You are on page 1of 156

UNIVERSITATEA ,,DUNAREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA ALIMENTELOR


SPECIALIZAREA:
PESCUIT, ACVACULTURĂ ŞI INDUSTRIALIZAREA PEŞTELUI

HIDROLOGIE SI OCEANOGRAFIE
Note de curs

2009

1
Hidrologie

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Hidrologia este ştiinţa care studiază originea, distribuţia şi caracteristicile apelor


terestre, ea având ca obiect general studiul ciclului apei în natură.
Apa reprezintă unul din elementele naturale indispensabile existenţei lumii vii. Ea
are un rol fundamental în desfăşurarea proceselor naturale (fizico-chimice, biologice,
climatice, în modelarea reliefului) şi a activităţilor social-economice, constituind un mijloc
important de comunicaţie şi de apărare, o materie primă pentru industrie, o sursă
apreciată pentru energie, pentru irigarea culturilor, alimentarea populaţiei. Este un
adevăr de necontestat faptul că pe Pământ fără apă nu poate exista viaţă.
Etimologic, cuvântul hidrologie derivă din limba greacă: hydros = apă şi logos =
ştiinţă. Obiectul hidrologiei îl constituie studiul diferitelor unităţi acvatice (apele
curgătoare, lacurile, mlaştinile, depozitele de zăpadă şi gheaţă) cu fenomenele şi
procesele dinamice, fizice şi chimice specifice acestor unităţi, precum şi cu modul de
folosinţă a apelor pentru diferitele necesităţi social-economice. Cu alte cuvinte hidrologia
este ştiinţa apelor sau ştiinţa care studiază hidrosfera (înveliş complex aflat în strânsă
interacţiune cu celelalte: geosfera, atmosfera, litosfera şi biosfera) înţelegând ştiinţa care
studiază aspectele calitative şi cantitative ale circuitului apei în natură
Conform dicţionarului enciclopedic (The Encyclopaedic Dictionary. Physical
Geography, edited by Andrew Goudie) hidrologia este „ştiinţa care studiază apa sub
diferitele ei forme şi existenţa acestora în natură. Principalele sale preocupări sunt
circulaţia şi distribuţia apei ca o consecinţă a bilanţului apei1 şi ciclului hidrologic2”.
Ţinând cont de complexitatea structurală şi funcţională a obiectului său de
cercetare, hidrologia poate fi definită mai pe larg ca ştiinţa care studiază toate tipurile de
unităţi acvatice3, din punct de vedere al formării, circulaţiei şi distribuţiei lor, al
proprietăţilor fizice şi chimice care le caracterizează, al proceselor şi legilor generale care
acţionează în hidrosferă, precum şi al modalităţilor de valorificare a resurselor de apă (I.
Pişota).
Întrucât are drept obiect de studiu un element al mediului natural, hidrologia este
încadrată în categoria ştiinţelor fizico-geografice (permite abordări calitative, utilizând
metode descriptive, explicative, conceptuale) sau naturale. În acelaşi timp, prin
metodologiile de investigare, analiză şi prelucrare a informaţiilor, precum şi prin

1
bilanţ al apei – raportul dintre intrările şi ieşirile unui sistem acvatic
2
ciclul hidrologic – succesiunea fazelor prin care trece apa în sistemul atmosferă - pământ
3
unităţi acvatice – întindere de apă delimitată precis, fie natural prin linia coastei, fie prin construcţii
hidrotehnice

2
Hidrologie

tehnologiile utilizate în acest scop, hidrologia este o ştiinţă inginerească (permite


abordări cantitative oferind posibilitatea soluţionării numeroaselor aspecte de ordin
practic – valorificarea resurselor de apă, protecţia lor, reducerea şi eliminarea riscurilor
hidrologice etc.).
Datorită obiectului de cercetare foarte vast şi diversificat, hidrologia ca ştiinţă a
fost divizată în două mari domenii: hidrologia uscatului sau hidrologia continentală
şi hidrologia mărilor şi oceanelor. Această structurare a fost impusă de diferenţele
importante dintre caracteristicile, procesele şi fenomenele specifice celor două medii.
Hidrologia continentală, care formează obiectul nostru de studiu pe parcursul
acestui semestru, cuprinde mai multe subramuri:
1. hidrogeologia se ocupă cu cercetarea apelor subterane, în scopul cunoaşterii
modalităţilor de formare a straturilor acvifere, izvoarelor, a caracteristicilor lor, a
circulaţiei apelor subterane, proprietăţilor hidrogeologice ale rocilor;
2. potamologia (potamos = râu) se ocupă cu studiul hidrologic al apelor curgătoare
continentale;
3. limnologia (limnos = lac) studiază geneza, evoluţia şi proprietăţile unităţilor acvatice
stătătoare, naturale şi/sau artificiale;
4. telmatologia are ca obiect de cercetare studiul hidrologic al mlaştinilor;
5. glaciologia studiază răspândirea zăpezilor permanente şi a gheţarilor, geneza şi
mişcarea lor, tipurile de gheţari etc.
6. hidrologia interfluviilor se referă la studiul hidrologic al bazinelor hidrografice,
aspect ce a căpătat o importanţă crescută în ultimul timp.
Ca o ramură aparte hidrologiei poate fi considerată gospodărirea apelor4 , care
înglobează un ansamblu de acţiuni menite să conducă, în principal, la: cunoaşterea
caracteristicilor cantitative şi calitative ale unităţilor acvatice; conservarea, dezvoltarea şi
protecţia fondului acvatic; prevenirea şi combaterea efectelor distructive ale apelor.
Hidrologia mărilor şi oceanelor sau oceanologia, s-a desprins ca o disciplină de
sine-stătătoare studiind procesele hidrologice ale apelor oceanului planetar, problemel de
evoluţie ale zonelor de litoral sub influenţa mediului marin precum şi ale interacţiunii
dintre ocean şi atmosferă şi consecinţele acesteia.

Direcţii principale de studiu


1. hidrografia se ocupă cu descrierea apelor continentale, (situaţie geografică,
caracteristici morfologice, morfometrice, regimul nivelurilor sau al debitelor);
2. hidrometria se ocupă cu metodica observaţiilor şi măsurătorilor în toate categoriile
de ape, organizarea posturilor şi staţiilor hidrometrice din reţeaua de râuri, lacuri,

4
gospodărirea apelor – activitate care are ca obiect valorificarea resurselor de apă, apărarea împotriva efectelor
dăunătoare ale apelor şi protecţia acestora, în conformitate cu cerinţele populaţiei şi tuturor ramurilor
economice.

3
Hidrologie

mlaştini ale unui teritoriu, cu metodele şi procedeele de măsurare şi prelucrare a


elementelor hidrologice (niveluri, debite lichide şi solide, temperatura, chimismul
apelor etc.);
3. Cu ajutorul datelor furnizate de hidrografie şi hidrometrie, hidrologia poate deveni
aplicată, capitol care se referă la calcule, sinteze şi prognoze hidrologice ca finalitate
practică.
Pentru cei mai mulţi dintre noi, apa este un corp incolor, inodor şi insipid. Această
definiţie, însuşită încă din copilărie, lasă o impresie de banalitate. Ca urmare a
caracteristicilor sale, apa este o substanţă extraordinară. Dacă Terra este un organism,
apa joacă rolul sângelui.
În condiţiile societăţii actuale, apa joacă un rol de primă importanţă în economia şi
bugetul oricărei ţări. Ca urmare a locului ocupat pentru societatea actuală, această
substanţă trebuie foarte bine manageriată.
Hidrologia, în cadrul ştiinţelor geografice, ocupă un rol foarte important, fiind
considerată ştiinţă fundamentală. În acest context trebuie acordată o atenţie deosebită
fenomenelor hidrologice cu implicaţii majore asupra mediului înconjurător. Apa, ca agent
cu mobilitate ridicată, trebuie studiată cub toate formele sale de agregare.
In cursul de faţă importanţa cea mai mare este acordată apelor curgătoare (râuri) şi
stătătoare (lacuri), deoarece acestea contribuie cu cele mai mari cantităţi în circuitul
economiei generale. Un loc foarte important îl ocupă şi studiul gurilor de vărsare (estuare şi
delte). O problemă foarte importantă se referă şi la subiectul legat de poluarea apelor, mai
ales a celor utilizate în alimentarea populaţiei.

Metode de cercetare în hidrologie


În cercetarea hidrologică sunt utilizate diferite metode, multe dintre ele fiind
folosite şi de alte ştiinţe ale naturii. Dintre cele specifice hidrologiei se remarcă: metoda
staţionară, metoda expediţionară şi metoda experimentală.
Metoda staţionară (la posturile hidrometrice) constă în observaţii şi
măsurători după un anumit program, la posturile hidrometrice, asupra variaţiilor de nivel,
a debitelor de apă, a debitelor de aluviuni, asupra temperaturii, transparenţei, culorii
apei, a reziduului fix5, datele obţinute pe baza unor observaţii regulate, pe intervale mari
de timp, servesc, la realizarea de sinteze şi generalizări ale unor parametrii de ordin
hidrologic şi permit desprinderesa unor legităţi în manifestarea diferitelor fenomene şi
procese hidrologice. În ţara noastră, primul post hidrometric a fost înfiinţat în anul 1838
la Orşova, fiind urmat de a
Metoda expediţionară este folosită pentru regiunile greu accesibile, unde nu se
pot instala posturi hidrometrice fixe pentru executarea unor măsurători şi observaţii

5
rezidiuu fix – totalitatea sărurilor dizolvate în apă, exprimată în mg/l

4
Hidrologie

regulate (zilnice, lunare sau sezoniere). Observaţiile expediţionare se desfăşoară pe baza


unui plan itinerant în care se are în vedere atât executarea de măsurători pentru
obţinerea unor date cantitative de ordin hidrologic, cât şi efectuarea de observaţii
comparative cu scop aplicativ. Prin observaţii expediţionare avem posibilitatea să
efectuăm o analiză asupra principalilor parametri hidrologici (debite, viteza apelor, indici
morfometrici, temperatură, salinitate) şi totodată să realizăm o sinteză asupra
eventualelor prognoze hidrologice.
Metoda experimentală ne permite să redăm un fenomen oarecare din natură, la
o anumită scară, în condiţii de laborator în ideea de a se putea analiza sau simula modul
în care acţionează diferitele procese naturale (de exemplu, de eroziune şi acumulare)
asupra unei unităţi acvatice, obţinându-se concluzii şi soluţii într-un timp mult mai scurt.
Fără îndoială, metoda de bază este metoda staţionară care prin şirul lung de
observaţii şi măsurători, efectuate în acelaşi punct, poate conduce la date şi concluzii
mult mai apropiate de adevăr.

5
Hidrologie

2. CIRCUITUL ŞI BILANŢUL APEI ÎN NATURĂ

Distributia apei la nivelul globului


Rezerva mondiala de apa este de 1.386 milioane km3 de apa, peste 96% fiind apa
sărată. Mai departe, din totalul de apa dulce, peste 68% este blocata in gheata si gheţari,
iar 30% din apa dulce sunt prezente in subteran (fig.1, tab.1). Sursele de apa dulce de
suprafaţa, cum ar fi râurile si lacurile, însumează doar 93.100 km3, care reprezintă
aproximativ 1/150 dintr-un procent din totalul de apa. Apa dulce este relativ rară pe
suprafaţa Pământului. Doar 3% din cantitatea totala de apa de pe Pământ este apa
dulce, iar apa dulce din lacuri si mlaştini însumează doar 0,29% din cantitatea totala de
apa dulce a globului. 20% din cantitatea de apa dulce se afla intr-un singur lac, Lacul
Baikal din Asia. Alte 20 de procente se afla in Marile Lacuri (Huron, Michigan, Superior).
In râuri regăsim doar 0,006% din resursele de apa dulce existente. Se poate constata ca
viata pe Pământ rezista cu ceea ce putem spune ca este doar "o picătură în găleata" cu
rezervele totale de apa ale Pământului. Totuşi, râurile si lacurile reprezintă sursele
principale pentru apa folosita zilnic de oameni (fig.1, tab.1).

Fig. 1. O estimare a distributiei apei pe glob. Sursa: Institutul Naţional de


Hidrologie si Gospodărire a Apelor/U.S. Geological Survey,
http://ga.water.usgs.gov/edu/watercycleromanian.html

Apa este cea mai importantă resursă a Terrei. În societatea actuală este
considerată o resursă fundamentală deoarece stă la baza tuturor activităţilor umane.
În unele domenii ale hidrosferei ea nu se găseşte în stare pură. Conţine numeroase
substanţe solubile ceea ce-i conferă calitatea de mediu hrănitor pentru diverse
organisme, ele însele reprezentând o altă sursă naturală (fig. 2). În soluţie sau suspensie
se găsesc, de asemenea, şi o serie de substanţe minerale.
Utilizarea apei de către om este foarte variată deoarece proprietăţile pe care le
deţine aceasta sunt şi ele diverse. Prezenţa apei este o condiţie indispensabilă apariţiei şi

6
Hidrologie

dezvoltării vieţii. Apa este elementul de primă importanţă în dezvoltarea industriei,


agriculturii şi transportului.

Om 65% Hering 67% Crustacee 79% Meduză 95°/.


Fig. 2. Concentraţia de apă pentru diferite organisme (Thurman, 1988)

Tabel 1. Distribuţia apei pe glob (estimare).


Sursa: Water resources. In Encyclopedia of Climate and Weather, 1996, editata de S. H.
Schneider, Oxford University Press, New York, vol. 2, pp.817-823

Volumul apei in Procentul din totalul Procentul din


Sursa de apa
km3 de apa dulce totalul de apa
Oceane, mari si golfuri 1,338,000,000 - 96.5
Calote glaciare, Ghetari si
24,064,000 68.7 1.74
zapada permanenta
Apa subterana 23,400,000 - 1.7
Dulce 10,530,000 30.1 0.76
Sarata 12,870,000 - 0.94
Umiditatea din sol 16,500 0.05 0.001
Gheata permanenta si
300,000 0.86 0.022
nepermanenta din sol
Lacuri 176,400 - 0.013
cu apa duce 91,000 0.26 0.007
cu apa sarata 85,400 - 0.006
Atmosfera 12,900 0.04 0.001
Apa din mlastini 11,470 0.03 0.0008
Rauri 2,120 0.006 0.0002
Apa biologica 1,120 0.003 0.0001
Total 1,386,000,000 - 100

Cu toate că apele oceanice sunt cele care deţin întâietatea ca volum şi


suprafaţă, cele mai importante, din punct de vedere economic, sunt cele
continentale. Apele dulci sunt folosite pentru satisfacerea trebuinţelor fiziologice, în
industrie şi agricultură. Sunt şi ape continentale sărate, cantonate, mai ales, în
lacuri, sau cele care ies sub forma unor izvoare; acestea sunt folosite ori pentru

7
Hidrologie

transport, pentru extragerea sărurilor sau în tratarea unor boli. Apa dulce, existentă
pe continente, nu este uniform repartizată.
Răspândirea apei şi uscatului pe Terra nu este uniformă, mai ales în ceea ce
priveşte repartiţia acestora în cele două emisfere. Apa, dacă ar fi uniform repartizată
pe suprafaţa Terrei, ar deţine o grosime de 2 853 m. Volumul său ar încăpea într-un
cub cu latura de 1 133 km (fig.3). Cea mai mare parte a uscatului se găseşte în
emisfera nordică, unde apele acesteia ocupă 53%, iar suprafaţa uscatului 47%
(Vanney, 1991); în emisfera sudică apa ocupă 89%, în timp ce uscatul deţine doar
11% (Fig.4).

Fig. 3. Echivalenţele bogăţiei de ape ale Terrei:


a-grosimea unui strat uniform de apă pe suprafaţa planetei;
b-un rezervor de formă cubică (Diaconu, 1988)

Fig. 4. Repartiţia continentelor şi oceanelor (Vanney, 1998)

Din volumul total, cele mai mari proporţii sunt deţinute de apele subterane şi
calotele glaciare. Apa cantonată în gheţarii montani şi calotele glaciare însumează
un volum de 24.000.000 km3 (tab.1). Cea mai mare proporţie o deţine Antarctida cu
21.000.000 km3, după care urmează Groenlanda şi mai apoi, la mare distanţă,
gheţarii montani. Importanţa lor se leagă de volumul apreciabil de apă rezultat în
perioada de topire deoarece constituie sursa de alimentare a unor râuri. Există
preocupări în direcţia găsirii unor metode eficace pentru utilizarea icebergurilor.

8
Hidrologie

Apa provenită din topirea lor ar putea reprezenta o sursă pentru alimentarea
casnică, dar şi pentru irigaţii în zonele secetoase din apropierea litoralului.

Tabel 2. Bugetul mediu anual al apelor continentale


(Lvovici, 1979 citat de Hornberger et al., 1998)
Continent Suprafaţa Precipitaţii Scurgere Evapotranspiraţi Coeficient de
k 2 6
Africa 30,3*10 690 140 550 0,20
6
Asia 45* IO 720 290 430 0,40
Australia 8,7*106 740 230 510 0,31
6
Europa 9,8*10 730 320 410 0,44
6
America de Nord 20,7*10 670 290 380 0,43
America de Sud 17,8*106 1650 590 1060 0,36

Apele curgătoare reprezintă una din părţile cele mai reduse ale apelor dulci.
Cu toate acestea, omul le foloseşte din cele mai vechi timpuri. în fiecare an Oceanul
Planetar primeşte cea. 1.200 km3 de apă provenită din râuri. Participarea reţelei
hidrografice diferă de la un continent la altul, în funcţie de o serie de factori.
Existenţa unor organisme fluviale bine dezvoltate în cadrul Asiei (9 din cele 16 fluvii
cu un debit anual de peste 10.000 m3/s) situează acest continent pe primul loc (30,7%),
după care urmează America de Sud (25,3%), America de Nord (17,6%), Africa (9,7%),
Europa (6,8%), Australia şi Oceania (5%) şi Antarctida (4,9%). După disponibilul de apă
dulce pe locuitor, situaţia este cu totul alta: Australia şi Oceania, care se situează pe ultimul
loc (între continentele locuite) la volumul de apă scurs, de data aceasta ocupă primul loc cu
peste 106.727 m3/loc/an; urmează în ordine: America de Sud (50.256 m3/loc/an), America
de Nord (22.222 m3/loc/an), Africa (10.020 m3/loc/an), Asia (5.743 m3/loc/an) şi pe ultimul
loc Europa (5.302 m3/loc/an). Media mondială pe locuitor este de 10.804 m3/loc/an.
Cu toate acestea, chiar în
cadrul continentelor, apar
diferenţieri foarte mari, sau chiar
în cadrul aceleiaşi ţări
(Australia, America de Sud,
Africa, America de Nord etc.). În
acest sens se pot cita deşerturile
Sahara şi Kalahari din Africa,
deserturile centrale din Australia,
deşertul Atacam şi Podişul
Fig. 5. Resursele de apă ale Terrei raportate la numărul de Patagoniei din America de Sud,
locuitori (Ressources mondiales, 1992)
Podişul Mexicului şi Podişul
Marelui Bazin din America de Nord care sunt departe de indicele mediu continental al
disponibilului de apă.

9
Hidrologie

Continentul Europa are cel mai mare disponibil de apă dulce pe locuitor în sectorul
vestic al Peninsulei Scandinave, unde valoarea acestui indice este de peste 12 ori mai mare
decât media continentală. Media mai este depăşită doar de Europa Nordică şi Estică, în
regiunea muntoasă înaltă a lanţului alpino-carpato-balcanic şi în unele sectoare ale Europei
Occidentale. Valori apropiate de media continentală se găsesc în unele sectoare ale Europei
Vestice, peninsulele Iberică şi Italică. Valorile cele mai mici (de două-trei ori mai scăzute)
sunt specifice Europei Centrale; acest din urmă caz nu se explică prin lipsa resurselor de
apă, ci prin concentrarea masivă de locuitori, unde densităţile depăşesc adesea
valoarea de 200-300 loc/km2. Pe ţări, Norvegia are cel mai mare disponibil de apă
dulce pe locuitor, în timp .ce Ungaria se situează pe ultimul loc.
Resursele de apă ale râurilor din România sunt estimate la 37.000.000.000 m3/
an, ceea ce înseamnă că valoarea indicelui de disponibilitate pe locuitor este de
cca. 1.650 m 3 . Realitatea demonstrează că procentul creşte de 5 ori deoarece pe
teritoriul României trece şi Dunărea, care are un debit mediu anual la intrarea în ţară
de 5.300 m3 /s (170.000.000.000 m3 /an). Necesarul de apă în România a crescut de
la un total de 1,4 km3 în 1950 la 43 km3 în 2000 (tab.3). În aceeaşi perioadă,
furnizarea apei potabile a fost de 113 mil. m3/an în 1950 şi de 2,5 mld. m3/an în
1987.

Tabel 3. Dinamica necesarului de apă din România (Zăvoianu, 1993)


Anul Total km3 Din ape Din Dunăre Din râuri
1950 1,4 0,15 0,25 1,0
1955 1,0 0,21 0,29 1,5
1960 2,6 0,36 0,34 1,9
1965 4,7 0,50 1,70 2,5
1970 9,1 1,00 4,60 3,5
1975 14,4 1,20 6,20 7,0
1980 20,0 2,10 9,10 8,8
1985 22,0 2,40 10,50 9,1
1990 36,0 L 3,20 18,80 14,0
2000 43,0 4,50 19,50 19,0

Se apreciază că Romania are o suprafata de 237.391 Km2 si o populatie de cca.


21.794.793 locuitori si se afla in proportie de 97,4% in bazinul Dunarii, ceea ce
reprezinta 29% din suprafata acestuia. Principalele unitati de relief de pe teritoriul
Romaniei sunt armonios echilibrate: 31% reprezinta muntii, 36 % dealurile si podisurile
si 33 % campiile. Climatul este temperat continental, temperatura medie variaza intre

10
Hidrologie

+11°C pe litoral si -4°C in Muntii Carpati iar precipitatiile medii anuale variaza intre 400
mm/an in Dobrogea si 1400 mm/an pe culmile inalte ale muntilor Carpati.
România dispune de o retea hidrografica cu o lungime de 78.905 km. Resursele
de apa din râurile interioare sunt de 40 miliarde m3, ceea ce reprezinta 20% din
resursele de apa ale fluviului Dunarea.
România are o resursa specifica din râurile interioare de 1.840 m3/loc.an si, din
acest punct de vedere, ocupa locul 13 in Europa.
Pe teritoriul tarii noastre se afla cursurile superioare si mijlocii ale unui numar
important de râuri care traverseaza frontiera de stat, iar râurile Tisa, Prut si Dunare
formeaza o parte a frontierei României.
Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă – râuri,
lacuri, fluviul Dunărea – şi ape subterane. La nivelul anului 2005, aceste resurse de apă
(potenţiale şi tehnic utililizabile) prezentau următoarea distribuţie:

Sursa de apă Total


Indicator de caracterizare mii.mc.
A. Râuri interioare
Resursa teoretică 40.000.000
Resursa existentă potrivit gradului de amenajare a bazinelor hidrografice 13.805.691
Cerinţa de apă a folosinţelor, potrivit capacităţilor de captare aflate în 3.721.291
funcţiune
B. Dunăre (direct)
Resursa teoretică (în secţiunea de intrare în ţară) 85.000.000
**
Resursa utilizabilă în regim actual de amenajare 20.000.000
Cerinţa de apă a folosinţelor potrivit capacităţilor de captare aflate în 3.189.694
funcţiune*
C. Subteran
Resursa teoretică, din care: 9.600.000
- ape freatice 4.700.000
- ape de adâncime 4.900.000
Resursa utilizabilă 6.592.310
Cerinţa de apă a folosinţelor potrivit capacităţilor de captare în funcţiune 833.051

TOTAL RESURSE
Resursa teoretică 134.600.000
Resursa existentă potrivit gradului de amenajare a bazinelor hidrografice 40.398.001

Gospodarirea apelor in România are o lunga traditie, gospodarirea pe bazine


hidrografice realizandu-se din anul 1959.

11
Hidrologie

Fluviul Dunarea, al carui parcurs pe teritoriul României este de 37,7% din


lungimea sa, este colectorul si emisarul catre Marea Neagra a tuturor evacuarilor din
tarile riverane din amonte, afectând calitatea apelor Deltei Dunarii, dar si zona costiera a
Marii Negre
*
* *
Circuitul apei nu are un punct fix, clar de plecare, dar putem sa începem cu
oceanele. Soarele, care este "motorul" circuitului apei, încălzeşte apa din oceane, care se
evapora ajungând in aer sub forma de vapori. Curenţi de aer ascendenţi transporta
vaporii in atmosfera, unde temperaturile mai scăzute determina condensarea vaporilor
sub forma de nori. Curenţii de aer deplasează norii pe tot globul, particule de nor se
ciocnesc, cresc in dimensiuni si cad sub forma de precipitaţii. O parte a precipitaţiilor
cade sub forma de zăpadă si se poate acumula in calote glaciare si gheţari. Zăpada aflată
in zone cu o clima mai blândă se topeşte când vine primăvara, iar apa rezultata se scurge
pe suprafaţa solului, ca scurgere nivală. Cea mai mare parte a precipitaţiilor cade înapoi
in oceane sau pe sol, unde, datorita gravitaţiei se scurge in continuare pe suprafaţa
solului ca scurgere de suprafaţa. O parte din aceasta scurgere de suprafaţa intra in albia
râurilor, curentul de apa deplasându-se către oceane. Scurgerea de suprafaţa si
exfiltraţiile din apa subterana, se acumulează ca apa in lacuri si râuri. Totuşi nu toata apa
provenita din scurgere ajunge in râuri. O mare parte a acesteia se infiltrează in sol. O
parte din aceasta apa rămâne in apropierea suprafeţei solului si se poate infiltra înapoi in
corpurile de apa de suprafaţa (si in ocean) sub forma de scurgere de apa subterana
(descărcare acvifer). O parte din apa subterana găseşte fisuri in suprafaţa pământului şi
iese la suprafaţă sub forma de izvoare cu apa dulce. Apa din acviferul freatic (apa
subterana de adâncime mică) este asimilata de rădăcinile plantelor si se întoarce înapoi
in atmosfera prin evapotranspiraţia de pe suprafaţa frunzelor. O alta parte a apei
infiltrate in pământ ajunge la adâncimi mai mari si reîmprospătează acviferele de
adâncime (zona subterana saturata), care înmagazinează cantităţi imense de apa dulce
pe perioade îndelungate. Totuşi, în timp, aceasta apa se deplasează, o parte urmând să
reintre in ocean, unde circuitul apei "se termina"…. şi "reîncepe".
Institutul de Cadastru Geologic din Statele Unite (U.S. Geological Survey - USGS)
a identificat 15 componente ale circuitului apei:
1. Apa inmagazinata in oceane
2. Evaporare
3. Apa din atmosfera
4. Condensare
5. Precipitaţii
6. Apa inmagazinata in gheata si zapada
7. Scurgerea de apa provenita din topirea zapezii in rauri
8. Scurgerea de suprafata
9. Scurgerea apei prin albia raurilor
10. Apa inmagazinata in rauri si lacuri (apa dulce)
11. Infiltraţie

12
Hidrologie

12. Descărcare acvifer (scurgerea de apă subterană)


13. Izvoare
14. Transpiraţie
15. Apa înmagazinată în acvifer
În fiecare moment Soarele încălzeşte o parte a continentelor şi oceanelor
datorită energiei calorice pe care o trimite pe Pământ. Variaţiile termice sunt provocate
de mişcarea de revoluţie, mişcarea de rotaţie şi sfericitatea Terrei. Soarele provoacă
astfel o transformare neîncetată a apei lichide şi solide în vapori. Procesele sunt
însoţite de un anumit consum energetic. Aceştia din urmă, transportaţi de vânt,
circulă nestânjeniţi în atmosferă. Atunci când o masă de aer umed se răceşte, vaporii
pe care-i conţine se condensează şi formează norii. Picăturile de apă de dimensiuni
microscopice, care alcătuiesc formaţiunile noroase, se agregă în picături din ce în ce
mai mari până cad pe pământ sub formă de ploaie. în timpul iernii, în apropierea polilor
sau la altitudini ridicate, formaţiunile noroase sunt alcătuite din cristale de gheaţă
care cad sub formă de zăpadă. Stabilitatea climatică este în funcţie de factorii
generali şi locali: uscat-apă, covor vegetal, vânturi, albedo etc. Ploaia şi zăpada se
transformă apoi în cursuri de apă sau pot alimenta, prin intermediul infiltraţiilor,
pânzele subterane. Apele pot stagna un timp în lacurile sau rezervoarele create de
om, dar mai devreme sau mai târziu, ele ajung tot în mare. Acestea sunt, pe scurt,
marile etape ale ciclului apei în natură.

Fig. 6. Circuitul apei în natură

Sursa (Institutul Naţional de Hidrologie si Gospodărire a Apelor/U.S. Geological Survey,


http://ga.water.usgs.gov/edu/watercycleromanian.html)

13
Hidrologie

Problema de bază în cadrul bilanţului hidrologic este partajarea apei care cade
sub formă de precipitaţii, pe de o parte, apoi evacuarea şi scurgerea, pe de altă parte.
Prima ecuaţie generală a bilanţului hidrologic aparţine lui Perrault (1674):
P = E + Q,
unde:
P = ploaie;
E = evaporare şi transpiraţie;
Q = scurgere.
Dacă această ecuaţie este valabilă la scară globală, nu poate fi reală pe un ecart
de timp scurt. Există o stare latentă între momentul căderii ploii pe sol şi cel al
reapariţiei în ciclul hidrologic sub forma evaporării sau scurgerii. Formula
operaţională a bilanţului hidrologic trebuie să ţină cont de variaţiile sezoniere. În
acest caz ecuaţia practică valabilă în orice spaţiu devine:
P = E + Q + ΔR,
unde:
ΔR = variaţia rezervelor în apă. Rezervele în apă conţin, pe de o parte, apa
prezentă în partea superioară a solului, care asigură alimentarea cu apă a vegetaţiei
("rezerva hidrică", Ru), şi pe de altă parte rezerva hidrologică (Rh), care asigură
scurgerea (Cosandey, Robinson, 2000).
Întrucât volumul total de apă de pe uscat, suprafeţe oceanice şi atmosferă este
constant, doar distribuţia sa spaţială la momente diferite este variabilă, procesul
circulaţiei apei se consideră ca un sistem închis, motiv pentru care se mai numeşte şi
ciclu hidrologic (Şerban et al, 1989).

Fig. 7. Ciclul global anual al apei (Vladimirescu, 1978)

14
Hidrologie

Modul de circulaţie a apei în ciclul global, cât şi procentele afectate diferitelor


spaţii, se efectuează în felul următor (fig.7):
1. Evaporări din cadrul hidrosferei Eo = 84%;
2. Precipitaţii în spaţiul hidrosferei Po = 77%;
3. Evaporări din spaţiul litosferei, zona umedă Elu = 10%;
4. Precipitaţii în spaţiul litosferei, zona umedă Plu = 17%;
5. Evaporări din spaţiul litosferei, zona aridă E2u = 6%;
6. Precipitaţii în spaţiul litosferei, zona aridă P2u = 6%;
7. Vapori transportaţi de curenţii de aer din hidrosferă în litosferă 9%;
8. Vapori transportaţi din zona umedă în zona aridă 2%;
9. Vapori transportaţi din zona aridă în hidrosferă 2%.

Fig.8. Diferitele faze ale bilanţului apei în decursul anului hidrologic:


a-sfârşitul verii; b-începutul iernii;
c, d - reconstituirea rezervei hidrologice (Rh)
(Cosandey, Robinson, 2000)

Prin circulaţia ei în natură, apa efectuează un sistem de circuite, din care două
locale mai importante: local oceanic (sau oceanic) şi local continental (sau hidrologic).

15
Hidrologie

Fig. 9. Schema circuitelor locale: Zo = apa evaporată de pe


suprafaţa oceanelor; Zc=apa evaporată de pe suprafaţa
continentelor; Xo = precipitaţiile căzute pe suprafaţa
oceanelor; Xc=precip1taţiile căzute pe suprafaţa uscatului
(Buta, 1983)

Prin evaporare, apa de pe suprafaţa oceanelor se va ridica în atmosferă unde,


prin condensare, va precipita şi sub influenţa gravitaţiei, cea mai mare parte a ei, se
va reîntoarce în oceane: acesta este circuitul local oceanic (fig. 9). De pe suprafaţa
Oceanului Planetar se evaporă anual cca.447.900 km3 (448.000) de apă din care
411.600 km3 se reîntorc în ocean, în timp ce 36.300 km3 (37.000) sunt transportaţi de
curenţii de aer deasupra continentelor.
Fenomenul descris se repetă şi deasupra suprafeţelor de uscat, cu deosebirea
că aici procesul evaporaţiei este complicat de neomogenitatea suprafeţelor
continentale precum şi de modul diferit de încălzire şi de răcire a uscatului faţă de
ocean. Fenomenul se repetă la scară continentală determinând apariţia circuitului local
continental (fig. 9) De pe suprafaţa continentelor se ridică anual 63.000 km3 (72.000)
apă, în timp ce cantitatea de precipitaţii căzută pe aceeaşi suprafaţă este mult mai
mare, şi anume de 99.300 km3 (109.000); diferenţa de 36.300 km3 provine din
vaporii transportaţi de curenţii de aer de deasupra oceanelor.
După ce ajunge la suprafaţa uscatului, apa provenită din precipitaţii (99.300.
km3, adică 63.000 km3 evaporare de pe continente + 36.300 km3 apă adusă de pe
oceane) urmează căi diferite: o parte (35.000 km3) se scurge în Oceanul Planetar,
constituind astfel procesul scurgerii de suprafaţă sau scurgerea superficială (S); o altă
parte se infiltrează în scoarţa terestră (1.300 km3) unde întâlneşte un strat
impermeabil înclinat, curge prin porii rocilor în direcţia înclinării suratelor, constituind
acumularea şi scurgerea subterană care, uneori ajunge până la oceane şi mări; o altă
parte se evaporă (Eu= 63.000 km3). Astfel, prin intermediul scurgerii de suprafaţă şi a
celei subterane, apele se întorc din nou în ocean: acesta este circuitul universal sau

16
Hidrologie

mare al apei. El este mult mai complex decât cele locale, cuprinzându-le şi pe
acestea.

Proprietăţile generale ale apei


Apa sau oxidul de hidrogen (H2 O) se află răspândită în natură sub cele trei
forme de agregare: vapori, solidă, lichidă.
ƒ Molecula apei şi structura ei. Compoziţia procentuală a apei: 88,89% oxigen şi
11,11% hidrogen. Reacţia de formare a apei din cele două elemente se petrece cu
o mare degajare de căldură (reacţie exotermă):
H2 + 1/2 O2 = H2O +68,4 Kcal.
Masa moleculară a apei este egală cu suma maselor atomice ale
componentelor. Dacă masa atomică a hidrogenului este 1, iar a oxigenului 16, rezultă
că masa moleculară a apei este 18. Molecula apei are o formă angulară; unghiul
format din dreptele care unesc atomii de hidrogen cu atomul de oxigen, este de
104,5°;în stare naturală apa nu este o substanţă pură ci o soluţie care conţine un
amestec de substanţe solide şi gazoase pe care le dizolvă în contact cu rocile şi aerul.
ƒ Proprietăţile organoleptice. Aprecierea acestor proprietăţi se face cu ajutorul
simţurilor: gustul şi mirosul.
Gustul apei.În stare naturală apa este lipsită de gust;
datorită amestecului pe care-1 conţine, apa are totuşi
gust care poate fi definit prin:
ƒ plăcut - când conţine cantităţi reduse de Ca, Mg,
CO2;
ƒ neplăcut - concentraţii mari de substanţe dizolvate;

Fig.10. Diagrama moleculei ƒ dulceag - cantităţi mari de substanţe organice;

apei în stare lichid㠃 sărat - concentraţii mari de NaCl;


ƒ amar - prezenţa MgSO (sarea amară);
ƒ acru - prezenţa alaunilor (săruri de potasiu);
ƒ sălciu - sărăcirea în săruri minerale;
ƒ gust nedefinit.
Mirosul apei În stare naturală apa nu are miros. Acesta se determină numai
pentru apa nefiartă şi se apreciază cu:
ƒ lipseşte;
ƒ stătut;
ƒ de putrefacţie.
Mirosul se poate datora substanţelor în descompunere sau microorganismelor vii (alge,
protozoare etc.) sau prezenţei unor substanţe chimice provenite din apa uzată sau
industrială (fenoli, crezoli etc).
Proprietăţile fizice ale apei în stare lichidă

17
Hidrologie

Temperatura. Este un factor influenţat de mediul înconjurător şi se modifică


odată cu temperatura aerului. Aceasta variază de la 0°C în regiunile cu temperaturi
coborâte tot timpul anului, până la valori ridicate în zonele vulcanice sau cu alimentare
din ape termale. Moleculele de apă pot fi dispuse diferit în funcţie de temperatură (fig.11).
Temperatura variază şi în funcţie de latitudine (mai
ridicată la ecuator şi mai coborâtă la poli), altitudine
(media de coborâre este de 6,4°C la 1.000 m, adică
0,6°C la 100 m), cu expoziţia bazinelor hidrografice,
valabil mai ales pentru apele superficiale (mai mari
pe versanţii sudici, adică pe "faţa muntelui", decât
pe cei nordici, adică pe "dosul muntelui"), cu
Fig.11. Dispoziţia moleculelor adâncimea (chiar şi apele subterane sunt supuse
de apă în funcţie de unor variaţii diurne şi periodice până la o anumită
temperatură adâncime, de unde aceasta rămâne constantă şi egală
cu temperatura medie anuală a locului respectiv; zona
în cauză se numeşte neutră. Sub această zonă temperatura creşte cu 1°C pentru fiecare 33 m
adâncime - treaptă geotermică normală, sau cu 1°C pentru adâncimi mai mari de 33 m -
treaptă geotermică anormală).
Totodată, regimul termic al apelor este condiţionat de categoria şi specificul lor:
curgătoare, stătătoare etc. Apele curgătoare sunt mai reci decât cele curgătoare.
Apele Oceanului Planetar înmagazinează lent mari cantităţi de căldură, pe care le
degajă treptat, fără o scădere drastică a temperaturii. Extremele de la suprafaţa
oceanului oscilează între -2°C în apele polare şi 34°-40°C în Marea Roşie şi Golful
Arabo-Persic.
În adâncime, temperaturile coboară de la suprafaţă până la cca.500m unde
se înregistrează 5°C; de la această valoare temperatura se păstrează cam la aceeaşi
limită până la cele mai mari adâncimi.
Culoarea. Apa este incoloră doar în strat subţire; când el depăşeşte 6 cm
grosime are un aspect albăstrui. Existenţa culorii se datorează unor substanţe
dizolvate (compuşi ai manganului, oxizi fenici, acizi humici etc).
Pentru exprimarea culorii apei se folosesc următoarele calificative:
ƒ incoloră;
ƒ slab gălbuie;
ƒ gălbuie;
ƒ cafenie;
ƒ albastră;
ƒ lăptoasă.

18
Hidrologie

Prezenţa sărurilor acide de fier dau o culoare verde-gălbuie, a clorurilor o culoare


albăstruie, a substanţelor humice o culoare gălbuie până la cafenie etc.
Stabilirea culorii se face prin
comparaţie cu o scară colorimetrică
etalon alcătuită din clorură de
platină şi cobalt într-o anumită
proporţie.
Transparenţa. Aceasta
reprezintă grosimea stratului de apă
exprimat în centimetri, prin care se
poate distinge, în anumite condiţii de
iluminare, conturul unui obiect.
Valoarea transparenţei se
determină prin scufundarea în apă a
unui disc special (discul Secchi) şi
măsurarea adâncimii de la care acesta
Fig.12. Pătrunderea radiaţiilor solare în apă
nu se mai poate distinge.
Transparenţa este în funcţie directă cu turbiditatea. Radiaţiile solare, potrivit lungimii
de undă, pătrund în apă la adâncimi diferite (fig.12).
Turbiditatea. Reprezintă concentraţia suspensiei de silice (SiO2) fin dispersată în apă;
se exprimă în miligrame pe litru (mg/l). Aprecierea turbidităţii se face comparativ cu soluţia
etalon, în scara silicei (1 mg silice fin dispersată la 1 litru apă distilată reprezintă 1 grad
turbiditate). Turbiditatea este în funcţie de cantitatea substanţelor minerale dizolvate şi de
prezenţa sau lipsa substanţelor organice.
Conductibilitalea electrică. Reprezintă proprietatea apei de a conduce electricitate;
apa pură este foarte slab conducătoare de electricitate; apa naturală, cu un anumit conţinut
de săruri dizolvate, este bună
conducătoare de electricitate.
Conductibilitatea electrică se
determină, de obicei, prin
măsurarea rezistivităţii. Unitatea de
măsură a conductivităţii specifice
este (Ώ-1 x cm -1
). Pentru apa
obişnuită conductibilitatea specifică
poate varia de la 33*10-5 la 1,3 -

3
(Ώ-1xcm-1), iar pentru apa pură de
-8
4*10 (Ώ.-1 x cm -1).
Fig.13. Variaţia densităţii apei în funcţie de temperatură Densitatea. Reprezintă raportul

19
Hidrologie

dintre masă şi volum, la presiunea de 1 atm. şi temperatura de 4°C şi este egală cu unitatea (1
g/cm3; 1 kg/l).
Densitatea apei lichide creşte de la 0°C la 4°C, când atinge valoarea maximă, după care
coboară.
Tabel 4. Densitatea apei pure la diferite temperaturi
Temperatura °C Starea Densitatea kg/m-3
-2 Solidă 917,2
0 Solidă 917,0
0 Lichidă 999,8
4 Lichidă 1000,0
10 Lichidă 999,7
25 Lichidă 997,1

Vâscozitatea. Reprezintă
rezistenţa la curgere datorată frecării
interioare. Mai este denumită şi
vâscozitate dinamică (η); aceasta
variază odată cu temperatura având la
20°C o valoare egală cu 1 centipoise,
care la rându-i reprezintă a suta parte
dintr-un poise (după numele lui Fig. 14. Variaţia vâscozităţii în funcţie de temperatură

Poiseuille).
Proprietăţile fizice ale apei în stare solidă
Denumirea generică a apei în stare solidă este aceea de gheaţă. Ea cristalizează în
sistemul hexagonal şi prezintă următoarele caracteristici:
ƒ punct de topire: 0°C la presiunea de 760 mm Hg.;
ƒ masa specifică; 0,917 g/cm3;
ƒ căldura latentă de topire a
gheţii şi îngheţare a apei:
79,55 kcal/kg;
ƒ căldura specifică sub presiune
constantă: 0,5 kcal/kg/grad;
ƒ rezistenţa la rupere prin
compresiune: 35 kg/cm2;
ƒ rezistenţa la rupere prin
încovoiere: 20 kg/cm2; •
ƒ rezistenţa la forfecare: 10

Fig.15. Variaţia presiunii vaporilor de apă în funcţie de kg/cm2;


temperatură Apa în stare solidă poate căpăta
diferite forme: chiciură, brumă,
zăpadă, gheaţă.

20
Hidrologie

Apa în stare de vapori


Apa se transformă în vapori la temperatura de 100°C şi presiunea de 760 mm Hg.;
procesul are loc cu absorbţie de căldură egală cu 539 kcal/kg apă. Volumul vaporilor
rezultat esle de 1.651 ori mai mare decât cel corespunzător masei lichide. Presiunea
vaporilor de apă creşte cu temperatura. În stare de vapori apa reduce transparenţa aerului şi
procesul evaporaţiei. Gheaţa, apa şi vaporii pot coexista în echilibru doar la presiunea de
4,6 mm Hg şi temperatura de =0,007°C.

Proprietăţile chimice
Utilizarea apei pe scară industrială şi consum casnic este în funcţie de proprietăţile sale
chimice.
Reziduu fix. Reprezintă totalitatea substanţelor solide, minerale şi organice, existente în apă.
Acesta se obţine prin încălzirea apei la temperatura de 104,5°C în momentul când se
realizează evaporarea completă (se exprimă în mg/l).
Duritatea apei Reprezintă conţinutul de săruri de magneziu şi calciu existent în
soluţie. Aceste săruri pot fi carbonaţi, sulfaţi, cloruri. Se exprimă în grade de duritate
germane, franceze, engleze.
Duritatea apei variază în timp şi spaţiu în funcţie de acţiunea de dizolvare a rocilor
de către ape.
Un grad de duritate reprezintă 10 mg CaO sau 1,42 mg MgO la 1 1 de apă, adică 1 grad
german.
1 grad german = 17,9 grade franceze = 1,25 grade engleze.
Caracterizarea apelor după gradul de duritate:
ƒ foarte moi 0° - 4°;
ƒ moi 4° - 8°;
ƒ semidure 8°- 12°;
ƒ destul de dure 12°- 18°;
ƒ dure 18°-30°;
ƒ foarte dure >30°.
Apa potabilă nu trebuie să depăşească 12°. În acelaşi timp duritatea apei poate fi:
ƒ totală (suma sărurilor conţinute în soluţie);
ƒ permanentă (conţinutul de săruri solubile de calciu şi magneziu - sulfaţi, cloruri
etc. care nu dispar prin fierbere);
ƒ temporară (reprezintă diferenţa dintre duritatea totală şi cea permanentă care
este determinată de conţinutul de carbonaţi, care prin fierbere pierd dioxidul de
carbon şi precipită sub formă de carbonaţi insolubili, făcând să dispară această
duritate).

21
Hidrologie

Aciditatea. Reprezintă capacitatea unor substanţe aflate în compoziţia apei, de a lega o


cantitate echivalentă de bază tare. Ea este condiţionată de prezenţa în apă a anionilor care
sunt echilibraţi cu ioni de hidrogen, cu cationii bazelor slabe, îndeosebi ai metalelor grele.
Aciditatea se exprimă prin expresia pH, care reprezintă inversul concentraţiei ionilor de
hidrogen. Aciditatea sau alcalinitatea apei, considerată în funcţie de valoarea pH-ului, se
prezintă astfel:
ƒ pH<7 apă acidă;
ƒ pH=7 apă neutră;
ƒ pH>7 apă alcalină.
Valoarea pH-ului se determină cu ajutorul unor substanţe cunoscute sub denumirea de
indicatori de pH a căror culoare se schimbă în funcţie de concentraţia ionilor de hidrogen.
Agresivitatea. Reprezintă proprietatea unor ape de a ataca chimic şi în mod permanent
materialele prin care circulă sau cu care vin în contact.
Puterea agresivităţii depinde de conţinutul de săruri dizolvate, de conţinutul de acizi,
temperatură, viteză de circulaţie etc. Agresivitatea apei potabile este condiţionată numai de
prezenţa gazelor dizolvate (O2 şi CO2).
Proprietăţile biologice şi bacteriologice. Pentru determinarea calităţii apelor, din punct de
vedere igienic, se efectuează numeroase analize bacteriologice şi biologice ce au ca scop
determinarea substanţelor organice conţinute de masa acvatică.
Analiza biologică poate semnala existenţa unui proces de impurificare, precum şi
intensitatea acestuia prin stabilirea componenţei calitative şi cantitative a populaţiei din apa
studiată.
Analiza bacteriologică pune în evidenţă încărcarea apei cu bacterii; acest lucru se află în
strânsă legătură cu impurificarea ei.
Grupele de bacterii identificate în apele superficiale:
ƒ saprofite (fac parte din microflora normală a apei şi nu produc îmbolnăviri ale
organismului uman);
ƒ patogene (provoacă boli hidrice: febra tifoidă, holera, dizenteria);
ƒ coliforme (indică contaminarea cu ape uzate de canalizare, particule de sol etc).

Compoziţia apei marine


Faţă de apa dulce, cea marină este diferită. În orice studiu hidrologic trebuie să se
ţină seama, şi să se cunoască, diferenţa dintre cele două lichide. Se cunoaşte faptul că apa
mării este sărată. De fapt, ea constituie o soluţie complexă unde se amestecă un foarte mare
număr de ioni. De regulă, compoziţia sa rămâne aceeaşi în toate oceanele; analizele de
mare fineţe demonstrează şi o oarecare variaţie locală a acesteia.

22
Hidrologie

Tabel 9. Elementele de mare importanţă existente în apa mării


Elemente Concentraţia mg/litru Masa totală în oceane, Cantitatea totală de săruri, pe
tone care o conţine apa mării, poartă
Clor 18980 29,3 miliarde
denumirea de salinitate; ea se
Sodiu 10540 16,3 miliarde
Magneziu 1350 2,1 miliarde exprimă în % sau ‰ în medie,
Sulf 885 1,4 miliarde
Calciu 400 0,6 miliarde apa marină deţine un procent de
Potasiu 380 0,6 miliarde 96,5% apă pură şi 3,5% săruri
Brom 65 0,1 miliarde
Carbon 28 0,04 miliarde (35 g săruri la 1 litru apă).
Strontiu 8 12 milioane Specialiştii preferă exprimarea
Azot 0,5 780000
Fosfor 0,07 110000 salinităţii în ‰, de unde şi
Iod 0,06 93000
media de 35 ‰.
Zinc 0,01 16000
Fier 0,01 16000
Aluminiu 0,01 16000
Cupru 0,003 5000
Uraniu 0,003 5000
Nichel 0,002 3000
Magneziu 0,002 3000
Argint 0,0003 500
Aur 0,000004 6

23
Hidrologie

3. NOTIUNI DE HIDROGEOLOGIE (APE SUBTERANE)


In cadrul ciclului hidrologic, o parte din precipitaţii pătrunde in sol prin procesul de
infiltraţie. De asemenea, o parte din vaporii de apă existenţi in atmosfera situata in
imediata vecinătate a solului condensează si ajung in sol. Aceasta apa pătrunsă in sol
prin infiltraţie sau condensare se mişcă prin fisuri sau golurile rocilor, urmând, in virtutea
inerţiei linia de cea mai mare panta iar in momentul in care, aceste ape, întâlnesc in
drumul lor straturi impermeabile formează straturi acvifere.
Hidrogeologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul apelor subterane; ea studiază
originea apei, modul de alimentare, rocile cu rol acvifer existente în scoarţa terestră,
structurile geologice, tipul de zăcământ, condiţiile de stocare, modalităţile de scurgere ale
apei prin acestea, răspândire, proprietăţile fizico-chimice ale întregului complex, gradul de
poluare etc. În acelaşi timp, ea se preocupă de conservarea şi exploatarea apei subterane.
Studiile hidrogeologice vizează managementul teritorial, estimarea corectă a resurselor
de ape subterane (potabile, minerale, geotermale), optimizarea exploatării acestora,
combaterea efectelor negative asupra exploatărilor miniere, a construcţiilor etc.
(Zamfirescu, 1997).
Apele subterane au reprezentat tot timpul o importanţă vitală. Primele fântâni pentru
apă potabilă au fost săpate în Egipt şi China antică.
Apele subterane reprezintă ape de origine endogena si exogena care exista in
litosfera, se deplasează prin golurile sau fisurile existente intre particulele de roci având
proprietăţi fizico-chimice diferite de apele de suprafaţă.
Din punct de vedere hidrologic, prezintă importanta cunosterea nivelului apelor
subterane, variatia acestora, adancimea panzei de apa, directiile de scurgere, viteza si
debitul apelor subterane, precum si unele proprietati fizice si chimice ale acestora.
Studiul apelor subterane se realizeaza prin :
ƒ prospectiuni hidrogeologice (puturi sau foraje) ;
ƒ prin analiza planurilor reprezentand pozitia in sol a apelor subterane prin
izofreate6 sau hidroizohipse7.
In functie de originea lor, apele existente in litosfera sunt:
ƒ ape de origine vadoasa (de infiltratie), provin din infiltratia precipitatiilor
atmosferice sau din condensarea vaporilor de apa din atmosfera; reprezinta
principala sursa pentru rezerva de apa subterana;

6
Izofreate-izolinii ce unesc punctele de egala adancime ale panzei de apa subterana formata deasupra primului
strat de impermeabil de teren.
7
Hidroizohipse-izolinii exprimand cotele absolute ale suprafetelor apelor subterane .

24
Hidrologie

ƒ ape magmatice (juvenile), formate prin condensarea subterana a vaporilor de apa


proveniti din degazeificarea magmelor ; este cazul apelor minerale, cu un continut
mare de saruri ;
ƒ ape vetrice (fosile sau de zacamant) care se prezinta sub forma unor straturi
acvifere aflate sub presiune si care sunt legate de zonele de formare ale
petrolului .
ƒ ape de origine cosmica, reprezinta apa din moleculele mineralelor din meteoriti.
Factorii care influenteaza infiltratia apei in litosfera: factori meteorologici (cantitatea,
durata si intensitatea precipitatiilor), factori morfologici (panta terenului, forma
reliefului), factori geologici (natura terenurilor, structura si textura lor), factori biologici
(vegetatia, fauna, impactul antropic).

a. Proprietatile hidrologice ale terenurilor


Litosfera este formata din roci care prezinta o serie de pori, fisuri sau alte goluri prin
care circula apa provenita din infiltratie. Rocile se comporta diferit fata de apa datorita
unor proprietati hidraulice : permeabilitate, porozitate, capacitate de absorbtie.
1. Permeabilitatea reprezinta proprietatea pe care o au rocile de a permite apei sa
circule prin porii acestora (sau viteza cu care apa strabate roca).
Permeabilitatea unei roci este in functie de modul in care sunt dispuse granulele din
componenta rocilor, de marimea golurilor din roci (marimea porilor).
Clasificarea rocilor in functie de permeabilitate → se intalnesc 3 categorii de roci :
ƒ Roci permeabile in care apa circula liber datorita fortei gravitationale (cazul
nisipului si a pietrisului) ;
ƒ Roci semipermeabile in care circulatia apei este partial ingreunata de natura si
consistenta rocii (cazul unor roci de sedimentare);
ƒ Roci impermeabile in care circulatia este extrem de redusa, aproape
inexistenta (cazul rocilor cristaline fara fisuri) .
2. Porozitatea8 rocilor exprima raportul care exista intre volumul golurilor dintre
particulele solide ale unei roci si volumul total al rocii respective.
Clasificarea rocilor in functie de porozitate → 2 tipuri de roci :
ƒ Roci poroase care prezinta in masa lor goluri: pietrisurile, bolovanisurile,
argilele, marnele;
ƒ Roci compacte in care patrunderea apei nu se poate face decat in cazul in care
aceste roci apar fisuri, mai ales spre paturile superficiale unde apare, de
regula, un proces de alteratie: roci sedimentare, sisturi cristaline, roci
eruptive.

8 Metodele pentru determinarea porozitatii rocilor→laborator

25
Hidrologie

3. Capacitatea de absorbtie a rocilor reprezinta proprietatea ce o au unele roci de a


primi si retine o anumita cantitate de apa . Cantitatea de apa retinuta depinde de
structura si compozitia granulometrica a rocilor precum si de gradul lor de tasare .
b. Forme si stari ale apei din litosfera
Apa care a patruns in porii rocilor poate exista in forme si stari diferite si anume :
ƒ Apa in stare de vapori – se gaseste in aerul existent in porii rocilor unde prin racire si
condensare trece in stare lichida sau prin incalzire poate trece din nou in stare de
vapori (se inregistreaza ziua o circulatie a vaporilor de apa din teren spre atmosfera
si, invers, noaptea, vaporii de apa condenseaza transformandu-se in picaturi ;
ƒ Apa higroscopica (fig.1) – in jurul unor granule de roci apa este retinuta pe suprafata
acestora sub forma de pelicula continua. Capacitatea rocilor de a retine pe suprafata
lor sau a porilor o pelicula de apa higroscopica poarta denumirea de higroscopicitate .
Cantitatea de apa higroscopica din porii rocilor este proportionala cu umiditatea
atmosferica (maxima la saturatie completa a umiditatii aerului atmosferic). Apa
higroscopica nu poate fi indepartata din porii rocii decat atunci cand se ating
o
temperaturi egale cu +105 C. Apa
higroscopica fierbe la 100 oC si ingheata la
o
-78 C. Cantitatea de apa higroscopica
retinuta de o roca depinde de marimea
suprafetei particulelor componente cat si
de natura rocilor. Spre exemplu, la
aceleasi volume de argila si nisip, argila
retine o cantitate mai mare de apa
Fig. 1 – Pelicula de apa higroscopica
higroscopica deoarece suprafata
particulelor componente este mai mare
decat la nisip.
ƒ Apa peliculara (fig. 2) – se prezinta sub
forma unui alt invelis pelicular continuu
care se mentine la suprafata granulelor
datorita fortei de atractie moleculara
reciproca dintre granulele de roca si
moleculele de apa. Apa peliculara fierbe

Fig.2 - Apa higroscopica si peliculara


la +100 oC si ingheata la -1 oC. Atât apa
peliculara cât si cea higroscopica nu
prezinta importatnta economica.
ƒ Apa capilara – apa care umple porii capilari si care poate transmite presiunea
hidrostatica. Daca intre 2 puncte din masa de roca apare diferenta de presiune, apa
capilara se pune in miscare ridicandu-se prin capilaritate cu ata mai sus cu cat porii

26
Hidrologie

sunt mai mici. Un pamant ce contine apa capilara apare ca umezit. Apa capilara fierbe
la 100 oC si ingheata la-1 oC.
ƒ Apa gravitationala se gaseste in porii si spatiile mai mari din pamant pe care le umple
si se gaseste sub influenta fortei gravitationale, deplasandu-se in directia pantei
terenului. Se comporta ca orice apa libera, fierbe la 100 oC si ingheata la 0 oC in
conditii de presiune hidrostatica, transmite presiunea hidrostatica. Aspectul este de
pamant imbibat cu apa ; apa gravitationala formeaza depozite sau panze de apa
subterana.
ƒ Apa in stare solida – reprezinta apa gravitationala care ingheata la 0 oC trecand in
stare solida, ceea ce duce la crestere in volum si, implicit, la marirea golurilor din
pamant.

c. Circulatia apelor subterane


Apa gravitationala aflata in pamant circula prin roci. Dupa modul in care aceasta apa
circula, rocile se clasifica :
ƒ Roci acvifere, in care circulatia apei se face in voie : nisipurile, grohotisurile,
pietrisuri, gresii ;
ƒ Roci acvilude, in care circulatia apei se face mai greu datorita porilor mici : argilele si
marnele ;
ƒ Roci acvifuge, cu o porozitate redusa, in care apa nu poate circula decat in masura in
care apar fisuri la nivelul lor : roci eruptive, metamorfice si sedimentare cimentate.
In rocile granulare omogene (nisipul), cu particule de forme regulate si dimensiuni
egale, apele subterane circula formand un curent subteran cu miscare lamelara. In rocile
neomogene cu elemente constitutive neregulate si dimensiuni diferite, miscarea apelor
subterane este o miscare turbulenta. In mod liber, in straturile acvifere circulatia apelor
se face sub influenta presiunii hidrostatice, din punctele cele mai inalte spre cele mai
joase urmand linia de cea mai mare panta .
Din punct de vedere hidrologic intereseaza : directia de curgere, viteza de deplasare
si debitul apelor subterane.
ƒ Directia de curgere a apelor subterane se poate determina utilizand unele metode
practice (metoda indicatorilor si metoda grafica).
ƒ Viteza de curgere a apelor subterane se poate determina pe baza de calcul
cunoscand gradientul hidraulic si coeficientul de filtratie :
Gradientul hidraulic (i), reprezinta caderea de presiune pe unitatea de lungime si are
valoarea raportului dintre diferenta de nivel a apei in 2 puturi (P1 si P2) si distanta dintre
ele (fig. 3) ;

27
Hidrologie

ΔH
H 1 − H 2 = ΔH . Deci i =
l
ƒ C
oeficientul de filtratie (K), se determina fie
pe baze experimentale, fie prin calcul din
legea lui Darcy ( cantitatea de apa ce se
deplaseaza prin sectiunea transversala a
unui strat de teren este direct
proportionala cu suprafata, cu presiunea si

Fig. 3 - Determinarea gradientului hidraulic


invers proportionala cu distanta parcursa
si depinde de o constanta care este legata
de proprietatile terenului cat si de gradul
de vascozitate al apei) si care se exprima prin relatia :
h
Q = A⋅ K ⋅
l
in care Q – reprezinta debitul exprimat in m3/s ; A – sectiunea stratului exprimat in m2;
K- coeficientul de filtratie.
Din aceasta ultima relatie se obtine:
Q h
=K⋅
A l
Q h
stiind ca exprima valoarea vitezei iar reprezinta gradientul hidraulic, vom obtine:
A l
v = K ⋅i
Valoarea coeficientului de filtartie a fost determinat pe baze experimentale (L.K.
Davidov) sau cu ajutorul unei formule ( Hasen) :

K = c ⋅ d c2 (0,70 + 0,30 ⋅ t ) m
24h
in care c – un coeficient care tine seama de gradul de porozitate al solului ; dc –
reprezinta diametrul granulelor solului ; t – timpul .

Tinand cont si de latimea stratului acvifer A = L ⋅ H (m ),


2
debitul curentului

subteran va fi : Q = K ⋅i ⋅ A (m 3
/ 24h )

d. Repartitia apelor de infiltratie pe verticala


Repartitia apelor infiltrate in sol pe verticala unei sectiuni de teren (fig.4,5) se face
diferentiat in functie de natura si distributia rocilor componente, de structura geologica a
straturilor, de pozitia rocilor impermeabile si de alternanta rocilor permeabile .

28
Hidrologie

Se intalneste, de regula la partea


superioara o zona de saturatie
incompleta, cantitatea de apa
crescand pe masura ce creste
adancimea, ajungandu-se in
apropierea stratului de teren
impermeabil la o saturatie completa
datorita acumularii de apa .

Fig 4 - Distributia apei pe verticala a) Zona de aeratie cu


urmatoarele 3 subzone:
- Subzona de evaporare, situata in stratul superficial in care are loc schimbul de
vapori de apa intre sol si atmosfera. Adancimea acestei subzone incepe de la
cativa cm pana la 1-2 m ;
- Subzona intermediara, cu adancimi variabile unde apa de infiltratie patrunde in
porii rocilor dar nu-i satureaza ( apa nu poate fi folosita de plante) ;
- Subzona capilara, in care apa de infiltratie este intr-o cantitate mai mare.
b) Zona de saturatie, este zona situata deasupra stratului impermeabil in care porii
rocilor sunt saturati de apa de infiltratie care se inmagazineaza in timp.

Fig.5. Repartiţia verticală a apelor subterane: 1- formaţiune permeabilă; 2-


formaţiune semipermeabilă; 3- formaţiune impermeabilă.

Intre cele doua zone de saturatie diferita exista o suprafata de separatie care poarte
denumirea de nivel freatic, apa din zona de saturatie fiind cunoscuta sub denumirea de

29
Hidrologie

apa freatica. Partea superioara a apelor freatice sau a unui strat acvifer se numeste nivel
hidrostatic.
Apele de tip freatic sunt apele subterane care au legaturi permanente cu suprafata
solului si se clasifica in:
a) ape suprafreatice, existente in straturile superioare ale terenului, prezenta lor
fiind conditionata de fenomenele meteorologice ;
b) ape freatice, reprezentate de straturile continuie si permanente de apa situate
deasupra straturilor impermeabile ;
c) ape fara presiune, ape de provenienta freatica captata intre straturi de teren
impermeabil sub forma unor panze continui, fara presiune, fara caracter
ascensional.
Staturile acvifere libere, adica apele freatice reprezinta primul strat al apelor
subterane cu importanta in hidrologie deoarece reprezinta legatura apelor subterane cu
cele de suprafata.

f. Straturi acvifere captive


Aceste ape subterane sunt captive
intre 2 straturi de teren impermeabil,
dezvolta presiune in straturile superioare si
de aceea in cazul unui foraj au caracter
ascensional sau artezian (fig.6) . In
conditiile in care stratul de apa se afla

Fig. 6. Strat acvifer captiv cu caracter prins intre doua orizonturi impermeabile,
ascensional (a) sau artizanal (b).
iar alimentarea cu ape superficile se face
doar pe o suprafata redusa, stratul se
considera captiv . Deoarece intre zona de alimentare si zona de drenare exista diferenta
de nivel apa existenta in strat este sub presiune . Evident, in cazul unui foraj, stratul
acvifer se ridica spre nivelul hidrostatic. Nivelul pâna la care se ridica apa straturilor
acvifere captive, in foraje, datorita presiunii hidrostatice, poarta denumirea de nivel
piezometric.

g. Legatura dintre apele subterane si suprafata terenului


Legatura cu suprafata terenului o au in mod obisnuit apele subterane de tip
freatic, care pot alimenta raurile si lacurile atat prin intermediul apelor suprafreatice,
freatice cat si prin cele fara presiune dintre straturile impermeabile . Apele de adancime
pot participa, mai rar, si artezian la alimentarea cu apa a raurilor si lacurilor .
Legatura hidraulica dintre apa raurilor si apa freatica poate fi observata urmarind
graficele de variatie a nivelurilor apelor freatice in paralel cu variatia apelor din rauri.

30
Hidrologie

In lipsa legaturii hidraulice intre apele raurilor si cele freatice, raporturile dintre straturile
acvifere si rauri pot fi de mai multe feluri :
a) stratul acvifer este la un nivel superior si alimenteaza raul ;
b) stratul acvifer este la aceelasi nivel cu raul si alimentarea se face reciproc ;
c) stratul acvifer se gaseste la un nivel inferior nivelului din rau si alimentarea se
face din rau;
d) in zona meandrelor raului, uneori raul primeste apa din stratul freatic pe de o
parte iar pe de alta o cedeaza stratului freatic aflat pe malul opus .
O forma de legatura intre apele freatice si suprafata terenului o reprezinta izvoarele
care sunt iesiri concentrate de apa subterana, intalnite in mod deosebit in zone de munte
si de deal. Legaturile dintre apele subterane si zona uscatului se fac intr-un mod deosebit
in zonele de carst, modificand fisurile si grotele calcarelor, formand adevarate rauri
subterane (bazinele Crisurilor, Ariesului, Bega, Motrului, Dambovita, Ialomita)

31
Hidrologie

NOTIUNI DE HIDROGRAFIE
4.
Bazinul hidrografic

Hidrografia este o direcţie principală a hidrologiei care se ocupă cu prezentarea


generală a unităţilor hidrologice, încadrarea lor geografică, analiza caracteristicilor
morfologice şi morfometrice precum şi a altor caracteristici definitorii. Unităţile
hidrologice continentale se pot grupa în următoarele: bazinul hidrografic, lacurile, ape
curgătoare.
In cele mai dese cazuri problemele practice hidrologice se referă la suprafeţe de
teren corespunzătoare bazinului hidrografic al tuturor categoriilor de unităţi hidrologice
Caracteristicile topografice, geologice, pedologice, gradul de acoperire cu vegetaţie şi
natura acesteia joacă un rol important în activitatea sa hidrologică.
Caracteristicile topografice
Se consideră bazin hidrografic o suprafaţă de teren de pe care apa de ploaie
care se scurge pe suprafaţa sa se concentrează şi trece printr-un punct al albiei sale.
Conceptul de bazin hidrografic este legat nu numai de albie ci şi de un punct sau o
secţiune a acesteia. Bazinele hidrografice, unităţi de bază în hidrologie, prezintă un
caracter de stabilitate în timp. Cu toate acestea, pe cale naturală sau artificial prin
intervenţia omului, se pot înregistra modificări ale lor.
Când solul este total impermeabil, bazinul hidrografic corespunde complet cu
aspectul topografic al bazinului. Limita bazinului este reprezentată de linia de cumpănă a
apelor, o linie situată la altitudinea maximă care divide precipitaţiile căzute şi care, în
consecinţă, se scurg de o parte şi de alta a liniei de cumpănă. Această linie trece prin
punctele de cea mai mare înălţime situate între două bazine învecinate (culmi de munţi,
dealuri etc.) coborând spre zona de vărsare unde se închide. În regiunile înalte ale
reliefului cumpăna apelor se poate identifica cu uşurinţă spre deosebire de regiunile
joase unde nu poate fi stabilită practic în teren decât prin nivelment. In cazul în care solul
este permeabil, în afara liniei
de cumpănă a apelor
superficiale mai există şi o linie
de cumpănă a apelor subterane
între un bazin şi cel alăturat
(fig. 1).

Fig. 1. Bazinul hidrografic

32
Hidrologie

In general, diferenţa dintre bazinul hidrografic şi cel topografic influenţează


comportamentul hidrologic în cazul bazinelor hidrografice mici şi mai puţin la cele mari
unde diferenţele dintre suprafaţa de alimentare superficială şi cea subterană se
compensează iar erorile sunt nesesizabile.
Caracteristicile geologice şi pedologice
Natura geologică a rocilor care constituie un bazin hidrografic are o influenţă
hotărâtoare asupra comportamentului său hidrologic. De asemenea structura şi textura
solului influenţează scurgerea, infiltraţia sau evaporaţia.
Gradul de acoperire cu vegetaţie şi natura vegetaţiei existente joacă un rol
important: un bazin hidrografic fără vegetaţie la suprafaţă sa cunoaşte o puternică reţea
torenţială, prezintă un grad mare de degradare, un transfer mare de aluviuni, în timp ce
un bazin acoperit cu vegetaţie reţine un timp mai mare apa provenită din precipitaţii,
facilitează infiltraţia iar scurgerea se face mai lent.
Caracteristici morfometrice
Studiul unui bazin hidrografic presupune cunoaşterea caracteristicilor sale
morfometrice. Pentru definirea poziţiei sale sunt necesare coordonatele geografice (φ şi
λ) care încadrează bazinul, zona geografică unde este amplasat precum şi altitudinea la
care este situat.

A. Suprafaţa bazinului hidrografic (BH) este reprezentată de suprafaţa de


teren cuprinsă în interiorul liniei de cumpănă a apelor. Aria bazinului se poate determina
prin mai multe metode, în funcţie de gradul de precizie cerut, mijloacele tehnice de care
dispunem etc. Se folosesc:
ƒ metode grafice: metoda caroiajelor, metoda compensărilor, metoda figurilor
geometrice corespunzătoare;
ƒ metode mecanice: planimetrare
Elementele morfologice importante ale unui bazin hidrografic (BH) sunt lungimea
şi lăţimea.
Lungimea bazinului reprezintă distanţa de la vărsare până la punctul cel mai
îndepărtat situat în zona de izvoare (se exprimă în km, vezi distanţa AB în fig. 2). Dacă
bazinul este curbat sau de o formă neregulată, lungimea poate fi o curbă sau o linie
frântă şi trebuie amplasată astfel încât să împartă suprafaţa bazinului în două părţi
aproximativ egale.
Lăţimea bazinului este reprezentată de perpendiculara pe lungimea bazinului care
uneşte celelalte două maluri opuse. Lăţimea cu dimensiunea cea mai mare exprimă
valoarea maximă a lăţimii. Lăţimea medie se poate calcula ca raport dintre suprafaţa

33
Hidrologie

A(km 2 )
bazinului hidrografic şi lungimea sa, cu ajutorul formulei bmediu = . Lăţimea medie
L(km)
a unui BH serveşte la prognoza viiturilor şi a amplitudinii lor: cu cât lăţimea medie este
mai mică cu atât forma bazinului este mai alungită şi timpul de concentrare a viiturilor
este mai mare.
Pentru studiul unui BH, o importanţă deosebită o are modul în care se compune
suprafaţa sa. In fig. 2 se prezintă un bazin hidrografic, cu văi şi cursuri de ape, sub-
bazinele componente, modul de realizare a graficului de dezvoltare a suprafeţei sale de la
izvor până la vărsare, precum şi graficul circular de compunere a suprafeţelor. Începând
de la izvorul râului, notat cu A, râul primeşte mai mulţi afluenţi pe partea dreaptă a
cursului, ale căror sub-bazine au fost notate cu 2' şi 4', iar pe cei din stânga cu sub-
bazinele 1' şi 3'. In afara afluenţilor, cursul principal al râului are suprafeţe proprii ale
bazinului de recepţie notate, în stânga cursului cu 1,3,5 şi în dreapta cu 2,4,6.
Se planimetrează fiecare sub-bazin precum şi suprafeţele proprii şi se verifică
dacă însumarea lor dă valoarea suprafeţei totale a BH.

Cu aceste valori de suprafeţe parţiale şi totală se poate construi un grafic al


creşterii suprafeţei bazinului hidrografic al râului principal. Pe grafic se trasează o dreaptă
AB care exprimă lungimea BH, precum şi o dreaptă orizontală perpendiculară pe prima,
pe care se vor înscrie suprafeţele parţiale. Ambele drepte se trasează respectând
anumite scări alese convenabil şi anume pe verticala AB lungimea bazinului hidrografic
iar pe orizontală suprafeţele parţiale distribuite în stânga şi dreapta cursului principal. Pe
ordonată (AB) se plasează valorile care stabilesc depărtările faţă de gura de vărsare a
râului, punctul B, a diferitelor puncte de pe râul principal, printre care şi afluenţii. Pe
abscisă, începând cu punctul B, se acumulează, la scară, treptat toate suprafeţele
interbazinale, plasându-le în ordine pe cele situate în stânga şi în dreapta cursului
principal. În acest mod, pe abscisă, rezultă suprafaţa totală a bazinului hidrografic
exprimată la scară.
Corespunzător unui punct C situat pe bazin la o depărtare Lc de gura de vărsare a
râului, cu ajutorul graficului se poate determina rapid suprafaţa bazinului în amonte sau
aval totală sau suprafeţele situate la stânga şi la dreapta.

34
Hidrologie

Fig. 2 Graficul circular si graficul de dezvoltare al unui bazin hidrografic.

Planimetrând cu precizie suprafeţele interbazinale şi calculând procentele acestor


suprafeţe în raport cu suprafaţa totală se poate realiza şi un grafic circular al bazinului
(fig. 2) Dimensiunile BH au un rol deosebit în producerea şi evoluţia proceselor
hidrologice:
ƒ pentru BH mici, scurgerea şi concentrarea apelor se face concomitent cu precipitaţiile,
efectul topirii zăpezilor şi al precipitaţiilor torenţial se resimte imediat cu grave
consecinţe
ƒ pentru BH mari, situaţia este mult mai lentă, astfel de bazine regularizând scurgerea;
ƒ zonele de la suprafaţa Pământului foarte sărace în scurgere superficială se numesc
regiuni endoreice, cu o reţea hidrografică slab dezvoltată, cu predominanţa scurgerii
subterane. Ex: podişul Anatoliei, zone cu climă aridă (lacuri sărate şi săraturile);
ƒ teritoriile slab brăzdate de ape curgătoare, cu reţea hidrografică slab dezvoltată se
numesc semiendoreice.

B. Forma bazinului are un rol deosebit de important din punct de vedere


hidrologic, deoarece influenţează producerea şi evoluţia fenomenelor hidrologice. Forma
bazinelor hidrografice este imprimată de poziţia şi orientarea limitei bazinelor. De forma
bazinului depinde atât lungimea traseului apelor curgătoare, din amonte spre aval, cât şi
posibilitatea de dezvoltare şi aportul de apă al afluenţilor. Există o strânsă legătură între
cantitatea de precipitaţii, evaporaţie, debitele de apă şi altitudinea bazinului analizat.
În fig 3 sunt prezentate 2 bazine hidrografice cu suprafeţe egale dar cu forme
diferite.

35
Hidrologie

Fig. 3 Bazine hidrografice de forme diferite şi suprafeţe egale

Timpul de concentrare a apelor rezultate din aceeaşi cantitate de precipitaţii


căzute concomitent pe cele două bazine va fi diferit. în bazinul a timpul de concentrare a
apelor în punctul A, este mai mic decât timpul de concentrare a apelor din precipitaţii
scurse pe bazinul b, în punctul B. În acest caz şi comportamentul celor două bazine
urmărit cu ajutorul izocronelor9, în cazul unor ploi torenţiale sau viituri, este diferit.Pentru
exprimarea formei bazinului hidrografic se folosesc mai mulţi indicatori:
ƒ coeficientul de compacitate (kc), denumit şi coeficientul lui Gravelius, exprimă relaţia
ce există între perimetrul BH şi lungimea cercului de suprafaţă egală cu suprafaţa
bazinului (Acerc = ABH).

PBH Acerc
dar Acerc = π ⋅ Rc , R c = , iar Lc = 2π ⋅ Rc
2
kc =
Lcerc π
Deci

Acerc Acerc
Lc = 2π =2 π2⋅ =2 π⋅A
π π
1 PBH 1 PBH
kc = ⋅ dar = 0,282, deci k c = 0,282 ⋅
2 π Acerc 2 π Acerc

ƒ gradul de alungire Ki a bazinului, care se exprimă astfel:


bmediu
ki = dacă raportul este subunitar atunci BH are o formă alungită şi cu cât
L
valoarea se apropie de unitate atunci forma se apropie de un cerc.
ƒ coeficientul de dezvoltare a bazinului, exprimă un raport între suprafaţa sa şi
suprafaţa pătratului care are latura egală cu lungimea bazinului:
A
kd =
L2

9
Izocronele - izolinii care unesc puncte de pe un bazin în care scurgerea lichidă ajunge în aceeaşi unitate de timp

36
Hidrologie

Cu cât valoarea acestui coeficient este mai mare cu atât BH are forma mai puţin alungită
şi se vor înregistra amplitudini mari ale viiturilor.
ƒ coeficientul sau indicele de asimetrie (a), care se stabileşte în funcţie de suprafeţele
situate la stânga sau la dreapta văii sau râului principal şi se exprimă cu ajutorul
relaţiei:
Astg − Adr 2( Astg − Adr )
a= =
Astg + Adr A
2

Tipurile de bazine
Bazinele hidrografice, cu toată marea lor varietate, au fost grupate în 5 tipuri (Buta,
1983):
ƒ Tipul I, include bazinele hidrografice dezvoltate mai mult în cursul mijlociu: Crişul
Negru, Trotuş, Someşul etc.
ƒ Tipul II, unde bazinele hidrografice se dezvoltă în cursul superior: Jiu, Ialomiţa,
Buzău etc.
ƒ Tipul III, unde bazinele hidrografice se dezvoltă în cursul inferior: Argeş, Someşul Mic
etc.
ƒ Tipul IV, este caracteristic bazinelor hidrografice dezvoltate uniform: Arieş, Vedea,
Crişil Alb, Bega etc.
ƒ Tipul V, este tipic pentru bazinele care se îngustează în cursul mijlociu: Olt, Târnava
Mare etc.
Clasificarea de faţă este destinată a avea scopuri practice deoarece, în funcţie de
dezvoltarea bazinelor, se pot desprinde câteva caracteristici ce privesc geneza şi
dezvoltarea viiturilor:
- bazinele dezvoltate uniform, pe toată lungimea lor, nu generează viituri bruşte ci
numai creşteri progresive şi atenuări treptate;
- bazinele dezvoltate în cursul inferior favorizează scurgerea bruscă deoarece
apele din precipitaţii se vor aduna rapid la ieşirea din bazin;
- bazinele dezvoltate mult în cursul superior vor genera viituri a căror amploare va
scădea cu cât se apropie de cursul inferior.

C. Relieful bazinului hidrografic reprezintă un alt aspect fundamental al


comportamentului hidrologic al unui BH. Relieful unui BH este foarte bine şi sugestiv
reprezentat pe hărţi prevăzute cu curbe de nivel de pe care extragem o serie de date
sintetice pe care le prezentăm apoi, sub o formă mai simplă, prin curba hipsometrică şi
graficul de repartizare a suprafeţelor pe trepte de altitudine.

37
Hidrologie

Pentru stabilirea acestor informaţii sintetice să presupunem că un bazin


hidrografic cu o suprafaţă totală de 2500 km 2 prezintă variaţii ale altitudinilor între 600-
1800 m. Alegem o treaptă de altitudine, exemplu 200 (in funcţie de ecartul de variaţie a
altitudinilor) şi planimetrăm suprafeţele parţiale pe fiecare treaptă de nivel, obţinând
următoarele rezultate:
a1 (600-800 m) = 70 km2, reprezentând 2,8 % din suprafaţa totală;
a2 (800-1000 m) = 847,5 km2, reprezentând 33,9 % din suprafaţa totală;
a3 (1000-1200 m) = 1115 km2, reprezentând 44,6 % din suprafaţa totală;
a4 (1200-1400 m) = 355 km2, reprezentând 14,2 % din suprafaţa totală;
a5 (1400-1500 m) = 67,5 km2, reprezentând 2,7 % din suprafaţa totală;
a6 (1600-1800 m) = 45 km2, reprezentând 1,8 % din suprafaţa totală;
Curba hipsometrică şi curba de frecvenţă a altitudinilor se poate prezenta înscriind
într-un sistem de axe de coordonate valorile altitudinilor pe ordonată, suprafaţa BH pe
abscisa inferioară şi procentele pe abscisa superioară (fig. 4).

Fig. 4 Curba hipsometrică şi curba de frecvenţă a altitudinilor bazinului hidrografic

În studiul morfometric al bazinelor hidrografice se foloseşte noţiunea de rectangul


echivalent care presupune că acelaşi bazin se comportă din punct de vedere hidrologic în
mod analog cu un rectangul care ar avea aceeaşi suprafaţă şi perimetru (acelaşi
coeficient al lui Gravelius, aceeaşi distribuţie a altitudinilor, aceeaşi curbă hipsometrică).
- pornind de la curba hipsometrică se poate calcula altitudinea medie a bazinului
hidrografic, această valoare încadrând BH într-o anumită zonă de relief. Altitudinea medie
se poate calcula făcând semisuma altitudinilor extreme:

H max + H min
H mediu =
2

38
Hidrologie

Pentru un bazin hidrografic cu o distribuţie a înălţimilor mult mai neregulată, altitudinea


medie se calculează separat pentru trepte de suprafaţă (ca în exemplul anterior al curbei
hipsometrice), astfel:
h0 + h1 h + h2 h + h3 h + hn
a1 ⋅ + a2 ⋅ 1 + a3 ⋅ 2 + ....a n ⋅ n −1
H mediu = 2 2 2 2
A
în care: a1, a2, a3, ...a„ reprezintă suprafeţele parţiale între curbele de nivel, ho, h1,
h2,h3 ..hn -altitudinile curbelor de nivel respective, A - suprafaţa întregului BH.
- panta medie a bazinului hidrografic este o altă caracteristică morfometrică importantă
legată de desfăşurarea scurgerii.
Pentru relieful de câmpie caracterizat de uniformitate a înălţimilor atunci panta medie se
calculează:
H max − H min
imediu = (m / km 2 )
A
Pentru zone cu relief diferit, calculul pantei medii porneşte de la hărţi cu curbe de nivel,
alegându-se o anumită treaptă de altitudine ΔH, măsurând lungimile curbelor de nivel
(Io.,l1.. .ln) pentru fiecare treaptă de altitudine şi ţinând cont şi de suprafaţa bazinului -
A.
l0 + ln
Δh( + l1 + l 2 + l3 + ... + l n −1 )
imediu = 2
A
ƒ coeficientul de acoperire a bazinului hidrografic cu lacuri, bălţi şi mlaştini (ka),
exprimat sub forma unui raport între suprafaţa lacurilor şi bălţilor şi suprafaţa totală
(în procente):

k a (%) =
∑ a(lacuri, balti, mlastini ) ⋅ 100
A

În România, Planurile de Management ale bazinelor hidrografice din Romania


reprezinta principalul instrument de implementare al Directivei Cadru 2000/60/UE în
domeniul apei, având drept scop atingerea “stării bune” a apelor până în anul 2015.
Atingerea „stării bune” a apelor implica asigurarea unor conditii optime şi egale de
viata din punct de vedere al mediului acvatic pentru toti locuitorii Romaniei.
In cadrul elaborarii Planului de Management al bazinului hidrografic al Dunarii s-a
definit Districtul Hidrografic al Dunarii care include si apele costiere ale României precum
si bazinele afluentilor care se varsa in Marea Neagra (cu suprafata de circa 5.198 Km2).
Apele costiere românesti au fost incluse in Districtul Hidrografic al Dunarii deoarece
starea apelor si morfologia tarmului sunt influentate substantial de Dunare. Apele
costiere românesti sunt delimitate la o distanta de o mila nautica fata de linia tarmului
care este definita de 9 puncte conform Legii nr. 17/1990 modificata prin Legea 36/2002.

39
Hidrologie

Bazinele hidrografice pentru care se elaboreaza Planurile de Management sunt


prezentate in figura 1 si tabelul 1.

Suprafata
Nr.crt. Bazin/Spatiu hidrografic 2 %
(Km )
1. Somes Tisa 22.380 9,43
2. Crisuri 14.860 6,26
3. Mures 28.310 11,93
4. Banat 18.393 7,74
5. Jiu 16.713 7,05
6. Olt 24.050 10,14
7. Arges Vedea 21.479 9,04
8. Ialomita Buzau 23.874 10,05
9. Siret 28.116 11,85
10. Prut 20.267 8,53
11. Dunare, Delta Dunarii, SH Dobrogea + 18.949+ 7,98
ape costiere 1130
TOTAL Romania + ape costiere 237.391+ 1130 100

Fig. 1 Bazinele hidrografice si apele costiere pe care se elaboreaza Planurile de


Management

Referitor la elementele reţelei hidrografice se constată că, în ţara noastră,


predomină lungimea redusă a râurilor. Predominarea râurilor scurte este consecinţa
directă a etajării verticale a reliefului, a climatului, a diferenţierilor petrografice evidente
şi, îndeosebi, a configuraţiei radiar – divergente a reţelei hidrografice.
Astfel, pentru zonele montane şi submontane, cu energie mare de relief, roci cu
permeabilitate redusă şi precipitaţii bogate, este caracteristică prezenţa unui număr mare

40
Hidrologie

de râuleţe cu bazine reduse, spre deosebire de zonele de şes unde există condiţii minime
de formare a unor râuri cu lungimi mai mari.
După lungimea pe teritoriul României, cele mai mari cursuri de apă sunt : Prutul şi
Mureşul (716 km), Oltul (698 km), Siretul (592 km), Ialomiţa (414 km), Someşul (345
km), Jiul (348 km), Argeşul (339 km).

Având în vedere faptul că o gestionare durabilă a resurselor de apă înseamnă


aplicarea principiului bazinal conform căruia resursele de apă se formează şi se
gospodăresc în bazine hidrografice işi integrează toţi utilizatorii de apă de la nivelul bazin
hidrografic respectiv, în cele ce urmează sunt subliniate o serie de aspecte
hidromorfologice ale principalelor bazine hidrografice din ţara noastră.

1. Bazinul hidrografic al fluviului Dunărea


Dunărea este cel mai mare fluviu al Europei Centrale şi de Sud - Est, făcând parte
din bazinul de recepţie al Mării Negre. Are un bazin hidrografic cu o suprafaţă de 817.000
km2, lungimea de 2.912 km şi cu un debit mediu la vărsare de 6.300 mc/s. Căderea
totală a Dunării, de la izvoare la vărsare este de 678 m, ceea ce conduce la o pantă
medie de 24 cm/km.
Dunărea se formează la Donaueschingen (678 m), din unirea a doi afluenţi de
dimensiuni reduse - Brege şi Brigach - ce-şi au izvoarele sub Vârful Kandel (1.125 m).
Bazinul hidrografic ocupă 8% din suprafaţa Europei, extindându-se pe teritoriul a
zece ţări - Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Moldova, Croaţia,
Bulgaria şi Ucraina şi trece prin patru capitale - Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad.
În cursul superior (de la izvoare la Bratislava) primeşte afluenţi năvalnici, bogaţi
în debite din Alpi: Isarul, Innul şi Ennsul pe dreapta, iar pe stânga Morava, Valiul şi
Hronul.
În cursul mijlociu, străbătând C. Panonică, Dunărea primeşte pe teritoriul iugoslav
unii din cei mai mari afluenţi ai săi: Drava, Sava, Morava (sârbească), pe dreapta şi Tisa,
pe stânga.
Cursul inferior reprezintă Dunărea românească pe 1.075 km (38%) de la Baziaş,
unde fluviul intră în ţară şi până la Sulina, prezentându-se în mai multe sectoare:
Sectorul Baziaş-Porţile de Fier (până aproape de Drobeta Turnu Severin),
denumit şi sectorul “defileului”, deoarece Dunărea a tăiat M-ţii Banatului şi
munţii din Serbia şi Muntenegru, formând cel mai lung defileu din Europa
pe 144 km. Acest sector este o asociere de bazinete depresionare, săpate
acolo unde roca a fost mai moale şi “clisuri”, unde roca a fost mai dură.
Sectorul Porţile de Fier-Călăraşi (sectorul “luncii”), unde fluviul scăpat de
strânsoarea munţilor îşi domoleşte cursul, albia se lăţeşte (800 m lăţimea
medie), formându-şi o luncă largă pe malul românesc.

41
Hidrologie

Sectorul Călăraşi-Brăila, denumit şi sectorul “bălţilor”, deoarece Dunărea


se desparte şi formează Balta Ialomiţei, între braţul Borcea şi Dunărea
Veche, iar mai apoi Balta Brăilei între Dunărea Nouă şi Dunărea Veche.
Lunca are lăţime maximă de până la 20 - 25 km. Terenurile cu mlaştini,
bălţi, gârle, canale prin desecări şi îndiguiri au devenit câmpuri fertile
cultivate cu cereale şi plante tehnice. De aceea, Balta Brăilei a devenit
“Insula Mare a Brăilei”.
Sectorul Dunării maritime, între Brăila şi Sulina. Pe acest sector, Dunărea
are adâncimea de până la 12 m şi lăţimea albiei mai mare de 1 km.
Dunărea ocoleşte Podişul Dobrogei de Nord, iar de la Pătlăgeanca se
bifurcă în 2 braţe: Chilia (60% din debit) şi Tulcea (40% din debit). În aval
de Tulcea, braţul Tulcea se bifurcă în braţele Sulina (18,8% din debit) şi Sf.
Gheorghe (21,2%), acesta fiind cel mai meandrat. Cel mai nou pământ
românesc, Delta Dunării s-a format prin închiderea unui fost golf al Mării
Negre de cordoane de litorale şi transformarea sa în liman şi mai apoi în
deltă în holocen.
Dunărea colectează aproape întreaga reţea de ape curgătoare din ţara noastră:
9 grupa de vest a râurilor interioare, având colector râul Tisa, cuprinde Vişeul şi Iza,
principalele râuri ale Maramureşului, Someşul (format prin unirea Someşului Mare
cu Someşul Mic), Barcăul, Crişul Alb, Crişul Negru, Crişul Repede, Mureşul (care
este şi cel mai mare râu al Transilvaniei ce primeşte Târnava Mare, Târnava Mica,
Arieşul, Sebeşul) şi Bega;
9 grupa de sud a râurilor interioare constituie afluenţii direcţi ai Dunării: Timişul,
Bârzava, Caraşul, Nera, Cerna, Jiul, Oltul, Argeşul, Ialomiţa;
9 grupa estică a râurilor interne ce cuprinde 2 râuri principale: Siretul cu afluenţii
(Trotuş, Bistriţa, Moldova, Buzău) şi Prutul.

2. Bazinul hidrografic al râului Argeş


Bazinul hidrografic Argeş se învecinează la nord şi vest cu bazinul hidrografic Olt, la
vest cu bazinul hidrografic Vedea şi la est cu bazinul hidrografic Ialomiţa (fig. 1).
Este situat într-o regiune foarte bine populată (peste 3,3 milioane locuitori în zonele
urbane şi rurale) şi dezvoltată (industrie, agricultură, păduri şi resurse naturale) din ţară.
Bazinul Argeş este unul dintre cele mai importante bazine hidrografice din
România datorită potenţialului foarte ridicat de producere a energiei electrice şi
alimentare cu apă (pentru industrie, irigaţii, populaţie, incluzând capitala - Bucureşti care
este situata în acest bazin). De asemenea, acest bazin este unul dintre cele mai bine
echipate bazine hidrografice din ţară având un mare număr de lacuri de acumulare cu
folosinţe complexe (producerea de energie, atenuarea viiturilor, alimentari cu apă), de
derivaţii bazinale şi interbazinale, de regularizări, de îndiguiri, de prize de apă şi altele.

42
Hidrologie

Bazinul hidrografic Argeş dispune de bogate resurse de apă, suficiente pentru


principalii utilizatori din zonă, dar neuniform distribuite în timp şi spaţiu.
Principalele surse de apă din bazinul Argeş sunt apele de suprafaţă, reprezentate
de râuri şi lacuri de acumulare şi apele subterane (freatice şi de mare adâncime).
Resursele de apă teoretice totale din bazin sunt evaluate la 2656 mil.m3 (din care 1960
mil.m3 provin din apele de suprafaţă şi 696 mil.m3 din apele subterane). Circa 85,5% din
aceste resurse teoretice sunt utilizabile din punct de vedere tehnic (2271 mil.m3 din care
1671 mil.m3 provin din râuri, lacuri şi lacuri de acumulare şi 600 mil.m3 din apele
subterane). Nivelul de utilizare a resurselor de apă în bazin este mare, circa 600 m3/loc.
anual, doar din apele de suprafaţă.
Râul Argeş este un important râu interior ce izvorăşte din Munţii Făgăraş (având
două izvoare, pârâurile Capra şi Buda), curge în direcţie sudică intersectând o zonă
muntoasă, câmpii înalte şi joase şi în final se varsă în fluviul Dunărea lângă Olteniţa, la
sud de Bucureşti. Râul Argeş are lungimea de 340 km şi suprafaţa totală a
bazinului de recepţie este de 12.550 km2. Principalii afluenţi ai Argeşului sunt Vâlsan, R.
Doamnei, R. Târgului şi Dâmboviţa, pe partea stângă a bazinului şi Neajlov, pe partea
dreapta. Dâmboviţa străbate capitala României printr-un canal construit în perioada
1987-1989.
Reţeaua hidrografică a râului Argeş cuprinde un mare număr de râuri, cu o
lungime totală de 4579 km (5,8 % din lungimea totală a râurilor interioare din ţară).

Râu Lungime Suprafaţă


Argeş 340 12.550
Dâmboviţa 286 2.824
Sabar 174 1.346
Glavacioc 120 682
Calnistea 112 1.748
Dâmbovnic 110 639
Neajlov 186 3.720
Carcinov 43 184
R. Târgului 72 1.096
R. Doamnei 107 1.836
Vâlsan 79 348

Cel mai mare lac de acumulare din bazin este Vidraru cu o capacitate de 465
mil.m3 destinat producerii de energie electrică, acumulare care a fost inaugurată în anul
1965. Densitatea reţelei hidrografice este 0,36 km/km2 în medie şi densitatea maximă
peste 1,40 km/km2; variind între 0,67 km/km2 în partea superioară, 0,51 km/km2 în
partea centrală şi 0,30 km/km2 în partea inferioară a bazinului.

43
Hidrologie

Panta râului variază de la 10% în zonele muntoase, la 1-0,4% în zonele de deal şi


până la mai puţin de 0,1% în zonele de câmpie.
În prezent, o reţea de 28 km de derivaţii (tunele, galerii şi canale deschise) este
în funcţiune în bazinul Argeş. Întreaga amenajare complexă a râului Argeş este rezultatul
mai multor etape de concepţie şi execuţie:
etapa iniţială (1960-1966) s-a localizat pe Argeşul superior, între Cumpăna şi Oieşti.
S-a construit barajul Vidraru, în al cărui lac de acumulare sunt colectate şi debite din
bazinele hidrologice vestice alăturate, respectiv Vâlsan şi Doamnei, dar şi debitele
râului vecin, Topolog.
etapa a II-a (1965-1978) – s-au construit aval de Oieşti un număr de 14
hidrocentrale de joasă cădere. Această etapă este defalcată pe două sectoare,
respectiv între Oieşti şi Valea Iaşului (1965- 1969), amenajată preponderent
energetic şi între Curtea de Argeş şi Piteşti (1969-1978) concepută şi amenajată
astfel încât prioritatea în exploatare să fie asigurarea apei potabile şi industriale a
consumatorilor din zonă.
a III-a etapă, ca urmare a colmatării lacurilor Bascov şi Piteşti şi a anilor secetoşi, a
avut drept scop proiectarea unei acumulări la Goleşti, ca rezervă la suplimentarea
debitelor de apă potabilă şi industrială.
etapa a IV-a. După amenajarea în Bucureşti, a râului Dâmboviţa, a apărut ca
necesară asigurarea posibilităţii de siguranţă şi suplimentare a debitului regularizat,
astfel realizându-se barajul Zăvoiul Orbului.
ultima etapă de amenajare a râului Argeş s-a consumat după 1933, când s-a realizat
acumularea Ogrezeni.
Întreaga amenajare a râului Argeş dispune de o putere instalată de 417,5 MW şi o
producţie de energie medie de 817 GWh/an. În acelaşi timp, asigură alimentarea cu apă
potabilă şi industrială a consumatorilor riverani şi este sursa principală pentru Bucureşti.
Sectorul amenajat pe râul Argeş începe la nord de Cumpăna, în amonte de
confluenţa râului Capra cu râul Buda. Captarea principală o constituie barajul construit pe
cheile râului Argeş, între munţii Vidraru şi Posada. Debitul mediu captat în lacul de
acumulare Vidraru este 19,33 m3/s, format din debitul mediu al râului Argeş şi debitele
aduse de aducţiunea secundară râul Doamnei, precum şi debitele râului Topolog (afluent
al râului Olt).

3. Bazinul hidrografic Cerna-Jiu


Râul Cerna îşi are izvoarele pe versantul sud estic al Munţilor Godeanu şi curge în
mare parte pe linia tectonică dintre Munţii Cernei - Bugu şi Vîlcanul Mehedinţi, iar
afluentul său principal Belareca prin Depresiunea Mehadia.
Suprafaţa bazinului este de 1433 km2, iar lungimea 84 km.

44
Hidrologie

Valea sa tectono-erozivă longitudinală, care porneşte din Masivul Godeanu şi-l


desparte de Munţii Cernei este aproape dreaptă pînă la confluenţa cu Belareca. Ea este
foarte adâncă, iar eroziunea nu prea a transformat din configuraţia sa iniţială, datorită
rocilor rezistente la coroziune. Are numeroase sectoare de chei, în general lipsite de albie
majoră şi cu pante, care pe prima parte depăşesc 30 m/km, iar pe cea de-a doua deşi
scad, se menţin aproape de 10 m/km.
Izvoarele Cernei pot fi considerate de fapt cele ale Cernişoarei, care se află pe
cumpăna de ape cu Jiul Românesc . Din dreapta pârâul abia format primeşte doi afluenţi
din zona alpină inferioară Măneasa şi Gîrdomanul, sosiţi din circuri glaciare din nord-estul
culmilor Sturul (2149 m) şi Gârdomanul (2077 m). Ultimul drenează şi lacul glaciar cu
acelaşi nume. In aval de primirea Gîrdomanului, Cernişoara ferestruieşte epigenetic
creasta calcaroasă şi pătrunde în mica depresiune de la Urzicari, unde captează izbucul
carstic Izvorul Cernei, care este considerat de localnici ca obârşia Cernei.
Râul Cerna primeşte din dreapta afluenţii Valea Cărbunelui, Valea lui Iovan şi
Balmezu. Urmează cheile Corcoaiei cu numeroase forme de coroziune a albiei calcaroase,
cu marnite, căderi locale mari. Valea rămâne îngustă până în dreptul unei mici
depresiuni, Cerna Satului, unde primeşte pe Cerna Naiba, Olanul şi, în aval, pe Valea
Craiovei, Iauna, Topenia, Iuta, Prisacna (pe dreapta), după care se formează încă două
mici bazinete şi apoi Cerna pătrunde în frumosul defileu al Cheilor Herculane, cu o
lungime de 20 km, care ţine până la confluenţa cu Belareca.
La Cheile Herculane zona este frământată şi apar izvoare termominerale, unele
din calcare recifale, altele din granite iar altele de sub nivelul Cernei. În aval de Pecinişca,
Cerna primeşte din dreapta pe afluentul său principal Belareca (S=704 km2, L=34,7 km)
care traversează Depresiunea Mehadia şi îşi colectează apele atât din versantul sud-
vestic al Munţilor Godeanu cât şi din versanţii de vest ai Munţilor Semenic-Almaj. Bazinul
este constituit din roci variate: şisturi cristaline, gresii cretacice, formaţiuni greso-
calcaroase, sedimente sarmatice şi roci eruptive. După ieşirea din depresiune formează
un con de dejecţie destul de extins. Afluenţii săi cei mai importanţi sunt Bolvaşniţa şi
Mehadica. După unirea cu Belareca cursul inferior al Cernei are caracter de defileu săpat
în calcare şi în aval, în şisturi cristaline. Între ele este format bazinetul Bîrza- Topleţ este
un adevărat punct de adunare a apelor: Iardaşiţa Mare şi Sacherstiţa din dreapta şi Valea
Mare din stînga.

4. Bazinul hidrografic Timiş-Nera-Bârzava


Râul Timiş, îşi adună apele de pe o suprafaţă de 5248 km2, în cadrul căreia relieful
prezintă cele mai variate forme. Lungimea sa însumează 87 km, debitul mediu multianual
ajungând la 35,96 m3/s la ieşirea din judeţul Caraş-Severin. Originea râului se află în
Munţii Semenic, sub Vârful Goznei, având ca afluenţi Hidegul, Teregova, Sebeş şi Bistra

45
Hidrologie

Caraşul, râul de la care o parte a ţinutului Dunării de Jos apusene a preluat


numele, izvorăşte din Munţii Aninei şi după un traseu de 76 km pe teritoriul României se
varsă în Dunăre pe teritoriul Iugoslaviei. Suprafaţa bazinului său de recepţie este de
1118 km2, în cadrul căreia relieful are altitudini şi pante medii cu valori de 10 m / km şi
respectiv 26 m / km.
Nera îşi are izvoarele sub Vârful Piatra Goznei din zona golului montan al
Semenicului, unde este cunoscut sub numele de Nergana, având o lungime de 26 km.
Cursul total al Nerei are lungimea de 131 km şi o suprafaţă a bazinului de 1360 km2.
Cerna îşi are izvoarele pe versantul sud-estic al Munţilor Godeanu şi aproape pe
întregul său traseu de 84 km prezintă caracteristicile unui râu de munte.
Bistra îşi adună apele din zona circurilor glaciare ale Munţilor Ţarcu şi până la
confluenţa cu Timişul curge printr-un culoar tectonic pe o lungime de 46 km, drenând un
bazin de 908 km2.
Râul Bârzava izvorăşte de sub culmile înalte ale Semenicului, de-a lungul cărora
şi-a săpat o vale adâncă, drenând o suprafaţă de 30 km2.

5. Bazinul hidrografic Siret-Prut


Siretul izvorăşte din Carpaţii Păduroşi (Ucraina). Curge prin mijlocul Moldovei,
străbate Podişul Sucevei, formează un culoar larg între Subcarpaţii Moldovei şi Podişul
Moldovei, trece prin Câmpia Românş (Câmpia Siretului Inferior) şi se varsă în Dunăre în
apropiere de oraşul Galaţi.
Îşi adună majoritatea apelor de pe versantul estic al Carpaţilor Orientali, având un
bazin asimetric.
Afluenţi: Suceava, Moldova (limita nordică a Subcarpaţilor), Bistriţa cu Dorna,
Bistricioara, Bicaz, Trotuş, Putna, Râmnicul Sărat, Buzău, Bârlad cu Vaslui.
Amenajări hidroenergetice: pe Bistriţa şi Siret.
Oraşe principale: Paşcani, Roman, Bacău pe Siret, Suceava pe râul Suceava,
Piatra Neamţ pe Bistriţa, Oneşti pe Trotuş, Buzău pe râul Buzău, Vaslui şi Bârlad pe râul
Bârlad.
Râul Prut, lung de 953 km, izvorăşte din Carpaţii Păduroşi din Ucraina, de unde
curge spre est, mare parte din curs fiind apoi pe direcţia sud-est. Se varsă în Dunăre
lângă Reni, la est de oraşul Galaţi. Formează graniţa între România şi Republica Moldova.
Principalul afluent pe partea dreaptă este Jijia cu afluenţii Bahlui şi Baseu. Există pe Prut
amenajări hidroenergetice (la Stânca-Costeşti) realizate împreună cu Republica Moldova.
Cel mai mare oraş din calea sa este Cernăuţi, în Ucraina. Alte oraşe apropiate de
cursul său sunt: Săveni, Iaşi şi Huşi, în România, şi Ungheni şi Cahul, în Republica
Moldova.
Aria bazinului hidrografic: 27500 km2.

46
Hidrologie

6. Bazinul hidrografic Olt


Oltul drenează, pe cei peste 700 km ai cursului său de la izvoare până la vărsarea
în Dunăre, unităţi de relief cu condiţii fizico – geografice diferite, mai ales că şi suprafaţa
bazinului e apreciabilă (24.900 km2). Are izvoarele la circa 1.800 m altitudine, în nodul
orohidrografic Hăşmaş.
a) Oltul superior:
Râul se formează la contactul dintre masivul calcaros al Hăşmaşului Mare (1793
m), cu cristalinul masivului Şipotului (1366 m) , de la altitudine de 1280 m. La început, în
Depresiunea Ciucului, e un râu liniştit, urmând după aceea să străbată zona defileului, în
care sunt cantonate câteva staţiuni balneoclimaterice valoroase (Tuşnad, Bixad, Malnaş),
ocoleşte apoi, pe trei părţi, masivul Baraoltului, rătăcind leneş, cu bucle largi, prin şesul
plan al Depresiunii intercarpatice a Braşovului, unde îi vin în sprjin: Râul Negru (L = 88
km, F = 2.349 km2), Ghimbăşelul (L = 6 km, F = 8 km2), Bârsa (L = 73 km, F = 937
km2) etc.
Un nou masiv îi iese în cale, acela al Perşanilor, pe care-l străbate prin defileul de
la Racoş (12 Km lungime), mai puţin impunător decât primul.
În Ţara Oltului (depresiunea Făgăraşului), râul capătă iarăşi caracter de şes,
meandrând printre malurile joase, împins permanent spre dreapta de numeroşi afluenţi
făgărăşeni (aproximativ 20 mai importanţi) scurţi, dar viguroşi, revărsându-se frecvent în
punctele de întâlnire cu Oltul. Cibinul (L = 82 km, F = 2.194 km2), Hârtibaciul (L = 110
km, F = 1.025, km2) şi Sadu (L = 60 km, F = 278 km2), acesta de pe urmă cu amenajări
complexe, îi aduc ultimele cantităţi de apă pe teritoriul Transilvaniei, căci, după unirea cu
acesta, Oltul traversează Carpaţii Meridionali, ajunge în pitorescul defileu Turnu Roşu –
Cozia, întrerupt doar de Depresiunea largă a Loviştei, în cuprinsul căreia primeşte Lotrul,
ale cărui izvoare pornesc de sub masivul Parângului.
b) Oltul mijlociu
Aval de Lotru sunt întâlnite depozite cretacice, eocene, oligocene, miocene şi
pliocene. La Călimăneşti, Oltul iese din munţi şi traversează, mai departe formaţiunile
miocene ale Subcarpaţilor Getici, apoi podişul Getic şi Câmpia Română, lărgindu-şi
treptat valea cu terase etajate lateral şi reducându-si panta, astfel că, începând de la
Drăgăşani, meandrează puternic, se desface în nenumărate braţe, iar de la Drăgăneşti -
Olt îşi croieşte chiar şi un curs secundar paralel, prin care îşi evacuează surplusul de ape
din timpul marilor viituri. Odată cu pătrunderea sa în depresiunea Brezoi valea se
lărgeşte iar versanţii au pante mai domoale şi se îngustează din nou la trecerea printre
munţii Căpăţânii (1.890 – 2.138 m) şi Cozia (1.677 m).
Afluenţii principali ai Oltului în această regiune sunt:
- pe dreapta: Lotrioara (L = 25 km, F = 120 km2), Vadu (L = 12 km, F = 46 km2), Uria
(L = 16 km, F = 6 km2), Lotru (L = 83 km, F = 990 km2),

47
Hidrologie

- pe stânga: Strâmba (L = 8 km, F = 12 km2), Curpănul (L = 10 km, F = 26 km2), Boia


(L =23 km, F = 158 km2).
În aval de Gura Lotrului, în cuprinsul defileului, Oltul primeşte afluenţi mai mici:
Lotrişoru (L = 7 km, F = 16 km2), Muiereasca (L = 19 km, F = 50 km2) - dreapta, Păuşa
(L = 7 km, F = 13 km2), Sălătrucelu (L = 15 km, F = 99 km2) - stânga.
În partea superioară a defileului între Turnu Roşu şi Brezoi, Valea Oltului are o
cădere de 1,38 m/km, iar în aval de gura Lotrului căderi mai accentuate – 1,90 m/km .
Cantitatea de precipitaţii anuale este cuprinsă între 800 ÷ 1.000 mm pe sectorul Râmnicu
Vâlcea, iar în regiunile înalte (pe munţi) între 1.200 ÷ 1.400 mm.
c) Oltul inferior.
Sectorul de râu, cuprins între Slatina şi fluviul Dunărea, constituie bazinul
hidrografic al Oltului inferior.
În această zonă, Oltul străbate zona de contact a piemontului Getic, ca în final să
pătrundă în câmpia propriu zisă, sector în care albia Oltului se lărgeşte mult, prezintă
multe meandre şi braţe părăsite, pantele scăzând chiar sub valori de 1 ÷ 2 m/km.
În bazinul inferior, Oltul primeşte ca afluenţi mai importanţi de pe versantul drept:
Bistriţa (L= 50 km; F = 416 km2); Olteţul (L = 175 km, F = 2.460 km2); Tealuiul (L = 94
km; F = 604 km2), iar pe versantul stâng Topologul (L = 95 Km, F = 604 km2).
Principalul afluent mal drept este Olteţul, care, împreună cu afluentul său Cerna,
colectează apele din versantul sudic al munţilor Căpăţânii, străbate apoi o zonă carstică
cu influenţă puternică asupra regimului scurgerii şi intră în câmpia Olteniei, unde
confluează cu Oltul. Sunt râuri cu pante repezi în cursurile superioare care se diminuează
treptat spre zona de confluenţă.
Topologul, râu cu obârşia în versantul sudic al munţilor Făgăraş, străbate în
continuare o zonă subcarpatică şi colinară.
În afara acestor afluenţi, Oltul mai primeşte în zona de câmpie o serie de afluenţi
mici cu o scurgere temporară fără aport de debit. Cantităţile medii anuale de precipitaţii
sunt în jur de 600 mm. Străbătând unităţi fizico-geografice diverse, Oltul îşi schimbă
mereu regimul nivelurilor şi al debitelor, înregistrând contrastele cele mai puternice în
bazinul mijlociu.
Este unul dintre râurile mari ale ţării, cu însemnate resurse energetice şi cu un
debit apreciabil, în măsură să permită chiar amenajarea sa pentru navigaţie cu vase mici.

7. Bazinul hidrografic Mures


Bazinul hidrografic al râului Mureş, situat în partea centrală şi de vest a României,
este cuprins între Carpaţii Orientali, Meridionali şi Apuseni, iar sectorul său inferior este
amplasat în centrul câmpiei Tisei.
Izvoarele Mureşului se situează pe versantul de sud-vest al munţilor Hămaş, la o
altitudine de aproximativ 850 m.

48
Hidrologie

Râul Mureş, afluent al Tisei, îşi colectează principalele ape din lanţul vulcanic al
Carpaţilor Orientali, din Podişul Transilvaniei, din estul şi sudul Carpaţilor Apuseni şi din
versantul nordic al ramurii Carpaţilor Meridionali de la vest de Olt. Cumpăna apelor
bazinului traversează mai multe unităţi şi subunităţi de relief cu caractere fizico -
geografice specifice, despărţindu-l de numeroase bazine hidrografice importante.
Bazinul hidrografic al Mureşului are o suprafaţă de aproximativ 29.500 km2, iar
râul Mureş are o lungime totală de 749 km, din care pe teritoriul României 27.920 km2 şi
respectiv 718 km lungime, fiind în acest fel al treilea ca mărime între râurile şi bazinele
hidrografice din România.
Străbate regiuni de munte (25%), de podiş (55%) si de câmpie (25%). Are o
direcţie de curgere S-E, N-V, apoi spre V, S-S-V, E-V pe tot parcursul sau. Formează un
spectaculos defileu între Topliţa şi Deda lung de 50 km şi lat de 100 - 80 m. Panta
reliefului variază de la 2,7 ‰ în depresiunea Giurgeu, 20-25 ‰ în munţii vulcanici, 0,5
‰ în podişul Transilvaniei, la 0,3 ‰ în câmpie.
Principalii afluenţi sunt: Comlod, Luduş, Arieş, Târnava, Ampoi, Sebeş, Cugir,
Strei.
1. Mureşul superior – ce cuprinde Depresiunea Giurgeului si Defileul Topliţa-Deda
(110 km);
2. Mureşul mijlociu – axat pe zona centrală a Podişului Transilvaniei, între Deda si
Alba Iulia (266 km);
3. Culoarul Mureşului inferior – cuprins între Munţii Apuseni, Carpaţii Meridionali şi
Munţii Banatului, între Alba Iulia şi Lipova (225 km).
4. Muresul inferior – din Câmpia de Vest, între Lipova şi Ungaria (graniţa), 117 km.
El străbate câmpia Tisei de est, centrul Munţilor Bihor, Podişul Bistriţei Ardelene,
Munţii Hăşmaş, Munţii Harghita, Dealurile Odorheiului, Podişul Târnavelor, Munţii Cibin,
Vestul Munţilor Lotru, Munţii Sebeşului, Munţii Retezat, Munţii Godeanu, Munţii Ţarcului,
Munţii Poiana Ruscă, Dealurile Lipovei, Câmpia Tisei de Est.
Bilanţul hidrologic este variat. Luna cu scurgere maximă este aprilie, iar scurgerea
cea mai redusă este iarna. Scurgerea minimă se realizează iarna, în cursul superior, şi
vara-toamna, în cursul inferior.
Mureşul primeşte numeroşi afluenţi, dintre care, cei mai importanţi au suprafeţe
de bazin de 100 – 1.900 km2. Aceşti afluenţi sunt: Topliţa, Răstoliţa, Gurghiu, Arieş,
Pârâul de Câmpie, Târnava, Sebeş, Cugir, Râul Mare, Strei, Cerna.

8. Bazinul hidrografic Tisa-Someş


Afluent al fluviului Dunărea, Tisa superioară drenează toţi afluenţii care îşi culeg
izvoarele de pe versanţii vestici ai Carpaţilor Păduroşi (Ucraina) şi ai Munţilor Maramureş,
din nordul Munţilor Rodnei şi Lăpuşului, precum şi numeroasele pâraie nordice şi estice
care sosesc din eruptivul Oaş – Gutâi – Tibleş. Toate râurile din vest gravitează spre

49
Hidrologie

depresiunea tectonică a Maramureşului, considerată ca o adevărată piaţă de adunare a


apelor.
Tisa se formează din unirea a doi afluenţi –Tisa Neagră şi Tisa Alba – din Carpaţii
Păduroşi. La ieşirea din munţi, râul primeşte din stânga afluent, râul Vişeu. De aici, Tisa
formează, pe o distanţă de 62 km, graniţa naturală între ţara noastră şi Ucraina.
În privinţa regimului hidrologic, Tisa reprezintă tipul de regim carpatic, având
volumul maxim de scurgeri în luna aprilie şi minime în timpul iernii.
Afluenţii Tisei superioare străbat în cursul lor una dintre cele mai pitoreşti regiuni
ale ţării – Depresiunea Maramureşului. Vişeul si Iza, râuri surori, care curg aproape
paralel, având direcţia SE-NV, drenează prin bazinele lor întreaga depresiune.
Clima vestică a Munţilor Maramureşului şi nordul Rodnei îi aparţine în întregime
Vişeului, iar clima nord-estică a munţilor Oaş – Gutâi – Tibleş este drenată de Săpânţa şi
Iza cu afluenţii din stânga ei.
Afluenţii principaliai Tisei sunt:
a) Vişeul. Bazinul hidrografic al râului Vişeu este străjuit în est şi sud de Munţii
Maramureşului şi Munţii Rodnei. Între cele doua masive se întinde de la vest la est
culoarul tectonic Vişeu – Bistriţa, ce se îngustează rapid spre obârşiile râului. Cursul
superior este dezvoltat simetric din ambele părţi, iar în aval de Moisei devine asimetric.
Vişeul izvorăşte din Munţii Rodnei şi, după un parcurs de 80 km, se varsă în Tisa, în
dreptul comunei Valea Vişeului. Vişeul propriu-zis se formează în dreptul comunei Borşa,
prin unirea pâraielor Cisla şi Borşa. Curge pe direcţia est-vest, apoi îşi schimbă cursul
spre nord-vest. Suprafaţa bazinului este de 1.606 km2 , cu o lungime de 80 km.
Regiunile de munte ocupă 67% din suprafaţa bazinului. Debitul mediu multianual în zona
de vărsare este de aproximativ 32 m3/s. Râul traversează staţiunea climatica Borşa, după
care pătrunde în depresiunea Maramureş, unde îşi croieşte o vale largă. Principalii
afluenţi pe dreapta sunt: Vaser, Ruscova, Frumuşana, iar pe stânga Repedea, Pietrosu,
Izvoru Negru etc.
b) Iza - izvorăşte de pe versantul vestic al Pietrosului Rodnei, de la altitudinea de
1200 m. Suprafaţa bazinului este de 1.303 km, iar lungimea de 83 km şi străbate
depresiunea Maramureş pe direcţia SE-NV, formând în aval de comuna Strâmtura,
defileul Surduc (1,8 km), săpat în depozite eocene. Suprafaţa totală a bazinului e
repartizată în trei unităţi de relief: munte (27%), deal (70%) şi câmpie (3%). Principalii
afluenţi sunt: Baicu, Ieud, Slătioara, Mara.
c) Săpânţa - se dezvoltă îndeosebi în partea nordică a masivului Gutâi. Izvorăşte
din partea nordică a grupului vulcanic al Rotunzilor de la 1.241 m altitudine. Suprafaţa
bazinului este de 135 km2, iar lungimea de 20 km. În zona de vărsare panta este de 20
m/km, iar în zona de izvoare este de 80 - 90 m/ km. Formează un con de dejecţie,
încadrat în piemontul pliocenic. Primeşte trei afluenţi mai importanţi: Runcul, Săpânţa ,
Belmezeul şi Hotaru.

50
Hidrologie

d) Turu - se dezvoltă în Depresiunea Oaş şi Câmpia Tisei. Izvorăşte la circa 950 m


altitudine, din munţii Oaşului. Străbate mai întâi versantul de vest al Munţilor Gutâi prin
intermediul unei pante accentuate, 20 ‰, intră apoi în Depresiunea Oaş, iar în Câmpia
Someşului panta este de 0,1 ‰. Traversează zona de la est la vest. În cursul inferior,
albia devine instabilă, se despleteşte şi meandrează puternic. Suprafaţa bazinului este de
1.200 km2, iar lungimea de 66 km. Afluentul său principal este Tâlna.
Principalele caracteristici hidrologice ale bazinului Tisa sunt:
Precipitaţiile medii pe bazine hidrografice depăşesc valoarea de 1.000 mm, iar
scurgerea medie, pe cea de 500 mm.
Regimul hidrologic montan se manifestă prin topiri târzii şi ape mari primăvara
şi vara (de tip carpatic oriental), în cazul Vişeului superior. Restul râurilor
(Cisla, Vaser, Ruscana) au ape mari primăvară, de regim carpatic transilvan.
Debitele maxime se formează îndeosebi în timpul verii, datorită ploilor intense
şi de lungă durată. Scurgerea maximă specifică, cu asigurare 1%, este
ridicată. La o suprafaţă bazinală de 408 km2, scurgerea cu asigurare 1%
atinge 1.000 de l/ s x km2.
Râurile au o scurgere neîntreruptă, iar debitele minime specifice (lunare si
zilnice) sunt dintre cele mai ridicate

Râul Someş îşi are izvoarele în România, străbate România (376 km) şi Ungaria
(51 km) şi se varsă în râul Tisa, în Ungaria. Râul Someş are două izvoare în Carpaţii
Orientali şi anume Someşul Mare, care izvorăşte din Munţii Rodnei şi curge spre sud-vest,
şi Someşul Mic, care izvorăşte din Munţii Apuseni (pârâurile Someşul Cald şi Someşul
Rece) şi curge spre nord-est. Lungimea râului Someş, incluzând Someşul Mare, este de
376 km şi suprafaţa totală a bazinului de 15.217 km2 pe teritoriul ţării noastre. Lungimea
râului Someşul Mare este de 130 km şi suprafaţa totală a bazinului de 5.033 km2.
Lungimea râului Someşul Mic este de 178 km şi suprafaţa totală a bazinului de 3.773
km2. Someşul Mic străbate (în regim canalizat) oraşul Cluj-Napoca şi este denumit
Someşul Cald până la confluenţa cu Someşul Rece în acumularea Gilău. Someşul Mare şi
Someşul Mic străbat rapid zona montană pentru a se întâlni în vecinătatea micului oraş
Dej. De aici, Someşul urmează un curs în zig-zag în direcţie nord-vest, străbătând
Câmpia Someş şi primind câţiva afluenţi mici şi câteva pâraie. Reţeaua hidrografică a
râului Someş include un număr de 403 cursuri de apă codificate, cu o lungime totala de
5.528 km, (reprezentând 7% din lungimea totală a râurilor interioare).
Scurgerea maximă se înregistrează în perioada de primăvară (30 – 50 %) şi vară
(25 – 40 %).
Someşul primeşte ca afluenţi principali:

51
Hidrologie

Someşul Mare (L = 130 km, F = 5.033 km2), Lăpuş (L = 119 km, F = 1.875 km2),
Şieu (L = 71 km, F = 1.818 km2), Almaş (L = 68 km, F = 813 km2), Someşul Mic (L =
178 km, F = 3.773 km2).

9. Bazinul hidrografic Ialomiţa


Lungimea râului Ialomiţa, de la izvoare până la vărsarea în Dunăre este de 400
km, cu o suprafaţă de bazin hidrografic de 10.430 km2.
Morfologia bazinului hidrografic este caracterizată prin prezenţa unei mari varietăţi
a formelor de relief, începând cu înălţimile Bucegilor (Vârful Omul) şi terminând cu
Câmpia Română, unde, în zona de vărsare în Dunăre, altitudinea este de 8 m. Raportată
în procente, această varietate a formelor de relief ocupă din suprafaţă 15% zonă de
munte, 25% zonă de deal, iar restul de 60% zonă de câmpie. Bazinul Ialomiţei
superioare are o formă alungită pe direcţia nord – sud, încadrat pe dreapta de masivul
Leaota şi pe stânga de masivul Bucegi. El este mărginit la est de culoarul Prahovei şi
valea inferioară a Cerbului, la nord de bazinul Ghimbavului şi platforma Branului, la vest
de văile Grohotiş – Poarta şi valea Brăteiului, iar la sud de versanţii munţilor Lespezi şi
Păduchiosul.
Râul Ialomiţa, izvorând din Colţii Obârşiei, curge aproape după direcţia nord –
sud. Până la intrarea în Cheile Tătarului, ca afluenţi pe dreapta primeşte pe Padina, Colţii,
iar pe stânga Lăptici, Blana. În acumularea Bolboci intră pe dreapta: Tătarul, Mircii,
Bolboci (Furdales). În aval, Oboarele, Dichiu, Şapte Izvoare, Scropoasa (pe stânga),
Brătiei, Răteiul şi Raciu (pe dreapta).
În zona înaltă, scurgerea medie anuală este de 700 – 800 mm, predominând
scurgerea de primăvară (38 – 48 %), cu viiturile caracteristice în luna mai. Menţionăm
pentru perioada de vară realizarea a 30 – 35 % din totalul scurgerii superficiale, în timp
ce iarna şi toamna acestea rămân reduse (10 – 15%). Particularităţile reliefului impun o
varietate mare a distribuţiilor precipitaţiilor, evaporaţiei şi factorilor determinanţi ai
scurgerii superficiale.
Reţeaua hidrografică este dispusă divergent pe cursurile munţilor. Ialomiţa
primeşte ca afluenţi principali pe partea stângă râurile: Cricov (L = 69 km; F = 577
km2); Prahova (L = 176 km; F = 3.740 Km2), Sărata (L = 63 km; F = 1.334 km2)

10. Bazinul hidrografic Crişuri


Situat în partea de vest a României, bazinul hidrografic al Crişurilor este mărginit
la nord şi nord-est de bazinul Someşului, la est şi sud de bazinul Mureşului, iar la vest de
frontiera ungară.
Bazinul Crişurilor este încadrat între 47°06' si 47°47' latitudine nordică şi 20°04' si
23°09' longitudine estică incluzând următoarele râuri principale: Barcăul, Crişul Repede,

52
Hidrologie

Crişul Negru şi Crişul Alb, care se unesc două cate două pe teritoriul Ungariei, formând
un singur curs care confluează cu Tisa.Poziţionarea pe hartă a bazinului Crişurilor.
Suprafaţa totală a bazinului este de 25.537 km2 din care 14.860 km2 pe teritoriul
României (6,3% din suprafaţa ţării), repartizaţi astfel pe bazine hidrografice: Ier 1392
km2 , Barcău 2025 km2, Crişul Repede 2973 km2 , Crişul Negru 4230 km2 , Crişul Alb
3911 km2 .
Bazinul hidrografic Crişuri cuprinde suprafeţe din judeţele Satu- Mare, Sălaj, Cluj,
Hunedoara, Arad şi Bihor.
Bazinul hidrografic Crişuri cuprinde un număr de 365 cursuri de apă codificate,
lungimea reţelei hidrografice fiind de 5785 km (7,3% din lungimea totală a reţelei
hidrografice a ţării şi o densitate de 0,39 km/km²). În cuprinsul bazinului se disting 3
zone geomorfologice: munţi (în proporţie de 38%), dealuri (20%), câmpie ( 42%),
eşalonate în ordine de la est la vest.
Zona de munte se încadrează în marea unitate a Carpaţilor Apuseni şi este
reprezentată prin munţi înalţi de 1600 - 1800 m (Munţii Bihorului), mijlocii de 800-1200
m (Munţii Metaliferi) şi mărunţi de 600-800 m (Munţii Zarand, Codru, Pădurea Craiului,
Plopiş), despărţiţi prin depresiuni (Brad, Halmagiu, Huedin, Gurahonţ, Beius, Borod) şi
teritorii joase colinare ce pătrund adânc în munţi ca niste golfuri de câmpie. Relieful
acestei zone apare fragmentat fie de văi adânci şi înguste cu versanţi împăduriţi (Munţii
Bihorului, Zarand), fie de văi în formă de chei cu pereţi abrupţi în regiunile calcaroase
(Munţii Metaliferi, Pădurea Craiului), fie de văi largi în zona munţilor mărunţi. Zona
dealurilor formează o treaptă mai joasă şi îngustă la poalele munţilor, cu înalţimi de 250
- 650 m, cu văi largi şi terase. Astfel sunt dealurile Pădurii Craiului între Crişul Negru şi
Crişul Repede, dealurile Ghepeşilui între Crişul Repede şi marginea muntilor Plopiş, zona
dealurilor cu aspect de platformă străbătută de râul Barcău.
Zona de câmpie face parte din marea unitate a campiei Tisa. Este o arie de
aluvionare intensă, străbătută de ape curgătoare cu direcţia est - vest. Râurile cu albii
abia schiţate fac meandre, unele dintre ele părăsite.
Din punct de vedere climatic bazinul Crişurilor se încadrează în tipul de climat
panonic, caracterizat prin întâlnirea mai multor influenţe - mediterană, baltică şi
continentală - cu temperatura medie de 10° C (mai ridicată decat media ţării), cu
precipitaţii bogate şi bine distribuite. Se remarcă diferenţieri de climat din cauza etajării
pe zone de altitudine a reliefului. Ier este ultimul afluent de dreapta a Barcăului în care
se varsă, pe teritoriul Ungariei la 9 km de graniţă. Drenează depresiunea cu acelaşi nume
din direcţia Carei spre sud-vest. Afluenţii principali sunt : Chechet, Santău, Zimoiaş, Rat
şi Salcia.
Barcău drenează partea sud-vestică a depresiunii Şimleului. Îsi are obarşia în
platoul calcaros de sub Ponor (977 m) din apropierea satului Tusa. Dupa ce străbate

53
Hidrologie

depresiunea de eroziune a Nusfalaului intră în defileul de la Marca şi dupa un cot brusc


spre nord işi reia cursul general spre vest. Se remarcă o deplasare treptată spre nord.
Afluenţii săi principali sunt Inot, Bistra, Fanatelor, Fancica, Fâneaţa Mare şi Ier.
Crişul Repede izvorăste din Munţii Apuseni în sud-estul Depresiunii Huiedinului la
altitudinea de 710 m. El curge spre nord-vest până la Ciucea de unde se îndreaptă apoi
spre vest.
În porţiunea de izvoare are debitul mic şi caracter de râu mic colinar cu panta
domoală. După primirea afluenţilor săi Calata, Secuieu, Drăgan, Iad, şi Brătcuţa şi alte
câteva văi mai mici, capătă caracterul unui rău de munte cu debit bogat. Crişul Repede
este un râu cu asimetrie accentuată, primind majoritatea afluenţilor săi principali pe
stânga. Afluenţii săi Drăgan şi Iad care coboară de pe pantele vestice ale Bihorului, au o
curgere bogată iar potenţialul lor hidroenergetic este valorificat printr-un complex de
lucrări de acumulare, derivaţii de debite şi centrale hidroelectrice subterane.
Crişul Negru izvorăşte din Munţii Bihorului de la altitudinea de 1460 m. Îsi
colectează apele de pe pantele vestice ale Bihorului şi de pe cele ce se concentrează în
depresiunea Beiuş-Vascău. Curge spre nord - nord-vest până la Beiuş, se îndreaptă apoi
spre vest până la Tinca şi după aceea spre vest - nord-vest. De la izvoare până la Vascau
râul are un caracter toreţial, albie îngustă cu profil de V. În continuare valea se lărgeşte
şi face numeroase meandre provocând inundaţii. Primeşte numeroşi afluenţi dintre care
cei mai importanţi sunt: Crişul Băiţa, Crişul Pietros, Tărcăiţa, Finis, Roşia şi Holod. În aval
de confluenţa cu Valea Nouă, Crişul Negru mai primeşte apele de pe Canalul Cemei -
Tăut, Canalul Colector şi sistemul Teuzului. Amonte de localitatea Tăut se află priza de
apa a Canalului Culiser. După traversarea frontierei Crişul Negru se uneşte cu Crişul Alb
formând Crişul Dublu.
Crişul Alb izvorăşte de pe pantele estice ale Bihorului, de la o altitudine de 980 m.
El are o direcţie generală de scurgere de la est către vest până la confluenţa sa cu
Cigherul după care îşi schimbă orientarea catre nord-vest. De la izvoare până în zona
oraşului Brad are un curs torenţial cu albie majoră îngustă. În continuare până la Sebiş
valea se lărgeşte şi prezintă numeroase meandre cu excepţia zonei de chei dintre
Halmagiu şi Gurahonţ. Panta râului scade în continuare până la Chişinău Criş la 0,07 %
iar de aici spre frontieră până la 0,03 %. Crişul Alb colectează o serie de afluenţi atât pe
stânga cât şi pe dreapta, pe sectoarele superior şi mijlociu, cum sunt: Bucuresci,
Luncoiu, Ribita, Baldovin, Sighişoara, Halmagiu, Sebiş iar aval de Ineu, Cigherul.

54
Hidrologie

5. APELE CURGĂTOARE

O parte din apa din precipitaţii sau din legăturile cu apele subterane (izvoare) se
concentrează în anumite denivelări existente la suprafaţa pământului după care urmând
legea gravitaţiei se deplasează în sensul pantei formând apele curgătoare.
Apele curgătoare de suprafaţă pot fi clasificate în:
ƒ ape nepermanente – alimentate de precipitaţii, nedefinite ca formă, neînsemnate
şi neregulate care urmează suprafaţa înclinată a unui teren (apele de şiroire,
torenţii);
ƒ ape permanente – au originea din apele subterane, din topirea gheţarilor sau
zăpezilor permanente sau dintr-o apă stătătoare şi au un caracter al scurgerii
permanent, în majoritatea timpului (pâraie, râuri, fluvii).
Apele de şiroire
ƒ nu au un curs individualizat, după fiecare ploaie îşi formează un nou drum;
ƒ mărimea apei de şiroire depinde de cantitatea de precipitaţii căzută şi de
intensitatea ploii;
ƒ determină eroziunea terenurilor şi transportă aluviuni de pe versanţii formelor de
relief pozitive;
Torenţii
ƒ iau naştere, de regulă, pe urmele lăsate de apele de şiroire, în cazul unor ploi
repetate şi de intensitate mare;
ƒ activitatea cea mai intensă are loc în cazul ploilor torenţiale sau primăvara la
topirea zăpezilor;
ƒ albia evoluează continuu, se individualizează, formându-se la partea superioară
un bazin de recepţie, un canal de scurgere şi un con de dejecţie în regiunea
inferioară.
ƒ au efecte mecanice asupra terenului, maximum în zona de recepţie.
Pâraiele, râurile, fluviile
ƒ pâraiele sunt cele mai mici unităţi de cursuri de ape curgătoare cu caracter
permanent.
ƒ râurile sunt cursuri de apă naturală curgătoare, permanente, rezultate din unirea
a două sau mai multe pâraie; ocupă văi şi albii prin care curg urmând linia de
pantă din zonele de altitudine ridicată către zonele de mică altitudine.

55
Hidrologie

Elementele componente ale râului (din amonte spre aval):


ƒ izvorul – locul de naştere al râului;
ƒ albia de curgere sau cursul râului – canalul prin care apele râului se scurg de la
izvor spre vărsare. Se împarte convenţional în 3 sectoare: cursul superior, cursul
mijlociu şi cursul inferior:
o cursul superior – este caracterizat prin pante mari ale albiei şi, în
consecinţă, prin viteze mari ale apei, determinând eroziuni pronunţate pe
verticală, cursul fiind aproape rectiliniu într-o albie îngustă;
o cursul mijlociu – are pante şi viteze ale apei reduse determinând în special
eroziuni pe orizontală în momentul ieşirii apelor din albia minoră10.
o cursul inferior – se caracterizează prin pante ale albiei foarte scăzute care
determină depunerea aluviunilor şi un curs cu albii de curgere late (puţin
adânci) sau cu meandre.
ƒ vărsarea – locul în care râul îşi varsă apele într-o altă unitate acvatică
(excepţional se pierd în nisipuri).

În studiul apelor curgătoare, din punct de vedere geografic dar si hidrologic o


caracteristica importanta o reprezintă particularităţile existente in zona de vărsare a
acestor ape, in special, in marile si oceanele din lume. In zonele de litoral cu altitudini
scăzute, fluviile sau râurile pot forma estuare, limanuri sau delte.
Estuarul reprezintă zona de vărsare a unui fluviu in mari sau oceane cu maree
puternice sau in zone care au loc mişcări de coborâre a uscatului si care ia, de regula,
forma unui triunghi cu baza spre mare sau ocean. Lărgirea gurii de vărsare este o
consecinţa a acţiunii mareei si de aceea adâncimile in estuar scad de la vărsare spre
interior.
Se întâlnesc estuare in forma de pâlnie larg deschise spre mare sau ocean si estuare
de bordura a căror deschidere către mare sau ocean este întrerupta de bare sau dopuri
de nisip sau mal, insule sau promotorii.
Cel mai mare estuar din lume este cel format la vărsarea râurilor Panama si Uruguay,
din America de Sud, cunoscut sub numele de estuarul La Plata.
In Europa un estuar foarte cunoscut este cel format la vărsarea râului Tamisa din
Anglia in Marea Nordului, lăţimea maxima a estuarului este de 16 Km. Estuarul
înregistrează nivele maxime iarna si minime vara, iar înălţimea mareelor la gura de
vărsare atinge 6÷6,5m, devenind navigabil, vasele oceanice putând pătrunde până la
Londra.

10 albia minoră – canalul de curgere a unui râu la debite medii si mici

56
Hidrologie

Limanurile reprezintă văi largi situate la gura de vărsare a unui râu in mare care au
fost invadate de apele marine si apoi separate de acestea prin cordoane litorale formate
din depunerile si acumulările succesive de aluviuni.
Se întâlnesc :
- limanurile fluviatile constituit dintr-un lac format la confluenţa dintre două râuri
atunci când zona în care afluentul şi-a barat drumul de curgere prin depuneri de
aluviuni in zona de confluenţă. Limanuri fluviatile se întâlnesc mai frecvent in
Câmpia Romana, in special de-a lungul Dunării, Ialomiţei, Buzăului, ca de
exemplu Jirlău, Amara, Balta albă sau pe bordura vestica a Dobrogei, cum sunt
Gârliţa sau Oltina;
- limanuri fluvio-maritime situate la vărsarea unui râu in mare atunci când zona de
vărsare este barată de cordoane de aluviuni depuse succesiv de mare sau chiar de
râu. Limanurile fluvio-marine se formează la mările fără maree. Au forme alungite
iar lungimea si adâncimea lor creste in aproprierea barajului. Se întâlnesc mai
frecvent limanuri fluvio-maritime pe ţărmul nordic al Marii Negre şi pot fi
exemplificate prin Limanul Nistrului sau Limanul Niprului.
Delta este o forma de relief litoral in zona de vărsare a unei ape curgătoare intr-un
lac, in mare sau ocean, care ia naştere atunci când procesul acumulării aluviunilor aduse
de apa curgătoare predomina asupra procesului spălării acestora de către maree, curenţi
litorali si valuri .
Condiţiile care favorizează formarea Deltei sunt : existenta unui şelf întins cu panta
redusa, a unui curs de apa care aduce o cantitate foarte mare de aluviuni si lipsa
mareelor sau existenta unor maree slabe.
Procesul de acumulare al aluviunilor are loc datorita scăderii vitezei de scurgere a
cursului de apa si a procesului de floculaţie, a particulelor fine sub acţiunea apei de mare
(concentrarea particulelor fine dintr-o suspensie sau dintr-o soluţie coloidala, in particule
mai mari care datorita greutăţii mai mari căpătate, se depun).
Datorita pantei reduse de curgere, in delta are loc despărţirea cursului de apa in
braţe, dispuse in general sub forma de triunghi, cu vârful in amonte, formă ce aminteşte
de cea de a patra litera din alfabetul grecesc ∆ (delta), de unde îi provine şi numele.
Pornind de la modul in care se formează, deltele au tendinţa de a avansa in mare
cucerind noi suprafeţe de teren in dauna acesteia, datorita cantităţilor însemnate de
aluviuni care se depun. Numai Dunărea, spre exemplu, transporta in medie, atunci când
cursul sau era liber, fără baraje, anual cca. 67,5 milioane tone de aluviuni in suspensie,
care de regula, se depun majoritar in zona de vărsare determinând înaintarea uscatului
in mare. Cea mai rapida înaintare se înregistrează in dreptul deltei secundare a braţului
Chilia, care, anual înaintează in mare cu cca. 400-600 m.
In lume întâlnim la aproape toate fluviile si râurile mari delte in zona de vărsare in
mare, acestea prezentându-se sub forme diferite, printre care putem aminti:

57
Hidrologie

- delta unilalobată, in care se distinge un canal principal si câteva canale adiacente


mai mici neîsemnate ca secţiune si debit, delta constituindu-se in esenţă din acel
canal principal. Exemplul cel mai tipic pentru acest tip de delta îl reprezintă râul
Tibru.
- delta multilobata, in care vărsarea in mare se face prin mai multe braţe, ca de
exemplu deltele Dunării, Ronului, Padului etc. ;
- delta digitala, zona de vărsare este dominata de numeroase braţe si canale care
prezintă prelungiri în mare, cum sunt deltele fluviilor Volga si Mississippi ;
- delta in forma de semiluna, cum este de exemplu cea a fluviului Nil, care la
vărsarea in Marea Mediterana prezintă doua braţe principale laterale completate
cu mai multe braţe secundare care au depus in timp aluviunile intr-un golf de
forma triunghiulara pe care la transformat mai întâi intr-o laguna si apoi intr-o
zona mlăştinoasa cu lacuri si grinduri dând deltei forma de semiluna.
Pentru noi o importanta
deosebita din punct de vedere
geografic, hidrologic, economic si
turistic prezintă Delta Dunării,
mare formaţiune deltaica, cu
suprafaţa de 5050 Km2 – inclusiv
Complexul lacustru Razelm-Sinoe,
din care 4340 Km2 pe teritoriul
României, restul de 710 Km2
aparţin Ucrainei.
La ceatalul Ismailului Dunărea
se împarte in doua braţe Chilia si
Tulcea. Braţul Chilia situat in limita
nordică a Deltei Dunării formează
linia de graniţa dintre România si
Ucraina. Este braţul care
transporta cca. 70 % din debitul
Fig. 1 Harta Deltei Dunării
Dunării si formează la vărsare in
Marea Neagra o delta proprie, Delta Chiliei.
Braţul Tulcea se bifurca si el, după 17 Km, in doua braţe : Sulina si Sfântul Gheorghe.
Braţul Sulina, după rectificarea si amenajarea cursului, a devenit canal navigabil pentru
vasele maritime, iar braţul Sfântul Gheorghe, foarte meandrat, reprezintă limita sudica a
celor trei braţe ale deltei.
Delta Dunării este o unitate de relief de data mai recent formată prin colmatarea unui
fost golf marin. Este plastica, din acest punct de vedere, definiţia data de geograful Emile
de Martonne pentru deltă ca fiind partea cea mai tânăra a unui fluviu care îmbătrâneşte.

58
Hidrologie

Vârsta si originea acestui colt de ţara au preocupat foarte mult o serie de cercetători,
începând cu informaţiile furnizate de Pliniu cel bătrân, Ptolemeu, Strabon si istoriograful
grec Herodot.
Este sigur, după cercetările moderne, ca Delta Dunării îşi are începuturile cu 13
milenii în urma, fiind produsul îngemănat al mişcărilor tectonice si al unor agenţi următori
situaţi in aluviunile Dunării combinate cu acţiunea valurilor si a curenţilor marini.
Se presupune ca evoluţia geologica a Deltei ar fi constituita din trei faze succesive :
- faza I-a corespunzătoare terţiarului, regiunea Deltei si a complexului Razelm
reprezentau depresiuni acoperite de apele marine si care comunicau intre ele
printr-un canal situat pe actuala vale Sarinasuf-Murighiol ;
- faza II-a corespunzătoare Quaternarului, epoca diluviului, prezintă o ridicare
înceata a terenului care iese de sub apele marine, iar cuvetele acestor depresiuni
rămân sub forma unor lacuri sărate. In aceasta perioada Delta, ca atare, nu exista
iar Dunărea se vărsa in mare printr-un singur braţ de-a lungul faliei Dobrogei,
situat probabil pe traseul actualului braţ Sfântul Gheorghe ;
- faza a III-a corespunde perioadei in care se înregistrează o noua tasare a
uscatului, fără ca aceasta tasare sa asigure legătura apelor prin canalul Sarinasuf-
Murighiol. In acesta perioada s-au format golfurile si limanurile Deltei prin
depunerea, in timp, a loessului.
Intr-o definire schematica Delta Dunării este rezultatul interacţiunii proceselor fluvio-
marine, petrecute cel mai devreme in Quaternar, desfăşurate pe un fundament
epirogenetic negativ. Fiecare dintre aceşti factori majori, fluviul si marea, sau influenţat
fiecare după caracteristicele lor şi au contribuit la procesul general de formare si de
evoluţie a deltei. Marea Neagra a avut un rol decisiv datorita oscilaţiilor de nivel, in
perioada formarii Deltei.
Un alt factor, cu un rol major, in formarea Deltei este reprezentat de tectonica locala
care a determinat si influenţat contribuţiile fluviului si a marii.
In acelaşi timp acumulările de aluviuni aduse de fluviu cat si aportul nisipului
transportat de curenţii marini au avut si ele o contribuţie majora in formarea Deltei. Cele
trei braţe dunărene, Chilia, Sulina si Sfântul Gheorghe, împart delta in trei mari ostroave
complexe : Letea, Sfântul Gheorghe si Dranov. Suprafaţa acestora e brăzdata de
numeroase braţe secundare, gârle sau canale trasate artificial (rezultate prin rectificarea
unor gârle) care leagă fluviul cu numeroasele lacuri si mlaştini din interior. Lacurile cele
mai cunoscute sunt Fortuna, Gorgova, Matiţa, Merheiul, Isacova, Roşu, Puiu, Rosuleţ.
Partea sudica a Deltei Dunării aparţine complexului lacustru Razelm-Sinoe, compus din
unităţile lacustre Razelm, Babadag, Goloviţa, Zmeica, Sinoe si Tuzla.
Bogăţiile Deltei Dunării sunt reprezentate de peşte, stuf, producţia agricola vegetala
si animala dar in mod deosebit se distinge atracţia turistica a zonei pentru care vor trebui
unele perfecţionări ale condiţiilor de cazare transport si agrement.

59
Hidrologie

***
Mai multe râuri ce se varsă unul în altul formează un sistem de râuri. Sistemul de
râuri sau fluviatil poate fi:
- independent – îşi varsă apele direct într-un lac, mare, ocean: Casimcea, Taiţa,
Teliţa.
- dependent – îşi varsă apele în alte râuri: Mureş, Siret, Bârlad.
În ţara noastră s-a stabilit un sistem de ierarhizare ţinând cont că majoritatea râurilor
se varsă intr-un singur colector, Dunărea. În acest sens toate râurile care se varsă în
Dunăre sunt râuri de ordinul I (Siret, Prut, Olt etc.), afluenţii acestora (Buzău, Trotuş,
Olteţ etc.) sunt de ordinul II, afluenţii râurilor de ord. II devin râuri de ord. III s.a.m.d.
Totalitatea unităţilor hidrografice dintr-un bazin de recepţie (sistemele de râuri de
pe un teritoriu, cursuri permanente şi temporare, lacuri naturale şi mlaştini) formează
reţeaua hidrografică.
Tipuri de reţele hidrografice:
- dendritic – cuprinde râurile care au reţeaua
asemănătoare cu un arbore, cu ramurile
ramificate; afluenţii râului principal se varsă sub
un unghi ascuţit (râul Bârlad între Vaslui şi
Tecuci);
- fluat – propriu râurilor care curg prin văile
aşezate între două masive muntoase; cursul
râului colector este mai drept iar afluenţii care
provin de pe versanţii laterali ai văii se varsă
direct în râul principal sub un unghi cuprins intre
Fig. 2 Reţea hidrografică
600 şi 900 (Lotru, Bistriţa);
- radiar – se întâlneşte în zonele în care cumpăna apelor dintre două bazine alăturate
prezintă o porţiune mai ridicată de unde pornesc cursuri de apă în toate direcţiile (în
zona munţilor Căliman şi Harghita).

Elementele morfologice ale râurilor

- Lungimea râului;
- Coeficientul de sinuozitate;
- Ramificarea râului;
- Profilul longitudinal.

60
Hidrologie

Fig. 3 Reţea fluată Fig. 4 Reţea radiară

Lungimea râului reprezintă distanţa de la izvor la vărsare urmând cu fidelitate cursul


râului. Această măsurătoare se poate efectua direct pe teren sau pe hărţi (cel mai des).
În acest ultim caz, exactitatea măsurătorilor depinde de forma cursului râului.
Coeficientul de sinuozitate reprezintă raportul dintre lungimea reală a râului şi
lungimea segmentului de dreaptă care uneşte izvorul cu locul de vărsare (este un
coeficient supraunitar)
Ramificarea râului se exprimă prin gradul de ramificare, adică raportul între suma
lungimilor tuturor braţelor ramificate inclusiv lungimea braţului principal şi lungimea
braţului principal (este un coeficient supraunitar).
Profilul longitudinal al unui râu este o reprezentare grafică a variaţiei altitudinii
punctelor situate pe talvegul11 râului şi măsurate de la vărsare spre izvor. Graficul
profilului longitudinal (fig 5)
exprimă în primul rând
variaţia pantelor de-a lungul
râului respectiv. Pantele pot
fi exprimate ca medie a unui
întreg curs de apă (i) sau
pante medii pe sectoare ale
râului.
Panta medie a unui curs
întreg de râu exprimă
raportul dintre diferenţa de

Fig. 5 Profilul longitudinal al unui râu altitudine între izvor şi


punctul de vărsare şi

11
talveg – linia ce uneşte punctele de cea mai mare adâncime situate pe cursul unui râu.

61
Hidrologie

lungimea râului respectiv. Se exprimă în m/km.


H A − H B ΔH AB
i= = (m / km)
L L
O altă caracteristică a reţelei hidrografice o reprezintă densitatea sa adică raportul
dintre lungimea totală a râurilor situate într-un teritoriu şi suprafaţa teritoriului respectiv.
Se exprimă în km/km2 şi variază de la un teritoriu la alt teritoriu în funcţie de condiţiile
de relief, sol, vegetaţie, umiditate etc. Se pot întocmi hărţi ale densităţii reţelei
hidrografice pentru teritorii mari.

Văile şi albiile râurilor


Văile râurilor sunt forme de relief negative pe suprafaţa Pământului, de formă în
general îngustă şi alungită care permit apei să curgă în sensul pantei. Traseul acestor văi
poate fi de la rectiliniu până la maximum de sinuozitate.
Elemente comune:
Patul văii sau fundul băi reprezintă porţiunea cea mai coborâtă de pe cuprinsul văii.
Linia ce uneşte punctele cu cea mai joasă cotă de pe profilul longitudinal al râului se
numeşte talveg. Porţiunea din patul văii care este în permanenţă sau temporar ocupată
de apa râului poartă numele de albie iar versantele laterale se numesc maluri.
La un curs de apă se disting 2 tipuri de albii: o albie minoră (M.N. în fig. 1).
corespunzătoare acelei părţi a văii acoperită permanent sau aproape permanent de apa
râului şi o albie majoră (EF) acoperită cu apă numai în perioada apelor mari.

La albiile mai evoluate


datorită viiturilor şi
depunerilor de aluviuni în
albia majoră se formează
terase (t1 şi t2). După
terase urmează părţile
laterale ale văii primare sau
Fig. 1 Elementele unei văi malurile primare (CF şi DF)
şi apoi versantele văii (AC
şi BD) delimitate la partea superioară de lina de cumpănă a apelor (A şi B).
Adâncimea văii este reprezentată de diferenţa de nivel dintre nivelul liniei de
cumpănă a apelor şi fundul văii (H). Există o diferenţă iniţială a văii (H1) şi o adâncime
actuală a văii (h).
Lăţimea văii se exprimă ca lăţimea bazinului văii (AB), lăţimea în dreptul malurilor
primare (CD) şi lăţimea de jos a văii (EF).
În funcţie de natura reliefurilor pe care le traversează, albiile râurilor pot fi:

62
Hidrologie

- albiile râurilor de munte, mai drepte, cu multe fragmente din roca pe care au
înfrânt-o;
- albiile râurilor de şes, cu forme sinuoase, cu scăderea pantei longitudinale,
scăderea vitezei de scurgere a apei.
În evoluţia lor, albiile râurilor dau naştere unor formaţii de albie: plajele, care iau
naştere lângă maluri (în special, cele convexe), alcătuite din depuneri de nisip; praguri
transversale, care apar în puncte de inflexiune ale albiei, adică acele locuri unde se
înregistrează treceri de la o curbă a albiei într-un sens la o curbură în sens opus; bancuri
de nisip care apar pe cursul unui râu datorită prezenţei unor obstacole în faţa cărora se
depun aluviunile care cresc în timp şi ajung la sfârşit să se transforme în insule.
Totalitatea proceselor prin care albiile râurilor se schimbă este cunoscut denumirea de
procese de albie.
Dacă facem o secţiune în albia
unui râu cu un plan
perpendicular pe direcţia de
curgere a apei, obţinem profilul
transversal al râului respectiv
(fig 2). Profilul transversal este
limitat la partea sa inferioară de
fundul albiei iar lateral de
Fig. 2 Profil transversal printr-un râu
malurile albiei.
Din profilul transversal se
disting:
Nivelul maxim – nivelul până la care se ridică apa râului în albie în cazul apelor mari;
Nivelul minim – nivelul cel mai scăzut ce se înregistrează în albiea râului în
perioadele de secetă;
Nivelul mediu – media nivelurilor apelor unui râu într-o anumită perioadă (1 an);
Suprafaţa secţiunii transversale a albiei - care poate fi măsurată până la nivelul
maxim al apei, până la nivelul mediu sau minim;
Suprafaţa activă a apei curgătoare - în care se poate pune în evidenţă mişcarea apei
în toate punctele secţiunii. Se
caracterizează prin următoarele
elemente morfometrice (fig. 3):

- lăţimea râului – distanţa


dintre limitele apei de pe
profilul transversal (B);
- adâncime maximă – este
Fig. 3 Determinarea secţiunii active a unui râu.

63
Hidrologie

cea mai mare adâncime măsurată în profilul ridicat (Hmax);


- adâncime medie – exprimă raportul dintre suprafaţa secţiunii active (Ω) şi lăţimea

Ω
râului (B): Hmediu = ;
B
- perimetrul udat – lungimea liniei fundului între limitele apei, este format din
segmente de dreaptă reprezentând ipotenuzele triunghiurilor dreptunghice care au
catetele reprezentate de distanţele dintre două verticale alăturate; relaţia de
calcul:

P = b12 + h12 + b 22 + (h 2 − h1 ) + .... + b 22 + hn


2 2

- raza hidraulică este un element imaginar lşi exprimă raportul dintre suprafaţa

Ω
secţiunii active (Ω) şi perimetrul udat (P): R = ; pentru fluvii sau râuri mari a
P
căror lăţime depăşeşte mult adâncimea medie, raza hidraulică poate fi înlocuită cu
adâncimea medie.
- coeficientul de rugozitate – au fost determinate pentru diferite tipuri de albii (tabel
1).
- Secţiunea totală de scurgere (Ω) se determină pe baza planimetrării secţiunilor
elementare ω1, ω2, ω3,… ωn , sau analitic cu ajutorul relaţiei:

h1 h + h2 h + hn h
Ω = b1 + b2 1 + ... + b n −1 n −1 + bn n
2 2 2 2
- Secţiunea moartă sau inactivă – in care mişcare apei este foarte redusă sau apa
stagnează.

Tabel 1 Valori ale coeficientului de rugozitate (ρ)


pentru diferite tipuri de albii

64
Hidrologie

Dinamica apei în râuri


Scurgerea apei în râuri nu se desfăşoară în mod uniform ci, de regulă, datorită
caracteristicilor morfologice şi morfometrice ale albiei râurilor, a caracteristicilor climatice
ale zonei prin care curge râul, mişcarea apei prezintă o serie de fenomene dinamice
referitoare la: variaţii ale vitezelor de deplasare, variaţii ale nivelurilor, curenţii şi debitele
etc. a căror caracteristică este instabilitatea.
Asupra masei de apă care se deplasează în albia râurilor acţionează următoarele
forţe: forţa gravitaţională, forţele lui Coriolis şi forţa centrifugă.
Principala cauză care determină mişcarea apei în râuri este reprezentată de
gravitaţie. O picătură de apă A situată pe un plan înclinat sub un unghi α faţă de planul
orizontal, tinde să se deplaseze pe direcţia planului înclinat (fig. 4). Greutatea proprie G,
se descompune în cele 2 componente: P1 – paralelă cu planul înclinat, reprezentând
direcţia de mişcare a picăturii şi P2 – perpendiculară pe plan. Cele 2 forţe au valorile:

Fig. 4 Deplasarea unei particule de apă pe un plan vertical.

P1 = G sinα
P2 = G cosα
Forta P1 care provoacă deplasarea picăturii de apă pe planul înclinat ar trebui să
imprime acesteia o mişcare uniform accelerată, lucru care ar provoca viteze sporite ale
râurilor de la izvor spre vărsare. În realitate coeziunea dintre moleculele de apă precum
şi frecarea dintre picătura de apă şi teren apropie această mişcare de una uniformă.
Coriolis a demonstrat că dacă două corpuri în natură se află în mişcare, unul în
raport cu celălalt, atunci la cea de-a doua mişcare i se aplică o acceleraţie suplimentară
perpendiculară pe direcţia sa de deplasare care modifică mişcarea acestuia. În cazul
nostru Pământul efectuează o mişcare de rotaţie de la vest spre est şi atunci asupra
maselor de apă aflate în mişcare, în raport cu mişcarea Pământului, acţionează
suplimentar forţele lui Coriolis, care abat aceste mişcări spre dreapta în emisfera nordică
şi spre stânga în emisfera sudică. Această abatere spre dreapta o întâlnim în cazul
râurilor din emisfera noastră, la care se înregistrează modificări ale pantei secţiunii
transversale spre malul drept unde se exercită presiuni mai mari şi ca o consecinţă
eroziuni şi mai puternice. Datorită acţiunii acestor forţe şi a consecinţelor ei se poate
vedea în emisfera nordică că râurile au malul drept mai înalt şi o tendinţă la râuri de
curgere spre dreapta.

65
Hidrologie

Pe cursurile de ape se întâlnesc în multe cazuri coturi sau meandre care dau
râurilor o formă de arc de cerc şi unde datorită mişcării apei se naşte o forţă centrifugă

m ⋅ v2
dată de relaţia C = în care C – reprezintă forţa centrifugă; m – masa apei; v –
R
viteza de deplasare a apei în râu; R – raza de curbură a meandrului.

Datorită acestei forţe, în zonele de meandru, în secţiunea transversală a râului se


înregistrează o ridicare a suprafeţei apei către malul concav (fig.5). Această denivelare se
poate exprima în funcţie de unghiul α format de planul oglinzii apei şi planul orizontal sau
prin denivelarea h, ambele valori putând fi exprimate în funcţie de forţa centrifugă şi
elementele morfometrice ale râului cu ajutorul relaţiilor:

m ⋅ v2
c v2
tgα = = R = în care: g – acceleraţia gravitaţională; h = l x tg α
m⋅g m⋅g R ⋅g
Toate aceste forţe acţionează concomitent asupra apei râurilor.

Fig. 5 Forţe centrifugă şi influenţa ei asupra suprafeţei râurilor

Curenţii din râuri


Datorită configuraţiei deosebite a albiei
râurilor în diferite secţiuni, a existenţei unor
praguri sau obstacole, precum şi datorită variaţiei
vitezelor de deplasare a apei în diferite puncte ale
secţiunii transversale, în apa râurilor se formează
o serie de curenţi care prezintă direcţii diferite, în
funcţie de cauzele care-i determină.
În apa râurilor se întâlnesc curenţi de
suprafaţă şi curenţi de adâncime.
Datorită valorilor diferite ale vitezelor de
deplasare care sunt mai mari spre mijlocul apei şi
mai mici spre maluri, datorită frecării, curentul
Fig. 6 Curentul superficial
convergent

66
Hidrologie

superficial din râuri prezintă o particularitate şi anume, este convergent spre mijlocul
râului ceea ce determină existenţa unui cumul de apă în zona de convergenţă şi, în
consecinţă, ridicarea nivelului apei în acel loc (fig. 6)
Curentul superficial convergent determină existenţa a doi curenţi de profunzime
circulari, ce apar în mod natural în secţiune sub forma unor curenţi divergenţi (fig. 7). La
râurile cu adâncimi mai mari şi cu viteze de deplasare relativ mari ale apei se semnalează
şi prezenţa unor curenţi de profunzime convergenţi, care sunt împinşi de la maluri spre
mijlocul apei (fig. 8)

Fig. 7 Curenţi de profunzime Fig. 8 Curenţi de profunzime


convergenţi
Curenţii de profunzime divergenţi sau convergenţi, datorită deplasării apei râurilor
capătă şi o mişcare de translaţie în sensul de scurgere a râului şi dau naştere unor
curenţi elicoidali, longitudinali (fig. 9).
În zonele de curbură ale râurilor, la meandre, curenţii de suprafaţă şi cei de
adâncime capătă o direcţie unică spre mal (fig. 10).
Pe malul concav se formează o peliculă de apă care se scurge pe lângă mal şi care
respinge cea mai mare parte a curentului spre malul opus.
Pentru determinarea direcţiei curenţilor de suprafaţă se folosesc flotorii liberi iar
metodele de lucru depind de
lăţimea râului.

La râurilor înguste se instalează


la anumite intervale,
perpendicular pe direcţia de
scurgere a râului, mai multe
cabluri gradate. Se lansează
flotorii şi se urmăreşte cu ochiul
Fig. 9 Curenţi elicoidali (longitudinali)
liber deplasarea flotorilor
înregistrând la fiecare cablu gradaţiile pe unde trec flotorii. La râurile late, pentru aceeaşi
operaţie se folosesc aparatele optice (teodolitele), măsurând unghiurile şi distanţele.

67
Hidrologie

Pentru efectuarea acestor


măsurători se recomandă un
timp calm, fără vânt şi se
cere să se măsoare şi panta
râului. Cronometrând timpul
în care s-a efectuat
deplasarea flotorului se
Fig. 10 Curenţii superficiali şi de fund în zonele de determină şi viteza
curbură ale râurilor.
curentului.
Aceste măsurători efectuate se trec pe planul de situaţie a râului cu poziţiile flotorilor
înscrise.
Hidrometria nivelurilor .
Nivelul apei dintr-un râu reprezintă poziţia planului oglinzii apei raportat la un alt plan
de referinţă ales arbitrar sau la nivelul „0” al Mării Negre. În toate unităţile hidrologice se
înregistrează o permanentă variaţie a nivelurilor datorită variaţiei volumelor de apă
existente la timpi diferiţi sau datorită unor factori exteriori de influenţă (vântul,
evaporaţia, seişele). De regulă, în timpul primăverii, perioadă corespunzătoare topirii
zăpezilor şi precipitaţiilor abundente, se înregistrează niveluri ridicate. În timpul verii şi
începutul toamnei când precipitaţiile sunt reduse şi evaporaţia puternică, nivelurile scad.
Nivelurile apelor din orice unitate hidrologică prezintă variaţii permanente de la câţiva
mm până la câţiva metri, amplitudinea anuală putând fi mai mare sau mai mică, în
funcţie de cantităţile de apă ce intră sau ies din unitatea respectivă.
Mira hidrometrică12 este instalaţia hidrometrică folosită la măsurarea nivelurilor apei
cu aria cea mai largă de răspândire. Citirea la mira hidrometrică stabileşte poziţia
planului oglinzii apei în
raport cu „planul 0” al
mirei (în centimetri).
Deoarece acest plan „0
al mirei se poate
schimba, în cazul unor
ape foarte scăzute, s-a
adoptat un al doilea
plan de referinţă

Fig. 1. Determinarea nivelului instantaneu la miră cu ajutorul „planul 0 grafic”, plasat


planurilor „0” miră şi „0” grafic al reperului de bază cu 0,5-2,5 m sub

12
Mira hidrometrică şi alte instalaţii hidrometrice pentru măsurarea şi înregistrarea nivelurilor vor fi prezentate la laborator.

68
Hidrologie

nivelul planului „0” al mirei (fig. 1). Ambele planuri de referinţă se stabilesc în raport faţă
de un reper de nivelment situat în apropiere faţă de care se efectuează periodic
măsurători de control.
Valoarea citită la un moment dat de observator la mira hidrometrică sau nivelul
determinat la un moment dat reprezintă un nivel instantaneu, corespunzător momentului
citirii. În calculele hidrologice nu se pot folosi valorile de nivel instantaneu ci se lucrează
cu valori ale nivelului mediu sau cu valori extreme: nivel maxim sau nivel minim.
Calculele pornesc de la determinarea valorii nivelului mediu zilnic (2 măsurători la orele 7
şi 19 dacă variaţiile nivelului au fost mici sau mai multe măsurători dacă variaţiile
nivelului sunt mari).
Calculul nivelului mediu se face prin:
- metoda analitică;
- metoda grafoanalitică;
- metoda grafomecanică.
Metoda analitică constă în calcularea mediei aritmetice a valorilor de nivel măsurate
într-o zi şi se aplică atunci când înregistrăm variaţii mici de nivel ce nu depăşesc 10 %
din amplitudinea anuală.
Metoda grafoanalitică se aplică atunci când, într-o zi, s-au efectuat mai multe
măsurători de nivel, deci variaţiile de nivel au fost mari şi, pe baza măsurătorilor
efectuate la miră, prin interpolare, se calculează nivelele la intervale de 2-3 ore, se
calculează pentru ziua respectivă valoarea nivelului mediu făcând media aritmetică a
tuturor valorilor de nivel extrase.
Metoda grafomecanică presupune realizarea pe baza măsurătorilor făcute a graficului
orar sau la intervale de 2 sau 3 ore a variaţiei nivelurilor, planimetrarea suprafeţei
acestui grafic şi apoi împărţirea suprafeţei planimetrate la bază (durata celor 24 ore).
Atât suprafaţa cât şi baza se exprimă la aceeşi scară. Acest cât va exprima înălţimea
medie a figurii planimetrate, adică nivelul mediu din ziua respectivă.
Cu ajutorul nivelelor medii zilnice se pot calcula celelalte niveluri caracteristice:
nivelul mediu lunar şi nivelul mediu anual.
n

∑h mediu zi ln ic
Hmediu lunar = 1
n
12

∑H mediu lunar
Hmediu anual = 1
12
Valorile de nivel maxim şi minim lunar şi anual se extrag din şirul de valori
instantanee, notându-se data la care s-a înregistrat nivelul respectiv.
Distribuţia scurgerii pe un râu, în special sub aspectul nivelurilor înregistrate, exprimă
regimul sintetic al scurgerii pe acel râu. Prezentarea evoluţiei nivelurilor pe un râu, pe

69
Hidrologie

perioada unei viituri, reprezintă un aspect important, cu valorile de niveluri înscrise în


ordonată şi timpul (în zile sau ore) în abscisă se constituie hidrograful viiturii.
În afara nivelurilor caracteristice, pentru studierea regimului nivelurilor, se aplică
calcule şi se întocmesc graficele de prezentare a frecvenţei şi duratei nivelurilor.
Frecvenţa exprimă numărul de zile în care s-a înregistrat o anumită valoare de nivel, într-
un anumit interval de timp (o lună, un sezon, un an) iar durata nivelurilor permite
determinarea numărului de zile în care nu s-a coborât sub o anumită valoare.

Hidrogradul reprezintă a zecea parte din amplitudinea nivelurilor calculată pe o


perioadă mai îndelungată, într-un post sau o secţiune oarecare de râu. Amplitudinea de
variaţie a nivelurilor pentru o perioadă de timp definită reprezintă diferenţa dintre
valoarea maximă a nivelului înregistrat şi valoarea minimă.

Hmax − Hmin
Hg = (cm)
10
Cunoaşterea valorii hidrogradului caracterizează variaţia nivelurilor pe diferite
sectoare ale unui râu. Existenţa unor niveluri echivalente cu 1-3 hidrograde exprimă
staţionarea acestora, variaţia între 4 şi 7 hidrograde reprezintă continua creştere a
nivelurilor care pot prognoza viituri, iar valorile de 8 şi 9 hidrograde prezintă niveluri
foarte mari şi extraordinare care se apropie de nivelul maxim înregistrat în perioada de
timp respectivă.

Măsurarea adâncimilor apei din râuri


Măsurarea adâncimilor la râuri completează datele recoltate prin măsurarea
nivelurilor. Adâncimea apei reprezintă distanţa pe verticală de la suprafaţa apei râului
până la albie. deoarece atât nivelul râului, cât şi patul albiei se schimă în timp,
adâncimea apei reprezintă o mărime variabilă. Măsurarea adâncimii apei se realizează cu
diferite instrumente şi instalaţii13 în profiluri transversale în prealabil fixate, în fiecare
verticală de sondaj dinainte stabilită şi marcată pe firului unei punţi hidrometrice sau pe
cabluri fixate de pe un mal pe celălalt (pentru râuri cu lăţime mică). la râuri cu lăţime
mare, verticalele de sondaj se stabilesc la distanţe egale măsurate pe un cablu sau cu
ajutorul unui sextant, după ce în prealabil se asigură marşul şalupei pe un aliniament
dinainte stabilit. Poziţia şi numărul verticalelor de sondaj sunt în funcţie de configuraţia
albiei râului precum şi de lăţimea acestuia. În tabelul 1 sunt recomandate distanţele între
verticalele de sondaj.
Stabilirea poziţiei în plan a verticalelor de sondaj se face în raport cu reperul de
control instalat pe mal în profilul transversal, de la care se măsoară abscisele. pentru
determinarea lăţimii râului în momentul măsurătorii se face diferenţa absciselor punctelor

70
Hidrologie

de adâncime nulă ale apei, adică diferenţa valorii absciselor în punctele în care oglinda
apei întretaie malurile.
Lăţimea Distanţele pe orizontală Un caz particular îl constituie râurile şi fluviile
râului (m) între verticalele de sondaj cu lăţimi mari la care măsurătorile nu mai pot
(m) păstra regulile prezentate anterior (vezi
1 Din 0,10 în 0,10 laborator nr. 6).
1-10 10 verticale la distanţe Prelucrarea datelor brute culese pe teren
egale constă în raportarea absciselor faţă de poziţia

10-40 La fiecare 1 m reperului de control (o baliză sau reper

40-60 La fiecare 2 m natural de pe malul de unde s-a plecat cu

60-80 La fiecare 3 m măsurătoarea) şi măsurarea distanţelor faţă

80-100 La fiecare 4 m de el, precum şi determinarea poziţiei

>100 25 verticale la distanţe fundului albiei în raport cu nivelul apei

egale înregistrat la mira hidrometrică. Cu datele


culese şi prelucrate se poate trece la
materializarea profilului transversal pe o hârtie milimetrică (fig. 2) la scară, înscriind
distanţele de la reper, cotele absolute ale fundului albiei.

Graficul
profilului Fig. 2 Profil transversal pe un râu.
transversal cuprinde materializarea pe plan a calculelor făcute asupra lungimilor şi
adâncimilor măsurate iar sub acestea se înscriu:
- data la care s-au realizat măsurătorile;
- distanţele între punctele verticalelor de sondaj;
- distanţele cumulate pornind de la reper;
- cotele absolute ale fundului albiei şi malurilor;
- date asupra naturii fundului râului.
Se mai pot trece în partea superioară a graficului următoarele date:
- poziţia mirei hidrometrice;
- planul „0” al mirei hidrometrice,

71
Hidrologie

- planul „0 al graficului” ;
- nivelul înregistrat la mira hidrometrică în momentul efectuării măsurătorilor;
- poziţia malului drept şi a celui stâng;
- nivelul maxim înregistrat vreodată sau aflat din relatările localnicilor.

Măsurarea vitezei curenţilor din râu


Măsurătorile efectuate asupra mărimii vitezelor instantanee nu pot asigura o valoare
certă de calcul a vitezei datorită instabilităţii ei. Pentru o perioadă mai îndelungată de
măsurare, o valoare medie a vitezelor instantanee prezintă un caracter de stabilitate mai
mare în timp.
Dacă efectuăm mai multe măsurători ale vitezelor de deplasare ale apelor într-o
secţiune de râu vom constata o repartizare variată a valorilor măsurate, atât pe verticală
cât şi pe orizontală.
Efectuând măsurători ale vitezei de deplasare a apei la diferite adâncimi pe o verticală
în secţiunea râului şi reprezentând fiecare valoare măsurată, la scară printr-un vector,
vom obţine o reprezentare grafică a vitezelor
măsurate numită epura sau hodograful vitezelor (fig.
3). Distribuţia din fig reprezintă epura vitezelor unei
secţiuni de râu cu albia normală, în care viteza
maximă se întâlneşte în apropiere de suprafaţa râului,
după care scade în valoare cu cât ne apropiem de
fundul râului, unde atinge valori minime.
Fig. 3. Repartiţia vitezelor pe verticală
Hodograful vitezelor poate căpăta o formă diferită
dacă condiţiile existente în albie prezintă anumite particularităţi (fig. 4, 5, 6).
Cu ajutorul valorilor de viteze măsurate în punctele standard din verticale, măsurători ce
se execută într-un număr de verticale care să acopere întreg profilul transversal al râului,
se pot calcula prin interpolare valori echidistante ale vitezelor care pot da repartizarea
vitezelor în secţiunea râului cu ajutorul unor linii numite izotahe (fig.7).

Fig. 5 Epura vitezelor în stratului de gheaţă simplu şi


Fig. 4 Epura vitezelor în prezenţa a stratului de gheaţă cu formaţiuni de năboi.
unui banc de nisip

72
Hidrologie

Din analiza izotahelor se poate vedea că poziţia axei dinamice a râului este
deplasată spre suprafaţa râului. Acest lucru este normal dacă ţinem cont de rugozitatea
malurilor şi fundului râului care reduce în aceste zone viteza de deplasare a apei.

Fig. 6 Epura vitezelor în condiţii de vânt


Fig. 7 Reprezentarea vitezelor în secţiunea râului cu
ajutorul izotahelor
La o scurgere normală a apei prin albia râului, viteza maximă se înregistrează la
0,15-0,20h, în punctul situat în zona axului de simetrie al secţiunii de scurgere. Viteza
medie, în secţiunea de scurgere, o întâlnim la adâncimea de 0,557h - aproximativ 0,6h
faţă de suprafaţa liberă şi tot în zona axului de simetrie a albiei. Relaţia de legătură în
vmax şi vmediu: vmediu=(0,82-0,92)vmax
În practica măsurătorilor hidrometrice, pentru trasarea epurei vitezelor s-au
stabilit anumite puncte caracteristice în care se fac măsurători de viteză şi anume: la
suprafaţă, la 0,2 h, la 0,6 h, 0,8 h şi la fund.
Viteza apei se măsoară într-un anumit număr de verticale care să acopere normal
secţiunea de râu aleasă. Numărul de verticale depinde de lăţimea râului şi se alege
astfel:
Lăţimea 2 10 50 100 500 Plasarea verticalelor pe profil se
râului (m) face astfel încât ele să acopere
Număr de 4-5 5-10 10-15 15-20 20 egal secţiunea râului.
verticale În fiecare verticală, viteza apei se
poate măsura într-unul sau mai
multe puncte şi atunci vom spune ca măsurătorile sunt:
- complete, când măsurătorile se execută în mai multe verticale şi în fiecare
verticală se efectuează măsurători în mai multe puncte;
- la 0,6 h, când în fiecare verticală se execută o singură măsurătoare la 0,6 h:
la suprafaţă, când în fiecare verticală se execută o singură măsurătoare la
suprafaţă;
- integrale, atunci când în fiecare verticală se măsoară direct viteza medie prin
integrare cu morişca hidrometrică.
Determinarea vitezei medii pe verticală se face prin 3 metode:
ƒ metoda analitica
ƒ metoda grafoanalitică;

73
Hidrologie

ƒ metoda grafomecanica.
Metoda analitică porneşte de la valorile măsurate în toate punctele stabilite în fiecare
verticală şi în funcţie de numărul de măsurători efectuate:
a. în cazul măsurării vitezei în 5 puncte:

v sup r + 3v 0, 2h + 3v 0,6h + 2v 0 ,8h + v fund


vm =
10
b. în cazul măsurării în 3 puncte:

2v 0,2h + 2v 0 ,6h + v 0 ,8h


vm =
4
c. în cazul măsurării vitezei în 2 puncte:

v 0 ,2h + v 0 ,8h
vm =
2
d. în cazul măsurării într-un singur punct:

v m = k 1 v 0,6h sau v m = k 2 v sup r


unde, k2=0,80-0,90, k1=0,85-0,95

Pentru aplicarea metodei grafoanalitice este necesar ca pe baza măsurătorilor


efectuate să se construiască epura vitezelor la o anumită scară. După construcţia epurei,
aceasta se împarte în fâşii egale, fiecare fâşie având o înălţime egală cu 1/10h sau o altă
valoare convenabilă. După împărţirea epurei vitezelor în fâşii se măsoară pe epură, la
scară, valoarea fiecărei viteze medii în mijlocul fiecărei fâşii (vmi), iar la final, vm (mediu)

este egal cu media aritmetică a vitezelor medii măsurate în mijlocul fiecărei fâşii:
n

∑v mi
vm = i=1

n
În cazul în care epura nu poate fi împărţită în fâşii egale şi ultima fâşie are o
înălţime diferită de a celorlalte, procedeul de lucru se menţine acelaşi dar pentru calculul
vitezei medii totale pe verticală se aplică următoarea formulă:
n
hn
∑v
i=1
mi + vn
hi
vm =
hn
n+
hi
vm – viteza medie pe întreaga verticală;
vmi – vitezele medii măsurate la mijlocul fâşiilor egale ca înălţime (hi);
vn – viteza medie măsurată la mijlocul ultimei fâşii;
hn – înălţimea ultimei fâşii;
hi – înălţimea fâşiilor egal împărţite.

74
Hidrologie

Metoda grafomecanică constă în construirea epurei vitezelor pe baza măsurătorilor


efectuate în punctele standard din verticală, construcţie realizată la scară, în
planimetrarea suprafeţei epurei de mai multe ori pentru obţinerea unui rezultat cât mai
corect şi apoi în divizarea suprafeţei măsurate prin mărimea verticalei (h), rezultatul
reprezentând viteza medie.

Debitul lichid
Debitul unui râu poate fi definit ca fiind cantitatea de apă ce se scurge printr-o
secţiune de râu în unitatea de timp. Dacă considerăm o secţiune de râu AB reprezentată
ca în fig. 1. şi vitezele de scurgere ale apei măsurate în 4 verticale (V1, V2, V3, V4) şi
reprezentate la scară sub formă de vectori, rezultă că într-o secundă prin secţiunea
respectivă se scurge un volum de apă reprezentat de corpul geometric alăturat, mărginit
de 2 feţe plane (planul secţiunii transversale şi planul oglinzii apei) şi o suprafaţă curbă
delimitată de vectorii vitezelor măsurate în
fiecare punct din verticală.
Tot din această figură se poate observa că
„modelul” debitului total este format din
tronsoane delimitate de planurile verticalelor
de viteză şi a epurelor delimitate de vectorii
vitezelor. Un asemenea tronson detaşat din
model reprezintă modelul matematic al
debitului parţial cuprins între verticalele 1 şi 2
Fig. 1 Modelul matematic al debitului (fig. 2). Pentru a calcula volumul de apă
t t l
cuprins în acest tronson este
necesar ca modelul debitului parţial
să capete forma unui paralelipiped
mărginit de suprafeţe plane, lucru
posibil dacă în locul epurelor
vitezelor din V1 şi V2 figurăm câte
un dreptunghi cu aceleaşi înălţimi
h1 şi h2 dar cu lăţimi egale cu
vitezele medii calculate pentru
fiecare verticală. (vm1 şi vm2). Prin
această modificare volumul rămâne
neschimbat doar corpul capătă o
formă regulată al cărui volum se
Fig. 2 Modelul matematic al debitului parţial.
poate calcula mai uşor. Volumul
corpului din fig. 2 este:

75
Hidrologie

V=
(v m2 x h1 ) + (v m2 x h 2 ) x b
2
2
Folosind acelaşi raţionament se calculează debitul parţial pentru fiecare tronson în
parte, debitul total fiind reprezentat de suma debitelor parţiale.
Măsurarea debitului lichid pe râuri reprezintă una din cele mai importante activităţi
hidrometrice ce se întreprinde în staţiile hidrometrice. În funcţie de condiţiile locale, de
gradul de precizie ce se cere precum şi de mijloacele tehnice ce la avem la îndemână,
măsurarea debitului pe râuri se poate face prin una din următoarele metode:
a. ridicarea profilului transversal pe râu şi măsurarea elementelor hidrometrice
(viteze) sau a elementelor hidraulice (panta şi coeficientul de rugozitatea);
b. volumetrică, prin măsurarea directă a volumului de apă ce se scurge pe râu;
c. chimică sau metoda diluţiei;
d. pe baza construcţiilor hidrometrice sau hidrotehnice.
Pentru aplicarea primei metode de determinare a debitului este necesară, în primul rând,
alegerea unui sector de râu care să îndeplinească anumite condiţii:
a. să aibă malurile drepte şi paralele pe o lungime de cel puţin 10 ori lăţimea râului;
b. pe aceeaşi lungime râul să aibă un curs cât mai rectiliniu şi fără coturi;
c. albia să aibă un profil cât mai regulat, fără zone accidentale;
d. să se evite zone cu vegetaţie, cu braţe moarte sau cu eroziuni ori depuneri prea
puternice;
e. să existe în sectorul ales o miră hidrometrică la care să se poată citi nivelul.
f. în perioada de iarnă, dacă sunt formaţiuni de gheaţă, sectorul râului trebuie să fie
acoperit cu un strat uniform de gheaţă şi continuu, fără formaţiuni de zăpoare sau
gheaţă spongioasă.
Trasarea şi măsurarea elementelor profilului transversal se execută după regulile
prezentate în cursurile anterioare. În verticalele stabilite în profilul transversal se
măsoară cu ajutorul moriştii hidrometrice valorile vitezelor şi se vor calcula vitezele
medii în fiecare verticală folosind una din următoarele metode:
- analitică;
- grafoanalitică;
- grafomecanică;
- izotahelor sau metoda Kuhlman.
Metoda analitică de măsurare a debitelor de apă este o metodă destul de precisă, larg
folosită în practica hidrometrică. Aplicarea acestei metode presupune realizarea pe teren
a profilului transversal, fixarea poziţiei (pe cablu, pentru râuri mai mici) a verticalelor de
viteză (1,2 etc.) şi măsurarea vitezelor cu ajutorul moriştii. Cu datele rezultate din
executarea profilului transversal: distanţele de reper la oglinda apei şi dintre verticale şi
cu adâncimile măsurate, prin sondare, în toate verticalele (h1, h2, h3 etc.) se execută
reprezentarea grafică la scară a profilului transversal (fig. 3).

76
Hidrologie

Fig. 3 Profilul transversal al râului şi elementele

Se calculează valorile vitezelor medii (vm1, vm2…vmn) în fiecare verticală, precum şi


vitezele medii între verticalele de măsurare ca medii aritmetice între verticalele alăturate:

v m1 + v m 2 v m 2 + v m3 v m3 + v m 4
v m1− 2 = v m 2 −3 = v m 3− 4 =
2 2 2
Pentru zonele de margine, reprezentate de două triunghiuri, viteza medie se calculează
cu relaţiile (ţinând cont de distribuţia aproximativ parabolică a vitezei medii pe verticală
în aceste zone):

2 2
v m0 −1 = ⋅ v m1 v m 4 −5 = ⋅ v m4
3 3
Trebuie reţinut faptul că la executarea măsurătorilor este necesar ca distanţele şi
adâncimile să fie măsurate în metri iar vitezele în m/s.
După calcularea vitezelor medii între verticale se trece la calcularea suprafeţelor parţiale
între verticalele de sondaj, suprafeţe care pot fi asimilate în extremităţi unor triunghiuri şi
unor trapeze la interior:

b1 xh1
ω1 =
2
h1 + h 2
ω2 = b 2
2
h 2 + h3
ω3 = b 3
2
h3 + h 4
ω4 = b 4
2
b 5 xh 4
ω5 =
2

77
Hidrologie

După aceste evaluări se trece la calcularea debitelor parţiale ca rezultat al produselor


dintre secţiunile parţiale şi vitezele medii respective:

2
q1 = v m1 ⋅ ω1
3
v m1 + v m 2
q2 = ⋅ ω2
2
v m 2 + v m3
q3 = ⋅ ω3
2
v m3 + v m 4
q4 = ⋅ ω4
2
2
q5 = v m 4 ⋅ ω5
3
Prin însumarea debitelor parţiale se obţine debitul total Q (m3/s).
Calculul celorlalte elemente caracteristice ale secţiunii se face astfel:
- secţiunea vie totală:

∑ ω (m )
n
Ω= 2

- adâncimea medie:

Ω
H med =
B
- viteza medie de deplasare a apei pe secţiune:

Q
v medie = (m / s )
Ω
Această metodă de calcul se poate prezenta şi sub formă tabelară:
În cazul măsurătorilor de viteze efectuate numai la suprafaţă sau numai la 0,6h,
valori ce se consideră viteze medii în fiecare verticală ordinea calculelor este aceeaşi cu
singura deosebire că debitul calculat cu aceste valori reprezintă, de fapt, un debit fictiv

78
Hidrologie

care trebuie corectat cu un coeficient de trecere μ care este subunitar cu valori cuprinse
între 0,8 şi 0,9.
În cazul pâraielor care nu depăşesc câţiva l/secundă sau la izvoare, determinarea
debitului se face aplicând metoda volumetrică. Această metodă presupune concentrarea
întregii cantităţi de apă din pârâu spre un vas de volum cunoscut şi care este gradat.
Cronometrând timpul în care apa pătrunde în vas şi măsurând după un timp cantitatea
de apă colectată nu ne rămâne decât să facem raportul între cantitatea de apă acumulată
în vas exprimată în litri şi timpul de acumulare exprimat în secunde pentru a calcula
debitul cursului de apă respectiv.
Metoda chimică sau metoda diluţiei sau amestecului este utilizată în acele cursuri de
apă în care albia are o formă neregulată iar cursul de apă este turbulent cu viteze diferite
şi curenţi puternici provocate de pante accentuate dar variabile pe distanţe scurte şi
presărate din loc în loc cu obstacole naturale (bolovani, stânci, buşteni căzuţi). Pentru
aplicarea aceste metode avem nevoie de o soluţie concentrată de NaCl sau sulfat de
magneziu (MgSO4) sau bicromat de potasiu (K2Cr2O7). Se aleg două profile de râu
convenabile, unul amonte şi unul aval situate la o distanţă convenabilă astfel ca soluţia
lansată în apa râului să aibă timp să se amestece complet. În profilul amonte se plasează
vasul pentru lansarea soluţiei concentrate. În vas se depozitează soluţia dinainte
pregătită, în cantitate cunoscută şi cu o concentraţie cunoscută (c1) exprimată în g/l.
Această soluţie se lansează timp de 10-15 minute în apa râului cu debitul dinainte
cunoscut q1 (l/s). În profilul aval se colectează la interval de 1-2 minute câte trei probe
de la suprafaţa râului, câte una de la cele 2 maluri şi una din mijlocul apei. Probele
colectate se analizează pentru a li se determina concentraţia pe care o notăm cu c2.
Notând cu c3 concentraţia iniţială a apei râului şi cu Q debitul râului exprimat în l/s,
rezultă următoarea relaţie între elementele prezentate:

Q ⋅ c 3 + q1 ⋅ c1 = (Q + q1 ) ⋅ c 2
Rearanjând termenii relaţiei şi scoţând Q din formulă, ecuaţia devine:

c1 − c 2
Q = q1
c2 − c3
Putem neglija concentraţia iniţială a râului şi, deci, vom obţine:

c1 − c 2
Q = q1
c2
Dacă şi debitul soluţiei lansate este foarte mic comparativ cu cel al râului (sub 2%)
atunci putem neglija şi valoarea lui q1 şi vom obţine:

c1
Q= −1
c2
În anumite situaţii, din cauza nivelelor şi a vitezelor mici, rezultatele obţinute la
calcularea debitelor ar fi eronate prin metodele menţionate anterior şi, de aceea, se

79
Hidrologie

folosesc anumite construcţii hidrometrice care permit acest lucru. Printre construcţiile
hidrometrice amintim: deversoare, canale hidrometrice, praguri ş.a.
Cu ajutorul măsurătorilor executate în profilul râului şi a calculelor efectuate ulterior
căpătăm valoarea debitului instantaneu corespunzător momentului măsurătorii.
În practica hidrometrică însă sunt necesare o serie de valori caracteristice: debitul
mediu anual, lunar, sezonier, multianual, debitul maxim, minim, modul, debite cu o
anumită frecvenţă sau durată etc. Toate aceste date nu se pot extrage sau calcula din
datele referitoare la debitele instantanee ci dintr-o serie de date de mai mare regularitate
cum ar fi datele referitoare debitele zilnice, calculate ca valori medii.
Pornind de la măsurătorile de debite instantanee, executate pe o perioadă mai
îndelungată în acelaşi post hidrometric se poate trece la calculul debitelor zilnice folosind
mai multe metode: prin interpolare sau cu ajutorul cheii limnimetrice (vezi laborator).
În cazul existenţei unor construcţii hidrometrice (deversori, canale) debitul zilnic se
poate determina prin efectuarea mai multor măsurători în 24 ore şi calcularea mediei
aritmetice a măsurătorilor efectuate.

CORELAŢIA DINTRE NIVELURI ŞI DEBITE -CHEIA LIMNIMETRICĂ


Debitul de apâ al unui rîu variază, atât în timp cât şi în spaţiu, fiind în funcţie de felul
şi regimul de alimentare. În mod obişnuit, există o corelaţie între debit şi elementele
morfometrice ale secţiunii transversale (suprafaţa secţiunii, perimetrul udat, raza
hidraulică, adîncimea medie etc.) cât şi între debit şi niveluri.
Pentru stabilirea raportului ce există între debit şi niveluri, precum şi pentru celelalte
elemente hidrologice, este necesar sa se facă o serie de măsurători de debit la diferite
niveluri, în acelaşi punct, de preferinţâ la niveluri cît mai variate.
În practica hidrologică, măsurătorile de debit se fac sistematic, de câtre personalul
staţiilor hidrologice, la posturile hidrometrice, unde se fac observaţii asupra nivelurilor şi
asupra altor elemente hidrometeorologice.
Având un număr suficient de debite de apă măsurate la diferite niveluri, se poate
stabili, în majoritatea cazurilor, corelaţia între debite, niveluri şi celelalte elemente ce se
exprimă, de obicei, grafic sub forma unor drepte sau curbe (fig. 1). Graficul se
construieşte pe baza a două scări: una verticală, corespunzătoare nivelurilor (H, în cm),
iar alta orizontală, faţă de care se reprezintă valorile debitelor (Q, în m3/s), suprafaţa
secţiunii (Ω, în m2); viteza medie (Vm, în m/s) etc. În condiţii normale debitele măsurate
şi prelucrate corect se înscriu aproximativ pe o curbă cu convexitatea orientată spre axa
nivelurilor.
În condiţii naturale nu există întotdeauna o corelaţie uniformă a debitelor în funcţie
de nivelurile apei; sunt cazuri când la acelaşi debit al apei se pot observa diferite niveluri
şi invers. Acest fapt se poate produce datorită schimbării bruşte a pantei oglinzii apei (de

80
Hidrologie

exemplu, la creşterea sau scăderea nivelurilor), modificării albiei din cauza eroziunii sau
colmatării, remuului provocat de un baraj, datorită unei confluenţe, unui zăpor etc.
În toate aceste cazuri, punctele debitelor măsurate se situează dispersat pe graficul
de corelaţie (fig. 1), iar curba va fi posibil să se traseze numai printre puncte (cu
aproximaţie) sau printr-o serie de puncte stabilite ca centre de greutate ale unor grupuri
de puncte.
Cu ajutorul curbelor de corelaţie se poate stabili cu uşurinţă ce debite curg prin
secţiunea hidrometrică, numai prin simpla cunoaştere a valorii nivelului apei citit la miră.
În cazul unei curbe constante pentru o perioadâ de timp, pe baza cîtorva (15—20)
măsurători de debit, se pot stabili valorile debitelor zilnice pentru perioada respectivă,
după ce în prealabil s-a întocmit o tabelă — cheie tabelară — ce reprezintă relaţia
analitică între nivel şi debit, stabilită pe baza valorilor interpolate luate de pe grafic.

Fig.1. Corelaţia: niveluri-debite-


secţiune-viteză medie

Pentru valorile extreme (maxime şi


minime), dacă măsurătorile de debite
nu s-au putut face pe teren, în special
la niveluri maxime, debitul se deduce
prin extrapolarea curbelor de corelaţie,
conform anumitor procedee ce sînt studiate în hidrometrie.
La folosirea curbelor de corelaţie se presupune că albia rîului este stabilă,
nedeformabilă. Deoarece acest lucru nu se poate întîmpla în natură, curba de corelaţie
trebuie, din timp în timp, verificată prin repetarea măsurătorilor pe teren, iar cînd
abaterile sunt substanţiale, ea se reface.
Un fapt demn de remarcat este forma curbei de corelaţie pentru perioadele de iarnă,
care poate prezenta una sau mai multe variante, în funcţie de o serie de factori (prezenţa
sau lipsa podului de gheaţă, tipul fenomenelor de îngheţ din albie etc.). Pentru curba de
iarnă, ca regulă generală este apropierea ei mult spre scara nivelurilor (verticală).
Când lipsesc măsurătorile de debit din timp de iarnă sau numărul lor este insuficient,
calcularea debitelor zilnice lichide se face cu ajutorul curbei de vară, introducîndu-se o
corelaţie cu ajutorul unui coeficient de transformare (Kiarnă), al cărui mod exact de
stabilire este încă mult discutat astăzi.
Curba de corelaţie a nivelurilor cu debitele are o importanţă practică deosebită,
deoarece, pe baza unui număr relativ mic de debite măsurate şi a nivelurilor zilnice de la
un post hidrometric, avem posibilitatea să obţinem foarte simplu valorile debitelor de
apă, fără măsurarea lor continuă.

81
Hidrologie

DEBITE CARACTERISTICE
Debitele caracteristice sunt elemente de bază în diferite calcule hidrologice, în studii
de generalizare teoretică, în întocmirea unor proiecte etc. Ele se obţin pe baza curbelor
de durată anuale, putînd să fie exprimate în funcţie de durata asigurată sau în procente.
La un curs natural de apă se pot diferenţia următoarele debite caracteristice:
catastrofal (Qcat), debitul cel mai mare, care nu s-a înregistrat încă,dar care
poate surveni în viitor;
maxim maximorum (Qmax max) sau Q max, cel mai mare debit ce s-a înregistrat
pînă în prezent;
extraordinar (Qmaxex), debitul cel mai mare înregistrat într-o perioadă de 30 de
ani consecutivi:
maxim anual (Qmaxan), debitul cel mai mare înregistrat în una din cele 365
de zile ale anului, deci debitul cu durată de o zi pe an;
maxim normal (Qmax norm), debitul cu durată de 10 zile pe an, adică debitul
care s-a menţinut sau a fost depăşit în 10 zile dintr-un an;
mediu anual (Qman), media aritmetică a debitelor zilnice din cursul unui an;
normal sau debitul modul, debitul care reprezintă media aritmetică a debitelor
medii anuale pe o perioadă cât mai mare de ani consecutivi;
mediu, debitul pe o perioadă oarecare (o decadă, o lună, un anotimp); se notează
Qmvară, Qmiunie (de o lună), Qm 1 — 10 iulie (decadă) etc;
de etiaj (Qe), debitul cu durata de 355 de zile, adică 10 zile din an poate să existe
un debit mai mic decît Qe;
minim anual (Qmin an), debitul cel mai mic înregistrat în una din cele 365 de zile
ale anului;
minim minimorum (Qmin min), cel mai mic debit înregistrat vreodată.
În irigaţii, desecări şi alte lucrări hidrotehnice se determină şi debitele caracteristice
pe perioade diferite precum: 3 luni, 6, luni, 9 Iuni, care se obţin tot de pe curba de
durată.
Debitele caracteristice se mai pot exprima şi prin asigurarea procentuală, ceea ce
simplifică terminologia şi uşurează operaţiile de calcul. lată cîteva exemple de debite
carateristice exprimate în timp, procente şi asigurare:
Qmax an = durata 1 zi, reprezintă 0,3%, se notează Q0,3%;
Qmax norm = durata 10 zile, reprezintă 3%, se notează QM;
Qetiaj = durata 355 de zile, reprezintă 97%, se notează Q97%;
Qmin an = durata 365 de zile, reprezintă 99,7% se notează Q 99,7%.

Raportul dintre debitul maxim şi minim observat ilustrează constanţa debitelor unui
râu, ca şi coeficientul de torenţialitate. Cu cît raportul între cele două debite extreme ale
unui râu este mai mare, cu atât râul are un caracter mai torenţial şi invers. Pe teritoriul

82
Hidrologie

ţării noastre, acest raport variază: 1/16 pentru Dunăre; 1/130 pentru Someşul Mic, la
Cluj-Nappca; 1/110 pentru Someşul Mare, la Beclean; 1/933 pentru Bîrlad etc.

Scurgerea solida
Actiunile de eroziune cauzate de precipitatii, alternanta dintre inghet si dezghet
cat si de scurgerea lichida in bazinul receptie pe versanti si albiile râurilor conduc la
existenta unei cantitati importante de material solid care este transportat de ape de la
izvor catre varsare. Dupa dimensiunile particulelor erodate, acestea pot fi de diametre
mici sau foarte mici, constituind categoria aluviunilor in suspensie care, datorita
dimensiunilor fine si greutatilor mici, sunt transportate in masa apei pe distante foarte
mari sau de dimensiuni mari, bucati rupte din sol, care sunt cunoscute sub numele de
aluviuni târâte deoarece, datorita greutatilor si dimensiunilor mari, sunt târâte pe patul
albiei de curentul apei.
Transportul aluviunilor târâte depinde de dimensiunile solului dislocat si de debitul
si viteza curentului de apa. Un rol deosebit in formarea aluviunilor il joaca si factorii
geologici. Constitutia si rezistenta rocilor care formeaza solul determina gradul de
stabilitate al acestuia, rezistenta sa la actiunile de eroziune ale precipitatiilor sau scurgeri
lichide.
Factorii de influenta difera de la un punct la altul al unui teritoriu si din aceasta
cauza scurgerea solida prezinta, de regula, un caracter azonal.
Aluviunile, de toate categoriile, transportate in cursul scurgerii superficiale ajung
si in unitatile lacustre de toate tipurile, aprovizionate cu apa din apele curgatoare, in care
datorita vitezelor mici de deplasare a apei sau in conditiile stagnarii acesteia, datorita
greutatii proprii, se depun in timp pe fundul lacului, constituind categoria aluviunilor
sedimentate. Procesul de sedimentare al aluviunilor il intalnim si pe cursul apelor
curgatoare.
In lacurile de toate tipurile si bazinele piscicole prezenta aluviunilor fine sau
grosiere este determinata si de existenta valurilor sau curentilor, care actionand asupra
malurilor sau a barajelor construite pentru retinerea apelor provoaca erozinea acestuia.
Forta de erodare depinde de frecventa si intensitatea valurilor, iar transportul
materialului erodat este asigurat de curenti. Depunerea aluviunilor pe fundul lacurilor,
bazinelor piscicole sau al râurilor determina fenomenul de colmatare, proces mult mai
evident la lacuri si care exprima gradul de imbatranire al acestora.

Masurarea aluviunilor
Masurarea aluviunilor de toate tipurile se face dupa planul stabilit de masuratori,
prin prelevara de probe si analiza acestora. ln perioadele de aflenta a apelor aluvionate

83
Hidrologie

este indicat ca masuratorile sa fie executate la intervale de timp mai scurte, pentra a
putea urmari cu atentie procesul de aluvionare.
Prelevarea probelor de apa pentru masurarea aluviunilor in suspensie se
realizeaza in verticalele de rada sau pe profile la lacuri, in profilul mirei la rauri sau pe
profilele stabilite in cadrul masuratorilor expeditionare, folosind batometrele .
In cazul unitatilor in care nu exista curenti se pot folosi batometrele cu umplere
instantanee, iar pentru lacurile cu curenti sau rauri se recomanda folosirea batometrelor
cu umplere lenta.
In practica hidrometrica de la noi, pentru recoltarea probelor de apa cu aluviuni,
cu umplere instantanee se foloseste batometrul din fig. 1. Este format dintr-un cilindru
de tabla, cu capacitatea de 1-2. litri, având un diametru interior de 8-10 cm , deschis la
ambele capete. Se introduce deschis la ambele capete in apa, la adancimea dorita si
dupa ce apa a patruns in cilindru cele doua deschideri se inchid cu doua capace
prevazute cu garnituri pentru etansare.

Fig. 1 Batometrul Jukovski


Inchiderea celor doua capace se face automat, prin intermediul unui cablu, care
tras de pe vas actioneaza doua arcuri care tin cele doua capace deschise. Ridicat la
suprafata, batometrul plin cu proba de apa, se deschide la un capat si se goleste intr-un
vas de continutul de apa. In lipsa batometrelor, pentru preluarea probelor instantanee se
folosesc si sticle simple cu capacitatea de 1-2 litri, care se introduc cu o tija pentru
umplere la adancimea dorita. Pentru preluarea probelor de apa, in bazinele cu curenti se
folosesc aparatele de umplere lenta, de tipul sticlelor cu ajutaje (fig.2)

Fig. 2 Sticla cu ajutaje

84
Hidrologie

Acest instrument este format dintr-o sticla cu capacitatea de 1 litru, prevazuta cu


ajutaje de diametre diferite si este fixata pe o tija intr-un ghidaj metalic orientat la 25 -
30 grade fata de orizontala. Sticla este prevazuta cu un gat larg si care se inchide etans
cu un dop. Patrunderea apei in sticla se face cu ajutajul orientat cu deschiderea in sensul
curentului, iar prin celalalt ajutaj, indreptat in sens opus, se face eliminarea aerului din
sticla. Ajutajele in mometul recoltarii probei de apa, trebuie sa fie situate in acelasi plan
vertical. Tija, pe care este montat ghidajul sticlei, este prevazuta la partea inferioara cu
un lest pentra a usura plasarea sticlei la adancimea dorita si lateral cu o aripa pentru
orientarea intregului angrenaj astfel ca sticla sa stea transversal pe curent si sa poata
recolta proba. La aparatele de umplere lenta viteza de patrundere a apei in sticla este
reglata prin diametrele ajutajelor si prin distanta pe verticala, dintre cele doua ajutaje.
Continutul probelor luate in mai multe puncte se toarna in sticle etichetate pe care
se noteaza data, ora si numarul profilului de unde a fost recoltata proba.
Probele transportate in laborator se filtreaza cu ajutorul unor hartii de filtru
speciale, pregatite pentru dimensiunile palniilor folosite si cântarite inainte de folosire.
Greutatea filtrului uscat se inscrie, dupa cantarire, pe fiecare filtru in parte.
Filtrarea probelor se poate face pentru fiecare sticla in parte sau pe stative special
amenajate pentru filtrare (fig 3).
Pe stativ, apa filtrata se scurge pe jghiaburi asezate inclinat, colectându-se toata
intr-un vas. In timpul filtrarii, pe hartia de filtru raman aluviunile existente in proba de
apa. Filtrul cu aluviuni se usuca apoi intr-o etuva la o temperatura de 105°C, dupa care
se cântareste din nou. Diferenta de greutate intre cele doua cantariri reprezinta
greutatea aluviunilor, din proba de apa, care se exprima in grame.

Fig. 3 Stativ pentru filtratrea aluviunilor


Pentru a se evita unele greseli la prelucrarea datelor culese este necesar ca toate
datele sa fie inscrise pe un tabel in care sa se inregistreze: data prelevarii probei,
numarul sticlei, profilul si punctul de unde s-a luat proba, greutatea hartei de filtru
inainte de filtrare, greutatea hartiei de filtru dupa filtrare si uscare si diferenta dintre

85
Hidrologie

aceste doua greutati sau mai corect greutatea aluviunilor din proba, dupa care se
calculeaza si se inscrie turbiditatea apei in profil.
Aluviunile târâte le intalnim, in special, in râuri si lacurile alimentate de rauri, ca
de exemplu in lacurile de acumulare in scop hidroenergetic sau pentru irigatii, in special
in zona de varsare a râului acolo unde curentul este mai puternic si poate transporta
aluviunile grosiere de fund.
Cantitatea cea mai mare de asemenea aluviuni o intalnim in timpul unei viituri
mai prelungite sau imediat dupa producere a unei viituri puternice dar de scurta durata.
Pentru recoltarea probelor se foloseste batometrul de fund (fig. 4) sau batometrul
cu sita ( fig. 5).
Instrumentele se introduc pe fundul albiei cu gura de intrare deschisa si orientata
spre curent, asteptandu-se intre doua si zece minute sa patrunda aluviunile de fund in
interior.

Fig. 4 Batometrul
a. vedere generala b. sectiune longitudinala

Fig. 5 Batometrul cu sita

Dupa acest interval de timp instrumentul se ridica la suprafata, aluviunile retinute se


rastoarna intr-un vas si apoi se spala batometrul cu un jet de apa pentru a transmite in
vas si ultimele resturi retinute in batometru.
Dupa aceste operatii aluviunile retinute in vas sunt lasate sa se scurga si apoi sa
se usuce. Probele uscate se cantaresc si apoi se reporteaza gretatea masurata la
sectiunea gurii batometrulul pentru a determina greutatea aluviunilor târâte, captate pe
unitatea de lungime. Dupa cantarire asupra aluviunilor târâte se fac si analize
granulometrice prin cernerea lor intr-un set de site cu ochiuri din ce in ce mai mici si care

86
Hidrologie

le sorteaza pe dimensiuni. Stabilind in cadrul ecartului de dimensiuni gasite la cernere,


anumite trepte si raportand greutatea aluviunilor gasite la fiecare treapta la greutatea
totala a alaviunilor, putem afla raportul sau procentul aluviunilor pentru fiecare treapta
de dlmensiune.
Aluviunile in suspensie si cele târâte aduse din bazinul de receptie de raurile
afluente sau purtate dintr-un punct in altul al lacului, de curenti, ajung la un moment
dat in zone mai linistite unde se depun, acumulandu-se in timp cantitati impotrante care
provoaca procesul de colmatare al lacului sau riului. Aceasta sedimentare a aluviunilor
este un proces firesc in viata lacurilor, colmatarea fiind in stransa depedenta cu varsta
lor.
Pentru bazinele piscicole colmatarea reprezinta un fenomen important si cu
implicatii in activitatea productiva. Depunerea aluviunilor in timp, provoaca ridicarea
cotei fundului bazinelor, scaderea fireasca a nivelului apei, faciliteaza invazia vegetatiei si
determina pierderea unor portiuni din suprafata exploatabila piscicol. Pentru studiul
aluviunilor depuse la fundul râului, lacului este necesar sa sa ia probe de fund cu ajutorul
unei drage (fig. 6) care se lanseza la apa mecanic.
Materialul recoltat cu draga se depune pe vas, se usuca, se cantareste si apoi se
trece la masurarea dimensiunilor.
Pentru matierialul grosier recoltat masurarea particulelor se poate face cu rigla,
iar materialul de dimensuni mai mici se cerne in setul de site cu ochiuri din ce in ce mai
mici.

Fig. 6. Draga-pentru recoltat aluviuni

Pe diferitele trepte de dimensuni stabilite se fac cantariri separate, rezultatele


putand fi inscrise pe o curba granulometrica. Aceasta curba poate reda greutatea fiecarei
trepte de dimensiune stablita pentru granule sau in procente daca raportam greutatea
fiecarei trepte la greutatea totala a probei recoltata.
Cantitatea de aluviuni depusa precum si intensitatea colmatarii nu prezinta o
repartizare uniforma pe toata suprafata lacurilor si mai ales la lacurile cu afluenti sau
lacurile de acumulare. La aceste tipuri de lacuri se pot distinge mai multe sectoare in
care actiunea de depunere a aluviunilor se face diferentiat. Un prim sector este

87
Hidrologie

reprezentat de coada lacului in care, de regula, intalnim cursurile de apa care


alimenteaza lacul si unde prezenta aluviunilor târâte sau in suspensie este notabila mai
ales in perioadele de viitura. Daca unele lacuri primesc afluenti si in alte puncte decat
coada lacului sau au unul sau mai puncte de alimentare, atunci cele mai mari depuneri le
intalnim in acele zone. Cel de-al doilea sector este reprezentat de partea centrala a
lacului unde influenta curentilor este mai redusa, deci si aportul de aluviuni este mai mic.
O alta zona caracteristica este zona malurilor unde actiunea valurilor si a sloiurilor
provoaca procese de eroziuni mai puternice si, ca o consecinta directa, in aceasta zona
depunerile de material grosier si aluviuni de dimensiuni mai mici sunt apreciabile. Un
ultim sector esta reprezentat de zona limitrofa barajului, unde adancimile sunt cele mai
mari, actiunea curentilor mica si in care inregistram cel mai scazut proces de depunere
de aluviuni.
Masuratorile privind prezenta si gradul de marime al depunerilor de aluviuni se fac
diferentiat pe sectoare, astfel ca:

a. In primul sector, cel de la coada lacului sau al punctelor de alimentare, este


indicat sa se execute ridicari topografice si masuratori batimetrice la intervale
precise si in special dupa fiecare viitura, valorile masurate sa fi
b. inscrise pe planuri si se compare rezultatele obtinute la fiecare masuratoare
pentru a uramari evolutia procesului de colmatare precum si modul in care sunt
afectate de acest proces diferitele sectoare ale zonei cercetate. La fiecare
masuratoare trebuie recoltate probe din toate tipurile de aluviuni (in suspensie,
târâte sun sedimentate), care se analizeaza global cat si granulometric,
deterninindu-se greutatea, dimensinile precum si natura lor;

c. in zonele centrale si de langa baraj se executa masuratori asupra aluviunilor in


suspensie, in puncte fixe (verticalele de rada) prin prelevari de probe dupa un
program stabilit si analiza lor cantitativa Pentru aluviunile sedimentate, se
executa recoltari de probe cu draga cara sint apoi analizate din punct de vedere al
naturii sedimentelor.granulometric si prin recoltari efectuate in dlferite puncte sa
stabileste distributia depunerilor de aluviuni si concentratia in aceste zone;

d. in sectorul de mal se executa masuratori pentru determinarea gradului de marime


al proceselor de eroziune, depunerile de material erodat precum si transportul
acestora de-a lungul malului:
Este limpede ca procesul de aluvionare la lacurile cu suprafete mai mari se petrece
intr-un timp mai indelungat si de aceea masuratorile privind aluviunile de toate tipurile se
executa pe baza unui program in care investigatiile se fac esalonat, pe tot parcursul
anului si in special in perioadele ce urmeaza viiturilor.

88
Hidrologie

Pentru lacurile si bazinele mai mici, procesul de colmatare este mai intens si se
petrece intr-o perioada de timp mai scurta, mai ales cand alimentarea se realizeza dintr-
un curs de apa ce dreneaza un bazin hidrografic. Din aceste motive, masuratorile privind
cantitatea de aluviuni ce patrunde in lac, modul in care se distribuie aluviunile pe
suprafata lacului si felul in care se sedimenteaza, se fac la intervale mai scurte de timp,
iar in perioadale de golire a cuvetei lacului se executa ridicari topografice, in zonele in
care intalnim depuneri de aluviuni, precum si foraje si prelevari de probe pentru studiul
depunerilor, al evolutiei acestor depuneri si al naturii lor. Materializarea profilelor si a
bazelor de masuratori se face cu ajutorul pichetilor sau al bornelor.

Calculul turbiditatii
Deterrninarea continutului de aluviuni in suspensie existent in apa raurilor sau
lacurilor se face prin prelevarea de probe de apa cu ajutorul batometrelor, buteliilor cu
ajutaje sau a sticlelor simple odata ca operatiunea de masurare a vitezei executata cu
morisca hidrometrica si determinarea turbiditatii in punctul de luare a probelor prin
metodele studiate anterior.
Turbiditatea (ρ ), se exprima in grame la litru de apa sau kilograme la metrul cub
de apa.
In verticalele de viteze stabilite, sau verticalele de prelevare a probelor in lacuri,
se recolteaza probe de apa. Daca apa contine cantitati reduse de aluviuni, apa
prezentand-se la vedere suficient de limpede, se recomanda recoltarea in fiecare punct a
unei cantitati mai mari de apa (2-10 litri) pentru a putea asigura obtinerea valorii
turbiditatii mai apropiata de realitate. In alte conditii se recolteaza din fiecare punct cate
un litru de apa.
Prin filtrarea apei si cantarirea filtrelor uscate la etuva, (dupa cantarirea prealabila
a filtrelor inainte de folosirea lor), prin diferenta de greutate se obtine cantitatea de
aluviuni retinute de filtru exprimata in grame la litru prin raportul intre greutatea
aluviunilor retinute si volumul apei filtrate.

G gr grx 1000
ρ = = = gr / lsau 3
= gr / m 3
V 1litru m

Pentru calculul debitului de aluviuni valoarea turbiditatii se exprima in gr/m3.


Turbiditatea apei, datorita gravitatiei creste de la suprafata apei spre fundul sectiunii. Din
aceste motive in calculele ce se fac privind debitul aluviunilor in suspensie se folosesc,
similar cu valorile de viteze, turbiditati medii pe verticala.

89
Hidrologie

In acest sens la masurarea turbiditatii se recolteaza probe din punctele standard,


calculul turbiditatii medii pe verticala facandu-se prin aceleasi relatii ca si la viteze si
anune:
In cazul masurarii turbiditatii in 5 puncte :

ρsupr +3ρ0,2h +3ρ0,6h + 2ρ0,8h + ρfund


ρmediu=
10
In cazul masurarii turbiditatii In 3 puncte:

ρ0,2h + 2ρ0,6h + ρ0,8h


ρmediu =
4
In cazul masurarii vitezei si a turbiditatii in 2 puncte:

2 ρ 0 , 2 h + ρ 0 ,8 h
ρ mediu =
2
In cazul masurarii vitezei si a turbiditatii intr-un singur punct, la suprafata sau 0,6 h:

ρmediu = ρsup *k1

ρmediu = ρsup *k2


In aceste relatii coeficientii de corectie k1 si k2 au valori ce se determina pe baza
raportului intre valorile turbiditatii realizate pe baza masuratorilor complete si cele
masurate la suprafata si respectiv 0,6 h :

ρ mediu ⋅complet
K1 =
ρ sup
ρ mediu ⋅complet
K1 =
ρ 0 ,6 h
Pentru simplificarea operatiunilor de calcul, pe baza de masuratori complete ale
turbiditatii si debitelor de apa si masuratorile corespondente la 0,6 h si suprafata se
pot construi grafice de corelatii ale coeficientilor de trecere K1 si K 2 pe baza relatiilor:

pentru turbiditate:

ρ med = f (ρ 0 , 6 h )

ρ med = f (ρ sup )
In afara metodei analitice, prezentata mai inainte pentru determinarea turbiditatii
medii pe verticala se mai pot folosi, la fel ca si Ia determinare vitezelor medii, metoda
grafoanalitica si grafomecanica. Pentru aplicare acestor metode este necesar sa se
construiasca, la scara,epura turbiditatii, pe baza masuratorilor facute in punctele

90
Hidrologie

standard, dupa care calculul turbiditatii se face aplicand aceleasi metode ca in cazul
determinarii vitezelor medii.

Calculul debitului de aluviuni in suspensie


Debitul de aluviuni in suspensie exprima cantitatea de aluviuni in suspensie care
trece printr-o sectiune de rau in unitatea de timp. Acest debit se noteaza cu litera R, se
exprima in kg/sec sau tone/an.
In mod analog ca si la calcularea debitului lichid,operatiunea incepe cu masurarea
pe teren si transpunerea pe un grafic, la scara, a sectiunii raului unde se executa
masuratoarea, respectand sistemul de lucru indicat anterior pentru aceasta operatiune.
In practica masuratorilor hidrometrice, pentru calculul debitului de aluviuni in suspensie,
turbiditatea nu se masoara in toate verticalele de viteza si de regula probele de apa se
iau din doua in doua verticale sau chiar mai rar. In orice caz aceste verticale se aleg
astfel încât sa se asigure recoltarea de probe la cele doua maluri si la mijlocul sectiunii
raului si se mentin aceleasi toata perioada de timp.
Masuratori complete se fac la anumite intervale pentru control.
In fig. 7 se prezinta o sectiune de riu in care s-au stabilit un numar de 5 verticale.

Fig. 7 Schema de calcul al debitului de aluviuni in suspensie intr-o sectiune de riu

Masurarea debitului lichid se efectueaza prin masuratori de viteze complete, in toate cele
5 verticale stabilite, in timp ce, pentru masuratoarea debitului de aluviuni in suspensie
se stabileste prelevarea de probe pentru aluviuni numai in trei verticale si anume
verticalele 1, 3 si 5.
La fel ca si in cazul debitului lichid si calculul debitului de aluviuni in suspensie se poate
efectua printr-una din cele trei metode cunoscute si anume:
a. metoda analitica;
b. metoda grafoanalitica;
c. metoda grafomecanica.

91
Hidrologie

Pentru aplicarea metodei analitice, dupa trasarea sectiunii raului si stabilirea elementelor
geometrice ale acesteia, se preleveaza probe de apa pentu aluviunile in suspensie in
verticalele 1, 3 si 5 in fiecare din acestea, in functie de adincime siprogramul stabilit, in
5, 3, 2 sau un singur punct.
Cu ajutorul acestor probe de apa se trece la calcularea turbiditatii in fiecare punct
masurat. Valoarea turbiditatii (ρ) se exprima in gr/litru si se transforma in gr/mc.

Metodologia de calcul al debitului de aluviuni in suspensie prevede urmatoarele:


a. determinarea debitului unitar de aluviuni in suspensie ( α ) care reprezinta
cantitatea de aluviuni, masurata in grame sau kilograme, car trece in unitatea de timp
(secunde), prin unitatea de suprafata (cm2 sau m2 ). Valoarea se obtine multiplicand
turbiditatea cu fiecare viteza din fiecare punct de masurare si se exprima in gr/sec.cm2
sau kg/sec. m2.
In cazul masurarii vitezelor si turbiditatii in 5, 3 sau 2 sau 1 punct valorile debitelor
unitare sunt urmatoarele:
- in cinci puncte:

αsupr =Vsuper*ρsuper () m/sec x gr/m = gr/sec.m 3 2


)

α 0 ,, 2 h = V 0 , 2 h * ρ 0 , 2 h

α 0 ,, 6 h = V 0 , 6 h * ρ 0 , 6 h

α 0,,8h = V0,8h * ρ0,8h


α fund = V fund *ρ fund

- in trei puncte:

α 0,, 2 h = V0, 2 h * ρ 0, 2 h ( m/sec x gr/m3 = gr / sec.m2)

α 0 ,, 6 h = V 0 , 6 h * ρ 0 , 6 h

α 0,,8h = V0,8h * ρ0,8h


- in doua puncte:

α 0,,2h = V0,2h * ρ0,2h ( m/sec x gr/m3 = gr / sec.m2)

α 0 ,, 8 h = V 0 , 8 h * ρ 0 , 8 h

92
Hidrologie

- intr-un singur punct

α 0 ,, 6 h = V 0 , 6 h * ρ 0 , 6 h ( m/sec x gr/m 3
= gr / sec.m2)

αsupr = Vsuper * ρsupr


aplicandu-se in aceste ultime doua cazuri si coeficientii de corectie respectivi.

b. determinarea debitelor unitare medii pe verticale( α m ) cu ajutorul valorilor debitelor

unitare ( α ) aplicand principiul de calcul al vitezelor medii pe verticala:

- in cazul calcularii debitului unitar in 5 puncte;

α + 3α + 3α + 2α + α
α m = sup r 0 ,2 h 0 ,6 h 0 ,8 h fund

10
- in cazul calcularii debitului unitar in 3 puncte;

α + 2α + α
α m = 0 ,2 h 0 ,6 h 0 ,8 h

4
- in cazul calcularii debitului unitar in 2 puncte.

α + α
α m = 0 ,2 h 0 ,8 h

2
- in cazul calcularii debitului unitar intr-un singur punct, fie cel de la suprafata sau 0,6h
acest debit se considera ca fiind debit unitar mediu.

c. determinarea debitelor unitare medii intre verticale .


Deoarece in exemplul ales, masuratorile de aluviuni in suspensie s-au realizat in
verticalele 1,3,si 5 rezulta ca acest calcul se va efectua intre aceste verticale, deci:
2
α 0 −1m = α m1
3
α m1 + α m3
α m1− 3 =
2
α m3 + α m5
α m3− 5 =
2
2
α m5− 0 = α m5
3

d.determinarea sectiunilor partiale de rau (ω), care se vor exprima in m2


1
ω1 = b0 * h1
2

93
Hidrologie

h1 + h3
ω2 = (b1 + b2 )
2
h3 + h5
ω3 = (b3 + b 4 )
2
1
ω 4 = b5 * h5
2

e. se calculeaza debitele partiale de aluviuni in suspensie (ΔR) (gr/sec. m2 x m2= gr/sec)


α m1 + α m3
ΔR2 = * ω2
2
α + α
Δ R3 m3 m5
*ω3
2
2
ΔR4 α m5 * ω 4
3

f. se calculeaza debitul total de aluviuni in suspensie (R)


4
Rgr/sec = ∑ ΔR = ΔR + ΔR
1
1 2 + ΔR3 + ΔR4

Acest calcul al debitului de aluviuni in suspensie se poate prezenta, cu aceleasi date, sub
forma tabelara:

Calculul debitului de aluviuni in suspensie


Tabel 2
Debitul
Debitul unitar
Debitul unitar Suprafata Debite partiale total de
Verticala de mediu intre
mediu intre verticale R aluviuni in
viteza 2
verticale 2
( gr/m ) (m ) (gr/sec) suspensie
(gr/sec.*m2)
R (gr./sec)
1 2 3 4 5 6

2 2
0 0 α m1 ω1 α m1 * ω1
3 3
α m1 + α m3 α m1 + α m3
1 α m1 ω2 ω2
2 2
α m3 + α m5 α m3 + α m5
3 α m3 ω3 ω3
2 2
2 2 4
5 α m 5
3
α m 5 ω5
3
α m5 ω4 R= ∑ ΔR
1

94
Hidrologie

Dupa calcularea debitului de aluviuni in suspensie (R) se calculeaza, de regula si


valoarea turbiditatii medii pe profil, cu ajutorul relatiei:
R
ρ med =
Q
In care: R - reprezinta debitul total de aluviuni in suspensie; Q - debitul total de apa in
profilul respectiv.
Turbiditatea medie pe profil se exprima in grame/litru sau Kg/ m3, dupa cum sunt
exprimate R si Q.
Calculul debitului de aluviuni in suspensie prin metodele grafoanalitica si
grafomecanica comporta in general aceleasi operatiuni ca si la calculul analitic prezentat
cu singurele deosebiri ca:
a. daca masurarea vitezelor si a turbiditatii in verticalale stabilite si dupa calculul
debitelor unitare de aluviuni in suspensie, cu aceste valori se construiesc la scara
epurele respective
b.determinarea vitezelor medii, a turbiditatii medii si a debitelor medii de aluviuni pe
verticala, se face prin planimetrarea epurelor respective (metoda grafomecanica) sau
prin calcularea suprafetei epurei prin metode analitice (metoda grafoanalitica).
Suprafetele planimetrate sau calculate se impart la adancimea raului in verticala
respectiva sau se imparte in fasii egale calculandu-se valorile medii .
c.dupa calcularea debitelor elementare de aluviuni in suspensie pe fiecare verticala,
debitelor unitare medii, cu aceste valori se construiesc epurele respective care se
planimetreaza sau se calculeaza marimea suprafetei.
In rest se respecta acelasi procedeu ca la determinarea debitului de aluviuni prin
metoda analitica.

95
Hidrologie

6 LIMNOLOGIE
Limnologia este o ramură a hidrologiei care se ocupă cu studiul lacurilor (naturale
si artificiale). Lacurile fac parte din categoria apelor stătătoare.
Formele negative de teren, reprezentate de depresiunile existente pe suprafaţa
pământului, cunoscute sub denumirea de cuvete sau loji, împreună cu apele care le
acoperă formează lacurile. Sursa de aprovizionare cu apă o constituie precipitaţiile.
Suprafaţa şi adâncimea lor diferă de la un lac la altul, iar procesele fizice, chimice şi
dinamice se deosebesc de cele ale apelor subterane ori ale apelor curgătoare. Lacurile
sunt răspândite aproape în toate regiunile climatice. Ca urmare, deosebim lacuri din
zonele cu climă umedă şi temperată şi lacuri din zonele aride şi uscate. Lacurile din
zonele cu climă umedă şi temperată sunt cele mai numeroase, au un volum mare de apă,
prezintă un regim de alimentare pluvială, pluvio-nivală, -nivo-pluvială sau nivală, sunt
dulci şi se caracterizează prin scurgere de suprafaţă. Această grupă de lacuri are legătură
cu Oceanul Planetar şi formează categoria de lacuri cu scurgere (Bucura, Zănoaga,
Capra, Bâlea, Bistreţu, Căldăruşani din Romania; Baikal, Issîk-Kul, Matana, Biwa din
Asia; Victoria, Tanganyika, Malawi din Africa; Superior, Huron, Michigan, Erie, Ontario,
Lacul Urşilor, Sclavilor, Winnipeg din America de Nord; Titicaca şi Maracaibo din America
de Sud). Lacurile din zonele aride şi uscate sunt puţine şi lipsite de scurgere, au un
volum redus de apă, sunt adesea sărate şi prezinta un regim de alimentare pluvială sau
pluvio-nivală. Nu au legătură cu Oceanul Planetar şi formează categoria de lacuri făra
scurgere. Exemple de lacuri fără scurgere sunt Ech-Chergui, El Hodna, Zahrez, Ciad din
Africa; Marea Moartă, Aral, Caspica din Asia, Techirghiol, Lacul Sărat din România. Pe
suprafaţa Pămîntului se află circa 1 000 000 lacuri, care totalizează 2,1 mil. kmp, adică
1,4% din suprafaţa uscatului sau cu ceva mai puţin decît Marea Mediterana. Ele
însumează un volum de aproximativ 700 mii km3 apă. Cele mai multe lacuri(60%) se află
răspândite în Finlanda, fosta U.R.S.S.,Suedia şi Canada. Adâncimea apelor variază de la
un lac la altul. Valorile cele mai mari se întâlnesc la lacurile de origine tectonică. Lacul
Baikal are cea mai mare adîncime, de 1 741 m.

Originea cuvetelor lacustre


Prin noţiunea de lac se înţelege legătura organică ce există între apa şi cuvetă.
Aceste două elemente formează un tot unitar şi nu pot fi studiate decat împreună. Apa
din cuveta lacurilor are o origine continentală, în sensul că provine din ploi, zăpezi sau
izvoare. Formează categoria de lacuri care n-a făcut parte niciodată din Oceanul Planetar.
In afară de acestea, se găsesc şi lacuri relicte sau resturi de mări geologice (Marea

96
Hidrologie

Caspică). La formarea cuvetelor lacustre participă fie agenţii interni, fie agenţii externi.
Factorii interni (endogeni) dau naştere la cuvete cu suprafeţe şi adâncimi mari, iar după
umplerea lor cu apă sunt considerate lacuri de origine tectonică şi vulcanică. Factorii
externi (exogeni) participă, de asemenea, activ la formarea lacurilor.

97
Hidrologie

98
99
100
101
102
103
Hidrologie

10

104
Hidrologie

105
Hidrologie

106
Hidrologie

107
108
Hidrologie

109
Hidrologie

110
Hidrologie

111
112
113
7 NOŢIUNI DE TELMATOLOGIE ∗

Consideratii generale
Mlaştinile se formează în condiţiile unui climat cu umiditate abundentă, evaporaţie
scăzută şi în prezenţa unui strat impermeabil lipsit de scurgere superficială. In această
situaţie rezultă un exces de apă care, de regulă, se acumaleaza în spaţiile terestre cu
forme negative de relief, unde se dez-voltă o vegetaţie hidrofilă şi higrofilă ce
favorizează, în ultimă instanţă, procesul de turbifiere. E. Pop (1960) consideră mlaştină
„o formaţiune biogeografică acvatică neaerisită, ale cărei plante în loc să putrezească sau
să se mineralizeze, după moarte se turbifică aglomerându-se, în cele din urmă, la fund
sub formă de zăcămînt turbos". Sub influenţa condiţiilor hidroclimatice menţionate,
mlaştinile se pot forma pe luncile râurilor, pe interfluvii, pe terenurile împădurite, la baza
versanţilor muntoşi sau deluroşi şi pe spaţiul lacurilor colmatate.
In luncile râurilor, datorită inundaţiilor şi revărsărilor, se creează un surplus de
umiditate care favorizează dezvoltarea unei vegetaţii abundente higrofile. Aceasta, cu
timpul, este înlocuită de muşchi şi rogozuri şi transformată în mlaştini de luncă sau
mlaştini comune. Pe terenurile împădurite, tot ca urmare a excesului de umiditate,
rezultat din precipitaţiile bogate, din menţinerea unei evaporaţii reduse şi a unei infiltraţii
aproape inexistente din cauza solurilor impermeabile, iau naştere tinoavele sau mlaştinile
oli-gotrofe, formate din sphagnete. Aceste mlaştini împiedică aerisirea par-terului, unde
se află rădăcinile arborilor, aşa încât pădurea este distrusă cu timpul. Tot sub influenţa
condiţiilor hidrice excedentare, mlaştinile se mai pot forma la baza versanţilor (prin
apariţia la zi a nivelului freatic), pe interfluvii etc.
O evoluţie mai complexă o au mlaştinile care iau naştere în depresiunile lacustre.
Acestea, în urma intensificării procesului de colmatare, încep să se acopere cu vegetaţie
acvatică. Acţiunea continuă până ce toată suprafaţa lacului este invadată de vegetaţia
hidrofilă (muşchi, rogoz, trestie, păpuriş) şi transformată într-o mlaştina ierboasă de
depresiune. Apoi, prin acumularea continuă a ierburilor moarte, se transformă într-un
zăcământ de turbă, unde speciile de muşchi şi rogoz sunt înlocuite cu tufişuri şi esenţe
lemnoase. în felul acesta, mlaştina ierboasă trece în stadiul de împadurire sau de
tranziţie. Cu timpul, vegetaţia lemnoasă începe să fie înlocuită cu muşchiul Sphagnum,
iar mlaştina trece în stadiul de sphagnete, avînd formă convexă, bombată.


sursă: Ion Pişotă, Iuliu Bută. 1983. Hidrologie. Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, p. 311-314

114
Hidrologie

Clasificare
După modul de alimentare cu apă, după forma suprafeţei şi componenţa
vegetaţiei, mlaştinile se împart în trei grupe: eutrofe, mezotrofe şi oligotrofe.
ˆ Mlaştinile eutrofe se află răspîndite pe spaţiul lacurilor colmatate, în luncile râurilor
frecvent inundate şi în jurul izvoarelor lor. Suprafaţa lor este plană sau joasă
(concavă). Se alimentează din precipitaţiile atmosferice, din apele care se revarsă
din albia minoră a rîurilor şi din apele freatice bogate în săruri nutritive. Sub
influenţa unui substrat suprasaturat cu apă şi bogat în substanţe hrănitoare se
dezvoltă o vegetaţie de baltă, alcătuită din numeroase specii de fanerogame:
Phragmites communis, Typha latifolia, Glyceria fliiitans, Scirpus silvaticits, Carex
vulpina, C.flava, C acutiformis, Dryopteris Hrelepteris, Equisetum palustre, E.
limosum, Potentilla tormentilla, Comarum palustre, Lythrum salicaria, Angelica
silvestris, Ranunculus flammula, Lysimachia vulgaris, Prunella vulgaris, Eriophomm
latifolium etc. Pe lângă vegetaţia ierboasă, în cuprinsul mlastinilor eutrofe cresc şi
specii lemnoase (Salix repens, S. cinerea, S. fragilis, Betula pubescens, B.
verrucosa). Mlaştinile eutrofe se întâlnesc în zona climatului temperat şi a
climatului subpolar de tundră. La noi în ţară, apar în luncile unor râuri (Someş,
Mureş Crasna, Siret, Prut, Călmatui, Colentina), Delta Dunării şi în depresiunile
intramontane (Giurgeu, Ciuc, Ţara Bîrsei). Procesul de turbificare este intraacvatic
(sub nivelul apei de suprafaţă); de aceea turba este pământoasă.
ˆ Mlaştinile oligotrofe se dezvoltă în regiunile cu climat umed şi rece. La noi în ţară
sunt .numite „tinoave" şi se află situate în regiunile carpatice şi subcarpatice, între
500 şi 1500 m. Se alimentează predominant din precipitaţiile atmosferice, iar solul
şi apa unde acestea se formează sunt sărace în săruri nutritive. Din această cauză,
componenţa lor floristică este săracă. Predomină speciile de Sphagnum fuscum, S.
rubellum, S. rnedium, S. papillosum, S. molluscum. Muşchiul Sphagnum se
dezvoltă sub forma unui covor cu aspect bombat, convex. Acest covor este
împestriţat şi de alte specii de plante. Mlaştinile oligotrofe sunt răspândite în
Europa nordică, Canada şi Alaska, iar la noi în Carpaţii Orientali (Munţii Harghita,
Depresiunea Dornelor, Munţii Maramureş, Gutîi etc.) şi Munţii Apuseni (regiunea de
izvoare a Someşului Rece şi Someşul Cald).
ˆ Mlaştinile mezotrofe ocupă o poziţie intermediară sau de tranziţie între cele
oligotrofe şi eutrofe, atât prin componenţa floristică, cât şi prin gradul de
mineralizare a apelor.

Regimul hidrologic al mlaştinilor


Mlaştinile turboase ocupă 87 — 97% apa şi între 3 şi 13% substanţă uscată. în
funcţie de legătura care o are cu zăcămîntul de turbă, apa se împarte în două grupe: apa

115
Hidrologie

liberă, care circulă sub influeriţa forţei de gravitaţie şi este separată de turbă, şi apa
legată de zăcământul de turbă. Apa liberă se prezintă sub forma unor lacuri, ochiuri de
apă, canale, râuleţe etc, alimentate din ploi, zăpezi şi din revărsarea rîurilor.
Apa legată de zăcămîntul de turbă apare sub formă de apă capilară, coloidală,
osmotică şi apă de hidratare.
a)Apa capilară circulă prin golurile capilare aflate între fibrele şi particulele de turbă,
sub influenţa forţelor capilare. Poate fi îndepărtată din zăcămîntul de turbă prin
procesul de evaporare.
b) Apa coloidală face parte din amestecul coloidal şi este compusă din apă şi din
particule extrem de fine de turbă. Se poate rediice prin uscarea turbei.
c) Apa osmotica se află în interiorul celulelor vegetale nedistruse şi poate fi
îndepărtată numai prin distrugerea chimică a acestor celule.
d) Apa de hidratare intră în compoziţia turbei ca orice compus chimic. Regimul
hidiologic al mlaştinilor se caracterizează prin procesul de alimentare, prin circulaţia
apei şi prin variatiile de nivel.
Mlaştinile au mai multe surse de alimentare: precipitaţiile atmosferice, izvoarele şi
cursurile de apă care se revarsă periodic. Mlaştinile oligotrofe au ca sursă principală în
alimentarea lor precipitaţiile atmosferice. Apele de suprafaţă contribuie în procesul de
alimentare cu o cantitate foarte redusă. Aceste mlaştini se dezvoltă în condiţiile climatului
umed şi poartă numele de mlaştini ombrogene. Mlaştinile eutrofe se alimentează, fie din
apele subterane, fie din apele râurilor şi izvoarele. Atunci când se alimentează în
principal din apele subterane, alcătuiesc tipul de mlaştini topogene, iar când în
alimentarea lor predomină sursele provenite din apele râurilor sau a izvoarelor,
alcătuiesc tipul de mlaştini soligene.
Circulaţia apelor depinde de permeabilitatea zăcămintelor de turbă şi de gradul de
descompunere a acestora. Ea are loc prin infiltrarea apelor pe verticală şi prin şanţurile
de desecare. Infiltrarea apelor este în funcţie de calitatea turbei şi de grosimea acesteia.
în mlaştinile cu Sphagnum (oligotrofe), cu grosimi de 1 - 2 m, viteza de infiltrare va fi
foarte activa în orizontul superior (2 - 3 cm/s) şi extrem de redusa (0,005 cm/s) la
adîncimea de 1 m. In cazul mlaştinilor eutrofe, viteza de infiltrare a apelor este foarte
mare în stratul superior (50 - 80 cm/s) şi scade brusc la adîncimea de 0,4 - 1 m, unde
turba este bine tasată şi se află într-un grad de descompunere avansat (0,01 - 0,02
cm/s).
Nivelul apelor din mlaştini variază de la un anotimp la altul,fiind influenţat de
cantitatea de apă pe care mlaştinile o primesc prin sursele de aîimentare şi de cantitatca
de apă care sc pierde prin şanţurile şi canalele de scurgere. Primăvara şi toamna când
cad precipitaţii togate se înregistrează ape cu nivel maxim. larna şi vara cînd
temperaturile apei scad sau respectiv cresc în mlaştini se semnalează ape cu nivel minim.

116
Hidrologie

Răspândirea mlaştinilor şi importanţa lor economică


Mlaştinile şi turbăriilor sunt răspândite pe toate continentele unde ocupă o
suprafaţă de circa 350 mil. ha (după N. Katz, 1941) sau o suprafaţă de 100 mil. ha (după
E. Pop, 1960). Cea mai mare întindere o au în Europa şi Asia (zona de tundră şi taigă,
bazinul mijlociu şi inferior al fluviului Obi).Turbăriile prezintă o importanţă economică
deosebită prin faptul că turba poate fi folosită în industrie, agricultură, centrale electrice
etc. Prin prelucrarea turbei se obţin diverse produse chimice. De exemplu, prin distilarea
ei, se obţine gudronul de turbă, iar prin uscarea forţată a turbei şi impregnarea ei cu
petrol rezultă un foarte bun combustibil. Turba se utilizează ca îngrăşământ în
agricultură, iar în construcţii este folosită ca izolator termic (la geamuri, pivniţe etc), ca
aşternut absorbant sau sub formă de plăci ori cărămizi de construcţie. De asemenea,
fibrele şi praful de turbă sînt adesea utilizate la ambalajele obiectelor fragile.
Pe lângă acestea, zăcămîntul de turbă are o anumită importanţă şi în medicină. În
acest sens, turbăriile din jurul izvoarelor carbogazoase din ţara noastră prezintă o serie
de calităţi terapeutice. Turba este utilizată mai ales ca „băi de nămol din turba de
Sphagnum se fabrică surogate de vată sau cărbune medicinal. Valoarea terapeutică a
turbăriilor de la Vatra Dornei, Borsec, Malnaş este bine cunoscută şi deosebit de
apreciată.
Multe zăcăminte de turbă din ţară prezintă o mare importanţă economică. Dintre
acestea, menţionăm pe cele de la Poiana Stampei, Pilugani, Călăţele, Miercurea-Ciuc,
Topliţa etc.

117
Hidrologie

8 NOŢIUNI DE GLACIOLOGIE ∗
Consideratii generale
Apa in stare solida (zăpada, gheata) este foarte răspândita pe suprafaţa Globului,
întâlnindu-se aproape la toate latitudinile (chiar şi in zona ecuatoriala, unde apare insa
numai la altitudini mari).
Problema zăpezii si a gheţii se pune insa in mod deosebit pentru regiunile in care
aceasta capătă caracter de permanenta, in aşa-numitele regiuni ale “îngheţului peren”,
corespunzătoare latitudinilor mari. In aceste regiuni, învelişul acvatic are ca trăsătură
specifică tocmai predominarea in stare solida a apei, nu numai la suprafaţa scoarţei, ci —
până la o anumita adâncime — si in interiorul acesteia. Învelişul permanent de zăpada si
gheata ocupa in prezent cca. 20% din suprafaţa globului terestru şi cca. 11% din
suprafaţa uscatului (16 321 100 km2), repartizata astfel:
ˆ regiunile polare nordice..............................2 100 000 km2;
ˆ regiunile temperate din emisfera nordica ..... 100 000 km2;
ˆ regiunile tropicale .................................... 100 km2;
ˆ regiunile tropicale din emisfera sudica......... 21 000 km2;
ˆ regiunile polare sudice ………………………... 14 100 000 km2.
La acestea se mai adaugă si cca. 7000000 km2 de oceane acoperite cu gheata ceea ce
face ca hidrosfera permanent îngheţată să fie foarte extinsa. P. A. Sumski denumeşte
învelişul rece criosferă
Importanta gheţii in natura, ca parte integranta a hidrosferei, este foarte mare. Ea
condiţionează formarea unui peisaj specific, al îngheţurilor veşnice foarte extins in zonele
circumpolare (Arctica si Antarctica) şi cu caracter insular pe munţii înalţi. Ca un produs al
climei, calotele glaciare influenţează la rândul lor direct asupra climei, găsindu-se deci
intr-un raport de interdependenţă Deasupra calotelor glaciare iau naştere arii
anticiclonale reci, care invadează. si suprafeţele învecinate, coborând temperatura uneori
foarte brusc. Prin înaintarea lor, gheţarii modifica permanent relieful, având o puternică
acţiune de eroziune, transport, iar, in zonele de topire, de depunere a materialelor
antrenate. Relieful rezultat de pe urma activităţii gheţarilor prezintă particularităţi cu
totul specifice, pe care nu le întâlnim decât in zonele actuale ale criosferei sau in cele
unde criosfera a dominat in perioadele glaciare.
Gheţarii, în înaintarea lor, şlefuiesc rocile, distrug solurile, barează râurile, creează
excavaţii în care iau naştere lacuri, ca şi forme convexe prin depuneri de morene.


sursă: Ion Pişotă, Iuliu Bută. 1983. Hidrologie. Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, p. 239-
249,311-314

118
Hidrologie

Gheţarii constituie apoi o sursă permanentă de alimentare a cursurilor de apă, iar


calotele glaciare de pe suprafaţa oceanului dau, prin topire, un strat de apă mai dulce,
care contribuie şi la formarea unora dintre curenţii oceanici reci (Hudson, Groenlandei,
Oya-Şivo etc.). Gheţarii şi îngheţul peren influenţează, de asemenea, asupra distribuţiei
florei/faunei, solurilor; limitează. culturile şi creează condiţii foarte grele de viaţă omului.

Limita climatică a zăpezilor permanente (perene)


Prin limita climatică a zăpezilor perene se înţelege limita deasupra căreia zăpada
căzută în timpul unui an nu se topeşte în întregime, ci numai parţial, în anotimpul cald.
De-a lungul acestei limite, bilanţul anual al precipitaţiilor solide este egal cu zero, în
sensul că înregistrează o egalitate între precipitaţiile atmosferice solide căzute pe o
suprafaţă oarecare şi pierderea medie anuală, prin topire şi evaporare, de pe aceeaşi
suprafaţă. Deasupra limitei, bilanţul este pozitiv (cantitatea de zăpadă căzută într-un an
este mai mare decât cea care se pierde), iar sub ea bilanţul este negativ (zăpezile căzute
sunt mai reduse cantitativ decât acelea ce se pot pierde prin topire şi evaporaţie).
în mod obişnuit, această limită corespunde cu izoterma anuală de 0°C, fără ca
suprapunerea să fie exactă. Oscilaţiile se observă cu deosebire dea-supra bazinelor
oceanice, unde îngheţul peren devine un fenomen obişnuit la temperaturi mai joase de
0° C. La latitudinile mari, circumpolare, această limită înaintează pe continent şi se
retrage deasupra oceanelor. în Siberia centrală şi în Extremul Orient sovietic, limita
îngheţului peren coboară până la latitudinile mijlocii (45—50°) pe când în Europa nordică
abia atinge Cercul polar de nord (66°), fiind şi mai ridicată în bazinul nordic al
Atlanticului, unde se simt şi influenţele curenţilor marini calzi. Această limită
înregistrează variaţii sensibile şi pe verticală. La latitudinile mari începe de la nivelul
mării, putând fi chiar inferioară acestuia, şi creşte odată cu descreşterea latitudinii.
Astfel, în „Ţara lui Franz-Josef", la latitudinea de 82°, limita inferioară a zăpezilor veşnice
coboară la 50—100 m; în I-le Spitzbergen (80° latitudine)—la 160 m; în Islanda (64—
67° latitudine) — între 600 şi 1 300 m etc.
În emisfera sudică, unde predomină suprafeţele acvatice, mai propice formării
zăpezilor veşnice decât pe uscat, în funcţie de cantităţile mai mari de precipitaţii, limita
inferioară a acestora coboară la nivelul mării (0 m) încă de la latitudinea de 62°.
În regiunile temperate şi calde, limitele cresc progresiv spre ecuator, fiind foarte
mult influenţate de masivitatea reliefului şi de expoziţia versantelor, respectiv şi de
cantităţile de precipitaţii. Câteva exemple sînt foarte semnificative din acest punct de
vedere: Pirinei (42°—-43° latitudine nordică) = 2 600—2 900 m; Caucaz (40°-44°
latitudine nordica) = 2 700 m (versantul sudic) şi 3 700 m (versantul nordic); Alpi (46°—
47° latitudine nordică) = 2 700—2 900 m; Himalaya (27°—34° latitudine nordică) = = 4
900—5 000 m; Keriya şi Kilimandjaro — Africa (0—3° latitudine sudică) .= 4 400—5 200
m; Anzii Cordilieri - Argentina (29° latitudine sudică) = 6 400 m.

119
Hidrologie

Acumularea zăpezilor şi formarea gheţarilor


In condiţiile climatice specifice latitudinilor şi altitudinilor mari, respectiv în cazul
bilanţului pozitiv al precipitaţiilor solide, zăpada se acumulează cu fiecare an, formând
straturi suprapuse, care în funcţie de condiţiile meteorologice şi de presiune (greutatea
zăpezii acumulate), se transformă în gheaţă.
Acumulările de zăpadă depind, în primul rând, de cantitatea precipitaţiilor solide
şi, în al doilea rând, de formele de relief. Mai favorabile îngrămădirilor de zăpadă sunt
formele de relief plane sau chiar concave (cazul bazinelor de recepţie fluviatile, în care se
instalează, în mod obişnuit, gheţarii montani). Acumulările se fac fie pe cale directă, prin
suprapunerea normală a straturilor de zăpadă, în ordinea lor cronologică, fie indirect, prin
intermediul avalanşelor (lavinelor), proprii regiunilor muntoase.
Avalanşele sau lavinele sunt îngrămădiri de zăpadă care alunecă de pe suprafeţele
înclinate ale munţilor. Sunt răspândite în regiunile muntoase sau prearctice, unde panta
terenurilor depăşeşte 15°, iar grosimea stratului de zăpadă este mai mare de 0,5 m.
După geneza lor, sunt două categorii: uscate şi umede.
Lavinele uscate apar ca urmare a supraîncărcării versantelor cu zăpadă în timpul
viscolelor sau mai rezultă din suprapunerea unor ninsori abundente peste straturi de
zăpadă mai vechi. Deoarece între straturile noi de zăpadă prăfoasă (ca o rocă necoezivă)
şi cele vechi nu există o coeziune, zăpada nouă alunecă, dând naştere lavinelor uscate.
Când în timpul dezgheţului se aşterne un strat de apă între suprafaţa inferioară de
zăpadă, care este umezită (ca o rocă semicoezivă) sau îngheţată (ca o rocă coezivă), şi
cea superioară de zăpadă, se formează lavinele umezite sau ude.
Lavinele sunt foarte frecvente în regiunile înalte ale munţilor; ele distrug totul în
calea lor. De aceea, se iau măsuri de prevenire a lor, care constau în împădurirea
versantelor de munte, terasări artificiale, instalări de parazăpezi şi diguri directoare etc.

Transformarea zăpezii în gheaţă


Trecerea din forma de cristale fine în aceea de zăpadă grăunţoasă, denumită şi
firn se face prin intermediul apelor provenite din topirea stratului superficial de zăpadă, în
zilele calde, mai ales prin presiunea exercitată de straturile noi asupra celor de la bază
(fig. 1, a şi b). Uneori participă şi apa meteorică, sub formă de ploaie, care îngheaţă în
contact cu stratul de zăpadă, în funcţie — bineînţeles — şi de temperatura negativă a
acestui strat. Prin tasare continuă şi îndelungată, firnul îşi reduce porozitatea şi se
transformă în gheaţă. în diversele sale etape de transformare (zăpadă, firn, gheaţă),
eliminându-se treptat, prin presiune, bulele de aer, fără a le îndepărta însă definitiv, se
trece de la o culoare alburiu-lăptoasă la una gri-albăstruie şi de la starea de opacitate la
aceea de transluciditate şi apoi chiar de transparenţă (în cazuri mai rare).

120
Hidrologie

Gheaţa de gheţar se diferenţiază de cea provenită din îngheţul apei prin


stratificaţie (particularitate ce dispare numai în cazul presiunilor foarte mari) şi
plasticitate, adică îşi poate modifica forma, deplasându-se chiar, sub influenţa unei forţe
active, fără să se rupă sau să se crape. Plasticitatea creşte direct proporţional cu
presiunea straturilor acumulate şi în măsura în care temperatura masei de gheaţa se
apropie de punctul de topire. O altă trăsătură specifică a gheţii este posibilitatea sa de a
reîngheţa, respectiv de a-şi reface unitatea de bloc (în cazul că s-a compartimentat) prin
inter-mediul peliculei de apă de la suprafaţă.
Rezistenţa la tensiune a gheţii nu este prea mare. în funcţie de această
particularitate, se explică prezenţa crăpăturilor (crevaselor) în limbile de gheaţă în
momentul când diverse praguri din valea glaciară le silesc să se îndoaie.

Fig. 1. Elementele unui gheţar (după A.N. S t r a h l e r):


a — în profil transversal; b — în profil longitudinal; c — repartiţia vitezelor de
curgere în limba unui gheţar.

Mişcarea gheţarilor
Plasticitatea gheţii condiţionează curgerea sa în momentul când aceasta a depăşit
o anumită grosime (grosimea critică) proces ce se petrece mai uşor în prezenţa unei
pante.
Viteza de curgere este şi ea direct proporţională cu presiunea (respectiv cu
grosimea masivului de gheaţă) şi cu panta. S-a calculat că pentru o pantă redusă (1°),
declanşarea curgerii se produce numai în cazul când grosimea gheţii atinge 60—65 m, în
timp ce la o pantă de 45° este suficientă o grosime de numai 1,5—2 m.
Chiar şi în cazul suprafeţelor orizontale sau al unui accident, mişcarea gheţii
continuă lent, datorită plasticităţii masei sale.

121
Hidrologie

S-a constatat apoi că în masa de gheaţă, mai ales în cazul limbilor glaciare, viteza
de curgere este inegală, fiind întârziată de rezistenţa fundului şi a pereţilor văilor glaciare
(fig. 1, c). Ca şi în cazul râurilor, punctele de viteză maximă nu corespund axei
geometrice a văii glaciare, ci unei linii sinuoase, care urmăreşte curburile acesteia. Viteza
creşte dinspre amonte spre aval, fiind legată şi de profilul transversal al văii (invers
proporţional cu lărgimea ei).
în ceea ce priveşte valoarea vitezei de curgere, gheţarii din Alpi înaintează cu cca.
0,14 m/zi, cei din Himalaya cu 2—4 m/zi, iar cei de pe coastele vestice ale Groenlandei,
unde şi presiunea calotei de gheaţă este enormă, cu 10—40 m/zi. în deplasarea lor, la
trecerea peste praguri, limbile gheţarilor crapă transversal, iar la curburi, lateral şi uşor
divergent (în zonele convexe ale curburilor). Se înregistrează uneori şi crevase
longitudinale, precum şi deplasări lamelare ale straturilor de gheaţă, în funcţie de
plasticitatea sa.

Procesele de eroziune şi de transport ale gheţarilor


Ca şi râurile, gheţarii au o acţiune de eroziune, transport şi depunere, dar de un
tip specific, particular.
În locul eroziunii liniare pe verticală, caracteristică apelor curgătoare, gheţarii
erodează lateral şi pe fund. Urmarea directă este profilul transversal al văii gheţarilor în
formă de U.
Spre deosebire de râuri, gheţarii îşi amplifică forţa de eroziune în sectoarele unde
rezistenţa rocilor este mai mare şi se formează contrapante. Aşa se explică, parţial, de ce
profilul longitudinal al gheţarilor diferă de acela al râurilor, înregistrând şi contrapante
(fig.1, b).
Versantele văilor glaciare sunt şlefuite şi scrijelate, iar pe suprafeţele largi rămân,
în urma scurgerii gheţarilor, aşa-numitele «spinări de berbeci» („roches moutonees").
Materialul antrenat de gheţar în mişcarea sa nu se rostogoleşte (ca în cazul
râurilor) şi, în consecinţă, este puţin rulat, colţuros, prezentând scrijelituri provenite din
frecarea cu pereţii văilor sau cu alte fragmente de rocă. După poziţia pe câre o au în
limba gheţarilor, aceste morene pot fi (fig. 1, a şi b): frontale (împinse de capătul limbii,
căpătând o formă semilunară); laterale (antrenate prin erodarea versantelor sau
rostogolite din porţiunile libere de gheaţă ale acestora); de fund (târâte de gheţar pe
fundul văii); mediane (provenite din unirea a două limbi de gheţari); de suprafaţă (pe
spinarea gheţarilor): interioare (prinse în masa gheţarilor, în urma refacerii crevaselor, în
care au alunecat morenele de suprafaţă).
în cazul calotelor glaciare de tipul celor din Groenlanda, morenele mai frecvente
sunt cele de fund şi frontale, înlănţuite însă la periferia acestora. Alături de materialul
grosier, depozitele morenice conţin şi particule de nisip şi mâl, din care, după dispariţia
gheţarilor, se formează, prin intermediul vântului şi al apelor curgătoare, loessul.

122
Hidrologie

Topirea gheţarilor
La un gheţar se pot separa două regiuni distincte: regiunea de alimentare, situată
în zona cu bilanţ pozitiv al precipitaţiilor solide (deasupra limitei zăpezilor eterne), şi
regiunea de curgere, situată în zona bilanţului negativ. în prima regiune se produce
acumularea zăpezii şi transformarea ei în gheaţă, iar în cea de-a doua — dispariţia prin
topire. Topirea este condiţionată, pe lângă bilanţul negativ al precipitaţiilor solido, de
temperaturile mai ridicate, în funcţie de care se măreşte şi evaporaţia, precum şi de
frecvenţa ploilor.
Raportul dintre acumulare şi pierdere poate da trei cazuri de evoluţie a gheţarilor:
ˆ menţinerea la aceleaşi dimensiuni, în cazul unui raport de egalitate;
ˆ scăderea sau retragerea gheţarului, în cazul pierderilor mai accentuate decât aportul
din zona de acumulare;
ˆ creşterea şi înaintarea gheţarului, în caz invers (acumularea mai mare decât
pierderile).
Observaţiile din ultimii ani au înregistrat o accentuată tendinţă de retragere a
glaciaţiunii arctice, ca şi a celei din regiunile montane. în' cuaternar, aceste faze de
înaintare şi de retragere a gheţarilor s-au succedat de câteva ori, înregistrând variaţii de
mare amploare. Pentru Alpi se admit patru perioade glaciare (Günz, Mindel, Riss, Würm)
şi trei interglaciare. Periodicitatea lor este legată de variaţiile ciclice ale climei, cu
intervale foarte mari între fazele de încălzire şi de răcire ale acesteia.

Procesele de acumulare
Topirea gheţarilor, respectiv retragerea lor, atrage după sine depunerea
materialului transportat în timpul înaintării masei de gheaţă.
La gheţarii din regiunile montane, formele cele mai caracteristice rezultate din
procesul depunerilor sunt morenele frontale, cu aspect în general semilunar. Taluzul
exterior al acestor materiale acumulate haotic este mai prelung, iar cel inferior mai
abrupt. Uneori, în spatele morenelor frontale se poate acumula apă, creându-se lacuri de
baraj morenic. în mod obişnuit, întreaga zonă de topire a limbii gheţarului, cu depunerile
respective, formează aşa-numitul „complex fluvio-glaciar", respectiv regiunea de trecere
de la gheţar la râu. Alimentarea râurilor este foarte bogată şi constantă în aceste cazuri,
iar circulaţia subterană, prin masa materialului morenic, deosebit de activă.
Retragerea gheţarilor montani permite şi depozitarea morenelor laterale, care se
păstrează însă mai greu. în ceea ce priveşte morenele de fund, acestea sunt antrenate
ulterior de râul care ia IocuI vechiului gheţar.
în regiunea de platformă, unde predomină calotele glaciare sub formă de saltea,
depunerile rămase după retragerea acestora sunt reprezentate mai ales prin morenele de
fund, care dau naştere unui microrelief specific: drum-linuri (movile longitudinale dispuse

123
Hidrologie

în şiruri, pe direcţia de înaintare a gheţii, formate în zonele terminale ale calotelor);


camesuri (movile izolate de pietrişuri şi mâluri); őze (eskers-uri) (dealuri înguste,
longitudinale şi sinuoase, cu stratificaţii de nisip şi pietriş); câmpii de argile cu blocuri
intercalate (blouder clay), depozite glacio-lacustre, blocuri eratice (rătăcitoare), provenite
din regiuni îndepărtate; zandre (câmpii de pietrişuri şi nisipuri, cărate ulterior de râuri din
depozitele morenice etc.).
Prezenţa lor indică extensiunea vechilor glaciaţiuni ca şi intensitatea acestora.
Spaţiile depresionare dintre aceste depuneri, denumite în PoIonia pradoliny, favorizează
acumularea de lacuri, mlaştini sau formarea de turbării.

Tipurile de gheţari
în funcţie de caracterele lor comune şi de diversele particularităţi, gheţarii de pe
suprafaţa Globului au fost împărţiţi în două mari categorii: continentali şi montani.
1. Gheţarii continentali au aspect de saltele de gheaţă, de felul celor care acoperă
Antarctida sau Groenlanda. Joacă rolul esenţial în peisajul glaciar tocmai prin extensiunea
lor considerabilă. Forma generală a saltelei uriaşe de gheaţă este aproape plată, uşor
convexă şi nu mai ţine seama de relieful preexistent, care este complet acoperit.
Înaintarea se face radial dinspre centru, unde se produc mereu acumulări, spre periferie,
respectiv spre zonele de topire. Mişcarea este lentă, în afara cazurilor când în vecinătatea
ţărmului iau naştere limbi glaciare. Modelarea reliefului este, de asemenea, înceată şi
tinde spre o nivelare generală, cu aspect de platformă. Fenomenul e însă aşa de lent,
încât putem vorbi mai curând de o conservare a reliefului preexistent decât de
transformarea sa. Grosimea calotei de gheaţă este foarte mare de 1500 — 3 300 m şi
chiar mai mult. Odată ajunsa la ţărm, calota de gheaţă nu mai are bază de susţinere şi,
subminată de valuri, se rupe, dând uneori blocuri enorme, care plutesc spre regiunile mai
calde, unde se topesc (fig. 2). Acestea sunt bine cunoscutele aisberguri (iceberguri =
munţi de gheaţă) şi pot provoca uneori accidente în navigaţie (ex. naufragiul
transatlanticului Titanic), mai ales că, datorită temperaturilor scăzute, atunci când ajung
în zonele mai calde sunt înconjurate de ceaţă . Pericolul este accentuat de faptul că
mărimea lor aparentă este foarte înşelătoare, în sensul că 9/10 din corpul de gheaţă este
cufundat în apă şi numai 1/10 rămâne la suprafaţă, datorită blocurilor de rocă
încorporate în masa lor, care le măresc mult greutatea specifică.
In cazul gheţarilor continentali, se diferenţiază două tipuri:
ˆ antarctic, foarte masiv, care se extinde până în ocean, unde dă naştere unor
adevărate banchize plutitoare de gheaţă, a căror răspândire variază mult în cursul
unui an ;
ˆ groenlandez, care are cam aceleaşi trăsături, dar la periferie se canalizează pe vai,
sub formă de limbi, până la nivelul mării.

124
Hidrologie

Fig. 2. Formarea gheţurilor plutitoare.

2. Gheţarii montani (gheţarii locali) sunt mult mai reduşi ca dimensiuni,


împrăştiaţi sporadic pe suprafaţa Globului, în funcţie de masivitatea reliefului, şi au efecte
reduse în ansamblul elementelor peisajului fizico-geografic. Viteza de deplasare, legata
de pante, este însă mult mai mare, deci şi modelarea reliefului mai activă. Ocupă cca.
0,6% clin totalul suprafeţelor terestre acoperite cu gheţari. Iau naştere în condiţii diferite
de relief, astfel că variază foarte mult ca formă şi dimensiuni.
După locul de cantonare, gheţarii montani au fost divizaţi în: gheţari de vale (cei
mai răspândiţi), gheţari de circ şi gheţari de podiş (cu răspândire redusa).
a. Gheţarii de vale prezintă următoarele tipuri:
ˆ Gheţarii de tip alpin sunt caracteristici sistemului muntos alpin,unde au fost studiaţi
mai mult (fig. 3, a şi b). Au două părţi componente:firnul sau neve-ul, respectiv zona
de acumulare a zăpezilor şi de transformare în gheaţă, care corespunde circurilor
glaciare instalate, de obicei, în bazinele de recepţie ale unor văi; limba gheţarului,
respectiv zona de curgere şi de topire (sub limba zăpezilor veşnice). În Alpi, lungimea
maximă a acestor limbi se menţine în jur de 10—25 km (Aletsch = 26 km). În Caucaz
ating lungimi şi mai mari.
ˆ Gheţarii de tip himalayan, cu răspândire mai largă în Pamir, Tian-Şan, Himalaya, se
aseamănă cu cei alpini, dar sunt mai dezvoltaţi şi au sisteme ramificate. Ajung la
lungimi mult mai mari (Fedcenko = 77 km,Înilcek = 82 km etc).
ˆ Gheţarii de tip scandinav, caracteristici Alpilor Scandinavici, prezintă un corp masiv,
cu aspect de saltea (icefild în denumirea locală), ocupând platourile muntoase şi
nenumărate limbi periferice, uşor divergente, care coboară în fiorduri până la nivelul
mării.
ˆ Gheţarii de tip alaskian sunt caracteristici în munţii tineri ai Alaskăi şi se formează
iniţial, ca şi cei alpini, cu circuri şi văi glaciare. Cum limita zăpezilor eteme e foarte
coborâtă, limbile ajunse pe câmpiile litorale de la poalele munţilor nu se topesc, ci se
reunesc, alcătuind saltele considerabile de gheaţă (gheţarul Malaspina e cel mai tipic
exemplu).
b.Gheţarii de circ sunt reduşi ca dimensiuni, prezentând numai firnul mai bine
dezvoltat, pe când limbile sunt scurte şi se rup de îndată ce depăşesc pragurile
(«verrou»-rile) circurilor. Se distinge un tip pirenean, cu trăsăturile de mai sus, şi unul

125
Hidrologie

turkestan, cantonat, de obicei, în depresiuni tectonice, fără scurgere, în care alimentarea


din zăpezi se face prin intermediul avalanşelor sau al vântului.

Fig.3. Părţile componente ale unui gheţar alpin: a — în plan; b —- în profil.

c. Gheţarii de podiş sunt mai rari, apar în Pamir şi pe alte platouri înalte. Au
aspecte mici de saltele de gheaţă, fără scurgere, de unde şi caracterul de suspendare.
Importanţa gheţarilor de munte constă în special în faptul că majoritatea lor
alimentează, cu un debit permanent crescut în anotimpul cald, râurile care se continuă de
la periferiile lor.

Glaciaţiunea pe teritoriul României


În condiţiile climatului actual, Carpaţii, cu altitudini maxime de 2000—2 544 m, nu
intră în zona zăpezilor veşnice, deşi acumularea în timpul iernii este masivă, dar vara
zăpada se topeşte complet, alimentând din abundentă reţeaua hidrografică montană.
În cuaternar, situaţia climatică a fost însă diferită, astfel că masivele mai înalte
intrau în sfera de acţiune a zăpezilor eterne, a căror limită inferioară era la cca. 1800 m
în Carpaţii Meridionali şi 1700 m în Carpaţii Orientali. Limbile gheţarilor coborau însă, în
mod excepţional, până la 1100—1200 m.

126
Hidrologie

Glaciaţiumea cuaternară, cu gheţari de tip alpin pe versantele nordice şi vestice şi


de tip pirenean (gheţari de circ) pe cele sudice a cuprins masivele: Retezat (dezvoltare
excepţională), Parîng, Şurianu, Făgaraş, Bucegi, Călimani, Rodna, Maramureş.
Fenomenele de nivaţie au fost şi mai extinse, lăsînd urme evidente în masivele
Bihor, Vlădeasa, Siriu etc.
Circurile glaciare, cunoscute la noi şi sub denumirea de căldări sau zănoage,
simple sau conjugate, lacurile glaciare, văile, cu profil transversal în formă de U, custurile
(crestele ascuţite dintre circuri), depozitele locale de morene etc. constituie formele
reziduale cele mai caracteristice ale glaciaţiunii cuaternare de la noi.

Insemnătatea hidrologică a gheţarilor


Rezervele mari de apă în stare solidă acumulate în masa gheţarilor, uneori un
timp îndelungat (majoritatea gheţarilor fosili dateaza din pleistocen) constituie surse
permanente de alimentare a râurilor, odată cu pătrunderea lor în regiunile de topire (cu
bilanţ negativ al precipitaţiilor solide).
In mod obişnuit, apele provenite din topirea gheţarilor se infiltrează în depozitele
morenice sau în masele de grohotişuri, de unde reapar sub formă de izvoare care
alimentează apoi râurile. In acest caz, gheţarii participă cu un procentaj mai redus, în
general sub 50%, la formarea debitului râului respectiv.
Nenumărate râuri vin însă în contact mai strîns cu gheţarii, în sensul că se
alimentează direct din aceştia, existînd o circulaţie de apă permanentă chiar sub limba
gheţarilor. In acest caz, apele provenite din masa de gheaţă depăşesc 50% din debitul
anual al rîurilor.
Raportul dintre gheţari şi râuri apare şi mai strîns dacă se urmăresc variaţiile
zilnice, sezoniere şi anuale ale nivelurilor şi debitelor. Râurile alimentate din gheţari se
caracterizează prin creşteri substanţiale ale nivelului şi debitului în timpul verii, cănd
fenomenul topirii înregistrează maximum de intensitate. Apele mari de vară, la râurile
alpine, sunt de lungă durată (cca 2—3 luni la latitudini mijlocii) şi au oscilaţii zilnice de
nivel şi debit neînsemnate. Este şi mai importantă contribuţie a gheţarilor la alimentarea
râurilor în anii secetoşi, când aportul precipitaţiilor este foarte redus, cea mai mare parte
a debitului pe râurile respective provenind din gheţari şi din apele subterane.
Sub aspect practic, râurile alimentate de gheţari sunt foarte potrivite pentru
irigaţii şi amenajări hidrotehnice, datorita rolului regularizator al masei de gheaţă, care
acumuleazâ apă. în stare solidă şi o reda circuitului
In stare lichidă, asigurând debite considerabile tocmai în anotimpul secetos. Acest rol se
accentuează atunci când râurile alimentate de gheţari străbat ulterior regiui uscate,
deşertice sau semideşertice (cazul lui Amudaria, alimentat din 356 de gheţari, şi al lui
Sirdaria, alimentat din 282 de gheţari).

127
Hidrologie

9 NOŢIUNI DE OCEANOLOGIE
Una din ramurile importante ale hidrologiei este reprezentată de oceanologie,
domeniu foarte important care se ocupă de mările şi oceanele existente pe globul
pământesc.
Studiul oceanului planetar este consecinţa directă a importanţei pe care o joacă oceanul
în viaţa planetei noastre.
Deşi oceanul reprezintă un mediu ostil şi mai greu accesibil omului, el a reprezentat şi
prezintă un interes deosebit deoarece:
- domină prin suprafaţă globul pământesc, ocupând prin cele 36147259 km2 cât
înglobează suprafaţa oceanului planetar, 70,8 % din suprafaţa totală a planetei;
- răspunde unor însemnate probleme referitoare la naşterea şi evoluţia vieţii pe
pământ precum şi a altor probleme de ordin ştiinţific;
- oceanul reprezintă pentru om un rezervor bogat de resurse minerale şi de hrană
care trebuie cunoscute, cercetate şi apoi exploatate raţional;
- reprezintă mijlocul de comunicare cel mai simplu între diferite continente sau
insule şi asigură schimburile dintre oameni din diferite puncte ale globului;
Studiul oceanografic având ca obiect principal oceanul planetar, urmăreşte printre
altele:
- cunoaşterea componentelor acestui domeniu, adică oceanele şi mările existente în
lume;
- studierea configuraţiei ţărmurilor şi a reliefului marin;
- proprietăţile fizice şi chimice ale apelor marine;
- dinamica apelor oceanului planetar şi principiile de guvernare a mişcării apelor
oceanice;
- studierea proceselor calorice şi biologice care se dezvoltă în apele oceanice sau
marine;
Evident că în oceanologie se folosesc pentru cercetare metodele clasice si anume:
- metoda staţionară, în staţii sau posturi fixe care urmăresc un ansamblu de
caracteristice prin observaţii şi măsurători permanente;
- metoda expediţionară, pe diverse trasee stabilite în care se folosesc vase de
cercetare echipate cu aparatură de specialitate şi încadrate cu personal ştiinţific;
- metoda experimentală, folosită în laboratoare în care se simulează, la scară,
diverse fenomene sau manifestări marine.
Este clar că toate aceste metode, aplicat şi în hidrologie în general, prezintă unele
caracteristici specifice mediului marin. Istoricul cercetărilor marine se pierde în negura
vremurilor, cercetători renumiţi atestând asemenea activităţi încă din timpuri preistorice.

128
Hidrologie

Nici antichitatea nu a ocolit acest domeniu şi date şi scrieri precum cele ale lui Herodot,
Aristotel, Lucretius Carus, Strabo, Ptolemeu şi Pliniu cel Bătrân atestă aceste lucruri.
A urmat epoca marilor călătorii şi descoperiri geografice, epoca Renaşterii şi a
culminat cu expediţiile moderne şi contemporane care au întregit patrimoniul cunoaşterii
oceanului planetar cu numeroase date importante.
Privind în ansamblu globul pământesc, se poate observa că uscatul reprezentat de
continentele mari şi insulele mai mici nu reprezintă decât nişte arhipelaguri răspândite la
diferite latitudini în oceanul planetar care este dominant. Orice studiu efectuat în
ansamblul globului sau pe emisfere scoate în evidenţă dominaţia oceanului planetar.
Comparând însă volumele ocupate de uscat şi apa oceanică apare însă dominaţia netă a
Pământului. Considerând adâncimea medie a oceanului planetar ca fiind de cca. 3800 m
ea apare ca o valoare neînsemnată cu raza Pământului care este de 6379 km. De
asemenea, greutatea hidrosferei, evaluată la cca. 14 x 108 tone reprezintă sub 7 % din
greutatea geoidului, iar volumul oceanului planetar estimat la 1370 milioane km3
reprezintă 1/800 din volumul total al Pământului care reprezintă 1096 miliarde km3 .
Oceanul planetar, constituit din mări şi oceane, prezintă o serie de caracteristici
proprii, care-l deosebesc de restul hidrosferei, şi anume:
- continuitatea – caracteristică materializată prin faptul că din orice punct al
oceanului planetar se poate ajunge în oricare alt punct sau în punctul de plecare
mergând numai pe apă, fără a traversa uscatul;
- independenţa – element ce atestă faptul că oceanul planetar se află într-o totală
independenţă faţă de uscat, influenţa dominantă fiind a oceanului asupra
uscatului;
- coincidenţa – suprafaţa oceanului planetar coincide aproximativ cu suprafaţa
geoidului terestru.
Unităţile cele mai mari ale oceanului planetar sunt reprezentate de mările primare
denumite oceane.
Se cunosc 4 unităţi oceanice principale:
- Oceanul Atlantic
- Oceanul Indian;
- Oceanul Pacific;
- Oceanul Arctic.
OCEANELE LUMII
Denumirea Suprafaţa (mii km2) Adâncimea (m)
oceanului Suprafaţa totală Suprafaţa fără medie maximă
cu mările mările
adiacente adiacente
Atlantic 92020 73540 3700 8428
Indian 76160 62950 3900 7450
Pacific 179240 146440 4100 11034
Arctic 14910 4500 1500 5449

129
Hidrologie

În multe lucrări de specialitate este specificată şi o a cincea unitate oceanică,


Oceanul Antarctic sau Austral, situat la limita sudică a celor 3 mari oceane Atlantic,
Indian şi Pacific cu ale căror ape se confundă în jurul continentului Antarctic. Limitele
acestui ocean sunt foarte greu de stabilit ele urmând pe de o parte linia de coastă a
Antarcticii iar pe de altă parte o linie imaginară situată undeva la sud de Africa, Australia
şi America de Sud.
Oceanul planetar cuprinde, alături de mările primare, în special la bordura
acestora, o serie de unităţi mai mici denumite mări.
Mările se prezintă ca nişte unităţi de forme, mărime şi aşezare foarte diferite. În
funcţie de anumite criterii geografice, hidrologice, poziţia faţă de uscat, etc. S-au încercat
diferite clasificări. Una din clasificări de ordin geografic şi al legăturilor cu oceanul
planetar împarte mările în:
- mări independente – fără nici o legătură cu oceanul planetar, ca de exemplu: M.
Caspică, M. Aral;
- mări dependente – marea majoritate a mărilor care au legătură cu oceanul
planetar şi care se subdivid în:
a. mări continentale sau mediterane, înconjurate în cea mai mare parte de
mase continentale şi care pot fi:
- mări interioare: M. Neagră sau M. Mediterană;
- mări închise, înconjurate de uscat, cum sunt: M. Caraibelor,
M. Celebes, M. Sulu, M. Banda etc.
b. mări de bordură sau mărginaşe, situate la bordura cuvetelor oceanice şi
care, la rândul lor, se împart în:
- mări interioare, situate la marginea continentelor, bine
individualizate, fiind înconjurate de uscat, ca de exemplu: M.
Roşie, M. Baltică, M. Californiei şi M. Albă;
- mări închise, situate de regulă la bordura continentelor dar
delimitate de oceanul planetar de şiruri de insule, cum sunt:
M. Japoniei, M. Chinei, M. Nordului, M. Irică şi M. Mânecii.
Pornind de la criterii geografice, poziţia faţă de uscat şi oceanul planetar, caracteristici
oceanografice sau fizice, geograful francez C. Vallaux împarte mările în 4 grupe:
- mări mediterane – situate la limita continentelor şi delimitate de uscatul
continental;
- mările ghirlandelor insulare – delimitate de şiruri de insule care prin poziţia lor
individualizează o serie de mări;
- mări de mică adâncime - aşezate în marea lor majoritate pe platforma
continentală cu adâncimi mici, cu praguri, apropiate coastelor continentale,
presărate cu insule etc.

130
Hidrologie

- mări care îngheaţă - situate la mari altitudini şi care o mare parte a anului sunt
acoperite cu gheaţă.
O altă clasificareîmparte mările în:
- mări interioare – mările înconjurate în cea mai mare parte de uscat şi care
comunică cu celelalte mări sau cu oceanul prin strâmtori, ca de exemplu M. Azov,
M. Neagră, M. Baltică, M. Albă;
- mări semiînchise – mărginite de o parte de continente şi separate de oceanul
planetar prin grupuri sau lanţuri de insule sau peninsule care pătrund adânc în
ocean, ca de exemplu: M. Nordului, M. Ohoţk, M. Caraibelor, M. Behring, M.
Japoniei etc.;
- mări deschise – aşezate la marginea cuvetelor oceanice şi care se află în directă
legătură cu oceanul pe o porţiune largă, cum sunt: M. Barents, M. Arabiei, M.
Norvegiei, Marea Ross etc;
- mări interinsulare – sunt mările înconjurate în totalitate de insule care prin
aşezarea lor izolează marea de restul oceanului, diferenţiind-o chiar şi prin unele
caracteristici de ocean. Asemenea mări sunt: M. Sulu, M. Banda, M. Djawei.

Relieful Oceanului planetar


La fel ca suprafaţa uscatului, relieful submarin este foarte frământat ca consecinţă
directă a influenţelor factorilor interni şi externi care acţionează continuu asupra sa.
Constituţia şi forma reliefului oceanului planetar a stat în atenţia cercetătorilor, care,
pornind de la anumite criterii, fiecare din ele justificat, au propus o serie de clasificări.
Realizând o secţiune transversală prin ocean (fig. 1) se poate constata că referitor la
relief se pot distinge două regiuni: treapta continentală şi regiunea abisală.
Fiecare din aceste două regiuni prezintă o serie de subdiviziuni. Astfel, treapta
continentală are în componenţa sa: zona de ţărm, platforma continentală şi taluzul iar
regiunea abisală: bazinul sau câmpia oceanică, uneori întreruptă de prezenţa unor
dorsale sau praguri şi fosele oceanice, din care cea mai adâncă este groapa Marianelor cu
o adâncime de 11022 m.
Ţărmul cunoscut şi sub denumirea de coastă sau litoral, reprezintă zona în care apa
mărilor şi oceanelor intră direct în contact cu uscatul ce le înconjoară. Este zona în care,
datorită valurilor, curenţilor şi mareelor, întâlnim o luptă continuă între mare şi uscat,
luptă care, uneori, ia forme violente şi cu urmări însemnate.
Întâlnim ţărmuri primare formate din uscatul continental precum şi ţărmuri
secundare, realizate de depunerile marine, sub formă de cordoane litorale sau formate de
acţiunile agenţilor biologici ca de exemplu recifele de corali.
Sigur că ţărmul se poate prezenta sub forme diferite şi anume:

131
Hidrologie

- ţărmuri înalte, ca urmare a prezenţei unor blocuri continentale la linia de contact a


uscatului cu marea sau oceanul. Uneori aceste ţărmuri înalte lovite permanent de valuri
sau curenţi marini suferă o serie de surpări succesive, în special la masivele calcaroase,
formând aşa numitele faleze.

ZONA DE TARM

TREAPTA CONTINENTALA
0m
PLATFORMA CONTINENTALA
200 m

TALUZUL CONTINENTAL

1500 m

BAZINUL SAU CAMPIA OCEANICA

REGIUNEA ABISALA
6000 m

FOSE (GROPI) OCEANICE

11020 m

Fig. 1 Componente ale reliefului oceanului planetar

Tot în rândul ţărmurilor înalte întâlnim şi fiordurile, care reprezintă căldările unor
vechi gheţari topiţi şi migraţi spre ocean. Acum se prezintă ca nişte golfuri interioare în
nişte regiuni muntoase, cu adâncimi apreciabile.
Asemenea fiorduri le întâlnim la coasta Scandinavă, Scoţia, Groenlanda, America de
Sus, Insulele Maldive sau Noua Zeelandă.
În zona Mării Adriatice, la coasta Dalmaţiei întâlnim ţărmul de tip dalmatic, care
prezintă o serie de insule paralele cu ţărmul şi care închid nişte văi longitudinale,
invadate de apa mării, care se constituie în canale închise între pereţi înalţi, adăposturi
sigure în caz de furtună.
Ţărmuri cu riass, reprezintă o serie de văi vechi continentale care, datorită mişcărilor
oscilatorii negative ale uscatului, au fost acoperite de apele mării. Asemenea ţărmuri se
întâlnesc în Bretania şi Galicia. Ţărmurile înalte, datorită formei lor şi a adâncimilor mai

132
Hidrologie

mari ale apelor marine prezintă unele avantaje pentru instalarea porturilor şi acostarea
navelor.
- ţărmurile joase se întâlnesc acolo unde oceanul sau marea se intersectează cu zone
de câmpie continentală. Zona litorală are o extensie apreciabilă iar linia ţărmului se
deplasează în funcţie de nivelul apei marine, de valuri, curenţi sau maree.
Se disting:
- ţărmuri de acumulare, rezultate din acumulările de nisip aduse de valurile sau
curenţii marini şi depuse în timp;
- ţărmuri drepte, rezultate tot ca urmare a acţiunii valurilor şi curenţilor care dislocă
particule de nisip sau bucăţi de uscat, le transportă şi apoi le depun în zone mai
liniştite, formând un nou ţărm;
- ţărmuri cu lagună, o zonă de golf marin, de regulă cu adâncimi mai mici, care prin
depuneri repetate de aluviuni care formează cordoane litorale este despărţit de
mare aproape complet, formând o lagună;
- limanurile, constituite din văi largi situate la vărsarea unor râuri în mare, văi
invadate uneori de apele marine, purtate de valuri sau la furtuni şi care
construiesc praguri prin depuneri succesive de aluviuni la gura râului sau în zona
de contact cu marea şi care formează, în timp, o unitate hidrologică distinctă.
- deltele, formaţiuni construite în zonele de vărsare în mare a unor fluvii;
- baia, o sinuozitate a liniei ţărmului mai puţin închisă decât golful şi care prin
depuneri succesive de aluviuni tinde să devină un golf;
- promontoriul, proeminenţe ale liniei de coastă care pătrund în interiorul mării,
terminat de regulă cu un cap.
La nivelul ţărmului în zona de contact cu apa marină se înregistrează multiple şi
continui transformări datorită unor forţe şi procese ce acţionează şi care conduc la
modificări ale coastei marine. Printre procesele ce au loc se pot enumera: abraziunea,
mişcările oscilatorii ale uscatului, activităţile vulcanice, mişcările seismice, acţiunile
organismelor vii din mediul marin sau ale omului.
Abraziunea, reprezintă consecinţa proceselor de eroziune a coastei datorită
valurilor, curenţilor sau mareelor şi care conduc la modificarea litoralului.
Efectele valului depind de înălţimea, lungimea sa de deplasare. Un val obişnuit,
întâlnit şi în Marea Neagră cu o înălţime de 4 m şi o lungime de undă de 60 m,
rezerva de energie este de 360000 kgf pentru fiecare metru linear. Forţa de izbire a
valurilor, în timpul furtunilor creşte considerabil şi poate atinge valori de 15 t/m2 la
ţărmul mărilor sau 30 t/m2 la ocean.
În decursul timpului masele continentale efectuează mişcări oscilatorii lente de
scufundări sau ridicări. Aceste mişcări au loc şi la ţărmul mărilor şi a oceanelor
antrenând atât zona de ţărm cât şi platforma continentală adiacentă.

133
Hidrologie

Zonele cu activităţi vulcanice provoacă importante modificări ale zonelor de costă


influenţând, prin asemenea activităţi, forma şi poziţia sa. La fel şi activităţile seismice
pot provoca modificări ale poziţiei şi formei ţărmurilor dacă aceste activităţi au
epicentrul în apropierea coastelor.
Organismele din mări şi oceane, prin depunerea excrementelor sau a resturilor lor
după moarte şi acumularea acestor depuneri, precum şi omul care poate interveni direct
modelând litoralul după interesele sale, contribuie la modificarea ţărmului.
O zonă de mare interes pentru om este platforma continentală (fig. 2), zonă ce
urmează liniei ţărmului cu o extensie mai mare sau mai mică, cunoscută şi sub
denumirea de regiune periferică a mării sau şelf.
Limita şelfului este
stabilită la adâncimea de
200 m şi cuprinde 3 zone
distincte:
- zona prelitorală, până
Fig. 2 Diviziunile platformei continentale la cota 0 m;
- zona litorală, cuprinsă între izobatele de 0 m şi 100 m;
- zona sublitorală, cuprinsă între izobatele de 100 m şi 200 m.
Platforma continentală a fost prima parte a solului marin studiată de om, în special
pentru nevoile de navigaţie sau de exploatare a resurselor din această zonă (peşte, alge,
nisip etc.).
Are o înclinare mică a pantei terenului şi prezintă lăţimi variabile. În Oceanul
Îngheţat de Nord, la coasta Siberiei, platforma continentală atinge extinderi până la 140
km. O asemenea platformă continentală extinsă întâlnim şi în partea de Nord –Vest a
Mării Negre.
Limita corespunzătoare a adâncimii de 200 m aleasă convenţional, reprezintă
limita pentru navigaţia costieră şi pentru pescuit.
Printr-un raport al organizaţiei Naţiunilor Unite din 1957, întocmit de un grup de
geologi şi hidrologi, limita şelfului a fost stabilit la adâncimea de 300 fathomi, adică
548,40 m, un fathom fiind egal cu 1,828 m.
Platforma continentală cu limita de adâncimea de 200 m, ocupă 7,5 % din
suprafaţa oceanului planetar dar trebuie notat faptul că ea reprezintă 18 % din suprafaţa
totală a uscatului.
Limita platformei continentale care are o pantă medie de 0o07’ este marcată de o
schimbare de pantă, care poate creşte între 4o7’ şi care formează trecerea la taluzul
continental.
Panta medie a taluzului oscilează între 4o şi 7o dar poate ajunge uneori şi la 20o
(Platoul Blake din Sud-Estul Peninsulei Florida).

134
Hidrologie

Panta taluzului scade pe măsură ce se înaintează spre adânc, zona aceasta fiind
cunoscută sub denumirea de piemont oceanic (fig 3).
Piemontul oceanic are o lărgime care variază între 100 şi 1000 km şi care se
constituie din două porţiuni, una
superioară şi alta inferioară.
Taluzul continental, în totalitatea
sa, ocupă o suprafaţă estimată la
nivelul a 31,6 milioane km2,

Fig. 3 Subdiviziunile piemontului oceanic reprezentând 12,1 % din suprafaţa


oceanului planetar.
Zona abisală este zona cuprinsă după izobata de 1500 m, adâncime aleasă ca fiind
corespunzătoare limitei maxime de pătrundere a razelor ultraviolete mergând până la
6000 m şi constituind albia oceanului planetar. Are o suprafaţă de 201,5 milioane km2 şi
ocupă 77,2 % din suprafaţa oceanului planetar.
În anumite zone, abisul oceanic prezintă fracturi sau fose oceanice, cu adâncimi mari,
unele de peste 10000 m (groapa Marianelor – 11022 m) sau poate prezenta creşteri de
altitudine care se pot constitui în dorsale, praguri sau uneori depăşind nivelul oceanelor
se constituie în insule.

Mişcarea apelor marine


Privită de la mare înălţime, suprafaţa mărilor şi oceanelor apare ca un plan
orizontal, neted, dar cu cât ne apropiem de ea se observă că toate corpurile care plutesc
se află într-o permanentă mişcare şi în plus o observaţie continuă la malul mării denotă şi
faptul că nici nivelul apei nu este acelaşi ceea ce denotă că apele marine se află într-o
permanentă mişcare.
Pentru că se ştie că mişcare produce energie, se poate afirma că oceanul planetar
este un imens generator de forţe dinamice.
Cauzele care provoacă mişcarea în masa lichidă a oceanelor sunt de ordin extern
şi mod direct sau indirect îşi au originea în aştrii care ne înconjoară, şi anume, Soarele şi
Luna.
Mişcările apelor marine se pot defini în trei mari categorii:
- valurile – mişcări ondulatorii de scurtă perioadă;
- mareele – unde de mare amplitudine, legate intim de acţiunile aştrilor cereşti;
- curenţii – mişcări de translaţie ale apelor marin, care pot avea origini diferite.
Valurile sunt mişcări ondulatorii pe verticală şi de scurtă perioadă a apelor marine
constituind, de fapt, o stare naturală a oceanului planetar.
Această mişcare este produsă de factori exteriori şi în funcţie de aceştia deosebim:
- valuri de provenienţă eoliană;

135
Hidrologie

- valuri catastrofice, produse de seisme, alunecări de terenuri, furtuni puternice;


- valuri rezultate din acţiunea altor factori ca de exemplu fluctuaţiile de presiune
atmosferică;

Elementele valului, modul de determinare al acestora şi determinarea consecinţelor


acestora au fost prezentate anterior. Este de remarcat faptul că un element important ce
interesează omul şi ştiinţa este energia valurilor (potenţială şi cinetică), evaluarea şi
utilizarea sa.
Mareea, reprezintă fenomenul marin care se manifestă prin oscilaţii periodice ale
nivelului hidrosferei, exprimată de mişcarea de ridicare şi coborâre a nivelului apei
oceanice, mişcare vizibilă, în mod deosebit, în apropierea ţărmurilor.
Fenomenul de înălţare a nivelului apelor şi de înaintare pe ţărmurilor joase poartă
denumirea de flux iar retragerea apelor poartă denumirea de reflux. Obişnuit, în timpul
fluxului, valul mareic atinge diferenţe de nivel cuprinse între 1 şi 5 m, mai ales în
regiunile larg deschise spre ocean, în schimb, în unele regiuni de golfuri, băi sau
strâmtori, datorită poziţiei geografice şi a configuraţiei ţărmurilor, înălţimea valului
mareic poate atinge înălţimi apreciabile, până la 15-20 m. Asemenea fenomene se pot
întâlni în Baia Fundy- Canada, Peninsula Noua Scoţie, Baia Frobisher – Canada, Ţara lui
Baffin, Baia Mont St. Michel – Normandia, Severn sau Canalul Bristol din Anglia.
Cele mai frecvente sunt mareele diurne, formate dintr-o maree înaltă şi una joasă în
fiecare zi.
Se întâlnesc în anumite zone ale Oceanului Atlantic şi ale Oceanului Indian şi maree
semidiurne, constituite din două maree înalte şi două joase în decursul unei zile.
De regulă mareele înalte sau joase consecutive au amplitudini diferite.
În mările închise amplitudinea valului mareic este foarte redusă, în Marea Mediterană
oscilând între 20 şi 40 cm iar în Marea Neagră, amplitudinea este de ordinul
centimetrilor.
Datorită influenţei majore pe care o exercită Luna în producerea mareelor acestea au
loc la intervale de 12 ore şi 25 minute echivalentul unei jumătăţi de zi lunare, deci două
maree înalte consecutive apar cu o întârziere zilnică de 50 minute.
Dacă influenţa majoră ar fi fost din partea Soarelui, intervalul de timp dintre două
maree înalte ar fi fost de 24 ore, ziua solară având această durată.
Cauza principală o constituie forţele de atracţie pe care cei doi aştrii, Soarele şi Luna,
le exercită asupra planetei noastre. Forţa de atracţie se exercită egal asupra uscatului şi
hidrosferă, dar cum hidrosfera este alcătuite din particule fluide, mai mobile, deformaţiile
se resimt în special asupra ei.
Datorită faptului că Luna este satelitul Pământului şi cum între aceste planete se
formează un sistem de atracţie reciprocă, echilibrat prin forţa centrifugă, influenţa Lunii
este majoră în raport cu Soarele, care se află la o distanţă mult mai mare de Pământ.

136
Hidrologie

Este logic ca atracţia Lunii asupra Pământului să se exercite mai pronunţat în partea
situată cu partea spre Lună. Am arătat că atât Soarele cât şi Luna exercită atracţie
asupra Pământului, dar cum Luna se află mai aproape de Pământ distanţa fiind de 400 de
ori mai mică decât distanţa până la Soare, atracţia sa este mai mare.
În acelaşi timp se ştie că atât Luna cât şi Pământul realizează mişcări de rotaţie şi
revoluţie şi din această cauză, în decursul timpului, se găsesc în poziţii diferite în raport
cu Soarele, determinând variaţii în timp a intensităţii mareelor.
Pe parcursul a 4 intervale de câte 7 zile, timp în care Luna execută o mişcare de
revoluţie în jurul Pământului, poziţiile diferite ale Pământului în raport cu Soarele şi Luna
determină intensităţi diferite ale mareelor .
În timpul sizigiilor, adică în momentul aflării în linia dreaptă a Lunii, Soarelui şi
Pământului, la conjuncţie sau opoziţie, atracţia gravitaţională a celor 2 aştri este
combinată, producând maree foarte mari, cunoscute sub denumirea de maree de sizigii
sau ape vii şi care se produc primăvara. După trecerea poziţiilor de conjuncţie sau
opoziţie Luna se deplasează în poziţii care o îndepărtează treptat de Soare, ajungând
după 7 zile în poziţie de primul sau al treilea pătrar, când direcţiile Pământ-Lună şi
Pământ-Soare, formează unghiuri de 90o împărţind forţele de atracţie gravitaţională pe
direcţii diferite, fapt ce determină o amplitudine mai scăzută a mareelor denumite maree
de cvadratură.
Studiile şi observaţiile efectuate asupra mareelor în diferite puncte ale oceanului
planetar au scos în evidenţă că perioadele de oscilaţii ale undelor de maree se grupează
în trei mari categorii:
- oscilaţii care se produc de două ori în timpul zilei lunare, care au o durată totală
de 24 ore şi 50 minute, producându-se un flux şi un reflux la un interval de 12 ore
şi 25 minute, mareea de tip semidiurn specifică Oceanului Atlantic;
- maree diurnă, cu o singură oscilaţie în timpul unei zile solare, care durează 24
ore, specifice nordului Pacificului şi în Golful Tonkin din Oceanul Indian;
- maree mixte, care presupune existenţa a două maree înalte şi două joase în
timpul unei zile lunare.
Fenomenul de maree este de foarte mult timp cunoscut dar prima explicaţie ştiinţifică
l-a dat Issac Newton (1687). Studiile au fost continuate de Laplace (sec. 18), Kelvin,
(sec.19) ş.a.
Prezenţa mareelor, a fluxului şi refluxului, atrage după sine formarea curenţilor de
maree, în special în zonele litorale de câmpie sau la gurile râurilor afluente.
Curenţii de maree pot fi: giratorii, micşti sau alternativi.
Dacă se trasează roza curenţilor de maree pe o perioadă completă se obţine o elipsă.
În condiţiile în care elipsa este aplatizată se trece la un curent mixt sau alternativ dacă
curenţii se apropie de o dreaptă.

137
Hidrologie

Viteza de deplasare a curenţilor de maree este destul de mare. În multe zone de


coastă, viteza atinge 8 sau 10 noduri, mai ales în timpul mareelor echinocţiale.
Efectele curenţilor de maree sunt apreciabile în special în zonele de câmpie. Variaţiile
de nivel provocate de flux şi reflux au importanţă capitală pentru navigaţie, orariile
activităţii portuare pentru navele mari, în Hamburg, Roterdam, Londra bazându-se pe
maree.
În zonele litorale de câmpie, perioadele de reflux sunt folosite de populaţie pentru
capturarea vieţuitoarelor acvatice aduse la mal în timpul fluxului.
Fenomene interesante se petrec la gurile râurilor care se varsă în ocean sau mare şi
în estuare, unde la debutul fluxului se petrece o frământare şi înălţare a valurilor şi apoi
imediat o înaintare puternică spre interior, uneori producând inundarea malurilor.
Fenomenul este cunoscut sub denumirile de neascaret în franceză, macareo în spaniolă
sau pororroca în zona Americii de Sud.
Evident că activitatea mareelor, prin mişcările pe verticală, ritmice este purtătoare de
valori apreciabile de energie care în foarte multe locuri este folosită de oameni.

Curenţii marini
Această categorie de mişcare a maselor de apă marină exprimă o translare a
apelor marine de la un punct la altul al oceanului.
Pornind de la diverse criterii, curenţii oceanici se pot clasifica după cum urmează:
- după direcţie şi formă:
o curenţi orizontali de fund şi de suprafaţă;
o curenţi verticali, provocaţi de mişcările de convecţie liberă sau impusă şi
pot fi: ascendenţi şi descendenţi;
o curenţi liniari care se deplasează uniform pe o linie aproximativ dreaptă;
o curenţi circulari.
- după geneză:
o curenţi de fricţiune sau impulsiune, generaşi de acţiunea vânturilor
regulate şi periodice;
o curenţi de densitate, provocaţi de diferenţa de temperatură şi salinitate,
deci de densitate, care se întâlneşte între două puncte ale oceanului situate
la o anumită distanţă;
o curenţi datoraţi diferenţei de nivel a apelor oceanice, produs de bilanţurile
hidrologice diferite;
o curenţi de pantă, datoraţi vânturilor de larg cu direcţia către coastă, care în
timp, provoacă o acumulare de apă şi creştere a nivelului la coastă şi care,
după încetarea vântului, începe să se scurgă în sens invers. La adâncimi
mai mari direcţia de scurgere formează un unghi de 90 o cu direcţia de

138
Hidrologie

pantă, care este perpendiculară pe litoral astfel că noul curent devine


paralel cu litoralul.
În această acţiune descrisă mai sus intervine şi diferenţa de presiune, între
diferite puncte, după acumularea apei la coaste şi creşterea nivelului precum şi
intervenţia forţelor lui Coriolis în deplasarea curentului, care-l abate spre dreapta în
emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică.
Dacă forţele Coriolis ajung repede în echilibru cu gradientul de presiune, se
creează un curent care poartă numele de curent geostrofic.
Cea mai mare parte a curenţilor oceanici de suprafaţă sunt geostrofici sau în parte
geostrofici.
Există şi categoria curenţilor submarini de adâncime care au o direcţie de
deplasare contrară curenţilor de suprafaţă.
Acţiunea vântului asupra suprafeţei mării provoacă nu numai deplasarea pe
orizontală a apelor ci şi deplasarea lor pe verticală. Dacă vântul dominant este paralel cu
linia ţărmului, datorită acţiunii forţelor lui Coriolis, apele de suprafaţă se vor deplasa pe
larg, locul lor fiind luate de apele de adâncime, mai reci şi de regulă mai bogate în
substanţe nutritive, element ce dezvoltă productivitatea biologică a zonei, precum şi
bogăţia în peşte. Această deplasare ascendentă a apelor de fund este cunoscută sub
denumirea de „upwelling”.
Când apa se deplasează din larg spre uscat, din aceleaşi motive, se produce o
deplasare a apelor de suprafaţă către zonele de adâncime.
o curenţii de maree produşi de fluxul şi refluxul mareic;
o curenţii verticali datoraţi mişcărilor de convecţie liberă (diferenţa de
densitate între diferitele straturi de apă) sau convecţie impusă (valuri etc.).
- după temperatură:
o curenţi calzi, cu temperaturi ridicate situate în zonele calde ale globului;
o curenţi reci, situaţi la latitudini ridicate.
Curenţii calzi sau reci, influenţează mult viaţa oceanică, precum şi a zonelor
limitrofe oceanului. Curenţii reci transportă iceberguri care pun în pericol navigaţia. În
zonele de strâmtori, datorită violenţei lor pun în pericol navele, iar în alte locuri provoacă
puternice vârtejuri şi ele temute de navigatori. De asemenea, marii curenţi oceanici, calzi
sau reci, transportând mase mari de apă influenţează hotărâtor climatul zonelor limitrofe.
Prezenţa curenţilor golfului (curent cald) şi a curentului Labrador (curent rece) de
la coasta estică a Americii de Nord face ca între New-York şi Lisabona, situate la aceeaşi
latitudine să existe diferenţe notabile ale temperaturilor medii lunare, calculate pe o
perioadă de 30 ani, cu un climat mult mai acceptabil pentru Lisabona.
Cele mai mari formaţiuni de curenţi oceanici sunt întâlnite aproape în toate
oceanele lumii şi în special în Atlantic, Pacific şi Indian. Ele aparţin, de regulă, categoriei
curenţilor de densitate dar la naşterea lor o contribuţie însemnată o au vânturile

139
Hidrologie

permanente şi cele periodice. În general, aceşti curenţi sunt lenţi dar dacă ne vom referi
la dimensiunile lor, cât şi la permanenţa lor vom constata că ei se transformă în
principalii agenţi de transport ai căldurii de la Ecuator spre latitudinile înalte sau ai
frigului de la Pol către zonele mai calde.
În tabelul alăturat, sumar prezentat al principalilor curenţi oceanici în care sunt
înscrise debitul şi viteza de deplasare, se pot vedea dimensiunile acestora.

Curentul Debit (m3/s) Viteza maximă (cm/sec)


6
Gulfstream 100x10 200-300
Ecuatorial de N în Pacific 45x106 20
Kuro-Shivo 50x106 200
6
Submarin Ecuatorial 40x10 100-150
Brazilian 10x106 -
Peru sau Humbold 20x106 -
6
Circum polar antarctic 100x10 -

Din acest tabel se văd dimensiunile apreciabile pe care le au Curentul Golfului sau
Gulfstream şi Curentul Circum Polar Antarctic care depăşesc debitul tuturor apelor
continentale luate la un loc.
Studiul curenţilor oceanici reprezintă un capitol important al oceanografiei,
deoarece ei condiţionează într-o mare măsură climatologia, întreţin viaţa economică,
ajută la prognozarea migraţiei bancurilor de peşte şi, în sfârşit, deriva icebergurilor sau a
vaselor naufragiate.
S-au realizat hărţi şi scheme în care este prezentată sintetic circulaţia apelor
oceanice.
Circulaţiile în acest ocean schematic se împarte în mai multe inele
corespunzătoare unor centuri de vânturi a căror mişcare este contrară mersului acelor
ceasornicul, în regiunea subpolară şi în acelaşi sens cu acele ceasornicului în zona
subtropicală în emisfera nordică.
În emisfera australă, zona subtropicală, sensul circuitului subtropical este invers
acelor ceasornicului. De o parte şi de alta a Ecuatorului se întâlnesc două inele care se
rotesc pe o zonă îngustă, dar cu sensuri diferite în N şi S.
În zona Antarcticii se interferează şi se suprapun doi curenţi. Un curent transportă
ape rotindu-se de la Vest spre Est în jurul continentului cunoscut sub denumirea de
curentul circumpolar antarctic sau marele curent de derivă a vânturilor de Vest. În jurul
litoralului aceluiaşi continent există cel de-al doilea curent, un contracurent superficial
care se deplasează de la Est spre Vest.

140
Hidrologie

Principalul curent, cel circumpolar, traversează zona sudică a celor trei oceane:
Atlantic, Pacific şi Indian. Măsurătorile efectuate în trei secţiuni principale au condus la o
serie de valori remarcabile, fluxurile de ape de la un ocean la altul fiind diferit şi creând
bilanţuri hidrologice diferite pentru cele trei unităţi oceanice principale. Aceste valori se
prezintă astfel:
- între Antarctica şi Africa (Capul Bunei Speranţe): 190x106 m3/sec.
- între Antarctica şi Tasmania: 180x106 m3/sec.
- între Antarctica şi Capul Horn (America de Sus): 150x106 m3/sec.
Marele curent circumpolar Antarctic, datorat şi diferenţelor de densitate este totuşi şi
consecinţa directă a acţiunii vânturilor de vest, reprezentând cel mai mare exemplu de
curent de derivă creat de vânt. Din acest curent se desprind o serie de ramificaţii, ca de
exemplu: curentul Agulhaş, curentul coastei de Vest sau cel al Noii Zeelande.
S-au mai constat unele particularităţi ale curenţilor din zona imediată a coastelor
Antarcticii unde s-a constatat o circulaţie transversală suprapusă pe circulaţia
longitudinală. Apa rece şi de salinitate redusă, datorită prezenţei gheţarilor şi a
precipitaţiilor mari, ajunsă la coastele Antarcticii coboară spre adânc prelungindu-se apoi,
ca o limbă rece către nord, depăşind în drumul lor Ecuatorul şi atingând chiar latitudinea
o
de 40 N.
În zona sub-antarctică se produc alte tipuri de circulaţii transversale.
Curenţii din Oceanul Arctic sunt condiţionaţi de particularităţile acestui ocean şi
anume: suprafaţa sa mică, situarea la latitudini ridicate precum şi încorsetarea sa de
zone continentale.
O ramură principală îşi are originea în Marea Laptev şi Marea Siberiei orientale
urmând un drum lung (A) până în zona Groenlandei.
Din acest curent principal se despart două bucle, una cu un sens ciclonic, contrar
mersului acelor ceasornicului, care înconjoară Marea Laptev şi o a doua buclă care se
roteşte în sens anticiclonic, în jurul arhipelagului Frantz Josef.
Cel de-al doilea sistem (B) se află în faţa Strâmtorii Behring, sistem cunoscut sub
denumirea de curent anticiclonic, cu o circulaţie inelară şi care descrie o curbă închisă pe
suprafaţa Mării Beaufort.
Al treilea sistem (C) se formează tot în zona Siberie Orientale şi Ciukotsk şi care
traversează direct Oceanul Arctic pe deasupra Polului Nord, unindu-se cu primul curent.
In afara acestor curenţi, proprii Oceanului Arctic, trebuie amintite ramurile extreme
ale curenţilor Gulfstream şi Kuro-Shivo, care pătrund din Atlantic şi Pacific.
Oceanul Atlantic prezintă, în cele două emisfere, doi curenţi principali inelari care îşi
au originea la Nord şi Sud de Ecuator şi care traversează oceanul de la Est spre Vest şi
invers.
În emisfera de Nord din dreptul Insulei Capul Verde se formează Curentul Ecuatorial
de Nord şi care traversează oceanul de la Est spre Vest, la latitudini cuprinse între 10o-

141
Hidrologie

20o N, până în dreptul insulelor Antilele Mici şi Mari, unde se împarte în două ramuri
pătrunde în Marea Caraibelor, sub aceeaşi denumire de Curentul Caraibilor iar cealaltă
ramură se îndreaptă spre NN-V sub denumirea de Curentul Antilelor. Curentul Caraibilor
pătrunde în Golful Mexic se uneşte cu Curentul Guianei, ce provine din Curentul
Ecuatorial de Sud, ocoleşte acest golf, este alimentat puternic de apele fluviului
Mississppi, pătrunde din nou în Atlantic, sub denumirea de Curentul Floridei, se uneşte cu
apele Curentului Antilelor şi se îndreaptă spre Nord sub denumirea de Curentul Golfului,
un fluviu puternic, cu o lăţime de cca. 500 km şi o adâncime de 800 m şi un debit
apreciabil. Apele acestui curent au o salinitate ridicată (36,5 ‰), sunt foarte limpezi,
albastre şi au o temperatură ridicată, în jur de 25o sau 26o C. Se îndreaptă spre Nord
până la latitudinile de 40o şi chiar 50o, unde, datorită vânturilor de Vest şi a forţelor lui
Coriolis, suferă o deviaţie spre dreapta, îndreptându-se spre coastele Occidentale ale
o
Europei. În dreptul longitudinii de 35 Est apele acestui puternic curent se împart în mai
multe ramuri, formând aşa numita Deltă a Gulf Stream-ului. Aceste ramuri pornesc în
evantai, una spre Groenlanda sub denumirea de Curent al Groenlandei de Vest, una spre
coastele Scandinaviei sub denumirea de Curent al Atlanticului de Nord care pătrunde în
Oceanul Îngheţat de Nord şi o altă ramură cu direcţia Sud-Est sub forma unui curent de
pantă cunoscut în faza finală sub denumirea de Curentul Canarelor şi care închide inelul,
intrând în Curentul Ecuatorial de Nord.
În compensarea curentului cald, Gulf Stream din zonele nordice, Baia Baffin şi de a
lungul coastelor vestice ale Groenlandei, coboară curentul rece al Labradorului, purtător
de iceberguri şi care ajunge până la Terra Nova.
În emisfera de Sud există un inel similar şi anume: un Curent Ecuatorial de Sud cu
acelaşi traseu dar la coastele Americii de Sud acesta se bifurcă în Curentul Guianei, care
se uneşte cu Curentul Ecuatorial de Nord şi o ramură ce se deplasează spre Sud sub
denumirea de Curentul Braziliei. Din dreptul Golfului La Plata, acest curent suferă, din
aceleaşi motive ca şi Curentul Golfului (vânturile de vest şi forţele lui Coriolis), o abatere
spre stânga şi împreună cu curentul rece Falkland intră în marele Curent al Vânturilor de
Vest.
În toate mările de bordură ale Oceanului Atlantic apar o serie de curenţi secundari,
printre aceştia numărându-se Marea Mediterană şi bun înţeles Marea Neagră.
In Marea Neagra, datorita diferenţei de densitate dintre Nord si Sud, apare un curent
superficial de apa mai dulce care trece prin Bosfor în Marea Egee. În strâmtoare, pe sub
curentul de suprafaţa se scurge un curent mult mai sărat din Marea Egee spre Marea
Neagra. O parte din curentul mai dulce, provenit din Nord, datorită aportului însemnat
adus de afluenţi ( Dunăre, Nistru, Bug, Nipru) nu intra in Bosfor ci îşi continua drumul in
lungul coastelor Anatoliei, constituind un lob, cel estic, al curenţilor din Marea Neagră
având un sens anticiclonic. În afara acestui lob estic, exista un alt curent tot circular
situat in lobul vestic, aceşti lobi formându-se datorita zonei centrale mai strâmte a Marii

142
Hidrologie

Negre. In partea vestica circulaţia este in sens ciclonic. Ca si in Atlantic, în regiunea


ecuatoriala, Oceanul Pacific este traversat de doi curenţi ecuatoriali, de Nord si de Sud cu
aceleaşi direcţii Est-Vest. In emisfera nordica, Curentul Ecuatorial de Nord cu ape având
salinitatea de cca. 35 ‰ şi temperaturi variind între 25° si 27°, după ce traversează
oceanul, ajuns in fata Arhipelagului Filipinelor, la coasta Asiei de Vest, se împarte în trei
ramuri, una dintre acestea pătrunde printre insule si ajunge in Marea Banda, cea dea
doua se îndreaptă spre sud şi după ce se uneşte cu apele Curentului Ecuatorial de Sud se
îndreaptă spre Est, în sens invers, formând Contracurentul Ecuatorial şi în sfârşit cea de a
treia ramura şi cea mai importanta capătă o direcţie Nord-Vest, de-a lungul insulei
Taiwan şi a celor japoneze sub denumirea de Kuro-Shiwo (curentul cald ). Ca şi Curentul
Golfului şi acesta are dimensiuni apreciabile, o lărgime de cca. 100 Mm, cu caracter de
curent de debit iar la paralela 41° sau 42° Nord, datorita vanturilor de Vest si a forţelor
Coriolis se deplasează spre Est – Nord Est, traversând Pacificul in sens invers sub
denumirea de Curentul Pacificului de Nord. Ajuns in dreptul coastelor Americii de Nord,
se bifurca, o ramura pornind spre Nord către insulele Alentine, sub denumirea de
Curentul Alaskai, iar cea mai mare parte se îndreaptă spre Sud-Est, scăldând coastele
Americii de Nord si ale Mexicului, sub denumirea de Curentul Californiei. In sudul
Californiei apele acestui curent se depărtează de coastă şi închid inelul, intrând în
Curentul Ecuatorial de Nord. La fel ca şi în Atlantic, din Pacificul de Nord se formează un
curent rece, numit Oya-Shiwo (curentul rece) care curge slab scăldând coastele Nord-
Estice ale Asiei.
Pacificul de Sud este dominat, în zona Ecuatorului, de prezenţa Curentului Ecuatorial
de Sud, cu aceeaşi direcţie, Est-Vest. Apele acestui curent sunt la început mai reci, fiind
alimentat, la origini, de apele reci ale Curentului Perului. Ajuns in dreptul insulei Noua
Guinee, Curentul Ecuatorial de Sud îşi abate cursul sud, scaldă coastele Australiei de Est
şi apoi intra sub influenţa vânturilor de Vest, intrând în marele curent de derivă,
traversând oceanul în sens invers. Ajuns la coastele Americii de Sud, o partea a sa
traversează pe sub Capul Horn şi intră in Atlantic, iar alta parte se ridica spre Nord, cu
caracteristici de curent rece, sub denumirea de Curentul Humbold şi apoi curentul Peru şi
închide curentul de sud.
Ultimele cercetări oceanografice au descoperit în zona pacificului oriental, la
adâncimea de 100 m, existenta unui puternic curent în sens invers, care circulă de la Est
la Vest, pe sub Curentul Ecuatorial. Acest curent, denumit Curentul Cromwell, are o
lăţime de cca. 400 Km, o înălţime de cca. 200 m şi se deplasează cu o viteza de 1,5 m/s,
dublul vitezei Curentului Ecuatorial şi are o lungime de cca. 4500 km iar în dreptul
insulelor Galapagos dispare.
Curenţii din Oceanul Indian se deosebesc, într-o oarecare măsură, de curenţii
existenţi în Atlantic şi Pacific şi aceasta îşi găseşte explicaţia în poziţia şi aşezarea acestui
ocean, în special datorită încorsetării sale de uscat în partea nordică.

143
Hidrologie

In emisfera sudică, partea mai deschisa a oceanului, la fel ca în celelalte oceane


amintite, întâlnim Curentul Ecuatorial de Sud, care se deplasează pe direcţia Est-Vest,
sub Ecuator, până la paralela 27° latitudine sudica .
După traversarea oceanului, Curentul Ecuatorial de sud, întâlneşte blocul Insulei
Madagascar unde are loc o prima bifurcare. O ramura din acest curent se îndreaptă spre
Nord, spre coastele Nord-Estice ale Africii, unde vara întâlneşte
apele curentului musonului de Sud-Vest, deplasându-se pe lângă coastele Somaliei, cu
viteze de trei noduri si purtând numele de Curentul Somaliei. In timpul iernii, când
curentul musonic nu mai este prezent, acest curent cedează apele Contracurentului
Ecuatorial. Cea dea doua ramură se îndreaptă spre Sud, sub denumirea de Curentul
Mozambicului şi care scaldă coastele Sud-Estice ale Africii. In golfurile dintre Mozambic şi
Corientes se formează contracurenţi puternici.
In zona insulei Madagascar, din Curentul Ecuatorial se desprinde o ramură ce se
îndreaptă spre sud, de-a lungul coastelor estice ale insulei şi după ce depăşeşte insula se
uneşte cu Curentul Mozambicului dând naştere unui curent de debit, care înaintează spre
sud, pe lângă coastele Africii de Sud-Est sub denumirea de curentul Acelor sau Agulhas.
Acest curent, de origine ecuatoriala, deci cald, se deplasează cu viteze mari şi determina
o intensa circulaţie a apei si produc numeroase vârtejuri. La extremitatea sudică a Africii,
Capul Bunei Speranţe, se împarte. O parte trece in Atlantic iar cea mai mare parte intră
în curentul de derivă al vânturilor de Vest care traversează în sens invers oceanul, atinge
Australia şi aici se bifurca. O parte din curent urca pe coasta de Vest a Australiei iar alta
trece pe sub Australia intrând în circuitul antarctic.
Ramura curentului ce scalda coasta vestica a Australiei este cunoscuta sub
denumirea de Curentul Rece al Australiei de Vest închide inelul sudic al curentului.
Zona boreala este mult influenţată de prezenta musonilor, care în funcţie de
anotimp, determină direcţii diferite curenţilor.
Iarna, în timpul musonului de iarna, care bate dinspre uscat spre mare, porneşte
din zona Insulei Sumatra şi bate de la Nord-Est spre coastele estice ale Africii, angajând
şi masele de apa pe aceeaşi direcţie. Curentul format poartă numele de Curentul
Somaliei.
În perioada de vara, timpul musonului care bate dinspre mare spre uscat, deplasează
si apele oceanului de la Sud-Vest către Nord-Est, sub denumirea de Curentul musonului
de vara.
OCEANELE SI MARILE COMPONENTE

Oceanul Atlantic (fig. 1)


Ocupă o vale lungă şi îngustă situată între coastele orientale ale celor 2 Americi
cea de Nord şi de Sud şi coastele occidentale ale Europei şi Africii.

144
Hidrologie

Are ca limită de nord linia pragurilor submarine dintre Capul Walsingham-Taralui Baffin şi
Capul Stedland (Norvegia), linie care
trece prin sudul Groenlandei. Limita de
sud este reprezentată de ţărmul
Antarcticii.
Linia pragurilor de nord care marchează
adâncimi reduse de cca. 500 m sau mai
mici reprezintă linia de demarcaţie în
raport cu Oceanul Îngheţat de Nord,
linie ce delimitează cele două oceane
prin diferenţe de ordin hidrologic
esenţiale. Spre est, linia de demarcaţie
faţă de Oceanul Indian se poate
considera de-a lungul meridianului de
20o longitudine estică, care trece pe la

Fig. 1 - Oceanul Atlantic Capul Acelor din sudul Africii şi ajunge


pe continentul Antarctic.
La vest, linia de demarcaţie faţă de Oceanul Pacific o putem considera linia
o
meridianului de 68 longitudine vestică care uneşte capul Horn situat în extremitate
sudică a Americii de Sud, cu acelaşi continent Antarctic.
Între limitele prezentate mai sus Oceanul Atlantic ocupă o suprafaţă de 92,02
milioane km2 incluzând mările componente. Fără aceste mări suprafaţa sa este de 73,54
milioane km2. Cuveta Atlanticului cuprinde un volum de 337,7 milioane km3 de apă.
Relieful submarin al Oceanului Atlantic prezintă în zona sa mediană pe direcţia nord-sud
o dorsală, de forma literei S, cu o lungime de cca. 11000 km şi care se prelungeşte în
oceanele Indian şi Pacific, însumând o lungime de cca. 55000 km.
Dorsala medio-atlantică delimitează la nord de ecuator, două mari bazine: cel nor-
american şi bazinul euro-african, iar la sud de ecuator aceeaşi dorsală delimitează
bazinele Braziliei şi Argentinei, iar în partea estică bazinele Angolei, a Capului Verde şi
bazinul Acelor. Toate aceste bazine se constituie din alte subbazine delimitate de
subramuri ale dorsalei.
Această dorsală medio atlantică trece la sud de capul Acelor spre Oceanul Indian,

Fig. 2 Profil transversal prin Oceanul Atlantic

145
Hidrologie

delimitând spre continentul Antarctic bazinul africano-antarctic.


o
Un profil transversal executat prin Oceanul Atlantic la latitudinea de 5 N (fig. 2),
între coasta estică a Americii de Sud şi coasta vestică a Africii scoate în evidenţă prezenţa
dorsalei medio-atlantice şi delimitare unor bazine.
O privire de ansamblu asupra uscatului ce înconjoară Oceanul Atlantic, arată
dominaţia ţărmurilor joase şi, în consecinţă, existenţa în ocean a unor platforme
continentale întinse. De asemenea, aceeaşi analiză demonstrează numărul mare de fluvii
care se varsă în ocean, putând enumera printre acestea Dvina, Vistula, Elba, Rin, Sena,
Loire, Tajo din Europa, Niger, Congo, Orange în Africa sau Sf. Laurentiu Mississippi,
Amazon şi Parana din America.
Caracteristic pentru Oceanul Atlantic este prezenţa unui număr redus de insule
comparativ cu celelalte oceane, concentrate în anumite zone ale oceanului (zona central
vestică, la limita sud-vestică, în partea nordică şi nord-estică). În rest apar unele insule
mici, dispuse solitar pe suprafaţa sa.
În Oceanul Atlantic se întâlnesc mai multe gropi printre care se pot aminti:
Meteor-Insulele Sandwich de Sud (8428 m), Puerto-Rico (8385 m), Romanche (7758 m),
Capul Verde (7292 m), Sargaselor (6995 m), Est-Brazilia (6557 m), Iberică (6325 m).
La bordura Oceanului Atlantic de-a lungul uscatului continental, se delimitează o
serie de mări componente şi pornind din nordul Europei se disting:
- Marea Baltică;
- Marea Nordului;
- Marea Hebridelor (M. Irică);
- Marea sau Canalul Mânecii;
- Marea Cantabrică (Golful Gasconiei sau Golful Biscaya);
- Marea Mediterană cu prelungirile sale Marea Neagră şi Marea Azov;
- Golful Guineii;
- Marea Sf. Laurentiu;
- Marea Bahamelor;
- Marea sau Golful Mexic;
- Marea Caraibelor;
- Marea Scoţiei (M. Antilelor meridionale);
- M. Weddell.

Oceanul Pacific (fig. 3) este încadrat de coastele estice ale Asiei şi Australiei şi
coasta vestică a celor două Americi de Nord şi de Sud.

146
Hidrologie

Este cel mai mare


ocean al lumii, pe acest
ocean întâlnindu-se
cele mai mari distanţe
şi cea mai mare
adâncime măsurate –
Groapa Marianelor de
11022 m (mai mare
decât orice înălţime
măsurată la suprafaţa
Pământului - Everest).
Oceanul Pacific se
prezintă sub formă

Fig. 3 Oceanul Pacific eliptică, aproape închis


la limita sa nordică şi
larg deschisă spre Antarctica.
Pornind de la Strâmtoarea Behring în Nord şi până la Cap Adan – în Sud, distanţa
măsurată este de 15500 km (8350 Mm). Din Panama până în Golful Thailandei sunt
24000 km (10500 Mm).
Limita nordică o reprezintă Strâmtoarea Behring situată pe cercul Arctic, iar cea
sudică o reprezintă coastele continentului Antarctic.
Suprafaţa totală a Oceanului Pacific este de 179,24 milioane km2 incluzând mările
componente iar fără acestea suprafaţa se reduce la 146,44 milioane km2. Adâncimea
medie este de 4028 m iar cuveta oceanului cuprinde un volum de 723,7 x 106 km2 de
apă.
Relieful submarin al oceanului Pacific este la fel de frământat ca cel al Atlanticului. Din
Oceanul Indian pătrunde, în Sud, Dorsala Australo-Antartică, se continuă prin Dorsala
Pacificului de Sud, continuată cu Dorsala Pacificului de Est care atinge insula California.
Se mai disting pragul Noii Zeelande care se continuă spre Nord cu Dorsala Lord Howe,
Dorsala Malaeziei, Melaneziei şi Microneziei toate populate cu numeroase insule.
Toate aceste dorsale delimitează în cadrul Pacificului o suită de bazine ca de ex.:
Bazinul Pacifico-Antartic, bazinul Peruvian, bazinul Pacificului de Nord, cel de Nord-Vest,
bazinul Filipinelor, cel al Marianelor, bazinul Melaneziei etc.
Comparativ cu celelalte oceane, Oceanul Pacific are un număr important de insule.
Dacă insulele Noua Zeelandă, Noua Guinee, Calimantan, Honda, Djawa, Sumatra şi
Celebes au suprafeţe mai mari, ce depăşesc 100000 km2, celelalte insule, destul de
numeroase, au suprafeţe mici.

147
Hidrologie

Insulele sunt răspândite pe toată suprafaţa oceanului, dar există o zonă tropicală
o o
cuprinsă între 10 latitudine Nord şi 25 latitudine Sud unde sunt concentrate un număr
mare de insule, grupate în:
- Polinezia;
- Melanezia;
- Micronezia.
Caracteristic pentru Oceanul Pacific este şi numărul mare de gropi cu adâncimi mari.
Se cunosc un număr de nouă gropi cu adâncimi mai mari de 9000 m şi dintre acestea
amintim, în afara gropii Marianelor, groapa Tonga (Fiji) 10882 m, groapa Japoniei
(Ramapo) 10554 m, groapa Kurilelor 10542 m, groapa Filipinelor 10497 m, Kermadek
10047 m, Bonin 9985 şi altele.
Analizând topografia fundului oceanului putem delimita două zone distincte:
- bazinul Pacificului Central;
- mările marginale
Relieful fundului bazinului central se prezintă sub forma unei câmpii abisale, plană pe
sute de km, aflată la o adâncime de cca. 5000 km, întreruptă din loc în loc de dorsala
care se ridică până la 2000-3000 m deasupra fundului oceanului uneori depăşind nivelul
apei, constituindu-se în insule.
În zona Pacificului de Vest şi Central se întâlnesc numeroase insule vulcanice, atoli
aşezaţi în benzi rectilinii paralele, arhipelaguri acoperind 13,7 % din suprafaţa bazinului
central.
Bordura bazinului central este dominată de o zonă de şanţuri adânci în partea
continentală, urmând o serie de arcuri de insule asociate cu creste submarine care
delimitează numeroase mări, în special la coasta Asiei.
Pornind de la Nord, din partea vestică se disting o serie de mări ca de exemplu:
- Marea Behring;
- Marea Ohotk
- Marea Japoniei;
- Marea Chinei de Est;
- Marea Galbenă;
- Marea Filipinelor;
- Mediterana austral-asiatică cu:
- Marea Chinei de Sud;
- Marea Sulu;
- Marea Sulawesi;
- Marea Makasar;
- Marea Molucelor (Maluku);
- Marea Halmanera;
- Marea Saram;

148
Hidrologie

- Marea Banda;
- Marea Djawa;
- Marea Bali;
- Marea Flores;
- Marea Sawn;
- Marea Bismark (Noua Guinee);
- Marea Solomon;
- Marea Coralilor;
- Marea Tasmania;
- Marea Fiji.
În extremitatea estică a Oceanului Pacific, la coastele Americii se delimitează:
- Golful Alaska;
- Golful Californiei;
- Golful Panama;
- Marea Ross situată la coastele continentului Antartic

Oceanul Indian (fig. 4), cu o suprafaţă mai mică şi deosebit de oceanele Pacific
şi Atlantic.
Limita sa nordică o reprezintă continentul asiatic cu dominaţia Podişului Tibet şi al
Munţilor Himalaya, cu acoperişul Pământului Everest (8848 m). La vest se mărgineşte cu
coasta răsăriteană a Africii până în dreptul Capului Acelor, de unde graniţa cu Oceanul
Atlantic, se continuă pe o linie imaginară reprezentată de linia meridianului de 20o
longitudine estică care se continuă până în Antartica. Limita estică este reprezentată de
puntea de legătură dintre Asia şi Australia constituită din Peninsula Malacca şi lanţul
insulelor Sumatra, Djawa, Sondele mici (?), Noua Guinee până la Peninsula York,
continuându-se pe coastele estică şi sudică a Australiei până la Insula Tasmania unde se
o
uneşte cu apele Pacificului, limita sa fiind considerată pe linia meridianului de 147
longitudine estică până la coastele Antarcticii. Relieful fundului este brăzdat de o serie de
dorsale care delimitează o serie de bazine cum sunt: bazinul Arabiei, bazinul Somaliei,
bazinul Madagascarului, bazinul Mozambic, bazinul Crozet, bazinul central-indian, cel
Australian de vest şi de sud precum şi bazinul Australo-Antarctic.
Oceanul Indian prezintă anumite caracteristici care-i conferă unele particularităţi
care-l deosebesc de Atlantic şi Pacific şi anume:
- este un bazin uriaş de apă situat aproape în întregime în zona caldă;
- prezenţa centurii continentale care-l înconjoară din trei părţi: Nord, Est şi Vest.
Aceste particularităţi în aşezare determină mari schimbări termice între uscat şi ocean
şi provoacă existenţa unor vânturi periodice cunoscute sub numele de musoni. Aceste
vânturi cu sensuri diferite de drum între cele două sezoane: cald şi rece, provoacă
modificări şi în circulaţia curenţilor marini. La începutul sezonului cald, masa continentală

149
Hidrologie

se încălzeşte mai uşor şi puternic şi provoacă centre de presiune scăzută în raport cu


masa oceanică, mai rece, în care apar centre de presiune maximă. Este perioada când
vânturile bat de la ocean spre uscat şi sunt purtătoare de ploi puternice cu tente de ploi
torenţiale. Spre toamnă-iarnă, uscatul se răceşte puternic, formează centre de presiune
înaltă, în timp ce temperatura apei oceanice mult mai caldă formează centre de presiune
joasă. Este sezonul în care vânturile bat de la uscat spre ocean şi este clar că ne situăm
într-un sezon uscat.
Suprafaţa Oceanului Indian
este de 76,16 milioane km2 cu
mările componente iar fără
acestea suprafaţa se reduce la
62,95 milioane km2.
Adâncimea medie este de
3900 m iar cele mai mari sunt
de 7450 m – groapa Sondelor
(Djawa), vest Australia – 7001
m, groapa Afro-Antarctică –
6848 m, groapa Maldivelor –
5875 m, groapa Somaliei –
Fig. 4 Oceanul Indian
5824 m.
Insulele sunt rare şi în general mici, cu excepţia Madagascarului, care domină ca
mărime şi suprafaţă, reprezentând resturile unui vechi continent scufundat.
Marile componente sunt:
- Marea Roşie; - Marea Azaniană (Zanzibar);
- Golful Piersic;
- Marea Arabiei;
- Golful Bengal;
- Marea Andaman;
- Marea Timor;
- Marea Arafura;
- Marele Golf al Australiei de Sud.

Oceanul Arctic (fig. 5) este situat în


extremitatea nordică a globului pământesc,
prezentându-se ca o cuvetă mediteraneană şi
având dispus aproape central polul nord.
Reprezintă cea mai mare întindere de apă
îngheţată de pe suprafaţa Pământului.
Fig. 5 Oceanul Arctic

150
Hidrologie

Privit de sus, Oceanul Îngheţat de Nord se apropie de forma unui triunghi delimitat de
Groenlanda, arhipelagul insulelor arctice ale Americii, ţărmul nordic al Peninsulei Alaska,
coasta nordică a Siberiei şi a zonei europene a Rusiei, de coasta nordică şi vestică a
Norvegiei şi de pragurile şi insulele aflate pe direcţia Groenlanda – sudul Peninsulei
Scandinave.
Legătura cu Oceanul Pacific se face prin Strâmtoarea Behring. Lăţimea acestei
strâmtori în raport cu dimensiunile oceanelor de 35-86 km, lungimea ei de 60 km, dar
mai ales adâncimile mici fac ca această legătură să nu reprezinte un mijloc activ de
comunicare a apelor între aceste două oceane.
O deschidere mai largă leagă Oceanul Îngheţat de Nord cu Atlanticul, dar şi aici
pragurile submarine separă cele două oceane.
Regiunea Oceanului Îngheţat de Nord nu este încă stabilizată, uscatul înregistrând
repetate mişcări, uneori separând Oceanul Arctic de Pacific sau Atlantic iar insulele
arctice s-au unit în repetate rânduri cu continentul.
Configuraţia fundului oceanului prezintă anumite caracteristici, printre care amintim:
- prezenţa unei platforme continentale cu o largă extindere la coasta nordică a Asiei
şi Europei;
- prezenţa unor dorsale care traversează oceanul din Groenlanda până în dreptul
insulelor Siberiei care trece peste polul nord (Dorsala Lomonosov);
- existenţa unui şir de praguri care traversează oceanul în mai multe direcţii;
- între Insula Jan Mayen şi insulele Spitzbergen se întinde dorsala Mohna;
Suprafaţa Oceanului Arctic este de 14,91 milioane km2, adâncimea medie este de
1500 m, iar cea maximă de 5449 m.
Pe suprafaţa Oceanului Îngheţat de Nord sunt răspândite un număr însemnat de
insule, unele cu suprafeţe apreciabile ca de exemplu: Groenlanda cu suprafaţa de 2,13
milioane km2, Islanda cu suprafaţa de 102,68 mii km2, precum şi alte insule mai mici ca
de exemplu: arhipelagul Spitzbergen, Jan Mayen, arhipeleagul Frantz Josef, Usakov,
Novaia Zemlea, Severnaia Zemlea, Noua Siberie, Vranghel şi Harald.
Marile componente sunt:
- Marea Norbegiei;
- Marea Barents;
- Marea Albă;
- Marea sau Golful Peciora;
- Marea Kara;
- Marea Laptev;
- Marea Siberiei de Est;
- Marea Ciukotka;
- Marea Beaufort;

151
Hidrologie

- Marea Baffin;
- Mrea Hudson;
- Marea Groenlanda;

MAREA NEAGRĂ (fig. 6), ocupă partea de Sud-Est a ţării iar litoralul românesc se
întinde de la Gurile Dunării la sud de Mangalia, la Vama Veche.

Este limitată la Nord de paralela 46o32’,


la Sud de paralela 40o55’, la Est de
o
meridianul de 41 42’ longitudine estică şi la
Vest de meridianul de 27o27’ longitudine
estică şi este încadrată de teritoriile Ucrainei,
Rusiei, Georgiei, Turciei, Bulgariei şi
României.
Suprafaţa Mării Negre este de 412 mii
Fig. 6 Marea Neagră
km2, adâncimea medie de 1197 m, cea
maximă de 2245 m iar volumul de apă cuprins în cuveta mării este de 530 mii m3.
Marea Neagră drenează un bazin hidrografic (fig. 7) cu o suprafaţă de 2,405 milioane
km , din care 1,975 milioane km2 sunt în Europa şi 430 mii km2 în Asia.
2

În raport cu cuveta
Mării Negre, bazinul
său hidrografic are o
poziţie asimetrică.
Principalele ape
curgătoare situate în
acest bazin sunt:
Dunărea, Nipru, Don,
Bug, Nistru, Cuban şi
Rion care aduc anual
un aport mediu al
scurgerii de cca. 309
km3 de apă.
Deşi constituie două
Fig. 7 Bazinul hidrografic al Mării Negre
unităţi diferite, Marea
Neagră şi Marea Azov formează un singur bazin ce trebuie analizat hidrologic împreună.

152
Hidrologie

Analizând forma şi aspectul ţărmului, constituţia fundului şi aspectul general de


prezentare se poate vedea clar că bazinul Mării Negre se poate împărţi în două loburi
printr-o axă care trece de-a lungul meridianului de 34o30’ longitudine estică, axă care
traversează marea în zona cea mai îngustă, dar cu cele mai mari adâncimi.
În figura 8 sunt prezentate o serie de detalii privind morfologia şi morfometria Mării
Negre.
În majoritatea sa,
ţărmul Mării Negre
prezintă altitudini mici, în
unele porţiuni fiind
submersibil. În partea
nordică este foarte
crestat, unde se întâlnesc
numeroase forme de
ţărm, ca de exemplu:
golfuri, limanuri, limbi de
nisip, capuri etc. partea
estică, în special şi cea
Fig. 8 Detalii privind morfologia şi morfometria Mării Negre
sudică, prezintă ţărmuri
mai înalte şi mai puţin crestate.
Referitor la distribuţia adâncimilor se constată două zone destinate: cea nordică şi
Nord-Vestică, inclusiv Marea Azov cu adâncimi mici, cu o platformă continentală extinsă,
izobata de 200 m situându-se la 150-200 km de mal. Această platformă este consecinţa
prelungirii câmpiei continentale din Estul României şi Sudul Ucrainei dar şi aportului de
aluviuni adus în mare de Dunăre, Nistru, Bug, Nipru, cursuri de apă cu un aport însemnat
de debite care alimentează Marea Neagră.
O influenţă deosebită oceanografică din punctul de vedere al distribuţiei curenţilor o
joacă prezenţa Peninsulei Crimeea situată în nordul Mării Negre şi a curburii ţărmului
spre interior în zona Anatoliei în zona situată între meridianele de 31o şi 37o longitudine
estică. Aceste intrânduri separă cuveta mării în două loburi determinând existenţa a două
ramuri de curenţi anticiclonici, una în partea estică şi cealaltă în partea vestică (fig. 9).
Legătura Mării Negre cu Marea Azov se face prin Strâmtoarea Kerci al cărui şenal
navigabil are adâncimea de 7 m, iar în afara lui adâncimi mai mici de această cifră.

153
Hidrologie

Cu Marea Marmara legătura se


realizează prin Strâmtoarea
Bosfor, cu o lungime de 33 km,
lăţimea variind între 3,7 km în
zona nordică şi de 2,7 km spre
sud. Cea mai îngustă porţiune se
află în dreptul portului Rumel,
unde pe o lungime de cca. 4 km,
lăţimea se reduce la 550-600 m.
Măsurând distanţa dintre
Fig. 9 Harta curenţilor ciclonici din Marea Neagră
punctele extreme Est-Vest,
rezultă că Marea Neagră are o
lungime de 1167 km (632 Mm). În timp ce pe direcţia Nord-Sud distanţa este doar 624
km (338 Mm).
Lungimea ţărmului Mării Negre este de 4020 km (2170 Mm).
Ţărmul românesc al Mării Negre este situat în partea sa Nord-Vestică. Limita nordică
a ţărmului este reprezentat de gârla Mosura a braţului Chilia în timp ce limita sudică se
află undeva la sud de Vama Veche
Orientarea generală a ţărmului românesc este de cea de Nord-Sud, exceptând zona
centrală Ciotic-Midia, care se prezintă ca un arc ce pătrunde spre interior. Morfologia
ţărmului indică două sectoare distincte având ca punct de delimitare Capul Midia.
Zona nordică, cu o extindere de 143 km de la gârla Mosura la Cap Midia, reprezintă
un ţărm de acumulare format în mod deosebit din depuneri de aluviuni de nisip sau
loess, după cum aceste depuneri sunt de origini marine sau aduse de apele continentale.
Acest sector este constituit în cea mai mare parte din cordoane litorale, unele definite iar
altele încă submersibile.
La sud de Capul Midia, pe o lungime de 67 km, ţărmul se prezintă sub formă de
faleză înaltă, linia ţărmului fiind distinctă, dar supusă unui proces lent dar continuu de
eroziune
Reţeaua hidrografică din zona de litoral, cu excepţia Dunării este foarte slab
reprezentată, numărul râurilor care se varsă în mare sau al văilor cu scurgere
intermitentă fiind foarte mic. Cauza majoră care explică această situaţie rezidă în faptul
că zona adiacentă a ţărmului Mării Negre are un regim deficitar de umiditate,
precipitaţiile anuale situându-se la cca. 300 mm, în timp ce evapotranspiraţia anuală se
ridică la 700 mm.
Enumerăm unele din aceste râuri sau văi, de regulă cu debite mici, şi cu perioade
anuale de secare şi anume: Teliţa, Tăiţa, Casimcea, Valea Corbului şi Valea Arsă.
Majoritatea acestor văi sau râuri nu se varsă direct în mare ci prin intermediu unor
lacuri litorale.

154
Hidrologie

Lacurile litorale situate la ţărmul


Mării Negre (fig. 10) sunt constituite
din limanuri fluvio-marine şi lagune.
Altitudinea la care se află aceste lacuri
este, în general, în jurul cotei de 0 m
sau în apropiere de această cotă.
La nord de Capul Midia un
important complex de lacuri este
reprezentat de complexul Razelm-
Sinoe, cu o suprafaţă de cca. 750 km2.
Lacuri mai importante mai sunt:
- Lacul Gargalâc;
- Lacul Taşaul;
- Siutghiol;
- Tăbăcărie;
- Lacul Agigea;
- Lacul Techirghiol;
- Lacul Belona;
- Lacul Costineşti;
Fig. 10 Lacurile litorale de la ţărmul
- Lacul Tatlageac;
românesc al Mării Negre
- Lacul Mangalia

155
Hidrologie

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

1. Bras, R. L.. 1989. Hydrology – an introduction to hydrologic science. In: Addison-


Wesley Publishing Company, 660 p.
2. Chiriac, V. Filotti, A., Teodorescu, I. 1976. Lacuri de acumulare. Erd. Ceres,
Bucureşti, 213 p.
3. Diaconu, C., Şerban, P., 1994. Sinteze şi regionalizări hidrologice. Ed. Tehnică,
Bucureşti, pp. 59-70, 90-97.
4. Gîştescu, P. 1971. Lacurile din România. Editura R.S.R., Bucureşti.
5. Llamas, J. 1993. Hydrologie generale. Principes et applications. In: Gaetan Morin
(Ed.), 527 p.
6. Pişotă, I. şi Buţă, I., 1983. Hidrologie. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
316 p.
7. Pîrvulescu, C. 1978. Economisirea şi valorificarea intensivă a apelor. Ed. Ceres,
Bucureşti,196 p.
8. Preda, I., Maroşi, P., 1971. Hidrogeologie. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
9. Răuţă, M., Cristea, V. şi Oprea. L., 1992. Hidrologie - partea I, Universitatea
Galaţi, 348 p.
10. Răuţă, M., Cristea, V. şi Oprea. L., 1992. Hidrologie -partea a II-a,
Universitatea Galaţi, 170 p.
11. Shaw, E.M., 1994. Hydrology in practice. In: Chapman and Hall, London , Spon Press,
588 p.
12. Yoo, K.H., Boyd, C.E. 1994. Hydrology and water supply for pond aquaculture. In:
Chapman and Hall, London 483 p.

156