P. 1
comiterea de infractiuni

comiterea de infractiuni

|Views: 25|Likes:
Published by redhead_girl

More info:

Published by: redhead_girl on Jun 01, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/09/2013

pdf

text

original

Factori psiho-sociali care predispun persoanele către comiterea de infracţiuni

Devianţa poate fi definită ca şi “orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular” iar ca tip de comportament, devianţa poate fi definită ca şi comportamentul “care se opune celui convenţional sau conformist, şi cuprinde nu numai încălcările legii (infracţiunile ori delictele), ci orice "deviere" (abatere) de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societate, grup, organizaţie, instituţie, cultură, subcultură) ”1. Astfel, devianţa poate fi caracterizată printr-o serie extrem de largă de acte sau conduite, de la cele excentrice ori bizare (de exemplu, adoptarea unei ţinute insolite, a unui limbaj sau gest neconformist), incompatibile cu "codurile" culturale ale grupului sau societăţii, la cele aşa-zis imorale (indecenţa, obscenitatea, actele care sfidează morala publică), care nu sînt întotdeauna sancţionate de lege, şi pînă la cele cu caracter antisocial (actele infracţionale sancţionate de normativul penal sau asocial (bolile psihice).2 Delicvenţa pe de altă parte intră în conflict cu morala publică şi normele sociale, ameninţând stabilitatea şi securitatea socială a grupurilor, aceasta implică reacţii puternice de control social. Delicvenţa sau infracţionalitatea are cel mai ridicat grad de periculozitate, deoarece afectează cele mai importante relaţii şi valori sociale şi încalcă regulile şi normele morale sau juridice care orientează comportamentele indivizilor. 3 Există multe teorii ce vin în explicarea comportamentului deviant, majoritatea dintre ele iau în considerare factorii psihologici şi cei sociali în determinarea devianţei. Aceşti factori sunt diferiţi pentru fiecare dintre noi, însă există anumite particularităţi ce pot influenţa individul în dezvoltarea unui comportament deviant. Teoria criminalului înnăscut, una dintre cele mai importante teorii psihologice ce vin în explicarea comportamentului deviant, formulată de către C. Lombroso susţine că personalitatea
1 2

Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir, Dicţionar de Sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1998, p. 159 idem 3 Maria Bulgaru, Sociologie, Ed. USM, Chişinău, 2003, p. 287

delicventului reprezintă o personalitate distinctă şi specială, denumită personalitate criminală, datorată anumitor structuri anatomofiziologice şi biologice, dobândite ereditar ce favorizează o animită predispoziţie spre crimă şi violenţă a anumitor indivizi. Deci, criminalul diferă de ceilalţi indivizi tocmai prin aceste caracteristice biologice. Această teorie a fost mult disputată de către sociologi şi psihologi care argumentau că nu există criminali înnăscuţi ci doar anumiţi indivizi care pot manifesta predispoziţii către violenţă, dar care în ultimă instanţă nu sfârşesc prin a deveni criminali. Existenţa unor anomalii sau stigmate este observabilă şi la oamenii obişnuiţi, însă este dovedit faptul că aceste anomalii pot genera la anumiţi indivizi apariţia unor complexe de inferioritate.4 În Masca sănătăţii mentale, Hervey Clecklei (1976) formula următoarele criterii în baza cărora se poate identifica o personalitate antisocială, farmec superficial şi inteligenţă emoţională, ce oferă posibilitatea manipulării celorlalţi prin simulare; sentimente lipsite de profunzime şi de empatie, absenţa conştientizării greşelilor şi lipsa remuşcărilor, indiferenţă manifestată faţă de consecinţele negative ale faptelor comise; conduite impulsive, de cele mai multe ori nemotivate, acţiuni dificil de înţeles sau anticipat; incapacitate de a învăţa din experienţele trecute şi absenţa temerilor; egocentrism patologic, centrarea asupra propriului eu şi incapacitate de ataşament afectiv; atitudini de neîncredere, nesinceritate, iresponsabilitate şi rea-credinţă, relaţii sociale instabile şi de scurtă durată.5 În explicarea comportamentului delicvent mai putem vorbi şi de teoria frustraţiei, care consideră că frustraţia poate avea un rol pozitiv în depăşirea obstacolelor din calea aspiraţiilor, însă ea dezvoltă un rol negativ când poate duce la inadaptare şi delicvenţă prin căutarea de compensare a sentimentului de inferioritate prin acte agresive. Teoria constructelor şi teoria conflictelor psihologice sunt alte teorii ce vin în explicarea comportamentului deviant din punct de vedere psihologic. Un comportament delicvent nu poate fi determinat doar din punct de vedere psihologic. Un individ săvârşeşte acte criminale şi datorită unei predispoziţii psihologice particulare dar trebuie luat în vedere şi factorii sociali ce intervin în dezvoltarea acestuia. Există numeroase teorii ce explică comportamentul deviant pe baza factorilor sociali, teoria imitaţiei formulată de către Gabriel Tarde este una dintre acestea. Pe baza acestei teorii, comportamentul delicvent apare în urma unei interacţiuni repetate cu alţi indivizi ce au dezvoltat un asemenea comportament.
4 5

Valentin Schiaucu, Rob Canton, Manual de Probaţiune, Ed. Euro Standard, Bucureşti, p. 108 Mircea Adrian Marica, Introducere în problematica delicvenţei juvenile, Ed. Ovidius University Press, Constanţa, 2007, p. 60

Teoria asocierii diferenţiate consideră că compotamentul delicvent apare în urma apartenenţei de o subcultură deviantă, în care oamenii învaţă norme şi comportamente antisociale, prin interacţiune şi socializare. Toţi oamenii pot învăţa valori şi norme care ar putea fi numite antisociale; ceea ce contează este frecvenţa contactelor cu aceste valori şi norme, durata, intensitatea lor şi vârsta la care au loc aceste contacte. Copiii şi tinerii, având o mai redusă experienţă, sunt mai vulnerabili la influenţele care conduc spre un comportament delicvent. 6 Teoria tensiunii structurale. Pe această bază teoretică, R. K. Merton (1938) reformulează şi dezvoltă teoria, arătând că devianţa se naşte dintr-o tensiune structurală, care rezultă din lipsa unei relaţii de adecvare între scopurile susţinute cultural şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. Devianţii sunt incapabili să atingă scopurile aflate sub presiunea pentru succes din cauza lipsei de mijloace adecvate.7 Atunci când scopurile nu pot fi îndeplinite prin mijloacele folosite de către toţi membrii societăţii, apare comportamentul şi actele deviante. Au fost formulate multe teorii psihologice şi sociologice care explică comportamentul deviant, însă cu toate acestea ele nu pot explica anumite situaţii particulare în care un individ ce nu se potriveşte profilului criminalului şi nu i s-au oferit circumstanţele situaţionale favorabile, săvârşeşte acte criminale deosebite. Teoriile psihologice şi cele sociologice încearcă să construiască un profil al criminalului şi încearcă să explice de ce şi cum omul ajunge să săvârşească acte deviante.

6

Mircea Adrian Marica, Introducere în problematica delicvenţei juvenile, Ed. Ovidius University Press, Constanţa, 2007, p. 67
7

Idem p.76

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->