MIRCEA ELIADE

HULIGANII

PARTEA ÎNTÂI Petru Anicet ajunse la lecţie cu o jumătate de ceas mai târziu. Anişoara îl aştepta, ca întotdeauna, în faţa ferestrei mari care se deschidea în parc, cu amândouă mâinile rezemate de zid. Părea palidă, emoţionată, ca şi cum apropierea lui ar fi hotărât asupra unor lucruri foarte grave. Pianul era deschis, cu un caiet de Czerni pe pupitru alături, pe mescioară, nelipsitul vas cu flori proaspete. — Iar a rupt Adriana un tablou! şopti îndată ce Petru deschise uşa. L-am ascuns aici, mama nici nu ştie! Îi luă mâna şi-l trase către fundul odăii, mai întunecat, mai straniu prin acele candele vechi şi niciodată aprinse, atârnate de tavan şi înşirate pe policioarele colţarului. Anişoara îi strângea mâna fără sfială acum nu avea de ce să se teamă, Adriana rupsese un nou tablou. Putea să-l tragă alături de trupul ei, putea să-l simtă aproape. — De-abia ieri îl pictase. Îi arătă tabloul fără nici o noimă şi inutil de fantastic, ca toate tablourile d-nei Lecca. Pânza avea desigur o legendă, dar Anişoara nu se pricepea s-o lămurească. Petru privi cu oarecare melancolie peisajul acela fantomatic, cu pomi înalţi şi golaşi, care semănau atât de mult cu castanii parcului. Deasupra scheletelor arborilor fâlfâia o arătare himerică, un soi de fantomă cu o aripă de înger şi cu un braţ gol de femeie, înfăşurat cu o bandă pe care se putea descifra semnul Crucii Roşii. — Mama spune că a vrut să picteze simbolul lui „Inter Arma Caritas", îşi aminti Anişoara. Petru găsi prilejul să-şi elibereze mâna. Apucă bucăţile tabloului rupt şi le ridică pe rând la lumină. Exact în patru bucăţi ca şi celelalte, ca şi celebrul „Mister al mănăstirii într-un picior", tablou rupt chiar în săptămâna angajării sale ca profesor de pian în familia Lecca. Domnişoara Adriana nu oboseşte lesne. De astă iarnă, mai exact din acea seară de 16 ianuarie, când Petru a intrat pentru întâia oară în Vila Tycho Brahe, domnişoara Adriana a rupt aproape douăzeci de tablouri. Le rupea îndată ce erau gata, cu pasta încă umedă. De tablourile din perete, unele mari şi înspăimântătoare ca nişte cearceafuri spurcate, nu se atingea. Asupra lor nu-şi recunoştea nici un drept. Dar nu cruţa nici una din pânzele umede, nici una din acele pânze micuţe, d-na Lecca renunţase în ultimii ani la subiectele prea alegorice, la spaţiile prea vast, asupra cărora îşi surprindea mama pregătindu-se să semneze. D-na Lecca alegea cu multă caznă locul unde îşi punea semnătura. Câteodată distribuia literele pseudonimului său de pictoriţă Lelia pe linia rotundă a unui curcubeu, pe eşarfa unui înger, pe valurile unei ape paradisiace. Căutarea locului nimerit pentru semnătură dura uneori câteva zile. În acest timp intervenea gestul Adrianei. — De ce tremuri? întrebă Petru brusc, privindu-şi eleva drept în ochi.
1

Anişoara tremură mai tare, gata să izbucnească în lacrimi. — D-ta nu ştii cât sufăr, şopti ea, nici nu poţi bănui cât de mult sufăr în casa asta. Petru Anicet zâmbi „În casa asta", îşi amintea el, era expresia favorită a domnişoarei Adriana. Aşa ţipase şi atunci, în seara de 16 ianuarie, zece minute numai după ce îi fusese prezentat noul profesor de pian. „Am să înnebunesc în casa asta", ţipase ea. Şi apoi, câteva săptămâni în urmă: „Şi d-ta ai să înnebuneşti, repede, repede, dacă ai să vii aici de două ori pe săptămâna!" Rămăsese atunci împietrit nu ştia la cine să privească, ce ochi sănătoşi să caute. Apoi s-a obişnuit, şi nici un glas din casa Lecca nu-l mai sperie. Nişte maniaci pitoreşti şi inofensivi, îşi spunea, el prin martie, când se topise zăpada în parc şi începuse să iubească toţi acei arbori crescuţi sălbatic, cu crengile înlănţuite, ca într-o luptă omenească, în serile de ianuarie, însă, vila Tycho Brahe îl intimida. Amintirea primei vizite stăruia, şi de câte ori se apropia ceasul fixat pentru lecţie, Petru se simţea indispus, nervos, aproape febril. Domnul Baly prietenul tatălui, patronul lui Pavel şi protectorul familiei Anicet după moartea amândorura l-a recomandat d-lui Anastase Lecca, printr-o scrisoare călduroasă şi nenumărate convorbiri telefonice. „Este puţin maniac, bătrânul, îl prevenise d-l Baly. Neam de neamul lui au fost boieri şi astronomi, iar Anastase a fost chiar profesor la Politehnică, înainte de război. Nu e ramolit aşa arată din tinereţe, aşa cum ai să-l vezi". Petru găsise anevoie vila Tycho Brahe. Strada era slab luminată, şi în acel colţ uitat al Bucureştilor trecătorii erau rari cei pe care îi întâlnise nu-i puteau da nici o lămurire. Dar adevăratele greutăţi le-a întâmpinat după ce a găsit vila. Poarta era larg deschisă şi fixată astfel probabil, pentru toată iarna, căci troienele atingeau vârfurile de lance ale grilajului. D-l Baly îi spusese să se prezinte la 5, dar rătăcise multă vreme, şi ajunsese aproape de 6. Intuneric deplin, înainta pe aleea bătătorită, oarecum la întâmplare. Se temea să nu fie înşfăcat, pe la spate, de vreun câine. Totul îl făcea să creadă să se află într-una din acele case boiereşti, pline de dulăi ciobăneşti. A grăbit pasul când a zărit, printre pomi, o lumină. Nimerise în bucătărie. — Sunt noul profesor de pian, vorbi Petru. Nu se vede nici o lumină, nicăieri, adaogă el, cu un aer plictisit. Se aştepta ca jupâneasa să-l conducă prin intrarea principală, dar fata i-a făcut semn să coboare în subsol de asemenea luminat şi de aici l-a scos într-o încăpere goală, cu un covor ţărănesc adunat sul într-un colţ şi cu un singur scaun. — Marchiza e înzăpezită, l-a lămurit jupâneasa. D-stră cu cine vreţi să vorbiţi? Cu d-l profesor, sau cu coniţa? Petru ar fi avut poftă să-i răspundă obraznic, că nu mai vrea să vorbească cu nimeni şi să plece apoi trântind uşile. Era umilit, furios pe întâmplare şi pe el însuşi. — Anunţă că a venit noul profesor de pian, răspunse el. — Lăsaţi-vă aici paltonul, îi spuse arătându-i scaunul. Petru îşi puse paltonul şi pălăria pe scaun, îşi netezi hainele şi deschise uşa fără să mai bată. În salon nu era nimeni. Îl întâmpină un miros muced de încăpere neaerisită, de uleiuri râncede. Avu timp să observe că salonul era vast, încărcat de tablouri ca o sală de muzeu, aşternut cu covoare româneşti de la un capăt la celălalt. — Coniţa e dincolo, pictează, îl lămuri jupâneasa. Intraţi d-voastră, i-am spus că aţi venit.
2

Petru mai deschise o uşă, şi îl întâmpină acelaşi miros închis şi rânced, dar parcă mai puternic. D-na Lecca, în halat alb, cu o vizieră prinsă în jurul capului, picta sub un glob electric. În cameră se aflau câteva şevalete, un pian şi doi ficuşi enormi, cu vârfurile îndoite de tavan. Pereţii erau tot atât de încărcaţi cu tablouri ca şi în salon. — Apropie-te, apropie-te, tinere, îl invită d-na Lecca. Ai întârziat. De când te aşteptăm cu ceaiul. Eşti colegul Adrianei, nu e aşa? Petru roşi, încurcat. Din fericire, d-na Lecca îşi aminti precizarea jupânesei, şi izbucni în râs. — Ba nu, d-ta eşti noul profesor de pian al Anişoarei. Oricum, ai să bei ceaiul cu noi. Nu înţeleg de ce-a întârziat Adriana şi Liza. Le mai aşteptăm, Teddy? Petru observă cu o stupidă spaimă că din spatele său se înălţa o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu gazda, care rămăsese până atunci înfundată în fotoliul din umbră. Doamna se repezi spre el şi îi strânse viguros mâna. Avea părul scurt, deşi aproape cărunt, o faţă osoasă, luminată numai de nişte ochi mari, copilăreşti, care priveau fix şi tulburător, parcă s-ar fi luminat de orice lucru întâlnit în cale. Doamna deschise capacul pianului şi făcu gestul acesta cu o inutilă vehemenţă. Petru băgă atunci de seamă că era încălţată cu ghete. Amănuntul acesta îl tulbură. — Poţi să-mi spui ce-am cântat acum, d-le profesor de pian? întrebă aspru doamna. Fusese o melodie banală, fără nici o culoare care amintea lui Petru atât arii mediocre încât nu-şi putea preciza nici un nume. Ridică din umeri, enervat şi umilit. — Nici n-ai avea de unde să ştii, îl lămuri doamna e o compoziţie de-a mea! Izbucni apoi într-un hohot de râs care părea exasperant de fals, dar pe care d-na Lecca îl cunoştea probabil prea bine, pentru că nici nu întoarse capul continua să picteze, în faţa şevaletului, ca şi cum ar fi fost singură. — Sunt mai bună compozitoare decât profesoară, adaogă eu am învăţat-o pe Adriana la pian, dar s-a lăsat după doi ani n-avea talent şi nici ureche. Anişoara e cu totul altceva, ai să vezi e un mic miracol. Prima muzicantă în familia Lecca. Petru zâmbea prosteşte, întrebându-se unde o fi eleva, întrebându-se mai ales cât va dura scena aceasta pe care nu o prevăzuse nici în cele mai pesimiste socoteli ale sale. Nu-şi putea lua ochii de la ghetele d-nei Teddy (o chema Lupescu, a aflat mai târziu aceasta). Erau ghete bărbăteşti, negre, cu şireturi nici măcar nu avea scuza de a fi bocanci pentru sky. Se vedea că peste ciorapul de damă, erau încălţaţi alţi ciorapi, scurţi, de lână, care atârnau deasupra ghetelor. — Copii, să mergem în sufragerie, spuse d-na Lecca scoţându-şi halatul. Se răceşte ceaiul. Apoi, către Petru: — Vii şi d-ta, ai să-ţi cunoşti mai bine eleva. Sufrageria era alături. Petru se învăţase cu mirosul de cameră neaerisită, aşa că îl lovi plăcut aerul curat şi rece din sufragerie. Probabil că ferestrele fuseseră de curând deschise. Mai târziu află că Anişoara era aceea care deschidea pretutindeni ferestrele, pretutindeni, în afară de cele două trei odăi în care d-na Lecca picta şi îşi primea prietena. Numai farfuriile şi ceştile de pe masă îl tulburară. Totul părea
3

incert, aproape murdar de la faţa de masă la feliile de cozonac gata tăiate, la ceainicul acoperit cu un puişor de pernă, ca să nu se răcească, la şervetele făcute sul în brăţări de lemn pirogravat. Petru descoperi la capătul mesei, liniştit aşezată, o fetiţă bălaie, de vreo 16 ani, care îl privea cu vie curiozitate. Se făcură prezentările. Fata nu părea intimidată de tinereţea atât de făţişă a noului profesor de pian. Îl chemă chiar să se aşeze lângă ea, ca să-i spună în timpul ceaiului tot ce lucrase cu d-l Matei, celălalt profesor de pian. După cum a descoperit mult mai târziu, predecesorul său fusese concediat înainte de Crăciun, de Adriana, care îl surprinsese într-o seară, după lecţie, în odaia slujnicei. Conversaţia tânjea, d-na Lecca nu vorbea decât cu Teddy, şi Anişoara nu spunea lucruri prea însemnate. Petru hotărî să refuze de aici înainte orice invitaţie la ceai în casa noii sale eleve. Şi totuşi, de câte ori a trebuit să-şi calce hotărârea, în cursul iernii, de câte ori nu găsea pe Anişoara în faţa mesei, aşteptându-l, cu acelaşi ceainic acoperit cu puişorul de pernă, ameninţându-l că nu face lecţie dacă nu va bea şi el cel puţin o ceaşcă cu ceai, fără nici o felie de cozonac. Cozonacul nu se sfârşea niciodată în casa Lecca, şi întotdeauna era adus la masă în felii gata tăiate. — Iată şi pe profesor, vorbi pe neaşteptate d-na Lecca, privind către odaia cu ficuşi. Petru întoarse capul, dar nu zări pe nimeni. În acea clipă, Teddy Lupescu îl apucă de braţ şi-i şopti, atât de aproape de ureche încât Petru simţi un gâdilat insuportabil. — Tycho Brahe, astronom ilustru, are să te întrebe şi pe d-ta şi e bine să ţii minte: 1546-1601, îi face plăcere. În seara aceea, totuşi, nu l-a întrebat. De abia peste câteva săptămâni, întâlnindu-l în salonaşul cu candele, unde fusese adus pianul, ca să nu mai deranjeze pe d-na Lecca profesorul l-a întrebat de Tycho Brahe. Fireşte, uitase data naşterii şi a morţii, i-a amintit-o d-l Anastase Lecca, explicându-i de asemenea de ce a fost astfel botezată vila. — Eu nu sunt astronom, bunicul şi tatăl meu au fost buni astronomi. Specialitatea mea este mecanica superioară. Care va să zică, mecanica superioară, nu orice fel de mecanică. În ultimul timp, însă, fac cercetări asupra Cavalerilor Teutoni. Numai cercetări, deocamdată. Vila a clădit-o părintele meu, Eustaţiu Lecca, şi i-a pus numele lui Tycho Brahe, aşa ca un omagiu. Deci, să ne înţelegem, Tycho Brahe (1546-1601). Petru a privit de mai multe ori uşa odăii cu ficuşi, dar nu apărea nimeni. În cele din urmă, se ivi un omuleţ slab, în redingotă, cu părul alb, foarte corect îmbrăcat, care se scuză că nu va lua ceai. Avea picioare subţiri şi ţepene, se observau prin pantaloni când umbla. Ocoli încet masa şi în dreptul lui Petru îşi puse ochelarii cu ramă de aur. — N-am avut onoarea, spuse el politicos, îl prezentă Teddy Lupescu, precizând: un camarad al Adrianei, de la Universitate, şi profesorul Anişoarei. Petru se ridică de pe scaun şi se surprinse cu părere de rău că se trudeşte, prin gesturile lui sobre şi corecte, să facă o bună impresie asupra bătrânului. — Mi se pare că de d-stră mi-a vorbit d-l Baly? spuse Anastase Lecca, pronunţând limpede şi rar. Dacă veţi fi într-adevăr foarte înzestrat după câte îmi scrie d-l Baly, veţi ajunge foarte departe. Mă
4

— Dar unde e Adriana? întrebă. inventând fel de fel de cauze prin care să-i explice sinuciderea. Ezită să precizeze mai mult. Se îndreptă către Petru şi îi strânse călduros mâna. acel Pavel Anicet care s-a sinucis acum doi ani. să te cunosc măcar pe d-ta. lui Petru îi fu teamă că se actualiza din nou. prietenul lui Dav. pictura şi ştiinţa. Ceaşca era într-adevăr aproape rece. De aceea Petru evita să se întâlnească cu prietenii fratelui său. cu o faţă prelungă. bascul îi era acoperit de zăpadă. picurau stropi de apă. Petru o ghici lesne pe cea dintâi. Adriana cultivă filosofia ca şi Hypathia. Dav. Privi în jurul mesei. Cealaltă. deşi desenul ochilor era dur. şi onorariul. — Domnişoara Adriana este singura noastră excepţie nici Artele. bogat. Ţara are nevoie de oameni excepţional înzestraţi. Adriana cultivă numai filosofia. întorcându-se către Adriana. iar acele câteva inedite editate de David Dragu nu fuseseră remarcate aproape de nimeni. — Constat. Dar Petru ghici ceea ce privirile Lizei încercau să ascundă „Ştii. lămuri Teddy. Fiţi binevenit în mijlocul nostru. despre care s-a vorbit atâta". domnul meu. Am să ţi le explic. avea o figură puţin obişnuită. vorbi Liza. e fratele lui Pavel Anicet. nici Numerele. când Petru se întreba ce formulă va trebui să inventeze ca să se poată retrage corect. că formăm o societate întru totul armonioasă muzica. Suferea de câte ori trebuia să dea lămuriri. Probabil că-şi scuturase în cap un pom întreg. O clipă. izbitor de blondă. Pavel. — După ceai am să-ţi arăt tablourile mele. cu părul lipit de tâmple. Petru asculta oarecum aiurit lămuririle acestea care îl priveau atât de puţin. pe care o crea întotdeauna amintirea lui Pavel. D-l Anastase Lecca îşi termină plimbarea în jurul mesei şi se retrase apoi liniştit. Să ne înţelegem. Şi suferea mai cumplit atunci când ceilalţi evitau făţiş să-l întrebe asupra morţii. gulerul de blană şi umerii de asemenea. Apoi adaogă. Era mult mai înaltă decât Anişoara. Văzând că Petru nu răspunde decât printr-un zâmbet modest. îi făgăduiau orice fel de ajutor. — A plecat de la trei la patinaj. aflând în acelaşi timp zilele fixate pentru lecţie şi. era brună şi din părul negru. deşi Pavel nu publicase nimic. Avea privirile moi. Liza. Petru a fost „fratele sinucigaşului". căci d-na Lecca părea profund cufundată în gândurile sale. să mintă. Te pricepi cumva în pictură? D-l Anastase Lecca îşi lăsă soţia să vorbească. fără să mai scoată un cuvânt. Aproape de 7. Liza tresări când auzi numele lui Anicet. era cel mai bun prieten al fratelui d-tale. fratele „cazului Anicet" despre care au vorbit şi gazetele literare. tuşi puţin şi începu el. Fratele meu. — Ştii. pe care îl plăcea şi Felicia. D-na Teddy Lupescu făcu repede prezentările. domnul meu. avea fruntea ovală şi nasul drept. scandinavă.bucur. pe care l-a cunoscut şi Felicia. dacă s-ar putea. uşa din salon se deschise brusc şi năvăliră gălăgios cele două fete. băiatul acela înalt şi mândru. dar îl compătimeau. parcă ar fi căutat ceva. şi nu s-a întors nici până acum. formând între sprâncene unghiul specific „Lecca". Mult timp. întrerupse d-na Lecca. bine nins. cu Liza. Hypathia era filosoafă şi totdeodată geometră. D-na Lecca îl invită să se aşeze pe scaun şi să-şi bea ceaiul. Adriana şi Liza. ca să nu 5 . — De când voiam să te cunosc. pentru a câta oară? atmosfera aceea de compătimire şi curiozitate imperfect voalată. filosofia.

Prezenţa Lizei era din ce în ce mai reconfortantă. — Draga de ea. Se aştepta ca. dar Liza şi Teddy alergară lângă ea şi o prinseră în braţe. — Să bem ceaiul mai bine. Teddy Lupescu şi d-na Lecca izbucniră în hohote. Adriana i se adresă. încercau s-o scoată cu blândeţe din cameră. o lovi peste braţ. Poate cu acest prilej se va isca vorba şi despre onorariu. Liza îşi alese o felie de cozonac. Ia te uită ce ceai ne-a rămas. oţelite. Îşi amintea o sumă de lucruri. — Ăsta-i ceai? asta-i primire? Doamne. Poate chiar Liza îl va ajuta în această privinţă. Spre mirarea lui. nici măcar Adriana. Ce greu ar fi fost dacă ar fi întâlnit-o singură. Uită chiar şi prezenţa calmă a Lizei. Adriana le aruncă nişte priviri rele. cu un glas care nu trăda nici o urmă de umor: — D-ta ştii cine e duşmanul meu de moarte? Nu-i lăsă timp să răspundă.mai audă acelaşi stupid refren: „Dar de ce. — Adriana. nu-i vorbise niciodată de ea. cât sufăr! Am să înnebunesc şi eu. nu se arăta emoţionat de descoperirea Lizei. Nimeni din jurul mesei. — Draga de ea! exclamă d-na Lecca. Se obişnuise cu ochii ei prea mari. Petru socoti că e momentul potrivit să se retragă. Fetele nu răspunseră. N-o văzuse niciodată. şi-şi creşte fetele foarte larg. Teddy. privind semnificativ către Teddy Lupescu. care vorbise în orice caz cu rost. Îi fu recunoscător. 6 . Avu din nou senzaţia că e înconjurat de maniaci. şi arătă cu mâna întinsă spre d-na Lecca. în faţa d-tale. fii fată cuminte. Baly nu-i spusese nimic precis. fără Liza. ca să-şi pregătească retragerea. Abia acum constată Petru că d-na Lupescu fusese aproape singura cu care vorbise. D-na Lupescu privi cu înţeles către gazdă. spuse d-na Lecca. era calmă. Vru să se trântească pe canapeaua de lângă bufet. reteză Adriana efuziunile Lizei. Petru începu să vorbească tare cu Anişoara despre programul lecţiilor de iarnă. d-na Lecca zâmbi. Fii mai prudent altădată. gata să plângă. — Şi d-ta ai băut din ceaiul ăsta? întrebă ea pe Petru. Prezenţa Lizei îl înviorase. D-na Lupescu voi s-o dezlipească. să izbucnească scandalul. — Asta nu. o sumă de nimicuri triste şi vesele în acelaşi timp: Petru era sigur de asta. — Iată! O ai aici. în această seară. în rarele şi recile lor întâlniri. cu râsul ei fals. teatral. Petru auzise foarte vag de această soră a lui David Dragu. părea obişnuită cu asemenea scene. fetelor? întrebă Teddy. Adriana se ridică brusc de la masă. d-na Lecca se mulţumi să râdă. asta nu! ţipă Liza. şi David. Îşi turnă o ceaşcă şi privi cu scârbă conţinutul. cu ură. doar că d-l Lecca este bogat. domnule. clătinând capul. şi pentru că Adriana se strângea mai puternic. din clipă în clipă. Sperii oamenii! O clipă. Deodată. îi dăduse curaj în orice caz destul curaj ca să poată privi aproape amuzat în ochii Adrianei. Adriana păru că înţelege şi se controlează. Liza continuă să mănânce în linişte. Adriana se agăţase de Liza. Petru nu îndrăzni să-şi ridice privirile. cât sufăr în casa asta. privind atentă chipul lui Petru. — Cum aţi petrecut la patinaj. lucrurile au fost mult mai simple. Dar pauza nu dură decât foarte puţin. de ce?!" De data aceasta. Numai Liza interveni.

şi apoi vom sta de vorbă. să ne facem lecţia. — Domnişoara Anişoara. cu bucurie că e invitat să plece. apoi se aşeză repede la pian şi începu lecţia. — Spune drept. mărturisi Anişoara. decât propriu-zis muzical. Scena aceasta îi aminti lui Petru timpurile când Pavel se strecura pe nesimţite în odaia lor. şoptise el atunci. D-ta eşti atât de orgolios. Ideea era cu desăvârşire absurdă. şi îmi explică severitatea mea profesională prin orgoliul meu. Anişoara. dimpotrivă.Adriana plângea de-a binelea. când era încă mic. te înţeleg foarte bine. Adriana părea că nu aude nimic. Liza a deschis uşa şi a purtat-o spre camera ei. şi se îndreptă către pianul deschis. — Curaj. pe care ea o ura. Şi domnişoara Anişoara care stă aici gata să plângă. Anişoara ajunsese nervoasă. Cu o săptămână mai înainte intrase ca o furtună Adriana. nici laborios. Asculta. — Nu e nimic grav. şi-l asculta exersând la pian. Se va ţine seama de compoziţiile lui pentru că sunt experimente neîncercate de nimeni altul. Avea poftă s-o certe. răspunse Petru sec. astăzi nu mai e timp de lecţie. Eu care mă cred un geniu şi refuz să fiu „prietenul" care s-o înţeleagă. de ce mi-ai arătat tabloul? o întrebă el. simţind o ascunsă voluptate chinuind-o. un suflet care să mă înţeleagă. a fost fericită întreaga săptămână pentru aceste cuvinte „te înţeleg!" i se părea că se apropie acum timpul de mult aşteptat. ca aproape majoritatea compozitorilor. experimenta mai mult mental. Anişoarei. Anişoara rămase mută. copii? adăugă ea. — D-ta nu ştii cât sufăr. Se distingea bine pasul ei pe scară parcă ar fi călcat un bărbat. zâmbind. cu ochii pierduţi. fără să înţeleagă bine de ce. A fost fericită şi pentru alt motiv: că lui Petru nu-i plăcea Adriana. un compozitor care nu e nici inspirat. pe un taburet. sau altcineva al casei. câteodată. o ura poate pentru că o trata întotdeauna ca pe 7 . se răsucea pe scaun. Se aşezase într-un colţ al salonului. I-a intrat în cap că sunt nebună. avea însă certitudinea absolută că de tot ce compune el se va ţine odată seama în istoria muzicii româneşti. şi putea intra oricând d-na Lecca. Aşa e obiceiul ei. improvizând sau cântând cu glas timid. Nu-i răspunse nimic. hotărât să evite orice nouă confesiune. repetă fata. Spuse ultimele cuvinte cu un zâmbet de imperceptibilă ironie. Izbucnirile acestea ale Anişoarei îl exasperau prin concluziile lor. cu pumnii strânşi. nu e aşa. În câteva minute se termina ora. cu ochii în farfurioara pe care se fărâmase cojile de cozonac. Ştia că e un gânditor. Aşeză cele patru sferturi ale tabloului unul lângă altul. va profita. şi ascultase tot timpul cu bărbia rezemată în palmă. El gândea. când Petru îi va deveni prieten. te crezi un geniu. urmată de d-na Lupescu. D-na Lecca încercă să liniştească pe Petru. Petru înţelese. Prostiile astea cu geniu şi celelalte nu-l interesează niciodată. în tot timpul scenei. stăpânindu-şi anevoie emoţia. Poate că muzica nici nu va profita după urma acestor experienţe gândirea. — În orice caz. s-o consoleze. privind plin de înţeles pe Petru. în orice caz. — Aş vrea să am un prieten. Petru zâmbi silindu-se să pară cât mai puţin ironic. Era şi timpul. Privi multă vreme în jos. greşea clapele. urmărindu-l şi încercând să-i apuce mâna.

Petru se stăpâni. bune pentru copii. îşi spunea: „Este timid şi el. fără să spună nimic. i se păru. Privea încăpăţânată clapele. Deşi părea concentrată în descifrarea sonatei (căci Petru obişnuia să-şi pună elevii să descifreze bucăţi de mare fineţe chiar sub ochii lui. sfertul acesta de ceas nu-i aducea nici o bucurie. Sfertul de ceas de „teorie "era cel mai agreabil pentru Anişoara.o fetiţă. Aceeaşi greşeală. atât de violent sunau notele false. Era un fel de a sta de vorbă şi sub explicaţiile pedagogice. — E ceva dificil în pasajul ăsta? o întrebă Anicet. Se simţi destul de încurcat. Multă vreme. pripit. Din întâmplare. Se aşeză pe canapea. însă. A înţeles mai târziu că se înşelase. — D-ta de ce priveşti pe fereastră? Ştii foarte bine că nu e nimeni acolo. o neştiutoare. Putea atunci privi chiar în ochii lui Anicet. fracturând frazele. Repeta măsura. libertăţile unei vârste în care va pătrunde şi ea odată. a început să creadă atunci că sufletul lui era îngheţat. şi nu era prea plictisit. care voia să-l exaspereze. frazele robuste ale lui Petru. Copilul ăsta este nesuferit. totuşi. şi nu-i vorbea niciodată serios. — Fa diez! fa diez! urlă el disperat. mai încet. o bătea pe umăr. adăugă d-na Lecca. fără teamă. Anişoara începu. cu un respect amestecat cu voluptate. fără grabă. neînţelese. ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi. dând semne de neobişnuită agitaţie. Asculta continuarea la teoria Sonatei. cu atâtea cuvinte pe care nu le înţelegea şi care i se păreau cu atât mai impresionante şi mai plăcute. în aceste sferturi de ceas. Lui Petru nu-i plăcea Adriana. căci greşeala era atât de stridentă încât numai o mână încăpăţânată. Şi când nu era într-adevăr preocupat de o melodie. Să vedem teoria. Anişoara o luă de la capăt. lângă Petru. Petru o asculta cu ochii îndreptaţi spre fereastră. Luă creionul şi-i indică pasajul care trebuia repetat. şi asculta cuvintele tehnice. Anişoara credea că înapoia acestor silabe necunoscute se ascund libertăţi noi. ca să poată înţelege ce era nativ şi ce era contrafăcut în talentul lor muzical). o privea adânc. tot atât de timid ca şi mine". Petru nu-i răspunse. tăcută. ea ghicea subînţelesuri care o făceau fericită. cu ochii în jos. — Destul pentru astăzi! spuse el. cu ochii strânşi. Ce delicii i-ar fi dăruit altădată." închizând caietul. Anicet cunoştea destul de bine nervozităţile şi crizele întregii familii. — De ce nu te oboseşti măcar să-mi răspunzi? o întrebă el. cu mâinile pe genunchi. Astăzi. fără să privească 8 . ar fi fost în stare s-o facă. ce Dumnezeu să-i mai spun şi femeii ăsteia? Adriana are s-o termine rău de tot cu Liza. că niciodată d-na Lecca nu i se înfăţişase atât de agitată. o numea „păpuşa mea dulce" şi-i făcea cadouri ridicole. când Anicet îi vorbea cu căldură. d-na Lecca pătrunse în salon tocmai când lecţia i se părea mai insuportabilă. gesturile acestea îl amuzau. parcă degetele s-ar fi poticnit într-adins. şi asta îi era de ajuns. — Închipuiţi-vă că Adriana refuză să-şi dea examenele. şi se aşeză cuminte pe scăunaş. izbucni ea înainte ca Petru să aibă timp s-o salute. Începu să povestească. Era obişnuit cu panica şi bruscheţele elevei sale. aspru. Anişoara nu-i răspunse. Se ridică de la pian cu faţa neclintită. Anişoara îl observă şi se întrerupse brusc.

Anişoara nu era de vină. după licenţă. Iată şi pianul. Într-adevăr. în faţa mesei. — Dar tu de ce asculţi? o întrebă brusc pe Anişoara. să inventeze un gest de care nu avea nevoie. Irina îl adusese aici pretextând că e un loc minunat să-şi bea cafeaua. şi de data aceasta înţelegea tot ce-i spun privirile ei arzătoare. fata asta i-a băgat în cap că frumuseţea studenţiei e să studiezi într-una. o sinucidere! Şi eroul dramei era chiar vărul ei. Se retrase tot atât de neaşteptat cum intrase. aşteptând parcă un răspuns precis. o bucurie nouă. Figura d-nei Lecca se posomorî. se scuză ea. vorbi ea adresându-se lui Petru. Alexandru o privi în ochi. murmură Anicet cât putu mai încet. Aveau o tărie necunoscută. Dincolo. numai ea singură. ca să se poată retrage decent. dar poate sta foarte bine pe o masă. Adriana ar putea pleca în străinătate şi ar rămâne atunci singură. fireşte. O fată. nici una? îl întrebă Irina. de fapt. de hotărârile ei ultime care lui Anicet i se păreau mult mai puţin fantastice decât atâtea alte gesturi şi episoade care n-o uimiseră pe d-na Lecca. de când venise din provincie. Petru se pregătea să plece. dar numai pentru câteva clipe. acum. parcă şi-ar fi dat de abia atunci seama de prezenţa ei în salon. adaogă privind spre Petru. mirat. că Adriana ţi-a rupt încă un tablou? o întrebă Anişoara observându-i încurcătura. Un nisip murdar. Are dreptate. Lecţia se sfârşi aci. N-o să poată fi pus în ramă. nelalocul lui în această grădină simplă şi îngustă. de ce i-ar trebui ei o licenţă de filosofie. Dar Anişoara se. D-na Lecca nu mai pomeni nimic de Adriana. Zvonul sinuciderii d-rei Viorica Panaitescu îl precedase. câteva clipe. directe. Petru fu nevoit să plece ochii. enervantă. Era obiceiul ei cunoscut şi tolerat de toţi ai casei. reflectă Petru. — Se poate repara. Anişoara îl privea în ochi. apoi îşi pironi privirile în nisip. fără să te grăbeşti să ajungi undeva. De azi dimineaţă. nu-i vorbise aproape nimeni. te rog tot ce-ai simţit. — Nu acum. o durere. un amor nenorocit. îmi făceam lecţia. II — N-ai avut nici o părere de rău. fata îşi făcea lecţia. nici pe Anişoara. să nu te atingi de el că-i poţi strica marginile. Se ridică de pe scaun şi alergă în colţ. Altădată. în casă. Poruncile acelea obscure şi multiple nu i se mai păreau simple necuviinţe de adolescentă sentimentală. sau s-ar putea mărita. apropie mai mult de el. de care nu se va folosi niciodată? Liza este o egoistă. familia toată îl privea cu teroare. În fond. sincere. — Spune-mi. iată şi pe d-l Anicet. adăugă Irina fără să-i dea timp să răspundă. amestecat cu praf. ca să-l poată descoase în voie. — Eram aici. că Adriana nu vrea să-şi dea examenele din cauza Lizei. S-a convins. Simţi însă o tulburare ciudată.direct nici pe Petru. Cercetă cu atenţie şi mare blândeţe cele patru frânturi. continuă d-na Lecca. se gândeşte că. Mâine 9 . spune drept. Anişoara. parcă aştepta să se întâmple ceva. D-na Lecca privi în jurul ei puţin uimită. fără să spună nimic. Alexandru Piesa. să afle ceva. Ţin foarte mult la margini. — Ştii.

ca de obicei. cu cel mai firesc ton. Proştii ăştia tineri şi îngâmfaţi nici nu ştiu cum să se poarte cu o femeie. Nici nu se lungise bine pe divan. Atâtea amintiri. după ora 6. Dar nu s-a emoţionat nu auzea pentru întâia oară asemenea ameninţări. nu-i plăcea să se gândească la eventualităţi (ce-ar fi fost dacă m-aş fi născut miliardar. Iarăşi scandal. Ea îl prinse cu aceeaşi bine ştiută îmbrăţişare. îşi aminti Irina. plictisit: — Ce era să-i spun? Că plec la Bucureşti. gândi el. aşa i-a spus. de băieţaşul ăla care îmi spunea „Nene". Şi totuşi. Răspunse aspru. Dar îşi înfrână toate dorinţele acestea. ziua bine ştiută pentru scăldat şi masă pe iarbă verde la malul gârlei. atâtea jigniri. sau la Barcelona. şi gata. I-a aranjat asta un prieten. în odaia ei. Altădată. Avea concediu de la Regiment. Repetă fraza. că se va întoarce după o săptămână. ca de obicei. după ce-au avut-o. când aveau chiar odaia Viorichii pentru dragoste. acum. — Dar tu n-ai bănuit nimic? Cum. ca într-una din nenumăratele lor seri de dragoste.vor scrie poate şi ziarele din Capitală. Poate doar soarele bătuse cu mai multă tărie. căci la Regiment scăpa abia la patru. ce neverosimil cancan. Dar pe Alexandru gândul acesta îl irita. şi avea drum lung de la gazdă până la casă Panaiteştilor. „Am să mă omor. îmi pare mai ales rău de părinţii ei. că pleacă peste câteva zile. după cum au scris cele locale. pe care o făcuse de mai multe ori în seara aceea. Îşi aminti de reflecţia asta idioată şi confortabilă. Ar fi voit să adauge: „Cine ar fi crezut?". Ce ghinion să nu fie nimeni acasă. îşi spusese atunci. aşa deodată?! Alexandru o privi din nou. sau dacă mi-aş fi rupt un picior la ski). care îi flatează umerii şi mijlocul. aşa cum o va uita el pe ea. să explici unei verişoare curioase. Viorica se scuzase. mai aspru: — Probabil că ai jignit-o Probabil. îmbrăcat în hainele de flanelă gri. Să fii nevoit. două. probabil că ai jignit-o într-un fel sau altul. Îşi aminteşte foarte precis scena. dacă pleci fără mine!" Aşa spun toate femeile. şi îi spusese. — Desigur. era joi. Totul se întâmplă ca de obicei. Într-adevăr. să faci psihologie. dar îşi dete seama cât de vulgară este toată conversaţia aceasta. venise. Era o familie atât de cumsecade. ar fi procedat poate altfel. I-am spus că vin la Bucureşti pentru vacanţă. Irina le curmă brusc. — Şi nu i-ai spus nimic altceva? Dacă ar fi bănuit că e capabilă de o asemenea faptă. vorbi Alexandru. Ar fi avut atâtea de adăugat.Şi apoi ea l-ar fi uitat. Sandule! Am să mă omor dacă pleci fără mine!". ar fi trebuit să bănuiască. Trebuia să spun asta în versuri? Irina îl privi cu dezgust. — Nimic! Părea o fată foarte liniştită. Ce prostii întreabă fata aceasta. reluă Irina. la trei zile numai după moartea Viorichii. Singurele lui ceasuri libere. „Am să mă omor. ca pe o slugă obraznică. în acea zi. nu era nimeni acasă. Ar fi plecat fără s-o vadă sau i-ar fi scris că e chemat telegrafic la Bucureşti. ultimele luni de armată le va sfârşi la Bucureşti. cu ce sete aşteptau amândoi frânturile acestea de libertate deplină. şi-apoi. Poate că ar fi fost mai bine. iarăşi numele Pleşenilor devenit notoriu. îmi pare rău . puţin mâniat. — Dar atunci i-ai spus tu ceva. 10 . — Nu cred. nici măcar puştiul. trei. Sfârşitul după-amiezii de vară stăruia încă în grădina umbrită şi bine adăpostită de ziduri. atâtea de comentat.

necomplicată. Trebuia să răspundă astfel. în nici un caz nu aşa cum a fost iubit de Viorica. De la început s-a stabilit între ei conştiinţa jocului şi a cărnei. ceasul. răspunse Alexandru sec şi cu o exagerată vulgaritate. ca un flirt repede transformat în luptă senzuală. — Dar bine. care poate. cum i-a mărturisit cu umor după prima lor noapte de dragoste. destul de sănătoasă. Toate acele accese de pasiune gravă. Lucrurile începuseră normal. N-a iubit deloc până acum. de ce-ai lăsat să crească o 11 . locul. ea să evite tonul prea confidenţial. Pentru el. ce fel de suflet are? — Era o fată ca toate fetele de 19 ani. Oricum. Şi el care credea că va fi o simplă întâlnire şi s-a dus cu albituri de trei zile. în fond. Nu le-ar fi bănuit niciodată. nici cu Glady Smith.Era mult mai interesant să-l asculte pe Alexandru. îmi plăcea foarte mult. Alexandru recursese şi acum la o stupiditate. — Bine. a stăpânit-o. la început. cum spuneţi voi. femeile. chiar ea. să mă iubească pasional. Dar Viorica i-a spus: „M-am dat unui bărbat care a fost mai tare ca mine!" Probabil că orice femeie crede că s-a dat unui bărbat mai tare. numai voluptate. în asta n-a crezut niciodată. Niciodată nu-şi făgăduiseră iubire eternă. lucrurile acestea n-au nici o importanţă. atunci? întrebă Irina fără să-i pese de răspunsurile lui stupid ironice. — Aşa credeam şi eu. ea a fost aceea care l-a vrut întâi. dacă a fost subjugată. Era îmbrăcat în costumul gri. exasperată. — N-ai iubit-o deloc. După acest gest. Desigur. erau străbătute de altceva decât de voluptate. Apoi. îi ascundea linia prea fină a gâtului. cu o sută de lei în buzunar. directă. la Paris. cu câte ezitări din partea lui Alexandru) decât după ce intraseră în faza victorioasă de amanţi bine ştiuţi unul altuia. numai dragoste blândă. îi scotea în evidenţă umerii. întâlnirea aceasta cu Viorica Panaitescu nu s-a deosebit prea mult de celelalte numeroase şi pitoreşti întâlniri cu fete. fata care nu pretinsese vreodată că i-a rămas ceva dator. nici amorul nu mai puteau fi implicate cu eventuale obligaţii morale. S-a întrebat de multe ori dacă aşteptările sale de astă iarnă. Conversaţiile lor au fost foarte puţin serioase. e gata să-l mângâie şi să plângă împreună cu el. chiar mărturisirea aceasta era destul de clară. fără să înţeleagă. după ce i s-a dat. Viorica a ales doar ziua. care a luat-o. Ezitase chiar câteva zile. A plăcut-o de la început pentru că era tânăr şi ea era frumoasă. De altfel. I-am spus-o şi ei. n-a iubit ca ceilalţi tineri. cum să-ţi spun? a început să mă iubească sufocant. Viorica a descoperit că e băiat inteligent. care "nu mai fusese de mult fecioară". N-au vorbit despre oraşe şi cărţi (şi atunci. la cel dintâi semn. vorbi Irina puţin nervoasă. Alexandru bănuia de la început că Viorica nu se asemănă întocmai cu Renee Bouihlet. la Bruxelles. supremă. Nu. abia ieşită din adolescenţă. până ce Viorica i s-a dat pe neaşteptate. dar tu nu ştiai ce fată este. apăsător. atunci? întrebă Irina. — Îmi plăcea. să afli dacă femeia vrea. Irina asta. s-a întâmplat un lucru extraordinar cu el. Nici virginitatea. Ce interes pot avea acestea? — Un simplu flirt. care îi plăcea atâta de mult Viorichii. „Ai fost mai tare ca mine! În fond. se gândise atunci Alexandru. Părea un bărbat în ele. credea că totul s-a limpezit în raporturile lor. În plus. sau dacă a fost silită să vrea. care aşteaptă de la el confidenţe amoroase. Răspundea singur. la Londra. O sinucidere din dragoste. era fecioară şi la urmă de tot am descoperit că era şi foarte sentimentală.

Nu bănuia deloc. Viorica nu-şi putea închipui că Alexandru o aşează în acelaşi rând cu ele. pe care nu le-ar fi aflat cu nici unul din tinerii oraşului. cinismul lui faţă de propriile sale sentimente. aşternuţi cu grijă pe covor. O izolezi. să nu mai poată vorbi cu nimeni. să te prezinţi amintirii destul de mediocru şi de vulgar. departe de a-i ofili imaginea în memoria ei. Observase că glumele lui cu pretendenţii irezistibili o fac să sufere. Obiceiul lui sălbatic de a vorbi mereu despre femeile pe care le cunoscuse. căruia îi plăcea să vorbească mult şi nepretenţios în asemenea împrejurări agreabile. Nopţile ardea lampa în odaia ei până târziu. poate fericită. ci monstruoase. tânărul judecător Miciora. Convins că face o faptă bună. nu era ipocrită. băiatul prefectului. Alexandru nu ştia că pasiunea gravă şi supremă a Viorichii face să nu mai doarmă. Nu i-am încurajat nici un gest absolut. nu i-a ascuns nici una din legăturile tinereţii lui. căci lucrul acesta nu şi-l putea imagina. flatând-o. şi recunoştea că. alături de aceste suferinţe morale. o rupi de viaţă. Făcea chiar anumite comparaţii. eram câteodată vulgar cu ea. El. de indecenţa lui şi asta l-a bucurat. după cele dintâi valuri de voluptate. îl întrerupse Irina. să nu mai vorbească cu nimeni. Dimpotrivă. Viorica credea că Alexandru o iubeşte profund. Se simţea fericită iubind şi fiind iubită de Alexandru. ca ea să nu fie nevoită să te regrete. aşa cum înţelege orice fată inteligentă. irezistibilul său comandant de companie. Ea socotea dragostea. ci să sufere. în ochii ei. — Bine. ca un destin pe care trebuie să-l primească. iubirea lui îi aducea şi nesfârşite bucurii. dacă ai fi avut grijă să faci ordine în memoria ei. după plecarea lui. toate acestea o făceau să sufere. — Credeam că are să înţeleagă. fireşte. Şi se auzeau paşi. ca nu cumva să-şi deştepte părinţii. A crezut atunci că Viorica suferă din cauza lipsei sale de gust. glumele acestea nu sunt vulgare. o inviţi să te dispreţuiască şi despărţirea definitivă va fi mai uşoară pentru ea. să mă poată uita după despărţire. dar şi foarte nenorocită. nu să-l piardă. şi are să se resemneze.pasiune atât de mare? Dintr-un simplu flirt nu se ajunge atât de repede la sinucidere. că nu e decât o verigă la un lanţ de-abia început. — Este un lucru imoral. că poate aştepta să vă logodiţi? 12 . De altfel. continuă Alexandru. că. căpitanul Isopescu. răspunse Alexandru sec. care are costum de călărie. A sili pe o femeie tânără să te creadă mai vulgar decât eşti. atâţia bărbaţi de care s-ar fi apropiat liberă. i-o fac să crească odios. cărţi trântite cu furie. vulgar şi prost. este o faptă bună. ca să se dezguste. dar că-şi bate joc de această pasiune dintr-un stupid orgoliu bărbătesc. ca o teroare. Viorica începuse într-adevăr să se resemneze. că. să-ţi păstrezi o imagine perfectă în memoria unei femei. O necăjea. să nu înţelegi că nenorocita aia te iubea nebuneşte. Se resemnase totuşi să-l iubească pe Alexandru aşa cum era. prevestindu-i prieteni viitori din elitele oraşului. prin asta. nici o fervoare. Alexandru revenea mereu asupra eventualelor aventuri ale Viorichii. se auzeau mai ales paşii ei de somnambulă. Tu n-ai făcut nimic să împiedici pasiunea asta care te ameninţă! Oh! dacă ar trebui să-i spun toate! Alexandru îşi aminti cât de sincer luptase ca să păstreze „atmosfera calmă" a celor dintâi întâlniri. căci cunoştea regulile jocului. îşi spunea. dar ce fel de om eşti tu. — Nu i-am spus niciodată că fără ea aş muri. o ajuţi să se depărteze de tine.

— Nu i-am făgăduit niciodată nimic, răspunse Alexandru. Şi asta nu din laşitate, ci pur şi simplu pentru că nu înţeleg cum s-ar putea făgădui ceva. Trebuie să existe între oamenii inteligenţi un minim de bună-credinţă. Dacă aş fi bănuit că se poate ajunge atât de departe, natural, aş fi fost mai prudent. Dar aşa, nu vezi şi tu, de unde să-mi închipui? — Dar dacă ţi-ar fi spus că se sinucide, acolo, în faţa ta? îl întrebă brusc Irina, amintindu-şi una din scenele ultime ale dragostei sale cu Dinu. — Aş fi trântit uşile, fireşte, răspunse Alexandru, ridicând ochii din nisip. Asemenea şantaje sunt groaznice, nu crezi şi tu? Irina se roşi. Adaogă repede. — Când ai plecat, n-ai bănuit nimic? — În nici un caz un asemenea gest. Îmi închipuiam că va suferi, fireşte, că va plânge. Şi cât a plâns, acolo în odaia lor, şi apoi la poartă, cu toată groaza ei de a fi zărită de slugi. Când Alexandru i-a anunţat plecarea, şi a fost limpede (Viorica era sigură că niciodată nu fusese limpede până atunci, că dacă nu vorbea de căsătorie şi de dragoste eternă, o făcea din cinism sau din orgoliu), a fost incapabilă să-şi înţeleagă nenorocirea până în adevăratele ei graniţe. Alexandru, cu toate că o văzuse plângând şi zbătându-se, nu asistase decât la cele mai superficiale emoţii. Viorica a început a înţelege de-abia după plecarea lui. Îşi dădu seama că este singură, că a rămas singură, că orice s-ar întâmpla nu se va mai întâlni cu Alexandru şi sentimentul acesta de ruptură definitivă, de moarte, o făcu să plutească repede spre o nouă conştiinţă, de totală zădărnicie a tuturor lucrurilor, de cumplită oboseală a cărnii şi a sufletului. Hotărârea pe care a luat-o n-a fost hotărâre, ci a primit primul gând de salvare care i-a trecut prin cap, prima licărire de speranţă. Să mă pot odihni, să pot uita, să nu mai ştiu de nimic. Când a aflat, Alexandru se gândi întâi la el, la consecinţe, îi fu teamă de familia Viorichii, de comandanţii Regimentului. Câţiva dintre camarazi ştiau de legătura lor îl felicitaseră chiar de mai multe ori, era cea mai frumoasă fată a oraşului, şi tată-său avea moşii întinse. A trebuit să facă repetate eforturi ca să se poată controla, îl înspăimânta numai un singur lucru, scandalul, discuţia publică în jurul numelui său. Izbuti totuşi să apară grav şi cumpănit în faţa colonelului, ca să se prezinte înainte de plecare şi să-şi ia foaia de drum. Grav şi cumpănit, ca cineva care e mişcat de moartea unei prietene, nu prea intime ca cineva care trebuie să exprime simplu sentimentul: „Sunt foarte mâhnit de moartea scumpei noastre prietene, dar trebuie să fim mai tari şi discreţi". Alexandru nu trecea exact prin asemenea stări sufleteşti. Era încă prea confuz şi prea puţin informat asupra nenorocirii ce-l lovise, mai precis, a unui fapt care se putea transforma în câteva ceasuri într-o adevărată nenorocire. Din fericire, aproape nimeni nu ghici cauzele sinuciderii Viorichii. Versiunea familiei, că fata şi-a pus capăt zilelor într-o criză de nervi, fusese acceptată. Ce discreţie, gândise Alexandru, ce uluitoare decenţă pentru o fată ca ea, cu pasiunea exasperată ca o adolescentă! Nici o scrisoare, nici un rând, nimănui. Doar o carte, un roman obscur, pe coperta căruia scrisese în fugă: „Nu vreau să înnebunesc. Iertaţi-mă!" Ar fi trebuit să mă interesez, să ştiu şi eu cum se numeşte romanul acela, îşi spusese mai târziu Alexandru. Avea obicei să se exprime laconic, Viola. O revăzu, întreagă, vie, revăzu colierul de mărgele mari, verzi, ca nişte pupile împietrite, în care îşi încurca
13

întotdeauna privirile când o îmbrăţişa. Până să-şi dea seama că nu are de ce să se teamă, Alexandru îşi recăpătase siguranţa de sine, luciditatea, limpezimea conştiinţei. Făcând şi refăcând socotelile, fără nici un sentimentalism, nu se găsi vinovat. Îşi aminti foarte precis că niciodată nu avusese o atitudine echivocă faţă de Viorica. S-au dat unul altuia, aşa cum se întâmpla peste tot pe faţa pământului. Nu o iubea, şi lucrurile trebuiau sfârşite aici. Altminteri, ar fi început viaţa cu o minciună, exagera, ca să se consoleze, ar fi purtat o dublă sarcină, o iubire care nu exista, o femeie de care nu avea nevoie. Fusese puţin brutal, atunci: Asta e bună! Îşi închipuia, blânda mea Viola, că am să-mi leg buturuga de picioare la 22 de ani! Excelentă idee! Să rămâi toată viaţa cu băiatul pe care l-ai iubit şi cu care te-ai culcat întâia oară. Pater familias! Se reculesese însă repede. N-avea nici o mustrare, de cuget, nici o melancolie, dar amintirea Violei trebuie păstrată pioasă. Atât timp cât o va păstra memoria, fireşt. Cu cât se gândea, cu atât se găsea mai nevinovat. Cunoscuţii cu care se întâlnise păreau că nu ştiu mai mult decât spunea lumea. Singura lui teamă stupidă, de scandal, de cancanuri era astfel înlăturată. Alexandru se îmbrăcase din nou în hainele de flanelă gri şi pornise spre gară, sigur şi liniştit ca un om ce nu are nimic să-şi reproşeze. Şi apoi, deodată, acel stupid articol din gazeta locală, care îi fusese trimis de cine ştie ce bine voitor unchiului Dem şi care ridicase toată casa împotriva lui. — Era frumoasă? întrebă Irina după o lungă tăcere. Alexandru ezită câteva clipe. Ce vulgare sunt fetele astea, ce lipsite de tact. — Era foarte frumoasă, şi era, mai ales, inteligentă. Din partea mea, m-am silit tot timpul să par mai puţin inteligent decât ea. Ştii, e foarte confortabil să nu pari inteligent cu femeile. Nu e o tactică, asta, de altfel, cum nu mă interesează nici femeile nici amorul, nu am nici un fel de tactică în asemenea împrejurări. Mi-e groază de orice complicaţie sentimentală, de acele orori fără sens. Mă interesează cu totul altceva în viaţă. În ceea ce priveşte iubirile sufocante, apăsătoare. — Şi de asta ţi-a fost frică, îl întrerupse Irina, de o asemenea iubire sufocantă, apăsătoare. Prudent, sau laş, ai fugit. Nu, să-ţi aduc apă proaspătă, asta din pahar s-a încălzit. Într-adevăr, arşiţa ajunsese şi aici, sub umbrar. Irina se îndreptă spre fereastra bucătăriei şi ciocăni de câteva ori. — Să aduci o cană cu apă de la gheaţă, spuse ea, foarte demnă. Se apropie iarăşi de Alexandru. Să fie oare şi el tot atât de vulgar ca oricare alt tânăr de vârsta lui, ca Dinu de pildă? Îl cunoştea încă prea puţin, dar i se păruse întotdeauna deosebit de ceilalţi, avea o asprime a lui, O voinţă extraordinară de a-şi păstra drumul ales, împotriva oricăror ameninţări şi obstacole. Atunci când a renunţat să mai urmeze Finanţele la Bruxelles, după doi ani de studii strălucite, cu toate examenele luate, cu câtă cerbicie luptase împotriva întregii familii, şi până la urmă izbutise, rămăsese liber, să plece unde-i place să înveţe ce va voi. Alexandru o privea cu destulă curiozitate. Nu ştia încă ce înţelege vară-sa prin „iubire". N-o mai văzuse din vacanţa Crăciunului, şi atunci fusese singura dată când au vorbit mai mult împreună. Până atunci, se dispreţuiau reciproc în scurtele răstimpuri pe care Alexandru le petrecea în casa unchiului Dem, din strada Batistei. Irina, care în ultimii
14

ani de pension trecea periodic prin crize de catolicism acut şi de frivolitate mondenă, I se părea tot atât de stupidă şi de neinteresantă ca şi restul familiei, ca şi vărul Mircea, ca şi tanti Aristie. Singurul pe care îl iubea era unchiul Dem. Ceilalţi, îngâmfaţi şi seci, Mircea, care studia Dreptul şi se pregătea pentru diplomaţie, începuse să chelească şi semnele acestea de maturitate precoce îl încântau, îi justificau aerul lui grav, pretenţios, de vastă şi victorioasă mediocritate, tanti Aristie, veşnic obsedată de cinstea familiei, nu-i putea ierta că părinţii lui creaseră cândva o tristă notorietate numelui de Pleşa, Irina îl dispreţuia o lună pentru că era prea laic, şi altă lună pentru că era prea serios, după cum se întâmpla să fie stăpânită de misticism sau de frivolitate. Nu găsea nimic interesant în crizele acestea de isterie sentimentală, cum le numea el pe atunci. A început, totuşi, să-i placă Irina, cu câteva zile înainte de ultima lui plecare în străinătate. Se afla cu unchiul Dem în Bucureşti, era sfârşitul lui august şi familia nu se întorsese încă de la mare. Atunci, un cunoscut i-a povestit ultima aventură a Irinei. O ştia plecată într-o stare pioasă, hotărâtă să se călugărească îndată ce va împlini 21 de ani. Şi totuşi, Irina participase la o petrecere faimoasă, fugind noaptea pe fereastră, fără ştirea d-nei Pleşa sau a tânărului Mircea. A doua zi de dimineaţă, vilegiaturiştii matinali au putut-o vedea pe plajă, goală, înconjurată de un grup de tineri beţi, încercând să echilibreze trei pahare de şampanie pe bucata de piele dintre sâni şi buric. D-na Pleşa n-a aflat decât vag despre orgia din timpul nopţii, şi s-a mulţumit să-şi pedepsească fiica destul de aproximativ, ţinând-o în cameră trei zile de-a rândul. Altminteri, dacă ar fi ştiut amănunte de la Cazinou şi de la plajă, ar fi părăsit imediat localitatea. În orice caz, n-a scris nimic soţului despre această escapadă. Cu atât mai mult cu cât Irina, după cum aflase Alexandru, îşi reluase lecturile religioase şi tânjea iarăşi după sihăstria din care anevoie izbutiseră părinţii s-o scoată la Bucureşti. Aventura aceasta neaşteptată îl făcuse atunci pe Alexandru să regrete că pleacă fără să-şi revadă verişoara. Niciodată crizele de frivolitate ale Irinei nu ajunseseră atât de departe. Alexandra crezuse că e osândită şi ea să rămână în acelaşi cerc de mediocritate pe care îl creiase tanti Aristie. Pe atunci, Alexandru era sigur că mediocritatea şi suficienţa ultimelor vlăstare Pleşa se datoreşte invaziei de sânge balcanic adusă de tante Aristie. Era şi asta o explicaţie, căci toţi Pleşenii fuseseră oameni dintr-o bucată, mândri şi mânioşi. Drama familială de tristă notorietate cu 10 ani înainte, care făcuse pe tante Aristie să sufere atâta, era o dovadă. Părinţii lui Alexandru au divorţat imediat după război, când el era încă în clasele primare. Fosta d-nă Pleşa s-a căsătorit din dragoste, la câteva luni după divorţ. Tatăl său a făcut acelaşi lucru, şi pentru că a doua soţie, bolnavă de nervi, nu putea suferi copiii, Alexandru a fost dat intern la pensionul Schewitz. Şi apoi, la şase ani după aceasta se întâmplă acea neînţeleasă tragedie. O criză de gelozie retrospectivă, au spus unii, d-l Pleşa şi-a ucis fosta soţie şi apoi s-a sinucis, pe scara hotelului. Familiile se întâlniseră fără ştire, într-o localitate de băi, şi fosta d-nă Pleşa arăta foarte frumoasă, foarte îndrăgostită. Alexandru suferise mai puţin din cauza acestor morţi dramatice, pe tatăl său îl vedea foarte puţin, iar pe maică-sa aproape o urâse, cu mult înaintea divorţului, de când descoperise noua sa dragoste vinovată, cât suferise din cauza tristei glorii pe care i-o dăruise evenimentul. Scan15

dalul, comentariile, reportagiile, gazetarul obraznic care pătrunsese odată până la pension, ca să-i ia un interviu, compătimirile camarazilor, toate acestea îl făcuseră să sufere mocnit, disperat, muşcându-şi pumnii ca să nu plângă, nopţile, în dormitorul comun. Un an întreg s-a culcat mângâiat de gândul că-şi va putea schimba într-o zi numele. Îşi alegea necontenit nume noi: Alexandru Odobescu, Alexandru Ipsilanti, Alexandru Mavrogheni. După câţiva ani, numai, după ce-şi luase bacalaureatul şi stătuse câtva timp în casa unchiului Demetru Pleşa, începu să aprecieze gestul tatălui său. Îi plăcea acum hotărârea aceea nebunească, bărbătească. I se părea că asta n-o poate face decât un oltean de viţă, un vlăstar din veritabilii Pleşeni. În cele două luni cât locuise în casa din str. Batiştei, cunoscuse destul familia unchiului Dem ca să fie fericit că o părăseşte repede şi pleacă la Bruxelles. În afară de unchiul Dem, care îi spunea de câte ori venea vorba despre tatăl său: „Aşa suntem noi, toţi Pleşenii!", şi-l bătea pe umeri, lăcrimând, nu-l iubea nimeni. Şi lăsau să se vadă foarte limpede asta. Alexandru îşi explica şi mediocritatea verilor lui şi răceala întregii familii a unchiului Dem faţă de el, prin sângele balcanic al lui tanti Aristie, care era născută Stoica, dintr-un neam destul de bogat dar foarte josnic. Marea mândrie a d-nei Aristie Pleşa era rangul social la care izbutise să-şi înalţe soţul. Marea sa fericire era superioritatea Pleşenilor asupra tuturor familiilor Stoica. Se răcise complet şi de surorile şi de fraţii săi, căsătoriţi în familie de ofiţeri inferiori şi funcţionari mediocri. Avea un zâmbet de uluită satisfacţie de câte ori primea vreo invitaţie la nuntă sau la botez de la grupul Stoica. Citea tare şi de nenumărate ori numele bisericii, numele miresei şi al naşului, silabisea cu o prefăcută uimire numele noii familii cu care de aici înainte avea să se înrudească „S-o păstrăm şi pe asta, ca să nu uităm şi să facem vreo gafă", spunea, şi aşeza invitaţia într-un sipet special, consacrat grupului Stoica. Alexandru socotise multă vreme pe Irina iremediabil mediocră, asemenea fratelui ei Mircea, cât de curat ar fi fost sângele oltenesc al lui Demetru Pleşa, tot ereditatea albaneză şi bulgărească a lui tanti Aristie răzbise. Pe Alexandru îl amuza foarte mult, pe atunci, această explicaţie prin sânge. Irina i s-a părut, totuşi, mai dezgheţată cu prilejul celui dintâi scandal în familie, când după doi ani de studii la Bruxelles, Alexandru se înapoiase pe neaşteptate, anunţând că renunţă să continue Finanţele şi Comerţul Superior, şi se va apuca de ce-i va trece prin minte în primul oraş european în care se va afla. Toţi primiseră hotărârea lui ca o glumă proastă, în cel mai bun caz, ca un capriciu de băiat de 20 ani, care trăieşte în nori şi crede că „sufletul lui idealist nu se poate coborî până la Finanţe" aşa se exprimase tanti Aristie, capriciu împotriva căruia binefăcătorii lui sunt datori să lupte. Unchiul Dem nici nu voise să-l asculte. Tante Aristie îi dăduse a înţelege foarte clar că nu va mai primi nici un ajutor dacă nu se va reîntoarce la Bruxelles, să-şi dea examenele. Alexandru aflase, însă, că nu era chiar atât de sărac şi că nu fusese ţinut în şcoală şi trimis în străinătate prin mila unchiului Dem. Aflase că are două case în Bucureşti, lăsate de tatăl său, din venitul cărora va putea trăi după ce va împlini 21 de ani fireşte, dacă nu va trebui să vândă una din ele ca să achite eventualele datorii pe care le-ar avea faţă de unchiul Dem. Lucrul acesta îl ajută să răspundă ferm protectorilor, şi să nu cedeze. În orice caz, atmosfera din strada Batiştei era insuportabilă. Atunci a început a se apropia puţin de Irina, care se făcuse mai frumoasă şi
16

ca să-şi facă armata. răbdăm. însă. care o primeşte aiurit. Toţi. Îşi petrecea aproape tot timpul cu Petru. cu sentimentele acestea care te întunecă. şi tu vrei să mai credem în iubire eternă. dar sunt şi primejdioase. Numai Irina vorbea cu el. Fiecare dintre voi are o teorie. te macerează. o pasiune abstractă. strângând-o în braţe veşnic absent. te umilesc. o idee originală. dragoste trebuie să iubeşti un bărbat de la patruzeci de ani în sus. sunt puteri demoniace. Ca să mai găseşti. În acele zile. fixate întâmplător asupra lui Alexandru şi urmate de o imperceptibilă surpriză. S-ar fi bucurat de succesele sale diplomatice cu spontană. Şi tu crezi că a evita asemenea forţe demonice e o dovadă de laşitate. Dar toate astea nu numai că nu au nici o valoare sufletească. în pasiunea absolută. Irina îi făcea confidenţe şi îi dădea să înţeleagă că aşteaptă de la el acelaşi lucru. S-a întors însă acasă în vacanţa de Crăciun. ceva care trece cu mult înaintea dragostei. mor atâtea mii de oameni de prostie şi de foame. fără să-l înţeleagă. Privea cu atenţie. Oricum. S-a întors în ţară după un an. nu e deloc de glumit cu ele. te descompune. într-o librărie. Din repetatele ei crize catolice învăţase că aproape toţi oamenii respectă 17 . Se întâmplă atâtea lucruri mari lângă noi. Mircea era fiul ideal şi studentul eminent. curmă Irina lunga tăcere. suferim. În cele din urmă izbutise. ca şi cum s-ar fi apărat de o bănuială. în mai ştiu eu ce superstiţie. Dar Alexandru fusese întotdeauna nepăsător faţă de calităţile sau succesele altora. cu sinceră curiozitate. şi plecase în august la Londra. Asta e o dovadă că cel puţin generaţia noastră a început să vadă realitatea. dacă nu întâlnea întâmplător. Irina îl asculta uimită. după cum s-ar fi întristat dacă i-ar fi mers prost. cu un glas moale. cu care s-a împrietenit repede şi statornic. se întreba acum: ce înţelege ea prin dragoste? — Nu e nimic de făcut cu tinerii de vârsta voastră. care sfârşeşte prin a te strivi. obscură. Dinu. Mircea Pleşa îşi dezaproba vărul printr-o semnificativă tăcere. nervos şi absurd. — Foarte bine fac. în faţa coaliţiei întregii familii până şi unchiul Dem se dovedea dintr-odată un mic tiran. de pildă. obosit. tocmai când aflase de aventura Irinei de la mare. Crede-mă. că are curajul de a o privi în faţă. nu era nici măcar dispreţuitor. ar fi ajuns bun prieten cu Irina. vorbi Alexandru. În timpul acelor zile furtunoase. s-o provoci. Vorbise cu tristeţe. în sfârşit. absolut toţi sunt la fel. faptul acesta ar fi provocat o inevitabilă pornire de ură sau o feroce invidie. nici măcar ironic. pe Petru Anicet. d-na Pleşa i-l dădea de nenumărate ori drept exemplu. O asemenea femeie te anulează. deşi uşor indiferentă bucurie. Nu invidia şi nu ura pe nimeni. sau de prudenţă? Alexandru vorbise cu o convingere crescândă. capul vărului său. ţie care ai datoria să crezi în dragoste. Îşi dădea examenele cu aceeaşi atenţie cu care cultiva societatea mondenă şi aristocratică a Capitalei. Nu poţi glumi cu dragostea. Irina. şi atunci de-abia a început s-o cunoască mai bine. întotdeauna aceeaşi. prin priviri uşor mioape. s-o nutreşti. A avut prea puţine zile libere ca să stea de vorbă cu Irina. Este o forţă mult mai tare decât tine. puternică. ascuzându-şi repede hârtiile în sertarul biroului. În oricare alt tânăr. veşnic arzând de dorinţe nerealizate. este că femeia care te iubeşte absolut e stăpânită de o forţă demonică.mai ascunsă în aceşti doi ani. mândria d-nei Pleşa. însă. Îşi schimbase în orice caz părerea proastă pe care o avusese la început. Sunt forţele întunericului. şi plecase aşa dorise el într-o garnizoană de provincie. Iartă-mă că trebuie să-ţi spun tocmai ţie lucrul acesta. Părerea mea.

datoria. Dar oamenii au dreptul să iubească în felul lor. continuă Alexandru. — Atunci nu mai are nici un rost dragostea? întrebă ea. Starea de lucruri de astăzi este starea care convine de minune femeilor. sfios. Sunt lucruri care îl privesc mai direct decât dragostea. sunt anihilaţi de evenimente. mari şi sterpe. Dar. desigur. — O anumită dragoste. Alexandru spunea lucrurile acestea crude tocmai astăzi. — Nu cred. Omul liber e mult mai pur decât ne-am putea noi închipui. revoluţionare şi cum or mai fi. că prezenţa ei lângă acel bărbat este salvarea lui că fără ea omul n-ar cunoaşte fericirea pe pământ. etc. nu numai voi aveţi de realizat o viaţă mai liberă. Tu nu crezi că avem şi alte datorii decât de a iubi o femeie până la moarte? Irinei i se păru că întrebarea era ironică. dar ce spui tu despre bărbaţi ni se potriveşte întocmai şi nouă. Fetele sunt libere să se culce cu cine vor. Asemenea specii aparţin extazului. dragostea aceea întunecată. — Bine.dragostea. amară. mai plină pe acest pământ. scumpa mea Irină. Nu trebuie să judeci lucrurile după ele. Nenorocirea este că nici o femeie nu-şi păstrează aceeaşi înţelegere faţă de omul pe care îl iubeşte. Dar. Trebuie să existe şi o anumită prietenie. paradoxal. nu sunt matriolatru. femeilor. cărţile. sentimentele tipar. absolută. Ideile care circulă astăzi fără a mai întâmpina vreo rezistenţă. desigur. chiar mai mult decât îmi plac sportul. I se păru că Alexandru bănuieşte ceva. pe cine le place. — Nicidecum. care ţineau să se arate inteligenţi. Ne vom întoarce la barbarie. nu-şi mai poate împlini destinul lui. Îmi plac foarte mult femeile. că orice ai crede despre alte lucruri. Aproape nimeni dintre noi nu mai poate creşte în voie. brutal. I se păru că recunoaşte în frazele lui aceeaşi aplecare către fraudă şi ieftin paradox pe care o întâlnise la mai toţi colegii ei. noi care suntem întunecaţi de superstiţii şi de lanţuri. nu vorbise cu nici o femeie asemenea lucruri. arta. aşa cum le place. fără de care erotica ar ajunge dezgustătoare. câteva zile numai după ce o nefericită se omorâse pentru el. Nu ştia ce să-i răspundă. I se păru că Alexandru vorbise aspru. — Va să zică ne urăşti? întrebă Irina puţin palidă. I se pare că ea e întotdeauna o excepţie. Cel puţin cu tine mă înţeleg perfect. dar atunci nu va mai exista nici morală. Alexandru râse sincer. ne înţelegem de minune. Nu te uita că există comuniste înfocate. o întrerupse Alexandru. de a îngenunchia. despre dragoste trebuie să crezi numai bine. că poate chiar cunoaşte anumite lucruri precise. — Bine. toate acestea sunt idei sau sentimente create de femei de prezenţa femeilor. — Sunt şi alte lucruri esenţiale pentru un tânăr. ca majoritatea contemporanilor noştri. 18 . Destinul nu e numai al vostru. Nu sunt deloc misogin. — Fireşte. o foarte aleasă înţelegere. nu sunt nici vicios. Irina roşi brusc. unele din ele foarte artificiale. la hoardă. Majoritatea oamenilor de astăzi sunt umiliţi de societate. sunt femei exaltate. ca să-ţi răspund la întrebarea ta. şi avea parcă bucuria tonică a unui examen început victorios. obligaţia. Ultima parte a conversaţiei îl stimulase. Totuşi. răspunse ea. de aproprierea lor fizică? Este destinul femeilor de a umili. în acelaşi timp. nici responsabilitate. care ne copleşesc atentatul acesta la fiinţa noastră e mult mai grav. de ce responsabilitate poate fi vorba în legătură cu dragostea şi sexualitatea? Tu nu observi că legea. de a robi. Dar în nici un caz demonismul acela feminin.

I se păruse. Irina îl privi uluită. Alexandru se ridică. chiar în acea clipă. cred că e vorba de o lecţie neştiută. să-i răspundă ceva dar o servitoare se apropie de oi. avură atunci senzaţia precisă că Alexandru se gândeşte la moartă. orice s-ar întâmpla. sau de un examen pierdut. D-l Pleşa scoase portmoneul şi îi dădu o mie de lei. Dar ar fi fost atât de absurd să plângă. când auzi uşa deschizându-se. la vârsta lui. Nu părea deloc mâhnit. şi Irinei i se păru că-i zăreşte. Îşi găsi antrenorul aşteptându-l cu priviri ostile. asta m-ar plictisi. În fond.Irina vroi să-l întrerupă. Ăştia mă cred copil. Ori da. Trebuie să mă decid s-o văd şi să-i vorbesc. zâmbind. pe antrenor. cu furie. să-i vorbesc. primită cu o zi mai 19 . III Şi în acea dimineaţă. căci d-na Pleşa o refuzase. îşi spuse Gheorghiu. că soarele ajunsese şi aici. spuse el încet Irinei. să creadă că eşti un bun soldat şi totuşi să rărnâi şef. şi tăcură amândoi deodată. — Se apropie judecata. D-l Pleşa se întoarse brusc. şi Irina. Nu-l mai exasperaţi. îşi spuse. îi priveşte. nu semăna deloc cu Viorica. adaogă el mângâind-o pe obraji. undeva. Irina bătu sfioasă la uşa biroului. Alexandru parcă n-ar fi auzit că e vorba de el. I se părea. Poate n-ar fi trebuit să vorbesc atât de stupid despre ea. că zăreşte un obraz cunoscut. în cazul când se hotăra să se ducă la birou cu maşina. privind în jos. De-abia îl salută. dar să ştiu odată ce are de gând cu mine. îi rămâneau patruzeci şi cinci de minute de joc. Toţi erau atât de nervoşi astăzi. Trecură grăbiţi şi tăcuţi în careu. — Vă pofteşte domnii. cât ceruse. şi înjură în gând. Intră în biroul d-lui Pleşa zâmbind. încurcaţi. soarele care îl orbea. şi pe care totuşi ar fi putut-o recunoaşte. foarte dispus să nu supere pe nimeni. O prezenţă străină. sub umbrar. reci. Venea să ceară bani. Marcella Streinu. Şi d-l Pleşa. Ajunse târziu pe teren. apoi începu să alerge spre verandă. o sticlire umedă în ochi. Dădu din umeri. Alexandru stătea pe fotoliul din faţa biroului. Fata îl privi în ochi. Îşi trase viziera mai jos. despre viaţă. nu izbutise nici măcar să afle de la Irina cum i-ar putea linişti pe cei bătrâni. că are dreptul să uite fiecare nou refuz. Ce plăcut e să asculţi formal ordinele. Mitică Gheorghiu plecă să se antreneze fără nici un chef. Alexandru avu un gest plictisit. să se termine într-un fel sau altul. Un ceas în urmă. în faţa ochilor. neştiind ce ar putea spune altceva. despre ei. O mai privi o dată. şi să spere împotriva tuturor evidenţelor. totuşi. dintr-un asemenea fleac. pe Marcella Streinu. îşi spuse el. E băiatul în vacanţă. Mitică Gheorghiu ştia de mult ce are de gând cu el. Trecuse destul de mult timp. mai ai şi tu grijă de Alexandru. Îşi dădu deodată seama că s-a făcut cald. Rată o minge. — Numai de n-ar fi şi Mircea acolo. Îşi găsi părintele lângă fereastră. ce cred despre mine. Asta. — Şi vezi. deşi iluzia care-l încercase o clipă. Ultima scrisoare. atât de brutali. între bibliotecă şi fereastră. — Ţi-e frică? îl întrebă ea. şi nu făcuse nimic. nici măcar enervat. la jumătatea frunţii. ori ba. spuse el. Trebuie s-o văd.

Fratele fetei. cu ochi căprui şi cu un început incert de chelie. la un ceai în familia Carabella. că venise atunci în Bucureşti şi fusese găzduită la o familie necunoscută. care trăia în medii de boemi şi de snobi. ochii aceia căprui încremeniţi parcă de o mare spaimă. să-şi completeze studiile. Premiul îl luase cu un an mai înainte. timp. după câteva întâlniri. scriindu-i scrisori pe care nu i le trimetea. şi. Îşi spunea că. de o feminitate discretă. să nu-i trântească receptorul când îi auzea glasul. justificându-şi atitudinea tăioasă prin premiul I obţinut la producţia de fine de an a Conservatorului. Mitică Gheorghiu nu-i cerea nici atât. fiica unui farmacist din Bârlad. că Marcella luase de două ori premiul la concursurile Tinerimii Române. mai târziu. Marcella era sigură că nu va înţelege. câteva roluri de subretă. Se întâlniseră cu cinci luni în urmă. cu nasul în vânt şi părul oxigenat. şi a 20 . Păstrase viu un singur amănunt că. Nici Marcella. acea. de planurile ei. legaţi prin stimă şi prietenie spirituală. nu era numai categorică. Tânărul Gheorghiu. aşa cum se obişnuieşte. a ghicit-o mai mult. O scrisese de mai multe ori. La început. şi pe el l-a iubit o vară întreagă. dar să le ghidezi prin inteligenţă. Îi accepta tovărăşia. căci el nu îndrăznea să-i mărturisească. Îi cerea să nu-l dea afară. prin fantezie. de damă de companie care vorbeşte stricat româneşte şi se îmbracă demodat.înainte. Aflase că Marcella Streinu e un pseudonim. să-i primească cererea în căsătorie. sportman şi funcţionar pe bancă. îl lăsa să-i telefoneze de câte ori avea prilejul pe zi. audiind aceleaşi cursuri ca şi el. la acea serată de iarnă. că Sorin a surprins-o odată singură. Feminitatea cerebrală era ultima şi cea mai hotărâtoare descoperire a Marcellei Streinu. case în care veneau cabotini şi literaţi. după un an. şi că adevăratul ei nume e Elena Dumitraşcu. Gheorghiu aflase toate acestea mai târziu. să-ţi păstrezi intacte toate izvoarele pasiunii şi ale senzualităţii. nu va înţelege niciodată aceasta. Ştia. silindu-se să pară cât mai blândă şi totuşi cât mai feminină. Marcella nu i-a spus însă. Asta era un semn de originalitate. ştergând şi adăugând mereu. Gheorghiu. îi scria. cerebrală. iar Marcella anunţa de câte ori avea prilejul. ca să rupă tăcerile penibile şi să poată uita gravitatea privirilor lui. de ce nu putem noi rămâne buni camarazi. În acea familie care avea o fată de vârsta ei. venise în haine gri. prietenie spirituală care înnobilează două suflete distinse şi înalte?" Marcella meditase îndelung asupra acestei fraze. fel de fel de tineri în aşteptarea gloriei şi a carierei. „Scumpul meu Mitia. de asemenea. în care îşi înfunda cu plăcere mâinile. de capul lui prelung. cum nu a spus nimănui. era student la Litere. Lumea spunea că avea talent. Alte amănunte adunase chiar din mărturisirile ei căci. în mijlocul iernii. Să fii femeie şi spirit în acelaşi. prin nuanţe. de viaţa ei. va izbuti să-l placă. Marcella de abia i-a reţinut numele. Numele îi apăruse în gazete datorită amicităţii înjghebate în casele pe care le frecventa. de câte ori se întâlneau. chiar în ziua plecării. îi primea darurile. aleasă. şi Marcella iubea originalitatea. cu gaică la spate şi cu buzunare largi. nu bănuia pasiunea de mai târziu. visându-se studentă. după un timp mai îndelungat. Nimic nu-l atrăgea la această fată puţin cam grasă. când a aflat de pasiunea înflăcărată a lui Gheorghiu. era şi înţelegătoare. poate. s-a lăsat şi ea păcălită. Sorin. dar de atunci nu jucase decât întâmplător prin teatre particulare. îşi amintea vag de silueta lui sportivă. că va pleca la Paris. nu crezuseră că lucrurile pot ajunge atât de departe. nici el. la Centrală a întâlnit pentru întâia oară dragostea. când începuse să se intereseze de ea. Marcella era nevoită să vorbească tot timpul. de Miss la copii.

Mitică Gheorghiu ajunsese să cunoască toate rubedeniile. Amănuntele circulau şi se amplificau. când Gus îi spusese: „Domnul Mitică Streinu". când Mitică Gheorghiu era doar un şef de birou la Bancă. Mitică Gheorghiu nu-şi ascundea nici o fază a acestei iubiri neverosimile. profesor de limba şi literatura română. versuri şi proză iar de mai mulţi ani lucra la un roman de vaste proporţii. înţelege chiar puţin englezeşte. D-l Ludovic. unul ofiţer într-o garnizoană din Basarabia. tânăr de mare talent dar înfrânt de viaţă. vorbi enervat Gheorghiu. era volubil. mare elector în Buzău. Aşa se credea pe atunci. intitulat . fumând îndesat şi cetind atent toate afişele ziarelor expuse la tutungeria din colţ. Când primea un răspuns net. tânăr cu avere de la părinţi şi mare viitor politic. nimeni din cercul lui Mitică n-a vrut să-i dea crezare. Adevărul era că Anton începea să scrie romanul în fiecare vară. îl ştiau şi din Facultate unde schimba dragostea tot atât de repede ca şi ceilalţi colegi bogaţi îl ştiau şi de la Paris. publica sub diverse pseudonime prin revistele de provincie. lovind-o în plin cu racheta. Tanti Lenuş. acum. Totul se întâmpla ca mai înainte. Mira. le judeca şi le lua chiar partea în faţa Marcellei. aşa cum se întâmplase în săptămâna Paştilor. — Atunci nu ne mai prezentăm la campionat. după ora 10. când Gheorghiu este de mult la birou. şi zvârli mingea. apropiindu-se. — Nu ne mai prezentăm. câte două ceasuri. mâncând numai la 21 . Leul). unde a pierdut un an nefăcând nimic. ştia că nu are nici un sens să-l contrazică. îl ameninţă antrenorul. era întunecat şi furios avea obiceiul să o ceară în căsătorie aproape săptămânal. îndată ce lua vacanţă. Când i se părea că are din nou speranţe. şi Marcella era nevoită câteodată să-l refuze brutal. Ştiau că îi duce flori în fiecare dimineaţă. dar în realitate avea 24. le ştia toată lumea. celălalt profesor de liceu la Bârlad. că Mitică va călca pe urmele părintelui său. plimbându-se prin faţa Salonului. toate familiile prietene din Bârlad şi le spunea pe nume (Nenea Tache. Anton Dumitraşcu. când aceasta avea una din obişnuitele ei crize de revoltă împotriva familiei. care îi fierbea cu emoţie cafeaua în antret. ea îi spusese că nu împlinise 22 de ani. şi primise două palme în văzul tuturor. Ştiau cum îşi aşteaptă el iubita la coafor. ca să n-o deştepte. că nu şi-a clasat definitiv observaţiile. Ştiau toţi. „băiat vesel". antrenorul. De altfel. de amorul lui Gheorghiu. şi îşi permite familiarităţi cu toţi membrii clubului le afla printr-un amic de la Bancă. le lasă la portar. de fericită. n-am nici un chef astăzi. fost în atâtea rânduri deputat.„Prăbuşiri în lut". i-a umblat pe sub rochie. fără ca ea să poată spune ceva. scuzându-se faţă de soţie. Îl cunoşteau destul de bine. băiatul de la bufet care ştie franţuzeşte. mai mari. într-atât era de înspăimântată. căci Marcella se trezeşte târziu. — Inutil. şi care după lămurirea autorului trebuia să fie „oglinda fidelă a tinerei generaţii de intelectuali sacrificaţi de viaţă". călcând în vârful picioarelor ca să nu-l tulbure că n-a adunat încă destul material. Mai ştia din mărturisirile Marcellei că avea doi fraţi. Gus. Ar fi izbucnit poate chiar o nouă ceartă. dar renunţa după câteva nopţi de luptă cu inspiraţia.sărutat-o atunci apăsat pe gură. juca şase partide la rând şi împărţea bacşişuri princiare. roman anunţat mereu de revistele la care colabora. şi orice discuţie l-ar fi iritat şi mai mult. când au răsuflat primele zvonuri despre acest amor cu o absolventă de Conservator. Paraschiv Gheorghiu. sportman cunoscut în toate cercurile bucureştene. De altfel. Gheorghiu se supărase din cauza Marcellei.

Avea toate simptomele îndrăgostitului. Şi apoi. este sigur de asta. Era firesc să creadă astfel şi despre Marcella. În fond. Mitică ceru două cafele negre. astăzi. să şi-o închipuie amantă. răspunse Mitică fără să-l privească. aş putea să mă duc şi mai târziu. lungit în pat. Hohotea de câte ori zâmbea Marcella se tulbura la orice îngândurare a ei. unei imagini groteşti şi balsamice. femeie deplină alături de el. Niciodată nu simţise o asemenea oarbă. Dar şi atunci. Nici măcar despre tenis nu se mai pricepea să discute. sorbind-o cu ochii săi căprui dilataţi. Zvonul revenea totuşi prea stăruitor ca să fie cu desăvârşire inventat. de la o vreme. Nu ştia nici ea unde vor ajunge. Şi atunci o asculta oarecum extatic. îl asigură d-l Ludovic. Tot au să mă plictisească dobitocii ăia. — Nu mă las până nu mă-nsor. Pentru Marcella Streinu obişnuită să întâlnească numai tineri obraznici sau vicioşi. La început chiar atunci când înţelegea că „se întâmplă ceva serios". Se retraseră amândoi către bufet. să nu fie mulţumit decât alături de Marcella. nu avea curajul să-i vorbească deschis. nesfârşită pasiune. vorbind tot timpul româneşte cu amici de cafenea şi ocupându-şi zilele şi nopţile cu amoruri facile. despre arta dramatică sau despre orice altceva. stupidă. ce stranie paralizie. să joace când a ratat şi mingile cele mai simple. Nu se va retrage de la campionat. şi îşi spunea „fac un nou amor" nu dorea şi nu iubea pe Marcella altfel decât dorise şi iubise până atunci. fără rost. Acum mi-a venit să mă-nsor şi nu-mi găsesc astâmpăr. Gheorghiu se hotărî brusc să-i mărturisească totul. D-l Ludovic se făcu că nu ştie nimic. — Te-ai făcut nervos. şi încetul cu încetul a abandonat şi serile la Corso. Chiar atunci când petreceau ceasuri împreună. Dar ar fi inutil să-l silească. încremeniţi. Mitică păru că reflectează cu o stranie şi exagerată seriozitate. chiar Mitică Gheorghiu s-a trădat repede. îi spuse d-l Ludovic. A trebuit să treacă multe luni până ce Gheorghiu să accepte gândul acesta. Ajunsese să urască oamenii. însurat din dragoste cu o fată de la Conservator. ce neînţeleasă lipsă de orice iniţiativă. şefule. Pe la începutul lunii aprilie. Din prea stupidă iubire sau din prea ridiculă timiditate. E de-abia opt fără un sfert. şi fiecare din ele Mitică crezuse că se începe sau se sfârşeşte ceva definitiv. amare. Prefera s-o asculte şi să viseze apoi ceasuri întregi. când şi-a smul de atâtea ori viziera. Nu mai avea poftă de nimic. nici o tovărăşie nu-l mai odihnea. D-l Ludovic. abia dacă spunea câteva banalităţi fără nici un haz. N-o să fie greu.. adaugă el privind în jos. ca şi ceilalţi de la club. Mai fuseseră femei în viaţa lui. 22 . pe pietrişul umed. sportman şi crai. Se întâmplau cu el lucruri care îl depăşeau. Mitică Gheorghiu. aşa mă apucă pe mine. care îi vorbeau ironic sau încercau să-i pipăie sânii un ceas de la prima întâlnire prezenţa aceasta atât de blândă şi de onestă o flata. Mitică Gheorghiu nu ştia ce să-i spună. Îi accepta cu oarecare mândrie tovărăşia. de orice voinţă. vorbind despre familia din Bârlad. ştia acum cum stau lucrurile. De Mitică nu-i era în nici un caz teamă. Amâna mereu declaraţia. — Mai ai timp de o cafea. el. Atunci a intervenit un fapt care a precipitat limpezirea situaţiei. Mitică nu trebuia contrazis. Zâmbi tainic. văzându-l că se îmbracă să plece. şi nopţile la cabaret. a observat că este vorba de cu totul altceva. La o asemenea destăinuire fără nici o introducere nu se aştepta. — Da.restaurantul românesc. Era mult mai dispus s-o asculte el. Cu timpul însă.

Îi destăinui 23 . n-a priceput nimic. şi când dorm te visez! Domnişoară Marcella. I se păru cât de ridicol şi de ruşinos ceea ce făcuse încât îşi făgădui atunci solemn în gând să nu mai vadă niciodată pe Marcella. să se rupă din această stupidă fascinaţie. Marcella fusese impresionată de ţipătul acela disperat. După câteva zile în care timp încercase să se îmbete în fiecare seară s-a întors lângă Marcella. în orice caz în anumite relaţii cu lumea artistică. Nu-i spuse nimic precis. de ce mă chinuieşti?!" Pauză. Ascultase până acum prea puţine mărturisiri şi nici una de felul acesta. la început. De cele mai multe ori răspundea gazda sau fata din casă. o nedesluşită. în faţa ochilor ei. N-a cutezat să pomenească nimic de declaraţie. care era ceva pe la operă. apoi. A mai aşteptat câteva minute. primise un rol de subretă şi toată lumea fusese de acord că avusese joc de scenă şi celelalte. După aceea. se hotărî să-i telefoneze. Cu câteva săptămâni mai înainte jucase. că e o farsă. „Marcella. Nu se aştepta să-i răspundă chiar Marcella. care te aşteaptă!. Şi pentru că nu avea telefon. de tăcut. până o va uita cu desăvârşire. Să se facă o declaraţie ca din partea unui necunoscut. şi a format din nou numărul. Dar Marcella îi păstră în orice caz numele. care te-a văzut în fiecare zi. Tot atât de timid. Ideea i s-a părut şi amuzantă şi eficace. scapă-mă. începu. chiar el o socotea o glumă eşuată. să se culce în fiecare noapte cu o femeie ieftină. şi treceau câteva minute bune până când auzea glasul Marcellei. Şi apoi. Marcella auzise vag de un domn Ciutariu. De data aceasta se hotărî să dea faptului un ton de farsă. Ciutariu nu-l refuză. nu e lucru de fiecare zi. Şi nici nu se pricepea să scrie. îndrăgit de Marcella Streinu de la teatru. dacă nu va reuşi să mărturisească totul. Gheorghiu nu s-a ţinut de cuvânt. Alese atunci o cale mijlocie. ai milă de un spectator îndrăgostit.Când se hotărî să-i spună totul. Mitică Gheorghiu îşi aminteşte cu multă strângere de înimă acea după amiază de aprilie. înjură viaţa şi ghinionul lui. De altfel. I s-a părut. e drept. îl anunţă în treacăt că albiturile nu sunt prea curate. cum va da Dumnezeu. apoi acoperi gura receptorului cu palma şi înjură de mamă. care era destul de discret şi se pricepea în asemenea treburi. În nici un caz nu-şi va spune numele. dar Gheorghiu îl asigură. de ineficient. Şi pentru că nu vedea altă scăpare. d-le?" „Marcella!" Mitică Gheorghiu îi ţipase numele cu disperare. iar într-o cabină publică n-ar ii găsit inspiraţia necesară se gândi să împrumute într-o după amiază garsoniera unui prieten. Marcella. Îşi pregătise amănunţit primele raze. pe un ton de glumă: „Domnişoară. O declaraţie de dragoste spusă într-un asemenea ritm şi cu o asemenea tensiune. nu mai dorm nopţile. Rămase câteva secunde cu receptorul la ureche. se hotărî s-o ceară în căsătorie. ştia că nu va avea curajul să vorbească alături de ea. A ezitat mult înainte de a lua receptorul ca să formeze numărul pensiunii unde locuia Marcella. Nu putea fi al lui glasul pe care îl auzise cu câteva minute mai înainte. De la telefoane i se dase numărul şi numele: Jean Ciutariu. a lui Jean Ciutariu. iritantă şi totuşi plăcută curiozitate o îndemnă subit să afle cine îi vorbise. că are nevoie de garsoniera lui pentru o simplă vizită de afaceri. că nu va primi nici o femeie. O scrisoare l-ar fi chinuit prea mult. şi se pregătea să închidă telefonul când o lovi un ton de subită sinceritate. Când a înţeles că la capătul celălalt al firului este Marcella. îl rugă numai să-i împrumute garsoniera pentru câteva ceasuri. „Ce vrei. care te urmăreşte. Ciutariu n-ar fi procedat atât de copilăreşte. Marcella. a tuşit şi a închis telefonul.

nesoră. îi va da deplină libertate în viaţa artistică. costume de plajă. Parisul şi altele. Marcella se opri în prag. Marcella. cu o privire tristă şi adâncă. şi se trase doi paşi îndărăt. nu la figurat. un anumit stil interior. aşa cum obişnuia de câteva săptămâni. îl invita să o socotească o soră dar sub această blândeţe compătimitoare. el va demisiona de la Bancă şi va intra în politică la întoarcere. Gheorghiu. Dar o flatau stăruinţele lui. Nu înţelegea nimic. Găsise soluţii la toate dificultăţile. însă. care avea 24 . Chiar Jean Ciutariu o sfătui să recurgă la un asemenea mijloc de clarificare. Ultimele lor întâlniri erau chiar foarte reci. parfumuri. şi mai necesare. de a-l izola definitiv într-un sentiment de vagă „camaraderie spirituală". mai ales. numai să accepte să-l ia în căsătorie. ar fi înţeles chiar din conversaţia Marcellei ce a însemnat pentru ea această întâlnire. anumite preocupări şi chiar. Cariera. nici măcar curiozitatea să se îndoiască. Dar o privea anevoie în ochi. De atunci Mitică o întrebă de mai multe ori pe săptămână dacă şi-a schimbat gândul. Vor pleca un an la Paris. studiile. ai să mergi odată cu mine în faţa altarului". etc. desigur. Era dispus să-i lase chiar un amant. care încercase să pară preocupată şi gânditoare toată seara. etc. tot mai scumpe. ce-ai spune dacă ţi-aş cere mina? În mod propriu. înţelesese că poate îndrăzni oricât. Această nouă şi mult mai primejdioasă formă de rezistenţă îl făcu nervos. Iubirea lui pentru Marcella era atât de tulbure şi de totală încât nici nu cunoştea gelozia. prietenească.lucrul acesta brusc. — Ascultă. îl refuza caritabil. care era mai mult al lui Ciutariu decât al ei. Marcella făcu cunoştinţă cu Jean Ciutariu. care spera încă într-o despărţire corectă. băiat de deputat. Îl privi râzând. A doua zi. Mitia!?" îl întrebă ea. când îndrăznise mai mult şi. îi vorbea de „sublimarea pasiunilor". de când îl cunoscuse pe Ciutariu. cu o glumă. Dar se hotărî să-i explice pe larg într-o scrisoare. Mitică bănuia o hotărâre fermă de a-i nărui nădejdile. „Nu face pentru Toietul Mitia. Marcella refuza necontenit. — Nu e nevoie să-mi răspunzi acum. Îl sili să-şi iasă din obişnuita lui ascultare extatică şi să se roage. i-a spus el într-o seară. Marcella lucrase atunci o după amiază întreagă şi se oprise în cele din urmă la un text destul de lung şi de blând. Dacă Gheorghiu ar fi avut încă un rest de luciditate. privind în caldarâm. privindu-l în ochi. consolatoare. îi spuse cu puţin mai înainte. o nouă şi totală rezistenţă din partea Marcellei. Şi o împinse în parfumerie. care e băiat bun. „Soră. a observat altceva. Marcella încerca să fie blândă. Îşi spunea câteodată că nu-l interesează necredinţele Marcellei. Dar Gheorghiu n-a avut răgaz să cerceteze. însă. îi spuse el. să sufere din cauza noastră". pe stradă. Între timp. în faţa unei parfumerii în care Marcella se pregătea să intre. convinsă că e vorba de o problemă serioasă şi responsabilă îi mărturisi că nu va putea face pasul acesta curând. Mitică îi face cadouri. Marcella. ciorapi de mătase. nu-i răspunse decât indirect. Ar fi descoperit chiar în scrisoarea ei ultimă. Îţi dau 24 de ore ca să te gândeşti. Marcella scrisese acasă că o curtează un tânăr de familie bună. În restul plimbării fu mai volubil ca niciodată. Cu puţine săptămâni în urmă. cu zâmbete. Bănuia totuşi că Mitică nu face glume cu asemenea subiecte. Şi avea grijă să nu-l refuze atât de brutal ca să-l gonească definitiv. să-i vorbească brutal. „De ce vrei să mă jigneşti. şi că e „oricând asigurată în cazul când n-ar avea un contract favorabil la un mare teatru din Capitală". genţi din cea mai bună piele.

La plată privi în ochii chelnerului cu o prefăcută mânie. de acest interval de lucru care îl despărţea de întâlnire. Petrecu o noapte urâtă. căci era invitată la o masă într-o familie. Mitică putu astfel evita fără nici un efort privirile enervante ale colegilor. Parcă era din nou Mitică Gheorghiu dinainte. încercând să scrie epistole insultătoare şi dramatice. Orele de bancă n-au fost nici mai plicticoase nici mai plăcute ca în alte zile. întotdeauna. Gheorghiu simţi deodată că ultima şansă de a fi învingător îl părăseşte. ca să ajungă mai înainte la întâlnire şi să aibă timpul să mănânce o îngheţată fără grijă. Îşi descarcă furia pe chelner. să reînvie acel Mitică Gheorghiu de altădată. mai bărbăteşte ca de obicei. ca un profesor care încearcă să fie aspru şi-şi muşcă buzele să nu râdă. dar îi dădu întâlnire la trei jumătate la cofetăria Nestor.însă un final explicit: „Scumpul meu Mitia. şi toţi ochii pe care îi simţea aţintiţi asupra-i îl stimulau. de asemenea. înăbuşită. dar trebuie să te întorci la unu. Se hotărî. Găsi spontan un glas mai bărbătesc. dar foarte încântat că trăieşte. trei fără un sfert. c'est à vous de choisir. Directorul îl ţinu aproape tot timpul în biroul său. Privi ceasul. Nu mă las până nu mă însor. doi străini. Vreau să-ţi răspund verbal la scrisoarea de ieri". cu o uşoară melancolie în suflet. fierbinte. Porcăria asta nu mai poate dura la infinit! îşi spuse el amintindu-şi că şi astăzi. Nu mă las până n-o fac să spună „da". refuză scandalizat untdelemnul pentru salată. Pe la 11 jumătate telefona Marcellei. şi atunci ne putem revedea ori te încăpăţânezi pe vechile poziţii. confuz şi lapidar. Uitase aproape tot ce avea de spus Marcellei. Mergea agale. Atmosfera aceasta nu făcea altceva decât să-i slăbească puterile. Marcella se scuză. ca. Oamenii de la mesele vecine îl priveau cu curiozitate şi admiraţie. În dreptul Palatului grăbi pasul. Vestea aceasta avu un efect stenic asupra lui Gheorghiu. ori rămânem buni camarazi şi prieteni. Se trezi deodată fără nici o părere de rău. ca tot ce făcea de câteva zile. Calea Victoriei era pustie. ameninţând-o că se va sinucide în faţa casei ei sau o va urmări şi o va împuşca şi pe ea. Antrenorul n-a înţeles mare lucru. că e nenorocit în 25 . în lânceda conversaţie cu d-l Ludovic. Uitase că iubeşte. făcându-şi vânt cu pălăria. aşa cum eram astă iarnă" Finalul acesta care nu mai îngăduia nici un echivoc şi nici o nădejde înspăimântă şi totodată exaspera pe Mitică Gheorghiu. Mitică uitase de hotărârea de a renunţa la match şi făgădui serios că a doua zi va fi pe teren la orele ştiute. Se hotărî să o vadă a doua zi la ora mesei sau imediat după masă. să procedeze mai brutal. îl sileau să se regăsească. Plecă să mănânce fără nici un chef. trânti farfuria cu zgomot pe masă. înjura cu furie şi cu multă tristeţe. Plecă spre Nestor la trei şi câteva minute. În asemenea ceasuri se simţea destul de fericit. Chiar în momentul acesta plecam de acasă". Marcella avusese ultimul cuvânt. se mângâia tot timpul. „Ai avut noroc. şi n-a aflat nimic nou în afară de cele ce bănuia din zvonurile retransmise de Gus. să-i consume nervii. după fiecare pagină ruptă. şi atunci vom deveni iarăşi doi necunoscuţi. Trebuia totuşi să accepte. îi răspunse ea. când Mitică Gheorghiu plăti cafelele şi se ridică de plecare. oprindu-se în faţa vitrinelor fără să privească nimic precis. Izbucnirea asta îl răcori. „Poţi pleca unde vrei. d-l Ludovic era aproape vesel. înainte de a-şi pune capăt zilelor. Aprinse o ţigară cu vădită satisfacţie. care nu au de ce să-şi dea bună ziua. Refrenul acesta s-a ivit de mai multe ori. mai hotărât. eternul Mitică Gheorghiu. un sentiment incert ca acea bucurie ascunsă care te ispiteşte după ce te întorci de la cimitir. Gheorghiu se temuse inutil de această dimineaţă lungă.

ajunseră înalte cât arbuştii. nu-şi îngăduia să se dea bătută. Lucrase chiar câtva timp cu sârg la curăţirea locului şi odată îl ajutase şi Alexandru. Alexandru cunoştea bine casa din fundătura Mătăsari. ridicau molozul cu o roabă găsită în grajd şi făceau toate acestea foarte concentraţi şi voioşi. într-una. În faţă era o grădină neîngrijită. pe care d-na Anicet îi închiriase totuşi un căruţaş din mahala. îi spuse el. Trei odăiţe scunde. la Sf. nu era nici un maidan prin apropiere. Dar niciodată n-am întâlnit un parfum mai puternic de gutui ca atunci. câţi vişini în floare. Când am venit noi. când au trebuit să se mute aici. laolaltă cu mobila. fără nici un sprijin. „Îmi place foarte mult aici. cu o cişmea legată cu cârpă. Mai la o parte. ca să nu picure continuu. Nu plângea niciodată în faţa lui. siliţi acum să se mute într-un fund de mahala şi să trăiască din ajutorul unui străin. Amândoi. la orice putea renunţa în afară de plimbările de fiecare seară cu Nora. îndată după moartea lui Pavel. nu avea unde să le zvârle. Movila şi-a vindecat repede rănile. cea care da în curtea din dos. tablă ruginită şi moloz. câte o carte mai scumpă. Nici d-na Anicet nu-şi arătase durerea şi umilinţa. care mă aduce în colţ. noroioasă. îmi place această lungă linie de tramvai Nr. pentru el şi Nora. pe furiş. Cunoştea şi tragedia familiei Anicet. Fericirea era un lucru care nu-l interesa în asemenea ceasuri. În cel dintâi an. Şi primăvara. şi le izgoni din minte. Buruienile au crescut după cea dintâi ploaie. şi toată strada asta plină de vişini şi gutui. Petru se hotărâse să pună aici. În dosul casei se întindea o curte largă. la care trebuia să răspundă cu grijă. Intră la Nestor făcându-şi vânt cu pălăria. răsaduri de zarzavat. de a opune între ei şi zidurile părăginite o anumită nobleţe. ca să aibă cu ce plăti biletele de cinematograf. rămasă de la dărâmarea hanului vechi pe care crescuseră buruieni. era un fel de a rezista mizeriei din fundătura Mătăsari. Dumitru. Ies marroniers!" Trecuse totuşi destul de mult de atunci. au dus-o greu. lângă gard. Petru Anicet locuia într-o casă veche şi mică. IV Alexandru plecă pe la ceasurile cinci să-şi vadă prietenul. printre bălării şi floarea soarelui. O bună parte fuseseră vândute. patul şi cărţile rămase de la frate-său. comme 9a fait beau. Petru vânduse apoi. Se trezise greu după moartea lui Pavel. Petru îşi aşezase pianul. pentru că nu ştia ce să facă cu acele grămezi informe pe care le scotea din moviliţă. Petru a trebuit totuşi să renunţe. mirosind a lemn ud şi a bucătărie. dar descoperise atunci o nebănuită putere de-a se resemna. erau câţiva vişini şi gutui crescuţi sălbatic. în cămăşi smulgeau bălăriile. oarecum pe deasupra. Înţelese toate aceste adevăruri grave foarte vag. În fund. 14. aflând cu câtă simplitate acceptase această vertiginoasă cădere. cu tot ajutorul lunar pe care îl primeau de la d-l Baly. Toamna. „Regarde. nici o curte părăsită. Atât timp cât Petru era încă mic. scoteau cărămizile. că fata lui îi trimisese o scrisoare dureroasă. găurile acelea săpate în pântecele ei. că de acest răspuns atârna însăşi fericirea lui. îmbătaţi de voluptatea stenică a lucrului manaul. strămoşi. moşieri din moşi. în fundul grădinii. Pierrot.dragoste. era mohorât. Până să-şi găsească meditaţii. cu un grajd aproape surpat. Pe vremea aceea. Îl iubise mai mult pe Petru. plouase în ajun. totuşi. la sfârşitul străzii Mătăsari. Din rarele scrisori 26 . o movilă de cărămizi sparte. În tot timpul mutării glumise şi vorbise franţuzeşte cu Petru.

dacă nu ar fi lătrat toţi câinii mahalalei şi nu s-ar fi trezit vecinii. Nu le mai văzuse de astă toamnă. Crezuse că îl va găsi pe Petru acasă. spuse el fără convingere. pe întuneric. îşi şterse ochii cu mâneca. — Nu e nimic. Începu să plângă de-a binelea. D-na Anicet apăru într-un capot de casă. cu mânecile scurte. s-a schimbat ceva.ale lui Petru. Nu avea sonerie. Alexandru plecă privirile umilit. filial. A ieşit cu Nora sâmbătă şi ea l-a aşteptat la masă până la 11 noaptea. puţin mai buhavă. căci Nora nu venea niciodată în casă. poate am deranjat-o din somn. Lui Alexandru i se părură mai mizere. sărăcia. S-a întâmplat ceva în casa asta. nu ştia ce trebuie să facă. le măcinau mai repede decât şi-ar fi închipuit. lipit cu hârtie de jurnal. Petru s-a întors la 3 dimineaţa şi nici nu şi-a cerut iertare. iese cu ea în oraş. Strada era caldă. anevoie ascunsă de covoare. plângându-i-se. doamnă. fiţi fără grijă. întrebându-l. prăfuită. Îşi şterse ochii cu mâneca. nu e nimic. Alexandru şovăi. hotărî. — Trăieşte tot cu târfa aia. Alexandru înţelesese că anumite lucruri se schimbaseră în fundătura Mătăsari. d-le Pleşa. Alexandru se întrebă de unde ştie toate acestea. — Când are un ban mai mult.nu înceta. În fund. cum îl înjură. lângă fereastră şi aici era un geam spart. se macină în mizerie. A trecut direct în odaia lui şi a început să cânte la pian. de abia acum începea să-l doară toată mizeria aceea din 27 . d-na Anicet fără să-l mai întrebe. îi auzea cum zgâlţâie poarta. Alexandru încercă s-o mângâie. — Să-ţi fac o cafea. şi Alexandru trebuia să bată în geamul marchizei. Alexandru nu-şi putut stăpâni un gest de uimire. D-na Anicet încetă brusc să plângă. dar îi deschise d-na Anicet. — D-ta trebuie să-l scapi. un geam spart la colţ. îi spuse. avea faţa schimbată. o canapea în acelaşi stil. Amănuntul acesta penibil îl umilii şi îl făcu deodată mai blând. lipit cu hârtie verde. Petru are să se îndrepte. schiloade. Începu să-i vorbească. trebuie să faci ceva pentru el. şi. Aduse din odaia alăturată care era sufragerie şi în acelaşi timp dormitorul ei o tavă de argint şi serviciul de cafea. Plânsul se transformă repede în hohot. Se descompun sufletele. D-na Anicet. Câteva scaune cu spetează aurită şi perna de catifea. roase. o odaie cu podeaua puţin surpată. până ce a adormit cu lampa aprinsă. pe umeri. după spusele lui Petru. — Sunt greşeli de tinereţe. prăfuită. decolorată de soare. volubil. — Şi-a ieşit din minţi băiatul ăsta. îi luă mâna. ca şi mobila lui Francisc Anicet. Dar d-na Anicet era perfect informată. din pat. şi părul aproape cărunt îi aluneca neîngrijit pe tâmple. Vorbise patetic. o femeie de clasa ei nu umblă astfel prin casă. Se plângea mai ales de Petru. acoperită cu o învelitoare albă. Îl pofti în antreu. o duce serile la cinematograf. resturile acestea de mobilă elegantă. locuia în altă parte a oraşului. Umezeala. Nu s-ar fi oprit până a doua zi. mov. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă. dar Alexandru simţi în nări un foarte uşor miros de ţuică. Se apropie de scaunul ei. şi-şi apropie faţa de Alexandru. mai triste. înduioşându-l. — Petrişor încă nu s-a întors. întrerupându-l.

îşi leapădă vulgaritatea. — Francisc. şi Petru era încă foarte tulburat. dar păşi calm. zilele astea. Au început să se umilească în faţa unor bogaţi parveniţi. venisem fără pălărie. şi se întrerupse. adăugă el repede. D-na Anicet rămase pe acelaşi scaun. Ce bine ar fi. să-i cer bani pe două luni înainte. acolo în hall-ul palace-ului. repede. mai accentuat. să mintă. să jignească. S-au înţeles. Au ajuns la capătul puterilor. de târfa aia. Şi toate astea s-au putut întâmpla. mizerie şi decădere umană. avea gesturile nesigure. Deschise uşa de la marchiză ar fi vrut să alerge. — I-am spus de atâtea ori: Copilule. Numai de n-ar afla Petru. Ar fî vrut să se emoţioneze mai mult. Spectacolele acestea n-au nici o morală. Nu-şi ridică ochii din podea. aşa. D-na Anicet continua să vorbească. când ajunseră buni şi nedespărţiţi prieteni. observă că frazele se rotunjesc. Izbucni într-un hohot spasmodic. depărtându-se. A trebuit să mă duc eu la Baly. — Nu e nimic. — Şi dacă nu ne-ar face de ruşine şi numele! Dar parcă e fermecat de aia. Începu să povestească întâlnirea cu Felicia. Spuneţi-i că am venit şi mai trec pe aici. prea tragic. mai tulbure. Să faci binele pe pământ. reflectă Alexandru. toate. un scenariu de film: alcool. şi Alexandru verifica tot mai precis mirosul de ţuică. totuşi. Le era ruşine de mine. Lui Alexandru i se păru că îşi aminteşte un roman citit de mult. bâjbâiesc după o pierdută nobleţe. I se părea că s-a lăsat prea mult impresionat de mirosul acela de ţuică. dezgustat. fiecare. îl depărta de prezenţa tristă a femeii de lângă el. deodată. să se revolte. Alexandru îl cunoscuse câteva luni numai după moartea fratelui său. întâmplările prin care trecuseră. rasisme. Gheorghe n-am avut nici jumătate din chirie. D-na Anicet! căpătase un rol declamatoriu. Dar câţi oameni poţi ajuta. — De Sf. Ce stupid! Unde va ajunge? Cine va răscumpăra toată mizeria asta prezentă. aveau moşia de la Arvireşti. Pavel Anicet. ce bine ar fi să mori. gata oricând să exagereze. Alexandru începu să se mustre de brusca lui plecare. inert. D-na Anicet era pe atunci bogată. Din nou mirosul de ţuică. Prietenia lor dura de aproape doi ani. şi a ieşit Felicia. Se gândi la d-na Anicet cu căldură. cumplită. doamnă. drame eterne. Şi toate celelalte. Se pierde orgoliul Aniceţilor. Petru e tânăr. Îi treceau prea multe imagini prin cap şi jocul acesta mintal îl enerva. Am puţină treabă în altă parte. cu faţa ascunsă în palme. ea mi-a dat. definitivă? — Eu nu-l mai aştept. îşi spuse. ar fi prea penibil. să-l implore. Alexandru se ridică şi îi puse blând mâna pe umăr. pe câţi îi poţi susţine deasupra mizeriei? În fond ce mă interesează pe mine toate astea? Lasă-i să sufere. ar fi vrut să spună: Petru e tânăr şi va ajunge. discuţia ei. cu ochii pe cer. Pare o ducesă în mizerie. Alexandru se simţi deodată obosit.jurul lui. să ajuţi oamenii. dar nu se văzuseră decât în timpul verii. Alexandru şi-a dat seama mai târziu. de la moartea lui Francisc Anicet la această fundătură Mătăsari. că Petru era puţin altfel decât aşa cum îi apăruse 28 . ai să mă găseşti într-o zi spânzurată! Au făcut călătoria de nuntă în Belgia şi Olandal Aşa i-a spus Petru. dacă ar fi trăit Francisc! i-am spus. cu braţul drept rezemat de tâmplă. îi apropiau. în casă se vorbea numai franţuzeşte. De-abia când a ajuns la capătul străzii. Simt câteodată. nu servesc la nimic. Încerca să se împotrivească puhoiului de imagini care îi destrămau atenţia. aşa cum plâng bărbaţii. A plecat şi el. să-i fie milă din toată inima.

O singură dată fusese mai precis. tocmai atunci. iar acum era manechin la o casă de mode. departe. Făgăduise lui Petru că îi va scrie." Lui Petru i s-a părut naivă această dorinţă. Toamna. Dar eu n-am întâlnit încă pe nimeni care să priceapă acest lucru simplu" Alexandru primise scrisoarea aceasta într-un timp când gândul lui îi era prins de cu totul alte lucruri. Pentru o a treia persoană e plină de defecte. când era mică. pe care l-am observat în toate părţile pe unde am trecut: setea tineretului pentru esprit de corps. Cu Alexandru nu vorbea aproape niciodată despre lucrul acesta. şi ieşirile lui nervoase. dar astea n-au o importanţă pentru mine. „A face armata aşa cum trebuie făcută. Mi se pare că lucrul esenţial nu e acţiunea. Îi mărturisise. căci altminteri a avut toate bolile sexuale posibile. — Este o fată pe care o iubesc. apoi fraţii. căci îi explicase el într-o scrisoare. Alexandru tresărise numai la auzul acestui ultim amănunt. stridente. una „fără nici o condiţie socială". se trudesc necontenit să ajungă undeva. Anicet îşi îndulcise bruscheţea gesturilor. I-a scris lui Petru aproape zece pagini mari despre dorinţa lui de a-şi înţelege contemporanii. odată. să studieze ce va voi. I se păru deodată că vede un spectacol oribil. şi într-un chip mult mai uşor. Când vei înţelege cât de departe se întind hotarele fiinţei tale. că îi simte lipsa în acest Bucureşti atât de neînţeles lui. dincolo de ei. Căci. Încolo. şi totuşi nu fac nimic. şi că-l va putea vedea din nou toată vara. prieteniile au nevoie de prezenţă. în casele prietene. Legătura dura de trei ani. serios de lucru studia compoziţia. făcut. Se hotărâse. ştie de legătura lui Anicet cu Nora. la concerte. de fapt. nu cu proptelele şi privilegiile intelectualilor. şi acum sunt prea departe unul de altul ca să poată comunica altfel decât prin imaginaţie şi amintire. unde oamenii chiar cei mai buni au întotdeauna ceva de. Un rest de sfială îl opri să-şi întrebe prietenul asupra acestei întunecate probleme. Se apucase. să se întoarcă în ţară şi să-şi facă armata. pentru viaţa asociată dusă la extrem. care îi vorbea mereu de Pavel. Petru răspundea mai rar. pe numele ei adevărat Lenuţa Ionescu. fată extrem de suspectă. reflectase el atunci. îi scrisese atunci ca să facă ceva? Sunt obsedaţi de acţiune. false. în librăria unde se cunoscuseră. pentru disciplina militară. ci găsirea de sine. care practicase chiar un început de prostituţie clandestină. Nu-l mai teroriza imaginea fratelui mort. de când Petru era în clasa a 7-a de liceu. Petru se schimba de la o săptămână la alta. care îl face să-şi piardă vremea. se răriseră. şi într-adevăr i-a trimis scrisori lungi de la Londra şi Cambridge. în mahalaua ei. e frumoasă şi foarte sănătoasă. ea nu e de vină. Într-adevăr. de ce să le anticipezi? Oricum. a doua vară a fost mai spornică pentru prietenia lor. În general vorbind. Poate voi înţelege acest straniu fenomen. atunci poţi face totul. toată lumea. Alexandru plecase în străinătate. Vine rândul tuturor mizeriilor umane. nu se mai juca la pian. totuşi. A prostituat-o întâi maică-sa. „Nu vezi cât se opintesc oamenii de la noi. Sunt defecte morale.în acea după-amiază din vara lui 1932. pe care o actualizau întâlnirile cu atâţia oameni pe stradă. improvizând la întâmplare. ca într-un afiş de propagandă 29 . obţinuse lucrul acesta de la unchiul Dem. Alexandru cunoscuse atunci îndeaproape pe d-na Anicet. de asemenea. şi i se plângea necontenit că Petru trăieşte cu „o femeie ordinară". acompaniindu-şi capricios dibuielile glasului său pe care vârsta începea să-l schimbe. fireşte. îi păruse bine că Alexandru se întoarce în ţară.

astă-seară. puţin batjocoritor. Ai citit tu singur. Lui Alexandru i se păru mai crescut. voi să fiţi mai cuminţi ca noi. nemărturisit: voi.antisifilitică la sate. — Te pisa mama. Alexandru se aşeză acolo şi ceru o bere. scrise cu mâna lui. Libertatea asta de a greşi ce cumplite suferinţe aduce pierderea ei. mult mai târziu. Nu-l lăsă să răspundă. îşi face regulat injecţiile. „Să nu repetaţi şi voi greşelile tinereţii noastre. venind agale. — N-avea nici o grijă. Cu Petru vorbea mult despre fratele lui mort alături de Alexandru. ca şi ceilalţi camarazi de vârstă. adăugă Petru fără să schimbe glasul. În colţ. Nu l-ai cunoscut. mai ales că l-ar fi ajutat şi prietenii lui Pavel Anicet. nu e aşa? Se plângea de mine. atunci. 14. că poate e mai bine pentru părinţii lui că au murit de mult. Avea multe să-i spună. Ar fi vrut să pornească amândoi pe stradă. Îl zări după vreo jumătate de ceas. pe timpul când era încă la Bruxelles. cu servieta sub braţ. să profitaţi de experienţa pe care am făcut-o noi!" Alexandru ştia. Acasă s-ar fi simţit prost dacă n-ar fi petrecut în prealabil câteva ceasuri cu Petru. Iată cineva care nu mă va pune să repet povestea Viorichii. să nu muşcaţi din aceleaşi fructe dulci din care am muşcat noi la vârsta voastră. mai puţin liberi. Convorbirea cu Irina îl enervase mizeria din casa Aniceţilor îl întristase. A încercat chiar să-l convingă pe Petru să le tipărească. Se înserase. M-au 30 . înţelegându-i gândul. A fost unul mai prudent înaintea mea care i-a deschis. căci ar fi fost şi ei tot atât de nemulţumiţi de libertatea pe care luptă să şi-o păstreze acum faţă de unchiul Dem. — De ce nu m-ai aşteptat acasă? îl întrebă după ce-şi strânseră mâinile. Pavel era cu desăvârşire deosebit de ceilalţi oameni. răspunse cu jumătate de glas Alexandru. se afla o mică grădină de vară. toate acestea. voi fi eu. de la d-na Anicet. De atunci. viaţa de turmă în uniforme. care îşi pot încă face de cap. pot greşi şi păcătui după pofta inimii. Dar Alexandru afla necontenit veşti. Adăugă zâmbind. nu-l umileşte. şi Alexandru îşi amintea atâtea din convorbirile sale cu Petru încât se hotărî deodată să-l aştepte în colţul străzii. Singurul care va crea ceva desăvârşit. I-a dat să citească o parte din caietele rămase de la Pavel. — Ei. pe trotuar. la această ascunsă invidie pe care oamenii maturi şi bătrânii o au asupra libertăţii celor foarte tineri. Pe el îl interesa opera pe care n-a putut-o face tata şi pe care el de-abia o începuse. îşi spunea el atunci. nu pomenise decât întâmplător de Nora. dar asta mai târziu. că sfaturile acestea bune au şi un alt scop. Alexandru se gândise adesea. secret. cu drept stâng şi respectarea superiorului? — N-am avut noroc. Ţi-a revelat vreo tehnică. În privinţa asta. — Opere postume! exclamase Petru. căci după moartea tatii nu-l mai interesa creaţia. vreo metafizică? Acel esprit de corps. Se gândise. Gelozia părinţilor pentru viitorul copiilor. ce-ai făcut cu milităria? îl întrebă Petru. cu capul gol. chiar în faţa staţiei de tramvai. aşteptându-l. Ştia că trebuie să vină cu tramvaiul Nr. ochii. ceea ce l-a făcut pe Alexandru să fie într-adevăr trist de moartea lui. adăugă zâmbind Petru. gelozia celor mari pentru cei tineri este generală. ăştia tineri. Petru simţea că amintirea lui Pavel nu-l terorizează. cu câteva mese afară. fără să le ceară. altminteri n-ai fi spus asta. mai maturizat.

sunt sigur. O să-i facă plăcere să te cunoască. nu râde. Acum era cu atât mai stânjenit cu cât de-abia trecuseră două ceasuri de când vorbise cu d-na Anicet. mărturisi lui Alexandru că e dezgustat de orice femeie. — Vrei să vii cu mine? — Unde? — La Nora. nu e nici şapte. preciza el. camarazii mei. Hotărârea îl făcuse dintr-odată extrem de volubil. Nu m-ar putea învinui nimeni de ticăloşenie sau laşitate. M-am obişnuit cu ea. Urmărea parcă un gând. Am cucerit sentimentu acesta absolut. spuse el îndemnându-şi prietenul să se urce. — N-are nici o importanţă. Nu e deloc frumos din partea ta. adăugă Petru. Întâmplarea nu-i făcea nici o plăcere. — Absolut! Să ştii. pe care nu izbutea să-l limpezească sau să-l accepte. încât aş putea face orice. să simţi că poţi face orice.copleşit protecţiile şi acolo. Întoarse faţa către Alexandru. Nu m-au primit să dorm la regiment. O cunosc destul de bine pe Nora. Noi mâncăm de-abia la nouă. Petru părea preocupat. Dar o păstrez. Dar am să-ţi spun altădată. Se întoarseră din drum şi grăbiră pasul. — Dar mai e ceva. — Dar d-na Anicet? îl întrerupse Alexandru. pentru că ai răbdat 31 . acum. despre sexualitate. În afară de exerciţiile de la cazarmă. să asculţi. N-am văzut-o nici eu de două zile. E acasă la ora asta. până m-o goni ea pe mine. Să se deştepte în zori pe un pat tare. Mă simt atât de liber după cât am îndurat pentru ea. colectivă. I se păreau lucruri fără mare importanţă. să dispari în faţa superiorului. lucruri care merită să fie discutate numai cu tinerii cunoscuţi în tren. Nu ştiu cum să-ţi explic asta. şi. nu mă pot despărţi de ea. Dacă nu te-aş fi întâlnit pe tine. alături de alţi 60 de tineri ca el. Ce voluptate. asta m-a dezgustat de toate femeile. inevitabila iubire cu o domnişoară de familie bună. îl întrerupse deodată. Ajungând în bulevard. Iar o faci să te aştepte. Nu pot s-o sufăr de câtăva vreme. distrat. nu m-aş fi dus nici astăzi s-o văd. cu şaizeci de băieţi de popă şi tineri meseriaşi. Nu e mai vulgară. Cu rarii lui prieteni nu vorbea aproape niciodată despre femei. Se gândea mai ales că îi vor putea comanda oameni fără nici o cultură. n-a cunoscut aproape nimic din toate acestea. puţin batjocoritor ca în cele mai nerelevante ceasuri ale sale. Sunt foarte liber faţă de ea. Am o anumită datorie morală faţă de ea. mai egoistă sau mai stupidă decât oricare altă femeie. fără nici o valoare intelectuală. sau în vilegiatură. Din nefericire. a trebuit să suporte aceeaşi viaţă civilă şi mediocră de provincie. să asculte de orice gradat. Avea o serie întreagă de gânduri pe care nu ştia cui să le împărtăşească: Se hotărâse să facă milităria într-un oraş depărtat. Petru făcu semn unui şofer. Şi cu toate acestea. Nădăjduia totuşi că îl va întrerupe şi îl va îndemna să i le spună acum. devenit deodată serios. Se gândea cu o stranie plăcere la toate acele ordine ridicole pe care va trebui să le execute. de altfel. — De orice feminitate. — Nora îmi plăteşte maşinile. ca să poată cunoaşte o viaţă aspră. să facă marşuri şi exerciţii istovitoare. Stăm puţin. aceeaşi odaie cu vaze de flori la fereastră. în cele din urmă. Alexandru nu era deloc ispitit să râdă. Dar astăzi. Fără să se stânjenească de şofer. Aceeaşi bine cunoscută gazdă. să-şi ia duşul în spălătorul îngheţat. Asculta neatent. Zău. şi aproape îi urlă. să te pierzi într-un grup. despre amor. apoi. impersonală. în provincie.

cu brazde de flori. — Dă-mi patruzeci şi şase de lei. Ai să vezi. până la fund. — Nora îmi dă întotdeauna bani pentru ţigări. Mi se pare cam confuz. nu prea te înţeleg bine. Haidem în casă. Alexandru o privi cu oarecare uimire. spusese el mai înainte. traversa curtea întreagă. pentru că n-ai existat ca personalitate. după toate plictiselile din casa unchiului Dem. pe stânga. cu gardul vopsit proaspăt. fără stil nici vârstă. cu o stupidă exaltare. Petru scoase punga şi dădu drumul monedelor. şi câteva fotolii noi în colţuri. dar şi fără părere de rău. Petru plăti. să plătească el maşina. Petru intră în curte şi bătu la geamul primei odăi. pe trotuar. Un mic trotuar. Deocamdată. Stă de abia de un an. puţin stingherită. îl prinse în braţe şi-l sărută pe gură. Mă voi mulţumi să creez. Dar Petru îi interzisese. Şi repetă acelaşi lucru în timp ce Nora intrase în cameră să caute bani. păstrează tu banii. privind. Tot ce gândesc eu pare confuz. — Ăsta e Alexandru Pleşa. O uşă se deschise. Maşina se opri în faţa unei case zugrăvite în galben deschis. pentru maşină. pentru că te-ai umilit. prietenul de care ţi-am vorbit. după cum observi.totul. ai provoca? suferinţă în jurul tău. apoi luă pe Alexandru de braţ şi-l aduse în faţa Norei. apoi pe amândoi obrajii. închisă la gât. cu Nora. — N-are nici o importanţă. cu care mă pisează mereu s-o trimit pe mama la azil. Se întoarse repede cu o monedă de o sută. spuse el râzând. Se repezi flămândă la Petru. să gândesc serios asupra lor? Opreşte la numărul 18. Ţi-am spus ca să ştii. cu lumea cealaltă. Răspunse deci fără interes. şi apăru o femeie tânără. de pe strada Aurelian. unde rămăsese Alexandru. îl întrerupse Petru. desprinzându-se din braţele ei fără jenă. Destul de bine îngrijită. şi să asiste la toată această scenă de dragoste. Prefer să mă analizez simplu în jurnalul meu. parcă ar fi fost o uniformă. ca voinţă. s-o ucid chiar? Mi-este îngăduit orice. De ce să fac teorii. Vizita la Nora îl indispuse. Alexandru rămase în stradă. S-ar fi aşteptat Să vadă o locuinţă tot atât de umilă ca şi casa din fundătura Mătăsari. stropit din belşug cu apă. îi spuse Petru. Era puţin enervat că şoferul trebuia să aştepte. aşa curo erau până la război majoritatea caselor din Bucureşti. Intrară într-o odaie cu o masă mare la mijloc. — Nora are două camere şi pensiune aici. Nu erau decât două tablouri mici. Era o casă mediocră. Şi să fiu. cine m-ar putea opri să mă răzbun. îmbrăcată într-o rochie albă. ce plictiseli a avut cu proprietarii pe unde a fost. s-o părăsesc. să nu ţi se pară prea din cale afară. să fiu pe deplin eu însumi în toate împrejurările. Ar fi vrut să-şi petreacă altfel această seară. izbitor de frumoasă. Înainte. la bucătărie. Petruţă. — Îmi pare bine. să povestesc anumite fapte. şi-i şopti: — Nora are o idee stupidă. deşi nu fumez. — Vom mai sta noi de vorbă asupra libertăţii. Alexandru se miră că nu întâlneşte inevitabila mobilă degradată de mahala. După toate câte am suferit eu şi mama din cauza Norei. îl lămuri Petru. de inegală valoare. „Asta e datoria şi bucuria Norei". Ce extraordinară libertate! Tu ai simţit vreodată aşa ceva? Alexandru era puţin mohorât. E foarte discretă. să-mi aduc aminte stările sufleteşti prin care am trecut. Se întoarse apoi repede în stradă. dar în 32 . Să poţi face totul pentru că n-ai făcut nimic până acum. atât. De aceea mi-am propus să nu mai gândesc. cu tine. mai sus. răspunse Nora.

îl întări Petru. conturul figurii. noi suntem de vină faţă de ea cum suntem faţă de toate fiinţele care au rămas inferioare. Fata îl privi zâmbind. — Să lăsăm deoparte pe d-na Anicet. Dar n-ai dreptate. de a restaura demnitatea umană. Era un gest aproape conjugal. Astea nu sunt teorii. dragul meu Petru. dacă ea are deplina conştiinţă a plinătăţii ei. — Ca toate societăţile. de asemenea. larvare. se apără Petru. ştiu ce vrei să spui. Nora râse. Dar ce-are a face. Nu numai de a fi liber. Alexandru plecă ochii în jos încurcat. Nora e vulgară. Alexandru părea tot plictisit. nedemne. minţi liniştit Petru. continuă Petru cu un semn de dragoste făcut spontan femeii. începu el. Vezi şi tu că Nora nu este o concepţie de viaţă. aspru. societate crescută pe superstiţii. Privi cu mai multă atenţie pe Nora. Este vorba de cu totul altceva. Noi. explică Petru. îl întrerupse puţin plictisit Alexandru. sărutându-l din nou pe obraji şi mângâindu-i părul. să n-o poată devaloriza în proprii săi ochi. Nora începu să râdă. Spunând asta. incultă. — Ştiu. Nu-şi putea da seama de unde îi vine frumuseţea aceea izbitoare. făcu arătând-o cu mâna. N-a trecut nici jumătate de ceas de când. Asta am încercat eu să restaurez în Nora. şi pentru care m-am certat cu bietul Pavel. adică societatea noastră. O experienţă din cauza căreia era să mă elimine din liceu acum trei ani. — Sunt cu totul de părerea ta. Observă că era foarte stânjenită ar fi făcut orice să schimbe vorba. Alexandru privi pe Nora. profund antiumană. Ceea ce era într-adevăr neaşteptat de fin.nici un caz execrabile. S-o fac atât de demnă. aşezându-se pe fotoliul apropiat mesei. — Tu m-ai vorbit de rău. Apoi invită înspăimântată pe Alexandru să se aşeze. El îţi lua apărarea întotdeauna face aşa faţă de absenţi e cavaler. umerii obrajilor păreau atât de dulce desenaţi încât oricine era ispitit să-i mângâie faţa. Covorul din. — De ce n-ai venit ieri? îl întrebă. După cum vezi. Se ridică din fotoliu şi se apropie de Alexandru. ci o experienţă. perete era scump şi cu gust lucrat. purtau cu ei un foc lăuntric. prost crescută şi celelalte. — Am stat şi am vorbit despre tine. şi asta însemnează că te contrazici. N-are ce căuta într-o asemenea discuţie. continuă Petru tot atât de liniştit. vorbi atunci Alexandru. — Camera de consiliu. Era întâia oară când Petru venea însoţit de cineva. dar cu o uşoară mustrare. Văd că faci teorii. liber cum nu a fost niciodată un om din timpurile noastre. Nu-ţi mai spun de mama. Ochii. Regret că Nora se încăpăţânează să susţină contrariu. ameninţător chiar când era copleşit de zâmbetul întregei feţe. încât nici unul din defectele ei actuale să n-o umilească. era să fug de acasă. — Nu m-am exprimat bine în maşină. se apropie de fată şi îi trecu braţul peste talie. a demnităţii ei umane? În fond. fără să fie prea mari sau prea luminoşi. Ai să înţelegi mai târziu ce înseamnă asta. uneori fascinantă. care miră încă odată pe Alexandru. — Am stat cu Alexandru toată ziua. cu bărbia groasă. buzele prea cărnoase. fruntea îngustă. Vocea era singurul lucru strident în făptura remarcabilă a 33 . Şi asta după atâtea zile de absenţă. Ci mai ales de a fi demn. Petruţă? Petru nu-i răspunse. Avea o figură aproape vulgară.

ascuns sub pat. Nora băgă capul pe uşă. Altminteri l-am fi jignit. continuă Petru. în timp ce Nora plecase aproape fugind din odaie. Nora tresări şi plecă din nou capul în jos. făcu apropiindu-se de Nora. ca să putem noi. — Petru ăsta e un mare zăpăcit. de-a lungul odăii. timidă. Nici nu cuteză să-l privească pe Alexandru. Petru apăru în prag şi privi lung la Nora. — Închipuieşte-ţi. Îţi voi repeta cuvânt cu cuvânt tot ce. moncher. Nora. — Nora are idei cu desăvârşire absurde. te invit să nu mă faci mincinos. nu înţeleg de ce m-ai luat şi pe mine. dar pe care râsul sau o frază spusă repede o dezvăluiau în toată oribila stridenţă. Fata aproape scâncea. Şi dacă ai şti cum stă prin dulap. că Nora are un admirator extraordinar. Rămăsese cu amândouă mâinile pe masă. — Cum spuneai că-l cheamă? întrebă din nou Petru 34 . Când îl văzu intrând. nu mai e chip să te găsesc singură. D-ra Ionescu s-ar fi simţit mai bine fără martori. — Petruţă. familia Lecca. spuse Petru. spune ăluia să plece. Ce dracu. Din nefericire. Necunoscutul păşi repede. cu gravitate. Vino aici. Apropos. De cele mai multe ori. De obicei. odăile astea n-au decât o singură ieşire. — Ce discuţie idioată. Ionescu Lenuţa zisă Nora şi zisă în alte multe feluri. salam. şi ca să curme atmosfera de stinghereală începu să-i vorbească. şi stă cât poate. ceva. Petruţă e cel. cu bărbia în piept. Aşa se poartă cu toţi. ridicându-se din fotoliu. pitit după uşă. Eşti un mincinos! — Ionescu Lenuţa! se răsti Petru. la orice oră. Nora îi păstra friptură rece. Nora îmi dă mereu a înţelege că ar trebui să internez pe mama la un azil de bătrâne. mezeluri. apoi făcu un semn. Apoi. — Nu e nimic de mâncare. care îl privea uluit. brutal şi violent. spunând şoptit: „Bună seara!" — I-aş fi răspuns. Să vorbim despre altceva. spuse Nora. aveţi dreptate. spuse Petru cu un ton sincer. Nu mă jenez deloc faţă de bunul meu prieten Alexandru. Dar încolo. Să trimitem să ne ia ceva.Norei. interveni brusc şi aspru Alexandru. Vine în fiecare zi. cine îl cunoaşte. Intră direct în odaia vecină ca să caute în dulapul cu sârmă eventuale resturi de la masa de prânz. făcu el luându-l pe Alexandru de braţ şi aducându-l în colţ să ne facem că nu-l vedem când va ieşi. — Da. dar trebuia să mă prefac că n-am auzit nimic. — Nici eu nu-l înţeleg astă seară. Dar dă-ne întâi ceva de mâncare. — Nu e adevărat! Nu e adevărat! strigă fata zmucindu-se din strânsoare. Dacă avea de gând să te cerţi. Nu ai nimic pe aici? Pui fript rece. adresându-se lui Alexandru. După cum am avut prudenţa să te anunţ. înfricoşat. o sticlă de vin la gheaţă ştia că mai întotdeauna vine pe înserate. Se auzi o uşă de dulap trântită în odaia cealaltă. constată Alexandru. ştii că nu e adevărat. făcu Petru după ce omul ieşise din cameră şi traversa grăbit curtea. Vocea pe care cuvintele scurte o mai puteau masca. Alexandru crezu că e intimidată pentru că a rămas singură cu el. după o scenă atât de penibilă. Nora? Fata era tot atât de încurcată şi de timidă ca şi necunoscutul care trecuse cu câteva secunde mai înainte prin odaie. Fata nu spuse nimic. familiar. să-ţi aduc veşti de la patronii mei. nu e aşa. păstrând braţul drept bine strâns pe talia fetei.

De ce te superi atunci? — Nu sunt banii lui. plânsul. Emoţia. — Ar fi mai bine să plecăm. Ţi-am spus de atâtea ori că îmi face mare plăcere să mănânc cu tine. explică Nora printre lacrimi. Am impresia că suta pe care mi-a dat-o adineauri Nora o primise de la acest Iorgu Zamfirescu. prin simpla mărturisire că „sa simţit insultată. Nora. răspunse Nora cuminte şi supus. ştiu eu ce spun. te asigur eu. I se părea că e un lucru prea important. Mai dă-mi încă o sută de lei. Ce să mai deranjăm. — De ce eşti atât de rău astă seară? izbucni Nora acoperindu-şi faţa cu amândouă mâinile. Petru ezită o clipă. Se simţea după cutremurarea trupului că luptase multă vreme împotriva plânsului. — Bine. dar ai să vezi mai târziu.Tu ai o sută de lei? întrebă Petru adresându-se lui Alexandru. Căuta ochii lui Alexandru. incendiaţi parcă de o flacără lăuntrică. Nora redevenise fata de mahala pe care o bănuise Alexandru. Am şi eu bani. e că nu avem nimic de mâncare. Lucra cu zor. că acum căzuse copleşită. o consolă Petru mângâindu-i părul. Iorgu Zamfirescu. nu mai ajutau cu nimic acum. căci nu sunt gelos nici monogam. care izbutiseră să facă din ea aproape o fiinţă gingaşă. e şi târziu. dar nu e mai puţin adevărat cu nu pot accepta să fiu peşte. domnişoară. Am luat şi eu leafa. luă moneda pe care i-o întinse Alexandru şi i-o dădu Norei. dă-i banii. — Haide. fii fată cuminte. Ieşi în curte şi se îndreptă spre bucătărie. îndată ce dădu bani băiatului desculţ. ca să nu-i ceară şi lui părerea. — Elle est affreuse. ştii. Acum râdea cu urme de lacrimi în ochii strălucitori. se lumină deodată. — Trebuie. făcu Nora. făcu Petru către Alexandru. Fata începu să plângă. răsufla greu. Să-l chem pe Guţă. Îi facem mare plăcere. să ne ia ceva. — Nu primesc decât bani din leafa ta de model. ştii că eşti cea mai liberă iubită din România. — M-am simţit insultată. Îl sărută zgomotos pe Petru şi începu să aşeze masa. Fata îşi freca mâinile. Acum e încă puţin intimidată de tine. Nora se trânti pe unul din fotolii. cu palma uşor proptită deasupra ochilor. cu mâna pe umerii unui băieţaş în picioarele goale. — Îi face plăcere. îşi şterse ochii şi căută într-o geantă pe care o aduse din odaia vecină. spuse Petre din prag. Nu e aşa. interveni Petru. Trimite-l pe Gută să ne cumpere ceva." — Iată-l şi pe Gută. cu o extraordinară bucurie.— Iorgu. Fata îşi aranja repede părul. Nora? Faţa femeii. Ceea ce e mai grav. Alexandru încercă din nou să rupă tăcerea. Trebuie să i-o dau înapoi. Tu poţi primi de la cine îţi place. făcu Alexandru. Glasul Norei îşi recăpătase registrul său firesc iniţial. Foarte liniştit. mâncăm din banii tăi. —. ascultând dintr-o dată izbucnirea asta de vulgaritate. şi continua să plângă. Ea e liberă să primească omagiile întregii mahalale. Alexandru aproape că era să zâmbească. aproape să plângă. vorbi Petru. la petite!. dar nu din banii lui Iorgu Zamfirescu. Alexandru rămase uluit în mijlocul camerei. 35 . dacă spui tu aşa. făcu Alexandru. — Nu vă pierdeţi firea. — Petre. crezi că mai putem rămâne? E aproape opt jumătate.

care cu timpul. Toate acestea l-ar fi făcut să uite ce s-a întâmplat. cu băieţi care ştiu să trăncănească. Din fericire. dacă s-ar fi lovit până la sânge. S-ar fi simţit mult mai uşurat. vorbi Petru. Se simţea încă intimidată de Pleşa. cu femei. cu ţigara aprinsă între buze. şi se hotărî deodată să umble aşa în neştire. Mitică se mulţumi să umble aproape un ceas cu ţigara neaprinsă. Alexandru se resemna. Era într-adevăr o enervare surdă. când am vrut să fug de acasă şi să mă mut la tine. cu vin mult. Intrase în câteva grădini şi nu întâlni pe nimeni. O foarte uşoară umbră îi întunecă faţa câteva clipe. — Priveşte-l. Alexandru descoperi deodată în privirile ei o tărie neobişnuită. Nimic de făcut. Neavând nici o asemenea violentă durere la îndemână. stranie. Dacă ai ştii tu ce suntem noi nevoiţi să mâncăm. Fata asta poate porunci la o sută de bărbaţi. Băiatul îi susţinuse privirea cu o căutătură dispreţuitoare. atât de neomeneşte. fără să-şi aprindă ţigara. enervat. şi-ar fi sfâşiat carnea. îi aminti Alexandru. fireşte. spuse ea. O luă atunci la întâmplare pe străzi. sau şi-ar fi strivit pumnul de ziduri. Apoi. suferi de un lucru atât de mărunt de un lucru la care nu participa Marcella era o alinare. Nora îi anunţă că masa e gata. Îl privi în ochi. S-ar putea aranja ceva. pretutindeni unde era fata asta şi nu era pianul. d-le Pleşa. să vadă cât de mult se poate chinui. cel puţin. — Mănânc de două ori. ameninţătoare. răspunse Petru. teatral. dar te aşteaptă d-na Anicet cu masa. O masă bună. aducând pianul? Nora clătină din cap. se simţea mahmur. şi trebui să le desfacă. se risipise de mult. îl împiedica să-şi dea seama de profunzimea şi întinderea disperării care îl stăpânea. mândră. Faptul că mai putea. Mi-e mai drag la masă. fără să-l asculte. aşa sunt eu. ar face acum minuni" Pornise să caute vreun prieten în vreun restaurant de vară. vorbi Petru. încă. — Dacă aş fi avut şi un pian aici.— Acum îmi pare bine că nu v-am dat dulceaţă. Nora. Nu mai avea chibrituri. Asta. cu mâinile în buzunarele pantalonilor. să calce apăsat. şi alţii. Nora se prefăcu că nu aude. Înţelese de ce se poartă Petru atât de brutal cu ea. să respire zgomotos pe nări. După un ceas se trezi cu ţigara muşcată şi frământată jumătate 36 . ăsta iese sublocotenent! Nora se îmbujora. un chef cu prieteni şi dame. Nora se apropie de el şi-i spuse tânguitoare: — Nu ne iubeşti deloc. — Ia spune mai bine ce-ai învăţat la armată. îl făcu să-şi strângă pumnii. — Petre. sosise băiatul cu pachetele de la prăvălie. dacă ar fi putut suferi o durere fizică acută. o lumină sticloasă. îşi spuse Mitică Gheorghiu. căci încântarea care îl stăpânise câtva timp după furioasa lui izbucnire contra Marcellei. bara astfel sentimentul apăsător şi neînduplecat al ireparabilului. arătându-l Norei cu un gest fals. severă. Acasă nu mă satur niciodată. se gândi Alexandru. cât aş fi fost de fericit! Îţi aduci aminte. V „Un chef cu dame. Se făcuse aproape zece. — Cât de mult am suferit eu între aceşti patru pereţi.

când Marcella i se părea accesibilă. probabil i-o împrumutase o clipă. în timp ce Marcella încerca să-i explice şi să-şi scuze dragostea ei pentru Jean. Furia lăsă locul disperării lucide. Îşi reaminti subit culoarea cafenie a tapetului. Aruncă batista într-o curte cu grilaj. ca şi cum nu această nouă despărţire ar fi întărit mai solid stratul izolator dintre ei. ca pe toate celelalte vizitatoare. gândul nu i se opri. sau e mai bine s-o arunce. frângându-i oasele. numai să se hotărască odată să fie a lui. Furia care l-a cuprins câteva minute în urmă. nu-şi amintea cum. Furia împotriva lui însuşi îşi găsise o nouă abatere de siguranţă în ura împotriva lui Ciutariu. Îşi închipui. câteva clipe. totuşi. n-a fost o izbucnire de gelozie. nu şi-a dat seama cât de definitiv îl despart de Marcella acele cuvinte cumplite. Ar fi fost cu totul altceva dacă Marcella. imitându-i glasul: „Marcella. cum îl informase Jean. amestec de lumină şi mirosuri obscure. plină de certitudini. după ce îi va deveni soţie. De multe ori s-a gândit foarte serios că Marcella ar putea să-şi ia un amant. Marcella. ea. însă că. Mitică suferea simultan de ruptura iremediabilă de Marcella şi de conştiinţa că totuşi mai există legături între ei mai există memorie. Probabil că pe acelaşi divan a trântit-o şi pe Marcella. În orice caz. cu zece ani înainte sau în urma lui. simţi încă odată otrava ultimului cuvânt pe care i-l spusese iubitei. erotică. dacă trebuie să-şi ascundă batista în buzunar. şi ezită o clipă. Mitică înţelese deodată că s-ar fi putut întâmpla altfel. niciodată prea ascuţit asupra acestui amănunt. Marcella l-a cunoscut pe Jean după ce el i-a telefonat din garsoniera prietenului. mobila lui aproape nouă impresia globală a garsonierei. mirosea mai ales a ceară roşie şi a coji de lămâie. De mai multe ori de atunci. În aceeaşi garsonieră din care îi telefonase el. s-ar fi aflat într-o ţară depărtată sau. Nu şi-a mai dat seama ce spune. în acelaşi „timp". căci suferea mai ales de ceea ce făcuse el iremediabil. caldă. Ori şi cât de amănunţit vedea el pe Jean călcat în picioare şi primind palme. Imaginându-şi scena Jean povestindu-i în glumă cum i-a cerut garsoniera „pentru o vizită de afaceri". numele prietenului nu-i trezea nici o gelozie. îşi aminti divanul scund „cu lenjeria neschimbată". să-l bată crâncen. că ar fi putut fi iubit el în locul lui Jean Ciutariu. mai precisă i se împlânta prezenţa lui Jean alături de Marcella. O scuipă cu dezgust. Când Marcella i-a vorbit de Jean în maşină. gura îi era amară. îi era indiferent. Mitică revăzu din nou ultima scenă. nu-i spusese măcar că-l cunoaşte. actriţe debutante şi 37 . şi grăbi pasul să se depărteze cât mai repede şi mai mult de acest ultim martor al pasiunii sale. mai există prezenţa lor în acelaşi oraş. a fost numai abătut. el sau altul. era gelozia. întâlnirea lor a fost recentă. să-l caute ca să-l pălmuiască. atunci. căci Marcella nu-i vorbise niciodată de el. după despărţire. La început. Era timpul fervoarei duioase. Batista păstra încă parfumul Marcellei. desigur. râzând cu hohote.între dinţi. de prăpastia pe care chiar cuvântul lui o săpase între ei. tot mai amănunţită. probabil. otrăvită. iremediabil pierdut. aproape frecându-le. Dar mai puternică decât ura. Probabil că s-au amuzat chiar de telefonul acela stupid pe care i-l dăduse din garsoniera lui Ciutariu. de ce mă chinuieşti?" imaginându-şi prezenţa lor împreună. şi mai bine. apoi îşi şterse buzele cu batista. Mitică îşi aminti că Jean e iubit de Marcella. O aruncă totuşi mânios. Mitică simţi brusc o fierbinte ură împotriva prietenului. şi credea că îi poate scuza orice. Fu ispitit. scuipând copios. Simţise atunci că totul e pierdut. Şi-o limpezi cum putu. odată ce iubeşte pe altcineva. era imaginaţia. şi asta îl făcuse să-şi iasă din fire.

se culcase şi pe bani. totuşi. Ce simplu se putea culca cu fetele. o fată simplă şi curată. siguranţa cu care apuca sânii fetelor şi le ridica rochiile toate aceste viziuni uitate îl invadau otrăvitor. Mitică îşi închipui scena cu exasperante amănunte. cu uniforma cenuşie. nu e întâia dată!" O revede. pe 200 de lei. îşi aducea foarte bine aminte chipul ei rotund. când nu avea decât 15 ani. Sunt atâtea fete în Bucureşti care par cinstite şi inocente. fete care se duc de la cursuri la întâlniri. „Cine câştigă are dreptul să sărute unde vrea!". şi în fiecare seară Marcella se izola într-un boschet cu una din acele lichele curajoase. şi lui. frânturi din bagajul frivol şi tragic al oricărui tânăr. tot ceea ce făcuse şi el în şcoală. pe care o credea atât de inocentă încât nu îndrăznea nici s-o sărute la despărţire. ce bine!. Conveni. cu plăcere. Numai un dobitoc ca el ar putea crede tot ce-i dăduse a înţelege Marcella. A venit desigur în garsoniera lui. Dar renunţă repede la această ipoteză. cât de muieratic este. se culcase apoi cu toţi colegii de Conservator. şi se culcă totuşi pe 200 de lei. fără nici o rezervă. I-ar fi fost atât de simplu. Îşi aminti deodată. „Mai facem şi altădată". Marcella. Mitică îşi aminti nenumărate întâmplări personale. exclama ea. Şi tot ce s-a întâmplat în urmă. de gelozia lui. în cariera lui de licean. ce rare erau fecioarele prin acele părţi ale oraşului. foarte îmbujorată. atunci. şi le reconstituia cu savoare. Venise pur şi simplu pentru că voia să i se dea. i-a şoptit ea. cu fraţii prietenelor ei. în uniformă de şcoală. probabil că aşa le spunea. cu părul tăiat scurt. învăţate de la elevii de Şcoală Militară. Îi trecură prin faţa ochilor scene de mult uitate. făcea ca şi celelalte. la Facultate. Şi nu numai atât cunoştea fel de fel de cuvinte porcoase. bine-nţeles discret şi numai în cazuri excepţionale. la câteva luni. care se cerea dezlănţuită total. şi i-a fost aşa de uşor s-o trântească în pat. să-şi explice această vizită prin inocenţa Marcellei. ci sigur. desigur că aşa exclama la Bârlad. Fără îndoială că Bârladul are un parc. Nu probabil. Ii spusese atunci lucruri îngrozitoare: căminuri de studente cu tarif special. proasta. faţă de ea. Marcella singură a mărturisit că-l iubeşte ea nu ştie. Nu mai avea nici o îndoială că Marcella fusese la fel ca toate celelalte. că un coleg de Facultate avusese o aventură similară. nu fusese niciodată fată. câteva clipe. compact. deci. că Marcella nu venise la Jean din inocenţă. Mitică se simţi ispitit. şi află. Probabil că aşa îi place. Anetta? Era din vecini. nu se mai jena să se dezbrace în faţa tinerilor cărora li se 38 . că fata aceea se culcă pentru 200 lei cu oricine. Iar când a ajuns la Conservator. atât de timid. „Vai. cu carnea foarte albă. „Haide să-ţi arăt ceva!. şi când fata cu care jucase cărţi nu avea nici atât. văzându-l că ezită după ce o dezvelise. aşa îi spusese fata. să o aducă în apartamentul lui şi s-o violeze.coriste de la operă. cine e Ciutariu. Probabil că nici nu e fată. cu verii. Se îndrăgostise de o studentă. Şi nici nu o sărutase până atunci. ar fi fost un compromis faţă de furia lui. Un coleg de la Medicină îi deschisese ochii. pe vremea când Marcella avea o încredere oarbă în el. A câştigat el. Imaginaţia îi oferi prompt fel de fel de certitudini desigur că Marcella se culcase cu vărul ei încă de la 14 ani. în patul strâmt din camera lui de licean. în odaia servitorilor. Atât era de uşor. în parc. care nu bănuieşte ce lichea este Jean. Regreta. că fusese atât de prost. i-a făgăduit ea. Cum Dumnezeu o cheamă? Roza. lua de mână elevi de vârsta ei şi se ascundeau în pivniţă. şi le spunea la ureche. Revăzu întâmplarea din clasa a V-a de liceu. că n-a sărutat-o nimeni pe gură. la hotel. şi celelalte. cu elevii din Şcoala Militară. „N-avea nici o grijă. de pildă. Toate aceste amănunte i se împrospătară acum în memorie. Desigur că şi ea a început din liceu.

şi de aceea o aducea mereu la lumină). deci. rezistenţele ei înfrânte victorios de Ciutariu. curiozitatea erotică ar fi biruit. căci îl iubea pe Ciutariu. dar grosul amanţilor erau colegi din instituţii bogate. Marcella nu se dezbrăcase în faţa tinerilor. La Conservator. Simţea că se sufocă. el o aştepta în faţa coaforului. imaginându-şi fiecare amănunt. e prea puţin. ghicind fiecare îmbrăţişare. „Pe asta o avem noi pentru 500 de lei!". Târziu după miezul nopţii. Nu numai băieţi frumoşi şi îndrăzneţi. Se reîntoarse. Pe ăsta o avem noi pentru 200 de lei!" Nu pentru 200. să sară într-o apă adâncă. aşa cum ştia şi el din spusele amicilor din provincie. unde Marcella îşi avea orele ei de servici. ştia de ce a venit în garsonieră. că fusese chiar fecioară până la el.da. închipuindu-şi reticenţele ei. o făcea numai pentru a exalta decorul primei îmbrăţişări. De asemenea. Şi dacă ar fi purces să le descopere cu imaginaţia. decât să-şi închipuie că a fost păcălit de o cocotă. aproape zâmbind. nu-i cultiva. Grăbi pasul. simţea că-şi închipuie prea mult şi gelozia nu-i mai îngădui să crească vertiginos numărul amanţilor Marcellei. Mitică hotărâse că. Era mult mai dureros să ştie că a avut-o numai Ciutariu. de pildă. infinit mai mult. dar destul de ferm. de la 200 de lei în sus. fotografiile e goală. să alerge până la capătul pământului. dar şi cu franci. la garsonieră. Se trezi deodată nefericit. se făcuse mai pricepută. în gang. niciodată până la Bucureşti. Se reîntoarse lent. Nu cunoştea nimic din tainile trupului ei. puţin înspăimântat. blând desigur. Probabil că se culca mai ales cu negustori bogaţi. era casa de rendez'vous clandestină. să se termine repede cu nevinovăţia ei dar simţea o stranie plăcere să sufere mai viu. Fără îndoială că avea şi amanţi de inimă. magia care se lega de prezenţa caldă a Marcellei. Marcellia deşi nu era chiar o inocentă care căzuse victimă unei lichele era totuşi destul de pudică. aşa spuneau exact privirile colegilor. Acum. sau poate dincolo. pentru a da o mai neuitată savoare abandonării. Gheorghiu ar fi preferat să se lase îmbrăţişată de la uşă. pe care ar fi voit să-l vadă cel puţin câteva clipe. în grabă. că a fost înşelat pentru a suta oară. poate cinci sute. Aduna de la fiecare cât putea. în lipsa lui. Bănci. Voi să-şi închipuie un viol obişnuit dar nu izbuti. bolnav. Fără îndoială că erau umbre şi ascunzişuri inedite şi apoi. ăsta iubeşte pe Marcella? Dar e un imbecil. şi Ciutariu a voit s-o sărute pe gură ea l-a respins. şi dacă întârzia deznodământul. asta vorbeau între ei. Marcella nu-i păstra. Nu-şi mai dădea bine seama ce se întâmplă cu el. Îşi pierduse virginitatea într-un boschet. încet. de obrazul ei. să se lovească de ziduri. că am treabă. se apăra destul de decent. încet. Câteva sute de amanţi. Ministere. de-abia acum. strigând şi desfăcând pumnii. Cincizeci. convins că se coafează iar sus. ar fi voit să facă ceva grav. cu colegii lui de la Bancă. şi merse astfel vreme îndelungată. când îndată ce a închis uşa înapoia lor. ştia ce o aştepta. Mai mult. ca să excite pe domnii' senili. ar fi suferit mai puţin. Îl cuprinse o furie oarbă împotriva lui însuşi. moncher. pentru 500. ceva urgent. pentru fiecare ceas de dragoste. farmecul întreg îl dădea totalitatea corpului ei. sufleteşte (nuanţa aceasta îl făcea să sufere crâncen. un Ciutariu. Şi repede. i se făcu dor de parfumul Marcellei. De pildă. Acum. în neştire. o sută. cu gândul. etc. Ciutariu a luat-o în braţe. Nu. Aici. era greu să-şi închipuie trupul Marcellei la fel cu al oricărei alte femei. Simţea o căldură plăcută şi 39 . din romane. în posturi erotice. la etaj. înţelegea atâtea din privirile lor ironice: „Cum. am un iubit care mă aşteaptă afară! întocmai aşa. tariful ei. închipuirea lui Gheorghiu ezită. dar îl iubea sentimental. Acum era cocotă. Totuşi.

pe care şi-o amintea. de mult. Orice minut pierdut ar fi putut însemna o catastrofă. iremediabil. Ar fi vrut cât de puţin. împotriva destinului. Posesiunea unei asemenea batiste i se părea o extraordinară fericire. prima noapte la Paris. Hotărârea aceasta îi dădu puteri noi. Ceasurile petrecute împreună i se păreau acum o fericire de care nu-şi dăduse seama. gândul îi rătăcise prin zone tulburi din trecutul său.R. cu umbra ei. după cum se nimerea.F. pentru timpul care trecuse. totuşi în preziua armistiţiului pentru că pieduse nişte planuri şi îi fusese teamă să nu fie socotit trădător acea după amiază când Marcella era atât de emoţionată de povestire şi încântată de talentul ei de a o spune frumos„ încât i-a vorbit şi l-a privit mult mai dulce ca de obicei gata să creadă şi ea că începe să-l iubească. iremediabil. Trebuie numaidecât s-o caute. Şi îşi amintea nenumărate asemenea fragmente. Relua mental fiecare întâlnire cu Marcella. Era acolo Marcella. care a avut un fiu erou de război. o iubea. petrecută ca cercetaş într-o tabără la malul mării. batistă pe care o aruncase stupid. găsea infinite beatitudini în orice fragment de conversaţie. ajunsese aproape de atelierele C. Deşi trebuia să fie cu mare băgare de seamă. sinucis. dar păstrase limpede în memorie zidurile casei. forma grilajului. amănuntele căpătau acum cu totul altă valoare. Îşi aminti deodată că avusese o batistă îmbibată CIB parfumul ei. Căci. Reîmprospăta fiecare gest. Dispăruse orice furie. atât. amintindu-şi căldura ei. ar fi avut-o din nou aproape. sorbindu-i parfumul ei. îi reveni în minte figura Marcellei. certurile familiale din anul I. Se trezise deodată cu o dorinţă năpraznică de a relua un contact concret cu orice fragment din prezenţa carnală a Marcellei cu parfumul ei. Trebuia ca măcar acest lucru să se întâmple altfel. În acele câteva ceasuri de umblet în neştire. Tot ce făcuse astăzi. Lucrurile fără nici o însemnătate se păreau esenţiale. o excursie în Italia. Parcă avea de îndeplinit un lucru foarte 40 . ţie îţi plac păsărelele?" Lunga după amiază când ea i-a povestit drama unchiului Leu. cu o figură aproape refăcută. fără să rişte să-l afle ceilalţi. ca printr-un iureş. era stupid şi. Aproape alergă. O dorea. să nu piardă un timp prea preţios şi prea scurt. Nu-şi amintea prea bine cum se trezise. s-ar fi mulţumit şi cu o privire. dacă ar fi existat deci vreo posibilitate de a comunica cu el fără să sune. Aprinse în maşină ultimă ţigară. Ştia destul de vag casa şi strada unde o aruncase. Distanţa nu era prea mare. De altfel. ca să caute un taxi.tulbure în tot trupul. fără să înţeleagă că a fost fericit? Acea dimineaţă când Marcella i-a luat braţul şi i-a spus: „Mitia. o anumită seriozitate. cu glasul ei. mai ales. numai să se mai afle odată alături de el. brusc. Orice întârziere ar fi produs poate ireparabilul. luând-o spre dreapta sau spre stânga. Dar Gheorghiu bătuse străzile la rând. I se păru acum cu totul alta. după voinţa lui. Se sui în maşină şi spuse şoferului să-l ducă la podul Elefterie. Trebuia numaidecit să găsească batista. o oboseală care-i liniştea nervii. Grădina unde azvârlise batista se afla într-una din străzile dinapoia Facultăţii de Medicină. Cum de a putut trece pe lângă ele fără să le soarbă. De-acolo se va putea descurca singur. când i-a venit să plângă pentru că îl durea stomacul şi era singur şi apoi. şi refăcuse de mai multe ori circuitul Cotrocenilor. Nu-i păsa prea mult dacă Marcella s-a culcat sau nu cu Ciutarii îl interesa însă grozav dacă portarul de la locuinţa ei avea cameră la subsol. orice urmă de gelozie. Hotărârea îi dăduse o forţă sigură. Refăcuse o vacanţă întreagă. îşi amintise o sumă de secene fără sens şi fără legătură examene. oricât.

ca să întâlnească strada casei lui. poţi merge aşa la nesfârşit. L-ar fi ajutat să suporte mai lesne exaltarea. Asta îl mai învioră puţin. Îşi ritma atunci pasul şi-şi luă o poziţie severă. să-şi controleze mai sigur febra. începu să alerge. Gheorghiu continua să se creadă întors de la o asemenea petrecere serioasă. de pe un trotuar pe celălalt. începu să dispere. Ştia că de aici trebuie să cotească la stânga. Dar se opri brusc. până va întâlni vreo maşină. şi începu să alerge. Întâlni umbra unui castan uriaş. ca să nu-i scape nici o curte cu grilaj. Poţi merge fără să mai simţi oboseala. şi o repetă. După ce străbătu astfel trei străzi. Se şi închipui. Insulta îi făcu bine. ar putea să închirieze chiar acele camere în faţa cărora. o ţigară ar fi fost nepreţuită. Roti privirile de jur împrejur. aşteptând ca la fiecare pas să-i răsară casa lui în faţă. Trebuia să meargă înainte. din întâmplare. înlăuntrul căruia se închipuia atât de precis introducându-se. Dar după ce pipăi grilajul. într-o familie de seamă. cartierul acesta prieten. trupul întreg îşi pierdu prezenţa obişnuită. ca un om grăbit şi serios. de astădată puternic. Asta însemna că batista ar putea fi la locul ei. Orice clipă ar putea schimba cu desăvârşire totul. înţelesese că se înşelase. Câteva clipe. n-ar mai găsi batista. şi îl simţi stâlcit. la începutul nopţii. aţâţat. Nici o ţigară. copleşitoare. I se părea că puţinele minute pierdute fuseseră decisive. să nu se amăgească. I se păru că se află drept în faţa curţii căutate. Avea în orice caz o speranţă strada „adevărată" încă n-o atinsese. Recunoscu. Nu zărea nicăieri fragmentul acela de întuneric. Descoperi deodată că e mult mai comod să mergi aşa. strada asta atât de scumpă ar putea deveni tot atât de neutră ca şi celelalte. Ajunse chiar sa şi-o spună cu glas tare. Porni foarte încet. Plăti şoferului şi. dar imediat îşi simţi genunchii tremurând. Porni mai departe. în câteva clipe. un loc de odihnit. Simţi în tot trupul un val cald. Oboseala îl lovi din nou. cu bărbia aproape lovindu-ţi pieptul. se oprea şi o cerceta cu luare aminte. îl străbătu din nou toate gândurile care îi treceau prin cap atunci când o zărise întâia oară. şi care acum îl întâmpinau cu fiecare imagine ştiută. În orice clipă. Nicăieri nu era o bancă. fără să mai gândeşti. Casa lui ar putea să se mute aici. Dacă. lângă un colţ. îndreptându-se spre el. şi începu să creadă că se rătăcise. unde se discutase politica economică a ţării şi legea şomajului. foişorul unei vile. să-şi amintească orice amănunt.important. Ce tâmpit am fost. intoxicat. pe alocuri absent. şi ieşind apoi cu batista Marcellei. cu mâinile căzând inerte alături de trup. înfierbântat. Cum i se părea că întâlneşte vreuna. Recunoştea străzile. serios responsabil. venea de la un magistrat superior. acum. s-o zvârl! se gândi Gheorghiu pornind pe o stradă paralelă. cu capul plecat. şi totuşi temându-se să nu creadă prea repede. Dar îşi aminti deodată de ce se află pe aici. care se întoarce acasă după o discuţie serioasă. cu capul plecat. întorcea repede capul. după trecerea perechii. Nu zărea nicăieri curtea a cărei imagine perfectă o păstra încă pe retină. Mitică Gheorghiu se răzimă puţin de un zid şi-şi frecă fruntea şi ochii cu furie. recunoştea mai ales stările sufleteşti pe care le abandonase pe aici cu câteva ceasuri mai înainte. că are încă şanse să o regăsească. Alergând. şi obrajii i se îmbujorară deodată. dar nu era deloc timp de închipuiri. Trebuia să fie atent. Ajunse la capătul străzii. pentru că zări o pereche întârziată. Şi totuşi. după ce-l lăsă să pornească înainte pe bulevard. că în acest răstimp se hotărâse soarta batistei. păstrându-şi acelaşi pas sever. să recunoască fiecare casă. 41 .

dar se lovi de perete. Nu şi-ar îi închipuit niciodată că va petrece prima ei noapte de dragoste lângă un iubit întins comod la marginea patului. Îşi aducea bine aminte figura copios transpirată a şoferului. Îl ascultă. dacă n-ar fi auzit cuvântul acela. la un braţ de ea. şi parcă sforăiturile creşteau cu cât se căsca mai nefiresc gura. Vru să întindă mâna. Jean se dovedise atât de sensibil. fin şi artist. să aprindă lampa de la capătul patului. spunându-i: „Puico"! Cât de schimbate îi păreau acum toate formele acestea virile. îşi dădu de-abia atunci seama că nu se află în patul ei. nu se găseşte decât excepţional de rar în această Capitală vulgară. Pentru că era foarte cald şi voiau să ajungă mai repede. s-o ia din nou în braţe. atât de artist. un fulger din senin. Minutele treceau. de la o prefăcută indiferenţă la cele mai corosive închipuiri. mângâindu-i părul. cu câteva ceasuri înainte. L-ar fi putut deştepta. Toate trebuiau să se întâmple astfel. un zgomot pe stradă. Aştepta să se deştepte singur. Gheorghiu a oprit un taxi. întrerupt la răstimpuri de sughiţuri bruşte. dar Marcella n-ar fi crezut că au să se întâmple atât de curând în nici un caz în noaptea asta. instructiv unul pe altul. fără să stingă lumina. fără nici o tresărire. după cum îi mărturisise trecea de la disperare la furie. monotone şi Marcella asculta acelaşi neîntrerupt sforăit al tânărului de lângă ea. Jean dormea cu capul răsturnat. sforăind. fără să îndrăznească totuşi să se mişte. sforăind. vulgari şi inculţi. de a se rezema cu picioarele de perete şi a-i pune capul pe pieptul lui. aporape fără să ştii că exişti. cu braţele răsucite. Cât de jenată a fost când. şi n-ar fi vrut. Poate că n-ar fi trebuit să întârzie chiar atât de mult de la trei şi jumătate la cinci jumătate. lungi. În faţa Arcului de Triumf a întrebat: „Ocolim sau o luăm înainte? Cât de precis i-au rămas toate amănuntele 42 . gândise de nenumărate ori Marcella. Îl privea acum cu nelinişte şi dezamăgire. o privire în care puteai ceti şi furie şi încântare. gata să plângă. Ar fi vrut să se întâmple ceva. Prima noapte de dragoste ar fi fost inuman să nu se simtă. nuditatea lui deplină şi foarte uşor obeză sub pijama. cu sentimentul că se petrece ceva dezagreabil alături de ea. Îl simţi atunci lângă ea. Îi zărea vag corpul şi revăzu mental. jenată şi uluită. să nu ştie fiecare din mişcările celuilalt. Neastâmpărul îi creştea. se datoreşte mai ales încrederii pe care a avut-o în sufletul nuanţat şi pur al lui Jean Ciutariu. măcar acum. dormind adânc.fără să-ţi mai aminteşti ceva. în care timp. VI Marcella se deşteptă deodată. Tot ce s-a întâmplat. s-o mângâie. a rămas câteva clipe privind-o uluit. cât de puţin seducătoare prezenţa amantului. cu gura deschisă. Când a zărit-o. Dacă n-ar fi intervenit incidentul acela stupid cu Mitia. Jean se dezbrăcase de-a dreptul în faţa ei. buimac. Un asemenea tânăr. după ce i s-a dat. Câteva secunde nu înţelese nimic. groaznic chiar din gura lui. I-a luat totuşi braţul cu bucurie şi au pornit spre şosea. dormind fără s-o ţină măcar în braţe. ca să se deştepte Jean. nu-şi aminti nici măcar unde se află. prin simplul fapt eă s-a trezit ea. în odaia lui Jean. că e într-o odaie străină. cu ritm nesigur. s-o găsească trează lângă el. deosebit întru totul de ceilalţi tineri. Şi. Auzea un huruit înfundat. gestul acela obscen. Mitică Gheorghiu consumase nenumărate cafele şi îngheţate în aceste două ceasuri de aşteptare. caldă.

era aproape fericită. dar să se distingă şi prin frumuseţe virilă şi prin 43 . ar vrea să capete un glas mai cald mai prietenesc. „iubitul meu!". — Nu te superi. N-ar fi putut rămâne singură pentru nimic în lume. frumos. ochii lui Mitia. Glasul e cald. la marginea şoselei. se simţea bolnavă. de conversaţia lui bogată. I se părea că aiurează. traversând în panică aleea pietonilor. adaugă. Şi atunci Gheorghiu făcu semn şoferului. un început de nor alburiu. Zgomotul nu deşteptă pe Jean. Marcella căuta de mult un tânăr superior. acolo. de data aceasta trebuie. era emoţionată şi bună. până la o maşină. să-i ia de-abia atunci mâna şi să-i spună: „Iubesc un prieten de-al tău. — Iubesc pe altcineva. şi poate şi altele căci o căldură nelămurită o străbătea. „Jean" îi şopti numele de mai multe ori. holbaţi sângeros. Cu capul scos pe geam.. mai răguşit. Aproape alergă spre alee. „Iubitule!". care e încă în stare să sufere. Marcella făcu o mişcare bruscă. să nu-l mai audă. Nu-l priveşte. poate să-i apuce acum mâna şi să-i spună: . de umilinţă. când Marcella fusese fermecată de bărbăţia lui atât de personală. „Iubirea e înainte de toate prezenţă!" aşa spusese Ciutariu în ziua când s-au cunoscut. Dar trebui să se tragă îndărăt. ca să n-o strivească o maşină care venea în urmă. crescut deodată în direcţia Otopenilor. ar fi riscat să se întâlnească din nou cu Gheorghiu. i se părea că bate vântul. o îmbrânci afară. Îi era silă de ea. sălbatic. Ar fi vrut ca toate să se sfârşească. — Să rămânem prieteni. decât toate insultele. I-ar fi spus toate acestea. să dispară mai departe între pomi. Nu ştia ce să facă mai întâi dacă ar fi alergat înapoi. să n-o mai vadă toată lumea insultată şi umilită. glasul gros al şoferului. şopti ea. sunt sigură că îl iubesc şi totuşi Mitia. îi venea să plângă. pe marginea şoselei.Ştiam că" Ce lucruri frumoase i-ar fi spus. Şi deodată. de nerecunoscut: — Târfă! Asta eşti tu. zdrobită. că toate lucrurile acestea s-au întâmplat într-un vis rău. — Trebuie să-mi răspunzi acum. Deschise uşa şi aproape. să evităm. Veşnica ei scăpare. — Tu nu înţelegi. Continua să sforăie. stranie. Mitia îmi vorbeşte de un sfert de ceas. ar fi vrut să oprească maşina. băiatul ăsta bun. paradoxală. Coborâse fără să-şi dea seama. abia putea să respire.acestea în minte. Traversă atunci mai multe alei şi ajunse istovită în şoseaua Jianu. să ţipe. O durea. unul care să aparţină cercului ei de artişti şi publicişti. prieteneşte. să dispară undeva. Gheorghiu tace. care ne înţelegem unii pe alţii şi cu toţii înţelegem viaţa. apoi maşina o porni mai departe. suflete mari. dar tot atât de ritmic. Îi luase mâna şi i-o strângea. elegant. să nu ne umilim. Mitia o mai înjură odată. Se despărţise de Jean abia la ora cinci. să nu ne certăm. Ştiam că suntem cu toţii oameni fini. Gândurile îi erau răvăşite. Găsi un taxi şi dete adresa lui Ciutariu. Cuvânul acela hidos. Şi ce noroc că l-a găsit acasă. Marcella simţi o apăsare stupidă în coşul pieptului. Mitia. şi îşi puse automat mâna pe pălărie. Începu atunci să plângă de furie. doica în rochie cadrilată.. pe Jean". cu un zgomot care o umili mai mult. glasul lui Mitia. Îl iubesc. chiar acum! Adevărat. trebuie. o târfă! Aproape că nu-i venea să creadă. mai brutal. nu e aşa? Întoarce faţa spre el. înghiontindu-l.

e îmbrăcat în haine negre. Pe un asemenea geniu l-ar fi iubit Marcella. cu un zâmbet fericit şi complice adresat publicului. un scriitor. căci considera paradoxul treapta supremă a inteligenţii. cu toată lipsa lui de sărăcie. acolo. cele mai multe discuţii dintre ei. erau amândoi. scria Marcella pe marginea anumitor pagini de analiză „N-ai simţit şi tu acelaşi lucru. de altfel. De altfel. Plăcerea pe care Jean Ciutariu o găsea. aplaudă nebuneşte: Bravo! Bravo! Întâlnirea cu Jean Ciutariu aduse după sine modificarea acestui scenariu. John?!" Marcella nu i-a ascuns niciodată supărătoarea încurcătură sentimentală a lui Gheorghiu „Vreau să fiu sinceră cu tine. îl fermecau analizele astea la care îl supunea noua sa prietenă. în orice caz 44 . în care ea va avea rolul principal. tenisman şi lipsit de orice cultură" Jean interveni: „E un băiat foarte bun. Nu mai avea de luptat ca să fie recunoscut. cu fruntea mare descoperită. înclinat chiar spre paradox asta îi plăcea îndeosebi. Ea râde nu şi-o retrage. Nu şi-l putea închipui pe Mitică iubind. Discutau cu patimă. Un pictor. succes colosal autorul e chemat la rampă. fără bani de chirie. Seara premierei. Publicul. s-au învoit să-l înlocuiască pe vulgarul Jean cu corespondentul lui englezesc. im compozitor trăind într-o mansardă.spirit. îl trage de mână din culise. Cine ştie. cu toate victoriile lui artistice. se analizau. Şi D'Annunzio avusese succes de la 20 de ani. aşa începeau în prima. un talent atât de extraordinar încât întâmpină pretutindeni rezistenţă şi duşmănie. o piesă extraordinară. Mitică. Mai ales prin „spirit" adică să fie inteligent. După ce se informase mai amănunţit şi aflase că Jean Ciutariu este autorul „Predicilor Simţului Sebastian". Dacă ai şti câte n-am încercat" Făcu un gest de eroică oboseală. „Eşti prea sensibil. „Exact". îşi comunicau unui altuia impresii şi păreri artistice dar. bietul Mitia cum e el. e palid. îşi amintise Marcella. şi şi le comunicau cu adnotări marginale. lună. pe masa lui de lucru. în tovărăşia Marcellei era aplecarea asta către analiză. John. Se întâlneau în fiecare seară la spectacole sau la Operă. a izbucnit în râs. Jean putea fi iubit. cascadă. pasionaţi cititori ai romanelor englezeşti contemporane pe care le cumpărau în traducere franceză. Apar împreună ea. dar extrem de sărac şi necunoscut. Aplauzele nu mai contenesc. căci toţi îi spuneau lui Gheorghiu pe adevăratul lui nume. John" căci. pentru izbânda operei lui ar fi luptat. de comun acord. El îi sărută pasionat mâna. e foarte grav. Marcella îşi închipuise un iubit de geniu. şi apoi ar fi privit pe fereastră. În primele ei reverii. strânşi bine unul lângă altul. unde Jean avea deseori acces în loja directorială. ţi-e prieten. mai ales. ceea ce îţi spune foarte serios. Marcella l-a iubit repede. poate chiar iubitul ei va scrie o piesă de teatru. „Exagerezi. Bietul băiat e îndrăgostit nebun de mine. în picioare. lumini orbitoare de rampă buchete de flori. Aflând. interpretă principală. Pe Jean. într-o rochie de mătase albă. şi să iubească într-un fel sau altul arta. Ar fi mâncat amândoi. original. Îţi închipui. Avusese noroc de la început nu era. ducându-se în fiecare seară în mansarda lui friguroasă cu un pacheţel de mezeluri şi o lămâie pentru ceai. i-a spus privindu-l în ochi. ţi se pare ţie" i-a răspuns: Nu. luminile oraşului pe care îl va cuceri într-o zi. „Să-ţi spun eu cum eşti d-ta". care s-au cântat în primăvara anului 1932. prietenul tău Mitia mă iubeşte!" Ciutariu n-a înţeles de la început. iar acum are un post de viitor la Direcţia Operei admiraţia i-a crescut brusc şi sentimental. Marcella se convinse repede că Jean rămâne artist cu toate succesele sale mondene şi financiare. „Tu îl ştii mai bine. singurul debutant norocos.

„Ce porci sunteţi voi bărbaţii. măsline marinate. şi în acelaşi timp împrumutaţi garsonierele prietenilor" Spunându-i asta. putea avea oricând curajul să-i mărturisească iubirea ei pentru Ciutariu o întrista însă. e o răzbunare mai virulentă. adeseori afecta trivialitatea tocmai pentru că i se părea că asta fortifică expresia. Ciutariu. cum spunea el. deşi nu-şi mărturisise dragostea. căci Marcella nu-i vorbise niciodată precis despre prietenia sa cu Ciutariu. Şi. Să-l dispreţuim amândoi. friptură rece şi două sticle de vin negru. Declaraţi iubire eternă. o cutie de sardele. „Să evităm orice scandal. A oprit-o la el să mănânce ceva. îl ştii cum e el dacă a fost în stare să-ţi spună murdăriile alea. Cu prilejul acesta s-a oprit şi câteva secunde la portar. i-a spus. pesmeţi englezeşti. Marcella a uitat cu totul de întâmplare. înfundat." Cu toate acestea. Gheorghiu nu bănuia că se întâlnesc atât de des. o iubea şi totuşi continua să aibă legături cu anumite „femei uşoare". fără să se mai poată mira. toate întâlnirile cu Gheorghiu. şi Ciutariu o acceptase întocmai. Marcella observă cu înfiorată surprindere că sărutările nu mai sunt asemenea unor blânde mângâieri de prieten. aşa să spună. limbă afumată. „E o inimă de aur. potolindu-şi suspinele Ciutariu a alergat în stradă şi s-a întors încărcat cu căpşuni la gheaţă. au început să se sărute pe gură. lăsându-se sărutată. însă. va cere lui Ciutariu să renunţe definitiv la orice aventură. Avu o criză de plâns. Dar Ciutariu se dovedi mult mai împăciuitor. ştii situaţia mea nu-mi permite. „Dacă ai şti cât mă incomodează!". Marcella îi căzuse în braţe cum intră pe uşă. La al treilea pahar de vin. Totul trebuia să se 45 . iubitul meu scump!" exclamase ea. pentru un creator mai ales" aşa se pregătea ea să-i spună într-o bună zi. dar Mitică a făcut odată uz de garsoniera mea. adăugă ea cu o uşoară trivialitate în glas. care. După întâmplarea de la şosea. adeseori. de încredere. Marcella i-a simţit mâna pe sâni. pentru că o cobora. e ura suflet rar" Marcella îi citise ultima sa scrisoare către Gheorghiu. ce porci vulgari sunteţi. pentru că prin aventura aceasta Gheorghiu dovedise că nu e cu desăvirşire sclavul unei singure iubiri." Pe Marcella a emoţionat-o generozitatea lui Ciutariu. i-a spus. Jocul acesta s-a dovedit atât de tulburător. „E mai bine să fim clari". oftă ea. s-ar fi aşteptat ca Jean să se scandalizeze şi să se declare gata de a se răzbuna. I-a povestit. datorită mai ales euforiei lui Jean. Marcella îşi făgăduise că dacă iubirea lor se va realiza complet. îi dă o ţinută sigură. pălmuindu-şi prietenul în plină stradă. „Dealtfel. Ciutariu a avut totuşi infinite delicateţe faţă de starea ei de suflet. lua totdeauna apărarea prietenului. e capabil şi de nebunii mai mari. să nu-l mai cunoaştem. Îi povesti cu oarecare greutate umilinţa primită. să-l roage să nu primească pe nimeni d-l Ciurariu e invitat astă seară la d-l Director. Marcella se gândea puţin şi la Jean. dar să trecem pe lângă el aşa ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic" Dacă a evitat să-i dea o asemenea capricioasă şi primejdioasă satisfacţie. deci. În timpul mesei. „Sunt gesturi urâte pentru un artist. „Să nu creadă bietul băiat că abuzăm. Te rog să nu-i spui că ţi-am spus eu. personală. a adăugat. A sărutat-o atât de blând pe obraz încât Marcella credea că o mângâie. o bucură pentru că se simţea mai liberă faţă de Gheorghiu. încât Jean a prins-o cu braţul de talie şi a adus-o lângă el. „Iubitule. şi în timp ce Marcella se odihnea pe canapea. Cum în acel ceas ura pe Gheorghiu. la ore neobişnuite!" Pe Marcella o bucură şi o întrista totodată vestea aceasta. şvaiţer. să nu crezi că iubirea pentru tine l-a făcut dintr-o dată sfânt. Căpşunile mari şi le luau de pe buze.

în casă 46 . Jean i-a pus bucata ei favorită „Simfonia neterminată". spuse el. Atunci a avut şi o criză de misticism. Nu din pudoare. să te poţi dărui bărbatului pe care îl iubeşti. i-a şoptit înfiorată Marcella. să se rezeme cu picioarele goale de perete şi să-şi mişte pe rând degetele.întâmple şi era fericită că se va întâmpla. căci se răsese ani de-a rândul. aspru. „Iubirea carnală este înainte de toate ceremonial. să-i spună „Puică". Începuse. despre muzica braţelor ei. şi rămaseră îmbrăţişaţi tot timpul „Boleroului". şi el trăsese concluzia de aici că prietena lui a cunoscut destui amanţi. S-a întors perfect sănătos în Bucureşti. cu o asemnea muzică lângă tine. În închipuirile ei erotice şi sentimentale. mereu mai aproape de carnea ei. sau merg în papuci prin casă. De obicei spunea: „Să ne ascultăm sângele". în epoca lui mistică. cu aripile prea mari?! Avea lacrimi în ochi! — Ses ailes de géant l'empèchent de marcher" completă. Era convins atunci că e tuberculos şi că va muri în cea dintâi primăvară. — Să ascultăm „raţa sălbatică". Ah. tulburată. de Schubert. I se părea simbolică i se părea că nici un geniu nu-şi poate termina opera pe pământ. Jean. aproape plângând. Marcella! Îşi dădu de-abia atunci seama că Marcella era înfiorată. la început catolică. fără grabă. mângâind-o şi sărutând-o. cu ochii tulburi. visătoare. Ea şi-i închipuia păşind în sandale romane. îndrăznind mângâieri tot mai curajoase. simţi cum se zbate. Tot ce a compus în acea epocă a fost pur religios. Jean schimba plăcile şi se întorcea repede pe canapea. Ciutariu alese apoi. însă. sau în pantofi de mătase neagră. îl sărută pe gură. Vorbea despre extazul erotic. Era placa pe care o punea totdeauna când se pregătea să se culce cu o nouă femeie. ci din groaza pe care o avea de orice imagine vulgară. a fost într-adevăr fermecător. şi părul creştea acum abundent. despre bucuriile simple ale cărnii. tocmai pentru că destinul lui e prea grandios. Şi Jean descoperind că a avut prima fecioară din viaţa lui. Avea oroare de acei bărbaţi care rămân în vestă. — Dă-mi să beau! Ciutariu îi umplu paharul. Îi displăceau chiar pulpele lui Jean. — Simţi aripile. şi amănuntul acesta o făcea să sufere. Ciutariu avusese o pneumonie şi petrecuse câteva luni într-un sanatoriu de munte. e prea mult pentru mine! exclamă Marcella. Au ascultat apoi o muzică bună la gramofon. Marcella iubea bucata aceasta pentru cuvântul „neterminată". Marcella era fericită. Îi plăcu expresia nouă pe care o întrebuinţase astă seară şi adaugă: — E atât nisip în noi. Gestul acela o înfiora pe Marcella. îndată după ce făcea dragoste. cu asemenea ritm în sânge. mărturisise odată lui Ciutariu. Farmecul a durat vreo două ceasuri. reluându-şi locul. negru. apoi ortodoxă. e prea inuman. Cinci-şase ani în urmă. din bogata lui discotecă „Bolero". O tulburau numai etapele acestea necunoscute. Îl văzuse de asemenea dezbrăcându-se în faţa ei. bine acoperite cu păr. şi-şi afundase atunci capul în perne. însă obişnuia să spună fetelor că e defintiv condamnat. Când s-a terminat „Boleroul". tot în şoaptă. gândi Marcella. nu vedea pe bărbat decât gol sau în pijama. îi. cu lumina aprinsă. — Taci. şi că poate îndrăzni fără grijă. Ciutariu avea obiceiul. bogate în surprize. Jean a început s-o dezbrace.

Nu putea nici ea înţelege de ce plânge. se depărta. apoi o perdea i s-a lăsat deasupra ochilor. dar se epila „cât mai departe de bestie!". — Dormi. Degetele se strângeau o clipă. formula sa de justificare. aşteptau. Tresărea la orice pas pe scară. după ce dezgustul şi indiferenţa trecuseră. Se afla acum din nou în ţară la moşia părintească. în castelul străbunilor săi. O ţigară fumega uşor pe buza scrumierei cu porumbei de Veneţia. Crescută la Paris cunoaşte de copilă cele mai neînchipuite erori ale oraşului putred. o mângâia. Ea îi zâmbea afectuos. lampa o stinsese de mult. La început înclină către Axente Dumbravă. De ruşine. Mâna dreaptă atârna moale. de singurătate. atât de important nu putea trece direct în somn. pe atunci. Ce noapte de dragoste ar fi putut începe. Lacrimile au venit la început rare şi pline. căldura bărbătească de alături.umbla într-o sutană albastră întunecată. I se părea câteodată că e singură că îi e frică şi atunci apuca mâna somnoroasă de alături. Jean adormise înaintea ei. avea un început de insomnie. îi apucau carnea. Firul gândului se rupse brusc. Fată de boieri vechi. Nu ştie la ce oră au adormit. dimpotrivă. numele eroinei romanului său „Prăbuşiri în lut". Îi era însă peste putinţă să doarmă. Ciutariu dădea de mult semne de oboseală. Haralamb Vintu. greu de precizat. Tot pe măsuţă. Începu să se întrebe ce va spune gazdei a doua zi. Alături. şi şi-a înfundat capul în perne. Totul începea să fie altfel. trântindu-se inertă pe cearceaf. îl săruta. Horia Greabăn. tânărul student. în beznă. VII „Ioana Cantemir. care venea de-a dreptul de la ţară fiu de răzeş. Marcella începu să plângă. O săruta uşor. Dar nu sforăitul o deşteptase ci o prezenţă străină. Trecea foarte repede de la fericirea extatică la o stare de panică. Creia atunci alte trei. Marcella stătu multă vreme cu privirie aţintite asupra lui Ciutariu. Apoi mâna îşi relua libertatea. însă. Chiar carnea ei ce durea. continuă tot atât de rar Anton Dumitraşcu. cu ochii fixaţi în tavan. dar altfel. „Ioana Barbară Cantemir!". luptase cu nenumărate greutăţi până ce izbutise să ajungă student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi. Erau 47 . cu glas tare. asemenea eroului său. Ioana Barbara Cantemir. bine întins pe canapea. I se părea ca făcuse ceva atât de responsabil. I se păru. sau de dorul trupului de alături pe care de-abia acum. Anton Dumitraşcu nu se fixase încă asupra numelui personajului principal. Acolo se află şi meditatorul fratelui ei mai mic. Ioana!" Anton Dumitraşcu repetă rar. îl simţea sexual şi încă necunoscut. între care ezita de mai multe zile. puică! o îndemnă Jean. Marcella. pe o măsuţă scundă de alamă. căutând să-i distingă cât mai precis trăsăturile în semi-întunericul din odaie. dintr-o bucată. un bloc deschis şi două creioane bine ascuţite. că Dumbravă este un nume prea comun în literatura contemporană. moldoveni. Era un nume frumos. Şi cu toate acestea a adormit. S-a trezit sub sforăiturile iubitului. se ascundea la pieptul lui. era. aşteptând să-l vadă deşteptându-se şi luând-o în braţe. aproape atingând podeaua mâna stângă se oprise nervoasă pe frunte. Îi reveneau mereu scene apropiate în minte. Pintea Cădare toate îi plăceau.

Privi din nou blocul deschis. îşi spunea Anton" Dumitraşcu. o acţiune nouă înlocuia. În parc. Alese totuşi provizoriu pe cel care i se părea mai armonios: Horia Greabăn. o acţiune veche. Fragmentar. ultimul vlăstar masculin al neamului Cantemir zăreşte pe neaşteptate pe Ioana. Prelungise cam mult reveria pe canapea. de altfel. Cel dintâi lucru care contează este limba. şi făcuse Universitatea la Iaşi.nume aspre. Închise ochii ce prostii gândesc. 48 . desigur. Apucă creionul şi scrie pe prima foaie a blocului: Ioana Clara. cele două creioane bine ascuţite. Dar lucrul mergea greu. Se aşeza apoi la birou. e prea banal. nu adunase decât fişe la care renunţa repede. în condiţii agreabile. „Tragedia unei generaţii". glasul. ci se născuse în Bârlad. rurale impresionante. alegând bine cuvintele. În afară de cele şaizeci de pagini ale copilăriei la ţară. cafeaua era de mult sfârşită. Anton Dumitraşcu evocase cu mult lirism această copilărie tristă a eroului său. Se deşteaptă morţii! exclamă mental. S-a mai scria de atâtea ori. concentrat. aşa ar fi compus Anton Dumitraşcu banderola volumului. fii de oameni sărmani. Fuma astfel o ţigară. glasul străbunilor. părul scurt şi dat după urechi Ioana Barbara colinda parcul ca deşteptată dintr-un vis urât. rămaşi pe drumuri cu diplomele în buzunar. însă. căci nu se hotărâse definitiv asupra acţiunii romanului. dând drumul fumului în rotocoale. Scrisese şi transcrisese pe curat. limba românească în care scrii. Scria încet. Nu. Toate. Viaţa de ţară. era un roman psihologic şi social în acelaşi timp. de iarba verde. Astăzi. Anton Dumitraşcu nu scrisese decât fragmente. hotărî brusc Anton Dumitraşcu. în planul lui. Glasul pământului nu. De obicei. şi asta e prea banal. şi începea să lucreze. şi întârzia încă pe canapea. dorul lui de câmpul înflorit. zvârliţi pradă vieţii îndată după ce şi-au luat licenţa. la o gazdă bună şi cu bani destui de buzunar. cu ochii fixaţi asupra tavanului. meditând. înainte nu erau. Anton apucă ţigara şi trase adânc. Îndată după masă. prima parte copilăria eroului se numea atunci Axente Dumbravă. două apoi începea să scrie. se închidea în birou. când Horia Greabăn se plimba cu elevul său. într-o după-amiază de Septembrie. Ioana Barbara Cantemir e cam lung. Pentru că nu era vorba numai de drama fiului de ţăran care iubeşte şi e apoi jignit de o descendentă din vechi boieri moldoveni ci trebuiau să apară în acest voluminos roman numeroşi tineri eminenţi. se gândea la roman atâta timp numai cât îşi sorbea cafeaua şi sfârşea de fumat a doua ţigară. suferinţele lui la oraş. până la intrarea lui în Universitate. din părinţi cu stare. i s-ar fi putut spune Jeanne-Claire. Glasul gliei. Petele astea s-au făcut de astă iarnă. Conflict ce avea să se realizeze atât în iubirea sălbatică dintre Axente Dumbravă şi Ioana Barbara Cantemir cât şi în toţi prietenii eroului principal. de căsuţele albe din satul lui natal. la Paris. cu. arhicunoscute. în luptă cu decadenţa civilizaţiei urbane. toate acestea erau cunoscute. Ideea i s-a părut bună. În orice caz. pentru că un episod anula pe celălalt. Dar i se părea că trebuie să pregătească astfel conflictul central al romanului viaţa curată şi sfântă a ţăranului. se afla la a cincea ţigară. tineri idealişti înfrânţi din cea dintâi luptă cu viaţa. intelectuali şi visători. se lungea pe canapea cu cafeaua şi blocul de hârtie alături. n-are nici o importanţă acum. Învăluită într-o pelerină. Se va vedea la scris. macerată necontenit de nostalgia vetrei părinteşti cu toate că el nu era fiu de ţăran. „Prăbuşiri în lut". Ioana Clara Cantemir la pension.

crezi că intelectualul are vreo căutare într-un biet oraş de provincie. dar după prima sticlă de vin pe care o oferise încurcat Mitică începuseră să-şi vorbească de la inimă. sub director la „Banca Industria" Bucureşti. Anton Dumitraşcu deschise uşa cu un gest controlat. De. crezu Maria. aşteptând răspunsul. Era puţin iritat d-na Dumitraşcu nu-l deranja niciodată când scria. Repetară consumaţia şi începură să-şi spună „iubite prieten". dar Gheorghiu fu cuprins de o subită bucurie şi căpătă din nou speranţe. auzind de ele. E adevărat. să-l ajute. Îl ghicise de cum a dat cu ochii de el: belfer proaspăt. Încă o după amiază pierdută. aşa a spus. d-na Dumitraşcu trimise slujnica la Mânzat. — Tu înţelegi ceva? îşi întrebă Anton soţia. unde toată lumea face politică. Desfăcu plicul o carte de vizită „Dem. S-a încurcat urât băiatul gândi Mitică Gheorghiu din ce în ce mai fericit de alcool. A venit direct la Mânzat poate o cunoştea dinainte. cine ştie. În acel moment explica noului său prieten psihologia intelectualului în provincie. E Maria. — Simţi cum te destramă viaţa. care de-abia atunci îşi aminti că sora-sa le-a scris despre el. Anton încă nu se întoarse. şi nu cuteza să-i tulbure.Jeanne-Claire. Auzi în acea clipă o timidă ciocănitură în uşă. şi. — E un plic pentru tine. Şi în fond. aşa mi-a spus băiatul. Ieşise nerăbdătoare în grădină. vinde? Începea să i se încurce limba. mediocritatea. Anton Dumitraşcu nici nu o observase. Mitică îi rezumă întreaga lui dragoste pentru Marcella de altfel. — Şi nici nu sunt ras. Aşa îi văzuse femeia. — Domnul profesor stă la masă cu un domn. încă plin de visuri studenţeşti. Cu totul neobişnuit pentru asemenea împrejurări. pension. de la Mânzat. nici nu-l cunosc. şă-şi schimbe hainele. Mitică nădăjduise să găsească un confident. I. ceremonioşi. — Poate o fi vreun coleg de al tău de la Universitate. Gheorghiu. lucrurile acestea le scrisese într-o scrisoare veche de o lună. să intervină direct pe lângă Marcella. destul de neaşteptate. Mitică îi mărturisi confidenţial că a venit la Bârlad ca să 49 . iritat! Trebuie să mă îmbrac din nou. Tonny. Câteva ceasuri în urmă. Se întoarce la noapte. cineva care vrea să-ţi ofere. gândi Anton Dumitraşcu. Acolo a întrebat de tine. special pentru mine. întinzându-i cartea de vizită. roagă pe d-l profesor Anton Dumitraşcu să-i acorde o scurtă întrevedere la bodega Mânzat". Paris. A venit un băiat cu el. fără îndoială. adaogă Anton. Orice ideal se macină. Şi nici nu stă mult. cineva de la Bucureşti. Nici n-a tras la hotel. Ce dracu mă pisează el cu nenorocirile şi trăsnăile lui? Ce-mi arde mie de toate astea? — Să lupţi? Dar pentru cine să lupţi? Crezi că te încurajează cineva. mai ştii? Trecu repede în dormitor. Toate acestea sunt destul de stranii. care să-i asculte povestea lui de dragoste. Cine ştie. şi le-a menţionat chiar o eventuală căsătorie cu Gheorghiu. stă sub umbrar. Spune că e cineva acolo care te aşteaptă. Se aşezase la o masă. Sau. Să vină cineva. orice gând frumos. vreo conferinţă literară. Am să-ţi povestesc un caz. Maria citi acele câteva rânduri cu o nelămurită emoţie. îşi dete repede seama Gheorghiu. vreun editor. — E un domn venit acum de la Bucureşti. nu dăduse nici un semn de viaţă. adaugă ea. l-a încurajat chiar Anton Dumitraşcu. Poate un loc la Bucureşti.

dar în acelaşi timp îl tulburase. Se gândesc la libertatea lor. Gheorghiu simţi încă odată că sunt anumite lucruri care nu se mai pot întâmpla. prieteni. să-i povestească pe îndelete copilăria ei. începea să-l cuprindă acum ca o plăcută aromeală. îi vorbi de călătoria de nuntă la Paris. Cine ştie. Am făcut mai bine că am rămas aici. să fi fost acum bun prieten cu Marcella. literaţii. pe care Anton Dumitraşcu îl începuse de mult. prea mult deodată. trupul aţipise. Ştii. Anton Dumitraşcu îl privi puţin mirat. să-i spună pe ce străzi se juca. Cineva care povesteşte un roman în loc. explică Gheorghiu. — Îţi place numele ăsta: Ieronim Vanghele? îl întrebă deodată. stimulat deodată. Fusese o zi caldă. Dar dacă îţi spun eu că ne-a scris nouă. Mitică? Gheorghiu tresări. Ascultă anevoie rezumatul romanului „Prăbuşiri în lut". — Aşa e ea. — M-am hotărât să scriu toate acestea într-un roman de mari proporţii. cât ar fi fost ele de simple. s-a făcut! îl linişti Anton. şi ne-a anunţat. şi pe care fusese nevoit să-l întrerupă de câteva ori. — Ce face Nenea Tache? întrebă el deodată. la carieră. despre umbrele care încă nu trecuseră definitiv din calea fericirii sale. de la îndemâna tuturor. cu râsul sincer şi nestingherit care se cuvine între buni şi vechi prieteni. mă cam răsfaţă. frate Mitică. „Am s-o ţin numai în blănuri şi în maşină". să fi vizitat Bârladul numai noi doi. — Înţeleg. la care lucrez de mult. ne mai putând răbda. amintirile ei de acasă. acasă. că n-am primit să mă duc la el acasă. vorbi Anton. Ar fi fost atât de simplu să fie împreună cu Marcella. de drama lor. vă ştiu eu. Eşti teribil. ezită mult în faţa unui mariaj. Şi. — N-ai nici o grijă. în grădina lor. dar drept să-ţi spun nici unul nu-mi plăcea. Capul i se clătina.cunoască pe bătrâni şi să le ceară fata în căsătorie. mai. explică Dumitraşcu. Eu te-am văzut de la început. Se mira puţin cineva care e fratele Marcellei. la o masă mare cu becul atârnat de o prăjină. — Şi pe asta o ştii? se minună Anton. de luna de miere pe Riviera. aş fi fost prea aproape acolo. Dar de unde îl cunoşti? — Îl ştiu de la Marcella. adăugată la oboseala celor două nopţi. şi coteţele. Oboseala din tren. aş putea spune. iubiţi chiar. aproape nedormite. Îi ştiu toată viaţa. aproape fără să se asculte unul pe altul. mare talent. Acum s-a terminat 50 . îmi pare bine. Se întorcea repede la povestea romanului. Alcoolul pe care îl băuse lacom îl făcuse să spere din nou într-o împăcare cu Marcella. Aşa sunt artistele. Amândoi râseră. Mitică încerca mereu să aducă vorba despre îndoielile lui. Mitică deveni puţin visător. ca să lase loc divagaţiilor. dragă. — Îmi spune Mitia. — E bine. la câte altele. astăzi. mă pricep la oameni. — Vechiul conflict. cum spunea. E o fată foarte bună. eternul conflict. şi legătura aia roşie de carte. Voi ăştia. ştii. spusese el. şi seara să fi mâncat cu bătrânii. Căutam ceva mai sobru. Începeau acum să vorbească dezordonat. şi poate să fie totuşi interesat de lucruri atât de străine de iubirea lor. prin ce grădini umbla. Să nu se fi întâmplat nimic. continuă Anton umplându-şi din nou paharul. — Ce e cu el? — Pseudonimul meu literar. Am să scriu acolo. făcu Gheorghiu. tocmai când Gheorghiu prindea mai mult curaj. Am mai avut eu şi altele. Aşa îţi spune ea.

completă Anton. Cu fiecare pas pe care îl făcea. îl asigură Gheorghiu. Câte alte lucruri nu se vor întâmpla. şi se simţea fericit. cu Marcella. — A început să vină lume. prieteneşte. farmacistul. nepieptănată. şi Gheorghiu observă că noul său prieten calcă puţin şovăitor. Lui Gheorghiu i se făcu dor să vadă strada. ne vastă-mea. Sau grădina din spatele casei. mai bună decât cea pe care o cunoscuse el. După miezul nopţii. pe d-ta vreau să te cunosc întâi. Belfer şi belferiţă. hotărâse repede Anton. — Să mergem la bătrâni. toată făptura iubitei îi apărea altfel calmă. oricând vrei. dragă. — Vii la Bucureşti. prieteni printre lumea scriitorilor bucureşteni. Deja. Toată lumea era excelent dispusă ar fi putut să dispară fără ca ceilalţi să-l observe. era vacanţă. acum. zărindu-şi soţia departe. Începuse să se însereze se făcea răcoare. cu căldură. Anton. logodnicul celebrei artiste Marcella Streinu! aşa vorbise Anton. şi că noii lui prieteni încă nu ştiau că el e hotărât să plece. Începu să vorbească din nou. Dar acum ar fi mers bucuros. mângâindu-şi soţia. nu e nici o viaţă intelectuală. sau cum ştie el. întâlnirea cu Gheorghiu îl stimulase. — Uite. D-na Dumitraşcu de-abia avu timp să se scuze. exclamă Anton. apoi un editor. nu e atât de simplu. vom vedea pe urmă unde om merge! îi spusese el. unde se păstrau esenţele pentru siropuri. pe obraji. şi făcându-i semn cu amândouă mâinile deodată. Când voi publica romanul. — Totuşi. etc. Nu vrei să plecăm! Trecem şi pe-acasă. mai concretă. Foarte patriarhală. Nădăjduiesc şi eu.cu legătura roşie. — Frate Anton. Aici. ţinându-l strâns de braţ şi arătându-l soţiei sale. vorbi Anton. Refuzase de mai multe ori până atunci invitaţia lui Anton de a veni la el. Îi găsim tocmai 51 . îl neliniştea destul de mult. ani de-a rândul. Îl invitară în casă. dar nu au rămas decât o jumătate de ceas. Ar fi vrut să vadă mai ales odăiţa de lângă farmacie. spuse Anton zâmbind. măcar strada unde au stat ei. pe seară. ne aşteaptă în poartă. Dumitraşcu îi luă braţul. frate. ironic. de măgar. de o Marcellă mai vie. dar nu voia să se poarte chiar atât de urât cu familia Dumitraşcu. cum îi spui d-ta. sau la bătrânul Dumitraşcu. Are să-şi facă alta. am venit special pentru d-ta. oriunde. — Îţi prezint pe logodnicul Lenuţei. Îţi place pentru că nu stai ca mine. Oamenii se culcă la zece. nu citeşte nimeni nici o carte. A fost prietenă bună cu Elena. Gheorghiu nu-l mai asculta. nici nu-ţi închipui ce bucurie mi-a făcut să te cunosc. se face repede. adăugă Anton. s-o cunoşti pe Maria. e o linişte. Tata are o sumă de cunoştinţe. că o găsesc îmbrăcată de casă. i se părea că se apropie mai mult de Marcella. şi altele. îi spuse el îndată ce ieşiră în stradă. tot din piele. blândă. Amănuntul acesta i-l făcu şi mai drag. Mitică Gheorghiu îşi aduse aminte că ultimul tren trece prin Bârlad aproape de două. — Patriarhală. Şi. unde se jucase Marcella când era mică. tot ce se întâmplase după venirea lui în casa lui Anton. — Nevastă de belfer. de unde căzuse rău de tot când era în clasa a patra primară. de o senină feminitate. despre durerile intelectualului de provincie. nu sunt teatre. spuse Mitică puţin visător. leagănul de frânghie. adaugă el aproape fericit. totuşi. s-a uzat atât de mult încât de abia o mai poţi ţine în mână. Se ridică amândoi. Nu. — Ce frumos e la voi.

Capetele copiilor erau toate îndreptate . cu un uşor accent franţuzesc. Să-i lăsăm Marcellei plăcerea de a le face surpriza asta. — Dar să nu le spuneţi nimic. Maria Dumitraşcu încercă să poarte conversaţia cu Mitică. verii şi verişoarele Marcellei. de pe vremea studenţiei. I-a prezentat Maria Dumitraşcu. o duce pe Riviera. Aşa călătorie de nuntă zic şi eu. cu tot alcoolul pe care îl înghiţise neîntrerupt de câteva ceasuri. foarte comunicativ. mă ruga să-i mai trimit ceva bani. Nici noi nu i-am mai văzut cam demult. veniţi în vacanţă de la Iaşi. — E teribil. căci bătrânul farmacist nu-şi venea în fire. Erau o samă de persoane strânse în jurul mesei. Se aşezase lângă bătrân. dar tare. însă. copilăreşte. Gheorghiu se simţi ridicul. — Mi-a scris zilele trecute. Vorbea rar. Îşi trăgea des manşetele ca să i se vadă butonii de aur încrustaţi cu două safire mari. Mitică îşi aminteşte foarte vag scena. Erau mai ales foarte mulţi copii. fără sifon. zâmbind şi foarte emoţionată. care îi intimida şi care îi atrăgea totuşi cu vorba lui muntenească. Anton continua să bea vin. amintindu-şi lucruri vechi. Începu să râdă. Era un bătrân zvelt. ţinea capul sus şi mâna făcută pumn. — Am rugat-o şi eu. Mărie. vorbi farmacistul.asupra acestui tânăr pe jumătate pleşuv. unde într-adevăr. şi se silea să facă cea mai bună impresie. Anton. vă rog. Cred că a făcut mai bine. I-am spus că s-a hotărât să-şi facă una nouă. minţi Gheorghiu. — La ce teatre mai joacă Lenuţa acum? Gheorghiu făcu un semn vag cu mâna. Marie. era. după cum ştia Mitică din povestirile Marcellei. familia bătrânului se adunase în jurul unei mese luminate printr-un bec atârnat într-o prăjină Anton îi luă braţul şi schiţă cu mâna cealaltă un gest larg. îl cunoaşte şi pe Nenea Tache. spunea Anton bătrânului. după surpriza avută. într-adevăr. cu vin. foarte vechi. şi spunea mereu „Pardon". ezitând. fetiţe de 12-13 ani. fără sifon. privind drept în ochii ascultătorului. — Închipuieşte-ţi. Cu cât trecea timpul. şi ceru să i se umple paharul. Maria îl privea la răstimpuri 52 . cu atât atmosfera se încălzea şi ajungea mai familiară. cu capul albit. dimpotrivă. Căci. Amândoi soţii făgăduiseră solemn dar îndată ce intrară în grădina din spatele farmaciei. Era de asemena foarte politicos. Mitică se controla îndeaproape. în vacanţă. pe Riviera. cu gesturile sale sigure. adaugă privind spre d-na Dumitraşcu. Cred că a făcut mai bine. un elev de la şcoala militară. aproape aristocratice. vorbi el în cele din urmă. — Vă prezint pe logodnicul Lenuţei. I-au fost prezentaţi cu toţii. ştiţi. repetă el. dar spunea să nu afle lumea. sub director de Bancă. Are timp destul să decidă. Aţi fi putut veni totuşi împreună. un băiat de liceu. din care n-a putut identifica în grabă decât două sau trei. Mitică acceptă să mănânce ceva.bine la masă. fără să ne scrie măcar o carte poştală. cu mustaţa încă neagră. zău ştie tot despre legătura roşie. Gheorghiu se rugase aproape plângător. domnul Demetru Gheorghiu. — Aşa fără să ne spună nouă. visul meu! Auzi. Spunea că nu mai vine acasă. teatral. pe Coasta de Azur. în grădină. — A refuzat câteva angajamente.

că după ce întunericul şi aburii aloolului vor fi trecut. I se părea că venirea dimineţii l-ar fi descoperit. erau înţeleşi să doarmă aici. Cu cât vorbea mai înfierbântat de nuntă. Credea sincer că asemenea lucruri s-ar fi putut întâmpla. în grădina asta. că nu va rămâne. lui Gheorghiu îi părea foarte rău că nu se afla acum alături de Marcella. să nu-l descopere brusc. Şi are un nume foarte frumos. aşa cum a văzut el la Paris. îl vor felicita de sărbători. explică Anton bătrânului. care mărturisea: — Nu mă pot hotărî să-i spun pe nume. luminată cu lampioane japoneze. cu ochii luminoşi. — Avem unde să-i găzduim. vor ghici cum stau lucrurile. Ar fi fost şi mai mare surpriza. Încercară să-l reţină nu le-a spus nimic până acum. exclamă el în cele din urmă. uitase tot ce se întâmplase în ultimele trei zile. zâmbind. Dar. — Aşa îi spune ea. eu vă las! Îmi pare din suflet rău. — Am mai fi stat de vorbă. Începuse acum şi Mitică să vorbească mai mult.mirată. explica Anton. — Ştii. Nu ştia nici măcar dacă va încerca să se scuze printr-o scrisoare. îmbujorată. privindu-l. mai apropiată. îmi pare rău că n-am adus-o şi pe Marcella. Rămăseseră puţini în jurul mesei. dar erau cu toţii încălziţi de vin. — Mi-am adus aminte că mâine am de rezolvat o afacere urgentă şi importantă. Rămaseră toţi surprinşi. În nici un caz nu putea pleca cu trenul de două ar fi fost prea obositor. chiar la masa asta. Nunta o vor face la Bârlad. chiar în grădina asta. Mitică nu îndrăznise să refuze. Într-adevăr. — Ne vedem şi mâine. ştii. — Eu ţi-am spus de la început. vorbind mai ales de Marcella. Mitia. e la Constanţa. Zău. sau dacă va ruga pe Marcella tot prin scrisoare. Sunt singur. vorbi Anton. O parte din copii plecaseră să se culce. Gheorghiu ştia însă. — Scumpii mei. eu nu sunt liber ca 53 . Dacă ar fi fost măcar Directorul în Bucureşti. Se simţea fericit deocamdată. de cunoştinţele ei din Bucureşti. ştiţi. şi trebuia să se hotărască. deşi Anton ceruse să fie găzduit la el. după tot ce îi despărţise. Trecuse miezul nopţii. fără să mai aştepte să fie întrebat. Ceilalţi tăceau mâhniţi. — Ei! exclamă Mitică. îi spusese o fetiţă. şi-şi luaseră noapte bună foarte respectuoşi. Chiar Maria Dumitraşcu. de planurile lor de viitor. că toţi oamenii din jurul lui îi vor ajunge în curând rude. măcar ei. Gheorghiu se ridică în picioare. are să fie atât de frumos. Au râs de asemenea verii şi verişoarele. dar sunt nevoit să plec. îi vor spune pe nume. prea inconfortabil. Gheorghiu nu se gândea deloc la cele ce se vor întâmpla după plecarea lui. Anton şi bătrânul. I se pregătise chiar odaia la Bătrânul Dumitraşcu. se afla atât de aproape de Marcella. silindu-se să zâmbească. înconjurată de ai ei. are o vilă acolo. cu atât i se părea mai reală. puţin uimilită că Anton nu-şi mai putea controla reflexele. că Marcella va fi a lui. atât de însufleţit. Aşa crezuse toată lumea că Gheorghiu va rămâne noaptea asta în Bârlad. Vor veni toţi prietenii din Bucureşti. chiar după cearta lor. Pot dormi şi în farmacie! Râse puternic şi zgudui braţul bătrânului. întorcându-se brusc către Anton. Începu să creadă şi el că nunta e apropiată. îl răsfaţă. dar încântată în acelaşi timp că-l vede atât de fericit.

mai ferm: — Şi să vă ajute Dumnezeu! Gheorghiu porni însoţit de soţii Dumitraşcu. dar nu i se oferise niciodată mai mult de zece lei pagina. peste pensie. cu bani. N-au avut nici măcar obişnuitul lapte cu pâine prăjită. deşi mai era încă timp destul. le mersese vestea că e mohorât şi pedant. ştii că m-am hotărât să mă fac peşte! O bucată de vreme se înţelege. Ar fi făcut orice ca să curme mizeria aceasta lâncedă. D-na Anicet nu-i spunea nimic. silă de destinul lui. apoi luă braţul lui Anton şi porni. deprimantă. cine ştie. seara. fără gânduri. Dar i se părea că despărţirea trebuie făcută brutal. chiar câte patruzeci de lei. condus de acesta spre gară. ştie el ce să facă. Avea o excelentă părere despre sine în seara aceasta. — Douăzeci de lei ora. — Sărut-o din partea mea. şi-l sărută pe obraji. Regreta că n-au fost şi câţiva dintre colegii lui de la liceu. la câteva zile. cu ferestrele bine astupate dar era ziua lefii. Petru ceruse încontinuu bani de la Nora câte o sută de lei. Ezită câteva clipe. sau minţind-o că sunt onorariile partiturilor pe care le transcria nopţile. Bătrânul îi strânse lung mâna. — Spune-i că mi-e dor de ea. Adevărul era că Petru încercase de mai multe ori să obţină partituri de copiat. De două zile mâncaseră numai ciorbă de fasole cu salată verde. Contul la lăptărie era neplătit de două săptămâni. 54 . Gheorghiu sărută foarte corect mâna d-nei Dumitraşcu. domnişoara Felicia era în vilegiatură şi apoi. O lăsară pe d-na Dumitraşcu în faţa casei. şi să mai rabd încă un ceas claviatura Anişoarei ca să se poată întoarce seara acasă. până ce voi fi destul de tare. mai bine mă fac peşte! Trântise uşa şi plecase fluierând. până la marginea cealaltă a Bucureştiului. şi tăcerea aceasta îl umilea. VIII Petru plecă de acasă istovit. — N-avea nici o grijă. ajutorul lunar îl primiseră până în septembrie. ca să-l asculte. continuă. Nu cheltuia de loc din ei îi dădea d-nei Anicet spunându-i că i-a rămas din leafă. Ar fi renunţat la lecţie şi ar fi dormit până seara închis în camera lui. Capul începu să-l doară deodată. gol. îi spuse ea la urmă. şi refuzase cu scârbă. I se părea că găseşte întotdeauna replica promptă. îl exaspera. Nora îl luă în braţe. cu pas mai repede. râzând zgomotos. pe o asemenea arşiţă. Trebuia să se ducă în orice caz. glasul moale. Şi îi era grozav silă de sine. şi cu atât mai umilitor. foarte emoţionat. sau alţi prieteni din oraş. ţinând-o cu amândouă palmele. Avea ochii umezi. Se întâlni cu Nora în acea seară şi-i spusese râzând: — Nora.d-stră! Începu să strângă mâinile repede. Nu puteau aştepta de la Baly decât un ajutor în plus. exclamă Anton. mâhnită. fără voinţă. că are o inteligenţă lucidă şi totuşi comunicativă. şi el şi maică-sa. apoi adaugă repede. şi un leu amendă pentru fiecare greşeală! Asta revine la vreo doisprezece-treisprezece lei ora de lucru! Ah. D-l Baly plecase în străinătate. căci altminteri.

Părea o fâşie neutră. începea să-şi simtă iarăşi corpul străbătut de o uşoară nervozitate. vântul bătea mai slab. neverosimilă. ea un arbore. Ca să ajungă la vila Tycho Brahe trebuia să schimbe trei tramvaie. Privea pe fereastră aproape fericit. Începu să alerge pe stradă. Un cer de oţel călit. Îi dădea direct maică-sii. Nu avea bani decât pentru două. câţiva din jurul lui se închinară fricos. Din nefericire. care parcă rarefiase aerul. are să treacă. nici Nora nu avea prea mulţi bani. Începuse să picure picături rare. complet. mezeluri. alături de alţi câţiva pe care îi găsise acolo.— Şi acum sunt tare. observă că înapoia lui se înnourase. se apropiau. o mică laşitate. Fulgerele se înmulţeau. De ce dracu întârzie atât de mult? Ceea ce îl irita. Se coborî. Petru înainta în neştire. Din când în clnd. Nu începuse să plouă. singurul ei adorator cu stare. alături de trotuarul băşicat de ploaie. se auzeau tunete încă prea depărtate. mulţi. deci. Toată fiinţa lui aştepta. Parcă aştepta şi el ploaia. o căldură uscată. ca o despicare de cremene. gălbuie şi uscată. Să fii acuma la câmp. de strada repede inundată. Petru îi interzisese să mai primească ceva. Zări iar. continuă Petre degajându-se absent din braţele fetei. ci intervalul acela. Închise ochii şi-şi muşcă buza. aproape halucinant. alergând nori de praf. de deasupra sau din spatele său. ca să nu-şi ude hainele. Când fu în dreptul Universităţii. în stânga un comisionar. Nu putea gândi nimic. Auzi apoi tunetul. şi parcă inima şi-ar fi întrerupt bătaia pentru o fracţiune de secundă. dar vremurile sunt prea grele. Simţi deodată un gol cumplit în coşul pieptului. la staţia ştiută. Iorgu se mulţumea să-i trimită daruri concrete: pui. Petru fu nevoit să se lipească de o vitrină. metalic. să ai toată roata cerului deschisă deasupra capului tău. Strada încărunţi deodată. sub revărsarea cumplită. că ghiceşte înapoia acestui gând. singur sub un cer atât de întunecat. un fulger. şi de aceea pornise mai devreme de acasă. atunci nu putea simţi nimic. Coborî bătea un vânt cald. O vâlvătaie roşiatică izbucni de undeva. Firul gândului i se curmă brusc. încă nu ploua. ferindu-se zadarnic pe lângă zidurile caselor de arşiţă. Era palid. şi un băiat de prăvălie. Şi totuşi. cu un coşuleţ acoperit 55 . Era foarte cald. Începu să prindă curaj începu să respire. aproape reflectat. O uşoară strângere de inimă. care-şi căutau adăposturi. cu tot praful care-l plesnea peste obraji în dreptul staţiei de tramvai. din ce în ce mai bine dispus. parfumată cu apă de colonie şi legată cu un şnur de mătase împreună cu o scrisoare de dragoste. zgomotul nici lumina. ploaia se dezlănţui cu o îndelung zăgăzuită furie. Sângele îi bătea mai vioi. nu era. vin. comprimată. — A trăsnit pe aproape. Are să treacă. să poată redeveni ea însăşi. de unde în orice clipă ar putea porni un trăsnet. trei picături mari loviseră geamul cu o staţie înainte. Petru avu timp să-şi zărească vecinii o doamnă aproape bătrână. la fel cu ceilalţi oameni. Iar de la Iorgu Zamfirescu. să nu rămână singur pe stradă. ouă. I se păru. În câteva clipe. Streaşină apăra cam o jumătate de metru de trotuar de-a lungul zidului. să poţi sorbi. înfiorată ca să poată iar respira în voie. cu umbrelă. ca o brazdă arsă. Suspendarea aceasta începea să-l enerveze. în aşteptarea bubuitului. mari. grele. însă. aşa cum se zărea. Petru se sui în al doilea tramvai. Cerul se întunecă repede. văzduhul se încinsese iarăşi. auzi un glas. apoi cerul se închise iar. Două. Nora primea şi câte o bancnotă de 500 lei. dintre fulger şi tunet. Petru se gândi dacă n-ar fi mai bine să meargă în acest vagon până la capătul liniei. cu o stranie sclipire. dar de banii aceştia nu pomenea nimic lui Petru.

şi încercă să-şi oprească tremurul picioarelor. poate chiar în el. abia atingându-i picioarele. Să părăseşti. condamnat. de corp. decât nervii lui. Se simţea pierdut. Oare toată lumea asta de lângă mine este tot atât de fricoasă? se întrebă Petru. ca şi cum toată făptura lui s-ar fi golit deodată. probabil. să te vezi la sfârşitul vieţii. în piept. Picăturile mari şi repezi cădeau acum atât de aproape încât îi stropeau vârfurile pantofilor. poate până la al doilea trăsnet. Ploaia cucerise centimetru cu centimetru fâşia uscată de trotuar de lângă zid. nici o verticalitate. ca într-o nişă. Era singur. Totul i se părea atât de absurd. din şold. absurd. ploaia începuse să-l înfăşoare. Se apăra inutil de ploaie. între patru ziduri groase. Înţepenea un picior bine pe pământ. se aflau şi alţii aproape de el. Doamna din stânga îşi făcea cruce. Imaginea războiului îl umili. un tremur dârdâit. că cel dintâi obuz se va sparge în ei. chiar aici. Nu îndrăznea să ridice capul. În curând îl va lovi în obraji. Se simţi de astă dată complet izolat. Şi cu toate acestea. Nu izbutea cu nici un preţ să-şi oprească tremurul genunchilor. înţepenindu-şi genunchii. poate câteva secunde. amintiri. număra anii cu o siguranţă de dement şi acum. şi prin ploaie. atât de lipsit de sens. cu câteva secunde mai înainte: — Asta e o rupere de nori. pe trotuarul celălalt. care era mai tare decât orgoliul lui. care crescuse brusc în trupul lui. cel puţin e cu totul altceva acolo eşti condamnat la sigur. cu desăvârşire singur. sentimentul acesta de siguranţă nu-i liniştea panica animală care pusese stăpânire pe corpul lui. sub bombardament că sunt condamnaţi. prin ploaie. în război. în şoaptă. „Ce moarte stupidă!" izbuti să articuleze. şi-l oprea dar celălalt tremura înainte. în grumaz. atât de aproape încât i-ar fi putut atinge cu mâna. la doi paşi. Câteva clipe în urmă. nume. nu-şi mai simţea nici un os. Unul spusese. numai înainte. Doamna din stânga deschisese umbrela. lipiţi de ziduri. Făcu un efort să se controleze. Totuşi. Îşi făcuse atâtea planuri. să privească înainte. Aşa vor simţi cu toţii. Să mori aşa turtit la perete! Şi n-am făcut încă nimic. 56 . palpitând îl orbi. Era singur. Petru duse instinctiv mâinile la ochi şi-şi plecă umerii. I se părea atât de depărtat timpul când se afla într-o odaie. fortificat nu era singur. Poate în orice moment va trăsni. să ţină capul drept. stătea lipit şi privea drept înainte. Întoarse încet capul să vadă ce-i fac vecinii. n-am scris încă nimic! Prin minte îi trecură vertiginos scene. tinerii din dreapta se lipeau de zid. Petru se simţi faţă în faţă cu o viaţă străină. Un gol cumplit înlăuntru. înfipt în zid. un tânăr zgribulit. deodată. înainta atât de lent în viaţă. ascunşi ca şi el pe lângă uşi. în dreapta. zări chiar în faţa lui. suptă de sânge. Genunchii începură să-i tremure. Aşa va fi. ca de spasm. Dar o nouă licărire verde şi un nou trăsnet îi zdrobi rezistenţa. urmată imediat de o explozie care îl zgudui odată cu zidul. Lui i-o fi frică? se întrebă Petru. când porniseşi să-ţi faci numai una din obişnuitele lecţii de pian. Cei doi din dreapta priveau ploaia. Parcă s-ar fi surpat casa. Nu se mai putea gândi la ceilalţi oameni. ştia că mai are foarte puţin de trăit. un asemenea adăpost. la adăpost. în pântece. cu trotuarul. Ridică ochii. Petru privea cu mirare pânza aceasta vie care îi trecea atât de aproape de faţă. să nu-l lovească ceva. căci vântul bătea chiar în faţa lui. bolborosind. o vâlvătaie verde.cu muşama. Petru se simţi uşurat. Acolo. îl va cuprinde şi pe el ca pe necunoscutul din faţă. Îi fu ruşine de spaima sa stupidă. Se trudea să rămână calm cel puţin în partea de sus a trupului să respire normal.

Fugea. Aproape că-l stimulau tunetele. cu atât sentimentul superb îl invada. adăugă d-na Lecca gânditoare. Şi cu cât răsuflarea i se accelera. Din salon ieşi d-na Lecca. cu zâmbetul pe buze. în alee. Începea să fie bine dispus. şi în fiecare clipă ar putea. — Ba nu. Dacă o să mor acum. de fricile acestea animale pe care le descoperise pe neaşteptate în suflet. Ei şi. aspru. apoi zâmbi. 57 . Simţi acelaşi gol în piept. moleşit. oamenii de lângă el nu erau paralizaţi de spaimă. Cum îl zări. Ajunse la vilă udat până la piele. paşii prea mari îi dădeau o senzaţie de forţă. Îl privi înmărmurită câteva clipe. Dezbracă-l. ce e dacă mă va lovi? Am să crap. căci oamenii aceia poate mai nădăjduiau. Petru o urmă fără nici o împotrivire. Se simţea obosit. Ar fi vrut să se trântească pe o canapea. cel puţin să nu fiu poltron. — Dar trebuie să te schimbi imediat. Petru ezită o clipă. O luă la fugă. Să constaţi un lucru împotriva căruia nu poţi face nimic. Simţea totuşi că e altceva. sticloşi. gândi Petru. Începu să-şi dea seama de tot ridicolul situaţiei să-ţi fie teamă de trăsnet. dar lui îi era interzisă orice nădejde. îl aştepta la fereastră. Vorbea puţin sugrumat. şi-i luă braţul. — Ce frică mi-a fost că n-ai să. îi spuse ea. Anişoara roşi toată şi plecă ochii în jos. Asta dovedeşte siguranţă. Totuşi. după gesturile lor de apărare comisionarul îşi mişca necontenit piciorul. Anişoara. imediat. vii! îi spuse ea. Îşi aminti o vorbă de-a maică-sii: să nu fugi niciodată când trăsneşte. alergă să-i deschidă. du-l în camera ta. se fac curenţi de aer şi fulgerul vine după tine. Accentua şi repetă cuvintele. ca să nu i se ude pantalonul. îl încânta. ocolind pe cât putea băltoacele. eşti cel mai conştiincios profesor de pian din România. dar din arbori picurau încă stropi mari. Se simţea curajos. Îşi dete seama apoi că Anicet e ud. şi efortul. dacă trebuie să mintă ori nu. Nu se mai putea opri. şi intră răsuflând greu într-un gang. Era tot mai umilit. Orice nou fulger îi biciuia voinţa. cu părul răvăşit. Privi în sus. la piele. ca o profesoară. — Anişoara. Se opri după vreo zece minute. dar nu cedă. să te mulţumeşti că ştii ce te ameninţă. şi apoi fă-i un duş! Vorbise foarte serios. Petru se plecă ceremonios. am să-l dezbrac eu. că ai aflat numele unui capriciu cosmic care te poate în orice clipă ucide. de tinereţe. cu pantalonii stropiţi de noroi. oarecum în glumă. şi cu toate acestea o fundamentală desfătare îi străbătea întregul trup. — Eşti fenomenal. să se odihnească. când atâtea milioane de oameni au înfruntat obuzele. las să mă trăsnească. Ploaia se oprise. aproape în şoaptă. deşi zâmbea. — Ai să răceşti! Vino repede şi scoate-ţi haina. Nădăjduiesc că nu ţi-e ruşine? îl întrebă ea brusc. el era condamnat. calm. Nu simţi nici apa care îl stropise până la genunchij nici ploaia care îl orbise nu simţi decât o furie cumplită împotriva lui însuşi. Cu un gest brusc îşi ridică gulerul de la haină şi se repezi în mijlocul străzii. un dispreţ desăvârşit faţă de laşităţile lui.Ce stupidă observaţie! reflectase Petru atunci. Petru înţelese lucrul acesta după privirile lor. Lasă să vină. chiar în clipa când cerul se mai aprinse o dată. gata să moară în orice clipă. De mult voiam să te pictez gol. şi are să se termine odată! O dârzenie nouă îi schimbă faţa. se simţea erou.

Îşi înfăşură. 58 . înspăimântată şi totuşi voluntară. şi o oglindă veneţiană. răzbind vii prin bluza de mătase albă. murmură ea. Se uită în oglinda lor. — Dezbracă-te aici. Simţea acum un sentiment ciudat. în casa aceasta de femei. nimic nu o va mai putea împiedica. se dezgolesc zilnic două trupuri nevăzute de nici un ochi bărbătesc până acum. du-l la duş şi vino apoi la mine. Anişoara îl privea adânc. între aceşti patru pereţi. Alături era odaia Adrianei. n-are să umble gol prin casă. baia. iar în fund. Îl privi însă în ochi. pieptenele. supusă. De acum. vrăjită. Cunoştea odaia Anişoarei mai de mult chiar ea i-o arătase. dar lui Petru i s-a părut mult mai lungă. Am să-ţi arunc o robe de chambre prin uşă. Sentimentul acesta tulburător şi stenic îi dădu o siguranţă de sine compactă. le folosi periuţa de unghii. Anişoara bătu în uşă. Descoperi în acea clipă prezenţa erotică din faţa lui. brăzdat cu dungi portocalii. cu pereţii zugrăviţi în roz pal. urcându-se spre ţeastă. Doamna Lecca deveni din nou gânditoare. îi spuse în cele din urmă Petru. şi alergă în odaia de baie înainte ca să se poată întoarce Anişoara. fecioria. de dorinţă şi resemnare. parcă ar fi străbătut bărbăteşte nu în odaia de baie a două tinere fete ci în taina unei esenţe. că se şterge cu un prosop care le mângâie în fiecare zi umerii. — Doamnă. — Du-te mai repede şi schimbă-te. Era o cameră mare. vorbi el calm. alb. de stăpân necontestat. tremurând. Se înfiora amintindu-şi că s-a spălat cu acelaşi săpun ca ele. Ai să răceşti. prea încărcată. nu e nevoie. — Şi până atunci? îl întrebă d-na Lecca. — Da. — Dar n-are să-l încapă. fluierând. o bibliotecă. totuşi. Fata îl călăuzi tăcută. Petru intră în odaie cu un sentiment viguros. mai chinuitoare şi dulce. Nu era nimeni putea ieşi în voie. numai ei singuri. îmi trimit hainele la bucătărie şi se vor usca într-un sfert de ceas. înnecându-l. şi se lăsă biciuit cu încântare. cu furie. — Trebuie să-i găsim ceva. ciupicii. şi îl invitase de câteva ori să rămână de vorbă aici. vom vedea mai târziu. Intră sub duş direct. de putere şi evanescenţă în acelaşi timp. Îl are chiar la ea. poate da. Petru simţi o căldură ciudată străbătându-i spatele. De albiturile şi hainele mele. Oboseala aproape îi pieri când se usca cu un ştergar enorm. — Ţi-am adus. Se simţea tare. şopti ea. aproape brutală. şi intră astfel în odaie. du-te. dispreţuitor. viril. îl dezgustase aproape de orice carne nouă. Începu să-şi dea seama de-abia atunci că se află în odaia de baie a două fecioare. Anişoara îşi avea aci pupitrul de studiu. Lasă că am să-ţi dau o robe de chambre. cu ce-l îmbrăcăm? Adu o pijama a profesorului. Anişoara se codi. foarte palidă. de lemn alb şi virginal. — Bine. în odaia ei. Se duse apoi la uşă şi ascultă. cu un pat înalt. Am alergat câţiva kilometri prin ploaie şi prin noroi. că aici. interveni Petru. Începu să se dezbrace repede. Cei trei ani petrecuţi cu Nora îi neutralizase simţurile faţă de orice altă femeie. spuse el cu un glas pe care îl voia cât mai ferm. Anişoara. un ştergar de mână în jurul coapselor. Anişoara. Pot să intru? A fost o singură clipă. îi spuse Anişoara. maman.— De corpul meu nu mi-e ruşine. Parcă ar fi săvârşit un viol. pentru întâia oară văzu foarte clar sânii mici şi rotunzi ai fetei. în faţa oglinzii acesteia. ca un coşmar erotic.

prietenul meu" — Vă rog să mă iertaţi. cu muşchiul lung. Nu ştia nici el dacă îşi cere iertare pentru că avea numai nouăsprezece ani şi jumătate. tot ce se întâmplase în ultimele zece minute îi dădea senzaţia că şi-a cucerit drepturi concrete în casa Lecca. a devenit dintr-o dată stăpân. cu sandalele domnişoarei Adriana în picioare. Îi întinse haina. Parcă respira altfel. haina îi ajunge de-abia o palmă dincolo de genunchi. Îşi aminti. — Ce vrei să iei? îl întrebă d-na Lecca în cele din urmă. înalt. tot ce-ai văzut e adevărat asta sunt „eu!" păreau că spun privirile lui. îl zări brun. o schimbare neplăcută în fiinţa mamă-sii. Petru îi întâlni ochii. Petru Anicet era acum cu totul separat de ceea ce aflase prin revelaţia nudităţii lui. acum. Anişoara continua să-l privească amuţită. gândi Petru. o extraordinară curiozitate pentru tot ce s-ar putea întâmpla. bucuria de a-şi stăpâni poftele. N-ai nici o grijă. femeia avu un gest de amuzată surpriză. Trupul gol.aruncându-şi în acelaşi timp ştergarul pe pat. de a le biciui. imaginea tainică o împietrise. o voluptate neîntâlnită. gol şi fierbinte. răspunse Petru grav. iată-mă acum intrat în familie. — Adriana e alături. adăugă Petru. Câţi ani ai Anicet? — Am împlinit nouăsprezece în februarie. zâmbind. Petru se privi în oglindă. D-na Lecca îl privea uimită. care s-a omorât. cu stigmatul de foc către care tânjise în atâtea insomnii şi atâtea vise şi rămase palidă. febra cu care alergase cu o robe de chambre în braţe. vorbi Anişoara. Îi dăduse cel puţin 23 de ani. fetiţo. Fata se apropie fascinată. Să iei ceva cald. în odaia ei. Toţi Aniceţii sunt aşa. Se îmbrăcă cu mişcări bruşte. de autonomia acelei imagini centrale. nu mai era profesorul de pian. sau pentru că se afla acolo. şopti. aşteptând în loc de a îndrăzni. de bine legat. Nu e nimic. ca şi frate-său. cu centrul lui de foc. parcă 59 . prima dată când a întâlnit-o după angajarea lui Petru ca profesor de pian: „Este un băiat precoce. Spune să vii aşa. Un ceai sau o cafea neagră? — O cafea. ca să-l vadă mai repede. în gândurile ei. văzând că d-na Lecca îl priveşte cu ochii holbaţi. e adevărat. îi rămăsese înfipt pe retină. Iată-mă acum de-al casei. fără să spună nimic. tremurând. de-abia acum. atât era de înalt. Nu mai era dorinţă. Revelaţia goliciunii fusese prea copleşitoare. zărindu-l pe Anicet într-o haină care de abia îl acoperea. ce-i spusese Baly. în simţurile ei. — Mama te aşteaptă în salon. Îmi spune asta ca să n-o violez. să violeze astfel privirile unei fecioare. Era stăpânită. în acelaşi timp. Sună servitoarea. — Nu vrei să mi-o dai? întrebă el. I-ai infectat haina cu tinereţe. d-na Lecca se ridică brusc din fotoliu şi exclamă: — Profesorul are să aibă de-aici înainte coşmaruri. Aşa a fost şi bătrânul Francisc Anicet. lipită de uşă. despărţit de cele două femei numai prin haina de lână rară a profesorului. acum nu mai era emoţia vinovată cu care îl condusese în odaia ei. nu mai era salariatul tolerat la ceai. Petru simţea un puhoi de doruri năvălindu-i fiinţa. descoperindu-i pulpele zvelte. Anişoara intră repede. cresc înalţi ca brazii şi se maturizează la 20 de ani. de spătos. tânărul străin şi protejat. privind-o şi întinzând braţul. Când îl văzu intrând. Într-adevăr. terorizată. Anişoara simţea.

— Închipuie-ţi. Ar fi fugit apoi atât de uşor. foarte aspru. ca şi cum ar fi vorbit despre altcineva. — Vrei să-mi faci plăcerea să-i schimbi cu ăştia? îl întrebă ea cuviincios. şi apoi să ne facem lecţia. gândul că ar putea să-l picteze gol. nu mai putea sorbi răsuflările acelea feminine de lângă el. N-am putut ceti o singură pagină! Mi-am pus toate pernele pe cap. exclamă ea. Mulţumi d-nei Lecca. Dădu cu ochii de Petru. spaima cu care îi sorbise ea goliciunea. în voie o exaspera. vorbi d-na Lecca. Numai Anişoara păli. Era a treia vară pe care trebuia s-o petreacă în Bucureşti. zâmbind cu obişnuitul ei zâmbet nefiresc. cu un glas gros. Ochii nu li se dezlipeau după corpul lui. — Cred că mi s-au uscat hainele. dar îl încărcau cu o căldură străină. Se aşezară amândouă pe canapea. sărutând-o. spuse el trudindu-se să pară calm. Adriana se apropie de ea şi o apucă în braţe.ar fi fost tulburată şi ea de carnea tânără. Simţi o enervare cumplită. atentă. — De ce l-aţi îmbrăcat aşa? întrebă ea. dispreţuitoare. Răsuflarea celor trei femei era puţin agitată. Petru nu. Adriana îl privi câteva clipe. Anişoara se desprinse. Era nervos. de prezenţa virilă de lângă ea. aproape erotică. mă crede mai presus de el. Parcă nici nu observase remarca lui Petru asupra sărăciei. Se adresase mai mult Anişoarei. N-avem bani. Se simţea însă şi el antrenat într-o enervare dulce. D-na Lecca îi făcu semn. Numai de aş lua mai repede banii. Ar fi ieşit un tablou minunat. aşezându-i corect pantofii pe covor. observă Adriana râzând. îşi spuse el. continuând să-şi soarbă cafeaua. că ar putea deci să-l privească ceasuri întregi. se nelinişti. fără să adaoge vreun cuvânt. şi se îndreptă spre camera fetei. fără tocuri. — Păcat. — Nu te duci nicăieri în vara asta? îl întrebă d-na Lecca. adăugă el. intră Adriana. fără sens. Se ridică şi veni în faţa lui Anicet. o cunoştea destul de bine. incoerente. Anişoara însă o simţise ca un fior rece. fără să-şi dea seama de ce. — Nu. Se întoarse brusc către maică-sa. — Pasărea mea scumpă! îi şopti la ureche. ar fi putut scăpa chiar de lucrul acela teribil care se 60 . Apoi părăsi odaia repede. În clipa aceea simţi o ciudă nespusă împotriva mamă-sii. îi încap pantofii mei de baie. — Este extraordinar de caraghios! Petru rânji. Anicet se ridică de pe scaun pentru că trebuia să facă ceva. privind înspăimântată către soru-sa. prin tot trupul. Să mă îmbrac. privindu-i cu atenţie pulpele. În timp ce Petru îşi bea cafeaua. pentru că mă crede bogată. Ai fi avut un corp mai frumos. de la cea dintâi privire. Se simţi umilit şi răspunse aspru. Trebuie să se întâmple ceva. Nu-l stânjeneau privirile lor. — M-au exasperat trăsnetele. O privi pe Anişoara. palidă. Petru îi schimbă fără să spună vreun cuvânt. I se păru că maică-sa ar putea ghici atunci. — De-abia putem trăi în Bucureşti. explică d-na Lecca. ca şi cum s-ar fi silit să înţeleagă un lucru foarte complicat. îl magnetizau. în stânga lui Petru. Petru se posomori. ars de soare. Adriana se întoarse cu o pereche de pantofi albi. De aceea mă dispreţuieşte el. — Nu putea rămâne gol. fără umilire. îi ştia gesturile ei bruşte. îi tremurau genunchii.

încercând mereu alte drumuri în carnea celuilalt. Şi trecuse până acum atât de nepăsător. Zvârlise hainele. palpitând. Ştia că poate muri. Niciodată nu văzuse un trup de fată. Vorbise sugrumat. Sângele năvăli tulbure. glasul lui plin exasperau aşteptarea. uscate. prin nări. dureros. nu privea nicăieri. o emoţie care îi uscase gâtul. chinuit. Vorbele biciuiau şi mai mult voluptatea. Să vadă o fecioară. Voia s-o vadă goală înainte de toate. — Mă laşi să fac tot. Sânii Anişoarei i se păreau cu totul altfel. Petru o apucă brusc cu braţul drept de mijloc. Nu întâmpina nici o rezistenţă. şi pe care o avusese fără nici o taină. O aşeză în pat. Au închis amândoi pleoapele. ca la un început de lume. Totul totul. mă laşi? Îngâna el în neştire. Îşi găsi rufele uscate şi aşezate pe un scaun. vrei să te dezbrac? Anişoara de abia mai putea îngâna o strânsă acceptare. orice vorbe. atât de nefirească. că nu e prinsă în plasa propriei sale închipuiri. când auzi o ciocănitură slabă la uşă. care trebuie să se întâmple. o uşoară şi plăcută ameţeală. Părea că numai acele cuvinte îi aminteau că se află în braţele lui Petru. să vadă un pântec crud. pe care le simţi fierbinţi. Cuvintele lui Petru. Nu avu timp să spună ceva. substanţiali altfel. Spune-mi că mă iubeşti. prin buze. nemaiântâlnit. Se pregăti totuşi să se îmbrace. Ceea ce îl exaspera în trupul Anişoarei. coapsele lipite spasmodic una lângă alta. Nu-l mai privea. sorbită. şi ei nu l-au mai emoţionat apoi niciodată. că nu visează. Nu simţea nici voluptate. şi o sărută pe gură. Niciodată nu văzuse un alt trup de femeie. parcă trupul întreg i s-ar fi risipit. Anişoara îşi lăsase capul pe spate. nu privea nici ochii. Simţea un gol în coşul pieptului. mic. încât nu se putea hotărî s-o precipite. pulpele. sânii. începuse s-o dezbrace fără ca ea să-şi dea seama. ştia că poate învia. atât de dispreţuitor pe lângă Anişoara. dar nu-şi văzu nici haina. numai ele precizau prezenţa lui Petru. Îi rămăsese numai ciorapii. o trase spre el.apropia. de-a curmezişul trupului lui Petru. ei întreagă părea a fi făcută pentru a fi muşcată. înspăimântat. Se opri la un braţ de trupul gol. Dezgolirea i se părea atât de dulce. — Spune. răsuflând bolnav. Pantalonii erau curăţaţi şi călcaţi. nu e aşa? întrebă Petru. sufocându-se. erau amănuntele fecioriei. Fata se apropia de el cu paşi rari. bluza. Petru nu cunoscuse nici o altă femeie în afară de Nora. bine arcuit şi coapsele ei pe care le mângâie. parcă o febră ascunsă îi surpase oasele. pe care o găsise aproape goală. dar întâlnea necontenit misterul. — Ce vrei? îngână ea. — Mă iubeşti. Buzele erau amare. În acea clipă nu şi-au mai simţit carnea. Petru avea mădularele grele. nici pantofii. făceau şi 61 . asta era foamea lui cea mare. îşi încolăceau braţele tot mai strâns. Carnea. şi Anişoara intrase. una câte una. între săruturi. ameninţând s-o sufoce din clipă în clipă. vrei să te sărut mult. Şi pântecul ei. curat. Era îmbujorată. ca şi când s-ar fi temut să nu fie auzită. nici chin ci o plutire nefirească. Picioarele strânse. Vorbele. zvâcnind. buzele ei începeau acum să-şi schimbe gustul şi obrajii ei aveau o aromă necunoscută. au simţit numai o febră cumplită care i-a zvârlit brusc în nopţile de boală ale copilăriei. îşi ţinea palma dreaptă uşor strânsă deasupra sânului stâng. Totul i se părea tainic. călcând moartea. Zărise din cea dintâi clipă sânii Norei. Mă laşi să te dezbrac? De fapt.

împotriva Adrianei. şi era aproape schimbat. cu paşi mari şi viguroşi. fără sase privească. Ochii lui Petru sorbiră toată această dezvelire neverosimilă. sub ochii. Anişoara ieşi cea dintâi. şi cele mai bine plătite. tulbure. Îi mai mângâia încă o dată coapsele. Se trezi de gheaţă îşi opri răsuflarea. Anişoara se înspăimântă şi-l ţintui cu braţele. Îl privea pe Anicet. În orice caz. va fi. Petru sfârşise tocmai de îmbrăcat şi se întreba cât va mai aştepta pentru haină şi pentru pantofi când uşa se întredeschise şi Adriana i le zvârli în odaie. Se încălţă aproape înjurând. când auzi o bătaie uşoară în uşă. Ar putea să-şi piardă postul. Petru şi Anişoara se priviră încremeniţi. în răstimp de o clipă. Vreau să te văd gol. alterat. E atât de frumoasă. o invită el zâmbind. — Nu m-am îmbrăcat încă. Cu toată foamea lui trupească. să mă schimb. şi se acoperi cu cearceaful. Foamea lui sexuală de adineaori se transformase acum într-o furie oarbă. dintr-o prostie pe care n-a dorit-o el. livizi. Îl sugrumă apoi o poftă grea. — Începem lecţia. aspru. cu o licărire veştedă în ochi. Oare a bănuit ceva Adriana. volumele răsucite. Petru se aplecă deasupra-i. Petru? era foarte încurcat. — Nu-ţi fie teamă. ar putea să-şi piardă lecţiile aproape singurele lecţii care i-au mai rămas. Aşadar. cu gura rănită. Îi recunoscu glasul. de ce trebuie mai mult se întrebă el. uscat. acum. Rămaseră amândoi. auzi din nou glasul schimbat al Adrianei. Câteva clipe lungi. De ce trebuie mai mult. aşa cum stă în faţa mea. Şi încă. Se îmbrăcară amândoi. — Eşti înăuntru? şopti Adriana. — Nu face nimic. cu mâinile strângând muchia de lemn negru ca să nu tremure. ca de marmoră. Gândul acesta îl umili şi-l făcu brutal. şopti Petru zâmbind. Nu se va întâmpla nimic. observat. departe de ea. Fata era albă. îi spuse ea. I se făcu deodată ruşine de goliciunea ei. — Eu am să plec mai târziu. şi i-a atras atenţia. Era şi ea tot atât de tulburată. întâmplarea era tristă şi gravă. cu ochii închişi. extraordinar de palidă. fără să răspundă nimic. Dintr-o prostie. — Poftiţi. E prea urât. cât putură de repede. încruntată. nu s-a observat nimic. — Nu vreau eu. echilibrul acesta atât de fascinant. mulţumind. Să nu uit leafa. o singură clipă. Se îndreptă spre salon. încontinuu. Se întoarse apoi către Anişoara. bolnavă. cu toate că venea de departe. regreta că formele vor fi strivite. o clipă. domnişoară. răstit: — Imbecilule! Se auziră paşi pe coridor. D-na Lecca era încă în salon. domnişoară. venind cu haina şi pantofii. dacă n-a lăsat servitoarea să bată la uşă? Sau poate chiar servitoarea. se adresă el către Anişoara. a familiei Lecca. sunt gol! spuse Petru înspăimântat. până acum. 62 . împiedicând cu braţul pe Anişoara să se ridice din pat. şi apoi uşa de la odaia Adrianei se trânti. de tăcere. Gândul luminos îl stăpâni. s-o sărute. pe care o găsi lângă pian. Apoi Adriana îi strigă. Petru răsuflă uşurat. Anişoara răsufla stins. sub mâinile mele. să rămână pe drumuri. începutul de umbră de la rădăcina pântecului. şi carnea îi tremura. vorbi în cele din urmă Petru.mai virginală şi mai pură. Luă plicul şi-l băgă în buzunar. a Anişoarei chiar. muşcându-şi buzele.

nu făcea operaţia aceasta decât în stradă. un ceas mai înainte. — Nu ştiu ce are Anişoara. Îşi pipăi plicul în buzunar. I se păru că parfumul acesta bărbătesc îi intrase în carne. 63 . şi prea repede. şopti arătându-i cele două hârtii. după ce se depărta de vilă. multe şi usturătoare. Eu nu mă supăr. ai putea veni cu cea mai elegantă maşină. Toate i se puteau întâmpla. probabil săpunul cu care se spălase şi Petru. ca să-l încerce. Roşi. Plângea lin. şi cu toate acestea dorea atât să nu-l jignească pe Petru. şi-i puse mâna pe umăr. rămăsese încă învăluită în parfumul trupului „celuilalt" începea să distingă şi o nuanţă familiară. cu braţul acoperindu-i faţa. sau poate pentru altceva. i se păru că e o mie de lei mai mult. feminină. Simţea că nu se mai poate reîntoarce în salon. — În definitiv. pe un fotoliu. Dar după vreo cinci minute. Petru o asculta zâmbind prosteşte. Poate nici n-o ascultase. O copleşi deodată o frică stupidă. cu bancnotele în mână. În loc să vii pe jos. în loc de două mii cinci sute de lei. insuportabilă. Ieşi repede din salon. scoase plicul şi numără bancnotele. pot să-i iau înapoi adăugă d-na Lecca. — Aş vrea să-i spun ceva mamei. Dar n-ai fantezie nici de doi bani. şi rămase cu mâinile la tâmple. Numără din nou. Ultima frază a Sonatei îi cânta încă în minte. de umărul bluzei. Se bucură şi el de prilejul acesta de a rămâne singur. un foarte vag şi totuşi foarte distinct miros. Se gândea cu oarecare strângere de inimă că ar putea s-o găsească d-na Lecca. Trebuia să te faci că nu i-ai observat. Se apropie de fereastră. De obicei. Prezenţa lui Anicet i se părea strivitoare.Lecţia începu. privind în gol. Se opri în odaia vecină. Rămăsese cu hârtiile în mână. Nu era nici jignit. Începu să plângă fără să înţeleagă de ce. Se întâmplase prea multe într-un singur sfert de ceas. — Anicet. „EI" chiar cuvântul acesta părea că sună acum altfel. mi-a spus că o doare capul. nici supărat. Erau trei mii cinci sute. Dar întârzierea fetei începu să-l neliniştească. adineauri. şi nu mai poate face lecţie azi. decât să fure. că exprimă cu desăvârşire altceva. sfios. intră d-na Lecca. o crâncenă părere de rău. D-na Lecca începu să râdă. Gândurile negre îl făcură din nou stăpân pe sine. — Observ că mi-aţi dat o mie de lei mai mult. În acea clipă. şi el nu spusese nimic. O greşeală sau poate chiar d-na Lecca îi dăduse mai mult. Nu ştia ce să răspundă. Îşi dădu seama că o înconjoară un miros străin. dacă te superi. vorbi ea repede. Fără îndoială. Probabil că nu iar rămâne altceva de făcut. care nu se văd. îmbrăcată de stradă. Degeaba mi-i arăţi. să lăsăm gluma la o parte. şi privind pe fereastră. Tresări. Îşi apropie obrazul de braţ. Anişoara se ridică de la pian. dacă nu te superi. aşa cum nu i-am observat nici eu. nu greşise. atunci. Nu înţelegea deloc ceea ce se petrece cu ea. şi cum în casa aceasta toate se întâmplă într-un chip ciudat. Închipuieşte-ţi la urma urmelor că ţi i-am dat pentru maşini. Petru înţelesese de cum s-a ridicat de la pian că Anişoara nu se duce să vorbească cu d-na Lecca. sau Adriana. Dacă ar pierde lecţiile. Ăştia sunt bani care nu se văd înţelegi. Parcă ar fi primit palme. că violul se săvârşise chiar fără voia lor. Pentru întâia oară îşi îngăduia un asemenea gest. Nu ştia ce să creadă. Făcuse atâtea greşeli. Petru se întoarse brusc. să nu-l umilească. s-ar putea ca ea însăşi să-şi mărturisească aventura.

Mergeau amândoi fără să-şi vorbească. cu pasul mai iute. fermecându-se de prăpăstiile acestea adânci pe care le sărea. Parcă ar fi trecut un examen greu. prea brutale uneori în sinceritatea lor dar mai departe nu putea pătrunde. Parcă s-ar fi cunoscut de mult. şi că 64 . Anişoara îi apucă braţul. îi spuse ea calmă. de altfel. Petru continua să cânte. Gestul încântă pe Anicet. Se născuseră în nopţile din iarna aceasta. În cele din urmă. deşi crescuseră chiar din după amiezile lor. Erau compoziţiile pe care nu le auzise încă nimeni. şi era fascinată de orice melodie organică. Petru nu răspunse nimic. Apoi se opri brusc. care erau mai mult ale sale. aplecându-se asupra fetei şi sărutând-o pe gură. când Anisoara îl reţinu. O înmărmurea la răstimpuri glasul lui de cafenea bucureşteană. ţinându-se strâns de mână. Se îndreptă spre pian. — Ţi-a trecut capul? o întrebă el cât se poate mai prieteneşte. — Ştii. liber. parcă ar fi evitat o nenorocire. Simţise prezenţa ce!or două fete alături de el. şi nu-i putea vedea paloarea feţei. prin parc. Gândul că Nora nu-şi va recunoaşte prezenţa în toate aceste melodii. şi începu să cânte suita lui de lieduri. acolo unde noutatea sunetelor pe un pian străin îl neliniştea Petru nu auzi uşa deschizându-se şi nu observă intrarea celor două domnişoare Lecea. O foarte tristă vulgaritate năpădea câteodată prin melodiile acelea atât de înaripate. „Stele căzătoare". spionajul acesta l-ar fi înfuriat. Petru se opri. ai putea veni în odaia mea. Totul i se părea firesc pentru fericirea lui. expresie de om care se opinteşte să înţeleagă un lucru simplu. vorbi el în cele din urmă. Dar acum i se părea firesc. înălţându-şi uneori vocea. Adriana îl privea uluită. pe fereastra asta. parcă ar fi încercat să-şi amintească ceva. sau de băiat necioplit. mângâind-o pe obraz. nu se pricepea de loc în muzică. când din ce în ce mai aprins. Terminase ultimele „stele căzătoare". mai izolat în fericirea lui neînţeleasă. căci prea erau Indiscrete. Uite. — D-ta ai făcut-o să sufere. Se îndreptă spre Anisoara. atent. Era acum aproape întuneric în odaie. Ar fi putut veni chiar păsările. nemişcate. D-na Lecca ieşise. Altădată. Fetele rămaseră lângă uşă. Le strânse mâinile şi se pregătea să plece. îi spuse ea. Anisoara bănuia că liedurile erau compuse de Petru. şi-i băgă repede în poşetă. — Când voi avea nevoie de maşină. — E mai bine aşa. şi începu să cânte. cu mâinile deasupra clapelor.Îi luă într-adevăr înapoi. atât de limpezi. când renunţase la jurnalul lui intim. Adriana. trecând din Debussy în Chopin şi Mozart. şi pe care încă nici nu le transcrisese în întregime. fără să privească înapoi. Porni apoi singur. Părea că nu-l surprinde de loc invitaţia Anişoarei. ca să vadă mai bine despre care fereastră e vorba. îl emoţiona. se opri câteva clipe. parcă ar fi fost de mult amanţi. am să vă spun eu. Cântând. le compusese mai ales pentru el şi pentru Nora. şi reluase bucăţile din mijloc. Era singur. Prinse deodată curaj şi vorbi. O privi lung. în orice noapte. fericit. care îi plăceau mai mult. pe marginea ferestrei. Nu înţelegeau prea bine ce aud. cu aceeaşi. De abia după ce-a ajuns în stradă îşi dete seama că e foarte târziu. cântând să-şi amuze prietenii într-o excursie. fericit. — Te conduc puţin.

ar putea să-şi bată prietenii de la masă. Mâncarea i-a adus-o apoi slujnica unui vecin de apartament. pe onoarea mea. Începu să-i înjure pe toţi pe Marcella. Ce mi-am spus. că dacă va continua să bea. Au intrat la „Modern" ca să aştepte terminarea revistelor de vară. Şi să iubeşti o asemenea femeie! — Mă. mă. după câte a suferit el. cu doi cunoscuţi. şi-i spunea: Pauvre Mitia! A patra zi. Îl chinuia din nou dorul de răzbunare. I se părea c-o vede pe Marcella agăţată de portiera unui vagon. ca pe stradă. chiar dacă n-a fost fată. hai să mergem să căutăm nişte dame. ca şi Gheorghiu. că Marcella e chiar în odaia lui. — Lasă. şi ştie că suferă de boli venerice. şi mâncă la Continental. numai o beţie îl mai poate face să uite. ca s-o umilească. altul la siguranţă. Amicii îi propuseră să aştepte terminarea unei reviste de vară. altul la bursă. dar că nu vrea să-l deştepte şi întindea mâinile prin întuneric s-o apuce. Amicii lui Gheorghiu erau într-adevăr convinşi că fac o faptă bună organizând o petrecere cu fete.poate maică-sa l-a aşteptat până acum în poartă. aşa-i viaţa! îl consolă serios Ionel Sergescu. că are câţiva amanţi bogaţi. unul bancher. gata să cadă. Făcu un efort. ca să-şi cumpere de mâncare. acum funcţionar şi înscris de curând într-un partid politic. ar putea face ceva ireparabil. fost. îndată ce adormea. muzică şi vin bun. îl mângâia pe frunte. întâi s-o apuce bine. toată dragostea lui pentru Marcella. sau oriunde în altă parte. Dacă ar fi putut-o găsi o dată singură. Bietul Mitică. Simţea. străbătut de vise care îl făceau să plângă. flămândă. I se părea. — Parcă cine din noi n-a trecut prin asta?! vorbi din nou Ionel 65 . Era încă devreme. şi-apoi să deschidă ochii ca s-o vadă. IX Mitică Gheorghiu se întoarse de la Bârlad extenuat aproape bolnav. S-ar putea încinge o beţie faimoasă ceilalţi băieţi ar putea fi repede găsiţi. Au cerut cu toţii coniacuri la gheaţă. în care timp n-a ieşit decât o singură dată din odaia lui. şi niciodată Marcella nu-l certa în vis. Îi zâmbea. apoi. şi trenul nu putea fi cu nici un mijloc oprit. că l-a înşelat cu un pianist dintr-un jazz oarecare. Se plimbă mult pe stradă. student în Drept la Paris. Aproape că ura pe Marcella. Pe unul din ei îl cunoştea personal. intoxicat. — Hai să mergem. pe prietenul de la siguranţă care o îmbolnăvise. mă? Cu unul ca ăla. de dragoste. Nu s-a dus la slujbă trei zile. O visă continuu. dacă ar fi putut-o aduce în camera lui. pe bancher. de toate întâmplările de la Bârlad. de abia unsprezece. Prima zi a dormit tot timpul un somn greu. Sunt destule fete tinere şi vesele nu aşa ordinare. totuşi. Mitică se deşteptă cu o scârbă cumplită de sine. nu era aspră cu el nu era nici măcar tristă. vorbi cu greutate. să ţipe. alături de el. dacă ai şti măcar cât am iubit-o! Şi voiam s-o iau de nevastă. Ar putea arunca o sticlă în orchestră. s-o facă să sufere. parcă asta mai are vreun rol în ziua de azi? Dar când am aflat! Şi cu cine. Le povesti cu amănunte precise. şi povesti de asemenea o sumă de fapte imaginare pe socoteala Marcellei că ea l-a părăsit pentru bani. trimise o notă la bancă anunţând că vine a doua zi.

de a-i sili să fie şi ei brutali şi iritanţi. şopti ceva portarului. sigur: 66 . Prietenii erau puţin nedumeriţi. Eleazar era destul de ocupat la masa lui i se auzea şi glasul şi râsul. La câteva mese depărtare se aflau câţiva cunoscuţi. şi celelalte. dar nu putea rezista ispitei de a enerva oamenii de lângă el. Eleazar. Se înghesuiră anevoie în maşină. — Ce-ţi pasă?! Gheorghiu îşi dădea seama că ajunge încăpăţânat şi ridicul.Sergescu. dar zărind un taxi îi făcu semn să oprească. Apoi. După glas păreau foarte tinere. Dar nu putea uita că îi fusese prezentat chiar de către Ciutariu. — Asta aştept şi eu. întoarse capul fără să-i răspundă. pentru sinceritatea lui şi vorba lui brutală. parcă ar fi cântărit bine cele două frumuseţi apoi spuse. şi devenea tot mai nervos. — N-ai mai fost de mult pe la noi. m-aş linişti. Îşi apropie obrazul de al lui. E prea complicat. Se întoarse după vreo zece minute cu două fete fără pălărie. — Cel puţin ai cu vârf şi îndesat? se interesă celălalt prieten. Faptul că era prieten cu Ciutariu. Avea întotdeauna o revoluţie de propovăduit. izbucni Mitică chemând plata. eu nu mai am răbdare să se termine revista. o lămuri Mitică. apoi dispăru în gang. fără să scoată un cuvânt. vorbi aspru Gheorghiu. Mitică refuza să fie consolat. cu şalurile înfăşurate în jurul umerilor. de care începea să se teamă. dar faţa îi rămase tot înăsprită. prima durere. Dar nu se întâmplă nimic. Îi aşteptă deci privirile. Rudescu. cu râsul fără sens în care izbucnea din cinci în cinci minute. Am şi alte resurse. — Era mai frumoasă ca mine? Sergescu începu să râdă. Clipi din ochi. — Dragă. dar Mitică privi fata câteva minute la lumina bulevardului. Se opri în faţa unei case oblonite. care domina masa cu glasul lui puternic. — O iei înainte. şi când Eleazar îl salută. — Ce-ţi pasă? răspunse sec Mitică. Ajunseră în bulevard. Fata se alintă. Eleazar era cunoscut de publicul restaurantelor. Între alţii. Tovarăşii rămaseră în maşină. îl făcea acum odios în ochii lui Gheorghiu. Ieşiră din grădină. şi porniră în jos. Am fost şi eu odată amorezat în viaţa mea! Dar acum mi-a trecut. Poate că dacă m-aş bate cu cineva. îţi spun eu. şi traversară spre Dâmboviţa. Asta e nebun. — Unde mergem? întrebă din nou Sergescu. Era un fel de a-şi domoli nervozitatea absurdă care îl stăpânea. Maşina urcă pe Izvor. Mitică sună. şi bătaia pumnului. pe strada Sărindar. Mai înainte îl plăcea foarte mult. — Hai sictir! îi reteză vorba Gheorghiu. — Apuci acum la dreapta. prima dragoste. prietenul lui Jean Ciutariu. — Are să iasă bătaie. Nu se simţea de loc adolescent. Gheorghiu părea că se grăbeşte să ajungă undeva prin apropiere. Părea misterios numai ca să-şi necăjească prietenii. o reformă de promovat. spuse în glumă Sergescu. Începu să privească în grădină. Sergescu îl întrebă unde merge. Dar pe Gheorghiu îl enervau consolările acestea globale. vorbi una din fete. — Am fost amorezat. către şofer. al cafenelelor şi cenaclurilor artistice. Aprinse o nouă ţigară.

orgolios. cu ţigara fumegândă. vino să te sărut. răspunse fata. Fetele urcară încărcate cu pachete prietenii duceau sticlele. blondă. acolo. corect. şi tinerii începură să-şi privească atent tovarăşele. stătea timidă în mijlocul odăii. zâmbind. — Nu aşa de la început. d-ră? întrebă el foarte politicos pe cea blondă. — Vă aşteptaţi la o asemenea surpriză? Domnişoarele au fost în Anglia. te ştiu eu cum eşti. Îşi privea prietenii pe rând. Una din fete începu să râdă. — Don't look so silly! îi spuse cealaltă. plecând ochii în jos. — Sunteţi deci surori? întrebă Rudescu. Numai Mitică părea că nu se amuză destul de bine. fructe şi răcituri. cu alcoolul pe care Sergescu li-l servea prompt. îi spuse sărutându-l. Hai. dezbrăcaţi-vă. tare. fete probabil de familie bună. Marcella. aşezară pachetele. — La mine să veniţi numai după ce v-aţi dezbrăcat. mai ales. Şi am făcut şcoala primară. de rafinate. 67 . Blonda se codi. Dar am să vă cer un lucru: cel mai desăvârşit secret! Mă Sergescule. Apoi maşina îi duse la garsoniera lui Mitică. Toată lumea doarme la ora asta. Se trântise pe sofa. Cu timpul. fetele ajunseră foarte intime. care era mai înaltă. şi dădu drumul fetei din braţe. de figurile lor curate mai ales. Gheorghiu era încântat de surpriză. am să v-o spun altădată. ca să deschidă şi să lumineze. iar Mitică alerga înainte. vorbiţi cât vreţi de tare. Mitică începu să râdă.— Era ca tine. Tinerii se priviră unul pe altul. Au cântat romanţe englezeşti. zâmbi cea blondă. le spuse el. Hai. Mitică o prinse în braţe şi o sărută pe gură. — Şi eu sunt Marcella. pretutindeni. Cealaltă se apropie de Gheorghiu. Una din ele. au făcut şcoală acolo. — Unde aţi învăţat engleza. Sergescu desfăcu câteva sticle la rând. foarte mică. puteţi să dansaţi. Fetele şovăiră. liqueur. — Oricine e Marcella. d-le Gheorghiu. îi asigura el. Opriră în faţa unei bodegi şi cumpărară vin. — Marcella! spuse el. zău. întrerupse Gheorghiu interogatoriul care părea că stânjeheşte pe cele două fete. pe care le-o cerea Gheorghiu. cu părul roşcat. Erau fascinaţi de descoperirea lui Mitică două fete atât de drăguţe. Era puţin intimidat de purtarea lor. Cea blondă înlemni lângă perete. alintându-se. au dansat după gramofon. se rugă cealaltă. în timpul războiului. — E o chestie foarte complicată. chiar şi cea blondă. Vru să mai adauge ceva. — Un fel de verişoare mai mult. şi le făcea puţină curte. cu ochii aproape închişi. Plătise ei totul. făcu Gheorghiu filosofic. dar se răzgândi. Rudescu servi fetele cu fructe. Băieţii făgăduiră cea mai mare discreţie. Până atunci. Discreţia. pe care le poţi avea oricând. Ne-am născut la Devonshire. Hai să bem mai bine. Intrară cu toţii în cameră. uimiţi şi încântaţi în acelaşi timp. călcaţi şi. — Nu vă fie teamă. îi făcea să privească cu alţi ochi noua aventură.

— Hai. Marcella numărul doi. — Asta e. Observă că mica blondă îl priveşte puţin speriată. Deschise pe jumătate ochii. şi le sărută pe obraji. Gheorghiu ridică deodată capul. Crezuse tot timpul că se gândeşte la el. îmi ceream dreptul meu. ca nu cumva să slăbească tonul chiar pe placa aceasta. Toţi cunoşteau romanţa. dacă te-ai îmbătat. dar cum fetele râdeau destul de tare. cu oricine. plictisite. îmbufnat deodată. şi-am plecat. spuse Sergescu. pe fiecare cu un braţ. cântând. fericit. Perechile se opriră din dans. şi spuse răspicat. cu cămaşa descheiată la gât. Era foarte emoţionat. hai mai bine să bem câte un coniac cu porumbiţele astea. — Tu să nu te-amesteci. cu păr scurt şi gros. O aşeză. Dans tes bras. lăsându-i jumătate de craniu dezgolită. Prietenii ăştia ai mei pot să vă spună! Le sărută iar. — Marcella numărul unu. şi începură s-o fredoneze. — Hai sictir! o înjură Gheorghiu. Mitică îl privi deodată crunt. n-ai decât să ne arăţi uşa. exclamă el fericit. — Is he in love?. Suntem oameni politicoşi. parcă am fi la Devonshire! Eu am plătit! — Taci. adaugă după ce sărută pe cea roşcovană. şi-l repetă: — I-auzi. termină cu vorba. fără haină. întrebă cea blondă. Se ridică. care îi împărţea aproape în două capul o zonă luminoasă. se apropie de ea şi o luă în braţe. Cui nu-i place. — Dragă. scoţând şi mai bine în evidenţă această stranie şi precoce calviţie. ţepos. Mitică umbla prin odaie. Mitică închisese ochii. parca am fi la Devonshire! I se păru că spusese un lucru de mare haz. Dans tes bras. şi nu privea pe nimeni. pe care le-am găsit eu. — Iartă-mă. Îşi umplură păhăruţele. căci într-adevăr s-ar fi simţit atât de mică în braţele lui de vlăjgan. fredonând aceleaşi versuri de-acum. Blonda era în braţele lui Rudescu. Avea o poftă nebună de ceartă. cu poftă. pe un ton distins. n-am vrut să te jignesc! îi spuse el. şi le sorbiră pe rând. Iertaţi un porc beat ca mine! Am băut ca să uit dragostea. aşa cum îşi amintea din cele câteva luni de limbi engleză pe 68 . ne strici serata! interveni Sergescu. cu Marcella. je me sens si peti-tee. blând. căci râse singur. crescut neregulat. că pentru el îi strălucesc ochii. şi închise din nou ochii. că nu-i serata lui tat-tu. spuse el după ce sărută pe cea blondă. cu toată carnea lui dezgustată. Mitică zâmbi lung. şi alta întunecată. şi care au venit în casa mea. şi mormăia începuturi de vers. Dans tes bras. îi strânsese chiar mâna. Dar în fond. lângă gramofon. rezemându-se aproape cu bărbia de piept. Marcella. Gheorghiu se stăpâni încă o dată. Astea-s damele mele. nu e aşa? Ce să mai umblăm cu englezisme. învârti manivela cu furie. pronunţând corect. Lumina îi bătea chiar deasupra capului. d-aia am băut. plecase capul. şi văzu cele două perechi mai strânse ca la începutul romanţei. Revăzu terasa Lafayete unde ascultase ultima dată acest cântec. Se îndreptă către gramofon şi căută o placă. cu o frunte enormă. se trezi puţin şi se controla. des. şi se întinse pe covor. măi Mitică. roşcovana pe genunchii lui Sergescu.— Eşti un porc! râse fata roşcovană. Mitică prinse cele două fete. je me sens si peti-tee. Îl privea atunci în ochi. ca să asculte mai bine.

Hotărî atunci să se întoarcă acasă. râsete scurte. răcoroasă. şi lăsase numai două veilleuse. să dormim şi noi. Proştii nici nu şi-au dat seama că e Yale. Sergescu stinsese lumina cea mare. aproape dezbrăcată. căci nu-i putea zări nicăieri. Se îndreptă spre fotoliu şi începu să se dezbrace. căci se întâlneau rar. alta lângă noptieră aproape ascunsă. moncher. Au adormit au făcut dragoste şi-au adormit. Prietenii plecaseră. De altfel. obosit. oricât ar fi păşit el de prudent. în jos pe scări. O recunoscu în sfârşit era roşcovana. Trei zile după această întâmplare. cele două perechi se sărutau lacome. şi ceruse doar să se repete placa. dezgustat. Mitică. — Haide. Rămăsese în acelaşi loc. Mă întorc eu mai târziu. Pe Irina nu o cunoştea personal. Fetele se pregăteau să traverseze. Era una din fete. n-aveţi grijă. lăsată acolo din timpul petrecerii. îi amintea lui Gheorghiu o sumă de acte precise. Găsi uşa încuiată. îşi spuse el. la început încet. Se apropie de uşă. că am înnebunit aici! îl strigă Sergescu. Dar îi zări corpul gol. cu mâinile în buzunar şi ochii în pământ. până ce-şi dădu seama că s-a luminat de-a binelea. frăţeşte. Se auzeau din mai multe părţi deodată cocoşii. preliminariile erau trecute. Era un trâmbiţat care îl înviora. Se auziră chiţăituri. dacă trebuie să le urmărească sau să apuce în altă direcţie. Te-ai englezit! A la Devonshire. În cele din urmă. şi începu să rătăcească aşa. I am in Iove Toţi izbucniră în râs. Se deşteptă din nou roşcovana. haide. probabil. aşteptând încă. — Eu am o idee. cu amândouă braţele întinse către amândouă trupurile. ar putea cel puţin să 69 . şi nu l-au observat. tulburat. le spuse. Mitică. care va să zică? Fetele râseră din nou. tot întâlni o sticlă. Tot atunci au închis şi uşa. — Bravo. apoi din ce în ce mai tare. mai lungă. reflectă Mitică amuzat. pe covor. una deasura capului lui Gheorghiu. O luă apoi pe o altă stradă.care le urmase cu un profesor particular. exclamă Sergescu. termină odată. din excursiile iui de licean. îndreptându-se repede spre sofa. ca să poată savura mai bine emoţia aşteptării. Gheorghiu rămase câteva secunde nehotărât. şi că se întâlneşte cu măturătorii de stradă veniţi la lucru. Se culcă lângă ele. şi cu mai multă precizie. şi trecu pe dinaintea patului fără să aibă curiozitatea să afle care din fete se află acolo. În tot timpul acestei repetări. destul de vag de altminteri. care venea de foarte departe. când se scula înainte de zori. fără zgomot. alb mat. — Yes. Descoperirea şi interpretarea acestui amănunt îl bucură. Îi străbătu atunci gândul că prietena aceasta i-ar putea împăca. foşnete. Începu să bată. Dar Mitică nu spunea nimic. frate. Mitică Gheorghiu zări într-o seară pe Bulevardul Academiei pe Marcella şi Irina Piesa. Strada era pustie. Rămânea de văzut ce va spune Mitică. Gheorghiu zâmbi alene. Dar. transparentele erau trase şi n-a putut observa care din ele. auzi paşi de picior şi o mână bâjbâind la uşă. Se îndreptă spre colţul cel mai depărtat al străzii. din plecările lui în vilegiatură. Şi forma şi culoarea lui mată. Mitică deschise ochii. Când se termină a doua oară romanţa. Marcella Se uită în cameră. Porni cu mâinile în buzunar. Mă duc să mă plimb puţin. Ştia de la Marcella că sunt prietene. Tinerii le strânseră mai aproape. aprinse de alcool. — Haide. în faţa patefonului.

mai ales. domnişoară Pleşa. Nu mai găsea cuvinte. privind-o cu ochii lacomi. de prietenă. să-i spun. să-l primească o dată la ea acasă. cât de mult o iubesc! Aş fi vrut să fac ceva. pe care trebuie cu orice preţ s-o ducă la capăt. Gheorghiu se aprinse. continuă Gheorghiu. dar gesturile erau reci. că poate va lua masa în oraş. diformate de bătături. Începu deci să le urmărească. Vorbise repede. Dar trebuie să vă spun că acum ne-am certat. Privi în jos puţin stânjenit. m-a compromis. Irina era emoţionată. despre impresia excelentă pe care i-o făcuse tânărul. Dintr-o prostie. parcă ar fi aşteptat de la un singur gest al ei scăparea. de mătase. — Ştiu cât de bune prietene sunteţi. faţă de marmura rece a lui Dinu. Băiatul ăsta e nebun. aproape sărind. Alerga cu paşi mari. De fap. de a îngriji. — Atât de mult v-aş ruga. îşi spuse ea. Se gândi să o vadă chiar în seara aceea pe Marcella. fireşte. silind-o să le asculte. Nici nu mai îndrăzni să-i povestească de întâlnirea de pe bulevard. Irina citi această patetică scrisoare aproape nevenindu-i să-şi creadă ochilor. I se păru că nu o simplă întâmplare i l-a scos în cale pe Gheorghiu că i s-a indicat o misiune. V-am zărit în tovărăşia prietenei mele. vechea sa patimă de a consola. Marcella. În timp ce-i mângâia părul. cu puf roz la vârf. cât pentru amintirile pe care le împrospătau asemenea mărturisiri. mai fardată. O rugă să intervină pe lângă Marcella. căci se întorsese cu faţa spre el. O zări o clipă avea figura mai puţin mobilă dar mai fragedă. după Irina. după cum aranjaseră prin telefon. Gheorghiu începu să alerge pe bulevard în sus. de mamă. Marcella se dusese la Jean Ciutariu. şi i se răspunse că domnişoara încă nu s-a înapoiat. nu atât din cauza deznădăjduitei înflăcărări a lui Gheorghiu. — Vă rog să mă iertaţi.transmită Marcellei câteva cuvinte din partea lui. începu el timid. Îi spuse că îl cunoaşte. Ea nici nu ştie cât de mult sufăr. — Am să-l împuşc! ţipă brusc Marcella. Îi telefona. acum? ce mă fac? gemea ea. în care bătrânul Dumitraşcu îi vorbea despre vizita lui Gheorghiu. A plecat acasă cu o exaltare nouă. şi s-a îndreptat spre staţia de tramvai. ca să nu pară ridicul. observă că Marcella era în picioarele goale. pantofii de casă. însă. Nu ştiu ce să fac. — Ce mă fac. că îi vorbise de ei chiar Marcella. Îl ajută Irina. Irina încercă s-o mângâie. la o distanţă destul de mare. false. Când se apropie. dar mustrând-o că nu le-a spus nimic şi că s-a logodit prin surprindere. poate să-i scriu. A găsit-o plângând. cum se ducea în fiecare seară. Altminteri n-aş fi avut curajul. Nu a putut-o întâlni decât a doua zi. şi că avea degetele răsucite. Se regăsise în suferinţele lui Gheorghiu îşi regăsise. Marcella era scuturată de plâns. de mult. Ar fi putut să-l vadă. încălzit. Tramvaiul veni repede. Gheorghiu simţi o căldură bruscă năpădindu-i pieptul. o întrerupse el. cu toate eforturile ei de a se emoţiona. În Irina se treziră toate sentimentele caritabile de soră. Cele dintâi luni ale iubirii. m-a făcut 70 . încetini pasul. îi alunecaseră pe covor. ochii lui întotdeauna pierduţi în contemplarea unor lucruri nevăzute Irinei. S-a dus s-o ia de acasă. Fetele au mers împreună până aproape de statuia Take Ionescu. Nu fusese văzut. Primise chiar atunci o lungă şi caldă scrisoare din Bârlad. şi vinele groase în jurul gleznei. gata să aibă o criză de nervi. dacă se poate. dacă mă prezint astfel. să o convingă. Marcella s-a despărţit apoi. şi am îndrăznit. de a se devota.

şopti Marcella. Nu-ţi mai spun cât de încurcată am fost. ori e nebun. — Nu e nici un răspuns. Irina nu se putu abţine să n-o găsească dizgraţioasă. Mitică Gheorghiu. — Nu-ţi pune prea mult ruj. o sfătui ea. şi se supără din orice fleac". Se emoţiona ca un licean. Ionel Sergescu". Mâncăm la Modern şi te aşteptăm. de la misterioasa casă din Devonshire. — Lucru nu e prea grav. fără să ştie ce să facă. O dată a aşteptat-o până târziu noaptea. Când se hotărî să traverseze. Evident. şi le cunoşteau într-o versiune prin care Gheorghiu ieşea de-a dreptul ridicol. — Nu-l iubeai de loc? o întrebă. Când citi rândurile Irinei. La clubul său sportiv nu mai călcase câteva săptămâni. o îmbătrânea. ca să dai de bănuit. în faţa unei asemenea surprize. cumplit: Marcella se depărtase iar. „Scumpe Mitică. căci ştia că cei de la Bârlad vor anula toate posibilităţile de împăcare. în lunga lui spovedanie. cu mâinile în buzunare. Şi gâtul i se îngroşa. Ştia că găseşte acolo exact lucrul de care avea nevoie să fie mustrat. ca să spună ceva. Le scrii celor de acasă că ai stricat logodna. o scurtă scrisoare: „Stimate d-le Gheorghiu. Nu aşa. primi a doua zi printr-un comisionar. Yours. etc. Probabil că o adusese Ciutariu acasă. să i se ofere planuri mari pentru viaţa pe care trebuia să şi-o organizeze. să se fardeze. Omul ăsta ori e vicios. şi alergă după el. vorbi Irina. De câte ori avea răgazul. ori pe la Ciutariu. Dacă nu poţi veni. — Îl urăsc! gemu Marcella. pe la două. când era înecat de hohote." Gheorghiu sperase neînţeles de mult în intervenţia Irinei. în zilele următoare. Am înnebunit amândoi. întrebându-se dacă n-ar fi mai bine să se ducă la părinţi.de râs. să fie umilit. Porni apoi. împotriva tuturor. spre casa părinţilor. să se îmbrace. în capotul de mătase ieftină care îi desena prea precis formele. ia cauzat nefericitei mele prietene câteva ceasuri cumplite. evidenţelor. O scrisoare primită de la Bârlad. deodată. cu o maşină. care aştepta de la Irina un telefon la birou. Rămase deci în faţa porţii. Nu ştiu cum vei înţelege d-ta să repari această gravă nedelicateţe. se întrista. Prietena mea mi-a comunicat câteva lucruri uluitoare despre d-ta. Cum l-aş fi putut iubi! Nu l-am putut iubi niciodată. văzu un comisionar intrând în gang. Plânsul o urâţea. se înţelege. dă-ne numărul precis şi strada cu nume şi prenume. am renunţat să-ţi mai pledez procesul d-tale pasional. unde să se ducă. renunţând astă seară la o companie mai frivolă. Cu stimă. Gheorghiu citi repede biletul şi-l rupse enervat. unde se pare că d-ta te-ai prezentat drept logodnicul ei. A văzut-o venind. Ieşi din casă. — Dar sunt atât de palidă. trimite adresa exactă prin comisionar. Mitică trecea prin faţa casei Marcellei. Poate i-a scris Marcella. Irina îşi aminti: „în sufletul ei mă iubeşte. Irina o ajută să-şi ia baia. dar e capricioasă. deprimat. Nu-i mai rămânea nimic de făcut decât s-o fure. S-ar fi mulţumit chiar numai s-o zărească. mai târziu. Sperase fără nici un motiv. Gheorghiu stătuse ascuns lângă un gard 71 . Marcella îşi ceru voie să se întindă pe canapea se simţea extenuată. Asta. Comisionarul avea într-adevăr o scrisoare pentru el şi aştepta răspuns. Aşa parcă îi spusese Gheorghiu. cu paşi mari şi grei. ca să se aprindă lumina în odaia ei. toţi de acolo cunoşteau întâmplările cu Marcella. Cele două fete rămaseră câteva ceasuri împreună.

fără nici un gând. palidă şi cu ochii speriaţi. Fumase ţigară după ţigară. De câteva ori. mai ales la cele de seară. să-şi mute nepotul la un serviciu auxiliar. Anicet avea lecţii. De cele mai multe ori. O singură clipă. dar trecu înainte. în pofida căldurii. la câţiva paşi în faţa lui. şi după ce zări lumina aprinzându-se în odaia ei. până la plecare. care îl deprimase în cea dintâi vizită. cu paşi împleticiţi. în atâtea ceasuri petrecute împreună. cei doi prieteni nu se mai vedeau deloc. sau se plimba pe străzi. dar în care nu-şi găsea nici o cădere să se amestece.vreo patru ceasuri. iar a doua zi n-a mai simţit nevoia să-i mai povestească aventura. În ultimul timp. până ce gura îi ajunsese amară şi începuse să-l doară capul. nu şi-ar fi putut lăsa mama singură în Bucureşti. Fu cuprins de o silă nespusă. Sfârşiseră. adunând cu grijă bucăţelele într-un jurnal şi ducându-se să le zvârle chiar el în cutia de gunoi a clădirii. de altfel. Până atunci. dar suferi cumplit. rămânea închis tot timpul în odaia lui. deşi ştia că va fi refuzat. puţin obosiţi de vehemenţa cu care se consumaseră. Alexandru găsise pe d-na Anicet singură. Izbutise. putea să-şi rezeme picioarele de perete şi să azvârle scrumul ţigărilor pe. chiar Irina. Petru şi Alexandru s-au întâlnit zilnic. O întâlni o dată pe neaşteptate. unde nimerea. Alexandru venea în fundătura Mătăsari. după întâmplarea neaşteptată din vila Ticho Brahe. i se întipărise acum mai viu. În acea seară se duse direct acasă şi bău până târziu mai puse o dată placa „Dans tes bras" şi apoi o sfărâmă. tot ce aveau de dat şi de luat unul de la altul. Erau atât de aproape unul de altul încât nu mai aveau timp să se retragă. calm. Erau lucruri pe care le înţelgea. — Am o groază de lucruri pe cap. Alexandru începu de abia atunci să vină regulat la mese. Într-o singură seară ar fi vrut să fie împreună cu Alexandru. Gheorghiu o văzu cum se albeşte la faţă şi cum pasul ei şovăie. iar Petru despre Nora. şi să aplece o ureche atentă la discuţiile din familia Pleşa. Când auzi maşina oprindu-se în faţa casei era gata să se repeadă şi să se ia la bătaie cu însoţitorul Marcellei. Unchiul Dem izbutise să înăbuşe scandalul cu sinuciderea domnişoarei Panaitescu. mai adine. Se ferise totuşi să pomenească ceva lui Petru despre tânguirile d-nei Anicet. şi cum vara aceasta erau mai săraci ca întotdeauna. căci figura Marcellei. fericit că nu mai întâlneşte în mizeria din casă şi acel uşor miros de alcool. Dar se întorsese acasă destul de târziu. Invitase pe Petru să vină cu el la Movilă. Petru era mulţumit de formula cu care se despărţiră pentru toată vara. în afară de ceaiurile petrecute cu Petru. Se stăpâni cu greu. de asemenea. porni spre casă. putea să întrerupă conversaţia ca să se aşeze la pian. X Timp de aproape două săptămâni. Alexandru evita să vorbească despre Viorica Panaitescu. i-a spus Alexandru. Le răbdase totuşi cu mai mult respect şi dăduse dreptate d-nei Anicet cu mai multă căldură. În lungile lor discuţii. gândeau toţi ai casei. şi ascultase aceleaşi tânguiri pe care le cunoştea. privind-o în ochi şi totuşi prefăcându-se că n-o vede. I se părea destul de stupidă. căci la el în cameră Petru se simţea mai bine. însă. dimineaţa. Fu destul de mândru de această stăpânire de sine. „Îl mustră conştiinţa". scuipând des. unde 72 . Au simţit amândoi că încep să vorbească la întâmplare.

mărturisi ea. pe care le afectau anumite fete. la un picnic cu automobilele. adăugă ea repede. şi cum tot ea a fixat întâlnirea în oraş. din ziua întoarcerii sale. Irina nu-şi putu stăpâni o privire recunoscătoare. — Aşa pretindea el. Într-o seară. Deşi şi tu ai nişte prejudecăţi absurde împotriva dragostei. şi atât. S-au văzut mereu după cursuri. Avea nevoie de o „prezenţă". ştii. a doua zi. Povesti cum l-a invitat singură pe Dinu la dans. Dar vărul său continua s-o privească. — Foarte bine faci. Eu nu spun nimic îl las să gândească ce vrea. exclamă Irina pregătindu-se să plece. — Fireşte. Dinu era îndrăgostit pe atunci de Felicia Baly. Dinu nu se hotărâse încă să vină la Movilă. când au întârziat amândoi de vorbă în chioşc. ai să vezi ce om extraordinar este. — Mi-am dat seama că-l iubesc. Suntem doar de aceeaşi vârstă. exclamă însufleţită Irina. Pretinde că nu şi-a încheiat studiile. Ai să vezi ce bine am ales. — Trebuie neapărat să-l cunoşti şi tu. Îi fu ruşine să termine fraza. — Cu tine mă înţeleg mai bine. adăugă Irina. — Deşi. Aştepta ca Alexandru să observe această subliniere. că e prea tânăr. sau printr-un simplu capriciu. dar Irina o convinsese că nu trebuie să-şi păstreze severa ei răceală faţă de un tânăr chinuit de remuşcări cum era Alexandru. asemenea cuvinte apăreau de-a dreptul ridicule. Restul n-avea nici o importanţă. şi fără nici o pretenţie. afară din oraş. Dinu era în ultimul an la Politehnică „Îşi dă proiectul la toamnă". — Ai să-l cunoşti şi tu. Îi povesti cum l-a cunoscut acum un an. Nici nu mă gândesc mai departe. că-l iubesc. Toţi băieţii erau pe vremea aceea îndrăgostiţi de Felicia Baly. vorbi ea repede. de un prieten. cu un cochet dispreţ. ce absurde obstacole întâmpin. — Mama ştie numai un lucru. şi s-o aprobe. şi limbajul direct în materiile sexuale. mărturisi ea. aşa cum îi făgăduise de astă iarnă. Dar dacă ai şti câte greutăţi. dar rostite de Irina. i-am cedat repede. deşi sunt alte atâtea stupidităţi care o copleşesc. D-na Pleşa rămăsese tot atât de neînduplecată. Făcu câţiva paşi şi se opri chiar lângă Alexandru. fără să spună un cuvânt. până la miezul nopţii în odaia lui. Rămânea şi ea. şi ea se prefăcea că nu observă nimic. Irina veni în odaia lui şi-i ceru voie să stea puţin lângă el. în general nu-i plăcea acea banală frivolitate. ca să petreacă două luni împreună. Ştiu că îl iubesc. Era gata să plângă. Alexandru o privi zâmbind. preciza Irina exagerând tonul de nepăsare şi frivolitate. câteodată. Îşi aminti brusc de mărturisirea lui Alexandru. şi avea o sumă de lucruri de învăţat. Şi am înţeles că nu s-ar împotrivi. minunându-se cu cât sârg lucrează. Alexandru nu ştia nimic despre acest Dinu Paşalega. Mi-a plăcut de la început şi mi-am spus: de ce oare nu s-ar îndrăgosti de mine? Irina povestea cu un glas pe care încerca să-l facă neutru ca şi cum toate lucrurile acestea s-ar fi petrecut la întâmplare. 73 . la o eventuală.putea avea concedii lungi şi repetate. adăugă Irina.

cu pod şi şopron încăpător pentru avionul lui. pe deasupra. cu mâinile puternice şi tăbăcite. tăioasă. ca să poată râde din inimă. Ştia însă prea multe despre d-l Paşalega. cina cu bătrânul în astă seară. dar de astă dată Irina nu avea prea multe de spus. rugător purtând asemenea cuvinte. E tatăl lui Dinu. Îl cunoştea destul de vag. că ştie chimie. crescut la Zurich. Avu o noapte tulbure. Apoi. peste veacuri. O asemenea confesiune ar fi trebuit să provoace o sumă de întrebări din partea celuilalt. de lucrător. Am descoperit. fătul meu are o misiune mare de îndeplinit în lumea asta. şi s-o aprobe câteodată cu un gest. dar cu o cumplită îndoială în suflet. venit. Ştia că pusese pe Dinu să jure. Dinu începu să povestească viaţa acestui prieten de-al tatălui său. bătrânul Paşalega. cu umerii gârboviţi. îl iubesc şi mă iubeşte. plin de surprize. Dar e atât de naiv. ştii. că-şi va închina viaţa realizării visului său: avionul „Tudor Vladimirescu". Se simţea tristă. un oarecare Steriu. adăugă ea. vorbeşte frumos despre muzică. Numai glasul era cald. — Greutatea e însă în altă parte. om foarte bogat pe vremuri. nu se întâlnesc. într-o casă din Dealul Spirei. hei. flămânzi. Chiar după moartea lui. e şi patriot. Nici nu ştia dacă tatăl său îi va da vreodată voie să se însoare. Alexandru întâlni pe Dinu. din tinereţe şi până acum. E dintr-o familie veche şi bogată. câteodată surprinzător de trişti. căsătorit din dragoste cu o lăptăreasă şi plecat de tânăr în Brazilia. Deocamdată mi-e de-ajuns. scoşi şi mai bine în evidenţă de o ascetică slăbiciune. O figură de inginer. enervată. Simţea că sufletele lor nu comunică. înalt cu faţa osoasă şi totuşi foarte tânără. numai ochii păreau nelalocul lor în acest chip voluntar şi viril: ochii melancolici. Câteva zile în urmă. din Moldova. Alexandru. reveni Irina. ca şi ea. măreţia geniului românesc". Dar. dimpotrivă. citeşte şi latineşte. şi cu prietenul său. N-o să aibă timp nici de culcuş. în săptămâna când a rămas văduv. cum spunea el. Şi totuşi s-a însurat cu 74 . în vizită căci bătrânul locuia singur. Dacă aş fi sigură că mă iubeşte puţin în felul meu. — În sfârşit. Avea o faţă brăzdată. Dinu i-a mărturisit cât e de legat prin acest jurământ. nici de păcat". într-o zi. dar nu izbuti. mie puţin îmi pasă. — Visul lui. Are un fel de sistem foarte complicat de apărare naţională printr-un aeroplan robot. nu putea uita glasul cu care Paşalega îi spusese de mai multe ori „fătul meu. îi lăsase cu limbă de moarte să ducă la bun sfârşit acest „grandios monument. Alexandru nu ştia nici despre el nimic. cu pomeţii osoşi. Un glas blând. Alexandru. Aveau două ceasuri libere. inginerul care vrea să construiască un avion. Îl văzuse de mai multe ori în odaia lui Dinu. pe care l-a numit „Tudor Vladimirescu". Dinu să se plimbe la întâmplare pe străzi. Irina plecă zâmbind. Au pornit câteştrei Irina. Dinu trebuia să se ducă în Dealul Spirei. Închipuieşte-ţi un avion „Tudor Vladimirescu". îşi încheie Irina descrierea. — Este un om interesant.Încercă să râdă. aproape regretând că-i spusese atât de multe lui Alexandru. ca să se ocupe cu plantaţiile de cafea. cu fruntea dreaptă în care erai îndemnat să citeşti numai cuburi şi pârghii. Nu-i plăcuse privirea lui vitregă. Un bătrân înalt. rece. moale glasul lui Dinu. care va arăta lumii întregi. Irina încercă iar să râdă. de aceea se temea atâta de el. Se îndreptase din nou spre uşă. se mulţumea s-o încurajeze cu privirile. Pentru că nu vorbea nimeni. a fost să construiască un avion. recunoaşte şi Dinu. E puţin maniac. Era un tânăr bine legat.

Alexandru tresări. şi se află alături de iubitul ei. dar o înspăimântau umbrele acelea prea vii. ca şi cum n-ar fi observat prezenţa celor doi de alături. care încearcă să spună prostii şi naivităţi fermecătoare. Adrianei nu-i plăcea deloc să iasă noaptea din casă. când sunt siliţi să stea laolaltă fără voia lor. Ridică ochii şi privi pe deasupra caselor. nu cred că poate exista altceva pe lume. ci miliardar. Erau acolo o sută de mii de franci aur. Au vorbit despre aur. nimic. — Ai vrea să fii bogat. şi se controla. reci. vorbi Alexandru. reflectă Alexandru. şi îi era teamă să nu fie observat. arhimiliardar! Nu există altceva pe lume. o înspăimântau mai ales zgomotele surde. cum era cerul la Rio de Janeiro? Dinu ezită. — Ah. — Steriu spunea un lucru de care mi-aduc aminte întotdeauna cu emoţie. ca despre o femeie. Spunea că debarcase cu o sută de mii de franci. şi suspinele pe care le auzea de jur împrejur îndată ce cuteza să pătrundă adânc între pomi. o stare extraumană. 75 . adăugă privind zâmbitor către Irina. peste cinci milioane în valoarea de astăzi. în monede de aur. să fie numai ai tăi! adăugă Dinu. — Cum era cerul? Spune. Dinu vorbise pasionat. Spune ceva despre cer. — Ce-mi pasă de greutate? vorbi Dinu brusc cu un glas aspru. cum se poartă un sac cu mâncare sau cu fructe. Probabil pentru că e îndrăgostită. şi foşnetele. — De ce numaidecât la Rio de Janeiro? răspunse Alexandru. De fapt. tu ai vrea să fii acum la Rio de Janeiro? întrebă Irina. până ce s-a apropiat ora despărţirii. Ce prostii vorbesc trei oameni inteligenţi. — În afară de dragoste. să poţi avea atâţia bani.prima fată pe care a avut-o. Anişoara se simţea foarte singură îndată ce cădea noaptea. şi-l purta aproape în glumă. Este atât de frumos şi aici. d-le Paşalega? Dinu îl privi mirat. A observat apoi că muşchii îi atârnau ca nişte frânghii descusute. să ştii că porţi într-o singură mână atâţia bani. — Alexandre. Dar sărăcia e umilitoare şi când iubeşti. Se închidea în odaia ei. visător. — Probabil foarte albastru. Mi-a spus atâtea lucruri despre Rio de Janeiro. poate că îl dispreţuia pentru vorbăria lui. vorbi Dinu. Irina vorbea în neştire pentru că cei doi tineri nu spuneau aproape. căci zâmbi. Se întrerupse brusc şi privi puţin încurcat pe Alexandru. Irina îi strânse nervos braţul. ca nişte frânghii descusute. Să poţi avea un sac cu cinci milioane de lei. A umblat aşa câţiva kilometri. rămâneau izolaţi. Se prefăcea atunci că sacul în care îi ascunsese era uşor. ca o mare. Se opri. fără nici o comunicaţie între ei şi senzaţia aceasta inconfortabilă o exaspera. — Cam câte kilograme de aur era acolo? întrebă Irina. I-ar fi plăcut să se plimbe prin parc. Irina avea ochii plini de lacrimi. Clătină capul. — Nu bogat. E o stare de larvă. Părea o fetiţă care se afectează. Continua să se gândească la ceva tulburător. Aşa am auzit şi eu un cer foarte albastru. prenaturală. N-o recunoştea. cum spunea nu ştiu cine. Simţea foarte precis că nu-l ascultă. şi citea până târziu sau se certa cu maică-sa. o lăptăreasă germană. Într-adevăr. să se asculte şi să se prefacă încântaţi de cunoştinţă. atâta putere.

o înspăimântau noaptea parcă le creşteau pelerini şi aripi. D-na Lecca s-a dus de astă dată să se culce. ca şi cum ar fi gemut un om. De atunci bea regulat ca şi restul familiei. când a împlinit 14 ani. D-l Lecca de abia acum află că mama şi fiica au fost supărate. şi Liza o invitase să vină şi ea. fără să fie atins. iar slugile se culcau devreme. Adriana. Anişoara a rămas singură în salon. Trebuia să se pregătească repede chiar a doua zi era plecarea. unde se înălţa movilita cu liliac sălbatic. D-l Lecca îşi pofti familia în salon.Anişoara rămânea singură. îndrăzniţi să luaţi acest pahar din mâna mea. cu sticla prăfuită ţinută într-un şervet de pluş galben în mâna dreaptă. îndrăzniţi să luaţi acest pahar din mâna mea. — Doamnă. Toţi se ridicară de la masă bine dispuşi. La orice zi mare. De câţiva ani. aprindea toate luminile. cu pieptul aplecat întreg pe pervaz aşa nu îi era frică ştia că oricând poate aprinde lumina. cu pas măsurat. Am vrut numai să te necăjesc. domnişoarelor şi scumpele mele fiice. şi toţi se retraseră astăzi parcă mai repede ca de obicei. în primejdie de a fi înghiţită de întuneric. îndată ce se sfârşea masa de seară. mâinile d-lui Lecca tremură prea tare. Trebuia totuşi să se resemneze şi să privească de la fereastră. ca unsă cu argint viu. deşi s-a împăcat cu maică-sa. Anişoara se simţea izolată. să văd la cine ţii mai mult. scumpa mea. La masă. Paharele de abia sunt umplute până la jumătate. ziua de naştere a câtorva astronomi iluştri. ci asista numai la ceremonie. şi nu şi-au vorbit atâtea zile. sau la o prietenă. Şi astă seară. pietrişul scârţâia singur. în cămaşa de noapte. şi trimitea să aducă din pivniţă o sticlă de Porto. parcă scoarţa lor rânjea şi chicotea. S-a luat atunci după d-l Lecca. Era un vechi ritual al familiei. singură. Primul pahar l-a primit cu puţini ani în urmă. deodată. sigur. D-l Lecca se retrăgea în biroul său de lucru. onomastică sau sărbătoare. din colecţia moştenită şi agonisită de el în tinereţe. ţinându-şi răsuflarea. trunchiurile trosneau altfel decât în timpul zilei. Privea atunci cu emoţie cum tatăl se îndrepta spre fiecare. prinsă în braţe de arbori. Cearta a durat câteva zile. de când încă nu avea voie să guste din Porto. domnişoarelor şi scumpele mele fiice. înainte de a se ridica de pe scaun. în care timp Adriana nu scotea un cuvânt cât durau mesele. chiar pe aleea principală. L-a văzut cum străbate odaie după odaie. pe lângă trunchiurile cele mai groase. bea însă numai în asemenea împrejurări. fără să se ciocnească de mobile prin 76 . Adriana nu vorbise deloc. acolo în miezul parcului. oricând poate alerga în braţele mamei. şi să pătrundă emoţionată. a plecat totuşi imediat în odaia ei. La zece metri depărtare de casă. cercetând efectele de lumină artificială asupra ultimelor ei pânze.Doamnă. La o prietenă ca Liza. d-na Lecca îi spuse râzând. d-na Lecca trecea în salon. Se plănuise o excursie în Munţii Făgăraşului. la maică-ta cea bună. Aceşti copaci atât de prietenoşi în timpul zilei. — Poţi să te duci. pe care le fixa unul din cei doi soţi d-l Lecca îşi chema familia în salonul cel mare. cu paharul întins în mâna stingă. Anişoarei i-ar fi plăcut atât de mult să aibă pe cineva alături de ea. Masa se sfârşise la zece. În copilărie. Anişoara cunoştea formula aceasta de foarte multă vreme. fireşte. i se părea ceremonialul mult mai misterios şi mai fascinant. dar şi în alte zile fericite. pe oricine. oricând. Dar d-na Lecca nu voia cu nici un chip s-o lase. Totul se schimba în jurul ei iarbă lucea. —.

la o asemenea oră. pătrundea până la el ochii Anişoarei. de pe birou. şi se oprise în mijlocul biroului. şi se prefăcu că o citeşte. — N-aş vrea să te deranjez. vorbi ea încet. cu oarecare greutate. răspunse ea. Dar. — Ce-i. înainte. papa. Dădu cu ochii de Anişoara. fetiţa mea? Anişoara nu răspunse nimic. care rămânea întotdeauna pe birou. originea documentului copiat şi trimiterile la toate volumele unde se găsea reprodus şi discutat. Nu înţelegea însă nimic. p. deşi îl urmărise la câţiva paşi numai. Anişoara strivi un început de lacrimă. Tresări aşa cum stătea fata. Zâmbise cât se poate de dulce. Nici nu-şi observă fiica. — N-am nimic. Omnem nostram possessionem. Nu obişnuia să vină nimeni. Este vorba de catari. Ar fi trebuit să răspundă ceva să spună. că e singură. adaogă Anişoara cu mai multă siguranţă în glas. Lucrează. Cum ar fi putut să-i spună că ar vrea să se plimbe în parc. care se rotunjea pe nesimţite la colţul ochiului. Nopţile nu făcea decât munca de clasificare a documentelor pe care le adunase asupra cavalerilor teutoni în special.semi-întuneric. că îi e aproape frică? — Venisem să te văd.Ce e cu tine? o întrebă el deodată. poate s-o mângâie. Se apropie de birou. Franţei. Îşi scoase ochelarii şi batista albă de la buzunarul jiletcii. şi după ce a aprins lampa mare. părea o arătare nefirească. ca să-i şteargă. mediolanensis. D-l Lecca deschise încet un dosar care se afla pe birou. Luă din nou copia documentului din dosar. „Fetiţa mea scumpă". dar era totuşi extrem de încurcat. Anişoara se aşeză pe scăunaşul de piele de lângă biblioteca turnantă. în biroul lui de lucru. şi asupra tuturor ordinelor religioase militare în general. D-l Lecca roşi nu se aşteptase deloc la o atât de stranie mărturisire. începând iar să-şi frece. aproape paralizat. — Oh. să-i spună un cuvânt bun. mâinile. Pupilele arătau acum mai mari şi mai strălucitoare. înaltă şi palidă. Nu ţi-e somn?. Ar fi vrut să facă ceva. ridică o filă şi o apropie de lampă. s-a aşezat cu luare aminte în fotoliu. Mi-era dor să te văd. aşteptând parcă să fie văzută ca să îndrăznească a vorbi. cu mâinile aduse la spate. — Ai nevoie de ceva Anişoara? Fata dădu din cap. cum amnibus hominibus communem habemus. se înţelege. frecându-şi mâinile osoase şi albe. A ajuns în bibliotecă. cu abat-jour de sticlă verde. Landulfi Hist. 77 . până acum. prin boarea luminoasă a lămpii verzi. întrebările ei nespuse şi neînţelese. de plidă. Zvârli ochii la sfârşitul documentului extras. —. exclamă el cu oarecare greutate. păstrându-şi mâinile la spate. Dar se mulţumi să zâmbească încurcat. apărută răzbunător în mijlocul bibliotecii. de acei eretici medievali din Italia şi Sudul. atât D-l Lecca nu observase altceva. să se ridice de la birou şi s-o mângâie pe obraji. D-l Lecca se aşeză în fololiu. Îmi dai voie să stau puţin lângă tine? — D-l Lecca avu un gest de plăcută surpriză. prezenţa ei. la la!. dar nu îndrăznea. D-l Lecca rămase în picioare nu ştia ce trebuie să facă. D-l Lecca se ridică din fotoliu. să nu-şi piardă cozile jiletcii lungi şi negre pe care o purta. privindu-l cu ochi foarte trişti. apoi căută repede într-un repertoriu alfabetic legat în piele neagră. te rog. 65.

de plidă. papa. — Adriana pleacă astăzi. D-l Lecca tresări. şi că trebuie neapărat comunicat tatălui. întâlni în salon pe Adriana. apoi din nou două degete. În orice caz. fără să se mai uite înapoi. o dădură ciudată năvălindu-i spre cap. — N-are să-ţi fie frică să dormi singură. Se privea cu atenţie părea că jocul acesta nevinovat îl amuză. dar deloc. Se întâlneau pentru întâia oară de la aventura lui după furtună. Lecca recunoscu. Dar apropierea fetei îl tulbura. aproape poruncitor. şi l-a îmbrăcat apoi cu haina ta de casă. — Nu papa. etc. — Ţi-e frig? întrebă d-l Lecca. A doua zi. Dar pe Anişoara n-o mai interesa discuţia nădăjduise o clipă că s-ar fi putut petrece altceva. Nu-şi putea desprinde ochii de pe ceafa pe care o vedea acum 78 . de atunci. se schimbase. trebuie. senzuală şi mentală în acelaşi timp. şi tremură. în fiecare noapte. fără motiv. — Ţi-a spus mama că l-am îmbrăcat pe d-l Anicet cu haina ta de casă? I se păru că faptul acesta este extrem de important. scăpă astfel de prezenţa tulburătoare şi neînţeleasă a Anişoarei. Am tresărit aşa. privind cum Anişoara traversează cu paşi uşori biblioteca. D-l Lecca o sărută. — Plouase tare. Acum poţi să vii. Dar acum trebuie să vii. Glasul ei. şi pentru că era ud până la piele. vezi. să vină una din fetele lui. D. va trebui să fie cu ea. văd că nu poţi lucra când sunt eu aici. Petru nu ştiu ce să răspundă. D-l Lecca o privi cu e surpriză prefăcută în fond. de nerăbdare. că tatăl ar fi putut să o întrebe altceva. Petru venind la lecţie. după plecarea Adrianei? o întrebă d-l Lecca. — Noapte bună. ceva la care putea în orice caz răspunde prin cuvinte. cu o prefăcută părere de rău. târziu. apucându-i capul cu amândouă mâinile. să spună ceva. Îi susţinu totuşi privirea. nu mi-e frig deloc. privindu-se pe deasupra lămpii. de frică. nu ţi-a spus!. într-o excursie. Te-am aşteptat în fiecare noapte. glasul acela impersonal pe care îl întrebuinţa când cerea un bilet de tramvai. ştia prea bine asta. şi i se păru că îl priveşte dispreţuitoare. ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Te las. Ceru lămuriri cum de s-a întâmplat asta? n-a răcit cumva Anicet?. Ar fi vrut să se scuze. de plăcere.Ainşoara se apropie de birou. Îi făcu semn să înceapă. Îşi apucă fruntea şi şi-o rezemă în palma dreaptă. Rămaseră amândoi tăcuţi. vorbi fata. de obicei timid şi rugător. acum o tulburare stupidă. — Oh! nu! exclamă Anişoara cu o căldură neobişnuită în glas. Închise puţin ochii. Simţi o emoţie bruscă. Căci nu va dormi singură. apoi trei. ca să spună ceva. mama l-a trimis să facă duş. dar era încântat că Anişoara găsise ceva de comentat. şopti Anişoara înainte de a începe lecţia. şi începu să-şi mişte încet degetele pe coperta de piele neagră a repertoriului întâi două degete. că nu ştia nimic de această întâmplare. Petru va fi cu ea. D-l Lecca zâmbi. să vină singură şi să-i ceară să fie sărutată. continuă aprinsă Anişoara. Uite. Nu i se mai întâmplase niciodată asta. nu înţelegea nimic. devenise ferm. Ar fi vrut să-şi păstreze tonul lui sec de profesor. dar Anişoara se apropie de birou şi-i întinse obrazul.

că e împins la aventură nu din voia sau nebunia lui. bâjbâind cu mâinile ca să nu se lovească de ceva. că e numai a lui. Când intrase în odaie. Fata îşi răsuci repede trupul pe scăunaşul din faţa pianului. Aşteptă al doilea tramvai în centru. Anişoara îl zărise şi se dădu la o parte astupându-şi cu palma un ţipăt. sărutările Norei nu-i spuneau nimic. Îşi alunecase mâna pe pieptul lui. muşcându-şi buzele ca să nu înjure tare întârzierea. că nu a fost niciodată a altuia. repetă ea în timp ce cânta. Când se apropie de vilă. Îl irita impresia că ascultă un ordin. deşi ştia bine că nu poate fi văzut de nimeni. îi şopti ea. chiar astă-seară. Grăbi pasul şi se apropie de zid. Ceasurile erau aproape douăsprezece. O prinse de cap. Pe Nora n-o sărutase aproape deloc. mângâindu-i muşchii. Înainta încet pe sub pomi. Deschise portiţa dintr-o zmucitură. îşi luă cheia de la intrare. şi o sărută pe gură aspru. ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Fereastra Anişoarei era deschisă. cu toţii poate singur profesorul veghea încă în bibliotecă. ieşi din casă. Întunericul o ajuta să fie curajoasă. aplecată pe pervaz. prin cea mai deasă umbră. unul pe altul. N-o mai putea alunga. încă. tremurând. şi cum o cunoscuse de-a dreptul trupeşte. aproape muşcând-o. Nu se mai putea împotrivi. Ştii să nu te poate vedea nimeni. şi totuşi atât de fascinantă. şi se stăpâni anevoie. Îl ajuta să se dezbrace. Dormeau. Îl aduse lângă ea. astă-seară. mult mai descompus decât ea. Strada era pustie. Se târî puţin de-a lungul zidului. Cunoştea foarte aproximativ odaia Anişoarei. Ar fi vrut să nu vină. sorbindu-se. Nu-i răspunse. înăbuşind-o. Nu uitase nici un detaliu „poarta rămâne totdeauna deschisă". până ce ajunse în faţa ferestrei. şi o sărută lung.pentru întâia oară atât de copilărească. Pe drum. pe care îi văzuse goi cu atât de puţine zile înainte. cu ochii fixaţi asupra ferestrei. de mătase. albă. într-o cămaşă lungă. Apai Anişoara îl îndemnă încet spre patul din fundul odăii. Petru era în odaie. ci din curajul unei fetiţe. În clipa următoare. Aşteptă în colţ. Nu şi-au vorbit mult timp. privirea i se oprise pe sânii ei. regândind scena. deci. apoi se furişă sub pomi. Fu totuşi extrem de prudent. deşi Anişoarei îi spusese că nu va dormi toată noaptea dacă nu vine. Petru se miră puţin de exaltarea atât de precisă şi de hotărâtă a Anişoarei. 79 . Sărutarea Anişoarei era cu totul altceva. Inima îi bătea să se spargă începea chiar să-i fie frică. Ştii că poarta rămâne totdeauna deschisă. Zări o pată albă. Acum nu-i mai era teamă de nimic. ca de obicei. începu să alerge. — Trebuie să vii. Petru era mult mai uluit. dar tocmai la capătul celălalt al vilei. Cu cât trecea timpul. Ar fi vrut s-o mângâie. fără îndoială. Îl exaspera mai ales carnea aceea pietroasă. Fata se apropie sfioasă. necunoscută. pe sub cămaşă. O prinse toată în braţe. Anişoara se îndreptase spre el. cu atât devenea mai nerăbdător. să vadă dacă trece cineva. Se păstrau în braţe. Totuşi aproape de unsprezece noaptea. — Dezbracă-te şi tu. Îl aştepta. Îl săruta mai mult ea pe el. în lungul patului. Îşi imaginase de atâtea ori apropierea carnală a lui Petru încât acum nu se mai temea de nimic. carnea întreagă. — Te-ai lovit? o auzi întrebându-l. îl enervau chiar. Dar o simţi repede alături de el. răsuflând greu. Se hotărî de mai multe ori să nu se ducă. deşi făgăduise şi jurase. înspăimântată. — Spune-mi că vii. II înnebunea gândul că e fecioară. şi porni spre staţia de tramvai. şi îşi continuă sonata.

şi revărsarea de foc o strivea. de fecioria care îi rezista chiar când îl invita. Să. pe lumină. ştiu că rămân alături de lucrurile pe care le-am adunat. şi îndrăzneau fiecare mângâieri noi. Întunericul îi întărită pe amândoi. E atât de bine. ca şi cum s-ar fi exprimat într-o limbă străină.— Aş vrea să te mai văd gol. vorbi el. vorbi liniştit Dinu. Soarele o lovea în creştet. ei singuri. şi în cele din urmă te faci şi tu apă. necunoscut de nimeni. La ce folosesc toate acestea? La ce foloseşte că eşti plâns şi regretat în timpul zilei. şopti. nu o mai umili nimic. — Am spus-o de atâtea ori. ca să îndrăznească să-şi arate atât de curând trupul său rănit. rar. Căci nu te prefaci în apă. te uită toţi. care nu te va lăsa singur. pe moşia mea. că va rămâne o fiinţă care să reziste şi somnului. dar Anişoara îl oprise cu sărutări. Asta îi făcea bine acum putea spune ce-i plăcea putea cânţa cuvintele ca într-un poem. când trupul fusese atât de mult aproape de al lui încî n-o mai sfâşie nimic. ezitând. foarte bătrân şi foarte bogat. în casa ta. mărturisi Dinu. găsesc un singur sens vieţii acesteia. XI — Ţie ţi-ar place să mori înecat? întrebă Irina pe Dinu care privea către valuri. Un nimic curat şi muzical. tocmai noaptea. Rămăsese şi ea goală. Dar şi în pământ. cu pulpele strânse. Cunoşteau cu toţii povestea tinerilor acestora care se iubeau şi pe care numai dragostea îi putuse apropia. atât numai: gândindu-se la tine. ca şi cum ar fi spus un lucru revelant. Petru era exasperat de taina care îl întâmpina pretutindeni. o risipea. Soarele bătea prea puternic. când eşti cu desăvârşire singur. Pluteşti aşa fără să te ştie nimeni. şi acesta întoarse capul leneş. în noaptea îngropării tale că se va găsi cineva care va veghea o dată cu tine. Nu e aşa? Se adresase lui Cezar Tomescu. ca atunci. ştii. aproape absent. tăcut. — Dar e mult mai bine să mori în mare. mohorâtă moarte. şi durerii. pieptul înroşit. reîncepu Irina. Parcă ar fi căutat într-adins o suferinţă nouă şi fără rost. cuprins ca şi ceilalţi de o stranie fermecare. Era ars cumplit de soare. I se dete pe jumătate beată. e mult mai bine să mori pe pământ. cu mângâieri. desfigurat. reluă Tomescu cu fervoare. şi adorm? 80 . Îi lăsau să vorbească. Nu-şi putea vedea feţele. şi oboselii. — Nu. şi va petrece noaptea aceea gândindu-se la tine. O. — În mare e foarte trist. într-atât păreau de deosebiţi. ca şi cum lumina şi marea dimprejurul lor ar fi făcut peste putinţă de închipuit singurătatea rece şi întunecată a mormântului săpat în pământ. ca şi cum n-ar fi auzit nimic. Nu e nevoie să te plângă. E tristă. pe moşia ta. Să poţi fi sigur că cel puţin un om nu va dormi în noaptea aceea. într-un nimic muzical. apă. eu prefer să mor bătrân. ci ajungi în foarte scurt timp pe mal. să poţi muri cu certitudinea asta. distrat. de locul unde am respirat. iar noaptea. Încercă de mai multe ori să şi-o apropie. Ceilalţi tăceau. să fii îngropat alături de casă. — Nu. Fruntea şi braţele jupite. de-aic-i. cum crede Irina. soarelui. îţi dai seama ce înseamnă să rămâi singur atâtea zile în pământ?! Întoarse capul către Dinu. să te regrete. şopti ea. descompus. — E atât de bine însă.

Şi asta. într-un timp pe care nu-l putea identifica. Nimeni nu observă zâmbetul lui stupid şi ironic în acelaşi timp. să vegheze cu mine. Încet. continuă Tomescu. totuşi. cât mai mică şi mai feminină. cu gâtul osos. şi pentru asemenea oameni suferă şi se ofilesc femei. Umerii. de ce nu are el niciodată iniţiativa? Ea trebuia să vorbească întâi. am murit în clipa aceea am terminat şi cu singurătatea şi cu întunericul. întorcându-se către Irina şi Dinu. iată. — De altfel. Zări atunci mâna lui Lucu aproape de sânul Luizei. ce tânăr voinic şi ce figură de şef are. — Eu sunt de vină. aproape inerte. — Cum de ţi-a ajuns nisipul până aici? întrebă Lucu prelingându-şi uşor mâna spre sâni. aceeaşi stupidă întrebare. îşi abandonă mâna pe spinarea ei. descoperind porţiuni mai roşii. pe un soare. speriată. ea trebuia să-l sărute întâi. pieptul. hidoasă pielea se jupuise de mai multe ori. întunecaţilor! exclamă din nou. Se încăpăţânase. încercând să pară cât mai supusă. Toţi aveau ochii îndreptaţi spre mare. apoi coapsa. Nu era deloc firesc să priveşti tocmai acolo. Dar indignarea îi trecu repede. zâmbi Tomescu. adaogă el. Femeia îl privi fără zâmbet. Mâine mai mult. „Dacă l-ar iubi vreodată o femeie" gândi Irina. Se uita în mijlocul apei. nici în zare nici la început. faţa. Irina se întoarse ca să-l privească mai bine. 81 . gestul o dezgustă. tot pe plajă. într-o bucată pe care numai prin efort o puteai păstra în ochi. De ce nu face acelaşi lucru şi Dinu. Nu observă nimeni. am şters-o la bufet. O simţea tot atât de fierbinte ca el. pe o lumină ca asta de acum. — La ce prostii te gândeşti! exclamă ea puţin speriată. privindu-i pe toţi la rând pe toţi. — Dacă cineva m-ar iubi vreodată. eu care m-am apucat să le explic un lucru prea greu chiar pentru mine. inocentă. Şi vouă. O clipă. Mor în timpul zilei. cu o dogoare ciudată în obraji cu albul ochilor dilatat. Iată. Zâmbi stupid. Şi totuşi şi asemenea oameni pot fi iubiţi. goale. am ajuns să fac filosofie şi aici la plajă. ce v-a venit să vorbiţi de moarte. dar se îmbrăca întotdeauna ca o şcolăriţă. odată de mult. prudent. cu capetele anevoie apărate de arşiţă. între mondeni! Şi încă n-am ajuns să-i cunosc bine. Avea treizeci şi unu de ani. ca o erupţie de plăgi. Irina tăcu brusc i se păru că mai auzise odată acelaşi glas. o ghicea tot atât de tulburată. Au trecut douzeci şi cinci de minute. Şi cu toate acestea. cu părul decolorat. acolo unde încep să se formeze valurile. Azi nu bate vântul. nu i-aş cere decât acest lucru: să nu mă lase singur în prima noapte. Era deşirat. cu ochii sorbiţi de pânza albăstruie a mării. Ce mai ştiu eu până seara? Dacă am murit. — Iar dacă mor ziua? întrebă Lucu. îşi apropia trupul de Luiza la început braţul.Lucu Antonovici ascultase numai începutul acestei neaşteptate mărturisiri. şi afecta vârsta de 19 ani se prefăcea capricioasă. Ce-mi mai pasă? Luiza îi apucă braţul. să stea şi astăzi la soare. cu trupurile bine întinse. priceput. Se uita direct în mijloc. într-o zi frumoasă. Ca din întâmplare. Îl privi cum stă tolănit. Cezar Tomescu topise pe trupul lui rănit aproape un sfert de kilogram de unt de cacao. dacă voi mai trăi. erau aproape o rană. aproape obosit de odihna prea lungă a mădularelor. apoi umărul. dându-şi deodată seama că a fost observat şi retrăgându-şi uşor mâna. Nu ştia ce să creadă.

de halatul lui vechi. — Ce înseamnă aia influenţa mediului de provincie asupra intelectualului? continuă Dragu. şi la Paris. — Să se termine odată cu legenda asta a provinciei care ucide talentele şi înăbuşă inteligenţa. aici în soare? întrebă Tomescu. Care n-are nevoie de decor ca să viseze. negri. Cine mai vine? Se ridicară numai îndrăgostiţii. — Îmi pare rău de amândoi. L-ai văzut. ca şi la Turnu-Măgurele. şi acum de-acolo viu. înghesuindu-se în jurul mesei. — Pleşa de ce nu vine niciodată cu noi. şi nu poţi în nici un chip scăpa de ei sunt de o sensibilitate extraordinară. Nu mai avu timp s-o expună. doi ani. ştii. Domnule. substanţial. pentru că sunt ei înşişi sterpi şi nesubstanţiali. în mână. Sensibilitatea e o stare suspectă. nu mediul.Se ridică şi-şi îmbrăcă halatul. Nu oraşul e de vină. Ajunseseră la bufet. M-am exprimat greşit nu un adevărat intelectual. puţin stânjenită de urâţenia jupuită şi roşie a lui Tomescu. şi căuta un cuier să-şi agate halatul. ci sufletul oamenilor. nimic nu te poate atenua. se amuză. o stare de suspensie. şi apoi numai când apune soarele. Tomescu îşi scoase halatul jupuiturile păreau mai cumplite acum. Un adevărat intelectual rezistă oricărui mediu. la umbră. Un Newton. Irina. Am fost şi eu în provincie. Dacă eşti tu însuţi. pe când unul plin de băltoace te deprimă şi te ratează. Se îndreptară direct către masa unde zăriseră pe Dragu. Rămâi tot atât de perfect şi de real şi la New-York. domnişoară. discută. nu poate suporta lumina prea puternică. şi nu-mi pot permite să pierd niciuna. ci un adevărat om. O foarte slabă tresărire a obrazului când ţesătura păroasă i-a atins umerii. un Kant. scriitorul David Dragu. nu e marea de vină. sau mai precis sunt semidocţi. David Dragu vorbea. cu ochelarii alunecându-i pe nas. Lucu îl privi. Atât. nimic nu te poate rata. Oamenii se ratează pentru că sunt mediocri. n-are nevoie de mediu ca să gândească. dacă ai rădăcinile adânc împlântate în viaţă. n-are nevoie de confort ca să se simtă fericit. de altă pereche de ochelari. liniştea cu care Tomescu se dezbrăca acolo. — Marea e de vină. îl ştii. Alexandru Pleşa şi Anton. De-abia le răspunse la salut. Noii veniţi îşi căutau loc pe scaune. în văzul lumii. vorbi Tomescu. — Ba da. sărăcăcios. ar fi supravieţuit şi ar fi creat în oricare oraş de provincie românesc. — Nu. în concret. Trebuie să răbdăm toată conversaţia gugumanilor ălora. superstiţia care-i domină pe toţi că un oraş luminat cu electricitate te ajută să fii idealist şi optimist. Irina cu Dinu. el ieses pe plajă dimineaţa de tot. N-am decât 15 zile concediu. răspunse Irina. stânjenită de asemenea de picioarele lui lungi şi păroase. Dumitraşcu. glumi Irina. dar ce să fac dacă sunt blond şi limfatic? Nu pot sta în casă. Eu am o teorie. Ăştia au ajuns sensibili pentru că sunt inculţi. înainte de toate tu însuţi. un Dante. — Nu te doare deloc chestia asta? îi arătă Lucu umerii. Anton Dumitraşcu îl privi puţin plictisit. sau într-un sat din Basarabia. semnificativ zgomotul scaunului îl enerva. Stau toată ziua împreună. a cărui fiinţă nu o poate nimeni şi nimic anula în afară de moarte. Dar nu oraşul e de vină. — S-a împrietenit cu tânărul acela. părea aproape ofensatoare. Păreau foarte agitaţi. gesticulând. 82 . Şi Dragu suferă grozav de ochi. Omul trebuie să rămână el însuşi în orice mediu într-un asemenea om cred.

oamenii vii şi întregi.iese din camera lui. care îi aduse din nou numele în publicistica bucureşteana. în acele oraşe de provincie rusească se căleau suflete extraordinare. conflicte. renunţase să mai publice. Nici nu bănuise un asemenea noroc să cunoască şi să se împrietenească tocmai cu unul dintre cei mai interesanţi autori tineri. Anton Dumitraşcu. Lumea începuse să creadă că fusese şi el numai o speranţă. Debutase cu mulţi ani în urmă. în repetate rânduri. se întâmplau tragedii. dispar. şi câţi se grăbesc să parvină. pentru Dumnezeu. şi totuşi literatura rusă nu le-a deplâns în cincizeci de volume. vorbi Anton Dumitraşcu. Ei şi. să te încurajeze. lipsa de înţelegere. Îl cunoscuse de puţin timp. ca foiletonist al unei mari gazete. cimitir al iluziilor. deşi puţin intimidat că i se respinge atât de vehement teza favorită. să ajungă prin politică. dacă există oraşe şi ţări care ratează oamenii. ce dacă nu există mediu favorabil? Există în orice caz oameni. ce-ţi pasă d-tale dacă te cunosc sau nu te cunosc oamenii? Nu înţelegi că asta are o importanţă secundară. şi nimeni nu şi-a justificat ratarea prin ele. E şi un mijloc de verificare a rasei noastre. mai ales că de doi ani plecase din Capitală. era totuşi flatat de această lungă ieşire a lui Dragu. Oraşul de provincie e un mijloc de selecţie naturală. rămân ei înşişi şi-şi realizează viaţa lor ceilalţi. asta e. Deci. şi oamenii se pot realiza oriunde. mediocri şi atenuaţi. nu oraşul de provincie e de vină.Alexandru îl ascultase cu o neînţeleasă bucurie. că realizarea d-tale perfectă se face autonom. semnând ani de-a rândul articole vehemente şi glose filosofice prin toate revistele vremii. sau dacă ratarea aceasta este predestinată. Dimpotrivă. sunt atâtea greutăţi pe care le întâmpină viaţa intelectuală de provincie. Nu are cine să te înţeleagă. fără încurajarea sau patronarea nimănui? Toată confuzia de aici porneşte: că în provincie nu există mediu favorabil. şi încurajat. şi fusese chiar de atunci remarcat. lipsa mijloacelor de lucru. răspunse Anton Dumitraşcu. — De ce ai d-ta nevoie să fii înţeles. cu inteligenţa şi geniul! — Atunci rişti să nu te cunoască nimeni. de câte ori îl zărea că. prin simplele d-tale forţe sufleteşti. cu sau fără mediu. Provincia e un mijloc de selecţie oamenii adevăraţi. Asta te face pe d-ta? Picioroangele astea. roşind puţin. Dragu publicase de curând un volum de critică şi altul de proză. ci insuficinţa tânărului care sucombă după doi-trei ani de luptă. Într-un cuvânt. Prietenii îl socoteau ratat. de câte ori se întreba dacă întoarcerea definitivă în ţară i-ar putea stăvili creşterea. — Totuşi. n-ai mediu. premiile pe care ţi le dau oamenii din jurul d-tale? Nu pricep ce are a face încurajarea şi înţelegerea. Nu observaţi că în nici o literatură din lume nu s-a pus atât de stăruitor şi de dezastruos ca în literatura românească problema aceasta a oraşului de provincie. baltă fără fund şi mai ştiu eu cum? Cred că în Rusia ţaristă au fost oraşe de provincie mai deprimante ca cele din România modernă. rezistă. însă. câţi oameni pot fi ei înşişi într-un oraş de provincie. ca şi atâţia alţi tineri care obosesc după câţiva ani de activitate publicistică. David Dragu vorbise neobişnuit de mult şi de repede. şi se mulţumea cu o catedră de 83 . — Dar. şi promovat de cei din jurul d-tale? îl întrerupse David Dragu. este în om iar nu în afara lui. I se părea că îi limpezeşte gânduri cu care se luptase şi el. se crea chiar o filosofie. Timpul trecea. fără ca David Dragu să depăşească stadiul de veşnic debutant. Rămâne de văzut câţi rezistă. şi de atunci îl urmărise cu înverşunare. să te ajute.

Din nefericire pentru noi. puţin iritat că discuţia se abătuse iar. 84 . risipindu-şi timpul şi sfârşind prin a-şi pune capăt zilelor. Nu e puţin exagerat? S-ar putea folosi şi alte mijloace de pildă. în eternitate. şi care se dase deodată la fund. o sanitaţie bine pusă la punct. Să vedem dacă românul poate rămâne el însuşi când va începe să se spele în fiecare zi. medii culturale. când prietenii din Capitală îl credeau abrutizat de provincie şi melancolie. păcălind sectele şi industriile moderne. Cineva observase că ortodoxia e primejduită în satele unde se introduce săpunul ţărănii se convertesc la adventism odată cu spălatul propriu-zis. Ar fi grav. din nenorocire pentru noi. — D-ta vorbeşti enormităţi. e grozavă imaginea pe care ne-o prezinţi: eternul ţăran român. Nimeni nu credea. îl întrerupse el. o cultură serioasă. — Scumpul meu prieten. domnule. Câţiva vorbiseră atunci de un al doilea caz Anicet îşi amintiră încă odată de tânărul acela care făgăduia în primii săi ani de studenţie să brăzdeze ca o zăbală de foc zarea culturii româneşti. aproape nefireşti pe faţa lui rănită. omul. interveni Dragu. Mi-e teamă că va pieri. se poate judeca după modificările superficiale produse de cauze tot atât de superficiale? Ce importanţă are dacă săpunul aduce după sine sectele? Crezi că dispare ortodoxia? Dimpotrivă după o sută de ani.limba franceză şi filosofie într-un oraş obscur de provincie. însă. omul perfect nu e o abstracţiune. nu vrea să se oprească la gradul de român. la orice efort. şi din care publicase fragmente. şi cu electricitate?. biblioteci. — Mijloc de selecţionare. răspunse leneş Tomescu. Şi deodată. Eu nu cred. şi nu poate fi o utopie. pipărindu-şi de mai multe ori ochelarii. Omul perfect. Dragu renunţase la orice ambiţie. nici săpunul? — Dar de ce vrei d-ta să se schimbe? îl întreabă Alexandru. Dar când vom introduce şcoli înalte. căruia îi fusese cel mai bun prieten. sectele vor deveni ortodoxe. Tomescu îl întrerupse. iar ţăranul se va alege şi cu săpun. Dragu îl ascultase uimit. dacă nu se va schimba. cu eterna. refuzând să publice. Să nu-l poată schimba nimic. că-l va scrie în întregime. mai ales. În orice caz. omul ăsta perfecţia existat de câteva ori pe pământ. foarte grav. ci şi orice fiinţă. Cea dintâi era un tratat de etică modernă. scumpul meu prieten. Sectele merg mână în mână cu igiena. Amândouă volumele se bucurară de neaşteptat succes. Aproape doi ani. Îţi mărturisesc că iubesc foarte mult românul aşa cum e astăzi dar îmi iubesc mai mult neamul. Ce poate însemna „omul perfect!" Ce-mi veniţi cu eterna abstracţie. se vor pierde în marea şi singura religie colectivă. e absurd şi enorm. la care Dragu lucrase încă din timpul când era corector de noapte la un cotidian bucureştean. — Nu ştiu dacă ai dreptate. spuse el. şi nu numai ea. vorbi atunci Cezar Tomescu. David Dragu publică două cărţi: „Morala animalului politic" şi „Ape de primăvară". Ca şi Pavel Anicet. nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Tomescu începu să râdă zgomotos. — Pentru că am o idee mai bună despre om. refuzând să lucreze. cum spune d-l Dumitraşcu? Dumnezeu ştie ce se va alege atunci din fiinţa noastră romnească. îmi dai voie să-ţi spun aşa?. — E absurd. I se vedeau dinţii prea albi. prea frumoşi. D-ta crezi că fiinţa românească. de verificare a rasei. măreţia planului său. Rămase o clipă cu braţul în aer căutând un cuvânt tare. Nimeni nu bănuise. o expresie abjectă. şi nu avem nici un motiv să credem că va înceta să mai apară. şi păstrându-şi „fiinţa".

cu apariţii ca pe scenă. Dragu. să se simtă singur alături de atâţia oameni tineri. în acea clipă. interveni Dumitraşcu. să spere. cu convorbiri aproape telefonice. Vorbise afectat. el apare în orice epocă.Omul perfect nu e un sumum. s-a întâmplat acest lucru grav. Acelea în care o colectivitate. ale primilor cruciaţi. îl întrerupse iar. privea necontenit spre plajă. ca creştinii sau dacă se îndoiau de ea. apoi. Să-ţi dai seama că ai să mori. ca şi cum s-ar fi ruşinat brusc de toate câte vorbise. Anton Dumitraşcu dădea semne de nerăbdare. erotica. teatral vorbise rar. A trăit şi înainte de Christos. pentru scurt timp. — Bine. zâmbi Tomescu. gândindu-se la moarte. A apărut. în cer. la o colectivitate care începe să sufere. fireşte. a fost atunci o scurtă perioadă în care a putut trăi omul perfect. — Ce faci atunci cu Renaşterea. Nu e vorba despre moartea biologică sau despre toate superstiţiile legate de această moarte. în Rusia sovietică. Numai unele din ele unele. bine. căci doară pozitivismul era atunci la modă. mai mare sau mai mică. nu toate etapele esenţiale în istoria lumii au cunoscut omul perfect. ca grecii şi budiştii. cu manifestaţii pozitive. aventura. Roti ochii în jur. Continuă pe un ton mai sec. bună sau rea. ştiind că există moarte n-are nici o importanţă dacă sperau o altă viaţă. sau al tragicilor greci. Se încearcă uitarea completă a acestei 85 . cu începutul. să silească zâmbetul dorea cu furie. — Tocmai. acum. v-aş spune că în toate timpurile oamenii şi-au dat seama că există moarte. Oamenii trăiau altfel. Gloria. nu să-l constaţi. A apărut timp de vreo sută de ani în anumite părţi ale lumii. Lasă ochii în jos. văd că îmi înşiri aici etapele principale ale istoriei lumii. grav şi foarte trist. cu totul inexact. influenţa ei jur împrejur e enormă. În Renaştere. Au început oamenii să-şi imagineze o viaţă post-mortem confortabilă. ca şi cum ar fi aşteptat o rumoare generală. instrumente. spiritismul. — Inexact. cu virgule şi puncte. totuşi şi-o imagina. să se simtă izolat. În alte epoci. foarte simplu că există moarte. toate aceste idealuri au devenit instrumente pentru suprimarea morţii. imediat după Iisus Christos. da. Dimpotrivă. Dar. şi să le spună totuşi tot ce credea el despre această problemă gravă.. pe timpul lui Buddha de pildă. aşa au fost timpurile tragicilor greci. reîncepu Cezar Tomescu. Cât de mică ar fi acea colectivitate. zâmbi trist Tomescu. şi-a dat seama de un fapt simplu. nu şi-o mai imaginează nimeni. — Nu toate etapele. văd că îmi pui întrebarea pe care o aşteptam de la d-ta. a trăit la începutul secolului al XIX. chiar dacă ea ar fi numai o elită. — Dacă mi-aţi da voie. să se întrebe. M-am referit la altceva la obsesia morţii. în prima Cruciadă. — Uite. elitele au făcut cel mai mare efort de a suprima faptul morţii. Şi o asemenea influenţă creează omul perfect. A trăit de asemenea în câteva oraşe din timpul Renaşterii. oricum. — Iar la mijlocul secolului al XIX. să creeze. secolului XIX? întrebă Alexandru. ţinut la distanţă prin zeflemeaua lor. să ştii lucrul acesta. Făcuse toate acestea ca să-i enerveze. Cât de vulgar îşi imagina el moartea. tot atât de teatral. al nouăsprezecelea. privind pe rând în ochii tovarăşilor. Din nefericire. nu e o culme. Aşa au fost primele generaţii după Buddha şi după Christos. se petrece un lucru uimitor. zâmbi fals Tomescu.

cine ştie asta încontinuu. Cultivă la maximum conştiinţa acestui sfârşit. zâmbind. veştedă. Ce Dumnezeu o fi făcând până acum? Irina îl privi amuzată. ales tocmai acum. nepăsători. totuşi. Dar trebuie să-mi caut nevasta. E foarte grav. în câteva generaţii oamenii lor vor deveni leneşi. O duc atât de greu. este în stare de cele mai crâncene libertăţi. o rugase el. De fapt. zâmbind. Maria Dumitraşcu se împotrivi cu violenţă. Dar i se părea o problemă prea gravă ca să o discute să o discute mai ales acum. Explicaţia este simplă: omul activ. în construcţie. I se părea. o odihnă definitivă. îl linişti ea. mina. mai simple. roşind din nou. când şi-a găsit un cerc de amici cu care poate discuta ziua întreagă fără îndoială că l-ar fi indispus. discutând cu David Dragu despre romanul modern. Cine ştie că într-o zi va muri. nu o vor transforma în energie. riscăm să ne reîntoarcem la maimuţe. îşi spune el. Vor să obţină oameni care să accepte moartea tot aşa de simplu ca un divorţ. Şi apoi. a morţii. Mă simt puţin obosită. unul care discută despre orice. pentru vizite inutile? Adevărul era că Maria aflase de abia la o săptămână după sosirea lor la mare. probabil. Începu să-i fie teamă când se repetă leşinul după câte ştia din 86 . Anton o asigurase de mai multe ori că nu i-ar conveni deloc copii. atâta tot. Plecase de la alte lucruri. Primul semn îl avusese chiar pe plajă. Dragu îl ascultase foarte atent. Anton se scuză. s-au dus visurile tinereţii. scutece. "Să termin întâi „Prăbuşirile". ţipete. şi mai. Anton Dumitraşcu se ridică brusc. Asta e foarte grav. O aştept de două ceasuri. Mi s-a făcut rău. cu oricine. Le rugă să nu spună nimic lui Anton. — Să chemăm un doctor. boli. S-a dus liniştea biroului meu. să o ia drept un fapt oarecare. — Mă iertaţi că vă întrerup discuţia. Anton Dumitraşcu o găsi iar în cameră. exclamă Anton apucându-i. un simplu intelectual. Tot voi muri. Părea foarte obosită avea o figură îmbătrânită. — Nu am nimic. Vor simţi asta instinctiv. că va avea un sfârşit. şi vei obţine de la oameni cele mai extraordinare eforturi. Ruşii vor ca oamenii să uite semnificaţia morţii. Alexandru se juca cu un creion. Peste câteva zile. Îl cunoştea prea puţin pe Tomescu. Dacă omul va uita cu desăvârşire că există moarte. cel puţin să fac acum cât mai mult şi cât mai liber. domnule. în timp ce o aştepta pe plajă. Ei bine. în timp ce-şi căuta soţul. că e însărcinată. ca animalele. Stătea lungită cu capul rezemat de toate pernele puse una peste alta. Din cauza aerului. inconştienţi aproape. Vorbise mirându-se el însuşi că nu-l întrerupe nimeni. de cele mai curajoase acte. este în stare să ridice munţii. — Dragă. O găsi în odaia lor. acum vreun ceas. Se gândea: copil mic. şi o duseseră câteva doamne în odaia ei. — E ceva de speriat. şi el se mai gândeşte să risipească bani pe doctori. Voia să-i facă această surpriză ea singură. la începutul carierei sale de profesor şi scriitor. acum. tu eşti bolnavă. pe o margine de jurnal. omul creator. palidă. se întreba încă dacă trebuie să-i spună. viaţa e atât de scumpă aici în vilegiatură. tocmai când Anton e atât de mulţumit. dacă i-ar fi spus acum. dar acum mă simt foarte bine.realităţi. Nu vor mai şti că au un sfirşit. întinsă pe pat. pe conştiinţa mea. — Îţi jur că nu am nimic. este excitat mai ales de ideea că într-o zi se va termina totul. că există un sfârşit.

Deşi venise cu tanti Aristie şi Irina. Ceilalţi din grup observaseră de mult interesul atât de viu al lui Dumitraşcu pentru David Dragu. chiar atunci când îl iritau şi îl umileau. Anton simţea rezerva aceasta. pe motiv că suferea de căldură. şi care părea totuşi atât de matur. atât de fericit aici. nu izbutea să obţină acea intimitate pe care o ghicea între Dragu şi Alexandru sau Tomescu. şi-l porecliseră "piatra de la mare". I se plânse de insulta primită de întreaga familie. însă. David Dragu trimisese lui Petru Anicet câte un exemplar din cele două cărţi ale sale. când are de lucru. Anton şi-ar fi ratat vacanţa. că va pleca repede. chiar acolo. Dinu Paşalega. Alexandru veni la Movilă mai ales pentru a-l întâlni şi a-l cunoaşte. Irina şi Dinu. Luiza. deoarece nu-l interesează discuţiile vagi şi nesfârşite. Ar fi vrut să meargă cu maşina lui Balcic şi Caliacra. scriind. fără el. până ce se despărţea grupul. Într-o seară. Tom eseu. 87 . atât de personal. Pentru că Dragu nu putea suporta soarele. îi luă braţul. Adevărul era că Marcella aştepta concediul lui Jean ca să poată pleca amândoi la Poiana Sibiului. dar în alte împrejurări decât banala intimitate dintr-o vilegiatură. Anton avea întotdeauna ceva de întrebat. Luca. Marcella Strejnu. Conversaţiile cu Dragu erau reconfortante. lăsând singuri pe d-na Pleşa. lucrurile n-ar fi trebuit să se întâmple astfel. Dar ezita să-i mărturisească lui Anton. Marcella nu venise la băi. şi prietenia lui l-ar fi ajutat să-şi găsească un editor pentru Prăbuşiri sau să i se primească manuscrisele la marile reviste bucureştene. Dragu îl informa că petrece luna Iulie la Movilă. Lucu. care trecea aici ca logodnicul oficial al Irinei. Anton întâlni pe Luiza. Nu se făcea nici o plimbare cu barca. Totul ii atrăgea către acest tânăr numai cu doi ani mai mare decât el. Maria a fost fericită îl simţea lângă ea. şi să fie nevoie să se înapoieze la Bârlad. era tocmai timpul când cărţile lui Dragu se bucurau de o inexplicabilă popularitate. David Dragu. Anton ar fi vrut să se împrietenească mai bine cu David Dragu. îi vorbea foarte familiar. Îl cunoscuse şi pe el de puţină vreme. ca nu cumva să-i găsească vreo complicaţie. Anton se întâlnea zilnic cu grupul Pleşa. în prezenţa ei. mai ales acum. Îi plăcea foarte mult Dragu şi apoi. Rămânea totuşi. din partea lui Mitică Gheorghiu. Irina. Irina şi Dinu. încât o întoarcere înainte de vreme acasă l-ar fi întunecat pentru foarte muliă vreme. care le-a înşelat atât de stupid buna credinţă. petrecea aproape tot timpul cu Dragu. Numai că Alexandru Pleşa se purta altfel. Începu să cunoască mai bine pe Irina. şi-l simţea creind. Dumitraşcu renunţase să facă plajă la orele obişnuite şi cobora la malul mării numai când ştia că Dragu stă închis în odaia lui. o părere sau un detaliu. iar pe de altă parte se temea să se arate unui doctor. dar Maria refuzase. Părea atât de stimulat. În scrisoarea care întovărăşea pachetul. tocmai când coborau dealul. În ziua aceea a rămas tot timpul în cameră. şi că în toamnă se va stabili din nou în Bucureşti. şi de câte ori intra în vorbă încerca să dea impresia că a venit numai pentru a-şi lămuri lucrul acesta. unde Ciutariu voia să-şi petreacă luna August ca să compună.auzite. noaptea. Anton Dumitraşcu tânjea după această intimitate. care cuprindea pe Alexandru. de ruşine cel puţin aşa le scrisese lor. dar nu renunţa. pentru că era prietenă cu soră-sa. Dragu avea un fel aspru de a vorbi cu oamenii o asprime care uneori părea dispreţ. unde fusese transferat de altfel fără voia lui. mânca la masa lui. Oricât de mult îl urmărea. de altfel foarte francă. iar la masă mâncau împreună. şi a fost nevoit să renunţe şi el. nefericită.

Trebuie să. Sus. Anton Dumitraşcu zâmbi foarte încurcat. vorbi în cele din urmă Dumitraşcu. de când venise să 88 . şi se jena. Tinerii aceştia te-au vorbit de rău.— Am fost până la Tuzla. vecină cu d-stră. vorbi Luiza sec. adăugă Irina. Am să chem imediat. pentru că eram sigură că d-ta ştii. de altfel. trebuia să afli odată. se apără stângaci Anton. dar oricum. în sfârşit? Luiza îl privi cu un imens dispreţ. Întreab-o d-ta. adăugă Irina. este şi puţină bolnavă. puţin zeflemitoare. poate nu e el de vină. întâlniţi din întâmplare pe o muche de deal. ciuda că Maria nu-i acultase rugăciunea şi că va avea un copil fără voia lui. mai ales. şi cât de curând. Părea acum mult mai severă. nu se aşteptaseră. încercând să obţină un pas repede dar sobru. mai îmbătrânită. Simţea atâtea lucruri deodată groaza că Maria poate fi rău bolnavă. invinuind pe Anton că-şi ţine soţia toată ziua închisă în cameră. Să nu-mi spună nimic: O să mă iertaţi. Ce mai tinereţe! — În fond. în timp ce se întorceau de la Tuzla. Şi cum. — Ce-am ajuns! vorbi Luiza puţin tristă. Numai Luiza era nepăsătoare. Ca toţi intelectualii. Am aflat şi eu de la o doamnă. Am vrut să chem doctorul. şi-i întrebă puţin ironic. — Pe onoarea mea dacă ştiu ceva! se jură încă odată Anton. Îmi pare rău că tocmai eu trebuie să-ţi spun asta. şi atât de brutal. — Ce bine ai făcut că n-ai venit cu noi. dar pe de altă parte apărând libertatea integrală a oricărui bărbat. — Ce are? — Nu ştiu. — Ei atunci să-ţi spun eu. — Spuneau că îţi neglijezi nevasta. De altfel. — . apoi privi pe rând feţele celorlalţi. De unde vrei să ştie. nu-i place societatea. care nu-i reuşi. Ceilalţi erau tot atât de încurcaţi nu bănuiseră deloc un asemenea lucru. un pas de bărbat hotărât. Anton mulţumi tot atât de roşu. — Ai face bine să-l chemi. dar e imposibil!. şi plecă. nu-i spune că ştii de la mine. şi foarte serioasă. pe deal. e mai bine. îi spuse Lucu. d-stră. Mă întreb de ce vă mai căsătoriţi. puţin bănuitor. roşindu-se. Aşa e ea. cu ochii duri dar cu inima bună. şi cât mai curând. dar nu m-a lăsat ea. Cea dintâi datorie a omului e faţă de sine. Ezită câteva clipe. Avea şi glasul schimbat. ca Luiza să-l mărturisească faţă de ei. Vorbise pentru Dinu. spusese atunci Dinu. — A trebuit să-ţi spun. Irina vorbise cu oarecare asprime. se aprinse Luiza. E o copilărie. pentru că ştiam că soţia d-tale nu vrea să-ţi strice vacanţa. scriitorii. — Bine. Încercă un gest de surpriză agreabilă. — Eşti sigur că nu ştii ce are? — Pe onoarea mea! exclamă sincer Anton. intelectualii. Dinu avusese o purtare echivocă. Soţia d-tale e însărcinată. Anton Dumitraşcu o privi năuc. O înţeleg foarte bine. filosofii. interveni Lucu. Luiza îl privi în ochi. Masca ei de copilă dispăruse. căci menajul Dumitraşcu o interesa prea puţin. N-am vrut să le-o spun copiilor ăstora.Dar nu mi-o neglijez deloc. — Te rog. umilinţa de a afla un amănunt atât de intim de la nişte necunoscuţi. nu vrea să-mi spună. Luiza îl opri.

încercând să pară liniştită. de ce nu ne-am născut în alte clase. O femeie îndrăgostită nu e niciodată distrată. ar trebui să vi se spună totul. continuă Irina. capătă din nou supremaţia. Irina o întrerupse. dar ar fi vrut să privească pe Dinu. semnificativ. de-a gata! Dar bine. în visurile lui chiar. Irina roşi. unde femeile n-au îndoieli. intact. Se gândi la Dinu. clipind şiret. pentru Dumnezeu. întotdeauna. unde bărbaţii n-au gânduri. atunci când eşti trist şi eşti singur poate fi dovadă mai abjectă de egoism masculin? — Asta e o lege generală. unde dragostea e simplă şi monotonă? — Femeia e tot atât de stăpânită de instincte. şi atunci cu reluctanţă. mai ales prezent. Asta explică de ce dragostea la femeie. asta e. obosită. Dumnealui îmi face romane psihologice şi nu ştie de ce îi e nevasta bolnavă! Nu vă scandalizează zăpăceala asta generală? Trăiţi cu toţii în vânt. — Pe când femeia. Nici ăsta nu e amantul care-mi trebuie nici ăsta nu ştie să adoarmă o femeie după ce-a îmbrăţişat-o. Dragostea absolută e un mic atentat biologic. vorbi Paşalega. — Desigur. Să-mi vină 89 . de o experienţă care o face să sufere. Râse. numai tu. răspunse Luiza. Bărbatul rămâne din nou singur. masculul. egoism în confort. dar tot atât de egoistă este dorinţa femeii de a fi întotdeauna alături de iubitul ei în carnea lui. sau o obsesie. ca să poată păstra iubitul.doarmă în odaia lui. Privi cu atenţie marea. nu e asta! De ce confunzi atât de lamentabil? — Dragostea bărbatului se consumă mai repede. Ah. îndată ce instinctul de conservare al speciei a fost satisfăcut. că eşti tu acolo. să fie prezent. după sinuciderea nefericitei aceleia. adăugă ea. îl privea aproape întotdeauna dispreţuitoare. Bărbatul nu poate cunoaşte niciodată mai mult decât îi permit instinctele. de ce suntem blestemate să iubim „intelectuali". Se întunecase bine. în care nu vă primeşte decât foarte rar. Şi mai ales de instinctul de conservare al speciei. e mai puternic decât acel al conservării individuale. — Femeia n-are instinct de conservare. Să poţi fi sigură pe gândurile unui bărbat. egoism în suferinţă. să ştii că înapoia frunţii nu păstrează atâtea taine în care tu nu vei pătrunde niciodată. Să refuzi chiar să fii mângâiat. adică să rămână viu. vorbi el. Era veşnica ei teamă: egoismul bărbatului. Nimeni nu poate rezista. Singurătatea bărbatului o fi ea egoistă. care vă exasperează pe voi. Irina se simţea tristă. Dar nu e asta. nu mai păstrează nici un colţ din suflet în care să nu introducă prezenţa iubitului. toate gândurile şi închipuirile lui. Şi are nişte instincte. Pe Lucu îl plictiseau discuţiile prea lungi pe teme prea banale. e ispitită totdeauna de o cunoaştere împotriva instinctelor ei. care. celălalt instinct capital. la Alexandru. e atât de absolută se uită pe sine. Egoism în dragoste. Ceilalţi se opriră câteva clipe. Când iubeşte. cu capetele întoarse spre punctul roşu pe care îl indicase Lucu. un bărbat trebuie să aibă imaginaţie. trăiţi cu câte o idee. — Vine cursa de la Constantinopole. tatăl aşteptat al copilului. nu sunt decât formele instinctelor individuale. în sufletul lui. vorbi ea. departe de iubită. Accentua ultimul cuvânt. se uită până la anihilare. Bietul om vrea să rămână singur. Toate gândurile acelea. rar. fericită că a găsit încă o aliată. Privi spre Luiza. de conservare individuală. atât de senin şi de „el însuşi". după cum ştii.

muşcându-şi buzele ca să nu geamă. deşi ştia că uşa e încuiată pe dinăuntru. s-ar putea încerca ceva la fereastră. Anton bătu încă o dată. să o roage să-l ierte. numai de secretul acesta înspăimântător. Anton sări cel dintâî înăuntru. Anton Dumitraşcu se apropie. răspunse foarte stins Maria. se va putea întâmpla ceva? Femeia gemu. în legătură cu naşterea. şi cu toate eforturile ei nu găsea puteri ca să se ridice şi să cureţe locul unde vomitase. Toate lucrurile acelea misterioase. Se întoarse apoi lângă pat. Se rezemă de perete. întâmplarea cu Dumitraşcu. Tony. A trebuit să fie scoasă fereastra. Maria îl privea cu o privire sticloasă. încercând să pară afectat de faptul acesta. Apoi. nu e nimeni pe sală. — Iată că tot sunt bune soţiile la ceva. — Nu mă pot da jos din pat. Alergă buimac la proprietar. îşi ţin bărbaţii acasă. conservarea speciei! — Copii. O fi dormind. şi se făcu mai palidă. apoi încercă clanţa. Anton înlemni. Rămaseră amândoi tăcuţi. la masă. Începu să-l frământe îndoiala: dacă i s-a întâmplat ceva? dacă a leşinat? Îl fulgeră un gând: avortul. Bătu iar. să cadă în genunchi. O vecină. îi tremurau picioarele. Era încuiată. intrase cu săruri. — Cred că e o criză de apendicită. care auzise de întâmplare. îşi spuse el. aproape fatale. — Iartă-mă. urmărindu-i fiecare gest. Se plecă spre gaura cheii. Trebuia spartă sau. întorcându-se către Alexandru Pleşa: — Cum are să fie în Statul viitor? Monogamie sau deplină libertate? Pleşa îi răspunse mirat. Îi strânse deodată. vorbi Luiza. Cezar Tomescu fu cel dintâi care observă absenţa lui Anton. avortând. Îi răspunse un glas stins dinăuntru. Mi se pare că e destul de grav. îi spuse după o foarte superficială examinare. 90 . să nu spuneţi la nimeni ştiţi. Niciodată nu-trecuse printr-o asemenea panică. puternic. Dar la ora asta? Încercă din nou. foarte tulbure. O zgâlţâi era şi ea închisă. O văzu o clipă într-o baltă de sânge. spuse Lucu. Îşi dădu repede seama că sunt inutile. deschide-mi uşa cum eşti. Doctorul. În seara aceea.tocmai el. I se făcu deodată frică. — I s-a făcut rău neveste-mei în cameră şi e uşa încuiată. ca şi cum soarta bolnavei ar fi depins numai de tăcerea aceasta. D-na Dumtraşcu se simţea prea slăbită. Anton simţi că i se taie brusc picioarele. Medicul îl privi deodată speriat. Aşteptă multă vreme răspunsul. Se va întâmpla ceva. i se păreau acum extrem de primejdioase. — Dragă. nu sunt încă îmbrăcată. în ochi. care era numai un doctor de boli venerice. cu argumente învăţate în liceu conservarea individuală. vorbi Tomescu. mâna. Deschise uşa şi trimise pe cineva după doctor. Îl lovi un miros neplăcut. Anton Dumitraşcu bătu la uşă. chiar acum. Dar uşa nu se deschise multă vreme. privindu-se unul pe altul. Îşi găsi soţia palidă„ cu ochii încercănaţi. pe care le cunoştea foarte vag. — I s-a îmbolnăvit nevasta. şi în gând se oferea să plătească oricât aceluia care va deschide uşa şi va putea salva pe Maria. Îţi deschid numaidecât. I se părea că lucrurile sunt grave. şi îi apucă mâna. acum. Îi venea să plângă. Măcar când se îmbolnăvesc. Avea o figură descompusă.

eşti monstruos! vorbi Irina. când sunt spuse la o masă cu fructe şi vin bun.— N-are nici o importanţă. ai perfectă dreptate. Irina. Când eşti umilit. şi o metafizică. În fond. când eşti micşorat de oamenii din jurul tău. dar sunt sigur că ne îndreptăm către o eliberare completă de orice fel de şantaj pasional. nici acolo. vorbi el în cele din urmă. cum e orice om viu care vrea să-şi trăiască viaţa liber. adăugă Tomescu. adu-ţi aminte ce fel de experienţă colectivă ai cunoscut tu la regiment. Nu mă pricep deloc în ceea ce d-ta numeşti Stat viitor. şi începu să râdă. Recunosc. îl întrerupse: — Alexandre. Lucrurile acestea. Este şi asta un fel de viaţă colectivă. căruia Alexandru îi explicase mai de mult de ce făcuse armata într-o garnizoană de provincie. Lucrurile acestea nu trebuie spuse niciodată. Nu mă interesează Statul se face singur. că o libertate colectivă. — Am sentimentul vag că libertatea individuală este o stare imperfectă de libertate. sau măcar a unei anumite ramuri a acestei specii este mult mai grandioasă. răspunse Alexandru sec. şi obrazul se întunecă. Cred. un foarte vag şi aproximativ sentiment. chestia asta cu Statul viitor. spuse el. care îl ascultase de la masa alăturată. vorbi Tomescu. — Scumpul meu prieten. află că libertatea colectivă pe care o visezi. — Ce e atunci cu experienţele d-tale militare? îl întrebă din nou Tomescu. — Ai dreptate. a speciei umane. — Vorbeam numai pentru bărbaţi. ca să sfâşie animalul sfânt. însă. alergând noaptea prin păduri şi văi. mult mai euforică. că ne-am civilizat. într-o staţiune climaterică scumpă. puţin plictisit. când libertatea îţi este ameninţată. Dinu îl privi. Trebuie spuse numai atunci când viaţa-ţi este în primejdie. adaogă Tomescu. par întotdeauna ridicule sau cel puţin absurde. sau pe câmp în faţa regimentelor euforice. aici. libertatea speciei umane se va obţine în regimente perfect şi egal intoxicată. Acum. De ce n-ar fi şi o morală. Sunt epoci când asemenea exaltări uniforme. întotdeauna. Există libertatea dionisiacă. Sublinie ultimul cuvânt. pe jumătate fade. De când te ocupi cu Statul viitor? — E o perfidie a lui Tomescu. nu se poate realiza decât în beţia colectivă. într-o exaltare uniformă. I se părea ciudată. — Alexandre. o turmă perfect şi egal intoxicată. — Nu. a speciei umane dacă se poate. Dar sunt totuşi revoluţionar. O libertate colectivă. alergând noaptea prin păduri şi văi. şi o estetică. — Poate că trebuie spuse numai în lagăre. ca să sfâşie soldaţii libertăţii euforice? Alexandru începu să râdă cu poftă. şi încă foarte riguroasă. chestiunea asta sexuală şi sentimentală. sunt exasperanţi băieţii ăştia care fac teorii peste teorii. Cum o împaci cu viaţa liberă? Alexandru ezită câteva clipe înainte de a răspunde. cu prieteni inteligenţi. valabilă numai pentru bărbaţi? — Dar de când ai devenit revoluţionar? întrebă el pe Alexandru. logica aceasta bună numai pentru bărbaţi. Desigur. care îl ascultase zâmbind. şi el lasă să moară o fată pe care a iubit-o. — Bine ai spus „libertate euforică". Alexandru îmi vorbeşte despre libertatea colectivă. 91 . când trebuie să spună „da" sau „nu" o iau la goană. şi când sunt supuşi în faţa unei" realităţi. Vorbise neaşteptat de amar şi de serios pentru obişnuitele lor conversaţii pe jumătate glumeţe.

să iasă din biologie. să-mi modific sentimentele. corespund unei experienţe asociate reale. şi asta mi-e de ajuns. cum vreţi să-i spuneţi. de care se temeau. pentru că am ce să mănânc şi-mi permit să rămân eu însumi. Numai atunci când un grup uman îşi pune direct şi arzător această problemă un grup uman. Sentiment care îi făcea să-şi răscumpere toată bestialitatea şi mediocritatea vieţii lor de până atunci. De pildă. — Foamea e umilitoare. dacă nu voi mai avea de mâncare. zâmbi Tomescu. Irina. Dinu nu vă simţiţi umiliţi în absolutul dragostei dumneavoastră gândindu-vă că din întâmplare aţi întâlnit partenerul sau partenera prin care s-a realizat această magnifică experienţă? Aşa că. Dar mâine. Nu găseşti umilitor că ai fi putut fi cu desăvârşire altul dacă te-ai fi născut la New York în loc de a te naşte la Bucureşti? Noi toţi. pe care îl recunoşti. sau către care se îndreptau cu bucurie. am fi putut călători în alte ţări. că întoarce pe om în biologie. cum prea bine te-ai exprimat adineaori. se enervă Pleşa. pe planul omului perfect. — Foamea degradează în orice caz. — Nu-l întoarce. Erau „libertăţi colective" perfecte. Ai văzut animal flămând umilit? Nu! l-ai văzut lihnit. şi apoi mănâncă. Asta e intolerabil. Tomescu. îl întrerupse aspru Alexandru. execrabil sau revoltat. azi filosof şi mâine şef de instrucţie. de ce are să se întâmple după ce am să crap dar îmi pasă grozav de toate acele obstacole care mă umilesc. am fi putut cunoaşte alţi oameni. ca un lup. care mă micşorează în proprii mei ochi. suntem din întâmplare aşa cum suntem. Am fi putut ceti alte cărţi în liceu. Chiar faptul ăsta. am fi putut iubi alte femei. care-ţi pui problema umilinţii. azi să-ţi placă Paul Valery şi mâine Ehrenburg! Poţi tolera asemenea umilinţe?! — De ce nu? răspunse tot atât de liniştit. asta e umilitor să ştii că. şi sensul existenţei. nu problema umilinţii joacă rolul principal în discuţia noastră. aşteptarea morţii. îmi propovăduiţi astăzi libertatea colectivă în numele burţii sau al rasei. Nu numai foamea umileşte pe om orice îl umileşte. Omul era acolo de mult se simţea ca la el acasă. Ci o problemă mai simplă: ce aduce pe om faţă în faţă cu realitatea? Ce-l face să gândească. foamea nu-i umileşte. risc să devin altul. — Greşeşti. din cauza burţii. să iasă din psihologie chiar? Un singur lucru: contemplarea morţii. sunt reale. şi asta îi înalţă de-a dreptul de pe planul uman. îl ameninţă în fiinţa lui. precizez. nu prin idei morale sau sociale. Dacă era sau nu mai dinainte acolo. fura şi minţea. e adevărat. — Discutăm în vânt. deasupra iui Alexandru. toate lucrurile acestea după care 92 . din toată fiinţa lui. Eu constat că este acum. şi revoluţia. vorbi Alexandru. Ştiu că îi aşteaptă moartea. Oamenii cărora le e foame. să-mi schimb ideile. sau a mulţimilor care fugeau din faţa barbarilor. Azi puţin îmi pasă. Dar asemenea exaltări colective nu sunt euforice. pentru că oamenii erau stăpâniţi de sentimentul morţii. Era prezent acolo un sentiment grandios: moartea. Foamea umileşte mai mult pe om decât moartea.ating într-adevăr culmi extraordinare. nu omora. Pe ceilalţi. gândul ei. exaltarea cruciaţilor. vorbi calm Cezar Tomescu. Lucu. colectivii. Dumneavoastră toţi care iubilţi făcu un gest vag cu mâna. poţi fi azi geniu şi mâine prost. Un om înfometat omoară. după cum nu umileşte nici pe animale.e degradant. nu un simplu individ numai atunci se obţine şi libertatea. sunt oameni revoltaţi prin stimul biologic. Dar dumneavoastră. Nu-mi pasă de moarte. Când nu-i era foame. oamenii care aparţin biologiei. Foamea nu umileşte decât pe un om ca dumneata. nu mă interesează. dar viola..

Toţi se repeziră cu întrebările. pentru că Tomescu abătuse discuţia pe alte căi când în restaurant intră Luiza. Dumneata cât dai. Luiza ezită. Mâine o duc cu cel dintâi tren la Constanţa. Alexandru se simţi deodată deprimat o inefabilă.F. şi că suferă de insomnie. Cineva răspundea în sfârşit. anonimi. câte probleme grave la un biet impiegat de C. reflecta Dinu. dând din umeri. numai pentru că le-a popularizat numele politica şi literatura.alergaţi dumneavoastră. fără ca să-l îndemne cel puţin către contemplaţie. probabil o sarcină extrauterină. din spusele lui. Îi părea mai ales rău că nu a avut timp să răspundă lui Cezar Tomescu. printr-un fapt care face pe om trist fără ca să-i dea nimic în schimb. Şi toate acestea au fost iremediabil îndepărtate printr-o veste stupidă. — Tinerii. — N-are nici o importanţă. Să fi fost în locul dumitale. Avea atâtea de răspuns. cât de stupid se bucurase la începutul serii de boala nevesti-sii. Anton. după câte observ eu. dar băiatul ăla. i-aş fi retezat-o scurt. că există un suflet. dar s-a plictisit repede şi a cerut să fie mutat din nou în provincie. de astă dată serios. că există cel puţin o moarte. Luiza trase scaunul mai aproape de masă. 93 . destul de preocupată. fără profesor. „Între cultură şi neurastenie. — E grav? E vreo/vreun risc? Glasul de bariton se auzi iarăşi. fără nici o împotrivire. lumea modernă nu cunoaşte deloc asemenea experienţe colective stimulate sau alimentate de prezenţa morţii. la masa de alături. speriată. spuse ea. doamna Dumitraşcu e destul de rău bolnavă. în d-astea nu mă bag. Întrebă repede. absurdă tristeţe. — E destul de grav. Alexandru Pleşa se pregătea să răspundă. la un om atât de moale. că a fost un an la Bucureşti. A trebuit să învăţ mereu ca să nu mă sinucid". frate. Veni la masa lor. — Nu se ştie precis. — L-am văzut imediat unde vrea s-ajungă. pe loc? Irina se alarmă." Câte talente zac pretutindeni. Nu. Nimeni nu ştia prea multe despre Cezar Tomescu. Se făcu deodată tăcere. foarte clar. Experienţele colective de astăzi pornesc din burtă. Trebuie să-i facă operaţie. — Ştiţi. Luiza oftă şi făcu un gest de semnificativă oboseală. — Bine. atâtea lucruri de precizat. De la o masă vecină se auzi glasul unui bariton. Unde mai pui că. Biata femeie. de sentimentul că omul e pieritor. am spus eu. că e funcţionar la economatul gării Craiova. Ce inutil. Voi să se scuture la dracu cu sentimentalismele astea! Dar nu izbuti. am preferat pe cea dintâi. le spuse el odată. zic. — Depinde cum vrei s-o iei. pe care conversaţia de aici îl astupase complet până acum. foarte aproape. Aflaseră. O nouă pauză. Ce debit. n-a bănuit nimic până acum? întrebă Tomescu amintindu-şi deodată ce rău se purtase cu el. numai pentru că au vorbit de ei presa şi „opinia publică". Dar. abandonându-se stării acesteia de stupidă vacuitate. de urgenţă. Ştiau că învăţase engleza şi rusa singur. n-are nici o importanţă dacă are să fie vama scumpă. neştiute de nimeni.R. numai un an. până la Constanţa. Privea în fundul paharului. Vai de ele! Dinu îl ascultase fascinat. Îi părea rău că ultimul cuvânt îl avusese adversarul. şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi. să afli despre nenorocirile unui om. Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi.

îşi încheie Tomescu lunga şi filosofica lui consolare. acum. nesalutat de nimeni. clipea din ochi. crede-mă! înot de când aveam zece ani. Se întoarse deci la Movila. Plecă într-o maşină deschisă. Te apuci să-ţi scrii romanul? — Să scap întâi de coşmarul ăsta. Anton nu-şi putea imagina poziţia ei pe masa de operaţie. că e semn rău. după operaţie. Şi totuşi Maria a rămas acolo. — Să dea Dumnezeu! exclamă Anton cu un oftat. Luiza rupse tăcerea. care se ducea la Constanţa să-şi vadă soţia. desigur. Cezar Tomescu îşi termină concediul. Angajase maşina împreună cu Anton Dumitraşcu. Nu ştia încă nimic despre ea. cu măşti pe faţă aşa cum văzuse în nenumărate filme de cinematograf au ceva sinistru în mişcările lor. de câte ori icoana trupului gol al soţiei începea să i se precizeze în poziţia grotescă. şi dezgustată de acest tânăr cretin şi să nu faci o 94 . căci era încă prea devreme de abia 8 dimineaţa. pe masa de operaţie. scutura capul. îndată ce porni maşina. s-o văd pe Maria însănătoşită. foarte tânără. dar imaginaţia îi ţesea necontenit aceeaşi scenă: Maria. Ar fi vrut să rămână la Constanţa. Să laşi pe un copil nemernic ca Lucu să se culce cu Luiza! Să o vezi cât e de umilită. Doctorii se retrag o lasă singură. Nu îndrăznea să-şi precizeze imaginea. O să mergem apoi la via unui prieten. vor pătrunde limbile acelea ascuţite de metal în carnea Mariei? — Fii fără grijă. albă. unde progresele se pot observa de la an la an. Numai nasul rămăsese acelaşi: mare. lucios. Deveni visător. prealabilă operaţiei. ca să facă oarecare economie camera tot era plătită. cerut telegrafic. se aplecă şi o cercetează cu instrumentele acelea de nichel în mâinile lor înmănuşate. să-şi spună mental: e moartă! Amănuntele se amestecau incoerent în scena pe care o filma Maria era pe masa de operaţie. jupuit. Ea mergea înainte. — Crezi că s-ar putea întâmpla ceva? întrebă el pe Tomescu. Şi niciodată până acum. enervată. Desigur că se poate întâmpla. — Zău nu mi-e frică. răspunse pripit Anton. dar sunt sigur că chirurgia este singura ramură cu adevărat ştiinţifică. dar sfârşise banii şi nu primise mandatul poştal de la Bârlad. vor tăia. Nu ştiu în ce măsură există o ştiinţă medicală. fără să clipească. Oamenii aceia îmbrăcaţi în alb. râzând un râs de scenă sau de extraordinară sinceritate. Faţa i se înnegrise. urâţenia îi era atenuată. — Crezi că e grav? întrebă el pe toată lumea. Iată că se apleacă deasupra Mariei. Se mai pot întoarce lucrurile aşa cum au fost odată? Tomescu privea clmpul. XII Clteva zile în urmă. Continuaţi-vă discuţia. De ce oare i-or fi aşezat braţele în cruce pe piept? — Ce-ai de gând să faci? îl întrebă din nou Tomescu. Poate fi într-adevăr atât de grav? Aştepta să fie mângâiat şi întărit de toţi. să o poată vedea încontinuu. albă şi nemişcată. pe aceeaşi masă de operaţie. lângă Tecuci. — N-o cobiţi. cu mâinile încrucişate pe piept. şi totuşi mâinile îi erau încrucişate pe piept. înconjurată de medici în halate albe.Pe lângă ei trecu o pereche. Vor atinge.

un zâmbet trist şi intim. aproape solemn şi nu îndrăzni să răspundă. numai ca să-ţi sapi un drum mai sigur spre carnea ei. Avu impresia că Tomescu se gândeşte la un lucru grav. foarte citit şi foarte mucalit în acelaşi timp. Zâmbi numai pentru el. În gând. Să-ţi fie teamă de a fi refuzat de o femeie pe care nu o vei mai întâlni apoi niciodată să-ţi fie teamă că-ţi va râde în faţă de toate inteligenţa şi filosofia ta. în timp ce toate lucrurile merg prost în ţară iată o constatare care singură te face revoluţionar. Să întâlneşti oameni ca aceştia la locuri de slugi. Şi toate acestea pentru că celălalt e mai tânăr şi infinit mai frumos. „Mă trezesc vorbind singur. Şi-atunci. dar sper că mă vei înţelege ce vreau să spun. şi aş fi putut avea oarecare şanse. un gest bărbătesc. Cu aceste vorbe se despărţiră. pe care îl găsesc mai interesant chiar decât cărţile sale mă mir cum de nu mi-ai atras atenţia mai de vreme. deci şi pe tine. de teamă că vei fi refuzat şi vei cădea ridicul de pe piedestalul tău superior. Maşina se îndreptă direct spre gară. deşi mi se pare că nu prea te cunoaşte. să o priveşti cum se depărtează poate se duce direct la el în cameră? să o doreşti nopţile. Poate se simte mai confortabil aşa cum e acum. Ştii. să-ţi continui discuţiile inteligente. accidentul acesta. să fii admirat. Dumitraşcu îi respectă reveria. Alexandru Pleşa către Petru Anicet „După cum ştii. chiar împotriva voinţii lui. Se întoarse către Dumitraşcu. Mă gândesc că într-un Stat bine gospodărit nu i s-ar permite să rămână necunoscut. care l-ar fi îndemnat să scuipe. prefăcându-te că nu te interesează nici Luiza. Şi pe nenorocita asta de Maria am dorit-o credeam că e obişnuită cu belferii. — Cel puţin dacă ţi-ai putea relua lucrul cu aceeaşi bucurie. de femei pentru memoria şi spiritul tău critic şi să nu faci nici un alt gest. monseur. să te resemnezi stupid. nu ştiu ce m-aş fi făcut.încercare de a o cuceri. şi eu mă apucasem să-ţi scriu ţie. Voiam să-ţi scriu mai ales de Dragu. Îşi dete seama că începe un mic discurs asupra accidentului. Cezar Tomescu îşi opri cu greu o mişcare de scârbă cumplită faţă de sine. dar asta e un fel de a trăda colectivitatea. Să-ţi creezi o mică glorie şi o mică profesiune din inteligenţă. Tomescu îl salută foarte prieteneşte şi îl rugă să-i scrie o carte poştală. — Scrii numai atât: Craiova. şi pe mine în acelaşi timp. eu tot veneam la Constanţa!" La gară. Acest Tomescu este un om cu desăvârşire necunoscut. nimic. nici celelalte trupuri crescute sub soare. un oarecare Tomescu. şi se opri brusc. deprimat. Fără el. deşi am mai întâlnit un tip interesant. să-l informeze cum merge d-na Dumitraşcu. pe care ai desfăşurat-o numai ca să-i atragi atenţia. îşi făceau amândoi socoteală: voi scoate punga şi voi încerca să plătesc eu cursa întreagă voi spune: „lasă. Ar trebui pus la locul care i se cuvine. Economatul gării. că are un respect profund faţă de inteligenţă. fără a îndrăzni nimic. Am stat 95 . El îmi vorbeşte foarte cald despre tine. am venit aici mai ales pentru ca să-l întâlnesc pe Dragu. Nu ştiu cum n-aţi devenit voi mai buni prieteni. să te mulţumeşti cu mici convorbiri inteligente. umilit. funcţionar într-o gară de provincie. Seamănă cu un raisonneur din romanele englezeşti. Ştiu că tu ai marea virtute de a nu citi romane. N-au vorbit aproape deloc până la Constanţa. personal.

Le-am spus că am sifilis. deci îmi cumpărasem un nou caiet. Irina. şi de care ar trebui să ne simţim legaţi şi prin vârstă. de ce oare ne mulţumesc pe noi aceşti tineri numai cu cinci. S-au întâmplat şi o sumă de lucruri amuzante. Pascal este o veche pasiune a mea. a „intelectualilor" întâlneşti oameni care s-au oprit la gustul şi cultura de la 1870. Oamenii aceştia nici nu bănuiesc că se face o lume nouă. şase ceasuri în şir. Dragul meu Petre. Scumpe Petre. Irina. aproape plângând. şi mă despart multe lucruri de el. şi a dat-o de gol Dragu. şi dacă nu eşti prea obosit. romancier şi profesor. şi că mă tratez cu o metodă nouă. problema sămănătorismului. care ne-a uluit cu citatele latineşti. scrie-mi câteva rânduri. pentru că ghicesc. Mai există astăzi în „elite". E amuzant să-i vezi ce mutre subumane arată. Nu e un om perfect. Are un talent grozav să spună oamenilor adevărul în faţă. ascultându-l. a expresionismului în artă. Nu te mai întreb ee faci. şi prin ideal? Nu-ţi pot ascunde că de multe ori simt pe Dragu aproape un străin. Irina furase tot din cursurile lui Nae Ionescu. este colegă la Facultate cu una din domnişoarele Lecca. pentru că de vreo şase ani e aproape catolică. special pentru asta. şi tu. şi el. Iubesc România pentru extraordinara sa bogăţie de tipuri umane. Dragu. de la 1900 şi aşa mai departe. cu altă viaţă mentală.mult de vorbă cu el. şase ani mai mari ca noi. Eu n-am cetit nimic. Cazul tău îl cunoaşte imperfect. Vară-mea. Şi eu care nu ştiam nimic! Trebuie neapărat să mi-o prezinţi. Eros nu m-a interesat deloc vara asta. idealuri şi crize de conştiinţă m-a făcut să retrăiesc ceasurile de groază din liceu. A fost o scenă superbă. m-ar declara „imoral". cu alţi oameni. deşi. Simt că nu poate înţelege anumite lucruri. Deşi. Cred chiar că. mi s-a făcut dor de tine. În privinţa aceasta. Oare de câte ori faci uz de tabla înmulţirii trebuie să menţionezi numele institutorului care ţi-a băgat-o în cap? Are humor catolic şi îndrăgostita mea vară. uneori îmi face impresia că nu ştie precis cum trebuie pusă problema aceasta. care mie mi se par atât de evidente. mă suspectează pentru ceea ce numeşte el „fluiditatea" mea. M-a întrebat odată: Crezi că nu e nici un risc pentru sănătatea lui?" I-am dat toate lămuririle. susţinea că tot ce priveşte problema graţiei este fără drept de autor că esenţialul este să înţelegem problema. Îmi spune că e foarte interesantă citeşte chiar pe Pascal. când trebuia să citesc cărţi cu ţărani şi cu intelectuali înfrânţi de viaţă. şi că n-are nici o importanţă cine te-a ajutat s-o înţelegi. Cred ca în fundul sufletului său regretă că s-a născut în timpurile noastre. a artei cu tendinţă şi cele alte! Este extraordinar. În schimb am discutat câte cinci. În aceeaşi clasă socială să spunem. Am avut multe de învăţat dintr-o asemenea vilegiatură. Despre Nora a auzit foarte vag. ce limbaj necuviincios şi de-a dreptul biblic întrebuinţează. şi a cetit chiar pe Thomas d'Aquin. care are nevastă. Adriana mi se pare. Şi mă simt apărătorul lui de câte ori nefericita sa operă ajunge confort spiritual domnişoarelor noastre. Pe vară-mea o scuz. Dacă ar cunoaşte un trist episod din viaţa mea. în care sunt adunate atâtea însuşiri. Dau chiar foarte de bănuit câtorva fete. de la 1890. Deşi a scris atâta despre morală. şi eu suntem destul de cinici." 96 . Dacă ai şti ce formidabil plebeu este câteodată. Am avut într-o seară o lungă discuţie asupra graţiei. Nici prin gând nu-i trece că această „fluiditate" se leagă de o anumită concepţie a libertăţii şi deci a demnităţii. se înţelege. Dar trebuie să recunosc că are o capacitate mentală impresionantă. Un oarecare Dumitraşcu. şi n-am scris aproape de loc în jurnalul meu intim. dar te admiră mă aşteptam. cum spune ee.

nu-mi pasă. din punct de vedere sexual. cu tot ceea ce poate fi dincolo de mine şi de tine. suntem tâmpiţi. Într-o mie de cuvinte. cunosc orice fel de dragoste fizică. nu-mi mai vorbi de capacitatea lui mentală. cu veşnicile lui agonii. N-are nimic în cap. Alexandre. Noi nu ne dăm seama de asta. Nu mă interesează nimic din. prin propria lui voinţă şi a încurcat cu desăvârşire firele. vilegiatura ta. şi studii latineşti. Există un singur bărbat pe pământ. căci tu însuţi recunoşti cât e de departe de noi. de obicei. Un alt sex. asta. cu nou eu. de ce vor să se amestece ei într-o dramă al cărei erou principal a dispărut bărbăteşte. odată pentru totdeauna. pentru că te priveşte şi pe tine. Alt. pentru că noi. asupra căruia nu ai de ce să-mi faci reproşuri că nu ţi l-am prezentat mai de vreme. de diversitate. suntem din nefericire unul singur. Să nu aprobi prea repede insulta aceasta. iubind şi cunoscând altă femeie. şi atâta tot. Deci. celelalte cuvinte cu „alt". şi cunosc femeia. Ce infinit superior am ajuns eu deodată. că ele sunt total şi organic deosebite. nici măcar David. şi tu cu mine şi cu toţi ceilalţi bărbaţi. dar înspăimântător de tristă. nu-mi amintea nimic. Şi tu. şi probleme. şi. O altă tinereţe. ar fi Anişoara!. ca toţi deştepţii. poate. Nu e vorba de variaţie. ai spune tu. câţi ani şi ce umiliri noi voi îndura lângă ea. De aceea nici n-am vrut să-i dau manuscrisele lui Pavel să le publice. şi polemici. E o descoperire extatică. etc. Anişoara!. Noi care credeam că am rezolvat problema iubind o femeie şi culcându-ne cu cât mai multe altele! Acum să-ţi povestesc şi puţine evenimente. şi cel mai pornografic limbaj pe care îl poate întrebuinţa un puritan. de Ia extaz. Ceea ce numesc donjuanii „specii" sau „varietăţi". nici nimeni altul pe pământ. M-am exprimat precis: extatice. Pavel îl iubea foarte mult: spunea că are un suflet foarte bun. Am crezut că fac lucrul acesta 97 . ce-am cunoscut! O altă morală. ca fluturele. Dar. ai confundat regnurile cu varietăţile. Dacă ai şti ce-am descoperit. Numai cineva care a cunoscut şi iubit ani de-a rândul o singură femeie poate să-şi dea seama. crezând că te învârteşti între specii şi sub specii. Cu deosebirea că eu nu-l iubesc. şi ţie şi celorlalţi poligami clandestini! Ştiu ceea ce nici tu. o mare voinţă. e o prostie. O femeie se deosebeşte de o altă femeie tot atât de mult cât se deosebeşte de un bărbat. decât reminiscenţe livreşti şi teorii ciupite din mai multe limbi pe care noi nu le cunoaştem. dincolo de glorioasa dar monovalenta noastră masculinitate. de nuanţă. ca să nu-l mai poată nimeni înţelege? Atât despre Dragu. ce noapte nefirească! În două cuvinte ar fi: o fecioară. Este total şi organic altceva. Mă înspăimânt câţi ani va trebui să iubesc pe Anişoara. altceva. ce zi. Ce ridicul am fost! Nu se aseamănă cu nimic. Dragu e un belfer profetic. Urăsc cultul morţilor. Ce au ei cu Pavel. şi. ca o lichea sau ca un Don Juan. ca să pot apoi cunoaşte un al treilea sex? Dacă ai şti ce extaz mi-a provocat această descoperire! Mi se părea că sunt bărbat. în orice caz. gloria postumă. iubite Alexandru. Unul singur. Dar există mai multe sexe lângă sau alături de noi.Petru către Alexandru: Am primit scrisoarea ta într-una din puţinele mele zile extatice. Am intrat noaptea pe fereastră. Şi tu ai trecut din femeie în femeie. Aceeaşi părere o am şi eu. prefeţele elogioase şi celelalte. Anişoara!. altundeva. ce extraordinară zi. O iubesc? Nu ştiu. nu bănuieşte încă.

După cum vezi. simt că nu am de făcut. înconjurat de oameni atenuaţi. îşi spuse el ca să se liniştească. pot face altceva. generale în asemenea cazuri. şi niciodată Dragu nu-şi găsise ceva de reproşat. am înţeles că s-a ridicat cortina primului act dintr-o lungă tragedie. pentru că nu avem deloc bani şi Nora îmi dă din când în când între patruzeci şi o sută de lei. Poate sunt şi eu obosit acum. de sacrificiu. dorinţa mea subită de a-i cere bani. Dar după ce mi s-a dat. îşi spunea el de obicei. pot porni pe alt drum. Am avut grijă. de a refuza o fecioară care mă dorea. intransigenţa lui intelectuală şi morală. şi a-i da ei prilej să mă umilească. Nimic din ceea ce emoţiona sau influenţa pe alţii. de prieteni întâmplători. Se simţea antrenat de un sentiment obscur. nu găsea nimic de care să-i fie ruşine. şi nu pot pentru că am nevoie de banii ei. Îşi aminti. pripit. Mai întâi. cite odată. lumea întreagă ca o deşertăciune şi viaţa lipsită cu desăvârşire de sens. Dar asta n-are nici o importanţă. Nu ştia de unde izvorăşte sentimentul acela deprimant de ratare. acuma când închei. Dar nu aici zăcea izvorul acelui furios dezgust faţă de el şi de prezent. Într-un cuvânt. şi nu simte nimic n-ar mai curge sânge. de mediocritate. Avea o vagă impresie că el însuşi e un ratat. la adăpostul căreia să se odihnească sau să trişeze. să-mi pregătesc până în cele mai mici amănunte liberarea. Cunoştea destul de bine crizele de oboseală şi dezgust. Tot ce se întâmplase după moartea tatălui. fireşte. o nouă tragedie din care nu voi suferi eu. de bătrâneţe. de cunoscuţi de duzină. în faţa căruia nu ştia cum să lupte. împotriva moralei truismelor". îşi spuse David. A renunţat din propria lui voinţă la o viaţă de aventuri eroice. Aş face-o cu bucurie căci nu simt. Au trecut doi ani de atunci. adică de a mă umili. puternic. Şi totuşi nu-şi putea preciza nimic. şi ştia că nici o judecată de valoare emisă în asemenea crize nu e justă. Nu ştia precis ceea ce îl nemulţumeşte şi îl umileşte.din curiozitate sau din oboseală. Se lungi în pat. decât să deschid pianul şi să improvizez". O vagă nemulţumire de sine. de public. Dar n-o pot face. de viaţa din provincie. desfacerea totală de ea. Simţea numai că şi el. adică. nu m-aş da înapoi. Apoi. Chiar dacă aş fi numai eu singur. şi se plimba de la un capăt la celălalt al odăii. fibrele lui intime sunt mediocre. Oricât de aspru s-ar fi cercetat. apoi. ca şi cum ar fi avut de rezolvat o problemă gravă şi urgentă. David Dragu se închise de vreme în cameră. Îşi scoase ochelarii. morala lui neştirbită. o furie stupida împotriva situaţiei de acum împotriva „prezentului" întreg. in trei ani. de ţară şi neam. de a-mi pregăti liberarea. Nu e asta. furia cu care muncise ca să-şi ţină familia. aceeaşi dârzenie din vremea debutului. toate câte făcuse. Nu se plângea de sărăcie. Uite. acelaşi optimism plebeu. trecuse pe lângă ţintă fără să o vadă. ci partenerele mele. şi a acceptat viaţa de toate zilele. Păstrase aceeaşi vigoare. Oboseala. Ăsta e drumul meu. într-un chip sau altul chiar Napoleon. ca toţi ceilalţi. fugar. Oricând o pot lua de la început. totuşi la nimic precis. Habar n-am cum se spune altfel. inevitabile complicaţii. Nu se gândea. pe care nu-l putea preciza. nu-l pătrundea. Dar extazul a rămas. acum. care cuprindea şi cariera lui de profesor şi autor. Şi acum se simţea 98 . faptul că trebuie să mă despart de Nora. cu care supravieţuim două eroice Nora. Toţi suntem. În al treilea rând. „Peşte" vei gândi tu. şi împrejurarea că se afla în vilegiatură. Nu căuta nicăieri o scuză. „Eu m-am născut ca să lupt împotriva locurilor comune. Nici n-am împlinit încă 30 de ani. Fiecărui om îi apare. puterea lui de muncă neistovită. obstacolele prin care trecuse. Îmi pare sincer rău. deci.

Mă simţeam puţin vinovat faţă de ei. ineficient. Un om nou. S-a întors în realitate. Ai să ţi-o schimbi singur. şi ţii minte cum glumeam în spatele lor. să poţi schimba lumea din temelii. şi surori. şi se bucură. aşa cum l-a întrevăzut de atâţia ani. I se părea şi polemica inutilă. aşa cum făceam altădată. În privinţa celorlalte evenimente. Pleşa. Dar simţea bine că nu din cauza aceasta este atât de dezgustat de el însuşi nu din lipsa unei reviste proprii. la toamnă. aşa cum îl gândeşte şi Pleşa. — Lucrai ceva? îl întrebă. — Nimic. — Ştii. i se părea că s-a trădat pe sine. Alexandru vorbise uluitor de cald. o carte să răsfoiască măcar una din cărţile sale favorite. ratat. şi mă ia afară. dragul meu Petru? îra nici un caz nu voi încerca să-ţi schimb proasta părere pe care ţi-ai făcut-o despre David. „La ce să-ţi răspund mai întâi. în „concret". a scăpat din operaţie. Tot ce a făcut până acum. să intru salahor la vreo mărime. dar îl văzu pe Dragu preocupat. o revistă. şi să scot o revistă a mea. şi critica. Îşi puse ochelarii. Tresări. Poate din cauza asta e atât de dezgustat de sine. Faust. Poate vine cineva. un om aşa cum ar fi putut ajunge el. Să poţi tăia drumul acestui om nou. dincolo de inteligenţă şi de cultură. l-ar fi putut realiza de mult el. Deschise. nu prea ştiu ce să-ţi spun. Pentru care eram gata să sacrific tot şi mamă. Să las familia. unde să pot spune iarăşi tot ce am pe suflet. când îl vei cunoaşte mai bine. şi şcoala. El ar fi putut face şi altceva. de entuziasmat. ridicul. aşa cum visase în primii ani ai tinereţii. Întoarse butonul electric cu ciudă. absurd de ridicol. Doi ani pierduţi. în loc de zece cât poate înjura acum la revistele amicilor săi. pe care le adusese Balthasar Gracian. A scăpat d-na Dumitraşcu. Auzi un ciocănit în uşă. Mă pregăteam să ies. că şi-a vândut sensul adevărat al existenţei sale. Sau mai bine să mă stabilesc la Bucureşti. şi sănătate. singur. Sări din pat şi începu să umble iar prin odaie. Altceva. îi credeam proşti pe amândoi. odată cu moartea tatălui. Şi totuşi a renunţat la acest ideal. Cel puţin dacă aş avea bunul simţ să nu fac confidenţe. Alexandru către Petru. Pauză. Haidem spre plajă. Un ideal prometeic. chiar dincolo de morală. să poţi interveni într-adevăr eficace în mercul istoriei. cum îl aşteaptă toţi. Mi-e 99 . ar fi putut face oricine altcineva în locul lui. — Bieţii oameni! Dacă ai şti cât îmi pare de bine. Dar nemulţumirea împotriva lui însuşi stăruia. Pleşa ar fi vrut să adaoge ceva. când aveam 25 de ani. nimic inimitabil. Nimic personal. am venit să-ţi aduc o veste bună. Fusese ridicol. O tinereţe întreagă îngropată în pământ. El ar fi putut crea şi altceva decât cărţi şi critică. li venea să râdă. Dante. departe. unde ar putea înjura douăzeci de oameni. Poate asta vrea şi Pleşa. Îşi dete seama că Pleşa voia acelaşi lucru ca şi el că lucrul pe care îl aşteaptă şi doreşte. aprinse lampa încercă să citească ceva.totuşi mediocru. numai a mea. şi pamfletul tot era inutil. puţin intimidat. Asta voiam şi eu. Şi viaţa curge înainte. şi cărţile pe care trebuie să le scriu şi să plec undeva. oamenii se zbat în aceleaşi drame stupide şi toţi aşteaptă un om ca el. eroic.

probabil să-ţi justifici concepţia ta personală asupra acestor lucruri în nici un caz 100 . acesta. Nu accepta nici. soarele ăsta lubric. Oameni care trăiesc pentru altceva decât pentru pline sau dragoste. care te sileşte să comiţi atâtea imprudenţe. Nu e un sfat prietenesc. multă suferinţă. Aci. Dacă ţii puţin la ea. Petru. atât. priviri umede de fete care aşteaptă să devină mame. este o groaznică promiscuitate sentimentală. Nu era dragoste sentimentală. peste bord cu ea! Iartă-mă. primejdia cea mare poate fi încă evitată. Mă nelinişteşte lipsa ta de bani. Marea te-a prostit. Mă întorc mereu cu gândul la Anişoara. Este sfatul unui camarad. etc. Restul e literatură sau şantaj. Dar e un strigăt pe care nu m-am putut stăpâni să nu-l articulez. Ca să te justifici pe tine. etc. Prea era aproape primejdia. S-o lăsăm pentru prima noastră întâlnire la Bucureşti. Îţi arăt cum să te trânteşti la pământ. luna aceasta sentimentală. iar am început să mă gândesc la război! şi tu nu ştii încă să te aperi de obuze. N-ai vrea să primeşti aceşti bani de la mine? Nu sunt prea bogat. Perechi de amanţi îndrăgostiţi. Amorul e o invenţie feminină lasă femeile să sufere cât vor cine le-a pus să descopere această jucărie drăcească? Nu uita lucrul acesta: tu nu ai nici o obligaţie. În ceea ce priveşte marea ta descoperire a pluralităţii sexelor. Asta e „tot". cât de mult te iubeşte. Am o vagă impresie că e numai o tristă iluzie. între vânturile ostile şi reci. Petru. ce vrea de la tine? Bagă de seamă. aşa cum prea bine recunoşti şi tu.teamă să nu te văd şi pe tine îndrăgostit. Ştiu că tu le cunoşteai şi le practicai de mult. Din scrisoarea ta bănuiesc că Anişoara te-a incendiat mult mai grav. eşti stăpân. un şantaj. in orice caz. jigneşte-o cât mai adânc. plaja. fii crud de pe acum. dar am destul ca să pot fi liber. Aş prefera de o mie de ori să mă aflu într-un sat de munte. la Movila. Nu ştiu la ce să mă aştept. Cu Nora era altceva era o anumită „morală". eşti liber. dacă ţi-am scris lucrurile acestea. nici nu mai încape îndoială. Că tu erai virgin. băiat bun şi încă viu. evit s-o discut aici. ştii. „Nu-ţi răspund ca să discut ceea ce mi-ai scris tu. La suferinţă stupidă şi medioeră. îmi închipui că suntem amândoi pe front. nu te îndupleca în faţa nici unei suferinţe. cu oamenii aspri. câtă pasiune. Scrie-mi şi-ţi voi trimite cât ceri tu. Petru către Alexandru. Dacă ai şti cât de puţini tineri valizi întâlnesc în jurul nostru! De-abia Dragu Tomescu şi cu tine. Ai pierdut şi ai descoperit acum ceva cu desăvârşire nou. Spune-ţi în fiecare zi: peste bord cu Anişoara. cu multă bucurie. nici poftă pentru asta. salvare. Aci m-a înnecat promiscuitatea. n-o lăsa cu nici un chip să te idealizeze. nu era nici pasiune fizică. Sunt ridicul. făcând oarecare literatură ca să-ţi arăt câteva fapte atât de simple. care luptă acum poate contra oceanului pasional al Irinei. Câte agonii. Vară-mea suferă şi ea de pe urma unui oarecare Dinu Paşalega. demnitate. Nu mi-ai spus nimic despre ea cum este. cu cerul sumbru. Toate chestiile acelea cu primejdia dragostei n-au nici un rost mă întreb foarte serios de ce mi le-ai scris. Vroiam să-ţi spun numai un singur lucru: n-ai înţeles nimic. N-am nici timp. ce senzualitate oarbă! Am ajuns să urăsc marea.-Nora a fost pentru tine orice altceva decât dragoste şi senzualitate.

Căci. Nu s-a întâmplat însă nimic. toate dificultăţile rămân în picioare. d-l Lecca n-a aprins lampa. eretici trişti. Mă întorc acasă în zorii zilei. şi cred că ar fi tot atât de fericită avându-mă lângă sine. — Pe mine nu mă mai iubeşti? a întrebat. Este o logică nouă. Mai clar decât atât. Să arăt organicitatea universului lor. Te-am auzit vorbind prin somn. nici nu mai avea putere să tremure. Fireşte. la bemol. — Te-ai speriat. În timp ce se scutura camera Anişoarei. Este exact ceea ce simt eu acuma. a iubirii. Nu te speria. asupra acestor lucruri. Dar am observat un lucru: nu mi-era deloc frică. — Nu e vorba de asta. aşa cum există una a păstorilor. a eroilor. nu sunt în stare să-ţi scriu. Nu ştiu ce-a răspuns. Eram curios să văd ce figură va face bătrânul astronom. cu Dostoievscki. Ştiu că nu există decât două lucruri pe lume într-adevăr primejdioase: boala şi moartea. pregătit pentru orice eventualitate. Nici de dragoste. Poate şi din cauză scrisorii tale. Eram amândoi în pat în patul ei cu desăvârşire virginal. nu am scris nici o frază din ea. Într-adevăr. goi şi foarte frumoşi.pentru a mă ajuta pe mine. ce are de-a face una cu alta? Nora s-a resemnat. Restul nu mă interesează nici ştiinţa. încât eram ispitit s-o fac să ţipe de voluptate. chiar dacă aş „înşela-o". însă. Înainte de fa diez. Şi deodată se deschise uşa. tu mă ştii prea bine. la. emoţie. până azi noapte. eu eram închis cu ea în baie. nici 101 . Iată o vacanţă perfectă! Mă simt de cincisprezece ani. care mă ispiteşte şi mă încântă. În fond pregăteşte-te să citeşti o prostie. nu mă gândeam nici măcar la leafa pe care aş pierde-o. dacă va aprinde lampa şi ne va descoperi pe amândoi. Povestirile lui Boccacio. însă. fa diez. voluptate. Ştii că dorm regulat la Anişoara. dar o prostie care mi-e scumpă nu exista altceva pe lume în afară de emul liber şi muzică. fără nici o apologie. cu Gide. De nimic altceva nu mi-e teamă. Să pot traduce firea lor. o scurtă pauză. de când a plecat Adriana. Ai vreun pian prin apropiere? Repetă de mai multe ori fraza aceasta: şi. O simfonie a „Ereticilor". Deocamdată atât. Alaltăieri am rămas. i-a spus înainte de plecare. că m-am culcat cu o fată. A îngălbenit şi a început să plângă. în treacăt. Erezia ca normă. ai traduce tu şi ai face inevitabilele legături cu viciul. nici de sărăcie. ca în Boccacio şi în povestirile din Halima. Anişoara? o întrebă d-l Lecca. nici de compromisuri. Am început să compun o simfonie. dar am început-o magnific în cap. Atât ne-a spus. Poate din cauza întâmplării de azi noapte. Ce admirabilă noapte! Spaimă. nici de suferinţă morală. Încerc un lucru cu desăvârşire nou: „Ereticii”. a tristeţii. Există eretici. Anişoarei nu i-am cerut până acum bani. Anişoara era de gheaţă o simţeam lângă mine. ziua întreagă închis în odaia ei şi în baie. Îmi închipui. Eretici iubind. — M-am gândit că poate ţi-e frică. după cum există oameni blonzi sau miopi. si bemol. să văd ce se va întâmpla. aşa cum n-am întâlnit niciodată până acum. eretici murind. Nimic din toate acestea. I-am spus. etc. drama lor umană fără nici o alegorie. i-am răspuns eu. eu nu numai că nu am nevoie de ele. dar nici nu le înţeleg. Eu rămăsesem la locul meu. În schimb am cerut mai mulţi Norei. că nu voi mai putea rămâne eu. cum spune ea. şi s-a retras repede. Dar nu putea să-mi facă ceva. Iubita mea era atât de emoţionată. nici adevărul. Să poţi declanşa asemenea emoţii erotice şi comice. Din fericire pentru Anişoara.

Mă cutremur. vital. la acea vârstă. să nu crezi decât în tine. În paranteză fie zis. vorba lui Dragu i se păru străină. spuse Dragu. şi-l întrebuinţez des. — Primisem ceva de la Petru. apoi se întoarse brusc către Alexandru. Dar există ceva real. şi vorbi repede. cu cerul blând. sunt crânceni. nici iubirea. Şi cuprinde foarte multe lucruri. sunt oribili. Alexandre. Era atât de bine acum. răutăcioasă. — De ce râzi? îl întrebă Dragu. Petru nu admite nici o altă realitate nici adevărul. cu toate că i se păru că Dragu ar fi voit s-o citească în întregime. pe d-ta. lângă acest om cu care se înţelegea de cele mai multe ori atât de bine. — Te-am ascultat vorbind mereu în ultima vreme. fixat. El însuşi o citise cu greutate. zâmbind lung. şi privi marea. Spune ceea ce spuneam şi noi la vârsta lui. câteodată. cu apele liniştite. — Dacă ai şti totuşi cât îl invidiez. să te realizezi. nici dragostea. La 18 ani eşti încă liber. în opinii.Dumnezeu. nu te teme. de morală. pe Petru pe toţi huliganii. nici Dumnezeu. ce-ţi pasă de adevăruri? Rămâi întreg. acolo. ceva înspăimântător de real: omul care îşi poate face de cap şi muzica pe care o poate gândi el. De aceea îmi place. printr-un ideal social? De ce cauţi „adevărul" prin care să-ţi justifici acţiunea d-tale morală. Alexandru tresări. ca toţi ceilalţi. în viaţa d-tale intimă şi în inteligenţa d-tale? Atunci. Înfăşură scrisoarea şi o puse în buzunar. în biologia ta. dacă ai şti ce greu de purtat sunt aceşti opt ani care ne despart. şi totuşi n-ai realizat nimic temeinic. Se făcuse aproape întuneric. Există un singur debut fertil în viaţă experienţa huliganică. ironică. Se simţi iar singur. atât de bine fără soare. — În fond e încă un copil. Ai făcut ceva. Cred că tu mă înţelegi". Alexandru arătă scrisoarea. rămâi huligan! 102 . în acte. Cine nu debutează aşa. Îşi lăsă privirile pe mare să se odihnească. La 25 de ani. liber chiar pe teoria pe care ţi-o vei alege în interpretarea vieţii. Ce poate însemna „omul care işi poate face de cap?" Ce interesează un asemenea om? Alexandru nu răspunse imediat. şi mă întrebam: de ce simţi nevoia să te justifici prin-tr-o morală. ceva înspăimântător de real: omul care îşi poate face de cap şi muzica pe care o poate gândi el". şi orice ai face. continuă Drgu.. înflăcărat. Şi iată cum termină: „Există ceva real. Îl întrerupse zâmbind. Se opri puţin. să fii tu însuţi. şi asta te-a limitat. Cuvântul acesta e frumos. dar cu glas serios: — De ce ai spus huligani? — Nu e nici o insultă. de misiune colectivă? Eşti sau nu eşti? Te simţi complet. experienţa d-tale vitală? Ce-ai d-ta nevoie de adevăruri. răspunse el. nu e decât un cuvânt eşti deja secat. Să nu respecţi nimic. după ce ţi-ai spus primul cuvânt. rotund. nu va crea nimic. pe malul mării. Era încă fermecat de aventura lui Petru. îl lămuri Dragu. să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde nici intimida iată vocaţia de huligan. Trebuie să rămâi tu însuţi. e un cuvânt foarte frumos. cu glas aspru. Primii ani după debutul în viaţă. Dragu se întinse şi el pe nisip. Se opri o clipă. Să poţi uita adevărurile. nici societatea. pe de altă parte. faţă de el însuşi sau faţă de lume. robust? te simţi creator. de tăria acestor două realităţi. — Vorbeşte şi el prostii. te-a sărăcit. Ai făcut ceva. de altfel. să creezi. Dacă ai şti cât vă invidiez. izolat. blând. în tinereţea ta. dacă vrei. Iar.

privind cerul. mult mai teribile. râse Alexandru. adăugă 103 . Ce superb! Ce vitalitate orgolioasă! Să împărţi lumea în vii şi morţi sau în răi şi buni. Şi acei ani au fost singurii mei ani creatori. Dar au altele. peste mare. — Adevărul este că toate acestea n-au nici o importanţă. ordinea stabilită. serios. şi pe urmă a inutilităţii adevărurilor. Alexandru îşi înălţă şi el privirile. cu o simplă judecată de valoare. Şi eu am fost aşa. vorbi zâmbind Alexandru. Dar din punct de vedere al structurii. Toţi credeţi că lumea începe cu d-stră. mai. Credeam că se spune un om liber. „huligan". aşa. mult mai fertile. Eu nu mai am nimic. — Ştiam că huligani sunt numai spărgătorii de geamuri. dacă vrei. alţii afirmă că lumea începe prin ei. adăugă. Alexandru îl ascultase uimit. dacă n-aş fi descoperit că sunt oameni care mă iubesc. fireşte. — Sunt şi ei huligani. Unii sparg geamuri. descoperirea adevărurilor. întotdeauna pe jumătate. nici surori. toţi sunteţi la fel. N-aveam nici tată. şi faţă de care m-am simţit dator. spuse foarte încet. casă încep maturitatea adevărată. Şi huliganii socotesc adevărurile inutile. sau cu un singur geam spart îţi dai seama ce violentă afirmare vitală înseamnă gestul acesta? Din punct de vedere administrativ. ori moartea pasiunilor. un huligan de stradă e primejdios pentru că sparge geamuri iar un huligan ca Petru Anicet sau ca d-ta. nici prieteni. Ori huliganism. Pe nesimţite. Roti un gest larg. şi veţi contribui pozitiv la creşterea spirituală a acestei ţări. în jurul meu. este o valoare. Toţi ignoraţi adevărurile stabilite. Ei bine. întotdeauna cu apă caldă. modest. David Dragu se lungise din nou pe nisip. oamenii stabiliţi. Din toate părţile sclipeau stele mici şi reci. aş spune. Eu aştept virsta de 40 de ani. Nu mă simţeam legat de nimic. se făcuse întuneric. Şi apoi mai este altceva. — Probabil că sunt mai multe stele decât pot vedea eu. sau. acest erou cu leafă la Stat. un om nou. îţi pot spune acum că îl dispreţuiesc şi îl urăsc pe acest David Dragu. — Eu nu vă judec. pe el! înţelegi? asta simţi când depăşeşti experienţa huliganică o cumplită silă de tine şi de lume şi o cumplită nostalgie după vârsta de 40 de ani. fireşte aceeaşi vocaţie. grave. — Astea toate sunt glose. oameni pe care eu nu i-am iubit. a ordinei. pentru că amândoi sunteţi intelectuali aşezaţi. a maturităţilor. ori să am direct 40. cu toate mizeriile şi înfrângerile sale. cu mina. Aş vrea acum ori să am numai 20 în loc de 29 de ani. necutezând să-l privească. Asta simt eu acum! Câte aş fi putut face eu. Totala ignorare a adevărurilor. Un singur cuvânt le cuprinde în întregime este cuvântul acesta. responsabile. şi s-a făcut prost. nu e nici o deosebire calitativă. Între ei şi d-ta.— Nu ştiam că se spune aşa. că mă. Se ridică în picioare. lumini depărtate. un om demn. Acum există o sumă de lucruri mari. nici morala d-tale colectivă că totul s-a făcut pe acest pământ. răspunse Dragu. — Atunci puteam face orice voiam. cu trupul şi cu gândurile mele. că d-stră puteţi echilibra lumea. Aveţi aceeaşi structură. nervos. dacă nu m-aş fi deşteptat atât de devreme. Dacă ai şti cât am luptat! Dacă ai şti ce te aşteaptă şi pe d-ta. Există în primul rând acest teribil David Dragu pe care îl vezi. Este ieşirea asta a doua din adolescenţă. când vei descoperi că nu înseamnă nimic omul nou al d-tale. atât de frumos. peste dealuri. Simţea o imensă milă şi o mare dragoste faţă de acest om care se mărturisise atât de sălbatic.

foarte caldă. Toamna frumoasă de afară îi stingherea şi serata. scuturându-şi hainele de ploaie. După moartea lui Pavel Anicet. locul de secretar personal rămase vacant D-l Baly nu mai găsise un alt tânăr de încredere. în afară de mondeni şi câţiva oameni politici invitaţi de d-l Baly nenumăraţi. tremurând. şi care erau însărcinaţi să-i adune materialele necesare marei sale opere de sinteză. Acum era însă destul de cald. Pentru asemenea zile de ploaie rece se întorcea în ţară. mărise numărul celorlalţi secretari. udă. Felicia iubea toamnele bucureştene. Ar fi vrut să treacă prin ploaie cu gulerul trenchcoat-ului ridicat. Asta e miraculos că deşi suntem amândoi oameni. Toamna se arăta. Serata Feliciei Baly se deosebea. cu ochii aproape închişi şi să ajungă acasă stropită de noroi. iar invitaţii să sosească tremurând. şi că totuşi prezenţa mea nu te exasperează. şi limpezimea nostalgică a cerului. cu bărbia aplecată spre piept. şi petrecerea din Strada Grigore Alexandrescu trebuia să se deosebească de toate câte îi urmau. Felicia se deştepta în fiecare dimineaţă cu spaimă aştepta perdeaua tulbure a norilor. şi ciorile încep să se înmulţească. Felicia ar fi vrut o toamnă rece. D-l Baly folosea de mulţi ani câţiva secretari. şi avea nevoie de nenumăraţi colaboratori. scriitori. observă că nici unul dintre secretari nu e capabil să facă singur această muncă de redactare. Mai erau până atunci trei săptămâni. Veneau. nu te ridici acum şi nu încerci să ană arunci în mare. La 15 noiembrie nu era încă zăpadă. însă. şi stau aici lângă d-ta care nu mă cunoşti nici nu mă înţelegi. li amintea parcă anumite peisagii italiene şi asemănarea cu ceva care e departe sau e trecut. ploioasă. D-l Baly se mulţumea să corecteze textul şi să găsească locul precis în planul general al operei. când arborii se-curăţă cu desăvârşire de frunze. şi oamenii plecau şi veneau de la lucru în haină. de altminteri. bucurându-se că îşi va putea încălţa pantofii moi de pâslă şi va putea bea câteva ceşti cu ceai fierbine. în cursul lunii Octombrie. o făcea întotdeauna să sufere. Singurul lucru important este faptul că trăiesc. le iubea mai ales către sfârsitul anotimpului. Se 104 . În schimb. Celelalte urmau de abia după şase săptămâni. Felicia ştia că serata sa e cea dintâi a sezonului. însă. în sezonul bucureştean de iarnă. D-l Baly era încă ocupat cu redactarea „Instituţiilor vechi româneşti". ghemuită în fundul divanului. pe care îi plătea. când se aşternea destulă zăpadă ca să o răzbească iar dorul Coastei de Azur. pe bază documentelor adunate de ceilalţi colaboratori. fără să tremure. După moartea lui Pavel. şi prin invitaţii pe care îi aduna laolaltă. şi priceput în acelaşi timp. redactarea mergea foarte greu. iritau adânc pe Felicia. De la moartea lui Pavel Anicet. PARTEA A DOUA I Domnişoara Felicia Baly hotărâse definitiv data marei serate: 15 noiembrie. gazetari şi studenţi. şi apoi îl lăsă să scrie singur paragraful respectiv. aştepta răbufnirile vântului. Ar fi vrut ca în noaptea petrecerii să fie umed şi frig. tineri care lucrau în biblioteci sau la ei acasă. şi nu veneau decât rar în Strada Grigore Alexandrescu. Avea obiceiul să discute cu Anicet o problemă. aleşi dintre tinerii intelectuali săraci şi merituoşi.Dragu liniştit deodată. neguroasă. şi nu pleca decât după sărbătorile Crăciunului. văzduhul prea blând şi prea melodios.

Ea nu vedea decât cadavrul. Crezuse chiar că aventura asta o va vindeca de pasiunea ei pentru Italia. numai de câteva ori. dimineaţa. Au trăit câteva zile în delir. în privirile şi vorba lui. A patra zi. Am găsit de ocazie o sumă de antichităţi. prin luminări aprinse. după ce l-a cunoscut pe Pavel Anicet. scrisese d-lui Baly. Dar pasiunea a rămas aceeaşi. A 105 . căci îl iubea. şi care o dusese apoi cu maşina lui la Ostia. şi coborâre în pământ când vorbea de moarte. pe care îl întâlnise într-o expoziţie din Roma. încercând să se strecoare în camera mortuară. Din întâmplare s-a întâlnit chiar în gară cu o camaradă. şi-şi prelungi astfel şederea la Roma cu încă două luni. şi cum venise îmbrăcată în negru şi părea înspăimântată. de tânguire. şi deşi ştia că o atât de magnifică întâmplare nu poate dura prea mult. înainte chiar de a-şi fi destăinuit dragostea. Îl plăcuse de la început. tânărul dispăru cu maşina. Felicia nu ştia nimic despre el. „Expoziţia de pictură de aici e pur şi simplu prodigioasă". Felicia se simţi nefericită. transformată atât de neaşteptat în pasiune. simţea în nări mirosul cadavrului şi al tămâiei. de atunci. Trimite-mi bani mai mulţi". şi era fericită că îşi pierduse fecioria într-o asemenea aventură superbă. Dar a cunoscut atunci pe d-na Anicet. şi nu-şi imagina moartea decât prin gesturi de înmormântare. ziaristă elveţiană. constată că frumosul său amant o îmbolnăvise cu o boală de care Felicia nici nu auzise. „Trebuie să rămân mai mult decât mă aşteptam. Îl plăcea pentru ceea ce i se părea masculinitate concentrată. deşi avea ochii sticloşi. N-a avut curaj să-l vadă. însă. amânând mereu completarea „Instituţiilor". puţin cunoscute. cineva a şoptit lângă ea: „Iată. Se întorcea în fiecare an în Italia. carnea galbenă şi rece. De câţiva ani. nu-şi închipuise totuşi că va fi atât de repede curmată.mulţumea.. pe David Dragu. Nu plângea. despre familia lui. Avusese până atunci o singură dragoste un tânăr şi sportiv italian. şi criza de plâns pe care a avut-o atunci a fost repede urmată de o destăinuire completă. deşi găsise de mult editor la Oxford. A stat aproape tot timpul alături de Liza şi de David. nasul şi pehii. intelectuali şi scriitori. a zărit o femeie tânără. În timp ce se abandona acestor emoţii şi închipuiri. Felicia a început să-se intereseze şi chiar să iubească cercurile de studenţi. şi porturile Adriaticei. S-a înapoiat disperată la Roma. însă. cu priviri fixe. înaltă. Foarte puţine zile în urmă. Aflase apoi. că el de asemenea o iubea şi că un destin crâncen i-a despărţit. asta e logodnica lui Pavel!" Felicia s-a simţit atunci neaşteptat de emoţionată. student la Politehnică. deşi iubea acum mai mult locurile singuratice. Felicia privea cu o imensă silă şi dispreţ pe bărbaţi. a început să nădăjduiască într-o prefacere totală a fiinţei ei. o silă aproape carnală faţă de orice bărbat. Felicia a păstrat de atunci. Când l-a cunoscut pe Pavel Anicet. inteligenţă şi pasiune. cu un voal negru ascunzându-i faţa. în prezenţa lui chiar. şi se gândea chiar la o eventuală aventură. cu atât mai mult cu cât i se spusese că e desfigurat glontele îi sfărâmase cerul gurii. când era încă în pat şi-şi lua ceaiul de sinuciderea lui Pavel. lucru pe care l-ar fi regretat. Felicia intră a doua zi în tratamentul unui medic din Corso Emmanuele. pe Petru. S-au întâmit. Îl văzuse cu puţine zile în urmă şi i se păruse că tânărul începe să-i facă oarecare curte. I se dase chiar în acea noapte. să supravegheze munca de adunare a materialelor. A crezut că e îndrăgostită de Pavel. Vestea sinuciderii lui Pavel aproape a îmbolnăvit-o. fără să lase nici o scrisoare şi fără să achite contul la hotel. pe neaşteptate. Avusese întotdeauna groază şi dezgust de moarte. hotărâtă să se sinucidă.

numai d-na Anicet continua să-i viziteze. Şi-a controlat totuşi această neaşteptată criză sentimentală. al cărui cifru îl ştia numai ea senzaţiile sale cele mai intime. L-a întâlnit de mai multe ori pe Petru. Avea nevoie să facă un singur gest. şi ajunseseră buni prieteni. De atunci. sau cel puţin pictoriţă. După ce Liza i-a arătat pânzele ei cele mai proaspete. auzi pe David Dragu. nutrea faţă de Felicia o inexplicabilă antipatie şi nu se silea deloc să şi-o ascundă. nebunesc. Urmărirea aceasta a neliniştit-o şi a amuzat-o în acelaşi timp. Simţea o extraordinară dragoste şi admiraţie pentru acea necunoscută. să picteze. mobilă. să plângă. Felicia ar fi vrut s-o întâlnească. Privirile Lizei au amorţit. O veche dragoste a lui Pavel. a uitat-o repede. Când s-a întors din străinătate. Ar fi vrut să o cunoască. la câţiva paşi în urma ei. Felicia purta de mult în suflet o nostalgie a creaţiei s-ar fi voit artistă dramatică. era mai senină şi mai fermecătoare ca oricând. însă. Ochii au redevenit calmi. De altfel. încercaseră să-l păstreze pe Petru cât mai aproape de ei. plecând din ţară. A trebuit. însă. stăruitoare. să plângă împreună. Felicia a descoperit în Liza Dragu o fată inteligentă. S-a întâlnit de câteva ori cu David Dragu. dar nu i-a plăcut. care dura de câţiva ani. peisaje şi printr-un lexic secret. retoric. să-i sărute mâinile. dar cum ea nu s-a dus la înmormântare. să deseneze. o fixează cu priviri stranii. Din cauza ei s-a sinucis. încontinuu de Pavel. pe ascuns. cu furie: "Asta e una. necunoscuta îi trecu din nou prin faţă. Era ceva cu desăvârşire nou. o aventură nemaiântâlnită. aceeaşi prietenie Lizei Dragu. în clipa când se va apropia de catafalc. şi aştepta chiar cu spaimă să o audă ţipând. dincolo. Îşi îngăduia atunci glume de prost gust asupra iubirii misterioase a lui Pavel şi zâmbea vulgar de câte ori venea vorba despre geniul nerealizat al bătrânului Francisc. admiraţia Feliciei a cresout bruse. n-a mai putut-o vedea a doua oară. să renunţe repede îi era ruşine de Liza. Apoi. călcând încet. După ce a dispărut. scriitoare. Mâna dreaptă o apăsă discret deasupra inimii. Petru. În câteva săptămâni. crispat. să afle mai mult despre Pavel. şi de-atunci nu l-a mai văzut decât foarte rar. riscând să fie insultată de prietenii lui Anicet. Felicia a păstrat. nici David. de tatăl lor. încât Felicia a fost extrem de mulţumită văzând în locul lui. cu greutate. liberă şi creatoare. după cum a uitat chiar „dragostea" ei cu Pavel. Felicia observă că are ochii umezi. A şi încercat. adinei pierise expresia aceea carnală. şi lui Petru toate aceste comentarii postume îi erau nesuferite. şi-i ţine aproape închişi. în ziua pensiei. şi a început prin a-şi ţine un jurnal intim. Nici cel mai bun prieten al lui Pavel nu putea spune mai mult decât că o cheamă una şi e bogată. neînţelese. în străinătate. Pe ea o cunoscuse cu mulţi ani în urmă. izbutise să se facă atât de antipatizat. şi a încercat să afle cine este Una. aproape intoxicată. S-au scurs cinci lungi şi penibile minute fără să se întâmple nimic. şi pe care o păstrase departe de cancanuri. şoptind Lizei. O întâlnise într-un bar. pe d-na Anicet.ştiut îndată că tânăra este iubita lui Pavel. Şi-a propus atunci să scrie. Atât d-l Baly cât şi Felicia. de asemenea. dar în toamnă David a fost numit profesor la un liceu din provincie. îndată ce s-au cunoscut. dar unul decisiv. invitându-l des la ceai şi la masă. într-un timp când nu ştia nici d-l David nici de fraţii Anicet. şi i se păruse că Liza o urmăreşte pretutindeni cu ochii. în care îşi nota conversaţii. însă. I se părea nesincer." Felicia era ispitită să alerge după necunoscută şi să-i cadă în genunchi. Nu ştia nici Liza. A păstrat însă un viu interes tuturor prietenilor şi cunoscuţilor lui Pavel. Se vorbea. experienţele 106 . care şi-a stăpânit atât de frumos durerea. Francisc Anicet.

Dispreţul acesta. D-l Baly acceptase lucrul acesta surâzând. şi adăogase necontenit alţi cunoscuţi. Felicia era încântată de asemenea tovărăşii. Fără să-şi dea seama. şi crescuse aproape terorizat în cea mai pură ortodoxie. D-l Baly privea cu bucurie această nouă pasiune a Feliciei. Ajuns în Universitate. era alimentat de nenumărate alte cauze. la Viena. gazetari şi scriitori debutanţi. cum era moda pe atunci. vlăstare obosite din familii de bancheri. fusese creştinat pe când era un copil de clasele primare. De abia când şi-a luat doctoratul în ştiinţele sociale la Paris. Crezuse un timp că se va lega mai strâns cu Irina Pleşa. Aflase din zvonuri de pornirile ei religioase. atât cele din Bucureşti cât şi cele din străinătate. Felicia nu plănuia decât lucrări vaste. Felicia ajunse astfel să cunoască un număr considerabil de scriitori şi artişti tineri. fete de Conservator. În afară de Liza. căci pe atunci afirma că „toate religiile sunt la fel" şi că „Iisus a fost cel mai mare dintre oameni". întocmai ca şi d-l Baly. Îşi propusese să compună. confesiunea în care fusese crescut era un obstacol în căsătoria sa cu domnişoara Jeanne-Marie Beauharnais. cu ajutorul acestor documente autentice. câteva domnişoare din cercurile aristocratice.nepermise. grefat pe confesiune şi descendenţă socială. de pasiunea Irinei pentru catolicism şi ar fi dorit-o prietenă. şi s-a hotărât să se însoare cu descendenta unei nobile familii din sudul Franţei. însă. Felicia ajunse repede să cunoască familia Lecca. socialist revoluţionar. În celelalte cercuri mondene ale Bucureştiului i se dusese vestea că suferă de mania părintelui său. Felicia s-a născut în Franţa şi a fost botezată într-o catedrală din apropierea Parisului. Prin Liza. a devenit un ateu îndârjit şi. Liza avea prieteni în aproape toate marile Capitale europene. De astă dată. şi-a amintit că e creştin. ca să se poată transmite apoi în cele patru colţuri ale Capitalei cele mai bizare zvonuri asupra „bohemei" din strada Grigore Alexandrescu. pe care nu le putea duce în nici un chip la bun sfârşit singură. mulţumindu-se să călătorească şi să se ocupe cu istoria trecutului românesc. începuse să-şi dispreţuiască soţul. descendent dintr-o bogată familia evreiască. La seratele sale din Bucureşti. Felicia nu avea însă nici o prietenă intimă în ţară. Domnul Baly. sinteze universale. că pozează şi ea în Mecena. un mare roman asupra femeii moderne. la Roma. alţi camarazi. reconstituise mediul în care trăise Pavel Anicet. D-l Baly refuza să facă politică. foarte repede dezastruoasă pentru ambii soţi. Familia logodnicei îi ceru ca nunta să se împlinească după ritualul catolic. şi alte grupări de studenţi sau tineri intelectuali. Căsătoria s-a dovedit. nădăjduind că i se va oferi o catedră 107 . prietenele şi colegele de Universitate ale Adrianei. mai ales că de catolicism se lega una din cele mai obscure şi mai triste amintiri din copilăria ei. După ce tânăra doamnă Baly venise în ţară şi cunoscuse pe părinţii soţului. Nu l-a început însă niciodată căci. la Paris. cu sociologia şi filosofia. că a adus snobismul intelectual din străinătate. mai ales că fiică-sa pretindea că se interesează de lucrările sale şi se oferea deseori să-l ajute. descoperind astfel obârşia lor evreiască. La seratele din toamnă invita întotdeauna şi câţiva membri ai cluburilor de elită. Prietenia Lizei a apropiat-o tot mai mult de cercurile artistice şi intelectuale. organizate întotdeauna către sfârşitul toamnei. veneau mai ales tineri necunoscuţi. la Zürich. Cele câteva luni pe care le petrecea în Bucureşti le dedica aproape în întregime întâlnirilor cu asemenea tineri. căci aceasta era o catolică ferventă. Zvonurile acestea făceau deliciul Feliciei.

şi evita să viziteze casa din strada Grigore Alexandrescu. să poarte lungi discuţii cu câţiva înalţi prelaţi din Capitală. când a rămas câteva minute goală. care nu-l putea pătrunde.universitară de sociologie. Dar Irina se arătă foarte rece. d-l Baly s-a trezit stăpânul unei considerabile averi. aveau mult mai mare însemnătate semnele. însă. Începuse să se informeze. nu o tulbura. pentru tot ceea ce priveşte viaţa sufletească şi economică a ţăranului român din toate timpurile. pe Dinu Paşalega. şi fără îndoială că aceste plictiseli adăugate la multele dezastre ale menajului au contribuit real la desfacerea căsătoriei. publicând o grandioasă sinteză. când Felicia avea nouă ani. Poate ei i-ar fi povestit amintiri şi experienţe intime. Cum câteva luni în urmă. Interesul său pentru ortodoxie s-a atenuat într-un interes larg. A publicat chiar o revistă trimestrială de studii sociologice şi filosofice. Oamenii vii din jurul ei o făceau foarte puţin să sufere. D-l Baly ieşea de cele mai multe ori înfrânt. Este drept că d-l Baly nu i-a impus o educaţie strict religioasă. Cea mai mare suferinţă a ei a fost umilinţa. în limba engleză. Tot ceea ce privea oamenii tineri din jurul ei. asupra vechilor instituţii româneşti. acesta îşi ceruse voie să asiste din când în când. boala. întâmplările semnificative. la Biserica Domniţa Bălaşa. Felicia şi-a adus multă vreme aminte de scena botezului. Fără să vrea. pe care nu le mărturisise încă nimănui. îşi arătă repede nemulţumirea. speriată de întunericul bisericii. şi opunea d-lui Baly o serie întreagă de argumente dogmatice. apoi a uitat-o. peste măsură de politicos şi diplomat. d-l Baly şi-a propus să obţină un doctorat onorific la una din marile Universităţi europene. De-atunei şi-a împărţit timpul în călătorii şi în lucrări cu secretarii. locul de întâlnire al atâtor tineri. de mirosul tămâiei. Tânăra d-nă Baly. Felicia suferea foarte puţin de pe urma oamenilor. muşcându-şi buzele ca să nu plângă. Pentru ea. şi cu tot ce a urmat după aceea retragerea în Moldova fuga la Odessa. tremurând. acestei întâmplări a izbucnit războiul şi Bucurestiul a fost bombardat de avioanele duşmane. Cea mai mare spaimă a ei a fost coşmarul cu fum de tămâie. Dogmatica îl interesa peste măsură. După război. Ei i se părea că Felicia vrea să-i seducă iubitul. lăsate de părinţi şi de doi unchi. Felicia ar fi fost curioasă să afle ce o îndemna pe Irina să se convertească la catolicism. d-l Baly ajunsese un sincer apărător al ortodoxiei. Ani de-a rândul a obsedat-o coşmarul acelei ceremonii pe care nu a înţeles-o niciodată. nici pierderea dragostei lor. spaima de bolşevici. mintea Feliciei a legat strâns împreună spaima botezului cu spaima bombardamentului aerian. 108 . de luminările aprinse. d-na Baly provoca nesfârşite controverse uneori terminate în ceartă asupra confesiunii ortodoxe şi originii evreieşti a soţului. care crezuse că va ajunge în curând soţie de ministru. dar bine pregătit pentru orice discuţie religioasă. foarte rezervată. n-o putea face să sufere adânc nici dragostea. Confesorul era un bătrân abate belgian. Şi pentru că pretextul cel mai obiectiv era religia. Felicia a regretat câteva zile această răceală pe care n-o putea înţelege. În fundul sufletului. mai ales că d-na Baly plângându-se confesorului ei de nesfârşitele controverse teologice din casă. să citească istorie bisericească. D-na Baly a divorţat în primăvara anului 1916. continua să păstreze o neatinsă ciudă împotriva catolicismului. Întâmplarea cu amantul frumos şi sportiv ar fi uitat-o repede. Renunţând la ambiţia unei catedre universitare în ţară. dacă n-ar fi fost şi acea profundă umilire a fiinţei ei. şi la o lună după divorţ d-l Baly şi-a botezat fetiţa în rit ortodox. destinul pe.

foarte strânşi unul de altul. observă Alexandru fără s-o privească. şi în ce împrejurări. ea atât de muzicală. Toate aceste urmăriri şi reproşuri îl amuzau. că n-ai flirtat la mare. Ce importanţă poate avea dacă mă voi culca cu una sau cu o sută de femei? Ce poate însemna asta. Irina. — Mi-ar face plăcere să ne mai întâlnim. Cum se scuză şi se apără unul pe altul. spuse Alexandru. — Ce prostii vorbeşti tu. dar n-are nici o importanţă. — La cine te refereai. privind în jos. Femeia care suferă şi glumeşte cu lacrimi. Continua să meargă alături. de altfel. Irina vrea să păstreze în veci memoria Violei. evitând să-şi vorbească fiecare urmărind alte gânduri. gândi cu oarecare ciudă Irina. care se va stinge curând în iarnă? Tu nu simţi nimic altceva. 109 . Ce spui de el? Felicia ar fi vrut să-şi amintească cine i-a mai vorbit odată despre armată. — Nimic altceva. — Ai s-o înşeli curând? rupse brusc tăcerea Irina. îi spuse Felicia. Umblară câtva timp împreună. adaogă. Tot sau nimic. Pe Viorica. L-a uitat pe Dinu. Toate astea o flatează. miliardar. — Ai să mergi s-o vezi. atât de aspru. Erau amândoi încă arşi de soarele mării. ca bătrânul Paşalega. Un avion cu care să se îmbogăţească. De altfel ştiai şi tu.Irina îi prezentase de curând pe Alexandru Piesa. Să ajungă milionar. continuă Irina. Alexandre? Acum e ironică. pentru oamenii care trec acum pe lângă noi. — Te-am admirat destul. Irina zâmbi trist. pentru soarele ăsta obosit. încercând să alunece printre valurile memoriei. Ce repede ai uitat. Mi-ar place să-i văd împreună el. — Probabil că iar te-ai certat cu Dinu. bietul băiat? Irina gândi: ce extraordinară solidaritate există între bărbaţi. întrebându-se cu cine seamănă Alexandru. — S-a întors din străinătate ca să-şi facă armata. Se despărţi puţin visătoare. Este aproape un record. Câteva clipe rămase cu ochii pierduţi. Ea este femeia care nu uită. — Trebuie să fie inteligentă. — La Viorica. şi renunţă. atunci. şi Felicia tresărise puţin strângând mâna acestui tânăr înalt. — Ai s-o găseşti în curând frumoasă. nu e aşa. şi spaima Viorichii? Irina răspunse aspru. Cu atât mai bine. despărţindu-se. dar nu descoperi nimic. Irina. — N-am nimic cu el. Cu ce ţi-a mai greşit. eu?! — Nu este Felicia Baly fata de care se îndrăgostise Dinu? întrebă Alexandru. adineauri? întrebă Alexandru brusc. Şi eu. Porniră mai departe. Vrea să facă şi el un aeroplan. cu privirea atât de inteligentă pentru corpul înalt şi muşchii lui. — Ea este. Asta ca s-o ştii şi tu. fără să-şi vorbească. Văd că nici aici nu ai încă nici o legătură. şi adăugă. fireşte. Atât. aproape în şoaptă. răspunse Alexandru apucându-i prieteneşte braţul. răspunse repede Irina. E bună prietenă cu David. o lămuri Irina. îşi spuse el. vorbi Irina lui Alexandru. îl place şi pe el. nu! simţi decât dragostea pentru Dinu. Femeia care iubeşte şi moare.

Încercă încă odată să se apropie de d-na Anicet. de emoţie. Dar toată această tristeţe care o năpădise la întoarcere. tresărind. 110 . Să poţi trăi şi iubi în acelaşi timp coborându-te până în adânc. şi un glas rugător srigând-o: — Madam Anicet! Întoarse capul. dar avea faţa plânsă. Felicia se trânti pe divan. exasperată de durerea femeii. în mijlocul vieţii. Tânăra era elegant îmbrăcată. apoi la cimitir. sălbatică. palid şi umed. acum. aşa. Vru să spună ceva. suferea de câte ori întâlnea pe cineva pe stradă mai ales că se afla acum chiar în fundătura unde locuia. Doamne! II D-na Anicet îşi stăpânea anevoie lacrimile. Obrazul ei prelung era umflat de plâns. Simpla ei prezenţă carnală. Ce bine e să trăieşti. sleit. ridică mâi-nile. Ochii i se aprinseră brusc. Se împlineau nouă ani de la moartea lui Francisc. Şi nu i-am făcut nimic. pe care o putea perfect distinge. madam?! Izbucni cu un glas aspru. Nu mi l-ai purtat destul pe drumuri? Nu ne-ai făcut destul de râsul lumii? Nora începu iar să plângă cu hohote. să-l mai văd odată! D-na Anicet simţi atunci întreaga povară a umilinţelor pe care le îndurase trei ani. Oh. Să poţi întâlni repausul. Dacă te mai prind pa aici te dau pe mâna poliţiei! Trânti portiţa şi se îndreptă spre casă. — Nu vrea să mă vadă. în esenţe. Se simţea fericită. pe care o putea oglindi ca pe a unui alt ins. continuă Nora plângând. fundamentală. cu iarba crescută în voie. cu buze roşii. Se dusese de dimineaţă la biserică. — Eu sunt Nora. singură. dar d-na Anicet şi-l trase cu silă. o dată. când Petru întârzia.Ajungând acasă. Nu ştiu ce are Petruţă cu mine. Mormântul Aniceţilor era aproape părăginit. şi totuşi o cumplită disperare o învăluia. străin. De când nu se mai putea îmbrăca bine. Privi femeia care o strigase. aşa. auzise paşi de femeie alergând sfios în urma ei. — Şi ce vrei. Doamne. şi parcă era aceeaşi zi mohorâtă de noiembrie. — Târfă ordinară! îi ţipă. ceas după ceas. slabă. Dar chiar plânsul îi era acum obosit. gândi Felicia. cu o lumină rea. Lenuţa. Nu ştiu ce are. Tremura de ciudă. ca să se încingă caloriferele. vulgar. Încercă să-i apuce braţul. fără s-o recunoască. Începu să plângă în hohote. fusese răscolită de o neaşteptată şi prea puternică bucurie. fără candelă. zău că nu i-am făcut nimic! Aş vrea să-l văd. şopti ea stins. să bea ceaiuri fierbinţi. D-na Anicet îşi stăpânea lacrimi de bucurie. fără să se mai poată controla. D-na Anicet deschise portiţa. să-i apuce mâinile şi să i la sărute dar nu izbuti. descompusă. Ar fi vrut să se facă mai repede frig. purta cu sine o disperare sălbatică. să se lungească pe blana mare de urs din faţa divanului. şi ea era neputincioasă. ar fi vrut să le înalţe spre cer. Aproape de casă. Să poţi opri curgerea vremii până ce-ţi vei găsi şi tu fericirea. ca şi atunci. până în inima lucrurilor vii. bucuroasă că în sfârşit vremea ameninţă să se strice. îşi aminti plânsul şi deznădejdea din primele nopţi. să se poată dezbrăca. ce bine e să strângi în braţe un băiat brun. şi era nevoită să iasă cu aceeaşi veche haină neagră fără blană.

de bucurie. apoi. Îi făcea bine plânsul. privindu-l fix. Petru înţelese repede asta. mamă. Se hotărâse să se despartă definitiv de Nora. — Bineînţeles m-a invitat ca să fac dragoste. auzi glasul stins de lângă gard. fără să pronunţe cuvintele cu acea solemnitate pe care o aştepta d-na Anicet şi care singură ar fi convins-o. din înalta societate. domnul Iorgu Zamfirescu? 111 . la moşie. care l-a auzit undeva cântând la pian. D-na Anicet continua să plângă. s-a îndrăgostit de el şi l-a invitat la ea acasă. a refuzat brutal să-i răspundă. dacă cumva înţelegi ce poate însemna asta. şi când l-a urmărit odată pe stradă. nu i-am făcut nimic. ca şi cum n-ar fi izbutit să înţeleagă. D-na Anicet începu să plângă. şi plânsul o ajută să se liniştească înlocuia atâtea vorbe pe care nu mai avea cui să le spună. Petru ştia bine ce spune. Ce femeie vulgară. Să-i înmormântăm pe toţi acolo. pentru că se împlineau nouă ani de la moartea tatălui. I-a povestit. şi orice s-ar fi întâmplat nu şi-ar fi schimbat gândul. amintindu-şi câte visuri se legau de această răscumpărare a moşiei strămoşeşti. Simţea prin tot trupul o aromeală plăcută. Am terminat definitiv şi cu ea. să o poată pălmui. cu ochii năuci. desprinzându-se din braţele maică-sei. — Cred că ea m-a silit să fiu acum ascet. o întreagă aventură inventată. pe tâmple. adaogă el zâmbind grav. O să răscumpărăm Arvireştii. o orbise cu o ură animală. Zâmbi foarte corect şi adăugă: — Apropos. D-na Anicet intră în casă. acolo.de bucurie. ce-ţi mai face curtezanul. — Petrişor. venind din odaia lui. Ar fi vrut totuşi să se întâmple mai mult. mai sobru. şi pe Pavel. şi-l luă în braţe. ce nenorocire pe capul nostru! Doamne. cu o doamnă. pe care Petru nici nu le-ar fi înţeles. completă Petru cinic. În ultimele luni. Încercă să râdă. mamă. ştergându-şi lacrimile. îţi jur. de s-ar sfârşi odată! — Te-ai întâlnit cu Nora? o întrebă Petru. râzând sălbatic. D-na Anicet era exasperată mai ales de chipul devastat de durere al Norei asta o făcuse s-o urască. Ce-i păsa ei de muzica mea? Nora îl ascultase palidă. pentru că afară era toamnă plângea de asemenea de bucurie. — Mi-a venit mie rândul acum să fiu bolnav. se gândi Petru ăsta e visul mamei. O mângâie uşor pe cap. şi îi respinsese brutal îmbrăţişările. vorbi Petru calm. vorbi el simplu. urmat de un nou hohot. gândeşte-te puţin şi la mine. îl avea aproape de ea resturile din orgoliul familiei se deşteptau. n-o mai văzuse de o lună de zile. N-avea nici o grijă. — Zău. Am văzut-o adineaori pe fereastră. să o poată insulta în văzul trecătorilor. nu-i deschisese scrisorile. idealul ei. Îl regăsea. o văzuse destul de rar. mamă. Într-adevăr. Dar mizeria şi umilinţa celeilalte aproape o dezarmaseră. Norei. — Să-l aducem şi pe Francisc. de spaimă. Nu e nevoie să plângi. — M-am făcut băiat cumsecade. Plângea pentru că erau nenorociţi. Plânsul era acum mai adânc. — Am terminat cu ea. — Îţi jur că nu am să mai mă întâlnesc cu Nora. i-a spus într-o zi.

— Erau atât de mulţi? întrebă el dispreţuitor. aici. Cu mine s-a terminat. În oraş. Petru îi mărturisise de la început că el nu are bani ca să închirieze o odaie. Nora. unde să-şi aibă pianul şi un divan. că mi-era dor de tine. — Iartă-mă. dacă înţelegi ce înseamnă asta. şi nu putea începe să scrie. — E mai bine aşa. în stradă? Porni iar cu pasul hotărât. străin. — Dacă mă mai întrebi o dată. N-a simţit nici o emoţie. nu aveau unde să se întâlnească. scot cuţitul şi-l bag în tine! Te poţi întinde cu cine îţi place. îşi spuse. în timp ce el ar compune „Ereticii". şi-l privi în ochi. — Nora. îi spuse „la revedere!" şi se depărta. i-a spus apucându-i mâna şi voind să i-o sărute. — Până atunci s-ar putea să murim amândoi. spuse Anişoara. Nora încercă să alerge după el. un leit-motiv în si bemol. pentru că Petru o privea rece. A început să râdă cu oarecare spaimă. dar nu-ţi dau voie să mă insulţi! Cu aceste cuvinte s-au despărţit. Îl rugă să rămână împreună. Se mulţumeau să se îmbrăţişeze în salon. Ar fi mai bine să găsim bani şi să ne închi-riem o odaie în oraş. fără nici o părere de rău. De ce nu te măriţi cu Iorgu? Fata ar fi vrut să răspundă ceva. Se gândea cu delicii la o cameră mică şi curată. 112 . cu un glas pe care niciodată nu-l auzise Nora până atunci. unde nu ne va şti nimeni. pe toţi. în timp ce îşi făceau lecţiile de pian. L-a aşteptat atunci în staţia de tramvai. de unde v-am ridicat eu! Petru se întreba în acea vreme dacă o iubeşte cu adevărat pe Anişoara. aproape bine dispus. Îl răzbun şi pe Pavel cu acest prilej. — Când vei împlini douăzeci şi unu de ani. îi spuse Petru. Eu am să-mi aduc pianul acolo şi am să-ţi cânt toată ziua. Am venit să-mi dai tu un pol. dar Anicet îi tăie vorba. Niţă. Şi ca să dea mai multă tărie vorbelor. fără să mai privească înapoi.Nora se ridicase liniştită de pe scaun. iar rarele vizite în oraş le făcea întovărăşită de Teddy Lupescu sau de d-na Lecca. de altminteri. zărind-o într-o după amiază cu figura suptă. o plesnesc. Nora se cutremură. dar Petru se întoarse din drum şi-i spuse: — Vrei să te plesnesc. ai să mă ceri mamei. Vorbea crunt. cred că noi trebuie să ne despărţim. De ce mă-ntrebi? Şi acum n-am nici un ban. când fugise la Nora. Şi am venit să te văd. pentru că nu l-a mai văzut aproape două săptămâni. Dacă însă vine după mine. Petruţă!. aproape ascunsă după gard. pe care să dormiteze Anişoara. Definitiv. I-am dat pe toţi afară. Poate visa iarăşi visul lui din adolescenţă. Iorgu te va vindeca şi-a spus el zâmbind. Anişoara nu ieşea aproape deloc din casă. Aşa ar trebui să se facă toate despărţirile. De atunci nu i-a mai vorbit niciodată. Întoarceţi-vă amândoi în haos. Lângă ea simţea cu desăvârşire alte bucurii şi alte nelinişti decât cele cunoscute în apropierea Norei. să mănânce şi să stea de vorbă. Iorgu. Nora a crezut că e supărat. adaogă ea privind în caldarâm. cu ochii în cearcăne. şi atunci cu mare spaimă. sau în parc. la o cârciumă. şi i-a ieşit înainte zâmbind trist. — Nu era decât Iorgu şi băiatul perceptorului. răspundea Anicet. După întoarcerea Adrianei s-au întâlnit însă mai rar nopţile. Îl urmăreau câteva fraze.

— Dar de unde să găsim noi atâţia bani? îl întrebase sfioasă Anişoara. Petru se gândi mult, concentrat, şi- apoi vorbi: — Dacă am lua câteva tablouri, crezi că s-ar cunoaşte? Dar propunerea i se păru repede absurdă, căci adagă: — Nu cred însă că le-am putea vinde. Prea sunt caraghioase, nu e aşa? Anişoara înţelegea greu. Îl privi în ochi, palidă, şi-i apucă mâna, încercând parcă să-şi dea seama de ceea ce se întâmplă. Nu putea crede că Petru o îndeamnă la furt. — Nu, nu, ar trebui să găsim altceva de vândut, continuă Anicet. Poate din. cărţile bătrânului. Dar şi alea, cât am putea lua pe ele? Se plimba prin odaie, foarte preocupat. O iubea pe Anişoara, fără îndoială că o iubea altminteri nu i-ar fi destăinuit planurile lui cele mai tainice, n-ar fi dorit atât de mult să stea cu ea împreună, cât mai repede, într-o odaie numai a lor, în care să nu-i ştie nimeni. — Mi-e teamă că te iubesc prea mult, vorbi apropiindu-se brusc de Anişoara şi sărutând-o pe gură. Fata îl strânse fricoasă în braţe. Nu se mai gândea la cărţile şi tablourile pe care ar fi trebuit să le vândă. Acum, când îl auzea pe Petru vorbindu-i de dragoste, ar fi fost fericită să facă un gest mare pentru el, să fure, să fugă de acasă, să nu-şi mai vadă chiar părinţii. — Te iubesc foarte mult, şi atunci am să te fac să suferi, continuă Petru. Fără voia mea, dar am să te fac să suferi. Ochii Anişoarei sticliră atunci, şi obrazul întreg îi fu luminat de o fervoare neobişnuită care îi topea liniile, îi îndulcea ca printr-un zâmbet de neomenească fericire. — Ah, Petru, îi şopti ea, nu mi-e teamă de suferinţă! Aş putea suferi orice pentru tine, orice, Petru! În acea zi, Anicet se întoarse acasă mai liniştit. O văzuse de curând pe Nora, o ameninţase, şi era sigur că lucrurile se vor opri aici. Se putea gândi în voie la cămara tainică din oraş, unde îşi va duce pianul, unde se va în-tâlni cu Anişoara. E timpul să începem creaţia adevărată, îşi spuse el. Era sigur că îndată ce va: termina „Ereticii" şi va publica fragmente din „Stele căzătoare", îşi va cuceri un loc de frunte în muzica românească. Îl paralizau, însă începuturile, aşteptările eventuale prin anticamerele directorilor, treptele umile care trebuiau urcate modest, cu răbdare, cu luptă. Petru ar fi preferat să se ridice prin alte mijloace, să ajungă bogat printr-o femeie sau printr-un furt, şi apoi să aibă destulă putere ca să se poată face ascultat. Îi era penibil să sufere sau să facă vreun compromis ca artist ca om, nu avea nici un scrupul, nu se dădea înapoi de la nici o gravă compromitere. Cu asemenea gânduri luminoase se aşezase imediat pe scris. I se păru, însă, că aude un geamăt în odaia de culcare a mamei. Se temu ca nu cumva să fie bolnavă, şi intră în vârfuj. picioarelor. D-na Anicet dormea adânc, şi gemea prin somn. În odaie, însă, mirosea insuportabil a ţuică. Petru rămase în prag, neştiind ce să creadă. Poate i-o fi fost rău, şi s-a frecat cu rachiu. Dar somnul doamnei Anicet nu era somnul unui om bolnav. Petru ascultă câtva timp gemetele şi răsuflarea horcăită, apoi se retrase tot în vârful picioarelor. Se simţi deodată sleit de puteri, deznădăjduit, slab. Îşi frecă tâmplele cu furie, ca şi cum ar fi încercat să-şi alunge gândurile, oboseala, pustiul care îl cuprinsese. Îşi aminti atunci că, întorcându-se odată acasă noaptea târziu, şi căutând ceva de mân-care în dulap, găsise acolo o sticlă cu ţuică, neîncepută. Ei doi, la
113

masă, nu beau nici vin. Se mirase puţin atunci, dar uitase repede. Câteva zile în urmă, maică-sa îi spuse că au rămas fără bani, că n-au de piaţă pentru a doua zi. Petru ştia totuşi că îi dăduse cinci sute de lei de curând, toţi banii lui, şi că în nici un caz nu ar fi putut să-i cheltuiască atât de repede. — Am avut o datorie la băcan, îl lămurise d-na Anicet. Plecase atunci de acasă, şi ceruse o sută de lei Norei. Din banii aceia au trăit trei zile, cu ciorbă de fasole şi lapte, până ce a putut obţine un avans din leafă. Îşi amintea acum şi alte amănunte, pe care nu le înţelesese niciodată de ce doarme maică-sa atât. de adânc, închisă cu cheia în odaia ei, de ce nu vrea să-i deschidă când avea nevoie de ceva, de ce o auzea câteodată vorbind singură. Trebuie salvată, îşi spuse el, trebuie salvată. Dacă aş găsi mai repede bani, dacă i-aş înapoia viaţa dinainte! Petru nu se îndoia că d-na Anicet începuse să bea ca să reziste mizeriei şi tristeţii din această fundătură de mahala. Nu putea rezista altminteri, trebuia să mă aştept la asta. O credeam tot atât de tare ca şi mine. Dar ea nu mai are pe nimeni, aproape dacă se poate spune că mă are pe mine. Trebuie să fac ceva, să câştig bani, s-o salvez! Se duse în cămară, şi căută cu atenţie printre sticle. Nu găsi nimic suspect. Auzea câteodată gemetele din odaia d-nei Anicet, şi semnalul acesta de suferinţă şi de mizerie îl întărită, umilindu-l. Se simţea singur, nefericit îi fu deodată dor de tată-său, de Pavel, de liniştea copilăriei lui. Dar valul acesta cald de duioşenie şi tristeţe dură numai o clipă. Se regăsi foarte repede, ferm, rece, brutal. Continuă să răscolească prudent prin toate colţurile. Trecu încă odată pragul dormitorului d-nei Anicet, şi o privi cum doarme gemând îşi muşcă buzele, apoi se prefăcu că are nevoie de un foarfece, şi începu să caute pe măsuţă. Înţelese repede că d-na Anicet nu putea auzi nimic. Privi atunci sub pat, şi găsi aceeaşi sticlă pe care o văzuse cândva în dulap, o sticlă mare, gălbuie, încă plină pe jumătate cu ţuică. O băgă repede sub haină, palpitând, şi ieşi din odaie în vârful picioarelor. Câteva secunde şovăi, neştiind ce să facă cu ea. Se îndreptă spre closet, o deşertă până la ultima picătură, apoi ieşi în grădină şi sparse sticla zvârlind-o cu furie în movila din fund. În acea zi, Petru n-a putut lucra de loc. Se plimbă multă vreme prin odaie, deschise de mai multe ori pianul şi-l închise fără să fie în stare să studieze ceva. Scrise în jurnal: „Mama bea, mama bea ţuică. Şi cu toate acestea o iubesc, o respect, o venerez. Este mama mea. Este mai ales o femeie umilită. Toate acestea le voi răzbuna într-o bună zi". Când îl întâlni pe Alexandru, îi ceru să-l împrumute cu bani. — Îţi cer pentru mama, nu pentru mine, îi spuse. De câte ori intra în odaia d-nei Anicet, Petru mirosea aerul întorcându-şi capul în toate părţile. După ce descoperi lipsa sticlei, şi ghicise unde i-a fost vărsat conţinutul, d-na Anicet plânse mult timp, pe ascuns, şi evită să privească în ochii băiatului. Când se întâlniră prima dată la masă, roşi şi stătu tot timpul cu ochii în farfurie. Petru fu mai blând ca niciodată, şi vorbi tot timpul franţuzeşte. — Ai plâns destul, mamă, are să te doară capul. D-na Anicet se ridică şi se îndreptă spre odaia ei, să se dezbrace. Nici nu-şi mai amintea de ce plânsese ştia că de mult, într-o zi ca asta, murise Francisc. Ştia de asemenea că l-au îngropat de mult şi pe Pavel. Şi apoi, o femeie tânără, al cărei glas gros şi răguşit îi străbătu deodată prin memorie. — Madam Anicet!
114

Se îndreptă către fereastră, să vadă dacă a rămas tot acolo. Nora nu se mişcase. Stătea lângă poartă, cu capul plecat. — Să nu-i faci nimic, Petrişor, spuse d-na Anicet, observând lumina sălbatică, izbucnită deodată în ochii lui Petru. O pedepseşte Dumnezeu! Trecu în odaia ei şi-şi dezbrăcă rochia de doliu. Auzi peste câteva minute o melodie plină de nelinişte, o melodie fascinantă, stranie, pe care Petru o întrerupea şi o relua mereu, concentrând-o, împletindu-i un sunet sinistru. Era un si bemol care revenea ca o prezenţă străină în această melodie atât de limpede şi de majoră. D-na Anicet n-a putut rezista ispitei de a se apropia de uşă, ca să asculte mai bine. Asta e bucata pe care Petrişor o lucrează acuma, gândi ea cu o profundă mândrie. Se aşeză pe un scaun, şi-şi lăsă gândurile libere. Era atât de obosită, atât de tristă, atât de singură şi totuşi o aştepta atâta feridre. Petrişor e acum liber. În curând îşi va găsi o soţie bogată. Un Anicet nu se vinde uşor. Zestre, nume, poziţie, socială. Şi apoi, Petru va da un concert la Bucureşti, altul la Paris. Se vor lipi pe străzi afişe: „Marele compozitor român Petru Anicet". Se va vorbi şi la Radio. Dar toate gândurile acestea bune, nu-i puteau goni obosita tristeţe din suflet. Numai dacă nu s-ar mai întâlni cu târfa aia. Îşi rezemă încet capul pe braţul aşezat de-a lungul spetezei scaunului. Începu să moţăie. O scară de, argint, strălucitoare, ducând până la cer, ca în finalul operei „Faust". Petru deschise brusc uşa. Simţise pe cineva lângă el, şi nu mai putea lucra. — Mamă! Îşi dete însă repede seama că d-na Anicet dormea adine şi închise uşa cât putu de încet. III — Eu vă mărturisesc cinstit că nu vă înţeleg, vorbi Eleazar. Vă ascult de o jumătate de ceas bătând apa în piuă, trăncănind despre destin, despre sensul vieţii, despre morală, şi despre alte bazaconii spirituale, şi vă plâng de milă. Nu înţeleg nimic! Venise la cafenea când discuţia era în toi. Se mirase întâlnind pe David Dragu acolo îl credea încă în provincie, profesor. Nu-l văzuse de aproape doi ani. Ar fi vrut să-l întrebe despre viaţa lui, despre planurile de viitor, dar David i se părea şi mai închis ca înainte. Dragu prefera să discute o problemă sau o prostie generală, când se afla în lume. Foarte rar vorbea despre sine, despre necazurile sau planurile lui. Eleazar îl ascultase o bucată de vreme, şi apoi izbucnise. Vorbise cu glasul lui puţin spart, semănând câteodată cu al unei femei răguşite. — În general, nu înţelegem nimic, îl întrerupse un tânăr bălan, care fuma ţigara aproape sugând-o. Nu înţelegem nici moartea, nici viaţa, adaogă el cu privire obosită. Asta e aproape o lege universală. De ce te mal miri d-ta? Eleazar îl privise uimit şi dezgustat, parcă ar fi suferit ascultându-l. — Vorbeşti prostii, îi răspunse coborând puţin glasul, ca să-l facă mai dispreţuitor, vorbeşti prostii. Ce poate însemna asta: „nu înţelegem nimic?" Dar înţeleg foarte bine o sumă de lucruri. Înţeleg o floare, înţeleg fata pe care o iubesc, soarele din cer îl înţeleg. Tânărul bălan roşi şi îşi aşeză ţigara pe buza scrumierei pline. — Sunt şi alte lucruri, răspunse el. De pildă ideile, visele, premoniţiile, toate aceste detalii sufleteşti pe care nu le înţelege
115

nimeni. David Dragu zâmbise ascultând: „detalii sufleteşti". O viziune de garsonieră modernă, o valorificare intimistă şi decorativă a cunoştiinţei sufletul la ora ceaiului. — Dimpotrivă, se apăra violent Eleazar, înţeleg foarte bine ideile altora când sunt clare, când sunt idei înţeleg şi visele mele, şi simbolurile care îmi trec prin faţă. Înţeleg şi ceea ce, e fantastic, domnule, şi ceea ce e absolut. Sunt foarte puţine lucruri care ne rămân nepătrunse, cu desăvârşire nepătrunse. David Dragu ar fi vrut să adaoge: până la moarte, numai până atunci. Ce clare vor deveni după aceea toate lucrurile nepătrunse de astăzi, toate enigmele, şi spaimele şi îndoielile noastre! Ar fi vrut să spună toate acestea, deşi poate le mai mărturisise de nenumărate ori. Dar se simţea stingherit alături de siguranţa brutală a lui Eleazar, de calda mediocritate a celorlaţi. Să vorbeşti despre moarte ca justificare a actelor omeneşti, şi să te întrerupă Eleazar, care e mistic şi om politic în acelaşi timp. Dragu ar fi vrut să spună ceva, şi schiţase un gest vag, interogativ, şovăitor, care contrasta izbitor cu gesturile sale obişnuite, pripite şi convingătoare. Îl reteză, scurt îşi scoase ochelarii şi începu să-i şteargă cu batista. Era un mijloc de apărare, un semn că se retrage din joc, că nu-l mai interesa discuţia. — Dar nu e vorba de asta, continuă Eleazar, nu e vorba de neînţelegeri din motive filosofice, dacă ne putem exprima astfel. Eleazar crede că face o glumă, gândi Dragu, prefărân-du-se că-şi şterge cu foarte multă atenţie lentilele ochelarilor, întâlnirea aceasta la cafenea cu atâţia prieteni din vremea studenţiei, şi cu alţi tineri, necunoscuţi până atunci, îl întristase. Avea senzaţia că n-a lipsit deloc din Bucureşti, că asistă la o convorbire întreruptă în ajun. Regăsea acelaşi superstiţii, concentrate în jurul altor leit-motive. De câteva ori în cursul serii se simţise foarte strein şi foarte trist. Să reluăm aceeaşi poveste, îşi spusese atunci, să luptăm împotriva aceloraşi confuzii, împotriva aceloraşi prostii, ca acum doi ani, ca acum douăzeci sau două sute de ani. Goni însă cât putu de repede valul acesta de tristeţe şi oboseală. Îşi spune că poate cel mai vrednic sens al vieţii este tocmai lupta acesta continuă împotriva prostiei, a truismelor şi a întunericului. De câte ori se simţea abătut întâmpinând aceleaşi replici mediocre şi aceeaşi bine ştiută ignoranţă, se încuraja spunându-şi că luptând împotriva lor, contribuie la continuarea inteligenţei, la o nobilă solidaritate umană. Dar acum începea să fie obosit. Apariţia retorică a lui Eleazar tulburase prea adânc apele. David se întrebase o clipă de ce continuă să-i asculte pe toţi, privindu-i pe rând, cu aceiaşi ochi calmi şi foarte discret dispreţuitori. Apoi, îi trecu prin minte alte lucruri. Se gândi la noii săi elevi de la Liceul Ferdinand I, la toamna care se stricase brusc, la sărăcia lui. Se gândea mai ales că soră-sa, Getta, rupsese a doua oară logodna. — Voi vorbiţi şi scrieţi numai pentru voi, numai între voi, continuă Eleazar mai aprins. Ce vorbiţi la cafenea, tot aia scrieţi şi în cărţi şi la gazetă: destinul omului, morala interioară, spiritualitatea şi mai ştiu eu ce erezie caraghioasă. Nu vedeţi că vorbiţi şi scrieţi numai pentru o mie de oameni suciţi ca şi voi, că întreaga cultură românească se învârteşte între Corso, Ateneu, Fundaţia Carol şi Calea Victoriei? Ce înţeleg milioanele de români care nu vă cunosc personal şi nu vă cumpără cărţile, ce pot înţelege ei din toată flecăreala voastră spirituală? Există o
116

al sexului şi al cruzimei. — Cu atât mai rău pentru voi. Pe mine nu mă importă mia sau suta. despre Goethe ştiu mult mai puţini oameni decât despre Ramon No-varro: despre un Eddington sau Bergson. creştinismul maselor. Primatul colectivului pur. — Cu alte cuvinte dispreţuieşti pe orice om care a rămas aproape de pământ. nu e vorba aici despre experienţe. Nu s-ar fi descoperit nimic. însă. ca şi cum şi-ar fi recunoscui vinovăţia. viaţa atâtor milioane de oameni ofticaţi de mizerie şi de bătaie. iată singurul lucru care importă. — Cine ştie despre dramele şi suferinţele voastre. era temut. începu calm Dragu. — Dacă omenirea ar fi adoptat criteriul acesta de la începutul istoriei. cu trimiterea peste graniţe. cu spânzurătoarea. ştim cu mult înaintea voastră. Să ne înţelegem. în susul sau în josul creştinismului. Dacă te farmecă. lumea şi de când se înscrisese într-un partid politic de acţiune. ca întotdeauna. răspunse Eleazar. se apără Dragu ridicând glasul. în mijlocul. cu închisoarea pe viaţă. şi ai să obţii o umanitate condusă numai de instincte: al foamei. pe orice om incapabil să înţeleagă pe Eddington şi să guste pe Picasso? — Nu-l dispreţuiesc deloc. cum spune el. împotriva oricărei elite. şi se miră puţin că acesta nu intervine nici de data aceasta. ci milioanele. Asta nu e un criteriu de judecată al acţiunilor sau gândurilor noastre. Este firesc ca milioanele tale de români. Nu importă dacă te înţeleg numai o mie sau o sută de oameni. infinit mai puţini decât despre Camera. dogme. Cine ştie de voi. de toată. Ce spui tu e cu desăvârşire absurd. continuă mai vehement Dragu. spus întreg sau pe sfert de feluriţi oameni. Este vorba de acel creştinism pe care îl practică ţăranul de aproape două mii de ani. Privi pe Alexandru. iar voi scrieţi şi vorbiţi. pentru libertatea sexuală. vă trădaţi misiunea. de gândurile sau de creaţiile voastre? Trece viaţa pe lângă voi. al libertăţii animale. Cine ştie despre creaţiile voastre? zece. şi fusese dealtminteri auzit şi la câteva mese vecine. Aceleaşi legi economice biologice conduc şi o turmă de vaci ca şi o societate umană. sau de ruşi să nu ne înţeleagă ce vorbim şi ce scriem. în loc de un milion. Eleazar vorbise violent şi ameninţător. veniţi cu tot felul de bazaconii intelectuale şi vă pierdeţi timpul. Se simţea tânăr. întrerupse brutal Eleazar. Cunosc 117 .singură spiritualitate: creştinismul ţărănesc. vreunui discurs vehement. iată singurul criteriu de judecată. ca să vă asculte sau să vă citească zece sau o sută de oameni ca voi. Toţi ceilalţi ascultaseră jenari. avea o adevărată euforie a puterii. doctrine şi erezii filosofice în jurul. pentru minimul de muncă. n-ar mai fi existat istorie. Chemările tale eu le înţeleg prea bine sunt chemările către biologie. măi? întrebase el triumfător. Era cunoscut. înseamnă reîntoarcerea la zoologie. sau de englezi. Cine sunt aceşti oameni. stăpân. şi pe care când faceţi pe creştinii. puternic. de oameni care te irită pe tine pentru că iubesc pe Eddington în loe să iubească pe Greta Garbo. o sută. nu s-ar fi creat nimic. Şi vacile luptă între ele pentru cât mai multă şi mai bună hrană. Eleazar ameninţa în dreapta şi-n stânga. Suprimă mia aceia. — Dragă prietene. intelectualii. ştiam din zoologie. Micul lui discurs impresionase. Eleazar credea în stăpâ-nirea sângeroasă a dreptăţii a luminii. Tot ce-mi vorbiţi mie despre colectivitate. Uneori. n-ai decât să le aplici le aplici doar pe contul tău. o mie de oameni!? Dragu asculta din ce în ce mai bine dispus. Discursul lui Eleazar îl mai auzise şi îl mai cetise de nenumărate ori.

Alexandru Pleşa continua să tacă. nu superi pe nimeni. pe oamenii rămaşi lângă pământ. şi foarte remuneratoriu în acelaşi timp. în cămara lui. Este spaima voastră de luptă. Dar ăsta nu e destin. suntem izolaţi şi puţini prin destinul nostru. dacă aţi fi cinci şi nu v-aţi ascunde laşitatea. pentru numele lui Dumnezeu.demult arma aceasta a voastră de a socoti inteligenţa. neobosit. mizerie. — Dar e absurd ce spui. David Dragu ascultase puţin palid. Cine nu poate suporta o asemenea singurătate. este acţiune. în loc să le faceţi singuri şi răbdaţi de foame cincizeci deodată în loc să rabzi de foame singur într-o mansardă asta înseamnă acţiune? Unde vă este acţiunea? Orice se întâmplă în viaţa unui om. Fireşte. Alexandru Pleşa începu să zâmbească. interveni Eleazar. intelectualii cum îţi place ţie să ne cataloghezi. misiunea cunoaşterii şi a creaţiei. cu pumnii strânşi. E atât de absurd încât am impresia că mă aflu într-un trib sălbatic. Orice mişcare a lui. Dar e o armă ridiculă. de responsabilitate directă. geniul. Ce înseamnă destinul colectivităţii? Foame. faptul că suferinţă e eternă. Voi. A nu-ţi trăda misiunea. Aş spune în sinea mea: sunt nişte lichele simpatice. Grupul regăsea pe acel David de acum doi ani prolix vehement. — De ce luptă vorbeşti? Unde vezi tu luptă într-un partid sau o formaţiune politică? Pentru că vorbiţi la tribună sau pe câmp. s-ar duce dracului istoria. orice gând. Tu rămâi cu Eddington şi Goethe. Lupta unui om împotriva destinului său. asta e condiţie socială. Izbucni de odată. în nopţile lui de studiu nu e mai puţin eroică decât suferinţa unui om bătut pentru o credinţă politică. să citeşti cărţi. Dar nu e mai puţin erotică suferinţă unui om singur. cultura. să ridice glasul. este faptă. Mă interesează numai lupta unui om împotriva destinului colectivităţii sale. parcă i-ar fi citit cineva gândurile. tăcerea aceasta a prietenului îndemnase pe Dragu să vorbească. ne-am întoarce la biologie!" Este foarte uşor. Înţeles. e foarte confortabil să stai la birou. ignoranţă şi celelalte. ţipă Dragu lovind cu pumnul în masă. faptul că limita cunoaşterii sale e foarte strânsă. de dispreţ şi opresiune a celorlalţi. Acţiunea politică se deosebeşte numai prin caracterul ei colectiv. reveni dârz Eleazar. orice iubire. fără să se mai poată controla. totul. numiţi asta luptă? Pentru că faceţi marşuri în grup. şi bietele milioane pot muri de foame. Parcă şi-ar fi ascultat vorbele. eu am treaba mea-şi amorul meu intelectual! V-aş admira în acest caz sinceritatea. însă. Destinul înseamnă: faptul că omul e muritor. cum spui tu. undeva prin junglă. nu dispreţuieşte pe fericiţii care nu o simt. în loc să vorbiţi într-o cafenea sau într-o sală de cursuri. Dimpotrivă. Cel puţin. poate îi invidiază câteodată. Noi. de sifilis. dar v-aş admira. ca mijloace subversive. — Este tocmai ce constatam şi eu. nu înseamnă că dispreţuieşti pe ceilalţi oameni din jurul tău. Nu mă interesează lupta unui om împotriva destinului său. dar absolut totul este acţiune. de oprelişte. Măcar dacă aţi spune: puţin îmi pasă de restul oamenilor. privind în jos. de acţiune. Ştia că şi el împărtăşeşte anumite opinii ale lui Eleazar. — Este o luptă egoistă. nici un om care simte direct drama existenţii. să scrii şi să-ţi spui: „dacă n-aş fi eu. şi nu mă pot face. De altfel. faptul că un suflet nu poate 118 . nestingherit de nimeni. cu buza de jos tremurând. n-are decât să intre într-un batalion de asalt. Nu rişti nimic. scumpul meu Dav. inventaţi o mie de scuze ca să vă justifieaţi frica voastră de luptă. Nici un om inteligent şi dramatic. împotriva morţii este mult mai grandioasă decât orice luptă politică de pe pământ.

— De altfel. Alexandru îi susţinu privirea. continuă Dragu. însă. simt că-mi plesneşte capul! Se ridică într-adevăr de la masă. — Cred că n-ai înţeles atunci ce înseamnă huligan. că eşti deasupra legilor. află. însă. Deşi afară burniţa şi bătea vântul. îl sufoca. şi asta e experienţa dramatică a vieţii pe care o au. îl întrerupse Dragu aspru şi îngheţat. n-ai dat dovadă de eroism. probabil. Dragu îl privi brusc. decât o părere. iar lupta politică este altruistă. la mare a fost mai mult o provizorie melancolie a mea. îi spuse îndată ce-l ajunse în stradă.. ci împotriva zidului de neînţelegere şi confuzie pe care îl vedea ridicat de jur împrejurul său. reprezintă altceva. punct de vedere plin de nostalgie. deci cu totul altceva decât huliganismul. fără să mai strângă mâinile prietenilor. Ţi-ai spus. şi cu acele lacrimi exterioare căzute întâmplător pe sticla ochelarilor. economică. N-am crezut nimic. îşi făcu loc spre ieşire. Dar nu e mai puţin adevărat că nici d-ta n-ai avut curajul faptei. — Oamenii aceştia sunt stimulaţi din afară. Alexandru se pregăti să-l întrebe ce-ar putea însemna acel „altceva". cele ce-am auzit astă vară despre d-ra Viorica Panaitescu. deasupra moralei. Nu este o revoltă a tinereţii biologice. Părea puţin ridicul. Şovăi câteva secunde privind asfaltul umed. de ieşire din individualism dar până acum eu n-am văzut un singur fapt concret. Încăperea. În definitiv. Câţiva picuri de ploaie îi stropiseră lentilele. de altfel. Îmi închipui tot ce-ai gândit atunci. — Şi d-ta ai putut crede zvonurile acelea idioate care circulau asupra mea? Ei bine. Cazul lui Eleazar. demnitate umană. continuă el. nu numai Eleazar. — N-are nici un rost să te superi. prin ordine. era trist şi furios de această ridiculă izbucnire a lui Dragu. Asta îi înzeci puterile. tot ceea ce gândeşte fiecare dintre noi. nu-ţi justifică deloc doctrina erotică. Simţea o furie întunecată. Asta înseamnă destinul omului. Asta ne 119 . — Şi în definitiv. vorbiţi de lipsa de responsabilitate a contemporanilor. sanitară. nu te-am văzut nici măcar pe d-ta dovedindu-mi prin fapte o nouă.niciodată comunica perfect cu un alt suflet. că eşti prea mare pentru o biată fată îndrăgostită. poate chiar şi bunul meu prieten Petru Anicet. de responsabilitate. lovind puternic cu pumnul. zâmbind. sau nici măcar nu se întreabă asupra acestor lucruri. Dimpotrivă. Alexandru se opri înmărmurit. Era dezgustat. cu macferlanul vechi strâns în jurul trupului. nu împotriva lui Eleazar. — Ai vorbit foarte cald. dar când îmi spui că lupta contra singurătăţii şi a morţii este egoistă. pentru d-ta. Restul milioanelor se resemnează. în bătaia felinarului. — Eleazar a apărat punctul de vedere al huliganilor. ci şi d-ta. în toată plenitudinea ei. Pleşa îl urmă imediat. dar Dragu îl opri cu un semn. răspunse posomorit Dragu. prin şefi şi prin coruri. Glasul îi era puţin mai stins. poleit de bătaia globurilor electrice. numai câteva mii de oameni. Nu dispreţuiesc deloc pe aceşti oameni. de curaj. îi alungă oboseala pe care o simţise copleşindu-l la începutul serii. Este o barbarie organizată. parcă ar fi trecut printr-o puternică emoţie. Ei sunt ocupaţi cu condiţia lor socială. cu o foarte uşoară tremurare. Plecasem de la cu totul alte constatări. dar n-ai avut dreptate. animală. ceea ce ţi-am spus atunci.

sau ceea ce crezi d-ta.spunem toţi. Poate fi şchiop. cum se plângea bietul Dumitraşcu. — Crezi că n-aş fi în stare să fac orice. absolut de nimic. de responsabilitate. aproape străpungându-i carnea cu unghiile. încereând să zâmbească şi să-l aţâţe în acelaşi timp. rămânând totuşi eu însumi. Ochii i se aprinseră cu o lumină tulbure. — Ştiu. să devenim responsabili. vorbi Dragu. Cred că d-tale ţi-a fost frică de consecinţe. Ţi-ai fi spus. Fiecare om vrea să fie liber în viaţă. Pe unii îi ratează provincia. răspunse Dragu. pe alţii căsătoria sau boala. el continuă să fie şi să creeze. sonor. — Mi-ai mai spus asta o dată. Asta e. se poate zbate în cel mai deprimant târguşor. dar care păru 120 . El rămâne viu. cu un ton pe care l-ar fi voit dur şi solemn. Asta e adevărată laşitate. Pronunţă cuvintele rar. toţi suntem. Alexandru îi apucă iarăşi braţul. — D-ta crezi. o căsătorie. dar nu-şi trăda durerea. unui om împlinit. în ploaie. ameninţător. când ne aflăm într-o încurcătură. unii mai mult. de virilitate jignită. Dealtfel. însă că ţi-a fost teamă de pasiunea fetei aceleia. că mi-a fost teamă de o căsătorie? întrebă Alexandru. de pildă. că patetica domnişoară Panaitescu te va rata ăsta e leitmotivul tuturor tinerilor lipsiţi de vlagă. nerăbdător să vorbească. aşadar. — D-ta nu-ţi dai seama de gravitatea insultei pe care mi-ai adus-o? M-ai făcut laş! — Toţi suntem laşi. îl întrerupse Alexandru. strângându-şi pumnii şi ridicându-şi fruntea. alţii mai puţin. acesta este singurul mijloc de a verifica tăria unui om. — D-ta vrezi aşadar că mi-e teamă de ceva pe lumea asta? vorbi Alexandru. poate. în cazul când vei deveni deodată sărac. Vă e teamă de consecinţele grave ale actelor d-stră. Dragu se opri. împotriva oricărei împrejurări. Venise însă vorba de acţiune. când trebuie să ne decidem. Îl privi. apoi trebuie să te simţi tot atât de liber şi după ce apar consecinţele acestor dragoste. orice pe lumea asta. Alexandru îi apucă braţul brusc. şi atunci inventaţi o morală sau o filozofie prin care vă puteţi dispensa de ele. Unui om tare. Sunt sigur. şi eu am vrut să-ţi amintesc că lucrurile acestea sunt extrem de rare în lumea noastră. Dacă într-adevăr eşti liber să faci dragoste cu oricine. Ţi-a fost mai ales teamă că vei fi silit să te căsătoreşti cu ea! Mai ales asta! Începu să râdă. nu-i poate fi teamă de nimic. toate acestea n-au nici o importanţă. Ţi-am mai spos şi altădată ce cred eu despre acei oameni care se tem de împrejurări şi de medii. sau dacă te vei însura. să nu te oprească pe loc. şi am repetat-o înadins. că în orice caz nu le-ai realizat d-ta. Toate acestea sunt pretexte ca să ne ascundem insuficienţa noastră vitală. asta cred. care cred că un oraş de provincie. sau o boală îi poate rata. laşitatea noastră. liber şi stăpân cum sunt acum?! — Nu ştiu. M-am săturat de oamenii care trăiesc atenuaţi şi prudenţi de teamă să nu-şi rateze misiunea lor. dar toţi fug de consecinţele libertăţii lor. geniul sau talentul lor. Cred că sunt nişte oameni slabi şi laşi. pe alţii pasiunea. poate avea o casă de copii în spinare. să nu te rateze. Nu înţeleg ce libertate poate fi aceasta. nu ceea ce crede Eleazar. Nu ştiu dacă vei rămâne acelaşi cum eşti astăzi. de faptă erotică. Dar eu nu respect şi nu admir decât pe omul care acceptă toate consecinţele actelor sale. D-tale ţi-a fost însă teamă că pasiunea acestei fete îţi va anula libertatea. poate fi orb. Ţi-a fost teamă să nu te tragă la fund. cât ar fi ele de grave şi de primejdioase.

Ce-ai spune dacă m-aş însura mâine?! — Depinde în ce împrejurări. N-aş suferi să ştiu că faci o experienţă atât de decisivă dintr-o supărare copilărească. discutând. nici iresponsabil. Prima fată care n-o fi logodită. repet. Toţi oamenii sunt la fel. Singura verificare este să iei o fată săracă şi bolnavă. vei şti că orice ai face. O căsătorie nu este întotdeauna o verificare a tăriei unui om. dar la serata domnişoarei Baly am să mă logodesc. dacă se poate una catolică. în sensul prost al cuvântului. vorbeam în acelaşi timp despre mine. Eu sunt un om liber. David Dragu îşi dădu de-abia acum seama că se apropiau de Cotroceni. în orice împrejurare. n-ai verificat nimic. Vorbind despre d-ta şi Eleazar. — Tocmai lucrul acesta cred eu că e fals. — Eu veneam în orice caz. Sunt şi eu tot atât de laş ca şi d-ta. I se părea mai ales fără sens să ieşi dintr-o cafenea puţin enervat de un prieten. frumoasă. am să cer în căsătorie pe prima fată întâlnită la ferata Feliciei Baly. când te-am ascultat. Ştia că îl aşteptau acasă cu masa. şi aproape îl trase spre sine. că înaintaseră cu pasul grăbit şi mare. dovedeşte că nu eşti un om tare. să-ţi îngădui o asemenea părere proastă despre mine. îl întrerupse Alexandru. Toţi suntem laşi. fără ca d-ta sau ea să sufere. Te vei şti lega pentru toată viaţa. Nu mă joc cu vorbele. iniţiere"! — De unde vrei să găsesc o fată catolică şi tuberculoasă. Tot ce-am vorbit rămâne fireşte între noi. Te rog să vii şi d-ta.numai sibilinic. Am aflat însă că o fată s-a sinucis din cauza d-tale. vorbi Dragu. — Nu te-am insultat deloc. cum spui. Cel mult m-aş fi năpustit cu pumnii asupra lui. Mâine vă puteţi foarte bine despărţi. vorbi Dragu. şi era mai mâniat. vorbi Dragu. — Domnule Dragu. iresponsabil şi guraliv. Te respect şi te iubesc prea mult ca. să începi o nouă discuţie. că poţi face o căsătorie. De ce vrei să nenoroceşti acum pe alta? Simplu fapt că ai sărit în sus când te-am făcut laş. şi mi-e deajuns. nici nu fac pariuri. devenind din nou liberi. şi să ajungi la asemenea stupide 121 . Şi ca să-ţi dovedesc că nu mi-e teamă de pierderea acestei libertăţi. D-ta vrei să-ţi dovedeşti. Un om cu adevărat tare nu pune rămăşag cu primul venit ca să-şi verifice sau să-şi justifice tăria. Dacă te vei însura cu o fată tânără. despre Anicet. Divorţul ar fi imposibil. Ai să înţelegi atunci dacă sunt sau nu huligan. Am înţeles ce fel de om eşti. orice s-ar în-tâmpla. că logodna sorei mele este o chestie decisivă. atât. răcni el. Dacă altcineva decât d-ta m-ar fi făcut laş. Dar sper că vei renunţa până atunci la un pariu atât de ridicul. Numai în asemenea condiţii căsătoria ajunge mijloc de verificare a tăriei d-tale-numai atunci poate ajunge „cunoaştere". D-ta eşti însă cineva pentru mine. eu m-am ataşat de d-ta tocmai pentru că mi se păruse că problemele morale au aceeaşi realitate pentru d-ta ca şi pentru mine. — Eu nici nu cer să fiu convins în felul ăsta. bogată. sau milionară. despre oricine altul. n-aş fi răspuns nimic. insultându-mă. Era mai puternic. — Nu mai poţi da acum înapoi. De aceea am sărit în sus. Şi eu cred că familia mă apasă. Alexandru îi apucă din nou braţul. nu vei redeveni liber. Eu nu sunt laş. I se părea ridiculă discuţia cu Alexandru. cu o fată de care te poţi oricând despărţi. ca să te conving pe d-ta că nu mi-e teamă de căsătorie? izbucni Alexandru cu o tinerească exasperare în glas. răspunse posomorât Dragu. că o catedră în Bucureşti este un dar ceresc.

spuse oprindu-se deodată în ploaie. cu buzele strânse. Senzaţia de frig. prin ochelari. concentrată. Apoi. aspru şi fraged în acelaşi timp. — Mă-ntreb ce căutam noi spre Cotroceni. De mâine va trebui să-mi caut casă. pentru ce? — Eu tot sper în bunul d-tale simţ. răspunse Dragu. nu ţi-aş fi deschis nici d-tale gustul pentru legende. vorbi el cu un glas mult mai cald ca înainte. cu fruntea pe jumătate descoperită sub pălăria moale. vorbi în cele din urmă Dragu. Alexandru se opri şi. aşa. Şi dacă vii la Baly cu o jumătate de ceas după mine. suntem înţeleşi. — Dragu îl privi puţin stânjenit. Dragu se coborî. — E foarte ciudat. vorbi Dragu. am impresia că trăiesc o legendă. cu bărbia fermă. şi nu putu să nu-l admire. continuă Alexandru ca şi cum nu l-ar fi auzit. el. Începea să-i fie frig. Simţea o febră umedă. încotro se-ndreaptă. Tot ce-am vorbit rămâne acum între noi. Dragu îi aruncă în treacăt o privire oblică. place.concluzii. spuse tot Alexandru. Un imbecil frumos. un dezgust total al ţesuturilor. — În orice caz. N-aş fi ascultat nici manifestul lui Eleazar. îmi place. la Felicia Baly. adaogă el aproape în glumă întorcându-se către Dragu. să-mi comand mobilă. Începe să-şi bată joc de mine sau e nebun de-a binelea. prin trenchoatul învechit şi ros. de umezeală. care-şi născoceşte problemele de conştiinţă. ajunsese insuportabilă. Vei face Crăciunul cu noi până atunci suntem căsătoriţi. numai. Am impresia că sunt unul din zidarii meşterului Manole. Sper că nu trebuie numai-decât să fie şi urâtă. rugându-mă să-mi iasă în cale o nevastă frumoasă şi harnică. parcă ar fi reflectat o bogată pasiune adâncită. plină de apă. după o scurtă pauză: — Pe d-ta nu te exasperează ploaia? — Când sunt în casă. — Încurci legendele. şi îmi aştept nevasta să vină la schele. Iulia e numele care-mi place cel mai mult. Toate acestea pentru ce. continuă Alexandru visător. 122 . Mă întreb ce m-a făcut să ies din casă într-o asemenea seară. — Discuţia este închisă. aşezându-se comod şi întinzându-şi picioarele să şi le dezmorţească. de la o vreme. te las în centru. fi trezit glasul lui Dragu. fără să ştie unde se află. — Nu putem rămâne aici să filozofăm. şi tot ce-mi trebuie. Schimbă câteva cuvinte. de singurătate. să aibă un nume frumos. Mergea şi el cu mâinile în mantaua de ploaie. am să-ţi prezint pe viitoarea doamnă Pleşa. parcă l-ar. Îl plouase bine. I se păreau lucrurile mai triste. Gândeşte-te că am să trăiesc cu ea toată viaţa. Avea un aer de o nobilă sălbăticiune. Scutură capul. Aş vrea. Alexandru râse şi-i luă braţul prieteneşte. Iulia sau Maria simplu. Parcă începuse să plouă mai tare. mai reci şi mai triste. Mai precis. Pălăria îi atârna grea. reflectă Dragu cu ură. Figura părea acum mai hotărâtă. vorbi Alexandru. Era parcă mai frumos. — Ştii. şi în dreptul bulevardului Academiei. Dumnezeule. Poate găsim un taxi. Sunt sigur că te va. Obrajii aveau un luciu mat. Zărise un taxi şi-i făcu semn să oprească. la întâmplare. Sunt şi nume de servitoare. mă logodesc cu prima fată săracă pe care o voi intâlni. Alexandru nu răspunse imediat. În noaptea de 15 către 16 noiembrie. ca să spună şi el ceva.

nu-l plăcea deloc. şi îi venea să zâmbească. Logodnica îl asculta timidă. În orice caz. într-un cerc foarte intim. M-am apucat iar de sport. îi spuse Gheorghiu zvârlind ţigara. şi se resemnase. De altfel. şi de-abia îşi spuneau pe nume încă nu se tutuiau. Nucy?" Fusese un mariaj din dragoste. Avea o figură solemnă. Dar logodnicul continua să vorbească şi ea încă nu înţelegea dacă e o glumă de prost gust sau nu. — Ce iubeşti d-ta mai mult şi mai mult pe lume? şi-a întrebat logodnica. se va putea prezenta la campionate. De altfel. şi d-l Ludovic începea să aibe speranţe poate. „Fac un menaj raţional". dar 123 . Logodna fu repede desfăcută. Şovăia chiar când se întâlnea cu Irina Pleşa. dragostea. îi răspunsese prietena. Mitică a cerut şampanie. logodnă pusă la cale de ambele familii. în sezonul viitor. Se cunoşteau destul de puţin erau amândoi timizi. iubesc pe una Marcella. dar acum totul e rupt intre noi. Totuşi. — Semeni cu cineva. Ea învăţa la Notre-Dame. Se întâmplase mai întâi logodna lui cu domnişoara Veronica Barbu. Era deci resemnată. — Eu iubesc mai mult decât orice. La Marcella se gândea mai rar. Îşi amintea câteodată de nebuniile lui. Nici n-o mai dorea atât de fierbinte. — M-am hotărât să încerc şi cu d-ta vorbi el. Acceptase să-l ia pentru că era bogat. îţi stă foarte bine în alb.IV Mitică Gheorghiu intră în magazin mai mult pentru că i se păruse că o vede pe Marcella plătind ceva la ghişeu. încă tânăr. — Să voiajez. „Ce prostii întrebi şi tu". — Oare nu cumva iubeşti acum pe altcineva? îl întrebă mai mult în glumă logodnica. Întrebase mai de mult pe o prietenă căsătorită de câţiva ani cu un doctor: „Tu eşti fericită. ai să înţelegi ce înseamnă asta. Veronica Barbu era îmbrăcată în alb. dar nu izbutise. în acea dimineaţă. N-o mai întâlnise de câteva luni. săraca. se apăra Mitică. dar a băut cu grijă. a răspuns Veronica Barbu. de altfel. — Închipuieşte-ţi că o iubeam din copilărie. se surprinse gândind: Dar toate acestea nu pot rămâne nerăzbunate! Se gândi să provoace la duel pe Jean Ciutariu. şi-a spus „Toată lumea face aşa". Într-adevăr. când i se părea că o zăreşte pe stradă. Când te voi iubi şi pe d-ta. avertizaţi din vreme de prieteni. neştiind dacă glumeşte sau o insultă. Se întâmplaseră multe în cursul verii. însă. şi ţinea la piept un buchet imens de flori de câmp. s-a sărbătorit logodna. simţea un gol fierbinte în coşul pieptului. ca şi cum ar fi povestit o amintire tragică din copilărie. să încerc dacă pot fi fericit. Într-o zi. Încercase în prima săptămână să se simtă emoţionată. de când eram amândoi în liceu. într-un week-end la Sinaia. lucra acum foarte mult la club. Prima duminică după această întâlnire. Semeni cu cineva. foarte discret tristă. dar nu pot să-mi aduc aminte cu cine. spunea d-na Barbu. şi pentru că tot trebuia să se hotărască o dată pentru cineva. — Ba da. De aceea îţi spuneam că iubesc atât de mult dragostea. — Mi-a trecut cheful de însurătoare. părinţii lui Mitică l-au supravegheat tot timpul.

pe Calea Victoriei. Ar fi vrut să-l întâlnească acum. savurând spectacolul. te rog. — Nu face nimic. Porni apoi în cealaltă direcţie. Pasiunea lor a durat vreo trei luni. ca şi cum s-ar fi grăbit să-şi găsească martorii. şovăit multă vreme. şi-a spus. Marcella îşi amintea încă de acel Mitică Gheorghiu de astă primăvară. a început să se trezească. — A fost o iubire frumoasă între noi. — Orice s-ar întâmpla. Nu l-a provocat totuşi la duel "Nu te pune cu un nebun!" l-au sfătuit prietenii. timid. îşi spuneau. s-a gândit că ar putea fi provocat la duel. orice. Mai ales după scandalul lui Mitică la Bârlad. şi niciodată nu se închipuiau împreună. luându-i braţul prieteneşte. dar gata să intervină dacă scandalul ar fi luat proporţii.ar fi fost prea complicat. şi înainte ca Ciutariu să poată spune ceva. Mitică însuşi. cu paşi repezi. Jean găsise maniera aceasta foarte fină. Dar Gheorghiu intervenise neaşteptat de repede. Când îl zărise. uneori de-a dreptul vulgar. ar fi vrut să-i spună: „Mă Mitică!" şi să-l dezarmeze cu un zâmbet. Aici soarta alege. îi trimit martori şi-l provoc la duel! ţipă Ciutariu ca să-l audă lumea. şi a. însă. Oamenii se opriră în loc. Şi un tânăr influent ca Ciutariu nu putea fi abandonat. Marcella a înţeles că John e prea tânăr şi prea artist ca să se poată dărui complet într-o singură dragoste. John! Să n-o stricăm. dar o lansase mult în lumea teatrelor. până ce a trecut vara. îşi păstra judecata foarte lucidă când trebuia să se gândească la cariera ei. cu un gest teatral. Uita repede. însă. Stăteau de multe ori de vorbă despre viitor. aştepta liniştit martorii lui Ciutariu. Îşi şterse apoi palmele una de alta. Amorul cu Ciutariu o dezamăgise sub anumite privinţe. îndată ce intra în garsoniera iubitului. 124 . mult mai dârză. Apoi. însă. zărind un grup de tineri unde bănuia că ar putea fi Ciutariu. — Scuză-mă. se adresa vecinului. îndată ce îl va întâlni. Nu-l întâlnise. După ce s-a convins. şi trecu mai departe. Era foarte încântat de sine. pentru că aştepta o bursă de studii pe un an la Paris. numai câteva secunde. că nu ştie să se poarte elegant cu o femeie după ce a avut-o dar pasiunea ei puternică o împiedecă să şi le amintească. iar cu revolverul nu trăsese niciodată. — Mi-a scăpat şi de data asta. în cele din urmă şi-a spus că l-ar jigni întrebându-l. Cariera se vestea norocoasă. de altfel. — Ştii tu pentru ce. să aibă o discuţie cu Mitică. Nu era laş şi deşi nu făcuse decât foarte puţină scrimă. Deşi era sentimentală. îi plesni două palme. li pândi atunci când ieşea de la Corso. Dreptul lui. îi spuse Mitică. Ciutariu rămase o clipă cu desăvârşire zăpăcit. am o chestie de regulat. ca să-l poată pălmui. şi se simţea mult mai puternică. Îl căuta mereu prin localuri. A aflat însă ea. că nu-i va vedea niciodată. De multe ori. Marcella înţelesese de mult şi alte lucruri de pildă că John este uneori prea superficial. a fost cuprins de o furie oarbă împotriva fostului prieten. După trei luni. foarte anglo-saxonă. se ridica de la masă. trebuia să arate familiei că nu s-au înşelat încurajându-i dragostea pentru teatru. vom rămâne întotdeauna doi buni prieteni. Şi-a propus. Jean Ciutariu nu spusese nimic Marcellei de incidentul din faţa cafenelei Corso. dacă trebuie sau nu să-i ceară lămuriri. foarte mândru că îl priviseră atâtea perechi de ochi. Se întorcea posomorit la masă. adorator tăcut şi speriat.

şi ochii îi căzură pe o notiţă asupra eventualilor bursieri ai anului. bunăoară pălmuind-o. când se va hotărî târfa aia să plece? O înjură cu glas tare. altădată atât de râvnite. şi cam la ce dată. I se păru totul. aprinse o ţigară. I 125 . mâncând în vagonul restaurant. se gândi Mitică. aranjat. ceru nişte ciorapi şi şase batiste. şi trebuie să mă operez de urgenţă. să facă cerere pentru valută. Se interesase la Direcţia Teatrelor. îşi spuse. în plin sezon teatral? Noaptea îl întări şi mai mult în hotărârea lui de a pleca la Paris o dată cu Marcella. valuta. înfuriat şi pe el însuşi că s-a lăsat influenţat de câteva perechi de ochi. Nu ştia unde se pot afla asemenea lămuriri. Era chiar nerăbdător să-şi scoată paşaportul. Se închipuia pe drum. şi începu să viseze. Şi dacă ar merge şi Ciutariu? Imposibil. îl irita. Şi-a adus geamantanele din piele galbenă de la părinţi şi le-a umplut din prima noapte. Gândul că nu va mai avea timp destul ca să poată pleca împreună. grăbit. deşi ştia că nu pleacă a doua zi. dar vreun prieten ar putea să-i facă acest serviciu. fu foarte ocupat cu paşaportul. Se gândi. înfuriat pe Marcella. Se închipuia vizitând împreună cu Marcella un muzeu deşi muzeele nu-l interesaseră niciodată sau dormind în aceeaşi cameră de hotel dar imaginile acestea. vizele. Aştepta cu nerăbdare dimineaţa. Câteva zile. şi îşi simţi obrajii arzând. Se îndreptă spre casă. deşi îşi propusese să facă mai multe vizite. Trebuia să se aranjeze. Pentru că îl stingherea privirea vânzătorilor. să-şi ceară un mic concediu. Nici nu avea ce să caute aici. aproape în panică. la Bancă. În aceeaşi zi află de apropiata plecare a Marcellei la Paris. uitându-se pe sine. Două săptămâni ar fi de ajuns. Plăti totul şi ieşi. Rămase multă vreme visând. Dar când. Plec cu o verişoară a mea. Poate pentru ăla. dacă s-ar putea o americană tânără. cu o femeie extraordinar de frumoasă şi de bogată. I se părea că-l poartă cu vorba. lucruri de care n-avea nevoie. nu-i făceau acum prea mare bucurie. făcând planuri. — Dragă. — Tot n-am mai fost de mult la Paris. Poate Marcella are paşaportul gata de mult. Toate acestea trebuiau aranjate urgent. Tocmai acum. Se întinse pe canapea. sau umilind-o (să treacă pe lingă ea prefăcându-se că nu o cunoaşte. dormind în acelaşi compartiment. gândindu-se. Probabil la Direcţia Teatrelor. -— Voi pleca la 10 noiembrie. sau o fiică de lord englez). La Bancă vorbi cu directorul. Se înşelase nu era Marcella. dar nu aflase nimic precis. vorbi Gheorghiu. că ar putea pleca şi el. Luase din întâmplare „Rampa". O mai mare plăcere simţea închipuindu-se brutalizând pe Marcella. că vrea să-l păcălească poate nici nu va pleca. în cele din urmă se hotărî să se intereseze dacă Marcella pleacă sau nu. mai mult în glumă. I s-ar fi părut într-adevăr că e cu desăvârşire lipsit de noroc dacă nu ar fi putut pregăti totul atât de repede ca să nu piardă plecarea. uitându-se mereu la ceas. el are slujbă aici. Avea pretutindeni cunoscuţi şi îi ruga stăruitor. Ăştia îmi spun că am ulcer la stomac. Nu cunoştea pe nimeni acolo. Se şi închipui plecat cu Marcella.Mitică se prefăcu că priveşte atent o pereche de mănuşi bărbăteşti. La Paris ar putea face şi una şi alta ar putea s-o iubească şi ar putea s-o chinuie. Era un magazin cu articole bărbăteşti. La 7 noiembrie era gata de plecare. în câteva minute. şi obţinu un concediu de două săptămâni. să mănânce alături de ea la masă. Nu-şi privea filmul mental sorbindu-l. care se duce la Paris să urmeze Canto. e o chestie de viaţă şi de moarte. atunci. de altfel.

cu o şapcă de voiaj bine trasă pe cap.se păru la început că poate nu vrea să i se spună. Marcella credea că sunt camarazi obscuri. că poate se zvonise de pregătirile lui de plecare. chemă îngrijitoarea. O clipă se gândi că ar fi trebuit să-şi schimbe glasul. Îşi pregătise de mult travestiul. şi el începu să se plimbe pe peron. înfăşurat cu un şal şi cu o pereche de ochelari mascându-i faţa. mai nervos. în acelaşi vagon o va birui. în dimineaţa de 10 noiembrie. Începu să-şi informeze prietenii şi colegii că nu mai pleacă. prefăcându-se preocupat. şi aştepta cu nerăbdare ceasul când va telefona la Marcella. În caz când ar fi venit Marcella. să se prefacă în domnişoară. ca şi cum ar fi aflat chiar atunci o veste importantă. Se întoarse atunci acasă abătut. Oprise din ajun cuşeta de altfel. Mi-ar fi spus coniţa mare. la ora plecării trenului. Vrea să plece prin surprindere. Trăi câteva ceasuri deznădăjduite atunci. Cercetă de mai multe ori restaurantul. apoi se gândi că ar putea fi păcălit. dar renunţă şi se dădu drept un coleg de Conservator. ca să ştie pas cu pas ce se întâmplă acolo. ca să semene cu un reporter străin. află că Marcella şi-a luat viza franceză. Gheorghiu se plimbă câtva timp ca un om bolnav. Se sui la el în odaie. Trei minute înainte de plecarea trenului. Locurile erau toate ocupate. Nu vom putea dormi împreună. că ar putea să-i întoarcă spatele sau să ţipe. Cele două zile îl chinuiră şi-l obosiră ca în timpul pasiunii lui din vară. şi nu izbuti să-şi omoare timpul nici cu romanele detective. Cu cât se apropia plecarea. şi telefona la pensiunea Marcellei. cu atât mai rău. Crezu iarăşi că îl urmăreşte nenorocul. fuma până la intoxicare. simţindu-se slab şi ridicul. Părăsise atunci orice prudenţă. şi Ciutariu dăduse ordin să nu i se spună nimic. însă. se îndreptă spre locuinţa Marcellei. deşi la început îşi propusese să nu se facă deloc văzut. Cumpărase o pipă şi o biciuşca de piele. mâhnită sau umilită. şi ar fi telegrafiat din gară să i se trimită geamantanele cu trenul următor. şi o plătise. interesându-se de ziua plecării. îşi spuse el disperat. şi ieşi pe peron. Aşteptă puţin în restaurant. Nu se emoţiona deloc închipuindu-şi-o suferind. Îşi sui bagajele în vagon. nu era cea dintâi pe care o oprise. îi dădu un bacşiş şi-i spuse să-i aducă un taxi. Nu-i veni să creadă. — Nu ştiu nimic. gata în orice clipă să înjure. De atunci. cu atât devenea mai nerăbdător. acolo. I se răspunse că plecarea a fost amânată pentru ziua de 12 n-a putut lua încă valută. aproape nezărindu-i-se capul. Se convinse că Marcella într-adevăr nu venise. urmărea cu încăpăţânare. Ajunse la gară cu un ceas înainte de plecarea trenului. Nenorocul îl. neliniştit. cu o singură valiză. cu gulerul macferlanului ridicat. şi bine adăpostit în macferlan. îşi coborî bagajele din vagon. care îl silea să rămână în 126 . În dimineaţa de 12 noiembrie se coborî în zori din odaie. Dormi prost. şi întotdeauna aproape beat. I se spusese că ziua plecării nu e definitiv stabilită probabil 10 sau 11 noiembrie. Gheorghiu alergă la Agenţia de Wagons-Lits ca să oprească două cuşete pentru această noapte. dacă el va încerca s-o reţină cu forţa. Întrebă pe portar dacă domnişoara Streinu pleacă astăzi. s-ar fi suit în vagon. că s-a răzgândit şi va pleca la Crăciun. şi lăsase vorbă să se răspundă întotdeauna. Gheorghiu îşi luă rămas bun de la părinţi. şi se duse totuşi la gară. Se părea că simpla lui prezenţă. Nici nu se gândea că Marcella l-ar putea refuza. sau admiratori. Se întoarse cu un zâmbet tainic luminându-i toată faţa. punea să se telefoneze din mai multe locuri la locuinţa Marcellei. Vor să mă păcălească. Nu cred să plece. Pe neaşteptate. Dacă va plânge.

asigurarea deosebitei stime ce v-o port". domnule Director. plăti camera. şi se trânti în pat aşa îmbrăcat cum era. Când avea vreo bănuială. imitând un tip de reporter aşa cum şi-l închipuia el. aproape alergând. rezemându-se pe genunchi. Se uită de câteva ori spre cabina telefonică. În restaurantul gării. luă un hamal şi porni spre ieşire. de observaţie. vă rog. Scrise de mai multe ori: „având în vedere şi considerând". Sări din vagon. cu câteva gazete în cealaltă. Tăcuse în tot timpul mesei. D-na Lecca făcu semn servitoarei să strângă masa. îşi ridica gulerul. apoi începu să citească ziarele. Era singurul lac unde putea aştepta cu mai multă linişte. Teddy. îşi înfunda şapca pe frunte. totdeauna cu o expresie preocupată. de conţinutul căruia atârna plecarea lui la Paris. controlându-şi gesturile. veni de dimineaţă în gară. şi intră de mai multe ori în compartiment. apoi se întoarse la hotel. ce păcat. continua să se creadă reporter. neatent la ceea ce se petrece în jurul lui. cum ar putea cineva porni la drum într-o 13? Aproape se bucură de descoperire. Burniţa. Se gândea cu destulă bucurie la camera caldă care îl aştepta. Aşa îşi închpuia el că procedează un reporter. Aştept un telefon la restaurant. Simţea că e privit de ceilalţi pasageri cu mirare şi curiozitate. Se prefăcu că scrie o notă urgentă. Văzuseră toţi că e supărată. prefăcându-se că-şi ia anumite note. răsfoind ziarele. şi le trimise la acelaşi hotel. Apoi alergă spre hotel. putea observa bine toate persoanele care se îndreptau spre trenul expres. se plimbă pe peron până la plecarea trenului. Luă deci o cameră la un hotel din apropierea gării. Îşi aprinse pipa cu un gest care nu era al său. şi se îndreptă spre restaurant. Se opri însă în dreptul ferestrei. cu blocul şi cu stiloul într-o mână. îşi dete seama că e travestit. spuse el îngrijitorului. — Cred că toţi vom fi gata la şapte. Nici nu se mai gândea să telefoneze Marcellei. nervos. căci ploua şi îl luase cu frig. căutându-şi buzunarele. Intră în compartiment cu pipa în gură. apoi mâncă şi bău bine la o circiumă. Intră în restaurant. De la masa lui. Dar azi e 13 noiembrie. ceru o cafea neagră. — S-ar putea ca totuşi să nu plec. Când se trezi. Fluieră un hamal. Oamenii treceau grăbiţi pe trotuare. 127 . După ce îşi coborî geamantanele. Văzu două filme. I se. ziare şi hârtie de scris. I se părea într-adevăr că aşteaptă acolo un telefon. I se păru că se află în stăpânirea celui mai burt. şi se dezbrăcă cu scârbă. şi privi în stradă. şi asta îl făcea să scrie şi mai nervos. şi o scrise chiar pe culoar. Trenul porni câteva secunde în urmă. Prudent. Rămase mai mult timp aproape fără nici un gând. Acum descoperise alt stil de reporter: grăbit. Bău două cafele. şi ieşea să controleze singur. Îi era peste putinţă să se întoarcă acasă. Ştia că fără alcool nu va putea adormi. Ajuns din nou în compartiment. Teddy Lupescu îşi stinse ţigara în scrumieră. post. deşi ştia că nu-l cunoaşte nici un chelner şi că nu-i poate telefona nimeni. la două cinematografe de cartier. şi „primiţi. că nu vii şi tu cu noi. pe o margine de ziar. A doua zi. îşi coborî bagajele. Aproape alergă spre restaurant. spuse ea. Într-adevăr. Se întrebă ce va putea face până a doua zi. Prea fusese o zi fără noroc. scoase agenda ca şi cum ar fi vrut să-şi amintească un amănunt important. fu cel dintâi care-şi ocupă loc în rapidul de Paris. Auzea vântul. şi-şi aduse geamantanele în gară. părea o problemă consumarea unui ceas.Bucureşti. De data aceasta îşi cumpărase şi un bloc mic de hârtie. îşi spuse. încruntat.

fără îndurare. ar fi prins-o între trunchiuri. fără s-o observe cineva. Era întotdeauna foarte politicos. vorbi d-na Lecca ridicându-se de la masă. Numai noaptea o îngrozea. În celelalte veri.— N-o pot suferi pe Felicia. spre movila din mijloc. parcul arăta atât de hain. O căută cu ochii. Ţie îţi plac florile care au albine? Pornea apoi prin parc. ce bine e să bei apa din nori. A crescut prea timidă. ar fi acoperit-o cu muşchi. 1 strânsă bine în mantaua largă a Adrianei. la sfârşitul lui August. — Nu vrea. Stă închisă aici ca într-un castel fermecat. mai palizi. — Am spus Anuţei să aducă un taxi la ora şapte. fără zâmbete. cu o cămaşă subţire pe ea. de cum se lumina de ziuă. De la fereastra ei. parcă le-ar fi mângâiat. — Ce bine e să ai flori. o silea să fugă în casă. venea cu braţul plin. parcă s-ar juca cu cineva. de covorul întunecat şi viu pe care călca. Rupea crengi întregi. vorbi d. împodobea glastrele. până în miezul toamnei. Fata plecase. În fundul parcului creşteau trandafiri sălbatici. lungi ca sforile. vorbea singură. Anişoara se mulţumea să-l privească. cu capul gol. băieţii mai ales. Anişoara obişnuia să-şi umple odaia cu flori culese din parc. se ascunde după pomi. I se schimbase şi faţa obrajii erau acum mai limpezi. Într-adevăr. Era absentă şi tăcută. plantele vii. Cred că ai să fii gata. De când începuseră ploile de toamnă. puţin înspăimântată de vraja aceea neînţeleasă. D-l Lecca se ridică precipitat de pe scaun. Fiecare ceas liber îl petrecea sub pomi. Îl plăceau acum plantele cu pământul lor dedesubt. dacă l-ar fi străbătut acum. — Pe ea de ce n-o luaţi? întrebă Teddy. fluierând. cu gluga acoperindu-şi capul. se lipea de trunchiuri. — Voi fi precis. crispată. — Asta e grav. buna mea doamnă. flori de bălării necunoscute. lumea. Lecca rar şi melodios. continuă d-na Lecca. Dar spaima aceasta era aproape o voluptate. Trecea printre frunze cu faţa speriată. uneori cu flori fără culoare. N-o mai înţelege nimeni de la o vreme. de ce nu mă laşi să dorm afară? întrebase o dată. şi-l aştepta câteodată în zadar. unde arbuşti şi ierburi groase crescuseră nestingherite. însă. Anişoara se schimbase mult în ultima vară. — Mamă. îi era mai ales teamă de plantele umede şi necunoscute de dedesubt. Anul acesta. vorbi Teddy. Anişoara se ducea în fiecare dimineaţă să-i vadă. şi el îşi asculta soţia vorbindu-i rămas pe scaun. 128 . se lăsa îmbrăţişată de ramuri moi. puţin tristă. Îi era teamă de ghimpi. şi nu-şi putea ierta neatenţia cucoanele se sculaseră înaintea lui. atât de nerecunoscător ar fi înghiţit-o. Anişoara era şi mai pierdută. domnule profesor. Tresărea. şi totuşi privea lucrurile cu o fervoare aproape pasională. Zâmbi. răspunse d-na Lecca. printre pomi şi bălării. S-a făcut domnişoară mare acum. în picioarele goale. O indispune zgomotul. până ce-o chemau slugile la culcare. — Se plimbă singură prin ploaie. privind în ochii d-nei Lupescu. Numai în cele dintâi nopţi când ştia că vine Petru. Trecea de la pom la pom. Am să-i ţin de urât Anişoarei. spusese Adrianei. şi anul acesta înfloriseră târziu. Prea se crede inteligentă. odaia rămânea goală. Trăia mai mult cu plantele. vorbi. — Dimineaţa de tot nu vin albine.

A vândut-o fără să protesteze. Când erau fetele mici. la ocuparea Bucureştiului. liniştită. ştii. Înţelese că vorbeşte singur. D-l Lecca avea o idee foarte puţin precisă de averea care îi rămăsese. şi simţea că totul se tulbură în jurul lui. gata de plecare.Teddy se apropie de Adriana şi o întrebă: — Liza. patronii familiei sale. De câţiva ani. Nu pleca niciodată vara din Bucureşti. cum fusese înainte de război. dar nu se mai simţea obligat. Câteodată se gândea că Adriana trebuie să se căsătorească în curând. Plecă cu paşii lui repezi. minţi d-na Lecca. la serata Feliciei. încât fiecare vizită pe care o făcea era un eveniment. controlându-se brusc. bogată. Cinci ani în urmă. îşi trase redingota. n-au mai plecat nicăieri nu s-a întrebat niciodată din ce motiv. pe care o trecea din arendaş în arendaş. sau vă întâlniţi acolo? Adriana o privi cu dezgust. — Ce are fetiţa noastră? întrebă d. mort de curând. să precizeze. singure sau cu un văr. Avusese o moşie în Dolj. şi se liniştea repede. — E nervoasă. — Ştii. — Nevrednic părinte. încăpătoare. tocmai aici (îşi frecă mâinile. zestrea d-nei Lecca. şi o dată la onomastica lui. ca să se poată închide mai confortabil cu Sandu Baly în bibliotecă. Nevrednic părinte. îl îngropase în pivniţă. I se părea că toată lumea trebuie să fie mulţumită în casa lui. exclamă el. şi alte câteva. Celelalte vizite erau şi mai sporadice deschiderea sesiunii Academiei Române. şi tresări. care-i trădau subţirimea de lemn drept şi uscat a picioarelor. neputincioasă ştia bine că nu-i poate face nimic. Buna mea doamnă va avea grijă şi de asta. Profesorul începu să râdă. Lecca. D-l Lecca mai avea într-adevăr ceva de lucru. ar putea totuşi să-mi fie de folos. mâhnit şi puţin speriat. colonelul Lecca. — Bunul meu prieten Sandu Baly. după cincisprezece ani de studiu. Tocmai aici (începu să râdă). de care nu se ocupase niciodată. şi înainta un pas. Se adresă d-nei Lupescu. surprins el însuşi de bizara coincidenţă) unde se pricepe mai puţin ca mine. Au trăit de atunci din aurul pe care. Se înveselise deodată. căci cele două doamne nu-l mai ascultau. din titlurile de rentă. îşi spunea însă. Îi voi da de zestre vila Tyho Bracne. însă. Ieşi din odaie fără să-i răspundă. nu voi uita să fiu la şapte precis în salon. a trebuit s-o vândă pentru că vărul i-o îndatorase peste cap. Se îndreptă direct către bibliotecă. 129 . unde întâlnea erudiţii şi consulta cărţi o dată. — Bunele mele doamne. Se socotea însă extrem de bogat. îşi trimitea soţia în străinătate sau la băi. Vorbea despre procesul Templierilor. colonel pensionar. nu o poate nici măcar insulta. Îşi frecă mâinile. vine să vă ia. a rămas intactă. a pierdut un examen la Latină. mă grăbesc să vă las singure. precizez. Credea că lădiţa cu aur îngropată în pivniţă în toamna lui 1916. din chiria unei case şi dintr-o vagă moştenire a unei rude din Moldova. ziua când trebuia să-şi scoată renta de la Bancă. Până atunci eu mai am puţin de lucru. Nu voi uita. care acceptă să participe la serata de astă-seară tocmai ca să discute cu dl Baly un amănunt de latină vulgară. Iar Anişoarei tot ce-o mai rămâne. la Paşte şi la Sf-tul Constantin şi Elena. până ce a dat-o în administraţia vărului. Îşi înălţă bustul. Ieşea atât de rar din casă. Se ducea de trei ori pe an la biserică la Crăciun. adăugă el adresându-se soţiei sale. vechea dispută a pieselor procesului. că totul se clatină. Vizita de două ori pe an pe Baly. deşi nu e linguist. deşi nu e linguist.

Cf. încât nu mai zărea aproape nimic prin geam. De consultat Anitchkoff. Ştia că în biblioteca de la etaj va putea pune la punct o sumă de amănunte cărţile lui Sandu Baly erau apreciate de toţi erudiţii Bucureştiuiui. dar Anişoara ştia acum cât de puţin spun sărutările. Aş vrea să ajung o dată atât de ferm şi inuman ca s-o pot prinde întreagă. Petru nu vine azi la lecţie. Pe coli întregi de hârtie se aflau însemnate lacune. că putea fî el însuşi. Avea senzaţia înăbuşitoare că Petru nu era lângă ea. şi trecu la altă însemnare. O transcriere pe curat. Grădina era parcă învăluită în negură. O privise aproape fără s-o vadă. Nu era încă nici patru după amiază. polemică Lot-Borodine. cronologie şi bibliografie. crezând că va merge şi Anişoara la serată. Slujnica intrase cu un braţ de lemne şi umpluse bine soba. „21 August.Se aşeză la birou şi începu să-şi cerceteze fişele. Anişoara. Naţio în epigrafie înseamnă Za pcite patrie. te simţi mai singură în pat. să uite mai repede lumea aceea nevăzută şi rece. după ce a îmbrăţişat-o străin şi grăbit. Anişoara aproape că nu mai poate suferi muzica. Dar de câteva luni. despre camera în care ar putea trăi împreună dacă ea ar găsi ceva de vândut. Se simţea mai iubită când Petru îi vorbea despre banii pe care nu-i are. de dincolo de pasiuni. o controversă nesfârşită. specializat în folclor şi în literaturile slave. cu data când fiecare amănunt fusese necesar. Ea ar fi dorit ca Petru să se gândească mai puţin la "Ereticii". dar voia să se simtă întreagă. chiar când erau atât de aproape unul de altul. să se adune. Nu mai poate pătrunde nimeni până la tine singură cu visul. atunci când va iubi şi va primi în carnea ei iubitul. intrând friguroasă sub plapumă. dar recunoscuse apoi în vorbele 130 . Ploua atât de tare. se gândi Anişoara. vor comunica prin muzică. înfipt între trupurile lor. magnifică şi eternă cum e. Pianul i se părea un ghimpe viu. şi o sărutase pe obraji. zâmbi mulţumit." O asemenea fişă amintea d-lui Lecca o sumă impresionată de texte care aşteptau să fie revăzute. de sincer şi total el însuşi în prezenţa cuiva. E mai bine aşa.. Nici n-ar fi putut veni pe o asemenea ploaie. Baly. D-l Lecca aduna într-un dosar special lămuririle pe care trebuia să le ceară în cele două vizite anuale la Baly. învelită ca de culcare. Într-o zi. Niciodată nu-şi îngăduise să fie atât. Petru i-a spus: — Simt o lume deasupra mea. dezbrăcându-se. D-na Lecca amânase lecţia de pian. precizări. Se înspăimântase la început ascultându-l. Anişoara n-a înţeles că Petru o iubea şi deci nu se mai sfia de ea. texte Cavalerii Teutoni. şi în odaie se făcuse totuşi aproape întuneric. De ce fugi atât de repede de lângă mine? Petru clipise atunci din ochi. cu visurile şi deznădejdile lui. şi începu să scrie mai departe. că nu-l putea atinge. căutându-l. „15 August. Anişoara hotărî să se dezbrace. Niciodată nu fusese atât de departe. Vagă impresie erori fundamentale în concepţia liturgică. Crezuse într-o vreme că. Trase plapuma până la bărbie. avută acum doi ani cu un profesor universitar întâlnit la Baly. Nici măcar muzica nu o mai ispiteşte prea îl depărtează pe Petru. — N-ai să mă poţi iubi niciodată? întrebase Anişoara tristă. Nu îi era frig. îşi vor vorbi prin lieduri şi sonate. Bibliot. îşi aminti Anişoara." înţelese despre ce este vorba. V În odaia ei.

de lucruri care ar putea fi vândute. pe care n-am spus-o nimănui. De ce te miri? Anişoara şovăi. I se părea că îi ghicise gândurile îndată ce intrase în odaie. Anişoara? — Nu. alături? — Nu ştiu. Teddy. — Aş vrea să-ţi spun o taină. de teracotă. Niciodată nu fusese mai aproape de ea. — La ce te gândeai. foarte solemnă. I se părea că rămăsese să doarmă la ei numai ca să-i facă în necaz. şi o zărise în pat. vorbi îmbufnată Anişoara. ghemuită sub pătura moale. Biruia atunci „Ereticii". pe care n-o ştiu decât eu şi maică-ta. — Tu de ce stai în pat? o întrebă iar Teddy. adăugă Teddy Lupescu. I se răsturnau toate planurile. pierind în dreptunghiul întunecat al sobei. numai noi două. — Lasă. Restul familiei va petrece în strada Grigore Alexandrescu! Râse din nou. — Ţie îţi place lumina de foc. şi o deschise. Anişoara vorbea plictisită. apoi coborî glasul şi privi fix spre pat. 131 . neştiind unde ar putea zvârli mai decent chibritul. cu hohotele ei false şi monotone. mă gândeam numai. şi intră Teddy. — Adriana e în odaia ei. Ştia că este şi ea acolo. Cred că eşti destul de mare. aproape misterioasă. gâză mică? întrebă Teddy apropiindu-se de Anişoara şi mângâind-o. pentru noaptea aceasta. Teddy se ridică de lângă ea şi se apropie de sobă. pe întuneric. Am rămas astă-seară aici mai cu seamă ca să firn singure. gâză mică? La buruieni? Începu să rida cu hohote. — Gândesc mai bine aşa. — Nici tu nu mă mai iubeşti. răspunse Anişoara. în gândurile lui de viitor. în creierul şi carnea lui. Nu o putea suferi pe Teddy astă-seară. — Tu dormi. că am să-ţi ţin de urât. Se apropie de pat. despre furt chiar Anişoarei i se păreau cuvinte de dragoste. ca să fim prietene. fără să înţeleagă de ce. Se simţea atunci în inima lui. — Nu cânt la pian noaptea. mai decisiv al ei. acum.şi în vocea lui Petru o mare şi caldă iubire. şi o sărută. dar Teddy nu-i văzu decât ochii lucind prin întuneric. şi i-o strânse cu o căldură aproape maternă. — Aş vrea să-ţi spun ceva despre Adriana. veghind. Cred că da. astă-seară? — Da. se ghicea în camera pe care Anicet o voia pentru ei amândoi. Se apropie de sobă. Teddy păru că reflectează câteva clipe. Şi tu ai să-mi cânţi la pian. vorbi iarăşi în şoaptă Teddy. Tot ce vorbea el despre bani. continuă Teddy. Îi luă mâna. Îşi aprinse o ţigară şi căută cu ochii prin cameră. Anişoara se cutremură parcă i se făcuse frig deodată. Nu se gândise de loc că ar putea rămâne şi Teddy acasă. Era o sobă mare. Anişoara o urmări cu ochii şi i se păru o umbră lipindu-se de zid. deşi lucrul acesta se întâmpla destul de des în timpul iernii. Anişoara simţi iar că se cutremură. pentru creşterea dragostei lor. de-abia scoţând cuvintele. Auzi o bătaie la uşă. — Tu dormi la noi. Anişoara? O să stăm la noapte noi amândouă. despre obiecte de valoare. Anişoara se crispa sub pătură. izgonea atunci lumina rece şi calmă din ochii lui Petru. Dar nu mai puteam răbda. Zâmbi în silă. ca atunci când îi vorbise de bani. Se apropie de pat. pasionate mărturisiri.

când se întorceau de la biserică. ceva nepermis sau ceva sacru. Au urmărit-o câteva zile imagini de mult uitate mama plângând cu hohote în salon. să vadă dacă nu cumva a intrat cineva. semănând cu un joben. şi panglica rămăsese acolo în buzunarul jiletcii. Ştia despre ce vrea să-i vorbească Teddy că Adriana nu are acelaşi tată ca ea. aproape plângând. mi-e atât de somn! Se întoarse brusc cu faţa în pernă. şi bastonul cu mâner de argint. ca o frunză veştedă. că tatăl Adrianei este acel pictor mort în război. Îşi aşeză blana pe scaun aşeză de asemenea o pălărie mare. Ar fi fost prea groaznic. pe care ea l-a cunoscut. de uncle Fred avea pantaloni albi. punându-şi sau scoţându-şi corsetul. Îşi putea ascunde astfel emoţia care îi scutura pieptul. Începu să aştepte. ascunsă în palmă. calm. Observă că fata închise ochii. D-l Lecca zâmbi şi o întinse pe măsuţă. — Ce ai? Nu ţi-e bine? — Vai. D-l Lecca coborî cel dintâi în salon. De-abia după ce l-a iubit pe Petru. Tocmai în astă seară. Asta era taina pe care Teddy voia să i-o descopere. Îşi ascunse şi mai bine capul în pernă. Luă dosarul cu note şi rezemă de marginea lui bastonul. prea sufocant. tocmai când ea se hotărâse şi aştepta nerăbdătoare să plece toţi. sărutându-i fruntea. umilă şi mătăsoasă. străin. pe care ea a descoperit-o poate de mult. Avea o redingotă nouă. de scrinurile ei acoperite cu dantele şi Anişoara simţea o tristă strângere de inimă. neagră. n-a înţeles nimic mulţi ani. Nu înţelesese nimic atunci. Simţise atunci o stranie teamă de secretul mamei. Găsi o panglică verde pe care i-o dăduse d-na Lecca. tradus în franţuzeşte în care „uncle Fred" o întreba ce face „copilul". I se părea că pătrunsese fără voia ei într-un loc: trist. să adoarmă slugile. Teddy. Erau atât de intime. ca şi cum ar fi asistat fără voia ei la un sacrilegiu. îi aminteau atât de precis de tânăra d-na Lecca. Şi Teddy care ar fi voit să-i povestească asemenea lucruri. în buduar. O lua în braţe şi o săruta pe la obraji. se aşeză pe scaun. că pleoapele îi tremurau. Îşi pipăi buzunarele. spunându-i: „Ştii. şi pantofi de lac. de când şi-a surprins odată mama privind o fotografie mică. pălărie cu panglică. fără să privească nicăieri.— Ştii. să vadă dacă a mai rămas ceva în ele. ca să fie mai sigur că nu-l uită. Îşi putea şterge astfel lacrimile fără să se observe. când era mică. termina: uncle Fred. parcă şi le-ar fi mişcat ca să nu plângă. ca şi cum ar fi privit. Scoase apoi ceasul şapte fără cinci. îi aminteau de parfumul dormitorului mamei. chiar după ce găsise o scrisoare sub coperţile unui roman de d'Annunzio. 132 . privind-o şi lacrămând. cu multă băgare de seamă. tu nu erai pe atunci". către ea: „Tu nu l-ai cunoscut. I se păreau înfiorătoare şi mari toate descoperirile: acestea. presând-o cu dosul palmei. şi-i aducea mingi de tenis. vrăjit. Aruncă o privire de jur împrejur. de-abia atunci a înţeles că Adriana e copilul din scrisoare: „sărută copilul". şi mângâind părul Adrianei. şi să încerce faptul care o ispitea de o săptămână. negri. şi buzele erau strânse. cu mâinile frumos aşezate deasupra genunchilor. Nu întrebase de ea. eu vreau să te fac confidenta mea. şi căruia Adriana îi spunea „uncle Fred". clipind des din ochi. Anişoara. profesorul de desen al mamei. eu am încredere în tine. uncle Fred a murit? Îţi mai aduci tu aminte de uncle Fred"? Apoi. Adriana îi povestise de mult. Toate aceste amănunte o înspăimântau pe Anişoara. Puţin mai strâmtă ca cele purtate în casă. iarna trecută.

şi eventualitatea aceasta o înspăimântase. Dorea atât de mult ca Irina să petreacă în astă-seară. cu pantofi brumaţi în argint. de primul lui amor. papa. — Nu-i mai aşteptaţi. Îmi vine să plâng. începu să plângă. — Eşti nerăbdător. Are să vină direct acolo. — Ce e cu tine. Irina? Fata tresări. — Prezevenghiul ăla e de vină. — Şi ploaia asta care nu mai stă. D-na Pleşs se gândise în acea clipă că Irina ar putea refuza să mai meargă la serată. Era îmbrăcat în negru. încercând să le facă semn. Îi e teamă de Felicia. Şi are să-ţi ţină Alexandru umbrela să nu te plouă. Într-adevăr. VI D-l Demetru Pleşa apăru în capul scării. Glasul părea aproape strangulat de panică. Ştiu eu de ce nu vine. să înceapă sezonul de iarnă cu o serată de care ştia că va vorbi tot Bucureştiul. Se aşezară cu toţii pe scaune. — Ce e cu tine? De ce nu vă duceţi? E zece jumătate. Era totuşi mai puţin tânăr. mai solemn. Ochi îi erau tulburi. A telefonat că vine să ne ia. Îşi şterse în grabă ochii. ca să scape de mine. Poate a întârziat. Fardul era puţin obosit. — Ce-ai tu cu ploaia? o consolă d-l Pleşa. — Nimic. ştiu eu. de ce n-are să vină. şi părea mai înalt aşa. pleoapele umflate. ruj-ul întins. în timp ce Irina urca şovăind scările. dar nu mai putea ascunde nimic. îi spuse ea râzând. — Irina e plictisită din cauza ploii. Aşteptă aşa până la opt fără cinci. — Mai avem timp. dacă sunt gata doamnele? o întrebă blând. spuse d-l Pleşa după. şi n-a venit nici 133 . — Ce e cu tine. A promis că vine la nouă. O mângâia cu mâna pe păr. aproape în şoaptă. Irino? o întrebă Alexandru. D-na Pleşa coborî scara. cu faţa ascunsă între palme.La şapte şi un sfert. domnule profesor. cât o urăsc pe fiinţa aceea. trecu o slujnică prin salon. Irina se roşi. Îl aşteptam şi pe Dinu. Îşi găsi fiica rezemată de canapea. papa. Mi-a spus că te aşteaptă pe tine. Apăru atunci d-na Lecca. cu un colier de perle mat şi stingher în jurul gâtului gol. cu braţul gol acoperindu-şi ochii. în odaia lui. Îşi trase uşor braţul. cu Alexandru la un pas înapoia ei. şi încercă să treacă în cealaltă parte a holului. Ah. A promis doar aşa. cu faţa întoarsă spre fereastră. se ridică de pe canapea. Era îmbrăcată în rochie de mătase gri. până treci drumul. — Nu ştii. Îl aşteptam pe Alexandru. zâmbind. D-l Pleşa o apucă de braţ. explică d-l Pleşa. — Ce s-a întâmplat? întrebă d-na Pleşa. mai concentrat. mata. — Dar Alexandru e sus. ce auzi uşa de la odaia Irinei închizându-se. Irina îşi şterse din nou faţa. Se prefăcu că nu înţelege supărarea Irinei. cu figura plânsă. Trebuia să treacă din nou prin faţa oglinzii în nici un caz n-ar fi putut pleca aşa. Nu suntem doar invitaţi la masă. Ai să mergi cu maşina.

murdare. sunt sigur că nu se gândeşte acum la Viola. Zâmbi. sunt sigur că nu pe ea o plânge. Era un vin roşu întunecat. Şi să fie înaltă. Se simţea prost. — Ştii că mă însor? întrerupse brusc tăcerea Alexandru. simţea bine asta. cu ochii ca plumbul. alb. Când o auzi coborând. Îi părea bine. Ai să vezi când m-oi logodi. Irina întoarse capul ca să-l privească. Dinu pentru totdeauna liberat de obsesia Feliciei. O găsise cu acelaşi obraz palid. prea mâhnită. Feciorul aştepta în vestiar. ca să rupă tăcerea. gândi Alexandru. Alexandru privea pe fereastră. cele cinci minute cât dură revizuirea Irinei. aproape fără să se mişte. — Crezi că are să mai plouă mult? întrebă Iorgu Zamfirescu pe bătrână. lângă ea. Şi totuşi s-ar putea să fie aşa s-o cheme Maria. francă.până acum. izbucnind în plâns. se ridică de pe scaun şi ceru d-nei Pleşa cheia de la intrare. palpitând parcă de o viaţă şi o suferinţă a lui proprie. cu buzele muşcate. nu. Ce-aş putea face. ploaia asta! dar era prea obosită. Era acolo. Cu o fată săracă. prelinsă pe geamuri. fără să-şi ridice capul. Tot e adevărat că Felicia e fascinantă pentru orice bărbat. a trup ieşit din baie poate chiar aşa cum era Gladys Smith. încep prost pe o asemenea ploaie. ca o licoare uşor fosforescentă. ca să aibă Irina timp să-şi usuce lacrimile. Rămase mut. — Oh. Încep prost experienţa. Alexandru o văzuse doar o singură dată. că e deajuns s-o vezi odată ca să n-o mai poţi uita. Nora întinse paharul gol. Irino. — Cât sunt de nefericită! exclamă Irina. Alexandru îi apucă braţul. parcă ar fi fost o lumină umedă. desfăcându-se şi dispărând ca să apară din nou. în căldura aspră a ochilor. ca să-i conducă până la maşină. cu umbrela. exasperată. dar zâmbi tainic şi-i spuse. frumos şi puternic. căreia încearcă să-i rămână credincioasă. blondă. peste umărul şoferului. Dumnezeule! — Cu Felicia? întrebă ea sfioasă. Venea o lumină ciudată de afară. ce i-aş putea spune? E atât de ridiculă cu gelozia ei. Maică-sa umplu paharul până la buză. mirosind a busuioc. chiar astă-seară la Felicia. ca să mai vorbească. — Şi cu cine te însori? Alexandru era gata să răspundă sincer: „Nu ştiu". Priveau luminile galbene. şi a scrum. până la sfârşitul vieţii. Nu glumea. Au mers multă vreme. prin aceeaşi burniţă fină şi rece. A trebuit să ocolească încă alte câteva străzi. stingher. Irina ar fi vrut să mai exclame încă o dată. o singură dată. săracă şi gospodină. O copleşiră deodată un puhoi de imagini: Felicia logodindu-se cu Alexandru. în orice caz nu cu ea! exclamă bine dispus Alexandru. cel puţin ea. Nora nu scosese o vorbă de la începutul serii. gândise Iorgu. Irina palpită. aproape cu lacrimi: Ah. să miroasă a curat. cu maşina înaintând încet. O cheamă Maria. — Când? — Astă-seară. Braţul i se lipise de masă. cu gândurile lui toate adunate în lumina mată a frunţii. fără să vorbească. ca şi cum n-ar fi ascultat. — Ai să vezi tu. şi totuşi suferea. Şi totuşi. 134 . Priveau amândoi înainte. Nu-l poate uita pe puţoiul ăla de muzicant. cu imaginea pe care şi-o face despre Viola. după câteva secunde.

Ochii Norei păreau atunci mai întunecaţi. când o auzea plângând să se ridice de pe scaun şi s-o plesnească scurt peste gură. băutură şi casă). brânza. dar care îi aducea în orice caz o nouă şi mai desăvârşită împlinire. Se îmbrăcase cu o rochie verde. şi rămânea cu ochii duşi. ca iedera spălată de ploaie. Trase câteva fumuri. şi a înţeles că Nora îl iubeşte. ciocnirile tinereşti care vor avea loc la serata sa faimoasă. Îl scotea mai mult un destin. apoi tresări şi faţa i se lumină deodată. Şi Surdu a avut azi servici.— De acum tot aşa are să fie. Era zi de joc. Iorgu nici n-o putea privi atunci. aproape lung. Anul acesta n-o interesa numai bogăţia de întâlniri. aceeaşi de mulţi ani. mulţumesc d-tale. făcu el oprind cu mâna farfuria cu friptură pe care.. până o răzbea oboseala. apoi o înecară lacrimile. curiozităţile bohemei şi capriciile artistice. E timp berechet. Iorgu Zamfirescu o privi câineşte. balul care se apropia. cu pachetul de cărţi aşezat sub globul lămpii. că-i vremea ploilor. nu mi-e foame. fără nici un minut de întunecare. că se ofileşte de dorul lui. Felicia se gândea la Alexandru într-un chip. Bătrâna nu răspunse nimic. de miracol. Stătu câtva timp nemişcată. mamă! Îşi ascunse faţa între braţele goale. să înceapă jocul. — Ah. caloriferul arzând fără odihnă. şi începu să plângă în hohote. Pânza neîntreruptă a ploii. Îşi strânse pumnii şi privi în jos. Trebuiau să se adune mai repede. şi graţie carnală. Pleca numai fruntea deasupra mesei şi învăluia cu amândouă palmele paharul. mai aproape de moarte. de nu mai vin şi ăia?! exclamă brusc Iorgu Zamfirescu. un destin care îi putea aduce dragostea. strângân-du-şi măselele. de câteva săptămâni plângea cu hohote. vorbi bătrâna uitându-se la pendula din perete.i-o întinse bătrâna. cele trei kilograme de mere şi damigeana cu vin. o dulce şi firească suferinţă. pe care crezuse un scurt timp că l-a întâlnit în Pavel Anicet. — E de abia zece jumătate. ciudat. răspunse bătrâna. Nu suferise prea mult ştiind-o că se culcă cu Petru. dar în cele din urmă se uscau. cu muşamaua alburie frumos şi curat întinsă. pentru mâncare. Felicia nu încerca să-şi ascundă dorul ei de dragoste. Părul arămiu. în bătaia ploii de afară. Aşa făcea. — Ce dracu. Auzise glasuri afară şi sări să deschidă. Continuau să bea amândoi prefăcându-se că plânsul Norei nu mai ajunge până la ei. ca pe un cuib. Felicia fusese fericită două zile şi două nopţi. imaginea tulbure a lui Alexandru toate erau izvoare de senină bucurie. — Nu. mamă!. pe care trebuia să-l întâlnească. ţinându-l strâns aşa. tulburi ultimele lacrimi se uscau anevoie. să-şi împartă „chilele" (partea lor de bani. de când suferise spaima şi umilinţa primului bărbat. Masa îi aştepta de mult. mai mult pentru sine. setea ei de virilă tortură dar nici nu-şi putea alunga din suflet o evanescentă crispare. Aştepta parcă şi altceva o nouă semnificaţie. Nora îşi aprinse o ţigară. I-ar fi plăcut atât de mult mai ales acum. Nora se oprise din plâns. neposesiv şi nefeminin. ca şi cum s-ar fi risipit în fundul cald din edaie. Tovarăşii de joc întârziau. îl răsturnase după urechi părea un paj travestit în 135 . Şi el cumpărase singur curcanul fript. Începuse să sufere după ce a lăsat-o Anicet. la cinematograf. apoi ofta lung. — Păcat de curcan! vorbi ea. privindu-şi fiica. că-i dă banii şi iese cu el la plimbare. de calmă voluptate. varietatea inteligenţelor şi talentelor.

scuturându-se. Am douăzeci şi şapte de ani. Vagonul nu era prea aglomerat. Probabil că n-a mai găsit poate nu are decât foarte puţini bani. Trebuia întii să se întunece bine. negri. Îşi mângâie gâtul în faţa oglinzii. şansele lui de fulgerătoare dominare erau minime). cu pipa neaprinsă între dinţi. maternitate. David Dragu sosi chiar atunci. socoti Gheorghiu cu satisfacţie. nu! oh nu! exclamă din nou domnişoara blondă. Aveau locuri în acelaşi vagon de clasa II-a. răsfoia ziare englezeşti pe care nu le înţelegea. Ţinea pipa neaprinsă în gură. ce ploaie! exclamă o domnişoară blondă. şi pentru că se temea să nu-l surprindă Marcella (faţă de atâta lume străină. până la începutul sânilor. fără să fieţ observat de la început. după voia lui. mai sincer ar fi să spun că am aproape douăzeci şi opt într-un an. Liza şi se bucură văzând că nu e primit de gazdă chiar de la uşă. La câteva ferestre înaintea lui. Şi la voi ce bine e. voi fi fată bătrână. Prefera să intre direct în masa invitaţilor. în cele din urmă. cu infinitele precauţii. în plină lumină. — Vai. răspunzând celor de pe peron lui Ciutariu în special cu o batista. Se strecură cât putut mai 136 . Îmi stă încă foarte bine în verde. doi. două ceasuri să se creadă reporter. daca nu cumva mă voi salva devenind amantă. şi trecu în vagonul restaurant după ce. aproape fără motiv. probabil că se arătase Marcella. spic de grâu. împreună cu alţi câţiva prieteni. Lumina prea tare din salon îl orbise. De altfel. îşi spuse Mitică. profesoara până la Arad. cei dintâi până la Braşov. Gheorghiu nu părăsise încă travestiul ochelari mari. pipă. într-un compartiment cu un ofiţer şi două doamne. când ea se urcase în tren. În compartimentul lui se aflau trei negustori. Probabil că are lacrimi în ochi. trecu în fund la bar. şi nota din când în când într-un bloc notes de buzunar. Nici Marcella nu-şi cumpărase cuşetă în vagonul de dormit. Găsi un scaun liber şi ceru coniac. Voi creşte atunci în şolduri. Ferestrele începeau să se aburească. Aproape de Sinaia i se făcu sete. Rămase multă vreme aşa. Ciutariu o sărutase pe gură când auzise semnalul plecării. Simţea o foarte tulbure bucurie totul se întâmplase. voi avea probabil sânii mai copţi carnea va căpăta miros de Iulie. Marcella se afla în acelaşi vagon. Nu se coborî în gara Ploieşti. şi-i făcuse mult timp semn cu batista. A trebuit să-şi scoată şapca şi pardesiul intrând în vagonul restaurant. Gheorghiu continuase. cu braţul scos pe geam. Se liniştise deodată.fată. să se depărteze cât mai mult de Bucureşti. Ploaia bătea mai compactă. Gheorghiu nu se grăbea deloc să se descopere. A putut totuşi să observe foarte bine că Jean Ciutariu o conduse la gară. cu păhăruţul inainte ascultând ploaia. şi o profesoară mergeau. şapcă englezească. ce ploaie. Începeau să sosească invitaţii. necunoscuţi lui Gheorghiu. lângă fereastră. cu soră-sa. va dormi noaptea întreagă lângă el. evitând prezentările. nu avea cuşetă. Dacă ai ştii cum am ajuns până aici! Râdea şi exclama. cel dintâi gest pe care l-a făcut a fost să-şi acopere ochii cu palma. fular la gât. mai grea cu cât înaintau în inima Carpaţilor. adăugă luând braţul Feliciei. va dormi poate chiar alături de el. — Cunoşti pe toată lumea? întrebă Felicia. De ce nu-şi închipuie nimeni că sunt o hemadryadă. coborând palmele uşor. Mitică Gheorghiu folosise cele mai nebănuite abilităţi ca să nu fie zărit de Marcella. descoperise că Marcella stătea la locul ei. că sunt şi eu o plantă vie? Coborî repede în salon. — Oh.

Ca să nu crezi că şovăi să-mi respect întocmai condiţiile. din jurul lui. umerii obrajilor i se îmbujoraseră. a muzicii de jazz. — Ce fericită sunt că tocmai d-ta îmi spui asta. se gândi Dragu. mai puţin frivol. Era atât de încurcat. în sfârşit. Alexandru tresări parcă era altul acum. tot timpul. răspunse el. voalată. iar Felicia e prea bogată. apoi ieşeau pe cealaltă uşă. — Bine. lângă bar. fără să-i observe răceala. cu toată încordarea feţei. pentru că simplifică multe. ocolind masa cu flori din centru. Ele în orice caz sunt excluse. şi nu mai e chip să alegem. încât nu ştia ce să vorbească. unde lumina era moale. legitim căsătorite.repede într-o odaie laterală. Parcă ai fi o tulpină de iederă. de uluit. Părea mai nervos. Anul trecut îl instalase chiar aici. — Bine că ai venit. Dar e mai bine aşa acum ai unde să răsufli. parfumate. Dav? îl mustră Felicia. Făcu un gest complex. gândea Felicia. a prezenţelor acelea feminine. mai volubil. Îmi pare bine că ţi-ai adus şi d-ta aminte. scuturându-i băieţeşte mâna. dar erau tot atât de vesele. — Eu n-am uitat. Se apropie de el şi îi apucă cu mâinile amândouă braţul. Îi spunea întâia oară pe nume. orbitoare. te-am aşteptat! A trebuit să dansez. deodată! — Dimpotrivă. numai cu soţii şi cu fete de milionari. perfectând impresia de bărbăţie victorioasă şi orgolioasă. — Putem şti şi noi care vă e secretul? întrebă Liza. Mi-a venit aşa. Ştii. continuă Alexandru. — Eşti foarte frumoasă. Dar sunt surprins de memoria d-tale atât de bună. scuturându-l. să nu-mi scoată în cale o urâtă! Şi ştii. — Roagă-te puţin lui Dumnezeu. oboseală. — Nu te superi c-am îndrăznit să-ţi spun pe nume? întrebă Alexandru. Dragu începu să râdă. râse Dragu. De aceea am şi dansat cum ţi-am spus. de mirare. Dacă ai şti cu ce emoţii. David Dragu îşi aminti brusc de pariu. cât de adine în visele mele. Poate din cauza zgomotului. îmi face plăcere. răspunse David. foarte uşor un roşu mat. în rochia asta neverosimilă şi totuşi verde. Ce frumoasă e Felicia astă-seară. trebuie să ne hotărâm repede. — Este într-adevăr un secret. am amânat alegerea şi te-am aşteptat. violent. un mare secret. Dav? Întoarse capu şi întâlni pe Alexandru. cu un început dramatic luminându-i faţa. adăugă privind spre Alexandru. Se ridică de pe scaun. dragă! Fie cum zici d-ta! Să-ţi dea D-zeu noroc! Era puţin nervos. Câteva perechi. dansând. Veniră spre ei ţinându-se de talie păreau foarte bine dispuse. — Când ai venit. gândi Dragu. toată seara am aşteptat să vadă cineva în mine o tulpină 137 . Gura parcă îi palpita. căci pe urmă se aglomerează prea mult. aproape pârlit. Logodnica mea încă n-a sosit. vorbi Alexandru. Ce aproape de mine îl simt. Trebuie să le spunem şi lor. Fetele nu înţelegeau nimic. evoluau pe parchetul gol. vorbi Alexandru. gândea Liza. şi eu am drept de veto în. Avem nevoie de complici. şi cu fiice de arhimilionari. plictiseală. Jazzul e probabil în fund. tot ce priveşte familia mea. Bineînţeles numai cu doamne. Liza e sora mea. Liza şi Felicia îi descoperiră. Era şi mai puţină lume aici. — Unde te ascundeai. Eu şi uitasem de pariu. şopti Felicia zâmbind. pătrundeau în treacăt.

de iederă. Liza avu o uşoară tresărire, pe care David se prefăcu că nu o observă. — Dar în definitiv, nu ne-aţi spus secretul, vorbi Liza, ca să întrerupă complimentele lui Pleşa. — E puţin tragic, explică Dragu. Închipuiţi-vă că Alexandru se logodeşte astă-seară, chiar în casa Feliciei. Probabil că ai adus şi verighetele? întrebă, mai mult în glumă, pe Pleşa. — Da, le am aici, răspunse calm Alexandru, susţinându-i privirea, şi arătă buzunarul de sus al vestei. Evident, una din ele nu are gravat nici un nume. Am adus însă un ac foarte solid, mi l-a dat bijutierul, şi când vor descoperi iniţiala logodnicei mele, am să încerc s-o gravez pe loc, chiar eu. Vorbise cu un glas ferm, fără melodie, fără şovăiri. Felicia nu-şi putu stăpâni o mişcare stupidă, de frică. — Ce prostii vorbiţi voi aici? interveni Liza. Cu cine se logodeşte Alexandru? Se adresase lui David îl socotea poate mai responsabil. — Nu ştiu, răspunse David, după cum nu ştie nici el. Trebuia să se logodească cu prima fată pe care o va întâlni în casa Feliciei, exceptând cele bogate, bineînţeles. M-a aşteptat însă pe mine, şi acum trebuie să inventăm un nou criteriu de a izola o fată poate cea dintâi fată, din salonul de sus, sau de pe estradă, sau ştiu eu? Trebuie să ne mai gândim. Fetele începeau să-i privească mai atent, inconfortabil. — E o glumă de prost gust, vorbi Felicia încercând să zâmbească visător şi dispreţuitoare. — Îţi jur că nu e nici o glumă, se aprinse David. Întreabă-l şi pe el. Este un fel de a lăsa să se împlinească destinul. Se întrerupse o clipă, dar adăugă, adresându-se lui Alexandru. — În definitiv, însă, cum ai să ştii d-ta care e fată săracă şi care e bogată? Aici, după cum văd eu, cam toate seamănă. Nici una n-are pe ea o rochie mai ieftină de trei mii de lei, nu e aşa, Felicia? Vorbise repede, aspru, dar fără obişnuitul lui dispreţ misogin. Astă-seară, chiar figura îşi înmuiase liniile părea rnai carnal şi totuşi mai blând. Cei care intrau în odaie, nu întorceau capul să-l privească, oarecum miraţi de apariţia aceasta alpină, solitară, ascetică, cu frunte de iobag răzvrătit, cum se întâmplă de cele mai multe ori când David se afla în lume. — Cred că am s-o simt imediat pe cea care e săracă, răspunse chibzuit Alexandru. — Sunteţi ridiculi, amândoi, vorbi iar Felicia. D-ta, d-le Pleşa, despre care am auzit că eşti unul din foarte rarii tineri care ştiu să preţuiască femeia cum trebuie, adică să n-o preţuiască deloc. Nu-şi termină fraza. O suspendă vag, cu o ridicare ironică a braţului. Părea că tulpina de iederă se înalţă, mai aeriană, aproape să dispară în lumina palidă a camerei. — Totul a pornit de la o discuţie, explică Dragu soru-sii. Dar m-am convins că e hotărât. Şi dacă cel puţin ar fi tot atât de hotărât până la urmă. Alexandru făcu un gest de nerăbdare, şi îl întrerupse. — Dragă prietene, e inutil să-mi mai pui a doua oară la îndoială cuvântul. Pierdem timpul degeaba. Trebuie să ne grăbim, să inventăm cât mai repede criteriul de descoperire a logodnicei mele. Ard de nerăbdare s-o cunosc!
138

Spuse ultima propoziţie fără să zâmbeasca. Se îndreptă către cele două fete şi adăugă: — Domnişoarele ar putea să ne ajute. Felicia îl privi în ochi, departe, cu faţa palidă, miraculoasă. — Pe mine să mă iertaţi, vorbi ea surâzând. Am neglijat atâta lume. Se depărta calmă, tristă, cu acelaşi zâmbet îndepărtat. Simţea că se întâmplă ceva hotărâtor lângă ea, şi nu-şi putea preciza ce, nu ştia unde să se îndrepte. Simţea că se desprinde o bucurie, un destin care fusese aproape de tot, aproape în carnea ei, şi că rămâne străină, vrăjită. Anişoara stătea cu ochii deschişi, adânciţi în întuneric. Nu ştia de când priveşte aşa, fără să vadă ceva, fără să înţeleagă dacă priveşte tavanul sau peretele opus al odăii. Nu ştia nici măcar dacă adormise şi s-a deşteptat. Nu se auzea decât ploaia. Slugile se culcaseră probabil demult. Ascultă încordată, minut după minut, bătaia pendulei din antret. Auzi o singură bătaie, dar nu ştia dacă e ceasul unu din noapte, sau bătaia indicase numai obişnuita jumătate de oră. Se hotărî totuşi să se scoale. Ar fi foarte târziu, şi s-ar putea întoarce lumea de la serată. Trebuia în orice caz să vadă cât e ceasul. Dacă s-ar scula Teddy. Gândul acesta o făcu să păşească încet, cât putea de. Încet, în vârful picioarelor. Ştia ce trebuia să răspundă dacă o va surprinde Teddy. Ştia chiar ce va răspunde la fiecare etapă a încercării din noaptea asta, dacă ar fi surprinsă. Va spune întâi că s-a sculat să caute apă. Apoi, apoi vin celelalte motive: i-a fost frică, a crezut că s-a întors mama, a auzit un zgomot care a speriat-o, etc. Anişoara se gândise la fiecare eventualitate, îndată după masa de seară, în timp ce Teddy îi vorbea. — Ştii, Anişoaro, tu ar trebui să te măriţi devreme, aşa îi spunea Teddy. Dar nu o ascultase. O privea în ochi, şi în acelaşi timp se imagina surprinsă de această bună şi smintită Teddy, în miezul nopţii, în dormitorul mamei. Se gândise la orice eventualitate. Acum păşea cu multă luare aminte, hotărâtă, neînfricată, apăsându-şi mâna dreaptă, pe inimă. Zvâcniturile inimii nu le putea potoli. Nu-i era frică, dar emoţia era într-adevăr copleşitoare. Se gândea mereu la Petru, îi chema în ajutor obrazul, ochii, fericirea pe care o vor avea în curând amândoi. Libertatea, odaia din oraş, unde Petru va fi al ei, va fi fericit lingă ea. Drumul până la pendulă îl făcuse repede. Aprinse un chibrit era douăsprezece jumătate. Poate e prea devreme, se gândi, poate Teddy încă nu s-a culcat, sau nu doarme încă destul de adânc. Şovăi câteva secunde. Dacă ar fi surprinsă acum, va trebui să aştepte apoi cel puţin două ceasuri, până ce va adormi din nou Teddy. Mai bine va aştepta acum, va aştepta să aducă pendula bătând ceasul unu. Se aşeză cuminte pe un scaun, tremurând, ascultând ploaia. Bâjbâi puţin cu mâna pe delături, să găsească ceva cu care să-şi acopere umerii. Nu mai îndrăznea să se întoarcă în odaie. Ar fi riscat prea mult. Parchetul scârţâie îngrozitor în dreptul uşii. De când vroia mama să-l repare. Găsi pe speteaza unui scaun un covoraş de perete, cu şireturi. Îl aşeză cu grijă pe spinare, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i audă cineva fâsâiturile lui de ţesătură aspră. Îi era tot aşa de frig. Petru auzi deodată o picătură, o singură picătură, căzând ursuză şi singuratică pe podea. Ridică privirile din partitură, şi căută cu ochii colţul unde o auzise căzând. Tavanul era umed, acolo o pată diformă, galbenă întunecat, rânjea în lumina slabă a flăcării de petrol. Petru
139

apucă lampa de pe masă, şi o ridică să privească mai bine. A doua picătură căzu, alături, cu acelaşi zgomot de vietate moartă în clipa căderii: pata arăta acum mai puţin hidoasă, la lumina ridicată a flăcării. Petru se îndreptă spre odaia mamă-sei, cu lampa în mână. Ciocăni la uşă. Nu dormea nici d-na Anicet probabil din pricina ploii, se gândi Petru. — Ştii că a început să pice la mine în odaie? îi spuse. D-na Anicet sări din pat, îngrozită. Intră în cameră şi priviră încă odată forma stranie şi umedă din tavan. — Ar trebui să pui o farfurie, să nu se întindă pe podea. Petru căută o farfurie, bâjbâind pe întuneric. D-na Anicet sări din pat, îngrozită. Intră în cameră. — Ce ne facem dacă n-o sta ploaia nici mâine? întrebă, cutremurându-se. — Mamă, d-tale ţi-e frig, spuse Petru. Du-te repede în pat. — Ar trebui să chemăm mâine un tinichigiu. Se opri prinsă de un fior mai puternic. — Dar tu cum lucrezi în frigul ăsta? îl întrebă pe Petru. — De-abia mai avem lemne pentru bucătărie, răspunse el. Evitară să se privească. Trebuie neapărat să cer bani mâine, să cer cui o fi, lui Alexandru, Anişoarei dar trebuie, gândi Petru. — Fă-ţi un ceai la "Primus", poate te mai încălzeşti, îl sfătui d-na Anicet. Se îndreptă spre odaia ei de culcare, dar se opri în prag. — Nu e azi serata Feliciei? întrebă. Tu de ce nu te-ai, dus? — Mă plictisea, răspunse sec Petru. Ar fi amuzant de ştiut cu ce haine ar fi vrut mama să mă duc, şi cu ce bani, gândi Petru zâmbind. Se întoarse la masă, fixă fitilul lămpii, şi începu să lucreze. Cel puţin dacă n-ar începe să ningă prea curând. — Când trăiesc, nu-mi dau seama de toată zădărnicia vieţii. Lazarovici întoarse capul, ca să-şi ascundă expresia de silă şi dezgust, pe care o simţea că-i schimonosise faţa. Să vorbească asta tocmai cu el, Balaban, tânăr frumos şi elegant. Într-adevăr Balaban era întotdeauna bine îmbrăcat, ras proaspăt, cu un mare inel florentin în deget. Înalt şi brun, cu părul lins peste cap, cu ochii reci, vesel şi cinic, avea cele mai obositoare succese. — Când trăiesc, nu sunt atent, continuă Balaban. Când scriu, însă, nu mai pot renunţa la luciditate. Văd atunci lucrurile aşa cum sunt. Văd cât de singur este omul, ce ridiculă şi tragică singurătate. Părea că nu vorbise el. Avea un cap prea luminos, prea corect. Simţi că nu e crezut de nimeni, şi zâmbi. Ce inutil ar fi să le spun mai mult. — Cred că tot Nae lonescu are dreptate, adăugă el ca să curme discuţia. Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa. Raţa rămâne raţă orice ar face, dar omul poate ajunge şi neom, se poate pierde. Invită la dans o domnişoară brună, cu buzele violent înroşite, care se apropiase de grupul lor, şi ascultase pe jumătate în glumă. Sunt destul de ciudaţi scriitorii, se gândise ea Bine îmbrăcaţi, politicoşi, fumează mult închizând ochii şi vorbesc cu oricine, vorbesc despre opera lor. — Şi d-ta eşti scriitor? îl întrebă fata. — Mare, răspunse Balaban. Şi cu toate acestea, ar fi vrut să spună altceva, acolo, în colţul camarazilor. Ar fi vrut să le mărturisească tristeţea care îi cuprinde
140

după orele de Iu ru, singurătatea aceea nelămurită şi copleşitoare, sentimentul tulbure că a ratat ceva, că a pierdut ceva care era sub puterea lui, în mâinile lui, ceva pe care îl va regreta apoi toată viaţa. Dar nimeni nu l-ar fi crezut. Cărţile lui erau desperate, inumane, fundamental triste. Pe chipul lui, însă, şi îr, glasul, şi în viaţa lui întreagă, nu străbătea nici o nelinişte tragică. Toţi credeau că Balaban, în după amiezile când scria coală după coală, intoxicat de propria lui sterilitate, de propria sa ratare în aceste după-amiezi când nu primea pe nimeni, Balaban făcea dragoste. — Pe mine mă cheamă Puia Colonaş, şi sunt pictoriţă, vorbi fata. Semnez cu numele meu. Pe d-ta cum te cheamă? — Balaban, şi sunt un fel de romancier. Dansau. Se simţeau foarte bine, amândei. Ar fi fost ridicul să le spun mai mult, gândi Balabari. Cu desăvârşire ridicul. Într-o asemenea lume atât de bine dispusă, o lume atât de tinără. Îşi aruncă privirile în jurul lui, parcă ar fi vrut să soarbă perechile. Nu e nici un bătrân, observă Balaban, nici o fată bătrână. Unde o fi găsit Felicia atâta tineret? — Îmi dai voie să viu şi eu în grupul d-stră? întrebă zâmbind Puia Colonaş. Jazzul se oprise şi Balaban îi sărutase mâna în mijlocul salonului, foarte galant, pregătindu-se să se întoarcă singur. — Îmi face chiar o deosebită plăcere, încuviinţă el, luându-i braţul. Poate mai târziu ai să-mi citeşti şi cărţile. — D-ta când scrii, noaptea? îl întrebă Puia Colonaş foarte aprinsă. — Vara, vorbi Balaban afectat, vara, când mă sufoci de căldură. Ajunseră. Se îmbulziră mulţi către colţul scriitorilor Balaban căută cu ochii pe Eleazar, pe Dragu. Nu era nici unul acolo. — Eu scriu întotdeauna după ce mă documentez, vorbea Lazarovici. Vorbea oarecum în silă. Nu-i plăcea colţul, nu-i plăceau oamenii prea vag cunoscuţi de lângă el nu-i plăceai mai ales să vorbească despre opera lui într-un asemenea ceas din noapte când scânteiau replicile camarazilor, când începuse să se servească şampania. — După ce mă documentez, adică după ce petrec cel puţin două săptămâni într-o fabrică. Lazarovici se convertise la romanul proletar îndată după ce publicase Dacia Felix. Debutase în reportajul social, şi avusese mare succes. Al treilea roman al său, C.F.R., fusese câtva timp interzis de cenzură, apoi apăruse cu o copertă sângerie, provocând pretutindeni scandal. Şi totuşi, Lazarovici nu credea în acţiune, şi nu activa. Există un singur lucru eficace, acum, spunea el aşteptarea. Timpul acţiunii este încă departe. — Nu e nimic interesant în sărăcie, vorbi Balaban sec. Nu există psihologie în sărăcie. Este o stare larvară. Şi nici măcar entomologia nu studiază larvele: studiază adulţii. Balaban simţi îndreptaţi asupra lui o pereche de ochi insultaţi, dârji. Întoarse capul, şi văzu o fată firavă, de o frumuseţe iconografică, roşind de mânie. Dar nu are nimic revoluţionar în ea, reflectă Balaban, nimic proletar. Şi nu pare nici prea săracă. Îi înfruntă privirea, măsurând-o cu ochii, cinic, zâmbind, umezindu-şi buzele. Fata plecă repede privirile. Se intimidase. Nu se mai putea apăra. Nu avea nimic de spus. — Asta e oarecum adevărat, interveni un arhitect. Voi, romancierii
141

Alexandru luă repede două cupe. sărutându-şi prietenul pe amândoi obrajii. Auzea o sută de voci. Să fie cu noroc! Bău cupa dintr-o înghiţitură. O înăbuşea jazzul. şi atunci. Pe voi nu vă interesează nici una. se întoarse brusc. fără ca Valentina să se poată opune. Zări doi tineri. N-ar fi vrut să străbată. răspunse fata simplu. şi o magie întreagă străbătea în fiecare gest al său. în chipul lui tăiat cu dalta. şi totuşi ferm. în tensiune. Discuţia continuă. Va trebui să-mi dai voie să te sărut pe obraji. eficace. — Pe mine mă cheamă Valentina Puşcariu. o sută de bărbaţi şi toate vocile se asemănau. plin cu perechi care dansau. — Trebuie să te sărut şi pe d-ta. aşteptând-o la capătul scării. nici alta. o sută de femei. de pur. continuă tânărul. David Dragu. dureros. vorbi Pleşa. nu e aşa? Fata dădu din cap. Şampania e de vină. Fata şovăi în prag. Făcu doi paşi spre holdar lovi o pereche. Eşti ardeleancă. alarmaţi. O privi o clipă. şi mizeria nu crează psihologie. tinere. Valentina nu îndrăzni să se apere se lăsă sărutată pe obraji cu un zâmbet strivit. Valentina. zâmbind totuşi tânărului erau invitaţii aceleaşi case. Sărutul a fost totuşi atât de aerian. Mizeria creează tragedie. — Domnişoară!. celelalte prietene. Păreau nervoşi. apoi se întoarse spre arhitect şi Lazarovici. îi apucă degetul şi-i vârî inelul. liniştit şi fără să se pripească. răspunse Balaban îmbujorat. tresărind. Observase că fata cu figura ciudată. trecându-şi mâna peste frunte. Omul ăsta nu-şi poate bate joc de mine. foarte emoţionat. continuă. Să-ţi dea Dumnezeu noroc! — Dar bine! încercă să vorbească fata. Şi acest pahar este începutul logodnei noastre. Un chelner trecu prin faţa lor cu o tavă plină cu pahare de şampanie. gândi ea. — Domnişoară Puşcariu. întrebându-se unde ar putea fi Felicia. — Atunci n-ai să te superi dacă am să te sărut. Liza. şi încercă să treacă evitându-le privirea. voiţi să fiţi soţia mea? Nu-i dădu timp să se mire. îi spuse Dragu. senzuale. gândi ea. Înainta repede. apucându-i capul în palme şi sărutându-i amândoi obrajii. marele hol central. Alexandru nu-i lăsă timp să continue. Scosese cele două verighete din buzunar. care ducea spre bufetul de la etaj. nu se putea scutura de magia faptului şi a glasulului lui Pleşa. Îl sâcâia ceva. Improviză o frază oarecum la întâmplare. — Felicitările mele. concentrată. se îndepărtase de grup. Numele meu este Alexandru Piesa. de şampanie nu recunoştea aproape pe nimeni. Avea un glas schimbat. continuă Dragu. mai mult ca să dea impresia că într-adevăr caută pe cineva. Căpătase deodată încredere în Dragu. Lucrurile trebuiau făcute repede. mirat. profesor şi scriitor.proşti. Dar nu putea răspunde încă. Se întoarse apoi către Valentina. mirosul de flori. în privirea lui tulbure şi totua pătrunzătoare. Este revoluţie sau capodoperă. Este cu totul altceva. — Nu prea înţeleg bine. 142 . şi porni pe scara interioară. de ritual încât a înţeles că băieţii nu sunt beţi. Alexandru. semănând mai mult cu o copie de icoană stilizată. singură. privindu-l în ochi. şi acesta e prietenul meu. Întoarse capul. de lemn. inuman. — Îmi daţi voie. — Acum pot să-ţi spun pe nume. toate erau perfecte. aveţi nevoie de psihologie. şi oferi una fetei. Valentina Puşcăriu. vorbi el cu glasul înduioşat.

Cheia era ascunsă într-un portofel mic de piele. cu oarecare uimire. Timpul trecuse foarte încet. adâncă. Făcuse gestul acesta de prudenţă fără să-şi dea seama. nu te trezi aşa repede. Era aproape îngheţată. De astă-dată. Îşi frecă puţin pieptul. În sidef şi începu să aleagă cu ochii. şi-i vârî inelul. ca şi cum ar fi încercat să şi-o netezească. alături de piele. vorbi Dragu. îi găsi broasca. strigă Alexandru. din lemn bine mirositor. cu mâinile întinse. ca să nu se lovească de mobile. VII Când auzi bătaia pendulei. apoi continuă să încerce cheile. să se încălzească. foarte încet. şi căută pripit cutia cea mare cu bijuterii. Deschise uşa. deşi nu avea decât o singură dungă. acum se opri o singură clipă.stinse aproape de tot. Îl revăzuse de mai multe ori în timpul zilei. Cunoştea bine locul scrinului. frecându-şi fruntea. vorbi Alexandru. în odaia mamei. Scrinul se deschise încet. Eu vă las acum. fără să se mire că o tutuieşte atât de curând. Una din ele se potrivi. acum. De-abia acum îi bătea inima. — Misterul zidirii Mânăstirii Argeşului. încât semnalul pendulei îi răvăşi cu desăvârşire gândurile. şi răsturnându-i capul. era o cutie mare. aproape fără să facă vreun zgomot. Apoi porni cu paşi mari. în care mama nu umblase asta-seară. Apoi vru să fugă. o sărută pe gură. — Valentina. că aude paşi şi zgomote ciudate pretutindeni. Rabdă flacăra până ce se . fata se opuse. Poate e ploaia. scoase legătura de chei. şi începu să le încerce. în care probabil nu va umbla multă vreme. înainte de plecare la serată. Se 143 . fără să o închidă. Îl revăzuse tocmai ca să se întărească. îşi dete seama. Se deşteptă parcă dintr-un foarte lung coşmar. tremurând. ca să se încurajeze. Anişoara tresări şi se cutremură. Pipăi uşa de la dormitorul mamei. să se decidă. Fata îi prinse degetul. să asculte dacă nu cumva păşea cineva prin antret. şi apoi o împinse uşor. şi apucându-i cu amândouă mâinile umerii. până la urmă! David o rugă şi el. Va avea încă nevoie de ea. Şi acum se apropie repede de el. Aprinse apoi al doilea chibrit. după ce aruncă restul celui dintâi sub măsuţă. deşi de atâţia ani îl ştia acolo. cu capacul bătut. — Pune-mi inelul! Glasul lui Alexandru era şi rugător. şi poruncitor. scârţâind. pe care d-na Lecca îl lăsa de obicei în cutia noptierei sau în dosul candelabrului. îşi spuse ea. îl pipăi. aprinzându-se deodată. — Trebuie să faceţi nunta repede. Anişoara aprinse un chibrit. între sprâncene. Deschise cutia. vorbi el jumătate în glumă. că strânge în mâna stingă cutia cu chibrituri. ruşinată. I se părea. pe ăsta. Revăzuse atât de multe lucruri în acesată jumătate de ceas. Apăsă clanţa încet. Îşi ascunse mâinile la spate. Lasă să se împlinească totul.— Pune-mi-l tu. pe care nu le mai purta nimeni. înspăimântată. Nu mai era timp să renunţe. Alexandru o prinse de talie. să se spargă. Chibritul îi tremura între degete. Mă duc să le spun băieţilor. Anişoara găsi portofelul. O ştia unde e cutia cu bijuterii vechi.

A fi de partea ordinei. şi i se părea atât de extraordinar. Când ajunse în pat. doi tineri s-au logodit jos fără să se cunoască! Aşa. vorbi foarte frumos d-l Baly. Se decise să ia o pereche de cercei cu rubine. Întâmplarea o ameţise cu adevărat. eu îl numesc fenomenul dezordinei necesare. s-au întâlnit. Am de gând. răsfoind o carte cu legătura luxoasă. Închipuieşte-ţi. mai aproape. Când se auzi chemat. O aflase de la o doamnă foarte bătrână. a te simţi apărat şi exaltat de. cel puţin. şi d-l Lecca n-ar fi îndrăznit să scoale invitaţii străini. cu pietrele căzute. fata mea. ştirbe. de piele vişinie. — Nu. Ah. Baly începu să comenteze el logodna. cu urechea lipită de lemn. ascultându-se cu desfătare. se împuţinaseră controversele istorice şi linguistice. d-l Lecca îi ceru voie să se retragă în fundul bibliotecii. N-ar fi ştiut ce să spună. încât alergă după Adriana. Aşteptă câteva minute tremurând. nu toate. şi apoi le ascunse în sân. unul fără piatră. şi ieşi în vârful picioarelor. I se părea. în faţa căruia nimeni nu are nici o putere. Eu întotdeauna am sprijinit tineretul. nu se simţea nici măcar tristă. altminteri. În bibliotecă. Dar am venit să-ţi spun ceva cu totul extraordinar. pe care se mira şi ea că o găseşte aici. eulegându-le. ca să caute titlurile. şi-i strigă tare. d. cu energia. grăbindu-se să-şi caute ceasul. acum. Dar a intervenit acum şi altceva a intervenit.aflau acolo nenumărate coliere demodate. nu mai înseamnă a-ţi spori forţele. Găsi şi şase monede de aur. pentru că se aşezaseră scaune pe lângă rafturi. Acest fenomen social contemporan. aşa cum era pe vremuri. gesticulând. Tinerii. care vor înainte de toate să se simtă puternici. aşeză cheile în portofelul de piele. Dar d. cu puterea trebuie să fie împotriva ordinei. pentru tinerii din ziua de astăzi. — Profesorul e pe aici? Îl descoperiră pe d. agitat. cercei grei de aur. îi vorbi d-na Lecca. Se întrerupse. Petre! Nu mai gândea nimic. Baly. — Există o problemă a tinerei generaţii. o considerabilă energie. alergă astăzi acolo unde e forţa. mai neînţelese. îndrăzni. de aur. îi veni deodată să plângă. Lecca se ridică demn de pe scaun. D-l Baly discuta economie politică şi sociologie cu câţiva necunoscuţi. mai tulburi. ai fi fost acum logodită. două inele. Aici. închise uşa cu clanţa şi se îndreptă către odaia ei. Lipseau erudiţii bătrâni. Nu ştiu dacă m-am exprimat bine. Nici o ordine din lume nu se mai poate menţine astăzi. Nu-i plăceau de loc invitaţii de astă-seară. Încuie cu mare băgare de seamă scrinul. fenomenul dezordinei necesare. Cine vrea să aibă un contact de orice fel. gândi Anişoara. Le strânse pe toate în batistă. care vor să li se flateze euforia vârstei. — Vezi. Petre. Fu fericit că d. să scriu asupra acestei importante probleme. Probabil că au mai rămas destule acolo. Este vorba de un lucru în aparenţă foarte simplu: ordinea. una din puţinele mătuşi pe care Felicia le tolera la serată. intrase ca o furtună d-na Lecca. — Există acest fenomen. că zgomotele se repetă. În antret nu umbla totuşi nimeni. Marile energii se găsesc astăzi în afara ordinei. iar altul cu un safir mare şi o medalie imensă. nu mai reprezintă forţă. Câteva numai. dacă te-ai fi suit tu pe scări. Lecca se prefăcu numai că e impresionat de întâmplare. câteva inele bătrâneşti groase. putea consulta în voie câteva cărţi. După un ceas de inutilă ascultare. Mai avu o singură emoţie: închiderea uşii. Astea sunt din lădiţă. şi să 144 . continuă d. Lecca retras în dosul unui birou. şi-au spus numele şi s-au logodit! Vorbise repede. chiar. pandative cu briliante montate grotesc. cu forţa. mai e încă timp.

d-l Teohari. să nu mai facă apel la sentimentul ordinei. imuabil. — Bine. Cu cât întârzia Marcella. de propria lui lărgime de idei şi generozitate. Baly. o mare putere de primenire. şi să se închidă. noi trebuie să ne resemnăm unei lungi şi triste dezordini necesare. Dar simpla lui prezenţă era iritantă. Continua să vorbească. zâmbind. şi rezemându-se de fereastra aburită. pe care nu i-o putea nimeni surprinde. Gheorghiu întoarse faţa. pocniturile acelea. îl înţelegea foarte bine.sfătuiesc pe oamenii noştri politici. — Ştiţi. cu atât era mai încântat. Se întoarse brusc spre uşă. apoi deschise uşa de la vagon. Mitică Gheorghiu o văzuse trecând spre toaletă şi ieşi din compartiment. Vorbea iritat. Zâmbi era într-adevăr mulţumit. D-l Baly era foarte mândru de această virtute a sa de a păstra pasul vremii. — În fond. parcă încerca necontenit să scape de sub strânsoarea piciorului. al adevărului. Dar se răzgândi căută cu ochii dacă mai e cineva pe culoar. să ia cu atâta însufleţire apărarea tinerelor generaţii neînţelese şi neîncurajate de conducători asta dovedeşte o extraordinară prospeţime. Îşi drese discret glasul. cu o foarte discretă încântare de sine. Îşi schimbase glasul. dacă. Gheorghiu începu să răsufle mai adânc. al universalului. Mitică îşi fuma ţigara până la carton. Când auzi foraiberul de la cabinetul de toaletă mişcându-se. tresări când întâlni aerul rece şi umed. zvârli mucul afară. Până ce se va realiza o nouă ordine. dar domnişoara Felicia mi-a spus. dar mai ales profund impresionat de propria lui vervă. Trăim azi un trist crepuscul al legilor. Piciorul îi tremura. serveşte-o acum. — Fireşte că Adevărul. şi destul de matur. şi închise uşa puţin stânjenită de prezenţa bărbatului tocmai în acel loc. unde poate duce forţa şi dezordinea d-tale? se adresă el d-lui Baly. etern! D-l Baly se pregăti de replică. Nimeni nu mai e mulţumit astăzi de ordinea actuală. şi aşteptă. savant. Vagonul era aproape gol. dar cu mai puţină violenţă. Dar nu cumva să aud vreo pocnitură. de a înţelege tinerele generaţii. dar nu de emoţie uşa era într-adevăr grea. I se părea că ghiceşte perfect orice gest şi orice revoltă a tânărului de astăzi. Un servitor în livrea aştepta impasibil. acum. căutând priviri care să-l aprobe. dar adevărul?! Astăzi nu mai vrea nimeni să ţină socoteală de el? Ar putea oare să existe oameni care să uite că nimic altceva nu interesează în. care e unul şi acelaşi. Ai înţeles? Se întoarse către musafiri. Chiar gestul nebunesc al tânărului Pleşa. Dar să ne reîntoarcem la ce spunea iubitul nostru coleg. 145 . Vorbise însufleţit. Continua să plouă. Gheorghiu îi apucă braţul. că toată nobleţea omului se află în căutarea Adevărului! Pronunţase corect majuscula. Asta înseamnă noroc. — Ce vrei? întrebă d. lume decât adevărul. grav. gesticulând nervos. îşi spuse aprinzându-şi o ţigară. universal. plin de responsabilitate. Marcella ieşi. Un om ca mine. În nici un caz la adevăr. că restul e sentimentalism şi barbarie. — Dar adevărul?! izbucni un profesor. bogat. pe care nu-l cunoştea. aproape oftând. şi o propti cu piciorul. nu pot suferi zgomotul. fără să dea drumul uşii. — Să încep să servesc şampania? Jos s-a servit de mult. într-un cuvând. ca să nu poată fi observat imediat. Făcu câţiva paşi.

iremediabil pierdută. profund şi iremediabil jignită. Ştii tu să fii cuminte. Îl privea cu ochii holbaţi. nu e aşa? Ca la teatru. vorbi Gheorghiu aspru. Nu te omor dacă eşti cuminte. vorbi Mitică în glumă. continuă Gheorghiu. Marcella încercă în zadar să se zvârcolească. de umilinţă. cu o extrardinară satisfacţie. că te zvârl din tren! O privi zâmbind. Cu toată euforia de care era cuprins. în uşa toaletei. nu e aşa. Deja carnea Marcellei îi intrase în nări. parcă i-ar fi plesnit osul. îi astupă gura şi-i şopti aproape de ureche. Nu se mai împotrivi. dar nu-i dădea drumul din braţe. Să-mi arăţi şi mie ce poţi. afară în întuneric. de altfel. Niciodată nu ar fi putut crede. îi pieri şi glasul. — Nu vrei să mă săruţi. dar Gheorghiu o prinse ca într-un cleşte. curviştino?! Lasă. cât de mult ţine la viaţă! Ţi-e frică. îngenunchind-o. atât de strâns încât carnea începu s-o doară. Nici glasul. Te azvârl din tren! Are să-ţi pară rău. Trebuia să profite cât mai repede să ajungă repede şi definitiv stăpân. şi simţea nesfârşite voluptăţi umilind-o. care îl domina. Mitică nu se sfii de loc îi apucă sânii. Dar când recunocu faţa lui Mitică. că o femeie poate ajunge atât 146 . Fata se simţi deodată fără puteri. Era o femeie ca oricare alta. în braţele unei bestii. alcolizată. sau controlorul. La început ca o strivitură. Totul se năruia în jurul ei. răguşit. obrazul îi fu zgâriat de nasturii lui. sărutând-o în neştire. Marcella cu mine nu-i de glumit. — Ca la teatru. Dintr-o clipă în alta putea trece vreun pasager. De la prima îmbrăţişare. chiar aici. fata pe care o iubea. amară. şi atunci ţipă de frică şi se agăţă de pieptul lui. parcă ar fi întâlnit o arătare. mă înţelegi! Râdea. Marcella începu să plângă de durere. La Paris o să stăm împreună. — Ştii că sunt nebun. şi puterea. nici lumina ochilor. încât Marcella se întrebă o clipă dacă nu cumva Gheorghiu e nebun şi dacă nu vor aluneca amândoi. înţelegea perfect primejdia în care se afla. îi mângâie şoldurile. I se păru chiar că Mitică e gata să se aplece spre uşă. O smuci brusc către el. Erau atât de aproape de uşă. că destul s-au minunat alţii. înspăimântată de gestul necunoscutului. Sau poate nu ştii: nu te-a învăţat cum trebuie Ciutariu? Lasă că am să te învăţ eu. n-ai nici o grijă. Îi despicase de mai multe ori arcul picioarelor cu genunchiul lui. madam!. N-ar mai fi avut nici o putere să se împotrivească. Te azvârl. apoi mai adânc. o femeie cu care ştia demult cum trebuie să se poarte mai ales când o ura puţin. privind-o în ochi.— Madam! Fata vru să strige. Nu mai era demult Marcella. şi apoi simţi pe buze o gură fierbinte. de slăbiciune. şi mă azvârl şi eu! Şi sunt şi puţin cam băut. apăsându-i mâinile în carne. şi-o prinse în braţe. Nici nu-şi dădea bine seama dară visează. — Să nu strigi şi să încerci să fugi. — Bagă-ţi minţile în cap. Gheorghiu o strângea strivind-o de pieptul lui. vârât fără teamă şi fără ruşine. continuă el muşcându-i buzele. îi ardea palmele. nu te omor atât de curând. — Draga de ea. Marcella nu mai recunoştea nimic. Chiar în noaptea plecării. Marcella vru să se desprindă din braţele lui şi să ţipe. la cea dintâi clătinare mai puternică. constată calm Gheorghiu. Să văd şi să mă minunez şi eu. de scârbă. cu buzele tremurând. Gheorghiu îi ţinea strâns braţul.

Făgăduia tot. Ceru să bea cerea necontenit şampanie. O voia rănită. Nici măcar nu mai spera vreun ajutor. îi vorbea despre muzică. gândi o clipă Marcella. când ea o întrebase mirată şi emoţionată ce s-a întâmplat cu Alexandru. Tot ce-i spunea Mitică o întărea în spaima ei că e beat sau nebun. din cine ştie ce ocnă a sufletului. prea trează. — Am una din. cât e de prost. Să rupă cu voluptate. liberaţi deodată. cele mai bogate discoteci din Bucureşti. Nu-şi mai putea apăra trupul de mâinile lui. şoptindu-i vorbele cumplite chiar aproape de ureche. dimineaţa. lăsată liberă. de mocirlă. Jean Ciutariu a fost nedespărţit de Irina. foarte 147 . şopti Ciutariu. Doamne. cu faţa rece de ploaie. ce cuvânt odios să-i mai spună. Irina îşi putea face de cap. de a călca în picioare. Ah. reflectase Irina după primele complimente sentimentale şi erotice. dansând incontinuu cu logodnica. dintr-o nevoie de a se murdări. Într-o jumătate de ceas se lăsa sărutată de Ciutariu. Pot orice. cu orice preţ rănită şi zdrenţuită. atâta poftă de a umili. se revoltă de mai multe ori Irina şi totuşi îi era ciudă pe ea pe deoparte pentru că Ciutariu nu izbutea să renunţe la clişee şi la un ieftin sentimentalism. şi trase fără grabă foraierul. nu-şi poate măcar apăra cinstea în faţa cerului. Parcă se îmbulzeau mii de demoni. Dar Gheorghiu se mulţumea s-o pătrundă cu mâinile şi s-o insulte. Doamne. de umilinţă şi murdărie ca să se deştepte în sufletul ei porniri demult adormite către cea mai de jos cădere. zguduind surd geamul. te-ar amuza să mi-o vizitezi? Irina făgădui. de a strivi. se suise pe masă şi începuse să danseze. fără nici o penalitate. Avusese aproape o izbucnire de gelozie împotriva Feliciei. Dintr-o nevoie de a se răzbuna pe Dinu. Irina îşi pierdea nădejdea. oricui. Îşi spunea mereu că Dinu nu va veni. despre crizele lui mistice. atât de îngenunchiată că nu poate face nimic. Cum Alexandru era pierdut. De atunci. că îi e teamă să întâlnească pe Felicia. Totuşi. O zvârli într-un colţ. alunecase încet şi se închise singură. pot face orice! Deschise cu o mână uşa cabinetului. de a se umili. Se miră şi el de unde izvorăşte atâta curaj. zărind pe cineva venind. şi era destul de indignată de purtarea lui dar în fundul sufletului continua să spere că va apare deodată în mijlocul seratei. Cu cât trecea timpul. Cu un ceas mai înainte. îl încuraja. să n-o arunce Mitică afară. şi o vârî înăuntru. Era destul ca Irina să simtă câteva secunde dorinţa aceasta demonică de desfrâu. de îndrăznelile lui brutale. cât e de prost!. Îi oferea necontenit şampanie. când se culcase goală. Irina nu mai simţise o atât de puternică sete de rău. Frica n-o părăsise. frecându-şi mâinile. cu bustul acoperit cu pahare pline. nu poate nici măcar ţipa. Din timpul desfrâului de la plajă. Vai. care o curtase întreaga seară. Dar cel puţin e băiat frumos! Nu se gândise la nimic rău. Într-o odăiţă alăturată bufetului. Chiar şi-l închipuia sosind agitat. reflectase de mai multe ori Irina. începu atunci să-i rupă mătasea unde îşi înfipse o mână. spera încă în venirea lui Dinu. se simţea atrasă către Ciutariu. Nici nu mai vorbi ceva. Avea sentimentul plenar al puterii fără nici o limită. Parcă aş fi o prostituată. Nu ştia ce să-i mai facă. Felicia se prefăcu ca nu o observă sau era într-adevăr atât de tulburată de logodna lui Alexandru încât nu înţelese izbucnirea Irinei. Îi era teamă că. când îşi spusese că Ciutariu e băiat frumos. îl provoca chiar. Se aflau acolo un grup de gazetari tineri. însă. pe de altă parte pentru că se descoperea încă prea lucidă.de slabă. aproape cu pasiune. chiar şi acestui tânăr prost. E dezgustător. Auzi un zgomot de lemn bătut în metale uşa vagonului.

mă inginerule. cu seriozitate. În asemenea ceasuri de febră. dacă am încheiat pace separată. mă! Asta era înainte de Mărăşeşti. strident. şi am pierdut războiul. De altfel. Ţipă. — Excelentă serată! exclamă el de câte ori trecea pe lângă Felicia. Nora se îndreptă spre fereastră. are ea o socoteală cu o cocoană nebună! Bătrânul Paşalega îşi continuă povestea cum s-a prezentat la colonel şi i-a spus: — Domnule colonel. şi rămase aşa. cu motorul complet. — Şi colonelul mi-a spus: Mă. De atunci. Paşalega. n-am pierde războiul. Îl am aici. O încurajau bătând ritmic din palme. adăugă în paranteză bătrânul. cu aripi şi mitralieră. dacă ar avea România zece oameni ca tine. Nora îşi făcu deodată o cruce mare. acoperindu-şi faţa cu palmele. Voia întâi să-i câştige încrederea. Îşi ciocăni rar. însă Paşalega nu se îndoia că realizarea avionului său în 1917 ar fi anticipat cu cel puţin un an harta lumii moderne. E numai culoare. Dinu cunoştea de mult toate aceste nostalgii şî vaste ambiţii. Iorgu Zamfirescu îşi încleşta din nou fălcile. Bătrâna se aplecă la urechea lui Surdu: — Las-o în pace. Marcella plecase pentru un an la Paris. Dar nu se grăbea. care o coborî în braţe după masă sărutând-o. — Vedea-o-aş în pământ şi mânca-o-ar viermii! blestemă Nora. strigase cineva. Probabil că acolo îşi închipuie el că se află avionul întreg. nu o mai lăsă singură. iar în casa Baly se petrecea de minune. Irina Pleşa. — Bravo. O descoperi Ciutariu. răspunse celălalt. E fată fină. în noaptea asta se simţea foarte bine dispus. începute la frunte şi sfârşite în brâu. Irina. — Treizeci şi unu!. foarte curios. îmi place Bolero. — Să n-apuce Sfântul Paşte! horcăi încă odată Nora. Să dea Dumnezeu să n-apuce Sfântul Paşte! Plângea. Omul se supuse. Totul se poate aranja repede. Continuă să vorbească despre muzică. gata de zbor. mari. spuse bătrâna împărţind cărţile. o sumă de lucruri neclare se lămuriseră odată cu pornirea trenului din Gara de Nord. tâmpla dreaptă. luau altă întorsătură lucrurile. săraca. — Dă-i drumul. Cine ştie. Rostise ultima frază gânditor. căci se cheamă că l-am pierdut. prea violente. şi ceilalţi o priviră scuturaţi. mă! Şi nu mi-a dat. Cred că e cel mai straniu semnal al sângelui. Aşa am ordin. Nora se ridică de la masă împleticindu-se. dar glasul îi era uscat. îşi spunea el. în gol. Irina îi plăcea tot mai mult. — Cine e? se interesă unul. — Debussy îmi place în amurgurile „ prea limpezi. daţi-mi două săptămâni şi eu vă fac un aparat pe care să nu-l poată doborî nimeni. spunea el. privind în noapte. — N-o cunosc. îşi spusese el. numai alcool! Dansase mult cu Irina. dacă aveam eu gata avionul atunci. spuse Iorgu Zamfirescu arătând cărţile. Dinu îi urmări mişcarea. I le mai spusese încă odată astă 148 . Îşi îndesi crucile. şi se îndreptă spre icoane. — Dare-ar Dumnezeu şi Maica Domnului să n-apuce Sfântul Paşte! Ceilalţi se opriseră din joc. Surdu o prinse de mână. Şi mi-a spus: Nu pot să-ţi dau nici trei zile. ca cele de-acum. În fundul sufletului său. îl am de şase ani aici.mândri de cantităţile de alcool pe care le înghiţiseră. Ştiu că o cheamă Irina.

observând că bătrânul vorbeşte necontenit de avionul care să-i poarte numele. întins pe divan. Dinu îl privea aproape fără să-l asculte. singurul confident al insomniilor inginerului Paşalega. Steriu fuma liniştit. mai aspru: — Vouă ce vă pasă. şi spusese: — Eu nu mănânc prea mult. răspunse Dinu. Ţi-ai făcut şi tu repede culcuş. remarcă Dinu cu tristeţe. Se odihni câteva clipe. când auzi răspunsul. roţi şi scheletul avionului din hambar. 149 . urgisit. __ Tu nu te mai duci la petrecere? întrebă d-l Paşalega brusc. Numai planuri. sau fierbând cafelele în ibricul de alamă. şi pe toate stând scris: Inginerul Paşalega. Parcă ar fi numărat în gând. decât petrecere şi iar petrecere. vouă. e două jumătate. — Simt că se-nvârteşte totul în jurul meu! şoptise el. visător. ascultând explicându-i planurile avionului. vorbea întotdeauna despre tinerii din ziua de azi. Era tot timpul în tovărăşia inginerului era singurul care îi asista insomniile. Dinu nici nu încercase să plece mai de vreme. să fi fost atunci la Alba cu sute de avioane deasupra. Dar un sfert de ceas după masă. Avea o senzaţie iritantă şi umilitoare că fusese prins în cursă. oftând. încercând să privească drept în ochii băiatului. continuă bătrânul cu. tinerilor din ziua de azi. strângându-şi tâmplele. Credea că e mai obiectiv. Dinu înţelese repede asta. — Probabil că nu e vorba de mine. Dinu îl găsea aproape întotdeauna întins pe divan. Steriu făcea necontenit cafele Steriu. de vreme ce visează cu atâta fervoare. Vorbea însă din silă. la care îl chemase părtaş. Ochii bătrânului sclipiră hoţeşte. Iar am să am o noapte rea. ia fă-mi o cafea! O băuse sorbind-o în înghiţituri mari. prin visurile lui. O jumătate de ceas după criză. şi bătrânul se simţea singur. Când voia să-şi certe fiul. în cameră era frig. vorbise bătrânul la masă. În restul timpului. mai impersonal. îşi spuse Dinu. apoi începu iar. Şi nu mai are nici bani. Dar începuse să pară necontenit obosit în ultima vreme. pleoapele strânse. Sosise pe la şapte jumătate. — Şi azi mă simt prost. Vă suceşte capul orice muieruşcă!. Dinu nu vorbea. Îşi scoase haina.noapte. Tatăl îl domina întotdeauna prin jurămintele lui. răspunse Dinu. pentru că ploua de douăzeci de ceasuri. D-l Paşalega era aplecat pe planşetă. — Să fi fost la Alba Iulia. că bătrânul îl ţinuse atât de târziu numai ca să nu se întâlnească cu Irina. Ar fi fost inutil de discutat. de descurajare. arzându-şi buzele. Ce ştiţi voi. Dar asculta numai. Probabil că iar e surmenat. Steriule. îl mai auzise de cel puţin zece ori. astfel. Fiecare amănunt fiecare vis. pe marginea măsuţei. mărturisea că tipul'lui de avion se va numi „Tudor Vladimirescu". continuă bătrânul. încerca să prindă cât mai aproape de cuib zvâcniturile. mai grav. prin puterea suferinţelor sale. Ambiţiile acestea şi le mărturisea nemascate numai în timp de oboseală. nimic definitiv. ascultându-l povestind. şi nu poate încerca nici o experienţă decisivă. stingher. trebuie să o iau pe Irina la nouă. Mergem cu toţii la o serată. şi examinase planşeta. — Şi tu eşti ca şi ceilalţi. Nu-i răspunse nimic. îşi apăsase mâna pe inimă. bătrânului i se făcu rău. Îşi prinse capul între palme. — E prea târziu acum.

vorbi puţin obosit Balaban. mai libertini. îşi spuse Balaban. Steriu adormea şi se deştepta. — Mă dor grozav ochii. A renunţat să trăiască. Părea că nu se amuză. Atâta curgere de viaţă. Nici o altă muncă omenească nu-ţi dă mai precis sentimentul acesta demoniac. Aproape de unu. Fiecare carte. se trânti pe divan. acum. sau a sculptat. Întâlnise pe la trei pe David Dragu. mai familiari. o idee care mi-a venit acum. Mă gândesc. va spune. era aproape să moară un atac de cord. sau a pictat. revolta împotriva vieţii. ţinându-se de talie. la miile de ceasuri pe care el nu le-a trăit. Nu se mai temea că Dinu îşi va pierde noaptea în braţele unei muieruşte. Băuse multă şampanie. ceas după ceas. însă. suprimată brusc. simţind treptat cum îi transmite şi lui insomnia şi dulcea nostalgie a lucrurilor mari care se vor împlini într-o zi. puţin ridicul chiar. Simţea că noaptea îi era pierdută. Vorbea blând. şi fierbea cafelele. şi se va explica a doua zi. îmbujorat. cu braţele lungi şi osoase. râzând. sau gazul. în timp ce un creator muncea. Ai socotit bine? Socotelile au durat două ceasuri. e drept. Nu-i plăcuse deloc reclama zgomotoasă pe care i-o făcuseră băieţii logodnicilor. să audă o glumă. dar nu se lăsase antrenat. Se resemnase în faţa acestei copleşitoare voinţe a tatălui. deci. şi dansase tot timpul. o piramidă. în lumina şi în fumul ăsta. se crease foarte repede 150 . Dinu se resemnase de mult nu se va duce. trudindu-se să apuce ceva. obosit şi totuşi exilirant. Şampania. oamenii mai apropiaţi unii de alţii. după miezul nopţii. să se înfăşoare de ceva. care au trăit şi s-au desfătat. Îl ştia al lui. a timpului care curge. Mi-a fost tata bolnav. acum? Unde e timpul lor. prin simplul act al creaţiei! Gândiţi-vă la restul oamenilor. Îi înconjurară cu şampanie. — Cred că asta e o greşeală. un templu. vrem marşul nupţial! Jazzul începu să-l intoneze. Se întorcea din sfert în sfert de ceas în colţul scriitorilor. atunci. poate. spusese el. dormind cu braţul rezemat de fereastră. probabil. ce-au făcut cu el? Şovăi câteva clipe. Felicia hohotea nervos. Începu atunci să povestească din nou episoadele cele mai glorioase din cariera lui de inventator şi patriot. Băuse şi ea zdravăn. spuse Dinu cu linia milimetrică în mână. şi visuri. şi planuri. — Vezi tu. În cele şapte încăperi pline cu invitaţi. că acea scurtă criză se iscase mai mult din gelozie şi necaz. — Vrem marşul nupţial. şi logodnicii pătrunseră în salon. s-a rătăcit. şi am pierdut-o. acum. la dimineţile şi nopţile frumoase pe care nu le-a cunoscut. Se gândea necontenit la Alexandru se întreba dacă nu cumva e şi el de vină în toată întâmplarea aceasta. fără asta aş muri.bătrânul venise lângă el. cu flori. de artişti. spuse odată bătrânul. Voiam să precizez ceva. Cu cât se apropia dimineaţa. un tablou. Dar acum ştia bine că nu fusese bolnav. prins între cifre. la femeile pe care le-a refuzat. Îl aduseseră de câteva ori în grupuri de literaţi. ascultând visele tatălui. fără să vorbească prea mult. — Cărţile sunt timp concentrat. În nici un caz nu poate fi aşa. Poate de aceea mă emoţionează opera vastă a câtorva scriitori. reflectase Dragu. Unde sunt ei. şi a scris. ca şi fiecare monument o artă. ca să dea o replică. apoi adăugă zâmbind: — Nu mai ştiu ce vorbesc. cu atât căldura animală devenise mai compactă. Cineva se suise atunci pe o masă şi ţipase. înseamnă o vastă curgere de timp din care s-a putut smulge autorul.

o atmosferă orgiastică, exaltată. — Eu dansez cea dintâi cu logodnicul, strigase Felicia, apucându-l în braţe. Valentina Puşcariu rămăsese strivită în cercul curioşilor, copleşită de întrebări, zâmbind rătăcită. Alexandru se depărtase părea şi el foarte schimbat, ca un om care nu mai distinge graniţele, nu mai e sigur pe forme. — Îţi place Valentina? îşi întrebă partenera. — Te plac mai mult pe d-ta, răspunse Felicia fără să-şi dea prea bine seama ce spusese. Nu se mai putea controla, nici nu o mai interesa reţinerea, ţinuta, stilul. Dacă ar fi putut, s-ar fi retras în odaia ei îndată după ce zărise pe Alexandru coborând cu o necunoscută la braţ, şi-l auzise strigând: — Vă prezint pe cea mai proaspătă logodnică din lume!. Aşa spusese? sau spusese: „pe cea mai fericită logodnică din lume?" Felicia nu-şi aducea bine aminte. Anumite minute unele foarte lungi, altele fulgerătoare îi trecuseră prea tulbure prin minte. Ciudat, reflectase ea, tocmai lucrurile acestea atât de importante, atât de decisive. Dar, nu i se mai păreau nici ele atât de decisive. — Te plac pe d-ta, te plac chiar foarte mult, repetă Felicia, hotărâtă să înfrunte totul, aşteptând să i se întâmple totul. — Ştiu, dar ce pot face? răspunse Alexandru, încer-c-înd să zâmbească. Eu îmi întreb acum destinul. Nunta o fac într-o lună de zile, la 15 decembrie. Felicia nu-l mai asculta. Nu mai simţise căldura tulbure, fericirea aceea vastă şi timidă pe care o încerca de câte ori se apropia de Alexandru. Nu mai simţea decât vârtejuri, alcool, oboseală. — Ar trebui să te odihneşti puţin, îi spuse Liza, după ce sfârşise de dansat cu Alexandru. Ai început să semeni ca o paparudă. Eşti stropită de sus până jos. Liza aşteptă să-i răspundă, să zâmbească măcar, sau să se supere. Dar Felicia parcă nu auzise nimic. Se desprinse din mâinile prietenei, şi alergă într-altă odaie, unde auzise spărgându-se ceva cu mare haz. Liza înălţă din umeri, şi îşi făcu loc printre perechi, zâmbind departe. Nu se simţea daloc exaltată, nici tulburată, nici siluită de zgomote, de alcool, de parfumul impur răspân-dit pretutindeni. Trecea calmă şi înaltă printre perechi, privind, cu obrazul rece. Întâlni într-un colţ pe Adriana. — De ce faci toate acestea, Liza, de ce le faci? îi strigă fata. Buzele îi tremurau, muşcate şi avea o privire da pasăre înspăimântată, de vânat fugărit. Liza o mângâie pa obraz, şi o luă de braţ. — Haide să-l cunoşti pe fratele meu, Adriana, pe Dav. Îl găsi la locul lui, apărându-şi ochii de lumină, de fum. — Cred că s-a întâmplat ceva grav, spuse David, cred că s-a săvârşit o nelegiuire. Nu ştiu ce e în stare să facă nebunul ăla de Alexandru. — De ce-ţi pierzi firea, Dav? îl mângâie Liza. Lasă-i liberi, să se lovească ei singuri de toate praguriie. E mai bine aşa. Începu să râdă, cu braţul strâns pe braţul Adrianei. — Fata asta e o sălbatică, vorbi, arătându-i-o Iui David. A stat ascunsă toate noaptea, prin dulapuri! printre bătrâni. A ieşit de abia acum. Ia te uită ce înspăimântată este! Adriana încercă să se desprindă, dar braţul Lizei strâns ca un cleşte.
151

— Domnule Dragu, vorbi Adriana ca să spună ceva, am auzit că eşti ursuz. Trebuie să fii foarte nenorocit. Nu era glasul Adrianei de toate zilele. Vorbea mai încet, mai fricos. Nici gesturile nu mai erau ale ei parcaj se deşteptase din somn, şi se mişca la întâmplare. — Ce vrea să spună fata asta? întrebă Dragu pe soră-sa. — Nimic. Vorbeşte şi ea ca toţi ceilalţi, cum se nimereşte. Adriana încercă încă odată să scape roşie, muşcându-şi buzele, cu răsuflarea accelerată. — Şi voi sunteţi la fel, şuieră ea, sunteţi orgolioşi, şi bolnavi. Aş vrea. Balaban trecu atunci pe lângă ei, clătinându-se puţin, vorbind în neştire. — Îmi dau seama că mă cheamă ceva, şi nu ştiu ce. Simt totuşi că sunt atras, să nu sunt liber, că mă îndrept undeva unde eu nu vreau să ajung. Nu vreau, înţelegi tu asta? Fetele îl priviră. Balaban clipi din ochi, şi se înclină, puţin în glumă. — Ăsta e Balaban, romancierul, spuse Luiza. Asta scrie mult despre moarte şi tragism. — Îmi place, răspunse Adriana petrecându-l cu ochii. Seamănă atât de mult cu ce scrie el. — Dacă aş bănui ce are de gând nebunul ăla de Alexandru, vorbi nervos David, ridicându-se de pe scaun. Ar fi vrut să întâlnească undeva o rezistenţă, o singură rezistenţă şi s-o biruie. Îi părea atât de rău de întâmplare, de ochii limpezi ai ardelencei, de sărutul acela pe obraji. Prin odaie trecură mai multe perechi, zgomotoase. David zări pe Irina, bine strânsă de mijloc de Ciutariu. Imaginea îl dezgustă. Îşi aduce aminte că nu l-a văzut încă pe Dinu Paşalega. Îşi aduse aminte o sumă de lucruri despre Irina, desore Ciutariu, despre toţi băieţii şi toate fetele pe care le cunoscuse. Sângele îi fierbea. Valentina îl sărutase pe obraji, şi sărutase pe Alexandru pe gură. Făcu câţiva paşi, mari, repezi, şi puse mâna pe Ciutariu. — Ce-i cu tine, muzicantule? Irina închise puţin ochii. David n-o mai recunoştea. Parcă aştepta să pleznească ceva în ea, să se rupă ceva, şi să curgă sânge sau alcool. — Unde-i Dinu? o întrebă David aspru. — N-a venit! iubeşte pe Felicia şi n-a venit, răspunse Irina. Poate încă vorbi, se miră David poate încă vorbi atât de pătimaş, atât de omeneşte. — Şi tu ce vrei cu ea, mă Jeane?! îl întrebă aproape răstit pe Ciutariu. — El e iubitul meu, spuse Irina, râzând. David îi privi câteva clipe pe amândoi, înfuriat. Îşi strângea pumnii. Obrazul ăsta ar fi tocmai bun de plesnit. — Să-ţi bagi minţile în cap! îi răcni Irinei. Şi tu să te astâmperi, că o păţeşti, se adresă el lui Ciutariu. Fata asta e logodită, mă înţelegi? Se preface stricată ca să pară inteligentă. — Domnule Dragu! încercă să protesteze Irina. — Să-ţi bagi minţile în cap, că te iau de urechi şi te vâr sub duş, numaidecât! Dragu vorbise atât de tare, atât de aprig, încât Irina simţi că o podidise lacrimile. Se opreau perechi, şi-i priveau. Ciutariu nu ştia ce să creadă. Irina lăcrima, incapabilă să răspundă, să se trezească. — Dacă te mai prind o dată cu fata asta, te dau afară în brânci,
152

urlă Dragu la Ciutariu. Mai mulţi tineri se opriseră, crezând că va izbucni şi, un mic scandal. O scenă de gelozie probabil, îşi spuneau ei. A început să iubească Dragu. Ciutariu zâmbea foarte încurcat. Ar fi fost penibil să se certe cu un prieten atât de bun ca David. Dar cu ce drept mă ameninţă el că mă dă afară? Totuşi, nu se împotrivi. Dragu apucă braţul Irinei şi plecă, fără să adauge un cuvânt, în căutarea lui Alexandru. Fata îl urma supusă. Nici n-ar fi avut puterea să fugă, de altminteri Ciutariu o câştigase foarte uşor. Înţelegea bine că e o nelegiuire să plece cu el, la un asemenea ceas, fără să-i spună nimic lui Alexandru. Îşi dădea foarte bine seama ce face, ce vrea el sa facă. Dar îi era indiferent dacă ar fi putut, ar fi inventat un mijloc şi mai crâncen de răzbunare. Îl urâse cumplit pe Dinu, câteva ceasuri. Când Ciutariu o invitase la el, chiar în noaptea aceasta, primise pe loc. O enerva numai prostia lui Jean, care continua să-i vorbească de mimoze, şi să-i spună că, în garsoniera lui, vor face muzică. Ar fi vrut, cel puţin, să fie tot atât de sincer ca ea, să privească lucrurile în faţă, să accepte mizeria aşa cum trebuia să se întâmple. Îi găsiră pe logodnici. Valentina privi mută apariţia atât de neaşteptată a Irinei. O cunoscuse cu două ceasuri înainte, şi acum eră cu desăvârsire alta. — Ai grijă de Irina, vorbi sever Dragu. Era gata să plece cu bestia aia de Ciutariu! — Eu fac ce vreau! şuieră Irina. Dar nu mai avea nici o convingere în glas, nici o răutate. Începea să se simtă moale, adormită. Dragu plecă repede. Nu putea suferi prezenţa Valentinei, trupul acela mlădios şi virginal, bucuria aceea atât de crudă. Îşi făcu loc cu coatele printre perechi. Nu moi era nici un tânăr singur în toată casa nu mai era nici o fată singură. Dacă s-ar stinge acum luminile, gândi dezgustat Dragu. Şi totuşi, distingea printre văpaia jazzului şi a alcoolului, în năvala aceea erotică, o nemărturisită oboseală, o ascunsă nemulţumire. Îşi căuta un cunoscut, un grup în care să se poată odihni şi el, ascultând, vorbind. Grupul scriitorilor se fărâmiţase. Lazarovici se plimba din odaie în odaie, cu o expresie de biruinţă şi dispreţ. I se părea că asistă la o lume întreagă care se descompune, se pregăteşte de moarte. — Eşti ridicul, îi spusese Balaban. Oamenii au fost întotdeauna aşa, când au fost femei şi alcool mult în jurul lor. Şi aşa vor rămâne întotdeauna, chiar peste zece mii de ani. Îl zări pe Dragu, şi-i ieşi în faţă. Vorbea familiar, acum, îi spunea direct pe nume. — Sper că nu te revolţi de cele ce vezi în jurul d-tale? îl acostă Balaban. — Nu mă revolt deloc. Mă gândesc, însă, cât suntem lipsiţi de imaginaţie. Acelaşi şi acelaşi lucru, de atâţia ani fete, dans, şampanie. Oare nu se plictisesc? — Ar putea inventa şi altceva, fără îndoială, adăugă Balaban. Din nefericire, invenţia nu-şi are drumul liber decât în jos, înspre orgie. În sus, se înfundă repede. Ai fost puţin pe sus, în bibliotecă? Este extraordinar să vezi cum se amuză bătrânii. Trecu mai departe, fără să aştepte răspunsul lui Dragu. Îi plăcea să se plimbe aşa, din cameră în cameră, din pereche în pereche, cu paharul plin în mână, vorbind câte un minut cu fiecare îl oboseau mai
153

puţin fragmentele acestea de conversaţie, în care.nu avea nevoie să se controleze, care îi îngăduiau să afirme în holl ceea ce negase la bufet, părând pretutindeni sclipitor şi neobosit. Balaban avea această vanitate, de a părea neobosit şi spiritual în orice petrecere, mai ales în ultimele faze, când conversaţiile llncezesc şi buna dispoziţie începe să se risipească, în noaptea aceasta, însă, nimeni nu obosea. D-l Baly apăruse de mai multe ori în capul scării, privind invitaţii Feliciei şi minunându-se de excelenta lor dispoziţie. O dată, zărindu-l sus, cu o expresie de mirată încântare, Lazarovici se apropie de el şi-l întrebă: — Mă iertaţi, d-le Baly, este o curiozitate de artist Aş vrea să ştiu câte sticle de şampanie s-au băut în noaptea asta. Aş vrea să-mi explic mai precis entuziasmul din sală. D-l Baly nu s-a arătat deloc surprins de întrebare. — N-aş putea preciza nici eu, tânărul meu domn. Felicia are însă la dispoziţia ei o sută de sticle. Zâmbi foarte măgulit. Se aştepta ca Lazarovici să completeze: o sută de sticle din cea mai bună şampanie. — Asta înseamnă aproximativ douăzeci şi cinci de mii de lei, exclamă Lazarovici, încercând să dea vorbelor o pondere gravă şi ironică în acelaşi timp. Câte familii. — Greşeşti, domnul meu, îl întrerupse d-l Baly. Mă pricep şi eu în sociologie, în economie politică, şi am cetit chiar pe autorii marxişti. Îmi permit că-ţi atrag atenţia. Era puţin indignat de curajul tânărului. Era, pe de altă parte, bucuros că găseşte pe cineva cu care să stea de vorbă asupra unei probleme care îl interesa. Începu să vorbească, dregându-şi din când în când glasul. Pe lângă ei treceau perechi aproape alergând pe scări. — Asta-i caraghiosul bătrân, auzi Lazarovici şoapta unui tânăr. Auzise şi d. Baly, dar zâmbise discret, şi continuă să vorbească. Acolo sus, în bibliotecă, îi era peste putinţă să stea. Domnii începuseră să joace poker, iar erudiţii bătrâni dispăruseră. Veniseră puţini astă seară. Începe să se stingă tradiţia, reflectă d-l Baly puţin trist. Şi viermuiala asta tinerească de la picioarele lui, pe care ar fi vrut cu orice preţ s-o cucerească, prin verva lui, prin înţelepciunea sau puterea lui, prin banii lui măcar. Spre dimineaţă, când se pregăteau de plecare ultimele grupuri, Felicia alergă înspăimântată în odaia ei. Închise uşile şi se trânti în pat, cu faţa în perine. Crezuse că va începe să plângă îndată ce va rămâne singură, îndată ce va putea plânge. Şi cu toate acestea, nici un suspin, nici o lacrimă. Rămase aşa, lungită, inertă, răsuflând greu prin pânza perinei. Se simţea căzută într-o lume străină, într-o lume rece şi întunecată. Se simţea nenorocită, şi ar fi avut încă puterea să ţipe, să spargă ceva, să conjure nenorocirea aceasta ar fi avut putere, dar nu simţea nici cea mai mică dorinţă s-o facă. De jos, nu se auzeau decât zgomote surde, răcnete scurte, râsete. Observă deodată că încetase şi ploaia, iar în odaie se făcuse aproape frig. Poate că va veni totuşi cineva ca să întrebe de mine, poate îşi va aduce cineva aminte de mine.. N-a venit decât Liza, târziu, după ce condusese toată lumea. Văzuse pe Felicia alergând sus, pe scări, şi rămăsese de pază. Spunea tuturor că Felicia s-a simţit extenuată, şi s-a retras. — Ce e cu tine? o întrebă punându-i mâna pe frunte. Felicia nu răspunse. Se gândise, chiar în acea clipă, la un lucru ridicul, la o simplă vanitate: fusese cea mai dezastruoasă serată a sa, singura dată când s-a simţit nefericită, când n-a putut domina ca o
154

şi izbucni: — M-am săturat. atât de vulgar chiar. Liza!. Dădu adresa şoferului şi apoi petrecu braţul pe talie logodnicei. izbucni în cele din urmă Felicia. să nu faci porcării în maşină. înspăimântată. — Ai să mă visezi la noapte? — Dar nu mai e noapte. muzică. sau poate s-a îmbătat. Vorbea cu o mânie bolnăvicioasă. Dacă ar putea să-şi amintească unde a cetit-o. Mi-a fost şi mie o dată dor să iubesc! De-abia acum izbuti să plângă. vorbi Alexandru. Se cutremura de fericire. Ce are să spună acasă? Cine are s-o creadă? Nu-i venise nici ei a crede. cu numele Alexandru. tinereţe. dacă nu cumva lucrurile se petrec în glumă. ss doarmă. — Ce-a fost astăzi cu tine. Te ducem întâi pe tine acasă. impenetrabilă. Se ridică deodată dintre perine. Întrebarea aceasta o umili şi mai mult. Liza. vulgară. Şi sentimentul că e josnică o îndemna să spună lucrurile şi mai crud. căci spun tot. adică astăzi după amiază. Felicia? o întrebă din nou Liza. multă vreme. atât de bogat şi de frumos. Poate i s-a făcut rău. cu o foarte slabă licărire de toleranţă. de sfială. De câte ori se vorbea de bărbaţi şi despre dragoste. de spaimă. — Mi se pare că ai spus B-dul Pake. Era la locul lui. un rest de glumă tinerească i se părea că lucrurile pot oricând să se transforme în farsă studenţească. Liza păstra o mască placidă. lipită de el. Alexandru se aşezase între cele două fete. Păstrase la începutul aventurii un zâmbet transilvan. încercă s-o sărute. Lucrurile se petrecuseră prea repede. şi acolo bal. Şi umerii lui sunt drepţi. Logodnica o privi. Citise de mult într-o carte o poveste cu un vals. Dar pe Felicia nu o bănuise niciodată că va putea vorbi atât de crud. Iubesc. atât de nouă. inel de aur. în tot timpul nopţii. de necunoscută sieşi. Dacă ar putea să-şi amintească măcar numele povestei. Glasul de fată de alături i se păruse hidos. fruntea care gândise minunea aceasta. Închise puţin ochii. Când dansau. Se simţea puţin obosită o moleşală dulce îmbia să-şi rezeme capul de umărul logodnicului. să cunosc pe bătrâni. era atât de fericită lângă el. dragă. Îi spunea pentru întâia oară aşa. a sărutat-o pe gură. în ochii săi mai ales. Liza o asculta uimită. gândi Valentina. înainte ca să aibă timp să se îndrăgostească. — Alexandre. puternici. vorbi Irina. Maşina asta e a lui. Şi e atât de tânăr. Era bal. se adresă către Valentina. A privit-o în ochi. pe care nu îndrăznise să şi le mărturisească nici sieşi.regină mulţimea invitaţilor. era atât de bine lângă Alexandru. Se aplecă spre ureche. peste voinţa ei. — O. Ar fi vrut să-i sărute gura care vorbise. Şi cu toate acestea. Valentina îi strânse braţul cu amândouă mâinile. uite. a ţinut-o strâns. Dar ceasurile îi descoperiră cel 155 . Îşi pipăi inelul din deget. Valentina nu-şi putea da seama dacă e trează şi adevărată. cu un bal. bărbătesc şi gros. parcă i-ar fi cetit gândurile. Se simţea atât de mult a lui. Ar fi fost fericită dacă i-ar fi sărutat măcar mâinile. poate în vis. înţelegi tu?! m-am săturat să mă îndrăgostesc de oameni în preziua sinuciderii lor sau a logodnei lor! Nici ea nu bănuise că va mărturisi asemenea gânduri. şi nu voia să pară ridicolă. să ştii că iubesc! — Viu mâine.

cu rufăria ruptă de Mitică şi azvârlită pe geam. Începu să plângă mai tare. soţ şi soţie nu va cunoaşte bucuria aceasta simplă şi mare a unirii fireşti. că vor trăi cum va vrea el nimic n-o mai făcea să sufere. călcată în picioare. Nu pot face altceva. Dar ea nu vorbise aproape de loc. şi plecă bărbia în piept. ţinând-o strâns cu picioarele. Apoi privi speriată şi cald spre Alexandru. îi putea cere orice. "O să umplem munţii cu Pleşeni". cădea atât de jos. O adusese în compartimentul său. Întâmplarea cea mare trecuse. Alexandre. în faţa celorlalţi pasageri ar fi putut-o prostitua acolo. — Lasă. îndrăgostiţilor. mai definitiv. Supravieţuise lucruri infinit mai groaznice. de groază. Nu se apărase. o frică oarbă. şi case şi pat. şi ştia că nu se mai poate arunca niciodată. i le-a dat fără nici o rezistenţă. de frig. iubitul meu. înspăimântată Mitică putea face orice. tot timpul. o făcu pe Irina să se simtă şi mai nefericită. Tremura de câte ori deschidea gura Mitică. El îi adusese bagajele în alt compartiment. încât o mângâiau aproape cu aceleaşi vorbe. Niciodată n-o să plângem aşa. Gura îi era arsă. cu fardul şters. şi ar putea totuşi supravieţui. — Taci. Ar fi putut cere mai mult. Noi n-o să cunoaştem asta. „Draga mea crăiasă". regele meu. are să treacă. în hohote. Rămăsese inertă. Erau atât de siguri unul de altul. animală. ridicul. privindu-l cu ochii holbaţi. Se putea întâmpla orice.mai înfierbântat logodnic. conjugală. Că va dormi cu el la hotel. de răutatea lui. Ce bine e de voi. Vorbea de copii cu o caldă fervoare vorbea despre munţi. inumană. care întăreşte şi mângâie o nefericire în dragoste. — Lasă. era mai ales îngrozită de puterea lui. a trăirii împreună. o ţinea aproape tot timpul în braţe. În acea clipă o podidiră lacrimile. Irinel. căci restul fusese sfâşâat şi zvârlit de el. nu pot! Şi cu toate acestea a ieşit. îi spuse ea. Ar fi putut-o sili să se dezbrace în compartiment. N-a încercat să se arunce atunci. graţie în vorbele lui. îi căută ochii. moale. Mă voi zvârli din tren. atât de familiari. îi spunea el. Hotărâse el totul. cu siluirea lui lentă. nu se putuse apăra. alături de Dinu. Alexandru o luă în braţe. durerea asta crâncenă. Păreau un menaj vechi şi fericit. amară dar trebuia să facă ceva. Alexandru n-o lăsa singură. Nici din cauza bucuriei. Nu putea dormi. Îi era frică de el. Ea nu va putea fi niciodată aşa nu se va simţi niciodată. certă. Era atâta solemnă. Alexandru şi Valentina săriră s-o consoleze. în 156 . că vor trăi împreună la Paris. noimă. nici din teama că Marcella ar putea fugi. Era năruită. Simţea şi acum în trup spaima adâncă şi inumană a pătrunderii lui. Niciodată n-ar fi bănuit că ar putea. Tremura. şi impresia aceasta de fericire solidă. Nimic n-ar fi putut întrece actul acela cumplit. cine ştie ce s-o fi întâmplat. ca să nu ţipe. supravieţuise violului acela bestial. dusă de mână de Gheorghiu. Se temea să nu-i frângă oasele. durerea asta fără. neutru. spuse gros Irina. siluirea. şi Valentina îi mângâie părul. Când i-a cerut paşaportul. — Aţi amorţit. Tot ce se întâmplase apoi. i se păruse fără nici o importanţă. Nimic nu i se părea mai grav. cu figura descompusă. încât n-o făcea să roşească. Noi n-o să suferim niciodată aşa. Păreau soţ şi soţie. de mult. şi orice ar fi îndurat după aceea i se părea nesemnificativ. banii şi cecul. să nu-i rupă carnea. îşi spuse atunci. Era umilită. — fumez Îşi aprinse într-adevăr o nouă ţigară. cu rochia pusă direct pe corp. el o silise să se aşeze lângă fereastră.

să mâncăm şi noi ca lumea câteva săptămâni. Petru crezuse că fata va fura vreun colier de perle. Doar să-i fac mamei o bucurie. Anişoara avusese o noapte crâncenă. şvaiţer. stofă pentru două rochii şi o geantă neagră. vorbi târziu Gheorghiu. VIII Câteva zile în urmă. Douăsprezece mii de lei nu prea folosesc la mare lucru. Nu avea nici un prieten cu garsonieră. cu închipuirea maşiriei care trebuia odată să apară din noapte şi să se oprească la scara peronului. Începea să coboare o negură deasă. în parc nu se mai putea ascunde. cu zvonurile pe care le auzea. într-o seară. Vom avea acum lemne din belşug. o haină de casă. în friguri. Mai avea acum şapte mii şi câteva sute. tovărăşia Anişoarei. spaimele ei din timpul zilei. Vreau să te văd în pat. „Ereticii" alături de ea. Prezenţa ei îi tulbura gândurile. A izbucnit apoi glasul d-nei Lecca: „Teddy. Nu ar fi putut scrie. Petru se gândi că trebuie să găsească un alt mijloc de a se întâlni. ascunsă în oraş. O dorea şi el dar numai trupeşte. Anişoara nu mai dormea cu ferestrele deschise. Anişoara îl chemase emoţionată la ea în odaie. Un băiat aduse pachetele până la maşină Petru îi dădu douăzeci de lei bacşiş. Când l-a văzut pe Anicet. luptându-se cu insomnia. şi-a spus ieşind de la bijutier. Teddy. Petru numără pachetele. N-ai idee ce mult vreau să te văd. Petru ghicise după tremurul cărnii cât de mult îl cheamă. iar vizitele în timpul nopţii fiind riscante. plăti. dealtfel. şi ar fi putut scrie „Ereticii". Nu-şi mai aducea aminte ce s-a întâmplat în urmă. de trupul şi căldura lui bărbătească mai ales. N-a auzit totuşi maşina decât dimineaţa. înecăcioasă. unde s-ar fi întâlnit cu Anişoara. Petru înţelese repede asta. Petru era fericit. şi alergă cu pachetele în casă. Maşina se opri în faţa casei Petru sări repede jos. Apoi. mai scheletice. Nici nu-i rămâneau destui bani. Râdea cu poftă. cu sinceritate. într-o cameră a lor. acum. Apoi porni spre fundătura Mătăsari. Acum. Pe bijuterii şi pe cele cinci monede de aur luase douăsprezece mii de lei. Ploaia încetase. începu să tremure. Îşi cumpărase pentru sine o ediţie completă a poeziilor lui Rimbaud şi două pachete de ţigări „Camel". Doar chipul lui Petru putea şterge coşmarele nopţii. Renunţase la gândul de a închiria o cameră în oraş. D-na Anicet îl aştepta la masă. Îi era dor de el. la un hotel. Era totuşi fericită. şi să avem lemne din belşug. Îi cumpărase d-nei Anicet papuci calzi de iarnă. sau vreo brăţară scumpă. voi putea lucra până dimineaţa. Nu-şi dădu seama că Petru e 157 .orice moment. Trunchiurile castanilor de pe Bulevard păreau mai negre. am asistat la cea mai frumoasă logodnă din viaţa mea!" Anişoara s-a cutremurat auzind cuvântul acesta. deşi oricând se putea deschide o uşă. l-a îmbrăţişat chiar în salon. nu-l mai ispitea deloc acum după ce vânduse aurul şi bijuteriile. banane şi două sticle cu vin. pe care ar fi putut obţine până la o sută de mii de lei. Petru Anicet intră la „Dragomir* şi cumpărături sfert de kilogram de icre negre. l-ar fi ajutat să fie liber. şi când îi dădu batista cu bijuterii. poate chiar să plece din ţară. renunţând la odaia din oraş. A adormit istovită. — Ne oprim la Viena. Poate. şi îşi numără banii rămaşi. Restul cheltuise la „Dragomir".

ură el foarte sincer. îmbrăcat în frac. Am să-l aduc şi pe tata. de tristeţi. cu pumnii strinşi nervos pe marginea mesei. Petru simţi că buzele şi obrajii îi sunt încă umezi de lacrimi. Arvireştii. Petru socotea că gestul acesta răscumpără toate umilinţele. Umplu soba. repezindu-se de pe un scaun şi sărutând obrazul d-nei Anicet. se va împlini întocmai. D-na Anicet îşi puse pe umeri stofele şi se privi în oglindă. D-na Anicet începu să plângă. şi se întoarse cu un braţ de lemne. anunţă solemn. Glasul lui era mai dulce. Am găsit un om de inimă. Era foarte stăpânit de sentimente. Bravo! Bravo! Cineva de lângă ea spune. Petru se urcă pe estradă. şi pe Pavel. ai să vezi! Ştia în acea clipă. — Am luat acont pe „Stele căzătoare!". Ştii de când n-am mai avut o stofă aşa de bună? Îl privi câteva secunde în ochi. Destupă o sticlă de vin. ce calde sunt!. Şi Petru se simţi foarte uşor emoţionat (tatăl. După ce-a citit manuscrisul. muşcându-şi buzele. — Am să răscumpăr Arvireştii. E un geniu muzical. Desfăcea pachetele. anunţa conţinutul. acum mai bărbătesc. — Să dea Dumnezeu să ai tu noroc. acolo. Petrişor. şi umplu paharele. aşa cum făcuseră cu opt nouă ani înainte. La Ateneu. Eu era să-l refuz. Dispăru iute în odaia vecină. spuse Petru. spuse el. Petrişor!. Îi era foame. — Mamă. Nu aştepta să-i răspundă. mi-a spus: „Tinere. alerga în jurul mesei. a început să cânte câteva lieduri germane. au mâncat icrele negre cu furculiţa. până ce nu se simţi îmbrăţişată şi sărutată zgomotos pe obraji. dar alungă repede amintirile şi melancolia. bogăţia lor de altădată). — Vai. la o ultimă petrecere pe care o dăduse Francisc Anicet. îl întrece pe Enescu! Petru cânta cu figura schimbată. că poate anula timpul mizer scurs de la moartea tatălui până acum.încărcat cu pachete. câte vrem. marnă! vorbi Petru cu hotărâre. Şi am să fac un castel. — Să bem pentru „Stele căzătoare!". lasă-mă pe mine să fac cafeaua! spuse el deodată. 158 . că nici o nenorocire nu-l poate da la fund. ai fi putut face tu asta? se miră îngrozită D-na Anicet. Bucuria mamă-sei îl făcu să se simtă şi mai fericit. într-un teatru plin cu cea mai elegantă lume. După ce a băut două pahare cu vin. răspunse Petru privind cum tremură flacăra albastră în jurul ibricului. îi spuse. — Petrişor. D-na Anicet îl asculta visând obişnuitul. şopti ea. Petrişor! izbucni în cele din urmă. Îmi închipui că o duci destul de prost". ai un extraordinar talent. acolo. Trecu o clipă în bucătărie. Iată zece mii de lei acont. şi auzea aplauzele: Anicet! Anicet! Poate va ajunge să dirijeze concertele Filarmonicei. Se desprinse uşor din braţele mamei şi o invită să se aşeze la masă. şi se întoarse cu serviciul de cafea pe o tavă. — Dar cine îţi editează liedurile? întrebă d-na Anicet. ei vis. Masa a fost plină de surprize. Se vedea iarăşi într-o lojă de avant-scenă. Au mâncat amândoi cu poftă. Ştia că nici o piedică nu-i poate rezista în cale. şi apoi din suita lui de „Stele căzătoare". — Ce copil bun eşti tu. — Societatea Compozitorilor Români. — Avem acum de unde cumpăra lmne. — Icre negre moi!. că tot ce spune. Cum te-ai gândit la măicuţa ta! Pe Petru îl iritau şi îl întunecau momentele acestea de afecţiune maternă. D-na Anicet îi luă capul între mâini şi îl sărută.

îl întrerupse Petru mahmur. vorbi el deodată. Se agăţa cu toată puterea de dragostea aceasta pentru moartă. Alexandru era încă foarte tulbure. — Cine-i Viorica? întrebă Petru. În după-amiaza aceea. — Şi atunci de ce te-ai logodit cu alta? îl întrebă. — De ce s-a omorât? întrebă Petru. scrum. bănuia că niciodată n-aş fi luat-o de soţie. din propria ei voinţă. şopti el. S-a omorât ea. D-na Anicet aşeză ţigara pe buza scrumierei şi Petru o lăsă să ardă. eu nu aveam nici o vină în întâmplarea asta. ăsta-i semn bun. şi o justifica. D-na Anicet se înecă repede. răspunse Alexandru liniştit. dar un asemenea episod trebuia în orice caz spus. şi zâmbi. fără să-şi poate găsi loc. — Un singur lucru mă exasperează. surânzând. nu-l interesau dragostele şi aventurile prietenului său. intitulat „Acţiunea". Tu îţi dai seama foarte bine. e prezenţa Viorichii. partid tineresc. M-am hotărât să mă însor aşa. Faptul că mă gândesc necontenit la aia. spuse d-na Anicet. Petru îi oferi pachetul. Anicet îl privi uluit. puţin emoţionat. şi încep să tuşească. dar de fapt nu se gândea la ea decât ca să o compare cu cealaltă. încet. Cum s-a omorât pentru tine? — Nu ştiu. mai mult pentru sine. veni şi Alexandru Pleşa. e absurd ce spun. acura mi se pare că o iubeam pe ea. foarte politicos. că n-o cheamă Maria. — Viorica Panaitescu. şi care s-a omorât pentru mine. — Neinteresant. — Am să fumez şi eu astăzi. — Ştii că m-am logodit? îi spuse. Aşa. Aveam alte păreri pe atunci.Petru clipi din ochi. Petru rămase câtva timp privind în gol. Simţea că e aici un izvor de tărie. Spune-mi mai bine ce faci tu. Şi minciuna asta pe care o amplifica. lăcrimând. N-ai ideea ce mult mă obsedeaeză. o fată pe care am iubit-o eu anul trecut. o iubeam cu adevărat. Fără să-şi dea seama. îi făcea bine. mai mult de dragul tău. Încerca să se convingă singur că iubeşte pe Viorica Panaitescu. până ce se mistui singură. câtva timp. Se plimba prin cameră. Deschise apoi pachetul cu ţigări „Camel". Vorbi de partidul politic pe care voia să-l creeze. Tăcură amândoi. cu Valentina. începuse să mintă. Îl ajuta să ce depărteze de Valentina îl ajuta să găsească tăria şi mijlocul de o rupe logodna. — Ceea ce mă exasperează. O făcuse tare nu se gândise deloc la economie. râse Petru. de altfel. din principiu ca să-mi dovedesc mie însumi că puţin îmi pasă de orice se întâmplă cu mine ca să-mi dovedesc că sunt tare. — Acum îmi dau seama că ar fi fost absurd s-o fac. Alexandru începu să se simtă nervos. O iubeşti pe asta prea mult? — Deloc. Dar acum. Aproape o uitasem. vorbi de logodnica lui repetând. un foarte puternic mijloc de 159 . Turnă cafeaua în ceşti. într-un cuvânt. — Mamă. Cred că a făcut-o pentru că. De aceea am şi ales la nimereală o fată săracă şi modestă. în sfârşit. Evident. Nu-i vorbise niciodată de întâmplarea aceasta. apoi aprinse chibritul. cu un fum subţire şi albastru. spuse el. şi alese una cu voluptate.

de unde a găsit curajul să risipească atâţia bani pe ţigări scumpe. hotărârii mele de atunci. Se găsea încă moral şi viril. lui David Dragu. vobind. Aş fi nefericit toată viaţa. atunci aş fi foarte umilit în ochii mei. calm. Simţea pământul mai tare sub el. — I-am dat cuvântul de onoare lui David. nu trebuie să afle mama. aprobat. atât. decât să aştepţi să se întâmple lucrurile aşa cum trebuie să se întâmple. atât. fără prea multă valoare de altfel. orice gest de libertate al altuia îl întărea. Petru se apropie de el şi şopti. Petru observă repede cât de mult se schimbase Alexandru. jertfa e acum inutilă. de a rămâne perfect liber. Alexandru observă cu uimire că fumează „Camel". dar nu o aprinse. Trebuia cu orice preţ să ştie de unde a avut Petru bani. atât de dârz. — Nu. Mă îndemni să nu mă gândesc la morţi. Alexandru îl ascultase uimit. Dar trebuia să ţi-o spun.. Las-o pe Viorica. Aş vrea să-i răzbun. vorbi el în cele din urmă. Asta mă încurcă mult. Parcă aş fi păcătuit împotriva ei. e absurd! Tot ce-mi spui despre morţi n-are nici un sens. — Ea e moartă. Petru care fiecare le contează. nu te mai gândi la ea. Viorica a murit în van. că ţi-am mărturisit exasperarea asta a mea. Amănuntul acesta i se părea hotărâtor. dar ştiu că sunt singurele lucruri adevărate. asta mă înfurie câteodată. — Am vândut nişte lucruri furate. ceva iremediabil. Petru îl lăsă să aştepte câteva minute fără să-i răspundă. — Nu rămâne nimic de făcut. să-ţi spun drept. Privi în jos. Morţii nu cer altceva decât răzbunare.apărare. să înfăptuieşti tu. Se uită câtva timp la ea. Înainte ca Alexandru să poată răspunde ceva. nu vreau să fug. Azi dimineaţă chiar. logodindu-mă. Alexandru. Ce-ţi pasă de morţi? Eu nu mă gândesc niciodată la morţii mei. ca să spus aşa jertfa asta adusă libertăţii mele. Oreste şi ceilalţi? Eu habar n-am de ele. Niciodată n-am avut atâţia bani. Bănuia că a fost un capriciu al lui şi în ceasul acesta orice capriciu îl interesa. acum. Aproape că nu ştiu ce să fac. să-i las în pace. Îţi dai tu seama ce înseamnă să răzbun pe Viorica? Se opri tulburat. Adevărul este că am 160 . Dar înţelegi tu. Şi totuşi nu vreau să dau înapoi. când vorbea despre jertfa Viorichii. încurajat el. Se aprindea. învârtind-o între degete. Tu mai ţii minte poveştile alea tragice cu Electra. şi de caustic altădată. îi spuse. — Cum de ţi-ai cumpărat tu ţigări „Camel"? întrebă el deodată. să faci la rândul tău să sufere pe alţii. când privea astfel lucrurile. pe gânduri. Parcă aştepta acum să fie întărit. tot ce n-au putut înfăptui ei pe pământ. E prea târziu pentru tine. despre iubirea lui postumă. Tăcură amândoi. mulţumindu-se să zâmbească. Ştii. Tot ce au suferit morţii tăi. Poate eu sunt de vină. e prea târziu. Parcă jertfa ei. iar pe de altă parte îmi spui că morţii trebuie răzbunaţi. Să-i răzbuni. Se apropia de el. şi tăcu câteva secunde. — Ştii. Acum câteva ceasuri aveam douăspreze mii de lei. atât de sigur pe sine. continuă Anicet. Am impresia că am săvârşit o colosală gafă. orice ai vrea să faci. dar nu-i spuse nimic. Alexandru luă o ţigară din pachetul de pe masă. nelegat de nimeni şi de nimic. Înţelegi cât ar suferi. adăugă el. Îşi aprinse o nouă ţigară. Anişoara a furat nişte bijuterii vechi. spuse Petru. Apoi izbucni deodată. imaginea Viorichii. Eu i-am spus că am încasat un acont de la „Stele căzătoare". — Mi se pare că te contrazici.

Cu 12. îl întrerupse Alexandru. adăugă Petru râzând. — Eu nu am nici un fel de armă. Iar tu lupţi cu armele tale. dar nu-mi va plăti nimic. râse Anicet fără nici o urmă de invidie. Tăcură amândoi. dar atât cât vreau eu. — Lemne. am să-i cumpăr o vilă pe o plajă caldă. ca să mă dispreţuiască. — Bursă n-a luat decât Jean Ciutariu. pe alt ton. îmi repugnă orice ajutor străin. Prefer să fiu imoral. Poate de aceea am şi îndemnat-o Anişoara să fure ca să nu fiu prea legat de ea. Nu mă simt. ca să obţii vreun ajutor de undeva. Mie nu mi-e teamă de nimic. Am plătit mai înainte. De la om la om. Te înţeleg foarte bine tu refuzi să profiţi de pe urma colectivităţii. Răscumpăr mai dinainte orice fel de suferinţă. — Ce-ai de gând să faci cu banii? ii întrebă Alexandru ca să rupă tăcerea. cu relaţiile sale. asta e. 161 . întru nimic vinovat faţă de ea. vorbi Alexandru demn. dar îţi permiţi orice imoralitate cu oamenii singuri. i-am făcut mamei o mare bucurie. cu orice risc. şi fără sens. Eu am îndurat toate umilinţele.000 lei. deşi pe ea o iubesc mai mult. poate. cum spui tu. nu-i voi rămâne dator nici ei. Trebuie să fii călduţ şi un om cumsecade. — Nu e nimic de râs. -— E o sumă ridiculă. Şi. însă. de abia avem pentru lemne şi chirie. Buni sau răi. şi se trudeau să fie cât mai morali în viaţa lor privată.şanse să găsesc un editor. — Tu ai îndemnat-o să fure? — Da. Ceilalţi făceau porcării pe contul Statului. Cu Anişoara va fi acelaşi lucru. numai ca să fi şi rămâne liber. de oriunde. nu ştiu şi nici nu mă interesează. ceva pe care să pot obţină cel puţin 100. — Oh. am plătit cinstit. Când am să fiu bogat.. Ştiu eu cui şi cum să dau socoteală pentru asta. Te-ar putea ajuta şi unchiul Dem. E bine să faci oamenilor bucurie. Lăsau să se fure miliarde.000 lei. Ştii. nu poate egala suferinţele mele. cafea. Oricât a suferit Nora. că ne deosebim fundamental de înaintaşii noştri ne deosebim chiar de unul ca David Dragu. să pot sparge odată cercul ăsta de fier al sărăciei. sau chiar ei delapidau zeci de milioane. — Înţeleg. — Le suport pe toate cu umilinţă. plăteau taxe la şcoli. cu o asemenea sumă aş fi putut face minuni aş fi putut ieşi în orice caz din încurcătură. lupta e îngăduită. O nouă morală. vorbi Petru zâmbind. Trebuia să găsesc. să fi avut acum 100. dar trăiau în cea mai perfectă şi mai ipocrită imoralitate se căsătoreau în biserică. să-mi aducă lucruri mai de preţ. Tăcu un răstimp. Aveam nevoie de bani. Suntem oameni noi. nu mi-e teamă de nici o suferinţă. contribuind la societăţile de binefacere şi mai ştiu eu ce. gânditor. Simt şi eu câteodată avem nevoie de o nouă morală. vorbi indiferei Petru. Apoi continuă. deci. lapte. continuând să fumeze. ca să fie într-o bună zi descoperită. — De ce nu ceri o bursă de studii? întrebă Alexandru. Până în cele din urmă. Dar ştiu că suntem oameni noi. Bătrâna ar suferi prea mult. pe spinarea colectivităţii. Înţelegi. întări Alexandru. sau. pe contul meu. şi nu.000 lei. chirie. — Nici tu nu poţi suporta o legătură? întrebă puţin emoţionat Alexandra. cu nişte fleacuri nişte stofe de iarnă. Am început să facem porcăriile pe contul nostru. drept să-ţi spun. trăgând cu furie din ţigară. Mă aşteptam. undeva prin Mediterana.

— Mi se pare că ţi-am spus. vorbi cu oarecare ciudă. în umilinţă? Ce fel de bucurii le poţi aduce oamenilor acestora? — Nu înţeleg ce vrei să spui. Cu asemenea oameni nu am nici un fel de raporturi concrete. de luptă corp la corp. Nu ne cunoaştem. în întuneric. reglementarea relaţiilor dintre oamenii vii. că eu m-am nevoie de tactică. — Eşti cam confuz. Doi adversari sunt amândoi morali. — Dar ceilalţi. Asta e singurătatea. poate avea vreo importanţă confuzia. dar care suferă cumplit care zac în boală. — Ce pot face? Aflu de ei din jurnale. Petru. — Are cel puţin o importanţă tactică. Într-o luptă lungă.— Da. experimentale. dintre oamenii care au între ei relaţii concrete. le-am plătit eu întâi. Mă emoţionez ca şi cum aş asista la un film sau aş reciti Salambo. — Atunci. Milioanele tale aparţin geografiei. interveni Alexandru înviorat. Ei sunt pentru mine o abstracţiune. Alexandru tăcu. De aceea n-am nici o încredere în politică. care aşteaptă de la tine bucuria asta. dintr-o conversaţie cu tine sau cu altul tot aşa după cum aflu dintr-o carte despre suferinţele oamenilor din Evul Mediu. Prietenia n-are nimic de a face cu asemenea lucruri ultime. istoriei sau sociologiei nu aparţin realităţii. răspttnse Petru. că am talent muzical şi am sexualitatea intactă. nu mă va putea ţine un minut mai mult în viaţă. încă antrenat într-o mare experienţă colectivă. ca şi orice altă morală virilă. — Dar m-am simţit întotdeauna aşa. prietenia mea? — Dragă Alexandre. Asta. într-un episod scurt. îmi cere să lupt până la limita puterilor. trebuie să ies învingător. dacă doctorii le-au dat voie să facă dragoste. îi spuse Alexandru zâmbind. — Vorbeşti aşa pentru că nu ai fost. Nu mă interesează decât morala. Dar eu sunt un om viu. şi nu ţi-am spus nimic despre ceea ce cred că e fundamental în orice om. emoţionat. evident. cu viaţa. Numai într-un sanatoriu oamenii se întreabă dacă au poftă de mâncare. Trei ani pentru Nora. în ceasul când va trebui să mor. să ai curajul luptei. — Ce-are a face? Morala mea. milioanele de oameni pe care nu-i cunoşti. — Dar ai fi biruit în câteva clipe. Dar sunt atâţia oameni care îţi cer asta. — Ai să rămâi singur. niciodată până acum. Nu mă obligă să fiu biruitor. totuşi. — Mi se părea că e un lucru de la sine înţeles. 162 . Eu sunt un om sănătos şi normal. cu vârf şi îndesat. o zi sau două pentru mama me toate bucuriile pe care le-am împărţit astfel. plictisit. nici dragostea mamei sau a Anişoarei. şase luni pentru Anişoara. Ce ai face dacă un grup de oameni ţi-ar ataca locuinţa? — M-aş apăra. deşi numai unul din ei iese biruitor. — Trebuie să ştii s-alegi. — Pui problema greşit. nu pot gândi decit pe realitatea din jurul meu. ai dreptate. nici prietenia ta. Niciodată nu ţi-am spus că am stomac bun. — Dacă tu crezi că în asemenea chestiuni vitale. îl întrerupse Alexandru. — Nu mi-ai spus-o. nici măcar în politica voastră. dacă le lipseşte vreun organ. acum sunt şi eu pentru ei. Problema este să te-aperi. fireşte. — Dar şi ei suferă. interveni Alexandru.

Ba nu. Amândoi tăcură deodată. vor muri numai tineri. spuse Petru visător. de moarte? Ce sunt miliţiile şi batalioanele de asalt. vom muri strânşi unul într-altul. e ceva ca un organ cu care te-ai născut. moartea întotdeauna prea mare. şi nimeni nu se va mai simţi singur în acel ceas. în moartea stupidă şi burgheză. — Eu nu le-amestec niciodată. unde crede de cuviinţa spuse Petru. a tinereţii de astăzi. decât mase tinereşti strâns legate între ele. Pe tatăl meu Francisc Anicet. pentru că te gândeşti numai la tine. pentru că e absurd să te gândeşti la asemenea lucruri când ai atâtea de făcut în viaţă. moartea laolată? Niciodată lumea n-a pregătit cu mai multă izbândă oamenii tineri pentru o moarte colectivă. — Nu ne înţelegem. Tu crezi că eşti singur în moarte. şi vor muri atât de mulţi deodată. asta. în memoria bătrânului Francisc Anicet. în toate ţările. ţi-am spus. Dar. Suntem cu toţii paraziţi. nu vor mai avea nevoie de ajutor în ceasul morţii vor muri mulţi. — Este un cerc vicios. În alte împrejurări. scumpul meu Petre. dacă ne-ar fi ascultat acum vorbind despre moarte! El. într-o revoluţie. tinerii. întreaga experienţă se schimbă. — Fiecare îşi caută puterile. Dar moartea noastră. Astăzi. Ne iubim. va fi cu totul alta. — Ce-are a face?! exclamă Petru. Una se cheamă pe alta. Noi vom muri cu toţii. de care îţi băteai joc altădată. încât nici nu vor simţi că mor cu adevărat. Au fost odată oameni mai tari ca noi. De aceea nu simt nevoia să mă pierd într-un milion de oameni. Tu nu observi ce frumos se pregăteşte tinerimea. întreaga viziune a lumii se modifică. m-am exprimat greşit mă voi simţi numai acolo. căci numai acolo voi şti că moartea e aproape de mine. Să ajung ca el. care cresc împreună. suprimă această fundamentală singurătate a omului în ceasul morţii. Nu mă simt încă bine maturizat. milioafte de tineri. moartea prin boală sau bătrâneţe. vorbi Alexandru aprins. şi nu se descoperă decât o anumită vârstă. legiunile şi armele lumii de astăzi. — Poate să ai dreptate în ceea ce priveşte singurătatea într-o anumită moarte. Poate de aceea nu mi-e teamă de niciuna. şi să-l pot întrece! Ce-ar mai fi râs tata. nici nu mă gândesc la moarte. acei care puteau crede. pentru că nu mă pot pierde într-un milion. cum spui tu.— Nu e problemă. — Eu mă voi simţi singur şi acolo. Într-un război. ăsta. Tu îţi cauţi singurătatea şi plenitudinea în l'esprit de corps. în batalioanele tale tinereţi eu în muzică şi într-o morală personală. legate mai ales prin destinul Care le aşteaptă. — Eu dimpotrivă. PARTEA A TREIA 163 . ca şi cum s-ar fi înţeles dir ochi să păstreze un minut de reculegere. Acel esprit de corps. mureau cu preotul alături. atât de mulţi încât va exista o singură moarte: moartea colectivă. Pe un câmp de luptă. vorbi Alexandru trist. răspunse Alexandru zâmbind. care de mult ştie totul. care se simt legaţi şi prin suferinţe dar şi prin destinul lor comun. E adevărat „organul" acesta al singurătăţii nu funcţionează la toţi egal. Altădată. îl întrerupse Anicet. — Ai cunoscut pe vreunul? — Pe unul singur. sau la ai tăi. într-un fel sau altul. după cum nu simt nici dorinţa de a muri cu un milion de oameni deodată. Iubirea întotdeauna pare mică şi stearpă. odată descoperit.

câteodată. Marcella. Simţea aproape o mare odihnă. şi o luă în braţe. îl cuprinse iarăşi. a ajutat-o foarte corect să se dezbrace. haide. astfel. iubirea mea! O poftă infernală de batjocorire. Marcella îl privi atunci. — Ah. apoi continuă. poţi să te dezbraci şi să te culci. vorbi din. Auzi bătând în uşă. altădată! Încercă să zâmbească. Pentru că totuşi trebuia facă ceva. părul rar şi umed. Fata se chirci. se uita. Venise băiatul cu bagajele. odaia era ocupată.I Mitică Gheorghiu a stat patru zile la Viena. Aşa sunt eu. Era aproape aceeaşi privelişte ca şi în odaia pe care o ocupase acum câţiva ani. A coborât cu Marcella la braţ şi a spus direct şoferului: — Park-Hotel! Îşi amintea precis numele hotelului acesta. A arătat paşapoartele. aşezându-se alături. După ce băiatul ieşi. îi spuse Mitică. fără să i-o lumineze. cuvântul acesta: „bucurie". — Haide. scumpo. unde cu mulţi ani în urmă. supusă. Tresări numai dându-şi seama că Mitică vorbeşte destul de curent nemţeşte. Se simţea dezgustat până la silă de el însuşi. Îşi scoase pardesiul şi se îndreptă spre fereastră. o primejdie mai mult. Fata ridică ochii. de întâmplări. Mitică îl luă braţul şi o îndemnă spre ascensor. o mare beatitudine. Simţi atunci că anii pierduţi nu se mai întorc că niciodată lucrurile nu vor mai fi aceleaşi. dar nu mai încercă să se apere. — Haide. — Dacă ţi-e somn. Nici n-ar fi ştii ce să-i spună. Îl lăsă să aranjeze cuferele fără să spună vreun cuvânt. nou Mitică. Ţinea foarte bine minte numărul camerei şi poziţia ei o cameră cu două paturi. să te vedem la bucurie! Cuvântul îl exaspera. Se smulse de sub mângâierea Marcellei. Nici dragostea stupidă pentru Marcella nu o va mai putea aprinde vreodată. Alunecând tot mai jos în cruzime. la etajul al treilea. tremurând. îi spuse el. neastâmpărul şi groaza sa de sine. încercând să fie cât mai blând cu putinţă. În cruzime izbutea să uite. puţin nebun. de umilinţă şi chin. În odaie. Aproape aceeaşi Mitică avu totuşi o nedesluşită tristeţe privind pe fereastră. scumpa inea! îi spuse zâmbind. Nici veselia de atunci nu o va mai cunoaşte. continuă el. Deznădejdea aceasta rece în care se înfunda îl făcu deodată sălbatic. Întâlni craniul pe jumătate descoperit. Marcella avea o privire umilă. Deveni mai brutal. Ajunsese de mult la capătul puterilor. cu capul în jos. îi deşteptă furii şi pofte drăceşti. pe canapea. Înţelese bine cât de tristă era mângâierea fetei tot atât de tristă ca şi sufletul lui de atunci. ca un câine. şi înspăimântă. speriată. dezgustat de Marcella. — Suntem logodiţi. petrecuse câteva nopţi de holtei bogat. dacă ai şti cât te-am iubit! Cât te-ai iubit. care rămase pe canapea. şi începu să tremure. îl simţea prea aproape de ea ridică uşor mâna şi îl mângâie pe cap. Îi smulse rochia 164 . vom dormi în aceeaşi odaie. pe care îl întrebuinţase în jargon pornografic. comoara mea!. dar zâmbetul îi sluţi o clipă faţa. cu un glas schimbat. se desfăcea în beznă. — Haide. în fundul unui coridor întunecat. I se păru că ştiinţa aceasta este o tărie în plus. Îi fu frică să vorbească. Mitică s-a mulţumit cu o cameră vecină. de altminteri. — Nu-ţi fie teamă. propria lui suferinţă. se risipea. Mitică se apropie de Marcella. Gheorghiu se lăsă mângâiat. De data aceasta însă. şi îi era frică de Gheorghiu. Şovăi.

cu multă luarea aminte. apoi se ascunse sub cuvertură. indiferente. Ar fi suferit. Mâna i se lovi de umerii lui Gheorghiu. E miezul nopţii. în acea clipă. poate. înfăşurat pe jumătate în cuvertură. Dădu cu ochii de trupul Marcellei. dacă Marcella ar fi ţipat. Fata dormita. Mitică se aplecă asupra Marcellei şi o atinse dulce cu mâna. mai mult. Nu se auzea de nicăieri nici un zgomot. O zvârli aproape dezgolită în pat.rupându-i-o în fâşii. îşi spuse Mitică. Lumina îl orbi îşi frecă plictisit pleoapele. Fata şovăi câteva clipe. fără să închidă măcar uşa. după ce zvârlise pe podea. Ar fi fost şi mai fericit dacă ar fi intrat atunci cineva şi i-ar fi surprins. o definitivă predare. Mitică îşi deschise geamantanele şi-şi căută rufărie curată şi un alt rând de haine. fetiţa mea. cu amândouă mâinile la frunte. şi trase pe trupul gol un colţ din cuvertură. În odaie era întunereo deplin. — Haide. Nici nu deschise bine ochii. Dar nici nu-l indignară îi erau aproape. îi spuse. Se ridică din pat ameţită. — Se poate avea acum o baie? întrebă el politicos. micuţa mea. aşteptând. Nu o miră prezenţa omului îmbrăcat. simţi că i se făcuse frig. sfâşierea. Le aranja pe toate cu multă grijă pe pat. Îşi aminti toate întâmplările. Mitică se deşteptă cel dintâi. dar se temea s-o lase singură. nu simţise nevoia să cerceteze nici o pudoare. Nu era încă timpul s-o lase liberă. o va lăsa să doarmă. sau s-ar fi deşteptat tremurând. Mitică îi zgudui umărul. îi satisfăcea pe deplin foamea lui întunecată şi bestială de anihilare. În zece minute baia era gata. Am înnebunit!. Sună. Câtva timp după ce adormise. — Mi-e somn. nimicirea. îşi scoase o pereche de pantofi negri. aşa cum era. se opri câteva clipe pe carnea străină. — Trebuie să faci baia. Se trânti şi el. de sus până jos pantalonii erau şifonaţi. Dibui butonul şi aprinse lampa cea mare. nu mai face mofturi! Marcella îl ascultă. cum se nemerea. împleticindu-se. Se temea să n-o trezească brusc. Era cea mai mare voluptate aceasta ruperea. Fata îl privi fără să înţeleagă unde se află. Marcella ar fi suferit. Marcella se abandonă somnului ca o boală. Îl privi în ochi rugător. sau s-ar fi putut baricada sau chiar ar fi putut evada. să-mi curăţ jegul. N-am venit la Viena ca să stăm închişi în hotel. o va ierta. vorbi Mitică. Făcuse dragoste şi dormise aşa. — În cufăr ai halatul de baie? o întrebă Mitică. ce s-a întâmplat cu ea. Rămase în mijlocul odăii. în acelaşi pat. ai dormit deajuns. Se privi. Încă n-am încredere în ea. Nu ţinea prea mult ca Marcella să facă baie. haina boţită. neştiind ce să facă. O conduse. Ar trebui să fac acum o baie. Vru să închidă iarăşi ochii. Femeia plecă s-o pregătească. şi aşteptă. Mâna întâlni umerii bărbatului de alături. Poate totuşi s-o îndura poate de data aceasta. Tot el căută cheile. albiturile. O dezbrăcă el şi o 165 . deci la braţ în odaia de baie. toate amănuntele şi ele nu-i făcură nici o plăcere. şi cameriera îl informă: unu jumătate. Au adormit apoi amândoi. deschise şi găsi halatul. şopti Marcella. nici o tresărire. să n-o sperie. unul lângă altul. Nu-şi dădea bine seama unde se află. — E gata baia. şi căscă. Nu păstrase din întâmplările ultimelor două zile decât o nefirească tristeţe. de descompunere şi risipire. S-ar fi putut arunca pe fereastră. îşi spuse cu glas tare şi aproape cordial. în acelaşi pat cu ea. Dar nu ştia cât poate fi ceasul. Ceasornicul lui se oprise.

— Eşti frumoasă! îi strigă el scuturând-o de umeri. — Aici petreceam când eram tânăr. şi trebui s-o şteargă cu mâneca halatului ca să se poată privi. Nu trecuse niciodată graniţa ani de zile se gândise la primii paşi pe care îi va face în Viena. dacă s-ar fi întâmplat aşa de la început! Gheorghiu îşi înăbuşi un suspin adânc. intrând în bar. Îi pipăia tremurând vrafurile de albituri. păzind-o tot timpul ca să nu i se facă rău. Pentru prima dată îi vorbea fără s-o întrebe. îi spuse Mitică. — Da. Nu e aşa că-ţi plac şi ţie. Figura îi rămăsese totuşi descompusă. se pudră şi-şi înroşi buzele. scumpo. Sunt ceva teribil. o sili să gândească. căută oglinda era aburită. în 166 . vesel. Gheorghiu nu-i spunea de loc pe nume. — Vrei să mergem undeva acum? întrebă ea. într-un oraş pe care îl visase din adolescenţă. câţ a durat toaleta. — Ne pregătim de nuntă!. Acel sfert de ceas. observând că Mitică îşi schimbă cămaşa. pe care o căutase în atâtea nopţi de vară. îşi ridică puţin buclele de pe frunte şi de lângă urechi. agale. în loc să-şi pună halatul. pe care ar fi dorit-o altfel şi pe care nimic n-o mai putea învia în lumea asta. Regăsea aici o Marcella de mult moartă pentru el. noi doij nu e aşa? Clipi din ochi cu multe înţelesuri. Gheorghiu o răsplăti cu o privire fericită. Vom bea şampanie multă. frumoasă ca o zână! exclamă Gheorghiu fericit. nu-i spunea Marcella. Cu mâna. Se suiră în taxi. ferindu-se să-l privească îi ochi. mergem la Kaiser-bar. protector. că descoperă un lucru nou. Marcella îmbrăcă halatul şi. fetiţa mea! Marcella clătină capul. Ai să vezi ce bine are să fie. prefăcându-se că respiră. Apa caldă îi făcea bine. cu glas stins. uşor. le săruta. — Trebuie să te faci frumoasă. totuşi. vorbi Gheorghiu începând să se săpunească. Când a pierdut tinereţea asta? când a pierdut-o? — Sunt doi pianişti zdraveni. O înfăşură cu prosoapele moi şi groase. Dar simţi pe loc cât de adevărat vorbise. E ceva să te cruceşti! Marcella privi. Se apropie de ea. şi o ajută să iasă din baie. cu ochii adânciţi în cearcăne şi obrajii traşi. O strânse în braţe. O.sili să intre ea în apă. Observaţia aceasta îi învioră mintea câteva minute o făcu să se simtă mai vie. Nu mai era de mult tânăr. îşi alese o rochie neagră. Vorba Marcellei îl dispusese deodată. blând. Cântă zece ceasuri fără să se oprească. bărbat şi soţie. de mult pierdută Marcella pe care o iubise. a fost o nouă fericire pentru Mitică. Marcella tresări de data aceasta mai puţin. de mătase. Marcella încercă fără convingere să se facă frumoasă. constatând încă o dată ştiinţa de limba germană a lui Gheorghiu. I se păru. vorbi el. dar o moleşea şi mai mult. şi Mitică spuse doar atât: Kaiser-bar. le mângâia. perechea de muzicanţi scunzi şi nervoşi. Portarul îi privi cu uimire. un ungur şi o unguroaică. Ai să vezi că eu nu sunt nebun! Coborâră jos la ora două. Se simţi fără nici un chef aproape că nici nu-şi dădea bine seama că se află în „străinătate". care cântau tocmai atunci Feeling alone. Spusese cuvintele la întâmplare. automat. — Ce bună e o baie caldă după o călătorie!. să dansăr şi să bem şampanie! Suntem în voiaj de nuntă. o adormea. deşi trecuseră numai câţiva ani de la ultima lui vizită în Viena.

Se aşeză cuminte la masă. continuând să tremure în braţele lui. crude. continuă întunecat Mitică. şi cu toată întristarea ceasului. mai risipite. fetiţa mea!. Oamenii începeau să se împuţineze în bar. Fata apucă paharul. E aproape patru. între gene. străină. Ai avut destule surprize. privind în jos. oricât de abjectă. îndrăznise destul de rar să-şi apuce iubita în braţe.Paris. îi spuse Gheorghiu îndată ce se aşezară pe scaun. — Mai bea. Dar ce pot face? Aşa a fost să se întâmple. Aşa a fost să fie. — Haide acasă! îi spuse târziu Mitică. o pătrundea iar oboseala. Dacă i-aş 167 . Găsise ceva de făcut ceva care o izola. Continuă să bea. — Ce vrei tu ce simţi tu. în Roma. Glasul lui Gheorghiu tremurase puţin. şi privi spre cei doi muzicanţi. Dar nu simt nimic cu tine. are să-ţi facă bine. — Nu. mai atenuate. continuă Mitică. Marcella începu să tremure. cum s-ar spune. Marcella se împleticea îi era somn. Sorbi încet. în odaie. — Ce să-ţi spun? şopti Marcella. Dar s-ar fi putut întâmpla şi altfel. Se îndreptară către masa lor. — Nu e adevărat. Se rezemă de braţul lui Mitică îi fusese o clipă teamă să nu cadă. Marcella închisese ochii două lacrimi stăruiau. ca să se apere. nu mi-e deloc foame. — Cred şi eu. Simţi din nou gustul de cenuşă în. puţin de tot dacă m-ai fi iubit. toată carnea lui. e adevărat. şi asta îl înfurie. dar faptă ar putea să alunge din inima lui tristeţea şi scârba. Ochii Marcellei se umplură de lacrimi. paharul cu şampanie aproape o ameţise. ele străbăteau până la inima Marcellei. mi-ai mărturisi că ţi-e silă de mine. încercă Marcella să şoptească. I se părea că stăruind în cruzime. Fata se crispă. — Ba da. o spaimă oarbă o îngheţa. Nu se voia deznădăjduit nu se voia copleşit de scrum şi de scârbă. De gustul şampaniei se legau încă destule amintiri agreabile. E mai bine să bei. Dacă tu m-ai fi iubit atunci. — Dacă măcar mi-ai face vreo plăcere. Gheorghiu îşi umplu repede al doilea pahar. ca să nu se trădeze celor de la mesele vecine. rânji. Şi mie mi-e silă. de umilinţă şi desperare. o apăra de Gheorghiu. şopti ea. Marcella se ridică tremurând. — N-am ce să-ţi spun. Muzica era tristă. Marcella! îi spuse Mitică oferindu-i cupa plină cu şampanie. Acum însă era cu totul altceva. cu oarecare voluptate. fără să mai privească pe Marcella. trecea prin făptura Marcellei ca melodie de vis. Când se văzură din nou singuri. continuă Mitică pe acelaşi ton rece şi deznădăjduit. în faptă cu orice preţ. şi Marcella ştia că aşa se apropiau toate cruzimile lui. mulţumesc. Acum putea dansa fără teamă. — Dacă ai fi sinceră. Nu-şi termină fraza. nici măcar n rnai amintea de gândurile acestea nici nu-şi închipuie că s-ar fi putut întâmpla altfel. — Ştiu că nu e vina ta. Acum. Nimic! Parcă ai fi o. Nu găsise nici un cuvânt care să exprime complet sentimentul lui de dezgust. — Noroc. — De ce nu vrei să-mi spui nimic? o întrebă Gheorghiu în timpul dansului. De câte ori simţea trupul lui aproape de carnea ei. Mitică. repede. Şi-o să mai ai. — Dansăm? El dansa prost. Pe vremuri. Plecă fruntea. Poate vrei să mănânci ceva. — Dar Mitia.

şopti ea. Mă-ntorc la Bucureşti. — Mi-e dor de un cântec românesc. românească. Poate lucrurile se întâmplă altfel. apoi căscă. Îşi luă capul în palme. dacă nici măcar atât. de friptură. dar umilinţa care o aştepta acolo. Îl apucase un dor năpraznic de chef cu lăutari. Eşti nevastă. Găsi o mare putere de a plânge. Marcella îl privi cu aceiaşi ochi pierduţi slăbise. numai închipuindu-şi marea bucurie a libertăţii. o lua şi pe ea. În acel moment simţea că numai asta îl poate face fericit. Dumnezeule?! — Aşa vreau eu. nici o muzică nu-i plăcea. intră sub plapumă şi începu să fumeze cu ochii în tavan. spuse el în maşină. ar fi făcut-o să se sinucidă. cu lăutari. — Mă-ntorc. — Ai de gând să te potoleşti odată? se răsti el. să se îndure? Plângea. Înjură din toată puterea. se urâţise. Îţi dau drumul. în suspine.cădea acum la picioare? Dacă l-aş ruga în genunchi să mă ierte. şi începu să se dezbrace. Nu ştia ce să-i spună. Mi-e dor de lăutari. să te frămânţi să arzi sub arcuşul lăutarului! Poate numai aşa va veni uitarea. de romanţe şi ţambal. Şi acum mi-a trecut. şi eu am fost aşa. Mi s-a acrit de jazurile astea. îmbătrânise mult în câteva zile. trăgând pe Marcella după el. În cameră. Chiar mâine. Porni îndată acolo. continuă el apucându-i braţul. Se îneca în plâns. Nici n-avea curajul să se gândească la toate urmările făgăduielii lui Gheorghiu. Ştia că în ţară va deveni repede liberă. — Ce bun eşti tu. într-o cârciumă. N-am ce face. să mă lase să plec. — Nu ştiu dacă mai sunt lăutari de-ai noştri la Paris. Tot nu te-ai obişnuit? Uită-te la mine. dacă asculţi muzică. vorbi el într-o noapte. se întinse. darul de vin şi muzică românească. — De ce plângi? o întrebă răstit Mitică. târziu. Şi aşa trebuie. Dar nu putea face nimic. Nu mai pot! Marcella îngălbeni. Nu îndrăznea să se închipuie liberă. ca înainte. — Pe tine te las să te duci la Paris adăugă el. Chemă chelnerul şi ceru informaţii asupra unui local cu orchestră ungurească. Ar fi vrut să urle şi nu putea. Te pomeneşti că nici măcar n-am unde să-mi vărs focul. plutirea fără durere şi scârbă. de vorbă şi cântec românesc. cu faţa între perne. să poţi sfărâma mesele. — Dacă măcar am putea găsi un taraf unguresc! spuse el târziu. Marcella se trânti îngrozită în pat. când maşina se opri în faţa hotelului. Marcella intră în cabina ascensorului cu inima uşoară. Marcella se dezbrăcă pe întuneric. ceardaşul îl exaspera. de ce mă torturezi? De ce. Dar nimic nu-l mulţumea. Mitică se dezbrăcă repede. Gheorghiu nu o lăsa niciodată singură. răspunse sec Gheorghiu. Ai să te obişnuieşti şi tu. continuă Irist Gheorghiu. gâfâi Marcella. Celelalte zile le-au petrecut prin restaurante şi baruri. să chiui. acum. cum să-i mulţumească. Îl apucă deodată dorul de ţară. să poţi sparge sticle. numai vinul şi 168 . — Aşi! făcu Gheorghiu scârbit. Mitia!. Ah. Dar după zece minute. unde o ducea Mitică. Plecă repede. Poate ţi-ajută Dumnezeu chiar să mori. şi se duse să stingă lampa. — Dar dacă nu mă placi. Sunt un nenorocit! Pentru prima oară. Mitică o privi dezgustat. Marcella îşi muşcă buzele să nu ţipe. Fireşte.

îi spuse. în fiecare i se stâmpăra dorul. cu amândouă mâinile. Trenul meu pleacă de-abia mâine dimineaţă. Privi apoi multă vreme pe fereastră privi cerul. Mitică îşi va lua cuvântul înapoi. În gară. Marcella se îndreptă spre paturi. Au mâncat într-un restaurant decent. Apoi îşi mângâie încet. obosit. unde nu se odihnise încă niciodată îi era frică să nu se supere Mitică şi să-şi schimbe gândul. nu o cheamă la el. Tu iei trenul de la Westbahnhof. În orice clipă şi-ar fi putut schimba gândul. trebuie să ajungi mai înainte. El coborî la cinci jumătate şi achită nota hotelierului. îşi spuse. să se întindă lângă el. şi Gheorghiu nu o văzu. ca şi cum ar fi încercat să-şi tămăduiască răni nevăzute. Când se făcu întuneric. În acelaşi timp. banii şi cheile de la cufăr. Apoi îi dădu Marcellei paşaportul. 169 . nu o ceartă. că aşteaptă să treacă fiecare ceas. vorbi ea când ajunse la ascensor. Oamenii aceia străini şi vioi din jur o reconfortaseră. În ziua aceea nu şi-au vorbit aproape deloc. Se coborî în pat în vârful picioarelor. n-o chemase. Dimineaţa. Marceila se dezbrăcă în tihnă. şi începu să-şi aşeze rufele în cufere. Marcella continuă să tacă. îi spuse când ieşiră din restaurant. vorbi Mitică observând că Marcella nu se hotăra. Simţise o bucurie atât de mare incit o podidiră lacrimile. — Ţie nu ţi s-a făcut dor de ţară? întrebă Gheorghiu. Îi era frică să se suie în celălalt pat. parcă ar fi urmărit un gând pe care nu şi-l putea preciza. fumând ţigară de la ţigară. sub aceeaşi cuvertură nu spusese nici un cuvânt. trupul tot. Mitică rămase mult timp cu ochii în tavan. Eu simt că înnebunesc până mâine. întunecat şi nepătruns. privi strada pe care nu o văzuse niciodată până acum. că i şe pare o veşnicie până la ora şapte. să adoarmă. trecu să stingă lumina. îi spuse el. din apropierea hotelului. În pijama. îşi muşca buzele ca să-şi stăpânească emoţia. îi răspunse Mitică. N-o lăsă să sfârşească. începu Marcella. Marcella se controla să nu-l supere poate dintr-o nimica toată. la şapte. şovăind. fericită ca bărbatul nu o priveşte. Totuşi. — Cred că nu mai e timp să văd Viena. Marcella ţinea privirile în jos. — Ai timp să-ţi aranjezi lucrurile până diseară. Fata se repezi lacomă în pat. Marcella nu avu curajul să-i mărturisească nimic că lucrurile sunt aproape toate pregătite. Marcella se deşteptă înaintea lui. vedea şi auzea toate cârciumile pe rând şi în fiecare din ele se simţea fericit. ezita să se suie în patul lui. slăbit.muzica îi pot face să uite. Dracu ştie ce-am să fac până atunci. Mitică se uită la ceas. aş vrea. şi se înveli până la gât cu pătura moale. În minte. o ajută să-şi găsească un loc într-un compartiment. — Eu aş vrea. Îl plictisea orice vorbă îl făcea să sufere. Tremura. — Mai ai patruzeci de minute. Părea concentrat. — Poţi să te culci singură. — Ai văzut-o destul cu mine. Ar fi vrut să găsească un cuvânt bun şi totuşi sever ceva de care să nu-i fie ruşine mai târziu. — Mergem. acum se simţea mai puţin slabă. Gheorghiu era absent. Plătise el pretutindeni. liber. E bun Mitia. Inima îi era strânsă de emoţie.

Alexandre. urmărind luminile. A dormit plictisit până la graniţă. Petrecuse toată noaptea. cu toate primejdiile ei. primejdios. Dacă ar începe să ningă. Îşi aminti apoi.mai ales. frecându-şi amândouă tâmplele cu vârful degetelor. ajuns la capătul peronului se opri şi se întoarse brusc. parcă s-ar fi trudit s-o recunoască. Marcello. nervos. până ce totul va fi acoperit sub zăpadă. nu e şi Irina de faţă. Tot ce făcuse până atunci de la discuţia ultimă cu David Dragu şi până la îmbrăţişarea tinerei necunoscute care urcase scările în casa Baly i se păru deodată ridicol. îşi spuse Gheorghiu cutremurându-se. extenuat. lipsit de sens. Nu-i venea a crede că a făcut toate acele lucruri serios că şi-a comandat cu grijă inelele de logodnă. i-a spus unchiul Dem în acea seară. Ajunsese acasă dimineaţa Irina plângea necontenit. după ce l-a identificat. înainte ca ea să-l vadă şedea cuminte pe canapea. Valentina Puşcariu. urmărind mai ales fulgii de zăpadă. Dar. în care se amestecase şi orgoliul. Nu e de vină băiatul a avut un accident în familie. Îşi aminti că făgăduise cuiva o întâlnire pentru acea după amiază. la întâmplare. Transilvania era întunecată. dar nu avusese încă curajul să-i mărturisească ruperea logodnei. Gheorghiu o privi lung. II Alexandru se întâlnise de mai multe ori cu Valentina Puşcariu. A aşteptat să treacă două zile. cu o singură strângere de mână. că s-a întors Ia prânz. măcar o singură dată. Dealtfel. aproape beat. şi dorinţa de risc şi aventură. Unchiul Dem îi spuse că Dinu Paşalega a venit dis-de-dimineaţă ca s-o vadă pe Irina. rece. Figura i se întunecă iar. Nu se puteau sfârşi lucrurile aşa. A doua zi se sui în trenul pentru Bucureşti. Se bucură că cel puţin. şi început să se plimbe de-a lungul trenului. că a aşteptat o nouă viaţă. O zări. până ce totul se va pierde şi se va uita sub marele alb. curând. — S-au împăcat! îi spuse. şi a aşteptat-o să se deştepte. răspunse Alexandru. Numai dacă n-aş muri până atunci. nu izbutise să adoarmă decât foarte târziu. vorbi Gheorghiu apucându-i mâna şi sărutându-i-o corect. Apoi. să ningă mult şi frumos. I se părea că trebuie neapărat s-o mai vadă odată. că a crezut atâtea zile la rând într-o căsătorie. umedă. De acolo. Gheorghiu rămase multă vreme cu fruntea lipită de geam. cu oarecare plictiseală. cu inima bătându-i. — A fost o glumă. Parcă se deşteptase dintr-un vis trăise câteva zile într-o mare tensiune.Mă duc. Să-ţi dea Dumnezeu noroc! Fugi înainte ca fata să aibă timp să-i răspundă. Porni atunci tot atât de repede spre ieşire. ca să-l audă. cheltuind jumătate din banii luaţi pentru Paris. fără să mai privească înapoi. — Am auzit că te-ai logodit pe neştiute. Poate îşi va da şi ea repede seama c-a fost o glumă. de compartimentul Marcellei. Alexandru nu s-a dus în acea seară s-o vadă pe Valentina. Marcella nu hotărâse încă ce îi va putea spune. —. se apropie uşor. că aventura nu va lua nici a proporţie şi că tânăra ardeleancă va renunţa cea dintâi la joc. Observă că fulgi mărunţi de zăpadă se abat câteodată pe geamurile aburite. Se deşteptă pe seară. că făgăduise asta chiar logodnicei sale. n-a mai avut răbdare. în care timp a rămas aproape încontinuu în 170 . Sperase. Căută vagonul cu înfrigurare. primele zile după serata de la Felicia Baly.

— Mă rog. care ies pe străzi în grupuri gălăgioase şi cred într-o Românie mare şi puternică. chiar de Ia început. Au trecut de atunci şapte luni ce s-o fi întâmplat cu ea. umerii ei drepţi de mocancă. adăugă d-na Puşcariu. mi se irită sângele!". Puşcariu. Îi plăceau. Nu suferea. la Londra. Valentina n-a ştiut să ne spună. Viorica mirosea câteodată prea accentuat a pastă de dinţi. slăbiciunile ei. şi noi n-am ştiut nimic. A început să vorbească despre studiile lui la Bruxelles. tânăra generaţie. I se făcuse dor i se făcuse foame de carnea ei. e o fată cum n-am văzut alta mai harnică. la Paris. O revăzu. nu nimicise. cine vă mai înţelege?!" Era totuşi şi altceva decât mustrare în glasul lui era un omagiu sincer adus tinereţii. clari. gândindu-se la tot ce se întâmplase. a găsit-o cu desăvârşire schimbată." Fata îşi privi mama cu nestingherită toleranţă. îşi aminti de Viorica. crud. o nemărturisită încredere în băieţii zdraveni care fură fetele oamenilor. departe de Viorica eu la Paris şi ea aici. nimic. trecerea ei în pământ. Alexandru se simţea acum pe un teren mai sigur. Inventă deci o scuză banală. îi spusese odată. tocmai ca să-i arate lui Alexandru că nu mai era demult o diletantă. reconstituind scena întâlnirii cu familia Puşcariu. după ce-l ascultase. Probabil că se spăla cu foarte puţin înainte de întâlnire. îşi spusese în timp ce sta întins pe canapea. glasul ei prea puţin feminin şi totuşi cald. I se părea că Viorica se află undeva tot vie şi tot. nu avea sentimentul că fusese nedemn. totuşi. Sora Valentinei nu terminase încă liceul. dumneavoastră. I-a fost peste putinţă să fie sincer. A urmat apoi prezentarea familiei Puşcariu: mamă. imoral. Alexandru îşi amintea cu o inutilă precizie fiecare din întrebările şi răspunsurile acestei prime întâlniri de familie. Mirosul pastei de dinţi era puternic. era cald şi feminin. Au trecut şapte luni dar timpul acesta era un timp ca oricare altul: nu schimbase nimic. Avea sânii foarte frumoşi foarte bine desenaţi o vinişoară albastră se rărea lângă sfârc „de câte ori mă muşti. a rămas multă vreme în odaia lui. Dar se trezi brusc a murit demult şi sunt un ticălos că mă gândesc la asemenea lucruri. că se pricepea destul de bine în asemenea lucruri savante ca să-şi îngăduie orice fel de familiaritate în vorbă. în loc de „am să urmez medicina". ai d-nei Puşcariu. cu gura ei frumoasă mirosind câteodată a pastă de dinţi. nu e aşa? întrebă d-na Puşcariu. oamenii îi plăceau mai ales ochii albaştri.odaia lui. — Ai să ieşi doctor. Se vedea bine că spusese „mă fac doctoriţă!". Aproape că îi fu dor de carnea Viorichii. Bătrânul Puşcariu fusese profesor de istorie şi limba română ieşise numai de un an la pensie. 171 . Şapte luni în străinătate. Alexandru înţelesese nuanţa aceasta. — Dar cum aşa? cum aşa. îi auzi glasul o sumă de amănunte uitate îi năvăliră atunci în minte. nu era nici măcar enervat. intenţia acestui limbaj vulgar şi o privise cu multă încredere. „Eu mă fac doctoriţă!". cetind şi scriind. În ea am să-mi găsesc cel mai sigur aliat. şopti Valentina. şi citeşte tot felul de cărţi ştiinţifice. Se vedea bine că n-o mai supără laudele ei. Au luat ceaiul împreună. şi ce înveţi mata? l-a întrebat d-na. cu mândrie. tată. cu trupul ei? Foarte ciudat nu-şi putea închipui deloc descompunerea iubitei. După ce s-a întors. — Ai fost bolnav. plină de sânge. Când a întâlnit-o. şi colecţii de gândaci prinşi în ace. singur. spuse. atunci. Dacă ai şti că are herbare. deodată? se minuna bătrânul Puşcariu. „Hei. soră. „Nu râde de ea. În acea clipă.

foarte sobru: — Nu mai vorbi în lume despre Valentina. David Dragu se ridică de pe scaun şi se apropie de Pleşa. Pur şi simplu o glumă. — Nu e vorba de cuvântul de onoare. De abia acum înţelegea cât de adânc îl iubea pe Dinu de abia acum. — Groaznic. spuse Irina. îşi spunea. Au vorbit o sumă de lucruri fără importanţă au discutat câţiva din invitaţii Feliciei. când se hotărâse să se abandoneze întâmplărilor. Dinu a luat o hotărâre mare: să plecăm amândoi în Germania. nici măcar al cuvântului meu de onoare. În seara aceea. de pildă. Mi s-a părut o fată foarte înţelegătoare. Alexandru devenise nerăbdător voia să orienteze conversaţia către Viorica.Amintirea Viorichii îi făcuse bine am iubit-o destul de mult. Ţi-am dat cuvântul de onoare. — A fost o glumă! repetă dârz Alexandru. şi după câte îmi dau seama. îi fu silă. Pe Balaban. — Da. — Cred că în iubire ne deşteptăm totdeauna prea târziu. — Încă nu. puţin plictisit de capriciile conversaţiei. Irina îi fu recunoscătoare lui Alexandru pentru această frază adresată sufletului ei. Să-ţi spun drept. mai puţin surprinsă decât s-ar fi aşteptat Alexandru. — Ştii. — Am impresia că Felicia te plăcea pe tine. — Ai să suferi puţin de remuşcări. aceeaşi impresie am avut-o şi eu. mai mult de vorbă cu Irina. în acea clipă. de răspunsul lui infatuat. rămase. de abia acum îmi dau seama cât am iubit-o pe Viorica. ea nu are nici o vină din afacerea asta. la Charlottenburg. „Ştii ceva interesant cu Dinu". — Acum. i-a spus. „Dinu are impresia". calm. Aprinse o ţigară. nu e aşa? Va trebui să spui totul Valentinei. spuse şi Alexandru. Au continuat să vorbească aşa aproape o jumătate de ceas. când fusese aproape să-l piardă. numai el. spuse el. cu pumnii strânşi. nici Valentina nu e proastă! Are să înţeleagă şi ea. vorbi Alexandru fără să se mânieze. pentru că eram încălzit. nu trebuie s-o compromitem. îi spuse David. fără să-mi dau seama. — Vrei să ne batem? îl întrebă. adăugă Irina. În definitiv. Ei şi ce e dacă ţi l-am dat? Nu sunt atât de slab ca să mă sperii de cuvinte şi să mă simt legat de o făgăduinţă. rugându-l să-i povestească pe larg de dragostea lor. privindu-l în ochi. care îşi lipeşte părul cu pomadă. Dar Irina încă nu avusese prilejul să-i mărturisească ultimele faze ale dragostei sale cu Dinu. uitându-l. Dar cred că voi ajunge şi la bătaie. şi adăugă. Ar fi dorit atât de mult s-o audă pe Irina luând apărarea moartei. dar o glumă. unde are el de lucru. vorbindu-i de ea. Ce Dumnezeu?! suntem oameni tineri! Suntem tineri şi liberi amândoi. Dar Irina gândea: trebuie să-i spun tot despre Dinu. Tânărul îl privi fără să clipească. — Groaznic. furios sau mai ştiu eu cum. a fost numai o glumă. mediocru şi ridicol. Încerca mereu: „Dinu spunea". puţin îmi pasă. şi-i răspunse cu un glas oarecare. să se pedepsească. vorbi Alexandru. Nu bănuiam niciodată că eşti atât de laş! — Nu sunt laş. Îl privi deci în ochi. Nu mă predau nici unui fel de şantaj. Îţi repet că a fost o glumă de prost gust. Dar Alexandru nu o încurajă era nervos. Ştii. Alexandru o felicită. Tocmai aşa gândea şi Irina. spuse Dragu E vorba de fata 172 . el mă va înţelege. sunt inteligent.

logica. cu cât nu înţelegea de ce se amestecă acest tânăr necunoscut într-o chestiune cu desăvârşire personală. Mă neliniştesc numai propriile mele idei despre mine însumi. ca să-i ceară socoteală. orice vulgaritate şi orice armă era bine venită. Râdea cu atât. vechea poveste a d-tale cu fete seduse şi invitate discret la sinucidere. Dacă ai şti ce învechit şi ce mediocru eşti. continuă Alexandru. Acum nu mai avea timp de ales. timpul e singurul lucru care se pierde într-adevăr!". — Sunt destul de tare ca să nu mă emoţioneze acuzaţia de laşitate. acum. dar Alexandru nu era incendiat de furia lui. După glasul exasperat al lui David. am fi petrecut poate de minune. de superstiţii. dispus să se bată chiar cu pumnii. Spusese apoi pretutindeni că logodna a fost stricată din motive familiale. aproape îl umilise. adăugase Felicia. răspunsurile sale mediocre şi ridicule. Ei şi? Crezi că asta mă nelinişteşte? Deloc. de rigori. „Am auzit că logodna din casa mea n-a fost cu noroc!". „Ba da. spuse şi acum. — Vorbeşti ca un Don Juan de duzină. Se accepta oricum numai să rămână tare. laş şi învechit. nu-l mai indispuneau asemenea reflecţii banale. — Nici monştrii nu sunt legaţi de nimic. Chevalier sans peur et sans reproche. laşităţile sau trişările prietenului. Nu-l. Dacă nu-ţi intra în cap ideea aceea comică. Venise la el. întâlnise pe Felicia pe bulevard. amândoi". în primejdie. în casa Pleşenilor. Vestea îl făcuse să sufere. Cu cât se încingea cearta. ceea ce ştiu eu că sunt. „Niciodată nu e timpul pierdut". ironică. orice gând întăritor era bun. spusese râzând Felicia. a început să ningă de-a binelea. D-ta nu eşti trist?" Alexandru o privise foarte uşor. Lipsa de inteligenţă se plăteşte. încă în noiembrie. omenia. îşi spusese Alexandru cum l-a văzut intrând. Alexandru începu să râdă. cu atât furia şi dezgustul îl făceau să-şi piardă controlul. E tânără. mai multă. Dragu auzise chiar de la Felicia confirmarea ruperii logodnei. încât se mira singur cum nu intervine cineva din afară — D-ta eşti legat de legi. îl întrerupse Alexandru. adresată Valentinei. De data asta. mai interesau nuanţele. Ştia că Alexandru e mai puternic decât el. — Cum vrei s-o iei. Ţi-am mai spus că nu mă intimidează nici o 173 .. domnişoară Felicia". spuse Dragu. mai vrei să creezi o nouă morală. — N-are decât să se sinucidă. Venise înfuriat. deşi suntem. care acum te iubeşte. D-ta eşti sentimental.aia. „Nu sunt niciodată trist. Într-adevăr. poftă. „Păcat. Pentru Alexandru. Alexandru anunţase ruperea logodnei printr-o scrisoare măsurată şi extrem de politicoasă. cu ce o fi. „Ia te uită ia te uită. de mânia care îl adusese pe ninsoare într-o casă străină. ca şi cum ar fi urmărit mai mult fulgii de zăpadă care o învăluiau şi se topeau uşor pe blana sură din jurul gâtului. i-a spus. David Dragu îi apăruse sentimental de cum intrase pe uşă. Ţipa atât de aprig câteodată. râzătoare. înţelese că bătălia era câştigată. că are şi el o parte de răspundere în nebuniile. răspunzând lui Dragu. n-are nici un drept să trăiască. spuse Alexandru. — Ei şi? are să-i treacă. dreptatea. e frumoasă. Simţea că s-a angajat şi el în logodna lui Alexandru. În ochii d-tale îţi apar mediocru. Dacă nu înţelege un lucru atât de simplu. Sunt un om tare. îşi găsise o seamă de scrupule faţă de Valentina nu trebuia să afle nimic care ar fi putut-o compromite. asta e marea deosebire la noi. Eu nu sunt legat de nimic. Şi mai vrei să faci un om nou. — Vechea poveste.

îl exasperau pe Dragu. Pot călca orice lege. dacă e vorba să mă gândesc la dragoste. nu eşti bun. un gentleman doit payer. Eu simt că o iubesc de-abia acum. Accentuase cuvintele „cum spuneţi d-stră". dispreţuitor. toţi invitaţii din noiembrie nu vorbeau decât despre aventura lui Pleşa. după. nici de morală. Tardivă. Fata ar fi suferit cumplit dacă logodna ar fi fost ruptă. îmi creez acum o nouă morală. în afară de legea fiinţei mele. răspunse mândru Alexandru. — Nu e vorba despre dragoste. şi în acelaşi timp fără prea mari obligaţii o dragoste aproape confortabilă. astă vară. răspunse Dragu scuturându-şi capul. suferinţa Valentinei îl chinuia destul de mult. Liza îi povestise o sumă de lucruri despre ea de altfel. pe care n-o cunosc decât eu. îl întrerupse Dragu. David Dragu îl privi în ochi. Casa d-lui Demetru Pleşa îl iritase de la intrare. toţi oamenii tari. şi o visa. Să aşteptăm cinci ani. — Îmi vorbeai cândva de colectivitate. fugi pentru că eşti laş. îşi spusese el. E vorba de un cuvânt dat. că ai o misiune prea mare ca să mai poţi rămâne onest. Dragu continua să se mândrească de descendenţa lui umilă. rămân un perfect huligan. se grăbea David să-şi spună. Începuse chiar s-o iubească o iubire de frate. dar David Dragu încă nu se putea hotărî să cedeze. Răspunsul era destul de net. Lucrurile astea cu mediocritatea şi ratarea se vor vedea mai târziu peste cinci ani. Nu mă las şantajat nici de milă. şi mă 174 . Se gândea la familia boierească a Pleşenilor. nici de cuvântul dat. Atmosfera de bârfeală şi zvonurile de cafenea din jurul Valentinei. — O dragoste destul de tardivă. O văzuse o singură dată după serata Feliciei. de pildă. vorbi Alexandru calm. nu eşti ca X. Peste bord cu ele. vorbea el. — Dacă ai şti ce puţin mă impresionează perspicacitatea d-tale. peste bord! Rămân ceea ce. nici de prieteni. nu mai poţi d-ta. Fugi pentru că ţi-e teamă de ratare. dar se gândise de multe ori la ea. Cu toate necazurile lui de-acasă. pentru că crezi. Eu Sunt şi rămân aşa cum vreau eu să fiu. Toţi tremură când li se spune: „nu eşti uman. nu eşti ca Y!" Eu am trecut de mult peste asemenea superstiţii. Se vedea că nu era prea înfierbântat în dragostea lui pentru moarta Viorica. Dar nici un şantaj nu poate avea priză asupră-mi. Lovise just. — Nici măcar atâta. Nu respect nici o morală din lume. se gândea la ea. adăugă Alexandru mai afectuos. Cum spuneţi d-stră. câte înţeleg eu. n-are nici o importanţă. E un lucru care se întâmplă înainte sau după posesiune. ca toţi imbecilii. — Dragostea nu e niciodată tardivă. de sângele său plebeu. vorbi el. înainte sau după moarte. Toată lumea modernă sucombă în faţa unui asemenea şantaj. nu eşti nou. la educaţia lui Alexandru în străinătate. pot să-ţi spun că iubesc încă pe Viorica. — De altfel.etichetă. Am zvârlit de mult vechiturile acestea peste bord. D-ta fugi de răspundere. Spusese ultimele cuvinte cu oarecare şovăială. Totuşi. Alexandru se făcuse mai palid şi ridică glasul. Asta e un semn care niciodată nu-mi scapă frica omului mediocru de ratare. şi apoi vom mai sta de vorbă. O morală în care vor crede toţi oamenii tineri. Pe spezele mele. adică nici un şantaj. Îi era aproape teamă de soarta Valentinei. — Nu sunt nici nu ţin să fiu un gentleman. după cum singur mi-ai mărturisit-o. Un asemenea gentleman trebuie să plătească. vorbi David. pe fata aceea care s-a omorât din cauza mea.

— Depinde de colectivul de care e vorba. Pentru mine. Cu cât rămân mai singur. răspunse Dragu zâmbind. — Interpretez după nevoile fiinţei mele. cu atât mă simt mai puternic. În mine. şi cred că e justă. Probabil că în curând vei acţiona ca şi el. ţi-ai secat izvoarele vieţii. Fiecare îşi soarbe tărie de unde poate. dacă ne ajută să rămânem tari până la urmă. Va trebui să mă duc s-o văd. nici o metafizică. Aici nu mai există greşeală există numai forţă vitală. Cu acest prilej. Mă bucurasem multă vreme că ţi-am câştigat prietenia. Aş avea atunci impresia că ne-am împăcat. îşi aminti Dragu. D-ta. Probabil că în faţa faptului găseşte mai mult curaj. Nu se aşteptase să fie întâmpinat cu atâta dârzeme de Alexandru. Eu voi acţiona. Colectivul d-tale nu mă interesează. cum spuneai chiar d-ta odată. În odaie se făcuse de mult întuneric. zâmbi Alexandru. spuse aspru Dragu. pot apărea individualist. — Cu d-ta nu mă pot împăca. vorbi Dragu ca să spună şi el. şi-mi permit orice libertate şi orice crimă. — Mi-ar părea rău. Diagu era tulburat de gândul Valentinei. Nu ştiu care din noi doi respectă mai mult colectivitatea. spuse zâmbind David. am mai auzit o dată vorba asta. faţă de el. Văd însă că şi aici eşti egoist vrei ca oamenii cu care te 175 . -— Ninge şi se topeşte. Nu simţi că te usuci. îşi spuse Dragu cu oarecare bucurie. — Aşa e. Alexandru aprinsese lampa. În acelaşi timp. nu e locul să vorbim acum. Valentina va avea nevoie de mângâiere. d-ta eşti acela care îmi apari individualist. — Interpretezi greşit lecţiile lui Nae Ionescu. Rămâne de văzut dacă ceea ce noi numim superstiţie ne ajută să creştem şi să fertilizăm. care ai rămas burghez şi apărător al superstiţiilor burgheze. Dar despre asta. Nu mă interesează un colectiv în plină descompunere. Tăcură iar. Mă tem însă că tăria d-tale e pe secate. pentru că nu mă supun legilor colectivului din care faci parte. N-a venit încă timpul zăpezii nici n-am intrat în decembrie. Hotărârea aceasta îl încânta o va putea vedea pe Valentina. o va putea mângâia. răspunse Alexandru bucuros că discuţia se îndreaptă spre probleme generale. — Ai început să vorbeşti ca Eleazar. Astă vară era mult mai timid. un colectiv în care morala înseamnă respectarea propriilor tale prostii şi greşeli. răspunse Dragu. Nu le-a alterat nici o superstiţie. — Eleazar nu acţionează deloc. — Crezi că are să ningă şi astăzi? întrebă deodată Alexandru privind pe fereastră. mult mai atenuat. Rămâne mi se pare şi Dinu Paşaiega. — Fiecare numeşte superstiţie ceea ce nu-i convine. — Suntem de acord. — Vrei să iei masa cu noi? întrebă Alexandru. o bună bucată de vreme. ferindu-te necontenit de „superstiţii". Îşi dete repede seama că suferinţa aceasta îi convenea într-un anumit sens. Faţă de d-ta. Poate chiar fapta îl face atât de dârz. răspunse David Dragu. Biata fată suferă. va avea deci nevoie de el. că te sterilizezi?! — Mă simt mai puternic ca oricând. ceva. mai stăm de vorbă. Nu mă interesează nici o lege. — Da. nici o estetică a acestui colectiv. forţele vitale au rămas intacte. va putea sta de vorbă cu ea. Se simţi deodată foarte trist. să-i cer iertare.acuzai pe mine de individualism.

Poate l-au întărit faptele lui. de suflet. vorbi Dragu. de orice element care poate transforma puerila sau frivola tovărăşie dintre doi oameni. — Din ce-mi spui d-ta înţeleg că nu vrei să iei masa cu noi. voi doi? — Nu. fireşte. şi nu ţii seama de nimic. îi apucă mâna şi i-o scutură puternic. Te poţi duce singură. — Pierde-ţi timpul. moral. — Ce are Dav? întrebă Irina. 176 . Se apropie de Irina. În prietenie însă. mă îmbrac ca toată lumea şi nu înjur. N-are nici un rost să ţi-l păstrezi de pe acum. Nu mai e nimic de făcut pentru el. şi i-o strânse. fată dragă. interveni David zâmbind. într-o adevărată comuniune. şi singurul unde libertatea unui prieten nu poate ceda. Va trăi de acum înainte după agendă. Apoi întinse mâna şi lui Alexandru. bun. de mamă?! O prietenie adevărată. Iubeşti pe cineva pentru că îl iubeşti. iubeşti pentru că iubeşti. pleacă peste câteva zile. Felicia se pregăteşte de plecare. Ce înseamnă asta să mă iubeşti numai dacă sunt curat pe mâini. — Singurul care contează. Îl privi dârz. vorbi Alexandru încercând să zâmbească. adaogă coborând glasul. îl simţeam că e sub puterea mea de la primul cuvânt. Asta numesc eu egoism. — De ce nu? Adevărata iubire nu trebuie să ţină seama de nici o interdicţie morală. — Nu mai am timp. Îl privi apoi şi pe Dragu. lucrurile mărunte nu se pot discuta acum. Ieşi repede din odaie. Numai în cel moral. fără să mai privească înapoi. — Poate să fie numai consecvenţă. Dar Alexandru continua să zâmbească. Alexandru simte că nu mai e liber pe timpul lui. Aşa cred eu. Ce l-a făcut pe acest om să fie atât de tare atât de inflexibil? se gândea Dragu. spuse ea. fruntea i se întunecase ca pe vremea tinereţii lui ascetice. de aceea te-a refuzat. trebuie să ţii seama de ceva de inteligenţă. Irina intră tocmai atunci în odaie. Iubeşte şi pierde-ţi capul. dacă mă spăl pe dinţi. Câteva săptămâni în urmă. evident. în orice domeniu. vorbi Alexandru. Irina îl privi fără să înţeleagă. — De ce îmi vorbeşte aşa? V-aţi certat. nu pentru că e inteligent. Prieteni cărora să le tolerezi crimele şi slăbiciunile.împrieteneşti să-ţi împărtăşească întru totul ideile d-tale. îl întrerupse Dragu. vorbi Dragu. laşităţile lui. Acum este cu desăvârşire altul. încercând să-l copleşească. sub motiv că trebuie să-i iubeşti aşa cum sunt. S-a hotărât de-acum. Poate să fie bun în dragoste. Nu poţi fi prieten cu un laş sau cu un criminal. şi observă cu mirare cât de calm şi fericit pare văru-său. Ne-a rugat să o vizităm. Oricărui om îi poţi face serviciul de a-i atrage atenţia asupra prostiilor pe care le săvârşeşte. unui om mai puternic. Ştii. — Este un punct de vedere. — Nu în orişice domeniu. Poate în dragoste iubeşti la întâmplare. fireşte. cel puţin. Îmi răspundea aşa cum se răspunde unui om mai mare. Prieteni în sensul d-tale găseşti cu sutele pe orice stradă. — Mi-a telefonat Felicia. să-l tulbure cu privirile lui oţelite. câteva zile chiar îl stăpâneam fără nici un efort. nu ţine seama decât de propriile ei legi. Nici un om nu este atât de perfect ca să-l poţi ţine aşa cum e. Figura i se înăsprise. bogat sau sărac. să fie numai al „Acţiunii". Dar. Simte că nu mai are timp ăsta e cel dintâi simptom al bătrâneţii şi al uscăciunii. Îndată ce începe să ningă. Probabil că se aştepta să te găsească pe tine la telefon.

când şterse pe sub pat. fără să caute pe nimeni. După ce Petru o anunţase că nu va închiria camera din oraş. Anişoara încă nu-i destăinuise hotărârea ei de a fugi definitiv de acasă. — Ştii. mai cenuşiu fruntea parcă era mai palidă. mulţumindu-se să-l privească. puteau fi vândute şi ele. Îl cuprinse atunci o nelinişte care îi alungă orice poftă de lucru. fără nici o teamă. Şi glasul. Nu i se mai întâmplase niciodată asta. nu o va mai găsi nimeni îşi spusese. pe care i-o lăsase prezenţa fugară a Anişoarei. Când Petru i-a spus că n-a obţinut decât 12. — Alexandre. şi ochii tulburaţi. Nimeri odată în bibliotecă. fără să fie descoperită. în timp ce curăţa odaia Anişoarei.000 lei din care cheltuise aproape jumătate plătind datorii urgente şi că banii rămaşi nu-i vor ajunge pentru chiria unei odăi mobilate în oraş. Dacă n-am găsit-o eu. Este şi asta o meserie. dădu la o parte scaunele.— Nimic precis. în viaţă sau în moarte. Rămase multă vreme. fata a înţeles ca furtul fusese necomplet. şi răscoli toate covoarele. femeile abandonate îşi găsesc întotdeauna cavalerii lor. dacă te vei simţi nefericit să-mi spui şi mie. fără să dorească ceva. câte îi dăduse lui Petru. Anişoara îşi amintea precis că luase din sertar şase bucăţi de aur nu cinci. În cele din urmă se apropie de birou şi puse mâna pe umărul tatălui. Anişoara îşi reproşa timiditatea ei din noaptea de 15 noiembrie. Poate Anişoara e bolnavă. adânciţi în cearcăne. Ştia că furtul va fi descoperit într-o zi. draga mea doamnă. sau poate i s-a întâmplat ceva. Anişoara trăise câteva zile din care nu-şi mai amintea aproape nimic. III Într-o dimineaţă. vorbi Anişoara. Căutase cu înfrigurare pretutindeni. dar numai că va fi de mult alături de Petru în odăiţa lor apăraţi de lume. Anişoara. Anişoara nu-şi imagina întâmplările viitoare decât până la ultimul epilog al aventurii sale: fuga în odăiţa închiriată de Petru. Irina trecu cea dintâi către sufragerie. Dispăru apoi atât de repede încât d. m-a speriat fetiţa noastră. Mai era încă nevoie de bani. — Tu eşti cel mai bun dintre noi toţi. Doamne fereşte! D-l Lecca îşi aminti în acea clipă că Anişoara nu mai era o fetiţă. slujnica găsi o monedă de aur alunecată între saltea şi somieră. Bănuia că îi alunecase din batistă când intrase în odaie. unde d-l Lecca lucra între dosare. În cele din urmă renunţase. Împrejurările erau acum mai rare şi îngrijorător de puţin favorabile. ci de acum trebuie altfel păzită şi altfel întrebată. Rămăseseră destule bijuterii vechi în cutie. Lecca nici nu avu timp să-i răspundă. Apără pe Valentina tot aşa cum apărai tu. Nu cumva e bolnavă? D-na Lecca îl privi mirată şi batjocoritoare. Era absentă fără să fie tristă. Nu-i era prea mare teamă. dar nu mai găsise moneda pierdută. ştii. umbla prin toate încăperile vilei. Nu-i venea a crede că 177 . Atunci as fi putut lua mai mult. nu putea uita mai ales o ciudată impresie de tragedie. Dar eşti atât de departe. răspunse plictisit Alexandru. astă-vară. În prag se opri şi şopti. Părul blond al Anişoarei părea acum mai stins. Nu putea uita tonul glasului ei. încercând să gândească. D-l Lecca rămase multă vreme cu amândouă palmele încrucişate deasupra dosarului. Haidem la masă. pe Viorica. Se ridică de la birou şi se duse să caute pe d-na Lecca. şi ochii fetei îl neliniştiră insă destul de mult.

Sună servitoarea şi-i spuse să cheme pe domnişoara Adriana. şi a continuat să picteze. luă moneda şi o privi cu luare aminte. — Este al tău banul ăsta? o întrebă. povestindu-i când şi unde a găsit-o. Aşteptă să se pronunţe întâi soţia. Adriana o privi direct în ochi. Ea spune că nu e al ei. — În orice caz nu e banul meu. simţea bine că el va fi de partea Anişoarei.l-a auzit chiar pe profesor. spuse Anişoara calmă. Toate gândurile acestea o tulburară tot mai adânc. ţinându-şi capul între mâini. — Te rog să nu mai mă deranjezi pentru orice năzbâtie! vorbi ea răstit. continuă d-na Lecca râzând. de unde ai putut tu avea un ban de aur? se întrebă deodată întorcându-se spre fată cu pensulele în mână. încât d. De doi ani. Ferice de femeia lui! Anişoara visează toată ziua la Anicet. Simţea o revoltă bruscă. bătută de lumini puternice. cum numea ea restul aurului rămas din 1916. nu?! D-l Lecca îşi amintea foarte bine de Petru. Sub privirile ironice ale soţiei. o tulbure nelinişte. fără să ridice ochii de pe şevalet. D-l Lecca se întoarse în bibliotecă cu aceleaşi tulburi presentimente. — În fond. întunecată. În aceeaşi zi. ooborându-se din biblioteca lui la un ceas atât de neobişnuit ca să-i vorbească despre Anişoara. dar d-na Lecca nu-i mai lăsă timp. d-na Lecca vindea în fiecare lună zece piese de aur. La început. să se explice. cu toate luminile aprinse. în acelaşi timp. nici măcar dl Lecca (de câţiva ani) nu mai ştia unde e ascunsă. — Cred şi eu că îl iubeşte. — Desigur că e bolnavă fetiţa! îl iubeşte pe Anicet. a întrebat-o. Nu ştia însă ce trebuie să spună nu ştia că e dator să se supere de această descoperire. împotriva celor două fiice. Se apropie de masă. Fata s-a făcut palidă. Vezi. Simţea. Apoi ieşi repede din odaie. se simţi ridicol şi regretă că s-a amestecat într-o asemenea taină familială. şî e cit un taur. d-l Lecca se fâstâci. — Nu e nici o năzbâtie. ca să completeze bugetul necesar casei. familia ar fi fost ruinată. cineva ar fi găsit cheia şi ar fi furat banii. nu m-am gândit la asta până acum. că nu l-a văzut niciodată. Cine nu l-ar iubi? N-are nici douăzeci de ani. slujnica aduse d-nei Lecca moneda de aur. de aceea e atât de aiurită. A aşezat banul pe masă. de sertarul din 178 . sau să zâmbească îngăduitor. d-na Lecca n-a dat prea mare însemnătate acestui fapt. Vreau să ştiu de unde a ajuns banul ăsta sub salteaua Anişoarei. Orice s-ar întâmpla. D na Lecca se opri din lucru şi începu să-şi pregătească o coloare. Dacă. Lecca nu înţelese dacă pasiunea aceasta secretă a fiicei lui către profesorul de pian e o crimă sau un sentiment autorizat sau încurajat. tu ai pierdut napoleonul acesta de aur? L-a găsit femeia sub salteaua ta. fără să ştie ce ar putea răspunde. Îşi aduse aminte atunci. şi a rămas pironită locului. D-na Lecca rămase o clipă în mijlocul odăii. furioasă şi dispreţuitoare. Ar fi încercat să se scuze. Adriana ieşi trântind uşile. — Anişoara. Vorbise în aşa fel. N-ai nici o grijă. Lucrurile îi apărură deodată foarte grave. Nimeni. Era peste putinţă ca cineva să fi pătruns la „comoară". Când Anişoara a intrat în odaie. D-na Lecca rămase oarecum surprinsă de plecarea aceasta bruscă. pe profesorul ei de pian! Îl ştii pe care. printr-un miracol. O recunoscu era din mica lădiţă îngropată înainte de război în pivniţă.

Aş fi putut ghici de la început. Atunci se auzi venind d-na Lecca. D-na Lecca o privi speriată. pe care nu o putea cu nici un chip s-o creadă. Îi sărută din nou mâinile. ca în faţa unei profesoare. ochii ardeau. Niciodată nu i se mai întâmplase asta atâtea surprize într-o singură zi o mângâiere atât de directă. Intră în bibliotecă furtunos. spuse atunci Anişoara. -— Eu am furat. îl întăriră. Pe el îl iubesc atât de mult. D-l Lecca o ascuta îngrozit. după ce-i apucase repede mâna şi i-o sărutase. observând că Anişoara nu-i ascunde iubirea ei pentru Petru iubire de care el aflase cu puţin înainte. însă. — Cum aş fi putut să i le dau lui? vorbi Anişoara mâhnită. Glasul Anişoarei era schimbat. Se hotărâse să spună totul d-lui Lecca. papa!. ştia că va avea de luptat împotriva mâniei dnei Lecca. Anişoara se îndrepta spre bibliotecă. o încredere nebănuită în el. totul. povesti furtul în cele mai mici amănunte. Am fost furaţi. — Nu mă întreba mai mult. Dar să nu mă întrebi mai mult. Era atât de mânioasă încât îi venea să râdă. Pentru întâia dată d. parcă i s-ar fi povestit o întâmplare străină. puternic. acum. dar nu găsise încă cel mai bun cuvânt de început. micuţa mea. — Nu le-ai dat cumva d-lui Anicet? o întrebă el blând. apoi începu să râdă. aşa cum nu mai făcuse de mulţi ani. Totuşi. Ai furat ca să-l ajuţi pe vlăjganul ăla de Anicet! Anişoara se făcu roşie. Se mulţumi să-şi mângâie fata. să protejeze şi să ierte şi toate chemările acestea adresate sufletului şi puterii lui. ducându-şi mâinile la spate. vorbi ea. Obiectele furate n-aveau o valoare prea mare. D-l Lecca se simţi tare. — Dacă am să-ţi mărturisesc un mare păcat ai să mai mă iubeşti? îl întrebă. Eu am furat. În acest timp. Se trânti pe un fotoliu. mai galbene. le-am dat. nu-ţi fie teamă. — Minţi! Nu i-am dat d-lui Anicet! strigă mirându-se în acea clipă de curajul şi forţa cu care ţipase. şi glasul necunoscut al fetei. iar monedele de aur erau din „comoara" adunată de el totuşi. protector. însă. Cum l-aş fi putut jigni dându-i lucruri furate? D-l Lecca. de la d-na Lecca crezu şi cealaltă parte a mărturisirii fetei. mirat. — Era de aşteptat. de singurătate. extrem de responsabil faţă de d-na Lecca. un râs isteric. Lucrurile. înfricoşător. — E de necrezut! ţipă ea. D-l Lecca simţi o emoţie atât de puternică încât ochii i se umeziră şi inima începu să-i bată pripit. Se simţea. dar nu pot spune cui i-am 179 . trântind pensulele la întâmplare pe masă. D-l Lecca începea să se convingă de gravitatea întâmplării. şi înainta câţiva paşi spre maică-sa. şi nu mai încercase un asemenea efort de cincisprezece ani. trupul ei mic tremura. afară de numele lui Petru. şi se convinse că Anicet nu poate fi amestecat în acest furt. Anişoara începu să plângă. îl schimbară în câteva clipe. ţinând cutia cu bijuterii sub braţ. Degetele păreau mai lungi. Anişoara nu plângea de frică plângea mai mult de tristeţe. Trebuia acum să mângâie. să o sărute. O bucurie exaltată. Nu ştia însă ce cale va trebui să aleagă. Lecca se simţi protector şi bărbat puternic. Se aşeză pe genunchii bătrânului. şopti Anişoara. mai osoase. Nu le-am furat pentru mine.dormitor şi alergă într-acolo. Emoţia fetei îl întărea. dragostea ei atât de vie. — Spune-mi. am fost furaţi în casa noastră! D-l Lecca tuşi şi-şi agită o clipă mâinile. Se pregătea să vorbească.

încercând să afle dacă într-adevăr a dat bijuteriile şi banii lui Anicet. îndată ce rămaseră singure în budoar. exclamă ea cu privirile înălţate şi cu braţele ridicate în aer. Credeam că numai Adriana mă urăşte. apoi izbucni în râs. — S-o iertăm. Îi păru rău. nevoie de bani de aici înainte. — Nu cumva i s-a făcut rău mamei tale? întrebă timid dl Lecca. cuvintele acestea îi străpunseră adânc inima. Gândul acesta o înspăimântă. Teddy ar putea ghici că se pregăteşte să fugă.dat. dacă mai mă întrebaţi! Totuşi. şi nu mai voi să spună nimic. Ar fi dat de bănuit. şopti Anişoara. şi nu ştia pe cine să aleagă. Putu astfel să scape de privirile crunte ale soţiei. îţi spun şi d-tale acelaşi lucru: mă omor! D-l Lecca tresări. — Săruri. — Sunteţi cu toţi înţeleşi în casa asta contra mea. frângându-şi mâinile. neştiind ce să facă. în nici un caz ieşi din casă. Dar văd acum că Anişoara fură ca să scape de mine. Îşi ascunse capul între palme. Nu ştia ce ar putea face. D-na Lecca rămase câteva secunde în mijlocul odăii. doamnă. o invită necontenit să vină la masă. — Fetele mele. să intervină. Dacă aveai nevoie de bani. — Ghicesc eu singură. E copilul nostru din urmă. de această mărturisire. Vă faceţi casa de râs pentru câteva vechituri furate. şi vorbele îi erau întretăiate de râs ca şi cum ar fi dat o replică glumeaţă într-o piesă bulevardieră. Trebuia să vorbească şi el. Îşi scoase ochelarii. se adresă Teddy doamnei Lecca. începuse să-i fie teamă. — Dacă spuneţi ceva d-lui Anicet. se gândi atunci. că nu ştia de scandalurile şi ţipetele necurmate ale celor două femei. Peste două zile era lecţia de pian. cu o mână nesigură. Plecă atât de repede. aproape tristă. ceva sau oţet aromatic. şi d-na Lecca ar fi fost în stare să ţipe în faţa lui Anicet. Era într-adevăr emoţionat de ieşirea dramatică a soţiei sale. fetiţa mea. Tot ce spunea d-na Lecca părea teatral. Anişoara continua să nege. E fata noastră şi ea singură mi-a mărturisit greşeala. însă. şi începu să şi-i şteargă. puteai să ceri. Nu putea. vorbi ea. deşi aceasta se purta cât se poate de drăguţ cu ea. fetele mele!". câteva clipe în urmă. continua d-l Lecca. spuse el. îmi puteai cere chiar mie! — Am să am mereu. fetele mele!. Se simţise deodată alături de soţie. să-şi apere fata. Va avea nevoie de noi. dacă trebuie sau nu să anunţe pe Petru printr-o scrisoare. D-na Lecca era îngândurată. — Ai fi o proastă. Anişoara înţelese de abia acum că părintele ei nu cunoştea de loc scenele zilnice dintre d-na Lecca şi Adriana. — Sunteţi ridiculi. şi domnul profesor îi ia apărarea. gata s-o apere împotriva fetelor. — Am să mă omor. Teddy Lupescu o vizită. şi spunea că a fost iertată. Poate am face mai bine s-o urmărim. ar fi fost urmărită. încât Anişoara nu ştiu dacă a iertat-o. şi refuză să vină la masă. plângând. „Fetele mele. îi spunea. să ştiţi că mă omor! ţipă Anişoara tot atât de puternic. Papa. În nici un caz pe d-na Lupescu. Anişoara se retrase în camera ei. pronunţat de pe o scenă proastă. rânji d-na Lecca. Vorbise repede. Voi face şi eu ca Adriana. mă voi apăra ameninţând-o. sau se duce să-i pregătească pedeapsa. Trebuie să ceară ajutorul cuiva. Nu mai fusese demult 180 .

IV David Dragu se întoarse acasă pe jos. cu pleoapele lăsate. şi tu? D-na Lecca nu-i răspunse nimic. Se apropie şi-i puse mâna pe umăr. luă pachetul şi trecu în odaia lui. „E mai simplu şi mai evocator. profesor de la Bârlad. din timpul războiului. atunci. adăugă Getta. sau dacă auzise numai vorbindu-se. deşi Dumitraşcu îl anunţase că-i va trimite în curând manuscrisul complet al romanului. 181 . — Şi tu. David îi citi numele pe un pachet voluminos: Profesor Anton Dumitraşcu. Ştii. Deşi un roman care se numeşte Prăbuşiri şi s-a numit la început Prăbuşiri în lut. fulgii reci care i se opreau pe obraji. frate. Încerca să-şi dea seama de întâmplare. Găsise ceva de citit. Se ridicase de pe scaun. Teddy Lupescu se cutremură. — Pentru Anicet. Îşi aducea bine aminte de Dumitraşcu: de la întâlnirea lor la mare. Îi schimbase titlul se numea acum Prăbuşirea. şi îl ajutau să-şi risipească gândurile. cu mâinile amândouă bine înfipte pe muchia măsuţei. fără îndoială. E destul de gros ai să-l citeşti tot?! David zâmbi. adăugă d-na Lecca. vorbi ea încet. primise câteva scrisori. — Tu bănuieşti pentru cine a furat? întrebă Teddy Lupescu. Începu să râdă deodată. Am să-l dau unui prieten să vadă dacă poate găsi un editor. Avea impresia că visează. nu poate fi decât o stupiditate pretenţioasă. Teddy. manuscrisul îi făcea destulă bucurie. şi nici nu vei putea înţelege nimic. — E altceva. s-o judece calm. Când trecură în salon. Şi totuşi. — N-ai înţeles nimic. îşi spusese Dragu atunci. Anton îl ţinea la curent cu mersul romanului. Ninsoarea îi făcea bine. pe frunte (căci umbla descoperit). dar îi era peste putinţă să scape de sufocanta impresie de vis care o stăpânea de când Anişoara o ameninţase că se omoară. — Spunea că ţi-a adus un roman. din prima ei tinereţe că tot ce se întâmplă acum se mai întâmplase o dată. cu foarte mulţi ani în urmă.aşa. ca şi cum s-ar fi pregătit să iasă în întâmpinarea cuiva. găsiră pe dl Lecca aşteptându-le. Capătă un sens universal. Se opri brusc. Acum. continua să şoptească d-na Lecca. îl spuse Getta. E cu totul altceva. vorbi din nou Teddy Lupescu. dându-şi capul pe spate. — E altceva. I se părea că trăieşte o scenă de mult uitată. Începuse să-şi aranjeze coafura. însă. nu-şi putea aminti precis dacă chiar ea trăise un asemenea eveniment. un domn. o valoare profund umană. încercând să se păcălească prin zâmbete. clipind din ochi. — Am să trec de partea Anişoarei. Mă întreb ce l-a făcut pe vlăjganul ăla să-mi refuze mie banii pe caim am vrut să-i dau. îmi plăcea şi mie Anicet! E o brută îmi plăcea. privindu-se. gândise el ca să-şi scuze desăvârşita sa dezinteresare faţă de opera unui camarad. îi mărturisise în ultima scrisoare." Dragu nu-i răspunsese niciodată. — Te-a căutat un domn. — Poate am să mă răzbun şi pe el. şopti d-na Lecca misterios. Cele două femei rămaseră câteva clipe faţă în faţă.

începuse să fie tolerată. Familia continua să mănânce tăcută. Liza. Totul pentru ţara mea!" Şi exclamând astfel. Nu vor ajunge ca Getta. David nu vorbea niciodată de ele faţă de d-na Dragu. Caraman îşi prinse fruntea cu amândouă mâinile şi-şi îngropa faţa într-un tratat voluminos de medicină. Getta şi David. vina e a ta. nici n-avea alt lucru mai bun. D-na Dragu îl fulgeră cu ochii. studentul se aşeza la lucru. Alexandru se apucă de politică. ani întregi. Se aşeză la masă d-na Dragu. — A făcut ce fac toţi bărbaţii. şi cinci sute de. Liza avea cameră în oraş. Moartea lui i-a adunat însă din nou. iar Getta îşi pierduse şi a treia slujbă. continuă Liza. în satul lui.ca să-şi alunge gândurile de la discuţia cu Alexandru şi de la logodna Valentinei. Mânca liniştit. Îşi aruncă ochii la întâmplare. şi bătrânul Dragu jurase să n-o mai primească niciodată în casă. vor creşte mai bine. Ea îi vorbi cu căldură. David închise manuscrisul. Afară se dezlănţuise viforul! " — La masă. „Era o linişte patriarhală. familia se mutase într-o casă mai modestă. d-na Dragu se hotărâse să-şi păstreze toţi copiii lângă ea. îşi spuse el. dar plătea două mii de lei pe lună acasă pentru masă. — Ce-a spus el? întrebă repede Liza. scrise curat cu mâna. sora maiorului. Îşi spunea totuşi. Am aflat chiar de la Alexandru. trebuie să lupt împotriva pasiunii bolnave care mă zdruncină. vorbi Dragu plictisit că va trebui să discute acelaşi lucru. lei la sărbători ca să-i trimeată acasă. cu ochii în farfurie. în bogăţie. „Femeia avea pasiunea zugrăvită în liniile figurii sale. îl chemă Getta prin uşă. Încercă în altă parte. — E însurat. Doi tineri rupseseră până acum logodna. Liza câştiga încă prea puţin. fosta ordonanţă a maiorului din timpul războiului. cât va putea de mult. îşi spuse Dragu. Păcat. Getta era disperată că nu se mai mărită. pe toţi." Deschise altă pagină. David nu răspunse. Desfăcu pachetul şi începu să frunzărească filele manuscrisului. Fetele mici. cu margini albe de amândouă laturile. — Ştii că Felicia pleacă săptămâna viitoare? întrebă Liza. funcţionare de la 20 de ani. cu atât păreau mai străine. După ce-a făcut cu fata aceea. să nu-ţi faci nici o iluzie. bine dispus. Fără prea mult timp pierdut cu ritualele prealabile. cu soba îngheţată şi geamurile îngropate sub zăpadă. Câmpurile verzi zâmbeau razelor binefăcătoare ale soarelui". Dav!. Ilie nici nu mai ştia de când nu-şi mai primise leafa întreagă. Şi apoi. Cu cit creşteau. După moartea maiorului Dragu. Nu e nimic de făcut. Erau pagini mici. — Cine e domnul ăsta. Minciunile acestea durează la alţi bărbaţi. el s-a purtat mai corect. nu a lui. Nu pleacă şi el după Felicia? — Nici gând. Iar după înstrăinarea celor două fetiţe. Totul a durat opt sau nouă zile. stinse lumina şi veni în antretul care servea drept sufragerie. pentru tutun. Erau amândouă la Notre Dame şi veneau foarte rar în vizită. Viţa şi Nuţa. Îi servea Ilie. că poate vor fi mai feiicite la Sadina. Ţara are nevoie de mine. D-na Dragu îi dădea câţiva lei în fiecare zi. şi nenumăraţi alţi 182 . spre sfârşitul manuscrisului. şi din căt le putea trimite David. Trebuiau să trăiască din pensie. „ân mansarda sărăcăcioasă. De la moartea maiorului. cu Valentina. răspunse zâmbind David. Ani de-a rândul lipsise din ţară." Trebuie să uit. rămasă văduvă de timpuriu şi destul de bogată. — Am aflat. vorbi Liza dispreţuitoare. fuseseră adoptate de Sadina Dragu. — Cel puţin. Dumitraşcu? întrebă Getta.

orice suferinţă. vorbi el adresându-se Lizei. — Voi. că nu mai e la prima iubire şi că nu are deci de ce să se teamă. Liza. să le judece. Lângă ele. îşi spuse David ridicându-se de la masă. a intervenit gluma ta de prost gust cu logodna. de câte ori îi plăcea o femeie. Cât lipsise din Capitală. care nu durase decât două luni. David se stăpânea cu greu. să ţipe sau să gesticuleze faţă de maică-sa şi de Getta. îşi păstrase totuşi 183 . cu violenţă. — Puah! exclamă Liza zâmbind. se hotărâse să colaboreze la ele ca să-şi poată mărita sora. vorbi dispreţuitor şi aspru Liza. Ei şi? Nu mai sunt la prima iubire. dar Liza continuă. dar după care îşi jurase să rămână virgin. totuşi. şi se întrerupse brusc. nu te îngriji tu de soarta Valentinei. Liza vorbise cu mânie.cunoscuţi începuseră s-o evite. ar fi trebuit să ţină seama măcar de lucru acesta. băieţii tineri. spusese d-na Dragu. Era un fel de a-şi realiza asceza pe care o dorise în prima tinereţe. Ceea ce numea el prima iubire fusese o idilă nemărturisită din Facultate. David hotărâse să se gândească şi el destul de serios la această problemă. prin prietenii şi cunoscuţii fraţilor. şi Felicia a renunţat la un capriciu. Citise atunci La Vita nuova a lui Dante. neglumă. toate fetele iubesc pe un băiat dacă li se atrage în prealabil atenţia că băiatul acela este sau va deveni logodnicul lor. — E absurd ce întrebi. Din fericire pentru ea. Cât de mult îi repugnau intrigile matrimoniale. poate fără să-şi dea seama. L-a plăcut. Renunţase de mult la singurătatea lui dârză. îl umiliseră şi-l exasperaseră câţiva ani mai înainte. — Tu crezi că Felicia a fost cu adevărat îndrăgostită de Alexandru? întrebă David pe Liza ca să rupă tăcerea. Mâine trebuie s-o văd neapărat. gândi David. e nesemnificative. nu înţelegeţi niciodată cât de perfide sunt femeile şi cât de uşor se consolează în amor. Să nu mă prefac ca un ipocrit. dacă tu ai fi făcut pariul cu un alt băiat. toată lumea crede că eu am fost de vină. orgolioasă şi amorală. Gluma mea de prost gust. Cel puţin Valentina să nu creadă că eu sunt de vină. Dar biata Getta parcă n-ar avea un frate mai mare". dacă pariul ar fi fost răsturnat. trebuia să se stăpânească. La vârsta ei. Getta nu izbutise să cunoască decât tineri „de condiţie inferioară". Toate aceste amănunte care. trebuia acum să le accepte. Ştiu ce am de făcut. Te putea iubi pe tine. Voi s-o întrerupă. Valentina îl iubeşte cu adevărat pe măgarul ăla. nici o durere nu lasă urme. Ce înseamnă asta: îl iubeşte cu adevărat? Putea iubi tot atât de bine pe un altul. Glumă. pentru că era în familie. tot mai aprinsă. băiete. Şi. era cu desăvârşire alt om vorbea banalităţi. David simţi o căldură neobişnuită auzind ultimele cuvinte. să le domine. — Ştii. îl provoca. Îşi propusese să rămână eroic chiar în mijlocul vieţii de toate zilele. câteva ceasuri. Îşi dete însă seama că d-na Dragu o asculta foarte puţin binevoitoare. însă. Lasă. Niciodată nu-şi îngăduia să izbucnească. Vă impresionează orice lacrimă. „Aşa se fac căsătoriile. Felicia nu poate iubi pe nimeni. pe David. Petrecu o noapte tulburată. frecându-se necontenit de obstacole mediocre. şi deşi în discuţii şi în scris era excepţional de vulgar. D-na Dragu îi ceruse în repetate rânduri să-şi cheme prietenii şi colegii la ceai. O iubesc. David îşi spune mereu. în continuă vecinătate cu frivolitatea şi cu evenimente. făcea glume şi asculta ceasuri întregi dureri mici sau intrigi de mahala.

A doua zi David se întoarse acasă abătut. Acesta era adevărul. „Am şi eu o vină în porcăria asta" a vorbit el. „N-a ştiut să lege bine farmecul!" spunea fata. poate că nu ajungea la pariu". Încercă zadarnic să citească. Nu făgăduia niciodată nimic nici măcar nu spunea „te iubesc!". ca dincolo de realitate. sau să rămână noaptea în grădină. Se dădu atunci jos din pat şi. Nu reuşea întotdeauna. Vrei să fii soţia mea?" Altceva nu era nimic de făcut. Au vorbit despre o sumă de lucruri. Îşi alegea numai femei accesibile oricui. să-i spună fleacuri sau să se plimbe cu ea pe stradă. David avea gata pe buze: „Te iubesc. poţi să te întorci". şi-i va spune: „Te iubesc. Simţea că i se face rău. şi atunci aşeză cartea pe masă şi se culcă. Totuşi. i-a mai spus. es schhoindelt!. Adormi uşor. David venea deseori la întâlniri cu o carte. Înţelegea ce ridicol ar fi fost. După ce o femeie venea în camera lui din oraşul de provincie unde fusese profesor. Se mai învârti încă o dată. orice altă explicaţie.o puritate care ajunsese legendară printre prietenii lui. ar fi fost de prisos. Mai ales că avea abilitatea să nu facă niciodată el nici primul nici ultimul pas. orice jurământ. te iubesc cu adevărat!" Dar înţelegea foarte bine. Era incapabil să vorbească dulce unei femei. fără complicaţii sentimentale. începu să se învârtească pe loc până ce simţi că totul se clatină şi se rostogoleşte în jurul lui. atât de inaccesibilă. şoptindu-i vorbe frumoase ori privind luna. îi spunea întotdeauna: „Dacă ai remuşcări. — Te aşteaptă d-l Dumitraşcu în odaia ta. să-şi facă legături şi să le desfacă repede. şi accepta dragostea numai sub două aspecte: erotic şi moral. Pe stradă îşi închipuise scena destul de simplu. apoi căzu în pat. şi era totuşi atit de departe de el. Valentina îl primise atât de cald. după obrazul ei palid. Era ceva în ea care îl ţinea departe. „Dacă nu l-aş fi provocat. şi nu l-a blestemat. o rochie închisă. Îşi repetă cu glas tare: E schwindelt. foarte cinstiţi". Dar nu-i era deloc somn. N-am crezut nici o clipă în el. se vedea bine după ochii ei tulburi. 184 . cu mâneci lungi. astfel. Valentina s-a făcut mai severă. în întuneric. să renunţe la orice intransigenţă ascetică. Dar. Orice ar fi spus. Nu izbuti. Valentina nu s-a plâns. însă. să scrie. dar acum a trebuit să-i spună „domnişoară". Dar atât nu s-a tânguit. pentru că era brutal. n-a mai ştiut ce să-i spună. Îşi ascunse capul sub perne. te iubesc cu adevărat. „D-ta ai ochi foarte buni. simţul lui moral. şi a evitat astfel o scenă penibilă. vin şi eu imediat. îşi spuse. David se grăbi să ajungă şi el ca toţi oamenii. trecând de-a dreptul din ameţeală în somn. — Bine. Credea că împacă. îi spuse Getta. de orice fel. Moartea maiorului Dragu îl silise. David simţea o nelinişte care nu se asemăna cu niciuna din emoţiile şi tulburările lui de până atunci. „Mă întreb de ce-a mai vrut să afle şi tata?" s-a mirat Valentina. chiar despre întâmplări de la bal. îi spunea până atunci Valentina. Se va apropia de ea. Singura sa declaraţie era: „Îmi placi". şi citea ceasuri întregi alături de femeia iubită. Valentina era îmbrăcată în gri. Răsfoi din nou La vita nuova şi se trudi să traducă în gând versetul: perche villana morte in gentil core ha miso il suo crudele adoperare. Unul singur. Trebuie s-o văd chiar mâine. care îi strângeau încheieturile. „Dar n-are nici o importanţă pariul. Ce noroc că n-au fost şi părinţii acasă. Plânsese mult. cum făcuse Alexandru. Nu-şi mai auzi glasul. O noapte de insomnie îl înspăimânta. zâmbind. fără nici o urmă de sentimentalism. Era incapabil chiar să ia braţul unei femei care i se dase. în noaptea aceasta. după ce a văzut-o şi a auzit-o vorbind.

şi buzele exagerat vopsite. sigur. Dar plec diseară la Bârlad. Şi nenorocitul ăsta de Dumitraşcu. Maria. Privi pe fereastră. „Nu numai pentru d-ta vorbea foarte politicos. nu putea să vină în altă zi? — Ce bine îmi pare. şi i-ar fi spus: „Anicet. repetă el. şi toate planurile de răzbunare ale d-nei Lecca se năruiră. acum.Important a fost că l-am întâlnit pe Alexandru". Fata se roşi. cred că timpul e de vină. „Mi-ai face rău dacă plângi* aş crede că te-am jignit". şi el s-a furişat laş. răspunse Anton Dumitraşcu zâmbind şi grăbindu-se să apuce ceaşca cu cafea din mâna fetei. noi dascălii David căută din ochi manuscrisul. O tristă deznădejde îl cuprinse atunci. dacă veţi avea bunăvoinţă. Te iubesc şi eu. Ar mai fi timp să-i spun adevărul. — Dar şi d-ta faci la fel. — Oh. spuse emoţionat Dumitraşcu. — O secundă. Nu ştii nici măcar să primeşti atunci când trebuie!" îi oferise doar de mai multe ori bani. Venisem să-ţi spun că m-am certat ieri cu imbecilul ăla. o secundă şi vin numaidecât. la mine e cu totul altceva. Îl veţi citi. apoi se hotărî brusc: „Eu credeam că ai să fii supărată pe mine. Voia să exprime mai ales nuanţele. când veţi găsi timp. banii?! D-na Lecca nu izbitea să înţeleagă de ce Anicet nu primise niciodată nimic de la ea. nu e atât de frig. Zâmbi trist. Ningea lin. — Oh. Maria. Pentru că mie îmi eşti foarte dragă. ca şi cum şi-ar fi amintit deodată de o sumă de lucruri triste. Nu s-au privit în ochi. — De ce vă deranjaţi. Ştiţi. — Am avut plăcerea. Poate a ghicit ceva. păreţi obosit. Observă. şi plecă ochii în jos. Pauză. şi se grăbi să se scuze. Îşi pregătise un scurt şi sarcastic discurs. cu capul îngropat în perne. poate 185 . — E cu totul altceva. neverosimilă aş spune. vorbi Dumitraşcu. Ce obicei detestabil. nu ştii să alegi. îi spuse intrând în odaie. te aşteaptă d-l Dumitraşcu. din toate părţile. — Mă iertaţi că v-am deranjat. de asemenea. — O cunoaşteţi? E sora mea. poate în vacanţa de Crăciun. Ai mei sau ai Anişoarei. — Lucraţi mult. şi nătângul refuzase. neştiind dacă mai poate adăuga ceva. David şovăi puţin. vorbi Dumitraşcu. Petru n-a venit la lecţie. Ce iarnă timpurie. se gândi. lăsaţi asta. nu erau tot atât de buni. fireşte". — M-am uitat prin el aseară. — O iarnă ciudată. David îşi dete seama că soră-sa iar s-a stropit cu apă de colonie. — Trăiţi în sânul familiei. Anton Dumitraşcu se roşi. încercând să dea cuvintelor cel mai solemn ton pe care îl avea la îndemână. răspunse David. numai. „Probabil însă că pe mine m-ai refuza dacă te-aş ruga să fii soţia mea". — Nu. des. Afară totuşi. Maria. dar şi pentru mine. Anton îşi căuta cuvintele. Getta intră atunci cu tava cu cafele. Se aşeză pe divan. în felul meu. că obrajii îi erau roşiţi cu prea mult fard. Dar nu mai avea puterea să fie sincer. — Dav. Dacă aţi şti cât vă invidiez. Fata rămăsese acolo. Ar mai fi timp să evit o scenă penibilă. că eu am stăruit". spuse David. mai târziu. I-ar fi întins moneda de aur pierdută de Anişoara.

şi se grăbi să-i iasă înainte. simţi că îl ia cu frig. pe urmă? E cam frig. aici. îndârjit: — Am să mă omor. Are să crească. D-l Lecca îndeplini operaţia aceasta cu infinite precauţii. şi îl vedea 186 . Aduc zăpadă. şi alergă repede să se ascundă sub brazi. plimbarea lui singuratică prin parc toate acestea îl întorceau într-un timp pe care de mult nu-l mai retrăise. Aduc zăpadă multă. în astă-seară. aşa. sus. Doamna lucrează. Inima începu să-i bată. Se rezemă de un trunchi. Nu ştia încă ce-i va spune lui Anicet. — Vai. şi atunci îi apucă braţul speriat: — Nu cumva să spui ceva. că Liza l-ar putea denunţa. Pentru întâia oară îl întâlnea în parc. între brazi. E multă zăpadă adunată aici. şi îi apucă braţul ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o gravă destăinuire. îi aminti o copilărie legendară. totuşi. mereu. căci mogâldeaţa îmblănită îi ieşise înainte întocmai în cel mai întunecat sector al aleii. pe furiş cu multă băgare de seamă. Nu spusese nimic nici Anişoarei nici d-nei Lupescu. Aflase ziua şi ora când trebuia să vină. Se simţea întinerit. Ieşi prin subsol. Pe urmă. Va ninge curând. — Ce făceaţi aici. văzut în semiîntunericul amurgului de iarnă. tânără şi totuşi fără vârstă. când îl va întâlni. şi cu un sfert de ceas mai înainte îşi îmbrăcă paltonul de blană. Cu toată blana în care era înfăşurat. Începu să râdă singură. Fata avea întotdeauna acelaşi răspuns. D-l Lecca se scuză. Zăpada puţină căzută în ajun. pe tânărul acela eminent. Aş fi vrut să-i spun ceva. Arătă către odăile luminate ale d-nei Lecca. Descoperi cu emoţie că tot aşa mirosea zăpada proaspătă. Începea să se întunece. gândi d-l Lecca repede ca să abată şuvoiul amintirilor. Toţi ai casei luară apărarea Anişoarei. şi pe urmă va ninge neîncetat. Ce s-a întâmplat de-atunci? Ce s-a scurs de-atunci? Simţi deasupra-i mai grea şi mai nepătrunsă. şi pe urmă va veni iarăşi soarele şi pe urmă va fi din nou vară. când se întorcea de la pension. din nou. îşi spuse d-l Lecca. şi va ninge din belşug. Nu trebuia să observe nimeni întâlnirea lui cu Anicet.s-a temut. Nu e atât de deştept băiatul. Gândurile i se risipiră. printre brazi. — Îl aşteptam pe Anicet. cum m-am speriat! Era Liza. bolta apropiată a norilor. în şoaptă. şi atunci începu să se plimbe. se juca odinioară. I se păru. de mare importanţă. D-l Lecca încă nu ştia ce îi va spune lui Anicet. gândi d-l Lecca. meditatorul de pian al Anişoarei. D-nul Lecca şi Teddy Lupescu încercaseră de mai multe ori să afle din gura Anişoarei cui i-a dat lucrurile furate. domnule profesor? îl întrebă Liza apropiindu-se. văzduhul întunecat. bucu-rându-se. către marchiza cu evantaliu de sticlă brumată a. Şi părea într-adevăr speriată. îşi trase căciula şi ieşi în parc să-l aştepte. Bradul a mai crescut de-atunci. Saloanele de pictură erau luminate. Adriana rămăsese neutră. plumburii. Norii erau încărcaţi. acum patruzeci de ani. în afară de d-na Lecca. Liza îl privea mirată. neştiind ce să creadă. dar n-am să vă spun nimic. Şi pe urmă? Zări o umbră trecând pe aleea principală. Dacă-i spuneţi un singur cuvânt! D-l Lecca sperase că Anicet va veni la lecţie şi va putea vorbi cu el înainte de a pătrunde în salon. de când se întorcea de la pension. că s-a trădat. D-l Lecca tresări şi plecă fruntea. aşa cum o cunoscuse întotdeauna. ca nu cumva să fie zărit din casă. Mirosul de zăpadă. Dar nu trebuie să afle nimeni. Profilul vilei Tycho Brahe. acolo îl aştepta mama.lerga întâi. ştiţi. Pe aici. încă nu se topise. se înţelege.

Se gândi puţin la Anişoara. Iarna i se păru foarte frumoasă. vă rog a binevoi a accepta să veniţi şi să luaţi o ceaşcă de ceai la mine. dacă s-ar acoperi totul cu zăpadă. şi vizită două expoziţii de pictură fără să privească aproape nici o pânză. şi nu-l va vedea fâstâcindu-se şi roşind în faţa ei. răspunse d-l Lecca. Se apropie de sofa. D-l Lecca îi făcu de câteva ori semn să nu întoarcă privirile îi era mereu teamă că va fi descoperit. Liza intrase direct în camera Adrianei. Doresc să-i fac din toate punctele de vedere o mare surpriză. Ieşi în oraş înainte de prânz. mângâindu-i fruntea.atât de tulburat. constatând că nu l-a surprins nimeni. mai îngândurată. Liza!. astăzi între 5 şi 6 la vila Tycho Brahe. mai calmă. îşi spuse d-na Lecca. privind drept în sus. Liza tresări. V-aş rămâne profund îndatorată dacă n-aţi menţiona această vizită intimă fiului d-voastră. la peretele ăsta! Începu să plângă. O găsi citind lungită pe sofa. până la ultima piatră. A prins de veste. Cel mai bun lucru ar fi să aflu ceva de la maică-sa. — Ce se petrece la voi? întrebă Liza. pe scara subsolului. Gândul că nu se va putea răzbuna. Dacă ai şti tu ce-am auzit eu. fără să înţeleagă de ce. Dacă ar ninge mai mult. plimbându-şi uşor mâinile pe păr. sub puterea ei o exaspera. privitoare la viitorul fiului d-voastră. pe furiş. deodată. S-a plimbat aşa vreo jumătate de ceas. ce-am ascultat eu lângă peretele ăsta. Oare îl iubeşte într-adevăr? Oare poate iubi cineva la vârsta ei? Se simţi deodată umilită. — Nimic. şi scrise câteva rânduri d-nei Anicet: „Având a vă comunica lucruri extrem de importante şi urgente. până la ultimul pom. îşi spuse coborând scările celei de a doua expoziţii. prelung. aproape de tot de obrazul ei. Se hotărî atunci să intre în casă. Dar Adriana se zbătu. Intră într-o cofetărie pe bulevardul Academiei. cu nişte priviri străine. — D-voastră nu veniţi? — Îl mai aştept. sub pojghiţa aceea de zăpadă de curând aşternută. până în adâncul fiinţei ei umilită. şi n-are să mai vină la lecţie. Mă întreb şi eu de ce a întârziat atâta. Străzile oraşului parcă erau mai vesele. d-na Lecca se deşteptă foarte de dimineaţă. Se înălţă în faţa Lizei. Se întoarse apoi acasă. uite chiar aici. dar se cutremură deodată. Rămase multă vreme în pat. mai vii. până ce îşi simţi corpul îngheţat. uitându-se mereu înapoi. — De unde ştiţi că i-a dat lui Anicet? Adriana o privi drept în ochi." D-na Lecca trimise plicul printr-un comisionar. şi sări de pe canapea. Îşi petrecu ceasurile într-un chip cu totul neobişnuit. Liza se îndreptă spre casă. Avu o adevărată izbucnire de fericire. Anişoara a furat nişte bani de aur şi i-a dat lui Anicet. ca şi cum ar fi fost singură. Pentru întâia oară Liza îşi dete seama că Adriana poate avea un zâmbet sarcastic. — Şi parcă i-a dat numai bani! strigă. Totul i se lumină. Începu să zâmbească. — Cui era să-i dea? Cine altul decât el intră în casa asta de nebuni?! Vorbise liniştit. Liza încercă s-o culce din nou pe canapea. pe tavan. A doua zi. Toate planurile îi 187 . şi nu va mai veni niciodată la lecţie. că nu va putea întinde napoleonul de aur lui Petru. nu mai pot! Bestia aia. — Nu mai pot.

Pe străzi. mâinile înfipte în buzunarele pardesiului. plictisit. doamnă. De când auzise cea rlintâi măsură a finalului. neştiind dacă trebuie să străbată tot parcul acela întunecat şi straniu ca să poată ajunge la ferestrele luminate. Înţelese repede că e vorba de o comunicare important poate o bursă de studii în străinătate pentru Petru. Şi-apoi. şi de acolo se sui într-un taxi. mai primejdioasă. nu scrisese nici măcar în „Jurnal". Nu avea de ales trebuia s-o îmbrace tot pe aceea. Putea asculta în voie finalul „Ereticilor". Simţea că i-ar fi peste putinţă să audă glasul Anişoarei sau al d-nei Lecea orice glas şi orice gest străin. când din minut în minut putea ajunge la o atât de importantă întâlnire. alături de el. Ştia de la Petru că vila Tycho Brahe este foarte departe maşina ar fi costat-o scump. mai ales o odaie caldă în casa lor. rătăcea pe străzi. până ce îl dobora oboseala. atât de copleşitoare. Avea de plătit cincizeci şi şase de lei. — Aici e numărul. şi cu rochia stropită. dacă se va însura. de o supremă împăcare cu păcatul şi cu durerea pe care niciodată nu o bănuise atât de înaltă. ceea ce nu i se mai întâmplase niciodată până atunci. Se făcuse întuneric. fără atâţia pomi. De câteva zile se simţea abătut. Nu-l tulbura nici o atenţie la lumea din afară. Pentru că acasă îi era peste putinţă să se izoleze complet. Ea se va mulţumi cu mai puţin ca până acum. era incapabil să scrie un singur portativ din această parte finală a „Ereticilor". Se hotărî anevoie şi începu să păşească înspăimântată. Dacă ar fi putut. până la întoarcerea lui Petrişor. Nu spusese nimănui nimic. Poate o fi pe undeva şi o altă alee. Petru trăia într-o permanentă fermecare amuţise în el orice urmă de împotrivire faţă de destin. exasperat. fără să înţeleagă el singur de ce. emoţionată. Vor aranja împreună plecarea lui Petrişor la Paris. Petru plecase devreme de acasă. incapabil să suporte o prezenţă străină. Fulgii de zăpadă cădeau 188 . Un orgoliu subit o făcu să roşească văduva lui Francisc Anicet nu poate apare stropită cu noroi în faţa protectoarei lui Petru. Ar putea intra într-un azil de bă-trâne. Şi cu toată dorinţa lui de lucru. A prins de veste. Era incapabil să rămână acasă. Singura rochie nouă era cea pe care o purta în casă. D-na Anicet îşi muşca buzele cu cât se depărta mai mult de luminile bulevardelor principale. nu fusese niciodată acolo. Zona obscură prin care trebuia să treacă i se părea mai îngheţată. faţă de mizeria zilnică. faţă de deznodăminte. Era încurcată însă pentru că nu ştia cu ce să se îmbrace. ar fi ajuns cu mare întârziere. Pe de altă parte. rochie de curând dăruită de Petru. nici unei chemări. Se hotărî deci să meargă cu maşina. cu ochii în caldarâm.. nu se putea concentra. îşi va lua o fată bogată. aproape de Petru. D-na Anicet citise cu bucurie şi totuşi cu oarecare strângere de inimă rândurile atât de neaşteptate ale d-nei Lecca. de doliu. melodia aceea de o tragică simplitate. cel puţin se putea izola. şi cu tramvaiul s-ar fi încurcat ar fi rătăcit multă vreme. şi n-ar fi răspuns nici unei vizite. Se coborî din maşină ameţită.eşuaseră. Luă tramvaiul până în centru. De ani de zile nu mai vizitase pe nimeni în afară de Felicia Baly. Lipsise de la lecţie. pe aleea principală. a femeii de care atârnă viitorul lui Petru. îl irita. poate i se propune un concert. A ezitat multă vreme dacă trebuie să se ducă în vizită cu maşina. De la moartea lui Pavel nu-şi mai făcuse decât o singură rochie de stradă. s-ar fi închis singur într-o cameră. va avea şi ea o odaie caldă oh. îndată după ce terminase masa. Nu izbutea sa asculte pe nimeni. acum. până la definitiva lui biruinţă. Se trezi.

poate prin altă poartă. Aşa e întotdeauna la întâia vizită în cavoul ăsta. parcă şi-ar fi amintit un lucru de mare importanţă. care rămăsese în mijlocul odăii. d-na Lecca începu s-o măsoare. mulţumesc. Eu din asta trăiesc. sufocată de mirosul greu al uleiurilor. Oprindu-se brusc din râs. continuă d-na Lecca. Nici nu-ţi închipui ce plăcere mi-ai făcut. D-na Anicet zâmbea în neştire. D-na Anicet îi dădu haina. vorbi cordial d-na Lecca.aici mai rar. şi izbucni în râs. Probabil că s-a gândit să-şi. înapoind moneda. — Dar să nu-mi ceri să reduc lămpile. o îndemnă d-na Lecca. Nu pot fără lumină. N-aş putea face asta nici măcar pentru mama lui Anicet. mă bucur că în sfârşit vă pot cunoaşte. am să mă obişnuiesc repede. Vom fi numai noi două singure. fără atâţia pomi. din luminile astea pe care le vezi. Probabil că e un suvenir. din ce în ce mai încurcată. — Asta nu e adevărat. repetă ea înveselită deodată. orbită. şi d-na Anicet se opri după câţiva paşi. — Mai ales prietenii noştri. Lecca sunt o familie onorabilă. mărite fata cu Petrişor. — Oh. — Şi eu. dar se simţea că nu prea obişnuiau să fie deschise. Zâmbi mulţumită. Şi despre d-stră şi despre domnişoara mi-a vorbit de multe ori. Fără îndoială. închizând ochii. doamnă. — Eu am rămas cu doliul. Izbucni în râs. Erau ferestre mari. Erau încuiate. stai jos. ştiţi. — A fost greu. şi se întoarse către d-na Anicet. D-na Lecca o 189 . şi-şi răsturnă capul pe spate. Şi prietenii noştri s-au obişnuit. pentru musafiri. — Să-ţi dau o vizieră. Încă n-ar fi fost prea rău. Are casa asta mare. E hrana mea. să caute o figură umană de care să-şi sprijine privirile. Eu am întotdeauna câteva la îndemână. Erau aprinse toate lămpile. şi le încercă. — Nu. mirată. D-na Anicet încercă să zâmbească. şopti ea. Se opri brusc. un râs fără seamăn. răspunse ea politicos. Venise şi slujnica. nu e aşa? o întrebă d-na Lecca ieşindu-i înainte îndată ce auzi soneria. stingherită. Era o lumină stridentă. silindu-se să nu-şi trădeze nedumerirea. o întrerupse d-na Lecca. fără atâtea umbre. volubilă. foarte frumos. mai fragezi. D-na Anicet înainta cu o inexplicabilă panică. I se păru că a spus o prostie. Se uită repede împrejur. trebuie să mai existe şi o altă alee. şi roşi puternic. D-na Anicet luă moneda şi o privi. şopti d-na Anicet. vă înşelaţi. Îi era puţin frig. — Anişoara e cu totul altceva. cu o privire de recunoştinţă. Şi apoi. fără perdele. Îi era teamă. — Stai jos. se-nţelege. de la cineva. Fără voie. Se îndreptă către cele două uşi din fundul salonului. — Dar cine ţi-a murit? o întrebă surprinsă. Noi ne-am obişnuit. — Trebuie să recunosc că n-am mai văzut de mult bani de aur. Ajunseră în salon. exclamă d-na Lecca. Ce-i păsa lui de mine?. Petrişor mi-a vorbit de atâtea ori de d-voastră. sticloasă. mai nefireşti. îşi spuse ea. D-na Anicet roşi. răspunse d-na Anicet stingherită. care ar putea fi foarte uşor vândută. — Ai mai văzut din astea? întrebă brusc d-na Lecca scoţând din buzunarul bluzei o monedă de aur şi arătându-i-o în palma bine întinsă. de-atunci. Să nu-mi ceri să renunţ la ea. privi spre ferestre.

D-na Anicet crezu că e timpul să aducă vorba despre scopul acestei neprevăzute vizite. vârsta. În mintea d-nei Anicet înviaseră cu o dureroasă prospeţime scene 190 . Să nu laşi pe nimeni să intre. Bătrâna se pierduse tot mai mult sub aceste priviri reci. şi rămâneţi necontenit tânără. cu luminile orbitoare. Pe o farfurie cu marginile zimţuite se aflau câteva felii de cozonac. şi câteva monede de aur. Sunt într-adevăr o femeie care nu-mi pot accepta. D-na Lecca începu să râdă. Se aşeză pe scaunul ei şi nu ştiu ce să facă. vorbi ea cu fervoare. uscate. Într-adevăr. îi strânse cu putere mâna. Aţi fost atât de amabilă. ducând degetul la gură. Îi păru rău că a venit. — E o chestie prea importantă. Hai. Trebuia totuşi să spună ceva. Nu trebuie să afle servitoarea. — Ssst! Servitoarea intrase cu ceaiul. Nu se putuse încă obişnui în odaia aceasta prea vastă. Trecură câteva secunde. Un extraordinar suvenir. şopti ea. D-na Anicet simţi că i se scurge deodată tot sângele din vine. începu d-na Anicet. — Ştii că Anicet fură? întrebă d-na Lecca în şoaptă. D-na Anicet privea alarmată. începu ea. Tot ce văd aici mă tulbură nespus. care îi stropi genunchii. — Nu face nimic. Sună şi intră servitoarea. Dar ce dracu face toanta aia de nu mai aduce ceaiul?! Se repezi la uşă. prefăcându-se că admiră tablourile. — Aveţi o artă foarte personală. Mi-a furat nişte bijuterii de valoare. şi dulce ca o limonada încălzită. Tăcu apoi din nou. — Am fost într-adevăr surprinsă când am primit scrisoarea. Şi să nu spui nimănui că am musafiri. E ceai bun. îi mări spaima. neînţelegând pricina acestei bruşte întreruperi. Probabil că sunteţi o fire foarte expansivă. interveni d-na Lecca dându-i un şervet să se şteargă. D-na Lecca continuă s-o privească. se ridică de pe scaun şi. Nici pe domnişoare. D-na Lecca sări în sus şi-i făcu semn. Încercă să lase ceaşca jos. vorbi ea misterios. d-na Lecca alergă la uşă. Îi era ruşine de rochia ei de doliu. ciudate. — Un excelent suvenir. — Fă ceaiul. e bine spus. de pantofii ei scâldaţi. D-na Anicet căută cu ochii lămâia ceaiul era aproape negru. dispreţuitoare. fără să-şi spună vreun cuvânt. După ce servitoarea se retrase. Începu să se uite pe pereţi. nu pătează. sub nici un motiv. — Ţi-am spus să aduci ceaiul aici! ţipă ea din prag. ascultă cu urechea lipită de lemn şi se întoarse tiptil. vorbi ea în cele din urmă. Apa fierbinte. monstruoase. Nici nu trebuie să ştie cine sunteţi Îi servi ceaiul fără să o întrebe măcar câte bucăţi de zahăr obişnuieşte. Apucă tremurând ceaşca. grăbeşte-te! Era mai nervoasă ca de obicei. privind fix chipul şi îmbrăcămintea d-nei Anicet.străpunse cu ochii. clipind din ochi. — Este extraordinar ce bine m-aţi înţeles. dar vărsă mai mult de jumătate pe rochie şi pe covor. apropiindu-se de d-na Anicet. — E timpul să bem un ceai. pe măsuţă. Nu înţelegea nimic din toate pânzele acelea ciudate. Mă întrebam tocmai ce mult are să-l bucure pe Petrişor.

Cum îţi poţi permite?! — Doamne! Doamne! se auzi printre hohote. Parcă nu asista la o scenă reală. şi se 191 . — Fireşte. Căzu din nou în fotoliu. — Pentru Dumnezeu. încât nici nu mai cuteza să ridice capul. şi să petreacă înhăitat cu două. într-o casă de oameni bogaţi? — Îngăduiţi-mi. şi Petru fusese prins furând dintr-o casetă cu bani de aur. şi Pavel că a fost numai o greşeală de copil. şi apăru Teddy Lupescu. Parcă visa un vis urât şi grotesc. Era totuşi incapabilă să se hotărască. Clătină din cap. Cine ştie ce demon îl îndemnase atunci să fure economiile lui şi ale lui Pavel. Cât se rugase atunci să fie iertat Petrişor. si vous avez compris. el a îndemnat-o să fure. Ţipase atât de tare. Chiar dacă n-ar fi adevărat. A pus-o pe Anişoara. Era atât de umilită. în care se strângeau monedele primite de copii Ia sărbători. continuă aceasta pe acelaşi ton firesc. Anişoara a furat bijuteriile şi banii şi le-a dat Iui Anicet! Poliţia are să afle mai bine decât noi ce-a făcut Anicet cu ele. când aproape uitase că Petrişor furase vreodată bănii de aur cuvintele acelea grele. să vă spun că e o neînţelegere la mijloc! interveni Teddy Lupescu apropiindu-se de fotoliu. începând să plângă cu hohote. copiii ăştia se iubesc. pe care d-na Lecca le şoptise atât de firesc. înfingându-şi unghiile în carne. Îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile. vorbi d-na Lecca. — Ce s-a întâmplat? De ce plânge doamna? — Fiche-moi la paix! şopti d-na Lecca. Şi acum. spuse ea încercând să se stăpânească. il est peut-être mieux de vous confesser que je comprends un peu le français. D-na Anicet se ridică deodată în picioare. Nu se aşteptase să găsească un musafir. palidă. când trăia încă Francisc. Nădăjduiseră toţi şi ea. Trebuie să fac ceva. încât se înspăimântă şi d-na Anicet. chiar dacă n-ar fi adevărat. cred că se şi sărută. taci din gură! ţipă Teddy Lupescu repezindu-se către d-na Lecca. — Pe ce uşă ai intrat în sală?! întrebă răstit d-na Lecca îndreptându-se către ea. — Nu poate fi nici o neînţelegere! exclamă bine dispusă d-na Lecca. — Taci din gură-! o întrerupse Teddy Lupescu smucindu-i braţul. să fac ceva. pe neaşteptate. De altfel. nu-şi mai dădu deloc seama unde se afla. tremurând din tot trupul. Câteva clipe. încerca să înţeleagă ce s-a întâmplat. — Madame. Rămase mirată în prag. Madame. continuă d-na Lecca. Dar nu avu timp să răspundă. C'est la mère de cet imbécile d'Anicet. doamnă. — Să vezi cum a fost. zbătându-se zadarnic să se deştepte. Uşa se deschise brusc. Privea palidă. şase ani. şi Francisc Anicet. chipul prea puternic luminat al d-nei Lecca. J'étais justement en train. nici măcar o pereche de cercei? Întrebarea îmbujoră puternic pe d-na Anicet. de cinci. D-tale nu ţi-a dat nimic. Ştii cine e Anişoara. trei haimanale din clasa lui. Dar nu izbuti.vechi. să mă ridic de pe scaun şi să ţip. Cum ar putea uita vreodată ruşinea asta cu martori. Încerca să-şi dea seama unde se află. că nu se va repeta. — Tant mieux pour vous. Mais un vol sera un vol même si. trebuie să protestez. Că doar le-am închis pe toate! De abia acum d-na Anicet începu să plângă. Teddy Lupescu se apropie cu pasul ei zgomotos. cu buzele strânse. D-na Anicet asculta mută.

— Eu nu înţeleg ce v-a făcut să suferiţi atât. cu câteva secunde înainte de venirea Adrianei. Ajunse. Îndrăznesc chiar. să ştii c-ai să-o pierzi! Ţipetele ei nu treziră pe d-na Anicet. scuzându-se. Răcise în seara când aşteptase pe Anicet în parc. D-l Lecca o opri însă cu un gest autoritar. mama lui Petru. mama lui bună. Leşină fără nici un spasm. — D-na Anicet. şi o examina cu un fel de respect împletit cu curiozitate. spuse ea repede. Dna Lecca privea tot ce se întâmpla cu un calm perfect. Teddy Lupescu răsturnase din întâmplare ceainicul pe parchet. Porni într-adevăr către bibliotecă. Plângea. — Eşti o inconştientă! exclamă Teddy Lupescu smucind-o de lângă sofa. Adriana privea în jurul ei speriată. apropiindu-se de sofaua unde se odihnea d-na Anicet. tablourile de pe şevaleturi şi faţa d-nei Anicet. îl întrerupse Teddy Lupescu. Cea mai tânără deschise uşa bucătăriei şi se îndreptă către salon. mărturisi d-na Lecca. până jos la subsol şi la bucătărie. eşti o femeie infamă. se opri o clipă ca să-şi potolească tusea şi bătu corect în uşă. Asistase la o ceartă neobişnuită. Îşi îngădui să intre după un minut de aşteptare. — Ar trebui să chem pe conaşu'. Bătrânul Lecca rămase multă vreme lângă uşă. mă întreb ce demon v-a făcut să pronunţaţi asemenea cuvinte. dar gestul i s-a părut atât de neonest încât se depărta repede de uşă. Nu-l auzi nimeni. asta eşti! Pentru ambiţiile tale nenoroceşti o familie întreagă! Ai să pierzi şi pe Anişoara. neştiind dacă mai poate rămâne. — Doamna mea. inspectând pe rând curăţenia parchetului. D-l Lecca era destul de mirat de această invitaţie neobişnuită. odată trântit în pat. fără să se gândească ce s-ar putea întâmpla dacă d-na Leeca ar afla mai târziu că ea a atras atenţia profesorului. tremura din tot trupul. Îl găsi la birou. tuşind. neobservat de nimeni. Auzea glasuri înlăuntru. Într-adevăr. În schimb. În odaie mirosea puternic a apă de colonie şi a ceai vărsat. Îi era spaimă de bolire i se părea că. Sorbi o înghiţitură de ceai şi se îndreptă spre salon. Se întâlni în faţa uşii cu Adriana. E în salonul cu pictură. dar nu voia sub nici un motiv să se aşeze în pat. este. spuse slujnica. Tuşea încontinuu. Teddy Lupescu îi freca tâmplele cu apă de colonie. în faţa unui pahar cu ceai.întinse pierdută pe speteaza fotoliului. Slujnica ştergea locul în-muind mai multe prosoape şi storcându-le într-un lighean. între Teddy Lupescu şi d-na Lecca. Slujnicile se priviră mirate. convulsiv. 192 . Se simţi o clipă ispitit să le asculte cu atenţie. — Eşti o criminală. adresându-se soţiei. după cum vezi. începu el grav şi foarte emoţionat. au fost auzite în toate odăile vecine. nu se va mai ridica. Tresări. Teddy Lupescu continuă să ţipe. cum dete cu ochii de figura necunoscută a d-nei Anicet. — Vă cheamă puţin cucoana mare. şi se îndreptă către cealaltă intrare. D-na Anicet îşi reveni. — I-am spus doar că Anicet a îndemnat-o pe Anişoara să fure şi atât! vorbi d-na Lecca! Adriana se cutremură deodată şi voi să plece din odaie. Avea o compresă la gât şi o haină veche de casă pe deasupra redingotei de lucru. fără să ofteze măcar. profesorul Anişoarei. Aflase că bătrâna leşinată este mama lui Petru. în timpul certei. are şi-o cucoană în vizită.

de mult prietenul.D-l Lecca se înclină respectuos către bătrână. răvăşită. un ţipăt de copil alunecat în prăpastie. Ningea cu fulgi mari. Trebviia să-i spună apoi hotărârea lui fermă de a crea un cerc de acţiune politică. apoi şi le plesni de trup băieţeşte. — Tu ce spui de zăpada asta? întrebă Alexandru. VI — Hai să mergem undeva. D-na Anicet nu auzise precis ceea ce îi spusese. dacă s-ar stinge măcar lămpile. ningea fin şi des. Petru îşi roti ochii. Parcă mă nasc din nou. tehnica fortificării individului canalizând energia colectivităţii. venerabilă doamnă. Globurile electrice căpătaseră o lumină de far. ameţită. însă. mai bine zis pentru greşeala fiicei noastre. adică scrisoarea bătrânului Puşcariu către unchiul Dem. să ne mai încălzim. În nici un caz d-l Anicet nu poate fi făcut responsabil de această greşeală. exaltarea personalităţii şi a valorilor individuale pe temeiul colectivităţii. să nu mă mai vadă. şi avea să-i spună prea multe lucruri ca să poată rămâne în stradă. greşeala a fost a fiicei noastre. — Dar dacă îmi îngăduiţi să vă spun şi eu cuvântul meu de stăpân al casei. Era cuprins de o dulce înfiorare. Îşi duse amândouă palmele la gură. Rămăsese pe sofa. la masă. Dacă s-ar putea sfârşi şi asta. etc. şi cearta cu David Dragu. Noaptea aceasta o 193 . — Mă simt mult mai liber aşa. — Mă veţi ierta. îngrozită. spuse Alexandru. să nu-i mai văd. vă cer din toată inima iertare pentru toate confuziile. dacă am îndrăznit să apar astfel în faţa d-niei voastre. vorbi el la întâmplare. apăsându-le cu furie. tot despre el vorbea. Trotuarele se acoperiseră repede cu o zăpadă nouă şi curată. vorbi el. când propria sa singurătate îl exaspera. cerc organizat pe baze cu desăvârşire noi şcoală de şefi. tot despre pasiunile şi îndrăznelile sale şi lucrurile acestea îl interesau întotdeauna pe Petru. Îşi simţea tot sângele îngheţat în vine. Bucureştiul trecuse aproape în feerie. Îl înecă un nou acces de tuse. pipăindu-şi stânjenit legătura de la gât. Renunţase să se mai întoarcă acasă. încât nu ştia ce să exprime mai întâi. Mai ales într-o zi ca asta. Se amestecau atâtea sentimente în bucuria lui. ridicându-se de la masă. Ţipătul fusese atât de sfâşietor şi de scurt. Găsiră pe Anişoara căzută în nesimţire lângă uşă. de ţinuta nedemnă în care fusese nevoit să apară. de slăbiciunea lui. Orice ar fi vorbit Alexandru. căci aşa este. Într-un singur ceas. D-na Anicet deschise ochii mari. ca în toiul iernii. şi se bucură că-l întâlni. într-o circiumă. dacă s-ar putea deschide pământul să mă înghită. lărgi braţele în neştire. Trebuia să-i povestească mai întâi ultimele faze ale despărţirii sale de Valentina. Sunt de mult un biet. continuă d-l Lecca. se înnoptase bine şi ninsoarea se înteţise. încât toţi se înfiorară. Se auzi un ţipăt ascuţit şi repede sugrumat. şi căuta pe cineva să-l poată zgudui. Nu-şi mai văzuse. D-l Lecca rămăsese cu mâna uşor suspendată. Pe Anicet nu îl interesau amănuntele acestea politice. Când ieşiră din cafenea. Intrase în cafenea pentru că îl întâlnise pe Petru la staţia din Bulevardul Academiei. să-l poată scoate din sine. ruşinat de boala lui.

am verificat-o de nenumărate ori. Alexandru luă braţul prietenului. Câteva priviri îi urmăriră curioase când traversară circiuma. către anihilarea insului. e numai o iluzie. foarte sincer. purtând fiecare un oleandru pipernicit. Un şir de butoaie cu pământ. întotdeauna de la capăt. Alexandru comandă repede ţuică fiartă. de când am terminat cu Valentina. La stânga. surprinşi afară de zăpadă. unde nu fusese niciodată dar despre care i se vorbise de mai multe ori. de dens. stenică. Îi purta totdeauna cu el d-nei Anicel nu-i lăsase decât 1000 lei pentru nevoile casei. vorbi Petru senin. germenele lor tragic. le ucid propria lor esenţă dinamica lor. În fundul fundului sufletului meu. Alexandru se hotărî cel dintâi să rupă tăcerea. tendinţa lor către sfărâmarea limitelor. nu ştiu prea bine cum să-ţi explic ce vreau. Viorica Panaitescu. de a te pierde în ei să-i poţi stăpâni. creatoare de controverse şi confesiuni. zâmbi Anicet. — Nu. se zărea o uşă de lemn verde intrarea în grădina de vară. tu îmi eşti totuşi străin. Oare nu e ăsta caracterul principal al pasiunilor? întrebă Petru. Îşi scoaseră paltoanele. Mirosea puternic a vin nou şi a pastrama. — Ţii aşa de mult la moartea pasiunilor? întrebă Alexandru. urmărind parcă un gând prea stufos ca să-l mărturisească prietenului. mă gândesc mai puţin la Viorica. — Am o poftă nebună să mă îmbăt!. Petru simţea cât de sufocantă este viaţa lui consumată între femei (mama. poate fi vorba de o moarte. Zăpada încă nu acoperise felinarele care luminau din două părţi firma. În nici un caz n-aş accepta să primesc lucrurile de la capăt.000 lei. Alexandru îşi aduse aminte de numele unei cârciumi din dosul Gării de Nord. pastrama şi vin nou. Moartea pasiunilor da. foarte serios. şi-l împinse înăuntru. Lumini destul de puternice. să le transform structura. Anicet nu răspunse imediat. spuse el. Se urcară într-un taxi. Privise dintr-o singură aruncătură de ochi faţada cârciumii. Ştii. Ochii lui Petru se aprinseră deodată. spuse el târziu. Eu mă simt încă destul de tânăr ca să le provoc şi să le înlocuiesc una prin alta. iubita) şi singurătate. aperitive. Se gândi mult. Nu ştiu dacă psihologia a descoperit până acum legea aceasta eu. — Nu ştiu ce înţelegi tu prin înlocuirea pasiunilor. Nu-şi mai pierduse demult o noapte cu un prieten nu mai rămăsese demult eâteva ceasuri într-o tovărăşie virilă. Alexandru scoase punga să plătească. însă. De la dragostea lui cu Anişoara şi după despărţirea de Nora. şi porniră. — Ciudat. vorbi el apucând braţul lui Petru. Era mai puţin mizeră decât se aşteptase. căci le trans-substanţializez. cu lume mijlocie misiţi. Maşina se opri în faţa cârciumii. un grup de plutonieri. Îi servea foarte politicos. şi chelnerul le alese o masă mai retrasă. — Germenele lor tragic. Avea încă destul bani. jucători de biliard. — Pasiunile mor mai multe laolaltă. probabil. 194 .va petrece cu Alexandru. — Îmi pare foarte bine că te văd. mesele aproape toate ocupate. Alexandru îl ascultase numai pe jumătate atent. Eu aş vrea să le schimb esenţa. funcţionari săraci. Mi-este câteodată silă de vulgaritatea ta de dorinţa asta nebună de a te amesteca cu oamenii. rămaşi din cei 12. E ciudat cât de perfect mă înţeleg cu tine. Ningea tot atât de frumos.

Tu ce faci? Îl privi atât de brusc. Poate. de altfel. râse Alexandru. Să nu crezi că vorbesc aşa. să scrii cea mai bogată muzică de pe pământ. ori pentru că am înghiţit o sută de grame de alcool. Eu creez. plină. Ce înseamnă aia viaţă eroică? Şi D'Annunzio a avut o viaţă eroică. Ei n-au găsit realitatea aceea ultimă. pe urmă?! Toate astea nu valorează prea mult. Va fi o viaţă eroică a început deja să fie. Îşi turnă din nou ţuică. vorbi Alexandru. izbuteşti să te apropii. mai departe de oameni. de oricare dintre ei. să-i stăpâneşti. mai ales. — Mă deprimi. chiar de tine. pe care o încep acum. toate îl făceau să se simtă mai izolat. îşi turnă repede o a doua ceaşcă. — Îţi lipseşte ţie. pe urmă. Mă înţeleg cu tine în foarte multe lucruri esenţiale. Să poţi creea orice. fumul. — Nu mi-ai spus asta niciodată. însă. încât Alexandru simţi tot sângele năvălindu-i în obraji. Haide mai bine să ciocnim! Umplu două ceşti cu ţuică fiartă. dar tu uiţi mereu. asta e marea graniţă dintre noi. asta e calea. Poate de aceea nici nu-i poţi iubi aşa cum aş vrea câteodată. Eu mă simt ridicat deasupra oamenilor. — Să te apropii de ce? întrebă Alexandru zâmbind 195 . de viaţa ta. Am înţeles asta. şi atâtea alte milioane de oameni care au murit în război. Nu te-am întrebat de operă asta n-are multă importanţă. în acest Univers al formelor. De când ţi-a intrat în cap şi otrava asta? — Nu e metafizică. ceva fundamental şi neschimbător. — Ba da. neutru. Este ceva negativ în tine. ca să te impresionez. către oameni. e un lucru la care m-am gândit mereu în ultimul timp. Numai după aceea. şi îşi îndemnă prietenul. către femei. vorbi Alexandru. până ce nu ai născut-o. eu nu vreau nimic. aşa cum nu-l auzise niciodată Alexandru. Pronunţase ultima frază cu solemnitate.— Dar şi tu vrei să te ridici deasupra oamenilor. decât orice creaţie. ceva diabolic. Mă simt atât de deosebit de ei. eu am să-i răzbun şi pe acest câmp de luptă. scumpul meu Alexandru. pentru că eşti incapabil să creezi. de oricare dintre ei. Am înţeles demult şi moartea tatei şi sinuciderea lui Pavel. să ai succes. din ulcica de pământ ars. continuă el. până ce nu ai întrecut pe toţi creatorii lumii. şi mult timp mi-a fost teamă că-mi lipseşte şi mie. Nu. Aici ne deosebim. adică ratat. Anicet bău pe nerăsuflate. Şi totuşi. fără să se încrunte ca şi cum ar fi vrut să se pedepsească de trădarea unei prea mari taine. vorbi Petru. — Nu m-ai înţeles. E altceva. O dădu peste cap. Este destinul Aniceţilor. atât de aspru. Numai că eu n-am să mor. Asta te îndeamnă necontenit către fapte. indiferent faţă de opera ta. răspunse calm Petru. care îţi lipseşte ţie. să realizezi ceea ce a visat Beethoven singurul care contează. îl întrerupse Alexandru. impasibil. Răspunse aproape mânios: — Viaţa mea. cu ochii larg deschişi. Altceva visez eu să poţi găsi ceva ultim. pe care o găsesc eu. N-ai dreptul să râzi de creaţie. va fi mai grandioasă decât orice operă. şi eu creez continuă Petru cu glas mai răguşit. să poţi întrece oricare dintre geniile muzicale şi totuşi să rămâi deasupra. — Nu. Zgomotele. O găsesc chiar prin creaţie. mirosul de vin şi de fripturi. — Ei n-au creat. e altceva. de mult. Mă îndoiesc. nu. foarte grav şi foarte emoţionat. Să creezi. Alexandre! ridică glasul. să ai bani ei!. — Dar asta e metafizică.

ca să le înapoieze banii. Dar. Gheorghiu a luat ceasul. înapoia tuturor formelor şi vieţilor care vă consumă pe voi. O zi se închisese în casă. făcu planuri pentru patinaj. Gheorghiu rămăsese o dată fără bani. privind fulgii mari de zăpadă. îşi încercă un pulovăr. Când le-a văzut. îndată ce-a zărit reclamele luminoase i-a fost peste putinţă să mai lupte. mai ales că una din fete începuse să-i poarte de grijă şi nu-l mai lăsa să bea. ruine şi murdării. Gheorghiu şi-a adus aminte de „verişoarele din Devonshire". Simt însă că e ceva ultim. „fetele" îi cerură din nou bani. Au devenit repede prieteni. s-a.— Nu ştiu. Mâinile îi tremurau ca într-o puternică emoţie. încercând să citească. A sărit din pat. 196 . de care aflase atâta lume şi de care îi era şi lui ruşine. şi a pornit pe jos către circiuma lui favorită. totul va putea ajunge altfel. „Întâlnirea cu „fetele" a fost emoţionantă. în sfârşit. şi i-a îngăduit să plece lăsându-şi ceasul amanet. Zadarnic şi-a îmbrăcat pijamaua. ceva adevărat. să-şi pună corespondenţa în ordine. îi risipea gândurile. aprinzându-se luminile oraşului. Fumase câteva ţigări privind pe deasupra străzii. până la moarte. Începuse să mănânce pastrama. I s-a spus că fetele plecaseră cu o. De atunci le vizita mereu. Cu puţin noroc. Se hotărâse atunci să nu mai bea. Ştia întotdeauna unde să-l caute. Primele două nopţi le-a petrecut în cârciumi. Le-a aflat însă adresa. patronul i-a spus că suma fusese plătită de o domnişoară blondă. îmbrăcat repede. Totul se putea schimba. Ninsoarea îl ajutase să-şi treacă uşor câteva ceasuri. lucrurile astea nu se pot comunica şi appi mi sunt deloc vesele. Gheorghiu venise seara acasă abătut. purificarea aceea neverosimilă a atâtor întunecimi. Mitică a fost sincer mişcat de această încredere. mirosind încă a boabă de strugure. Îl cunoştea însă patronul. îi dădea curaj. care cânta romanţele la modă pe versuri făcute chiar de el. A doua seară. Ninsoarea îl distra. a început să plângă şi le-a sărutat pe amândouă pe obraji. Avusese o zi proastă. când s-a întors în parcul Carol să-şi ridice ceasul. Izbutise să reziste până ce s-a întunecat bine. Să vorbim de altceva. să facă exerciţii la punching-ball. s-ar putea întâmpla aceeaşi totală schimbare şi în el. Întorcându-se acasă. pe jos. când Gheorghiu nu venea până la o anumită oră. zadarnic a băut pe nerăsuflate câteva pahare cu limonada. De când se întorsese de la Viena. o singurătate şi o nelinişte pe care n-o putea alunga nici ţigările. Mitică Gheorghiu stătea de multă vreme la fereastră. şi a intrat să le vadă. Directorul îi făcuse iar observaţii (bătrânul Gheorghiu căzuse în dizgraţie la conducerea partidului). vă consumă aşa. una din fete s-a oferit să-l împrumute cu bani. măriţi şi mai mult de lumina globurilor electrice. dar a fost nevoit să facă o vizită fetelor. şi-şi turnă emoţionat primul pahar cu vin. De atunci. se îmbăta în fiecare noapte. Mă simt aproape fericit. Fericit şi însetat. hotărâte să-şi încerce norocul singure. Era un vin roşu. căci „fetele" îl urmăreau câteodată şi-l aduceau acasă. dar a refuzat împrumutul. într-o cârciumă de lângă Parcul Carol. în noaptea asta. Străzile acoperite cu zăpadă. Înţelese însă curând că trebuie să pună friu pa-timei acesteia. Îndată ce-a văzut. În salonaşul lor era un sublocotenent tânăr. însă. Simţea un mare foc devorându-i măruntaiele. puţin tulbure. Îşi revizui garderoba de iarnă. şi Gheorghiu a pornit chiar atunci să le caute. Mitică Gheorghiu încercase de mai multe ori să-şi vină în fire. lună mai înainte. şi când Gheorghiu le-a povestit cum ajunsese aici. Trebuia însă să schimbe cârciumile. mai bun şi mai semnificativ. îmbătându-se şi ascultând lăutarii.

Se plimba cu paşi mari. Totul se năruise. e peste putinţă. nici durere. Îşi simţi deodată gâtlejul ars. gol. lung. Fetele nu aveau voie să-l caute acasă. O să răscumpăr Arvireştii. Roumanie scrisese Francisc în registrul călătorilor. Să pot merge aşa. I se păru că a auzit o sanie. cu un felinar care rămânea aprins şi în timpul zilei. nu-şi mai simţea nici măcar carnea strivită. tremurând. figura ei puternic luminată. mereu. iarna. Nu. o fată cu picioarele goale. se trezea din nou atunci. de mult. „Iertaţi-o. Câţiva fulgi mari căzuseră din văzduh. — Au întrebat două domnişoare de d-stră. De mult nu mai era el. C'est la mère de cet imbécile. nici măcar teamă nu mai era nimic acum. vedea pe Teddy Lupescu purtând pe braţe o fată leşinată. le spusese într-o noapte. Şi totuşi. De abia acum se aşternuse zăpada. în zăpadă. îşi numără banii. spusese el. doamnă. mereu. pe obraji. Era Teddy Lupescu. îngheţat. Nici umilire. Ningea. ca un oftat înnăbuşit. Îi străbătea atunci din nou în minte şoapta d-nei Lecca. a zăpadă de ţară. Inima îi zvâcnea câteodată mai puternic. gol. pe coridor. cu Francisc. Nu era el. El rămase. e o biată bolnavă!" A răspuns? N-a răspuns? Nu-şi mai aduce aminte. ca în miezul iernii. A simţit ceva rece. Mitică îşi aminti de o circiumă unde se petrecea bine. prea curat. amintirea cuvintelor acestora n-o mai umileau. descoperită de curând. Francisc. şi vedea în jurul ei oameni împleticindu-se alarmaţi. acum. să nu mai mă opresc niciodată. nimic nu 197 . Ninsoarea de-afară îl chema. femeia de serviciu. Ningea îndesat cu fulgi grei. „Copila noastră a furat. de mult. Îl rostogolea pe Pavel. a pom de Crăciun. râsul ei spart. Plecase fără să prindă nimeni de veste. se întorsese devreme acasă şi dormise. parca s-ar fi trezit atunci dintr-un somn. — Du-te şi vezi dacă au plecat! Gheorghiu îi dădu. păstra întotdeauna farfuriile afară. J'étais justement en train. pe coridor. jos. De abia la capătul parcului auzi pe cineva alergând după ea. prudent. şi se pregăti să coboare. Nu mai simţea nici frig. îşi luă haina. ca la Arvireşti. Culegea zăpada în pumn. neştiind ce-ar putea face cu ea. V-au aşteptat până adineauri. O să-i aducem pe toţi acolo. D-na Lecca îşi privea fiica aiurită. Şi pe mine. Zvârli brusc ţigara şi plecă de la fereastră. A furat a doua oară. Cu o seară mai înainte. parcă ar fi aşteptat să se dezlănţuie din clipă în clipă o altă nenorocire. nici cald. Icre negre.Acum însă ningea frumos şi des. şi pe mine. O călătorie prin munţi. D-na Anicet nu mai ştia de câte ceasuri umblă prin ninsoare. Îl întâmpină. Miroase a zăpadă de munte. Rămăsese cu compresa în mână. sau la menajeră. ca Gheorghiu să nu se simtă plin de nădejdi. Ciudat. uscat. Madame et Monsieur Anicet. S-au oprit la o cabină. Brazii miroseau ciudat a sanatoriu de munte. Auzea ţipătul Anişoarei. ingénieur. spusese Petru. şi se freca cu ea pe piept. prea nervos ca să mai poată privi cura ninge. şi ieşi repede. unde s-o ascundă. în glumă. Se strecurase până în vestiar. Libertatea unui bărbat e mai preţioasă decât onoarea lui. Două zile de limonade şi ceaiuri ar fi fost prea mult. o palmă peste umeri. iar Bucureştiul era. Şi e atât de ciudată ninsoarea. Gheorghiu le îngăduise numai să întrebe de el la portar. e copila noastră" parcă spunea d-l Lecca. Se îmbrăcă repede. şi-şi zvârli privirile de jur împrejur. la prima ninsoare. agitat. se opriseră lin pe obrajii ei. vă rog iertaţi-o! E o nebună. D-na Anicet se opri brusc. prea alb.

Băteau lumini roşii. dar întrebase în acelaşi timp pe toată lumea din cârciumă. îl întrerupse Alexandru. Alexandre. clipind cordial din ochi. pe loc!. ăsta e singurul meu vis. apoi se trânti strivită între perne. Petru aşeză paharul pe masă. de a face să plângă cerul. făcu plictisit Anicet. O mare dorinţă de somn. se îndreptă către el. Are să-ţi fie greu. de altfel. cu ţigara în mână. Ah. ca snopii tăiaţi. Observă că zăpada e colorată ciudat aici. — Să contempli. s-o plătesc. Se pregătea să continue. te-ai îmbătat. oricât mă sperii. mă simt în stare să fac totul. înalt. Băiatul meu. orice ai voi. înapoia ta. Spui întotdeauna lucruri mai frumoase când eşti beat. Dar este şi asta o acţiune.are nici o importanţă. cum dracu să-ţi spun eu asta?! — Te-ai îmbătat. Eu însă îmi dau câteodată seama că am atâta forţă în mine. Nu ştia în ce parte a oraşului se află. să o poţi depăşi şi pe asta. sau din deficienţele tale. spunea el patul acela cu spetează înaltă. 198 . vorbi Petru. e teribil de român!! Probabil că suferă de amor. înapoia meu. Toată lumea întoarse speriată capul. de creaţie. Mitică Gheorghiu trântise sticla şi se ridicase de pe scaun. dar un zgomot asurzitor îi făcură pe amândoi să tresară. dădu Şoferului adresa. Dar n-are nici o importanţă. Şi am să mai sparg!! De ce n-aveţi mă. totuşi. aşadar. dar nu recunoscu nimic. şi-şi pierde mirosul cu cât se apropia de centru. altceva. din lipsurile tale. coane. să contempli după ce ţi-ai dovedit ţie însuţi că poţi crea. cu fulgi mari. Băiatul nostru din urmă. Deocamdată am o poftă nebună de lucru. ce vreau să spun. că poţi fi. nici o părere de rău. şopti el. — Nu e vorba de lucruri frumoase. Se gândi o clipă că va cheltui prea mult cu taxiurile. Am să am eu curajul s-o abandonez într-o bună zi? Voi putea eu renunţa vreodată la puterea asta de a mişca munţii din loc. nici. nici scandalul. — O plătesc. Privise destul de semnificativ pe Alexandru şi pe Petru. Se uită de câteva ori pe fereastră. spunea Francisc. Orice alt fel de acţiune mi se pare inferior acţiune stimulată din afară. vine şi muzica. nu prea îmi dau bine seama ce spun. să simţi că şi asta e sub tine. zâmbind. înapoia. de a sili să se deschidă iadul?! Căci. Îi va rămâne deajuns. albastre. îşi spuse. Nimic nici o durere. Nu ştia pe unde o duce maşina. visul meu de maturitate. Se trezi târziu. muzică?! Întrebase pe chelner. M-am îmbătat. îl linişti chelnerul. nu te pierzi pe tine este creaţia. — Vine. galbenă amurgul din ultimile sale zile înainte de moarte are să-ţi fie greu să rămâi singură cu Petru. se gândi cu mare indiferenţă. O extraordinară indiferenţă faţa de toţi şi de toate. Este felul meu de a concepe acţiunea. solemn. Văzu un taxi. Dacă aş putea plânge. Există o singură acţiune eficace şi în care nu te umileşti. preaplinul visurilor şi al forţelor tale. O sticlă plină fusese aruncată cu furie de podea. că d-aia am spart-o. şi-şi umplu paharul până la vârf. băiatul meu. Ningea tot mai puternic ningea fără vânt. uneori. strângând bucăţile de sticlă. nici furtul. durerea. Şi. Ca şi mine. mă. într-o piaţă luminată puternic. la câteva mese depărtare de ei. gândindu-se încă odată la Petru. — E faimos tipul. ştiu că există altceva. totul! Dacă ai şti cât am plătit pentru asta! Căută cu mâna sticla. Trebuie să fie târziu. Habar n-am ce numeşti tu lucruri frumoase.

Trase cu oarecare greutate frânghia. să înfrângă toate obstacolele îi reveni încă odată în minte. Unde-o umbla băiatul ăla toată noaptea?! Se întoarse la ea în odaie. — Aşa ne spune el nouă? întrebă bine dispus apucând din nou paharul. Căută chibriturile şi încercă să-l aprindă în soba din odaia lui Petru. Parcă ar fi căutat 199 . parcă s-ar fi temut să nu deştepte pe cineva. ferestrele mici fuseseră pe un sfert astupate cu zăpadă. Propti un scaun de perete. pe voi muzicanţii.— Eşti sigur că tu nu suferi de aceeaşi boală? îl întrebă Alexandru în glumă. Petrişor mamă. Încerca să alunge gândul bun. prea slabă. mai istovită. I se păru că simte o lacrimă la colţul ochiului drept. N-a venit e mai bine aşa. amuzându-se să constate în ce măsură îşi mai poate controla reflexele. Flacăra se zbătu o clipă. astă noapte îl iubise mult pe Alexandru. prea lungă pentru gândul ei. mi-e teamă să nu fie o prea rapidă depăşire a tinereţii. Oricum s-ar fi întrebat. că n-a venit. şi-şi încălzi mâinile la flacără. Oftă obosită când se coborî pe scaun. mă. cu lampa tremurând în mână. Cu cât treceau minutele. stăruitor. Era prea ostenită. Că ai rămas acum singur pe lume". întocmai ca şi ăsta. ca să se ducă în curte. luă un bloc de pe masa lui. Era o frâghie lungă. încet. Focul se stinsese de mult. Îşi curăţă un măr. Ar trebui să-l fac măcar în odaie la el. Aprinse lampa din antret. ce va fi mâine?! Clătină din cap. Întâlni calendarul: 16 noiembrie. gândi d-na Anicet. numai nu era nici o lacrimă. vorba lui David Dragu. Bea un chil şi du-te acasă. Roti o privire lungă şi indiferentă de jur împrejur. Am uitat să rup foile. şi scrise cu greutate. Se apropie de perete. Era frig. Deşi i-o fi frig. urlă Mitică. contemplaţia asta a ta. Căută cu ochii o foaie de hârtie albă. aflând toate câte i se întâmplaseră în ultimul timp. Vă suspectez grozav. Trecu în odaia lui Petru. Gândul bun. singurul care îi dăduse puterea să ajungă până aci. Mitică Gheorghiu se apropie de masa celor doi prieteni şi. şi ieşi în vârful picioarelor. Dar nu găsi decât hârtii şi câteva surcele. D-na Anicet se dezbrăcă de haină cu gesturi lente. Încearcă să mai rămâi aşa cum eşti. Apoi se întoarse în odaia lui Petru. muşcându-şi necontenit buza de jos: „Să ne iertăm unul pe altul. Şi tu ai aceeaşi nevoie de muzică. din faţa mea!. îşi trase un scaun. continuând acelaşi cântec care îi plăcea atât de mult astă-seară. Băuse de ajuns ca să uite singurătatea în care trăia de câteva zile. gândul de la început. Aprinse hârtiile. Lăutarul încercă să-l urmeze. — Piei. căutând. Dar mâine. Petru nu răspunse. A început să viscolească. Târziu după miezul nopţii. — Contemplaţia asta. bietul băiat. cu grijă. Vorbise mult. Se şterse cu mâna i se păruse. fără palton. pe zăpada asta. Petru începu să râdă. gândul de la început. Se simţea foarte bine. Aşeză blocul pe pian. cu atât se simţea mai slabă. Învaţă alta! Privi apoi cu înfrigurare pe cei doi prieteni. zăpadă pe ele. cu lampa în mână. Luă din nou lampa în mână şi începu să priveasă în sus. Se îndreptă spre săliţa din dos. era fericit. fără să-şi ceară voie. Doamne. a început să bată vântul. şi înălţă mâna până deasupra dulapului cu rufe. să aducă un braţ de lemne. Poate o fi multă. îşi făcu repede o cruce. să rămâi huligan. păşind încet. începu Alexandru. grea. obosite. Era doar frig în odaie frig şi umezeală. mare şi nesigură. Nu merităm nici atât. şi rupse fără grabă nouă foi. sub şopron.

— Păcat. Mitică ridică fruntea. spuse Alexandru. acolo aproape se înălţă o seră troiene. Frigul îi făcuse bine. îi risipise aromeala. spuse Anicet. exclamă Mitică. de îmi ieşisem din minţi. — Ne-am încurcat rău de tot cu ăsta. semeţ şi încruntat. şi o fi adormit. cine sunt tinerii aceştia. — Şi pe mine tot Dragomirescu. Era beat de-a binelea. Îndată ce-şi scoase pardesiul şi-l agăţă în cuier. Am avut şi o iubită. mai ales de când adusese banii. Începea să uite unde se află. — Toate la fel. mă. Se hotărî să se dezbrace repede şi să intre sub plapumă. D-na Anicet. Mizeria aceasta fizică îi făcea bine. Începu să plângă. vreo vizită în lipsa lui. Petru ajunse cu maşina acasă. atât de departe. — Am despuiat-o. Intră în casă cu băgare de seamă. una pe care am iubit-o mult. pe care îl rătăcise de mult şi căruia nu mai ştia cum să-i dea de urmă. mă. spuse el încet. atât de nefiresc. îşi spunea el în maşină. — Sunt prietenele d-tale? întrebă Alexandru ca să spună şi el ceva. Alexandru se feri zâmbind. încât ceilalţi doi nici nu băgară de seamă la început că plânge. de o noapte vulgară prin care să-mi curm singurătatea. Dar am despuiat-o odată într-o privată. să calce în picioare. D-na Anicet îi lăsa adesea scurte informaţii. Bătuse multă zăpadă.ceva. mă? se adresă întâi lui Alexandru. ca pentru sine. şi se vărsă întreg pe masă. gândindu-se delectat la toate complicaţiile care ar putea decurge din-tr-o eventuală prezentare a verişoarelor. Ce bine se simţea beat! De abia mai putea duce paharul la gură. şi apoi lui Petru. fete subţiri a la Devonshire! Izbucni în râs. Apoi îşi duse mâna la frunte. şi pantalonii erau copios stropiţi. Dădu cu ochii de blocul aşezat pe pian se apropie să citească. Îşi şterse ochii şi scuipă dispreţuitor lângă masă. Începeau să i se tulbure gândurile. O fi fost ostenită. ceva urgent de făcut pentru a doua zi. era aproape o voluptate. S-a îmbătat din amor. Simţea nevoia să spargă ceva. îşi dădu seama că e foarte frig. scump şi urgent. său să-şi pună capul pe masă şi să plângă. toate la fel! Hohotea. săraca. Am ghicit de minune. Petru sări de pe scaun ca să-şi apere pantalonii. fără să scoată un cuvânt. Mare păcat! Aproape de zori. mă Dragomirescu! Sunt fete pentru voi. scrise pe bloc şi aşezate pe pian. Îl scăpase de mai multe ori pe masă. Şi tot aia e mă. Plăti şoferului. Petru citi de două ori mesajul 200 . nu lăsa niciodată să se stingă complet focul în odaia lui. Continuă multă vreme să-şi privească tovarăşii. — Dragomirescu. beţi şi ei. care îl ascultă cu ţigara în gură şi coatele lăbărţate pe masă. — Cum vă cheamă pe voi. Aveam mare nevoie de o noapte că asta. şi mi-am făcut gustul cu ea. Se apropie de sobă era îngheţată. ca şi cum şi-ar fi amintit brusc de un lucru de excepţională însemnătate şi exclamă: — Ar trebui să le cunoaşteţi îşi voi. şi se opinti să deschidă poarta de la stradă. măi. — Singurele mele prietene. şi râse câtăva vreme. tot aia. spuse Gheorghiu abătut din senin. Se opri brusc. să nu-şi deştepte mama. şi duse amândouă mâinile la cap. Paharul îi alunecă din mâini. Aprinse un chibrit şi trecu direct în odaia lui.

Voi să ţipe. îţi fac eu semn. Uşa de la odaia mamei era larg deschisă.fără să-l înţeleagă. Se îndreptă către geamul odăii. intrând în odaie. şi că zăpada i-a trecut de mult prin pantofi. şi ieşi din odaie. şopti el şoferului. cu fulgi uşori. înspăimântat de presimţiri. o moaşă. Mahalaua încă nu avusese timp să se murdărească. Ningea acum mai rar. bătu cu putere. se aflau Liza. o femeie se repezi la el şi-i apucă mâna s-o sărute. Petru nu vedea nimic. Se opri lângă gard. prin curtea plină de oameni. — Să nu-i spuneţi nimic. Erau şi câteva maşini particulare. Păşea încet. aşa spunea. Părea mai îmbătrânit. Aşteptă cu chibritul în mână până ce se stinse. Uşa se deschise. Privi cu mare linişte cum sunt aşezate coroanele. Auzi un glas înăuntru. D-l Baly. Inima i se opri brusc. Îşi frecă tâmplele. Petru mergea alături. cu braţele alăturate de corp. Găsi poarta încuiată. în haină. apoi soarele apăruse deodată. cu ochii adânciţi în cearcăne. Petruţă! Era Nora îmbrăcată în negru. Pe trotuar. Adriana şi Alexandru. Privirile tuturora se adunară o clipă asupra lui. Venise la înmormântare direct de la liceu. Am să mă spânzur. cu pasul ferm. O văzuse de mai multe ori în timpul verii. Dar nu avea încă curajul să intre în casă. Prietenii îl lăsară să treacă plecând ochii în jos. David Dragu. Acelaşi protector al Aniceţilor de totdeauna omul care plătea înmormântarea. Mama s-a a murit mama. Fugi apoi din odaie. cu faţa palidă. O jerbă uriaşă de flori naturale. ai să mă găseşti într-o zi spânzurată. nebărbierit. Aprinse apoi un altul. dar fără să trădeze vreo emoţie. neverosimil de roşu. Continua să bată. Nu îndrăzni să intre. vorbi încet Petru. în haină neagră. cu iniţialele d-lui Baly. Când ajunse la o poartă. ghemuiţi unul într-altul. — Iartă-mă. grav. nefardată. Ninsese două zile în şir. dar nu distinse nimic. şi apăru capul bătrânei. În faţa casei se strânseseră oameni mulţi. ştia bine în ce odaie. alergând năuc prin zăpadă. grăbit. frigându-l. sta afară pe trotuar. VII Cerul era senin. În alt 201 . — Să urmăreşti cortegiul până aproape de cimitir. dar nu mai avu putere. slab. Petru îi zâmbi şi îi puse mâna uşor. Avea sub braţ o servietă. Deschise atunci poarta şi se îndreptă către casa vecină. — Iartă-mă. adânc îndurerată". şi se rezemă cu mâna de uşă. Totul a durat câteva secunde. Apoi o iei la dreapta. Porni apoi singur spre casă. Coana Marina. Nu plângeau decât câteva vecine. Începu apoi să se plimbe prin curte. Purtară sicriul până la dric. Locuia acolo. de aprins. Bătu de mai multe ori. aşa îl ameninţa ea. coborând din tavan. şi sări gardul. Luă cutia de chibrituri. pe cap. Zări o umbră mare. vorbi şoptit Dragu. Apoi trecu înainte. Aprinse un chibrit în sală. Pe una scria: „Familia Lecca. din ce în ce mai tare. Părul îi alunecă şuviţe pe sub. pălărie. parcă s-ar fi scuturat o pădure nevăzută. mai obosit. îşi dete seama că e cu capul gol. Târziu. Dacă vrei să vii să-mi ajuţi. şi făcu câţiva paşi. şi rămase mult timp privind pomii albi.

înainte de trei jumătate. — Iartă-mă. toţi tineri. sfârşit de aşezat coroanele. Se vede bine că se gândeau mai mult la moartea maiorului Dragu şi la înmormântarea lui Pavel decât la d-na Anicet. Spune măicuţii să mă ierte!. A mers alături de David. înapoia dricului. dar fără să înţeleagă ceva. Îi făcu un semn. L-a refuzat zâmbind. Ajut-o d-ta. Lumina bătea orbitoare deasupra zăpezii. amândoi cu ochii în jos. A făcut un semn. încercând necontenit să se ascundă. într-adevăr. Alexandru. Liza n-a vrut să se urce. Oamenii mergeau strânşi unul într-altul. Getta. cu o extraordinară precizie. Când s-a. acum. Groapa era pregătită. decât prieteni. Petru o privea tot atât de liniştit. Petru a aşteptat. Dar nu s-a apropiat de groapă. vorbind rar. sărac. poate de vreun blestem. că mă duc şi eu după ea dacă nu-i spui! Petru o privi fără să înţeleagă. Şi cu cât se astupa groapa. înainte de a lua pasul după dric. însă mama Norei. ca bocetul să se sfârşească. Bulgării continuau să cadă. Se temea să nu se îmbulzească toţi către Petru ca să-l consoleze. şi a sărit în lături. aproape pe întuneric. ca să se poată ţine după dric. pe frigul ăsta până la primăvară stă întreagă şi frumoasă! Începuse ritualul. Întoarse capul. A rămas tot timpul cu capul gol. Fusese o singură înmormântare. — Să nu-i spuneţi nimic. şi. întunecat. aproape să alerge. Convoiul a pornit agale. Iorgu Zamfirescu. vorbi Coana Marina. Anişoara nu putuse veni era încă bolnavă. figura bătrânului Anicet şi a lui Pavel. Coana Marina. şi alţi cunoscuţi. Au ajuns la cimitir la cinci. rece şi respectuos. Spune-i. şopti încă o dată David. Venise. Era vecina. să înceapă un bocet. Au asistat numai Petru. Petru a trebuit să facă paşi mari. mama a ajuns cu bine. Dar nu aici. Se 202 . departe. la urma convoiului.grup. care nu-şi putea cu nici un chip stăpâni plânsul. dar Petru nu auzi nimic. — Ce bine are să se păstreze Madam Anicet acuma!. Căzuse în genunchi. În sfârşit. de altfel. d-l Baly a fost nevoit să meargă până la cimitir. Nu erau. Nici dl Lecca. nu vor putea rămâne aici. dezleag-o. pe care îl convinseseră doctorii să stea în pat. — Ce moarte tragică! spuse d-l Baly în maşină Adrianei. d-na Dragu. în zăpadă. Petru a sărutat pentru ultima oară fruntea mamei. Ceilalţi au rămas în zăpadă. Parcă ar ameninţa un destin. a scăpat de noi! Îşi aminti. D-l Baly aranjase ca înmormântarea să se facă foarte devreme. şi-a pornit dricul cineva a încercat să ţipe. Având pe Adriana cu el. Luminările începuseră să lumineze. şi cimitirul era trist. Ce penibile situaţii i-ar prilejui bietului băiat! E mai bine să-l lase singur. Erau tot atât de vii. Auzi numai bulgării şi zgomotul acesta îl liniştea. dricul pornise. deşi caii minaseră destul de repede. D-l Baly a luat în cele din urmă pe Adriana în maşina lui. Preotul se apropie de Petru şi-i şopti: — Îi e frică de ceva. îl împăca. Era încă frig. tot atât de calde. să se pună capacul mai repede. Groapa era aproape plină. şi-şi dădu seama că cineva plânge cu hohote. Petruţă! mai ţipă ea o dată. şi numai la câţiva paşi în urma lui să vină ceilalţi. D-l Baly a încercat de două ori să-l convingă să-şi pună pălăria. Era Nora. pe toţi Aniceţii. cu atât se zbătea Nora. cu toate repulsiile lui faţă de asemenea spectacol. o lumină pâlpâită. ca s-o liniştească. S-au întors câţiva ochi spre ea. Adriana plângea. David şi Liza. umedă. care se zbătea în braţele maică-si. aproape cu căldura lor animală. în acea clipă. Dar strigătele s-au curmat ofilite. la braţul Lizei.

printr-un fel sau altul. Prietenii îl aşteptau. Petru se aplecă spre groapă. mamă! Nora îşi făcu cruce. se rugă câteva clipe. — Spune moartei s-o ierte. O să am de furcă. Petru îşi desprinse braţul de al prietenului. îşi făcu cruce. În câţi ani crezi tu că se poate răscumpăra o moşie mare. şi-i spuse: — I-am făgăduit. Când îl văzu că se întoarce Alexandru se apropie de el şi îi luă braţul. Peste bulgări se aşezară coroanele. aşteptând bacşişul. Voi să-i spună un cuvânt de încurajare dar înainte ca să aibă timp să-l rostească. şi trebuie să mă ţin repede de cuvânt. Se apropiară şi ceilalţi. şi voi să se întoarcă. — I-am făgăduit să-i aduc pe toţi la Arvireşti. Un secretar al d-lui Baly se depărta discret de grupul cel mare. şi-şi plecă fruntea în zăpadă.întuneca. Oamenii se retraseră apoi în drum. Continuă să-i vorbească lui Alexandru. Petru rămase în faţa groapei. şi nu ştia cum. şopti încă o dată preotul. Închise ochii. dar Petru nu-i observă. ca într-o lungă mătanie. şi văzduhul acesta de iarnă îi umplea inima cu o nesfârşită împăcare. rămas bun. şi începu să plătească bacşişurile. aşa cum a fost a noastră?! Aici se sfârşeşte al doilea episod din ciclul „ÎNTOARCEREA DIN RAI" 203 . Trebuia să-şi ia. şi spuse tare: — Iart-o.