995, de peste trei ori:
de la 647 miliarde dolari la 2068 miliarde dolari. Paralel, au crescut rapid şi
plăţile reprezentând serviciul datoriei externe (ratele anuale plus dobânzile
aferente), care numai între 1990-1995 a însumat 1030,2 miliarde de dolari,
constituind un transfer invers de resurse, ce a depăşit intrările de resurse ale
acestei perioade spre ţările în dezvoltare. Serviciul datoriei externe al acestor
ţări absoarbe anual, în medie, circa o cincime din încasările din exporturi.
Indicatorii utilizaţi pentru evidenţierea consecinţelor datoriei externe sunt: a)
rata datoriei externe, calculată ca raport între serviciul datoriei externe şi
veniturile anuale; b) raportul dintre serviciul datoriei şi nivelul rezervelor
oficiale (aur-devize). Aceşti indicatori arată posibilităţile unui stat de a face
faţă obligaţiilor sale externe. Balanţa de plăţi externe reprezintă, în
conformitate cu definiţia FMI68, un tablou sintetic sub formă contabilă, care
înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare
intervenite între rezidenţii69 unei economii şi restul lumii, în cursul unei
perioade de timp, de regulă 1 an. Balanţa de plăţi cuprinde încasările şi plăţile
rezultate din: exporturile şi importurile de mărfuri; veniturile şi plăţile
din/pentru servicii (poştă, telecomunicaţii, televiziune, comisioane şi speze
bancare, asigurări, brevete, reprezentanţe diplomatice şi comerciale etc.);
dobânzi, dividende, cupoane devenite exigibile; turism; transferuri de valute
rezultate din migraţia forţei de muncă; donaţii; încasări şi plăţi din reparaţii;
FMI, Balance of Payment Manuel, 1977. Rezidenţi: agenţi economici naţionali sau
străini care trăiesc şi desfăşoară activităţi în mod obişnuit şi permanent în
cadrul unei ţări, inclusiv filialele şi sucursalele companiilor străine
(ambasadele, consulatele şi instituţiile internaţionale sunt excluse). 271
69 68

împrumuturi, indiferent de durata lor; aur. Aceste capitole sunt ordonate pe două
mari grupe: a) Balanţa tranzacţiilor curente, sau Contul curent, formată din:
balanţa comercială (venituri din exporturi şi plăţi pentru importuri); balanţa
invizibilelor (încasări şi plăţi pentru servicii); balanţa veniturilor, care
însumează încasările şi plăţile cu titlu de venituri ca dividende, dobânzi,
profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite
specialiştilor străini; balanţa transferurilor unilaterale, care reflectă
transferurile economiilor băneşti ale lucrătorilor emigranţi, despăgubirile,
donaţiile, transferurile în contul acordurilor dintre ţările Uniunii Europene,
ajutoarele publice sau private etc. b) Balanţa mişcărilor de capital, sau Contul de
Capital, care include: balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt, reflectând
creditele primite acordate pe termen până la un an, repatrierea activelor etc.;
balanţa mişcărilor de capital pe termen lung, care conţine intrările şi ieşirile de
capitaluri sub formă de credite de export şi import, împrumuturi, investiţii
directe, investiţii de portofoliu; balanţa rezervelor valutare internaţionale,
incluzând rezervele „oficiale”, creanţele asupra FMI şi alte creanţe, pe de o
parte, şi angajamentele pe termen scurt şi la vedere faţă de FMI ş.a., pe de altă
parte. Ultima poziţie a balanţei de plăţi, intitulată Ajustări, conţine Contul de
erori şi omisiuni. Balanţa de plăţi poate fi echilibrată, dacă încasările sunt
egale cu plăţile rezultate din relaţiile externe, nefiind necesară reglarea
schimburilor prin mişcări monetare; excedentară sau activă, când încasările
depăşesc plăţile; deficitară sau pasivă, când încasările sunt mai mici decât
plăţile. Fluxul internaţional al forţei de muncă generează formarea pieţei mondiale
a muncii. Fiind vorba de o mişcare pe glob a oamenilor, acest flux se
particularizează prin riscurile pe care şi le asumă subiecţii în cauză şi prin
tensiunile pe care le poate provoca într-o regiune ori alta a lumii. Deşi are
precedente în marile valuri migratoare din trecutul îndepărtat, piaţa mondială a
forţei de muncă, constituită în epoca modernă, a fost precedată de constituirea
celorlalte pieţe mondiale: a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor. Această piaţă
s-a format prin valuri masive de emigranţi din care a rezultat cea mai mare parte a
populaţiei Americilor şi Oceaniei, precum şi prin scurgeri continue de grupuri de
emigranţi individuali.
272

Mobilurile acestor mişcări de oameni le-au constituit atracţia posibilităţilor

oferite de „lumea nouă”, pe de o parte, dificultăţile de tot felul – foamete,
războaie, discriminări şi opresiuni pe motive politice, etnice, religioase, rasiale
etc., pe de altă parte70. Migraţia contemporană a forţei de muncă prezintă câteva
caracteristici: aceasta nu mai priveşte populaţii compacte, ci grupuri, indivizi
sau familii în căutare de locuri de muncă; se emigrează, de regulă, din ţări mai
sărace în ţările cele mai bogate; cererea de forţă de muncă vizează, de regulă,
persoane calificate având vârste între 20-40 de ani; majoritatea imigranţilor sunt
muncitori necalificaţi, folosiţi la munci grele, insalubre, refuzate de autohtoni.
S-a manifestat cu intensitate crescândă şi o migraţie a specialiştilor atraşi de
condiţiile de viaţă şi muncă superioare din ţările bogate, fenomen cunoscut sub
denumirea de „exod al creierelor”. Migraţia generează pe piaţa muncii efecte
contradictorii: pentru ţara de origine a emigranţilor, presiunile pe piaţa muncii
se reduc, ceea ce poate provoca o tendinţă de sporire a salariilor pentru cei
rămaşi; pentru ţara primitoare de forţă de muncă, salariile pot înregistra o
tendinţă de reducere pe anumite segmente ale pieţei muncii, ceea ce contribuie la
reducerea costurilor bunurilor şi serviciilor, ridicarea competitivităţii economice
şi stimularea creşterii economice. Şi finanţele publice pot resimţi impactul
emigrării/imigrării populaţiei: în ţara de origine a emigranţilor se înregistrează
pierderea efectelor benefice ale cheltuielilor pentru instruirea generală şi
profesională a tinerilor, precum şi privarea bugetului naţional de intrări
provenite din impozitul pe venituri datorate de cei intraţi în activitatea
economică; pentru ţara de destinaţie, aceste pierderi economice devin câştiguri.
Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională reprezintă cel mai nou
flux din cadrul circuitului economic internaţional. Într-o definiţie largă,
cooperarea internaţională reprezintă reunirea resurselor şi eforturilor bi- şi
multilaterale ale statelor vizând realizarea, pe baze contractuale, de activităţi
conexe de cercetare-dezvoltare şi transfer de tehnologii, producţie, prestări
servicii, construcţii civile şi industriale, uzine „la cheie”,
În prezent, se apreciază că peste 125 de milioane de persoane lucrează în afara
ţării de origine. 273
70

comercializare în scopul obţinerii de rezultate economice superioare sumei celor

individuale71. Trăsăturile caracteristice ale cooperării sunt: complexitatea sa
deosebită, reunirea într-un singur flux a unor elemente aparţinând celorlalte
fluxuri ale circuitului economic mondial; coordonarea totală sau parţială a
funcţiilor unităţilor economice participante, fie prin realizarea în comun a unora
dintre ele, fie prin repartizarea lor între parteneri; continuitatea, solidaritatea
şi stabilitatea intereselor economice ale partenerilor; independenţa economică şi
juridică a partenerilor, egalitatea şi avantajul reciproc. Formele de cooperare
sunt multiple. În domeniul ştiinţei şi tehnicii pot fi menţionate următoarele:
programe comune de cercetare sau cooperare; asistenţă tehnică; schimb de informaţii
tehnicoştiinţifice; crearea de institute comune de cercetare ştiinţifică; acordarea
de consultaţii de specialitate ş. a. În domeniul producţiei se disting: producţia
pe bază de licenţă şi documentaţie a partenerilor; producţia la comandă;
coproducţia şi cospecializarea; livrarea de echipamente pe credit rambursabil în
produse; construirea în comun de unităţi industriale, agricole, din domeniul
infrastructurii; crearea de societăţi mixte de producţie (joint ventures). În
domeniul comercializării produselor, cele mai importante forme de cooperare sunt:
oferta comună; leasing-ul; contractul de comercializare pe termen lung; factoringul
(agentul bancar achită firmelor exportatoare costul mărfurilor, minus un comision
denumit agio, şi urmăreşte încasarea ratelor de la cumpărător). În domeniul bancar
şi al creditului se disting: băncile mixte, băncile regionale etc. 23.2.4. CADRUL
NORMATIV ŞI INSTITUłIONAL DE FUNCłIONARE A ECONOMIEI MONDIALE Pentru a putea
funcţiona cu efecte benefice pentru agenţii vieţii economice, structurile de bază
ale economiei mondiale – companiile publice şi private, societăţile naţionale în
ansamblu, fluxurile comerciale, monetar-valutare, de capital, tehnologice, de forţă
de muncă
Vezi A. Albu (coordonator), Cooperarea economică internaţională, Editura Expert,
Bucureşti 1995. 274
71

etc. – necesită amenajarea cadrului naţional, regional şi mondial în care

acţionează, prin stabilirea de norme juridico-legislative sistematice, coerente,
permanente şi a unui cadru instituţional adecvat. Normele juridico-legislative şi
instituţiile care reglementează, gestionează şi monitorizează desfăşurarea
relaţiilor economice internaţionale, cunoscute şi sub denumirea de ordine economică
mondială, reprezintă o altă structură de bază, esenţială, pentru funcţionarea
sincronizată, ca un sistem, a economiei mondiale. Această ORDINE este alcătuită, pe
de o parte, din reglementările juridico-legislative şi cadrul instituţional
bilateral care reglementează raporturile fiecărui stat cu un alt stat suveran şi
independent, iar pe de altă parte, din dreptul internaţional şi sistemul de
instituţii subregionale, regionale şi mondiale care alcătuiesc cadrul multilateral
al relaţiilor economice mondiale. • Bilateralism şi multilateralism în relaţiile
economice mondiale Pe măsura constituirii şi consolidării lor, statele naţionale
şi-au reglementat activitatea economică internă şi relaţiile internaţionale prin
sisteme juridice şi prin instituţii naţionale proprii, menite să ordoneze
interesele naţionale în vederea maximizării profitului agenţilor economici, a
creşterii bunăstării cetăţenilor şi stimulării progresului economic şi social. Pe
planul relaţiilor economice mondiale, bilateralismul a reprezentat prima modalitate
de organizare, reglementare şi desfăşurare a acestor relaţii. Bilateralismul îşi
găseşte expresia în sistemul de norme juridico-legislative, de instituţii şi de
acţiuni care, împreună, alcătuiesc cadrul raporturilor dintre două state, dintre
agenţii economici publici şi privaţi rezidenţi în fiecare dintre ele, dintre
cetăţenii lor. Normele juridice ale relaţiilor bilaterale sunt stabilite prin
tratate, acorduri, convenţii - politice, consulare, economice, de comerţ şi
cooperare, de plăţi etc., interguvernamentale şi printr-o diversificată reţea de
înţelegeri între agenţii economici din ţările respective, pe baza competenţelor
stabilite de tratatele bilaterale. Pe măsura consolidării rolului pieţei în
funcţionarea economiilor naţionale, sporeşte rolul agenţilor economici în
reglementarea raporturilor contractuale reciproce. Cadrul instituţional al
relaţiilor bilaterale este alcătuit
275

din entităţi publice şi private, guvernamentale şi neguvernamentale, care

organizează, desfăşoară şi monitorizează raporturile bilaterale. Acest cadru
include: guverne, ministere, departamente, ambasade, consulate, comisii mixte,
agenţii şi birouri de reprezentare, companii, sucursale şi filiale publice şi
private, reţele de marketing etc. implicate în raporturile bilaterale. Adâncirea
interdependenţelor economice internaţionale generează tendinţa de restrângere a
bilateralismului în favoarea multilateralismului în relaţiile economice mondiale.
Multilateralismul reprezintă procesul de apropiere şi unificare legislativă şi
instituţională progresivă a raporturilor internaţionale pe calea asocierii statelor
prin tratate având acte constitutive şi organe comune şi personalitate juridică
distinctă, care preiau asupra lor prerogative exercitate până atunci de entităţile
naţionale. Promovarea multilateralismului în relaţiile internaţionale este proprie
epocii moderne, de consolidare şi dezvoltare a economiei mondiale. În cea de-a doua
jumătate a secolului al XX-lea, acest proces a înregistrat o treaptă calitativ nouă
de extindere şi aprofundare ca urmare a adâncirii interdependenţelor sub impactul
accelerării progresului tehnico-ştiinţific, al creşterii numărului de state
independente, al apariţiei unor noi sfidări în faţa acestora, reprezentate de
problemele globale ale omenirii. Pe acest fond s-a dezvoltat impetuos şi corelat
activitatea de normare juridico-legislativă a majorităţii domeniilor relaţiilor
internaţionale şi de coordonare a acestor relaţii de către diferite organizaţii
internaţionale. Coordonarea şi cooperarea, la rândul lor, au avansat atât de mult,
încât s-a ajuns în anumite regiuni la unificarea legislaţiilor, a politicilor
economice, comerciale, financiare, vamale, monetare, la formarea pe spaţii ample de
pieţe unice, deschise activităţii tuturor tipurilor de agenţi economici. Tot mai
multe prerogative naţionale sunt preluate de organizaţii transnaţionale, regionale
şi subregionale. Organizaţia internaţională reprezintă o formă de coordonare a
colaborării internaţionale pentru care statele au creat un cadru juridic şi
instituţional permanent, printr-un statut elaborat de comun acord, care prevede
obiectul şi scopul organizaţiei, organele, funcţiile şi mijloacele necesare
realizării obiectivelor.
276

Semnarea Cartei ONU, la 26 iunie 1945, de către 51 de state, şi începerea

funcţionării efective a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 24 octombrie acelaşi an,
au declanşat imensul proces de proliferare a multilateralismului contemporan. ONU
este cea mai amplă şi cuprinzătoare organizaţie internaţională, constituind centrul
unui veritabil sistem organizaţional al Naţiunilor Unite. Conform statutului său –
Carta ONU –, obiectivele fundamentale ale organizaţiei sunt asigurarea unui climat
de pace şi bunăstare în lume şi rezolvarea problemelor economice internaţionale. În
cadrul Adunării Generale, organul principal cel mai reprezentativ al organizaţiei,
sunt dezbătute problemele economice majore ce confruntă omenirea, în legătură cu
care se adoptă rezoluţii cu caracter de recomandări pentru statele membre. Adunarea
Generală a dezbătut şi aprobat strategiile pentru cele trei decenii ONU ale
dezvoltării (1960-1990) vizând dezvoltarea economiei mondiale, îndeosebi a ţărilor
mai puţin dezvoltate. De asemenea, a adoptat Carta drepturilor şi îndatoririlor
economice ale statelor (1974) şi a analizat în repetate rânduri consecinţele şi
pericolele cursei înarmărilor. Sesiunile speciale ale Adunării Generale sunt
precumpănitor consacrate examinării problemelor economice mondiale. Un organ
special al ONU – Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) – are drept scop îndrumarea
activităţilor în domeniul economic şi social (dezvoltarea economică,
industrializarea, reformele agrare, resurse naturale, ştiinţă şi tehnologie etc.).
Adunarea Generală a ONU şi ECOSOC au creat o serie de organisme proprii cu caracter
permanent având ca obiect al activităţii analiza unor probleme economice specifice
şi coordonarea eforturilor statelor membre în soluţionarea lor72. • Organizaţiile
economice internaţionale Nu există în prezent organizaţii internaţionale care să nu
aibă, între preocupările lor, examinarea unor probleme economice. Câteva
Dintre acestea menţionăm: Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD);
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD); Programul
Alimentar Mondial; Consiliul Mondial al Alimentaţiei; cinci Comisii Economice
Regionale (pentru Europa; Asia Occidentală; Asia şi Pacific; America Latină;
Africa); Institutul Naţiunilor Unite pentru Formare şi Cercetare. 277
72

dintre ele – GATT – OMC; BIRD; FMI – exercită o influenţă deosebită asupra
politicilor economice ale statelor lumii, inclusiv asupra celor ale României.
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)73, devenit Organizaţia Mondială a
Comerţului (OMC), a fost semnat la 30 octombrie 1947 de 23 de state şi a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1948. Fără să fi fost organizaţie specializată în sistemul
Naţiunilor Unite, a avut legături cu ONU, secretariatul GATT prezentând ECOSOC
rapoarte care au caracter informativ şi facultativ. Este un acord comercial
multilateral prin care ţările semnatare se angajează să respecte anumite reguli şi
principii menite să elimine, pe bază de reciprocitate, barierele comerciale,
tarifare sau de altă natură din calea schimburilor comerciale în vederea ridicării
nivelului de viaţă, deplinei utilizări a resurselor mondiale, sporirii producţiei
şi a schimbului de produse. Prin caracterul său normativ-contractual,
jurisdicţional şi instituţional, GATT a constituit baza sistemului multilateral de
comerţ. Principiile de funcţionare a GATT sunt: egalitatea de tratament, părţile
contractante obligându-se să acorde produselor provenite din celelalte ţări membre
un tratament egal cu cel mai bun tratament acordat produselor din alte ţări
(tratamentul naţiunii celei mai favorizate) şi cu cel acordat produselor realizate
pe plan naţional în materie de taxe şi impozite interne (tratament naţional);
libertatea schimbului şi evitarea protecţionismului; asigurarea transparenţei
reglementărilor comerciale etc. Activitatea practică a GATT s-a realizat prin
organizarea unor Runde de Negocieri Comerciale Multilaterale, în cadrul cărora
ţările membre îşi acordă reciproc concesii vamale pe baza unui echilibru de
avantaje. łărilor în curs de dezvoltare nu li s-a pretins o reciprocitate totală.
Până în prezent au avut loc opt Runde de negocieri comerciale multilaterale. Cea
de-a opta, denumită Runda Uruguay, desfăşurată între 1986-1994, a adoptat hotărârea
de creare a OMC. Cu acest prilej sau evidenţiat rezultatele pozitive ale
activităţii GATT de-a lungul celor 50 de ani de funcţionare, în decursul cărora
taxele vamale medii la importul de produse industriale au fost reduse de la 40% la
numai 3,9%,
73

General Agreement for Trade and Tariff.

278

iar în numeroase sectoare au fost eliminate integral. Acordul de înfiinţare a OMC a

fost semnat de 125 de state la 15 aprilie 1994 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1995. Cadrul de principii şi reguli a fost extins de la domeniul comerţului cu
mărfuri spre cel al comerţului cu servicii şi al asigurării protecţiei proprietăţii
intelectuale. Se are în vedere operarea de reduceri importante ale taxelor vamale
şi ale altor restricţii de import în comerţul internaţional cu produse agricole şi
textile. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a fost
înfiinţată la 27 decembrie 1945 pe baza Acordurilor de la Bretton Woods (SUA), din
iulie 1944, de către 35 de ţări. În prezent, numărul ţărilor membre este de 170.
Pot adera la Bancă doar ţările membre ale FMI care se înscriu în normele monetar-
financiare stabilite în statutul FMI. Mijloacele financiare ale BIRD sunt
constituite din cotele de participare ale ţărilor membre (care se varsă în
proporţie de 10%, restul rămânând în ţara respectivă la dispoziţia Băncii) şi din
alte surse atrase. BIRD funcţionează pe principiile unei societăţi pe acţiuni,
fiecărei ţări revenindu-i un număr de voturi în funcţie de mărimea cotei de
participare la capital. Banca finanţează proiecte de investiţii din domenii
diverse, care sunt, de regulă, deschise şi concurenţei internaţionale. Banca acordă
credite pe termen lung, între 15-25 de ani, cu o perioadă de graţie de 5-7 ani şi
cu o dobândă cu 1-2 puncte procentuale sub nivelul dobânzilor practicate pe pieţele
de capital. În ultimii ani, Banca este preocupată de perfecţionarea propriei
activităţi în sensul cunoaşterii temeinice a dificultăţilor economico-sociale reale
ale ţărilor membre şi a finanţării acelor programe care ameliorează aceste
dificultăţi. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), filială a BIRD,
acordă credite în condiţii şi mai avantajoase, şi anume cu o rată şi mai scăzută a
dobânzii sau chiar nulă, percepând doar un comision bancar de 0,75%. Societatea
Financiară Internaţională (SFI), funcţionând tot în cadrul BIRD, acordă împrumuturi
pe termen mijlociu (7-12 ani) în scopul de a sprijini dezvoltarea întreprinderilor
productive private din ţările membre. Agenţia Multilaterală de Garantare a
Investiţiilor (MIGA), afiliată, de asemenea, la BIRD, garantează investiţiile
private în ţările în curs de dezvoltare contra riscurilor necomerciale.
279

Fondul Monetar Internaţional (FMI), înfiinţat, ca şi Banca Mondială, pe baza

Acordului de la Bretton Woods, a obţinut statutul de instituţie specializată a ONU
la 27 decembrie 1945, când actul constitutiv a fost semnat şi ratificat de 29 de
guverne. În prezent, numărul ţărilor membre este de peste 180. Potrivit statutului
FMI, obiectivele acestuia sunt: să promoveze cooperarea monetară internaţională; să
faciliteze expansiunea comerţului internaţional; să promoveze stabilitatea cursului
de schimb şi să înlăture restricţiile valutare din calea comerţului internaţional;
să contribuie la ameliorarea dezechilibrelor balanţelor de plăţi externe ale
ţărilor membre; să acorde credite membrilor săi pe bază de garanţii adecvate, încât
aceştia să fie sprijiniţi în eforturile lor proprii de echilibrare a balanţelor de
plăţi; să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de decontări, care să
uşureze tranzacţiile financiare şi comerciale internaţionale. Pentru constituirea
mijloacelor financiare ale Fondului, fiecare ţară membră subscrie o cotă de
participare, vărsată integral la aderare, din care 25% în aur şi 75% în monedă
naţională. Potrivit celui de-al doilea amendament al Statutului (1978), „tranşa
aur” s-a transformat în „tranşa rezervă” şi ea poate fi vărsată la alegere în DST74
sau valute acceptate de Fond. Mărimea cotei de participare determină numărul
voturilor ţării membre. În funcţie de mărimea cotei de participare, fiecare membru
obţine mijloace financiare de la Fond, utilizate pentru finanţarea deficitelor
balanţelor de plăţi, prin intermediul mecanismului de „Trageri asupra FMI”,
efectuate în două modalităţi: tranşe propriu-zise şi facilităţi de compensare.
Prima modalitate, destinată finanţării deficitelor generale ale balanţelor de
plăţi, prevede 5 tranşe, fiecare reprezentând 25% din cota de participare, cea
dintâi acordându-se automat, iar următoarele, în funcţie de concluziile experţilor
FMI asupra calităţii politicilor economice ale ţării respective. Tragerile
reprezintă fie cumpărarea directă şi imediată, cu monedă naţională, a unei sume
necesare în monedă străină, fie se realizează sub forma unui aranjament
74 Drepturi Speciale de Tragere – unităţi de cont ce pot fi utilizate de către
băncile centrale ale ţărilor membre ale FMI, ca şi valutele convertibile, putând
juca rolul de mijloace de plată internaţională şi valută de rezervă. 280

special prin care ţara membră poate să obţină sumele în moneda convenită, într-un
interval de 1-3 ani, aranjament denumit stand-by, condiţiile acordării tranşelor de
credit stabilindu-se o singură dată. Facilităţile de finanţare compensatorie se
obţin, în special de către ţările în curs de dezvoltare, în cazuri bine specificate
cum sunt: scăderi bruşte şi importante ale încasărilor valutare din exporturi;
finanţarea deficitelor din balanţele de plăţi, cauzate de participarea la
Acordurile de creare a „stocurilor tampon” de materii prime; finanţarea deficitelor
cauzate de majorarea preţului ţiţeiului etc. Pentru mijloacele financiare puse la
dispoziţia statelor membre prin sistemele tranşelor” şi „finanţării compensatorii”
se percep dobânzi între 1 şi 5% pe an şi un comision bancar de 0,50%. Privită prin
prisma eficienţei pentru ţările membre, activitatea FMI, fără îndoială necesară şi
utilă, generează permanent propuneri de ameliorare calitativă. Concepte de bază •
Economie mondială. Economia deschisă • Interdependenţe economice mondiale •
Diviziunea socială a muncii • Comerţul economic mondial • Comerţul internaţional •
Comerţul invizibil • Fluxul internaţional al capitalului • Transferul internaţional
de tehnologie • Piaţa mondială. Piaţa caracteristică • Fluxul monetar-valutar
internaţional • Migraţia internaţională a forţei de muncă • Cooperarea economică
internaţională • Ordinea economică mondială • Avantajul absolut în comerţul
internaţional • Avantajul relativ (comparativ) în comerţul internaţional •
Avantajul competitiv în comerţul mondial • Liberalizarea comerţului mondial •
Decalaj economic • Decalaj tehnologic
281

• Decalaj absolut • Decalaj relativ • Datoria externă • Balanţa de plăţi externe.

Balanţa Contului Curent. Balanţa capitalului Probleme de reflecţie, întrebări •
Constituirea şi consolidarea economiilor naţionale, ca urmare a dezvoltării
pieţelor naţionale şi a progresului industriei şi tehnologiilor, paralel cu
participarea lor crescândă la circuitul economic mondial, au fost, deopotrivă,
factori esenţiali ai evoluţiei economiei de piaţă către modelul economiei deschise
spre exterior, cât şi ai procesului de formare şi dezvoltare a economiei mondiale.
În aceste împrejurări, conceptele de economie de piaţă deschisă şi cel de economie
mondială se suprapun, definind acelaşi fenomen, sunt complementare, ori sunt
calitativ diferite? • Având în vedere conţinutul şi dimensiunile actuale ale
decalajului absolut şi cele ale decalajului relativ dintre grupa economiilor
dezvoltate şi grupa celor în curs de dezvoltare, care ar putea fi rolul ritmurilor
de creştere economică în imprimarea unei tendinţe de reducere a acestor decalaje?
În ce raport ar trebui să se afle ritmurile creşterii PIB pe locuitor în cele două
grupe de economii pentru ca decalajele economice să intre într-un proces imediat de
reducere? • Diviziunea internaţională a muncii şi interdependenţele economice
internaţionale sunt interfeţe ale unui proces unic: adâncirea specializării
economiilor naţionale. Care sunt elementele ce particularizează, însă, fiecare din
aceste concepte? • Care este semnificaţia economică a devansării creşterii
produsului mondial de către ritmul creşterii comerţului internaţional, a devansării
ritmului sporirii comerţului mondial de mărfuri de către creşterea comerţului
invizibil internaţional, a creşterii mai rapide a fluxurilor financiar-valutare
faţă de celelalte fluxuri care alcătuiesc circuitul economic mondial? • Care ar
putea fi argumentele ce îndreptăţesc considerarea cadrului juridic şi
instituţional, bilateral şi multilateral, al relaţiilor internaţionale drept
structură de bază a economiei mondiale?
282

Bibliografie
• Lester Brown (coordonator), Starea lumii 1999, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999.
• Denis Anvers, Economia Mondială, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. • Mihail
Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. • A. Albu (coordonator), Cooperarea economică
internaţională, Editura Expert, Bucureşti, 1995. • C. Mecu, Economia mondială în
tranziţie. Relocalizarea României în noile structuri ale acesteia, în volumul
„Probleme ale tranziţiei la economia de piaţă în România”, coordonator: N.N.
Constantinescu, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997. • Nicolae
Sută, Sultana Sută Selejan, Istoria comerţului mondial, Editura ALL, Bucureşti,
1997. • World Economic and Social Survey, UN. • World Bank Atlas. • The Least
Developed Country, Report UN. • World Development Report. • OMC, Rapport Annuel,
Mondialization et Commerce International. • World Investment Report, UN.

283

Capitolul 24 ECONOMIA MONDIALĂ LA ÎNCEPUTUL UNUI NOU MILENIU. REGIONALISM ŞI

GLOBALIZARE ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

Obiectivele temei: • analiza evoluţiei posibile a economiei mondiale şi a

principalelor ei centre de putere în secolul al XXI-lea; • aprofundarea cunoaşterii
unui fenomen esenţial al contemporaneităţii – tranziţia de la modelul dezvoltării
prioritar naţionale la dezvoltarea regionalizată, comunitară a economiei mondiale.
Prezentarea principalelor grupări economice regionale; • analiza procesului
integrării economice europene, a cadrului său juridic şi instituţional, a
politicilor comunitare, a stadiului actual şi perspectivelor acestui proces; •
examinarea conţinutului, cauzelor şi stadiului atins în prezent de procesul
mondializării (globalizării) vieţii economice. Prezentarea potenţialului de progres
şi a constrângerilor acestui proces; • prezentarea conceptelor de creştere şi
dezvoltare, aplicate la economia mondială; • analiza dinamicilor globale şi
sectoriale actuale ale unor indicatori mondoeconomici; • analiza consecinţelor şi
limitelor tipului de creştere care a avut loc în economia mondială în decursul
secolului al XX-lea; • examinarea conceptului de dezvoltare durabilă a economiei
mondiale şi a căilor de realizare practică a acestui nou tip de dezvoltare
economică. Economia mondială în ansamblul său şi fiecare din structurile sale se
află într-un permanent proces de remodelare, impus de necesitatea depăşirii
dificultăţilor apărute şi pentru maximizarea eficienţei alocării şi cheltuirii
resurselor.
284

În ultima treime a secolului al XX-lea, procesele de tranziţie în economia mondială

s-au accelerat sub impactul decisiv al progresului tehnico-ştiinţific. Încotro se
îndreaptă economia mondială în secolul XXI? 24.1. SCENARII ALE EVOLUłIEI ECONOMIEI
MONDIALE ÎN SECOLUL AL XXI-LEA Preocupările pentru descifrarea evoluţiilor posibile
ale economiei mondiale în ansamblu şi ale diferitelor ei părţi componente au
cunoscut o intensificare fără precedent în ultimele două-trei decenii. Rezultatele
cercetărilor întreprinse, îndeosebi sub egida „Clubului de la Roma”1, dar şi de
alte instituţii şi alţi cercetători au fost prezentate sub forma unor scenarii ale
dezvoltării economice. Spre deosebire de modelele matematice, care înfăţişează
într-o manieră cuantificată relaţiile dintre variabilele procesului dezvoltării,
scenariile fac un pas înainte în metodologia de studiu a fenomenelor şi proceselor
economice. Cu ajutorul lor se realizează simbioza între modelarea explicativ
explorativă a relaţiilor economice şi impactul factorilor subiectivi, al deciziei
asupra dinamicii vieţii economice. Introducerea în modelele matematice asupra
economiei mondiale a unor parametri dezirabili, posibil de realizat în anumite
condiţii, conduce la realizarea unor scenarii variate ale procesului de remodelare
a economiei mondiale şi a raporturilor dintre principalele sale centre de putere.
În continuare, vom prezenta trei tipuri de scenarii asupra viitorului economiei
mondiale: dezvoltarea regionalizată, comunitară
1

Clubul de la Roma este o asociaţie de oameni de ştiinţă, înregistrată la Geneva, pe

baza dreptului elveţian, alcătuită din 100 de membri proveniţi din ţări dezvoltate
şi în curs de dezvoltare din toate regiunile lumii, înfiinţată în 1968 la
iniţiativa economistului şi omului de afaceri italian Aurelio Peccei, preşedintele
Academiei dei Lincei din Roma. Activitatea sa este consacrată studierii prin
mijloace ştiinţifice a problematicii mondiale. Scopul său este de a studia viitorul
posibil şi probabil pornind de la câteva idei de bază: 1) lumea este un sistem; 2)
sistemul mondial se dezvoltă într-un cadru limitat; 3) pentru a putea trăi oamenii
trebuie să studieze viitorul spre a-l putea mai bine edifica; 4) trebuie gândit
într-o manieră globală şi acţionat în mod naţional, local. 285

a economiei mondiale; dezvoltarea unipolară a economiei mondiale; dezvoltarea

multipolară a economiei mondiale. • Scenariul dezvoltării regionalizate, comunitare
a economiei mondiale este ilustrat într-un mod accesibil de către cercetătorul şi
omul politic francez Maurice Guernier în lucrarea Lumea a treia - trei părţi ale
lumii2. Lumea în general, „lumea a treia” luată în special, dispersată în peste 114
microstate, denumite în această lucrare micronaţionalisme, este prea mică pentru a
se putea dezvolta în mod real. Ca să realizeze aceasta, ea nu se va putea dezvolta
decât în cadrul unor comunităţi economice regionale, singurele ce pot permite un
progres economic integral, o civilizaţie autentică, iar principala lor trăsătură va
fi liberul schimb. În consecinţă, nici lumea subdezvoltată, dar nici cea dezvoltată
nu vor mai putea supravieţui pe baza organizării de ieri, ori de azi. Referindu-se
la această lume dezvoltată, Maurice Guernier îl citează pe fostul preşedinte
francez V. Giscard D’Estaing: „Sentimentul meu constant este că societatea de
consum nu este adaptată nici pentru Franţa, nici pentru francezi. Ea este pe cale
să distrugă Franţa. Ea a devastat o parte din coastele noastre, din munţii noştri,
din modul nostru de viaţă, din cultura noastră. Ea a făcut ravagii formidabile”3.
De aceea, societăţile umane în ansamblu trebuie să se orienteze de urgenţă către un
sistem care să asigure convieţuirea internă şi convieţuirea externă, convieţuirea
aplicată la toate satele, oraşele şi megalopolisurile, la toate naţiunile şi la
toate comunităţile, la umanitate în ansamblul ei. Problema care se pune este de a
şti spre ce formă de regrupare se îndreaptă omenirea? Maurice Guernier respinge
soluţia „politicienilor tradiţionali”, şi anume cea mondialistă. Această soluţie,
perfect logică, este pentru el utopică, „pe de o parte, pentru că omenirea este
departe de stadiul unui guvern mondial, iar pe de altă parte, pentru că multe
concepţii ideologice despart diferite state”4. În consecinţă, „lumea a treia” nu se
va putea dezvolta în mod real decât
Maurice Guernier , Tiers monde: trois quarts du monde , Dunod, Paris, 1980. 3
Maurice Guernier, op. cit., p.96. 4 Maurice Guernier, op. cit., p. 93. 286
2

în cadrul unor mari comunităţi economice regionale, aşa cum ţările Europei de Vest
au creat CEE. Aşadar, în faţa celor 5 mari comunităţi ale Nordului (America de
Nord, Europa, URSS, Japonia, China), ne putem imagina – subliniază autorul – că vom
vedea 5 ori 6 comunităţi ale sudului: comuni-tatea Americii Latine, comunitatea
Africii de Nord, comunitatea Orientului Apropiat, comunitatea subcontinentului
indian, comunitatea Asiei de Sud5. O asemenea structură comunitară va aduce
statelor lumii avantaje considerabile: ele vor putea înlătura obstacolele care se
opun dezvoltării; vor dobândi o dimensiune mondială ce le va permite să trateze de
la egal la egal cu puterile Nordului pentru a elimina piedicile ce se opun
dezvoltării: suprapopulaţia, deficitul alimentar, occidentalo-centrismul, dominaţia
Nordului, politica ajutoarelor, penuria de energie, degradarea ecologică,
industrializarea, administrarea dezvoltării. Vor putea, însă, aceste conglomerate
ale Sudului să facă faţă concurenţei distrugătoare a Nordului industrializat?
Răspunsul nu poate fi decât negativ. Între comunităţile Sudului şi Nordului ar
trebui dezvoltat un sistem de tratate regionale care să înlăture obstacolele din
calea dezvoltării, atât a Nordului, cât şi a Sudului. O lume comunitară ar
constitui un progres considerabil pentru umanitate în comparaţie cu „ordinea
naţionalistă”, întrucât ar impulsiona dezvoltarea calitativă a marilor civilizaţii
(culturi) faţă de creşterea exponenţială a societăţii de consum. Anii scurşi de la
elaborarea acestei viziuni asupra viitorului lumii au confirmat, dacă nu în
totalitate, cel puţin în parte, proiecţiile autorului menţionat. Într-adevăr,
suntem azi în plină organizare regională a economiei mondiale: Europa s-a
constituit deja în „Europa celor 15”, mai recent a celor 27, între care şi România,
tinzând chiar spre o „Europă de la Atlantic până la Urali”, asociindu-şi totodată
un număr mare de ţări în curs de dezvoltare. În America de Nord şi de Sud, în
Africa şi Asia funcţionează, în prezent, un număr considerabil de organizaţii şi
organisme menite să promoveze interesele regionale şi mondiale ale ţărilor membre.
• Scenariul dezvoltării unipolare a lumii, în general, a economiei mondiale, în
particular, se situează la polul opus celui
5

Idem, p. 98. 287

regionalist. El prezintă lumea şi economia mondială a secolului XXI ca fiind

dominată de o superputere, care, dispunând de resurse abundente de tot soiul, îşi
impune voinţa, modelează ordinea mondială potrivit propriilor ei interese. Problema
în dispută între teoreticienii acestui scenariu este: Care va fi această
superputere? Astfel, autorii nord-americani John Naisbitt şi Patricia Aburdene6
schiţau, pentru sfârşitul mileniului 2 şi pentru secolul XXI, următoarele 10
tendinţe mai importante: avântul economiei globale; renaşterea artelor; apariţia
socialismului de piaţă liberă; uniformizarea stilurilor de viaţă; privatizarea
statului bunăstării sociale; creşterea rolului zonei Pacificului; anii ’90 –
deceniul femeilor aflate în posturi de conducere; era biologică; renaşterea
religioasă; triumful individualismului. Anii ’90 şi următorii, precizau autorii
menţionaţi, înseamnă pentru întreaga lume intrarea într-o perioadă de prosperitate
economică, datorită apariţiei unei economii globale, în care considerentele
economice sunt aproape întotdeauna mai importante decât cele politice. Aceasta va
fi caracterizată prin existenţa unui comerţ complet liber (paralel cu o tendinţă de
menţinere a protecţionismului). Orientarea spre comerţul liber este susţinută de o
alianţă între sistemul economic şi sistemul de telecomunicaţii, care va uşura
perfectarea rapidă a acordurilor între parteneri situaţi în diferite colţuri ale
lumii. Vor exista din belşug toate avuţiile pământului, va dispărea criza
energetică, va avea loc o veritabilă revoluţie în sistemul de impozite prin
reducerea drastică a acestora. Se vor produce miniaturizarea produselor, o explozie
a bunurilor de consum, controlul inflaţiei şi limitarea dobânzilor, progresul
democraţiei şi dezvoltarea liberei iniţiative. Se va diminua preocuparea pentru
apărarea militară şi război, intensificându-se cea pentru conservarea mediului.
Cine va deţine supremaţia în această lume globală? Aici, atenţia autorilor se
îndreaptă spre demolarea concluziilor unui adevărat curent de opinie, sintetizat de
profesorul american Paul Kennedy în cartea scrisă în 19897, în care acesta
demonstra că angajarea masivă a
John Naisbitt, Patricia Aburdene, Anul 2000 – Megatendinţe, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993. 7 Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers, 1989. 288
6

Americii în politica militară şi în „expansiunea militară” duce la un inexorabil

declin economic, urmat inevitabil de un declin al forţei militare şi politice.
Autorii prezintă, însă, fapte şi date care contrazic concluzia lui Kennedy,
încercând să convingă, dimpotrivă, că secolul al XXI-lea va fi american. Este un
neadevăr, susţin Naisbitt şi Aburdene, că SUA îşi sporesc investiţiile pe plan
militar, ele cheltuind la ora actuală doar 6 % din PNB în acest scop, faţă de 10%
în perioadele anterioare. Reducerea ponderii producţiei americane în producţia
mondială de la 50 % în perioada imediat postbelică la 25 % în prezent era
inevitabilă pe măsura refacerii şi dezvoltării potenţialului economic al ţărilor
distruse în război. De fapt, PNB american a crescut mai rapid decât cel al Europei
luate în ansamblu, permiţând SUA ca numai cu 5% din populaţia lumii să asigure 25%
din producţia industrială mondială. Referitor la presupusa ameninţare din partea
celor două deficite americane – cel bugetar şi cel extern –, realitatea este că
deficitul bugetar reprezintă doar 2,6 % din venitul naţional, iar dacă se ia în
considerare surplusul la nivelul fiecărui stat al SUA, rezultatul demonstrează un
deficit la nivel naţional mai scăzut decât cel al Japoniei, Germaniei sau Franţei,
care se întrec în a critica deficitul american. În ceea ce priveşte deficitul
extern al SUA, nu se poate demonstra cu certitudine dacă Statele Unite au, într-
adevăr, un deficit în relaţiile comerciale cu Japonia sau cu celelalte ţări ale
lumii, ţinând cont că vânzările de bunuri şi servicii produse în Japonia ale
firmelor americane au însumat într-un singur an – 1986 – 81 de miliarde de dolari,
sumă neinclusă în balanţa de plăţi americană. „Dacă se iau în considerare toate
cifrele reale, se poate constata că SUA nu au un deficit comercial nici în
raporturile cu Japonia, nici în raporturile cu celelalte ţări ale lumii”8. Ideea
cumpărării Americii de către străini, mai ales de către Japonia, nu este nici ea
adevărată. În realitate, Statele Unite au investit mai mult în ţările de peste
Ocean – 309 miliarde de dolari în 1987 – decât au făcut-o toate celelalte ţări în
SU.A. Investiţiile străine nu mai pot fi considerate un indicator al declinului, ci
o sursă de impulsionare a dezvoltării economice. În plus, nicio ţară din lume nu
deţine un atu comparabil cu cel al SUA în ce priveşte calitatea şi inventitatea
resurselor umane. „Nu
8

John Naisbitt, Patricia Abudene,op. cit., p. 33. 289

întâmplător– se arată în lucrarea citată – 186 deţinători ai premiului Nobel sunt

americani, în timp ce numai 5 japonezi au obţinut acest premiu”. Economia
informatizată americană oferă locuri de muncă din ce în ce mai multe şi mai bine
plătite, deţine cel mai ridicat indice de prosperitate, o clasă de mijloc tot mai
bine situată, posibilităţi sporite de câştig pentru toţi cei ce sunt superior
calificaţi, indiferent de sex, vârstă, culoare. În concluzie, afirmă autorii,
„nicio altă ţară nu deţine o poziţie mai bună decât Statele Unite”. În
confruntările de idei referitoare la supremaţia mondială nu lipsesc nici vocile
care afirmă că secolul al XXI-lea va fi european sau japonez. Astfel, Lester
Thurow9 susţinea fără echivoc, la începutul anilor ’90, că secolul XXI va fi
european, aşa cum secolul XX a fost american sau secolul XIX englez, şi aceasta din
cinci motive principale: 1. CEE – în configuraţia actuală, şi mai ales după ce va
integra şi alte ţări bogate şi prospere, va reprezenta o piaţă cu un potenţial de
850 de milioane de locuitori, cu educaţie şi formare profesională înaltă. 2. CEE
numără printre membrii săi un „campion la toate categoriile” şi colider mondial în
domeniul tehnologiilor de producţie – Germania. 3. CEE va beneficia în viitor de
toate premisele succesului: ştiinţa fundamentală rusă, designul franco-italian,
ştiinţa producţiei germane şi ingineria financiară engleză. 4. CEE este singurul
ansamblu comunitar care a reuşit compromisul între capitalismul comunitar şi
capitalismul individualist. 5. CEE va fixa în viitor noile reguli în domeniul
comerţului mondial. În schimb, pentru unul din cei mai proeminenţi economişti
japonezi contemporani, Hisao Kanamori10, ţara sa întruneşte toate condiţiile pentru
supremaţie în secolul XXI: moştenirea antebelică (incluzând o experienţă
managerială la nivel de firmă, o populaţie înalt educată, spirit democratic);
management tânăr inovativ; relaţii armonioase între muncitori şi management;
birocraţie vizionară cu rol
Lester Thurow, Head to head – the coming economic battle among Japon, Europe and
America, New York, 1992. 10 Hisao Kanamori, Japan to Prosper in the XXI century,
Tokio, 1991, p. 24-26. 290
9

major în planificarea şi proiectarea viitorului; energia întreprin-derilor mici şi

mijlocii, care asigură 80% din locurile de muncă din economia japoneză; o abordare
activă a inovaţiei tehnologice consi-derată premisa cea mai importantă pentru o
creştere susţinută; ponderea ridicată a economiilor populaţiei şi a investiţiilor
în PIB, ponderea scăzută a cheltuielilor de apărare în PIB; situaţie internă
stabilă; cadrul internaţional paşnic. • Scenariul dezvoltării multipolare a
economiei mondiale întruneşte cele mai multe adeziuni în rândurile cercetătorilor
problemelor economice contemporane. O expunere nuanţată a liniilor esenţiale ale
acestui scenariu o realizează economistul francez Jacques Attali într-o lucrare
apărută la începutul anilor ’90, intitulată sugestiv Mileniu. Câştigători şi
păgubaşi în ordinea economică ce va veni11. În opinia cercetătorului francez,
ordinea actuală, cu centrul la New York, este sfâşiată de o severă criză: în
America, productivitatea muncii industriale, încă printre cele mai mari din lume,
creşte în prezent într-un ritm de trei ori mai lent decât în Japonia şi de două ori
mai redus decât în Europa. Pentru producţia de înaltă tehnologie, SUA mai păstrează
încă un avantaj comparativ doar în două domenii: tehnica informatică (incluzând
microcipul şi computerele şi tehnica spaţială), în rest niciun produs nou nu a fost
creat în ultimii ani în SUA. Bunurile convenţionale, automobile, televizoare,
inventar casnic, nu se mai fabrică astăzi competitiv în SUA. În consecinţă,
deficitul american în comerţul mondial se amplifică, iar ponderea SUA în economia
globală se restrânge: în ultimii ani, industria americană a pierdut 6 procente,
Japonia câştigând 15%. Partea SUA în producţia de utilaje mecanice, semnificative
pentru competitivitatea unei ţări, a scăzut de la 25% la 5% în 30 de ani, în timp
ce ponderea Japoniei în acest domeniu a crescut de la 1% la 22%. Desigur,
companiile SUA sunt puternic implementate în aceste industrii de peste mări. Dar
ceea ce nu este făcut în SUA aduce doar beneficii indirecte SUA, neconferindu-i
puterea ce-i este necesară. Deficitul bugetar masiv a condus la reducerea
cheltuielilor americane pentru învăţământ
Jacques Attali, Milenium. Winners and Losers in the Coming World Order, New York,
1991. 291
11

sănătate, infrastructură; investiţiile private neglijează întreprinderile

inovatoare, orientându-se mai degrabă către debitorii externi. Creşterea continuă a
costului serviciilor, economiile descrescânde ale agenţilor economici şi ale
populaţiei, magma eruptivă a criminalităţii, drogurilor, cerşetoria se adaugă la
procesele ce prevestesc decăderea progresivă a Americii. Lipsa de hotărâre şi efort
pentru a produce bunurile necesare, epuizarea unor forţe cândva active ale
dezvoltării îşi au originile într-o mutaţie culturală, constând în cultul pentru
câştigul imediat, în lipsa de internaţionalism, scăderea solidarităţii sociale
globale, în abandonarea valorilor care au purtat SUA, cu un veac în urmă, pe
creasta valului dezvoltării. Toate aceste fenomene negative din viaţa Americii de
azi nu înseamnă, însă, că ea a pierdut deja competiţia pentru supremaţie în secolul
XXI. SUA rămân un pământ binecuvântat, cu numeroase resurse tehnologice,
financiare, demografice, militare ş.a., care, mobilizate printr-un efort exemplar,
pot prelungi leadershipul american. Această evoluţie se poate dovedi azi cu atât
mai realistă, cu cât SUA vor reuşi să-şi conjuge eforturile cu alte centre de
putere – cel al Pacificului, prin mijlocirea dezvoltării prioritare a vestului şi
sudului SUA şi legarea tot mai strânsă a ţării de ţările Asiei de Sud şi Sud–Est –
sau cel european, prin implantarea crescândă în structurile şi centrii vitali ai
Europei Unite. În lumina rezultatelor remarcabile ale dezvoltării economice a SUA
din anii ’90, această perspectivă este tot mai realistă. Un mare credit pentru
secolul următor acordă Attali, Japoniei şi Zonei Pacificului, incluzând aici
Oceania, Coreea de Sud, Malaysia, Indonezia, Singapore şi toate ţările din Asia de
Sud şi de Nord (exceptând China şi Vietnamul). Acestea au devenit deja centrul unei
enorme explozii: demografice, productive, tehnologice, în domeniul transporturilor
şi telecomunicaţiilor, al comerţului intern şi extern, al investiţiilor directe de
capital, generate şi atrase. Ambiţia şi măiestria în muncă, cumpătarea, economiile
şi investiţiile, efortul de modernizare, pentru care Japonia cheltuieşte de două
ori mai mult ca SUA, producerea de bunuri generate de progresul tehnic şi care, la
rândul lor, îl stimulează, bizuirea pe industrie, pe robotizare, pe crearea de
infrastructuri de mare performanţă etc. reprezintă reacţia culturală a poporului
japonez şi a celorlalte popoare din zonă la sfidările ce le-au confruntat de-a
lungul secolelor: lipsa unor resurse, sentimentul izolării,
292

frica de fenomene naturale devastatoare, îndelungatele disensiuni interne, foametea

etc. Fără vreo declaraţie oficială, fără să se amestece în conflicte
internaţionale, încet, încet, Japonia se transformă vizibil într-un gigantic centru
de coordonare a unei regiuni imense, care, dacă va include şi China, va face nu
numai ca secolul următor, dar întregul mileniu viitor să aparţină Asiei, ţărilor
Zonei Pacificului. Desigur, şi în legătură cu această perspectivă se ridică semne
de întrebare: poate, oare, Japonia să creeze valori, îndeosebi spirituale,
culturale pe care să le adopte toţi oamenii? Poate ea să-şi asume rolul de
gestionare a conflictelor planetare, de protejare a hinterlandului periferic, care
revine în mod firesc Centrului? Neimplicarea în războiul din Golf a arătat, se
pare, că Japonia nu este încă pregătită să-şi asume povara care apasă inevitabil
asupra leaderului. Şi, în fine, Europa. Ce întrevedea Attali pentru bătrânul nostru
continent? Evoluţia sa este şi mai greu de prevăzut. Dar dacă cele două Europe vor
reuşi să se unească, dacă, ele, unite, vor genera o imensă creativitate, o singură
piaţă, o reţea interconectată de telecomunicaţii şi de alte infrastructuri moderne,
legislaţie şi instituţii unice, care să facă din toate popoarele parteneri egali,
continentul nostru poate deveni, legat de zona Americii, centrul de putere al lumii
de mâine – arăta autorul. Este însă la fel de posibil, afirmă Attali, să nu existe
doar un singur centru mondial, ci două sau chiar o multitudine de centre, aflate în
competiţie pentru afirmare, în interiorul lor, şi în luptă pentru dominaţie, în
afara sferelor lor de influenţă. În această luptă vor fi nu numai câştigători –
liderii sferelor, dar şi păgubaşi – zonele periferice ale fiecărei sfere; vor
creşte violenţa, şovinismul şi xenofobia, mediul se va degrada în continuare,
mizeria şi săracii nomazi vor coexista şi-şi vor încrucişa drumurile cu opulenţa şi
bogaţii nomazi, în căutarea destinelor, a unor noi cunoştinţe şi plăceri. Unele din
cele mai importante idei ale acestui ultim scenariu sunt, deci, următoarele: -
trecerea la noua ordine mondială se va baza pe o nouă revoluţie tehnologică,
întemeiată pe microcip, informatică, biotehnologie, miniaturizare, apariţia aşa-
ziselor „produse nomade”, care vor schimba organizarea economică, socială,
funcţiile şi destinele oamenilor. Creşterea cea mai spectaculoasă va avea loc în
domeniile serviciilor,
293

telecomunicaţiilor, sănătăţii, bazându-se mai mult pe informaţie decât pe substanţă

şi energie; - nicio naţiune nu poate rămâne, generaţie după generaţie, pe locuri de
frunte în ierarhia mondială fără o bază economică înfloritoare pe care să i se
sprijine puterea, fără capacitatea de a produce din abundenţă, de a comercializa,
de a satisface dorinţele oamenilor; - noua ordine nu va fi o societate
postindustrială, în care serviciile înlocuiesc industria, ci o societate
hiperindustrială, în care serviciile vor fi transformate în instrumente pentru
producerea în masă de bunuri de consum. Toate acestea vor declanşa un formidabil
salt în ce priveşte productivitatea, generând o viguroasă creştere economică; -
noua ordine nu va fi nici liniştită, nici paşnică, ci presărată cu tot felul de
conflicte, interne şi externe, legate de partajarea bogăţiei şi puterii. Cei care
vor şti să evite angrenarea în diferite conflicte, lăsându-i să sângereze pe alţii,
au şanse mai mari de a deveni centru mondial de putere; - se va constitui un nou
centru de putere mondială, acesta putând fi, cel mai probabil, cel din Zona
Pacificului, localizat în jurul Japoniei, dar incluzând şi ţările Americii de Sud
şi de Nord. E posibil însă să se stabilească relaţii de parteneriat, de partajare a
funcţiilor între cele trei mari centre de puteri juxtapuse: Japonia, Europa şi SUA.
Ideea dezvoltării multipolare a economiei mondiale, a lumii, în general, în secolul
XXI, este permanent reluată şi argumentată de oameni politici şi teoreticieni, care
o prezintă atât ca expresie a unor tendinţe deja conturate în prezent, cât şi ca o
evoluţie dezirabilă, menită să cenzureze excesele voinţei hegemonice a unei
superputeri. Este edificatoare declaraţia şefului statului francez, Jacques Chirac,
făcută la începutul anului 1999, care evoca necesitatea cristalizării unei
„conştiinţe universale”, bazate pe şapte principii politice esenţiale, menite să
ducă la construirea unei „noi ordini internaţionale sociale, economice, politice”.
Între altele, era citat principiul „răspunderii colective” în acţiune, care să
excludă tentaţiile unilaterale şi să conducă la o gestiune colegială a riscurilor
universale. Se menţiona totodată principiul echităţii, care să evite obţinerea de
avantaje unilaterale în mecanismul adoptării deciziilor. „Niciun stat, indiferent
cât de puternic ar fi, nu poate reglementa problemele acestor timpuri”, conchidea
preşedintele francez. În acelaşi timp, el atrăgea atenţia
294

asupra rolului crescând al unor noi actori de pe scena mondială, respectiv marile
companii supranaţionale, marile mişcări de capitaluri, ansamblul mass-media,
organizaţiile nonguvernamentale, în special cele umanitare. 24.2. REGIONALISMUL ÎN
ECONOMIA MONDIALĂ Dezvoltarea regionalizată a economiei mondiale nu a rămas în
stadiul de proiect teoretic. În fiecare regiune geografică a lumii s-au constituit
şi funcţionează numeroase organizaţii având caracteristici proprii şi urmărind
obiective complexe – politice, economice, sociale, militare etc. În Europa –
laborator al ideilor federalismului şi paneuropenismului, generate de moştenirea
culturală comună a locuitorilor şi de imperativul evitării conflictelor şi al
accelerării dezvoltării economice, în octombrie 1948, s-au pus bazele Mişcării
europene, organizaţie permanentă, neguvernamentală, având drept obiectiv promovarea
ideii unificării europene. În 1948, s-a constituit Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică (OECE), cu scopul imediat de a asigura administrarea riguroasă
a ajutorului american acordat ţărilor vest-europene în cadrul „Planului Marshall”
şi pentru „dezvoltarea unui regim multilateral de schimburi viabile şi echilibrate”
Din 1961, locul OECE este luat de OCDE – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică, incluzând ţări şi din alte regiuni ale lumii, formă instituţională largă
de cooperare a ţărilor dezvoltate economic. În cadrul său au loc dezbateri privind
elaborarea strategiei dezvoltării economice şi a căilor de rezolvare a unor
probleme dificile. În cadrul OECE, în 1950, s-a constituit Uniunea Europeană de
Plăţi (UEO) în vederea realizării „echilibrului general al plăţilor între toate
statele membre”. În 1951 s-a creat prima organizaţie economică cu caracter
integraţionist – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care îşi
propunea să unească eforturile ţărilor membre12 pentru scoaterea din criză a
industriei carbonifere şi siderurgice şi crearea unei „pieţe comune” pentru aceste
industrii. Această organizaţie a inaugurat
12

Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. 295

procesul integrării economice europene care s-a derulat de-a lungul ultimei
jumătăţi de secol, ilustrat semnificativ de construirea şi funcţionarea Comunităţii
Economice Europene (CEE), devenită, din 1992, Uniunea Europeană (UE). În 1960,
unele ţări membre ale OECE au creat Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)13
în scopul stabilirii unei zone de comerţ liber pentru produsele industriale, prin
desfiinţarea restricţiilor cantitative şi vamale la importul din ţările membre.
Negocierile dintre CEE şi AELS au condus, în 1992, la crearea Spaţiului Economic
European (EEA), reprezentând o zonă de comerţ liber, incluzând şi serviciile şi
asigurând mobilitatea factorilor de producţie – munca şi capitalurile. În Europa
Centrală şi de Est, în perioada 1949-1991, a funcţionat Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (CAER) cu participarea a 10 ţări14, urmărind dezvoltarea
colaborării şi cooperării economice reciproce. Fostele republici ale Uniunii
Sovietice au constituit Comunitatea Statelor Independente (CIS), inaugurată în 1991
prin Acordul de la Minsk, semnat de Rusia, Ucraina şi Belarus, la care participă în
prezent 12 foste republici sovietice. Într-o listă a Tratatului de constituire a
CIS se menţionează drept domenii în care un acord între republici este necesar –
instituţiile comune, armonizarea legislaţiei economice, banca comună pentru relaţii
externe, dezvoltarea regională, mişcarea capitalurilor ş.a. În 1993, Polonia,
Ungaria, Cehia şi Slovacia au semnat Acordul Central European de Comerţ Liber
(CEFTA), cunoscut drept Acordul de la Vişegrad. Ulterior, la Acord au aderat
Slovenia (1995), România (1997); obiectivele sale sunt liberalizarea totală a
schimburilor reciproce de produse industriale şi unele produse agricole prelucrate,
promovarea cooperării în domeniile energiei, infrastructurii.

13

Marea Britanie, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia şi

Suedia. Uniunea Sovietică, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria,

Republica Democrată Germană, Mongolia, Cuba şi R.S. Vietnam. 296
14
Ideea europeană s-a materializat şi prin crearea unor organizaţii şi organisme cu
un pronunţat caracter politic şi militar15. În America de Nord, în 1989, între
Statele Unite şi Canada s-a încheiat un acord privind crearea unei Zone de Comerţ
Liber, care, de fapt, reflecta stadiul avansat al liberalizării mişcării
mărfurilor, serviciile şi investiţiilor între companiile comerciale din cele două
ţări. Acesta a constituit fundamentul unui nou Acord de Comerţ Liber Nord–American,
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Este cea mai mare zonă de comerţ liber din
lume, cu o populaţie de peste 385 de milioane de locuitori, cuprinzând, alături de
SUA şi Canada, ţări dezvoltate economic, şi Mexicul, ţară în curs de dezvoltare.
Obiectivele urmărite sunt: înlăturarea barierelor comerciale şi acordarea unei
protecţii legale adecvate pentru comerţ, multiplicarea oportunităţilor pentru
investiţii, introducerea unui mecanism adecvat de arbitraj, promovarea cooperării
trilaterale şi multilaterale. În America Latină16, în 1960 s-a constituit Asociaţia
LatinoAmericană a Liberului Schimb (ALAIC)17, transformată în 1980 în Asociaţia
Latino-Americană de Integrare (ALADI). Obiectivele urmărite sunt: liberalizarea
comerţului reciproc şi armonizarea
Între acestea se înscriu Uniunea Europei Occidentale (UEO), înfiinţată în 1948,
urmărind acţiunea comună a ţărilor membre – Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda,
Luxemburg – în cazul în care securitatea lor ar fi ameninţată. Aceleaşi guverne,
împreună cu cele ale Danemarcei, Irlandei, Norvegiei, Italiei şi Suediei, au
constituit, în 1949, Consiliul Europei, instituţie menită să dezbată toate
problemele realizării unităţii europene. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare
în Europa reuneşte 55 de state (54 plus fosta Iugoslavie, suspendată din
organizaţie în 1992). Este continuatoarea Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, care a funcţionat între 1975-1990. Are drept obiectiv
principal prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor, reconstrucţia
postconflict, asigurarea respectării dreptului minorităţilor şi stimularea
cooperării economice între ţările membre. 16 O prezentare amănunţită a
organizaţiilor de cooperare şi integrare a ţărilor în curs de dezvoltare se face în
studiul UNCTAD, Handbook of Economic Integration and Cooperation of Developing
Countries, vol I, Geneva, 1998. 17 Având ca ţări membre: Argentina, Brazilia,
Bolivia, Columbia, Chile, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela. 297
15

politicilor comerciale, asigurarea unei specializări intersectoriale raţionale,

stimularea dezvoltării industriale. Piaţa Comună Centro-Americană a început să
funcţioneze din 1961, având 5 ţări membre18. Obiectivul său îl constituie
eliminarea obstacolelor din calea mişcării libere a persoanelor, bunurilor,
serviciilor şi capitalurilor, introducerea unui tarif vamal comun centroamerican de
import-export, armonizarea politicilor economice, fiscale, tehnologice, de credit
etc. Grupul Andin, constituit de către 5 ţări, a început să funcţioneze din
octombrie 1969. Obiectivele urmărite sunt: promovarea unei dezvoltări armonioase şi
echilibrate a ţărilor membre; accelerarea creşterii economice şi generarea de
locuri de muncă; stimularea procesului de integrare economică a ţărilor
latinoamericane. Piaţa comună a Sudului (MERCOSUR), formată din patru ţări19, a
început să funcţioneze din noiembrie 1991, având ca obiectiv strategic accelerarea
procesului dezvoltării economice în condiţii de justiţie socială prin integrarea
statelor membre. În acest scop se are în vedere stabilirea unui sistem de mişcate
liberă a factorilor de producţie între ţările membre, aplicarea unui tarif vamal
extern comun, coordonarea politicilor macroeconomice şi sectoriale în domeniile
industriei, agriculturii, comerţului exterior, serviciilor, transporturilor şi
telecomunicaţiilor, monetar şi vamal. Piaţa comună a Caraibelor (CARICOM),
constituită din 14 ţări20, după modelul AELS, şi-a început activitatea în 1973,
continuând şi aprofundând cooperarea reciprocă, realizată de ţările din zonă în
cadrul Asociaţiei Caraibiene de Comerţ Liber (CARIFA), înfiinţată în 1960.
Obiectivele urmărite se referă la promovarea unei largi înţelegeri între ţările
membre prin integrarea lor economică, aprofundarea cooperării în sectoare specifice
ca: transporturile,
Aceste ţări sunt: Costa Rica, Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua. 19 łările
membre sunt: Argentina, Brazilia, Paraguay şi Uruguay. 20 Antigua şi Barbuda,
Bahamas, Barbados, Belize, Dominica, Grenada, Guyana, Jamaica, Montserrat, Saint
Kitts şi Nevis, Sainte Lucie, Saint Vicent şi Grenadine, Trinidad– Tobago. 298
18

telecomunicaţiile, energia, mediul, sănătatea, educaţia şi cultura. Unele dintre

statele membre ale acestei organizaţii21 au înfiinţat, în 1981, o nouă structură:
Organizaţia Statelor Caraibiene Estice, în scopul promovării cooperării reciproce,
al întăririi unităţii şi solidarităţii şi apărării suveranităţii, integrităţii
teritoriale, promovării integrării economice prin intermediul CARICOM armonizării
politicii externe a statelor membre. Africa se remarcă, de asemenea, printr-un
viguros proces de creare a unor entităţi având obiective diverse la nivel
subregional şi regional. Comunitatea Economică Africană, (AEC), cuprinzând
majoritatea statelor africane (50), şi–a început activitatea în 1994, fiind
pregătită de îndelungate dezbateri care s-au desfăşurat sub auspiciile Organizaţiei
Unităţii Africane. Obiectivele urmărite se referă la: promovarea dezvoltării
economice, sociale şi culturale, a unei dezvoltări endogene, autosusţinute;
stabilirea la scară continentală a unui cadru favorabil pentru mobilizarea şi
valorificarea resurselor umane şi materiale pentru a realiza o dezvoltare
autosusţinută; stimularea integrării economice a ţărilor continentului; coordonarea
şi armonizarea politicilor promovate de comunităţile economice în vederea
stabilirii graduale a unei comunităţi continentale. Obiective asemănătoare urmăresc
şi celelalte organizaţii subregionale africane: Uniunea Magrebului Arab (UMA) –
cinci ţări membre22, data începerii funcţionării – iulie 1989; Comunitatea
Economică a Statelor Vest-Africane (ECOWAS) – 16 ţări membre23; înfiinţată în mai
1975; Uniunea Râului Mano (MRU), membri – trei ţări24, înfiinţată în octombrie
1973; Comunitatea Economică a Statelor Central-Africane (ECCAS), nouă ţări membre,
intrată în funcţiune în octombrie 1983; Uniunea Economică şi Monetară
Acestea sunt: Antigua şi Barbuda, Dominica, Grenada, Montserrat, Saint Kitts şi
Nevis, Sainte Lucie, Saint Vicent, Grenadine. 22 Siria, Maroc, Mauritania, Tunisia,
Algeria. 23 Benin, Burkina Faso, Capul Verde, Coasta de Fildeş, Gambia, Ghana,
Guinea, Guinea– Bissau, Liberia, Mali, Mauritania, Niger, Nigeria, Senegal, Sierra
Leone, Togo. 24 Burundi, Camerun, Republica Centraafricană, Ciad, Congo, Guinea
Ecuatorială, Gabon, Rwanda, Sao Tome şi Principe. 299
21

Central-Africană (UDEAC) – şase ţări membre25, intrată în acţiune în ianuarie 1966;

Comunitatea Economică a łărilor Marilor Lacuri (CEPGL) – trei ţări membre26,
intrată în funcţiune în aprilie 1977; Piaţa Comună a Africii de Sud-Est, înfiinţată
în decembrie 1981, înlocuită în decembrie 1994 de către Asociaţia de Comerţ
Preferenţial (PTA), având douăzeci şi două de ţări membre27; Comunitatea Sud-
Africană pentru Dezvoltare (SADAC), înfiinţată în august 1992 de către 11 ţări28.
łările din Asia au constituit, la rândul lor, o multitudine de organizaţii de
cooperare şi integrare: Consiliul de Cooperare a Statelor Arabe din Golf (GCC),
înfiinţat în 1981 de către şase state29. Pentru întărirea relaţiilor între ţările
membre, Consiliul îşi propune să faciliteze stabilirea de reglementări comune în
domeniile comerţului, vămilor, comunicaţiilor, educaţiei şi culturii, cercetării
ştiinţifice, încurajarea cooperării întreprinzătorilor privaţi. Organizaţia de
Cooperare Economică (ECO), înfiinţată, în ianuarie 1991, de către zece ţări30, are
drept obiective: transformarea comerţului reciproc într-o componentă majoră a
comerţului lor total prin reducerea până la eliminarea totală a restricţiilor
tarifare şi netarifare; imaginarea unui sistem uniform de proceduri vamale;
implicarea crescândă a sectorului privat în exploatarea potenţialului comercial
intraregional. Acordul de la Bangkok, semnat de cinci ţări31 şi intrat în funcţiune
în iulie 1975, îşi propune să faciliteze dezvoltarea comerţului între ţările membre
prin adoptarea de măsuri de liberalizare comercială reciproc avantajoase.
Camerun, Republica Centrafricană, Ciad, Congo, Guinea Ecuatorială, Gabon. 26
Burundi, Rwanda, Zair. 27 Angola, Burundi, Comore, Djibouti, Eritreea, Etiopia,
Kenya, Lesotho, Madagascar, Malawi, Mauritius, Mozambic, Namibia, Rwanda,
Seychelles, Somalia, Sudan, Swaziland, Uganda, Tanzania, Zambia, Zimbabwe. 28
Angola, Botswana, Lesotho, Malawi, Mozambic, Namibia, Africa de Sud, Swaziland,
Tanzania, Zambia, Zimbabwe. 29 Bahrain, Kuwait, Oman, Qatar, Arabia Saudită,
Emiratele Arabe Unite. 30 Afganistan, Azerbaidjan, Iran, Kazahstan, Kyrkyzstan,
Pakistan, Tadjikistan, Turcia, Turkmenistan, Uzbekistan. 31 Bangladesh, India,
Coreea de Sud, Sri Lanka, Laos. 300
25

Asociaţia Sud Asiatică pentru Cooperare Regională (SAARC) s-a constituit în 1985,
de către şapte ţări32; îşi propune să promoveze colaborarea activă în domeniile
economic, social, cultural, tehnic, şi ştiinţific în vederea întăririi bizuirii pe
forţele proprii colective ale popoarelor. Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud –
Est (ASEAN), înfiinţată, în 1967, de către şase ţări33, urmăreşte: dezvoltarea
economică, socială şi culturală a regiunii, adâncirea cooperării în dezvoltarea
agriculturii, industriei, comerţului, transporturilor şi comunicaţiilor în vederea
ridicării nivelului de viaţă al locuitorilor lor. Forumul Pacificului de Sud
(FORUM), constituit de către 16 ţări34 în august 1971, şi-a propus să contribuie la
dezvoltarea cooperării în domeniile economic, comercial, al cercetării ştiinţifice,
al mediului şi pregătirii pentru combaterea dezastrelor, al energiei,
comunicaţiilor, aviaţiei civile, turismului, pescuitului etc. Apariţia şi
funcţionarea unei multitudini de organizaţii la nivel regional şi subregional arată
că regionalismul este, în prezent, o importantă trăsătură a dezvoltării relaţiilor
economice dintre diferite grupuri de state: dintre ţările dezvoltate; dintre ţările
în curs de dezvoltare; dintre ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare. În
acelaşi timp, cooperarea şi integrarea economică regională crescândă devin piatra
de temelie a deplinei integrări a economiilor regionale în economia globală.
Direcţiile către această finalitate sunt pe deplin conturate şi ele rezidă în
liberalizarea comerţului, schimbul de experienţă în problemele dezvoltării,
sprijinul şi asistenţa reciprocă, cooperarea de afaceri între firme, cooperarea în
probleme monetare şi financiare etc. Evoluţia spre mondialism şi globalizare este
certificată şi de constituirea unor organizaţii interregionale, aşa cum este
Forumul de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC), creat în 1989 de către 12
ţări35. Forţa APEC este
Bangladesh, Bhutan, India, Maldive, Nepal, Pakistan, Sri Lanka. Brunei, Indonezia,
Malaysia, Filipine, Singapore, Thailanda. 34 Australia, Insulele Cook, Micronezia,
Fiji, Kiribati, Insulele Marshall, Nauru, Noua Zeelandă, Nine, Papua Noua Guinee,
Samoa, Solomon, Tonga, Tuvalu, Vanuatu. 35 SUA, Canada, Japonia, Australia, Noua
Zeelandă, Coreea de Sud, Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore, Thailanda,
Brunei, la care s-au adăugat China, Mexic, Chile şi alte ţări, numărul membrilor
ridicându-se la 18. 301
33 32

în prezent impresionantă: ţările membre deţin 55 % din PIB-ul mondial, iar

populaţia sa reprezintă aproape 40 % din cea mondială. Scopul final al organizaţiei
este realizarea unui comerţ liber care să faciliteze valorificarea potenţialului
economic al regiunii, să stimuleze investiţiile de capital, contribuind la crearea
unei autentice Comunităţi Economice Asia – Pacific. 24.3. INTEGRAREA ECONOMICĂ Cele
mai multe dintre organizaţiile regionale examinate îşi propun să realizeze
integrarea economică a ţărilor membre. • Conceptul de integrare economică Noţiunea
de „integrare” provine de la latinescul integro, integratio, care înseamnă a pune
la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar, elementele reunite devenind
părţi organice ale întregului. Etimologia cuvântului conduce, aşadar, la
înţelegerea integrării drept „combinare a părţilor într-un întreg”, „intrarea
acestor părţi într-un ansamblu”36. Jan Tinbergen defineşte integrarea drept crearea
unei structuri optime a economiei internaţionale pe calea înlăturării barierelor
artificiale din schimburile comerciale37. În Enciclopedia Franceză, P. Racine
afirmă că „naţiunea nu mai oferă economiei moderne un cadru suficient de creştere.
Numai în marile spaţii se poate folosi pe deplin capacitatea de producţie, căreia
progresul tehnic îi măreşte cu fiecare zi limitele”38. În aceeaşi optică, un alt
economist francez39 defineşte integrarea economică ca reprezentând „realizarea unei
unificări complete între economii naţionale mai înainte distincte”, prin aceasta
înţelegând nu numai o unificare vamală, dar, de asemenea, o liberalizare a tuturor
operaţiilor comerciale sau financiare, astfel încât posibilităţile de iniţiativă,
în ansamblul teritoriului, să fie pentru
Em. Dobrescu, Integrarea Economică, Editura Academiei, Bucureşti, 1996. 37 Jan
Tinbergen, International Economic Integration, Elsevier, 1965. 38 Enciclopedié
Francaise, Tom X, Paris, 1964. 39 F. Bauhdin, Dictionnaire de l’économie
contemporaine, Edit. Gerard & Co, Verviers, 1968. 302
36

fiecare de competenţa ţărilor în cauză identice cu cele care existau anterior în

fiecare teritoriu. Suprimarea discriminărilor între unităţile economice aparţinând
ţărilor participante, generată de absenţa oricăror discriminări între economiile
naţionale ale ţărilor respective, în ansamblul lor, este apreciată de economistul
nord-american B. Balassa ca reprezentând conţinutul principal al integrării
economice. Integrarea reprezintă, aşadar, un proces contemporan complex de evoluţie
a economiei mondiale, bazat pe o treaptă calitativ superioară a interdependenţelor
dintre economiile naţionale, concretizat în crearea unor entităţi economice comune,
spaţii vaste în care se asigură mişcarea liberă a mărfurilor, capitalurilor şi
persoanelor prin unificarea politicilor vamale, economice, financiar-monetare,
orientate spre realizarea unei uniuni economice şi politice a statelor membre.
Fiind un proces istoric complex de remodelare a fizionomiei economiei mondiale,
ţelul final al integrării – uniunea economică şi politică – poate fi atins treptat
prin parcurgerea graduală a mai multor stadii (etape): Zona de comerţ liber
reprezintă treapta iniţială spre integrare. În acest stadiu, ţările implicate în
crearea sa înlătură barierele comerciale între ele, menţinându-şi, însă, tariful
vamal propriu în comerţul cu ţările terţe. În aceste condiţii, impozitarea
aceluiaşi produs este diferită de la o ţară la alta, iar mărfurile care pot circula
fără taxe vamale se nominalizează pe baza conceptului de „origine”. Pe baza
acestuia, beneficiază de liberă circulaţie doar mărfurile produse în cadrul
„zonei”. Uniunea vamală reprezintă acel stadiu (treaptă) a procesului integrării în
care ţările participante asociază la măsura înlăturării barierelor din comerţul
reciproc şi stabilirea unui tarif vamal comun faţă de toate celelalte ţări. Piaţa
comună este acel stadiu al integrării în care se realizează, în plus faţă de
existenţa unei uniuni vamale, libera circulaţie a factorilor de producţie – bunuri,
servicii, capitaluri, forţă de muncă între ţările membre. Uniunea economică
suplimentează şi consolidează măsurile pieţei comune prin armonizarea politicilor
economice naţionale, fiscale, sociale, monetare, în vederea înlăturării
distorsiunilor pe care le pot induce în sistem disparităţile acestor politici.
303

Uniunea politică este stadiul superior al integrării, caracterizat prin promovarea

unei politici externe şi de securitate comune. • Cauzele integrării economice
Ideile integrării economice au început să dobândească contururi practice în Europa
în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial. Tendinţele
integraţioniste au fost alimentate de năzuinţa popoarelor de a evita în viitor
ororile unor mari distrugeri de vieţi omeneşti şi valori materiale şi de a
fructifica în beneficiul lor oportunităţile promiţătoare ale noii revoluţii
tehnico-ştiinţifice, ale cărei rezultate se acumulau cu repeziciune. În aceste
condiţii, limitele naţionale ale dezvoltării economice au început să devină
înguste; restricţiile comerciale la import şi export şi cele referitoare la
circulaţia mărfurilor şi capitalurilor au început să obstrucţioneze realizarea
efectelor benefice ale adâncirii obiective a interdependenţelor la nivel
subregional, regional şi intercontinental. În esenţă, principalele cauze ale
integrării sunt: 1. Apariţia şi adâncirea contradicţiei dintre posibilităţile de
sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă de absorbţie a pieţelor naţionale. La
nivelul ţărilor dezvoltate, adâncirea acestei contradicţii s-a datorat refacerii
rapide, pe noi baze tehnologice, a potenţialului productiv al acestor ţări, care se
lovea de potenţialul îngust al pieţelor naţionale. În ţările în curs de dezvoltare,
această contradicţie se manifesta între abundenţa factorilor de producţie
disponibili, atât naturali, cât şi, mai ales, umani, ca urmare a declanşării
„exploziei demografice” şi capacităţii reduse de valorificare a resurselor
existente. 2. Necesitatea valorificării optime a potenţialului de care dispune
capitalul prin asigurarea unui spaţiu adecvat de plasament, apt de a oferi
oportunităţi superioare pentru sporirea beneficiilor. În economiile dezvoltate,
dimensiunile superioare ale capitalurilor naţionale ca rezultat al concentrării şi
centralizării, al fuziunilor neîntrerupte dintre firme impuneau cu necesitate
reamenajarea spaţiului lor de mişcare, înlăturarea restricţiilor din calea mişcării
lor nestingherite. În ţările în curs de dezvoltare, contradicţia ia forma
incapacităţii pieţelor naţionale de capital de a finanţa corespunzător
304

proiectele de dezvoltare, fapt ce impune unificarea la scară regională a surselor

de finanţare şi totodată sporirea atractivităţii pieţei unificate pentru plasamente
din partea capitalului străin. 3. Interesele agenţilor economici dintr-o regiune
geografică dată de a se apăra cu forţe comune de ameninţările concurenţilor
internaţionali mai puternici şi de a spori eficienţa relaţiilor economice
reciproce. La nivelul Europei occidentale, fiecare ţară luată individual era prea
slabă pentru a face faţă concurenţei capitalurilor şi mărfurilor provenite din SUA
şi Japonia prin propriile sale pieţe şi prin cele ale regiunii în ansamblu.
Realizarea unei comunităţi a economiilor europene era singura modalitate de apărare
şi promovare a intereselor proprii. 4. Constituirea marilor firme internaţionale, a
companiilor transnaţionale, potenţialul lor tehnologic şi productiv imens,
eforturile continue de optimizare la nivel superior a „dimensiunilor de scară” ale
afacerilor lor– toate acestea constituie un factor peren de unificare economică a
lumii , întâi la nivel subregional şi regional ca trepte necesare în procesul a
cărui finalitate este crearea unei economii mondiale unice. Integrarea este
vehiculul către această ţintă. • Evoluţia integrării economice europene; fundamente
juridice şi instituţionale Exemplul clasic de concepere şi de realizare în practică
a integrării economice îl constituie, în prezent, Uniunea Europeană. De-a lungul
ultimei jumătăţi a secolului, al XX-lea, ţările Europei occidentale, actualmente
membre ale Uniunii, au elaborat fundamentul juridic, cadrul instituţional şi
politicile a căror aplicare a dus la crearea şi funcţionarea noii entităţi
europene. Actul inaugural al edificiului legislativ al Uniunii Europene l-a
constituit Tratatul de la Paris, semnat de şase ţări vest-europene40, în aprilie
1951, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Organizaţia avea drept obiectiv scoaterea din criză a industriei carbonifere şi
siderurgice, crearea pentru aceste industrii a unei „pieţe comune” în scopul
lichidării stocurilor acumulate. Tratatul instituia
40

Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. 305

o „Înaltă Autoritate”, care gestiona realizarea obiectivului organizaţiei,

instituţie cu caracter supranaţional41. Organizaţia reprezenta, în viziunea
iniţiatorilor săi, „fermentul unei comunităţi mai largi şi mai profunde”. Tratatul
de la Roma, semnat de către ţările membre ale CECO, în martie 1957, prevedea
crearea Comunităţii Economice Europene (CEE), cunoscută sub denumirea de Piaţa
Comună. A fost semnat, în acelaşi timp, Tratatul cu privire la crearea Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (EURATOM), care îşi propunea coordonarea politicii
celor şase ţări membre şi crearea unei pieţe comune pentru materialele şi
echipamentele nucleare. Tratatul de la Roma conţine ideile fundamentale care au
călăuzit procesul integrării economice europene de-a lungul unei jumătăţi de secol.
Preambulul Tratatului42 stabileşte obiectivele urmărite: realizarea unităţii
popoarelor europene; ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă; garantarea
stabilităţii în expansiune, a echilibrului schimburilor şi loialitatea în
concurenţă; dezvoltarea armonioasă a economiilor; reducerea decalajului între
diferite regiuni şi a rămânerii în urmă a celor mai defavorizate; suprimarea
progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional prin promovarea unei politici
comerciale comune. Pentru realizarea acestor scopuri, Tratatul prevedea instituirea
unui sistem de libertăţi şi politici economice comune vizând formarea unei pieţe
unice, în interiorul căreia oamenii, mărfurile şi capitalurile să poată circula
liber. Libertăţile economice vizau sectoarele apte de a fi supuse concurenţei
libere prin crearea Uniunii Vamale. Politicile comune aplicate domeniilor mai
sensibile la consecinţele concurenţei (agricultura, transporturile etc.) puteau să-
şi găsească un cadru optim de aplicare o dată cu crearea Uniunii Economice.
Libertăţile economice şi politicile comune urmau să se articuleze şi completeze
reciproc în procesul de realizare a integrării economice. Tratatul conţinea
prevederi privind sistemul instituţional al CEE. Aceste prevederi au fost
completate prin acorduri ulterioare, între care se înscrie „Tratatul de fuziune”,
semnat la Paris în 1965, aplicat din
Membrii „Înaltei Autorităţi” nu reprezentau guvernele. Ei aveau dreptul să ia
decizii, obligatorii pentru statele membre, pe baza majorităţii de voturi. 42
Treaty Establishing the EEC, 1957, Rome. 306
41

1967, prin care se instituie organisme de gestiune unice pentru cele trei
Comunităţi. Aceste organisme, perfecţionându-şi structurile şi activitatea în
decursul anilor, conduc în prezent Uniunea Europeană43. Pentru aplicarea în
practică a politicii organismelor comunitare se utilizează, drept modalitate,
recomandările, care nu au caracter obligatoriu; reglementările, care sunt valabile
din momentul publicării lor în „Jurnalul Oficial al Comunităţilor”; directivele,
care comportă obligaţii numai în anumite domenii, lăsând libertatea alegerii
mijloacelor de acţiune; deciziile, a căror aplicare este obligatorie. Încălcarea
legilor sau hotărârilor la nivel comunitar este sancţionată de Curtea de Justiţie.
În primele decenii de existenţă, Comunitatea a transpus în practică importante
libertăţi şi politici comune, proiectate prin tratatul
Organismele comunitare sunt: Consiliul European, instanţă supremă, în care statele
membre sunt reprezentate la nivelul cel mai înalt. El se reuneşte de două ori pe
an, abordând problemele de ansamblu ale construcţiei europene şi cooperarea
politică. Consiliul European Ministerial, alcătuit la fiecare reuniune din câte un
ministru din partea fiecărei ţări în funcţie de problema dezbătută, este învestit
cu putere de decizie efectivă. Este asistat de Comitetul reprezentaţilor permanenţi
(Coreper), care coordonează pregătirea deciziilor, şi Secretariatul general,
constituit din peste 2200 de funcţionari. Comisia Europeană, alcătuită (în formula
celor 15) din 20 de comisari, este organul de execuţie şi control, care veghează la
aplicarea corectă a deciziilor adoptate. Administrează fonduri şi programe comune,
finanţate din Bugetul Comunitar. În cadrul Comisiei lucrează circa 17.000 de
funcţionari. Parlamentul European este organ deliberativ, care aprobă proiectele de
legi. Este alcătuit din 626 deputaţi, aleşi prin vot universal după apartenenţa la
diverse partide politice. Lucrările sale sunt pregătite de către Secretariatul
general, instalat la Luxemburg, constituit din aproximativ 300-500 de funcţionari.
Curtea de justiţie, alcătuită din 15 judecători asistaţi de 6 avocaţi generali, are
misiunea de a se pronunţa asupra interpretării dreptului comunitar şi de a anula,
la cererile ce-i sunt adresate, hotărârile organelor comunitare sau ale guvernelor,
incompatibile cu dreptul comunitar. Comitetul Economic şi Social, Comitetul monetar
şi Comitetul înţelepţilor sunt organe consultative ale CEE, cărora le sunt trimise
spre avizare propuneri ale Comisiei către Consiliu. Banca Europeană de Investiţii
este principala instituţie financiară, asigurând fonduri pentru investiţii,
îndeosebi pentru regiunile mai puţin dezvoltate. Fondul social european este
destinat unor probleme de muncă ce apar la nivelul Uniunii. 307
43

de înfiinţare. Până în 1968 s-au eliminat toate taxele vamale din comerţul reciproc
şi s-a adaptat tariful extern comun faţă de ţările terţe. S-a realizat în acest fel
Uniunea Vamală. Au fost micşorate o serie de bariere netarifare din comerţul
intracomunitar prin standardizarea procedurilor comerciale şi vamale, eliminarea
diferenţelor naţionale între taxele de transport rutier, feroviar şi nautic şi
interzicerea discriminărilor în încheierea contractelor pentru lucrări publice.
Cartelurile şi monopolurile au fost interzise dacă ele sunt angajate în practici de
împărţire a pieţelor care distorsionează sau restrâng comerţul între ţările membre.
Au fost eliminate în mare măsură restricţiile în calea circulaţiei libere a forţei
de muncă. În 1962, Comunitatea a adoptat o politică agricolă comună, sistem
complex, perfecţionat continuu de-a lungul anilor sub presiunea cerinţelor vieţii
reale. Aceasta urmăreşte să încurajeze stabilitatea condiţiilor pieţei agricole, să
asigure fermierilor un câştig echitabil, să menţină preţuri rezonabile pentru
consumatori şi să aplice politici de mărire a producţiei şi productivităţii muncii
în sectorul agricol comunitar. Funcţionarea mecanismului de piaţă agricolă are la
bază câteva principii fundamentale: libera circulaţie internă a produselor;
preferinţa comunitară; unicitatea preţurilor şi solidaritatea financiară. Aplicarea
acestor principii a creat o piaţă unică pentru majoritatea produselor agricole
principale. Politica agricolă comună a menţinut preţurile produselor agricole pe
această piaţă mult deasupra valorilor de echilibru, superioare celor de pe piaţa
mondială. Pentru a preveni fluxul de importuri atrase de aceste preţuri ridicate se
aplică o serie de mecanisme de intervenţie. Punctul de plecare îl constituie preţul
– ţintă (indicativ), stabilit conform tendinţelor pieţei. Din preţul indicativ,
redus cu un anumit procent, care diferă de la caz la caz, rezultă preţul-prag, ce
fixează nivelul preţurilor la care se pot efectua importuri în ţările Uniunii.
Diferenţa între preţul indicativ şi preţul prag, mai scăzut, se acoperă prin
sistemul prelevărilor, care reprezintă suprataxe vamale mobile, egale cu diferenţa
între preţul intern, mai ridicat, şi preţul mondial. Acestea urmăresc să aducă
preţul extern la nivelul celui intern. Un mecanism întărit de protecţie prin alte
taxe compensatorii se adaugă prelevărilor pentru a lupta împotriva preţurilor de
dumping la importuri. Sumele rezultate se varsă la Fondul European de orientare şi
Garantare Agricolă
308

(FEOGA), care serveşte drept sursă de sprijinire a preţurilor comunitare şi de

subvenţionare a exporturilor comunitare spre piaţa mondială (unde acţionează
preţuri de echilibru mai scăzute). Preţurile produselor pe piaţa agricolă unică pot
fluctua liber între preţul prag, care serveşte ca bază pentru preţurile garantate
(preţuri la care organismele de achiziţii au obligaţii de a cumpăra produsele
oferite de producători), şi preţul plafon (preţul indicativ), pe baza căruia se
declanşează automat importul. Preţurile ţintă (indicative) şi cele prag (garantate)
generează, la rândul lor, o multitudine de categorii de preţuri practicate pe piaţa
agricolă comună44. Sistemul comunitar de preţuri agricole a stimulat sporirea
producţiei peste nevoile de consum interne. Surplusurile sunt fie exportate la o
fracţiune din costul de producţie (diferenţa fiind suportată de către FEOGA), fie
distruse. Fermierii din UE sunt cei care au de câştigat, în timp ce consumatorii
comunitari şi producătorii străini eficienţi sunt cei care pierd. Această evoluţie
a impus adoptarea de politici agricole comunitare menite să rupă „cercul vicios”
reprezentat de preţurile ridicate şi supraproducţie. În acest scop, se are în
vedere: diminuarea producţiei până la nivelul cererii de piaţă, prin reducerea
preţurilor cerealelor către producători şi apropierea acestora de preţurile
mondiale.; scoaterea din circuit a unor suprafeţe agricole în schimbul unor
compensaţii plătite proprietarilor; promovarea unei „agriculturi şi zootehnii
organice” (fără îngrăşăminte chimice şi pesticide), care respectă mediul
înconjurător. Prin aceste măsuri se realizează degrevarea bugetului comunitar de
povara administrării excedentelor şi subvenţionării exporturilor, reducerea
numărului exploataţiilor agricole, stabilizarea producţiei agricole la un nivel
apropiat de cel al consumului. Coordonarea politicilor monetare ale ţărilor membre
a fost o preocupare constantă a Uniunii Europene. Iniţiativele comunitare pentru
crearea unei politici monetare comune s-au localizat la 3 niveluri: preocupări
politice; definirea unei strategii monetare; elaborarea măsurilor de aplicare.
Primul impuls politic major l-a
I. Bari, Economie Mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p.
374-387. 309
44

constituit „Planul Verner”45, care a fundamentat politica monetară comună şi

crearea Sistemului Monetar European. Adoptat în 1971, acest plan prevedea crearea,
în decursul următorilor 10 ani (19711981), a unei Uniuni Economice şi Monetare,
care să asigure convertibilitatea deplină a monedelor ţărilor membre, eliminarea
marjelor de fluctuaţie a cursurilor valutare şi introducerea unei monede unice.
Convulsiile pieţelor, generate de şocurile petroliere, au amânat aplicarea
măsurilor preconizate. De-abia în 1979 a intrat în vigoare Sistemul Monetar
European, care urmărea întărirea stabilităţii monetare prin admiterea unor
oscilaţii ale ratelor de schimb ale monedelor ţărilor membre de +/- 2,25% faţă de o
rată pivot comunitară. S-a născut totodată o nouă monedă – „European Currency Unit
– ECU, emisă de Fondul European de Cooperare Monetară, în contul băncilor centrale,
în schimbul depunerii unei părţi din depozitele lor în aur şi devize. ECU
constituia o unitate de cont, putând fi utilizată în tranzacţii curente numai sub
forma mijloacelor de plată nelichide (cecuri, viramente sau prin deschiderea de
conturi de economii). ECU a fost utilizată prioritar pentru împrumuturi pe piaţa
internaţională, precum şi ca mijloc de plată pe această piaţă şi ca monedă de
rezervă. Cursul său de schimb reprezenta media ponderată a unui coş valutar
alcătuit din monedele statelor comunitare. Politica socială a Comunităţii
reprezenta un capitol distinct în Tratatul de la Roma. În acest sens, se aveau în
vedere: „armonizarea sistemelor sociale”, egalizarea prin progres, dreptul
fundamental al cetăţenilor de a trăi şi munci în oricare din statele membre conform
propriei voinţe, realizarea egalităţii remuneraţiilor între bărbaţi şi femei pentru
aceeaşi muncă prestată etc. Prima măsură concretă adoptată a fost crearea, în 1960,
a Fondului Social European (FES), destinat reconversiei profesionale a şomerilor.
În 1961 s-a semnat „Carta Socială Europeană”, veritabilă constituţie socială a UE,
în care erau reafirmate drepturile fundamentale ale cetăţenilor ţărilor comunitare
şi ale familiilor lor. Se sublinia dreptul acestora la exercitarea de activităţi
lucrative pe teritoriul altor Părţi Contractante şi cel privind asigurarea
protecţiei şi asistenţei sociale a muncitorilor migranţi. A fost pusă la punct o
nouă
45

Pierre Verner, prim-ministrul Luxemburgului din acel timp.

310

reţea, „europeană”, de informare asupra locurilor de muncă vacante, denumită EURES.

Rezultatele obţinute în armonizarea legislaţiilor sociale naţionale, deşi notabile,
n-au eliminat însă toate restricţiile din calea realizării Comunităţii sociale
europene. Nivelul de salarizare, dreptul de asociere, dreptul de grevă nu au trecut
încă în competenţa Uniunii Europene. Abordarea directă a acestor restricţii a
intrat în câmpul de acţiune al noilor tratate europene. Armonizarea politicilor
fiscale ale ţărilor membre a fost o altă preocupare majoră a autorităţilor
comunitare. Dacă Tratatul de la Roma făcea referire doar în trei articole (95,99 şi
100) la problemele de ordin fiscal, apreciind că acestea vor fi rezolvate de către
proiectata Uniune Vamală, ulterior, preocupările pentru reglementarea unitară a
acestor politici au sporit considerabil. Raportul Neumark (1962), Raportul Verner
(1971), Carta Albă (1985), prin prevederile pe care le conţineau, au abordat
frontal sfidările la adresa unei politici financiare comunitare, reprezentate de
dubla impozitare, evaziunea fiscală, utilizarea discriminatorie a impozitelor.
Principiile promovate de documentele menţionate se referă la: reglementările
naţionale în domeniul fiscal trebuie să respecte dreptul comunitar şi obligaţiile
comunitare sub controlul Comisiei şi Curţii de Justiţie; fiscalitatea naţională nu
trebuie să vină în contradicţie cu „politicile comune”; armonizarea unor dispoziţii
fiscale (de exemplu, TVA); punerea în funcţie a unor instrumente şi reţele fiscale
comunitare (taxe vamale, prelevări agricole, TVA etc.). Aplicarea acestor principii
a condus la uniformizarea TVA, armonizarea impozitelor directe asupra mişcării
capitalurilor, desfiinţarea dublei impozitări a dividendelor sau a dobânzilor de pe
urma obligaţiunilor, armonizarea accizelor, încetarea controalelor la frontieră şi
modificarea locului de percepere a TVA şi accizelor46. Paralel cu implementarea
libertăţilor economice şi a politicilor unitare, Comunitatea s-a preocupat de
extinderea sa prin intermediul primirii de noi membri. În 1973 are loc prima
lărgire a Pieţei Comune prin aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei. În
1981, se produce a doua lărgire prin aderarea Greciei. În 1986, a treia
În prezent, acestea se varsă în ţara în care produsul final este vândut. Se
urmăreşte ca, în viitor, această taxă să fie plătită în ţara de origine a
produsului la un nivel de minimum 15%. 311
46

lărgire aduce în Comunitate Spania şi Portugalia. A patra lărgire are loc în 1995
prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, numărul ţărilor membre ridicându-se
astfel la 15. A cincea lărgire, iniţiată de Consiliile Europene de la Haga (1993)
şi Essen (1997), amendată şi reafirmată de Consiliile Europene de la Amsterdam
(1997) şi Helsinki (1999), viza demararea procedurilor de aderare a încă 12 state
(Polonia, Cehia, Ungaria, Estonia, Slovenia, Cipru, România, Bulgaria, Letonia,
Lituania, Malta, Slovacia). Cu primele şase din lista celor menţionate, cele mai
pregătite pentru aderare, negocierile formale de aderare au început în 1999, iar
următoarele cinci state (Estonia, Slovenia, Cipru, Bulgaria şi România) au demarat
şi ele aceste negocieri în anul 2000. 10 din aceste state au fost primite în UE la
1 mai 2004, iar România şi Bulgaria, la 1 ianuarie 2007. În pofida progreselor
notabile înregistrate, în calea realizării proiectului european al integrării,
iniţiat la Roma, continuau să se menţină o serie de obstacole. Acestea includeau
standarde de calitate, licenţe solicitate şi o nerecunoaştere reciprocă a
calificărilor. În serviciile financiare existau controale explicite ale schimbului
valutar şi alte restricţii cu rol de reglementare în comerţul exterior. Obiectivul
eliminării acestor obstacole a fost asumat prin noile acorduri comunitare: Actul
Unic European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam. Actul Unic
European, adoptat în 1985 şi intrat în vigoare în iulie 1987, a fost primul
document juridic care a modificat şi completat Tratatul de la Roma. Prin acest Act,
ţările membre şi-au propus să desăvârşească crearea pieţei unice, „spaţiu fără
frontiere” care să realizeze efectiv patru libertăţi fundamentale – a circulaţiei
mărfurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalurilor. Piaţa unică în aceste
domenii urma să se desăvârşească prin intermediul unor „directive” elaborate de
Comisia Europeană şi adoptate de Consiliul Europei, doar cu sprijinul „majorităţii
simple”. Acestea urmau să fie ratificate prin lege de fiecare stat membru şi să
aibă întâietate faţă de dispoziţiile şi practicile interne ale acestora. Piaţa
unică a mărfurilor impunea înlăturarea barierelor nontarifare prin procedeul produs
cu produs şi adoptarea unor standarde tehnice de securitate, fitosanitare,
antipoluante, de calitate şi norme de
312

comercializare armonizate, care să permită comerţul intercomunitar liber, fără

ameninţarea controalelor de tot felul la frontiere. Elaborarea standardelor şi
specificaţiilor tehnice respective a revenit Institutului European de Standardizare
(CEN) şi Comitetului European de Standardizare pentru Produse Electronice
(CENELEC). Piaţa unică a serviciilor (transporturi, bănci, asigurări) este
construită pe un set dual de principii: autorizaţia ţării de origine; regulamentul
ţării gazdă de conducere a afacerilor. Aceasta înseamnă că o firmă poate fi
autorizată de legiuitorul de acasă să facă comerţ cu servicii în ţările
Comunităţii, dar comerţul însuşi trebuie să respecte legile locale din ţara în care
se efectuează. Directivele– cheie care creează piaţa unică a serviciilor maritime
au intrat în vigoare în 1986, pentru transporturi în 1990, pentru servicii bancare
în 1992. Măsuri pentru realizarea liberei circulaţii a capitalurilor au fost
introduse în 1991, dar deplina libertate de mişcare a investiţiilor financiare urma
să se realizeze o dată cu introducerea monedei unice. Actul Unic European conţinea,
de asemenea, prevederi vizând consolidarea Sistemului Monetar European, coordonarea
eforturilor de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, înlocuirea
sistemului votului unanim în cadrul instituţiilor comunitare cu votul prin
majoritate calificată ş.a. Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la
Maastricht)47 a fost semnat în februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie
1993. Tratatul proclamă crearea Uniunii Europene, fondată pe Comunităţile Europene,
completate de noi politici şi forme de cooperare stabilite chiar prin Tratat.
Obiectivele asumate de Tratat sunt: promovarea progresului economic şi social
echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu fără frontiere interioare, prin
întărirea coeziunii economice şi sociale, prin stabilirea unei Uniuni Economice şi
Monetare, care comportă o monedă unică; afirmarea identităţii Uniunii pe scară
internaţională, prin promovarea unei politici externe şi de securitate comune;
întărirea protecţiei şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin
instaurarea unei cetăţenii a Uniunii; dezvoltarea unei cooperări strânse în
domeniile justiţiei şi afacerilor

47

Treaty on European Union, în „European Report”, februarie 22, 1992. 313

interne; menţinerea integrată şi dezvoltarea legislaţiei comunitare pentru a

asigura eficacitatea mecanismelor şi instituţiilor comunitare. Realizarea
obiectivelor asumate prin Tratat impune perfecţionarea cadrului juridico-
constituţional al Uniunii, desăvârşirea Uniunii Economice prin realizarea laturii
sale monetare şi realizarea Uniunii politice. Pe plan juridic şi instituţional,
măsurile prevăzute de Tratat asigură coexistenţa între Uniunea Economică, bazată pe
integrarea ţărilor membre, şi Uniunea politică, bazată pe principiul cooperării
interguvernamentale. Concret, în acest plan, se au în vedere: extinderea
competenţelor Uniunii de la domeniul politicii economice şi monetare la alte sfere
ale pieţei interne, şi anume la învăţământ, cultură, sănătate, protecţia
consumatorului, reţelele transeuropene de infrastructură; sporirea competenţelor
Parlamentului European în reglementarea chestiunilor pieţei interne, în domeniile
nou introduse, precum şi în ce priveşte aprobarea admiterii de noi state membre,
încheierii de acorduri de asociere şi asupra bugetului, asupra acordării
„cetăţeniei europene”. Parlamentul poate adopta decizii cu majoritate de voturi. S-
au instituţionalizat Comitetul Regiunilor, alcătuit din reprezentanţi ai organelor
locale şi regionale având vot consultativ pe lângă Consiliul Europei, şi Curtea de
Conturi, organism de control al gestiunii bugetelor instituţiilor comunitare; s-a
introdus principiul subsidiarităţii, care constă în delegarea sistematică a tot ce
poate fi tratat la scară inferioară. Comunitatea va acţiona numai dacă un obiectiv
nu poate fi îndeplinit într-o manieră satisfăcătoare de statele membre. Prin
introducerea „cetăţeniei europene” se acordă cetăţenilor din statele membre dreptul
de reşedinţă în toate celelalte state membre şi dreptul de a vota la alegerile
locale şi europene. Făurirea Uniunii Economice prin realizarea şi a laturii sale
monetare este o componentă centrală a Uniunii Europene. Articolul 3A din Tratat
evidenţiază necesitatea „definirii şi promovării unei singure politici monetare şi
a cursului de schimb vizând introducerea unei singure monede care să asigure
menţinerea stabilităţii preţurilor şi realizarea politicilor economice generale ale
comunităţii în conformitate cu principiile economiei de piaţă cu liberă
concurenţă”. Edificarea Uniunii Monetare era programată să se realizeze în mod
gradual.
314

Prima etapă viza ratificarea Tratatului de către ţările membre, înlăturarea tuturor
barierelor din calea fluxurilor de capital, coordonarea mai bună a politicilor
economice individuale şi intensificarea cooperării între băncile centrale. În etapa
a doua, începută în 1994, s-a creat Institutul Monetar European (IME), cu sediul la
Frankfurt, însărcinat cu coordonarea politicilor monetare ale statelor membre, în
vederea asigurării stabilităţii preţurilor, pregătirea cadrului pentru introducerea
monedei unice europene (EURO), administrată de Banca Centrală Europeană (BCE).
Această Bancă va coordona Băncile statelor membre, în cadrul Sistemului European al
Băncilor Centrale (SEBC). A treia etapă, demarată la 1 ianuarie 1999, se
caracterizează prin intrarea în funcţiune a SEBC, fixarea irevocabilă a cursului de
schimb între monedele naţionale şi EURO, devenită operaţională la aceeaşi dată.
Firmele şi băncile au demarat operaţiile în EURO. Începând cu 1 ianuarie 2002, în
decurs de şase luni, monedele naţionale dintr-o serie de ţări membre ale UE au fost
înlocuite cu bancnote şi moneda EURO. Trecerea definitivă la moneda unică s-a
finalizat la 1 iulie 2002. Introducerea noii monede şi asigurarea unui cadru
adecvat exercitării corespunzătoare a funcţiilor sale sunt condiţionate de
îndeplinirea de către ţările participante la Uniunea monetară a patru criterii
economice de convergenţă. Acestea sunt: a) realizarea unui grad ridicat de
stabilitate a preţurilor, concretizat într-un nivel al ratei inflaţiei care să nu
depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale rata inflaţiei înregistrate de cel
mult trei dintre ţările membre cu performanţa cea mai bună în ce priveşte
stabilitatea preţurilor; b) criteriul sustenabilităţii poziţiei financiare a
guvernului, exprimat printr-un deficit al bugetului public de cel mult 3% din PIB;
c) datoria publică totală nu trebuie să depăşească 60% din PIB; d) ţările
participante trebuie să realizeze, pe termen lung, rate ale dobânzilor care să fie
cu cel mult 1,5% mai mari decât media celor mai scăzute trei rate ale dobânzilor;
e) criteriul stabilităţii cursului de schimb presupune respectarea marjelor normale
de fluctuaţie prevăzute prin Mecanismul Cursurilor de Schimb (MCS), (stabilită la
15%, şi nu la 2,25%, în vigoare la data semnării Tratatului de la Maastricht).
Conferinţa Integuvernamentală a Uniunii Europene, instituită pe baza prevederilor
Tratatului de la Maastricht, ca forum care
315

poate modifica tratatele existente sau adopta altele noi, a elaborat şi adoptat, în
octombrie 1997, la Amsterdam, un nou Tratat asupra Uniunii Europene. Tratatul de la
Amsterdam cuprinde patru obiective principale: În primul rând, plasarea locurilor
de muncă în centrul preocupărilor Uniunii Europene. În acest scop se prevede
posibilitatea finanţării proiectelor pilot de creare de locuri de muncă prin
fonduri comunitare, coordonarea politicilor comunitare de luptă împotriva
şomajului. În al doilea rând, crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie pentru cetăţenii europeni, suprimarea controalelor interne la frontierele
Uniunii. Noul tratat încorporează experienţa Convenţiei Senghen48 privind
circulaţia liberă a persoanelor, acordarea de azil, imigrarea, vizele pentru
cetăţenii din diferite ţări, cooperarea juridică şi civilă, armonizarea legilor
privitoare la divorţ, cooperarea poliţienească, cea în domeniul Interpolului. În al
treilea rând, întărirea rolului Europei în afacerile mondiale, calea de urmat fiind
realizarea Uniunii politice, Consiliului European revenindu-i rolul de a stabili
principiile generale de politică externă şi de securitate, iar Consiliul Afacerilor
Generale (format din miniştrii de externe) având responsabilitatea urmăririi şi
implementării acestei politici. În al patrulea rînd, aplicarea politicilor comune
va fi decisă cu majoritate calificată. Europa va putea face apel la Uniunea Europei
Occidentale (UEO), singurul organism european în domeniul apărării, pentru a
realiza operaţiuni umanitare sau de menţinere a păcii. Un alt moment al adâncirii
integrării europene se referă la perfecţionarea cadrului său instituţional,
problematică abordată în Tratatul de la Nisa, încheiat la finalizarea lucrărilor
conferinţei interguvernamentale a celor 15 state membre ale UE, la 15 septembrie
2000. Obiectivul principal al Tratatului l-a constituit pregătirea extinderii UE
prin reforma structurii instituţionale vizând mărimea
Acord semnat la 14 iunie 1985 de către Benelux, Franţa şi Germania privind slăbirea
graduală a controlului la frontieră. În iunie 1990 s-a încheiat, între ţările
semnatare, şi o Convenţie de aplicare a acordului, la care au mai aderat: Italia,
Spania, Portugalia, Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda şi Suedia. 316
48

Comisiei Europene, ponderea voturilor în Consiliul de Miniştri, extinderea

numărului de domenii în care deciziile se iau cu majoritatea calificată, numărul
total de locuri şi repartiţia acestora în Parlamentul European, modificări în
cadrul mecanismului decizional al Băncii Central – Europene, adoptarea principiului
flexibilităţii şi al cooperării consolidate. Tratatul de la Nisa a înlăturat orice
obstacol în calea extinderii şi a deschis calea unei dezbateri cuprinzătoare asupra
viitorului UE. Reformele adoptate la Nisa în decembrie 2003 pot avea importante
efecte asupra procesului decizional în cadrul UE. În tabelul următor, ordinea
statelor, a numărului de locuri în Parlamentul European, a votului ponderat în
Consiliul de Miniştri este condiţionată, în cadrul celor două grupe de ţări, de
mărimea populaţiei. Reforma structurii instituţionale a UE, preconizată de summit-
ul european de la Nisa, a generat o îndelungată şi controversată dezbatere asupra
modului de adoptare a deciziilor în cadrul UE cu prilejul întâlnirilor asupra
adoptării viitoare constituţii a UE. Unele din ţările membre (Polonia, Spania) nu
au acceptat sistemul de vot cu majoritate calificată (o decizie poate fi luată cu
50% din voturile statelor membre, care să corespundă a 60% din populaţia UE). Marea
Britanie şi statele nordice au refuzat să renunţe la dreptul de veto în domenii-
cheie cum ar fi politica externă şi de securitate, politica fiscală sau cea a
imigraţiei. După 50 de ani de eforturi pentru depăşirea dificultăţilor ivite în
calea ridicării edificiului unei Europe integrate economic şi politic, la început
de secol şi mileniu, ţările membre şi Uniunea Europeană, ca entitate de sine
stătătoare, au în faţă orizonturi noi, promiţătoare, dar şi noi sfidări cărora
trebuie să se facă faţă. Ele sunt îndreptăţite să aştepte fructificarea
beneficiilor liberalizării relaţiilor lor reciproce, ale funcţionării pieţei, ca şi
pe cele rezultate din ponderea considerabilă dobândită de acestea în comerţul
internaţional. Premisele economice pe care le-au creat le îndreptăţesc, în egală
măsură, să-şi sporească rolul în modelarea lumii în primele secole ale noului
mileniu. Valorificarea şanselor existente este, însă, condiţionată de rezultatele
reformelor structurale necesare asigurării echilibrului dinamic al Comunităţii.
Pentru a fi completă, Uniunea trebuie să cuprindă întreaga Europă.
317

Efecte ale summit-ului de la Nisa asupra procesului decizional în cadrul UE

Sursa: „Europolitique”, janvier, 2001, Bruxelles. 318

Primirea noilor state, care au un nivel de dezvoltare economică mult mai scăzut
decât media comunitară, constituie o provocare majoră pentru capacitatea Uniunii de
a finanţa noua politică de dezvoltare regională. Pentru a putea face faţă acestei
provocări, bugetul Uniunii va trebui despovărat de „birul” impus de promovarea
politicii agricole comunitare, de susţinerea preţurilor şi de reglarea capacităţii
productive a agriculturii comunitare. Dosarul social al Uniunii, împovărat la
rândul său, de amploarea unui şomaj ce a depăşit limitele suportabilităţii,
aşteaptă şi el să fie soluţionat. Structurile juridice şi instituţionale ale
Uniunii au nevoie de reamenajări permanente care să le confere vigoare şi
elasticitate. Ca orice operă de dimensiuni istorice, înălţarea continuă a
edificiului european este condiţionată de capacitatea şi hotărârea de a depăşi
noile provocări. 24.4. MONDIALIZAREA ACTIVITĂłILOR ECONOMICE Regionalismul este
doar o faţetă şi, concomitent, un factor propulsor al unui alt proces fundamental
care are loc în lumea contemporană – cel al globalizării (mondializării)
activităţilor economice. Aflat încă într-o fază incipientă, acest proces tinde să
spargă frontierele dintre blocurile regionale, dintre economiile naţionale ale
statelor lumii, prefigurând o posibilă realitate a secolului XXI – formarea unei
economii mondiale unice, cu toate consecinţele de ordin politic, social,
demografic, umanitar şi de altă natură care decurg de aici. Formularea conceptului
de mondializare (globalizare) a activităţilor economice şi orientarea către
aplicarea preceptelor sale în structurarea relaţiilor economice internaţionale
aparţin unor presti-gioase forumuri naţionale şi internaţionale de dezbateri şi
acţiune: Consiliul pentru Relaţii Externe din SUA49, grupul
Consiliul pentru Relaţii Externe din SUA a început să funcţioneze din 1939,
autodefinindu-se drept „forum de exprimare a unor puncte de vedere divergente, un
incubator al liderilor şi ideilor” ce acţionează pentru crearea unui cadru
instituţional necesar edificării unei economii mondiale deschise. 319
49

Bilderberg50, Comisia trilaterală51, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia

Mondială a Comerţului etc. Akio Morita, fondatorul şi preşedintele Corporaţiei
Sony, preşedintele japonez al Comisiei Trilaterale, într-o scrisoare deschisă
adresată şefilor de state care se pregăteau pentru desfăşurarea la Tokio a Summit-
ului „G7”, în iunie 1993, releva necesitatea găsirii de mijloace pentru a diminua
barierele economice dintre America de Nord, Europa şi Japonia în materie de comerţ,
investiţii, legislaţie etc. pentru a începe să se creeze nucleul unei noi ordini
economice mondiale, ce ar include un sistem armonizat al întreprinderilor cu reguli
şi proceduri stabile, care să depăşească graniţele naţionale. Mai recent,
Organizaţia Mondială a Comerţului formulează, în paragraful al patrulea al
articolului al XIV-lea al Acordului intrat în vigoare în 1995, una din modalităţile
juridico - legislative de unificare a funcţionării economiei mondiale, precizând că
„fiecare membru va asigura conformitatea legilor, reglementărilor şi procedurilor
sale administrative cu obligaţiile sale, aşa cum se prevede în «Acordurile anexe»”.
„Acordurile anexe” cuprind toate acordurile multilaterale independente, legate de
comerţul cu mărfuri, serviciile şi drepturile de proprietate intelectuală. Odată ce
aceste acorduri sunt ratificate de corpurile legiuitoare ale lumii, orice stat
poate pune în discuţie, prin OMC, orice lege a unei alte ţări membre despre care
crede că ar priva-o de beneficiile pe care ar spera să le obţină ca urmare a noilor
reguli de comerţ. În acelaşi sens, Fondul Monetar Internaţional, în „Buletinul” său
Informativ, din 15 iulie 1991, stăruia asupra importanţei acordurilor comerciale,
care ar asigura capitalului aceleaşi libertăţi de mişcare ca şi mărfurilor. Se
propuneau trei principii: companiile străine ar trebui să aibă libertate completă
de alegere în privinţa participării lor pe o piaţă
Grupul Bilderberg, constituit ca o reuniune de lideri nord-americani şi europeni,
întrunit pentru prima dată într-un hotel cu acest nume, din localitatea olandeză
Oosterbeen, în mai 1954, viza crearea unui consens asupra mecanismelor de
coordonare a politicii statelor nord-atlantice. 51 Comisia trilaterală a început să
funcţioneze din 1973, reunind 325 de cetăţeni din America de Nord, Europa şi
Japonia, cu o diversitate de responsabilităţi de conducere în aceste trei regiuni,
pentru a discuta împreună problemele comune pe care zonele respective le aveau de
înfruntat. 320
50

locală, prin import de mărfuri, sau prin construirea unei instalaţii locale de
producţie; firmele străine ar trebui să fie conduse de aceleaşi legi şi să
beneficieze, într-o ţară, de aceleaşi drepturi ca şi întreprinderile locale;
firmelor străine ar trebui să li se permită să întreprindă orice activitate într-un
stat, în măsura în care legea permite aceeaşi activitate întreprinderii locale. În
lumina punctelor de vedere ale acestor organisme internaţionale, mondializarea
(globalizarea) activităţilor economice ar putea fi definită ca un proces care,
ajuns în faza sa finală, ar însemna administrarea lumii, de către forţe
transnaţionale, ca pe o unitate economică integrată. În actualul stadiu,
mondializarea reprezintă integrarea progresivă a economiilor naţionale în economia
mondială prin liberalizarea crescândă a circulaţiei factorilor de producţie –
informaţii, capitaluri, persoane –, a mărfurilor şi tehnologiilor, prin sporirea
ponderii producţiei internaţionale integrate în produsul mondial, prin sistemul
global, interdependent de funcţionare a pieţelor, prin amplificarea rolului
cooperării internaţionale în elaborarea politicilor economice şi aplicarea lor în
practica economică. Forţele motrice ale mondializării activităţilor economice sunt:
progresul tehnic; politicile de liberalizare, de deschidere a pieţelor şi de
eliminare a obstacolelor care îngreunează desfăşurarea afacerilor;
internaţionalizarea activităţii companiilor, dezvoltarea unei reţele interconectate
de activităţi productive, comerciale, financiar-bancare, valutare în întreaga lume.
Progresul tehnic a antrenat o explozie a productivităţii şi o diminuare
considerabilă a costurilor. În zilele noastre, progresul rapid al informaticii şi
al tehnologiilor de informare şi comunicare a redus şi mai mult obstacolele care
opuneau timpul şi geografia capacităţii individului şi a firmelor de a intra în
contact şi a dezvolta afaceri la scară mondială. În cursul ultimilor 15 ani ai
secolului trecut, costul unitar al transporturilor maritime s-a redus cu 70 %, iar
cel al transportului aerian a scăzut în medie, pe an, cu până la 4 % pe an. Costul
unei unităţi de putere de calcul a scăzut între 1960-1990 cu 99 %. Vânzările anuale
de microcomputere în lume au depăşit 50 de milioane de unităţi. În anul 2000, circa
300 de milioane de persoane, reprezentând 5 % din populaţia mondială, erau
conectate la Internet.
321

Reducerea costului voiajelor şi a celui al telecomunicaţiilor a favorizat comerţul

cu numeroase noi servicii, cum sunt cele turistice şi financiare. Comerţul
electronic prin intermediul Internetului este manifestarea cea mai recentă a
apariţiei unei economii mondiale din ce în ce mai mult fără frontiere. Se apreciază
că cei aproximativ 300 de milioane de utilizatori ai Internetului, participanţi la
comerţul electronic, au contribuit la sporirea cifrei de afaceri în comerţul
internaţional cu 300 de miliarde de dolari, în ultimii trei ani ai secolului XX52.
Liberalizarea comerţului şi a investiţiilor a avut drept consecinţă un mediu de
reglementări care pune din ce în ce mai puţine obstacole relaţiilor economice
dintre ţări. Liberalizarea a permis exploatarea de noi tehnologii pe pieţe
mondializate la scară planetară. Se apreciază că liberalizarea comerţului mondial
ca urmare a aplicării rezultatelor Rundei de negocieri „Uruguay” a sporit venitul
mondial cu aproximativ 1 %, ceea ce reprezintă un volum cuprins între 200 şi 500 de
miliarde de dolari. Principalele forme de manifestare a mondializării vieţii
economice sunt: a) internaţionalizarea producţiei; b) globalizarea pieţelor de
mărfuri, servicii, tehnologii, capitaluri şi valută. Internaţionalizarea producţiei
este procesul de extindere a acelor activităţi creatoare de bunuri şi servicii, de
valoare adăugată, care nu îşi mai au originea într-o ţară ori alta, ci sunt
rezultatul interdependenţelor complexe dintre agenţii economici ce acţionează pe
spaţii largi, pe pieţe organizate şi reglementate la nivel global. Expresia
concretă a procesului de internaţionalizare a activităţilor economice este
dezvoltarea unei producţii internaţionale integrate (PII) reprezentând acea parte a
produsului mondial generat de activităţi economice interdependente care se
desfăşoară pe spaţii ample, regionale ori mondiale, în principal, de către agenţi
economici transnaţionali. În prezent, tot mai multe produse care deţin ponderi
semnificative pe pieţele lor caracteristice sunt realizate prin activităţi
economice integrate la scară mondială. De exemplu, producţia unui model fabricat de
către una din marile firme constructoare de automobile din SUA implică participarea
agenţilor economici din nouă ţări în diferite stadii ale producerii şi
52

OMC, Rapport Annuel, 1998, p. 42

322

comercializării lui53. În mod similar stau lucrurile şi cu alte produse importante,

cum ar fi de pildă, calculatoarele electronice. La sfârşitul anilor ’80, din
valoarea de 860 de dolari a unui PC, produs de IMB, doar 27 % se producea în SUA,
în timp ce 73% revenea agenţilor economici din alte ţări integraţi în reţeaua
mondială de producţie şi desfacere a companiei respective. Partajarea producţiei şi
comerţului la nivel mondial între agenţi economici multinaţionali poate fi
exprimată calculând partea deţinută de componentele şi piesele detaşate ale
diverselor produse în exporturile mondiale. Această parte reprezenta, la începutul
anilor ’90, circa 800 de miliarde de dolari, respectiv 30 % din comerţul mondial cu
produse manufacturate54. Principalul agent al producţiei internaţionale integrate
este compania transnaţională (CTn). În lipsa unei definiţii unanim împărtăşite a
corporaţiei transnaţionale, specialiştii menţionează elemente de ordin cantitativ
care conferă unei companii această calitate: un număr de 5-6 ţări în care o firmă
să deţină active generatoare de venituri sau o pondere de minim 25% a activelor
deţinute în străinătate în totalul activelor unei firme55. Raportul asupra
investiţiilor mondiale – 1998 defineşte corporaţiile transnaţionale drept firme
corporatiste (societăţi pe acţiuni) sau necorporatiste cuprinzând întreprinderi
mamă şi filiale străine56. Întreprinderea – mamă este entitatea care controlează
active ale altor firme, în alte ţări decât ţara sa de origine, deţinând în mod
obişnuit un anumit pachet din acţiunile acestora. Un pachet de 10% sau parte din
acţiunile ordinare sau din numărul voturilor unei firme corporatiste sau
echivalentul acestora pentru o firmă necorporatistă este considerat drept un prag
pentru controlul activelor.
30 % din valoarea automobilului revine Coreei de Sud, pentru montaj, 17,5 %
Japoniei, pentru componente şi tehnologii avansate, 7,5 % Germaniei, pentru
concepţie, 4%, Taiwanului şi Singapore-lui pentru diferite piese, 2,5% Marii
Britanii pentru publicitate şi 5 % Irlandei şi Barbados-ului, pentru prelucrarea
datelor de evidenţă şi contabilitate. Rezultă că numai 37% din valoarea acestui
automobil „american” îşi are originea în SUA (OMC, Rapport Annuel, 1999, p. 43). 54
World Development Report 1999/2000, p. 33. 55 Neil Hood, Stephen Yung, The
Economics of Multinational Enterprise. 56 World Investment Report 1998, U.N.,
Geneva. 323
53

Filiala străină este o firmă în care investitorul rezident în altă ţară deţine cel
puţin 10% din acţiuni, ceea ce îi permite să controleze managementul sau organele
de supervizare ale societăţii. La rândul lor, filialele pot fi: subsidiare,
asociate sau ramuri (branşe). Subsidiara este o întreprindere corporatistă din
„ţara-gazdă”57 în care o altă entitate deţine mai mult de jumătate din puterea de
vot a acţionarilor şi are dreptul de a numi şi a schimba majoritatea membrilor
organelor administrative, de conducere şi supervizare. Asociata este o
întreprindere corporatistă din ţara gazdă în care un investitor deţine în total cel
puţin 10 %, dar nu mai mult de jumătate din puterea de vot a acţionarilor. Ramura
(branşa) este o întreprindere corporatistă deplină sau mixtă din ţara-gazdă aflată
într-una din următoarele forme: a) un stabiliment ori birou permanent al
investitorului străin; b) un parteneriat corporatist sau o societate mixtă între
investitorul direct străin şi una ori mai multe terţe părţi; c) teren, construcţii
sau echipamente, imobile deţinute nemijlocit de investitorul străin; d) bunuri
mobile (cum sunt vapoarele, avioanele etc.) care operează în interesul unei ţări,
alta decât cea a investitorului străin, într-o perioadă de cel puţin un an. Numărul
companiilor transnaţionale a crescut continuu de-a lungul anilor. Faţă de
aproximativ 24000 de CTn, câte existau în 1979, la sfârşitul anilor ’90, numărul
lor a atins 53000. Dintre acestea, 81% îşi au originea în ţările dezvoltate
economic şi 20% în ţările în curs de dezvoltare. Numărul filialelor lor este de
circa 450000, din care 30% sunt găzduite în ţările dezvoltate, iar 70 % în ţările
în curs de dezvoltare. Există câteva motive pentru care o companie poate fi
interesată mai mult în a-şi transfera o parte din producţia sa în afara sediului
său de acasă, devenind astfel transnaţională, decât în a produce totul acasă şi
apoi a exporta producţia. Mai întâi, contează condiţiile locale. Pe măsură ce
produsele devin mai sofisticate şi mai diferenţiate, localizarea producţiei pe o
piaţă ori alta permite răspunsuri mai flexibile la nevoile specifice decât prin
producţia „de acasă”. În al doilea rând, barierele netarifare puse în calea
comerţului fac
łară ce găzduieşte plasamentul de capital, într-o activitate economică, al unei
firme cu sediul central în altă ţară. 324
57

localizarea producţiei pe pieţele străine mai puţin riscantă decât trimiterea

exporturilor de la baza „de acasă”. În al treilea rând, multe din CTn au drept
obiect al activităţii lor serviciile cu dezvoltare rapidă, cum sunt publicitatea,
marketingul, managementul public, contabilitatea, dreptul şi serviciile financiare,
în cadrul cărora nu există opţiunea de a produce totul „acasă” şi apoi a exporta;
este nevoie de prezenţa fizică în ţara de prestare a serviciului. În al patrulea
rând, revoluţia computerelor şi cea a comunicaţiilor au permis ca producţia să se
poată realiza pe o bază globală. Fiecare component al unui produs poate fi fabricat
acolo unde se realizează costurile cele mai scăzute. În acest fel, CTn şi
economiile ţărilor gazdă îşi sporesc avantajele: primele îşi optimizează
profiturile ca urmare a avantajelor „de costuri” şi ale celor „de scară”; ţările-
gazdă îşi pot valorifica corespunzător resurselor de care dispun, modernizându-şi
structurile economice şi ameliorând standardele sociale naţionale. Dimensiunile
producţiei internaţionale aparţinând CTn şi, de aici, rolul lor în economia
mondială sunt ilustrate, de regulă, prin: volumul global al fluxurilor şi stocului
investiţiilor străine directe (ISD), totalul activelor, valoarea vânzărilor,
produsul brut şi exporturile acestor firme (tabelul 1).
Indicatori selectivi ai ISD şi ai producţiei internaţionale aparţinând CTn (1986-
1997) (miliarde de dolari şi procente) Tabelul 1

Sursa: World Investment Report 1998, UN, p. 2-3. x) Stocul intrărilor şi ieşirilor
de ISD se obţine prin cumularea fluxurilor de ISD într-o perioadă dată. 325

Toţi indicatorii majori legaţi de activitatea CTn şi de evoluţia ISD evidenţiază

rate medii anuale de creştere extrem de ridicate, depăşind, de regulă, substanţial
creşterea produsului mondial şi a comerţului internaţional. În prezent, există un
stoc mondial de ISD de 3500 miliarde dolari, care reprezintă baza de capital pentru
operaţiunile CTn. Activele deţinute de filialele străine sunt de 3,5 ori mai mari
decât stocurile de capital, deoarece o bună parte a acestora este finanţată prin
împrumuturi obţinute pe pieţele locale de capital şi prin acţiuni deţinute de
investitori locali sau prin fonduri obţinute de pe terţe pieţe. Aceste active arată
capacitatea deosebită a CTn de a produce şi comercializa bunuri şi servicii58.
Globalizarea pieţelor este o altă formă de manifestare a mondializării vieţii
economice. Pe măsură ce obstacolele din calea comerţului, a ISD, a mişcărilor de
capital şi valute s-au diminuat, iar costul transporturilor şi telecomunicaţiilor a
scăzut, opţiunile la îndemâna firmelor asupra localizării producţiei şi a
realizării vânzării acesteia, precum şi cele ale consumatorilor asupra locului de
cumpărare au crescut. Ca rezultat, pieţele multor industrii au manifestat o
tendinţă crescândă de a depăşi graniţele naţionale, atrăgând firme din multe ţări
care concură pentru a vinde cumpărătorilor din mai multe ţări. În acelaşi timp, aşa
cum am văzut, producţia internaţională a crescut rapid pe măsură ce firmele au
investit în afară, căutând să servească nu doar pieţele naţionale ale ţărilor-
gazdă, ci şi pieţele mai largi, regionale şi globale, aflate în rapidă expansiune.
În condiţiile liberalizării şi globalizării, companiile transnaţionale, ca şi alte
firme, acţionează pe piaţă prin intermediul comerţului
58 Cifra de afaceri (volumul vânzărilor) CTn în 1997 a fost de 9500 miliarde dolari
depăşind considerabil volumul exporturilor mondiale (care a fost, în acelaşi an, de
6432 miliarde dolari). Valoarea adăugată produsă de filialele CTn în 1997 a fost de
2100 miliarde de dolari, iar ponderea lor în exporturile mondiale a fost de peste
32%. Transferul de tehnologie este un alt aspect al activităţii externe a CTn.
Măsurat prin încasările din royalităţi şi licenţe, acest transfer s-a materializat
în încasări ale CTn germane în anul 1996 de 778 milioane dolari (din care 92% au
provenit din operaţiile intra firmă). Companiile japoneze au înregistrat în acelaşi
an încasări de 6443 milioane de dolari (52% reprezentând operaţii intra firmă), iar
cele din SUA au avut încasări de 29974 milioane dolari (79% fiind rezultate din
operaţii intra firmă). 326

internaţional, ori de câte ori găsesc aceasta ca fiind posibil şi profitabil, şi

prin intermediul investiţiilor directe (ISD) şi al altor angajamente
nonacţionariale când depăşirea graniţelor comerciale nu este posibilă. În acest
fel, complementaritatea dintre investiţiile directe străine şi comerţ este
evidenţiată de creşterea mai rapidă a vânzărilor CTn în comparaţie cu ritmul
expansiunii exporturilor mondiale şi de descreştere a ponderii vânzărilor acestora
în ţările gazdă. Pe măsura liberalizării comerţului, apar şi se dezvoltă, aşadar,
pieţe regionale sau globale pentru tot mai multe bunuri comerciale ce pot fi
livrate cumpărătorilor de către vânzători, indiferent din ce parte a lumii sunt
aceştia, atâta timp cât ele răspund oportunităţilor şi provocărilor unor pieţe
ample. Constituirea uniunilor vamale, a pieţei unice europene, a unor forme de
integrare comercială transcontinentală, analizate la punctul 1 al acestei lecţii,
constituie una din manifestările relevante ale globalizării pieţelor de mărfuri. În
domeniul serviciilor, globalizarea pieţelor are trăsături specifice. Domiciliul
marilor companii furnizoare rămâne într-o localitate anumită dintr-o ţară ori alta.
Globalizarea se realizează, în acest caz, prin uniformizarea dorinţelor şi, pe
această bază, a modelelor de consum, care permite ca bunurile comerciale să fie
standardizate. Un exemplu tipic este marele concern hotelier „Sheraton”, care, prin
reţeaua sa mondială, oferă mai mult sau mai puţin acelaşi set de produse, posibil
cu unele adaptări locale specifice ţărilor-gazdă. La fel stau lucrurile şi în cazul
companiei transnaţionale „McDonald’s”. În domeniul telecomunicaţiilor, marile
centrale naţionale rămân principali furnizori de servicii telefonice de bază. Dar,
şi în acest domeniu, industria telecomunicaţiilor se mişcă spre structuri globale
dominate de un număr redus de consorţii transnaţionale, alianţe strategice,
parteneriale sau oficii de distribuţie care să aprovizioneze consumatorii oriunde
s-ar afla aceştia. Globalizarea vieţii economice este un proces obiectiv,
inevitabil şi de nestăvilit. El este stimulat de revoluţia tehnico-ştiinţifică
contemporană, fenomen ce transcende graniţele naţionale, impunând ţinte şi soluţii
globale la problemele care confruntă omenirea. Internaţionalizarea activităţilor
economice poate contribui la realizarea unui progres spectaculos al randamentului
utilizării resurselor materiale şi umane la scară mondială, la reducerea costurilor
de producţie,
327

la diversificarea produselor şi ridicarea calităţii lor, la satisfacerea aproape

instantanee a cererilor privind cele mai sofisticate produse, ale oricărui
cumpărător, în orice punct al globului s-ar afla el. Configuraţia actuală a
economiei mondiale, marile decalaje economice, tehnico-ştiinţifice, cele privind
nivelul de trai dintre ţările bogate şi ţările sărace, iar pe plan naţional, dintre
diferite pături şi grupuri sociale, ridică însă întrebări asupra posibilităţilor de
difuzare a efectelor benefice ale globalizării asupra tuturor agenţilor economici
din toate regiunile şi ţările lumii, indiferent de talia ori de puterea lor
financiară. În prezent, personalităţi proeminente din lumea afacerilor,
politicieni, cunoscuţi oameni de ştiinţă, organisme internaţionale se preocupă tot
mai mult de pericolele şi capcanele pe care le comportă grăbirea globalizării
economiei mondiale de către acele structuri instituţionale ce sunt deja pregătite
să capteze beneficiile pe care acest proces le poate genera. Definită de autorii
Raportului Starea lumii 1999, drept expansiunea masivă a economiei mondiale,
globalizarea implică ea însăşi un nou potenţial de conflict. „Date fiind
spectaculoasele beneficii (ale globalizării, n. ns.) repartizate inegal – se arată
în acest Raport – cresc vulnerabilitatea şi incertitudinea în cazul multor
comunităţi şi indivizi, precum şi inerenta periclitare a răspunderii democratice şi
a menţinerii controlului la nivel local, atentându-se chiar la trăsătura şi
coeziunea multor societăţi”. Aceste procese pot provoca o reacţie pe care James
Rosenau o numeşte fragmentare, iar Benjamin Barber îi atribuie un titlu mult mai
pitoresc: Jihad vs Mc. World59. Şi mai tranşant în dezvăluirea unor posibile
consecinţe negative ale globalismului, Klaus Schwab, preşedintele şi fondatorul
Forumului Mondial Economic de la Davos, atrăgea atenţia că societatea prinsă în
vârtejul globalismului, pe care o numea „societate reţea” („Network Society”),
„aduce reajustări dureroase pentru categorii întregi de oameni. Guvernele sunt
dezorientate când sunt confruntate cu schimbări economice dramatice şi cu
implicaţiile lor sociale. În această societate, capitalul financiar domină
capitalul industrial şi, ca urmare,
Coordonator, Lester R. Brown, Starea lumii 1999, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999,
p. 222. „Jihad vs McWorld” este o aluzie destul de transparentă la „războiul sfânt
islamic” declanşat împotriva dominaţiei capitalului transnaţional denumit McWorld
(parafrazare a cunoscutei companii McDonald’s). 328
59

de pe urma schimbărilor de până acum, au beneficiat acţionarii şi financiarii, în

vreme ce muncitorii suportă costurile”60. Miliardarul american George Söros,
denumit, de către mass-media internaţională, „şogun al finanţelor mondiale”,
aprecia că „economia globală trebuie în realitate privită ca sistemul capitalist
global”61. Acest sistem prezintă, în opinia „şogunului”, unele deficienţe, care,
dacă nu sunt corectate, vor duce la căderea sa: 1) Distribuirea inegală a
beneficiilor: poziţia superioară a capitalului faţă de muncă, a capitalului
financiar faţă de cel industrial, a centrului faţă de periferie. 2) Instabilitatea
organică a capitalului financiar; ideea că pieţele trebuie lăsate în voia lor este
nerealistă şi primejdioasă. 3) Tendinţa monopolurilor şi oligopolurilor globale
este de a predomina, nu de a menţine competiţia. 4) Economia de piaţă nu înseamnă
societate de piaţă cu libertăţi politice şi justiţie socială fără de care
societatea globală nu poate supravieţui. Soluţia preconizată în vederea evitării
colapsului este orientarea către „societatea deschisă”, capabilă să-şi corecteze
deficienţele. În decembrie 1999, circa 700 de organizaţii diverse, care au
organizat manifestaţii de protest de o amploare neîntâlnită în SUA din perioada
războiului din Vietnam, îndreptată împotriva mondializării sau globalizării
sălbatice, au caracterizat OMC-ul drept „vârful de lance” actual al acestui proces,
drept organizaţie „nedreaptă, nedemocratică, netransparentă şi neechilibrată”.
Cooperarea societăţii civile şi a ţărilor în curs de dezvoltare a determinat eşecul
conferinţei OMC de la Seattle – SUA, care trebuia să marcheze începutul unei noi
runde de negocieri pentru liberalizarea tot mai accentuată a schimburilor
comerciale. Şefii de state ai unora dintre cele mai puternice democraţii
occidentale – SUA, Germania, Franţa, Italia ş.a. au organizat o conferinţă
specială, în noiembrie 1999, la Florenţa, consacrată căilor de realizare a unui
„globalism cu faţă umană”. Mesajul adresat lumii a fost acelaşi – al creării unei
noi economii, care să realizeze echilibrul între piaţă şi protecţia socială, cu
menţinerea unor valori cum ar fi echitatea, solidaritatea şi sprijinirea celor
nevoiaşi, în condiţiile globalizării pieţelor şi revoluţiei tehnologice.
„Adevărul”, 12 februarie 1997. George Söros, Toward a Global Open Society,
„Atlantic Monthly”, ianuarie 1998. 329
61 60

Compatibilizarea efortului de eficientizare a activităţilor economice cu justiţia

socială rămâne sfidarea care trebuie înfruntată pentru ca procesul
internaţionalizării vieţii economice să poată să avanseze, iar beneficiile sale să
se resimtă în viaţa tuturor oamenilor. 24.5. CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ÎN ECONOMIA
MONDIALĂ: REZULTATE, CONSTRÂNGERI, TENDINłE Evoluţiile înregistrate de economia
mondială în secolul al XX-lea au depăşit substanţial prezicerile „viitorologilor”
de la sfârşitul veacului precedent62. În fapt, aceştia au ignorat un fenomen
esenţial care avea să se manifeste, şi anume acela al accelerării istoriei
omenirii. Acest fenomen şi-a pus amprenta asupra tuturor sferelor activităţii
umane. Exploatarea energiei combustibililor fosili a înregistrat o veritabilă
explozie. S-a amplificat enorm utilizarea metalelor. Folosirea hârtiei şi intrarea
în circuitul economic a maselor plastice au dobândit proporţii nebănuite. Economia
omenirii se bazează, în prezent, pe 92 de elemente naturale din sistemul periodic,
faţă de 20 în 190063. A crescut spectaculos mobilitatea umană. Faţă de câteva mii
de automobile în funcţiune în 1900, numărul acestora a depăşit în prezent 500 de
milioane. Aeronavele moderne transportă zilnic, cu viteze supersonice, sute de mii
de pasageri în zboruri transoceanice. Informatica, nebănuită la începutul secolului
XX, schimbă lumea, impulsionând creşterea economică, cu un consum minim de resurse.
De la 4 milioane, în 1950, numărul posesorilor de televizoare a atins, în prezent,
1 miliard. Internetul încorporează în reţeaua sa peste 30 de milioane de
calculatoare. Urbanizarea a devenit o tendinţă demografică dominantă şi, dacă va
continua, în anul 2010, peste jumătate din populaţia globului va locui în oraşe. •
Creşterea economiei mondiale Creşterea este o trăsătură definitorie a secolului al
XX-lea, un principiu organizatoric coagulant de facto pentru societăţile
Lester R. Brown (coordonator), Starea Lumii 1999, Editura Tehnică, Bucureşti,1999,
p. 17. 63 Lester R. Brown, op. cit., p. 20. 330
62

moderne. Ea se manifestă în domenii multiple: în cel demografic64 şi al speranţei

de viaţă65, în cel cultural – informaţional şi în economie66. De-a lungul ultimului
secol, cel de-al XX-lea, economia mondială a cunoscut o expansiune rapidă. Produsul
Brut Mondial a crescut de la 2,3 trilioane dolari, în 1900, la 30 trilioane dolari,
la sfârşitul secolului, adică de 13 ori. În acelaşi timp, venitul anual mediu pe
persoană a sporit de la 1500 de dolari la 5500 de dolari, respectiv de aproape
patru ori. O parte importantă a creşterii economice s-a concentrat în cea de-a doua
jumătate a secolului XX (tabelul 2).
Creşterea economică pe plan mondial - ritm mediu anual al creşterii PIB şi PIB/loc
(în %) Tabelul 2

Sursa: Banca Mondială, 1995, pentru perioada 1966-1990; World Economic Survey,
1998, pentru perioada 1991-1997; World Development Report 1999/2000, pentru anul
1998; Rapport Mondial sur le Developpement Humain, 1999, pentru PNB/loc, 1975-1995.
x) Cifrele se referă la economiile în tranziţie. xx) Cifrele corespund Asiei de
Vest. xxx) Cifrele se referă la Africa. xxxx) Cifrele exprimă Produsul Naţional
Brut (PNB).
64

A fost nevoie de toată istoria omenirii pentru ca populaţia lumii să atingă 1,6
miliarde în 1900; aceasta a ajuns la 2 miliarde în 1930; al treilea miliard s-a
adăugat până în 1960; al patrulea miliard până în 1977, iar al cincilea, numai în
12 ani, până în 1989. Populaţia lumii depăşea 6 miliarde în anul 2000. 65 De la 35
de ani, în medie, în 1900, durata vieţii a ajuns la 66 de ani în 1999. 66 Creşterea
economică mondială semnifică o sporire a indicatorilor mondoeconomici. Dezvoltarea
economică asociază creşterii, schimbările structurale din economia mondială. 331

Datele prezentate evidenţiază creşterea susţinută a produsului intern brut (PIB),

atât pe ansamblul economiei mondiale, cât şi în principalele regiuni ale lumii.
Creşterea economică a devansat, de regulă, sporul demografic, ceea ce explică
ritmurile medii anuale semnificative înregistrate şi de produsul pe locuitor.
Aprofundarea analizei dinamicii creşterii economice poate evidenţia, însă, şi unele
inegalităţi ale acestui proces. Astfel, faţă de ritmurile medii anuale de creştere
înregistrate de PIB-ul mondial în perioada 1950-1973, de peste 5 %, creşterea
economică a cunoscut, după 1973, o slăbire vizibilă (3,4% ritm mediu anual în
perioada 1974-1980, 3,2% între 1981-1990 şi 2,2 % între 1991-1997). Încetinirea
creşterii economice a fost apreciată de unii economişti ca fiind manifestarea
firească a sporirii dimensiunilor absolute ale fiecărui procent de creştere
economică, iar de către alţii, ca fiind expresia intrării economiei mondiale, după
1970, în faza descendentă a ciclului lung, semisecular (Kondratiev). Datele
statistice pun, de asemenea, în lumină inegalităţile regionale ale creşterii
economice. Africa subsahariană este regiunea cea mai defavorizată a acestui proces,
produsul său brut pe locuitor, şi aşa cel mai redus din întreaga lume, diminuându-
se în continuare în ultimele decenii. Grupa ţărilor în tranziţie a cunoscut, de
asemenea, în anii ’90, sindromul descreşterii absolute (ritm mediu anual – 5,3%).
Şi alte ţări ale lumii, dezvoltate sau în curs de dezvoltare, au înregistrat,
periodic, dificultăţi economice devenite adeseori veritabile crize. Astfel, în anii
1973-1974, produsul intern brut a cunoscut o puternică diminuare a ritmurilor
anuale pe ansamblul economiei mondiale, iar în unele ţări, chiar dintre cele mai
dezvoltate, o descreştere absolută (în SUA – 1,1%). Între 1980-1982, economia
mondială a înregistrat un nou recul, produsul intern brut reducându-se în ţările
dezvoltate, în 1982 faţă de 1981, cu 0,3 %, iar în cele în curs de dezvoltare cu
0,7 %. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a cunoscut, de asemenea, oscilaţii
puternice ale creşterii economice mondiale. Produsul intern brut pe ansamblul
ţărilor dezvoltate a stagnat între 1990-1993, iar în unele dintre ele a înregistrat
descreşteri (-2% în Marea Britanie în 1991 şi – 0,5% în 1992; -1% în SUA în 1991,
-1,3% în Franţa în 1993, -1,1 în Germania în acelaşi an, -1,2 în Italia). Această
recesiune severă şi destul de persistentă s-a datorat acţiunii convergente a
numeroşi
332

factori: reducerea consumului intern, diminuarea ratei economiilor şi

investiţiilor, slăbirea impactului pozitiv al exporturilor asupra procesului de
creştere, accentuarea unor dezechilibre macroeconomice, sporirea şomajului etc.
łările în curs de dezvoltare au continuat, şi în anii ’90, să înregistreze ritmuri
susţinute de creştere economică. Aceasta nu înseamnă că unele dintre ele nu au
cunoscut şi perioade de dificultăţi economice. Astfel, în 1993-1994, piaţa de
capital a Mexicului a înregistrat o contracţie puternică, generată de fuga
„capitalurilor fierbinţi” (a investiţiilor de portofoliu), care s-au găsit în faţa
unor evoluţii macroeconomice nefavorabile, ceea ce a condus la o destabilizare
puternică a economiei acestei ţări. O criză financiară gravă a afectat, în 1999, şi
Brazilia. Fenomenul economic care a stârnit cea mai mare îngrijorare în decursul
anilor ’90 a fost, însă, cel al „crizei asiatice”. Începută la 2 iulie 1997, prin
colapsul monedei thailandeze – thai-ul –, criza s-a extins rapid, cuprinzând
economiile Coreei de Sud, Indoneziei, Malaysiei şi Filipinelor, ţări care au
ilustrat, de-a lungul ultimelor decenii, împreună cu Japonia, aşa-numitul „miracol
asiatic” al creşterii economice rapide. Şi în acest caz, la baza declanşării crizei
au stat numeroase cauze, între care cea mai importantă a fost fragilitatea
financiară a economiilor respective67. Trei aspecte interdependente au acutizat
această fragilitate: a) multe instituţii financiare şi întreprinderi au contractat,
fără o acoperire adecvată, împrumuturi în devize, a căror rambursare a devenit
vulnerabilă o dată cu deprecierea monedelor naţionale; b) îndatorarea a fost pe
termen scurt, în timp ce activele rezultate aveau un termen mediu şi lung de
maturitate; c) alocarea creditului s-a dovedit a fi extrem de riscantă, datorită
ineficacităţii controlului şi reglementărilor din sistemul financiar-bancar,
perceperii eronate a viabilităţii garanţiilor publice, insuficienţei informaţiilor
disponibile, gestiunii deficiente a riscurilor. Consecinţele au fost: o reducere
brutală şi catastrofală a fluxurilor de capitaluri pe termen scurt emanate de
băncile comerciale (de la 50 de miliarde de dolari „intrări” în 1996 la 20 de
miliarde „ieşiri” în 1997; o puternică slăbire a creşterii economice, ajungându-se
până la înregistrarea unei reduceri absolute a
67

FMI, Finance et Developpement, septembrie, 1999, p. 44-48. 333

PIB (-4% în Indonezia în 1998; -1% în Coreea de Sud; -3 % în Thailanda); deficite

considerabile ale balanţei contului curent; accelerarea inflaţiei; creşterea
puternică a şomajului etc. Riposta la consecinţele crizei, prin intermediul unor
programe sprijinite de FMI, s-a organizat pe trei fronturi: prin iniţierea unor
vaste programe oficiale de finanţare, însoţite de măsuri fără precedent de reforme
structurale (închiderea instituţiilor insolvabile şi sprijinirea celor considerate
viabile; ameliorarea controlului şi reglementărilor financiar-bancare; reformarea
monopolurilor şi cartelurilor de stat; continuarea liberalizării comerţului
exterior; consolidarea dispozitivelor de protecţie socială a persoanelor sărace şi
vulnerabile etc); adoptarea de politici macroeconomice vizând lupta nemijlocită
împotriva crizei. Fără îndoială, utile şi dovedindu-şi în scurt timp eficienţa,
aceste măsuri nu pot estompa principala lecţie a acestei crize: imperativul
aplicării unor politici macroeconomice sănătoase, de natură să prevină acumularea
factorilor de vulnerabilitate care conduc la criză. Începutul anilor 2000
evidenţiază, de asemenea, mari inegalităţi în creşterea economică a diferitelor
ţări şi regiuni ale lumii. După stagnarea de la sfârşitul anilor ’90, economia SUA
şi-a revenit treptat, în anii 2001-2002, înregistrând dinamici pozitive ale
creşterii (ritmuri medii anuale de 0,3-3%), ţările membre ale UE au înregistrat în
aceeaşi perioadă creşteri modeste (între 1%-2%), iar Japonia a înregistrat o
cvasistagnare (cu creşteri de 0,3-0,4%). łările în tranziţie din Europa Centrală şi
de Est au cunoscut o creştere economică robustă, cu un ritm mediu de circa 3%, dar
ajungând, unele dintre ele, la creşteri, în acei ani, de 4-6% (Estonia, Letonia,
Lituania, România şi Bulgaria). Economile emergente din Asia au înregistrat, de
asemenea, creşteri economice susţinute (ritmuri medii între 5-6%), cea mai dinamică
dovedindu-se economia Chinei, cu rate de creştere de circa 8%. Procesul de creştere
a economiei mondiale este, deopotrivă, expresia rezultatelor înregistrate în
evoluţia lor de principalele ramuri ale economiilor naţionale – industria,
agricultura, serviciile – şi a cadrului general în care s-au dezvoltat aceste
ramuri (tabelul 3).

334

Creşterea medie anuală a valorii adăugate în principalele ramuri economice (în %)

Tabelul 3
Sursa: The World Bank, 2000, p. 251. …. Date lipsă

Datele prezentate atestă faptul că industria a continuat să fie ramura care a

modelat dinamica indicatorilor pe ansamblul economiei mondiale în ultimele două
decenii ale secolului XX. Ritmurile medii anuale de creştere a valorii adăugate în
această ramură au înregistrat mărimi şi dinamici apropiate de cele ale PIB-ului
mondial. Depăşirea ritmurilor medii ale creşterii valorii adăugate în industria
ţărilor dezvoltate de către cele realizate de ţările în curs de dezvoltare stă la
baza tendinţei de lungă durată de creştere a ponderii acestei ultime grupe de ţări
în producţia industrială mondială. Această tendinţă este valabilă îndeosebi pentru
ramurile industriale şi produsele specifice industrializării de tip clasic:
industriile textile, îmbrăcăminte, rafinarea petrolului şi cărbune, siderurgie şi
metale neferoase68. Practic, este vorba despre relocalizarea (translaţia)
industriilor energofage şi poluante din ţările dezvoltate spre cele în curs de
dezvoltare, de atracţia exercitată de costul redus al forţei de muncă şi de
facilităţile fiscale din ţările sărace asupra investitorilor din ţările dezvoltate.
Sectorul serviciilor tinde să egaleze sau chiar să depăşească, în unele cazuri,
impactul pe care l-a avut industria asupra creşterii economice mondiale. Datele
prezentate arată că în majoritatea grupelor de ţări cuprinse în tabelul 3, ca şi pe
ansamblul economiei mondiale, ritmurile medii anuale de creştere a valorii adăugate
în
68

Developpement industriel, Rapport mondial 1996, ONUDI, Viena, 1996. 335

servicii, în ultimele două decenii, au devansat creşterile înregistrate de produsul

intern brut în grupele respective de ţări, ilustrându-se astfel rolul de
„locomotivă” pe care îl au serviciile în procesul contemporan al creşterii
economice. Agricultura rămâne o ramură esenţială a economiei mondiale datorită
rolului pe care îl are de a furniza alimente şi alte resurse vitale unei populaţii
de şase miliarde de oameni. În ultimele două decenii, ritmurile medii anuale de
creştere a valorii adăugate din agricultura ţărilor în curs de dezvoltare au
depăşit pe cele ale ţărilor dezvoltate. Graţie acestui fapt, ţările cu cea mai mare
populaţie, RP Chineză şi India, reuşesc eradicarea foametei. Cu toate acestea, 60%
din produsul intern agricol mondial brut continuă să provină din ţările dezvoltate
economic, ca urmare a productivităţii înalte care este specifică agriculturii
acestor ţări. În consecinţă, în regiunile în curs de dezvoltare sporesc
preocupările pentru intensificarea producţiei agricole prin promovarea unor reforme
agricole care să optimizeze structurile de proprietate existente, să contribuie la
diversificarea producţiei agricole, să micşoreze decalajul dintre nivelurile de
dezvoltare şi civilizaţie urban-rural. • Constrângeri ale creşterii economice
mondiale Creşterea economiei mondiale ar putea fi asemuită cu un iceberg care
străbate oceanul planetar. Partea sa vizibilă este temelia modernizării sistemului
economic mondial. În adâncurile sale se află reziduurile creşterii – o imensă
aglomerare de factori perturbatori şi obstrucţii care periclitează realizarea a
însuşi scopului creşterii – perenitatea existenţei demne, civilizate a omului şi a
comunităţii mondiale în ansamblul ei. Creşterea economică din ultimele două secole
a amplificat presiunea asupra lumii naturale, de care rămânem totuşi dependenţi.
Limitele – cheie ale creşterii economice, în prezent, sunt: apa potabilă, pădurile,
păşunile, zonele oceanice de pescuit, diversitatea biologică şi atmosfera
globală69. Împuţinarea pe scară tot mai mare a apei potabile ar putea fi cea mai
importantă problemă cu care se confruntă lumea în noul mileniu. Pe măsură ce
consumul mondial de apă s-a triplat în a
Lester Brown, Christopher Flavian, O nouă economie pentru un nou secol, în Starea
lumii 1999, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 27. 336
69
doua jumătate a secolului XX, pomparea excesivă a provocat coborârea pânzelor
freatice pe toate continentele, secarea râurilor care nu mai ajung să se verse în
mare. Întrucât circa 70% din întreaga cantitate de apă este folosită pentru
irigaţii (faţă de 20% cât se utilizează în industrie şi 10% în consumul casnic),
penuria de apă va afecta grav producţia agricolă, care nu va mai putea face faţă
sporului demografic. Tăierile masive în vederea obţinerii produselor din lemn
ameninţă peste 70% din pădurile virgine mari rămase pe planetă, reducând
capacitatea versanţilor de a reţine apa, sporind riscul inundaţiilor şi contribuind
la o extincţie în masă a speciilor, comparabilă cu cea care a cauzat dispariţia
dinozaurilor cu 65 de milioane de ani în urmă. Extragerea mineralelor şi a
metalelor lasă, la rândul ei, „urme” persistente şi distrugătoare în cadrul
mediului. Din cantităţile totale de minereuri excavate, între 60% (în cazul
cuprului) şi 99,98% (în cazul aurului) devin deşeuri care afectează suprafaţa
Terrei, în fiecare an, mai mult decât eroziunea naturală produsă de râuri. Valoarea
economică a oceanelor şi împrejurimilor marine este enormă. În prezent, oamenii
obţin din peşte 16% din cantitatea de proteine animale pe care o consumă. Aproape
un miliard de persoane, în special din Asia, depind de peşte pentru a-şi asigura
cel puţin 30% din proteinele animale necesare. În afară de aceasta, mediul marin
îndeplineşte funcţii vitale ca: producerea oxigenului, protecţia împotriva
furtunilor, reglarea climei. În ciuda importanţei pe care o au oceanele sănătoase
pentru economia şi bunăstarea oamenilor, tipul de creştere economică care a
caracterizat epoca modernă a împins oceanele, în multe cazuri, dincolo de limitele
naturale. S-a luat prea mult din mare şi s-a aruncat în ea prea mult.
Supraexploatarea resurselor marine, poluarea, degradarea habitatului, speciile
intruse şi schimbarea climei au sufocat viaţa marină şi diminuează dramatic
valoarea economică şi ecologică a oceanelor. La rândul său, pământul însuşi se
dovedeşte pe zi ce trece a fi o resursă limitată. Posibilitatea ca producţia de
cereale să fie mărită prin luarea în cultură de noi terenuri, practic, a dispărut.
Începând din 1981, suprafaţa cerealieră a început să se restrângă, pământul fiind
convertit pentru utilizări neagricole sau abandonat datorită eroziunii solului. O
populaţie mondială de 10 miliarde de persoane, preconizată pentru secolul XXI,
având fiecare regimul alimentar american, ar avea
337

nevoie de 9 miliarde tone de grâu, echivalând cu recolta de pe mai mult de patru

planete cu producţii egale cu cea a Terrei. Limitarea irigaţiilor datorită
depletării (golirii) acviferelor (bazinelor acvatice), împreună cu încetinirea
creşterii productivităţii solului, începând din 1990, şi cu restrângerea
suprafeţelor cultivate, fac dificilă obţinerea chiar a unor sporuri relativ
modeste. Emblematică pentru creşterea economică din secolul XX a fost extinderea
utilizării automobilului. Dar ce perspective de continuitate mai are această
tendinţă? Dacă, de pildă, în anul 2050, omenirea ar dispune de o maşină la fiecare
două persoane, ca în prezent în Statele Unite, în lume ar exista 5 miliarde de
automobile (la o populaţie preconizată a atinge 10 miliarde), faţă de 501 milioane
în prezent. Aceasta ar presupune un consum de petrol pe locuitor la nivelul celui
actual din SUA, ceea ce ar ridica consumul mondial de petrol la 360 milioane de
barili zilnic, comparativ cu producţia actuală de 67 milioane de barili. O asemenea
dinamică pare, astăzi, imposibilă. Pe măsură ce creşterea economică bazată pe
combustibili fosili s-a extins, acumularea de bioxid de carbon şi a altor gaze în
atmosferă a depăşit suportabilitatea sistemelor naturale. Această acumulare de CO2
este răspunzătoare pentru creşterea temperaturilor, survenită după 1986, pentru
evenimentele climaterice extreme, furtuni şi inundaţii distrugătoare, pentru
„efectul de seră” devenit tot mai greu de suportat şi care ameninţă întregul glob
să devină un deşert. Revendicarea de „spaţii vitale” pentru realizarea creşterii
economice a împins omenirea, în secolul al XX-lea, la două conflagraţii mondiale şi
la alte 51 de „conflicte limitate”, după anul 1950, care au ridicat numărul
deceselor de război, între 1900-1995, la circa 110 milioane de persoane. Tipul de
creştere economică şi-a avut „contribuţia” sa şi la scindarea societăţilor umane în
bogaţi şi săraci. „Dacă o cincime din omenire trăieşte mai bine decât regii din
vechime, o altă cincime vieţuieşte, pe drept cuvânt, la limita subzistenţei… Se
estimează că 841 milioane de oameni sunt subnutriţi, iar 1,2 miliarde nu au acces
la apa potabilă sigură”70. Aspectele prezentate sunt doar câteva dintre reziduurile
cancerigene ale creşterii economice mondiale.
70

Starea lumii 1999, p. 158.

338

• Orientarea către dezvoltarea durabilă a economiei mondiale Dezvoltarea durabilă

(sustenabilă) reprezintă o nouă strategie de dezvoltare economico-socială, care are
drept scop armonizarea creşterii economice cu protecţia mediului natural (inclusiv
a resurselor) şi protecţia mediului social, îmbunătăţirea calităţii vieţii şi
protejarea naturii. O dezvoltare economică este durabilă dacă respectă principiile
durabilităţii, care îşi au obârşia în ştiinţa ecologiei. „Într-o economie durabilă,
captura piscicolă nu depăşeşte producţia durabilă a zonelor de pescuit, cantitatea
de apă pompată din acvifere nu depăşeşte capacitatea de încărcare a acestora,
eroziunea solului nu depăşeşte ritmul natural de formare a unui nou sol, numărul
copacilor tăiaţi nu depăşeşte pe cel al arborilor plantaţi, iar emisiile de carbon
nu depăşesc capacitatea naturii de a fixa bioxidul de carbon. O economie durabilă
nu distruge speciile de plante şi animale mai repede decât evoluează acestea pentru
a forma altele noi”71. Aplicarea în viaţă a acestor principii înseamnă
reconcilierea dintre economie şi mediul înconjurător „pe o nouă cale de dezvoltare
care să susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci
şi pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndepărtat”72. La nivelul
companiilor industriale din întreaga lume, dezvoltarea durabilă (sustenabilă) este
exprimată prin conceptul de ecoficienţă, semnificând procesul de maximizare a
producţiei şi de minimizare sau, în unele cazuri, de eliminare a efluenţilor
(reziduuri dăunătoare). Aşa cum susţin unii economişti, principiile dezvoltării
durabile „pot fi germenii unei noi revoluţii industriale prin care fluxurile de
energie şi materiale ar urma să fie reduse la minimum, iar apa şi aerul care
părăsesc o fabrică ar deveni, uneori, mai curate decât la intrarea în aceasta”73.
Sfidarea energetică va putea fi înfruntată prin înlocuirea cât mai repede posibil a
economiei combustibililor fosili cu o eficientă economie a surselor energetice
regenerabile, în principal, a celor care
Op. cit., p. 33. Raportul Brundtland, Viitorul nostru comun, Conferinţa ONU, Rio de
Janeiro, iunie 1992. (Citat după Economia şi sfidarea naturii, Editura Economică,
Bucureşti, 1994, p. 13). 73 W. Mc Donough, Michael Braungart, The Next Industrial
Revolution, „Atlantic Monthly, octombrie 1998. 339
72 71

derivă de la soare şi cu cea a hidrogenului. Această tranziţie va opri declinul

moştenirii naturale a generaţiilor viitoare şi va semnifica demararea investiţiilor
într-o planetă locuibilă. Grăbirea tranziţiei necesită, printre altele,
restructurarea masivă a fiscalităţii prin reducerea taxelor pe profit şi mărirea
celor pe energie74. Noua economie nu va exclude automobilul, indispensabil în multe
situaţii, dar e de presupus că el nu va mai reprezenta elementul central al
sistemului de transport, aşa cum stau lucrurile în prezent în multe ţări.
Dezvoltarea durabilă impune realizarea unei revoluţii în domeniul materialelor.
Conţinutul acesteia va consta în reduceri drastice la toate tipurile de materiale
prin diminuarea intensivităţii în materiale a tuturor produselor, economisirea şi
reciclarea materialelor, trecerea de la comercializarea materialelor la
comercializarea serviciilor. Companiile ar putea obţine profit nu prin vânzarea
bunurilor (de pildă, maşini de spălat ori automobile), ci a serviciilor pe care în
prezent le asigură aceste bunuri. O problemă-cheie a dezvoltării durabile este
realizarea echilibrului între oameni şi hrană. Aceasta presupune, în primul rând,
dobândirea siguranţei că, pretutindeni, cuplurile au acces la planificarea
familială. În al doilea rând, sunt necesare iniţiative fundamentale în ce priveşte
hrana. În societăţile bogate sunt necesare programe nutriţionale care să
descurajeze pe obezi în ce priveşte consumul exagerat de carne şi grăsimi animale.
În condiţiile deteriorării păşunilor şi zonelor de pescuit oceanic, sporirea hranei
se poate obţine prin creşterea conversiei relative a furajelor. În timp ce 1 kg de
carne suplimentar „în viu” la animale necesită 7 kg de cereale, în cazul păsărilor,
solicită mai puţin de 2 kg. Puţinătatea apei este o barieră esenţială în calea
sporirii producţiei de hrană. Această barieră ar putea, cel puţin parţial, să fie
învinsă prin folosirea de tehnologii mai eficiente de irigare şi prin trecerea la
materii prime alimentare mai adecvate sub acest aspect. Nevoia inversării tendinţei
de deteriorare a mediului a devenit presantă. Pentru ca aceasta să aibă loc este
esenţial ca guvernele să
Peter Norman, SPD and Green Agree German Energy Tax Rises, „Financial Times”, 19
octombrie, 1998. 340
74

înceteze subvenţionarea deteriorării mediului şi să înceapă să o impoziteze; să

introducă principiul „cine poluează trebuie să plătească”. În lume, subvenţiile
guvernamentale dăunătoare mediului însumează circa 650 de miliarde de dolari
(acordate drept sprijin pentru tăieri forestiere, minerit, pescuit, consum de
energie etc.). Suprimarea acestora ar echivala cu o reducere netă cu 80% a poverii
fiscale. Impozitarea poluării şi a depletării (epuizării) resurselor se cere a fi
mult sporită. Nevoia de pace pentru supravieţuirea omenirii este premisa
obligatorie a realizării dezvoltării durabile. Pentru ca în secolul al XXI-lea să
se atenueze probabilitatea unor hărţuieli şi războaie fără sfârşit, guvernele
trebuie să urmărească demilitarizarea, prevenirea conflictelor, edificarea, la
nivel global, a unor instituţii şi mecanisme mai eficiente şi o recalibrare
esenţială a investiţiilor pe securitate. Realizarea unei dezvoltări durabile
necesită, deopotrivă, coeziune în interiorul societăţilor şi la nivel global.
Aceasta este influenţată de distribuţia avuţiei. Într-o lume cu resurse limitate
este inacceptabilă adâncirea discrepanţei dintre bogaţi şi săraci. Trebuie asigurat
dreptul tuturor oamenilor la o viaţă decentă. Tranziţia la durabilitate impune o
viziune holistică. Toate forţele din societate au, în acest scop, un rol de jucat:
companiile private, guvernele, organizaţiile nonprofit, consumatorii, cetăţenii
informaţi. Presiunea acestor forţe pentru crearea unei noi etici a dezvoltării
economice şi coagularea voinţei politice de a o realiza sunt precondiţia
dezvoltării durabile. Guvernele trebuie să stabilească şi să apere cu hotărâre
limitele ambientale. Corporaţiile şi pieţele trebuie stimulate să-şi sporească
interesul şi creativitatea pentru a exploata cea mai mare oportunitate
investiţională din istorie pe care o creează convertirea economiei mondiale într-
una durabilă. Societatea civilă trebuie să împingă pe un drum ascendent realizarea
dezvoltării durabile. Întrucât constrângerile creşterii economice traversează
frontierele naţionale, depăşirea lor reclamă conservarea valorilor culturale ale
popoarelor, cooperarea globală. Aceasta se materializează în tratate internaţionale
adecvate şi eficiente şi într-o activitate corespunzătoare a instituţiilor
internaţionale cum sunt FMI, BIRD, OMC, care, în activitatea lor, trebuie să aibă
în vedere consecinţele ambientale ale acţiunilor desfăşurate.
341

Concepte de bază • Scenariu al dezvoltării economice • Dezvoltare unipolară;

dezvoltare multipolară; dezvoltare economică regionalizată. • Integrare economică •
Zonă de comerţ lliberă • Uniune vamală • Piaţă comună; piaţă unică • Politici
comunitare • Principiul subsidiarităţii • Mondializarea (globalizarea)
activităţilor economice • Companie transnaţională • Filială (subsidiară, asociată,
branşă) a companiei transnaţionale • Dezvoltarea durabilă a economiei mondiale
Probleme de reflecţie, întrebări • Caracteristicile unui centru mondial de putere.
Care a fost principalul centru mondial de putere în secolul al XX-lea? • Care
dintre cele trei scenarii ale dezvoltării economice mondiale prezentate în lecţie
are cele mai multe şanse de realizare? Care sunt argumentele pe care se sprijină
varianta aleasă? • Modelul dezvoltării economice în cadrul complexelor
naţionalstatale independente caracterizează evoluţia economiei mondiale de la
constituire până la jumătatea secolului al XX-lea. Au fost ignorate, în cadrul
acestui model, interdependenţele economice mondiale? Dacă s-a ţinut seama de ele,
ce formă specifică au avut ele în cadrul modelului respectiv de dezvoltare? •
Modelul dezvoltării regionalizate, comunitare a economiei mondiale este un concept
teoretic, un deziderat sau o realitate contemporană? Care este gradul său de
compatibilitate cu modelul precedent? • Condiţiile obiective care ar putea asigura
organizarea, funcţionarea şi conducerea economiei mondiale ca pe o singură unitate
economică. • Consecinţele pe care le-ar putea avea instituirea unor norme unitare
obligatorii şi a unor instituţii comune mondiale de conducere a tuturor entităţilor
existente în condiţiile insuficientei matutizări a
342

premiselor obiective şi subiective necesare. S-ar putea grăbi procesul de

maturizare a acestor condiţii? Cum? • Există limite (constrângeri) fizice
insurmontabile care vor stopa creşterea economică mondială? Există pericolul unui
colaps al acesteia? Cum poate fi preîntâmpinat acest pericol? • Ce înseamnă
abordarea holistică a dezvoltării durabile a economiei mondiale? • Cum s-ar putea
caracteriza „globalismul cu faţă umană”? Bibliografie
• Maurice G., Tiers Monde: trois quart du monde, Dunot, Paris, 1980. • Lester
Thurow, Head to head; the coming economic battle among Japon, Europa and America,
New York, 1992. • Jacques Attali, Milenium. Winners and Losers in the Coming World
Order, New York, 1991. • Emilian Dobrescu, Integrarea economică, Editura Academică,
Bucureşti, 1996. • I. Bari, Economie Mondială, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997. • Lester Brown (coordonator), Starea Lumii 1999, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1999. • G. Sıros, Toward a Global Open Society, „Atlantic Monthly”,
ianuarie 1998. • Treaty Establishing EEC, 1957, Rome. • Treaty on the European
Union, European Report, februarie 22, 1992. • Handbook of Economic Integration and
Cooperation of Developing Country, vol. I, Geneva, 1998. • OMC, Rapport Annuel. •
UN, World Investment Report, , Geneva. • FMI, Finance et Developpement. • ONUDI,
Developpement Industriel. Rapport mondial, Viena.

343

Capitolul 25 ROMÂNIA ÎN ECONOMIA MONDIALĂ – ANII ’90

Obiectivele temei: • prezentarea evoluţiei economiei româneşti, privită în

contextul economiei mondiale contemporane; • cuantificarea dimensiunilor şi
evoluţiei decalajelor economice dintre România şi indicatorii medii mondiali şi,
îndeosebi, cei caracteristici ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic; •
analiza poziţiei României în procesul de integrare economică europeană; •
examinarea stadiului actual, a dinamicii şi eficienţei relaţiilor economice externe
ale României. Internaţionalizarea progresivă a activităţilor economice a sporit
interesul fiecărei ţări de a-şi apropria efectele benefice pe care le generează
economia globală şi, în egală măsură, de a găsi mijloacele adecvate pentru
înfruntarea sfidărilor cu care se confruntă, odată implicată în interdependenţele
economice mondiale crescânde. Experienţa dezvoltării economice din ultima treime a
secolului XX arată că efectele participării economiilor naţionale la relaţiile
economice internaţionale sunt condiţionate de performanţele lor în valorificarea
oportunităţilor care se creează şi de capacitatea de reacţie faţă de consecinţele
acţiunii factorilor interni şi externi ai dezvoltării. Valorificarea avantajelor şi
capacitatea de adaptare a economiilor naţionale la împrejurările schimbătoare ale
mediului în care acţionează sunt, la rândul lor, într-o strânsă relaţie cu rangul
deţinut de ele în ierarhia dezvoltării economice. Locul economiei unei ţări ori
unui grup de ţări în economia mondială poate fi evidenţiat prin analiza comparată a
parametrilor cantitativi şi calitativi care caracterizează starea la un moment dat
şi dinamica în timp a economiei entităţilor respective. În acest scop, se
344

utilizează, aşa cum se ştie din lecţiile precedente ale acestei secţiuni, criterii
multiple, care se referă la nivelul dezvoltării economiei, la potenţialul economic,
la structurile sectoriale (de ramură) ale economiilor naţionale, la gradul de
participare la relaţiile economice internaţionale, la poziţia de ţară creditoare
ori debitoare pe piaţa capitalului etc. Vom încerca să aplicăm aceste criterii la
situaţia României, pentru a caracteriza locul său în economia mondială, folosind
indicatori adecvaţi de volum, structură şi dinamică1. 25.1. LOCUL ROMÂNIEI ÎN
ECONOMIA MONDIALĂ Împrejurări istorice şi geopolitice specifice, interne şi
externe, adeseori ostile imperativelor progresului economic şi social, au imprimat
procesului dezvoltării economice a spaţiului românesc o dinamică greoaie,
contorsionată, decuplată de performanţele superioare înregistrate de economia
mondială în diferitele etape parcurse de către structurile ce-i sunt proprii.
Constituirea însăşi a complexului economic naţional românesc, caracterizat prin
piaţa naţională unitară, prin structuri economice cât de cât omogene, compatibile
cu cele ale protagoniştilor economiei mondiale, a înregistrat o întârziere
multiseculară dacă avem în vedere momentele constituirii statelor unitare în
Europa, în urma revoluţiilor democratice care au pus capăt feudalismului şi au
facilitat declanşarea şi mersul accelerat al civilizaţiei industriale. Această
întârziere a făcut ca istoria economică modernă şi contemporană să înregistreze
permanent considerabile decalaje economice între România şi majoritatea ţărilor
europene, precum şi faţă de ţările dezvoltate din alte regiuni ale lumii.
Prezentarea analitică a locului deţinut de economia românească în economia mondială
şi a evoluţiei în diferite perioade a acestui loc întâmpină numeroase dificultăţi:
literatura economică din ultimul deceniu a neglijat această temă, sursele
statistice sunt dispersate, datele statistice referitoare la indicatorii economiei
naţionale sunt incomplete, seriile statistice care caracterizează evoluţia acestor
indicatori prezintă hiatusuri greu de acoperit, iar gradul de comparabilitate a
acestor date cu cele ale statisticilor mondiale este, de regulă, redus. 345
1

Amploarea şi evoluţia decalajelor economice Analiza dimensiunilor şi tendinţelor

decalajelor dintre România şi alte ţări ale lumii poate fi structurată pe baza
criteriilor menţionate mai sus, care caracterizează locul unei ţări în economia
mondială. • Decalaje de potenţial economic Forţa (potenţialul) economică a României
privită în context mondial este ilustrată prin compararea indicatorilor privind
suprafaţa, numărul locuitorilor, prin alte dimensiuni absolute ale diferitelor
variabile macroeconomice (tabelul1).
Indicatori ai potenţialului economic (dimensiuni mondiale şi România, anii ’90)
Tabelul 1

x) Sursa pentru: • suprafaţă: mii km2, în 1996– World Development Report 1998/1999,
p. 230. • populaţie: milioane locuitori– World Development Report 1999/2000, p.
234. Ultimul an este 1998. • PIB: milioane dolari– World Development Report
1998/1999, p. 212-213. • exporturi şi importuri, milioane de dolari; idem p. 218,
ultimul an este 1996. Datele pentru 1990 sunt cele din 1993 şi au ca sursă
Statistiques du Commerce International, OMC, 1999, p. 12 şi Anuarul statistic al
României.

Deţinând, în anul 1997, 0,18 % din suprafaţa terestră a globului 0,38% din totalul
populaţiei lumii, 0,11% din PIB mondial, 0,14% din exporturi şi 0,19% din
importurile mondiale şi comparând dimensiunile acestor indicatori cu cele specifice
celorlalte 131 de ţări la care se referă media mondială ilustrată în tabelul 1,
România poate fi caracterizată ca ţară cu potenţial mijlociu spre mic. În ceea ce
346

priveşte suprafaţa, 59 din cele 131 de ţări sunt mai mici decât România, 6 deţin o
suprafaţă aproximativ egală cu cea a României, iar 66 au o suprafaţă mai mare decât
cea a României. Referitor la populaţie, datele statistice prezintă aproximativ
aceeaşi configuraţie: 87 de ţări au o populaţie mai mică decât cea a României, 6
ţări au un număr de locuitori aproximativ egal cu cel al României, iar 28 au o
populaţie mai mare decât cea a României. Dimensiunile absolute ale produsului
intern brut situează, de asemenea, România între ţările cu potenţial mijlociu spre
mic: 59 de ţări (din cele 131 considerate) deţin un PIB global mai mare decât cel
al României, iar 73 de ţări se situează, sub aspectul volumului absolut al acestui
indicator, în urma României. Volumul importurilor şi exporturilor ilustrează, în
egală măsură, potenţialul modest deţinut de România în economia contemporană. În
ultimele două decenii ale secolului XX, majoritatea indicatorilor care exprimă
potenţialul României în contextul mondial au înregistrat o înrăutăţire
considerabilă. Faţă de anul 1980, în 1997, ponderea deţinută de România în
populaţia mondială s-a diminuat cu 12 puncte procentuale, cea deţinută în produsul
brut mondial cu 32 de puncte procentuale, în exporturile mondiale cu 36 puncte
procentuale, iar cea din importurile mondiale cu 38 de puncte procentuale.
Deteriorarea dramatică a potenţialului României în lumea contemporană reprezintă
sfidarea fundamentală la adresa existenţei de sine stătătoare a poporului şi
statului român. Examinarea potenţialului economic al României în context european
confirmă constatările de mai sus, evidenţiind totodată noi aspecte semnificative
(tabelul 2). Din cele 15 ţări europene prezentate, România este a noua sub aspectul
ponderii deţinute în suprafaţa terestră a globului, pe locul al şaptelea în ce
priveşte ponderea în populaţia mondială, pe locul al paisprezecelea în ierarhia
ponderilor deţinute în produsul brut mondial, pe locul al treisprezecelea în
domeniul exporturilor şi importurilor mondiale. Şi datele tabelului 2 ilustrează,
aşadar, locul inferior al României în ce priveşte indicatorii economici de
potenţial (PIB, importuri, exporturi) în comparaţie cu locul ocupat de ea în
totalul populaţiei mondiale şi în suprafaţa terestră a globului. Deşi economiile
tuturor ţărilor europene cuprinse în tabelul 2 au înregistrat, între 1980-1997,
reducerea ponderii deţinute în ce priveşte indicatorii economici mondiali de
potenţial, proces firesc datorat intensificării
347

dezvoltării economice a ţărilor extraeuropene, nici una din ţările europene

menţionate în tabel, cu excepţia Bulgariei, nu a înregistrat căderi atât de
pronunţate cum sunt cele caracteristice României.
Indicatori ai potenţialului economic (ţări europene) -1980 şi 1997Tabelul 2

Sursa pentru: • suprafaţă: mii kmp– World Development Report, 1999/2000, p. 230;
datele pentru ultimul an se referă la 1996. • populaţie: milioane locuitori – World
Development Report, 1998/1999, p. 194. • PIB: în milioane dolari– idem, p. 213. •
exporturi şi importuri: în milioane dolari; exporturi şi importuri de bunuri şi
servicii– idem, p. 218; ultimul an este 1996. • łările sunt aşezate în ordinea
descrescândă a PIB.

348

• Decalaje ale nivelului dezvoltării economice Cum se ştie, nivelul dezvoltării

economice exprimă gradul de valorificare a potenţialului economic, eficienţa
utilizării factorilor de producţie, determinate de calitatea aparatului de
producţie, de performanţele realizate în folosirea capitalului fizic şi uman, de
calitatea structurilor şi infrastructurilor economice, politice, sociale,
instituţionale, manageriale etc. Aceste caracteristici sunt exprimate statistic,
într-un mod sintetic, de către asemenea indicatori macroeconomici cum sunt produsul
intern brut pe locuitor (PIB/locuitor), PIB pe unitatea de energie utilizată,
productivitatea muncii (valoarea adăugată pe locuitor) din industrie şi agricultură
etc.
Indicatori ai nivelului de dezvoltare economică (dimensiuni mondiale şi România,
anii ’90) Tabelul 3

Sursa pentru: • PIB / locuitor, calculat pe baza tabelului 1 şi a Anuarului

statistic al României, dolari /loc. • PIB/unitatea de energie folosită: în dolari,
din 1987/kg– World Development Report, 1998/1999, p. 208-209. • Consum de energie
comercială/locuitor: în kg echivalent petrol– World Development Indicators, 1999,
p. 145-146. • Consum de fertilizanţi: mii grame/ha– World Development Indicators,
1999, p. 125-126. • Tractoare la 100 ha teren arabil– idem. • Productivitatea
agricolă: valoarea agricolă adăugată pe lucrător– World Development Indicators,
1999, p. 129; pentru 1997, cifra se referă la ţările Uniunii Europene. x) Valoare
PIB din 1985. xx) Decalaj relativ: indicatorul specific României exprimat în % faţă
de indicatorul mondial sau ca raport între indicatorul propriu României şi cel
mondial. 349

Datele prezentate arată că, sub aspectul nivelului dezvoltării economice, România
deţine în economia mondială o poziţie net inferioară faţă de aceea care îi revine
din punctul de vedere al potenţialului său economic. În comparaţie cu media
mondială, PIB pe locuitor al României, în 1997, reprezenta doar 27%, semnificând un
raport de 1/3,6. Decalajul faţă de media mondială este cu atât mai îngrijorător
dacă avem în vedere faptul că această medie sintetizează atât PIB-ul pe locuitor al
ţărilor dezvoltate economic, cât şi PIB-ul pe locuitor al celor peste 120 de ţări
în curs de dezvoltare şi slab dezvoltate. Cifrele tabelului 3 evidenţiază decalaje
la fel de adânci faţă de media mondială şi în ce priveşte consumul de îngrăşăminte
la hectar şi, mai ales, la productivitatea agricolă, care, în 1997, reprezenta
numai 17% din cifra medie mondială. Ca şi în cazul decalajului de potenţial
economic, şi decalajul privind nivelul dezvoltării economice a înregistrat o
adâncire constantă şi accentuată în perioada 1980-1997. Dimensiunile rămânerii în
urmă a economiei româneşti în contextul dezvoltării economice contemporane sunt şi
mai relevant evidenţiate prin compararea indicatorilor macroeconomici calitativi
proprii României cu cei ai ţărilor dezvoltate (tabelul 4). Faţă de media ţărilor
dezvoltate, în 1998, la toţi indicatorii macroeconomici cuprinşi în tabelul 4,
România deţinea ponderi variind între 6,15% la PIB/locuitor şi 37,91% la consumul
de energie pe locuitor. Ca şi în situaţiile examinate mai sus, şi în acest caz, în
ultimele două decenii, locul României în ce priveşte indicatorii calitativi ai
nivelului dezvoltării economice a înregistrat o îngustare considerabilă: de circa
14 puncte procentuale la PIB pe locuitor faţă de media ţărilor dezvoltate, de 23
puncte procentuale la consumul de energie pe locuitor, de 50 de puncte procentuale
la consumul de îngrăşăminte pe ha teren arabil. Caracterul precar al localizării
României în nivelul contemporan al dezvoltării economice şi procesul de deteriorare
a poziţiei sale, înregistrat în anii ’90, sunt puse într-o lumină şi mai vie de
comparaţia cu locurile deţinute de treisprezece din cele paisprezece ţări
menţionate în tabelul 4 (cu excepţia Bulgariei). Astfel, în ultimul an al perioadei
analizate (1998), PIB/locuitor al României nu reprezenta decât 5,37%, faţă de cel
al Germaniei, 5,42% faţă de cel al Suediei, 5,57% faţă de cel al Franţei, 5,61%
faţă de PIB/locuitor al Olandei etc. Situaţia este similară şi în cazul celorlalţi
indicatori cuprinşi în tabel, deşi proporţiile dintre aceştia pot prezenta uşoare
modificări faţă de ponderile exprimate de aceste date.
350
Indicatori ai nivelului de dezvoltare economică (ţări europene) Tabelul 4

351

Decalajul economic dintre România şi treisprezece din cele 14 ţări cuprinse în

tabelul 4 a marcat o agravare continuă în decursul ultimilor douăzeci de ani, la
cvasitotalitatea indicatorilor macroeconomici prezentaţi în tabel. Astfel, la
PIB/locuitor decalajul dintre România şi Suedia s-a mărit de peste 2,5 ori, faţă de
Belgia de 3 ori, faţă de Franţa de 3 ori, faţă de Austria de 3 ori, faţă de Cehia
de 3 ori. Decalajele în ce priveşte PIB/locuitor al României şi al celorlalte ţări
cuprinse în tabelul 4 le regăsim şi în dimensiunile celorlalţi indicatori
macroeconomici: PIB pe unitatea de energie utilizată; consumul de fertilizanţi la
ha; numărul de tractoare la 100 ha teren arabil şi, mai ales, productivitatea
muncii industriale şi agricole (valoarea adăugată pe lucrător). * Concluzia acestei
analize statistice comparate privind nivelul dezvoltării economice a României este
suficient de transparentă: în prezent, România este o ţară în curs de dezvoltare
care depune eforturi pentru a imprima dezvoltării sale interne un sens ascendent şi
a reduce decalajele care o despart de ţările mai dezvoltate. • Decalaje de
structură a economiei Analiza locului României în economia mondială poate fi
aprofundată şi prin luarea în considerare a indicatorilor de structură a
economiilor naţionale (tabelul 5).
Tabelul 4. Sursa pentru: • PIB/locuitor 1998 în dolari - World Development
Indicators. World Bank 1999, p. 194; PIB/locuitor 1980 calculat pentru populaţie -
World Development Report 1999-2000, p. 234. Pentru România, datele PIB pentru 1980
sunt din 1985. Ordinea aşezării în tabel a ţărilor este dată de mărimea
PIB/locuitor în 1998. • PIB/unitate de energie folosită dolari/kg - World
Development Report, World Bank, 1999-2000, p. 248-249. Ultimul an este 1996. •
Consum de energie pe locuitor: kg echivalent petrol– idem. • Utilizarea de
fertilizant sute de grame pe ha teren arabil; cifrele pentru media ţărilor
dezvoltate se referă la media Uniunii Europene– World Development Indicators, World
Bank, 1999, p. 124-126. • Valoarea adăugată pe lucrător agricol: mediile
perioadelor 1979-1981 şi 1994- 1996 în dolari, World Development Report 1998-1999,
p. 204-205. Cifrele pentru ţările dezvoltate se referă la media Uniunii Europene.
Valoarea adăugată pe lucrător în industria prelucrătoare: dolari/an– idem, p. 62-
64. • Tractoare la 100 ha teren arabil: mediile perioadelor 1979-1981 şi 1994-1996
în bucăţi– idem, p. 124-136. Cifrele pentru ţările dezvoltate reflectă media
Uniunii Europene. 352
*

Structura producţiei. Valoarea adăugată (% din PIB) Tabelul 5

Sursa: World Development Report 1999/2000, The World Bank, p. 252-253. Anul 1997,
World Development Indicators, 1999, p. 192-194.

În deceniile de după 1980, ţările menţionate în tabelul nr. 5 au înregistrat noi

schimbări structurale, sectorul serviciilor sporindu-şi ponderea în PIB cu încă 6-
12 puncte procentuale, ajungând, în prezent, să deţină între 65-72% din PIB2.
Sensul schimbărilor structurale este similar şi pentru ansamblul grupei ţărilor în
curs de dezvoltare, numai că performanţele lor sunt mult rămase în urma celor
realizate de ţările dezvoltate; în 1998, structurile sectoriale (de ramură) ale
ţărilor acestei grupe de-abia tindeau spre nivelul din 1980 al structurilor de
ramură, realizat de ţările dezvoltate. Cum se prezintă structurile sectoriale ale
economiei româneşti, privite în context mondial? Deşi date comparabile sunt
disponibile numai pentru ultimul an al perioadei analizate (1998), concluzia ce
rezultă este evidentă: în prezent, structura de ramură a economiei naţionale a
României este rămasă în urma structurilor sectoriale
Cifra proprie Uniunii Europene (58%) se află sub aceste limite datorită
structurilor rămase în urmă ale ţărilor mai târziu admise în UE (Spania, Grecia şi
Portugalia). Cifra caracteristică Germaniei a înregistrat impactul unificării celor
două state germane. 353
2

ale mediei ţărilor în curs de dezvoltare, precum şi a structurilor sectoriale ale

ansamblului ţărilor lumii. Faţă de structurile de ramură ale ţărilor dezvoltate
(inclusiv cele ale UE), structura sectorială a economiei româneşti este cu peste 20
de ani rămasă în urmă. Această disonanţă faţă de parametrii structurali
predominanţi în economia mondială contemporană poate explica multe dintre
contraperformanţele economiei româneşti, marile dezechilibre care o caracterizează,
în prezent. • „Deschiderea spre exterior” a economiei naţionale Literatura
economică3 internaţională din ultimii ani a relevat pe larg impactul favorabil al
integrării crescânde a economiilor naţionale în economia mondială. S-au pus,
astfel, în evidenţă îmbunătăţirea alocării resurselor între diferite alternative de
dezvoltare, stimulată de integrarea crescândă în economia mondială; intensificarea
concurenţei ca principal instrument pentru realizarea standardelor mondiale de
eficienţă, lărgirea opţiunilor consumatorilor, sporirea abilităţii de pătrundere pe
pieţele internaţionale de capital, expunerea la noi idei, tehnologii şi produse
etc. În ce măsură îşi aproprie România aceste avantaje? (tabelul 6) Datele
tabelului 6 ilustrează aspecte relevante ale sporirii gradului de integrare a
economiei mondiale contemporane şi ale locului României în acest proces. Cifrele
din primele coloane reliefează importanţa crescândă a comerţului în economia
mondială, fiind una din manifestările intensificării integrării economice globale.
Comerţul cu mărfuri ca procent al PIB real, calculat la paritatea puterii de
cumpărare (PPC), reprezintă suma exportului şi importului de bunuri împărţită la
valoarea PIB calculată la PPC4. În ultimul deceniu, ponderea astfel calculată a
comerţului în PIB-ul real mondial a sporit cu 9 puncte procentuale (de la 20,6% la
29,6%); în cifra medie corespunzătoare ţărilor dezvoltate, această pondere,
sensibil superioară celei mondiale, a sporit cu 10 puncte procentuale, iar media
PIB-ului ţărilor Uniunii Europene, cu 13 puncte procentuale. Între
Global Economic Prospect. Developing countries, The W.B., 1996; Integration with
the global economies, World Development Indicators, The W.B., 1999, p. 324-327. 4
Statistica ONU a folosit această metodologie de exprimare a PIB pentru a ajusta
diferenţele dintre preţurile interne. 354
3

acestea, Olanda, Suedia, Spania, Portugalia se detaşează net atât prin ponderi
superioare ale comerţului în PIB-ul lor intern, real, cât şi, mai ales, prin
creşterile rapide ale acestei ponderi înregistrate în ultimii 10 ani (sporuri între
12 puncte procentuale, în cazul Portugaliei, şi 21 de puncte procentuale, în cel al
Olandei).
Integrarea în economia globală – anii ’90 Tabelul 6

Sursa: World Economic Indicators, The World Bank, 1999, p. 321-327. x) Investiţiile
străine directe includ suma ieşirilor şi intrărilor de capital evidenţiate în
contul financiar al balanţei de plăţi, cuprinzând capitalul investit în acţiuni,
cel provenit din reinvestirea profitului, alte investiţii pe termen lung şi
capitalurile pe termen scurt.

În ce o priveşte, România ilustrează, şi în acest cadru, rămânerea în urmă atât

faţă de parametrii medii mondiali ai integrării în economia mondială, cât şi, mai
ales, de cei ai ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic. De data aceasta,
rămânerea în urmă este considerabilă chiar faţă de ţările vecine - Bulgaria,
Polonia şi mai ales faţă de Ungaria (unde, în 1997, comerţul cu bunuri deţinea o
pondere de 55,2% din PIB-ul real calculat la paritatea puterii de cumpărare (PPC),
în timp ce în România cifra era doar de 20,1%. Gradul scăzut al deschiderii spre
exterior este, deopotrivă, o
355

cauză şi un efect al crizei economice care a pulverizat economia românească în anii

’90. Analiza evoluţiei ponderilor fluxurilor private de capital şi investiţiilor
străine directe în produsul intern brut evidenţiază şi un alt fenomen cu profunde
urmări destabilizatoare, pe termen lung, asupra economiei româneşti. Astfel,
prăbuşirea economică din deceniul anilor ’90 a avut loc paralel cu o sporire a
ponderii fluxurilor private de capital de la 1,9% la 2,9%, iar cea a investiţiilor
străine brute de la 0% la 1,5%. Este vorba, în realitate, de faptul că deficitul
balanţei comerciale a fost acoperit prin împrumuturi de capital din surse oficiale
şi private (acestea din urmă sporindu-şi ponderea în PIB cu un punct procentual).
În ceea ce priveşte investiţiile străine, ele reprezintă îndeosebi intrări de
capitaluri prilejuite de preluarea întreprinderilor de stat de către capitalul
străin sau plasamente de portofoliu în active româneşti. Ne-am aflat, aşadar, o
perioadă, în faţa fenomenului de integrare negativă în economia mondială,
semnificând o deteriorare progresivă a relaţiilor economice internaţionale, o
împovărare a generaţiilor viitoare cu costurile dezechilibrelor externe din
perioada 1980-2000. • Deteriorarea dezvoltării umane Dezvoltarea umană este ţinta
finală a oricărei activităţi economice şi sociale. Oricât de spectaculoase ar fi
dimensiunile unor indicatori macroeconomici, dacă aceştia nu se regăsesc în
calitatea vieţii cetăţenilor, semnificaţia şi valoarea lor încetează de a mai fi un
factor coagulant al colectivităţilor umane, un etalon al progresului acestora.
Dezvoltarea umană este exprimată de durata vieţii oamenilor, de nivelul lor de
şcolarizare şi sănătate, de stadiul atins de civilizaţia materială şi spirituală,
în general. Aşa cum se ştie dintr-o lecţie precedentă5, Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare (PNUD) a agregat aceste dimensiuni ale nivelului de dezvoltare
umană într-un Indice sintetic al Dezvoltării Umane (HDI)6. În funcţie de acest
indice, economiile naţionale au fost grupate în trei categorii: economii naţionale
cu HDI ridicat, având o valoare medie mai mare de 0,800 puncte, economii naţionale
cu HDI mediu, între 0,500-0,799 puncte şi economii cu HDI scăzut, sub 0,500 puncte.
În acest cadru, în anul 1995, între cele 174 de
5 6

Vezi capitolul 23. HDI - Human Development Indice

356

ţări pentru care Raportul Mondial asupra Dezvoltării Umane calcula Indicele
Dezvoltării Umane, România se situa pe locul 74, între ţările cu o valoare medie a
acestui indice de 0,766 puncte. Indicatorii specifici luaţi în calculul acestui
indice aveau următoarele dimensiuni: durata medie a vieţii - 69,6 ani; rata
alfabetizării adulţilor - 98%; rata brută a şcolarizării - 62 %; PIB/locuitor
calculat la PPC - 4431 dolari. Raportat la HDI mediu al ţărilor dezvoltate
economic, HDI specific României reprezenta 84%. Decalajul de calitate a vieţii este
şi mai accentuat decât rezultă din acest raport, dacă comparaţia este făcută cu
ţările dezvoltate, cu HDI superior mediei mondiale. Comparat cu HDI canadian, HDI
propriu României reprezintă 79%, faţă de indicele Franţei, Norvegiei şi SUA - 81%
etc. Fenomenul cel mai îngrijorător sub aspectul dezvoltării umane îl reprezintă
procesul accentuat de deteriorare a tuturor componentelor calităţii vieţii
cetăţenilor României înregistrat în anii '907. Faţă de 1989, în 1997, durata medie
a vieţii a scăzut de la 69,7 la 68,9 ani; rata mortalităţii generale a crescut de
la 10,7‰ la 12,4‰. Drept consecinţă, populaţia României s-a înscris pe linia unui
trend descrescând, reducându-se, în perioada 1990-1997, cu 350000 locuitori (1,5%).
Reducerea severă a veniturilor populaţiei, scăderea puterii de cumpărare – efect
direct al declinului economic, al inflaţiei preexistente, al reducerii şi
precarizării ocupării forţei de muncă – au accentuat, într-un mod dramatic,
îndepărtarea României de modelele de consum din ţările dezvoltate, amplificând
presiunile sociale. Sintetizând conţinutul acestei părţi a lecţiei, rezultă că, în
ultimele două decenii ale secolului XX, poziţia României în economia mondială,
apreciată prin prisma tuturor indicatorilor analizaţi, şi aşa destul de îngustă în
raport cu suprafaţa şi populaţia ei, s-a înrăutăţit dramatic. Caracterizată din
punct de vedere al potenţialului economic ca făcând parte dintre ţările mici spre
mijlocii, privită din perspectiva celorlalte criterii de clasificare, România este
o ţară în curs de dezvoltare cu două trei decenii rămasă în urma stadiului atins de
structurile de ramură ale economiilor dezvoltate, cu o „integrare de tip negativ"
în economia mondială, cu o calitate deplorabilă a vieţii cetăţenilor săi.
Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, iulie 1999. Capitolul 6, Evaluarea
şi dezvoltarea capitalului social, p. 70-89. 357
7

Cauzele acestei stări de lucruri sunt complexe, avându-şi originea într-o

multitudine de factori interni şi externi, obiectivi şi subiectivi de ordin
istoric, dar şi contemporani, care au influenţat nefavorabil dezvoltarea economiei
româneşti. Fără să exceadă temei de faţă, considerente de spaţiu impun ca analiza
acestor factori, pe baza bibliografiei relativ bogate ce s-a acumulat, să facă
obiectul unor „studii de caz” de sine stătătoare. 25.2. PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA
PROCESELE DE INTEGRARE ECONOMICĂ Vom examina, în continuare, preocupările României
de a găsi un catalizator al eforturilor sale orientate către stoparea decăderii şi
marasmului vieţii economice şi sociale din ultimul deceniu, de a imprima un curs şi
ţinte noi procesului dezvoltării. Există, în prezent, un consens naţional amplu
asupra faptului că acest catalizator îl constituie participarea la procesul de
integrare europeană. Apartenenţa la Europa este o constantă, un dat natural, în
conştiinţa poporului român, izvorând din factori geopolitici, economici şi sociali
obiectivi, permanenţi. Obstrucţionată, în anumite perioade istorice, de bariere
artificiale, de „cortine" impuse cu forţa, această conştiinţă s-a impus de fiecare
dată, a stat la baza refacerii şi amplificării relaţiilor europene ale României.
Deteriorarea locului deţinut în economia şi relaţiile economice mondiale în
ultimele decenii şi imperativul stopării acestui proces, al inversării tendinţelor
existente au reprezentat motive în plus ale intensificării preocupărilor României
de aderare la procesele de integrare economică europeană, în speţă, la Uniunea
Europeană. Integrarea economică europeană a generat, într-o jumătate de secol, un
organism economic unitar, un nou model de organizare a relaţiilor interstatale, un
nou centru de putere economică mondială, având, prin puterea exemplului, a
performanţelor tehnologice, economice, comerciale şi sociale atinse, o forţă de
atracţie irezistibilă asupra ţărilor din afara sa, inclusiv asupra României. După
anul 1990, preocupările României de integrare europeană s-au asociat, într-o
manieră tot mai adecvată, cu politica Uniunii Europene de lărgire a ariei ei de
cuprindere prin primirea de noi membri. În capitolul
358

precedent al acestei secţiuni a cursului, s-a evidenţiat procesul de sporire a

numărului de participanţi la integrare de la 6 ţări, câte au fost la constituirea
CEE, la 15 ţări, la 25, iar apoi la 27, de la 1 ianuarie 2007. • Acordul de
asociere la Uniunea Europeană Apropierea României de procesul de integrare
europeană a avut loc gradual. Debutând încă de la sfârşitul anilor '60, raporturile
reciproce au cunoscut o dezvoltare rapidă după anul 1990, prin recunoaşterea
Comunităţilor Economice Europene, acreditarea primului ambasador român pe lângă
acestea şi semnarea Acordului de Comerţ şi Cooperare Comercială, intrat în vigoare
în mai 1991. La sfârşitul aceluiaşi an, au început negocierile pentru încheierea
unui Acord de asociere a României la Comunităţile Europene, care s-a semnat la 1
februarie 1993, paralel purtându-se negocieri şi pentru un Acord Interimar, care a
intrat în vigoare la 1 mai 1993. Acordul European, instituind o asociere între
România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe
de altă parte8, a pus bazele unei noi etape de dezvoltare a raporturilor economice
reciproce, întărind angajamentul părţilor de a proceda la crearea condiţiilor
necesare pentru asigurarea liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor,
serviciilor şi capitalurilor. Obiectivele asocierii au fost: asigurarea unui cadru
adecvat pentru dialogul politic dintre părţi care să permită dezvoltarea unor
legături politice strânse; promovarea comerţului, precum şi a relaţiilor economice
armonioase dintre părţi; sprijinirea eforturilor României de dezvoltare şi de
restructurare a economiei, de desăvârşire a tranziţiei spre economia de piaţă şi de
consolidare a democraţiei; asigurarea unui cadru corespunzător pentru integrarea
graduală a României în Comunităţile Europene. Principiile generale ale asocierii
vizau: stabilirea pentru realizarea asocierii a unei perioade de tranziţie de
maximum 10 ani, împărţită în două etape; acceptarea unei asimetrii în acordarea
reciprocă de concesii comerciale, Comunităţile Europene îndeplinindu-şi
angajamentele, cu precădere, în prima parte de 5 ani a perioadei
Vezi Octavian Gh. Botez, Mădălina Militaru, Politica comercială a României în
perioada de pre şi post aderare la Uniunea Europeană, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2007, p. 160-167. 359
8

de tranziţie, în timp ce concesiile la care a convenit România urmau să fie puse în

aplicare, în cea mai mare parte a lor, în a doua fază de 5 ani a perioadei de
tranziţie; disponibilitatea părţilor ca pe parcursul perioadei de tranziţie să
procedeze de comun acord la prevederea periodică şi îmbunătăţirea concesiilor
reciproce. În domeniul schimburilor comerciale, Acordul European prevedea crearea
între părţi a unei zone de comerţ liber care urma să se concretizeze în eliminarea
treptată a obstacolelor tarifare (taxe vamale) şi netarifare (contingente, licenţe
etc) existente în relaţiile dintre România şi Uniunea Europeană. După intrarea în
vigoare a Acordului, Uniunea Europeană a procedat la eliminarea tuturor
restricţiilor cantitative şi la înlăturarea taxelor vamale la importul din România
pentru circa 90% din poziţiile tarifare la aceste produse, altele decât cele
textile şi siderurgice. Pentru acestea din urmă, Uniunea s-a angajat să elimine
gradual taxele vamale, într-un termen de 5 ani de la intrarea în vigoare a
acordului. S-a convenit totodată ca România să renunţe treptat la taxele vamale,
într-o perioadă de 5-9 ani, la importul a cca 70 - 75% din produsele industriale
provenind din ţările membre, reducere demarată din al patrulea an de la intrarea în
vigoare a Acordului. În ceea ce priveşte produsele agricole, s-a convenit:
consolidarea avantajelor pentru produsele agricole de bază, decurgând din aplicarea
preferinţelor acordate de Uniune ţărilor în curs de dezvoltare; reduceri
substanţiale (între 20-60%) a taxelor de prelevare pentru produse în cadrul unor
plafoane tarifare; reducerea de către România cu 25% a taxelor vamale de import,
într-o perioadă de 5 ani, în special pentru produse complementare producţiei
interne şi pentru cele deficitare pe piaţa României; abolirea de către Uniunea
Europeană şi reducerea până la 60% a taxelor percepute pentru eliminarea
diferenţelor între preţurile interne şi cele internaţionale la produsele
agroalimentare prelucrate (zahăr, făină, lapte, gemuri, dulciuri etc). În ce
priveşte România, ea putea menţine nivelul taxelor vamale pentru toate produsele
agricole prelucrate încă trei ani de la intrarea în vigoare a Acordului. Referitor
la libera circulaţie a forţei de muncă, Acordul prevedea, în esenţă, acordarea
reciprocă a unui tratament nediscriminatoriu, în raport cu cetăţenii celeilalte
părţi, cu privire la condiţiile de
360

lucru, de salarizare şi concedii. Pentru persoanele fizice şi juridice care

desfăşoară acte şi fapte economice pe teritoriul celeilalte părţi s-a convenit
acordarea clauzei regimului naţional. Acordul de Asociere la Uniunea Europeană a
avut, fără îndoială, o importanţă deosebită pentru România. El a fost manifestarea
unei deschideri substanţiale a României spre Europa, un factor important de
susţinere a creşterii economice, îndeosebi prin stimularea exporturilor, prin
favorizarea creării unui mediu de afaceri prietenos pentru investitorii străini,
prin pregătirea agenţilor economici şi a autorităţilor în vederea aderării ţării la
Uniunea Europeană. Nu au lipsit, însă, nici opiniile potrivit cărora aceste
posibilităţi nu erau pe deplin sprijinite de prevederile acordului9. Astfel, se
aprecia că avantajele deschiderii mai largi şi mai rapide a pieţei comunitare faţă
de exporturile ţărilor est–europene sunt parţial erodate de numeroase limitări ale
concesiilor aplicate exporturilor unor „produse sensibile", finale sau
intermediare, est-europene. La aceasta se adăuga faptul că, paralel cu procesul de
eliminare a barierelor tarifare şi cantitative, Uniunea Europeană, asemenea tuturor
entităţilor comerciale dezvoltate economic, aplică un alt sistem de protecţie
comercială, utilizând în acest scop standarde tehnice sofisticate, reguli sanitare,
de mediu etc. Doar eliminarea decalajelor economice ar fi în măsură să pună ţările
est - europene într-o poziţie care să le ajute să depăşească aceste obstacole.
Aceasta nu se poate realiza, însă, decât în perioade mai îndelungate de timp.
Prevederile Acordului de Asociere a României, pot fi caracterizate, prin comparaţie
cu Acordurile de asociere ale celorlalte ţări, ca fiind deosebit de liberale.
Astfel, în timp ce România a procedat la eliminarea imediată a taxelor vamale
pentru unele produse industriale mai puţin sensibile, Ungaria a trecut la
eliminarea unor astfel de taxe într-un interval de doi ani de la intrarea în
vigoare a Acordului interimar. De asemenea, România este singura ţară care şi-a
asumat obligaţia eliminării complete a restricţiilor cantitative la intrarea în
vigoare a Acordului interimar. În mod asemănător a procedat România şi în ce
priveşte calendarul eliminării taxelor vamale la multe categorii
Ana Bal, Economii în tranziţie. Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1997, p. 168-177. 361
9

de produse: eliminarea acestor taxe în termen de 5 ani faţă de 7-9 ani cât şi-au
eşalonat acest calendar majoritatea ţărilor est-europene; la fel stau lucrurile şi
cu produsele agricole. Rezultă că ţările est-europene cel mai bine situate pentru
aderarea la Uniunea Europeană au aplicat, cu o deosebită intensitate, gradualismul
în oferirea de concesii prin Acordurile de asociere. Programul de asociere a
constituit uvertura eforturilor de aderare a României la Uniunea Europeană, care
şi-au găsit împlinirea firească la 1 ianuarie 2007. • Condiţii de aderare. Sistemul
de colaborare „Twinning" Primirea ţărilor candidate în Uniune necesită o pregătire
a acestora, o perioadă de adaptare a structurilor lor politice, economice,
juridico-instituţionale etc. la standardele proprii Uniunii. Eforturile de adaptare
reprezintă conţinutul principal al perioadei de preaderare şi ele revin, în primul
rând, ţărilor candidate. În acelaşi timp, Uniunea Europeană îşi propune să
colaboreze îndeaproape cu aceste ţări în vederea accelerării reformelor economice
şi administrative. În acest scop, s-a conceput sistemul de colaborare Twinning10.
Twinning înseamnă „înfrăţire", „colaborare", „dublare a eforturilor", o conlucrare
între statele candidate şi ţările comunitare sub auspiciile Comisiei Europene şi
are menirea de a apropia ţările în cauză de momentul aderării. Conceptul Twinning
implică asistarea ţărilor candidate la aderare de către experţi ai Uniunii
Europene. În faza de preaderare, programul de cooperare Twinning se poate derula pe
termen scurt sau pe termen lung, în raport cu condiţiile specifice ale fiecărei
ţări candidate. Prin sistemul Twinning se asigură ţărilor candidate atât asistenţă
tehnică şi administrativă, cât şi sprijin în vederea creării de relaţii cu ţările
membre ale Uniunii Europene şi cele aspirante la integrare. Twinning nu este doar o
cooperare generală, ci un instrument pentru atingerea unor obiective aflate pe
lista priorităţilor în vederea integrării, în beneficiul ambelor părţi implicate,
în conformitate cu Parteneriatele pentru aderare, pentru aplicarea strategiei de
preaderare.
Mircea Boulescu, România şi Uniunea Europeană, în „Opinia naţională”, nr. 269, 270
şi 272/2000. 362
10
Sistemul Twinning se orientează cu prioritate spre acquis. Acquisul simbolizează
ansamblul de legi ce compun sistemul comun ţărilor membre ale Uniunii Europene.
Cooperarea Twinning pentru alinierea la standardele comunitare se poate realiza în
cele mai diverse domenii. Operaţiile de Twinning încep prin elaborarea de către
fiecare candidat a planului de necesităţi, în care se prevăd domeniile prioritare
specificate în documentele de aderare, în conformitate cu Programul Naţional de
Adaptare la Acquis-ul Comunitar. Programul beneficiază de finanţarea Uniunii
Europene, în condiţiile programelor Phare. Programul de armonizare legislativă
pentru integrare în piaţa unică a fost structurat pe 31 de domenii, cuprinzând
subprograme secvenţiale, şi a fost elaborat în conformitate cu prevederile Cărţii
Albe, ce se constituie ca parte în strategia de preaderare adoptată de Consiliul
European de la Essen din decembrie 1994. Cele 31 de domenii avute în vedere pentru
apropierea legislaţiilor vizează: politica externă şi de securitate comună; libera
circulaţie a capitalului; libera circulaţie şi securitatea produselor industriale;
agricultura; transporturile; concurenţa; politica comercială; măsurile sociale;
sectorul audio-vizual; mediul înconjurător; telecomunicaţii; libera circulaţie a
bunurilor în sectoarele nearmonizate sau parţial armonizate; achiziţiile publice;
serviciile financiare; protecţia datelor personale; legislaţia societăţilor
comerciale; contabilitatea; dreptul civil; recunoaşterea reciprocă a calificărilor
profesionale; ştiinţa şi cercetarea; învăţământul şi formarea profesională;
proprietatea intelectuală, industrială şi comercială; sectorul energetic; taxele
vamale şi accizele; impozitele directe şi indirecte; protecţia consumatorului;
politica externă şi de securitate comună; întreprinderile mici şi mijlocii;
relaţiile economice internaţionale etc. Armonizarea legislaţiilor din fiecare din
aceste domenii necesită derularea unor runde de negocieri între părţi, fiecare ţară
candidată programându-şi perioada de desfăşurare a acestora în funcţie de
finalizarea pregătirii fiecărei negocieri. România a demarat aceste negocieri în
luna martie 2000, pe 5 capitole: politica externă şi de securitate comună; ştiinţă
şi cercetare; învăţământ şi formare profesională; întreprinderi mici şi mijlocii;
relaţii economice internaţionale. În anul 2005, negocierea tuturor capitolelor era
deja finalizată.
363

Calendarul „Twinning" cuprindea termene precise privind elaborarea unui Program

(strategii) pe termen mediu pentru integrarea în Uniunea Europeană. Conţinutul
principal al acestei strategii (elaborată şi predată Comisiei Europene de către
Guvernul României în luna martie 2000) îl constituiau măsurile pe termen scurt de
stabilizare a economiei, care, împreună cu programele de ajustare pe termen mediu,
erau menite să asigure stabilitatea macrostructurală a economiei11. Pentru anul
2000, aplicarea prevederilor strategiei, reflectate de legea bugetului pentru acest
an, urma să asigure reluarea creşterii economice, realizându-se un ritm anual de
1,3% (care s-ar putea accelera progresiv, atingând 3% în anul 2001, 5% în anul 2002
şi 2003 şi 6% în 2004), reducerea inflaţiei la jumătate din dimensiunile avute în
anul precedent (creştere anuală de 9%), cantonarea deficitului public intern la un
nivel sub 3% din PIB. Principalele „motoare" ale reluării creşterii economice urmau
să fie investiţiile (ritmuri anuale de creştere între 4,7% în anul 2000 şi 10,8% în
anul 2004) şi exporturile (cu creşteri anuale între 7,3% în anul 2000 şi 9,1% în
anul 2004). Aceste proiecţii se bazau şi pe alocaţiile Uniunii Europene de 640
milioane Euro pe an sub formă de credite nerambursabile prevăzute pentru
sprijinirea procesului de aderare la Uniune a României, prin intermediul unui
pachet de programe specifice (PHARE, ISPA, SAPARD, RICOP).
Strategia naţională de dezvoltare economică a României, un document succint,
concentrat, este structurat pe 5 capitole şi o Addendă cuprinzând programul pentru
anul 2000. Capitolele se intitulează: I. Starea actuală a Economiei Româneşti; II.
Politicile macroeconomice în perioada 2000-2004; III . Politicile de ajustare
structurală şi dezvoltare a economiei în perioada 2000-2004; IV. Resursa umană,
politicile sociale, de protecţie a mediului şi dezvoltare regională; V. Dezvoltarea
economiei în perioada 20002004; Addenda. Programul pentru anul 2000 se referă la:
reducerea deficitului extern; cursul de schimb şi competitivitatea externă;
serviciul datoriei externe; revenirea pe pieţele internaţionale de capital;
continuarea reformei în anul electoral 2000; politica fiscală; politica monetară
politica cursului de schimb; administrarea datoriei externe şi balanţa de plăţi;
politica veniturilor; politica comercială; restructurarea sistemului bancar;
privatizarea şi restructurarea întreprinderilor cu capital de stat; investiţiile
străine; politicile sectoriale; politica privind forţa de muncă şi educaţia;
reforma administraţiei publice. 364
11

25.3. EFICIENłA RELAłIILOR ECONOMICE EXTERNE Locul unei ţări în economia mondială
este condiţionat într-o măsură considerabilă de eficienţa relaţiilor sale externe.
Într-o determinare mai generală, eficienţa economică a relaţiilor externe este
ilustrată de volumul absolut şi ponderea lor în produsul intern brut. Măsurând
gradul de „deschidere spre exterior" al economiei, aceşti parametri arată cât de
pregătită este o economie naţională să participe la captarea avantajelor absolute
şi relative pe care le generează integrarea în economia globală. Nivelul precar al
deschiderii spre exterior a economiei româneşti a fost deja examinat în primul
punct al acestei lecţii. Eficienţa relaţiilor economice externe este ilustrată, de
asemenea, de dinamica şi de structura lor. Termenul de structură are, şi în acest
caz, mai multe semnificaţii. Dacă se aplică la comerţul cu mărfuri şi servicii, el
defineşte, înainte de toate, raportul dintre exporturi şi importuri. Privit din
punct de vedere al impactului asupra creşterii economice echilibrate, acest raport
este esenţial; devansarea pe termen lung a importurilor de către exporturi este
proba nivelului ridicat de competitivitate a economiei, premisa sporirii rezervelor
valutare ale ţării, a creşterii bonităţii şi credibilităţii sale internaţionale.
Dimpotrivă, o balanţă comercială cronic dezechilibrată reprezintă un obstacol în
calea dezvoltării, diminuând sursele investiţiilor, sporind „riscul de ţară" şi
scumpind creditul extern, creând astfel premisele colapsului financiar. Importurile
şi exporturile pot fi examinate, la rândul lor, sub aspectul structurilor fizice
(compoziţia pe grupe, subgrupe şi categorii de bunuri şi servicii) şi al celor
geografice (ponderea deţinută de anumite regiuni, zone geografice în total
exporturi şi importuri). Dacă, în structura exporturilor, predomină bunurile care
conţin o valoare adăugată naţională ridicată, contribuţia lor la creşterea
economică va fi substanţială. Dacă, în structura exporturilor, predomină bunuri cu
un grad scăzut de prelucrare, rezultat al unor activităţi mari consumatoare de
materii prime, energointensive, poluante, există toate şansele de a transforma
exporturile în instrument de dezechilibru şi sărăcire a economiei naţionale.
Aplicat la fluxurile de capital, termenul de structură defineşte raportul dintre
investiţii - directe şi de portofoliu - şi împrumuturile financiare, dintre
ponderile împrumuturilor pe diferite termene: scurt, mediu ori lung. Configuraţia
acestor raporturi influenţează într-un mod specific creşterea economică. Este
notoriu faptul că, de pildă,
365

investiţiile directe au un impact pozitiv asupra creşterii economice, superior

celor de portofoliu, prin stabilitatea lor pe termen lung; totodată, ele sunt o
sursă de finanţare a creşterii economice mai avantajoasă decât creditele
financiare, întrucât nu sporesc datoria externă, se „autorambursează". Eficienţa
relaţiilor economice externe are o determinare mai concretă, aceea de
rentabilitate. Aşa cum se ştie, aceasta reprezintă raportul dintre eforturile
(costurile) pe care ele le implică şi rezultatele (veniturile) obţinute ca urmare a
derulării lor. Acest raport se urmăreşte atât de către fiecare agent economic cu
activitate externă în parte, cât şi la nivelul ramurilor ori al întregii economii
naţionale şi se exprimă prin indicatori specifici. • Dinamica şi structura
comerţului exterior Datele tabelului 7 ilustrează evoluţia în anii ’90 a comerţului
exterior al României şi situaţia balanţei de plăţi. Aşa cum se poate constata, după
1990, balanţa comercială a României a înregistrat în fiecare an solduri negative,
deficitul cumulat dintre exporturi şi importuri cifrându-se la 17,6 miliarde de
dolari. Această dimensiune considerabilă a deficitului extern este, deopotrivă,
expresia decuplării comerţului exterior de cerinţele dezvoltării economice şi
măsura ineficienţei sale cronice. Liberalizarea bruscă şi dereglementarea
accentuată a relaţiilor comerciale externe – în condiţiile lipsei unor premise
corespunzătoare, adică a unui sector al economiei reale competitiv pe noile pieţe,
care deveneau mai deschise pentru produsele româneşti şi ale unei stimulări
adecvate a exportatorilor– au determinat comprimarea sistematică a exporturilor.
Balanţa comercială a României (în miliarde dolari) Tabelul 7

Sursa: Publicaţii CNS; BNR; International Financial Statistics; Strategia naţională

de dezvoltare economică a României. x) Date provizorii 366

Pe de altă parte, renunţarea precipitată la măsurile uzuale de protejare a pieţei

interne, concomitent cu menţinerea unui curs de schimb supraevaluat al monedei
naţionale şi cu promovarea unei politici a veniturilor disonantă faţă de principiul
raţionalităţii şi eficienţei economice, au întreţinut efervescenţa importurilor,
contribuind la acumularea deficitului considerabil al balanţei comerciale. Comerţul
cu servicii a fost, în egală măsură, un factor de agravare a dezechilibrului extern
al economiei. Modificările produse în acei ani în structura fizică a exporturilor
şi importurilor reprezintă o altă manifestare a îndepărtării economiei româneşti de
acele standarde care conferă eficienţă relaţiilor economice externe (tabelul 8).
Structura fizică a exportului României, în perioada 1990-1998 Tabelul 8

Sursa: Octavian Gh. Botez, Comerţul exterior al României în secolul XX, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2000.

Analiza datelor din tabelul 8 arată diminuarea progresivă, în ultimul deceniu, a

ponderilor deţinute în valoarea exporturilor de grupele de mărfuri cu valoare
adăugată mare, rezultat al unui grad superior de prelucrare, şi creşterea ponderii
mărfurilor cu un grad de prelucrare intermediar sau scăzut. Astfel, grupa maşini,
utilaje şi mijloace de transport, care deţinea, în 1990, 30,3% din valoarea
exporturilor, a ajuns, în 1998, la numai jumătate din cifra de la începutul
perioadei. În schimb, ultima grupă din tabel – alte materii
367

prime şi produse prelucrate, materiale de construcţii şi accesorii, constituită din

mărfuri cu un grad redus de prelucrare, şi-a sporit constant ponderea în totalul
exporturilor. Analiza evoluţiei structurii fizice a importurilor conduce spre
aceeaşi concluzie: pierderea treptată de eficienţă a acestora, diminuarea
posibilităţilor de a avea un efect multiplicator corespunzător asupra creşterii
economice (tabelul 9). Datele prezentate ilustrează deplasarea structurii
importurilor româneşti spre mărfurile cu un grad superior de prelucrare: utilaje,
maşini şi mijloace de transport; produse chimice, îngrăşăminte, cauciuc şi mărfuri
industriale de larg consum. Ponderea acestei ultime grupe în totalul importurilor a
înregistrat o veritabilă explozie. Piaţa naţională internă a fost invadată într-un
ritm copleşitor de produse străine, care înlăturau pe cele produse de agenţii
economici interni.
Structura fizică a importului României, în perioada 1990-1998 – în procente –
Tabelul 9

Sursa: aceeaşi ca la tabelul 8

• Participarea la fluxurile internaţionale de capital După 1990, România s-a

înscris în fluxurile internaţionale de capital, în exclusivitate, în calitate de
„ţară-gazdă", receptoare de capital străin.
368

Datele tabelului 10 ilustrează caracterul aleatoriu al evoluţiei investiţiilor

străine de capital în România. După ce în primii trei ani ai perioadei analizate
(1991-1993), s-a situat la niveluri nesemnificative, ritmul creşterii investiţiilor
directe s-a intensificat ulterior, atingând un vârf în 1998. În 1999, acestea au
cunoscut însă o reducere drastică faţă de anul anterior (de peste două ori). Pe
întreaga perioadă a anilor ’90, volumul investiţiilor directe a fost destul de
redus, în comparaţie cu cel atins, de pildă, în Ungaria, Cehia şi Polonia. Mediul
de afaceri oferit de România investitorilor străini în acei ani s-a dovedit a fi
mai puţin atractiv, datorită creşterii continue a numărului de taxe aplicate asupra
afacerilor, modificărilor repetate ale legislaţiei referitoare la taxe şi impozite,
nedeductibilităţii fiscale a pierderilor de capital şi, nu în ultimul rând,
îngustării continue a pieţei interne ca urmare a crizei fără precedent traversate
de economie.
Dinamica şi structura finanţării externe a dezvoltării economice (milioane dolari)
Tabelul 10

Sursa: Strategia naţională de dezvoltare economică a României, martie 2000; x) date

provizorii

În ce priveşte creditele, ele au fost, de-a lungul întregului deceniu, principala

sursă externă a finanţării procesului dezvoltării. Acestea au provenit atât de la
instituţiile financiare internaţionale (FMI, BIRD, BERD), cât şi de la ţări
dezvoltate pe cale bilaterală şi de pe piaţa privată de capital. Oricum, ele sunt
scumpe, amplifică îndatorarea externă, tind uneori să exceadă capacitatea de plată
a ţării.
369

• Evoluţia lichidităţii internaţionale Motive de prudenţă economică impun fiecărui

stat să dispună de o rezervă monetară care să-i asigure capacitatea de plată în
valută (lichiditatea internaţională) pentru a face faţă unor scadenţe imperative
(îndeosebi celor în contul datoriei externe), atunci când intrările anuale de
devize sunt insuficiente faţă de obligaţiile asumate anterior. Rezerva monetară se
constituie din următoarele surse: aur monetar, valute convertibile, DST şi linii
certe de creditare, angajate la instituţii financiar-bancare internaţionale. O
condiţie esenţială a gestionării eficiente a activelor de rezervă este să aibă o
mărime optimă, apreciată pe baza experienţei curente la echivalentul importului de
mărfuri pe 4-5 luni şi să fie uşor accesibile la termenele de plată ale datoriilor
(tabelul 11).
Structura şi dinamica activelor de rezervă (milioane dolari) Tabelul 11

Sursa: Publicaţii BNR; Strategia naţională de dezvoltare economică a României,

martie 2000 ; x) date provizorii

Datele tabelului 11 arată că, exceptând anii 1994 şi 1998, în ceilalţi ani, nivelul
rezervei monetare s-a situat sub cel considerat acceptabil (de trei luni de
import). Analiza structurii activelor de rezervă conduce spre constatări
semnificative: aurul monetar şi-a menţinut de-a lungul întregii perioade acelaşi
volum în cadrul rezervei; DST-urile au avut, de regulă, ponderi reduse în cadrul
activelor monetare. Capitolul care a asigurat volumul menţionat în tabel al
totalului activelor l-au constituit devizele convertibile. Dar
370
care au fost sursele ce au alimentat acest stoc de devize convertibile de vreme ce
balanţa comercială, aşa cum s-a arătat, datorită soldului deficitar, a drenat
permanent economia naţională de devize ? În această situaţie, BNR a fost nevoită să
contracteze împrumuturi pe piaţa internaţională a capitalului, redemarând astfel
spirala datoriei externe. Concomitent, s-a procedat la cumpărarea de valută de pe
piaţa valutară internă, fapt care a antrenat devalorizarea monedei naţionale şi
alimentarea fenomenului slumpflaţiei, care s-a situat la cote alarmante de-a lungul
întregului deceniu analizat. • Îndatorarea externă Participarea la relaţiile
economice internaţionale impune fiecărei economii naţionale să aibă atât creanţe,
cât şi datorii externe. În anul 1980, România avea o datorie externă totală de 9762
milioane de dolari, alcătuită în proporţie de 73% din împrumuturi pe termen lung.
Politica regimului existent până în 1989 a constat în reducerea forţată şi
lichidarea datoriei externe. În consecinţă, în 1990, România mai avea o datorie
externă totală de numai 230 milioane de dolari, concomitent cu existenţa unor
creanţe externe de circa 3 miliarde dolari. În decursul anilor '90, îndatorarea
externă a redemarat, ajungând aproape să egaleze nivelul din 1980 (tabelul 12).
Conform standardelor actuale12, bazate pe analize empirice ale situaţiei
îndatorării ţărilor în curs de dezvoltare, nivelul datoriei externe ameninţă
intrarea în incapacitate de plată când datoria externă atinge un nivel de peste 40%
din PIB şi de circa 200% faţă de exportatori. łinând cont că nivelul datoriei
externe a României reprezenta, în 1999, 28% din PIB, urmând să atingă un nivel
maxim în anul 2001 (de 30,7% din PIB), după care se va înscrie într-un trend
descrescător, se poate spune că România se situează între ţările mai puţin
îndatorate. Dacă, prin dimensiunile sale, nivelul îndatorării externe se înscrie,
aşadar, în limite rezonabile, el poate deveni periculos dacă se asociază cu
scăderea continuă a PIB-ului, cu un deficit crescând al balanţei comerciale, cu
hiperinflaţia şi devalorizarea galopantă a monedei
12

World Economic Indicators, The World Bank, 1999, p. 255. 371

naţionale. O asemenea asociere de factori negativi a avut loc în anul 1999, când
BNR s-a văzut în situaţia de a da „o probă de foc", reuşind totuşi să plătească la
timp şi în întregime serviciul datoriei externe scadente (ratele anuale plus
dobânda), de circa 2 miliarde dolari, fără angajarea de noi împrumuturi pe piaţa
financiar-bancară internaţională. Această performanţă a fost facilitată de
încasările valutare rezultate din privatizarea activelor publice. Odată epuizată
această sursă, pericolul unei noi sinergii a factorilor negativi menţionaţi menţine
în actualitate imperativul optimizării rezervelor valutare.
. Evoluţia datoriei externe a României (milioane dolari; datoria pe locuitor – în
dolari) Tabelul 12

Sursa: pentru coloanele 2 şi 3– Strategia naţională de dezvoltare economică a

României, martie 2000; pentru coloanele 4,5,6 şi 7– publicaţii BNR. x) date
provizorii

• Indicatori ai rentabilităţii comerţului exterior Măsurarea rentabilităţii

exporturilor şi importurilor se realizează prin intermediul unor indicatori
specifici, aplicaţi deopotrivă la nivel micro, mezo şi macroeconomic.
Rentabilitatea exporturilor se exprimă prin intermediul cursului de revenire la
export, calculat ca raport între cheltuielile interne evaluate în monedă naţională
pentru producerea mărfii, pregătirea ei pentru export şi transportul până la
graniţă, şi cantitatea de valută ce se obţine din vânzarea mărfii.
372

Cre = (Pi + Cc) / Pe(V), unde Cre = curs de revenire la export; Pi = preţul intern
al mărfii Cc = cheltuieli de circulaţie până la graniţă, franco mijloc de transport
(FOB) Pe(V) = preţul extern în valută Exprimând cheltuiala internă cu care se
obţine o unitate de valută, cu cât raportul respectiv este mai mic (cu cât se
plăteşte mai puţin pentru o unitate valutară), cu atât exportul este mai eficient.
În cazul importului, se calculează şi cursul de revenire la import, adică: Cri= (Pi
– Ti) / Pe(V) , unde Cri= curs de revenire la import Ti = taxe de import Cu cât
încasările în lei obţinute din vânzarea mărfurilor importate sunt mai mari, cu atât
importul este mai eficient. Etalonul de apreciere a semnificaţiei cursului de
revenire îl constituie cursul de schimb (valutar). Operaţiunea de export va fi
eficientă dacă cursul de revenire la export este mai mic, sau cel mult egal, cu
cursul de schimb (CS) (Cre≤CS). În cazul importului, operaţiunea este eficientă în
cazul când cursul de revenire la import este cel puţin egal sau mai mare decât
cursul de schimb (Cri≥CS). Pentru a juca rolul de etalon real pentru aprecierea
rentabilităţii comerţului exterior prin intermediul cursului de revenire, însuşi
cursul de schimb trebuie să fie exprimat în valori reale. Aşa cum se ştie, cursul
de schimb (valutar) reprezintă numărul de unităţi monetare naţionale ce revin la
unitatea de valută. Dinamica înregistrată de acest curs într-o perioadă dată se
măsoară prin indicele cursului nominal (Icn), care se determină prin raportarea
cursului nominal din perioada curentă (Cn1) la cursul de schimb nominal din
perioada de bază (Cn0). Cursul de schimb nominal poate fi deformat ca etalon de
apreciere a rentabilităţii comerţului exterior datorită devalorizării monedei
naţionale în intervalul dintre perioada curentă şi cea de bază.
373

De aceea se impune calculul cursului de schimb real, singurul care poate servi ca
etalon al rentabilităţii. Cursul de schimb real (Cr), într-o perioadă dată, rezultă
din raportarea cursului nominal din perioada dată (t) la indicele preţului din
aceeaşi perioadă (Ipt), adică: Crt= Cnt / I pt, în care Cnt = curs nominal în
perioada t Ipt = indicele preţului în perioada t Dacă Crt > Cn0, cursul de schimb
etalon înregistrează o depreciere reală în perioada respectivă. Dacă Crt < Cn0,
cursul de schimb a fost apreciat. Deprecierea sau aprecierea (Dr) rezultă din
relaţia Dr = Icr – 1. Rentabilitatea de ansamblu a comerţului exterior poate fi
evaluată şi prin calculul Raportului de schimb (TT - Terms of Trade), care
reprezintă un raport între indicele preţurilor de export (Ipe ) şi indicele
preţurilor de import (Ipi), adică TT = ( Ipe / Ipi) ´100. Raportul de schimb este
favorabil dacă TT este supraunitar. Variabilele luate în calculul cursului de
revenire ale exportului şi importului, ale cursului de schimb (valutar) şi ale
raportului de schimb exprimă direct ori sugerează factorii care condiţionează
eficienţa comerţului exterior. Între aceştia, randamentul factorilor de producţie,
care determină mărimea cheltuielilor de producţie şi raportul dintre valoarea
naţională şi valoarea internaţională, este hotărâtor: cu cât prima este mai mică în
raport cu cea de-a doua, cu atât sporesc posibilităţile sporirii eficienţei
exportului şi a contribuţiei sale la stimularea creşterii economice. În acelaşi
sens influenţează: sporirea ponderii valorii adăugate în fiecare produs ori
serviciu exportat; ridicarea calităţii produselor şi serviciilor exportate;
perfecţionarea activităţii de comercializare ş.a. Analiza relaţiilor economice
externe ale României din ultimele decenii, întreprinsă în acest capitol, a
evidenţiat variate aspecte ale stării de criză care s-a manifestat şi în acest
sector al economiei naţionale. Relaţiile economice externe reprezintă în prezent,
ca urmare a propriilor lor dezechilibre interne, un „loc
374

îngust”, un factor defavorizant al creşterii economice, accentuând dezechilibrul

general al economiei naţionale. În condiţiile în care balanţa de plăţi
înregistrează ani de-a rândul deficite cronice, acoperirea acestora nu poate avea
altă sursă decât rezervele valutare ale statului, a căror supralicitare amplifică
datoria publică şi privată, împovărând generaţiile viitoare cu plata acesteia.
Reechilibrarea balanţei de plăţi externe, într-o economie deschisă, cu un regim de
formare liberă, pe piaţă, a cursului valutar, se poate realiza automat prin
mecanismele deprecierii (respectiv, aprecierii) cursului valutar şi cel al ratei
interne a dobânzii. Deprecierea monedei naţionale este un factor de stimulare a
exporturilor (prin ieftinirea lor) şi de frânare a importurilor (ca urmare a
scumpirii lor). Pe de altă parte, diferenţele dintre ratele dobânzii dintr-o ţară
şi cele din afara acesteia acţionează ca un fel de pompă aspiro-respingătoare a
investiţiilor străine. În toate situaţiile, aceste instrumente utile de asigurare a
„echilibrului extern" al economiei pot influenţa doar pe termen scurt evoluţia
agregatelor macro economice. Numai promovarea unor măsuri structurale poate asigura
echilibrul pe termen lung al economiei, o eficienţă durabilă a relaţiilor economice
externe. Concepte de bază • łară cu potenţial mijlociu spre mic • łară cu un nivel
economic apropiat de cel al ţărilor mai puţin dezvoltate (less developing
countries) • Indice al Dezvoltării Umane • Rezerve monetare internaţionale; D.S.T.
• Echilibru al relaţiilor economice externe Probleme de reflecţie, întrebări •
Relaţiile economice externe, denumite adesea „sectorul extern" al economiei,
exercită o puternică influenţă asupra procesului creşterii economice. În ce
condiţii impactul lor are rol stimulator şi când se transformă ele într-un factor
de regres al economiei ? • Împrejurările istorice, din trecutul mai îndepărtat şi
din epoca modernă şi contemporană, au generat decalaje economice între
375

România şi alte ţări europene. Se referă aceste împrejurări numai la factori de

ordin extern ? • Cum se determină decalajele economice, absolute şi relative ?
Utilizând criteriile care permit stabilirea locului unei ţări în economia mondială
şi datele statisticii internaţionale şi pe cele ale României, să se pună în
evidenţă dimensiunile şi dinamica altor manifestări ale decalajelor economice care
există între economia României şi economiile altor ţări europene. •łinând cont de
stadiul actual al procesului de integrare a României în Uniunea Europeană şi de
standardele proprii acesteia, care ar fi problemele economice fundamentale a căror
soluţionare ar trebui să preocupe societatea românească şi în ce ordine de
prioritate ar trebui abordate aceste probleme ? • Cum ar putea fi definită, în sens
larg, eficienţa relaţiilor economice externe ? Se deosebeşte această definiţie de
categoria de rentabilitate a relaţiilor economice externe ? • „Integrarea negativă"
a României în fluxurile internaţionale de mărfuri, servicii şi capitaluri. Care ar
putea fi măsurile de stopare a degradării relaţiilor economice externe ale României
şi de imprimare a unui nou sens, pozitiv, ascendent al acestora?

Bibliografie
• Strategia naţională de dezvoltare economică a României, martie 2000. • Ana Bal,
Economii în tranziţie. Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1997. • Octavian Gh. Botez, Mădălina Militaru, Comerţul internaţional şi comerţul
exterior al României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. •
Constantin Moisuc, Distorsiuni şi involuţii în relaţiile economice externe ale
României, în „Opinia naţională”, nr. 267, 20 decembrie 1999. • World Economic
Indicators, W.B, 1999. • C.N.S., „Anuarul Statistic al României”, Bucureşti.

376