12

Introducere în protecţia mediului 12.1. Noţiuni fundamentale a. Mediul înconjurător este o noţiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca ştiinţă, fiind susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale componente, de reglementare juridică1. Aşa cum reiese din literatură, această noţiune nu este definită într-un mod unitar, ambiguitatea termenului fiind consecinţa conotaţiei date în diverse domenii - ştiinţele naturii, arhitectură, urbanism, drept etc. Spre exemplu, ecologii văd ,,mediul” un ansamblu format din comunităţile biologice şi factorii abiotici (sau altfel spus ansamblul de elemente şi echilibre de forţe concurente, de natură diversă, care condiţionează viaţa unui grup biologic. Sunt şi definiţii mai cuprinzătoare, de exemplu, un autor2 defineşte mediul înconjurător ca fiind ,,reprezentat de mulţimea factorilor naturali şi artificiali, de ordin biologic, fizico-chimic şi social, capabili să influenţeze direct sau indirect starea componentelor abiotice şi biotice ale biosferei”. Alte definiţii au în vedere elemente comune precum: viaţa omului, calitatea vieţii şi fiinţa umană3. Arhitecţii consideră mediul drept zona de contact între un spaţiu construit şi mediul ambiant (natural şi artificial)4. În DEX, mediul este definit ca fiind ,,natura înconjurătoare alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se află fiinţele şi lucrurile”. Mediul, în acest caz, apare ca un sistem infinit sau ca un mediu general. Se spune însă că orice fiinţă vie are un mediu înconjurător al ei, care îi influenţează creşterea, dezvoltarea şi comportamentul. Ansamblul forţelor care acţionează imediat şi nemijlocit asupra unei fiinţe constituie mediul eficient5. Conform dicţionarului Grand Larousse (1972) mediul este definit ca ,,ansamblul de elemente naturale ori artificiale care condiţionează viaţa omului”, fără a se avea în vedere şi termenul de protecţie. Sunt şi lucrări care consideră noţiunea de ,,mediu” sinonimă cu mediul înconjurător, ambiant, ecologic sau de viaţă6. În literatură s-a încercat clasificarea tipurilor de mediu după mai multe criterii astfel7: după componentele biologice: mediu biotic şi mediu abiotic; după natura fizică: mediu terestru, aerian şi acvatic;
1 2

Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Ed. All Beck 2003, p. 35. St. Godeanu, Elemente de monitoring ecologic/integrat, Ed. Bucura Mond, 1997, p. 5. 3 Gh. Iancu, Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Ed. RA Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, p. 42. 4 M. Duţu, Dreptul mediului, Tratat, Vol. 1, Ed. Economică, 1998, p. 48-51. 5 M. Ştirban, Ecologie şi protecţia mediului, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2002, p.40. 6 Sanda Vişan, Anca Angelescu, Cristina Alpopi, Mediul înconjurător, poluare şi protecţie, Ed. Economică, 2000, p. 14. 7 Idem, op. cit., p. 15.

233

după natura chimică: medii dulcicole (lacuri, bălţi), medii salmastre (salinitate medie), sărate (mări) şi foarte sărate; după pH: medii acide, alcaline sau neutre; după intervenţia antropică: mediu urban, rural, mediu afectat de om şi mediu natural; după domeniul întinderii: mediu geografic, operaţional, perceptual şi comportamental. Într-o altă opinie mediul este reprezentat de: mediul artificial (alcătuit din mediul de cartier, locul de muncă, odihnă, recreere) şi mediul natural (relieful cu peisajele specifice, apele, pădurile, fauna, flora, microorganisme, aerul etc.)8. Mediul ca obiect de protecţie juridică trebuie însă analizat aşa cum diferite acte normative îl definesc ( legi naţionale, reglementări internaţionale)9. Conform Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), factorii de mediu care devin componentele mediului înconjurător se clasifică în: mediul înconjurător natural (care cuprinde factorii naturali ai mediului) şi mediul înconjurător uman (care cuprinde mediul construit şi mediul social). In opinia reprezentanţilor CE, mediul înconjurător este definit ca fiind ,,ansamblul de elemente care în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului, acelea care sunt ori cele ce nu sunt resimţite”10. Un element de noutate în această definiţie este acela că mediul este considerat un bun care aparţine întregii colectivităţi şi, drept consecinţă, acesta nu poate fi lăsat spre folosire la întâmplare. În Constituţia României termenul de mediu nu este definit în mod expres, însă din textul art. 135 reiese că ,,mediul este cadrul propice creării condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii”. De asemenea, în acelaşi articol se precizează că ,,refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic” sunt asigurate de către statul român11. În Legea protecţiei mediului nr. 137/199512 mediul era definit ca ,,ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”. Definiţia a fost preluată şi în art. 1 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului13.
8 9

V. Teuşdea, Protecţia mediului, Ed. Fundaţia România de mâine, Bucureşti, 2000, p. 5. D. Marinescu, op. cit., p.36. 10 M. Prieur, Droit de l´environnement, Dalloz, Paris, 1991, p. 2. 11 Prin art. 35 din Constituţia României, Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic şi asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. În alin. 3 al aceluiaşi art. se dispune că ,,persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi ameliora mediul înconjurător”. 12 În prezent abrogată. 13 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1196 din 30 decembrie 2005, modificată ulterior.

234

b. Calitatea mediului. Prin calitatea mediului se înţelege starea acestuia la un moment dat, rezultată din integrarea tuturor elementelor sale structurale şi funcţionale, capabile să asigure o ambianţă satisfăcătoare necesităţilor multiple ale vieţii omului14. Cunoaşterea calităţii mediului implică cunoaşterea şi analizarea unui număr mare de aspecte. De exemplu, referitor la calitatea aerului se fac aprecieri asupra prezenţei unor gaze, substanţe solide, hidrocarburi, conţinutul în unele elemente chimice, substanţe organice, anorganice, iar exprimarea este în g/m3, mg/m3, %, prin indici de calitate şi indice general de poluare. Calitatea apelor se exprimă prin gradul de impurificare cu diferite substanţe, prin starea naturală a apelor respective şi prin indicatori chimici şi biologici, iar calitatea solurilor se apreciază după contaminarea cu diferite substanţe, producţiile obţinute, diminuarea producţiilor. Pentru controlul calităţii mediului în literatura de specialitate se foloseşte termenul de monitorizare a mediului. Conform Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005 prin monitorizarea mediului se înţelege ,,supravegherea, prognozarea, avertizarea şi intervenţia în vederea evaluării sistematice a dinamicii caracteristicilor calitative ale elementelor de mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi a semnificaţiei ecologice a acestora, a evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsurile care se impun. Sistemele de monitoring conduc la15: cunoaşterea gradului de afectare a calităţii mediului sub influenţa diferitelor activităţi umane; obţinerea din timp a unor observaţii obiective care să poată permite sesizarea tendinţelor în desfăşurarea proceselor ecologice devreme şi clar; stabilirea şi impunerea măsurilor de protecţie, conservare, reconstrucţie şi retehnologizare; aprecierea reală a raportului cost/beneficiu a lucrărilor tehnice; realizarea unui control al eficienţei măsurilor ce se iau pentru protecţia mediului. Un alt concept operaţional în domeniu este cel de ,,calitate a vieţii”. B. Jouvenal16 defineşte calitatea vieţii ca fiind ,,totalitatea posibilităţilor oferite individului de către societate, în scopul de a-şi amenaja existenţa, de a dispune de produsele ei şi de a-i folosi serviciile pentru organizarea existenţei individuale după trebuinţele, cerinţele şi dorinţele proprii”. Acest concept se leagă de civilizaţie, de creşterea economică, de nivelul tehnic şi dezvoltarea industrial-urbană. c. Poluarea mediului. Deteriorarea mediului presupune ,,alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale şi antropice ale mediului, reducerea diversităţii sau productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea
14 15

Sanda Vişan, Anca Angelescu, Cristina Alpopi, op. cit., p. 19. St. Godeanu, op. cit., p. 19 16 Arcadie, au l´art du mieux etre, Paris, SEDIS, Futurilles, 1971, p. 60.

235

resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului),,17. Prin poluant se înţelege ,,orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale, iar poluarea reprezintă introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime. Modalităţile de acţiune ale poluanţilor asupra ecosistemelor sunt prezentate în figura 12.1. Nu trebuie să înţelegem că numai omul determină degradarea propriul mediu de viaţă, ci acest lucru este realizat de orice fiinţă vie care produce deşeuri, care la rândul lor, neeliminate din mediul de viaţă dereglează acel mediu18. Poluarea este o problemă a fiecărei ţări, dar, în acelaşi timp, este şi o problemă internaţională datorită consecinţelor social-economice pe care le poate produce (poluare transfrontieră). Impactul transfrontieră înseamnă orice efect produs asupra mediului de o activitate propusă, inclusiv asupra sănătăţii şi securităţii umane, asupra florei, faunei, solului, aerului, apei, climei, peisajului şi monumentelor istorice sau asupra altor construcţii, ori interacţiunea dintre aceşti factori, nu neapărat de natură globală, produs de o activitate propusă în limitele unei zone de sub jurisdicţia unei părţi, a cărui origine fizică se situează, total sau parţial, în cadrul zonei aflate sub jurisdicţia unei alte părţi19. d. Protecţia mediului. Natura a fost considerată o sursă inepuizabilă de materii prime, materiale dar şi un receptor de deşeuri de orice natură, în orice cantitate. Ca urmare, alături de progresele tehnice şi modificările antropice cu rol pozitiv, au avut loc şi fenomene negative precum: degradarea solului, dispariţia unor specii de plante şi rase de animale, epuizarea unor resurse naturale, apariţia fenomenului de poluare etc. Deteriorarea mediului, pe lângă distrugerea echilibrului ecologic20, a determinat şi apariţia unei reacţii inverse din partea mediului (condiţii mai puţin favorabile vieţii omului pentru desfăşurarea activităţilor economice, sociale şi culturale). Toate aceste efecte au impus luarea unor măsuri de protecţie a mediului la nivel global. Ca noţiune, protecţia mediului înconjurător a fost şi este de cele mai multe ori asociată fenomenului de poluare, dar în realitate conţinutul acestei noţiuni este mult mai cuprinzător. Protecţia mediului are în vedere următoarele acţiuni:
17 18

Definiţie prevăzută de art. 2 pct. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005. L. Ghinea, Apărarea naturii, 1978, p. 5. 19 Definiţie prevăzută de Legea nr. 22/2001 pentru ratificarea Convenţiei privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontieră, adoptată la Espoo la 25 februarie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 105 din 1 martie 2001. 20 ,,Ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica ideală a acestuia (art. d pct 24 din OUG nr. 195/2005)

236

gospodărirea raţională a resurselor, evitarea dezechilibrelor prin conservarea naturii, evitarea poluării mediului precum, reconstrucţia ecologică a acestuia21.
POLUANT BIOACUMULARE RĂSPUNSURI COMPORTAMENTALE RĂSPUNSURI BIOCHIMICE

FIZIOLOGICE - consum 02 - asimilare - excreţie ALTERAREA PERFORMANŢELOR INDIVIDUALE - creştere - dezvoltare - reproducţie IMPACT ASUPRA POPULAŢIEI - abundenţă - distribuţie -structură după vîrstă

MORFOLOGICE - schimbări histologice

IMPACT ASUPRA STRUCTURII ŞI DINAMICII COMUNITĂŢILOR - extinderea populaţiei - dominanţă - diversitate - biomasă IMPACT ASUPRA ECOSISTEMULUI

Fig.11. 1 Modalităţile de acţiune ale poluanţilor asupra ecosistemelor Baza ştiinţifică a acestor activităţi este asigurată de ecologie care fundamentează biologic alegerea unor măsuri de protecţie politică, juridică şi economică. Măsurile de protecţie a mediului trebuie să cuprindă ,,instituirea unei obligaţii, stabilirea unor condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii privind utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale asupra elementelor sale componente22. Toate aceste măsuri au un sigur scop şi anume cel de menţinere a echilibrului ecologic în vederea asigurării unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai
21 22

D. Şchiopu, op. cit., p. 70. M. Duţu, op.cit., p. 32.

237

bune generaţiilor viitoare. e. Dezvoltarea durabilă23. Omul utilizează resursele naturale în vederea satisfacerii nevoilor sale strict biologice, dar şi pentru crearea mijloacelor de transformare a mediului în funcţie de dezvoltarea economico-socială. Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabilă este necesar să se asigure conservarea resurselor şi a serviciilor produse de acestea în limitele de toleranţă a componentelor sale –dezvoltare durabilă-. Conceptul de dezvoltare durabilă a fost legat iniţial de problemele de mediu şi de criza resurselor naturale, în special a celor legate de energie. Termenul s-a impus în vara anului 1992, după Conferinţa privind mediul şi dezvoltarea, organizată de Naţiunile Unite la Rio de Janeiro. La 10 ani de la Conferinţa de la Rio, în anul 2002, a avut loc, la Johannesburg, Summitul privind dezvoltarea durabilă. Conservarea mediului înconjurător este definită la pct. 4 din Capitolul serviciilor dezvoltării durabile din Strategia mondială de conservare a naturii (1980) şi presupune: ,,gestionarea utilizării de către om a biosferei de o manieră în care generaţiile actuale să beneficieze de un maxim de avantaje de pe urma resurselor şi să realizeze perenitatea lor pentru a asigura nevoile şi aspiraţiile generaţiilor viitoare”. Faţă de conţinutul termenului de conservare este necesară distincţia dintre ,,utilizare durabilă” şi ,,dezvoltare durabilă”, întrucât aceasta este realizată şi în actele normative din domeniu. Astfel, utilizarea durabilă presupune ,,utilizarea componentelor diversităţii biologice într-un mod şi un ritm care să nu conducă la diminuarea pe termen lung a diversităţii biologice, menţinându-i potenţialul de a răspunde necesităţilor şi aspiraţiilor generaţiilor prezente şi viitoare24”. Dezvoltarea, în acest caz, putând genera prosperitate numai dacă se regenerează resursele şi se protejează mediul. Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului, dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor. Acelaşi act normativ prevede şi principiile şi elementele strategice care stau la baza dezvoltării durabile. Dintre acestea amintim: principiul precauţiei în luarea deciziilor, principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor, utilizarea durabilă a resurselor naturale; principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile25 pentru
23

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost recomandat de Adunarea Generală ONU prin Rezoluţia 42/187, ca principiu director al strategiilor şi politicilor naţionale în domeniul evoluţiei economice şi protecţiei mediului. 24 Art. 2 din Convenţia privind diversitatea biologică (1992). 25 Definite de art. 2 pct. 18 din OUG nr. 195/2005 ca stadiul de dezvoltare cel mai avansat şi eficient înregistrat în dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare, care demonstrează posibilitatea practică de a constitui referinţa pentru stabilirea valorilor-limită de emisie în scopul prevenirii poluării, iar în cazul în care acest fapt nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile şi impactul asupra mediului în întregul său: a) tehnicile se referă deopotrivă la tehnologia

238

activităţile care pot produce poluări semnificative, principiul poluatorul plăteşte, participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul etc. Strategiile de dezvoltare durabilă evidenţiază interdependenţa între local şi global, între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, accentuând necesitatea cooperării în cadrul şi între sectoarele economic, social şi de mediu. f. Dauna ecologică, prejudiciu. Tot mai des în actele internaţionale şi naţionale termenul de prejudiciu este sinonim cu ,,dauna ecologică”. În legislaţia naţională (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005) prin prejudiciu, se înţelege ,,efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”. Dauna ecologică reprezintă ,,acea vătămare care aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem şi care, datorită caracterului său indirect şi difuz, nu permite constituirea unui drept la reparaţie”26. În ceea ce priveşte problema victimei unei daune ecologice, părerile sunt diferite. Unii autori consideră că mediul este cauza şi nu victima daunelor, în timp ce alţi susţin contrariul, adică, dauna ecologică este o vătămare adusă de către om, mediului. De asemenea, în literatură sunt citaţi autori care fac distincţie între daunele prin poluare, care sunt suportate de patrimonii identificabile şi particulari şi daune ecologice propriu-zise, suportate de mediul natural în elementele sale care afectează echilibrul ecologic în calitate de patrimoniu colectiv27. Referitor la stabilirea întinderii prejudiciului cauzat, nu sunt păreri contrare, acest lucru este greu de realizat deoarece există multe necunoscute (în special legate de atribuirea valorii economice). 12.2. Factorii poluanţi şi tipuri de poluare Factorii poluanţi pot fi: A. după originea (provenienţa) lor: naturali; antropogeni; B. după natura lor: fizici (particule solide, radiaţii ionizante, emisiuni masive de energie, zgomote etc.); chimici (derivaţi ai multor elemente chimice, diverse substanţe chimice
utilizată şi modul în care instalaţia este proiectată, construită, întreţinută, exploatată, precum şi la scoaterea din funcţiune a acesteia şi remedierea amplasamentului, potrivit legislaţiei în vigoare; b) disponibile se referă la acele cerinţe care au înregistrat un stadiu de dezvoltare ce permite aplicarea lor în sectorul industrial respectiv, în condiţii economice şi tehnice viabile, luându-se în considerare costurile şi beneficiile, indiferent dacă aceste tehnici sunt sau nu utilizate ori realizate la nivel naţional, cu condiţia ca aceste tehnici să fie accesibile operatorului; c) cele mai bune - se referă la cele mai eficiente tehnici pentru atingerea în ansamblu a unui nivel ridicat de protecţie a mediului în întregul său 26 M. Duţu, În legătură cu răspunderea civilă pentru daune ecologice, Dreptul nr. 10-11, 1991, p. 25. 27 Daniela Marinescu, op. cit., p. 446-449.

239

de sinteză); biologici (anumite specii de plante, animale şi mai ales microorganisme); C. după starea de agregare: lichizi; gazoşi; solizi; D. după cum poluanţii sunt sau nu neutralizaţi, în timp, sub acţiunea microorganismelor existente în mediu: poluanţi biodegradabili28; poluanţi nebiodegradabili29. În funcţie de această grupare a factorilor poluanţi distingem mai multe tipuri de poluare: A. – După originea poluanţilor: 1. Poluare naturală - provocată de diverse cauze naturale: incendii naturale; furtuni de nisip şi praf; vulcani activi; cutremure de pământ ape subterane saline sau acide; polenul diverselor plante; dereglările meteorologice; emisiuni masive de energie. 2. Poluare antropogenă - determinată de om ca rezultat al activităţilor industriale, agricole sau gospodăreşti: poluare industrială; poluare agricolă; poluare menajeră. B. - După natura poluanţilor: 1. Poluare fizică : - termică, fonică, luminoasă, radioactivă etc. 2. Poluare chimică: cu derivaţi ai C, S, N, F, O, Cl etc.; cu derivaţi ai metalelor grele (Pb, Cr, Co etc.); cu mase plastice; cu pesticide; cu materii organice fermentescibile etc. 3. Poluare biologică: contaminarea microbiologică a mediilor inhalate, ingerate şi a solului;
28

Sunt biodegradabile: dejecţiile animalelor, apele menajere uzate, substanţele de sinteză care, prin structura lor, imită produsele naturale, reziduurile din industria alimentară, agricultură etc. Caracterul biodegradabil nu înseamnă însă că asemenea substanţe pot fi oricând şi în orice cantitate deversate. 29 Poluanţii nebiodegradabili sunt cei alcătuiţi din substanţele anorganice (săruri ale metalelor grele), substanţe organice, produse petroliere şi substanţe radioactive.

240

modificări ale biocenozelor, invazii de specii vegetale şi animale. 4. Poluarea ,,estetică” – prin degradarea peisajelor, ca urmare a urbanizării şi sistematizării eronate. C. – După starea de agregare a poluanţilor: 1. Poluare cu lichide; 2. Poluare cu gaze şi vapori; 3. Poluare cu substanţe solide. 12.3. Circulaţia, dispersarea şi concentrarea poluanţilor în biosferă Poluanţii, după ce au fost emanaţi în mediu suferă acţiuni de transport pe diverse căi: curenţi de aer, apă, particule de sol, organisme vii şi chiar omul.

Fig.11. 2 Amplificare biologică în cazul DDT (cantitatea este exprimată în ppm - Note E. Ross, 2002). De la producătorii primari poluanţi trec la consumatorii de diferite ordine prin reţeaua trofică, spre nivelurile superioare, realizându-se deplasarea şi dispersia, conform piramidei inverse de biotop. Urmărind transferul poluanţilor de-a lungul lanţului trofic a fost sesizat un fenomen deosebit de important prin consecinţele sale, numit ,,amplificare biologică” sau ,,bioacumulare”. Unii poluanţi pe parcursul lanţului trofic nu sunt eliminaţi sub formă de deşeuri metabolice, ci sunt reţinuţi şi utilizaţi în noi sinteze sau depozitaţi în organismele consumatorilor, realizându-se concentraţii crescânde spre nivelurile superioare ale piramidei trofice. Conform acesteia, biomasa organismelor scade de la producători spre consumatorii de vârf, realizându-se fenomenul de amplificare biologică (fig. 12.2). Cunoaşterea 241

acestui fenomen are o mare importanţă deoarece unele substanţe ce au în biotop concentraţii reduse pot ajunge la unii consumatori din vârful piramidei trofice la concentraţii foarte mari, ce pot deveni letale30. Un fenomen sesizat la unele din insecticidele folosite în prezent (de exemplu, Furadan) este diluarea biologică. Furadanul (s.a. – Carbofuran, C12H15NO3) este un insecticid foarte toxic, sistemic, încât plantula rezultată din sămânţa tratată va conţine pesticidul, deci va fi toxică. Odată cu creşterea fitomasei concentraţia pesticidului va scădea sub limite letale, deoarece cantitatea sa va rămâne aproximativ aceeaşi sau uneori se diminuează ca urmare a metabolizării acestuia de către plantă. 12.4. Exprimarea toxicităţii. Poluanţii se caracterizează prin: limita de concentraţie la care se face resimţit efectul poluant, ceea ce impune stabilirea, prin metode biologice, fizico-chimice şi biochimice complexe a concentraţiei maxime admise la un moment dat (CMA31); grad de persistenţă. Persistenţa poluanţilor depinde de: reactivitatea lor chimică (cu cât sunt mai reactivi, cu atât persistenţa lor este mai mică); biodegradabilitatea lor; condiţiile climatice (majoritatea poluanţilor persistă mai mult în regiunile cu climat rece decât în cele tropicale sau ecuatoriale); influenţa reciprocă, manifestată în cazul prezenţei simultane a mai multor poluanţi prin efecte de sinergism, antagonism sau anergism. Organismele prezintă limite de toleranţă diferite faţă de poluanţi. Toxicitatea poluanţilor se manifestă prin: efecte acute (efecte de scurtă durată) ce se exprimă prin: doză letală, concentraţie letală (CL32), concentraţia medie admisă (CMA), timp letal (TL50)33; efecte cronice - efecte pe o perioadă lungă de timp, pe mai multe cicluri de viaţă. Acestea sunt în general ireversibile. Factorii de care depind efectele toxice sunt: elemente poluante: toxicitate, concentraţie, timpul de acţiune, etc.; componentele biocenozei şi caracteristicile lor: speciile componente, numărul lor, vârstă, sex, starea de sănătate etc.; condiţiile în care are loc poluarea: temperatură, umiditate relativă, substanţe nutritive.

30 31

V. Vântu, Ecologie şi protecţia mediului, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2002, p.119. Aceasta se exprimă în unităţi diferite: mg/kg, mg/m3, ppm. 32 care indică ml/l sau g/l toxic în soluţie apoasă care poate provoca moartea a 50% din efectivul populaţiei acvatice imersate după 24-96 ore. 33 reprezintă timpul (exprimat în ore) în care toxicul, la o concentraţie dată. Este letal pentru 50% din efectivul unei populaţii imersate.

242

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful