Universitatea Spiru Haret Facultatea de Matematică-Informatică

Ion D. Ion Silviu Bârză Lorena Tufan

Lecţii de algebră
Fascicula II (Algebră liniară)

Editura Fundaţiei România de Mâine - Bucureşti 2005 -

CUPRINS

Introducere ……………………………………………………….. 1. Spaţii vectoriale de dimensiune finită.………………………..
1.1. Spaţii vectoriale …………………………………………………….. 1.2. Subspaţii vectoriale ………………………………………….……… 1.3. Bază şi dimensiune …………………………………………………. 1.4. Transformări liniare ………………………………………………… 1.5. Algebra operatorilor liniari ai unui spaţiu vectorial de dimensiune finită……………………………………………… 1.6. Spaţiul vectorial factor. Teorema fundamentală de izomorfism Exerciţii…………………………………………………………………..

7 9 9 14 18 24 29 34 35 39 39 48 53 60 67 72 72 77 79 82 84 92 92 96 96 98 102 105 111

2. Determinanţi şi sisteme de ecuaţii liniare ……………………
2.1. Definiţia determinanţilor. Proprietăţi ………………………………. 2.2. Dezvoltarea unui determinant după elementele unei coloane (linii)………………………………………………………………… 2.3. Alte rezultate asupra determinanţilor ………………………………. 2.4. Matrice şi transformări elementare. Matrice eşalon………………… 2.5. Rangul unei matrice………………………………………….……… 2.6. Sisteme de ecuaţii liniare. Metode de rezolvare…………………….. 2.6.1. Teorema Kronecker-Capelli. Metoda Gauss a eliminării……. 2.6.2. Soluţiile unui sistem compatibil de ecuaţii liniare…….……... 2.6.3. Metoda matriceală de rezolvare a sistemelor liniare de ecuaţii liniare………………………………………………………… 2.6.4. Minori caracteristici. Teorema lui Rouché…………….…….. Exerciţii …………………………………………………………………

3. Teorie Jordan………. …………………………………….…. 3.1. Matrice canonică Jordan ……………………………………… 3.2. Inele euclidiene ……………………………………………….. 3. 2.1. Relaţia de divizibilitate într-un domeniu de integritate ………………………………………….. 3. 2.2. Definiţia inelelor euclidiene. Exemple.……………. 3. 2.3. Aritmetica inelului K [X ] ………………………….. 3.3. Matrice aritmetic echivalente ………………………………… 3.4. Matrice asemenea …………………………………………….. 3.5. Forma canonică Jordan a unei matrice din M n ( ) …………...
3.6. Polinomul minimal al unei matrice …………………………...
5

115 121

3.7. Aplicaţii ale teoriei Jordan în studiul operatorilor liniari …….. Exerciţii …………………………………………………………… 4. Grupuri abeliene finit generate …………………………… 4.1. Grupuri abeliene libere de rang finit …………………………. 4.2. Structura grupurilor abeliene finit generate ………………….. 4.3. Rezolvarea în numere întregi a sistemelor de ecuaţii liniare…. Exerciţii …………………………………………………………… Indicaţii şi răspunsuri…………………………………………….. Bibliografie………………………………………………………..

123 126 131 131 137 142 146 148 171

6

INTRODUCERE

Prezenta fascicolă acoperă programa semestrului doi a cursului de Algebră şi a fost redactată pornind de la notele de curs ale primului dintre autori. Sunt prezentate rezultate privind spaţiile vectoriale de dimensiune finită, teoria determinanţilor şi relaţia de asemănare a matricelor. De asemenea, este stabilită structura grupurilor abeliene finit generate şi sunt prezentate aplicaţii în analiza diofantică. Expunerea materialului teoretic este însoţită de exemple şi sunt propuse un număr mare de exerciţii. În continuare, autorii au în proiect redactarea unei fascicole consacrate teoriei corpurilor comutative, cu accent pe teoria Galois şi aplicaţiile acesteia. Autorii

7

8

1. Spaţii vectoriale de dimensiune finită
1.1 Spaţii vectoriale
După cum se va putea observa, orice algebră peste un corp comutativ are, în particular, o structură de spaţiu vectorial în sensul următor: Definiţie. Fie K un corp comutativ. Un grup abelian (V ,+ ) se numeşte spaţiu vectorial peste corpul K dacă există o lege de compoziţie externă pe V cu operatori în K , K × V → V , (a, x ) a ax astfel încât: (1) (a + b )x = ax + bx , (3) a (bx ) = (ab )x , (4) 1 ⋅ x = x , oricare ar fi x, y ∈ V şi oricare ar fi a, b ∈ K .

(2) a ( x + y ) = ax + ay ,

‫ٱ‬ Dacă V este un spaţiu vectorial peste corpul K , atunci elementele lui V se numesc vectori, operaţia de grup abelian de pe V se numeşte adunarea vectorilor, iar elementul neutru al acesteia, notat provizoriu cu θ , se numeşte vectorul zero. Elementele lui K se numesc scalari, iar legea externă K × V → V , (a.x ) a ax se numeşte înmulţirea vectorilor cu scalari. Spaţiile vectoriale peste corpul K se numesc încă K − spaţii vectoriale sau K − spaţii liniare. Exemple. 1. Spaţiul vectorial K n . Fie K un corp comutativ, n ∈ * şi V = K n , unde K n = 1× 4 × ... ×3 = ( x1 , x 2 ,..., x n ) xi ∈ K . K 4 244 K K

{

}

Dacă x, y ∈ K n , x = ( x1 , x 2 ,..., x n ) , y = ( y1 , y 2 ,..., y n ) , iar a ∈ K , definim x + y şi ax prin

n ori

x + y = ( x1 + y1 , x 2 + y 2 ,..., x n + y n ) , ax = (ax1 , ax 2 ,..., ax n ) .

Se verifică uşor că V = K n este spaţiu vectorial peste K în raport cu operaţiile de mai sus, numit spaţiul aritmetic n − dimensional peste corpul K . Elementele lui K n se numesc vectori linie n − dimensionali; vectorul
9

zero

x = ( x1 , x 2 ,..., x n ) .

este

θ = (0,0,...,0 ) ,

iar

− x = (− x1 ,− x 2 ,...,− x n )

dacă

2.

Uneori este convenabil să reprezentăm elementele lui K n ca vectori coloană n − dimensionali, adică la fel ca o matrice cu n linii şi o coloană. Spaţii de funcţii. Fie I o mulţime nevidă, K un corp comutativ şi V = K I , unde KI = f f :I → K ,

{

}

adică mulţimea tuturor funcţiilor f definite pe mulţimea I cu valori în corpul K . Dacă f , g ∈ K I , iar a ∈ K , definim f + g : I → K , af : I → K prin ( f + g )(x ) = f (x ) + g (x ) , (af )(x ) = af (x ) . Se obţin operaţiile K I × K I → K I , ( f , g) a f + g numite adunarea funcţiilor, respectiv înmulţirea funcţiilor cu scalari. Se verifică uşor că K I ,+ este un grup abelian. Funcţia θ : I → K ,

K × K I → K I , (a, f ) a af

θ( x ) = 0 ∈ K este elementul neutru pentru operaţia de adunare, numită funcţia zero, iar funcţia − f : I → K , (− f )( x ) = − f (x ) este opusa lui f pentru că f + (− f ) = θ .
De asemenea, înmulţirea funcţiilor cu scalari verifică axiomele (1)-(4) din definiţia spaţiului vectorial. Conchidem că V = K I este spaţiu vectorial peste K în raport cu adunarea funcţiilor şi înmulţirea funcţiilor cu scalari. În particular, dacă K = şi I = [a, b] cu a, b ∈ , a < b , atunci

(

)

mulţimea

[ a ,b ]

a tuturor funcţiilor reale f : [ a, b ] →

formează spaţiu

3.

în raport cu operaţiile uzuale de adunare şi de vectorial peste corpul înmulţire cu scalari ale funcţiilor reale. Spaţiul vectorilor de poziţie. Fie xOy un reper într-un plan euclidian şi V mulţimea tuturor segmentelor orientate OP cu originea în O şi extremitatea

uuu r uuu r într-un punct P arbitrar din plan; OP se numeşte vectorul de poziţie al punctului P în raport cu O . uuu uuu uuu r r r Adunarea vectorilor se face cu regula paralelogramului: OA + OB = OS , unde S este cel de al patrulea vârf al paralelogramului ale cărui două dintre laturi sunt OA şi OB .

10

uuur OQ , unde punctul Q este coliniar cu O şi P şi este situat de aceeaşi parte cu P faţă de O dacă a > 0 , în partea opusă dacă a < 0 şi OQ = a ⋅ OP .

Dacă a ∈

, produsul a ⋅ OP al lui a cu vectorul OP este vectorul

uuu r

uuu r

sunt notate cu (x P , y P ) , se observă că (x A + x B , y A + y B ) sunt coordonatele punctului S dacă OA + OB = OS , iar
→ →

Cu argumente de natură geometrică se verifică că V este spaţiu vectorial peste corpul . Dacă coordonatele în raport cu reperul xOy ale unui punct P din plan

uuu uuu r r

uuu r

(ax P , ay P )

sunt coordomatele

punctului Q dacă a ⋅ OP = OQ . Vom vedea mai târziu că această legătură între spaţiul V al vectorilor de poziţie şi spaţiul aritmetic 2 nu este un accident. 4. Spaţii vectoriale asociate unor extinderi de corpuri. Fie L un corp comutativ şi K un subcorp al lui L . În această împrejurare se spune că L este o extindere a lui K . Dacă L este o extindere a lui K , atunci L are o structură naturală de spaţiu vectorial peste K . Vectorii sunt elementele lui L , adunarea vectorilor este adunarea corpului L şi (L,+ ) este grup abelian. Scalarii sunt elementele lui K , iar dacă a ∈ K ⊆ L şi x ∈ L , atunci ax este produsul în corpul L al lui a cu x . este extindere a lui , rezultă că are o structură de − spaţiu Cum are o structură de − spaţiu vectorial. vectorial. De asemenea, Dacă V este un K − spaţiu vectorial, iar x, y ∈ V , se defineşte diferenţa dintre x şi y prin

x − y = x + (− y ) .

def

11

Am notat cu θ vectorul zero, adică elementul neutru pentru operaţia de adunare a vectorilor; vom nota cu 0 elementul zero al corpului K . De regulă vectorul zero se notează tot cu 0 . Într-o primă fază considerăm că este preferabil să avem notaţii distincte pentru vectorul zero şi pentru scalarul zero, pentru a evita unele confuzii. Teorema 1. Fie V un K − spaţiu vectorial. Sunt adevărate proprietăţile: (1) 0 x = aθ = θ , oricare ar fi a ∈ K şi x ∈ V . (2) (regula semnelor) (− a )x = a (− x ) = − ax şi (− a )(− x ) = ax , oricare ar fi a ∈ K şi x ∈ V . (3) Dacă ax = θ , atunci a = 0 sau x = θ . (4) a ( x − y ) = ax − ay Demonstraţie. (1) Fie y = 0 x ∈ V . Avem 0 x = (0 + 0 )x = 0 x + 0 x , deci y = y + y în grupul

y = θ . Analog se arată că aθ = θ . (2) Avem θ = aθ = a ( x + (− x )) = ax + a (− x ) , de unde a (− x ) = − ax . Analog se arată că (− a )x = −ax . Acum avem (− a )(− x ) = −(− a )x = −(− ax ) = ax . ax = θ . Dacă a ≠ 0, atunci (3) Presupunem că −1 −1 −1 x = 1 ⋅ x = (a a )x = a (ax ) = a θ = θ . (4) Avem a ( x − y ) = a( x + (− y )) = ax + a(− y ) = ax + (− ay ) = ax − ay
v1 , v 2 ,..., v n sunt vectori din K − spaţiul vectorial V a1 , a 2 ,..., a n ∈ K , atunci spunem că vectorul a1v1 + a 2 v 2 + ... + a n v n este combinaţie liniară de vectorii v1 , v 2 ,..., v n ; scalarii a1 , a 2 ,..., a n se numesc
Dacă ‫ٱ‬ şi

(V ,+ ) , de unde

coeficienţii combinaţiei liniare. Spunem că vectorii v1 , v 2 ,..., v n sunt liniar dependenţi, şi scriem

dep K (v1 , v 2 ,..., v n ) , dacă există a1 , a 2 ,..., a n ∈ K , nu toţi nuli, astfel încât a1v1 + a 2 v 2 + ... + a n v n = θ . În caz contrar, spunem că vectorii v1 , v 2 ,..., v n sunt liniar independenţi şi scriem ind K (v1 , v 2 ,..., v n ) . Evident, vectorii v1 , v 2 ,..., v n sunt liniar independenţi dacă a1v1 + a 2 v 2 + ... + a n v n = θ numai în cazul a1 = a 2 = ... = a n = 0 , adică a1v1 + a 2 v 2 + ... + a n v n = θ ⇒ a1 = a 2 = ... = a n = 0 .

12

Exemple. 1. Fie

ind K (v1 , v 2 , v3 ) în

v1 , v2 , v3 ∈

3

,

v1 = (1,1,0 ) ,

v 2 = (0,1,1) ,
3

v3 = (1,0,1) .

Avem

− spaţiul vectorial . În adevăr, dacă pentru a1 , a2 , a3 ∈ avem a1v1 + a 2 v 2 + a3 v3 = (0,0,0) ,

atunci deci

(a1 + a3 , a1 + a 2 , a 2 + a3 ) = (0,0,0) ,
⎧a1 + a3 = 0 ⎪ ⎨a1 + a 2 = 0 ⎪a + a = 0 3 ⎩ 2

de unde a1 = a 2 = a3 = 0 . 2. Vectorii v1 , v2 , v3 ∈ dependenţi pentru că
3

, v1 = (1,−1,1) , v 2 = (2,−1,1) , v3 = (5,−3,3) sunt liniar

2v1 + 4v 2 + (− 2 )v3 = (0,0,0 ) . 3. Dacă v ∈ V , v ≠ θ şi av = θ cu a ∈ K , atunci a = 0 . Aşadar ind K (v ) . Fie V un K − spaţiu vectorial şi vectorii v1 , v 2 ,..., v n , v ∈ V . Spunem că vectorul v este combinaţie liniară de vectorii v1 , v 2 ,..., v n , şi scriem v dep K (v1 , v 2 ,..., v n ) , dacă există a1 , a 2 ,..., a n ∈ K astfel încât
v = a1v1 + a 2 v 2 + ... + a n v n = ∑ ai vi
i =1 n

ind K (v1 , v 2 ,..., v n ) şi dep K (v1 , v 2 ,..., v n , v ) . Atunci v dep K (v1 , v 2 ,..., v n ) . Demonstraţie. Există a1 , a 2 ,..., a n , a ∈ K , nu toţi nuli, astfel încât a1v1 + a 2 v 2 + ... + a n v n + av = θ
Avem

Lema 1. Fie V un K − spaţiu vectorial şi v1 , v 2 ,..., v n , v ∈ V astfel încât

(1) de unde

a≠0

căci

altfel

a1v1 + a 2 v 2 + ... + a n v n = θ ,

a1 = a 2 = ... = a n = 0 . Contradicţie.
Înmulţind egalitatea (1) cu a −1 , obţinem

v = b1v1 + b2 v 2 + ... + bn v n ,
unde bi = a ai , 1 ≤ i ≤ n . ‫ٱ‬
−1

13

Fie din nou V un K − spaţiu vectorial. Fie S o submulţime a lui V , nu neapărat finită. Spunem că S este o mulţime de vectori liniar dependenţi, şi scriem dep K S , dacă există un număr finit de vectori v1 , v 2 ,..., v n ∈ S astfel încât

dep K (v1 , v 2 ,..., v n ) ; în caz contrar spunem că S este o mulţime de vectori liniar independenţi, şi scriem ind K S . Aşadar, avem ind K S dacă şi numai dacă orice parte finită a lui S este liniar independentă. De asemenea, dacă v ∈ V , spunem că vectorul v este liniar dependent de mulţimea S de vectori, şi scriem v dep K S , dacă există un număr finit de vectori v1 , v 2 ,..., v n ∈ S astfel încât v dep K (v1 , v 2 ,..., v n ) , adică putem scrie v = a1v1 + a 2 v 2 + ... + a n v n cu a1 , a 2 ,..., a n ∈ K . Dacă S şi T sunt două submulţimi ale lui V , nu neapărat finite şi S ⊂ T , atunci avem: dep K S ⇒ dep K T , ind K T ⇒ ind K S , v dep K S ⇒ v dep K T .
1.2. Subspaţii vectoriale

Definiţie. Fie V un K − spaţiu vectorial. O submulţime nevidă N a lui V se numeşte subspaţiu vectorial al lui V dacă: (1) ∀x, y ∈ N ⇒ x + y ∈ N , (2) ∀a ∈ K , ∀x ∈ N ⇒ ax ∈ N . Observaţie. Orice subspaţiu vectorial N al lui V este spaţiu vectorial în raport cu operaţiile induse pe N de operaţiile lui V . În adevăr, dacă x ∈ N , atunci − x = (− 1)x ∈ N , deci N este subgrup al grupului (V ,+ ) . Aşadar, N este grup abelian în raport cu operaţia indusă pe N de adunarea vectorilor din V . Evident, operaţia indusă pe N de înmulţirea cu scalari verifică axiomele (1)-(4) din definiţia spaţiului vectorial. Cum N ≠ ∅ , pentru x ∈ N avem θ = 0 x ∈ N , deci orice subspaţiu vectorial conţine vectorul zero. Exemple. 1. Dacă V este un K − spaţiu vectorial şi O = {θ}, atunci O este subspaţiu vectorial al lui V , numit subspaţiul zero. În adevăr θ + θ = θ şi aθ = θ , ∀a ∈ K . 2. Fie V = 3. Fie V =
14
n

şi N = x ∈

{

n

x = ( x1 ,..., xn −1 , 0 ) . Atunci N este un subspaţiu
n

}

vectorial al

− spaţiului vectorial V = . n , n ≥ 2 şi N = x ∈ n x = ( x1 , x2 ,..., xn ) , 2 x1 = x2 . Atunci N

{

}

este subspaţiu vectorial al lui

n

.

Fie

V

un

k − spaţiu vectorial şi

v1 , v 2 ,..., v n ∈ V . Notăm cu

v1 , v 2 ,..., v n mulţimea tuturor combunaţiilor liniare de vectorii v1 , v 2 ,..., v n ,
n ⎧ ⎫ v1 , v 2 ,..., v n = ⎨ x ∈ V x = ∑ ai vi , a1 , a 2 ,..., a n ∈ K ⎬ . i =1 ⎩ ⎭ Teorema 2. Fie V un K − spaţiu vectorial, v1 , v 2 ,..., v n ∈ V

şi

N = v1 , v 2 ,..., v n . Avem:
(1) N este subspaţiu vectorial al lui V şi v1 , v 2 ,..., v n ∈ N , (2) Dacă L este subspaţiu vectorial al lui V şi v1 , v 2 ,..., v n ∈ L , atunci N ⊆ L . Aşadar, N este cel mai mic subspaţiu vectorial al lui V care conţine vectorii v1 , v 2 ,..., v n . Demonstraţie. (1) Fie x, y ∈ N , x =

∑ ai vi , y = ∑ bi vi cu ai , bi ∈ K , 1 ≤ i ≤ n . Avem
i =1 i =1

n

n

x + y = ∑ (ai + bi )vi ∈ N , ax = ∑ (aai )vi ∈ N ,
oricare ar fi a ∈ K . Rezultă că N este subspaţiu vectorial al lui V . Avem vi = 0 ⋅ v1 + ... + 1 ⋅ vi + ... + 0 ⋅ v n ∈ N , 1 ≤ i ≤ n . (2) Cum L este subspaţiu vectorial al lui V şi v1 , v 2 ,..., v n ∈ L , rezultă că
i =1 i =1 n

n

a1v1 + a 2 v 2 + ... + a n v n ∈ L oricare ar fi a1 , a 2 ,..., a n ∈ K , de unde N ⊆ L.
Dacă V ‫ٱ‬ este un K − spaţiu vectorial şi v1 , v 2 ,..., v n ∈ V , atunci

v1 , v 2 ,..., v n

se numeşte subspaţiul lui V generat de v1 , v 2 ,..., v n ; vectorii

v1 , v 2 ,..., v n se nemesc în acest caz generatori ai subspaţiului N = v1 , v 2 ,..., v n . Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K , iar X şi Y două subspaţii ale lui V . Definim mulţimea de vectori X + Y prin
X + Y = {z ∈ V z = x + y cu x ∈ X , y ∈ Y } , numită suma subspaţiilor X şi Y .
def

15

Teorema 3. Fie V un K − spaţiu vectorial şi X şi Y două subspaţii ale lui V . Atunci: (1) X + Y este subspaţiu al lui V , X ⊆ X + Y , Y ⊆ X + Y ; (2) Dacă L este un subspaţiu al lui V astfel încât X ⊆ L şi Y ⊆ L , atunci X +Y ⊆ L. Aşadar X + Y este cel mai mic subspaţiu vectorial al lui V care conţine pe X şi Y . Demonstraţie. (1) Fie a ∈ K şi z , z ′ ∈ X + Y , z = x + y , z ′ = x ′ + y ′ cu x, x ′ ∈ X şi y, y ′ ∈ Y . Avem

(2)

z + z ′ = ( x + x ′) + ( y + y ′) ∈ X + Y , az = ax + ay ∈ X + Y pentru că x + x ′, ax ∈ X , y + y ′, ay ∈ Y , deci X + Y este subspaţiu vectorial al lui V . Cum pentru orice x ∈ X avem x = x + θ ∈ X + Y , rezultă că X ⊆ X + Y şi analog Y ⊆ X + Y . Dacă X ⊆ L , Y ⊆ L , x ∈ X şi y ∈ Y , atunci x, y ∈ L şi deci x + y ∈ L , de unde X + Y ⊆ L .

‫ٱ‬ Lema 2. Fie V un K − spaiu vectorial şi X , Y două subspaţii vectoriale ale lui V . Sunt echivalente afirmaţiile: (1) X I Y = O (2) x + y = θ cu x ∈ X , y ∈ Y , atunci x = y = θ (3) x + y = x ′ + y ′ cu x, x ′ ∈ X , y, y ′ ∈ Y , atunci x = x ′ şi y = y ′ . Demonstraţie. (1) ⇒ (2) Dacă x + y = θ cu x ∈ X şi y ∈ Y , atunci y = − x ∈ X I Y . Rezultă x = y = θ .

(2) ⇒ (1)

(2) ⇒ (3) (3) ⇒ (2)

deci x = θ , de unde X I Y = O = {θ } . Dacă

Dacă x ∈ X I Y , atunci x + (− x ) = θ cu x ∈ X , − x ∈ Y şi

x + y = x ′ + y ′ cu x, x ′ ∈ X şi y, y ′ ∈ Y , atunci (x − x ′) + ( y − y ′) = θ cu x − x′ ∈ X şi y − y ′ ∈ Y . Rezultă x − x ′ = y − y ′ = θ , de unde x = x ′ şi y = y ′ . Dacă x + y = θ cu x ∈ X şi y ∈ Y , avem x + y = θ + θ , de unde x = y = θ .

‫ٱ‬ Dacă subspaţiile X şi Y ale spaţiului vectorial V satisfac una (deci toate) din condiţiile de mai sus se spune că suma lui X cu Y este directă şi în acest caz în loc de notaţia X + Y folosim notaţia X ⊕ Y .
16

Exemple. 1. Fie V = M n (

),

X = A ∈ Mn (

şi Y = A ∈ M n (

{

) A = ( aij ) cu aij = −a ji , 1 ≤ i, j ≤ n} . Atunci V

{

) A = ( aij ) cu aij = a ji , 1 ≤ i, j ≤ n}
este

spaţiu vectorial peste în raport cu adunarea matricelor şi înmulţirea matricelor cu scalari, X şi Y sunt subspaţii vectoriale ale lui V , iar V = X ⊕ Y . Matricele din X se numesc matrice simetrice, iar cele din Y se numesc matrice strâmb simetrice. 2. Fie V =

={f f :

},

X = f ∈ V f ( − x ) = f ( x ) , ∀x ∈

şi Y = f ∈ V f ( − x ) = − f ( x ) , ∀x ∈

{

{

}.

}

Atunci

X

şi Y

sunt

3.

şi V = X ⊕ Y . subspaţoo vectoriale ale − spaţiului vectorial V = Funcţiile din X se numesc funcţii pare iar cele din Y funcţii impare. Fie V un K − spaţiu vectorial şi v1 , v 2 ,..., v n ∈ V vectori liniar indepemdenţi. Fie

X = v1 , v 2 ,..., v p

şi Y = v p +1 ,..., v n . Atunci

X I Y = O , deci suma lui X cu Y este directă. În adevăr, fie x ∈ X şi y ∈ Y astfel încât x + y = θ . Avem x = a1v1 + a 2 v 2 + ... + a p v p şi a1v 2 + ... + a n v n = θ şi cum ind K (v1 ,..., v n ) , avem a1 = a 2 = ... = a n = 0 , deci x = y = θ . Dacă V este un K − spaţiu vectorial, iar X 1 , X 2 ,..., X m sunt subspaţii ale
lui V , definim

y = a p +1v p +1 + ... + a n v n cu ai ∈ K , 1 ≤ i ≤ n . Din x + y = θ rezultă

X 1 + X 2 + ... + X m = {x ∈ V x = x1 + x 2 + ... + x m , xi ∈ X i , 1 ≤ i ≤ m}.
Se verifică faptul că X 1 + X 2 + ... + X m este subspaţiu vectorial al lui V ,

cel mai mic printre cele care conţin pe X 1 , X 2 ,..., X m ; X 1 + X 2 + ... + X m se numeşte suma subspaţiilor X 1 , X 2 ,..., X m . De asemenea, rezultatul din lema 2 se extinde astfel: condiţiile următoare sunt echivalente (1) X 1 + ... + X j −1 I X j = O , j = 2,..., m

(

)

(2) x1 + ... + x m = θ cu xi ∈ X i , 1 ≤ i ≤ m , atunci x1 = x 2 = ... = x m = θ

′ ′ ′ (3) x1 + ... + x m = x1 + ... + x m cu xi , xi′ ∈ X i , 1 ≤ i ≤ m , atunci x1 = x1 , …,

xm = x′ . m

17

În acest caz spunem că suma de subspaţii X 1 + X 2 + ... + X m este directă şi folosim notaţia

X i = vi = {avi a ∈ K }, atunci avem suma directă

X 1 ⊕ X 2 ⊕ ... ⊕ X m . Astfel, dacă ind K (v1 ,..., v m ) şi

X 1 ⊕ X 2 ⊕ ... ⊕ X m = v1 , v 2 ,..., v m .

1.3. Bază şi dimensiune
Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K . O submulţime nevidă S a lui V se numeşte sistem de generatori pentru V dacă oricare ar fi v ∈ V avem v dep K S , adică există un număr finit de vectori v1 , v 2 ,..., v n ∈ S astfel încât

v = a1v1 + a 2 v 2 + ... + a n v n cu a1 , a 2 ,..., a n ∈ K . Un sistem S de generatori liniar independenţi se numeşte bază a lui V . Exemplu. În spaţiul K n considerăm vectorii e1 = (1,0,...,0 ) , e2 = (0,1,...,0 ) , …, en = (0,0,...,1) . Atunci B = {e1 , e2 ,..., en } este o bază pentru K n numită baza canonică sau încă baza standard a lui K n . Spunem că un K − spaţiu vectorial V este finit generat, dacă admite un sistem finit de generatori, ceea ce revine la faptul că există v1 , v 2 ,..., v n ∈ V astfel
încât

V = v1 , v 2 ,..., v n = {a1v1 + a 2 v 2 + ... + a n v n a1 , a 2 ,..., a n ∈ K }. Dacă V este finit generat, atunci nu există în V un sistem S infinit de

vectori liniar independenţi. Acest rezultat va fi o consecinţă a celor de mai jos. Lema 1 (lema substituţiei). Fie V un spaţiu vectorial finit generat, v1 , v 2 ,..., v n ∈ V astfel încât V = v1 , v 2 ,..., v n şi v ∈V ,

v = a1v1 + a 2 v 2 + ... + a n v n cu a1 , a 2 ,..., a n ∈ K . Presupunem că a j ≠ 0 . Atunci
(1) V = v1 ,..., v j −1 , v, v j +1 ,..., v n , adică

v1 ,..., v j −1 , v, v j +1 ,..., v n
pentru

este,

de

asemenea, un sistem de generatori pentru V . (2) Dacă v1 ,..., v j ,..., v n formează o bază

V,

atunci

v1 ,..., v j −1 , v, v j +1 ,..., v n formează, de asemenea, o bază pentru V .
Demonstraţie. Presupunem că a n ≠ 0 , cazul general se tratează analog. (1) Cum

a n ≠ 0 , avem

− v n = b1v1 + ... + bn −1v n −1 + bv , unde bi = −a n 1 ai ,

− 1 ≤ i ≤ n − 1 şi b = a n 1 .

18

Dacă x ∈ V , x = c1v1 + c 2 v 2 + ... + c n v n cu ci ∈ K , 1 ≤ i ≤ n , atunci
n −1 ⎛ n −1 ⎞ n −1 x = ∑ ci vi + c n ⎜ ∑ bi vi + bv ⎟ = ∑ (ci + c n bi )vi + c n bv , i =1 ⎝ i =1 ⎠ i =1 de unde x ∈ v1 ,..., v n −1 , v . Aşadar V = v1 ,..., v n −1 , v .

(2) Este suficient să arătăm că vectorii v1 ,..., v n −1 , v sunt liniar independenţi. Fie

d1 ,..., d n −1 , d ∈ K astfel încât d1v1 + ... + d n −1v n −1 + dv = θ .
Rezultă că

(d1 + da1 )v1 + ... + (d n−1 + da n−1 )v n−1 + da n vn

= θ.

Cum vectorii v1 ,..., v n −1 , v n sunt liniar independenţi, obţinem

d1 + da1 = ... = d n −1 + da n −1 = da n = 0 . Însă a n ≠ 0 , deci d = 0 şi atunci avem şi d1 = d 2 = ... = d n −1 = 0 .
‫ٱ‬ Teotema 1 (schimbului, Steintz). Fie K − spaţiul vectorial V şi vectorii v1 ,..., v m , u1 , u 2 ,..., u n ∈ V astfel încât ind K (v1 ,..., v m ) şi V = u1 , u 2 ,..., u n . Atunci m ≤ n şi, mai puţin o eventuală renumerotare a vectorilor u1 , u 2 ,..., u n , avem V = v1 ,..., v m , u m +1 ,..., u n . Demonstraţie. Cum vectorii v1 , v2 ,..., vm sunt liniar independenţi, avem

vi ≠ θ , 1 ≤ i ≤ m . Există a1 ,..., an ∈ K astfel încât v1 = a1u1 + ... + a n u n . Cum v1 ≠ 0 , există i astfel încât ai ≠ 0 . Renumerotând eventual vectorii u1 ,..., u n , putem presupune că a1 ≠ 0 . Aplicând lema 1, avem V = v1 , u 2 ,..., u n .
Există b1 , b2 ,..., bn ∈ K astfel încât v 2 = b1v1 + b2 u 2 + ... + bn u n . Cum

v 2 ≠ 0 , există i astfel încât bi ≠ 0 . Avem bi ≠ 0 pentru cel puţin un i ≥ 2 căci
altfel v 2 = b1v1 , deci

b1v1 + (− 1)v 2 + 0 ⋅ v3 + ... + 0 ⋅ v m = θ ceea ce contrazice faptul că vectorii v1 , v 2 ,..., v m sunt liniar independenţi. Aşadar, există i ≥ 2 astfel încât bi ≠ 0 . Renumerotând eventual vectorii u 2 ,..., u n putem presupune că b2 ≠ 0 . Aplicând lema 1, avem V = v1 , v 2 , u 3 ,..., u n .
19

Dacă m > n , după n paşi avem

V = v1 , v 2 ,..., v n .
Cum

v n +1 ∈ V = v1 , v 2 ,..., v n ,

avem

v n +1 = c1v1 + ... + c n v n

cu

c1 ,..., c n ∈ K . Aşadar c1v1 + ... + c n v n + (− 1)v n +1 + 0 ⋅ v n + 2 + ... + 0 ⋅ v m = 0 , ceea ce nu este posibil pentru că vectorii v1 ,..., v m sunt liniar independenţi. Aşadar

m ≤ n şi după m paşi avem V = v1 ,..., v m , u m +1 ,..., u n .
‫ٱ‬ Teorema 2. Orice spaţiu vectorial V finit generat, diferit de spaţiul nul, admite cel puţin o bază. Toate bazele sale sunt finite şi au acelaşi număr de vectori. Demonstraţie. Presupunem că V are un sistem de generatori format cu n vectori. Există sisteme de vectori liniar independenţi cu vectori din V , de exemplu sistemul {v} format cu un singur vector v ≠ θ al lui V . Dacă vectorii v1 , v 2 ,..., v m ∈ V sunt liniar independenţi, atunci m ≤ n conform teoremei 1. Fie vectorii liniar independenţi v1 , v 2 ,..., v m ∈ V cu m maxim posibil.

Aplicând lema 1, paragraful 1.1., avem x dep k (v1 ,..., v m ) . Rezultă că vectorii

Dacă x ∈ V , atunci datorită maximalităţii lui m avem dep K (v1 ,..., v m , x ) .

v1 , v 2 ,..., v m formează o bază a lui V . Nu putem avea în V sisteme S infinite de vectori liniar independenţi căci atunci alegând n + 1 vectori w1 ..., wn +1 ∈ S vom avea ind K (w1 ,..., wn +1 ) şi conform teoremei 1 ar rezulta n + 1 ≤ n . Contradicţie. În particular, rezultă că orice bază a lui V este finită. ′ ′ Dacă B = (v1 ,..., v m ) şi B ′ = (v1 ,..., v m′ ) sunt două baze a lui V , atunci
′ ′ ′ ′ V = v1 ,..., v m = v1 ,..., v m′ , ind K (v1 ,..., v m ) şi ind K (v1 ,..., v m′ ) . Aplicând teorema 1 de două ori, rezultă m ≤ m ′ şi m ′ ≤ m , deci m = m ′ .

‫ٱ‬ Observaţie. Folosind lema lui Zorn se poate arăta că orice spaţiu vectorial, nu neapărat finit generat, admite cel puţin o bază. De asemenea, se poate arăta că orice două baze ale unui spaţiu vectorial au acelaşi cardinal, adică între vectorii acestora se poate stabili o corespondenţă funcţională bijectivă. Dacă V este un K − spaţiu vectorial nenul finit generat, numărul vectorilor dintr-o bază a lui V se numeşte dimensiunea lui V şi se notează dim K V . Dacă V = O = {θ}, atunci prin definiţie dim K V = 0 . Un spaţiu vectorial care nu este finit generat nu poate avea bază finită; în acest caz spunem că
20

V este spaţiu vectorial de dimensiune infinită şi scriem dim K V = ∞ . Spaţiile
vectoriale de dimensiune finită sunt exact spaţiile vectoriale finit generate. Lema 2. Fie V un spaţiu vectorial nenul de dimensiune finită şi u1 , u 2 ,..., u n un sistem finit de generatori pentru V . Atunci există o bază B a lui generatori se poate extrage o bază. Demonstraţie. Avem V = u1 , u 2 ,..., u n . Dacă ind K (u1 , u 2 ,..., u n ) ,

V astfel încât B ⊆ {u1 , u 2 ,..., u n } . Altfel spus, din orice sistem (finit) de

atunci u1 , u 2 ,...,.u n formează o bază a lui V şi putem lua B = (u1 , u 2 ,..., u n ) . Altfel există a1 ,..., a n ∈ K nu toţi nuli astfel încât

θ = a1u1 + a 2 u 2 + ... + a n u n . Putem presupune că a n ≠ 0 . Aplicând lema substituţiei rezultă că
V = u1 , u 2 ,..., u n −1 , θ şi cum evident u1 , u 2 ,..., u n −1 , θ = u1 , u 2 ,..., u n −1 , avem V = u1 , u 2 ,..., u n −1 . Dacă ind K (u1 ,..., u n −1 ) , atunci putem lua B = (u1 ,..., u n −1 ) .
Altfel repetăm raţionamentul de mai sus cu sistemul de generatori u1 , u 2 ,..., u n −1 . După un număr finit de paşi obţinem, mai puţin o renumerotare a vectorilor

u1 ,..., u n , V = u1 , u 2 ,..., u p

B = {u1 , u 2 ,..., u p }.

şi

ind K (u1 , u 2 ,..., u p ) ,

p ≥ 1 . Putem lua

(1) B = {v1 , v 2 ,..., v n } este o bază a lui V . (3) ind K (v1 , v 2 ,..., v n ) . bazei. (2) V = v1 , v 2 ,..., v n .

‫ٱ‬ Observaţie. Folosind lema lui Zorn, rezultatul de mai sus poate fi probat şi pentru spaţii vectoriale de dimensiune infinită. Teorema 3 (a alternativei). Fie V un K − spaţiu vectorial de dimensiune * şi v1 , v 2 ,..., v n ∈ V . Sunt echivalente afirmaţiile: n∈

Demonstraţie. Implicaţiile (1) ⇒ (2 ) şi (1) ⇒ (3) rezultă din definiţia

(2) ⇒ (1)

B ′ ⊆ {v1 , , , ,.v n } . Cum dim K V = n , B ′ are n vectori, deci B = B ′ şi atunci B este bază pentru V .
Conform lemei 2 există o bază

21

(3) ⇒ (2)

Fie x ∈ V . Cum într-un spaţiu vectorial de dimensiune n numărul maxim de vectori liniar independenţi este n , avem dep K (v1 ,..., v n , x ) . Aplicând lema 1, paragraful 1, rezultă că

x dep K (v1 ,..., v n ) , deci V = v1 ,..., v n .

Teorema 4. Fie V un K − spaţiu vectorial de dimensiune n ∈ v1 , v 2 ,..., v m ∈ V astfel încât ind K (v1 ,..., v m ) , atunci există o bază B a lui V astfel încât {v1 ,..., v m } ⊆ B . Altfel spus, orice sistem de vectori liniar independenţi poate fi completat până la o bază a lui V . Demonstraţie. Fie B ′ = {u1 , u 2 ,..., u n } o bază a lui V . Atunci
*

‫ٱ‬ şi

V = u1 , u 2 ,..., u n . Aplicând teorema 1 avem m ≤ n şi, mai puţin o renumerotare
teorema 3, rezultă că B = {v1 ,..., v m , u m +1 ,..., u n } este o bază pentru V . a vectorilor u1 , u 2 ,..., u n , avem V = v1 ,..., v m , u m +1 ,..., u n . Aplicând acum ‫ٱ‬ şi v ∈ V ,

Corolar. Fie V un K − spaţiu vectorial de dimensiune n ∈ v ≠ θ . Există o bază B a lui V astfel încât v ∈ B . Demonstraţie. Se observă că {v} este un sistem liniar independent şi se aplică teorema precedentă. ‫ٱ‬ Teorema 5. Fie V un K − spaţiu vectorial de dimensiune n ∈ * . (1) Dacă X este un subspaţiu vectorial al lui V , atunci X are dimensiunea finită şi dim K X ≤ n . (2) Dacă X şi Y sunt subspaţii ale lui V , atunci X I Y este subspaţiu al lui V şi dim K ( X + Y ) = dim K X + dim K Y − dim K ( X I Y ) . (3) Suma lui X cu Y este directă dacă şi numai dacă dim K ( X + Y ) = dim K X + dim K Y . Demonstraţie. (1) Putem presupune că X ≠ O . Există sisteme finite de vectori liniar independenţi din X , de exemplu {v} cu v ∈ V , v ≠ θ . Cum X ⊆ V şi
*

dim K V = n , orice sistem finit de vectori liniar independenţi din X conţine cel mult n vectori şi fie {v1 , v 2 ,..., v p } ⊆ X astfel încât ind K (v1 ,..., v p ) cu p
maxim posibil. Dacă x ∈ X , atunci dep K v1 ,..., v p , x datorită maximalităţii lui p . Aplicând lema 1, paragraful 1.1., avem x dep K v1 ,..., v p . Rezultă că

(

)

(

)

22

(v , v ,..., v ) este o bază pentru subspaţiul X , gândit ca spaţiu vectorial peste
1 2
p

K , şi avem dim K = p ≤ n . (2) Evident X I Y este un subspaţiu a lui V . Fie p = dim K X , q = dim K Y şi r = dim K ( X I Y ) . Presupunem că X I Y ≠ O şi fie (v1 , v 2 ,..., v r ) o bază a lui X I Y . Aplicând teorema 4, există vectorii x r +1 ,..., x p ∈ X şi
y r +1 ,..., y q ∈ Y astfel încât (v1 , v 2 ,..., v r , x r +1 ,..., x p ) este o bază pentru X ,
iar

(v ,..., v , x
1 r

(v , v ,..., v , y
1 2
r

r +1

,..., x p , y r +1 ,..., y q ) este o bază pentru X + Y , de unde
.

r +1

,..., y q )

este

o

bază

pentru

Y.

Arătăm

= dim K X + dim K Y − dim K ( X I Y ) În adevăr, dacă z ∈ X + Y , atunci z = x + y cu x ∈ X şi y ∈ Y . Putem
scrie

dim K ( X + Y ) = r + ( p − r ) + ( q − r ) = p + q − r =

x = a1v1 + ... + a r v r + a r +1 x r +1 + ... + a p x p , y = b1v1 + ... + br v r + br +1 y r +1 + ... + bq y q .
Aşadar z = (a1 + b1 )v1 + ... + (a r + br )v r + a r +1 x r +1 + ... + a p x p + br +1 y r +1 + ... + bq y q de unde

X + Y = v1 ,..., v r , x r +1 ,..., x p , y r +1 ,..., y q .
Fie c1 ,..., c r , a r +1 ,..., a p , br +1 ,..., bq ∈ K astfel încât

c1v1 + ...c r v r + a r +1 x r +1 + ... + a p x p + br +1 y r +1 + ... + ba y q = θ .

(*)

Din egalitatea de mai sus rezultă că br +1 y r +1 + ... + bq y q ∈ X I Y , deci

br +1 y r +1 + ... + bq y q = d1v1 + ... + d r v r cu d1 ,..., d r ∈ K . Putem scrie (*)
astfel:

( c1 + d1 ) v1 + ... + ( cr + d r ) vr + ar +1 xr +1 + ... + a p x p = θ .

Cum ind K v1 ,..., v r , x r +1 ,..., x p , rezultă a r +1 = ... = a p = 0 . Acum (*) devine

(

)

ind K (v1 ,..., v r , y r +1 ,..., y q ) , c1 = ... = c r = br +1 = ... = bq = 0 .

c1v1 + ... + c r v r + br +1 y r +1 + ... + bq y q = θ

şi

cum

(3) Când X I Y = O avem dim K ( X I Y ) = 0 şi reciproc.

Aşadar ind K v1 ,..., v r , x r +1 ,..., x p , y r +1 ,..., y q şi (2) este demonstrată. ‫ٱ‬

(

)

23

Corolar 1. Fie V un K − spaţiu vectorial de dimensiune finită şi X , Y două subspaţii ale lui V astfel încât V = X ⊕ Y . Dacă B1 este o bază a lui X , iar B2 este o bază a lui Y , atunci B1 U B2 este o bază a lui V . Demonstraţie. Avem X I Y = O . Cu notaţiile din demonstraţia teoremei precedente r = 0 , x1 ,..., x p este o bază a lui X , y1 ,..., y q o bază a lui Y , iar

(x ,..., x
1

p

( ) , y ,..., y ) o bază a lui X ⊕ Y .
1

(

)

q

‫ٱ‬ Corolar 2. Fie V un K − spaţiu vectorial de dimensiune finită şi X un subspaţiu al lui V . Atunci există un subspaţiu Y al lui V astfel încât V = X ⊕Y . Demonstraţie. Conform teoremei 5, subspaţiul X are dimensiunea finită. Fie x1 , x 2 ,..., x p a bază a lui X .

(

)

{

Aplicând teorema 4 există o bază x1 ,..., x p ⊆ B = x1 ,..., x p , y1 ,..., y q , cu

}

(

)

B

V astfel încât p + q = dim K V . Fie
a lui ‫ٱ‬

Y = y1 ,..., y q . Avem V = x1 ,..., x p , y1 ,...,. y q = X ⊕ Y .
1.4. Transformări liniare Dacă V şi V ′ sunt două spaţii vectoriale peste acelaşi corp comutativ K , atunci, ca şi în cazul structurilor algebrice deja studiate, prezintă interes aplicaţiile f : V → V ′ a căror acţiune este compatibilă cu operaţiile de spaţiu vectorial. Definiţie. Fie V şi V ′ două spaţii vectoriale peste corpul K . O aplicaţie f : V → V ′ se numeşte transformare liniară dacă (2) f (ax ) = af ( x ) , ∀a ∈ K , ∀x ∈ V . Se observă că dacă f : V → V ′ este o transformare liniară, atunci (1) f ( x + y ) = f ( x ) + f ( y ) , ∀x, y ∈ V ,

⎞ n ⎛ n ⎜ ∑ a j x j ⎟ = ∑ a j f (x j ), oricare ar fi a1 ,..., a n ∈ K şi x1 ,..., x n ∈ V . f⎜ ⎟ ⎠ j =1 ⎝ j =1
Exemple. 1. Dacă V şi V ′ sunt două spaţii vectoriale peste corpul K , aplicaţia O : V → V ′ , O( x ) = θ′ , ∀x ∈ V , unde θ′ este vectorul zero a lui V ′ este transformare liniară de la V la V ′ , numită transformarea zero de la V la V ′ . În adevăr, O ( x + y ) = θ′ = θ′ + θ′ = O ( x ) + O ( y ) ,

O(ax ) = θ′ = aθ′ = aO( x ) ,

24

oricare ar fi x, y ∈ V şi a ∈ K . 2. Dacă V

1V ( x ) = x este transformare liniară pentru că 1V (x + y ) = x + y = 1V ( x ) + 1V ( y ) , 1V (ax ) = ax = a1V (x ) , oricare ar fi x, y ∈ V şi a ∈ K . 3. Fie K un corp comutativ, m, n ∈ * şi A ∈ M m×n ( K ) . Notăm cu K n spaţiul vectorial al vectorilor coloană n − dimensionali ⎧ ⎫ ⎛ x1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎪ ⎪ ⎪ ⎪ ⎜ x2 ⎟ n K = ⎨ x x = ⎜ ⎟, xi ∈ K ⎬ M ⎪ ⎪ ⎜ ⎟ ⎜x ⎟ ⎪ ⎪ ⎝ n⎠ ⎭ ⎩ m şi cu K spaţiul vectorial al vectorilor coloană m − dimensionali. Aplicaţia f A : K n → K m , f A ( x ) = Ax este o transformare liniară de la K n la K m .
În adevăr

este un K − spaţiu vectorial, aplicaţia identică 1V : V → V ,

f A ( x + y ) = A( x + y ) = Ax + Ay = f A ( x ) + f A ( y ) , f A (ax ) = A(ax ) = aAx = af A ( x ) ,

oricare ar fi x, y ∈ K n şi a ∈ K . Reciproc, dacă f : K n → K m este o transformare liniară de la K n la

K m , atunci există o unică matrice A ∈ M m×n ( K ) astfel încât f = f A . În
adevăr, fie e1 , e2 ,..., en ∈ K n vectorii bazei standard a lui K n ,

⎛1⎞ ⎛0⎞ ⎛0⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜0⎟ ⎜1⎟ ⎜0⎟ e1 = ⎜ ⎟ , e2 = ⎜ ⎟ , …, en = ⎜ ⎟ . M M M ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜0⎟ ⎜0⎟ ⎜1⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎛ x1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ x2 ⎟ Dacă x ∈ K n , x = ⎜ ⎟ , atunci x = x1e1 + x 2 e2 + ... + x n en şi deci, M ⎜ ⎟ ⎜x ⎟ ⎝ n⎠ folosind faptul că f este liniară, avem
⎞ n ⎛ n f ( x ) = f ⎜ ∑ x j e j ⎟ = ∑ x j f (e j ) . ⎟ ⎜ ⎠ j =1 ⎝ j =1
25

Fie

şi A = aij ∈ M m×n ( K ) . Avem

( )

⎛ a1 j ⎞ ⎟ ⎜ ⎜ a2 j ⎟ f (e j ) = ⎜ ∈Km, 1≤ j ≤ n M ⎟ ⎟ ⎜ ⎜a ⎟ ⎝ mj ⎠

⎛ n ⎞ ⎜ ∑ a1 j x j ⎟ ⎟ ⎛ a1 j ⎞ ⎜ j =1 ⎟ ⎜ n ⎜ ⎟ n ⎜ a2 j ⎟ ⎜ ∑ a2 j x j ⎟ f (x ) = ∑ x j ⎜ = = Ax = f A (x ) , ⎟ M ⎟ ⎜ j =1 j =1 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜a ⎟ ⎜ n M ⎟ ⎝ mj ⎠ ⎜ ⎜ ∑ a mj x j ⎟ ⎝ j =1 ⎠ de unde f = f A . Unicitatea lui A se verifică uşor. Teorema 1. Fie V şi V ′ două K − spaţii vectoriale şi f : V → V ′ o
transformare liniară. Avem: (1) f (θ) = θ′ , f (− x ) = − f ( x ) oricare ar fi x ∈ V . (2) Ker ( f ) = x ∈ V f (x ) = θ′
def

(3) f este aplicaţie injectivă dacă şi numai dacă Ker ( f ) = O = {θ}. Demonstraţie. (1) Avem f (θ) = f (0 ⋅ θ) = 0 ⋅ f (θ) = θ′

{ } este subspaţiu Im( f ) = { f ( x ) x ∈ V } este subspaţiu al lui V ′ .
def

al

lui

V,

iar

f (− x ) = f ((− 1)x ) = (− 1) f ( x ) = − f ( x ) . (2) Cum θ ∈ Ker( f ) rezultă că Ker ( f ) ≠ ∅ . Dacă a ∈ K şi x, y ∈ Ker ( f ) ,
atunci şi

şi

f ( x + y ) = f ( x ) + f ( y ) = θ′ + θ ′ = θ′

f (ax ) = af (c ) = aθ′ = θ′ , deci x + y şi ax aparţin lui Ker ( f ) . Dacă a ∈ K şi x ′, y ′ ∈ Im( f ) , atunci x ′ = f ( x ) , y ′ = f ( y ) cu x, y ∈ V , deci x ′ + y ′ = f ( x ) + f ( y ) = f ( x + y ) ∈ Im( f ) , ax ′ = af ( x ) = f (ax ) ∈ Im( f ) .

26

(3) Dacă

f este aplicaţie injectivă şi f ( x ) = θ′ cu x ∈ V , avem f ( x ) = θ′ = f (θ) , deci x = θ , de unde Ker ( f ) = O . Reciproc, dacă Ke r ( f ) = O şi f ( x ) = f ( y ) , atunci f ( x − y ) = f ( x + (− y )) = f (x ) + f (− y ) = f ( x ) − f ( y ) = θ′ , Rezultă că x − y ∈ Ker( f ) , deci x − y = θ , de unde x = y .
‫ٱ‬

Dacă f : V → V ′ este o transformare liniară, atunci Ker( f ) se numeşte nucleul lui f , iar Im( f ) se numeşte imaginea lui f . Următorul rezultat arată că pe un spaţiu vectorial V de dimensiune finită n se pot defini tot atâtea transformări liniare cu valori într-un spaţiu vectorial dat V ′ , câte sisteme ordonate cu n vectori din V ′ există. Teorema 2. Fie V un K − spaţiu vectorial de dimensiune n şi B = (u1 , u 2 ,..., u n ) o bază a sa. Atunci, oricare ar fi K − spaţiul vectorial V ′ şi ′ ′ ′ oricare ar fi vectorii v1 , v 2 ,..., v n ∈ V ′ există o unică transformare liniară f : V → V ′ astfel încât f (u j ) = v ′j , 1 ≤ j ≤ n . Demonstraţie. Dacă

x ∈ V , atunci există

x1 , x 2 ,..., x n ∈ K

unic

determinate astfel încât x = x1u1 + x 2 u 2 + ... + x n u n . Posibilitatea unei asemenea reprezentări pentru x rezultă din faptul că u1 , u 2 ,..., u n este un sistem de genratori pentru

şi cum ind K ( u1 , u2 ,..., un ) , rezultă

′ 2 ′ V . Dacă pentru x1 , x ′ ,..., x n ∈ K avem, de ′ ′ ′ x = x1u1 + x 2 u 2 + ... + x n u n , atunci ′ ′ (x1 − x1′ )u1 + (x2 − x2 )u 2 + ... + (xn − x n )u n = θ

asemenea,

′ ′ ′ x1 − x1 = x 2 − x 2 = .. = x n − x n = 0 , ′ de unde x1 = x1 , x 2 = x ′ , …, x n = x ′ . Aşadar, dat vectorul x ∈ V , există 2 n x1 , x 2 ,..., x n ∈ K , unic determinate astfel încât x = x1u1 + x 2 u 2 + ... + x n u n ; scalarii x1 , x 2 ,..., x n se numesc coordonatele în baza B ale vectorului x . Definim aplicaţia f : V → V ′ prin
′ ′ ′ f ( x ) = x1v1 + x 2 v 2 + ... + x n v n ⇔ x = x1u1 + x 2 u 2 + ... + x n u n .
Dacă a ∈ K , iar x, y ∈ V , x = atunci
def

∑ x j u j , y = ∑ y j u j cu x j , y j ∈ K ,
j =1 j =1

n

n

x + y = ( x1 + y1 )u1 + ( x 2 + y 2 )u 2 + ... + ( x n + y n )u n , ax = (ax1 )u1 + (ax 2 )u 2 + .. + (ax n )u n
27

şi deci

f (x + y ) = ∑ (x j + y j )v ′j = ∑ x j v ′j + ∑ y j v ′j = f ( x ) + f ( y )
n n n j =1 j =1 j =1

şi

f (ax ) = ∑ (ax j )v ′j = a ∑ x j v ′j = af ( x ) .
n n j =1 j =1

Rezultă că f este o transformare liniară de la V la V ′ . Cum

u j = 0 ⋅ u1 + ... + 1 ⋅ u j + ... + 0 ⋅ u n ,

avem

f (u j ) = 1 ⋅ v ′j = v ′j ,

1≤ j ≤ n.

Dacă g : V → V ′ este o transformare liniară astfel încât g u j = v ′j ,

( )

1 ≤ j ≤ n , atunci pentru orice x ∈ V , x = x1u1 + x 2 u 2 + ... + x n u n , avem
n ⎛ n ⎞ n g ( x ) = g ⎜ ∑ x j u j ⎟ = ∑ x j g ( u j ) = ∑ x j v′j = f ( x ) , j =1 ⎝ j =1 ⎠ j =1

deci g = f .

‫ٱ‬ Un alt rezultat important pentru transformările liniare definite pe un spaţiu vectorial de dimensiune finită este următorul: Teorema 3. Fie V şi V ′ două K − spaţii vectoriale şi f : V → V ′ o transformare liniară de la V la V ′ . Dacă dim K V = n < ∞ , atunci

Ker ( f ) . Fie u d +1 ,..., u n ∈ V astfel încât (u1 ,..., u d , u d +1 ,..., u n ) este o bază a lui V şi fie u ′j = f (u j ) , d < j ≤ n . Dacă x ′ ∈ Im( f ) , atunci există x ∈ V astfel
încât x ′ = f ( x ) . Putem scrie x =

dim K (Ker( f )) + dim K (Im( f )) = n = dim K V . Demonstraţie. Fie d = dim K (Ker ( f )) şi (u1 , u 2 ,..., u d ) o bază a lui

∑x u
j =1 j

n

j

cu x j ∈ K şi atunci

n n ⎞ ⎛ n x ′ = f ( x ) = f ⎜ ∑ x j u j ⎟ = ∑ x j f (u j ) = ∑ x j u ′j . ⎟ ⎜ j = d +1 ⎠ j = d +1 ⎝ j =1 ′ ′ ′ ′ Rezultă că Im( f ) = u d +1 ,..., u n , deci u d +1 ,..., u n formează un sistem de

generatori pentru Im( f ) . Dacă

′ a d +1u d +1 + ... + a n u n = θ′ iar x = a d +1u d +1 + ... + a n u n , atunci f ( x ) = θ′ , deci x ∈ Ker ( f ) . Rezultă că există a1 ,..., a d ∈ K astfel încât x = a1u1 + ... + a d u d .

28

a1u1 + ... + a d u d + (− a d +1 )u d +1 + ... + (− a n )u n = θ şi cum ind K (u1 ,..., u n ) , rezultă în particular că a d +1 = ... = a n = 0 . Aşadar ′ ′ (u d +1 ,..., u n ) este o bază pentru Im( f ) . Rezultatul din enunţ este acum evident.
‫ٱ‬ Definiţie. O transformare liniară bijectivă se numeşte izomorfism de spaţii vectoriale. Dacă V şi V ′ sunt două K − spaţii vectoriale, vom spune că V este izomorf cu V ′ , si scriem V ~ V ′ , dacă există un izomorfism f : V → V ′ . Vom spune că două K − spaţii vectoriale sunt de acelaşi tip dacă sunt izomorfe. Conform rezultatului următor, pentru orice n ∈ , există un singur tip de K − spaţiu vectorial de dimensiune n ; dacă n ≥ 1 , atunci un prototip pentru K − spaţiile vectoriale de dimensiune n este spaţiul vectorial K n . Teorema 4. Dacă V este un K − spaţiu vectorial de dimensiune n ≥ 1 , atunci V ~ K n . Demonstraţie. Fie B = (u1 ,..., u n ) o bază a lui V . Dacă V ′ este un

Avem

′ ′ ′ 2 ind K (v1 , v ′ ,..., v ′ ) şi f este surjectivă dacă şi numai dacă V ′ = v1 , v 2 ,..., v ′ . n n

′ ′ ′ K − spaţiu vectorial şi v1 , v 2 ,..., v n ∈ V ′ , atunci unica transformare liniară f : V → V ′ astfel încât f (u j ) = v ′j este injectivă dacă şi numai dacă
În particular, dacă V ′ = K n , iar v ′j = e j , 1 ≤ j ≤ n , unde e j , 1 ≤ j ≤ n

sunt vectorii bazei canonice a lui K n , atunci unica transformare liniară f : V → K n astfel încât f u j = e j , 1 ≤ j ≤ n este izomorfism.

( )

‫ٱ‬ 1.5. Algebra operatorilor liniari ai unui spaţiu vectorial de

dimensiune finită
Există o legătură naturală între transformările liniare dintre două K − spaţii vectoriale de dimensiune finită şi matricele cu coeficienţi în corpul K . Vom defini mai întâi pentru transformări liniare operaţii care vor corespunde operaţiilor cu matrice. Fie transformările liniare f : V → V ′ şi g : V ′ → V ′′ , unde V , V ′, V ′′ sunt spaţii vectoriale peste corpul comutativ K . Dacă h = g o f , atunci h este o transformare liniară de la V la V ′′ . În adevăr, dacă x, y ∈ V , iar a ∈ K , atunci

h ( x + y ) = ( g o f )( x + y ) = g ( f ( x + y ) ) = g ( f ( x ) + f ( y ) ) = = g ( f ( x )) + g ( f ( y )) = h ( x ) + h ( y )

29

şi

Aşadar compusa a două transformări liniare este o transformare liniară. Dacă f : V → V ′ şi g : V → V ′ sunt transformări liniare, atunci aplicaţia f + g : V → V ′ , ( f + g )(x ) = f (x ) + g ( x ) este, de asemenea, o transformare liniară de la V la V ′ , numită suma lui f cu g . În adevăr, notând cu h = f + g , avem h( x + y ) = ( f + g )( x + y ) = f ( x + y ) + g ( x + y ) = f ( x ) + f ( y ) + g ( x ) + g ( y ) =

h(ax ) = ( g o f )(ax ) = g ( f (ax )) = g (af ( x )) = ag ( f (x )) = ah( x ) .

= f (x ) + g (x ) + f ( y ) + g ( y ) = ( f + g )( x ) + ( f + g )( y ) = h( x ) + h( y )

şi

h(ax ) = ( f + g )(ax ) = f (ax ) + g (ax ) = af ( x ) + ag ( x ) = a( f + g )( x ) = ah( x ) oricare ar fi x, y ∈ V şi oricare ar fi a ∈ K , deci h = f + g este transformare
În fine, dacă a ∈ K , iar f : V → V ′ este o transformare liniară între K − spaţiile liniare V şi V ′ , atunci aplicaţia af : V → V ′ , (af )( x ) = af ( x ) este, de asemenea o transformare liniară. În adevăr, notând h = af , avem h(x + y ) = (af )(x + y ) = af (x + y ) = a( f ( x ) + f ( y )) = af ( x ) + af ( y ) = h(x ) + h( y ) şi liniară.

h(bx ) = af (bx ) = a (bf ( x )) = b(af ( x )) = bh( x ) oricare ar fi x, y ∈ V şi b ∈ K , deci h = af este transformare liniară. Dacă V este un K − spaţiu vectorial, o transformare liniară f : V → V se numeşte încă operator liniar pe V sau încă endomorfism al lui V . Vom nota cu End K (V ) mulţimea tuturor operatorilor liniari pe V . Dacă f , g ∈ End K (V ) şi a ∈ K , atunci evident f + g , f o g şi af aparţin lui End K (V ) . Aşadar, dacă V este un spaţiu vectorial peste corpul comutativ K , atunci pe mulţimea End K (V ) avem definite operaţiile End K (V ) × End K (V ) → End K (V ) , ( f , g ) a f + g , End K (V ) × End K (V ) → End K (V ) , ( f , g ) a f o g , K × End K (V ) → End K (V ) , (a, f ) a af şi se poate demonstra că End K (V ) are o structură de K − algebră în raport cu
acestea. Elementul zero al acestei K − algebre este operatorul zero O : V → V , O( x ) = θ , elementul unitate este operatorul 1V : V → V , 1V ( x ) = x .

30

verificarea axiomelor K − algebrei pentru End K (V ) se poate face invocând faptul că M n ( K ) are o structură de K − algebră în raport cu operaţiile cu matrice. Fie V un spaţiu vectorial de dimensiune finită peste corpul comutativ K şi B = (u1 , u 2 ,..., u n ) o bază a lui V . Dacă f este un operator liniar pe V ,

După cum se va vedea în curând, în cazul când dim K V = n < ∞ ,

imaginile f (u1 ), f (u 2 ),..., f (u n ) ale vectorilor bazei B prin f pot fi reprezentaţi în mod unic ca combinaţii liniare cu coeficienţi în K de u1 , u 2 ,..., u n :

f (u1 ) = a11u1 + a 21u 2 + ... + a n1u n = ∑ ai1u i
i =1

n

f (u 2 ) = a12 u1 + a 22 u 2 + ... + a n 2 u n = ∑ ai 2 u i
i =1

n

M f (u n ) = a1n u1 + a 2 n u 2 + ... + a nn u n = ∑ ain u i
unde aij ∈ K , 1 ≤ i, j ≤ n . Matricea A = aij ∈ M n ( K ) , unic determinată de operatorul f şi de baza (ordonată!) B se numeşte matricea asociată în baza B operatorului f şi o vom nota cu M B ( f ) . Exemple. (1) Dacă V este un spaţiu vectorial de dimensiune n peste corpul comutativ K şi B = (u1 , u 2 ,..., u n ) o bază a sa iar O şi 1V operatorul zero, respectiv operatorul unitate pe V , atunci
n i =1

( )

⎛0 ⎜ 0 M B (O ) = ⎜ ⎜M ⎜ ⎝0
În adevăr şi (2) Dacă

0 0 M 0

L L O L

0⎞ ⎟ 0⎟ ∈ M n ( K ) , M B (1V ) = I n ∈ M n ( K ) . M⎟ ⎟ 0⎠

O(u j ) = θ = 0 ⋅ u1 + 0 ⋅ u 2 + ... + 0 ⋅ u n , 1 ≤ j ≤ n

1V (u j ) = u j = 0 ⋅ u1 + 0 ⋅ u 2 + ... + 1 ⋅ u j + ... + 0 ⋅ u n , 1 ≤ j ≤ n . A = ( aij ) ∈ M n (
este

),

V=
liniar

n

spaţiul
n

vectorilor

coloană
n

n − dimensionali peste corpul
iar

, B = (e1 , e2 ,..., en ) baza standard a lui

,

M B ( fA ) = A.

fA

operatorul

fA :

n

,

f A ( x ) = Ax , atunci
31

În adevăr,

f A (ej )

⎛ a11 ⎜ = Ae j = ⎜ M ⎜a ⎝ n1

⎛0⎞ ⎛ a1 j ⎞ L a1n ⎞ ⎜ M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ a2 j ⎟ O M ⎟⎜1⎟ = ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ ⎜ M ⎟ L ann ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ ⎟ , 1 ≤ j ≤ n . ⎠ ⎜ ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎝ anj ⎠ ⎝ ⎠
n i =1

= a1 j e1 + a2 j e2 + ... + anj en = ∑ aij ei
(3) În spaţiul vectorilor coloană
3

vectorii u1 , u 2 , u 3 ,

⎛1⎞ ⎛1⎞ ⎛1⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ u1 = ⎜1⎟ , u 2 = ⎜ 1 ⎟ , u 3 = ⎜ 0 ⎟ , ⎜1⎟ ⎜0⎟ ⎜ 0⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎛ 2 −1 1⎞ ⎜ ⎟ formează o bază. Dacă A∈ M 3 ( ) , A = ⎜ − 3 2 1 ⎟ şi B = (u1 , u 2 , u 3 ) , ⎜ 0 −1 2⎟ ⎝ ⎠
atunci

⎛ 2 − 1 1 ⎞⎛1⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎜ ⎟⎜ ⎟ ⎜ ⎟ f A (u1 ) = Au1 = ⎜ − 3 2 1 ⎟⎜1⎟ = ⎜ 0 ⎟ = 1 ⋅ u1 + (− 1) ⋅ u 2 + 2 ⋅ u 3 , ⎜ 0 − 1 2 ⎟⎜1⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎝ ⎠⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎛ 2 −1 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎜ ⎟⎜ ⎟ ⎜ ⎟ f A ( u2 ) = Au2 = ⎜ −3 2 1 ⎟ ⎜ 1 ⎟ = ⎜ −1⎟ = ( −1) ⋅ u1 + 0 ⋅ u2 + 2 ⋅ u3 , ⎜ 0 −1 2 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ −1⎟ ⎝ ⎠⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎛ 2 − 1 1 ⎞⎛ 1 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎜ ⎟⎜ ⎟ ⎜ ⎟ f A (u 3 ) = Au 3 = ⎜ − 3 2 1 ⎟⎜ 0 ⎟ = ⎜ − 3 ⎟ = 0 ⋅ u1 + (− 3) ⋅ u 2 + 5 ⋅ u 3 . ⎜ 0 − 1 2 ⎟⎜ 0 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎝ ⎠⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Rezultă că

⎛ 1 −1 0 ⎞ ⎜ ⎟ M B ( f A ) = ⎜ −1 0 −3 ⎟ . ⎜2 2 5⎟ ⎝ ⎠

32

Teorema 1. Dacă V este un K − spaţiu vectorial de dimensiune n şi B = (u1 .u 2 ,..., u n ) este o bază a sa, atunci aplicaţia

ϕ : End K (V ) → M n ( K ) , ϕ( f ) = M B ( f )

M B ( f + g ) = M B ( f ) + M B (g ) , M B ( f o g ) = M B ( f )M B ( g ) , M B (af ) = aM B ( f ) , oricare ar fi a ∈ K şi f , g ∈ End K (V ) . Altfel spus, ϕ este izomorfism de K − algebre. Demonstraţie. Fie A = ( aij ) ∈ M n ( K ) şi vectorii

este bijectivă şi

v j = a1 j u1 + a 2 j u 2 + ... + a nj u n = ∑ aij u i ∈ V , 1 ≤ j ≤ n .
i =1

def

n

Conform teoremei 2, paragraful 1.4., există f ∈ End K (V ) astfel încât f u j = v j , 1 ≤ j ≤ n . Avem

( ) f (u ) = v = ∑ a u
n j j i =1 ij

un

unic

operator

i

, 1≤ j ≤ n

şi deci ϕ( f ) = M B ( f ) = A . Rezultă că aplicaţia ϕ este bijectivă.

B = (bij ) = M B ( g ) . Avem

Fie

acum

f , g ∈ End K (V )
n

şi
n

fie

A = (aij ) = M B ( f ) ,

f (u j ) = ∑ aij u i , g (u j ) = ∑ bij u i , 1 ≤ j ≤ n .
i =1 i =1

Cum

(f

+ g )(u j ) = f (u j ) + g (u j ) = ∑ aij u i + ∑ bij u i = ∑ (aij + bij )u i ,
n n n i =1 i =1 i =1

⎛ ⎞ = f g ( u j ) = f ⎜ ∑ bkj uk ⎟ = ∑ bkj f ( uk ) = ⎝ k =1 ⎠ k =1 , n ⎛ n ⎞ n ⎛ n ⎞ = ∑ bkj ⎜ ∑ aik ui ⎟ = ∑ ⎜ ∑ aik bkj ⎟ ui k =1 ⎝ i =1 ⎠ i =1 ⎝ k =1 ⎠ ( f + g ) = M B ( f ) + M B (g ) şi M B ( f o g ) = M B ( f )M B (g ) . rezultă că M B

( f o g ) (u j )

(

)

n

n

33

De asemenea, dacă a ∈ K , atunci

(af )(u j ) = af (u j ) = a⎛ ∑ aij u i ⎞ = ∑ (aaij )ui , 1 ≤ ⎜ ⎟
n n

de unde M B (af ) = aM B ( f ) .

⎝ i =1

j≤n
‫ٱ‬

i =1

1.6. Spaţiul vectorial factor. Teorema fundamentală de izomorfism Fie V un K − spaţiu vectorial şi N un subspaţiu al lui V . Atunci N este un subgrup al grupului abelian (V ,+ ) . În adevăr, dacă x, y ∈ N , atunci

x + y ∈ N , iar dacă x ∈ N , atunci − x = (− 1)x ∈ N . Cum orice subgrup al unui V al grupului (V ,+ ) prin grup abelian este normal, putem considera grupul factor N ˆ subgrupul N , elementele sale fiind clasele de resturi v = v + N , v ∈ V după ⎛V ⎞ subgrupul N , iar adunarea în grupul abelian ⎜ ,+ ⎟ fiind ⎝N ⎠ V ˆ ˆ ˆ ˆ u + v = u + v , ∀u, v ∈ . N V ˆ ˆ Dacă a ∈ K şi u ∈ , atunci definim produsul au prin N
ˆ au = au ˆ Definiţia este corectă pentru că dacă u ′ ∈ u , atunci u ′ = u + x cu x ∈ N şi cum ax ∈ N , avem au ′ − au = ax ∈ N , deci au′ = au . Evident operaţia V V ˆ ˆ K × → , (a, u ) a au N N V verifică axiomele înmulţirii vectorilor cu scalari. Rezultă că are o structură de N spaţiu vectorial peste K şi se numeşte spaţiul vectorial factor al lui V prin subgrupul N . V ˆ , ϕ(u ) = u = u + N este o transformare liniară Aplicaţia ϕ : V → N V pentru că surjectivă de la V la N ˆ ˆ ϕ (u + v ) = u + v = u + v = ϕ (u ) + ϕ (v ) , ˆ ϕ ( au ) = au = au = aϕ ( u )
34
def

oricare ar fi u , v ∈ V şi a ∈ K . Teorema 1 (fundamentală de izomorfism). Fie V şi V ′ două K − spaţii vectoriale şi f : V → V ′ o transformare liniară. Atunci

V . Ker( f ) Demonstraţie. Cum în particular f est morfism de la grupul (V ,+ ) la grupul (V ′,+ ) , aplicaţia V ˆ f*: → Im( f ) , f * (u ) = f (u ) Ker( f ) ⎛ V ⎞ este un izomorfism de la grupul ⎜ ⎜ Ker( f ) ,+ ⎟ la grupul (Im( f ),+ ) . ⎟ ⎝ ⎠ V ˆ Pentru a∈K şi u∈ Ker( f ) Im( f )~
ˆ ˆ avem f * ( au ) = f * au = f ( au ) = af ( u ) = af * ( u ) deci f * este izomorfism de
spaţii vectoriale. ‫ٱ‬

( )

Exerciţii
1. Fie V = f ∈

{

[X ]

f = a + bX + cX 2 cu a, b, c ∈

}.

f 3 = ( X − a )( X − b ) , unde a, b, c ∈ , formează o bază pentru V dacă şi numai dacă (a − b )(b − c )(c − a ) ≠ 0 . (3) Când a = 1 , b = 2 , c = 3 , determinaţi λ1 , λ2 , λ3 ∈ astfel încât 1 + 2 X − X 2 = λ1 f1 + λ 2 f 2 + λ 3 f 3 .
astfel încât
2

(1) Arătaţi că V este spaţiu vectorial în raport cu operaţia de adunare a polinoamelor şi de înmulţire a polinoamelor cu scalari α ∈ . f1 = ( X − b )( X − c ) , f 2 = ( X − a )( X − c ) , (2) Polinoamele

(4) Arătaţi că polinoamele g1 = 1 , g 2 = X − 2 , g 2 = ( X − 2 ) formează o bază pentru V şi determinaţi α1 , α 2 , α 3 ∈

− 2 + 3 X − X 2 = α1 g1 + α 2 g 2 + α 3 g 3 . (5) Arătaţi că există A, B, C ∈ unic determinaţi astfel încât − 2 + 3x − x 2

(x − 2)

3

=

A B C , ∀x ∈ + + 2 x − 2 (x − 2) (x − 2)3

, x ≠ 2.

35

2. Fie V un spaţiu vectorial peste corpul
p ori

p,

p număr prim. Arătaţi că

x +4+ 43 x + 142... 4x = 0 , ∀x ∈ V .
3. Arătaţi că proprietatea de comutativitate a adunării vectorilor este o consecinţă a celorlalte axiome ale spaţiului vectorial. 4. Pe mulţimea V = x ∈

{

x > 0} definim operaţiile
def

V × V → V , (x, y ) a x ⊕ y = xy , ×V → V , α ⊗ x = x α .
(1) Arătaţi că V este spaţiu vectorial peste în raport cu aceste operaţii. (2) Dacă e ∈ V , e ≠ 1 , atunci {e} este o bază a lui V ca spaţiu vectorial peste . 5. Fie a, b, c trei numere reale distincte şi funcţiile

def

f: g: h: Arătaţi că funcţiile f , g
vectorial V = f f : 6. Arătaţi că numerele 1 ,

{


3

}.

→ → → şi h

, f ( x ) = e ax , , g ( x ) = e bx ,

, h( x ) = e cx . sunt liniar independente în

− spaţiul
şi că

2,

3

N = a + b 3 2 + c 3 4 a , b, c ∈
este un subspaţiu vectorial de dimensiune 3 al lui spaţiu vectorial peste . 7. (1) Arătaţi că M 2 (

{

4 sunt liniar independente peste

}

conceput canonic ca

) este spaţiu vectorial peste în raport cu operaţiile M2 ( ) × M2 ( ) → M2 ( ) , (A + B) a A + B , × M 2 ( ) → M 2 ( ) , (a, A) a aA

(2)

şi indicaţi o bază a acestui spaţiu vectorial. Arătaţi că

este un

⎧⎛ z w ⎞ ⎫ ⎪ ⎪ N = ⎨⎜ ⎟ z, w ∈ ⎬ ⊂ M 2 ( ⎪⎝ − w z ⎠ ⎪ ⎩ ⎭ − subspaţiu al M 2 ( ) şi că matricele ⎛1 0⎞ ⎛ i 0 ⎞ ⎜ ⎜0 1⎟ , ⎜0 − i ⎟ , ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠

)

⎛ 0 1⎞ ⎛0 i ⎞ ⎜ ⎜ −1 0⎟ , ⎜ i 0⎟ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠

36

formează o bază a lui N . 8. Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K şi f : V → V o aplicaţie liniară

g o g = g , 1V = f + g şi f o g = g o f = O . 9. Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K şi f : V → V o aplicaţie liniară astfel încât f o f = 1V . Fie M = {x + f ( x ) x ∈ V } şi N = {x − f (x ) x ∈ V } . Arătaţi că M şi N sunt subspaţii liniare ale lui V şi V = M ⊕ N .
10. Fie L =

astfel încât f o f = f . Fie g = 1V − f . Arătaţi că g este aplicaţie liniară,

(

{( x, y ) ∈
)
⎧ ⎪ ⎪ ⎩

2

x = y . Arătaţi că L este subspaţiu vectorial al spaţiului
⎫ ⎪ ⎬ . Arătaţi că L ⎪ ⎭

}

2

, +, ⋅ peste corpul numerelor reale.

11. Fie L = ⎨ A ∈ M 2 (

) A=⎜

⎛a b ⎞ ⎟ , b + d = 0, a, b, c, d ∈ ⎝c d ⎠

este subspaţiu vectorial al spaţiului reale. corpul 13. Fie W = 12. Fie V = f ∈

( M ( ) , +, ⋅)
2

peste corpul numerelor

{

[ X ] grad f
3 2 3

≤ 4} . Arătaţi că V este spaţiu vectorial peste

{( x , x , x ) ∈
1

şi determinaţi dimensiunea sa.

3 x1 + 2 x2 + x3 = 0 .

}

a) Arătaţi că W este subspaţiu vectorial al lui 3 . b) Determinaţi o bază a lui W şi specificaţi dimensiunea lui W . 14. Fie

⎧ ⎫ ⎧ x1 + x2 + x5 = 0 ⎪ ⎪ x − x + x + x = 0⎪ ⎪ ⎪ 3 4 5 5 ⎪ 1 W = ⎨( x1 , x2 , x3 , x4 , x5 ) ∈ ⎨ ⎬ ⎪ ⎪2 x1 − x5 = 0 ⎪ ⎪ ⎪3 x1 − x3 + x4 = 0 ⎪ ⎩ ⎩ ⎭ 5 a) Arătaţi că W este subspaţiu vectorial al lui . b) Determinaţi o bază a lui W şi specificaţi dimensiunea lui W . 15. Fie W1 = ( x1 , x2 , x3 , x4 ) ∈ 4 x1 + 2 x2 + 2 x3 + 5 x4 = 0 W2 =
4

{( x , x , x , x ) ∈
1 2 3 4

{

4

− x1 + x2 − 2 x4 = 0

}

}

şi

subspaţii vectoriale ale lui

. a) Aflaţi dim

(W1 I W2 )

şi determinaţi o bază a lui W1 I W2 .

b) Determinaţi o bază a lui W1 + W2 .
37

16. Fie

W2 =

{( x , x , x , x ) ∈
1 2 3 4

⎧ ⎪ W1 = ⎨( x1 , x2 , x3 , x4 ) ∈ ⎪ ⎩
4

4

⎫ ⎧ x1 + 2 x2 + 2 x3 + 4 x4 = 0 ⎪ ⎨ ⎬ ⎩4 x1 + 5 x2 + 8 x3 + 10 x4 = 0 ⎭ ⎪

şi

3 x1 + x2 + 6 x3 + 2 x4 = 0

}

subspaţii vectoriale ale

(W1 I W2 ) şi determinaţi o bază a lui W1 I W2 . b) Calculaţi dim (W1 + W2 ) . W1 = {( x1 , x2 , x3 ) ∈ 3 x1 + 2 x2 − 2 x3 = 0} 17. Fie
⎧ ⎪ W2 = ⎨( x1 , x2 , x3 ) ∈ ⎪ ⎩
3

lui 4 . a) Aflaţi dim

şi

⎫ ⎧− x1 + 3 x2 = 0 ⎪ ⎨ ⎬ subspaţii vectoriale ale lui ⎩2 x1 + α x2 + 3 x3 = 0 ⎪ ⎭ 3 . Să se afle α ∈ astfel încât suma W1 + W2 să fie directă. Fie V şi V ′ două spaţii vectoriale peste K de dimensiune n , respectiv ′ ′ m , B = ( e1 ,..., en ) o bază a lui V , B′ = ( e1 ,..., em ) o bază a lui V ′
şi f : V → V ′ o aplicaţie liniară. Dacă f e j =

( ) ∑ a e′ ,
i =1 ij i

m

1 ≤ j ≤ n , aij ∈ K ,

atunci matricea A = aij ∈ M m×n ( K ) se numeşte matrice asociată lui f în bazele B , B′ . 18. Fie f : 3 →
2

( )

, f ( x, y, z ) = ( 2 x + y − z ,3 x + 2 y + 4 z ) .
3

a) Să se arate că f este aplicaţie liniară. b) Să se scrie matricea lui f în bazele canonice din 19. Fie f :
2

şi

2

.

2

, f ( x, y ) = ( 2 x + y , x + 2 y ) .

a) Să se arate că f este aplicaţie liniară bijectivă (izomorfism). b) Să se calculeze f o f şi să se determine matricea aplicaţiilor liniare f şi

f o f faţă de baza canonică din 2 c) Să se calculeze f o f o ... o f , unde n ∈ 14243
de n ori

*

.

20. Fie f :

4

2

, f ( x1 , x2 , x3 , x4 ) = ( 2 x1 − x2 − x3 , x1 + 3 x2 + x4 ) .

a) Arătaţi că f este o aplicaţie liniară de b) Determinaţi o bază pentru ker f . c) Determinaţi o bază pentru Im f .

− spaţii vectoriale.

38

2. Determinanţi şi sisteme de ecuaţii liniare
2.1 Definiţia determinanţilor. Proprietăţi
Fie R un inel comutativ şi n ∈
*

A = ( aij ) ∈ M n ( R ) , notăm cu c A coloana j a matricei A , j

. Vom nota cu R n = M n×1 ( R ) . Dacă

M n ( R ) a cărei coloană j este x j , 1 ≤ j ≤ n , adică x j = c X , 1 ≤ j ≤ n . j
În particular, dacă A ∈ M n ( R ) , atunci

⎛ a1 j ⎞ ⎟ ⎜ ⎜ a2 j ⎟ A cj = ⎜ ∈ Rn , 1 ≤ j ≤ n . M ⎟ ⎟ ⎜ ⎜a ⎟ ⎝ nj ⎠ n Dacă x1 , x 2 ,..., x n ∈ R , notăm cu [x1 , x 2 ,..., x n ] matricea X din

A = c1A , c 2A ,..., c nA .
Vom nota cu
In j

[

]

e1 , e2 ,..., en ∈ R

n

coloanele matricei

In ∈ Mn ( R ) ,

e j = c , 1 ≤ j ≤ n . Avem:
⎛ a1 j ⎞ ⎛ a1 j ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ ⎟ ⎟ n ⎜ a2 j ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ a2 j ⎟ ⎜ 0 ⎟ A =⎜ ⎟+⎜ + ... + ⎜ ⎟ = a1 j e1 + a 2 j e2 + ... + a nj en = ∑ aij ei . cj = ⎜ M ⎟ M M M ⎟ i =1 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜a ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜a ⎟ ⎠ ⎝ nj ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎝ nj ⎠ Spunem că o aplicaţie f : M n ( R ) → R este n − liniară dacă valorile sale

depind R − liniar de coloanele matricelor X = [ x1 ,..., xn ] ∈ M n ( R ) , adică

f ( x1 ,..., x ′j + x ′j′ ,..., x n ) = f ( x1 ,..., x ′j ,..., x n ) + f ( x1 ,..., x ′j′ ,..., x n f ( x1 ,..., λx j ,..., x n ) = λf ( x1 ,..., x j ,..., x n
n

[

]

[

]

[

])

şi

[

]

[

])

oricare ar fi x1 ,..., x j , x ′j , x ′j′ ,..., x n ∈ R , λ ∈ R şi oricare ar fi j , 1 ≤ j ≤ n .

39

Vom spune că o aplicaţie

f este alternată dacă f ( X ) = 0 oricare ar fi o matrice X ∈ M n ( R ) cu două
coloane egale. Vom spune că o aplicaţie f : M n ( R ) → R este strânb-simetrică dacă

f ([x1 , x 2 ,..., x n ]) = 0 ori de câte ori există i ≠ j astfel încât xi = x j . Altfel spus,

f : Mn ( R) → R

este alternată dacă

f ( x1 ,..., xi ,..., x j ,..., x n ) = − f ( x1 ,..., x j ,..., xi ,..., x n

[

]

[

])

dacă într-o matrice X = [ x1 ,..., xn ] ∈ M n ( R ) permutăm două coloane, atunci valoarea lui f îşi schimbă semnul.

oricare ar fi x1 , x 2 ,..., x n ∈ R n şi oricare ar fi i şi j , 1 ≤ i < j ≤ n . Altfel spus,

Lema 1. Orice aplicaţie f : M n ( R ) → R n − liniară şi alternată este strâmb-simetrică. Demonstraţie. Pentru x1 , x 2 ,..., x n ∈ R n şi i , j , 1 ≤ i < j ≤ n , avem

0 = f ⎡ x1 ,..., xi + x j ,...., xi + x j ,..., xn ⎤ = ⎣ ⎦ = f
1 i i n 1

(

) ( ) = 0 + f ( ⎡ x ,..., x ,..., x ,..., x ⎤ ) + f ( ⎡ x ,..., x ,..., x ,..., x ⎤ ) + 0 ⎣ ⎦ ⎣ ⎦
1 j i n 1 i j n

([ x ,..., x ,..., x ,..., x ]) + f ( ⎡ x ,..., x ,..., x ,..., x ⎤ ) + ⎣ ⎦
j i n

)

+ f ⎡ x1 ,..., xi ,..., x j ,..., xn ⎤ + f ⎡ x1 ,..., x j ,..., x j ,..., xn ⎤ = ⎣ ⎦ ⎣ ⎦

(

de unde

f ( x1 ,..., x j ,..., xi ,..., x n ) = − f ( x1 ,..., xi ,..., x j ,..., x n ).
Teorema 1. Dacă ‫ٱ‬ f : M n ( R ) → R este o aplicaţie n − liniară şi

[

]

[

]

alternată, atunci oricare ar fi matricea A = aij ∈ M n ( R ) avem

( )

⎛ ⎞ f ( A) = ⎜ ∑ ε σ a σ (1)1 a σ (2 )2 ...a σ (n )n ⎟ f (I n ) . ⎜ σ∈S ⎟ ⎝ n ⎠
Demonstraţie. Am observat că c A = j

∑a e
i =1

n

ij i

şi deci, folosind faptul că

f este n − liniară, avem

n ⎛⎡ ⎤⎞ f ( A) = f c1A ,..., c A ,..., c nA = f ⎜ ⎢c1A ,..., ∑ aij ei ,..., c nA ⎥ ⎟ = j ⎜ ⎟ i =1 ⎦⎠ ⎝⎣

([

])

= ∑ aij f c1A ,..., ei ,..., c nA
i =1

n

([

])
40

Repetând cele de mai sus pentru toate coloanele lui A , obţinem f ( A) = ai 1 ai 2 ...ain n f ei , ei ,.., ein .
1 1≤i1 ,i2 ,...,in ≤ n

2

([

1

2

])

Suma precedentă are n n termeni. Dacă numerele i1 , i2 ,..., in nu sunt distincte, atunci f ei , ei ,..., ein = 0 pentru că f este aplicaţie alternată. Dar
1 2

([

])

numerele

σ : { ,2,..., n} → { ,2,..., n}, σ ( k ) = ik este bijectivă, adică σ ∈ S n . Aşadar 1 1

i1 , i2 ,..., in
f ( A) =

sunt

distincte

numai

când

aplicaţia

σ∈S n

∑ a ( ) a ( ) ...a ( ) f ([e ( ) , e ( ) ,..., e ( ) ]) .
σ 11 σ 2 2 σ n n σ1 σ 2 σ n

Ultima sumă are n ! termeni. Dapă cum σ este permutare pară (respectiv impară) putem stabili ordinea naturală

e1 , e2 ,..., en

pentru

coloanele

eσ (1) , eσ (2 ) ,..., eσ (n ) printr-un număr par (respectiv impar) de permutări de coloane. Cum f este strâmb-simetrică, avem f ([eσ (1) , eσ (2 ) ,..., eσ (n ) ]) = ε σ f ([e1 , e2 ,..., en ]) = ε σ f (I n )
unde ε σ este signatura permutării σ . În definitiv avem

⎛ ⎞ f ( A) = ⎜ ∑ ε σ a σ (1)1 aσ (2 )2 ...a σ (n )n ⎟ f (I n ) . ⎜ σ∈S ⎟ ⎝ n ⎠
Definiţie. Fie R un inel comutativ şi A = aij ∈ M n ( R ) . Prin definiţie,

determinantul matricei A , notat det ( A) , este

( )

‫ٱ‬

det ( A) =

σ∈S n

∑ε
a11 a 21 M a n1

σ

a σ (1)1 a σ (2 )2 ...a σ (n )n .

Pentru determinantul lui A se foloseşte încă notaţia

A sau

a12 a 22 M

L a1n L a2n O M

.

În continuare vom arăta că aplicaţia D : M n ( R ) → R , D ( A ) = A , numită aplicaţia determinant, are proprietăţile: D este o aplicaţie n − liniară. (D1) D este o aplicaţie alternată. (D2) (D3) D (I n ) = 1 .

a n 2 L a nn

41

Având în vedere şi rezultatul de la teorema 1, va rezulta că D este unica aplicaţie n − liniară şi alternată pe M n ( R ) care ia valoarea 1 pe I n . Ca o consecinţă a lui (D1) şi (D2) avem şi proprietatea: D este aplicaţie strâmb-simetrică. (D4) Teorema 2. Aplicaţia D : M n ( R ) → R , D ( A) = A , unde

A=

oricare ar fi A = aij ∈ M n ( R ) satisface condiţiile (D1), (D2) şi (D3). Demonstraţie. Verificăm condiţia (D1) în cazul j = 1 . Cazul j arbitrar se tratează analog. Avem

( )

σ∈S n

∑ε

σ

a σ (1)1 a σ (2 )2 ...a σ (n )n ,

′ ′′ a11 + a11 a ′ + a ′′ 21 21 M ′ ′ a n1 + a n′1

a12 a 22 M an2

L a1n L a2n O M L a nn

=

σ∈S n

∑ ε (a ′ ( )
σ

σ 11

′′ + a σ (1)1 )a σ (2 )2 ...a σ (n )n =

=

σ∈S n

∑ε

σ

′ a σ(1)1 a σ (2 )2 ...a σ (n )n + a12 L a1n

σ∈S n

∑ε

σ

′′ a σ(1)1 a σ (2 )2 ...a σ (n )n = L a1n

=

′ a11 ′ a 21 M ′ a n1

a 22 L a 2 n + M O M M ′ a n 2 L a nn a n′1

′′ a11 ′′ a 21

a12

a 22 L a 2 n M O M a n 2 L a nn

şi

λ a11 a12 L a1n λ a21 a22 L a2 n
M λ an1 M O M an 2 L ann

=

σ ∈Sn

∑ εσ ( λ aσ ( ) ) aσ ( ) ...aσ ( )
11 2 2

n n

=

= λ ∑ ε σ aσ (1)1aσ ( 2)2 ...aσ ( n )n = λ
σ ∈Sn

a11 a21 M an1

a12 L a1n a22 L a2 n M O M an 2 L ann

42

A Verificăm acum (D2) în cazul c1A = c2 , cazul general se verifică analog..

Aşadar, ai1 = ai 2 , 1 ≤ i ≤ n .

Evident S n = S ′ U S ′′ şi S ′ I S ′′ = ∅ . Fie transpoziţia τ = (12 ) ∈ S n . Dacă

Fie S ′ şi S ′′ mulţimile definite astfel S ′ = σ ∈ S n σ(1) < σ(2 ) şi S ′′ = σ ∈ S n σ(1) > σ(2 ) .

{

}

{

}

σ ∈ S ′ şi π = σ o τ , atunci π(1) = (σ o τ)(1) = σ(τ(1)) = σ(2 ) > σ(1) = π(2 ) , deci π ∈ S ′′ . Aplicaţia ϕ : S ′ → S ′′ , ϕ(σ ) = σ o τ , este bijectivă. În adevăr, dacă ϕ(σ1 ) = ϕ(σ 2 ) , atunci σ1 o τ = σ 2 o τ , de unde σ1 = σ1 o e = σ1 o (τ o τ) = (σ1 o τ ) o τ = (σ 2 o τ ) o τ = σ 2 o (τ o τ ) = σ 2 o e = σ 2 , deci ϕ este o injecţie. Dacă π ∈ S ′′ , atunci π o τ ∈ S ′ şi ϕ(π o τ ) = (π o τ) o τ = π , n! deci ϕ este aplicaţie surjectivă. Deducem că S ′ şi S ′′ au fiecare câte 2
elemente. Avem

A

= =

σ∈S n

∑ε

σ

a σ (1)1 a σ (2 )2 ...a σ (n )n =
σ∈S ′

σ∈S ′

∑ε

σ

a σ (1)1 a σ (2 )2 ...a σ (n )n + ∑ ε σo τ a(σo τ )(1)1 a (σo τ )(2 )2 ...a (σo τ )(n )n

Cum ε σoτ = −ε σ , a (σoτ )(1)1 = a σ (2 )1 = a σ (2 )2 , a (σoτ )(2 )2 = a σ (1)2 = a σ (1)1 şi

a(σo τ )(i )i = a σ (i )i , 3 ≤ i ≤ n , rezultă că A = 0 .
Kronecker, avem

În fine, să arătăm că I n = 1 . Cum I n = δ ij , unde δ ij este simbolul lui

( )

In =

Dacă σ ≠ e , există i astfel încât σ(i ) ≠ i şi atunci δ σ (i )i = 0 . Aşadar

σ∈S n

∑ε

σ

δ σ (1)1δ σ (2 )2 ...δ σ (n )n .

I n = ε eδ e(1)1δ e( 2)2 ...δ e( n )n = δ11δ 22 ...δ nn = 1 .
Teorema 3 (de dualitate). Oricare ar fi o matrice A = aij ∈ M n ( R ) , avem AT = A , unde AT este transpusa matricei A . În particular avem

( )

‫ٱ‬

A=

σ∈S n

∑ε

σ 1σ (1)

a

a 2 σ (2 ) ...a nσ (n ) .

43

T Demonstraţie. Să notăm cu a ij coeficientul lui AT din linia i şi coloana T j . Conform definiţiei transpusei, avem aij = a ji şi deci

AT =

Dacă σ(i ) = j , atunci i = σ −1 ( j ) . Cum numerele σ(1), σ(2 ),..., σ(n ) coincid, mai puţin ordinea, cu numerele 1,2,..., n şi cum înmulţirea inelului R este comutativă, avem a1σ (1) a 2 σ (2 ) ...a nσ (n ) = a −1 a −1 ...a −1 .
σ

σ∈S n

∑ε

σ

T T T a σ (a )a a σ (2 )2 ...aσ (n )n =

σ∈S n

∑ε

σ 1σ ( a )

a

a 2 σ (2 ) ...a nσ (n ) .

(1)1

σ

( 2 )2

σ

( n )n

Observând, de asemenea, că ε

AT =

Cum aplicaţia ϕ : S n → S n , ϕ(σ ) = σ −1 este bijectivă şi cum adunarea inelului R este comutativă, avem

σ∈S n

∑ε

σ −1

= ε σ , avem

σ −1

a σ−1 (1)1 a σ−1 (2 )2 ...a σ −1 (n )n .

AT =

σ∈S n

∑ ε a ( ) a ( ) ...a ( )
σ σ 11 σ 2 2 σ∈S n

σ n n

= A.

Din cele de mai sus rezultă şi egalitatea

A=

∑ε

σ 1σ (1)

a

a 2 σ (2 ) ...a nσ (n ) .

‫ٱ‬ Observaţie. Proprietătile (D1), (D2) şi (D3) ale determinanţilor sunt formulate în termeni de coloane pentru matricele pătrate din M n ( R ) , Cum prin transpunere liniile unei matrice pătrate A devin coloane ale matricei transpuse AT şi cum A = AT rezultă că: (D'1) Determinantul unei matrice A ∈ M n ( R ) depinde R − liniar de fiecare linie a sa. (D'2) A = 0 dacă matricea A are două linii egale. (D'4) Dacă permutăm două linii ale lui A , determinantul matricei îşi schimbă semnul. Printre proprietăţile importante ale determinanţilor se numără şi cele din enunţul următor: Teorema 4. Fie A = aij ∈ M n ( R ) . Atunci:

( )

(D5)

Dacă la elementele unei coloane a lui A adunăm elementele altei coloane înmulţite cu un element λ ∈ R , valoarea determinantului matricei astfel obţinute este egală cu A .

44

Dacă la elementele unei linii a lui A adunăm elementele altei linii înmulţite cu un element λ ∈ R , valoarea determinantului nu se schimbă. Demonstraţie. Fie i ≠ j , 1 ≤ i, j ≤ n şi λ ∈ R . Folosind (D1) şi (D2), când i < j avem, (D'5)

det c1A ,..., ciA + λc A ,..., c A ,..., c nA = j j = det c1A ,..., ciA ,..., c A j = det ( A) + λ ⋅ 0 = det ( A)

([

([

]) ,..., c ]) + λ det ([c
A n

A 1

,..., c A ,..., c A ,..., c nA = j j

])

Acum proprietatea (D'5) rezultă invocând teorema de dualitate,

‫ٱ‬ Determinanţii matricelor de ordin n se numesc încă determinanţi de ordin

n.
Exemple. 1. Fie A = ⎜

a12 ⎞ ⎟ ∈ M 2 ( R ) , R inel comutativ. Cum S 2 = {e, σ} , unde a22 ⎠ ⎛1 2 ⎞ ⎛1 2⎞ ⎟ şi σ = ⎜ e=⎜ ⎜1 2 ⎟ ⎜ 2 1 ⎟ , avem ⎟ ⎝ ⎝ ⎠ ⎠ A = ∑ ε σ a σ (1)1 a σ (2 )2 = ε e a e (1)1 ae (2 )2 + ε σ a σ (1)1 a σ (2 )2 = a11 a 22 − a 21 a12 .
σ∈S 2

⎛ a11 ⎝ a21

Aşadar determinanţii de ordin 2 se calculează cu formula

a11 a 21

a12 = a11 a 22 − a 21 a12 , a 22

adică produsul elementelor de pe diagonala principală minus produsul elementelor de pe diagonala secundară.Astfel în M 2 ( ) avem:

3 2 = 3 ⋅ 2 − 1⋅ 2 = 4 , 1 2 −3 2 = (− 3) ⋅ 5 − (− 4) ⋅ 2 = −7 . −4 5

45

2. Fie

⎛ a11 ⎜ A = ⎜ a21 ⎜a ⎝ 31

a12 a22 a32

a13 ⎞ ⎟ a23 ⎟ ∈ M 3 ( R ) , a33 ⎟ ⎠
unde

R

inel

comutativ..

Cum

⎛1 2 3 ⎞ ⎛1 ⎟, σ =⎜ e=⎜ ⎜1 2 3 ⎟ ⎝ ⎠ ⎝2 ⎛ 1 2 3⎞ ⎛1 2 3 ⎞ ⎛1 ⎛1 2 3⎞ ⎟, β = ⎜ ⎟, γ = ⎜ π =⎜ ⎟, α = ⎜ ⎜ 3 2 1⎟ ⎜1 3 2 ⎟ ⎜2 ⎝ ⎝ ⎝ ⎠ ⎠ ⎝3 1 2⎠

S 3 = {e, σ, π, α, β, γ} ,

2 3 2 1

3⎞ ⎟, 1⎠ 3⎞ ⎟, 3⎟ ⎠

avem

A = ε e ae(1)1ae( 2)2 ae( 3)3 + ε σ aσ (1)1aσ ( 2)2 aσ ( 3)3 + ε π aπ (1)1aπ ( 2)2 aπ ( 3)3 + + ε α aα (1)1aα ( 2)2 aα ( 3)3 + ε β aβ (1)1aβ ( 2 )2 aβ ( 3)3 + , + ε γ aγ (1)1aγ ( 2)2 aγ ( 3)3
deci

A = a11a 22 a33 + a 21a32 a13 + a31a12 a 23 − a31a 22 a13 − a11 a32 a 23 − a 21 a12 a33 .
O metodă simplă de a calcula determinanţii de ordin 3 este regula lui Sarrus. Sub linia a 3-a a matricei A se reperă linia 1, apoi linia a 2-a.

Cei trei termeni ai lui A corespunzători permutărilor pare din S 3 sunt egali cu produsul coeficienţilor lui A care se găsesc pe liniile marcate cu "+", iar termenii lui A precedaţi de semnul "-", corespunzători permutărilor impare sunt egali cu produsul coeficienţilor lui A care se află pe liniile marcate cu "-" în tabelul de mai sus. Astfel dacă

A∈ M 3 (

⎛2 3 −1⎞ ⎜ ⎟ ) , A = ⎜ 0 4 − 2 ⎟ şi B ∈ M 3 ( ⎜1 5 −1⎟ ⎝ ⎠

ˆ ⎛2 ⎜ ⎜ˆ 6), B = 5 ⎜ˆ ⎜2 ⎝

ˆ 3 ˆ 1 ˆ 1

ˆ 1⎞ ⎟ ˆ 4⎟ . ˆ⎟ 0⎟ ⎠
46

Avem: A = 2 ⋅ 4 ⋅ ( −1) + 0 ⋅ 5 ⋅ ( −1) + 1⋅ 3 ⋅ ( −2 ) − 1⋅ 4 ⋅ ( −1) − 2 ⋅ 5 ⋅ ( −2 ) − 0 ⋅ 3 ⋅ ( −1) = 10 ,

ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ B = 2 ⋅ 1 ⋅ 0 + 5 ⋅ 1 ⋅ 1 + 2 ⋅ 3 ⋅ 4 − 2 ⋅ 1 ⋅ 1 − 2 ⋅ 1 ⋅ 4 − 5 ⋅ 3 ⋅ 0 = −5 = 1 .
1. Din analiza de mai sus rezultă că pentru o matrice A = aij ∈ M n ( R ) , R inel comutativ, determinantul matricei A este Observaţii.

( )

A=
sau, echivalent,

σ∈S n

∑ε

σ

a σ (1)1 a σ (2 )2 ...a σ (n )n a 2 σ (2 ) ...a nσ (n ) .

A=

σ∈S n

∑ε

σ 1σ (1)

a

Aşadar A este egal cu o sumă de n ! termeni. Fiecare termen este un produs de n coeficienţi ai matricei A , câte unul, şi numai câte unul din fiecare linie şi fiecare coloană a lui A .Cum numărul permutărilor pare este egal cu numărul permutărilor impare, "+" şi

n! termeni ai lui A sunt precedaţi de semnul 2

n! termeni sunt precedaţi de semnul "-". 2

2. Calculul determinantului folosind formulele de mai sus devine practic imposibil, chiar cu echipamente de calcul performante, atunci când ordinul determinantului este foarte mare. În secţiunile următoare vor fi elaborate metode eficiente de calcul pentru determinanţi.

47

2.2. Dezvoltarea unui determinant după elementele

unei coloane (linii)
Fie R un inel comutativ, n ∈
*

şi A = aij ∈ M n ( R ) . Pentru orice i şi

( )

j , 1 ≤ i, j ≤ n , notăm cu Aij matricea pătrată de ordin n − 1 care se obţine din A
suprimând linia i şi coloana j . Elementul d ij ∈ R ,

d ij = (− 1)
T

def

i+ j

Aij

se numeşte cofactoral sau încă complementul algebric al lui aij . Matricea

A* = ( dij ) ∈ M n ( R ) se numeşte adjuncta (sau matricea reciprocă) a lui A .
Un rezultat fundamental din teoria determinanţilor este următorul: Teorema 1. Dacă R este un inel comutativ şi A = aij ∈ M n ( R ) , atunci

( )

⎛d 0 L 0⎞ ⎜ ⎟ ⎜0 d L 0⎟ * * AA = A A = dI n = ⎜ M M O M⎟ ⎜ ⎟ ⎜0 0 L d⎟ ⎝ ⎠
unde d = A . Pentru demonstraţie avem nevoie de o pregătire adecvată. I Lema 1. Dacă e j = c j n , 1 ≤ j ≤ n , atunci oricare ar fi i şi

j,

1 ≤ i, j ≤ n , avem:

det c1A ,...c A−1 , ei , c A+1 ,..., c nA = (− 1) j j

([

])

i+ j

Aij .

Demonstraţie. Presupunem mai întâi că i = j = n şi fie matricea

B ∈ M n ( R ) obţinută din A înlocuind coloana n cu en .

48

Dacă notăm cu bij coeficienţii matricei B , avem

det (B ) =

σ∈S n

∑ε

σ σ (1)1

b

...bσ (n −1)n −1bσ (n )n ,

unde

⎧1 pentru σ(n ) = n . bσ (n )n = ⎨ ⎩0 pentru σ(n ) ≠ n

Rezultă că

det (B ) = =

σ∈S n σ ( n )= n

∑ε

σ

bσ (1)1 ...bσ (n −1)n −1 =

σ∈S n σ ( n )= n

∑ε

σ

a σ (1)1 ...a σ (n −1)n −1 =
n+n

unde σ′(i ) = σ(i ) , 1 ≤ i ≤ n − 1 , oricare ar fi σ ∈ S n cu σ(n ) = n . Cazul general: i şi j arbitrari. Matricea

σ′∈S n −1

∑ε

σ′

a σ′(1)1 ...a σ′( n −1)n −1 = Ann = (− 1)

Ann

[c

A 1

,..., c A−1 , ei , c A+1 ,..., c nA j j

]

⎛ a11 L 0 L a1n ⎞ ⎜ ⎟ M =⎜ M M ⎟ 1 ⎜ ⎟ M ⎜a L 0 L a nn ⎟ ⎝ n1 ⎠

cu 1 în linia i poate fi adusă la forma

permutând mai întâi succesiv linia i cu i + 1 , linia i + 1 cu linia i + 2 , …, linia n − 1 cu linia n , în total n − i permutări de linii şi apoi permutând coloana j cu coloana j + 1 , coloana j + 1 cu coloana j + 2 , …, coloana n − 1 cu coloana n , în total n − j permutări de coloane. Ultima matrice are determinantul egal cu Aij conform cazului i = j = n , şi cum acesta a fost obţinut prin

n − i + n − j = 2n − (i + j )

permutări de linii şi coloane, iar după fiecare permutare de linie sau de coloană determinantul matricei îşi schimbă semnul, rezultă că

det c1A ,..., c A−1 , ei , c A+1 ,..., c nA = (− 1) j j

([

])

2 n − (i + j )

Aij = (− 1)

i+ j

Aij .
‫ٱ‬

49

Lema 2. Fie R un inel comutativ şi A = aij ∈ M n ( R ) . Atunci (1) A = şi (2) A =

( )

∑a
i =1
n

n

ij

d ij , 1 ≤ j ≤ n

∑a
j =1

ij

d ij , 1 ≤ i ≤ n

adică, suma produselor dintre elementele coloanei j şi cofactorii acestora este egală cu

A (dezvoltarea determinantului după elementele coloanei j ), respectiv, suma produselor dintre elementele liniei i şi cofactorii acestora este egală cu A (dezvoltarea determinantului după elementele liniei i ).

Demonstraţie. (1) Avem

⎛ a1 j ⎞ ⎟ ⎜ n ⎜ a2 j ⎟ A cj = ⎜ = a1 j e1 + a 2 j e2 + ... + a nj en = ∑ aij ei M ⎟ i =1 ⎟ ⎜ ⎜a ⎟ ⎝ nj ⎠
şi deci

A

n ⎛⎡ ⎤⎞ = det ⎜ ⎢c1A ,..., c A−1 , ∑ aij ei , c A+1 ,..., c nA ⎥ ⎟ = j j ⎟ ⎜ i =1 ⎦⎠ ⎝⎣

= ∑ aij det c1A ,..., c A−1 , ei , c A+1 ,..., c nA = ∑ aij d ij j j
i =1 i =1

n

([

])

n

conform rezultatului de la lema 1. (2) Se obţine din (1) aplicând teorema de dualitate. Lema 3. Dacă R este un inel comutativ şi A = aij ∈ M n ( R ) , atunci (1) (2)

( )

‫ٱ‬

∑a
∑a
j =1

n

i =1 n

ij

d ik = 0 oricare ar fi j ≠ k , 1 ≤ j , k ≤ n
d lj = 0 oricare ar fi i ≠ l , 1 ≤ i, l ≤ n .

ij

Altfel spus, suma produselor dintre elementle coloanei j şi cofactorii elementelor coloanei k , j ≠ k este egală cu zero. De asemenea, este adevărat rezultatul corespunzător pentru linii.

50

(1) Fie A = aij ∈ M n ( R ) care se obţine din matricea A înlocuind coloana k cu coloana j . Avem aik = aij , 1 ≤ i ≤ n şi Aik = Aik , 1 ≤ i ≤ n . Cum A are două coloane egale avem A = 0 . Dezvoltând A după elementele coloanei

Demonstraţie.

( )

k avem

0 = A = ∑ aik (− 1)
i =1

n

i+k

Aik = ∑ aij (− 1)
i =1

n

i+k

Aik = ∑ aij d ik .
i =1

n

(2) Se aplică teorema de dualitate. Demonstraţia teoremei 1. Arătăm că ‫ٱ‬ AA = dI n , unde d = A .
*

Elementele liniei i a matricei A sunt a i1 , ai 2 ,..., ain şi cum A* = d ij poziţia (i, l ) în matricea produs AA* este egal cu

( )

T

,

elementele coloanei l a matricei A* sunt d l1 , d l 2 ,..., d ln . Aşadar elementul cu

∑a
j =1 *

n

ij

⎧d d lj = ⎨ ⎩0

pentru i = l . pentru i ≠ l
‫ٱ‬

Rezultă că AA = dI n şi analog se arată că A* A = dI n . Corolar. Fie R un inel comutativ, A = aij ∈ M n ( R ) şi d = det ( A) . Dacă d este inversabil în inelul R , atunci A este inversabilă în inelul M n ( R ) şi A −1 = d −1 A* . Demonstraţie. Dacă −1 * d A ∈ M n ( R ) .Cum

( )

d

este inversabil în

R , atunci matricea

şi analog d −1 A* A = I n , rezultă că A este inversabilă în inelul M n ( R ) şi

(

)

A d −1 A* = d −1 AA* = d −1 dI n = I n

(

)

A −1 = d −1 A* .
‫ٱ‬ Observaţie. În paragraful următor vom demonstra că oricare ar fi

AB = A ⋅ B
astfel încât

A, B ∈ M n ( R ) . Dacă există

A−1 ∈ M n ( R )

AA −1 = A −1 A = I n , atunci 1 = I n = AA −1 = A ⋅ A −1 . Cum

A , A −1 ∈ R ,

rezultă că A este inversabil în R . Aşadar pentru o matrice A ∈ M n ( R ) condiţia necesară şi suficientă să fie inversabilă în inelul M n ( R ) este ca A să fie
51

inversabil în R . Matricele inversabile în M n ( matricele inversabile în M n ( în M n ( matrice
8

)

sunt cele de determinant ± 1 ,

M n ( K [ X ]) dacă şi numai dacă A ∈ K * = K \ {0}.
Exemple.

A ∈ M n ( K [ X ]) , K

)

≠ 0 , iar cele inversabile ˆ ˆ ˆ ˆ sunt cele de determinant egal cu 1 , 3 , 5 sau 7 . De asemenea, o
corp comutativ, este inversabilă în inelul

) sunt cele de determinant

⎛ 2 −1 3 ⎞ ⎜ ⎟ 1. Fie A = ⎜ 1 2 2 ⎟ ∈ M3 ( ⎜ −1 3 1 ⎟ ⎝ ⎠

) . Calculăm

A folosind dezvoltarea acesteia

după elementele primei linii. Avem

A

= 2 ⋅ (− 1)

1+1

2 2 2 2 1+ 2 1 1+ 3 1 + (− 1) ⋅ (− 1) + 3 ⋅ (− 1) = −1 1 −1 3 3 1

= 2 ⋅ (− 4) + 3 + 3 ⋅ 5 = 10
Putem proceda şi astfel. Adunăm linia a doua înmulţimtă cu − 2 la prima linie şi linia a doua la linia a treia. Valoarea determinantului nu se schimbă. Apoi dezvoltăm determinantul după elementele primei coloane. Avem

−1 3 0 − 5 −1 −1 2 +1 − 5 2 2=1 2 2 = 1 ⋅ (− 1) A= 1 = −(− 15 + 5) = 10 . 5 3 3 −1 3 1 0 5 2
Dezvoltarea ultimului determinant după elementele primei coloane a fost avantajoasă pentru că această coloană conţine multe elemente egale cu zero.

ˆ ˆ ˆ ⎛ 2 1 3⎞ ⎜ ⎟ ˆ ˆ ˆ 2. Fie matricea A∈ M 3 ( 6 ) , A = ⎜ 1 3 0 ⎟ , Să arătăm că A este inversabilă ⎜ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜1 2 4⎟ ⎝ ⎠ în inelul M 3 ( 6 ) şi să calculăm inversa sa.Dezvoltăm A după elementele
coloanei a treia. Avem

ˆ 1+ 3 1 ˆ A = 3 ⋅ (− 1) ˆ 1
În inelul
6

ˆ ˆ 3 ˆ 3+ 3 2 + 4 ⋅ (− 1) ˆ ˆ 2 1

ˆ 1 ˆ ˆ ˆ ˆ = −3 + 2 = − 1 = 5 . ˆ 3

ˆ ˆ ˆ elementul 5 este inversabil şi 5 −1 = 5 . Rezultă că A este
6

inversabilă în M 3 (

) şi

ˆ ˆ A −1 = 5 −1 A* = 5 A* . Avem

52

⎛ d11 ⎜ * A = ⎜ d 21 ⎜d ⎝ 31
Aşadar

d 12 d 22 d 32

T ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ⎛ 0 2 5⎞ ⎛ 0 2 3⎞ d13 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ d 23 ⎟ = ⎜ 2 5 3 ⎟ = ⎜ 2 5 3 ⎟ . ⎜ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ 3 3 5⎟ ⎜ 5 3 5⎟ d 33 ⎟ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠

T

ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ⎛ 0 2 3⎞ ⎛ 0 4 3⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ A −1 = 5⎜ 2 5 3 ⎟ = ⎜ 4 1 3 ⎟ . ⎜ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ 5 3 5⎟ ⎜ 1 3 1⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ −1 −1 Se verifică egalităţile AA = I 3 = A A .
2.3. Alte rezultate asupra determinanţilor Vom demonstra mai întâi un rezultat folosit anterior la caracterizarea matricelor inversabile din M n ( R ) , R inel comutativ. Teorema 1. Fie R un inel comutativ şi

A, B ∈ M n ( R ) . Atunci

AB = A ⋅ B , adică determinantul produsului este egal cu produsul
determianţilor. Demonstraţie. Am văzult în paragraful 2.1. f : M n ( R ) → R n − liniară şi alternată are proprietatea că o aplicaţie

⎛ ⎞ f ( A) = ⎜ ∑ ε σ a σ (1)1 ...aσ (n )n ⎟ f (I n ) ⎜ σ∈S ⎟ ⎝ n ⎠ sau încă f ( A) = det ( A) f (I n ) .
oricare ar fi B din M n ( R ) . Cum c AB = Ac B , avem j j

Fixăm matricea A şi definim f : M n ( R ) → R prin f (B ) = det ( AB )

B B f (B ) = det Ac1B , Ac 2 ,..., Ac n de unde rezultă imediat că f este n − liniară şi alternată. Rezultă că f (B ) = det (B ) f (I n ) . Dar f (B ) = det ( AB ) , iar f (I n ) = det ( AI n ) = det ( A) . Rezultă că det ( AB ) = det (B ) det ( A) = det ( A) det (B ) .

([

])

‫ٱ‬

53

Teorema 2. Oricare ar fi matricele A = aij ∈ M m ( R ) , B ∈ M n ( R ) şi

( )

C ∈ M m×n ( R ) , avem

A C = A⋅B . O B
Demonstraţie. Vom da o demonstraţie prin inducţie după m . Când m = 1 , A = (a ) cu a ∈ R şi prin definiţie A = a . Avem, dezvoltând determinantul după elementele primei coloane,

a c11 L c1n A C 0 1+1 = = a ⋅ (− 1) B = A ⋅ B . M B O B 0 Presupunem acum că m > 1 şi că rezultatul din enunţ este adevărat pentru ⎛ A C⎞ m − 1 . Să notăm cu D = ⎜ ⎟ ∈ M m×n ( R ) . Dezvoltând D după elementele ⎝O B ⎠
primei coloane, avem

D =
Dar

A C 1+1 2 +1 m +1 = a11 (− 1) D11 + a 21 (− 1) D21 + ... + a m1 (− 1) Dm1 . O B ⎛A Di1 = ⎜ i1 ⎝O *⎞ ⎟ ∈ M ( m −1)×n ( R ) , 1 ≤ i ≤ m B⎠
Di1 = Ai1 ⋅ B .

şi Ai1 ∈ M m −1 ( R ) . Conform ipotezei de inducţie Acum avem

D = a11 (− 1)

(

1+1

A11 + a 21 (− 1)

2 +1

A21 + ... + a m1 (− 1)

m +1

Am1 ⋅ B = A ⋅ B .

)

Corolar 1. Dacă A1 , A2 ,..., Ar coeficienţi în R , atunci

‫ٱ‬ cu r ≥ 2 sunt matrice pătrate cu

A1 A2 O O

* = A1 ⋅ A2 ⋅ ... ⋅ Ar , Ar
‫ٱ‬
54

unde în zona marcată cu "*" pot fi coeficienţi arbitrari din R . Demonstraţie. Inducţie după r .

⎛ a1 ⎞ * ⎟ ⎜ a2 ⎟ ∈ M ( R ) este o matrice Corolar 2. Dacă A = ⎜ n ⎜ ⎟ O ⎜ O ⎟ an ⎠ ⎝
superior triunghiulară, atunci

A = a1 a 2 ...a n .
Observaţii. 1. Folosind teorema de dualitate se arată imediat că

A O = A⋅B , C B
oricare ar fi A ∈ M m ( R ) , B ∈ M n ( R ) , C ∈ M n×m ( R ) şi

a1 a2
*

O
O
= a1 a 2 ...a n .

an

2. Folosind proprietăţile (D'5) şi (D'4) putem reduce orice matrice pătrată A din M n ( K ) , K corp comutativ, la o matrice T superior triunghiulară şi

A = ± T după cum s-a folosit un număr par (respectiv impar) de permutări de
linii. Astfel, dacă A ∈ M 3 (
5

),
ˆ ˆ ˆ ⎛0 3 1⎞ ⎜ ⎟ ˆ ˆ ˆ A = ⎜ 4 2 3⎟ , ⎜ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ 3 1 2⎟ ⎝ ⎠

atunci aplicând lui A operaţiile: permutăm prima linie cu a doua, apoi adunăm ˆ prima linie înmulţită cu 2 la a treia şi în final adunăm linia a doua la a treia. Se obţine

ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ⎛ 0 3 1 ⎞ ⎛ 4 2 3 ⎞ ⎛ 4 2 3⎞ ⎛ 4 2 3 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ A = ⎜ 4 2 3⎟ → ⎜ 0 3 1 ⎟ → ⎜ 0 3 1⎟ → ⎜ 0 3 1 ⎟ = T . ⎜ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ 3 1 2⎟ ⎜ 3 1 2⎟ ⎜ 0 2 1⎟ ⎜ 0 0 2⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Cum s-a folosit o permutare de linii, avem Dacă A = aij ∈ M n (R ) , notăm cu l iA , linia i a matricei A ,

( )

ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ A = − T = − 4 ⋅ 3 ⋅ 2 = −4 = 1 .

(

)

liA = (ai1 , ai 2 ,..., ain ) .

55

Teorema 3. Fie K un corp comutativ şi A = aij ∈ M n ( K ) . Sunt echivalente afirmaţiile: (1) A ≠ 0 .

( )

A A (2) ind K c1A , c 2 ,..., c n în K − spaţiul vectorial K n al vectorilor coloană n − dimensionali. în K − spaţiul vectorial K n al vectorilor linie (3) ind K l1A , l 2A ,..., l nA n − dimensionali. Demonstraţie. (1) ⇒ (2) Dacă afirmaţie (2) nu este adevărată, atunci există

(

)

(

)

a1 , a 2 ,..., a n ∈ K , nu toţi nuli, astfel încât
⎛0⎞ ⎜ ⎟ ⎜0⎟ A A A a1c1 + a 2 c 2 + ... + a n c n = ⎜ ⎟ . M ⎜ ⎟ ⎜0⎟ ⎝ ⎠ Putem presupune că a n ≠ 0 . Înmulţind egalitatea de mai
− sus cu a n 1 , obţinem

c nA = b1c1A + b2 c 2A + .. + bn −1c nA−1 ,
− unde b j = − an 1a j ∈ K , 1 ≤ j ≤ n − 1 . Avem
n −1 ⎛⎡ ⎤⎞ = det ⎜ ⎢ c1A ,..., cnA−1 , ∑ b j c A ⎥ ⎟ = j ⎟ ⎜ j =1 ⎦⎠ ⎝⎣

A

= ∑ b j det ⎡c1A ,..., cnA−1 , c A ⎤ = ∑ b j ⋅ 0 = 0 j ⎦ ⎣
j =1 j =1

n −1

(

)

n −1

.

(2) ⇒ (1)

A Contradicţie! Rămâne adevărat că vectorii coloană c1A ,..., c n sunt liniar independenţi. A A Cum dim K K n = n , rezultă că c1A , c 2 ,..., c n este o bază a

K − spaţiului vectorial K n . Există scalarii bij ∈ K astfel încât

56

c Ij n

B = ( bij ) ∈ M n ( K ) . Avem
de unde rezultă că A ≠ 0 .

⎛ n ⎞ ⎜ ∑ a1i bij ⎟ ⎛ a1i ⎞ ⎜ i =1 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ n ⎟ n n ⎜ a 2i ⎟ ⎜ ∑ a 2i bij ⎟ A = ∑ bij ci = ∑ bij ⎜ ⎟ = i =1 = c AB , 1 ≤ j ≤ n . j M ⎜ ⎟ i =1 i =1 ⎜ ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜a ⎟ ⎝ ni ⎠ ⎜ n ⎟ ⎜ ∑ a ni bij ⎟ ⎝ i =1 ⎠ Din egalităţile de mai sus rezultă că I n = AB , unde
1 = I n = AB = A ⋅ B ,

Folosind teorema de dualitate se arată că (1) ⇔ (3) . ‫ٱ‬ Fie acum K un corp comutativ. Ne preocupă problema să găsim n scalari x1 , x 2 ,..., x n ∈ K astfel încât să fie satisfăcute condiţiile:

⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n = b1 ⎪a x + a x + ... + a x = b ⎪ 21 1 22 2 2n n 2 (S) ⎨ M ⎪ ⎪a n1 x1 + a n 2 x 2 + ... + a nn x n = bn ⎩ unde b1 ,..., bn şi aij , 1 ≤ i, j ≤ n sunt elemente date din K . Ansamblul (S) de
condiţii se numeşte sistem de n ecuaţii liniare în n necunoscute x1 , x 2 ,..., x n . ordonat ( x1 ,..., x n ) de elemente din K care satisface fiecare din cele n ecuaţii ale lui (S) se numeşte soluţie a sistemului. Dacă A ≠ 0 , atunci (S) se numeşte sistem Cramer. Matricea A = aij ∈ M n ( K ) se numeşte matricea sistemului (S). Un sistem

( )

57

Teorema 4. Fie K un corp comutativ şi A = aij ∈ M n ( K ) . Sunt echivalente afirmaţiile: (1) A ≠ 0 . (2) Oricare ar fi b1 , b2 ,..., bn ∈ K , sistemul

( )

(S)

⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n = b1 ⎪a x + a x + ... + a x = b ⎪ 21 1 22 2 2n n 2 ⎨ M ⎪ ⎪a n1 x1 + a n 2 x 2 + ... + a nn x n = bn ⎩

admite soluţie unică. Când A ≠ 0 , unica soluţie a sistemului (S) este (x1 , x 2 ,..., x n ) , unde

xj = A

−1

det c1A ,..., c A−1 , b, c A+1 ,..., c nA , 1 ≤ j ≤ n j j

([

])

⎛ b1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ b2 ⎟ cu b = ⎜ ⎟ ∈ K n (Regula lui Cramer). M ⎜ ⎟ ⎜b ⎟ ⎝ n⎠ Demonstraţie. Fie K n spaţiul vectorial al vectorilor coloană n − dimensionali şi ⎛ x1 ⎞ ⎛ b1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ x2 ⎟ ⎜b ⎟ n x = ⎜ ⎟∈ K , b = ⎜ 2 ⎟∈ Kn. M M ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜x ⎟ ⎜b ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠
Sistemul (S) poate fi scris sub forma matriceală (S) Ax = b sau sub forma vectorială c1A x1 + c 2A x 2 + ... + c nA x n = b , (S) în enunţul teoremei sistemul (S) fiind dat sub forma scalară. (1) ⇒ (2) Cum A ≠ 0 există inversa lui A conform corolarului de la teorema 1 paragraful 2.2. Avem

Ax = b ⇔ x = A −1b . Pentru că înmulţind la stânga cu A −1 egalitatea Ax = b , obţinem x = A −1b , iar dacă înmulţim la stânga ultima egalitate cu A , obţinem Ax = b .
58

(2) ⇒ (1)

Rezultă că (S) are soluţie şi aceasta este unică, anume x = A b. Folosind scrierea vectorială a sistemului (S) rezultă că orice vector
−1

b ∈ K n se reprezintă în mod unic ca o combinaţie liniară cu A A A A coeficienţi în K de c1A , c 2 ,..., c n . Rezultă că c1A , c 2 ,..., c n
formează

ind K (

bază pentru K n . În particular avem c1A , c 2A ,..., c nA . Aplicând teorema 3 rezultă că A ≠ 0 . o

)

A A Dacă x1 , x 2 ,..., x n este soluţia lui (S) avem b = c1A x1 + c 2 x 2 + ... + c n x n

şi deci

det c1A ,..., c A−1 , b, c A+1 ,..., c nA j j

([

])

n ⎛⎡ ⎤⎞ = det ⎜ ⎢c1A ,..., c A−1 , ∑ ciA xi , c A+1 ,..., c nA ⎥ ⎟ = j j ⎜ ⎟ i =1 ⎦⎠ ⎝⎣

= ∑ xi det c1A ,..., c A−1 , ciA , c A+1 ,..., c nA = j j
i =1

n

([

])

= x j det c1A ,..., c A−1 , c A , c A+1 ,..., c nA = j j j = xj A
Cum A ≠ 0 , obţinem

([

])

xj = A

−1

det c1A ,..., c A−1 , c A , c A+1 ,..., c nA . j j j
‫ٱ‬
5.

([

])

Exemplu. Fie sistemul (S) cu coeficienţi în corpul

(S)

ˆ ˆ ˆ ⎧2 x1 + x 2 + 3x3 = 4 ⎪ ⎪ˆ ˆ ˆ ˆ ⎨3x1 + 2 x 2 + 2 x3 = 2 . ⎪ ˆ ˆ ˆ ⎪ x1 + 2 x 2 + 2 x3 = 1 ⎩ ˆ ˆ ˆ ˆ ⎛ 2 1 3⎞ ⎛ 4⎞ ⎜ ⎜ ⎟ ⎟ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ A = ⎜ 3 2 2⎟ , b = ⎜ 2⎟ , A = 3 ≠ 0 . ⎜ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ˆ⎟ ⎜1 2 1⎟ ⎜1⎟ ⎝ ⎝ ⎠ ⎠

Să arătăm că (S) admite soluţie unică şi să găsim soluţia sa folosind regula lui Cramer. Avem

Sistemul (S) are soluţie unică, anume

ˆ ˆ ˆ 4 1 3 ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ x1 = 3 −1 2 2 2 = 2 ⋅ 4 = 3 ˆ ˆ ˆ 1 2 2
59

ˆ ˆ ˆ 2 4 3 ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ x 2 = 3 −1 3 2 2 = 2 ⋅ 1 = 2 ˆ ˆ ˆ 1 1 2 ˆ 2 ˆ ˆ x3 = 3 −1 3 ˆ 1 ˆ ˆ 1 4 ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ 2 2 = 2 ⋅1 = 2 . ˆ ˆ 2 1

2.4. Matrice şi transformări elementare. Matrice eşalon Fie R un inel comutativ. Notăm cu eij

poziţia (i, j ) are coeficientul 1 ∈ R şi în restul poziţiilor coeficientul 0 ∈ R . Din regula de înmulţire a matricelor rezultă că

( ) matricea din

M n ( R ) care în

⎧e eij e st = ⎨ it ⎩0
Definim matricele

pentru j = s pentru j ≠ s

(*)

, i ≠ j, a∈R

, 1≤ i < j ≤ n

60

, 1 ≤ i ≤ n , u ∈ U (R )

unde U (R ) este mulţimea elementelor inversabile ale inelului R . Matricele

Tij (a ) , Pij şi M i (u ) definite mai sus se numesc matrice elementare respectiv de
= Pij , M i (u ) = M i (u −1 ).
−1

tip I, II şi III. Lema 1. Matricele elementare sunt inversabile în inelul M n ( R ) şi avem

Tij (a ) = Tij (− a ) , Pij
−1

−1

Demonstraţie. Folosind regula de înmulţire a matricelor, sau eventual egalităţile (*), se constată că Tij (a )Tij (b ) = Tij (a + b ) , Pij Pij = I n , M i (u )M i (v ) = M i (uv ) oricare ar fi a, b, u , v ∈ R , u şi v inversabile. Luând b = −a şi v = u −1 , obţinem

Tij (a )Tij (− a ) = Tij (0) = I n , M i (u )M i u −1 = M i (1) = I n

( )

şi afirmaţiile din enunţ sunt probate. Să observăm că dacă A = aij ∈ M m×n ( R ) , iar Tij (a ) , Pij şi M i (u ) sunt din M m ( R ) , atunci, invocând regula de înmulţire a matricelor, se constată: (I) (II) (III)

( )

‫ٱ‬

Tij (a )A se obţine din A adunând la linia i linia j înmulţită cu a ; M i (u )A se obţine din A înmulţind linia i cu u . Pij A se obţine din A permutând linia i cu linia j .

Multiplicările de mai sus vor fi numite transformări elementare respectiv de tip I, II şi III asupra liniilor matricei A . Definiţie. O matrice E ∈ M m×n ( R ) se numeşte matricea eşalon (cu r pivoţi, 1 ≤ r ≤ min (m, n ) ) dacă există a1 ,..., a r ∈ R * = R \ {0} astfel încât ai ,

1 ≤ i ≤ r , este primul coeficient nenul din linia i a lui E , restul liniilor lui E conţin numai pe zero, iar coloanele j1 , j 2 ,..., j r în care se găsesc respectiv a1 , a 2 ,..., a r satisfac condiţia j1 < j 2 < ... < j r .
61

Exemplu 1. Matricea E ∈ M 5×7 (

),

⎛ 0 0 3 −1 0 2 3⎞ ⎜ ⎟ ⎜ 0 0 0 0 −2 3 0 ⎟ ⎟ E = ⎜0 0 0 0 0 5 3⎟ ⎜ ⎜0 0 0 0 0 0 0⎟ ⎜ ⎟ ⎜0 0 0 0 0 0 0⎟ ⎝ ⎠ este o matrice eşalon cu 3 pivoţi, incercuiţi pentru o mai bună vizualizare. Teorema 1. Dacă K este un corp comutativ şi A = ( aij ) ∈ M m×n ( K ) , A ≠ O , atunci există un număr finit de matrice elementare U 1 ,U 2 ,...,U p de tip I
sau II astfel încât,

U p ...U 2U 1 A = E ,
unde E este matrice aşalon. Altfel spus A poate fi adusă la forma eşalon printr-un număr finit de transformări elementare de tip I sau II asupra liniilor sale. Demonstraţie. Inducţie după m . Inspectăm coloanele matricei A până găsim o primă coloană j1 diferită de 0 . Dacă a1 j ≠ 0 luăm a1 = a1 j . Dacă
1 1

a1 j1 = 0 , există i , 1 < i ≤ m astfel încât aij1 ≠ 0 . Inmulţind la stânga pe A cu

P1i obţinem o matrice care are în poziţia (1, j1 ) pe aij1 ≠ 0 şi luăm a1 = aij1 .
1

Aşadar, putem presupune că a1 j ≠ 0 şi luăm a1 = a1 j . Pentru fiecare i ≥ 2 cu

aij1 ≠ 0 înmulţim la stânga pe A cu Ti1 − a1−1 aij1 şi obţinem

(

)

1

62

⎛ 0 L 0 a1 * L *⎞ ⎛ ⎞ ⎜0 L 0 0 ⎟ ⎜ ⎟ ⎟= A, ⎜ ∏ Ti1 − a1−1 aij ⎟ A = ⎜ 1 ⎜M O M M ⎟ 1 ⎟ B ⎜ i≥2 ⎜ aij ≠ 0 ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ 1 ⎠ ⎝0 L 0 0 ⎠ unde B este o matrie cu m − 1 linii. Dacă B ≠ 0 , atunci conform ipotezei de inducţie matricea B poate fi adusă la forma eşalon E1 printr-un număr finit de transformări elementare asupra liniilor lui B (care pot fi gândite ca transformări elementare asupra liniilor lui A1 , căci în stânga lui B în matricea A1 avem numai coeficienţi egali cu zero). Aşadar

(

)

⎛0 ⎜0 A→⎜ ⎜M ⎜ ⎝0

L 0 a1 * L *⎞ ⎛ 0 ⎟ ⎜0 L 0 0 ⎟→⎜ ⎟ ⎜M B O M M ⎟ ⎜ L 0 0 ⎠ ⎝0

L 0 a1 * L * ⎞ ⎟ L 0 0 ⎟=E E1 ⎟ O M M ⎟ L 0 0 ⎠

şi E evident este o matrice eşalon. Exemplu 2. Fie matricea A ∈ M 4×5 (

)
4 − 4⎞ ⎟ 3 −1⎟ 1 0 ⎟ ⎟ 0 − 3⎟ ⎠

‫ٱ‬

0 1 ⎛ 0 ⎜ 2 1 ⎜ 4 A=⎜ − 6 − 3 −1 ⎜ ⎜ 2 1 1 ⎝

care să fie adusă la forma eşalon. Prima coloană conţine elemente nenule.Permutăm prima linia cu a patra şi declarăm pe 2 pivot în poziţia (1,1) . Adunăm prima linie înmulţită cu − 2 la linia a doua şi înmulţită cu 3 la linia a treia. Avem

⎛ 2 1 1 0 −3 ⎞ ⎛ 2 1 1 0 −3 ⎞ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ 4 2 1 3 −1 ⎟ → ⎜ 0 0 −1 3 5 ⎟ = A A→ 1 ⎜ −6 −3 −1 1 0 ⎟ ⎜ 0 0 2 1 −9 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ 0 0 1 4 −4 ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ 0 0 1 4 −4 ⎠ În matricea A1 declarăm pivot pe − 1 din poziţia (2,3) şi adunăm linia a doua înmulţită ca 2 la linia a treia şi înmulţită cu 1 la linia a patra. Apoi declarăm pivot pe 7 din poziţia (3,4 ) şi adunăm linia a treia înmulţită cu − 1 la linia a patra. Se obţine matricea eşalon E .

63

Observaţie. Forma eşalon E a unei matrice pătrate A ∈ M n ( K ) , K corp comutativ, este o matrice superior triunghiulară şi A ≠ 0 dacă şi numai dacă E are n pivoţi a1 ,..., an , aceştia trebuie să se găsească pe diagonala principală. Vom avea A = (− 1) E = (− 1) a1 a 2 ...a n , unde m este numărul de permutări de linii
m m

⎛ ⎜ ⎜ A1 → ⎜ ⎜ ⎜ ⎝

2 0 0 0

1 0 0 0

1 −1 0 0

0 3 7 7

−3 ⎞ ⎛ ⎟ ⎜ 5⎟ ⎜ ⎟→⎜ 1⎟ ⎜ 1⎟ ⎜ ⎠ ⎝

2 0 0 0

1 0 0 0

1 −1 0 0

0 3 7 0

−3 ⎞ ⎟ 5⎟ ⎟=E. 1⎟ 0⎟ ⎠

folosite pentru găsirea formei eşalon. În caz contrar

A = 0 . În adevăr o

transformare elementară de tip I conservă valoarea determinantului, iar o transformare de tip II schimbă semnul determinantului. Astfel, fie A∈ M 3 ( 5 ) , B ∈ M 3 ( )

ˆ ˆ ˆ ⎛ 1 1 3⎞ ⎛1 2 − 3⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ˆ ˆ ˆ A = ⎜ 3 2 2⎟ , B = ⎜ 2 4 − 4⎟ . ⎜ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ 3 6 − 4⎟ ⎜ 2 1 3⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ˆ ˆ Adunăm prima linia a lui A înmulţită cu 2 la a doua şi înmulţită cu 3 la a ˆ treia, iar apoi adunăm linia a doua înmulţită cu 4 la a treia şi obţinem ⎛ 1 1 3⎞ ⎛ ˆ ˆ ˆ ⎞ ˆ ˆ ˆ ⎜ ⎟ ⎜1 1 3⎟ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ A → ⎜ 0 4 3⎟ → ⎜0 4 3⎟ = E . ⎜ ⎟ ⎜ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ 0 4 2⎟ ⎜0 0 4⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ˆ ˆ ˆ ˆ Deci A = E = 1 ⋅ 4 ⋅ 4 = 1 . Adunăm prima linie a lui B înmulţită cu − 2 la linia a doua şi înmulţită cu − 3 la a treia. Obţinem ⎛ 1 2 −3 ⎞ ⎜ ⎟ B →⎜ 0 0 2 ⎟. ⎜ ⎟ ⎜0 0 5 ⎟ ⎝ ⎠
Cum avem un pivot care nu este pe diagonala principală, rezultă că B = 0.

64

Teorema 2. Fie K un corp comutativ şi A = aij ∈ M n ( K ) astfel încât

( )

A ≠ 0 . Atunci există matricele elementare U 1 , U 2 ,..., U p de tip I, II sau III astfel
încât

U pU p −1 ...U 1 A = I n
În acest caz A
−1

= U pU p −1 ...U 1 .

Demonstraţie. Cum A ≠ 0 forma eşalon a lui A are n pivoţi şi se găsesc pe diagonala principală

⎛ a1 * L * ⎞ ⎜ ⎟ a2 L * ⎟ ⎜ A→ = E , ai ∈ K , ai ≠ 0 , 1 ≤ i ≤ n . ⎜ O M ⎟ ⎜ O ⎟ an ⎠ ⎝ Înmulţim pe E la stânga cu M i ai−1 , 1 ≤ i ≤ n . Apoi adunăm ultima linie înmulţită cu − bin şi o adunăm la linia i , i = 1,2,..., n − 1 . Se obţine

( )

b13 L b1n ⎞ ⎛ 1 b12 b13 ⎟ ⎜ 1 b23 b23 L b2 n ⎟ ⎜ ⎟→⎜ 1 L b3n 1 ⎟ ⎜ O O M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 1 ⎠ ⎝ Adunăm apoi linia n − 1 înmulţită cu − bi ,n −1 la linia
mai departe pâna obţinem I n . Ultima afirmaţie este evidentă.

⎛ 1 b12 ⎜ 1 ⎜ ⎜ E→ ⎜ O ⎜ ⎜ ⎝

0⎞ ⎟ 0⎟ 0⎟ . ⎟ M⎟ 1⎟ ⎠ i , i = 1, n − 2 şi aşa

L L L O

‫ٱ‬ Corolar. Orice matrice A ∈ M n ( K ) , K corp comutativ, cu A ≠ 0 este produs finit de matrici elementare. Aplicaţie: calculul inversei unei matrice. matricea Presupunem că A = aij ∈ M n ( K ) , K corp comutativ şi considerăm

( A I )∈M
n

( )

n× 2 n

(K ) .

Presupunem că A ≠ 0 , deci există A −1 . Cu

notaţiile de la teorema 2 avem A −1 = U p ...U 2U 1 . Dar

U p ...U 2U 1 (A I n ) = U p ...U 2U 1 A U p ...U 2U 1 I n = I n A −1

(

Aşadar, dacă matricei A I n

(

)

) (

)

îi aplicăm transformările elementare care

reduc pe A la I n , în al doilea compartiment apare A −1 .

65

Pentru exemplificare să considerăm matricea A∈ M 3 (

5

),

ˆ ˆ ˆ ⎛1 2 2⎞ ⎜ ⎟ ˆ ˆ ˆ A = ⎜ 3 1 0⎟ . ⎜ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ 4 1 2⎟ ⎝ ⎠
Să arătăm că A admite inversă şi să calculăm A −1 . Aplicăm matricei

ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ⎛1 2 2 1 0 0⎞ ⎜ ⎟ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ (A I 3 ) = ⎜ 3 1 0 0 1 0 ⎟ ⎜ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ 4 1 2 0 0 1⎟ ⎝ ⎠ transformările elementare de linie care reduc pe A la I 3 . În prima fază executăm transformările care reduc pe A la forma eşalon. A va admite inversă dacă E are
trei pivoţi, obligatoriu pe diagonala principală.

ˆ Adunăm prima linie a matricei A I 3 înmulţită cu 2 la linia a doua şi ˆ înmulţită cu 1 la a treia. Apoi permutăm linia a doua cu a treia. Obţinem ⎛ 1 2 2 ˆ ˆ ˆ⎞ ˆ ˆ ˆ 1 0 0 ⎜ ⎟ ⎜ 0 3 4 1 0 1⎟ = B ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ( A I3 ) → ⎜ ⎟ ⎜ 0 0 4 2 1 0⎟ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜ ⎝ ⎠ 1 ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ Avem A = (− 1) ⋅ 1 ⋅ 3 ⋅ 4 = 3 ≠ 0 pentru că s-a făcut o permutare de linii. ˆ Cum A ≠ 0 , există A−1 . Continuăm astfel: înmulţim linia a doua a lui B cu ˆ ˆ ˆ ˆ 3−1 = 2 şi a treia cu 4 −1 = 4 ,
ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ⎛1 2 2 0 2 0⎞ ⎜ ⎟ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ B → ⎜ 0 1 3 3 3 2⎟ = C . ⎜ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ⎟ ⎜0 0 1 3 4 0⎟ ⎝ ⎠ Pentru a transforma primul bloc al matricei C în matricea I 3 adunăm linia ˆ ˆ a treia a lui C înmulţită cu 2 la a doua linie şi înmulţită cu 3 la prima. În fine, ˆ adunăm linia a doua înmulţită cu 3 la prima. Se obţine ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ⎛1 0 0 4 1 1⎞ ⎜ ⎟ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ C → ⎜ 0 1 0 3 3 2 ⎟ = I 3 A−1 . ⎜ ⎟ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ⎜0 0 1 3 4 0⎟ ⎝ ⎠

(

)

(

)

66

2.5. Rangul unei matrice

A = ( aij ) ∈ M m×n ( K ) şi r ∈

Peste tot în acest paragraf
*

K este un corp comutativ. Dacă , r ≤ min (m, n ) , atunci cu coeficienţii lui A care

se găsesc la intersecţiile a r linii distincte i1 < i 2 < ... < ir şi r coloane distincte

j1 < j 2 < ... < j r putem forma o matrice pătrată M de ordin r numită submatrice a lui A .

r r Evident, putem forma C m × C n submatrice pătrate M de ordin r ale lui

A ; determinanţii unor asemenea submatrice ale lui A se numesc minori de ordin r ai lui A . Definiţie. Fie K un corp comutativ şi A = ( aij ) ∈ M m×n ( K ) , A ≠ O .
Spunem că A are rangul r dacă A admite un minor nenul de ordin r şi toţi minorii lui A de ordin mai mare ca r sunt egali cu zero. Rangul matricei zero este prin definiţie egal cu zero. Dacă A are rangul r , folosin notaţia rang( A) = r . Observaţii. 1. Dacă toţi minorii de ordin k ai unei matrice A ∈ M m×n ( K ) sunt egali cu zero, atunci orice minor de ordin k + 1 al lui A este egal cu zero. În adevăr, dezvoltând minorul de ordin k + 1 după elementele unei linii (coloane), cofactorii care intervin într-o asemenea dezvoltare sunt egali cu zero căci, mai puţin eventual semnul, sunt minori de ordin k . Aşadar o matrice A are rangul r dacă are cel puţin un minor nenul de ordin r şi toţi minorii de ordin r + 1 sunt egali cu zero. 2. Dacă E ∈ M m×n ( K ) este o matrice eşalon cu r pivoţi, atunci rang(E ) = r . În adevăr, dacă pivoţii a1 , a 2 ,..., a r se găsesc în coloanele j1 , j 2 ,..., j r , atunci submatricea M a lui E situată în primele r linii şi coloanele j1 , j 2 ,..., j r este de forma
67

⎛ a1 * L * ⎞ ⎜ ⎟ a2 L * ⎟ ⎜ M = ⎜ O M ⎟ ⎜ O ⎟ a2 ⎠ ⎝
şi M = a1 a 2 ...a r ≠ 0 . Orice submatrice de ordin r + 1 a lui E conţine elemente din cel puţin una din ultimele m − r linii ale lui E şi deci determinantul ei este egal cu zero. Teorema 1 (Kronecker). Fie K un corp comutativ,
*

(1) rang( A) = r ; (2) Numărul maxim de coloane ale lui A liniar independente este r , adică

A = ( aij ) ∈ M m×n ( K ) , A ≠ O şi r ∈

. Sunt echivalente afirmaţiile:

dim K c1A , c2A ,..., cnA = r ;
(3) Numărul maxim de linii ale lui A liniar independente este r , adică
A dim K l1A , l2A ,..., lm = r .

submatrice pătrată a lui AT , şi M = M T . Rezultă că rang( A) ≤ rang AT . Cum AT = A , avem şi rang AT ≤ rang( A) . Aşadar este suficient să demonstrăm echivalenţa lui (1) cu (2). (1) ⇒ (2) Pentru a nu complica notaţiile presupunem că submatricea M de ordin r situată în primele r linii şi r coloane are determinantul diferit de zero.
T

Demonstraţie. Din teorema de dualitate rezultă că A şi AT au acelaşi rang. În adevăr, dacă M este o submatrice pătrată a lui A , atunci M T este

( )

( )

( )

⎛ a11 L a1r L a1n ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ M M M M ⎟ A = ⎜ a r1 L a rr L a rn ⎟ . ⎜ ⎟ ⎜ M M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜a ⎟ ⎝ m1 L a mr L a mn ⎠ Arătăm că ind K c1A ,..., c rA în spaţiul K m al vectorilor

(

)

coloană m − dimensionali şi că c A ∈ c1A ,..., c rA j

oricare ar fi

j = r + 1,..., n .
Dacă exisţă a1 ,..., a r ∈ K , nu toţi nuli, astfel încât

68

⎛0⎞ ⎜ ⎟ ⎜0⎟ a1c1A + a 2 c 2A + ... + a r c rA = ⎜ ⎟ ∈ K m , M ⎜ ⎟ ⎜0⎟ ⎝ ⎠
atunci avem şi
M a1c1M + a 2 c 2 + ... + a r c rM

⎛0⎞ ⎜ ⎟ ⎜0⎟ = ⎜ ⎟∈ Kr M ⎜ ⎟ ⎜0⎟ ⎝ ⎠

ceea ce este imposibil pentru că

M ≠ 0 (vezi teorema 3,

paragraful 2.3.). Rămâne adevărat că ind K c1A ,..., c rA . Fixăm acum j > r . Avem

(

)

a11
M a r1 ai1

L a1r M M L a rr L air

a1 j
M = 0, 1≤ i ≤ m. a rj aij

În adevăr, dacă i = 1,2,..., r , determinanţii corespunzători sunt egali cu zero pentru că au două linii egale. Dacă i = r + 1,..., n , determinanţii corespunzători sunt minori de ordin r + 1 într-o matrice de rang r . Dezvoltăm fiecare dintre cei m determinanţi după elementele ultimei linii, care au aceeaşi cofactori, oricare ar fi i . Notând cofactorii lui ai1 ,..., air , aij cu

d 1 , d 2 ,..., d r şi d = M ≠ 0 , obţinem

d1 ai1 + d 2 a i 2 + ... + d r air + daij = 0 , 1 ≤ i ≤ n ,
ceea ce este echivalent cu

⎛0⎞ ⎜ ⎟ ⎜0⎟ A A A A d1c1 + d 2 c 2 + ... + d r c r + dc j = ⎜ ⎟ ∈ K m . M ⎜ ⎟ ⎜0⎟ ⎝ ⎠ Cum d ≠ 0 , avem c A = b1c1A + b2 c2A + ... + br crA ∈ c1A , c2A ,..., crA , j
unde bk = −d −1 d k , 1 ≤ k ≤ r .
69

(2) ⇒ (1)

Dacă M este o submatrice pătrată de ordin r + 1 a lui A , atunci ea provine din r + 1 coloane ale lui A , obligatoriu liniar dependente. Atunci şi coloanele lui M vor fi liniar dependente şi aplicând teorema 3, paragraful 2.3., avem M = 0 . Rezultă că

rang( A) ≤ r . Nu putem avea rang( A) < r , căci atunci, conform
primei părţi a demonstraţiei numărul maxim de coloane liniar independente ale lui A ar fi strict mai mic ca r , absurd. ‫ٱ‬ Observaţie. Demonstraţia teoremei precedente arată că dacă o matrice

minori de ordin r + 1 obţinuţi bordând pe M cu una din cele m − r linii şi una din cele n − r coloane care nu au coeficienţi comuni cu M sunt egali cu zero, atunci rang( A) = r . Sub ipotezele din demonstraţia precedentă minorii de ordin r + 1 care bordează pe M sunt

(m − r )(n − r )

A = ( aij ) ∈ M m×n ( K ) , admite un minor M ≠ 0 de ordin r şi toţi cei

a11
M a r1 ai1

L a1r M M L a rr L air

a1 j
M , r < i ≤ m, r < j ≤ n . a rj aij

Pe baza observaţiei de mai sus putem reduce volumul calculului necesar determinării rangului unei matrice. Exemplu. Fie matricea A ∈ M 3×4 ( ) ,

⎛1 −1 2 1 ⎞ ⎜ ⎟ A = ⎜ 3 0 2 − 1⎟ . ⎜4 −1 4 0 ⎟ ⎝ ⎠

⎛ 1 − 1⎞ ⎟ este submatricea lui A din primele două linii şi două 0⎟ ⎠ 1 −1 = 3 ≠ 0 , iar minorii de ordin 3 care bordează pe M coloane, avem M = 3 0
Dacă M = ⎜ ⎜3 ⎝ sunt egali cu zero,

1 −1 2 3
deci rang( A) = 2 .

1 −1 0 4 −1

1 −1 = 0 , 0

0

2 = 0, 3

4 −1 4

70

S-a observat că rangul unei matrice eşalon se deetrmină imediat, acesta fiind egal cu numărul pivoţilor. Importanţa rezultatului din teorema 2 de mai jos este acum evident. Lema 1. Fie V un K − spaiu vectorial şi v1 , v 2 ,..., v m ∈ V . Atunci oricare ar fi a ∈ K * şi i ≠ j , 1 ≤ i, j ≤ m avem

v1 ,..., vi ,.., v j ,..., v m = v1 ,..., avi ,..., v j ,..., v m = v1 ,..., vi + av j ,..., v j ,..., v m = = v1 ,..., v j ,..., vi ,..., v m
Demonstraţie. Dacă pentru x ∈ V avem

x = a1v1 + .. + ai vi + ... + a j v j + ... + a m v m
cu a1 ,..., a m ∈ K , atunci

x = a1v1 + ... + ai (vi + av j ) + ... + (a j − ai a )v j + ... + a m v m . Reciproc, dacă x ∈ V se scrie x = b1v1 + ... + bi (vi + av j ) + ... + b j v j + ... + bm v m x = b1v1 + ... + bi vi + ... + (b j + abi )v j + ... + bm v m ,

cu b1 ,..., bm ∈ V , atunci de unde

v1 ,...vi ,..., v j ,..., v m = v1 ,..., vi + av j ,..., v j ,..., v m .
Analog se verifică celelalte egalităţi din enunţ. Teorema 2. Rangul unei matrice A ∈ M m×n ( K ) ‫ٱ‬ nu se schimba dacă

asupra liniilor sale se efectuează transformări elementare. Altfel spus, dacă U este o matrice elementară de ordin m , atunci matricele UA şi A au acelaşi rang. Demonstraţie. Conform teoremei 1 rangul matricei A coincide cu
A dim K l1A , l 2A ,..., l m în spaţiul vectorilor linie K n . Dar liniile matricei UA sunt
A l1A ,..., l iA + al jA ,..., l jA ,..., l m , dacă U = Tij (a ) , A l1A ,..., l jA ,..., liA ,..., l m , dacă U = Pij şi

A l1A ,..., al iA ,..., l jA ,..., l m , dacă U = M i (a ) .

Se aplică lema 1. ‫ٱ‬

71

Exemplu. Fie matricea A ∈ M 4×5 (

),
4 − 4⎞ ⎟ 3 −1⎟ 1 0 ⎟ ⎟ 0 − 3⎟ ⎠

şi să aflăm rang( A) . Am văzut în exemplul 2, paragraful 2.4. că matricea A poate fi redusă printr-un număr finit de transformări elementare de forma eşalon E ,

0 1 ⎛ 0 ⎜ 2 1 ⎜ 4 A=⎜ − 6 − 3 −1 ⎜ ⎜ 2 1 1 ⎝

transformări elementare asupra liniilor sale, avem rang( A) = rang(E ) = 3 . 2.6. Sisteme de ecuaţii liniare. Metode de rezolvare

⎛ −2 ⎜ ⎜ 0 A→ E =⎜ ⎜ 0 ⎜ 0 ⎝ Cum rang(E ) = 3 , iar rangul

1 0 0 0

1 −1 0 0

0 3 2 0

−3 ⎞ ⎟ 5⎟ ⎟. 1⎟ 0⎟ ⎠

unei matrice se conservă când efectuăm

2.6.1 Teorema Kronecker-Capelli. Metoda Gauss a eliminării În paragraful 2.3. am considerat sisteme de n ecuaţii liniare, în n necunoscute cu coeficienţi într-un corp comutativ K . Vom considera acum cazul general când numărul ecuaţiilor nu coincide obligatoriu cu numărul necunoscutelor. Un sistem de m ecuaţii liniare în n necunoscute x1 , x 2 ,..., x n cu coeficienţi într-un corp comutativ K este un ansamblu (S) de condiţii de forma

⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n = b1 ⎪ a x + a x + ... + a x = b ⎪ 21 1 22 2 2n n 2 , (S) ⎨ M ⎪ ⎪a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n = bm ⎩ unde aij ∈ K , 1 ≤ i ≤ m , 1 ≤ j ≤ n şi bi ∈ K , 1 ≤ i ≤ m .
Scalarii

(1)

aij ∈ K ,

1≤ i ≤ m,

1≤ j ≤ n

se

numesc

coeficienţii

necunoscutelor, iar bi ∈ K , 1 ≤ i ≤ m termenii liberi ai sistemului (S). Matricea

A = ( aij ) ∈ M m×n ( K ) se numeşte matricea sistemului (S).

Dacă b1 = b2 = ... = bm = 0 , spunem că sistemul (S) este omogen.

72

În continuare K n şi K m reprezintă K − spaţiul vectorial al vectorilor coloană n − dimensionali, respectiv m − dimensionali. Vom folosi notaţiile

Matricea A = A b din M m×( n +1) ( K ) care se obţine adăugând la A coloana b a termenilor liberi se numeşte matricea extinsă a sistemului (S). Cu aceste convenţii de notatii, sistemul (S) poate fi scris sub forma matriceală (S) (2) Ax = b sau sub formă vectorială c1A x1 + c 2A x 2 + ... + c nA x n = b (3) (S) Reprezentarea de la (1) a sistemului (S) este forma scalară. Sistemul ordonat (x1 , x 2 ,..., x n ) de scalari din K se numeşte soluţie a sistemului (S) dacă verifică ansamblul de condiţii de la (1), ceea ce revine la faptul că în K − spaţiul vectorial K m vectorul b se scrie ca o combinaţie liniară cu A A coeficienţii x1 ,..., x n de coloanele c1A , c 2 ,..., c n ∈ K m ale matricei A , sau încă vectorul x ∈ K n de componente x1 , x 2 ,..., x n verifică condiţia (2). Spunem că sistemul (S) este compatibil dacă admite cel puţin o soluţie; în caz contrar spunem că sistemul (S) este incompatibil. Spunem că sistemul (S) este compatibil determinat dacă admite soluţie unică. Am arătat în paragraful 2.3. că un sistem (S) de n ecuaţii liniare în n necunoscute este compatibil determinat dacă şi numai dacă A ≠ 0 şi am precizat şi cum poate fi determinată unica sa soluţie (regula lui Cramer). Pentru cazul general al sistemelor (S) de m ecuaţii liniare în n necunoscute, cu coeficienţi într-un corp comutativ K , se impune: (α) Să cunoaştem criterii cu ajutorul cărora să putem să testăm dacă un sistem este compatibil. (β) Pentru sistemele compatibile să dăm o descriere adecvată a mulţimii tuturor soluţiilor. (γ) Să prezentăm metode convenabile de rezolvare (de determinare a mulţimii tuturor soluţiilor) pentru sistemele compatibile. Vom spune că două sisteme (S) şi (S') de ecuaţii liniare sunt echivalente dacă admit aceleaşi soluţii.

(

⎛ x1 ⎞ ⎛ b1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ x2 ⎟ ⎜b ⎟ n x = ⎜ ⎟∈ K , b = ⎜ 2 ⎟∈ Km. M M ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜x ⎟ ⎜b ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ m⎠

)

73

Lema 1. Dacă (S) Ax = b este un sistem de m ecuaţii liniare în n necunoscute şi P ∈ M m ( K ) , P ≠ 0 , atunci sistemul (S') PAx = Pb este echivalent cu sistemul (S).

⎛ x10 ⎞ ⎜ 0⎟ ⎜x ⎟ 0 0 Demonstraţie. Fie x o soluţie a sistemului (S), x = ⎜ 2 ⎟ ∈ K n . Avem ⎜ M ⎟ ⎜ x0 ⎟ ⎝ n⎠ 0 0 Ax = b şi înmulţind la stânga cu P , rezultă PAx = Pb , deci x 0 este soluţie şi a sistemului (S'). Reciproc, dacă PAx 0 = Pb cu x 0 ∈ K n , înmulţind la stânga cu P −1 , obţinem Ax 0 = b , deci x 0 este soluţie şi pentru (S).
‫ٱ‬ Teorema 1 (Kronecker-Capelli). Sistemul (S) Ax = b este compatibil dacă şi numai dacă rang( A) = rang A .

Demonstraţie. Presupunem că rang( A) = r . Fie matricele elementare

( )

U 1 ,U 2 ,...,U p astfel încât U p ...U 2U 1 A = E
unde E este matrice eşalon. Conform teoremei 2, paragraful 2.4, rang(E ) = rang( A) = r , deci matricea eşalon E are r pivoţi a1 , a 2 ,..., a r ∈ K * şi fie j1 < j 2 < ... < j r coloanele lui E în care se găsesc respectiv a1 , a 2 ,..., a r . Fie P = U p ...U 2U 1 şi

b ′ = Pb ,

⎛ b1′ ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ b′ ⎟ b′ = ⎜ 2 ⎟ ∈ K m . M ⎜ ⎟ ⎜ b′ ⎟ ⎝ m⎠
Cum matricele elementare sunt inversabile avem P ≠ 0 , deci sistemul (S) este echivalent cu sistemul (S') PAx = Pb ′ . Sistemul (S') se poate scrie astfel: adică Ex = b

74

= b1′ ⎧a1 x j1 + L ⎪ ′ a 2 x j2 + L = b2 ⎪ ⎪ O M ⎪ a r x jr + L = br′ . (S') ⎨ ⎪0 ⋅ x + 0 ⋅ x + L + 0 ⋅ x n = br′+1 1 2 ⎪ ⎪ M ⎪ ′ L + 0 ⋅ x n = bm ⎩ 0 ⋅ x1 + 0 ⋅ x 2 + ′ ′ Dacă (S') admite o soluţie x ∈ K n , atunci evident br +1 = ... = bm = 0 .
Reciproc, dacă această condiţie este îndeplinită, atunci sistemul (S') este echivalent cu sistemul

(S")

⎧a1 x j1 ⎪ ⎪ ⎨ ⎪ ⎪ ⎩

+L a 2 x j2

+L

= b1′ ′ = b2

O

M a r x jr + L = br′

Sistemul (S") este compatibil căci pentru orice sistem de valori din K date necunoscutelor x j , j ∈ { ,2,..., n} \ { j1 , j 2 ,..., j r } (S") devine sistem Cramer în 1 necunoscutele x j ,..., x jr , determinantul matricei unui astfel de sistem fiind
1

a1 O

* a2

Dar

′ rang((E b ′)) = r = rang( A) dacă şi numai dacă br′+1 = ... = bm = 0 .

Cum PA = P A b = PA Pb = E b ′ , avem rang A = rang E b ′ . (S) este compatibil dacă şi numai

(

) (

L * L * = a1 a 2 ...a r ≠ 0 . O M ar

) (

)

( )

((

))

Conchidem

sistemul rang ( A) = rang A .

( )

dacă

‫ٱ‬ Observaţie. Din demonstraţia teoremei precedente rezultă că atunci când sistemul (S) Ax = b este compatibil, acesta este echivalent cu sistemul (S"). Pentru rezolvarea sistemului (S") nu este necesar să folosim regula lui Cramer. 1 Necunoscutelor x j , j ∈ { ,2,..., n} \ { j1 , j 2 ,..., j r } numite necunoscute secundare le dăm valori arbitrare din corpul comutativ K . În sistemul Cramer corespunzător în necunoscutele x j , x j ,..., x jr , numite principale, se observă că necunoscuta x j
1 2 1

a fost eliminată din ecuaţia a doua, x j şi x j au fost eliminate din ecuaţia a treia
1 2

75

şi aşa mai departe. Această împrejurare permite să determinăm rapid valorile corespunzătoare pentru x j ,...x jr făcând "marche arrière". Se determină x jr din
1

ecuaţia r folosind faptul că a r ≠ 0 . Se introduce valoarea găsită în ecuaţia r − 1 şi se determină x j
r −1

folosind faptul că a r −1 ≠ 0 şi aşa mai departe.

Acest procedeu de rezolvare a sistemelor de ecuaţii liniare se numeşte metoda Gauss a eliminării. Exemple. 1. Fie sistemul (S) de 3 ecuaţii liniare în 4 necunoscute x1 , x 2 , x3 , x 4 cu coeficienţi în (S) ,

⎧ x1 − 2 x2 + x3 − 2 x4 = −1 ⎪ ⎨2 x1 − 4 x2 + x3 − 3 x4 = 0 . ⎪ ⎩4 x1 − 8 x2 + 3 x3 − 7 x4 = −2

Să testăm dacă (S) este compatibil şi să aflăm soluţiile cu metoda Gauss în caz că este compatibil. Considerăm matricea extinsă a sistemului (S)

⎛1 − 2 1 − 2 −1⎞ ⎜ ⎟ A = (A b ) = ⎜ 2 − 4 1 − 3 0 ⎟ . ⎜ 4 − 8 3 − 7 − 2⎟ ⎝ ⎠ Efectuăm asupra liniilor lui A transformările elementare de tip I şi II care reduc pe A la forma eşalon E . La linia a doua a lui A adunăm prima linie înmulţită cu − 2 , la linia a treia adunăm prima linie înmulţită cu − 4 şi la linia a treia linia a doua înmulţită cu − 1 . Obţinem ⎛ 1 −2 1 −2 −1⎞ ⎜ ⎟ A → ⎜ 0 0 −1 1 2 ⎟ = ( E b′ ) . ⎜ ⎟ 0 0 0⎟ ⎜0 0 ⎝ ⎠ Rezultă că rang( A) = rang(A ) = 2 , deci sistemul (S) este compatibil şi
este echivalent cu sistemul (S")

⎧ x1 − 2 x 2 ⎨ ⎩

+ x3 − 2 x 4 = −1 − x3 + x 4 = 2
, sistemul (S") se mai .

Necunoscutele principale sunt x1 şi x3 iar cele secundare x 2 şi x 4 . Dând lui x 2 şi x 4 valori arbitrare λ 1 , respectiv λ 2 din scrie

⎧ x1 + ⎨ ⎩

x3 = −1 + 2λ 1 + 2λ 2 x3 = 2 − λ 2

76

Înlocuind valoarea lui x3 în prima ecuaţie, găsim x1 = −3 + 2λ 1 + 3λ 2 , soluţia generală a sistemului (S) fiind

x = (− 3 + 2λ 1 + 3λ 2 , λ 1 ,2 − λ 2 , λ 2 ) cu λ1 , λ2 ∈
T

.

Să observăm că transformările elementare efectuate asupra liniilor lui A puteau fi efectuate direct pe ecuaţiile sistemului (S): la ecuaţia a doua se adună prima înmulţită cu − 2 şi aşa mai departe. Se obţine direct sistemul (S') din care se extrage apoi (S"). 2. Fie sistemul (S) cu coeficienţi în corpul 5 ,

(S)

ˆ ˆ ˆ ⎧2 x1 + 3x 2 + x3 = 2 ⎪ ⎪ˆ ˆ ˆ ⎨2 x1 + x 2 + 3x3 = 1 . ⎪ ˆ ˆ ˆ ⎪ x1 + 3 x 2 + 2 x3 = 3 ⎩

ˆ ˆ Adunăm prima ecuaţie înmulţită cu 4 la a doua şi înmulţită cu 2 la a ˆ treia. Apoi la ecuaţia a treia se adună a doua ecuaţie înmulţită cu 2 . Se obţine sistemul
ˆ ˆ ˆ ⎧2 x1 + 3x 2 + x3 = 2 ⎪ ˆ ˆ ˆ 3 x 2 + 2 x3 = 4 . ⎨ ⎪ ˆ ˆ 3 x3 = 4 ⎩ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ Din ultima ecuaţie se obţine x3 = 3 −1 4 = 2 ⋅ 4 = 3 . Valoarea găsită se ˆ ˆ ˆ ˆ înlocuieşte în ecuaţia a doua. Obţinem 3 x + 1 = 4 , de unde x = 1 . În fine, în
2 2

ˆ ˆ ˆ prima ecuaţie se înlocuieşte x 2 cu 1 şi x3 cu 3 şi se obţine x1 = 3 . Sistemul ˆ ˆ ˆ (S) are soluţie unică, anume x1 = 3 , x 2 = 1 , x3 = 3 .
2.6.2. Soluţiile unui sistem compatibil de ecuaţii liniare Fie (S) Ax = b un sistem de m ecuaţii liniare în n necunoscute. Sistemul (S0)

(S0)

⎛ 0⎞ ⎜ ⎟ ⎜ 0⎟ Ax = 0 = ⎜ ⎟ ∈ K m M ⎜ ⎟ ⎜ 0⎟ ⎝ ⎠

se numeşte sistem omogen asociat lui (S).

77

Teorema 2. Mulţimea N A a soluţiilor sistemului omogen (S0) este un subspaţiu liniar al lui K n şi

Evident N A = Ker ( f A ) . Cum

Demonstraţie. Fie transformarea liniară f A : K n → K m , f A ( x ) = Ax .

dim K ( N A ) = n − rang( A) .

⎛ x1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜x ⎟ A A A f A ( x ) = Ax = c1 x1 + c 2 x 2 + ... + c n x n , ∀x = ⎜ 2 ⎟ ∈ K n , M ⎜ ⎟ ⎜x ⎟ ⎝ n⎠ A A A rezultă că Im( f A ) = c1 , c 2 ,..., c n . Aşadar,

dim K (Im( f A )) = dim K c1A , c 2A ,..., c nA = rang( A)
conform teoremei 1, paragraful 2.5. Aplicând teorema 3, paragraful 1.4., avem n = dim K K n = dim K (Ker( f A )) + dim K (Im( f A )) ,

de unde dim K ( N A ) = n − rang ( A) .

( )

‫ٱ‬ Teorema 3. Fie (S) Ax = b un sistem compatibil de ecuaţii liniare şi x 0 ∈ K n o soluţie particulară a sa. Dacă N A este mulţimea soluţiilor sistemului omogen (S0) asociat lui (S), atunci

x0 + N A = x0 + x z ∈ N A

def

{

}

este mulţimea tuturor soluţiilor sistemului (S). Demonstraţie. Dacă y ∈ x 0 + N A , atunci y = x 0 + x cu x ∈ N A . Cum

Ax 0 = b şi Ax = 0 , rezultă că Ay = A x 0 + x = Ax 0 + Ax = b + 0 = b deci y este soluţie a isitemului (S). Reciproc, dacă Ay = b cu y ∈ K n , iar x = y − x 0 , atunci Ax = A y − x 0 − Ay − Ax 0 = b − b = 0 deci x ∈ N A şi y = x 0 + x ∈ x 0 + N A .

(

)

(

)

‫ٱ‬ Corolar. Un sistem (S) Ax = b de m ecuaţii liniare în n necunoscute este compatibil determinat dacă şi numai dacă rang( A) = rang A = n . este compatibil dacă şi numai dacă rang( A) = rang A . Demonstraţie. Avem N A = O dacă şi numai dacă rang( A) = n , iar (S)

( )

( )

‫ٱ‬
78

Fie (S) Ax = b un sistem compatibil de m ecuaţii liniare în n necunoscute, x 0 o soluţie particulară a sa şi d = dim K ( N A ) . O bază

(x ( ) , x ( ) ,..., x ( ) ) a subspaţiului
1 2 d

N A al soluţiilor sistemului omogen (S0) asociat

se numeşte sistem fundamental de soluţii şi avem
d ⎧ ⎫ x 0 + N A = ⎨ x 0 + ∑ λ i x (i ) λ 1 ,..., λ d ∈ K ⎬ . i =1 ⎩ ⎭

Aşadar, pentru a rezolva un sistem (S) compatibil de ecuaţii liniare este suficient să găsim o soluţie particulară x 0 a sa şi un sistem fundamental de soluţii pentru sistemul omogen (S0) asociat. 2.6.3. Metoda matriceală de rezolvare a sistemelor liniare

de ecuaţii liniare
Fie sistemul compatibil (S) de m ecuaţii liniare în n necunoscute, (S) Ax = b . matricea extinsă a

Putem presupune că m ≤ n şi că rang( A) = m . În adevăr fie A = A b

(

)

sistemului (S). Cum (S) este compatibil, avem rang A = rang( A) = r . Aşadar A are r linii liniar independente şi oricare altă linie a sa este combinaţie liniară de acestea. Presupunând, de exemplu, că primele r linii ale lui A sunt liniar independente, atunci pentru orice i , r < i ≤ m există λ 1 ,..., λ r ∈ K astfel încât

( )

liA = λ 1l1A + λ 2 l 2A + ... + λ r l rA . De aici rezultă că a i − a ecuaţie a sistemului (S) poate fi obţinută înmulţind primele r ecuaţii respectiv cu λ 1 , λ 2 ,..., λ r şi adunându-le termen cu
termen. Deducem că sistemul (S) este echivalent cu sistemul (S') format cu primele r ≤ n ecuaţii ale lui (S) şi rangul matricei sistemului (S') este r , egal cu numărul ecuaţiilor lui (S'). Aşadar putem presupune m ≤ n şi că rang( A) = m . Matricea A are deci o submatrice pătrată B de ordin m astfel încât B ≠ 0 . Pentru a nu complica notaţiile, presupunem că B se găseşte în primele m coloane ale lui A , deci matricea A se partiţionează astfel: A = B S ,unde S ∈ M m×d (K ) , d = n − m .

(

)

Submatricea B se numeşte bază a sistemului (S). Necunoscutele x1 , x 2 ,..., x m corespunzătoare coloanelor lui B se numesc necunoscute principale (sau de bază), iar x m +1 ,..., x n se numesc necunoscute secundare. Folosim notaţiile

79

⎛ x1 ⎞ ⎛ x m +1 ⎞ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎛ xB ⎞ ⎜ x2 ⎟ ⎜ xm+ 2 ⎟ m d n xB = ⎜ ⎟ ∈ K , xS = ⎜ ⎜ ⎟ ⎟∈ K , x = ⎜x ⎟∈ K . M M ⎝ S⎠ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜x ⎟ ⎜ x ⎟ ⎝ m⎠ ⎝ n ⎠
Având în vedere cum se înmulţesc matricele partiţionate în blocuri, sistemul (S) se mai scrie Bx B + Sx S = b (S) şi înmulţind la stânga cu B −1 , obţinem

xB = B −1b − B −1SxS .
⎛ 0⎞ ⎜ ⎟ Luând x S = ⎜ M ⎟ ∈ K d , obţinem x B = B −1b ∈ K m şi acum este evident că ⎜ 0⎟ ⎝ ⎠ ⎛ B −1b ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ 0 ⎟ n x0 = ⎜ ⎟∈K ⎜ M ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎝ ⎠
este o soluţie particulară a sistemului (S). Sistemul omogen (S0) asociat sistemului (S) se scrie Bx B + Sx S = 0 (S0) şi înmulţind la stânga cu B −1 , obţinem unde C ∈ M m×d ( K )

x B = − B −1 Sx S = Cx S
⎛ c11 ⎜ ⎜c C = − B −1 S = ⎜ 21 M ⎜ ⎜c ⎝ m1
I

c12 c 22

M
cm2

L c1d ⎞ ⎟ L c2d ⎟ O M ⎟ ⎟ L c md ⎟ ⎠

Luând x S = ci d , 1 ≤ i ≤ d , obţinem soluţiile

80

⎛ c11 ⎞ ⎛ c12 ⎞ ⎛ c1d ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ c 21 ⎟ ⎜ c 22 ⎟ ⎜ c2d ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ c m1 ⎟ (2 ) ⎜ c m 2 ⎟ ⎜ c md ⎟ x (1) = ⎜ ⎟ , x = ⎜ , …, x (d ) = ⎜ ⎟ 1 ⎟ 0 ⎟ ⎜ ⎜ ⎜ 0 ⎟ ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎝ ⎠ ⎠ (1) (d ) ale sistemului omogen (S0). Să observăm că x ,..., x sunt coloanele matricei ⎛ c11 L c1d ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ M O M ⎟ ⎛ C ⎞ ⎜ c m1 L c md ⎟ ⎟ ⎜ ⎟=⎜ ⎜I ⎟ ⎜ 1 L 0 ⎟ ⎝ d⎠ ⎜ M O M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 0 L 1 ⎟ ⎝ ⎠
care are rangul d pentru că are minorul I d = 1 ≠ 0 .
(1)

Aşadar ind K x (1) , x (2 ) ,..., x (d )
(2 ) (d )

(

) şi cum

dim K ( N A ) = n − m = d , rezultă

că x , x ,..., x este o nază pentru N A , adică un sistem fundamental de soluţii. Mulţimea tuturor soluţiilor a sistemului (S) este deci

⎛ B −1 b ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ 0 ⎟ (1) (d ) ⎜ ⎟ + λ 1 x + ... + λ d x cu λ 1 ,..., λ d ∈ K . ⎜ M ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎝ ⎠
Exemplu. Să se arate că sistemul (S)

⎧2 x1 + x 2 + x3 + 2 x 4 + 2 x5 = 2 ⎪ ⎨ x1 + 2 x 2 + x3 − x 4 + x5 = 4 ⎪2 x + 2 x + x + 3 x + x = −2 2 3 4 5 ⎩ 1

este compatibil şi să se rezolve folosind metoda matriceală. Matricele A şi A ale sistemului (S) sunt

⎛ 2 1 1 2 2⎞ ⎜ ⎟ A = ⎜ 1 2 1 − 1 1 ⎟ = (B S ) , A = ( A b ) ⎜2 1 1 3 1⎟ ⎝ ⎠
81

unde

⎛ 2 1 1⎞ ⎛ 2 2⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ B = ⎜ 1 2 1⎟ , S = ⎜ − 1 1 ⎟ , b = ⎜ 4 ⎟ . ⎜ 2 1 1⎟ ⎜ 3 1⎟ ⎜ − 2⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ Cum B = −1 ≠ 0 , rezultă că rang( A) = 3 . Avem ⎛ 0 −1 1 ⎞ ⎛ − 6⎞ ⎛− 4 0 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ −1 −1 1 ⎟ , B b = ⎜ − 4⎟ , C = −B S = ⎜ − 1 1 ⎟ . B = ⎜−1 0 ⎜ 2 2 − 3⎟ ⎜ 18 ⎟ ⎜ 7 − 3⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ 0 Sistemul (S) admite deci soluţia particulară x şi sistemul fundamental de 1 2 soluţii x( ) , x ( ) , ⎛ − 6⎞ ⎛ − 4⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ −1 ⎛ B b⎞ ⎜ − 4⎟ ⎜ −1⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎜ ⎟ 0 ⎜ 18 ⎟ , x (1) = ⎜ 7 ⎟ , x (2 ) = ⎜ − 3 ⎟ , x =⎜ 0 ⎟= ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎝ ⎠ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ 1 ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
−1

soluţia generală fiind

x 0 + λ 1 x (1) + λ 2 x (2 ) = (− 6 − 4λ 1 ,−4 − λ 1 + λ 2 ,18 + 7λ 1 − 3λ 2 , λ 1 , λ 2 ) cu λ1 , λ2 ∈ .
T

2.6.4. Minori caracteristici. Teorema lui Rouché Fie (S) Ax = b un sistem de m ecuaţii liniare în n necunoscute. Presupunem că rang( A) = r şi fixăm un minor M diferit de zero de ordin r al lui A , care are în continuare statutul de minor principal. Minorii de ordin r + 1 ai matricei A = A b obţinuţi bordând cu linii ale lui A din care nu provine M şi

(

)

cu coloana b a termenilor liberi se numesc minori caracteristici ai sistemului (S). Astfel, dacă M provine din primele r linii şi r coloane ale lui A , minorii caracteristici sunt

b1 Δi =
not

M ai1 L air

Evident, rang( A) = rang A dacă şi numai dacă Δ i = 0 , i = r + 1,..., n . Aşadar:
82

( )

M , i = r + 1,..., n . br bi

Teorema 4 (Rouché). Un sistem (S) Ax = b de ecuaţii liniare este compatibil dacă şi numai dacă toţi minorii caracteristici sunt egali cu zero. Exemplu. Să determinăm a ∈ astfel încât sistemul (S)

⎧ x1 + x 2 + 3 x3 + x 4 = 4 ⎪ ⎨3 x1 + x 2 + 2 x3 − x 4 = 3 ⎪ x − x − 4 x − 3x = a 2 3 4 ⎩ 1

să fie compatibil şi să se rezolve în acest caz. Matricea A a sistemului (S) este

3 1 ⎞ ⎛1 1 ⎜ ⎟ 2 − 1⎟ A = ⎜3 1 ⎜ 1 − 1 − 4 − 3⎟ ⎝ ⎠ Observăm că minorul de ordinul 2 1 1 M = = −2 ≠ 0 3 1 conţinut în primele două linii şi coloane a lui A este diferit de zero. Minorii de ordin 3 ai lui A care bordează pe M sunt zero 1 1 3 1 1 1 3 1 2 = 0 , 3 1 −1 = 0 1 −1 − 4 1 −1 − 3
şi deci rang( A) = 2 . Avem un singur minor caracteristic, anume

1

1

4

Δ c = 3 1 3 = −10 − 2a . 1 −1 a
Punând condiţia Δ c = 0 rezultă a = −5 . Aşadar, pentru a = −5 sistemul (S) este compatibil. Sistemul (S) pentru a = −5 este echivalent cu sistemul (S') Cum

⎧ x1 + x 2 + 3x3 + x 4 = 4 . ⎨ ⎩3x1 + x 2 + 2 x3 − x 4 = 3 M ≠ 0 , (S') poate fi considerat ca fiind sistem Cramer în ⎧ x1 + x 2 = 4 − 3 x3 − x 4 . ⎨ 2 x1 + x 2 = 3 − 2 x3 + x 4 ⎩

necunoscutele x1 şi x 2 , (S")

Aplicând regula lui Cramer, obţinem

83

⎧ ⎪ ⎪x = ⎪ 1 ⎪ ⎨ ⎪ ⎪ ⎪ x2 = ⎪ ⎩
soluţiile

4 − 3 x3 − x4 1 3 − 2 x3 + x4 1 1 − x3 − 2 x4 1 1 = = − + x3 + x4 −2 M 2 2 1 4 − 3 x3 − x4 3 3 − 2 x3 + x4 − 9 + 7 x3 + 4 x4 9 7 = = − x3 − 2 x4 −2 M 2 2

.

Dând valori arbitrare λ1 , λ2 ∈

pentru necunoscutele x3 şi x 4 , găsim
T

9 7 ⎞ ⎛ 1 1 ⎜ − + λ 1 + λ 2 , − λ 1 − 2λ 2 , λ 1 , λ 2 ⎟ cu λ1 , λ2 ∈ 2 2 ⎠ ⎝ 2 2

.

Exerciţii
1. Calculaţi determinanţii de ordinul trei:

1 2 3
a)

3 2 1; 1 3 2 1
−2

3

b)

−4 5 −6 ; 7 −8 9 a+d b+d b 1 c+d c 1
;

c)

a 1

b
d)

b
2

c

e)

bc b c 2 , c ≠ 0 , b ≠ 0 ; b c 1 c b a b c 2 2 2 a − bc b − ac c − ab . 2a + b + c a + 2b + c a + b + 2c

84

2. Aplicând proprietăţile determinanţilor, să se calculeze şi să se scrie rezultatul sub formă de produs:

a2
a)

b2 c2

(a + 1)2 (a + 2)2 (b + 1)2 (b + 2)2 (c + 1)2 (c + 2)2

;

x −1 x +1 x2 −1
b)

y −1 y +1 y2 −1 ; z −1 z +1 z 2 −1
a b c+a c2 + a2
şi
def

c a+b . a2 + b2
n

c)

b+c b2 + c2
*

3. Fie n ∈ canonic

− spaţiul vectorial
n n

pe care se consideră produsul scalar

x, y = ∑ xi y i , ∀x, y ∈
i =1

, x = ( x1 ,..., x n ) , y = ( y1 ,..., y n ) .

Dacă u1 , u2 ,..., um ∈

n

, atunci definim

⎛ u1 , u1 ⎜ G ( u1 , u2 ,..., um ) = ⎜ M ⎜ u ,u ⎝ m 1
şi Fie v1 ,..., vm ∈
n

L O L

u1 , um ⎞ ⎟ M ⎟ ∈ Mm ( u m , um ⎟ ⎠

)

Δ(u1 ,..., u m ) = det (G (u1 ,..., u m )) .
şi A = aij ∈ M m (
m

( )
j =1

)

astfel încât

vi = ∑ a ij u j , 1 ≤ i ≤ m .
a) Arătaţi că G (v1 , v 2 ,..., v m ) = AG (u1 , u 2 ,..., u m )AT ; b) Δ(v1 , v 2 ,..., v m ) = A Δ(u1 , u 2 ,..., u m ) ;
2

c)

Δ(u1 ,..., u m ) ≥ 0

d) ind

( u1 ,..., um ) ⇔ Δ ( u1 ,..., um ) > 0 .
S1 , S 2 ,..., S m şi

4. Fie mulţimile finite

aij = Card (S i I S j ) oricare ar fi 1 ≤ i, j ≤ m . Arătaţi că det ( A) ≥ 0 .

A = ( aij ) ∈ M m (

)

astfel încât

85

5. Pentru n ∈

*

fie matricea A = aij ∈ M n (

( )

) , unde

⎧− 1 pentru i ≤ j aij = ⎨ . pentru i > j ⎩1 Calculaţi det ( A) şi det (− A) .
6. Fie A = aij ∈ M n ( calculeze det ( A) . calculeze det ( A) . 7. Fie A = aij ∈ M n ( 8. Fie A = aij ∈ M n ( calculeze det ( A) . 9. Fie p, q ∈

( )

)

astfel încât aij = max{i, j} pentru 1 ≤ i, j ≤ n . Să se astfel încât aij = min{i, j} pentru 1 ≤ i, j ≤ n . Să se astfel încât aij = i − j pentru 1 ≤ i, j ≤ n . Să se

( )

) )

( )

astfel încât p 2 − 4q < 0 . Dacă A∈ M n ( . Să se calculeze

)

cu n impar,

atunci A 2 + pA + qI n ≠ 0 . 10. Fie a1 , a2 ,..., an ∈

D=

1 + a1 a2 1 + a2 a1
M M
a2

a3 L a3 L

an an

a1 11. Fie determinanţii de ordin n , 3 2 0 L 0 0

a3 L 1 + a n

M

O

M

.

α + β αβ 0 0 2 L 0 0 1 α + β αβ 0 3 L 0 0 , Fn = 0 1 α + β αβ M O M M M M M M 0 L 3 2 0 0 0 0 0 L 1 3 a) Arătaţi că E n = 3E n −1 − E n − 2 şi Fn = (α + β )Fn −1 − αβ Fn − 2 n ≥ 1. b) Calculaţi E n şi Fn . 1 0 En = M 0 0 3 1 M 0 0

L 0 L 0 L 0 . O M L α+β
oricare ar fi

86

12. Fie funcţiile derivabile f ij : [ a, b ] →

, 1 ≤ i, j ≤ 3 şi funcţia

f : [ a, b ] →

, f ( x ) = f 21 ( x )

f11 ( x )

Arătaţi că f este derivabilă pe [a, b] şi

f 31 ( x )

f 22 (x ) f 32 ( x )

f12 ( x )

f 23 ( x ) . f 33 (x )

f 13 ( x )

f ′ ( x ) = f 21 ( x ) f 31 ( x )

′ f11 ( x )

f 22 ( x ) f 32 ( x )

′ f12 ( x )

f11 ( x ) ′ f 23 ( x ) + f 21 ( x ) f33 ( x ) f31 ( x ) f13 ( x )

′ f13 ( x )

f12 ( x ) ′ f 22 ( x ) f32 ( x )

f13 ( x ) ′ f 23 ( x ) + f33 ( x )
.

+ f 21 ( x ) ′ f 31 ( x )
Generalizare. 13. Fie f :

f11 ( x )

f 22 ( x ) ′ f 32 ( x ) x + a1 x x

f12 ( x )

f 23 ( x ) ′ f 33 ( x ) x x x x + a3
, unde a1 , a2 , a3 ∈ .

, f (x ) =

x + a2 x b b . b + a3

a) Arătaţi că f ( x ) = f ′(0 )x + f (0 ) .

b + a1
b) Calculaţi Generalizare. 14.

b b + a2 b

b b

a
a) Dacă a, b, c ∈ şi 2c

b

c

a b = 0 , atunci a = b = c = 0 . 2b 2c a
, atunci a = b = c = 0 .

b) Dacă a + b3 2 + c3 4 = 0 cu a, b, c ∈ 15. Fie A, B, C , D ∈ M 2 ( a) Arătaţi că

) cu

A ≠ 0.

0 ⎞⎛ A B ⎞ ⎛ I 2 A −1 B ⎞ ⎟⎜ ⎟. ⎟=⎜ I 2 ⎟⎜ C D ⎟ ⎜ 0 D − CA −1 B ⎟ ⎠ ⎝ ⎠ ⎠⎝ A B = AD − CB . b) Dacă AC = CA , atunci C D
87

⎛ A −1 ⎜ ⎜ − CA −1 ⎝

16. Calculaţi determinanţii

a −b −c −d
unde a, b, c, d ∈ 17. Fie .

b c a −d d a −c b

d a 0 −b 0 c 0 b 0 −a , , − b c 0 0 −d a 0 b −c 0 A −B = A + iB ⋅ A − iB . Examinaţi B A

A, B ∈ M n (

).

Arătaţi că

cazurile AB = BA şi n = 1 . 18. Fie n ∈ * , a1 , a2 ,..., an ∈ şi

1 V (a1 , a 2 ,..., a n ) = a12 M a1n −1 a1

1 a2

L L

1 an

2 2 a2 L an , M O M n n a 2 −1 L a n −1

a) V (a1 , a 2 , a3 ) = (a 2 − a1 )(a3 − a1 )(a3 − a 2 ) = b) V (a1 , a 2 ,..., a n ) =

numit determinantul Vandermonde asociat numerelor a1 , a 2 ,..., a n . Arătaţi:

1≤i < j ≤ n

∏ (a

j

− ai ) .

1≤i < j ≤ 3

∏ (a

j

− ai );

19. Calculaţi determinanţii următori (de tip Vandermonde sau reductibili la tipul Vandermonde).

a)

1 a a2 a3
1 2x 4x 2

1 b b2 b3
1 y y2

1 c c2 c3
1

1 d ; d2 d3

b)

3z ; 9z 2

1 a a3 c) 1 b b 3 ; 1 c c3
88

x + y2
d)

y + z2 y2 + z3 y3 + z 4

z + x2 z 2 + x3 . z3 + x4

x2 + y3 x3 + y 4
x 2 2

20. Rezolvaţi ecuaţiile: a)

2 x 2 = 0; 2 2 x

1− x 0 x b) 0 1 − 2x 0 = 0; 0 1 − 3x x
c)

1 2 3 2 x + 1 2x + 1 = 0 ; 3 2 x + 1 3x + 1 1 x x x 1 x = 0; x x 1

d)

a2 − x
e)

ab
2

ac
.

ab ac

b −x bc = 0 , a, b, c ∈ 2 bc c −x

21. Determinaţi valorile parametrilor reali a şi b astfel încât matricea A:

⎛ a 1 2 4⎞ ⎟ ⎜ A = ⎜ 1 b 2 3⎟ ⎜ 1 2b 2 4 ⎟ ⎠ ⎝
a) are rangul 2; b) are rangul 3. astfel încât următoarele matrice să fie inversabile şi 22. Determinaţi a ∈ determinaţi inversele lor. a)

⎛1 A=⎜ ⎜−1 ⎝ ⎛2 ⎜ b) B = ⎜ a ⎜1 ⎝

a⎞ ⎟; 2⎟ ⎠
−1 0⎞ ⎟ 1 3⎟ ; 0 2⎟ ⎠
89

⎛a 1 ⎜ ⎜1 2 c) C = ⎜ a −1 ⎜ ⎜2 − 3 ⎝
a) ⎜ ⎜

1 2⎞ ⎟ 3 1⎟ . 1 2⎟ ⎟ 4 − 1⎟ ⎠

23. Rezolvaţi următoarele ecuaţii matriceale

⎛ 1 2⎞ ⎛2 1 ⎞ ⎟X = ⎜ ⎟ ⎜ 3 − 1⎟ ; ⎟ ⎝ −1 0⎠ ⎝ ⎠ ⎛3 2 1⎞ ⎛1 2 ⎟ ⎜ ⎜ b) X ⎜ 0 1 2 ⎟ = ⎜ 2 3 ⎜2 1 1⎟ ⎜3 1 ⎠ ⎝ ⎝
c) ⎜ ⎜

3⎞ ⎟ 1⎟ ; 2⎟ ⎠

⎛ 2 1 ⎞ ⎛ 3 1⎞ ⎛ 1 4 ⎞ ⎟X ⎜ ⎟=⎜ ⎟. ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ 5 3 ⎠ ⎝ 2 1⎠ ⎝ 4 1 ⎠

24. Folosind metoda Gauss a eliminării, arătaţi că sistemele următoare sunt compatibile şi determinaţi soluţiile acestora.

⎧− x1 + 2 x 2 + x3 + x 4 = 2 ⎪ a) ⎨2 x1 − 3 x 2 − x3 + x 4 = −1 ; ⎪− x + 3 x + 2 x + 4 x = 5 2 3 4 ⎩ 1 ⎧ x1 − 3 x 2 + x3 + x 4 = 1 ⎪ b) ⎨ x1 − 3 x 2 + x3 − 2 x 4 = −1 . ⎪ x − 3x + x + 5 x = 6 2 3 4 ⎩ 1
25. Rezolvaţi următoarele sisteme liniare omogene

⎧ x1 + 5 x 2 + x3 + 7 x 4 = 0 ⎪ a) ⎨2 x1 + 7 x 2 + x3 + 2 x 4 = 0 ; ⎪5 x + 13 x + x − 13 x = 0 2 3 4 ⎩ 1 ⎧ x1 − 2 x 2 + x3 = 0 ⎪ b) ⎨4 x1 + x 2 − 2 x3 = 0 ⎪11x − 4 x − x = 0 2 3 ⎩ 1
26. Să se discute şi să se rezolve când sunt compatibile sisteme liniare

⎧ x + y + mz = 1 ⎪ a) ⎨ x + 2my + z = −1 , m∈ ⎪2mx + y + (m + 1)z = 0 ⎩

;

90

⎧ x + αy + β z = 1 ⎪ b) ⎨ x + αβ y + z = α . ⎪β x + αy + z = 1 ⎩ 27. Fie A şi A matricea sistemului, respectiv matricea extinsă a sistemului (S), ⎧ x1 − x 2 + x3 + αx 4 = β ⎪ (S) ⎨ x1 + x 2 + γx3 + x 4 = −1 , α , β , γ ∈ . ⎪2 x − x + x − x = 1 2 3 4 ⎩ 1 Determinaţi α, β, γ astfel încât rang A = rang A = 2 şi să se rezolve cu
metoda matriceală sistemul (S) în acest caz. 28. Determinaţi valorile parametrului real m pentru care următoarele sisteme omogene admit soluţii nebanale şi să se rezolve în acest caz.

⎧ x + my + z = 0 ⎪ a) ⎨mx + y + z = 0 ; ⎪ x + y + mz = 0 ⎩ ⎧ x1 + 4 x 2 + x3 − 2 x 4 = 0 ⎪2 x − 5 x − 4 x + 2 x = 0 ⎪ 1 2 3 4 b) ⎨ . 5 x1 + 3 x 2 − 3 x3 + 4 x 4 = 0 ⎪ ⎪2 x1 − mx 2 − 2 x3 = 0 ⎩
29. Arătaţi că sistemul (S), (S)

⎧x + y + z = 0 ⎪ ⎨(b + c )x + (a + c ) y + (b + a )z = 0 , a, b, c ∈ ⎪bcx + acy + abz = 0 ⎩

,

admite soluţie unică dacă şi numai dacă numerele a, b, c sunt distincte.

91

3. Teorie Jordan
3.1. Matrice canonică Jordan
Fie K un corp comutativ, V un spiţiu vectorial de dimensiune n peste ′ ′ ′ corpul K şi B = ( e1 ,..., en ) o bază a lui V . Fie, de asemenea e1 , e2 ,..., en ∈ V şi

′ B ′ = (e1 ,..., e′ ) . Există scalarii pij ∈ K unic determinaţi astfel încât n

e′j = ∑ pij ei , 1 ≤ j ≤ n .
Fie P = pij ∈ M n ( K ) .

n

( )

i =1

det (P ) ≠ 0 .

Cu datele de mai sus avem: ′ ′ Lema 1. B′ = (e1 ,..., en ) este o bază a lui V dacă şi numai dacă Demonstraţie.
−1

Q = ( qij ) = P ∈ M n ( K ) . Putem scrie

Presupunem

det (P ) ≠ 0

şi

fie

′ ⎛ e1 ⎞ ⎛ e1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ′ e ⎜ e2 ⎟ T⎜ 2⎟ ⎜ M ⎟ = P ⎜ M ⎟, ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ e′ ⎟ ⎜e ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠

unde P T este transpusa lui P şi înmulţind cu Q T = P −1

( ) = (P )
T

T −1

, obţinem

′ ⎛ e1 ⎞ ⎛ e1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ e′ ⎟ ⎜ e2 ⎟ = QT ⎜ 2 ⎟ . ⎜M⎟ M ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ e′ ⎟ ⎜e ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠
Pentru x ∈ V , avem x =

∑x e
j =1 j

n

j

cu x j ∈ K , deci

n n ⎞ ⎛ n ⎞ n ⎛ n x = ∑ x j ⎜ ∑ qij ei′ ⎟ = ∑ ⎜ ∑ qij x j ⎟ ei = ∑ xi′ei , j =1 i =1 ⎝ i =1 ⎠ i =1 ⎝ j =1 ⎠

unde xi′ =
92

∑q
j =1

n

ij

xj ∈ K .

′ ′ Rezultă că V = e1 ,..., en , adică B ′ este un sistem de generatori pentru
V . Folosind teorema alternativei (teorema 3, paragraful 1.3) rezultă că B ′ este o bază pentru V . Reciproc, presupunem că B ′ este o bază pentru V . Există qij ∈ K astfel
încât

e j = ∑ qij ei′ , 1 ≤ j ≤ n .
i =1

n

Aşadar avem

′ ⎛ e1 ⎞ ⎛ e1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ′ e ⎜ e2 ⎟ T⎜ 2⎟ ⎜ M ⎟=P ⎜ M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ e′ ⎟ ⎜e ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠
şi

unde Q = qij ∈ M n ( K ) . Rezultă că

( )

′ ⎛ e1 ⎞ ⎛ e1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ e2 ⎟ ⎜ e′ ⎟ = QT ⎜ 2 ⎟ , ⎜M⎟ M ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜e ⎟ ⎜ e′ ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠ ⎛ e1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ e ⎜0⎟ T T ⎜ 2⎟ In − Q P ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ . M M ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜e ⎟ ⎜0⎟ ⎝ n⎠ ⎝ ⎠ e1 , e2 ,..., en sunt liniar independenţi

(

)

Cum
T T

vectorii

rezultă

I n − Q P = O . Aşadar
de unde det ( P ) ≠ 0 .

1 = det (I n ) = det Q T P T = det Q T det P T = det (Q ) det (P ) ,

(

)

( ) ( )

B′ .

‫ٱ‬ Când det (P ) ≠ 0 , P se numeşte matricea de trecere de la baza B la baza

93

Fie acum T un operator liniar definit pe spaţiul vectorial V , adică o aplicaţie T : V → V astfel încât

T (x + y ) = T (x ) + T ( y ) T (λx ) = λT (x ) oricare ar fi x, y ∈ V şi oricare ar fi λ ∈ K . Există aij ∈ K unic determinaţi astfel
încât

T (e j ) = ∑ aij ei , 1 ≤ j ≤ n .
n

operatorului T în baza B şi am folosit notatia A = M B (T ) (vezi paragraful 1.5.). Teorema 1. Fie V un spaţiu vectorial de dimensiune n peste corpul K ,

Dacă A = aij ∈ M n ( K ) , atunci A a fost numită matricea asociată

( )

i =1

′ B = (e1 ,..., en ) şi B ′ = (e1 ,..., e′ ) două baze ale lui V şi P = ( pij ) ∈ M n ( K ) n

matricea de trecere de la baza B la baza B ′ . Dacă T : V → V este un operator liniar, atunci M B′ (T ) = P −1 M B (T )P . Demonstraţie. Fie B = bij = M B′ (T ) . Avem

( )

n n ⎛ n ⎞ n ⎛ n ⎞ ′ T (e′j ) = ∑ bkj ek = ∑ bkj ⎜ ∑ pik ei ⎟ = ∑ ⎜ ∑ pik bkj ⎟ei k =1 k =1 ⎝ i =1 ⎠ i =1 ⎝ k =1 ⎠

şi
n ⎛ n ⎞ n ⎛ n ⎞ n ⎛ n ⎞ T (e′j ) = T ⎜ ∑ p kj ek ⎟ = ∑ p kj T (ek ) = ∑ p hj ⎜ ∑ aik ei ⎟ = ∑ ⎜ ∑ aik p kj ⎟ei . k =1 ⎝ k =1 ⎠ k =1 ⎝ i =1 ⎠ i =1 ⎝ k =1 ⎠

Din calculul de mai sus rezultă că

∑ pik bkj = ∑ aik pkj
oricare ar fi i şi j , 1 ≤ i ≤ n , 1 ≤ j ≤ n . Conchidem că PB = AP şi cum
k =1 k =1

n

n

det (P ) ≠ 0 , avem B = P −1 AP

‫ٱ‬ Un operator liniar T definit pe spaţiul vectorial V este complet determinat de modul cum acţionează pe o bază a lui V . Pe de altă parte acţiunea operatorului T pe o bază poate fi descrisă cu ajutorul coeficienţilor matricei asociate lui T în baza dată şi această descriere este cu atât mai simplă cu cât matricea asociată este mai apropiată de o matrice diagonală. Ţinând cont de modul cum se trece de la o bază a lui V la altă bază (vezi lema 1) şi modul cum se modifică matricea asociată unui operator dat când se face o schimbare de bază, se impune să definim următoarea relaţie binară pe M n ( K ) :
94

Definiţie. Fie K un corp comutativ şi A, B ∈ M n ( K ) . Spunem că matricea A este asemenea cu matricea B , şi scriem A ≈ B , dacă există P ∈ M n ( K ) cu det (P ) ≠ 0 astfel încât P −1 AP = B .

⎛λ 1 ⎞ ⎜ ⎟ λ 1 O ⎜ ⎟ def ⎜ ⎟ λ 1 Jn (λ ) = ⎜ ⎟ ∈ Mn ( K ) O O ⎜ ⎟ ⎜ O 1⎟ O ⎜ ⎟ ⎜ λ⎟ ⎝ ⎠ se numeşte celulă Jordan de ordin n asociată scalarului λ . Dacă λ 1 , λ 2 ,..., λ s ∈ K şi n1 , n2 ,..., ns ∈ * cu n1 + n2 + ... + n s = n , atunci ⎛ J (λ ) ⎞ ⎜ n1 1 ⎟ O ⎜ ⎟ J n2 ( λ2 ) ⎟ def ⎜ ⎟ ∈ Mn ( K ) J n1 ,n2 ,...,ns ( λ1 , λ2 ,..., λs ) = ⎜ ⎜ ⎟ O ⎜ ⎟ O ⎜ ⎟ J ns ( λs ) ⎟ ⎜ ⎝ ⎠ care are pe diagonală celulele Jordan J n (λ 1 ), J n (λ 2 ),..., J ns (λ s ) iar pe restul 1 2

Dacă n ∈

*

şi λ ∈ K , matricea pătrată

poziţiilor pe 0 ∈ K , se numeşte matrice Jordan. Rezultatul fundamental care va fi stabilit în acest capitol este: Teorema 2. Dată o matrice pătrată A∈ M n ( ) , există o matrice Jordan

J A , unic determinată mai puţin ordinea celulelor Jordan de pe diagonală, astfel încât A ≈ J A .
Acest rezultat se transferă imediat la operatori liniari astfel: Teorema 2'. Fie T un operator liniar definit pe un spaţiu vectorial V de dimensiune n peste corpul . Există o bază B a lui V astfel încât M B (T ) să fie matrice Jordan. Matricea Jordan astfel asociată operatorului T este unic determinată mai puţin ordinea celulelor de pe doagonală.

95

3.2. Inele euclidiene 3.2.1. Relaţia de divizibilitate într-un domeniu de integritate Fie R un domeniu de integritate, adică un inel comutativ cu 1 ≠ 0 şi fără divizori ai lui zero. Vom avea în vedere în primul rând inelele de polinoame K [X ] , K corp comutativ şi inelul al numerelor întregi. Relaţia de divizibilitate este cunoscută atât pentru numere întregi, cât şi pentru polinoame. Este avantajos să definim şi să studiem relaţia de divizibilitate în cadrul mai larg dat de domeniile de integritate. Fie deci R un domeniu de integritate şi a, b două elemente ale lui R . Spunem că b divide a şi scriem b a , dacă există q ∈ R astfel încât a = bq ; b se numeşte divizor al lui a , iar a se numeşte multiplu al lui b . Relaţia de divizibilitate pe un domeniu de integritate R este o relaţie binară reflexivă şi tranzitivă: (1) a a , ∀a ∈ R (reflexivitate), (2) dacă a b şi b c , atunci a c (tranzitivitate). În adevăr, a a , oricare ar fi a ∈ R pentru că a = a ⋅ 1 . De asemenea, cum a b şi b c , există q1 , q2 ∈ R astfel încât b = aq1 şi c = bq 2 , de unde

c = a (q1 q 2 ) , deci a c .
n

Să mai observăm că dacă a ai , 1 ≤ i ≤ n şi c1 , c 2 ,..., c n ∈ R , atunci

a ∑ ai ci , pentru că dacă ai = aqi , 1 ≤ i ≤ n , atunci
i =1

∑a c
i =1

n

i i

= aq , unde

q = ∑ qi ci .
i =1

n

Dacă a, b ∈ R , spunem că a este asociat în divizibilitate cu b , şi scriem

a ~ b , dacă a b şi b a . Se verifiă imediat că a ~ b dacă şi numai dacă b = au
cu u ∈ U (R ) , unde (U (R ),⋅) este grupul multiplicativ al elementelor inversabile ale inelului R , numit grupul unităţilor lui R . Definiţia. Fie R un domeniu de integritate şi a, b două elemente din R . Un element d ∈ R se numeşte cel mai mare divizor comun al lui a şi b , pe scurt c.m.m.d.c. al lui a şi b , dacă : (α) d a şi d b , (β) dacă c a şi c b , atunci c d .
96

Să observăm că dacă elementul d ′ ∈ R satisface, de asemenea condiţiile (α) şi (β), atunci d ′ d şi d d ′ , deci d ′ ~ d , adică d ′ = du cu u ∈ U (R ) . Aşadar, c.m.m.d.c. al lui a şi b , în caz că există, este unic determinat mai puţin o asociere în divizibilitate şi se notează cu (a, b ) (a nu se confunda cu perechea

ordonată (a, b ) !) Teorema 1. Fie R un domeniu de integritate cu proprietatea că există c.m.m.d.c pentru oricare două elemente a, b ∈ R . Dacă a, b, c ∈ R , atunci: (1) (2) (3) (4) (5)

((a, b ), c ) ~ (a, (b, c )) (asociativitate), (ca, cb ) ~ c(a, b ) , dacă (a, b ) ~ 1 şi (a, c ) ~ 1 , atunci (a, bc ) ~ 1 , dacă a bc şi (a, b ) ~ 1 , atunci a c , dacă a c , b c şi (a, b ) ~ 1 , atunci ab c .

Demonstraţie. Proprietatea (1) se verifiă imediat invocând definiţia c.m.m.d.c. Pentru a demonstra (2) fie d = (a, b ) şi e = (ca, cb ) . Când c = 0 rezultatul este imediat. Fie c ≠ 0 . Cum cd ca şi cd cb , rezultă că cd e , deci

deci du d . Rezultă că u ∈ U (R ) şi cum e = cdu , avem (ca, cb ) ~ c(a, b ) . (3) Avem (4) Avem

e = cdu cu u ∈ R . Mai avem ca = ex şi cb = ey cu x, y ∈ R . Aşadar ca = cdux şi cb = cduy şi simplificând cu c ≠ 0 , obţinem a = dux şi b = duy ,

1 ~ (a, c ) ~ (a, c(a, b )) ~ (a, (ca, cb )) ~ ((a, ca ), cb ) ~ (a, cb )

(a, c ) ~ (a, (a, b )c ) ~ (a, (ac, bc )) ~ ((a, ac ), bc ) ~ (a, bc ) ~ a ,
~ ( ab, ( a, b ) c ) ~ ( ab, ( ac, bc ) ) ~ ( ( ab, ac ) , bc ) ~ ( a ( b, c ) , bc ) ~ ~ ( ab, bc ) ~ ( a, c ) b ~ ab

de unde a c . (5) Avem

( ab, c )

de unde ab c . ‫ٱ‬ În inelul punând condiţia d ≥ 0 , iar în inelul K [X ] , K corp comutativ, punând condiţia ca d să fie polinom unitar, rezultă că c.m.m.d.c. este unic determinat în sens strict, În aceste condiţii în enunţul teoremei 1 putem înlocui simbolul"~" cu "=".
97

3.2.2. Definiţia inelelor euclidiene. Exemple Definiţie. Un domeniu de integritate R se numeşte inel euclidian dacă există o funcţie ϕ : R* → , unde R * = R \ {0} astfel încât, oricare ar fi a, b ∈ R cu b ≠ 0 , există q, r ∈ R cu proprietăţile

a = bq + r
şi

ϕ(r ) < ϕ(b ) dacă r ≠ 0 .
Elementele q şi r se numesc câtul, respectiv restul împărţirii lui a prin , ϕ(a ) = a astfel încât

b.
Inelul este inel euclidian în raport cu funcţia ϕ :
*

căci după cum este ştiut pentru orice a, b ∈

, b ≠ 0 există q, r ∈

a = bq + r , r < b . Astfel, dacă a = −25 şi b = 7 , avem − 25 = 7 ⋅ (− 4 ) + 3 , 3 = 3 < 7 = 7
sau încă

Următoarea teoremă stabileşte faptul că inelul K [X ] , K corp comutativ, este inel euclidian în raport cu funcţia Teorema 2. Fie K un corp comutativ şi g ∈ K [ X ], g ≠ 0 . Oricare ar fi

− 25 = 7 ⋅ (− 3) + (− 4 ) , − 4 = 4 < 7 = 7 .

ϕ : K [X ] →
*

, ϕ( f ) = grad f .

polinomul f ∈ K [X ] există polinoamele q, r ∈ K [ X ] unic determinate astfel încât

f = gq + r

şi

grad r < grad g dacă r ≠ 0 .

Demonstraţie. Demonstrăm existenţa polinoamelor q şi r . Dacă f = 0 sau f ≠ 0 şi grad f = n < grad g = m , luăm q = 0 şi r = f . Presupunem că grad f ≥ grad g ,

f = a n X n + ... + a1 X + a 0 , g = bm X m + ... + b1 X + b0
şi că afirmaţia din enunţ este adevărată pentru polinoamele de grad mai mic ca n . Fie f 1 ∈ K [X ] ,
− f1 = f − a n bm1 X n − m g .

98

polinoamele q1 , r1 în K [X ] astfel încât Putem scrie

Dacă f 1 ≠ 0 , atunci grad f 1 < n şi conform ipotezei de inducţie există

f1 = gq1 + r1 cu grad r1 < grad g dacă r1 ≠ 0 .
− f = g q1 + a n bm1 X n − m + r1

(

)

şi afirmaţia din enunţ este adevărată cu
− q = q1 + a n bm1 X n − m , r = r1 . Unicitatea polinoamelor q şi r este uşor de probat.

a, b ∈ R * astfel încât ϕ(a ) ≥ ϕ(b ) . Definim ri , i ≥ 0 prin r0 = a , r1 = b şi ri +1 este restul împărţirii lui ri −1 prin ri dacă i ≥ 1 . Pentru orice i ≥ 1 , fie qi câtul împărţirii lui ri −1 prin ri . Atât timp cât ri ≠ 0 , i ≥ 1 putem efectua împărţirea cu rest a lui ri −1 prin ri şi cum ϕ(r0 ) ≥ ϕ(r1 ) > ϕ(r2 ) > ϕ(r3 ) > ... există n astfel încât ri ≠ 0 oricare ar fi i ≤ n şi rn +1 = 0 . Aşadar avem
următoarea secvenţă de împărţiri cu rest

Fie acum R un inel euclidian în raport cu funcţia ϕ : R →
*

‫ٱ‬ şi

⎧a = r0 = r1 q1 + r2 = bq1 + r2 , ϕ(r2 ) < ϕ(r1 ) = ϕ(b ) ⎪ ϕ(r3 ) < ϕ(r2 ) r1 = r2 q 2 + r3 , ⎪ ⎪ M M ⎨ ⎪ ϕ(rn ) < ϕ(rn −1 ) rn − 2 = rn −1 q n −1 + rn , ⎪ ⎪ rn −1 = rn q n + 0 ⎩

(*)

numită algoritmul Euclid pentru a şi b . Numărul n se numeşte lungimea euclidiană a perechii a, b de elemente din R . Exemplul 1. Fie R = , a = 231 , b = 60 . Algoritmul Euclid pentru 231 şi 60 este

⎧231 = 60 ⋅ 3 + 51 ⎪60 = 51 ⋅ 1 + 9 ⎪ ⎪ , ⎨51 = 9 ⋅ 5 + 6 ⎪9 = 6 ⋅ 1 + 3 ⎪ ⎪6 = 3 ⋅ 2 + 0 ⎩
99

deci n = 5 şi r5 = 3 .

a, b ∈ R astfel încât ϕ(a ) ≥ ϕ(b ) . Atunci c.m.m.d.c. al lui a şi b este egal cu ultimul rest nenul din algoritmul Euclid pentru a şi b . Mai mult, există s, t ∈ R , numiţi coeficienţi Bézout ai lui a şi b , astfel încât (a, b ) = sa + tb . Demonstraţie. Să observăm că dacă a b , atunci există c.m.m.d.c. al lui a
*

Teorema 3. Fie R un inel euclidian în raport cu funcţia ϕ : R* →

şi

şi b şi (a,.b ) = a .

există dacă şi numai dacă există (b, r ) şi în acest caz (a, b ) = (b, r ) .

De asemenea, dacă pentru a, b, q, r ∈ R avem a = bq + r , atunci (a, b ) Din (*) rezultă că rn rn −1 , deci există (rn , rn −1 ) şi rn = (rn , rn −1 ) . Cum

rn − 2 = rn −1 q n −1 + rn rezultă că există şi (rn − 2 , rn −1 ) şi avem rn = (rn , rn −1 ) = (rn −1 , rn − 2 ) . Continuând, obţinem că există (a, b ) şi avem rn = (rn , rn −1 ) = (rn −1 , rn − 2 ) = ... = (r2 , r1 ) = (r1 , r0 ) = (a, b ) . Definim acum si şi t i , i ≥ 0 prin s 0 = 1 , s1 = 0 şi si +1 = si −1 − qi si pentru i ≥ 1 , t 0 = 0 , t1 = 1 şi t i +1 = t i −1 − qi t i pentru i ≥ 1 .
Arătăm prin inducţie că

ri = si a + t i b , ∀i ≥ 0 .
În adevăr,

Dacă i ≥ 2 şi

s 0 a + t 0 b = 1 ⋅ a + 0 ⋅ b = a = r0 , s1 a + t1b = 0 ⋅ a + 1 ⋅ b = b = r1 . ri − 2 = si − 2 a + t i − 2 b , ri −1 = si −1 a + t i −1b ,

atunci

ri = ri − 2 − ri −1qi −1 = ( si − 2 − si −1qi −1 ) a + ( ti − 2 − ti −1qi −1 ) b = si a + ti b ,
În particular rn = s n a + t n b , deci s = s n şi t = t n sunt coeficienţi Bézout

pentru a şi b . ‫ٱ‬ si a, b ∈ , a = 231 şi b = 60 . Să aflăm Exemplul 2. Fie R = c.m.m.d.c. şi coeficienţii Bézout pentru 231 şi 60 .

100

Invocând algoritmul Euclid pentru a = 231 şi b = 60 efectuat pe exemplul 1 şi definiţiile recurente pentru si şi t i , calculele pot fi sistematizate ca mai jos.

i
0 1 2 3 4 5

qi
3 1 5 1 2

ri
231 60 51 9 6 3

si
1 0 1 -1 6 -7

ti
0 1 -3 4 -13 27

Deci (231,60 ) = 3 , s = −7 , t = 27 şi avem Exemplul 3. Fie

3 = 231 ⋅ (− 7 ) + 60 ⋅ 27 . f ,g∈
3

[X ],

ˆ ˆ f = X 4 + x 2 + 2 X , g = X 3 + 1.

Împărţirile cu rest din algoritmul Euclid pentru f şi g sunt:

ˆ ˆ g = (X 2 + X ) ⋅ X + 2 + X + 1 ˆ ˆ X 2 + X = X +1 ⋅ X + 0 ˆ ˆ Ultimul rest nenul este r3 = X + 1 . Deci ( f , g ) = X + 1 . Pentru calculul coeficienţilor Bézout pentru polinoamele f şi g folosim tabelul următor:

f = g⋅X + X2 + X

(

(

)

)

i
0 1 2 3

qi

X ˆ X +2 X

ri f g X2 +X ˆ X +1

si
1 0 1

ti
0 1

ˆ ˆ 2x + 1

ˆ 2X ˆ ˆ X + 2X +1
2

ˆ ˆ ˆ ˆ Avem s = 2 X + 1 , t = X 2 + 2 X + 1 , deci

ˆ ˆ ( f , g ) = (2 X + 1) f

ˆ ˆ ˆ + X 2 + 2X +1 g = X +1.

(

)

101

3.2.3. Aritmetica inelului K [X ] Fie K un corp comutativ, a ∈ K şi f ∈ K [X ] . Conform teoremei restului (I.D. Ion, S. Bârză, L.Tufan, Lecţii de algebră, Fascicula I, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, capitolul 5, paragraful 5.6) există q ∈ K [X ] unic determinat astfel încât f = ( X − a) q + f (a) , de unde rezultă: Teorema 4 (Rouché, a factorului). Fie K un corp comutativ, a ∈ K şi f ∈ K [X ] . Atunci X − a divide pe f dacă şi numai dacă f (a ) = 0 , adică a este rădăcină a polinomului f . Atunci ( X − a )( X − b ) divide pe f dacă şi numai dacă f (a ) = 0 şi f (b ) = 0 . Demonstraţie. Dacă Corolar. Fie K un corp comutativ, f ∈ K [ X ] şi a, b ∈ K , a ≠ b .

( X − a )( X − b ) divide pe f , atunci există q ∈ K [X ] astfel încât f = ( X − a )( X − b ) q , de unde f (a ) = 0 şi f (b ) = 0 . Reciproc, presupunem că f (a ) = 0 şi f (b ) = 0 . Cum f (a ) = 0 , există g ∈ K [X ] astfel încât f = ( X − a )g . Avem 0 = f (b ) = (b − a )g (b ) şi cum b − a ≠ 0 , rezultă g (b ) = 0 . Aplicând din nou teorema Rouché, există q ∈ K [X ] astfel încât g = ( X − b ) q . Aşadar f = ( X − a )( X − b )q , deci ( X − a )( X − b )
divide pe f . ‫ٱ‬ Definiţie. Fie K un corp comutativ şi f ∈ K [ X ] astfel încât grad f = n > 0 . Spunem că f este reductibil peste K dacă există două

polinoame g , h ∈ K [X ] , de grade strict mai mici ca n astfel încât f = g ⋅ h . În caz contrar spunem că f este ireductibil peste K . Exemple. 1. Orice polinom de grad 1 din K [X ] este ireductibil peste K .

2. Dacă f ∈ K [ X ] , grad f = n > 1 şi f

În adevăr, dacă f = g ⋅ h cu g , h ∈ K [X ] astfel încât grad g < 1 şi grad h < 1 , atunci grad g = grad h = 0 şi deci grad f = grad g + grad h = 0 + 0 = 0 . Contradicţie.

f (a ) ≠ 0 , ∀a ∈ K . Reciproc, dacă grad f = 2 sau grad f = 3 şi f (a ) ≠ 0 , ∀a ∈ K , atunci f este ireductibil peste K .

este ireductibil peste K , atunci

102

Cum n > 1 şi grad( X − a ) = 1 < n , grad g = n − 1 < n , rezultă că f este reductibil peste K . Dacă gradul lui f este 2 sau 3 şi f este reductibil peste K , atunci f are un divizor de grad 1 , fie acesta aX + b cu a, b ∈ K , a ≠ 0 . Avem

În adevăr dacă f (a ) = 0 cu a ∈ K , atunci f = ( X − a )g cu g ∈ K [X ].

f (c ) = 0 , unde c = a −1b ∈ K . Astfel polinomul X 2 + 1 ∈

[X ]

este ireductibil peste

pentru că are
3

gradul egal cu 2 şi nu are rădăcini în este ireductibil peste
3

ˆ . Polinomul X 2 + X + 2 ∈
3.

[X ]

pentru că nu are rădăcini în

3. Singurele polinoame ireductibile din În adevăr, dacă f ∈

[X ]

[ X ] sunt cele de grad 1.

şi grad f = n > 1 , atunci f este reductibil

peste . Pentru a arata aceasta aplicăm teorema fundamentală a algebrei: există z ∈ astfel încât f ( z ) = 0 şi atunci f = ( X − z )g cu g ∈ [ X ] , iar

X − z şi g au gradul strict mai mic ca cel al lui f . 4. Singurele polinoame ireductibile din [ X ] sunt cele de grad 1 şi cele de grad 2 cu discriminantul negativ. În adevăr, este suficient să arătăm că dacă f ∈ [ X ] este ireductibil şi gradul său este n ≥ 2 , atunci n = 2 . Conform teoremei fundamentale a algebrei există z = a + ib ∈ astfel încât f ( z ) = 0 , unde a, b ∈ . Avem b ≠ 0 căci altfel f (a ) = 0 cu a ∈ ceea ce contrazice ireductibilitatea lui f peste . Cum f ∈ [ X ] şi f ( z ) = 0 , rezultă că avem şi f ( z ) = 0 . Dar z ≠ z şi
atunci conform corolarului la teorema 1, polinomul polinomul

f se împarte prin

f = (X 2 − 2aX + a 2 + b 2 )q . Cum f este ireductibil peste , rezultă că q ∈ * şi deci n = 2 . Să observăm că două polinoame f , g ∈ K [X ] sunt asociate în
divizibilitate dacă şi numai dacă

( X − z )( X − z ) = X 2 − ( z + z ) X + zz = X 2 − 2aX + a 2 + b 2 ∈ [ X ] . Rezultă că există q ∈ [ X ] astfel încât

g = a ⋅ f cu a ∈ K * = K \ {0}

103

a ∈ K . De asemenea, dacă f ∈ K [X ] este ireductibil şi d ∈ K [X ] este un divizor al lui f , atunci d ~ 1 sau d ~ f , adică d = a sau d = af cu a ∈ K * . Lemă. Fie K un corp comutativ şi f , g , h ∈ K [ X ] astfel încât f gh .
*

Dacă f ∈ K [X ] este ireductibil, atunci af este ireductibil oricare ar fi

Dacă f este ireductibil peste K , atunci f g sau f h . Demonstraţie. Presupunem prin absurd că f nu divide nici pe g şi nici pe h . Atunci avem ( f , gh ) = f deci f = 1 . Contradicţie pentru că un polinom ireductibil are gradul strict pozitiv. ‫ٱ‬ Teorema 5. Fie K un corp comutativ şi f ∈ K [X ] astfel încât

( f , g) = 1

şi

( f , h) = 1.

Deducem că

( f , gh ) = 1 .

Cum f gh ,

grad f = n > 0 . Atunci există polinoamele ireductibile p1 , p 2 ,..., p m din K [X ]

unic determinate mai puţin ordinea şi o asociere în divizibilitate astfel încât f = p1 p 2 ... p m . Demonstraţie. Demonstrăm mai întâi existenţa unor astfel de descompuneri pentru polinomul f . Dacă f este ireductibil peste K luăm m = 1 şi p1 = f . Dacă f este reductibil peste K , există g , h ∈ K [X ] astfel încât f = g ⋅ h , grad g < n , grad h < n .

Presupunând proprietatea adevărată pentru polinoamele din K [X ] de grad strict mai mic decât n , rezultă că g şi h se reprezintă ca produse finite de polinoame ireductibile din K [X ] şi deci polinomul proprietate. Fie acum

f = g ⋅ h are aceeaşi

′ 2 m f = p1 p 2 ... p m = p1 p ′ ... p ′ ′ două descompuneri ale polinomului f ca produse de polinoame ireductibile din K [X ] . ′ 2 m Cum p1 este ireductibil şi cum p1 divide produsul p1 p ′ ... p ′ ′ , există i
astfel încât

p1 pi′ (vezi lema precedentă). Cum pi′ este ireductibil şi

grad p1 > 0 , rezultă că pi′ = ap1 cu a ∈ K * . Renumerotând eventual ′ ′ 2 ′ polinoamele p1 , p ′ ,..., p m′ , putem presupune că i = 1 , deci p1 = ap1 . Rezultă că

′ ′ p2 ... pm = ap2 ... pm′ .

104

Presupunând că unicitatea descompunerii a fost dovedită pentru polinoamele din K [X ] care admit o reprezentare cu m − 1 polinoame ireductibile, rezultă că m − 1 = m ′ − 1 , adică m = m ′ şi mai puţin o renumerotare a polinoamelor p ′ ,..., p ′ avem pi ~ pi′ , i = 2,..., m . 2 m ‫ٱ‬ Observaţie. Reducând discuţia precedentă doar la polinoamele monice din K [X ] , rezultatul din teorema 5 devine: orice polinom monic f de grad n > 0 din

K [X ] se reprezintă în mod unic ca produs de polinoame monice ireductibile. Cum polinoamele monice ireductibile din [ X ] sunt de forma X − λ cu

λ ∈ , rezultatul din teorema 5, restrâns la polinoamele monice din
la: orice polinom monic f ∈ forma cu λ1 ,..., λt ∈

[X ]
e

[ X ] , revine

de grad n > 0 poate fi scris în mod unic sub
e e

f = ( X − λ 1 ) 1 ( X − λ 2 ) 2 ...( X − λ t ) t
distincte şi e1 , e2 ,..., et ∈
2 *

cu e1 + e2 + ... + et = n .
2

De asemenea, cum polinoamele monice ireductibile din forma X − a şi X + bX + c cu a, b, c ∈ polinom monic f ∈
s s

[X ]

sunt de

f = ( X − a1 ) 1 ...(X − a p ) p X 2 + b1 X + c1 1 ... X 2 + bq X + c q
t

[ X ] de grad n > 0 se reprezintă în mod unic sub forma

, b − 4c < 0 rezultă că: orice

(

) (

)

tq *

cu ai , b j , c j ∈

pentru 1 ≤ i ≤ p , 1 ≤ j ≤ q , b 2 − 4c j < 0 şi si , t j ∈ j

încât s1 + ... + s p + 2 t1 + ... + t q = n . 3.3. Matrice aritmetic echivalente Dacă R este un inel comutativ, vom nota cu GLn (R ) grupuk multiplicativ Am observat în paragraful 2.2. că o matrice U ∈ M n ( R ) este inversabilă

(

)

astfel

al matricelor inversabile din inelul M n ( R ) .

în M n ( R ) dacă şi numai dacă det (U ) este element inversabil al inelului R . Astfel avem şi

GLn ( Z ) = U ∈ M n (

{

) det (U ) = ±1}

GLn ( K [ X ]) = U ∈ M n ( K [ X ]) det (U ) ∈ K *

{

}
105

unde K este un corp comutativ.

Definiţie. Fie

(R , ϕ )

un inel euclidian şi A, B ∈ M n ( R ) . Spunem că

matricea A este aritmetic echivalentă cu matricea B şi scriem A ~ B , dacă există U , V ∈ GLn (R ) astfel încât UAV = B . Să observăm că relaţia binară "~" definită mai sus este o relaţie de echivalenţă pe M n ( R ) , adică

A ~ A , ∀A ∈ M n ( R ) (reflexivitate), A ~ B ⇒ B ~ A (simetrie), A ~ B şi B ~ C , atunci A ~ C (tranzitivitate). În adevăr, cum I n AI n = A şi I n ∈ GLn (R ) rezultă că A ~ A .

U −1 ,V −1 ∈ GLn (R ) rezultă B ~ A . În fine, dacă A ~ B şi B ~ C , atunci U 1 AV1 = B şi U 2 BV2 = C cu U 1 ,U 2 ,V1 ,V2 ∈ GLn (R ) . Cum U 2U 1 ,V2V1 ∈ GLn (R )
şi

Dacă UAV = B cu U , V ∈ GLn (R ) , atunci U −1 BV −1 = A şi cum

U 2U 1 AV1V2 = U 2 BV2 = C ,
rezultă A ~ C . În paragraful 2.4. au fost introduse matricele elementare Tij (a ) , Pij şi

GLn (R ) . Dacă A = ( aij ) ∈ M n ( R ) iar Tij (a ) , Pij şi M i (u ) sunt matrice

M i (u ) , respectiv de tip I, II şi III şi am observat că acestea aparţin grupului

elementare de ordin n , atunci matricea (I) se obţine din A adunând la coloana j coloana i înmulţită ATij (a ) cu a ∈ R (II) (III)

APij

se obţine din A permutând coloana j cu coloana i se obţine din A înmulţind coloana j cu u ∈ U (R ) .

AM j (u )

Aceste multiplicări vor fi numite transformări elementare respectiv de tip I, II şi III asupra coloanelor lui A . Analog în paragraful 2.4. am definit transformările elementare asupra liniilor lui A .

106

Definiţie. Spunem că o matrice D ∈ M n ( R ) are forma diagonalcanonică dacă

⎛ d1 ⎜ O ⎜ ⎜ dr D=⎜ ⎜ ⎜ O ⎜ ⎝
Lema 1. Fie astfel încât

⎞ ⎟ O ⎟ ⎟ not ⎟ = diag(d1 , d 2 ,..., d r , 0,...,0 13 2 0 ⎟ n − r ori O ⎟ ⎟ 0⎠

)

unde d1 , d 2 ,..., d r ∈ R * şi d1 d 2 ... d r .

(R , ϕ )

un inel euclidian şi A = aij ∈ M n ( R ) , A ≠ 0 .

( )

Atunci există un număr finit de matrice elementare U 1 , U 2 ,..., U p , V1 , V2 ,..., Vq

U p ...U 2U 1 AV1V2 ...Vq = diag(d1 , d 2 ,..., d r ,0,...,0)

cu d1 , d 2 ,..., d r ∈ R * şi d1 d 2 ... d r . Altfel formulat, matricea A poate fi adusă la forma diagonal-canonică efectuând un număr finit de transformări elementare asupra liniilor şi coloanelor sale. Demonstraţie. Inducţie după n şi după numărul natural matricea P1s AP1t are în poziţia (1,1) pe a st . Putem deci presupune că a11 ≠ 0 şi

ϕ( A) = min ϕ(aij ) aij ≠ 0 . Există s, t ∈

{

}

*

astfel încât ϕ( A) = ϕ(a st ) . Atunci

ϕ( A) = ϕ(a11 ) . Caz 1: Există i ≥ 2 sau j ≥ 2 astfel încât a11 / ai1 , respectiv a11 / a1 j . | |

q, r ∈ R , r ≠ 0 , ϕ(r ) < ϕ(a11 ) . Matricea T21 (− q )A are în poziţia (2,1) pe r ≠ 0, ⎛ a11 L a1n ⎞ ⎟ ⎜ T21 (− q )A = ⎜ r L ⎟ = A′ . ⎟ ⎜ M ⎠ ⎝
ϕ( A′) ≤ ϕ(r ) < ϕ(a11 ) = ϕ( A) . Conform ipotezei de inducţie matricea A′ , deci şi matricea A , poate fi
adusă la forma diagonal-canonică printr-un număr finit de transformări elementare asupra liniilor şi coloanelor sale.
107

Presupunem de exemplu că a11 / a 21 . Putem scrie a 21 = a11 q + r cu |

Avem

Caz 2: a11 ai1 , 2 ≤ i ≤ n şi a11 a1 j , 2 ≤ j ≤ n . Putem scrie ai1 = a11 qi1 , 2 ≤ i ≤ n şi a1 j = a11 q1 j , 2 ≤ j ≤ n cu

qi1 , q1 j ∈ R . Avem

unde B ∈ M n −1 ( R ) .

⎛ a11 ⎜ 0 ⎞ ⎛ n ⎞ ⎛ n ⎜ ∏ T1 j (− q1 j )⎟ = ⎜ ⎜ ∏ Ti1 (− qi1 )⎟ A⎜ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ M ⎝ i=2 ⎠ ⎝ j =2 ⎠ ⎜ ⎝ 0

0 L 0⎞ ⎟ ⎟, ⎟ B ⎟ ⎠

diag (d 2 ,..., d r ,0,...,0 ) cu d i ≠ 0 pentru 2 ≤ i ≤ r şi d 2 d 3 ... d r printr-un

Conform ipotezei de inducţie matricea B poate fi adusă la forma

număr finit de transformări elementare asupra liniilor şi coloanelor lui B (şi deci şi asupra celor ale lui A ). Fie d 1 = a11 . Conchidem că matricea A poate

ϕ(r ) < ϕ(d1 ) .
Avem

fi adusă la forma diag (d1 , d 2 ,..., d r ,0,...,0 ) printr-un număr finit de transformări elementare asupra liniilor şi coloanelor sale. Dacă d1 d 2 am terminat, altfel putem scrie d 2 = d1 q + r cu r ≠ 0 şi

⎛ d1 ⎜ ⎜0 ⎜ ⎜ P12 diag(d1 , d 2 ,..., d r ,0,...,0)T12 (− q ) = ⎜ ⎜ ⎜ ⎜ ⎜ ⎝
şi cum

r d2

0 0 O dr

L L

0

0⎞ ⎟ 0⎟ ⎟ ⎟ ⎟=C ⎟ ⎟ O ⎟ ⎟ 0⎠

ϕ(C ) ≤ ϕ(r ) < ϕ(d1 ) = ϕ( A)

matricea C (deci şi A ) poate, conform ipotezei de inducţie să fie adusă la forma diagonal-canonică printr-un număr finit de transformări elementare. ‫ٱ‬

108

există U , V ∈ GLn (R ) astfel încât
*

Teorema 1. Fie (R, ϕ) un inel euclidian şi A ∈ M n ( R ) , A ≠ 0 . Atunci

UAV = diag(d1 , d 2 ,..., d r ,0,...,0 ) ,

unde d1 , d 2 ,..., d r ∈ R şi d1 d 2 ... d r . Numărul r şi elementele d1 , d 2 ,..., d r , mai puţin o asociere în divizibilitate, sunt unic determinate. Când R = sau R = K [ X ] , K corp comutativ, cerând ca d i > 0 ,

1 ≤ i ≤ r , respectiv d i polinom monic, 1 ≤ i ≤ r , atunci d 1 , d 2 ,..., d r sunt unic
determinate. Demonstraţie. Cu notaţiile de la lema 1, fie U = U p ...U 2U 1 şi

V = V1V2 ...Vq . Avem U , V ∈ GLn (R ) şi UAV = diag(d1 , d 2 ,..., d r ,0,...,0 ) cu d i ∈ R * , d1 d 2 ... d r .
Pentru partea de unicitate să notăm cu Δ k ( A) c.m.m.d.c. al minorilor de

ordin k ai matricei A . Din proprietăţile determinanţilor rezultă că Δ k ( A) nu se schimbă dacă asupra liniilor sau coloanelor lui A efectuăm transformări elementare. Fie

D = diag(d1 d 2 ,..., d r ,0,...,0 ) forma diagonal-canonică a lui A . Conform observaţiei de mai sus avem Δ k (D ) = Δ k ( A) , k = 1, 2,..., n .
Cum d1 d 2 ... d r , avem

⎧d d ...d Δ k (D ) = ⎨ 1 2 k ⎩0
Aşadar

1≤ k ≤ r . r<k≤n

d 1 = Δ 1 ( A)

d 1 d 2 = Δ 2 ( A) M d1 d 2 ...d r = Δ r ( A)

0 = Δ k ( A), r < k ≤ n Δ ( A) Δ ( A) ,…, d r = r . de unde d 1 = Δ 1 ( A) , d 2 = 2 Δ 1 ( A) Δ r −1 ( A)
‫ٱ‬

109

⎛ 6 2 −12 ⎞ ⎜ ⎟ Exemplu. Fie matricea A = ⎜ −6 0 12 ⎟ ∈ M n ( ) . Să aflăm forma ⎜ 6 4 −12 ⎟ ⎝ ⎠ diagonal-canonică a lui A . Avem ϕ( A) = 2 = a12 . Matricea AP12 are în poziţia (1,1) pe 2 , ⎛ 2 6 − 12 ⎞ ⎜ ⎟ AP12 = ⎜ 0 − 6 12 ⎟ ⎜ 4 6 − 12 ⎟ ⎝ ⎠
şi observăm că 2 divide toţi coeficienţii matricei AP12 din prima coloană şi prima linie şi avem

0⎞ ⎛2 0 ⎜ ⎟ T31 (− 2 )AP12T12 (− 3)T13 (6) = ⎜ 0 − 6 12 ⎟ = C . ⎜ 0 − 6 12 ⎟ ⎝ ⎠ În matricea C adunăm la linia a treia linia a doua înmulţită cu − 1 şi la coloana a treia adunăm coloana a doua înmulţită cu 2 şi în final înmulţim linia a doua cu − 1 . Se obţine ⎛ 2 0 0⎞ ⎜ ⎟ M 2 (− 1)T32 (− 1)T31 (− 2 )AP12T12 (− 3)T13 (6 )T23 (2) = ⎜ 0 6 0 ⎟ = diag(2,6,0 ) . ⎜ 0 0 0⎟ ⎝ ⎠
Avem

0 0⎞ ⎛ 1 ⎜ ⎟ U = M 2 (− 1)T32 (− 1)T31 (− 2) = ⎜ 0 − 1 0 ⎟ ⎜ − 2 −1 1⎟ ⎝ ⎠
şi

⎛0 1 2⎞ ⎜ ⎟ V = P12T12 (− 3)T13 (6 )T23 (2 ) = ⎜ 1 − 3 0 ⎟ . ⎜0 0 1⎟ ⎝ ⎠
Avem

0 0 ⎞⎛ 6 2 − 12 ⎞⎛ 0 1 2 ⎞ ⎛ 2 0 0 ⎞ ⎛ 1 ⎜ ⎟⎜ ⎟⎜ ⎟ ⎜ ⎟ UAV = ⎜ 0 − 1 0 ⎟⎜ − 6 0 12 ⎟⎜ 1 − 3 0 ⎟ = ⎜ 0 6 0 ⎟ . ⎜ − 2 − 1 1 ⎟⎜ 6 4 − 12 ⎟⎜ 0 0 1 ⎟ ⎜ 0 0 0 ⎟ ⎝ ⎠⎝ ⎠⎝ ⎠ ⎝ ⎠

110

3.4. Matrice asemenea Fie K un corp comutativ, M n ( K ) inelul matricelor pătrate de ordin n cu coeficienţi în K şi M n ( K ) [ X ] inelul polinoamelor în nedeterminata X cu coeficienţi în M n ( K ) , cu m ∈ , A0 , A1 ,..., Am ∈ M n ( K ) . Lema astfel încât 1. Fie

F = A0 + A1 X + A2 X 2 + ... + Am X m
F ∈ Mn ( K )[ X ] ,

F = A0 + A1 X + ... + Am X m

şi

A ∈ M n ( K ) . Există matricele Bm −1 ,..., B1 , B0 , R ∈ M n ( K ) unic determinate

Mai mult, R = F ( A) = A0 + A1 A + ... + Am A m . Demonstraţie. În (*) efectuăm calculele din membrul drept şi identificăm apoi coeficienţii. Se obţine

F = Bm −1 X m −1 + ... + B1 X + B0 (I n X − A) + R .

(

)

(*)

Bm −1 = Am

Bm −2 = Am A + Am −1 Bm −3 = Am A 2 + Am −1 A + Am − 2 M R = Am A m + Am −1 A m −1 + ... + A1 A + A0 = F ( A) adică calculul coeficienţilor Bm−1 ,..., B1 , B0 şi al restului R se face ca în schema
Horner. ‫ٱ‬ Cum inelul M n ( K ) nu este comutativ, avem încă o variantă a rezultatului de la lema 1, anume: Lema 1*. În aceleaşi ipoteze ca la lema 1, există şi sunt unic determinate matricele Cm −1 ,..., C1 , C0 , R ∈ M n ( K ) astfel încât

B0 = Am A m −1 + Am −1 A m − 2 + ... + A2 A + A1

F = (I n X − A) C m −1 X m −1 + ... + C1 X + C 0 + R .

(

)

Mai mult, R = A m Am + A m −1 Am −1 + ... + AA1 + A0 .

111

Remarcă. Orice polinom F din M n ( K ) [ X ] poate fi scris ca o matrice din M n K [ X ] şi reciproc. Astfel, dacă F ∈ M 2 (

(

)

)[ X ]

⎛ 2 − 3⎞ 2 ⎛ 5 0 ⎞ ⎛ − 4 3⎞ F =⎜ ⎜ 0 1 ⎟ X + ⎜ − 2 3⎟ X + ⎜ − 1 0⎟ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
avem

⎛ 2 X 2 + 5 X − 4 −3 X 2 + 3 ⎞ F =⎜ ⎟ ∈ M 2 ( [ X ]) . −2 X − 1 X 2 + 3X ⎠ ⎝ Fie A = ( aij ) ∈ M n ( K ) . Atunci polinomul I n X − A ∈ M n ( K ) [ X ] poate
fi scris şi ca o matrice

−a1n ⎞ ⎟ L −a2 n ⎟ ∈ M n ( K [ X ]) O M ⎟ ⎟ L X − ann ⎠ şi se numeşte matricea caracteristică a lui A . Polinomul p A ∈ K [X ] , ⎛ X − a11 L − a1n ⎞ ⎜ ⎟ p A = det⎜ M O M ⎟ ⎜ −a L X − a nn ⎟ n1 ⎝ ⎠ se numeşte polinomul caracteristic al matricei A . Să observăm că printre cei n ! termeni ai determinantului I n X − A se L
găseşte şi

⎛ X − a11 ⎜ − a21 In X − A = ⎜ ⎜ M ⎜ ⎝ −an1

−a12 X − a22 M −an 2

( X − a11 )( X − a 22 )...( X − a nn )
n

de unde rezultă că polinomul p A are gradul n şi că primii doi coeficienţi sunt 1 şi

− ∑ aii . Cum ultimul coeficient este p A (0) = det (− A) = (− 1) A avem
i =1

n

⎛ n ⎞ n p A = X n − ⎜ ∑ aii ⎟ X n −1 + ... + (− 1) A ∈ K [X ] . ⎝ i =1 ⎠
Exemplu. Fie matricea

⎛ 8 9 −9 ⎞ ⎜ ⎟ A = ⎜ −3 −2 5 ⎟ ∈ M 3 ( ⎜ 3 4 −3 ⎟ ⎝ ⎠

).

112

Atunci matricea caracteristică a lui A este

−9 9 ⎞ ⎛ X −8 ⎜ ⎟ −5 ⎟ ∈ M 3 ( I3 X − A = ⎜ 3 X +2 ⎜ −3 −4 X + 3⎟ ⎝ ⎠ şi polinomul caracteristic al lui A este 9 X −8 −9 pA =

[ X ])

3
−3

X +2 −4

− 5 = X 3 − 3X 2 + 4 . X +3 A ∈ M n ( K ) avem

Teorema 1 (Hamilton-Cayley). Oricare ar fi

p A ( A ) = 0 ∈ M n ( K ) . Cu alte cuvinte, orice matrice A ∈ M n ( K ) este rădăcină
a polinomului său caracteristic. Demonstraţie. Reamintim că dacă R este un inel comutativ iar M ∈ M n ( R ) , atunci matricea reciprocă a lui M , notată cu M * , este maticea

M * = ( d ij ) ∈ M n ( R ) unde d ij = (− 1)
T

i+ j

det (M ij ) şi M ij ∈ M n −1 ( R ) se obţine

din M suprimând linia i şi coloana j . Se ştie că unde d = det (M ) .

MM * = M * M = dI n ,

În cazul nostru R = K [ X ] şi M = I n X − A ∈ M n K [ X ] . Se observă că d ii sunt polinoame unarice de grad n − 1 , iar d ij cu i ≠ j sunt polinoame de grad mai mic ca n − 1 . Rezultă că Avem

(

)

M * = I n X n −1 + Bn − 2 X n − 2 + ... + B1 X + B0 ∈ M n ( K ) [ X ] .

I n p A ( X ) = M * M = I n X n −1 + Bn −1 X n − 2 + ... + B0
Aplicând lema 1 rezultă că

(

)(I

n

X − A) + 0 .

p A ( A) = I n p n ( A) = 0 .
‫ٱ‬

113

Teorema 2 (fundamentală a asemănării). Fie K un corp comutativ şi A, B ∈ M n ( K ) . Sunt echivalente afirmaţiile: (1) A ≈ B , (2) I n X − A ~ I n X − B . Aşadar matricele A şi B sunt asemenea dacă şi numai dacă matricele lor caracteristice I n X − A şi I n X − B , gândite ca matrice cu coeficienţi în inelul euclidian K [X ] , sunt echivalente. Demonstraţie. (1) ⇒ (2) Fie P ∈ GLn (K )
−1

astfel

încât

P (I n X − A)P = I n X − B şi cum GLn (K ) ⊆ GLn (K [ X ]) rezultă că In X − A ~ In X − B . (2) ⇒ (1) Fie U , V ∈ GLn (K [ X ]) astfel încât U (I n X − A)V = I n X = B
Reprezentând matricele U şi V (din

P −1 AP = B .

Avem

(α ) GLn ( K [ X ]) ⊆ M n ( K [ X ]) ) ca
(β)

polinoame din M n ( K ) [ X ] şi aplicând lema 1 şi lema 1* putem scrie

cu Q1 , Q2 ∈ M n K [ X ] şi R1 , R2 ∈ M n ( K ) . Înlocuind în (α ) obţinem

U = (I n X − B )Q1 + R1 , V = Q2 (I n X − B ) + R2

(

)

R1 ( I n X − A ) R2 = I n X − B − U ( I n X − A ) Q2 ( I n X − B ) −
Cum U , V ∈ GLn (K [ X ]) avem şi folosind (α ) avem

− ( I n X − B ) Q1 ( I n X − A ) V + ( I n X − B ) Q1 ( I n X − A ) Q2 ( I n X − B ) U −1 , V −1 ∈ GLn ( K [ X ]) ⊆ M n ( K [ X ])

− (I n X − B ) V −1Q2 + Q1U −1 − Q1 (I n X − A)Q2 (I n X − B )
Pentru că polinomul din stânga egalităţii rezultă că De unde

R1 (I n X − A)R2 = I n X − B −

(

(γ )

)

(γ )

are gradul cel mult 1 ,

V −1Q2 + Q1U −1 − Q1 (I n X − A)Q2 = 0 .

R1 (I n X − A)R2 = I n X − B şi identificând coeficienţii rezultă R1 R2 = I n şi R1 AR2 = B . Aşadar
− − R1 = R2 1 şi din R2 1 AR2 = B obţinem că A ≈ B .

‫ٱ‬
114

3.5. Forma canonică Jordan a unei matrice din M n ( Lema 1. Fie K un corp comutativ, λ ∈ K şi n ∈
*

)

. Avem

⎛1 ⎜ O I n X − J n (λ ) ~ ⎜ ⎜ 1 ⎜ ⎜ O ⎝
Demonstraţie. Cum rezultă că

⎞ ⎟ O ⎟ ⎟. ⎟ ( X − λ )n ⎟ ⎠
n

det (I n X − J n (λ )) = ( X − λ )

ultima linie este egal cu (− 1)

Minorul de ordin n − 1 al lui I n X − J n (λ ) obţinut eliminând prima coloană şi
n −1

Δ n (I n X − J n (λ )) = ( X − λ ) .
n

Δ 1 (I n X − J n (λ )) Δ 2 (I n X − J n (λ )) ... Δ n −1 (I n X − J n (λ )) = 1
n

. Deducem că Δ n −1 (I n X − J n (λ )) = 1 . Cum

rezultă că d1 = d 2 = ... = d n −1 = 1 şi d n = ( X − λ ) de unde afirmaţia din enunţul lemei. ‫ٱ‬ Lema 2. Fie ϕ, ψ ∈ K [ X ] două polinoame prime între ele, adică c.m.m.d.c. (ϕ, ψ ) = 1 . Atunci

⎛ ϕ 0 ⎞ ⎛ 1 0 ⎞ ⎛ ϕψ 0 ⎞ ⎜ ⎜ 0 ψ ⎟ ~ ⎜ 0 ϕψ ⎟ ~ ⎜ 0 1 ⎟ . ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ Demonstraţie. Există polinoamele u , v ∈ K [X ] astfel încât uϕ + vψ = 1 .
Avem

0 ⎞ ⎛ 1 ψ ⎞ ⎛1 ψ ⎞ ⎛1 0 ⎞ ⎛ ϕ ⎛ϕ 0 ⎞ ⎜ ⎟ ~ ⎜ uϕ + vψ ψ ⎟ ~ ⎜ ϕ 0 ⎟ ~ ⎜ 0 −ϕψ ⎟ ~ ⎜ 0 −ϕψ ⎟ ~ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝0 ψ ⎠ , ⎛ 1 0 ⎞ ⎛ ϕψ 0 ⎞ ~⎜ ⎟~⎜ ⎟ ⎝ 0 ϕψ ⎠ ⎝ 0 1 ⎠
‫ٱ‬

transformările de linii şi de coloane efectuate fiind evidente.

115

Lema 3. Fie celulele Jordan J n (λ 1 ), J n (λ 2 ) şi matricea Jordan J de
1 2

ordin n = n1 + n 2 ,

0 ⎞ ⎛ J n (λ 1 ) ⎟. J = J n1 ,n2 (λ1 , λ 2 ) = ⎜ 1 ⎜ 0 J n2 (λ 2 )⎟ ⎝ ⎠ ⎞ ⎟ 0 ⎟ dacă λ ≠ λ 1 2 ⎟ ⎟ ( X − λ1 )n1 ( X − λ 2 )n2 ⎟ ⎠ ⎞ ⎟ 0 ⎟ ⎟ dacă λ = λ . 1 2 ⎟ ⎟ n2 ⎟ (X − λ 2 ) ⎠

Atunci

⎛1 ⎜ O In X − J ~ ⎜ ⎜ 1 ⎜ ⎜ 0 ⎝
şi

⎛1 ⎜ ⎜ O In X − J ~ ⎜ 1 ⎜ ⎜ 0 ⎜ ⎝
Demonstraţie. Avem

( X − λ1 )n1

0 ⎛ I n X − J n1 (λ 1 ) ⎞ ⎟~ In X − J = ⎜ 1 ⎜ 0 I n2 X − J n2 (λ 2 )⎟ ⎝ ⎠ ⎛1 ⎞ ⎜ ⎟ 0 ⎜ O ⎟ 0 ⎜ ⎟ 1 ⎜ ⎟ n1 ( X − λ1 ) 0 ⎜ ⎟ ~ ⎜ ⎟ 1 ⎜ ⎟ 0 O ⎜ ⎟ 0 ⎜ ⎟ 1 ⎜ n2 ⎟ (X − λ 2 ) ⎠ 0 ⎝ n n conform lemei 1. Când λ 1 ≠ λ 2 polinoamele ( X − λ 1 ) 1 şi ( X − λ 2 ) 2 sunt
prime între ele şi aplicând lema 2 avem

⎛1 ⎜ O In X − J ~ ⎜ ⎜ 1 ⎜ ⎜ 0 ⎝
116

⎞ ⎟ 0 ⎟ ⎟ ⎟ n n ( X − λ1 ) 1 ( X − λ2 ) 2 ⎟ ⎠

Când λ 1 = λ 2 permutăm linia n1 cu linia n − 1 şi coloana n1 cu coloana n − 1 şi se obţine a doua afirmaţie din enunţul lemei. ‫ٱ‬ Rezultatul de la lema 3 poate fi generalizat. Fie J = J n ,...,ns (λ 1 ,..., λ s ) o
1

λ 1 ,..., λ t cu t ≤ s elementele distincte (eventual renumerotate) din lista λ 1 ,..., λ s . Fie qi numărul celulelor Jordan asociate lui λ i , 1 ≤ i ≤ t de ordine respectiv ei1 ≥ ei 2 ≥ .. ≥ eiqi .
matrice Jordan. Fie Avem

∑ qi = s şi
i =1 e

t

⎛ qi ⎞ ∑ ⎜ ∑ eij ⎟ = n unde n = n1 + n2 + ... + ns este ⎜ ⎟ i =1 ⎝ j =1 ⎠
t

ordinul matricei Jordan J .

Polinoamele ( X − λ i ) ij , 1 ≤ i ≤ t , 1 ≤ j ≤ qi se aranjează în tabloul

⎧ ( X − λ 1 )e11 , ( X − λ 1 )e12 , L, ( X − λ 1 )e1q1 ⎪ e e e ⎪( X − λ 2 ) 21 , ( X − λ 2 ) 22 , L, ( X − λ 2 ) 2 q2 (*) ⎨ M ⎪ ⎪ ( X − λ )et1 , ( X − λ )et 2 , L, ( X − λ )etqt t t t ⎩ Fie m = max{q1 ,..., qt }. Fie d m , d m −1 ,..., d1 respectiv produsul polinoamelor din coloana unu, a doua, …, a m − a a tabloului (*). Evident d1 d 2 ... d m şi grad d 1 > 0 . Cu notaţiile de mai sus avem:
Teorema 1.

⎞ ⎛1 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ O ⎟ ⎜ 1 I n X − J n1 ,...,ns (λ 1 ,..., λ s ) ~ ⎜ ⎟, d1 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ O 0 ⎟ ⎜ ⎜ dm ⎟ ⎠ ⎝ unde numărul valorilor 1 aflate pe diagonala principală este n − m .
Demonstraţie. Se aplică lemele precedente. ‫ٱ‬ Acum putem demonstra teorema fundamentală a teoriei Jordan. Teorema 2. Fie A∈ M n ( ) . Există o matrice Jordan J A unic determinată mai puţin ordinea celulelor de pe diagonală astfel încât A ≈ J A .

117

Demonstraţie. Cum det (I n X − A) ≠ 0 rezultă că există polinoamele monice d1 ,...d m unic determinate astfel încât

⎞ ⎛1 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ O ⎟ ⎜ 1 In X − A ~ ⎜ ⎟ d1 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ O 0 ⎟ ⎜ ⎜ dm ⎟ ⎠ ⎝
unde grad d1 > 0 şi d1 d 2 ... d m . Polinoamele d1 ,..., d m astfel determinate sunt numite factorii invarianţi al lui A . Fie λ1 , λ2 ,..., λt ∈ rădăcinile distincte ale lui d m . Fie e11 , e21 ,..., et1 multiplicităţile rădăcinilor λ 1 , λ 2 ,..., λ t respectiv. Avem
e e

d m = ( X − λ 1 ) 11 ( X − λ 2 ) 21 ...( X − λ t ) t1 .
e e e e

Cum d m −1 d m

d m −1 = ( X − λ 1 ) 12 ( X − λ 2 ) 22 ...( X − λ t ) t 2
cu

e11 ≥ e12 ≥ ... e21 ≥ e22 ≥ ... M et1 ≥ et 2 ≥ ...

şi aşa mai departe. Putem astfel forma tabloul (*). Polinoamele

( X − λ i )eij

cu

eij > 0 se numesc divizorii elementari ai lui A .

Fie J eij (λ i ) celula Jordan de ordin eij asociată divizorului elementar şi J A matricea Jordan care are pe diagonală (într-o ordine arbitrară)

( X − λ i )eij

celulele Jordan asociate divizorilor elementari ai lui A . Conform teoremei 1 avem

⎞ ⎛1 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ O ⎟ ⎜ 1 In X − J A ~ ⎜ ⎟. d1 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ O 0 ⎟ ⎜ ⎜ dm ⎟ ⎠ ⎝
118

Deducem că I n X − J A ~ I n X − A şi conform teoremei fundamentale a asemănării avem A ≈ J A . ‫ٱ‬

⎛ 8 9 −9 ⎞ ⎜ ⎟ Exemplu. Fie matricea A = ⎜ −3 −2 5 ⎟ ∈ M 3 ( ⎜ 3 4 −3 ⎟ ⎝ ⎠ găsească matricea Jordan J A astfel încât A ≈ J A .

) ⊆ M 3 ( ) . Să se

Soluţie. Aducem la forma diagonal-canonică matricea caracteristică a lui

A,
9 ⎞ ⎟ −5 ⎟ ∈ M 3 ( X +2 −4 X + 3⎟ ⎠ gândită ca matrice cu coeficienţi în inelul euclidian [ X ] .
⎛ X −8 ⎜ I3 X − A = ⎜ 3 ⎜ −3 ⎝ −9

[ X ])
1 şi în 3

Permutăm prima linie cu a doua, înmulţim apoi prima linie cu continuare coloanele doi şi trei cu 3 . Obţinem

Adunăm la linia a doua şi a treia prima linie înmulţită cu − ( X − 8) , respectiv 3 şi apoi adunăm la coloana a doua şi a treia prima coloană înmulţită cu − ( X + 2 ) , respectiv 5 şi se obţine

⎛ 1 ⎜ I3 X − A ~ ⎜ X − 8 ⎜ −3 ⎝

X +2 − 27 − 12

−5 ⎞ ⎟ 27 ⎟ 3X + 9⎟ ⎠

0 0 ⎞ ⎛1 ⎜ ⎟ 2 I 3 X − A ~ ⎜ 0 − X + 6 X − 11 5 X − 13 ⎟ . ⎜0 X −2 X −2 ⎟ ⎝ ⎠
Adumăn la linia a doua linia a treia înmulţită cu − 5 , înmulţim coloana a treia cu −

1 şi linia a treia cu − 3 . Se obţine 3 0 0 ⎞ ⎛1 ⎜ ⎟ 2 1 ⎟. I3 X − A ~ ⎜0 − X + X −1 ⎜0 − 3X + 6 X − 2⎟ ⎝ ⎠

119

În fine permutăm coloanele doi şi trei, adunăm apoi la linia a doua linia a treia înmulţită cu − ( X − 2 ) şi la coloana a treia a doua coloană înmulţită cu

− X 2 + X − 1 . Se obţine
⎞ ⎟ 0 ⎟. 2 ( X − 2) ( X + 1)⎟ ⎠ 2 Avem un singur factor invariant d1 = ( X − 2 ) ( X + 1) . Celulele Jordan asociate divizorilor elementari sunt J 2 (2 ) şi J 1 (− 1) , deci ⎛1 0 ⎜ I3 X − A ~ ⎜0 1 ⎜0 0 ⎝

0

O

A ≈ diag(λ 1 , λ 2 ,..., λ n ) cu λi ∈

⎛ −1 0 0⎞ ⎟ 0 ⎞ ⎜ ⎛ J 1 (− 1) ⎟ = ⎜ 0 2 1⎟ . A≈⎜ ⎜ 0 ⎟ J 2 (2 )⎠ ⎜ ⎝ ⎟ ⎝ 0 0 2⎠ matrice A∈ M n ( ) este diagonalizabilă
*

dacă

nu neapărat distincte. O matrice N ∈ M n (
m

)
D

este nilpotentă dacă există m ∈ astfel încât N = 0 . Teorema 3. Oricare ar fi A∈ M n ( ) , există D, N ∈ M n ( diagonalizabilă şi N nilpotentă astfel încât A = D + N şi DN = ND . Demonstraţie. Caz 1: A = J n (λ ) . Avem

),

⎞ ⎛0 1 ⎛λ ⎜ 0 ⎟ ⎜ λ 0 O ⎟+⎜ A=⎜ ⎟ ⎜ ⎜ O O ⎟ ⎜0 ⎜ 0 λ⎠ ⎝ ⎝ ⎞ ⎛λ ⎜ 0 ⎟ λ ⎟ este chiar diagonală, Atunci D = ⎜ ⎟ ⎜ O ⎟ ⎜ 0 λ⎠ ⎝ este nilpotentă pentru că N n = 0 şi DN = ND . Caz 2: A = J = diag J n ( λ1 ) ,..., J ns ( λs ) . Avem 1

⎞ 0⎟ ⎟, 1⎟ ⎟ 0⎠ ⎞ ⎛0 1 ⎜ 0⎟ 0 O ⎟ N =⎜ ⎜ O 1⎟ ⎟ ⎜0 0⎠ ⎝

(

)

120

0 ⎛ λ1 ⎞ ⎜ ⎟ O ⎞ ⎜ ⎟ ⎛ N1 0 ⎜ ⎟ 0 ⎜0 ⎟ λ1 ⎜ ⎟ N2 ⎜ ⎟ ⎟= D+N , +⎜ J =⎜ O ⎟ ⎜ ⎟ O ⎜ 0⎟ ⎜ λs ⎟ 0 ⎜ ⎟ ⎜ Ns ⎟ 0 O ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ ⎜ ⎟ 0 λs ⎠ ⎝ ⎞ ⎛0 1 ⎛0 1 ⎞ ⎜ ⎜ 0⎟ 0⎟ 0 O ⎟ 0 O ⎟ unde N 1 = ⎜ , …, N s = ⎜ . Se observă că ⎜ ⎜ O 1⎟ O 1⎟ ⎜0 ⎟ ⎟ ⎜0 0 0 ⎝ 4 244 ⎠ ⎝ 4 244 ⎠ 1 4 3 1 4 3

D este chiar diagonală şi N = 0 unde m = c.m.m.m.c.(n1 ,..., n s ) şi DN = ND . Caz general: Fie P ∈ GLn ( ) astfel încât P −1 AP = J A = D + N , D
m

n1 coloane

ns coloane

diagonală, N nilpotentă, DN = ND , N m = 0 . Avem Matricea

N ′ m = PNP −1

(

D′

)

A = PDP −1 + PNP −1 = D ′ + N ′ . este diagonalizabilă şi N ′ este nilpotentă căci
= PN m P −1 = P 0 P −1 = 0 . De asemenea D ′N ′ = N ′D ′
‫ٱ‬

m

3.6. Polinomul minimal al unei matrice Fie K un subcorp al lui şi A ∈ M n ( K ) . Există polinoame f ∈ K [ X ] ,

f ≠ 0 astfel încât

f ( A ) = 0 ∈ M n ( K ) , de exemplu

f = p A polinomul

caracteristic al lui A (vezi teorema Hamilton-Cayley). Polinomul monric m A de grad minim care admite pe A ca rădăcină se numeşte polinomul minimal al lui A. Dacă f ( A) = 0 cu f ∈ K [ X ] , atunci m A f căci dacă f = m A q + r cu

r ≠ 0 , grad r < grad m A , atunci avem r ( A) = 0 . Contradicţie.

f ( A) = m A ( A)q ( A) + r ( A) , deci

121

Observaţie. Fie K un subcorp al lui liniari din K [X ] , adică

şi A ∈ M n ( K ) astfel încât

ultimul factor invariant d m al lui A se descompune în produs de puteri de factori

d m = ( X − λ 1 ) 1 ...( X − λ t ) t
e e *

(1) Există o matrice Jordan J ∈ M n ( K ) astfel încât A ≈ J . (2) A este diagonalizabilă dacă şi numai dacă e1 = ... = et = 1 . Teorema 1. Fie K un subcorp al lui şi

cu λ 1 ,..., λ t ∈ K distincţi şi e1 ,..., et ∈

. Atunci

d1 , d 2 ,..., d m ∈ K [X ] factorii invarianţi al lui A . Atunci: (1) p A = d1 d 2 ...d m , m A = d m . (2) (teorema lui Frobenius) m A şi p A admit aceeaşi divizori ireductibili din K [X ] .
Demonstraţie.

A ∈ M n ( K ) . Fie

⎞ ⎛1 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎜ O ⎟ ⎜ 1 (1) Cum p A = det (I n X − A) şi I n X − A ~ ⎜ ⎟ , rezultă d1 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ O 0 ⎟ ⎜ ⎜ dm ⎟ ⎠ ⎝ p A = d1 d 2 ...d m . Să arătăm că m A = d m .
Pas 1.

A = Jn (λ ) ∈ Mn ( K ) .

⎛0 1 ⎜ 0 O Avem A = λI n + N , unde N = ⎜ ⎜ O ⎜0 ⎝ k n Avem N ≠ 0 pentru 1 ≤ k < n şi N = 0 . Cum p A
m A p A , rezultă că m A = ( X − λ ) , k ≤ n . Dar cum
k

⎞ 0⎟ ⎟∈M (K ). n 1⎟ ⎟ 0⎠ n = ( X − λ ) şi

rezultă că k = n . Deci m A = p A = ( X − λ ) (avem un singur factor invariant). Pas 2. d m se descompune în factori liniari în K [X ] .
n

0 = m A ( A) = ( A − λI n ) = N k
k

122

În acest caz există P ∈ GLn (K ) astfel încât cu λ 1 ,..., λ s ∈ K . Pentru f ∈ K [ X ] avem

P −1 AP = J A = diag J n1 (λ 1 ),..., J ns (λ s )

(

)

−1 −1 f ( A ) = 0 ⇔ P f ( A ) P = 0 ⇔ f P AP = 0 ⇔ f ( J A ) = 0 ⇔

⇔ diag f J n1 ( λ1 ) ,..., f J ns ( λs ) = diag ( 0,..., 0 ) ⇔ ⇔ f J ni ( λi ) = 0, 1 ≤ i ≤ s ⇔ ( X − λi ) i f , 1 ≤ i ≤ n ⇔
n

(

( (

(

)

)

(

)

))

⇔ dm f
de unde rezultă că m A = d m . Pas 3. Cum

d m nu se descompune în factori liniari în K [X ] . I n X − A ∈ M n ( K [ X ]) ⊆ M n (

GLn (K [X ]) ⊆ GLn (C [X ]) rezultă că forma diagonal-canonică a lui I n X − A din M n ( K [ X ]) coincide cu cea din M n (

[ X ])

şi

[ X ]) . Dar

d m se

descompune în produs de factori liniari în de grad minim din

[ X ] care admite pe deci polinomul minimal (din K [X ] ) care admite pe
dm .

[ X ] , deci polinomul monic A ca rădăcină este d m ∈ K [X ] ,
A ca rădăcină este tot

(2) Rezultă din faptul că p A = d1 d 2 ...d m , m A = d m şi d1 d 2 ... d m . Exemplu. Să se găsească

pA

şi

mA 0

‫ٱ‬ dacă

⎛8 9 ⎜ A = ⎜ −3 −2 ⎜3 4 ⎝ avem p A = m A

−9 ⎞ ⎟ 5 ⎟ ∈ M 3 ( ) . Cum −3 ⎟ ⎠ 2 = ( X − 2 ) ( X + 1) .

⎛1 0 ⎜ I3 X − A ~ ⎜0 1 ⎜0 0 ⎝

⎞ ⎟ 0 ⎟, 2 ( X − 2) ( X + 1)⎟ ⎠

3.7. Aplicaţii ale teoriei Jordan în studiul operatorilor liniari Fie V un spaţiu vectorial de dimensiune n peste operator liniar definit pe V şi B = (e1 ,..., en ) o bază a lui V . minimal mT al operatorului T prin pT = p A şi mT = m A .
123

, T ∈ End

(V )

un

Dacă A = M B (T ) , definim polinomul caracteristic pT şi polinomul

matricea de trecere de la B la B ′ şi B = M B′ (T ) , atunci P −1 AP = B , deci

′ ′ Dacă B ′ = (e1 ,..., en ) este o altă bază a lui V iar P ∈ GLn (

)

este

A ≈ B . Rezultă că I n X − A ~ I n X − B de unde obţinem că p A = p B şi m A = m B . Aşadar definiţiile polinoamelor pT şi mT sunt corecte (nu depind de
baza folosită). şi Teorema 1. Fie V un spaţiu vectorial de dimensiune finită n peste T ∈ End (V ) . Există o bază B ′ a lui V astfel încât M B′ (T ) , notată J T , să fie matrice Jordan. Mai mult J T este unic determinată mai puţin ordinea celulelor Jordan de pe diagonala sa. Demonstraţie. Fie B = (e1 ,..., en ) o bază a lui V şi A = M B (T ) . Există

P ∈ GLn (
n i =1

)

astfel încât P −1 AP = J A matrice Jordan. Fie P = pij

( )

şi

e′j = ∑ pij ei , 1 ≤ j ≤ n . Cum P ∈ GLn (
a lui V . Avem

)

′ ′ rezultă că B ′ = (e1 ,..., en ) este bază

M B′ (T ) = P −1 M B (T )P = P −1 AP = J A = J T .
‫ٱ‬

Unicitatea este evidentă. Un subspaţiu L al lui V este invariant în raport cu operatorul T dacă

∀x ∈ L ⇒ T ( x ) ∈ L

Fie V un spaţiu vectorial peste corpul comutativ K şi v ∈ V , v ≠ 0 iar L = Kv subspaţiul de dimensiune 1 generat de vectorul v ≠ 0 . Evident T (L ) ⊆ L dacă şi numai dacă există λ ∈ K astfel încât T (v ) = λv . Definiţie. Fie V un spaţiu vectorial peste corpul comutativ K şi T un operator liniar pe V . Un scalar λ ∈ K se numeşte valoare proprie sau valoare caracteristică a operatorului T dacă există v ∈ V , v ≠ 0 astfel încât T (v ) = λv . În acest caz v se numeşte vector propriu asociat valorii proprii λ . Teorema 2. Fie K un corp comutativ, V un spaţiu vectorial peste K de dimensiune finită n şi T ∈ End K (V ) . Pentru un scalar λ ∈ K , următoarele afirmaţii sunt echivalente: (1) λ este valoare proprie a lui T . (2) pT (λ ) = 0 . Cu alte cuvinte, valorile proprii ale operatorului liniar T sunt exacr rădăcinile din K ale lui pT . Când K = , valorile proprii coincid cu rădăcinile lui pT (obligatoriu din ).

124

Demonstraţie.

Fie

A = ( aij ) = M B (T ) ∈ M n ( K ) ,
T ( x ) = λ x, λ ∈ K

B = (e1 ,..., en )
x ∈V ,

o

K − bază

a cu

lui

V,

x = x1e1 + ... + x n en

xi ∈ K ,

1 ≤ i ≤ n coordonatele lui x în baza B . Avem:
⎛ ⎞ ⎛ ⎞ ⇔ ∑ x jT ( e j ) = λ ⎜ ∑ xi ei ⎟ ⇔ ∑ x j ⎜ ∑ aij ei ⎟ = ∑ ( λ xi ) ei ⇔ j j ⎝ i ⎠ ⎝ i ⎠ i ⎛ ⎞ ⇔ ∑ ⎜ ∑ aij x j ⎟ ei = ∑ ( λ xi ) ei ⇔ ∑ aij x j = λ xi , 1 ≤ i ≤ n ⇔ i ⎝ j i j ⎠ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ x 0 ⇔ ( I n λ − A) ⎜ 2 ⎟ = ⎜ ⎟ ( *) ⎜ M ⎟ ⎜M⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ xn ⎠ ⎝ 0 ⎠
Aşadar pentru λ ∈ K , există x ∈ V , x ≠ 0 astfel încât T ( x ) = λx dacă şi numai dacă sistemul omogen (*) are soluţii nebanale, dacă şi numai dacă det (λI n − A) = 0 , dacă şi numai dacă pT (λ ) = 0 . ‫ٱ‬ Remarcă. Din demonstraţia teoremei precedente rezultă că determinarea vectorilor proprii

x = ∑ x i ei
i =1

n

corespunzători valorii proprii λ revine la

determinarea soluţiilor nebanale ale sistemului omogen (*) , unde pT (λ ) = 0 , λ∈K . Exemplu. Fie V =
3

şi T ∈ End

( ) pentru care
3

unde B = (e1 , e2 , e3 )

⎛ 8 9 −9 ⎞ ⎜ ⎟ M B (T ) = ⎜ −3 −2 5 ⎟ ∈ M 3 ( ) ⎜ 3 4 −3 ⎟ ⎝ ⎠ ⎛1⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ şi e1 = ⎜ 0 ⎟ , e2 = ⎜ 1 ⎟ , e3 = ⎜ 0 ⎟ (deci B este baza ⎜0⎟ ⎜ 0⎟ ⎜1⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠

canonică a lui 3 ). Să determinăm valorile proprii şi vectorii proprii ai lui T .

125

Soluţie. Avem

pT = det (I n X − M B (T )) =

X −8 3 −3

−9 X +2 −4

− 5 = ( X − 2 ) ( X + 1) . X +3
2

9

ale lui pT sunt λ 1 = −1 şi λ 2 = 2 . Rădăcinile din Pentru λ = −1 , sistemul omogen (*) este:

⎛ − 9 − 9 9 ⎞⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎟⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 1 − 5 ⎟⎜ x 2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ (S1) ⎜ 3 ⎜ − 3 − 4 2 ⎟⎜ x ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎠⎝ 3 ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ iar pentru λ = 2 , sistemul omogen (*) este: ⎛ − 6 − 9 9 ⎞⎛ x1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎟⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ 4 − 5 ⎟⎜ x 2 ⎟ = ⎜ 0 ⎟ (S2) ⎜ 3 ⎜ − 3 − 4 5 ⎟⎜ x ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎠⎝ 3 ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎛ 4 ⎞ ⎜ ⎟ Un vector propriu pentru λ = −1 este v = ⎜ − 2 ⎟ căci x1 = 4 , x 2 = −2 , ⎜ 2 ⎟ ⎝ ⎠

x3 = 2 este soluţie netrivială pentru (S1). Un vector propriu pentru λ = 2 este
⎛ 6 ⎞ ⎜ ⎟ v = ⎜ − 2 ⎟ pentru că x1 = 6 , x 2 = −2 , x3 = 2 este o soluţie netrivială pentru ⎜ 2 ⎟ ⎝ ⎠
(S2).

Exerciţii
1. Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K şi X , Y subspaţii ale lui V astfel încât V = X + Y = x + y x ∈ X , y ∈ Y .Următoarele

{

}

afirmaţii

sunt

echivalente: (a) X I Y = O , subspaţiul nul (format numai cu vectorul zero). (b) x + y = 0 cu x ∈ X , y ∈ Y implică x = y = 0 . (c) x1 + y1 = x 2 + y 2 cu

x1 , x 2 ∈ X ,

y1 , y 2 ∈ Y

implică

x1 = x 2 şi

y1 = y 2 .
În acest caz spunem că V este sumă directă a lui X şi Y şi scriem V = X ⊕ Y . Generalizare.
126

2.

Fie V

un spaţiu vectorial peste corpul K B = (e1 , e2 ,..., en ) o K − bază a lui V . Fie p, q ∈

de dimensiune n şi astfel încât p + q = n .

Dacă X = Ke1 + ... + Ke p Y = Ke p +1 + ... + Ken , arătaţi că V = X ⊕ Y . 3. Generalizare. Fie V un K − spaţiu şi X , Y două subspaţii ale lui V astfel încât V = X ⊕Y . (a) Dacă p = dim K X , q = dim K Y , B1 = e1 ,..., e p este o K − bază a lui

X şi B2 = {e p +1 ,..., e p + q } este o K − bază a lui Y , atunci B = B1 U B2 este K − bază pentru V . (b) Dacă T ∈ End K (V ) şi T ( X ) ⊆ X , T (Y ) ⊆ Y , atunci ⎛A 0⎞ M B (T ) = ⎜ ⎜ 0 B⎟ ⎟ ⎝ ⎠
cu A ∈ M p ( K ) , B ∈ M q ( K ) .

(

)

4.

Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K de dimensiune n , T ∈ End K (V ) şi

B = (e1 ,..., en ) o K − bază a lui V
A∈ M p ( K ) , B ∈ Mq ( K )
cu

astfel Incât M B (T ) = ⎜ ⎜

p + q = n . Fie

5.

6.

Fie V un K − spaţiu vectorial, V ≠ 0 şi T ∈ End K (V ) . Spunem că V este T − indecompozabil dacă din V = X ⊕ Y cu X şi Y subspaţii T − invariante (deci T ( X ) ⊆ X , T (Y ) ⊆ Y ) rezultă X = O sau Y = O . În caz contrar spunem că V este T − decompozabil. Dacă dim K V = n < ∞ arătaţi prin inducţie după n că V poate fi reprezentat ca sumă directă de subspaţii T − invariante, T − indecompozabile. de dimensiune n < ∞ şi T ∈ End (V ) . Fie V un spaţiu vectorial peste Arătaţi că V este T − indecompozabil dacă şi numai dacă există o bază B a lui V şi λ ∈ astfel încât M B (T ) = J n (λ ) .

Y = Keo +1 + ... + Ke p + q . Arătaţi că V = X ⊕ Y şi T ( X ) ⊆ X , T (Y ) ⊆ Y .

⎛A 0⎞ ⎟, ⎟ ⎝ 0 B⎠ X = Ke1 + ... + Ke p ,

7.

Fie V un spaţou vectorial peste corpul o bază a lui V astfel încât

de dimensiune n şi B = (e1 ,..., en )

⎛ J n1 (λ 1 ) ⎞ ⎜ ⎟ 0 J n2 (λ 2 ) ⎜ ⎟ M B (T ) = ⎜ ⎟ O ⎜ ⎟ 0 ⎜ J ns (λ s )⎟ ⎝ ⎠
127

şi

X 1 = Ke1 + ... + Ke n1 , X 2 = Ken1 +1 + ... + Ke n1 + n2 , …,
Atunci V = X 1 ⊕ X 2 ⊕ ... ⊕ X s , T ( X i ) ⊆ X i , 1 ≤ i ≤ s şi X i este

X s = Ken1 +...ns−1 +1 + ... + Kes .

T − indecompozabil pentru i = 1,2,..., s . 8. Fie V un K − spaţiu vectorial, T ∈ End K (V ) şi λ 1 ,..., λ m ∈ K valori proprii disticte ale lui T . Pentru orice i = 1,..., n fie xi ∈ V , xi ≠ 0 astfel încât T ( xi ) = λ i xi . Arătaţi că vectorii x1 , x 2 ,..., x m sunt liniar independenţi peste K (deci vectori proprii corespunzători la valori proprii distincte sunt
9. liniar independenţi). Fie V un spaţiu vectorial de dimensiune n < ∞ peste şi T ∈ End

(V ) .

Fie λ1 ,..., λm ∈ rădăcinile distincte ale lui pT şi k1 ,..., km ∈ * multiplicităţile acestor rădăcini. (a) Dacă Lλi = x ∈ V T ( x ) = λ i x , atunci Lλi este un subspaţiu al lui V

{

}

invariant în raport cu T şi dim Lλi ≤ ki , 1 ≤ i ≤ m . (b) T este diagonalizabil (deci există o bază a lui V în care matricea asociată lui T este diagonală) dacă şi numai dacă dim Lλi = ki , 1 ≤ i ≤ m şi în acest caz

V = Lλ1 ⊕ Lλ 2 ⊕ ... ⊕ Lλ m . ⎛1 1 0⎞ ⎜ ⎟ 10. Fie A = ⎜ 0 1 1 ⎟ ∈ M 3 ( ) ⊂ M 3 ( ) . Reprezentaţi pe A sub forma ⎜0 0 1⎟ ⎝ ⎠ A = D + N cu D diagonalizabilă şi N nilpotentă, cu ND = DN şi calculaţi An , n ∈ * . ⎛ −4 0 −2 ⎞ ⎜ ⎟ 11. Fie A = ⎜ 0 1 0 ⎟ ∈ M 3 ( ) . Determinaţi matricea Jordan J A asemenea ⎜ 5 1 3⎟ ⎝ ⎠ cu A .

128

⎛ 2 −1 −1⎞ ⎜ ⎟ 12. Fie matricea A∈ M 3 ( ) , A = ⎜ −1 2 −1⎟ . ⎜ −1 −1 2 ⎟ ⎝ ⎠ a) Determinaţi polinomul caracteristic p A şi polinomul minimal mA pentru matricea A . b) Precizaţi matricea Jordan J A , A J A .
c) Determinaţi valorile proprii şi vectorii proprii ai operatorului liniar T : 3 → 3 care în baza canonică B = ( e1 , e2 , e3 ) a − spaţiului vectorial 3 are ca matrice asociată pe A . 13. Determinaţi matricele Jordan asemenea respectiv cu matricele A, B ∈ M 3 ( şi C ∈ M 4 (

)

),
−1 ⎞ ⎟ −2 ⎟ . 1⎟ ⎟ 2⎠
polinomul
3

⎛1 0 2 ⎛ 4 −1 1 ⎞ ⎛ 2 0 −1 ⎞ ⎜ 0 1 4 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ A = ⎜ 1 3 − 1 ⎟ , B = ⎜ 1 1 −1 ⎟ , C = ⎜ ⎜2 1 0 ⎜0 1 1 ⎟ ⎜0 1 0 ⎟ ⎜ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ 2 −1 −1 14. Fie A∈ M 3 ( ) , mA polinomul minimal al lui A şi p A
caracteristic al lui A . Fie d A = grad mA . Arătaţi : a) Dacă d A = 1 , atunci mA ( X ) = X − α cu α ∈

, p A ( X ) = ( X − α ) şi cu
2

A = α I3 .
b) Dacă

d A = 2 , atunci
2

mA ( X ) = ( X − α )( X − β )

α, β ∈ ,

15. 16.

( X − β ) sau p A ( X ) = ( X − α )( X − β ) . c) Dacă d A = 3 , atunci mA ( X ) = p A ( X ) . Fie A∈ M 2 ( ) . Dacă există m ∈ * astfel încât Am = 0 , atunci A2 = 0 . Fie A, B ∈ M 2 ( ) . Dacă există m, n ∈ * astfel încât Am = 0 , B n = 0
dacă AB = BA , atunci AB = 0 .

pA ( X ) = ( X − α )

şi

17. Fie

A = ( aij ) ∈ M 2 (

),

A ≠ I2

astfel

încât

A3 = I 2 . Arătaţi că

pA ( X ) = X 2 + X + 1 .
18. Fie A∈ M n ( 19. Fie

) astfel încât A3 = A + I n . Arătaţi că det A > 0 . A∈ M 2 ( ) . Dacă există n ∈ * astfel încât An = I 2 şi n

este prim cu

6, atunci A = I 2 .
129

20. Fie A, B, P ∈ M n (

21.

) , det P ≠ 0 . Arătaţi : a) p A ( X ) = p −1 ( X ) , P AP b) p AB ( X ) = pBA ( X ) . Fie N ∈ M n ( ) astfel încât există m ∈ * cu N m = 0 . Arătaţi că : a) det ( I n + N ) = 1 , b) det ( A + N ) = det A oricare ar fi A ∈ M n ( ) astfel încât AN = NA .

130

4. Grupuri abeliene finit generate
Aşa cum se va vedea în continuare, în studiul grupurilor abeliene intervine al numerelor întregi, aşa cum în studiul în mod natural inelul euclidian operatorilor liniari pe spaţii vectoriale a intervenit inelul euclidian K [X ] , K corp comutativ.

4.1. Grupuri abeliene libere de rang finit
Fie (G ,+ ) un grup abelian dat în notaţia aditivă. Pentru k ∈ definim şi x ∈ G

x + x + ... + x ⎧ 14243 pentru k > 0 ⎪ k ori ⎪ kx = ⎨0 ∈ G pentru k = 0 ∈ . ⎪ pentru k > 0 ⎪− ( ( −k ) x ) ⎩
Avem (1) (h + k )x = hx + kx , (2) k ( x + y ) = kx + ky , (3) h(kx ) = (hk )x , (4) 1 ⋅ x = x . oricare ar fi x, y ∈ G şi oricare ar fi h, k ∈ . Spunem că G este grup abelian finit generat dacă există un număr finit de elemente x1 , x 2 ,..., x n ∈ G astfel încât

G = x1 + x2 + ... + xn = {k1 x1 + k2 x2 + ... + kn xn ki ∈

}.

generatori pentru grupul abelian (G ,+ ) . Spunem că B = (u1 , u 2 ,..., u n ) ⊂ G este o bază (sau încă o − bază) pentru G dacă (a) G = u1 + u2 + ... + un , (b) din k1u1 + k 2 u 2 + ... + k n u n = 0 , unde ki ∈ . rezultă k1 = k 2 = ... = k n = 0 .

În aceste condiţii spunem că x1 , x 2 ,..., x n este un sistem (finit) de

adică u1 , u 2 ,..., u n este un sistem de generatori pentru G liniar independenţi peste Fie (G ,+ ) un grup abelian şi

2G = {2 x x ∈ G} .
131

Atunci 2G este un subgrup al lui G şi cum G este abelian, putem considera grupul factor

ˆ G = {x = x + 2G x ∈ G}. ˆ G= 2G G ˆ Grupul factor G = devine spaţiu vectorial peste corpul 2G
punem

2

dacă

ˆ ˆ ˆ kx = kx , ∀k ∈ 2 , ∀x ∈ G . Lema 1. Fie (F ,+ ) un grup avelian care admite o ˆ ˆ ˆ ˆ B = (u1 , u 2 ,..., u n ) . Atunci B = (u1 , u 2 ,..., u n ) este o F ˆ . 2 − spaţiul vectorial F = 2F
ˆ ˆ Demonstraţie. Dacă x ∈ F , atunci x =
n b

def

− bază (finită)
2

− bază pentru

∑k u
i =1 i

n

i

cu ki ∈

şi deci

ˆ ˆ x = ∑ ki ui = ∑ ki ui
i =1 i =1

ˆ Rezultă că B este un sistem de generatori pentru ˆ F.
Dacă

2

− spaţiul vectorial

ˆ ˆ ∑ kiui = 0 atunci
i =1

n

∑k u
i =1 i

n

i

∈ 2 F . Rezultă că 2 k i , 1 ≤ i ≤ n , deci
2

ˆ k i = 0 , 1 ≤ i ≤ n . Conchidem că B este o

ˆ − bază pentru F .

− bază B = (u1 , u 2 ,..., u n ) cu n elemente.
Pentru orice n ∈
*

‫ٱ‬ Spunem că un grup abelian (F ,+ ) este liber de rang n dacă admite o ,
n

F=

=

{( x , x ,..., x ) x ∈ }
1 2
n i

este un grup abelian liber de rang n . În adevăr, F este grup abelian în raport cu operaţia iar

(x1 , x 2 ,..., xn ) + ( y1 , y 2 ,..., y n ) = (x1 + y1 , x2 + y 2 ,..., x n + y n ) B = (e1 , e2 ,..., en ) , unde e1 = (1,0,...,0 ) , e2 = (0,1,...,0 ) , …, en = (0,0,...,1)
− bază pentru F =
n

este o

.

132

Cum într-un spaţiu vectorial toate bazele au acelaşi număr de vectori (egal cu dimensiunea spaţiului), din lema 1 rezultă că într-un grup abelian liber F toate − bazele sale au acelaşi număr de elemente (egal cu rangul lui F ). În continuare dăm o caracterizare a − bazelor unui grup abelian liber de rang n . Lema 2. Fie (F ,+ ) un grup abelian liber de rang n , B = (u1 , u 2 ,..., u n ) o

′ ′ − bază a lui F , u1 , u 2 ,..., u ′ ∈ F şi pij ∈ n
n j =1

astfel încât

u i′ = ∑ pij u j , 1 ≤ i ≤ n .

) . Sunt echivalente afirmaţiile. ′ ′ (1) B ′ = (u1 , u 2 ,..., u ′ ) este o − bază pentru F . n (2) P este matrice inversabilă în inelul M n ( ) . (3) det (P ) = ±1 . Demonstraţie. Cum o matrice P ∈ M n ( ) M n ( ) dacă şi numai dacă det (P ) este inversabil în
este stabilită.

Fie P = pij ∈ M n (

( )

este inversabilă în inelul , echivalenţa lui (2) cu (3)

(2) ⇒ (1)

Fie Q = qij = P −1 ∈ M n (

( )

) . Evident

′ ⎛ u1 ⎞ ⎛ u1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ u′ ⎟ ⎜u ⎟ 2 = P⎜ 2 ⎟ ⎜ M ⎟ M ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ u′ ⎟ ⎜u ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠
şi înmulţind cu Q = P −1 obţinem

′ ⎛ u1 ⎞ ⎛ u1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ u′ ⎟ ⎜ u2 ⎟ = Q⎜ 2 ⎟ . ⎜ M ⎟ M ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ u′ ⎟ ⎜u ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠

′ ′ (u1′ , u 2 ,..., u n )

Acum

este

evident
n

′ ′ ′ F = u1 + u2 + ... + un , deci ki ∈ , 1 ≤ i ≤ n . Putem

este un sistem de generatori pentru grupul abeliam

(F ,+ ) .Presupunem că ∑ k i u i′ = 0 , unde
i =1

scrie

133

⎛ u1 ⎞ ⎜ ⎟ u (k1 , k 2 ,..., k n )P⎜ 2 ⎟ = 0 ⎜ M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜u ⎟ ⎝ n⎠
şi cum u1 , u 2 ,..., u n sunt liniar independenţi peste

(k1 , k 2 ,..., k n )P = (0,0,...,0) .

obţinem

Înmulţind la dreapta cu P −1 obţinem

(k1 , k 2 ,..., k n ) = (0,0,...,0)
.

(1) ⇒ (2)

′ ′ ′ deci u1 , u 2 ,..., u n sunt liniar independenţi peste ′ ′ Cum (u1 , u 2 ,..., u ′ ) este n
′ ⎛ u1 ⎞ ⎛ u1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ′ ⎜ u2 ⎟ ⎜ u2 ⎟ ⎜ M ⎟ = Q⎜ M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ u′ ⎟ ⎜u ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠

− bază pentru F avem

cu Q = qij ∈ M n (

( )

) . Dar

′ ⎛ u1 ⎞ ⎛ u1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ′ ⎜ u2 ⎟ ⎜ u2 ⎟ ⎜ M ⎟ = P⎜ M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜u ⎟ ⎜ u′ ⎟ ⎝ n⎠ ⎝ n⎠
de unde rezultă că

⎛ u1 ⎞ ⎛ 0 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ u 0 (I n − QP )⎜ 2 ⎟ = ⎜ ⎟ . ⎜ M ⎟ ⎜M⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜u ⎟ ⎜0⎟ ⎝ n⎠ ⎝ ⎠ Cum (u1 , u 2 ,..., u n ) sunt liniar independenţi peste
Aşadar există P −1 şi P −1 = Q .

, obţinem

I n − QP = 0 . Adică QP = I n . Analog se arată că PQ = I n .
Lema 3. Fie (F ,+ ) un grup abelian liber de rang n , B = (u1 , u 2 ,..., u n ) ‫ٱ‬

− bază a sa şi a ∈ . Atunci pentru orice i ≠ j B ′ = (u1 ,..., u i + au j ,..., u n ) este o − bază a lui F .
o
134

Demonstraţie. Avem

şi cum Tij ( a ) ∈ M n (

)

⎛ u1 ⎞ ⎛ u1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ M ⎜ M ⎟ ⎟ ⎜ ⎜ u + au ⎟ = T (a )⎜ u ⎟ ij j ⎜ i⎟ ⎟ ⎜ i M ⎜ M ⎟ ⎟ ⎜ ⎜u ⎟ ⎟ ⎜ u n ⎝ n⎠ ⎠ ⎝ şi det (Tij (a )) = 1 , afirmaţia rezultă aplicând lema 1.

‫ٱ‬ În teorema următoare se stabileşte că subgrupurile unui grup abelian liber de rang n sunt grupuri abeliene libere de rang m ≤ n . Mai precis: Teorema 1. Fie (F ,+ ) un grup abelian liber de rang n şi H ≠ 0 un subgrup al lui F . Atunci H este grup abelian liber de rang m , 1 ≤ m ≤ n şi există o

− bază (v1 , v 2 ,..., v n ) a lui F şi d1 , d 2 ,..., d m ∈

*

cu d1 d 2 ... d m

− bază a lui H . Demonstraţie. Inducţie după n = rang F . Fie d 1 ≥ 1 cel mai mic număr * din care apare în calitate de coeficient în reprezentarea elementelor x ≠ 0 din H în bazele posibile ale lui F (există asemenea coeficienţi strict pozitivi căci dacă x ∈ H , x ≠ 0 , atunci − x ∈ H , iar x sau − x admite cel puţin un
coeficient strict pozitiv în orice reprezentare ca combinaţie liniară de elementele oricărei baze a lui F ) Cum prin permutarea elementelor unei baze a lui F se obţine tot o bază a lui F , rezultă că există o − bază (u1 , u 2 ,..., u n ) a lui F şi un element v ∈ H ,

astfel încât (d1v1 , d 2 v 2 ,..., d m v m ) este o

v ≠ 0 astfel încât v = d1u1 + k 2 u 2 + ... + k n u n , ki ∈ , 2 ≤ i ≤ n .
Putem scrie

k i = d1 qi + ri cu qi , ri ∈ , 0 ≤ ri < d1 , 2 ≤ i ≤ n
şi deci

v = d1 (u1 + q 2 u 2 + ... + q n u n ) + r2 u 2 + ... + rn u n . Fie v1 = u1 + q 2 u 2 + ... + q n u n . Conform lemei 3, (v1 , u 2 ,..., u n ) este o − bază a lui F . Acum, invocând definiţia dată lui d 1 , rezultă că r2 = r3 = ... = rn = 0 , deci v = d1v1 ∈ H . Fie F ′ = u2 + ... + un . Evident, F ′ este grup abelian liber de rang n − 1 şi avem H = d1v1 ⊕ ( F ′ I H ) . În adevăr, incluziunea " ⊇ " este evidentă.
135

Dacă x ∈ H , putem scrie

x = t1v1 + t 2 u 2 + ... + t n u n cu ti ∈ , 1 ≤ i ≤ n
şi

t1 = d1 q1 + r1 cu q1 , r1 ∈ , 0 ≤ r1 < d 1 .
că r1 = 0 , deci x ∈ d1v1 ⊕ ( F ′ I H ) . Cum x − q1v = r1v1 + t2u2 + ... + tn un ∈ H , invocând definiţia lui d 1 rezultă Cum H I F ′ ⊆ F ′ şi rang F ′ = n − 1 , conform ipotezei de inducţie

(v2 ,..., v n ) a lui F ′ şi d 2 ,..., d m ∈ * , d 2 d 3 ... d m cu m − 1 ≤ n − 1 astfel încât (d 2 v 2 ,..., d m v m ) este o − bază a lui H I F ′ . Cum F = v1 ⊕ F ′ şi H = d1v1 ⊕ ( F ′ I H ) , rezultă imediat că (d1v1 , d 2 v 2 ,..., d m v m ) este − bază pentru H .
(aplicată în cazul H I F ′ ≠ 0 ) există o

− bază

Mai rămâne de arătat că d1 d 2 . Putem scrie

rv 2 + d1 (v1 + qv 2 ) = d1v1 + d 2 v 2 ∈ H , rezultă r = 0 datorită definiţiei lui d 1 . Aşadar d1 d 2 .

d 2 = d1 q + r cu q, r ∈ , 0 ≤ r < d1 . Cum ( v2 , v1 + qv2 , v3 ,..., vn ) este − bază pentru F (vezi lema 3) şi

‫ٱ‬ Observaţie. În demonstraţia teoremei precedente s-au folosit următoarele. Dacă (G ,+ ) este un grup abelian iar X , Y sunt subgrupuri ale lui G astfel încât

G = X + Y = {x + y x ∈ X , y ∈ Y }

atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente: (i) Dacă x1 + y1 = x 2 + y 2 cu x1 , x 2 ∈ X , y1 , y 2 ∈ Y , atunci x1 = x 2 şi

y1 = y1 . (ii) Dacă x + y = 0 cu x ∈ X , y ∈ Y , atunci x = y = 0 . X IY = 0. (iii) În condiţiile de mai sus spunem că G este sumă directă a lui X cu Y şi sriem G = X ⊕ Y . Să observăm că dacă G = X ⊕ Y , unde X şi Y sunt subgrupuri abeliene libere de rang finit iar B1 este o − bază a lui X , B2 o − bază a lui Y , atunci B = B1 U B2 este o − bază a lui G .
Consideraţiile de mai sus pot fi extinse la un număr finit de subgrupuri ale lui G .

136

4.2. Structura grupurilor abeliene finit generate Fie (G ,+ ) un grup abelian. Reamintim că un element x ∈ G are ordinul finit dacă există k ∈
*

atunci numărul m = min k ∈

{

astfel încât kx = 0 . Dacă x este element de ordin finit,
*

kx = 0 se numeşte ordinul lui x şi se foloseşte
*

}

notaţia ord x = m . Dacă ord x = m şi m = st cu s, t ∈ Dacă x ∈ G , atunci

, atunci ord sx = t .

ann Z ( x ) = {k ∈
se numeşte anulatorul în dacă ord x = m ∈ Dacă
*

def

kx = 0} = {mq q ∈

al lui x . Evident ann

( x ) este un ideal al lui

, iar

, atunci ann

(G1 ,+ ) , (G2 ,+ ) ,

( x) = m
…,
def

(Gm ,+ )

}.

sunt

grupuri

abeliene

şi

G = G1 × G2 × ... × Gm , atunci definind pe G adunarea pe componente
se obţine pe G = G1 × G2 × ... × Gm o structură de grup abelian; grupul (G ,+ )

(x1 , x 2 ,..., xm ) + ( y1 , y 2 ,..., y m ) = (x1 + y1 , x 2 + y 2 + ... + x m + y m )

astfel introdus se numeşte produsul direct al grupurilor (G1 ,+ ) , (G2 ,+ ) , …, Teorema 1 (structura grupurilor abeliene finit generate). Fie (G ,+ ) un grup abelian finit generat. Atunci: (1) există numerele d1 , d 2 ,..., d m , r ∈
*

(Gm ,+ ) .

cu 1 < d1 d 2 ... d m astfel încât
dm

G~

adică grupul (G ,+ ) este izomorf ca produsul direct al grupurilor

d1

×

d2

× ... ×

×

r

,

(

d1

,+ ,

)(

d2

, + , ...,

) (

dm

, + , ( , + ) , ..., ( , + ) . 144 244 3
r ori

)

(2)

Numerele r şi d1 , d 2 ,..., d m sunt unic determinate. Demonstraţie. (1) Cum grupul (G ,+ ) este finit generat, există g1 , g 2 ,..., g n ∈ G astfel încât

G = g1 + g 2 + ... + g n .
Fie F =
n

= 14244 . Aşa cum s-a mai observat, F este grup ×4× ... × 3
n ori

abelian liber de rang n în raport cu operaţia de adunare pe componente.

137

Aplicaţia

f:

n

→ G , (k1 , k 2 ,..., k n ) a ∑ k i g i ∈ G

n

este evident un morfism surjectiv de la grupul

Fie H = ker ( f ) . Dacă H = 0 , atunci G ~ evidente în acest caz. Presupunem că H ≠ 0 . Există o − bază

(

i =1

n

, + la grupul (G,+ ) .
afirmaţiile din enunţ fiind

)

n

(v1 , v 2 ,..., v n )

a lui G şi încât

d1 , d 2 ,..., d m ∈

*

cu

d1 d 2 ... d m ,

1≤ m ≤ n

astfel

(d1v1 , d 2 v2 ,..., d m vm ) este o − bază 4.1.). Fie xi = f (vi ) , 1 ≤ i ≤ n . Avem
ann

a lui H (vezi teorema 1 paragraful

( xi ) = ⎨

⎧di ⎩0

pentru 1 ≤ i ≤ m pentru m < i ≤ n
avem

.

(α )

d i vi ∈ H = ker( f ) , deci d i Z ⊆ ann Z ( xi ) . Reciproc dacă kxi = 0 cu k ∈ , unde 1 ≤ i ≤ n , atunci f (kvi ) = 0 , deci kvi ∈ H . Rezultă că
kvi = ∑ t j d j v j cu t j ∈
j =1 m

În adevăr, pentru 1 ≤ i ≤ m

d i xi = f (d i vi ) = 0 pentru că

1≤ j ≤ m.

Obţinem

de unde rezultatul de la (α ) .

⎧t d k=⎨i i ⎩0

pentru 1 ≤ i ≤ m pentru m < i ≤ n

Cum F = v1 + v2 + ... + vn şi f este morfism de grupuri surjectiv, rezultă că G = Im ( f ) = x1 + x2 + ... + xn . (β) Arătăm că suma de la (β) este directă. Fie în acest scop yi ∈ xi ,

y i = k i xi cu ki ∈ , 1 ≤ i ≤ n astfel încât y1 + y 2 + ... + y n = 0 , adică k1 x1 + k 2 x 2 + ... + k n x n = 0 .
Rezultă că
n ⎛ n ⎞ n f ⎜ ∑ ki vi ⎟ = ∑ ki f ( vi ) = ∑ ki xi = 0 , i =1 ⎝ i =1 ⎠ i =1

138

deci

∑k v
i =1

n

i i

∈ H = ker( f ) şi atunci

∑k v = ∑t d
i =1 i i j =1 j

n

m

j

v j cu t j ∈ , 1 ≤ j ≤ m .

unde y i = 0 , 1 ≤ i ≤ n şi deci suma de la (β) este directă. Aşadar:

Din ultima egalitate rezultă k i = t i d i , 1 ≤ i ≤ m şi k i = 0 , m < i ≤ n , de

G = x1 ⊕ x2 ⊕ ... ⊕ xm ⊕ xm +1 ⊕ ... ⊕ xn .
Dacă k ∈ şi d ∈
*

(γ )

, notăm cu

[ k ]d = k + d
d1

.
dm

Definim aplicaţia ϕ : G →
def

×
2

ϕ( x ) = [k1 ]d , [k 2 ]d ,..., [k m ]d m , k m +1 ,..., k n
1

(

d2

× ... ×

×

n−m

prin

)

pentru orice x ∈ G , x =

∑k x
i =1 i n

n

i

cu ki ∈

, 1≤ i ≤ n.

Dacă pentru x ∈ G avem încă reprezentarea

x = ∑ k i′xi cu ki′ ∈ , 1 ≤ i ≤ n ,
i =1

atunci

∑ (k
i =1

n

i

− k i′ )xi = 0

şi cum în (γ ) suma este directă, avem adică

d i (k i − k i′ ) , 1 ≤ i ≤ m şi k i = k i′ , m < i ≤ n ,
şi k i = k i′ , m < i ≤ n .

Rezultă că aplicaţia ϕ este corect definită şi evident ϕ este un izomorfism de la grupul (G ,+ ) la grupuk (2) Fie t ( G ) = x ∈ G ∃k ∈

[k i ]di = [k i′]di , 1 ≤ i ≤ m

(

Aşadar afirmaţia (1) din enunţ este adevărată cu r = n − m .

d1

×

d2

× ... ×

dm

×

n−m

,+ .

)

{

*

, kx = 0 . Evident t (G ) este subgrup al lui G ,

}

numit subgrupul de torsiune al lui G . Folosind

t ( G ) = x1 ⊕ ... ⊕ xm şi deci
Deducem că

(γ )

rezultă imediat că

G = t ( G ) ⊕ xm +1 ⊕ ... ⊕ xn .

139

G ~ xm +1 ⊕ ... ⊕ xn . t (G )
Cum ann

( xi ) = 0 pentru m < i ≤ n , rezultă că aplicaţia
n−m

, k m +1 x m +1 + ... + k n x n a(k m +1 ,..., k n ) este izomorfism de grupuri abeliena, deci

ψ : xm +1 ⊕ ... ⊕ xn →

ϕ

G ~ t (G )
Dacă avem încă descompunerea cu

r

, unde r = n − m .

′ ′ ′ ′ G = x1 ⊕ ... ⊕ xm′ ⊕ xm′+1 ⊕ ... ⊕ xn′
ann

(δ)

( xi′ ) = ⎨
G ~ t (G )

⎧di′ ⎩0

pentru 1 ≤ i ≤ m′ pentru m′ < i ≤ n′

′ ′ ′ unde 1 ≤ d1 d 2 ... d m′ , atunci analog se arată că
r′

, unde r ′ = n ′ − m ′ .

Cum r şi r′ sunt grupuri abeliene libere şi r ~ r′ , rezultă că r = r ′ − baze printr-un izomorfism este o − bază şi toate (căci imaginea unei − bazele au acelaşi număr de elemente). Pentru a proba acum unicitatea numerelor m, d1 , d 2 ,..., d m putem presupune că t (G ) = G şi deci (γ ) devine

G = x1 ⊕ ... ⊕ xm

(i )

cu ann Z ( xi ) = d i , 1 ≤ i ≤ m şi 1 ≤ d1 d 2 ... d m . Dacă d i = 1 , atunci

d1 = d 2 = ... = d i = 1 şi x1 = x 2 = ...xi = 0 . Aşadar în (i ) putem presupune că 1 < d1 şi avem G ~ d1 × d2 × ... × dm ,
de unde rezultă că ord(G ) = d1 d 2 ...d m . Demonstrăm unicitatea numerelor m, d1 , d 2 ,..., d m prin inducţie după Presupunem că avem încă cu ann
140

ord(G ) .

′ ′ ′ G = x1 ⊕ x2 ⊕ ... ⊕ xm′ ′ ′ ′ , 1 ≤ i ≤ m ′ şi 1 < d1 d 2 ... d m′ .

(ii )

( xi′ ) = di′

Vom arăta că m = m ′ şi d i = d i′ pentru 1 ≤ i ≤ m . Avem d m x = 0 şi

′ ′ ′ d m′ x = 0 , oricare ar fi x ∈ G . În particular d m x m′ = 0 şi d m′ x m = 0 , de unde
′ ′ ′ d m′ d m şi d m d m′ , deci d m = d m′ .

′ Fie p un divizor prim al lui d m = d m′ > 1 . Fie

k = min i p d i′ , k ′ = min i p d i′ .
Putem scrie unde ci , c′j ∈

{

}

{

}

d i = pci , k ≤ i ≤ m , d ′j = pc ′j , k ′ ≤ j ≤ m′ ,
*

Din (i ) şi (ii ) rezultă că

Fie V = x ∈ G px = 0 . Evident V este un subgrup al grupului (G. + ) .

{

.

}

′ ′ ′ ′ V = ck xk ⊕ ... ⊕ cm xm = ck ′ xk ′ ⊕ ... ⊕ cm′ xm′ . De asemenea ci xi ≠ 0 . k ≤ i ≤ m şi c ′j x ′j ≠ 0 , k ′ ≤ j ≤ m′ pentru că ci < d i , c ′j < d ′j .
Cum px = 0 , ∀x ∈ V , pe grupul (V ,+ ) putem introduce o structură de
p

spaţiu vectorial peste corpul

prin
def

p × V → V , (a , x ) a a x = ax ∈ V .

Avem

V=

− baze pentru spaţiul vectorial V , de unde m − k + 1 = m ′ − k ′ + 1 , adică m − k = m ′ − k ′ . ′ Alegem acum p divizor prim al lui d1 > 1 (deci şi al lui d m = d m′ ). Avem k = 1 şi din m − 1 = m ′ − k ′ , rezultă că m ≤ m ′ . Alegând p divizor ′ prim al lui d 1 > 1 obţinem şi m ′ ≤ m , de unde m = m ′ . ′ Fie acum p d 1 , p prim. Cum m = m ′ rezultă că avem şi p d1 . Putem
p

′ ′ ′ ′ Aşadar (c k x k ,..., c m x m ) şi (c k ′ x k ′ ,..., c m′ x m′ ) sunt

p k k

c x ⊕ ... ⊕

p m m

c x =

p k′ k′

c′ x′ ⊕ ... ⊕

p m′ m′

c′ x ′ .

scrie

d i = pci , d i′ = pci′ cu ci , ci′ ∈
Avem De asemenea

*

, 1≤ i ≤ m.

′ ′ pG = px1 ⊕ ... ⊕ pxm = px1 ⊕ ... ⊕ pxm .
ann

( pxi ) = ci

, ann

( pxi′ ) = ci′

, 1≤ i ≤ m.

141

Cum pG este subgrup al lui G şi

ord ( pG ) = c1 ⋅ c2 ⋅ ... ⋅ cm < ord ( G )
conform ipotezei de inducţie avem şi deci

ci = ci′ , 1 ≤ i ≤ n

d i = pci = pci′ = d i′ , 1 ≤ i ≤ m .
‫ٱ‬

4.3. Rezolvarea în numere întregi a sistemelor de ecuaţii liniare
Rezultatul stabilit la teorema 1, paragraful 3.3. rămâne adevărat şi pentru (R, ϕ) este un inel euclidian şi matrice dreptunghiulare: dacă

A = ( aij ) ∈ M m×n ( R ) , A ≠ 0 , atunci există U ∈ GLm ( R ) şi V ∈ GLn ( R ) astfel
⎞ ⎟ 0 ⎟ ⎟ * ⎟ , cu di ∈ R şi d1 d 2 ... d r . 0 ⎟ O ⎟ ⎟ 0⎟ ⎠

⎛ d1 ⎜ O ⎜ ⎜ dr încât UAV = ⎜ ⎜ ⎜ 0 ⎜ ⎜ ⎝

În această formulare putem stabili o condiţie necesară şi suficientă ca un sistem de ecuaţii liniare cu coeficienţi întregi să admită soluţii întregi şi să descriem convenabil mulţimea tuturor asemenea soluţii. Fie sistemul (S) de m ecuaţii liniare în n necunoscute x1 ,..., xn cu coeficienţi întregi

(S)

⎧a11 x1 + a12 x2 + ... + a1n xn = b1 ⎪a x + a x + ... + a x = b ⎪ 21 1 22 2 2n n 2 ⎨ ⎪M ⎪am1 x1 + am 2 x2 + ... + amn xn = bm ⎩ ⎛ a11 ⎜ a A = ⎜ 21 ⎜ M ⎜ ⎝ am1 a12 a22 M am 2 L a1n ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎛ b1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎟ L a2 n ⎟ ⎜ x2 ⎟ , b = ⎜ b2 ⎟ , x= ⎜M ⎟ ⎜ M ⎟ O M ⎟ ⎜ ⎟ ⎟ ⎜ ⎟ L amn ⎠ ⎝ xn ⎠ ⎝ bm ⎠

Folosind notaţiile

142

sistemul (S) se scrie (S) Ax = b Fie U ∈ GLm (

) şi V ∈ GLn ( ) astfel încât
⎞ ⎟ 0 ⎟ ⎟ ⎟ , 1 ≤ d1 d 2 ... d r 0 ⎟ O ⎟ ⎟ 0⎟ ⎠

⎛ d1 ⎜ O ⎜ ⎜ dr UAV = ⎜ ⎜ ⎜ 0 ⎜ ⎜ ⎝
şi fie

⎛ b1′ ⎞ ⎜ ′⎟ b b′ = ⎜ 2 ⎟ = Ub ⎜ M ⎟ ⎜ ⎟ ′ ⎝ bm ⎠
Sistemul (S) este echivalent cu sistemele (S’) (S’) UAx = Ub = b′ care mai poate fi scris (S’) UAV ⋅V −1 x = b′ Acum se observă că sistemul (S’) admite soluţii întregi dacă şi numai dacă d i bi′ , 1 ≤ i ≤ r şi bi′ = 0 pentru r < i ≤ m . În aceste condiţii o soluţie particulară este

⎛ b1′ / d1 ⎞ ⎜ ′ ⎟ ⎜ b2 / d 2 ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ ⎟ V b′ V b′ 0 x = V ⎜ br′ / d r ⎟ = c1 1 + ... + cr r d1 dr ⎜ 0 ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎝ ⎠

iar soluţia generală este
V x = x 0 + cV+1λr +1 + ... + cn λn cu λr +1 ,..., λn ∈ r

(s-a notat cu cV coloana j a matricei V ). j

143

Exemplul 1. Fie sistemul (S) cu coeficienţi întregi (S) Fie

⎧6 x1 + 2 x2 − 12 x3 + 8 x4 = 10 ⎪ . ⎨−6 x1 + 12 x3 − 6 x4 = 18 ⎪12 x + 2 x − 24 x + 14 x = −8 2 3 4 ⎩ 1 ⎛ 6 2 −12 ⎜ A = ⎜ −6 0 12 ⎜ 12 2 −24 ⎝ Efectuînd asupra lui A transformările 8⎞ ⎟ −6 ⎟ . 14 ⎟ ⎠
elementare menţionate mai jos

obţinem

T32 ( −1) M 2 ( −1) T31 ( −1) A P T12 ( −3) T13 ( 6 ) T14 ( −4 ) T23 ( 2 ) T24 ( −1) = 1444 24444 1444444 24444444 4 3 12 4 3
U V

⎛ 2 0 0 0⎞ ⎜ ⎟ = ⎜ 0 6 0 0⎟ ⎜ 0 0 0 0⎟ ⎝ ⎠ Rezultă că d1 = 2 , d 2 = 6 . Se găseşte ⎛ 0 1 2 −1⎞ ⎛ 1 0 0⎞ ⎜ ⎟ 1 −3 0 −1⎟ ⎜ ⎟ U = ⎜ 0 −1 0 ⎟ , V = ⎜ ⎜0 0 1 0 ⎟ ⎜ −1 1 1 ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ ⎝0 0 0 1 ⎠ ⎛ 1 0 0 ⎞ ⎛ 10 ⎞ ⎛ 10 ⎞ ⎜ ⎟⎜ ⎟ ⎜ ⎟ b′ = Ub = ⎜ 0 −1 0 ⎟ ⎜ 18 ⎟ = ⎜ −18 ⎟ ⎜ −1 1 1 ⎟ ⎜ −8 ⎟ ⎜ 0 ⎟ ⎝ ⎠⎝ ⎠ ⎝ ⎠ şi avem 2 10 şi 6 − 18 .
Soluţia particulară este

.

⎛ −3 ⎞ ⎛5⎞ ⎜ ⎟ 14 ⎜ ⎟ V x 0 = V ⎜ −3 ⎟ = c1 ⋅ 5 − cV ⋅ 3 = ⎜ ⎟ 2 ⎜0⎟ ⎜0⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ ⎝0⎠

144

şi soluţia generală întreagă este

V = ( vij ) ∈ GLn (
cu d ∈

⎛ −3 + 2λ3 − λ4 ⎞ ⎜ ⎟ 14 − λ4 ⎟ V V cu λ3 , λ4 ∈ . x = x 0 + λ3c3 + λ4 c4 = ⎜ ⎜ ⎟ λ3 ⎜ ⎟ λ4 ⎝ ⎠ Teorema 1. Fie a1 , a2 ,..., an ∈ nu toate nule.

Există

)

astfel încât

( a1 , a2 ,..., an )V = ( d , 0,..., 0 )
, d > 0 . Numărul d este egal cu c.m.m.d.c. al numerelor a1 , a2 ,..., an şi

d = ∑ ai vi1
i =1

n

Demonstraţie. Prima afirmaţie este un caz particular al teoremei invocate la începutul acestei secţiuni. Cum d =

∑a v
i =1

n

i i1

, orice divizor al lui a1 , a2 ,..., an

este şi divizor al lui d . Dacă V −1 = pij avem

( )

( a1 , a2 ,..., an ) = ( d , 0,..., 0 )V −1 = ( dp11 , dp12 ,..., dp1n )
deci d este divizor pentru a1 , a 2 ,..., an . ‫ٱ‬ Corolar. Ecuaţia

a1 x1 + a2 x2 + ... + an xn = b cu a1 , a2 ,..., an , b ∈ a1 , a2 ,..., an .
Mai mult, dacă şi d ∈

(*)

are soluţii întregi dacă şi numai dacă d b , unde d este c.m.m.d.c. al lui

( a1 , a2 ,..., an )V = ( d , 0,..., 0 ) cu V ∈ GL n ( )

, d > 0 şi d b , atunci soluţiile întregi ale ecuaţiei (*) sunt

b V n V c1 + ∑ c j λ j cu λ2 ,..., λn ∈ . d j =2 Exemplul 2. Să arătăm că ecuaţia 2 x1 + 5 x2 − 4 x3 = 2 are soluţii întregi şi
să le determinăm. Avem

( 2,5, −4 ) T12 ( −2 ) P12T12 ( −2 ) T13 ( 4 ) = (1, 0, 0 )

145

⎛ −2 5 −8 ⎞ ⎜ ⎟ V = T12 ( −2 ) P T12 ( −2 ) T13 ( 4 ) = ⎜ 1 −2 4 ⎟ 12 ⎜ 0 0 1⎟ ⎝ ⎠
Soluţia generală este

⎛ −4 ⎞ ⎛ 5⎞ ⎛ −8 ⎞ ⎛ −4 + 5λ2 − 8λ3 ⎞ b V 3 V ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ x = c1 + ∑ c j λ j = ⎜ 2 ⎟ + λ2 ⎜ −2 ⎟ + λ3 ⎜ 4 ⎟ = ⎜ 2 − 2λ2 + 4λ3 ⎟ cu d j =2 ⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟ ⎜1⎟ ⎜ ⎟ λ3 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ λ2 , λ3 ∈ .

Exerciţii
1. Fie f : G → G ′ un morfism surjectiv de grupuri abeliene. Dacă G este finit generat, arătaţi că şi G ′ este finit generat. 2. Fie ( G , + ) un grup abelian finit generat şi N un subgrup al lui G . Arătaţi că N este grup finit generat. 3. Fie a1 , a2 ,..., an ∈ nu toate nule şi

H=

{( k , k ,..., k ) ∈
T 1 2 n

n

a1k1 + a2 k2 + ... + an kn = 0

(a) Arătaţi că H este un subgrup al lui (b) Dacă

(

n

,+

)
astfel
V 2 V n

}
încât

V ∈ GLn (

)

este

( a1 , a2 ,..., an )V = ( d , 0,..., 0 ) ,

atunci c ,..., c

formează un

sistem de generatori pentru H . (c) Determinaţi un sistem de generatori pentru H dacă n = 3 , a1 = 2 , a2 = 5 , a3 = −4 . 4. Fie
4

H

subgrupul

lui

4

generat

de

x1 = ( 6, 2, −12,8 ) ,

x2 = ( −6, 0,12, −6 ) , x3 = (12, 2, −24,14 ) . Determinaţi structura grupului

H

.

5. Arătaţi că oricare două grupuri din lista

(

2

×

2

×

2

, +) ,

(

2

×

4

, +) ,

(

8

, + ) nu sunt izomorfe şi orice grup abelian cu 8 elemente este izomorf

cu unul din ele.

146

6. Arătaţi că dacă p este prim şi n ∈

*

, atunci numărul tipurilor de grupuri

abeliene de ordin p n coincide cu numărul partiţiilor lui n , notat cu

π ( n) .
7. Arătaţi că oricare două grupuri din lista

(

72

, +) ,
2

(
6

3

×
6

24

, +) ,

(

2

×

36

, +) ,

(

6

×

12

, +) ,

(

2

×

2

×

18

, +) ,

(

×

×

, + ) nu

sunt izomorfe şi orice grup abelian de ordin 72 = 23 ⋅ 32 este izomorf cu unul din ele. 8. Dacă p şi q sunt două numere prime distincte şi m, n ∈ * , atunci numărul tipurilor de grupuri abeliene de ordin p m q n este egal cu

π ( m) ⋅π ( n) .
9. Determinaţi soluţiile întregi ale ecuaţiei 6 x1 − 15 x2 + 9 x3 = 12 . 10. Determinaţi soluţiile întregi ale sistemului

⎧2 x1 − 12 x2 − 4 x3 = −4 . ⎨ −2 x1 + 24 x2 + 8 x3 = 12 ⎩

147

Indicaţii şi răspunsuri
Capitol 1
1. b) Sistemul de vectori relaţia

{ f1 , f 2 , f 3 }

este liniar independent dacă are loc

α1 f1 + α 2 f 2 + α 3 f 3 = 0 ⇒ α1 = α 2 = α 3 = 0 .
α1 f1 + α 2 f 2 + α 3 f 3 = 0 ⇔ ⇔ α1 ( X − b )( X − c ) + α 2 ( X − a )( X − c ) + α 3 ( X − a )( X − b ) = 0 ⇔ + α1bc + α 2 ac + α 3 ab = 0 ⇔ ⎧α1 + α 2 + α 3 = 0 ⎪ ⇔ ⎨(b + c )α1 + (a + c )α 2 + (a + b )α 3 = 0 ⎪bcα + acα + abα = 0 1 2 3 ⎩ Observăm că sistemul de vectori { f1 , f 2 , f 3 } este liniar independent dacă şi numaid dacă determinantul matricei sistemului este diferit de zero, adică

⇔ (α 1 + α 2 + α 3 )X 2 + (− (b + c )α1 − (c + a )α 2 − (b + a )α 3 )X +

.

1 bc

1 ac

1 ab

b+c a +c a +b ≠ 0,
ceea ce este echivalent cu faptul că c) Relaţia

(a − b )(b − c )(c − a ) ≠ 0 .
+ λ3 ( X − 1)( X − 2 )

1 + 2 X − X 2 = λ1 ( X − 2 )( X − 3) + λ2 ( X − 1)( X − 3) +

este echivalentă cu

1 + 2 X − X 2 = X 2 ( λ1 + λ2 + λ2 ) + X ( −5λ1 − 4λ2 − 3λ3 ) + + 6λ1 + 3λ2 + 2λ2

ceea ce revine la a rezolva sistemul

148

⎧λ 1 + λ 2 + λ 3 = −1 ⎪ ⎨− 5λ 1 − 4λ 2 − 3λ 3 = 2 . ⎪6λ + 3λ + 2λ = 1 2 3 ⎩ 1 Obţinem λ 1 = 1 , λ 2 = −1 , λ 3 = −1 .
d) Relaţia

− 2 + 3 X − X 2 = α1 + α 2 ( X − 2) + α 3 ( X − 2)

2

este echivalentă cu

− 2 + 3 X − X 2 = α 3 X 2 + (α 2 − 4α 3 )X + (α 1 − 2α 2 + 4α 3 ) ,

ceea ce revine la a rezolva sistemul

⎧α 3 = −1 ⎪ . ⎨α 2 − 4α 3 = 3 ⎪α − 2α + 4α = −2 2 3 ⎩ 1 Obţinem α 1 = 0 , α 2 = −1 , α 3 = −1 .
e) Se aduce la acelaşi numitor şi obţinem ceea ce este echivalent cu

− 2 + 3 X − X 2 = A( X − 2) + B( X − 2) + C ,
2

− 2 + 3 X − X 2 = AX 2 + (− 4 A + B )X + (4 A − 2 B + C ) ,
⎧ A = −1 ⎪ . ⎨− 4 A + B = 3 ⎪ 4 A − 2 B + C = −2 ⎩

ceea ce revine la a rezolva sistemul

Obţinem A = −1 , B = −1 , C = 0 . 2. 3.

ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ ˆ x + x + ... + x = 1 ⋅ x + 1 ⋅ x + ... + 1 ⋅ x = 1 + 1 + ... + 1 ⋅ x = px = 0 x = 0 .
Pentru x, y ∈ V avem de unde

(

)

− (x + y ) = (− y ) + (− x ) = (− 1) y + (− 1)x = −( y + x ) ,

5.

x + y = −(− (x + y )) = −(− ( y + x )) = y + x . Sistemul de vectori { f , g , h} este liniar independent dacă are loc relaţia α 1 f + α 2 g + α 3 h = 0 ⇒ α 1 = α 2 = α 3 = 0 .

α1 f + α 2 g + α 3 h = 0 implică α1e ax + α 2 e bx + α 3 e cx = 0 , ∀x ∈ . În particular, pentru x = 0 relaţia devine α 1 + α 2 + α 3 = 0 , pentru x = 1
relaţia devine α 1e a + α 2 e b + α 3 e c = 0 şi pentru x = 2 relaţia devine

α1e 2 a + α 2 e 2b + α 3 e 2 c = 0 . Aşadar sistemul de vectori

{ f , g , h}

este
149

liniar independent dacă sistemul liniar şi omogen următor are numai soluţia

⎧α1 + α 2 + α 3 = 0 ⎪ banală: ⎨e a α 1 + e b α 2 + e c α 3 = 0 , ⎪ 2a 2b 2c ⎩e α 1 + e α 2 + e α 3 = 0
sistemului trebuie să

adică fie

determinantul nenul.

matricei

Determinantul deoarece

1
este e
a

1 e e 2b
b

1

e
7.

2a

e c = e b − e c e c − e a e a − eb ≠ 0 , e2c

(

)(

)(

)

a, b, c

sunt numere reale distincte.

⎛1 0⎞ ⎛0 0⎞ ⎛0 0⎞ ⎛0 0⎞ ⎟ , E2 = ⎜ ⎟ , E3 = ⎜ ⎟ , E4 = ⎜ E1 = ⎜ ⎟ ⎜0 0⎟ ⎜0 0⎟ ⎜1 0⎟ ⎜0 1⎟ . ⎠ ⎠ ⎠ ⎠ ⎝ ⎝ ⎝ ⎝ Sistemul {E1 , E 2 , E 3 , E 4 } este o bază a spaţiului vectorial M 2 ( ) .
(1) Fie Deoarece dacă A = ⎜ ⎜

a12 ⎞ ⎟ ∈ V , obţinem a 22 ⎟ ⎠ ⎛ a11 0 ⎞ ⎛ 0 a12 ⎞ ⎛ 0 0 ⎞ ⎛ 0 0 ⎞ ⎟= ⎟+⎜ A =⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ 0 0⎟ + ⎜ 0 0 ⎟ + ⎜ a ⎟ ⎟ ⎜ ⎠ ⎝ 21 0 ⎠ ⎝ 0 a 22 ⎠ ⎠ ⎝ ⎝ ⎛0 0⎞ ⎛ 0 0⎞ ⎛0 1⎞ ⎛1 0⎞ ⎟ + a 22 ⎜ ⎟ + a 21 ⎜ ⎟ + a12 ⎜ = a11 ⎜ ⎟ ⎜0 1⎟ = . ⎜1 0⎟ ⎜ 0 0⎟ ⎜ 0 0⎟ ⎠ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎝ = a11 E1 + a12 E 2 + a 21 E3 + a 22 E 4

⎛ a11 ⎝ a 21

Aşadar {E1 , E 2 , E 3 , E 4 } este sistem de generatori. Fie αE1 + βE 2 + γE3 + δE 4 = 0 . Această relaţie se mai poate scrie

⎛ α β⎞ ⎛0 0⎞ ⎜ adică α =β = γ = δ = 0. Aşadar ⎜ γ δ⎟ = ⎜0 0⎟ , ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ B = {E1 , E 2 , E3 , E 4 } este o bază a spaţiului M 2 ( ) şi dim M 2 ( ) = 4 .
8.

= x − f ( x ) − f (x ) + f ( f (x )) = x − f ( x ) − f ( x ) + f ( x ) = . = x − f ( x ) = (1V − f )( x ) = g ( x ) Rezultă g o g = g . ( f o g )(x ) = f (g (x )) = f (x − f (x )) = f (x ) − f ( f (x )) = f (x ) − f (x ) = 0 . Rezultă f o g = 0 . (g o f )(x ) = (1V − f )( f (x )) = f (x ) − f ( f (x )) = f (x ) − f (x ) = 0 .
150

(g o g )(x )

= g (g (x )) = (1V − f )((1V − f )( x )) = (1V − f )( x − f ( x )) =

9.

Rezultă g o f = 0 . Arătăm că M este subspaţiu vectorial al lui V . Fie α, β ∈ K

x + f ( x ), y + f ( y ) ∈ M .

şi

α ( x + f ( x ) ) + β ( y + f ( y ) ) = α x + β y + (α f ( x ) + β f ( y ) ) =

10.

= α x + β y + f (α x + β y ) Analog se demonstrază faptul că N este subspaţiu vectorial al lui V . Considerăm α , β ∈ , x = ( x1 , x 2 ) ∈ L , y = ( y1 , y 2 ) ∈ L . Atunci x1 = x 2 , y1 = y 2 . Deoarece αx + β y = (αx1 + βy1 , αx 2 + βy 2 ) rezultă că αx + β y ∈ L . Deci L este subspaţiu vectiorial al spaţiului 2 peste corpul
numerelor reale. Pentru α , β ∈

.

11.

⎛a b ⎞ ⎛u v ⎞ ⎟, B = ⎜ ⎟ ⎜ w − v ⎟ avem ⎟ ⎝ c − b⎠ ⎝ ⎠ αb + β v ⎞ ⎛ αa + β u αA + β B = ⎜ ⎜ αc + βw − (αb + βv )⎟ ∈ L . ⎟ ⎝ ⎠
, A, B ∈ L , A = ⎜ ⎜

12.

Se verifică exiomele spaţiului vectorial, operaţiile fiind adunarea polinoamelor şi înmulţirea unui număr complex cu un polinom. Considerăm f ∈ V . Atunci f = a 0 + a1 X + a 2 X 2 + a3 X 3 + a 4 X 4 . Observăm că

B = 1, X , X 2 , X 3 , X 4 este sistem de generatori pentru spaţiul V . Fie α ⋅ 1 + β X + γX 2 + δX 3 + ηX 4 = 0 . Avem o egalitate de două
polinoame, coeficienţii sunt respectivi α = β = γ = δ = η = 0 . Aşadar, B = 1, X , X 2 , X 3 , X 4 deci

{

}

{

}

egali, adică este o bază a

spaţiului V şi dim V = 5 . 13. a) Fie α , β ∈ şi x = ( x1 , x 2 , x3 ) ∈ W , y = ( y1 , y 2 , y 3 ) ∈ W . Atunci

3 x1 + 2 x 2 + x3 = 0 şi 3 y1 + 2 y 2 + y 3 = 0 . Deoarece αx + β y = (αx1 + β y1 , αx 2 + βy 2 , αx3 + β y 3 ) , rezultă că α x + β y ∈W , deoarece 3(αx1 + β y1 ) + 2(αx 2 + β y 2 ) + (αx3 + βy 3 ) = 0 .
b)

W

{( x , x , x ) ∈ 3x + 2 x + x = 0} = x = −3 x − 2 x } = . = {( x , x , x ) ∈ = {( x , x , −3 x − 2 x ) x , x ∈ }
=
3 1 2 3 1 2 3 3 1 1 2 2 3 3 1 2 1 2 1 2

151

cum urmează: x1 = 1 şi x 2 = 0 rezultă f1 = (1,0,−3) ; x1 = 0 şi x 2 = 1 rezultă f 2 = ( 0,1, −2 ) . Se arată că

Pentru a determina o bază a lui W dăm valori lui x1 şi x 2 după

{ f1 , f 2 }

este bază pentru W deci

dim W = 2 .
14. Se rezolvă sistemul dat. După rezolvarea sistemului obţinem x1 , x3 necunoscute secundare şi x 2 , x 4 , x5 necunoscute principale, x 2 = −3x1 ,

x 4 = −3 x1 + x3 , x5 = 2x1 . Aşadar W=
1 1 3

( ( x , −3x , x , −3x + x , 2 x ) x , x ∈ ) .
1 3 1 1 3

urmează: x1 = 1 şi x3 = 0 , rezultă f1 = (1,−3,0,−3,2 ) ; x1 = 0 şi x3 = 1 , rezultă f 2 = (0,0,1,1,0 ) . Se arată că

Pentru a determina o bază a lui W dăm valori lui x1 şi x3 după cum

{ f1 , f 2 }

este bază pentru W deci

dim W = 2 .
15. a)

⎧ x1 + 2 x2 + 2 x3 + 5 x4 = 0 ⎫ ⎪ ⎨ ⎬. ⎩− x1 + x2 − 2 x4 = 0 ⎪ ⎭ Rezolvând sistemul obţinem x3 , x 4 necunoscute secundare şi 2 x − 9 x4 − 2 x3 − 3 x 4 x1 , x 2 necunoscute principale, x1 = , x2 = 3 . 3 3
4

⎧ ⎪ W1 I W2 = ⎨( x1 , x2 , x3 , x4 ) ∈ ⎪ ⎩

Aşadar

⎧⎛ −2 x3 − 3 x4 −2 x3 − 9 x4 ⎞ W1 I W2 = ⎨⎜ , , x3 , x4 ⎟ x3 , x4 ∈ 3 3 ⎠ ⎩⎝ Pentru a obţine o bază pentru W1 I W2 dăm valori lui
după cum urmează: x3 = 1 şi x 4 = 0 , rezultă f1 = ⎜ − pentru x3 = 0 şi x 4 = 1 rezultă b)

⎫ ⎬. ⎭ x3 şi x 4

B = { f1 , f 2 } este o bază pentru W1 I W2 .

f 2 = (− 1,−2,0,1) . Se arată că

⎞ ⎛ 2 2 ,− ,1,0 ⎟ ; ⎠ ⎝ 3 3

dim

(W1 + W2 ) = dim
4

W1 + dim W2 − dim
.

(W1 I W2 ) = 3 + 3 − 2 = 4
şi dim
4

Cum dim

(W1 + W2 ) = 4 ,

W1 + W2 ⊆
4

4

rezultă că

W1 + W2 =
152

, iar o bază pentru

este de exemplu baza canonică.

16. a)

⎧ x1 + 2 x2 + 2 x3 + 4 x4 = 1 ⎫ ⎪ ⎪ ⎨4 x1 + 5 x2 + 8 x3 + 10 x4 = 0 ⎬ . ⎪3x + x + 6 x + 2 x = 0 ⎪ 3 4 ⎩ 1 2 ⎭ Rezolvăm sistemul şi obţinem x3 , x 4 necunoscute secundare şi − 5 − 6 x3 4 − 6 x4 x1 , x 2 necunoscute principale, x1 = şi x 2 = . Pentru 3 3 a obţine o bază pentru W1 I W2 dăm lui x3 şi x 4 următoarele valori:
4

⎧ ⎪ W1 I W2 = ⎨( x1 , x2 , x3 , x4 ) ∈ ⎪ ⎩

⎞ ⎛ 11 4 x3 = 1 şi x 4 = 0 , rezultă f1 = ⎜ − , ,1,0 ⎟ ; x3 = 0 şi x 4 = 1 , ⎠ ⎝ 3 3 ⎞ ⎛ 5 2 rezultă f 2 = ⎜ − ,− ,0,1⎟ . Rezultă că B = ( f 1 , f 2 ) este bază pentru ⎠ ⎝ 3 3 W1 I W2 şi deci dim (W1 I W2 ) = 2 .
b)

dim
17.

(W1 + W2 ) = dim

W1 + dim W2 − dim

(W1 I W2 ) = 2 + 3 − 2 = 3

Suma W1 + W2 este directă dacă şi numai dacă W1 I W2 = O , adică dacă sistemul

⎧ x1 + 2 x 2 − αx3 = 0 ⎪ ⎨− x1 + 3 x 2 = 0 ⎪2 x + α x + 3 x = 0 2 3 ⎩ 1
are numai soluţia banală, deci determinantul sistemului trebuie să fie diferit de zero. Rezultă α ∈ . 18. a) Fie ( x1 , y1 , z1 ) , ( x2 , y2 , z2 ) , ( x, y, z ) ∈ 3 , α ∈ . Avem
f (( x1 , y1 , z1 ) + ( x 2 , y 2 , z 2 )) = f ( x1 + x 2 , y1 + y 2 , z1 + z 2 ) = = (2( x1 + x 2 ) + y1 + y 2 − ( z1 + z 2 ),3( x1 + x 2 ) + 2( y1 + y 2 ) + 4( z1 + z 2 )) = , = f ( x1 , y1 , z1 ) + f ( x 2 , y 2 , z 2 ) = (2 x1 + y1 − z1 ,3 x1 + 2 y1 + 4 z1 ) + (2 x 2 + y 2 − z 2 ,3x 2 + 2 y 2 + 4 z 2 ) =

b)

f (α (x, y, z )) = f (αx, αy, αz ) = (2αx + αy − αz ,3αx + 2αy + 4αz ) = = α (2 x + y − z ,3 x + 2 y + 4 z ) = αf (x, y, z ) Notăm B1 = {e1 , e2 , e3 } şi B2 = { f 1 , f 2 } bazele canonice ale spaţiilor
3

şi

2

. Din modul de definiţie al aplicaţiei f obţinem
153

⎧ f (e1 ) = f (1,0,0 ) = (2,3) = 2 f1 + 3 f 2 ⎪ ⎨ f (e2 ) = f (0,1,0 ) = (1,2 ) = 1 ⋅ f1 + 2 f 2 ⎪ f (e ) = f (0,0,1) = (− 1,4 ) = − f + 4 f 1 2 ⎩ 3
Matricea aplicaţiei liniare este

⎛ 2 1 − 1⎞ M B1 , B2 ( f ) = ⎜ ⎜3 2 4 ⎟ . ⎟ ⎝ ⎠
19. a) Vom arăta că

f

este bijectivă. Pentru aceasta vom considera

( u, v ) ∈

2

şi

ecuaţia

f ( x, y ) = (u , v ) . Obţinem

⎧2 x + y = u . ⎨ ⎩x + 2 y = v

Matricea A = ⎜ ⎜ bijectivă. b)

⎛2 1⎞ ⎟ a sistemului este inversabilă, deci conform ⎟ ⎝1 2⎠ teoremei lui Cramer, sistemul are soluţie unică ceea ce arată că f este

Fie

( f o f )(x, y ) = f ( f (x, y )) = f (2 x + y, x + 2 y ) = = (2(2 x + y ) + ( x + 2 y ),2 x + y + 2( x + 2 y )) = = (5 x + 4 y,4 x + 5 y ) B = {e1 , e2 } baza canonică a lui 2 . Atunci f (e1 ) = f (1,0 ) = (2,1) = 2e1 + e2 , f (e2 ) = f (0,1) = (1,2 ) = e1 + 2e2 .

Deci M B , B ( f ) = ⎜ ⎜

M B , B ( f o f ) = (M B , B ( f )) . c) Se demonstrează prin inducţie după n că ⎛ 3n + 1 3n − 1 ⎞ ⎜ ⎟ 2 ⎟. ⎜ n2 M B , B ( f o ... o f ) = 1 24 4 3 ⎜ 3 − 1 3n + 1 ⎟ n ori ⎜ ⎟ 2 ⎠ ⎝ 2
2

⎛2 1⎞ ⎟. ⎟ ⎝ 1 2⎠ ( f o f )(e1 ) = ( f o f )(1,0) = (5,4) = 5e1 + 4e2 , ( f o f )(e2 ) = ( f o f )(0,1) = (4,5) = 4e1 + 5e2 , ⎛ 5 4⎞ deci M B , B ( f o f ) = ⎜ ⎜ 4 5 ⎟ . Observăm că ⎟ ⎝ ⎠

154

20. b)

ker f

=

{( x , x , x , x ) ∈
1 2 3 4

4

f ( x1 , x2 , x3 , x4 ) = ( 0, 0 ) =

}

⎫ ⎧2 x1 − x2 − x3 = 0 ⎪ ⎨ ⎬ ⎩ x1 + 3x2 + x4 = 0 ⎪ ⎭ Rezolvând sistemul obţinem x3 , x 4 necunoscute secundare şi
4

⎧ ⎪ = ⎨( x1 , x2 , x3 , x4 ) ∈ ⎪ ⎩

x1 , x 2 necunoscute principale, x1 =
Deci

− x3 − 2 x 4 3 x3 − x 4 , x2 = . 7 7

⎧⎛ 3 x − x − x − 2 x4 ⎫ ⎞ ker f = ⎨⎜ 3 4 , 3 , x3 , x4 ⎟ x3 , x4 ∈ ⎬ . 7 ⎠ ⎩⎝ 7 ⎭ Pentru a determina o bază pentru ker f dăm lui x3 şi x 4 valori
după cum urmează: x3 = 1 şi x 4 = 0 , rezultă f1 = ⎜ ,− ,1,0 ⎟ ;

⎛3 ⎝7

1 7

⎞ ⎠

c)

⎛ 1 2 ⎞ f 2 = ⎜ − ,− ,0,1⎟ . Se arată că ⎝ 7 7 ⎠ B = { f 1 , f 2 } este bază pentru ker f . Pentru a determina o bază pentru Im f trebuie să observăm mai întâi că { f (e1 ), f (e2 ), f (e3 ), f (e4 )} este un sistem de generatori pentru Im f . Deci va trebui ca din acest sistem de generatori să extragem o bază pentru Im f . Cum din teorema dimensiunii avem că dim ( ker f ) + dim ( Im f ) = dim 4 , deci dim ( Im f ) = 2 , va
x3 = 0 şi
x 4 = 1 , rezultă
trebui ca din sistemul

{ f (e1 ), f (e2 ), f (e3 ), f (e4 )}

să extragem doi

vectori care vor forma o bază pentru Im f . Pentru aceasta vom construi matricea care are pe coloane vectorii f (e1 ), f (e2 ), f (e3 ), f (e4 ) şi vom alege un minor de ordinul doi al acesteia care să fie nenul. Din punctul b) al problemei avem

2 −1 ⎛ 2 −1 −1 0⎞ ⎟ , cu ≠ 0 , deci { f (e1 ), f (e2 )} este o M =⎜ ⎜1 3 0 1⎟ 1 3 ⎠ ⎝ bază pentru Im f .

155

Capitol 2
1. 2. a) 0; a) 12; b) 0; c) 0; d) 0; e)

4(a − b )(b − c )(c − a ) ; b) 2( x − y )( y − z )( x − z ) ; c) (c − a )(c − b )(b − a )(a + b + c ) .
c) Dacă

3.

v1 = u1

şi

vi = u i −

1≤ j < i

∑α

ij

vj

pentru

i = 2,..., m

unde

α ij =

ui , v j vj ,vj

, atunci vi , v j = 0 oricare ar fi i ≠ j . Dacă

⎛ 1 ⎜ ⎜ α 21 A = ⎜ α 31 ⎜ ⎜ M ⎜α ⎝ m1
atunci

0 1 α 32 α m2 M

0 0 1 α m3 M

L 0⎞ ⎟ L 0⎟ L 0⎟ , ⎟ O M⎟ ⎟ L 1⎠
0 v2 , v2 M 0 L L O L 0 0 M vm , vm ⎞ ⎟ ⎟ T ⎟A ⎟ ⎟ ⎠

⎛ v1 , v1 ⎜ ⎜ 0 T G (u1 ,..., u m ) = AG (v1 ,..., v m )A = A⎜ M ⎜ ⎜ 0 ⎝
de unde

Δ(u1 ,..., u m ) = A
4.

2


i =1

m

vi , v i ≥ 0 .

Fie S1 U S 2 U ... U S m = {x1 , x 2 ,..., x m } . Definim

⎧1 pentru x k ∈ S i vik = ⎨ ⎩0 pentru x k ∉ S i şi vi = (vi1 , vi 2 ,..., vim ) , 1 ≤ i ≤ m . Evident vi , v j = aij = S i I S j şi se
poate aplica exerciţiul 3, punctul c).

156

5.

Fie Dn = det ( A) . Adunând coloana n la coloana 1, avem

6.

Scăzând linia a doua din prima, a treia din a doua, …, a n a din a ( n − 1) a, avem

Rezultă că Dn = 2 n −1 (− 1) . Avem det (− A) = (− 1) Dn = 2 n −1 .
n n

−1 −1 L −1 − 2 −1 L −1 1 −1 L −1 0 −1 L −1 Dn = = = −2 Dn −1 . M M O M M M O M 1 1 L −1 0 1 L −1

1 2 A= 3 M n
7. 8.

2 2 3 M n

3 3 3 M n

L L L O L

−1 0 0 n −1 −1 0 n −1 −1 −1 n = M M M n −1 −1 −1 n n n n

L 0 L 0 L 0 O M L −1 L n

0 0 0 n −1 = n(− 1) . M 0 n

A = 1.
Scăzând linia a doua din prima, a treia din a doua, …, a n a din a ( n − 1) a şi aplicând exerciţiul 3 după ce adunăm coloana n la prima coloană, avem

0 1 2 1 0 1 A= 2 1 0 M M M n −1 n − 2 n − 3 = ( n − 1)( −1)
9.
n +1

−1 1 1 L n −1 −1 −1 1 L n−2 L n−3 = M M M −1 −1 −1 O M n −1 n − 2 n − 3 0 L

L L O L L

1 1 M = . 1 0

2n − 2
p ⎞ p 2 − 4q ⎛ A + In ⎟ = In ⎜ 2 ⎠ 4 ⎝
2

Presupunem că A 2 + pA + qI n = 0 . Rezultă că

de unde

⎛ p 2 − 4q ⎞ p ⎞ ⎛ ⎟ < 0. 0 ≤ det⎜ A + I n ⎟ = ⎜ ⎜ 2 ⎠ 4 ⎟ ⎝ ⎠ ⎝
Contradicţie.
157

2

n

10.

Adunăm la prima coloană coloanele 2,3,..., n şi scăzând apoi prima linie din din celelalte linii, obţinem

11.

1 a 2 a3 L a n 0 1 0 L 0 D = (1 + a1 + a 2 + ... + a n ) = 1 + a1 + a 2 + ... + a n . M M M O M 0 0 0 L 1 Dezvoltând determinantul E n după elementele primei linii se obţine E n = 3E n −1 − 2 E n − 2 . Se determină s , t , a, b ∈ astfel încât E n = sa n + tb n ,
n n

ca sa + tb = 3 sa

+ tb − 2 sa + tb oricare ar fi n ≥ 3 , ceea n−2 2 m−2 ce se mai poate scrie sa a − 3a + 2 + tb b 2 − 3b + 2 = 0 .Ultima egalitate este posibilă dacă a şi b sunt rădăcinile ecuaţiei x 2 − 3 x + 2 = 0 , adică a = 2 , b = 1 . Aşadar E n = s ⋅ 2 n + t , ∀n ≥ 2 .Pentru n = 1 şi n = 2 trebuie ca 3 = 2 s + t şi 7 = 4 s + t . Se obţine s = 2 şi t = −1 . 1 α n +1 − β n +1 . Aşadar E n = 2 n +1 − 1 , ∀n ≥ 1 .Analog Fn = α −β

(

n −1

n −1

) ( (

∀n ≥ 1 .Este
n−2 n−2

)

)

necesar

(

)

(

)

12.

′ ⎛ ⎞ f ′ ( x ) = ⎜ ∑ ε σ f1σ (1) ( x ) f 2σ ( 2) ( x ) f3σ (3) ( x ) ⎟ = ⎜ σ ∈S ⎟ ⎝ 3 ⎠ = ∑ ε σ f1′ (1) ( x ) f 2σ ( 2) ( x ) f3σ ( 3) ( x ) + ∑ ε σ f1σ (1) ( x ) f 2′σ ( 2) ( x ) f3σ ( 3) ( x ) + σ
σ ∈S3

+

σ ∈S3

∑ εσ f σ ( ) ( x ) f σ ( ) ( x ) f ′σ ( ) ( x ) =
1 1 2 2 3 3

σ ∈S3

′ f11 ( x ) = f 21 ( x ) f31 ( x )

′ f12 ( x ) f 22 ( x ) f32 ( x )

′ f13 ( x ) f11 ( x ) ′ f 23 ( x ) + f 21 ( x ) f 33 ( x ) f 31 ( x ) f13 ( x ) f 23 ( x ) ′ f33 ( x )
.

f12 ( x ) ′ f 22 ( x ) f32 ( x )

f13 ( x ) ′ f 23 ( x ) + f33 ( x )

f11 ( x ) + f 21 ( x ) ′ f 31 ( x )

f12 ( x ) f 22 ( x ) ′ f 32 ( x )

158

13.

Aplicând exerciţiul 10 se observă că f ′′( x ) = 0 , deci există α , β ∈ încât

f ( x ) = αx + β . Avem β = f (0) = a1 a 2 a3 α = f ′( x ) = f ′(0 ) = a 2 a3 + a3 a1 + a1 a 2 . Avem b + a1 b b b b + a2 b b b b + a3
.

astfel şi

= f (b ) = αb + β = a1 a 2 a 3b + a 2 a 3 + a 3 a1 + a1 a 2

14.

a) Putem presupune că a, b, c ∈

şi că nu toate aceste numere se divid

prin 2. Calculând determinantul avem a 3 + 4c 3 + 2b 3 − 6abc = 0 . 2 a , deci a = 2a1 cu a1 ∈ . Obţinem Rezultă că

4a13 + 2c 3 + b 3 − 6a1bc = 0 , de unde 2 b , b = b1 cu b1 ∈ . În final
avem şi 2 c . Contradicţie. Rămâne adevărat că a = b = c = 0 . b) Înmulţind egalitatea dată cu
3

2 şi

3

4 obţinem

⎧a + b 3 2 + c 3 4 = 0 ⎪ ⎪ 3 3 ⎨ 2c + a 2 + b 4 = 0 , ⎪ 3 3 ⎪2b + 2c 2 + a 4 = 0 ⎩
adică sistemul

⎧ax + by + cz = 0 ⎪ ⎨2cx + ay + bz = 0 ⎪2bx + 2cy + az = 0 ⎩
are soluţia nebanală 1, 3 2 , 3 4 , deci determinantul sistemului este egal cu zero, de unde a = b = c = 0 , datorită punctului a) b) Din AC = CA rezultă CA −1 = A −1C , deci

15.

I2 0
Cum

A−1 B D − CA−1 B

=

I2 0

A−1 B = I 2 ⋅ A−1 ( AD − CB ) = −1 A ( AD − CB ) .

= A−1 ⋅ AD − CB ⎛ A−1 ⎜ −1 ⎝ −CA A B 0 ⎞⎛ A B ⎞ −1 , ⎟⎜ ⎟= A ⋅ C D I2 ⎠ ⎝ C D ⎠

simplificând cu A −1 ≠ 0 se obţine rezultatul dorit.
159

16.

Se poate aplica exerciţiul 15, punctul b). Valorile determinanţilor sunt a 2 + b 2 + c 2 + d 2 , respectiv abc(b − d ) . Avem identitatea ⎜ ⎜ iI ⎝ n

17.

⎛ In

0 ⎞⎛ A − B ⎞⎛ I n ⎟⎜ ⎟⎜ I n ⎟⎜ B A ⎟⎜ − iI n ⎠⎝ ⎠⎝

0 ⎞ ⎛ A + iB ⎟=⎜ In ⎟ ⎜ 0 ⎠ ⎝

⎞ ⎟ şi A − iB ⎟ ⎠ 0

se trece la determinanţi. Când AB = BA avem 18.

A −B B A

= A2 + B 2 .

Putem presupune că numerele a1 , a 2 ,..., a n sunt distincte, căci altfel, evident

V (a1 , a 2 ,..., a n ) = 0 şi

1≤ i < j ≤ n

∏ (a
1 = a1 a12

j

− ai ) = 0 .

a) Avem

V (a1 , a 2 , a3 )

1 a2 2 a2

1 1 0 a 3 = 0 a 2 − a1 2 2 a3 0 a 2 − a12

0 a3 − a1 = 2 a3 − a12 0 =. 1 a3 + a1

= (a 2 − a1 )(a3 − a1 )(a3 − a 2 )

1 0 = (a 2 − a1 )(a3 − a1 ) 0 1 0 a 2 + a1

b) Inducţie după n . Când n = 2 rezultatul este adevărat. Presupunem n>2 n −1, şi rezultatul adevărat pentru adică V (a1 , a 2 ,..., a n −1 ) = a j − ai . Fie F ( x ) = V (a1 , a 2 ,..., a n −1 , x ) . Dezvoltând determinantul F (x ) după ultima coloană se obţine un polinom teorema Avem în
1≤i < j ≤ n −1

∏(

)

x de grad n − 1 , F ( x ) = cx n −1 + ... , unde c = V (a1 , a 2 ,..., a n −1 ) ≠ 0 . Cum F (ai ) = 0 , 1 ≤ i ≤ n − 1 , aplicând

F (x ) se divide prin (x − ai )(x − a 2 )...(x − a n−1 ) , deci F (x ) = c(x − a1 )(x − a 2 )...(x − a n−1 ) .
lui Bézout rezultă că

V (a1 , a 2 ,..., a n ) = F (a n ) = c(a n − a1 )(a n − a 2 )...(a n − a n −1 ) = =
1≤ y < j < n

∏ (a

j

− ai ) ⋅ ∏ (a n − ai ) =
1≤i < n

1≤i < j ≤ n

∏ (a

j

− ai ) .

160

19.

4(a − b )(b − c )(c − ) ; b) 2( x − y )( y − z )( x − z ) ; c) (c − a )(c − b )(b − a )(a + b + c ) ; d) ( y − x )( z − x )( z − y )xyz .
a) a) b)

20.

x1 = −4 , x 2 = x3 = 2 ;

1 2± 2 , x 2,3 = ; 2 2 c) x1 = 0 , x 2 = 3 ; 1 d) x1 = x 2 = 1 , x3 = − . 2 x1 =
21. a)

a = 1, b =

1 2 ⎧1 ⎫ \ ⎨ ⎬ sau a ∈ ⎩2⎭
\ {1} , b ∈
+

b) a = 1 , b ∈ 22. a)

.

a∈

b) a ∈ c) 23.

a∈

⎛2 − a⎞ \ {2} , A −1 = ⎜ ⎜1 1 ⎟; ⎟ ⎝ ⎠ ⎧ 1⎫ \ ⎨− ⎬ ; ⎩ 2⎭ \ {−4} .

1 ⎛ − 6 2⎞ ⎜ ⎟; 2 ⎜ 5 0⎟ ⎝ ⎠ ⎛ 1 4 0 ⎞ ⎟ 1⎜ b) X = ⎜ 8 2 − 9 ⎟ ; 3⎜ ⎟ ⎝− 3 0 9 ⎠
a)

X =

c)

⎛ − 23 34 ⎞ X =⎜ ⎜ 39 − 57 ⎟ . ⎟ ⎝ ⎠

161

Capitol 3
1.

( a ) ⇒ (b)

Din x + y = 0 rezultă că x = − y ∈ X I Y = 0 , de unde

(b) ⇒ (c )
(c) ⇒ (a)
2. Evident

x = y =0. Din x1 + y1 = x2 + y2 rezultă x1 − x2 + y1 − y2 = 0 , deci x1 − x2 = y1 − y2 = 0 , de unde x1 = x2 şi y1 = y2 .

Dacă z ∈ X I Y , din z + ( − z ) = 0 = 0 + 0 , rezultă z = 0 , deci X I Y = 0 V = X +Y . Dacă

z = a1e1 + ... + a p e p = a p +1e p +1 + .. + an en

z ∈ X IY , cu ai ∈ K .

atunci Deci

∑ ai ei +
i =1

p

i = p +1

∑ ( −a ) e
i

n

i

= 0 şi cum e1 , e2 ,..., en sunt liniar independenţi

rezultă ai = 0 , 1 ≤ i ≤ n . Deci z = 0 , de unde X I Y = 0 . 3. a) Dacă z ∈ V , atunci z = x + y cu x ∈ X , y ∈ Y . Există ai ∈ K ,

1 ≤ i ≤ p + q astfel încât x = ∑ ai ei , y =
i =1

p

i = p +1

∑ ae ,
i i

p+q

de unde

V = e1 , e2 ,..., e p + q . Dacă a1e1 + ... + a p + q e p + q = 0 cu ai ∈ K ,
atunci

⎛ p+q ⎞ ai ei = − ⎜ ∑ ai ei ⎟ ∈ X I Y = 0 . ∑ i =1 ⎝ i = p +1 ⎠ Cum B1 şi B2 sunt baze rezultă a1 = a2 = ... = a p + q = 0 .
p

b) Cum T ( X ) ⊆ X şi T (Y ) ⊆ Y , avem

T ( e1 ) = a11e1 + ... + a p1e p + 0e p +1 + ... + 0e p + q M M
de unde rezultă că

T ( e p +1 ) = 0e1 + ... + 0e p + a p +1, p +1e p +1 + ... + a p +1, p + q e p + q ⎛A 0⎞ M B (T ) = ⎜ ⎟ cu ⎝ 0 B⎠
A∈ M p ( K ) ,

B ∈ Mq ( K ) .
162

5. Inducţie după n . Dacă V este T − decompozabil, atunci există două subspaţii X , Y astfel încât V = X ⊕ Y , dim K X < n , dim K Y < n . Atunci X şi Y , deci şi V , sunt sume directe de subspaţii T − invariante şi T − decompozabile. 6. Aplicând exerciţiul 4, rezultă că V este T − indecompozabil dacă şi numai dacă matricea Jordan J T a operatorului T are o singură celulă Jordan. 8. Inducţie după m . Fie a1 ,..., am ∈ K astfel încât a1 x1 + ... + am xm = 0 . Dacă m = 1 , din a1 x1 = 0 , x1 ≠ 0 , rezultă a1 = 0 . Dacă m > 1 şi afirmaţia este adevărată pentru m − 1 , aplicând T obţinem

a1λ1 x1 + a2 λ2 x2 + ... + am λm xm = θ a1λ1 x1 + a2 λ1 x2 + ... + am λ1 xm = θ
din

(1) (2) inducţie, rezultă

De asemenea Scăzând (2)

9. Fie λ ∈ K rădăcină a lui pT şi fie d = dim Lλ . Fie ( e1 , e2 ,..., ed ) o bază a lui Lλ pe care o completăm până la o bază B = ( e1 , e2 ,..., ed ,..., en ) a lui V . Evident M B (T ) are forma

(1) şi aplicând a2 = a3 = ... = am = 0 şi deci şi a1 = 0 .

ipoteza

de

⎛λ 0* L ⎜ O M O ⎜ ⎜0 λ* L ⎜ M B (T ) = ⎜ M O 0 ⎜ * L ⎝

*⎞ ⎟ M⎟ *⎟ ⎟ M⎟. *⎟ ⎠

124 4 3
Avem pT ( X ) = det I n X − M B (T ) = ( X − λ ) g ( X ) şi deci d este
d

(

d

)

mai mic sau egal cu multiplicitatea k a rădăcinii λ .

⎛ ⎜1 n ⎛1 0 0⎞ ⎛0 1 0⎞ ⎜ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 10. D = ⎜ 0 1 0 ⎟ , N = ⎜ 0 0 1 ⎟ , An = ⎜ 0 1 ⎜0 0 ⎜0 0 1⎟ ⎜0 0 0⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎜ ⎜ ⎝

n ( n − 1) ⎞ ⎟ 2 ⎟ n ⎟. 1 ⎟ ⎟ ⎟ ⎠

163

⎛1 0 ⎜ 11. Avem I 3 X − A ~ ⎜ 0 1 ⎜ ⎜0 0 ⎝
12.

⎞ ⎛ −2 0 0 ⎞ ⎟ ⎜ ⎟ 0 ⎟ , JA = ⎜ 0 1 1⎟ . ⎟ ⎜ 0 0 1⎟ 2 ⎝ ⎠ ( X − 1) ( X + 2 ) ⎟ ⎠ 0

⎛1 ⎜ a) I 3 X − A ~ ⎜ 0 ⎜0 ⎝

0 X −3 0
2

⎞ ⎟ ⎟, X ( X − 3) ⎟ ⎠ 0 0

mA ( X ) = X ( X − 3) ,

p A ( X ) = X ( X − 3)
⎛0 0 0⎞ ⎜ ⎟ b) J A = ⎜ 0 3 0 ⎟ ⎜ 0 0 3⎟ ⎝ ⎠

⎛ −α ⎞ ⎜ ⎟ c) λ1 = 0 şi vectorii proprii ⎜ −3α ⎟ , α ∈ , α ≠ 0 ; λ2 = 3 şi ⎜ α ⎟ ⎝ ⎠ ⎛ −α − β ⎞ ⎜ ⎟ vectorii proprii ⎜ α ⎟ , α , β ∈ , α ≠ 0 sau β ≠ 0 . ⎜ β ⎟ ⎝ ⎠ ⎛1 0 0 0⎞ ⎛ 2 0 0⎞ ⎛1 1 0⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜0 1 1 0⎟ 13. J A = ⎜ 0 3 1 ⎟ , J B = ⎜ 0 1 1 ⎟ , J C = ⎜0 0 1 1⎟ ⎜ 0 0 3⎟ ⎜0 0 1⎟ ⎜ ⎟ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝0 0 0 1⎠
14. c) Cum p A ∈

[ X ] , există α ∈

astfel încât p A (α ) = 0 căci un

polinom de grad impar cu coeficienţi reali are cel puţin o rădăcină reală. Avem p A ( X ) = ( X − α ) g ( X ) cu g ∈ [ X ] . Aplicând teorema Frobenius rezultă că X − α divide pe mA deci mA are rădăcinile reale, mA = ( X − α )( X − β ) cu α , β ∈ sau p A = ( X − α )( X − β ) .
2

. Aplicând
2

din nou teorema lui Frobenius, rezultă că p A = ( X − α )

(X −β)

164

15. Din Am = 0 , rezultă că mA ( X ) X m , deci mA ( X ) = X k , 0 < k ≤ m . Aplicând teorema lui Frobenius, rezultă că p A ( X ) = X 2 şi atunci A2 = 0 conform teoremei Hamilton-Cayley. 16. Aplicând exerciţiul 15, avem A2 = B 2 = 0 .Cum

( A + B)

3

= A + 3 A B + 3 AB + B = 0 ,
3 2 2 3
2 2

de

AB = BA , avem 2 unde ( A + B) = 0

(exerciţiul 15). Din A + 2 AB + B = 0 , rezultă 2 AB = 0 , deci AB = 0 . 17. Cum A3 − I 2 = 0 , rzultă că mA divide polinomul

X 3 − 1 = ( X − 1) X 2 + X + 1 .
Atunci

(

)

Cum

grad mA ≤ 2 ,

avem

mA ( X ) = X − 1 sau mA ( X ) = X 2 + X + 1 . Dacă mA ( X ) = X − 1 , mA ( X ) = X + X + 1 , de unde p A ( X ) = X 2 + X + 1 (căci m A p A şi
2

A − I 2 = 0 , deci

A = I 2 . Absurd. Rămâne adevărat că

grad p A = 2 ).
18. Cum

A3 − A − I n = 0 , rezultă că mA X 3 − X − 1 . Se observă că

X 3 − X − 1 are o singură rădăcină reală α şi α > 0 . Aşadar X 3 − X −1 = ( X − α ) X 2 + β X + γ cu β , γ ∈ , β 4 − 4γ < 0 .

(

)

Aplicând

teorema
s

pA ( X ) = ( X − α ) X 2 + β X + γ

(

lui

)

Frobenius
t

rezultă

cu

s, t ∈ , s + 2t = n . Avem
n − 2t

γ > 0 şi

( −1)

n

det A = p A ( 0 ) = ( −1) α sγ t = ( −1)
s

α sγ t = ( −1) α sγ t ,
n

deci det A = α sγ t > 0 . 19. Fie d A = grad mA . Avem An − I 2 = 0 , deci mA X n − 1 . Din ( n, 6 ) = 1 rezultă că n este impar. Dacă d A = 1 , atunci mA ( X ) = X − α , α ∈
n

şi

cum singura rădăcină reală a lui X − 1 este 1, avem mA ( X ) = X − 1 , deci

mA ( X ) = p A ( X ) = X 2 + bX + c ∈

A = I2 .

Dacă

[X ].

dA = 2 ,
Se deduce

atunci că

2 kπ X + 1 pentru un k ∈ n 2 kπ ⎧ 1 1⎫ ∉ ⎨0,1, −1, , − ⎬ . ( n, 6 ) = 1 , cos n 2 2⎭ ⎩ mA ( X ) = X 2 − 2 cos

, 0 < k < n . Dar când

165

20. a) Cum

I n X − P −1 AP = P −1 ( I n X − A ) P ,
det A ≠ 0 .
det A = 0 .
Avem

rezultă

p A ( X ) = pP−1AP ( X )
b) Caz:

BA = A−1 ( AB ) A f ( X ) = det ( I n X + A ) .

şi

atunci

p AB ( X ) = pBA ( X ) conform punctului a).
Caz: Fie Avident

f ( X ) = X n + cn −1 X n −1 + ... + c1 X + c0 ∈

[X ].

Fie

λ∈
(*)

astfel încât f ( λ ) ≠ 0 . Conform punctului a) avem

p( Inλ + A) B = pB( I nλ + A)
def

Cum coeficienţii matricei Cλ = ( I n λ + A ) B sunt de forma

′ ′′ cij λ + cij

cu

g 0 , g1 ,..., g n −1 ∈
Analog

[ X ] cu grad gi ≤ n astfel încât p( Inλ + A) B ( X ) = X n + g n −1 ( λ ) X n −1 + ... + g1 ( λ ) X + g 0 ( λ )
pB( I nλ + A) ( X ) = X n + hn −1 ( λ ) X n −1 + ... + h1 ( λ ) X + h0 ( λ )

′ ′′ cij , cij ∈

,

rezultă

există

polinoamele

cu hi ∈

[ X ] , grad hi ≤ n pentru 0 ≤ i ≤ n − 1 . Cum f ( λ ) ≠ 0 pentru o infinitate de numere

λ ∈ , rezultă

că (*) are loc pentru o infinitate de valori λ ∈ . Rezultă că gi ( X ) = hi ( X ) , 0 ≤ i ≤ n − 1 , deci (*) are loc pentru orice

λ ∈ . În particular, pentru λ = 0 avem p AB ( X ) = pBA ( X ) .
21. a) Avem mN ( X ) = X d , 1 ≤ d ≤ m , deci folosind teorema lui Frobenius avem pN ( X ) = X n . Acum avem

( −1)

n

= pN ( −1) = det ( − I n − N ) = ( −1) det ( I n + N ) ,
n

de unde det ( I n + N ) = 1 . b) Caz: det A ≠ 0 . Avem A−1 N = NA−1 şi deci Folosind punctul a) avem

(A N)
−1

m

= 0.

det ( A + N ) = det A I n + A−1 N

( (

) ) = det A det ( I

n

+ N ) = det A .

166

Caz:

det A = 0 .
,

Se

observă

det ( I n X + A )

şi

det ( I n X + A + N ) sunt polinoame monice de grad n cu
coeficienţi în

f ( X ) = det ( I n X + A ) = X n + bn −1 X n −1 + ... + b1 X + b0
avem ( λ I n + A ) N = N ( λ I n + A ) şi pentru o avem 0 ≠ f ( λ ) = det ( λ I n + A ) .

g ( X ) = det ( I n X + A + N ) = X n + cn −1 X n −1 + ... + c1 X + c0
Pentru orice λ ∈ infinitate de numere λ ∈

Conform cazului precedent, avem

f ( λ ) = det ( λ I n + A ) = det ( λ I n + A + N ) = g ( λ )
. Rezultă f ( X ) = g ( X ) . În

pentru o infinitate de numere λ ∈

particular, det A = f ( 0 ) = g ( 0 ) = det ( A + N ) .

Capitol 4
1. Fie x1 , x2 ,..., xn ∈ G astfel încât G = x1 , x2 ,..., xn . Fie xi′ = f ( xi ) ,

1 ≤ i ≤ n şi x′ ∈ G′ . Există x ∈ G astfel încât x′ = f ( x ) . Putem scrie
n n ⎛ n ⎞ n x = ∑ ki xi şi deci x′ = f ⎜ ∑ ki xi ⎟ = ∑ ki f ( xi ) = ∑ ki xi′ . Rezultă că i =1 i =1 ⎝ i =1 ⎠ i =1 ′ ′ ′ G′ = x1 , x2 ,..., xn .

2. Cum G este finit generat, există n ∈

*

f:

n

→ G . Fie H = f

−1

( N ) . Cum

şi un morfism surjectiv

H este subgrup al lui

(

n

,+ , H

)

este finit generat (chiar liber de rang finit). Cum f este surjectiv, avem

f ( H ) = f f −1 ( N ) = N . Invocând exerciţiul 1, rezuştă că N este finit
generat.

(

)

167

3. b) Avem

⎛ k1 ⎞ ⎛ k1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ k2 ⎟ ∈ H ⇔ ( a , a ,..., a ) ⎜ k2 ⎟ = 0 ⇔ 1 2 n ⎜M ⎟ ⎜M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ kn ⎠ ⎝ kn ⎠ ⎛ k1 ⎞ ⎜ ⎟ k −1 ⎜ 2 ⎟ ⇔ ( a1 , a2 ,..., an ) VV =0⇔ ⎜M ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ kn ⎠ ⎛ λ1 ⎞ ⎜ ⎟ λ ⇔ ( d , 0,..., 0 ) ⎜ 2 ⎟ = 0 ⇔ d λ1 = 0 ⇔ λ1 = 0 ⎜ M ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ λn ⎠ ⎛ λ1 ⎞ ⎛ k1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ λ2 ⎟ = V −1 ⎜ k2 ⎟ . Aşadar unde ⎜ M ⎟ ⎜M ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ λn ⎠ ⎝ kn ⎠ ⎛ k1 ⎞ ⎛ k1 ⎞ ⎛0⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ k2 ⎟ ∈ H ⇔ ⎜ k2 ⎟ = V ⎜ λ2 ⎟ = cV λ + ... + cV λ n n ⎜M ⎟ ⎜M ⎟ ⎜ M ⎟ 2 2 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ kn ⎠ ⎝ kn ⎠ ⎝ λn ⎠
cu λ2 ,..., λn ∈ c) Avem
V V V , deci H = c2 , c3 ,..., cn .

( 2,5, −4 ) T12 ( −2 ) P12T12 ( −2 ) T13 ( 4 ) = (1, 0, 0 ) . ( 2,5, −4 )V = (1, 0, 0 ) , unde
−8 ⎞ ⎟ 4 ⎟ = T12 ( −2 ) P T12 ( −2 ) T13 ( 4 ) . 12 ⎟ 1⎠
.

Aşadar

⎛ −2 5 ⎜ V = ⎜ 1 −2 ⎜ 0 0 ⎝ V V Rezultă că H = c2 , c3

168

4. Putem scrie

⎛ x1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ x2 ⎟ = ⎜x ⎟ ⎝ 3⎠

unde e1 = (1, 0, 0, 0 ) , e2 = ( 0,1, 0, 0 ) , e3 = ( 0, 0,1, 0 ) , e4 = ( 0, 0, 0,1) şi

⎛ e1 ⎞ ⎜ ⎟ e A⎜ 2 ⎟ ⎜ e3 ⎟ ⎜ ⎟ ⎝ e4 ⎠

(*)

A este matricea de la exemplul 1, paragraful 4.3. La exemplul citat am văzut că
⎛ 2 0 0 0⎞ ⎜ ⎟ UAV = ⎜ 0 6 0 0 ⎟ , ⎜ 0 0 0 0⎟ ⎝ ⎠
unde

⎛ 1 0 0⎞ ⎜ ⎟ U = ⎜ 0 −1 0 ⎟ ∈ GL3 ( ⎜ −1 1 1 ⎟ ⎝ ⎠
Egalitatea (*) mai poate fi scrisă

⎛0 1 ⎜ 1 −3 ) ,V = ⎜ ⎜0 0 ⎜ ⎝0 0

2 −1 ⎞ ⎟ 0 −1 ⎟ ∈ GL4 ( 1 0⎟ ⎟ 0 1⎠

).

⎛ e1 ⎞ ′ ⎛ x1 ⎞ ⎛ x1 ⎞ ⎜ ⎟ ⎛2 ⎜ ′⎟ ⎜ ⎟ −1 ⎜ e2 ⎟ ⎜ ⎜ x2 ⎟ = U ⎜ x2 ⎟ VV ⎜ e ⎟ = ⎜ 0 3 ⎜ ′⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎜ ⎟ ⎝0 ⎝ x3 ⎠ ⎝ x3 ⎠ e4 ⎠ ⎝ Cum U şi V sunt inversabile, rezultă că

⎛ e′ ⎞ 0 0 0⎞⎜ 1 ⎟ ⎟ e′ 6 0 0⎟⎜ 2 ⎟ . ⎟ ⎜ e′ ⎟ 0 0 0⎠⎜ 3 ⎟ ′ ⎝ e4 ⎠ ′ ′ ′ x1 , x2 , x3 este un sistem de
4

′ ′ ′ ′ generatori pentru H , iar e1 , e2 , e3 , e4 este o bază pentru ′ ′ x1 = 2e1 , f:
4

. Avem aplicaţia

′ ′ x2 = 6e2 ,
2

′ x3 = 0 .

Se

observă

×

6

× ×

( k1 , k2 , k3 , k4 ) a ([ k1 ]2 , [ k2 ]6 , k3 , k4 )
4 2

este morfism surjectiv de grupuri şi ker f = H . Aşadar

H

×

6

× × .

169

5. şi 6. Fie n ∈ numeşte

*

. Sistemul ordonat ( k1 , k2 ,..., km ) de numere naturale se a lui

partiţie

n

dacă

k1 + k2 + ... + km = n . Notăm cu π ( n ) numărul partiţiilor lui n . Cum
3 = 1 + 2 = 1 + 1 + 1 , avem π ( 3) = 3 .
Dacă p este un număr prim, ( k1 , k2 ,..., km ) este o partiţie a lui n , iar d i = p i , 1 ≤ i ≤ m , atunci
k

1 ≤ k1 ≤ k2 ≤ ... ≤ km

şi

p n = d1d 2 ...d m şi 1 < d1 d 2 ... d m
Dacă G este un grup cu 8 elemente, atunci G

(*)

şi orice descompunere a lui p n ca la (*) provine dintr-o partiţie a lui n .

8 = 23 = d1d 2 ...d m . Cum partiţiile lui 3 sunt (1,1,1) , (1, 2 ) şi ( 3) , rezultă
că G este izomorf cu 2 × 2 × 2 sau cu 2 × 4 sau cu 8 . Cum printr-un izomorfism ordinele elementelor se conservă, oricare două grupuri din lista 2 × 2 × 2 , 2 × 4 , 8 nu sunt izomorfe.

d1

×

d2

× ... ×

dm

cu

⎛ x1 ⎞ ⎛12 − 5ξ − 9η ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 9. ⎜ x2 ⎟ = ⎜ 4 − 2ξ − 3η ⎟ , ξ ,η ∈ . ⎜x ⎟ ⎜ ⎟ η ⎝ 3⎠ ⎝ ⎠ ⎛ x1 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ 10. ⎜ x2 ⎟ = ⎜ λ ⎟ , λ ∈ . ⎜ x ⎟ ⎜ 2 − 3λ ⎟ ⎝ 3⎠ ⎝ ⎠

170

Bibliografie
1. T. Albu, I. D. Ion, Itinerar elementar în algebra superioară, Editura ALL, Bucureşti, 1997. 2. M. Artin, Algebra, Prentice-Hall, New Jersey, 1991. 3. L.Childs, A Concrete Introduction To Higher Algebra, Springer Verlag, 1979. 4. P.M. Cohn, Algebra, Vol.II, John Wiley and Sons, 1977. 5. I. D. Ion, N. Radu, Algebra, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991. 6. I. D. Ion, C. Năstăsescu, C. Niţă, Complemente de algebră, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984. 7. I. D. Ion, C. Niţă, D. Popescu, N. Radu, Probleme de algebră, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981. 8. M. Isaacs, Algebra, a Graduate Course, Pacific Grove, California, 1990. 9. N. Jacobson, Basic Algebra I, Springer Verlag, 1989. 10. J. S. Milne, Group Theory, Notes for Math 594, University of Michigan, 1996. 11. A.I. Kostrikin, Z.I, Manin, Linear Algebra and Geometry, Gordon and Breach, Science Publishers, 1989. 12. C. Năstăsescu, C. Niţă, C. Vraciu, Bazele algebrei, Editura Academiei, Bucureşti, 1986.

171

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful