Denumirea de „CRIMINALISTICA” s-a conturat în urmă cu un secol, graţie înţelepciunii magistratului şi pedagogului austriac Hans Gross, însă pietrele de hotar

erau deja aşezate de francezul Alfonse Bertillon sau de englezul Sir Francis Galton. În calitatea sa de ştiinţă a investigaţiei penale, criminalistica a fost recunoscută ca una dintre principalele ştiinţe ale procesului judiciar, întrucât serveşte la determinarea materialităţii faptelor penale, la dovedirea infracţiunii şi la stabilirea vinovăţiei infractorului. Criminalistica are un scop deosebit: „aflarea adevărului”, indiferent în favoarea cui este stabilit. Aşa cum reiese şi din conţinutul lucrării, criminalistica, este considerată una dintre primele ştiinţe moderne de graniţă, datorită interferenţei cu alte ştiinţe, dar care are totuşi un domeniu propriu de activitate, bine delimitat şi cu obiecte clare. Aceasta reiese chiar din definiţia sa, prin aceea că, criminalistica poate fi considerată acea ştiinţă autonomă care elaborează şi foloseşte mijloace şi metode tehnico-ştiinţifice, precum şi procedee tactice destinate descoperirii, fixării, ridicării, examinării şi interpretării probelor judiciare, efectuării expertizelor şi consultărilor tehnico-ştiinţifice, în scopul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor şi altor încălcări ale legii, identificării făptuitorilor şi administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul judiciar. In literatura de specialitate s-a subliniat cu privire la stiinta criminalisticii ca reprezinta „o punte de legatura intre stiintele naturii si stiintele juridice , prin intermediul acesteia, metodele celor dintai gasindu-si aplicarea in procesul judiciar”.

Faptul că orice organism viu lasă întotdeauna o urmă de orice natură. Toate aceste probe sunt strânse de cadre specializate cum sunt experţii şi criminaliştii. delimitându-se totodată şi obiectul acesteia. stiinta dreptului procesual penal si medicina legala) cat si alte ramuri ale stiintei(psihologia. . fizica. metodica criminalistica. De-a lungul timpului probele ştiinţifice.In ciuda caracterului sau autonom. la dezvoltarea căreia au contribuit nenumăraţi oameni de ştiinţă din lumea întreagă. când s-au putut stabili metode proprii de cercetare. biologia). iar în unele cazuri. prin obiectul sau de studiu. ultimii având responsabilităţi complexe care vizează interferenţe cu alte activităţi. criminologia. îi dă posibilitatea expertului criminalist. Astfel. precum şi mijloacele tehnicoştiinţifice au câştigat teren în faţa probelor testimoniale pentru a proba vinovăţia sau nevinovăţia celui bănuit de a fi săvârşit o infracţiune. Criminalistica este o ştiinţă care a apărut relativ recent prin întrunirea într-o singură disciplină a diferitelor tehnici şi metode folosite de experţi abia în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. chimia. ca prin folosirea diferitelor mijloace şi procedee tehnico-ştiinţifice să determine atât natura cât şi provenienţa urmei. Studierea urmelor create prin săvârşirea infracţiunilor prezintă o mare importanţă în anchetarea cauzelor penale. chiar tabloul complet al faptei săvârşite. la trecerea lui printr-un anumit loc. dar mai ales prin aportul la aflarea adevarului este strans legata atat de stiintele juridice(stiinta dreptului penal. pe baza totalităţii urmelor lăsate de infractor se reuşeşte adesea să se elucideze conţinutul diferitelor episoade ale infracţiunii.

sau mediul potrivit altei opinii ca rezultat al care aparţine lui S. urma este interpretată într-un sens larg ca „o schimbare ce intervine în mediul înconjurător. modificări care. exprimate individual sau în totalitate. ca rezultat al activităţii nemijlocite a omului şi care. în fond. a lui Ion Mircea. Astfel. Mai poate fi amintită. mijloacele folosite de acesta şi elementele componente ale mediului. identificarea făptuitorului. pot conduce la stabilirea faptei. în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii. o definiţie destul de cuprinzătoare a noţiunii de urmă.Cu privire la definirea noţiunii de urmă a infracţiunii. interesează cercetarea criminalistică” şi într-un sens restrâns. exprimă un lucru asemănător: „orice modificare materială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor. a mijloacelor folosite şi la lămurirea împrejurărilor cauzei”. Suciu. care. ca o „reproducere a construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţa sau în volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit”. urmele infracţiunii sunt considerate „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată care pot de săvârşirea interveni în infracţiunii”.A. sub un aspect sau altul. Într-o altă opinie. Golunski. urmele sunt „cele mai variate schimbări înconjurător interacţiunii infractorului”. . potrivit opiniei lui C. care poate să servească la descoperirea autorului sau la stabilirea unora din particularităţile individualităţii sale”. Alfredo Nicefor a dat o definiţie simplă şi clară: „orice urmă lăsată de om sau de animal. de asemenea. unde îşi desfăşoară activitatea infracţională.

punctele de vedere cu privire la definirea urmei au fost relativ apropiate încă de la primii paşi ai ştiinţei criminalistice. şi. bazate pe aparaturi şi procedee din ce în ce mai moderne. şi natura apariţiei lor se poate datora acţiunii unui număr infinit de fenomene fizice. apa sau pământul. obiecte sau fenomene ale naturii (urmele de incendii şi explozii). chimice. în încercarea lor de a-şi acoperi urmele. urmele mijloacelor de transport.. ei reuşesc să scoată la lumină „povestea” unei crime. În concluzie. de sânge. Nu de puţine ori. Având la dispoziţie numai câteva indicii. Focul. sintetică sau mai largă. biologice ş. criminalii utilizează tot felul . indiferent de exprimare. Diversitatea urmelor. Ucigaşii îşi găsesc complici în orice element al naturii pentru a-şi acoperi crimele. criminalistica studiază atât urmele produse de om (urmele de mâini. pe baza unei documentări minuţioase din studii de criminalistică şi medicină legală să arăt cu ce probleme se confruntă criminaliştii atunci când trebuie să descopere vinovatul sau vinovaţii. ale instrumentelor de spargere. ale firelor de păr etc.) cât şi urmele create de animale. sunt doar câteva exemple. Se poate afirma că oricât de ingenios ar fi realizat un act infracţional nu poate să nu se demaşte în faţa celor doi duşmani redutabili ai săi: inteligenţa omenească pusă în slujba adevărului. În principiu. pe de altă parte metodele tehnico-ştiinţifice ale criminalisticii. pe de o parte. în această lucrare am încercat. vegetale. de picioare. păsări. de exemplu. a tot felul de urme. ceea ce face imposibil ca o singură ştiinţă să îmbrăţişeze absolut toate cunoştinţele în legătură cu folosirea tuturor urmelor posibile.Se poate constata că. de buze.a. de dinţi. fără nici o excepţie în interesul anchetei.

l-a aşezat pe prima pagină a lucrării sale intitulată „Criminalistică şi Tehnică criminală”: „Se aude de dincolo de milenii glasul năpăstuiţilor lumii care strigă prin glasul năpăstuiţilor de azi. Găsirea dovezilor este mai mult decât dificilă.de metode: îşi incinerează victima. . mâna care se vrea mereu ascunsă. să descifreze „mesajele” lăsate de urme şi să-i aducă în faţa justiţiei pe cei vinovaţi. Descoperiţi mâna criminală. trecând triumfătoare spre eternitate”. scufundat adânc în apa mării sau făcut bucăţele şi îngropat. însă specialiştii criminalişti reuşesc. ca un ecou perpetuu. tot îşi va spune „povestea” criminalistică. Pentru a putea înţelege exact esenţa şi spiritul criminalisticii amintim motto-ul pe care reputatul criminalist Constantin Turai. o îngroapă în locuri obscure sau o aruncă în apă. Ei nu-şi închipuie însă că un trup ars până la cenuşă. mâna care a făcut atâta rău omenirii. adunând minuţios fiecare indiciu în parte şi folosind tehnicile de ultimă oră. mâna care ne fură şi ne ucide. mâna care lucrează mereu în umbra.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful