Revista Alternatives théâtrales nr. 73-74/iulie 2002, pp. 40-42 Număr intitulat Modernité de Maeterlinck.

Denis Marleau Stéphanie Jasmin PARCURSUL PERSONAJULUI VIDEO Oglindirea, multiplicarea şi dispariţia actorului

Fabricarea orbilor: amprente de actor Actriţa e rezemată de perete. Faţa îi este acoperită de faşe albe. O mască de ipsos mulată pe trăsăturile ei, care a fixat o expresie încremenită, de liniştit şi abandon. O mască pe care mâinile sculptoriţei o extirpă de pe faţa care se iveşte din cochilia-i albă, însufleţită şi zâmbitoare, cu acea înfăţişare proaspătă şi totodată şifonată de după trezirea din somn. Pornind de la această mască de ipsos, sculptoriţa modelează pe un bulgăre de pământ un chip uşor exagerat, mai mare decât în realitate. Acest chip de lut va servi la rândul lui la mularea unei alte măşti, în mai multe exemplare. Cele şase chipuri identice ale actriţei, născute în urma acestei operaţii, se vor regăsi mai târziu regrupate şi suspendate în spaţiul scenic, asemenea unor măşti mortuare romane, în cazul cărora capul putea reprezenta întreaga fiinţă. Una dintre aceste măşti albe şi oarbe primeşte lumina unei imagini video. Tehnicianul video ia una dintre aceste măşti în mâinile sale şi o potriveşte uşor, de sus în jos, de la dreapta la stânga, pentru a primi proiecţia video, imagine a aceleaşi feţe. Cu alte cuvinte, plasează nasul la locul nasului, buzele între marginile gurii şi ochii la locul ochilor. În felul său, el reia în mod straniu acelaşi gest precum cel al sculptoriţei, dar de-andoaselea. Din chipul real al actriţei, sculptoriţa a preluat doar forma,

care a suferit aceeaşi procedură. aşa cum l-ar aştepta pe Dumnezeu. situată undeva între viaţă şi moarte.. care mulau feţelor defuncţilor. fără a o dedubla cu ea însăşi. cu modificări aproape imperceptibile. la capătul procedurii. joacă Orbii de Maeterlinck. între iluzie şi realitatea tangibilă. recreând chipul în viaţă al actriţei. alături de cele şase măşti ale actorului. ei sunt literalmente orbi şi absenţi. imaginea colorată a feţei. multiplicate şi recompuse. imaginea feţei. prezenţa celuilalt şi angoasa care îi înăbuşe încetul cu încetul… Proiecţii ale unui timp amînat pe măşti opace. aceştia îşi aşteaptă călăuza dispărută. Din aceste gesturi milenare. simt şi aud zgomotele ambiante. copiate. De-a lungul acestor etape. silenţioasă şi încremenită. tehnologia a refăcut pur şi simplu drumul invers. sonoră şi mobilă. acest ansamblu de proiecţii 2 . memorie şi urmă a doi actori. Hals sau Rembrandt. cum ar fi gura mai puţin proeminentă sau ştergerea unor mici riduri de expresie. dar cea care pare să se ivească este mai degrabă moartea … Cufundaţi în această stare ambiguă. conţinutul. Aceste ajustări ale măştii fac să fluctueze imaginea video. Evocând câteva rămăşiţe fragmentare din portretele lui Caravaggio. pe această amprentă. ci necesară. aceste prezenţe fantomatice vorbesc. materializând în mod straniu portretele şterse ale lui Bacon care caută parcă să evadeze din contururile propriei figuri. Proiecţia îşi găseşte în final forma şi volumul. chipul deformîndu-se. Pierduţi într-o pădure întunecată.. multiplicat de şase ori.amprentă opacă. nu estetică. dar strania materialitate a acestor chipuri şi a poziţiei acestora în spaţiul care se desfăşoară frontal şi pe mai multe planuri. reaşează. pentru a regăsi şi a primi. chipurile celor doi actori au fost deci mulate. O anume netezire a modelului. Aceste douăsprezece personaje virtuale. le conferă o prezenţă proprie şi singulară. acela de a pune un surogat de viaţă pe învelişul chipurilor moarte. în timp ce tehnicianul.

unul dintre multiplii dubli ai lui Pessoa. de privire şi de cuvânt ale altuia şi. aşadar. El devine trupul purtător de voce. cu prilejul punerii în scenă a propriei adaptări după romanul lui Tabucchi.rămâne îndepărtat de ecranul plat. O întâlnire între două căutări teatrale. cu care dialoghează pentru ultima dată. aceea a autorului Maurice Maeterlinck şi aceea a regizorului Denis Marleau. este înlocuit de un mic automat. cu un text. un regizor şi doi actori. cu el însuşi. Actorul dialoghează. un autor. Pessoa îşi primeşte heteronimii. În ceea ce-l priveşte pe al doilea actor. iluzionist şi . de asemenea. al doilea caută să reprezinte şi să încarneze pe scenă ireprezentabilul. el devine purtătorul unui chip. Întins pe patul de moarte.”.. De la actorul purtător de mască la obiectul receptacol al actorului Denis Marleau a integrat pentru prima oară proiecţia video în slujba personajului. personificând. precum dublul. spun doi dintre orbi.absorbant” al cinematografului şi aspiră mai degrabă să se apropie de scena „care confruntă” şi de locul de întâlnire care este teatrul. însufleţită pe măştile purtate de către un alt actor sau de către automate. ca şi cum ar fi conştienţi de prezenţa spectatorului din faţa lor… Într-adevăr. Proiecţia metafizică pe care o face prin intermediul alter-ego-urilor sale scriitori devine o proiecţie video a propriei sale imagini. (…) Cineva ne ascultă. „Nu suntem singuri aici. aici ni se propune o întâlnire. oricât de stranie ar fi ea. Primul tindea să se debaraseze de actor. adică tot ceea ce a elaborat prin intermediul experienţelor video. spectrul sau fantoma. în timp real şi în realitate. uneori. 3 . Cele trei ultime zile ale lui Fernando Pessoa.

Astfel. proiectate. Expresioniste şi pe fond întunecat. Mici solilocvii ale măştilor de hârtie Un critic şi un istoric de artă. ele neagă planeitatea ecranului. o instalaţie a artistului plastic Michel Goulet. deasupra unei mese cu două scaune pentru vizitatori. repetiţia şi juxtapunerea creând dialoguri false. oarecum trunchiate şi fragmentare. proiectat pe bustul lui Goethe. aceasta ne îngăduie să-i vedem şi să-i auzim pe Le Barbet. care îl invitase pe Denis Marleau şi pe încă alţi şapte 4 . fără cap şi coadă. rând pe rând. ei ajung să se confrunte cu dublul lor halucinat. Răspunsurile sunt montate în dezordine. doi scriitori. De fapt. Această punere în scenă a unor mici solilocvii face parte din A purta peretele precum o mască. şi pe fantoma lui Faust. prin intermediul unor obiecte în mod normal neînsufleţite. Chipul lui Mater Dolorosa apare cu figura ei statuară şi prinde viaţă sub privirea rugătoare a lui Gretchen. jumătateumană. În felul acesta. proiecţiile se nasc din psyché-ul protagoniştilor. îi apare lui Faust însuşi. Nu vedem decât chipurile lor. Mater Dolorosa. suspendate şi plutind în aer. un soi de strigoi al sufletului autorului şi al personajului său. chipul actorului proiectat pe capul unui cîine sârmos tridimensional îmbrăţişează formele acestuia şi devine o figură stranie şi hibridă. imaginea video permite apariţia spectrală. tragedie subiectivă. ca un soi de spirit al pământului. pe două ecrane mici din hârtie sfâşiată. Spiritul pământului. răspund întrebărilor unui interlocutor nevăzut. doi artişti şi un compozitor vorbesc despre tot şi nimc. Proiecţii iluminând obiecte cu masă şi volum propriu.În Urfaust. oglindindu-le propriile fantasme. Luminând. adaptare după Goethe şi Pessoa. angoase sau nebunia lor. pe Lisette. jumătate-canină. rând pe rând. în timp ce chipul lui Faust. busturi şi statui.

Aceste două mici chipuri vorbitoare. a cărui parte centrală lipseşte. într-o scenografie minimalistă.participanţi. toată tehnicitatea filmică (precum montajul) sau mecanică (aparatura) este invizibilă. având însă un discurs de nestăvilit. imaginea video este utilizată 5 . aparate a căror imagine avea textura granuloasă a alb-negrului imaginii video. Dar. să conceapă fiecare un proiect ca parte constitutivă a operei sale. de a se atinge sau de a se întâlni. mai ales din cele pe care le-a realizat la Île-aux-Coudres. ivite din neant. pe două giulgiuri fragile şi sonore. plutind în spaţiu. În fantasmagoria Orbilor. Aici. fără a interveni vreodată în spaţiul acestora. izolate de incapacitatea lor de a comunica. Pierre Perrault. tehnologia era la vedere. În consecinţă. două jumătăţi de ecran prezintă continuu extrase din filmele lui Perrault. sunt proiectate extrase extrem de încetinite şi reluate circular. atunci. anticipează experienţa cu Orbii. în manieră cacofonică şi ludică. Un soi de metaforă despre o ţară ce se cere construită. piesa se petrece pe o insulă de la marginile fluviului şi vorbeşte despre lupta dintre extraordinara pulsiune de viaţă a unei tinere fete şi forţele de inerţie care o înconjoară. care se afişa ca atare. Pe partea superioară şi pe cea inferioară a ecranului. unul dintre regii cinematografului direct din anii ´60. după mai mulţi ani de uitare. o scenă flancată de personaje statice. În inima trandafirului. creând lente mişcări luminoase şi cvasi picturale în jurul personajelor. pe orizontală. Încadrând. o parte din ei înşişi. regizorul a ales să-i filmeze pe ceilalţi artişti invitaţi şi să ofere. a fost montată recent de către Denis Marleau. nelăsând loc decât apariţiilor şi prezenţei lor magice. atemporale. «În inima trandafirului» şi imaginea video utilizată „în afara scenei” Singura piesă publicată a poetului şi cineastului din Quebec. fiind înlocuită de scenă.

în întunericul lor veşnic. de la liniştea totală din timpul spectacolului şi imediat după terminarea acestuia. este extirpat din corpusul filmic. în faţa absurdităţii de a aplauda nişte maşinării şi nişte proiecţii. Un cineast se afla pe drum. Rămân imaginile generice ale unui bărbat şi ale unei femei. de cer şi de mare. faţă de realitate. compus din păsări. mai prozaic... la aplauzele ezitante.) Se pare că orice fiinţă care are înfăţişarea vieţii fără a avea viaţă.. face apel la nişte forţe extraordinare”. Mai mult decât intruziune în sânul 6 .. (. la fel cum piesa pare a se ivi ea însăşi dintr-un film imaginar. multiplicaţi de şase ori. ale cărui mecanisme sunt invizibile. despovărate de sursa lor vie. Este excepţia din acest parcurs al personajului video. Actorul şi actriţa nu mai sunt acolo. incerte şi rare care urmează uneori.aproape documentar. cum scria el în 1890. «Orbii» sau solitudinea sinelui multiplicat Maeterlinck fusese frapat de „ straniile impresii încercate în galeriile figurilor de ceară. Aceste clone virtuale. minerale. aplauze schiţate şi curînd stinse.. fireşte dar recognoscibil ca atare. un ecran amputat. decalată totuşi. în paralel cu actul teatral. banda video îşi regăseşte ecranul. care ar fi putut să ne pună pe urmele unei arte moarte sau noi. Imginea video provoacă exact aceeaşi stranie proximitate. contribuie poate la tulburarea resimţită în faţa fantasmagoriei tehnologice pe care Denis Marleau a creat-o cu Orbii. rătăcesc la marginile teatrului şi dincolo de el. O tulburare care devine perceptibilă în reacţia spectatorilor. Aflată într-un raport de ruptură şi de convergenţă sau. Şi acest efect de realitate. Acest material impresionist. aceasta acţionîând precum o memorie inconştientă sau subterană a operei autorului şi a universului său. dar mereu singuri cu ei înşişi..

proiecţia video se substituie complet prezenţei vii a actorului. devenită aproape oarbă.spaţiului textual al scenei. adică născând fantasmagoria. născând „spectacolul iluziei optice într-o sală cufundată în întuneric. care ţin treze ascultarea şi privirea noastră. pentru a regăsi simplitatea principiului proiecţiei. Iar rostul tehnologiei va fi fost mai ales acela de a se face pe ea însăşi să dispară. în slujba personajului. Traducere de Delia Enyedi 7 . în care intervin ca intermediari personaje stranii. dând iluzia apariţiilor subnaturale” (Le Grand Robert). şi de a stabili acel moment suspendat. aşa cum fusese la început pentru Denis Marleau.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful