Geografia industriei II.1.

Clasificarea activităţilor industriale Industria este activitatea cea mai caracteristică a lumii contemporane chiar dacă utilizează mai puţină forţă de muncă decât agricultura sau serviciile. Clasificarea activităţilor industriale depinde de natura procesului de producţie şi a materiilor prime. Trei tipuri de clasificări sunt mai frecvente în literatura de specialitate (P. Merlin, 1997; M. Derruau, 1998): - industria grea / industria uşoară: distincţie clasică, fără o definire precisă. Industriile grele sunt cele care prelucrează materiile prime (combustibilii şi minereurile). Industriile uşoare utilizează produse semifabricate sau materii prime "uşoare", care pot fi transportate mai lesne la distanţă, neexistând dependenţa de locul de producţie. Distincţia între cele două categorii se referă şi la volumul sau la ritmul rotaţiei capitalului necesar: industria grea este cel mai adesea mare consumatoare de capital, care se amortizează greu, cea uşoară, dimpotrivă, consum redus şi ritm rapid de rotaţie; - industria de echipament/industria de bunuri de consum, distincţie mai precisă. Industriile de echipament sunt cele al căror obiect îl constituie furnizarea de utilaje, instalaţii, produse semi-fabricate şi mijloace de transport celorlalte activităţi economice (exploatările de minereuri şi combustibili, metalurgia, chimia grea, construcţiile de maşini, industria materialelor de construcţii). Industriile de bunuri de consum utilizează utilajele şi produsele semi-fabricate ale celei de echipament, valorifică materii prime vegetale şi animale, necesită investiţii reduse, corespunzând industriilor uşoare - textilele, electronica şi electrotehnica, mecanica fină, chimia de sinteză, pielăria, industria alimentară etc. Aceste distincţii sunt de multe ori artificiale. De ex. construcţiile de autocamioane pot fi privite ca industrii de echipament dar cele de autoturisme ca bunuri de consum deşi procesul de fabricaţie nu este prea diferit. - un al treilea criteriu de clasificare poate fi imaginat raportându-ne la relaţiile între resursele mobilizate şi localizarea industriilor. Se pot distinge: a) industrii dependente, fie de materiile prime, fie de sursele de energie. Cel mai tipic exemplu este cel al siderurgiei sau al prelucrării unor produse alimentare (zahărul de ex), fără ca dependenţa să fie absolută, recurgerea la importuri fiind tot mai frecventă, determinând o deplasare a producţiei dinspre zonele interioare, bogate în materii prime şi energie, spre zonele litorale ( Franţa, România, Germania); b) industrii libere, acelea care nu cunosc constrângeri legate de accesul la resurse. Factorii care intervin aici sunt: existenţa forţei de muncă, a pieţei de consum, accesul la informaţie, concentrarea unor activităţi administrative şi financiare. Acest tip de industrii sunt mult mai difuze în spaţiu. c) industrii induse, legate de necesităţile locale(regionale) ale populaţiei şi care trebuiesc amplasate în apropierea clientelei - industriile de materiale de construcţii sunt cel mai bun exemplu, dar şi cele agro-alimentare. II.1.1. Concentrarea activităţilor industriale Criteriile de clasificare menţionate au în comun inadaptarea la strategiile financiare ale proprietarilor de capital. Tradiţional se disting două forme de concentrare: - orizontală, când întreprinderile ce produc aceleaşi mărfuri se regrupează, stabilind legături financiare în scopul măririi eficienţei, a reducerii concurenţei, constituirii monopolului asupra unor fabricaţii etc. Politica statului sprijină adesea acest proces; - verticală, când o întreprindere investeşte în producţiile din amonte sau din aval. O industrie de consum poate investi în una de echipament sau în activităţi financiar-bancare de exemplu. Cel mai adesea, concentrarea financiară este rezultatul regrupării financiare a unor firme puternice în care domină capitalul bancar. Această concentrare financiară nu implică şi o concentrare geografică a activităţilor, dar poate oricând conduce la abandonarea unităţilor de producţie considerate nerentabile sau la retragerea de pe piaţa unui stat. II.2. Industrializarea Rolul, locul şi formele pe care le ia industria sunt fundamental diferite în funcţie de vechimea procesului de industrializare. Industrializarea timpurie este specifică în primul rând Europei de Nord-Vest, unde tradiţiile în domeniu urcă în secolul al XVIII-lea sau cel mult la începutul secolul al XIX-lea. Această formă de industrializare s-a bazat pe existenţa câtorva premize naturale şi economice: - resursele de cărbuni - bazinele miniere Ruhr, Saar, Aachen (huile) sau Köln (lignit) în

1

Germania; Silezia în Polonia, Limburg în Olanda, Flandra şi Valonia (nordul Franţei, Belgia), Lorena (Franţa); bazinele carbonifere britanice - Ţara Galilor, Midlands, Yorkshire, Nottinghamshire, Northumberland, Lancashire, Cumberland, Scoţia Centrală; - resursele financiare şi instituţiile bancare aveau o tradiţie ce urca în Evul Mediu, legate de comerţul dezvoltat între puternicele centre urbane din nordul Italiei şi Ţările de Jos, iar mai târziu de acţiunile de exploatare şi colonizare a teritoriilor de peste mări de către marile metropole (Olanda, Marea Britanie, Franţa); - mâna de lucru abundentă, datorită unei densităţi ridicate a populaţiei, utilizată pe măsură ce agricultura se modernizează iar instrucţia se generalizează; - existenţa unei burghezii comerciale numeroase şi bogate; - posibilitatea importului de materii prime ieftine din colonii şi a comercializării unor produse finite, cu câştiguri mari (economie colonială), tipică Marii Britanii (textile); Există unele diferenţe între vechile state industriale, din punctul de vedere al modalităţii în care sau constituit bazele industrializării, care vor fi prezentate în cele ce urmează. Aceste diferenţe sunt strâns legate de ciclurile lungi ale economiei şi de inovaţiile tehnologice majore. II.4. Factorii principali ai localizării industriilor Localizarea activităţilor industriale poate fi definită şi interpretată la două scări diferite: mondială şi naţională. La scara mondială ea derivă din factori istorici. Condiţiile naturale intervin doar secundar însă decisiv provocând diferenţieri între statele aparţinând iniţial aceluiaşi grup. La scară regională se distinge ca regulă generală căutarea costului minim de producţie. În anumite cazuri acest raport este eludat, de obicei din considerente strategice. Intervin tot mai mult, mai ales în statele dezvoltate contradicţiile între interesele particulare şi cele ale colectivităţilor publice sau naţionale ceea ce impune măsuri de coordonare, de orientare prin planuri de modernizare, dezvoltare şi amenajare regională, chiar în economiile cele mai liberale. Preţul de cost al unei implantări industriale clasice provine din: costul energiei şi materiilor prime (inclusiv transportul), cel al forţei de muncă (inclusiv calificarea acesteia), accesul la pieţele de desfacere, prezenţa surselor de energie ieftină. Astfel, cu cât cantităţile de materii prime şi energie consumate sunt mai mari şi mai greu transportabile cu atât preţul de cost devine sensibil iar localizarea industriilor respective trebuie să ţină cont de abundenţa resurselor. Este cazul exploatărilor de huilă care au avut un rol fixator pentru siderurgie şi pentru alte industrii grele. Un factor de localizare îl constituie şi legitatea care prevede că industria atrage industrie, proliferarea şi diversificarea ofertei activităţilor productive într-o regiune industrială veche fiind un fapt logic, general valabil. Industriile de bunuri de consum sunt mai indiferente în localizarea lor datorită preţului de cost mai redus. Aici pot interveni tradiţiile unor activităţi cu caracter artizanal-manufacturier sau prezenţa unei forţe de muncă abundente susceptibilă a fi prost remunerată ori apropierea de marile pieţe de consum. Toate acestea fac ca aceste industrii să fie mai larg difuzate în spaţiu decât industria grea. Fac excepţie industriile de lux concentrate obligatoriu în marile metropole cu clientelă pretenţioasă (Paris, Londra, Milano etc.). O altă excepţie o constituie industriile ce prelucrează materii prime perisabile (de ex. unele fructe, sfecla de zahăr sau pescuitul ) care sunt astfel extrem de legate de sursa de materii prime. Un alt factor în localizarea industriilor cu o importanţă decisivă în ultimul deceniu îl constituie inovaţiile tehnice. Acestea s-au făcut simţite de mult timp. De ex. echiparea râurilor din Alpi sau din Scandinavia cu hidrocentrale a permis concentrarea aici a electrochimiei, mare consumatoare de energie electrică. La fel, implantarea centralelor atomice în regiuni sărace în energii convenţionale au permis dezvoltarea unor zone din Franţa sau Belgia. Progresele în transportul la distanţă al energiei electrice au facilitat de asemenea dezvoltarea industriei, mai ales în statele de mari dimensiuni, cu spaţii largi nepopulate. Explozia informaţională este însă inovaţia cu cel mai mare impact asupra localizării industriilor, tot mai multe activităţi industriale devenind indiferente la factorii menţionaţi. Privilegiate sunt acum regiunile care dispun de centre de cercetare, personal supercalificat şi o situaţie ultrafavorabilă faţă de marile axe de circulaţie ca şi o integrare avansată în circuitele financiar-bancare şi de relaţii internaţionale. Apariţia parcurilor de activităţi (sau ştiinţifice) sau a tehnopolurilor pe lângă marile universităţi ori institute de cercetare sunt deja obişnuite în statele occidentale (Sillicon Valley, Berkeley, Seattle în America, regiunea londoneză în Marea Britanie, regiunea pariziană sau Coasta de Azur în Franţa, Tsukuba în Japonia etc.). Aceste noi localizări sunt extrem de difuze, în lungul axelor de mare circulaţie, dar şi în interior, telecomunicaţiile moderne reduc practic complet rolul distanţei ca frână în dezvoltarea activităţilor economice. Este motivul pentru care activităţile contemporane nu mai constituie factori de concentrare a

2

populaţiei, acţionând dimpotrivă ca factor de dispersie. Clasicele raporturi rural-urban devin astfel istorie, comunitatea mondială (cel puţin în Occident) îndreptându-se cert spre cea ce unii numesc deja "satul planetar". II.4.2. Factorii spaţiali ai amplasării activităţilor industriale - disponibilităţile de teren, în vederea extinderii sau a construcţiilor anexe, multe delocalizări datorându-se tocmai constrângerilor determinate de creşterea aglomeraţiilor urbane sau de lipsa spaţiului disponibil; - preţul terenurilor, responsabil de tendinţa delocalizării periferice sau a descentralizării în oraşe mici; - calitatea terenurilor, iar în cazuri particulare abundenţa apei freatice sau a celei industriale, dar şi condiţiile hidrogeologice; - calitatea deservirii, tot mai importantă - acces rutier, feroviar, reţele diverse sau mai frecvent aeroport; - calitatea mediului, de asemenea tot mai importantă, mai ales pentru bunurile de consum, dar şi prin efectele negative legate de poluare. Integrarea industriilor în mediul local a devenit capitală. De obicei, se consideră că oferta de noi locuri de muncă nu trebuie să depăşească un sfert din cele existente deja în alte activităţi, fără riscul declanşării unor perturbări sociale. Excepţie fac fostele state comuniste unde implantarea unor industrii în plin mediu rural era frecventă. Cele mai multe industrii preferă mediul urban, cel mai des la periferia acestora sub forma zonelor industriale. Formarea acestora este veche, încă din secolul al XIX-lea(1897 la Manchester). Ocupă vaste suprafeţe (minimum 1ha dar depăşesc şi 1000 ha), distingându-se cele mono-industriale de cele cu activităţi diversificate. Creşterea ponderii factorilor calitativi de localizare implică în prezent amenajarea aşa numitelor parcuri de activităţi capabile să ofere gama completă de echipamente şi servicii (tehnologice, ştiinţifice, industriale etc.). Forma cea mai avansată a acestora sunt tehnopolurile. Caracteristică acestora este aglomerarea unor activităţi cu caracter inovator, acceptate ca atare de către un comitet, combinând adesea cercetarea ştiinţifică cu activităţile practice. Obiectivul este acela de a facilita transferul de tehnologie între întreprinderi sau ramuri înrudite. Presupun obligatoriu existenţa unor incubatoare de afaceri sau pepiniere de întreprinderi, elemente cheie ale transferului tehnologic. Modelul l-au constituit câteva zone industriale din S.U.A. - autostrada 128 la Boston, Silicon Valley la sud de San Francisco, pe terenurile Universităţii Stanford. Ulterior s-au extins în Japonia (Tsukuba, cu Universitate proprie), M.Britanie (Cambridge), Franţa (Sophie-Antipolis la Nice, Meylan la Grenoble) chiar în Federaţia Rusă (Akademogorodok lângă Novosibirsk). II.4.3. Efectele spaţiale ale dezvoltării industriei Această activitate, deşi dezvoltată punctual are un impact deosebit în organizarea spaţiului, subordonându-şi adesea celelalte ramuri economice. a) Un prim efect al dezvoltării industriei îl constituie specializarea regională şi diversificarea activităţilor economice. Tradiţional, întreprinderile cu acelaşi profil au tendinţa de a se regrupa în spaţiu fie din raţiuni obiective - prezenţa unor materii prime, fie a existenţei unor tradiţii - ceasornicăria în Jura, industria textilă în Flandra, cea porţelanurilor şi sticlăriei în nordul Cehiei etc. Comunităţile locale şi cele regionale caută totdeauna să diversifice profilul activităţilor industriale pentru a evita crizele sectoriale (care au afectat multe regiuni mono-industriale - Lorena în nordul Franţei, Midlands în Anglia. Între beneficiile specializării, care asigură produse competitive, adesea unicate şi necesitatea diversificării ofertei de mărfuri industriale se naşte astfel o competiţie care de multe ori conduce la formarea complexelor industriale. Acestea regrupează pe spaţii restrânse unităţi economice interdependente - unele specializate în produse de primă transformare altele în cele finite. Existenţa unor resurse complementare, cel mai adesea cărbune şi minereu de fier, conduce la apariţia combinatelor (cazul multor bazine de extracţie a acestor resurse), ce asigura un înalt grad de specializare locală, extrem de fragil, diversificarea activităţilor prin dezvoltarea industriilor conexe - mecanică în primul rând constituind o soluţie (cazuri tipice Reşiţa şi Hunedoara la noi); b) Un al doilea efect îl constituie centralizarea activităţilor de coordonare, mai ales la nivel financiar. Remediul acesteia este acţiunea de descentralizare al cărei obiect este reducerea gradului de concentrare spaţială deciziilor puterii economice. Această acţiune a fost întreprinsă imediat după război în ţările occidentale (Franţa, Marea Britanie, Olanda), iar sub o formă particulară şi în ţările ex-socialiste. Prin mijloace financiare, fiscale, puterile locale au fost încurajate să dezvolte noi activităţi în urma unor studii serioase bazate pe analiza factorilor de producţie - calitatea infrastructurii, a forţei de muncă, posibilităţile

3

5. a valurilor sau curenţilor oceanici etc. Mult timp. în Polonia din sud (Silezia) spre nord etc. dirijate spre zonele prioritare sau supuse ajutorului financiar ori beneficiind de o fiscalitate preferenţială (zone defavorizate).unele puţin accesibile. Africa de Sud. resursele energetice ale statelor dezvoltate au fost mai bine exploatate însă în ultimele decenii acestea suferă de pe urma epuizării unor rezerve. regrupare a activităţilor. mărirea dependenţei ariilor periferice etc. şi constituie încă baza economiei actuale. dar şi deputaţi. vestul Europei). II. mai frecventă. foarte rară. sau între 1946-1964 în Marea Britanie). cărbuni. 90% din producţia petrolieră este consumată la o distanţă de cel puţin 1000 km de locul de extracţie. cu perspective mari datorită caracterului lor regenerabil. în Ungaria dinspre Budapesta spre periferii. ocupă un loc secundar. lichizi (petrolul). S.. cea mai des întîlnită formă de descentralizare. crearea unor noi capacităţi pentru a face faţă nevoilor de dezvoltare. nepopulate ale Siberiei. transferul capacităţilor de producţie. gaze naturale. a determinat în ultimele decenii o relansare a producţiei de cărbune. Abundenţa sau lipsa resurselor energetice nu determină însă aprioric gradul de dezvoltare a unui stat. motiv pentru care secolul al XIX-lea este supranumit "secolul cărbunelui". adesea sub forma unor noi extinderi. Politicile de descentralizare a activităţilor terţiare din unele state ca Marea Britanie sau Franţa nu au dat totdeauna rezultate. Grenoble). Dacă în secolul trecut domină producţia 4 . efectul fiind adesea contrar . Polonia. în statele cu rezerve importante . Cu toate acestea controlul economic şi politic a fost concentrat la centru. în U. Accesibilitatea şi calitatea lor este mult mai importantă. eliminând practic orice autonomie locală sau regională. planurile de descentralizare sau derulat lent (între 1967-1991 în Franţa. India. II. Primele forme sunt utilizate de multă vreme.China. deşi aici se află cantonate cele mai mari rezerve .lemn. înregistrează un declin consecvent crizei economice generalizate. Punerea în valoare a resurselor petro-gazeifere şi valorificarea energiei hidraulice a redus cererea de cărbune în prima parte a secolului nostru. celelalte sunt abia la începutul exploatării lor raţionale.5. probleme actuale legate de descentralizare fiind foarte grave în aceste ţări. Transplantarea unor activităţi din marile concentrări industrialurbane a reuşit atunci când acestea au suscitat activităţi induse şi când climatul economic local a fost favorabil (adesea şi calitatea mediului natural a avut un rol. Combustibilii Combustibilii constituie o resursă energetică de prim ordin şi se clasifică în trei categorii: solizi (cărbunii). În fostele state comuniste astfel de politici au vizat delocalizarea activităţilor industriale.de formare. Cu excepţia cărbunelui şi a hidroenergiei celelalte forme utilizate nu au determinat totdeauna formarea unor concentrări industriale regionale. energia geotermică. petrol.A. în afara cazului în care delocalizarea activităţilor nu afecta circumscripţia proprie). diversificare. Politicile actuale ale unor state occidentale merg în direcţia controlului localizării noilor întreprinderi. Utilizarea cărbunilor a înregistrat modificări importante. doar o mică parte din energia produsă este consumată pe locuitor. energia mareelor. fără mari rezultate. rar a serviciilor.S. cantitatea de energie consumată pe cap de locuitor a constituit un indicator al dezvoltării industriale. Astfel sa ajuns la noi disfuncţiuni. Resursele energetice se clasifică în două categorii: .S.convenţionale .R. legătura acestora cu mediul economico-social local fiind mult mai puternică.neconvenţionale .S.. ţările în curs de dezvoltare deţinând adesea controlul unor resurse energetice şi metalice strategice (fenomen vizibil mai ales în cazul petrolului). deoarece. gazoşi (gazul metan). Apogeul utilizării lor coincide cu extinderea căilor ferate şi dezvoltarea propulsiei cu vapori a navelor. dinspre partea europeană spre cea asiatică. lovindu-se de reticenţa factorilor politici (ministere mai ales.1. fiind situate în regiunile centrale şi estice. Australia. Economia industrială aşa cum derivă din revoluţia înregistrată în secolul al XVIII-lea este mare consumatoare de energie şi mult timp. cazul oraşelor franceze din zona alpină -Annecy. . energie hidraulică. au constituit sursa de energie care a declanşat prima mare revoluţie industrială (secolul al XVIII-lea. Descentralizarea a afectat mult timp doar activităţile industriale nu şi pe cele de servicii. Germania.Marea Britanie. mult timp principalul producător.întărirea centralizării activităţilor la nivel de decizie politică şi economică. energia solară. Fosta U. Tendinţa mai rapidă de epuizare a acestora din urmă.S. de primire a specialiştilor etc.energia nucleară.U. Astfel. a) Cărbunii.R. având rezerve mai modeste. Acesta nu reflectă decât parţial distribuţia producţiei şi consumului energetic. Industria energetică Producţia energetică constituie unul din elementele care condiţionează dezvoltarea industriei. Cehia. Statele europene cu mari tradiţii în domeniu . Descentralizarea poate lua mai multe forme: transferul tuturor activităţilor unei întreprinderi (inclusiv cele financiare).

România (Petroşani. apropierea de regiunile dens populate ale Ucrainei şi Federaţiei Ruse explicând rezistenţa producţiei. Kuzbass-Karaganda în sudul Siberiei şi nordul Kazahstanului.I.D. Totuşi. Cel mai mare producător mondial este China. India.de cocs energetic destinat siderurgiei şi utilizarea brută drept combustibil. Cele mai avantajoase exploatări sunt cele sub cerul liber (Pennsylvannia şi Virginia în S.S. a diamantelor şi grafitului artificial etc. treptat cea mai mare parte a producţiei a fost destinată obţinerii energiei electrice sau termice. 74 milioane tone). Iugoslavia. Fiecare din aceste mari regiuni poate fi divizată în mai multe bazine distincte. generatoare de grave fenomene de poluare.S. nord-estul Chinei (Manciuria..65 miliarde tone produse pe Glob în anul 2000. Partea asiatică are rezerve foarte mari iar condiţiile de exploatare sunt mai bune. Yorkshire. În statele C. În ultimele trei decenii. Franţa şi Belgia nu mai figurează practic cu producţie carboniferă preferând să dezvolte alte forme de energie (nucleară în primul rând). Repartiţia globală a producţiei este subordonată mai degrabă importanţei cererii decât posibilităţilor naturale.A. .bazinele renane (Ruhr în primul rând. Bulgaria (Mariţa). dar înainte de 1990 numai fosta R.S. ale cărui rezerve sunt mari (huile. uşor de exploatat adesea.3 milioane tone huile şi 168 milioane tone lignit în anul 2000.Germană extrăgea peste 300 milioane tone. cu cărbuni de foarte bună calitate. (zona Munţilor Appalachi). cea mai afectată fiind producţia Ucrainei. S. Africa de Sud şi Australia.regiuni care produc în jur de 200 milioane tone: Donbass (sudul Ucrainei şi al Federaţiei Ruse). Ruhr în Germania. În total. Europa furnizează încă 1/5 din producţia mondială deşi rezervele sale nu depăşesc 7-8 %.17 miliarde tone din cele 3.R.U. cu mari disponibilităţi la export. Producţia a crescut rapid. cel inferior nereuşind să creeze mari concentrări regionale de producţie.I. producţia de cărbune a scăzut foarte mult în Europa de Vest şi fosta U. Shaanxi în China. datorită condiţiilor grele şi nesigure de lucru (Europa de nord-vest).R. Federaţia Rusă a pierdut cea mai mare parte a Donbassului fiind nevoită să dezvolte activităţile extractive în sudul Siberiei (Kuzbass. În toate aceste regiuni domină cărbunele superior (huila).S. Federaţia Rusă produce peste 286 milioane tone (60 % huile) fiind al treilea mare producător. a scăzut considerabil (800 milioane tone înainte de 1990. peste 200 milioane tone înainte de 1990 în Polonia şi 20 milioane tone în Cehia). În Silezia cehă (Ostrava-Karvina) se adaugă o producţie importantă de ligniţi (57 milioane tone). extraşi în carieră adesea (Karaganda. cel mai important producător european de huilă (117 milioane tone în anul 2000. Destinată să susţină industrializarea acestei ţări gigantice. dominate de producţia de ligniţi. a fibrelor carbonice utilizate în optica şi electronica modernă. de obicei bine plătită. Gorj). Germania extrage încă circa 37. Kuzbass-Karaganda) şi care dispun de strate groase (10-15 m adesea în aceleaşi zone).A. estul S.U. mult timp cel mai mare areal de extracţie (până la 1914). Global. Ekibastuz.bazinul silezian (ceho-polonez). lignit (în bazinul Läusitz din sud-est). . dar în perioada de "glorie" se depăşeau 200 milioane tone. mult timp subvenţionată. Shaanxi. Reculul progresiv al producţiei este o consecinţă a pierderii pieţei de desfacere datorită concurenţei petrolului şi a cărbunelui american mai ieftin. În aceste state producţia. Astăzi se poate face o distincţie între state în privinţa formelor de utilizare: ţările dezvoltate îl consuma în primul rând sub forma cocsului în siderurgie şi pentru carbochimie.regiunile care produc peste 500 milioane tone: nord-vestul Europei (Midlands în Anglia. Africa de Sud şi Australia.S. rezervele cunoscute fiind considerabile.S. Cele mai costisitoare sunt cele în subteran care necesită echipamente speciale şi o forţă de muncă abundentă. Silezia în Polonia şi Cehia). În afara acestora mai pot fi amintite câteva bazine de importanţă locală. dominant huile). dar şi cel franco-belgian sau mai la sud Saar). O excepţie o constituie Grecia care şi-a dezvoltat recent o industrie de extracţie a lignitului ajungând al 4-lea producător european. producţia statelor C.. se distinge mai întâi Donbassul. Rezervele de care dispune Marea Britanie sunt încă printre cele mai importante din continentul european. după destrămarea U. cele în curs de dezvoltare (mai ales China. Este cazul unor bazine din Ungaria (Komlo. extraşi din strate subţiri. India) sau cele în tranziţie în primul rând pentru producţia de energie termică sau electrică.A.sintetizarea fibrelor chimice (vâscoza). producţia de cărbune determina adesea blocarea căilor ferate (principalul mod de transport). 5 . Hunan). Shenxi). tinzând să se concentreze în China. Kazahstantul are o contribuţie majoră. Lena) sau să redinamizeze unele bazine celebre altădată (Peciora cu centrul Vorkuta în nordul extrem). ineficiente. ligniţi) dar în condiţii dificile de exploatare. Producţia s-a stabilizat la circa 30 milioane tone în anul 2000. Exploatărilor mai vechi din Manciuria (Liaoning) li s-au adăugat cele din China CentralEstică (Shaanxi. Damodar în nord-estul Indiei.U.. Pot fi distinse la nivel global două tipuri de mari regiuni de producţie carboniferă: . Pecs). Singurul care mai rezistă este Ruhrul.bazinele anglo-scoţiene (Northumberland. dar intervine factorul distanţă. zăcămintele fiind greu exploatabile (adâncimi mari) dominanţa huilei fiind o explicaţie a acestei rezistenţe.. O utilizare modernă este cea carbochimică . traversează o criză profundă. În Europa de nordvest distingem: . Wales). . 1. Shenxi) sau Sud-Vestică (Sichuan. în declin.

Coreea de Sud. cantităţile tranzitate fiind în creştere (560 milioane tone în anul 2000).A. de la prospecţii la consumul produselor derivate.C.centrele de consum fiind situate îndeosebi în afara bazinelor de extracţie.. mase plastice etc. Australia. Iniţial. Astfel O. Polonia (35 milioane tone). . producţia s-a stabilizat la circa 3. noi producători impunându-se (Marea Britanie.cea a concesiunilor. extracţia fiind foarte concentrata spaţial la limita dintre statele Pennsylvania şi Virginia în Apallachii centrali. Printre statele industrializate.55 miliarde tone în anul 2000. Taiwan.A.). sunt al doilea producător mondial.punerea în valoare a unui zăcământ necesită investiţii masive şi o industrie de echipament specializată. extrase cu sprijin japonez din insula Sumatra). exploatările off-shore (submarine) fiind responsabile în bună măsură. doar trei îşi pot asigura integral (Federaţia Rusă) sau parţial (S. în zona Munţilor Stâncoşi iar în Dakota de Nord se exploatează şi ligniţi.U. în care societăţile interesate obţin de la statele posesoare de rezerve dreptul de a efectua prospecţiuni. Exxon.E.P. British Petroleum. de aceea există o strânsă legătură între industriile mari consumatoare (siderurgie. Rentabilitatea unor rezerve este condiţionată de certitudinea exploatării lor. cauciuc. în strate groase şi extrem de uşor de exploatat (cel mai ieftin cărbune din lume). De exemplu. dar au o producţie de bună calitate. România). necesităţile. b) Petrolul a intrat în uz industrial după 1850. În acest context pot fi distinse trei faze: . implicaţiile politice fiind mai pregnante. Conştientizarea valorii petrolului ca resursă a determinat ţările producătoare să devină 6 . mari porturi maritime). Africa de Sud) deţin rezerve mai modeste. transportului şi distribuţiei: Standard Oil. termoenergie) şi centrele de extracţie sau de tranzit (axe fluviale. Controlul pieţei mondiale a cărbunelui este tot mai mult asigurat de firmele multinaţionale (ca de exemplu Hanson. Economia petrolieră are o istorie mai agitată decât cea a cărbunelui. în America cel puţin. fiecare ajungând la circa 200-300 milioane tone.D. Factorii concentrării economiei petroliere sunt: . Recent au fost puse în valoare rezervele din Wyoming. grup anglo-american ce controlează 30% din comerţul mondial de profil). Shell şi British Petroleum. toate cu cărbuni de calitate superioară (huilă). devenind de timpuriu sursa unei concurenţe acerbe între marile puteri pentru controlul acelor regiuni ce deţin rezerve importante. s-a diminuat. China). constituind astfel un al treilea factor de concentrare financiară dar şi spaţială. fibre sintetice. în 1930 se ajunge la 210 milioane tone. . Cărbunele constituie principala marfă transportată în vrac (27 % din trafic).stocarea şi evacuarea producţiei necesită crearea unei infrastructuri speciale (rezervoare. foraj) sunt rapid amortizate. foraje şi extracţie în schimbul unor venituri (royalties) acordate guvernelor acestor state.toate cu huile de calitate. (150 milioane tone).E. pentru necesităţi siderurgice (Franţa.rafinarea cere şi ea cheltuieli masive devenind al patrulea factor de concentrare a economiei petroliere. Importul este asigurat de statele europene.U. în 1900 se extrăgeau doar 20 milioane tone. mai ales că investiţiile (prospecţii. recent. astăzi însă concentrarea este completă. dar în ultimul timp se impun statele din estul Asiei unde consumul este în creştere rapidă . la care se adaugă Brazilia unde s-a dezvoltat recent industria siderurgică..C. Totuşi posibilitatea descoperirii unor rezerve de talia celor din nord-estul S. Ceilalţi producători importanţi (India. La scară mondială există de fapt trei mari concerne care împart controlul producţiei. Concentrarea financiară devine astfel regula în această ramură. de tip semicolonial.P. . După cum s-a menţionat economia petrolieră este extrem de sensibilă la implicaţiile politice.Japonia (118 milioane tone). Canada (67 milioane tone).6 milioane tone.C. Aportul O. Australia. criza petrolieră generată de creşterea preţului de extracţie de către O. propulsia avioanelor. alături de alţii care şi-au mărit mult capacitatea de extracţie (Mexicul). Producţia oscilează după 1990 în jurul cifrei de 900 milioane tone. Marea Britanie). sau în Turcia (67 milioane tone) unde domină lignitul. Italia. Beneficiile obţinute de marile companii petroliere au fost considerabile în această fază(Royal Dutch-Shell. rafinării.cele mai multe state dezvoltate sunt dependente de aprovizionarea cu petrol provenit din ţările în curs de dezvoltare. Venezuela . S. Columbia (37 milioane tone). După această dată. conducte) care implică investiţii importante. Producţia a cunoscut o creştere ascendentă.U. Gulf Texas Oil sunt doar câteva dintre acestea).A. pentru a se depăşi 1 000 milioane tone în 1960 şi la 3 116 milioane tone în 1973.Rockefeller). Africa de Sud. În afara acestor mari producători.E. producţie de energie. concentrarea s-a efectuat la nivelul rafinării şi transportului (Standard Oil a lui J. asigurând disponibilităţi foarte mari pentru export. deţinea 55 % din producţia mondială în 1972 şi 34 % în anii ' 90. extracţia cărbunelui s-a dezvoltat şi în state precum Indonezia (78.U. cu toată epuizarea rapidă a unor rezerve.A. Cărbunele este un produs greu. Explicaţia acestei dinamici rezidă în creşterea cererii dar şi în utilizarea completă a acestei materii prime (motoare cu ardere internă. cu huile de calitate. China sau Federaţia Rusă este redusă. Norvegia. Disponibilităţile cele mai mari la export le au S.P..

de aici interesul strategic pe care îl rezervă S. Oklahoma). Se impune Arabia Saudită.. După 1978. Producători importanţi au devenit o serie de ţări africane.S. Caracteristică zonelor de extracţie de aici este frecvenţa zăcămintelor foarte bogate.regiunea Mării Nordului. criza petrolieră s-a atenuat.I. producător deja tradiţional.A. Iran mai ales) dar şi o reducere a cererii.E. cât mai ales în Mexic (177 milioane tone) şi sudul S.naţionalizarea zăcămintelor. state care suplinesc deficitul în combustibili al Europei . au devenit practic principalul importator (lăsînd deoparte U. evaluate la 140 miliarde tone) în contextul scăderii rapide a producţiei în S. regiune nouă şi extrem de dinamică datorită 7 . Producţia a fost În anul 2000 de 358 milioane tone. (1960. cea mai importantă.U.E. unde zăcămintele din golful omonim au constituit obiectul unei dispute cu vecinii de la nord. Dintre statele succesoare ale U. cu o producţie stagnantă sau în declin (în unele state) din cauze strategice sau politico-militare. După 1990 producţia creşte sensibil în celelalte state din zonă (Arabia Saudită. problema tranzitului petrolului "caspic" spre Europa fiind una din temele curente ale politicii ultimilor ani. mai ales în mările puţin adânci.. lacul Maracaibo). petrolul astfel obţinut fiind mai ieftin decât în alte regiuni. .C. ("cei trei Baku"). . producţia totalizând circa 176 milioane tone. faţă de numai 20 % în 1973. sau a războiului civil (Algeria). Malaysia şi Brunei asigură fluxuri importante de export spre Japonia. Egipt. Este un alt motiv de ingerinţă a factorului politic.bazinul caspic. se impun Congo.U. deschisă de iniţiativa Mexicului (1938) urmat în 1951 de Iran (de fapt prima naţionalizare a fost cea sovietică din 1922). Irak). . Libia.atât pe coastele sudice (Venezuela cu 167 milioane tone. se pare.R. state mai reticente faţă de politica americană în zonă. cel mai dinamic producător de petrol este în anul 2000 Kazahstanul. Bagdad). transport şi distribuţie. unde în afara Nigeriei.S. Omanul.. dar care asigură încă 12 % din producţia mondială şi se situează pe locul doi după regiunea Golfului Arabo-Persic în privinţa rezervelor. mai vechi . China (162 milioane tone) cu o producţie în creştere dar de calitate mai proastă. S. Relaţiile politice complexe din Orientul Mijlociu au determinat pe tot parcursul anilor ' 80 mai multe fluctuaţii ale producţiei. în special în Mexic.sud-estul Asiei. dar şi Irakului sau Iranului. care dispun. cu urmări în ierarhia marilor producători. . ale căror rezerve sunt în curs de epuizare. Producţia S. Caucazul de Nord. (Texas. cu rezerve importante dar suportând consecinţele unor embargouri (Libia). Trinidad-Tobago). Turkmenia.U.bazinul Mării Caraibilor (22 % din producţia mondială) .Azerbaidjan. Kazahstan. O consecinţă a acestor evoluţii a fost proliferarea prospecţiunilor. cu producţii în declin. mult sub nivelul record din anii 1970 de peste 600 milioane tone. această perioadă punând în valoare marile zăcăminte petro-gazeifere din Marea Nordului care au făcut din Norvegia o mare putere petrolieră şi au salvat Marea Britanie dintr-o criză economică inevitabilă. succesiv puse în valoare .A. peste 1/2 din necesar fiind importat în ultimii ani.2 miliarde tone). . Kuweit. Kuweitul şi Emiratele Arabe Unite (peste 100 milioane tone fiecare).nordul Africii . Gabon. Algeria.A.P. Aceeaşi creştere se remarcă şi în jurul Caraibelor.C. în paralel cu creşterea ponderii unor surse alternative de energie (cea nucleară în primul rând a fost impulsionată până la asigurarea unei proporţii de 50-70 % din necesar în Franţa sau Belgia). funcţia tehnică principală fiind aceea de rafinare. uşor de extras şi prelucrat. al doilea bazin petrolier al lumii.U.treptat mai exigente impunând după exemplul Venezuelei un partaj de 50 % al veniturilor obţinute. iar producţia a crescut sensibil fără să depăşească însă nivelul record anterior lui 1973 (3.A. . unde Indonezia (68 milioane tone). afectate fiind statele cu atitudine politică vădit anti-occidentală (Iran.. membru O.a treia fază este deschisă brusc de războiul de Yom Kippur între Israel şi ţările arabe în 1973 şi constă în fixarea preţului petrolului brut de către ţările producătoare organizate în cartelul O. Rezervele sunt situate mai ales în Sahara. este în declin continuu datorită epuizării rezervelor care nu mai asigură decât pentru un deceniu o producţie comercială (359 milioane tone în anul 2000 faţă de 412 milioane tone în anul 1990).A. este a doua fază.P.S. În aceste condiţii statele tratează cu societăţile de exploatare plasate sub controlul lor pentru a asigura producţia şi a vinde petrolul altor societăţi care devin astfel doar organisme de comerţ. care deţin împreună cu celelalte state din zonă circa 2/3 din rezervele lumii. cu exploatări submerse care aparţin mai ales Marii Britanii (126 milioane tone) şi Norvegiei (157 milioane tone în anul 2000). Başkiria). Iranul (187 milioane tone). dar şi în E.E.bazinul Golfului Arabo-Persic. Angola. bazinul Uralului (Tatarstan. Irakul (128 milioane tone în anul 2000). În ansamblu această regiune deţine cea mai mare parte a rezervelor mondiale exploatabile. . de rezerve submarine destul de importante. unor state precum Kuweit (un adevărat "burete îmbibat cu petrol") sau Arabia Saudită. Distribuţia principalelor regiuni petroliere: .U. Aceasta a avut ca efect declanşarea celei mai mari crize petroliere din perioada postbelică. primul producător şi exportator mondial (441 milioane tone).U. bazinul siberian (Surgut).A. Caracteristică este exploatarea zăcămintelor submerse (Golful Mexic.Libia.). consecinţele vizibile remarcându-se prin scăderea producţiei marilor producători (Libia. Qatarul etc.regiunile petroliere din statele C. Această fază a durat până în primele decenii de după 1950.

utilizarea gazelor presupune un cost mai ridicat al transportului la mari distanţe (conducte sigure. cel mai mare consumator mondial (690 miliarde m³) stat care-şi satisface mare parte din necesităţi din producţia proprie (544 miliarde m³).America de Nord . Canada completează necesităţile vecinului de la sud producând anual 183 miliarde m³ în anul 2000. D. producători tradiţionali cu disponibilităţi de export.consumului ridicat din restul continentului. rezervele gazeifere sunt întâlnite aproximativ în aceleaşi arii ca şi cele de petrol. mai multe conducte traversând partea europeană spre fostele ţări comuniste. fiind prezent într-o gamă variată de produse. de capacităţi de stocare de 24 miliarde m³). concentrând grosul rezervelor cunoscute (40 %).. cantitate insuficientă suplimentată cu gaz rusesc (în partea central-estică) sau nord-african (adus din Libia sau Algeria cu vase metaniere) sau prin conducte prevăzute peste Gibraltar. o însoţeşte pe aceea a petrolului.I.Africa. dispersate în mai multe arii de extracţie. zăcăminte de interes local sunt exploatate în vestul Ucrainei (18 miliarde m³. Cea mai mare parte a producţiei este controlată de concernul Gazprom. unde exploatările sunt atât pe continent (Groningen în nordul Olandei) cât şi submerse în zona britanică (Olanda produce 68 de miliarde m³. iar Marea Britanie 105 miliarde m³). România şi Italia care îşi satisfac parţial necesităţile. rezervele cele mai mari revenind însă Iranului (14 % din totalul mondial). utilizări esenţiale ale gazului la latitudinile temperate). la Şebelinka îndeosebi) şi în Bielorusia. . situată mult mai la sud şi-a dezvoltat recent producţia (37 miliarde m³) iar Peru mizează pe rezerve importante puse în evidenţă în sudul ţării.constituie un combustibil modern intrat în uz abia în secolul XX. De obicei. R. având avantajul distribuţiei rapide în spaţiu prin sistemele de conducte.centrată pe S. ajungând să producă 303 miliarde m³.S. Datorită costului legat de transport. Petrolul continuă să fie o resursă de bază. Cea mai mare parte a producţiei statelor C. 86 miliarde m³ producţie) parţial exploatate şi alături de Libia şi Nigeria compensează deficitul european. ţară cu un consum redus. adăugându-se altora mai vechi precum Argentina sau Ecuador. Venezuela) dar au o producţie redusă. Noi producători s-au impus în ultimele decenii sub presiunea cererii. nefiind afectată de criza petrolieră decât marginal (1326 miliarde m³ în 1974 şi 2483 miliarde m³ în 2000). legătura între aceste două resurse păstrându-se şi în ceea ce priveşte procesarea industrială. Angola. cu posibilităţi mari de extindere în viitor dată fiind bogăţia în resurse gazeifere. . deşi cunosc după 1990 un declin al producţiei.Europa. toate situate în jurul Golfului Guineii. Epuizarea lor. deşi petrolul astfel extras este cel mai scump. Statele C. În afara acestor mari regiuni se mai impun prin importanţa producţiei sau prin impactul asupra economiei locale şi state precum Canada (100 milioane tone. La mare distanţă urmează Germania. Spectrul epuizării sale planează însă la orizontul a cel mult cinci decenii (ritmul actual de consum e plafonat de trei decenii la circa 3 miliarde tone anual). capacitate energetică ridicată. Turcia şi mai ales spre Germania (conducta directă « Prietenia » de la Urengoi).I. mult peste necesităţi). abundenţa de petrol fiind o explicaţie. Pentru a-l 8 . ca de ex. Disponibilităţile de export ale acestor ţări sunt foarte mari ca şi perspectivele. cu excepţia Norvegiei care ar putea ajunge la nivelul Olandei sau al Marii Britanii devenind astfel primul furnizor vest-european de gaz natural.bazinul Marii Nordului. care a depăşit în anul 2000 51 miliarde m³.A. previzibilă. deschis tot mai mult spre capitalul străin. şi o paletă largă de utilizări industriale. Răspândirea tehnicilor de lichefiere permite marilor consumatori să diversifice ariile de aprovizionare. În partea europeană. dificultatea transportului pe mare. Statele latino-americane deţin rezerve importante (Mexicul. o alternativă completă încă nu a fost găsită. s-a conturat treptat o puternică macro-regionalizare a surselor de aprovizionare cu principalele pieţe de consum. consumul local fiind aproape nul. Posibilităţile de extindere a producţiei sunt reduse. Producţia mondială a crescut continuu. Există totuşi şi câmpuri pur gazeifere foarte productive. deţine mari rezerve în Algeria (în Sahara. Foarte dinamică este producţia norvegiană. depăşesc această regiune. . Spre deosebire de petrol. Brazilia . chiar dacă unele sunt situate în condiţii extrem de dificile. Distribuţia producţiei este legată de cea a rezervelor cantonate în mare parte în apropierea bazinelor petroliere. gazul consumându-se aproape instantaneu. Congo. păstrează primul loc în privinţa producţiei. care necesită lichefierea prealabilă). Capacităţile de stocare în pânze freatice sau în straturile de sare dezvoltate recent reduc aceasta dependenţă (Franţa dispune de ex. alături de climatul mai cald (consum mai redus pentru încălzit sau termoficare. Cele circa 600 miliarde m³ sunt obţinute atât în Siberia (zăcământ gigantic la Urengoi pe cursul inferior al fluviului Obi) cât şi în Uzbekistan (56 miliarde m³ cu zăcămîntul de la Gazli) şi în Turkmenistan (47 miliarde m³) ca şi în bazinele petrolifere.S. Nigeria (104 milioane tone). cu rezerva că platformele continentale necercetate mai pot oferi surprize ca şi spaţiile arctice sau antarctice. dispune de rezerve modeste dar intens exploatate. India. acumularea lor fiind posibilă tot în bazinele sedimentare.S. Se pot distinge patru mari grupări regionale de producţie şi consum: . Orientul Mijlociu rămâne privilegiat. Producţia este mai dependentă de cerere. Sistemul european de conducte este centrat pe principala arie de extracţie .I. puternic inserate în civilizaţia actuală.statele C. este exportată. c) Gazele naturale . Argentina.U.

dar dispune de un potenţial considerabil. Avantajele hidroenergiei derivă din faptul că este nepoluantă şi regenerabilă.Brazilia. obţinut din uraniu şi alte elemente radioactive. acum dispersate în mai multe state de pe Glob. zona Mării Barents etc. Cunoscută este centrala de pe râul Rance din vestul Franţei. multe ţări africane sau latino-americane .2. Perspectivele extracţiei de gaz în Africa pot surprinde. alimentare cu apă. cea a statelor C.). În zonele de câmpie sau în cele muntoase nepopulate acumulările şi implicit centralele sunt de mari dimensiuni (cazul unor mari fluvii ruseşti . cu 9 . Canada mai ales. dar dese.Volga. . Elveţia dar şi alte state europene). Germania. dar proiecte îndrăzneţe prevăd utilizarea unor zone cu potenţial ridicat (coastele Canadei. Namibia. compensat însă de preţul coborât al energiei obţinute. la transportul la distanţă prin reţelele specifice determinând pierderi importante. prin tehnici complexe de aducţiune şi acumulare a apei).A. Nici una din filierele utilizate (fotovoltaică sau fisionară) nu au dat rezultate convingătoare. Zambia). c) Energia valurilor. cu toate amenajările gigantice din bazinul Paranà. Cererea depăşeşte 100 miliarde m³.S. Columbia. Necesităţile sunt suplimentate cu gaz lichefiat adus din Orientul Apropiat (Iran cu 60 miliarde m³. de multe ori în regiuni inaccesibile sau slab populate. efectul de seră. ori sud-americane . Amenajarea acestui potenţial depinde de nivelul tehnic al fiecărui stat. Unele state au amenajat aproape integral acest potenţial (Norvegia. acest tip de energie este utilizată tot mai mult (încălzirea agentului termic. ca şi utilizarea sa de altfel. China) poate fi astfel satisfăcută. Africa de Sud. bateriile electrice etc. Federaţia Rusă. În Africa doar 2% din potenţialul său este amenajat. dar şi de apropierea de piaţa de consum. cu rezerve mai mari chiar decât ale Arabiei Saudite). Există diferenţe şi în ce priveşte talia centralelor hidroelectrice şi a lacurilor de acumulare. relativ constante. la început costisitoare.Colorado. India). nu este valorificată încă deşi experimentele în curs par promiţătore. d) Energia geotermică este deja larg utilizată în statele cu o activitate tectonică mai intensă (Cercul de foc al Pacificului. Uraniul este o resursă relativ rară. b) Energia mareelor deţine un potenţial imens. Cel mai ridicat potenţial este întâlnit acolo unde se combină doi factori: panta şi precipitaţiile abundente. Potenţialul hidraulic este neuniform repartizat pe Glob. Posibilităţi mari de dezvoltare a extracţiei sunt şi în alte state din zona Golfului (Qatar. Zonele montane. Principala formă de energie hidraulică exploatată este aceea a râurilor pentru obţinerea energiei electrice (hidrocentrale).putea transporta eficient au fost construite mari instalaţii de lichefiere (cele mai noi la Port Harcourt în Nigeria). a cărei utilizare presupune un înalt potenţial tehnic. unde se ajunge la amenajări gigantice). În zonele muntoase relativ populate sunt de obicei de dimensiuni mici (în Europa mai ales).U. a curenţilor marini..producţie de energie. înregistrând cea mai susţinută dinamică.I. bine umezite sunt astfel privilegiate. Argentinei. Islanda). dar sub forma modernă este relativ recentă.Asia de Est şi Australia constituie piaţa cea mai dinamică şi în acest caz. Prospecţiunile efectuate au mărit rezervele.E. ambele exploatând doar o parte redusă din rezervele de care dispun). sau nord-americane . Franţa sau Australia. Europa atinge cel mai înalt grad de utilizare. irigaţii. Arabia Saudită cu 47 miliarde m³. este cel mai cunoscut caz). pentru a utiliza complet potenţialul fiecărui curs de apă. Contribuţia cea mai însemnată o au patru mari regiuni: cea nord-americană. Orinoco. nedepăşind nivelul experimental.. e) Energia solară constituie resursa cea mai râvnită dat fiind imensul potenţial. prospecţiuni în curs sunt şi în alte state de pe continent. Baza acesteia o constituie combustibilul nuclear. Producţia de uraniu s-a dezvoltat rapid în anii 70-80 dar cunoaşte o oarecare criză în prezent. vestul Indiei. Principalul producător din zonă este Indonezia (64 miliarde m³) dar Australia deţine rezerve însemnate în nordul continentului (producţii de 33 miliarde m³).5. Energia valurilor este utilizată în direct pentru propulsia navelor maritime. f) Energia nucleară . Columbia. iar costul amenajărilor este ridicat. sudul Europei. până aproape de 100% (Elveţia. Producţia de energie electrică a) Hidroenergia Energia hidraulică este utilizată de multă vreme. slab valorificat. II. cele mai mari rezerve sunt cantonate în state africane sau asiatice (Niger. . regularizarea debitelor. fie pentru producerea energiei electrice fie prin utilizarea apelor termale. Enisei. sau îşi asigură cea mai mare parte a consumului energetic din aceasta resursă (Canada.). statele europene menţionate. Repartiţia acestei resurse nu este uniformă. dar în prezent extrem de competitivă. cu cea mai mare amenajare hidroelectrică din lume de la Itaipu pe fluviul Parana.Paranà. Creşterea consumului în zona temperată a Asiei de est (peninsula coreeană.A. Sub diverse forme.recent intrată în uz. Interesul pentru planurile de amenajare complexă a unor cursuri de apă a fost constant în ultimii 50 de ani (bazinul lui Tennessee în S. Absenţa consumului sau distanţa faţă de zonele populate constituie o explicaţie.U. Avantajele amenajărilor hidroenergetice sunt multiple . la care se adaugă state precum Canada. În America de Sud doar 5% din potenţial este amenajat.

S. Liberia. precum S. Producţia de mangan. se adaugă Australia. Producţia şi comercializarea materiilor prime de origine minerală Termenul de materie primă desemnează ansamblul produselor brute necesare elaborării produselor industriale. Coreea de Sud. producătorii africani menţionaţi şi Suedia. care concurează Brazilia pe piaţa mondială. Principalul cumpărător este de multă vreme Japonia (120 milioane tone în anul 2000).. cea africană unde Nigerul este al doilea mare producător mondial.S. în cazul Franţei.A. depăşită în unii ani de China a cărei producţie internă este insuficientă şi de proastă calitate. Franţa sau Suedia cunosc un declin continuu datorită epuizării rezervelor sau. Definiţia noţiunii de materie primă s-a complicat pe măsură ce multe procese de fabricaţie necesită o prelucrare prealabilă a produselor brute. Un rol important îl are conţinutul în metale utile.6 milioane tone) în câteva zone ale Globului doar . de multe ori combinat cu utilizările militare. La distanţă urmează India. a) Producţia de minereu de fier este dată de trei tipuri de zăcăminte: magmatice (filoniene sau metamorfice).rezerve mari în partea asiatică. este un metal rar. ambele cu minereuri bogate. Suedia dispune însă de minereuri de foarte bună calitate în nordul extrem (12 milioane tone în 2000. Fabricarea combustibilului nuclear (uraniul îmbogăţit) este apanajul câtorva state dezvoltate S. Producţia de minereuri metalice feroase Producţia mondială a acestor materii prime depăşeşte 2 miliarde tone. cele de fier fiind de obicei cele mai bogate minereuri (25-75 % conţinut în metal. ambele cu disponibilităţi de circa 140 milioane tone anual. Gällivare). Repartiţia producţiei mondiale cunoaşte mutaţii importante pe fondul unei creşteri lente (514 milioane tone în 1974. Taiwan. China şi unele state africane (Mauritania. Canada. În prim plan concurează Brazilia şi Australia. 583 în 1989 şi 606 în 1999. Brazilia. uşor exploatabile (în vestul extrem sau în Noua Galie de Sud la Iron Knob). India. nord-estul Indiei). Producătorii tradiţionali. având principalele exploatări în sudul Siberiei (Novokuzneţk). această ramură energetică s-a dezvoltat rapid ajungând să domine energetica unor state precum Franţa.A. Un număr tot mai mare de industrii utilizează ca materii prime produse semifabricate încât distincţia între materiile prime propriu-zise furnizate de minerit.6. urmată de Venezuela.S. mai ales în ţările recent dezvoltate sau în curs de dezvoltare . unde Brazilia deţine 20 % din producţia mondială (132 milioane tone în anul 2000 în platoul Matto Grosso). 27. avantajată de rezerve bogate. circa 4. Africa de Sud) completează această listă cu producţii mai modeste. Federaţia Rusă europeană (Kursk-Belgorod). Pericolul unor accidente şi problema deşeurilor a stopat unele planuri de extindere a reţelei de centrale nucleare în Germania. care susţin încă exportul. sedimentare şi aluviale.U. calităţii tot mai reduse a acestora (în 1960 producea 60 milioane tone pentru ca în prezent să mai contribuie cu doar 0.I. Ponderea sa în producţia mondială a ajuns la 20 %.Coreea de Sud. variabil în funcţie de minereu. faţă de cele de cupru care depăşesc rareori 2-3 %). indispensabil în industria aliajelor de oţel dar şi în industria chimică. Franţa. Africa de Sud. urmate de Germania. Al doilea producător mondial este acum Australia (96 milioane tone). rentabile mai ales când exploatarea se face la zi (Krivoi Rog în Ucraina. Cele mai multe minereuri au un conţinut redus în metal util. Kazahstan (Karaganda).Africa de Sud. Kazahstan.6. mari consumatoare de oţeluri aliate.. Exportul afectează jumătate din minereul extras. II. India. Bulgaria. fig. Lituania. Cea mai mare parte a capacităţilor actuale se situează în Europa de Vest (1/3. II.). Problema accesului la materiile prime este esenţială. dar de bună calitate. Cromul. India. Georgia (Ciatura). cunoaşte un declin. principalul minereu utilizat pentru producţia de aliaje. Franţa şi Italia. cea australiană.S. prelucrat primar în ariile de extracţie şi exportat sub formă de concentrat. Gabon în Africa. 29). China. (25 % din total) cu zăcăminte bogate în sudul Ucrainei (Nikopol). Prima mare regiune producătoare este America Latină. cele mai bogate fiind zăcămintele magmatice. în special în Franţa ce deţine 17 %) urmată de America de Nord şi Asia. 28. la Kiruna.15 milioane tone. agricultură sau exploatarea lemnului şi cele derivate prin diverse procese (chimice mai ales) este tot mai dificilă. Fiecare sector necesită materii prime specifice. 10 . extrase din zăcăminte sedimentare în Lorena). este mai concentrată la nivel mondial în câteva arii distincte – statele C. Japonia. C. cu tendinţa de creştere. Ponderea cea mai mare o au minereurile de fier (80 %) şi bauxita.R. exploatat (minereu de cromit.U.I (fosta U. Ucraina (Krivoi Rog). Italia sau Japonia. singurele exportate în stare brută. Pakistan. toate furnizând producţii însemnate statelor dezvoltate din Europa şi America de Nord. Federaţia Rusă. altădată principalul producător. Cu toate problemele legate de depozitarea deşeurilor nucleare. Belgia. Rezervele sunt foarte mari. noi tehnici mai puţin poluante fiind în curs de aplicare (utilizarea laserului cu vapori de cupru în locul difuziunii gazoase). Venezuela.1.

Congo. Exploatarea îndelungată a făcut ca unele zone ale Globului. Exploatările sunt la fel de localizate. consumă 60% din total.5 milioane tone. Zimbabwe). 1973 – 7. constituind astfel principala destinaţie a fluxurilor comerciale. Producţia minereurilor şi metalelor neferoase Minereurile neferoase sunt relativ răspândite în scoarţa terestră. S.). Birmania. 0. o piaţa activă fiind cea est-asiatică (Japonia.A. urmată de Noua Caledonie. Federaţia Rusă a încercat în perioada sovietica să creeze propria piaţă a metalelor neferoase. Federaţia Rusă. înregistrează un declin continuu după 1990. şi Japonia absorb cea mai mare parte a acestei producţii. care a deschis recent cel mai bogat zăcământ de pe Glob în Peninsula Labrador. 4. impulsionând de fapt producătorii menţionaţi în zona Asia-Pacific. Kazahstan şi în Extremul Orient. fiind la discreţia producătorilor americani controlaţi de S.A. fiind indispensabile civilizaţiei actuale. a) Minereurile neferoase tradiţionale cele mai importante sunt cuprul. urmate de alţi producători mai modeşti . 1938 – 2. Irlanda. plumbul şi zincul. să îşi epuizeze rezervele (zone importante altădată precum Boemia. Nu există o coincidenţă între regiunile de extracţie şi cele de consum.83 milioane tone) dar şi alţii mai noi ca Indonezia (1 milion tone). După o perioada de criză.47 milioane tone) şi Canada (0. cunoaşte o distribuţie ceva mai dispersă. Australia şi Canada. Molibdenul.piaţa U.S. datorat parţial creşterii consumului în ramuri specifice (electronica şi electrotehnica) dar şi descoperirii de noi rezerve în zone anterior neexplorate (Indonezia. Canada. Europa şi statele C.. Producţia de cupru. fiind utilizat pentru obţinerea oţelurilor inoxidabile. având în vedere rolul său în exploatarea unor mari rezerve de minereuri neferoase din Africa şi Asia în perioada colonială. Peru. După 1950 se adaugă S. staniul. în primul rând Europa. cel mai bogat în prezent în aceasta categorie de resurse. Scandinavia sau Iugoslavia) nu satisfac necesităţile principalului consumator . Continentul american domină larg .63 milioane tone) cu mari rezerve în Munţii Stâncoşi. Papua-Noua Guinee).S. datorat dificultăţilor tranziţiei deşi deţin un potenţial imens în Ural.I. mult timp comercializată în stare brută.U. Tendinţele actuale merg spre prelucrarea. Papua-Noua Guinee.U. S. Zambia) sau altor minereuri (Finlanda.6 milioane tone). India. astfel doar o parte infimă fiind exploatabile. în prezent acest sector fiind larg controlat de S. Statele europene.. Bolivia. Se impune în primul rând China. în locurile de extracţie. au utilităţi diverse. la care se adaugă metalele preţioase. cel puţin primară. legată de dezvoltarea electrotehnicii (1913 – 1. Chile este singurul mare producător care păstrează monopolul de stat asupra bogatelor resurse cuprifere (Codelco).6. Europa. Taiwan) dar viitorul acestui metal este incert datorită rezervelor în curs de epuizare. Ponderea Europei este în scădere. Cobaltul. a cunoscut o scădere continuă a producţiei (20 t în 1995). Aceasta concentrare a fost însoţită de o reluarea a explorărilor. producţia şi comercializarea fiind dominate de mari trusturi şi concerne atrase de privatizarea unor companii naţionale (ca cele din Polonia. a cunoscut o dezvoltare extremă după 1950. Bursa din Londra constituie încă principalul factor în dezvoltarea acestei ramuri. care au reuşit să domine treptat marile rezerve de pe continentul american. şi Marea Britanie. statele C. Finlanda. Zona Asia-Pacific participa tot mai mult.U.S. monopolul fiind deţinut de Canada şi Federaţia Rusă. Brazilia.. Noile rezerve puse în valoare în Europa (Polonia. (1.A. Iran şi Filipine. Statele C. cu rezerve notabile în sud. fără succes. cu rezultate promiţătoare în Africa de Vest.I. Consumul este în extindere în sud-estul Asiei (Coreea de Sud. aceasta şi pentru că metalurgia neferoasă este energofagă.E.A. Cunoscute încă din antichitate.). S. Asia de Sud-Est. în deşertul Atacama (Chuquicamata.Chile cu cele mai mari şi mai rentabile rezerve. Mexic. În Europa mai contează printre marii producători doar Polonia (0. Coreea de Sud etc.A. Harz sau Transilvania şi-au pierdut importanţa).U. Australia etc.Zambia şi Zair).A. Wolframul (50 mii tone anual) cunoscut pentru rezistenţa la temperaturi înalte.2. Albania. Brazilia.Kazahstan. dar prezintă dezavantajul concentraţiei reduse.U. Rezervele sunt tot mai reduse iar producţia este absorbită masiv de ţările dezvoltate. Turcia. în primul rând Marea Britanie au avut un rol esenţial în crearea unei pieţe mondiale a minereurilor şi metalelor neferoase.46 milioane tone la Legnicza în sud) şi Portugalia. dar este relativ dispers.D.I. China etc.03 milioane tone.04 milioane tone. înregistrează reduceri imputabile mai degrabă situaţiei politice (Copperbelt .Cuba. Se pot distinge două categorii de metale neferoase: tradiţionale şi moderne. Nichelul este la fel de rar (peste 1 milion tone anual). secundar în Zimbabwe. atât prin producători tradiţionali ca China sau Australia (Mount Isa. O particularitate a acestei ramuri este concentrarea financiară. Peru. Noua Caledonie. asociat rezervelor de cupru (R. urmată de Federaţia Rusă. II. China. Rezervele cele mai importante revin Canadei. Rafinarea 11 . fără precedent. Norvegia. se constată în ultimul deceniu o restructurare şi un reviriment.U. Canada. 2000 – 14. utilizat atât în siderurgie cât şi în industria chimică. utilizat pentru a conferi calităţi deosebite (duritate) oţelului este concentrat aproape exclusiv în America de Nord (100 mii tone anual).2 milioane tone). Africa.

producţia mondială fiind într-o scădere lentă.A. dar aici şi consumul s-a redus enorm. Aluminiul este produs în primul rând plecând de la minereul numit bauxită.A.A. statele C. Bolivia. Maroc.. consumul (în construcţia de automobile şi în chimia industrială) fiind concentrat în câteva state dezvoltate. consumator tradiţional. din Japonia spre China. Producţia mondială depăşea în 1999. Argintul cunoaşte o evoluţie similară cu cea a aurului. Malaysia) sunt în declin secundar în unele state latino-americane (Peru. ce domină net comerţul mondial. Prelucrarea sa presupune consum ridicat de energie. Germania.A. la care se adaugă S.I. Chile. creşterea producţiei în unele state. motiv pentru care. statele C. dar distribuţia spaţială a zonelor de extracţie favorizează net America (2/3.7 milioane tone). Brazilia). Zimbabwe) sau americane (Mexic. Unii producători dispun în principal de rezerve de zinc (Canada .U. Asia şi Africa sunt foarte slab dotate din acest punct de vedere. Favorizate sunt tot statele americane . mai ales în cele petroliere de la Golful Arabo-Persic (bursele de la Abu Dhabi sau Kuweit participă tot mai mult în domeniu). Canada. exploatate deja pe scara largă. Peru.S. Mare Britanie. bijuterie). Caraibe şi vestul Africii. Kazahstan. Peru. În afara aluminiului celelalte metale din această categorie (vanadiu. Unii producători de aici (sudul Chinei. producţia mondială traversând o criză. Japonia) dar state precum Chile şi Indonezia au investit enorm în rafinarea producţiei proprii. unde prospecţiunile au pus în valoare rezerve importante. Mexic. Dimpotrivă. şi spre deosebire de aur.. cel mai mare producător şi 12 .. cu excepţia Chinei. Peru. argintul înregistrează global.S. Grecia.. Foarte rar astăzi. cu mari disponibilităţi de export.I. mult state constituindu-şi stocuri strategice. (Federaţia Rusă. 130 milioane tone. frecvent întâlnit în zonele tropicale dar şi în cele temperate. mari consumatoare.U. dar în creştere în sud-estul Asiei.1 milioane tone Zn.locul 1 în lume. urmată de o serie de state din America Centrală. în Ural) sau Australia.576 tone în anul 2000 faţă de 2066 tone în anul 1990). Europa este ceva mai dotată decât în cazul aurului (Polonia.). Producţia mondială este în creştere însă (2. b) Metalele neferoase moderne Sunt mai recent introduse în circuitul economic deşi au o mai mare răspândire în scoarţa terestră adesea (aluminiul).I. o creştere a consumului. Utilizarea lor este în creştere datorită calităţilor deosebite (rezistenţa la coroziune.I. Rezerve mari sunt în statele C. Bolivia. şi Canada). alţii (Thailanda. Consumul acestui metal este în scădere în Europa şi America unde a fost înlocuit de aluminiu. Este una din ramurile care a permis decolajul industrial al unor ţări în curs de dezvoltare care dispun de surse de energie ieftină (state arabe petroliere de ex. Platina este un metal preţios rar a cărei producţie este foarte strict localizată în Africa de Sud şi Federaţia Rusă mai ales (aici rezervele sunt în curs de epuizare dar au fost constituite rezerve strategice importante). Bolivia. dar iremediabilă (3. (Kazahstan). Uzbekistan) sau în unele state din vestul Pacificului. Producţia de aur a fost mult timp dominată de Africa de Sud unde rezervele au scăzut considerabil. ca şi în Australia sau vestul S. Suedia). Peru.Canada. datorită sporirii producţiei în unele state africane (Ghana.metalului este încă apanajul statelor dezvoltate (S. bauxita se găseşte în cantităţi foarte mari.S. stibiu. S. fiind uşor de exploatat. Producţia de staniu este de o importanţă mai redusă dar are o utilizare veche (aliaje cu cuprul bronzul). mai ales în China. Aici se manifestă delocalizarea unor capacităţi de producţie electronică. Mexic. Utilizat masiv în industria automobilelor. dar sunt tot mai deficitare. Chile. electronică. la care se adaugă. Cele două metale se găsesc de regulă combinate sub forma minereurilor complexe şi au o importanţă deosebită.I. Venezuela). în aeronautică şi în industria ambalajelor. dar piaţa acestor metale este supusă unor distorsiuni tot mai mari datorită recuperării masive a metalului util din deşeuri (s-a ajuns la peste 30 %).6 în 1999 sau 7.). cererea este în creştere rapidă în unele state în curs de dezvoltare. Cel mai mare producător este Australia. Indonezia.A. nu este agreată de marile puteri. cu producători tradiţionali precum Mexic.U.) sau în cantităţi relativ egale (China. Iugoslavia). respectiv 6. motiv pentru care este localizată în apropierea unor surse bogate (hidroenergie în primul rând).) sunt mai rare şi de aceea mai scumpe. Producţia mondială de argint era în anul 2000 de 17400 tone. motivat şi de scăderea cursului. la fel ca şi Australia sau statele C. este net concentrat în sud-estul Asiei.U. Vietnam etc. recent puse în valoare (Filipine.S. Spania. iar în Federaţia Rusă se exploatează un minereu similar numit nefelin în nordul extrem (Peninsula Kola). Metalele preţioase au o utilizare restrânsă (etalon monetar. Minereul din care se extrage aluminiul. titan etc. În Europa se remarcă sudul şi sud-estul continentului (Ungaria. Producţia de plumb şi zinc. Bolivia) şi Federaţia Rusă (în Yakuţia. maleabilitate etc. precum şi China sau statele C. sprijinind dezvoltarea industriei electronice. a cunoscut ritmul cel mai important de creştere dintre metalele neferoase. motiv pentru care şi preţurile sunt în scădere.). Belgia.6 milioane tone Pb în 1974 şi 2. S.U. Indonezia. sunt la fel de rare. datorită proximităţii principalelor rezerve. Australia.S. Europa şi Japonia rămân principalii importatori şi în acest caz. alţii de plumb (Africa de Sud. Papua Noua-Guinee). Vietnam) sunt mai dinamici. Europa are o participare simbolică. duritate.

). industrii de bunuri de larg consum). capabilă să sprijine dezvoltarea unei industrii naţionale.7.7 milioane tone în anul 2000 faţă de 4.sudul Siberiei. Indonezia etc. Africa de Sud. 13 . . mai ales acolo unde resursele de energie sunt abundente. mai ales a celor cu producţie mare de energie ieftină (S. acest muzeu mineralogic al lumii dă 40 % din producţia mondială (Middelburg). Toate aceste mari firme au o tendinţă de delocalizare a capacităţilor de producţie energofage spre statele în curs de dezvoltare. peninsula Kola). Canada. Africa rămâne în continuare un furnizor de minereu. în apropierea marilor hidrocentrale din Peninsula Labrador. unde utilizează energia hidroelectrică ieftina a centralelor de pe Angara. Egipt etc.A.Europa. Producţia este în mare parte controlată de firme multinaţionale precum: Alcoa (S. dar în ultimul timp statele producătoare de bauxită îşi dezvoltă propriile capacităţi.15 milioane tone în anul 2000). Arizona). Federaţia Rusă dă 30 % (Ural.metalurgia neferoasă tradiţională. . cu 15-16 % (Colorado. Norvegia. . Elveţia). industria aluminiului fiind considerată o ramură profitabilă. cu impact deosebit din punctul de vedere al creării de locuri de muncă dar şi al poluării mediului. urmată de statele alpine (Franţa. India. şi în nisipurile titanifere de pe plajele Australiei.A. calităţi care se păstrează şi la temperaturi înalte. Utah.U. Venezuela). O politică similară o au statele mari producătoare de petrol. Germania. S. Bahrein. Vanadiul îmbunătăţeşte oţelul prin tărie. elasticitate şi rezistenţă la coroziune. Elveţia) şi de producătorii de bauxită (Ungaria. având capacităţile localizate pe litoralul Golfului Mexic iar Canada are mari disponibilităţi de export din unităţile amplasate pe cursul inferior al fluviului Sfântul Laurenţiu. stat petrolier şi a Africii de Sud. lângă lacul Alard (Canada). India.). firma canadiană ce controlează şi o parte din producţia europeană la concurenţă cu firma franceză Péchiney. cu excepţia Nigeriei. cu o producţie stagnantă. obţinută de obicei în hidrocentrale. dirijată masiv spre export (1. Spania)..industria aluminiului legată de piaţa de consum dar mai ales de prezenţa energiei electrice ieftine. instalaţii de laminare etc.S.I.U. rezistenţa la coroziune şi la temperaturi ridicate. Asia centrală. în China (locul 3 în lume deja cu 2. state petroliere de la Golful Arabo-Persic (Iran. Grecia. sau în Tadjikistan (3. Idaho. costisitoare.exportator fiind Australia (48 milioane tone). perspective de fuzionare cu firma australiană Western Mining.industriile siderurgice fixate în mare parte de prezenţa reducătorului (cocsul) şi a energiei necesare manipulării unor cantităţi imense de materii prime sau pentru încălzirea imenselor instalaţii.această activitate este un complex de procese industriale integrate. cuptoare.). a) Siderurgia Caracteristicile generale ale siderurgiei sunt: .A. Norvegia. Se pot distinge mai multe regiuni de producţie: .U. E.1 milioane tone în anul 1990).).7. . Alcan. cunoaşte o dinamică susţinută şi în acest domeniu. .Australia şi-a sporit producţia. cocserii. localizată tot mai mult în zonele de extracţie. Alte utilizări vizează construcţiile navale şi aerospaţiale. Titanul este un alt metal rar. Principalul producător mondial este Norvegia cu zăcăminte importante în nord (Mo I Rana). Din punctul de vedere al repartiţiei spaţiale se pot distinge trei forme de localizare: .A.A. fiind cunoscut pentru calităţile sale deosebite (duritate.1. cunosc un regres (3. Industriile de bază II. care folosesc avantajul unei resurse energetice abundente. este şi mai rar (10 mii tone anual). Cele mai mari concentrări fiind cele din Munţii Appalachi (S. şi are ca utilizare principală rolul de catalizator în industria chimică. în statele C.U. Vanadiul.U.statele C.U. unde S. motiv pentru care are utilizări în aeronautică). utilizat pentru aliaje uşoare cu rezistenţă mare atât în metalurgia neferoasă cât şi în cea feroasă. având în frunte Norvegia cu unităţile amplasate în preajma hidrocentralelor din Alpii Scandinaviei (peste 1 milion tone în anul 2000). Rafinarea aluminiului.62 milioane tone în anul 2000).I. proiecte de dezvoltare a unor capacităţi fiind în curs în Mozambic. Rezervele sigure sunt de 526 milioane tone. Instalaţiile industriale sunt greoaie. necesitând cheltuieli mari de întreţinere (furnale. . România.76 milioane tone).Asia. (prin electroliza aluminei obţinută după concentrarea şi hidrolizarea minereului) a fost mult timp apanajul ţărilor dezvoltate. dat fiind rolul său de catalizator al altor activităţi industriale şi servicii (echipament. II. Metalurgia Prelucrarea metalelor este considerată ramura de bază a economiei industriale a unei ţări.S.America de Nord. cale urmată recent şi de unele state latino-americane (Brazilia..A. dispune de capacităţi însemnate în partea asiatică .

A. cu 132 milioane tone în 1974. scăderea cererii în domeniul construcţiilor etc. nord-estul S.. Australia cunoaşte o evoluţie comună statelor dezvoltate. şine etc. fiind acum. dar cu 23 în 1990 şi 43 în 2000 (locul 6). Brazilia devenind deja un producător mediu (28 milioane tone în 2000 faţă de numai 7. În acelaşi timp. tuburi. chiar dacă beneficiile acestei ramuri industriale sunt imense. caracterizat prin maxima dispersie a capacităţilor de producţie. răşini sintetice).A. bazate mai ales pe electroliză dar şi prin operaţiile necesare sau prin produsele obţinute. Operaţiile menţionate sunt în prezent complet automatizate. Şi producţia Japoniei stagnează. oţeluri de diferite calităţi. de obicei în zonele de extracţie. statele în curs de dezvoltare văd în această ramură un important consumator de forţă de muncă.7 etc. Indonezia (4 milioane tone). Acest progres al producţiei asiatice a redus ponderea statelor europene sau nord-americane şi a condus la dispersia capacităţilor. 118 în 1989 şi 101. triaje etc. Arabia Saudită (3 milioane tone) alăturate Coreei de Sud unde producţia a debutat încă din anii '50. Prima fază o constituie îmbogăţirea şi concentrarea minereurilor. atât în zone ce dispun de materii prime (India) cât şi în zone portuare. fără tradiţii în domeniu : Turcia (14 milioane tone în 2000). Localizarea capacităţilor ţine de asemenea de alte reguli decât cele ale proximităţii materiilor prime. Donbass.S. sârma. vane. Taiwan (17 milioane tone). 61 în 1990 şi 126 milioane tone în anul 2000 (locul II în lume). de ex. ţevi. Asia nu este singura arie geografică marcată de acest fenomen. statul implicându-se direct de cele mai multe ori în crearea. cu uzinele localizate în special în porturile sud-estice.suprafeţele necesare infrastructurii industriale (instalaţii. Statele occidentale. nord-estul Chinei. Cea mai rapidă creştere a înregistrat-o China (24 milioane tone în 1974. cu o producţie stabilă limitată la circa 78 milioane tone. în zonele producătoare de minereuri. b) Metalurgia neferoasă Caracteristicile acesteia au fost prezentate deja în capitolul referitor la extracţia acestor metale.S.). dezvoltate cunosc într-adevăr o stabilitate. 14 . maximul producţiei fiind înregistrat aici în jurul anului 1974 (S. era unicul producător notabil (8 milioane tone în 2000). Este motivul pentru care capitalul bancar este mai rar atras în acest domeniu. ..5 în 1974. Descreşterea relativă survenită după 1990 a fost frânată. locul 8 în lume) dar progrese mari au făcut şi Mexicul (16 milioane tone). Nigeria şi Zimbabwe (cu circa 1 milion tone fiecare). Progrese spectaculoase au fost înregistrate în ţări recent intrate pe piaţa oţelului. în funcţie de necesităţile interne.) sunt foarte mari. tablă. potenţialul de producţie şi consum al acestui continent nefiind neglijabil. sudul insulei japoneze Honshu.7 milioane tone). Tendinţa generală este cea de cantonare a operaţiilor de concentrare şi reducere a minereului în statele producătoare (mai ales la cupru. fier-beton. impunându-se deja ca al 9-lea producător). impunerea în peisaj fiind foarte marcantă. a cunoscut o creştere ceva mai moderată (6.U. Iranul (7 milioane tone. . depozite. America Latină îl reproduce la o scara similară.amortizarea investiţiilor este foarte lentă.I. de la 160 milioane tone în 1989 la 94 în 2000.cea mai mare parte este obţinută în câteva areale regionale: nord-vestul Europei. Deosebirea faţă de siderurgie constă atât în procedeele tehnologice. fiind consecinţa reducerii producţiei şi consumului în fostele ţări comuniste (statele C. 15 în 1990 şi 27 în 2000.Coreea de Sud.5 în 2000. în funcţie de consum. .7 milioane tone în 1974.. dar astăzi se alătură şi Egiptul (3 milioane tone). Un alt stat asiatic s-a impus ca un producător mediu .produsele livrate sunt diversificate: fonta de turnătorie. stat cu bogate resurse carbonifere şi minereuri de fier de bună calitate. Aceste evoluţii demonstrează noua tendinţă de localizare a capacităţilor de primă transformare. 783 în 1989 şi 844 în 2000. Germania cu un maximum de 60 milioane tone în 1974. la începutul mileniului III. România de la 16 milioane tone la 4. probabil principalul producător. urmată de reducerea succesivă a fracţiunilor sterile sau inutile până la obţinerea metalului brut şi a aliajelor specifice. India. chiar dacă se impune net nucleul manciurian (nord-est). extinderea sau ajustarea bazei siderurgice. În Africa. iar poluarea determinată de utilizarea unor substanţe nocive (acid sulfuric mai ales) a fost mult redusă.U. Concentrarea producţiei este foarte evidentă .prin importanţa sa siderurgia este una din producţiile indicative ale nivelului de dezvoltare a unei ţări. Venezuela şi Argentina (4 milioane tone fiecare) etc. aici maximul a fost ceva mai tardiv (după 1980) între 1990-1996 producţia niponă (locul I în lume) oscilând între 100-115 milioane tone. profile de montaj. Producţia mondială de oţel este relativ stabilă în ultimele decenii: 704 milioane tone în 1974. cu producţii mediocre în 1974 (2. respectiv 21 milioane tone în aceiaşi ani. mult timp R. astăzi cu circa 46 milioane tone sau Franţa cu 27. Explicaţiile acestei situaţii derivă atât din şocul petrolier din 1973 dar şi din utilizarea progresivă a materialelor alternative (mase plastice. reducerea progresivă a tonajului multor utilaje şi echipamente. multe state dezvoltate preferând să importe fonta şi otelul brut pentru industriile consumatoare.A.

U. cu tradiţii mai vechi. Legată de aceasta este şi producţia de fibre chimice (vâscoză). aerul atmosferic etc. dar ţările producătoare tind să-şi dezvolte propriile capacităţi. Anvers.acid sulfuric.E.U. Tot din această ramură face parte şi producţia cocsochimică. care se adaugă Indiei şi Chinei. Diamantele artificiale au o localizare similară şi completează producţia naturală a acestui produs carbonic dur.Amsterdam.07 miliarde tone în anul 2000. Singapore. var.7. astăzi tinde să se localizeze în ariile de extracţie petro-gazeiferă. beneficiind de apropierea marilor producători de petrol din zonă (Insulele Virgine.U.S. Se resimte însă tendinţa de deplasare a centrului de greutate a acestei industrii spre noile ţări industriale (China. Industria chimică Materiile prime ale industriei chimice sunt foarte variate: combustibili minerali solizi.A. aşa cum este şi cazul României (25 milioane tone capacitate de rafinare utilizată în proporţie de numai 50 %.. Federaţia Rusă (în Yakuţia. zona metropolitană a Moscovei şi a Parisului. Unele mici state insulare s-au specializat în procesarea petrolului. Massachussets şi Pennsylvania în S. unii mari producători rafinând deja mai mult de jumătate din producţie (Mexicul. folosit drept moderator în centralele nucleare. o cincime (827 milioane tone) revine S. plumb sau zinc rafinat rămân tot statele occidentale (S. Canada. explozivilor. Ca indicatori ai dezvoltării industriei chimice sunt astfel utilizate cantităţile unor producţii de bază . adesea ajungându-se la 10-20 milioane tone petrol procesat. R. Bombay. Iran). înregistrând o coincidenţă perfectă între zonele de extracţie şi cele de obţinere a metalului.A. solvenţilor.U. Aceeaşi observaţie poate fi făcută şi pentru producţia de Pb şi Zn. Coreea de Sud. 15 . Botswana. ce furnizează combustibilul necesar siderurgiei dar şi gudroane sau uleiuri speciale. este produs în apropierea uzinelor specializate în utilaje nucleare . Bavaria şi valea Rinului în Germania. Belgia la cupru de ex. Capacitatea de rafinare este concentrată la nivel mondial în marile state consumatoare şi se estima la circa 4.U. Trebuie remarcat că o mare parte din această capacitate rămâne neutilizată. Capacităţi de rafinare tot mai importante deţin în prezent şi unele state asiatice. foarte utilizate în industria textilă ca înlocuitor al unor fibre naturale. Namibia.. prin caracteristicile lor. Lisabona. fibre şi fire sintetice.A. celuloză sau frecvent. aerospaţiale). nordul Italiei.. Olanda. Concentrată mult timp în ţările dezvoltate pe traiectul conductelor sau în zonele portuare. Petersburg. Africană urmate de India.2.Québec în Canada. şi Japonia. Grafitul artificial. Această diversitate face dificilă măsurarea importanţei industriei chimice. Industrializarea acestora ca şi a diamantelor artificiale are o distribuţie complet diferită. Din aceasta. Dependenţa de siderurgie face ca localizarea lor să fie strâns legată de această ramură. China şi Brazilia. În acest fel marii producători de cupru. concentrată în câteva centre europene tradiţionale . mai ales în Caraibe. Indonezia) iar China a progresat enorm fiind în poziţia a treia după S. Japonia. St. Germania. Manaus şi Brasilia în Brazilia. Antilele Olandeze). obţinerea metalului brut şi a aliajelor rămânând încă apanajul statelor dezvoltate unde şi consumul este mult mai ridicat. Scoţia. a fibrelor artificiale. Aceste tehnologii de vârf sunt localizate îndeosebi în apropierea marilor consumatori din ţările dezvoltate. materii vegetale sau animale. Dezvoltarea sa ţine de largile posibilităţi oferite de industria cauciucului.. Ierarhia producătorilor se modifică permanent. produsele derivate din chimizarea produselor petroliere . Zambia.. O categorie aparte o constituie produsele utilizate de noile tehnologii precum grafitul artificial. Surat în India etc. Kinshasa în Africa.A. sudul Franţei. Peste 75 % din necesar este încă asigurat de exploatările de diamante naturale prezente mai ales în Africa dar şi în Asia. Piaţa acestui produs valoros este controlată de firma olandeză De Beers. India). 15 % U. coloranţilor. Japonia. în bazinul fluviului Lena). b) Petrochimia Prelucrarea petrolului rămâne cea mai importantă ramură a chimiei grele având un rol dinamizant atât în industriile din amonte (chimia de sinteză) dar şi în cele din aval (textile. II. doar metalele preţioase. produselor farmaceutice. pirite cuprifere. Tel Aviv şi Haifa (Israel). amoniac. atât producătoare de petrol (Arabia Saudită. urmată de Zair. diamantele artificiale. localizată predilect în regiunile cu producţii ridicate de cărbune de calitate. soda caustică. construcţii automobile. favorizate de imensa piaţă internă. Capacităţile de producţie se remarcă prin gigantism. Londra.dar şi la aluminiu). Taiwan). Luanda. cât şi mari consumatoare (Coreea de Sud. de mici dimensiuni de regulă (Johannesburg. azotaţi. lichizi sau gazoşi. ajunse din urmă ce-i drept de Chile. tot mai utilizate în aeronautică şi mai ales în construcţiile spaţiale dar şi în telecomunicaţii sau în construcţii sunt obţinute în unităţi de mici dimensiuni dar de înaltă tehnicitate – nord-estul S. a) Carbochimia Este o ramură în plină dezvoltare.mase plastice. Fibrele carbonice. Australia cu bogatele sale zăcăminte aluvionare fiind în prezent pe primul loc (1/3). fibrele carbonice. Midlands în Marea Britanie. echipament.). Brazilia. mari producători de minereu sau de China şi Coreea de Sud). Taiwan. (620 milioane tone) şi 6 % Japoniei (248 milioane tone). Australia sau America de Sud.A. săruri.

Repartiţia spaţială a petrochimiei diferă de la stat la stat în funcţie de prezenţa unor resurse petroliere sau gazeifere dar şi de traseul marilor conducte. obţinute mai ales în Franţa).3 milioane tone la nivel mondial). statele C. Utilizarea în industria textilă dar şi în industria mecanică sau electronică a concentrat eforturile în direcţia creşterii calităţii. lansată în anii ' 30. Producţia ca şi consumul cunosc o distribuţie paralelă – 80 % produse în 10 tari dezvoltate ce consumă 70 %. Imperial Chemical Industries în Marea Britanie sau Bayer în Germania se reduce treptat. De obicei. Shwaiba. polistirenul şi elastomerii. Charleston.S.). Marile companii din domeniu sunt puternic concurate în ultimul timp de procesul de descentralizare graţie activităţii laboratoarelor companiilor de producţie electronică.U. mai rar în cele de extracţie (interiorul Chinei.034 milioane tone în 1948 şi 16 milioane tone în 2000). legat de creşterea consumului dar şi de necesitatea inserţiei unei ramuri considerată ca esenţială în economia unui stat modern. cu excepţia litoralului mediteranean sau a sudului extrem.U. China..industria fibrelor şi a firelor sintetice a cunoscut o dezvoltare la fel de explozivă (0. Coreea de Sud (0. . Bombay. Complexe petrochimice de anvergură au răsărit peste tot în Asia de Sud şi Sude-Est ca şi în America Latină de obicei în marile porturi (Karachi. Europa de Est cunoaşte o criză şi în acest domeniu (statele C.industria cauciucului sintetic. Automobilismul a condus la un nou avânt ajungând să asigure în prezent 60 % din necesarul de cauciuc. Colombo. dimpotrivă. în Caucazul de Nord şi în Siberia Occidentală. În C.I. b) Industria produselor clorosodice 16 .industria maselor plastice şi a răşinilor sintetice a cunoscut o expansiune după 1950 când şi utilizarea lor se diversifică odată cu lărgirea paletei de produse (0. Asia de Sud-Vest este pe cale să devină principala concentrare petrochimică a lumii . iniţial pe bază de cărbune.E. U. (1 milion tone) la care se adaugă producătorii est-asiatici China (0.A. localizările legate de existenţa unor resurse sunt rare (Valea Prahovei. Capitalul autohton este dublat aici de cel japonez şi occidental.5 milioane tone în 1990 iar România a căzut de la 110 mii tone la 25 mii tone în 2000). (2. Japonia dispune de cea mai mare concentrare. mai recent pe coastele estice ale Marii Britanii) deosebindu-se cele de tip portuar maritim sau fluvio-maritim. Visakhapatnam. . Legătura strânsă cu piaţa de consum impune o concentrare a producţiei în S. În Europa. produceau 2.6 milioane tone). în Iran la Abadan. agroalimentară. Galveston. Calgary. Coreea de Sud şi Taiwan tind să formeze o puternică concentrare în domeniu.S.4 milioane tone anual din cele 9. la care se adaugă cele din zona Marilor Lacuri. Amarilo. este una din cauzele care impune variaţii mari de producţie în funcţie de interesul acestora. Concentrarea financiară (mari trusturi precum Michelin). În America de Nord principala concentrare se remarcă în jurul Golfului Mexic (Corpus Christi.S. la Lanzhou. Japonia (1. Bandar Abbas şi insula Kharg . baza de producţie a cauciucului natural. Beaumont) legat de rezervele de petrol sau în lungul magistralelor (Dallas. Gröningen în Olanda. Tulsa în Texas-Oklahoma) dar şi în porturile atlantice (Savannah. cele trei mari regiuni producătoare (S. aerospaţială ce-şi dezvoltă capacităţi proprii. la Mina al Ahmadi. Bangkok în sud-estul Asiei etc.limitându-se la satisfacerea necesarului intern). Edmonton).E. Rolul unor mari firme precum Rhône-Poulenc în Franţa. U.45 milioane tone în 1945 şi 66 milioane tone în 2000). policlorura de vinil.) sau pe coasta pacifică. rafinarea se efectuează în porturile maritime iar derivarea produselor în lungul conductelor. cu capacităţile situate în zonele portuare. în subcontinentul indian sau Manilla.cele mai mari instalaţii în Arabia Saudită pe coasta estică la Dammam şi Ras al Kafji. Cele mai utilizate sunt polietilena. frecvente pe ţărmurile Mediteranei sau ale Oceanului Atlantic. Repartiţia producţiei se schimbă treptat. dinamizată în timpul celui de-al doilea război mondial de ocupaţia japoneză a Asiei de Sud-Est. cele poliamidice (25 %) şi cel acrilice (17 %). Se alătură în Canada capacităţile din zona de extracţie a petrolului (Regina. Africa rămâne deocamdată în afara acestei tendinţe deşi dispune de mari rezerve. Houston. Cele mai frecvente sunt fibrele poliesterice (52 %).68 milioane tone) sau latino-americani (Brazilia cu 0.85 milioane tone).37 milioane tone).4 milioane tone. Chongqing).A. Baza producţiei constă în polimerizarea macromoleculelor derivate în procesul de rafinare. Kuwait. Mai puţin costisitoare decât textilele naturale (în ultimele decenii) dar şi decât cele obţinute din celuloza (celofibra) cu care se combină adesea s-au impus rapid şi s-au diversificat.I integrarea regiunilor de extracţie cu cele de rafinare şi derivare este foarte strânsă principalele concentrări petrochimice constituindu-se pe Volga mijlocie. pe un spaţiu restrâns în jurul Mediteranei japoneze acolo unde se concentrează şi marile aglomeraţii urbane (de la Okayama la Chiba trecând prin Osaka şi Tokyo ). menite să le satisfacă necesităţile în produse speciale la preţuri mult mai avantajoase. Djakarta. (2. Forth Worth.I. şi Japonia) mai deţin încă 55 % din producţie dar noile ţări industriale din sud-estul Asiei şi cele producătoare de petrol şi-au mărit enorm ponderea. New York etc. Principalele ramuri ale petrochimiei sunt: . Tot în estul Asiei.

este dependentă de resursele de sulf (nativ sau recuperat) dar şi de apropierea consumatorilor (fig. Utilizările diverse ale acestei industrii explică dinamismul producţiei unor ţări în curs de dezvoltare. Algeria etc.4 milioane tone).S.I. (fig. Franţa (Alsacia).Maroc. Producţia mondială se cifrează la 112 milioane tone în anul 2000.U. cum sunt zonele vulcanice din vestul continentului american.S. resursă foarte răspândită în scoarţa terestră. mai ales în ţările în curs de dezvoltare (Orientul Apropiat. Kingisepp în Peninsula Kola din nordul Federaţiei Ruse) fie în zonele portuare din Europa (pe litoralul mediteranean. Localizarea acestei industrii depinde de trei factori: . de la siderurgie la unele ramuri ale industriei alimentare. 52). 53).A. dar concentrarea producţiei rămâne excesivă. celuloză şi hârtie etc. Canada. fiind o ramură energofagă.U. cum este cazul Poloniei.I. Franţa. Producţia mondială de sodă caustică depăşea 35. Industrializarea este efectuată de cele mai multe ori în zonele de extracţie. Aceste rezerve sunt concentrate în emisfera nordică (America de N. greu de manipulat. Europa este net dependentă fiind şi un mare consumator de îngrăşăminte fosfatice datorită agriculturii avansate. Exploatarea acestor săruri este în creştere atât din zăcămintele de suprafaţă cât şi din apele marine sau lacustre mineralizate (Marea Moartă.clor. Maroc.I.A. mult mai difuze (fig. fiind urmată de S. dat fiind rolul său esenţial în industria îngrăşămintelor chimice.Florida în S.A. fosforit rezultat din depunerea deşeurilor unor vieţuitoare. motiv pentru care constituie alături de potasiu baza industriei îngrăşămintelor chimice. domină încă (40. Producţia mondială depăşeşte 30 milioane tone. Sarea gemă (minerală) este una dintre resursele cele mai abundente din scoarţa terestră (1 000 000 miliarde tone). cei mai mari producători de îngrăşăminte potasice fiind astfel tot statele C.A. P. respectiv 32 milioane tone). în Asia Centrala şi Transbaikalia. . Consumul este concentrat în ţările care dispun de o agricultură intensivă cunoscând o dinamică ascendentă ce impune o creştere a fluxurilor de export (de la 9 la 20 milioane tone între 1982-1996) principalii importatori fiind S. Cel mai mare producător este reprezentat de statele C.U. Iordania. fiind produse toxice.4 milioane tone în anul 2000.România.cele din zona alpină. Saskatchewan. în Asia şi Africa exploatându-se mai mult sarea marină. Egipt). Industria sulfului produce în primul rând acid sulfuric. Producători dinamici sunt şi Brazilia. cu zăcăminte bogate în bazinul Kamei (afluent al Volgăi).E. acid clorhidric. d) Industria de prelucrare a fosforului. apoi Germania (Munţii Harz). Spre deosebire de alte resurse. în 2000 ajungându-se la 123 milioane tone.U. S. India. Localizarea acestei industrii poluante. Consumul acestei materii prime relativ răspândite în scoarţă este în creştere. şi Irak). Marea Roşie. frecvent în insulele din Pacific precum Nauru) sau minerală (fosfaţii). sub forma sărurilor potasice. în Bielorusia. industria alimentară. America Latină. Germania. Egipt etc. O altă sursă o constituie sulful recuperat din petrol sau din piritele cuprifere. Prelucrarea se efectuează fie în zonele de extracţie . dar şi cele cu resurse mari de sare gemă . soda calcinată având o utilizare largă în alte ramuri ale industrie chimice. Asia de Sud-Est). contrar necesităţilor de consum. Polonia.repartiţia zăcămintelor de sare gemă.U. industria de îngrăşăminte. 50). Canada domină larg piaţa îngrăşămintelor potasice (7 milioane 17 . Namibia.1 milioane tone). Exploatarea sulfului nativ este facilă.A. Iran. după care urmează câţiva producători dinamici din Orientul Apropiat (Israel. Trei mari producători . dar sunt urmate de China (19 milioane tone) care a devansat Japonia (6. ţările din Maghreb. element indispensabil multor industrii. Marea Caspică).6 milioane tone).. şi Federaţia Rusă deţin monopolul. Israel. Petah Tiqva în Israel.localizarea şi specificul consumatorilor (industriile farmaceutice. fiind utilizate aproape exclusiv în industria îngrăşămintelor chimice. potasiului şi azotului Fosforul este o altă resursă nemetaliferă indispensabilă în structurarea celulei vii.Industria produselor clorosodice este o ramură importantă. formată prin depunerea NaCl în bazinele marine. China. Brazilia şi Japonia (fig. Marii producători de substanţe clorosodice sunt statele cu o hidroenergie dezvoltată .. principalul producător (5 milioane tone). Rezervele de fosfor sunt în mare parte de origine biogenă (guano. Sicilia. statele C. în Australia sau sud-estul Asiei). Alberta. aceasta în statele care nu dispun de zăcăminte de sulf nativ (S. Prospecţiunile au pus în valoare noi zăcăminte (Vietnam.7 milioane tone) şi statele vest-europene. cu 6 milioane tone sulf recuperat deţin locul I urmate de statele arabe petroliere). Canada. mai ales în zonele cu zăcăminte bogate. de detergenţi.S. .U. Peru. 51).A. riscante. Acidul sulfuric rămâne principalul produs al industriei chimice. La fel de rentabilă este şi exploatarea rezervelor de sulf sedimentar. Europa).A. Japonia (3.U. Iordania.. coloranţi. soda caustică. Potasiul este mai răspândit. Egipt). Argentina. fiind concentrată în S. textilă. unde această ramură este prioritară Egipt. (11. în petrochimie şi metalurgie.existenţa unor surse abundente de energie. apropierea de consumatori.. S. Chineză (4. industria alimentară. produsele obţinute . Urmează Canada cu rezerve imense în partea central-vestică (Manitoba. şi U. rezervele de fosfor sunt extrem de concentrate în spaţiu. urmate de R. în strânsă legătură cu dezvoltarea industriei de îngrăşăminte chimice. exploatate la zi. Thailanda.

azotul se extrăgea din salpetru sau din unele alge marine (varech în Marea Nordului). cărbuni superiori). Calcarele sunt cantonate în lanţul muntos alpino-carpatic. 1594 milioane tone în 2000) însă saltul unor ţări este spectaculos. Consumul de îngrăşăminte azotoase atinge în prezent 150-350 kg/ha în ţările dezvoltate dar nu trece de 4 kg/ha în Africa.). Producţia globală a crescut lent (700 milioane tone 1974. aflată pe locul 4. în megalopolisul japonez. var. Preferă însă apropierea marilor centre urbane care-i asigură consumul. depresiunea Afar în Etiopia). deceniile următoare fiind dominate de ţările comuniste (civilizaţiile betonului). Astfel cel mai mare producător a devenit China. Materialele fotografice se produc tot mai mult în estul Asiei iar în imprimerie prin producţii de calitate se impun statele europene. În Polonia. încât astăzi necesităţile sunt satisfăcute din azotul atmosferic. O mică parte din sărurile exploatate este utilizată în industria explozivilor. împrejurimile Moscovei). Azotaţii naturali sunt o resursă rară (deşertul Atacama în Chile. Industrializarea azotului. Munţii Apalachi.Accacia albida. mijloace de transport sau aparate electrocasnice. Atlasul Saharian. Ţările în curs de dezvoltare deţin astăzi 2/3 din producţia mondială (doar 9 % în 1974). fiind una din rarele industrii de bază prezente în statele mai slab dezvoltate din Africa şi Asia. Consumul de ciment s-a deplasat şi el în aceste ţări datorită "boom"ului construcţiilor civile şi industriale (mai ales hidrotehnice). zona Marilor Lacuri. Povoljia. Fabricile de ciment din statele C. Baza de materii prime este constituită în principal din calcare.U. motiv pentru care este extrem de slab reprezentată în Lumea a Treia. Fabricile de ciment au o localizare la fel de dispersă.S. foarte cunoscute fiind speciile arboricole din savanele africane .8. cele mai mari concentrări fiind tipice în bazinul parizian. Podişul Abisiniei etc. producţia de filme fotosensibile. Principalul utilizator este industria îngrăşămintelor azotoase. marne şi dolomite. Fixarea azotului este o tehnologie mare consumatoare de energie. Europa Occidentală. ipsos) deţine şi cea mai mare pondere prin natura utilizării produselor rezultate. Japonia şi Europa de Est) cunoaşte astăzi o explozie fără precedent în ţările în curs de dezvoltare. chibriturilor şi a sticlei. Industria materialelor de construcţii Este o primă categorie de industrii destinate echipării infrastructurii edilitare şi a celei de transport (şosele.1. Industriile de echipament Ramura industriilor de echipament cuprinde două mari categorii de industrii . care pot fixa până la 200-300 kg/ha anual. Tradiţional. Este o industrie dependentă de nivelul de trai al populaţiei. resursă inepuizabilă practic. În Europa de Vest vârful consumului s-a situat în anii ' 50. Producţia mondială de îngrăşăminte chimice (inclusiv cele fosfatice şi azotoase depăşea 114 milioane tone în anul 2000. II. este independentă de alţi factori putându-se localiza oriunde există un personal calificat.. urmată de U.producţia de explozivi. cel londonez. Casuaria. poduri etc. instalaţii. Ucraina. Marea Câmpie Rusă (regiunea Lacului Onega. a) Industria lianţilor (ciment. cazul statelor din sud-estul Asiei. plecând de la fabricarea într-o prima etapă a amoniacului. sunt repartizate atât în partea asiatică (bazinul Kuzneţk). cât şi în cea europeană (Urali. China estică şi sud-estică.cele destinate construcţiilor şi lucrărilor publice şi cele care produc echipamente. care pot aduce beneficii imense. care presupune o legătură mai mare cu piaţa de desfacere. f) Similare ca localizare şi legate de industria chimică sunt şi industriile de materiale fotografice şi industria tipografică. e) Industria farmaceutică şi cosmetică Este o ramura mai pretenţioasă. cu vechi tradiţii încă din perioada antică. fabricile sunt 18 . O nouă utilizare a azotului o constituie biotehnologiile. pe valea Rinului etc. atât spre Japonia cât şi spre alte state cu o agricultură intensivă. Iniţial. Concentrată odinioară în cele patru mari ansambluri economice (America de Nord. utilaje. în zona oraşului New York. Legată de industria chimică ce-i furnizează produse semifinite. devenind prima producătoare sau India de la 4 la 102 milioane tone în anul 2000.E.I. azotul poate fi fixat în sol şi prin intermediul unor bacterii (Rhyzobium). Comercializarea este intensă. Cantităţile produse sunt în creştere. Acestea sunt localizate de obicei în marile aglomeraţii urbane dar cunosc o difuziune extremă în spaţiu. extrasă din atmosferă. China de la 15 la 583 milioane tone. este recentă. sepcifice leguminoaselor. II. a coloranţilor.tone exportate anual). sudul Ucrainei). Indochina. tot mai multe ţări în curs de dezvoltare construindu-si propriile capacităţi.A. localizarea industriei de profil fiind destul de dependentă de sursele ieftine de energie (gaze naturale. de ex. Localizarea acestei industrii energofage depinde de materia primă care din fericire este abundentă (calcarul) dar şi de energia electrică. dinamică sau cu industrii conexe dezvoltate .8. şi S. Cea mai importantă ramură este industria cimentului.

Cehia (Podişul Boemiei). Suedia (marmură verde. cele de Rosenthal şi Meissen (Germania).I.S. Italia (Piemont). Olanda. Franţa (Nord-Est şi regiunea pariziană). India. emanaţii gazoase şi ape termale. S. Caolinul este răspândit în China de SudEst. In domeniul obiectelor tehnicosanitare. Prefabricatele din azbociment sunt utilizate la canalizări. Turingia. Germania. sudul Munţilor Appalachi). Marea Britanie (Cornwall. În cadrul acestei categorii se pot distinge mai multe folosinţe: materiale de faţadă şi de ornamentaţii interioare şi exterioare ale clădirilor (pardoseli. Din rocile utilizate la ornamentaţia clădirilor şi opere de artă fac parte marmura. materiale izolatoare. Producţia de cărămizi este difuză în spaţiu. Boraţii utilizaţi la producerea sticlei care suportă variaţii mari de temperatură (sticlă pentru lămpi. Marmura este utilizată în decoraţia interioară şi exterioară a clădirilor sau în operele de artă (monumente. Crimeea. Este recunoscut că cele mai frumoase depozite de marmură şi în acelaşi timp de o calitate foarte bună se află pe continentul european. sudul Marilor Lacuri. Devon). Kavara). Cehia (nordul Boemiei). plăci de faianţă. Zăcăminte de azbest sunt în China. cel de Kingdezhen situat în sudul Chinei. echipament tehnico-sanitar. Sasebo. Exploatările se fac în jurul Atenei (Pentelikos. Portugalia este renumită prin marmura pentru ornamentaţii (provincia Alentejo). nordul şi vestul ţării. vată de sticlă) se obţin în S. alb-gălbuie. bazinul Ruhr. iar Japonia în sudul insulei Hokkaido (Hakodate) şi sudul insulei Honshu (Onoda. Polonia (Silezia Superioară). balcoane. albăstruie. Cele din Germania sunt localizate în Westfalia. Varietatea coloritului său o face atât de utilizată. translucidă. are zăcăminte mari în Munţii Apalachi şi Munţii Stâncoşi (statul Colorado). fundaţii. Spania (în jurul localităţilor Vittoria. Londra).S. scări etc. gresii. balustrade. statele C. Franţa are zăcăminte de marmură pentru decoraţiuni (Pirineii centrali). Asia centrală şi Extremul Orient).). S. baraje). Murcia) are varietăţi de marmură de diferite culori (roz. Karelia. Turcia. iar cea din Skyros roşie cu vinişoare albe. purpuriu. Tennessee. Canada. teracotă etc. culoarea marmurei exploatată în Paros şi Pentelikos fiind translucidă. Marea Britanie (Glasgow. In Brazilia. galben.. de-a lungul Tamisei. clădiri întregi (granit. Se mai exploatează şi marmura pentru statui (Sierra de Bucares). Franţa..U. culorile dominante fiind albă şi gri. Italia face o notă aparte prin exploatările de marmură foarte vechi. statele C. Japonia. gabroul. Italia din zăcăminte.U. China are unităţi de producţie în N şi S. Grecia este o altă ţară producătoare de marmură de sculptură în special. S. statele C.Laurenţiu). albă sau albăstruie. Obiectele de uz casnic şi artistic sunt produse din caolin. Franţa. neagră.I. maro-roşcat în SE ţării şi insula Gotland). Federaţia Rusă-Urali). Marea Britanie. La acestea se mai adaugă obiectele de uz casnic (vesela din faianţă şi porţelan) şi obiectele de artă. coloane. Munţii Apenini şi zonele preapenine. Cărămizile de diferite tipuri (inclusiv refractare). c) Industria sticlei. (Ucraina. bazaltul.S. soda caustică.U.U. Germania (împrejurimile localităţii Meissen). e) Rocile folosite în construcţia clădirilor şi a operelor de artă. Producătoare importante de materiale de finisaj sunt: S. Italia este cea mai importantă producătoare şi exportatoare din lume.U.U. în vest.. Marea Britanie are fabrici în centrul Angliei. Ube.A. tufuri vulcanice).A. portoro). cele mai importante producătoare sunt Italia. Marmura de Carrara se exploatează din Apeninii nordici (Carrara este o localitate situată la poalele vestice ale Apeninilor). feldspatul. Argilele constituie o materie primă de bază. Immetos-culoare gri deschis) şi în unele insule din sud-estul Greciei (Paros. S. Saragosa. Transcaucazia.. anumite tipuri de calcare etc.A. violaceu.A. d) Industria prefabricatelor. Mexicul exploatează marmura 19 . Andaluzia. Suedia. b) Industria ceramicii asigură o gamă variată de produse necesare în construcţii. scări. provinciile Valencia. (Munţii Stâncoşi. Arizona. cât şi în Asia. Yamata (Japonia). unde cosntituie un material de cosntrucţie tradiţional atât în Europa. Masivul central. Germania. Skyros). Canada este renumită prin marmura neagră cu dungi albe sau gri. Se mai utilizează şi piatra artificială turnată. precum şi Munţii Alpi sunt cele două regiuni principale de unde se exploatează această resursă.S. statui). Saar). Cele mai importante producătoare sunt: statele C..I. Ruhr. Canada. Atuurile acestor roci ţin de proprietăţile lor care permit o prelucrare uşoară şi de aspectul estetic.A. Kagoshima. Culorile dominante ale marmurei italiene sunt albă. mai ales în zona temperată nordică. Belgia. Feldspaţii se găsesc în S. Japonia..S. materialele de finisaj (placaj ceramic. Produsele din porţelan sunt de factură artizanală în cea mai mare parte. Portugalia. Materiile prime utilizate sunt: nisipurile silicioase. dioritul. alimentare cu apă. regiunea pariziană. marmura bleu (bazinul fluviului Sf. pereţi. statele California. calitatea acestora diferenţiindu-le la obţinerea diferitelor tipuri de ceramică. vase de laborator. statele C. poduri. China.concentrate în Silezia Superioară şi Inferioară. balcoane. de Boemia (Cehia). breciile marmoreene.I.I. Podişul Lublinului. (Urali.8 % siliciu) sunt rare pe glob. travertinul. Se obţin prefabricate din beton armat sau din beton precomprimat (la planşee. calcare.A.U. Germania (Saxonia. Piaţa de desfacere are un mare rol în localizarea unităţilor de producţie. Franţa are unităţi de producţie a cimentului în NE. are dezvoltată industria cimentului în NE (Allentown din Pennsylvania). se remarcă Sao Leopoldo din statul Rio Grande do Sul. In ţările din vestul Europei sunt cunoscute mai mult ca tradiţie porţelanurile de Sèvres şi Limoges (Franţa).A. boraţii. Lorena. plăci de gresie). Nisipurile silicioase pure (99. renumite fiind porţelanurile de Seto. onyxul. culoarul Rhonului. Franţa (Nord-Estul Masivului Central Francez). brun. Belgia (Gompel).

mahon. Sunt cunoscute clădirile istorice monumentale care au fost construite şi cu ajutorul granitului (piramidele din Egipt. Din această cauză este apanajul ţărilor dezvoltate şi al celor aflate în avânt economic recent din sud-estul Asiei.I. Extremul Orient etc. Industria lemnului şi a produselor derivate Complementară industriei de materiale de construcţii este de multe ori prelucrarea lemnului. dau 30 % din producţie. Producţia de celuloză era de 169 milioane tone în 1998. unităţile de prelucrare fiind de regulă în zonele de exploatare (în Carpaţi de ex. ţările scandinave etc. Coreea de Sud. Granitul prin calităţile sale (lustru frumos. prelucrare cu dalta.8. sudul Finlandei (Rapakivi. bambus. Producţia de hârtie şi carton se obţine majoritar din celuloză şi ea a evoluat de la 20 milioane tone în 1950 la 257 milioane tone în 2000. restul fiind împărţit între Canada. italiene (Baveno. g) Materialele asfaltice se produc în cantităţi mari necesare atât construcţiei de şosele. Finlanda. Transcaucazia.Brazilia.U. Franţa. taluzelor. Canada dând 1/3 din producţie. cheiurilor. cât şi întreţinerii reţelei existente. Suedia. esenţială pentru dezvoltarea unui stat produce o gamă foarte variată de utilaje destinate susţinerii celorlalte ramuri industriale. absorbţie redusă a umidităţii) îl fac una din rocile cele mai utilizate (drumuri. Canada. Din Africa. Marile state din Lumea a Treia . Finlanda. (492 milioane m³). Federaţia Rusă. Finlanda.). S.S. China (302 milioane m³). Japonia. clădiri. Un produs al industriei celulozei îl constituie şi firele celulozice (celofibra). India în apropierea lui Delhi. Hârtia de ziar este unul dintre cele mai utilizate produse (30 milioane tone pe an). noile state industriale din sud-estul Asiei .U. Japonia. pentru cherestea şi hârtie sau cele din zona tropicală . Întreprinderile de obţinere a celulozei trebuie să dispună de surse de apă importante şi pentru a limita cheltuielile să se afle în apropierea materiilor prime. Federaţia Rusă. Producţia lor este concentrată în strânsă dependenţă de densitatea reţelei autorutiere. Brazilia (275 milioane m³). stuf. iar unele state s-au specializat în anumite produse (Suedia în rulmenţi. Creşterea consumului a fost stimulată în ultima vreme de ofensiva produselor destinate biroticii în contextul informatizării societăţii. Germania. Viipuri). Suedia. II. industria mobilei fiind dezvoltată şi în funcţie de tradiţiile în domeniu (cele mai multe state europene. Escurialul. hârtie). Elveţia în maşini-unelte etc. Irlanda de Nord. India (294 milioane m³). destinată parţial construcţiilor (lemn brut) dar şi amenajărilor interioare (mobilier). Cele mai utilizate sunt granitul şi bazaltul (Nord-Estul Podişului Deccan.I. inclusiv România).A. China.A. Canada. Materia primă din care se obţine este lemnul de conifere (70 %). Cei mai mari producători de cherestea sunt S. Cele mai renumite granite sunt cele roşii suedeze (Vibro). Masivul Central Francez. sud-estul Asiei pentru lemn preţios). podul Westminster). în statul Assam. Finlanda. Producţia mondială de cherestea brută depăşea 3439 milioane m³ în anul 2000. Spania.3. urmate de Suedia. necesită în forţa de muncă înalt calificată şi o bază siderurgică importantă.Taiwan.S. Spre deosebire. ornamentaţii etc. Un producător dinamic este Italia ajunsă pe locul 4. II. Coreea de Sud. impunându-se cu utilaje competitive. în reducere uşoară în ultimii ani datorită reciclării masive a deşeurilor de hârtie. care cunoaşte un regres în faţa lărgirii producţiei de fire şi fibre sintetice.2. Industria de maşini-unelte şi de echipament industrial Ramură complexă. America de Nord. (20 %).U. 20 . statele C. acaju). Marocul (marmură bleu) şi Egiptul sunt cele mai importante. excepţie fac regiunile subpolare nordice unde plutăritul este încă utilizat pentru transportul lemnului în porturi sau în zone mai populate.„galben antic” (împrejurimile capitalei) şi de la El Marmol. S. Madras.A. Italia. căilor ferate. Malaysia. ca Suedia. date fiind şi dimensiunile pieţei interne. egiptene (Assuan). depăşite fiind astăzi de Germania şi Japonia.China. Ţările tropicale se disting prin cantităţile importante de lemn destinat construcţiilor şi de lemn de lux pentru mobilier (abanos. o altă parte fiind chimizată sub forma produselor de papetărie (celuloză. Japonia 10 %. China are cele mai multe exploatări în provincia Shandong. cât şi roci friabile. Brazilia. f) Rocile utilizate la construcţia drumurilor. Japonia (10 %). Caracteristică acestei industrii este maxima difuziune. Canada. Federaţia Rusă.A. Industria celulozei şi hârtiei a cunoscut un progres notabil pe măsura creşterii gradului de cultură şi civilizaţie. paie de cereale. Categoria aceasta include atât roci mai dure.A.8. dând 1/3 din producţie. urmate de Indonezia. cunosc o dezvoltare rapidă.). S. Marea Britanie.A.U. Suedia. Germania etc. deşeuri textile etc. Montorfano). Statele foste comuniste deveniseră mari producătoare de utilaje clasice. India. Cei mai importanţi exportatori de celuloză şi hârtie sunt Canada.s Tradiţional aceste industrii erau localizate în apropierea capacităţilor de producţie siderurgică. Europa de Vest şi Japonia dominând net la acest capitol. Nigeria. Germania. palisandru. Producătorii importanţi pe glob sunt S. trestie de zahăr. Finlanda. Statele cu un fond forestier bogat sunt favorizate (cele nordice mai ales. Brazilia constituie un alt grup care cunoaşte o dinamica ascendentă. Brazilia. rezistenţă deosebită. Algeria (nord-estul ţării). S.U. dar în prezent au dificultăţi legate de retehnologizare. au fost mult timp cel mai mare producător.U.. statele C.).

Kanpur. Ca şi în cazul altor industrii.8. Marea Britanie. ţările în curs de dezvoltare îşi dezvoltă capacităţile de producţie în direcţia extinderii reţelelor de transport. Italia.A.4. În acest domeniu un rol important îl are încă fabricaţia destinată apărării. Marea Britanie. Malaysia. în timp ce în Marea Britanie. Chicago. după 1950.. după 1990. Calcutta). Coreea de Sud (Seul). Cincinnati. Franţa prin nordul industrializat (Lille-Tourcoing). Construcţiile navale Este o subramură de veche tradiţie industrială sprijinind dezvoltarea transporturilor grele (naval şi feroviar). Wichita). Krasnoiarsk. Malaysia etc.A. În statele C. În Germania ea este concentrată pe valea Rinului (Köln). După o criza a mineralierelor şi petrolierelor gigantice datorata crizei petroliere din 1973. sau la noi la Galaţi). Beijing. noile parcuri tehnologice fiind localizate în zone complet lipsite de resurse metalurgice. dar bogate în inteligenţă şi creativitate. Marsilia corespunde aceleiaşi logici de localizare. În ţările dezvoltate. urmată de S.. Mexic..Japonia iar mai recent Coreea de Sud şi Taiwan. Elveţia. Birmingham. mai recent şi în vest (statele California şi Washington) sau în Vestul mijlociu (Saint-Louis. Novosibirsk. O ţară mică ca Elveţia are concentrări de asemenea natură în capitala sa economică Zürich şi împrejurimi (Oerlikon). sudul părţii europene cu regiunea Donbassului (Harkov. Nordul Italiei (triunghiul Milano-Torino-Genova) concentrează exclusiv această industrie.A. Germania. Polonia pentru utilaj minier. industria de utilaj este localizată fie în apropierea centrelor siderurgice care îi asigură materia primă necesară (semifabricate). Mondializarea şi mărirea fluxurilor comerciale a impus construirea unor capacităţi gigantice al căror promotor a fost Japonia. Siberia (Omsk. unele state sud-est asiatice ca Singapore. Detroit.estul Angliei. în bazinul Ruhrului (Duisburg. S. această subramură este tot mai prezentă şi în ţările în curs de dezvoltare: China (Shenyang.. a utilajului pentru industria chimică şi alimentară. România pentru utilaj petrolier şi industria cimentului). Creşterea traficului maritim a cerut tot mai multe nave. Canada. Magdeburg. dată fiind înlocuirea completă a tracţiunii cu abur (de către cea electrică). în domeniul construcţiilor navale. Zwickau. industria de utilaj este legată de centrele siderurgice (Glasgow. Kiev). statele asiatice . petrolul transportat cu ajutorul petrolierelor având o pondere însemnată până în acest an. Federaţia Rusă). În ultimii 20 de ani se poate remarca o schimbare de direcţie în cazul industriei utilajului industrial. Cele mai importante importatoare de asemenea utilaje sunt Franţa. În S.U. precum şi în porturile de la Marea Nordului (Hamburg) sau în alte centre cum ar fi Sttutgart. construcţiile navale dezvoltându-se într-un ritm rapid în corelaţie directă şi cu dezvoltarea industriei siderurgice. a utilajului textil şi pentru industria pielăriei. Brazilia (Sao Paolo. Marea Britanie. Dimpotrivă. Industria japoneză deţinea la un moment dat peste 50 % 21 . India (Bombay. Sheffield. Franţa profitând şi de o tradiţie industrială solidă. Statele dezvoltate ale lumii au şi cele mai puternice industrii ale utilajului industrial (ciclu complet). II. la fel ca în cazul industriei de automobile. volumul de mărfuri transportat s-a mai redus. Japonia şi-a dezvoltat sectorul construcţiilor navale aproape de la zero (0. Această subramură are în componenţa sa: fabricarea utilajului minier. apoi regiunea Uralilor (Sverdlovsk). fie în centrele mari industriale complexe luând în calcul şi specializarea forţei de muncă. se observa un reviriment. Manchester). Elveţia cu maşini-unelte de mare precizie.U. Regiunile industriale Osaka-Kobe şi TokyoYokohama sunt şi principalele grupări industriale ale Japoniei. Kansas. suburbiile Parisului şi grupările Lyon-Saint Etienne. Cehia cu utilaj siderurgic şi minier.S. industria utilajului este concentrată în regiunea industrială nord-estică (Boston.Evoluţiile recente spre miniaturizare. statele est-europene etc. Astfel. În ultimul timp. Construcţiile navale au profitat de situaţia înregistrată după al doilea război mondial prin care s-a intensificat comerţul internaţional. transporturile maritime deţinând o pondere însemnată în acest sens. Japonia. a utilajelor pentru construcţii. Baltimore etc. După primul şoc petrolier. de extragere şi industrializare a petrolului.U.I. majoritatea produselor fiind racordate la computere care nu numai că facilitează munca angajaţilor. cu o pondere tot mai mare a mecanicii fine şi automatizării au diminuat rolul acestui factor. a maşinilor unelte. a echipamentului pentru hale industriale şi porturi.44 milioane tone în 1938). Porto Alegre) etc. Dimpotrivă. Turcia (Ankara). de multe ori aflată în avangardă (S. textil şi alimentar. Essen). şi-au mărit enorm capacităţile dominând de departe producţia navală mondială (75 % din capacităţile nou construite).). regiunea Volgăi şi împrejurimile Moscovei. Japonia. dar asigură şi o mai mare precizie în realizarea lor. Shanghai). marile şantiere europene au trecut pe plan secund (cele mai multe erau postate în zonele apropiate de bazele siderurgice .A.. Comerţul internaţional cu produse ale acestei industrii este dominat de Germania (60 % din producţia sa este exportată). Kuzneţk) constituie principalele concentrări industriale. nord-vestul părţii europene (Sankt Petersburg). Statele dezvoltate mai mici sunt specializate în general pentru un anumit produs sau subramură industrială (Suedia cu rulmenţi.U. aceste ramuri au căpătat astăzi mai degrabă aspectul unor industrii de întreţinere a parcului deja existent. Dortmund. Berlin. a utilajului siderurgic.

Bilbao.A. Criza construcţiilor navale a început în 1976. Maracaibo (Venezuela). ceea ce a ieftinit mult produsele (circa 30 % mai ieftine decât produsele similare de pe piaţă). fie în apropierea centrelor siderurgice care furnizează semifabricatele (laminatele) necesare construcţiei navelor. Hamburg. Howrah în India etc. Turku în Finlanda. Danemarca. Pe de o parte în statele dezvoltate. iar în fosta URSS centrele de producţie a vagoanelor şi locomotivelor sunt Harkov. Gdansk în Polonia. II. Briansk şi Tbilisi în fosta URSS. cele mai importante fiind: Genoa. Plzen şi Praga în Cehia. Germania (Hamburg. Europa de vest are numeroase şantiere navale în jurul Mării Nordului: în Suedia (Götteborg. Barcelona). Emden. Marea Britanie (Sunderland. Yokohama. Germania. Fiind o mare consumatoare de metal. La Ciotat în Franţa. Astfel de şantiere noi s-au construit la Ulsan (Coreea de Sud). Islanda). Japonia s-a impus pe piaţa mondială a construcţiilor navale prin introducerea unor inovaţii (trasarea automată a contururilor. Uddevall. Bremen în Germania. Bremen.U. reţeaua feroviară stagnează. Ishikawajima-Harima). Metz în Franţa sau Reşiţa în România. urmate de petroliere. Sankt Petersburg în Federaţia Rusă.5. Şantierele Lüda şi Shanghai sunt cele mai mari din China. Totuşi se poate remarca o tendinţă de modernizare a reţelei feroviare prin introducerea trenurilor de mare viteză (Franţa.U. Brazilia. Essen (locomotive) şi Salzgitter (vagoane) urmează aceeaşi logică a localizării ca şi Birmingham. Litoralul mediteraneean european este presărat de şantiere navale. Paşcani în România. Copenhaga în Danemarca. Lugansk. Orientarea în acest domeniu în deceniul 8 a fost spre construirea de nave de foarte mare tonaj (250 000 tdw – 500 000 tdw şi chiar peste 500 000 tdw) în şantierele navale de la Yokohama. Varna în Bulgaria. Yokohama şi Osaka în Japonia. Tokyo. Spania etc. minereurilor etc. Essen. două treimi din parcul de nave fiind petroliere. Olanda. Malmö în Suedia. Franţa (Saint-Nazaire). Tot o specializare se poate remarca şi în cazul altor ţări: Franţa pentru vasele metaniere (La Seyne). ajungând în prezent la o producţie mică (0. Oceanul Atlantic a cunoscut şi el prin ţărmurile europene pe care le scaldă dezvoltarea unor şantiere navale importante: în Spania (Cadiz. aceste vase fiind căutate pe piaţa mondială. ea concentrând şi cele mai mari societăţi de gen (Mitsubishi. Olanda (Amsterdam). Scoţia (Glasgow). deşi a deţinut în perioada interbelică întâietatea mondială au decăzut după cel de-al doilea război mondial. Un avânt considerabil îl cunoaşte această ramură în statele Lumii a Treia ce dispun de o reţea vastă de căi ferate (India. Moscova. Şantierele navale de la Nagasaki. În prezent. Norvegia (Stavanger). Marea Baltică a concentrat şi ea unele şantiere navale: Kiel. Gijon.U. vase post-conteinere şi vase metaniere. cele pentru croazieră deţinând întâietatea. Alte state s-au specializat în construcţia vaselor de pescuit (Japonia. Sankt-Petersburg. Bulgaria). Ulan-Ude.A. În S. Logica localizărilor din această industrie se încadrează în două situaţii tip: fie în funcţie de condiţiile de navigaţie (porturi cu ape adânci). Innoshima şi Tamano sunt cele mai mari din Japonia. China).A.) cu aproape 50 % din producţia mondială. O altă categorie de localizare este dezvoltarea în marile noduri feroviare (Kolomna. Nikolaev şi Sevastopol în Ucraina. devenite principalii producători şi exportatori de material rulant. Hull). Vasele pentru transportul călătorilor şi-au redus considerabil producţia. prefabricarea în serie a subansamblelor etc). Mangalia în România. această industrie este localizată aproape obligatoriu în apropierea centrelor siderurgice.. Ţările în curs de dezvoltare au început abia în ultimii ani să producă nave moderne (forţa de muncă ieftină) fără ca aceasta să însemne şi o înclinare a ponderii construcţiilor navale spre acestea. Belfort în Franţa. iar pe de altă parte statele în curs de dezvoltare nu posedă fondurile necesare dezvoltării acestei reţele. Glasgow în Marea Britanie sau Lille.din producţia mondială de nave. un astfel de centru este Erie din regiunea Marilor Lacuri. cerealelor. Nagasaki. Derby. La Marea Neagră s-au dezvoltat şantierele navale Kerci.A. Ele rămân importante prin reparaţiile pe care le efectuează. S. Constanţa. urmată de Japonia şi Germania. în structura producţiei de construcţii navale domină vrachierele (vase pentru transportul cărbunelui. Lüda şi Qingdao în China. promotorul principal fiind Franţa. La Spezia. Aioi. Emden). Omsk. În industria materialului feroviar. La Grange. tendinţa actuală este aceea a construirii unor echipamente destinate liniilor de mare viteză. Belgia (Hoboken).1 milioane tone). Monfalcone în Italia. În unele state continentale se construiesc nave fluviale (Ungaria. Malmö).) şi de impulsionare a industriilor specifice.8. În Germania. această industrie prăbuşindu-se efectiv ca producţie în numeroase state din Europa de Vest (Marea Britanie). Portugalia (Setubal).. Kobe. 22 . Port Said (Egipt). Derby în Marea Britanie. nodurile feroviare fiind privilegiate. Industria de material rulant Industria materialului rulant şi-a modificat profund distribuţia spaţială în ultimele decenii. Philadelphia şi Saint Louis în S. Germania în vase port-conteinere etc. Rio de Janeiro (Brazilia). Singapore. Localizarea acestei ramuri este mai dependentă de fluiditatea traficului. Kobe.U. România. şantierele navale sunt localizate în Nord-Estul industrial şi secundar pe litoralul Pacificului. In S.

46 milioane bucăţi). Mutaţia majoră survenită în ultimul deceniu este declinul marilor producători europeni şi americani în faţă agresivităţii Japoniei şi Coreei de Sud care domină piaţa mondială. acumulatori . Producţia C. vopsele.sunt dirijate spre o piaţa dublă. Producţia asiatică îşi datorează astăzi dinamismul Coreei de Sud.6. recent impuse pe piaţa de profil (fig. autoutilitare. în jurul fabricaţiei de automobile concentrându-se în timp tot felul de activităţi anexe producând accesorii.72 milioane bucăţi) ori Cehia (0. mai sensibilă faţă de pieţele de desfacere aparţinând acelui tip de industrii cu mare potenţial de difuziune.I este într-un declin inexorabil cu toate investiţiile occidentale (Fiat la Togliatti pe Volga de ex.U. De asemenea.05 milioane bucăţi anual. pneuri etc. Poznan în Polonia. Daewoo) caracterizate printr-o puternică concentrare şi integrare au devenit mari investitori în varii domenii. Declinul marilor producători europeni este legat şi de dezvoltarea montajului în state ca Spania (3. agricol. Nissan. aeronautic mai ales etc. .este o industrie indiferentă faţă de localizarea materiilor prime. 61. Această industrie se remarcă prin următoarele particularităţi: . cazul american sau cel francez (Renault îndeosebi). . aşa cum o demonstrează cazul parizian sau cel al oraşului american Detroit.fac apel la un număr mare de materii prime şi produse semi-elaborate utilizând lucrători de diverse profesii cel puţin la eşalonul montajului. cea a activităţilor productive reprezentate de societăţi de transport şi cea a clientelei private.42 milioane autoturisme şi 1.5 milioane utilitare.A.S.83 milioane autoutilitare. Urmând exemplul nipon. dar şi în Brazilia sau India devenite mari producătoare de autoturisme ori în China cu peste 1 milioane de autoutilitare). se pretează foarte bine programelor de dezvoltare regională (cazul Franţei unde multe uzine pariziene au fost descentralizate).În ultimii ani s-a manifestat o orientare a localizării în centrele cu industrie electrotehnică (Kassel în Germania.) maşinile străine fiind preferate. chiar dacă şi în acest domeniu tradiţiile au un cuvânt greu de spus. constituirea firmelor multinaţionale reducând presiunea asupra pieţei prin asocierea marilor producători americani şi niponi.folosesc o cantitate mai redusă de materie primă decât alte industrii de echipament. preferând delocalizarea în cele mai variate colţuri ale lumii (Honda. descrisă mai sus. Japonia s-a stabilizat la circa 8. Industria autovehiculelor a) Caracteristicile principale ale industriei autovehiculelor Industria autovehiculelor este una din ramurile de vârf ale economiei mondiale. . Durata de viaţă a automobilelor este tot mai restrânsă (sub cinci ani). Piaţa de profil este foarte fluctuantă iar concurenţa foarte acerbă. Există două posibilităţi : integrarea orizontală. Coreea de Sud este al cincilea producător (în 1980 era practic necunoscută iar în 2000 producea 2. II. Sprijinind transportul autorutier şi facilitând accesul în regiunile mai izolate a devenit o ramură esenţială pentru asigurarea unei bune funcţionări a societăţii în ansamblu. Ca şi alte industrii construcţiile de automobile în forma completă nu exista decât în câteva state cele mai multe posedă doar uzine de montaj a pieselor livrate de marii producători. Craiova în România). autoturisme. mai fiecare oraş important având uzinele proprii. 62). Uzina de construcţii auto este astfel o uzina de montaj a unor piese furnizate de diverşi producători specializaţi. motorete etc. b) Distribuţia spaţială a producţiei de autovehicule Circa 60 % din valoarea producţiei mijloacelor de transport (autocamioane. marile concerne (Hyundai. în Germania dispersia fiind tradiţională. Toyota dispun de uzine atât în S.contribuie la conservarea unei diferenţieri a întreprinderilor specializate: fabricarea de piese. autobasculante. motociclete. însă ascensiunea sa a fost una dintre cele 23 . locul 6 în lume). Este motivul pentru care concurenţa între statele producătoare a devenit tot mai acerbă. de motoare. Foarte suplă în localizare. mare parte din echipamente fiind furnizate de această industrie. presiunea cererii impunând o concurenţă tot mai mare pentru câştigarea unor sectoare largi de piaţă. creează un climat favorabil instalării altor constructori (de utilaj feroviar.) este dată de producţia de autoturisme. Polonia (0. Apariţia acestei ramuri se produce la sfârşitul secolului al XIX-lea (1886).sunt sensibile la variaţiile pieţii şi la crizele economice.6 milioane auto şi 0. sau cea verticală când într-un singur complex industrial sunt concentrate toate aceste activităţi. aparate de măsură şi control.). . . devenită un adevărat etalon al puterii economice a unui stat. ambiţia sa fiind de a deveni al doilea mare exportator după anul 2000.8.

Producţia mondială de autovehicule a cunoscut un prim maxim în 1973 (38. constatându-se o orientare spre producerea de motoare cât mai economice sub raportul consumului de combustibil.A. Renault (centrul la Boulogne-Billancourt) cuplat recent cu Nissan şi cu Dacia cu filiale în Portugalia. Japonia a făcut un salt de producţie extraordinar între 1953 (50000 bucăţi) şi 2000 (10.3 milioane bucăţi). La aceasta se mai adaugă preţul mare al autovehiculelor. Această industrie îşi îndreaptă cea mai mare parte a producţiei către export. Italia. diversificarea fiind în aparenţă mult mai mare decât în S. Industria auto se grupează în Nagoya. Pe Glob. Buick. În 2000. Toledo. Kyoto. Australia). întreprinderile japoneze impunându-se pe piaţa mondială prin preţurile mici şi consumul de combustibil moderat. Chile. BMW (centrul la München). această industrie poate juca rolul unei industrii pioniere (Mexic.U.6 milioane bucăţi).U. 24 . Argentina. Turcia).7 milioane bucăţi). Orientarea industriei americane spre producerea de autovehicule de mare litraj şi deci mari consumatoare de combustibil a constituit un handicap major pentru această industrie odată cu declanşarea primului şoc petrolier. Tokyo-Kawasaki. Chicago. Bremen. În multe ţări în curs de dezvoltare. Columbia.A. Firme ca Toyota. Uruguay etc. industria europeană de autovehicule s-a reorientat spre fuziuni. Mitsubishi s-au impus pe plan mondial prin calitatea şi fiabilitatea produselor lor. S. Cele mai importante grupuri sunt: Volskwagen din Germania (centrul la Wolfsburg) cu numeroase filiale în Brazilia. Fiind o industrie dependentă de consumul de combustibil. producţia americană de camioane se situează pe locul al doilea după cea japoneză. industria siderurgică.5 milioane bucăţi). Columbia. Brazilia. Cadillac) cu 60 % din producţie.2 milioane bucăţi). Opel (Russelheim).A. De menţionat că S.2 milioane bucăţi).. însă în acelaşi timp prin piaţa saturată are un dezavantaj major.A. industria autovehiculelor este localizată în corelaţie cu disponibilul de forţă de muncă şi cu piaţa de desfacere şi mai puţin dependentă de apropierea semifabricatelor. a monopolizat această industrie până după cel de-al doilea război mondial.A.8 milioane bucăţi). Piaţa S. doar 20 de state posedă un ciclu complet de fabricaţie pe baza licenţelor proprii. nefiind neglijată nici latura ecologică.mai spectaculoase şi antrenând o dată cu aceasta şi dezvoltarea unor ramuri industriale (industria sticlei. Thailanda) fără a neglija nici statele dezvoltate (Canada. Okayama etc. firmele japoneze de autovehicule şi-au deschis filiale şi în alte ţări cu forţă de muncă ieftină (Brazilia. Germania (5. Turcia. Emden. Consecinţele celor două crize petroliere au fost determinante pentru industria autovehiculelor.. Peru.U. Iran.U. Ea poate constitui un model pentru ceea ce înseamnă mondializare prin componentele integrate într-un autovehicul şi care pot proveni din mai multe ţări şi din diverse ramuri industriale. Industria autovehiculelor se grupează în Europa vestică în mai multe regiuni ce au ca centru oraşe mari: Volskwagen cu centre la Wolfsburg. S. La aceasta se mai adaugă şi unele norme dure de calitate pe care statul american le impune.U. Spre deosebire de industriile precedente. Mexic. Nissan. Întreprinderile de automobile japoneze se remarcă prin productivitatea lor ridicată (162 de autovehicule/muncitor/an faţă de doar 55 în Europa de vest). autovehiculele japoneze au cucerit piaţa americană declanşând un adevărat război comercial. cauze care se răsfrâng şi asupra exporturilor reduse. Indonezia.6 milioane bucăţi).8 milioane bucăţi).: General Motors (Chevrolet. Olsmobile. industria chimică. Fort Worth.9 milioane bucăţi). Pentru a rezista puternicei concurenţe japoneze şi americane. Argentina. pare a avea un avantaj decisiv şi anume cel mai mare parc de autovehicule din lume prin prisma producerii pieselor de schimb. Marea Britanie (1. dintre care doar 8 sunt mari producătoare: Japonia (10. (12. Brazilia. S. Printr-o reorganizare structurală în câţiva ani industria îşi revine şi înregistrează un al doilea maxim în 1978 (43.2 milioane bucăţi).). Lincoln) cu 25 % din producţie şi Chrysler (Dodge. metalurgia etc. aceasta este foarte sensibilă la evoluţia pieţei şi angrenează o importantă forţă de muncă împreună cu activităţile legate de autovehicule după cumpărare (întreţinere. Trei sferturi din producţia americană de autovehicule este dominată de autoturisme.A. Franţa (3.A.). Cu toate acestea. producţia de autovehicule a fost de 59. România. Los Angeles. Hamamatsu. absoarbe 8-12 milioane autoturisme pe an (5-6 milioane de bucăţi pe piaţa internă). Alfa Romeo (centrul la Milano). Profitând de această situaţie.U. Cleveland. FIAT (centrul la Torino) din Italia cu filiale în Spania. Industria autovehiculelor din vestul european deţine o pondere de o treime din producţia mondială. Osaka. Franţa. Trei mari trusturi domină piaţa autohtonă de autovehicule din S.U. De remarcat este ponderea mare a producţiei de autocamioane (38 %). Coreea de Sud. Marea Britanie.8 milioane bucăţi. Italia (1.). Iran. reparaţii). Principalele concentrări ale acestei industrii sunt în regiunea industrială de nord-est (Detroit. În concordanţă cu aspiraţiile de a cuceri o piaţă mondială destul de pretenţioasă. Canada (2. după care a înregistrat o scădere de producţie datorită şocului petrolier. Opel cu centrul la Rüsselsheim. Kansas City. Volvo din Suedia etc. după care sub impactul celui de-al doilea şoc petrolier cunoaşte o nouă reducere de producţie. Buffalo etc. Peugeot-Talbot-Citroen cu filiale în Marea Britanie. Federaţia Rusă (1. ulterior Japonia şi statele din vestul Europei concurând puternic industria americană a autovehiculelor.. precum şi alte centre: Saint Louis. Ford (Mercury. Plymouth). Hanovra. Cehia. preţurile autovehiculelor sunt şi ele mai mici. Spania. Având o productivitate ridicată. Pontiac.

Dacă în 1969. Polonia: Bielsko-Biala (autoturisme). La început au avut unităţi de montaj a autovehiculelor cu piese furnizate de marile firme americane. cunoaşte o dinamică ascendentă în economiile emergente ale Asiei de Sud şi de Est (India. Ţările din estul Europei şi fosta URSS care au trecut în ultimii 10 ani la economia de piaţă aveau o industrie de autovehicule destul de importantă. Ceea ce a început ca un proces în aparenţă banal a generat după principiul „bulgărelui de zăpadă” o avalanşă de fuziuni..U. s-a trecut la producţia de autovehicule proprii. Unele uzine din ţările în curs de dezvoltare preiau producţia de serie a unor autovehicule care în ţările lor de origine nu se mai produc fiind considerate depăşite aşa cum se întâmplă în cazul Mexicului. iar în 1999 doar 30 %. Székésféhervàr (autobuze). după ce acesta cochetase câţiva ani buni cu Renault. însă standardele erau sub cele ale ţărilor din Occident. Spania cu 595 de autoturisme. aceştia nu mai deţin decât 36 %. c) Tendinţe actuale ale dezvoltării industriei autovehiculelor Urmând politica de concentrare din alte domenii. De remarcat sunt mărcile ruseşti Moskvici (autoturisme) şi Z. DaimlerChrysler nu s-a oprit la fuziunea dintre cele două firme. urmată de Japonia cu 625 autoturisme. piaţa mondială a automobilelor are un potenţial imens dacă ţinem cont că cea mai mare parte a ţărilor din lumea a treia se află într-o stare care nu se poate compara cu cea din ţările dezvoltate. unul din cei mai mari producători din lume a cumpărat 20 % din capitalul Fiat Auto.Daimler-Benz la Sindelfingen. Götteborg (Volvo). Ungaria: Györ (motoare şi camioane). Loveci (autoturisme). luările în participaţiune. General Motors. Privind în perspectivă. răscumpărările au avut ca scop „supravieţuirea” constructorilor de automobile prin „mondializarea” lor şi realizarea pragului critic de 4 milioane de vehicule produse pe an. prin pierderea licenţelor pe care le aveau iniţial de la marile firmei (cazul Daciei româneşti). În prezent se observă pe plan mondial o orientare a producţiei largi de motorete şi motociclete spre ţările mai puţin dezvoltate datorită accesibilităţii acestor produse prin raport cu automobilele (India. Kamaz (camioane) la Naberejnie Celnî. India (camioane Tata) etc. În S. care nu depăşesc 10 autoturisme la 10000 de locuitori. Porsche la Stuttgart.U. Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare nu au reuşit să dezvolte o industrie autohtonă. staţii de alimentare cu combustibili etc. În aceste condiţii de 25 . care se aflau la mare ananghie.L. mai ales a autoturismelor. Concernul Ford a cumpărat Volvo. În domeniul construcţiei de camioane s-a înregistrat aceeaşi tendinţă de regrupare prin cumpărarea a 34 % din Scania (Suedia) de către Volkswagen. fuziunile. Un indicator util este numărul de autoturisme la 10000 de locuitori. industria automobilelor a început încă de acum câţiva ani. care au un preţ mai mare decât un automobil mediu. Coreea de Sud cu 495 de autoturisme etc. marca cehă Skoda localizată în Plzen şi Praga şi preluată recent de grupul Volskwagen. În schimb. Alte ţări europene cu centre ale industriei autovehiculelor sunt în Bulgaria: Sumen (camioane).. Craiova (autoturisme Daewoo) şi Câmpulung Muscel (autoturisme de teren ARO). Malaysia. însă prima mare fuziune majoră a fost cea a firmelor Daimler (Germania) cu Chrysler (S. alături de asamblarea unor producţii de serie de origine niponă destinate pieţei S.) a marcat un proces accelerat de regrupări. statele dezvoltate fiind precursoare şi în acest domeniu. Indonezia etc. Fiat şi Lancia la Torino (peste 50 % din producţia Italiei) etc.A. infrastructură care nu se ridică la acelaşi nivel în toate statele globului. România: Colibaşi (autoturisme Dacia-Renault).A.I. care a cuprins toţi marii producători de automobile ai lumii. Centre izolate în care s-a dezvoltat industria auto sunt Anvers în Belgia (uzine de montaj ale firmelor americane şi engleze). Indonezia. Algeria.U. Ulterior. Această din urmă firmă nu s-a lăsat nici ea mai prejos şi beneficiind de o apreciere a pieţei mondiale pentru maşinile Renault (motoarele Renault au devenit campioane mondiale în Formula 1) a cumpărat Nissan (Japonia) şi Dacia (România). în prezent (1999). japoneze sau vesteuropene. Industria motoretelor şi a motocicletelor a avut o evoluţie asemănătoare cu cea a industriei automobilului. Aceste valori contrastează cu cele din statele slab dezvoltate. BMW la München. potenţialul generat de ele permiţând cumpărarea unei treimi din altă firmă japoneză cu probleme pe piaţă Mitsubishi. Iran).).A. unul din obiectivele constructorilor fiind menţinerea cotei de piaţă. primii trei constructori din lume produceau 50 % din producţia mondială. Citroen la Paris. Thailanda. Renault la Boulogne-Bilancourt. în ţările dezvoltate producţia s-a reorientat spre producerea de motoscutere (succes mare în rândul tinerilor) şi a motocicletelor scumpe de tipul Harley Davidson. (camioane) localizate în Moscova şi Nijni Novgorod. Industria de asamblare. Autovehiculele cer o infrastructură corespunzătoare formată din căile de comunicaţii. Regrupările. Botevgrad (autobuze). parţial şi datorită creşterii consumului din această arie geografică. care produce Volkswagenul de mic litraj la care s-a renunţat în Europa după 40 de ani de fabricaţie. General Motors avea 50 % din piaţa americană în 1960. Sochaux şi Mulhose (Peugeot). Starachowice şi Jelcz (camioane). În această categorie este inclusă Algeria (fabrica de autocamioane de la Rouiba). marca rusească Lada la Togliatti. Factorii care determină această mondializare ţin de concurenţa din ce în ce mai acerbă de pe piaţă. primul loc fiind deţinut de Belgia cu 1136 de autoturisme.

După şase ani de fuziune. creşterea eficienţei etc. Dovada că strategia lor a corespuns este că în anul 1999 trei sferturi din beneficiile celor două companii erau produse de filialele lor din S. consumul mediu a unui automobil ar trebui să fie de 5. Strategia marilor constructori de automobile prevede prezenţa pe toate cele trei pieţe. Marii constructori europeni au trebuit să se adapteze la tendinţele mondiale şi un grup ca Volkswagen a reunit sub tutela sa Audi.A. media actuală pentru maşinile grupului fiind 9 litri la 100 de km. Succesul nu este însă la fel de evident ca în cazul celor două japoneze. Buick. dar şi de ecologie (emisia de poluanţi). Bugatti. Nu trebuie uitat pe de altă parte că Honda şi Toyota au ajuns la performanţele lor de pe piaţa americană după două decenii şi piaţa sud-americană nu seamănă nici pe departe cu cea americană. Un caz cu totul aparte îl reprezintă marile firme sud-coreene. Isuzu. O ieşire de salvare parţială.) cu mărcile Chevrolet. de data aceasta european.8 litri la 100 de km pentru maşinile de gamă). iar ultimele informaţii dau ca sigur interesul grupului General Motors pentru acest colos industrial. pieţe care se suprapun pe de altă parte cu cei mai mari producători mondiali de automobile (America de Nord. La fel grupul Mercedes. Opel etc. Cel mai răsunător este fuziunea dintre BMW şi Rover. Bentley. Seat. destinate unei clientele populare. Toate aceste calităţi presupun o cercetare asiduă şi costisitoare. o piaţă pe care bătălia este din ce în ce mai dură prin alianţele făcute de Ford cu Mazda şi de renault cu Nissan. marile firme au încercat să se extindă prin creştere internă (construirea de uzine în străinătate). a ales aceeaşi strategie ca cele două firme japoneze şi anume PSA Peugeot-Citroën. Skoda. specializat în construcţia de automobile de mare litraj a trebuit să se lanseze. marii constructori de automobile trebuie să investească sume mari (în 2008. Pe lângă aceste probleme mai apar şi unele constrângeri legislative care ţin atât de consumul de combustibil.A.concurenţă dură. Producţia mondială de automobile a fost dominată în 1999 de către grupul General Motors (S. fuziune prin care BMW voia să construiască mai mult de 2 milioane de automobile. Spaţiul geografic ales de acest grup pentru a se extinde a fost America de Sud. PSA având doar 16 % din vânzări în afara Europei. recentul său parteneriat cu Mitsubishi vizând tocmai diversificarea gamei de automobile de mic litraj. Dacă Hyundai se pare că a reuşit să se salveze parţial din criza în care se afla (180000 de salariaţi) prin transformarea în 5 divizii: automobile. trei sunt pieţele majore de comercializare a automobilelor. Fuji) a ajuns să fie în prezent al doilea producător de pe piaţa japoneză. La un moment dat se părea că Ford va prelua acest gigant. construcţii. Rover a reuşit performanţa de a vinde mai puţine maşini decât vindea înainte de fuziune. Europa.U. în construcţia de maşini de mic litraj (Mercedes A Klasse şi Smart). Pe plan mondial. Isuzu (Japonia) cu 49 26 . După o criză financiară de proporţii. iar un motor nou cca 1 miliard de dolari. Toyota şi Honda au reuşit să penetreze prin această metodă piaţa americană şi să contrabalanseze pierderea ponderii de pe piaţa japoneză. industrie grea şi servicii financiare. asupra preţurilor se exercită o presiune puternică. Dacă alianţa DaimlerChrysler cu Mitsubishi are doar 4 % cifra de afaceri pe continentul asiatic. Un constructor de calibru ca DaimlerChrysler va trebui să se adapteze destul de rapid la aceste constrângeri. continentul asiatic pare a fi din nou o piaţă interesantă şi poate cea mai promiţătoare. mai ales că ritmul investiţiilor a crescut mult în ultimul timp pentru susţinerea pe piaţă. care la fel ca Hyundai produce nu numai automobile. electronică. apoi vor trebui să fie mult mai sigure şi în primul rând mai performante. În faza iniţială. Normele ecologice europene sunt din ce în ce mai draconice şi pentru a se ralia legislaţiei. Tot acest grup mai are participări la Saab (Suedia) cu 100 % din 2000 după ce din 1989 avea 50 %. Cu toate succesele înregistrate prin aceste mişcări de pe piaţa automobilelor s-au înregistrat şi eşecuri. Japonia). Greşeala strategică făcută de BMW a fost aceea că acesta a crezut că este suficient faptul că a câştigat piaţa de desfacere a firmei Rover fără a acţiona şi pentru reînnoirea modelelor. Această acoperire mondială le-ar fi permis reacţia rapidă la oscilaţiile conjuncturale ale oricărei pieţe. Singura soluţie de a rezista în faţa atâtor costuri era de a găsi noi economii la scară prin găsirea de parteneri pentru a putea suporta mai uşor costurile de cercetare şi producţie.U. dar care loveşte şi mai tare în eşecul fuziunii a fost răscumpărarea de către Ford a mărcii Land Rover. Un alt mare grup mondial General Motors cu aliaţii săi japonezi (Suzuki. Rezultatele acestei operaţiuni au fost dure: 6 miliarde de euro pierduţi. lucru neobişnuit prin prisma tradiţiei sale. Automobilele viitorului apropiat sau îndepărtat vor fi în primul rând ecologice. dispariţia a mai multor mii de locuri de muncă şi dispariţia aproape a mărcii Rover. Lansarea unui model nou costă un grup între 2 şi 3 miliarde de dolari. care a dat 8. marja operaţională a constructorilor scăzând de la 8 % în 1986 la 2 % în 1999. grupul rival Daewoo continuă să se confrunte de câţiva ani cu probleme mari prin imposibilitatea de a returna creditele angajate. însă tratativele au eşuat în mod lamentabil. Într-o primă fază. O a doua modalitate strategică de a se întări este politica de alianţe prin care se măreşte aproape instantaneu piaţa de desfacere fără a creşte şi capacitatea de producţie.5 milioane vehicule. Cadillac. acest grup nu ascunde faptul că obiectivul său major este de a ajunge la 25 % în 2007. care prin modelul aplicat sunt supraîndatorate. închideri de întreprinderi. Un alt grup. principalii constructori de automobile au redus la maximum costurile interne prin concedieri de personal. Aceste măsuri extreme nu au reuşit însă să producă revigorarea mult aşteptată.

Pentru 2004 este prevăzută punerea în practică a unei alianţe în producţia de camioane între Mitsubishi Motors. unităţile de profil produc şi utilaje necesare lucrărilor publice (buldozere. Sudan etc. În ce priveşte distribuţia spaţială a acestei industrii în afara producătorilor tradiţionali (S.3 % faţă de 1999. Cel de-al treilea grup mondial este Daimler-Chrysler (Germania) cu 5. Paralel. International Harvester Mac Cormick domină net). AB Volvo deţine 5 % din capitalul producătorului auto japonez Mitsubishi Motors Corp. Din 1999.) cu o producţie de 7. Turcia. Bentley (Marea Britanie) din 1998.U. Renault are participaţii la Nissan (Japonia) cu 36. Volvo se declară gata dă vândă aceste acţiuni dacă DaimlerChrysler va opta pentru obţinerea controlului asupra companiei japoneze. ale unor mari firme. participaţiunea de la Rolls Royce (Marea Britanie) din 1999. Un fenomen care se raliază la curentul globalizării este conturat în S. Turcia. iar Rover (Marea Britanie) a fost cedată în martie 2000 după ce fusese achiziţionată în 1994.. majoritatea întreprinderilor producătoare de utilaj agricol sunt distribuite în lungul regiunilor cerealiere din sudul şi sud-estul părţii europene (Chişinău. Vânzările de autovehicule care poartă marca Volskwagen au fost de 3. Mexic.).7 milioane vehicule.A. Grupul Toyota (Japonia) produce 5. din care 2.8 % faţă de 1999.. adaptată la diversele culturi sau exploataţii agricole. precum şi participări la Aston Martin (Marea Britanie) cu 100 % din 1987. Ambele tendinţe corespund în cele mai multe cazuri unor strategii pe termen scurt cu efecte pe termen lung. uzina de la Blaiville (Franţa) urmând să producă 50000 de cabine pentru camioanele de tonaj mediu produse de Volvo şi Mitsubishi Motors. Germania etc. Jeep. investind masiv în activităţi de asamblare în statele din Lumea a Treia. Mitsubishi (Japonia) cu 34 % începând cu anul 2000. PSA (Franţa) produce 2. Olanda etc.8 % din 1999 şi Dacia. Rostov pe Don. Vehiculele sub marca Audi au fost vândute într-un număr de 650000 de unităţi. Grupul Volskwagen (Germania) produce 5.I.06 milioane de autovehicule.Suedia în utilaje pentru prelucrarea laptelui.4 % din 1996. Smart.5 milioane bucăţi. statele nord-africane. Cele mai mari producătoare sunt ţările cu o agricultură foarte avansată .8. În anul 2000.U. Această industrie capătă tot mai mult consistenţă şi în unele ţări în curs de dezvoltare: India. Dodge. Volvo urmăreşte în paralel cumpărarea în anul 2001 a unui pachet de 19.7.5 milioane vehicule. Volvo Auto (Suedia) cu 100 % din 1999. creşterea faţă de 1999 fiind de 6.S. Fuji Heavy (Japonia) cu 20 % din 1999. Mercury. ceea ce reprezintă un spor de 5. adică cumpărarea a cel puţin încâ 17 % din acţiuni. înregistrând o creştere de 2. Plymouth. Jaguar (Marea Britanie) cu 100 % din 1990. Audi. Industria de material agricol Este o ramură foarte diferenţiată. Chrysler.45 milioane Nissan. Bugatti (Italia) din 1998. Grupul Renault-Nissan (Franţa) produce 4. cât şi dispersii. din care 0. Cel de-al doilea grup mondial este Ford (S. ceea ce semnifică o creştere de 3 % prin comparaţie cu anul precedent. Grupul Honda (Japonia) produce 2.U. Harkov.4 milioane vehicule şi care mai are mărcile Lincoln. vestul Europei. Suzuki (Japonia) cu 10 % din 1998. mai ales la nivelul montajului. În paralel au loc atât fuziuni. sau Franţa în utilaje destinate culturii viţei de viei şi vinificaţiei. Fiat Auto (Italia) cu 20 % din 2000. iar autovehiculele sub marca Seat au fost vândute într-un număr de 515000 de unităţi. Volvo şi Renaul. Irak.4 milioane vehicule având ca mărci Honda.S.A.2 % în 2000. Tot aici se observă o specializare a statelor . Pe de altă parte. Franţa. Brazilia. II. Acura. paralel cu o mărire uşoară a cotei pe plan mondial de la 12 % în 1999 la 12.). 27 . Este una din ramurile cele mai concentrate financiar (firmele americane Massey-Harris. Pakistan. grupul Volkswagen a produs 5. Austria şi Australia. Scania camioane (Suedia) cu 34 % din 2000.9 %.6 milioane vehicule pentru Mitsubishi. care dispun de o gamă completă de producţie. BMW are o producţie de 750000 de vehicule cu marca BMW. Participaţiile grupului sunt la Hino (Japonia) din 1997 şi Daihatsu (Japonia) din 1998.. prin deschiderea de filiale în străinătate de către firmele din această ţară din raţiuni de cost al forţei de muncă şi de saturare a pieţei americane cu utilaj agricol (Marea Britanie. Participaţiile grupului sunt la MCC Smart (Franţa) cu 50 % din 1993 şi 100 % din 1998. Seat şi participaţiuni la Skoda (Cehia) din 1990. Vehiculele utilitare purtând aceeaşi marcă au fost comercializate într-un număr de 435000 de unităţi. Mărcile care fac parte din acest grup sunt Mercedes. Franţa. În statele C. Skoda a avut cea mai mare creştere a vânzărilor din cadrul mărcilor care compun grupul Volskwagen cu 4354000 de unităţi vândute în anul 2000 (13 % mai mult faţă de 1999).A. După cum se observă ramura fanion a industriei mecanice este una dintre cele mai supuse efectelor conjuncturii economice de ansamblu.) în categoria producătorilor medii pot fi încadrate state ca Spania. Mazda (Japonia) cu 33. Deşi acest scenariu pare posibil. compresoare etc.U.52 milioane vehicule cu mărcile Peugeot şi Citroën. Zair.1 milioane vehicule (1999) având ca mărci Volkswagen. Lamborghini (Italia) din 1998.% din 1998.13 milioane bucăţi în 2000. de ex. Volgograd.A. mărcile reprezentând grupul fiind Toyota şi Lexus.9 % din Mitsubishi Fuso (divizia producătoare de camioane).

Airbus Industries se va transforma din consorţiu în companie.. se practică asocierea internaţională (Germania.). mai ales în zonele aflate în avânt economic (Asia de Sud-Vest şi cea de Sud-Est). Fort Worth cu uzinele Bell etc. Franţa.U. arealul de distribuţie este bazinul parizian. În fosta 28 . întreprinderile sunt localizate în cea mai importantă regiune agricolă (Middle West – Peoria. Fiind o industrie relativ recentă. Toată această reorganizare vizează sporirea competitivităţii în faţa concurenţei dure a Boeing. Ultima „revoluţie” în aeronautică este construcţia avioanelor de mare capacitate cum este actualul Boeing 747 sau IL 86. Deoarece industria aeronautică solicită multe fonduri. De altfel.U. de la Odessa la Habarovsk.A. Los Angeles-Long Beach) şi spre nord până în Washington (Seattle. Airbus Industries părând a veni foarte tare din urmă. China – tractoare mici şi motocultoare. Producţia militară. Marea Britanie. precum şi avioanele în fază de proiect Airbus 3XX.8. rămân cel mai mare producător. Turcia – Ankara. fapt justificat de suprafeţele lor mari de teren. ci în nord-vest (Seattle cu Boeing). şi S. Algeria – Qacentina etc. California (Los Angeles cu Douglas) şi regiunea central-sudică (Wichita cu uzinele Cessna. criza complexului militaro-industrial sovietic după destrămarea U. această ramură este mai greu de surprins în statistici. Dintotdeauna producţia mondială este concentrată în patru state .8. statele C. Polonia. dezvoltată mai ales în Franţa („Mirage”. O altă situaţie este localizarea întreprinderilor de profil în centrele industriale complexe (Germania – suprapunerea cu utilajul industrial. În Franţa. De obicei pe acestea sunt testate toate inovaţiile. Producţia americană domină net.).A. Iran – Tabriz. mai ales în privinţa materialului militar (MIG-urile căutate pentru preţul redus).S. Franţa în concernul Airbus. era de asemenea un mare producător. Omsk.5 milioane bucăţi fiecare). Coventry sau Bristol la care se adaugă numeroasele centre germane. care vor putea transporta 700800 de pasageri.A.. din Texas în California (Dallas. avionul cu cea mai mare capacitate din lume şi pentru care s-au primit deja 50 de comenzi ferme din partea unor companii aeriene mari de transport.R.S. Dezvoltarea aeronauticii americane este legată de importanţa transporturilor aeriene în această ţară dar şi puterii sale militare mai ales de când a devenit jandarmul mondial. Mai multe ţări încearcă în prezent să dezvolte această industrie de vârf extrem de profitabilă. de remarcat mai ales unele state central-europene (Cehia.U. În S. Numărul salariaţilor ajunge astfel la 500 000 din care un sfert în Franţa. Istanbul. Această modificare structurală se suprapune aproape cu lansarea pe piaţă a modelului superjumbo A380 cu 555 de locuri. repercutându-se vizibil.Saratov) şi până în sudul Siberiei de vest (Celiabinsk. iar în Marea Britanie bazinul londonez. România) şi Japonia. sediul uzinelor Boeing). Spania. în ultimii doi ani comenzile pentru avioanele Airbus depăşind ca număr pe cele ale avioanelor Boeing. Regatul Unit şi Germania. Integrarea acestei industrii în complexele militaro-industriale ale ţărilor producătoare este foarte avansată datorită importantei fabricaţiei avioanelor de luptă. Cehia de vest. Concurenţa europeană se apără printr-o colaborare avansată a marilor firme care au reuşit să obţină aparate foarte solicitate precum Concorde (franco-britanic) sau Airbus (franco-germano-britanic). În transportul de călători concurenţa între firmele Boeing şi Airbus este foarte dură. belgiene şi spaniole. nu în centrele industriale tradiţionale din nord-estul industrializat. cererea fiind mai mare ca oricând atât pentru producţia civilă cât şi pentru cea militară. noile prototipuri rezistând concurenţei americane în ciuda accidentelor frecvente. Chicago. II. aşa cum sunt cele din sud-estul Asiei. Uzinele. cu 750 000 salariaţi. inserate deocamdată în circuitele de întreţinere şi recondiţionare sau în cazul Japoniei în cele financiare.U.S.). Această piaţă este stimulată de necesităţile în creştere ale unor state beneficiare ale rentei petroliere sau a unor state aflate într-o creştere economică rapidă. Franţa sudică – utilaj viticol.S. Cei doi acţionari Airbus sunt grupul european EADS (80 %) şi compania britanică BAE Systems Plc (20 %).A.A. circa 50% din avioanele de linie şi transport şi 40 % din cele militare fiind construite aici. Înainte de 1990 fosta U. Caracteristică era dispersia uzinelor.S.S. ele dând circa 50 % din producţia mondială. România etc. S. Se mai poate constata o adaptare a profilului de producţie cel mai adesea la specificul regiunilor agricole (Japonia – maşini de plantat orezul. Lovită puternic de criza petrolieră din 1973 (combustibilii utilizaţi sunt mai scumpi) este în prezent în creştere. Izmir. dispersia maximă fiind în Federaţia Rusă Centrală şi Ural. „Dassault”) şi Regatul Unit este masiv dirijată spre piaţa externă constituind o sursă considerabilă de venituri. sunt şi cele mai mari producătoare de tractoare (câte 0. uzinele fiind concentrate în Sunbelt. India – pompe pentru irigaţii). Construcţiile aeronautice Considerată ca fiind o ramură industrială strategică. aplicate apoi şi în aviaţia civilă a avioanelor de linie şi transport. Krasnoiarsk). Africa de Sud şi Israelul pentru producţia de elicoptere). Ţările în curs de dezvoltare se încadrează în aceeaşi logică de localizare în centrele urbane mari (India – Hyderabad. Suedia sudică – utilaj zootehnic.I.U. localizarea acesteia s-a făcut în S. localizate iniţial în regiunile metropolitane ale Londrei şi Parisului s-au delocalizat în parte la Toulouse. Polonia. Aeronautica rusească este singura care mai contează. Saint Paul) şi din sud (New Orleans).R. Din februarie 2001.

Necesitând investiţii mari şi o tehnologie pe măsură.U.URSS. China (Shenyang). În Marea Britanie. DVD-uri etc. Leipzig. Localizarea industriei electromecanice trebuie să ţină cont de necesarul de forţă de muncă de înaltă calificare şi de aceea. Shanghai. Pentru a putea rezista concurenţei acerbe de pe piaţa mondială. Primul producător mondial de aparate de radio este China (inclusiv Hong Kong). Il-urile şi AN-urile sunt cele mai cunoscute avioane de transport ruseşti. Coventry. deşi se pot dispersa oriunde aşa cum se întâmplă cu asamblarea produselor electronice de vârf. G. Gruzia. II. Châteauroux. Industria electromecanică Dezvoltată mai întâi sub forma construcţiei de motoare şi aparataj . C.E. Marile firme au devenit multinaţionale deschizându-şi filiale în numeroase state. ea producând o gamă destul de diversă de avioane şi elicoptere în colaborare cu firme de tradiţie. Berlin. Regatul Unit. Cea mai puternică rămâne I. televizoare.T. România are mari tradiţii în domeniu.D. România. Italia). Telefunken (Germania). institute de cercetare. Dacă la începuturile acestei industrii.A. electronic. Coreeană. ea dezvoltându-se în centrele Toulouse. fapt explicabil prin dimensiunea pieţei de desfacere. a proliferat în anii ' 50 sub forma materialului radioelectric. se poate remarca o anumită descentralizare. în timp ce Coreea de Sud este prima exportatoare mondială de televizoare color. Apariţia industriei energiei electrice constituie şi începuturile acestei industrii (sfârşitul secolului al XIX-lea). centrele cu industrie aeronautică s-au dezvoltat în Derby (Rolls Royce). Siberia sudică etc. LG. Israel (Lod). Minolta. Finlanda în telefonia celulară etc.P. Dezvoltarea sa cere o înaltă tehnicitate şi mari investiţii motiv pentru care este specifică ţărilor avansate (S. excepţie făcând aglomeraţia pariziană (La Courneuve. Bordeaux. Printre statele cu industrie aeronautică tânără se pot menţiona Polonia (avioane utilitare la Mielec. Localizările cele mai favorabile sunt în apropierea marilor oraşe care dispun de forţa de muncă înalt calificată. Bristol.). Daewoo (Coreea de Sud). Mexic.8.A. sau Olivetti (Italia). industria electromecanică a constituit mult timp apanajul ţărilor dezvoltate. New York.9.E. Bourges.. Tallin în Estonia. După R. Suedia. Se poate remarca o oarecare specializare la nivelul statelor: Italia în producţia de frigidere. toate americane. Prezenţa unui capital imens obţinut de pe urma exportului de petrol a permis statelor din Golf să investească şi în această industrie prin deschiderea de întreprinderi care să răspundă nevoilor specifice ale regiunii (frigidere la Shuaiba în Kuweit). electrotehnica grea şi industria aparatelor de radio în China. producţia cea mai dinamică din această ramură este cea high tech. Este motivul pentru care ţările asiatice (Coreea de Sud. videocasetofoane. Southampton etc. Sony (Japonia). exemplul cel mai ilustrativ fiind celebra Sillicon Valley din California. Samsung. Această categorie de produse este în mare parte concentrată în parcuri ştiinţifice. Chicago şi Los Angeles în S. Argentina) iar mai nou din Europa central-estică sunt în plină dezvoltare în acest domeniu. Olanda. După 1980. (Franţa). Phillips (Olanda). Mac Intosh. maşini de calcul aparate de control iar mai târziu cele de telecomandă şi ordinatoare . I. de obicei unităţile sunt amplasate în centrele industriale complexe: Tokyo. Producţia de high tech este una dintre cele mai difuze în prezent atât în ţările 29 . Moscova şi Sankt Petersburg în Federaţia Rusă.E.). China. China) sau din America Latină (Brazilia. dar şi prin concentrarea a numeroase filiale ale marilor firme care montează cu piese din import aparatele. generatori electrici în Polonia şi R.P. Sri Lanka. Brown Boveri (Elveţia). Nokia (Finlanda) etc. Stuttgart. (Marea Britanie).C. Beijing şi Tianjin în China. Philadelphia.U. Japonia. Finlanda.M. Honeywell-Bull.U. Dresda în Germania. regiunea Volgăi (Kuibîşev). Packard Bell. Japonia. de centre de cercetare. Boston.B. elicoptere la Swidnik). dar se remarcă şi 2M. În Franţa. Ljubljana în Slovenia etc. Australia. iar în Italia Torino şi Gallarate. sudul părţii europene. Vaucresson).T.A. Montreal în Canada şi Nagoya în Japonia sunt alte centre importante. Germania. Olanda. Osaka în Japonia.. corespunzător pătrunderii produselor specifice pe piaţa de larg consum. ultimele trei decenii fiind relevante în acest sens.. produsele acestei industrii se asamblează din ce în ce mai mult în state cu forţă de muncă ieftină (Taiwan. Riga în Letonia. Brazilia.G. precum şi a echipamentului de telecomunicaţii a modificat structura producţiei. dominantă era industria utilajului electroenergetic. Produse cum ar fi semiconductorii sau aparatele de măsură au început să fie produse şi în Cehia. Rzeszow. Vilnius în Lituania. Chineză urmează în producţia de aparate de radio S.Siemens şi A. Cehia (Praga). Japonia în produse electronice de larg consum şi micromotoare electrice. Taiwan. Franţa. Foarte solide şi implantate cu filiale peste tot în lume de mult timp sunt concernele europene . electrocare în Serbia şi Bulgaria etc.. India etc. în ultimii ani ofensiva echipamentului electrotehnic şi electronic uşor (aparate de radio. frigidere. Spania. tehnopoluri. industria de avioane s-a dezvoltat în Moscova şi Voronej. München. Piaţa este dominată net de marile firme multinaţionale. Dezvoltarea sa este în corelaţie directă cu extinderea utilizării electricităţii. Suedia (Linköping).G.

63). localizate în zone cu tradiţii în domeniu. Industriile de bunuri de larg consum II. O importanţă secundară o au azi fibrele de in. Constituie apanajul ţărilor dezvoltate. Renania. apanajul marilor puteri care dispun de "complexe militaro-industriale". dar şi România) fiind obligate sa-si restrânsă masiv activităţile specifice. Bangladesh. Baku.U. Industria războiului este una din cele mai profitabile de aici miza controlului unor pieţe avide de echipament militar precum Orientul Apropiat sau sud-estul Asiei fiind foarte mare. Pe de o parte s-a dezvoltat în statele producătoare de bumbac (China. Italia (Milano. În afara acestor industrii există o serie de activităţi destinate unor produse specifice.Alsacia. Genova. Marea Britanie (Manchester – „metropola mondială a bumbacului”). A treia generaţie. Uzbekistan) considerate ca fiind a doua generaţie de producători (fig. Ivanovo). climatul umed şi blând care favorizează prelucrarea fibrelor fine . Japonia sau Coreea. Progresiv aceşti factori au scăzut din importanţă. Belgia (Anvers. Veneţia. Este cazul ceasornicăriei. Ahmedabad. vestul şi sud-estul Asiei (Coreea de Sud şi Taiwan în frunte). ca în Flandra sau în nordul Angliei . Pakistan (Lahore. Spania.A. mai nouă este cea dezvoltată de firmele multinaţionale care folosesc forţa de muncă ieftină din nordul Africii.. Deşi Europa a fost la început regiunea de difuziune a industriei bumbacului (Lancashire-Cheshire. Germania. Fergana. II.A. în special S. Industria mătăsii este perfect calchiată pe zonele de producţie a materiei prime. Dispersia lor este maximă fiind totuşi legată de petrochimie. rezistenţă sporită în amestec cu fibrele chimice) impunându-l pe piaţă. Atlanta). Guangzhou. dispersate în China şi India îndeosebi dar şi în Indonezia.. Osaka). Tbilisi. a) Industria bumbacului a cunoscut o dezvoltare dublă. Lodz. calităţile ţesăturilor din bumbac (absorbţie bună a umezelii.U. uşor.dezvoltate.Manchester)ori sunt determinate de importurile unor materii prime (bumbac în primul rând). mai complexă din punct de vedere tehnic păstrează concentrările tradiţionale din Europa (Yorkshire în Anglia. nordul Franţei. necesitând o chimizare de sinteză complexă. Dunkercque).9. Industria prelucrătoare a bumbacului se calează în mare pe aceleaşi ţări cultivatoare de bumbac. multe state est-europene exportatoare (Cehia. Karachi). localizate predilect în regiunile de cultură ale bumbacului din statele în curs de dezvoltare: India (Bombay. Rin-Neckar. Bruxelles). Germania (Renania-Westfalia. în prezent.1. Pakistan. concentrate astfel în zonele portuare (Rouen.cazul vestului Angliei şi versanţilor vestici mai umezi ai vechilor masive europene ori din Noua Anglie în S.A. Silezia.A. Polonia (regiunea Lodz numită şi „Manchesterul polonez”. Mari centre ale industriei textile sunt în: China (Shanghai. Flandra. produse mai ales în nordul Franţei şi Silezia sau cele de iută concentrate în subcontinentul indian sau în porturile de import (Dundee.U. O distribuţie aparte o prezintă fibrele artificiale şi sintetice care domină astăzi piaţa mondială a textilelor.. Hamburg-Bremen. Japonia (insula Hokkaido. Industria textilă Localizarea acesteia a fost influenţată în Europa de consideraţii de ordin istoric dar şi tehnicoeconomic. Novara. datorită avantajelor de natură tehnică (maşini de egrenat. Industria de prelucrare a lânii. Moscova. cât şi în ţările în curs de dezvoltare cu o forţă de muncă suficient de calificată (ţările asiatice sau din estul Europei). Congqing).I. tot mai multe ţări copiind modelul englez.. ţările asiatice (China. Egipt (Alexandria). Cehia (poalele Munţilor Sudeţi).U. Mai pot fi meţionate şi alte centre. Napoli). Beijing. India. (Fall River. Un factor important de localizare l-au constituit condiţiile naturale . Lille-Roubaix. Bangalore. India Centrală. Calcutta). Sudeţi). Saxonia-Turingia). dar şi Federaţia Rusă. de exemplu în Franţa) sau în zonele libere de la frontiere . 30 .A. mult timp apanajul zonei muntoase jurasice (Elveţia şi Franţa) astăzi puternic concurată de producţia japoneză (mai slabă calitativ). cu toată criza economică. India) s-au impus prin produsele lor (ieftine şi realizate cu o forţă de muncă la fel de ieftină) stimulate de o gigantică piaţă internă. În unele cazuri ele s-au suprapus pe vechi regiuni cu tradiţii în manufactura textilă. Polonia). Brazilia (Brasilia. Munţii Vosgi). Silezia superioară). New Orleans.9.ape silicioase şi limpezi. S. Erevan. La fel de localizată este industria de armament (strategică).U. maşina de filat. ieftin. Concord. Bangladesh (Dacca).S. statele C. carbochimie şi industria celulozei care-i furnizează materia primă. concentrări textile importante apărând în regiunile producătoare de bumbac (Cottonbelt în S. Noua Anglie sau cele din Germania unde sunt foarte dispersate). Lombardia. sudul insulei Honshu – Nagoya. Ashabad. Marea Britanie. regiunea lioneză sau cea milaneză de ex. Baroda. S. Sao Paolo). (Taşkent. Brazilia) şi pe altă parte în statele importatoare de bumbac (Japonia. Controlul producţiei militare s-a înăsprit în ultimul deceniu. războiul mecanic). Apariţia în 1793 a maşinii de filat şi în 1784 a războaielor mecanice de ţesut (în Anglia) va produce „explozia” pe piaţa economică. Ea se suprapune adesea pe vechile regiuni cu industrii manufacturiere tradiţionale (prelucrarea lânii şi inului. Franţa (Mulhose-Strasbourg. Franţa şi Marea Britanie.

Belfast. Argentina. pe baza materiilor prime importate din China şi Japonia). Parcurge traseul invers din punctul de vedere al tradiţiilor. S. Italia (Piemont. statele C. Belgia (Grand).9. Port Elizabeth) şi Algeria (Alger. iar centrele de prelucrare sunt Calcutta şi Bombay (India) şi Narayanganj (Bangladesh). Manchester. Germania. regiunea Volgăi. S.. Sankt Petersburg. Uruguay. (Moscova. (Moscova. Australia.. producţia europeană fiind destinată în primul rând unei clientele adaptată modei europene. Marsilia). Belfast). b) Industria lânii. Brazilia.A. Veneţia). Franţa (Paris.A. Franţa. Brazilia. Continentul asiatic este dominat de China (Shanghai. St. Elveţia. Statele vest-europene dau producţii excedentare de ţesături de lână şi fire de lână. Japonia. are numeroase centre în NordEstul industrializat (New York. Yokohama. Printre primii producători mondiali se situează şi ţări europene ca Marea Britanie (Londra. la care se mai adaugă India (Bombay.U. Cincinatti).A. ea s-a dinamizat începând cu secolele XIII-XIV prin descoperirea „roţii indiene” (pentru tors) şi a „roţii saxone” (pentru bobinat). S. Statele C. Philadelphia. Lituania. Singapore. (New York. Arealele de cultură sunt în partea europeană a C. statele C. Gifu. talpa. Veneţia). Tradiţii vechi în domeniu au unele state europene care domină piaţa mondială (Italia. Ungaria. Nagoya). Franţa. Marea Britanie (Leicester. Filaturile de lână cele mai numeroase sunt în Italia. India. San Francisco). Activitate de veche tradiţie. pielea pentru curelărie. care dau împreună 60 % din producţia mondială. Bavaria).U. Polonia (în Nord). Milano). Oran. Până în secolul al XIX-lea. coloranţi. Qingdao) şi Japonia (insula Honshu cu centre la Nagoya. valea Rhinului. România etc. sudul S. Marea Britanie.A. Guatemala). Luda (China). c) Industria mătăsii naturale. dominaţia europeană a fost netă. e) Industria iutei este importantă prin prisma faptului că iuta este considerată cea mai ieftină fibră textilă naturală. Letonia. henequenul (Mexic) etc.A.I. presupunând mai multe operaţii de prelucrare a materiei prime brute (concentrate în tăbăcarii). Cehia.A. II. Thailanda. Mexic. Delta Gangelui şi Brahmaputrei sunt arealele de cultură cele mai importante. după care s-a difuzat şi spre alte continente.S.U.A. Egiptul (Cairo. (Chicago. Franţa (Lyon).2. Fougères). (Smolensk. Bradford). Los Angeles. S. Lombardia. Kiev). Buenos Aires.S. Omaha. Ucraina. litoralul NE) etc. în mare parte artizanală. coreenii şi japonezii fiind creuzetul apariţiei şi dezvoltării prelucrării mătăsii naturale. Germania 31 . Yantai. Constantine). Tanzania. Industria încălţămintei este concentrată în Europa de Vest şi S. (Chicago. Germania. Germania (Renania-Westfalia.I. Pakistan etc. Shanghai.I. În acest secol are loc o extindere a creşterii ovinelor spre emisfera sudică (Australia. Legnone) – 11 %. Saint Louis. În Africa. Mozambic. Alte plante utilizate ca materii prime textile sunt: sisalul (Brazilia dă 50 % din producţia mondială). Elveţia. Alte ţări ca Franţa. Cehia) unde aceste industrii sunt tipice pentru mediul rural. Africa de Sud (Johannesburg.Argentina (Cordoba. S. Rosario) din America Latină.U. Industria pielăriei şi încălţămintei Industria pielăriei şi încălţămintei este o ramură difuză. (Chicago – bursa mondială de piei brute. f) Industria confecţiilor şi tricotajelor.U. aceasta fiind şi cel mai important centru din lume) îşi împart supremaţia. Londra. Noua Zeelandă. Africa de Sud. Beijing. cele mai înverşunate rivale fiind Franţa (apariţia primelor corporaţii la Saint Omer în 1129 şi filaturi la Tourcoing în 1173) şi Anglia. Lancashire. chenaful sau cânepa de Bombay (India. Coreea de Sud. America de Sud) şi se petrece o migrare a interesului economic spre aceste regiuni în defavoarea britanicilor. Canada. Durban. Franţa (nordul şi regiunea pariziană). Italia (Padova. Boston.S. Transcaucazia). Como.I. China. La aceasta s-a mai adăugat şi o întărire a monopolului francez. SE-ul Scoţiei). statele C. Produsele rezultate sunt pielea pentru marochinărie. Florenţa. Mexic. Amiens. Cincinatti). Osaka. d) Industria inului şi cânepei este în regres în faţa ofensivei firelor şi fibrelor artificiale. însă ce este mai important se remarcă în ultimul timp o tendinţă de delocalizare a acestei industrii spre ţările cu forţă de muncă ieftină (în regim lohn). Alexandria).S. Rio de Janeiro). Zimbabwe. Baltimore) şi ţărmul pacific (Los Angeles. Guangzou. Italia.). Italia (Milano.S. Guanghzou). Roma. Calcutta) şi de pe continentul sud-american Brazilia (Sao Paolo. abaca (cânepa de Manila cultivată în Filipine. Siberia Occidentală) – 20 % din producţia mondială.I. statele C. Slovacia. În statele în curs de dezvoltare existenţa unor moduri particulare de consum a acestor produse asigură dezvoltarea difuză a numeroase ateliere.I.A. Japonia (Tokyo.U.. (Asia centrală.S. Kumamato. Sankt Petersburg. Eckle). Suzhou. uleiuri. Italia (Modena. Franţa (Paris. piele pentru feţele de încălţăminte. prin utilizarea de tananţi. China (Shandong. Philadelphia. Kostroma). Ţesăturile de lână şi tip lână sunt produse de statele europene care-şi păstrează tradiţia în domeniu: Anglia (Yorkshire. Hong Kong. Noua Zeelandă. Argentina. Mongolia. Piaţa concurenţială în domeniul lânii şi a produselor din lână exista încă de la începutul mileniului al II-lea. Toate marile oraşe ale lumii concentrează fabrici de confecţii şi tricotaje. Italia se bazează pe importul de piei brute pe care le tăbăcesc. Estonia. Assuan.Louis. Madras.U. Tăbăcirea pieilor naturale are loc în ţări mari crescătoare de animale: India. Suez. Volgograd. popoare ca şi chinezii. Belgia (Gand. Marea Britanie (Dundee.U. Northampton). unităţile de producţie fiind mult mai disperse. ţările exportatoare de piei brute fiind S.

Olanda. India (Calcutta.. China.I.I.. Franţa. Marea Câmpie Chineză etc. Franţa dau producţii importante de ulei de soia deşi nu sunt mari cultivatoare. Japonia.. b) Industria uleiurilor vegetale. orzului (decorticare). Egipt. Irak) şi Africa de Nord (Maroc.9. India). Roma. Sao Paolo. inclusiv unele state europene (Austria. Turcia. Vietnam (Hanoi). Nagoya). Londra.S. Germania. Marea Britanie. multe produse tropicale impunându-se pe pieţele tarilor dezvoltate din emisfera nordică. măsline. Cehia. Statele care exportă încălţăminte sunt: Italia. Corelaţia cu ariile de producţie este astfel foarte evidentă. Myanmar (Rangoon).I. India. unele din aceste ţări. Budapesta. La nivel mondial sunt cunoscute prin prelucrarea şi industrializarea blănurilor statele C. China.U. este ramura care vehiculează probabil cele mai mari cantităţi de produse. această industrie tinde să capete o importanţă tot mai mare.A. fiind produs de China. Tot ultimii ani au scos în evidenţă o diversificare tipologică a producţiei (pantofi. statele C. Producţia de ulei de floarea soarelui este dată de statele C.S. Spania etc. (New York. soia etc. Italia. Câmpia Mississippi. Marochinăria este în general o producţie artizanală foarte apreciată.. S. Uleiul de măsline este unul dintre cele mai apreciate uleiuri datorită calităţilor sale (curative).). Mexic. Madrid. De obicei în primul caz sunt concentrate unităţile de prelucrare primară.-Alaska.U. Algeria). Printre ţările importatoare se numără: S. Unele cereale necesită o prelucrare prealabilă cum este cazul orezului. din acest punct de vedere.). panificaţiei şi pastelor făinoase se localizează predilect în marile zone cerealiere (Câmpia Padului. Pe lângă produsele de marochinărie artizanală. Tunisia. mari centre de prelucrare existând în China (Guanghzou. Spania. cizme.(Offenbach). S. specializarea regională impunând anumite concentrări specifice (producţie de vinuri. tipice Europei sau Americii se impun masiv în ţările asiatice sau africane. Uleiul de rapiţă are o dublă utilizare: alimentaţia umană şi industrie.U. statele C.S. Germania.A. Los Angeles etc. Ungaria). Argentina (America). Ungaria. Winnipeg. de conserve de legume şi fructe etc. Câmpia Indo-Gangetică. modelele locale de consum fiind bulversate. Legate de această ramură industrială sunt şi industriile blănurilor şi marochinăriei. Danemarca sau Noua Zeelandă). ceea ce a determinat şi o extindere a suprafeţelor cultivate cu plantele respective.I. Marea Britanie. Ţări ca Germania. Argentina. Orezul rămâne în mod tradiţional alimentul de bază a populaţiei asiatice. a) Industria morăritului. Anchorage) şi Canada (Montreal.A. Există astfel două tipuri de localizare: în zonele de producţie şi în apropierea marilor pieţe de consum. produse de patiserie şi cofetărie etc.. destinate unui public din cel mai divers: S.U. Mongolia. Moscova. Seattle.S. Moscova. Suedia. Câmpia Dunării. Canada. Iugoslavia. Indonezia (Djakarta). Portland. în zonele de consum localizându-se cele de prelucrare finită (panificaţie. (30 %). Marea Câmpie Rusă.I. Slovacia.A. Japonia. Dezvoltarea tehnicilor moderne de conservare şi prelucrare a mondializat şi acest sector. Nanking etc. S. Uleiul de arahide este produs în general de statele cultivatoare de arahide: Sudan. Pentru a face faţă cererii de pe piaţă. Tokyo. Perm). (Sankt Petersburg.U. Bangladesh (Dacca). Indonezia. materia primă este asigurată tot mai mult de blănurile artificiale şi artificiale. Madras. Materiile prime agricole (arahide.).) sunt tot mai căutate. unele ţări au trecut şi la producţia de serie în mari unităţi industriale specializate. zona Marilor Lacuri.). Palermo.3. Polonia. Rio de Janeiro. Pentru industria blănăriei. Germania. senegal. Nigeria. Elveţia. ea trebuind să se adapteze foarte rapid la cerinţele schimbătoare ale industriei modei.) sau în marile aglomeraţii urbane (New York. dar ţinând cont de totalul producţiei agricole mondiale. Cu toată această dispersie ponderea ramurii în crearea P. Ţările cu o asemenea preocupare se suprapun peste climatul temperat şi rece. Marea Britanie. În ultimele decenii a început să fie utilizată pe lângă pielea naturală şi o serie de înlocuitori chimici sau textili.I. Pe fondul utilizării tot mai mari a grăsimilor de origine vegetală (60 %) în detrimentul celor animale. Mexic. Shanghai. bocanci etc. Brazilia. Japonia. Barcelona. Iran. este redusă în ţările dezvoltate (cu excepţia unor state specializate precum Olanda. sandale. China. România. O altă localizare este cea portuară (Genova. S. II. Milano. Wuhan.U. produse lactate. Edmonton. Uganda (Africa).S.A. Evaluarea producţiei acestei ramuri industriale este dificila. seminţe de floarea soarelui. Vancouver). Statele situate în bazinul Mării 32 . dată fiind legătura cu piaţa de consum şi caracterul perisabil al multor produse agricole. pe baza importului de soia.. Industria încălţămintei din statele dezvoltate şi parţial în statele în curs de dezvoltare este din ce în ce mai sensibilă la valurile modei. meiului. statele C. Bombay).). Industria alimentară Cunoaşte cea mai largă difuziune în spaţiu. India (Asia). Bulgaria. România.A.B.). Paris. Japonia (Kyoto. Constanţa etc. Marsilia.. la rândul lor produse de baza precum cele de panificaţie sau rezultate din prelucrarea cărnii. dar şi altele au trecut la amenajarea de crescătorii speciale de animale cu blănuri preţioase. fiind tradiţională în Orientul Apropiat (Sirira. adică cu regiunile unde trăiesc animalele cu blănuri preţioase (Canada. Torino. Marea Britanie etc. Nijni Novgorod. China. Bucureşti.

Marea Britanie. De importanţă mai redusă prin prisma producţiei sunt uleiul de muştar (statele C. China (Shanghai.U. Marea Britanie. vânat) este de 170 milioane tone. (centre importante la Moscova. Volgograd. Marea Britanie. Rosario. porc. a băuturilor spirtoase şi industria băuturilor nealcoolice. pescuit. China.U. India. f) Industria cărnii şi a preparatelor din carne este concentrată în apropierea aglomeraţiilor urbane. Argentina. America de Nord (30 %). Cehia. Uleiul de palmier este produs în ţările Asiei de Sud şi SE (Indonezia. America de Sud (Venezuela. Republica Moldova etc. Zair). Kansas City. Omaha..S. Portugalia.U. Spania. Santa Fé. caise. Marea Britanie (centru şi sud). e) Industria tutunului se localizează fie în apropierea zonelor de cultură a tutunului. carne de vită şi de oaie în Australia şi Noua Zeelandă. Germania. creştere bazată pe culturile agricole intensive. Noua Zeelandă. Tot în S. Brazilia.S. S.. c) Industria zahărului utilizează ca materii prime trestia de zahăr (2/3) şi sfecla de zahăr. Polonia. Szeged) etc. Importante producţii de ţigarete dau S.U. Industria vinului se bazează pe producţiile de struguri de vin din Franţa (24 % din producţia mondială de vin). Cuba. Tunisia. Algeria. Franţa.U. siropuri) se bazează pe o bază de materii prime diversă. fructele dominând (citrice.S. (Federaţia Rusă. Germania. Canada.A. India. Carpaţii de Sud-Est. Sankt Petersburg. Italia etc. Grecia.. Austria.). preeria americană. China). a berii. Australia. ele rezumându-se la sacrificarea animalelor şi exportul cărnii rezultate. Australia.I.S. India. Italia. China.A. Ungaria (Budapesta. statele C. Australia. Ţări ca Australia. Albania etc. whiskyului. aceasta din urmă fiind cel mai mare producător de carne de porc (65 %). Germania. Cuba. De altfel 65 % din producţia de preparate din carne a S. multe dintre ele având tradiţia marilor plantaţii. Germania.. China). Algeria.U. Chicago este considerat un fel de capitală a cărnii. urmată de Germania (mare tradiţie şi consum la fel de mare). Japonia. China 14 %. Egipt. Canada. Sri Lanka). Olanda. statele C. pasăre. Cele 94 milioane hl de bere producţie mondială sunt distribuite în Europa (65 %). Senegal. Nijni Novgorod). Industria berii utilizează ca materii prime orzul. Bulgaria. Kiev. Franţa. carne de porc în Asia de Est. carne de vită în America de Sud. Olanda). Zahărul din sfeclă este obţinut de ţările situate în zona temperată: statele C. d) Industria băuturilor are în componenţă industria vinului. Multe fabrici din ţările dezvoltate importă zahăr nerafinat pe care îl prelucrează. Producţia mondială de vin este de 3..U. China. Câmpia Rusă.A.. ananas.A. Noua Zeelandă.A. de alte animale.).. Grecia. rachiurilor) sau vinul (cognacurile obţinute prin distilare). whisky. Portugalia. Producţia mondială de carne (vită. Jamaica. Germania (N şi S). apoi cele din Asia de Sud şi Sud-Est (China India. Pe plan mondial se poate observa o oarecare specializare: carne de vită şi de porc în America de Nord şi Europa.S. Jamaica etc.A.I.. S..S. Portugalia. Gama de produse zaharoase este vastă.A.U. Liban. Podişul Central Francez. Madagascar. 10 %. este dată de regiunea situată la sud de Marile Lacuri. S. Indonezia. hameiul. Franţa.. Din categoria importatorilor fac parte Franţa (din Algeria)..I.. dau 17 % din producţia mondială de carne prelucrată şi conservată. Pe continentul european se impun statele C. Parana).S. Filipine.I. Ţările cu cele mai mari producţii sunt India (13 %).. Italia (23 %). fie în marile centre urbane (producţia ţigaretelor). Industria băuturilor spirtoase (votcă. Brazilia) şi în insulele oceanice din regiunea intertropicală. Filipine.A. statele C. coniacuri etc. Brazilia.U. Belgia. Olanda (Rotterdam). Argentina.. g) Industria laptelui şi a produselor lactate. La fel ca şi alte sectoare ale industriei alimentare şi aceasta se suprapune prin unităţile sale pe regiunile cu pondere importantă a creşterii animalelor: Câmpia Germano-Polonă. Angola.2 milioane tone în anul 2000. Brazilia. Franţa (regiunea pariziană. dă 23 % din producţia mondială. Cipru etc.A. Argentina.I. Germania. statele C. Republica Moldova. Mexic. Producţia mondială de zahăr a evoluat de la 85 milioane de tone în 1980 la 127. Africa (Camerun.U. Japonia. Din rândul ţărilor exportatoare se disting Italia (32 % din exportul de vin al lum ii). Uruguay cunoscute ca mari crescătoare de animale au o industrie de prelucrare care nu se ridică la nivelul potenţialului. Mozambic. uleiul din seminţe de bumbac (S. Filipine). Argentina (La Plata. pot fi menţionate şi centrele: Boston. mere. Mexic. Grecia. Cuba. S. Principalii producători sunt: S. Brazilia. S. Austria etc. Spania. Pakistan). Brazilia (8 %). Italia şi Portugalia sunt şi exportatoare de măsline şi ulei de măsline. Tianjin. Spania. Franţa.I.S. uleiul de susan (India. ţările exportatoare fiind Cuba. Aproape 15 % din producţia mondială este comercializată la nivel internaţional. Spania. Republica Dominicană. oaie. Ungaria. orzoaica. iar ţările importatoare fiind: statele C. Thailanda. Ucraina. Germania.A. S. Colon. 33 . Producţia mondială de lapte oscilează între 450 milioane de tone şi 500 de milioane de tone. Thailanda. ciocolata fiind cea mai cunoscută (Elveţia. Franţa. est). Cincinatti. Buenos Aires).) utilizează ca materii prime cerealele (cazul vodcii.I. Franţa. Franţa. Industria băuturilor nealcoolice (sucuri. pampasul argentinian. Belgia. Brazilia.U. Africa (Nigeria. India.U.Mediterane sunt şi cele mai mari producătoare: Italia.4 milioane hl. Bine reprezentată este această ramură şi în Brazilia (Rio Grande do Sul. St.A.I. Zahărul din trestie este produs de ţările situate în America temperată şi tropicală (S. România. lichioruri. România. Bavaria. Grecia. Franţa. oraşul dispunând de un număr mare de abatoare şi fiind situat în mijlocul unor regiuni mari crescătoare de animale.A. Africa de Sud). centrul şi sudul ţării). Mexic. Mexic. piersici etc. Kazahstan). Uruguay (Montevideo).Louis.

1985). dublată de industria textilă şi de unele ramuri de vârf precum aeronautica. de fier). bazată pe imensul potenţial energetic şi mineral al vastului spaţiu canadian. Se constată o specializare a unor state în unele subproduse lactate.. a) Marile regiuni industriale ale Globului O regiune industrială este o unitate taxonomică superioară de concentrare a activităţilor industriale cu numeroase centre şi grupări care au un coeficient superior de valorificare industrială a teritoriului. Danemarca. spaţiile industriale fiind asociate cu aglomerările urbane. regiunea Moscovei. Akron) la care se adaugă o industrie siderurgică cu tradiţie (Buffalo. Pittsburgh). valoarea producţiei. In funcţie de expansiunea acestora şi de interacţiunile teritoriale şi de producţie care au loc se poate face saltul spre un nivel superior taxonomic sau dimpotrivă spre unul inferior. Midlands.10. spaţiul economic şi spaţiul social. Rin-Ruhr. personal specializat şi legături economice intense. Vestul S. resurse umane şi naturale. Golful Arabo-Persic. II. forţa de muncă ocupată. bazinul parizian. specializări destul de avansate şi conexiuni multiple. Uralul. Toledo. Olanda.U. Silezia superioară. Fiecărei unităţi taxonomice îi corespunde un spaţiu fizic de localizare. Norfolk. Charleston. de urbanizare. caută să surprindă acele fluxuri aproape invizibile care se nasc nu numai în spaţiu ci şi în timp (P. potenţial energetic considerabil şi în unele cazuri şi cu o bază de materii prime. fenomenul industrial acaparează spaţiul geografic. bazinul londonez. Surry. Philadelphia. Dacă la începuturile industriei. Litoralul Golfului Mexic este o regiune industrială impusă de importantele resurse petro-gazeifere. complexe de rafinare (Baltimore. Principalele centre polarizatoare sunt: Boston. între care există o anumită legătură dată de specificul activităţilor.U. în care sunt integrate resursele naturale şi umane.A. al Noii Zeelande şi Danemarcei (unt) etc.1. Philadelphia) şi o reţea densă de conducte de petrol şi gaze naturale. Spaţiul industrial discontinuu este mult mai frecvent. se remarcă prin complexitatea profilului funcţional. nu formează o regiune continuă fiind constituită din mai multe nuclee. Nord-Estul Chinei. Baza energetică este asigurată de zăcămintele de cărbuni superiori şi de centralele atomoelectrice (Indian Point. Axată pe valea fluviului Sf. Spaţiul industrial continuu polarizează de fapt importante mijloace de muncă. Această regiune concentrează cele mai importante activităţi financiare la nivel mondial.10. ea ţine cont şi de relaţia unităţii economice cu societatea. Regionarea industriei mondiale Regionarea reprezintă un apanaj aproape exclusiv a geografiei economice. Cleveland.A.A. căile de comunicaţii. baza tehnico-materială. Polonia. complexitatea fenomenului ca atare nu era prea evidentă.A. complexitatea fenomenului industrial producând numeroase interrelaţii mai ales de ordin spaţial. Sud-Estul Australiei. Regionarea nu înseamnă numai o ierarhizare strict spaţială. regiunea se impune atât prin producţia metalurgică. Regiunea industrială din Nord-Estul S.Marea Britanie. New York. Din această grupare nu lipsesc nici resursele miniere (minereuri complexe. Ierarhizarea taxonomică caută să pună în evidenţă şi spaţiul industrial discontinuu (întreprinderea. Sud-Estul Canadei. căi de comunicaţii bine integrate. ea realizând aproape o treime din producţia industrială naţională a S. Yorktown. căi de comunicaţii moderne. care au determinat inevitabil şi apariţia unor complexe siderurgice sau metalurgice neferoase (aluminiu). O anexă a acesteia o constituie regiunea Marilor Lacuri. Aydalot. dominată mai ales de construcţiile mecanice şi industria chimică (Detroit. acestea din urmă fiind singurele în măsură să asigure potenţialul uman necesar asigurării cu forţă de muncă.U. Sud-Estul Canadei este o regiune industrială strâns legată de cea anterioară. baza unei industrii chimice foarte dezvoltate.U. Prin localizare. Laurenţiu. cât şi prin producţia de echipamente industriale sau prin industriile de vârf. în prezent regionarea are ca punct central localizarea. Un rol determinant îl are specializarea producţiei. Baltimore. Prin luarea în considerare a acestor criterii se pot distinge următoarele mari regiuni industriale: Nord-Estul şi Vestul S. II. el marcând neomogenitatea unui teritoriu şi chiar gradul de dezvoltare sau de specializare. ruralul jucând un rol de „rezervor” pentru spaţiul industrial. Dominante sunt aici activităţile industriale de vârf 34 . Unităţile taxonomice din domeniul industriei Extremităţile scării ierarhice a formelor de concentrare în spaţiul industrial sunt date de întreprinderea industrială (prima treaptă) şi de regiunea industrială (ultima treaptă). Relaţiile cu mediul rural sunt şi ele intense atât sub raportul aprovizionării cât şi al distribuţiei produselor. cazul Olandei. Shoreham). litoralul Golfului Mexic. dorsala niponă Tokyo-Kobe-Kita Kyushu. Franţei (brânzeturi). Manchester. Criteriile de cuantificare a tipului de spaţiu industrial sunt: suprafaţa localizării industriale. gruparea) şi spaţiul industrial continuu (regiunea industrială).

Regiunea londoneză este similară celei anterioare având totuşi o personalitate distinctă dată de importanţa construcţiilor navale şi aeronautice. construcţii navale. de maşini-unelte. care a profitat de centralizarea excesivă a activităţilor social-economice încă din perioada ţaristă. Este regiunea cea mai dinamică din S. b) Nucleele neoindustriale Primul şoc petrolier din 1972 a determinat printre altele şi o restructurare a industriei. care asigurau materia primă unei industrii textile dezvoltate. minereuri neferoase.(aeronautică. având avantajul centralizării îndelungate a acestui stat în jurul capitalei. tractoare. Puternic afectată de criza vechilor regiuni industriale. producţia de energie electrică şi industria mecanică. Concentrările din această regiune permit obţinerea unor producţii care o situează pe primul loc în lume (oţel. de autovehicule. Ce-a de-a doua grupare industrială beneficiază de o reţea bine integrată a căilor de comunicaţii. Melbourne. siderurgie. Regiunea Moscovei este o regiune urban-industrială. Regiunea pariziană este principala concentrare de tip urban-industrial din Franţa. industria modei. Kawasaki. de ciment. echipamente electronice şi electrotehnice etc. căi de comunicaţii. fiind depăşită în prezent de regiunea costieră din Sud-Estul Chinei. Mainz (chimie) etc. Profilul său este dominat de siderurgie. Regiunea Golfului Arabo-Persic este cea mai recentă concentrare industrială. La rândul ei. industria farmaceutică şi cosmetică.A. Frankfurt am Main (industria mecanică). textile. Criza postcomunistă a afectat în egală măsură această regiune ca şi precedenta. bazată pe bogatele resurse de cărbune şi minereu de fier. Expansiunea colonială britanică a contribuit la dezvoltarea amplă a industriei textile prin importul de bumbac ca şi a industriei siderurgice sau a diverselor ramuri ale industriei mecanice. Bochum. la care se adaugă industriile de vârf. Hiroshima etc. capital). Midlands este cea mai veche regiune industrială. cunoaşte o reconversie reuşită prin implantarea unor activităţi industriale de vârf. Dusseldorf. îşi diversifică în prezent profilul prin implantarea unor industrii energofage (producţia de aluminiu. Dominantă este în prezent industria siderurgică şi construcţiile mecanice. În România se disting 4 regiuni industriale (raportat la suprafaţa ţării): Central-Sudică. Dominată mult timp de industria petro-chimică. Osaka. având avantajul deschiderii spre economiile emergente ale Asiei de Sud-Est. Profilul industrial este complex. Regiunea industrială din Sud-Estul Australiei concentrează numeroase activităţi industriale (producţii de nave. Kita Kyushu. dar şi în Nord-Estul Cehiei. Est-Carpatică. Nagoya. regiunea industrială se împarte în două grupări industriale: Ruhr şi RinFrankfurt am Main. chimie. putându-se totuşi remarca construcţia de automobile. Concentrările industriale sunt disperse şi dominate de industria de prelucrare primară şi doar în ultimul timp de ramuri ale industriei mecanice sau ale chimiei de sinteză. la care se adaugă creşterea tradiţională a oilor.U. Din prima grupare industrială fac parte centrele Duisburg. Aceste 4 mari regiuni concentrează la rândul lor 29 de grupări industriale. producţia de cocs metalurgic. Principalii poli sunt: TokyoYokohama. săruri de potasiu etc. Brisbane. avioane. Regiunea industrială Ruhr-Rin este una dintre cele mai tipice concentrări industriale şi mai vechi din lume. siderurgia etc. Dortmund. Intracarpatică (Transilvania). profilul lor industrial fiind orientat spre industria extractivă a cărbunilor superiori. Kobe. Nord-Estul Chinei este o regiune conturată încă din perioada ocupaţiei japoneze. autoturisme. dezvoltată pe baza resurselor de cărbuni şi de minereu de fier. Ramurile industriale energofage (siderurgie. nave maritime).). Adelaide. petrol. resurse naturale.). regiunea s-a dezvoltat în jurul industriei siderurgice. Silezia superioară este extinsă predominant în sudul Poloniei. de la industria textilă tradiţională (Ivanovo) la industriile de vârf. produse petrochimice) şi realizează cca 60 % din producţia acestui stat. Principalele concentrări industriale sunt: Sydney. Canberra. Bazându-se pe o tradiţie meşteşugărească şi având toate atuurile posibile pentru dezvoltare industrială (potenţial uman. având ca element motor bogatele resurse de cărbune superior şi tradiţia industriei textile. Profilul industrial este complex.). Municipiul Bucureşti este încadrat după unii autori în categoria de regiuni industriale prin complexitate. cu o densitate foarte ridicată a populaţiei şi a activităţilor se impune printr-un profil complex în care se disting ca ramuri principale: producţiile de nave comerciale. În prezent este cea mai dinamică regiune industrială a Marii Britanii.. construcţii de maşini. energie electrică. petrochimie etc. inclusiv Rinul cu afluenţii săi. principalele centre fiind Hannau (metalurgie). Nivelul tehnic nu este foarte ridicat. Essen. SudVestică (Banat). Uralul este o regiune industrială bazată pe exploatarea unor resurse variate (minereu de fier. automobile) din statele dezvoltate au 35 . laminate. Regiunea industrială niponă (dorsala niponă) asigură circa trei sferturi din producţia industrială naţională. de produse electrotehnice şi electronice. Destul de restrânsă spaţial. Darmstadt.

U.S.. echipament cibernetic. în Germania sunt dezvoltate în Renania şi Bavaria. optice. Baikonour. Fosta URSS are asemenea centre plasate fie în Federaţia Rusă europeană (Moscova. deosebindu-se două etape în evoluţia acestora. Parisul este înconjurat de nuclee industriale: La Défense. Huntingdon. St. În Europa se manifestă tendinţa îndepărtării de mediul urban. Sankt Petersburg). Madras. Dallas. . Vendargue. industria nucleară. exemple relevante în acest sens fiind Science Bassed Industrial Park de la Hsinciu (Taiwan). Berlin în Germania). materiale ceramice. Aix 2000 şi Agroparc lângă Aix en Provence şi Avignon. Milano etc. industria noilor materiale (superaliaje.Ives. Spre deosebire de ţările dezvoltate. Irvine (electronică. Milton. Roissy. De altfel. S-au conturat teleporturile (teleportul parizian rezultat din conexiunea teleparcurilor Valmy-La Défense-Marne la Vallée-Roissy-Orsay-Saclay) şi mai recent zonele de telecomunicaţii avansate prin gruparea mai multor teleporturi (compania japoneză 36 . Inglewood. iar în Olanda un asemenea centru este Fokker. deţine prioritatea: Princeton. Grabels lângă Montpellier. În Scoţia centrală se conturează aşa numita „Electronic Belt” datorită concentrării mai multor parcuri ştiinţifice (Livington. Roma.concentrarea specialiştilor supercalificaţi din cadrul universităţilor a jucat şi ea un rol determinant în localizarea noilor industrii. . Purdue (Illinois).S. Melbourn (Science Park).R. carbonice). industria aerospaţială).existenţa prealabilă a concentrărilor industriale clasice (civile sau militare) cum ar fi aeronautica. Downtown. În fapt a fost vorba de o problemă de adaptare a vechii economii la condiţii noi din punct de vedere energetic. Celiabinsk) sau a echipamentului aerospaţial (Alma Ata. Localizarea noilor industrii a ţinut cont de câţiva factori cum ar fi: . Franţa este presărată cu asemenea nuclee neoindustriale. Massachusstes Institute of Technology. Calcutta. Triangle Research Park (Virginia). Santa Monica. Hawthorne. Celeabinsk în Federaţia Rusă. Sevilla din Spania sunt alte concentrări de nuclee neoindustriale din Europa. Japonia este poate singura ţară din lume care şi-a dezvoltat noile industrii în toate concentrările industriale. Silicon Prairies (Texas). În Belgia. Pasadena. Ely. Principalele raţiuni au fost cele militare. Dakar. Palmdale sunt „conectaţi” la câte un nucleu neoindustrial: Chatsworth. În Franţa. Măgurele-Bucureşti). Beijing. sisteme de comandă. provinciile Lombardia şi Toscana din Italia. Sheniang. Los Alamos (New Mexico). Volgograd. legislaţia franceză încurajând dezvoltarea acestora. Marne-la-Vallée. Ekaterinburg). Louvain-la-Neuve. Bangalore care se grupează în jurul Institutului Indian de Ştiinţe (India). În Germania. Centrul de la Boston concentrează peste 400 de întreprinderi în jurul universităţilor Tuft. În fosta U. Harvard. Apariţia nucleelor neoindustriale este determinată de concentrarea spaţială a acestora. Paris. Noile tehnologii se transformă într-un timp relativ scurt în industrii independente. În acestea sunt prezente doar câteva laboratoare localizate de obicei în suburbiile marilor metropole (Brasilia. ţările în curs de dezvoltare nu au reuşit să ajungă la concentrări industriale de tipul celor din statele dezvoltate. Tokyo. În apropierea parcurilor tehnologice. Londra. însă imediat după cel de-al doilea război mondial au continuat activitatea din timpul războiului sau au trecut la activităţi civile. asemenea nuclee sunt la Keiberg. Localizarea aceasta s-a făcut şi prin prisma receptivităţii la nou a acestor centre şi a puterii lor de difuziune a inovaţiilor. Freiburg. automobile (decizia amplasării are câteva raţiuni care ţin de strategie. Cea de-a doua etapă (după 1980) este marcată de un nou factor de localizare: concentrarea teritorială a echipamentelor de vehiculare rapidă a informaţiilor.cunoscut un regres determinat de căutarea soluţiilor cele mai optime pentru scăderea consumului de energie. robotica (echipament de automatizări). echipament optoelectronic). ea fiind ţara cu cea mai dinamică dezvoltare a acestora. Cumbernault New Town). iar în California se află celebra Silicon Valley cu peste 1000 de întreprinderi grupate în jurul Universităţii Stanford din Los Angeles. Sankt Petersburg) sau cu industrie militară (Karkov. circuite integrate. centrele neoindustriale Essen. de telecomunicaţii. Osaka. Geneva joacă un asemenea rol. Montferrier. tot S. Kazahstan (Alma Ata. New York. Orsay-Saclay. Ex. Polul tehnologic Sophia Antipolis situat la 25 de km de Nice este cel mai mare din Europa. Această criză a constituit o conjunctură favorabilă pentru dinamizarea „noilor industrii”: microelectronica (semiconductori. Nici statele în curs de dezvoltare nu se lasă mai prejos. în Marea Britanie sunt în Scoţia centrală. Canoga Park. Sateliţii Los Angelesului: Burbank. În Elveţia. Ann Arbor (Indiana). armament. noile nuclee industriale s-au dezvoltat în jurul concentrărilor cu industrie nucleară (Moscova.consumul intens de echipamente de high tech din megalopolisurile şi metropolele urbane a constituit cel din urmă factor în localizarea nucleelor neoindustriale: Washington. Semipalatinsk). Londra are nucleele neoindustriale amplasate în Green-Belt: Cambridge (Trinity College). Eindhoven şi Rotterdam din Olanda. După acest al doilea factor se deosebesc două tipuri de amplasare teritorială: în apropierea campusurilor universitare şi în jurul parcurilor de cercetare tehnică şi ştiinţifică afiliate universităţilor. El Segundo. biotehnologiile. Luxemburg. Acest model debutează în anii celui de-al doilea război mondial (laboratoarele de la Chicago şi Alamogordo. dar şi de economia regiunii). această adaptare fiind mai mult decât necesară din cauza competiţiei de pe piaţă. O primă etapă este marcată de progresul realizat în domeniul ştiinţei şi tehnicii de concurenţa militară dintre cele două blocuri ideologice (NATO şi Tratatul de la Varşovia) şi de concurenţa dintre trusturile industriale.A. Girton. Duisburg şi Dortmund sunt legate de Universitatea din Bochum. parcurile ştiinţifice sunt construite în apropierea centrelor universitare: Meylan-Montbonnot lângă Grenoble. Tel Aviv. Magnitogorsk.

Marubeni.U. vecinătatea aeroporturilor (Roissy-Charles de Gaulle în Paris. Diferenţele constau în dominarea netă a S. Londra. prin calificările şi competenţele înalte de care dispune şi pe care a ştiut să le atragă. Rotterdam. Mitsui cu interconectări între Osaka şi Poitiers. În a doua fază a acestei etape. Amsterdam. teleporturile s-au dezvoltat în nuclee urbane: porturi (London Docklands. New York. compensat însă de valoarea ridicată a acestora. Sydney şi Bahrein). Între americani şi europeni se remarcă un decalaj în domeniul neoindustriilor.A. Osaka. Producţia neoindustrială are ca principal avantaj volumul redus al mărfurilor produse.U. Newark – S. Tokyo. Marsilia). ştiinţa europeană nu este unită (mobilitate şi cooperare redusă). Londra.). cercetarea publică în Europa are mai puţine aplicaţii private. Tokyo). Singapore. New York. Dusseldorf. La acestea se mai adaugă externalităţile slabe. oraşe bancare sau bursiere (Chicago. New York. care are interconexiuni între Tokyo-New York şi Bruxelles. Tokyo.A. Kuala Lumpur. 37 . Rotterdam. Heathrow în Londra. Frankfurt am Main.