CAPITOLUL 9

9.1 Productivitatea factorilor de producţie 9.2 Profitul firmei – răsplată a riscului şi a inovaţiei manageriale 9.3 Renta 9.4 Indicatori de apreciere a rezultatelor la nivel microeconomic Pachet pedagogic

Randamentele factorilor de producţie

RANDAMENTELE FACTORILOR DE PRODUCŢIE
Randamentul constituie forma eficienţei economice care reflectă relaţia între factorii de producţie utilizaţi şi volumul rezultatelor obţinute. Acesta exprimă capacitatea unui factor de producţie în procesul de obţinere a bunurilor economice. 9.1 Productivitatea factorilor de producţie În acţiunea complexă a combinării factorilor de producţie are loc consumarea acestora, obţinându-se bunuri economice sub formă materială, servicii sau informaţii. Întreprinzătorul raţional va compara permanent rezultatele dobândite cu factorii de producţie utilizaţi pentru a desprinde concluzii veridice asupra randamentelor factorilor respectivi. Problema randamentelor factorilor de producţie trebuie gândită, planificată şi realizată, „ţinându-se seama de tendinţele noii societăţi, care va fi atât una nonsocialistă, cât şi una postcapitalistă, în care organizaţiile unde se consumă factori de producţie, devin hotărâtoare”. 1
Randamentul înseamnă capacitatea unui factor de producţie sau a tuturor de a crea un efect util într-o unitate de timp dată. Acesta se apreciază cu indicatori corespunzători de productivitate sau randament.

Orice întreprindere dispune de resurse limitate, fapt ce se repercutează direct în activitatea sa, limitând, în mod inevitabil, cantităţile de factori de producţie pe care le foloseşte. Pentru ca întreprinzătorul să câştige mai mult trebuie, de regulă, să mărească volumul bunurilor economice produse şi vândute. Dar, pentru că factorii de producţie sunt limitaţi, poate să ajungă la acest rezultat prin creşterea eficienţei utilizării lor, a raţionalităţii activităţii sale.
Expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie în activităţile din care rezultă bunuri economice este productivitatea. Prin productivitate se înţelege rodnicia, randamentul factorilor de producţie utilizaţi.
1

Peter F. Drucker, Societatea postcapitalistă, Bucureşti, Editura Image, 1999, p. 7 şi urm.

Teorie economică generală ● Microeconomie

Cât de mare este rodnicia, randamentul factorilor de producţie se apreciază cu ajutorul nivelului productivităţii. Nivelul productivităţii se calculează ca raport între bunurile obţinute şi factorii de producţie implicaţi în realizarea lor. În general, nivelul productivităţii se determină după relaţia: W=

Q în care: Fi

W = nivelul productivităţii; Q = efectul, rezultatul, adică bunurile economice obţinute. Ele sunt exprimate, după caz, în unităţi fizice (kg, 1, m, tone etc.), ca volum al producţiei şi/sau în unităţi monetare (lei, dolari, franci etc.), ca valoare a producţiei; Fi = efortul depus, adică factorii de producţie utilizaţi, care sunt evaluaţi, după caz, fizic (ca volum) sau în expresie monetară (valoric). Mărimea productivităţii se determină la nivel de firmă, de ramură şi de economie naţională, privită în ansamblu. Este evident că ultimele două niveluri sunt expresia sintetică a mărimii şi evoluţiei productivităţii din firmele ce alcătuiesc ramura, respectiv economia naţională. Pentru firmă, pentru fiecare întreprinzător, obţinerea unui nivel cât mai ridicat al productivităţii înseamnă creşterea eficienţei, obţinerea unor efecte mai mari cu acelaşi volum de factori de producţie (sau obţinerea unor efecte date cu un volum mai mic de factori de producţie).
Acest fapt are o importanţă economică deosebită deoarece: prin creşterea productivităţii are loc reducerea costului total mediu (unitar); creşte competitivitatea firmei şi capacitatea sa de a face faţă concurenţei; se creează posibilitatea ca posesorii factorilor de producţie să obţină venituri mai mari în condiţiile când bunurile produse sunt vândute la aceleaşi preţuri sau chiar mai mici.

Creşterea productivităţii are importanţă şi pentru economia naţională privită în ansamblu, în sensul că pe această bază: se produce mai multă bogăţie cu acelaşi volum de factori de producţie, ceea ce permite satisfacerea mai bună a trebuinţelor; are loc atenuarea tensiunii dintre nevoi şi resurse; prosperitatea şi bunăstarea unui popor sunt direct proporţionale cu nivelul productivităţii; când întro economie nivelul productivităţii se reduce, de regulă, apar sau se accentuează fenomene negative: inflaţie, marginalizarea unor categorii ale populaţiei, reducerea consumului etc.; fiecare ţară este interesată în sporirea productivităţii pentru că prin aceasta bunurile sale devin mai competitive, atât pe piaţa internă, cât şi pe cele

Randamentele factorilor de producţie

externe; ea poate produce mai multă bogăţie chiar în condiţiile când reduce durata timpului de muncă; populaţia beneficiază şi de mai mult timp liber pentru instruire, recalificare, dezvoltarea vieţii spirituale şi participarea la viaţa socială a comunităţii. Nivelul şi evoluţia productivităţii depind de numeroase împrejurări economice şi extraeconomice. Dintre acestea, o importanţă deosebită o au: calitatea factorilor de producţie utilizaţi, inclusiv abilităţile întreprinzătorului; calitatea organizării şi conducerea activităţii economice; motivaţia economică a posesorilor factorilor de producţie şi măsura în care aceasta este realizată; condiţiile naturale ş.a. Formele productivităţii Iniţial, cea mai preocupantă formă a randamentului factorilor de producţie a fost cea a productivităţii muncii. Aceasta se poate explica prin rolul activ ce revine factorului muncă în activitatea economică şi amplorii pe care munca o deţinea în ansamblul factorilor de producţie. Primele evaluări ale productivităţii au avut loc în S.U.A., la sfârşitul secolului al XIX-lea şi au fost circumscrise unui singur factor de producţie – factorul muncă – sub forma productivităţii muncii. Ea se determină ca raport între producţia obţinută şi cantitatea de muncă utilizată (apreciată, după caz, prin numărul de muncitori, de salariaţi sau prin numărul de ore-om). Noua provocare care stă în faţa societăţii post-capitaliste este productivitatea lucrătorilor cunoaşterii şi a prestatorilor de servicii. Îmbunătăţirea productivităţii acestor lucrători cere în fapt schimbări drastice în strutura organizaţiilor societăţii post-capitaliste şi în structura însăşi a societăţii, în modalităţile de formare profesională şi de utilizare a muncii şi de calculare a rezultatelor ei. 2
Productivitatea muncii exprimă producţia medie obţinută pe o unitate de muncă vie cheltuită, nivelul său fiind un criteriu pentru stabilirea mărimii salariilor şi pentru aprecierea eficienţei economice şi competitivităţii întreprinderilor, ramurilor şi economiilor naţionale.

În condiţiile contemporane, metodele de determinare şi analiză a productivităţii s-au dezvoltat şi diversificat foarte mult, în dependenţă nemijlocită de complexitatea activităţii economice.

2

Peter F. Drucker, op. cit., p. 69

Teorie economică generală ● Microeconomie Dintre acestea, în teoria şi practica economică, sunt consacrate două forme fundamentale: productivitatea parţială şi productivitatea globală.

Productivitatea parţială este cea a unui factor de producţie, considerată a fi la originea producţiei şi a modificării acesteia (ceilalţi factori fiind constanţi). În funcţie de factorul reţinut, productivitatea (sau randamentul) parţial se prezintă ca productivitate (randament) a muncii, productivitate (randament) a capitalului şi productivitate (randament) a pământului (figura 9.1).
Productivitatea parţială (a unui factor de producţie) Formele productivităţii (randamentului) Productivitatea muncii Medie Marginală Medie Marginală Medie Marginală

Productivitatea capitalului

Productivitatea pământului Productivitatea globală (a tuturor factorilor de producţie utilizaţi)

Medie Marginală

Figura 9.1 Productivitatea globală exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie implicaţi în obţinerea unui rezultat. Ea indică performanţa în ansamblu a factorilor de producţie din a căror combinare a rezultat efectul util. Evaluarea riguroasă a productivităţii (randamentului) global este dificilă, pentru că metodele prin care sunt însumaţi factorii de producţie utilizaţi prezintă numeroase aspecte discutabile. Ambele forme ale productivităţii (randamentului) apar ca productivitate medie şi ca productivitate marginală. Productivitatea medie a muncii ( W L ) se determină ca raport între producţia totală (ΣQ) şi cantitatea totală de muncă utilizată (ΣL) exprimată, după caz, prin numărul de salariaţi, de ore-muncă etc., după relaţia:

WL =

∑Q ∑L

Randamentele factorilor de producţie

Dacă presupunem că o societate comercială utilizează zilnic 50 de salariaţi şi obţine o producţie de 6000 kg din bunul „X”, rezultă că:

WL =

6000 = 120 kg/salariat/zi. 50

Aceasta înseamnă că, în medie, fiecare salariat lucrează cu un randament (eficienţă) de 120 kg zilnic din bunul „X”. Este evident că între aceşti salariaţi există unele deosebiri sub aspectul calificării, îndemânării, interesului, al comportamentului etc., ceea ce face ca randamentul individual al fiecăruia să se abată, în sus sau în jos, faţă de cel mediu. Productivitatea medie a capitalului W K , care exprimă randamentul mediu al capitalului utilizat, se calculează ca raport între rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp (ΣQ) şi capitalul tehnic utilizat (ΣK), după relaţia:

WK =

∑Q ∑K

Relaţia dintre factorul capital şi rezultatele producţiei se mai numeşte şi randament al capitalului.
Coeficientul capitalului exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect util. El se determină sub formă medie şi marginală.

Coeficientul mediu al capitalului ( K ) se calculează prin raportarea cantităţii capitalului utilizat (Ku) la volumul producţiei obţinute într-o perioadă de timp.

K=

Ku Q

Coeficientul marginal al capitalului (Kmg) se calculează prin raportarea variaţiei capitalului (ΔK) la variaţia producţiei (ΔQ). Kmg =

ΔK ΔQ

Acesta reflectă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei cantităţi suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori de producţie nu se schimbă. Coeficientul capitalului este inversul productivităţii capitalului, mediu, respectiv marginal.

Teorie economică generală ● Microeconomie

Productivitatea medie a pământului ( W p ) exprimă eficienţa medie a factorului de producţie pământ utilizat în activitatea economică. Se determină ca raport între efectul util obţinut (ΣQ) şi suprafaţa totală de teren (Σρ) pentru obţinerea producţiei după relaţia:

Wp =

∑Q ∑ρ

Productivitatea medie globală a factorilor de producţie ( W GF ) se determină ca raport între rezultatul total obţinut şi totalul factorilor de producţie utilizaţi (evaluaţi în expresie valorică) după relaţia:

W GF =

Q L+K+P

Productivitatea marginală exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o unitate a unuia sau a tuturor factorilor de producţie. În determinarea sa se porneşte de la premisa că, dacă un factor de producţie se schimbă cu o unitate (ceilalţi fiind constanţi), se obţine o modificare a efectelor care se datorează acestei unităţi. Cunoaşterea nivelului productivităţii marginale este foarte importantă pentru fundamentarea deciziei întreprinzătorului privind viabilitatea modificării (creştere sau scădere) cantităţii de factori de producţie utilizaţi. Corespunzător formelor productivităţii se pot determina şi analiza: Productivitatea marginală a muncii (WLmg), care exprimă eficienţa ultimei unităţi de muncă implicată în activitatea economică şi se determină ca un raport între variaţia absolută a rezultatelor obţinute (ΔQ) şi variaţia cantităţii de muncă utilizată (ΔL), după relaţia: WLmg =

ΔQ ΔL

Pornind de la exemplul anterior, să presupunem că în ziua următoare întreprinzătorul utilizează 51 de salariaţi şi obţine o producţie de 6150 de kg. Pentru a evalua eficienţa utilizării factorului muncă, el poate proceda la următorul raţionament: a) Care este randamentul (eficienţa) salariatului adiţional (suplimentar)? Pentru aceasta va determina productivitatea marginală a muncii, după relaţia: WLmg =

6150 − 6000 = 150 kg. 51 − 50

Randamentele factorilor de producţie

Aceasta înseamnă că în raport cu randamentul mediu al salariaţilor anteriori, eficienţa lucrătorului adiţional (sau suplimentar) este mai ridicată. b) Care este, în noile condiţii, randamentul mediu al muncii comparativ cu cel anterior? Pentru aceasta va determina productivitatea medie a muncii (6150/51 = = 120,6 kg). El poate compara productivitatea medie a muncii cu cea marginală (a lucrătorului suplimentar), obţinând astfel informaţii necesare pentru analiza economică pentru a-şi fundamenta comportamentul întreprinzător raţional. Productivitatea marginală a capitalului (WKmg), care exprimă eficienţa ultimei unităţi din capitalul tehnic atras şi utilizat în activitatea economică. Se determină ca un raport între variaţia absolută a rezultatelor (ΔQ) şi variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat (ΔK), după relaţia: WKmg =

ΔQ ΔK

Se mai numeşte randamentul marginal al capitalului, iar inversul său se numeşte coeficientul marginal al capitalului. Productivitatea marginală a pământului (WP), care exprimă randamentul ultimei unităţi de teren (ha, ar, mp) atras în activitatea economică. Se determină ca raport între variaţia absolută a producţiei (rezultatelor) exprimată în unităţi fizice sau monetare şi variaţia absolută a suprafeţei de teren. WPmg =

ΔQ ΔP

Productivitatea marginală globală (W G mg ), care exprimă eficienţa ultimei unităţi din toţi factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică şi se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor (ΣQ) şi variaţia absolută agregată a tuturor factorilor de producţie (ΔL + ΔK + ΔP), după relaţia:

WG mg =

∑Q ΔL + ΔK + ΔP

Metodele pentru determinarea şi evaluarea nivelului şi dinamicii productivităţii cunosc o mare diversificare în economiile moderne.

Teorie economică generală ● Microeconomie

Acestea au o mare importanţă pentru agenţii economici, care sunt interesaţi să prognozeze cât mai realist evoluţia randamentelor afacerilor economice şi să se realizeze la standarde cât mai bune, compatibile cu exigenţele concurenţei. Astfel, productivitatea (randamentul) înregistrează o tendinţă obiectivă de creştere în condiţiile de normalizare ale funcţionării mecanismului economic. În cazul unor disfuncţionalităţi în economie sub formă de şomaj, inflaţie, recesiune etc., randamentele vor fi influenţate într-un mod specific.
Factorii care pot influenţa randamentele sunt: factori naturali, factori tehnici, factori sociali, factori psihologici, factori structurali, factori ce ţin de specificitatea relaţiilor economice internaţionale etc. Asemenea factori au caracter sistemic, iar valorificarea potenţelor lor se asigură prin căi şi direcţii de acţiune concrete, particulare fiecărui factor de producţie.

În acest context, relevăm dinamica productivităţii celui mai activ factor de producţie – munca. Pornind de la nivelul realizat şi cel prognozat al productivităţii muncii, orice întreprinzător desprinde concluzii privind calitatea activităţii desfăşurate şi adoptă decizii pentru viitor. Nivelul şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate de numeroase împrejurări, fundamentale fiind: nivelul tehnic al producţiei (şi, în primul rând, nivelul calitativ al capitalului fix utilizat); pregătirea şi calificarea factorului uman; gradul de organizare a producţiei şi a muncii; calitatea condiţiilor de muncă şi climatul social din întreprindere; condiţiile naturale şi gradul de cointeresare a factorului muncă. Acest din urmă aspect constă în realizarea unei corelaţii pozitive între evoluţia productivităţii muncii şi a veniturilor salariale.
O condiţie pentru a asigura „sănătatea” economică a firmei este ca dinamica productivităţii muncii să fie superioară (şi, doar în mod excepţional şi temporar, egală) dinamicii salariului mediu.

9.2 Profitul firmei – răsplată a riscului şi a inovaţiei manageriale Caracteristica esenţială a oricărei activităţi economice o constituie raţionalitatea, pusă în evidenţă prin noţiunea de profit. Această noţiune s-a cristalizat printr-o îndelungată controversă între adepţii diferitelor curente de gândire, doctrine sau şcoli economice.

Randamentele factorilor de producţie

Accepţiuni ale profitului Teoria şi practica economică au asimilat treptat noţiunea de profit, fără a se realiza însă o accepţie universală şi imuabilă. De aceea, se întâlnesc mai multe accepţiuni, unghiuri în analiza şi aprecierea profitului. Un prim sens de abordare a profitului are caracter depreciativ, formulându-se opinia potrivit căreia profitul este considerat un avantaj dobândit, un câştig însuşit de o persoană fizică şi/sau juridică, fără să contribuie într-un anume fel la obţinerea acestuia. Se ajunge chiar la aprecierea persoanei care îşi însuşeşte acest venit, ca fiind un parazit social. Astfel, profitul este denigrat, fiind considerat de unii autori ca un „câştig imoral” al capitaliştilor. Cu toate acestea, în prezent în economiile de piaţă, aproape oricine trăieşte, într-o oarecare măsură, din asemenea câştiguri „imorale”. În acelaşi sens, însă printr-o metodologie de analiză ce ţine seama mai ales de nerespectarea reglementărilor legale, s-a formulat noţiunea de profit nelegitim, ilegal, necuvenit. Printre acţiunile care favorizează obţinerea unui astfel de profit se remarcă: mărirea nejustificată a preţurilor de vânzare, în condiţiile unui anumit tip de concurenţă imperfectă; însuşirea unor venituri fără efort propriu, generate de dezechilibre economico-financiare, cum ar fi: inflaţie; diminuarea cheltuielilor pentru protecţia conservarea sau ameliorarea mediului ambiant; evaziunea fiscală etc. Un alt sens de abordare a condus la aprecierea profitului ca un venit ce se obţine dintr-o activitate economică perfecţionată şi modernizată prin eforturile creatoare proprii ale firmelor. Prin acţiuni şi măsuri economice, tehnico-ştiinţifice sau manageriale, firmele realizează venituri pe care şi le însuşesc sub formă de profit legitim. Acesta este efectul dezvoltării şi modernizării economice şi, totodată, este resursă importantă pentru progresul ulterior. Profitul legitim este stimulat prin acţiuni proprii întreprinzătorilor ca: modernizări şi retehnologizări; ameliorarea performanţelor bunurilor economice; organizarea ştiinţifică a producţiei şi muncii; întărirea motivaţiei activităţii economice etc. În această accepţie, profitul se regăseşte în toate acţiunile economice, executate în orice segment al vieţii economice şi poate fi sesizat cu prilejul analizelor proceselor respective, sub forma profitului din: cercetarea ştiinţificotehnică, industrie, bănci, asigurări, agricultură, comerţ, turism etc.
Ţinând seama de acest sens de abordare, care conduce la înţelegerea profitului ca un venit fundamental legitim, ca factor de progres, vom trata în continuare profitul din unghiul genezei şi al destinaţiei sale legate de riscul asumat, accepţie care este larg răspândită în teoria şi practica economică anglo-saxonă, şi de capacitatea de inovare managerială.

Teorie economică generală ● Microeconomie

În condiţiile economiei cu piaţă concurenţial-funcţională, raţionalitatea economică şi profitul care o relevă sunt însoţite inevitabil de incertitudine şi risc 3 . Se manifestă unele riscuri asigurabile, care pot fi prevăzute cu o probabilitate rezonabilă şi acoperite prin asigurări. O serie de falimente şi lichidări prin care trec întreprinderile demonstrează că succesul în afaceri nu este nicidecum sigur. De aceea, asemenea riscuri în afaceri atrag în mod necesar profit. Riscurile în afaceri se pot grupa în următoarele forme principale: riscul de marketing sau în cercetarea pieţei; riscul de restructurare tehnologică; riscul financiar, juridic şi politic. În general, situaţiile moderne de afaceri sunt alerte, se schimbă permanent, iar riscurile producţiei sunt substanţial sporite.
Riscul de marketing sau în cercetarea pieţei constă în faptul că întreprinzătorul este ameninţat de pericolul ca bunul creat de întreprindere să nu se vândă.

Preferinţele consumatorilor şi moda sunt imprevizibile, iar cererea multor bunuri economice este elastică, dincolo de anumite limite de preţ. Dacă un întreprinzător proiectează o tehnologie nouă pentru produse noi, fără să cunoască exact piaţa, atunci produsele create ar putea să nu intre în competiţie, iar costurile de promovare a acestor produse ar fi foarte ridicate şi, evident, riscante. Cercetarea temeinică prealabilă a pieţei trebuie să-i furnizeze omului de afaceri informaţiile necesare privind multiplele influenţe care acţionează pe piaţă, cum ar fi: tendinţele în domeniul angajării forţei de muncă, sistemele de venituri, reacţiile nefavorabile ale unor categorii de vârstă etc. Asemenea factori ar putea influenţa publicitatea pentru produsele respective. Costurile pentru punerea în funcţiune a unor capacităţi de producţie complexe, moderne, pentru fabricarea unor bunuri noi sunt deosebit de mari, încât întreprinzătorii nu-şi pot permite să greşească în orientarea respectivă. Altfel, ei vor fi nevoiţi să cheltuiască sume mari pentru publicitatea privind bunurile create, convingând publicul şi asigurându-se că bunurile respective se vor vinde. Asumându-şi asemenea riscuri, oamenii de afaceri sunt îndreptăţiţi să încaseze un venit corespunzător, sub formă de profit.
Riscul de restructurare tehnologică este generat mai întâi de uzura morală a capitalului fix, care face ca un echipament, instalaţie sau utilaj să devină neeconomice, înainte de a fi complet uzate fizic, întrucât alte asemenea elemente noi de capital fix, create mai eficient, le înlocuiesc.

3

Vezi Geoffrey Whitehead, Economia, Timişoara, Editura Sedona, 1997

Randamentele factorilor de producţie

În condiţiile actuale când afacerile economice iau amploare şi devin foarte dinamice, oamenii de ştiinţă, inginerii şi tehnicienii produc serii neîntrerupte de materiale, proiecte şi sisteme tehnice şi tehnologice noi. Tehnicile noi duc la îmbunătăţirea în mod constant a metodelor de producţie, spre dezamăgirea întreprinzătorilor care tocmai au efectuat investiţii costisitoare. O serie de materiale noi, mult mai performante, înlocuiesc într-un ritm rapid materiale tradiţionale, spre neliniştea producătorilor şi acţionarilor. Asemenea aspecte sunt însă tot mai riscante şi impun o răsplată corespunzătoare sub formă de profit.
Riscul financiar, juridic şi politic derivă din faptul că afacerea economică este obiectiv condiţionată în prezent, în proporţii crescânde, de incertitudinile de pe piaţa titlurilor de valoare, de sensibilitatea fenomenelor juridice şi politice, de la care nimeni nu se poate sustrage.

Interesele personale manifestate cu pregnanţă pe pieţele de capital trebuie să ţină seama că interesul naţional este evident şi într-o lume a integrării economice internaţionale. Contractele economice, ca instrumente juridice importante ce ghidează tranzacţiile de piaţă, sunt adeseori compromise prin izbucnirea de tensiuni sociale puternice, de conflicte, prin declararea ca ilegale a unor bunuri materiale, servicii sau informaţii. Răsplata pentru suportarea acestor riscuri o reprezintă profitul pentru factorul capital.
Profitul constituie, totodată, recompensa întreprinzătorului pentru riscul pierderii capitalului propriu.

Există o mulţime de întreprinzători mari, mici şi mijlocii, care lucrează cu capital individual şi sunt îndreptăţiţi să încaseze profit. Aceştia înregistrează însă şi pierderi, de la caz la caz.
Rezultă că profitul sub aspectul economic se particularizează faţă de celelalte venituri ale factorilor de producţie, prin câteva caracteristici semnificative cum sunt:

-

profitul este un rest rămas în urma unei afaceri economice; profitul fluctuează în condiţii dinamice deosebite; profitul poate fi negativ; profitul nu are o bază contractuală.

Asemenea caracteristici arată că profitul se află în relaţie intimă cu riscurile generate de schimbările ce scapă de sub control în domeniul cererii şi al venitului disponibil, ca şi în cel al ofertei, riscuri ce afectează substanţial activitatea economică şi sporesc rolul inovaţiei manageriale în lumea afacerilor. Astfel, profitul este excedentul încasărilor realizate peste costurile de producţie şi distribuire a bunurilor obţinute. Dacă diferenţa este negativă, el are altă denumire şi o altă semnificaţie.

Teorie economică generală ● Microeconomie

Multe dintre aceste schimbări ţin de stările alternative ale ciclului economic, obţinându-se în boom profituri mari de către majoritatea firmelor, iar în recesiune, înregistrându-se scăderi importante ale profitului şi chiar pierderi. De asemenea, schimbările generatoare de riscuri neasigurabile ţin de gradul de ocupare a forţei de muncă, de echilibrul sau dezechilibrul monetar-financiar, de natura şi eficacitatea strategiilor şi politicilor economice etc. Forme şi funcţii ale profitului Metodologia analizei activităţii economice a întreprinderilor, ce funcţionează ca societăţi comerciale de capital, favorizează delimitarea mai multor unghiuri, sub care este privit profitul în teoria şi în practica economiei cu piaţă concurenţială. Astfel, cele mai semnificative sunt profitul contabil şi profitul economic. Profitul contabil este diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul total de producţie; în înţelesul lui economic, acest cost cuprinde costurile de fabricaţie şi costurile de distribuţie. Determinarea acestui profit se asigură în conformitate cu legislaţia specifică din fiecare ţară, ţinându-se seama de cerinţele impunerii fiscale de tipuri de întreprinderi: private, publice, mixte, mari, mici etc. Profitul contabil se poate calcula ca profit brut (incluzând impozitul) şi profit net (deducându-se impozitul). Însă economiştii nu pot să accepte acest profit ca fiind profitul real în sens economic, deoarece nu include costurile alternativelor sacrificate.
Profitul economic este diferenţa dintre venitul total al întreprinderii şi costurile oportunităţii tuturor factorilor de producţie (intrărilor) utilizaţi de aceasta într-o anumită perioadă de timp.

Profitul include: a) Salariul întreprinzătorului. Întreprinzătorul poate participa la activitatea economică în mai multe ipostaze. În situaţia în care întreprinzătorul (managerul) este doar un alt lucrător al întreprinderii şi participă la activitatea economică, numai cu profesionalismul său, i se cuvine un salariu pentru munca depusă. Acest salariul se include în costurile plafon ale întreprinderii, la fel ca oricare alt cost din preţul de vânzare al bunurilor economice la producerea cărora a participat. b) Profitul normal. Această componentă reprezintă un profit minim, acceptabil pentru capitalul investit. El este urmărit de orice întreprindere în scopul continuării activităţii sale. În acest caz, venitul total încasat de întreprindere este egal cu costurile totale ale oportunităţii, ceea ce permite desfăşurarea activităţii la aceiaşi parametri funcţionali.

Randamentele factorilor de producţie

Totodată, trebuie reţinut faptul că profitul normal nu este uniform în cadrul industriilor, întrucât unele industrii, prin natura activităţii lor, sunt mai sensibile la riscuri, astfel că necesită o rată mai înaltă de profit normal pentru a atrage capital şi a continua activitatea. c) Substitutele de rentă. Acestea sunt profituri anormale, care exced profitul normal şi de care beneficiază un anumit întreprinzător în mod temporar, deoarece partenerii de concurenţă nu pot intra în industria respectivă. Substitutul de rentă apare ca un profit suplimentar obţinut pe seama factorilor de producţie, care există în volum strict limitat din anumite cauze de timp, spaţiu sau comportament economic. d) Rentele de monopol. Acestea sunt rente economice pe care le obţin întreprinzătorii capabili să-şi asigure succesul în lupta de concurenţă cu partenerii din industrie, beneficiind de anumite poziţii de exclusivitate. Rentele de monopol le obţin acele întreprinderi care deţin unele condiţii economice sau naturale speciale, şi pe care le folosesc în avantajul lor. Printre aceste condiţii se înscriu: drepturi de patent sau deţinerea unui secret de fabricaţie; marcarea artificială a bunurilor economice; drepturi de proprietate exclusivă asupra unor resurse naturale; forţă de muncă cu calităţi speciale etc.
Mărimea şi componentele profitului economic relevă că el este o recompensă importantă pentru creşterea riscurilor neasigurabile. Formarea lui constituie dovada viabilităţii întreprinderii şi a capacităţii ei de a se dezvolta în continuare în acord cu exigenţele pieţei concurenţiale funcţionale.

După formare, profitul este distribuit corespunzător reglementărilor legale de fiecare ţară. Potrivit acestora, cei care obţin profit pot dispune de el după plata impozitului, adică de profitul net. În funcţie de tipul întreprinderii, profitul net se distribuie pe baza unor principii specifice, constituindu-se fondurile corespunzătoare într-o anumită ierarhie şi în procente precise. De regulă, această ierarhizare include: provizioanele, cotele pentru salariile managerilor, sumele pentru autofinanţare, profitul nedistribuit, premiile excepţionale pentru unii angajaţi, dividendele etc. În cazul unei întreprinderi proprietate personală, proprietarul-întreprinzător încasează în întregime profitul net ca răsplată a riscurilor asumate. Funcţii ale profitului. Prin analiza funcţiilor profitului se urmăreşte demonstrarea modului în care profitul se încadrează în mecanismul de funcţionare a economiei cu piaţa concurenţială.

Teorie economică generală ● Microeconomie Funcţiile principale ale profitului pot fi sistematizate astfel:

- Profitul motivează întreprinderea în desfăşurarea activităţii sale. Întreprinderea este unitatea economică de bază care produce utilităţi. Perspectivele de profitabilitate încurajează oamenii să suporte riscurile activităţii respective. Profitul normal constituie recompensa minimă ce îl determină pe întreprinzător să lucreze într-o industrie şi previne migrarea într-o altă ocupaţie. - Profitul permite creşterea, modernizarea şi dezvoltarea economică prin folosirea lui ca principală sursă a investiţiilor. Profiturile pot fi investite în aceeaşi industrie sau, prin distribuirea lor spre acţionari, pot fi investite în industrii noi. În acest fel, profiturile creează posibilitatea să se ofere recompense mai mari posesorilor factorilor de producţie, să fie stimulaţi aceştia să se deplaseze spre industriile noi, mai avantajoase, îndepărtându-se de ramurile învechite, demodate sau în declin. - Profitul relevă eficienţa activităţii. Orice activitate economică se află sub incidenţa directă a profitului. Acesta constituie motivaţia obiectivă a întreprinzătorului şi proprietarului de capital, astfel că situaţia economico-socială a lor este determinată de dimensiunea şi evoluţia profitului. - Profitul are o importantă funcţie socială. El constituie baza procurării resurselor necesare pentru realizarea directă sau indirectă a acţiunilor socialculturale. Funcţiile profitului sunt, deci, de a răsplăti factorul capital tehnic pentru asumarea riscurilor, de a fi orientat spre domeniile unde se dovedeşte cea mai înaltă eficienţă. Având în vedere funcţiile profitului, putem aprecia interesul pentru maximizarea profitului în raport de condiţiile pieţei (perfectă, monopolistică, de monopol, de oligopol etc.). Aspectele privind dimensiunile profitului trebuie înţelese în complexitatea şi diversitatea lor. Ar fi absurd să se aprecieze că întreprinzătorii nu abuzează niciodată de mobilul profitului şi că individualismul, bazat pe libera iniţiativă, operează întotdeauna pentru binele comun. Concomitent, binele comun este inseparabil de binele individual. Motivaţia întreprinzătorului de a diminua costurile şi de a realiza economii se pare că este mai redusă dacă nu este implicată şi o pierdere personală sau un câştig personal, adică, dacă întreprinzătorul nu se gândeşte şi la o astfel de alternativă, încă din momentul proiectării activităţii economice. De aceea, un cadrul legislativ bine construit şi respectat riguros poate împiedica sau corecta anumite abuzuri ale sistemului de profit. Se pot folosi, mai

Randamentele factorilor de producţie

ales, mecanismele fiscale pentru descurajarea abuzurilor şi pentru a redistribui veniturile.
Cercetarea funcţiilor profitului ne poate conduce la înţelegerea mai complexă a conceptului de profit şi profitabilitate. Luând în calcul faptul că profitul, ca expresie a raţionalităţii economice, este compatibil cu raţionalitatea socială, înseamnă că pe baza lui se pot influenţa dezvoltarea activităţilor economice şi funcţionarea activităţilor noneconomice necesare oricărei ţări (sociale, culturale, educaţionale, de asistenţă sanitară, artistice etc.), adică progresul social general.

În acord cu strategiile dezvoltării globale, pe termen lung se conturează tot mai mult cerinţa extinderii accepţiunii de profitabilitate economică spre profitabilitatea socială. Aceasta presupune că orice acţiune economico-socială este viabilă şi ia extensie dacă aduce şi profit în sens nu numai economic, ci şi în sens cultural-educaţional uman. Acţiunile sociale care aduc un asemenea beneficiu sunt din ce în ce mai solicitate pentru asigurarea sănătăţii spirituale şi naturale a vieţii, pentru moralitatea şi justiţia socială. Acest profit, în sens cultural-educaţional uman, este important întrucât îl poate influenţa pozitiv pe cel economic, în perspectiva evoluţiei economiei, dar, evident, nici nu se poate realiza fără sprijinul direct al acestuia.
Iată de ce o economie profund umanizată presupune o compatibilitate directă între profitul în sens strict economic şi profitul în sens cultural-educaţional uman, cel din urmă fiind o premisă fundamentală pentru ca libera iniţiativă să aibă realmente suportul necesar progresului prin om şi pentru om.

Rentabilitatea firmei şi factori care o determină Rentabilitatea se află în corelaţie strânsă cu profesionalismul întreprinzătorilor, cu timpul, cu mijloacele materiale şi financiare investite pentru o activitate economică, pe fondul progresului ştiinţifico-tehnic şi ecologic.
O firmă desfăşoară activitate rentabilă atunci când obţine profit, adică are încasări mai mari decât costul total de producţie. Rentabilitatea este o formă a eficienţei ce se concretizează în capacitatea firmei de a utiliza frontiera posibilităţilor de producţie, în interes propriu.

Frontiera posibilităţilor de producţie permite formularea unor concluzii importante referitoare la problema alegerii în economie şi cea a costului oportunităţii atât la nivel individual, cât şi agregat.

Teorie economică generală ● Microeconomie

Pentru a aprecia dacă o firmă este viabilă se impune măsurarea rentabilităţii sau determinarea ratei rentabilităţii. În acest sens, subliniem legătura organică dintre rata profitului şi rata rentabilităţii, reţinând că între acestea, în fond, nu sunt deosebiri esenţiale, ci accente sau nuanţe care nu schimbă concluzia generală, însă oferă informaţii mai apropiate de posibilităţile unui anumit întreprinzător de a folosi capitalul în condiţii de risc. Rata profitului exprimă mărimea relativă a profitului, calculată ca un raport procentual între masa profitului şi un termen de referinţă corespunzător, care reflectă efortul depus în scopul obţinerii profitului. În teoria şi, mai ales, în practica economică se pot delimita mai multe modalităţi de calcul pentru rata profitului, în funcţie de efort, răspunzând necesităţilor de evaluare a rezultatelor, localizate la un anumit gen de unitate economică. Astfel, se pot folosi: - rata economică a profitului, ca raport procentual între masa profitului (P) şi totalul activelor proprii şi împrumutate ale unităţii economice (A.T.): Rata profitului =

P × 100; A.T.

- rata comercială a profitului, ca raport procentual între masa profitului (P) şi totalul încasărilor la preţul pieţei din actele de comerţ efectuate într-o perioadă de timp de un agent economic, adică cifra de afaceri (CA.): Rata profitului =

P × 100; CA.

- rata financiară a profitului, ca raport procentual între masa profitului (P) şi activele proprii ale firmei (A.P.): Rata profitului =

P × 100; A.P.

- rata rentabilităţii, exprimată ca raport procentual între masa profitului (P) şi costul de producţie corespunzător (Cp): Rata profitului =

P × 100. Cp

Întreprinzătorii vor putea folosi aceste formule pentru calcularea efectelor economice, ţinând seama de natura activităţii economice şi de condiţiile concrete în care aceasta se execută. Aşa de exemplu, o firmă este acceptabil rentabilă dacă rata rentabilităţii are un nivel mai mare decât cel al ratei dobânzii, practicat pe piaţa monetar-financiară. În caz contrar, întreprinzătorul nu va mai fi interesat să desfăşoare activitatea economică, el având posibilitatea să fructifice capitalul pe

Randamentele factorilor de producţie

care îl deţine, prin depunerea lui la bancă, obţinând acelaşi profit sau chiar unul mai mare, decât în situaţia în care ar investi.
În condiţiile economiei cu piaţă concurenţială, maximizarea ratei profitului este criteriul esenţial al deciziilor firmei de a face cheltuieli pentru dezvoltarea, menţinerea sau restrângerea unei activităţi economice. În acest scop, întreprinzătorul are posibilitatea să acţioneze, în primul rând, asupra volumului producţiei, pentru a găsi acele dimensiuni ale cantităţii de bunuri economice care să maximizeze încasările totale, minimizând, în acelaşi timp, costurile totale. Producţia care maximizează profitul este producţia ce se situează la nivelul la care asigură egalitatea venitului marginal cu costul marginal.

Din acest motiv, întreprinzătorii sunt preocupaţi să cunoască pragul minim de rentabilitate. Un asemenea prag minim sau punct de echilibru al rentabilităţii unei firme reprezintă punctul dincolo de care nu se mai obţine profit, iar rentabilitatea se metamorfozează în pierdere. Cunoaşterea acestui prag permite întreprinzătorilor să stabilească volumul de producţie (şi, implicit, de încasări) de la care firma devine rentabilă.
Pragul minim de rentabilitate este dat de egalitatea dintre volumul încasărilor firmei din activitatea depusă şi volumul cheltuielilor efectuate pentru obţinerea încasărilor respective.

De la o asemenea egalitate trebuie să pornească activitatea, iar întreprinzătorul trebuie să urmărească schimbările care intervin în cei doi termeni, deoarece diminuarea celui de al doilea este profitabilă. Invers, creşterea volumului cheltuielilor constituie un semnal că rentabilitatea încetează, făcându-şi loc pierderea, ceea ce îl obligă pe întreprinzător să intervină pentru a ameliora starea respectivă. Pragul minim de rentabilitate se poate reprezenta grafic după cum urmează (figura 9.2). La nivelul producţiei (Q) de 600 tone se observă situaţia costului fix (Cf), a costului variabil (Cv) şi a costului total (Ct). Până la acest nivel, încasările din vânzarea bunurilor produse de firmă sunt mai mici decât costul total, ceea ce nu permite acoperirea cheltuielilor şi, evident, nici obţinerea de profit. În punctul O încasările încep să devanseze costul total, corespunzător nivelului de 600 tone (Q0). Acest punct O reflectă pragul minim de rentabilitate al firmei, de la care firma începe să devină rentabilă, iar concomitent cu creşterea producţiei la 800, 1000 tone etc., sporeşte masa profitului şi, desigur, cresc încasările, aşa cum se vede în figură, partea haşurată.

Teorie economică generală ● Microeconomie
i 3000 2500 2000 1500 1000 500 20 400 600 800 1000 1200 1400 Q Q0 CF O I CT Cv

Figura 9.2 Pragul minim de rentabilitate Q = producţia (tone, kg, bucăţi etc.); C = costul (unităţi monetare); Cf = costul fix; Cv = costul variabil; Ct = cotul total; I = încasări (preţul × producţia). Pragul minim de rentabilitate în raport cu volumul producţiei şi preţul acesteia are caracter dinamic de la o perioadă la alta, pe tipuri de firme, din diverse industrii, reflectând schimbările ce au loc în costuri şi în volumul, sortimentul calitatea producţiei etc.
Experienţa economică arată că încasările iniţiale înregistrate din desfacerea bunurilor produse de o firmă nu se ridică la nivelul costurilor totale de producţie, firma desfăşurând o activitate nerentabilă până la un anumit punct al volumului de producţie. Astfel, se confirmă faptul că rentabilitatea este o mărime variabilă de timp şi spaţiu, în funcţie de un sistem de factori care o influenţează şi de care întreprinzătorul trebuie să ţină seama.

Factorii mai relevanţi care influenţează rata rentabilităţii pot fi grupaţi în: factori care ţin îndeosebi de producţie; factori care ţin îndeosebi de preţ; factori care ţin îndeosebi de cost. Factorii care ţin îndeosebi de producţie pot fi: - volumul şi calitatea bunurilor economice create de firmă; - mărimea capitalului tehnic folosit pentru producerea bunurilor economice şi viteza de rotaţie a lui; - structura producţiei bunurilor economice.

Randamentele factorilor de producţie

Factorii care ţin îndeosebi de preţ pot fi: - nivelul preţului de vânzare al bunurilor economice; - volumul încasărilor realizate; - modul în care se împart încasările din vânzarea bunurilor economice; între posesorii factorilor de producţie care au contribuit la obţinerea lor. Factorii care ţin îndeosebi de cost pot fi: - nivelul şi structura costului; - gradul de minimizare a costului în cadrul firmei etc. Asemenea factori acţionează sistemic, în sensul că fiecare factor are un procent de contribuţie şi, totodată, întregul sistem de factori agregaţi influenţează rata rentabilităţii.
Rentabilitatea reprezintă eficienţa activităţii economice, apreciată din perspectiva întregului sistem de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi pentru producerea şi desfacerea bunurilor economice într-o anumită perioadă.

Fiecare factor de influenţă trebuie analizat şi dimensionat încă în faza de proiectare a activităţii economice, astfel încât să se cunoască din acest moment gradul de rentabilitate, care să fie urmărit pe toată durata activităţii respective. În mod concret, analiza financiară va trebui să reliefeze cât va costa pregătirea şi demararea unei activităţi creatoare de bunuri economice, care sunt resursele disponibile şi cele care pot fi atrase, felul de utilizare a acestora, care va fi profitul estimat a se obţine de la începutul activităţii şi pragul minim de rentabilitate.
Studiul de rentabilitate pentru fundamentarea activităţii economice implică întocmirea unor lucrări financiare adecvate, cum ar fi: elaborarea unui bilanţ de pornire, estimarea vânzărilor periodice, anticiparea situaţiei profiturilor şi pierderilor, anticiparea fluxurilor monetare şi reale etc. Asemenea elemente vor constitui puncte de reper, de comparaţie pe toată durata activităţii economice, fără să se aştepte pasiv evaluarea finală a rezultatelor firmei.

Importanţa ratei rentabilităţii pentru firmă este deosebit de mare şi se manifestă concomitent pe mai multe planuri. Rata rentabilităţii favorizează orientarea structurii producţiei pe produse, ramuri şi subramuri, în scopul găsirii celor care asigură cel mai mare avantaj. În acest scop, unii întreprinzători îşi restrâng sau chiar abandonează unele activităţi cu profit mai mic şi amplifică sau iniţiază alte activităţi cu profit mai mare. Astfel, fluxurile economice se redirecţionează permanent, imprimând activităţilor economice o dezvoltare inegală.

Teorie economică generală ● Microeconomie

Rata rentabilităţii stimulează gestiunea prin utilizarea raţională a resurselor. Întreprinzătorul îşi întăreşte suveranitatea în privinţa deciziei referitoare la cantitatea de producţie ce o creează. Rata rentabilităţii contribuie la întărirea interesului întreprinzătorului pentru diferenţierea produselor având în centrul acesteia modernizarea conceptului de calitate. Se trece treptat la o nouă civilizaţie a produselor, şi anume produsele cultural-intensive informaţionale. Aceasta se manifestă în sensul perfecţionării parametrilor tehnico-economici şi ecologici, modernizării designului, îmbunătăţirii condiţiilor de vânzare, dezvoltării service-ului etc. Rata rentabilităţii favorizează segmentarea pieţei şi diferenţierea strategiilor concurenţiale. În lupta de concurenţă îşi fac loc tot mai mult mijloace moderne, cum ar fi: motivaţia, informaţia, calitatea etc., pe lângă mijloacele tradiţionale. Toate acestea arată că, în sens strict, rentabilitatea trebuie gândită, înfăptuită şi folosită având în vedere că ea îmbină concomitent trei caracteristici sintetizatoare: reprezintă o capacitate, un potenţial de randament; este o noţiune esenţialmente financiară; exprimă un rezultat care comportă în mod normal o parte din renta economică, adică un supravenit legat, cel puţin parţial, de lipsa de elasticitate a mediului înconjurător. Astfel, ajungem la concluzia că rentabilitatea este deosebit de importantă, dar ea se poate obţine printr-o gestiune corespunzătoare a activităţii economice, prin realizarea unor anticipări ştiinţifice, realiste privind evoluţia propriei activităţi a întreprinzătorilor şi a conjuncturii pieţelor pe care ei acţionează. Altfel, se ajunge la faliment. Falimentul este instituţia economiei cu piaţă concurenţial-funcţională prin care sunt îndepărtaţi din câmpul acţiunii economice subiecţii necompetitivi, incapabili să se adapteze stărilor mereu schimbătoare de realităţi economice. De cele mai multe ori, administrarea falimentului se declanşează după încercarea unor soluţii pentru ameliorarea situaţiei economico-financiare a întreprinderii în dificultate pe baza unei înţelegeri arbitrate de instanţa de drept, reprezentată prin judecătorul sindic, operaţiune numită concordat. Când măsurile de asanare, de rentabilizare nu dau rezultatele scontate se procedează la lichidarea unităţilor falimentare.

Randamentele factorilor de producţie

9.3 Renta Şcoala clasică, în special prin David Ricardo, a fost prima care a creat o teorie închegată asupra rentei, aceasta fiind venitul factorului de producţie pământ şi care este însuşit de către proprietarul solului de la fermier. Iniţial, prin D. Ricardo, teoria rentei funciare a fost elaborată pentru o agricultură extensivă, în care creşterea producţiei agricole se realizează, în principal, pe baza sporirii cantităţii de factori de producţie, şi, în primul rând, de terenul afectat activităţii agricole. Pe această bază a fost elaborat modelul rentei diferenţiale. Studiul rentei funciare a fost dezvoltat de către J.S. Mill care a fundamentat modelul rentei absolute. Teoria ricardiană a rentei funciare diferenţiale (în agricultură, în industria extractivă, pe terenurile de construcţii) a fost elaborată pe baza câtorva supoziţii: a) terenul este limitat – ipoteză realistă pentru că restrictiv atât sub aspect fizic, cât şi în raport cu nevoile societăţii pentru suprafeţe destinate agriculturii, industriei extractive, activităţii de construcţii şi edilitar-urbanistică; b) terenurile agricole sunt diferite ca fertilitate şi poziţie faţă de căile de comunicaţii şi pieţele de aprovizionare şi desfacere, ele grupându-se în mai multe clase de calitate. Atragerea terenurilor în circuitul economic se face în ordinea descrescândă a eficienţei utilizării lor. Sunt atrase în activitatea economică mai întâi terenurile cele mai bune sub aspectul fertilităţii şi poziţiei pentru că, aici, productivitatea factorilor de producţie este cea mai ridicată. Terenul cel mai slab (ca randament şi eficienţă generală), dar a cărui producţie este necesară pentru satisfacerea nevoilor şi acoperirea cererii de produse agricole, numit terenul marginal, nu aduce, în principiu, rentă diferenţială; c) pe terenuri identice ca mărime, dar diferite calitativ (ca fertilitate şi poziţie), investiţii identice de factori de producţie vor conduce la rezultate diferite. Sintetic, acest lucru se exprimă în faptul că productivitatea medie şi marginală globală a factorilor de producţie este diferită pe diferite categorii de terenuri;
Renta diferenţială, în sens clasic, este venitul obţinut de către posesorii acelor terenuri pe care se obţine o productivitate a factorilor superioară celei de pe terenul marginal (terenul cel mai slab a cărei producţie este necesară pentru acoperirea cererii).

d) preţul produselor agricole (şi ale industriei extractive) se formează pe seama costurilor de producţie (cele unitare sau medii full) de pe terenul marginal şi evoluează în mod liber în raport de cerere şi ofertă. Creşterea preţurilor determină creşterea rentei funciare şi nu invers.

Teorie economică generală ● Microeconomie „Rentele sunt determinate de preţ şi nu ele determină preţul” este concluzia pe care o desprind majoritatea clasicilor care s-au aplecat asupra studiului rentei funciare.

Mecanismul ipotetic al obţinerii rentei diferenţiale de fertilitate este ilustrat în tabelul 9.1. Renta funciară de fertilitate în teoria ricardiană Tabelul 9.1
Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. Categorie de teren Indicatori Consum de factori de producţie (inclusiv profitul normal) pe ha. Producţia (t) pe unitate de suprafaţă Costul unitar full (u.m. pe tonă) Preţul pieţei (u.m./t)(când cererea este de 270 t) Renta pe unitate de produs (u.m./t) Renta pe întreaga suprafaţă (u.m.) I Terenuri foarte bune 100.000 100 1.000 1.250 250 25.000 II Terenuri bune 100.000 90 1.111 1.250 139 12.510 III Terenuri slabe 100.000 80 1.250 1.250 0 0

Raţionamentul descris este valabil şi pentru renta diferenţială generată de diferenţele de poziţie faţă de piaţă şi căile de comunicaţie. Inegalităţile de poziţie faţă de piaţă conduc la costuri de distribuţie pe unitate diferite pe diferite categorii de teren. Pe baza aceleiaşi ipoteze, că cererea excede oferta, preţul de piaţă se formează pe fundamentul celui mai mare cost unitar (al terenului cu poziţia cea mai proastă) excedându-l pe acesta ceea ce asigură venit pentru proprietarii funciari sub formă de rentă diferenţială de poziţie: mărimea ei este cu atât mai mare cu cât este mai favorabilă poziţia respectivelor terenuri faţă de pieţele de aprovizionare şi desfacere, faţă de porturi, staţii de cale ferată, autostrăzi, silozuri etc.

O varietate a rentei diferenţiale este şi renta de intensitate care apare când se practică agricultura intensivă; în logica acesteia se urmăreşte obţinerea unei producţii superioare pe aceeaşi unitate de suprafaţă sau de animal, mărind dozele de muncă, de capital şi de creaţie tehnico-ştiinţifică şi informaţie care se încorporează terenului. Însă, în baza legii randamentelor de scară descrescânde producţia creşte mai încet decât consumul de factori, costul unitar full se măreşte comparativ cu cel al investiţiei iniţiale, preţul de piaţă formându-se pe baza costului unitar mai ridicat pentru că produsele agriculturii intensive sunt necesare pentru acoperirea cererii. Dar şi legea randamentelor de scară descrescândă acţionează în forme diferite pe diferite categorii de teren în comparaţie cu terenul

Randamentele factorilor de producţie

marginal, în felul acesta apare o rentă în raport cu prima investiţie care revine proprietarul funciar sub formă de rentă diferenţială de intensitate (sau rentă diferenţială de tipul al doilea).
Prin extensie, mecanismul descris este valabil şi în industria extractivă; diferitele zăcăminte carbonifere, petroliere, de gaze naturale, de minereuri metalifere şi nemetalifere etc. au calităţi diferite şi/sau poziţii diferite faţă de piaţă şi căile de comunicaţie şi centrele de consum. Ca atare, cheltuieli identice au ca rezultat producţii diferite, iar nevoile de asemenea produse nu pot fi asigurate doar pe seama exploatărilor bune şi foarte bune; sunt atrase în circuitul economic şi unele zăcăminte mai slabe, care devin marginale, în măsura în care şi producţia lor este necesară pentru acoperirea cererii. Costul unitar al produselor de pe aceste terenuri devine de referinţă pentru preţuri, iar pe terenurile cu costuri mai reduse se obţine un excedent de venit însuşit de proprietarul funciar al acestor zăcăminte. Situaţia nu se schimbă prin faptul că în unele ţări bogăţiile subsolului (sau o parte dintre acestea) sunt proprietatea statului. În aceste situaţii renta diferenţială revine administraţiei publice centrale şi/sau locale sub forme de vărsăminte, redevenţe, taxe pe unitatea de producţie etc.

Renta absolută. Demersul anterior poate lăsa impresia că pe terenul marginal nu se obţine rentă, indiferent că se practică activitate economică de tip extensiv sau intensiv. În mod logic, se ridică o întrebare suplimentară: dacă, proprietarii terenurilor marginale nu obţin rentă, deci nu la aduc nici o formă de venit net (diferenţa dintre venitul total şi costul total), atunci de ce le pun ei la dispoziţia activităţii economice? Soluţia la această dilemă a încercat-o J.S. Mill care a elaborat modelul rentei absolute.
Renta absolută reprezintă acel venit pe care îl obţine în mod normal proprietarul oricărui teren atras în activitatea economică.

Premisa esenţială pe baza căreia a fost elaborată teoria rentei absolute a fost „argumentul lui Malthus” în baza căruia populaţia creşte mai repede decât producţia agricolă, ceea ce face ca în mod obişnuit pe piaţa produselor agroalimentare cererea să fie superioară ofertei. Acest argument a fost valabil în sec. al XIX-lea. Se poate ridica întrebarea: ipoteza care a fost aşezată la baza modelului teoretic al rentei absolute (după care cererea de produse agricole este superioară ofertei) mai este valabilă în condiţiile contemporane? La prima vedere s-ar părea că nu, cel puţin prin prisma situaţiei din ţările dezvoltate economic (SUA, Canada, ţările Europei occidentale care şi-au dezvoltat un sector agricole capabil să satisfacă în bune condiţiuni cererea pentru principalele produse agroalimentare, vegetale şi zootehnice, realizând cantităţi notabile pentru export, inclusiv stocuri

Teorie economică generală ● Microeconomie

care-i îngrijorează pe producători şi factorii politici). În acelaşi timp, în alte zone, cele care cuprind ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic şi care concentrează majoritatea populaţiei globului, producţia agroalimentară stagnează de mulţi ani, este incertă sau creşte, dar mai lent decât populaţia. Este partea economiei mondiale care se confruntă cu criza alimentară mondială, cu lipsa acută de alimente pentru o parte însemnată din populaţie.
De aceea, la nivel planetar ar putea fi luată în considerare ipoteza malthusiană după care, global, cererea de produse agroalimentare tinde să depăşească oferta şi, deci, o anumită rentă se obţine şi pe terenurile marginale atrase în activitatea economică, întrucât preţurile pieţei sunt superioare costurilor medii full de pe terenurile marginale.

Renta în teoria economică modernă Sensul modern al rentei este consacrat de către şcoala neoclasică în special prin Vilfredo Pareto, care aprecia că rentă poate obţine posesorul oricărui factor de producţie a cărui ofertă este inelastică sau perfect inelastică la preţ. În conformitate cu legea generală a cererii şi ofertei, oferta este influenţată de preţ, fiind în relaţie pozitivă cu acesta: creşterea preţului atrage după sine extinderea ofertei, iar scăderea preţului, contracţia acesteia (ceteris paribus).
Există situaţii în care, din motive demografice, tehnice, organizatorice, mărirea cererii pentru un anumit factor de producţie şi creşterea preţului nu atrage după sine extinderea ofertei pentru că aceasta este perfect inelastică sau rigidă.

Renta, aprecia Pareto, este plata unui factor de producţie peste cât este necesar pentru a-l menţine în ocuparea prezentă. În aprecierea lui Geoffrey Whitehead, renta apare ca diferenţă între preţul de tranzacţie şi plata de transfer (costul oportunităţii, adică ceea ce ar câştiga factorul respectiv prin angajarea sa alternativă cea mai bună 4 ). Din această perspectivă, posesorul de tern obţine rentă de poziţie sau de fertilitate, pentru că oferta de terenuri bune şi foarte bune, ca şi oferta generală, nu pot creşte o dată cu majorarea preţului. Pe lângă posesorii de teren, pot să obţină rentă de abilitate posesorii de forţă de muncă care au calităţi sau însuşiri excepţionale când oferta de forţă de muncă nu se modifică operativ în funcţie de preţ. De exemplu, un programator de excepţie câştigă lunar 10.000 u.m.; dacă desfăşurând o altă activitate, el ar obţine 2000 u.m. lunar (sau acesta este salariul unui programator de abilitate normală), atunci renta de abilitate a
4

Geoffrey Whitehead, Economia, Timişoara, Editura Sedona, 1997, p. 200.

Randamentele factorilor de producţie

programatorului de excepţie (prin similitudine poate fi considerat un artist, un sportiv sau lucrător salariat de excepţie şi oricare profesie sau ocupaţie) este de 10.000 – 2.000 = 8.000 u.m.
În esenţă, renta de abilitate este diferenţa dintre venitul obţinut de posesorul unui factor de producţie cu oferta rigidă (fixă) şi costul oportunităţii sale, adică venitul ce l-ar obţine dintr-o întrebuinţare alternativă.

Obţin rentă cei care deţin exclusivitate producerii sau comercializării unui bun sau au la dispoziţie un factor de producţie (o licenţă de fabricaţie sau brevet) la care alţii nu au acces etc. În felul acesta vechea teorie a rentei s-a lărgit, a căpătat un sens general.
Renta apare în teoria modernă ca un plus de venit de care poate beneficia orice subiect economic care deţine un factor de producţie cu oferta inelastică sau fixă în raport cu cererea şi preţul. Renta devine astfel o categorie generală care depăşeşte sfera repartiţiei şi aparţine în egală măsură teoriei producţiei şi pieţelor. Regula generală este că azi renta apare ca rezultat al insuficenţei ofertei în raport cu cererea şi reprezintă un surplus de venit pentru vânzătorii anumitor factori de producţie, produse sau servicii.

Pentru a obţine renta este necesar ca respectivele bunuri mărfare să fie suficient de rare (ca urmare a ofertei rigide pe termen scurt), iar preţul de vânzare să depăşească costurile unitare full. Din această perspectivă, renta are o accepţie foarte cuprinzătoare în condiţiile contemporane, incluzând şi alte forme clasice sau tradiţionale de venit. 1. Rente ale bunurilor oferite de către natură a) rentă minieră obţinută de către proprietarii terenurilor pe care se organizează activităţi care ţin de industria extractivă şi care permit obţinerea unei productivităţi mai mari decât cea din exploatarea marginală, iar cererea este în exces în raport cu oferta (pe termen mediu sau lung), ceea ce face ca preţul să fie mai mare decât costul mediu full; b) renta pe terenurile de construcţie obţinută de posesorii acestora şi ale cărei dimensiuni ţin de intensitatea cererii şi poziţia terenului. Ea decurge din insuficienţa ofertei, este foarte durabilă şi poate fi cedată o dată cu vânzarea terenului; c) renta funciară pentru terenurile atrase în circuitul agricol, care ţine de fertilitatea şi poziţia acestora, conjugată cu dimensiunile cererii de produse agricole.

Teorie economică generală ● Microeconomie

2. Renta pentru capitalurile produse de om (maşini, utilaje, amenajări durabile, licenţe, brevete) în măsura în care unele dinte acestea au productivităţi superioare sau ofertă insuficientă în raport cu cererea. 3. Renta de abilitate ce revine posesorilor unor calităţi profesionale de excepţie, talente înnăscute, pregătire foarte îndelungată şi costisitoare. 4. Rente ale producătorilor însuşite de acei ofertanţi care întâlnesc pe piaţă condiţii de vânzare mai bune decât anticipările făcute; se mai numesc surplusuri (excedente) ale producătorilor. 5. Rentă în genere sunt, în ultimă instanţă, orice plăţi pentru a accede la folosirea unor factori de producţie unici sau de calitate cu totul excepţională. În măsura în care aceste forme de rentă au un caracter durabil ele se numesc rente economice sau rente pure. Dacă au un caracter temporar se numesc cvasirente. Preţul pământului În economia capitalistă pământul – indiferent de destinaţiile sale (agricultură, agrement, industrie extractivă, construcţii etc.) – este obiect al vânzării/cumpărării, al tranzacţiilor pe o piaţă specifică, piaţa funciară. Mai mult decât alte forme de piaţă, cea funciară dispune de mai multe reglementări din partea autorităţilor publice, având în vedere rolul economic ridicat şi importanţa strategică a factorului de producţie pământ. Pe această piaţă se întâlnesc cererea şi oferta de pământ, tranzacţiile încheindu-se la un anumit preţ. Preţul este rezultatul confruntării dintre cererea şi oferta de pământ, dar nivelul său este influenţat de numeroase împrejurări (factori) economici, dintre care au relevanţă: a) mărimea rentei pe care o aduce terenul. Preţul este în relaţie pozitivă cu renta. În principiu se consideră că posesorul unui teren este dispus să-l înstrăineze cu acea sumă de bani care transformată în depozit bancar poate aduce un venit sub formă de dobândă egal cu cel obţinut sub formă de rentă. De exemplu, dacă proprietarul unui teren obţine anual o rentă de 20.000 u.m. în condiţiile când rata dobânzii practicată pe piaţa monetară este de 10%, atunci preţul de ofertă (cel pe care-l licitează vânzătorul ca fiindu-i convenabil) este:

P=

R ⋅ 100 20.000 u.m. ⋅ 100 = 200.000 u.m. = d' 10

Randamentele factorilor de producţie

în care: P = preţul terenului; R = renta anuală; d’ = rata dobânzii. Într-o exprimare concisă şi simplificatoare, o primă definiţie a preţului pământului este aceea după care, preţul de ofertă al pământului este reprezentat de renta capitalizată la dobânda zilei. b) rata dobânzii în raport de care preţul pământului este în relaţie negativă; c) mărimea diferenţei dintre pământul capital şi pământul materie naturală. Pământul capital este cel care încorporează în el anumite investiţii care îi ameliorează calitatea, poziţia şi randamentul. Cu cât sunt mai mari investiţiile în pământ, el se transformă din pământ materie naturală (dar al naturii) în pământ capital, pământ factor de producţie al intervenţiei omului. Încorporarea în sol a anumitor investiţii se concretizează în lucrări de irigaţii, aplicarea de amendamente, îngrăşăminte, scarificări, folosirea unor tehnologii moderne inclusiv de rotaţie a culturilor etc.; d) posibilităţile de folosire alternativă a solului. Cu cât un teren are posibilităţi mai mari sau mai diverse de folosire alternativă, cu atât mai ridicat este preţul său; e) posibilităţile terenurilor de a-şi schimba poziţia faţă de căile de comunicaţie, pieţele de aprovizionare şi desfacere. Când prin schimbarea acestor poziţii se ameliorează situaţia terenului preţul creşte şi invers. Ca regulă, pe măsura dezvoltării societăţii, a ridicării nivelului de civilizaţie materială, au loc multiplicarea şi diversificarea căilor de comunicaţie, a pieţelor care devin factori de creştere a preţului pământului; f) raportul dintre cererea şi oferta de produse agro-alimentare. După cum se cunoaşte, cererea de produse agroalimentare este, pe termen scurt, relativ inelastică în raport de preţ. Coroborat cu sporirea veniturilor şi a numărului populaţiei, o bună perioadă din istoria umanităţii, cererea de produse agricole a crescut mai intens decât oferta, fiind pe termen lung factor de creştere a preţurilor. În perioada postbelică, preţul pământului are o tendinţă generală de creştere, explicată prin: - procesul inflaţionist care conduce la erodarea puterii de cumpărare a monedei fără ca utilitatea generală a pământului şi produselor agroalimentare să cunoască un proces de acelaşi sens şi intensitate;

Teorie economică generală ● Microeconomie

- plasamentele în fondul funciar au un procent de risc mai redus decât a altor tipuri şi modalităţi de plasare a economiilor; - cererea de pământ a fost practic în exces în raport cu oferta cel puţin şi pentru faptul că cererea de terenuri (pentru construcţii, amenajări de agrement, edilitar-gospodăreşti etc.) a crescut oferta fiind fixă sau aproape fixă; - creşterea cererii de produse agricole, coroborată cu acţiunea legii randamentelor de scară descrescânde (cultivarea unor terenuri şi atragerea în circuitul economic a altor resurse naturale de calitate sau de poziţie şi condiţii de acces mai precare). Toate acestea duc la creşterea costurilor acestora pe terenurile marginale şi pe această bază creşterea rentei şi a preţului. Creşterea generală a rentei este un factor de creştere a preţului terenurilor mai ales pentru construcţii şi industria extractivă şi mai puţin pe terenurile agricole. Pe terenurile agricole, renta are tendinţa de reducere în special ca urmare a foarfecelui preţurilor. Evidenţiind legătura reciprocă dintre preţul terenurilor agricole şi mărimea rentei, se impune o precizare: în teoria clasică şi modernă a rentei funciare se ignoră de regulă dimensiunea exploatărilor agricole. Teoria şi practica agrară relevă importanţa factorului dimensional pentru obţinerea rentei. Aşa cum în sectoarele neagricole se evidenţiază importanţa cunoaşterii pragului de rentabilitate pentru obţinerea profitului, şi în agricultură dimensiunea exploatării agricole are mare relevanţă pentru viabilitatea economică a acesteia şi obţinerea rentei funciare. Teoria şi practica agricolă argumentează că exploatările agricole viabile din punct de vedere economic în producţia cerealieră şi zootehnică sunt cele care au suprafeţe de minimum 50 ha. 9.4 Indicatori de apreciere a rezultatelor la nivel microeconomic În vederea cunoaşterii şi evaluării rezultatelor firmei, precum şi pentru realizarea anticipării raţionale a managementului firmei se folosesc mai mulţi indicatori. A. La nivel de firmă, pe baza datelor din contul de producţie, se calculează o serie de indicatori care stau la baza aprecierii activităţii acesteia, între care menţionăm: - Producţia brută (PB) exprimă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse de o firmă şi destinate vânzării către alţi agenţi economici, modificării stocurilor materiale din producţie proprie şi creşterii, sub forma bunurilor de capital din producţie proprie, a potenţialului material al firmei. Se calculează în preţurile pieţei.

Randamentele factorilor de producţie

- Cifra de afaceri reprezintă suma veniturilor încasate de o firmă din vânzarea rezultatelor activităţii proprii. - Valoarea adăugată brută (VAB) exprimă valoarea producţiei brute de bunuri materiale şi de servicii produse de o firmă (PB) din care se scade consumul intermediar, adică CI (bunurile materiale şi serviciile prelucrate în procesul de producţie, mai puţin consumul de capital fix), aferent producţiei respective: VAB = PB – Ci, sau VAB = salarii, inclusiv impozitul pe salarii şi contribuţii la asigurări sociale + impozitele indirecte nete (impozite indirecte – subvenţii) + dobânzi şi rente + profit + amortizarea. VAB, în preţurile pieţei, include şi impozitele indirecte nete. VAB, în preţurile factorilor de producţie, nu include impozitele indirecte nete. - Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă valoarea nou creată (în preţurile factorilor de producţie) de o firmă, în perioada de calcul: VANpf = VABpp - Amortizare - impozitele indirecte nete. - Excedentul brut de exploatare (EBE) dimensionează ceea ce rămâne firmei după ce se elimină impozitele indirecte nete şi elementele care reprezintă remunerarea muncii (impozite pe salarii, contribuţii la asigurări): EBE = VABpp – impozitele indirecte nete – cheltuieli cu remunerarea muncii. Deci, EBE = Profit + Amortizarea capitalului fix. - Excedentul net de exploatare (ENE) exprimă, de fapt, profitul întreprinzătorului: ENE = EBE - Amortizarea. B. Pe baza contului de venituri al unei firme se pot calcula următorii indicatori: - Veniturile totale ale firmei (VT), formate din profitul din producţia curentă, veniturile din patrimoniul firmei şi veniturile din transferuri curente de la alţi agenţi economici. - Venitul disponibil (VD) sau economiile nete ale firmei (E) reprezintă diferenţa dintre veniturile totale ale firmei şi profitul distribuit, impozitele directe pe venituri şi transferurile către alţi agenţi economici.

Teorie economică generală ● Microeconomie

C. Pe baza contului de modificare a patrimoniului unei firme se pot calcula următorii indicatori: - Economia brută (EB), ce exprimă suma amortizării şi a economiilor nete pe care le foloseşte firma ca mijloace de finanţare pentru modificarea patrimoniului propriu. Dacă la economia brută adăugăm şi transferurile de patrimoniu de la alţi agenţi economici obţinem indicatorul mijloacelor de finanţare a modificării patrimoniului firmei. - Investiţia netă (In) sau investiţia pentru dezvoltare este un element predominant al acumulării firmei care provine din venitul disponibil al acesteia şi care sporeşte potenţialul tehnico-productiv al ei. - Investiţia pentru înlocuire sau de reproducţie (Ir) are ca sursă amortizarea şi se foloseşte pentru a înlocui capitalul fix uzat al firmei, scos din exploatare. - Investiţia de capital (Ic) exprimă achiziţii de bunuri capitale de către firme plus bunurile capitale din producţia proprie a firmei. - Investiţia brută (Ib) exprimă suma dintre investiţia netă (pentru dezvoltare) şi investiţia pentru înlocuire, din amortizare, inclusiv modificarea stocurilor. D. Printre indicatorii financiari ai firmei cei mai importanţi sunt: • Indicatori de lichiditate: - rata curentă de lichiditate (RCL), ce exprimă capacitatea unei firme de a-şi plăti datoriile curente la termenul când ele devin scadente: RCL = Total active curente Total obligaţii curente (inclusiv creditele pe termen scurt) × 100;

- rata rapidă de lichiditate (RRL), numită şi testul acid, exprimă doar cele mai lichide active curente, acelea care pot fi transformate rapid în numerar: RRL = Active curente - Stocuri Obligaţii curente × 100.

• Indicatorii de acoperire financiară: - rata de acoperire a dobânzii (RAD) arată ce nivel de câştiguri sunt necesare unei firme pentru a-şi plăti dobânda la datoriile contractate: RAD = Profit brut + Dobânzi Dobânzi × 100.

Randamentele factorilor de producţie

- rata de solvabilitate (RS) arată în ce măsură o firmă îşi finanţează activele din resurse financiare proprii: RS = Capital propriu Total datorii + Capital propriu × 100.

- gradul de împrumutare a firmei (GÎF) arată cât de mult se bazează firma pe fondurile împrumutate: GÎF = Total datorii Capital propriu × 100.

- capacitatea de plată a datoriei pe termen lung a firmei (CPD) exprimă măsura în care firma îşi poate achita datoria pe termen lung: CPD = Total datorii Capital propriu × 100.

• Indicatorii de profitabilitate a firmei: - rata de rentabilitate a vânzărilor (RRV), numită şi marja profitului brut, măsoară cu cât veniturile firmei depăşesc cheltuielile, adică, cât de mare este profitul obţinut la fiecare leu vânzări: RRV = Profit brut Vânzări × 100.

- rata de rentabilitate a activelor (RRA) măsoară cât de mare este profitul obţinut de o firmă în raport cu totalul activelor pe care le deţine; RRA = Profit brut Total active × 100.

• Indicatorii de activitate. - rotaţia activelor (RA) măsoară cât de eficient îşi foloseşte o firmă activele sau câţi lei din vânzări sunt generaţi de fiecare leu din active: RA = Vânzări Total active medii × 100.

Teorie economică generală ● Microeconomie

- perioada medie de recuperare a creanţelor (PRC) arată numărul mediu de zile de care are nevoie o firmă pentru a-şi încasa facturile de la clienţi: PRC = Media creanţelor Vânzări × 365;

- durata de plată a datoriilor (DPD) arată numărul mediu de zile necesare firmei pentru a-şi plăti furnizorii: DPD = Media furnizori Cost produs vândut × 365;

- rotaţia stocurilor (RS) măsoară cât de eficient utilizează firma resursele disponibile, adică de câte ori vânzările sunt mai mari decât media stocurilor: RS = Vânzări Media stocurilor

Asemenea indicatori cu vocaţie microeconomică se previzionează, se urmăresc în timpul activităţilor economice şi se măsoară la încheierea activităţii, fiind folosiţi pentru stabilirea gradului de eficienţă economico-financiară la nivelul firmelor de afaceri.
PACHET PEDAGOGIC CUVINTE-CHEIE
• • • • • • • • • • •

Randament Productivitate Productivitate parţială Productivitate globală Productivitate medie Productivitate marginală Productivitatea muncii Productivitatea capitalului Productivitatea pământului Risc asigurat Risc neasigurat

• • • • • • • • • •

Profit Profit normal Profit de monopol Rentabilitate Faliment Indicator de rezultate microeconomice Coeficientul capitalului Nivel al productivităţii Profit contabil Profit economic

Randamentele factorilor de producţie ÎNTREBĂRI Ce este productivitatea? Explicaţi relaţia între eficienţă economică şi productivitate. Ce reprezintă şi cum se calculează productivitatea parţială a factorilor de producţie? Ce reprezintă şi cum se calculează productivitatea globală a factorilor de producţie? Definiţi productivitatea medie şi productivitatea marginală. Explicaţi relaţia eficienţă, randament, productivitate. Care este conţinutul profitului? Explicaţi diferite accepţiuni ale profitului. Care sunt formele profitului? Cum se calculează rata profitului? Explicaţi rentabilitatea şi formele ei principale. În ce constă falimentul? Ce înseamnă indicatorii de rezultate macroeconomice? Care sunt principalele grupe de indicatori de rezultate microeconomice? APLICAŢII 1. Productivitatea globală a factorilor de producţie este definită ca: a) producţia totală obţinută; b) producţia obţinută ca urmare a folosirii unui factor de producţie; c) performanţa factorilor de producţie; d) eficacitatea combinării şi consumării ansamblului factorilor de producţie; e) producţia obţinută prin consumarea tuturor factorilor de producţie. 2. Productivitatea marginală a unui factor de producţie exprimă: a) suplimentul de producţie obţinut cu ultima unitate utilizată dintr-un factor de producţie, ceilalţi rămânând constanţi; b) raportul dintre producţie şi factorul de producţie consumat; c) creşterea producţiei în condiţiile utilizării aceluiaşi volum de factori de producţie; d) raportul dintre sporul de cheltuieli totale şi sporul de producţie obţinut; e) raportul dintre încasări totale şi cheltuieli totale ale firmei. 3. Când productivitatea medie a muncii este egală cu cea marginală, productivitatea medie este: a) minimă; b) maximă; c) constantă; d) descrescătoare; e) nici o alternativă nu este corectă.

Teorie economică generală ● Microeconomie 4. Producţia totală creşte atunci când: a) productivitatea marginală a muncii creşte; b) productivitatea marginală a muncii este maximă; c) productivitatea marginală a muncii scade; d) productivitatea medie a muncii scade; e) productivitatea medie a muncii este constantă. 5. Masa profitului este influenţată pozitiv de următorii factori: a) creşterea numărului de rotaţii ale capitalului; b) creşterea duratei de rotaţie a capitalului; c) diminuarea vitezei de rotaţie a banilor; d) sporirea salariului nominal; e) creşterea costului unitar al bunurilor. 6. În condiţiile în care productivitatea muncii devansează dinamica salariului mediu într-o firmă, iar preţurile nu se schimbă atunci: a) rata profitului nu se schimbă indiferent de modul în care ea se determină; b) rata profitului calculată în funcţie de cost se va mări; c) cheltuielile salariale unitare se diminuează; d) profitul unitar se reduce; e) procentul salariilor în costuri nu se schimbă. 7. Atunci când au loc reducerea vitezei de rotaţie a monedei şi reducerea duratei de rotaţie a capitalului, masa profitului: a) scade mai puţin decât masa monetară; b) scade; c) creşte; d) creşte mai rapid decât masa monetară; e) rămâne constantă. 8. Rata comercială a profitului reprezintă raportul procentual între masa profitului şi: a) cifra de afaceri; b) activul total al firmei; c) capitalul investit într-o perioadă; d) consumul de resurse al perioadei; e) capitalul tehnic fix. 9. Productivitatea muncii creşte atunci când: a) indicele producţiei este 83%, iar volumul muncii utilizate se reduce de 1,2 ori; b) producţia creşte de 1,11 ori, iar volumul factorilor de producţie utilizaţi creşte cu 1%; c) indicele evoluţiei numărului de lucrători este mai mare decât cel al producţiei, ambii fiind supraunitari; d) producţia se reduce de 1,25 ori, iar volumul muncii utilizate se reduce cu 22%; e) volumul factorilor de producţie creşte mai încet decât volumul producţiei.

Randamentele factorilor de producţie 10. Productivitatea muncii creşte în condiţiile în care: a) ΔQ/Q0 = 0,43, iar volumul de muncă utilizat creşte cu 40%; b) randamentul mediu al capitalului creşte, iar indicele productivităţii muncii este de 0,97; c) producţia creşte mult mai rapid decât costul; d) la o reducere a numărului de muncitori cu 7%, indicele producţiei devine 0,93; e) producţia se diminuează mai încet decât volumul factorilor de producţie. 11. Adevărat sau fals? „Randamentul şi eficienţa sunt concepte absolut identice”. 12. Adevărat sau fals? „Profitul firmei se obţine prin afaceri imorale”. 13. Adevărat sau fals? „Riscul activităţii economice generează dimensiunea profitului”. 14. Adevărat sau fals? „Profitul contabil este egal cu profitul economic”. 15. Adevărat sau fals? „Indicatorii de rezultate microeconomice se determină după încheierea activităţii economice”.