Imperiul Otoman:, Devlet-i Aliye-i Osmaniye, "Sublimul Stat Otoman", limba turcă modernă:

Osmanlı Devleti ori Osmanlı Imparatorluğu) a fost o supraputere imperială, care și-a manifestat
dominația în zona mediteraneană și care a existat din 1299 până în 1922. În momentul de
maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu,
părți din Africa de Nord, Balcanii și Caucazul, adică o suprafață de circa 19.9 milioane de km².
Multe dintre provinciile sau regiunile asupra căreia își exercita suveranitatea erau doar sub
controlul indirect al guvernului central. El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul
musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituția califatului a devenit din primele
secole de existență o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din
interiorul lumii islamice, însă el a reprezentat și mai reprezintă încă în mentalul colectiv al
maselor musulmane un reper idealizat important, de aceea meritând a menționa și titlul de calif
al sultanilor otomani. Imperiul Otoman, de-a lungul celor șase secole de istorie a fost o punte de
legătură între culturile estului și vestului.

Imperiul a fost fondat de tribul turcilor oghuzi în vestul Anatoliei și a fost condus de dinastia
Osmali. Primul sultan a fost Osman I . În 1453, după ce turcii au cucerit Constantinopolul (orașul
Istanbul din zilele noastre), fosta capitală a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a
Imperiului Otoman. Între secolele al XVI-lea și al XVII-lea, Imperiul Otoman a fost una dintre
cele mai puternice entități politice și statale ale lumii, țările europene simțindu-se amenințate
neîncetat de înaintarea continuă a acestuia prin Balcani și spre sudul Uniunii polono-lituaniene.

În momentul de maximă întindere, imperiul stăpânea multe dintre cele mai importante ținuturi
ale antichității clasice, inclusiv Olimpul homeric, Europa lui Zeus, Bosforul lui Io, templul
Dianei din Efes, sarcofagul lui Alexandru cel Mare, fluviul Nil, Muntele Predicii și dealul
Golgotei.

Dispariția Imperiului Otoman a fost o consecință a victoriei Antantei în primul război mondial,
când forțele Aliaților, în rândurile cărora se aflau și arabii, i-au înfrânt în cele din urmă pe turci
în Orientul Mijlociu. La sfârșitul primului război mondial, guvernul turc s-a dovedit absolut
neputincios, iar imperiul a fost împărțit între puterile învingătoare. În numai câțiva ani au fost
proclamate noi state. Unul dintre aceste state noi a fost Republica Turcia. Membrii dinastiei
otomane au fost alungați de pe pământurile Anatoliei, unde străluciții lor strămoși creaseră unul
dintre cele mai mari imperii ale lumii. După 76 de ani, în 1999, Parlamentul de la Ankara a
acordat cetățenia turcă membrilor familiei foștilor sultani. Imperiul otoman ar fi dispărut cu mult
timp înaintea acestui moment tardiv, care punea capăt existenței „omului bolnav al Europei”,
(probabil el s-ar fi prăbușit pe la finele veacului al XVIII-lea), dacă puterile occidentale nu l-ar fi
menținut în viață în mod artificial, cu scopul de a exista o forță de contrapondere pentru Rusia,
aflată pe atunci într-o puternică efervescență expansionistă înspre sudul granițelor sale, pe toată
lungimea frontierei ei deja intercontinentală. Dar statele occidentale și-au folosit influența și
abilitățile diplomatice pentru a reduce pierderile otomane în fața țarilor ruși - și au luptat chiar
alături de turci contra rușilor ortodocși, pentru a nu le permite acestora câștigarea unei dominații
în toată Europa, Asta deși rușii, ca și popoarele balcanice și central-europene, au fost secole la
rând fie stavilă contra otomanilor, fie supuși ai acestora, dar cel mai adesea ambele - așa cum
arată chiar istoria națională a românilor , timp în care Occidentul și-a putut consolida civilizația;
atunci când finalmente roata istoriei s-a întors, iar statele creștine estice, majoritar ortodoxe, au
putut să capete superioritate militară în fața invadatorului și stăpânului musulman, occidentalii au
găsit util să modereze acest proces de revendicare a independenței, prestigiului și teritoriilor
tradiționale ale popoarelor creștinismului oriental.

A urmat o listă lungă de sultani capabili, dar nici pe de parte la fel de capabili ca Mehmed al II-
lea, Selim I și Suleiman I. În această perioadă de stagnare, imperiul a fost slăbit de războaie
neîntrerupte, în special cu Imperiul Persan, Uniunea polono-lituaniană, Imperiul Rus și Imperiul
Austriac. Expansionismul rusesc a fost reprezentat de o serie de 10 războaie duse împotriva
otomanilor în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea. Imperiul Otoman a fost foarte
rezistent în fața acestor atacuri purtate de-a lungul multor ani, mai ales că avea tot concursul
puterilor occidentale întru limitarea creșterii puterii rusești.

Până în cele din urmă, după ce regele polonez Jan al III-lea Sobieski l-a învins pe Kara Mustafa
în bătălia de la Viena din 1699, turcii au început să piardă din poziția dominantă din Europa.
După înfrângerea în războiul cu Liga Sfântă din 1699, pentru prima oară de-a lungul istoriei sale,
odată cu semnarea tratatului de la Karlowitz în 1699, otomanii au fost nevoiți să accepte că
Imperiul Austriac ajunsese la un stadiu de dezvoltare care să-i permită să trateze termenii de pace
de la egal la egal cu turcii. Austriecii au început din acest moment să cucerească teritorii care
fuseseră sub stăpânirea otomană de secole. Înfrângerea rușilor în campania de pe Prut din 1712 și
tratatul de la Passarowitz au produs o scurtă perioadă de pace între 1718–1730. Otomanii au
reușit să-și revină, reușind să-i învingă pe austrieci în 1736, Tratatul de la Belgrad consfințind
recuperarea unora dintre teritoriile pierdute în 1699. Mai târziu, în timpul războiului Crimeii,
Imperiul Otoman a intrat în război împotriva Rusiei avâdu-i ca aliați pe britanici și francezi.

Au început să se facă simțite în această perioadă semnele schimbării politicilor otomane

în privința Europei. Imperiul a început să întărească orașele din Balcani, folosite ca avanposturi
în lupta împotriva ofensivei europenilor. Au fost gândite noi politici publice, (așa cum a fost
scăderea impozitelor), îmbunătățirea activității de relații cu publicul , (apariția instituției
consulatelor), și au apărut primele investiții civile în industrie. Această perioadă a fost numită
"Epoca Lalelei".

În această perioadă, avantajul științific otoman fața de țările europene a scăzut. În vreme ce
otomanii erau într-un impas, dezvoltarea europeană s-a accelerat. În cursa tehnologică, Imperiul
Otoman nu a putut face rivalilor europeni: Franța, Imperiul Britanic, Austria și Rusia..

Turcii au continuat să piardă războaie și teritorii în favoarea Austriei în Balcani, a Rusiei

în Cauzaz, iar vechi posesiuni ca Egiptul și Algeria au devenit indepndente de facto fața de
otomani, e adevărat însă, devenind dependente de Franța și Anglia. Odată cu domnia lui Selim al
III-lea, au fost inițiate eforturi importante pentru modernizarea sistemului. Multe dintre
reformele concepute de sultani au fost anulate de acțiunile forțelor conservatoare din imperiu, de
clerici sau de ienicerii corupți, (chiar și după ce corpul ieniceresc a fost desființat în 1826).
Perioada de declin a imperiului a fost marcată de reorganizarea și transformările tuturor
aspectelor vieții otomane.

Tanzimatul a fost o perioadă de reforme, care a durat din 1839 până în 1876. În această
perioadă s-a format prima armată modernă, bazată pe recrutări naționale. Sistemul bancar a fost
de asemenea reformat, iar breslele au fost înlocuite cu fabricile moderne. Din punct de vedere
economic, imperiul avea greutăți mari în plata ratelor la împrumuturile luate de guvern de la
băncile europene. Din punct de vedere militar, otomanii au pierdut controlul asupra unor teritorii
(precum Egiptul ocupat de francezi, sau Ciprul ocupat de englezi în 1876.

O schimbare importantă a politicii otomane a fost aceea că imperiul nu s-a mai angajat de unul
singur în conflictele militare, ci a început să se alieze cu puterile europene – Franța, Olanda,
Anglia și Rusia. Un prim exemplu a fost Războiul Crimeii, în care otomanii, francezii, britanicii
și alții au luptat împreună împotriva Imperiului Rus.

Dintre toate ideologiile pe care otomanii le-au împrumutat din vest, naționalismul etnic
(rebotezat “religie a lumii moderne”) a avut cel mai mare succes printre otomani. Otomanii nu
operau cu naționalismul etnic doar în interiorul granițelor lor ci și în afara acestora. Revoltele au
avut numeroase efecte asupra altor grupuri etnice în timpul secolului al XIX-lea. S-a pretins că
aceste revolte au determinat calea pe care s-au îndreptat otomanii în secolul al XX-lea, dar
retorica cu privire la cauzele răscoalelor din secolul al XIX-lea este foarte controversată.
Otomanii au pretins că originea conflictelor interetnice ar trebui căutată în mișcarea și sursele
care sprijineau conflicte cu obiective obscure. Perioada de declin a avut și unele realizări, așa
cum au fost reorganizarea economiei, armatei, comunicațiilor, dar aceste reușite nu au avut
efecte asupra calmării mișcărilor etnice.

Junii turci era numele unei organizații a otomanilor educați în universități occidentale, care
credeau că monarhia constituțională ar fi putut scădea mișcarea de nesupunere socială din
imperiu. Epoca Mesrutiyet explică dinamica socială și politică a primei constituții scrisă de
İttihat ve Terakki Cemiyeti și consecințele ei sociale și economice. După o lovitură militară de
stat, İttihat ve Terakki Cemiyeti l-a forțat pe sultanul Abdülaziz să abdice în favoarea lui Murad
al V-lea. Însă Murad al V-lea a înebunit și a fost detronat câteva luni mai târziu. Moștenitorul lui,
Prințul Abdülhamid, a fost invitat să preia puterea în condițiile în care ar fi proclamat instaurarea
monarhiei constituționale, lucru pe care l-a și făcut pe 23 noiembrie 1876. Constituția a fost
numită Kanun-i Esasi

La sfârșitul secolului al XIX-lea au apărut trei noi state balcanice. Aceste trei state noi împreună
cu Muntenegrul căutau să alipească teritorii de sub stăpânirea turcească în regiunile cunoscute ca
Albania, Macedonia și Turcia. Au izbucnit războaie datorită statutului național incomplet al
noilor state apărute pe ruinele Imperiului Otoman. La început, datorită încurajărilor Rusiei, au
fost stabilite câteva aranjamente: între Serbia și Bulgaria (martie 1912) și între Grecia și Bulgaria
(mai 1912). Muntenegru s-a alăturat înțelegerii sârbo-bulgare în octombrie 1912. Problemele
apărute în ceea ce privește împărțirea regiunilor foste otomane au provocat izbucnirea primului și
celui de-al doilea război balcanicRăzboaiele balcanice

Într-un efort final de păstrare a puterii în mâinile lor prin recucerirea cel puțin a unora dintre
teritoriile pierdute și de punere sub semnul întrebării autoritatea britanică asupra canalului Suez,
triumviratul condus de ministrul de război Enver Pasha a hotărât ca Turcia să se alăture Puterilor
Centrale în timpul primului război mondial. Imperiul Otoman a reușit să aibă câteva succese în
primii ani de război. Aliații, inclusiv noile formate ANZAC – Corpurile de Armată Australiene și
Neozeelandeze, au fost învinse în bătălia de la Gallipoli, în Irak și în Balcani. Imperiul Otoman a
respins încercările de debarcare britanice și a reușit să recucerească anumite teritorii. În Caucaz
turcii au pierdut teren într-o serie de bătălii, au pierdut în luptă aproximativ 100.000 de soldați,
iar rușii au stabilit linia frontului pe aliniamentul Trabzon – Erzurum – Van. Revoluția in Rusia a
permis otomanilor să recupereze tot ce pierduseră până în acel moment dat în Caucaz. Până în
cele din urmă, ofensiva neîncetată a trupelor Imperiului Britanic s-a dovedit prea puternică ca să
poată fi înfrântă. Otomanii au fost înfrânți până în cele din urmă de forțele Antantei, conduse de
generalul Edmund Allenby, sprijinite de arabi și de Republica Armenia. De fapt, spre deosebire
de națiunile arabe, Republica Armenia a fost proclamată independentă încă din timpul
războiului. Teritoriile otomane au fost împărțite între învingători. Prima înțelegere în această
privință a fost Armistițiul de la Mundros, după care a fost semnat Tratatul de la Sèvres. Acest
tratat a fost încununarea politicii britanice în Orientul Apropiat, unde englezii au reușit să obțină
aproape tot ce-și doriseră,

Totuși, pentru a aprecia corect câștigurile Antantei în această zonă, trebuie luate în
considerație și rezultatele din Războiul turcesc de independență. Turcii s-au ridicat împotriva
prevederilor Tratatului de la Sèvres, pentru alungarea trupelor grecești și pentru respingerea
trupelor armenești, italiene, franceze și pentru îndepărtarea amenințării britanice din Strâmtori.
La sfârșitul războiului, turcii au obținut dreptul la existentă națională independentă.În Turcia
independentă, în 1922, a avut loc o lovitură de stat care l-a detronat pe sultanul Mehmet al VI-lea
Vahdettin. Republica Turcia a fost proclamată pe 29 octombrie 1923, fiind formată din
rămășițele imperiului, la fel ca multe alte state din acea perioadă.