CORNEL POPOVICI

F TBAL

Curs de bază

2

CUPRINS
CAPITOLUL I: PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA ŞI METODICA JOCULUI DE FOTBAL. 5 1.1 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA JOCULUI DE FOTBAL................................................................5
1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial.........................5 1.1.2.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România.............7 1.1.2.b Apariţia echipelor organizate.........................................7 1.1.3. Istoricul regulamentului de joc.........................................9 1.1.4. Organizarea fotbalului în România................................10 1.1.5. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal......10

Întrebări recapitulative:..................................................................11 CAPITOLUL II: TACTICA...........................................................12 2.1. GENERALITĂŢI, DEFINIŢIE, CONCEPŢIE DE JOC, CARACTERISTICI................................12 2.2. SISTEMUL DE JOC....13 2.3. SISTEMATIZAREA TACTICII......................................17
2.3.1. Tactica individuală în atac.............................................17 2.3.2. Tactica colectivă în atac................................................17 2.3.3. Tactica individuală în apărare ......................................17 2.3.4. Tactica colectivă în apărare..........................................17 2.3.1. Tactica individuală în atac............................................17 2.3.2. Tactica colectivă în atac ..............................................18 2.3.3. Tactica individuală în apărare........................................20 2.3.4. Tactica colectivă în apărare...........................................21 2.3.5. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone de joc......................................................23

2.4. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TACTICII.........................................................24 Intrebări recapitulative:..................................................................25 Bibliografie: 1, 2, 4, 20, 23, 28, 35, 40, 43, 45...............................25 CAPITOLUL III: ..........................................................................26 TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL..............................................26 3.1. CLASIFICARE, CARACTERISTICI, GENERALITĂŢI................................................................26 3.2. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TEHNICII............................................................27 3.3. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE...........................30 3.4. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor tehnice.......35 3.4.1. Mişcările jucătorului fără minge...................................35
3.4.1.a. Alergarea în jocul de fotbal.............................36 3.4.1.b. Săriturile specifice jocului de fotbal.............................37

3.5. Mişcări cu mingea.........37
3.5.1. Lovirea mingii cu piciorul..............................................37 3.5.1.a. Lovirea mingii cu vârful.................................41 3.5.1.b. Lovirea mingii cu şiretul plin..........................41 3.5.1.c. Lovirea mingii cu şiretul interior....................44 3.5.1.d. Lovirea mingii cu şiretul exterior...................45 3.5.1.e. Lovirea mingii cu exteriorul...........................46 3.5.1.f. Devierea mingii..............................................46 3.5.1.g. Lovirea mingii cu interiorul labei – latul.........47 3.5.1.g. Loviturile întâmplătoare................................49 3.5.2. Intrarea în posesia mingii..............................................50 3.5.2.a. Preluarea mingii cu talpa...............................51 3.5.2.c. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului.........52 3.5.2.d. Preluarea mingii cu interiorul labei................53 3.5.2.e. Preluarea mingii cu călcâiul...........................54 3.5.2.f. Preluarea mingii cu gamba.............................55 3.5.2.g. Preluarea mingii cu coapsa............................56 3.5.2.h. Preluarea mingii cu pieptul............................56 3.5.2.i. Preluarea mingii cu abdomenul......................57 3.5.2.j. Preluarea mingii cu capul...............................58 3.5.3. Conducerea şi protejarea mingii....................................58

3

3.5.3.a. Conducerea mingii.........................................58 3.5.3.b. Protejarea mingii............................................61 3.5.4. Mişcarea înşelătoare – fenta.........................................62 3.5.5. Deposedarea adversarului de minge.............................68 3.5.6. Lovirea mingii cu capul.................................................71 3.5.7. Aruncarea mingii de la margine.....................................77 3.5.8. Mijloace tehnice specifice jocului portarului...................78

Intrebări recapitulative:..................................................................89 Bibliografie: 1, 3, 8, 11, 12, 20, 23, 30, 31, 32, 33, 34, 36, 38, 40.. 89 CAPITOLUL IV: METODICA JOCULUI DE FOTBAL ÎN ŞCOALĂ.......................................................90 4.1. Fotbalul, mijloc al educaţiei fizice şcolare.......................90
4.1.1. Fotbalul în învăţământul primar.....................................90 4.1.1.1. Obiectivele educaţiei fizice.............................90 4.1.1.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace......90 4.1.2. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal....................92 4.1.2.1. Obiectivele educaţiei fizice............................92 4.1.2.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace......92

Etapa I – Clasele V-VI şi a IX de liceu..................................................93 Etapa a II-a – clasele a VII-a şi a X-a de liceu......................................93 Etapa a III-a – clasele a VIII-a, XI şi XII de liceu...................................94
4.2. Fotbalul şcolar, eşalon de masă al performanţei sportive. 95
4.2.1. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie..............95 4.2.2. Instruirea echipei reprezentative..................................96 4.2.3. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse.....................96 4.2.4. Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse...................98 4.2.5. Prezentarea echipei la competiţii..................................98 4.2.6. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus.........................................................99 4.2.7. Întreceri cu caracter de masă în şcoală.........................99

Intrebări recapitulative:..................................................................100 Bibliografie: 2, 6, 7, 9,12, 13, 16, 21, 24, 30, 32, 33, 34, 38, 41, 42...........................................................100 BIBLIOGRAFIE............................................................................101

4

CAPITOLUL I: PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA ŞI METODICA JOCULUI DE FOTBAL
1.1 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA JOCULUI DE FOTBAL
1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial Documentele timpului atestă practicarea jocului de fotbal din cele mai vechi timpuri, sub o formă sau alta precum şi evoluţia sa continuă până în zilele noastre. Jocul de fotbal este unul din sporturile cu cea mai mare răspândire dintre jocurile cu mingea, fiind prezent încă din epoca preistorică la majoritatea popoarelor care aveau o cultură dezvoltată, cum ar fi: incaşii, chinezii, grecii, romanii, egiptenii, japonezii etc. Jocurile cu mingea din acea perioadă se practicau la voia întâmplării, nu existau reguli de joc, dar aparţineau de un ritual transformat în obicei, care orânduia desfăşurarea lor. Legendele chinezeşti povestesc cu milenii înainte de Cristos răspândirea unui joc asemănător fotbalului, aşa numitul: „tsu-chu“ şi pentru jucarea lui se folosea o minge îndesată cu blănuri. Această legendă descrie jocul astfel: echipele combatante au trebuit să arunce sau să şuteze mingea printre doi stâlpi între care era o pânză de mătase, cu o gaură cu diametrul de 30-40 cm. Era câştigătoare echipa care obţinea mai multe puncte introducând mingea de mai multe ori prin acea gaură. Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai complexe, ele nu puteau să aibă loc fără un ansamblu de obiceiuri bine gândite, mai ales că în jurul lor se crease un interes major, fiind urmărite de numeroşi spectatori. Istoria sportivă a Greciei antice menţionează existenţa jocului cu mingea în ziua a 5-a a Jocurilor Olimpice, zi în care programul era rezervat jocurilor pentru copii, la loc de cinste situându-se jocul cu mingea, denumit de greci: „EPISKIROS“. După cucerirea Greciei, romanii au început să practice acest joc cu mingea, în special ca mijloc de pregătire al soldaţilor pentru luptă, numindu-l: „HARPASTUM“. Ulterior, acest joc a fost introdus în Spania, Franţa, Anglia etc., o dată cu legiunile romane cuceritoare. Jocul practicat de romani, sub denumirea de HARPASTUM, reprezintă jocul cu cele mai multe asemănări fotbalului de mai târziu. Descrierile rămase, sunt edificatoare în acest sens. Jocul practicat de către soldaţii romani prin înverşunarea şi violenţa exagerată cu care se angajau cele două tabere, servea foarte bine spiritului de luptă şi pregătirii legiunilor militare. Încălţămintea jucătorilor se numea: „calceus“ de unde şi denumirea actuala a jocului de fotbal din Italia: „CALCIO“. Locul de baştină şi cel mai reprezentativ al jocului a fost „CÂMPUL LUI MARTE“ de pe malurile Tibrului, unde jocul Harpatum se desfăşura după unele reguli ca: cele doua echipe, egale, erau formate din jucători de atac şi apărare, care folosind orice mijloace urmăreau să conducă mingea la ţintă, dincolo de linia trasată la cele doua capete ale terenului de joc. În Italia – Jocul „CALCIO“ – era practicat în continuare de echipe formate din 27 de jucători, care jucau o minge (băşică umflată cu aer) cu mâna şi piciorul, având echipament de culori diferite. În Florenţa jocul „CALCIO“ a fost descris de Giovani de Bardi, în anul 1580, astfel: „era un joc public între două echipe de tineri care mergeau pe jos fără arme şi care se străduiau, din plăcere şi onoare să ducă în câmpul advers un balon mijlociu umflat cu aer“. De asemenea preciza că terenul avea dimensiunile de 100/50 m, jucătorii fiind aşezaţi pe posturi (înaintaşi, mijlocaşi şi fundaşi) iar ţinta, marcată prin doi stâlpi. În Franţa, jocul era practicat în funcţie de regiune, având alte denumiri: „SOULE“ sau „MOLLAT“ în Bretania: „BELLE“, „ETOFFE“ sau „BOISE“ în Normandia, „CHOULE“ în Picardia etc. Jocul „LA SOULE“ – care este apreciat ca strămoşul fotbalului modern în Franţa- nu avea reguli care să protejeze jucătorii, fiind deosebit de dur. Iată în acest sens cum era apreciat de Gondoin şi Jordan: „ne putem cu greu da seama de îndârjirea şi ferocitatea pe care o arătau jucătorii în cursul partidei. S-au folosit astfel multe ocazii pentru a se da curs răzbunării şi de aceea numeroşi jucători mureau. În asemenea împrejurări jocul a fost interzis în repetate rânduri de către: Filip al V-lea

5

în 1319, Carol al V-lea în 1369 şi alţii, dar a avut şi adepţi ca Henric al II-lea care îl aprecia ca un mijloc pentru dezvoltarea armonioasă a corpului. În Anglia- practicarea jocului de fotbal este atestată în ultimele secole î.e.n, fiind cunoscut de celţi cu 300 de ani înainte ca armata lui Iulius Cezar, care cucerise Britania (55-54 i.e.n.) să părăsească insula. Cronicarii au consemnat că în timpul stăpânirii romane, soldaţii britanici i-au învins la fotbal pe cei romani, sugerând că nu aceştia din urmă au introdus jocul HARPASTUM pe meleagurile britanice. Fotbalul practicat în Anglia a fost atât de brutal încât după ce angrenau populaţia a două localităţi învecinate să lupte pentru a trimite mingea pe teritoriul adversarilor, indiferent cu ce mijloace, jocul se termina cu victime şi pagube materiale serioase, în dauna unor oameni paşnici. Jocul de fotbal a fost interzis în repetate rânduri prin edictele monarhilor englezi: Eduard al IIlea în 1314, Eduard al III-lea în 1349 şi 1365, Richard al II-lea în 1389, Henric al IV-lea în 1401, James al III-lea în 1457, regina Elisabeta în 1572 şi 1581, precum şi de exponenţii bisericii care au atacat jocul considerându-l păcătos şi diabolic. Tot în această perioadă ne-a rămas denumirea de FOTBAL. Prin edictul dat în 1349 de către Eduard al III-lea, regele Angliei, pentru interzicerea practicării jocului cu mingea, în detrimentul călăriei şi a trasului cu arcul, denumeşte pentru prima dată jocul: „FOOT-BALL“, ceea ce înseamnă: „foot“=picior; iar „ball“= minge. Cu toate interdicţiile luate, popularitatea jocului nu a scăzut, fapt demonstrat de evoluţiile următoare. Însuşi Oliver Cromwell, conducătorul revoluţiei burgheze din secolul al XVII-lea a apreciat şi practicat cu pasiune jocul de fotbal. Amploarea pe care a luat-o jocul a fost menţionată de către Carew în cartea sa: „Survet of Corniwall“ din anul 1602 unde mărturiseşte că jocul se practica în două feluri, fiind denumit: „Hurling at Goales“ şi „Hurling over Country“. În prima formă jocul se desfăşura pe un teren de 100 metrii, cu o minge mare de piele şi un număr de 30-60 jucători, care urmăreau să treacă mingea printr-o poartă de 3-4 metrii marcată de doi stâlpi. Se menţiona şi regula că nu era permis atacul brutal asupra adversarului, prinderea lui deasupra centurii şi de a fi surprins înaintea mingii (vezi regula de ofsaid actuală). Sub cea de-a doua formă, jocul se desfăşoară pe distanţe de kilometri, peste zone naturale şi locuinţe, angrenând participanţi din mai multe parohii, fiind stabilite o serie de ţinte prin care trebuia să treacă mingea. Tot în cartea amintită, Carew descrie astfel jocul: „urlătorii treceau pe deasupra gardurilor de mărăcini şi peste şanţuri; ei traversau bălării, tufişuri de spini, mocirle, băltoace de apă şi râuri. De asemenea, puteau fi văzuţi uneori, 20 sau 30 de jucători bălăcindu-se împreuna şi apoi, trăgându-se şi luptând spre a-şi smulge balonul.“ Practicat de-a lungul timpului, jocul de fotbal a dăinuit peste tot, reducându-şi practicile prea dure şi datorită fixării unor reguli pentru protejarea integrităţii corporale a jucătorilor. Extins în toate şcolile, colegiile şi universităţile engleze, jocul de fotbal şi-a găsit un mediu deosebit de dezvoltare şi prosperitate. Sub îndrumarea instructorilor şi pedagogilor din şcolile publice engleze, elevii practicau jocul în două moduri, în funcţie de spaţiul şi rolul pe care se juca. În oraşele Rugby şi Marlborough, pe spaţii largi se juca foarte tare şi violent „mingea la mână“ – ca în jocul actual de rugby – un joc denumit „dribling-game“, pe când la Eton şi Charterhouse, unde elevii aveau spaţii mici şi limitate, se prefera jocul cu piciorul, adică „handling-game“. Un eveniment deosebit s-a petrecut la data de 10 noiembrie 1823, când pe un teren al „publics-scools“- urilor din Rugby, un elev William Webb Ellis (de origine irlandez) fiind în posesia mingii, în timpul unui joc cu colegii şi sfidând regulile în vigoare, a luat mingea în braţe şi a fugit cu ea, generând astfel originea uneia din caracteristicile esenţiale şi distinctive ale jocului de rugby. Acţiunea instinctivă a acestui elev, care a dus la ideea separării celor două jocuri este marcată prin cuvinte ce sunt dăltuite pe o placă pusă pe zidul şcolii din Rugby. Extinderea şi evoluţia rapidă a jocului de fotbal în Marea Britanie, a necesitat apariţia unor organisme. Aşa au apărut primele federaţii naţionale de fotbal, dintre care cea engleza a deschis era modernă a jocului, în anul 1863. După modelul englez, au luat fiinţă noi federaţii naţionale, astfel: Danemarca şi Olanda în 1889, Argentina în 1893, Elveţia şi Belgia în 1895, Italia în 1898, Germania în 1899, Franţa, Uruguay, Norvegia, India, Africa de Sud, Noua-Zeelandă în 1900 etc.

6

1. şi încă unul de lux. Olanda. fiecare dintre ei îşi recruta câţiva partizani şi a doua zi auzeai că s-a format cutare sau cutare club“. Spania şi Suedia.2. între două echipe aparţinând „Societăţii fotbaliştilor din Arad“. joc consemnat în ziarul local „DRAPELUL“ 7 . Sep Blater (Elveţia). În aceste condiţii. Danemarca. era angajat cu ziua ca să treacă pe la fiecare echipier şi să-l poftească pe tren“. considerat ca unul dintre promotorii fotbalului românesc. Emil Bădescu – unde se practica fotbalul după reguli aproximativ identice cu cele de azi. la care au aderat şapte federaţii naţionale: Belgia. iar jocurile se disputau pe „Câmpul Târgului“ de pe calea Aradului (biograful Iosif Dudaş al fotbalului timişorean).I. a avut loc semnarea acordului de înfiinţare a F. unde în ultimele secole î. nu a participat la înfiinţarea F.e. . Histria. Despre modul cum se „înfiinţau“ echipele în vremea aceea. unde de două ori pe săptămână tinerii practicau jocul. Stanley Rous (Anglia.2. 1896 în Bucureşti câţiva străini jucau fotbal pe un câmp de lângă şoseaua Kiseleff (în lucrarea – „Sportul românesc de-a lungul anilor“ – de Emil Ghibu şi Ion Todan. în scop de divertisment. din iniţiativa francezului Robert Guerin. confirmându-se astfel existenţa „harpastumului“ roman care a evoluat de-a lungul secolelor până în fotbalul actual. Marius Ghebauer. Se cunoştea că „pila“ (mingea) era nelipsită în jocul ostaşilor.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România Practicarea exerciţiilor fizice. un butoi de bere pus la bătaie. 1-11 tinerii din gimnaziu erau supuşi unui „antrenament“ fizic şi intelectual întocmai ca în Atena. 1884 – la Arad s-a amenajat primul teren de fotbal din iniţiativa dr. Franţa. F.Dezvoltarea jocului de fotbal pe toate continentele într-un climat de interes general. De-a lungul istoriei sale.prin marinarii străini care practicau diferite jocuri aduse din ţările lor.F. a impus necesitatea înfiinţării unor organisme internaţionale care să conducă şi să coordoneze în mod unitar o activitate de o asemenea amploare.1955-1961). 1899–1902 s-a organizat primul club de fotbal la Timişoara. 1954-1955). 2 noiembrie 1899 la Arad. În cetăţile dobrogene. trebuia să promită coechipierilor săi cel puţin câte o friptură şi o halbă de bere. spunea: „cum se certau doi jucători mai de seamă. Ca să adune echipa la teren era o altă dandana: un birjar. Tomis şi Calatis. cu arbitrii şi 22 de jucători. 1906-1918). între „Clubul Atletic Arad“ şi „Politehnica Budapesta“. la data de 21 mai 1904 la Paris.I. Anglia deşi avea prima federaţie constituită din lume.n şi în sec. jocurile cu mingea s-au practicat şi în timpul romanilor nu numai în gimnazii ci şi în afara acestora. Arthur Drewry (Anglia.1. 1. inclusiv jocul de fotbal. şi-au găsit un câmp fertil în cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre.A a avut până în prezent 8 preşedinţi: Robert Guerin (Franţa. Rodolphe William Seeldrayers (Belgia.1961-1974). Elveţia.F.b Apariţia echipelor organizate .A (1904). În ceea ce priveşte apariţia jocului de fotbal în România putem aminti cele mai importante repere: 1870 – Sulina „porto-franco“. din anul 1863.1899 – 15 august 1899 a avut loc primul joc oficial pe teritoriul ţării noastre pe un teren regulamentar. devenind afiliată doar în 1906.A (Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie). 1899 – este adusă în ţară prima minge de fotbal de către Mario Ghebauer – student în Elveţia (Economu în lucrarea „Footbal“ publicată în 1935) – în Bucureşti. din 1998. inclusiv jocurile cu mingea în general. În toată această perioadă fotbalul s-a jucat între echipe organizate spontan. Joao Havelange (Brazilia 1974-1998) şi. 1904-1906). având o durată de 2 reprize a 45 de minute fiecare.I. şi dacă echipa ieşea învingătoare. Jules Rimet (Franţa.19 iulie 1903 – are loc la Lugoj jocul dintre echipa locală „Reuniunea de sport“ şi echipa URŞET (Iugoslavia. 1.F. 1921-1954). Când se alcătuia o echipă se proceda astfel: „ un căpitan ca să-şi aleagă echipa pe teren. cu prilejul unor sărbători tradiţionale. Daniel Burley Woolfall (Anglia. primul joc interoraşe.

1931 – se organizează prima ediţie a „CUPEI ROMÂNIEI“. . fotbalul s-a menţinut în activitate pe scară redusă. Grecia şi Iugoslavia) – naţionala României ocupă primul loc.M. vicepreşedinte Paul Nedelcovici. Gloria.. iar din 15 mai 1925 se pune în aplicare şi regulamentul de funcţionare al acesteia. 8 . Viteazul. . campionatele regionale şi districtuale.G.1946 – reluarea campionatului cu divizia „A“ – 14 echipe.S.1919 – se înfiinţează „Uniunea Cluburilor de Fotbal – Asociaţie“ (U. .C. iar revanşa în 1914.1929 – apariţia „Legii Educaţiei Fizice“. având ca scop – îndrumarea şi coordonarea activităţii fotbalistice din România – asociaţie care de fapt a creat nucleul viitoarei F. din ITALIA. . .S. (Federaţia Societăţilor de Sport din România) cu implicaţii asupra fotbalului.C.C. iar la Bucureşti. . Matei Basarab.1912 – se înfiinţează F. şi Olimpia.1928 – participare în „Cupa Europei Centrale“ – victorie cu Turcia (4-2) la Arad şi înfrângere cu Iugoslavia (1-3) la Belgrad.S.1909 – ia fiinţă „Asociaţia Cluburilor de Fotbal din România“ – din cele trei cluburi amintite mai sus. . situat pe locul actualului stadion municipal . (Reuniunea de Gimnastică a Muncitorilor din Timişoara). şi ocupând locul 2 din trei echipe: 3-1 cu Peru şi 0-4 cu Uruguay (care a devenit campioană mondială).1924 – prima participare a echipei României la Olimpiada de la Paris. (Asociaţia Muncitorilor pentru Educaţie Fizică Arad) şi R. . .România participă la prima ediţie a Campionatului Mondial în Uruguay.) din iniţiativa lui Mario Ghebauer. 1-0 pentru români şi 4-2 pentru turci la Istambul).000 de locuri. .R.1904 – apare „Colentina Atletic Club“ echipă compusă din personalul străin al fabricii de bumbac Colentina Bucureşti.F. făcându-se demersuri pentru afilierea echipelor din Ardeal. Colentina. Victoria.1922 – se desfiinţează U.1921 – la Timişoara ia fiinţă „Asociaţia Arbitrilor de Fotbal“ – prima asociaţie din România.1909 – marchează acordarea în premieră a „CUPEI ANUALE DE FOTBAL ASOCIAŢIE“ echipei Colentina. divizia „B“ – 3 serii a 14 echipe şi divizia „C“ cu 12 serii a 10 echipe.ia fiinţă „Asociaţiunile sportive şcolare“ ale liceelor din capitală (Gh.E.1911 – la Bucureşti are loc întâlnirea amicală între selecţionata cluburilor noastre şi echipa „GALATA – SARAI“ Istambul (9-1 pentru turci.M. D.R.1930.1915 – se desfiinţează cele două cluburi străine din Bucureşti. .C.A.M.S. făcând parte din grupa C.) şi „Chinezul Timişoara“. Roma. . . . la 16 februarie ia fiinţă „FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE FOTBAL – ASOCIAŢIE“ (F.A.M. Venus. Colţea.F. cuprinzând 16 cluburi şi 24 de echipe din Bucureşti. Lazăr. M.F.A. care organizează „Campionatul Ardealului“ pe anul 1920-1921. echipa „Venus“ domina capitala. reprezentat prin Comisia de Fotbal – Asociaţie. . Sf. .1933 – în întrecerea „Balcaniadei ‘’ de la Bucureşti unde participă (Bulgaria.perioada de glorie a echipei Chinezul din Timişoara.A. . .S.R.1939 – activitatea fotbalistică ia amploare prin organizarea unui campionat naţional la seniori şi juniori care se întrerupe din cauza războiului până în anul 1946.1938 – România participă la a III-a ediţie a C.1906 – apare „United F. Ploieşti“ – din angajaţii străini de pe şantierele petroliere. . A. care la data de 25 noiembrie câştigă confruntarea cu echipele United F.) având ca preşedinte pe Aurel Leucuţia.T. şi iau fiinţă alte opt echipe în capitală (Tricolor.A. Bukarest) şi în foarte multe alte localităţi din ţară.1920 – are loc întâlnirea internaţională din Bucureşti – cu POLONIA (1-5).R.1915 – 1919 – datorită primului război mondial. . .1934 – participare la a II-a ediţie a C. Sava. .F. din Franţa. câştigat de „Chinezul“ din Timişoara. .se inaugurează la Cluj „Stadionul Oraşului“ cu o capacitate de 12.1910 – se înfiinţează „Clubul Atletic Oradea (C. unde este eliminată de Olanda (0-6). Cantemir) care-şi dispută supremaţia în fotbal. . . care are în organizare pe sistem zonal. activitatea acesteia fiind preluată de „Comisia de Fotbal“ a F.1922 – 1927.O.F.1904 – se formează prima echipă românească de fotbal în Bucureşti „ SPORT CLUB OLIMPIA“ din iniţiativa lui Mario Ghebauer şi Lazăr Breyer. secretar general Octav Luchide. .S.R..la Arad ia fiinţă comitetul regional F. .

rămas în istorie sub numele de „REGULILE DE LA CAMBRIDGE“ (care au stat la baza elaborării regulamentelor ulterioare) nu a fost acceptat de toate unităţile de învăţământ şi cluburile sportive. acest cod. fiind urmărite de numeroşi spectatori. În evoluţia sa. în urma căreia a fost semnat un acord asupra codului unic de reguli care a intrat în vigoare în 18831884 cu prilejul primului campionat interbritanic de fotbal. avându-l în frunte pe C.MORLEY.. Amploarea şi răspândirea jocului a impus apariţia unor reguli care au avut menirea de a evita propagarea jocului violent şi periculos aşa cum reiese dintr-o cronică a timpului: „fără a ţine seama de timp sau anotimp. începute în anul 1863. de-a lungul timpurilor.1962 – câştigăm „Turneul U. a constituit izvorul dezvoltării fotbalului care a cuprins toate şcolile şi universităţile. Noul regulament a fost aprobat la 8 decembrie 1863 şi a fost aplicat numai la Londra. Istoricul regulamentului de joc Necesitatea stabilirii unor norme de comportare în timpul întrecerii.A.“ desfăşurat la Bucureşti. care încresta cu un cuţit în stâlpii porţilor fiecare gol marcat. Cu timpul „obiceiurile ‘’ s-au transformat în reguli nescrise. după reguli neunitare. disputa între tabere având loc pe distanţe mari. după care numărul jucătorilor era nelimitat.1956 – prima participare a unei echipe româneşti Cupa Campionilor Europeni prin Dinamo Bucureşti . mai ales că în jurul lor se crease un interes major. Introducerea jocului în şcolile publice engleze. Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai complexe. Fiind practicat cu mare pasiune de către cetăţeni şi mai ales de către cei tineri. orăşenii disputau partide înverşunate pe străzile oraşelor. prin care trebuia să treacă mingea. . în anul 1846. unde au elaborat un „cod“ prin care stabileau o serie de reguli unitare pentru toate şcolile şi colegiile universitare. între cluburile existente. Cu această ocazie s-a înfiinţat 9 . la Manchester a avut loc o conferinţă prezidată de maiorul F. situaţie care s-a extins şi la Universitatea din Cambridge a cărei studenţi proveneau din şcolile amintite.1954 – România câştigă Jocurile Mondiale Universitare de la Budapesta. După ce s-au constituit într-un club de fotbal a Universităţii din Cambridge. fiind diferit de cel redactat în 1866 la Sheffield. care s-au transmis generaţiilor. a generat stări conflictuale cu prilejul întâlnirii acestora. pentru înscrierea unui punct valabil. la inspiraţia fiecărei şcoli în parte. ci mai ales pe spectatori – majoritatea lor involuntari şi paşnici. are la origine existenţa unor „obiceiuri“ care se bazează pe o anumită concepţie după care se desfăşoară jocul. având marcat locul de ţintă – la cele două capete ale terenului – prin doi stâlpi la 1 metru distanţă.E. În acele împrejurări a apărut prima „CUTUMA“ a jocului care a stabilit că: terenul de joc trebuie să fie o suprafaţă de 120/80 metri. Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. După repetate confruntări.1. Format pe principii corecte. .F.E. .1953 – s-a inaugurat la 2 august stadionul „23 august“ actualul „Lia Manoliu“ cu o capacitate de 70.1955 – prima participare la „Turneul U. în perioada „fotbalului primitiv“. 1. Scoţia.000 de locuri.MARINDIN la care au fost prezenţi câte doi reprezentanţi a celor 4 federaţii. Aceste jocuri cu sau fără minge se practicau cu scopul de a pregăti soldaţii pentru luptă şi a da tinerei generaţii o pregătire militară corespunzătoare.F.“ pentru echipe naţionale de juniori . care s-au transmis ca şi obiceiurile. jocul s-a practicat după anumite reguli nescrise (CUTUME). Mingea avea dimensiunea unui cap de om şi era confecţionată din piele. Acesta se înregistra de către o persoană stabilită. Datorită amplificării jocurilor. s-a stabilit organul care să redacteze un cod unic de reguli denumit „THE FOOTBALL ASSOCIATION“. ele neputând avea loc fără un ansamblu de „obiceiuri ‘’ bine gândite.1986 – STEAUA BUCUREŞTI câştigă Cupa Campionilor Europeni.3. întrebuinţând mijloacele de atac şi de apărare cele mai dure şi cele mai periculoase.A. de la o generaţie la alta. studenţii au organizat o adunare istorică care a avut loc la colegiul TRINITY în 1848. lucru ce nu a lipsit de riscuri nu numai pe jucători. jocul s-a extins împotriva unor intervenţii din partea feudalilor şi monarhilor. extinderii cluburilor şi înfiinţării federaţiilor de fotbal din Anglia. Practicarea jocului. iar loc de ţintă fiind uneori curţile bisericilor din parohiile învecinate.A. la 6 decembrie 1882.

a câştigătorilor celorlalte competiţii.organizarea şi sprijinirea activităţii fotbalistice în România la toate nivelele. Federaţia Română de Fotbal este persoană juridică. Scopurile Federaţiei Române de Fotbal: . la nivelul învăţământului de toate gradele sau asociaţiile sportive. În anul 1938 sir STANLEY ROUS (fostul preşedinte al F.dezvoltarea şi menţinerea legăturilor dintre Ligă. Irlanda de Nord. Prin prisma acestora.5.) resistematizează conţinutul regulamentului. indiferent de naţionalitate.F. .A.promovarea spiritului de „Fair-Play“.interzicerea utilizării substanţelor şi mijloacelor care vizează creşterea artificială a condiţiei fizice sau psihice a jucătorilor. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal Amploarea şi nivelul diversificat la care se practică jocul de fotbal. .1. 1. jucători. de copii. În domeniul sportiv. constituită din cluburi şi asociaţii teritoriale de fotbal care sunt afiliate şi recunoscute de către acesta. .prevenirea încălcării Statutului şi Regulamentelor FRF. Cluburile şi membrii lor sunt egali. . vom prezenta nivelul şi obiectivele specifice fiecărui eşalon în care se practică jocul de fotbal: .I.1. În componenţa acestui organism (I. arbitrilor şi a celorlalţi tehnicieni şi specialişti din domeniul fotbalului. singura în măsură să controleze activitatea fotbalistică din România. care deşi modificată de nenumărate ori.asigurarea reprezentării fotbalului din România în organismele internaţionale (FIFA şi UEFA. Scoţia.) decât numai în anul 1913.ajutorarea şi sprijinirea membrilor FRF în cazuri de necesitate. religie sau apartenenţă politică.neadmiterea nici unei discriminări în fotbal. are la bază o anumită pondere de activitate cu obiective bine stabilite.A. precum şi a ordinii ierarhice a echipelor participante. .A.W. oficiali şi asociaţiile de fotbal teritoriale.I. Comitetul Balcanic etc. precum şi organizat în diferite forme.fotbalul de masă – cuprinde jucători care participă în competiţii locale sau interne. statutele şi regulamentele acestora fiind obligatorii pentru ea şi cluburile ce-i sunt afiliate. . Mijloacele financiare ale FRF pot fi utilizate numai pentru scopurile prevăzute în Statut. Statutului şi Regulamentelor FIFA şi UEFA. Cu toate că F. pentru prevenirea violenţei în sport. la toate vârstele.F. . cu doi reprezentanţi (baronul LAVELEYE din Belgia şi C. . atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional. .4. reprezintă o activitate şi un fenomen social. sfera largă a celor angrenaţi în mod voluntar şi spontan. juniori sau seniori. 1. care se întâlnesc în şedinţe anuale în luna iunie.B.F. având şi astăzi aceleaşi atribuţii. HIRSCHMAN din Olanda). la data şi locul stabilit anterior. Fiind forma cea mai 10 .B.„INTERNATIONAL FOOTBALL ASSOCIATION“ unicul organ investit cu modificarea şi aprobarea regulilor de joc.interzicerea metodelor şi practicilor neregulamentare în fotbal şi a eventualelor abuzuri ce se pot valorifica. Federaţia Română de Fotbal este membră a FIFA şi UEFA.stabilirea echipei campioane. precum şi a regulilor de joc promovate de International Football Association Board. cluburi.reglementarea pregătirii şi promovării antrenorilor. .I. renumerotează articolele sale de la 31 la 17.) figurează câte 4 reprezentanţi din Anglia. în condiţiile legii.).promovarea fotbalului din România în competiţiile internaţionale. şi ai F.promovarea şi apărarea intereselor fotbalului românesc. în esenţă a rămas neschimbată. Board (sau I. . s-a înfiinţat în 1904 nu a fost acceptată în International F. . Ţara Galilor.A.A. şi-l rescrie dându-i forma actuală. Organizarea fotbalului în România Federaţia Română de Fotbal (FRF) este o asociaţie sportivă naţională.

dar FRF? Bibliografie: 22. alte cluburi şi asociaţii sportive participante într-un sistem competiţional oficial. II. pregătirea şi promovarea tinerilor jucători de perspectivă.S. şi are ca obiective: ♣ valorificarea deprinderilor specifice jocului în scopul menţinerii stării de sănătate şi a unei capacităţi ridicate de muncă. II şi III. până la nivelul Cupei Mondiale şi a Jocurilor Olimpice. III care participă în sistemul internaţional oficial. Fotbalul de performanţă – cuprinde echipele şi jucătorii cluburilor şi asociaţiilor sportive care activează la cel mai înalt nivel competiţional. precum şi jucători care participă în competiţii care asigură promovarea în sistemul divizionar..S. aceasta nu urmăreşte în special creşterea continuă a performanţei. de la C. precum şi obţinerea unor rezultate superioare în aceste confruntări. capabili să atingă marea performanţă. 24 11 . în fotbalul de performanţă.largă de cuprindere a masei de participanţi. ♣ asigurarea permanentă a fondului de jucători necesar echipelor divizionare de fotbal şi loturilor naţionale. având ca obiective: ♣ realizarea şi menţinerea la nivelul unor cerinţe superioare a capacităţii de pregătire şi a unui număr cât mai mare de jucători valoroşi. ♣ alcătuirea unor echipe care să facă faţă competiţiilor europene intercluburi. Ce este FIFA şi UEFA. Liga I. ♣ acumularea unor cunoştinţe şi deprinderi specifice jocului. Apariţia fotbalului pe plan mondial? 2. Fotbalul de înaltă performanţă – cuprinde echipele şi jucătorii selecţionaţi în loturile naţionale liga I. Licee cu program. Apariţia fotbalului în România? 3. care să stimuleze continuarea activităţii spre afirmarea sportivă. Baza de masă a fotbalului de performanţă – cuprinde jucători încadraţi în grupe şi echipe de copii şi juniori. la toate categoriile de vârstă. Obiectivul principal îl constituie calificarea şi participarea echipelor naţionale la competiţiile organizate de FIFA şi UEFA. Întrebări recapitulative: 1. ♣ folosirea condiţiilor oferite de joc în scop recreativ şi formarea obişnuinţei de practicare în mod sistematic a jocului. Obiectivele acestui eşalon sunt: ♣ selecţia. la nivel mediu.

ELASTICITATEA şi INVENTIVITATEA – să permită însuşirea mai multor variante de joc. fiind influenţat de varietatea şi eficienţa deprinderilor tehnice.ACCESIBILITATEA – să corespundă nivelului şi particularităţilor de pregătire (la toţi factorii) şi condiţiilor de desfăşurare a jocului. simple sau complexe. prin variate concepţii de joc şi tactici speciale. Situaţiile tactice fundamentale: atacul şi apărarea. în urma unor acumulări şi experienţe teoretico-practice. fiind rezultatul unei participări conştiente şi pregătirii complexe a jucătorilor. cu maximă eficienţă în minimum de timp. Apărarea – urmăreşte destrămarea atacurilor adverse şi recuperarea mingii pentru declanşarea acţiunilor ofensive. DEFINIŢIE. coordonate în mod unitar în cadrul concepţiei de joc. CARACTERISTICI Unul din factorii care au contribuit decisiv la progresele înregistrate de jocul de fotbal de-a lungul anilor este TACTICA. în funcţie de calităţile şi particularităţile jucătorilor proprii şi ai adversarului. în fazele de atac şi apărare. . Atacul – echipa aflată în posesia mingii. se exprimă în joc prin capacitatea jucătorilor de a se orienta şi alege soluţia şi procedeul tehnic adecvat fazei şi poziţiei de moment. unitar şi raţional. CONCEPŢIE DE JOC.CAPITOLUL II: TACTICA 2.1. trebuie să se bazeze în primul rând pe capacitatea şi nivelul tehnic al jucătorilor. GENERALITĂŢI. Exploatarea raţională a posibilităţilor jucătorilor proprii ţinând seama de particularităţile individuale şi colective ale adversarului. Acţiunea colectivă – reprezintă participarea dirijată şi colectivă a doi sau mai mulţi jucători. Tactica colectivă – reprezintă totalitatea acţiunilor de colaborare ale jucătorilor. a terenului şi ambianţei de desfăşurare. Acţiunea de joc – se realizează individual şi colectiv. TACTICA – Mijloc de progres bazat pe activizarea unei gândiri creatoare a specialiştilor şi jucătorilor. CARACTERISTICILE TACTICII . în funcţie de adversar şi de eventualele surprize din partea acestuia. urmăreşte prin acţiuni ofensive de joc. Tactica individuală – reprezintă capacitatea jucătorului de a efectua acţiuni în colaborare cu coechipierii şi în condiţii de adversitate. Acţiunea individuală – urmăreşte realizarea oportună şi eficientă a sarcinilor de joc. obţinerea victoriei.EVOLUŢIA – perfecţionărea tacticii să urmărească crearea permanentă a unei soluţii. Nivelul şi randamentul pregătirii tactice. în vederea realizării sarcinilor de joc. în fazele de atac şi apărare. pentru realizarea scopului urmărit. a importanţei şi consecinţelor rezultatului. în luptă directă cu echipa adversă. pentru a putea schimba registrul tactic. în vederea realizării sarcinilor stabilite. . Tactica – constituie ansamblul acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor care se desfăşoară în mod organizat şi regulamentar. a reuşit să dezvolte alţi factori ai antrenamentului care au fost obligaţi să-şi găsească noi căi şi mijloace pentru a face faţă cerinţelor impuse de tacticizarea crescută a competiţiilor şi jocurilor. în toate fazele şi zonele terenului. Relaţia optimă între tehnică şi tactica jocului reprezintă condiţia esenţială în abordarea oricărui joc. prin utilizarea celor mai indicate procedee tehnice. individuale şi colective să-şi valorifice potenţialul propriu în vederea înscrierii de goluri şi în consecinţă. materializarea orientării şi concepţiei tactice fiind posibilă prin calitatea tehnicii individuale şi colective. la toate fazele de atac şi apărare. 12 . când este necesar.

în care sarcinile şi sfera de acţiune a jucătorilor. iar în atac rămân cinci jucători care poartă denumirile de extrem dreapta. are o formă stabilă. un apărător şi nouă atacanţi în linie. SISTEMUL DE JOC Sistemul de joc reprezintă cadrul de organizare a jocului. doi fundaşi. în linii generale. Începând cu anul 1875.2. 3. Cu timpul. celor doi mijlocaşi li se mai alătură încă unul. Sistemul reprezintă o formă stabilă care nu se schimbă de la un joc la altul. în principal.2. un rol de mijlocaş centru. Această schimbare este determinată. În acest fel sistemul defensiv a fost serios întărit şi totodată a apărut încă o linie de apărare. Acest sistem a fost denumit „piramidă". ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● În acest sistem jucătorii erau dispuşi ca mai sus: un portar. Atunci au fost retraşi încă trei jucători primind sarcini de apărători. datorită îmbunătăţirii aduse tehnicii şi tacticii înaintaşilor. sistemul de joc se schimbă totuşi la un moment dat. care dispunea jucătorii astfel: un portar. şi asta se petrece în jurul anului 1883. „clasic“ sau „liber“ (1-2-3-5). Sistemul este numai un cadru înăuntrul căruia există posibilităţi aproape nelimitate pentru aplicarea celor mai variate idei tactice. aceea a mijlocaşilor. inter dreapta. 1. El nu contribuie la rezolvarea situaţiilor neaşteptate care survin pe parcursul jocului. Deşi. Acesta cade în sarcina tacticii. Adoptarea unui sistem face ca jocul să devină organizat. Datorită acestor factori sistemul a suferit de-a lungul anilor schimbări esenţiale. centru înaintaş. acţiunile să fie coordonate şi bine orientate. În jurul anului 1863 se juca aşa-zisul „sistem fără sistem". ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● 13 . Sistemul de joc nu poate determina el singur realizarea scopului imediat al jocului. 2. doi mijlocaşi şi şase înaintaşi. aşa cum se poate întâmpla cu tactica. un singur apărător a devenit insuficient pentru a stăvili atacul supranumeric. sunt bine stabilite dinainte. de modificările aduse regulamentului de joc. inter stânga şi extremă stânga. (1-2-2-6). precum şi de gradul de dezvoltare tactică a jucătorilor.

cele trei vârfuri de atac s-au plasat la nivelul fundaşului retras şi astfel apărătorii au putut fi uşor depăşiţi.4. rezistă multă vreme fiind încă prezent la campionatul mondial din Elveţia – 1954 şi chiar la cel din Suedia – 1958. 14 .F. La adăpostul acestei reguli fundaşii jucau în scară. Noua regulă de ofsaid stabileşte că între atacant şi poarta adversă este necesar. Ei trec la formula cu interii avansaţi şi centrul atacant retras păstrând de la vechiul sistem numai M-ul în compartimentul defensiv. a devenit din ce în ce mai puţin spectaculos şi lipsit de fazele palpitante din imediata apropiere a porţii. Apare astfel „sistemul cu trei fundaşi".M. Mijlocaşii au căpătat sarcina de a supraveghea pe cei doi interi adverşi. adică portarul şi un jucător de câmp. pentru marcarea centrului înaintaş. care încă din anii 1952-1953 modifică W în atac. ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● Cu acest sistem. iar atacantul cel mai avansat nu se putea plasa mai aproape de poartă decât la înălţimea fundaşului avansat. În anul 1925 se modifică regula de ofsaid. (1-3-2-3-2)sau (1-3-2-1-4). apărarea a retras centrul mijlocaş. Astfel a apărut sistemul „W. deci şi de eficacitate. să se găsească numai doi jucători.M.“ (1-3-2-2-3). pentru ca un jucător să nu fie socotit afară din joc. Ca măsură de contracarare. iar pe cei doi fundaşi i-a plasat la câte una dintre extreme. pe care echipele din întreaga lume îl adoptă folosind pentru linia de atac diferite formule ca: centrul atacant retras şi interii avansaţi. Sistemul W. Primii care-l abandonează socotindu-l învechit sunt fotbaliştii maghiari. din acest motiv. fotbaliştii maghiari obţin succese răsunătoare (printre alţii înving la scoruri concludente pe fotbaliştii englezi – 6: 3 şi 7: 2 – şi puţin a lipsit să câştige finala campionatului mondial din 1954 (2: 3 cu R. Prin aceşti trei jucători se înţelege portarul şi doi jucători de câmp.G. ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● În aceste condiţii. 5.). care devine astfel stoper. în condiţiile în care acţiunea se petrece în jumătatea de teren a adversarului. centrul atacant şi extremele retrase etc. la distanţă de 10-15 m unul de altul. Jocul. care până la acea dată prevedea că un jucător este afară din joc dacă între el şi poarta adversă se află mai puţin de trei jucători.

fundaşii participă în continuare la acţiunile de atac pătrunzând în terenul 15 . El iniţiază acţiuni pregătitoare de atac sau contraatac prin transmiterea imediată şi precisă a mingii. fie imediat după prinderea mingii . combinaţie care urmăreşte reţinerea atacanţilor adverşi pe poziţie avansată. Să asigure trecerea cu uşurinţă din apărare în atac şi invers. în funcţie de necesităţile fazei. marcarea extremelor. 2. în acest fel luându-le posibilitatea retragerii şi organizării lor în dispozitivul apărării. Hererra a introdus sistemul 1-1-4-2-3 şi jucătorul „libero“ din spatele apărării.6. El efectuează. fie cu 1-2-3 jucători în atac. fără însă o schimbare esenţială. 1966 – varianta 1-4-4-2.1960 – prin Inter Milano – antrenorul său H. Transmiterea mingii se face. două titluri de campioni mondiali (1958 şi 1962). etc. adică să nu lase spaţii prea mari între atacanţi şi apărători. fie după o combinaţie cu unul dintre fundaşi sau mijlocaşi. fie cu mâna. trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe principale: 1. Astfel avem variantele 1-4-5-1. ei se vor demarca pentru a combina cu portarul sau pentru a primi mingea şi a iniţia şi construi acţiuni de joc prin pasarea mingii partenerilor din linia de mijloc sau de atac. Să asigure acoperirea justă şi proporţională a terenului de joc prin plasarea jucătorilor.la Campionatul Mondial din Chile conduce Brazilia spre titlu. SARCINILE JUCĂTORILOR ÎN SISTEMUL CU PATRU FUNDAŞI Portarul are sarcina de bază de a apăra poarta plasându-se pe linia ei cât şi în afară. 3. se recomandă ca mingea să fie trimisă jucătorilor de pe partea opusă acţiunii precedente. 7. portarul. În atac. De asemenea. Să fie simplu. prin încercările pe care aceştia le vor face pentru recâştigarea mingii. partenerului cel mai bine plasat. Iniţierea acţiunilor pregătitoare de atac se fac de către portar. uşor de înţeles şi lesne de aplicat. 6. fie cu piciorul. zonele lor de acţiune sunt mult mărite. devine primul atacant. şi 5-6 jucători în linia de mijloc. Fundaşii laterali au ca sarcină de bază în apărare. ele ne mai fiind limitate la mijlocul terenului. Să fie elastic – aplicabil faţă de toţi adversarii şi chiar să ofere posibilitatea unor mici modificări. După acest campionat. 1962 – varianta 1-4-3-3. La ultimul campionat mondial din Germania – 2006 finalistele Italia şi Franţa au utilizat aşezarea 1-4-4-2. ieşiri din poartă pentru a intercepta mingea la centrări sau la lansarea vârfurilor de atac ale adversarului. să reziste şi să fie aplicat ca fiind raţional. În unele cazuri. atunci când a intrat în posesia mingii. la fundaşul sau mijlocaşul care se demarcă în acest scop sau la extrema care se retrage cu această intenţie. 5. Să ţină pas cu dezvoltarea generală a fotbalului pe plan naţional şi mondial. 1-3-5-2. Ca sarcină de bază în atac. CERINŢELE UNUI BUN SISTEM DE JOC Pentru ca un sistem de joc să fie recunoscut. brazilienii perfecţionează acest sistem creându-l pe cel cu patru fundaşi (1-4-2-4-) şi datorită unei tehnici şi tactici foarte bune reuşesc să-şi adjudece. consecutiv. Este recomandabil ca transmiterea mingii să se facă cu mâna pentru mai multă siguranţă şi să fie adresate spre marginile terenului. 4. anul apariţiei acestei variante. SISTEMUL DE JOC . 1970 – se revine la varianta 1-4-3-3 la Campionatul Mondial din Mexic – unde Brazilia câştigă din nou trofeul. La Campionatul Mondial din Franţa 1998 echipele finaliste au adoptat o aşezare în linie alcătuită din 4 jucători – 4 mijlocaşi şi 2 atacanţi.– la Campionatul Mondial din Anglia. Să fie echilibrat – să ajute atât atacul cât şi apărarea. În prezent se folosesc variante ale sistemului cu patru fundaşi. Să afirme principiul răspunderii faţă de colectiv. În cazul că mingea a fost prinsă de portar. unde ţara gazdă câştigă locul I. 1-3-4-3. de asemenea. dar cu o dinamică crescută la toate capitolele faţă de anul 1966.

– participarea activă la apărare atunci când situaţia devine periculoasă pentru poarta proprie ajungându-se până la dublarea fundaşilor. rolul cel mai important în atacarea porţii revine înaintaşilor. pătrunzând prin surprindere în eşalonul avansat al echipei. . Mijlocaşul plasat mai înapoi se alătură. . În afară de aceste sarcini extremele se angajează mai mult decât ceilalţi doi înaintaşi în jocul de apărare.advers şi mergând până la finalizare. Această acţiune a înaintaşilor urmăreşte pe cât posibil recâştigarea mingii.demarcări „asigurate“. iar altul una mai avansată. Această contribuţie se realizează printr-o serie de mijloace dintre care cele importante sunt: – căutarea cu perseverenţă a recuperării mingii pierdute. extremele ies din zona pe care o controlează cu stricteţe fundaşul advers şi astfel au libertate de acţiune când primesc mingea de la apărătorii proprii. pătrunderi în spaţiile libere. În atac. de a întări spatele liniei de înaintare. ea are efectul de a stânjeni pe apărătorul cu mingea de a pasa corect şi a acţiona liber. fie în spatele liniei fundaşilor cu rol de suplinire. În atac. în special a fundaşilor centrali (Picchi la Internaţionale). participă la dezvoltarea atacului şi chiar la finalizarea lui. prin atacarea insistentă a apărătorului advers care a efectuat deposedarea sau interceptarea mingii. cei doi mijlocaşi au de asemenea roluri diferite. contribuţia lor constă în iniţierea acţiunilor de atac prin pase precise la coechipierii din celelalte linii. Fundaşii centrali au sarcina de a marca pe cele două vârfuri de atac advers. prin alternaţie. Al doilea. Înaintaşii au în sistemul cu patru fundaşi o contribuţie mărită în apărare. are rolul de a transmite pasele de la mijloc spre linia de înaintaşi şi în afară de asta de a asigura. .). În faţa sarcinilor de mai sus. nejenat. posibilităţile acestuia de a greşi din cauza opoziţiei sau a grabei sunt cu mult mai mari.pase de depăşire a adversarului (un-doi). 16 .schimburi de locuri. indiferent de postul pe care îl ocupă. se integrează în acţiunile de apărare în linia fundaşilor. prin alternarea acţiunilor colective cu cele individuale (depăşiri în zona de finalizare.lansări. demarcări oportune etc. Cuplul celor doi înaintaşi se manifestă prin: – ajutor reciproc (de obicei jucătorul fără minge este acela care are iniţiativa în această acţiune de susţinerea coechipierului său) prin demarcări de sprijin. . În atac. Mijlocaşul cu o poziţie mai avansată contribuie la apărare prin luarea în primire a mijlocaşului avansat advers sau a unui înaintaş central care joacă pe poziţie retrasă. Această „demarcare asigurată“ pe care extremele o efectuează mai are şi o altă importanţă: aceea de a sprijini pe mijlocaşi în îndeplinirea sarcinilor lor ofensive. care acţionează pe zonele sau fâşiile de mijloc ale terenului. – marcarea cu stricteţe a apărătorilor adverşi pentru a le lua posibilitatea de a primi mingea de la portar. Ei nu se plasează pe aceeaşi linie: unul va avea a poziţie mai retrasă. Mijlocaşii au ca sarcini principale de a face în permanenţă o legătură tactică între linia de fundaşi şi cea de înaintaşi şi de a sprijini activ ambele linii în acţiunile lor. înaintaşii. fie imediat în faţa acesteia şi în apropierea înaintaşului central de pe partea sa (Dunca la brazilieni. Prin poziţia puţin retrasă faţă de înaintaşii centrali ei pot mai uşor să continue acţiunile de atac. Înaintaşii au un rol deosebit de important în construcţia jocului. Mijlocaşii sunt jucătorii care asigură construcţia jocului la mijlocul terenului. Participarea fundaşilor laterali la desfăşurarea acţiunilor în terenul advers se face numai după ce aceştia se conving că părăsirea postului lor nu prezintă risc. Şi în acest caz. Mijlocaşul avansat. iar dacă acest lucru nu este posibil. prin dirijarea paselor de contraatac şi canalizarea acţiunilor pe marginea terenului. Lupescu la români). aşa după cum arată şi denumirea care i s-a dat. mai au datoria să acţioneze cât mai variat. denumit „mijlocaşul de sprijin“ alimentează înaintarea cu mingii utilizabile. Prin retragerea pe care o adoptă la un moment dat. „mijlocaşul de legătură". În cazul că aceştia posedă calităţi fizice şi tehnice deosebite pot participa chiar la finalizare. dar în acelaşi timp.

şi contribuie la dezorganizarea adversarului. • să fie precedată de fentă.3.4. – forme speciale de apărare – presingul. – Demarcarea poate fi directă şi indirectă (prin desprinderea adversarului datorită mişcării coechipierilor).3. – forme de atac. Tactica colectivă în apărare – dublajul. – cu „libero“. – pregătirea şi finalizarea atacului. – jocul pe fază. Tactica individuală în atac A. – apărare în zonă. 2. – depăşirea. Tactica individuală în apărare – marcajul. – aglomerată. – talonarea. dezvoltă viteza şi dinamica de joc. – forme de apărare – „om la om“. – schema tactică. 2. • să aibă calităţi psiho-fizice corespunzătoare.3. – combinaţie şi scheme la faze fixele ale jocului. Tactica colectivă în atac – pasa. 17 . – efectuarea loviturilor libere. – deposedarea.1. SISTEMATIZAREA TACTICII 2. 2. Cerinţele unei demarcări sunt: • atenţie şi concentrare la joc. • să se facă la momentul oportun şi prin surprindere.3.3. 2. – circulaţia tactică. Tactica individuală în atac – demarcarea.1. – în linie.3. – Demarcarea este indispensabilă jocului actual deoarece creează superioritate numerică. DEMARCAREA – este acţiunea jucătorului în atac pe care o efectuează cu scopul de a scăpa de sub marcajul adversarului şi pentru a-şi crea un plasament convenabil continuării acţiunii pe spaţii mai libere. • viteza de demarcare (direcţia spre spaţii libere şi nu invers fiindcă obţinem automarcaj).3.2. – apărare combinată.2. – combinaţia tactică. – schimbul de locuri.

DEPĂŞIREA INDIVIDUALĂ – este acţiunea jucătorului cu mingea. în funcţie de situaţia din teren şi de scopul urmărit: – când posesorul mingii nu poate pasa înainte sau lateral. după DIRECŢIE: a) . de la marginea terenului spre interior. care poate surprinde adversarul descoperit şi înlătură pericolul). c) . prin plasamentul adversarilor. traiectoria şi poziţia în teren a coechipierului. pasele sunt clasificate astfel: 1. reuşeşte să depăşească unul sau mai mulţi adversari (exemplu: preluare cu depăşire – conducere – protejare – fentă – dribling etc. CLASIFICAREAŞI EFICACITATEA PASELOR În funcţie de distanţa. cu piciorul sau cu capul). direcţia.pasa înainte sau în adâncime – este cea mai eficientă. Eficienţa unei pase poate decide. crearea posibilităţilor de a combina în triunghi şi de a efectua o pasă decisivă în adâncime.) – pasa înapoi – are o multiplă utilizare. pentru angajarea coechipierului spre şi în zona de finalizare) . descongestionarea spaţiului sau zonei respective. prin deviere şi la „ un-doi-uri „. – când jucătorul a ajuns cu mingea lângă linia de poartă şi nu are şanse de centrare. în funcţie de zona în care se acţionează (pentru schimbarea direcţiei de atac.CENTRARE (transmiterea mingii. 2. are o mare importanţă). în desfăşurarea acţiunilor colective în atac. – când se află în marginea terenului şi acţiunea este blocată în adâncime sau lateral. deoarece angajează coechipierul decisiv şi direct spre poarta adversă. va folosi pasa spre înapoi în zona centrală. efectuarea unor depăşiri prin „un-doi-uri „. ceea ce.DEGAJARE (din zona porţii proprii în terenul advers. C. pentru a crea poziţie favorabilă de finalizare unui coechipier venit din urmă. într-o anumită situaţie.DESCHIDERE (transmiterea mingii din zona centrală a terenului spre cele laterale.3.B. motiv pentru care trebuie să fie oportună şi precisă. – pasa la portar. este PASA. în fazele de construcţie. perpendicular pe poarta adversă. Tactica colectivă în atac Elementul tactic de bază. cu scopul de a crea atacului un front larg de acţiune şi implicit disperarea apărării adverse. cu viteza şi traiectoria corespunzătoare. eliminarea unor adversari din raza de acţiune.pasa oblică – reprezintă un mijloc pentru menţinerea mingii în cadrul echipei prin deschiderea „ unghiurilor de siguranţă „ în circulaţia optimă a mingii. după DISTANŢĂ: a) – pasa scurtă (până la 10 metri) – specifică combinaţiilor rapide.). . poate fi utilizată ca: . pe direcţia şi către jucătorul cel mai indicat. Transmiterea şi circulaţia mingii în cadrul echipei. reprezintă cheia de boltă a organizării şi desfăşurării fazelor ofensive. pentru angajarea coechipierilor în combinaţii sau pentru a trage la poartă. A. care prin folosirea succesivă a unor procedee tehnice. 18 . d) . c) – pasa lungă (peste 20-25 metri) – în funcţie de locul execuţiei şi direcţia de transmitere. . (câştigându-se teren în minimum de timp) pentru a crea sau finaliza acţiunea b. b) – pasa medie (între 10-20 metri) – are mare utilitate în fazele de construcţie a atacului şi la angajarea coechipierilor pentru finalizare. soarta unui joc. fără preluare.pasa laterală – se foloseşte în scopuri diferite. pe sol sau în aer. EFECTUAREA LOVITURILOR LIBERE 2.2.LANSARE (pasarea mingii în adâncime.

SCHEMA TACTICĂ – este o formă rigidă a combinaţiei tactice. a paselor precedate de fente. de un număr suficient de coechipieri. JOCUL PE FAZĂ – reprezintă un mijloc tactic deosebit de important în jocul actual. impuse de momentul tactic respectiv. cu scopul de a se elibera de marcajul strict „ om la om „ practicat de unele echipe. impune utilizarea cu precizie a procedeelor tehnice şi crearea superiorităţii numerice. 4. locul. în viteză şi cu fente. sistemul de joc şi schimbarea acestuia. repetată şi verificată în jocuri şcoală. se folosesc în funcţie de plasamentul coechipierilor şi adversarilor. efectuat de jucătorii echipei în atac. în cadrul căruia se poate acţiona: a) . făcând apel la mijloacele tehnice-tactice specifice atacului. F. • camuflarea intenţiei de transmitere. Eficacitatea paselor depinde de modul în care se îndeplinesc următoarele cerinţe de către jucători: • folosirea unor variate procedee de lovire a mingii. • selectarea şi efectuarea celor mai eficiente pase. b) . încadrate într-un plan stabilit. A. presupune o pregătire tehnică. să fie accesibilă acestora. care însă trebuie să posede o bogată paletă tehnică. B. un rol decisiv avându-l precizia tuturor execuţiilor tehnice. care să reflecte trăsăturile concepţiei de joc. prin aportul capacităţii de creaţie şi spontaneitate a jucătorilor. în care jucătorii au obligaţia să execute exact ceea ce s-a repetat la antrenamente. zona şi distanţa la care se adresează mingea. este necesar ca aceasta să ţină seama de capacitatea intelectuală şi tehnico-tactică a jucătorilor proprii. D. Jucătorul cu mingea trebuie sprijinit permanent în aceste spaţii. Pentru stabilirea unei circulaţii tactice eficiente. În cazul unei pregătiri superficiale sau a folosirii unui număr prea mare de combinaţii tactice. cu piciorul şi capul. în jurul acestuia formându-se un „ nucleu ofensiv „ eficient. se produc acţiuni dezorganizate şi haotice în timpul jocului. unde sunt grupaţi mai mulţi jucători din ambele echipe. SCHIMBUL DE LOCURI – constituie un mijloc util. cu mare eficacitate la fazele fixe ale jocului. COMBINAŢIA TACTICĂ – reprezintă coordonarea acţiunii a doi sau mai mulţi jucători. • transmiterea oportună a mingii cu intensitatea necesară pentru a se evita interceptarea de către adversari. după POZIŢIA ÎN TEREN A COECHIPIERULUI – determină pasarea mingii la picior sau pe poziţia viitoare a coechipierului. se stabileşte circulaţia jucătorilor şi a mingii. (pe sus). după TRAIECTORIE: a) – pasa pe jos. b) – pasa semiînaltă. E. ale echipei.3. cu scopul obţinerii unor avantaje în lupta cu adversarii şi de a realiza sarcinile fazelor ofensive. Însuşite în cadrul antrenamentelor. prin folosirea fentelor. care prin acţiuni individuale succesive şi combinaţii tactice. c) – pasa cu traiectorie înaltă. în jur de 5 metri.colectiv – prin care se urmăreşte păstrarea iniţiativei într-un spaţiu limitat pe o rază de 10-15 metri. bazată pe o riguroasă disciplină. În cadrul circulaţiei tactice. Schemele tactice se folosesc în general. combinaţiile tactice pot primi noi valenţe în timpul jocului.individual – împotriva unui adversar plasat la distanţă mică. Reuşita jocului pe fază. CIRCULAŢIA TACTICĂ – angajează un număr mai mare de jucători. urmăresc realizarea fazelor de pregătire şi finalizare a atacurilor. pentru crearea unui plasament favorabil primirii mingii. Acţiunea se declanşează la 35-40 metri de poarta adversă şi se efectuează pe spaţii mai largi. ceea ce este în avantajul adversarului. Circulaţia tactică. la sol. De asemenea 19 . care să genereze greşeli din partea adversarilor. în lupta directă a acestor grupe ce se formează temporar. C.

(se completează conţinutul tactic. c) Marcajul de supraveghere – se aplică în general în zona mediană a terenului. timp suficient pentru organizarea apărării proprii şi marcarea tuturor adversarilor. 6-8 pase. care se foloseşte de unele echipe mai ales în propria jumătate de teren. lateral. PREGATIREA ŞI FINALIZAREA ATACULUI (vezi „ cerinţele tactice în atac „ pe cele trei zone. B. II. . necesită o capacitate fizicotehnică superioară şi însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor de tactică individuală. COMBINAŢII ŞI SCHEME LA FAZELE FIXE ALE JOCULUI Fiecare echipă este obligată să deţină în registrul tactic 2-3 combinaţii la fazele fixe ale jocului pe care să le execute cu eficacitate indiferent de adversar.3. 2. teren. III.finalizarea atacului (pe centru şi pe lateral).trebuie să aibă aplicabilitate împotriva diverselor forme de apărare. a celorlalţi adversari şi coechipieri. plasamentul şi circulaţia adversarilor şi a mingii). Marcajul se poate realiza în trei feluri: a) Marcajul strict sau „om la om“ – constituie forma cea mai agresivă de apărare.contraatacul (idem) + fazele contraatacului (iniţiere – desfăşurare – finalizare) – până la 5 pase. peste 10 pase. TATONAREA Reprezintă un mijloc tactic important care se realizează printr-o serie de mişcări rapide. Componentele tacticii individuale în apărare sunt: A.pregătirea atacului (în funcţie de zonă). G. b) Marcajul de intercepţie – se foloseşte mai ales în zona de construcţie a adversarului. Jucătorul echipei în apărare controlează acţiunile cu şi fără minge ale adversarului direct. cu exemple şi mijloace tehnico-tactice şi metodica). condiţii meteo etc. Prin această acţiune jucătorul în apărare poate închide accesul spre poartă a adversarului şi în acelaşi timp întârzie desfăşurarea atacului. Efectuarea marcajului depinde de modul în care jucătorul respectă următoarele cerinţe: • să se plaseze între adversar şi propria poartă (controlând situaţia din teren. necesare unei intervenţii reuşite. având posibilitatea ca să controleze permanent mişcarea mingii. Eficienţa acestui marcaj este în funcţie de simţul de anticipaţie al jucătorului şi de viteza de reacţie şi deplasare. înapoi. pentru a nu primi şi juca mingea.3. Tatonarea presupune respectarea unor reguli din partea jucătorilor în apărare: 20 . . să poată crea surprize indiferent de zonele şi părţile terenului şi să se bucure de adeziunea jucătorilor. înainte. . I. cu scopul de a simula atacul de deposedare asupra adversarului cu mingea. sau să finalizeze. la o distanţă mai mare.) . MARCAJUL – este acţiunea prin care jucătorul echipei în apărare urmăreşte să anihileze adversarul direct. jucătorul în apărare fiind plasat între poarta proprie şi adversar. FORME DE ATAC – atacul combinativ (organizare-desfăşurare-metodica învăţării). cu paşi mici. I. oblic. jucătorul în apărare plasându-se la o distanţă de aproximativ cinci metri între partenerul direct şi zona de circulaţie a mingii. indispensabilă funcţionării tacticii colective.atacul rapid (idem). • să se plaseze pe partea în care adversarul controlează mingea. H. • să blocheze înaintarea adversarului pe linia plasamentului său. în cadrul apărării combinate şi la fazele fixe. Tactica individuală în apărare Realizarea permanentă şi cu eficienţă a sarcinilor duble în timpul jocului. să-i anihileze piciorul preferat de execuţie şi să-I blocheze intenţia de a trage la poartă prin atac decisiv la minge. la o distanţă de aproximativ un metru.

4. care a scăpat de sub marcajul unui coechipier. iar adversarul controlează mingea. cu jucători corespunzători echipele mai folosesc unele forme speciale de apărare ca: „presingul“. DUBLAJUL – este un mijloc eficient în cadrul relaţiilor de colaborare şi sprijin între jucătorii echipei în apărare. Cu un ridicat nivel de dificultate. apărarea „om la om“ impune o serie de calităţi şi însuşiri necesare celor care o practică: • pregătire fizică generală şi specifică superioară şi o ridicată capacitate de efort.• să se plaseze mereu între poarta proprie şi adversar. jucătorul în apărare trebuie să se concentreze asupra acestuia pentru a declanşa într-un moment favorabil atacul decisiv (diferitele procedee de deposedare sunt descrise pe larg în capitolul „Tehnica“). acţiunea de dublare a coechipierului. Mijloacele de exprimare practică a tacticii colective în apărare sunt următoarele: A. în anumite situaţii. APĂRAREA ÎN ZONĂ – se realizează după regula că fiecare jucător acţionează într-o zonă stabilită în care efectuează marcaj oricărui jucător admis. Mai mult chiar. DEPOSEDAREA JUCATORULUI DE MINGE Reprezintă scopul tuturor acţiunilor de apărare. • efectuarea eficientă a dublajului. baza succesului unei echipe. prin calităţi deosebite. în baza principiului atenţiei permanente. sunt cerinţe obligatorii pentru o echipă bine pregătită. 2. • să urmărească în special mingea şi mai puţin mişcările adversarului. permanent. ajutor şi sprijin reciproc şi chiar sacrificiu. • să nu atace decisiv dacă nu este sigur de intervenţia sa şi să nu se lase înşelat de fentele adversarului. execută preluarea şi este concentrat asupra acesteia (pe care încă nu o controlează suficient şi nu ştie cum va acţiona în continuare). Plasamentul corect şi acţiunea hotărâtă a jucătorilor în apărare. B. să-şi părăsească zona şi să acţioneze acolo unde pericolul este iminent. b. • folosirea optimă a tuturor formelor de marcaj. apărarea „ în zonă „ şi apărarea „combinată“. In faţa unei asemenea apărări. care pătrunde în spaţiul respectiv. asupra cărora ne vom referi: apărarea „om la om“. calm şi siguranţă. perseverenţă şi încredere. să dubleze şi să intervină asupra altui adversar. Cu obligaţia că în cazul când situaţia impune. • manifestarea unor trăsături şi calităţi psihice şi morale pe care să se sprijine acţiunile tehnico-tactice ca: puterea de luptă şi dăruire. a.3. a spiritului de colaborare şi de abnegaţie. capacitate de depăşire a unor momente dificile şi de a învinge starea de oboseală. FORME DE APĂRARE – în jocul de fotbal se practică mai multe forme colective de apărare. are obligaţia de a fi gata oricând să suplinească. C. Însuşirea şi respectarea în timpul jocului a cunoştinţelor teoretice şi deprinderilor practice. singura soluţie a echipei în atac este jocul în viteză şi schimbul de locuri. În cazul când deposedarea de minge nu se face prin intercepţie sau în momentul preluării. Indiferent de postul ocupat în echipă. Un moment favorabil care măreşte şansele acţiunii de deposedare este clipa în care adversarul intră în posesia mingii. reprezintă în general. favorizează recuperarea mingii prin intercepţie. Tactica colectivă în apărare Organizarea eficientă a apărării colective. 21 . apărarea „aglomerată“ sau acţiuni colective pentru combaterea unor forme speciale de atac ale adversarului. APĂRAREA „OM LA OM“ – se distinge prin angajarea fermă şi hotărâtă a fiecărui jucător de a anihila acţiunile adversarului direct (pe tot terenul sau numai în propria jumătate) şi de a răspunde în faţa echipei de sarcina preluată. în vederea recuperării mingii şi declanşării unui nou atac. în momentul angajării sale la deposedare este obligatorie Importanţa dublajului este evidentă mai ales când jucătorii adverşi sunt superiori din punct de vedere tehnico-tactic şi fizic.

APARAREA AGLOMERATA f. • se bazează prea mult pe greşelile tehnico-tactice ale adversarilor şi mai puţin pe intervenţiile de deposedare ale jucătorilor din apărare. Ultimele trei forme de apărare colectivă doar le-am amintit. presupune un ridicat nivel de pregătire investit în jucători de valoare. folosind raţional energia componenţilor echipei. • necesită o experienţă îndelungată în aplicarea ei datorită unor situaţii contradictorii a căror rezolvare favorabilă necesită gândire şi rutină. • este eficient şi în cazul unei pregătiri neuniforme ale componenţilor echipei. 22 . prezentarea lor fiind făcută în cursul de specializare. PRESINGUL – reprezintă cea mai activă şi agresivă formă colectivă de apărare. Dezavantajele apărării combinate: • necesită o pregătire tehnică şi organizatorică pretenţioasă. în zonă. Aplicarea presingului pe toată suprafaţa terenului. Apărarea combinată se recomandă în situaţiile: • dacă pe anumite posturi sau compartimente. • se adaptează cu uşurinţă la lotul de jucători ai echipei. sau numai pe zonele stabilite. unii dintre jucători au sarcina de a juca „om la om“. • prin interferenţa unor zone şi sarcini. inteligenţă şi anticipaţie. în cadrul acesteia. cunoaşterea şi realizarea sarcinilor de joc specifice diferitelor zone. pe care nu orice echipă o poate practica eficient este: d. • nu poate evita folosirea eficientă a şutului de la distanţa. Forma apărării combinate. Avantajele apărării combinate: • este cel mai răspândit şi cel mai cunoscut sistem de apărare. • dacă în echipa adversă există jucători „cheie“ cu o ridicată valoare individuală. cu o mare rezistenţă în regim de viteză. • creşte procentajul de intercepţie a mingii. adversarul are jucători mai valoroşi. se foloseşte în general. APĂRAREA COMBINATĂ – este forma cea mai răspândită pe care o practică cele mai multe echipe. din punct de vedere psiho-fizic. • impune adversarilor soluţia de a trage la poartă de la distanţă. hotărârea şi dârzenia în intervenţii. Avantajele acestei forme colective de apărare sunt: • reduce eficienţa combinaţiilor şi a circulaţiei jucătorilor. JOCUL CU „libero“. • distanţele reduse între jucătorii din apărare. Solicitarea deosebită. APARAREA în LINIE g. tot timpul jocului sau în anumite perioade. e. • este clasic. c. din care amintim o superioară capacitate de efort. iar alţii. Dintre formele specifice ale apărării colective . răspunderea individuală este mai redusă.Simţul plasamentului şi al anticipaţiei. obligă la o pregătire multilaterală. în propria treime a apărării. sunt calităţi indispensabile unui bun jucător pentru apărarea în zonă. care se foloseşte de unele echipe cu scopul de a reduce la maximum posibilităţile adversarului de a-si organiza acţiunile de atac. având avantajul de a asigura marcajul adversarilor în zona de circulaţie a mingii şi de a acoperi în mod raţional zonele mai îndepărtate. facilitează efectuarea optimă a dublajului. • dacă linia de mijloc a adversarului este superioară în organizarea jocului şi în componenţa sa. Dezavantajele apărării în zonă sunt următoarele: • prezintă nesiguranţă în faţa contraatacurilor. precum şi a pătrunderilor individuale. posibilităţi variate de deposedare . hotărâre şi rapiditate în toate acţiunile. fiind rezultatul aplicării simultane a primelor două.

5. În continuare redăm principalele cerinţe şi reguli tactice de bază care trebuiesc respectate în aceste trei zone de joc pentru a fi în pas cu evoluţia fotbalului pe plan mondial. Terenul de joc se împarte – teoretic – în trei zone aproximativ egale (35-40m) conform schiţei de mai jos.3. când echipa se află în APĂRARE. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone de joc.3. 2.a ÎN ATAC: 23 . şi invers zona I se află în faţa porţii adverse.5. Astfel.2. În funcţie de situaţia tactică în care se află echipa proprie – în atac – (schiţa a) sau în apărare (schiţa b) sunt numerotate şi zonele de teren. zona I se află în faţa propriei porţi când echipa se află în ATAC. iar zona II este zona mediană a terenului.

pregătirea teoretică sau învăţarea unei combinaţii noi se face în vestiar. d) etapa modelării – reproducerea exactă a acţiunii de joc în pregătire. b) evidenţierea părţilor esenţiale ale acţiunii.5.b ÎN APĂRARE: 2. următoarea succesiune: a) descrierea şi demonstrarea acţiunii. sau în săli special amenajate cu participarea întregului lot de jucători. c) importanţa şi avantajele acţiunii. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TACTICII Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii are la bază atât pregătirea teoretică. cea practică de pe teren. 24 . f) verificarea înţelegerii (întrebării). d) stabilirea jucătorilor care o realizează. la tablă. De regulă. după care se trece la etapa a IIa.3. Etapele pregătirii practice sunt următoarele: a) etapa condiţiilor izolate de joc. b) etapa condiţiilor apropiate de joc. e) în ce situaţie de joc se aplică şi replica adversarului (posibilă).2. În pregătirea teoretică a tacticii se va respecta. obligatoriu. c) etapa condiţiilor de joc.4. cât mai ales exersarea practică.

28. Sistematizaţi tactica colectivă în atac şi apărare? 3. 40. 25 . Intrebări recapitulative: 1. Cum a evoluat sistemul de joc de-a lungul timpului? Bibliografie: 1.Aceste etape pe care le parcurgem în pregătirea tactică sunt asemănătoare cu cele de la tehnică şi în consecinţă sunt tratate pe larg la capitolul TEHNICĂ. 20. 23. 35. 4. 43. Sistematizaţi tactica individuală în atac şi apărare? 2. 2. 45.

ieşirea din poartă şi blocajul. mai perfecţionate. deoarece se perfecţionează permanent. Tehnica este pentru un fotbalist „cartea de vizită“. 3. • uşurinţă.F. GENERALITĂŢI Prin tehnică înţelegem modul de executare a tuturor mişcărilor necesare în practicarea jocului de fotbal. Uşurinţa – în execuţie şi manevrare a mingii chiar în situaţiile cele mai dificile. noi procedee tehnice. Importanţa factorului tehnic se reflectă şi în influenţa pe care o exercită asupra celorlalţi factori ai antrenamentului şi în special asupra factorului tactic. 5. conducerea şi protejarea mingii. 4. CLASIFICARE. în economia jocului. mai bune. B. poate fi apreciată de oricine. Clasificarea elementelor tehnice (după Catedra de fotbal F. ţinând cont de elementele noi din domeniul fiziologiei. Tehnica în jocul de fotbal. În consecinţă. • utilitate şi aplicativitate. lovirea mingii cu capul.1. 2. lovirea mingii cu piciorul. plonjonul. Fără minge: • alergări specifice jucătorului de fotbal. Precizie – în execuţia elementelor tehnice de bază şi a celor specifice fotbalului. constituie fundamentul pe care se dezvoltă şi se perfecţionează jocul propriu-zis. precum este „vocea“ pentru un tenor. • sărituri specifice în jocul de fotbal.S. mai eficace. 7. Precizia este o cerinţă valabilă nu numai atunci când jucătorul execută procedeul nejenat de adversar. 8. astăzi. • varietate. deoarece a evoluat şi evoluează continuu spre găsirea de noi rezolvări. • viteză. Viteză – în execuţia procedeelor tehnice se obţine prin rapiditatea mişcărilor în sine. pentru a face faţă multiplelor cerinţe ale jocului modern. Cu cât jucătorii posedă un bagaj mai variat şi mai bogat de cunoştinţe tehnice. CARACTERISTICI. cu atât mai multe vor fi posibilităţile pentru a rezolva în mod creator şi eficace orice situaţie tactică care ar apărea în timpul jocului. ci şi în condiţii dificile: când jucătorul se află în mişcare. 6. de fiecare spectator. Totodată viteza de execuţie se mai obţine prin folosirea procedeului cel mai simplu şi cel mai indicat pentru situaţia respectivă şi scopul urmărit. anatomiei. prin simplificarea la maximum a mecanismului de execuţie. Tehnica este evolutivă. aruncarea mingii de la margine. intrarea în posesia mingii.E. asistăm la o nouă fază în care se cere din partea jucătorilor un nivel tehnic din ce în ce mai ridicat. Cu mingea: 1. deposedarea adversarului de minge. când primeşte mingea în condiţii neobişnuite sau este jenat de adversar. 26 . mijloace specifice jocului portarului: prinderea mingii. biomecanicii şi igienei. Pregătirea tehnică modernă se caracterizează prin: • precizie. Tehnica este şi perceptibilă.CAPITOLUL III: TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL 3. ca de altfel în orice joc sportiv. boxarea şi trecerea mingii. mişcările înşelătoare – fentele. mai utile. Totodată tehnica trebuie să fie ştiinţifică. Cluj): A.

5. 2. antrenorul se va călăuzi după principiile pedagogice ale instruirii în general şi de aplicare ale acestora la educaţie fizică în special. 4. la învăţarea lovirii mingii cu latul. pentru a forma o justă reprezentare a actului motric specific procedeului tehnic respectiv. De exemplu. unde pregătirea tehnică superioară dă posibilitate jucătorilor să îndeplinească sarcini tactice cu un randament mai ridicat şi în acelaşi timp lasă câmp mai larg activităţii creatoare a fiecărui jucător din teren. 2. precum şi în cazul corectării unor greşeli tehnice. Această activitate de corectare şi înlăturare a greşelilor în execuţie trebuie să fie o preocupare permanentă a antrenorilor-profesori. Pentru o temeinică însuşire a procedeelor tehnice se vor folosi METODELE DE INSTRUIRE. mişcările înşelătoare sau fentele. şi utilitatea (aplicabilitatea) în joc. Dacă apar greşeli în execuţia procedeului. Metoda demonstraţiei – constă în executarea corectă a procedeului – se foloseşte împreună cu explicaţia. apoi pendularea piciorului. lovirea mingii cu capul. 3. În acest caz este necesar ca procedeul tehnic să fie corect „împărţit“. 8. lovirea mingii cu piciorul. În însuşirea procedeelor tehnice. nu este suficientă cunoaşterea şi stăpânirea perfectă a tuturor procedeelor tehnice de bază ci se cere fineţe şi varietate în execuţii. urmată de încordarea gleznei şi aplicarea loviturii propriu-zise. O altă problemă importantă în pregătirea tehnică o constituie succesiunea în învăţare a procedeelor tehnice. el trebuie să aprofundeze şi să-şi însuşească sensul nou pe care îl are pregătirea tehnică în fotbalul modern şi în acelaşi timp. elemente specifice jocului portarului. 6. 7. mai întâi se învaţă poziţia corectă a corpului. deposedarea. La realizarea acestor deziderate rolul antrenorului-profesor este hotărâtor. Pregătirea tehnică oricât de excepţională ar fi ea. care pot asigura înţelegerea şi participarea conştientă a jucătorului: 1. Valoarea tehnică a unui jucător nu este apreciată numai după calitatea execuţiilor tehnice. fără conţinut tactic corespunzător nu are nici o valoare în jocul de fotbal. aşa îşi vor forma viitoarele deprinderi tehnice. pentru soluţionarea cât mai eficace a diferitelor faze de joc. profesorul va face imediat corectările de rigoare. va trebui să aleagă şi să caute acele metode care sunt cât mai eficiente. conducerea şi protejarea mingii. preluare sau fentă. indiferent dacă este vorba de lovirea mingi. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TEHNICII Învăţarea tehnicii jocului este prima etapă a instruirii jucătorilor de fotbal şi se face în cadrul procesului de antrenament. ci şi după cum ştie să le folosească în mod util şi creator în folosul echipei. iar succesiunea cea mai raţională a învăţării diferitelor părţi ale sale să fie respectată. Pregătirea tehnică trebuie făcută şi orientată în aşa fel încât să realizeze toate caracteristicile mai sus menţionate.2. Astfel catedra de fotbal a FEFS Cluj-Napoca stabileşte următoarea ordine în predarea procedeelor tehnice: 1. Aceste trăsături ale tehnicii moderne îşi capătă utilitatea în fotbalul modern. Se procedează astfel: 27 . în aşa fel încât mecanismul de bază să fie corect însuşit. concisă (strictul necesar). intrarea în posesia mingii. clară şi accesibilă (în expresii). aruncarea mingii de la margine. Varietatea – este o altă caracteristică a tehnicii moderne care determină jucătorii să se poată folosi pentru acelaşi element tehnic de cât mai multe procedee tehnice. din punct de vedere tehnic.Utilitatea şi aplicativitate – folosirea în mod creator şi util a procedeului tehnic. Învăţarea analitică este obligatoriu a fi folosită în cazul învăţării procedeelor tehnice complicate. În legătură cu pregătirea tehnică este necesar să facem şi următoarele precizări: pentru a face faţă cerinţelor moderne de joc. deoarece felul în care jucătorii îşi însuşesc primele noţiuni. Cu ajutorul tehnicii superioare se asigură soluţii tactice subtile şi mereu schimbătoare. Metoda explicaţiei – constă în descrierea procedeului tehnic (şi trebuie să fie: precisă. 3.

B. Sesizarea şi determinarea greşelilor principale revine profesorului (antrenorului) care trebuie să aibă cunoştinţe de biomecanică. În continuare. Explicarea va fi corectă. C. precum şi legarea. Urmează exersarea în ritm normal. imagini video cu execuţii ale procedeului de către jucători celebri etc. Etapa formării corecte a mecanismului de bază Este etapa învăţării în condiţii mai uşoare. Etapa învăţării şi perfecţionării procedeelor tehnice în condiţii apropiate de joc: La antrenamente se observă că jucătorii în marea lor majoritate execută procedeele tehnice la un nivel foarte ridicat. departe de ceea ce se întâmplă în nod concret într-un joc oficial. Perfecţionarea în condiţii de joc – prin jocuri şcoală cu sarcini speciale. dar în primul rând pentru a sesiza greşelile. B.F. Din aceste considerente este necesar ca în această etapă a învăţării să se introducă adversarul pasiv. În cadrul acestei etape antrenorul (profesorul) explică tinerilor jucători procedeul care urmează a fi învăţat. Etapa modelării la condiţiile de joc. în etapele de învăţare. Etapa formării corecte a mecanismului de bază. deşi pentru unii. fotografii. folosindu-se condiţii analoge jocului. înainte-înapoi. este nevoie să se respecte unele cerinţe metodice. pentru o analiză corectă a execuţiei. izolate de joc a procedeelor tehnice. cu miză nu mai execută procedeele respective cu atâta precizie şi eficacitate. Metoda exersării – se adresează jucătorului şi urmăreşte însuşirea şi apoi prin repetare. exersarea procedeelor tehnice se face cu adversar semiactiv. Acest lucru se poate explica prin faptul că în metodica învăţării s-a procedat greşit. În această etapă a antrenamentului se învaţă în mod analitic succesiunea mişcărilor care alcătuiesc procedeul.E. D. Exersarea trebuie însoţită de observaţii permanente. Execuţia procedeelor tehnice este influenţată de prezenţa adversarului. 28 . Explicarea şi demonstrarea procedeului tehnic trebuie să fie însoţită în mod obligatoriu de materiale intuitive ca: planşe. • se execută de 2-3 ori în întregime şi în ritm normal. cu intensitate şi viteză crescută.S. căci numai astfel jucătorul îşi va forma o imagine corectă despre procedeul ce se învaţă. care să încurajeze execuţiile corecte. fără a fi jenaţi de adversari. în aşa fel încât jucătorul să se familiarizeze cu prezenţa adversarului în imediata lui apropiere. Catedra de fotbal a F. după care trece la învăţarea lui. fără însă a intra în contact cu mingea. Învăţarea având condiţii asemănătoare de joc. exersându-se izolat de joc – mai ales pentru o însuşire corectă a mecanismului de bază. Adversarul activ se introduce în momentul în care jucătorul şi-a însuşit mai multe procedee tehnice. prin opriri şi explicaţii). Această fază a învăţării este deosebit de importantă. Cunoscându-se dificultăţile însuşirii corecte a procedeelor tehnice. A. astfel ca mecanismul de bază al mişcării diferitelor procedee tehnice să se însuşească corect şi avand posibilitatea remedierii. se vor folosii condiţii uşoare de execuţie a procedeelor tehnice. iar în final jucătorii încearcă să execute cele percepute vizual. • se execută din nou. dar. într-un ritm lent (iar dacă este ne-cesar se va executa fragmentat. Adversarul semiactiv efectuează mişcări de deplasare stânga-dreapta. aceiaşi în jocurile oficiale. jucătorul perfecţionându-şi execuţia tehnică numai în condiţii izolate de joc şi fără adversari în apropiere. înlănţuirea procedeelor tehnice. 3. se explică componentele importante ale mişcării. apoi cu adversar activ. iar antrenorul să urmărească cu perseverenţă realizarea lor. deoarece acum se formează mecanismul de bază al procedeului. exactă. kinograme.• • se anunţă denumirea procedeului. stabileşte următoarea succesiune a etapelor în procesul de învăţare: A. Totodată. în cazul când execută liberi. le pot accelera învăţarea. perfecţionarea procedeului tehnic respectiv. când a învăţat să lege raţional diferite procedee tehnice şi când a căpătat o oarecare experienţă în aplicarea acestora în jocuri ajutătoare sau de şcoală.

antrenorul îşi poate da seama de gradul de stabilitate al procedeelor tehnice şi ce conţinut tactic prezintă în aplicarea lor. iar antrenorul să urmărească cu perseverenţă realizarea lor. • efectuarea exerciţiilor în prezenţa unui adversar activ. pentru însuşirea deprinderilor tehnico-tactice de joc: • pasarea mingii în doi. • efectuarea jocurilor şcoală. va preciza ce sarcini trebuie avute în vedere referitor la procedeul tehnic respectiv. pentru perfecţionarea procedeelor tehnice: • folosirea acţiunilor tehnice complexe. în vederea stimulării eficacităţii acestora. • introducerea procedeelor tehnice în cadrul unor jocuri de mişcare. perfecţionarea procedeelor tehnice şi consolidarea lor se face prin folosirea exerciţiilor complexe. în mai multe serii de repetări intercalate cu observaţii şi motivarea tactică a exerciţiului. preluare-driblingconducere –finalizare ş. • exersarea paselor în doi. C. oferind astfel simultan momentele de colaborare şi de adversitate. cu şiretul interior. • exersarea unor procedee tehnice complexe. cu sarcini de joc. Avantajul folosirii exerciţiilor complexe constă în faptul că ele dau posibilitatea ca execuţiile tehnice să se desfăşoare în condiţii de efort fizic şi psihic asemănător jocului (ex. Pentru ca jocul şcoală sau de antrenament să-şi atingă scopul – perfecţionarea procedeelor tehnice – este obligatoriu să se respecte următoarele indicaţii: • înainte de începerea jocului antrenorul va da lămuriri. • exersarea jocului la o singură poartă. cu sarcini speciale Jocurile de la sfârşitul antrenamentului. în prezenţa adversarilor activi. cu teme şi sarcini. • folosirea exerciţiilor de finalizare. se recomandă următoarea succesiune de exerciţii. cu adversari activi şi pe de altă parte. Creşterea nivelului tehnicii individuale reclamă folosirea unor mijloace eficiente de instruire. precum şi pe jumătate de teren (6-6 sau 7-7). jucătorul trebuie să aibă atenţia îndreptată în permanenţă asupra executării corecte a procedeelor tehnice respective. • crearea unor jocuri dinamice. bilaterale. cu o complexitate şi dificultate specifice şi similare jocului competiţional. urmărindu-se corectitudinea execuţiilor tehnice şi acţiunile individuale fără minge. cu teme bine stabilite. specifice jocului.În această etapă. • utilizarea jocurilor cu efectiv redus (2-1. în condiţiile sprijinirii acţiunii de coechipier şi a unui adversar semiactiv. Etapa perfecţionării procedeelor tehnice în condiţii de joc prin jocuri şcoală. • completarea exerciţiului de pasare. 2-3) şi pe spaţii limitate. spiritul de colaborare şi starea afectivă sunt similare jocului. aşa zisele „miuţe“ jocuri-şcoală sau cele de antrenament cu sarcini speciale de rezolvat de către jucători. individuale şi de echipă. în care tempoul. 2-2. • sarcinile tehnice care urmează a fi aplicate în joc să fi fost în prealabil exersate la antrenamentele anterioare. – cu mărirea tempoului pe măsura însuşirii corecte a deprinderilor. alături de un adversar cu rol de simulare a deposedării de minge. 29 . care să conţină procedee tehnice. înainte şi după manevrarea acesteia. • pentru a atinge realizarea sarcinii propuse. • exersarea unor procedee tehnice înlănţuite. stimulează exersarea acestora în regim de întrecere. Prin exerciţii complexe se înţeleg acele exerciţii în care se exersează mai multe procedee tehnice sub forma unor acţiuni de joc. din deplasare.a.). cu procedee tehnice de preluare şi conducerea mingii. în colaborare şi cu adversar semiactiv. Pe de o parte jucătorii au ocazia să exerseze în condiţii concrete de joc. La acest nivel se recomandă următoarea succesiune. prezintă o dublă importanţă. Pentru această etapă a învăţării.

corectarea etc. 2-1. pentru a le putea face faţă cu succes şi îndeosebi cu randament sporit. Fotbalul actual. Astfel vom programa jocuri amicale cu echipe având stiluri şi concepţii de joc diferite. care nu mai ţine cont de graniţe. zăpadă. Jocul de antrenament ca şi participarea la competiţii sunt elemente indispensabile în formarea jucătorilor de fotbal. denivelat.. 3-3. în aşa fel încât la finele procesului de pregătire să creăm jucătorul modern. În funcţie de această dezvoltare metodele pregătirii tehnice trebuie să urmărească: • alegerea metodelor conform conţinutului şi structurii jocului. Etapa modelării la condiţiile de joc Este etapa în care se urmăreşte fixarea definitivă a procedeelor tehnice în timpul jocului. • corelarea metodelor de instruire tehnică cu cele ale pregătirii fizice. să se adreseze. pe terenuri diferite: cu gazon. Metodica clasică.. • utilizarea jocului şcoală. tare. repetarea. care nu demult constituia singura şi cea mai eficace cale de antrenament şi care de altfel este conformă stadiului respectiv al fotbalului. mai multor elemente şi să opereze cu acţiuni tehnice complexe. ci şi altor aspecte ale pregătirii globale a jocului.3. vânt. • metodele pregătirii tehnice să realizeze ascendent perfecţionarea formaţiilor de joc de la cele mai simple la cele mai complexe. 3.. pentru a face faţă spontan situaţiilor dificile. D. Socotim că metodele tehnice. a făcut ca în procesul de pregătire al fotbaliştilor profesionişti. atât în deplasare cât şi pe teren propriu. îmbibat cu apă. conform cu dezvoltare actuală a jocului. de abordare succesivă a componentelor jocului. 4-3. iar competiţiile internaţionale se succed anual. cum ar fi exersarea. făcându-se uz de metodele generale ale pedagogiei ca: exersarea. în condiţii normale de desfăşurare. cu echipe din categorii diferite. acoperit cu zăpadă pufoasă sau îngheţată etc. etapei modelării condiţiilor de joc să i se atribuie o importanţă majoră. pentru ca jucătorii să fie familiarizaţi cu absolut toate situaţiile care se pot întâlni înainte şi în timpul jocului. temperaturi diferite etc. agresive de atac şi apărare. dar i se adaugă elemente noi. Pentru realizarea unei pregătiri tehnice adecvate. Tot în această etapă un rol hotărâtor revine mijloacelor audio-vizuale care nu trebuie să lipsească din arsenalul nici unei echipe de fotbal. de continente. cerut de fotbalul zilelor noastre. Jocuri în condiţii climaterice diferite: soare. În această etapă vom introduce adversari în condiţii diferite. respectând principiul eşalonării în predare. cadrul optim de exersare a conţinutului tehnico-tactic specific competiţiei. în anumite condiţii rămâne o treaptă în ansamblul general al pregătirii. în condiţiile dinamicii de joc şi a solicitărilor psiho-fizice. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE Metodica actuală. 3-2. rămâne şi astăzi valabilă parţial. Prin joc se creează astfel. neprevăzute. nu cu elemente separate.. ş. trebuie să urmărească aplicarea eficientă a procedeelor tehnice în condiţii de colaborare şi adversitate. nu constituie cea mai bună cale de realizare a unei pregătiri tehnice corespunzătoare fiind necesară găsirea unor metode 30 . • folosirea repetată a jocului cu temă şi efective reduse. cere participarea constructivă şi conştientă a jucătorilor la perfecţionarea tehnicii.a. multilateral. este necesar folosirea unor metode care. se stabilesc sarcini tehnice. în metodica formării şi perfecţionării deprinderii fiecărui element sau acţiune. nefiind specifice numai tehnicii. ploaie.• elaborarea şi exersarea unor acţiuni de joc specifice fazelor de pregătire şi finalizare ale atacului în înlănţuirea unor procedee tehnice într-un cadru de colaborare şi în prezenţa adversarului semiactiv şi activ. repetare. care au fost pregătite la antrenamente şi trebuie executate în timpul jocului. Criteriile de elaborare a metodelor pregătirii tehnice Până în prezent nu au putut fi conturate cu precizie metode specifice pregătirii tehnice. • corelarea metodelor de instruire tehnică cu metodele pregătirii tactice. consolidarea etc. în acelaşi timp. În aceste jocuri. oferind jucătorului posibilitatea să-şi etaleze iniţiativa şi răspunderea unor acţiuni individuale.

specifice factorului tehnic. Criteriul alegerii metodelor de pregătire tehnică ne este dat de conţinutul şi structura jocului. 31 .

• exersarea acţiunilor tehnice individuale în condiţii identice. • elementele şi acţiunile tehnice efectuate analitic să fie exersate în condiţii de spaţiu. În fotbal caracterul analitic al exersării este dat de repetarea identică a fazelor unei acţiuni. în vederea modelării lor la condiţiile de joc. Formele metodei analitice pot fi următoarele: • exersarea aceluiaşi element tehnic. Formaţiile de lucru analitic au eficienţa cea mai mare. metodele folosite ar putea fi următoarele: • metoda exersării analitice a elementelor tehnice • metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice • metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului şi corelarea modelării cu celelalte metode ale pregătirii tehnice. elemente corelate aprox. din formaţie de doi jucători faţă în faţă. acţiuni şi elemente specifice postului. În instruirea seniorilor. • perioada de antrenament. Scopul exersării analitice îl reprezintă învăţarea. etapă de antrenament. dat fiind faptul că predominant prin această metodă are loc învăţarea-perfecţionarea manevrării mingii cu piciorul neîndemânatic. zonei de teren sau fazelor fundamentale de atac şi apărare ca: lansarea. însuşirea tehnicii doar pe baza unei metode putând avea efecte negative. prin aceleaşi procedee.. Aplicarea metodei analitice are loc în raport cu unele variabile ale procesului de antrenament ca: • vârsta jucătorilor. ritm şi viteză variate. • elementele şi acţiunile tehnice în cadrul exersării analitice să aibă o bază de pregătire fizică corespunzătoare. şutul la poartă etc. de exemplu: pase în doi. Metoda predării analitice a tehnicii În accepţiunea curentă prin metoda analitică se înţelege exersarea separată a elementului sau părţilor unui element. de ex: 2-2 fără finalizare pe o suprafaţă de 10/10m. • exersarea unor jocuri simple în condiţii identice. de exemplu: lovirea mingii cu piciorul prin pase în doi de pe loc sau pase în doi din alergare.Conţinutul factorului tehnic • procedee şi elemente tehnice izolate aprox. în cadrul căreia poate fi abordat unul. • exersarea analitică a elementelor tehnice să fie efectuată pe rând cu ambele picioare. individuale cele cu antrenorul şi grupele de 2-3 jucători. invariabile în cea ce priveşte numărul partenerilor. 15% • integrarea acestor elemente în disputa cu adversarul adică în joc. grad de pregătire. Realizarea unei pregătiri tehnice adecvate presupune utilizarea concomitentă şi simultană a tuturor acestor metode în funcţie de particularităţi ca: vârstă. În funcţie de acest conţinut. poziţie. lucrul analitic al pregătirii tehnice are o frecvenţă mai mare în etapele pregătitoare de iarnă şi vară. două sau trei elemente sau chiar jocuri şi nu de exersare-repetarea părţilor componente ale unui singur element depăşindu-se astfel accepţia curentă a noţiunii. prin procedee diferite. perfecţionarea şi automatizarea unui element şi a unor acţiuni tehnice care să permită în continuare construirea ansamblurilor complexe de joc. de ex: preluare-conducerepasă. obiective speciale etc. • exersarea prin acelaşi exerciţiu a 2-3 elemente corelate. 15%. Organizarea exersării analitice are loc în cadrul unor formaţii fixe. exersarea analitică se referă îndeosebi la perfecţionarea unor procedee. o pondere sporită de lucru analitic pentru învăţarea tehnicii este necesară la copii şi juniori. • exersarea aceluiaşi element tehnic. centrarea. Cerinţele metodei analitice: • lucrul analitic să asigure evoluţii precise. 30% • elemente tehnice corelate între doi sau mai mulţi parteneri aprox. 32 . corecte şi eficace. cu latul piciorului.

schimbul continuu de zone şi locuri. într-o fază de atac sau de apărare. Gradul de complexitate a unei acţiuni tehnice este determinat de numărul elementelor componente. mişcarea interferentă în atac. de la copii. acţiunile generale. care constituie combinaţii indiferente de elemente tehnice. la jucătorii seniori. precum şi de faza de atac sau de apărare. Deci elementul care defineşte termenul de acţiune tehnico-tactică este colaborarea. • întrucât legarea elementelor înseamnă de fapt. Evoluţia actuală a jocului de fotbal. ce sunt date de situaţiile de apărare sau de atac în care se poate afla un jucător. Ele sunt următoarele: a. • acţiunile tehnice individuale fiind componente ale jocului de echipă. Cerinţele exersării acţiunilor tehnice sunt: • exersarea acţiunilor tehnice să urmărească concomitent automatizarea elementelor tehnice de bază componente. precum şi legarea acestor elemente într-o asemenea măsură încât întregul complex să aibă indicii ridicaţi de îndemânare şi cursivitate. Formele prin care se manifestă în joc acţiunile tehnice. prin exersarea acţiunilor tehnice se urmăreşte corelarea unor elemente tehnice de bază ca. trecerea precisă şi rapidă de la un element la altul. Dacă la copii. care sunt date de locul jucătorilor în echipă şi de zonele de teren în care se joacă. într-o astfel de măsură încât jucătorul să fie capabil să le efectueze plăcut fără întreruperi. Metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice Acţiunile tehnice reprezintă activităţi individuale. Noţiunea de acţiune tehnico-tactică înseamnă executarea unei acţiuni tehnice printr-o colaborare a cel puţin doi jucători. Aplicarea metodei Exersarea acţiunilor tehnice este necesară la toate categoriile de jucători. a selecţionării acelora dintre ele care sunt justificate tactic şi totodată care să fie efectuate rapid. care au drept consecinţă închideri „temporare“ ale jocului au pus în faţa celui ce se află în posesia mingii obligaţia de a o păstra prin manevre individuale până la clarificarea situaţiei de pe teren şi a posibilităţilor tactice precum şi acea de a încerce acţiuni individuale prin care să depăşească succesiv mai mulţi apărători. c. indică. acţiunile tehnice trebuie exersate cu viteză crescută. legată de perfecţionarea calităţilor motrice şi într-o anumită direcţie tactică.Metoda exersării acţiunilor tehnice Acţiunile tehnice reprezintă înlănţuiri de elemente şi procedee. spre o simplificare utilă şi optimă. în acelaşi timp formele în care trebuie exersate în instruire. Scopul exersării acţiunilor tehnice este dat de necesitatea formării şi perfecţionării unor combinaţii de mijloace tehnice adecvate fazei concrete de joc. iar în etapele pregătitoare acţiunile generale. acţiuni tehnice specifice postului . care să asigure cursivitatea şi logica atacului şi a apărării. preluarea-conducerea-finalizare. 33 . în general. b. o serie întreagă de aspecte ca marcajul strict şi marcarea apărătorilor echipei adverse. până la cei de performanţă. acţiunile exersate implică folosirea de elemente şi procedee de mai mare subtilitate. bineînţeles la nivel diferit. • desfăşurarea acţiunilor tehnice trebuie să aibă un caracter mobil şi spontan. este necesar ca ele să fie îmbinate în cadrul acţiunilor tactice colective. În condiţiile actuale acţiunile tehnice sunt dirijate. În ceea ce priveşte locul exersării acţiunilor tehnice trebuie să arătăm că în principal. care luate izolat nu pot satisface decât cerinţe parţiale de joc şi de aceea ele trebuie corelate cu ale celorlalţi jucători. Ele înseamnă de fapt capacitatea jucătorului de a găsi răspunsurile tehnice cele mai adecvate la diversitatea fazelor de joc. în etapele competiţionale se exersează acţiuni caracteristice postului. aglomerările în apărarea propriei echipe. Caracteristica acţiunilor tehnice o constituie automatizarea ridicată. acţiuni specifice fazei fundamentale de joc. compartimentului şi fazei fundamentale. Datorită faptului că acţiunile tehnice individuale se corelează pe baza colaborării în vederea unor scopuri de joc. zonei. în cadrul acestora urmărind automatizarea legăturii dintre elementele tehnice. desfăşurate în atac sau apărare. cu îndemânare şi utilitate. ele capătă un pronunţat caracter tactic.

acţiunile elaborate liber. aceasta trebuie desfăşurată între limitele anumitor reguli de natură metodică.Acţiunile tehnico-tactice se desfăşoară în atac şi în apărare. procedeele şi acţiunile tehnice trebuie exersate concomitent. • acţiunile tehnico-tactice din atac şi apărare pot fi efectuate simultan. • acţiunile tehnico-tactice se efectuează în cadrul unui anumit regim de efort fizic şi de solicitare a calităţilor motrice. acestea fiind denumite „combinaţii“. Se pare însă că acţiunile cu caracter impus. „circulaţii“ sau pot fi elaborate spontan de jucători. obiective etc. Aspectul care diferenţiază structura acţiunilor la jucătorii începători de cei consacraţi nu este dat de dificultatea acţiunilor. perioadă de antrenament. antrenorul trebuind să creeze cadrul organizatoric pentru ca jucătorii să poată construi asemenea acţiuni. un jucător se află în fiecare moment într-o relaţie tactică de atac sau apărare directă cu cel puţin unul din parteneri şi în relaţii indirecte. • în antrenament acţiunile tehnico-tactice. În desfăşurarea jocului. În general acţiunile tehnico-tactice se predau şi se perfecţionează la toate vârstele. Acţiunile tehnico-tactice în apărare reprezintă activitatea comună a doi sau mai mulţi apărători. combinaţii tactice de tipul fundaş-mijlocaş. fiziologică şi organizatorică: • exersarea acţiunilor tehnico-tactice să constituie o activitate permanentă în antrenament.6 jucători în formaţii active de joc. Reguli de realizare a metodei Pentru ca exersarea acţiunilor tehnico-tactice să se poată denumi şi constitui o metodă a pregătirii tehnice. în acţiuni tehnico-tactice şi în final ajungând la metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului. ci de gradul lor de independenţă.5. La omogenizarea acestor interacţiuni şi de mijloacele prin care ele se materializează depinde reuşita fazei. având ca scop comun apărarea porţii proprii. apoi 3. au un conţinut tehnic şi tactic relativ stabil. exersate şi apoi aplicate. respectiv plecând de la metoda de predare izolată a elementelor. cu ceilalţi. atât cele impuse cât şi cele spontane să fie exersate similar. aceste situaţii de joc conferindule conţinutul specific. Pentru însuşirea lor se folosesc un număr mare de exerciţii ca: pase în doi-trei din alergare. • acţiunile impuse sau spontane să reunească succesiv grupe de 2. conform solicitărilor concrete şi imprevizibile ale jocului. • elaborarea de către antrenor a acţiunilor tehnico-tactice să se facă în funcţie de conţinutul şi structura jocului.4. Acţiunile tehnico-tactice impuse şi spontane Acţiunile tehnico-tactice pot fi concepute anterior. Metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului În vederea însuşirii şi perfecţionării eficiente. în condiţii analitice şi globale. a jocului. Aplicarea metodei Metodica de predare a acţiunilor tehnico-tactice este determinată de nivelul de pregătire al jucătorilor. elementele. încadrate într-o formă de exersare au o pondere sporită. construind acţiuni comune în care unii jucători să realizeze sarcini de atac iar alţii de apărare. adică cele cerute de dinamica de moment a fazei.atacant central-şut la poartă etc. de acţiunile adverse. de genul combinaţiilor predomină în instruirea copiilor şi juniorilor în raport cu acţiunile spontane în timp ce la jucătorii perfecţionaţi. ca metodă a perfecţionării tehnicii de joc reprezintă activitatea practică prin care conţinutul tehnic şi tactic este exersat în antrenament în formă şi condiţii psihice similare procesului 34 . Acţiunile tehnico-tactice în atac au ca scop depăşirea opoziţiei adverse. „scheme“. Scopul exersării acţiunilor tehnico-tactice este dat de importanţa pe care aceste acţiuni o au în dinamica jocului în calitate de componente permanente ale lui. Deşi de egală importanţă în ceea ce priveşte eficacitatea în joc. trecând spre metodele de integrare a lor în acţiuni tehnice. fără şi cu schimb de locuri. Modelarea. o frecvenţă sporită au cele spontane. mai îndepărtate. Acţiunile de apărare în raport cu cele de atac sunt de o cantitate şi o diversitate mai redusă.

Mişcările jucătorului fără minge În jocul de fotbal întâlnim mişcări care se execută fără a avea o legătură cu mingea. deoarece în pregătire se urmăreşte nu numai formarea unor deprinderi tehnico-tactice de joc. Modelarea poate şi trebuie să fie corelată cu metodele şi mijloacele pregătirii fizice specifice. Problema metodică a folosirii jocurilor într-o lecţie constă atât în îmbinarea lor cu exerciţiile analitice şi cu exersarea acţiunilor tehnico-tactice cât şi în aceiaşi măsură. Diferenţa metodică dintre formele de joc predate jucătorilor tineri şi celor avansaţi nu constă numai în gradul de complexitate ci şi în orientarea lor tematică. de tipul doi la doi. ci şi adaptarea la solicitările fizice ale acesteia. ciclu. de unde rezultă concluzia că pregătirea analitică are un rol important în ansamblul antrenamentului tehnic. Spania 35 .1. Aceste mijloace sunt jocurile pregătitoare. Modelarea trebuie corelată într-o dozare impusă de vârstă. jocurile pregătitoare vor avea un accentuat conţinut tactic. Sunt şcoli de fotbal recunoscute în toată lumea care pun la loc de cinste pregătirea fizică şi în special angajamentul total al jucătorilor pe toată durata celor 90 de minute de joc. Scoţia etc. Aplicarea metodei – Jocurile. ca solicitarea vitezei. Italia. Uruguay. se cere însă folosirea unor mijloace cu caracter global. La jucătorii seniori cu deprinderi perfecţionate şi automatizate. România. jocurile cu contact direct cu adversarul. La copii şi juniorii se pot efectua jocuri de o mare diversitate. cum ar fi: • alergările specifice jucătorului de fotbal. se utilizează ca mijloace de bază ale învăţării şi perfecţionării pentru jucătorii de toate vârstele. a stabilirii elementelor acţiunilor care se pot preda sub această formă şi în modul de angajare în joc a sportivilor cu seriozitate şi răspundere. Astfel sunt ţările anglo-saxone (Anglia. Procedeele tehnice se execută de obicei în timpul unor alergări sau în timpul unor sărituri. 3. dacă acestora li se adaugă condiţii specifice jocului. globale. În jocul acestor echipe „fazele spectacol“. În concluzie modelarea tehnicii trebuie să constituie o acţiune metodică permanentă. În esenţă noţiunea de modelare înseamnă realizarea unui cadru de modelare care ne obligă la aplicarea structurii şi dinamicii de joc şi în efectuarea unor exerciţii impuse. activităţii în zone specifice. să execute o fentă. dar nu poate constitui unica sursă de abordare. cele care fac „sarea şi piperul“ jocului de fotbal lipsesc aproape cu desăvârşire. În fotbalul actual execuţiile statice se întâlnesc tot mai rar pe un teren de fotbal (excepţie făcând fazele fixe) făcând să crească ponderea mişcărilor fără minge în procesul de antrenament. au o frecvenţă mărită. Germania.de joc. care să-şi integreze acţiunile tehnice în anumite relaţii tactice. Suedia. pun mişcarea fără minge pe baza principiului „pasează şi te demarcă (aleargă)“. în găsirea momentului când trebuie introdus jocul. a căror principală caracteristică constă în existenţa întrecerii cu adversarul. solicită efectuarea lor prin elemente tehnice distincte. În vederea modelării amplificate a tehnicii la joc.. de colaborare şi adversitate într-o dinamică de efort asemănătoare jocului.4. parteneri în exersare etc. • săriturile specifice în fotbal. Olanda. Modelarea tehnicii se efectuează şi prin metoda analitică sau prin exersarea acţiunilor tehnice sau tehnico-tactice. în diverse variante.4. lecţie cu metodele analitice şi cu toate celelalte.) sau cele din estul Europei (Rusia. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor tehnice 3. de exersare a acţiunilor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice. În perioadele pregătitoare ca şi în etapele demarării jocurilor pregătitoare se vor viza aspecte generale ale instruirii. cu solicitări psiho-afective specifice.) care în prim planul jucătorilor de fotbal. Corelarea modelării cu celelalte metode ale pregătirii tehnice Metoda modelării tehnicii prin jocuri ocupă un loc esenţial în perfecţionarea acestui factor. Iugoslavia etc. Aceasta datorită faptului că jocul de fotbal deşi se bazează pe desfăşurarea de acţiuni complexe. cu sarcini tactice. Bulgaria. jucătorii temându-se parcă să conducă mingea. făcând din aceasta un crez. asemănătoare celor de joc. concură la stabilirea deprinderilor tehnice. În perioadele competiţionale. Modelarea nu exclude ci dimpotrivă. etapă. Norvegia. Polonia. spre deosebire de şcolile latino-americane (Brazilia. sub forma diferitelor lor variante. Danemarca. un dribling etc. cu o uşoară pondere a celor fără contact direct cu adversarul pentru a forma deprinderi tehnice în condiţii optime. Conţinutul jocurilor pregătitoare este determinat şi de obiectivele perioadelor şi etapelor de pregătire.

) unde jucătorii sunt „îndrăgostiţi“ de minge. economică şi eficace. Jucătorul de fotbal trebuie să caute ca în tot timpul alergării. spre deosebire de atlet care căută să-şi aşeze piciorul înaintea axei verticale a corpului său (excepţie în cazul când jucătorul aleargă cu toată viteza pentru a ajunge mingea sau adversarul). concomitent. antrenorul-profesor trebuie să corecteze permanent greşelile care apar. Succesiunea neaşteptată a fazelor de joc şi. din acest motiv ritmul alergării fotbalistului va fi inegal. Mircea Alexei) urmând ca pe fondul însuşirii corecte a acesteia să trecem la învăţarea şi perfecţionarea alergărilor specifice jocului de fotbal. frânăm cu piciorul stâng. frecvenţa paşilor şi în mod special prin pornire.a. Expresia „primii trei paşi mărunţi“ a devenit obişnuinţă în cazul jucătorilor de fotbal în procesul de antrenament şi în joc. iar trunchiul îl ridicăm din poziţia sa înclinată înainte. În cazul executării conducerii mingii. din poziţii puţin convenabile. 3. în rest braţele se menţin puţin oblic pentru a ajuta la menţinerea echilibrului şi încordate din umeri. deoarece executarea lor în mod corect şi cu economie de forţe pot ridica nivelul randamentului jucătorilor. coborârea centrului de greutate şi frânarea piciorului opus viitoarei deplasări. iar amplitudinea este mare. trecem greutatea corpului asupra piciorului din spate. fără a avea în apropiere un adversar. ajutând astfel coborârea centrului de greutate. Cele mai frecvente greşeli sunt: • aplecarea exagerată a corpului înainte. Dacă din punct de vedere estetic. opririle bruşte. puternic flexat din genunchi. braţul aflat pe direcţia de atac va fi flexat din cot şi încordat. să execute o schimbare de direcţie. deosebirea cea mai mare se referă la pornire. a învăţării. 36 . având capul în pământ. tehnica specifică de alergare a jucătorului de fotbal este utilă. iar mişcările fără minge sunt în planul doi în pregătirea lor. o săritură.4. centrul său de greutate să nu se ridice prea mult deasupra solului. de asemenea nu se ştie dinainte cu ce picior va porni. Atletul porneşte dintr-o anumită poziţie şi numai la semnal. • alergarea având pieptul prea sus şi capul lăsat pe spate. facem un pas ceva mai lung proptind călcâiul în sol. schimbările de direcţie vor putea fi mai uşor executate. dacă în momentul frânării ne vom îndoi (flexa) mult ambii genunchi. Oprirea va fi mai uşoară. alergarea fotbalistului nu poate fi comparată cu mişcarea armonioasă a unui alergător semifondist. pe când fotbalistul în timpul jocului va efectua porniri din alergări uşoare. căutând să calce sub propriul corp. la jucătorul de fotbal acest lucru este posibil numai în cazul alergării libere. când adversarul atacă lateral. schimbându-se necontenit în funcţie de situaţia din teren. fiind gata să se opună în orice moment contactului cu adversarii. În acest caz. trebuie să frânăm cu piciorul drept şi invers. cu celălalt picior. În metodica învăţării şi perfecţionării alergărilor specifice fotbalului vom începe cu însuşirea alergării din atletism (vezi capitolul „şcoala mersului şi alergării“ din cursul de atletism a conf.1. aşa cum se prezintă frecvenţa paşilor în întrecerile atletice. nu permit menţinerea unui ritm uniform în alergare. mai rapidă şi mai sigură. pentru a menţine echilibrul. coborând concomitent şi centrul de greutate cât mai aproape de sol. În cazul schimbărilor de direcţie tehnica de execuţie are la bază aceleaşi principii ca şi la oprire: scurtarea paşilor de alergare. obligându-l pe adversar să păstreze distanţa. Oprirea începe prin deplasarea centrului de greutate spre spate. din întoarceri. el va căuta să facă paşi mai mărunţi ca de obicei. ci mult mai scurt. când vrem „să plecăm“ spre dreapta. Toate acestea duc la concluzia că jucătorul de fotbal trebuie învăţat să alerge. Dacă vrem să schimbăm direcţia spre stânga. iar celălalt braţ acţionează liber. posibilitatea apariţiei unor situaţii noi. ar păstra-o cât mai mult în posesia lor. până în dreptul bărbiei. Dacă la atlet mişcarea braţelor în timpul alergării se face paralel cu direcţia cursei şi pe lângă corp.etc. Dacă jucătorul ia hotărârea să se oprească brusc din alergare. Pasul fotbalistului la pornire nu trebuie să fie atât de lung ca acela al unor sprinteri. trebuie totuşi subliniat faptul că. o mişcare înşelătoare fără minge. Pentru aceasta. În această etapă. Alergarea în jocul de fotbal Alergarea jucătorului de fotbal se deosebeşte de cea a atleţilor prin mişcarea braţelor. • alergarea pe călcâie.

1. la început fără adversar. bănci de gimnastică etc. fără elan. Exemple recente din fotbalul mondial care au reconsiderat rolul mişcărilor fără minge ale jucătorilor pe teren sunt numeroase. cu întoarceri în aer 900. Biomecanica lovirii mingii Elementele care compun biomecanica unui procedeu sunt: • elanul. Italia. Popovici). 37 . sărituri peste diferite obstacole. vom exersa sărituri cu elan prealabil. Barcelona. • piciorul de sprijin. Suedia.b. În această luptă aeriană. iar în jocul actual pretenţiile faţă de lovirea mingii cu piciorul au crescut considerabil. Steaua Bucureşti.. jocuri. cu elan. Lovirea mingii cu piciorul Lovirea mingii cu piciorul este modalitatea practică. alături de tehnica desprinderii de sol şi supleţea.C. Milan. de cele mai multe ori hotărâtoare în stabilirea învingătorului în cazul a două echipe egale din punct de vedere tehnic. În procesul de antrenament vom folosi cu precădere exerciţii pentru dezvoltarea detentei prin atingerea mingilor suspendate la înălţimi din ce în ce mai mari. de multe ori fiind obligaţi să le executăm spontan fără o pregătire prealabilă a elanului. Săriturile specifice jocului de fotbal Dacă alergările în fotbal se execută de multe ori fără a avea o legătură cu mingea (demarcajul) săriturile se execută numai în legătură cu mingea. simţul ritmului. România.4. folosind capul sau piciorul. în primul rând datorită timpului scurt de pregătire a acestora. apoi în prezenţa adversarului. plonjoane. C. • alergarea cu coarda. 3. improvizând exerciţii cât mai variate şi asemănătoare celor din joc. sau cu braţele lăsate jos şi lipite de corp. mingi medicinale. Germania.F. este necesar ca în procesul de antrenament să se exerseze toată gama de sărituri specifice jocului de fotbal. fără elan. acest jucător nu poate fi socotit ca un bun fotbalist. toate vin să sprijine afirmaţiile anterioare. Lovirea mingii cu piciorul este mijlocul tehnic cel mai util al fotbalistului. fie pentru a intra în posesia ei. În final vrem să subliniem rolul tot mai mare pe care îl joacă mişcările fără minge în fotbalul actual. întreceri etc. • 3. aprecierea corectă a traiectoriei mingii sau folosirea corespunzătoare a forţei fizice constituie avantaje mari. concretă prin care mingea se deplasează între jucători pe terenul de joc. Arsenal. dr. Cele mai bune exemple sunt la nivelul echipelor reprezentative: Brazilia. Liverpool. C. cu bătaie pe un picior. • piciorului care loveşte. Astfel. • poziţia corpului. Dacă astăzi un jucător nu ştie să lovească corect mingea.5. Mijloacele cele mai des folosite pentru învăţarea alergării sunt: • alergarea alternantă. în condiţii grele şi în contact cu adversarul. garduri joase.5. fie pentru a o transmite altui jucător. Chelsea etc. Pentru aceste considerente. sărituri de pe loc pentru dezvoltarea desprinderilor rapide. • alergarea cu trecerea unor obstacole mici. pe ambele picioare. ştafete. Alergarea corectă se învaţă şi începe odată cu iniţierea tânărului în elementele de bază ale fotbalului şi continuă neîntrerupt an de an până la încetarea (încheierea) activităţii. cu bătaie pe unul sau ambele picioare. Real Madrid.balansarea braţelor înaintea trunchiului şi ridicarea lor exagerată. iar la nivelul echipelor de club: A. Săriturile fotbalistului se deosebesc de cele din atletism. în toate situaţiile. Ajax. (definiţie dată de Conf.1. Mişcări cu mingea 3.

pentru că numai aşa se obţine lovitura corectă şi nu o împingere a mingii.1). Piciorul care a executat lovirea continuă mişcarea sa înainte şi sus. Apropiindu-se de minge şi aşezând piciorul de sprijin lângă ea. cât şi ca viteză. La executarea lovirii care se produce pe linia ascendentă. Pentru o traiectorie joasă. care se reduce simultan. Mingea lovită pe curba descendentă va avea o traiectorie joasă. mărindu-se corespunzător în cazul trimiterii mingii la distanţe mari şi puternic (degajări. În momentul în care jucătorul pregăteşte mişcarea de lovire. În momentul lovirii. 3. Piciorul de sprijin prezintă două aspecte şi anume: ♦ direcţia piciorului de sprijin va da noua direcţie pe care o va urma mingea după ce a fost lovită. loc pe care jucătorul trebuie să-l aprecieze înainte sau în timpul elanului. corpul continuă – datorită elanului – mişcarea înainte până ce se ajunge aproape de verticala mingii. muşchii. Lovită în acest fel mingea va avea o traiectorie înaltă întrucât în această mişcare piciorul acţionează de jos în sus (fig. umerii sunt duşi uşor înainte iar corpul aplecat. Elanul sau avântul pe care îl ia jucătorul din locul de plecare până în momentul aplicării loviturii. articulaţiile şi în general corpul efectuează această mişcare complexă în mod relaxat. În faza de pendulare a piciorului dinapoi spre înainte. depinde de distanţa la care vrem să transmitem mingea. o mare atenţie trebuie acordată sincronizării acestei mişcări de pendulare cu cea a piciorului de sprijin. umerii şi braţele încep să pivoteze în direcţia opusă. Totuşi. termină mişcarea în faţa corpului. Dacă vrem să transmitem mingea la distanţă mică (pase) – elanul se reduce atât ca distanţă. traiectoria mingii mai depinde şi de momentul când se produce lovirea. în timp ce corpul se înalţă pe vârful piciorului de sprijin. Braţul opus piciorului care a executat lovitura. 2. genunchiul piciorului cu care se loveşte este situat deasupra mingii (fig. permiţând piciorului de lovire să manevreze în voie. articulaţiile şi în special articulaţia gleznei vor fi încordate. piciorul de sprijin se aşează în aceeaşi linie cu mingea şi la o distanţă de 10-20 cm.2). Pendularea piciorului cu care se loveşte. 38 . • mişcarea braţelor. fiindcă în acest moment piciorul acţionează paralel cu pământul. centrări. Piciorul care loveşte. Poziţia corpului în momentul lovirii este în funcţie de locul unde va fi trimisă mingea (la ce distanţă şi cu ce traiectorie). Viteza mişcării de pendulare este în funcţie de forţa pe care vrem să o imprimăm mingii.. 4. razantă cu pământul. Partea aceasta a mişcării de lovire este cea mai importantă întrucât influenţează direct forţa. piciorul cu care se loveşte mingea va depăşi linia piciorului de sprijin. având genunchiul flexat. precum şi de forţa pe care vrem să o imprimăm. Lovirea propriu-zisă a mingii se face prin reducerea piciorului din articulaţia şoldului urmat de extensia treptată a genunchiului. de asemenea. iar piciorul de sprijin este situat în aceeaşi linie cu mingea. ♦ poziţia piciorului de sprijin care asigură traiectoria şi înălţimea pe care o va urma mingea după lovire. Greutatea corpului până în momentul lovirii va fi în întregime pe piciorul de sprijin şi va continua să rămână şi după executarea loviturii. cât şi de mărimea amplitudinii mişcării de pendulare. 1. Aproape la toate loviturile se cere o pendulare pronunţată şi mai ales o flexie cât mai bună din articulaţia genunchiului. Pentru o traiectorie înaltă piciorul de sprijin se aşează înapoi şi lateral faţă de minge. tăria şi direcţia până unde va fi transmisă mingea.• imprimarea forţei corporale. şut la poartă). chiar şi la mingile trimise la distanţe mai scurte. De aceea. respectiv curba pe care o face piciorul faţă de poziţia piciorului de sprijin influenţează traiectoria. direcţia şi traiectoria mingii. Centrul de greutate este lăsat pe piciorul de sprijin. respectiv când piciorul de lovire se află pe curba descendentă (traiectoria va fi joasă – razantă) sau este pe curba ascendentă (traiectoria va fi înaltă). Piciorul care loveşte este îndoit din articulaţia şoldului şi flexat din genunchi întocmai ca la mişcarea tipică de alergare. genunchiul se extinde. Trebuie menţionat că în această primă fază a pendulării. muşchii.

În această etapă se formează deprinderile corecte de lovire a mingii atât în ceea ce priveşte aşezarea piciorului de sprijin. 6. chiar nisip la început. Etapa a treia – se va trece la lovirea mingii statice. În această fază antrenorulprofesor va explica şi demonstra în ce constă procedeul de lovire. o lasă să cadă pe piciorul care iese în întâmpinare. b) pendularea piciorului care execută lovitura. care în final duc la formarea mecanismului de bază al lovirii mingii cu piciorul. indiferent dacă ele sunt executate dintr-o poziţie strategică sau din mişcare. alternativ cu piciorul drept şi cel stâng. Jucătorul ţine mingea în mâini. În etapa a patra – se loveşte mingea care se rostogoleşte. Imprimarea forţei corporale. La început vom lovi în mingile care vin spre jucător din faţă. d) urmărirea mingii cu piciorul. astfel ca mingea să-i revină în mână. se leagă între ele într-o succesiunea normală formând o unitate. iar însuşirea procedeului tehnic se va face mult mai repede şi corect. în următoarea succesiune: Prima etapă – se învaţă lovirea fără minge – imitarea lovirii. În etapa a şasea – vom învăţa lovirea mingii din „demi-volé“ sau „drob“. ca atare învăţarea va începe obligatoriu cu acest element tehnic. c) lovitura propriu-zisă (transmiterea forţei).Figura 1 Figura 2 5. Pentru a înlătura teama şi reţinerea în lovirea mingii statice de către începători. apoi din deplasare şi alergare. care este mecanismul de bază al mişcării – pendularea piciorului. cele patru elemente ale mecanismului de bază pot fi întâlnite la toate categoriile de lovituri executate cu piciorul. este indicat să aşezăm mingea pe un teren moale. Componentele mişcării de lovire descrise mai sus. Aceste mişcări se efectuează la început prin mişcări lente. ci o mişcare complexă a întregului corp. dacă mingea stă pe loc sau se află în mişcare. Mişcarea braţelor asigură şi ajută la menţinerea echilibrului în momentul lovirii. mecanism alcătuit din următoarele elemente: a) luarea poziţiei faţă de minge. În etapa a cincea – se trece la lovirea mingii în aer şi venită cu traiectorie înaltă. Tinerii jucători vor imita mişcările de lovire a mingii atenţia lor fiind îndreptată asupra corectitudinii mişcării. În metodica învăţării lovirii mingii cu piciorul va trebui să parcurgem mai multe etape. încordarea gleznei. Lovirea mingii nu este o execuţie exclusivă a piciorului. cât mai ales pendularea şi încordarea gleznei piciorului de execuţie. În esenţă însă. poziţia corpului şi a braţelor în momentul lovirii mingii. Această mişcare cere o bună coordonare a tuturor componentelor ei (cele prezentate). În acest fel inhibiţia şi teama de accidente vor dispărea. Metodica învăţării şi perfecţionării lovirii mingi cu piciorul Lovirea mingii cu piciorul constituie elementul principal al tehnicii şi al jocului de fotbal. Etapa a doua – se introduce mingea. A imprima forţa corporală loviturii înseamnă a-i asigura mingii forţa şi viteza necesară în şutul la poartă şi în transmiterile la distanţe mari. Tot în această etapă este bine să se folosească mingile suspendate. apoi din lateral şi în final cele care vin din spate. 39 .

singurele deosebiri care de altfel dau şi denumirea procedeelor de lovire se referă la articulaţia gleznei piciorului de lovire a mingii. Celelalte componente ale mişcării. 40 . ANEFS. aruncarea mingii cu piciorul. a opta – se învaţă loviturile cu efect şi loviturile combinate cu fente. exterior. lovirea mingii cu şiretul – interior. C.S. În ultima etapă. plin. Popovici clasifică grupa procedeelor de lovire a mingii cu piciorul după biomecanica care stă la baza elementului tehnic respectiv. • prin repetare şi folosind exerciţii variate se uşurează munca de învăţare. 4. astfel: Prima grupă cuprinde: a) lovirea mingii cu vârful. se atrage atenţia jucătorului asupra încordării gleznei. În metodologia învăţării lovirii mingii cu piciorul trebuie să ţinem cont de următoarele indicaţii metodice: • privirea trebuie să fie în permanenţă pe minge. 6. • transmiterea să se facă la început pe jos cu intensitate mică. b) lovirea mingii cu şiretul – interior. • corectarea în permanenţă a greşelilor. aceeaşi biomecanică a lovirii mingii. A doua grupă – lovirea mingi cu latul.E. La aceste şase clasificări. Dr. Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu piciorul Loviturile cu piciorul pot fi clasificate după mai multe criterii. plin. d) devierea mingii. în trei grupe: două principale şi una secundară. articulaţie care va stabili cu ce parte a labei piciorului se va executa lovitura. lovirea mingii cu exteriorul. imprimarea forţei corporale. c) lovirea mingi cu exteriorul. poziţia corpului. piciorul de sprijin. Bucureşti mai adaugă: 7. propune următoarea clasificare: 1. c) aruncarea mingii. devierea mingii. 3. lovirea mingii cu interiorul labei – latul. Catedra de fotbal a F. care va cuprinde loviturile întâmplătoare din jocul de fotbal: a) lovirea mingii cu călcâiul. • când se urmăreşte aplicarea unei forţe mai mari loviturii. A treia grupă. Clasificarea cea mai des întâlnită în lucrările de specialitate este în funcţie de partea piciorului cu care se execută lovitura. lovirea mingii cu călcâiul. b) lovirea mingii cu genunchiul. 5. Conf. rămân neschimbate. Mihai Bârsan în lucrarea „Fotbal“ – curs 1980.F. 2. exterior. când vine spre el şi după lovire. Prima grupă cuprinde loviturile care au la bază mişcările naturale ale picioarelor. lovirea mingii cu vârful. mişcarea braţelor.În etapa a şaptea – se trece la lovirea mingii din întoarcere 900 şi forfecare. lovirea mingii cu genunchiul. • lovirea de la început cu ambele picioare. secundară. • cele mai eficiente exerciţii sunt în doi şi la perete individual. şi 8.

pendularea piciorului. în acelaşi timp se poate imprima mingii cea mai mare forţă (fig. obţinându-se transmiteri la distanţe mari. chiar de către începători.1. Loviturile cu vârful sunt foarte puternice. flexia şi extensia piciorului se produc în modul cel mai natural. Lovirea mingii cu şiretul plin Descrierea procedeului. Mijlocul şiretului este partea de dinainte a labei piciorului. Greşeli frecvente: 41 . Lovitura cu şiretul plin este puternică. vârful labei piciorului este îndreptat spre pământ în momentul loviturii. datorită situaţiilor care pot apărea într-un joc de fotbal şi care pot fi rezolvate prin acest „simplu“ procedeu.5. sugerând totuşi să fie învăţat de către jucători. Lovirea mingii cu vârful Lovirea mingi cu vârful este un procedeu folosit de către începători. Figura 3 Mişcarea de lovire (biomecanica) este asemănătoare cu cea de la lovirea mingii cu şiretul interior.a. asemănătoare mersului sau alergării. fără a necesita o anumită poziţie sau pregătire specială a corpului şi a piciorului.4). dar întrebuinţat tot mai rar.b. la învălmăşeli. 3. Pentru o mai uşoară înţelegere se obişnuieşte să se spună că este partea labei piciorului acoperită de şiretul ghetei (fig. în şutul la poartă când atacanţii nu au spaţiu suficient. pentru faptul că lovitura este aplicată în urma unei mişcări naturale. Pentru ca lovitura să fie corectă jucătorul trebuie să lovească mingea în mijlocul ei.5. între articulaţia care leagă degetele de metatars şi articulaţia gleznei. nu vom insista asupra lui.3). din cauza suprafeţei mici de lovire. sau în cazul apărătorilor când îndepărtează mingea din faţa atacanţilor alunecând sau plonjând spre ea.1. în degajări şi în şutul la poartă şi de asemenea în transmiterile la distanţe medii şi lungi. plouat. deci pe drumul cel mai scurt. iar contactul cu mingea se ia direct pe şiret. dar greu de dirijat.Grupa I 3. Deoarece procedeul este greu de învăţat (însuşit). acesta este cel mai eficace procedeu de a lovi mingea. La lovitura cu mijlocul şiretului. Loviturile cu vârful sunt folosite foarte rar şi numai în cazuri speciale: teren noroios. Această lovitură imprimă mingii o mişcare de rotaţie minimă şi astfel ea ajunge la ţintă de obicei în linie dreaptă. ud. adică în direcţia loviturii. degajare la mare distanţă. Figura 4 Conţinut tactic. mingea trebuie lovită exact în centru. chiar şi atunci când mingea este lovită în poziţia de repaus sau când vine pe jos şi încet. Din anumite puncte de vedere. Lovirea cu şiretul plin este folosită în pasele şutate. deosebirea constă în faptul că. deoarece elanul.

În această situaţie ne întâlnim cu două procedee de lovire a mingii şi anume: 1. dar şi mingilor care vin cu boltă. Momentul cel mai important al execuţiei îl constituie înălţimea la care va fi lovită mingea. încă din faza pendulării. f) Traiectoria înaltă a mingii poate fi provocată şi de poziţia greşită a trunchiului. concomitent cu aplecarea înainte a trunchiului (fig. dar de cele mai multe ori va fi lovită cu şiretul plin (vârful). lăsat brusc spre spate şi prea devreme. Variante de lovire a mingii cu şiretul plin Lovirea mingii se poate aplica: mingii statice.a) Direcţia elanului nu coincide cu direcţia lovirii. fapt ce duce la imprimarea unei forţe reduse şi a unei traiectorii înalte. şiret interior. va rezulta o lovitură slabă. mai ales la începători. celălalt de piciorul cu care se loveşte (fig. După ce mingea a ricoşat din pământ ea poate fi lovită cu orice parte a labei piciorului – lat. Pentru a obţine o traiectorie razantă joasă mingea va fi lovită cât mai aproape de sol şi de piciorul de sprijin. Greşeala va putea fi remediată dacă vom da jucătorului sarcina ca după lovirea mingii să caute să atingă laba piciorului de lovire cu mâna opusă.6). precum şi de momentul în care se aplică lovitura. întind piciorul prea devreme din genunchi. în timpul pendulării. b) Laba piciorului nu este complet încordată şi îndreptată în jos. d) Piciorul de sprijin se aşează în urma mingii. şi în consecinţă o traiectorie scurtă. e) O greşeală frecventă. Figura 5 Traiectoria pe care o va urma mingea va fi determinată de poziţia piciorului de sprijin. 42 . exterior. mingii care se rostogoleşte pe pământ din diferite direcţii şi unghiuri. 3. va fi lovită din „aer“ înainte de a lua contactul cu pământul rezultând lovitura din volé. din cauza faptului că ultimul pas. astfel că nu mai rămâne timp pentru pendularea piciorului spre spate. iar lovitura propriu-zisă se aplică în momentul desprinderii (săriturii) de pe pământ. din care cauză mingea va fi lovită cu şiretul interior sau exterior.5). care dorind să execute o lovitură puternică. înainte de lovirea mingii este prea scurt. c) Jucătorul execută pendularea piciorului înspre minge numai din genunchi. Lovirea mingii din drop sau demi-volé Pentru a executa o lovitură din drop trebuie ca mingile venite cu traiectorie înaltă să ia contact cu pământul. 2. lovitura prin forfecare. din care cauză jucătorul va lovi cu piciorul în pământ. lovitura din demi-volé sau din drob. Lovirea mingii din aer sau din volé Mingea venită cu traiectorie înaltă. Mingea ricoşează între două planuri: unul reprezentat de pământ. lovitura din aer sau din volé.

Figura 6 În situaţia în care mingea vine lateral. Figura 8 43 . din genunchi şi coboară în acelaşi timp piciorul stâng cu care revine pe pământ (fig. Figura 7 Lovirea mingii prin forfecare Această lovitură se execută cu şiretul plin atunci când mingea este în aer. care va trebui să fie aproape paralel cu pământul şi în continuarea piciorului de lovire (fig.8). vrea să trimită mingea spre gol. iar piciorul de sprijin asigură echilibrul corpului. Acest procedeu se foloseşte numai în situaţii speciale. cu boltă. Când un jucător este cu faţa spre propria poartă şi trebuie să trimită mingea înspre teren. sau a ricoşat din pământ. Biomecanica mişcării de forfecare este următoarea: jucătorul face un pas înainte cu piciorul drept şi sare în înălţime aruncându-şi înainte piciorul stâng. În timpul săriturii execută o extensie a piciorului drept. sau un atacant aflat cu spatele. atunci piciorul de lovire este ridicat lateral cu laba orientată înainte.7).

În momentul căderii gambei. se află pe piciorul de sprijin. Jucătorul îşi ia elan. lateral (în funcţie de direcţia şi traiectoria pe care dorim să o imprimăm). Figura 9 Acest procedeu având o utilizare multilaterală în joc. ca şi în timpul lovirii. Elanul trebuie să fie uniform accelerat.9). muşchii şi articulaţiile sunt relaxate. Figura 10 Gradul de înclinare al trunchiului este în funcţie de înălţimea la care vrem să trimitem mingea. După lovire. Lovirea mingii cu şiretul interior corespunde cu marginea suprafeţei interioare a oaselor metatarsiene de la articulaţia primei falange a degetului mare până la partea interioară a osului gleznei (fig. iar piciorul de lovire se va extinde ducându-se înainte sus. apoi revenirea bruscă dinapoi-înainte. Pentru intensificarea forţei loviturii. şi la circa 25-30 cm.5. corecta ei însuşire cu ambele picioare este indispensabilă pentru un bun jucător de fotbal.10). Biomecanica loviturii. la înălţimea centrului. se aşează în linie cu mingea. sau deasupra lui. în unghi de aproximativ 45 0 faţă de direcţia viitoare a mingii. Pentru ca mingea să aibă o traiectorie joasă. la mingi razante înclinarea spre spate va fi minimă. Greutatea corpului în momentul pendulării piciorului de lovire. iar braţul corespunzător piciorului de sprijin trece înainte şi încheie mişcarea îndoindu-se în faţa pieptului. pe când braţul din partea piciorului care a executat lovitura se retrage spre spate. uşor flexat. asemănătoare mersului şi alergării. flexat din genunchi. Piciorul de sprijin. cât şi în momentul lovirii mingii. sau puţin înapoia ei. Loviturile cu şiretul interior nu cer o pregătire sau o poziţie anume. în aşa fel încât contactul cu mingea se ia ldin ateral de şiret (fig. În funcţie de intenţia jucătorului de a şuta pe sus sau razant. piciorul continuă mişcarea de pendulare trecând cruciş în faţa corpului. oferind cele mai multe avantaje.c. verticala care cade de la genunchi să fie deasupra mingii (fig. este necesar să se respecte o poziţie corectă a gambei şi a labei piciorului.1).1. este considerat ca procedeul cel mai important de lovire a mingii. fără ca bazinul să fie deplasat înainte (fig. mişcarea de lovire fiind naturală. laba piciorului este orientată puţin spre înafară. Lovirea mingii cu şiretul interior Descrierea procedeului. laba piciorului este întinsă spre sol şi încordată. iar ultimul pas înainte de luarea poziţiei faţă de minge să fie puţin mai lung. el va lovi mingea cu şiretul sub centru. iar pentru o traiectorie înaltă piciorul de sprijin este situat înapoia mingii.Cel mai important lucru este ca mingea să fie lovită cu acelaşi picior care a făcut împingerea (bătaia). Unghiul format de coapsă şi gambă trebuie păstrat cât mai mult.2). trunchiul execută o extindere. 44 . în special. 3. Odată cu ultimul pas alungit al elanului începe pendularea piciorului înapoi.

Lovitura cu şiretul exterior fiind puternică dar în acelaşi timp putându-i-se imprima şi traiectorii curbate. b) Laba încordată a piciorului (gleznă rigidă) face ca mingea să fie lovită numai cu partea corespunzătoare degetului mare. lansări. centrări. lovituri libere. 45 . c) Înclinarea trunchiului pe spate din şoldul piciorului de sprijin.Conţinut tactic. iar forţa de lovire va fi mai slabă. mai ales la înaintaşi. Figura 11 Mişcarea de lovire este asemănătoare cu şiretul interior (biomecanica). de unde un procentaj mare de imprecizie. se utilizează în pase. d) O greşeală mai rară este aşezarea piciorului de sprijin prea departe de minge. Astfel putem efectua pase scurte. Jucătorii cu aşa zise picioare în formă de „O“ (picioare de cavalerist) sunt predispuşi la loviturile cu şiretul exterior: poziţia labei piciorului uşurează în mod considerabil atingerea şi lovirea precisă a mingii cu şiretul exterior. Şiretul exterior este o suprafaţă relativ plană. Lovitura cu şiretul exterior este un procedeu destul de obişnuit de a lovi mingea. în adâncime. iar contactul cu mingea se ia pe partea exterioară a şiretului. dirijarea mingilor cu efect etc. care face ca partea exterioară a şiretului să se aplice foarte bine la minge. lungi. degajări. Lovirea mingii cu şiretul exterior Descrierea procedeului.5. centrări. cu deosebirea că vârful labei piciorului este îndreptat spre interior. 3. şut la poartă. Conţinutul tactic.1. Greşeli frecvente: a) Mingii lovite i se imprimă o mişcare de rotaţie prea puternică. Figura 11 Traiectoria pe care o va lua mingea după lovirea cu şiretul exterior este în funcţie de unghiul de răsucire a labei spre interior. deschideri. şut la poartă şi lovituri libere. Greşeli frecvente: .d. datorită suprafeţei late şi configuraţiei anatomice a gleznei. în direcţie laterală. ce se întinde de la articulaţia care leagă degetul mic de metatars până aproape de prelungirea exterioară a gleznei (fig. în consecinţă piciorul de lovire va descrie o mişcare circulară pronunţată. lateral. din cauza elanului în linie dreaptă. va face ca mingea astfel lovită să treacă pe deasupra porţii. de poziţia piciorului de sprijin şi de punctul unde se aplică lovitura. Posibilităţile de a lovi mingea cu şiretul sunt numeroase în timpul unui joc.laba piciorului întoarsă exagerat înăuntru.11).

Devierea mingii Oprirea şi chiar preluarea mingii. În cazul devierilor cu pieptul. 3. deosebirea constă în locul cu care se ia contactul cu mingea (mai aproape de călcâi) (fig. Pentru a stăpâni bine loviturile cu efect. împiedică interceptarea de către adversar.12). în general pentru executarea unor lovituri cu efect şi pentru pasele înşelătoare. Figura 12 Conţinut tactic.- piciorul de sprijin se aşează prea aproape de minge.1. În cazul antrenamentelor ne vom mărgini cel mult la prezentarea loviturii.5. Lovirea mingii cu exteriorul Descrierea procedeului. la lovirea mingilor din volé. el fiind adeseori lipsit de precizie. Lovitura cu exteriorul este indicată mai ales pentru pasarea înşelătoare a mingilor aflate pe sol sau care se rostogolesc în faţa jucătorului. se cere un dezvoltat simţ al mingii şi capacitate de apreciere a distanţelor. 3. Pentru ca mingea să poată fi deviată este necesar ca ea să vină spre jucător cu o viteză destul de mare. pe parcurs. în anumite situaţii. în special în cel profesionist. Această lovitură este folosită rar. nu este indicată deoarece dă posibilitatea adversarului să-şi organizeze şi să ia contramăsuri. a loviturilor de colţ sau a centrărilor pentru a-l deruta pe portar prin efectul imprimat mingilor.piciorul de sprijin aşezat foarte aproape de minge. Procedeul prin care schimbăm direcţia iniţială a mingii folosind piciorul sau pieptul. urmând ca jucătorii cu simţul dezvoltat al mingii. Folosirea mingilor dintr-o bucată (vezi jocul echipei Steaua Bucureşti) se aplică în situaţia marcajului strict „om la om“. glezna rămâne relaxată în momentul lovirii. evitând pe cât posibil folosirea procedeului „de dragul artei“. din distracţie. cap sau piept) va fi orientată în direcţia în care urmează să fie dirijată mingea. Aceste calităţi se obţin printr-un antrenament continuu şi îndelungat. izbirea se face sub centru şi nu deasupra aşa cum ar fi corect. suprafaţa care vine în contact cu mingea (picior. Lovitura cu exteriorul nu va fi predată începătorilor. Ea se execută identic cu lovirea mingii cu şiretul exterior (biomecanica). La această lovitură mingea vine în contact cu partea exterioară a labei piciorului aproape de călcâi. a apărut din ce în ce mai frecvent procedeul cunoscut sub denumirea „devierea mingii“. în schimb. deoarece elanul piciorului de lovire nu trădează viitoarea direcţie a mingii.lovitura nu se aplică tangenţial. în zonele din imediata apropiere a porţilor. În momentul contactului. 46 . Din această cauză mingea va avea o traiectorie înaltă.1. să încerce execuţia loviturii. iar partea cu care ia contact să fie încordată. . De altfel lovitura cu exteriorul nu trebuie folosită decât atunci când nu există altă posibilitate . Greşeli frecvente: . Loviturile cu exteriorul se folosesc de obicei pentru şutul la poartă şi în executarea loviturilor libere cu zid. sau capul trunchiul execută o răsucire bruscă din articulaţia coxo-femurală în momentul contactului cu mingea spre direcţia viitoare a mingii.f. De aceea în fotbalul actual. din această cauză „efectul“ este foarte mic.e.5.

Piciorul este întors din şold în afară până vine în unghi drept faţă de direcţia pe care trebuie să o urmeze mingea. După elan urmează aşezarea piciorului de sprijin lateral faţă de minge la 10-15 cm. Concomitent cu aşezarea piciorului de sprijin urmează potrivirea şi ridicarea piciorului care execută lovitura. Genunchiul piciorului care execută lovitura va fi puţin flexat şi relaxat. Lovirea mingii cu interiorul labei – latul A doua grupă principală cuprinde procedeul de lovire a mingii cu interiorul labei (latul). Această „deviere a mingii“ este o componentă indispensabilă a jocului modern actual. după care urmează revenirea bruscă a piciorului spre minge. în dirijarea mingii. Chelsea.5. Milan.C. Figura 13 Biomecanica procedeului. între cele două tălpi în momentul lovirii mingi trebuie să fie un unghi de 900.1. iar braţul opus piciorului de lovire flexat din cot este dus înainte.13). Elanul se ia în linie dreaptă. contribuind la creşterea vitezei de joc. Grupa a II-a 3. Mişcarea de lovire propriu-zisă porneşte din articulaţia coapsei. ceea ce face ca în şcoală învăţarea tehnicii jocului de fotbal să înceapă cu predarea lovirii mingi cu latul (fig.În urma devierii mingea este direcţionată spre un coechipier (în cazul contraloviturii mingea rămâne la executant)care la rândul lui va continua acţiunea de joc începută. iar axa longitudinală a labei. Elanul este uşor şi relaxat. A. iar în momentul lovirii articulaţiile genunchiului şi gleznei vor fi încordate. cu genunchiul uşor flexat. Ajax etc) Tehnica viitorului are la bază tocmai această transmite a mingii direct (deviere) fără preluare spre coechipierul cel mai bine poziţionat contribuind la dinamica şi nu în ultimul rând la spectaculozitatea jocului de fotbal. Steaua. Lovitura propriu-zisă este urmată de aşa-zisa „însoţire“. Tehnica lovirii mingii cu latul poate fi însuşită relativ uşor. Arsenal.14). Barcelona. Descrierea procedeului. Lovirea mingii cu latul este un procedeu uşor de executat şi mai ales precis. Greutatea corpului se află mai mult pe călcâiul piciorului de sprijin. osul călcâiului şi partea interioară a osului gleznei. Pendularea piciorului spre spate nu trebuie exagerată. procedeu foarte des folosit de către jucătorii de fotbal datorită preciziei mari în dirijarea mingii. datorită suprafeţei mari cu care vine mingea în contact. privirea urmăreşte mingea. şi nu trebuie să fie mai lung de 3-4 metri. o continuăm asigurând o cât mai îndelungată dirijare a mingii (fig. iar celălalt rămâne lângă corp pentru menţinerea echilibrului. aproape paralelă cu direcţia loviturii. 47 . Însuşirea ei fiind uşurată de suprafaţa mare şi netedă a labei piciorului. ci după relaxarea articulaţiilor temporar încordate.g. Trunchiul se apleacă puţin înainte. nu oprim mişcarea piciorului. prin care se face diferenţierea echipelor de top (ex. limitată de articulaţia degetului mare. Mai concret. deoarece nu poate influenţa forţa loviturii. După executarea loviturii. Suprafaţa numită „latul“ este porţiunea aproximativ triunghiulară de pe partea triunghiulară a labei piciorului.

Conţinut tactic. Aceeaşi mişcare de rotaţie se poate produce şi datorită răsucirii incomplete a labei piciorului de lovire în afară.Figura 14 Variante ale procedeului Mişcarea descrisă mai sus se referă la lovirea mingilor oprite sau care se rostogolesc pe sol. ci este necesar să ajungem efectiv la locul potrivit. pentru ca laba piciorului să întâlnească mingea. Pentru executarea loviturii din „drob“ nu ajunge deci numai intenţia. suprafaţa de lovire nu va fi rigidă. fără o pendulare corespunzătoare a piciorului spre spate şi însoţirea acesteia după lovire. fiindcă locul ricoşării determină cu precizie şi locul luării poziţiei faţă de minge. În consecinţă. exact în momentul în care mingea a ricoşat de pe sol.aşezarea piciorului de sprijin cu vârful în afară. b) lovirea mingilor din drob (care ating solul). de asemenea mai este folosită în şutul la poartă.în momentul executării loviturii articulaţiile nu sunt încordate. 48 . Aceasta se referă la momentul ricoşării de pe sol. În cazul lovirii mingii cu latul întâlnim: a) lovirea mingilor din aer. urmare o lovitură lipsită de precizie. Executarea acestei lovituri este dificilă. . fapt care va duce la imprimarea unei mişcări de rotaţie datorită forţei care nu se transmite în direcţia centrului ei. b) Tehnica lovirii mingilor ricoşate de pe sol nu se deosebeşte de cele descrise mai sus. la aşa zisele lovituri din „drob“. în funcţie de necesităţi. a) Dacă mingea vine din aer pe o traiectorie arcuită. După cum se ştie unghiul de sosire şi unghiul de ricoşare a mingii sunt în principiu egale. prin „pocnire“. tehnica loviturii cu latul va fi modificată. Lovirea mingii cu latul este folosită pentru transmiterile mingii la distanţe scurte şi medii. rezultă că axa longitudinală a labei piciorului va trebui potrivită de jucător în funcţie de unghiul de sosire a mingii şi de direcţia în care doreşte s-o transmită.o altă greşeală este lovirea mingii scurt. iar forţa mingii va slăbi. Poziţia corpului şi a braţelor rămân neschimbate. dar executarea loviturii este mai dificilă. Pendularea spre spate a piciorului şi însoţirea mingii vor fi mai scurte. Greşeli frecvente: . . din apropiere. astfel ca genunchiul piciorului care execută lovitura să fie flexat mai mult.

ca ultimă soluţie (fig. a trunchiului şi a braţelor este identică cu poziţia arătată la lovitura cu mijlocul şiretului. Cu ajutorul genunchiului mingea poate fi transmisă la distanţe mici putând fi folosită pentru degajări şi chiar pentru şuturi la poartă. b) Lovirea mingi cu genunchiul În timpul jocului apar situaţii când mingea datorită înălţimii ei nu poate fi lovită nici cu capul nici cu piciorul. executată din coapsă. Lovirea cu călcâiul nu se învaţă în cadrul antrenamentului cu temă distinctă.15). jucătorul aflat în alergare după minge va trebui mai întâi să o depăşească cu piciorul de sprijin. dar folosirea ei în cazuri adecvate nu trebuie interzisă.1. Figura 16 49 . Cu această mişcare vom transmite mingea. Loviturile întâmplătoare A treia grupă – secundară care va cuprinde loviturile întâmplătoare din jocul de fotbal: a) Lovirea mingii cu călcâiul. Poziţia piciorului de sprijin. În acest caz. cu o smucitură în sus. fiind foarte rar întâlnită în cadrul jocului de fotbal şi atunci cu totul întâmplător (fig. c) Aruncarea mingii.g. jucătorul recurge la lovitura cu călcâiul. În astfel de cazuri. b) Lovirea mingii cu genunchiul. În cadrul antrenamentelor nu ne vom ocupa de această lovitură.5. În cazul mingilor aflate în mişcare execuţia devine dificilă şi derutantă atât pentru coechipieri cât şi pentru adversari. în aşa fel încât în momentul lovirii cu călcâiului mingea să se găsească într-o poziţie corespunzătoare. Când mingea nu mai poate fi atinsă cu o altă parte a corpului. constrâns de împrejurări jucătorul va folosi genunchiul. flexând totodată genunchiul.Grupa a III-a 3. Figura 15 Piciorul de sprijin trebuie aşezat lângă minge. a) Lovirea mingii cu călcâiul La această lovitură mingea este atinsă cu partea labei piciorului din jurul osului călcâiului.16). cu deosebirea că nu mai avem timp pentru pendularea spre spate a coapsei încât vom ridica piciorul aflat pe sol. Lovitura cu călcâiul face parte din categoria loviturilor folosite numai în cazuri extreme.

17). Aruncarea mingii cu piciorul se execută numai când mingea este oprită şi se utilizează în două situaţii distincte: • la loviturile libere cu zid din apropierea porţii. Pentru a efectua o preluare prin amortizare cu piciorul a mingii venite cu traiectorie înaltă. Vârful piciorului de execuţie se introduce sub minge în direcţia mijlocului ei. Acest procedeu utilizat în joc. traiectoria şi viteza. piept. iar pentru a-l depăşi mingea este aruncată peste el. şi. iar la contactul cu ea îl retrage. • când pe direcţia de pasare a mingii s-a interpus un apărător. cu vârful îndreptat înainte pe direcţia de aruncare. este aşezat la 5-10 cm. Amortizarea se produce atunci când mingea aflată în mişcare. deoarece tehnica de execuţie poate fi însuşită relativ rapid. . Greşeli frecvente: . ricoşând între pământ şi talpă. Printr-o mişcare rapidă executată în sus şi înainte. mărind totodată spectaculozitatea jocului. Mingea după ce a atins pământul sare şi se loveşte de talpa piciorului.c) Aruncarea mingii cu piciorul Deşi este mai puţin utilizat în joc. Piciorul de sprijin. Aruncarea mingii cu piciorul nu necesită o perioadă lungă de pregătire. Intrarea în posesia mingii În capitolul anterior am analizat procedeele prin care mingea este pusă în mişcare (lovită) folosind piciorul. cap) se va reîntoarce în direcţia opusă.2. creează elementul spontaneităţii. pentru a fi transmisă unui coechipier care pentru a putea continua acţiunea de joc trebuie să intre în posesia ei. jucătorul ridică piciorul în întâmpinarea mingii. ridicând talpa piciorului cu vârful în sus (fig. Fotbalul modern a adus în prim plan preluarea prin „contra-lovitură“ care în fond este tot o ricoşare. lateral şi înapoia mingii. Mingea în mişcare întâlnind un corp rezistent (picior. fiind uşor flexat din genunchi şi având laba ridicată din călcâi. de unde se loveşte iarăşi de pământ. ca urmare mingea va avea o traiectorie joasă sau prea înaltă mărind şansele de nereuşită. Intrarea în posesia mingii este un procedeu tehnic prin care mingea îşi modifică direcţia. pentru a putea fi utilizată cât mai favorabil de către jucători. Jucătorul pentru a efectua o preluare prin ricoşare a mingii venite pe sus se va aşeza pe direcţia mingii.5. 3. la o distanţă care corespunde momentului tactic. excepţie fac jucătorii de clasă (la noi Dobrin şi Hagi l-au folosit cu succes) trebuie menţionat şi descris cu recomandarea de a fi cunoscut şi aplicat în joc în situaţiile în care se impune. Privirea este aţintită în permanenţă asupra mingii până când mingea îşi face efectul dorit.laba piciorului care execută aruncarea acţionează într-una din părţile laterale ale mingii. Ricoşarea. apoi retragerea se micşorează treptat. mingea este aruncată peste adversar. La baza tuturor preluărilor stau două legi mecanice bine cunoscute: amortizarea şi ricoşarea.18). 50 .piciorul de sprijin este aşezat prea înaintea sau prea în spatele mingii. adică va ricoşa. urmând o traiectorie greşită. la început cu o viteză apropiată de viteza cu care vine mingea. determinând rămânerea ei în imediata apropiere a jucătorului (fig. întâlneşte o rezistenţă mobilă Figura 18 Figura 17 (jucătorul) care în contact cu mingea se retrage.

c) cu şiretul exterior. care îşi continuă deplasarea în aceeaşi direcţie (fig. A. cu laba piciorului: a) cu latul. Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi. Tehnica se deosebeşte în cel de-al doilea caz prin întinderea labei piciorului. preluarea mingii cu capul. În urma acestei ciocniri mingea se reîntoarce înapoi în direcţia imprimată de jucător. preluarea mingii cu abdomenul. relaxată din genunchi şi şold în direcţie opusă celei din care vine mingea. Preluarea mingii cu piciorul 1. Jucătorul se aşează pe direcţia de sosire a mingii ridicând laba piciorului cu vârful în sus la circa 6-7 cm.2. D. pieptul sau capul. C. cu coapsa. Figura 19 Clasificarea procedeelor de intrare în posesia mingii Procedeele de intrare în posesia mingii se clasifică după partea corpului cu care mingea vine în contact pentru a se efectua preluarea. b) cu mijlocul şiretului. d) cu talpa.5. Biomecanica procedeului. e) cu călcâiul. După contactul cu solul mingea întâlneşte talpa şi rămâne pe pământ. de pământ. 3. Teoretic unghiul de ricoşare este egal cu unghiul de izbire. ea poate să rămână sub talpă sau să ricoşeze în faţă.a. adică înainte (fig. B. braţele ridicate lateral pentru menţinerea echilibrului. preluarea mingii cu piciorul. oprirea sau preluarea ei se va face cu talpa ghetei (a labei). preluarea mingii cu pieptul. În urma preluării mingii cu talpa. iar celălalt picior se ridică din şold cu genunchiul uşor flexat şi aşezăm talpa uşor oblic în faţa mingii în momentul în care aceasta atinge pământul sub un astfel de unghi încât mingea izbindu-se de talpă să se îndrepte spre sol oprindu-se. astfel: A.20).19). 3. 2.Contralovitura rezultă dintr-o ciocnire a mingii cu piciorul. Preluarea mingii cu talpa În cazul în care mingea atinge solul înaintea planului lateral al corpului. Figura 20 51 . cu gamba (fluierul piciorului). care vin din sensuri opuse.

Greşeli frecvente: . iar braţele ridicate lateral ajută la menţinerea echilibrului. Preluăm cu exteriorul piciorului drept. fără să ridice piciorul din şold. Cu cât laba piciorului se apropie de sol. La baza reuşitei acestui procedeu stă mobilitatea articulaţiei coxofemurale de care depinde ridicarea cât mai sus a piciorului în întâmpinarea mingi. În momentul preluării. Prea devreme. jucătorul se află în aer. În timpul preluării. 52 . iar piciorul de execuţie este ridicat din şold cât mai sus.5. Există jucători foarte dotaţi care reuşesc să execute astfel de preluări numai prin „cedarea“ bruscă (relaxarea) labei piciorului.preluarea cu întoarcere se efectuează în doi timpi şi nu într-o singură mişcare continuă. . Piciorul de sprijin flexat din genunchi suportă toată greutatea corpului. efectuată din articulaţia gleznei. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului Ca regulă generală oprirea mingilor se face cu latul piciorului. Însoţind mingea pe un parcurs cât mai lung cu laba piciorului relaxată şi cu viteza de coborâre a piciorului treptat micşorată.Greşeli frecvente: . 3.2. Figura 21 Ridicarea piciorului depinde de înălţimea de la care vine mingea. având genunchiul uşor flexat. dar întâlnim situaţii în decursul jocului când nu putem folosi latul fiind nevoiţi să executăm preluarea mingii cu exteriorul celuilalt picior. Biomecanica procedeului.principala greşeală constă în alegerea greşită momentului când piciorul începe mişcarea de coborâre. se evită greşelile de preluare datorate denivelărilor gazonului. cu atât se va micşora viteza de coborâre a piciorului. mingea nu întâlneşte piciorul.5. Biomecanica procedeului.b.greutatea corpului este lăsată pe piciorul care execută preluarea. . iar prea târziu mingea întâlneşte un corp rigid şi ricoşează departe.2. Mingea rămâne sub talpă. care trebuie să se facă destul de rapid. greutatea este repartizată pe piciorul de sprijin. ea îşi va pierde forţa şi se va opri în faţa piciorului (fig. 3. În timpul ridicării şi coborârii rapide a piciorului de execuţie. Preluarea cu mijlocul şiretului se aplică mingilor venite cu traiectorie. iar braţele ridicate lateral menţinând echilibrul. la început aproape cu aceeaşi iuţeală ca şi viteza de cădere a mingii.21). Unghiul format din talpă şi sol nu este corespunzător. În momentul în care mingea atinge mijlocul şiretului începe coborârea. Acest procedeu se poate executa şi prin săritură.articulaţia gleznei este rigidă din care cauză mingea se va depărta de jucător. având genunchiul puţin flexat. trunchiul este puţin aplecat înainte. care este şi foarte greu de executat. trunchiul puţin aplecat înainte. când urmează să primim mingea din dreapta şi cu cel stâng când continuăm acţiunea spre stânga cu mingea venită din aceeaşi direcţie. mingea trece pe sub talpă. Coborârea piciorului în acest caz se face cu o mişcare scurtă. Cu cât înălţimea este mai joasă ridicarea este mai mică. Folosind acest procedeu spectaculos de oprire a mingii. La baza acestui procedeu stă „cedarea“ rapidă a suprafeţei de izbire în momentul contactului cu mingea. în acelaşi timp putem păstra mingea în imediata apropiere a noastră şi cel mai important aspect. în întâmpinarea mingii. Preluarea mingii cu mijlocul şiretului (şiretul plin). deci şi porţiunea pe care piciorul însoţeşte mingea va fi mai scurtă. Prin aceasta se atinge scopul urmărit: însoţirea mingii pe un parcurs cât mai lung.c. contactul cu solul se face concomitent cu mingea. deci micşorarea vitezei mingii.

depăşind linia piciorului de sprijin. Preluarea mingii cu interiorul labei Preluarea mingii cu latul se face cu aceeaşi suprafaţă cu care se efectuează lovitura cu latul. Sunt cunoscute trei variante ale preluării cu latul: a) oprirea mingilor rostogolite (fig. iar privirea urmăreşte mişcarea mingii. c) preluarea.23). Figura 22 Preluarea cu şiretul exterior trebuie folosită numai în cazuri extreme. În momentul în care mingea ia contact cu partea interioară a labei. respectiv oprirea mingii ricoşate din pământ (fig.Piciorul de execuţie se ridică în faţa corpului de-a curmezişul.d. Biomecanica procedeului. Jucătorul se aşează pe direcţia sosirii mingii. Mişcarea de preluare începe prin ducerea piciorului înainte. iar piciorul de execuţie este răsucit din şold. Mingea ia contact cu muchia exterioară a labei piciorului şi va sări în sus. braţele lateral. cu piciorul de sprijin flexat uşor din genunchi şi gleznă.22). depărtându-se de picior.24).2. în întâmpinarea mingii. trunchiul puţin aplecat înapoi. piciorul este tras brusc înapoi din şold. 53 . când alte procedee nu pot fi executate deoarece executarea ei este mai dificilă şi necesită un grad sporit de îndemânare. astfel ca gamba să formeze cu solul un unghi de aproximativ 45-500 (fig. în timp ce forţa mingii scade prin amortizare până la oprirea ei în faţa piciorului. 3. Mingea ricoşată în pământ se loveşte de şiretul exterior al piciorului ţinut cu laba deasupra mingii şi o opreşte la sol (fig. greşeala cea mai des întâlnită este aceea că nu răsucim laba piciorului spre interior şi nu o întindem în jos. Figura 23 Articulaţiile sunt relaxate. braţele lateral. Luarea poziţiei faţă de minge este identică ca şi lovitura cu latul.23). întors spre interior din gleznă – cam în felul loviturii cu şiretul exterior – şi întins puţin în jos. Această mişcare trebuie să fie tot atât de rapidă ca viteza de sosire a mingii. Umărul din partea piciorului de sprijin este adus puţin înainte.5. iar contactul cu partea interioară a labei se prelungeşte. b) preluarea din aer a mingii razante sau semi-înalte. În timpul execuţiei.

Biomecanica procedeului. Trunchiul este aplecat înainte şi puţin răsucit în spate spre celălalt picior.24).5. Poziţia piciorului de sprijin. cu vârful îndreptat oblic înainte.greutatea corpului nu este lăsată pe piciorul de sprijin. Piciorul de execuţie uşor răsucit din şold şi cu genunchiul puţin flexat este ridicat spre spate în raport cu înălţimea mingii. fiind prea scurtă. iar umărul din partea piciorului de sprijin adus puţin înainte faţă de celălalt (fig. ajutând la menţinerea echilibrului. . Laba piciorului trebuie ţinută astfel ca axa ei longitudinală să fie paralelă cu terenul. forţa cu care vine mingea scade în aşa măsură încât după izbire mingea nu ricoşează mai mult de un metru de la jucător. rămâne în spatele nostru. . acest procedeu suferă din cauza preciziei în execuţie. jucătorul va prelua mingea care cade în spatele lui cu partea exterioară – cea dintre călcâi şi gleznă – a labei piciorului şi o va trage sau ridica înainte. întâlneşte partea interioară a labei piciorului (gamba şi solul trebuie să formeze un unghi de aproximativ 45-500). Greşeli frecvente: . iar piciorul de sprijin să fie aşezat lângă locul de contact al mingii cu solul. Datorită relaxării sistemului de articulaţii al piciorului. .Figura 24 Tehnica preluării mingilor razante (mingi care nu depăşesc nivelul genunchiului) este aproape identică cu cea a preluării mingilor rostogolite.piciorul pendulant este ridicat prea sus.e. picior care este dus înainte după lovire. Important este ca piciorul de execuţie să fie relaxat în momentul preluării. Preluarea mingilor care ricoşează de la pământ. . Braţul din partea piciorului de sprijin. ca urmare executantul calcă pe minge cu piciorul de execuţie. Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi. iar mingea să cadă pe ea. Preluarea mingii cu călcâiul Este un procedeu mai rar întâlnit în jocul de fotbal.rigiditatea articulaţiilor are drept rezultat ricoşarea mingii la distanţă de piciorul executantului. executând primul pas. relaxat. depărtându-se de executant. iar pentru a intra în posesia ei se întinde piciorul spre spate. mingea va ricoşa în sus. ridicare care se poate realiza prin flexarea amplă a genunchiului.2. În timpul preluării cu călcâiul greutatea corpului se află pe piciorul de sprijin puternic flexat din genunchi. este dus înainte. 3. Mingea ricoşând din pământ.mingea nu ia contact cu „latul“ ci cu gamba sau călcâiul din cauză că executantul nu „conduce“ mingea cu privirea.aşezarea piciorului de sprijin în urma punctului probabil de izbire a mingii cu pământul. a trunchiului şi a braţelor sunt identice cu cele arătate la tehnica preluării mingilor rostogolite. deosebirea constând în ridicarea mai sus a labei piciorului. celălalt răsucit din şold în aşa fel ca axa longitudinală a labei piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii. astfel că mingea trece pe sub talpă. ca pe 54 . Prin ducerea înapoi a piciorului întors din şold – ducere care nu trebuie să depăşească linia corpului – conducem mingea până sub corpul nostru. Trunchiul uşor aplecat înainte. braţul opus este dus înapoi. nu de unul mobil. Se foloseşte atunci când o pasă cu traiectorie arcuită.retragerea întârziată a piciorului – mingea se izbeşte de un corp rigid. Din cauza suprafeţei mici de atingere a mingii. Dacă avem posibilitatea de a efectua preluarea cu un alt procedeu este indicat să renunţăm la preluarea cu călcâiul. . corespunzător înălţimii la care vine mingea. având vârful labei orientat pe direcţia de sosire a mingii.

55 .un plan neted. Biomecanica procedeului. caz în care mingea poate trece printre ele. coapsa rămânând sub coapsa jucătorului. lăsăm ca mingea să intre în unghiul format de gambe cu solul unde. . Centrul de greutate este împins înainte prin flexarea uşoară a genunchilor şi ridicarea călcâielor de pe sol. mingea îşi va pierde viteza (fig. după contactul cu gambele. va lua contact cu terenul. Trunchiul este uşor aplecat înainte.2. . Figura 25 Greşeli frecvente: . Preluarea mingii cu gamba În timpul jocului apar situaţii când nu avem timpul necesar pentru a ridica piciorul şi a efectua o preluare (când mingea vine din faţă).jucătorul nu ridică călcâiele de pe sol şi execută mişcarea de preluare stând pe toată suprafaţa tălpii. Mişcarea în sus a piciorului va fi foarte greu de executat mingea rămânând între coapsă şi gambă sau se va lovi de trunchi. Atunci folosim preluarea cu gamba în special pe terenurile alunecoase. aşezate paralel la o distanţă de aproximativ 20-30 cm. din care cauză mingea va ricoşa prea departe de jucător. 3. ci oblică. Din această poziţie pornirea după preluare se face mai greu.5.axa longitudinală a labei piciorului nu este paralelă cu solul. Se poate executa cu ambele gambe sau numai cu una. Dacă intenţionăm să oprim mingea în faţa noastră.26).f. În tot timpul mişcării privirea trebuie să fie orientată asupra mingii (fig. trunchiul fiind şi mai mult aplecat înainte.gambele nu sunt suficient de apropiate. iar privirea urmăreşte mingea.în momentul izbirii genunchii sunt întinşi prea puternic înainte. braţele menţin echilibrul.25). . în spatele punctului unde este mingea. mingea va cădea lateral de picior şi nu în direcţia mişcării. Suprafaţa de contact cu mingea nu va fi orizontală.piciorul nu este întors în mod suficient din şold spre spate. Greutatea corpului este lăsată pe ambele picioare. Aducerea mingii în faţă se face printr-o uşoară mişcare a piciorului. Figura 26 Greşeli frecvente: .

Cauza acestei greşeli este că jucătorul nu urmăreşte traiectoria mingii până în momentul contactului cu coapsa. flexat din genunchi. Condiţiile preluării cu coapsa sunt favorabile datorită stratului de muşchi care asigură o amortizare corespunzătoare a tăriei mingii. iar toracele bombat astfel ca înainte de contactul cu mingea trunchiul să formeze un arc uşor aplecat spre spate. nici cu pieptul. vom folosi coapsa piciorului. să cadă direct pe pământ – atunci când avem intenţia să pasăm sau să conducem mingea. Lăsarea în jos a coapsei este posibilă prin ducerea spre spate a piciorului din şold.2. Suprafaţa de izbire este lăsată în jos în momentul contactului cu mingea. cu faţa la minge şi genunchii uşor flexaţi. Jucătorul se aşează pe direcţia de sosire a mingii. Preluarea mingii cu coapsa se poate execut în două feluri: 1. În esenţă preluarea se face la fel ca şi preluarea mingii cu şiretul plin. mingea după contactul cu coapsa să aibă o traiectorie înaltă – atunci când faza de joc ne obligă să menţinem mingea în apropiere. 3. Figura 27 Greşeli frecvente: . după izbire mingea va cădea la pământ (fig. Poziţia toracelui fiind acum verticală. Biomecanica procedeului. Biomecanica preluării.h. Privirea este în permanenţă asupra mingii (fig. având greutatea corpului pe piciorul de sprijin.g. mingea putând ricoşa la distanţă.27). preluarea mingii cu pieptul nu necesită pregătiri speciale datorită suprafeţei mari de contact cu mingea şi datorită faptului că pieptul este mult mai moale decât laba piciorului. În momentul contactului toracele bombat este retras repede.5.2. Preluarea mingii cu coapsa Dacă mingea are o traiectorie care nu permite oprirea ei nici cu laba piciorului. Braţele ridicate lateral ajută la menţinerea echilibrului iar privirea urmăreşte mingea. Preluarea mingii cu pieptul Preluarea mingii cu pieptul este indicată în cazul mingilor venite cu boltă sau când transmiterea mingii cu capul este nerecomandabilă din punct de vedere tactic. .28). Celălalt picior va fi ridicat din şold cu genunchiul flexat astfel ca suprafaţa coapsei să fie orizontală. Greutatea repartizată în mod egal pe ambele picioare. 56 . Acest procedeu este folosit foarte des de jucători. Jucătorul ia o uşoară poziţie pe spate.începătorii coboară coapsa prea încet sau prea repede.mingea ia contact cu partea coapsei din apropierea genunchiului.3. să ricoşeze aproape vertical sau să cadă în faţă pentru a continua rapid acţiunea de joc. în plus.5. sau 2. datorită rezultatelor bune pe care le dă. Mingea poate fi oprită pe piept.

mingea nu este urmărită cu privirea fapt care duce la luarea contactului cu faţa în loc de piept.corpul nu se aşează pe direcţia mingii. Greşeli frecvente: . în acest caz mingea va aluneca lateral. braţele relaxate lângă corp iar privirea urmăreşte mingea. deci mingea va întâlni o suprafaţă rigidă – efectul amortizor se anulează – şi mingea va sări departe de jucător. greutatea corpului repartizată în mod egal pe ambele picioare.planul frontal al pieptului nu stă perpendicular pe direcţia din care vine mingea.pentru a se evita jucarea mingii cu mâna este indicat ca braţele să fie ţinute lateral în momentul preluării. iar mingea va cădea uşor pe sol (fig.retragerea pieptului se face cu întârziere. . Figura 29 Greşeli frecvente: . amortizând lovitura. cu atât planul toracelui trebuie să se apropie de orizontală. Preluarea mingii cu abdomenul Pentru oprirea mingilor care ricoşează de la sol la o înălţime ce depăşeşte posibilitatea opririi ei cu gamba sau latul se foloseşte suprafaţa moale a abdomenului.2. cu genunchii uşor flexaţi.nu se apreciază exact locul de contact al mingii cu solul. Jucătorul se aşează în faţa mingii. 57 . Poziţia suprafeţei toracelui este în funcţie de traiectoria mingii. Biomecanica procedeului. rezultând ricoşarea laterală a mingii. . care fiind prea aproape de corp. Cu cât traiectoria se apropie de verticală.Figura 28 Dacă dorim ca mingea în contact cu suprafaţa pieptului să ia o traiectorie înaltă. În momentul contactului mingii cu suprafaţa abdominală. ci oblic.i. rezultând ricoşarea în sus a mingii.29). atunci în momentul izbirii se execută o extensie din articulaţiile gleznelor şi genunchilor. . care amortizează mult mai uşor forţa cu care vine mingea. determină trecerea mingii printre picioarele executantului. . iar trunchiul este împins în întâmpinarea mingii. trunchiul se apleacă înainte din şold.5. 3.

în special pentru a creşte viteza de joc. corpul împins înainte din gât. Conducerea mingii Conducerea mingii este elementul tehnic în care mingea în urma unor lovituri succesive şi repetate cu una din părţile labei piciorului.2.3. de echipă.3. 2. Toţi jucătorii unei echipe apelează la acest procedeu tehnic – conducerea mingii – mai mult sau mai puţin în decursul jocului.30).5. Biomecanica procedeului. Preluarea mingii cu capul În timpul jocului apar situaţii când mingea venită la înălţimea capului nu poate fi jucată cu capul din motive tactice. Preluarea mingii cu capul este cel mai dificil procedeu de preluare datorită suprafeţei mici şi tari din care mingea poate ricoşa cu uşurinţă. Totuşi sunt situaţii când conducerea mingii devine inevitabilă. fiind un apanaj al jocului individual. braţele lateral ajută la menţinerea echilibrului. Această execuţie este recomandată numai în cazuri extreme. datorită acestui lucru mingea va întâlni o suprafaţă rigidă şi va ricoşa departe de executant. fiind singurul procedeu tehnic folosit pentru a păstra mingea. coechipierii fiind marcaţi sau când atacantul a scăpat de ultimul apărător la 20-30 metri distanţă de poarta adversă şi este nevoit să se îndrepte singur spre ea. Atunci suntem nevoiţi să efectuăm o preluare folosind pentru aceasta capul. mingea ricoşând departe de jucător. Viteza de joc creşte datorită paselor directe şi rapide şi nu conducerii mingii. în funcţie de postul ocupat în echipă şi de felul cum trebuie continuată acţiunea de joc deja începută. 58 . pentru a face loc jocului combinativ.5. Rezultă o amortizare mai puţin reuşită. cu genunchiul uşor flexat. Execuţia este greşită şi în cazul folosirii numai a articulaţiei şoldului. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul când jucătorul nu are cui pasa mingea. trunchiul aproape drept. În momentul contactului cu mingea capul se retrage şi concomitent cu aceasta se accentuează flexarea din genunchi.3. 3. Clasificarea procedeelor de conducere a mingii În practică întâlnim trei procedee pentru conducerea mingii. Roşculeţ).a. care este o „frână“ în calea măriri vitezei. În fotbalul modern al zilelor noastre. iar privirea urmăreşte traiectoria mingii. Nu este greşit dacă începem „cedarea“ articulaţiilor înainte de contactul frunţii cu mingea.j. Conducerea cu mijlocul şiretului. este dirijată înainte în aşa fel încât să rămână permanent sub controlul jucătorului (definiţie dată de N. În decursul evoluţiei fotbalului conducerea mingii a fost la mare cinste. Conducerea cu interiorul şiretului. Acestea sunt următoarele: 1. jocul individual trece pe planul doi. atât timp cât jocul de pase nu s-a perfecţionat.5. Mingea este aşteptată în poziţie de fandare spre spate. Figura 30 Greşeli frecvente: Jucătorul întârzie retragerea capului şi a trunchiului. prin retragerea trunchiului şi a gleznei. Mingea vine în contact cu fruntea (fig. Conducerea şi protejarea mingii 3. este preferabil o pasă cu capul dacă există o posibilitate sau o retragere pentru a efectua o preluare pe piept sau coapsă.

este bine să se ridice capul pentru a vedea terenul.32). Figura 31 Cu toate că suprafaţa de contact cu mingea este mai mare. 1. datorită poziţiei picioarelor care se schimbă în continuu. după necesitate. iar privirea îndreptată spre minge în momentul contactului cu piciorul. coechipierii şi mai ales adversarii (fig.31). deci cu aceeaşi suprafaţă cu care se execută lovitura cu şiretul interior. iar laba piciorului este orientată cu vârful în jos. Braţele acţionează normal pe lângă corp. Laba piciorului este relaxată din gleznă. Conducerea mingii cu şiretul plin Acest procedeu de conducere este mai dificil datorită faptului că mingea este „împinsă“ cu mijlocul şiretului. acest procedeu nu permite o deplasare rapidă a jucătorilor. Între două atingerii ale mingii cu piciorul.3. Biomecanica procedeului În timpul conducerii laba piciorului care conduce mingea este întoarsă în afară. Conducerea mingii cu interiorul şiretului Denumirea procedeului vine de la porţiunea labei piciorului care vine în contact cu mingea în timpul conducerii. Mingea este împinsă de jucător cu partea exterioară a şiretului. Conducerea cu exteriorul şiretului. 59 . deci în continuu solicitată şi încordată (fig. trunchiul uşor aplecat şi răsucit în direcţia piciorului de sprijin. iar genunchiul piciorului care conduce mingea este îndepărtat de axa corpului. 2. În schimb îl întâlnim atunci când vrem să protejăm mingea de intervenţia adversarului care efectuează un atac de deposedare.

cu deosebirea că axul longitudinal al axei piciorului nu-şi schimbă poziţia în momentul atingerii mingii. a jucătorului în timpul alergării. Lovitura se aplică mingii de sus în jos. şi anume: • se poate imprima mingii o mişcare de „retro“ foarte bună. Biomecanica procedeului Poziţia corpului. în acest fel suprafaţa de conducere devenind mai mare. naturale. • corpul în timpul conducerii mingii are o mişcare normală avantajând astfel deplasarea rapidă a jucătorului. Folosirea lui este indicată în depăşirea unui adversar. Conducerea mingii cu şiretul exterior Mingea ia contact cu şiretul exterior al labei piciorului în momentul conducerii. laba piciorului este răsucită spre interior. 3. efect care menţine mingea în apropierea jucătorului. precum şi de suprafaţa mare de atingere. Faţă de procedeul anterior conducerea mingii cu şiretul plin. genunchiul se apropie de axa longitudinală a corpului. prezintă unele avantaje. datorită poziţiei normale. 60 . Acest procedeu prezintă cele mai mari avantaje. • mişcarea de alergare este continuă. iar poziţia trunchiului şi balansul braţelor este identic cu cel de la procedeele anterioare. iar răsucirea trunchiului în timpul conducerii este abia perceptibilă. Laba piciorului este relaxată şi întoarsă din gleznă spre interior. ceea ce face a mingea să capete efectul de „retro“. din care cauză este cel mai utilizat în timpul jocului. Principalul avantaj este rapiditatea ce se obţine prin folosirea lui.Figura 32 Jucătorii începători au reţinere în folosirea acestui procedeu datorită posibilităţii de a lovi pământul cu vârful bocancului. Figura 33 Biomecanica procedeului În momentul împingerii mingii înainte. a braţelor şi a trunchiului este identică cu cea descrisă la procedeul anterior.33). sau când jucătorul are câmp liber spre poarta adversă (fig.

aplicat în mijlocul ei. ritmul alergării este întrerupt în timpul conducerii mingii. 61 .3. jucătorul depărtează prea mult mingea de picior. iar adversarul caută să intervină. Când jucătorul este întors complet. glezna este încordată în timpul atingerii. Scopul acestor manevre este scoaterea mingii din raza de acţiune a adversarului. în speţă vârful bocancului. Protejarea mingii statice Când jucătorii atacanţi-apărători se găsesc faţă în faţă. în timpul conducerii jucătorul nu foloseşte ambele picioare. Conducerea mingii cu vârful labei piciorului Acest procedeu se execută cu cea mai mică suprafaţă de atingere a labei piciorului – vârful – din care cauză este folosită foarte rar în jocul de fotbal şi numai în situaţii speciale cum ar fi teren acoperit cu apă. în acelaşi timp piciorul de sprijin pivotează producând întoarcerea jucătorului cu spatele la adversar. în principal cu conducerea (de care foarte greu poate fi delimitată). uşor ridicate şi flexate din articulaţia coatelor. cu zăpadă. o fereşte de intervenţia adversarului. Protejarea mingii se foloseşte numai când jucătorul cu mingea este atacat de adversar şi când nu are posibilitatea să combine cu un partener. prin trageri repetate. printr-o singură manevră sau prin mai multe. Protejarea mingii în timpul conducerii Jucătorul în timpul conducerii îşi interpune corpul între minge şi adversar pentru a anihila orice intervenţie la minge din partea apărătorului. o dată cu tragerea mingii. piciorul de sprijin se roteşte producând întoarcerea jucătorului până când acesta ajunge cu spatele la adversar. În cazul unei singure manevre. Atacantul aşează piciorul pe minge şi o trage înapoi.4. Conducerea mingii cu ambele picioare prin lovituri alternative Mingea lovită cu interiorul labei piciorului. Jucătorul în timpul conducerii îşi interpune corpul între minge şi adversar pentru a anihila orice intervenţie la minge din partea apărătorului. ci lovită cu piciorul. 3. 5. rigid. piciorul de sprijin efectuează paşi săltaţi înapoi.b. • • • • • • • Greşeli frecvente mingea nu este împinsă cu piciorul uşor înainte.5. În acţiunea de protejare un rol important revine braţelor care ajută atât mişcarea de întoarcere cât şi menţinerea echilibrului. sau când mingea este grea. va descrie o linie sinuoasă în zigzag. Protejarea mingii Protejarea mingii este elementul tehnic cu ajutorul căruia jucătorul o controlează. dând naştere la complexe. când pe celălalt. braţele trebuie să fie încordate. stâng şi drept. privirea este tot timpul îndreptată asupra mingii. trunchiul este ţinut drept. deosebirea constând în suprafaţa de lovire a mingii. acţiunea de protejare se compune dintr-o succesiune de mişcări executate de atacant cu corpul şi picioarele. Aşadar preluarea se combină în joc şi cu alte procedee tehnice. În cel de-al doilea caz. micşorează mult viteza de deplasare. Aceste situaţii apar când cuplul atacantapărător este angrenat în lupta pentru minge sau în timpul conducerii acesteia. Această poziţie ajută la menţinerea adversarului la distanţă iar protejarea se extinde. Această linie sinuoasă precum şi faptul că centrul de greutate se schimbă continuu. şi cu preluarea sau fentele. când pe un picior. Biomecanica procedeului este identică cu cea descrisă la conducerea cu şiretul plin. Acest procedeu este folosit cu precădere în situaţia când adversarul atacă direct din faţă şi când conducerea mingii va fi urmată de o mişcare înşelătoare. în loc să fie puţin aplecat înainte. scurte şi repetate.

pentru ca imediat. Fente în care rolul preponderent îl au mişcările trunchiului. În toate cazurile însă. 3. experienţa jucătorilor şi caracterul spectacular al jocului. începând o acţiune aparentă. pe care însă nu are de gând să o execute în continuare.5. creată de jucător. aşa cum am arătat mai sus. Conducerea mingii se efectuează cu piciorul opus direcţiei de atac a adversarului. concomitent cu mutarea centrului de greutate a corpului pe piciorul stâng. menite să determine adversarul să-l depăşească pe partea opusă. În jocul de fotbal apar frecvente situaţii când înaintea sau în timpul executării unui procedeu tehnic oarecare (de preluare. ca răspuns la acţiunile adversarului. care astfel se găseşte în contratimp. sistematizarea lor constituie o operaţie dificilă. Datorită acestora jucătorul poate obţine. Dificultatea constă în aceea că fenta reprezintă o combinaţie de mişcări ale capului şi picioarelor. În fentele în care rolul preponderent îl au mişcările picioarelor. jucătorul se află în faţa unor dificultăţi cauzate de prezenţa activă a adversarului. cât şi cu scopul camuflării unor procedee tehnice. Viteza de deplasare în astfel de cazuri este redusă. Modificările instantanee ale mişcărilor trunchiului şi ale picioarelor. controlând-o în continuare. Ca o notă generală din punct de vedere biomecanic.Acest procedeu se aplică în cazul când adversarul atacă din lateral.). ca apoi să-şi frâneze pendularea înainte de a lovi mingea. Acestea sunt folosite pentru depăşirea şi derutarea adversarului. lovire a mingii cu piciorul sau capul etc. în schimb este asigurată protejarea mingii. Clasificarea după segmentele corpului care iau parte la acţiune 1. în acelaşi timp cu manevrarea mingii pe piciorul drept spre latura stângă a adversarului.4. putând fi depăşit cu uşurinţă (cazul fentei de depăşire laterală). obişnuirea tinerilor jucători cu alternarea rapidă a contracţiei şi relaxării musculaturii. I. fentele presupun nu numai efectuarea anumitor mişcări (cu trunchiul sau picioarele) ci depăşirea adversarului. Mişcarea înşelătoare – fenta Dintre elementele tehnice care îşi găsesc o aplicare din ce în ce mai mare în fotbalul actual. Dată fiind marea varietate a mişcărilor înşelătoare folosite. Cauzele care au determinat frecvenţa folosirii mişcărilor înşelătoare au fost apariţia apărărilor aglomerate. situaţie în care se reiau mişcările de protejare a mingii. dublate de o cultivare corespunzătoare a imaginaţiei jucătorilor trebuie să constituie obiective ale instruirii. cu mingea. care nu îi dă posibilitatea de a transmite mingea unui coechipier. Clasificarea mişcărilor înşelătoare se poate face după diferite criterii. unul din picioare simulează trimiterea mingii într-o anumită direcţie. executantul îndoaie sau apleacă trunchiul în partea stângă. În această situaţie jucătorul este nevoit să-şi deruteze adversarul cu scopul de a câştiga timp sau teren. fentele în care rolul preponderent îl au mişcările trunchiului se caracterizează prin mutarea rapidă a centrului de greutate a corpului dintr-o parte în alta. sau să execute o lovitură la poartă. să-şi propulseze trunchiul spre partea sa dreaptă. Fente în care rolul preponderent îl au mişcările membrelor inferioare (picioarelor). 62 . Astfel pentru a depăşi adversarul pe partea stângă a acestuia. şi prin manevrarea bruscă a acesteia (acţiune favorizată şi de împingerea puternică în piciorul de sprijin) să se depăşească adversarul pe partea opusă celei în care este angajat pentru deposedare. Există situaţii când jucătorul a reuşit să depăşească un adversar şi trebuie să facă faţă atacului declanşat imediat de un alt apărător. Procedeele de fentare a adversarului sunt aplicate în toate acţiunile legate de lupta pentru minge şi pentru păstrarea ei. un loc important revine mişcărilor înşelătoare (fentelor). pentru a obţine o anumită libertate de acţiune. împingând puternic în piciorul stâng. prin îndoiri şi aplecări de trunchi. Prin derutarea adversarului jucătorul îşi maschează intenţia. avantaj faţă de adversar. În acest sens. şi 2. În acest fel adversarul este ţinut la distanţă ajutat de antebraţul apropiat de acesta. au rol hotărâtor în reuşita fentelor iniţiate. a mobilităţii articulare. înşelându-l asupra direcţiei şi vitezei sale de deplasare precum şi asupra intenţiilor sale de a acţiona atât din punct de vedere tehnic cât şi tactic.

34). de unii tehnicieni. Mişcări înşelătoare combinate. braţele şi capul. în sensuri şi ritmuri diferite. Clasificarea după numărul acţiunilor de simulare 1. în anumite momente ale jocului. . Mişcările înşelătoare fără minge Sunt cele executate cu corpul. Ele sunt mişcări complexe formate în majoritatea cazurilor din începutul unei mişcări. Clasificarea după poziţia obiectului de joc 1. 3.fenta din deplasare. Din punct de vedere metodic. exclusiv prin pase. pot constitui fente de sine stătătoare. De altfel fotbalul actual se caracterizează prin creşterea îndemânări de a dribla în suprafeţe aglomerate. 3.II. urmată de altă acţiune finală. piciorul. de cele mai multe ori. Clasificarea după dinamica activităţii jucătorului . În zona de finalizare. Jucătorul care posedă o mare varietate de mişcări înşelătoare va putea alege soluţia cea mai potrivită situaţiei create. 1. IV. Fentele înlănţuite ca şi fentele combinate îşi găsesc o largă aplicare în fotbalul actual. Fente înlănţuite care sunt constituite din mai multe procedee de fentare şi folosite împotriva unuia sau mai multor adversari. 63 . folosind alergările variate cu schimbări frecvente de direcţie şi ritm (fig. 2. În meci. Jucătorii în atac le utilizează pentru desprinderea de adversari (demarcarea) şi pentru a crea o situaţie tactică favorabilă pentru echipa lor. întreruptă la un moment dat şi continuată cu alte procedee tehnice. Mişcări înşelătoare fără minge.fenta de pe loc şi. executarea corectă a acestor acţiuni creează situaţii dificile pentru apărarea adversă. Ele sunt folosite atât de atacanţi cât şi de apărători în scopul creări unor condiţii mai favorabile pentru intrarea în posesia mingii sau pentru transmiterea ei. III. Prin felul cum sunt executate. Aceştia impun jucătorilor construirea acţiunilor ofensive. 2. Totul este determinat de modul cum reacţionează adversarul. ceea ce generează în final o automatizare dăunătoare situaţiilor de 1 contra 1. Fenta simplă care constă dintr-o singură acţiune simulată. Mişcări înşelătoare cu minge. Figura 34 Schimbările de direcţie sunt procedee ale mişcării în teren. care la rândul lor pot fi înlocuite în final cu execuţia altui procedeu. driblingul şi fenta se execută legat şi constituie acţiuni individuale de atac. când jucătorul se teme să atace adversarul şi eventual să înscrie un gol hotărâtor. Fente combinate care se execută într-un complex de procedee tehnice. care consideră că jocul se dezvoltă numai pe baza acţiunilor colective. driblingul şi fentele sunt uneori subapreciate ca mijloc de depăşire a adversarului.

stânga-dreapta. produce derută în dispozitivul apărării adverse. 2. acolo unde este pregătit să-l atace pentru deposedare. Jucătorii din apărare le folosesc pentru a întârzia acţiunea adversarului cu mingea. trebuie stăpânită şi mingea. mai ales în zona de finalizare. Schimbările de direcţie devin mai eficace dacă sunt însoţite de unele mişcări înşelătoare efectuate cu corpul. Aceste mişcări constau în: a) simularea executării unui anumit procedeu tehnic (fig. prin legănări de corp. Figura 36 c) schimbarea ritmului de alergare în timpul conducerii mingii (fig.36).Schimbarea bruscă a direcţiei de alergare efectuată de unul sau mai mulţi jucători în atac. apărătorul execută o plecare falsă în lateral. pentru a-l determina pe atacant să ocolească pe partea convenabilă pentru el. deoarece în acelaşi timp cu derutarea adversarului. În acest scop.35). 64 . obligându-l pe acesta să se oprească sau să-şi schimbe direcţia de acţiune şi în al doilea rând pentru a deposeda adversarul de minge. Mişcările înşelătoare cu mingea Sunt mai dificile decât cele fără minge. efectuate în faţa atacantului. Figura 35 b) schimbarea direcţiei în timpul conducerii mingii (fig.37).

În funcţie de aceste raporturi de poziţie.39). C. B. Figura 38 În această ordine. în jocul de astăzi găsim o serie de procedee de fentare. urmează prezentarea unor exemple de exerciţii şi mijloace pentru învăţarea şi perfecţionarea fentelor. Figura 39 1. care îşi au aplicabilitate variată (în funcţie de distanţa faţă de adversar. V. Prima parte a mişcării combinate este partea executată cu corpul şi numai după aceea urmează mişcarea înşelătoare propriu-zisă cu mingea (fig. Adversarul se află în faţa jucătorului care execută fenta. În spatele acestuia. Clasificarea procedeelor de fentare în situaţiile când: A.Figura 37 Acestea se bazează pe propria iniţiativă şi pe întârzierea adversarului. Mişcările înşelătoare combinate Sunt mai dificile ca execuţie.) (fig.38). Se află lateral. Schimbările de ritm 65 . de spaţiile aglomerate. de zona în care se acţionează etc. 3.

4. S-ar putea spune că primele două faze formează timpul I al fentei şi ultimele două faze timpul II. În apropierea adversarului (apărătorului) care se pregăteşte să atace atacantul loveşte mingea uşor. adică: • piciorul de execuţie al fentei simple când revine trece peste minge. • devenind picior de sprijin. • va şuta la poartă etc. În cazul când aceasta se continuă vom avea de-a face cu fenta de depăşire laterală dublă. 66 . c) piciorul de execuţie revine brusc spre minge. Figura 40 În aceste cazuri. b. 6. . Conducerea mingii în condiţiile urmăririi de către adversar: fenta de oprire. 5. • va pasa sau. • în urma acesteia adversarul are un moment când se opreşte. lovirea mingii pe direcţia iniţială a fentei se va face cu piciorul stâng corespunzător direcţiei finale de deplasare. • în aceeaşi clipă atacantul îşi schimbă spontan intenţia.revenirea şi plecarea cu viteză mare în direcţia iniţială. 3. . apărătorul se pregăteşte să efectueze un atac hotărâtor de deposedare (fig.Se realizează prin accelerări bruşte. c. Printr-o lovitură scurtă aplicată cu interiorul piciorului stâng mingea este dirijată în direcţie opusă.oprirea mingii cu talpa piciorului. nu o atinge şi trece de ea. . Conducerea mingii spre adversar Apropierea de acesta şi depăşirea spre stânga sau dreapta. Se deosebeşte de prima prin faptul că intervine şi timpul III. fie că: • va conduce mingea mai departe.simularea unei întoarceri. de exemplu cu interiorul labei piciorului drept.40). Fenta prin lovire înşelătoare Se foloseşte când: a. În acest caz vom spune că s-a executat o fentă de depăşire laterală simplă. b) îl trece pe deasupra mingii. din punct de vedere metodic. este condusă de atacant. menţinând controlul mingii cu piciorul opus poziţiei şi direcţiei de atac a adversarului. în timpul conducerii mingii. dirijând-o în direcţia părţii interioare a piciorului stâng. mingea este nemişcată. lovind-o cu partea exterioară a labei şi d) printr-un impuls rapid al piciorului de sprijin mingea şi corpul se deplasează în direcţie opusă eliberându-se de adversar (care se află pe picior opus). înregistrăm câteva faze: • atacantul simulează lovitura puternică printr-o pendulare accentuată a piciorului. 2. atacantul simulează lovirea mingii cu interiorul labei piciorului (drept). Fenta de depăşire laterală Se execută conducând mingea în direcţia adversarului şi are următoarele faze: a) în apropierea adversarului. urmate în final de schimbări de direcţie sau transmiteri variate ale mingii.

urmând apoi exersarea liberă. convingătoare. 9. după care se trece la execuţie. „Fenta de biciclist“ se execută în felul următor: a) în timpul conducerii jucătorul ridică piciorul opus poziţiei adversarului. Cerinţele generale cu privire la conţinutul execuţiei procedeelor de fentare: a) Să corespundă situaţiei tactice (să nu se execute în mod abuziv ca scop în sine). 8. f) Să folosească greşeala adversarului. Fentele şi schimbările de direcţie să se facă de la 2-3 metri de adversar pentru a-i diminua acestuia posibilitatea de a interveni la minge. Se începe cu explicaţia şi demonstrarea mai întâi globală şi apoi pe părţi. d) Să fie variată nu şablon. • momentul desprinderii se poate folosi pentru o serie de alte procedee şi acţiuni. Indicaţii metodice 1. Fenta de „călcare a mingii“ se foloseşte îndeosebi când ambii jucători (atacant şi apărător) se află în plină viteză. precum şi pentru a nu-i da posibilitatea de a recâştiga terenul pierdut. c) acest moment îl pune pe adversar în situaţia de a-şi micşora viteza de deplasare suficient pentru ca atacantul să efectueze o împingere şi o accelerare a vitezei pentru a se desprinde de apărători. Fentele propriu-zise au în faza iniţială o viteză de execuţie mai moderată. acestea trebuie făcute cu o mare viteză de execuţie. 7. cu piciorul şi cu trunchiul. pe deasupra mingii. trebuie să se continue deplasarea cu viteză maximă (şi nu micşorarea ei). în cazul efectuării unei pase sau şutului la poartă. • datorită inerţiei adversarul continuă deplasarea înainte. Mişcările înşelătoare trebuie executate printr-un mare număr de repetări. b) Să fie sugestivă. 67 . apoi cu adversari pasivi şi în final cei semi-activi şi activi. e) Să corespundă notei personale de joc. Fentele au eficienţă mai mare dacă se execută din mişcare şi nu de pe loc. 6. Această fentă se poate aplica în timpul desfăşurării jocului cât şi la executarea loviturilor libere. până când devin deprinderi. În faza de învăţare vom alege câteva din cele mai simple şi mai eficace fente. Jucătorii care au un simţ natural şi o îndemânare firească pentru a executa aceste mişcări sunt foarte rari. b) piciorul se deplasează însă înainte efectuând o pendulare şi descriind un cerc pe deasupra mingii. urmând ca cea finală să se facă cu viteză mare. dând impresia că vrea să o oprească. astfel: • jucătorul calcă pe minge cu talpa piciorului (din partea opusă adversarului) oprindu-se brusc. Metodica învăţării mişcărilor de fentare Învăţarea şi deprinderea procedeelor de fentare a adversarului cere o muncă metodică perseverentă. În momentul imediat de după reuşita fentei. Fentele create se caracterizează prin ritm variat. După depăşirea adversarului. 8. 3. 5. În timpul execuţiei jucătorul cu mingea trebuie să fie relaxat. cu treceri progresive sau bruşte de la un ritm la altul. c) Să reprezinte o execuţie reală. 4.7. 2. Fenta de privire are ca scop să deruteze atât adversarul apropiat cât şi pe cel îndepărtat. în cazul păstrării mingii la picior.

Deposedarea adversarului de minge Prin deposedarea de minge înţelegem zădărnicirea posibilităţii adversarului de a intra în posesia mingii. Deposedarea de minge este un element pe care îl execută în special apărătorii. dar el este folosit şi de ceilalţi jucători care caută să jeneze adversarii în pasarea. pe acţiuni. preluarea. De aceea este necesar ca toţi jucătorii. procesul de învăţare. Procedeele de deposedare sunt clasificate în funcţie de poziţia atacantului faţă de jucătorul care execută deposedarea. indiferent de post.9.5.5. Mişcările înşelătoare neconstituind procedee tehnice independente în joc. să-şi însuşească tehnica deposedărilor. 68 . dar mai ales perfecţionarea. iar dacă adversarul este în posesia ei se urmăreşte scoaterea mingii din posesia lui. efectuând atacuri în scop de deposedare. Procedeele de deposedare trebuie să se execute corect (tehnic şi regulamentar) pentru că numai în acest fel jucătorul poate intra în posesia mingii fără să fie sancţionat. degajarea mingii. ci în cadrul unor complexe de procedee tehnice. 3. trebuie să se facă concomitent şi alături de celelalte procedee tehnice.

continuând astfel acţiunea începută. Deposedarea de minge în momentul preluării Sunt numeroase situaţiile când ambii jucători vor să intre în posesia mingii în acelaşi timp. Nehotărârea şi întârzierea în execuţie sunt cauze care duc la ratarea intercepţiei permiţând adversarului să intre în posesia mingii. Pentru a reuşi deposedarea în această situaţie apărătorul trebuie să calculeze foarte bine traiectoria. Succesul deposedării prin intercepţie depinde în primul rând de viteza şi de hotărârea cu care se desfăşoară atacul de deposedare. În momentul deposedării. prin împingerea uşoară cu umărul în pieptul acestuia. prudenţă şi o corectă apreciere a situaţiei. În această situaţie reuşita deposedării depinde de corectitudinea execuţiei propriu-zise. acesta fiind legat de capacitatea jucătorului de a se orienta rapid şi de a lua o hotărâre corespunzătoare. din faţă.41). Figura 41 69 . cu multă prudenţă. Biomecanica procedeului Jucătorul care execută deposedarea de minge se aşează în faţa acestuia blocând drumul mingii cu partea interioară a piciorului. moment în care mingea este împinsă pentru a continua conducerea ei. iar centrul de greutate să fie repartizat pe piciorul cu care se atacă pentru a imprima o uşoară împingere asupra adversarului. Odată ales momentul atacului acesta se execută prompt. iar piciorul cu care executăm deposedarea este răsucit din şold în afară. prin tatonări repetate. În acest caz acţiunea de deposedare nu trebuie să se efectueze decât în momentul cel mai potrivit. Deposedarea când adversarul este în posesia mingii Execuţia deposedării când adversarul este în posesia mingii cere multă atenţie. pentru a îndepărta mingea de adversar. asemănător loviturii cu latul. jucătorul apărător efectuează mişcările de apropiere faţă de adversar. pentru a ajunge primul la minge. deoarece observând intenţia apărătorului atacantul va putea para sau fenta. cu hotărâre şi fără ezitare. Concomitent cu aceste mişcări se imprimă greutatea corpului asupra adversarului. Deposedarea adversarului din faţă Deposedarea din faţă este folosită împotriva adversarului care se îndreaptă în alergare spre noi. Procedeele de deposedare când mingea este în posesia adversarului sunt următoarele: din faţă. trunchiul este uşor aplecat înainte iar braţele ţinute lateral ajută la menţinerea echilibrului. iar mingea se află la picior sub controlul acestuia.Deposedarea mingii prin intercepţie La acest procedeu jucătorul advers nu este propriu-zis în posesia mingii ci aşteaptă primirea ei. deoarece atacantul este preocupat în principal de intrarea în posesia mingii şi deci atenţia lui este îndreptată în acest sens. Forţa şi greutatea corporală trebuie imprimate. în scopul de a-l dezechilibra. Jucătorul apărător va aştepta momentul când mingea se îndepărtează de piciorul atacantului. În acest moment când mingea se află lângă piciorul atacantului nu este indicat să încercăm deposedarea lui de minge căci reuşita este puţin probabilă. Execuţia trebuie să se facă cu promptitudine şi rapid. iar în final să putem scoate mingea din piciorul adversarului (fig. Pentru a se ivi un astfel de moment. interpunându-se între cei doi jucători care urmau să-şi transmită mingea. astfel ca axa longitudinală a labei piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii. Greutatea corpului se lasă pe piciorul de sprijin. uşor flexat din genunchi. tăria mingii. din lateral şi prin urmărire.

. are privirea îndreptată la minge. . Când se execută regulamentar? Atunci când executantul a jucat mai întâi mingea şi aceasta a deviat de la drumul ei firesc.Eficacitatea este redusă dacă jucătorul nu-şi foloseşte forţa corporală. În timpul împingerii braţul din partea adversarului trebuie să fie lipit de corp. înainte. într-o poziţie puţin oblică. Apărătorul depăşit va încerca să-l ajungă din urmă pe atacant. Deposedarea prin alunecare poate fi făcută cu piciorul apropiat de adversar sau cu piciorul îndepărtat de adversar. Din cauza riscurilor arătate deposedarea nu este recomandată decât în cazurile când alte procedee nu mai pot fi aplicate.În prima fază când jucătorul tatonează aşteptând momentul declanşării atacului. Greşeli frecvente . Figura 42 Deposedarea de minge prin urmărire Acest procedeu se foloseşte atunci când adversarul cu mingea la picior depăşeşte apărătorul. Deposedarea prin alunecare În situaţia când jucătorul cu mingea nu mai poate fi ajuns pentru a lua contact corporal cu el. pentru a nu fi derutat şi depăşit. În momentul depărtării mingii de piciorul celui care o conduce începem 70 . folosim deposedarea prin alunecare. şi nu la mişcările pe care le face adversarul.42). Biomecanica procedeului Jucătorul care se pregăteşte să execute alunecarea se află în spatele adversarului. Acest procedeu este foarte dificil de executat deoarece mişcările la care se supune executantul prin contactul pe care îl are cu gazonul şi cu adversarul îi poate provoca leziuni. după care se poate produce împiedecarea atacantului de piciorul întins pe gazon. ci numai pentru menţinerea echilibrului. Deposedarea de mingea din lateral Acest procedeu se întâlneşte destul de des în jocul de fotbal. Ultimul pas îl face apropiind piciorul de sprijin de minge în timp ce corpul se apleacă în direcţia executării deposedării.Ţinerea relaxată a piciorului cu care se execută deposedarea. În majoritatea cazurilor executantul procedeului cât şi jucătorul cu mingea iau contact cu gazonul şi de multe ori prăbuşirea se face peste jucătorul apărător căzut la pământ. În momentul ajungerii începe deposedarea din lateral (procedeu descris anterior) sau prin interpunerea corpului între minge şi jucătorul cu mingea. poate provoca leziuni. În timpul deposedării braţele nu trebuie folosite pentru a îndepărta pe adversar de minge sau pentru a se sprijini de acesta. Aceste procedee se folosesc de obicei pe terenuri mai umede. de piciorul celui care o conduce. Pentru a-l executa jucătorul trebuie să ia contact cu adversarul care are mingea. Pentru a-l deposeda apărătorul trebuie să folosească împingerea umărului din lateral asupra corpului adversarului. Alegerea procedeului depinde de distanţa la care se află mingea. îmbibate cu apă sau pe zăpadă deoarece favorizează alunecarea corpului pe gazon. iar celălalt braţ întins lateral (fig. În acest caz piciorul de sprijin poate suferi o leziune în urma ciocnirii iar pornirea după efectuarea deposedării este dificilă. Deposedarea prin alunecare este dificil de apreciat chiar şi de către arbitrii experimentaţi dacă a fost executată regulamentar sau nu. fără a fi sancţionat de arbitru.Greutatea nu este lăsată pe piciorul de sprijin ci pe piciorul de bătaie.

executarea deposedării din spate. puţin flexat din genunchi. Atenuăm luarea contactului cu gazonul prin aşezarea braţului de pe partea piciorului executant pe gazon. execuţie greşită. . Greşeli frecvente . . iar însuşirea lui la un nivel ridicat devine o necesitate. acesta este „aruncat“ întins înspre minge pentru a o îndepărta. Figura 43 În cazul deposedării cu piciorul apropiat. după care îl întindem spre minge pe care o îndepărtăm sau o lovim cu talpa. cu capul.5.corpul nu se răsuceşte cu faţa în sus în timpul alunecării. pe urmă de şold şi în final cu partea laterală a trunchiului. este deseori tot atât de periculoasă ca o lovitură cu piciorul. Piciorul de execuţie întâlneşte piciorul de sprijin al adversarului. În timpul alunecării solul este atins mai întâi cu exteriorul gambei. a scos în evidenţă utilitatea folosirii loviturilor cu capul în cazul mingilor venite pe sus cu traiectorie înaltă. fie de pe loc.nu se apreciază corect începerea alunecării. O lovitură la poartă puternică şi bine dirijată. .43). În fotbal există multe posibilităţi pentru utilizarea jocului cu capul. Mişcarea de alunecare se întrerupe în timpul declanşării alunecării. Dezvoltarea fotbalului şi în special evoluţia tehnicii. degajată cu capul. Lovirea mingii se produce de obicei cu vârful piciorului de execuţie.piciorul ia contact cu călcâiul şi nu cu partea exterioară a gambei. datorită contactului cu şoldul adversarului şi a poziţiei întinse a piciorului de execuţie nu se recomandă folosirea acestui procedeu pentru a se evita leziunile care pot apărea. jucătorul riscând să ajungă cu faţa pe gazon. Din aceste considerente jocul cu capul ocupă un loc de frunte în tehnica jocului de fotbal. fie de pe sol sau din săritură. iar după terminarea deposedării jucătorul se ridică rapid în picioare pentru a putea participa din nou la joc. Mingea venită pe sus poate fi parată. În timpul executării procedeului privirea trebuie să fie în permanenţă pe minge.alunecarea pe partea laterală a piciorului depărtat. Lovirea mingii cu capul Lovirea mingii cu capul este un element important al tehnicii fotbalului. fie din alergare.6. execuţia fiind neregulamentară. de obicei este considerată greşeala grava (cartonaş roşu). 3. celălalt braţ rămâne lateral în poziţia sa naturală pentru a menţine echilibrul (fig. Împingem adversarul mai întâi cu braţul după care încercăm lovirea mingii. 71 .

• echilibrarea în momentul lovirii mingii.45). Lovitura aplicată cu mijlocul frunţii este cea mai indicată datorită suprafeţei mari şi netede a osului frontal şi totodată puternică. Dacă lovitura se aplică în punctul C. 72 . cu prilejul prezentării fiecărui procedeu de lovire a mingii cu capul. Dacă lovitura se aplică în jumătatea inferioară (A) mingea va urma o traiectorie înaltă în direcţia axei AB (degajări – fig. • contactul cu solul. cu părţile laterale. • lovitura propriu-zisă. dacă lovitura se aplică în jumătatea superioară (E) mingea va fi trimisă în jos pe direcţia axei EF.44). • continuarea acţiunii. Figura 44 Punctul de lovire Traiectoria viitoare a mingii este determinată de poziţia suprafeţei de lovire (fruntea) cât şi de punctul de pe suprafaţa mingii unde se aplică lovitura. Aceste componente ale mecanismului de bază vor fi analizate în detaliu. sau chiar cu partea posterioară (ceafa). Figura 45 Biomecanica lovirii mingii cu capul Elementele comune tuturor procedeelor de lovire a mingii cu capul sunt următoarele: • alergarea pentru a ajunge primul la minge. făcând ca dirijarea mingii să se facă cât mai precis şi fără durere (fig. mingea va urma o traiectorie orizontală (lovitura razantă). Totodată în cazul lovirii mingii putem urmări mingea cu privirea permanent. • săritura.Suprafaţa de lovire a mingii Mingea poate fi lovită cu oricare parte a capului: cu mijlocul frunţii. cu partea superioară (creştetul). • elanul.

iar stabilitatea întregului corp în momentul loviturii este mai mare (fig. a) După poziţia jucătorului: • lovirea mingii cu capul de pe loc. • lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior sau pe ambele picioare. Lovirea mingii cu capul de pe loc. b) Din punct de vedere al direcţiei: • lovirea mingii cu capul înainte (jos. 73 . Figura 46 Varianta A. Această poziţie prezintă avantajul că i se poate imprima mingii o forţă mărită. 47). În prima fază greutatea se află pe piciorul din spate. Fruntea va lua contact cu mingea în momentul în care trunchiul se apropie de verticală respectiv când trunchiul este în plin avânt. • lovirea mingii cu capul din alergare (fără desprindere de la sol). trecând pe cel din faţă după producerea loviturii cu capul. b) după direcţia pe care o urmează mingea în urma loviturii cu capul. • lovirea mingii cu capul de pe loc urmată de săritură.46. razant Lovirea mingii cu capul de pe loc este cea mai uşoară şi de aceea instruirea începătorilor va începe cu acest procedeu. Biomecanica procedeului Tehnica loviturii cu capul de pe loc prezintă două faze distincte. prin revenirea bruscă a trunchiului dinapoi înainte şi izbirea mingii cu capul. Linia umerilor va fi perpendiculară pe direcţia mingii (fig. razant sau cu boltă). În prima fază jucătorul „se pregăteşte“ pentru execuţia propriu-zisă prin aşezarea picioarelor uşor depărtate şi flexate concomitent cu înclinarea trunchiului spre spate şi ducerea braţelor înainte flexate din coate. În acest scop pe lângă cap şi gât la lovitură participă trunchiul şi picioarele.Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul Clasificarea loviturilor cu capul se poate face după două criterii: a) după poziţia jucătorului în momentul loviturii. Pentru ca mingea lovită cu capul de pe loc să aibă putere şi precizie la ea vor participa toate articulaţiile împreună cu masa corpului. • lovirea mingii cu capul lateral. Din această poziţie începe faza a doua şi lovitura propriu-zisă.47). Lovirea mingii cu capul de pe loc cu un picior înainte Mişcările sunt identice cu cele descrise anterior cu deosebirea constând în poziţia picioarelor. • lovirea mingii cu capul înapoi. muşchii gâtului fiind încordaţi.

Execuţia propriu-zisă a loviturii cu capul este identică cu trimiterea mingii cu capul înainte (fig. Lovirea mingii cu capul de pe loc din săritură Acest procedeu se foloseşte în toate situaţiile când mingea vine pe neaşteptate spre jucător şi la o înălţime care îl depăşeşte. Concomitent cu înclinarea şi răsucirea trunchiului. Astfel de situaţii se întâlnesc la mingile transmise în faţa porţii. fie din centrări sau din lovituri de la colţul terenului.Figura 47 Varianta B. flexând genunchii şi gleznele mai mult decât de obicei. Aceste sărituri se execută numai din desprinderea energică şi rapidă a corpului pe verticală. Acest procedeu este folosit deseori de către înaintaşi în lupta lor cu apărătorii.47). Acest procedeu se mai foloseşte de către apărători pentru a trimite mingea propriului portar. trunchiul şi gâtul se înclină înapoi până când suprafaţa frunţii va fi aproape orizontală. Privirea urmăreşte permanent mingea. În prima parte a execuţiei. Lovirea mingii cu capul din poziţie statică – înapoi Trimiterea mingii cu capul înapoi se practică cu totul întâmplător în timpul jocului şi numai atunci când nu există altă posibilitate pentru transmiterea ei. când nu pot trimite mingea în faţă sau lateral. fără o pregătire prealabilă. Jucătorul aşteaptă mingea stând cu picioarele puţin depărtate. iar pentru a lovi mingea el este nevoit să execute o desprindere pe verticală (o săritură). deosebirea constând în direcţia înclinării înapoi şi înainte a trunchiului. Deoarece nu putem vedea ce se întâmplă în spatele nostru această execuţie nu poate fi precisă. În această poziţie aşteptăm mingea. picioarele puternic flexate din genunchi şi glezne se întorc pe tălpi în direcţia dată. în aglomerările din faţa porţii. Acest procedeu se întâlneşte frecvent în lupta aeriană. 74 . Variantă D. Varianta C. În momentul când mingea ia contact cu fruntea se execută o extensie puternică a genunchilor şi gleznelor precum şi o întindere rapidă din şold. trunchiul şi gâtul sunt înclinate înapoi şi totodată răsucite în direcţia dorită. Lovirea mingii cu capul de pe loc spre lateral Executarea tehnică a loviturilor cu capul în direcţie laterală este „identică“ în detalii cu mişcarea de lovire înainte.

La acest procedeu săritura este precedată de elan şi de bătaie. indiferent dacă mingea este dirijată înainte. Pentru a-l executa efectuăm o uşoară genuflexiune cu ambele picioare în timp ce braţele pendulează înapoi. Lovitura trebuie executată în momentul când mingea şi jucătorul aflat în mişcare se întâlnesc. Mingea trebuie lovită cu fruntea.48. Mingea trebuie lovită de jucătorul care aleargă normal fără să execute o desprindere sau săritură (fig. lateral sau înapoi. Din această poziţie efectuăm împingerea printr-o pendulare bruscă şi puternică a braţelor înainte şi în sus. În funcţie de felul cum se face bătaia se clasifică şi loviturile cu capul din săritură. Astfel avem: a) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare. Tehnica loviturii este identică cu tehnica loviturii cu capul de pe loc. iar planul frunţii trebuie să fie perpendicular pe direcţia loviturii. iar trunchiul se înclină uşor înainte. Figura 48 Lovirea mingii cu capul din săritură Sunt frecvente situaţiile când jucătorul pentru a putea lovi mingea venită cu o traiectorie înaltă este nevoit să execute o săritură. Figura 50 75 .Lovirea mingii cu capul din alergare Lovirea mingii cu capul din mişcare este mai dificilă deoarece lovirea trebuie făcută în timpul alergării sau imediat după terminarea ei. întindem cu putere genunchii şi gleznele şi ne desprindem de sol.49).50). Figura 49 b) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior. În timpul zborului executăm lovitura cu capul (fig. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare Acest procedeu se foloseşte atunci când suntem în contact cu adversarul sau se află în imediata apropiere. A.

La acest procedeu este foarte important momentul ales pentru efectuarea săriturii. ci numai de aplecarea înainte a gâtului pentru a amplifica puterea loviturii. În acest moment al săriturii corpul a atins punctul cel mai înalt al săriturii aşteptând sosirea mingii. În clipa în care mingea ajunge la înălţimea frunţii. de aplecare înainte lovind mingea cu putere.Mingea poate fi lovită în timpul desprinderii în punctul maxim al săriturii sau în timpul revenirii pe sol. Înainte de ultimul pas pe piciorul de bătaie începe ghemuirea care constă din coborârea centrului de greutate şi împingerea lui deasupra piciorului de bătaie. Piciorul de bătaie flexat din genunchi se extinde cu putere. scurtă. În cazul lovirii mingii în urcare sau în coborâre nu ne putem folosi de trunchi. dar nici nu va depăşi 5-6 metri. Prin folosirea elanului înălţimea la care lovim mingea va fi mult mai mare decât în cazul săriturii cu bătaie pe ambele picioare. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior Acest procedeu este folosit pentru a lovi mingile care depăşesc înălţimea corpului şi în momentul începerii alergării nu se află nici un adversar în apropierea lui. b) Ghemuirea. Ea se face de obicei pe ambele picioare. iar dacă se execută săritura cu întârziere mingea trece de jucător. genunchii sunt flexaţi. b) ghemuirea. c) bătaia. B. trunchiul execută brusc o pendulare dinapoi înainte iar capul acţionând din gât loveşte cu putere mingea. 76 . La acest procedeu înălţimea corpului este aproape neglijabilă dacă jucătorul dispune de un bun simţ al ritmului şi de supleţea necesară. e) Revenirea pe pământ este faza de închidere a mişcării. se ridică viguros în sus ajutând înălţarea corpului. bărbia sau chiar mai jos. Biomecanica procedeului Lovitura cu capul din săritură este una din mişcările cele mai complexe şi dificile din tehnica fotbalului. c) Bătaia urmează după ghemuire. Talpa aruncă parcă corpul de la sol în timp ce piciorul celălalt. Trunchiul se arcuieşte uşor în spate. Mişcarea loviturii cu capul din săritură cu bătaie pe un singur picior se compune din următoarele faze: a) elanul. Greutatea corpului trece de pe călcâi asupra pingelei. Dacă săritura este efectuată prea devreme mingea va fi lovită nu cu fruntea ci cu faţa. flexat din genunchi.51). În tot timpul mişcării privirea urmăreşte mingea. iar eficacitatea loviturii va creşte datorită forţei cu care este lovită mingea. a) Elanul este alergarea efectuată de jucător din punctul de plecare până în momentul ultimului pas care trebuie să cadă pe piciorul de bătaie. prin flexarea pronunţată a genunchiului. d) efortul din aer (lovitura cu capul) e) revenirea pe pământ. d) Efortul din aer (lovitura cu capul). Dacă mingea este lovită în punctul maxim al săriturii. Jucătorul are nevoie de minimum 1-2 metri pentru a efectua un elan. braţele ajută la menţinerea echilibrului (fig. Figura 51 Pentru a executa corect acest procedeu jucătorul trebuie să aibă o foarte bună coordonare a mişcărilor şi un dezvoltat simţ al echilibrului. Datorită mişcării trunchiului şi picioarele sunt duse înainte iar braţele sunt trase brusc înapoi. trunchiul şi capul se află în extensie şi execută o mişcare bruscă.

• jucătorul nu se foloseşte de forţa corporală ci execută mişcarea numai din gât. valabile pentru toate procedeele de lovire a mingii cu capul: • jucătorul nu loveşte mingea cu fruntea ci cu partea laterală sau creştetul capului. 3. lovitura executată în punctul maxim se foloseşte cel mai des în lupta cu adversarii pentru a intra în posesia mingii şi a o trimite corespunzător situaţiei de joc (pasă. cu ducerea rapidă a braţelor dinainte înapoi şi se termină cu aruncarea mingii. jucătorul fiind ridicat pe vârfuri. În trecut au fost jucători care aruncau mingea 30-40 metri (Zavada – C. Aruncarea mingii de la margine Regulamentul jocului precizează modul de continuare a jocului atunci când mingea a depăşit liniile laterale ale terenului. a cărei executare este prescrisă în mod expres de regulamentul de joc. În tot acest timp greutatea este repartizată pe ambele picioare. pornită de la glezne şi genunchi. • la lovitura cu partea laterală a frunţii numai capul este întors lateral iar planul corpului este îndreptat înainte.A. Lovitura în ascensiune se foloseşte pentru a trimite mingea la distanţe mari (degajări cu capul).7. încât în timpul antrenamentelor tehnica aruncării abia ajunge să fie exersată.C.Un alt aspect al execuţiei îl ridică momentul în care lovim mingea. unul în faţa celuilalt. după care urmează ducerea braţelor flexate prin înainte-sus. specificând că jocul se va relua cu o aruncare de la margine de pe locul de unde mingea a părăsit terenul. fie în aer. pe deasupra capului până trece de axul vertical al corpului. • lovitura cu capul în direcţie laterală nu este executată cu fruntea ci cu partea laterală a frunţii. fie pe pământ. Acest procedeu asigura transmiterea mingii la o distanţă mai mare datorită impulsului dat de extinderea puternică a piciorului dinapoi. Mişcarea se termină în extensie. Care este momentul cel mai eficace de a lovi mingea – în timpul înălţării corpului. preluare) iar lovitura executată în cădere se foloseşte pentru pasarea mingii unui partener care se află în imediata sa apropiere. Aruncarea mingii de pe loc cu un picior în faţă Cuprinde aceleaşi mişcări ca la procedeul anterior cu deosebirea că picioarele sunt uşor depărtate. Greutatea este repartizată pe piciorul din spate iar în momentul începerii aruncării aceasta trece pe piciorul dinainte. Executantul trebuie să se folosească de ambele mâini şi să arunce de deasupra capului. fără încordare. Greşeli frecvente În procesul de învăţare cele mai frecvente greşeli întâlnite sunt următoarele. Aruncarea de la margine este deci o parte a tehnicii. folosirea ei variată din punct de vedere tactic. Aruncarea de la margine se poate executa de pe loc sau cu elan. Urmează aruncarea propriu-zisă care începe cu extinderea energică a corpului înainte. Corecta execuţie tehnică. la punctul maxim sau în timpul revenirii la pământ. Aruncarea mingii de la margine de pe loc Acest procedeu se poate efectua cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu un picior în faţă. în uşoară fandare. când se găseşte deasupra capului. şi Remus Câmpeanu de la „U“ Cluj) asemeni loviturii de la colţ. În acest timp trunchiul se înclină spre spate iar picioarele se flexează din genunchi. • lovirea mingii la o înălţime nepotrivită cu capul din săritură (jucătorul se bagă sub minge). Toate aceste mişcări se execută relaxat. având faţa sau o parte a corpului la teren iar picioarele pe pământ. Biomecanica procedeului Jucătorul ţine mingea cu ambele mâini. şut la poartă. poate asigura o serie de avantaje. Regulamentul arată şi modul de executare a repunerii.5. Aruncarea de la tuşă fiind executată cu mâna este considerată de majoritatea jucătorilor şi chiar a antrenorilor ca o problemă secundară. 77 . prin alunecare. • jucătorul execută săritura cu capul de pe loc din fandare laterală şi nu din fandare înapoi. dar mult mai periculoase datorită preciziei în aruncare dată de mână.

El este primul jucător care după ce a oprit un atac advers.5. boxarea mingii. porneşte atacul propriei sale echipe. c. Datorită acestor două sarcini tehnica jocului portarului se împarte astfel: a) mijloace tehnice de apărare ale portarului. Faza a doua este identică cu aruncarea de pe loc. Jocul portarului deosebindu-se radical de acela al jucătorilor de câmp. atenţie distributivă etc. • trecerea trunchiului din poziţia aplecat spre spate în poziţia aplecat înainte nu este destul de energică. • în timpul aruncării îşi ridică un picior sau ambele de pe gazon. 78 . ci se extinde şi la iniţierea atacurilor. b) mijloace tehnice de atac ale portarului. plonjonul. prinderea mingii. prin trimiterea în teren a mingii. Mijloace tehnice specifice jocului portarului Regulamentul jocului de fotbal precizează faptul că o echipă de fotbal este alcătuită din 10 jucători de câmp şi un portar. Totodată pregătirea fizică. b. În afara acestei suprafeţe fiind considerat ca şi oricare alt jucător de câmp. devierea mingii. Mişcări cu mingea: a.8. d. sarcina portarului nu se rezumă numai la apărarea porţii proprii. încredere în sine. imaginaţie. • greutatea corpului nu este adusă înainte în timpul aruncării. hotărâre. Mişcări fără minge: a. 2. Datorită elanului mingea poate fi aruncată la distanţe apreciabile. Această prevedere regulamentară privind folosirea mâinilor este valabilă numai în interiorul suprafeţei de pedeapsă proprii. • jucătorul lasă mingea să cadă în faţa lui. Portarul este deci jucătorul multilateral al echipei. inclusiv prin folosirea mâinilor. deplasarea pe linia porţii. Astfel: • jucătorul aruncă numai cu un braţ. 3. o îndrumare psihică şi o educaţie cu totul deosebite de ale acestora. În fotbalul modern. printr-o degajare precisă şi rapidă. O altă activitate importantă a portarului este aceea de îndrumare şi dirijare a componenţilor liniei defensive. iar pe ultimii paşi se ridică deasupra capului concomitent cu accelerarea alergării. Greşeli frecvente Greşelile de tehnică sunt şi cele de regulament. dar trebuie să fim atenţi pentru a nu depăşi limitele terenului în momentul terminării elanului. b. cu mâna sau piciorul. aruncarea mingii cu mâna.Aruncarea mingii de la margine din elan Aruncarea se execută după un elan de 4-5 paşi. • în timpul aruncării depăşeşte linia de tuşă cu un picior sau cu ambele. e. Sarcina principală a portarului – aceea de ultim apărător – este de a împiedica intrarea mingii în poartă prin orice mijloace. Mijloacele tehnice de apărare ale portarului pot fi sistematizate astfel: 1. c. cere o instruire. În timpul alergării mingea este ţinută în faţă. tehnico-tactică şi în special moral-volitivă are un conţinut diferit din care cauză portarului i se cer calităţi şi însuşiri deosebite cum ar fi: forţă. poziţia de bază. voinţă. pe lângă munca propriu-zisă de apărare. iar în jocul său întâlnim alte elemente tehnice decât la ceilalţi jucători. Sistematizarea tehnicii portarului După cum am arătat. portarului i se cer însă şi alte activităţi. plasamentul.

braţele sunt ţinute pe lângă corp. dar flexate din coate la un unghi de 45 de grade. b)Plasamentul şi deplasările specifice În timpul desfăşurării jocului portarul îşi schimbă permanent poziţia şi locul în poartă în funcţie de poziţia mingii.păstrarea poziţiei de bază un timp îndelungat va duce la obosirea portarului (poziţia se păstrează chiar şi atunci când mingea este în terenul advers). încercând să se plaseze acolo unde şansele de reuşită sunt mai mari. . Biomecanica procedeului Trunchiul va fi aplecat înainte din şolduri. . greutatea este lăsată pe tălpi. . .privirea nu urmăreşte în permanenţă mingea. Poziţia de bază În aşteptarea mingii portarul va trebui să ia o poziţie cât mai convenabilă pentru a putea interveni cu succes la mingile trimise spre poartă în orice moment al jocului.greutatea corpului este lăsată pe călcâie.52). iar privirea urmăreşte în permanenţă mingea (fig.f. Mişcările fără minge a. picioarele depărtate la nivelul umerilor. poziţia aproape în picioare. Figura 52 Din această poziţie orice mişcare poate fi începută cu uşurinţă. Greşeli frecvente . iar portarul se află în echilibru stabil.53). braţele lângă corp lăsate în jos cu palmele orientate tot în jos.flexarea genunchilor insuficientă. Deplasările laterale prin paşi adăugaţi le execută în aşa fel încât să fie în permanenţă pe bisectoarea unghiului format de minge şi cei doi stâlpi ai porţii (fig. Deplasările laterale din această poziţie se fac cu paşi adăugaţi scurţi şi săltaţi pentru ca schimbarea greutăţii de pe un picior pe celălalt să fie cât mai uşoară fără a influenţa rapiditatea deplasării. 1. Această poziţie fiind obositoare nu se recomandă a se păstra în permanenţă decât în cazul acţiunilor în imediata apropiere a porţii. . ieşirea din poartă şi blocarea mingii. h. genunchii flexaţi şi împinşi înainte. g. degajarea mingii cu piciorul. Figura 53 79 .deplasarea se face cu paşi încrucişaţi. conducerea mingii.

greutatea corpului este trecută pe piciorul care a efectuat mişcarea. Astfel. în cazul mingilor înalte. • deplasarea se face în poziţie prea înaltă. revenind din nou la poziţia de bază. a. După terminarea acestui pas lateral. De exemplu dacă vrem să ne deplasăm spre dreapta începem mişcarea cu un pas lateral al piciorului drept.În timpul deplasărilor laterale din poziţia de bază labele picioarelor nu îşi schimbă poziţia. iar greutatea se va repartiza uniform asupra tălpilor ambelor picioare. 2. iar în cazul mingilor care vin la înălţimea pieptului. Degetele mari apropiate. 1. se apleacă înainte. Mişcările spre dreapta sau spre stânga ale centrului de greutate trebuie să se facă într-un plan aproape orizontal. având genunchii cât mai întinşi iar braţele sunt întinse în faţa picioarelor astfel încât 80 . formând un „coş“ pe care-l aşezăm în calea mingii. Figura 54 Imediat după prindere. dar prinderea ei se face la fel şi este valabilă în toate execuţiile. este de preferat să efectuăm mai mulţi paşi mărunţi pentru a ocupa poziţia dorită decât 1-2 paşi mai lungi. axa lor longitudinală este îndreptată spre minge.54). Paşii laterali nu trebuie să fie prea lungi. • după terminarea deplasării şi reluarea poziţiei de bază. genunchii insuficient flexaţi. stând într-un genunchi. desfăcute în formă de evantai şi orientate cu podul palmei în direcţia de sosire a mingii. în momentul prinderii. greutatea rămâne pe un singur picior. dând în acelaşi timp încredere echipei în propriul portar. cu picioarele paralele. Mişcările cu mingea A) Prinderea mingii Cel mai sigur procedeu de apărare al portarului este prinderea mingii cu mâna. Prinderea mingilor joase cu tălpile picioarelor ţinute paralel Mingile care vin pe jos pot fi reţinute de portar doar dacă se aşează pe direcţia mingii în poziţia de bază. Transmiterea mingilor se face de la distanţe diferite. Siguranţa în prinderea mingii ridică valoarea portarului sau din contră o scade. Greşeli frecvente • deplasarea nu se face pe linia imaginară a bisectoarei. ea trebuie să întâlnească în drumul ei nu numai mâinile ci şi corpul portarului. 2. Deplasarea va începe cu piciorul apropiat de direcţia mişcării. • deplasarea începe cu piciorul opus direcţiei mişcării. cu traiectorii şi intensităţi diferite. mingea trebuie dusă la piept. iar celelalte depărtate sunt încordate în momentul contactului cu mingea (fig. Prinderea mingilor joase Variante ale procedeului: mingea rostogolită poate fi prinsă în două feluri: 1. după care piciorul stâng rămas pe loc este tras după piciorul deplasat. degetele sunt depărtate. Biomecanica mişcării Portarul aflat pe direcţia mingii cu tălpile picioarelor paralele şi depărtate la 10-12 cm.

81 . iar de aici îi blocăm drumul prin acoperirea mingii cu pieptul.55). iar axa longitudinală a piciorului este aproape perpendiculară pe direcţia mingii. Biomecanica procedeului Tehnica execuţiei este aproape identică cu cea descrisă anterior. între cele două picioare conduc mingea de-a lungul palmelor şi antebraţelor până la torace. privirea se îndreaptă spre terenul de joc (fig. deosebirea constând în aşezarea picioarelor pe sol în aşteptarea mingii. după care se îndreaptă spre ternul de joc (fig. Flexând cotul facem ca mingea să se rostogolească de-a lungul antebraţelor până la torace. Aceasta este poziţia de aşteptare a mingii. Privirea urmăreşte mingea până în momentul blocării ei la piept. după care îndreptându-se trunchiul. b. Figura 55 Greşeli de execuţie • picioarele sunt depărtate prea mult. astfel mingea se poate strecura printre ele. Piciorul de sprijin.56). puternic flexat din genunchi. Mingea va putea trece în cazul scăpării ei din mâini printre picioare. • depărtarea exagerată a picioarelor în fandare laterală pentru a ridica mingea mai uşor – riscăm să treacă printre picioare. Celălalt picior răsucit din şold are genunchiul coborât aproape până la pământ şi este aşezat lângă piciorul de sprijin în aşa fel încât gamba să blocheze drumul mingii spre poartă.genunchiul piciorului îngenuncheat este aşezat prea departe de gamba piciorului e sprijin. concomitent cu ridicarea trunchiului. Figura 56 Greşeli frecvente . Mingea ajunge în „cuibul“ format de torace. • genunchii sunt îndoiţi în timpul mişcării înainte prea mult şi astfel riscăm să lovim mingea cu ei. având vârful ghetei îndreptat uşor lateral. Prinderea mingilor venite pe jos stând într-un genunchi În cazul în care mingile rostogolite vin lateral faţă de portar. respectiv până la abdomen. Palmele sunt apropiate astfel încât degetele mici se ating. suportă întreaga greutate a corpului. sau prea ridicat. Mingea luând contact cu palmele se rostogoleşte în sus de-a lungul antebraţelor. acesta va utiliza pentru oprirea lor procedeul într-un genunchi. Prinderea propriu-zisă începe în momentul contactului mingii cu vârfurile degetelor.vârfurile degetelor să atingă pământul. Braţele întinse spre pământ. Privirea este îndreptată înspre minge până la blocarea ei în „cuib“. antebraţe şi palmele mâinilor.

- cea mai frecventă greşeală este poziţia braţelor având coatele depărtate. Mingea se poate lovi de pieptul portarului ricoşând în teren. La aceste procedee de prindere a mingilor rostogolite se întâlnesc diferite variante de ordin personal cum ar fi: picioarele puţin flexate sau cu un genunchi orientat înainte şi puternic flexat iar celălalt de asemenea flexat aproape că ia contact cu pământul. Fiecare procedeu are avantaje şi dezavantaje, dar la toate procedeele în momentul în care mingea a fost reţinută ea trebuie dusă la piept. Prinderea mingilor cu traiectorie În categoria mingilor cu traiectorie intră acele mingi care depăşesc înălţimea genunchiului. Traiectoriile cele mai frecvent întâlnite în jocul de fotbal sunt cele de la: • înălţimea genunchilor; • înălţimea abdomenului; • înălţimea pieptului; • mingile înalte care depăşesc înălţimea corpului. În cazul mingilor venite la înălţimea genunchilor, portarul flexează genunchii, apleacă trunchiul înainte, iar braţele sunt întinse în întâmpinarea mingii având palmele orientate spre minge. De îndată ce mingea a fost reţinută este dusă la piept, iar trunchiul revine la poziţia normală (fig.57).

Figura 57 Mingile venite la înălţimea abdomenului pot fi prinse în două moduri, în funcţie de tăria lor. Astfel, mingile venite cu o forţă mai mică vor fi prinse direct cu mâinile. Braţele se duc în întâmpinarea mingii (asemănător prinderii mingii din jocul de handbal şi baschet) având degetele orientate în sus, iar palmele spre minge. După prindere mingea poate fi dusă la piept pentru a fi protejată de atacantul aflat în apropiere, trimisă imediat în joc la un coechipier liber, sau poate fi bătută de pământ în limitele celor 6 secunde după care va fi degajată spre un coechipier. Mingile venite puternic vor fi blocate la abdomen. În momentul în care mingea se apropie de corp, genunchii se flexează, trunchiul se apleacă înainte iar braţele se flexează din coate având palmele orientate spre interior cu degetele desfăcute. În momentul când mingea a atins corpul se produce şi o retragere a abdomenului necesară amortizării forţei cu care vine aceasta (fig.58).

Figura 58

82

Mingile venite la înălţimea pieptului, oferă portarului timp să execută o săritură. Este recomandabil ca prinderea să se facă la înălţimea abdomenului. În acest caz portarul va efectua în prealabil o săritură în înălţime blocând mingea la abdomen folosind procedeul descris anterior. În cazul în care mingea vine cu putere la înălţimea pieptului sau sub bărbie, atunci ea va fi blocată în această regiune a corpului. Portarul se ridică pe vârfurile picioarelor, corpul în extensie, palmele cu degetele desfăcute sunt orientate spre interior şi vor bloca mingea (fig.59).

Figura 59 Greşeli frecvente Cu ocazia opririi mingilor prinse în faţa toracelui se întâlnesc următoarele greşeli: • antebraţul este ridicat prea târziu din coate, mingea lovindu-se de torace ricoşează; • bombarea exagerată a toracelui în calea mingii poate duce la scăparea acesteia din mâini, ea lovindu-se de o suprafaţă rigidă, ricoşează puternic; • coatele sunt ţinute depărtate iar în cazul ricoşării mingii ea poate scăpa prin deschizătura dintre coate. b. Prinderea mingilor înalte Mingile care depăşesc înălţimea portarului nu mai pot fi protejate de corp, iar pentru prinderea lor se vor utiliza numai mâinile. În cazul mingilor înalte prinse din poziţie statică, portarul va întinde corpul şi braţele spre direcţia de sosire a mingii, având palmele orientate înainte cu degetele desfăcute în formă de evantai, iar degetele mari şi cele arătătoare foarte apropiate. În momentul contactului cu mingea, mâinile vor fi încordate pentru a putea amortiza forţa cu care vine mingea, după care va fi dusă imediat la piept pentru mai multă siguranţă. În tot acest timp privirea va urmări în permanenţă mingea (fig.60).

Figura 60

83

În cazul loviturilor foarte puternice sau când mingea este alunecoasă, iar prinderea ei ar fi riscantă se recomandă mai întâi oprirea ei prin întinderea braţelor sus cu palmele apropiate şi orientate pe direcţia de sosire a mingii, după care cade pe pământ, de unde va fi ridicată. Dacă în apropiere se află un adversar, acest procedeu nu se recomandă, mingea poate fi deviată sau boxată, Mingile venite la înălţimi mai mari vor fi prinse în urma efectuării în prealabil a unei sărituri. Săritura poate fi executată cu un singur picior sau cu ambele picioare, aceasta în funcţie de înălţimea care trebuie atinsă, respectiv de spaţiul pe care îl avem la dispoziţie pentru a executa săritura cu elan. Concomitent cu desprinderea de pe sol, braţele sunt întinse energic în sus, palmele orientate pe direcţia de sosire a mingii, degetele răsfirate în formă de evantai, şi cu degetele mari apropiate. În timpul aterizării mingea este dusă la piept. Aterizarea trebuie să fie cât mai elastică, relaxată, efectuându-se de obicei pe piciorul de bătaie aflat într-o uşoară fandare oblică, iar pentru amortizarea căderii genunchii sunt uşor flexaţi. Greşeli în prinderea mingilor înalte: - prinderea mingii se face lateral şi nu în faţă; - prinderea mingii cu articulaţiile încordate – mingea nu poate fi amortizată; - aprecierea greşită a traiectoriei şi vitezei cu care vine mingea, dar mai ales alegerea momentului bătăii – mingea trece peste mâini, săritura efectuându-se în contratimp. B) Plonjonul Plonjonul este elementul tehnic cel mai spectaculos al tehnicii jocului portarului şi constă în aruncarea corpului pentru a prinde sau a respinge mingile care sunt şutate la poartă, lateral faţă de acesta. El necesită mult curaj şi o deosebită elasticitate şi coordonare. În timpul plonjonului, portarul „zboară“ prin aer (2-3 metri), după care aterizează de la înălţimi mari pe una din părţile laterale ale corpului, ceea ce nu este deloc uşor şi câteodată chiar riscant. Este bine ca portarul să ştie să execute corect plonjonul, dar el nu trebuie să se folosească de acest procedeu de apărare decât atunci când nu există altă posibilitate pentru prinderea sau respingerea mingii (fig.61)

Figura 61 Biomecanica procedeului Prin plonjon pot fi apărate mingile razante, semiînalte şi înalte dar mişcările pe care le efectuează portarul din poziţia iniţială şi până la ridicarea de la pământ, sunt identice şi se compun din următoarele părţi: a) poziţia de pregătire b) împingerea de sol c) zborul d) prinderea sau respingerea mingii e) aterizarea f) ridicarea în picioare Poziţia de pregătire este aproape identică cu poziţia de bază a portarului. În cazul în care mingea este venită lateral şi nu poate fi prinsă din plonjon de pe loc, portarul va căuta să-şi ia o poziţie de pregătire prin paşi laterali, identici cu mişcările de plasare sau printr-un pas încrucişat. Portarii rutinaţi aplică ambele variante. Portarul execută pasul încrucişat trecându-şi piciorul opus direcţiei de plonjare cruciş în faţa piciorului de sprijin, concomitent cu trecerea greutăţii pe acest picior, iar cu piciorul rămas pe loc va păşi în direcţia plonjării, executând în acelaşi timp şi bătaia. Împingerea şi desprinderea de sol se execută din poziţia de pregătire, trecând greutatea corpului de pe piciorul mai îndepărtat de direcţia plonjării pe piciorul opus, puternic îndoit din genunchi, în timp ce trunchiul este uşor răsucit în direcţia plonjării. Piciorul cu care se face împingerea este întins energic din genunchi, iar genunchiul piciorului opus este ridicat în sus. Distanţa zborului depinde de puterea împingerii. În timpul zborului ambele picioare sunt uşor flexate din genunchi urmând într-o poziţie relaxată direcţia de zbor a trunchiului. În zbor, corpul are îndreptată spre sol partea sa laterală, iar privirea urmăreşte mingea.
84

62) Figura 62 Biomecanica procedeului În majoritatea cazurilor boxarea mingii este combinată cu o săritură şi se compune din următoarele faze: elanul. Astfel de situaţii se întâlnesc când mai mulţi jucători sar pentru a lovi mingea cu capul.întârzierea prea mult timp în poziţia culcat poate duce la sancţionarea portarilor cu lovitură liberă indirectă. iar mingea poate trece pe sub corpul portarului. părţile laterale ale trunchiului şi braţul din direcţia plonjonului.Mingea este reţinută sau respinsă în timpul zborului. . Contactul cu pământul se ia în următoarea succesiune: gambă.contactul cu pământul se face pe partea ventrală (anterioară) şi nu cu partea laterală. Greşeli frecvente . bătaia. Prinderea se execută astfel: degetele mâinii din partea căderii sunt întinse şi răsfirate cu palma orientată pe direcţia de sosire a mingii. Aterizarea este deci amortizată cu ajutorul braţului şi piciorului aflat mai aproape de pământ. Revenirea la pământ se face îndoind uşor genunchii. amortizând căzătura. îndoind ambele coate. zborul. . întinzând brusc genunchiul şi ridicând totodată genunchiul piciorului opus puternic în sus. succesiunea segmentelor corpului este inversă. În timpul zborului facem pregătirile în vederea aterizării pentru amortizarea căderii. (fig. în cazul când plonjonul se execută fără desprindere de pământ. învălmăşeli în faţa porţii. într-o fandare oblică. . Pentru siguranţa şi eficacitatea execuţiei se recomandă folosirea ambilor pumni. şold. Înainte de terminarea zborului tragem sub noi piciorul mai apropiat de pământ. o acoperă. Aceasta se face prin sprijinirea pe palma mâini aflată mai aproape de pământ şi prin ridicarea genunchiului piciorului aflat deasupra şi sprijinirea lui pe pământ.amortizarea nu se face cu ajutorul braţelor şi picioarelor – în acest caz corpul se izbeşte puternic de pământ şi se pot produce leziuni. După căderea la pământ mingea este trasă complet lângă trunchi şi se începe mişcarea de ridicare. sau când este pe punctul de a fi atacat în momentul interceptării mingii. În momentul în care corpul a atins punctul maxim al înălţimii braţele se întind brusc din coate. Împingerea în palmă şi sprijinirea pe talpa piciorului aflat deasupra se face energic şi cât mai repede posibil pentru ca portarul recăpătându-şi poziţia în picioare să poată fi în măsură să continue imediat jocul. Greşeli frecvente 85 .executarea plonjonului exact în direcţia barelor porţii poate duce la leziuni în contact cu stâlpii porţii. La prinderea mingii vom avea grijă să interpunem în măsura posibilităţilor un obstacol între minge şi poartă care să-i bareze drumul. iar săritura începe prin desprinderea de sol a călcâiului piciorului. urmând să ia contactul cu pământul şi trunchiul cu partea laterală. iar cel de-al doilea când mingea este alunecoasă. Boxarea mingii poate fi făcută cu o singură mână sau cu ambele mâini. boxarea şi aterizarea. În cazul când portarul execută şi o săritură. Lovitura se execută cu primele falange ale degetelor care au suprafaţa cea mai mare de lovire. Acest lucru poate duce la leziuni grave. apoi a tălpii. Primul procedeu se foloseşte în situaţiile speciale din faţa porţii. dar cu palma orientată deasupra mingii. coapsă. Elanul se face pe direcţia de sosire a mingii. flexat din genunchi şi mingea spre noi. C) Boxarea mingii este procedeul tehnic de care se foloseşte portarul în toate situaţiile când prinderea mingii prezintă nesiguranţă şi riscuri. iar pumnii lovesc cu putere mingea (o boxează). iar celălalt braţ cu degetele răsfirate.

iar în urma contactului mingea să fie trimisă (deviată) peste bara transversală sau stâlpii porţii (fig.lovirea mingii având braţele complet întinse. Biomecanica procedeului În timpul săriturii sau al plonjonului mâna se aşează în aşa fel încât palma să fie pe direcţia mingii.întinderea braţelor după boxare. În acest sens un rol important îi revine portarului pentru a continua acţiunea folosind aruncarea mingii cu mâna.lipsa de coordonare între execuţia săriturii. pe când execuţia cu o singură mână favorizează luarea unei înălţimi cât mai mari şi se foloseşte la devierea mingilor venite spre părţile laterale ale porţii.63). D) Devierea mingii sau trecerea mingii. Devierea mingii se poate executa cu o mână sau cu ambele mâini. iar prinderea ei este nesigură. Aruncarea de jos se foloseşte de obicei pentru transmiterea mingii la distanţe mici. . E) Aruncarea mingii cu mâna Tendinţa actuală din fotbalul modern este pornirea atacului sau eventual a contraatacului cât mai rapid posibil. Figura 63 Această trimitere a mingii trebuie să fie executată cu cel puţin 20-30 centimetri înaintea planului perpendicular al porţii. Mingea poate fi aruncată pe jos (rostogolită) sau pe sus.respingerea mingii când portarul se află pe linia porţii – situaţie când mingea poate intra în poartă. fapt care duce la o serie de greşeli parţiale. deoarece în caz contrar mingea poate intra sub bară. Biomecanica procedeului 86 .executarea devierilor înspre teren şi nu în afara lui. portarul revine cu întârziere în poziţia de bază. mişcarea braţelor şi lovirea mingii. folosind pentru trimiterea mingii numai elanul corpului şi al săriturii .executarea cu întârziere a bătăii. este procedeul tehnic prin care portarul reuşeşte să prelungească traiectoria mingii în afara suprafeţei de poartă. Acest procedeu este identic cu lansarea bilei în jocul de popice şi are avantajul că mingea vine pe jos. Execuţia procedeului cu ambele mâini prezintă o siguranţă mai mare şi se foloseşte în mod special la mingile şutate violent din faţă. Folosirea lui se cere pe timp ploios când mingea este alunecoasă şi în toate situaţiile când mingea este şutată foarte puternic în direcţia barelor.. . . Se recomandă ca deplasarea portarului să se facă cu 20-30 centimetri în faţa liniei porţii. din săritură sau din plonjon. . Greşeli frecvente . putând continua acţiunea imediat. rezultând o distanţă mică de transmitere a mingii.după executarea devierii. atacantul ajunge cu capul la minge înaintea pumnilor portarului. iar jucătorul spre care se îndreaptă nu trebuie să execute procedee de intrare în posesia ei. Pentru executarea procedeului portarul se va folosi de braţul din direcţia plonjonului.

Primul procedeu este folosit cel mai frecvent de către portari. distanţa la care poate fi trimisă este mai mică.cea mai des întâlnită este ţinerea greşită a mingii. iar cel din spate datorită elanului face un pas înainte. Greşeli frecvente . lansarea asemănător aruncării discului (fig. . . Mingea poate fi scăpată sau direcţia pe care o va lua nu corespunde cu cea dorită de portar.64) Figura 64 Greşeli frecvente .cele mai frecvente greşeli sunt de ordin tactic când portarul nu ţine cont de prezenţa adversarului în imediata apropiere a partenerului căruia trebuie să-i trimită mingea. Mişcarea începe prin ducerea înainte a braţului şi printr-o zvâcnire puternică mingea este aruncată spre partener.aruncarea se execută numai din braţ.Mingea este ţinută la nivelul şoldului pe palma mâinii care execută mişcarea. descriind o traiectorie arcuită. (vor fi tratate la cursul de specializare) 87 . Greutatea corpului este trecută pe piciorul din faţă concomitent cu începerea pendulării înainte a braţului care execută aruncarea. în consecinţă nu le vom descrie. trunchiul se apleacă mult înainte. La aruncarea mingii pe sus mingea este transmisă la distanţe mai mari – şi cu o precizie mai mare decât cu piciorul. iar privirea urmăreşte direcţia ei până la partener. Mingea aruncată prin aceste procedee nu poate fi dirijată în mod precis şi traiectoria este foarte arcuită. Pentru a trimite mingea pe sus ne putem folosi de trei procedee: aruncare tip azvârlire. Antebraţul şi mâna însoţesc mingea din articulaţie. Mişcarea de aruncare începe prin executarea unui pas înainte cu piciorul opus braţului de aruncare.mingea eliberată prea repede se va izbi de gazon sărind din loc în loc. . Ambele execuţii îngreunează preluarea ei de către partener.mingea este eliberată târziu din mână. care în acelaşi timp trece în spatele corpului întinzându-se complet.66) nu le recomandăm. Greutatea corpului se află pe piciorul din spate iar piciorul şi braţul opus întins în faţă.65) şi rotativă (fig. Biomecanica procedeului Mingea ţinută în palma mâinii care execută aruncarea este ridicată la înălţimea capului şi dusă în spatele corpului. iar în partea superioară este susţinută de degetele braţului opus. în partea posterioară se sprijină de antebraţ. Privirea este îndreptată spre locul de trimitere a mingii.cu toate că este un procedeu foarte simplu se întâlnesc ratări şi greşeli în execuţia lui. Mingea este „lansată“ în momentul când braţul este aproape vertical. fiind şi mai uşor de executat. Datorită dificultăţilor în a fi executate celelalte două procedee. . lansare asemănător mişcării discului şi rotativă. În momentul aruncării greutatea corpului trece pe piciorul din faţă. (fig.

aruncarea se execută cu piciorul înainte – executare perpendiculară. în prima fază alergând. care aleargă în direcţia lui micşorându-i unghiul de tragere la poartă. Deoarece nu putem şti care va fi direcţia precisă a mingii aflate în posesia adversarului. iar în faza a doua va încerca să prindă sau să degajeze mingea înaintea adversarului. adversarul putând sălta mingea sau dribla portarul. sau în cazul paselor date în adâncime. după căderea laterală ne ridicăm puţin piciorul şi braţul de sus. pregătindu-ne să respingem cu mâna sau cu piciorul mingea care va trece eventual deasupra noastră. .67) Figura 67 Greşeli frecvente .mişcarea de aruncare nu se face la nivelul pământului. . Blocarea se execută perpendicular pe direcţia de alergare.blocarea se execută cu corpul înainte – pericolul de accidentare este foarte mare. ne lăsăm să cădem lateral pe pământ. 88 . În apropierea adversarului. căutând să „blocăm“ mingea cu mâinile şi corpul pentru a nu putea fi trimisă în poartă. tip alunecare laterală. Aruncarea la minge (blocarea) care se află în piciorul adversarului se execută astfel: Biomecanica procedeului Adversarul pătruns singur spre poartă este întâmpinat de către portar. ci de sus – mingea putând trece pe sub corpul portarului. Mingea prinsă este trasă spre corp în timp ce corpul face o ghemuire în jurul ei. penalizată cu lovitură de la 11 metri. având braţele uşor flexate din cot şi orientate spre minge. pe direcţia porţii. pentru a evita scoaterea ei de către adversar sau o eventuală rănire(fig. În aceste situaţii portarul părăseşte poarta.Figura 65 Figura 66 F) Ieşirea din poartă şi blocarea mingii se întâlneşte în situaţia când adversarul trecând de ultimul apărător se îndreaptă singur spre poartă. .nu se alege corect momentul blocajului.

cu şiretul exterior. cu mâna sau cu piciorul. interior sau exterior. interior sau plin. Degajarea de jos a mingii se execută cu şiretul interior. 23. 12. În privinţa conducerii mingii cu mâna. 89 . Referitor la conducerea mingii cu piciorul de către portar. 36. În consecinţă se recomandă portarilor să apeleze la acest procedeu numai în cazuri extreme. el fiind considerat ca orice jucător de câmp. iar degajarea din mână se poate face din volé sau demi-volé. ea este identică cu a jucătorilor de câmp (descrisă la capitolul respectiv) şi se poate executa cu şiretul plin. primită în mod voit dintr-o aruncare de la margine sau o poate bate de pământ. 20. după care este obligat să o degajeze. Intrebări recapitulative: 1. deoarece o eventuală sancţionare a lor ar putea avea consecinţe neplăcute pentru întreaga echipă. arbitrul va sancţiona acest lucru cu o lovitură liberă indirectă (la fel se sancţionează pentru cel cincilea pas) de pe locul unde se află portarul în momentul întreruperii jocului. 3. Această prevedere regulamentară nu se aplică portarului în afara suprafeţei de pedeapsă. Care sunt metodele pregătirii tehnice? 3. în aut de poartă şi când este în joc dar în posesia lui. 11. 8.G) Conducerea mingii Conducerea mingii poate fi făcută atât cu mâna (bătută de pământ) cât şi cu piciorul. 34. În timpul celor 6 secunde portarul poate purta. H) Degajarea mingii cu piciorul Portarul utilizează degajarea mingii cu piciorul în două situaţii distincte: când mingea a părăsit terenul de joc. conducând-o (mişcarea este asemănătoare cu cea din handbal). Aceste procedee au fost descrise şi analizate la capitolul rezervat jucătorilor de câmp (vezi capitolul tehnica jocului de fotbal). 30. 33. 32. Care sunt elementele tehnice cu mingea din jocul de fotbal? 4. regulamentul de joc este foarte clar: portarul poate conduce mingea cu mâna indiferent de numărul paşilor cu condiţia sa nu depăşească durata celor 6 secunde. Acest element tehnic este îngrădit de prevederile regulamentului de joc. 38. Care sunt elementele tehnice specifice jocului portarului? Bibliografie: 1. 40. arunca mingea şi o poate reprinde cu condiţia sa nu fie transmisa în mod voit cu piciorul de către un coechipier. Regulamentul de joc precizează următoarele: dacă conducerea mingii cu piciorul în interiorul suprafeţei de pedeapsă este făcută pentru a trage de timp. Care sunt etapele procesului de învăţare a tehnicii? 2. 31.

dezvoltarea corectă şi armonioasă a organismului. precum şi perfecţionarea proceselor intelectuale şi afective. Obiectivele educaţiei fizice • • • • • întărirea sănătăţii şi a capacităţii corespunzătoare pentru activitatea fizică şi intelectuală. jocul de fotbal influenţează favorabil dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali. Realizarea acestor obiective trebuie urmărită în mod permanent. Ca mijloc al educaţiei fizice şi sportive şcolare. de formare a calităţilor morale şi a trăsăturilor pozitive de caracter şi comportament. îmbunătăţirea calităţilor motrice. trebuie să contribuie la dezvoltarea corectă şi armonioasă a elevilor.1. care începe aproximativ la 6 ani.1. jocul de fotbal se poate practica în lecţia de educaţie fizică şi în activitatea de educaţie fizică şi sportivă de masă.2. 90 . Mijloacele pentru dezvoltarea simţului mingii contribuie la dirijarea corectă a transmiterii în condiţii variate de spaţiu şi orientare în teren. • jocurile de mişcare cu conţinut specific. urmărindu-se lucrul specific. ţinându-se seama de particularităţile de vârstă şi morfo-funcţionale specifice ciclului primar. • formarea trăsăturilor morale şi de caracter.1. în iniţierea procedeelor tehnice de bază. motricitatea generală şi specifică a deprinderilor tehnico-tactice. deci din clasa a I-a.1.CAPITOLUL IV: METODICA JOCULUI DE FOTBAL ÎN ŞCOALĂ 4.1. pentru o comportare civilizată în societate. Perioada de acomodare să vizeze unele procedee tehnice pe care copiii le exersează în formaţii geometrice diferite şi sub formă de întrecere. Fotbalul în învăţământul primar Iniţierea în jocul de fotbal corespunde cu vârsta elevului din învăţământul primar.1. Fotbalul. precum şi la o bună orientare în spaţiu. a deprinderilor motricităţii generale şi a celor specifice practicării jocului. priceperi şi deprinderi motrice. a acţiunilor elementare de joc şi a jocului la clasele I-IV. Forme de organizare.1. conferă fotbalului rolul de mijloc al educaţiei fizice. formarea unor multiple cunoştinţe. • respectarea deprinderilor de igienă personală şi de colectiv. contribuindu-se astfel şi la formarea deprinderilor motrice. Lecţia de educaţie fizică la nivelul claselor I-IV se bazează pe: • mijloace pentru dezvoltarea simţului mingii. conţinut şi mijloace În ciclul primar. fiind în acelaşi timp baza de selecţie pentru o integrare organizată în procesul de pregătire. Mijloacele iniţierii şi metodica folosirii acestora. 4. educarea obişnuinţei de a practica jocul de fotbal în mod sistematic şi sub autocontrol. care împreună cu celelalte discipline sportive contribuie în mod direct la realizarea obiectivelor şi sarcinilor educaţiei fizice şi sportive din mediul preuniversitar. mijloc al educaţiei fizice şcolare Complexitatea şi caracterul specific al acţiunilor şi fazelor din atac şi apărare. 4. • exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază. Practicarea jocului poate începe la vârsta de şase ani. 4.1.

linie. • conducerea mingii cu şiretul interior şi exterior. jocuri etc. vârful. iar starea emoţională şi dinamismul asigură un cadru foarte bun unui proces eficient de iniţiere. În aceste condiţii se mai stabileşte: durata jocului la 2x20 minute. jocuri. Mijloacele selecţionate pentru realizarea îndemânării necesare manevrării mingii trebuie să vizeze în principal următoarele elemente tehnice: • lovirea mingii cu piciorul. în condiţii de colaborare şi adversitate. Formaţiile de lucru trebuie să ofere copiilor posibilitatea de a efectua procedeele tehnice respective din mers şi alergare. triunghi. pe şcoală şi localitate (6-10 ani. clasele I-IV) ocupă primul loc. zig-zag etc. în linie dreaptă. cu etape pe clase. ca 4:2 sau 5:2. cu sau fără obstacole. trebuie să conducă la conţinutul acestuia şi la repetarea procedeelor tehnico-tactice specifice în condiţii cât mai apropiate de jocul bilateral. fără poziţie de ofsaid şi stabilirea zidului la 6-3 metri şi a echipamentului (tricouri numerotate.). suveică sau diferite trasee. sub diferite ţinte) şi jocuri la porţi mici. • aruncarea mingii de la margine. • organizarea unui sistem competiţional permanent (cupe sau campionate) în care campionatul şcolar. schimbarea nelimitată a jucătorilor (ca la handbal) cu cei de rezervă (care pot fi limitaţi la 4-5 elevi). prin caracterul lor de întrecere. cu număr redus de elevi (3x3. unde porţile sunt de 5x2 metri sau 3x2 metri. şiretul plin şi interior.). În privinţa regulamentului acesta este adaptat la condiţiile terenului de dimensiuni reduse (de la 60-40 metri lungime. Selecţia elevilor care formează echipa de fotbal a clasei trebuie făcută prin întreceri cu conţinut tehnic (cine ţine mai mult mingea în aer prin lovituri succesive cu piciorul şi cu capul. în diferite formaţii de cerc. şerpuită sau zig-zag. Exersarea acestor procedee. Jocurile de mişcare recomandate de programa şcolară sau altele. în condiţii de întrecere. prin adaptare la specificul jocului. prin ştafete. • conducerea mingii şi deposedarea. Folosirea unor jocuri pregătitoare. pătrat. Exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază reprezintă pentru nivelul claselor I-IV o modalitate utilă în vederea însuşirii rapide a deprinderilor specifice: • lovirea mingii cu latul. pătrat.Emulaţia creată de întrecere se bucură de mare audienţă la copii. se organizează în condiţii de întrecere (ştafete. • aruncarea mingii de la margine.) pentru a crea şi stimula necesar iniţierea. la 40-20 metri lăţime). în funcţie de spaţiu şi numărul de mingi.). sub diferite forme (cerc. Activitatea de educaţie fizică şi sport de masă la nivelul învăţământului primar se desfăşoară sub două forme: • practicarea curentă a minifotbalului în şcoală şi asociaţii sau cluburi sportive şcolare. numărul de jucători fiind de maximul 7 (dintre care un portar) iar mingile cu parametrii de greutate şi mărime reduse (din gumă. peste. care se desfăşoară în condiţii de colaborare şi adversitate. sub formă de pase şi şut la poartă. 4x4 etc. cine trimite mingea la. pe spaţiu limitat. tenişi etc. oferă un cadru eficient pentru însuşirea mai rapidă a jocului de ansamblu şi a componentelor acestuia. la punct fix sau mobil. • oprirea şi preluarea mingii cu talpa şi latul. de volei sau de fotbal). • intrarea în posesia mingii (oprirea şi preluarea). 91 . dimensiunile şi limitele interioare (suprafaţa de pedeapsă la 9 metri şi lovitura de pedeapsă de la 7 metri). • deposedarea adversarului de minge prin faţă. contribuie la învăţarea jocului propriu-zis. Jocurile de mişcare cu conţinut specific.

Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal 4. fotbalul este cuprins în următoarele forme de organizare: • lecţia de educaţie fizică. • activitatea competiţională de masă şi performanţă.2. Orientarea metodică în stabilirea conţinutului şi mijloacelor fiecărei etape.1. • etapa a III-a – clasa a VIII-a (gimnaziu) şi clasele XI-XII (liceu). printrun proces de învăţare eşalonat în trei etape importante: • etapa I – clasele V-VI (gimnaziu) şi clasa a IX-a (liceu). • cultivarea deprinderilor pentru un comportament civilizat în colectiv şi societate. Obiectivele general valabile şi pentru celelalte jocuri sportive. Folosirea selectivă a acţiunilor de joc. oferă posibilitatea exersării unor structuri de exerciţii specifice acţiunilor de atac şi apărare. oferă condiţii optime pentru exersarea şi perfecţionarea tuturor procedeelor tehnico-tactice. în situaţii de colaborare şi adversitate. Jocul bilateral.2. jocul de fotbal contribuie la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive şcolare. facilitând învăţarea acestuia. Prin specificul mijloacelor.2.1.1. care compun jocul bilateral. se realizează cu eficienţă maximă prin exersarea acţiunilor tehnico-tactice de joc. Gradarea metodică a acestor mijloace. conform programei. din atac şi apărare şi jocul bilateral. atât la ciclul gimnazial cât şi la liceu.2. Obiectivele educaţiei fizice Practicarea jocului de fotbal la nivel gimnazial (clasele V-VIII) şi liceal (clasele IX-XII) pe baza programei de învăţământ are ca obiectiv final. trebuie să asigure realizarea modelului final al absolventului de gimnaziu şi liceu şi anume: să ştie să se integreze în procesul de joc. • lecţia de activităţi sportive. dar pentru dezvoltarea fizică armonioasă a elevilor sunt necesare şi mijloace din gimnastică şi atletism. Forme de organizare. Apreciat şi practicat cu plăcere de marea masă a elevilor. sunt: • însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază pentru folosirea şi aplicarea lor cu eficienţă în jocul bilateral. • educarea obişnuinţei de a practica jocul în mod independent şi sistematic ca mijloc pentru întărirea sănătăţii.4. oferindu-le şi un caracter de întrecere. pe baza calităţilor şi deprinderilor elevilor. • capacitatea de orientare şi decizie. arbitra şi organiza. • ora opţională. • etapa a II-a – clasa a VII-a (gimnaziu) şi clasa a X-a (liceu). fiind utilă însă în mai mică măsură. precum şi jocurile cu număr redus de jucători pe spaţii limitate. deprinderilor şi priceperilor necesare pentru învăţarea cât mai rapidă a jocului pe teren redus sau normal. începe cu exerciţiile individuale şi se continuă cu cele de colaborare şi adversitate. • calităţi motrice specifice. Învăţarea izolată a procedeelor tehnico-tactice de bază nu trebuie exclusă.1. jocul de fotbal formează deprinderi şi capacităţi de maximă utilitate: • calităţi morale şi psihice. realizarea capacităţi elevului de a se încadra în cerinţele jocului pentru a-l practica. să-l poată arbitra şi organiza. imaginaţie şi spontaneitate. conţinut şi mijloace În cadrul învăţământului gimnazial. • deprinderi de comportare în colectivitate şi în interesul acesteia. 4. Lecţia de educaţie fizică contribuie la îndeplinirea obiectivelor stabilite de programă. Acumularea cunoştinţelor. 92 .

• învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice. a funcţiei (postului preferat) în atac şi apărare. degajare). 3:1. de atac şi apărare: ♦ întâmpinarea mingii – preluare – dribling – un-doi – pasă (șut la poartă. centrare. • Etapa a II-a – clasele a VII-a şi a X-a de liceu Obiective: • însuşirea cunoştinţelor pentru organizarea şi desfăşurarea jocului conform regulamentului. de atac şi apărare învăţate. pe zone şi funcţii.şut la poartă. pe teren redus şi normal. • învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice. ♦ întâmpinarea mingii – pasă (un-doi) – reprimire – șut la poartă. centrare. ♦ combinaţii simple în atac şi organizarea apărării la fazele fixe. • însuşirea unor scheme eficiente la loviturile libere directe şi indirecte. în funcţie de dimensiunile terenului. în calitate de arbitru. ♦ întâmpinarea mingii – preluare – conducere – dribling – şut la poartă. în atac şi apărare. în jocul bilateral. ♦ întâmpinarea mingii – transmitere (pasă . de atac şi apărare: ♦ întâmpinarea mingii – preluare – pasă. pe teren redus şi normal.Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică în etapele stabilite mai înainte. Etapa I – Clasele V-VI şi a IX de liceu Obiective: • cunoştinţe privind organizarea jocului de fotbal pe teren redus şi normal. • respectarea sarcinilor de joc. degajare). trebuie să respecte obiectivele. şut la poartă). 93 . pe teren redus şi normal. ♦ tatonare – deposedare – conducere (dribling) – centrare – șut la poartă. precum şi particularităţile metodice specifice acestora. pe teren redus (minifotbal) şi normal. 2:2. Modelul final al elevului • • aplicarea în joc a acţiunilor tehnico-tactice de atac şi apărare învăţate. aplicarea regulamentului. • însuşirea şi respectarea principalelor reguli de joc. ♦ jocuri cu efective reduse (pe teren limitat) 1:2. șut la poartă). centrare. ♦ combinaţii simple fa fazele fixe în atac şi apărare. 4:2. cunoaşterea şi respectarea regulamentului de joc. • încadrarea în jocul bilateral. conţinutul şi modul fiecărei etape. ♦ deposedare prin intercepţie – pasă (degajare. ♦ întâmpinarea mingii – preluare – dribling – centrare – şut la poartă. ♦ întâmpinarea mingii – preluare – conducere – pasă – şut la poartă. în jocul bilateral. Modelul final al elevului: • aplicarea în timpul jocului a acţiunilor tehnico-tactice. ♦ joc bilateral pe teren redus (minifotbal) şi normal. ♦ tatonare – deposedare – pasă (degajare. • organizarea şi conducerea jocului bilateral respectându-se regulamentul de joc. centrare. • cunoaşterea şi respectarea sarcinilor de joc.

fiind particularizate la unele nivele mici prin instrucţiuni ale inspectoratelor şcolare judeţene. Calendarul competiţional anual. sub conducerea aceluiaşi profesor care predă la clasa respectivă. Activitatea competiţională de masă şi performanţă. • însuşirea şi interpretarea corectă a regulamentului de joc. • capacitatea de a organiza şi conduce desfăşurarea jocurilor în cadrul sistemului competiţional şcolar. din cadrul echipei. Modelul final al elevului: • însuşirea şi respectarea în jocul competiţional a sarcinilor funcţiei preferate. pentru întâlnirile oficiale programate pe plan local. precum şi „modelul unei lecţii pe terenuri de dimensiuni reduse“ (atât pentru lecţia de educaţie fizică cât şi pentru lecţia de activităţi sportive) sunt prezentate în continuare la „pregătirea echipelor reprezentative“. în vederea integrării în ansamblul echipei. cu profesori de profil de disciplină sportivă. zonal şi naţional. în fazele de atac şi apărare. • însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor pentru organizarea şi desfăşurarea competiţiilor şcolare.Etapa a III-a – clasele a VIII-a. Campionatul liceelor pentru grupele de vârstă 15-6 ani şi 17-18 ani. 11-12 ani şi 13-14 ani (învăţământul gimnazial). La toate categoriile de vârstă se dispută etape pe clase în cadrul şcolilor şi localităţilor. În cadrul acestor lecţii se pregătesc echipele de fotbal ale claselor pentru competiţii interne şi cele reprezentative. Criteriile şi conţinutul selecţiei. XI şi XII de liceu Obiective: • consolidarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice. la nivelul. pentru a arbitra în mod corespunzător competiţiile şcolare. la şcolile unde numărul acestora este suficient. la nivelul acestor echipe. Regulamentele de organizare şi desfăşurare a acestor competiţii se elaborează conform celor oficiale ale FRF. la nivel de judeţ. care împreună cu Ministerul Învăţământului suportă toate cheltuielile competiţiilor. La categoria 13-14 ani şi 15-16 ani au loc etape superioare. în atac şi apărare şi aplicarea acestora. fiind o etapă superioară lecţiei de educaţie fizică. Lecţiile de activităţi sportive se desfăşoară sub formă de: • lecţii pe clase. 94 . Este o oră acordată în plus. Lecţia de activităţi sportive sau ansamblu sportiv constituie un cadru facil pentru învăţarea şi practicarea jocului de fotbal. circa 50 minute. cu statut separat ocupându-l campionatele şcolare oficiale. circa 100 minute. cu randament cât mai mare. gimnazial şi liceal se alcătuieşte pe baza unor întreceri tradiţionale sau ocazionale. precum şi întocmirea clasamentelor şi departajarea echipelor. interjudeţean pe zone şi finale pe ţară. Campionatul Şcolar Gimnazial se organizează pe trei grupe de vârstă. • lecţii pe grupe de clase. în jocul bilateral. Ora opţională. 8-10 ani (învăţământul primar). lucrându-se simultan cu toţi elevii clasei. împărţiţi după preferinţe pe trei discipline sportive. faţă de cele două ore din trunchiul comun la clasele V-VII şi o oră pentru clasa a VIII-a şi provine din cele 2-3 ore opţionale ale claselor pentru care elevii pot să-şi exprime opţiunea la oricare din disciplinele planului de învăţământ. formarea echipelor şi a arbitra. cu randamentul corespunzător. la nivelul şcolii respective.

care să corespundă complexităţii procesului de selecţie. necesită o selecţie şi un proces de instruire corespunzătoare. • obiectivele acţiunii se stabilesc precis pe anumite perioade şi etape. în toate etapele acţiunii. • măsurile organizatorice şi tehnice cu plan de perspectivă pe circa 3-4 ani. se contribuie în mod direct asupra unui proces de instruire cu implicaţii deosebite în formarea unor jucători capabili să practice un joc modern. • modul de integrare în jocul colectiv. care să concure la promovarea în circuitul fotbalului de performanţă a unor reale talente. Criterii de selecţie Procesul de selecţie al elevilor trebuie să respecte criteriile care facilitează o bună alegere. pe categorii de vârstă. 4. • organizarea unor jocuri(sau cupe locale) în timpul vacanţelor. profesorii de educaţie fizică) pe toată perioada acţiunii.4. 95 . care polarizează atenţia şi interesul elevilor din şcoală. • conducerea mingii cu schimbări de direcţie şi finalizare. • urmărirea continuă a competiţiilor sportive cu caracter de masă din şcoală. Acest model final. ♦ Criterii specifice prin: ◊ efectuarea unor probe specifice: • menţinerea mingii în aer din deplasare. corespunzătoare cerinţelor şi caracteristicilor jocului actual: ♦ Criterii de sănătate. Respectând criteriile unei selecţii corespunzătoare. va avea şi model intermediare. Fotbalul şcolar. • calităţile morale. Depistarea elementelor de perspectivă. Prezentarea echipei de fotbal.2. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie Stabilirea unei concepţii generale a acţiunii şi a sarcinilor pe toată perioada cuprinde: • obiectivele finale ale selecţiei care trebuiesc să aibă un caracter concret şi mobilizator. sprijinul şi implicarea directă a factorilor de decizie (conducerea şcolilor. la competiţii. se poate face în mod special prin: • stabilirea la fiecare început de an şcolar a unui program destinat exclusiv selecţiei. echipa reprezentativă trebuie să constituie o sarcină deosebită şi permanentă pentru profesorul de educaţie fizică. prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul. eşalon de masă al performanţei sportive Pregătirea echipelor reprezentative şcolare Apreciind-o ca o activitate importantă. sarcinile şi conţinutul fiecărei etape. • pase scurte şi medii. bazate pe o serie de cerinţe metodice. • colaborarea. urmărindu-se: • abilitatea în manevrarea mingii.2. din deplasare cu şi fără preluare. ◊ evoluţia în jocul efectiv.1. • stabilirea „modelului“ elevului – sportiv de perspectivă să constituie un factor mobilizator pentru toţi elevii. • participarea activă în fazele de atac şi apărare. • etapizarea procesului de selecţie şi instruire. care devin obligatorii pentru toţi candidaţii la performanţa sportivă. Considerentele şi criteriile prezentate mai sus se pot îmbunătăţi şi prin alte modalităţi eficiente. • testarea elevilor să se bazeze pe criterii bine gândite.

În general cele mai răspândite tipuri de lecţii sunt cele în care sunt întruniţi câte doi factori. este necesar ca profesorul de educaţie fizică.2. pe teren variat. pase de pe loc şi din mişcare.). depăşiri individuale. • selecţionarea şi stabilirea mijloacelor fiecărui atelier în parte. preluări şi conducerea mingii. Instruirea echipei reprezentative Ţinând seama de particularităţile de vârstă ale elevilor. joi TE-TA. • consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice şi a acţiunilor de atac şi apărare. elevii pot să-şi formeze deprinderile de stăpânire a mingii. a acestui tip de lecţie este caracteristică perioadelor pregătitoare şi se adresează pregătirii fizice (PF).2. interpretarea şi respectarea articolelor din regulamentul de joc. • omogenizarea tactică a echipei. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse În ceea ce priveşte organizarea lecţiei de antrenament profesorii de educaţie fizică trebuie să găsească mijloacele şi metodele cele mai indicate pentru ca rezolvarea sarcinilor să fie corelată cu condiţiile organizatorice. • învăţarea. combinate cu sărituri variate etc.6. În cazul când există (de obicei) un teren (principal) de dimensiuni reduse. de către toţi jucătorii. astfel ca ponderea factorilor de antrenament. unde echipa reprezentativă să-şi desfăşoare activitatea. 4. marţi PF-T. în ritmul de execuţie impus de profesor. Fixarea în ciclul săptămânal de antrenament. să poată contribui la îndeplinirea sarcinilor propuse pentru fiecare perioadă şi etapă de pregătire. Eficienţa unei bune pregătiri. Cunoscând faptul că nu toate şcolile au la dispoziţie teren de fotbal. de exemplu. T-PF (tehnică-pregătire fizică).4. În privinţa părţii fundamentale a lecţiei de antrenament. în cadrul acestor condiţii – de teren – depinde în primul rând de modul cum a fost pregătit antrenamentul. iar alergările pe distanţe mici să fie punctate cu schimbări bruşte de ritm şi direcţie. ca: T-TA (tehnică-tactică). trebuie să se urmărească realizarea următoarelor obiective: • dezvoltarea calităţilor morale şi psihice specifice jocului de echipă. Să joace în echipe formate din câte 4. vineri joc. necesită o orientare metodică şi o urmărire ritmică. pe terenuri de dimensiuni reduse. TA-PF (tactică-pregătire fizică). cadrul organizatoric impune luarea unor măsuri corespunzătoare. unde se desfăşoară lecţiile de educaţie fizică. includ numai rareori sarcini limitate la un singur factor al antrenamentului. baschet sau volei.2. Realizarea obiectivelor propuse. ţinând seama de perioada de antrenament şi numărul de antrenamente într-un ciclu săptămânal: marţi PF-TE. efectuarea marcajului etc. printr-o înlănţuire funcţională corespunzătoare. Pe aceste terenuri. pe terenul respectiv sau în împrejurimile acestuia sub forma alergărilor variate. În cadrul încălzirii recomandăm folosirea exerciţiilor pe perechi. cu piciorul şi cu capul. Situaţia aceasta reclamă rezolvarea corespunzătoare a lucrului astfel: • împărţirea colectivului pe grupe. de capacitatea metodică şi organizatorică a profesorului de educaţie fizică. iar alături mai dispune de două-trei terenuri anexă (mai mici) se recomandă lucrul simultan „pe ateliere“ (gen circuit). În aceste împrejurări. amenajate pentru handbal. joi joc. intercalate cu exerciţiile de gimnastică.3. • cunoaşterea de către elevi a conţinutului fiecărui atelier. deprinderile tehnico-tactice elementare (lovire-demarcare. 96 . Încălzirea. utilizarea raţională şi metodică a spaţiilor reduse. se poate realiza simultan. vineri T-TA. pot fi totuşi utile pregătirii fotbalistice.5. • dezvoltarea calităţilor motrice specifice. timpul afectat pregătirii şi de condiţiile materiale.7 jucători. Tipurile de lecţii proprii antrenamentului sportiv. Tipurile de lecţii menţionate mai sus se pot eşalona în felul următor. care însă nu trebuie omisă nici în perioada competiţională. căreia trebuie să i se acorde o mare importanţă. să-şi adapteze activitatea specifică pe terenurile de sport.

fente. combinaţii. se poate juca fără portar 4 contra 4. la porţi de 6/2 metri.) se poate juca ca la hochei. În acest caz: • pe terenul de handbal un număr de 8-10 elevi vor executa exerciţii sub formă de pase. pentru întrecere. jonglerii cu minge (cu sau fără concurs). Să presupunem că avem un teren de handbal şi o altă suprafaţă alături de mai mică dimensiune. c) pe terenul de handbal (40/20 metri) se poate juca cu portar. ∗ pase în 2 şi 3 în lungul terenului (cu revenire pe margine la locul de plecare). d) pe un teren. De asemenea eşalonarea grupelor să se succedă creându-se astfel posibilitatea ca elevii să se poată urmări reciproc (înainte sau după programul fiecăruia). Jocurile specifice pentru formarea deprinderilor tehnico-tactice le recomandăm pentru ultima parte a lecţiei. valoarea individuală. prin exerciţii ca: ∗ menţinerea mingii în aer prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul. ∗ conducerea mingii în şir pe laturile şi diagonala terenului. ceilalţi elevi pot exersa diferite procedee tehnice ca: lovirea mingii cu capul şi cu piciorul. În această parte indicăm folosirea următoarelor jocuri: a) pe terenul de volei (18/9 metri) se poate juca la două porţi (de un metru) fără portar cu echipe din trei jucători. • pe suprafaţa mai mică de teren. În condiţiile unei baze materiale mai reduse. ∗ alergare pe zonele laterale ale terenului concomitent cu executarea în diferite zone fixe a unor procedee tehnice stabilite (elevii plasaţi în aceste zone. eliminându-se întreruperea şi repunerea mingii de la margine. b) pe terenul de baschet (26/14 metri). dar este indicat ca această formă să nu fie permanentizată.• ordinea în care se va face rotaţia pe ateliere (dacă sunt mai multe). Din punct de vedere organizatoric şi metodic este necesar să se ţină seama de următoarele: • pentru aplicarea şi respectarea regulilor de joc. pe marginile terenului sau pe o suprafaţă alăturată. profesorul trebuie să selecţioneze cele mai indicate mijloace şi exerciţii. preluări variate. 5 contra 5 sau 6 contra 6 (maximum). antrenamentele se pot planifica la ore diferite. compartimentele echipei şi eficienţele tehnico-tactice. În stabilirea grupelor trebuie să se respecte o serie de criterii ca: vârsta. ţinând cont de următoarele indicaţii: • în cazul folosirii unor exerciţii cu intensitate (atât cu mingea cât şi fără ea) jumătate din lotul de jucători lucrează pe tot terenul iar ceilalţi execută exerciţii de relaxare cu sau fără minge. terenul respectiv trebuie să fie bine trasat (în special suprafeţele din faţa porţilor). • întrebuinţarea unei game largi şi variate de exerciţii. şut la poartă şi diferite acţiuni de joc. lemn etc. pe marginile terenului. o vor trimite celor care aleargă pentru a fi lovită cu piciorul sau cu capul). cu câte o minge în mână. transmiteri la ţintă (zonă fixă) etc. aproximativ jumătate din suprafaţa normală a unui teren de fotbal (50/40 metri) se poate juca cu portar şi efective de 7 sau 8 jucători într-o echipă. • utilizarea în întregime a spaţiului disponibil. • elevii care nu intră în prima formaţie exersează tehnica individuală. • dacă terenul este împrejmuit în întregime cu un gard (din sârmă. având ca porţi suporţi pe care stau panourile. deoarece au un efect mobilizator. • în cazul când colectivul este prea mare ca număr. 97 .

coordonare în sărituri. alăturat acestora. componenţii din lotul şcolii vor cunoaşte: • denumirea competiţiilor la care vor participa.) cu implicaţii asupra continuităţii acţiunilor de joc. învăţarea şi aplicarea în joc a principiilor tactice elementare.2.2. întoarceri. căderi. beton. • perfecţionarea demarcajului şi marcajului. • sistemul de desfăşurare. handbal. • probleme administrative (echipament. Referindu-ne la structura terenurilor. 4. Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse În asemenea împrejurări pregătirea cadrului didactic pentru fiecare şedinţă de antrenament trebuie să constituie o sarcină permanentă. asfalt etc. revenire şi echilibrare etc. Înaintea participări la competiţii. opriri şi porniri. 4.5. ocoliri. foarte diversificată. schimbări de direcţie. Dacă aceste terenuri de dimensiuni reduse se găsesc de obicei în cadrul şcolilor noastre pentru practicarea unor jocuri sportive (care nu necesită spaţii mari) ca baschet. a lovirii mingii cu capul. • utilizarea cât mai judicioasă a întregii suprafeţe de teren de care se dispune. În condiţiile oferite de suprafaţa redusă a terenului de antrenament şi de joc există posibilitatea dezvoltării cu precădere a unor deprinderi motrice ca: • viteză de reacţie. • forţa specifică şi detenta. • îndemânarea specifică. tenis de câmp şi volei şi dacă acestea formează şi baza de antrenament pentru fotbal.4. din pământ. • volumul şi intensitatea din cadrul antrenamentelor să reflecte solicitările din timpul jocului. • perfecţionarea preluărilor.). • viteza de deplasare pe distanţe scurte între 10-30 metri. învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor de manevrare a mingii în condiţiile aglomerării pe spaţii mici. • caracterul lor (amical sau oficial).4. 2. ignorându-se dozarea efortului şi selecţionarea mijloacelor. şi aici profesorul este obligat să ţină seama ca unele suprafeţe foarte tari să nu dăuneze prea mult elevilor. de suprafaţa redusă a terenului. În acest sens se va pune un accent mai mare pe: 1. profesori de educaţie fizică se vor orienta şi spre folosirea simultană a oricărui spaţiu de teren disponibil. trebuie să precizăm că există totuşi anumite posibilităţi pentru învăţarea şi perfecţionarea unor deprinderi tehnico-tactice. • supleţea şi mobilitatea. de pornire şi de execuţie. în timp util. • rezistenţa în regim de viteză. dezvoltarea simţului mingii. Luarea unor măsuri de pregătire pentru joc şi de prezentare sunt acţiuni la fel de importante care trebuie să stea în atenţia profesorului. În aceeaşi măsură „condiţiile de pregătire şi joc“ sunt favorabile dezvoltării la parametrii superiori a „motricităţii specifice“ (alergări variate. evitări. 3. în mod curent. urmărindu-se: • selecţionarea metodelor şi mijloacelor care şi în aceste condiţii să asigure o strânsă corelare între instruire şi conţinutul jocului. • numărul şi denumirea echipelor înscrise în competiţie. rostogoliri. 98 . ciment. mişcărilor înşelătoare şi a protejării mingii. mingi etc. învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice (în timpul jocului). • lovirea mingii fără pendulare mare. zgură. Ţinându-se seama. insistându-se pentru: • transmiterile directe prin simplă deviere. Prezentarea echipei la competiţii Reprezintă momentul cel mai aşteptat din partea elevilor.

Aspectul propagandistic al activităţii şi rezultatele obţinute de echipă se realizează prin „Colţul sportiv al şcolii“. ca şi locul întâlnirii. • preferinţele elevilor din şcoala respectivă şi entuziasmul lor pentru fotbal. 4. de exemplu. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus Considerăm că pe un teren de handbal. Bineînţeles în condiţiile în care se ţine seama de o serie de aspecte ca: • popularitatea jocului de fotbal în şcoală şi tradiţia lui. • atribuţiile jucătorilor de rezervă înainte de joc şi în timpul jocului (probleme administrative). • în caz de egalitate la terminarea jocului se va acorda o prelungire de 2 reprize a 5-10 minute. b) „miuţe“ la o poartă sau la două porţi.). se poate organiza în condiţii optime o competiţie pe teren redus. elevi etc. Respectând ordinea firească a măsurilor. Având la bază o asemenea asigurare se poate trece la organizarea unor întreceri cu caracter tehnic şi bineînţeles a jocului propriu-zis de fotbal. profesorul urmează să pregătească jocul din punct de vedere teoretic.6. în „triunghi“. • rezultatele obţinute în competiţii etc.3 sau 4 elevi. până când o echipă ratează.Pentru fiecare joc se va anunţa lotul de jucători. Desfăşurată într-un cadru organizat şi condusă de profesorul de educaţie fizică. Dintre acestea menţionăm şi recomandăm următoarele: a) competiţii de minifotbal. semicercul mare 9 metri. accesibil pentru tot corpul profesoral sau pentru alte persoane din şcoală şi din afara ei. 4. Întreceri cu caracter de masă în şcoală Ca unul din mijloacele excelente de atragere a elevilor pentru practicarea organizată şi sistematică a activităţilor de educaţie fizică şi sport. • timpul de desfăşurare: două reprize a 20 minute cu o pauză de 5 minute între reprize. semicercul mic 6 metri. • modul cum va acţiona echipa în timpul desfăşurării jocului şi cum se va organiza la fazele fixe (în atac şi apărare). 99 . • condiţiile materiale. lovitura de pedeapsă 7 metri. precizându-se: • dimensiunile terenului de joc cu lungimea de 25-50 metri şi lăţimea de 15-30 metri. fotbalul reprezintă o acţiune sigură şi reuşită.2. precizând unele aspecte esenţiale. • dacă egalitatea persistă şi după consumarea prelungirilor se trece la executarea loviturilor de la 7 metri. ca: • anunţă formaţia care intră în teren şi jucătorii de rezervă. activitatea echipei de fotbal trebuie să fie sprijinită de consiliul asociaţiei sportive a elevilor din rândul căruia un membru va răspunde de această ramură sportivă. câte o execuţie din partea fiecărui jucător aflat pe teren. care în general se găseşte la fiecare şcoală.7. poarta de 3/2 metri. d) concursuri cu caracter tehnic în urma cărora urmează să se stabilească cel mai bun elev sau jucător: • concurs „cine ţine mai mingea în aer prin lovituri cu piciorul şi capul“. • capacitatea organizatorică a şcolii (profesori. pe echipe de câte 2.2. c) tenis cu piciorul. de spaţiu şi timp. • acelaşi concurs „pe perechi“. În cazul că şi după aceasta egalitatea se menţine se vor executa în continuare (după tragere la sorţi) în mod alternativ câte o lovitură de la 7 metri. terenul pe care se va desfăşura întâlnirea.

34. 42. Cum este organizat jocul de fotbal în clasele 1-XII? 2. 41. 21. 30.• concurs cu transmiterea mingii la ţintă (panouri.12. 6. porticuri etc. Intrebări recapitulative: 1.). 100 . Enumeraţi întrecerile cu caracter de masă din şcoala? 4. 33. 7. 38. 32. Cum se organizează o lecţie de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse? Bibliografie: 2. de la 11 metri (pe tern normal) şi 7 metri (pe teren redus). 9. 13. • concurs la executarea unor lovituri de pedeapsă. Enumeraţi câteva criterii prin care se pot selecţiona elevii în echipa şcolii? 3. • diferite ştafete care pe baza unor procedee tehnice simple sau complexe urmează să stabilească un învingător etc. 24. 16.

N. (2003). (1972). pregătirea copiilor şi juniorilor. Fotbal copii şi juniori.. Campionatele Mondiale de Fotbal 1930-1974. C..ŞCHIOPU. mijloace. (1999). (1999). Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltǎ performanţǎ Bucureşti: Ed. V.. Rodas 28. Bucureşti: Ed. Carte pentru fotbaliştii de mâine.RĂDULESCU. V.. Antrenamentul sportiv. 4.. Stadion 26. Fotbal de la A la Z.DRĂGAN I. D.MOTROC I. D.. C. Skiles und strategies for coaching soccer Fotbal.. I.. Fotbal. (1998).. Curs de fotbal.Nicu.2 şi 3 Bucureşti: Ed. D. (1967). Bucureşti: Ed..A. Bucureşti: Editura Sport – Turism. . DUMITRU COLIBABA (1998) Jocuri sportive.. Antrenamentul sportiv modern.PETRESCU.. (1971). Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Bota. (1995). Fotbal 2010... Sport Turism 23. Bucureşti: Editura Sport – Turism 16.. Timişoara: Editura Helicom 22. Napoca Star 34.. Bucureşti: Teorie şi metodică – Ed.MOTROC I. Volumul 1. Teoria Sportului. Napoca Star 32. (2004). C. Personalitatea arbitrului de fotbal. (1991). BÂRSAN.. 10... (1996). Fotbal – Manualul antrenorului profesionist. C.WADE. (1993). IONESCU. ANEFS 27.IONESCU. C.P. BOMPA.. Fotbal.(1988). Bucureşti 40. Bucureşti Editura Sport – Turism 17. Uz intern. Editura CNEFS.RAJNOVIC. VERZA. Lecţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice la fotbalişti. Activităţile corporale şi factorii educativi Bucureşti: Editura Sport – Turism. XIII. Axis Mundi 11. Principii. (2002).POPOVICI.. OTF. 30. A. TEODORESCU. Bucureşti: Ed. I. N...MANUŞARIDE.BIBLIOGRAFIE 1...F. Psihologia vârstelor. Instruirea în jocul de fotbal. APOLZAN. Ghidul antrenorului de fotbal. G. D. Metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii jocului de fotbal Bucureşti Editura IEFS. E.STĂNCULESCU. (1994).. Aldin 13. (1981). COJOCARU.. (2002). HARGREAVES. (2000). ARDELEANU. Cluj-Napoca: Teză de doctorat 33. AN-DA 8.– Editura IEFS. CHIRIŢĂ. S. (1990). U.. Axis Mundi 36. V. Uz intern.... M. V. (2002). Didactică şi Pedagogică 14. Ghidul antrenorului de fotbal. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului.. Gh. Planificarea procesului de educaţie fizică şcolară.RĂDULESCU. Artemis 35. Cluj-Napoca: Ed. V. CÂRSTEA. Bucureşti. A. A. Fotbal la copii... I. Bucureşti: Ed. ALDIR. Metodica fotbalului în şcoală.. Cluj-Napoca: Ed. (1980). (2000). şi colaboratorii (1979) Selecţia medico-biologică în sport.. C. Bucureşti: Editura Fest 15.. Fotbal de la 6 la 18 ani Metodica pregătirii. A. C. 5. metode.COLIBABA-EVULEŢ. Performanţa în jocurile sportive. (1980). (1995). (1996). Editată sub egida FRF 2. T. (1983) Aproape totul despre fotbal. Ponto C.. BOTA. (1980). .STĂNCULESCU. V. 18. Jocuri sportive.POPOVICI. Fundaţia România de Mâine 24. COJOCARU. Ghidul antrenorului profesionist de fotbal. Timişoara: Editura Helicom 21. Fotbal pregătirea fizică a fotbalistului.COJOCARU. Bucureşti: Ed. (2000). Coaching Youth American Sport 20.DRAGNEA. Fotbal. (1981).GÂRLEANU. Tehnica şi tactica jocului. Bucureşti 12.. 100 de antrenamente de fotbal Bucureşti: Editura Stadion 37. vol.N.IONESCU.. 19.. A.C. (1978). Cluj-Napoca: Editura ICIPIAF 31. Bucureşti: Ed.. Bucureşti: Ed. Fotbal de la teorie la practică. (2004). (1990). (2005). Ex.. Braşov: Ed.. Bucureşti: Ed. V. Bucureşti: Editura CNEFS. GÂRLEANU.M. Bucureşti: Ed.MIU. MOISES. Bucureşti: Ed. Tehnica jocului. Bucureşti: Editura Sport-Turism 25. (2000).. S. Poliatloane. 3.. N. Bucureşti: Editura Editis 29. I.ŞICLOVAN.. VELEA F. Bucureşti: Editura Sport -Turism 41. Bucureşti: IEFS 7..POPOVICI. O..DRAGNEA. (1974). (1995). 39. F. 101 . CERNAIANU. A. D. BÂRSAN.HARGREAVES. V. CÂRSTEA. GHEMINGEAN. C. MATE-TEODORESCU. I. Cluj-Napoca: Ed. V.. 6. Fotbal Specializare. teorie şi metodică.. (1982). Rotech Pro 9. Football. (2003)..COJOCARU. (1975).POPOVICI. Transilvania Expres 38.. G.

aruncarea portarului) – Throwing the ball with the hand (for the goalkeeper) Menţinerea mingii în aer (duble) – maintaining the ball in the air Prinderea mingii de către portar – catching the ball by the goalkeeper Boxarea mingii cu ambele mâini – boxing the ball with both hands Boxarea mingii cu o mână – boxing the ball with one hand Σ ▪ ▪ ▪   Săritură pe un picior – jumps on one leg Săritură pe ambele picioare – jumps on both legs 102 .Semne convenţionale în fotbal – Conventional signs in football Jucător în atac – forward Jucător în apărare – defender Minge – ball Pasă cu traiectorie razantă – straight pass Pasă cu traiectorie înaltă – high pass/header Deplasarea jucătorului fără minge – running without the ball Conducerea mingii – leading the ball Intrarea în posesie – taking the ball off Dribling – dribbling Fentă cu schimbare de direcţie – change of direction Şut la poartă în mingea aflată pe sol – shoot towards the goal V A X V 0 Panou – board Obstacol – hurdle/obstacle Jalon – marker Antrenor – trainer/coach Deposedare – lose possession of the ball Lovirea mingii din volé – lobbing the ball from vole Lovirea mingii din demi-volé (drop) – lobbing the ball from half-vole Lovirea mingii cu capul – heading Pasă din volé – pass from vole Pasă din demi-volé – pass from half-vole Pasă cu capul – pass with the head Şut la poartă din volé – shoot from vole Şut la poartă din demi-volé – shoot from half-vole 0 Şut la poartă cu capul – leading the ball towards the goal Aruncarea mingii cu mâna (şut. autopasă.