UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la distanţă Specializarea: DREPT

SOCIOLOGIA DREPTULUI - suport de curs – Lect. Univ. dr. Arthur MIHĂILĂ

Cluj-Napoca 2003

1

CUPRINS DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE…………………3 GHID DE STUDIU………………………………………………………...3 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ……………………………………………3 Paradigme şi metode ale cercetării sociologice…………………………….5 Socializarea juridică ………………………………………………………25 Devianţa……………………………………………………………………47 Sociologia Procesului………………………………………………………68 Sociologia familiei…………………………………………………………95 Evaluarea studenţilor ………………………………………………………………..71

2

DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE
Cursul abordează cele mai importante probleme ale sociologiei juridice. Sunt analizate conceptele de bază din acest domeniu, metodele de cercetare sociologică, principalele teorii privind fenomenele sociale precum si fenomenele sociale specifice dreptului. Cursul are drept obiectiv cunoaşterea aspectelor sociale ce au legătură cu universul juridic, fenomene care stau la baza elaborării legislaţiei.

GHID DE STUDIU
Pe parcursul studierii disciplinei analizaţi cu atenţie trăsăturile fiecărui fenomen studiat şi comparaţi explicaţiile oferite de diferitele teorii în domeniu. Acest segment de curs tratează în detaliu doar o parte dintre temele şi problematica ce sunt cerute pentru examen. În legătură cu celelalte teme este necesar să consultaţi bibliografia recomandată.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
1. Akers, R., Deviant behaviour. A social learning approach, Wadsworth, Belmont, California, 1977 2. Banciu, D.P. Sociologia crimei şi a criminalităţii, Bucureşti: Şansa , 1996. 3. Becker, H., Outsiders: Studies in the sociology of deviance, The Free Press, New York, 1973. 4. Black, D., Sociological justice, Oxford University Press, New York, 1989.

3

De la sociologie juridique. Mihu. 10. Cluj Napoca: Argonaut. Cusson. P.. S. Statusul. V. Cambridge. Sociologia dreptului. Walklate. Bucureşti. Lumina Lex. E.S. I. 8. Lemert. Carbonnier.. University of California Press.. Regulile metodei sociologice.M. 19. 1990. E.. 1998.. Englewood Cliffs. New York. 16. 1971. 11. Turner. Iaşi. 1998. Glaser.. 1961. New York. 1989. 18. A. 1993. Feldman. 1967..O. Bucureşti. Editura Du Style. Victimology: the victim and the criminal justice process.. Paris.H. Durkheim.M. É. Polirom. D. 14. Markham Publishing Company.J... Bucureşti. 439-477. 1967. 9. Librairie Armand Colin. pp. B. E. social problems and siocial control. 1999. M. Cohen. Berkeley.M. Prentice hall. T. 17. E.5. 1972. Devianţa în Tratat de sociologie . Ciucă. London. White... 4 . S. Human deviance.. Editura Ştiinţifică. Inc. 1969 13. 1997. Social deviance. Chicago. Cambridge University Press. Jorion. criminalitate şi patologie socială. Legal socialization: a study of norms and rules. Devianţă. 1974. 6. The psychology of crime..SpringerVerlag.. 15. Rinehart and Winston. Sutherland. Raymond Boudon (coord). Lecţii de sociologia dreptului: Câteva repere în sociologia generală a dreptului.. 12. Université Libre de Bruxelles. Humanitas. White collar crime. Sociologie juridique. Unwin Hyman. Causes of deliquency. Rădulescu. J. Bruxelles. 2000. Bucureşti. Hirschi. Holt. 7.

2 Scopul sociologiei este de a studia interacţiunea dintre individ şi grupul sau grupurile din care face parte. 1958. Ce este sociologia? Acum mai bine de 2300 de ani Aristotel scria că “omul este prin natura sa o fiinţă socială.. Berger. 1988.metodă de cercetare. p. Wolfgang. Garden City. Paradigme şi metode ale cercetării sociologice Obiective:Definirea sociologiei şi obiectului său de studiu. Termeni cheie: fenomen juridic. microsociologie. Anchor Books. modul în care societatea îl influenţează pe individ.. macrosociologie.M. Bucureşti. L. descrierea metodelor de stidiu ale fenomenelor sociale. un agregat de grupuri animate de interese comune. Patterns in criminal homicide. paradigmă. Berger remarca: “Societatea nu se opreşte la suprafaţa pieilor noastre.20. N. Philadelphia.Peter. Observând acest lucru Peter L. o reţea de relaţii interpersonale.”1 Societatea nu este însă un simplu mediu neutru. 5 . 1963. 1. De cele mai multe ori ea este un mediu activ care ne influenţează comportamentul. 1 2 Aristotel. E. 16. p. ne determină gîndurile şi atitudinile şi ne trasează scopurile şi motivaţiile. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Etica nicomahică. Invitation to sociology.Y. Societatea ne pătrunde în aceeaşi măsură în care ne înconjoară”. University of Philadelphia Press. 121. descrierea şi analizarea principalelor paradigme sociologice.

adică a unei realităţi sui generis. relaţiile economice. 2. sectorul de existenţă socială studiat de ea.”3 iar Ken Browne este de părere că “Sociologia este studiul sistematic (planificat sau organizat) al grupurilor umane în societăţile moderne. relaţiile de muncă. An introduction to sociology. Browne. variate şi complexe cu întregul”.. Obiectul sociologiei juridice Obiectul sociologiei juridice este realitatea asupra căreia este îndreptată cunoaşterea sociologică. 6 . comportamentul social sunt cel puţin în parte limitate de lege în scopul realizării unei mai bune armonii sociale sau a binelui comun. fenomene şi procese ale acestei realităţi (cum este dreptul) în legăturile lor multiple.. Cambridge. R. 1986.T. ştiinţa interacţiunilor umane. idee. K.5.4 Pe aceeaşi linie de idei Achim Mihu scrie că “Sociologia este în mod esenţial studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei. Ea este preocupată de studiul instituţiilor sociale”. teorie. New York. 3 4 Schaefer. Viaţa de familie. p. Sociology. Fenomenele juridice dau naştere unei mari varietăţi de răspunsuri sociale. Polity Press. Normele juridice ne afectează viaţa de la naştere până la moarte. Deci. precum şi a unor părţi. conform acestui înţeles sociologia este teoria sau ştiinţa asocierii oamenilor. Din această cauză autorii din domeniu nu sunt întotdeauna de acord asupra sferei fenomenelor care trebuie să constituie obiectul sociologiei juridice. De obicei încercările de definire ale domeniului nu se îndepărtează de acest înţeles. Schaefer consideră că “Sociologia este studiul sistematic al comportamentului social şi al grupurilor umane. Richard T.Din punct de vedere etimologic termenul “sociologie” provine din îmbinarea a două cuvinte: unul de origine latină – socius – care înseamnă asociat şi altul de origine greacă – logos – care înseamnă cuvânt. 1998. McGraw-Hill Book Company.

E. 8ed. În viziunea celor care au adoptat această titulatură sociologică juridică ar trebui să studieze devianţa ca fenomen de încălcare a oricărei norme sociale. Sociologie juridique.5 Sociologia juridică ar fi. Din această cauză considerăm mult mai justificată opinia lui Jean Carbonnier asupra acestei probleme. Cressey. Lippincot Company. În cadrul sociologiei devianţei sunt distinse uneori subramurile sociologiei crimei şi a criminologiei. Paris. J.În perioada de început. pentru desemnarea domeniului se foloseşte uneori termenul de “sociologia devianţei”. pp. 6 5 7 .. 7 Carbonnier. 8-12. socializarea juridică şi alte manifestări strâns legate de domeniul juridicităţii. Idem.H.b. 3. j. sociologia juridică a fost deseori identificată cu sociologia crimei. p. aceasta din urmă fiind considerată o încercare de prelucrare teoretică. Philadelphia.6 Tot în tradiţie americană. pp. amploarea acestui fenomen. are drept obiect fenomenul încălcării legii. Criminology. în această perspectivă o analiză sistematică a condiţiilor sub care legile penale se dezvoltă şi a originii lor ca metode de control social. care este de fapt un domeniu particular al sociologiei juridice. 110-123. Aceasta. 1972.7 Jean Carbonnier consideră că obiectul sociologiei juridice Sutherland. Edwin Sutherland şi Donald Cressey erau de părere că sociologia juridică este una dintre subdiviziunile criminologiei alături de etiologia crimei (care este analiza ştiinţifică a cauzelor crimei) şi de penologie (care studiază metodele de control ale criminalităţii). motivele infractorilor şi reacţia socială faţă de încălcarea normelor statului de drept. pe baze conceptuale a descoperirilor empirice obţinute de celelalte subramuri ale sociologiei juridice..R. relaţiile de familie. Acest tip de abordări neglijează o serie de fenomene juridice nepenale – domeniul contractelor civile şi comerciale. D. Librairie Armand Colin.. 1970.

Din această perspectivă societatea este studiată ca întreg sau la nivelul macrogrupurilor.trebuie să îl constituie fenomenele juridice care împreună. Sociologia cazurilor îşi are originile în curentul realismului juridic. formează sistemul juridic. gradul în care legea exprimă valorile culturale şi opinia publică şi legăturile ei cu interesele economice.W. Llewellyn. 1989. considera că. 3-8. Microsociologia juridică este un domeniu mai nou centrat pe sociologia cazurilor. Rodell) este că doctrinele juridice nu pot prezice cum se vor lua deciziile judecătoreşti şi că judecătorii iau de obicei decizii în funcţie de convingerile şi sentimentele lor personale. Holmes.8 Macrosociologia studiază modul în care doctrinele şi instituţiile juridice reflectă societatea şi cultura. 8 . Sociological justice. Analiza comparată a demonstrat rolul 8 Black. în funcţie de obiectul de studiu sociologia juridică poate fi împărţită în macrosociologie juridică şi microsociologie juridică. Oxford University Press. New York. F. şi numai după aceea fac apel la lege pentru a le justifica. pp.. Frank. Un al doilea izvor de inspiraţie pentru microsociologia juridică au fost diferitele studii asupra modului în care erau rezolvate litigiile în diverse sisteme juridice şi culturi. aflate într-o relaţie sincronică şi diacronică. D. Aceste studii au arătat că litigiile sunt rezolvate diferit nu numai de la cultură la alta dar uneori chiar şi în regiuni diferite ale aceleiaşi ţări. Donald Black. J. Principala teză a autorilor care au promovat această direcţie (O. K. Ea porneşte de la constatarea că între doctrină şi decizie judiciară sau între lege şi aplicarea ei în practică există o mare diferenţă. Macrosociologia a fost dominată în perioada clasică a sociologiei în special datorită influenţei lui Marx. Un renumit sociolog american.

o încercare de justificare a preconcepţiilor sociologului. Donald Black apreciază ca în viitor microsociologia juridică va căpăta o importanţă tot mai mare pentru că ea oferă o cunoaştere realistă a modului în care funcţionează justiţia. repetiţii şi construcţii de teorii. configurarea problemelor. verificare. El poate considera societatea ca fiind coerent structurată sau atomizată. Paradigme în sociologia juridică Deşi sociologia pare a fi o ştiinţă puternic ancorată în realitate. poate adera la un set de valori prin prisma cărora să analizeze faptele în cauză sau. poate încerca să fie complet obiectiv şi neutru 9 . 3. care nu se desprinde de faptele concrete. Deseori cercetarea de teren a fost un pretext. Observând acest lucru Robert Nisbet scria: “Atunci când mam angajat în explorarea unora dintre sursele sociologiei moderne am descoperit că nici una dintre marile teme care au dat naştere unor mari polemici şi au constituit fundamentele teoretice pentru sociologi în ultimul secol nu a fost descoperit ă prin ceea ce astăzi identificăm ca fiind o “metodă ştiinţifică”.pe care îl au caracteristicile sociale ale părţilor şi judecătorului pentru estimarea hotărîrii judecătoreşti. stabilă sau într-un continuu progres. Mă refer la tipul de metodă saturată cu apelini la analiza statistică. noile descoperiri în acest domeniu nu au pornit întotdeauna de la realitatea empirică ci au fost de multe ori prefigurate de către diverse ipostaze pur teoretice. aşa cum o găsim descrisă în manualele şi cursurile de metodologie. dimpotrivă.”9 Fiecare sociolog îşi prefigurează înainte de a începe cercetarea o viziune asupra vieţii sociale. ipotezelor.

3. R. Pozitiviştii cred că realitatea se compune din elemente care pot fi observate. în care întâlnim mai puţine paradigme dominante. Această perspectivă îi determină şi obiectul cercetării sau metodele pe care le foloseşte. În sociologia juridică s-au afirmat mai ales pozitivismul. Sociology as an art form. p. Indivizii crescuţi în societăţi diferite se comportă în unele ocazii ca şi cum ar vedea lucruri diferite. 220. paradigma conflictului şi interacţionismul simbolic.. Extrapolările care ne duc 9 10 Nisbet. 1976. 10 . împărtăşite de membrii unei comunităţi date”. Structura revoluţiilor ştiinţifice. Paradigma pozitivistă îşi are originea în gândirea lui Auguste Comte şi a apărut ca urmare a dorinţei acestuia de a realiza cercetări neutre din punct de vedere axiologic care să analizeze nemijlocit realitatea socială. p.. New York. perspectivă sau teorie. Pozitivismul nu acceptă dihotomia fenomen/esenţă. în sociologie şi în celelalte ştiinţe sociale paradigmele se schimbă mai des iar uneori în aceeaşi perioadă coexistă două sau mai multe paradigme. 1977.”11 Spre deosebire de ştiinţele exacte. Kuhn. Oxford University Press. structural-functionalismul. metode. Pentru Kuhn paradigma este “o întreagă constelaţie de convingeri. În fiecare perioadă istorică există corpuri de idei şi teorii unanim acceptate care stau la baza cunoaşterii ştiinţifice şi au o valoare de axiomă.din punct de vedere ideologic. Bucureşti. T.10 Kuhn consideră că paradigmele dominante influenţează atât de mult modul de gândire a membrilor unei societăţi încât pentru cei care împărtăşesc paradigme diferite “…acelaşi stimul poate produce senzaţii foarte diferite […]. iar acestea au o relativă stabilitate. descrise şi analizate separat prin folosirea unor unităţi de măsură. valori. etc. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.A. Aceste structuri de idei dominante au fost denumite de Thomas Kuhn paradigme.. Unii autori preferă să folosească în locul termenului de paradigmă cel de schemă conceptuală..

) sunt organele acestui organism social şi îndeplinesc funcţii specifice. op. ca un sistem compus din elemente conectate între ele. Instituţiile (familie. Structurile sunt uniformităţile observabile în sistemul social. copii să fie socializaţi.dincolo de observabil sunt condamnate şi considerate ilegitime. Pozitivismul se caracterizează şi printr-un monism metodologic. a violenţei interfamiliale. 11 . Structural – funcţionalismul analizează raporturile dintre structurile şi sistemului social. etc. Din această perspectivă societatea este văzută ca un întreg. Metoda explicaţiei cauzale pleacă de la prezumţia că relaţiile care există între fapte sunt relaţii de cauză şi efect. Funcţiile sunt rezultate ale structurilor care servesc la perpetuarea sistemului şi la menţinerea stabilităţii lui. stat. T. Singura cale prin care sociologul poate evita erorile este să se limiteze la descrierea şi măsurarea realităţii fără a face generalizări şi speculaţii teoretice. Pentru ca sistemul să supravieţuiască trebuie ca funcţiile esenţiale să fie îndeplinite (bunurile şi serviciile să fie furnizate.cit. etc. p. 11 Kuhn. Diversele fenomene sociale sunt explicate prin apelul la cauza proximă. Paradigma structural-funcţionalistă a fost promonată de sociologul american Talcott Parsons şi dezvoltată de Gabriel Almond şi Robert Merton.. El acreditează ideea că există o singură metodă care poate fi numită ştiinţifică şi aceasta este metoda explicaţiei cauzale.. beţie. În această concepţie eliminarea acestor cauze ar trebui să aducă la eliminarea efectului. şomaj. De pildă pentru explicarea violenţei intrafamiliale vor căuta să găsească cele mai evidente cauze direct observabile: lipsa banilor. în special instituţiile. 238. biserică.

30. 12 Apud Vander Zanden. Random House. p. New York. Dar. pp. Explicaţia funcţiilor prostituţiei nu implică insă şi judecăţî de valoare. “Cumpărătorul” va primi sex fără să fie nevoit să se implice emoţional sau să consume prea mult timp iar “vânătorul” va reuşi în schimb să-şi procure veniturile necesare traiului. 16-17.12 Ea este o funcţie benefică atunci când afectează un număr mic de persoane pentru că furnizează forţă de muncă ieftină pentru economie şi asigură exercitarea slujbelor “murdare” sau prost plătite..W. Analizele structural funcţionaliste consideră că unele fenomene sociale deşi prohibite de legea penală supravieţuiesc deoarece îndeplinesc unele funcţii utile în societate şi din această cauză de nu pot fi eradiate. Un fenomen poate fi într-o situaţie o funcţie stabilizatoare iar în altă situaţie să ducă la colapsul sistemului. The social sxperience: on introduction to sociology. sau legitimarea acestui tip de comportament ci se menţine la nivelul unei simple constatări. R. dacă numărul săracilor este foarte mare ea devine o disfuncţie putând duce la revolte sociale şi la dezechilibrul sistemului. 1986.T.).13 Prostituţia satisface necesităţile oamenilor de afaceri prea ocupaţi pentru a face curte cuiva sau a purta responsabilitatea unei căsătorii. J. Uneori structurile sociale generează rezultate care duc la funcţionarea defectuoasă a sistemului. 13 Schaefer. 1988. New York. Aceste rezultate se numesc disfuncţii. Sociology. McGraw-Hill Book Company. După părerea lui Herbert Gans sărăcia are un caracter ambivalent.etc. Acesta este de pildă cazul prostituţiei. Funcţiile pot fi manifeste atunci când consecinţele lor sunt dorite şi când sunt recunoscute de membrii societăţii sau latente atunci când consecinţele lor sunt nedorite şi uneori nerecunoscute. 12 .

De data aceasta cele două grupuri opuse sunt reprezentanţii celor două sexe. Analizele feministe pornesc de la date statistice care arată că numărul femeilor cooptate în organele de conducere ale statului sau ale unor organizaţii economice este mult mai mic decât cel al bărbaţilor. care au pornit de la cărţile Simonei de Beauvoir şi ale lui Betty Friedan. Marx considera că societatea este împărţită în clase antagoniste. Statul este văzut ca un instrument de opresiune iar legile sunt considerate ca fiind create de clasa conducătoare pentru apărarea intereselor sale. Feminismul consideră că trăim într-o lume dominată de bărbaţi.Paradigma conflictului consideră că societatea este împărţită în grupuri aflate întrun continuu conflict. cea a proprietarilor de mijloace de producţie îşi impune dominaţia prin forţă şi obţine venituri prin exploatarea clasei muncitoare. Sociologii feminişti. Toate celelalte conflicte sociale devin secundare faţă de conflictul dintre sexe. feminismul şi diversele variante ale rasismului. Toate analizele care au continuat linia marxistă încearcă să descopere în spatele fiecărui fenomen conflictul dintre clase şi dovezile exploatării. că de multe ori femeile sunt plătite cu salarii mai mici deşi îndeplinesc aceleasi funcţii ca şi bărbaţii şi că ele sunt victime ale unor violenţe familiale neglijate de poliţie sau tratate cu superficialitate. Acest conflict poate fi deschis sau dimpotrivă latent. Clasa conducătoare. încearcă să demonstreze că bărbaţii au instaurat o dominaţie patriarhală şi au creeat o cultură masculină. Uneori curentele “sociobiologice” susţin că acest conflict este expresia unei 13 . Sociologii cu tendinţe rasiste consideră că societatea e sfârşită de un conflict între rase şi etnii. La baza vieţii sociale se află interesele economice. K. neconştientizat de majoritatea membrilor societăţii. Cele mai importante curente din cadrul acestei paradigme sunt marxismul.

Societatea nu există ca atare. Spre deosebire de acestea din urmă care analizează societatea ca întreg interacţionismul simbolic încearcă să explice în special inetarcţiunile de la nivelul grupurilor mici promovând o microsociologie. Sociologii ar considera actele de violenţă intrafamiliale ca reminiscenţe genetice ale manifestărilor agresive specifice primatelor. Kuhn şi Erving Goffman. Oamenii sunt de fapt fiinţe care 14 . O analiză marxistă a violenţei intrafamiliale at tinde să aprecieze că ea este generată de mentalităţile capitaliste sau de condiţiile de viaţă mizere a celor exploataţi care au cauzat frustrare şi în consecinţa manifestări agresive. Mead şi urmaşii săi cred că omul este singurul animal capabil să creeze şi să utilizeze simboluri. elemente a unei comunităţi în raport cu care viaţa lor nu este importantă.. Alţi autori importanţi care i-au continuat cercetările sunt Hebert G. Blumer. Maford H. Indivizii sunt doar purtători de gene. ea este creată şi recreată continuu în timp ce interacţionăm unii cu alţii.lupte pentru supremaţie asemănătoare selecţiei naturale din teoria darwinistă. Cel care a pus bazele acestei prespective este sociologul George Herbert Mead. Din punct de vedere feminist violenţa infailibilă este cauzată de încercarea bărbaţilor de a menţine controlul patriarhal al femeii – actele de violenţă fiind răspunsuri la încercările soţiei de lua decizii independente. Paradigma interacţionalismului simbolic oferă o perspectivă sociologică diferită de cea a structural-funcţionalismului şi de cea a paradigmei conflictului social. Acestea sunt folosite în procesul comunicării interumane sau pentru desemnarea obiectelor şi conceptelor.

Metode folosite în sociologia juridică Reprezentanţii fiecărei paradigme.) prin intermediul cărora sunt culese datele din realitatea socială şi sunt testate ipotezele. Iaşi. Iluţ. Tipul de metodă ales depinde de cele mai multe ori de 14 Pentru detalii vezi Rotariu T. p. 4. şcoli sau curent sociologic generează un set de teorii prin care încearcă să explice fenomenele specifice realităţii sociale. această caracterizare depinzând de o mulţime de factori: cultură. Interacţionismul simbolic face distincţia dintre realitatea ca atare şi imaginea pe care o avem despre ea.14 Datorită complexităţii realităţii sociale fiecare fapt social este cercetat de obicei cu ajutorul mai multor metode. 15 . Ancheta sociologică şi sondajul de opinie: teorie şi practică. De exemplu fapta bărbatului care este căsătorit simultan cu mai multe femei este considerată infracţiune doar în ţările occidentale pe când în ţările islamice poligamia este considerată normală şi e practicată pe scară largă. epocă istorică.. Pe această linie de idei teoria etichetării sociale consideră că unele fapte sunt considerate infracţiuni doar atunci când societatea le etichetează ca atare.atribuie înţelesuri (meanings) oamenilor. etc.. experimentul. P. Aceste înţelesuri nu îşi au originea în obiectele pe care le desemnează ci sunt doar constructe sociale. 45 şi următoarele. Polirom. comparate cu realitatea la care se referă. Metodele sunt tehnici specifice de cercetare (observaţia. În acest scop sunt folosite metode ştiinţifice de cercetare. intervine. 1997. obiectelor şi ideilor. Pentru ca aceste teorii să fie considerate ştiinţifice ele trebuie să fie testate. grup social.

o instituţie sau un cuvânt.15 Analiza jurisprudenţei se deosebeşte de metoda dogmatică pentru că această din urmă caută doar să cunoască tendinţa generală în cazurile mai controversate. etc. vârsta şi etnia condamnatului. De cele mai multe ori scopul analizei jurisprudenţei este: determinarea celerităţii proceselor judiciare (viteza de soluţionare a unei speţe). Cercetătorii încearcă şă vadă dacă creşterea sau scăderea numărului unor infracţiuni sau litigii dintr-un domeniu nu este expresia unei stări de cconflict social (analiza proceselor de contancios administrativ poate să dovedească faptul că organele de stat aplică abuziv legea sau dimpotrivă că statul de drept funcţionează corect).).paradigma sau teoria la care a aderat cercetătorul şi de condiţiile care permit aplicarea uneia sau alteia dintre metode. O tehnică des folosită în cadrul acestei metode este analiza de conţinut a deciziilor judecătoreşti.1. 4. Analiza sociologică a jurisprudenţei Această metodă constă în analiza dosarelor sau deciziilor judecătoreşti iar uneori se limitează la studiul culegerilor de decizii publicate de diferite instanţe. mărimea pedepselor pentru o anumită infracţiune şi factorii care o influenţează – sexul. analiza motivelor de drept care 16 . În schimb sociologul doreşte să cunoască motivele care stau în spatele acestor decizii (schimbarea mentalităţilor şi atitudinilor de exemplu numărul de condamnări pentru homosexualitate sau prostituţie în perioade de timp diferite. Prin această metodă poate fi determinată de exemplu perioada în care o lege a căzut în desuetudine sau frecvenţa cu care a apărut o instituţie juridică în atenţia judecătorilor înainte de a fi legiferată (de pildă hărţuirea sexuală). Ea presupune numărarea frecvenţei cu care apare în hotărârile judecătoreşti o lege.

2.cit. Apoi se caută o corelaţie dintre frecvenţa cu care se întâlneşte unul dintre factori şi accidentele de circulaţie. Analiza statistică Analiza statistică constă în prelucrarea statistică a unui mare număr de date relevante pentru domeniul studiat pentru determinarea legăturilor de cauzalitate sau condiţionare dintre un fenomen juridic şi una sau mai multe variabile. profesie. etc) pentru că ele au acces la un număr mai mare de date şi documente ale instituţiilor statului. De exemplu în cazul accidentelor de circulaţie se face o grilă de analiză compusă din mai mulţi itemi: sex. cantitatea de alcool consumată. Ministerul Justiţiei. 17 . op. Multe dintre analizele statistice sunt efectuate de organele oficiale (Ministerul de Interne. fazele lunii şi orice altă variabilă pe care cercetătorul o socoteşte semnificativă pentru fenomenul studiat. Culegeri de jurisprudenţă exhaustive sunt doar cele ale instanţelor superioare (de obicei deciziile Curţii Constituţionale). desprinderea legăturilor dintre ideologie sau anumite doctrine juridice şi deciziile judecătoreşti (prin analiza dispozitivului hotărârii judecătoreşti). cazuri exemplare. 195-202. J. 15 Pentru detalii vezi Carbonnier. Principalii factori de eroare care afectează metoda sunt precizarea incorectă a cuvintelor şi conceptelor analizate şi nereprezentativitatea eşantionului cercetat. vârstă. În cazul exemplului de mai sus s-ar dovedi cu certitudine că bioritmul şi luna plină nu determină creşterea numărului de accidente de circulaţie. Cele mai multe culegeri de practică judiciară nu epuizează domeniul şi cuprind doar cazuri reprezentative..stau la baza unor soluţii juridice. bioritm. pp.. 4. Inspectoratul General al Poliţiei.

În funcţie de gradul de implicare a observatorului observaţia poate fi externă sau internă (participantă). mai ales atunci când este studiat fenomenul infracţional. Al doilea motiv este imposibilitatea folosirii unor tehnici cantitative sau a altor metode ştiinţifice pentru că acestea ar altera comportamentul grupului studiat. În primul rând multe fenomene au o frecvenţă mică. Ea presupune înregistrarea evenimentelor şi comportamentelor studiate cu acurateţe şi conform unui plan de cercetare stabilit anterior. Observaţia externă este efectuată astfel încât grupul studiat să nu sesizeze existenţa cercetătorului. 18 .3. Metoda observaţiei este deseori folosită în sociologie din două motive. Metoda observaţiei Observaţia este examinarea sistematică pe baza percepţiei nemijlocite a fenomenelor sociale. Uneori însă observatorul este vizibil dar rolul său nu este cunoscut. În sociologia juridică. De pildă faptul că mortalitatea este mult mai mare în spitale decât în afara lor nu înseamnă că spitalele sunt periculoase sau că ele cauzează moartea pacienţilor ci că cei grav bolnavi preferă să se interneze în spital mai degrabă decât să se trateze ambulator. de multe ori observaţia este singura metodă care oferă date sigure.Uneori prezenţa unei variabile alături de un fenomen nu înseamnă în mod automat că ea îl determină. 4. uneori fiind chiar unice şi sunt greu sau chiar imposibil de abordat prin alte metode (de exemplu prin folosirea chestionarului).

să participe doar la unele activităţi sau să fie doar un asociat al grupului. pentru a strânge date despre o nouă formă de recrutare a clienţilor. 4.16 Observaţia internă sau participantă presupune participarea (anonimă) a cercetătorului la activităţile grupului. Danny L.). relaţii private în interiorul grupurilor. Fenomenul nu este transparent pentru cei din afara (ritualuri religioase. Fenomenul este ascuns faţă de opinia publică (crima şi devianţa.) 3. Ca şi membru cercetătorul observă interacţiunile sociale şi conversaţiile dintre subiecţii cercetării.. sexualitatea adolescenţilor. o sectă creştină fundamentalistă. 19 . etc). 2. De obicei cercetătorul încearcă să surprindă punctul de vedere al membrilor grupului şi nu se limitează la o simplă înregistrare a comportamentului lor. Există diferenţe importante între opiniile membrilor grupului şi cele ale outsiderilor (grupuri etnice. Observatorul poate să participe efectiv la toate activităţile grupului. 12-13. Participant observation. R. grupuri secrete de consumatori de stupefiante. p. op. de către prostituatele care încercau să-i contacteze pe camionagii pe această cale. Jorgensen consideră că observaţia internă trebuie folosită atunci când:17 1.Utilizând această metodă Joan Luxemburg a monitorizat în 1980 conversaţiile prin radio efectuate lângă o parcare pentru autocamioane din Oklahoma. subculturi ale ocultiştilor.. 41.). nudişti. 1989. etc. etc. Jorgensen. D. Se cunoaşte prea puţin despre fenomen (o mişcare sau un grup nou format.L. pp. În prima categorie se situează studiul devenit clasic al lui William Whyte asupra vieţii sociale a italienilor 16 17 Apud Schaefer. Sage Publications.. etc.T.cit.

Deşi observaţia participantă oferă date de prima mână ea are şi dezavantaje. 1943. Este cazul lui Howard Parker care s-a împrietenit cu un grup de copii care printre altele se ocupau şi cu furtul aparatelor de radio din automobile. 20 . Participarea la toate activităţile grupului îi oferă cercetătorului ocazia să observe direct modul de funcţionare al acestuia dar are inconvenientul că uneori el trebuie să participe la infracţiuni ca complice sau coautor. a învăţat limba italiană şi a devenit membru al unuia dintre bandele care controla străzile din acel cartier. University of Chicago Press.J. Newton Abbot.19 Pentru că era mai în vârstă nu s-a integrat grupului dar juca fotbal cu ei şi cu această ocazie afla despre noile “capturi” ale grupului şi despre modul în care aceştia îşi valorificau produsele infracţiunii. Street corner society. prin intermediul chestionarului. Parker. David and Charles. Chicago.F. Datele culese oferă informaţii despre un număr de oameni mai mare decât cel chestionat. W. Participarea ca membru asociat al grupului are loc atunci când din motive obiective cercetătorul nu se poate integra direct în grup. View from the boys. 1974. H.18 Whyle s-a mutat în cartierul italian.. Ancheta prin intermediul chestionarului Ancheta sociologică este o metodă de culegere a informaţiilor de la un număr mare de oameni. 18 19 Whyte. 4.4. de obicei despre un grup social sau populaţia unei ţări. a devenit chiriaş al unei familii de italieni.. Cel mai important este perioada îndelungată de timp necesară pentru efectuarea investigaţiei.săraci din Boston. De aceea mulţi cercetători preferă o participare parţială la activităţile grupului studiat.

prin stratificare.) sau să testeze cunoaşterea unei legi. Oamenii supuşi chestionării se numesc eşantion. Această metodă presupune aplicarea inventarului de întrebări unui număr mare de oameni din rândul populaţiei studiate. chestionare factuale şi chestionare de opinie. Eşantionul chestionat trebuie să fie reprezentativ. Pentru România eşantionul reprezentativ care dă o eroare mai mică de 3% trebuie să cuprindă aproximativ 2000 de persoane. de democraţie. Mărimea lui se determină pe baza legilor statistice. Un sondaj efectuat în Franţa în 1967 cuprindea următoarea întrebare “După părerea dumneavoastră legea actuală permite sau se opune ca prin testament sau donaţie o persoană să-şi dezmoştenească complet copiii sau pe unul dintre ei?” Răspunsurile au fost corecte în proporţie de 74%. În funcţie de natura lor chestionarele folosite în sociologia juridică sunt de trei tipuri: chestionare cognitive (sau de cunoaştere). multistadială. au drept scop depistarea cunoştinţelor pe care le au cetăţenii despre lege. etc. etc. Sub forma sondajelor de opinie această metodă este folosită în mod curent pentru anticiparea rezultatelor electorale sau stabilirea opţiunilor politice ale populaţiei.Chestionarul este o succesiune logică de întrebări cu funcţie de stimuli în raport cu ipotezele cercetării. “Aţi săvârşit vreodată una dintre următoarele 21 .). Ele pot să abordeze subiecte generale (conceptul de separaţie a puterilor în stat.20 Chestionarele cognitive. Selectarea eşantionului se face prin diferite metode (eşantionare aleatoare. Chestionarele factuale se concentrează asupra unor fapte concrete efectuate de subiect: “V-aţi redactat un testament?”. sau de cunoaştere. multifazică. adică să reflecte la o seară mai mică structura populaţiei studiate.

J. soluţie adoptată în scurt timp şi de jurisprudenţă.. J. în 1967 în Franţa un eşantion reprezentativ a fost chestionat asupra problemei acordării de daune-interese concubinei victimei care a suferit un accident mortal.. În cele cu întrebări închise sunt enumerate toate variantele de răspuns urmând ca subiectul să aleagă varianta pe care o preferă. 20 21 Carbonnier. Chiar dacă în aparenţă chestionarul pare a fi una dintre cele mai sigure metode de cercetare el nu va oferi date valide decât atunci când autorul studiului este competent şi bine intenţionat. deschise sau mixte. De pildă. 231.22) De asemenea se pot adresa întrebări asupra opiniilor cetăţenilor în privinţa unui proiect de lege sau a unei soluţii jurisprudenţiale disputate. 65% dintre cei anchetaţi (68% dintre bărbaţi şi 60% dintre femei) s-au pronunţat în favoarea acordării unei indemnizaţii. 22 . 230-233.21 (aceeaşi soluţie a fost admisă şi în practica judiciară din ţara noastră. În funcţie de libertatea pe care o are subiectul în elaborarea răspunsurilor chestionarele pot fi cu întrebări închise. Chestionarele de opinie sunt cele care cer efectuarea unor judecăţi de valoare sau formularea unei opinii în legătură cu o problemă de drept. pp. Carbonnier. op. Chestionarele cu întrebări mixte cuprind pe lângă un set de răspunsuri între care trebuie să aleagă subiectul posibilitatea dea le completa cu opiniile sale. p. este necesar să li se asigure anonimatul pentru a obţine date corecte. Atunci când problemele dezvăluite pot provoca daune subiecţilor anchetaţi. concubinei.cit. Cele cu întrebări deschise dau subiectului posibilitatea să-şi exprime orice opinie fără să-I limiteze răspunsurile..infracţiuni…” etc.

4.5. Experimentul Experimentul este o situaţie creeată artificial care îi permite cercetătorului să reproducă o situaţie reală în condiţiile controlării variabilelor. Scopul experimentului este de a studia impactul unui factor numit variabilă independentă asupra altui factor numit variabilă dependentă. Variabila independentă este manipulată pentru a se demonstra legătura cu variabila independentă şi modul în care o afectează pe aceasta. Experimentul presupune existanţa a cel puţin două grupuri – cel care va fi supus tehicilor de experimentare şi cel de control asupra căruia nu se va exercita nici o influenţă. Principalul avantaj al experimentului este dat de posibilitatea repetării lui şi de exercitarea controlului asupra tuturor variabilelor prezente. În sociologia juridică se folosesc trei tipuri de experimente: experimentul de laborator, experimentul de teren şi experimentul legislativ. Experimentul de laborator are loc într-un mediu artificial iar subiecţii ştiu că sunt supuşi unui experiment chiar dacă de cele mai multe ori nu ştiu care este scopul real al experimentului. Experimentul de teren are loc în exterior, în cadrul social real. Spre deosebire de experimentul de laborator el are avantajul că se desfăşoară în condiţii naturale iar subiecţii nu ştiu că sunt supuşi unui experiment şi se comportă normal. Dezavantajul acestui tip de experiment e dat de faptul că intervin o serie de variabile externe care nu pot fi controlate. Experimentul legislativ este o metodă specifică sociologiei juridice. În principiu el funcţionează astfel: legislatorul pune în vigoare o lege, pentru a vedea dacă efectele ei
22

Trib. Supr., col. Pen., dec. nr. 1143/1968, în C.D., 1968, p. 367. 23

sunt benefice, pentru o perioadă limitată de timp iar uneori numai într-o zonă restrânsă. Experimentul legislativ se află în contradicţie cu ideea de lege permanentă şi generală. Experimentul legislativ are avantajul că poate să anticipeze o serie de deficienţe ale unei legi fără ca acestea să se răsfrângă asupra întregii ţări. În statele federale (S.U.A. de exemplu) unele măsuri se aplică la început într-un singur stat iar apoi dacă au succes se plică şi în celelalte state. Un exemplu de experiment legislativ a fost aplicat în 1965 în Franţa când o nouă procedură civilă a fost introdusă la început în cadrul a cinci curţi de apel, apoi în 1968 în altele cinci pentru ca după un timp să fie extinsă la întreaga ţară.23 Un experiment similar a fost suspendarea pedepsei cu moartea în Anglia în perioada 1965-1970. La sfârşitul perioadei urma ca parlamentul să decidă dacă va aboli sau nu această pedeapsă. Pedeapsa cu moartea a fost abolită la împlinirea termenului pentru că s-a demonstrat că ea nu influenţează rata criminalităţii. De obicei experimentul legislativ este promovat în materie fiscală pentru a se vedea dacă un impozit sau o taxă nouă sunt eficiente sau, dimpotrivă determină o rată mai mare a evaziunii fiscale.

4.6. Monografia Monografia nu este o metodă propriuzisă ci un grup de metode folosite pentru a analiza din toate punctele de vedere o instituţie sau un grup de oameni. Ea este de fapt un studiu de caz abordat din toate punctele de vedere prin observaţii făcute pe teren, conversaţii cu grupul studiat, analiza istorică a instituţiei şi aplicarea de chestionare. Această metodă este aplicată în special pentru studierea delincvenţei şi a altor cazuri de

23

Carbonnier, J., op.cit., p. 246.

24

devianţă. Pentru succesul monografiei trebuie să fie ales un grup reprezentativ pentru ca concluziile obţinute să poată fi extinse la toate cazurile asemănătoare.

Întrebări de autocontrol: 1. Care este obiectul de studiu al sociologiei juridice? 2. Ce este o paradigmă? 3. Care sunt cele mai influente paradigme sociologice şi prin ce se caracterizează fiecare? 4. Care sunt cele mai importante metode de cercetare sociologică şi prin ce se caracterizează fiecare metodă?

Socializarea juridică
Obiective: Înţelegerea modului în care sunt interiorizate normele juridice şi a mecanismelor care asigură stabilitatea socială şi respectarea legii. Termeni cheie: socializare, status, rol, conformism, supunere faţă de autoritate, minimalism juridic. Omul este un produs social deosebit de complex . Fiinţele umane crescute în afara societăţii precum sunt vestiţii copii-lup din India sau copii izolaţi de către părinţii lor nu se deosebesc cu nimic de animale. Indivizii speciei umane îşi însuşesc limba, cultura, valorile şi normele de comportament prin socializare sub influenţa unor factori sociali ca familia, şcoala, grupul de prieteni, macrocolectivitatea. Oamenii învaţă să-şi formeze receptivitatea faţă de stimulii sociali şi îşi însuşesc un stil de relaţionare cu cei din jur, un

25

Socializarea juridică este procesul prin care indivizii învaţă să se conformeze normelor juridice şi îşi însuşesc aceste norme şi valorile aferente lor. Socializarea juridică presupune două elemente: însuşirea unui comportament în conformitate cu legea şi valorile juridice ale statului şi interiorizarea normelor juridice care sunt apoi suprapuse unei scări de valori (politice. norme şi atitudini care îl ajută să înţeleagă societatea. să comunice cu ceilalţi 26 . Normele ne domină întregul curs al vieţii – în familie. rolul sau controlul social. 1.Socializarea primară. poziţiei lor sociale. 2. în grupul de prieteni. scara de valori la care se raportează pot să rămână aceleaşi pe tot parcursul vieţii sau să se schimbe radical. un proces de menţinere a culturii şi instituţiilor necesare convieţuirii sociale. cultura juridică. ideologice. El este de fapt un proces de transfer al experienţei sociale de la vechea generaţie la descendenţi. În cadrul dinamicii procesului de socializare distingem trei tipuri de socializare: 1. Încă din primii ani de viaţă individul îşi însuşeşte un limbaj. statusul. morale). Conceptul de socializare juridică Prin socializare înţelegem procesul de achiziţionare a normelor şi valorilor sociale de către individ. Tipuri de socializare Opiniile indivizilor faţă de lege. Comportamentul individului în sfera juridică nu poate fi înţeles fără analizarea unor concepte de bază ale sociologiei cum sunt: socializarea.rol care corespunde statusului. la şcoală sau la locul de muncă trebuie să respectăm un set de reguli şi să ţinem seama de comportamentul celorlalţi.

Înainte de căsătorie fiecare individ ştie cum să se comporte ulterior şi ajunge să cunoască aşteptările sociale corespunzătoare noului său statut social. înmormântarea pentru tranziţia de la starea de individ căsătorit la cea de văduv. Socializarea sa nu are loc numai în momentul imersiunii în noul mediu social ci. Socializarea primară îi furnizează individului elementele esenţiale ale comportamentului său ulterior. în special cei de origine psihanalistă.membri ai săi şi să se integreze în societete. intervine anticipat. banchetele şi ceremoniile de absolvire pentru trecerea de la statutul de elev sau student la cel de individ matur. Socializarea adultului adaugă în general informaţii care completează atitudinile interiorizate în primii ani de viaţă. uneori. Şcolile şi facultăţile sunt nu numai surse de cunoştinţe ci ele îl ajută pe individ să se familiarizeze cu grupul social în care se presupune că va intra după absolvire şi cu comportamentul aşteptet de la el. practicant al unei profesii.Socializarea anticipativă. În decursul vieţii individul are ocazia să îşi schimbe status-ul şi să treacă de la un grup social la altul. independent. Trecerea la noile statuturi şi roluri este uşurată de “riturile de trecere” care dramatizează momentul şi validează schimbările produse – nunta pentru tranziţia de la celibat la căsătorie. Societatea modernă îl pregăteşte pe individ pentru rolurile sale viitoare. 27 . Numai atunci când a devenit independent şi a obţinut un status propriu în societate individul ajunge la oarecare stabilitate şi îşi încetineşte procesul de socializare. Individul îşi însuşeşte valorile şi orientările grupului în care aspiră să intre pentru a se integra ulterior mai uşor. Unii autori. 2. consideră că individul va fi marcat întreaga viaţă de valorile pe care le-a însuşit în copilărie. Până la maturitate individul traversează diferite faze şi este afectat de o tranziţie a rolurilor pe care trebuie să le însuşească.

Unele norme legale sau morale sunt relative fiind valabile doar la un moment dat sau într-o societate sau cultură. De exemplu atunci când o persoană ajunge la închisoare suportă o ceremonie de “mortificare”. Din acel moment toate aspectele vieţii îi sunt guvernate de norme stricte impuse de conducerea închisorii şi de colegii de celulă. Trecerea de la rolul de cetăţean onest la cel de infractor reclamă o asemenea schimbare pentru că altfel conflictul psihologic între fapte şi valorile însuşite ar duce la un antagonism şi la un dezechilibru afectiv. Acelaşi proces are loc şi atunci când individul intră în ceea ce Erving Goofman numeşte “instituţii totale”24 – închisori. Individul poate să accepte normele sociale şi să se comporte în conformitate cu aşteptările macrosociale sau să respingă aceste norme plasându-se astfel în rândul indivizilor devianţi. valori şi un nou comportament. Comportamentul germanilor din 24 Goffman. Prin socializare nu se înţelege numai însuşirea normelor juridice sau morale dintr-o societate dată ci şi însuşirea unei atitudini faţă de aceste norme. Încetul cu încetul individul îşi însuşeşte un nou status. mănăstiri. Respingerea normelor în vigoare la un moment dat nu înseamnă totuşi că comportamentul individului trebuie blamat în mod absolut. Uneori individul îşi schimbă radical convingerile şi valorile. În aceste situaţii individul suportă presiuni considerabile şi de multe ori ajunge să-şi schimbe întregul sistem de valori. noi norme... Doubledaz. garden Citz.Resocializarea. de abandonare a lumii anterioare. E. armată – unde este izolat de societate pentru o perioadă lungă de timp şi trebuie să se comporte altfel decât în perioada anterioară. N. Goffman arată că procese similare au loc şi în spitalele psihiatrice sau în armată. 28 . El este dezbrăcat şi deposedat de orice bun personal. Chiar şi numele îi este înlocuit cu un număr matricol. Essays on the social situation of mental patients and other inmates.3.Z. 1961.

să depisteze posibilii clienţi sau să se ascundă de poliţie. Esenţial este însă faptul că de obicei normele sunt acceptate iar nerespectarea lor este trecătoare. Bineînţeles că normele nu sunt respectate în toate situaţiile pentru că.Socializarea negativă. 2. să le evalueze puritatea.Întradevăr. 29 . El este rezultatul acţiunii familiei şi al educaţiei oficiale. individul încalcă pentru scurte perioade de timp una sau mai multe norme când consideră că este necesar.perioada nazistă care adăposteau şi ajutau evrei persecutaţi de autorităţi sau al membrilor rezistenţei franceze era ilegal dar privit din alt sistem de referinţă este moral. În literatura sociologică s-a vorbit de “subculturile delicvente"” de grupurile care promovează valori anti-sociale şi reprezintă o adevărată şcoală pentru infractori. Socializarea nu implică întotdeauna o interiorizare a legilor şi moralei macrogrupului ci uneori implică însuşirea unor valori contrare acestora.Socializarea pozitivă. acceptarea normelor şi legilor în vigoare. unele infracţiuni necesită o îndemânare deosebită şi infractorii învaţă un timp îndelungat “tainele meseriei” de la confraţi înainte de a acţiona singuri. Din punctul de vedere al atitudinii faţă de legile statului aflate în vigoare distingem două tipuri de socializare: 1. uneori. Acest tip de socializare implică însuşirea unui comportament socialmente dezirabil. Spărgătorii profesionişti trebuie să înveţe să deschidă tipuri diferite de seifuri iar traficanţii de droguri parcurg o cale lungă de la stadiul de simplu distribuitor la cel de şef de reţea învăţând să recunăască diversele tipuri de droguri. Multe persoane traversează ocazional strada prin locuri nepermise sau omit să declare unele mici venituri suplimentare însă ele acceptă faptul că regulile de circulaţie trebuie respectate iar impozitele plătite şi consideră comportamentul propriu drept o excepţie.

Deseori individul este dependent economic şi emoţional de familia sa în tot decursul vieţii. atitudini şi sentimente care subzistă în memorie şi sunt înglobate în inconştient. Fiecare dintre aceştia joacă un rol preponderent în anumite perioade ale vieţii însă de obicei ei acţionează simultan atunci când individul este supus influenţei lor. influenţând toată viaţa ulterioară a individului. Primul contact cu legea şi comandamentele morale are loc în familie. să domine sau să coopereze. Din această cauză nu poate opune rezistenţă presiunii sale formatoare.3. şcoala. Copilul învaţă că trebuie să respecte legea şi autorităţile publice sau. Copilul îşi va face prieteni care au aceeaşi vârstă şi 30 . Grupul de prieteni devine un agent al socializării atunci când copilul creşte mai mare şi îşi petrece timpul libere în afara familiei. şocurile şi conflictele pe care copilul le încearcă şi le suportă în raporturile cu tatăl său. Familia este instituţia cu cea mai mare influenţă asupra individului în primul rând datorită faptului că ea acţionează în perioada când personalitatea acestuia este mai maleabilă şi îşi continuă influenţa până la maturitate. In familie individul învaţă cum să se comporte faţă de alţii în diverse situaţii şi să răspundă agresiv sau conciliant. Referindu-se la acest fapt Bronislaw Malinovski scria: “pasiunile. mama sa. Cei mai importanţi agenţi ai socializării sunt familia. ca poate s-o încalce. grupul de prieteni. în raporturile sale cu societatea”25. dimpotrivă. fraţii şi surorile sale. duc la formarea unor atitudini mentale sau a unor sentimente faţă de ei.Agenţii socializării Omul este transformat într-un animal într-un animal social de către o serie de agenţi sociali. Cu cât copilul este mai mare cu atât familia devine mai puţin importantă. massmedia şi colegii de la locul muncă.

La sexualité et sa répression dans les sociétés primitives. De obicei copii obţin în cadrul grupului informaţii privitoare la sexualitate şi devianţă şi învaţă diferite tipuri de comportament care nu le sunt accesibile în cadrul familiei. situaţia de competiţie sau empatia. Unii autori consideră că violenţa sau pornografia din mass-media cauzează creşterea numarului de infracţiuni pe când alţi autori contestă rolul formator al mijloacelor de influenţă în masă. Tinerii învaţă prin imitaţie cum să acţioneze în diferite situaţii. Atunci când sunt în cadrul familiei se află în poziţie de subordonaţi faţă de adulţi. În familie copilul trebuie să respecte întotdeauna directivele adulţilor şi nu are putere de decizie pe când în cadrul grupului el îşi poate obţine un status superior şi să-şi creeze o identitate proprie. chiar dacă unii au o autoritate mai mare ei nu îşi pot impune voinţa cu aceeaşi putere ca şi adulţii. copilul va exersa aici sociabilitatea. În al patrulea rând grupurile sunt o sursă de cunoaştere informală. La adolescenţă grupul de prieteni oferă de obicei motivaţii pentru desprinderea de familie. În al treilea rând grupul social este un mediu în care poziţia copilului nu este marginală.. Grupul de prieteni joacă mai multe funcţii26. În al doilea rând în cadrul grupului copii exersează relaţiile cu persoane egale lor. Editions Payot. 31 . care le coordonează şi supervizează activitatea. În cadrul grupului de prieteni. Mass-media este un instrument al socializarii al cărui influenţă a fost deseori contestată. În primul rând el este o arenă în cadrul căreia copii pot exersa independenţa faţă de adulţi. În plus. În cadrul grupului pot să înveţe să fure sau să săvârşească alte infracţiuni care sunt considerate inacceptabile în familie. 1990. asertivitatea. Ei pot să-şi însuşească un comportament agresiv sau diverse valori deviante pe care grupul le consideră acceptabile. Cel mai adesea este incriminată televiziunea sau 25 Malinowski. paris. p. B.14.de obicei acelaşi status social.

158.cinematograful care ar duce la generarea comportamentului infracţional prin identificarea cu eroii negativi ai unor filme sau emisiuni. 4. Şcoala. Status şi rol Comportamentul indivizilor unul fata de altul este determinat de pozitia pe care acestia o au în ierarhia sociala formală sau informală. modul în care sunt receptate valorile şi informaţiile transmise de profesori depinde de atitudinea generală a clasei faţă de acestea. Mai mult. Majoritatea autorilor au remarcat faptul că în cadrul şcolii sunt însuşite nu numai valorile oficiale transmise de profesori ci şi valorile informale transmise de colegi (aşa-numitul “hidden curriculum”). J. 32 . p. În aceste instituţii există un plan al socializării individului realizat la nivel naţional. La fel ca şi familia. Totuşi adepţii acestei opinii nu pot să explice de ce copilul nu se identifică cu eroii pozitivi şi nu adoptă valori socialmente acceptabile. Copii obţin în cadrul şcolii cunoştinţe utile dar alături de acestea sunt învaţaţi să respecte ordinea de drept şi guvernul aflat la putere. Şeful unei instituţii are de exemplu dreptul de a da directive subordonaţilor şi de a-i supraveghea dar şi obligaţia de a rezolva toate problemele care se ivesc. Grupul de colegi joacă acelaşi rol pe care îl joacă grupul de prieteni în procesul socializării. şcolile sunt agenţi oficiali ai socializării. Conceptul de status nu este legat 26 Vander Yaden.cit. Locul pe care o persoană îl ocupă în societate îi determină atât drepturile cât şi obligaţiile faţă de cei din jur.. W.. op. Îngrijorarea celor care au emis aceste teze se datorează şi faptului că între vârsta de 6 şi 18 ani copiii îşi petrec mai mult timp în faţa televizorului decât la şcoală sau în cadrul altor activităţi şi deci influenţa televiziunii ar trebui să fie puternică.

Statusul prescris cuprinde atribute asupra cărora individul nu are nici un fel de control: rasa.doar de organizarea formală a societăţii pentru ca şi o ierarhie socială informală poate da naştere unor poziţii de status. sexul. sexul. educaţia. aparţine unei familii situate în partea superioară a palierului social şi are o funcţie superioară avem de-a face cu consistenţa statusului sau cristalizarea lui. Atunci când între diferitele trăsături există o contradicţie. anxietăţii şi conflictelor sociale. 33 . bine educată. Trăsăturile în funcţie de care este determinat de obicei statusul sunt multidimensionale – venitul. În literatura de specialitate se face deseori distincţia dintre statusul prescris şi statusul dobîndit. Într-o monografie dedicată conceptului de status Brian Turner dădea următoarea definiţie: “În concluzie. apartenenţa la o familie. Atunci când aceste aspecte sunt coerente. vorbim de un status neomogen. prescrise sau dobândite. statusul reprezintă o poziţie în cadrul unei structuri sociale prin care un individ este evaluat în funcţie de prestigiu şi reputaţie după diverse criterii. vârsta. de exemplu persoana respectivă este bogată dar nu are studii superioare şi nu ocupă o funcţie importantă. etnia. Existenţa contradicţiilor în interiorul statusului dă naştere de obicei frustrărilor.”27. familia din care provine. de exemplu atunci când persoana respectivă este bogată. Aceste caracteristici sunt în mare parte biologice dar capătă semnificaţii deosebite in funcţie de cultura de care aparţine individul. religia. Acest concept poate desemna într-un sens mai tehnic sau juridic totalitatea drepturilor sau obligaţiilor ce derivă dintr-o anumită poziţie în societate.

28.Statusul dobândit cuprinde caracteristici obţinute de individ prin propriul efort: educaţie.S. În funcţie de grupul social de referinţă un individ poate avea mai multe status-uri: un status ocupaţional dat de funcţia pe care o are la locul de muncă. Pierderea statusului master produce de obicei o criză 27 Turner. un status în familie dat de locul deţinut în această instituţie (soţ. Pe verticală status-ul se determină de obicei în funcţie de mărimea averii sau de puterea deţinută în virtutea unei funcţii ocupate. ca toate celelalte caracteristici ale persoanei să treacă pe planul doi. Combinaţia dintre cele două dimensiuni dă naştere statusului normativ determinat pe baza controlului social la care este supus individul. Averea deţinută sau puterea politică oferă o oarecare imunitate faţă de lege a persoanei cu status înalt. fiind supus controlului social într-o mai mică măsură decât cei cu status social inferior. 34 . Între cele două tipuri de status există o relaţie strânsă pentru că status-ul prescris influenţează întotdeauna status-ul dobândit. Funcţia de preşedinte al unei ţări face. profesie. tată.. p. 1998. Controlul social se manifestă de obicei prin intermediul legilor. frate) sau un status în grupul de prieteni dat de abilitatea de a se impune prin persuasiune sau forţă fizică. funcţie socială. Bucureşti. individul fiind pedepsit de fiecare dată cînd le încalcă. Editura Du Style. Statusul. B. Status-ul poate fi determinat însă şi pe orizontală în funcţie de participarea la viaţa socială şi de relaţiile pe care le are individul cu cei care au un status egal cu el. Localizarea unei persoane sau grup în spaţiul social poate fi făcută pe două direcţii. El este numit în literatura anglo-saxonă master-status. Aceasta îsi poate permite să influenţeze factorii de decizie şi dispune de o libertate mai mare. De cele mai multe ori un status le eclipsează pe celelalte. În societăţile democratice statusul dobândit are o importanţă mai mare pe când în cele tradiţionale întreg cursul vieţii individului e determinat de statusul prescris. de exemplu.

2-28. Indivizii care se 28 Moscovici. Controlul social formal se exercită prin intermediul legilor şi al instituţiilor care asigură respectarea lor. Psychologie sociale. Conformismul se poate produce fără ca grupul să dorească să influenţeze sau să supravegheze individul. Nu este necesar nici ca grupul să cunoască existenţa individului. În perioada marii crize economice dintre anii1929-1932 falimentul unor companii a dus la pierderea funcţiilor şi deci a statusului multor directori de companii. Comportamentul conformist apare atunci când avem de-a face cu un grup format din membri egali iar individul îşi modifică comportamentul său în scopul de a se supune ordinelor directe ale unei autorităţi legitime. 1992. Cele mai eficiente mecanisme ale controlului social informal sunt conformismul şi supunerea faţă de autoritate. Presses Universitaires de France. atunci când acesta se identifică cu grupul. Paris. Deşi amândouă sunt forme ale influenţei sociale între ele există multiple diferenţe28. S. Controlul social poate fi formal sau informal.. Controlul social informal este exercitat de către societate prin intermediul aprobării sau dezaprobării unor fapte sau a pedepselor şi recompenselor sociale. De cele mai multe ori deviantul este exclus din grupurile sociale şi sancţiunile nu încetează decât atunci când el revine la comportamentul considerat normal de către grup. Uneori dezaprobarea unui comportament se reduce la expresii faciale. Controlul social Socializarea este numai una dintre tehnicile de control social prin intermediul cărora societatea dirijează comportamentul individului. Supunerea presupune că autoritatea doreşte să exercite o influenţă şi supraveghează comportamentul subordonaţilor. 5. încruntare sau evitarea contactelor sociale cu persoanele respective. pp. Mulţi dintre aceştia au fost afectaţi de depresii care au dus la sinucideri. 35 .profundă în viaţa individului.

Cel mai important experiment al său pe această linie se baza pe un test asupra percepţiei29. În una dintre ele erau desenate trei linii paralele de mărimi diferite iar în alta doar una. Asch încerca să determine motivele pentru care un individ cedează sub presiunea grupului atunci când este evident că acesta greşeşte. De exemplu faptul de a purta haine călduroase iarna e un rezultat al necesităţii nu al conformismului. Ei îşi dau seama că nu percep la fel ca majoritatea dar cred că percepţiile lor sunt eronate şi că majoritatea percepe corect. Conformismul poate fi un comportament conştient.conformează au un comportament asemănător (sau identic) cu al sursei de influenţă pe când cei care se supun au în general un comportament diferit de cel al sursei de influenţă. generat de convingerea subiectului că devianţa poate conduce la sancţiuni sociale sau un comportament bazat pe acceptarea necondiţionată şi interiorizarea valorilor grupului. Cei aflaţi în grupul care emite judecăţi eronate au fost de acord în proporţie de 33% cu grupul iar 75% dintre ei au comis cel puţin o eroare conformându-se majorităţii. Solomon Asch descrie trei tipuri de motive care au generat conformismul. 36 . asupra conformismului au fost efectuate de către Solomon Asch la începutul anilor ’50. Primele cercetări sistematice. Unii dintre subiecţi au suferit o distorsiune a percepţiei sub presiunea colectivităţii. Subiecţii trebuiau să spună pe rând care dintre cele trei linii este egală cu linia etalon. Subiecţii aflaţi într-un grup de control au comis erori într-o proporţie mai mică de 5%. El nu se confundă cu uniformitatea de comportament care implică un comportament similar cu cel al membrilor unui grup în absenţa unei presiuni sociale. Opt dintre cei nouă subiecţi erau complici cu experimentatorul şi arătau o linie greşită. Conformismul reprezintă deci modificarea comportamentului unui individ pentru ca acesta să corespundă comportamentului unui grup. într-un cadru experimental. Ei spun că după ce au aflat părerea majorităţii au perceput liniile la fel ca cei dinaintea lor. Unui grup de nouă studenţi i se cerea să compare două imagini. Cei mai mulţi subiecţi suferă însă o distorsiune a judecăţii.

Social psychology.Contează de asemenea competenţa aliatului şi faptul că acesta oferă informaţii care dovedesc că are dreptate Relaţia dintre individ şi grup poate să mai fie influenţată de nivelul de interdependenţă individgrup. 2. El oferă următoarele explicaţii pentru scăderea presiunii conformiste: 1. 452-483. Ei nu doresc însă să pară diferiţi de alţii pentru ca nu acceptă să fie consideraţi inferiori altora. Studii experimentale au demonstrat că talia grupului are o influenţă crescătoare asupra conformismului dar asta numai dacă subiectul este convins că membrii grupului au ajuns independent la concluzia respectivă. A treia categorie de subiecţi conformişti nu suferă nici o modificare a personalităţii şi nici nu cred că greşesc. Dacă subiectul are impresia că grupul are o aversiune contra aliatului (din cauza rasei sau naţionalităţii sale de exemplu) va avea reticenţe în a i se alătura pentru că aversiunea grupului împotriva sa va creste şi nu va scădea în acest caz.Ei manifestă o lipsă de încredere în propria persoană şi au o puternică tendinţă de a se supune majorităţii. Caracteristicile cele mai importante care contează în apariţia conformismului sunt mărimea grupului şi consensul grupului (unanimitatea). de gradul in care individul este atras de grup şi se simte acceptat de el şi de statutul individului în interiorul grupului. S. Asch arată că prezenţa unui individ care sparge unanimitatea grupului şi dă alt răspuns face ca influenţa conformistă asupra subiectului să scadă. Conformismul este mai mare atunci când subiecţii lucrează pentru o recompensă comună decât atunci când ei lucrează pentru recompense individuale pentru că dizidenţa este resimţită ca o ameninţare la adresa grupului. 29 Asch. În acest caz avem de-a face cu o distorsiune a acţiunii. 1952. 37 .. pp. Prentice Hall. De asemenea dizidenţa persoanelor cu statut superior în grup este acceptată pe când cea a persoanelor cu statut inferior nu. New York.Scade teama de represalii împotriva devianţei subiectului pentru că subiectul crede că ostilitatea se va diviza între el şi celălalt “aliat”.

Subiectul poate spera să obţină o recompensă sau . legitime sau necesare pentru a rezolva propriile probleme. pentru a nu fi respinşi de grup mulţi adolescenţi preferă să participe la săvârşirea unor furturi. Conformismul este un mecanism util societăţii pentru că şi persoanele care nu au fost socializate perfect sau cele care au tendinţe antisociale vor simţi impulsul de a se comporta la fel ca majoritatea. Al doile mecanism este cel al identificării care intervine atunci când un individ adoptă comportamentul altei persoane sau al unui grup pentru că acest comportament coincide cu imaginea de sine pe care o are el. Este necesară o rectitudine morală deosebită pentru a nu ceda acestor tendinţe ale grupului. Un fenomen asemănător a fost remarcat şi în cazul criminalităţii “gulerelor albe” în special de către autorii adepţi ai teoriei asociaţiilor diferenţiale sau a teoriei etichetării sociale. tâlharii sau violuri colective. să evite o pedeapsă.Pentru prima dată fenomenul supunerii faţă de 38 . Pentru că ”toată lumea” comite fraude sau evaziuni fiscale cei aflaţi într-un grup care acceptă aceste practici le vor considera normale şi vor acţiona conformist adoptându-le şi ei. dimpotrivă. trei mecanisme de acţiune a conformismului. În unele cazuri. El constituie însă şi o explicaţie pentru complicitatea la infracţiuni a unor persoane care fac parte dintr-un grup infracţional sau dintr-o subcultură delicventă. În acest caz individul acceptă valorile grupului şi le integrează în propriul sistem de valori. Primul mecanism este servilismul care survine atunci când individul acceptă influenţa grupului sau a altei persoane pentru că speră să obţină o reacţie favorabilă din partea lor. Un om de afaceri sau funcţionar cinstit care are colegi necinstiţi va fi considerat deviant .Herbert Kelman distinge trei modalităţi prin care grupul sau individul poate influenţa o persoană. A treia formă de influenţă socială este internalizarea care constă în adoptarea unor atitudini şi comportamente ale altor persoane care sunt percepute ca valide. Supunerea faţă de autoritate survine atunci când individul îşi modifică comportamentul pentru a se supune ordinelor directe ale autorităţii legitime.

.. Escape from freedom. 1941 şi Adorno. S. Subiecţii erau convocaţi doi câte doi în laborator şi experimentatorul. raţă-sălbatică). E. N. Reinehart and Co. La experiment au participat persoane cu pregătire diferită şi de vârste diferite spre deosebire de experimentele tipice din universităţi. Elevul urma să înveţe o listă de cuvinte-stimul. unul urmând să fie profesorul iar celălalt elevul. 39 . Cel mai important studiu asupra acestui fenomen a fost cel efectuat de Stanley Milgram 31 care a intenţionat să descopere limitele supunerii faţă de autoritate şi gradul în care tendinţele de supunere sunt prezente şi în societatea democratică. Prin tragere la sorţi urma să se determine rolul fiecărui subiect. Milgram şi-a recrutat subiecţii prin intermediul unor anunţuri. E. Tragerea la sorţi era însă trucată astfel încât subiectul real era întotdeauna “profesor” iar un actor profesionist juca întotdeauna rolul de elev. prin care se solicitau persoane. asociate pe perechi (de exemplu cer-albastru. D. în care erau folosiţi doar studenţi. îmbrăcat într-un halat gri. 1950. FrenkelBrunnswick. New York. Harper and Row... care să participe la un experiment despre memorare. Inc.. Harper and row. Elevul începea să fie îngrijorat şi murmura că a avut probleme cu inima. New York.New York. 1975. Aici îi era prezentat un generator de şocuri electrice cu un şir de comutatoare care mergeau din 15 în 15 volţi până la 450 de 30 Vezi Fromm. indiferent de ocupaţie. plasate în câteva reviste din New Haven.J..Levinson. le explica ce trebuie să facă. De fiecare dată când răspunsurile erau greşite profesorul trebuia să aplice o pedeapsă elevului sub forma unui şoc electric.autoritate a fost remarcat de catre sociologii şi psihologii care au analizat fenomenul holocaustului şi a crimelor în masă comise de regimurile totalitare30. “Profesorul” era dus în camera alăturată din care-l putea vedea pe “elev”. Sarcina profesorului era de a citi lista şi de a vedea dacă răspunsurile sunt bune. 31 Milgram. Sanford. The authoritarian personality.. Obedience to authority: An experimental view. cu câţiva ani în urmă. În acest scop elevul era legat în fotoliu şi i se aplicau electrozi pe mâini. Experimentatorul îl asigura că şocurile pot fi extrem de dureroase dar nu prezintă nici un risc pentru sănătate.. T.

Dacă la experiment 32 Milgarm. trebuie să continui” şi îi cerea să îl curenteze în continuare pe elev pentru că şi tăcerea trebuie considerată o eroare32. elevul începea să comită erori. Ultimele două comutatoare erau marcate doar cu XXX.. pp. Milgram a repetat de zeci de ori experimentul cu subiecţi foarte diferiţi.cit. La 350 de volţi elevul leşina şi nu mai emitea nici un răspuns. pentru a fi executat ordinul trebuie să vină de la o persoană cu autoritate bine definită. În 65% din cazuri “profesorul” a continuat până la 450 de volţi. La 270 de volţi el scotea strigăte puternice de fiecare dată când era curentat.. Dacă un comutator era apăsat deasupra lui se aprindea un beculeţ. Nu mai vreau să particip la nici un experiment”.volţi. la a doua unul de 30 de volţi şi tot aşa mai departe până se ajungea la 450 de volţi. 19-23. Foarte repede voltajul creştea şi elevul se plângea de durerile resimţite. se mişca acul indicator al unui instrument de măsură şi se auzea un bâzâit. Odată experienţa începută. Dacă profesorul dorea să oprească experimentul. Fiecare grup de câte patru comutatoare avea o etichetă care indica o gradaţie de la “şoc uşor” până la “şoc de extremă intensitate”. Un eşantion de psihiatrii rugaţi să facă o prediţie anterioară experiementului au apreciat că cel mult 2% din subiecţi vor ajunge la nivelul maxim. La prima eroare trebuia aplicat un şoc de 15 volţi. op. S. 40 . Înainte de începerea experimentului subiectul era curentat “de probă” cu şocuri de 45 de volţi pentru a-l convinge de autenticitatea experimentului. Rezultatele experimentului i-au şocat pe sociologi. “pericol” şi “şoc sever”. La 150 de volţi elevul striga: “Vă rog să-mi daţi drumul. experimentatorul insista să continue folosind expresii ca “Experimentul cere ca tu să continui” şi “Nu ai altă alegere. De asemenea. În cazul ordinelor date prin telefon de către o persoană absentă supunerea totală faţă de autoritate nu se manifestă decât în proporţie de 21%. Chiar dacă mulţi subiecţi au protestat faţă de experimentator pentru cruzimea experimentului acest lucru nu i-a împiedicat să Milgram a încercat să determine factorii care influenţează supunerea faţă de autoritate şi a descoperit că pentru ca ordinele să fie îndeplinite întocmai este importantă prezenţa autorităţii (experimentatorului) în apropiere. după un timp.

op. Milgram a descoperit că supunerea scade în momentul în care victima se apropie de subiect vizual. unul dorind să oprească experiementul iar celălalt să îl continue. Un caz asemănător era acel în care experimentatorul se pune în poziţia de victimă.participă 2 experimentatori care se ceartă. Darymple – Graves şi Pierce au descoperit că infirmierele din câteva spitale consimţeau să administreze unele medicamente virtual periculoase (unele dintre ele având chiar inscripăia “Atenţie! Otravă”) unor bolnavi din spital la ordinul unui medic necunoscut iar Orne şi Evans relatează că o parte dintre subiecţii cercetaţi s-au supus ordinelor unui experimentator de a atinge un şarpe “veninos” atuni când acesta îi asigura că nu vor păţi nimic.cit. p. În acest caz doar 30% din subiecţi au continuat experimentul. Experiementul lui Milgram a fost reluat şi de către alţi sociologi s-au psihologi care au ajuns la acelaşi rezultat. auditiv s-au dacă ea este în aceeaşi cameră cu profesorul (în acest din urmă caz doar 40% dintre subiecţi ajungeau la 450 de volţi). subiecţii se vor supune într-o proporţie mai mică. Executând experimentul Manteld a descoperit că dintre cei care au aplicat şocurile până la sfârşit 49% considerau că victima este moartă33. Hoffling. S. Nivelul cel mai mic de supunere exista în cazul unui contact direct cu victima. 47.. de a băga măna într-un recipient pe a cărui etichetă se 33 Moscovici. Surpinzător este faptul că autoritatea nu are nevoie de prestigiu pentru a obţine supunere.. respectiv atunci când victima se zbătea şi profesorul era rugat să-i prindă din nou la mână un electrod care se desprinsese. O parte din experimente nu s-au desfăşurat la Universitatea Yale ci s-au făcut într-un birou sărăcăcios sub patronatul unor organizaţii de cercetare fictive. Subiectul nu se va supune sugestiilor unui complice cu autoritate nedefinită ci numai celor ale altui experimentator. 41 . Rezultatele obţinute nu au fost cu mult diferite de cele ale experimentului iniţial. pentru ca şocurile electrice să poată fi aplicate. Brotzman. Un alt factor important este proximitatea fizică a victimei.

46. să nu aibă un şoc sau un atac de cord. Minimalismul juridic Cei mai mulţi autori consideră că singura metodă de stopare a criminalităţii în creştere este mărirea numărului de legi sau sporirea gravităţii pedepselor. de la şcoală sau de la locul de muncă. Milgram susţine că în societate sunt prezente nişte condiţii care accentuează starea de supunere faţă de autoritate: recompensele anterioare pentru supunerea faţă de autoritate din familie. p.menţiona că conţine acid s-au participau la o “farsă” care presupunea aruncarea unui lichid dintr-o sticlă pe care scria “Acid” pe o persoană34Încercând să explice mecanismul supunerii faţă de autoritate Milgram diferenţiază două stări psihologice: starea de autonomie în care individul se consideră responsabil de faptele sale şi starea de agent în care individul consideră că face parte dintr-o structură ierarhică şi persoanele aflate pe palierul superior în ierarhie sunt responsabile de actele sale. 42 . Milgram relatează că în timpul experiemntului deşi unii subiecţi au executat cu detaşare ordinele până la sfârşit la majoritatea subiecţilor a fost observată o tensiune puternică din cauza căreia într-un caz a fost necesară chiar oprirea experimentului pentru ca subiectul. Cercetările lui Milgram explică participarea unor cetăţeni relativ normali la diversele genociduri sau crime de război. În ultimul timp unii autori oferă însă o soluţie contrară – micşorarea numărului de legi. 6. Din această cauză cercetările pe acestă temă au fost criticate de către unii autori pentru nerespectarea cerinţelor etice ale cercetării sociale pentru că subiecţii erau puşi în situaţii care puteau provoca traume psihologice sau fiziologice şi scăderea respectului de sine. Supunerea faţă de autoritate nu presupune şi acceptarea cruzimii pedepsei. care tremura şi se înroşise la faţă. care ar duce la micşorarea numărului de 34 Ibidem.

43 . Mulţi dintre vecini au aprins lumina şi au privit pe fereastră observând tot incidentul dar nimeni nu a intervenit. Donald Black formulează chiar şi o lege care reflectă această situaţie: dreptul se află într-o relaţie invers proporţională cu celelalte metode de control social. o tânără din New York. D. În cazul în care este pus în faţa infracţiunii individul se simte neajutorat şi nu face nimic. Black. Sociological justice. Dependenţa faţă de lege este la fel de dăunătoare ca şi dependenţa faţă de un drog. 81-88. op. Minimalismul juridic se inspiră din teoriile anarhiste şi libertariene care consideră că un sistem normativ supradimensionat conduce la o supradependenţă de lege şi la pierderea capacităţii cetăţenilor de a rezolva singuri situaţii criminogene în absenţa organelor penale. a fost înjunghiată şi violată în faţa apartamentului său în 1964. New York. Ea îi încurajează pe infractori care ştiu că numai poliţia le poate stânjeni activitatea.. De această dată încrederea totală în poliţie şi dorinţa de a nu se implica au dus la moartea victimei care ar fi putut fi salvată. Când a venit poliţia agresorul a fugit dar victima era deja moartă. Oxford University Press. Acest fenomen este denumit în sociologia crimei sindromul Kitty Genovese36.. Doamna Genovese. pp. D. cit. pp. 35 36 Black. 79-80. Strigătele sale de ajutor au fost ignorate de 38 dintre vecinii săi care nu au făcut nimic pentru a o salva. 1989. În timpul violului agresorul a privit în jur neliniştit de câteva ori de frica să nu intervină cineva şi probabil că ar fi fugit dacă ar fi văzut că se deschide o uşă sau o fereastră.. Acest curent se numeşte minimalism juridic35. Intervievaţi vecinii au explicat că ei au presupus că cineva a chemat poliţia atunci când au început ţipetele dar de fapt telefonul a fost dat mult mai târziu. În prezenţa unui sistem normativ dezvoltat majoritatea cetăţenilor ajung să prefere legea altor metode de rezolvare a conflictului.infracţiuni prin sporirea capacităţii cetăţenilor de a rezolva singuri unele probleme monopolizate până acum de stst.

Numărul legilor penale este aici mult mai mic decât în alte ţări.U. Adepţii minimalismului citează în sprijinul teoriei lor cazul Japoniei numit de Black “un experiment natural”.A.Supradependenţa de lege poate fi o cauză a creşterii numărului de infracţiuni pentru că cetăţenii nu se protejează singuri de infractori şi nu participă la prinderea lor. Black îşi susţine teoria dând drept exemplu creşterea dramatică a numărului de violuri în părţile din Africa de Est în care britanicii au introdus Codul penal şi au prohibit linşarea violatorilor. Japonia este un exemplu al neîncrederii faţă de sistemul juridic oficial. Aceeaşi situaţie se observă şi în cazul litigiilor comerciale pentru că rezolvarea pe cale procesuală este mai profitabilă decât cea pe cale necontencioasă. Nu numai că aceştia îi încurajează pe clienţi să îi acţioneze în justiţie pe adversarii lor dar de multe ori intervenţia lor împiedică rezolvarea conflictului. Un alt argument folosit de Black este că unele conflicte pot fi accentuate de avocaţi.Setsuo Miyazava releva faptul că 44 . Teoria lui Black este susţinută şi de statisticile din istoria S. De asemenea pedepsele aplicate prin intermediul sistemului juridic sunt mult mai puţin ameninţătoare decât justiţia populară. Odată cu extinderea puterii legii şi în aceste teritorii numărul lor a crescut substanţial. Acelaşi fenomen se constată şi în cazul crimelor violente pentru că pedepsele legale erau mult mai mici decât cea cutumiară – care de cele mai multe ori era pedeapsa capitală. Atâta timp cât legea a fost slabă la frontiera americană şi aproape oricine avea o armă şi era gata să o folosească unele infracţiuni ca violul. Unele probleme maritale care ar putea fi rezolvate în timp duc la divorţ pentru că aceasta este singura metodă pe care o oferă avocaţii. Cu toate acestea numărul de litigii. Locuitorii din aceste zone au renunţat să fie vigilenţi şi nu au participat ca înainte la prindera infractorilor lăsând aceste sarcini în seama poliţiei. furtul sau spargerile erau aproape necunoscute. arestări sau de persoane aflate în închisoare este mult mai mic decât în alte ţări.

De obicei această situaţie este pusă pe seama aversiunii tradiţionale a japonezilor împotriva încălcării legii şi a psihologiei poporului japonez. Darmouth.U. A. 195-211. Pierderea reputaţiei 37 Miyazawa. Aceşti judecători sunt confruntaţi cu un număr de litigii de cinci ori mai mare decât cei din S. aldershot.37. 1997. decât acum 50 de ani. dintre locator şi locatar şi în disputele comerciale.. 7108 în Germania şi 5820 în S.000 de persoane în Japonia a fost doar de 1324 în comparaţie cu 8630 în Anglia şi Ţara Galilor. Din aceste motiv Japonia are mai puţine litigii în momentul acesta.000 de persoane pe când în 1890 exista câte un judecător la fiecare 22. Minimalismul este o practică recentă în dreptul japonez datând de la începutul secolului XX. După 1920 au fost iniţiate diferite procedee de conciliere în diverse ramuri ale dreptului şi după 1940 aproape toate litigiile de drept civil au fost rezolvate prin această procedură. Această politică a fost favorizată şi de faptul că în Japonia există o mare omogenitate culturală şi coeziune socială precum şi un sistem influent de control social. U. 45 . Datorită lipsurilor legii a crescut rolul “reputaţiei” ca mecanism de control social. Numărul de avocaţi şi judecători pe cap de locuitor a scăzut după 1920. S. În timp ce în occident sistemul juridic a cunoscut o creştere enormă în Japonia asistăm la o evoluţie contrară.000 de persoane. Sistemul juridic japonez este conceput în mod intenţionat ineficient. În aceste scop folosesc diverse metode începând de la restrângerea numărului de avocaţi şi judecători sub nivelul dictat de cerere şi ofertă şi până la limitarea puterilor coercitive ale judecătorului în procesele civile şi la stabilirea unor proceduri de conciliere acolo unde litigile intervin mai frecvent. fiind supraaglomeraţi. cum ar fi în relaţiile de familie.în 1990 numărul de infracţiuni săvârşite la 100. pp. David Nelken (ed). The enigma of Japan as a testing ground for cross-cultural criminological studies în Comparing legal cultures. Ea e posibilă şi datorită sistemului tradiţional al autorităţii de tip patriarhal. în cifră absolută. Numărul de judecători nu a crescut din 1890 astfel încât acum există doar un judecător la 60. Autorităţile japoneze încearcă conştient să minimalizeze influenţa legilor.A.

.U.A. Acest fenomen a fost descris şi de J. Înrebari de autocontrol: 1. Oamenii de afaceri japonezi au o mare grijă pentru a nu vinde nimic important sau a nu acorda credit persoanelor care nu sunt de încredere.duce la ostracizarea celui în cauză şi el nu va mai putea face afaceri cu nimeni. Braithwaite care observa că reacţia de condamnare morală a celor care au săvârşit o infracţiune este destul de puternică pentru a preveni recidivismul în cele mai multe cazuri dar în schimb produce devianţă secundară prin stigmatizare. Stigmatizarea şi condamnarea morală nu este doar un produs al societăţii ci şi a aparatului oficial pentru că agenţiile statale nu fac nici un efort pentru a-i reeduca şi reintegra pe infractori şi a le face mai uşoară întoarcerea la viaţa normală38. Ce este minimalismul juridic şi care sunt presupusele sale efecte? 38 Braithwaite. Ce este statusul? 4. 46 . J. Oricine vrea să facă afaceri cu alt grup trebuie să fie recomandat de o persoană de încredere. cambridge. Deci tranzacţiile comerciale sunt posibile şi fără un sistem juridic eficient care să asigure sancţionarea celor care le încalcă. Cum se exercită controlul social? 5. pp. Care sunt agenţii socializării şi ce roluri au ei_ 3. În lumea occidentală minimalismul juridic a fost promovat ca doctrină de către curentul libertarian din S. reprezentat mai ales de către Robert Nozick şi Milton Friedman. 61-65. relaţiile dintre grupuri sunt facilitate de un sistem de patronaj tipic Japoniei. Cambridge University Press. Ce este socializarea juridică? 2. În schimb. Crime.. Chiar şi firmele de avocaţi refuză de obicei politicos pe clienţii care nu beneficiază de recomandări. shame and reintegration. Ce este conformismul şi supunerea faţă de autoritate? Prin ce se deosebesc? 6.

.Noţiunea de devianţă Devianţa este un comportament care violează valorile şi standardele morale dintr-o societate dată. pp. tipuri de devianţă. 4-9. Rădulescu. 1999. În orice societate unele fapte. de la media comportamentelor celorlalţi. The Free Press. reacţia socială faţă de devianţă. 12-32.. 1973. Condamnarea publică a acestor fapte nu este însă prezentă în toate societăţile şi nici în toate epocile devianţa dovedindu-se relativă. Outsiders: Studies in the sociology of deviance. H. Termeni cheie: devianţă. criminalitate şi patologie socială. analizarea trăsăturilor definitorii ale comportamentului deviant. reglementarea devianţei. Uneori faptele deviante au sfârşit prin a fi incriminate iar alteori s-au generalizat devenind fapte normale. Devianţă. inteligenţă.Devianţa Obiective: Definirea devianţei. Pornind de la constatarea că majoritatea indivizilor se comportă conformist şi au relativ aceleaşi aptitudini. Lumina Lex. Studiul devianţei ocupă din acest motiv un loc central în multe lucrări de sociologie juridică. 1.Criteriul statistic. În literatura de specialitate au fost folosite diverse criterii pentru definirea devianţei39: 1. Bucureşti. 39 Becker. periculoase sau patologice. New York. descrierea principalelor tipuri de devianţă. 47 . pp. înţelegerea caracterului relativ al devianţei.M. Acest criteriu consideră devianţa drept o abatere semnificativă de la norma statistică. comportamente sau stiluri de viaţă au fost condamnate şi considerate perverse. S.

homosexualii.Criteriul normativ. Definiţiile care iau drept punct de plecare acest criteriu evidenţiază faptul că devianţa este un comportament periculos pentru societate.Criteriul incapacităţii de a respecta normele. gusturi şi împărtăşesc aceleaşi valori Jacques Quetelet. o abatere de la medie. ucigaşii sau sfinţii. 4. 2. Adepţi ai acestei opinii sunt A. Acest criteriu accentueaza asupra faptului că devianţa este o abatere de la normele sociale. Robert Merton şi J. Se ajunge la încadrarea în această categorie a unor grupuri de persoane care nu au nimic comun unii cu alţii: cei excesiv de graşi sau slabi. Ei au remarcat că un număr mic de persoane prezintă caracteristici care nu pot fi încadrate în profilul omului mediu sau se comportă neconformist. un comportament care încalcă normele unanim acceptate sau lezează unele valori sociale. Vander Zanden. Conform acestei concepţii devianţa nu depinde de caracteristicile personale ale individului fiind doar un tip de comportament cu caracter antinormativ.Criteriul gradului de periculozitate a conduitei. Kardiner. Edward Sagarin consideră că nu orice încălcare a normelor sociale poate fi considerată devianţă ci numai încălcările care generează un pericol social sau generează reacţii sociale cu caracter colectivă sau punitiv. 3. Émile Durkheim şi alti sociologi au elaborat conceptul de „om mediu”. Deviantul este considerat un bolnav psihic 48 .opinii. Potrivit acestei concepţii devianţa reprezintă un comportament diferit . Unii autori precum sunt Kai Ericson. Conform acestui criteriu devianţa reprezintă o conduită a unui individ care din punct de vedere psihologic nu are capacitatea de a se conforma normelor sociale. Howard Becker observă că acest criteriu simplifică excesiv problema devianţei considerându-i de exemplu pe stângaci sau pe roşcaţi drept devianţi pentru că majoritatea oamenilor sunt dreptaci sau bruneţi. cei foarte inteligenţi sau cei retardaţi.

Există o serie de acte care nu sunt incriminate de lege dar 40 Cusson. p. etc. Devianţa nu trebuie să fie identificată cu încălcarea legii. pp. Raymond Boudon (coord). cu nerespectarea normelor juridice ale statului.iar devianţa e încadrată în rândul manifestărilor psihopatologice. Devianţa în Tratat de sociologie . Această poziţie a fost îmbrăţişată de Howard Becker. M. în consecinţă. Acest criteriu accentuează pe faptul că devianţa este relativă datorită marii diversităţi a grupurilor sociale şi culturilor. 5. ale asociaţiei diferenţiale.. Un acelaşi comportament poate fi considerat deviant dacă este comis de un individ şi normal dacă este comis de altul. Un reprezentant al acestui curent este sociologul american Talcott Parsons.Criteriul reacţiei sociale faţă de devianţă. Conform adepţilor acestei orientări devianţa este un rezultat al interacţiunii simbolice. William Chambliss şi de o serie de sociologi care interpretează realitatea socială din perspectiva paradigmei interacţionismului simbolic (teoriile etichetării sociale. 1997. 49 . O definiţie care reuşeşte să depăşească barierele ridicate de diversele criterii unilaterale în tratarea devianţei este cea oferită de sociologul francez Maurice Cusson: „Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările. riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni”40.). el poate fi condamnat la un moment dat sau considerat normal peste numai câţiva ani când opiniile şi mentalităţile grupului majoritar s-au schimbat.440. Bucureşti. pe baza apartenenţei la grupul majoritar. normele sau valorile lor şi care. Sociologii funcţionalişti consideră pornind de la o concepţie asemănătoare că devianţa este o disfuncţie a societăţii. Humanitas. Howard Becker remarcă faptul că şi acest criteriu este bazat pe o analiză statistică pentru că indivizii „sănătoşi” sunt desemnaţi pe baza unei medii stistice. 439-477.

a avea un ochi căprui şi 41 Perez. o decizie că situaţia este rea şi o nevoie stringentă de rezolvare a ei. Prentice Hall. G. poluarea.. Accidentele de circulaţie şi nevoia unei schimbări a sistemului normativ în Psihologia Socială : Buletinul Laboratorului « Psihologia câmpului Social ». 42 Horton. London. R. autorul unei sociologii a problemelor sociale definea această din urmă noţiune astfel: „O problemă socială este o condiţie care afectează un număr semnificativ de oameni într-un mod considerat indezirabil. 1997.. P. nr.. homosexualitatea.. Quiamzade.A. dispariţia unor specii de animale sau inflaţia constituie probleme sociale fără a putea fi incluse în sfera devianţei... folosirea maşinii de serviciu pentru rezolvarea unor probleme personale sau servirea unor băuturi alcoolice unor minori. F. 50 . nesănătoase sau neânţelepte ca cel de a mânca plăcintă cu gem şi muştar . consumul de droguri. 33-48. Leslie. analfabetismul..sunt socotite deviante cum ar fi homosexualitatea. alcoolismul.. Identificarea problemelor sociale implică o judecată de valoare. Larson. Majoritatea oamenilor consideră ca fiind probleme sociale sărăcia. terorismul. O situaţie cum ar fi sărăcia poate fi considerată o problemă socială gravă dar să nu constituie o devianţă într-o ţară în care majoritatea oamenilor sunt săraci. 1998. De asemenea o situaţie cum ar fi poluarea excesivă. despre care se simte nevoia să se facă ceva prin acţiune socială”42. De asemena noţiunea de devianţă nu trebuie confundată cu cea de „problemă socială”.2. Lucas. violenţele conjugale. nerespectarea unor reguli de circulaţie. 1/1998. În mai multe studii sociologice s-a arătat că aproximativ 90% dintre automobilişti depăşesc în mod curent viteza legală atunci când consideră că nu pot fi depistaţi de poliţie şi 80% dintre automobiliştii din unele oraşe occidentale nu poartă centura de siguranţă în oraş săvârşind astfel o contravenţie41. p. The sociology of social problems. excentrice. pp. A. Iaşi. Dasi. şi alte acte care reprezintă încălcări ale legi dar nu constituie acte deviante cum ar fi parcarea în locuri nepermise. J. Paul Horton. etc. Daniel Glaser aminteşte şi faptul că pentru sociolog devianţa nu cuprinde toate actele sau atributele neobişnuite. efectuarea unor convorbiri telefonice particulare la serviciu. A. Polirom.

atâta timp cât acestea nu îl fac pe individ indezirabil din punct de vedere social43. Markham Publishing Company. care manifestau pentru drepturile femeilor erau considerate deviante pentru că majoritatea populaţiei aprecia că femeile nu au capacitatea de a lua o decizie politică şi sunt mult inferioare din punct de vedere intelectual bărbaţilor.1.. În această categorie intră majoritatea infracţiunilor şi a acţiunilor care lezează interesele sociale. de conduite dezaprobate şi de indivizi marginali. care cu greu pot fi 43 Glaser. p. În aceeaşi categorie pot fi incluse şi persoanele care au luptat împotriva rasismului sau discriminărilor de orice fel. Tipuri de devianţă Deşi de obicei se consideră că devianţa este un comportament care provoacă disfuncţii sociale şi uneori chiar pierderi pentru societate (cum ar fi cazul consumului de droguri sau alcoolismului) mulţi autori au remarcat faptul că ea poate constitui şi un factor al progresului. Devianţa negativă cuprinde comportamentele care în orice societate sunt considerate patologice şi condamnate atât de membrii societăţii cât şi de lege . Chicago. La începutul secolului XX sufragetele. 2. un element reformator în societate. Devianţa pozitivă cuprinde comportamentele care constituie un element al progresului social. Social deviance.unul albastru. Din acest punct de vedere devianţa poate fi calificată drept negativă sau pozitivă. 51 . 1971. a fuma excesiv de mult. Maurice Cusson remarca faptul că fenomenul devianţei cuprinde o mare varietate de transgresări. D.

cocaină. 4. op. surzii. haşiş. Unii sociologi au studiat interacţiunile dintre persoane normale şi cele cu handicap precum şi modul în care nevăzătorii.. Într-o abordare pur fenomenologică devianţa ar cuprinde următoarele categorii: 1.Sinuciderea.. El oferă două clasificări ale devianţei care includ toate comportamentele etichetate de obicei ca atare44. reuşesc să se integreze în societate. opiacee. handicapaţii motorii etc.Devianţele religioase. 2. pornografia. ereziile. alcool. Acestea au fost deseori studiate pentru determinarea factorilor sociali care le-au determinat apariţia precum şi a mecanismelor sociale care sunt folosite pentru controlul bolnavilor. 44 Cusson.cit. pp. 7.Consumul de droguri. M. homosexualitatea. etc.clasificaţi. Sociologii s-au concentrat asupra acestui obicei mai ales în a doua jumătate a secolului XX efectuînd o serie de studii atât asupra consumului de droguri în general cât şi asupra consumului anumitor droguri: marijuana. 5. Unii sociologi includ în această categorie şi adulterul. Aici sunt incluse toate categoriile de fapte incriminate de legea penală. vrăjitoria şi alte fenomene aflate la periferia fenomenului religios au atras atenţia sociologilor care le-au dedicat deseori studii amănunţite. În această grupă sunt incluse prostituţia. Sectarismul. şi diverse forme de perversiuni sexuale. 439-440.Bolile mintale. 3.Transgresiunile sexuale. 52 . 6. Aceasta afost considerată comportament deviant mai ales după apariţia celebrului studiu al lui Emile Durkheim.Handicapurile fizice.Infracţiunile şi delictele.

Sunt incluşi aici teroriştii. dizidenţii şi diverşii membri ai unor secte religioase.Cusson apreciază că aceste tip de clasificare determină o fragmentare nepermisă a fenomenului şi nu oferă o imagine coerentă a devianţei. Mulţi sociologi. 3. Aceşti sunt devianţi care violeză deliberat o normă dar îi recunosc validitatea. El propune clasificarea devianţei în funcţie de voinţa persoanei deviante de a nu respecta normele sociale. printre care şi Maurice Cusson nu consideră oportună introducerea acestei categorii în sfera devianţei. Ei nu contestă necesitatea normelor penale şi protestează atunci cînd cad victimă infracţiunii de care ei înşişi o săvârşesc. pornind de la devianţii care doresc cel mai mult să încalce normele sociale şi ajungând la cei care nu controlează voluntar starea în care se află: 1. În acestă categorie intră o serie de comportamente în care caraterul actului voluntar este discutabil sau poate fi voluntar în unele faze şi involuntar în altele. nu se mai pot opune viciului.Handicapaţii. 4. Majoritatea infractorilor sunt transgresori. În această categorie sunt incluse minorităţile active. nonconformiştii care pun în discuţie legitimitatea normelor pe care le violează. Ei acţionează din interes sau se lasă pradă pasiunii. 53 .Devianţii subculturali.Transgresorii. În cazul acestei categorii avem dea face cu un determinism strict – aceste persoane nu pot face nimic pentru a modifica starea lor. În cazul unor tulburări psihiatrice cum ar fi psihopatia unele nevroze s-au tulburările de comportament este dificil să separăm latura voluntară de compulsie. după ce se instalează dependenţa. Ei se străduiesc să promoveze şi să impună norme şi valori substituente şi militează în acest sens. Toxicomanii şi alcoolicii acţionează voluntar în primele faze dar apoi.Indivizii cu tulburări de comportament. 2.

etc. Acest tip de comportament constă în folosirea unor buuri şi servicii considerate inacceptabile de către cei care domină sistemul social. sau a unor servicii ca prostituţia. (Predation) În acestă categorie Glaser include actele prin care cineva distruge definitiv şi intenţionat persoana sau proprietatea altuia. Acest tip de acte nu au o victimă. omucidere.Într-o monografie dedicată devianţei Daniel Glaser clasifică devianţii în şapte mari categorii în funcţie de tipul de comportament sîvârşit: 1. fiind un construct al autorului.Consumul deviant. De pildă consumul de droguri nu este 54 . chiar dacă devianţii nu împărtăşesc această opinie considerând comportamentul lor ca fiind relativ normal. Termenul de „predation” nu se suprapune peste niciuna dintre noţiunile juridice româneşti sau străine. fraudă. fals) şi ofensele împotriva persoanei (vătămare corporală. În unele perioade au loc controverse şi dispute asupra faptului dacă aceste forme de devianţă trebuie sau nu să fie sancţionate de sistemul penal. răpire. 2. Persoanele care le etichetează drept deviante pot chiar să-l considere pe deviant drept victimă şi să se refere la comportament ca la un „viciu” sau „abuz”. Autorul evidenţiază faptul că unele fapte de acest tip nu sunt considerate de majoritatea populaţiei drept deviante deşi constituie infracţiuni – cum ar fi infracţiunile săvârşite de minori lipsiţi de discernământ. avortul. Cele două categorii de fapte care alcătuiesc acest construct sunt ofensele împotriva proprietăţii (furt. În ultimele decenii autorităţile din ţările democratice s-au dovedit tolerante faţă de o parte dintre aceste comportamente.Jaful.). Autorul apreciază că tîlhăria reprezintă o combinaţie a acestor două tipuri de ofense. Actele de acest tip sunt percepute ca deviante întotdeauna când sunt comise împotriva membrilor propriului grup pe când atunci când sunt săvârşite în dauna altui grup pot fi tolerate. De-a lungul timpului această categorie a inclus folosirea unor substanţe ca alcoolul sau drogurile.De pildă furturile sau distrugerile bunurilor inamicului în timpul războiului. homosexualitatea sau jocurile de noroc.

Acestea sunt socotite de obicei deviante atunci când sunt săvârşite pentru bani. Uneori numai cel care oferă serviciile este considerat deviant .considerat în cele mai multe sisteme penale o infracţiune spre deosebire de posesia sau vânzarea lor. 4. Totuţi vânzarea şi cererea de servicii deviante sunt într-o strânsă relaţie. Un sondaj Gallup din 1970 a arătat că 42% dintre studenţii americani au admis că au folosit marijuana şi un număr mult mai mare nu considerau că aceasta trebuie interzisă. Uneori o formă de activitate este considerată infracţiune dacă este săvârşită în locuri publice.A.prostituata sau proxenetul sunt mult mai adesea etichetaţi drept devianţi decât clientul.Vânzări deviante. De asemenea actele homosexuale săvârşite între adulţi care consimt şi prostituţia voluntară au fost dezincriminate dovedindu-se astfel că infracţiunea este deseori rezultatul unui act de putere săvârşit de grupul dominant. Activităţi deviante. Glaser apreciază că 15% din contribuţiile financiare pentru campaniile electorale ale oamenilor politici din S. Cealaltă latură a consumului deviant este furnizarea de bunuri sau servicii ilegale. De asemenea Glaser remarca faptul că sociologul trebuie să privească dincolo de reţelele de furnizare a acestor servicii şi să sesizeze faptul că proxeneţii sau traficanţii de droguri sunt susţinuţi de poliţie sau de uni oameni politici în schimbul unor profituri băneşti.U. provin de la persoane din rândurile crimei organizate. Printre activităţile deviante autorul include şi vagabondajul sau cerşetoria sau manifestările unor persoane schizofrenice. Nuditatea şi beţia sunt considerate deviante dacă au loc în spaţii publice dar nimeni nu obiectează împotriva lor dacă au loc în locuri private sau special amenajate. Această categorie cuprinde un număr de comportamente care chiar dacă nu sunt de cele mai multe ori incriminate sunt considerate deviante în anumite contexte. Homosexualitatea care a dat naştere unui scandal public sau zoofilia intră în această categorie în 55 . 3. În cazul unor comportamente de acest tip este chiar contestată eticheta de devianţă.

Persecuţile religioase au avut drept rezultat moartea violentă a sute de mii de protestanţi şi catolici în Europa secolului XVII şi de musulmani şi hinduşi în secolul XX în India. În trecut unele dintre aceste activităţi.A. ca alcoolismul sau consumul de droguri acceptate ca fiind relativ normale sunt considerate în zilele noastre ca fiind manifestări patologice. Chiar şi în momentul de faţă pe glob există câteva focare de conflict provocat de intoleranţa religioasă. anarhiştii au fost persecutaţi în perioada interbelică iar în anii ‘50 senatorul McCarthy şi adepţii săi au declanşat un val de persecuţii împotriva simpatizanţilor comunismului (aşanumita vânătoare de vrăjitoare). Şi în domeniul politic ceea ce era considerat radical într-o perioadă devine „liberal” peste câteva zeci de ani sau chiar „conservator”. Toleranţa religioasă actuală este un fenomen istoric recent care a urmat câtorva milenii de intoleranţă şi de războaie religioase. 5. Glaser observă că aproape orice grup religios a fost considerat la începutul existenţei sale deviant şi persecutat. În unele contexte ea este acceptate mai ales dacă are loc pentru a salva un grup de oameni sau pentru a apăra interesele comunităţii. 6.unele legislaţii. Credinţe deviante. erau considerate boli psihice pe când altele.Sinuciderea. Chiar dacă Constituţia S. precum este homosexualitatea.U. Ideile politice nonconformiste au generat aceleaşi reacţii. Sacrificarea propriei vieţi pe front este considerată un act de eroism şi uneori este încurajată. 56 . Aderenţa la unele credinţe religioase sau la unele idei politice sunt criterii de etichetare a unor persoane drept deviante. Ea este prohibită şi de către unele credinţe religioase. În toate societăţile sinuciderea este considerată un act deviant. În timpul celui de-al doilea război mondial guvernul japonez a organizat chiar misiuni sinucigaşe ale piloţilor de avioane militare care se aruncau în picaj asupra unor nave inamice murind cu avionul încarcat cu explozibil sacrificându-şi viaţa pentru patrie. consacra libertatea de opinie aboliţioniştii au fost consideraţi devianţi înainte de Războiul Civil.

Devianţa tolerată se referă la situaţii de devianţă lejeră sau la acte de devianţă foarte frecvente. corect şi greşit. Numai pentru că o persoană a încălcat o regulă nu înseamnă că grupul o 57 . De asemena apartenenţa la o minoritate rasială sau etnică generează uneori persecuţii deşi această caracteristică nu este rezultatul unei alegeri conştiente. etc. A fi pitic sau amputat. Unii autori fac distincţie între devianţa netolerată şi devianţa tolerată.7. ca o persoană străină grupului. bolnav de Parkinson. Majoritatea infracţinilor intră în această categorie. de neplata la timp a impozitelor. cerşetorie. vizibile şi sancţionate indulgent de către autorităţi. surd. 3. orb sau retardat mental este considerat în societate o formă de devianţă şi îi blochează individului accesul la multe profesii sau funcţii. prostituţie. Grupul social instituie reguli asupra ceea ce este considerat bun şi rău. drept şi nedrept. vagabondaj. comportamentul deviant este comportamentul persoanelor etichetate astfel”. Devianţa netolerată cuprinde tipurile de devianţă sancţionate sever şi imediat de autorităţi şi societate. Relativitatea devianţei Într-un studiu asupra devianţei devenit classic. Howard Becker observa că devianţa este creată de către societate: “grupurile sociale greează devianţa elaborând reguli a căror încălcare constituie devianţa”45 iar la aceeaşi pagină autorul sublinia că devianţa nu este o calitate a actului comis de către o persoană ci consecinţa aplicării asupra sa a unor reguli şi sancţiuni: “Deviantul este cel asupra căruia eticheta a fost aplicată cu success.Atribute deviante. Când o regulă este încălcată persoana care a făcut-o este văzută ca o persoană în care nu te poţi încrede şi este privită ca un outsider. Este vorba de unele cazuri de corupţie în rândurile unor categorii profesionale cum sunt de pildă medicii.

. cit. În 1940 Menachem Begin era considerat de către autorităţile britanice din Palestina drept terorist sionist dar după treizeci de ani devenise prim ministrul statului Israel. Cei cu status superior au şansa ca fapta lor să fie tolerată mai uşor decît cei cu status inferior. Atunci când creştinii erau minoritari în Imperiul Roman au fost consideraţi devianţi religioşi şi persecutaţi ajungând deseori să fie devoraţi de lei în arenele circului. Un act va fi considerat deviant în funcţie de contextual în care intervine. 9. În noul context statal şi normativ luptătorii pentru independenţă au fost consideraţi eroi.va sancţiona neapărat. H. Comportamentul unui poliţist care atrage atenţia asupra corupţiei sau violenţei practicată de colegii săi este considerat de aceştia deviant dacă majoritatea sunt corupţi sau violenţi. p. Standardele devianţei diferă în funcţie de contextul normativ. Fotografia unui nud este considerată o operă de artă atunci când este expusă într-un muzeu sau pornografie dacă este găsită asupra uni elev. Comportamentul grupului deviant se schimbă şi el în funcţie de ponderea pe care o are acesta în societate. 58 . Caracterizarea unui comportamet drept deviant sau conformist se face şi prin prisma grupului sau instituţiei de care aparţine respectiva persoană. Într-o societate islamică consumul de alcool este considerat deviant iar poligamia nu. În 1776 George Washington a fost etichetet drept trădător de către autorităţile britanice iar după douăzeci de ani devenea primul preşedinte american.. Dacă americanii sau evreii ar fi pierdut lupta pentru obţinerea independenţei cei doi şefi de stat ar fi fost executaţi. Regulile se aplică în funcţie de persoană. op. Un grup poate fi minoritar într-o epocă şi majoritar în alta. Faptul că devianţa este stabilită în funcţie de unele convenţii sociale îi asigură acesteia un caracter relativ. Ajunşi majoritari în Evul Mediu ei i-au 45 Becker.

Furtul săvârşit în cadrul propriului grup. Ajunşi majoritari coloniştii i-au persecutat la rândul lor pe toţi cei care aveau o altă religie. Puritanii persecutaţi în Anglia s-au refugiat în Olanda dar şi aici erau socotiţi devianţi şi marginalizaţi.Răpirea şi violul unei femei căsătorite.Incestul dintre mamă şi fiu. Într-o perioadă faraonii se căsătoreau cu surorile lor pentru a păstra puritatea sângelui. frate şi soră. În Egiptul Antic există însă o excepţie de la această regulă. Comportamentul grupului deviant se schimbă radical chiar şi în intervale de timp scurte dacă el devine majoritar. O categorie restrânsă de acte au caracter deviant în toate societăţile şi epocile. tată şi fiică. Atunci când se consideră că devianţa este neglijabilă ea este tolerată sau sancţionată cu pedepse morale dar când este 59 . 2. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu Quakerii care au fost nevoiţi să emigreze din Anglia în America şi care au manifestat intoleranţă faţă de orice alt cult religios.Omorul. Reacţia socială faţă de devianţă Reacţia societăţii faţă de devianţi diferă în funcţie de gradul de pericol social pe care se crede că îl reprezintă comportamentul deviant. 4. Din această cauză ei au plecat în America unde au înfiinţat colonia din Golful Massachussets. mai precis actul de a omorî voluntar un membru al propriului grup. Formele de devianţă universală sunt următoarele : 1. 3. Maurice Cusson remarcă însă faptul că nu toate formele de devianţă sunt relative. 4.persecutat la rândul lor pe toţi cei care nu aveau aceeaşi credinţă şi care au fost arşi pe rug pentru erezie dacă nu renunţau la convingerile lor.

chiar dacă prin ea însăşi nu este dăunătoare societăţii. în special pe tineri. Aceasta este o reacţie care se manifestă mai ales atunci când devianţii au produs o vătămare fizică sau distrugerea bunurilor victimei. dă naştere altor consecinţe dăunătoare. Antreprenorii morali recurg la exagerări sau chiar la falsificarea faptelor (a statisticilor de obicei) pentru a ajunge la rezultatul dorit. care erau tolerate până atunci. Se acreditează de pildă ideea că atunci când cineva consumă alcool în exces sau se droghează devine violent sau că alcoolicii sau consumatorii de droguri sunt în cele mai multe cazuri nevoiţi să fure pentru a-şi satisface viciul. 3. Cele mai întâlnite metode de control a devianţei sunt următoarele :46 1. care sunt mai uşor de influenţat. incriminarea prostituţiei sau a pornografiei este opera unor anterprenori morali care au reuşit să îi convingă pe concetăţenii lor că aceste comportamente.considerată periculoasă pentru interesele societăţii devianţii sfârşesc prin a fi marginalizaţi. În multe 60 . Howard Becker îi numeşte “antreprenori morali” pe cei care promovează întro societate ideea că cineva este deviant şi luptă împotriva devianţei. sunt periculoase. persecutaţi.Că deviantul îşi face rău propriei persoane în lumea aceasta sau în viaţa de apoi. 2. Activitatea antreprenorului moral are succes dacă el reuşeşte să insufle opiniei publice trei convingeri: 1. Răzbunarea. Prohibiţia alcoolului sau a drogurilor. Aceste exagerări au de obicei succes la cei care nu cunosc grupul deviant.Că devianţa. De cele mai multe ori rolul de antreprenor moral îl au organele statului. întemniţaţi sau chiar executaţi. Atunci când societatea consideră că devianţa este periculoasă reacţionează diferit în funcţie de gradul de periculozitate estimat.Că devianţa este contagioasă şi îi poate afecta şi pe ceilalţi membri ai societăţii.

De a realiza justiţia transcedentală care nu se poate realiza uneori pe cale legală din lipsă de probe sau pentru că justiţia este prea blândă. Uneori infractorul este chiar scos cu forţa din închisoare pentru a fi linşat. D. Răzbunarea se poate efectua şi de către membrii familiei. DanielGlaser consideră că răzbunarea are următoarele funcţii: a) b) De a satisface victimele şi pe simpatizanţii lor... 2. Respingerea poate să meargă de la expulzare sau exil până la efectuarea unor “liste negre”. Această metodă se aplică în cazul tuturor persoanelor deviante care sunt marginalizate în societate. 55-84. op. c) De a-i preveni pe eventualii infractori de viitoarele consecinţe ale faptelor lor şi astfel a împiedica escaladarea criminalităţii. Un grup de cetăţeni ce reprezintă societatea îl prind pe infractor şi îl execută în faţa mulţimii. În decursul istoriei multe grupuri de devianţi au fost expulzaţi de societate Atât englezii cît şi francezii au recurs în Epoca Modernă la 46 Glaser. pp. Pedeapsa socială este de multe ori mai severă decât cea legală incluzând tortura.societăţi răzbunarea ia forma linşajului. e) De a defini devianţa ca pe un comportament negativ. d) De a preveni restul populaţiei de consecinţele unei asemenea fapte şi a evita transformarea unor cetăţeni în infractori. Răzbunarea se manifestă de multe ori nu numai împotriva deviantului ci şi a familiei sale sau chiar a grupului social din care face parte acesta.victimei fiind aprobată de societate. Cit. mutilarea şi omorul. 61 . Respingerea.În România în ultimul deceniu se cunosc cazuri în care dup ă ce au fost supuşi timp îndelungat violenţelor de către unii tineri romi sătenii din satele respective au incendiat casele tuturor care făceau parte din aceeaşi etnie fără a face deosebire între cei vinovaţi şi cei nevinovaţi.

Răzbunarea şi respingerea sunt deseori acompaniate de eforturi de prevenire a răspândirii ideilor deviante. Restrângerea libertăţii. a folosit aceeaşi metodă atunci când a deportat pe toţi dizidenţii şi adversarii po. Acest lucru nu a fost posibil decât în statele totalitare sau autoritare în care autorităţile politice deţineau şi monopolul mass-mediei şi a posesiei de armament. Respingerea se manifestă şi prin adevărate ceremonii de degradare publică. 62 . Reprimarea presupune eforturi de prevenire a publicităţii. În Europa secoluilui XVII se întrevedea această tranziţie atunci când au fost create lagărele de muncă pentru vagabonzi. o virulentă campanie anti-comunistă care a culminat cu concedierea tuturor comuniştilor şi simpatizanţilor comunismului care rămăneau astfel fără mijloace de subzistenţă.litici ai comunismului în Siberia. a adunărilor publice şi demonstraţiilor. instituţii care au fost înlocuite de către închisoare după două secole. de respingere verbală a devianţilor care sunt trataţi ca o specie inferioară cu mai puţine drepturi. Primele manifestaţii ale negrilor sau homosexualilor au fost întâmpinate cu duritate de către autorităţi.măsura deportării infractorilor în Australia sau în America.S. 4. În epoca modernă pedeapsa capitală şi tortura au fost înlocuite cu restrângerea libertăţii deviantului prin închiderea lui în penitenciare sau în azilele de bolnavi mentali. În anii ’50 adepţii senatorului McCarthy au declanşat „vânătoarea de vrăjitoare”. de interzicere a formării de organizaţii de susţinere a persoanelor deviante.S. Pentru ca reprimarea să aibă succes ea trebuie să fie completă.Reprimarea. cerşetori şi beţivi. să nu permită răspândirea ideilor deviante pe nici o cale. acestora fiindu-le interzis să se întoarcă în ţară chiar şi după ce şi-au executat pedeapsa legală. 3.R. U. şi cu întocmirea unor „liste negre” care au fost răspândite prin toată ţara pentru ca orice cetăţean „onest” să ştie să nu-i angajeze pe devianţi.

63 . Diferitele organizaţii ale foştilor deţinuţi sau organizaţii caritabile au drept scop sprijinirea celor care au terminat de executat o pedeapsă privativă de libertate oferindu-le şansa de a se specializa într-o meserie şi ajutându-i să-şi găsească un loc de muncă. Sistemul penitenciar avea drept scop nu numai restrângerea libertăţii ci şi schimbarea persoanelor deviante în nedevianţi. Reeducarea se aplică mai ales în centrele de corecţie pentru tineri pentru că aceştia sunt consideraţi mai receptivi. În ţările comuniste în spitalele psihiatrice au fost închişi mulţi dizidenţi pe motiv că dorinţa de aschimba regimul politic este o manifestare paranoică. Uneori devianţii sunt închişi nu în inchisori ci în instituţii psihiatrice considerându-se că suferă de o boală psihică şi nu de un deficit moral. Alexis de Tocqueville sosise în America tocmai pentru a examina sistemul de închisori în vederea întroducerii lui în Franţa. În acest scop se efectuează consilierea psihologică. În momentul de faţă fiecare închisoare are propriile programe de reeducare şi specialişti care îndeplinesc această sarcină.Reabilitarea. Succesul reabilitării are ca rezultat reintegrarea individului în societate. consiliere religioasă. 6. tratamentele psihanalitice. Restrângerea libertăţii a fost preferată pentru controlul devianţei pentru că persoanele închise nu mai puteau să-şi continue activitata deviantă şi nici să o răspândească. Au fost elaborate programe de reeducare care trebuiau să-i facă pe devianţi oameni normali. ergoterapie. Eliberarea condiţionată este una dintre formele de reintegrare. Izolarea în celule de o singură persoană a înlocuit închisorile de până atunci în care erau închişi de-a valma bărbaţi şi femei de toate vârstele nevoiţi să trăiască împreună uneori în grupuri de mai mult de o sută de persoane.Reintegrarea. etc.Închisoarea modernă a fost creată în colonia Quakerilor din Pensylvania. 5.

5. majoritatea proiectează asupra lor toate temerile. de droguri sau a rostituţiei). Uneori. În situaţii 64 . se îmbracă altfel şi rezistă în faţa încercărilor majorităţii de a-i integra refuzând să accepte valorile dominante în societate. populaţia fiind afectată de o panică morală. Politicienii. îi transformă în ţapi ispăşitori. Sesizând faptul că devianţi se comportă altfel decât majoritatea. Nu este necesar ca pericolul reprezentat de devianţă să fie unul real. se recurge la interzicerea ei prin lege şi la pedepsirea devianţilor. jurnaliştii şi preoţii încearcă să găsească soluţii pentru această situaţie întărindu-şi propria poziţie prin erijarea în apărători ai societăţii. Stanley Cohen consideră că de cele mai multe ori pericolul este simbolic. Grupul social deviant ajunge să fie considerat o ameninţare pentru valorile şi interesele sociale şi este prezentat într-o manieră exagerată de către mass-media. în surse simbolice ale tuturor relelor sociale. Panica morală se transformă uneori într-o cruciadă simbolică ducând la adoptarea unor legi prohibiţioniste (cum a fost cazul interzicerii consumului de alcool. atunci când se consideră că devianţa este un pericol pentru societate. au alte convingeri sau credinţe. Reglementarea devianţei Atitudinea societăţii faţă de devianţi poate să fie de tolerare sau respingere. Pentru ca interzicera comportamentului deviant să aibă succes trebuie ca devianţii să fie minoritari în societate şi ca majoritatea populaţiei să considere că ei constituie o ameninţare pentru bunăstarea societăţii sau sunt un factor generator de criminalitate.

47 65 . Oxford. Crima nu se observă numai în unele societăţi ci în toate societăţile de toate tipurile chiar dacă ea îşi schimbă forma. Faptul că majoritatea populaţiei pare să se pronunţe împotriva devianţei poate să fie doar o iluzie. Evoluţia societăţii nu a dus la dispariţia criminalităţii ci la creşterea ratei criminalităţii şi la diversificarea Cohen. 6. Chiar daca în subsidiar scopul lucrărilor care au tratat acest subiect a fost de a oferi autorităţilor date utile pentru eradicarea infracţiunilor de cele mai multe ori optica prin care abordau criminalitatea era diferită de cea a studiilor de criminologie. pp. Ipocrizia îi face pe mulţi membri ai societăţii să accepte formal opiniile antidevianţă dar să nu se supună interdicţiilor. Devianţă şi criminalitate Unul dintre fenomenele deviante este criminalitatea. Folk devils and moral panics: The creation of the Mods and Rockers. 1987. Cel mai bine este reliefată această poziţie în opera lui Émile Durkheim 48. 9-48. Fenomenul criminalităţii a fost unul dintre subiectele preferate ale sociologilor în secolul XX.extreme panica morală duce la o isterie de masă şi la pogromuri împotriva grupurilor deviante47. Sociologul francez considera că opinia criminologilor care consideră crima ca fiind un fenomen patologic este profund greşită. S. din perspectiva biologului care studiază un biotop fără a condamna carnivorele pentru că iau viaţa ierbivorelor şi fără a interveni pentru a salva animalele care sunt în pericol de a fi devorate.. Blackwell. Sociologii au abordat acest fenomen dintr-o perspectivă mai puţin angajată. Criminologii au privit întotdeauna criminalitatea ca pe un fenomen nociv care trebuie să dispară şi au încercat să găsească soluţii în acest scop.

Într-o societate de sfinţi care nu ar cunoaşte crimele propriuzise greşelile care par nesemnificative oamenilor de rând vor provoca acelaşi scandal pe care-l provoacă infracţiunile în societatea noastră. a unor schimbări în mentalitatea colectivă. Bucureşti. Regulile metodei sociologice. Odată cu evoluţia societăţii multe acte de violenţă şi cruzime au dispărut dar codurile penale au început să incrimineze diverse acte ofensatoare considerate până atunci doar abateri morale. Editura Ştiinţifică. Crimele pot fi uneori şi factori ai progresului jucând un rol util. Crima devine anormală atunci când depăşeşte anumite nivele. deşi regretabil. Această poziţie este susţinută de faptul că în trecut violenţele fizice contra persoanelor erau mult mai numeroase şi multe acte care acum sunt considerate crime nu îşi găseau locul în nici un cod penal. Încercarea de a eradica criminalitatea este un adevărat liant pentru membrii societăţii accentuând unitatea comunităţii. ereticii sau oamenii de ştiinţă au fost consideraţi în epoca lor devianţi sau 48 Durkheim. É. Majoritatea gânditorilor progresişti. Uneori. Crima este deci un fenomen social normal. apreciază Durkheim.. 66 . Ele pot fi o anticipare a moralei viitorului. datorat răutăţii incorigibile a oamenilor. Chiar dacă prin educaţie sau printr-un aparat penal mai eficient actele criminale ar înceta să fie săvârşite crima nu ar dispărea prin aceasta ci şi-ar schimba numai forma pentru că oamenii ar deveni mai sensibili faţă de unele fapte care până atunci erau considerate doar simple greşeli morale şi ar face din ele crime. Gândirea sa a fost însă utilă patriei sale şi omenirii servind la pregătirea unei morale şi credinţe noi. deschizând calea schimbărilor sociale. 107-120. crima poate fi chiar utilă siocietăţii. Asta înseamnă că este normal ca într-o societate să existe crime acestea fiind strâns legate de condiţiile oricărei vieţi colective.numărului de crime. După dreptul atenian Socrate era considerat criminal şi condamnarea sa nu avea nimic nedrept. 1974. O societate din care ar lipsi crimele este imposibilă.

un corp străin. este înregistrată generalizarea unui comportament deviant anticipându-se dezincriminarea sa în viitor sau este semnalată apariţia unui nou tip de crime. Printr-o abordare comparativă a unor culturi diferite sociologii reliefează şi relativismul prezent în unele legislaţii sau faptul că legea penală este folosită uneori ca o armă politică de către grupul aflat la putere. Care sunt tipurile de devianţă? 3. Abordarea sociologică a criminalităţii prezintă o serie de avantaje. neasimilabil. Ce metode sunt folosite de către societate pentru controlul devianţei? 4. Prin ce se caracterizează perspectiva lui Emile Durkheim asupra criminalităţii? 67 . În concepţia lui Durkheim criminalul nu mai apare ca o fiinţă total nesociabilă. introdus în corpul societăţii ci ca un agent normal al vieţii sociale. ca un element parazitar.criminali. Sunt sesizate relaţiile dintre infracţiune şi morala dominantă. Intrebări de autocontrol: 1. Care sunt criteriile folosite pentru definirea devianţei şi prin ce se caracterizează fiecare? 2.

Termeni cheie: microsociologia procesului. Această opinie a fost combătută de către reprezentanţii realismului juridic american care susţineau că decizia judecătorului nu este neutră ci este influenţată de diverşi factori sociali sau psihologici.Sociologia procesului Obiective: Analiza factorilor care influenţează decizia judecătorului şi a factorilor macrosociali care determină dinamica diferitelor tipuri de procese. Este revoltător să nu avem altă justificare pentru aplicarea unei legi. Cel mai important reprezentant al acestui curent era judecătorul Oliver Wendel Holmes. decât faptul că ea a fost promulgată în timpul lui Henric al IV-lea. Legea înşişi este rezultatul unor evenimente istorice. Din această cauză ea răspunde necesităţilor unei epoci. macrosociologia procesului. Până la începutul secolului XX s-a considerat că raţionamentul judecătorilor sau a juraţilor urmează liniile unui silogism juridic şi că judecătorul este un interpret al legii care traduce pentru profani sensurile ei ascunse. spunea Holmes. statusul parţilor. Legea trebuie să fie separată 68 . Acesta considera că decizia judecătorului nu este doar rezultatul unei operaţii logice prin care el desprinde înţelesul unei legi ci şi a concepţiei sale despre viaţă.

Unii autori s-au concentrat asupra factorilor concreţi care influenţează decizia judecătorească. eşecul eforturilor unui avocat în cadrul unui proces. Holmes a atras atenţia asupra importanţei factorilor empirici în luarea deciziei judecătorului. Pentru testarea acestor teorii au fost efectuate şi studii comparative ale unor sisteme juridice naţionale. Charles Grove Haines şi Felix S. Cohen. Underhill Moore. un bun judecător va decide mai întâi care trebuie să fie soluţia şi abia după aceea va căuta o lege pe care să se sprijine aceasta. Juristul trebuie să fie un mai bun practician decât teoretician iar studiile sale juridice trebuie completate cu cunoştinţe din domeniul economiei şi statisticii pentru a putea prevedea care va fi impactul social al unei legi sau hotărâri judecătoreşti. Acest domeniu de studiu este numit 69 . asupra elementelor care pot să determine succesul sau. De aceea în procesul de elaborare a deciziilor juridice dorinţele sociale ale momentului trebuie să joace un rol mai important decât tradiţiile. dimpotrivă. Jerome Frank. progresul tehnic. În acest domeniu s-au conturat două tendinţe. În special în a doua jumătate a secolului XX o serie de sociologi au încercat să determine modul în care factorii sociali determină luarea unor decizii sau elaborarea unor legi. Alţi sociologi au privit fenomenul juridic la nivelul macrosocial studiind evoluţia în timp a unor tipuri de speţe şi încercând să determine influenţa unor factori care acţionează la nivel macrosocial – precum sunt evoluţia economiei. sociologi şi filosofi dintre care cei mai importanţi au fost Karl Llewellyn. Acest domeniu a fost numit sociologia cazurilor sau microsociologia procesului. schimbarea de mentalitate sau influenţa unor curente religioase – asupra aparatului justiţiei determinând creşterea sau scăderea numărului de litigii. În practică. Opiniile sale au fost acceptate şi dezvoltate de o pleiadă de jurişti. Realismul juridic a stârnit ecouri şi în sociologie.şi de morală.

Oxford University Press. Exagerând acest punct de vedere unii autori susţineau că decizia judecătoruilui este mai puţin influenţată de precedentul juridic decât de ceea ce a mâncat acesta la micul dejun. În S. Atunci când o persoană cu status superior este acuzată că a săvârşit o infracţiune împotriva unei persoane cu care are şi ea un status superior ea va fi pedepsită mai sever decât o persoană cu status inferior care a lezat o persoană cu status inferior. 4-22. Sociological jurisprudence. de pildă.. Black49consideră că cel mai important factor care influenţează decizia juridică este structura socială a cazului.macrosociologia procesului. 1. aşa cum se considera în trecut. Pentru înţelegerea completă a fenomenului juridic este necesară atât cunoaşterea factorilor care acţionează la nivel individual cât şi a factorilor care influenţează întreaga societate.A. un alb care ucide alt alb are o şansă mai mare de a primi pedeapsa cu moartea decât un negru care 49 Black.. Prin structură socială a cazului el înţelege relaţia dintre statusurile sociale ale celor care iau parte la proces. Ea răspunde dorinţei juriştilor de a avea la dispoziţie o metodă care să le permită să prevadă şansele de succes pe care le pot avea în cadrul unui proces. D. Postulatul de la care pleacă analiza de caz este că judecătorii iau o decizie bazându-se nu numai pe textul legii ci şi pe propriile sentimente şi convingeri. pp. Ceea ce contează este relaţia dintre statusurile sociale ale părţilor. Unul dintre cei mai importanţi autori în domeniu este Donald Black.U. Microsociologia procesului Sociologia cazurilor sau microsociologia procesului este un domeniu relativ nou în sociologia juridică. Un status superior nu oferă întotdeauna avantaje.Black consideră că statutul social al unuia dintre participanţi nu ne indică prin el însuşi nimic despre modul în care va fi rezolvat cazul. 70 . 1989.

Georgia. colegi de serviciu sau străini.A. în Georgia doar 2 din 71. În Ohio nici unul dintre cei 47 de albi condamnaţi pentru uciderea unui negru nu aprimit pedeapsa capitală în timpul celor cinci ani studiaţi. Dar atunci când o persoană lezează pe cineva aflat deasupra sau sub statusul său devine evidentă altă regulă. Cele două părţi –victima şi infractorul – pot fi membri ai aceleiaşi familii. Gradul de apropiere dintre părţi este unul dintre cei mai buni factori de predicţie a deciziei. În Ohio este de 15 ori mai probabil ca un negru care ucide un alb să fie condamnat la moarte decât dacă el ucide alt negru. Texas şi Ohio albii care au ucis un alb au avut o şansă de cinci ori mai mare de a fi condamnaţi la moarte decât negrii care au ucis un negru. în Texas unul din 143. Iar atunci când un alb ucide un negru riscul de a primi pedeapsa capitală este aproape zero. în Florida nici unul din 80. vecini.U. Poliţia va 71 . Un alt factor important în predicţia deciziilor juridice este distanţa relaţională dintre părţi. Autorul arată că într-o perioadă de cinci ani în Florida. prieteni.ucide alt negru. Regula care devine evidentă atunci când comparăm infracţiunile săvârşite împotriva cuiva superior din punct de veder al statusului cu infracţiunile săvârşite împotriva cuiva cu status inferior este următoarea: legea exercitată în jos este mai puternică decât legea exercitată în sus. Sistemul juridic american s-a dovedit a fi tolerant cu cei cu status scăzut când aceştia i-au victimizat pe cei asemenea lor. Atunci când un negru ucide un alb în S. Un conflict între rude sau prieteni este tratat cu mai multă indulgenţă decât un conflict între străini. riscul pedepsei capitale este mai mare decât orice altă combinaţie. Cel care victimizează pe cineva superior va suferi o pedeapsă mai mare decât oricine altcineva. Sintetizând aceste observaţii Black formulează şi un principiu: legea variază direct proporţional cu statusul social.

Dacă acesta ajunge totuşi în faţa judecătorului sunt foarte mici şanse ca pedeapsa să fie severă. Aceeaşi regulă se aplică şi în procesele civile. Principul distanţei relaţionale poate fi demonstrat şi prin analiza cazurilor de omucidere. Black formulează un al treilea principiu care reflectă această evidenţă: legea variază direct proporţional cu distanţa relaţională. În eşantionul analizat s-a dovedit că un străin care este condamnat pentru omor are mult mai multe şanse să primească pedeapsa capitală decât o persoană care a ocis o rudă. etc. gradul lor de interdependenţă. Cei care au ucis un străin au avut o şansă de patru ori mai mare să primească pedeapsa capitală în Florida. indiferent că ei sunt indivizi sau organizaţii. un prieten sau o cunoştinţă. Intimitatea duce la o oarecare imunitate în faţa legii. Acest lucru se datorează şi faptului că cei care-şi victimizează rudele sau prietenii cooperează de obicei cu autorităţile şi îşi recunosc vina. precum şi alte variabile. Iar dacă o va face este foarte probabil că procururul va înainta o acuzaţie formală sau va evita să dea curs dosarului. de şase ori mai mare în Illinois şi de zece ori mai mare în Georgia. viol. Relevante din acest punct de vedere sunt şi distanţa culturală între adversari. faptul că există sau nu alternative la aplicarea legii. Importanţa impactului lor asupra deciziei depinde de gradul de participare la proces. Pentru că avocaţii au cel mai important rol în cadrul procesului caracteristicile lor personale vor influenţa şi decizia. La fel ca şi părţile şi 72 .ezita să aresteze de pildă pe cineva care şi-a bătut o rudă apropiată sau i-a sustras un bun. furt. Cei care cer daune pentru nerespectarea unui contract care intervine după o îndelungată relaţie de afacere sau cei care îi dau în judecată pe prieteni sau vecini pentru săvârşirea unei vătămări sau daune din neglijenţă au şanse mai mici să câştige procesul decât dacă adversarul ar fi un străin. Alături de aceşti factori intervin şi cei legaţi de susţinătorii uneia sau alteia dintre părţi care intervin ca a treia parte.

atunci când unul dintre soţi se opune divorţului şi încearcă să găsească soluţii.avocaţii pot avea un status înalt sau dimpotrivă. negri. Ridicând statusul social al unui client cu status scăzut. Autoritatea este direct proporţională cu statusul celei de-a treia părţi. Un judecător cu status social înalt şi care are autoritate recunoscută de părţi va avea tendinţa să judece tranşant cauza selectând un câştigător pe când un judecător fără autoritate va fi mai degrabă tentat să formuleze o soluţie de compromis pentru a mulţumi ambele părţi. consideră Black. Intervenţia avocaţilor are ca rezultat şi reducerea abilităţii părţilor de a rezolva singure conflictul fără concursul sistemului juridic. Atunci când părţile sunt străini. De asemenea autoritatea judecătorului depinde şi de gradul de apropiere relaţională pe care aceasta o are faţă de părţi sau faţă de avocaţii lor. De exemplu. un status scăzut. În cadrul unui conflict între soţi intervenţia avocaţilor va duce de cele mai multe ori la un divorţ şi nu la o rezulvare amiabilă a situaţiei. formulând astfel un alt criteriu de predicţie a evoluţiei procesului. etc. dacă avocaţii se cunosc sau au relaţii apropiate. arată Black. de obicei avocatul tinde să-l convingă că eforturile sale sunt inutile şi că până la urmă tot se va ajunge la desfacerea căsătoriei. Cu cât relaţia sa cu avocaţii părţilor este mai îndepărtată cu atât judecătorul 73 . În cadrul procesului o mare importanţă o are şi judecătorul. care profită mai mult decât cei cui status înalt sau decât corporaţiile. Dacă părţile sunt însă foarte apropiate – cum ar fi un proces între rude sau membrii unei organizaţii – deseori intervenţia avocaţilor va duce la creşterea distanţei relaţionale între părţi. Cei care vor avea cel mai mult de câştigat dacă avocatul lor are status înalt sunt inculpaţii cu status scăzut – săraci. avocatul egalizează tratamentul cauzei char dacă uneori nu poate anula cu totul dezavantajul. ei vor reduce distanţa relaţională dintre părţi.

Acest lucru se datorează faptului că de obicei abilitatea verbală este mai mare la persoanele cu status înalt şi limbajul este un factor de apreciere al statusului. vor încerca să fie programaţi la judecătorul cu mai puţină autoritate care va putea fi influenţat mai uşor. Clientul şi martorii vor fi sfătuiţi să se îmbrace astfel încât să sugereze privitorilor că statusul lor este înalt. îi va recunoaşte vina pledând pentru clemenţă şi căutând circumstanţe atenuante. Analizând toate aceste variabile avocatul poate să estimeze care este puterea cazului şi să decidă de pildă dacă va pleda pentru nevinăvăţia clientului sau. Avocaţii îi vor accepta pe clienţii care au mai multe şanse de succes refuzându-i pe ceilalţi sau cerându-le onorarii mai mari. pornind de la această analiză sociologică o selecţie a clienţilor. în momentul pregătirii cauzei avocatul va repeta cu clientul posibilele răspunsuri la întrebările părţii adverse pentru ca acestea să fie mai coerente şi să inspire maqi multă încredere. Credibilitatea unei părţi sau a martorului său este cu atât mai mare cu cât ideile sale sunt exprimate mai coerent şi cu folosirea unui vocabular mai bogat. Ei vor fi rugaţi să-şi aducă familia şi prietenii îmbrăcaţi corespunzător la proces.va avea autoritate mai mare. Unii avocaţi efectuează. Acesta este un alt principiu formulat de Black: autoritatea celei de-a treia părţi este direct proporţională cu distanţa relaţională dintre a treia parte şi adversari. În finalul analizei sale Black remarcă faptul că succesul părţilor depinde şi de modul în care vorbesc. Martorii care luptă pentru a-şi apăra poziţia sunt mai credibili decât cei care sunt docili şi nu-l contrazic pe avocatul părţii adverse. De asemenea. Vehemenţa cu care o parte sau un martor îşi apără opiniile contează şi ea. În 74 . Black numeşte acest procedeu „sociological litigation”50. dimpotrivă. Dacă au posibilitatea.

op. Teoriile lui Donald Black au creeat reacţii contradictorii în rândurile juriştilor şi sociologilor. salariu mare... D. Ei consideră că decizia judecătorului este influenţată de o serie de caracteristici extralegale ale părţilor. faptul că a făcut investiţii de succes sau are prieteni aflaţi pe palierul social superior. Unii i-au acceptat fără rezerve poziţia pe când alţii au contestat-o sau au încercat s-o corecteze introducând şi alte variabile. De asemenea vor fi selecţionaţi şi juraţii care ar putea da o sentinţă favorabilă. 23-40. Atunci când îl atacă pe adversar va încerca să sublinieze factorii care sugerează că statutul social al acestuia este mai scăzut. pp. 75 . D. Francis Dane şi Lawrence Wrightsman au încercat să facă o sinteză a caracteristicilor concrete ale victimei şi inculpatului care influenţează juriul şi pe judecător aşa cum apar ele în studiile de specialitate51. care nu provin din grupuri etnice minoritare şi au un status social înalt. Dacă între cele două părţi există relaţii de orice fel avocatul acuzatului va încerca să reducă distanţa relaţională acreditând ideea că ei au fost prieteni apropiaţi sau accentuând asupra relaţiilor de rudenie între ei. Şi distanţa dintre client şi judecător poate fi redusă. Avocatul va sublinia caracteristicile similare cu cele ale judecătorului – faptul că au aceleaşi hobby-uri. au terminat aceeaşi şcoală sau că provin din acelaşi mediu social. În cazul 50 51 Black. L. “Effects of defendants and victims” în Kerr. copii şi are reputaţie morală neştirbită. Pentru a avea mai multe şanse de succes trebuie să-şi angajeze avocaţi renumiţi. soţie.cit. Black sugerează că şi clienţii trebuie să-şi selecţioneze avocaţii în funcţie de aceleaşi principii... În pledoaria lor avocaţii vor folosi orice element care poate dovedi superioritatea clientului într-un domeniu – competenţă profesională.limbajul avocaţilor americani această practică este numitp „judge shoping”. S. Dane. un înalt nivel de educaţie.C. Wrightsman.

Atunci când inculpaţii sunt atrăgători femeile primesc sentinţe mai mici decât bărbaţii pe când atunci când nu sunt atrăgători sentinţele sunt relativ egale. H. S. Aceste caracteristici sunt apoi analizate de autori pentru determinarea modului în care îi influenţează pe judecători sau juraţi. Smith şi R. de pildă statusul inculpatului. Zeisel au arătat că bărbaţii au o posibilitate de cinci ori mai mare decât femeile să fie condamnaţi atunci când şi-au ucis partenerul iar S. Dane şi Wrightsman se pronunţă pentru creerea unui sistem metateoretic care să integreze o mare varietate de teorii aplicabile în situaţii particulare şi care să-şi dovedească valabilitatea în toate cazurile. Nagel a arătat că femeile primesc sentinţe mai mici în cazuri de furt sau spargere. Field au descoperit. Carnahan au găsit o 76 . Uneori asupra judecătorului acţionează numai o variabilă.în care probele sunt ambigue sau lipsesc acestea capătă un rol important. folosind acuzaţii de spargere. J. Judecătorul sau juraţii vor gândi de pildă că o femeie nu ar putea să înjunghie pe cineva sau că o persoană de culoare este mai vinovată în cazul unui conflict pentru că negrii se angajează mult mai des în conflicte violente decât albii. rasa şi similaritatea atitudinii. M. Kalven şi H. Sexul. statusul socio-economic. Cercetătorii care au folosit procese simulate au descoperit efecte mai complexe legate de sexul infractorului datorită faptului că au putut examina o mare varietate de variabile izolate. caracterul moral. Din această cauză. Cele mai multe analize asupra unor eşantioane de sentinţe arată că în majoritatea infracţiunilor femeile primesc sentinţe mai mici decât bărbaţii. iar alteori mai multe variabile într-o combinaţie. Barnett şi H. că sexul acuzatului contează dacă este pus în relaţie cu atractivitatea. Un astfel de sitem trebuie să cuprindă cel puţin şase caracteristici: sexul. H. atractivitatea generală.J.

J. Nagel.legătură între sexul inculpatului şi statusul socio-economic. Unii autori (S. Chirochas. Zeisel au descoperit că acuzaţii bogaţi şi cei aflaţi în zona de mijloc a palierului social aveau de obicei un avocat cu status superior procurorului. P. Shan a descoperit că juraţii aveau mai puţină încredere într-un 77 . Hagan. etc. procesele simulate au confirmat ipotezele autorilor. Statusul socioeconomic. Dane şi Wrightsman consideră că influenţa sexului inculpatului asupra sentinţei diferă în funcţie de tipul de infracţiune săvârşit.faptul că un număr mare de studii au avut drept obiect statusul inculpatului se datorează statisticilor care arată că majoritatea infractorilor inculpaţi sunt săraci şi au status social scăzut. Kalven şi H. H. În contrast cu studiile făcute pe eşantioane reale. Deşi acest fapt părea a fi o evidenţă care nu trebuia demonstrată studiile lui Edwin Sutherland asupra criminalităţii gulerelor albe au declanşat un val de cercetări care încercau să descopere care este ponderea statusului în procesele penale şi civile. Cele mai multe studii s-au efectuat în cazul omuciderilor şi mai ales a omuciderii soţului în care caz diferenţele între sentinţe sunt mai mari. lucru care nu era valabil pentru inculpaţii săraci. T. J.). Waldo. Autorii consideră că aceste diferenţe se datorează faptului că majoritatea indivizilor consideră că femeile nu sunt capabile de săvârşirea unor infracţiuni precum sunt omuciderea. Atunci când inculpatul avea status mai înalt atât femeilor cât şi bărbaţilor li se atribuia aceeaşi responsabilitate pentru săvârşirea infracţiunii dar când inculpatul avea status scăzut se considera că bărbaţii trebuiau să aibă mai multă responsabilitate. G. tâlhăria sau spargerea şi în cazul respectiv numai o întâmplare nefericită sau un concurs nefavorabil de împrejurări a dus la săvârşirea acelei fapte.L. chiar dacă au confirmat acest fapt au arătat că nu există o relaţie între pedepsele primite şi statusul avocatului.

acuzat despre care credeau că era om de servici decât în unul despre care credeau că este arhitect. M. Rumsey a descoperit că acuzaţii care proveneau dintr-o familie săracă primeau pedepse mai mari decât cei care proveneau dintr-o familie bogată. O explicaţie dată de mai mulţi autori acestui fapt era că judecătorul şi juraţii consideră că cei proveniţi din stratul de jos au o probabilitate mai mare de a recidiva şi deci trebuie să primească o pedeapsă mai mare pentru a fi convinşi să nu mai săvârşească infracţiuni. Iar uneori motivaţia juraţilor a fost că deşi era posibil ca acuzatul să fie nevinovat în acel caz , datorită faptului că provine dintr-un grup cu status scăzut este foarte posibil că a săvârşit şi alte infracţiuni pentru care nu a fost acuzat sau descoperit şi deci pedeapsa se justifică. L. Foley, H. Chamblin şi J. Fortenberry consideră că statusul inculpatului nu este important decât pus în relaţie cu statusul juraţilor şi al judecătorului. Cu cât statusul juraţilor şi al judecătorului sunt mai înalte cu atât tind să-l considere pe inculpat mai vinovat şi să dea sentinţe mai mari. G. Fontaine şi R. Kiger au încercat să descopere care este efectul modului în care este îmbrăcat inculpatul în timpul procesului. Ei au pornit de la ipoteza că atunci când inculpatul apare îmbrăcat în haine de deţinut se va considera că are un statut socioeconomic inferior pentru că nu-şi permite să plătească pentru eliberarea pe cauţiune. Însă, hainele de deţinut puteau să indice şi faptul că el este prea periculos pentru a fi eliberat. Pentru a elimina incertitudinea autorii au plasat lângă unii inculpaţi un paznic înarmat. Ei au descoperit că atunci când inculpaţii nu erau supravegheaţi cel în haine de deţinut avea şanse să primească o pedeapsă mai mare dar atunci când alături de ei era şi un paznic înarmat cei îmbrăcaţi în haine de deţinuţi aveau o şansă mai mică de a fi condamnaţi.

78

Făcând o trecere în revistă a studiilor privind statusul economic al acuzaţilor Francis Dane şi Laurence Wrightsman ajung la concluzia că faptul că unele studii găsesc că nu există nici o relaţie între statusul socioeconomic al inculpatului şi verdict iar altele găsesc o relaţie strânsă între cele două variabile se poate datora altor factori care pot să potenţeze sau, dimpotrivă, să anuleze influenţa statusului, dar nu au fost puşi în evidenţă de autorii experimentelor. Caracterul moral. Cerecetările în acest domeniu au abordat diverşi factori care se consideră că indică un anumit tip de caracter al inculpatului. Aceşti factori au fost de cele mai multe ori cazierul inculpatului (deci existenţa unor condamnări anterioare care indicau o constantă de comportament), numărul de infracţiuni pentru care era inculpat (infracţiuni multiple) şi remuşcările sau suferinţa arătată de acesta. În acest domeniu au fost făcute şi o serie de cercetări asupra victimelor, în special asupra factorilor care indicau că victima a provocat infracţiunea, şi a gradului de vinovăţie a victimei. Analizând cazierul inculpatului H. Kalven şi H. Zeisel au descoperit că în 10% dintre cazurile în care juriul l-a condamnat pe inculpat atunci când judecătorul era de părere că acesta nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii, convingerea juriului se datorează cunoaşterii cazierului inculpatului. Majoritatea studiilor bazate pe procese simulate au demonstrat că inculpaţii despre care se spunea că aveau mai multe condamnări anterioare aveau o şansă mai mare să primească un verdict de vinovăţie şi o pedeapsă mai severă. O serie de cercetători (H. Kalven, H. Zeisel, R. Feldman, F. Rosen, etc.) au arătat că inculpatul primea o pedeapsă mai uşoară atunci când în săvârşirea infracţiunii era implicat şi un complice. Sentinţa depinde în acest caz şi de responsabilitatea inculpatului în plănuirea infracţiunii. Inculpaţii care au fost descrişi ca

79

fiind mai responsabili de plănuirea infracţiunii au primit pedepse mai severe decât cei despre care seconsidera că au urmat planurile complicelui. De asemenea inculpaţii au primit sentinţe mai mici atunci când complicele nu a putut fi arestat decât atunci când el a fost prins. Remuşcările sau suferinţa arătate de inculpat au un efect important asupra condamnării. J. Savitsky şi M. Sim au descoperit pe cale experimentală că juraţii recomandă într-o măsură mai mică condamnarea pentru tinerii care au expresie tristă sau stresată decât pentru cei care au expresie neutră sau par fericiţi. M. Rumsey a descoperit că inculpatul care îşi exprima remuşcările şi regretul pentru fapta comisă primea o sentinţă mai mică decât cel care nu avea remuşcări. Important era în aceast caz ca exprimarea regretelor să fie însoţită şi de o expresie facială care să demonstreze că nu este vorba doar de o conduită formală, neinteriorizată. W. Austin, E. Walster şi M. Utne au descoperit că o boală severă a inculpatului (paralizia) duce la reducerea pedepselor sugerate în comparaţie cu cazul în care inculpatul este sănătos. Boli mai puţin grave (fracturi ale oaselor de exemplu) nu au însă nici un efect. Responsabilitatea victimei pentru săvârşirea infracţiunii a fost un factor studiat de mulţi cercetători. S. H. Smith a descoperit că gradul în care victima unei spargeri şi-a luat măsuri pentru prevenirea infracţiuni afectează verdictul. Atunci când victima nu şi-a luat măsuri preventive, de pildă nu a încuiat uşa sau a lăsat geamurile deschise, se considera că infractorul este mai puţin vinovat. Unele studii au vizat stabilirea gradului de vinovăţie în cazul accidentelor de circulaţie. F. M. Muller, E.R. Smith, M. M. Ferree şi S. E. Taylor au demonstrat că victima rănită într-un accident de circulaţie era socotită mai responsabilă pentru situaţia sa atunci când conducea un automobil decât atunci când era

80

O altă variabilă care a influenţat sentinţele în cazuri de viol a fost experienţa sexuală a victimei. E. C. S-a descoperit că juraţii care au fiice îl consideră pe autor mai vinovat decât cei care au fii. E. achitarea a fost rezultatul faptului că inculpatul era atrăgător din punct de vedere fizic. Statusul marital al victimei are în acest caz o mare importanţă. Zeisel au descoperit că în 14% dintre cazurile în care juriul l-a achitat pe inculpat deşi judecătorul l-ar fi condamnat. Alte studii au arătat că persoanele neatractive din punct de vedere fizic primesc în general sentinţe mai lungi . Aronson au arătat că victimele divorţate erau socotite mai responsabile de săvârşirea infrecţiunii decât cele căsătorite. Alte studii au abordat această problemă în cazul violurilor. H. Conceptul de atractivitate nu cuprinde o trăsătură specifică ci o mare varietate de caracteristici care afectează impresia generală a juraţilor sau judecătorului despre inculpat sau despre victimă.C. Atractivitatea generala.pieton. Snyder a examinat un număr de procese civile şi a descoperit că persoanele atractive câştigă cazurile mai des decât cele neatractive. M. Muller au descoperit că inculpatul care a violat o femeie după ce a surprins-o pe o alee întunecoasă primea o sentinţă mai puţin severă decât cel care a violat o femeie într-o bibliotecă publică. F. Kaplan şi L. Concluziile lui Dane şi Wrightsman în privinţa influenţei caracterului inculpatului sau al victimei asupra sentinţei sunt că juraţii tind să acorde pedepse mai severe pentru inculpaţii cu moralitate îndoielnică şi în cazul în care victimele au un caracter moral impecabil. În cazul violurilor o variabilă importantă în stabilirea sentinţei era sexul copilului pe care-l avea juratul respectiv. 81 . Jones şi E. În cazul în care victimele nu aveau experienţă sexuală se considera că sunt mai puţin vinovate de viol decât în cazul în care aveau o experienţă sexuală îndelungată. Kalven şi H.

nu contează dacă juraţii sunt de sex opus sau de acelaşi sex cu inculpatul. Efran a raportat atractivitatea fizică la sexul inculpatului şi juraţilor descoperind că inculpaţii femei. În special în S. Fishman au descoperit însă că atractivitatea nu influenţează în mod direct verdictul. Zeisel au arătat că rasa inculpatului contează doar atunci când unii juraţi împărtăşesc prejudecăţi împotriva negrilor. Rasa. Izzett şi L. Nagel a arătat 82 . G. Autorii considerau că faptul că acuzatul e mai atractiv îi face pe juraţi mai atenţi faţă de argumentele sale. Dane şi Wrightsman concluzionează că atractivitatea reprezintă un avantaj pentru inculpat atunci când ea nu a facilitat săvărşirea infracţiunii. Această direcţie de studii a fost determinată de faptul că numărul negrilor condamnaţi îl depăşeşte cu mult pe cel al albilor şi că de obicei pentru aceeaşi infracţiune negrii primesc pedepse mai mari decât albii. În cazul în care inculpatul nu poate să aducă argumente în favoarea sa există o şansă mai mare de a primi pedepse severe. Ei au arătat însă că negrii care au victimizat pe alţi negri au primit pedepse mai mici decât cei care au victimizat albi.U. Kalven şi H.R. S. foarte atractive. erau consideraţi într-o mai mare măsură nevinovate şi primeau sentinţe mai uşoare de la juraţii bărbaţi dar atractivitatea inculpaţilor bărbaţi nu avea nici un efect asupra juraţilor femei.A. Această concluzie poate fi datorată şi faptului că autorii au studiat cazuri de înşelătorie pe când ceilalţi autori au folosit de obicei cazuri de omor din culpă. Această concluzie nu a fost însă confirmată de alte studii care au descoperit că deşi atractivitatea influenţează puternic sentinţele. În unele cazuri persoanele mai atractive primesc pedepse mai lungi decât cele neatractive. au fost efectuate o mare varietate de studii asupra importanţei rasei inculpatului sau victimei. M. H.

Izzett au descoperit că juraţii favorabili eutanasiei sugerează pedepse mai mici. Feild a descoperit de pildă că negrii care au violat o femeie albă au primit o pedeapsă mai severă numai atunci când victima era atrăgătoare din punct de vedere fizic. H. N. Similaritudinea atitudinilor. 83 . S. fac ca o concluzie definitivă în privinţa importanţei acestei caracteristici să nu poată fi formulată. Şi procesele simulate au confirmat faptul că există o discriminare împotriva negrilor mai ales atunci când victima era un alb. O serie de studii s-au concentrat asupra similarităţii dintre juraţi şi inculpat arătând că nesimilaritatea generează sentinţe mai lungi. Uneori au fost descoperite variabile care mediau influenţa acestui factor. R. In final ei recomandă efectuarea mai multor studii care să clarifice această ipoteză.Rasa victimei sau atractivitatea ei nu afectau însă sentinţa in cazul în care inculpatul era alb. Totuşi Dane şi Wrightsman consideră că inconsistenţa studiilor pe această temă şi faptul că factorii similari sunt greu de detectat ţinând mai mult de subiectivitate decât de evidenţe obiective. L. Anderson au arătat că similaritatea convingerilor religioase conduce la mai puţine verdicte de vinovăţie încazul proceselor de molestare a copiilor dar atunci când inculpatzul este găsit vinovat ea nu afectează lungimea sentinţei.că negrii primesc sentinţe mai mari în cazurile de furt sau în infracţiunile care implică violenţă. Kerr şi A. Laughlin şi R. In cazul inculpaţilor acuzaţi pentru săvârşirea eutanasiei E. Această variabilă implică comportamente şi caracteristici foarte greu detectat.B.

El a susţinut că trecerea la capitalism şi relaţiile economico-sociale caracteristice acestuia se datorează impunerii religiei protestante în Europa. etc. o stare de „anomie”. Această stare duce la izolarea individului de grupul social de care aparţine. Macrosociologia procesului Teoriile care încearcă să explice influenţa factorilor sociali asupra dinamicii proceselor îşi au originea în opera lui Emile Durkheim şi Max Weber.2. În studiul său asupra sinuciderii Durkheim depăşeşte limitele abordărilor tradiţionale care priveau aceast fenomen din perspectiva individului. o boală psihică.) şi încearcă să explice de ce în unele perioade numărul sinuciderilor creşte şi în alte perioade ele este relativ mic. Majoritatea lucrărilor lui Durkheim încearcă să explice dinamica uni fenomen social sau a unei instituţii prin recurgerea la analiza unor factori macrosociali. pierderi băneşti. Schimbarea ponderii între cei de religie catolică şi cei de religie protestantă. Max Weber a atras atenţia asupra influenţei unor schimbări de mentalitate asupra instituţiilor sociale. este o altă explicaţie a creşterii numărului de sinucideri pentru că numărul persoanelor necăsătorite sau divorţate este mai mare în rândurile protestanţilor. de o criză economică sau socială care generează scăderea încrederii în normele şi valorile sociale. îi induce un sentiment de alienare care are drept rezultat creşterea numărului de morţi voluntare. un vid normativ. Protestantismul promovează sentimente individualiste făcându-i pe indivizi să creadă că nu au nici o responsabilitate faţă de ceilalţi membri ai familiei şi promovând astfel sinuciderile egoiste. Weber 84 . explicând-o ca rezultat a unor factori accidentali pe traseul vieţii sinucigaşului (dezamăgiri în dragoste. respectiv creşterea numărului de protestanţi. Creşterea numărului de sinucideri este legată de schimbări în organizarea socială.

In domeniul dreptului se manifestă printr-o extindere a sistemului normativ care ajunge să cuprindă toate sferele vieţii sociale. economie sau drept. Ideile avansate de protestantism au dus la transformarea întregii societăţi. Protestantismul. 85 . a individului care ajunge la prosperitate prin forţe proprii. această direcţie de cercetări a fost abandonată. Deşi în prima jumătate a secolului XX. Raţionalizarea are drept rezultat abandonarea gîndirii mistice şi abandonarea tuturor elementelor neraţionale din politică. printr-un efort susţinut de-a lungul întregii vieţi. bogăţia. la analiza factorilor sociali care influenţează sistemul juridic.considera că în perioada medievală etica creştină impunea ca model vrednic de adoptat personalitatea ascetului. a individului care se retrage din societate pentru a trăi o viaţă de rugăciuni şi izolare într-o încercare de a se apropia de Dumnezeu. Epoca modernă este deci caracterizată de încercarea omului de a obţine controlul asupra lumii sale prin raţionalizarea tuturor aspectelor vieţii. în special datorită influenţei lui Hans Kelsen şi a curentului pozitivismului juridic. Această optică i-a determinat pe oameni să lucreze tot mai mult pentru a dovedi că sunt aleşi şi a promovat individualismul şi idealul self-made-man-ului. Ei primesc nişte semne de la Dumnezeu printre care cel mai important este prosperitatea în afaceri. Această mentalitate favoriza pasivitatea şi abandonul. şi în special calvinismul. la apariţia capitalismului. în ultimele decenii ale secolului trecut a avut loc o întoarcere la optica promovată de Durkheim şi Weber. a promovat ideea potrivit căreia oamenii pot cunoaşte încă de pe pământ dacă au fost aleşi de divinitate pentru a fi mântuiţi. considerându-se că domeniul juridic este într-o mare măsură autonom.

52 86 . politicii. nr. F. W. El a respins opinia tradiţională potrivit căreia domeniul dreptului este autonom susţinând că legea este un instrument social folosit de grupurile dominante în societate pentru a-şi atinge scopurile.W. formată în jurul profesorului J. 1990. Laurent a analizat ponderea diverselor tipuri de cauze de-a lungul unei perioade de 100 de ani în Pentru o analiză a evoluţiei acestor tipuri de studii vezi Munger.Acest tip de cercetări au fost denumite studii (sau abordări) longitudinale asupra proceselor (longitudinal studies of trial courts)52. 1990. 1956. “Openind the time capsule: A progress report on studies of courts over time” în Law and Society Review. The growth of American law: The lawmakers. The bussiness of a trial court : 100 years of cases. 1959. Boston. University of Wisconsin Press. Madison. În S. creşteri sau scăderi semnificative ale numărului de procese de un anumit tip din domeniul dreptului penal. University of Wisconsin Press. F. L. “Trial courts and social change: The evolution of a field of study” în Law and Society Review. Chiar dacă Hurst nu a efectuat el însuşi studii longitudinale el a încurajat pe câţiva dintre elevii săi să urmeze această direcţie.. nr.. 229-240. Little Brown. 2. 53 Vezi Hurst. M. Madison.A. Willard Hurst de la Universitatea din Wisconsin. pp. moralei sau religiei. fiind determinat de schimbarea factorilor sociali şi în special a celor economici53. 2.. 54 Laurent.. Hurst era preocupat în primul rând de relaţia dintre drept şi economie. 1950 şi Hurst. interesul pentru macrosociologia procesului a fost trezit de către „Şcoala de la Wisconsin”. J. civil sau comercial sau schimbări ale modului de soluţionare a unor speţe prin încercarea de a le lega de o transformare majoră din sfera economiei. Cel mai important studiu de acest tip a fost cel al lui Francis Laurent care a beneficiat şi de o prefaţă scrisă de Hurst54. deci mai degrabă o variabilă dependentă decât una independentă.. J. 217-226 şi Friedman. pp. Law and the condition of freedom in the nineteenth centuryUnited States. Domeniul juridic este. Majoritatea studiilor longitudinale din sociologia procesului încearcă să explice anumite schimbări semnificative ale comportamentului judecătorilor de-a lungul timpului.W.U.

Toharia nu s-a mulţumit cu aceste rezultate care-l trimiteau la concluzia că dreptul nu evoluează paralel cu economia ci a încercat să găsească alţi indicatori. Toharia a observat că numărul litigiilor nu evoluează paralel cu creşterea economică aşa cum susţinea Şcoala de la Wisconsin. care au confirmat faptul că o creştere accentuată în domeniul economic nu este urmată imediat şi de o creştere a numărului de litigii. examinând cu atenţie statisticile. arătând cum au evoluat diversele tipuri de litigii odată cu evoluţia industrializării.tribunalele din comitatul Chippewa din Wisconsin. Toharia a încercat să desprindă relaţiile dintre domeniul juridic şi schimbarea socială în Spania între 1900 şi 1970 folosind statistici ale instanţelor spaniole din acea perioadă. El a descoperit chiar că stagnarea şi declinul numărului de litigii erau mai pregnante chiar în regiunile mai dezvoltate din punct de vedere industrial. în special cele care atestau formarea de corporaţii. au confirmat faptul că litigiile bazate pe cauze economice au înregistrat un declin în condiţiile în care economia a evoluat dezvoltându- 87 . descoperind că în perioadele de creştere economică are loc o creştere explozivă a numărului acestora mai ales în centrele urbane şi industriale55. El a examinat actele notariale. În anii 70 majoritatea autorilor din Europa şi America. Aceşti autori au susţinut că articolele şi cărţile sociologilor americani care pretindeau că rata litigiilor urmează fidel parametrii creşterii economice se bazează pe simple speculaţii şi pe impresiile personale ale unor autori care şi-au susţinut ideile prin date obţinute pe baza selecţionării unor eşantioane nereprezentative care să le confirme teoria. În Europa prima carte importantă care analiza probleme de macrosociologie a procesului a fost „Schimbarea socială şi viaţa juridica în Spania” a sociologului spaniol Juan Jose Toharia. Studiul lui Toharia a fost urmat de un mare număr de cercetări în Europa.

261-282. Concluzia autorilor studiului nu este că numărul litigiilor a scăzut ci că odată cu înmulţirea litigiilor şi situaţiilor conflictuale s-au dezvoltat şi alte metode de rezolvare a lor. “Civil litigation and modernization: The work of the municipal courts of Bremen. Wollscalager. El a analizat comparativ evoluţia economiei şi litigiile ajunse in faţa instanţei aşa cum erau ele reflectate de registrele judecătoriilor din Bremen între anii 1549 şi 1984. in five centuries. 2. pp. adică teoria determinismului economic a domeniului juridic. Chiar dacă pe ansamblu în perioada studiată se observă o creştere aproape exponenţială a numărului de procese datele paralele nu confirmă ceea ce autorul numeşte „teoria evoluţionistă”. Wollschlager arata pentru a-şi susţine poziţia că în perioada anilor 1960-1980 numărul de litigii nu a crescut semnificativ în Bremen deşi tot atunci s-a înregistrat un mare boom economic. În 1870 litigiile cele mai numeroase erau cele care implicau o dispută asupra unui teren sau o încercare de obţinre a executării unei obligaţii pe când în 1970 litigiul tipic era cel legat de un divorţ.A. Germany. Laurence Friedman şi Robert Perrcival au arătat că numărul de litigii nu a scăzut dar ponderea celor economice s-a diminuat în decurs de un secol între 1870 şi 1970. Edicusa. 88 . 1974.se. 149-167. Analizând acelaşi fenomen în S.U.. În momentul de faţă majoritatea litigiilor care 55 56 Toharia.J. madrid. 1990. Unul dintre cele mai ambiţioase studii a fost cel efectuat de Christian Wollschlager 56 care a studiat raportul dintre creşterea economică şi numărul de litigii pe o perioadă de cinci secole care cuprindeau perioada de tranziţie de la feudalism la epoca industrială. 1549-1984” în Law and Society Review. Ponderea litigiilor personale a crescut deci în dauna celor economice 57. pp.Chiar daca în unele perioade de creştere economică are loc şi o creştere a numărului de procese acest fapt nu se repetă de fiecare data iar de cele mai multe ori în perioadele de depresiune sau crize economice nu are loc o scădere a numărului de litigii. J. Cambio social y vida juridica en Espana. C.. nr.

U.M. “A tale of two courts: Litigation in Alameda and san Benito counties” în Law and Society Review. Acelaşi fenomen a fost constatat şi în S. 1976. R. Percival. metode mai rapide. L. 58 Toharia. cele împotriva industriei azbestului sau a producătorilor de tutun. 1987. E vorba de o serie de procese antitrust sau cele care implicau drepturi de autor asupra unor patente. Siglo XXI de Espana. Sumele de bani şi efortul investit în procese au crescut foarte mult în ultimul timp. Un număr relativ mic de procese au generat adevărate războaie care au implicat sute de avocaţi şi investiţii de milioane de dolari. potrivite comerţului modern. au fost înregistrate şi importante schimbări calitative.. Madrid.în trecut ajungeau în instanţă se rezolvă pe calea arbitrajului sau a negocierilor dintre avocaţii celor două părţi. nr 1. cele de hărţuire sexuală sau intentate de persoane care sperau să obţină compensaţii pentru diverse boli cauzate de produsele unor companii sau de serviciile defectuoase. la o analiză atentă se poate observa că în general este vorba de procese care implică o persoană fizică sau o instituţie necomercială care se consideră lezată de agentul comercial. J. Chiar dacă numărul proceselor în care au fost implicate companii comerciale a crescut.A. J. Toharia nu oferă nici o explicaţie pentru acest fenomen 58. De asemenea au apărut o sumedenie de tipuri de litigii nemaiântâlnite înainte precum sunt cele de malpraxis.A. cele intentate de angajaţi împotriva discriminărilor de orice tip. În 1987 un studiual lui Jose Juan Toharia a demonstrat că în deceniul 1970-1980 a avut loc o schimbare dramatică în domeniul juridic – numărul proceselor civile aproape s-a dublat iar autorul arată că un fenomen asemănător s-a înregistrat şi în alte ţări europene.. “Pleitos tengas!” Introduccion a la cultura legal espanola. Mai mult încă. spre deosebire de litigiile rezolvate prin intermediul tribunalelor care pot să treneze ani întregi. 89 . 57 Friedman..

p.M. Introducerea unei taxe mari care trebuie plătită de către cei care divorţează sau instituirea unor proceduri complicate care prelungesc nejustificat de mult procesul de divorţ pot să aibă ca efect direct scăderea accentuată a numărului de divorţuri. divizate în două direcţii – microsociologia procesului şi macrosociologia procesului – ne oferă o imagine deformată şi explicaţii unilaterale ale fenomenului juridic. În cazul creşterii ratei divorţului pot fi implicaţi de pildă trei factori: 1) mediul marital în care interacţionează soţul şi soţia 2) normele juridice despre divorţ şi sistemul juridic (cât de mult costă un divorţ? Cât de mult durează?) şi 3) nu în ultmul rând.. L. 237. Rezultatul unui proces nu este dictat doar de interacţiunea dintre părţi ci şi de evenimente macrosociale care determină conturarea unei 59 Friedman. Sanders consideră că o teorie care intenţionează să explice mecanismele juridice trebuie să integreze atât procesele macrojuridice cât şi cele microjuridice. atitudinile faţă de divorţ în interiorul culturii (vecinii. Aceeaşi diversitate se observă şi în privinţa metodelor sau perspectivelor folosite. Efectul dorit de legiuitor poate să fie nul în acest caz pentru că de cele mai multe ori cuplurile care intenţionau să divorţeze se vor despărţi în fapt şi vor trăi cu alţi parteneri păstrând numai o căsătorie de formă. 90 .. prietenii şi familia îi acceptă sau îi stigmatizează pe cei care divorţează)59. op.Joseph Sanders 60 consideră însă că abordările tipice de până acum din sociologia juridică. cit.S-a remarcat şi faptul că în unele cazuri este inutil să încercăm să legăm evoluţia unui tip de procese de modificări din sfera economiei pentru că această evoluţie e determinată de schimbări produse în cultura juridică sau sistemul legislativ. În ultimii ani numărul studiilor de macrosociologie a procesului a crescut foarte mult iar problemele abordate s-au diversificat.

după ce persistă un timp în acordarea aceleiaşi soluţii aceasta poate fi acceptată de către mediul juridic şi se generalizează ajungând chiar să fie legiferată. de pildă. care s-a generalizat atât datorită faptului că cei care dăeau această soluţie şi-au menţinut poziţia cât şi datorită transformărilor macrosociale care au făcut ca un număr tot mai mare de cupluri să prefere concubinajul căsătoriei. Prin congregaţie autorul înţelege un grup de cazuri care prezintă caracteristici şi trăsături comune care au fost conturate de aceeaşi istorie şi vor împărtăşi acelaşi viitor. 91 . Cazurile sunt legate şi într-un alt fel – ca membre ale unei congregaţii de cazuri care are o istorie sau o carieră. Mai mult încă – nu numai procesele macrosociale înfluenţează mediul juridic ci şi micro acţiunile unor persoane pot produce macro efecte. penale sau comerciale dintr-o perioadă în relaţie cu un fenomen extralegal sau cu doctrina. nr. cazul acordării de despăgubiri concubinei soluţie izolată la început. care au o optică diferită de a majorităţii oferă o soluţie originală pentru o speţă. pp. Putem observa un fenomen asemănător generat de 60 Sanders. acesta nu este singurul mod posibil de abordare a lor. 241-256. J. “The interplay of micro and macro processes in the longitudinal study of courts: Beyond the durkheimian tradition” în Law and Society Review. 2. Un alt mod de abordare interesant este oferit de Marc Galanter 61. Uneori. Galanter observă că majoritatea abordărilor privesc un tip de cazuri sau ansamblul litigiilor civile. Este. Ele pot fi legate la origine de un singur eveniment – de exemplu procesele care au fost intentate companiei Ford pentru daunele produse de viciul de fabricaţie a modelului Pinto au generat o mare varietate de procese intentate producătorilor unor bunuri care prezentau defecte de fabricaţie periculoase pentru consumatori.soluţii tip pentru o categorie de speţe. Chiar dacă diversele tipuri de cazuri sunt legate de precedente sau de modul în care ele sunt rezolvate de alte instanţe sau de soluţiile date în doctrină. 1990. Uneori un judecător sau câţiva judecători.

1990. pp. Din această cauză. 2. “Case congregations and their careers” în Law and Society Review. studierea evoluţiei congregaţiilor de cazuri. avocaţi.procesele intentate fabricilor de azbest . judecători. M. Raţionalizarea presupune că un număr de cazuri care fac parte din aceeaşi congregaţie 61 Galanter. Marc Galanter consideră că congregaţiilor de cazuri le sunt caracteristice o serie de efecte care pot fi împărţite în două grupuri: efecte holistice şi efecte de carieră. Relativizarea implică faptul că judecăţile despre un caz individual sunt afectate de judecăţile despre întreg. Fiecare congregaţie de cazuri cuprinde mai maulte tipuri de litigii care au carieră comună.. De pildă. participanţii la încăierări mai mari primesc sentinţe mai mici decât cei care s-au implicat în încăierări care au angrenat un număr mic de persoane sau în cazuri de daune civile dacă există mai mulţi reclamanţi primesc compensaţii în medie mai mici decât în cazurile cu mai puţini reclamanţi. nr. S-a încetăţernit de pildă termenul de „procese Pinto” pentru litigiile care sunt generate de un defect de fabricaţie a unui automobil. consideră Galanter. Efectele holistice ţin de faptul că atât agenţii de control social cât şi juriştii privesc cazurile care fac parte din congregaţie ca pe o unitate şi tratează unul dintre cazuri ca şi cum ar fi în relaţie cu celelalte. Chiar şi în mediul juridic practicienii sunt conştienţi de legătura care există între aceste tipuri de cazuri. care au fost urmate de un val de procese intentate de muncitorii din industria chimică împotriva patronilor care au neglijat să ia măsuri de protecţie a muncii sau de către procesele de malpraxis (neglijenţă medicală). profesori sau jurnalişti. Galanter descrie două efecte holistice: cel de relativizare şi cel de raţionalizare. Congregaţiile de cazuri sunt categorii culturale create de către membrii culturii juridice – reclamanţi. 92 .a factorilor care au făcut posibilă apariţia lor sau a celor care au generat declinul lor este deosebit de utilă pentru înţelegerea relaţiilor dintre societate şi mediul juridic.

efectul de epuizare. Efectul de epuizare constă în faptul că după o explozie de cazuri de acelaşi tip numărul lor va scădea accentuat din două cauze. experienţa avocatului. Prin efect de carieră autorul înţelege faptul că schimbările în modul în care este rezolvat un caz antrenează aceleaşi schimbări şi în cazurile înrudite. Atunci când un grup de cazuri evoluează în timp efectul holistic se transformă într-un efect de carieră. folosesc aceeaşi experţi. Din această cauză. formează reţele de împărtăşire a informaţilor şi coordonare strategică.sunt tratate în bloc de avocaţi. Ei fac schimb de documente. aceştia au investit –sume foarte mari de bani pentru a câştiga şi a-i descuraja astfel pe toţi cei care aşteptau rezultatul. în momentul intentării primelor procese împotriva producătorilor de automobile. vor investi timp şi bani pentru pregătirea lor. randamentul avocatului şi stabilizarea rezultatelor. Prin efect de anticipare se înţelege faptul că primul dintr-un grup de cazuri are implicaţii asupra celor care urmează. În primul rând companiile atacate vor dezvolta strategii care să permită evitarea viitoarelor litigii iar în al doilearând autorităţile vor încerca să ţină sub control fenomenul introdeucând diverse restricţii procedurale sau 93 . în special cele care necesită pregătiri laborioase. Succesul lui are ca urmare o avalanşă de cazuri de acelaşi tip pentru că avocaţii. pregătesc manuale pentru procese de acest tip sau finanţează împreună studiile ştiinţifice pe care se bazează argumentarea lor. În acest grup de efecte Galanter include efectul de anticipare efectele de împărţire a informaţiilor şi coordonare. Uneori atunci când trebuie să aleagă între mai multe oferte avocatul va alege un tip de caz asemănător celor la care lucrează pentru că îi poate aplica acelaşi tip de apărare şi le poate grupa într-un pachet pentru a reduce efortul depus pentru pregătirea lor. anticipând câştiguri viitoare. Prin efectul de împărtăşire a informaţiilor şi coordonare se înţelege faptul că avocaţii care au cazuri similare.

În ultimele două decenii au apărut o serie de monografii dedicate studierii indivizilor care au optat pentru profesia de avocat. Experienţa avocatului este câştigată după ce acesta pregăteşte mai multe cazuri de acelaşi tip. Care este influenta statusului părţilor asupra rezultatului procesului în conformitate cu teoria lui Donald Black? 2. Randamentul avocatului presupune faptul că după un timp avocaţii învaţă să detecteze cazurile care pot duce la obţinerea unui profit mai mare. Prin stabilizarea rezultatelor se înţelege faptul că după o perioadă de timp în majoritatea cazurilor de acelaşi tip vor fi date ascelaşi tip de sentinţe iar uneori ele vor genera şi apariţia unei legi care va reglementa acest tip de litigiu. Primele studii de acest tip au urmărit să determine modul în care iau decizii şi îşi pregătesc cazurile avocaţii sau criteriile care stau la baza hotărârii judecătoreşti. Un domeniu de studiu macrosociologic care a intrat în ultimul timp în atenţia cercetătorilor este cel al profesiei de jurist. Marc Galanter apreciază că evoluţia unei congregaţii de cazuri este influenţată atât de factori extrajuridici cât şi de factorii din interiorul siastemului juridic. Intrebări de autocontrol: 1. judecător sau procuror. ştie care sunt cei mai buni experţi în domeniu şi a acumulat toate informaţiile de care are nevoie. spre deosebire de perioada de început a congregaţiei de cazuri când nu se putea anticipa evoluţia uni caz particular. Uneori pârâţii se coalizează pentru a contracara atacurile. În cazurile proceselor intentate fabricanţilor de automobile sau de ţigări.limitând nivelul compensaţiilor care pot fi obţinute. majoritatea companiilor din domeniu au contribuit la formarea unui fond comun care să fie folosit pentru pregătirea apărării. Avocatul va cunoaşte toate problemele care pot surveni. Ce caracteristici ale acuzatului şi victimei influenţează rezultatul procesului şi cum? 94 .

Familia este oaza în care se retrage fiecare după ce a fost nevoit să-şi desfăşoare activitatea în spaţiul public. În unele ţări familia este compusă dintr-un bărbat. Aceste cercetări s-au dovedit deseori utile şi pentru legiuitor. funcţiile familiei. câteva soţii. drepturile copiilor şi multe altele sunt impuse de stat. Creşterea sau scăderea ratei natalităţii e determinată de starea economiei – de obicei numărul mic de naşteri e legat de posibilitatea femeilor de a lucra în afara casei sau de a face carieră. Din această cauză relaţiile de familie au fost în toate epocile şi în toate culturile în atenţia legiuitorului. Cadrele vieţii de familie sunt însă trasate de legislaţie. În unele state numărul copiilor pe care poate să-i aibă o familie este limitat de lege pe când alte state iau măsuri pentru limitarea mijloacelor de contracepţie. Ce sunt congregaţiile de cazuri şicare sunt factorii care influenţează dinamica lor? Sociologia familiei Obiective: analiza instituţiei familiei şi a fenomenului divorţului Termeni cheie: tipuri de familie. copii şi alte rude ale lor. În alte ţări familia este monogamă. politicii. etc. Familia este una dintre cele mai importante instituţii sociale. educaţiei. rata divorţului. fazele divorţului. Interzicerea avorturilor în unele ţări a fost determinată de religia catolică. limitele violenţei intrafamiliale. Drepturile fiecărui soţ asupra patrimoniului comun. moralei. economiei. Din aceste motive familia a stat întotdeauna în centrul preocupărilor sociologilor şi a constituit şi subiectul unor cercetări de sociologie juridică.3. 95 . Instituţia familiei este strâns legată de alte instituţii sociale din sfera religiei.

În funcţie de numărul de persoane care pot forma o familie prin căsătorie familiile pot fi: 1. Antropologii arată că în mai mult de 75% din societăţile umane a fost preferată poligamia. Forma familiei este impusă de sistemul juridic sau religios dar structura familiei diferă datorită unor condiţii socio-economice care fac ca un tip de familie să fie mai eficientă decât alta. până în 1890 a fost practicată de mormonii din Utah iar în lumea contemporană este întâlnită în ţările islamice unde i se permite bărbatului să aibă patru soţii. Este o familie formată dintr-un grup de bărbaţi şi unul de femei care îşi cresc împreună copii şi întreţin relaţii sexuale fără a avea drepturi exclusive asupra uni 96 . Poligamia presupune existenţa unui soţ şi a mai multor soţii. în Israelul antic. la populaţia toda din sudul Indiei şi la marquezanii din insulele Polineziei.Familia monogamă. Sărăcia din aceste zone face să fie nevoie de mai mulţi soţi ca să întreţină o soţie şi câţiva copii. 3. la tibetanii din Himalaia. Poligamia a fost practicată de pildă în China antică. Antropologii au descoperit acest tip de familie doar în patru societăţi: la nayarii din sudul Indiei. Pentru controlul natalităţii populaţia toda şi tibetanii practicau până nu demult infanticidul în cazul copiilor de sex feminin.Familia grup.Familia poligamă. Familiile de acest tip sunt matriliniare. Cele patru societăţi se caracterizează prin faptul că trăiesc în zone cu pământ nefertil pe care nu se poate face agricultură. 2. Acest tip de familie este formată prin căsătoria unui bărbat cu o femeie şi este caracteristică lumii creştine.Familia poliandră. Este o formă mai rar întâlnită de familie care presupune căsătoria unei femei cu doi sau mai mulţi bărbaţi. 4.1.Tipuri de familie Familiile diferă de la o cultură la alta.

primesc numele ei şi moştenesc bunurile sale. Aceasta mai este numită şi familie moleculară sau patriarhală şi este alcătuită din mai multe generaţii şi rudele lor – bunici. nepoţicare locuiesc împreună. Acest tip de familie este cel mai întâlnit. Acest tip de familie este compusă din părinţi şi copii care nu au relaţii strânse cu alte rude şi îşi administrează separat bunurile. 2. unchi. etc. boala sau şomajul. părinţi.Familia matriliniară. Această formă de căsătorie este specifică unor populaţii primitive dar poate fi întâlnită şi la marquezani sau la toda dacă prima soţie este nefertilă. copii rămân în familia mamei.Familia extinsă. După căsătorie femeia preia numele soţului iar proprietatea se transmite pe linie paternă.Familia nucleară. În această familie bunurile celor doi soţi rămân de obicei separate.Este tipul cel mai întâlnit de familie în perioada contemporană. În funcţie de modul în care se stabileşte descendenţa familiei aceasta poate fi: 1. mătuşi.Familia patriliniară. În funcţie de sexul participanţilor la căsătorie familia poate fi: 97 . Structura extinsă a familiei oferă unele avantaje – posibilitatea ca unele rude să aibă grijă de copii preşcolari. Acest tip de familie este întâlnit la populaţiile primitive şi este forte rar întâlnit în societăţile contemporane. sprijin emoţional sau financiar în cazul unor crize – cum ar fi moartea.partener. În acest caz în familie intră o a doua soţie care va da naştere copiilor care vor aparţine grupului. În funcţie de numărul generaţiilor care locuiesc împreună putem împărţi familiile în: 1. sau posibilitatea dezvoltării unor afaceri de familie (o fermă. un magazin. Acest tip de familie se întâlnelte mai ales în zonele rurale. divorţul. 2.).

p.York. Richard Gelles 63 apreciază că unul din cinci bărbaţi homosexuali şi una din trei femei lesbiene au fost căsătorite înainte de a adopta această orientare şi au copii. În majoritatea societăţilor contemporane. În cuplurile de lesbiene este des întâlnită şi inseminarea artificială pentru ase depăşi problema paternităţii copilului.. J. 1988. The social experience: An introduction to sociology. fiind încheiată între parteneri de sexe opuse. În unele societăţi africane sunt întâlnite şi căsătorii între femei. 2.Heterosexuală . Random House.. Cutumele locale permiteau ca „soţia-băiat” să fie pedepsită pentru adulter dacă întreţinea relaţii sexuale cu altcineva62. Este familia compusă din persoane de acelaşi sex. Inc. W. Acest inconvenient este depăşit atunci când unul dintre membrii cuplului homosexual are copii cu altcineva. În Roma antică era posibilă într-o perioadă căsătoria între doi bărbaţi. New. Deciziile în aceste cazuri nu sunt însă unitare. 98 . În septembrie 1993 un judecător din Virginia a decis că faptul că o mamă devenise lesbiană o făcea improprie din punct de vedere moral pentru sarcina de părinte şi a încredinţat fiul său de doi ani bunicii. O săptămână după decizia citată un alt judecător din Massachussets a permis partenerei 62 Vander Zanden. Deseori orientarea sexuală este invocată de fostul soţ pentru a obţine custodia copilului. 341. deşi relaţiile homosexuale sunt tolerate nu este permisă căsătoria între persoane de acelaşi sex iar atunci când este permisă nu se permite din motive de moralitate ca cuplul să adopte copii.1. Mai târziu asemenea tip de familie poate fi întâlnit la indienii Cheyenne care puteau avea alături de soţie o „soţie cu barbă” adică un bărbat travestit pe postul de a doua soţie sau la populaţia azande din Africa de Sud care permitea războinicilor care nu puteau întreţine o femeie să se căsătorească cu „soţii-băieţi” care să le satisfacă nevoile sexuale.Homosexuală. Aceasta este tipul de căsătorie dominant şi acceptat în toate culturile.

63 Richard Gelles.Familia matriarhală. În prezent unii sociologi contestă existenţa acestui tip de familie spunând că aici nu avem de-a face cu matriarhatul ci cu familia matriliniară în care nici un soţ nu are putere asupra celuilalt şi fiecare îşi administrează separat bunurile. 3. În acest tip de familie bărbatul are puterea de decizie şi îşi impune voinţa. 2.Familie patriarhală. în practică. p. cit. Autoritatea bărbatului se exercită şi în alte sfere. În funcţie de persoana care deţine puterea în familie putem avea următoarele tipuri de familie: 1. Aceasta este un tip de familie în care femeia îşi impune autoritatea luând deciziile cele mai importante. Important este însă faptul că femeia are la îndemână mijloace juridice prin care îşi poate apăra interesele. ea nu funcţionează pentru că prin forţă sau prin tradiţie bărbatul îşi impune deciziile. De multe ori autoritatea sa este impusă prin lege care prevede de pildă că numai bărbaţii au dreptul să înstrăineze bunuri din patrimoniul familial.lesbiene a unei mame să adopte legal copilul pe care îl crescuseră împreună. 273 99 . El are de pildă drepturi politice printre care cel mai importante este cel de a alege şi de afi ales pe când femeia nu are aceste drepturi. Totuşi studiile de caz nu arată o relaţie între orientarea sexuală a părinţilor şi cea a copiilor. De cele mai multe ori custodia sau încuviinţarea pentru adopţie nu sunt acordate pentru că se presupune că orientarea sexuală a părinţilor îi va determina pe copii să o apuce pe aceeaşi cale. Egalitatea este prevăzută de lege dar de multe ori. op.Familia egalitară. Este familia în care ambii soţi au au putere de decizie şi hotărârile se iau în urma unor negocieri.

100 . Ei trebuie să fie învăţaţi să meargă.2. De asemenea din punct de vedere al moralităţii tradiţionale familia constituie singurul mediu legitim pentru procreerea şi creşterea copiilor. De obicei se consideră că familia îndeplineşte următoarele funcţii: 1. 2. Familia a fost criticată deseori pentru că ea perpetuează inegaliatea dintre sexe şi o aserveşte economic pe femeie care devine dependentă patrimonial de bărbat. Familia este principalul cadru pentru procrearea copiilor.În unele societăţi este condamnată deschis activitatea sexuală extrafamilială şi cei care au copii în urma acestei activităţi riscă să sufere represalii din partea societăţii. Tot în mentalitatea populară se consideră că o familie nu este înplinită dacă cei doi parteneri nu au cel puţin un copil împreună. etc) şi de către unii libertarieni. Copii speciei umane deţin puţine mecanisme adaptative în comparaţie cu alte specii. Pentru că societatea trebuie să supravieţuiască membrii ei trebuie să se reproducă. Aceste opinii au fost formulate în secolul XIX de către unii comunişti şi anarhişti iar în secolul XX de către reprezentanţii paradigmei conflictului (feminişti. sociologia critică.Socializarea.Reproducerea. Familia are rolul de a-l învăţa pe copil tot ce are nevoie pentru asupravieţui şi prospera în societate. să interacţioneze cu alţi membri ai societăţii. Familia este considerată ca fiind o sursă de injustiţie care limitează accesul femeii la putere şi permite exercitarea legitimă a violenţei conjugale. Funcţiile familiei În secolele trecute unii autori au contestat utilitatea familiei. în primul rând pentru că este mai uşor din punct de vedere financiar pentru două persoane să crească un copil. să vorbească.

În familia tradiţională soţia era întreţinută de soţ şi în schimb făcea menajul şi avea grijă de copii. De multe ori familiile îşi ajută membrii care trec prin crize economice.Funcţia economică. Familia este spaţiul în care are loc o terapie prin catharsis.3. 5. o maşină sau a-şi suplimenta câştigurile iar bătrânii sunt îngrijiţi şi ajutaţi atunci când datorită veniturilor mici nu mai pot să se întreţină singuri. Ei puteau să frecventeze prostituatele sau chiar să aibă relaţii sexuale extraconjugale ocazionale atunci când acestea nu le afectau viaţa de familie. În majoritatea societăţilor tradiţionale se considera că singurele relaţii sexuale legitime sunt cele întreţinute în cadrul familiei. Familia asigură resurse financiare pentru membrii săi care nu desfăşoară activităţi economice. Chiar dacă erau permise relaţiile extraconjugale erau considerate doar o evadare temporară pentru că numai în familie sexul este însoţit de componenta emoţională care îi conferă mai multă valoare deosebindu-l de instinctul pur. 4. Copii trebuie hrăniţi. Membrii familiei îşi acordă sprijin emoţional reciproc în toate situaţiile şi familia este deseori o oază. Familia îi ocroteşte pe copii faţă de pericolele provenite din mediul înconjurător. bărbaţii aveau o libertate mai mare decât femeile. Totuşi. de obicei. îmbrăcaţi şi supravegheaţi pentru a fi feriţi de accidente.Asigurarea protecţiei şi a sprijinului emoţional. Copiilor li se oferă ajutor pentru a cumpăra o locuinţă. Familia le asigură şi sprijin emoţional atât atunci când sunt minori cât şi după obţinerea independenţei. 101 . în care tensiunile emoţionale se descarcă iar membrii ei obţin o satisfacţie simbolică şi aprobare pentru acţiunile lor.Reglarea comportamentului sexual. un refugiu în intimitatea căruia membrii ei pot să-şi lingă rănile obţinute în interacţiunile sociale şi săşi dezvăluie deschis toate sentimetele.

33-62. P. Totuşi. Acesta reprezintă răcirea relaţiilor între parteneri care simt că nimic nu îi mai apropie şi că dragostea de până atunci a dispărut. chiar şi atunci când căsătoria care a încetat a fost un eşec din toate punctele de vedere. Pentru cei care încearcă să obţină o funcţie politică sau un post superior în instuituţia în care lucrează statutul de persoană căsătorită este de cele mai multe ori un atu. 102 . caracterizată uneori prin violenţă iar alteori printr-un gol emoţional. o catastrofă pentru familie şi o ameninţare pentru societate. Divorţul Divorţul este menţionat de cele mai multe ori ca fiind o traumă individuală. Din această cauză el va evita să săvârşească infracţiuni şi va fi fidel instituţiei încercând să-şi păstreze postul. Divorce and after.Divorţul emoţional. pp.). Paul Bohannan considera că divorţul implică şase experienţe distincte pe care el le numeşte „cele şase staţii ale divorţului”. New York.Obţinerea unui status social. Se presupune că cel căsătorit trebuie să-şi protejeze şi să-i susţină financiar nu numai propria perasoană ci şi familia. divorţul este un mijloc de evadare.6. divorţul este un eveniment dureros care implică multă suferinţă pentru ambii protagonişti. Doubleday.. Poziţia şi reputaţia părinţilor. 1970. “The six stations of divorce” în Paul Bohannan (ed. Rata mare a divorţurilor în societatea contemporană e considerată ca fiind un semn al disoluţiei instituţiei familiei. ajutorul oferit de aceştia îi ajută pe copii să obţină mai uşor un status social superior. însă. Acestea sunt64: 1. Cuplul continuă să 64 Bohannan. De cele mai multe ori. 3. De asemenea căsătoria înlătură suspiciunea de homosexualitate care planează asupra celor necăsătoriţi şi constituie adesea un stigmat înpiedicându-i să obţină posturi importante. o modalitate de întrerupere a unei relaţii dureroase.

3. Partajul se poate face pe cale judecătorească sau convenţională.Divorţul economic. Această fază reprezintă desfacerea legăturilor juridice care menţineau familia. 4. Acesta presupune împărţirea custodiei copiilor şi a drepturilor de vizitare a lor.stea împreună şi păstrează aparenţa unui cuplu fericit dar încep să simtă sentimente de neplăcere. deci. Uneori divorţul reprezintă o catastrofă financiară pentru una dintre părţi care îşi pierde o parte din sursele de venituri. Lipsa componentei afective a căsătoriei îi face pe soţi să nu mai caute soluţii pentru salvarea relaţiei lor şi să-şi dorească găsirea unui nou partener. ură reciprocă şi se simt ca într-o închisoare. timp în care părţile cheltuiesc mari sume de bani pentru plata avocaţilor şi scot la iveală amănunte stânjenitoare ale vieţiilor intime în încercarea de a câştiga procesul.Divorţul legal. rezultând în urma unei crize ce se poate rezolva în timp. Divorţul juridic este un proces care durează luni sau chiar ani. În societatea contemporană căsătoria este văzută şi ca o unitate economică. Uneori unul dintre soţi părăseşte domiciliul şi trăieşte separat dar asta nu înseamnă că are de gănd să divorţeze.Cel puţin unul dintre soţi este nevoit să renunţe la locuinţa în care trăise până atunci şi suferă din cauza asta. Separaţia poate fi temporară. să facă partajul bunurilor.Divorţul coparental. Această componentă a divorţului presupune împărţirea bunurilor comune. 2. Această componentă a divorţilui implică luarea unor decizii delicate pentru că acestea se răsfrâng asupra situaţiei emoţionale a copiilor care pot prefera un părinte dar să fie încredinţaţi celuilalt. Atunci când cei doi soţi doresc să divorţeze ei vor dori să aibă autonomie economică şi. Bătălia pentru obţinerea copiilor este influenţată de faptul că părintele care nu a primit custodia trebuie să contribuie financiar 103 .

În statisticile medicale se arată deseori că pentru cei divorţaţi care nu se mai recăsătoresc există un risc mai mare de a muri de boli cardiovasculare. Uneori persoana divorţată suferă de depresie şi anxietate. de faptul că acesta susţine deciziile luate dispare. 6. Acesta presupune schimbări în reţeaua de prieteni şi cunoştinţe. Acesta este încercarea de a redobândire a autonomiei şi comportamentului de persoană necăsătorită. De obicei fiecare soţ rupe relaţiile cu prietenii apropiaţi ai celuilalt soţ pentru a nu fi nevoit să-l întâlnească şi pe acesta. gândurile sau judecăţile celui căsătorit se făceau la plural.la întreţinerea lui. Se ajunge astfel şi la împărţirea prietenilor iar uneori unul dintre soţi se mută în altă localitate renunţănd chiar şi la locul de muncă pentru a nu-şi mai întâlni partenerul. După luarea deciziei de divorţ partenerii redevin singuri. ciroză sau să fie victime ale unor omucideri. De obicei copii mici sunt acordaţi mamei. Bohannan apreciază că cei care nu au trecut printr-un divorţ nu vor sesiza niciodată toate dificultăţile şi problemele prin care trece un candidat la divorţ. detaşaţi de socializarea conjugală.Divorţul psihic. responsabili întru totul pentru ce fac. pneumonie. cu „noi”. Stabilitatea psihică dată de sprijinul celuilalt. care se presupune că este mai potrivită pentru sarcina creşterii şi educaţiei lor. 104 . Până atunci toate planurile. 5. izolaţi. cancer. În momentul de faţă în Occident există organizaţii ale taţilor care consideră că în acest domeniu se practică o discriminare în favoarea femeilor şi lupta pentru drepturi egale cu ele. Reacţiile psihice care survin după divorţ diferă de la individ la individ. 65.Divorţul comunităţii. Divorţatul poate să fie afectat de tulburări sexuale atunci când încearcă să-şi găsească un partener datorită faptului că încă nu a reuşit să se obişnuiască cu ideea că nu se va mai întoarce la fostul partener.

Negocierile sunt uneori acceptate pentru ca să-i permită partenerului să se obişnuiască cu ideea şi să devină treptat autonom.Françoise de Singly descrie trei faze ale divorţului66. care de pildă îl încurajează să aibă activităţi separate.. Iniţiatorul va adopta o „ideologie a sinelui” afirmând că trebuie să se preocupe în primul rând de fericirea sa şi nu de a altora. fie datorită unor indicii date de iniţiator. 355. Partenerii pot să se separe temporar fără a divorţa înainte de a face pasul 65 Vander Zanden. Acest lucru se traduce printr-o încercare de ieşire din relaţia conjugală. În prima fază iniţiatorul nu îi spune nimic partenerului care găseşte încă în căsătorie o sursă majoră de stabilitate cu care se identifică. prin petrecerea unui timp mai îndelungat la locul de muncă. La un moment dat partenerul începe să conştientizeze faptul că se petrece ceva. fie datorită faptului că acesta îi comunică dorinţa sa. „să-i acompanieze reconstrucţia”. J. 105 . relaţii strânse cu prietenii şi chiar o relaţie extraconjugală. A doua fază este cea a confruntării. Aceştia validează sau nu versiunea furnizată de el şi uneori consideră că divorţul nu e o soluţie sfătuindu-l sa rezolve altfel problemele. P. Cit. op. Soţul care consideră că cuplul se află într-o stare de criză caută în exterior persoane care să-l ajute să facă primul pas. Cele două elemente pot fi disociate. de impunere a unei distanţe între soţi prin relaţii sexuale mai puţin frecvente. În aceat moment pot avea loc negocieri dar se poate ca procesul să fie prea avansat pentru iniţiator pentru ca acesta să mai revină asupra deciziei. Divorţul este de obicei iniţiat de unul dintre soţi care începe să pună sub semnul întrebării valoarea căsătoriei sale şi consideră că aceasta nu îl mai satisface. In a treia fază decizia de separaţie şi divorţ a fost luată. W.

nr. Smyer67 consideră că există trei componente ale legăturii conjugale: ataşamentul faţă de soţ cu satisfacţiile obţinute dintr-o relaţie cu o persoană apropiată. vor să-şi satisfacă toate aceste nevoi. În ce priveşte rata divorţurilor mulţi autori se declară îngrijoraţi de faptul că jumătate dintre căsătorii sfârşesc printr-un divorţ.175 milioane de căsătorii. F. “le divorce. Jean Hauser (ed. 106 . Smyer. M. În funcţie de personalitatea şi aspiraţiile personale. faţă de statutul de persoană căsătorită şi ataşamentul faţă de rutinele conjugale cu obişnuinţele şi satisfacţiile obţinute din faptul că trăieşte într-o lume ordonată. l’apres et l’avant divorce” în Sociologie judiciaire du divorce. Uneori ei se mai întâlnesc şi petrec un timp împreună şi e posibil chiar să se recăsătorească. Grşeala provine din faptul că rata divorţurilor 66 Singly.. Atunci când devine evident faptul că divorţul nu mai poate fi evitat separaţia este acceptată ca un exerciţiu de adaptare la viaţa de persoană căsătorită.final. de. Economic. 20-22. mai pretenţioase. ataşamentul faţă de rolul de soţ sau soţie. 67 Hagestad. „la desolution des relations de longue duree : Exemples-types de divorce à l’age mur” în Gérontologie. După ce survine divorţul ataşamentul dintre cei doi soţi pote să reziste. S. pp. Paris. Partenerul care nu a iniţiat ruptura poate să refuze deocamdată posibilitatea divorţului judecând că nu este vorba decât de o aventură care se va consuma repede şi apoi căsătoria va continua ca înainte. Autorii aprecierii arată de pildă că în 1990 s-au încheiat 2. unele persoane pot persista în căsătorie doar pentru menţinerea uneia dintre componente – de exemplu vrea să-şi păstreze statutul de căsătorit – sau altele. 1999. 3-28. Ed .). Această imagine deformată e dată de o greşeală de raţionament. 63. Analizănd factorii care menţin familia unită S. Richard Gelles consideră că aceasta este o opinie eronată acreditată de mass-media care doreşte să producă ştiri senzaţionale.5 milioane de căsătorii şi în acelaţi an s-au desfăcut prin divorţ 1. Hagestad şi M. Aceste trei componente ale legăturii conjugale trebuie să fie articulate. pp.

a căror părinţi au avut o căsătorie nefericită. care au petrecut doi sau mai mulţi ani împreună înainte de a se căsători. 107 . Rata divorţurilor pentru 1990. este de 20. 68 Goode. a căror prieteni aprobă căsătoria lor. al celor care s-au căsătorit de timpuriu (între 15 şi 19 ani). “Family disorganization” în Robert Merton (ed). calculată prin raportare la numărul total de căsătorii existente în S. care provin din medii sociale asemănătoare. care nu au fost logodite înainte sau au fost logodite foarte scurt timp.U. care au petrecut puţin timp împreună înainte de căsătorie. care împărtăşesc aceeaşi credinţă religioasă. Căsătoriile stabile sunt caracterizate de Goode de factori opuşi. New York. 7 de divorţuri la 1000 căsătorii ceea ce demonstrează că nu 50% ci numai aproximativ 5% dintre căsătorii vor sfârşi. care au fost logodiţi mai mult de şase luni. care frecventează regulat locaşurile de cult şi care sunt de acord în ceea ce priveşte împărţirea îndatoririlor familiale. potrivit tendinţelor actuale prin divorţ. care nu frecventează o instituţie religioasă şi care au neînţelegeri privind împărţirea sarcinilor gospodăreşti. Harcourt Brace Jovanovici.trebuie calculată prin comparaţie cu numărul total de căsătorii şi nu numai cu cele încheiate în acel an. Au şansa să nu divorţeze cei proveniţi din mediul rural. Contemporary social problems. a căror părinţi au avut o căsătorie fericită. care s-au casătorit la o vârstă medie de 25 de ani pentru bărbaţi şi 22 de ani pentru femei sau la vârste mai înaintate. 511-554. pp.A. a căror origine socială diferă forte mult.. W. În privinţa factorilor care favorizează sau determină divorţul părerile specialiştilor sunt împărţite. William Goode68 consideră că riscuri mai mari de divorţ se înregistrează în rândul persoanelor din mediul urban. a căror prieteni nu aprobă căsătoria. 1976.

Factorul critic de această dată este satisfacţia soţiei în privinţa locului de muncă a soţului. medic şi cercetător în domeniul ştiinţelor naturii. Căsătoriile în care bărbatul trece periodic prin situaţii de şomaj au o şansă mai mare să sfârşească printr-un divorţ decât cele în care bărbatul are un loc de muncă stabil. Şi Gelles consideră că vârsta partenerilor în timpul primei căsătorii e un factor foarte important pentru că cu cât creşte vârsta la care a avut loc căsătoria cu atât scad şansele unui divorţ. El susţine că cel mai mare risc de divorţ îl prezintă familiile cu venituri mici. În privinţa influenţei veniturilor familiei s-a arătat că cel mai bun indice de predicţie al divorţurilor este instabilitatea veniturilor mai ales atunci când acestea sunt mici. cercetător în domeniul ştiinţelor sociale şi de arhitect pe când cel mai mic risc de divorţ îl au cei cu meserii de dentist. De asemenea riscul divorţului scade cu cât educaţia pe care o au membrii familiei este mai înaltă. Cu cât soţia este mai nesatisfăcută cu atât riscul de divorţ este mai mare. op.Richard Gelles69 invocă şi alţi factori pe care-i consideră esenţiali în declanşarea divorţului. Un alt factor care influenţează şansele de divorţ este stabilitatea locului de muncă a bărbatului. 108 . R. Acest lucru se datorează probabil lipsei de maturitate emoţională a protagoniştilor care nu reuşesc să se adapteze cerinţelor căsătoriei.402. Cei care au terminat o facultate prezintă cele mai mici riscuri de divorţ.. În ceea ce priveşte profesiile celor care divorţează Gelles arată că cel mai mare risc de divorţ îl prezintă profesiile de scriitor.. 69 Gelles. pp.cit. în care soţul şi soţia nu au educaţie superioară şi în care capul familiei are o ocupaţie cu status social scăzut. Căsătoriile în care amândoi soţii sunt evrei se dovedesc mai stabile decât cele în care un soţ este evreu iar celălalt are altă religie. 396. În ceea ce priveşte influenţa religiei asupra căsătoriei Gelles arată că rata divorţurilor este mai mare în rândul protestanţilor decât în rândul catolicilor chiar dacă numărul divorţurilor ce au loc în familiile catolice e mai mare.

Se pare însă că faptul că concepţia copilului a avut loc înainte de căsătorie nu are nici o influenţă asupra stabilităţii ei dacă copilul s-a născut după căsătorie. Divorţul nu mai este privit ca o renunţare la efortul de a îndeplini îndatoririle conjugale sau ca un păcat capital ci mai mult ca un mijloc de asigurare a fericirii individuale. Cele mai multe divorţuri au loc în primii ani de căsătorie. în care dificultăţile financiare şi cele de adaptare emoţională la partener pot genera crize şi tensiuni. Cuplurile fără copii prezintă riscul cel mai mare de divorţ pe când cuplurile cu trei sau mai mulţi copii prezintă riscul cel mai mic.Numărul de copii al cuplului pare să fie şi el un factor important. Uşurinţa cu care se recurge în zilele noastre la divorţ este dată şi de o schimbare de optică şi moralitate. Căsătoria pare a avea doar dezavantaje şi divorţul pare a fi singura cale de obţinere dacă nu a fericirii cel puţin a unei vieţi fără stresul cauzat de relaţia conjugală. Schimbarea de optică faţă de divorţ este demonstrată şi de un sondaj sociologic realizat în 1994 în Franţa70 În cadrul acestui sondaj s-a pus următoarea întrebare: „Credeţi că căsătoria constituie o uniune indisolubilă. Uneori divorţul survine atunci când în cadrul căsătoriei intervine o a treia persoană cu care unul dintre soţi vrea să se căsătorească. o uniune care nu poate fi desfăcută decât în cazuri foarte grave sau o uniune care poate fi desfăcuită prin simplul 109 . alcoolismul sau infidelităţile unuia dintre soţi. Divorţul survine atunci când balanţa dintre satisacţiile şi insatisfacţiile apărute se dezechilibrează. Existenţa factorilor de risc nu înseamnă însă că o căsătorie va sfârşi cu un divorţ iar inexistenţa lor că ea va dura. Alt factor de risc menţionat de către uni autori este naşterea unui copil înainte de căsătorie. Uneori cei căsătoriţi suportă nu numai influenţa acestor factori ci şi violenţa conjugală.

acord al părţilor”. observând că protagoniştii sunt mult mai în vârstă decât media obţinută prin prelucrarea tuturor tipurilor de divorţ. În schimb durata căsătoriilor nu diferă. Doar 9% din cei chestionaţi au considerat că căsătoria este o uniune indisolubilă. op. 31% au considerat că ea poate fi desfăcută doar în cazuri foarte grave şi o majoritate detaşată de 57% a considerat că ea poate fi desfăcută prin simplul acord al părţilor. Emile Durkheim. 45-52.. F.p. op. 110 . că divorţul prin consimţământ mutual e caracteristic cuplurilor tinere care au o mentalitate mai modernă pe când cuplurile mai în vârstă recurg la divorţul din vina unui partener sau 70 71 Singly. lua poziţie împotriva divorţului spunând că odată cu naşterea copiilor căsătorie îşi schimbă natura şi soţi devin „funcţionari” domestici care trebuie să rămână în serviciul copiilor. F. Se observă. deci. „Aperçu sociologique des fautes causes de divorce » în Jean Hauser. de. în toate cazurile divorţul intervenind după o perioadă cuprinsă între 5 şi 10 ani de la căsătorie. Această poziţie dovedeşte că de la începutul secolului până acum populaţia şi-a schimbat mult optica acceptând divorţul. chiar şi un sociolog renumit. Majoritatea persoanelor consideră deci că este preferabil ca copilul să aibă părinţii despărţiţi decât căsătoriţi şi nefericiţi. pp. Dekeuwer-Defosez. În cadrul aceluiaşi sondaj a fost pusă şi întrebarea „Dacă un cuplu căsătorit are copii şi părinţi nu se înţeleg bine credeţi că ei trebuie să divorţeze sau nu?” La această întrebare 21% dintre subiecţi au răspuns că părinţii nu trebuie să divorţeze şi 61% că este preferabil ca părinţii să divorţeze.. 20. cit. În 1906. cit. Într-o analiză făcută divorţului din vina unuia dntre parteneri71Françoise Dekeuwer-Défosez arăta că media de vârstă a celor implicaţi în acest tip de divorţ este pentru femei între 30 şi 40 de ani şi pentru bărbaţi între 40 şi 50 de ani.

op. Cuplurile care recurg la această formă de divorţ sunt de obicei mai sărace şi au un nivel de educaţie mai scăzut decât cele care divorţează de comun acord. consumă alcool în exces sau au alte vicii care fac convieţuirea imposibilă. Cauzele invocate pentru divorţ sunt banale. Anchetele sociologice efectuate în Franţa arată că bărbaţii săvârşesc în proporţie mai mare adultere. un timp excesiv de lung petrecut în afara familiei şi absenţa afecţiunii faţă de partener. În mai mult de jumătate din divorţuri este invocat adulterul în toate formele sale – de la încercările repetate de a face curte altor persoane până la copilul adulterin. după părerea autoarei şi sunt comune majorităţii divorţurilor. Probabil că din această cauză 60% din apeluri sunt depuse de către bărbaţi. cit. 111-114. Al doilea loc este ocupat de abandonul de domiciliu sau de evacuarea partenerului din locuinţa comună.5%). nu ezită să părăsească domiciliul conjugal pentru atrăi cu amanta sau să-şi expulzeze soţia din propria casă.din vina celor doi parteneri72. consumul de droguri sau influenţa unei secte religioase sunt prezente într-un număr şi mai mic de cazuri. violenţa. Autoarea găseşte surprinzător faptul că cel mai puţin este invocat refuzul de a procrea sau sterilitatea (doar în 5 cazuri din 1280) şi că într-o proporţie aproape la fel de mică este invocat refuzul de a întreţine relaţii sexuale (28 de cazuri din 1280. deci mai puţin de 1. De exemplu. consumul de Date preluate de Jean Hauser. Atunci când este pronunţat divorţul din vina unuia dintre soţi în două treimi din cazuri este vorba de vina bărbatului. Ei sunt cei care nu contribuie financiar pentru a întreţine copii şi se comportă violent. pp. insuficienta participare financiară sau materială la sarcinile căsătoriei. Sunt prezente pe următoarele locuri alcoolismul. Homosexualitatea. din Anuarul Statistic al Ministerului Justi ţiei arată că în anul 1995 divorţurile din vina unuia dintre soţi reprezentau 43% şi cele prin consimţământul ambilor soţi 72 111 .

Mulţi psihologi subliniază faptul că divorţul este urmat de probleme emoţionale.droguri este considerat de mass-media răspunzător în multe cazuri de divorţ dar în eşantionul studiat nu era prezent decât în 3 divorţuri. 55. 112 .21%. Efectele psihice post divorţ depind de faptul dacă persoana în cauză a fost cel care a iniţiat divorţul sau. că acum pot face ce vreau. Unii indivizi nu sunt afectaţi de depresie ci. el este cel care aîncercat să menţină căsătoria. anxietate. Françoise Dekeuwer-Defossez consideră că deciziile judecătorilor în cazurile de divorţ reflectă un mare număr de prejudecăţi. pot să cumpere tot ce au dorit în timpul căsătoriei dar nu au reuţit datorită împotrivirii celuilalt partener. În al doilea rând există o categorie de judecători care exagerează în sens opus considerând că toate vinile invocate sunt provocate de celălalt partener. adulterul invocat este consecinţa abandonării domiciliului timp de câteva luni de către celălalt soţ. După divorţ ambii parteneri par să sufere o schimbare psihologică. dimpotrivă. Ei consideră că au scăpat de o povară. Uneori se consideră că adulterul afost cauzat de răceala emoţională sau de refuzul de a întreţine relaţii sexuale a soţului. De exemplu. pot avea relaţii sexuale cu un număr nelimitat de partneri. Cel divorţat este afectat de cele mai multe ori de depresie. În primul rând judecătorii aplică strict logica divorţului sancţiune fără a sesiza faptul că de multe ori evenimentul invocat este cauzat de celălalt soţ sau vina este aamândurora. dificultăţi de concentrare la locul de muncă sau chiar de accese de panică. dimpotrivă. insomnie. care a trăit la rândul său cu altcineva. şi în general pot lua orice decizie fără să ţină seama de părerea altuia. de „stresul divorţului”. simt un sentiment de euforie.

Ce tipuri de familie cunoaşteţi? 2. Situaţia se deteriorează şi din punct de vedere finaciar pentru că sursele de bani se diminuează acum când partenerul nu mai contribuie la finanţele familiei iar datorită faptului că copiii îi ocupă oto timpul liber persoana divorţată nu poate să-şi găsească o altă ocupaţie care să-i permită obţinerea de câştiguri suplimentare. nu depăşeşte un an atât depresia cât şi euforia cauzată de divorţ dispar lăsând loc sentimentului de singurătate. Ei se simt depăşiţi datorită faptului că au acum o responsabilitate mai mare. de cele mai multe ori. Acest sentiment îi determină pe majoritatea divorţaţilor să se recăsătorească destul de repede sau să facă eforturi în acest sens. Uneori a doua căsătorie este şi ea urmată de un divorţ şi de o altă recăsătorire. iau decizii singuri. După o perioadă care. au mai mult de lucru fara a fi ajutaţi de nimeni şi sunt supraîncărcaţi emoţional trebuind să răspundă cerinţelor emoţionale ale copiilor. Care sunt efectele relaţionale ale divorţului asupra partenerilorşi care sunt fazele divorţului? 4. Care sunt funcţiile familiei? 3. Jumătate dintre ei se recăsătoresc înainte de atrece patru ani de la divorţ. Care sunt factorii care influenţează divorţul? 113 . Intrebări de autocontrol: 1. Divorţaţii încep să se teamă că nu vor mai întâlni o persoană potrivită cu care să se recăsătorească şi alături de care să-şi petreacă restul vieţii. În cele din urmă 70% dintre bărbaţii divorţaţi şi 60% dintre femei se recăsătoresc.Stresul post-divorţ este mai mare la părinţii care au obţinut un copil în custodie.

La sfarşitul referatului trebuiesc menţionate lucrările consultate pentru elaborarea sa. Vor fi respectate cerinţele legate de redactarea lucrărilor ştiinţifice.EVALUAREA STUDENŢILOR Evaluarea studenţilor se va realiza pe bază de: • • Referat pe un subiect ales din tematica cursului Examen scris În referat vor putea fi abordate orice subiecte legate de domeniul sociologiei juridice. 114 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful