Istoria filosofiei contemporane

– suport de curs –

Anul III filosofie; Sem I

Cap. I ARTHUR SCHOPENHAUER (1788 – 1860) Introducere.
Prin cursul de faţă urmărim să trezim interesul faţă de un gen romantic de filosofare, neluat în seamă de cei cărora se adresa, dar care va cunoaşte gloria abia spre sfârşitul vieţii autorului. Schopenhauer, provocat de acelaşi agnosticism kantian ca şi Fichte, Schelling sau Hegel, deschide o perspectivă subiectiv-antropologică în receptarea esenţei lumii. Această cale devine un prim filon subteran pentru inflorescenţa filosofiei existenţiale a secolului al XX-lea.

Obiective
• • • şi kantiană;

După parcurgerea acestui capitol veţi fi capabil:

să comparaţi viziunea lui Schopenhauer despre lume şi viaţă cu filosofia orientală, platoniciană să problematizaţi semnificaţia morţii asupra conştientizării existenţei; să identificaţi cel puţin două erori de argumentare pe care este clădită viziunea schopenhaueriană.

Viaţa şi opera
Se naşte la Danzig. Este fiul unui negustor, căsătorit cu o femeie foarte talentată, care va deveni o cunoscută romancieră. După un timp, familia se mută la Hamburg; tatăl doreşte ca fiul să-i continue meseria; în acest scop, îi dă o educaţie cosmopolită. Călătoreşte în Franţa şi Anglia. La întoarcere, este angajat într-o casă de comerţ, ceea ce contravine predispoziţiei sale. După ce termină gimnaziul, se înscrie la Universitatea din Gottingen, unde îl studiază pe Platon, Kant şi filosofia indiană. În 1813, după teza de doctorat, îl găsim la Weimar. Face cursuri cu Goethe şi lucrează împreună la Teoria culorilor. Colaborarea n-a durat mult, datorită caracterului imposibil al lui Schopenhauer. Avea o ereditate maladivă; atât în familia tatălui, cât şi a mamei sale au fost numeroase cazuri de boli nervoase. Schopenhauer era senzual, natura sa era contemplativă şi de aici a rezultat conflictul dureros dintre dorinţele şi instinctele sale. A fost influenţat de Platon şi Kant, care deosebeau între lumea fenomenelor şi cea a lucrurilor–în-sine. Din filosofia indiană a preluat problema răului şi a suferinţei. În 1816, încheie la Dresda lucrarea începută cu Goethe, Asupra vederii şi culorii. În 1819 publică primul volum din Lumea ca voinţă şi reprezentare (restul volumelor apare după 1844), despre care scrie editorului său Brockhaus „Opera mea este un nou sistem filosofic; nou în întregul sens al 2

cuvântului: nu o nouă prezentare a ceea ce există deja, ci un şir de gânduri coerente în cel mai înalt grad, care nu au trecut până acum prin capul nici unui om”. În 1820 este abilitat ca docent la Berlin dar având o atitudine ostilă faţă de sistemul lui Hegel nu are nici un succes ca profesor. De frica holerei, el se va stabili (1831) până la sfârşitul vieţii la Frankfurt-pe-Main. Mai publică: Despre voinţa în natură (1836), Cele două probleme fundamentale ale eticii (1841); Parerga şi Paralipomena (1851).

Omul – animal metafizic
Filosofia lui Schopenhauer este o metafizică ce caută să ne destăinuiască esenţa ultimă a realităţii; latura absolut inexplicabilă care se regăseşte în spatele oricărui fenomen ne arată că există în adâncul ordinii fizice o altă ordine, de natură diferită. Ea conţine ceea ce Kant numea lucru-în-sine şi face obiectul metafizicii. Schopenhauer este atât de convins de adâncimea cerinţei metafizice, care se află în adâncul sufletului omenesc încât el l-a definit pe om un animal metafizic. Omul are ca menire pătrunderea secretelor supreme ale existenţei. Începutul filosofiei se află în legătură cu facultatea oricărui om de a se mira de aspectele pe care ni le prezintă lumea şi propria noastră existenţă. Nici o fiinţă în afară de om nu se miră de propria sa existenţă. Pentru toate celelalte animale ea este un lucru de la sine înţeles şi care nu ne miră: „În afară de om, nici o fiinţă nu se miră de propria-i existenţă; pentru toate celelalte ea este ceva întru atâta de la sine înţeles, încât nici nu o observă. În liniştea privirii animalului vorbeşte încă înţelepciunea naturii, fiindcă în animale voinţa şi intelectul nu sunt încă destul de despărţite ca să se mire una de alta, când se reîntâlnesc. Lumea reprezentării este aici încă puternic fixată de trunchiul naturii, din care s-a născut, şi participă încă la a-tot-ştiinţa inconştientă a naturii-mame. Abia după ce esenţa interioară a naturii (obiectivarea voinţei de a trăi) s-a ridicat, viguroasă şi voioasă, prin cele două regnuri ale fiinţelor inconştiente, şi apoi prin şirul lung şi lat al animalelor, abia atunci, odată cu ivirea raţiunii, aşadar în om, ajunge ea în sfârşit pentru prima dată la conştiinţa de sine: se minunează atunci de propria sa operă, şi se întreabă ce este ea însăşi. Mirarea ei însă este cu atât mai serioasă cu cât aici se află pentru prima oară cu conştiinţă în faţa morţii şi, alături de mărginirea oricărei existenţe, i se impune mai mult sau mai puţin şi zădărnicia oricărei sforţări. Cu această reflexiune şi cu această mirare se naşte aşadar, trebuinţa unei metafizici, proprie numai omului, el este deci un animal metafizic (...). Dispoziţia filosofică propriu-zisă consistă mai întâi în aceea că suntem în stare să ne mirăm de lucrurile obişnuite şi zilnice, ceea ce ne prilejuieşte să ne punem problema totalităţii fenomenului, în timp ce cercetătorii ştiinţelor reale se miră numai de fenomene alese şi rare, problema lor fiind numai reducerea acestora la altele mai cunoscute. Cu cât un om stă mai jos în privinţa intelectuală, cu atât existenţa mai puţin are enigme pentru el: totul cum este, şi că este, îi pare mai degrabă (...) fără îndoială, ceea ce dă imboldul cel mai puternic reflexiunii filosofice şi explicării metafizice a lumii este conştiinţa morţii şi pe lângă aceasta priveliştea durerii şi a lipsurilor vieţii. Dacă viaţa ar fi fără sfârşit şi fără durere poate nu i-ar trece nimănui prin minte să întrebe de ce există lumea 3

şi de ce are această alcătuire; ci tocmai totul s-ar părea că se înţelege de la sine. De aceea găsim noi că interesul, insuflat de sistemele filosofice sau religioase, îşi are cel mai puternic punct de sprijin în dogma unei continuări oarecare după moarte: şi dacă sistemele religioase par a afirma că existenţa zeilor lor este lucrul cel mai important, şi dacă par să apere această existenţă cu cel mai mare zel, aceasta se întâmplă, la drept vorbind, numai pentru că ele şi-au legat dogma nemuririi de acea existenţă, de care o cred inseparabilă: numai această dogmă îi interesează în adevăr. (A. Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi reprezentare)

Lumea ca reprezentare
În cercetarea metafizică, Schopenhauer are ca punct de plecare gnoseologia kantiană. Din această pricină unii critici îi contestă originalitatea. Punctul de plecare al filosofului este teza: Lumea este reprezentarea mea. Aici este vorba de ideea kantiană potrivit căreia lumea înconjurătoare nu există întocmai cum o vedem noi. Ea nu are o fiinţare independentă, ci este în strânsă legătură cu o conştiinţă subiectivă. Oricât de masiv şi de imens ar fi Universul, existenţa sa nu ţine în orice clipă decât de un fir extrem de subţire; şi aceasta-i conştiinţa în care apare. Deci noi cunoaştem lumea numai aşa cum ne apare ea ca fenomen. Lumea se înfăţişează în primul rând în activitatea de reprezentare. Materialul cunoaşterii omeneşti este dat de simţuri; constă din senzaţii, iar forma cunoaşterii este rezultatul prelucrării acestui material de inteligenţă. Aşadar, nu se poate vorbi de o lume exterioară, mai dinainte de a fi intervenit spiritul nostru, efectuând cu ajutorul formelor sale apriori o organizare a experienţei. Care sunt formele a priori? Aici filosoful se delimitează de Kant. El suprimă distincţia sensibilitate-inteligenţă şi, totodată, cea mai mare parte dintre categorii. El arată că bariera dintre formele sensibilităţii şi cele intelectuale este iluzorie; deoarece nu e posibil să avem vreo intuiţie fără participarea cauzalităţii care condiţionează funcţionarea celorlalte. O impresie sensibilă nu poate fi proiectată în spaţiu sau determinată în timp dacă nu este imperios raportată la cauza ei, la obiectul empiric; ceea ce nu se poate împlini decât prin concursul principiului de cauzalitate. Numai graţie cauzalităţii noi putem constitui experienţa sensibilă; prin ea noi raportăm diversele senzaţii primite prin organele simţurilor la o cauză externă percepută sub forma unui obiect. Schopenhauer înlătură cele 11 categorii ca neesenţiale, ca pe nişte ferestre false. Îl acuză pe Kant că din dragoste pentru simetrie a montat această uriaşă şi complexă maşină a categoriilor care dăunează teoriei sale gnoseologice. Există pentru Schopenhauer doar trei categorii: spaţiul, timpul şi cauzalitatea. Caracteristicile lumii ca reprezentare Lumea ca reprezentare este infinită. Din moment ce cele trei tipare în care aşternem reprezentările noastre sunt infinite, adică nu se suspendă nicicând, evident că lumea nu poate fi şi ea decât tot infinită. Astfel, datorită legii cauzalităţii, noi nu ne putem imagina un fenomen prim şi oricât 4

ne-am îndepărta pe linia timpului nu ne putem opri niciodată, fiindcă suntem mereu solicitaţi să căutăm un fenomen anterior. Tot astfel şi cu reprezentarea în spaţiu. O altă caracteristică a lumii ca reprezentare este creionată de data aceasta sub influenţa budismului. Lumea ca reprezentare este un vis himeric, fără consistenţă. Lumea exterioară nu este decât o iluzie. Nu există nici o deosebire calitativă între lumea în starea de veghe şi vedeniile halucinante din timpul somnului. Deosebirea între ele ar consta în aceea că visele sunt mai dezordonate, pe când reprezentările în starea de veghe au o mai mare ordine, mai multă coerenţă, datorită legăturilor cauzale. Viaţa este un vis mai sistematizat. Viaţa şi visele sunt ca imaginea unei singure şi aceleiaşi cărţi, numai că un vis e ca şi cum am citi pe sărite, pe când în viaţa reală citim rând cu rând, filă cu filă. Dacă lumea este o pură reprezentare pentru noi, ea nu este în mod integral reprezentarea noastră. Noi vrem să cunoaştem semnificaţiile reprezentărilor, căutăm să vedem dacă lumea nu mai este nimic în afară de reprezentare, în care caz, nedemnă de atenţia noastră, noi am lăsato să treacă prin faţa noastră ca un vis inconsistent, o imagine fantastică, ori dacă nu este şi altceva, mai mult decât atât şi ce anume este. Intuiţia şi lumea noumenală În spatele acestei pânze trasă de zeiţa iluziei, dincolo de ţesătura vedeniei se ascunde o realitate absolută. Lumea ca reprezentare nu este unica latură a Universului. Ea este doar faţada lui exterioară; lumea are încă o altă înfăţişare, cu totul diferită care formează esenţa sa ultimă (intimă) şi care este lucru-în-sine. În acest punct, Schopenhauer critică, depăşeşte idealismul absolut al lui Fichte, care reduce totul la o creaţie a subiectului. Este o aberaţie să susţinem că lumea este în totalitate o creaţie a spiritului nostru. Trebuie să recunoaştem că în cunoştinţele noastre se cuprinde şi un element independent de noi, ca ecou al lucrului-în-sine. Din moment ce în spatele acestei pânze de miraj se ascunde o realitate independentă de tiparele de percepţie ale spiritului înseamnă că lumea ca reprezentare nu este singura existenţă. Dincolo de straiul aparenţelor, pe care le organizăm şi cunoaştem cu ajutorul principiului raţiunii suficiente, se găseşte noumenul (lucrul-în-sine), însă Schopenhauer nu împărtăşeşte convingerea disperată a lui Kant: noi nu putem cunoaşte decât faţada de aparenţă a Universului şi nu putem avea nici o idee valabilă despre lucru-în-sine. După Schopenhauer, esenţa lucrurilor nu se poate prinde prin raţiune. Această facultate de cunoaştere se opreşte la suprafaţa lucrurilor şi nu pătrunde în fiinţa lor proprie. Intuiţia este singurul izvor al cunoaşterii noastre. Schopenhauer susţine că putem avea cunoştinţe fără concept; lucru bizar, Kant pretinde că intuiţia fără concept este cu totul goală, dar conceptul fără intuiţie are totuşi o valoare proprie. Acesta este exact contrariul adevărului. Adevărata cunoaştere, cunoaşterea directă, este totdeauna numai intuiţia proaspătă şi nouă. Reprezentările care alcătuiesc lumea formează un zid impenetrabil care este ca o cetate care nu poate fi luată cu asalt din afară. Plecând din exterior, nu se poate cunoaşte esenţa lucrurilor. Oricum am face nu obţinem decât 5

Dacă n-am cunoaşte decât reprezentările. Este suficient pentru aceasta dacă ne-am apleca asupra noastră şi am căuta să epuizăm cunoaşterea de sine: trebuie să învăţăm să concepem natura plecând de la noi. Voinţa nu cunoaşte nici măcar forma cea mai generală de reprezentare. Dar Schopenhauer descoperă o minusculă crăpătură în pânza de reprezentări. dar nu se poate vorbi de o cauză care să o explice şi pe ea. Dacă pentru existenţa omenească voinţa este esenţă. Prin analogie cu omul. Noi suntem. lumea este o reprezentare. Lumea ca voinţă Voinţa la Scopenhauer este în afară de spaţiu şi timp. Nu este supusă cauzalităţii şi este izbăvită de dualitatea subiect-obiect. Voinţa ca lucru-în-sine este cu totul diferită de fenomenul său şi independent de orice formă fenomenală. Din moment ce lucru-în-sine se află în fiecare din noi pentru a descoperi adevărata ştiinţă. pentru a ne strecura în esenţa ultimă a realităţii. Cauzalitatea este specifică doar obiectului fenomenal şi nicidecum voinţei. o voinţă oarbă. căutând zadarnic o intrare şi care în aşteptare încearcă faţadele. Voinţa ca lucru-în-sine se află întreagă şi neîmpărţită în fiecare fiinţă. pentru lume tot aşa. ca printr-o trădare. Prin urmare ni se deschide o cale plecând din interior. Este cazul oricui dă târcoale în jurul unui castel. printr-o percepţie interioară. un drum întrucâtva subteran. de acel raport care ne stă mereu în cale când dorim să ne apropiem de lucru-în-sine pe calea reprezentării. în 6 . uitată de natură. Acea trapă ascunsă care ne poate introduce în castelul inexpugnabil al lucrului-în-sine nu este decât însăşi corpul nostru. ca printr-un fel de vicleşug. ca simple reprezentări. Voinţa nu se află în spaţiu pentru că altfel s-ar împărţi şi ea în porţiuni. o comunicaţie secretă care ne duce dintr-o dată. Dacă procedăm astfel descoperim că elementul ultim al existenţei noastre este o străduinţă continuă. ca fenomen.imagine şi nume. Libertatea voinţei n-are nevoie să fie demonstrată. ci aparţinem noi înşine obiectului cunoscător. o intuiţie nemijlocită. prezintă grade diferite. Voinţa explică toate. Există o subterană tainică. Prin urmare. nu este nevoie să măsurăm Universul fără margini. în acea fortăreaţă pe care n-o putem lua printr-un atac din afară pentru a prinde esenţa lucrurilor. să căutăm a ne cunoaşte plecând de la natură. Inteligenţa este variabilă de la individ la individ. În momentul în care o percepem în interiorul nostru nu mai există subiect pe de o parte şi obiect de cealaltă. trebuie conceput şi Universul care este un adevărat macroantropos. primar. voinţa de a trăi. Lucru-însine este voinţa. pe unde putem coborî pe dedesubt. de asemenea. care este un fapt spontan. esenţială este voinţa. se poate dezvolta sau dispărea. lucru-în-sine. Dintre toate fenomenele pe care le trăim. aceea de a fi un obiect pentru un subiect. şi nu invers. deoarece fiecare o poate experimenta în mod cert. spaţiul fiind principiul divizării în felii. Celelalte corpuri nu le putem cunoaşte decât din afară. Noi nu suntem numai subiect cunoscător. atunci am fi condamnaţi de a nu putea pătrunde niciodată până la sâmburele ascuns al existenţei. de a ne afirma şi perpetua. absolut liber. iar ca lucru-în-sine este voinţa. Noi putem cunoaşte corpul nostru dinlăuntru.

Ea este capabilă să ne lumineze şi asupra restului. ca şi într-un act al omului. iar din moment ce voinţa este una singură. filosofie a acelor sceptici care au nevoie de un duş rece ca să se trezească. Cu o rară bogăţie de documentare ştiinţifică filosoful caută să arate că voinţa este esenţa tuturor lucrurilor din natură. După ce Schopenhauer descoperă prin acea deschizătură tainică lucru-în-sine ca fiind una cu voinţa se sileşte apoi să arate că această constatare se extinde la întreaga existenţă (pe baza judecăţii analogice: microcosmos= macroantropos). Aceste scrupule ale lui Schopenhauer ne indică şi mai mult cât de greu este să identificăm o realitate intuitivă cu Absolutul. Totuşi. ci numai cea mai apropiată revelaţie a sa. voinţa de a trăi”. încăpăţânarea cu care acul magnetic se întoarce întotdeauna spre polul nord. El îşi dă seama de dificultatea chestiunii şi strecoară mai întâi vag. În această cunoştinţă interioară lucru-în-sine este dezbrăcat în mare parte de vălurile sale dar nu ne apare cu totul gol. tocmai fiindcă n-o putem scoate din făgaşul timpului. percepţia pe care o avem despre mişcările şi actele voinţei este cu mult cea mai imediată decât oricare alta. a Lumii ca voinţă şi reprezentare. ca manifestare ale aceleiaşi voinţe frenetice de a trăi. sunt însufleţite de acelaşi imbold lăuntric. apoi mai apăsat. Această analogie este proprie chiar şi lumii anorganice. Piatra care cade cu o iuţeală din ce în ce mai mare. Ori o putem aplica universului întreg. nu ne procură deloc o cunoaştere deplină şi adecvată a lucrului-în-sine. Voinţa se arată tot atât de deplin în căderea unei pietre. toate acestea nu sunt decât tot atâtea 7 . ea nu se poate determina decât de ea însăşi. care se ucid între ele în veşnica luptă pentru hrană. Sunt împinse de acelaşi impuls orb: setea de fiinţare. de a se afirma şi perpetua. Aici găsim una din părţile cele mai interesante şi pitoreşti din toată filosofia lui. se sileşte să interpreteze toate aspectele fenomenale ca semn. dar ea nu este. Dacă actele voinţei se succed în timp. Ori. forţa electricităţii sau principiul cristalizării în forme atât de ordonate. fiindcă raportul de la parte la tot aparţine exclusiv spaţiului. Ea conservă încă forma timpului şi aceea a facultăţii de a crea şi de a fi cunoscută în general. atrasă de gravitaţie. focarul din care radiază poate fi în afară de timp? O voinţă în afară de succesiunea în timp o putem accepta. „Planta care se caţără pe stâncile cele mai abrupte. ci numai de un concept raţional. şi atunci trebuie să ne închidem în solipsism. toată filosofia lui Schopenhauer este construită tocmai pe posibilitatea că lucru-în-sine poate fi intuit. ca şi setea de a stăpâni popoarele care se naşte în sufletul lui Napoleon. Cu toate acestea. Nu trebuie să credem că există o mai mică parte de voinţă în piatră şi una mai mare în om. Schopenhauer se întâlneşte cu o dificultate foarte mare atunci când vrea să susţină că voinţa nu se află nici în timp. Schoenhauer exprimă clar acest lucru în Suplimente aduse în ediţia a II-a.el însuşi. Acesta ar fi cazul dacă. ideea că în definitiv nici voinţa nu este chiar lucru-în-sine. „Analogia ori este greşită din capul locului. ca să soarbă aer şi lumină. trebuie să ne dăm bine seama că chiar percepţia interioară pe care o avem despre propria noastră voinţă. această percepţie intimă ar fi cu totul directă. Voinţa nefiind un spaţiu este unică şi pretutindeni. deoarece deducţia raţională nu coboară în adâncime. vijelia apelor dezgheţate ori zbuciumul cascadelor. dar nu poate fi vorba de realitate intuitivă. animalele din întreaga scară biologică. Poziţia lui Schopenhauer cu lucru-în-sine interpretat ca voinţă nu este prea solidă.

voinţa ştie să acţioneze chiar şi acolo unde nu este însoţită de intelect. speră cel puţin să se conserve prin urmaşii săi. Interesele voinţei nu sunt uitate niciodată. sau prin relaţii care-l vor costa onoarea şi viaţa. de preţ. Instinctul de reproducere este aşa. deoarece noi facem în realitate ceea ce eram hotărâţi de la început să facem. Noi nu preferăm ceva fiindcă am fost convinşi de argumentul inteligenţei. El 8 . condiţionat şi subordonat. este mai puternică decât memoria intelectului abstract. încât nu le poate cunoaşte. ultimul conduce fiindcă dă desluşire de orientare. în conştiinţa propriei noastre voinţe într-o formă mai limpede”. Exemple sugestive pentru a sugera subordonarea intelectului sunt numeroase. iniţiativa este de partea lui. bazată pe afecte. Voinţa şi intelectul uman Un alt mod prin care voinţa se afirmă suveran în existenţa omului este ilustrat prin dominaţia acestui element primar asupra inteligenţei. Omul sacrifică fericirea întregii sale vieţi printr-o căsnicie nechibzuită. Schopenhauer atribuie un capitol vast descrierii metafizicii amorului. încât individul îl îndeplineşte chiar şi cu riscul vieţii sale. unde găsim o mulţime de manifestări dintre cele mai caracteristice. Memoria inimii. De multe ori. Instinctul de procreare este o anexă elocventă a voinţei de a trăi. chiar în paguba individului. cu toate acestea noi îl urmăm cu tot atâta mare ardoare. Orbul are picioare bune. Noi suntem conduşi de voinţă şi afectivitate. Voinţa de a trăi ia forme mai limpezi la om. secundar. Spre a ilustra faptul. Instinctul de conservare al individului este una din aceste manifestări. În propria noastră conştiinţă voinţa este totdeauna faptul primar şi universal. adulter. Putem spune că intelectul se aseamănă cu suprafaţa liniştită a apei. oricât s-ar strădui. Intelectul este atât de exclus de la hotărârile ascunse ale voinţei. păstrând avantajul asupra intelectului. sau chiar prin crime. creat de voinţă pentru scopurile şi interesele sale proprii. autorul se foloseşte de parabola orbului şi paraliticului. Omul. Mai întâi. Intelectul nostru nu este decât un simplu instrument. Intelectul nu tulbură activitatea voinţei dar agitaţia voinţei are efecte dezastruoase asupra intelectului. dar nu poate vedea pe unde umblă.manifestări ale aceleiaşi voinţe care o găsim în noi. Apa este voinţa a cărei agitaţie tulbură limpezimea suprafeţei şi claritatea imaginii.nu poate fi etern şi fiind încredinţat că nu se poate conserva în vecii vecilor ca exemplar individual. Noi ne înşelăm foarte mult atunci când ne închipuim că acţiunea noastră se bazează pe anumite motive intelectuale care ar determina voinţa noastră. pe când inteligenţa oboseşte uşor şi are nevoie de repaos pentru a se reface. paraliticul are ochi teferi dar nu poate merge. că voinţa este totdeauna trează şi nu oboseşte niciodată. în realitate orbul hotărăşte pe unde să meargă. Toate acestea din ordinul suveran şi universal al voinţei naturii pentru a servi cât mai bine interesele speţei. Constatăm. el dăunează mult vieţii individului şi conştiinţei. Aşa-zisa deliberare este o simplă farsă. ci numai pentru că aşa doreşte voinţa. În aparenţă. ca şi cum ele ar aparţine unui străin.

arată întreaga realitate printr-un văl care te face să uiţi de tine însuţi. Această concepţie a lui Schopenhauer are o însemnătate importantă. nu dă nici un imbold către activitate. Arta are puterea de a dezindividualiza prin faptul că ea nu pune în faţa modelelor veşnice ale lucrurilor. O artă 9 . fixitatea). În timpul contemplării artistice. 3. Ea este supusă principiului raţiunii. ea ne înfăţişează Universul întreg sub aspectul eternităţii. timp şi cauzalitate. al ideii veşnice spre deosebire de filosofie care încearcă să distrugă voinţa de a trăi prin reflecţie abstractă. Voinţa din Univers nu poate fi satisfăcută niciodată. deoarece ea este o impulsiune perpetuă care nu găseşte o mulţumire în nimic şi obiectul ei se depărtează mereu de realizarea lui. Plăcerea şi fericirea sunt numai stări „negative”. Cum putem alunga suferinţa cu ajutorul frumosului? Obiectul artei este reprezentarea. el trebuie să o prindă asupra faptului în momentul manifestărilor sale. bazată pe intuiţie. Mulţumirea – o încetare a dorinţei. realităţi pozitive în viaţă sunt numai durerea şi plictiseala. ultima este arhitectura (bazată pe putere şi greutate. În arhitectură se exprimă treptele cele mai de jos ale ideilor naturii (greutatea. o luptă cauzată din faptul că fiecare din aceste forme caută să se afirme ca ceva existent de sine-stătător. intelectul este forma. intelectul – accidentul său. Încercarea de a curma suferinţa şi plictiseala se poate realiza prin distrugerea voinţei de a trăi. Principiul de individuare este cauza luptei între lucruri. înrâurind psihologia. individualitatea este abolită. 2. În contemplare. Durerea este adevărata realitate. Individul intuieşte lumea. Ribot. destul de curând ne obişnuim cu frumosul spre a-l nesocoti ca atare. pe această cale. Dintre arte. Voinţa este materia. Cunoaşterea este totdeauna în serviciul voinţei şi depinde de voinţă. dezindividualizarea nu este de durată. Voinţa este substanţa omului. uitând că face parte din ea. Dar. Pe calea etică. între care există o permanentă ciocnire. ca în cazul lui Theodhule. intelectul – lumina. voinţa dispare. 1. indiferent de principiul raţiunii. este tocmai eliberarea completă de voinţă. pe când intuiţia. A voi înseamnă a dori: dorinţa implică voinţa. Prin ascetism. Dorinţa implică durerea.se străduieşte să le spioneze şi pentru a desluşi prin surprindere adevăratele intenţii. forma absolută a lucrurilor nu are nimic practic. Principiul de individuare şi mesianismul schopenhauerian Voinţa originară duce la diferite forme de viaţă. Arta este expresia unui ceva existent în afară de spaţiu. şi prefigurând descoperirea esenţială a psihanalizei – inconştientul. a unei idei platonice pure. voinţă – căldura. Arta. Ceea ce se numeşte fericire nu este decât o încetare momentană a durerii. De aceea Universul este stăpânit de o necontenită nenorocire. pe material care este ordonat şi format prin anumite puteri fizice). care se face pe trei căi: 1. deci a voi înseamnă a suferi – iată silogimul schopenhauerian! Natura activă a voinţei universale determină durerea universală. Cu ajutorul contemplării estetice. contemplaţia estetică. De aici concepţia pesimistă asupra vieţii. deoarece contemplaţia estetică este efemeră. coeziunea.

este nevoie să cunoaştem scopurile şi motivele acţiunilor. desăvârşind sistemul său metafizic. Dreptatea este primul fundament al moralei.” Concluzii În linii generale. înfăţişându-ne voinţa în toate oscilaţiile sale. şi având ca mijloc de a se impune violenţa sau constrângerea dreptului. prin ascetism. aceasta este o afirmare şi nu o negare a voinţei de viaţă. Viaţa şi formele sale plutesc în faţa lui ca un fenomen fluctuant. prin modestie. Mai înaltă este poezia – înfăţişează tragic. Dreptatea constrânge pe individ să respecte ceea ce se cuvine altuia. Prin milă subiectul se poate ridica deasupra individului. De aici rezultă războiul omului contra omului. o adevărată metafizică inconştientă. de factură romantică. realizându-se în stat. care nu face decât să limiteze şi să reţină impulsul voinţei individuale. Filosofia lui Schopenhauer. etica lui Schopenhauer este descriptivă şi nu normativă. simţindu-se identic cu el. toţi o simţim direct sau prin simpatie pentru alţii. resemnare creştină. Muzica înfăţişează viaţa absolutului în forme individuale. prin care străbate realitatea dar nu ne mai poate înşela. „Cel salvat de ascetism priveşte acum liniştit şi surâzând înapoi către imaginile înşelătoare ale acestei lumi. o suspendare absolută a lor. Prin ea individul se transpune în sufletul altuia. Dreptatea este un element negativ moral. a stăpânit şi influenţat numeroase 10 . neputând da liniştea deplină. Pictura se ocupă de expresie. ideea omenirii cu toate fluctuaţiile sale. patimă şi caracter. Mijlocul ideal pentru a ajunge la aceasta este moral-ascetic. de evoluţia ei istorică şi de rolul pe care îl are în principiul de dezindividualizare. deoarece suferinţa este universală. exprimă viaţa speciei. Morala este pesimistă. ale căror forme ne tachinau şi ne nelinişteau în noaptea carnavalului. Individul ale cărui acţiuni sunt determinate de motive egoiste nu se va elibera niciodată de durere pentru că egoismul alimentează dorinţa de viaţă. Cine se sinucide vrea să arate că vrea să trăiască în alte împrejurări. sacrificiu propriu. ci o încetare a celor mai naturale instincte. Arta nu produce decât o eliberare momentană faţă de durere. distrugând graniţele voinţei. Ea reprezintă o lume cu totul ideală. răbdare duce la sfinţenie. în care se înfăţişează frumuseţea şi graţia. Rezultatul principiului de individuare a voinţei este faptul că fiecare individ doreşte totul pentru sine. Elementul pozitiv pe care se poate întemeia morala este mila. care odinioară puteau să mişte şi să chinuiască sufletul. Distrugerea voinţei de viaţă nu echivalează cu sinuciderea. Pentru a aprecia o acţiune din punctul de vedere al moralei. Cea mai înaltă dintre toate artele este muzica. Distrugerea acestuia se face prin milă. care acum stau în faţa lui ca figurile de şah după un joc isprăvit sau precum hainele de bal mascat aruncate dimineaţa. cu motivaţia milei. dă individului tăria de a nega absolut voinţa de viaţă. Ascetismul nu e o distrugere violentă a vieţii. ca un vis uşor de dimineaţă într-o semitrezire. Ascetismul prin sărăcia sa. Schopenhauer se ocupă pe larg de fiecare artă în parte. Mila dezindividualizează.superioară acesteia este sculptura. Ascetismul este o virtute aşa cum a fost predicat de stoici sau în creştinismul originar. Valoare morală adevărată au numai acele acţiuni care se îndreaptă către binele altuia. Influenţat de Kant şi de Schiller în estetica sa. blândeţe. Morala e bazată pe milă şi ca atare ea este ceva natural şi existent nemijlocit în om.

Autorul este un precursor al psihanalizei prin tematizarea naturii noastre iraţionale. iar indicele acestei receptări îl constituie creaţia lui Eminescu. cea a realităţii noumenale. Receptarea lui Schopenhauer în cultura română a fost extrem de vie. ca fiind esenţială. 11 . făcând o adevărată şcoală. Parerga şi Paralipomena. pe urmele îndemnului delfic promovat de Socrate. prin introducerea în câmpul filosofiei a problematicii visului şi a nebuniei. cauzalitatea. neverosimilă prin metaforele şi analogiile avansate tocmai în intenţia de a fascina ori robi spiritele. Caracteristicile lumii reprezentate de conştiinţă sunt: infinitul. opera autorului german poate fi socotită una de tranziţie spre frământările secolului al XX-lea. În aceasta constă măreţia intuiţiei acestui autor şi deschiderea spre psihanaliza şi existenţialismul secolului următor. cei mai importanţi continuatori ai intuiţiilor sale fiind: Paul Deussen. • În definirea omului. stimulând cercetările de orientalistică. Cele două probleme fundamentale ale eticii. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Schopenhauer conchide antropomorfizând: voinţa este esenţa lumii. Lumea reprezentată semnalează prezenţa altei lumi. Filosofie speculativă. Richard Wagner. Fr.. Kant ne-a adus cea mai neplăcută dispoziţie: ca subiect cunoscător omul e o fiinţă extrem de limitată şi neputincioasă în a penetra zidul reprezentărilor spre a dobândi imaginea esenţei lumii. Otto Weininger. Nietzsche. • Schopenhauer este un biruitor. Lumea ca voinţă şi reprezentare. Meritul lui Schopenhauer este şi acela că a deşteptat în Europa interesul faţă de cultura orientală a Indiilor. deoarece lărgeşte perspectiva de înţelegere a omului. posedă mijloace înnăscute de a sesiza esenţa existenţei. nu doar ca un subiect cunoscător. iar pe baza unui raţionament analogic. fapt subliniat de cei ce-l aşază pe autorul Lumii ca voinţă şi reprezentare printre precursorii existenţialismului. cvasi-ordinea. Despre voinţa în natură.spirite. însă dată conştiinţei subiective doar prin filtrul a trei categorii a priori: spaţiul. ci şi în egală măsură subiect existenţial (noumen) – care. Lumea ca reprezentare este lumea fenomenală în înţeles kantian. graţie lui Titu Maiorescu şi a societăţii Junimea. faţă de care Imm. în raport cu ceea ce am dobândit prin cartezianism şi iluminism. timpul. atributul de animal metafizic este argumentat astfel: • • • fiecare om are capacitatea de a se mira de aspectele pe care ni le prezintă lumea şi propria noastră existenţă nici o fiinţă în afară de om nu se miră de propria sa existenţă această situare unică a omului în faţa existenţei e dată de experienţa morţii (aici ne aflăm în faţa unei idei ce va fi adânc speculată de Martin Heidegger). Recapitulare Principalele opere ale lui Schopenhauer sunt: Asupra vederii şi culorii. • Ca esenţă omul este voinţă. visul/iluzia.

Oamenii îmbătrânesc c. Elimină intuiţia. deci totul este suferinţă. b. Concepe cunoaşterea ca pe o activitate a intelectului de prelucrare a experienţei. Lumea poate fi reprezentată drept: a. Finită b. iar de aici reperarea budismului dă naştere. Suprimă distincţia sensibilitate-inteligenţă. Schopenhauer se delimitează de Kant atunci când: a. ideea lui Schopenhauer nu este una exagerată. Intervine oboseala şi obişnuinţa. metafore ce se doresc să se substituie experimentului ştiinţific tocmai spre a deveni argumente întemeiate ale adevărului indubitabil: Lumea ca noumen este voinţa. d. Infinită. ca izvor al cunoaşterii umane. Testul 3. • În plan uman. Teste şi aplicaţii Întrebările care urmează nu sunt întotdeauna întrebări cu răspuns unic Soluţiile se găsesc la sfârşitul capitolului Dacă soluţia nu este satisfăcătoare. ţel posibil de atins prin cele trei căi: estetică. Arta produce o eliberare momentană faţă de durere deoarece: a.• Greşeala raţionamentului analogic este exorcizată prin imagini romantice. ascetică. ca Homo Sapiens. Testul 2. Frumosul se degradează b. cât şi faţă de tutore Testul 1. c. deoarece schimbă o perspectivă clasică de înţelegere a omului. • Stingerea suferinţei („nirvana”) devine ţelul final al filosofiei schopenhaueriene. Suprimă categoriile kantiene. ecuaţiei: a voi = a dori. Se inspiră din gnoseologia criticistă. iar nicidecum prin sinucidere. atât faţă de colegi. Testul 4. ci propulsivă. Iluzorie c. e. relevând esenţă iraţională pe de o parte. etică. Reală d. pe de altă parte. Contemplarea frumosului nu durează în timp d. Voinţa se afirmă suveran în existenţa omului dominând: 12 . atunci argumentaţi punctul de vedere personal.

2 – b. renunţând la ea.” Pornind de la textul acestei predici. Christopher. Obiectului fenomenal şi nicidecum voinţei b. meditaţie dreaptă.d.a. sunt suferinţă. Prezentaţi ideile descoperite sub forma unui eseu. adevărul sfânt despre suferinţă: naşterea este suferinţă. În predica de la Benares. o monahi. cuvânt drept. Schopenhauer. Schopenhauer şi anii sălbatici ai filozofiei. Realităţii d. hotărâre dreaptă. senzaţiile. Iată. Unirea cu ceea ce nu iubeşti este suferinţă. Pe scurt. tendinţele şi cunoaşterea]. Voinţei şi nicidecum obiectului fenomenal c. cele cinci elemente ale fiinţei omeneşti [pentru budişti omul e compus din cinci elemente: corpul. prin nimicirea totală a dorinţei. Cauzalitatea este specifică doar : a. setea de existenţă. cauza suferinţei. cugetare dreaptă. Bucureşti. boala este suferinţă. cu opt cărări. Rüdiger. Schopenhauer. despărţirea de ceea ce iubeşti este suferinţă. Petrovici.. reprezentările. a nu obţine ceea ce doreşti este suferinţă. Opera filosofică. sforţare dreaptă.e. Ion. 13 . 1998. moartea este suferinţă. Bucureşti. Asupra paraliticului d. care duce din renaştere în renaştere. Asupra orbului b. Forţei fizice a omului. necesitatea suprimării suferinţei şi calea ce duce la suprimarea suferinţei: „Iată. Iată. care se numeşte: credinţă dreaptă. 3 – c. care provoacă ataşarea la existenţă. adevărul sfânt despre suprimarea suferinţei: stingerea setei acesteia. părăsind dorinţa. o monahi. setea de nepermanenţă. d.. Buddha expune în faţa călugărilor doctrina sub forma celor patru adevăruri sfinte privind suferinţa: existenţa suferinţei.c. 4 – a.d. nelăsându-i nici un loc. însoţită de plăcere şi de pofta lacomă. Bibliografie recomandată: Janawai. Humanitas. Soluţiile testelor: 1. faptă dreaptă. Iată. Bucureşti. Safranski. mijloace de existenţă drepte. o monahi. Asupra intelectului c. o monahi.a. adevărul sfânt despre originea suferinţei: este setea de existenţă. Editura Garamond. 1998. adevărul sfânt despre calea care duce la suprimarea suferinţei: este acel drum sfânt. Humanitas. 5 – a. eliberându-te de ea. Memoria intelectului Testul 5. descoperiţi în filosofia lui Schopenhauer teoria despre suferinţă şi existenţa unor adevăruri similare. care îşi găseşte ici şi acolo plăcerea sa: setea de plăcere. bătrâneţea este suferinţă.

îşi trăieşte sfârşitul. să enumeraţi stadiile dezvoltării cunoaşterii parcurse de umanitate. o cunoaştere a universalului şi a primelor principii. Dacă Aristotel deosebea cunoaşterea filosofică de cea ştiinţifică acordând întâietate şi superioritate celei dintâi. încât e aproape imposibil de spus unde sfârşeşte empirismul şi unde începe pozitivismul. tocmai prin faptul că este o cunoaştere dezinteresată. 14 . în înţeles tradiţional. este socotit de unii adevăratul întemeietor al pozitivismului. Obiective • • • • După parcurgerea acestui capitol veţi fi capabil: să descoperiţi noua orientare filosofică marcată de maturizarea cercetărilor ştiinţifice. să argumentaţi însemnătatea noului orizont filosofic. Ce este pozitivismul? Pozitivismul reprezintă o şcoală filosofică înrudită cu empirismul. Auguste Comte este acela care. Însă întemeietorul pozitivismului ca sistem este socotit Auguste Comte (1789-1857). că însăşi ştiinţa ca atare. Filosofia. al sociologiei şi cercetării faptului religios. era metafizicii. La fel se poate afirma şi despre un J. bunăoară. Auguste Comte. Mill a cărui idei empiriste se împletesc atât de mult cu cele pozitiviste încât cu greu se poate realiza o delimitare. cum s-a întâmplat de atâtea ori în filozofie. Pozitivismul anunţă intrarea în criză a filosofiei. provoacă o răsturnare: trebuie să credem în prioritatea şi superioritatea cunoaşterii ştiinţifice organizată pe baze empirice şi să depăşim. a definit ce înseamnă pozitiv şi pozitivism şi a exercitat o mare influenţă în filosofie. prin pozitivism rămânându-i doar funcţia critică de a elimina din cunoaştere explicaţiile metafizice şi de a orienta printr-o unitate metodologică cercetarea ştiinţifică. Nu există cauze prime. ce are ca fundament nu o ştiinţă sau alta. părintele pozitivismului. în plan gnoseologic. cu o deosebită claritate. să identificaţi metoda celor trei stadii.POZITIVISMUL Introducere. St. Aşa se explică de ce David Hume. Prin cursul de faţă urmărim să prezentăm principalele coordonate ale unui nou tip de filosofare. astfel.

Era plin de admiraţie şi entuziasm faţă de cercetarea ştiinţifică. Pozitivismul este menit să releve valoarea relativă a tuturor cunoştinţelor noastre. o să ajungem să dorim ca lucrurile să se petreacă întocmai cum le-ar fi dezvăluit ştiinţa. Individul gânditor nu se poate împărţi în două. El spunea că istoria ştiinţelor este biografia inteligenţei. Pozitiv înseamnă a construi. Observaţia internă ar fi după empirişti distinctă de cea externă şi ar consta în îndreptarea spiritului asupra lui însuşi. O filosofie pozitivă trebuie să nu prezinte nici o urmă de metafizică şi să se ocupe doar de clarificarea faptelor şi a legilor. care nu se interesează de nimic altceva şi nu admite nimic altceva. de claritatea ipotezelor. sprijinindu-se pe o autoritate supranaturală. Comte a fost încrezător în progresul ştiinţei. caracterizând „tendinţa constantă a adevăratului spirit filosofic de a obţine pretutindeni treapta de precizie compatibilă cu natura fenomenelor şi conformă exigenţei adevăratelor noastre nevoi. dornică şi capabilă să constituie spontan armonia logică pentru a înlocui îndoielile indefinite şi discuţiile interminabile pe care le aduc cu ele toate filosofiile nepozitiviste. în ordinea în care s-au constituit. Pozitiv semnifică opoziţia dintre certitudine şi indecizie. Mai mult: când vom fi capabili să explicăm totul. A studia ştiinţele înseamnă a ne studia pe noi înşine. În Cursul de filosofie pozitivă (1830-1842) noţiunea de pozitiv nu se conturează cu sensul de contrar negativului. deoarece ar însemna ca spiritul să se poată desface în două. Nu există o observaţie internă şi una externă cum credeau empiriştii. ci şi o adeziune la cunoaştere şi la lumea astfel cunoscută. în contemplarea de sine a spiritului pentru a observa fenomenele intelectuale. în opoziţie cu valoarea absolută ce le-a fost atribuită de toate celelalte filosofii. Astfel el dezvoltă o filosofie ce se bazează numai pe fapte şi legi. în timp ce vechiul mod de a filozofa conduce la păreri vagi. dintre care una dintre părţi ar raţiona. Termenul pozitiv scoate în relief opoziţia dintre precis şi vag. A. În sfera aceasta intră toate cercetările „cu adevărat accesibile inteligenţei noastre”. dar cade cu totul în afara ei tot ceea ce este mister impenetrabil. Acest termen a căpătat în zilele noastre o nuanţă peiorativă: calificativul de pozitivist pur indicând credinţa excesivă. în calitate de cercetători originali.Prin pozitiv Auguste Comte înţelege ceea ce este real. scoţând în relief însuşirea acelei filosofii. a organiza şi nu a distruge. de verificarea lor şi de rezultatele incontestabile. obiectul studiului nostru acest studiu relevă chiar dezvoltarea şi viitorul inteligenţei. ci de contrar speculativului: o teorie este pozitivă atunci când se întemeiază în mod ştiinţific pe fapte. Observaţia – metode de cunoaştere în pozitivism Cunoaşterea faptelor nu se poate face decât pe o singură cale: observaţia. în timp ce cealaltă 15 . Atunci când facem din diferite ştiinţe. Această observaţie internă e o pură iluzie. pentru ca una din părţi să o observe pe cealaltă. Comte admira şi era ataşat de univocitatea şi certitudinea promise de viitorul ştiinţei. Conta pe viitorul ştiinţei. naivă în puterea ştiinţei. Ştiinţa este aşadar pentru Comte nu doar o cunoaştere. Era convins că explicaţia ştiinţifică îşi va extinde din ce în ce mai mult domeniul şi că va sfârşi prin a îngloba aproape tot câmpul experienţei.

Acestea sunt sufletele. starea ştiinţifică sau pozitivă. a treia. starea metafizică sau abstractă. Prin această cercetare filosoful francez crede că a descoperit o mare lege căreia îi este supusă dezvoltarea ştiinţelor: este legea celor trei stadii. Stadiul pozitiv în care ne aflăm. Stadiul ştiinţific este acela în care explicaţia trebuie să fie pozitivă: aceasta nu mai apelează nici la spontaneitatea lucrurilor. spiritul uman întrebuinţează succesiv. nu formează obiect de cercetare în stadiul pozitiv pentru gânditorii pătrunşi de spiritul pozitiv. Noţiunea de 16 . ele sunt personificate. trei metode de a filosofa. contradictorie şi inutilă. În stadiul metafizic devenirea nu mai este explicată prin propria spontaneitate a fenomenelor sau prin fiinţe superioare care le mânuiesc din afară: ea se supune acum unor abstracţii. tot ceea ce este himeric şi inutil. Este ceea ce Comte numeşte pozitivism. Acest al doilea stadiu a durat până la sfârşitul Evului Mediu. Ea constă în aceea că fiecare ramură a cunoştinţelor noastre trece succesiv prin trei stări teoretice succesive: starea teologică sau fictivă. a doua este exclusiv menită să servească de tranziţie. a genezei şi evoluţiei lor. Prima este punctul de plecare al inteligenţei. factorul activ la care recurge explicaţia se separă şi mai mult de obiecte. Acesta este tipul de explicaţie numit politeist. tot ceea ce depăşeşte datele sensibile şi este neverificabil. Cursul evenimentelor nu mai depinde de o pluralitate de zei. impenetrabil. energiile. pe urmă metoda metafizică şi în sfârşit metoda pozitivă. Singura metodă fecundă este a observaţiei externe (metoda pozitivă). „Tot ceea ce este misterios. Ele devin pasive şi se lasă dominate din afară de divinităţi invizibile. deoarece din moment ce acest contact a fost întrerupt se atinge acea stare perfectă de somn intelectual. starea ei fixă şi definitivă. În a doua fază obiectele sunt private de spontaneitatea lor vie. încât nimic nu se mai petrece în spirit ca să nu mai poată fi observat. legaţi de divinitate. Metoda observaţiei interne este nulă în principiul ei. va ajunge la o dezvoltare perfectă atunci când se va izbuti să se prezinte toate fenomenele drept cazuri particulare ale unui singur fapt general. La rândul ei această stare se divide în trei faze. nici la factori divini. obiectele înseşi sunt concepute ca însufleţite. considerate ca reale. începând cu Bacon. esenţele. principiile. În faza a treia a stării teologice. adică supranaturali. socoteşte problema noţiunilor absolute ca pe o problemă peste putinţă de rezolvat. diferite şi chiar opuse: mai întâi metoda teologică. dându-şi seama de puterile ei. renunţă la cercetarea originii şi menirii universului şi la cunoaşterea cauzelor intime ale fenomenelor. ci de un singur zeu. Pentru a ne da seama în ce constă metoda pozitivă Comte ne avertizează că trebuie să procedăm la examinarea ştiinţelor însele. Ceea ce contează este doar contactul cu lumea externă. forţele. În alţi termeni. Aşa se explică cea dintâi metodă la care a recurs omul ca să-şi satisfacă nevoia de înţelegere. absolut. În acest stadiu inteligenţa. în fiecare din cercetările lui. Aceasta este explicaţia monoteistă.ar privi raţionând. Cursul lucrurilor se explică atunci printr-o spontaneitate cu care sunt înzestrate obiectele. cum este cel al gravităţii. ci se mulţumeşte să constate prin observaţie succesiunea constantă a unor fenomene şi să stabilească legile devenirii lor. În prima fază. Care sunt caracteristicile acestor stadii? Stadiul teologic este acela în care faptele şi evenimentele sunt explicate prin factori teologici. Descartes şi Galilei.

În explicaţiile pozitive nu se arată cauzele generatoare ale fenomenelor. Stadiul metafizic sau pozitiv nu poate fi înaintea celui teologic. Nici stadiul pozitiv nu prezintă încă o unitate desăvârşită de concepţie. nu spre aflarea cauzelor din care sau pentru care se produc ele. Fazele dezvoltării inteligenţei la individ sunt aceleaşi ca şi fazele dezvoltării acestor facultăţi la specie. pentru a le face să explice toate fenomenele numai cu ajutorul observaţiei şi al raţionamentului. deoarece coexistă în această stare idei ale stărilor anterioare. bazat pe fapte şi raţionând asupra lor totdeauna în context cu ele. în tinereţe el este metafizician. dar nu suntem măcar în stare să constatăm chiar foarte superficial. fiindcă o bună parte din ele se sustrag şi se vor sustrage poate totdeauna observaţiei noastre. Nu numai că noi nu putem studia pe de-antregul nici o existenţă efectivă. Dacă privim teoriile şi concepţiile ştiinţifice din punct de vedere istoric. Ea prezintă avantajul că spiritul uman este capabil să răspundă temeinic. Cele trei stadii se verifică nu numai cu privire la lunga evoluţie istorică a omenirii ci şi cu privire la dezvoltarea inteligenţei individuale. deoarece filosofia pozitivă priveşte toate fenomenele ca fiind supusă legilor invariabile. Chiar în faza teologică. Oricât de temeinic şi complet ar fi făcut. fie finale. pot exista explicaţii ale unor fenomene care nu recurg la ajutorul forţelor supranaturale. punând stăpânire completă pe spirite. Stadiul metafizic este şi el plin de idei teologice şi de unele idei pozitiviste. împreună cu stabilirea legii celor trei stadii. Cele trei stadii au o evoluţie necesară în ordinea enunţată. În cercetările pozitive nu are nici un sens întrebarea de ce? fiindcă nu poate duce la un răspuns adecvat şi veridic. studiul fenomenelor nu poate rămâne decât relativ. toate existenţele reale. Pozitivismul o înlocuieşte prin întrebarea cum se produc fenomenele. Dezvoltarea fără precedent a ştiinţelor exacte în timpurile moderne se datorează tocmai acestei noi orientări a investigaţiilor ştiinţifice spre cunoaşterea modului cum se produc fenomenele.cauzalitate este cu totul eliminată din cercetările pozitive. ele au loc în aceeaşi ordine (În copilărie omul are o gândire teologică. şi constatarea faptului că ştiinţa şi cunoaşterea sunt relative. fără ca totuşi să reuşească în vreun caz perfecţionarea ştiinţifică. Relativitatea cunoaşterii în pozitivism Aprofundarea istoriei spiritului omenesc evidenţiază. atunci observăm că ele caută să sesizeze exact şi complet fenomenele care formează obiectul investigaţiilor constante ale umanităţii. În plin stadiu pozitiv nu s-a renunţat încă la cercetarea cauzelor şi a esenţei lucrurilor! Nu încape nici o îndoială că preponderenţă au ideile pozitive şi că încetul cu încetul principiile pozitive îşi vor dovedi cu totul eficacitatea. pentru a descoperi numai cum. nu şi de ce se produc fenomenele. Cunoaşterea constituţiei 17 . Ea consideră ca zadarnică cercetarea cauzelor. se analizează circumstanţele producerii lor şi se pun în legătură unele cu altele prin relaţii de succesiune şi similitudine”. la maturitate devine pozitivist). De aici nu rezultă că în interiorul fiecărei faze domneşte o ordine şi unitate coerentă de idei. fie prime.

Numai spiritul pozitiv şi filosofia pozitivistă sunt în stare să pună ordine în concepţiile noastre şi să ducă la acea coerenţă logică menită să satisfacă nevoia de unitate a inteligenţei noastre. nu ştiinţă. orice interpretare în sens absolut a vreunei noţiuni. Acumularea mecanică de fapte. sunt după Comte. Spiritul pozitiv expulzează. Nici chiar legile care sunt considerate că exprimă raporturi constante şi uniforme nu poartă caracter absolut. este de a lega totdeauna între ele două fenomene oarecare. a momentului pe care îl ocupăm în seria evoluţiei. Încercarea de a reduce toate fenomenele la o singură lege va da totdeauna greş. necontrolabile şi neverificabile. a poziţiei pe care o ocupăm în univers. Numai filosofia pozitivistă. de comunitate solidară de idei. marele scop al ştiinţei. sustrase devenirii. Nu în fapte. în substanţe. către care tinde necontenit umanitatea. teoriile care văd rostul ştiinţelor în acumularea de fapte şi observarea lor. cauze. din nenorocire. Intelectul are slăbiciunea de a multiplica relaţiile favorabile mersului său şi în special pe acelea favorabile odihnei lui. Empiriste. După A. A. Deoarece ceea ce azi este socotit ca sesizare a unor regularităţi invariabile. poate fi mâine socotit ca fundamental greşit. Dacă privim „deplorabila situaţie filosofică a elitei umanităţii” nu vom observa adevărata comunitate de opinii decât asupra subiectelor deja aduse la teorii pozitive şi care. fiindcă posedă principii proprii şi unitate de metodă. Comte. Orice cunoştinţă este relativă – relativă din cauza structurii noastre biologice. Dar o cercetare mai îndeaproape a situaţiei. urmare inevitabilă a condiţiei umane. imuabile. de o universalitate care cuprinde întreaga specie umană în devenirea ei istorică. simultane sau succesive. în principii suprasensibile. „Trebuie să recunoaştem deschis această imposibilitate directă de a reduce totul la o singură lege pozitivă ca pe o gravă imperfecţiune. adevăruri transcendente. În 18 . numită de Comte şi „instinct orb”. nu sunt cu mult cele mai importante. care vizează mai mult decât constatarea fenomenelor şi descoperirea legilor lor. este erudiţie vană. în ipoteze abstracte. compatibilă cu stadiul de dezvoltare în care se află umanitatea astăzi. ci în legile fenomenelor constă ştiinţa. legăturile stabilite fiind himerice. Comte porneşte de la un subiect cunoscător pe care-l concepe universal. efectuate de inteligenţa noastră în chip arbitrar. fără s-o poată însă ajunge vreodată. De multe ori însă această tendinţă dă greş. absolute. Tendinţa inteligenţei noastre. Nu există în cadrul concepţiei pozitiviste adevăruri mai presus de timp şi de loc. Procedând astfel. pozitivismul trebuie să-şi facă drum printre Scylla empirismului şi Caribda misticismului. care nu aspiră să le deducă pe unele din altele. poate duce la coerenţă logică.adevărate a fenomenelor este o ţintă supremă. Pentru a dezlega problema cunoaşterii. din imperiul cercetărilor lui. ne face să simţim uşor că filosofia pozitivă singură poate să realizeze gradual acest nobil proiect de asociaţie universală. care ne sileşte să aplicăm o foarte slabă inteligenţă la un univers foarte complicat” Spiritul pozitiv posedă un corectiv menit să aducă inteligenţa de a face legături valabile: e obligaţie impusă ei ca în legăturile pe care le face să se orienteze după realitatea fenomenelor. Mistice sunt după el toate acele concepţii care văd în noţiunile absolute. empirismul nu face decât să ia o carieră drept un edificiu.

Soluţii: 1= b. arătând ce rol imens exercită societatea. filosofia pozitivistă analizează istoria intelectuală a umanităţii. Testul 2. b antimetafizică. A. metafizic. pozitivismul a descoperit domenii noi aducând contribuţii importante în desăvârşirea sociologiei. „ştiinţa a demonstrat că”. personaje care : „ştiinţa ştie totul”. e teologic. e a omului matur. 19 . c ştiinţifică. atât faţă de colegi. Ordinea stadiilor cunoaşterii este: a metafizic. asimilată de intelectualitatea rusă. devine cea mai înaltă argumentaţie ştiinţifică a iminentei revoluţii sociale. d iraţională. E. căutând să determine obiectiv şi ştiinţific faptele sociale şi să stabilească raporturile lor necesare. conştiinţei în genere.e . ştiinţific. „Şocul electric” exercitat asupra norodului justifică omuciderea. ştiinţific. Comte a fost deschizător de orizonturi în această problemă. „în viitor toţi oamenii…” Teste şi aplicaţii Întrebările care urmează nu sunt întotdeauna întrebări cu răspuns unic Soluţiile se găsesc la sfârşitul capitolului Dacă soluţia nu este satisfăcătoare. O contribuţie importantă adusă de pozitivism este cea privind originea socială a cunoaşterii. Recapitulare: Pozitivismul reprezintă o atitudine filosofică ce manifestă o încredere în succesele cercetării ştiinţifice lipsită de orice privire critică. care dovedeşte existenţa actului reflex. În literatura rusă. teologic c ştiinţific. ştiinţific. metafizic. al raţiunii impersonale. atunci argumentaţi punctul de vedere personal. cât şi faţă de tutore Testul 1. Renunţând la speculaţii metafizice. Durkheim. Alţi gânditori precum G. asupra conştiinţei individuale şi cum conştiinţa nu poate fi înţeleasă în esenţa sa făcând abstracţie de societate. Drăghicescu) au reluat şi aprofundat această problemă. 2=d. pozitivismul e subliniat prin remarcabila evidenţiere a nebuniei celor ce au părăsit misterul şi s-au încrezut în concluziile provizorii ale observaţiilor de laborator. Credinţa inaugurată de pozitivism. el poate fi caracterizat drept un scientism naiv. Levy-Bruhl. b antimetafizic. ştiinţific. De aceea. L. (la noi D. Tarde. extinzând investigaţiile la aşa zisele popoarele primitive. va da naştere religiozităţii revoluţionare: un experiment pe broaşte. Pozitivismul se afirmă ca o atitudine spirituală: a metafizică.c. teologic metafizic d teologic.locul eului absolut. teologic. revoluţia.

Prezentarea ideilor urmează un fir narativ apropiat de dorinţa mesianicului autor care a căutat în primul rând să captiveze spiritul simplu al proletariatului. Ştiinţa care progresa părea să promită omului condiţii de viaţă rezonabile. Marx constata. aparţine secolului trecut. pe baza căruia s-au organizat. Fiind astăzi depăşit în cele mai multe din opţiunile sale filosofice şi social-politice. Pe atunci era la modă Hegel. Obiective • • • După parcurgerea acestui capitol veţi fi capabil: să conştientizaţi originea socială a doctrinei marxiste. prin violenţa revoluţiilor. cel puţin sub forma unui bilanţ. În acest curs expunem ideile de referinţă ale ideologiei marxiste. suprimând-o pe 20 . decât să convingă prin forţa argumentelor raţionale. bazat pe succesele ştiinţei era reflectat de filosofiile lui Comte sau Hegel. însă. Marxismul. să problematizaţi semnificaţia economică a înstrăinării umane.Filosofia marxistă Introducere. apoi. pe care tânărul Marx îl asimilează. în ciuda spiritului dialecticii hegeliene. a unui proletariat în formare. într-un mediu burghez şi liberal. Marxismul este concepţia filosofică şi social politică elaborată de Karl Marx (1818 – 1883) şi Fr. filozofie dominantă pentru o bună parte a umanităţii din secolul al XX-lea. face să se ivească latura opusă. prin baza funcţională pe care se sprijină generalităţile sale. antiteză şi sinteză rolul hotărâtor revine negaţiei care. Astfel. la Universitatea din Berlin. rămâne încă o filosofiei asupra căreia meditaţia noastră trebuie să întârzie. marxismul rămâne totuşi una din concepţiile de referinţă ale gândirii contemporane însă. În timp ce optimismul de la jumătatea secolului al XIX-lea. neputinţa oamenilor şi puterea mecanismelor care striveau masele de oameni. Marx s-a născut în oraşul Trier. îşi inaugura o nouă erupţie vulcanică de al cărui reducţionism vor avea de suferit o cifră inestimabilă de oameni. În triada formată din teză. domnea exploatarea şi mizeria. A fost un curent de gândire foarte influent în epoca contemporană. Citeşte şi studiază mult. Din concepţia hegeliană Marx reţine în primul rând metoda dialectică. chiar dacă e depăşit ca experiment al unor regimuri totalitare. Engels (1820 – 1895). Se alătură cercului de stânga al tinerilor hegelieni. de partea cealaltă. La Universitatea din Bonn urmează cursurile Facultăţii de Drept iar apoi. să identificaţi erorile de argumentare ce stau la baza ideologiei marxiste. suprimând o latură a realităţii. Marxismul a apărut pe fondul crizelor şi a mizeriei generate de prima fază de dezvoltare a capitalismului. mecanicismul vechii filozofii. pe cele ale Facultăţii de Istorie şi Filosofie. regimuri politice societăţi întregi.

În 1843 îl întâlnim la Paris unde încearcă editarea unei reviste de stânga (Analele francogermane). apoi din Franţa. care nu ar putea fi decât umbra ireală a ceva ce este el însuşi. Dialectica hegeliană este înfăţişarea dezvoltării unei idei absolute. instaurarea adevărului de către om. Condiţiile materiale ale existenţei umane determină conştiinţa şi nu invers. socială şi economică. Ludwigh Feuerbach denunţa înstrăinarea religioasă a omului. omul va căuta pe pământ propria sa realitate. conceput ca o parte a naturii. ceea ce există) produce transformarea ideilor. ca o înstrăinare de către om a caracterelor sale esenţiale (bunătăţii. Marx vrea să-l detroneze nu numai pe Dumnezeu. Tot împreună elaborează în 1847 şi publică în 1848 Manifestul Partidului Comunist. determină radicalizarea gândirii sale. ci şi spiritul universal al lui Hegel. Influenţat de aceste idei. e o dialectică spiritualizantă. Istorismul lui Hegel devine la Marx. amintim principale scrieri „Luptele de clasă din Franţa” (1850).) atribuite unei fiinţe transcendente: Dumnezeu. În loc să caute în cer un supraom. dând o primă şi aprofundată analiză a economiei capitaliste în Manuscrise economico-filosofice din 1844. economizantă: nu ideile produc transformări sociale. Feuerbach a pus în centrul filosofiei natura şi omul. În locul spiritului absolut. cunoaşterea etc. (În 1847 aceste idei sunt combătute în Mizeria filozofiei datorită tendinţelor conciliatoriste şi a căii reformiste prin care filosoful francez viza ameliorarea situaţiei clasei muncitoare). În 1844 Marx şi Engels scriu Sfânta familie sau critica criticii critice. totalitatea triadică a devenirii. În 1845 Marx scrie „Tezele asupra lui Feurbach” iar în 1846 termină împreună cu Engels Ideologia germană. În această perioadă Marx se preocupă şi de economia politică. care devine de atunci colaboratorul său cel mai apropiat. Aici apar primele abordări ale problemei înstrăinării şi dezumanizării omului în condiţiile orânduirii exploatatoare. materialism dialectic şi istoric. coborârea „iubirii” din planul transcendent al religiei în planul real al vieţii ar fi eliberarea omului. pe câtă vreme la Marx dialectica e materialistă. Marx este expulzat din Germania. puterea. Alături de numeroase articole. stabilindu-se definitiv la Londra. În 1891 elaborează teza de doctorat „Deosebirea dintre filosofia naturii la Democrit şi filosofia naturii la Epicur”. Totodată cei doi iau contact cu ideile socialist utopice ale lui Pierre Joseph Proudhon. În 1842 se întoarce la Bonn şi devine redactorul „Gazetei renane” – interzisă în scurt timp de guvernul prusac. „Optsprezece Brumar al lui 21 . După eşecul revoluţiei din Germania. din care va apare doar primul număr. sub influenţa materialismului lui Feuerbach. La Paris are loc întâlnirea cu Engels. care prin exteriorizare ar genera natura. ci economia (materia. Marx răstoarnă dialectica afirmând că adevărata realitate nu este cea a spiritului. de-a lungul istoriei.aceasta din urmă. Împotriva lui Bruno Bauer & Co. Risipirea acestor iluzii. ci realitatea materială. El interpretează religia ca pe o înstrăinare a omului de el însuşi. realizează sinteza celor două contrarii – actualizând astfel. – aici se pun bazele materialismului istoric. iubirea. O nouă influenţă din partea lui Feuerbach. şi deci un „non-om”.

Primitivul nu are o conştiinţă de individ. ca practică”. este învăluit şi absorbit de comunitatea căreia îi aparţine. ale metodelor şi condiţiilor de muncă. omul trebuie să dovedească adevărul. în acest nou tip de gândire. În practică. În consecinţă Marx nu va scrie doar opere teoretice decât în măsura în care ele servesc acţiunii şi luptei. netranscendent al gândirii sale. În 1867 apare primul volum din Capitalul. În prima teză el denunţă faptul că filosofia a căutat adevărul sub forma „contemplării şi nu ca activitate omenească sensibilă. important este însă de a o schimba”. relaţiile sociale şi trebuinţele indivizilor sunt primitive. slab afirmate şi utilizate. adică forţa şi caracterul real. Omul nu ajunsese nici pe departe la un asemenea stadiu de dezvoltare încât să se poată vorbi despre o dominaţie asupra naturii. merită comentat şi conţinutul celei de-a III-a teză despre Feuerbach. Teoria asupra înstrăinării se regăseşte în toate scrierile marxiste. Acestei întrebări. trebuie în consecinţă să schimbăm tocmai condiţiile materiale ale vieţii lor: „Coincidenţa dintre schimbarea împrejurărilor şi schimbarea activităţii omeneşti poate fi privită şi înţeleasă în mod raţional numai ca practică revoluţionară. ci doar una tribală. un act prin care această realitate este schimbată. Înainte de analiza temeiurilor teoretice care „instigă” la angajare. Rezultatele muncii efectuate de indivizi erau în proprietate colectivă. ideea celebră că „filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri. celelalte 3 volume apar postum. Întâlnim în teza a 11-a. vizează un rezultat obiectiv. adevărul este mereu. În teza a doua această idee este adâncită: „Problema dacă gândirea omenească ajunge la adevărul obiectiv nu este o problemă teoretică. în formele concise. angajare. Critica Programului de la Gotha (1875). Fiecare individ muncea pe măsura forţelor lui esenţiale (forţă de muncă. Întreaga sa operă este una militantă.Ludovic Bonaparte” (1852). iar forţele esenţiale ale omului. nu-i putem răspunde decât printr-o decizie. ca şi asupra conştiinţei lor de sine. voinţă. este vorba de o cotitură importantă şi fecundă ale cărei efecte trebuie perpetuate. sau dacă e vorba de o pervertire a gândirii filosofice. Aici aflăm că dacă vrem să acţionăm asupra oamenilor şi asupra istoriei lor. vor să producă o transformare în societate şi în istorie. Tezele despre Feurbach – în număr de unsprezece – surprind. chintesenţa gândirii marxiste.” Transformarea revoluţionară a realităţii sociale se justifică prin dominarea fatidică a înstrăinării (alienării umane). Marx militează pe plan social în vederea organizării mişcării muncitoreşti. nivelul de dezvoltare al mijloacelor de muncă şi al materiilor prime era foarte scăzut. Controversa în jurul realităţii sau nerealităţii unei gândiri care se rupe de practică este o chestiune pur scolastică. În 1864 la Londra înfiinţează Asociaţia Internaţională a Muncitorilor (Internaţionala I). Ea urmează împărţirea istoriei în trei etape ale producţiei. Se pune întrebarea dacă.” Acest concept de praxis indică faptul că teoria trebuie să apară ca act eficient. La Marx toate operele sunt teoretico-practice. 22 . În filosofie. „Contribuţii la critica economiei politice” (1859). unde este vorba mereu de înţelegerea unei realităţi umane. ci una practică. este propagandă. În prima etapă. Operele teoretice îşi găsesc adevărul în modul în care transformă realitatea umană. Diviziunea muncii este rudimentară. din interiorul marxismului. în acelaşi timp.

Avuţia naţională. Marfa este o valoare de întrebuinţare prin aceea că înainte de toate ea trebuie să fie un obiect folositor. În aceste condiţii esenţa umană devine o esenţă străină. Această caracteristică constituie raportul în care o marfă se schimbă cu o altă marfă. Clasa căreia îi aparţine îl defineşte. Totuşi. În momentul în care valorile de întrebuinţare încep să fie schimbate cu regularitate între ele. care contează doar în raport cu un individ mediu. Preistoria şi lupta de clasă nu încep decât o dată cu diviziunea muncii. Marfa are o dublă natură caracteristică. capătă o nouă calitate: cea de valoare de schimb. adică ceea ce în mod obişnuit noi considerăm a fi istoria noastră. făcând din el prizonierul unei necesităţi de care nu este de fel conştient. Valorile de schimb îi transformă pe producătorii mărfurilor în nişte anonimi. Graţie uneltelor oamenii descoperă că este avantajos să-şi împartă sarcinile. în Evul Mediu relaţiile dintre indivizi păreau a avea un caracter mai personal în raport cu ceea ce urma să se petreacă în societatea burgheză. Nu are conştiinţa libertăţii sale decât prin privarea de libertate. ca la Hegel. Omul nu este liber decât pentru a fi înstrăinat. În timp ce. Aceasta este etapa a doua. Aceste idei reprezintă premisa majoră dintr-un silogism revoluţionar. diviziunea muncii este cea care l-a făcut virtual liber. Diviziunea muncii îi individualizează pe oameni: individul se concepe ca atare. mărfurile se schimbă numai datorită însuşirilor. ca valori ele se schimbă numai pentru că sunt produse ale muncii omeneşti în genere. Aici contează munca în general. Dar el este liber numai la modul nelibertăţii . pe de o parte este o valoare de întrebuinţare iar pe de altă parte este o valoare de schimb. Astfel a început preistoria omenirii. ci sclavul unui simplu proces guvernat după legile oarbe ale economiei de piaţă. Omul nu mai este animal tribal ci devine membru al unei clase. Valorile de întrebuinţare oglindesc particularităţile celor care le-au creat. Se inventează numeroase unelte. crede Marx. sunt imaginea forţelor esenţiale umane realizate în transformarea obiectului muncii. care le deosebesc unele de altele. producătorii nu mai sunt reflectaţi în individualitatea lor. În capitalism esenţa umană a suferit schimbări de profunzime datorită transformării tuturor produselor şi tuturor activităţilor în valori de schimb. este constituită din mărfuri.inteligenţă) şi primea din produsul tuturor o parte de producţie corespunzătoare cu munca depusă de el. Situaţia omului din primele societăţi a fost ulterior negată ca urmare a dezvoltării neîntrerupte a mijloacelor de producţie şi a ştiinţelor. se actualizează în capitalismul din timpul său. ce satisface o trebuinţă umană. Deci negaţia a atins punctul culminant în capitalism. a cărei stadiu desăvârşit. ca valori de întrebuinţare. în acest stadiu al dezvoltării sociale. care nu au nimic în comun cu realitatea istorică de la origini. productivitatea muncii creşte. Fiinţa umană îşi pierde libertatea şi încetează să-şi aparţină. În valorile de schimb. El nu mai este. Diviziunea muncii împlineşte la Marx o funcţie asemănătoare păcatului originar biblic. De exemplu. prin care oamenii devin conştienţi de ei înşişi. sclavul unui stăpân care îl domină. sau complexului oedipian la Freud. Dar Marx continuă povestea. ca un consum sau ca o cheltuire de forţă de muncă pe care o posedă fiecare individ. este supusă înstrăinării. 23 . cea mai îndelungată.

neţinând de esenţa sa. dezvăluite în muncă. Munca apare ca exterioară muncitorului. Imensa majoritate a oamenilor este lipsită de mijloace de producţie. un nou avatar al înstrăinării umane denumit reificare. Una din consecinţele cele mai de seamă ale instaurării domniei lucrului asupra omului o constituie înstrăinarea muncii şi autoînstrăinarea omului prin activitatea sa generică. Forţele esenţiale ale individului. după ce s-a afirmat pe piaţa forţei de muncă. corectează şi prefigurează munca în care îşi consumă forţele lui esenţiale. şi cei care produc cu mijloace aparţinând altora şi nu dispun decât de propria lor forţă de muncă: proletarii. unde individul devine o anexă a maşinii. În societatea capitalistă oamenii sunt împărţiţi în două categorii: cei care deţin mijloacele de producţie. Pentru fiinţele omeneşti sunt decisive condiţiile materiale de viaţă – modul în care ei produc cele necesare traiului – ceea ce depinde de relaţiile de producţie. nu-i mai apar acestuia ca afirmare a lui.În schimbul dintre mărfuri producătorii nu mai contează. Subiectul are. Este înstrăinat în esenţa sa însuşi actul muncii. de bani. El nu-şi mai aparţine. Puterea pe care fiecare individ o exercită activ asupra celorlalţi sau asupra avuţiei sociale rezidă nu din calitatea lui de producător înzestrat cu anumite forţe esenţiale. şi anume între valorile de schimb. Activitatea indivizilor se reduce la valoare de schimb. 24 . Puterea unei persoane este transformată în puterea unui lucru. după părerea lui Marx. ci dimpotrivă ca o negare a sa. „el nu se afirmă. nu-şi desfăşoară liber energia fizică şi spirituală. ceea ce prezintă interes e doar valoarea de schimb. Situaţia respectivă a fost denumită de Marx fetişismul mărfii. cel ce nu dispune de mijloace de a produce ceva ce este necesar vieţii sale nu dispune nici de sine însuşi. Relaţiile sociale dintre oameni nu mai sunt relaţii personale ci depind de valorile de schimb ale produselor. este înstrăinat de sine. Cum subiectul nu este posesorul mijloacelor de producţie. Procesul înstrăinării umane este accentuat în sistemul maşinist. capitaliştii. Este una din expresiile înstrăinării totale în capitalism. Rupte de indivizi şi supuse presiunii cererii şi ofertei. Aproapele individului nu mai este privit ca scop ci ca mijloc. Raporturile dintre indivizi iau forma unor raporturi între lucruri. Or. sunt transformate în relaţii între lucruri. ci ca membru al unui grup de muncă. Înstrăinarea are consecinţe deosebite asupra omului. ci se neagă în munca sa. anonim. ci nefericit. ci îşi mortifică timpul şi-şi distruge spiritul” (Scrieri din tinereţe). a devenit proprietatea altcuiva (în istorie se poate urmări modul cum a devenit proprietate a altcuiva) – sau mai curând proprietatea unui sistem obiectiv. mărfurile mijlocesc legăturile dintre indivizii indiferenţi unii de alţii. În muncă nu numai obiectul şi mijloacele de muncă nu-i mai aparţin subiectului ci însăşi forţa lui de muncă – prin vânzare – devine proprietatea capitalistului. Acesta este sensul fundamental al înstrăinării. Subiectul nu mai este privit ca individ. restul forţelor sale rămânând în stare de potenţă. „El poartă – arată Marx – în Bazele critice ale economiei politice – în buzunarul său întreaga sa putere socială”. Atunci când nu-şi mai aparţine decât numai ca dimensiune animalică individul devine un om abstract. funcţii animalice şi funcţii umane. De aceea. nu se simte mulţumit. el nu decide. ci din caracteristica lui de posesor de valori de schimb. neputându-se afirma decât unilateral.

(şi acesta în muncitor) propria sa non existenţă. iar forma de guvernare va fi o „dictatură a proletariatului”. Pe o anumită treaptă a dezvoltării economice. el nu va mai avea nici o funcţie. Nu numai muncitorul este înstrăinat ci şi nonmuncitorul. legată în mod necesar de scindarea societăţii în clase. la rândul ei clasa superioară căreia i se asociază o nouă clasă inferioară ş. În descrierea acestei etape Marx a fost deosebit de parcimonios. În Originea familiei. Marx şi întregul curent marxist au procedat invers. Au existat societăţi care au scos-o la capăt fără el.m. Evident această trecere se face printr-un salt dialectic. Etapa a treia este cea a viitorului. şi în special exemple care par să-i fie defavorabile. mai degrabă decât a o verifica. devenind astfel. Acest optimist teoretic i-a câştigat pe toţi militanţii şi activiştii comunişti. graţie proprietăţii colective asupra mijloacelor de producţie va apărea un om absolut nou. Ne apropiem acum cu paşi repezi de o treaptă de dezvoltare a producţiei pentru care existenţa acestor clase nu numai că încetează de a fi o necesitate. Proprietatea privată nu este altceva decât lumea omului desprinsă de cel care a produs-o şi o produce. Clasele vor dispărea tot atât de inevitabil precum au luat fiinţă în trecut. În acest stadiu statul va dispare. Acest mod de a ridica la rang absolut lupta de clasă pentru a face din ea explicaţia unică. statul a devenit. rămâne unul din punctele cele mai slabe ale gândirii marxiste. a comunismului care marchează sfârşitul preistoriei şi începutul istoriei. În acelaşi timp ea exprimă şi raportul nonmuncitorului faţă de muncitor şi faţă de produsul muncii lui. ca urmare a acestei scindări. o necesitate. fiecare caută să-i smulgă celuilalt existenţa”. clasa inferioară sfârşeşte prin a învinge clasa superioară. fără luptă de clasă. motorul unic al întregii istorii Universale. Se instalează o opoziţie între cei doi termeni care se exclude reciproc „muncitorul vede în capitalist. care nici idee nu aveau despre stat şi despre puterea de stat. Au ales câteva din evenimentele favorabile (ca de exemplu revoluţia franceză) pentru a povesti aşa zisa lege Universală. dar devine o adevărată piedică pentru producţie. Mai gravă a fost încercarea de a interpreta întreaga istorie şi de a sili faptele să se încadreze în această schemă. fără exploatare. a proprietăţii private şi a statului Engels susţine: „Statul nu a existat dintotdeauna. Motorul istoriei este totdeauna lupta de clasă între posesori şi exploatatori.d. nu va exista nici o fiinţă înstrăinată.a.Proprietatea privată este generatoare de înstrăinare umană. respectiv între muncitor şi capitalist se stabileşte o opoziţie antagonistă ce pune sub semnul întrebării societatea existentă şi face posibilă trecerea la o nouă societate. În cele din urmă. care se va realiza în munca sa creatoare. între muncă şi capital. prin revoluţie. I-au căzut pradă figuri de prim rang precum Engels sau toţi revoltaţii ruşi. Atunci când proclami o lege de o asemenea generalitate care se aplică întregii istorii. El se mulţumeşte să spună că în societatea comunistă toate contradicţiile vor fi rezolvate. O dată cu ele va dispărea în mod inevitabil şi statul. ar trebui să o verifici pe o mulţime de exemple istorice. Societatea care va organiza în chip nou producţia pe baza asocierii libere şi egale a producătorilor va trimite întreaga maşină de stat 25 . Acest fapt se va întâmpla subordonând munca în comun a tuturor oamenilor controlului conştient al tuturor indivizilor liber asociaţi.

despre perioada de trecere de la Capitalism la Comunism. în timp ce în societatea comunistă. O dată cu eliminarea a tot ce ar putea dăuna libertăţii şi istoriei. să mă ocup cu creşterea 26 . formarea şi înmulţirea capitalului. alături de roata de tors şi de toporul de bronz” (p. în care nimeni nu este limitat la un cerc de activitate exclusiv. ori critic critic. când munca va înceta să mai fie numai un mijloc de existenţă şi va deveni ea însăşi prima necesitate vitală. nu mai rămâne decât un paradis terestru. Înţelegem acest lucru foarte bine din Ideologia germană: „de îndată ce apare diviziunea muncii. pe concurenţa muncitorilor între ei. Manifestul Partidului Comunist este un silogism desfăşurat pe înţelesul proletariatului căruia trebuie să-i rămână bine întipărită în minte concluzia: „Condiţia esenţială de existenţă şi de stăpânire a clasei burgheze este acumularea bogăţiei în mâini private. vol. despre repartiţie în societatea comunistă.acolo unde-i va fi locul: la muzeul de antichităţi. o dată cu ea. Aşadar. iar toate izvoarele avuţiei colective vor ţâşni ca un torent – abia atunci limitele înguste ale dreptului burghez vor putea fi cu totul depăşite şi societatea va putea înscrie pe stindardele ei: de la fiecare după capacităţi. 21 Opere). despre cele două faze ale societăţii comuniste. bine determinat. ci fiecare se poate perfecţiona în orice ramură ar dori. 169. opoziţia dintre munca intelectuală şi munca fizică. după ce va dispărea subordonarea înrobitoare a indivizilor faţă de diviziunea muncii şi. Marx formulează aici o serie de idei cu privire la problemele societăţii comuniste: despre revoluţia socialistă. Repartiţia are loc în această primă etapă în funcţie de cantitatea şi calitatea muncii depuse. Burghezia dă naştere propriului ei gropar. sub picioarele burgheziei. fiecăruia după nevoi!” . şi trebuie să rămână ceea ce este dacă nu vrea să rămână fără mijloc de trai. Cu dezvoltarea industriei mari se surpă aşadar. despre trăsăturile de bază ale comunismului deplin şi despre internaţionalismul proletar. care îi este impus şi din care nu poate ieşi. condiţia de existenţă a capitalului este munca salariată. vor creşte şi forţele de producţie. exclusiv. să vânez în cursul dimineţii. În faza superioară a societăţii comuniste. despre dictatura proletariatului. să pescuiesc după amiază. alături de dezvoltarea multilaterală a indivizilor. Pieirea ei şi ei şi victoria proletariatului sunt deopotrivă de inevitabile” Interesant în Manifest este şi faptul că autorii marxismului îşi apără „ortodoxia”. cu unirea lor revoluţionară prin asociaţie. În capitolul III proletarii sunt preveniţi asupra diferitelor tipuri de erezii (socialisme reacţionare) ce i-ar putea contamina. el este vânător. fiecare capătă un cerc de activitate exclusiv. Munca salariată se sprijină. pescar sau păstor. După revoluţia socialistă urmează o primă etapă în care contradicţiile nu au dispărut în totalitate. societatea reglementează producţia generală şi tocmai prin aceasta îmi dă posibilitatea să fac azi un lucru şi mâine un altul. când. al cărui purtător involuntar şi pasiv este burghezia. înseşi temeliile pe care ea produce şi-şi însuşeşte produsele. trăsătura esenţială a celui de-al III-lea stadiu istoric este saltul definitiv în imperiul libertăţii. Progresul industriei. Acelaşi stil îl întâlnim şi în Critica programului de la Gotha. înlocuieşte izolarea muncitorilor izvorâtă din concurenţă.

Marxismul nu este încheiat însă cu Marx. şi după cină să mă consacru criticii. păstor sau critic” . care constituie cauza exploatării şi înstrăinării. legată de certitudinile ştiinţei. Mizeria clasei muncitoare. şi în primul rând a celor religioase. Trebuie denunţată ordinea capitalistă prin desfiinţarea burgheziei. Ce trebuie să facem pentru a instaura acest comunism viitor? Trebuie mai întâi să suprimăm proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Conceptul de adevăr devine oarecum instabil. în desfăşurarea continuă a timpului. face posibile jocul. Marx i-a dăruit o interpretare după care necesitatea istorică – ascunsă în realitatea economică -. fără să devin vreodată vânător. care. ci este situată în viitor – care se află în faţa noastră. neputinţa sa. Nu în zadar metoda privilegiată de marxişti este dialectica. Graţie lui Marx ei au putut deveni conştienţi de faptul forţei ce decurge din solidarizare şi asociere. după pofta inimii mele. Este ceea ce Engels numea saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii. Vom trăi atât o eshatologie care nu mai este surghiunită. şi că ştiinţa şi istoria erau aliaţii lor. jongleria. Pentru a-i inspira oarecare încredere în viitor. erau în epocă atât de mari încât era foarte greu să descoperi un motiv de speranţă.vitelor seara. au favorizat dogmatismul şi demagogia. ocrotirea copiilor etc. într-o realitate care transcende timpul. punându-se capăt exploatării unei clase de către o altă clasă. Cei ce l-au urmat i-au conservat litera fără să observe modificările care au survenit cu timpul în realitatea socială. inflexibilitatea faţă de principiile enunţate de clasici au determinat închistarea gândirii ulterioare. 27 . Paradoxal este şi faptul că în ciuda predicţiei că revoluţia comunistă nu poate izbucni decât cu cele mai avansate ţări industriale – nicidecum în Rusia! revoluţia va izbucni tocmai în Rusia! Aici este vorba de o aplicare a doctrinei spre a modifica realitatea. conceptul de practică suprimă obiectivitatea lumii în sânul căreia ar trebui să putem verifica ipotezele făcute. la protecţie socială. Astăzi trebuie să judecăm cu totul altfel valoarea politico-propagandistică a acestei teorii caracteristică secolului al XIX-lea. în parte. Dialectica se întemeiază pe contradicţie – cum ar mai urma atunci o argumentaţie logică? Ipotezele depind de alte ipoteze. lipsa dreptului la grevă. ea oferă tot felul de facilităţi. precum cea creştină. precum şi aşa-zisul limbaj de lemn. promisiune a sfârşitului preistoriei omeneşti şi a începutului istoriei cu adevărat omeneşti. Să schimbăm condiţiile reale ale producţiei. se află de partea proletariatului oprimat. Trebuie să avem în vedere slaba organizare sindicală şi lipsa legislaţiei în acest sens. Aceste trăsături ale dialecticii lui Marx. au contribuit la producerea celor dintâi. În tot acest discurs şi limbaj se observă un fel de oscilaţie a gândirii capabilă să fascineze minţile. să denunţăm toate ideologiile care slujesc la fardarea şi mascarea ordinii capitaliste. Muncitorii trebuiau să dea dovadă de un adevărat eroism pentru a declanşa cea mai mare acţiune sindicală.

Testul 3. d existenţa exploatării. c funcţia îndeplinită. e resursele existente. b lupta de clasă. Testul 6. d dictaturii unui singur partid. 28 . La originea înstrăinării umane Marx aşază: a spiritul. b calitatea muncii. Tezele despre Feuerbach conţin următoarele idei: a filosofia trebuie să fie o activitate speculativă b adevărul unei teorii e dat de puterea acesteia de a transforma realitatea c pentru a schimba conştiinţa umană e nevoie să schimbăm condiţiile materiale de existenţă d filosofia trebuie să devină o ştiinţă e filosofia trebuie să devină o activitate contemplativă. c conştientizarea libertăţii. e dictaturii intelectualilor.Teste şi aplicaţii Întrebările care urmează nu sunt întotdeauna întrebări cu răspuns unic Soluţiile se găsesc la sfârşitul capitolului Dacă soluţia nu este satisfăcătoare. a cantitatea muncii depuse. Testul 2. d nevoile fiecăruia. b democraţiei muncii. Testul 4. În comunism guvernarea va lua forma: a dictaturii totalitare. e lichidarea statului. Preistoria umanităţii se caracterizează prin: a relaţii de cooperare. atât faţă de colegi. c dictaturii proletariatului. d păcatul biblic. e sociabilitatea. c diviziunea socială a muncii. atunci argumentaţi punctul de vedere personal. Testul 5. În comunismul deplin repartiţia bunurilor se va realiza după. În capitalism toate bunurile şi serviciile au devenit: a valori de întrebuinţare b valori de schimb c gratuite d sursă a alienării umane e proprietate a statului. b complexul oedipian. cât şi faţă de tutore Testul 1.

.e. 29 .. 3 – b. Berdiaev. Cluj-Napoca. Jeanne. Bucureşti. Pe scara din dos a filozofiei. întemeind „Lumea Nouă”. b o modalitate de uşurare a muncii proletarilor.Testul 7. Editura Humanitas. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea.L. Humanitas.c. Europa filosoficăI. Bucureşti. Fr. 4 – d. Weischedel. Cunoaşterea acestei orientări este cu atât mai importantă cu cât. . Hersch. Editura Humanitas. Bucureşti. 1998. Bucureşti. d. Soluţiile testelor: 1. prin globalizare generaţia tânără e educată în spiritul pragmatismului. Tom. Editura Dacia. Rockmore. Editura Humanitas. Bibliografie minimală: Brun. d un factor al înstrăinării. Înainte şi după Hegel. Editura Humanitas. e dăunător progresului. c o sursă a şomajului. Heilbroner. Drumul către servitute. 2 – a. Originile intelectuale ale leninismului. Karl. Jean. Filosofia lucrurilor părinteşti. din raţiuni economice.Editura pandora. Alain. Bucureşti. 6 – b. 1993. au ales calea colonialismului modern. Hayek. Wilhelm. Originile şi sensul comunismului rus.c. în momentul de faţă. în SUA sentimentul vieţii capătă maturitatea prin reflectarea lui filosofică în ceea ce se va numi pragmatism. Societatea deschisă şi duşmanii săi. . 5 – e. . Besançon. Nikolai. 7 – d. PRAGMATISMUL Introducere: În prezentul curs evidenţiem un nou tip de filozofie a vieţii şi a cunoaşterii pe care l-au încetăţenit cei mai îndrăzneţi şi activi oameni ai Europei atunci când. Popper. 1994.c. e. Editura Humanitas. Bucureşti. R. 2002. Editura ştiinţifică. 1993. Mirarea filosofică. . Bucureşti. În capitalism maşinismul este: a o sursă de profit pentru burghezie.

Pragmatismul a apărut în ultima treime a secolului al XIX-lea. deci o cunoştinţă. conform căreia cunoaşterea constă din formarea unor opinii semantic consistente. încă de la debut. Peirce respinge identificarea unei părţi a realităţii cu incogniscibilul. Tezele fundamentale ale orientării sunt: „viaţa” este temeiul cunoaşterii. în continuă 30 . să argumentaţi valoarea pluralismului metodologic în fixarea convingerilor. şi nu cu percepţia. Peirce defineşte realitatea în relaţie cu intelectul. Înainte de a-şi numi concepţia „pragmatism”. cunoaşterea e activitate. după o perioadă de asimilare a unor filosofi europeni: empirismul lui J. Originea pragmatismului a avut loc în legătură cu apariţia „Clubului metafizic” (1871) la Cambridge (Massachusetts). „realism”. să descoperiţi noutatea teoriei pragmatice despre adevăr. Obiecţia generală se referea la conceperea cunoaşterii care ducea la două consecinţe inacceptabile: considerarea conştiinţei ca pur receptaculum. transpunerea obiectului într-un lucru în sine. Locke. Câteva teorii care au fost schiţate de Peirce sunt: o teorie a realităţii. Cognoscibilitatea şi fiinţa sunt termeni sinonimi. critici la adresa filosofiei kantiene. adevărul unei judecăţi e conferit de reuşita acţiunii pe care o orientează. deoarece atunci când se vorbeşte despre lucru în sine incognoscibil se formează o opinie semantic consistentă. o teorie a cunoaşterii. „idealism”. După 1877 poziţia sa e denumită drept „realism critic al sensului” care pregăteşte trecerea la „pragmatismul critic al sensului”. Peirce a adoptat denumirile de „fenomenalism”. incognoscibil Ambele consecinţe se pot evita dacă se aplică perspectiva semiotică. în numele identificării realităţii cu ceva ce este cogniscibil. Noi nu avem un concept al „absolut incogniscibilului” – acesta este un cuvânt fără semnificaţie. Peirce a formulat. De aici decurge faptul că ideea unui lucru în sine incognoscibil nu mai are acoperire. să identificaţi delimitările programatice ale pragmatismului faţă de filosofia europeană. evoluţionismul lui Darwin. Numele de „pragmatism” a fost folosit mai întâi de Peirce care l-a derivat din distincţia kantiană dintre raţiunea practică (raţiunea morală) şi „raţiunea pragmatică” = raţiunea utilitară. Charles Sanders Peirce (1839-1914) va ridica pragmatismul la rangul unei viziuni filosofice sistematice. o teorie a silogismului şi una a semnificaţiei.Obiective • • • • După parcurgerea acestui capitol veţi fi capabil: să definiţi perspectiva semiotică în teoria cunoaşterii. Ea se identifică cu ceva ce este cunoscut în cursul unui proces neîncheiat. Spre deosebire de Berkeley. idealismul transcendental kantian. filosofia lui Hegel.

este inferenţa inductivă. numită şi inferenţă deductivă. Peirce distinge diferite feluri de inferenţă: Inferenţa apodictică. gândirea este totdeauna o gândire în semne. („Pe evidenţele conştiinţei nu se poate clădi nimic durabil în materie de cunoaştere”. 3) Nu avem vreo capacitate de a gândi fără semne – limba este un sistem de semne. cel al formulării explicaţiei. Cunoaşterea nu poate fi concepută decât ca un proces continuu de inferenţe valide. un adevărat cadru transcendental al cunoaşterii. Peirce respinge prejudecata după care cunoaşterea lumii externe se întemeiază pe cunoaşterea de sine. un început absolut în cunoaştere nu se poate stabili. 1) Noi nu avem vreo capacitate de introspecţie – întreaga cunoaştere a noastră despre lumea internă e derivată prin inferenţa ipotetică din cunoaşterea faptelor externe. 31 . Comunitatea nelimitată reprezintă pentru Peirce „întruchiparea raţiunii”. Inferenţa probabilă – a cărei validitate depinde şi de existenţa altor cunoştinţe. iar realitatea se constituie pe măsură ce are loc o cunoaşterea a ei de către o comunitate indefinită de oameni în cadrul unui proces deschis. a cărei validitate e întemeiată pe informaţia cuprinsă în premise. al cărei subiect este o comunitate nelimitată (ce posedă capacitatea de a creşte în mod definit cunoaşterea). Spre deosebire de transcendentalismul clasic.desfăşurare. 2) „Sinteza transcendentală a percepţiei” este rezultatul unei inferenţe. Sau: „ Eul se formează treptat la copil în legătură cu sesizarea necunoaşterii şi a erorii”. Împotriva cartezianismului. 4) Nu avem vreun concept despre incognoscibilul absolut. prin ipoteză. Conştiinţa se constituie pe baza unui astfel de şir. Cunoaşterea este un şir de inferenţe. Aceasta înseamnă că izvoare intuitive de cunoaştere nu există. Adevărul nu consistă într-o evidenţă manifestă pentru o conştiinţă.) Conştiinţa e o sferă a cărei cunoaştere se formează în relaţie cu cunoaşterea lumii exterioare. Poziţia centrală în cunoaştere o ocupă inferenţele prin ipoteză la nivelul judecăţilor de experienţă. întreaga realitate este cognoscibilă şi nu există nimic ce n-am putea cunoaşte. cât şi la nivelul cel mai înalt al cunoaşterii. Din transcendentalism filosoful mai păstrează ideea derivării categoriilor din analiza conceptelor. Peirce supune criticii ideea după care omul ar dispune de capacitate de cunoaştere pur intuitivă. Nu există un „început absolut” în cunoaştere. Peirce realizează importante distincţii: 2) Comunitatea nu se reduce la „conştiinţa generică” (Kant) sau la lumea spiritului (Hegel) – ea fiind comunitatea unor fiinţe care posedă anumite simţuri prin care interacţionează cu lumea şi comunică prin semne. 2) Nu avem vreo capacitate de intuiţie – orice cunoaştere e determinată logic din cunoştinţele anterioare – iar cunoaşterea nu are nişte fundamente indubitabile. (Cunoaşterea de sine se produce sub forma unor inferenţe ce au ca punct de plecare cunoştinţe despre lumea exterioară).

Fiece semn este. În dezlegarea problemei controversate a semnificaţiei termenilor universali. gândul pe care-l exprimă (care este intepretantul semnului). Ideea fiind prezentabilă numai în semne – semnificaţia nu rezidă doar în ceea ce gândeşte actual cu un semn ci şi în ceea ce este cuprins în el pe plan virtual. Peirce se situează pe o poziţie diferită plecând cu argumentul că existenţa termenilor generali în matematică şi fizică care nu sunt neapărat accesibili reprezentării. Cum se ajunge la fixarea convingerii (problema 32 . întreaga gândire trebuie să fie în semne”. pe rând. Ideea conţinută într-un semn se prezintă tot în semne care conţin la rândul lor o altă idee care nu poate fi prezentată decât tot în semne. Gândirea presupune interpretarea semiotică – nu doar în raport la lumea exterioară ci şi la evenimentele lumii sale interioare este mijlocită de semne! Chiar şi conţinuturile propriei sale conştiinţe îi sunt accesibile individului doar prin mijlocul semnelor. spre deosebire de Berkeley (pentru care au semnificaţie entităţile în cazul cărora se poate forma o reprezentare sensibilă). Pornind de la distincţia kantiană între certitudini şi „credinţe pragmatice” (cunoştinţe cu caracter ipotetic dar cu consecinţe utile în practica vieţii). Adevărul se subordonează utilului. simbolică a acestora. Criteriul existenţei acestor termeni este unul pragmatic. Ea nu se prezintă niciodată instantaneu asemenea unei intuiţii. ci se desfăşoară în timp.). De aici rezultă o nouă consecinţă în privinţa semnificaţiei semnelor. Interpretantul unui semn este tot ceva ce se prezintă în semne. A doua constă în relaţia între semn şi ideea. Viaţa omului (care foloseşte semne) se poate sfârşi dar nu şi şirul semnelor. dar Peirce a delimitat sfera pragmaticului. pe planul ideilor. Peirce reduce toate cunoştinţele la credinţe pragmatice. Domeniul practicului este cel în care nici un spirit experimentator nu-şi poate procura vreun teren ferm. În noua concepţie. Prima constă în „legătura fizică a semnului cu un obiect”. care sunt obişnuinţe ale spiritului. redată de semn. Kant a căutat să delimiteze sfera practicului. Semnul nu e identic cu obiectul. Peirce va delimita între „aplicarea pur demonstrativă a semnelor” sau folosirea lor pentru a denota obiecte şi funcţia reprezentativă.În respingerea ideii unei cunoaşteri pur intuitive. cunoaşterea urmăreşte nu adevărul pur şi simplu ci convingerea care să producă satisfacţia. Peirce argumentează că orice gândire este o gândire în semne („gândirea care nu poate fi identificată nu există. interpretant şi intepretat iar şirul interpretanţilor şi al interpretaţilor e nesfârşit. prin care sensul unei idei nu mai este dependent de posibilitatea de a forma o reprezentare ci de posibilitatea de reglare a comportamentului în „fiece caz în parte”. Admiţând această „funcţie reprezentativă a semnelor – relaţia semnelor cu obiectele ce le desemnează apare întro nouă lumină. diferă de el prin ideea despre obiect. fiind mediată în semne şi de interpretarea semnelor. Prin acest criteriu se ajunge la formularea principiului fundamental al pragmatismului. Noua teorie recunoaşte legătura indestructibilă între cunoaşterea raţională şi scopul raţional. spre deosebire de domeniul pragmatic care exprimă fixarea unui scop uman clar conturat. De aceea. Peirce distinge net între pragmatic şi practic (Kant).

Analizând aceste patru metode. în al treilea rând ea include. Dovadă: oamenii se află în controverse chiar dacă ideile le sunt clare şi distincte. Exigenţa că ideile noastre să fie clare şi distincte nu e suficientă pentru semnificaţia termenilor întrucât esenţa unei convingeri rezidă în instituirea unui mod de comportament. a cărei premisă porneşte de la constatarea că nu există adevăr obiectiv şi atunci fiecare ţine la propria convingere. deoarece ceea ce semnifică un obiect rezidă pur şi simplu în modurile de comportament pe care el le include. Esenţa unei convingeri este chiar instituirea unui mod de comportament şi diferite convingeri se deosebesc după felurile de acţiuni pe care le suscită. O convingere este fixată pentru că subiectiv e luată ca ceva neclintit (impulsul social e împotriva acestei metode). subiectiv. constă în folosirea forţei statului pentru a impune anumite convingeri (filozofie se ia în seamă istoria cunoaşterii rezultă sentimentul de relativitate al convingerilor impuse pe această cale). se poate considera că pentru a descifra semnificaţia unei idei trebuie pur şi simplu să determinăm ce fel de comportament produce ea. 3) Metoda apriori. instituie o regulă de acţiune în natura noastră (sau o obişnuinţă de comportament). Există patru astfel de metode: 1) Metoda tenacităţii. Peirce susţine pluralismul metodologic dar cu recunoaşterea superiorităţii metodelor ştiinţifice. Această metodă este caracteristică sistemelor metafizice moderne. făcându-se observaţia că o idee clară şi distinctă poate fi totuşi neadevărată. Peirce a realizat o investigare a diferitelor metode de fixare a convingerii. Pornind de la acest adevăr se poate da un răspuns nou la întrebarea cu privire la criteriile de claritate a ideilor noastre şi apoi la semnificaţiile cu care operăm. Peirce reaminteşte că gândirea are ca funcţie instituirea de convingeri. Limita ei rezidă în faptul că convingerea e determinată uman. în al doilea rând ea potoleşte îndoiala. 4) Metoda ştiinţei. 2) Metoda autorităţii. Totuşi. este ceva de care noi suntem conştienţi. Metoda autorităţii va guverna totdeauna masa omenirii. pe prim plan Peirce situează metoda ştiinţei.Pentru a răspunde acestei întrebări. sau să devină aceeaşi dacă s-ar insista suficient în investigaţie”. Metodele apriori se disting prin concluzii convenabile. 33 . potrivit căreia fixarea unei convingeri se realizează în virtutea conformării ei cu normele universale ale raţiunii. Acest răspuns este unul critic faţă de poziţia lui Descartes. Ea este singura care prezintă o distincţie între o cale adevărată şi una falsă. E metoda prin care „concluzia ultimă a fiecărui om trebuie să fie aceeaşi. Metoda ştiinţei prezintă avantajul că instanţa în raport cu care se confruntă o convingere în vederea „fixării” este realitatea. care e bazată pe ideea potrivit căreia convingerea umană e determinată de o permanenţă exterioară şi asupra ei gândirea noastră nu are nici un efect. se precizează şi mai mult caracteristicile metodei ştiinţei. Ce este o convingere? În primul rând. În studiul „Cum să ne facem ideile clare” (1878).dezbătută în meditaţia „Fixarea Convingerii”). Fiecare metodă prezentată are avantaje.

ea va deveni în viitorul infinit îndepărtat absolut perfectă. exercitând o influenţă crescândă tocmai când Peirce accentuează importanţa comunităţii în cunoaştere şi în acţiune. Problema de la care pleacă elaborarea acestei metafizici este pusă de legile ştiinţelor moderne ale naturii. relevanţă practică. un idealism obiectiv. „Metafizica evoluţiei” se sprijină pe o teorie a categoriilor. totuşi. secundul. şi înregistrează o dezvoltare prin procese de cristalizare a spiritului în opere. materia reprezintă secundul. James. ce pot avea. spiritul este primul. chiar dacă le lipseşte existenţa. terţul. Peirce a păstrat abordarea categoriilor ca formă a reducerii multiplului la unitate. în biologie primul este ideea de excepţie. operând inferenţe ipotetice cu privire la existenţa lumii exterioare (se formează astfel opinii semantic consistente). În opoziţie cu nominalismul. Categoriile sunt derivate semiotic. Natura categoriilor e transcendentală. El a interpretat pragmatismul în sens empirist şi individualist. consecinţele unui concept în planul acţiunii reprezintă cheia pentru a descifra semnificaţia sa. Situaţia lui Peirce este o concepere idealist finalistă a evoluţiei. Peirce va depăşi poziţia pozitivistă asupra metafizicii justificându-i întemeierea ca o „metafizică evoluţionistă”. Deci. considerându-l întemeietorul pragmatismului. Aceasta este „maxima pragmatică” revendicată ca principiu fundamental al pragmatismului. În altă ordine. delimitându-şi propria poziţie. În 1897 William James publică „Voinţa de a crede” dedicată lui Peirce. ajungând la trei categorii: primul. secundul conceptul existenţei relativ la un altul. fiind respinsă derivarea kantiană pe baza tabloului judecăţilor din logica formală. secundul este ereditatea. Ei dispun de validitate (care se leagă de reprezentarea posibilă în semne a lumii de o comunitate a fiinţelor raţionale aflate în comunicare) şi conferă conţinut unei conştiinţe care recepţionează „semnele naturale”. Peirce a respins punctul de vedere al lui W.Peirce a făcut din susţinerea după care semnificaţia unei idei este dată de modurile de comportament la care ea trimite principiul fundamental al concepţiei sale. simetrică. doar că metafizica este o teorie mai mult curioasă decât utilă. iar legile fizicii nu sunt decât obişnuinţe de comportament consolidate. Potrivit acestui evoluţionism. Ele se manifestă în experienţă. Terţul este conceptul medierii. conform a ceva ce este raţional imaginabil. „Primul este conceptul existenţei independente de orice altceva. Aplicarea maximei pragmatice ar putea clarifica ideile şi ar putea constitui punctul de plecare în teoria metafizică a existenţei.” De exemplu. Peirce admitea că termenii generali au realitate. lumea are un „început infinit de îndepărtat în timp”. Formularea ei standard este: „Chibzuieşte care efecte. dar rămân formale şi mentale. A 34 . conform căruia materia este spirit cristalizat. raţională. atribuim obiectului conceptului în reprezentarea noastră. iar terţul procesul de fixare a caracterelor. Atunci conceptul acestor efecte este întregul concept al obiectului”. În studii ulterioare. ale fizicii în primul rând. evoluţia = terţul etc.

Rolul gândirii se îndreaptă spre formarea convingerilor – a acelor lucruri de care noi suntem conştienţi. ci cele raţional anticipabile ale adoptării unui simbol în planul comportamental. exprimat în teza după care lumea se constituie perpetuu în raport cu subiectul şi este relativă la subiect. Această atitudine deschide o perspectivă semiotică asupra cunoaşterii. Nu trebuie să ne facem iluzii. Convingerea reprezintă: 35 . c să servească acţiunii. b lupta de clasă. cât şi faţă de tutore Testul 1. pragmatismul este antiintuiţionist şi optimist în privinţa progresului cunoaşterii. e intuiţionismul cartezian. atât faţă de colegi. atunci norma de acţiune e în beneficiul fiecărui om. d empirismul berkeleyan. Peirce combate: a consistenţa semantică a ideilor. d să reprezinte un act intuitiv. care are în raniţa sa bastonul marşului său într-un vest sălbatic. Testul 2. în beneficiul unei colectivităţi nenumite. norma de acţiune e revoluţionară. Dacă e să câştige Marx. deşi faptul era invers interpretat: marxismul reprezintă o versiune a pragmatismului. b să tindă spre descoperirea realităţii noumenale.redefinit maxima pragmatică accentuând nu repercusiunile perceptibile. e să mobilizeze masele. Teste şi aplicaţii Întrebările care urmează nu sunt întotdeauna întrebări cu răspuns unic Soluţiile se găsesc la sfârşitul capitolului Dacă soluţia nu este satisfăcătoare. În concluzie pragmatismul este o filozofie care prin Peirce îmbracă marca unui subiectivism. care ne potolesc îndoiala şi care instituie o regulă de acţiune în natura noastră. reprezentând o reacţie faţă de agnosticismul kantian. iar dacă e promovată filosofia americană. Prin această înţelegere a rezultatului cunoaşterii (instituire a unei reguli de conduită). c darwinismul social. Recapitulare În gnoseologie. prin Charles Sanders Peirce. Testul 3. poate fi considerat o teorie apropiată de marxism. atunci argumentaţi punctul de vedere personal. pragmatismul. Tezele despre Feuerbach şi maxima pragmatică sunt precum faţa şi reversul unei monede: totul în slujba schimbului. Pentru Peirce cunoaşterea trebuie să satisfacă următoarele exigenţe: a să fie în semne.

c lupta de clasă. d o normă de comportament. e interesul unei clase sociale.a adevărul absolut. Testul 4. b confruntarea cu spiritul social. b adevărul unei propoziţii prin faptul că aceasta corespunde realităţii. d manifestarea autorităţii statului. c o stare de confort spiritual. e exploatarea maselor . Metodele fixării convingerii au în vedere: a confruntarea cu realitatea. 36 .

Spre deosebire de fenomenele fizice care sunt doar în sine şi pentru sine. Adâncind problemele adevărului şi falsului sub acest aspect Brentano va elabora o concepţie nouă a fenomenelor psihice. Pe această bază a criticat idealismul clasic german. În Încercare asupra cunoaşterii. iar pe de altă parte psihologie descriptivă. Această trăsătură a fenomenelor psihice este numită intenţionalitate. un obiect. nu în ipostaza de deţinător al formelor şi categoriilor a priori – ci de subiect intenţional. considerate adevărata rădăcină a decăderii filosofiei. în cuprinsul căreia a definit ceea ce s-a numit ulterior când filosofia evidenţei. raportare la ceva. între psihologie genetică. care-l separă de pozitivism. fenomene psihice conţin în sine. Aşadar. Această din urmă psihologie descoperă esenţa fenomenelor psihice. Filosofia trebuie să producă adevăruri ca şi ştiinţele. intenţional. care trata realitatea obiectivă ca adevărată sau falsă. Brentano arată că atributele adevărat şi fals aparţin produselor conştiinţei. 37 . obţinută pe cale inductivă şi care identifică legile apariţiei şi dispariţiei fenomenelor psihice. Brentano operează o distincţie. Breantano a reluat preocuparea de ontologie. la un obiect.FRANZ BRENTANO (1838 – 1917) În primele decenii ale secolului al XX-lea s-au extins printre filosofi îndoielile cu privire la posibilitatea inductivismului de a explica cunoaşterea. Ei au accentuat tradiţia transcendentalismului. Filosofia trebuie să revină la vechea ei solidaritate cu ştiinţele naturii. dar au pus bazele unui transcendentalism nou. iar adevărata metodă a filosofiei nu e alta decât cea a ştiinţelor naturii. S-a preocupat de respingerea teoriei kantiene a judecăţilor sintetice a priori. El susţine că judecăţile sintetice a priori sunt convingeri subiective şi nu cunoştinţe. un transcendentalism intenţional. în raport cu cel kantian. Esenţa fenomenelor psihice este faptul că ele presupun o reprezentare. Filosofia trebuie adecvată la spiritul ştiinţific. Franz Brentano este autorul unei astfel de filosofii. În Psihologia din punct de vedere empiric şi-a desemnat metoda de cercetare drept empirică. Având o solidă formaţie aristotelică. când filosofia intenţionalităţii sau „realismul”. în cadrul unei analize călăuzită de convingerea că stabilirea cu exactitate a semnificaţiei termenilor duce la dezlegarea problemelor filosofice. Împotriva filosofiei clasice germane. şi de metafizică. Filosofii noului curent acordă un rol activ subiectului în cunoaştere. care constă în explicarea tuturor fenomenelor psihice pe baza experienţei interne. pe de o parte. accentuarea rolului structurilor teoretice în cunoaşterea ştiinţei – într-un cuvânt de evenimente care denotau rolul fundamental al punctului de vedere teoretic în cunoaştere. legile fenomenelor psihice sunt dependente de o esenţă. Ele au fost generate de trecerea la elaborarea de teorii axiomatizate în ştiinţe. a expus rezervele faţă de tipul acesta de judecăţi.

Deci. Axioma: suma unghiurilor într-un triunghi este egală cu 180˚ trebuie convertită în propoziţia: nu e posibil ca suma unghiurilor unui triunghi să nu formeze 180˚ O axiomă nu afirmă ceva asupra stării de fapt. judecăţile – fenomene care constau în a admite ceva (ca adevărat) sau respinge ceva (ca fals) afectele. Brentano deosebeşte trei clase de fenomene psihice: reprezentările sau fenomenele în care totdeauna ne apare ceva. În problema criteriului adevărului . el a urmărit o depăşire a idealismului şi a pozitivismului. contestând existenţa altor izvoare pentru cunoaştere în afara experienţelor. Brentano critică psihologismul pozitiv căruia judecata este reductibilă la o legătură de reprezentări.ca recunoscut sau contestat. Orice obiect care este judecat este preluat de două ori în conştiinţă: . nu se contestă că orice judecată are la bază o reprezentare. ci neagă posibilitatea stării de fapt ce ar contrazice starea de fapt despre care e vorba (obiectul axiomei ar fi afirmaţia potenţială a vreunui interlocutor care ar susţine contradictoria). atunci îşi dăunează sieşi”. Brentano realizează şi o nouă clasificare a judecăţilor: judecata de percepţie internă judecata de percepţie externă judecata de amintire axiomele Analizând natura axiomelor respinge apriorismul şi neoplatonismul potrivit cărora judecăţile cu atributul necesităţii şi universalităţii ar avea alt izvor în afara experienţei. Care sunt judecăţile care au atributul evidenţei? „Avem o înclinaţie instinctivă. Separând judecata de reprezentare. Doar judecăţile de percepţie internă şi cele întemeiate pe ele au evidenţă. de tipul „altfel nu e posibil”. Adevărul nu este o adecvare a intelectului la realitate.În lucrarea Despre clasificarea fenomenelor psihice. În cazul noţiunii de adevăr această trăire e trăirea evidenţei.: „Nici o piatră nu este vie = O piatră vie nu există Dacă un om acţionează greşit. Brentano critică şi idealismul. în judecăţi nu se leagă reprezentări. iubirea – fenomene emoţionale. Aşadar. oarbă.ca reprezentat . A doua delimitare l-a dus la o reconstrucţie a logicii. „Un om care să nu-şi dăuneze sieşi când acţionează greşit nu există”. de a ne încrede în amintiri şi în aşa numitele percepţii exterioare”. Dar atunci care e valoarea judecăţii 38 . axiomele sunt judecăţi rezultate din analiza altor judecăţi şi au caracterul unor judecăţi negative. pentru a-l clarifica trebuie clarificat izvorul de natură trăirii din care provine. Toate judecăţile sunt reductibile la judecăţi de existenţă! Ex. ci se exprimă o poziţie în ceea ce priveşte acceptarea sau respingerea a ceva în privinţa existenţei sale. Activităţile senzitive formează baza celor intelective. interesele. Orice concept se înrădăcinează în experienţă.

Există în general acest ceva? „Când cineva gândeşte. Percepţia se realizează mereu sub condiţia apercepţiei. Cel ce cunoaşte îl include pe cel ce judecă. nu este posibilă o altă reprezentare decât una intenţională. rezultă că în cel ce judecă. specifică filosofiei intenţionalităţii. este subiectul ultim. Or. a promovat trăirea evidenţei drept criteriu al adevărului. În „Teoria categoriilor” încearcă clarificarea nouă a relaţiei substanţă-accident. Poziţia lui Brentano este un solipsism pe care vrea să-l evite cu ideea că în faţa aceloraşi obiecte reprezentările oamenilor sunt identice. 39 . celălalt termen nici nu trebuie să existe în fapt. Obiectele primare au pentru conştiinţă o existenţă fenomenală. în confruntarea cu neohegelianismul platonitizant a întreprins analiza semantică a termenilor pentru epurarea discursului filosofic de false entităţi.” În ansamblu oamenii gândesc ca şi cum obiectul gândirii ar avea realitate obiectivă pe baza unei înclinaţii oarbe ce se dovedeşte a fi plină de consecinţe în viaţa lor practică. fiinţe caracterizate prin acte psihice intenţionale. apoi. Conştiinţa sensibilă e permanent însoţită de conştiinţa noetică. Aceasta din urmă nu include o altă subiectivitate – este ceva ultim. similare.de percepţie externă? Brentano răspunde acestor întrebări în cadrul analizei existenţei. Sesizând rolul subiectivităţii în forma intenţionalităţii în cunoaştere. apoi în cel ce cunoaşte e totdeauna inclusă subiectivitatea intenţională. în sfârşit. Brentano a elaborat o filosofie care pune categoriile pe seama subiectului cunoaşterii mai mult decât pe seama obiectului. iar cel ce judecă îl include pe cel ce îşi reprezintă. prin prisma relaţiilor dintre reprezentare. obiectul secundar sau actul de percepţie. sesizând astfel rolul activ al conştiinţei în forma intenţionalităţii. judecare şi cunoaştere. Categoriile sunt această substanţă şi felurile în care subiectul se află în accidentele ei. Rezumând înfăptuirile majore ale lui Brentano putem observa că el ia o atitudine adecvată la interpretarea cunoaşterii ca o oglindire pasivă a realităţii (proprie realismului naiv – marxist de ex. el reia . Deci. Nu se poate cunoaşte un obiect fără a judeca şi nu se poate judeca fără a reprezenta. Secunda are ca obiect actul de a percepe.). trebuie să existe gânditorul. Prima are ca obiect ceva real. În orice percepţie ar fi un dublu obiect: obiectul primar – al conştiinţei sensibile. Fiinţa psihic activă sunt oameni. acte ce se raportează la ceva. dar nu trebuie în nici un caz să existe obiectul gândirii sale.oarecum contra curentului – temele ontologiei generale. anticipând problema valabilităţii intersubiective a cunoştinţelor. Gânditorul este singurul lucru solicitat de relaţia psihică. adevărata substanţă a ceva ce este. Ceea ce este în sine este fiinţa psihic activă. obiectul conştiinţei noetice. nu sunt ceva în sine. împotriva pozitivismului şi filsofiei vieţii.

Opus perspectivei tradiţionale asupra unei conştiinţe care “digeră”. Privilegierea imanenţei vieţii conştiinţei se remarcă eclatant drept trăsătura fundamentală a gândirii husseliene. exprimă etimologic conceptul unei filozofii care crede că găseşte logosul fiinţei însăşi. Această dimensiune constituie însuşi stilul caracteristic al conştiinţei. filosofia lui Husserl apare ca o concepţie despre conştiinţă. iar fiinţa absolută este identificată cu fiinţa fenomenală. este în aparenţa sa. deoarece sensul a ceea ce este. el este a apare-ul realităţii. intenţionalitatea: conştiinţa este conştiinţa de ceva. Dacă la Immanuel Kant termenul de fenomenologie presupunea o dualitate a fiinţei şi aparenţei. Filozoful identifică pe a fi cu a fi dat. cunoaşterea este echivalentă cunoaşterii fenomenului. care refuză orice sens unei realităţi în sine. şi în spatele căreia lucrul devine inaccesibil – nici. fenomenologia este chiar logica fiinţei. Conştiinţa vizează ca transcendent obiectul care îi apare. psihologismului şi a pragmatismului. Această primă certitudine l-a condus la certitudinea existenţei unui subiect substanţial (res cogitans) care săvârşeşte cugetarea. Cogito-ul i-a furnizat prima certitudine absolută din care decurg toate celelalte certitudini. fenomenologia apare şi ca o teorie a fiinţei al cărei sens rezidă în fenomen. adică a ceea ce apare la conştiinţă. Descartes ajunsese la cogito în căutarea principiului unic pe care să poată fi întemeiată orice cunoaştere. adică ceea ce apare în al său “a apare”. Intenţionalitatea Fenomenologia se naşte ca o reacţie împotriva empirismului. prin structura subiectului. a cărui analiză îi va indica un obiect ca aparţinând în chip funciar cugetării ca stare. În felul acesta denumirea de fenomenologie. impunându-se ca o meditaţie logică vizând certitudinea cunoaşterii. Aceasta este calea monismului intenţional crescut pe insuficienţele dualismului cartezian. el semnifică cercetarea “datului imediat”. Fenomenul nu este nici falsă aparenţă nici pură aparenţă – determinată. Spre deosebire de înaintaşul său. explorarea “lucrului însuşi”. Filosofie a conştiinţei înţeleasă ca intenţionalitate transcendentală (generic umană). în apariţie la conştiinţă. 40 . Fenomenologia lui Husserl transformă radical conştiinţa: dintr-o conştiinţă în care fiinţa este cunoscută într-o conştiinţă prin care fiinţa este cu adevărul. a ceea ce se dă acesteia în oricare din operaţiile şi funcţiile ei. este fiinţa-pentru-subiect. după criticism. în logosul fenomenului în care fiinţa apare. în ideea că singura fiinţă absolută. Ca “logică a aparenţelor”. Husserl nu se va opri decât la cogito-ul însuşi. o conştiinţă întreţesută cu lumea. care “înghite” mereu o realitate exterioară. Fără a nega fiinţa în sine. cunoaşterea realităţii. simptomul care semnifică indirect lucrul necunoscut. dar această identificare are o semnificaţie radical diferită de cea Kantiană: fundamentul acestei diferenţe constă tocmai în intenţionalitatea conştiinţei. demersul filozofic husserlian relevă o conştiinţă care se manifestă către.Edmund Husserl şi conştiinţa fenomenologică 1. care se originează în cogito-ul cartezian. ceva ce se dă şi se dezvăluie subiectului. la Husserl. Aici.

fenomenologia urmărea să fie o filosofie în care intuiţia apare ca raţională. Tot ceea ce este îşi are intregul sens numai printr-o operaţie actuală sau potenţială a conştiinţei. apriori al intenţionalităţii constitutive. Ca funcţie constitutivă a intenţionalităţii conştiinţei şi ca studiul sistematic al evidenţei. mai eficace decât cel Kantian. apriori în acelaşi timp formal şi material. graţie căruia poate fi raţionalizată experienţa. întrucât obiectul intenţional nu există în chip necesar în sens ontic. Cea mai importantă consecinţă la care tindeau cercetările lui Husserl era dobândirea unei înţelegeri a obiectivităţii. iar raţiunea apare ca intenţională. Edmund Husserl insistă asupra faptului că tema unică a fenomenologiei transcendentale este subiectul. Aceasta a pretins o ontologie monistă de un fel cu totul aparte – ontologia apariţiei sau a fenomenului în imanenţa intenţionalităţii. Apelul neîncetat către “lucruri” semnifică întoarcerea la acel logos al experienţei. Fenomenologia voia să întrupeze idealul unei raţionalităţi complete. Fenomenul este deci inseparabil de geneza sa. Părintele fenomenologiei a urmărit permanent ţelul unei cunoaşteri absolute. Husserl acceptă un apriori constitutiv. universală. prin simultana ei transcendenţă şi imanenţă. I. pe calea unui monism al intenţionalităţii transcendentale. a conştiinţei de ceva. etapa pregătitoare a psihologiei fenomenologice va fi curând depăşită de exigenţele logicianului. 41 . se centra pe convingerea că a fi înseamnă a fi pentru un subiect. atunci nu ar putea fi posibilă nici o ştiinţă universală şi riguroasă aşa cum se vrea fenomenologia. ci este sesizată ca un pur a apare. întoarcerea la raţiunea ante-predicativă. numai în imanenţa fenomenului. într-o cunoaştere esenţială a ei. înţelegerea conştiinţei ca aparţinând unui subiect fiind înlocuită prin noţiunea mai abstractă: esenţa subiectivităţii. adică întemeiat de conştiinţă. Intenţionalitatea i-a părut a fi cheia universală pentru rezolvarea tuturor problemelor. înseamnă a avea un sens. Dacă nu ar exista acest apriori al experienţei ca sursă originară a oricărei obiectivităţi. Obiectivitatea problematizată de Husserl este una ideală. iar sensul nu poate fi decât constituit. Din ţelurile implicite sau explicite ale fenomenologiei transpare limpede efortul sistematic de a transforma “acceptarea naivă” a lumii. În această direcţie. Dar simultană transcendenţă şi imanenţă nu o poate ţine decât un obiect ideal. numai că această geneză nu este considerată în fenomenologie conform categoriei cauzalităţii. precum şi aducerea în fiinţă a lumii. o subiectivitate transcendentală. fără de care nu poate fi întemeiată nici o raţionalitate a cunoaşterii. a cunoaşterii şi a evidenţei. al unei cunoaşteri absolut-valabile. pe care Husserl a dorit-o simultan: o teorie a fiinţei. Această teorie. sub sensul acestuia aflându-se întreaga obiectivitate.Propriul fenomenului este de a fi dat direct. fără nici un recurs la elementele străine subiectivităţii. Husserl credea astfel într-un non apriori. În lucrarea Idei directoare pentru o fenomenologie pură şi o filozofie fenomenologică. care întemeiază sensul a orice apare la conştiinţă. proprie simţului comun.

fenomenologia trebuie să pornească de la o experienţă particulară mai largă decât însăşi conştiinţa. domeniu socotit de el a fi neutru. un apriori în infinită devenire ce caracterizează monismul intenţional al fenomenologiei. Husserl iniţiază o critică sistematică a psihologismului. Gândirea lui Husserl a fost mai întâi o metodă de a găsi mijloace particulare de întemeiere a unei logici pure şi totodată de identificare a semnificaţiilor propoziţiilor logice. cu alte cuvinte nici realitate fizică sau psihică. În opera lui Husserl. În acelaşi timp. ci constituie numai înţelesul lumii. o suspendare a atitudinilor nefilozofice. De la psihologie la intuiţia de esenţe Fenomenologia a deschis o opoziţie între lumesc (mundan) şi extralumesc (extramundan). naivă. lumea este totalitatea obiectivităţii. În lucrarea Cercetări logice (1901). Prin intermediul reducţiei. opoziţie care constituie distincţia dintre atitudinea nefilozofică şi cea filozofică în interogarea fiinţei. fenomenul putea să apară în nuditatea sa. doar că în atitudinea fenomenologică eu-l este conştient de faptul că el însuşi constituie – adică dă înţeles – unei lumi care este. din punct de vedere “obiectiv” lumea este aceeaşi. În acest scop el a conceput o asceză sau reducţie. Subiectivitatea – ca fiinţă dată originală – este dată ca fiind constituită: cu alte cuvinte. filosofică. caracterul apriori al subiectivităţii şi al obiectivităţii. imanenţă pândită de pericolul identităţii plate. Esenţa subiectivităţii este de a constitui obiectivitatea. ca intenţionalitate: conştiinţa în raportul ei cu obiectul. a pretenţiilor psihologiei de a substitui fundamentului cunoaşterii o explicaţie exhaustivă a proceselor 42 . În această perspectivă. moarte. dar nici substanţă spirituală. dintre gândire şi existenţă. Nu este dificilă surprinderea. şi este dat ca anterior obiectului. Atât în atitudinea naturală. Atitudinea fenomenologică nu creează o altă lume. pe care a numit-o în diferite feluri punere între paranteze. a experienţei ca atare. metoda pretindea. deopotrivă. ci numai a înţelesului unei realităţi în sine. a unui hegelianism sui generis. identitatea ei explicându-se prin faptul că eu-l uman posedă ambele atitudini deopotrivă. punere în afara circuitului etc. iar ca lume pentru noi există numai în măsura în care este constituită de conştiinţa noastră. îşi dezvăluie adevăratul ei chip atunci când el susţine tranşant că dacă există o lume ea nu există decât ca lume pentru noi. adică ea vrea să dea lumii singura fiinţă pe care aceasta o are. adică de la ceea ce Husserl numea “fluxul trăitului”. pe care ea o descoperea. pentru propria ei întemeiere. o concepţie asupra vieţii conştiinţei însăşi. Aceasta este ceea ce s-a numit “cercul fenomenologic”. cât şi în cea fenomenologică. Aceasta indică. Ca descriere pură a domeniului neutru al trăitului. 2. în fiecare obiect subiectivul este dat. metoda s-a identificat cu viaţa conştiinţei şi cu teoria de ansamblu a raporturilor conştiinţei cu lumea sa. dar obiectivitatea este numai în măsura în care ea este dată în fiinţa-datăoriginală a subiectivităţii.Pretenţia lui Husserl că atitudinea fenomenologică nu ar implica negarea realităţii în sine. în acest cerc fenomenologic.

spre deosebire de empirişti. ca şi adevărul pe care ele îl asigură. Dar lucrul despre care este vorba nu trebuie legat de sensurile pe care i le-a prescris filozofia realistă (deci şi materialistă!) şi nici de absurdul “lucru în sine”. Aceste legi sunt ideale şi apriori. este variaţia imaginară (Tehnica variaţiei imaginare sau tehnica ideaţiei. o intuiţie de esenţe (Wesensschau) singura capabilă să fie o bază pentru logica pură. Revenirea la lucrurile înseşi (zu den Sachen selbst) pe care o formula Husserl în Cercetări logice voia să însemne o întoarcere la concret şi totodată. sub toate formele pe care leam dori. refuzul deliberat al oricărei construcţii subiective. De acest lucru nici o teorie imaginabilă nu ne poate determina să ne îndoim”. ci numai de legile universale şi necesare pe care le formulează logica pură. Chiar de ne-am imagina toate culorile posibile. Ori de câte ori vom constata o “inseparabilitate” de genul aceleia descrise. Conştiinţa de imposibilitate defineşte o condiţie de posibilitate. regulile logice trebuie să se întemeieze pe legile ireductibile şi universale ale gândirii. Tehnica intuiţiei de esenţe i s-a relevat lui Husserl cu ocazia studierii acelui raport. în realitatea sa concretă şi vie) trebuie să fie acceptat. iar procedeul prin care noi putem crea metodic această conştiinţă. dintre întreg şi părţile sale nonseparabile cum ar fi culoarea şi întinderea. acest fapt se petrece pentru că aparţine esenţei culorii de a nu putea să apară decât pe o suprafaţă. nu vom putea suprima niciodată suprafaţa deoarece culoarea va dispărea şi ea. pur şi simplu. fenomenologia a conturat un nou concept al acestei căi esenţiale de cunoaştere. drept ceea ce se dă atunci. În intuiţie locul reprezentării este luat de prezenţă. de aceea ele nu pot avea o riguroasă precizie. Husserl vedea tocmai mijlocul de a tematiza idealităţile pure. Ca filozofie a intuiţiei. adică vom avea o lege 43 . Aici regăsim fondul argumentării lui George Berkeley. o probă în care este sesizat lucrul însuşi. conform căruia nu ar putea exista o idee abstractă a culorii sau întinderii deoarece. o lege apriorică. ci despre o conştiinţă de imposibilitate care revelează un înţeles esenţial.naturale ale acesteia. Intuiţia este o simplă privire. expresii folosite de Husserl pentru a desemna acelaşi lucru). ci ne pune direct în prezenţa lor şi nicidecum nu ne lasă în faţa unor copii sau simboluri ale lucrurilor. ele nu pot fi puse separat. tot ceea ce ni se oferă originar în intuiţie. Legile psihologiei sunt legi inductive. Ea nu ne face să pătrundem într-un fel de inimă a lucrurilor. Pentru părintele fenomenologiei. Originalitatea lui Husserl a constat în degajarea sensului profund al acestei remarci: dacă este imposibil să avem o culoare fără o suprafaţă. nu este vorba despre imposibilitatea de fapt a unui anumit act de conştiinţă. Acolo unde Berkeley credea că respinge posibilitatea oricui de a ieşi din câmpul sensibilului. o lege apriorică. “Fiecare intuiţie care ne dă obiectul său într-un chip originar este o sursă de legitimare pentru cunoaştere. Husserl a relevat că scopul primei sale fenomenologii este de a realiza o viziune de esenţe. Conştiinţa de imposibilitate defineşte o condiţie de posibilitate. în noi. prin care vom avea întotdeauna tematizarea unei idealităţi pure. în chip funciar. în obiectul vizual. (şi zicând aşa. foarte cunoscut empiriştilor. ne vom servi de ea pentru a defini o esenţă. Adevărul nu ar putea să depindă de condiţiile empirice. Dimpotrivă.

defineşte în chip clar esenţa obiectelor speciei respective. deşi lumea este prin esenţă exterioară conştiinţei. În chip concret. deoarece ea ne impune numai prin efectuarea ei însăşi. l-a făcut pe Husserl să vorbească despre regiuni ale fiinţei. imanent conştiinţei. variaţia imaginară poate începe de la un obiect luat oarecum ca model. fiinţa existentului. ci pentru că ele îl preced şi îi dau sensul fiinţării sale. este intenţionalitate. înainte de a fi studiat faptele să fie surprinsă esenţa fiinţei lor. intuiţia esenţei. adică exemple ale aceleaşi specii. este demonstrată şi probată numai prin prezenţa ei însăşi. cercetările eidetice.ontologică a fiinţei însăşi. Reflexia noastră surprinde conştiinţa într-o fundamentală pornire de vizare a exteriorului. deoarece nu este vorba de a desprinde un element comun. Sub forma sa originală. nu are nimic de-a face cu o ipoteză metafizică. Esenţa (eidos) este sesizată ea însăşi drept fiinţa obiectului. Esenţa subînţelege procedeul fundamental pentru fenomenologie: variaţia. intuiţia de esenţe vizează direct fiinţa lucrului însuşi. Ea este conştiinţa de. ea este tot prin esenţă relativă la conştiinţă. Ele sunt independente de real. Prin aceasta. Fenomenologia eidetică are ca sarcină descrierea diverselor regiuni ale fiinţei şi stabilirea legilor eidetice care definesc condiţiile de posibilitate ale conştiinţei empirice. legi diferite pentru fiecare din domeniile fiinţei. ca pe un interior – fenomenologia concepe conştiinţa ca “explozie” către ceea ce nu este sine. pentru mulţimea diferenţelor. vizează constituirea unei ontologii universale care pretinde ca. abstractizarea şi generalizarea. ca poli ai intenţionalităţii multiple a conştiinţei. Una din verigile cele mai importante ale metodei care a condus la însăşi intuirea intenţionalităţii este reducţia. către ceva care nu 44 . Invariantul se impune tuturor cazurilor posibile. este simultaneitate originară şi originală a conştiinţei şi a lumii. Aici nu avem de-a face cu procesele polare. Opusă oricărei filozofii “alimentare” sau “digestive” – cum numeşte Sartre concepţiile care consideră conştiinţa ca pe un recipient. noţiunea de intuiţie eidetică. Totuşi nu se poate vorbi despre o libertate absolută a variaţiei deoarece există condiţii fără care variantele nu ar mai fi variante ale modelului considerat. adică existenţa eidos-ului. capătul teleologiei conştiinţei intenţionale. lumea spiritului etc”. ci intuiţie ideală. Cu alte cuvinte. este permanent întoarsă către lucruri. Ea este termenul. care le revelează sensul. pe care noi o putem obţine graţie variaţiei. regiune a naturii animale. esenţa trimite către intenţionalităţile multiple ale conştiinţei transcendentale iar analiza conceptuală a esenţei diverselor regiuni ale fiinţei solicită studiul actelor subiective care le constituie. Multiplicitatea esenţelor. obiect intenţional al conştiinţei. nu pentru că ar fi în afara realului. Esenţa este totalitatea concretă prezentă prin intuiţie. fără care esenţă obiectele speciei ar fi inconceptibile. Intuiţia de esenţe nu este nici realitatea ideală nici realitate psihologică. a esenţei. Posibilul şi imposibilul sunt deci luate într-o evidenţă actuală. La Husserl. graţie căreia Husserl a sperat să transforme filozofia într-o autentică ştiinţă riguroasă. În felul acesta se realizează intuiţia originară sau percepţia de esenţe. Ca sens al fiinţei. În felul acesta identificăm un invariant care. cunoscute la formarea noţiunilor. cum ar fi “regiunea naturii materiale.

nici supusă unei îndoieli metodice universale (Descartes) cum s-a crezut iniţial. în faţa căruia subzistă subiectul care îl gândeşte. ci este un pur obiect de afirmaţie posibilă. era adaptarea unei atitudini filozofice faţă de atitudinea naturală. Epochéa pune între paranteze atât sistemul ştiinţelor. eul pur sau “reziduul fenomenologic”. adică schimbarea radicală a direcţiei ei. Husserl a dat reducţiei două semnificaţii: eidetică şi transcendentală. act de al doilea grad ale cărui date reprezintă câmpul propriu-zis al fenomenologiei. Plecând de la cartezianul ego cogito. punere în afara circuitului etc. Deci conştiinţa se autosurprinde în însăşi opera ei. activitate şi cunoaştere. Prin această suspendare. Reducţia constituie o perspectivă deschisă. Cu alte cuvinte. punerea între paranteze. Husserl formulează ca intuiţie de esenţă a propriei sale filozofii ego cogito cogitatum (eul gândeşte gânditele). Fenomenologia trebuia să-l descrie pe acesta. ceea ce era pus între paranteze. lumea empirică în întregime.este constituit de conştiinţă. Reducţia transcendentală ne facilitează surprinderea spectacolului pur. filozoful accede la acel nivel superior de conştiinţă în care nu încetăm să trăim şi să credem. Reflexia este intuiţia imediată a fluxului pur al trăitului. Totul se petrece aici. dar principala ei preocupare viza tocmai conţinutul suspendat. Prin această suspendare sau detaşare. Prima înlătură datele empirice spre a ne furniza esenţele pure. Intenţionalitatea conştiinţei îşi descoperă o nouă dimensiune a ei – reflexia Epoché şi reducţie sunt două chipuri deosebite ale unui act unic. adică rămas în afara parantezelor. dar în care ne privim cum trăim şi cum credem. Ea este proprie tuturor concepţiilor filozofice anterioare fenomenologiei. ceea ce se impunea necesar. eul transcendental. în epoché lumea este conservată. Ce-a de-a doua reducţie. păstrând teza lumii. pe când suspendarea (epoché) nu trimite către nimic. deoarece. Acel ceva către care se îndreaptă conştiinţa este exterior atât sieşi cât şi conştiinţei. extramundan. Intenţionalitatea are originar o singură dimensiune. ea este un vector: către lucruri. religioase. Reducţia face posibilă însă reflexia intuitivă. lumea nu devine un pur neant. istorice. era necesară suspendarea (epoché) tezei lumii. 45 . reducţia transcendentală pune în suspensie însăşi fiinţa esenţelor la raportul cu singurul indubitabil care există: conştiinţa intenţională. Pentru a fi pus în aplicare un asemenea demers. cât şi terenul universal din care ele se alimentează. Suspendarea (Auschaltung) nu pune între paranteze numai lumea exterioară şi eul nostru psihofiziologic. în această imanenţă fără interioritate. pentru că noi ne găsim în chip natural într-o lume reală către care se îndreaptă întreaga noastră fiinţă. Epochéa este deci metoda universală şi radicală prin care mă pot sesiza ca eu pur. ceea ce Husserl numeşte teza lumii. toate evenimentele sociale. ci şi toate datele percepţiei interioare. Atitudinea noastră naturală este credinţa în existenţa lumii. faţă de teza lumii. raportul conştiinţă – lume este pus în evidenţă iar spiritul cercetător devine atent asupra sensului. trebuie să luăm cunoştinţă de ea prin intermediul unei priviri teoretice. lumea reală nu este nici negată (ca la sofişti). precum şi o limitare implicită la o instanţă originară – transcendentalitatea conştiinţei prin care se constituie sensul a orice. Astfel neutralizată. juridice etc. Acest procedeu se numeşte reducţie fenomenologică. toate fenomenele psihice. Or.

împotriva lui Kant. Fără a descoperi o realitate primordială sau un subiect substanţial. fenomenologia lui Husserl invită la o neîncheiată căutare de noi înşine. trebuia să-i permită lui Husserl identificarea obiectivismului absolut cu subiectivismul transcendental. deoarece obiectul conştiinţei nu este nici primit în chip pasiv. Conţinutul intenţional nu este nici înăuntrul nici în exteriorul ei. De la lucrarea Idei directoare (1913) şi până la Meditaţii carteziene (1929). ca o lumină care îşi lărgeşte indefinit cercul. 3. Husserl a respins orice analogie cauzală. Actul de conştiinţă. nu mai are nimic natural în el. Pentru a descrie veritabilul caracter al conştiinţei intenţionale. conform căreia toate impresiile externe sau interne sunt în chip originar pe picior de egalitate. aceasta se oferă sieşi ca esenţă în sine însăşi. a libertăţii teoriei. Subiectul transcendental este în afara lumii şi mai presus de timp. Conştiinţa. trăitul este o operaţie vitală. Husserl credea că pe o astfel de cale. Conştiinţa este viaţă. în puterea ei de a revela o lume valabilă. Husserl considera că efectuarea actului reducţiei este o manifestare a libertăţii. apăsătoare. după el. pus între paranteze. ea este o radicală schimbare de atitudine. Eul. Fluxul trăitului. ideea. ascetică. Această încredere totală în virtuţile subiectivităţii pure. nici interior nici exterior. care trebuie permanent reînnoită spre a nu recădea în mrejele atitudinii naturale. Reducţia constituie cu angajament şi o conversiune. conştiinţa se autodescoperă în mişcarea ei reală cu obiectele şi cu lumea sa. nu are conţinuturi care să nu i se arate. el ocoleşte radical atât idealismul cât şi realismul. Cu alţi termeni conştiinţa pură este ceea ce nu mai poate fi suspendat. şi nici produs în chip activ. conştiinţa îşi apare sieşi ca o deschidere către tot datul. temporalitatea internă a conştiinţei şi Constituirea Husserl a încercat să apere. ci se află în afara “lumii”. dar totuşi întors către această “lume” pe care el o “constituie”.Printr-o purificare dificilă. ceea ce vrea să spună că această dualitate a imanenţei nu este nici cauzată din exterior. precum şi orice analogie spaţială. Lumea 46 . conştiinţa neavând. reducţia husserliană va tinde să constituie deschiderea unei perspective infinite. Pentru a evita dihotomia unilaterală subiect-obiect. preluată de la empirismul lui Hume. Conştiinţa este intenţionalitate prin funcţia vitală. înseşi relaţiile sale transcendentale fiind activităţi vitale. Husserl va abandona definiţia “ego-ul este conştient de ceva”. din care să rezulte o raţionalitate nouă. prin însuşi chipul ei de a fi. Dacă toate celelalte esenţe se oferă conştiinţei pure. adoptând expresia mai largă “acest act de conştiinţă este prezent în ansamblul de trăiri care este ego-ul”. cum ar fi determinarea conştiinţei de către lucrurile exterioare. nici creată subiectiv. Husserl a crezut că marea descoperire a lucrării Idei directoare este ideea unităţii dintre imanenţa reală (psihologică) şi imanenţa ideală (intenţională). la care ajunge reducţia transcendentală. Prin actul reducţiei. Această idee. dincolo de toate reprezentările. a fost considerată noutatea esenţială a fenomenologiei. în chip actual sau potenţial. el este trăit. adică îi dă un sens.

Primul este numai vizat şi perceput “în spaţiu”. Trăitul nu se poate oferi prin siluete conştiinţei pe motiv că deţine o realitate absolută. În monismul acesta orizontal. În acest caz diferenţa dintre percepţie. Componenta subiectivă se numeşte noetică. deşi distinct de acesta. iar cea obiectivă noematică. iar conceptul de ceva se aplică obiectului actului intenţional (noema). însăşi raţionalizarea “lumii vieţii”. Fenomenologia se închide astfel în fenomenologia subiectivă a expresiei ego cogito cogitata qua cogitata (eul priveşte gânditele ca gândite). Cu alte cuvinte. Este în fapt vorba despre o deosebire orizontală. În ordinea filosofiei husserliene. În acelaşi timp. Husserl a adăugat deosebirea dintre “lucrul însuşi” şi “trăit”. adică imanent trăitului. schiţe sau profile. neutralizarea atitudinii naturale prin reducţie ar permite adevărata reîntoarcere la lucrurile înseşi. Ca un autentic pozitivism (deşi de esenţe). La suita de distincţii care particularizează ontologia sa subiectivistă. lucrul transcendent este “inclus” în conştiinţă. că orice conştiinţă este funciar conştiinţă de ceva. fenomenologia nu pune problema realităţii sau irealităţii. prin aceasta. În distincţia pe care o comportă acest postulat fenomenologic. După Husserl.experienţei trăite. Husserl este preocupat numai de esenţa perceputului. Atât elementul subiectiv cât şi cel obiectiv sunt structuri corelative ale trăitului. este vorba numai despre felul în care gânditul se deosebeşte de actul de gândire prin care este gândit. din actele acestuia. deoarece odată pus între paranteze realul. fiind transcendent ca unitate ultimă a vizării. cuplul noesa-noema dizolvă orice sens care i-ar putea veni din afară conştiinţei. prin siluete. amintire. noemă. Gustul amar pe care îl lasă această zbatere a conştiinţei între abandonarea atitudinii naive şi câştigul vieţii reflexiei este augumentat pe măsură ce filosoful lungeşte lanţul distincţiilor. adică de ceea ce el numeşte sensul noematic al perceputului sau esenţa absolută a fiinţei absolute. imaginaţie etc. ca termen al vizării. Implicată de Lebenswelt. de fapt reîntoarcerea conştiinţei transcendentale la sine. ignorată în atitudinea naturală. după cum am văzut. succesiv. radical diferită de realitatea 47 . trebuie căutată în trăirile înseşi şi nu în existenţa sau nonexistenţa obiectului lor. nici chiar la nivelul conştiinţei perceptive. reducţia presupune întotdeauna lumea vieţii. Transcendenţa lucrului rezidă astfel exclusiv în a fi pentru (o conştiinţă). orientat după linii de forţă care pornesc din subiect. al unei circularităţi subiective dintre noesa şi noema. reducţia favorizează demersul teoretic şi. deja constituită la un nivel al sensului. este trăită într-un câmp de conştiinţă. noţiunea de conştiinţă se referă la comportamentele subiective ale actelor intenţionale (noesa). Toată această circularitate monist-subiectivistă trădează la urma urmei o repetare nereuşită de a lega polii (subiect-obiect) îndepărtându-i unul de celălalt. la acelaşi nivel al subiectivităţii umane între procesualitate cogitativă şi idealitatea dată. Independenţa ontică între structurile noetice şi cele noematice este de neconceput în planul intenţionalităţii. Momentul noetic fundamental este ceea ce Husserl a numit donaţia de sens Sinngebung). Intenţionalitatea înseamnă. Husserl susţinea că elementul obiectiv este un ireal. din atitudinile şi dispoziţiile sale. asistăm de fapt la o dizolvare a transcendenţei în imanenţă. Deşi cogitotum-ul sau noema are o anumită independenţă faţă de noesă.

dar ea nu ar fi atinsă în propria ei existenţă. în cercul vicios specific fenomenologiei. este un orizont efectuat. spectatorul pur în care se iveşte eul ce gândeşte lumea cu ansamblul actelor sale. Dacă lumea lucrurilor ar dispărea – observa Husserl – desigur. Fără a fi doar o caracteristică a fiecărui trăit. Or. conştiinţa se extinde la fiinţa totală: Husserl viza să atingă o concepţie neutră din punct de vedere ontologic ce are ca punct de pornire. fluxul pur al trăitului cu cele două coordonate ale sale: 1. în el constituindu-se timpul imanent: tot ceea ce face parte din flux este temporalizat. temporalitatea este totodată “o formă necesară ce uneşte trăirile între ele”. Temporalitatea e condiţia indispensabilă a conştiinţei [ca şi intenţionalitatea]. dar nici un trăit dat prin intermediul corpului nu are posibilitatea de a nu fi”. “Teza lumii” presupune că lumea există – este o teză contingentă în raport cu teza care pune “eul meu pur şi trăitul meu personal”. (Ideen) 48 . În opoziţie cu aprioriul kantian. Constituirea. act complementar reducţiei. temporalitatea imanentă a unei conştiinţe de permanentă vitalitate 2. iar nicidecum a omului prin timp. constituirea. Legea care leagă cele două teze e formulată astfel: Orice lucru care este dat prin intermediul corpului poate să nu fie.fenomenală a “lucrului”. telescopic. Eul rămâne constant. toate existenţele şi modalităţile acestora de a se oferi. un orizont de actualităţi. deoarece nici o fiinţă reală. care se legitimează prin mijlocirea apariţiilor. decât ca persoană. Fluxul este “orizontul” temporal care înconjoară fiecare trăit. Fluxul conştiinţei este fenomenul primar. la eul transcendental şi. adică alcătuirea sensului La Husserl temporalitatea se relevă drept “proprietatea generală” a oricărui trăit. trecerea de la eul natural. dar la modul unităţii acestui flux temporal total. fiecare orizont individual poate să înceapă şi să se sfârşească. care are în chip necesar o durată. psihologic. Pe o astfel de cale nu fiinţa este redusă la conştiinţă. de aici. spre deosebire de constituirea lucrurilor ca identităţi ideale şi ca unităţi noematice. La Husserl problema timpului a dobândit o dezlegare contradictorie. dimpotrivă. dar fluxul de trăiri nu are nici început nici sfârşit. ci. spre deosebire de orizontul spaţial al suitei de profile ale conştiinţei de lucruri. Altfel spus. teză de o necesitate absolut indubitabilă. în cele din urmă. după opera ascetică a reducţiei. Eul pur nu poate fi realmente constituit. ca premisă ce încearcă să-şi creeze un punct de inserţie în real se va încurca şi ea. Reducţiile succesive au rolul de a releva. ca premisă. apriorismul husserlian cuprinde toate aspectele şi formele lucrurilor. fiinţa conştiinţei ar fi cu necesitate modificată. nu este necesară pentru fiinţa conştiinţei înseşi. Constituirea apare ca o funcţie a conştiinţei fenomenologice şi ca împlinire pozitivă. orizont care. la Eul pur. limitat la un număr de forme şi categorii capabile să întemeieze cunoaşterea. în concreteţea sa. persoanele trebuie constituite ca unităţi absolute de manifestare. care va fecunda filozofiile alimentate de fenomenologie: astfel explicarea timpului se face prin om şi prin acţiunea sa.

Astfel sensul lui ego şi al tuturor obiectivităţilor sale este un sens constituit în operaţia intenţională. Husserl va identifica Eul pur transcendental cu viaţa pură a conştiinţei. Teoria cunoaşterii devine o teorie a constituirii fiinţei după necesitatea pe care i-o impune raţiunea. Aici aflăm că eul nu se experimentează pe sine însuşi decât ca un ego care constituie lumea: constituirea lui ego este inseparabilă de constituirea lumii pe care el o înfăptuieşte. Meditaţia a treia defineşte raţiunea drept conştiinţa evidenţei apodictice. Pentru Husserl.exprimă intuiţia filosofului de a realiza o fenomenologie universală a raţiunii. adică subiectivitatea transcendentală. Necesitatea este obiectivitatea subiectivului iar subiectivitatea transcendentală este universul fiinţei posibile. Nimic nu este în exteriorul conştiinţei. În plan husserlian se realizează un fel de concretizare integrală a Eului. În ego-monadă. întrucât lumea devine o problemă egologică universală. această lucrare de maturitate a rămas ca o introducere la fenomenologie. în care orice experienţă posibilă sau actuală. în toate relaţiile lor şi care formează conştiinţa însăşi. Aceasta este primul dat apodictic prezent la conştiinţă în evidenţa cogit-ului. În acest cadru referenţial. Epoché înseamnă suspendarea unei lumi. În Meditaţii carteziene a căutat să dea fundamentul ultim al cunoaşterii şi al ştiinţei. aflându-l în raţiune. este închisă unitatea vieţii conştiente actuale şi posibile. monadă a constituirii sale progresive. 49 . având drept corelat fiinţa necesară. deoarece el constituie tot ceea ce îl transcende. Cele 5 meditaţii . Meditaţia a doua fixează câmpul transcendental al experienţei. identitatea cu sine însuşi. drept tema reală a fenomenologiei. Sinteza universală care face posibile toate celelalte sinteze ale conştiinţei rezidă în conştiinţa interioară a timpului care îmbrăţişează totul. Husserl introduce ideea de intersubiectivitate. Acest apriori constituie preocuparea celei de-a patra Meditaţii carteziene. Metoda propusă era meditaţia.Patru 4 lecţii ţinute la Sorbona . Paradoxul fenomenologiei transcendentale constă în faptul că Eul este apriori universal.Această întoarcere la cogito-ul pur a generat o ambiguitate în plus. Funcţia raţiunii în idealul ştiinţei este de a re-crea realitatea. Într-un fel. câmpul acelor cogitotiones ale cogito-ului. problema transcendentului nu mai poate fi pusă ca relaţie între doi termeni eterogeni. prezintă devenirea lumii în constituirea subiectivităţii transcendentale. permiţând o dezvoltare constantă care nu i-ar altera. cu subiectivitatea ca atare. în vederea satisfacerii unui plan precis – acela de a transforma experienţa în raţiune. este efectiv raţionalizată. ci ca problemă a necesităţii în interiorul transcendentalului. Spre a evita solipsismul. trebuie atunci să existe un apriori universal concret. iar obiectivitatea acestui sens (transcendenţa sa) este necesitatea implicată a operaţiei intenţionale când ea este cunoaştere. Această temă despre constituirea genetică. expusă în Meditaţia a 4-a. Iniţiind examenul conştiinţei filosofice. Husserl a simţit necesitatea unui nou început pentru tentaţia sa de înscăunare a transcendentalului: deci metoda trebuie perfecţionată. în nici un moment. concret. în care este constituită lumea pentru eu. dacă raţiunea trebuie să aibă mai mult decât o semnificaţie nominală.

dintre subiect şi obiect. surâsese atât lui Descartes cât şi lui Kant. De acest lucru se ocupă Meditaţia a 5-a iar idealul constituirii unei teorii a intersubiectivităţii nu-i va reuşi. Altul subiect nu poate fi constituit exact în acelaşi chip ca propriul subiect. face totuşi parte din viaţa mea intenţională. singurul criteriu al veritabilului îl reprezintă conştiinţa pură şi Eul pur. tot la fel interpretarea fenomenologică a Altului va fi constituirea evidenţei în care Altul este dat. Lumea este ghid transcendental pentru că este corelatul constituit al lui “noi transcendental”. O teorie intersubiectivă îşi găsea justificarea. semenul nostru. Gurvitch). obiectiv valabilă pentru o pluralitate concretă de indivizi. a unui pur subiectiv. dintre noesis şi hyle etc. dintre eu şi Noneu. El n-a văzut că soluţia. în care s-a încrezut destul de naiv. Altul. dintre raţional şi iraţional. Întrucât Eul nu are sens decât ca ego transcendental – adică vizând obiecte – şi întrucât sensul unui obiect-pentru-mine conţine conceptul de obiect pentru alţii. pe parcursul seriilor de referinţă obiective la o lume. Dacă am conştiinţă de alţii ca subiecţi. Mai mult. ci şi ca ceva care explică el însuşi fenomene. şi nu doar ca obiecţi. Aceste argumente sunt nesatisfăcătoare pentru că nu iau în considerare condiţia existenţei unei multitudini de subiecţi. fără de care o teorie asupra legilor generale şi esenţiale ale constituirii nu poate fi completă. înseamnă că eu am conştiinţă de ei atâta cât ei au experienţe. încât s-a vorbit pe bună dreptate în cazul lui despre “reînnoirea argumentului ontologic” în fenomenologie şi de tentativa de depăşire a opoziţiei dintre esenţă şi existenţă. deoarece alteritatea exclude această posibilitate. dintre lumină şi obscuritate. Eu intru în experienţa altuia printr-un fel de “intropatie”. “genetică”. deci apare posibilitatea unui apriori intersubiectiv. Ştim că auto-constituirea. Fenomenologia husserliană a ajuns la o teorie a cunoaşterii idealităţii. noi ne-am putea da seama din aceasta de posibilitatea altor participări la ideea universal valabilă de subiectivitate. manifestată printr-o constituire ieşită dintr-un act de cunoaştere al raţiunii. La Husserl găsim acel unu impredicabil şi opac. Comunitatea subiectelor este constituită intenţional printr-o comună conştiinţă de sine. trebuie socotit el însuşi ca subiect şi nu doar ca fenomen adică el trebuie explicat nu numai ca ceva de explicat. nefiind a mea. fapt pentru care Husserl aprecia fenomenologia ca fiind incompletă. nu este constituirea unui obiect.Pentru Husserl transcendenţa nu are sens decât în cadrul reducţiei la pura subiectivitate transcendentală şi este rezolvată intenţional în necesitatea obiectivă. Husserl a reuşit să dea un “surogat de absolut” (G. care depăşeşte toate disjunctele în general şi este la fel de bine dincolo de opoziţia dintre conştiinţă şi esenţa obiectivă. iar eu sunt imediat în faţa problemei unei experienţe care. Husserl crede că a găsit cheia pentru o teorie asupra lumii. prin conştiinţa intenţională şi Eul pur. dar ei nu au avut o astfel de tărie a coerenţei şi consecvenţei de a acorda o încredere totală unei raţiuni incapabile de a ieşi 50 . proprie Eului transcendental. Husserl s-a închis într-un cerc reflexiv din care nu avea să iasă niciodată. Constituirea lumii se face după acelaşi principiu al constituirii solipsiste. ci constituirea progresivă. Aşa cum interpretarea fenomenologică a lumii este constituirea evidenţei în care lumea este dată.

În gnoseologia critica este ceva care te face să te gândeşti la cubism şi la descompunerea structurii cunoaşterii omeneşti în categorii. eşuând în faţa unor probleme precum: naşterea. orientare antimetafizică.din sine însăşi. eroarea. înainte de orice. L. Cunoaşterea absolută se autocondamnă să rămână în imperiul formei pure. Ea suspectează pe om. În optimismul său cognitiv. Încât nu putem decât să-i dăm dreptate lui Berdiaev în caracterizarea făcută filozofiei germane: “Filozofia germană contemporană duce. absolutul etc. ca fiinţă pentru subiect. Ea tinde spre un act de conştiinţă neumană. erorii. În monismul-imanentist al lui Husserl fiinţa nu există decât ca fiinţă constituită. inconştientul. istoria. Alături de problema emergenţei demersurilor filosofice ale lui Wittgenstein se ridică şi problema raportului dintre diferitele scrieri ale autorului. Wittgenstein (1889 – 1951) sau filosofia limbajului Ludwig Wittgenstein reprezintă orientarea neopozitivistă în filozofie. încât se poate vorbi de doi gânditori reuniţi într-o singură biografie. îl vede drept cauza relativităţii şi nesiguranţei conştiinţei. în persoana lui Cohen. Tractatus logico-philosophicus (Wittgenstein I) 51 . somnul. negând înţelegerea absolutului. A. precum şi trecerea de la problema adevărului la problema sensului (înţelesului). Teoria constituirii – ”revoluţie în filozofie” – nu a reuşit să fie o adevărată deschidere către problema ontologică. S-a încetăţenit părerea cu privire la autorul în cauză potrivit căreia între Tractatus logico-philosophicus şi scrierile ulterioare există o ruptură profundă. Husserl n-a admis ideea constituirii unei esenţe alogice. lupta contra antropologicului. după cum Picaso şi alţii descompuseră corpul omenesc în cuburi”. Neutralitatea ontologică este obţinută astfel în detrimentul neutralităţii valorice. moartea. a unor valori ale iraţionalului. filosoful german a ajuns să definească actul de cunoaştere drept un act de conştiinţă care exclude. în chip funciar. pe argumentul că un trăit este un act non poziţional (care nu pune nimic altceva decât pe sine însuşi) şi prin aceasta nu poate greşi. ce vizează o resuscitarea a empirismului. iar dacă ar ieşi din acest ţinut spre a-şi căuta concreteţea s-ar expune contingenţei. a lui Husserl şi atâţia alţii. reducerea cunoaşterii la ştiinţă şi a filosofiei la analiza limbajului Russell a descifrat originea acestei orientări în contactul autorului cu logica simbolică. facticităţii. dar nu trebuie neglijate nici preocupările social-etice ale autorului din Cercetări filosofice.

nu al lucrurilor”. deci acupra adevărului acestora (precum la Kant). care aveau la bază lucrurile. următoarele trei – filosofiei limbajului. Aceste teze generale sunt: 1) Lumea este tot ceea ce are loc. ce apoi sunt specificate în alte teze. ci numai de atomism. Primele două teze aparţin domeniului ontologiei. ξ N/ξ]. Rezultă. Când nu există. Conexiunile formează stările de lucruri („Starea de lucruri este o legătură de obiecte”). Ontologia enunţată în Tractatus e chemată să ofere o bază pentru rezolvarea problemei sensului (înţelesului). relaţiile. etică. într-o altă traducere: Tabloul logic al faptelor constituie gândirea). Wittgenstein identifică elementele ultime ale cunoaşterii în „propoziţiile elementare” (enunţul în care unui nume i se atribuie un predicat). Structura ultimă a lumii este cea a unui divers ireductibil. astfel. 5) Propoziţia este o funcţie de adevăr a propoziţiilor elementare [p. Din fapte este alcătuită lumea reală. ea nu poate fi redată nici prin substanţialismul aristotelic. Această aserţiune implică faptul că lucrurile nu pot fi gândite decât ca purtătoare ale unor proprietăţi. 2) de la problema adevărului enunţurilor la problema sensului (înţelesului) propoziţiilor. nici prin cel spinozist. ξ N/ξ]. nu avem nici faptul. a treia – domeniului cunoaşterii. iar teza a şaptea – criticii cunoaşterii. teoria cunoaşterii. Propoziţiile elementere sunt corelatele lingvistice ale componentelor de maximă simplitate ale realităţii. ci asupra sensului (înţelesului) prepoziţiilor. filosofia limbajului. 4) Judecata este propoziţia care are un sens. care cuprinde 7 teze generale. 3) Imaginea logică a faptelor este gândirea (sau. Un lucru singular nu poate fi gândit decât ca purtător de atribute. Asupra lor se emit judecăţi în propoziţii. rezolvări la probleme de ontologie. Ele redau structura realităţii care e atomară. trebuie să se tacă.Tractatus logico-philosophicus este o scriere în formă concisă. este existenţa stărilor de lucruri. Atomismul lui Wittgenstein e unul generalizat. o dublă tranziţie a criticii cunoaşterii în Tractatus faţă de cea întreprinsă în Critica raţiunii pure: 1) o tranziţie de la critica facultăţilor umane angajate în procesul de cunoaştere la critica limbajului. 7) Despre ceea ce nu se poate vorbi. Lumea se desface în fapte singulare iar acestea în lucruri şi atribute. Obiectele sunt cuprinse în reţele de conexiuni. 2) Ceea ce are loc. 6) Forma generală a funcţiei de adevăr este: [p. Dar realitatea cuprinde atât existenţa cât şi inexistenţa stărilor de lucruri. 52 . iar atributele numai ca revenind lucrurilor. Critica acestuia nu se mai concentrează asupra corespondenţei în realitate a ceea ce afirmă sau neagă judecăţile. Acest atomism are un caracter mai abstract decât vechiul atomism: atomii sunt nu numai lucrurile singulare ci şi proprietăţile. faptul. „Lumea e ansamblul faptelor. Atunci când starea de lucru există avem faptul. Deci: 1) Ontologia lui Wittgenstein are la bază faptele spre deosebire de alte orientările pozitiviste.

dar în spaţiul logic. Proprietăţile Tabloului logic sunt: 1) Tabloul este o transpunere a realităţii. Aspectul central al teoriei cunoaşterii este reducerea sensului (înţelesului) la conţinutul descriptiv.2) Conexiunile obiectelor sunt cele stabilite de logica simbolică. Ea cuprinde judecata. care e mai cuprinzător. existenţa şi nonexistenţa stărilor de lucruri”. Condiţia a priori a cunoaşterii este limba edificată după regulile unei sintaxe ce prescrie condiţiile de sens ale propoziţiilor. Sintaxa prescrie reguli după care se pot construi expresii cu sens (construcţia limbii corespunzător structurii realităţii). ci o reprezentare abstractă. Şi Wittgenstein susţine existenţa unei sintaxe logice a unei limbi ideale. 53 . Propoziţiile complexe nu sunt în mod direct imagini ale stărilor de lucruri dar pot fi transformate în astfel de imagini. ce are statut transcedental. deoarece structura lumii corespunde structurii logicii. Obţinem lumea reală prin alegerea drept componente a acelor stări de lucruri care sunt în acelaşi timp şi fapte. Dacă pentru propoziţiile elementare sensul lor este evident. 3) Reflexivitatea tabloului este imposibilă. Gândirea se deosebeşte de limbaj. Ele au sens numai în măsura în care sunt transformabile. Principiul general care se impune este: au sens (înţeles) acele propoziţii care redau stări de lucruri. 5) Tabloul are un sens (identic cu adevărul) ce se identifică cu conţinutul său descriptiv. pentru propoziţiile complexe – articulări de propoziţii elementare – . Faptele alcătuiesc lumea. Astfel propoziţiile elementare care intră în tabele sunt imagini directe ale stărilor de lucruri. 2) El nu e o imagine picturală a realităţii.Gândirea este ansamblul propoziţiilor cu sens. Expresiile limbajului depăşesc sfera propoziţiilor cu sens. pentru că este ansamblul propoziţiilor (deoarece diferenţa dintre forma logică aparentă şi forma reală a limbajului nu este totodeauna logică). Teoria cunoaşterii: Conceptul central este cel de Tablou care înseamnă „faptul în spaţiul logic. Astfel Wittgenstein deosebeşte între lumea reală şi mulţimea lumilor doar posibile. Spaţiul logic este format din componentele independente ale lumii (faptele) şi din tipurile de conexiuni dintre ele. Filosofia limbajului. Propoziţia este o imagine a realităţii. adică propoziţia care are un sens. 4) Nu există un tablou care să fie a priori adevărat. Tablourile realităţii sunt propoziţii – problema sensului (înţelesului) se pune ca sens (înţeles) al propoziţiilor. o structură matematică. Din variaţia componentelor se obţine mulţimea lumilor posibile. (Limbajul natural este sursa unei „aparenţe transcendentale” pe care Kant o pune pe seama gândirii însăşi). pentru a elucida sensul acestora Wittgenstein recurge la metoda tabelelor funcţiilor de adevăr.

În jurul problemelor tradiţionale ale filosofiei trebuie instaurată tăcerea. sesizarea rolului constructiv al limbii în cunoaştere în contextul stadiului nou al cunoaşterii ştiinţifice. Se 54 Depăşirea pozitivismului şi înnoirea problematicii filosofice constă în: . Ea pierde funcţia de cunoaştere şi orientarea etică. În al doilea caz se ignoră faptul că lumea este lumea contingenţelor. De încălcarea condiţiilor privind înţelesul propoziţiilor se face vinovată filosofia. propoziţii analitice. deoarece aceasta presupune că în devenirea lumii trebuie să existe un sens. Dar această presupunere este introdusă din afara domeniului. ci ele se schimbă. Scopul filosofiei: clarificarea logică a gândirii. Etica nici nu poate fi întemeiată pe cunoaştere. Filosofia nu mai produce învăţături în forma teoriilor. Dar nu şi o pauză a travaliului filosofic concretizat în lucrări apărute postum. Problemele şi întrebările filosofiei nu sunt false. Filosofia nu pierde toate funcţiile. Pentru a scăpa de erori trebuie să folosim un limbaj de semne care se supune sintaxei logice. de trecere la limbajele formalizate. care sunt tautologii. iar că necesitatea apare abia la nivelul logicii.Subiectul care ajunge la cunoaşterea realităţii este subiectul care cunoaşte o astfel de limbă: „Graniţele limbii sunt graniţele lumii”. În concluzie tezelor pozitiviste din Tractatus le este caracteristic: atomismul ontologiei excluderea posibilităţii reflexivităţii. Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă. a arăta că nu a dat semnificaţia anumitor semne în propoziţiile sale”. Wittgenstein critică filosofiile edificate: construite fie pe baza principiilor logicii prin substanţializarea lor. dintre care Cercetări filosofice este lucrarea majoră. ideea poziţiei transcendentale a limbajului ce împiedică interpretarea cunoaşterii ca simplă transpunere a stărilor de fapt. Noi nu putem răspunde la probleme de acest gen. fie a legilor ştiinţelor naturii prin ontologizarea lor. deoarece a aborda asemenea probleme implică depăşirea problemele cu sens şi a sferei logice. Se schimbă şi metoda filosofiei: „Metoda justă a filosofiei – a nu spune nimic în afară de ceea ce se poate spune – adică propoziţiile ştiinţelor naturii. ci lipsite de înţeles (sens). filosofia nu-i doctrină ci activitate. şi apoi de fiecare dată când altul ar dori să spună ceva metafizic. În primul caz se ignoră natura principiilor logicii. Limbajul natural crează înţelesuri aparente. După Tractatus… urmează o pauză în publicistica filosofului. false. a sintetismului a priori reducerea sensului propoziţiilor la conţinutul descriptiv contestarea existenţei necesităţii în procesele lumii plasarea problemelor de tradiţie ale filosofiei în sfera propoziţiilor fără sens reducerea funcţiilor filosofiei la analiza limbajului. ci devine o critică a limbajului.

în contextul folosirii lor. Funcţionarea limbii este văzută ca un joc ghidat de reguli. la cercetarea propoziţiilor prescriptive şi imperative. b) Noua teorie a semnificaţiei Atunci când ne referim la semnificaţia expresiei. Cercetările… pun problema sensului folosirii expresiilor. În lucrarea Gramatica filosofică semnificaţia e concepută de Wittgenstein în legătură cu expresia joc de vorbire. ceea ce reprezintă o mai mare apropiere de limbajul natural. atunci întreaga funcţionare a limbii se prăbuşeşte”). devin relativi. Semnificaţia unui cuvânt rezultă din rolul pe care cuvântul îl joacă în calculul limbii. la limbajul în funcţionarea sa efectivă (sistem de propoziţii) (sub influenţa lui Husserl se recunoaşte existenţa unei intenţii. Se face trecerea de la abordarea conţinutului descriptiv al expresiilor la abordarea relaţiei gramaticale în care ei sunt folosiţi. avem în vedere nu ceea ce desemnează ea. Wittgenstein operează acum cu 3 termeni: 55 . termenii îşi pierd caracterul lor absolut. Wittgenstein trece. Abordarea funcţională a semnificaţiei termenilor. „Semnificaţia unui cuvânt constă în folosirea sa în limbă”. are loc în legătură cu problema limbii. ci pentru ce se foloseşte ea. În condiţiile în care semnificaţia expresiilor depinde de contextul folosirii. „Relaţia dintre logica limbii şi realitate devine practică”. Există atâtea stări de lucruri câte gramatici există.Este depăşită teoria verificaţionistă a sensului. „Spune-mi cum cauţi şi îţi voi spune ce cauţi”. „Sensul unei întrebări este metoda dezlegării ei. a unei finalităţi imanente în limbaj „Dacă se îndepărtează existenţa intenţiei din limbaj. în plus.observă o schimbare în concepţia filosofică de la atomismul logic la o filosofie a limbajului axată pe o perspectivă pragmatică: . .Propoziţia îşi dobândeşte semnificaţia de la sistemul de semne al limbajului căruia îi aparţine („a înţelege o propoziţiei înseamnă a înţelege o limbă) Semnificaţia e dependentă şi de folosirea propoziţiilor. B. Cercetări filosofice (Wittgenstein II) Opera majoră de care aminteam prezintă următoarele caracteristici: a) Depăşirea Tractatus-ului printr-o nouă ontologie b) Elaborarea unei noi teorii a semnificaţiei c) Determinarea sarcinilor filosofiei d) Clarificarea funcţiilor limbajului a) Depăşirea Tractatus-ului. Interesul se deplasează de la propoziţiile izolate.

„Jocul de vorbire” e definit din perspectiva pragmatică şi cuprinde: ceea ce spune un vorbitor. dar este continuu presupusă de orice folosire a limbii. Se are în vedere faptul că se poate reprezenta o limbă care constă numai din porunci şi ameninţări de luptă („vorbirea este o formă de viaţă”). Despre limbă în general nu se poate vorbi decât în limbajul curent. ca gramatică a interacţiunilor dintre cei ce folosesc limba. Ansamblul acestor reguli reprezintă gramatica a jocului de vorbire (o gramatică mai profundă decât cea a lincvisticii). acţiunea acestuia. se recuperează importanţa limbajului natural. Astfel. Sau o limbă constă numai din întrerbări. Gramatica profundă nu apare în planul construcţiei lingvistice. În acest scop. conţinutul descriptiv al acesteia. În acest sens. ceea ce spune interlocutorul. Semnificaţia nu se învaţă odată cu limba ci se manifestă odată cu folosirea limbii. Acest concept exprimă specificările folosirii limbii în funcţie de diferite „moduri”. acţiunea care însoţeşte verbalizarea ce poate fi şi de natură extralingvistică. Acestea depind de folosirea lor în contexte diferite ale interacţiunii dintre cei ce folosesc limbajul. Bertrabd Russell a arătat că Wittgenstein a pierdut o componentă importantă a concepţiei din Tractatus asupra limbii: raportarea limbajului la 56 . Acest limbaj curent oferă cheia funcţiei generale a limbii . indicativul. Wittgenstein introduce conceptul de joc de vorbire. în vederea înţelegerii limbii. A reprezenta o limbă înseamnă a reprezenta o formă de viaţă. semnificaţia expresiilor presupune capacitatea vorbitorului de a urma reguli cu valabilitate intersubiectivă. semnificaţia expresiei. Semnificaţia expresiilor nu poate fi determinată decât pe fondul funcţionării în vederea înţelegerii. În acest înţeles. Propoziţiile care au acelaşi conţinut descriptiv pot avea semnificaţii diferite. Aceste contexte sunt specificate de moduri gramaticale: imperativul. contextul în care cei doi interacţionează. Consecinţa acestei structuri a jocului de vorbire se rezumă la o nouă concepţie asupra semnificaţiei expresiilor (implicate în orice înţelegere între cei ce folosesc limba). Regulile jocului de vorbire se înalţă din interacţiunile vieţii cotidiene. condiţionalul etc.- obiectul desemnat de expresie. (Ea nu se reduce la componenta cognitivă ci la una care depinde de natură interacţiunii în care intră cei ce folosesc limbajul). dar Wittgenstein nu a înlăturat interpretarea convenţionalistă.

Izvoarele principale ale acestei neînţelegeri constau în faptul că noi nu supraveghem folosirea cuvintelor noastre. Acesta a avut ca rezultat conceperea „regulilor jocului de vorbire” care nu mai sunt raportate la realitate exterioară a interacţiunilor dintre vorbitori. c. Teza lui Wittgenstein. Kant plasa şi el aceste probleme într-un izvor subiectiv: înclinaţia raţiunii spre totalizarea experienţei. Filosofia tratează o problemă ca pe o boală. inaccesibile cunoaşterii obiective. Ambii gânditori reduc sarcinile filosofiei la critică. Filosofia nu mai au funcţii explicative şi normative. Ceea ce critică acum este folosirea fără reflecţie a gramaticii lingvistice. Deoarece problemele filosofiei sunt de existenţă şi de cunoaştere. a înţelege. încât în spatele expresiilor ce desemnează trăirile fiecărui individ există o experienţă proprie.. alte două chestiuni: relaţia dintre limbă şi gândire. Cercetările…proclamă lipsa de sens a problemelor filosofice. Filosofia e astfel chemată să clarifice limbajul în termenii limbajului curent. sau respingerea lui. în spatele oricărei expresii se manifestă un „spirit” care nu se confundă cu expresia însăşi. Wittgenstein a înţeles că problemele existenţei şi ale cunoaşterii au intrat în competenţa ştiinţei. Potrivit acestei concepţii. ci sunt lăsate pe seama interacţiunii însăşi. Orice 57 . nu există limbă privată. nu au sens decât ca orientări spre ceva. constă în următoarea poziţie: Limba are caracter intersubiectiv care rezultă din scopul său: de a transmite gânduri. Dar Kant critică facultatea de cunoaştere.pe când Wittgenstein aduce o critică limbajului. Sarcinile filosofiei. la conceperea limbii ca expresie a realităţii. „Filosofia este o luptă contra mistificării intelectului nostru cu mijloacele limbajului nostru”. „Gramaticii noastre îi lipseşte o supraveghere a folosirii” Wittgenstein pretinde ca problemele metafizice să fie traduse în limbajul curent. A gândi. relaţia dintre limbă şi trăire. Conţinutul expresiilor este dat integral de folosirea acestora. Ea şi le schimbă. Metoda sa constă în a observa diferite folosiri ale expresiilor şi de a clarifica pe această cale limbajul. Are funcţii terapeutice. Clarificarea funcţiilor limbajului Filosofia limbii este tratată pe larg în Cercetări. Wittgenstein respinge activitatea spirituală autonomă. Relaţia limbă-gândire vizează o critică a spiritualismului. Wittgenstein plasează originea problemelor filosofice în ficţiunile pe care le-ar produce limbajul. şi filosofiei nu i-ar mai rămâne probleme din aceste domenii. Noutatea: se găseşte în răspunsul la întrebările asupra „neînţelegerilor” şi aporiilor de care e plină filosofia. d. Fenomenalist. prin aplicarea mijloacelor analizei logice a limbajului. Pozitivist. dar evitând capcanele acestuia.realitate. Se pune întrebarea: Sunt problemele filosofiei reductibile la o critică a limbajului? Răspunsul e negativ. Relaţia limbă-trăire vizează critica subiectivismului trăirist: potrivit acestei concepţii trăirile reprezintă procesul pur individual. alături de problemele de mai sus. şi cuprinde.

de la reducerea semnificaţiei expresiilor la conţinut descriptiv. de la privilegierea limbii ideale drept cale singulară de acces la fapte la recuperarea importanţei limbajului curent (ce dobândeşte poziţia unui metalimbaj). în locul excluderii lui prin viziunea atomistă. ale cărui reguli le împărtăşim mai mult sau mai puţin conştient. În concluzie: Trecerea de la Tractatus la Cercetări reprezintă trecerea de la atomismul logic (înţeles ca o viziune generală asupra lumii) la denunţarea lui în cadrul unei viziuni care relativizează orice enunţ. 58 . Prin această tranziţie este recuperat contextul de geneză al cunoaşterii.exprimare a noastră face parte dintr-un joc de vorbire. la interpretarea ei ca folosire.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful