P. 1
criza din 1929-1933

criza din 1929-1933

|Views: 207|Likes:
Published by ioanaiulia

More info:

Published by: ioanaiulia on May 23, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/20/2015

pdf

text

original

http://www.scientia.

ro/homo-humanus/49-note-si-adnotari-carti-celebre/828-mareadepresiune-marea-criza-din-1929.html

DURATA ŞI GRAVITATEA Marea Depresiune a început în Statele Unite ca o recesiune obişnuită, în vara anului 1929. Totuşi, criza s-a agravat vizibil spre sfârşitul anului şi a continuat până la începutul lui 1933. Productivitatea reală şi preţurile au scăzut abrupt. Între apogeul şi finele crizei, producţia industrială din SUA a scăzut cu 47%, iar produsul intern brut (PIB) real a scăzut cu 30%. Indexul preţurilor vânzărilor en gros s-a redus cu 33% (asemenea scăderi în nivelul preţurilor sunt cunoscute drept deflaţie). Cu toate că există unele îndoieli în privinţa acurateţei statisticilor, cu toţii sunt de acord că rata şomajului a depăşit 20% în momentul culminant. Gravitatea Marii Depresiuni în Statele Unite se evidenţiază prin comparaţie cu următoarea recesiune americană din sec. XX, cea din anii 1981–1982, când PIB-ul ţării a scăzut cu doar două procente şi rata şomajului a atins mai puţin de zece procente. De asemenea, pe parcursul recesiunii din 1981–1982 preţurile au continuat să crească, deşi rata lor de creştere a scăzut substanţial (fenomen cunoscut drept dezinflaţie). Depresiunea a lovit efectiv fiecare ţară din lume. Totuşi, intervalul de timp şi magnitudinea crizei au variat substanţial de la ţară la ţară. Marea Britanie s-a confruntat cu creşterea economică lentă şi cu recesiunea în aproape toată cea de-a doua jumătate a anilor 1920 şi nu a căzut într-o depresiune severă decât spre începutul lui 1930, iar declinul în producţia industrială a fost cca o treime din contracţia producţiei înregistrate în Statele Unite. Franţa a resimţit o scurtă cădere economică la începutul anilor 1930. Revirimentul francez din 1932 şi 1933 a fost însă de scurtă durată. Atât producţia industrială franceză cât şi preţurile au scăzut dramatic între 1933 şi 1936. Economia Germaniei a intrat în criză la începutul anului 1928, apoi s-a stabilizat doar pentru a reintra în regres în al treilea trimestru al lui 1929. Declinul producţiei industriale germane a fost sensibil egal cu cel din Statele Unite. Câteva de ţări din America Latină au trecut

preţurile cafelei. Statele Unite au suferit o altă scădere abruptă a activităţii economice. Relansarea economică a SUA a început în primăvara anului 1933. balanţa comercială s-a destabilizat abrupt. Germania şi Japonia au început să-şi revină în toamna lui 1932. Din cauza flexibilităţii mai mari a structurii preţurilor din Japonia. acolo deflaţia a fost neobişnuit de rapidă în 1930 şi 1931. în final. În consecinţă. a fost înregistrată şi în alte ţări. Economia britanică s-a oprit din declin la puţin timp după ce Marea Britanie a abandonat etalonul aurului în septembrie 1931. De exemplu. Economiile mai multor ţări din America Latină au început să se consolideze la finele lui 1931 şi începutul lui 1932. În 1937–1938. evidentă în SUA. la tendinţa sa de lungă durată în 1942. Canada şi multe ţări europene mai mici au început să se redreseze cam în aceeaşi . cu puţin înainte de declinul producţiei în SUA. au resimţit crize mai moderate. dar recuperarea autentică nu a început decât spre sfârşitul anului 1932. pentru producătorii de bunuri de larg consum. care a început relativ târziu şi s-a încheiat relativ devreme. Deflaţia generală a preţurilor. bumbacului. Însă productivitatea scăzuse atât de mult la începutul acelui deceniu încât pe parcursul întregii perioade a rămas la cote substanţial reduse faţă de cele cu care economia americană era obişnuită. altele. Preţurile produselor de bază comercializate pe pieţele mondiale au căzut chiar mai dramatic în acea perioadă. În vreme ce unele ţări mai puţin dezvoltate au avut de-a face cu depresiuni grave. Şi Japonia a cunoscut o criză moderată. mătăsii şi cauciucului s-au redus la jumătate numai între septembrie 1929 şi decembrie 1930.prin depresiune la finele lui 1928 şi începutul lui 1929. dar în a doua jumătate a anului 1938 economia americană a crescut cu o rapiditate mai mare decât la mijlocul anilor 1930. Recuperarea economică a cunoscut profunde variaţii în restul lumii. Poate că această deflaţie rapidă a ajutat la menţinerea declinului în activitatea japoneză de producţie la cote rezonabile. Absolut fiecare stat industrializat a suferit declinuri ale preţurilor de vânzare en gros de peste 30% între 1929 şi 1933. Productivitatea a crescut rapid la mijlocul anilor 1930: PIB-ul real s-a ridicat la o rată medie de 9% pe an între 1933 şi 1937. precum Argentina şi Brazilia. Productivitatea la nivel naţional a revenit.

Cu toate acestea. CAUZELE DECLINULUI Cauza fundamentală a Marii Depresiuni a fost reducerea consumului (uneori numit şi cerere agregată). Aceste rate mai mari ale dobânzilor au dus la stagnarea cheltuielilor de care depindea fluctuaţia dobânzilor în domenii precum construcţiile şi achiziţionarea de automobile. Franţa. dar nu o perioadă de dezvoltare excepţională. la valoarea de vârf din 1929.perioadă ca şi Statele Unite. Anii 1920 au fost un deceniu prosper. În 1928 şi 1929. Pe de altă parte. care la rându-le au inhibat producţia. nu a intrat cu adevărat în faza de revenire din criză până în 1938. Preţurile acţiunilor crescuseră de mai bine de patru ori de la cota cea mai joasă din 1921. cât şi în 1927. ceea ce a dus la declinul producţiei. Unii savanţi consideră că avântul în construcţiile imobiliare . Sursele reducerii cheltuielilor de consum în SUA au variat în decursul depresiunii. Regresul american a fost transmis restului lumii prin etalonul aurului. care a resimţit criza acută mai târziu decât majoritatea celorlalte ţări. dar s-au cumulat într-un monumental declin al cererii globale. Preţurile rămăseseră relativ constante tot deceniul şi chiar au existat curbe moderate de recesiune atât în 1924. mulţi alţi factori au influenţat criza economică în diverse ţări. Singurul sector în care excesul era vizibil a fost bursa de valori. Sistemul Federal de Rezerve sau Rezerva Federală a SUA (Federal Reserve) a crescut ratele dobânzilor. în speranţa că va încetini creşterea alertă a preţurilor pe acţiuni. pe măsură ce producătorii şi comercianţii observau o creştere neplanificată de marfă în stocuri. CRAHUL BURSEI DE VALORI Declinul iniţial al productivităţii în SUA în vara lui 1929 este unanim considerat că ar fi rezultat din stricta politică monetară americană care viza restrângerea speculaţiilor la bursă. adică în primele luni ale lui 1933.

de la mijlocul anilor 1920 a provocat un exces în oferta de locuinţe şi o notabilă cădere în domeniul construcţiilor în 1928 şi 1929. folosind împrumuturi garantate doar cu o mică fracţiune din valoarea acţiunilor. iar nesiguranţa. scăderea preţurilor pe acţiuni a fost un factor care a contribuit la declinul producţiei şi la şomajul din SUA. a intrat în cădere liberă la finele lui 1929 şi pe parcursul lui 1930. acest eveniment a rămas cunoscut ca Marele Crah din 1929. Crahul bursei de valori a redus substanţial cererea globală americană. Astfel. la rândul ei. crahul a scăzut cheltuielile de consum. preţurile acţiunilor în SUA au atins cote care nu puteau fi justificate printr-o anticipare rezonabilă a câştigurilor viitoare. O explicaţie plauzibilă ar fi că criza financiară a generat o nesiguranţă considerabilă în privinţa veniturilor viitoare. Consecinţa declinului drastic în cheltuielile consumatorilor şi ale întreprinderilor a fost că productivitatea reală în Statele Unite. iar balonul de săpun al bursei de valori s-a spart. Între valoarea lor de vârf în septembrie şi valoarea minimală în noiembrie. Drept rezultat. Panica vânzărilor s-a declanşat în Joia Neagră. preţurile acţiunilor în SUA (măsurate prin indicatorul Cowles) au scăzut cu 33%. scăderea i-a forţat pe unii investitori să-şi lichideze pachetele de acţiuni. în octombrie 1929. PANICĂ ÎN SECTORUL BANCAR ŞI CONTRACŢII MONETARE . Achiziţiile de bunuri de folosinţă îndelungată şi investiţiile în afaceri au suferit un puternic recul în urma crahului. 24 octombrie 1929. când mai multe evenimente minore au dus la declinul treptat al preţurilor. accentuând astfel căderea preţurilor. care fusese într-un lent regres până atunci. făcându-i pe oameni să se simtă mai săraci. Deşi pierderea de averi personale cauzată de căderea preţurilor pe acţiuni a fost relativ redusă. Multe acţiuni fuseseră cumpărate cu acoperire – adică. În consecinţă. investitorii şi-au pierdut încrederea. a determinat consumatorii şi firmele să amâne achiziţia de bunuri de folosinţă îndelungată. Deoarece declinul a fost atât de dramatic. deşi Marele Crah al bursei de valori şi Marea Depresiune economică sunt două evenimente distincte. Către toamna lui 1929.

în primăvara lui 1931 şi în toamna anilor 1931 şi 1932. Prin însăşi natura lor. când primul dintre cele patru valuri de panică în sectorul bancar a cuprins Statele Unite. 1867– 1960. SUA au fost încercate de nenumărate momente de panică bancară în toamna lui 1930. Rezerva Federală a avut tentative neconvingătoare de a preîntâmpina panica bancară.Următoarea lovitură adusă cererii globale a avut loc în toamna anului 1930. guvernator al Băncii Rezervei Federale din New York încă din 1914. Considerabilele datorii ale fermierilor au fost acumulate în parte din cauza preţurilor mari ale produselor agricole în timpul Primului Război Mondial. Schwartz. Ca urmare a scăderii preţurilor pentru mărfurile agricole după război. 1963) au susţinut că moartea în 1928 a lui Benjamin Strong. Până în 1933. dar unii din factorii care contribuie la declanşarea ei pot fi explicaţi. panicile în sectorul bancar sunt în mare parte incidente iraţionale şi inexplicabile. Vacanţa bancară a obligat toate băncile să se închidă pentru public urmând să li se permită să-şi redeschidă ghişeele doar după ce inspectorii guvernului le-au confirmat solvabilitatea. Economiştii Milton Friedman şi Anna J. în bine cunoscutul studiu O istorie monetară a Statelor Unite. a fost o cauză semnificativă a acestei . Acest proces de lichidare precipitată a împrumuturilor poate determina chiar şi o bancă solvabilă să falimenteze. o cincime din băncile care funcţionau la începutul lui 1930 intraseră în faliment. sunt nevoite să-şi anuleze creditele pentru a aduna lichidităţile necesare. Ultimul val de panică a continuat în iarna lui 1933 şi a culminat cu „vacanţa naţională a băncilor“ declarată de preşedintele Franklin D. Băncile. fermierii au întâmpinat dificultăţi în achitarea ratelor de împrumut. O panică bancară se produce când depunătorii îşi pierd concomitent încrederea în solvabilitatea băncilor şi pretind ca depozitele bancare să le fie returnate în numerar. care i-au determinat pe fermierii americani să apeleze la importante credite financiare în speranţa că-şi vor mări producţia investind în proprietăţi funciare şi utilaje. Roosevelt pe 6 martie 1933. 1867–1960 (A Monetary History of the United States. împreună cu politicile americane care au încurajat apariţia de bănci mici şi lipsite de diversitate au creat un mediu în care asemenea panici pot izbucni şi se pot extinde. Istoricii economiei cred că mărirea substanţială a datoriei fermelor în anii 1920. care în mod normal deţin doar o fracţiune din depozite ca rezerve în numerar. Panica a avut consecinţe serioase asupra sistemului bancar.

La rândul ei. cât şi productivitatea tind să crească în mod constant. falimentul atâtor bănci a perturbat sistemul de împrumuturi. iar investitorii se temeau că şi Statele Unite vor proceda la fel. Cercetătorii cred că asemenea declinuri ale rezervei monetare provocate de hotărârile Rezervei Federale au avut un profund efect de contracţie a productivităţii. fie ele de consum sau sub forma investiţiilor de afaceri. atât rezerva monetară. Panicile au cauzat o creştere dramatică a totalului de lichidităţi pe care oamenii doreau să-l deţină acasă în detrimentul depozitelor bancare. AURUL CA STANDARD . Poate că o imagine simplă evidenţiază cel mai bine rolul predominant jucat de colapsul monetar în Marea Depresiune în SUA. Strong a fost un conducător viguros. Dar la începutul anilor 1930 ambele s-au prăbuşit. Rezerva Federală a redus deliberat rezerva monetară şi a mărit ratele dobânzilor în septembrie 1931.ineficienţe. când Marea Britanie a fost nevoită să renunţe la etalonul aurului. De asemenea. Colapsul rezervei monetare a inhibat cheltuielile în mai multe privinţe. Panica a exacerbat cu certitudine diminuarea cheltuielilor. reducând astfel fondurile disponibile pentru investiţiile financiare. Creşterea raportului între banii gheaţă şi depozite a fost motivul principal pentru scăderea rezervei monetare cu 31% între 1929 şi 1933. populaţia s-a ferit de împrumuturi de teamă că salariile şi profiturile viitoare vor fi insuficiente pentru acoperirea ratelor de credit. În vremuri de normalitate economică. Pe lângă faptul că a permis panicii să reducă rezerva monetară a SUA. În consecinţă. manifestată prin scăderea salariilor şi a preţurilor. această ezitare a dus la reducerea severă a cheltuielilor. care înţelegea capacitatea băncii centrale de a limita panicile. deoarece a generat pesimism şi neîncredere. deşi ratele nominale ale dobânzilor erau foarte coborâte. precum anii 1920. Probabil cea mai relevantă a fost că regresul preţurilor reale şi cel al rezervei monetare a determinat consumatorii şi oamenii de afaceri să se aştepte la o eventuală deflaţie. Moartea sa a lăsat un vid de putere la Rezerva Federală şi a permis unor persoane din conducere cu concepţii mai opace să blocheze orice intervenţie eficientă.

care ar fi forţat SUA să abandoneze etalonul-aur laolaltă cu Marea Britanie. fiecare ţară îşi determina valoarea monedei recurgând la aur ca unitate de măsură şi întreprindea acţiuni monetare pentru a-şi proteja preţul fixat. tendinţa de influx al aurului din alte ţări spre Statele Unite s-a intensificat. Pentru a împiedica reducerea rezervei de aur. să se fi stârnit un val de neîncredere printre economiile străine care ar fi considerat că SUA ar avea de gând să renunţe la etalonul-aur. Marea Britanie a ales să se întoarcă la etalonul-aur după Primul Război Mondial la paritatea antebelică. De exemplu. Rata mare a dobânzilor a descurajat achiziţiile de bunuri şi investiţiile. La adăpostul său. exista riscul unor atacuri speculative asupra dolarului. Banca Angliei a crescut substanţial rata dobânzilor. Prin etalonul-aur. iar SUA ar fi fost obligate să devalorizeze aurul. producând o rată mare a şomajului în Marea Britanie pe tot parcursul celei de-a doua jumătăţi a anilor 1920. Ar fi rezultat un mare aflux al aurului peste graniţe. la mijlocul anilor 1920 cererea internaţională puternică pentru bunuri americane. nu încape îndoială ca a fost un factor-cheie în propagarea declinului economic al Americii către restul lumii. a adus considerabile influxuri de aur în SUA. De asemenea. Însă inflaţia din timpul războiului presupunea aprecierea lirei. Factorul determinant a fost deflaţia din . Odată ce economia americană a început să se contracte sever. Deşi se poartă polemici în privinţa impactului pe care etalonul-aur l-a avut în limitarea politicilor monetare americane. dacă Rezerva Federală ar fi întreprins acţiuni mai energice ca răspuns la panicile bancare. luată după Primul Război Mondial. dezechilibrele din comerţ sau din cursul de valori au determinat o creştere a vânzărilor de aur pe pieţele internaţionale. Este posibil.Unii economişti argumentează că Rezerva Federală a permis sau chiar a cauzat căderile enorme ale rezervei monetare americane parţial pentru a menţine etalonul-aur. În acelaşi mod. iar această apreciere a atras deficituri comerciale şi importante afluxuri de aur după 1925. de a reveni la etalonul-aur în condiţiile deprecierii francului a condus la surplusuri comerciale şi la un substanţial influx de aur. dacă Rezerva Federală nu ar fi impus o oarecare rigiditate economică în toamna lui 1931. precum acţiunile şi obligaţiunile. decizia Franţei.

deoarece forţa celelalte ţări să se ralieze deflaţiei din SUA. băncile centrale din lume au ridicat ratele dobânzilor. Pentru a contracara tendinţa rezultantă către un surplus comercial american dublat de influxuri de aur venit de peste hotare. În mai 1931 dificultăţile întâmpinate de Creditanstalt. Această reducere a împrumuturilor externe ar putea să fi contribuit la contracţiile ulterioare ale sistemului de credite şi la reculul de . care. Crize financiare şi panici bancare au avut loc într-un număr de ţări în afară de Statele Unite. Aceste crize bancare răspândite ar fi putut să fie rezultatul slabei organizări. cea mai mare bancă a Austriei. la rândul său. Creditele externe înspre Germania şi America Latină au căpătat o amploare apreciabilă la mijlocul anilor 1920. etalonul-aur a redus valoarea garanţiilor suplimentare ale băncilor. În plus. menţinerea etalonului internaţional al aurului pretindea o contracţie monetară masivă în toate economiile lumii pentru a o egala pe cea care avea loc în SUA.SUA. aproape că a egalat criza din SUA. însă împrumuturile externe americane au scăzut în 1928 şi 1929 din cauza ratelor de dobândă în urcare şi a dezvoltării bursei de valori din Statele Unite. Ca şi în SUA. CREDITE ŞI COMERŢ INTERNAŢIONAL Unii cercetători accentuează asupra importanţei pe care o au şi alte circumstanţe economice internaţionale. în efectuarea plăţilor au declanşat un lanţ de crize financiare care au acoperit o mare parte a Europei şi au determinat Marea Britanie să renunţe la etalonul-aur. Consecinţa a fost un regres al productivităţii şi al preţurilor în multe ţări. al altor factori locali sau pur şi simplu al propagării de la o ţară la alta. în timp ce veniturile mici reduceau cererea americană pentru produsele străine. În principiu. panica în sectorul bancar şi alte perturbări ale pieţei financiare din alte ţări au dus la scăderea productivităţii şi a preţurilor. Printre ţările cele mai afectate de falimentele bancare şi de volatilitatea pieţelor financiare s-au numărat Austria. Germania şi Ungaria. făcându-le mai vulnerabile la cererile de lichidare a depozitelor bancare. care făcea bunurile americane deosebit de dezirabile pentru străini.

Există o corelaţie remarcabilă între perioadele în care diverse state au abandonat etalonul-aur (ori şi-au depreciat substanţial valuta) şi perioadele în care au reînceput creşterile de productivitate economică. politicile protecţioniste ar putea să fi contribuit la extraordinara cădere a preţurilor mondiale pentru materiile prime. fiindcă se temeau că vor reactiva inflaţia. Totuşi. cât şi în încercarea de a corecta dezechilibrele comerciale. s-au relansat economic mult mai târziu.productivitate în ţările debitoare. care au început procesul de depreciere în 1929. Adoptarea tarifului Smoot-Hawley în 1930 în SUA şi apariţia la scară globală a politicilor comerciale protecţioniste au creat alte complicaţii. în timp ce SUA. Marea Britanie. este posibil ca autorităţile monetare să fi ezitat să aplice politici de expansiune pentru a contracara ritmul lent al economiei. Efectele reducerii creditelor externe ar putea explica de ce economiile Germaniei. care nu şi-au depreciat efectiv moneda până în 1933. De exemplu. Asia şi America Latină şi a determinat politici de contractare fiscală şi monetară în acele state. SURSELE RECUPERĂRII ECONOMICE Ţinând cont de influenţa covârşitoare pe care au avut-o contracţia monetară şi etalonul-aur în declanşarea Marii Depresiuni. Tariful Smoot-Hawley era menit să majoreze veniturile fermelor prin reducerea competiţiei externe pe piaţa produselor agricole. forţată să renunţe la etalonul-aur în septembrie 1931. În Germania. dar nu au fost o cauză majoră a depresiunii în cazul marilor producători industriali. care a avut o inflaţie foarte rapidă (hiperinflaţie) la începutul anilor 1920. Cercetătorii sunt de părere că aceste politici ar fi putut reduce comerţul într-o oarecare măsură. în Argentina şi Brazilia. nu este surprinzător că deprecierile valutei şi expansiunile monetare au fost principalele surse de relansare economică în întreaga lume. Însă şi alte ţări au urmat exemplul. În mod similar. şi-a revenit destul de repede. care a produs probleme serioase ale balanţei de plăţi pentru ţările producătoare de bunuri neprelucrate din Africa. . Argentinei şi Braziliei au început să se clatine înainte ca Marea Depresiune să se declanşeze în SUA. atât ca măsură de represalii.

o producţie economică la cote semnificativ mai mici decât cele din 1929. mai degrabă decât de deflaţie. state din „Blocul Aurului“. descurajând în continuare cheltuielile. iar Autoritatea bazinului hidrografic al râului Tennessee (Tennessee Valley Authority. Administraţia Lucrărilor Publice (Works Progress Administration. mai degrabă. Pe de altă parte. chiar şi în 1935. Expansiunea monetară a stimulat cheltuielile prin scăderea ratelor dobânzilor şi prin credite mai accesibile. şi. în detrimentul cheltuielilor de consum pentru servicii. au culminat cu Al Doilea Război Mondial. Roosevelt. WPA) a angajat şomeri să lucreze la proiecte de construcţie a clădirilor guvernamentale. Un semnal evident că expansiunea monetară a stimulat reabilitarea economică a SUA prin încurajarea creditelor a fost creşterea cheltuielilor efectuate de consumatori şi întreprinderi pentru produse în rate. în mare pentru a echilibra bugetul federal.criza nu a căpătat proporţii. a dat o nouă lovitură care a produs contracţia economiei. aveau. Rezerva americană s-a mărit cu aproape 42% între 1933 şi 1937. precum maşini. Ţările care s-au folosit mai mult de această libertate de acţiune au avut o revenire economică mai spectaculoasă. care. situaţia economică fiind deja stabilă în 1935. Legea veniturilor din 1932 a mărit rata taxelor. a inclus un număr de noi programe federale cu scopul de a genera procesul de relansare economică. ulterior. Politicile fiscale au avut un rol minor în stimularea relansării economice în SUA. Totuşi. iniţiat la începutul lui 1933. Însă deprecierea nu a determinat direct creşterea productivităţii. TVA) a construit baraje şi centrale electrice într-o zonă deosebit de afectată de criză. motivat parţial de tensiunile politice crescânde în Europa. creşterile efective ale cheltuielilor guvernamentale şi ale deficitului de buget guvernamental au fost mici comparativ cu . Expansiunea monetară din SUA la începutul lui 1933 a fost deosebit de dramatică. Bunăoară. încă tributare etalonului-aur şi deloc grăbite să-şi deprecieze moneda. De asemenea. ci a permis. Belgia şi Franţa. camioane şi utilaje. Această expansiune monetară s-a datorat în mare măsură influxului substanţial de aur către Statele Unite. prin aceasta. statelor afectate să-şi mărească rezervele monetare fără a avea grija cursului aurului şi a ratelor de schimb. a indus aşteptări de inflaţie. insuflând astfel mai multă încredere potenţialilor debitori că salariile şi profiturile lor vor fi suficiente pentru a acoperi ratele unui eventual împrumut. Programul New Deal (Noua Înţelegere) al preşedintelui Franklin D.

Faptul că Statele Unite au resimţit o a doua contracţie economică foarte severă înainte să-şi fi revenit din enormul declin de la începutul anilor 1930 este motivul principal pentru care SUA au rămas în criză un întreg deceniu. întrucât aceste deficite se accentuau chiar după ce deficitul federal se stabiliza. uneori. Rămâne de discutat dacă au avut totuşi efecte pozitive asupra atitudinii consumatorilor şi mediului de afaceri. noile programe de cheltuieli iniţiate de New Deal au avut asupra economiei un efect redus de expansiune. generată de temerile că economia ar putea fi expusă exceselor speculative. La fel. Una dintre sursele recesiunii din 1937–1938 a fost decizia Rezervei Federale de a înăspri cerinţele pentru rezervele monetare. impuneau limitarea producţiei. care a impus reguli şi a acordat stimulente materiale fermierilor pentru a limita producţia. Legea regularizării agricole din 1933 a dus la înfiinţarea Administraţiei de Regularizare Agricolă (Agricultural Adjustment Administration.dimensiunile economiei americane. ci chiar o nouă cădere a sa. În consecinţă. a provocat nu doar întreruperea creşterii rapide a rezervei monetare. Aceste coduri descurajau competiţia între firme în stabilirea preţurilor. AAA). De exemplu. în speranţa că astfel vor creşte preţurile produselor agricole. Relansarea economică în SUA a fost blocată de o altă recesiune care a început în mai 1937 şi a durat până în iunie 1938. NRA). Contracţiile fiscale şi scăderea investiţiilor în stocuri de marfă din cauza tulburărilor sindicale sunt tot atâţia factori agravanţi ai crizei. Studiile moderne sugerează că asemenea practici anticompetitive şi linii directoare în privinţa salariilor şi preţurilor au cauzat inflaţia la începutul perioadei de relansare în SUA şi au descurajat reangajările şi producţia. Legea redresării industriei naţionale din 1933 a pus bazele Administraţiei Naţionale de Relansare (National Recovery Administration. Acest fapt este cu atât mai evident când luăm în considerare deficitele bugetare la nivelul fiecărui stat. care avea rolul de a încuraja întreprinderile din fiecare sector industrial să adopte un cod de comportament. . stabileau salarii minime în fiecare sector industrial şi. Este posibil ca unele programe din cadrul politicii New Deal chiar să fi stingherit redresarea. Această decizie.

Deci. în stimularea relansării economice a variat substanţial de la ţară la ţară. apoi. şi-a mărit considerabil cheltuielile militare după 1937. soldându-se cu deficite bugetare importante. dublate de recrutările în masă începute în 1942. iar Rezerva Federală a răspuns ameninţării şi. nu a folosit expansiunea fiscală în deosebită măsură la începutul revenirii sale. Concomitent. mai ales cele în domeniul militar. a readus economia niponă la ocuparea totală a forţei de muncă într-un timp relativ scurt. s-au mărit de la 31 la 38% din PIB între 1932 şi 1934. dar. Deficitul bugetar german ca parte a produsului intern s-a mărit nesemnificativ la începutul revenirii economice.Al Doilea Război Mondial a avut doar un rol modest în relansarea economică americană. asemenea SUA. Franţa a crescut taxele la mijlocul anilor 1930 în efortul de a proteja etalonul-aur. realităţii războiului asigurându-se de creşterea importantă a rezervei monetare în această perioadă. chiar dacă războiul nu a fost factorul determinant pentru revenirea economiei pe trend ascendent în SUA. conflagraţia mondială a jucat un rol în combaterea şomajului. au reîntors îndată economia pe făgaş ascendent şi au redus rata şomajului la cotele dinaintea Marii Depresiuni. la începutul războiului. Politicile fiscale au fost folosite cu mai mult succes în Germania şi Japonia. iar în 1941 ajunsese la distanţă de doar zece procente faţă de tendinţa pe termen lung. Politicile fiscale şi monetare expansioniste. cheltuielile guvernului. Însemnătatea expansiunii fiscale. în special a cheltuielilor militare. Deficitul bugetului guvernamental a crescut rapid în 1941 şi 1942 pentru a întări forţa militară. În pofida recesiunii din 1937–1938. Stimulul fiscal. Astfel. în 1939 PIB-ul real în SUA era mult peste cotele dinaintea depresiunii. combinat cu o expansiune monetară substanţială şi cu un yen depreciat. dar a crescut exponenţial după 1934. SUA îşi reveniseră în mare măsură înainte de majorarea cheltuielilor militare. în mod fundamental. Totuşi. ca rezultat al cheltuielilor în lucrările publice şi reînarmare. a avut mari deficite bugetare începând cu 1936. Marea Britanie. Însă efectul de expansiune al acestor deficite a fost contracarat întrucâtva de o legiferare a reducerii săptămânii de lucru în Franţa de la 46 la 40 de ore – o schimbare care mărea costurile şi reducea producţia. mai târziu. În Japonia. iar rata şomajului era de cca zece procente în 1941. . economia SUA era cumva sub valorile impuse de tendinţele economice.

a luat amploare în acea perioadă. Atât uniunile sindicale. sfârşitul etalonului internaţional al aurului. 1935). dacă nu chiar produs.IMPACTUL ECONOMIC Cel mai devastator impact al Marii Depresiuni a fost suferinţa umană fără precedent. Marea Depresiune şi răspunsul politic la ea au schimbat radical economia mondială. cât şi sistemele de ajutor social s-au dezvoltat substanţial în anii 1930. numărul membrilor de sindicat a crescut de mai bine de două ori între 1930 şi 1940. În multe ţări europene numărul membrilor sindicali a crescut şi s-au instituit pensiile de stat înainte de anii 1930. Până în 1973. graţie sistemului Bretton Woods. De asemenea. Deşi. economiile lumii nu au mai aderat la sistemul respectiv cu convingerea şi fervoarea pe care au avut-o faţă de etalonul-aur. Această tendinţă a fost stimulată pe de o parte de şomajul sever al anilor 1930 şi de promulgarea Legii naţionale a raporturilor sindicale (National Labor Relations Act. a fost restabilit un sistem de rate fixe de schimb valutar. Până la o pătrime din forţa de muncă a ţărilor industrializate s-a aflat în neputinţa de a-şi găsi de lucru la începutul anilor 1930. au înfiinţat Comisia Titlurilor de Valoare şi . ambele tendinţe s-au amplificat în Europa în timpul Marii Depresiuni. Statele Unite au pus bazele plăţii compensaţiilor pentru şomaj şi asigurărilor pentru persoanele în etate şi moştenitori prin Legea asigurărilor sociale (Social Security Act. productivitatea la scară globală şi nivelul de trai s-au prăbuşit brusc. 1935). SUA. În SUA. promulgată ca reacţie la privaţiunile anilor 1930. redresarea totală nu s-a înfăptuit decât la finele deceniului. Într-o scurtă perioadă de timp. au grăbit. Deşi condiţiile economice au început să se amelioreze spre mijlocul anilor 1930. Este neclar dacă aceste schimbări ar fi avut eventual loc în SUA dacă nu s-ar fi produs Marea Depresiune. Cu toate acestea. mai ales al pieţelor financiare. care încuraja negocierile colective. În multe ţări. Cel mai evident. de exemplu. după Al Doilea Război Mondial. controlul guvernamental al economiei. ratele de schimb fixe fuseseră abandonate în favoarea cursurilor de schimb flotante (sau flexibile). numită şi Legea Wagner.

1936). a prevăzut asigurarea depozitelor bancare în SUA şi a interzis băncilor să gireze sau să emită titluri de valoare. Aceste propuneri. . E greu de spus dacă o asemenea schimbare ar fi avut loc în cazul în care Marea Depresiune nu s-ar fi produs. Interest. and Money.a Bursei (Securities and Exchange Commission. a dobânzii şi a banilor (General Theory of Employment. au eliminat panicile bancare din seria de circumstanţe agravante ale recesiunii în SUA după 1933. Teorie generală a ocupării forţei de muncă. precum şi consensul crescând că guvernul ar trebui să încerce să stabilizeze piaţa muncii au influenţat adoptarea unor politici economice mult mai proactive din anii 1930 încoace. Este clar că această schimbare a redus şansele ca un declin în cheltuieli să fie lăsat să se multiplice şi să se răspândească în întreaga lume. Legea bancară (Banking Act) din 1933. Asigurările depozitelor bancare. aşa cum s-a întâmplat pe parcursul Marii Crize a anilor 1930. 1934) pentru a controla emiterea de noi acţiuni şi practicile comerciale din cadrul bursei de valori. micşorarea impozitelor şi expansiunea monetară ar putea fi folosite pentru a combate depresiunea economică. preluate în practica economică globală abia după Al Doilea Război Mondial. Adunările legislative şi băncile centrale din întreaga lume încearcă acum periodic să prevină sau să atenueze recesiunile. Caracterul determinant al reducerii cheltuielilor şi al contracţiei monetare în perioada depresiunii a stat la baza lucrării economistului britanic John Maynard Keynes. Marea Depresiune a jucat un rol crucial şi în dezvoltarea politicilor macroeconomice destinate moderării recesiunilor şi revirimentelor economice. Teoria lui Keynes a sugerat că majorarea cheltuielilor guvernamentale. numită şi Legea Glass-Steagall.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->