You are on page 1of 16

Colegiul Naţional ,,I.C.

Brătianu’’Piteşti
Clasa a XI-a A

Simbolismul european
-studiu de caz-

Autori: Angelescu Andreea


Sima Ileana
Smaranda Iuliana
Vladu Raluca
Definiţia simbolismului

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa,ca reacţie împotriva


parnasianismului,a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de
poezie modernă.
Considerat din perspectiva social-istorică, simbolismul apare ca produs şi expresie
a stării de spirit generate de agravarea contradicţiilor societăţii capitaliste de la
sfârşitul secolului al XIX-lea.
Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moréas,care în 1886 a publicat un
celebru articol-manifest, ‚ ,,Le symbolisme”. În acelaşi an s-a constituit gruparea care
s-a autointitulat „simbolist㔺i în fruntea căreia s-a găsit poetul Stephane Mallarme.
Termenul de „simbolism” provine din cuvântul grecesc „symbolon ”, intrat în
limbă prin filieră franceză.Simbolul este un substituent, el înlocuieşte expresia
directă, vorbirea noţională, mediind cunoaşterea pe calea analogiei şi a convenţiei

Trăsături

• simbolul este un semn – imagine, obiect concret, o cifră, un cuvânt, care


substituie un element abstract o idee, un concept sau un fenomen.
• cultivarea cu precădere a simbolului şi a sugestiei drept modalităţi de relevare a
corespondenţelor către lumea materială si cea spirituală
• se valorifică cultivarea senzaţiilor muzicale,olfactive,coloristice, tactile; cuvântul
poetic este magic,aluziv,conotativ
• predispoziţia pentru stări nedefinite, pentru proiecţia diafană si pentru reverie
• muzicalitatea interioară a versurilor (Paul Verlaine afirma “Muzica e înainte de
toate”, iar simboliştii se conduc după acest aforism);
• obsesia culorilor:alb,negru,violet,rosu,galben.
• preferinţa pentru anumite teme si motive:

a. motivul oraşului si al târgului provincial (monotonia si mediocritatea vieţii);


b. motivul instrumentelor muzicale;
c. motivul ploii şi al toamnei (mohorâtă, ceţoasă, ploioasă);
d. tema naturii, care nu este privită ca peisaj, deoarece ei nu admiră natura, nu văd
nimic frumos la ea;pentru simbolişti natura este potrivnică,terifiantă,vrajmaşă;
e. tema marilor calatorii

2
Reprezentanţi europeni

• Charles Baudelaire (1821-1867)- este considerat poetul care a


revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin
originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du Mal
(Florile răului"). Va avea o influență puternică asupra
viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.

• Paul Verlaine (1844-1896)- unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi,
Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufletești,
într-o atmosferă crepusculară și vagă.

• Jean Moréas (1856-1910)-poet, eseist și critic literar grec, a scris în limba


franceză. S-a cunoscut și-a fost prieten cu poetul român Ion Minulescu

Când toamna o sa vină Imn frumuseţii


Jean Moréas Charles Baudelaire

Când toamna o sa vină Vii din înalte ceruri sau ieşi


Când toamna o sa vină cu din adâncime,
frunze ruginite, O,Frumuseţe?Reaua şi buna
Ce-n stoluri au sa cadă pe-al ta privire
morii eleşteu, Împrăştie de-a valma şi
Când vântul o sa bată prin fericiri şi crime,
porţile-nvechite De aceea tu cu vinul te
potriveşti la fire.
Si-acolo unde roata se-nvârtea
mereu, În ochii tăi stau zorii cu
Am sa m-aşez aproape de serile-mpreună;
zidul cel batrân Sărutul tău e-o vrajă şi-o
Cu iedera, sub care se amforă ţi-i gura;
spulberă nisipul, Şi când reverşi miresme de-
Şi-acolo cu privirea pierdută-o amurguri cu furtună
sa ramân, Se face laş eroul,vitează
Când soarelui si mie ni se va stârpitura.
stinge chipul.
Răsari din hăul negru?

3
Cobori din lumi stelare? Orbitul flutur zboară spre
Destinul ca un câine de tine,lumânare,
poala ta se ţine; Slăvindu-te drept torţă când
Şi bucurii şi chinuri tu a început să ardă.
semeni la-ntâmplare; Acel ce-şi strânge lacom
Stăpână eşti şi nimeni nu e iubita-n braţe pare
stăpân pe tine; Un muribund ce-n taină
(…) mormântul şi-l dezmiardă.

Simbolismul românesc

Poezia simbolistă românească apare la sfârşitul secolului al XIX-lea, perioadă


măcinată de adânci contradicţii sociale. Pe fondul înapoierii industriale şi al unei
agriculturi ce mai păstra rămăşiţe feudale, contradicţiile dintre clase se ascut.

Creaţia literară de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru


exprimă o stare de spirit antiburgheză.Scriitorii devin tot mai sensibili la suferinţele
„dezmoştenitorilor” , ei dezvăluie exploatarea şi asuprirea, comunică exasperarea
provocată de monotonia vieţii provinciale din acea vreme.
Ca şi în Franţa, simbolismul este şi la noi produsul oraşului .El se naşte ca urmare
a inflaţiei de poezie minoră a epigoniilor eminesciene şi a semănătorismului care
făcea abuz de teme morale, de limbaj ţărănesc, de „ţărănism sectar” (Ovid
Densusianu).

Noi, simboliştii

Ne este dureros faptul - dar un fapt dureros nu încetează de a fi fapt - că


mişcarea asta nouă n-are si n-a avut teoretician. Şi ar fi trebuit. Mişcarea se altoise cu
fruct străin; se grefase pe sânge tânăr. Era spontanee, ca orice mişcare şi ignorantă.
Simboliştii noştri şi-au imprumutat estetica din Villiers de L’Isle Adam şi din Mallarmé.
Aceştia citiseră pe Hegel. Simboliştii noştri nu ştiau că Mallarmé îl citise pe Hegel;nu
ştiau ce e simbolismul. Siliţi să se apere, au răspuns: răspunsul lor a fost bâlbâit şi fals.
Ei înşişi au provocat confuzia între denumirea simbolism si cuvântul simbol. Or
simbolismul era o poreclă. Aşa, un academician i-a numit “trăsniţi “.
Simbolul este un apanaj al oricărei arte şi nu ceva exclusiv de şcoală
noua. Simboliştii nu-şi cunoşteau estetica.Putea s-o cunoască publicul? Rolul criticului
era necesar şi explicativ.Naşterea lui ar fi evitat poate atmosfera falsă.
Criticul artei noi, adică criticul făcut după pretenţia şi chipul nostru va
trebui mai întâi să citească arta nouă.Va trebui pe urmă să citească pe Berkeley şi pe
Fichte, pe Hegel şi pe Schopenhauer.Şi va trebui mai cu seamă să-l citească pe Bergson.
Va afla atunci că simbolismul e o transpunere în stil a filozofiei idealiste. Şi va afla că
simbolismul are în Franţa vechime de 70 de ani şi la noi de 20. Va trebui să nu ignoreze
o literatură care există vârtos, pe când noi duram abia începutul literar în Convorbiri. Şi
va afla că arta e expresia necontrolată a influenţei lumii exterioare asupra artistului : va
afla că arta e metafizică.

4
Suntem un fapt. Se pot contesta ipotezele. Nu se pot contesta faptele.
Istoria literară, mai cu seamă nu e numai o selecţiune : e un cimitir. E istoria
epidemiilor literare. Să se numere morţii: avem majoritate.
Noi, simboliştii, primim piatra or de la ce inteligenţă ar veni. Nu vom mai
răspunde celor ce ne ignorează biblia şi personalitatea. Suntem prea mulţi ca să nu fim
puternici, şi prea puţini, ca să nu fim inteligenţi. Suntem o sectă, fireşte. Şi avem poate
morala, cinismul, impertineţa sectei. Iscălim cu toţii fraza aceasta din R. Emy de
Gourmont:
”Blazonul simbolist e nobil şi ţin vârtos să-l port vizibil şi mai mult:
impertinent.”
Evoluţia simbolismului românesc

În principiu, simbolismul românesc, asemeni oricărui alt curent literar, cunoaşte o


fază de apariţie şi de răspândire (1880-1900), una de maximă înflorire (1900-1916) şi
o alta de regres, până la dispariţia sa din peisajul literar (către 1940).

Poezia românească premergătoare simbolismului nu-şi pierde lirismul aşa cum s-a
întâmplat cu poezia franceză, franceză,ci, dimpotrivă, ea s-a înviorat sub pana lui
Eminescu, Macedonski, Coşbuc.
Mihai Eminescu a însemnat pentru poezia românească ceea ce a însemnat
Baudelaire pentru poezia franceză. De aceea, s-a spus că simbolismul românesc
derivă din Eminescu şi că, în faza lui iniţială, este eminescianizat.
Simboliştii preiau idei filozofice din Fichte, Hegel, Schelling, Schopenhauer, sunt
atraşi de poezia lui Novalis, a lui Poe si Whitman, de artă orientală. Având multe
asemănări cu simbolismul francez, simbolismul românesc nu este o simplă varianta a
lui.
Etapa de început este una a tatonărilor, caracterizată prin apariţia unor articole
programatice şi prin activitatea cenaclului şi a revistei Literatorul (1880-1919, în 8
serii, cu întreruperi), condusă de Alexandru Macedonski, devenit şef de şcoală.
În Ardeal, unde domina ideologia naţionalistă –tradiţionalistă, sămănătoristă,
profund ostilă oricărei forme de poezie modernă, chiar şi prezentarea simbolismului
ca o curiozitate, dar in termeni moderaţi si descriptivi, cum face G. Bogdan-Duică,
reprezintă un inceput de lărgire ǎ conştiinţei.
El recenzează ,, Din trîmbiţe de aur” de Al. T. Stamatiad, pentru ca cititorii
ziarului Românul : Să-şi poată face o idee limpede-si , vorbind si despre alţii, tot mai
completă- despre ce este simbolismul românesc .
Adevăratul câmp de luptă însă se dă la sud de Carpaţi, unde Convorbirile literare
reprezentau de mult o formă anchilozată de junimism ce întreţinea despre simbolism
prejudecăţile moraliste curente, impermeabilă literaturii noi, atacată de directorul
publicaţiei, Simion Mehedinţi, cu toate fulgerele.
În sfârşit, apar totuşi in plan teoretic articole ce definesc liniile directoare ale
acestui curent literar: Alexandru Macedonski - Despre logica poeziei (1880), Poezia
viitorului (1892), Despre poezie (1895), Simţurile în poezie (1895), Îin pragul
secolului (1899) sau Ştefan Petică Noul corent literar (1899). În planul creaţiei pe de
altă parte, realizarile ramân mai degrabă sub semnul experimentului.

5
Vârful de maximă strălucire a curentului se desfăşoară la începutul secolului al
XX-lea, pâna la război (1900-1915/1916). Acum Literatorul lui Macedonski şi
gruparea din jurul său primesc un sprijin important de la o altă revistă, ce devine o
tribună ǎ simbolismului, Vieaţa nouă (1905-1925), condusă de Ovid Densusianu.
Alături de Maceonski cu al său volum ,,Flori Sacre” (1912), ce atestă formarea
unei variante simboliste originale, cât şi desprinderea de inflexiunile romantice ale
tinereţii, se afirmă şi alte personalităţi poetice de autentică valoare: Ştefan Petică
(volumul Fecioare în alb, 1902), Dimitrie Anghel (volumul În grădină, 1905), Ion
Minulescu (volumul Romanţe pentru mai târziu, 1908) sau George Bacovia (volumul
Plumb, 1916).
În descurs de doar 15 ani, au intrat in scenă formulele esenţiale: simbolismul
caligrafiat şi muzical (Ştefan Petică), simbolismul ornamental, cu reflexe parnasiene,
izvorât dintr-o cizelare atentă a versului (Dimitrie Anghel), un simbolism al transei, al
adâncurilor (în unele poezii ale lui George Bacovia), toate fiind prefigurate de
experimentle simboliste din prima etapă.

Experienţa simbolistă a începutului de secol marchează intrarea poeziei româneşti


pe făgaşul liricii moderne.

Trăsăturile simbolismului românesc

Chiar dacă trăsăturile simbolismului românesc nu diferă esenţial de cele ale


simbolismului, se poate constata totuşi la o analiză atentă o deplasare de accent către
una sau alta dintre acestea.
În creaţia poeţilor simbolişti români se intâlneşte:
– tentaţia pentru investigarea unor zone tematice noi (oraşul tentacular,
nevrozele, melancoliile autumnale, nostalgia depărtării, singurătatea,
evadarea, drama omului modern apăsat de spleen, obsedat de ideea morţii/
a bolii)
– preferinţa pentru imagini vagi, fără contur, pentru clarobscur,
– obsesia culorilor (albul, violetul, negrul) si a instrumentelor ale căror
sunete sugerează stări sufleteşti (clavirul, pianul, vioara),
– căutarea valenţelor muzicale ale cuvântului şi refrenul, căci, scria Paul
Verlaine, De la musique avant toute chose –Muzica înainte de toate),
– preocuparea pentru corespondenţe,
– descătuşarea fanteziei poetice în utilizarea simbolului sau a sintezei,
dorinţa de a experimenta noi tipare in prozodie.

În schimb, ei refuză contemplarea pur sentimentală a naturii si, de asemenea,


logicul, explicitul, raţionalul în favoarea sugestiei.

Reprezentanţi ai simbolismului românesc


Fără să difere prea mult de poezia europeană, situaţia poeziei româneşti nu
prezintă un model univoc sau unitar.Vorbind despre reprezentanţii noştri, Basil
Munteanu afirma:

6
...ei nu alcătuiesc un ansamblu: departe de a constitui o armată în desfăşurare,
simbolismul românesc de dupa razboi nu mai numară decât trăgători izolaţi.

Raportându-ne la această mişcare, apar pe de o parte teoreticieni valoroşi si şefi


de grupare, ca Alexandru Macedonski sau Ovid Densusianu, experimentatori, precum
acelaşi Macedonski, în poezia căruia se combină simbolismul cu romantismul şi
parnasianismul, dar şi poeţi care ramân definitiv reprezentanţi ai simbolismului,
precum Ştefan Petică şi Ion Minulescu, sau poeţi minori şi mimetici.
Pe de altă parte, sunt poeţi care au gravitat în jurul lui Macedonski sau care au
trecut iniţial printr-o etapă simbolistă, dar care au evoluat spre un modernism de
sinteză ( Tudor Arghezi), spre tradiţionalism ( Ion Pillat), spre expresionism( Adrian
Maniu) sau spre mişcarea de avangardă ( Ion Vinea, B. Fundoianu).

Statutul lui Bacovia este aparte, chiar dacă debutul şi afinităţile îl apropie de
simbolişti. Opera lui este receptată, în timp, atât ca expresie a simbolismului autentic
(toţi simboliştii noştri minori se regăsesc în poezia lui ca teme, motive şi atmosferă),
cât şi ca depăşire a modelului, spre zona expresionismului şi a avangardei.

Alexandru Macedonski
1854-1920
Biografia

Poetul este fiul generalului Alexandru Macedonski (ministru de război) şi al


Mariei, descendentă din boieri olteni. Tânărul Macedonski face liceul la Craiova;
călătoreşte (fără a urmări consecvent o diplomă) în Austria, Elveţia, Franţa, Italia etc. Din
1873, vizând o carieră politică, editează mai multe periodice
efemere şi atrage atenţia prin câteva atacuri antidinastice.
Oscilează între mai multe orientări politice şi îndeplineşte
unele funcţii administrative pasagere; cea mai stabilă este cea de
inspector al monumentelor istorice (începând din 1882). Din 1880
scoate revista Literatorul, care va apărea, cu mari intermitenţe,
până în 1919; de ea se leagă, în primul rând, renumele său de şef
de şcoală literară. Ca adept al influenţei franceze şi ca urmaş, în
linie literară, dar şi politică, al romanticilor munteni (Ion Heliade
Rădulescu, D. Bolintineanu – personalităţi de orientare
predominant liberală), va fi, în general în relaţii de adversitate cu
membrii Junimii lui Titu Maiorescu.
În 1883 publică o epigramă împotriva lui Eminescu, în care încalcă un puternic
tabu social: glumeşte pe seama declanşării nebuniei adeversarului. Peste două decenii, va
susţine acuzaţiile de plagiat împotriva lui I.L Caragiale. Atitudinile schimbătoare,
temperamentul belicos, poza, fanfaronada, mania persecuţiei şi fanteziile aristocratice îi
trezesc multe antipatii şi adversităţi printre contemporani.

Opera

7
Macedonski este în primul rând poet. Publică prima poezie, Dorinţa poetului, în
1870, în Telegraful român din Sibiu. Volumul de debut, Prima verba, apare ân 1872.
Principalele volume de versuri sunt: Poezii , 1882; Excelsior, 1895; Flori sacre, 1912. În
1897 îi apare la Bucureşti un volum de versuri scrise în franceză: Bronzes. Din 1916
începe să publice, în reviste, rondeluri, care vor fi strânse în volum doar postum (Poema
rondelurilor, 1927).
Macedonski scrie şi proză, în mare parte de factură artistică, lirică. Volumele
antume reprezentative sunt: Cartea de aur, 1902 – schiţe şi nuvele - , şi Le calvaire de
feu – roman scris în franceză şi apărut la Paris (tradus în română cu titlul Thalassa, în
revista Flacăra, 1916). Opera sa de dramaturg (comediile Iadeş, Le fou? etc.) nu e prea
importantă; cuprinde, de altfel, multe adaptări. Autorul are şi o bogată activitate
publicistică.

Legături cu simbolismul

Opera lui Macedonski a fost văzută, în genere, ca fiind doar parţial simbolistă,
trăsăturile curentului manifestându-se mai pregnant doar în unele dintre etapele sale de
creaţie (de pildă, spre sfârşitul vieţii, în rondeluri). I se recunoaşte însă rolul de
teoretician şi îndrumător al şcolii simboliste autohtone.
În special în ultimul deceniu al secolului trecut Macedonski se manifestă ca teoretician al
simbolismului şi ca autor de manifeste simboliste; pledează mai ales în favoarea
„instumentalismului” lui Ren Ghil. Publică o serie de articole teoretice (Despre logica
poeziei, 1880; Poezia viitorului, 1892; Simţurile în poezie, 1895; În pragul secolului,
1899) şi poezii subintitulate „simboliste-instrumentaliste”. Poetul se sincronizează cu
cercurile moderniste din Franţa şi Belgia, cu care are legături directe. Prin voinţă proprie
şi în percepţia contemporanilor(a emulilor care îl ironizează şi îl parodiază), el reprezintă
simbolismul – cel puţin ca modă literarăa momentului. Ulterior, profesiunile de credinţă
ale poetului vor fi predominant clasiciste.

Dimitrie Anghel
1872-1914

Biografie

Poetul e fiul lui Dimitrie Anghel, probabil de origine aromână, bogat proprietar de
moşii şi al Erifiliei Leatris, grecoaică nascută la Constantinopol. Îşi petrece o bună parte
din copilărie la moşia părintească de la Corneşti, ale cărei grădini le va evoca nostalgic
mai târziu. Face studii liceale (neterminate) la Iaşi. După moartea tatălui său, îşi
foloseşte moştenirea pentru a călători în Italia(1893) şi pentru a se stabili aproape un
deceniu în Franţa(1893-1902).
La Paris, unde frecventeză mai ales mediul tinerilor români aflaţi la studii, îl
cunoaşte pe poetul tradiţionalist Ştefan Octavian Iosif, de care îl va lega o prietenie
sfârşită dramatic. Reîntors în ţară, intră, cu ajutorul lui Iosif – pe atunci mai cunoscut - ,
în lumea literară bucureşteană. Cei doi publică în colaborare în revistele vremii şi scot
mai multe volume – originale şi traduceri.
Ultima parte a vieţiie este marcată de precipitarea unei drame sentimentale: se
îndrăgosteşte de Natalia Negru, soţia prietenului său, Iosif, se căsătoreşte cu ea şi, în

8
cursul unei certe conjugale, o răneşte şi îşi trage un glonţ în piept; moare peste câteva
săptămâni, în spital. Contemporanii l-au evocat ca pe un intelectual inteligent, rafinat,
cultivat, cu temperament instabil: melancolic şi impulsiv.
Pentru Fundoianu, Anghel este: „un aristocrat. Poate singurul adevărat nobil al
literaturii noastre.”(afirma acesta într-un articol din 1921).

Opera

Dimitrie Anghel debutează în 1890, în Contemporanul, cu două poezii. Primul


volum de poezii originale, În grădină, apare în 1905; îi urmează Fantazii, 1909, mai
multe volume de proză: Fantome, 1911; Oglinda fermecat,1911; Povestea celor necăjiţi,
1911; Triumful vieţii, 1912 Steluţa, 1913 – memorialistică, pamflete, poeme în proză,
publicistică etc. A publicat, în colaborare cu Ştefan Octavian Iosif, proză: Cireşul lui
Lucullus, 1910; Portrete, 1910, şi cronici ritmate (sub pseudonimul comun A. Mirea);
acestea din urmă, apărute în revistele vremii, sunt strânse în două volume cu titlul
Caleidoscopul lui A. Mirea, 1908-1910. Anghel este şi autor de scrieri dramatice în
versuri, tot în colaborare cu Iosif: Legenda funigeilor, 1907; Cometa, 1908; Carmen
saeculare, 1909.

Legături cu simbolismul

În istoria simbolismului românesc, Anghel constituie un caz special: nu şi-a


afirmat aparteneţa la curent, nu a frecventat aceleaşi medii literare cu simboliştii
declaraţi. Simbolismul său neprogramatic, deprins prin lecturi, a fost identificat de artiştii
contemporani, dar mai ales de criticii şi istoricii literari: în mai mică măsură în
vehicularea temelor şi a motivelor specifice (parcuri, parfumuri, amurg, toamnă, spaţii
exotice) şi în mai mare măsură în maniera stilistică.
Poezia lui Dimitrie Anghel este esenţialmente una de sugestie şi de rafinament
senzorial.Pe Anghel îl apropie de parnasieni estetismul, artificiul, ca şi rigoarea versului
lung, în cadenţă imperturbabilă.
Încadrarea poeziei lui Anghel a fost greu de făcut, pentru că ea nu corespunde
canonului simbolist al epocii într-un punct foaret sensibil: lexicul. Anghel realizează, din
cuvinte arhaice şi populare şi din imagini tradiţionale, o poezie simbolistă, care poate să
pară o sinteză sau un hibrid sau poate să treacă neobservată. În fond, cel puţin în epocă,
unul dintre semnele de recunoaştere ale simboliştilor era folosirea neologismului şocant.

Ştefan Petică
1877-1904

Biografie

Poetul, fiul lui Enache Petică, notar, şi al Ecaterinei, este


descendent al unei vechi familii de răzeşi; conform legendei locale,
numele Petică ar fi fost porecla unui strămoş, stegar al lui Ştefan cel

9
Mare. Tânărul urmează gimnaziul la Tecuci, apoi liceul la Brăila. Cu o pasiune
intelectuală remarcabilă, citeşte (în original) literatură franceză, germană, engleză,
italiană, spaniolă; conspectează studii de filizofie, sociologie, astronomie, antropologie,
istoria artei etc. Se stabileşte în Bucureşti, începe studii universitare de litere şi filozofie,
probabil şi de matematică, pe care nu va apuca să le termine.
Frecventează cenaclul lui Macedonski şi publică în Literatorul. După 1898
părăseşte politica şi gazetăria socialistă, pe care le renegă şi le satirizează în scris. Bolnav
de ftizie, se retrage în satul natal şi moare la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, lăsând
multe lucrări în manuscris. Petică şi-a impresionat contemporanii prin diversitatea
intereselor sale culturale, prin pasiunea pentru nou, dar i-a şi iritat pe mulţi prin
grandomanie şi extravaganţe.
George Călinescu afirma în 1982: „Este surprinzător cât de modern era Petică,
simplu fiu de răzeşi din satul Buceşti, jud. Tecuci. (...) Ideile lui sunt din toate punctele de
vedere remarcabile şi solide, superioare epocii sale.”

Opera

Petică debutează ca poet în 1896, în Lumea nouă literară şi ştiinţifică. În singurul


volum care îi apare în timpul vieţii, poeziile sunt grupate în trei cicluri, care îi dau şi
titlul: Fecioara în alb. Când vioarele tăcură. Moartea visurilor, 1902. Un volum postum
reuneşte încă două cicluri de poezii, cu titlul Cântecul toamnei. Serenade demonice,
1909. Petică a scris şi teatru: dramele în versuri Solii păcii, 1901, şi Fraţii, 1903 –
singura apărută în volum – şi comedia politică Prietenii poporului.
Poemele în proză, o parte dintre articolele teoretice şi eseurile apărute în reviste
au fost republicate în volum, după mai mult de treizeci de ani de la moartea lui. Poetul a
fost şi ziarist extrem de prolific, colaborând ani în şir, cu articole politice, critică, eseuri
despre artă, studii de sociologie etc., la mai multe publicaţii ale vremii.

Legături cu simbolismul

Petică este numit uneori, impropriu, „precursor” (de către cei care consideră că
simbolismul apare abia prin Minulescu şi Bacovia), alteori este proclamat primul
adevărat simbolist şi e admirat pentru sincronizarea cu tendinţele artistice occidentale.
Simbolismul poemelor lui Petică este evident în planul tematic, în prezenţa
insistentă a imaginilor muzicale şi a parfumurilor. Şi mai substranţială e în scrisul său
tehnica simbolistă, care urmăreşte producera sugestiei, a sinesteziilor. Universul său liric
e vaporos, diafan, vag, muzical, amestec de livresc şi senzualitate.
Autorul e considerat primul care a reuşit să facă din poemul în proză – tipic
simbolist – o specie viabilă a literaturii române (Zamfir, 1981) şi drept adevăratul creator
al dramei simboliste autohtone, prin piesa Solii păcii (1901). Prin competenţă şi
subtilitate, comentariile sale le depăşesc pe cele ale lui Macedonski.
Vorbeşte de sursele engleze ale simbolismului fracez, subliniază rolul muzicii şi
al artelor plastice în dezvoltarea mişcării simboliste europene. Concepţia sa asupra
poeziei constă în exaltarea lirismului, în preţuirea clar-obscurului, a nuanţelor, a magiei
verbale; manifestă, de asemenea, interes pentru tehnica poetică inovatoare.

10
George Bacovia
[Gheorghe Vasiliu]
1881-1957

Biografie

Poetul este fiul lui Dimitrie Vasiliu, comerciant, şi al Zoiţei. Copil bolnăvicios,
este dat la şcoală cu întârziere; se remarcă prin talentul la desen (obţine premii naţionale)
şi manifestă pasiune pentru muzică.urmează cursurile liceale la Bacău (perioadă în care
citeşte multă poezie, mai ales din simbolişti francezi). Între anii 1903
şi 1904 frecventează cenaclul lui Macedonski; absolvă în 1911
Facultatea de Drept din Iaşi. Duce o viaţă retrasă, suferind de
nevroză şi de alcoolism. În 1914 e internat pentru prima dată într-un
sanatoriu de boli nervoase.
Colaborează la reviste simboliste: Literatorul, Viaţa nouă,
Versuri, Flacăra, Absolutio etc.; editează la Bacău, în colaborare,
revistele Orizonturi noi (1915) şi Ateneul cultural (1925-1928), iar
între anii 1929 şi 1930 scoate la Bucureşti o nouă serie a revistei
Orizonturi noi.
După al doilea război mondial , poetul e mai întâi omagiat (în 1946, la împlinirea
a şaizeci şi cinci de ani), apoi trece printr-o perioadă – de aproape un deceniu – în care nu
mai poate să publice (fiind, ca, „decadent”, rău văzut de noul regim); în fine, este
oficializat ca „poet proletar” şi se bucură de onoruri publice, manifestate cu ocazia
sărbătoririi vârstei de şaptezeci şi cinci de ani.

Opera

Bacovia debutează în 1899, în Literatorul, cu poezia Şi toate, semnată V. George.


Primul său volum, Plumb, apare în 1916. Volumele următoare sunt: Scântei galbene,
1926; Cu voi..., 1930; Comedii în fond, 1936; Stanţeburgheze, 1946. Bacovia a publicat
şi un volum de poeme în proză: Bucăţi de noapte, 1926.

Legături cu simbolismul

De la început poetul a fost primit de critică şi de public ca un reprezentant al


simbolismului. De altfel, el s-a format – prin lecturi şi sporadice legături de cenaclu – în

11
mediul simbolist al epocii. Poezia sa îşi marchează apartenenţa la curent nu numai prin
teme sau procedee, dar chair prin citare; în versurile sale sunt numiţi Baudelaire,
Verlaine, Rollinat, măruntul Traian Demetrescu, sunt evocate „o poemă decadentă,
cadaveric parfumată”(Poemă în oglindă) şi chiar „ zăvoiul decadent” (Vânt).
Sunt evidente motivele şi elementele de decor simboliste (amurgul, toamna,
solitudinea, beţia, corbii; salonul, parcul, oraşul pustiu), artificialitatea, sensibilitatea
nevrotică („delir”, „enervare”, „nervi”, multe poezii au cuvântul, în titlu „nevroză” etc.).
Muzica (fanfare, caterincă, clavir) face paret şi ea din cadrul obligatoriu. Bacovia
foloseşte sinestezia, evocare insitentă a câtorva culori (negru, alb, galben, gri, violet),
simbolurile obsedante, care circulă de la o poezie la alta (plumbul, corbii, ploaia, sicriul,
amurgul etc.).
Tipic simbolistă e acuitatea senzorială, ca şi descrierea unor imagini care
reprezintă, de fapt, o stare interioară. Latura exotică e însă absentă în poezia de atmosferă
şi nelinişte existenţială a lui Bacovia, în care spaţiul e prin definiţie închis.

Ion Minulescu
1881-1944

Biografie

Tatăl poetului, Tudor Minulescu, bogat negustor de obiecte de pielărie din Slatina,
moare cu câteva zile înainte de naşterea fiului său. Ion Minulescu
urmează şcoala primară la Slatina, liceul la Piteşti (unde intră în
conflict cu autorităţile şcolare; corigenţa la limba română, care îi
atrage chiar un an de repetenţă, va forma materia unuia dintre
romanele sale).
La Paris descoperă poezia simbolistă, iar la întoarcerea în
ţară editează publicaţii simboliste efemere: Revista celorlalţi (1908),
Insula (1912) şi – împreună cu Liviu Rebreanu – Cetiţi-mă!(1922);
colaborează la numeroase reviste literare ale vremii. Personaj celebru
al cafenelei bucureştene, colecţionar de artă, distins cu premii literare
(Premiul Naţional de poezie, 1928), membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, al
secţiei române a Pen Clubului, ofiţer al Legiunii de Onoare, Minulescu duce o viaţă
confortabilă, înconjurat de simpatie şi bucurându-se de succes.

Opera

Minulescu debutează în 1897, cu o poezie I. M. Nirvan, în revsita Povestea


vorbei. Volumul de debut – Romanţe pentru mai târziu, 1908, - cunoaşte un succes
imediat. Următorale volume de versuri sunt: De vorbă cu mine însumi, 1913;
Spovedanii, 1927; Strofe prentru toată lumea, 1930; Nu sunt ce par a fi..., 1936. În
deceniile de maturitate, Minulescu a publicat constant teatru şi proză. Proza sa include
romane – între care mai cunoscute sunt Roşu, galben şi albastru, 1924, şi Corigent la
limba română, 1929; nuvele şi povestiri fantastice: Casa cu geamurile portocalii, 1908;
Cetiţi-le noaptea, 1930 etc. ; multe texte au un pronunţat caracter memorialistic. Teatrul
său – Manechinul sentimental, 1926; Allegro ma non troppo, 1927; Amantul anonim,
1928 etc. – ilustrează căutarea unor formule inovatoare.

12
Scriitorul a fost şi gazetar, publicând numeroase cronici literare, plastice şi
teatrale, eseuri, articole politice etc. A tradus poezie franceză, în colaborare cu Dimitrie
Anghel.

Legături cu simbolismul

Ion Minulescu a fost pentru contemporanii săi, şi mai ales pentru marele public,
simbolistul prin excelenţă; poetul s-a identificat cu acest rol şi popularitatea sa a însemnat
şi impunerea simbolismului în conştiinţa publică; el a fost „ agentul cel mai activ al
simbolismului înainte de război” (Cioculescu , articol din 1942).
În poezia sunt evidente temele simboliste (evaziunea, macabrul, iubirea fatală,
neliniştea sfârşitului, necunoscutul), inventarul de simboluri (corăbii, insule, corbi,
trepte, cifre magice, culori, abstracţii scrise cu majuscule), decorul eclectic (parc, oraş,
templu, ţărm de mare), notaţia rafinată a senzaţiilor – mai ales a parfumurilor. Muzica
este temă, dar şi principiu de construcţie în texte bazate pe repetiţii, refrene, sonorităţi(şi
intitulate frecvent „romanţe”). Poezia lui Minulescu îşi construieşte un univers exotic,
cosmopolit, reflectat şi în lexicul modern, marcat neologistic (considerat de Lovinescu o
„revoluţie lexicală”; jurnalistic după Negoiţescu). Prin tonul sentimental, dar şi ironic,
chiar autoironic, poetul aparţine direcţiei simboliste. O puternică marcă simbolistă este
conferită poeziei lui Minulescu de estetism, de caracterul livresc şi de artificialitate. Cu
toate acestea, apartenenţa la simbolism i-a fost adesea contestată, retorica sa simbolistă –
cu procedee într-adevăr excesive ostentative – fiind considerată o mască, o poză.

Acuarelă
Ion Minulescu
În orasu-n care ploua de trei ori pe saptamâna
Orasenii, pe trotuare,
Merg tinându-se de mâna,
Si-n orasu-n care ploua de trei ori pe saptamâna,
De sub vechile umbrele, ce suspina
Si se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orasenii pe trotuare
Par papusi automate, date jos din galantare.

În orasu-n care ploua de trei ori pe saptamâna


Nu rasuna pe trotuare
Decât pasii celor care merg tinându-se de mâna,
Numarând
În gând
Cadenta picaturilor de ploaie,
Ce coboara din umbrele,
Din burlane
Si din cer
Cu puterea unui ser

13
Datator de viata lenta,
Monotona,
Inutila
Si absenta...

În orasu-n care ploua de trei ori pe saptamâna


Un batrân si o batrâna -
Doua jucarii stricate -
Merg tinându-se de mâna...
Simbolismul în artă

Atât literatul cât si artistul plastic simbolist nu işi mai fac un crez din
reprezentarea justă ǎ realităţii, ci o interpreteaza după propria lor simţire, dând prin
obiectele reprezentate sugestia crezului lor artistic, a poeziei ori a durerii lor. Ei îmbraca
astfel ideile si reveria epocii în forme artistice noi.
Unele aspecte ale acestui curent au putut fi observate chiar la Gauguin,
care adesea spunea că nu este necesar ca pictorul să lucreze întotdeauna după motivul
real, ci să facă sinteza lui din memorie.
Un critic al secolului trecut, vorbind despre ţelurile artei simboliste, arăta
că o operă de artă va putea fi:
– ideistă, atunci când idealul ei unic va fi
expresia ideii
– simbolistă, fiindcă va exprima această idee în
forme
– sintetică, de vreme ce va întrebuinţa
formele şi semnele (desenul) după
modalitatea de înţelegere generală
– subiectivă, dat fiind că obiectul reprezentat
nu va fi niciodată considerat ca obiect în
sine, ci ca un mijloc prin care ideea este sugerată pentru a fi inţeleasă de
privitor.
Opera de artă va avea, spunea el, în acest caz, un pronunţat aspect
decorativ, fiind în acelaşi timp subiectivă, sintetică, simbolistă şi ideistă, aşa cum apar
unele opere ale vechilor egipteni, greci sau primitivi.
Printre aceşti artişti, Gustave Moreau (1826-1898) a introdus in lucrări, de
multe ori, o tendinţa spre feerie, spre lumea eroilor din poveşti, de sfincşi şi de himere, de
costumaţie bogată şi de lumini cu efecte de miraj, ceea ce face să se intrevadă un alt
curent, şi anume suprarealismul.

CONCLUZII

Prin simbolism , poezia românească s-a înnoit artistic, şi-a îmbogăţit


considerabil mijloacele de expresie, instrumentele prozodice, lărgindu-şi tematica
îndeosebi prin orientarea spre lumea oraşului.

14
,,Prin simbolism poezia noastra se modernizează, devine contemporană cu
peisajul liric occidental , capătă o altă fizionomie. (…)simbolismul, in fundamentul său,
reprezintă mai presus de orice o poezie de cunoaştere prin intermediul metaforei, al
simbolurilor si, mai ales , al emoţiilor subtile : olfactive si muzicale, ca şi instrumente
genuine, spontane, de intuire şi descifrare a esenţelor universului”. Bote Lidia

BIBLIOGRAFIE

1. BISTRIŢIANU, AL. şi BOROIANU. C., Introducere în studiul literaturii, editura


Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968

2. BOTE, LIDIA, ,,Antologia poeziei simboliste româneşti”, editura Didactică şi


Pedagogică, Bucureşti, 1968, prefaţă

3. DUICA ,G. BOGDAN , Un simbolist, Românul, II, 93, 27 aprilie (10 mai) 1912.

4. ILIESCU , ADRIANA , Poezia simbolistă românească, editura Minerva, Bucureşti,


1985

5. MUNTEANU , BASIL, Panorama literaturii române contemporane, editura R.D.


Shelden Enterprises, Inc, şi editura Crater, 1996, p 197 – 198

6. ZAFIU, RODICA, Poezia simbolsită românească, colecţia Tezaur, editura Humanitas,


Bucureşti, 1996

7. Rampa, 10 martie, 1919, p 1-2 133-136

15
16