You are on page 1of 151
Revista Nouă Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 Seria a IV-a, editată
Revista Nouă
Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887
Seria a IV-a, editată de Cercul literar «Geo Bogza» din aprilie 2004

Anul VIII nr. 2 (67) /2011

http://revistanoua.servetown.com

Sterică Bădălan - Stradă la Câmpina (2009)
Sterică Bădălan - Stradă la Câmpina (2009)
2 (67) /2011 http://revistanoua.servetown.com Sterică Bădălan - Stradă la Câmpina (2009) Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA
2 (67) /2011 http://revistanoua.servetown.com Sterică Bădălan - Stradă la Câmpina (2009) Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

CUPRINS

Editorial - Florin DOCHIA, Unchiul din America şi Sărutul franţuzesc / 1 Interviu - Christian CRĂCIUN: „Scrisul, pentru mine este o operaţie chirurgicală, de spintecare a lăuntrului sufletesc” (Carmen NEGREU) / 3 Ethica minima - Iulian MOREANU, A opta povestire cu un copil / 6 Cronica literară - Florin DOCHIA, C. Trandafir şi strategiile sale transgresive / 10 Proză - I. OPRIŞAN, Fata din tablou / 16 Poemul de mai - Victor STEROM, Litote / 26 Historia mirabilis - Codruţ CONSTANTINESCU, 1916-1918. Colindând prin Rusia Sovietică / 27 Poemul de iunie - Ioan LILĂ, Poezie / 30 Historia mirabilis - Col. (retr.) Marian DULĂ, Ion CÂMPINEANU - Om politic, militar, francmason / 31 Poem de aprilie - Ariadna PETRI - Instantaneu perpetuu. Radu Gyr Cosmic / 35 Proză - Emanoil TOMA, Invazia (fragm.) / 36 Historia mirabilis - Gelcu Maksutovici - 410 ani de a decapitarea voievodului Mihai Viteazul, ctitor al Comunităţii Albaneze pe pământ românesc / 39 Poezie - Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU / 41 Poezie - Ioan VINTILĂ FINTIŞ, Zidire şi întrupare / 42 Poezie - Ion SCOROBETE / 44 Poezie - Marian DRAGOMIR / 46 Cartea străină - Ştefan ENE, Dezrădăcinarea / 47 Cartea străină - Ioana GEACĂR, Richard Brautigan - În zahăr de pepene / 49 Lumea literaturii, literatura lumii - Florin DOCHIA, Sfârşitul literaturii nu mai are loc / 50 Lumea literaturii, literatura lumii - Codruţ CONSTANTINESCU, Mea Culpa unui scriitor controversat / 56 Cronică literară - Ştefan ENE, Realitatea ficţiunii / 62 Note de lectură - Gelcu Maksutovici, O lucrare de prestigiu a istoriografiei române / 65; Monica Mureşan, O inimă în zbor cu numele Adelina Dokja / 67; Lucian GRUIA, Ioan Vintilă Fintiş - Icoana din apă / 69; Petre Rău, Caii de foc / 70; Camelia Manuela Sava, Când Iubirea devine Piatră / 73; Cristian Neagu, Fenomenul previzionar de sorginte poetică la Adrian Botez / 76; Victor STEROM, Skënder Zogaj - Lacrima durerii / 79; Gheorghe A. Stroia, Victor Sterom - Geometria fumului sau reperele autobiografice ale Poeziei / 79; Ioan LILĂ, Elegiile de la Badhofgastein / 82

Lumea literaturii, literatura lumii - Monica Latham (Université Nancy 2), Spiritualitate Seculară în Subprodusele Biblice Contemporane (II). Traducere din limba engleză de Simona Boeru / 83 Lumea literaturii, literatura lumii - Kôjin KARATANI, Sfârşitul literaturii moderne (II). Traducere din limba franceză de Laura Şerban / 93 Cronica literară - Christian CRĂCIUN, Sub pecetea tainei / 99 Interviu - Fănuş Neagu: «Creaţia este suferinţă, pentru că, fără suferinţă, nu poţi izbuti, niciodată, în nimic» (Florin DOCHIA) / 105 Note de lectură - Theodor MARINESCU, Povestea armenilor / 108 Locuri sacre - Câmpina, cartier Slobozia, Complexul Parohial „Sf. Nicolae”. Cimitirul din Epoca Bronzului. Lumea morţilor în preistoria locului (arheolog Alin Frînculeasa, Octav Negrea - Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova) / 109 Proză - Gherasim RUSU TOGAN, Troiţa (urmare) / 112 Itinerarii afective - Mihai APOSTOL, O geografie istorică şi literară a Prahovei / 116 Itinerarii afective - Adela Dumitriu, Nudul Micului Trianon / 118 Atitudini - Dan RĂDULESCU, Cronica unei expoziţii nevizitate / 121 Cronica plastică - Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN, Contemplare şi comunicare / 122 Cronica plastică - Serghie BUCUR, Salonul de iarnă 2010 / 123 Cronica plastică - Carmen NEGREU, MAV d’Art. Retrospectivă Valter PARASCHIVESCU / 125 Cronica actualităţii - Diana ROMAN, „Sex, bani şi alţi demoni” / 127 Cronica actualităţii - Lecturi publice: Emil SUDE – poezie / 128 Poezie - Emil PERŞA, Recviem la orga magnifică / 130 Cronica actualităţii - Teodor MARINESCU, Lecturi, conferinţe, expoziţii / 131 Reviste literare - Theodor MARINESCU, O nouă şi interesantă revistă: „Biblioteca de Câmpina” / 139 Luna amară - Christian CRĂCIUN, Trimestrul II / 140 Reviste literare - De citit din scoarţă-n scoarţă, dincolo şi dincoace de aşteptări / 142 Parodii de Ştefan Al.-Saşa - Octavian GOGA, Politicianul; Ion BRAD, Cînd vii / 148

editorial

editorial
editorial

Florin DOCHIA

Unchiul din America şi Sărutul franţuzesc

PP rima sintagmă are azi mai mult sensuri

metaforice, legătura cu vreo realitate

rămânând mai degrabă întâmplătoare.

Se învecinează cu Castele din Spania, pe care nu prea se vede că şi le-au edificat căpşunarii. Unchiul din America este azi, pur şi simplu

[la figurat, pentru că la propriu nu e deloc pur

şi nicidecum simplu…], Unchiul Sam, cel

care se dovedeşte bun şi rău cu lumea largă. Apără tot felul de principii, mai cu seamă pe acelea care ţin (strâns) de bunăstarea celor 50 de state unite. Apără, când îi vine bine, şi populaţiile de ele însele, cum a făcut cu vietnamezii, cu sârbii şi face cu afganii… Dacă ţara mea este şi ea în bune relaţii cu „licuriciul cel mare” – ca să citez o personalitate strălucitoare a epocii noastre – asta aduce tot felul de beneficii din care, biet cetăţean ce sunt, mă aleg cu o neasemuită mândrie transatlantică şi atât. Prietenul Gherasim Rusu Togan – fie-i numele lăudat! -

a bântuit vreo trei luni prin State şi-a venit tot acasă, unde, vorba ceea, fie pâinea cât de rea, tot ţi-o fură cineva. Io n-am fost pe acele meleaguri, dar nu mă dau înapoi să mă hrănesc cu „gândiri şi cu imagini” – vorba poetului nostru naţional – din belşug

răspândite pe toate căile de comunicare. Neam de a avea speranţe ca unele „gândiri şi imagini” ale neamului românesc să facă vreun val pe-acolo! Dar, cine ştie? Desigur, sunt bucuros că, intrat în viaţă la Burdujeni, Suceava, românul de origine evreiască Norman Manea - azi „writer in residence” la Bard College, New York - este foarte vizibil şi viitoarea apariţie a „Întoarcerii huliganului” la Editura suedeză „2244” (Grupul editorial Bonnier) îl aduce mai aproape de un posibil premiu Nobel. Cum mă bucur că a apărut acum câţiva ani

biografia „Romany Marie – The Queen of Greenwich Village”, Butler Books, Louisville, Kentucky, adică despre viaţa proprietăresei unei cafenele (tavern) prin care au trecut Brâncuşi, Modigliani, Marinetti, Rodin et alii, pre numele ei Maria Iuster, căsătorită Marchand, româncuţă neaoşă din Moldova (n. 1885 – m. 1961) din tată ţigan şi mamă evreică. Multe alte mici bucurii aş putea numi de pe-acolo… Dar aceste fapte incontestabile nu însemnă mai mult decât câteva picături de apă din Bahía de Cochinos. Nu că noi am fi aşa de breji încât am merita locuri mai în faţă, nu. Ci pentru că Unchiului Sam puţin îi pasă, dpdv cultural, de lumea din afara gardului său. Celebra mişcare Political correctness are scopul doar de tăia oricui orice chef de libertate de gândire. Este deja cunoscută cea mai proaspătă şi semnificativă definiţie:

„Corectitudinea politică este o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, şi promovată rapid de mainstream media (mass- media oficiale) lipsite de scrupule, care susţin afirmaţia cum că este întrutotul posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată.” La finalul anului trecut, un românaş de-al nostru „infiltrat” în establishment-ul universitar american, la University of North Carolina, Greensboro, prof. dr. Christian Moraru, a publicat o carte care ar dori să revoluţioneze viziunea asupra culturii vremurilor pe care le trăim şi a acelora care vor veni: Cosmodernism:

American Narrative, Late Globalization, and the New Cultural Imaginary. Cosmodernismul, susţine, cu prudenţă, dar convingător, autorul, este o nouă paradigmă culturală apărută la finalul secolului al XX-lea - borna ar fi anul 1989, căderea Zidului Berlinului – şi dezvoltată pe fundalul globalizării accelerate. Nu insist asupra subiectului, deocamdată a avut loc, în noiembrie trecut, o conferinţă în Sala de Consiliu a Facultăţii de Litere, cu siguranţă, trecerea la nivelul percepţiei generale a conceptului mai are de aşteptat. Aşadar, suntem departe de a circula, cu ideile noastre, pe autostrăzi importante, doar aleile campusurilor ne sunt accesibile. Dar nu numai nouă ni se întâmplă aşa pe marile plaiuri nord-americane, cam toate culturile lumii au acces limitat pe cea mai mare piaţă culturală din lume.

editorial

editorial
editorial

Şi dacă mai aveam cumva vreo îndoială, mi-a fost risipită de o anchetă ale cărei rezultate apar în revista franceză Télérama din aprilie 2011. Quand la littérature française s’attaque à la forteresse américaine, veştile pe care le află nu sunt dintre cele mai bune. Astfel, ideea că editorii americani evită alte literaturi reiese cu claritate din faptul că numai 3% din producţia lor este constituită de traduceri. „Este o ţară foarte puţin curioasă, ca să nu spun de o lipsă absolută de curiozitate faţă de orice este non- anglofon”, constată Anne-Solange Noble, responsabilă cu vânzarea drepturilor în străinătate la Editura Gallimard, în timp ce, trebuie precizat, literatura franceză este în fruntea traducerilor în Statele Unite, cu 1% din piaţa editorială! Dacă, pentru orgoliul celor din Hexagon, situaţia este destul de dureroasă [lasă că, la jumătatea lui mai, colac peste pupăză, posibilul lor viitor preşedinte, Dominique Strauss-Kahn, a fost arestat pentru afaceri amoroase nu tocmai kosher…], ce putem să mai spunem despre cei din Europa de est ori despre cei din Balcani? Cosmodernismul d-lui Christian Moraru ne lasă pe dinafară, globalizarea nu ne include decât cel mult ca spectatori neputincioşi, la strapontină, de multe ori cu atitudini prosteşti, precum dorinţa stupidă a unui parlamentar de meserie folkist de a dubla filmele străine întru iluzoria apărare a limbii române sau interzicerea de către o contabilă devenită director de teatru ultracentral bucureştean a unei reprezentaţii cu o piesă – Blonda, chiorul şi piticul - pe motive de… vulgaritate. Dacă aveam vreun talent incontestabil, este acela de a ne face – uneori, iremediabil - de râs cum putem mai des. Oare din ce pricină Marii Români au fost şi sunt mereu în ţări străine? Ar fi superfluu şi redundant să argumentez cu vreo listă de nume. Mai bine m-aş lega de capra vecinului! Uite, mai scris undeva despre experienţa unui prof sorbonard la o universitate americană [Duke, Carolina de Nord], unde a constatat, cu neplăcută surprindere, că cel mai mare compatriot al său scriitor este, după opinia studenţilor, Albert Camus. Nu Proust, nici Céline, nici Claudel, nici Sartre…

La scară universală, mondializarea favorizează intensificarea schimburilor culturale, dar rezultatele statistice sunt relevante pentru asimetria acestora: engleza deţine poziţia hipercentrală cu un trend [sic!] semnificativ - 45% din cărţile traduse în anii 1980 şi 59% în anii 1990. Scriitorii francezi contemporani cei mai traduşi sunt Irène Némirovsky (Suite française), 1,5 milioane de exemplare, Muriel Barbery (L’Elégance du hérisson), 7 sute de mii de exemplare. Unii apar cu traduceri la edituri mici, de nişă sau universitare, cu public specializat, fidel sau care nu evită de plano scriitura «too French» - Pierre Michon, Annie Ernaux – cu tiraje de câteva sute de exemplare. Alţii pătrund la Penguin, precum Tahar Ben Jelloun, la Knopf (grupul Random House), precum Marie NDiaye sau la Simon & Schuster, ca Philippe Djian. Ancheta din Télérama ajunge la o concluzie foarte realistă: «la traduction aux Etats-Unis demeure essentielle pour eux d’un point de vue symbolique». Aşadar, astfel trebuie să vedem şi noi prezenţa autorilor români în alte ţări, traduşi în alte limbi, de circulaţie mai mult sau mai puţin mondială: esenţială din punct de vedere simbolic. Am văzut nişte fotografii de la o întâlnire literară în America a poetului Mircea Cărtărescu: nu era un public mai numeros decât la o întâlnire obişnuită a Cercului literar „Geo Bogza” sau la o banală lansare de carte în rotonda Muzeului Literaturii. Vremea sălilor arhipline sau a stadioanelor frenetice a trecut, cum în nefiinţă au trecut şi corifeii lor. Ne aşteaptă micile spectacole de club, de salon, pentru iniţiaţi sau pentru familie – în orice accepţiune

ai vrea să iei ultimul termen, cititorule.

sau pentru familie – în orice accepţiune ai vrea să iei ultimul termen, cititorule. 2 Revista

interviu

interviu
interviu

Christian CRĂCIUN

„Scrisul, pentru mine este o operaţie chirurgicală, de spintecare a lăuntrului sufletesc”

Christian Crăciun s-a născut în 1953, localitatea Floreşti din judeţul Prahova. După ce a absolvit liceul „I. L. Caragiale din Ploieşti, a urmat facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti, după care a devenit profesor la Moreni, regăsindu-se şi azi în aceeaşi postură. Fiind un împătimit al scrisului încă din vremea când era elev de liceu, continuă să colaboreze, de-a lungul timpului, la diverse publicaţii, prin eseuri, recenzii şi critică literară, fiind recunoscut ca un important critic literar, eseist şi publicist, ce abordează o varietate de subiecte privind viaţa culturală, literară, socială sau politică.

Reporter: De unde această dorinţă de a scrie? E patimă? Christian Crăciun: Este. E patimă! Nu ştiu…M-am născut cu ea. În primul rând, a cititului! După ea, aproape, a venit, inevitabil, şi cea a scrisului. Mama era o cititoare înrăită. Cu siguranţă, de la ea am moştenit plăcerea de a citi. În privinţa scrisului, nu. După câte ştiu, nu am ascendenţe în zona asta. Scrisul a venit oarecum de la sine. Vorba lui Caragiale, nu-i român, care să ştie să citească, să nu vrea să scrie. Am scris poezie, în adolescenţă. Din fericire, mi-am dat seama destul de repede că nu e pentru mine. Nu aveam originalitate şi am trecut, după destule dibuieli, încercări, am mers într-o chestiune mai moluscoidă, cum îi spun eu, adică, fără formă, fără reguli, care este eseul. Mă simt eu mai bine şi practic.

Reporter: Ce fel de subiecte v-au atras? Christian Crăciun: Prima mea carte, care are un aspect mai fragmentar, este chiar o culegere de fragmente, unele de câteva rânduri, altele de câteva pagini, fiind axată, în special, pe tema limbajului. E vorba de

comunicare, de ceea ce înseamnă limba,

analiza unor expresii româneşti, mai ciudate.

A doua carte este cea despre Eminescu, are, în

centru, problema timp, mai de ordin filozofic,

să spunem. Timpul şi moartea se găsesc

aproape, în fiecare text eminescian. Am analizat în această lucrare, care a fost şi teza mea de doctorat, timpul, într-un singur poem, de fapt, în Memento Mori. Poate că este cel mai mare, şi la propriu şi la figurat, cel mai mare poem eminescian. Am încercat să-l abordez, nu din punct de vedere filozofic, ci din punct de vedere poetic. Care sunt metaforele, imaginile, asupra timpului, care apar. Pentru că, se ştie: nu poţi defini timpul. E un indefinibil! Şi-atunci, poetul, obsedat de curgerea asta, „vreme trece, vreme vine”, prin meserie, ca să zic aşa, e obligat, să găsească nişte imagini, pentru a sugera curgerea timpului. Aşa m-am oprit la acest poem despre curgerea timpului, care duce, inexorabil, spre moarte, fiind totul, cea mai teribilă cascadă, avalanşă, tsunami, cum vreţi să-i spuneţi, de imagini din poezia eminesciană. Eminescu îşi dă drumul la capacitatea lui imaginativă, atingând, probabil, maximumul în poem. Nu mai are nici un fel de cenzură, de limită! Vede flori cât stejarii, vede poduri din pânză de păianjen…Totul capătă nişte dimensiuni fabuloase. Cercetate cu atenţie, se văd a fi mânate tot de această obsesie a ieşirii din timp. Ca să vezi ce este, să vezi ceva, trebuie

să fii în afara acelui ceva! Ca să vezi

Pământul, trebuie să fii undeva în cosmos. Ca

să vezi Timpul, trebuie să fii undeva dincolo

de Timp. Or, nu poţi să fii dincolo de Timp! Şi, din contradicţia asta, se naşte, am zis eu, toată poezia eminesciană.

Reporter: Când aţi simţit că v-aţi împlinit, ca scriitor? Christian Crăciun: A, nu! Nu m-am simţit, deloc, ca scriitor! Pentru mine, scrisul e doar un exerciţiu de auto-limpezire. N-am deloc orgoliul auctorial şi, prietenii îmi spun

că asta e un păcat, o greşeală. Am mii de texte

neadunate în carte. În cărţi am eseuri şi recenzii, prezentări de carte cu sutele, de-a lungul atâtor ani, pe care nu le consider demne de… sau poate sunt onorabile, dar nu

am făcut efortul de a le aduna într-o carte. Scrisul, pentru mine, este o operaţie
am făcut efortul de a le aduna într-o carte. Scrisul, pentru mine, este o operaţie
am făcut efortul de a le aduna într-o carte. Scrisul, pentru mine, este o operaţie

am făcut efortul de a le aduna într-o carte. Scrisul, pentru mine, este o operaţie chirurgicală, de spintecare a lăuntricului sufletesc, şi-atunci, trebuie să fii mai econom cu el.

Reporter: Ce cărţi aţi publicat? Christian Crăciun: Practic, am trei cărţi. Este vorba de „Intrări în labirint”, cea de eseuri, în 2005. Am ieşit foarte târziu. Am mai avut o carte înainte de ’89, dar a fost un volum colectiv despre Rebreanu, unde am avut un studiu despre Pădurea spânzuraţilor. A fost o carte îngrijită de profesorul Mircea Zaciu, de care sunt mândru, pentru că mai apar în ea Mircea Eliade, o grămadă dintre autorii noştri celebri. Faptul că am fost admis în acea antologie despre Rebreanu, sigur, nu poate decât să mă onoreze. A treia carte este

sigur, nu poate decât să mă onoreze. A treia carte este „Ucronia eminesciană”, despre care v-am

„Ucronia eminesciană”, despre care v-am vorbit. De ce, Ucronia? Toată lumea întreabă. E un termen care vine de la Cronos - timp - şi format după modelul „utopie”. Dacă utopia este un teritoriu imaginar, ucronia este un timp imaginar, acel timp după care Eminescu râvneşte să-l poftească şi care să nu-l ducă la moarte, ceea ce, evident, este imposibil. Timpul, de aceea, curge într-un singur sens, pentru că duce la moarte. Or, el, în toată poezia lui, râvneşte acest, în ghilimele, „timp”, pentru că, de fapt, nu e timp.

Reporter: Cum vedeţi condiţia scriitorului, în zilele noastre? Christian Crăciun: Aici, în România? Foarte proastă, cumplită! S-au întâlnit două boli, deodată. Cum se spune că, de obicei, un om nu se îmbolnăveşte, dacă are tuberculoză, şi de cancer. La noi, asupra scriitorului, au venit două boli deodată: capitalismul, condiţia economiei de piaţă, ca să-i spunem elegant, care trebuie să fie, fără îndoială, dar scriitorul român nu era pregătit mintal şi fizic pentru o concurenţă, pentru sistemul editorial, şi, a doua, partea ideologică. E vorba de ruperea de trecut, de care ne despărţim greu, de mentalităţi. Cred că ar mai fi şi a treia, anume criza lecturii. Nu se mai citeşte. Toată lumea se plânge de asta! Unii sunt optimişti, crezând că ne vom reveni. Eu fac parte, din păcate, dintre pesimişti.

ne vom reveni. Eu fac parte, din păcate, dintre pesimişti. Lucrând în învăţământ, ştiu că cititorul

Lucrând în învăţământ, ştiu că cititorul de mâine se pregăteşte azi. Pentru literatură, trebuie să-l învăţ din clasa a treia, a patra să-i placă să citească, indiferent că citeşte pe calculator sau altfel, nu mă interesează pe ce suport, dar să citească. Mă rog, să citească orice, măcar romane poliţiste, pe care eu le devoram în adolescenţă. De toate acestea, cei mai atinşi sunt scriitorii foarte tineri, deşi, paradoxal, ei s-au adaptat bine la economia de piaţă. În ultimii 7-8 ani, s-a tradus în Occident mai multă literatură decât s-a tradus

de când e literatură română. Sunt sute de titluri traduse la edituri mari. S-au tradus
de când e literatură română. Sunt sute de titluri traduse la edituri mari. S-au tradus
de când e literatură română. Sunt sute de titluri traduse la edituri mari. S-au tradus

de când e literatură română. Sunt sute de titluri traduse la edituri mari. S-au tradus scriitori buni, numai că, aici, ţine iar de o anume mentalitate a noastră. Noi vrem să intrăm în literatura lumii cu cei mari, Caragiale, Creangă, Blaga. Or, nu se poate! Eminescu sau Creangă sau Caragiale sunt intraductibili. Sunt scriitori idiomatici, legaţi mult de limba română, încât, dacă-i traduci, nu rămâne nimic de ei. Pe de altă parte, ei sunt scriitori ai secolului XIX. Trebuie să intri cu scriitori de acum. Şi avem pe Dan Lungu, dintre cei mai traduşi, Cărtărescu, probabil cel mai mare scriitor român din zilele noastre. A plăcut literatura română, are ceva de spus. După ce „bagi piciorul în uşă” cu această literatură tânără, după aceea poţi începe să-i traduci şi pe cei mari.

după aceea poţi începe să-i traduci şi pe cei mari. Reporter: Ce aveţi pe masa de

Reporter: Ce aveţi pe masa de lucru în acest moment? Christian Crăciun: Nu e zi să nu scriu. Acum am un eseu despre căutare, ce înseamnă a căuta. Spre ce bat? Grea întrebare. Caut ziua de ieri, cum zice românu’. Încerc să definesc starea asta a omului, care nu trebuie să se oprească niciodată. E ca atunci când eşti pe câmp şi vezi orizontul. Faci un pas şi vezi că şi el face un pas mai departe. Cam asta e căutarea. Dacă ai găsit ceva, să nu te opreşti,

să începi să cauţi altceva mai departe. Fiecare răspuns găsit, la rândul lui, mai trezeşte zece întrebări, zece subiecte de căutări. Asta vreau să încerc să descriu, să abordez, pornind şi de

la cunoştinţe filozofice, această stare a omului

de a căuta, de a nu se opri, de a nu sta pe loc.

Dacă am vreun regret, e legat şi de ceea ce îmi reproşează mulţi dintre prietenii mei, scriitori şi mari oameni de cultură. E vorba de retragerea mea provincială şi refuzul de a ieşi în faţă. Uneori o regret, uneori o binecuvântez ca o bună alegere, care m-a ferit de a intra într-o anume mocirlă, care nu-mi place. Nu sunt făcut să înot prin ea, trebuie să ai o anume dexteritate, care mie îmi lipseşte. Mai regret că nu am făcut, la timp, pasul către învăţământul superior, cu toate că poate fi bine şi că am rămas la liceu. Nu ştiu… sunt regrete inerente oricărei biografii.

Nu ştiu… sunt regrete inerente oricărei biografii. Reporter: Ce vă doriţi cel mai mult? Christian Crăciun:

Reporter: Ce vă doriţi cel mai mult? Christian Crăciun: Cum zice românul, în

primul rând sănătate, să am putere să citesc mult. Am planuri mari de lectură! Poate o să-

mi adun şi eseurile risipite prin reviste, de

zeci de ani, să mai scot o carte şi să mai ţin conferinţe pe diferite teme, cum fac de ceva timp şi a început să-mi placă, şi poate să reuşesc să mă mai plimb prin Europa.

Carmen NEGREU

ethica minima

ethica minima
ethica minima

Iulian MOREANU

A opta povestire cu un copil

LL a început, copilul nu a dat nici un fel de atenţie durerii. O dată, de două ori. Apoi şi-a dat seama că de data asta nu

mai era vorba de „pusul splinei”, cum i se mai întâmplase de câteva ori până atunci, îndeosebi după o alergare mai serioasă. Pentru că, sigur, splina e în partea stângă, ori acum îl durea în exact partea opusă, şi mai ales fără să facă vreun efort. Parcă era acolo ceva care atârna într-un fel dureros, stând să se rupă cumva. Şi parcă şi frigea. Da-da, ca un vârf de cuţit înroşit care cine ştie cum ajunsese acolo. Simţea nevoia să apese puternic locul acela, cu două degete, de parcă ar fi oprit în felul acesta un fir de apă ţâşnind dintr-o ţeavă spartă. Durerea îl încovoia, iar degetele trebuiau să pătrundă tot mai adânc, şi mai adânc, înspre burtă, până când durerea ajungea să se dubleze. Au trecut câteva zile până i-a spus mamei. Tot spera să treacă. Un coleg de bancă i-a zis că aia trebuie să fie apendicita. L-a mai întrebat dacă simte o durere care coboară pe picior. Da, simte. „E clar, ai făcut apendicită!” Când a aflat despre ce era vorba, mama l-a dus imediat la medicul pediatru de la spitalul la care lucra ca soră medicală. Doctorul, care îl cunoştea, i-a trecut mâna prin păr, ciufulindu-l, l-a pişcat, încurajator cu două degete de obraz apoi i-a zis să se întindă pe canapeaua acoperită cu o muşama rece. I-a ridicat cămaşa şi maieul şi l-a palpat pe burtă. Copilul a ţipat. Doctorul mai împinsese cu câţiva milimetri cuţitul acela cu lama înroşită. „Ei, hai că nu te doare chiar aşa!” a zis acesta şi s-a dus la o măsuţă unde a scris o trimitere pentru operaţie. Mama şi-a întors privirea într-o parte şi şi-a şters pe furiş o lacrimă. „Aţi luat vacanţa, nu?” Copilul a dat din cap, da. ”

„Numai bine, până se termină, eşti gata!

Ce

simplu era pentru el! A doua zi s-a internat. O asistentă l-a condus la un salon situat la etajul II al spitalului, iar mama l-a însoţit şi ea, pentru a-l ajuta să se „aranjeze”. În salonul cu cinci paturi era singur, şi l-a ales pe cel din dreptul ferestrei. Aceasta se deschidea într-un fel ciudat, cum nu mai văzuse până atunci, doar cu partea de sus aplecată către interior, prinsă fiind de toc, în părţile laterale, cu câte o bucată de lanţ. Mama i-a aşezat lucrurile aduse de acasă într-o noptieră de tablă de pe care vopseaua albă începuse să se scorojească, de sub ea ieşind la suprafaţă pete de rugină, a mai stat puţin, apoi a plecat, promiţându-i că o să treacă pe la el cât de des o să poată. Şi i-a mai zis să nu-i fie frică deloc, pentru că nu este o operaţie grea. Uşor de zis… Rămas singur, copilul a scos o carte din noptieră şi a citit până când s-a trezit strigat din pragul uşii. Era Mirel, colegul său de clasă; în spatele acestuia, Reli, sora lui, cu doi ani mai mică. Abia i se zărea nasul cârn pe lângă umărul lui Mirel. Veniseră tot pentru operaţie. Mirel făcuse din senin o criză în seara precedentă, apoi spre dimineaţă i-a fost şi mai rău, aşa că a fost adus la control şi internat de urgenţă, „te-am văzut când ai intrat în spital, şi m-am rugat să nimerim în acelaşi salon”. Reli a ţinut morţiş să fie şi ea operată odată cu frate-său, pentru că, oricum, mai devreme sau mai târziu tot va trebui s-o facă, şi a povestit plină de haz şi a mai dat şi măsura talentului ei de actriţă în trupa de teatru a şcolii, parcă jucând mima (Mirel ştia, deja), cum s-a prefăcut că o doare şi pe ea tot în partea dreaptă, ba, şmechera, a plusat ţinând morţiş să arate cum nu mai poate merge ca lumea şi şchiopăta din cauza durerii care i se lăsa pe un picior, ajungând până în călcâi (aşa cum şi ea auzise de la o prietenă). Au râs mult pe chestia asta, au mai vorbit de una-alta, apoi Reli a fost dusă într-un salon de femei, situat pe partea cealaltă a culoarului, la câteva uşi spre dreapta, către blocul operator. În ora următoare, celelalte paturi au fost ocupate de un soldat cu o bubă urâtă la o ureche, şi care îi va înnebuni pe toţi pentru că îi miroseau picioarele îngrozitor, un bătrân ce se va opera de hernie, un domn

tăcut care în tot timpul cât a stat internat copilul a făcut doar nişte analize
tăcut care în tot timpul cât a stat internat copilul a făcut doar nişte analize
tăcut care în tot timpul cât a stat internat copilul a făcut doar nişte analize

tăcut care în tot timpul cât a stat internat copilul a făcut doar nişte analize care se pare că nu „ieşeau” cum trebuie ca să poată fi operat de nu se ştie ce şi, bineînţeles, Mirel. Seara, copilul a jucat cărţi cu Mirel, Reli şi încă un tip care a urcat de la etajul I, adică de la „Interne”, şi care de altfel a şi venit cu cărţile de joc făcute de el, din coperte albastre şi aspre de caiet. Zicea că suferă de ulcer, dar fuma ţigară după ţigară repetând tot timpul că o viaţă are omul, şi o gaură-n fund (bine, el a zis altfel). La un moment dat, de cei patru s-a apropiat o infirmieră având pe ea un halat soios. S-a uitat la copii: „voi intraţi mâine?” Aceştia au privit-o neînţelegând ce voia să zică. „Mâine intraţi la sală?”, a schimbat infirmiera întrebarea şi a continuat, văzând că micuţii tot nu pricepeau: „Sunteţi programaţi pentru operaţie, mâine?” Trei capete s-au clătinat a „da”. „Aţi mâncat ceva în seara asta?” a continuat infirmiera cu chestionarea. Mâncaseră. Ce? Nu mare lucru, câte un corn, iar Reli, în plus, o Eugenie. „Atunci, o las pe Vasilica să v-o facă, mâine dimineaţă. Da’ să nu mai mâncaţi nimic în seara asta; şi nici mâine dimineaţă”. Infirmiera s-a îndepărtat, iar ulcerosul i-a întrebat: „Mâine vă taie?” şi, neaşteptând răspunsul, a continuat tot el, pe un ton trist care nu le-a plăcut: „Nasol”. Jocul n-a mai avut nici un farmec, au mai stat câteva minute şi s-au dus în salon. Ceea ce avea să le facă Vasilica a doua zi dimineaţă, se numea clismă. Copilul şi Mirel tocmai se treziseră şi căutau prin noptiere pacheţelele cu mâncare (uitaseră că li se spusese să nu mai mănânce nimic), când în salon şi-a făcut apariţia o femeie voinică, ce umplea cu trupul ei bărbătos întregul contur al uşii; mânecile de la halat suflecate, dădeau la iveală nişte braţe viguroase, ca ale oţelarului din cartea de citire. „Hei, voi, căcărezelor! Lăsaţi mâncarea şi haideţi după mine!” tună femeia-oţelar şi cei doi puşti aruncară la loc pacheţelele şi o urmară până la vestiar. Aici avură surpriza s-o găsească pe Reli, întinsă pe burtă pe o băncuţă îngustă, cu pantalonii de pijama lăsaţi în jos şi un furtun înfipt în fund. Furtunul provenea de la un recipient de metal aşezat pe un scaun cu spătar.

Alte două asemenea instrumente de

tortură îi aşteptau şi pe băieţi, lângă alte două băncuţe şi alte două scaune cu spătar. „Nădragii jos!” Fără a mai încerca să se codească, cei doi se executară şi erau gata să se aşeze pe băncuţe, bănuind că trebuiau să treacă prin acelaşi calvar ca şi Reli, când auziră în spate o nouă comandă miliară: „Staţi aşa. Întoarceţi-vă spre mine!” Făcură întocmai. Bărbatul deghizat în femeie le examină puţele care arătau ca nişte moţuri de curcan. „Hm, da. Nu e nevoie să vă rad! Hai, culcarea şi să n-aud o vorbă!” În secunda următoare cei doi colegi de clasă se întinseră pe câte o băncuţă, iar infirmiera le înfipse în fund furtunelul din dreptul fiecăruia. Copilul simţi cum un lichid cald începe să-i umfle burta, încet, încet, până când avu certa impresie că aceasta o să-i explodeze pur şi

simplu. „Gataaa!

mai pooot!

intervină cineva, se ridică de pe băncuţă şi, cu pantalonii în vine ţâşni spre uşa vestiarului. Furtunelul din fundul ei trase după sine vasul cu apă şi săpun care căzu de pe scaun. Vasul se dădu de-a dura, şi pe ciment se mai revărsă puţin lichid clăbucios. Furtunelul ieşi din fundul lui Reli şi rămase întins pe ciment ca o bucată de coardă nefolositoare. Văzând scena, cu toată situaţia dureros-umilitoare prin care trecea, copilul începu să râdă, pentru că îi veni în minte imaginea unui căţel alergând cu o tinichea legată de coadă de cine ştie ce năzdrăvan. Râsul îi fu retezat de infirmiera care, probabil de milă, dar şi în urma reacţiei lui Reli se îndură de le trase afară furtunelele; acestea scoaseră un zgomot ciudat, ca de ventuză desprinsă de locul în care fusese fixată, şi băieţii o urmară în fugă pe fată la WC. Cei trei copiii scoteau în şuvoaie necontrolate lichidul ce le fusese introdus în stomac, aşteptau câteva secunde, credeau că gata, se terminase, dar când să-şi tragă pantalonii de pijama simţeau că îi apucă iar cufureala aia apoasă şi se reaşezau pe vine râzând să se prăpădească şi alta nu. În alte condiţii s-ar fi umplut de ruşine, dar acum totul părea atât de amuzant… Prima a intrat la „sală”, Reli. Fratele ei împreună cu copilul au rămas în uşa salonului, aşteptând-o. Li se făcuse puţină

Scoateee-l!

Scoate-l că nu

ţipă alături Reli şi, până să

frică, se tot uitau la un ceas al lui Mirel, o mândreţe de Ruhla ,
frică, se tot uitau la un ceas al lui Mirel, o mândreţe de Ruhla ,
frică, se tot uitau la un ceas al lui Mirel, o mândreţe de Ruhla ,

frică, se tot uitau la un ceas al lui Mirel, o mândreţe de Ruhla, cu limbile fosforescente, la fel ca şi punctuleţele care erau pe post de ore, şi li se părea că secundarul parcurgea cadranul ceasului într-o oră. O asistentă având două seringi în mână a apărut lângă ei de nu se ştie unde şi i-a împins în salon. Le-a făcut câte o injecţie în braţ şi tot aşa de misterios a dispărut. Sau poate nu au fost ei atenţi. O minunată stare de bine i-a cuprins la puţin timp, nu le mai păsa de nimic ce se întâmpla în jurul lor, frica s-a dus şi ea şi chiar le-a venit chef să joace cărţi – dar nu ştiau unde să-l găsească pe tipul de aseară ca să i le ceară. Unul dintre ceilalţi inşi din salon, după voce, bătrânul, cel cu hernia a zis că uite ce bine e cu injecţia asta de întărire, mai bine lui i-ar face-o de azi, şi să nu mai aştepte până mâine, dar cei doi băieţi nu au dat nici o atenţie vorbelor sale, şi au ieşit pe hol, uşor ameţiţi şi parcă venindu-le să cânte. Dar iat-o şi pe Reli. E adusă de la „sală”, întinsă pe un cărucior împins din spate de femeia-oţelar; are peste ea un cearşaf şi zâmbeşte când îi vede. Atât, zâmbeşte. Căruciorul intră de tot în salonul lui Reli, şi aici fata este dezvelită şi luată în braţe de infirmieră şi aşezată în pat. E total neajutorată, nu e stăpână pe nimic din trupul ei plăpând, iar infirmiera o acoperă cu un alt cearşaf. Copilul deja întorsese capul într-o parte.

Care dintre voi e?

O zână îmbrăcată

toată în alb se uită la cei doi. Eu… răspunde copilul, bănuind motivul întrebării. Hai cu mine, frumosule!, zice zâna, îl ia de mână şi-l conduce, parcă plutind prin aer, spre cunoscuta uşă având un bec roşu deasupra. Bloc operator, scrie pe uşă. Pătrund amândoi în încăperea răcoroasă, având pereţii placaţi cu faianţă albă. În mijlocul ei se află o masă cam ciudată, având deasupra ei o imensă oglindă rotundă, înconjurată de becuri ca nişte mici reflectoare care odată aprinse vor arunca o lumină orbitoare. În rest, câteva dulapuri cu o sumedenie de ustensile medicale, un tub de oxigen, nişte aparate cu ecrane mici şi albe, pe care nu se vede nimic. Parcă nu mai e nimeni acolo. Când şi-a dat jos pijamaua? E gol-goluţ, îşi duce inutil

mâinile în faţă, încercând să-şi ascundă ce a

mai rămas din mica sa bărbăţie, şi zâna îl ajută să se urce pe masa aceea care se poate mişca în toate părţile prin simpla mânuire a

unor manete şi rotiţe. Ia uită-te la mine să vezi cât de frumoasă sunt, zice zâna, copilul îşi îndreaptă privirea spre ea şi aceasta, zâmbind, îl apasă cu pumnul în burtă, încovoindu-l. O mână a cuiva nevăzut îi trece peste coloană ceva ca o pensulă înmuiată într-un lichid ce-şi răspândeşte mirosul de iod în întreaga încăpere, apoi simte cum degetele altcuiva (sigur ale altcuiva, mai ferme, bărbăteşti), nevăzut şi acesta, tot în spatele său, îi alunecă peste coloană, plimbându-şi-le peste ea de sus în jos, numărându-i parcă vertebrele şi apoi un ac de seringă (ce gros e!) îşi face loc printre două dintre acestea, cu un pârâit puţin dureros, ca şi cum vârful acului ar fi fost bont. Îl cuprinde un tremur ce nu pare să se mai termine, ca şi pătrunderea anestezicului în măduvă. Este întins apoi pe spate, zâna îi zâmbeşte, a durut?, nu! (ce altceva să zică?) şi

o altă femeie în alb îl tamponează cu acelaşi

iod cu miros înţepător pe burtă după care aşează peste el trei cearşafuri. Camera s-a animat brusc – cineva îi înfige un tub în nas, altcineva îi pune un aparat la mână, 9 cu 5!, e bună, simte prezenţa câtorva persoane, n-ar putea spune câte, fiecare având câte ceva

foarte precis de făcut, şi în sfârşit o faţă de bărbat cu o mască prinsă până sub ochi se apleacă asupra lui: „Ia să vedem ce avem noi aici… cum te cheamă?” „E băiatul sorei…” zice cineva şi pronunţă numele mamei. „Ei, atunci, se schimbă treaba…” Treaba nu s-a schimbat în nici un fel, pentru că nu avea cum. „Să începem!” Vocea era a unui alt doctor. În jurul copilului, de-a parte şi de alta a mesei au apărut mai multe capete acoperite cu bonete. După ochii lăsaţi descoperiţi îşi putea da seama cine era bărbat

şi cine femeie.

Furnicătura aia pe care o simţise până atunci de la brâu în jos a încetat. A simţit o arsură undeva în zona burţii şi a ţipat. „Ce s-a întâmplat?” l-a întrebat doctorul care spusese că să înceapă. „Mă doare”. „N-are cum”. „Ba da”. „Bine”. Iar a simţit arsura aceea şi a ţipat din nou. „Nu se poate. Să mai aşteptăm? întrebă un alt bărbat. N-avem timp”.

Iar arsura, parcă mai suportabilă. Şi-a reţinut durerea şi curând n-a mai simţit nimic. Ba
Iar arsura, parcă mai suportabilă. Şi-a reţinut durerea şi curând n-a mai simţit nimic. Ba
Iar arsura, parcă mai suportabilă. Şi-a reţinut durerea şi curând n-a mai simţit nimic. Ba

Iar arsura, parcă mai suportabilă. Şi-a reţinut durerea şi curând n-a mai simţit nimic. Ba i s-a făcut şi somn. Astfel că, aproape ca prin vis l-a auzit pe cel de-al doilea doctor când l-a întrebat după câteva minute: „Tu ai avut cumva gălbinare?” „Nu” (dar ce-o fi aia?). „Eu ies să trag două fumuri”, zice primul doctor, îi dispare capul, dar nu întârzie mult, şi când se întoarce zice că a făcut rost de bilete la spectacolul lui Sara Montiel, „abia aştept s-o văd”. „Am auzit că e încurcată cu Dichiseanu”, zice celălalt. „O fi! Şi eu m-aş încurca cu ea…” „Domnu’ doctor!…” (o doamnă). „Tu nu cumva stai la blocurile din A.I.Cuza şi joci fotbal sub fereastra mea de nu pot să dorm după ce vin obosit de la spital?” Lui îi fusese adresată întrebarea. „Eu nu stau la bloc…” „Ba, parcă te-aş cunoaşte”. Îi venea să râdă. Chiar dacă îi vedea faţa, nu avea cum să-l cunoască. Păi, ca să cunoşti, mai bine zis ca să recunoşti pe cineva, trebuie să-l vezi în picioare, ori el era întins pe masa aia şi mai era şi acoperit cu cearşafuri până la gât. „Nu stă la bloc, domnu’ doctor, interveni zâna, v-am zis, e băiatul sorei… stau în casele alea de la ”

Teiş…” „Aha!

americane?” întreabă primul doctor, dar nu aşteaptă nici un răspuns: „Gata, închide tu, Traiane, te rog…” „Ies şi eu, zice celălalt ”

doctor, Lenţi, e gata cafeaua? Pe acelaşi pat cu rotile fu adus şi el la salon. Mirel îl aştepta în uşă, „cum e, te doare?” „Deloc… E chiar foarte mişto… Îţi

„În alea din colonia de case

dau bomboane, ciocolată…” „Hai, mă! ” Femeia-oţelar l-a aşezat în pat şi l-a învelit cu atenţie, de parcă era copilul ei: „Să stai cuminte şi să nu-ţi mişti capul până nu te dezmorţeşti…” Îi era sete şi îi ceru infirmierei puţină apă. „N-ai voie, dar am să-ţi dau pe buze cu puţină lămâie”. „Vasilico, se aude dinspre uşa salonului rămasă deschisă, vino să o ajuţi pe Stela să duceţi televizorul în hol. Aşa a dat ordin tovarăşul director, zice că dau ăştia înmormântarea lui Dej…” Deci lămâia…dar nu, iată că buzele îi sunt atinse de o felie acrişoară. O fi zâna? Nici vorbă. Chipul mamei se apleacă deasupra lui:

„Gata, ce-a fost greu a trecut. Într-o săptămână vii acasă, ce vrei să-ţi facă mama de mâncare?” „Cartofi prăjiţi…” „Bine, vedem dacă e voie, mai vrei puţină lămâie?” Nu mai voia. Uşa se dă de-o parte, izbind tocul. „Bă, de ce m-ai minţit? M-a durut de n-am mai văzut…” L-au adus şi pe Mirel. După mişcările din salon ar putea să spună exact ce se întâmplă: cum e luat Mirel pe sus, aşezat cu grijă pe pat, învelit cu cearşaful, „săru’ mâna” (mamei), „bună, Mirel” (mama), „bă, nu ştiu de ce zicea unul dintre doctori că eu joc fotbal sub fereastra lui, la bloc, când vine el obosit de la spital şi nu poate să se odihnească…” Copilul are puterea să zâmbească, iar mama îl întreabă pe Mirel: „Nu i-ai zis că stai la casă, la ieşirea din oraş?” „Ba da, dar sunt sigur că nu m-a crezut…” Copilul a adormit.

Centenar Cioran la Biblioteca Municipală «C. I. Istrati» C. Trandafir, Liliana Ene, Christian Crăciun
Centenar Cioran la Biblioteca Municipală «C. I. Istrati»
C. Trandafir, Liliana Ene, Christian Crăciun

cronica literară

cronica literară
cronica literară

Florin DOCHIA

C. Trandafir şi strategiile sale transgresive

«Pour savoir écrire, il faut avoir lu, et pour savoir lire, il faut savoir vivre». (Guy Debord)

NN e este dat, uneori, să întâlnim texte care dezvăluie un fel diferit de abordare a realităţii, în comparaţie cu

acela obişnuit, care ţine prea mult de paradigma unui canon didactic, împământenit din lene sau comoditate, învechit, din care surpriza a fugit cu totul şi a rămas numai o redundanţă stufoasă, unde informaţia brută, câtă este, abia de se mai poate ghici. Sunt pline revistele literare, ba chiar se tipăresc şi antologii cu asemenea compuneri mimetice lipsite de haz şi de har. Ne este dat, aşadar, să ne mai şi bucurăm, la răstimpuri, de câte o întâmplare fericită. Una dintre acestea este, după credinţa mea, apariţia, la editura bucureşteană Saeculum I.O., cu o susţinere financiară şi din partea administraţiei municipiului Câmpina, a consistentului volum (352 pag.) „Scriitori şi teme. Conversaţie în bibliotecă” de Constantin Trandafir. Autorul are antecedente notabile, de-ar fi să enumerăm numai „Dinamica valorilor literare” (1983), „Poezia lui Bacovia” (2001), „Efectul Caragiale” (2002), „Recunoaşterea valorii” (2002), „Cititul cărţilor. Poezia” (2006), „Mihail Sebastian. Între viaţă şi ficţiune ( 2008) – titluri demne de orice biobibliografie serioasă. Adept al criticii artiste, creatoare (motoul volumului de faţă este un citat din Oscar Wilde: „Imaginaţia imită, spiritul critic creează.” Dar s-ar fi putut foarte bine folosi de zicerea mai nouă a lui Northrop Frye: „obiectul criticii literare este o artă, iar critica este, evident, tot un fel de artă”*, evitând partea în care critica este definită ca „a verbal imitation of a human

productive power which in itself does not speak.”**), ba chiar excesiv angajat într-o asemenea direcţie minată, de cele mai multe ori, de speculativism facil, are, din fericire, o intuiţie nativă („disponibilitate naturală” - i-ar spune el însuşi) a recunoaşterii literaturii adevărate şi, prin exerciţiu şi acribie studioasă, practică un stil care să subjuge cititorul şi să convingă de justeţea judecăţii de valoare. Asta nu înseamnă nicicum că dl. C. Trandafir nu parcurge, pios, şi căi îndelung bătătorite, ba o face cu încântare nedisimulată, fără pericolul vreunui „sindrom al Florenţei” şi cu simplul scop de a-şi aşeza discursul în repere precise, de a-şi reprezenta temele în lumini cât mai variate, dintre care a sa să fie cât de cât delimitată, fie că, uneori, este identică cu aceea generală, fie că, alteori, are nuanţe diferite. Interesant este că, în acest din urmă caz, spiritul violent polemic manifestat jurnalistic, cu prilejuri minore, nu este prezent, iar acest fapt mă feresc să-l socotesc neapărat benefic. Cu toate acestea, stilul vioi, construcţia frazei bine ritmată, folosirea lejeră a figurilor retorice feresc lectorul obişnuit de plictiseală în faţa unei teme foarte cunoscute şi-l conving să meargă până la final, chiar şi atunci când subiectul nu oferă premisele necesare. Scrisul autorului ţine, ca întotdeauna, mult mai mult de folosirea uneltelor ficţionarului (vorba lui Radu Cosaşu a câştigat drept egal cu oricare altele din limba românească!), decât de cele, foarte bogate şi extrem de diverse, dar şi tot mereu împinse-n derizoriu de altele noi şi efemere, ale interpretului. Iată un exemplu, în care personajul este Dosoftei: „Prelatul pune mâna pe pana mireanului şi îl aduce în prim plan pe om”. Scindarea în trei elemente a personalităţii diegetice aparţine unei strategii trangresive, specifică ficţiunii antimimetice, - Gérard Genette a numit-o metalepsă -, pe care, deliberat, autorul o pune şi în cârca subiectului. Subiect care, între altele, a fost contemporan cu Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière, şi cu Jean Racine, al căror unic scop în creaţie era «distraire les honnêtes gens» cu pana proprie, aşadar este firesc să afirme că menirea lui este „să-nţeleagă creştinii svintele taine”. Şi nu este singurul loc unde strategia este manifestă. Beneficiază

de frumoase tratamente asemănătoare Miron Costin, Ion Neculce („Un scriitor în toată puterea cuvântului”), dar
de frumoase tratamente asemănătoare Miron Costin, Ion Neculce („Un scriitor în toată puterea cuvântului”), dar
de frumoase tratamente asemănătoare Miron Costin, Ion Neculce („Un scriitor în toată puterea cuvântului”), dar
de frumoase tratamente asemănătoare Miron Costin, Ion Neculce („Un scriitor în toată puterea cuvântului”), dar

de frumoase tratamente asemănătoare Miron Costin, Ion Neculce („Un scriitor în toată puterea cuvântului”), dar şi preromanticul autor de cinci poezii Vasile Cârlova… într-o secţiune reconfortantă la lectură, plină de patriotism, pentru că, aici, autorul nu-şi precupeţeşte entuziasmul, este chiar excesiv („dacă ar fi să-l privim prin lentila poeziei în accepţiunea ei proprie şi a unor contemporani ai lui Alecsandri (Poe, Gautier, Baudelaire, Nerval, Mallarmé), tot prozatorul şi dramaturgul merită cununa”- p. 23; „Nicolae Filimon merită votul pentru prima treaptă în contextul acestor începuturi ale romanului nostru” –

p. 31; etc.), lucru, din toate, de laudă, că doar români suntem şi noi şi de la Râm ne tragem! „Pentru a nu cădea în grădina encomioanelor şi a păstra, totuşi, intactă fireasca admiraţie” este o afirmaţie complezentă, doar de imagine şi nu are a ne înşela câtuşi de puţin. Lasă că rare-s vorbele despre receptarea actuală, despre influenţele asupra creatorilor de azi, la care ne-am fi aşteptat de la un autor cu

numitele antecedente

exemplu, o constatare, dacă nu o analiză, a

(Cum ar fi, ca

schimbării radicale de receptare pe care o aduce volumul „Ion Neculce: O samă de cuvinte aşezate în chip de vers de către Nichita Stănescu” în 1973!) C. Trandafir nu face ficţiune (încercările sale dintr-o vreme au rămas fără ecou semnificativ), dar uzează cu lejeritate şi lipsă de prejudecată de mijloacele de construcţie a acesteia. Se comportă ca şi cum cartea/opera

despre care scrie este o fiinţă cu viaţă proprie (şi de ce n-ar fi?), pe care o transformă în personaj al unei creaţii noi, neidentice cu modelul. Neidentice, dar nu diferite, căci unghiurile de vedere sunt alese cu grijă, în aşa fel ca să surprindă faţete socotite importante, dar nu neapărat vizibile la o privire superficială, fără a se depărta prea mult de esenţa construcţiei. Conceptul în interiorul căruia l-am putea situa – fără a merge până la ideea de doctrină sau măcar metodă - există pe piaţa literară din secolul anterior (1973, Raymon Federman), se numeşte critificţiune şi are reprezentări dintre cele mai relevante. (A se vedea şi dezbaterile Centrului de Cercetare

a Imaginarului de la Cluj.) Ceea ce nu

semnifică intenţia autorului de a cantona cumva deliberat în lăuntrul acestuia, domnia sa preferând pământul ferm al unui refugiu critic tematic ce ţine de modernitate, fie şi târzie. Departe de a dori sau mima exhaustivitatea (precum congeneri ai săi de pe alte meleaguri româneşti), chiar şi în textele monografice (volume dedicate unor Ion Creangă, Ştefan Petică, Grigore Hagiu, George Bacovia, Mihail Sebastian), profesorul câmpinean se lasă, aşadar, în voia eseisticii oarecum calofile, mult mai ofertantă genului de scriere artist, naraţiunii îndrăgostite, dar nu până la a putea nota, precum acelaşi N. Fray: „This book consists of «essays», in the word’s original sense of a trial or incomplete attempt, on the possibility of a synoptic view of the scope, theory, principles, and techniques of literary criticism.” Dorinţei secrete de abordare holistică nu i se acordă prea multe şanse, fiind mai la îndemână principiul de construcţie al hologramei, străvechiul pars pro

toto, folosit la noi, mai întâi, de N. Manolescu în Arca lui Noe, poate mai degrabă pe urmele unui G. Călinescu, decât ale autorului esenţial

şi inventatorului procedeului, care va rămâne

marele critic german Erich Auerbach, cel ce a dat în Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura
marele critic german Erich Auerbach, cel ce a dat în Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura
marele critic german Erich Auerbach, cel ce a dat în Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura

marele critic german Erich Auerbach, cel ce a dat în Mimesis. Reprezentarea realităţii în literatura occidentală (1946), poate cea mai mare carte de critică literară şi una din cele mai influente din secolul al XX-lea. La C. Trandafir, homo scriptor poartă masca lui homo ludens, uzând de aşa-numitul „stil conversaţional“, care este cel mai elaborat tip de scriitură, ca să nu spun cel mai sofisticat, dar unde orice scăpare sare imediat în ochi, iar bavardajul poate fi amendat pe loc. E, desigur, un produs artificial, ce imită autenticitatea oralităţii, e o mască textuală a vorbirii, care-l transformă pe purtătorul ei din persoană în personaj. În volumul de faţă, care este construit pe principiul unui „pact al conversaţiei”, în care „se uneşte sentimentul viu al trecutului şi [al] prezentului”, iar „miza principală este dialogul, modul colocvial şi evocator”, sunt antologate mici sau mai consistente eseuri de acest fel. Cartea este împărţită în trei secţiuni – Crochiuri reverenţioase, Texte şi pretexte, Teme vechi şi noi -, dar, în fiecare, textele sunt de profunzime analitică diferită, unele scrise „la aniversară”, altele „la cerere”, celelalte din credinţa unei necesităţi. Acestea din urmă sunt şi cele mai cu folos la lectură, dau seamă de viziunea particulară a autorului, includ reiterări de sensuri numai din perspectiva argumentului, în absenţa vreunui orgoliu întemeietor. De anume interes sunt textele în care C. Trandafir pune să dialogheze scriitori înşişi, el refugiindu-se într-o poziţie comodă, heterodiegetică (în rest, lăsându-se tentat de poziţia metadiegetică şi chiar intradiegetică! – v. debutul textului „Întemeietorul Alecsandri”…): Caragiale vs. Hasdeu, Eminescu vs. Caragiale, Eugen Ionescu vs. Mihail Sebastian, Nicolae Manolescu vs. Paul Zarifopol etc. Semnificativ pentru demersul său, autorul mărturiseşte în Cuvânt prevenitor:

„În puţine cazuri m-am confruntat nemijlocit cu autorii, dându-le lor cuvântul în cea mai mare măsură.” De unde şi impresia prea dominantă de antologare par lui-même ce se degajă, în general, la o lectură cât de cât atentă. Cum s-ar mai putea spune: cu materialul clientului. Orientarea comentatorilor spre acest fel de abordare este des întâlnită în zilele noastre, mai ales după ce

Călinescu ar fi lăudat „ştiinţa alegerii citatului semnificativ”, ea poate ţine cu brio locul interpretării proprii, rezultat al unei analize prea consumatoare de neuroni. Probabil că aşa „creează spiritul critic”, folosindu-se „imitaţia imaginaţiei”… ca să folosim materialul „clientului” Oscar Wilde, pe vremea căruia încă misiunea literaturii este să împodobească şi să recreeze spiritul, elevând inteligenţa şi epurând moravurile, departe de scopurile romantice - atingerea absolutului şi obţinerea revelaţiei. Dincolo de această mărturisire – act manqué – mai degrabă retorică, materialul selectat de dl. C. Trandafir pentru acest volum se impune atenţiei. Cu deosebire secţiunea a doua este reprezentativă pentru arta scrisului şi a chiar a interpretării trandafireşti, la care adăugăm consistentele analize dedicate unor Urmuz şi M. Blecher (aceasta din urmă complementară şi superioară aceleia din „Recunoaşterea valorii”) din secţiunea de deschidere. Rezultate, în principal, ale unei îndelung susţinute rubrici lunare la revista ploieşteană «Axioma», se vede că autorul nu şi-a permis prea multe clipe de lejeritate, unele dintre texte ajungând părţi ale unor studii mai întinse (v. cele referitoare la I. L. Caragiale, Mihail Sebastian), altele constituindu-se în revizuiri şi revizitări ale operei proprii (Ion Creangă, George Bacovia, Ştefan Petică). Ştiind că profesorul câmpinean are în pregătire încă două părţi din seria „Cititul cărţilor” – Proza şi Critica –, simt oarecare frustrare la lectura cuprinsului acestei „Conversaţii în Bibliotecă”. Textele majore au fost păstrate, sunt sigur, pentru acele proiecte, aici fiind „expediate” cele care nu ar fi încăput acolo. Totuşi, articole precum Nichita, „o pată de sânge care vorbeşte”, Nichita Stănescu. Mobilitatea privirii, Geo Bogza, aventura de a fi om, Geo Bogza, poezia faptului divers, Ion Stratan. „Nu vremea, ci viaţa noastră trece” (un text serios, excelent condus, o analiză de mare profunzime, foarte actuală, cum am mai întâlnit, la altă dimensiune, într-o foarte interesantă lucrare [Perimetre de exprimare ale Generaţiei ’80. Lirica lui Ion Stratan, Oradea, 2009] despre poet a lui Mihai Vieru; de aşteptat mult mai mult, dacă C. Trandafir nu locuieşte doar geografic aproape de locul unde

poetul a trăit şi s-a stins, ci chiar vieţuieşte şi este acolo şi cu sufletul…)
poetul a trăit şi s-a stins, ci chiar vieţuieşte şi este acolo şi cu sufletul…)
poetul a trăit şi s-a stins, ci chiar vieţuieşte şi este acolo şi cu sufletul…)

poetul a trăit şi s-a stins, ci chiar vieţuieşte şi este acolo şi cu sufletul…), dau seamă, oarecum, de posibile preocupări de mult mai mare profunzime analitică, în care „arta citatului” chiar are o contribuţie decisivă la dezvoltarea unei viziuni particulare asupra unor creaţii ale unei imaginaţii nemimetice. În astfel de analize, se văd calităţile naturale ale autorului, precum şi ştiinţa construcţiei argumentative, cu incursiuni exprese în teoria literară mai nouă sau revolută, dar, iarăşi, lectorul se poate simţi frustrat în faţa imaginii fragmentare, ca o străfulgerare peste un peisaj de basm, în toiul unei furtuni de întuneric. Ar putea fi fulguraţii de postmodernism, dar nicăieri, aici, vreo intenţie de abordare din această perspectivă a materialului de studiu. (Cuvântul „postmodern”[cu variabile] apare de 53 de ori în 350 de pagini…) Autorul preferă prea ades să se/ne piardă în „comentarii”filosofico-poetizate banal adolescentin, într-un fel de ceartă cu nimeni („există şi azi persoane care resping…”), dincolo de necesităţile reale ale unei analize serioase: „Parcele sunt izvodiri mitologice în care mai cred superstiţioşii şi fataliştii. Omul este o fiinţă spirituală, doar spiritul însufleţeşte materia”. Tot aşa, cei care, azi, „repudiază tot ce a fost mai înainte, parcă născuţi din neant” sunt puşii cu ironie nedisimulată la index, trecându-se cu vederea numeroasele momente asemănătoare, dacă nu identice, din istoria literaturii europene – numai aici s-au întâmplat asemenea manifestări revoluţionare! – a ultimelor două secole, între care cele mai multe au dus la apariţia unor mişcări, curente, direcţii benefice fenomenului cultural universal, ba chiar la rupturi fundamentale. Totuşi, dincolo de pasaje prea larg descriptive, de recursul la fragmente de istorie literară ori de elemente preponderent speculative, de luarea la propriu a unor paradoxuri retorice aparţinând unor analişti în vogă (Jean-François Lyotard, Umberto Eco), de erori de aprofundare [cunoaştere, înţelegere?] a unor mişcări culturale*** (înşelat de aerul épater le bourgeoispe care unele manifeste îl au, ca întotdeauna, la suprafaţă), se pot stabili sugestii puternice şi chiar repere sigure pentru o înţelegere superioară a operelor autorilor

respectivi, se pot reţine piese disparate pentru un posibil mare puzzle viitor, chiar dacă nu neapărat în sensul agreat în trecut: „e de preferat negaţia lucidă decât idolatria” (Recunoaşterea valorii, Libra, Bucureşti, 2002). Mai delicat este atunci când sunt abordate scrieri de miză minoră, precum, în „Femeile în faţa oglinzii” (parafrază la „Femeia în faţa oglinzei”, 1921) , „cea mai realizată piesă de teatru a Hortensiei Papadat-Bengescu, Bătrânul” şi alte lucrări dramatice ale celei mai mari prozatoare din România interbelică, texte despre care se mai ştie, probabil, doar în comuna Iveşti, judeţul Galaţi, loc al naşterii amândurora, între „bengescologi” ori aspiranţi la titlul de doctor în filologie şi mai puţin în lumea oamenilor de teatru (Bătrânul a fost jucată în 1983, la Iaşi). Să ne amintim că dl. Trandafir a scris nu o dată entuziasmat despre o lucrare aşa-zis dramatică intitulată „Titus”, de Octavian Onea, pe care nici un regizor nu s-ar fi încumetat să o propună reprezentării pe scenă (fie şi cu recomandarea generoasă a lui Ion Stratan). Deloc surprinzătoarea alegerea autorului, aşadar, iar trimiterea comparativă superfluă spre personaje ibseniene celebre – Hedda Gabler, Elida - este doar pentru a demonstra cunoştinţele comentatorului, iar nu a ridica valoarea acelor scrieri, expresii simpliste ale complexului temperamental, care, azi, contează doar pentru listele de istorie literară. Prefer să mă bazez, în ceea ce priveşte arta scrisului la H. P.-B., pe George Topârceanu („De o concepţie largă şi originală, de o concepţie propriu-zisă asupra vieţii nu poate fi vorba la această autoare.”) şi pe George Călinescu, iar în ceea ce priveşte aplicarea teoriilor psihanalizei pe Anton Holban, Mihail Sebastian, Tudor Vianu, Constantin Ciopraga şi mai ales pe Ov. S. Crohmălniceanu (reţinând că: „interpretările psihanalitice lasă nelămurit «misterul» valorii operelor artistice, atunci când se opresc asupra lor”). Excesele contemporanilor prozatoarei (E. Lovinescu, Liviu Rebreanu et alii) în laude sunt, socialmente, de înţeles, mai greu este de a le susţine azi, iar a le cita se cuvine doar sub beneficiu de inventar. Trimiterile de contextualizare pe care le făcea C.T., în „Recunoaşterea valorii”, la Stendhal, Proust,

Virginia Wolf, Henri James nu o avantajau atunci, nu ar avantaja-o nici acum, pentru că
Virginia Wolf, Henri James nu o avantajau atunci, nu ar avantaja-o nici acum, pentru că
Virginia Wolf, Henri James nu o avantajau atunci, nu ar avantaja-o nici acum, pentru că

Virginia Wolf, Henri James nu o avantajau atunci, nu ar avantaja-o nici acum, pentru că diferenţa este considerabilă. Iar sugestia obsesiei acelui „construire” al lui Paul Valéry e caraghioasă de-a dreptul. „În 1936, «Marele premiu al Societăţii Scriitorilor Români” consacră deplin şi definitiv o operă impunătoare – ctitorii ale prozei româneşti moderne, ale romanului românesc, în primul rând” - scria C. T. despre H. P.-B. („Recunoaşterea valorii”, p. 131”) într-un perfect şi monumental limbaj de lemn. Aş întreba: cine şi ce mai ştie despre „opera impunătoare” unei Pearl Buck (1892-1973), laureata premiului Nobel pentru literatură din 1938? Anul în care apărea Rădăcini, ultimul volum din Ciclul Halipilor. Revizuirile, aducerea în atenţie a unor opere din vremuri revolute se arată cu mare folos, totul este ca întreprinderea să se bazeze pe valoare intrinsecă, perenă, nu pe sentimente, pe fantasme personale. Mimetismul (şi epigonismul) dintotdeauna al tinerei literaturi române nu se cuvine a mai fi prezentat ca „originalitate”, chiar C. Trandafir simte, după patru pagini de aleasă speculaţie intelectuală, că este necesar să precizeze: „Deşi debitoare, în parte, teatrului francez, lui Bataille mai întâi, […] având cel mai mult de învăţat de la Ibsen…” Iar definirea prin propoziţii negative este relevantă pentru fragilitatea de fapt a demonstraţiei: „Ea nu face…, nici nu imaginează…” Ar fi instructiv a se compara articolul dedicat H.P.-B. cu acela referitor la B.P.H., intitulat „Magul de la Câmpina”, în care autorul nu se sfieşte (şi bine face!) să-l ia la bani mărunţi pe Savant. Este evident că altele sunt rezultatele când ai drept „adversar” un titan! Se vede cu ochiul liber şi că una este să constaţi revizitarea şi revalorizarea, de exemplu, a poeziei bacoviene de către „generaţiile” ’60 şi ’80 ori actualitatea poesis-ului geobogzian, mai cu seamă de când avem la îndemână ediţia nouă „Poemul invectivă şi alte poeme”, mergând pe urma lor, şi alta este să scoţi de la naftalină veştminte roase de molii şi să le prezinţi drept vintage. Când practicantele chick lit se revendică de la Jane Austen, Edith Wharton, surorile Brontë şi Frances Burney, cine dintre autoarele băştinaşe contemporane se

revendică de la H. P.-B.? Şi mai cu seamă de la textele dramatice… Se pot duce fără păs

direct la modelele originare! Ştiind că, de multă vreme, C. Trandafir trudeşte la o monumentală lucrare „Hortensia Papadat-Bengescu. Convergenţe europene”, ne place să credem că tratarea hiperbolizată a textelor dramatice ale marii scriitoare interbelice nu va fi o trăsătură definitorie a opului respectiv, dreapta cumpănire va învinge sentimentalismul, pe care, cu numeroase prilejuri, nu oboseşte a-l veşteji, pe bună dreptate. Altceva se întâmplă, însă, atunci când

C. Trandafir sare în apărarea lui Paul

Zarifopol, cel care i-a fost, cândva, subiect de teză doctorală. Intră în divergenţă cu un Călinescu şi un Manolescu, a căror nemulţumire referitoare la autorul „ideilor gingaşe” o desfide, găsind normale recunoaşterile ulterioare ale acestora, fie şi „cu jumătate de gură”. Eşecurile de judecată critică – multiple! - ale lui Zarifopol sunt tratate cu înţelegere, pentru că ele s-ar fi datorat anticlasicismului acestuia, de fapt, antidogmatismului , căci, cu vorbele lui Nicolae Manolescu, „înclinaţia spre antifrază şi paradox e comună eseiştilor din această

categorie, care dispreţuiesc mai presus de orice locul comun şi spiritul de sistem”. Ceea

ce nu-i scuză nicicum lipsa de [clar]viziune în chiar scurta perioadă de sincronizare a literaturii române cu mişcarea literară europeană! Se pare că tocmai „înclinaţia spre antifrază şi paradox” a autorului câmpinean, joc intelectual cu asupra de măsură plăcut auditoriului sau cititorului, ar prinde bine construcţiei sale textuale, prezentându-ni-l, chiar dacă nu-i seamănă, aşa cum şi-l dorea

N. Manolescu pe Paul Zarifopol: „nu atât un

intelectual reticent, ci - ceea ce nu este – un creator exaltat, demonic”. Pendulând între ce vrea să fie şi ce poate să fie, C. Trandafir este ceea ce ştim – judecător bine documentat, cumpănit şi artist în cele mai bune clipe ale sale, veşnic neliniştit scormonitor după pepite unde-i sterilul mai profund în literatură, chiar găsind, la răstimpuri, motive de extaze mai mult sau mai puţin temperate, departe, din fericire, cel mai adesea, de vreun triumfalism deplasat ori

de neîncrederea în valorile potenţiale ale

creaţiei autohtone, dar nici foarte aproape de aerul rarefiat al exploziei, al asumării riscului interpretărilor
creaţiei autohtone, dar nici foarte aproape de aerul rarefiat al exploziei, al asumării riscului interpretărilor
creaţiei autohtone, dar nici foarte aproape de aerul rarefiat al exploziei, al asumării riscului interpretărilor

creaţiei autohtone, dar nici foarte aproape de aerul rarefiat al exploziei, al asumării riscului interpretărilor novatoare, chiar în răspăr, pe care mulţi alţii l-au practicat şi îl practică din destul, iar autorul îi mai muştruluieşte, direct ori indirect, (şi) în acest volum. Bine aşezat în comoda poziţie de căutător (şi creator!) de frumos, de bine, de categorii pozitive în general, pe autorul Conversaţiei în Bibliotecă nu-l văd a se va angaja vreodată, realmente, într-o adevărată polemică scrisă pe teme literare, pentru că nu va aduce şi susţine în faţa vreunui cititor o carte pe care o socoteşte proastă, despre aceasta va tăcea (sau va vorbi, la rigoare, în eufemisme…), nu va face judecăţi negative, nu va avea replici tăioase (poate cel mult ironice…) la opinii literare contrare celor ale sale, nu va fi niciodată în contra curentului dominant în scrisul cultural, pentru că este convins, în sinea sa, fie şi nemărturisit, de utilitatea pedagogică a textului ca interpretare creatoare, de superioritatea vocaţiei „poietice” faţă de vocaţia teoretică. La nivelul fenomenului cultural general, va avea uneori atitudini, dar blând-critice, adesea ambigue sau redundante, uneori vag „dezmorţite”, cum se întâmplă în articolele preluate din cuprinsul unor „anchete” ale revistelor literare (secţiunea Teme vechi şi noi) ori în referirile la volume de Eugen Negrici sau Gheorghe Grigurcu, dar, iarăşi, nu va ieşi din rând, va fi în trend, cum se spune, „originalitatea” comentariului va fi dependentă de curentele obişnuite de gândire, de „corectitudinea politică”, întrucât, ca să parafrazez ultima propoziţie a cărţii, „profesorul este tare îndurător cu iluziile noastre”…

este tare îndurător cu iluziile noastre”… Mai puţin condensată decât volume anterioare, Scriitori

Mai puţin condensată decât volume anterioare, Scriitori şi teme. Conversaţie în Bibliotecă este o „carte de strânsură” (cu expresia lui Al. Cistelecan) cinstită, scrisă frumos, care se citeşte uşor, cu plăcere, reconfortantă şi pentru că îţi confirmă convingerile de cititor şcolit, o sinteză succintă a unei părţi a preocupărilor autorului în ultimul deceniu, un preludiu util pentru opere viitoare. …………… * „The subject-matter of literary criticism is an art, and criticism is evidently something of an art too.” – Anatomy of Criticism, Four Essays by Northrop Frye, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, Polemical Introduction, p. 3; dar, atenţie la continuare: „This sounds as though criticism were a parasitic form of literary expression, an art based on pre- existing art, a second-hand imitation of creative power.”!!! ** op. cit., p. 12 *** a se vedea expresia «,,textualişti mediatici” de tip fantasy şi cyberpunk, literaţi ,,virtuali” on-line» - p. 269 –, care nu corespunde unei realităţi literare demne de dispreţ, cum decurge din contextul în care este plasată, ci unei direcţii culturale recunoscute, cu priză la miliarde de receptori, numită post-literatură – nu în sensul lansat de Şerban Foarţă în 1991! – şi fundamentată teoretic de Gilles Deleuze şi prietenul său Felix Guattari pe o ontologie a multiplicităţii şi o metafizică a evenimentului, dar la care autorul nostru, încă excesiv de conservator (cu toate că nu mai scrie misive parfumate, ci-şi trimite articolele prin e-mail sau stă la taclale cu amicii din toată lumea pe messenger!), cum se vede, nu are realmente acces nici după atâţia ani de când, într-un interviu (2003), declara că „mai rămâne de văzut…”, dar se temea şi că „pesemne că sunt eu depăşit de vremuri, ruginit”… Păi, mugurii post- literaturii apăreau în vremea lui Gustave Flaubert – „Axiome: le synthetisme est la grande loi de l’ontologie”… A se vedea şi Ion Manolescu, „La prose postmoderniste et le textualisme mediatique”, în Euresis. Cahiers roumains d’etudes litteraires, nr. l-21, 1995 şi „Un manifest postmodernist”, în România literară, nr. 5/1996.

proză

proză
proză

I. OPRIŞAN

Fata din tablou

DD e obicei, Dragoş Lereanu îşi căuta pe îndelete locuinţa în care poposea câteva zile, spre a putea pleca, cu

maşina sau pe jos, în împrejurimi pentru

măsurători geodezice şi prospecţiuni geologice.

Îi plăcea să aibă toate utilităţile „boiereşti“

şi să se simtă bine în compania gazdei, chiar dacă, aproape fără excepţie, era sâcâit de întrebările privitoare la mobilul cercetărilor sale, pe care toţi i le adresau. Acum, însă, obosit de escaladările de peste zi şi mai ales de căldura toropitoare, trase la

prima casă cu lumina aprinsă ce-i ieşi în cale. Cum nu-i răspunse nimeni, intră înăuntru.

O bătrână, trecută bine de 80 de ani – care

asculta în surdină muzică – ridică privirea ştearsă spre el, parcă fără să-l vadă. În orice caz, fără să se mire de apariţia lui. Încurcat întrucâtva de atitudinea femeii, Dragoş, plecă frunte şi rosti un abia auzit:

– Sărut mâna.

De-abia acum bătrâna îşi dădu seama că

cel sosit era străin şi deschise ochii întrebători.

– Sunt de la Bucureşti

Fac cercetări în

zonă şi o să stau câteva zile la dumneavoastră, dacă mă primiţi

– Dacă tot aţi intrat, fiţi bine venit! Loc de

odihnă e destul. Întâmplător am şi mâncare. Am făcut pentru mâine, că-i Sântă Măria Mare, hramul bisericii. Eu postesc, căci vreau

să mă împărtăşesc, dar dumneavoastră – călător – nu aveţi asemenea oprelişti. Când o să ajungeţi, însă, la vârsta mea – 89 de ani – o să judecaţi altfel lumea. Frumoasa Frumoaselor nu vi se va mai părea o închipuire, ci-i veţi simţi în mod real suflarea în spate. Dragoş zâmbi ca de o glumă.

– Ştiu! La 30 de ani cât probabil aveţi,

viaţa vi se pare nesfârşită. Eu sunt însă bucuroasă pentru fiecare clipă pe care o

trăiesc. Poate că nici nu o să ajung până

mâine

– Cât voi sta eu aici, veţi trăi cu siguranţă! rosti hotărât tânărul.

– Să dea Dumnezeu! zise bătrâna şi-şi făcu

cruce. Dacă-i aşa, m-aş bucura să găsiţi cât mai mult de lucru în împrejurimi. Mi-aş însenina şi eu gândurile şi poate o fărâmă din dorinţele tinereţii mi-ar lumina din nou sufletul „Ce ciudată e bătrâna! – gândi tânărul –

au început să-i strălucească dintr-odată ochii. Cât de mult face un bob de speranţă“.

– Vă mulţumesc pentru primire. Mă duc

să-mi aduc bagajele. Mai ales aparatura, să nu mi-o fure cineva.

– La noi nu se fură!

– Da. Doar se completează – cum se

spunea în armată.

– Nu. Chiar nu se fură! Lăsăm băţul

curmeziş, în faţa uşii, ca pe vremuri, şi nimeni nu mai intră în curte. Vă garantez că la Urşeni e lume cu frica lui Dumnezeu. Cum satul e mic, aproape toţi suntem neamuri, coborâtori din Ursu ăl bătrân, care s-a hotărât să se oprească aici, cu sute de ani în urmă

Dragoş zâmbi îngăduitor şi-şi văzu de treabă. „Dacă n-aş fi păţit, poate că aş crede în legende“. Când se întoarse, casa era în curs de prefacere profundă. Femeia parcă întinerise. Prinsese, în orice caz, aripi. Îndepărta dezordinea, ştergea praful şi trăsese ditamai masa în mijlocul camerei, aranjând-o ca pentru oaspeţi de seamă.

– Dar nu vă deranjaţi. Nu prea mi-e foame. Am tot mâncat

– Aici eu poruncesc! Aţi mâncat, dar nu cu mine.

– Cum doriţi

– Trebuie să vă supuneţi – zise ea, mai în

Eu mă supun.

glumă, mai în serios – dacă stăm sub acelaşi acoperiş. Femeii, mă rog, fetei, – că-s

domnişoară, deşi bătrână – trebuie să-i faci toate voile.

Eu intru

într-atâtea case şi trebuie să ascult mine acasă unde-s cuc fac ce vreau.

– Cum ziceţi dumneavoastră

Doar la

– A! Sunteţi fecior

Se pare c-aţi venit cam

târziu la mine. Soarta nu mi-a adus încă

alesul

rosti şoptit bătrâna.

Dragoş zâmbi iarăşi de comicul situaţiei, de a sta, ca fecior – e drept tomnatic
Dragoş zâmbi iarăşi de comicul situaţiei, de a sta, ca fecior – e drept tomnatic
Dragoş zâmbi iarăşi de comicul situaţiei, de a sta, ca fecior – e drept tomnatic

Dragoş zâmbi iarăşi de comicul situaţiei,

de a sta, ca fecior – e drept tomnatic la 35 de ani –, cu o „domnişoară“ de 89 de ani, singuri, într-o clădire şi de a mima ceremoniozitatea specifică vârstei de 18–24 dea ani.

– Masa e aproape gata. Duceţi-vă şi vă

spălaţi un pic afară. Scoateţi o ciutură de apă şi alungaţi oboseala. Între timp o să dau şi eu colbul de pe faţă şi poate ceva din bătrâneţe Nu râdeţi! Nu ştiţi cât de mult îl schimbă pe om buna dispoziţie şi haina

Într-adevăr, când se întoarse, femeia parcă nu mai avea vârstă. Îmbrăcată în straie naţionale, cu o ie cum nu mai văzuse nici la

muzee, încărcată de cusături, care o făceau să atârne greu, cu fote de culoare închisă, turcoaz-albastră, cu mărgele de corali şi cu o fundiţă roz în păr, părea foarte aproape de vârsta lui. „Doamne Dumnezeule, chiar şi-a dat “

bătrâneţea jos

Uimit până la a interpreta faptul ca pe o minune, Dragoş se uita încremenit, nevenindu-i a crede că ceea ce vede e realitate.

– Hai, tinere, la masă, nu sta înţepenit în

faţa unei domnişoare! Meritul nu-i al meu, ci al dumitale, că mi-ai adus un strop de

bucurie, şi al hainelor ăstora pe care nu le-am îmbrăcat de câteva zeci de ani, cu care, de altfel, am lăsat vorbă să mă îngroape când o fi să părăsesc lumea asta. Lereanu se aşeză mecanic, pe scaun, întrucâtva temător de o asemenea femeie, care se schimbase substanţial în câteva clipe.

– La noi, dragul meu, e lege să se

ciocnească de prietenie un pahar de răchie înainte de masă şi cei prezenţi să-şi spună numele. Pe mine mă cheamă Stanca Ursului,

cât mai sunt încă fată şi-s învăţătoare, acum pensionară.

– Dragoş Lereanu, doctor în geologie,

conferenţiar la Facultate, pronunţă tânărul solemn, ridicându-se în picioare.

– Să fiţi sănătos, domnule profesor. Mă

bucur că vă cunosc. După primul pahar, urmară altele – pentru diverse motive – care le descreţiră frunţile şi-i apropiară sufleteşte. Fata Ursului uită că a doua zi trebuia să se împărtăşească,

iar Dragoş că avea de condus maşina La un moment dat, tânărul se trezi că-i ia mâna, că i-o sărută şi i-o apropie de frunte. Nu mai vedea nimic din bătrâneţe, ci numai

sufletul frumos, etern, care îl înţelegea şi-l acompania în zborurile sale. După lungi discuţii, care-i purtară pe întortocheatele meleaguri ale vieţii, Stanca Ursului i se adresă:

– Îmi dau seamă că vă stă pe buze o

întrebare pe care aţi vrut să mi-o puneţi de

când v-am spus că-s domnişoară

a mi-o adresa dumneavoastră, aş vrea să ştiu exact acelaşi lucru: de ce până la vârsta aceasta nu aţi întins mâna unei tinere care poate vă aştepată? Că doar frumos sunteţi, împlinit profesional – slavă Domnului! şi,

desigur aveţi cu ce să întreţineţi o nevastă, chiar dacă n-ar avea serviciu. Dragoş Lereanu scutură din cap să-şi revină din uimire că bătrâna îi citise gândurile.

Înainte de

– Punct ţintit, punct lovit! zâmbi el. Da!

Am tot amânat întrebarea şi iată că acum sunt

eu luat în obiectiv cu arma cu lunetă. Sper ca destănuirea mea să fie urmată de a dumneavoastră.

– Fiţi convins că aşa va fi. Nu mă feresc.

De altfel, povestea mea e arhicunoscută în sat.

– Dragă Stanca – i se adresă el – hai să

rupem şi bariera formulelor de convenienţă, care scoate mereu în evidenţă diferenţa de vârstă dintre noi. Cinci decenii nu-s o glumă. Sunt pragurile a două generaţii, pe care, în

seara aceasta şi aici – spre cinstea Ta (cu majusculă, voievodal) – nu le simt. Mi-aş dori din suflet să ajung la vârsta pe care o ai şi să mai interesez o parteneră de discuţie la fel cum m-ai câştigat tu pe mine.

– Tinere, lasă, te rog, deoparte elogiile şi treci la subiect!

– Chiar nu ştiu ce să răspund. M-am trezit

pur şi simplu că timpul mi s-a scurs printre degete, învăţând, răsînvăţând şi bătătorind coclaurile

– N-ai iubit pe nimeni? Incredibil!

– Sigur c-am iubit, dar n-am avut curajul

să mi le apropii pe cele care-mi plăceau.

– N-ai deschis ochii să vezi privirile celor

care te ţinteau ca pe fiinţa cea mai scumpă din lume? Trebuia doar să le încurajezi, să-ţi dai

carcasa orgoliului sau a indiferenţei la o parte. Nu cred că n-au existat asemenea fete!
carcasa orgoliului sau a indiferenţei la o parte. Nu cred că n-au existat asemenea fete!
carcasa orgoliului sau a indiferenţei la o parte. Nu cred că n-au existat asemenea fete!

carcasa orgoliului sau a indiferenţei la o parte. Nu cred că n-au existat asemenea fete!

– Poate c-au existat, dar, cum spui,

gândeam că numai de cele care-mi plăceau trebuia să mă apropii. Dar ele nu mă priveau

pe mine şi nu mă înţelegeau. E mare lucru să-ţi găseşti perechea, deşi pare foarte simplu.

– Dragul meu, copilul meu – iartă-mă că

mă adresez astfel – dar de sărutat sau, mergând mai departe, de trăit, ai trăit cu cineva, chiar fără să iubeşti, din simpla dorinţă carnală, fiziologică, dacă vrei?

Dragoş dădu din cap a negare. Femeia îşi făcu cruce şi ridică privirea în sus.

– Atunci cum mai poţi trăi? De ce nu te-ai călugărit? Tânărul zâmbi maliţios.

– Munca mea, mereu prin pustietăţi, e mai mult decât călugărie.

– Aici ai dreptate! Trebuia să-mi dau

seama.

– Dacă n-am găsit eu „jumătatea eternă“,

cum spuneau cei vechi, am fost îndemnat de părinţi, de prieteni, de colegi către diverse fete, care de care mai ademenitoare şi mai titrate. Dar, după ce le judecam la bani mărunţi, chiar cu cei care mă împingeau spre

ele, îmi dădeam seama că viaţa alături de ele ar fi fost un iad.

– Şi atunci ai preferat să fugi, să te

înconjori de ghimpii uscaţi ai singurătăţii

– Exact! Mi-era teamă că deplasările mele

aproape continue, nu numai în vacanţe, le-ar

fi permis, chiar le-ar fi împins, să profaneze – şi cine le-ar fi condamnat?! – sanctuarul căsniciei.

– Le-ai învinuit, deci, înainte de-a înfăptui

ceva! Păcat! Noroc că vârsta – deşi puţin înaintată – îţi permite să-ţi corijezi viziunea şi să descoperi, chiar acolo unde crezi mai puţin, perechea visată. Numai să ai grijă să te apropii, – măcar faţă de ea şi de copiii pe care ţi-i va aduce sigur – purificat de tot slinul depus de gândirea şi simţirea dumitale. Altfel vei distruge vieţi nevinovate, care poate chiar te iubesc şi se sacrifică spre a te face fericit. Dragoş, plecă fruntea fără să zică nimic. Bătrâna avea dreptate. Se gândise şi el la aceasta. De aceea se închisese din ce în ce în sine, însingurându-se.

„Oare să fie posibil să îndepărtez «slinul»

de care vorbeşte învăţătoarea? Să redevin om normal?“

– Curaj, tinere! Poţi! E de-ajuns să vrei. Eu

voi fi alături de tine. Nu ca persoană, se înţelege, ca suflet şi gând de dincolo de lume, căci până vei lua o asemenea hotărâre, voi fi trecut hotarele vieţii – în costum naţional dădu ea pe glumă. Dragoş, nu mai zise nimic. Îşi puse un pahar de „răchie“ şi-l dădu cu ciudă pe gât. Bătrâna îl făcuse să-şi privească încă o dată viaţa şi să constate, dureros, că existenţa sa, în pofida succeselor, pentru care-l invidiau toţi, era, din punct de vedere uman, un dezastru, un eşec lamentabil. Degeaba sperau părinţii să-l vadă la casa lui, degeaba se ruga maică-sa să legene nepoţii, el se uscase înainte de vreme. Nu exista tristeţe mai mare pentru ei! În loc să fie o verigă a continuităţii, el era un capăt de drum cu care neamul se sfârşea.

o

Bătrâna îl lăsă o vreme să-şi macine

gândurile. Ieşi chiar afară şi strigă la câinele care lătra încontinuu, după care se aşeză lângă el şi-l luă de braţ.

– Fii tare! Din câte am discutat în seara

aceasta, mi-am dat seama că ai un suflet mare, că poţi şi trebuie să iubeşti. O să-ţi găseşti cât

de curând perechea. El îi sărută mâna pentru încurajarea dată şi-i zise:

– Aştept povestea promisă.

– Istoria vieţii mele nefericite e cu mult

mai tristă decât a dumitale. Căci dumneata mai poţi şi ai dreptul să speri. Eu ce să mai nădăjduiesc la vârsta mea? Deşi, îţi mărturisesc, că tot mai aştept să vină cineva – nu Moartea, ci Viaţa – pe neştiute, cum ai intrat dumneata în seara aceasta

Nu te mira şi nu zâmbi! Cât trăieşte, omul tot speră să-şi împlinească gândurile, iar inima, bat-o vina!, nu îmbătrâneşte, cum se crede, în

raport cu scăderea puterilor

sunt una dintre aceia – parcă o ia razna şi-i tot

mai tânără pe măsură ce trec anii. Poate că aceasta m-a şi ţinut până acum. O singură seară – sau trei, ca în basme – alături de cel care mi-a fost menit vreau de la Viaţă, şi pe urmă poate să mă arunce Domnul în fundul Tartarului.

La unii – şi eu

Dar să nu bat câmpii, deşi nu auzi în fiecare ceas asemenea mărturisiri Era un
Dar să nu bat câmpii, deşi nu auzi în fiecare ceas asemenea mărturisiri Era un
Dar să nu bat câmpii, deşi nu auzi în fiecare ceas asemenea mărturisiri Era un

Dar să nu bat câmpii, deşi nu auzi în fiecare ceas asemenea mărturisiri Era un domn învăţător la noi, Şerban Vâjeu, venit din Oltenia – primul dascăl din sat, sosit după războiul cellalt – cu mâna stângă tăiată în luptele cu ungurii, dincolo de Tisa. Un suflet mai mare ca acela nu mi-a fost dat să văd! L-am surprins, nu o dată, sărutând pământul pentru care se bătuse. Iubea copiii – ca un bunic, ca un tată, ca un frate. Noi eram familia lui, căci, din cauza infirmităţii nu se putuse căstori şi a rămas burlac până în ’40 când l-au împuşcat, nu ostaşii maghiari, ci ungurii din satul vecin. L-am plâns şi nu l-am uitat Cum eu eram mai răsărită la carte decât toţi, şi şi-a dat seama că-l simpatizam, a făcut imposibilul şi i-a determinat pe ai mei să mă dea la Şcoala Pedagogică de la Sibiu. Eu cred – deşi părinţii nu mi-au mărturisit niciodată – că el a plătit din salariul lui o bună parte a sumelor de bani trebuitoare. Graţie lui, am terminat, în ’37, şcoala şi am fost numită – la cererea mea – aici în sat, căci, între timp, copiii se înmulţiseră şi era nevoie de un al doilea cadru didactic. Mă privea ca pe-o apariţie ireală. Adevărul

e că, pe la 19–20 de ani, eram foarte frumoasă. Bănuiesc că mă iubea mai mult decât ca pe

o fostă elevă şi – din 1937 – colegă a lui. Simţeam, dar mă făceam că nu bag de seamă. El nu mi-a spus niciodată vreo vorbă nelalocul ei şi n-a făcut nici un gest care să-i trădeze dragostea faţă de mine. Atunci am putut vedea ce înseamnă iubirea fără speranţă, căci era cu vreo treizeci de ani mai mare decât mine şi pe bună dreptate îşi închipuia că aş fi refuzat orice tentativă din partea lui. Tinerii sunt brutali şi cu privirea aţintită prea departe. Ei nu văd decât în culoarea care le place viaţa. Şi, drept să spun, cu pregătirea şi chipul meu, ţinteam sus de tot. Dar craiul dorit nu sosea. Au venit mai degrabă trupele lui Horthy, care ne-au despărţit de fraţi şi ne-au transformat în adevărate gunoaie umane ale lor. Cu ultimul cuvânt, domnul învăţător m-a îndemnat să fug în România, spre a nu fi batjocorită. A găsit chiar un tânăr, pe Lucu lu Borza care a promis c-o să mă scoată dintre tâlhari.

Şi m-a scos către Braşov, punându-şi viaţa în pericol. Chiar a fost împuşcat în mai multe locuri, apărându-mă pe mine, dar medicii de la Prejmer, unde era un spital de campanie i-au extras gloanţele şi l-au salvat. Se înţelege că dăruirea lui totală a

deşteptat în mine o dragoste fără de margini –

o dragoste din recunoştinţă, dar şi o dragoste

din impuls natural, căci era un fecior extraordinar. Am stat la capul lui săptămâni întregi, până s-a vindecat şi apoi l-am dus la un unchi al meu din Sita Buzăului. El n-a putut să lenevească ani de zile şi, spre a face ceva pentru ai lui, a cerut să intre în armata română. Din scrisorile foarte reţinute – căci nu îndrăznea, ştiindu-mă fată şcolită, să ridice ochii către mine – am aflat că a fost până către Stalingrad şi că a scăpat ca prin minune din încercuire. Iubirea mea pentru el, în loc să scadă din cauza trecerii timpului şi a depărtării, a tot crescut. Şi la Sita Buzăului, unde învăţam copiii refugiaţilor, am refuzat chiar un coleg care ar fi vrut să se căsătorească cu mine. Când s-a întors Lucu lu Borza, sănătos, m-am aprins şi le-am comunicat părinţilor

intenţia de a-mi uni viaţa cu a lui. Deşi nu era chiar sărac, ai mei nici n-au vrut să audă. Ziceau că-i fac de ruşine dacă mă mărit cu un coate goale, analfabet. Nici el nu prea avea curaj şi a tot temporizat cererea în căsătorie, ştiindu-se plugar. Mentalitatea satului era o instanţă prea aspră pentru a avea curajul s-o înfrunte,

chiar dacă se luptase atâţia ani în războaie şi văzuse în fiecare clipă Moartea. Spre a mă potoli şi a-l distanţa de mine, mama a umblat la descântătoare şi mi-au făcut de urât. Din exces de zel, s-a dus şi la o vrăjitoare

şi mi-a legat cununiile, să nu mă mai mărit

niciodată cu nimeni, numai să nu-l iau pe Lucu. Ceea ce fac, de obicei, duşmancele, furând aţa de legat picioarele de la morţi, din copârşeu, spre a se răzbuna pe fetele iubite de cei dragi lor, a cerut însăşi mama mea care m-a născut – numai să nu-l iau pe Lucu. Şi aşa, fie din cauza asta, fie din cauza însingurării mele şi ruperii de lume, nu m-am

mai căsătorit neam.

Tot aşteptam – cum aştept şi acum – să vină cineva să mă ducă de
Tot aşteptam – cum aştept şi acum – să vină cineva să mă ducă de
Tot aşteptam – cum aştept şi acum – să vină cineva să mă ducă de

Tot aşteptam – cum aştept şi acum – să vină cineva să mă ducă de aici, din preajma părinţilor duşmani, dar nu făceam nimic ca să ies în întâmpinarea cuiva. Şi erau mulţi care m-ar fi dorit. Vezi, ca şi dumneata, m-am îmbrăcat în ciulini şi am mers pe sub pământ, ascunzându-mi durerea şi uitând să fiu om. Îţi mărturisesc că nici eu n-am sărutat pe nimeni – deşi te-am certat aspru pe dumneata – şi cu atât mai puţin m-am dat cuiva. Îmi făceam orele şi tot ce mi se cerea, ca un robot, fugind de toţi, în chilia mea. Văzând-mă aşa, colegii şi oamenii din sat mă socoteau ţicnită şi se fereau de mine. Îi surprindeam, fără să vreau, bârfindu-mă sau povestind inepţii – că aş trăi c-un Zburător, care ar veni noapte de noapte la mine şi mi-ar suge sângele Devenisem, într-adevăr, din cauza otrăvii din mine foarte slabă. Şi, ascultându-i, mă întrebam dacă nu cumva chiar vine noaptea cel ales sub formă de balaur. În disperare, l-aş fi dorit pe cel ales – fie Lucu, fie altcineva – să vină pe orice cale, chiar ca Zburător Când mi s-a aprins odată bucătăria şi deabia a fost salvată casa, oamenii au născocit imediat că focul a izbucnit de la zmeul Zburător care venea ca o flacără seara şi intra pe horn De vreo două-trei decenii, de când m-am pensionat, fiindcă nu le mai ies în cale, consătenii mei s-au liniştit. Nu mai zic nimic despre mine. Se miră doar că n-am murit, când mă văd la biserică. Pun, probabil, cei mai de demult, faptul tot pe seama vreunei forţe demonice, deşi gândurile mele merg toate către cel de sus. Dragoş Lereanu îi adresă ca din afundurile

hăului o întrebare care i se contură abia acum:

– Oare să-mi fi legat şi mie cineva cununiile? Bătrâna îl privea de pe altă lume, revenindu-şi cu greu că are pe cineva în preajmă, într-atât se îndepărtase de orice conjunctură povestind.

Îl privi lung, stăruitor, scuturându-şi capul:

Iartă-mă că te-am judecat

prea aspru. La asta nu m-am gândit. Dacă-i aşa, nu există decât o cale de a scăpa de farmece, pe care am aflat-o târziu,

– S-ar putea

când nu mai avea nici un rost s-o urmez.

Rugăciunile, posturile, spovedaniile la călugări, mersul în genunchi la icoane făcătoare de minuni, descântecele, vrăjile de tot felul sunt zadarnice. Doar împreunarea cu altcineva, de sens opus, căruia i s-au legat cununiile, te poate salva şi readuce la normalitate. Numai printr-o contopire într-un tot cu cineva ca tine te poate salva. Dragoş zâmbi a lehamite:

– Unde s-o găsesc pe cea căutată ca să ne

vindecăm reciproc, sau ca să trăim împreună?

– Se cam ştie

Unde e o fată frumoasă,

deşteaptă, bună, care stă singură, e posibil să găseşti ceea ce cauţi. Dar zidurile către ea sunt adesea mai teribile decât ale unei cetăţi. Te-am cam obosit cu spovedaniile mele. Haide să-ţi arăt camera „a bună“ în care o să te odihneşti. Aprinse lumina şi merse înainte. Trecu din bucătărie în altă cameră – a ei –, apoi printr- un hol, care dădea spre uşa principală a casei, iar de aici în camera mare dinspre stradă. Când făcu lumină, Dragoş, rămase uimit de frumuseţea încăperii: înaltă, văruită în alb, cu perdele şi draperii tot albe, uşor crem, cu un pat lat, iar deasupra patului – portretul

unei fete tinere, îmbrăcată în costumul pe care-l purta bătrâna.

Se uită la portret, se uită la amfitrioană şi nu-i venea să creadă că minunea de fecioară din poză o reprezenta chiar pe ea.

– Dumneavoastră sunteţi? făcu el cu mirare,

– Chiar eu, acum 70 de ani, zise ea. Eu m-am

schimbat radical, costumul care a îmbrăcat-o

pe zeiţă a rămas acelaşi,

mâine-poimâine oasele

şi-mi va acoperi

– Nu spuneţi aşa! zise Dragoş, luând-o de

după spate. Sunteţi încă frumoasă. Mă întreb însă, cum de a fost posibil ca o

asemenea zână – nu e o vorbă în vânt – să nu se căsătorească? De ce nu mi-a ieşit mie în cale, că lăsam toate cărţile deoparte şi nu mai ciocăneam pietre. O ţineam ca pe o perlă toată ziua în braţe.

– Ai venit cam târziu, maică

Unde

rătăceai când era ea în floare?

– Sunt aici.

Bătrâna zâmbi.

– Aici, dar departe în timp

Culcaţi-vă şi

visaţi eventual la ea

Mai mult nu se poate.

Între noi e paloşul timpului! Dragoş nu se putut abţine să n-o ia în braţe
Între noi e paloşul timpului! Dragoş nu se putut abţine să n-o ia în braţe
Între noi e paloşul timpului! Dragoş nu se putut abţine să n-o ia în braţe

Între noi e paloşul timpului!

Dragoş nu se putut abţine să n-o ia în braţe şi s-o sărute.

– Vă sunt foarte îndatorat pentru găzduire şi pentru lecţia pe care mi-aţi dat-o. Număraţi-mă, vă rog, printre elevii dumneavoastră cei mai apropiaţi. Femeia zâmbi cu durere.

– Noapte bună.

În loc să se culce, deşi era foarte târziu,

bătrâna se prăvăli în genunchi şi începu să se roage din toată fiinţa ei.

– Doamne, îţi mulţumesc că m-ai pedepsit

pe mine, pentru cine ştie ce păcate ale strămoşilor, dar dă-mi puterea să-l scap de necaz pe băiatul ăsta condamnat ca şi mine la singurătate. Dă-mi, Doamne, trei zile din viaţă înfăţişarea şi sufletul de altădată spre a mă contopi cu el, spre a-l salva şi a-l aduce printre oameni, căci mare şi puternic eşti! Fă-o, Doamne, chiar fără să ştiu eu, în timp ce dorm şi doarme, şi vindecă-ne pe amândoi – pe mine de aşteptarea de atâtea zeci de ani a celui pe care mi l-ai menit şi nu i-a mai fost dat să ajungă până aici; şi pe el ca să se poată căsători şi să se înmulţească, cum au spus prorocii, spre bucuria părinţilor lui şi

întru lauda Ta. Miluieşte-ne cu mare mila Ta, cu bucuria dragostei şi nu ne lăsa lemne uscate printre

oameni, pomi fără rod, seminţe seci luate de vântul disperării şi al pustiirii sufleteşti, că numai Tu linişteşti valurile mării şi furia oarbă a uraganului. Şi după aceea poţi trimite îngerul morţii să mă aducă în faţa judecăţii Tale, căci umbră zadarnică fac pe pământ şi nu se ştie dacă va lăcrima cineva în faţa gropii mele. Îşi lăsă fruntea la pământ şi stătu aşa până uită de sine – până afară se auziră tunete şi un fulger spintecă văzduhul.

– Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că-mi

dai un semn al bunătăţii Tale nemărginite! Se culcă liniştită, încredinţându-şi sufletul Celui Atotputernic.

Rămas singur, Dragoş nu-şi mai despindea ochii de pe portretul tinerei învăţătoare, pictat de un artist rafinat.

Se dădea într-o parte, se întorcea în alta, stătea în dreptul lui, fata din imagine îşi întorcea ochii mari, strălucitori, ce luminau întreg tabloul, către el. Părul bogat, ce-i izbucnea ca o jerbă, înconjura faţa asemeni unei coroane sau ca un nimb de sanctitate. Zâmbetul discret, imprima figurii un ce feciorelnic plăcut, care, deşi reliefa buzele, lăsa mai degrabă impresia de spiritualitate decât de poftă carnală. Gâtul uşor alungit te purta către sânii discreţi, abia bănuiţi ai fecioarei. Iar iia – operă veritabilă de artă – încununa creaţia divină. Privind cu atenţie, Dragoş intui că artistul se folosise de prilejul creionării tinerei spre a schiţa portretul Maicii Sfinte, în maniera tradiţionalist-naţională din perioada interbelică. Era, într-adevăr, o icoană după un model real, care-i dictase pictorului maniera. În orice caz, sufletul picurat în fiecare detaliu şi mai ales idealizarea până la a vedea în fată chipul sfânt, dovedea că autorul o iubise, chiar dacă ea nu-şi dăduse seama. Poate că acela îi fusese menit ca soţ şi ea, în mândria ei, nu-i înţelesese dragostea. „Ah, de m-aş putea întoarce în timp, pe vremea când îvăţătoarea absolvea şcoala pedagogică, poate că altfel mi-ar curge viaţa!“ Cu gândul acesta şi cu ochii aţintiţi spre portret, Dragoş stinse lumina. Nu putea deloc să adoarmă. Se întorcea când pe o parte, când pe alta, mototolea perna, arunca cearşaful cât colo, dădea din picioare După un timp, oboseala îl doborî, dar dormea iepureşte. I se păru că uşa de la cameră se deschide şi cineva se apropie de pat. Visa sau era realitate? Intră iar în somn, un somn profund în care plutea pe sărutările care se legau între ele dinspre picioare spre cap. Când simţi că fiinţa nevăzută îl sărută pe gură, întinse mâna şi-o cuprinse, răspunzându-i cu pasiune. Descoperi abia acum, târziu, ce înseamnă să curgi în aceeaşi albie cu cineva, ce plăcere a vieţii şi, în fond, a morţii înseamnă iubirea.

Căzu frânt, după o vreme, sperând ca dimineaţă să se trezească alături de fiinţa dragă,
Căzu frânt, după o vreme, sperând ca dimineaţă să se trezească alături de fiinţa dragă,
Căzu frânt, după o vreme, sperând ca dimineaţă să se trezească alături de fiinţa dragă,

Căzu frânt, după o vreme, sperând ca dimineaţă să se trezească alături de fiinţa dragă, care nu putea fi alta decât fata din tablou, la care se închinase şi şi-o dorise alături. Dar stupoare! Nu numai că nu găsi pe nimeni în pat, dar nici în casă. Bătrâna se dusese probabil la biserică. Îi lăsase pe masă mâncarea de dimineaţă, o cană de lapte şi una de ceai. Revăzu la lumina zilei întreaga casă, deschise uşa dinspre camera în care dormise, dar parcă nu scotea sunetul auzit. Fata pictată îl privea oriunde se mişca cu acelaşi zâmbet ademenitor. Îşi plecă fruntea spre ea şi i se închină, mulţumind că i-a ascultat ruga. „Dar dacă o fi fost bătrâna? Nu! Nu se poate! Am strâns-o de atâtea ori în braţe şi era tare subţire, iar sânii erau aşa de micuţi, încât aproape-i înghiţeam. A fost neapărat fata din tablou, învăţătoarea absolventă“. Plecă nemulţumit că n-are cui zice „la revedere“. Se întoarse, însă, şi stătu îndelung în faţa fiinţei portretizate pe care încerca să şi-o bage adânc în suflet.

Nu făcu mai nimic toată ziua, cu gândul la ce se întâmplase. „Dar dacă a fost bătrâna? căci doar ea mi-a dezvăluit singura cale de a ieşi de sub puterea legării cununiilor. Cum nu mi-am dat seama că în timp ce-mi releva secretul ea se gândea că ar putea să mă ajute chiar ea? Va trebui să ies de sub farmecul dragostei şi să aprind lumina să văd cine e în patul meu“. Găsi un gorun mare lângă un izvor şi dormită la umbra lui. Se integră aşa de profund în natură, încât întrezări o căprioară venind lângă el să bea apă şi tot felul de păsări, care nu se sinchiseau de prezenţa sa. „Nu cumva fiinţa de astă noapte s-a întrupat în ciută şi mă urmăreşte protector?“ Zâmbi de fantezia care i-o luase razna. „Şi ce dacă a fost bătrâna? În fond cea tânără tot ea e! Poate că are puterea să se întoarcă în timp şi să vină alături de mine ca în urmă cu aproape un secol Dacă îmi vrea binele, nu pot decât să-i mulţumesc.“

Sosi mai obosit de nelucrare decât într-o zi cu multă alergătură şi escaldări greoaie. Învăţătoarea îl întâmpină bucuroasă că-l

revede şi făcea tot ce putea ca să se simtă bine. Dragoş o privea şi-i măsura imaginar corpul în detaliu. „Nu, nu poate fi ea! A fost cealaltă,

tânăra

spre a o putea recunoaşte. Aşa o să fac dacă vine iarăşi la noapte. Doar mi-a spus că sunt

necesare trei nopţi, pentru a ieşi de sub vraja descântecului“. Văzându-l îngândurat, bătrâna se îngrijoră.

Va trebui să-i las un semn undeva

– Aţi păţit ceva?

– Nu, Doamne fereşte!

– A fost la fel de cald, dacă nu mai cald

ca ieri

– Într-adevăr, dar am observat cu binoclul

zarea în toate părţile, de la umbra unui gorun. Am mai şi dormit, permiţând unei căprioare să mă viziteze.

– Aşa-s ciutele ăstea, simt bărbatul de

departe şi vin în preajma lui de altfel.

– Femeile mai mult în vis, îi replică el, cu gând ascuns.

Ca şi femeile,

– Oare aţi dormit bine astă noapte?

– La început mă simţeam în loc străin, dar

după aceea patul m-a îmbrăţişat cu aripile lui proteguitoare şi m-a purtat pe căi nemaipomenite de vis.

– Deşi obosită, am visat şi eu lucruri

frumoase, ca în tinereţe „Deci ea a fost! Dar cum putea fi aşa de subţirică şi de dulce?“

– V-aţi împărtăşit?

– Mulţumesc lui Dumnezeu.

– Aţi spus toate păcatele?

– Câte am făcut până ieri, la mărturisire.

Alea s-au şters, dacă n-am uitat cumva ceva Dar cele de ieri până azi o să le destinui părintelui la mărturisirea viitoare, dac-oi mai apuca-o

– Nu vă mai plângeţi atâta! O să mai trăiţi

până o să redeveniţi tânără cum arătaţi în pictura care a stat toată noaptea cu ochii la mine.

– Nu spuneţi asta! îi replică bătrâna tulburată,

gândindu-se la rugăciunea de aseară. „Dacă-i aşa, îşi zise ea – şi Dumnezeu se

pare că mi-a îndeplinit ruga –, după a treia noapte va trebui, după proorocirea involuntară
pare că mi-a îndeplinit ruga –, după a treia noapte va trebui, după proorocirea involuntară
pare că mi-a îndeplinit ruga –, după a treia noapte va trebui, după proorocirea involuntară

pare că mi-a îndeplinit ruga –, după a treia

noapte va trebui, după proorocirea involuntară

a tânărului, să las toate şi să plec pe drumul fără întoarcere“.

– A fost lume multă la biserică?

– Câteva bătrâne şi toate Măriile. S-a pus

şi o masă comună cu băutură şi mâncare de

dulce ca după post, deşi ar trebui să se postească şi astăzi, întrucât sărbătorim Adormirea Maicii Domnului.

– À propos de Maica Domnului, nu vi se

pare că portretul dumneavoastră seamănă cu icoana Maicii Sfinte?

– Nu m-am gândit la asta. L-am luat ca pe

o „icoană“ a mea.

– Cine vi l-a pictat?

– Un băiat de la Arte Plastice, un nepot de-al domnului învăţător, care venea vara pe aici

– Ştiţi că „băiatul“ ăla v-a iubit ca pe cea mai sfântă fiinţă de pe lume?

dinăuntru. Ar fi putut încuia şi atunci dilema ar fi fost rezolvată – bătrâna n-ar mai fi putut intra. Dar o lăsă deschisă spre a se trăda ea însăşi. Privi iarăşi, cu nesaţ, chipul zugrăvit. „Cum te poate ademeni o închipuire“ Nu-şi mai putea lua ochii de la ea. Întrezări parcă o strălucire, o lumină care se aprindea când o privea fix. „Să fie oare vie, independentă de cea care a îmbrătrânit? O să vedem la noapte. Spre deosebire de seara trecută, adormi

instantaneu, fără să mai audă sau să simtă ceva. De la o vreme, întrezări ca prin ceaţă o fiinţă care se apropia de pat. Nu se mai auzise uşa. Începu iarăşi să-l sărute Când urcă spre gură, o prinse strâns şi nu-i mai dădu drumul. Minune! Faţă de data trecută, când nu scosese nici un cuvând, acum scânci.

Nu mi-am dat seama

Nu mă strânge aşa că mă doare.

Atunci aţi greşit! Nu vă vedeaţi decât pe dumneavoastră şi el vă asemuia Măicuţei Domnului. Bătrâna rămase fără glas.

mângâie să-i treacă durerea şi reintrară

în febra dragostei într-o dăruire totală. Erau întregul despărţit de zei. El era ea şi ea era el! Către sfârşit, când ajunsese în dreptul

O

Cum de-ai putut înţelege ceea ce eu n-am

gâtului, îşi aduse aminte că trebuie să-i lase

priceput?

un semn.

– Se vede din tablou toată durerea lui,

toate mâinile înălţate către dumneata. Se vede din privirea care se roteşte după om, în care

nu intra însă şi chipul lui. Acela v-a fost alesul

şi nu l-aţi cunoscut Rămâne să descopăr şi eu sau să-mi spună

cineva unde am greşit.

– Doamne, iartă-mă! Aş fi putut fi fericită cu el, căci îl simpatizam.

– N-a îndrăznit

– Dar de ce nu mi-a spus domnul învăţător?

– Pentru că vă iubea şi el şi n-ar fi vrut să vă împartă cu altul, chiar dacă-i era rudă.

– Complicate-s căile Domnului

Haideţi

să ne culcăm, căci mâine e zi de lucru şi avem multe de făcut.

Dragoş Lereanu cercetă centimetru cu centimetru camera. Deabia acum observă şifonierul masiv – încărcat cu lucruri de mână, făcute de învăţătoare sau de elevele ei – şi biroul plin de hârtii claie peste grămadă. Observă, de asemenea, cheia în uşă, pe

Începu să-i sugă gâtul spre a se înnegri. Ea îl împinse deoparte:

– Lasă-mă că-mi rămâne semn!

– E semnul meu, ca să te cunosc.

– Nu fi brutal! Te ştiu gingaş. La ce-ţi

trebuie mărturii materiale, dacă mă iubeşti? Căci de aia am venit. Vru s-o împace, dar îmbrăţişă doar aerul. Se dematerializase. „O iubesc, într-adevăr, aşa de mult, cum e! Dar vreau s-o şi văd să mă umplu nu numai de sufletul ei, ci şi de fiinţa ei divină“. Aprinse lumina şi se plimbă nervos prin cameră. „Cum am putut s-o supăr, Doamne?! Dacă nu mă purtam aşa, ar mai fi rămas măcar o clipă “

Se uită spre ea şi-şi ceru scuze.

Când privi mai cu atenţie, văzu negreala făcută de el pe gât. „Cum de s-a întipărit, oare, semnul pe

pictură, că nu era până acum

pictorul nu a zugrăvit-o aşa. Înseamnă că trăieşte. Coboară, oare, din

În orice caz,

tablou sau îşi recapătă bătrâna vârsta de altădată?! Ah, ce greşeală am putut face, când
tablou sau îşi recapătă bătrâna vârsta de altădată?! Ah, ce greşeală am putut face, când
tablou sau îşi recapătă bătrâna vârsta de altădată?! Ah, ce greşeală am putut face, când

tablou sau îşi recapătă bătrâna vârsta de altădată?! Ah, ce greşeală am putut face, când i-am spus că o să trăiască până va ajunge aşa de tânără cum e în portretul pictat! Deci, dacă acum şi-a dorit vârsta asta spre a mă salva, am condamnat-o fără să vreau la moarte. Dar, oare, semnul e şi pe gâtul bătrânei?“

Dimineaţă se sculă mai devreme şi o găsi pe învăţătoare îngrijind păsările.

Îi dete bineţe şi privi stăruitor spre gâtul ei.

Curios. Avea şi ea pata neagră. „Dacă vine una – se întrebă Dragoş – de ce apare semnul şi la cealaltă? Tot nu m-am lămurit. Înseamnă că portretul rezonează cu modelul? Atunci de ce nu-şi schimbă întreaga înfăţişare după a ei?

Poate e un caz special, legat de cele trei zile

O să privesc când îi trece bătrânei, dacă

dispare şi din tablou“. Au mâncat împreună, au schimbat câteva

vorbe şi Dragoş a plecat cu maşina la treburile lui.

A meditat toată ziua la ce i se întâmplă şi

nu s-a putut dumiri.

La întoarcere, a găsit-o pe doamna învăţătoare îngândurată.

– Ce vă frământă? Vi-e rău?

– Nu ştiu de ce, simt un gol în suflet

Parcă nu mai am chef de nimic. Or fi semnele sfârşitului

– Mai aveţi încă mult de trăit! După ce m-oi

însura şi-oi avea copii, o să-i aduc aici, la şcoală la Urşeni, şi-o să vă rog pe dumneavoastră să-i învăţaţi.

– E mult până mâine, dragul meu, dar

până atunci! Măcar de te-aş vedea măcar

însurat. Am o nepoată care seamănă leit cu fata din tablou. Dacă-ţi place aceea, sunt sigur că o să-ţi placă şi nepoţica. E profesoară. A terminat anul ăsta Filologia, la Cluj. Poate vine mâine-poimâine şi ţi-o prezint. N-ar fi cu mult prea tânără - vreo zece-unsprezece ani.

– Să sperăm că ne înrudim. Ţin prea mult

la dumneavoastră ca să vă refuz oferta.

„Deci, intră în joc o necunoscută neluată

în seamă

tare curios să văd dacă i-a rămas şi ei semnul cu pricina. Nu cumva vrea să mi-o bage pe gât pe nepoată? Ce-are a face?! Numai să mă înţeleg cu ea“.

Care să fi fost din cele trei? Aş fi

– A venit de Sfânta Maria?

– Da, cu o seară înaintea sosirii dumitale.

„Deci, fata a fost tot timpul aici! De ce îmi spune că mi-o prezintă după o zi-două? Aşteaptă să se consume experimentul, oare?“

– A repartizat-o undeva?

– Nu se mai repartizează absolvenţii ca

altădată. Trebuie să-şi găsească ei de lucru.

– Ce bine ar fi fost să fi terminat

Geologia

ştie unde şi când o să-i pot face rost de ceva să

nu se plictisească.

Dragoş vorbea de parcă actul căsătoriei s-ar fi săvârşit deja.

O luam pe coclauri. Dar aşa cine

– Văd că-ţi faci griji înainte de-a te fi

însurat

ajuns să scapăr un băţ de chibrit şi s-a aprins vâlvătaie. Zic şi eu în avans: „Să vă fie de bine!“ Hai s-o chemăm atunci pe fată chiar acum. Formă numărul la telefon şi o rugă pe verişoară-sa s-o trimită pe Diana până la ea. Neştiind despre ce-i vorba, nepoata veni în grabă, îngrijorată. Dar când văzu om străin se fâstâci.

râse bătrâna amuzată. A fost de

îngrijorată. Dar când văzu om străin se fâstâci. râse bătrâna amuzată. A fost de 24 Revista
Pe de altă parte, Dragoş încremeni. Era chiar fata din portret – un pic mai
Pe de altă parte, Dragoş încremeni. Era chiar fata din portret – un pic mai
Pe de altă parte, Dragoş încremeni. Era chiar fata din portret – un pic mai

Pe de altă parte, Dragoş încremeni. Era

chiar fata din portret – un pic mai maturizată şi neaureolată de dragostea pictorului care o iubise.

– Ce-i, tuşică? reuşi ea să întrebe. Ce s-a întâmplat? Te simţi bine?

– Foarte bine, draga mamii. Tocmai

discutam cu domnul profesor de la Facultatea

de Geologie din Bucureşti despre tine şi mi-am zis că ar fi bine să cunoşti un asemenea oaspete de seamă, iar dânsul să vadă ce fete nemaipomenite avem noi. Fata roşi, dar îi întinse solemn mâna musafirului.

– Diana.

– Ursului.

Spune-i tot numele profesorului

– interveni învăţătoarea – să vadă că suntem neamuri. Tânărul îi sărută „mânuţa“ şi se prezentă.

– Dragoş Lereanu. Încântat!

Trase însă cu coada ochiului spre gâtul fetei şi văzu pata neagră şi la ea.

Vru să-i arate locul cu degetul, dar îşi luă seama şi-i spuse doar:

– Cred că, în graba venirii, v-aţi murdărit pe gât cu un tăciune ceva Fata roşi toată şi răspunse încurcată:

– Nu e funingine. Mi-a apărut astă noapte,

nu ştiu de ce

– Şi mie mi-a apărut aşa ceva, dragă, chiar

în locul ăla – interveni învăţătoarea.

– Ciudat, făcu Dragoş. Se vede că sunteţi neamuri. Nu vreau să vă îngrijorez, dar

asemenea semne se iveau în Evul Mediu, în

caz de ciumă

Doamne fereşte!

Cele două o sfecliră.

– Nu vă îngrijoraţi. A fost mai mult o

glumă – cam sinistră e adevărat. Îmi cer scuze.

M-am gândit că speriindu-vă, o să dispară. Mătuşa şi nepoata nu mai spuseră nimic, dar petele dispărură.

– Sunteţi un fakir sau un vindecător

providenţial? Într-adevăr, petele ne-au

dispărut la amândouă.

– Dacă sunteţi mai fericite decât înainte, mă bucur.

– Chiar mai fericite, căci o cam băgasem

pe mânec[. După lungi şi captivante discuţii, animate de Dragoş, care era cu totul altfel decât îl cunoscuse învăţătoarea, Diana Ursului se decise

să plece „căci s-a făcut târziu“ – motivă ea.

– Domnul profesor deabia aşteaptă să te

conducă. I-a făcut o mare plăcere să te cunoască spuse bătrâna.

,

– Nu e vorba doar de dorinţă. E o obligaţie ca o fată să fie condusă de un bărbat.

– Dacă doreşte

făcu fata afişând indiferenţa.

– Mă rog, dacă aşa-i eticheta la tuşica

– Da! Asta-i eticheta la tuşica zise învăţătoarea.

Merseră agale, discutând

Mai stătură la

poartă o vreme şi parcă nu s-ar mai fi

despărţit. Se plăcuseră de la prima vedere. Când fata vru, totuşi, să intre în casă, Dragoş îi spuse:

– La „tuşica“ mai e o etichetă. Băiatul care conduce fata trebuie s-o sărute.

– Nu cumva trebuie să-l sărute fata?

– Se poate şi aşa, dacă doriţi şi întinse obrazul. Diana vru să se facă doar că-l sărută şi mimă un gest aerian. Dar Dragoş o prinse în braţe şi nu mai plecară multă vreme, ţinând-o într-o alinare. Când intră, bătrâna îl întâmpină curioasă:

– S-a mutat cumva nepoata în capătul

satului de aţi stat atâta?

– Nu s-a mutat, dar am discutat şi la

sfârşit ne-am îmbrăţişat încât nu mai ştiam la despărţire care-i partea mea şi care-i partea ei.

– Se pare că o să iasă cu nuntă.

– Ar cam trebui, căci în cazul acesta fac

economie. Nu mai e nevoie să aduc copiii de

la Bucureşti. Îi voi lăsa aici, la dumneata.

– Doamne Dumnezeule, îţi mulţumesc că

mi-ai ascultat ruga. Să le fie, Doamne, casa de

piatră şi să cunoască fericirea pe cum n-am cunoscut-o eu!

Îşi deteră bineţe şi se retrase fiecare în camera lui. „Acum cine o să mai vină în noaptea asta la mine?“ se întrebă Dragoş, observând, cu mirare, că dispăruse şi pata de pe gâtul portretului. Tulburat de întâlnirea reală cu Diana, care-i căzuse dintr-odată cu tronc, spărgând vraja descântecelor de urât şi de legarea cununiei, tânărul se frământă multă vreme. Se afla la o răscruce a vieţii şi nu trebuia să dea cu piciorul fetei care îi ieşise în cale datorită bătrânei învăţătoare.

poemul de iunie
poemul de iunie

poemul de iunie

Începea să-şi reproşeze nopţile petrecute anterior şi poate şi pe cea de a treia. Dar, îşi zicea tot el: „Fără asta nu se putea. Trebuie să beau până la capăt paharul dragostei vindecătoare – poate doar imaginare – şi apoi să deschid poarta iubirii reale, singura care contează“. După un somn bun, simţi iarăşi venind

spre el, fără a intra pe uşă, fiinţa care-l arsese pe rugul dragostei. Îi ieşi în întâmpinare şi o îmbrăţişă, pierzându-se în abisuri şi înălţându-se spre cer. Când întinse mâna spre comutator spre a aprinde lumina s-o poată vedea, întruchiparea ireală îi spuse:

– Dacă mă vezi, pierzi tot ce-am clădit

până acum, inclusiv pe Diana. E legea firii să nu ştii cine sunt şi nici dacă a fost în realitate sau doar în închipuirea ta. Dacă ai afla că e învăţătoarea, ţi-ar fi silă de ea. Dacă ai recunoaşte-o pe Diana – ai învinui-o de pierdiţie şi de încercare de a ţi se băga pe gât. Dacă ai descoperi că-i fata din tablou, ai crede că-i vrăjitorie

În orice caz, dacă vreuna dintre ele sau fiecare în parte au venit la tine, au făcut-o fără

ştie, ca să te ajute. Poate nici

n-au fost ele,

ci

numai eu, care nu ştiu dacă-s la tine sau la

altcineva

niciodată în viaţă.

Iar pe mine nu m-ai văzut

Se trezi, după un somn greu, în bătăile în uşă nu tocmai discrete ale bătrânei. Văzându-l că mişcă, învăţătoarea băgă capul şi-l îndemnă să se scoale.

– Ce-i? Ce s-a întâmplat? făcu el

somnoros, ascunzându-şi capul sub pernă.

– Sculaţi-vă, c-a venit fata!

– Ce fată? Cea din tablou de-abia a plecat Bătrâna zâmbi îngăduitor.

– Nu de aceea-i vorba

Vă aştepată Diana.

I-aţi promis că mergeţi să faceţi analizele

medicale.

– Analize? Medicale? Aşa-i! rosti el dintr- odată.S-a hotărât?

– Dac-a venit

– Trebuie să arunc toate visele dacă dă realitatea peste mine.

– Nu vă despărţiţi chiar de toate!

aug. 2010

Victor STEROM

Litote

Motto: Arde-n candel-o lumină Cât un sâmbure de mac Mihai EMINESCU

Clipe căzute în genunchi sunt tăcerile de pe cruce.

mă umplu cu starea de icoană pecetluită în sângele meu.

Din gheaţa ochilor de îngeri cerul intra în miezul unui foc.

O gâza cât o biserică

număra cutele gurii ţipând.

Umbra lăsată de mine o strânge cerul în braţe.

Ceaţa îmbătrâneşte amurgul din pragul catedralei.

Clipa îngheaţă cuvintele pe buza prăpastiei.

Vânzătorul orb tocmindu-se pe raza din iarbă.

Prin aerul pufos păpădia e-o simfonie albă.

Clipa stă în marmoră cum raza în frunză.

În jurul serii care vine

somnul va muri definitiv.

stă în marmoră cum raza în frunză. În jurul serii care vine somnul va muri definitiv.

historia mirabilis

historia mirabilis
historia mirabilis

Codruţ CONSTANTINESCU

1916-1918

Colindând prin Rusia Sovietică

CC onstantin Constante este o personalitate relativ puţin cunoscută a culturii româneşti dar, cu toate

acestea, un reprezentant de seamă al aromânilor implantaţi la nord de Dunăre. Chiar dacă în momentul de faţă suntem asaltaţi de aromâni destul de românizaţi care s-au făcut cunoscuţi prin intermediul fotbalului (în mod paradoxal, una dintre ele, Gigi Becali, chiar sponsorizând apariţia volumului la care ne vom referi), personalităţi dependente puternic de mahala, cu labilităţi psihice evidente [1], aromânii merită atenţia noastră, mai ales având în vedere declinul substanţial al acestei comunităţi la sud de Dunăre. Constantin Constante s-a născut în anul 1877, copilărind în oraşul Skopje (acum capitala a Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei [2], atunci în Imperiul Otoman) unde familia sa s-a stabilit din 1870. Copilăria sa, petrecută într-o zonă care fierbea din punct de vedere politic, Macedonia, şi unde se ciocneau naţionalismele balcanice (cel sârbesc, elen, bulgăresc, muntenegrean, albanez şi turcesc) ce căutau să îşi tranşeze o parte cât mai mare

din moştenirea unui Imperiu Otoman în plină descompunere, şi-a pus amprenta asupra evoluţiei sale intelectuale. Regatul român condus de Carol I a sesizat oportunităţile pe care le prezentau comunităţile aromâne din Balcani şi a investit în deschiderea a 105 şcoli numai în Macedonia. Poarta a permis aceasta dezvoltare şi în speranţa că diviziunile dintre popoarele creştine o va favoriza. Autorităţile de la Bucureşti „au reuşit să le asigure un anume statut faţă de Poartă (recunoscuţi ca o comunitate naţională şi

confesională de sine stătătoare)” [3]. Unul din beneficiarii acestor subvenţii a fost Constantin Constante, care şi-a început studiile la Skopje, unde a absolvit gimnaziul grec, urmând apoi liceul romanesc de la Bitola. Tatăl său dorea să-l introducă în mediul afacerilor, în care minoritate aromâna excela, însă Constante a ales o altă

cale, devenind institutor al Eforiei Centrale în Macedonia, primind sarcina să înfiinţeze

o şcoală românească la Prizren, de unde însă

a fost expulzat de autorităţile otomane,

reuşind cu greu să revină în România, după ce a trecut prin Serbia. În România, a devenit ziarist şi, ulterior, şi-a găsit vocaţia în diplomaţia românească, având în vedere cunoştinţele sale ample asupra întregului spaţiu balcanic, completate cu stăpânirea limbilor sârbă, bulgară, turcă, greacă, aromână. Începând din 1908, a fost numit şef al Serviciului presei şi interpreţilor de pe lângă Direcţia Siguranţei Generale a statului (celebra Siguranţă burghezo-moşierească!). În urma dezastrului militar din noiembrie- decembrie 1916, Constante s-a refugiat în Moldova. De altfel, jurnalul[4] său descrie cu multă precizie debandada, haosul şi panica existente în Bucureştii ameninţaţi de invazia trupelor Puterilor Centrale. „Viziunea unui balamuc în care ar fi fost închişi nebuni de toate categoriile, de toate clasele sociale, de toate sexele şi de toate vârstele! Scene care de bună seamă nu se văd decât cu ocazia marilor catastrofe: incendii uriaşe, cutremure de pământ catastrofale, când lumea, înnebunită de groază, nu ştie încotro să-şi îndrepte paşii!” În aceste chinuri dramatice s-a făurit România Mare. „Pe şoseaua Ploieştilor e o privelişte uluitoare. Aci bejenia ia alte forme. Oamenii fug cu tot ce au la îndemână.” [5] Constante s-a retras şi el în Moldova „Mobilizat în calitate de şef al Serviciului Presei şi Interpreţilor la Ministerul de Interne (Direcţia Presă), sunt detaşat la Biroul de Informaţii de pe lângă Misiunea militară franceză de la Marele Cartier General.” [6]

Destinul său poate nu ar fi fost atât de interesant dacă, în 1918, nu se afla, precum mulţi alţi români, la Odessa, oraş port din sudul Ucrainei, aflată în componenţa

unui Imperiu Ţarist în plină descompunere. Constante şi familia lui (soţia şi trei copii) au
unui Imperiu Ţarist în plină descompunere. Constante şi familia lui (soţia şi trei copii) au
unui Imperiu Ţarist în plină descompunere. Constante şi familia lui (soţia şi trei copii) au

unui Imperiu Ţarist în plină descompunere.

Constante şi familia lui (soţia şi trei copii) au decis să se alăture contingentelor sârbeşti din Odessa care urmau să traverseze Rusia pentru

a fi îmbarcate la Vladivostok spre a ajunge

din nou pe teatrul de operaţiuni, mai precis pe frontul de la Salonic. Călătoria dintre Odessa şi Salonic, calea cea mai scurtă, traversând Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee era împiedicată de Imperiul Otoman situat de partea Puterilor Centrale, blocând traversarea strâmtorilor, astfel încât trupele sârbeşti au fost îmbarcate în trenuri şi dirijate iniţial către Vladivostok. După convoiul a traversat Munţii Urali, ruta a fost schimbată, direcţia fiind modificată spre nord şi portul Murmansk. Constante a profitat de buna cunoaştere a limbii sârbe şi de prietenia pe care a legat-o cu nenumăraţi ofiţeri şi diplomaţi sârbi pentru a căuta o cale de scăpare din Odessa. Trupele germane, profitând de sucombarea frontului, de debandada imensei armate ţariste care, cum necum, chiar şi pierzând zeci şi zeci de divizii şi sute de kilometri, reuşise să ţină piept forţelor germano-

austro-ungare, de Revoluţia bolşevică din noiembrie 1917 (nu degeaba Lenin traversase Germania în celebrul vagon plumbuit) ameninţau să intre în oraşul port. De altfel, în întregul jurnal, observăm resentimentele lui Constante faţă de nemţi. Jurnalul lui Constante acoperă perioada 1/14 martie -1/14 iulie 1918 şi consemnează cu minuţiozitate traseul pe care l-a urmat contingentul sârbesc. Această retragere a fost probabil una din ultimele bărci de salvare,

pentru că regimul bolşevic încă se afla într-o situaţie de provizorat, fiind supus presiunilor atât din partea germanilor, cât şi

a forţelor Antantei, care, de altfel, aveau

investite în Rusia un capital financiar însemnat, dar şi o seamă de experţi, instructori, tehnicieni, care fuseseră trimişi pentru a ajuta la întărirea aliatului rus. În plus, Antanta furniza imense cantităţi de furnituri militare care în cazul înaintării germane ar fi riscat să cadă în mâini inamice. Constante a străbătut Rusia de la sud la nord, o ţară în plină fierbere, fiind protejat de

militarii sârbi căci altfel, după cum el însuşi o recunoaşte, călătoria ar fi putut fi una extrem de periculoasă. În martie 1918, era extrem de greu de decantat viziunea şi acţiunile bolşevicilor, care, totuşi, preluaseră puterea doar de câteva luni, astfel încât Constante nu lasă suficient de multe elemente pentru a contura o imagine clară a desfăşurării evenimentelor. Ziarele aproape că nu mai circulau. În anumite momente, Constante se lasă purtat de valul entuziasmului revoluţionar, sperând ca tirania ţaristă să lase locul unui regim democratic autentic, în care ţăranii şi muncitorii să se bucure de drepturi depline. Dulce iluzie! „După cum prin moartea Nazariteanului Iisus, popoarele care s-au adăpat la doctrina lui s-au eliberat din robia vechilor instituţiuni încătuşate în lanţul forţei şi urii, tot aşa poporul rus prin sângele generos vărsat în revoluţia din anul trecut s-a eliberat din sclavia şi întunericul în care era ţinut de veacuri de instituţia absolutistă a ţarismului şi azi răsuflă liber şi e stăpân pe soarta lui.” Evident, călătorul nu poate avea dreptate întotdeauna, puţini fiind cei care au avut capacitatea de a decripta şi interpreta corect evenimentele, pentru că factorul subiectiv, de multe ori, îl împiedică să vadă ceea ce există în realitate, acoperind-o pe aceasta cu ceea ce ar dori el să fie. În plus, superficialitatea lui Constante poate fi scuzată pentru că s-a aflat într-o continuă mişcare, dintr-o gară în alta. Ruşii ar fi „un popor mare care, ieşit din apatia lui de azi, consecinţă a secole de sclavie, ignoranţă şi mistică religioasă plină de superstiţii şi condus pe calea culturii, civilizaţiei şi a libertăţii, este chemat să stea alături de marile popoare occidentale de veche cultură şi civilizaţie.” [7] Această imagine superficială este explicabilă, totuşi, şi prin faptul că trenul care transporta unul din cele trei contingente sârbeşti a ocolit marile oraşe ruseşti, trecând prin oraşe periferice, precum Celiabinsk, Ekaterinburg (unde a fost asasinată familia imperială) Samara, Vologda etc. În unele din aceste gări, convoiul a fost nevoit să aştepte săptămâni întregi autorizaţia de a-şi continua drumul, căci guvernul bolşevic se afla între ciocan şi nicovală, fiind supus presiunii atât din partea germanilor, cât şi a

anglo-francezilor, foştii aliaţi, care cereau menţinerea angajamentelor internaţionale asumate de precedentele guverne
anglo-francezilor, foştii aliaţi, care cereau menţinerea angajamentelor internaţionale asumate de precedentele guverne
anglo-francezilor, foştii aliaţi, care cereau menţinerea angajamentelor internaţionale asumate de precedentele guverne

anglo-francezilor, foştii aliaţi, care cereau menţinerea angajamentelor internaţionale asumate de precedentele guverne ruseşti. Ceea ce, până la urmă, Lenin nu va face, preferând semnarea celebrei păci de la Brest Litovsk, cu Puterile Centrale. Constante nu avea cum să ştie despre desfăşurarea ostilităţilor de pe Frontul de Vest şi despre negocierile dintre guvernul bolşevic şi germani, care au început pe 22 decembrie 1917, la o săptămână după declararea armistiţiului dintre Rusia şi Puterile Centrale, la Brest-Litovsk.

Fundalul istoric al marii traversări Delegaţia germană a fost condusă de Max Hoffmann, comandantul frontului de răsărit german, (Oberkommando-Ostfront). Delegaţia rusă a fost condusă de Lev Troţki. La scurtă vreme după începerea lor, negocierile au intrat în impas, datorită pretenţiilor bolşevicilor de a obţine o „pace fără anexări şi despăgubiri”, ceea ce, în mod evident, partea germană nici nu dorea să audă, fiind interesată în obţinerea unor cât mai vaste teritorii agricole, care ar fi asigurat necesarul alimentar pentru o populaţie supusă privaţiunilor alimentare. Agasat de cererile germane pentru cesiuni teritoriale care nu încetau, Lev Troţki, Comisarul Poporului pentru Afacerile Externe (ministru de externe) şi şef al delegaţiei ruseşti, a anunţat retragerea Rusiei de la masa tratativelor pe 10 februarie 1918, declarând unilateral încetarea ostilităţilor, o poziţie caracterizată drept „lipsa războiului - lipsa păcii”. Consecinţele retragerii de la tratativele de pace au fost mai rele pentru bolşevici decât s-ar fi gândit ei vreodată în decembrie. Puterile Centrale, presate de cursa contra- cronometru de pe Frontul de Vest, au denunţat armistiţiul pe 18 februarie 1918 şi, în următoarele zile, au invadat şi ocupat cea mai mare parte a Ucrainei, Belarusului şi Ţărilor Baltice. Printre gheţurile Mării Baltice, o flotă germană se apropia de Golful Finlandei şi de capitala Rusiei, Sankt Peterburg. În ciuda demonstraţiilor şi protestelor care au avut loc în luna de dinaintea atacului, muncitorii din Germania şi Austro-Ungaria nu au reuşit o revoltă de

proporţii, iar pe 3 martie, bolşevicii au căzut de acord asupra unor condiţii de pace chiar mai dezavantajoase decât cele pe care le respinseseră mai înainte. Tratatul, semnat între Rusia bolşevică, pe de-o parte, şi Imperiul German, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman, (numite în mod colectiv Puterile Centrale), pe de altă parte, a marcat încetarea stării de beligerantă în nişte condiţii dure. Noul guvern bolşevic rus a renunţat integral la pretenţiile asupra Finlandei, asupra viitoarelor state baltice (Estonia, Letonia şi Lituania), ca şi asupra Poloniei, Belarusului, a districtelor turceşti Erdehan şi Kars, şi asupra districtului georgian Batumi. Cea mai mare parte a acestor teritorii au fost cedate Imperiului German, care intenţiona să le transforme de facto în părţi ale imperiului, prin impunerea unor regi sau duci dependenţi de Imperiu. Tratatul a devenit caduc prin înfrângerile Puterilor Centrale din septembrie-noiembrie 1918. Cu greu, convoiul lui Constante a ajuns la Murmansk, unde, după alte săptămâni de aşteptare, a fost îmbarcat pe o navă britanică cu destinaţia portul Hebburn. Bucuria salvării este imensă. „Sunt patru luni de zile de când călătorim prin Rusia, de când n-am văzut un oraş în care să se plimbe un public mai elegant. Tovarăşi, peste tot tovarăşi şi tovarăşe, care voiesc să se impună nu prin simplitate, ci prin murdărie… Şi după patru luni de zile să te găseşti deodată pe trotuarele unui mare şi frumos oraş englezesc, veţi recunoaşte, cred, că deosebirea are de ce să ne impresioneze. Umblăm ca zăpăciţii. Nu ne putem îndestula privirea cu nesaţ la miss-ele şi lady-le englezoaice care umplu trotuarele şi magazinele. Primul lucru ce cumpărăm sunt flori, bomboane şi fructe. Din primăvara trecută şi până acum n-am mirosit o floare, n-am mâncat o bomboană sau o fructă. Am trăit o viaţă de adevărate dobitoace”. Vizitează hala de carne şi rămâne impresionat de abundenţa văzută, inexistentă atât în Rusia, cât şi în Moldova liberă din ultimele luni ale războiului „când nu se găsea nimic, nici pâine, nici carne, nici zarzavaturi.” [8] Epopeea lui Constante s-a terminat la timp, căci, la scurtă vreme după ce el a părăsit spaţiul rusesc, a izbucnit războiul civil, în

poem de mai
poem de mai

poem de mai

timpul căruia trupele albe, contrarevoluţionare, antibolşevice au încercat, susţinute şi de Aliaţi, să înlăture de la putere secta comunistă. Fără succes, după cum bine o ştim. Din Anglia, familia Constante a trecut în Franţa, ajungând la Paris, unde a mai stat doi ani de zile. În 1920 s-a întors în România, continuându-şi cariera publicistică, traducând cărţi despre aromâni scrise de autori sârbi sau bulgari, dar şi scriind, printre altele, lucrări care se învârteau în jurul aceluiaşi subiect:

Amintiri din Macedonia (1939) Din trecutul oraşului Salonic (1939) Românii din Timoc (împreună cu A. Golopenţia 1943). A avut destul timp să trăiască, cu frica în oase, şi în regimul comunist impus de Uniunea Sovietică României, până în anul 1964, când a murit la frumoasa vârstă de 86 de ani! În ciuda faptului că autorul jurnalului a fost un observator grăbit, în mersul trenului, fapt ce-i oferă prilejul de a admira şi descrie frumuseţea naturală a imensei Rusii, având prea puţine contacte cu realităţile haotice dintr-o Rusie măcinată de lupte intestine, jurnalul său de călătorie rămâne o depoziţie lucidă a odiseei din care mulţi alţii nu s-au mai întors niciodată (one way ticket), o plimbare în burta chitului ce se năştea.

[1] Aceşti aromâni au păstrat însă tradiţia de negustori iscusiţi care, adaptându-se vremurilor, au trecut de la vânzarea de brânză, măsline la impresariat în domeniul fotbalului, adică o formă de vânzare a unor jucători! Comisioanele sunt chiar mai mari! [2] Se cunoaşte blocarea de două decenii a recunoaşterii internaţionale a formulei Macedonia de către Grecia, preferându-se formula ciudata FYROM. – Former Yougoslav Republic of Macedonia. [3] În Nota asupra ediţiei, de Maria Georgescu, pag. 6 [4] Colindând prin Rusia Sovietică. Note şi impresii de călătorie 1916-1918, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004. Ediţie îngrijită de Maria Georgescu [5] Pag.17 [6] Pag.16. [7] pag.55 [8] pag. 185

Ioan LILĂ

Pentru iubita sufletului meu, Gabriela

VALS

Apa pe trupu-ţi se scurge uşor Te strîng în braţe, te înfăşor Eşti nestemata din sufletul meu Cînd te iubesc, te iubesc ca un zeu!

Dă-mi-te toată, eşti pură, dulce În pat de stele cin’ să te culce ? Nu vreau decît să te am, iar, mereu Doar eu ştiu drumul spre pîntecul tău

BOLERO

Ritm, cît mai des, sacadat, şi invers Ritm, în furtună, adiere de vers Lumină, cer, auroră, culoare Stelele dorm, visul creşte în soare

BATUTA PE LOC

Tot pe loc, pe loc, pe loc, Să răsară busuioc Vreau şi eu să intru-n joc În grămadă nu am loc S-o pornim în cerc, flăcăi, Cosim iarba, facem clăi, Ridicăm cerul mai sus De din vale spre apus Tot pe loc, pe loc, pe loc Să ne răstignim în joc, Măi, măi !

mercredi 9 mars 2011

apus Tot pe loc, pe loc, pe loc Să ne răstignim în joc, Măi, măi !

historia mirabilis

historia mirabilis
historia mirabilis

Col. (retr.) Marian DULĂ

Ion CÂMPINEANU Om politic, militar, francmason

II on Câmpineanu s-a distins prin fapte excepţionale în interesul ţării şi al poporului său. Viaţa lui este

reprezentativă pentru a defini omul înaintat al epocii sale, cu o comportare şi mentalitate care îl detaşează vizibil de cele ale altora. Dăruirea lui totală pentru lupta de emancipare a poporului român, ideile lui de vizionar, acţiunile îndrăzneţe, consecinţele acestor acţiuni asupra evoluţiei politice ulterioare a societăţii româneşti, toate acestea fac din Ion Câmpineanu o personalitate de prim rang a istoriei noastre moderne. Fără îndoială, idei şi acţiuni în direcţia emancipării şi unirii poporului nostru au existat şi înainte de Ion Câmpineanu. La el însă, aceste idei au căpătat o formulare teoretică clară, de unitate integrală, cu un program de acţiune ce trebuia realizat cu orice preţ. Prin lupta sa, Ion Câmpineanu a vizat însă unirea românilor din toate provinciile lor istorice, anticipând astfel desăvârşirea unităţii noastre naţionale, înfăptuită la sfârşitul Primului Război Mondial. Societatea Filarmonică ce, la un moment dat, tindea să polarizeze întreaga mişcare culturală şi naţională, îl are ca fondator şi susţinător principal pe Ion

Câmpineanu. Lupta sa legală şi ilegală a avut un conţinut revoluţionar şi consecinţe pozitive pentru istoria noastră modernă. Înaintaşii direcţi ai lui Ion Câmpineanu erau originari din Câmpina, care era moşia lor cea mai importantă şi de la care îşi luaseră şi numele, conform tradiţiei. După tată, Ion Câmpineanu îşi avea originea în boierii Câmpineni şi Cantemireşti; prin filiaţia maternă el descindea din boierii Cândeşti şi Văcăreşti. Ion Câmpineanu s-a născut în 1798 şi era fiul lui Scarlat Câmpineanu şi al Luxandrei, fiica vel Logofătului Constantin Cândescu. A

avut şapte fraţi: Maria, Constantin, Ana, Safta, Tache, Nastasia şi Elena, el fiind al şaptelea copil. Prin căsătoriile lor, Câmpinenii se vor înrudi şi cu alte familii prestigioase. Vornicul Scarlat Câmpineanu, care considera că Austria ar putea ajuta pe români să scape de jugul turco-fanariot şi care era ostil domnitorului Nicolae Mavrogheni şi politicii acestuia, conduce totuşi împotriva voinţei lui, un regiment ce mergea din Bucureşti spre Braşov, pentru o eventuală luptă cu austriecii. Ca să scape de Mavrogheni, Scarlat Câmpineanu fuge la Viena. Domnitorul confiscă averea boierilor Campineni şi o donează bisericii „Izvorul Tămăduirii”, închinată unei mănăstiri din insula Paros. Câmpinenii se întorc în ţară după uciderea lui Mavrogheni. Tatăl şi fratele mai mare al lui Ion Câmpineanu făceau parte din acea partidă boierească ce se arată preocupată de destinele ţării, cunoscând îndeaproape şubrezenia lăuntrică a Imperiului otoman. Mama lui Ion Câmpineanu a suferit un adevărat martiriu de pe urma convingerilor sale şi ale soţului ei. Nicolae Mavrogheni exilează, în mod brutal, pe Luxandra Campineanu şi fiul său Constantin, în Turcia. Viaţa Câmpinencii era în mare pericol, deoarece soţul său, întors cu o oaste austriacă, ocupase Bucureştii. După căderea domniei lui Mavrogheni, Luxandra fuge cu doi copii, Constantin şi Ion, la Braşov, din cauza ciumei ce bântuia în Bucureşti.

Omul politic Ion Câmpineanu s-a format în perioada când în tarile române erau domniile fanariote. Domnitorii erau numiţi de către Poartă, dintre supuşii greci, legaţi de Patriarhia ortodoxă din Fanar. Ion Câmpineanu s-a căsătorit probabil în 1837 cu Ecaterina (Catinca) Dudescu-Caribol, cu care a avut doi băieţi şi o fată: Costache, Ion şi Alexandrina. Deşi nu a avut studii complete, Ion Câmpineanu era un om superior prin inteligenţa sa şi poseda multe cunoştinţe. A studiat la „Academia grecească”, de la biserica Măgureanu din Bucureşti şi a fost influenţat, cel puţin parţial, de idealurile şi metoda acelei şcoli. În cadrul şcolii greceşti

de la care Ion Câmpineanu a reţinut mai mult ideile înaintate, occidentale şi cultura clasică
de la care Ion Câmpineanu a reţinut mai mult ideile înaintate, occidentale şi cultura clasică
de la care Ion Câmpineanu a reţinut mai mult ideile înaintate, occidentale şi cultura clasică

de la care Ion Câmpineanu a reţinut mai mult ideile înaintate, occidentale şi cultura clasică

veche, el a fost unul dintre elevii cei mai buni. Această şcoală i-a fost insuficientă, Ion Câmpineanu devenind elevul lui Laurençon, de la „Sfântul Sava”, apoi al lui Gheorghe Lazăr. Ion Câmpineanu a dobândit o cultură multilaterală, avea un deosebit interes pentru ştiinţa aplicativă, dar era plin de sensibilitate artistică. A fost un mare orator, profesor, traducător şi un adevărat Mecena al artelor şi ştiinţei. Jumătate din educaţia lui era făcută după vechiul mod boieresc de tradiţie bizantină, erudit, moralizant, iar cealaltă jumătate era plină de spiritul ideilor abstracte şi raţionaliste ale culturii franceze.

O primă afirmare politică a lui Ion

Câmpineanu o găsim în 1826, deci la vârsta de 28 ani, când mulţi boieri patrioţi vor adera la

Societatea literară, înfiinţată, de fapt în 1827, de Dinicu Golescu şi Heliade Rădulescu.

El a făcut parte şi din Comisia de deputaţi,

înfiinţată în 1831, când a tradus, împreună cu profesorul de drept, C. Moroiu, codul de comerţ francez. Adevărata cariera politică a lui Ion Câmpineanu începe însă în 1833, ca membru al Obişnuitei Obşteşti Adunări, ca deputat ales în judeţul Brăila. În 1834 îl găsim ca deputat ales al judeţului Brăila, iar în 1835 este ales în Comisia de cercetare a cheltuielilor statului, apoi în Comisia financiară a Adunării. Ion Câmpineanu a fost profesor la Şcoala de agricultură din Pantelimon, alături de Petrache Poenaru. Această şcoală fusese înfiinţată de „Societatea de Agricultură a Rumânii”, creată în 1835, la care, Ion Câmpineanu, „colonel şi cavaler a mai multe ordine împărăteşti” se număra printre fondatori. Ion Câmpineanu îl sprijină pe Teodor Diamant în încercarea lui de a înfiinţa Falansterul de la Scăieni, în 1835. Împreună cu Petrache Poenaru, ca membru al Eforiei, susţine în faţa domnitorului Alexandru Ghica trimiterea în străinătate a lui Ioan Negulici, pictorul, gravorul şi revoluţionarul de la 1848. Pe tărâmul literaturii, Ion Câmpineanu scrie un roman, mai multe discursuri şi o

traducere a piesei Intrigă şi iubire de Schiller,

precum şi o prefaţa la piesa Precioasele de Moliere, tradusă de Ion Ghica. Un aspect neaşteptat al preocupărilor şi iniţiativelor lui Ion Câmpineanu este acela de fondator de întreprinderi cu caracter practic, industrial. El este cel dintâi care a pus să se distileze din păcură gazul şi cel dintâi care a fabricat lumânări de stearină. Se interesează, prin nepoţii săi Ion Ghica şi Nicolae Kretulescu, aflaţi la Paris, de sistemul de pavare a trotuarelor cu gudron purificat şi fabricarea cherestelei. Tot el este cel care a înfiinţat la Câmpina, pe cheltuiala sa, o „şcoală populara”, când mai nimeni nu se gândea la aşa ceva. Aici se predau: „cântări bisericeşti, citire după sisteme vechi şi scriere după caligrafia cea noua”.

Societatea Filarmonică În preocupările lui Ion Câmpineanu Societatea filarmonică ocupa un loc de bază. Este, poate, realizarea lui cea mai de seamă după activitatea din Adunarea Obştească şi cea ilegală de mai târziu, ca şef al partidei naţionale, când a apărat autonomia ţării. Primele statute ale societăţii sunt cele ale societăţii secrete înfiinţată la Braşov, de către boierii din Ţara Românească refugiaţi în timpul evenimentelor din 1821. La societate aderă şi Ion Câmpineanu, care militează pentru regenerarea ţării atât pe plan politic, cat şi cultural. În 1827 Ion Heliade Rădulescu redactează şi el statutele unei societăţi de emancipare naţională. Şi astfel, cu mari sacrificii pecuniare, din iniţiativa acestor patrioţi, cu concursul actorului Costache Aristia, se înfiinţează în 1831, de facto, Societatea filarmonică. Obiectivul societăţii a fost cultura limbii româneşti şi înaintarea literaturii, întinderea muzicii vocale şi instrumentale în Principat şi formarea unui teatru naţional. In această perioadă s-au jucat piese de teatru cu fond de idei progresiste, educative şi patriotice, dar şi un repertoriu uşor, distractiv, de farse gratuite, lipsite de idei. Societatea a scos o foaie periodică lunară, ajungându-se la „Gazeta Teatrului Naţional”. Ion Câmpineanu a îndeplinit funcţia de viceprezident al societăţii, iar Ion Heliade Rădulescu a fost director.

Societatea filarmonică a săvârşit într-un timp scurt realizări grandioase: un teatru în limba naţiei, cu
Societatea filarmonică a săvârşit într-un timp scurt realizări grandioase: un teatru în limba naţiei, cu
Societatea filarmonică a săvârşit într-un timp scurt realizări grandioase: un teatru în limba naţiei, cu

Societatea filarmonică a săvârşit într-un timp scurt realizări grandioase: un teatru în limba naţiei, cu un repertoriu de 90 de piese, cu o trupă formată în mai multe laturi ale artei. Societatea a amplificat legăturile dintre românii de pretutindeni, a pus bazele literaturii dramatice romaneşti. Ea a deschis prima şcoală de teatru de la noi şi a format o pleiadă de actori serios pregătiţi. Datorită activităţii filarmonice, se construieşte un reuşit edificiu al teatrului naţional. Societatea filarmonică a avut scopuri mult mai largi (politice) decât cele culturale, în general. În sânul acestei societăţi, fondatorii ei formau, un embrion a cărui activitate avea un caracter secret. Societatea filarmonică se desfiinţează în 1838, în urma unor maşinaţiuni, tocmai în perioada de maximă rezistenţă politică a lui Ion Câmpineanu, dar şi de mari presiuni asupra sa. Acest insucces întăreşte şi mai mult convingerea lui Ion Câmpineanu pentru găsirea unei alte căi mai eficiente de a forma o asociaţie secretă, desprinsă de Societatea filarmonică ce trebuie să lupte, deocamdată pe faţă, în Obşteasca Adunare, împotriva guvernului ce căzuse sub influenţe potrivnice interesului naţional.

Militarul Tineretul patriotic saluta cu entuziasm înfiinţarea miliţiei pământene, sâmburele viitoarei armate naţionale. Cu toate că puteau, după lege, să nu intre în armată, un mare număr de tineri boieri patrioţi se înrolează în rândurile ei. Ion Câmpineanu a fost printre cei dintâi care a răspuns la apel. Rangul sau boieresc de paharnic îi dădea dreptul la gradul de căpitan. Curând Ion Câmpineanu va fi avansat la gradul de maior, comandant al unui batalion, care-şi avea garnizoana la Ploieşti. Aici l-a avut ca ofiţer subaltern, printre alţii, pe Nicolae Golescu, participant, mai târziu la evenimentele politice din Ţara Românească. Fiind maior, Ion Câmpineanu va ajunge sa-l cunoască pe Kiseleff, dar într-o împrejurare nu prea plăcută. Ploieştenii şi 16 sate din jur s-au răsculat, mai mulţi lucrători de la Ocnele Slănicului fuseseră concediaţi şi

pun mâna pe arme şi se fortifică pe străzile oraşului Ploieşti. Atunci, guvernatorul cere miliţiei pământene să intervină. Pentru a înăbuşi răscoala este desemnat batalionul lui Ion Câmpineanu, probabil, pentru faptul că acesta avea influenţă în Prahova. Spre uimirea tuturor, Ion Câmpineanu, care lăsase batalionul undeva departe, a izbutit să-i convingă pe răsculaţi să se ducă la casele lor, fără a se trage un singur foc de armă. Mulţumit, Kiseleff îl va decora cu „Crucea Sfântul Vladimir”.

Francmasonul Constituirea francmasoneriei româneşti a avut loc la Paris, în jurul anului 1820. Influenţaţi de moda masonică occidentală şi cu precădere de origine franceză, mulţi fii de boieri, ajunşi la studii în ţara unde masonii au făcut la 1789 revoluţia franceză, au intrat în loja numită „Ateneul Străinilor” destinată străinilor, apoi reveniţi pe meleagurile natale, aceştia au pus, după modelul francez, bazele, primelor loji paşoptiste, ”Fraternitatea” în Iaşi şi ”Lumina” în Bucureşti, dar şi a unor alte societăţi cu nume inspirate din idealurile umaniste ale masoneriei. Membrii acestor loji nu sunt alţii decât intelectualii emancipaţi. care vor moderniza ulterior România, prin revoluţia de la 1848 şi prin Unirea din 1859. Este îndeobşte cunoscut rolul jucat de Societatea Filarmonică fondată pe la anul 1825 şi societatea „Dreptate! Frăţie!, în cap cu „paşoptiştii”, care au făcut revoluţia de la Islaz şi care au dat ţării primele principii ale constituţiei, inspirate de filozofia enciclopediştilor si a revoluţiei franceze:

„Libertate, Egalitate, Fraternitate”. În primele decenii ale secolului al XIX- lea, intelectuali români aflaţi la studii la Paris, precum fraţii Golescu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Costache Negruzzi, Costache Negri, Alecu Russo, Mihail Kogalniceanu, Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Nicolae Balcescu, C.A. Rosetti, Christian Tell, generalul Gheorghe Magheru, colonelul Ion Câmpineanu, maiorul Voinescu II şi alţii aveau să fie iniţiaţi în Loja “Ateneul Străinilor“ sau în alte ateliere pariziene.

Cuprinsă de efervescenţa revoluţionară din Europa, de amurgul imperiilor şi naşterea naţiunilor, toată generaţia
Cuprinsă de efervescenţa revoluţionară din Europa, de amurgul imperiilor şi naşterea naţiunilor, toată generaţia
Cuprinsă de efervescenţa revoluţionară din Europa, de amurgul imperiilor şi naşterea naţiunilor, toată generaţia

Cuprinsă de efervescenţa revoluţionară din Europa, de amurgul imperiilor şi naşterea naţiunilor, toată generaţia paşoptista de intelectuali români, precum şi cei care au înfăptuit unirea Principatelor Române au făcut parte din masonerie. In societăţile secrete întreaga activitate de acolo avea ca obiectiv formarea unui alt om, potrivnic asupririi naţionale şi feudale, conştient de importanta şi necesitatea drepturilor sale individuale. Reîntorşi în ţară, de la studii în Franţa, numiţi în derâdere, fie „bonjurişti” fie „carvunari”, tinerii cărturari au înfiinţat loji, pentru a răspândi frumoasele precepte ale Libertăţii, Egalităţii şi Fraternităţii şi de a combate cu toate mijloacele întunericul ce stăpânea Tarile Române. Toate societăţile cu caracter secret au adoptat ca formă de organizare modelul francmasonic, cunoscut de mai multe decenii la noi în ţară şi care asigura mai bine păstrarea secretului şi legătura dintre membrii societăţii. Erau admişi nu numai români, ci şi cei naturalizaţi. Uneori chiar şi străinii. Membrii ei se socoteau egali, fraţi, patrioţi. Îşi luau angajamentul, în caz de nevoie, să-şi sacrifice averea şi chiar viaţa. Organizarea era pe grupe, decade, centurii, legiuni. Aşa a fost organizată societatea condusă de Mitică Filipescu la 1840, intitulată „Fii coloniei lui Traian despre nord-vest a provinciei Moldova”. Probabil tot la fel va fi organizată şi cea condusă de Ion Câmpineanu care a avut şi ea aceeaşi inspiratori, intelectualii francezi pripăşiţi la noi. În jurul anului 1830 la Bucureşti activau câteva loji, dintre care una era condusă de doctorul Alcibiade Travernier. Datorită principiilor lor progresiste, umanitare şi egalitare, lojile atrăseseră în sânul lor tineretul studios al timpului, dintre care se remarcă:

vornicul Emanoil Răşcanu (1830), maiorul Ion Câmpineanu (venerabil in 1833), Grigore Cantacuzino, stolnicul Constantin Scheleti (1832), Constantin Brăiloiu, Constantin Moroiu. In 1831 Ion Câmpineanu era membru al unei loji din Bucureşti. In 1833 devine Venerabilul acesteia. Din societatea condusă

de Ion Câmpineanu, inspirată iniţial, probabil de Tavernier, mai făceau parte Emanoil Băleanu, Iancu Filipescu, Heliade Rădulescu, Grigore Cantacuzino, Ioan Rosetti, precum şi alţii mai tineri precum Ion Voinescu II, Cezar Bolliac, Teodor Diamant, Grigore Alexandrescu şi alţii. Secretar al lojii a fost Constantin Brăiloiu. Este de remarcat că tocmai reprezentanţii claselor avute şi conducătoare din stat au

îmbrăţişat primii ideile liberale, egalitare şi democratice susţinute de Francmasonerie. Între anii 1837 şi 1840, mişcarea naţională unionistă din Ţara Românească a trecut la acţiuni politice de amploare. S-a format o ,,partidă naţională”, condusă de colonelul Ioan Câmpineanu, care în toamna anului 1838

a procedat la întocmirea unui proiect de

constituţie burghezo-liberal, preconizând unirea ţărilor române într-un stat naţional independent. Declaraţia de principii a partidei naţionale sau Actul de unire şi independenţă, redactat la 1 noiembrie 1838 de această partidă, proclama datoria semnatarilor (membrii ai Adunării obşteşti)

de ,, a mântui suveranitatea română” şi a reda

o patrie slobodă şi independentă tuturor

membrilor naţiunii române. Necesitatea unirii naţionale era motivată de Câmpineanu şi prin faptul că ,,cu un teritoriu împărţit ar fi cu neputinţă pentru români să se împotrivească prin ei înşişi puternicelor imperii care îi înconjoară”. Prin manifestul intitulat “Act de unire şi independenţă” se declară ilegal Regulamentul Organic şi numirea ca domn a lui Alexandru D. Ghica şi susţine Unirea Principatelor într-un singur stat, independent, alegerea unui domn ereditar în ambele Principate, adoptarea unei Constituţii în al cărei proiect, întocmit de Ion Câmpineanu şi Felix Colson, se prevede votul universal, ega- litatea în faţa legilor, eliberarea clăcaşilor fără împroprietărire ş.a. Ion Câmpineanu avea legături cu domnul Moldovei, Mihail Sturdza, cu emigraţia poloneză şi cu guvernele Franţei şi Angliei, de la care spera să primească ajutor. În vara anului 1839, el a întreprins o călătorie la Constantinopol, Paris şi Londra, dar n-a putut obţine sprijinul scontat pentru cauza

românească, iar la întoarcere a fost arestat.

poem de aprilie
poem de aprilie

poem de aprilie

Pentru activitatea în cadrul Partidei Naţionale este închis în anii 1839-1841. După reprimarea mişcărilor conduse de el, de Dimitrie Filipescu ori de Leonte Radu în Moldova, luptătorii patrioţi români au trecut la crearea unei organizaţii secrete care să dirijeze toate acţiunile revoluţionare de unitate politică şi de eliberare naţională şi socială a poporului român. Astfel s-a întemeiat în toamna anului 1843 societatea revoluţionară secretă Frăţia – iniţiată de N.

Bălcescu, I. Ghica, căpitanul Christian Tell şi

C. A. Rosetti –, cu scopul de a răsturna

orânduirea feudală şi a înfăptui unitatea

naţională a românilor în cadrul unui stat independent. Pentru a putea desfăşura o

activitate eficientă, Frăţia şi-a creat în 1845 şi organizaţii legale: la Bucureşti, Asociaţia literară a României, iar în Franţa, Societatea studenţilor români din Paris. Asociaţia literară colabora în Transilvania cu Gh. Bariţiu, iar în Moldova cu M. Kogălniceanu,

V. Alecsandri, V. Mălinescu, C. Negri şi alţi

cărturari. Sub o formă legală, de răspândire a cunoştinţelor şi de încurajare a scriitorilor români de pretutindeni, asociaţia avea un scop politic tăinuit, acela de a acţiona pentru

făurirea unităţii naţionale.

La 6 iunie 1863 Ion Câmpineanu se stinge din viaţă. A fost apreciat ca un părinte al naţiunii române, a fost asemănat cu „lumina

care luminând altora se consuma pe dânsa”, cu „o legendă a naţiunii române”, iar dreptul lui Ion Câmpineanu la recunoştinţa patriei este un adevăr care nu mai trebuie

demonstrat.

* Col. (retr.) Marian Dulă este membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice, Filiala Câmpina

BIBLIOGRAFIE:

- Ştefănescu, Paul – ISTORIA

FRANCMASONERIEI ROMÂNE, Editura VESTALA, 2009.

- Dobrescu, M. Emilian – ILUŞTRII

FRANCMASONI ROMÂNI, supliment al revistei Echerul şi compasul, 2010

Ariadna PETRI

Instantaneu perpetuu Radu Gyr Cosmic

Îmi sar broboane de asfalt în ochi

de când mă uit în drumul tău. Mă împrăştii pe trecerea de pietoni

în perspectiva roţilor tale.

Mă înţepenesc.

O maşină albă, o maşină verde,

un om alb, un om negru-verde, o infinitate albă se scurge într-o infinitate negru-verde. Am trecut Evenimentul Orizont.

Răspunde ecou de quasar sau de gaura neagră. Renăştem sau zăcem

în protonul negru-verde?

Sau murim perpetuu şi final.

Evenimentul nostru orizont de aur, sânge şi lumină, străfulgerat de jetul tânăr:

aşa arde materia în timp energie – cântec de unde, dans de întuneric cu retină.

Din groapa morţilor imposibile, ridică-te bogdane, ridică-te atere, din materie în carne cu înţelegeri şi semne, întrupează-te bogdane, întrupează-te atere,

din aer, apă, mişcare şi vreme, creează-te bogdane, creează-te atere, din forme şi sunete şi cutremure, vânează-mă bogdane, vânează-mă atere.

Ca o mare neagră te risipeşti, întinde-mi ciobul ochiului tău, bogdane! Ca un gând între lumi te îndepărtezi, suntem iar doi, atere!

Linişte înţepenită în gând, vino bogdane, haide atere!

proză

proză
proză

Emanoil TOMA

Invazia

(fragment)

CC onştiinţa partinică a lui Califu izvora din năpârlirea sa şi în racolarea lui de către Muhem în PENT, aşa că

insinuarea sau proasta inspiraţie a lui Stănoagă de a-i sugera o posibilă realitate, l-au scos pe Califu din sărite. Ştia precis că vrea să ajungă un cineva mare şi mai mare. Şi se folosea de orice. De orice manifestare care ar fi putut fi mediatizată; trafica influenţe, oferea show-uri radiotelevizate, aşa cum oferise când, în urma recomandării lui Muhem, a fost primit în partid. Trimisese biroului organizaţiei califatane, cu o zi înainte, cele necesare ce aveau menirea să influenţeze pozitiv hotărârea acestuia, iar în ziua primirii nu se dusese îmbrăcat la costum, la patru ace, dar nici măcar aşa cum ar ieşi omul pe stradă. Sosi în costumul lui de şantierist, cu cascheta pe cap şi cu pufoaica plină de zeama de ciment ce se împietrise pe ea. Bănuia că această ţinută muncitorească va câştiga simpatia majorităţii plebei partidului care venise la adunare. Era supărat foc. Se mutase din dormitor, lăsând-o pe Maridora cu buza umflată, făcând-o să bănuiască o eventuală ruptură între ei. Se mutase în alt dormitor, ca să poată

să şurubărească singur, să pună cap la cap combinările de N luate câte K, aşa cum spunea binomul lui Newton, care, în final, trebuia să-l ducă pe banca parlamentară. Nu pricepea de ce îl şotronise Muhem. Pentru că şotroneală era. Îi aranjase Complexul? I-l aranjase! Mutase circulaţia în zonă? O mutase! Găsise motiv să-l scoată din funcţie pe Metodiu? Găsise! S-a lăsat băgat în partid? S-a lăsat! I-a adus nepotul în fruntea Fabricii de Izuri? I l-a adus! Ce mai dorea? De ce îl hărţuia astfel? De ce nu-i spunea verde în faţă motivul

pentru care nu era pe listă!? Zeci, sute de „de ce?” care îi măcinau zilele, dar mai ales nopţile. Asta nu pricepea el. Şi aştepta acum agăţat de un fir de pai, ca Rongy-Baquet- Stănoagă să rezolve situaţia într-un fel. Pentru mintea lui Califu, tot ce nu pricepea era ştift. Tot ce nu era pe linie cu el, era ştift. Toţi cei care îndrăzneau a-i sugera, a-i propune un alt punct de vedere, pentru că îl obliga într-un fel să schimbe măsura propriei judecăţi, erau ştifturi. Şi Urjumă era ştift. Şi Maridora! Ştifturi erau toţi cei ce nu erau în partid cu el. Cât despre bugetarii sau salariaţii patronali, care câştigau cu greu o amărâtă de leafă, tot ştifturi erau. Nemaivorbind de ăia care se dădeau de intelectuali. -Dar tu ce eşti, mă, în relaţia cu superiorii tăi? l-a întrebat odată Urjumă. Califu nu a răspuns la întrebare. A roşit dintr-odată. Ochii i s-au injectat şi au privit spre sfătuitorul său cu o ură pe care nici măcar el, Urjumă, propria lui coadă poreclită Pupăncu, nu i-o cunoscuse. -Eu nu sunt ştift! Eu voi ajunge mare şi mai mare! îi răspunse şi-i făcu semn cu degetul a ameninţare. În calitatea lui de oficial, cu drapelul patriei peste pieptul ţanţoş ca de cocoş, participa, la câtăva vreme după întâmplarea cu Stănoagă, împreună cu alţi areopagişti şi alte persoane oficiale venite în acelaşi scop la manifestaţiile prilejuite de absolvirea unei noi promoţii a Şcolii de Subofiţeri de Bombardele şi Bastoane Pentru Populaţie – SSBBPP. Era la sfârşitul lui aprilie, înainte de Paştele care cădea anul acesta în mai, şi seria aceasta de subofiţeri fusese făurită în scopul păstrării ordinii şi disciplinei publice pe perioada campaniei electorale al cărui semnal îl dăduse Areopagul Central la ultima întâlnire în plen. Dar şi pe perioada alegerilor locale, parlamentare şi muhemiene. Era deci sărbătoare şi mulţi dintre oficialii prezenţi acolo purtau pe piept medalii, o parte din ele fiind obţinute, mai ales de militari, sub regimul odiosului. Ei însă erau mândri de ele, pentru că serviseră cu onoare ţara în orice clipă de restrişte. Erau puţine medalii noi care stăpâneau zona stângă a uniformelor ostăşeşti, pentru că Monetăria Statului nu emisese altele din motiv că

Areopagul Central nu luase hotărâri în acest sens. Iar singurele distincţii majore erau „Ordinul cu
Areopagul Central nu luase hotărâri în acest sens. Iar singurele distincţii majore erau „Ordinul cu
Areopagul Central nu luase hotărâri în acest sens. Iar singurele distincţii majore erau „Ordinul cu

Areopagul Central nu luase hotărâri în acest sens. Iar singurele distincţii majore erau „Ordinul cu colan şi incrustaţii de diamante” ce se acorda oficialilor externi şi „Crucea cu măduvă a Ciolanului”, care fusese decernată miliardarilor de carton. Mai apăreau, uneori, ca decor, ori ca moaşte, câţiva ofiţeri ce purtau vechiul Ordin „Mihai Viteazul”. Manifestaţia oficială se terminase în sine. Pe platoul de adunare se amestecaseră absolvenţii cu părinţii, cu fraţii, cu prietenele şi nevestele, tot într-o veselie, tot într-o îmbrăţişare. Califu avea o ubicuitate teribilă. Nu fusese niciodată astfel! Parcă intrase în draci! De la declanşarea campaniei electorale se integrase perfect dispoziţiilor supreme. Trebuia să fie în tot şi în toate. Deşi nu primise încă răspuns de la Stănoagă, nu-i scăpase spectacol folcloric la care să nu fie prezent în loja centrală de unde saluta lumea în sală, făcea bezele, intra în scenă şi mulţumea artiştilor pe care îi invita ca împreună cu el să iasă la faţă de cortină şi să mai mulţumească încă o dată publicului. Orice premiere şcolară se făcea în prezenţa lui, aducând premianţilor, din fondul de protocol al Areopagului, truse geometrice chinezeşti şi pixuri de aceeaşi origine. Inaugurarea unui magazin era de neconceput fără prezenţa lui, iar dacă sarcinile de serviciu îl obligau să fie la momentul respectiv la Areopagul superior, sigur se găsea la cocteiul oferit de patroni la sfârşit, unde nu se putea să nu discute cu aceştia despre gafa guvernului de a nu fi dat o hotărâre în sensul scutirii investitorilor de impozitul pe profit. -Care ar duce economia înainte, n-am mai fi piaţă de desfacere pentru alţii! perora el stârnind aplauze. Inaugurase în această perioadă GDG, tăiase panglici inaugurale peste panglici inaugurale. Era prototipul politicianistului, adică a acelui interesat de putere, dar care nu se ocupă de politică, aşa cum ar trebui să se ocupe un om onest; trebuia prin orice mijloace să parvină şi visul lui suprem era scaunul parlamentar! Începând cu sfârşitul lui aprilie, când s-a dat verde pentru propaganda electorală, cei din Areopagul superior deveniseră nişte luptători. În sala de şedinţe, puţine scaune

erau ocupate, în acestea stăteau somnoroşii sau fosilele. Cei absenţi nu mai erau interesaţi de votarea legilor rămase în suspensie şi au alergat în teritoriu, ca în fruntea staffului pe care şi l-au ales să convingă adunările cetăţeneşti orăşeneşti, comunale, săteşti, de cătun, de cartier, de stradă, de bloc, de palier să-i aleagă fiindcă, vorba poetului Alecsandri, „eu, eu, eu şi numai eu sunt bun califanian şi ştiu ce vreu!” Se răspândiseră ca potârnichile în lanurile de grâu sau ca ciorile peste câmpurile secerate. Băteau teritoriul metru cu metru, în lung şi în lat; erau convinşi că primirea lor respectuoasă, condescendentă, era garanţia că oamenii îi vor alege din nou, „până când moartea îi va despărţi”, de scaunul parlamentar. Fluturaşii şi posterele cu care plecaseră în ciocuri şi pe care le împărţeau cu dărnicie cetăţenilor precuvântau că, în anul acestor alegeri, numărul autoturismelor cumpărate de populaţie a crescut cu 16%, în timp de numărul celor care posedă telefon mobil a crescut cu aproape 31%. Urmau alţi indicatori: achiziţia de tv color, de radiocasetofoane şi video. S-a mărit numărul locurilor de unde acestea puteau fi procurate. -Acestea sunt argumentele, fraţilor şi iubiţi alegători, că guvernul nostru este responsabil. El a făcut să crească semnificativ numărul acelora care o duc mai bine, perora fiecare dintre candidaţi pe acolo pe unde se afla. Cu o stereotipie demnă de creierul spălat cu ajutorul limbii de lemn. -PENT este un partid majoritar, continuau ei, care are ca prioritate pentru alegeri 60% dintre primari, 605 consilieri locali, 65% deputaţi şi 57% senatori. În urma candidaţilor rămâneau însă speranţele deşarte, deznădejdile mai ales, ochii trişti, obosiţi, fără perspectivă, de parcă îi călcaseră de la MRED încoace tot o molimă, tot nişte lăcuste, tot o ciumă, ca pe vremea lui Caragea Vodă. Califu presupunea însă că are şanse. Făcea parte din acea tagmă numită „veveriţe”: ştia să strângă. Aduna. Rodea singur. Nu făcea donaţii. Ca patron, dădea din gură contra guvernului, că impozita profitul, dar nu-i

scotea pe salariaţi din minimul de economie. -Da, n-am eu treabă cu asta! spunea. E
scotea pe salariaţi din minimul de economie. -Da, n-am eu treabă cu asta! spunea. E
scotea pe salariaţi din minimul de economie. -Da, n-am eu treabă cu asta! spunea. E

scotea pe salariaţi din minimul de economie. -Da, n-am eu treabă cu asta! spunea. E treaba nevesti-mi şi a lui fiu-meu, ei sunt patroni! Pentru ca el, Califu, să fie compatibil cu funcţia pe care stătea. Adicătelea făcea ca toţi ceilalţi, numai că din acest aranjament ei rămâneau cu influenţa pentru firmele membrilor lor de familie şi bineînţeles, cu banii, pentru că beneficiile stoarse erau ale familiei din care şi el făcea parte. Pe vicecalif îl mira exuberanţa plecată din inima califului în dimineaţa aceea. Dar nu-l interesa, deşi în sinea lui simţea această schimbare de ieri până azi, ca un lucru nefiresc pentru personalitatea şefului său. -E o chestiune ciudată! zise fără să-şi dea seama că vorbise gura fără el. -Dar nu cunoaşteţi motivul? îl interogă şeful filialei de vânătoare. -Nu! -Aseară a primit confirmarea că se află pe lista pentru parlamentari. Din perplexitate îl scoase preşedintele organizaţiei pentiste califatane:

-E printre ultimii pe listă, dar există acolo! Nu ştiu ce şanse are. Dar i s-a făcut damblaua. E bine că se zbate. Ia priviţi-l! Califu-ştift triumfase. Îl doborâse pe Iarohvhizathu. Acesta nu se mai afla pe listă, lucru cert de data asta. În mijlocul mulţimii de pe platou, Califu discuta cu noii absolvenţi, dar şi cu soldaţii din anul întâi de instrucţie care vor vota, dat fiindcă aici îşi satisfăceau stagiul militar, în această şcoală, unde va apărea şi el pe listă. Era nevoie să-i încurajeze în viitorul lor demers. Îi îmbărbăta, strângea mâinile bărbaţilor prezenţi, pupa mâinile mamelor, domnişoarelor ori a amantelor absolvenţilor sau recruţilor cu o veselie de mirare. Se bucura prin alţii de bucuria lui. Era mulţumit. „Campania mea agresivă o să dea roade”, gândea. Era hotărât să plece în circumscripţie. Nu îi venise încă ausweissul de la împărăţie, dar îşi exersa cu această ocazie spiritul său de luptător în deplină armonie cu principiile partidului. Fanfara reprezentativă părăsise de mult platoul. Difuzoarele conectate la Radio Central transmiteau muzică.

La un moment dat, în degringolada sutelor de participanţi se produsese rumoare, apoi, încetul cu încetul peste platou se aşternu liniştea. Din difuzoare o voce neutră anunţa că peste câteva momente se va transmite un comunicat important pentru ţară. „Ministerul Agriculturii face apel la populaţie atrăgând atenţia că în întreaga ţară s-a declanşat carantina ca urmare a invaziei omizilor. La densităţi mari de omizi, are loc o desfoliere parţială şi, uneori, totală. Clorofila dispare. Aria lor de răspândire este foarte mare. În partea de sud a Califaniei deja ravagiile sunt catastrofale, compromiţând recolta. Molima se extinde fulgerător în vest, est şi nord. Facem apel la cetăţenii responsabili să ia măsurile necesare de stârpire a acestui flagel. Protecţia împotriva acestor paraziţi reprezintă o necesitate de ordin economic şi social. Omizile sunt dăunători de carantină. Şi găsesc adăpost peste tot. Apariţia lor se eşalonează pe o perioadă de 25 de zile până la 50 de zile când timpul este răcoros, începând de la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui iulie. Perioada de hrănire durează 30-45 zile. Ajunse la deplină maturitate în decada a treia

a lunii iunie sau decada întâi a lunii iulie,

larvele migrează în diverse adăposturi uscate

şi întunecoase, ţes coconi în interiorul cărora

se transformă în crisalide. Combaterea lor se face prin tăierea şi distrugerea prin ardere a crăcilor unde ele sunt susţinute. În cazul unui număr mai mare de omizi se recomandă stropirea cu unul din produsele Carbotox şi Decis, în perioada de îngăibărare. Rezultate bune se obţin şi cu biopreparatul Thuringin în concentraţie de 0,4%”. Aceste instrucţiuni au fost transmise tuturor califatelor prin fax, poştă, prin reţelele de cablu tv, prin radio. Odată comunicatul transmis, Radio Central a pus în undă un potpuriu de manele:

“Omizile sosesc când primăvara este pe sfârşite.”

historia mirabilis

historia mirabilis
historia mirabilis

Gelcu MAKSUTOVICI

410 ani de a decapitarea voievodului Mihai Viteazul, ctitor al Comunităţii Albaneze pe pământ românesc

„A-l uita pe Mihai Viteazul, acum şi întotdeauna, ar fi să ne uităm pe noi înşine, să părăsim menirea noastră.” Nicolae Iorga

ÎÎ n urmă cu 15 ani, în ziua de 13 mai 1995,

la Bucureşti, în Aula Muzeului Naţional

de Istorie a României, s-au deschis

lucrările Simpozionului ştiinţific internaţional „400 de ani de atestare documentară a albanezilor din România”, cu participarea unor remarcabili oameni de ştiinţă şi cultură din România, Albania, Italia, Turcia, Republica Moldova, Republica Macedonia, Serbia, Kosova şi Muntenegru, ce s-au prelungit şi în zilele de 14 şi 15 mai, în dezbaterile pe secţiuni - istorie, literatură şi lingvistică - avându-se în prim plan un

important document datat 1595 martie 14/24, Alba Iulia, Raportul agentului Giovani de Marini Poli către consilierul imperial Pezzen, în care se relatează că Mihai Viteazul „a îngăduit unui număr de 15.000 de albanezi să se aşeze în Ţara Românească. Acesta a alcătuit o oaste cu care a făcut expediţii în sudul Dunării, lovindu-i pe turci” (pentru amănunte, a se vedea Anuar Albanezul - 400, editat de Uniunea Culturală a Albanezilor din România, Bucureşti 1995). Documentul la care am făcut referire a fost publicat în limba italiană, cu traducere şi în limba română, în volumul Poporul român şi lupta de eliberarea popoarelor din Balcani”, apărut sub egida Direcţiei Generale a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1986, pp. 159-160, volum care a avut ca referenţi, din afara instituţiei Arhivelor, pe istoricii Dan Berindei, Nicolae Ciachir şi Gelcu Maksutovici. Responsabil de carte Mioara Tudorică, ediţie întocmită de salariaţii Arhivelor Statului din acea vreme.

Menţionăm ampla introducere pp. 3-47, semnată de Nicolae Ciachir, exemplară pentru înţelegerea contextului istoric a sud- estului Europei în vremea elaborării documentelor prezentate, din care face parte şi documentul citat unde se relatează:

„…Albanezii din Cervena Vodă şi alte sate învecinate, locuite de albanezi, trimeţând la acel voievod al Ţării Româneşti, ca să-i ceară voie să se mute cu familiile şi averile lor în Ţara Românească şi să-şi părăsească locuinţele lor din Ţara Turcească, acel voievod de îndată le-a făgăduit aceasta şi curând după aceea au venit şi au trecut Dunărea în jur de 15.000 de suflete, cu femei şi copii, cu toată averea lor şi cu vitele ca să locuiască într-acea Ţară Românească. Din care alegând vreo 1500 şi cu 500 de inşi din oastea muntenească şi cu unguri, au trecut Dunărea şi au ucis pe locuitorii turci din Cervena Vodă, la trei leghe şi mai bine depărtare de Rusciuc şi de Dunăre, în lăuntrul ţării, spre paguba turcilor, ce stăpâneau acele locuri, pătrunzând până la Razgrad, arzând oraşele, cu mare tăiere a turcilor, prădând satele de averile lor şi întorcându-se cu prada în Ţara Românească ” Acomodarea noilor veniţi în Ţara Românească s-a făcut relativ repede, pentru că existau mai mulţi factori favorabili pornind de la legăturile ancestrale traco-ilire, la afinităţi de limbă ce au fost scoase pe parcursul secolelor, inclusiv în vremea noastră, de acad. Grigore Brâncuş sau poetul Baki Ymeri, precum şi a modului de viaţă pastoral din convieţuirea cu aromânii din spaţiul balcanic, dar mai ales prin ospitalitatea binevoitoare a românilor manifestată în toate timpurile. Nici apartenenţa religioasă n-a fost un obstacol pentru albanezii ce veneau din Imperiul Otoman, aparţinător religiei musulmane. Istoricul nostru naţional Nicolae Iorga consemna: „Imperiul Otoman nu represinta nici măcar, în primul rând, o religie; evident era Islamul ca element de legătură şi ca mijloc de parvenire, dar foarte mulţi dintre renegaţi făceau în casă la dânşii rugăciunea creştină:

mai ales Albanesii obişnuiau să aparţină la două religii, fiind numai cripto-musulmani” [subl. N. G. M.] (vezi N.Iorga, Prelegeri la

Vălenii de Munte , editura România Pur şi Simplu, 2008, p. 505 volum îngrijit de
Vălenii de Munte , editura România Pur şi Simplu, 2008, p. 505 volum îngrijit de
Vălenii de Munte , editura România Pur şi Simplu, 2008, p. 505 volum îngrijit de

Vălenii de Munte, editura România Pur şi Simplu, 2008, p. 505 volum îngrijit de Petre Ţurlea) De aici şi uşurinţa ca o parte din ei să fie încorporaţi sau înrolaţi în „oastea lui Mihai Viteazul”, domnitorul care a îngăduit această emigraţie. În mod cert, moartea fulgerătoare a marelui voievod la numai câţiva ani după aşezarea albanezilor pe pământ românesc a produs o mare îngrijorare în rândul acestora, dar ea va fi spulberată la scurtă vreme de însuşi voievodul Simion Movilă. Istoricul

medievist Prof. univ. dr. Panait I. Panait, arată că, „O colectivitate pe care nu o putem exprima în cifre ştim că s-a aşezat la Călineşti

- Prahova. Rezultă acest lucru din hrisovul

emis la 1 mai 1602, prin care Simion Movilă acordă „acestor arbănaşi din Cervena Voda care s-au strămutat din Ţara Turcească în ţara domniei mele, în satul Călineşti, în judeţul Prahova” (E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, 1594 - 1602). Ei primeau

scutiri de dări pe zece ani şi dreptul de a se conduce singuri după vechile şi propriile lor

percepte

contribuţii la cunoaşterea albanezilor din România în evul mediu”, Comunicare prezentată la sesiunea ştiinţifică „Raporturi româno-albaneze” Constanţa, 22-24 noiembrie 1996 şi preluată în ziarul Albanezul

- Shqiptari, nr. l, ianuarie 1997 pp. 1,7) Domn al Ţării Româneşti (1593 - 1601), fiu al lui Pătraşcu cel Bun şi al Tudorei din Târgul de Floci, Mihai Viteazul a fost întâiul unificator al românilor, despre care distinsul

nostru coleg de facultate, academicianul Florin Constantiniu, afirma: „Dacă era sau nu fiul lui Pătraşcu cel Bun, aşa cum pretindea şi cum gruparea fidelă boierilor Buzeşti a încercat să confirme (la mănăstirea Căluiu, Petru Cercel şi Mihai Viteazul, care ar fi fost fraţi, sunt pictaţi alături), este o chestiune

secundară

fapta, şi fiul Tudorei (pater semper incertus!) din Târgul de Floci s-a ridicat în ierarhia politică şi administrativă a ţării înainte de a deveni întâiul unificator al Ţărilor Române”. (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1997, pp. 126-l 27).

(vezi Panait I. Panait, „Noi

Obârşia nu are însemnătate, ci

Într-un document din 25 octombrie 1593,

Mihai se intitula: „Din mila lui Dumnezeu, Io Mihai Voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului răposatului Io Petraşco voievod”. (vezi Manole Neagoe, „Mihai Viteazul”, editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 24.) De ce au venit albanezii la nord de Dunăre, într-un grup aşa de numeros în vremea lui Mihai Viteazul? O explicaţie vine şi din înrudirea de limbă. După cum scria Baki Ymeri într-un studiu intitulat „Fenomenologia albano-română. Un miracol al istoriei, „Singurul popor din lume înrudit cu românii pe linie daco-traco-iliră este

poporul albanez

începe cu invazia traiană (101-106), nici în vremea lui Decebal sau Burebista, ci începe mult mai de timpuriu, prin pastoralitate Raporturile etno-spirituale dintre pastoralitatea traco-romană şi iliro-albaneză provin din perioada protoromană, respectiv

protolatină” (Baki Ymeri, „Fenomenologia albano-română. Un miracol al istoriei, în:

Review of South-East European Spirituality and Culture Carmina Balcanica, year II, nr. 1, 2009, p. 32) completată prin constatarea, că

albanezii „

prin substratul comun (lingvistic), care îşi are originile într-o vechime de dinaintea creştinismului, printr-o continuitate directă, etno-geografică: Albania-Kosova-Valea Timocului-România” (ibidem, p. 33) Trebuie să avem în vedere condiţiile social-economice ale Ţării Româneşti la urcarea pe tron a marelui voievod Mihai Viteazul pentru a înţelege mai corect necesitatea aducerii în Ţara Românească a unui grup de albanezi atât de numeros pentru acele vremuri, dar necesar echilibrării situaţiei economice precum şi a armatei, în urma deselor invazii din afară şi a exploatării interne a ţărănimii lipsite de pământ, cu imense obligaţii faţă de proprietarii acestuia. După ştiinţa noastră, regretatul mitropolit Nestor Vornicescu adunase date şi fapte pentru a propune sanctificarea Voievodului unificator de către Sinodul BOR, fapt despre care nu se mai ştie nimic după trecerea acestuia în nefiinţă.

Romanitatea noastră nu

au străvechi legături cu românii

Poiana Câmpina, aprilie 2011

poezie

poezie
poezie

Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU

Neştiută pierdere

Mi-e frică să închid palma, să nu rămân fără degete, să nu mai pot scrie în vis.

Ochi abisali, ca două adâncuri, mută privirea din loc în loc în somn.

Tăcerea nopţii spartă

o aud vorbind;

nu-i nimeni să asculte:

poate s-a pierdut un poem!

Tablou

Roata se învârtea repede. Lanţul greu se lovea de pereţii fântânii.

Spaima trecu,

cuţit,

prin trupul băiatului. Chipul său speriat

tremura

în ochiul de apă.

O

fântână,

o

roată care se învârte,

un chip speriat, sunetul lanţului, care cădea mereu, de parcă voia să ajungă în miezul pământului.

Ultimul dar

Am primit ultimul dar

o gutuie

de plumb.

Mi-a căzut pe bocanci

şi am resimţit frigul

tărâmurilor

cu urşi polari

şi am resimţit frigul tărâmurilor cu urşi polari şi oameni blonzi – catedrale-pastişă – gofrate în

şi oameni blonzi

– catedrale-pastişă –

gofrate în ghiaţă iluzorie cu braţele

în semn de cruce

a sfântului Andrei.

Demon

În miez de treisprezece

demonul metamorfozează buclele doamnei nestrânse-n eşarfa vopsită cu rimel.

O face din reflex,

alternativ, imperativ,

ca mod de creaţie,

bătând în tastatură sunete, zgomote, cântece, poeme fără rimă.

Linişte!

Linişte!

Să auzim revărsarea luminii peste marginile propriului Eu.

Mereu

să ne prindă din urmă

torente de lavă.

Să ne fie chemarea:

să alergăm,

să alergăm

poezie

poezie
poezie

Ioan VINTILĂ FINTIŞ Zidire şi întrupare *

I.

Cresc şi descresc din muzici planete, Luminile aripi, mângâietoare egrete.

Valuri de sare închise în pietre, apele plâng violete.

Ninge peste lume cu oseminte marine, Oceanul primordial se retrage în sine.

Nu te mai simt ocrotitor lângă mine Ninge peste lume cu viori violine.

II.

Lunecăm cum îngerii pe pavajele morţii.

Tot mai adânc mai adânc, în miezul sângelui cărunt

Şi de acolo cu mult mai departe, până aproape de cerul în asfinţit.

Parcă în mine, toate suferinţele lumii s-au povârnit

III.

Veniţi dar să povestim cuvintele . Vom pătrunde deznădejdea materiei, casa trupului de dincolo de visul mângâietor

Doamne, unde ne sunt straiele ?

Fericiţi vom muri.

La răspântia verbelor straniu cântă nisipul

vom muri. La răspântia verbelor straniu cântă nisipul orizontul se înserează IV. Meridianele frigului, ecuatorul

orizontul se înserează

IV.

Meridianele frigului, ecuatorul tăcerii, Stau de veghe în interiorul învierii.

Chipuri

Cetăţi,

 

Depărtări.

Somnul

Oval.

 

Aliluia

V.

Jumătate pasăre Pe jumătate de ţipăt

Umbra asinilor învelită-n nisipuri Timpul sonor lunecând prin oglinzi până ce devine lumină

Cartea scrisă doar cu privirea suferinţa celui rămas cu lacrima celui pierdut Rana muntelui sub
Cartea scrisă doar cu privirea suferinţa celui rămas cu lacrima celui pierdut Rana muntelui sub
Cartea scrisă doar cu privirea suferinţa celui rămas cu lacrima celui pierdut Rana muntelui sub

Cartea scrisă doar cu privirea suferinţa celui rămas cu lacrima celui pierdut

Rana muntelui sub muşcătura umbrei

Peste chipul celui ales zidire şi întrupare

VI.

Deschid cartea .

Ceaţa ei

se aureşte

cu mine,

Cuvintele

devin

desăvârşite

Sunt lumină.

VII.

Ceva ca şi cum ar fi străfulgerare. Trupul, singur se povesteşte pe sine. Copacii se albesc şiraguri de stele, Peste catedrale ultramarine.

Îngerul coboară din copilărie - Secundă unduitoare şi vie. Apoi, se înveleşte cu înnoptare, Până când el devine mirare.

VIII.

Zborul pieziş lent somnolent, Vulture pleşuv absent violent. Sângele se zdrobeşte asurzitor, De un nor auriu, călător.

Muntele se prelungeşte până în al şaptelea cer, tras cu funii de ger.

Tu nu te pierde acum în păcat, Prinţ al pustiului şi însingurat

IX.

Vast imperiu, cu faraoni mumificaţi . Ficuşi de ceară sprijiniţi pe bolta piramidei.

Ca şi cum timpul a îngheţat, iar moartea stă acolo înlănţuită şi foaarte tristă.

Cine va fi mirele aşezând coroana pe fruntea miresei?-

X.

Acolo s-a răstignit nimicul pe cruce. Noi,tot la dreapta şi stânga, tâlhari - Zăpezi misterioase pe ceruri şi arţari.

Şi nu murisem parcă definitiv. Tot în singurătate cântam o simfonie. Descompusă şi ea ,cum era şi timpul Fiind fără să fie.

Eram lespezi sau poate trepte, Vârfuri de lance înfipte în cuvinte, Nerostite şi neademenite

XI.

Cine suie către piscuri acum, dincolo de porţi lumina nu se mai vede

Ai fost.

Şi tot nu

Ai văzut.

poţi crede

*din volumul în curs de apariţie FĂPTURA DIN MIT

poezie

poezie
poezie

Ion SCOROBETE

îmi roade culcuşul somnului

îmi roade culcuşul somnului

ABISALIA

să îmi văd de calea ce m-a bântuit am în atenţie irevelabilă măsură a lucrurilor astfel cum o perora unei turme protagoras că insul este irevocabil descoperit cum se identifică doar cu fiinţa sa fluidă paralelă prafului

ca

pe

care îl soarbe sâmbătă

de

sâmbătă aspiratorul marcă

germană

pe

care îl mânuiesc cu nepricepere

între odăile tip vagon din periferia mitropolitană

azi se mărgineşte cu ieri pe subţirea suprafaţă ispitită de o geometrie a punctului eşuat

schimbă lecturile prăfuite cu altele proaspete abia ţâşnite din

se

developează apoi din viitorul

afundul virtual

incert

potopeşte cu şoaptele lui fantasma

ca

o peluză abrazivă

întreţinută a lui montale

adaugă unui stern care impinge ferestrele de la bibliotecă aidoma unui plămân

se

înaintează prin eliminare o linişte putredă pentru care mă ştiu conectat

pătrundă aerul

cu plata facturii

şi

astfel tentată de altitudine

la ziua când funcţionarii trag ultima

o

teamă stupidă din sensul opus

linie

gravitează căci mă las cucerit de aceeaşi eroare dusă la extrem

în registrul cu ţesătura deşirată la cotor

RELICVAR

îndoielile sedimentate în momentul

m 1 al secvenţei

blochează tristeţea pe căile principale din sistem precum cerberus pătrunderea neofiţilor un protest care nu s-a expulzat la sorocul cu pricina stă precum un cariu

în anticameră

CLIVAJ

pe un suport de aer îmi fentez îngerul este singurul ins ce se aşează pe labele timpului meu şi ascultă precum ar fi absent tot ce-i îndrug căci şi ameţit îmi ştie traseul cum şi-a pus tampoane-n urechi după indicaţiile mai noi ale oftalmologilor mă copiază întrutotul gest cu gest ticurile

de nu mai ştiu care este îngerul şi care ion cel cu pălărie de gratz
de nu mai ştiu care este îngerul şi care ion cel cu pălărie de gratz
de nu mai ştiu care este îngerul şi care ion cel cu pălărie de gratz

de nu mai ştiu care este îngerul şi care ion cel cu pălărie de gratz în aerul acesta tumultuos de nesigur

ARGUS

împotriva mea sunt singur oricât i-aş chinui pe alţii un pumn de argilă frământată după model pentru care cuptorul îşi tot reglează temperaturile pe scara lui Celsius sa obţină punctul intern la care sa scoată din mine untul metalic de pus în tabloul elementelor atestate cu vederea rotundă

împotriva mea hermes nu va izbuti să afle culoarul de acces spre respiraţia cu diafragma tăiată

ETERNITATE

desenul insesizabil păstrează verdele măslinului între croşetele argintii ale valului mării linii neutre mă ignoră întins pe nisipul reavăn cum îmi trece printre firidele gândului un ultim poem despre plictis risipit de Ungaretti în golf pentru ca o filă mai încolo soarele să apună spre a se reaprinde mâine pe crestele muntelui Lovcen tânăr şi sprinten gata a urca serpentinele care m-au obosit azi cu entuziasmul de a căuta sensul ascuns în aerul viu colorat de care nu mă mai satur

KATARUM

în golf umbra latină se sprijină pe ziduri în tăcerea ei de mormânt deschis precum în interstiţii urmele globulelor roşii

reduse la simple acoperişuri pentru un timp siderat de alte încrucişări ale vieţii şi morţii eu mângâi cu sufletul veşmântul antemergătorului meu de la capătul firului necuprins care s-a lăsat cotropit de ideea că aşezând o piatră pe alta verticala nu se va prăbuşi vreodată sub rădăcina copacului

COVOR

priveliştea mării se lasă cucerită de brăţara munţilor ca o mireasă în apele faldului neliniştit din piaţa oraşului pleacă vasele în largul întrepătruns mişcarea îşi temperează volutele în pragul vegetal cetatea şi-a urcat crucea pe umărul stâng al stâncii de unde amestec în peisaj culorile pastel un covor artificial îşi rezumă tentaţia policromă când schimb un mesaj pe nokia cu agenţia de ocrotire

a singurătăţii

AMINTIRE DIN BUDVA

apele mării spală picioarele negre ale muntelui trezit la viaţă printre degetele-i de piatră mă strecor ca un câine plouat spre vegetaţia mediteraneană care-mi aprinde inima ieşită în oraş să culeagă parfumul florilor de portocali şi rodie

de mână cu înfrângerea răsfăţată prin grădinile vorbitoare despre idile întrerupte în punctul de foc

o femeie trece pe faleza scormonită de reflux

sprijinită de amintiri flexibile se opreşte ades şi se întreţine cu oglinda cenuşie a apei aruncă pietricele dintr-un trecut ars în golul zilei prin care mă desluşesc cotrobăind

din obişnuinţă

poezie

poezie literaturii, literatura lumii

literaturii, literatura lumii

Mariam DRAGOMIR

clipe de astăzi privirea fulgeră albul printr-o aripă mirată soarele zămisleşte abatoare albastre apune în aşteptarea cerului gândul e pielea turnată perpetuu peste venele uitate în memoria sângelui în apărarea ta ai ziduri acasă învăţă astăzi să respiri în tine

neajunsuri sorbim măcriş huiduim fluturii găleţile pline de spasme deşert în vorba noastră zăngănim clopotele cerul foşneşte existenţa e cearşaful obosit în urmă - sunetul gândului smuls se ridică din fluide nebănuite intră în soare desculţ de semene sorbim măcriş rugina curge din mâini trecem cu lumânările din coaste prin faţa creştetului viaţa se închide în viaţă

nimeni fântâna nu mai respiră stihuri în casă se prăbuşeşte focul mortarul scutul emoţiilor cutremur de simţire sub moloz degetele tale năruiesc emoţii viaţa digeră cuvinte ce se petrece cu secundele cocoţate sub hornuri secundele au nevoie de ore să ticăie vindecarea nimeni nu mai respiră stihuri în casa ta e iarnă

nimeni nu mai respiră stihuri în casa ta e iarnă moment aerul trece prin mine desparte

moment aerul trece prin mine desparte carnea de vise o mână dezmorţeşte somnul de cer ne uităm în întuneric plini de praf înlănţuiţi de fericirea delăsării pare uşor să mori sa te naşti din nou trecerea timpul zvâcneşte în scoarţa copacului pe spate somnul cască în vis dimineaţă desenez arhangheli pe pielea norilor toate secundele au parfumul pieptului tău nimic din etern nu îmi face rău.

Gânduri M-am îndrăgostit de sunetul aplauzelor. Înseamnă fericire, laudă, respect, bucurie Când oamenii aplaudă, toţi trăiesc aceeaşi emoţie, se gândesc la acelaşi lucru. Am înţeles de ce nu îmi place să port

ochelari. Nu-i suport pentru ca mă împiedică să văd ce se poate vedea, îmi deformează realitatea, totul e privit în aparenţă.

marea,

de scoică, prietena mării, de nisip, prietenul

amândurora, de soarele la răsărit, care ştiu că mă aşteaptă să mă surprindă. Îmi doresc un tovarăş de călătorie: un fluturaş, un puf, o adiere, o rază de soare, o

să mă poată

melodie, un zâmbet, o voce înţelege şi aştepta.

Mi s-a făcut dor de prietena mea

cartea străină

Ştefan ENE

Dezrădăcinarea*

DD ubravka Ugrešić ne avertizează încă de la începutul cărţii: „În romanul de faţă totul este pură ficţiune: naratoarea,

acţiunea romanului, situaţiile prezentate, personajele. Nici măcar locul de desfăşurare a acţiunii romanului, Amsterdam, nu este întru totul real”. Nu ştiu de ce, dar după ce am citit

acest roman, după ce am căutat referinţe despre autoare, am tendinţa să nu cred niciun cuvânt din cele spuse în preambul: este un roman extrem de realist, scenele par desprinse din realitatea vieţii romancierei croate, iar Amsterdamul poveştii este acelaşi cu oraşul unde locuieşte în acest moment Dubravka Ugrešić. Născută în Croatia, în 1949, autoarea a fost o scriitoare apreciată în spaţiul fostei Iugoslavii şi un apreciat om de cultură, lucrând timp de douăzeci de ani la Institutul de Teoria Literaturii din cadrul Universităţii din Zagreb. Izbucnirea războiului în 1991 i-a adus primele dificultăţi datorită poziţiei sale intransigente împotriva naţionalismului (fie el croat sau sârb), ea criticând public războiul şi pe cei care susţineau desparţirea Iugoslaviei în mai multe state pure din punct de vedere etnic. Din acest motiv, a trebuit să părăsească Croaţia în 1993. A continuat să publice din acel moment, să predea la universităţi europene sau din Statele Unite ale Americii, stabilindu-se în cele din urmă în Olanda, la Amsterdam. Ministerul durerii (Ministarstvo boli) este una dintre cele mai importante cărţi ale sale, care surprinde esenţa dezrădăcinării apărute în spaţiul Iugoslaviei, după izbucnirea războiului şi fărămiţarea unei ţări în state diferite, aparent fără motive istorice, ci doar datorită unor dorinţe politice prezente. Atât pentru personajul principal (este ea personaj

principal?), profesoara Tania Lucić, cât şi pentru studenţii săi, cu toţii refugiaţi din calea războiului, accentul se pune pe modul în care personalitatea fiecăruia se poate adapta noii ţări, Olanda, dar mai ales pe modul în care îşi pot vindeca rănile personale sau naţionale departe de locul unde se pot considera acasă. Pentru Tania, profesoara care stă ca suport principal dezvăluirii dezrădăcinării, întâmplarea a făcut să ajungă în Amsterdam, unde trebuie să predea literatura fostei Iugoslavii unor studenţi a căror şansă de a rămâne în Olanda este de a participa la aceste cursuri. Tendinţa unui astfel de curs este de a fi tern, fără viitor, prea teoretizat şi cu o apetenţă pentru pasivitate din partea studenţilor. Tania încearcă să schimbe această tendinţă, făcând in primul trimestru altfel de cursuri, speciale pentru cei plecaţi de acasă şi cărora, normal, le era dor de lumea de unde au plecat, de lumea dinaintea schimbării: cu ajutorul studenţilor, deschide o sacoşă de rafie (românii ştiu şi ei despre ce e vorba!) plină cu nostalgii şi cu dor de anumite lucruri sau persoane din perioada „fericită” a fostei Iugoslavii. Numai că, de cele mai multe ori, ceea ce îţi doreşti nu se realizează aşa cum ţi-ai propus: „Nostalgia, dacă acesta este cuvântul potrivit, era un agresor brutal şi şiret, care te lovea pe la spate, te ataca atunci când te aşteptai cel mai puţin, dându-ţi o lovitură direct în plex de ţi se tăia răsuflarea. Nostalgia apare cu o mască pe faţă şi, ceea ce este cel mai ironic, noi eram ţinta ei întâmplătoare.” În această primă parte, cea mai importantă şi cea care ilustrează nostalgia după o ţară fărâmiţată şi care, în esenţă, i-a respins, stă cheia romanului. Nu a fost bine şi liniştitor nici în timpul comunismului, deşi acesta era de o altă factură decât cel din URSS sau cealaltă parte însemnată a Europei de Est. Viaţa era şi în Iugoslavia grea şi solicitantă, existau şi aici normele din timpului cincinalului, restricţiile existau. În 1991, cu puţin timp înainte de izbucnirea războiului, în aer plutea un sentiment de eliberare, iar oamenii erau mai relaxaţi, libertatea se năştea, numai că nimic nu mai era atât de simplu şi organizat ca în perioada comunistă: „Oamenii s-au relaxat. Puteau să se scobească în nas, să se scarpine în fund, să-şi pună picioarele pe masă,

să asculte ce muzică voiau, să se uite la tembelizor cât pofteau. Croaţii i-au alungat
să asculte ce muzică voiau, să se uite la tembelizor cât pofteau. Croaţii i-au alungat
să asculte ce muzică voiau, să se uite la tembelizor cât pofteau. Croaţii i-au alungat

să asculte ce muzică voiau, să se uite la tembelizor cât pofteau. Croaţii i-au alungat pe sârbi, sârbii i-au alungat pe croaţi şi i-au omorât pe albanezi, iar bieţii bosniaci au pătimit cel mai tare şi din partea sârbilor, şi din partea croaţilor. Acum fiecare îşi are criminalii proprii care îşi bat joc de ei, dar oamenii pricep totuşi această situaţie ca fiind mai bună. Criminalii sunt de-ai lor şi nimeni nu le mai impune nişte standarde înalte la care nu se pot ridica.”

impune nişte standarde înalte la care nu se pot ridica.” În diferite părţi ale romanului, Tania

În diferite părţi ale romanului, Tania se exprimă diferit, dar în esenţă este vorba de acelaşi lucru: niciodată nu îşi va mai găsi propria casă, pentru că a părăsit-o de mult şi nu există speranţe de a se întoarce, decât cel mult pentru vizite scurte. La început, cuvintele sale sunt de neadaptare la noua lume şi de căutare a propriei lumi ideale. De altfel, nu suntem în situaţia de a spune că e greu să îţi găseşte locul după ce ai plecat din propria patrie, este un exerciţiu extrem de greu, dacă nu imposibil, de a te pune în situaţia celui care a plecat într-o altă ţară, refugiat din cauza convingerilor politice sau dintr-o convingere că noua patrie formată nu mai corespunde propriilor idealuri: „Nu aveam statut de refugiat, dar, la fel ca refugiaţii, nu aveam unde să mă întorc. Cel puţin acesta era sentimentul meu. Poate că şi eu, ca mulţi alţii, mi-am însuşit inconştient nenorocirea altora, transformând-o într-o justificare lăuntrică a refuzului de a mă mai întoarce. Pe de altă parte, oare dezmembrarea ţării şi războiul nu erau motive suficiente să pleci? Nu ştiu. Ştiu doar că am plecat de mult de acasă şi nu am ajuns încă nicăieri.” Spre final, după experienţe diferite, prima

de iugonostalgie, care însă nu a fost pe placul nici unor studenţi (rămaşi necunoscuţi!), nici pe placul unor profesori care îşi vedeau propriul interes (iată că acest lucru este posibil şi în Occident!), a doua de seriozitate academică, o experienţă nefericită pentru adevăraţii studenţi prieteni şi admiratori ai stilului noii profesoare, Tania nu găseşte o soluţie pentru propria dezrădăcinare: „Uneori în viaţă lucrurile se încâlcesc atât de tare, încât nu mai e clar ce a fost înainte şi ce a fost după, aşa cum nici eu nu mai ştiam dacă am scris această poveste ca să pot ajunge la sfârşit ori ca s-o pot lua de la capăt.” Pentru mine, Ministerul durerii este un roman extrem de bine scris şi uşor de citit, având în vedere extremele probleme umane cu care se confruntă: nu este uşor să povesteşti drama unor oameni, drama unor state care se despart mai mult din motive politice (invocându-se însa problemele etnice). Pentru personaje, nimic nu este simplu, chiar dacă încearcă să se refugieze în amănunte simpliste şi în viaţa de zi cu zi a olandezilor. Orice plimbare prin superbul oraş Amsterdam îi duce la magazinele deschise de conaţionali, orice intrare în restaurante îi duce la raioanele cu produse „de acasă”: „Simţeam frângerea lor lăuntrică, furia lor, protestul lor interior mut. Noi toţi eram, într-un fel sau altul, înrobiţi. Inventarul lucrurilor care ne-au fost confiscate era lung şi cumplit. Ne-a fost confiscată ţara în care ne-am născut şi dreptul la o viaţă normală. Ne-a fost confiscată limba. Am trecut prin încercări cumplite de umilinţă, teamă şi neputinţă. Am simţit pe pielea noastră ce înseamnă să fii redus la o cifră, la o grupă de sânge, la o turmă. Unii, asemenea lui Selim, i-au pierdut pe cei apropiaţi şi nenorocirea lor era cea mai grea. Acum eram cu toţii, într-un fel, convalescenţi.” Convalescenţă care, se pare, nu se va încheia niciodată, orice persoană sensibilă şi cu o gândire puternică se va simţi departe de casă, de tradiţii, de propriile sentimente într-o ţară străină, care îi găzduieşte fără condiţii. Dorul de casă este prea puternic.

* „Ministerul durerii”, de Dubravka Ugrešić, Editura Polirom, Iaşi, 2010, Traducere din limba croată şi note de Octavia Nedelcu

cartea străină

cartea străină
cartea străină

Ioana GEACĂR

Richard Brautigan În zahăr de pepene*

ÎÎ n zahăr de pepene e un roman… prăjitură,

după reţetă, tăiat în felii mici, în capitole

scurte, pliat bine pe unitatea cotidiană de

timp destinată lecturii, capitole care par nişte poezii minione, ca acest imn închinat mâinilor: „Ne-am întors la MOARTEu ţinându-ne de mână. Mâinile sunt ceva minunat, mai ales când se întorc după ce au făcut dragoste („Mâini”) Zahăr de pepene, repetat obsesiv, devine un refren hipnotic, care amorţeşte, induce o stare somnolentă, plăcută. Multe lucruri sunt făcute din zahăr de pepene, inclusiv „această carte”, scrisă, bineînţeles, cu cerneală din sâmburi de pepene, cu promisiuni dulci încă din primul capitol: „Vom vorbi despre toate acestea şi le vom străbate prin zahăr de pepene.” Zahărul de pepene, ingredient de bază al reţetei, menţine un echilibru al bunei dispoziţii, la care se adaugă mai vechiul păstrăv, din primul roman. Paulina, logodnica naratorului, aprinde noaptea o lampă cu ulei din pepene-cu păstrăv, care răspândeşte nu numai lumină, dar şi un miros parfumat, baraca ei este făcută din zahăr de pepene, rochia tot din zahăr de pepene şi are şi o aromă plăcută, dar şi la privit dezvăluie formele dulci ale corpului!

Geografia locurilor e un labirint ţesut din pepeni şi râuri şi multe poduri, „Pe aici spunem râu tuturor lucrurilor. Genul acesta de oameni suntem.“ Arhitectura e suprarealistă: din bucătărie poţi ajunge în „coridorul care ducea în camera de zi trecând pe sub râu”. Cărămizile sunt din pepene. În MOARTEu îşi petrec oamenii majoritatea timpului, mănâncă, lucrează, însă fiecare are câte o baracă în afara locului, unde le place să petreacă timpul în singurătate. Lentoarea e măsura lucrurilor, până şi

dragostea se supune mişcărilor încete într-o poezie cu trimiteri spre psalmi biblici prin naivitatea exprimării sentimentelor. Mult timp povestea nu se leagă, îţi scapă printre mâini, alunecoasă ca un… păstrăv. Scene, elemente reale se amestecă cu altele supranaturale, dar pe cine mai surprinde această tehnică după ce a citit primul roman? Pe cine mai surprinde că râul trece împleticit prin camera de zi? Tot acolo se pot întâlni şi stâlpii de iluminat: „M-am dus cu Paulina în camera de zi şi ne-am aşezat pe o canapea în crângul de lângă mormanul de bolovani. Eram înconjuraţi de felinare.” Dacă păstrezi convenţia intruziunii suprarealului, dacă nu te interesează tehnica şi, mai ales, dacă n-ai citit „La pescuit de păstrăvi în America”, lectura e agreabilă, o poezie când suprarealistă, când absurdă. Cărţile aici servesc drept combustibil, aduc căldură, ele au stat ca multe alte lucruri în Uzina uitată, unde trăieşte izolată ceata lui ERUPT-in. Toţi cei care nu se supun traiului molcom de la MORTEu, dispar în mod absurd ca ERUPTIN şi gaşca lui , sau tragic, ca Margareta, fosta iubită a naratorului, care vizita tot mai des Uzina uitată şi aducea multe lucruri pe care le depozita în baraca ei, atinsă de boala viitorului, a posesiunii, strângea pe lângă ea de grămezi de obiecte, mai multe decât ar fi avut nevoie… În păstrăvărie, Eruptin, secondat de gaşca lui, îşi taie degetul mare, apoi mâinile, apoi urechile ca să demonstreze cum ar trebui să arate MOARTE-ul. Pentru el, cei care-l locuiesc sunt nişte imbecili, care au omorât tigrii, nişte animale inteligente, şi au instalat liniştea. Moartea petrecăreţilor nu provoacă emoţii, sunt încărcaţi în roabe, ca nişte lucruri nefolositoare, sângele lor e adunat cu o cârpă

stoarsă ritualic în găleată de Paulina

Margareta trăieşte tensionat, ea se abate de la traiul îngheţat, monoton şi liniştit, nu suportă exilul sentimental şi se sinucide . Notaţia e simplă, aproape o transcriere în limbajul folosit în fişele de observaţie medicală: “I-am luat mâna, mâna ei avea multă forţă datorată blândeţii, iar forţa aceea făcea ca mâna mea să se simtă în siguranţă, la toate adăugându-se şi o doză de agitaţie.” Sau o radiografiere senzaţiilor cuiva care halcineaza:

Doar

lumea literaturii, literatura lumii
lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii „Îi simţeam căldura trupului prin rochie . în mintea mea căldura trupului

„Îi simţeam căldura trupului prin rochie . în mintea mea căldura trupului ei avea aceeaşi culoare ca rochia, un fel de auriu.” Perspectiva e aproape de aceea a unei minţi simple, sau retardate, ingenuitatea simţurilor aminteşte de personaje ca Lennie al lui Steinbeck, Benjy al lui Faulkner, sau Molloy- homeless al lui Bechett. Dialogurile par automatisme, stereotipii. Chiar şi replicile standard sunt înregistrate pentru a păstra senzaţia de plictiseală, monotonie: „Mulţumesc”, „Cu plăcere”. Reţeta? Amestec de memorie involuntară, impresii simple, reacţii fizice, străfulgerări de vise, dicteu automat, absurd, suprarealism cu un pic din schema romanului pentru copii, surpriza: o lume în care toate lucrurile trebuie să fie altfel decât le cunoaştem, cu o atmosferă magică, dulce, înţepenită-n zahăr, dulce, dar rece. Richard Brautigan creează o lume utopică, menajată, pe care o numeşte simbolic MOARTEu , o lume care baletează în zahăr, fără tensiuni, unde locuitorii vor să trăiască în armonie, parcă sunt sedaţi, oameni statui, creaţie a naratorului. Care aparţine întru totul acestei lumi aplatizate, nivelate . ………………… *În zahăr de pepene - Richard Brautigan, Editura Polirom, 2004

Florin DOCHIA

Sfârşitul literaturii nu mai are loc

DD upă ce, în al doilea deceniu al

secolului trecut, s-a epuizat mult

admirata belle epoque (1890-1914) şi

prima conflagraţie mondială a împins o mare parte a lumii spre oblojirea rănilor şi spre speranţa unui boom tehnico-economic salvator, şi în domeniul spiritului lucrurile s-au luminat deodată în/din toate direcţiile. Simbolismul, parnasianismul et alia îşi dădeau obştescul sfârşit, refugiindu-se în paginile istoriei literare, futurismul, suprarealismul, dadaismul, existenţialismul, obiectivismul străduindu-se să ocupe locurile dintr-un no man’s land destul de generos. Era timpul ca vechile cutume să fie desfiinţate şi aici, cum se întâmpla, la nivel politic, în Rusia Sovietică sau pe meleaguri mai central- evropeneşti. Ce era mai cu efect decât, pe urmele acelui Zarathustra nietzschean, care îl declarase mort pe Dumnezeu, să afirmi că şi spiritul (vechi) a murit, că literatura [modernă] s-a dus pe copcă şi altceva se cuvine se oferi „consumatorului” (desigur, avant la lettre, consumismul nu se născuse încă, avea să vină după încă o mondială întâmplare belicoasă), care, şi el, avea aşteptări diferite.

Sigmund Freud deschide calea din timp, cu textele sale controversate şi contestate de către societatea pudibondă şi ipocrită a vremii sale [1], schimbătoare de paradigmă culturală şi istorică, cu toate polemicile chiar şi după ce opera i-a intrat în domeniul public. Conceptele sale (punerea în evidenţă a existenţei şi acţiunii inconştientului în viaţa psihică şi în explicarea pe această bază a personalităţii umane etc.) vor hrăni dezbaterea culturală multe decenii, înainte de a deveni fapt acceptat, de la sine înţeles, bun comun.

Paul Valéry publică cele două scrisori reunite sub titlul La crise de l’esprit [2], (
Paul Valéry publică cele două scrisori reunite sub titlul La crise de l’esprit [2], (
Paul Valéry publică cele două scrisori reunite sub titlul La crise de l’esprit [2], (

Paul Valéry publică cele două scrisori reunite sub titlul La crise de l’esprit [2], (NRF, No. 71, Aug. 1919, 323-4). Cu un an înainte (Wien, 1918), apăruse primul volum din Der Untergang des Abendlandes [3] de Oswald Spengler. Ambele scrieri exprimă îngrijorarea cu privire la identitatea europeană în noul secol, a cărui desfăşurare îndrăznesc s-o supună interogării. Vulnerabilităţile care se vădeau irezolvabile cereau noi abordări ale istoriei, pentru noi soluţii. Spengler a înlocuit paradigma liniară de reprezentare a istoriei universale cu aceea ciclică şi a negat existenţa unui sens general al istoriei, negând, în primul rând, însăşi validitatea termenului de istorie generală şi propunând, în schimb, conceptul unor „istorii particulare”. Practic, a înlocuit filosofia istoriei cu filosofia culturii, istoria constituindu-se din biografia mai multor culturi. Aşadar, îngrijorarea apărea, practic, odată cu emergenţa mondială a unor puteri non-europene. Dacă influenţa interpretărilor lui Spengler a mai scăzut în deceniile următoare, Criza spiritului constatată de Valéry nu-şi va pierde din capacitatea de a capta atenţia nici la începutul secolului următor. Suntem în 1919. „Un fior extraordinar a traversat coloana vertebrală a Europei. A simţit, prin toate nucleele sale gânditoare, că nu se mai recunoştea, că nu-şi mai semăna, că-şi va pierde conştiinţa - o conştiinţă dobândită prin secole de nefericiri suportabile, prin mii de oameni de primă calitate, prin nenumăratele şanse geografice, etnice, istorice. […] Niciodată nu s-a citit atât, nici cu atâta pasiune ca în timpul războiului:

întrebaţi-i pe librari. Niciodată oamenii nu s-au rugat atât de mult şi atât de profund:

întrebaţi-i pe preoţi. Au fost invocaţi toţi salvatorii, fondatorii, protectorii, martirii, eroii, părinţii patriei, sfintele eroine, poeţii

naţionali

apelul aceleiaşi spaime, Europa cultivată a cunoscut reînvierea rapidă a numeroaselor ei gândiri: dogme, filosofii, idealuri eterogene; feluri fără număr de a explica Lumea, o mie şi una de nuanţe ale creştinismului, cele două duzini de pozitivisme: tot spectrul luminilor intelectuale a fost etalat în culori incompatibile, scăldând într-o ciudată rază

contradictorie agonia sufletului european.”

Şi în această dezordine mentală, la

Agonia sufletului european… Iată că Europa, după spusa lucidului Valéry, îşi accesa sfârşitul din chiar clipa în care nutrea speranţa renaşterii. Chiar în al doilea deceniu din mileniul trei, ne pare firească constatarea lui Christian Crăciun, undeva, într-un comentariu: „Nenorocirea noastră, a Estului, este că intrăm într-o Europă deja putredă.” Putrezirea începuse, deja, atunci când părea

că venise vremea speranţei, a iniţierilor de noi viziuni, era finalul epocii moderne, altceva urma să vină. După Valéry, libera coexistenţă, în toate spiritele cultivate, a unor idei deosebite, a unor principii de viaţă şi cunoaştere absolut opuse caracterizează o epocă modernă. „Europa anului 1914 ajunsese până la limita acestui modernism. Fiecare creier de o anumită valoare era o răspântie pentru toate rasele de opinii; orice gânditor, o expoziţie universală a reflecţiilor. Existau opere spirituale a căror bogăţie de contraste şi de impulsuri contradictorii te ducea cu gândul la efectele iluminatului cam nesăbuit al capitalelor din vremea aceea: ochii aveau ”

usturimi şi se plictiseau

„să abandonăm pentru un timp cercetarea ansamblurilor şi să studiem în individul

gânditor lupta vieţii personale cu viaţa socială”. Ceea ce se va şi întâmpla.

Valéry îndeamnă

În aria literaturii vremii, aceleaşi interogaţii chemau soluţii asemănătoare. Aşa începe discursul critic despre moartea/sfârşitul literaturii şi se aşează cum se cuvine, hrănind avangarda precoce chiar pe teritoriul României Mari sau făcând să izbucnească vulcanic Generaţia ’27. Literatura (re)cunoscută se cuvenea să piară pentru că-şi atinsese limitele. Dumnezeu era mort, ce rost mai avea Literatura? Chiar dacă Ei nu-i spusese nimeni şi continua să se manifeste de parcă era vie, afirmarea unor poziţii despre sfârşitul inevitabil era foarte vizibilă. Pe alte meleaguri continentale, critici apropiaţi de mişcarea dada iau atitudine: Marcel Arland publică Sur un nouveau mal du siècle, (La Nouvelle Revue Française - NRF, n° 127 Feb. 1924, 149-158) [4], articol devenit repede celebru, comandat de directorul Jacques Rivière şi susţinut analitic printr-un text intitulat La crise du concept de littérature (p. 159-170) [5]. Ceva trebuia să se

schimbe şi Literatura modernă era aceea care se dovedea nesatisfăcătoare pentru noul tip de recepţie.
schimbe şi Literatura modernă era aceea care se dovedea nesatisfăcătoare pentru noul tip de recepţie.
schimbe şi Literatura modernă era aceea care se dovedea nesatisfăcătoare pentru noul tip de recepţie.

schimbe şi Literatura modernă era aceea care se dovedea nesatisfăcătoare pentru noul tip de recepţie. Arland punea în centrul creaţiei literare a anilor 1920 o angoasă spirituală şi morală şi expresia ei, un subiectivism relativist care nu se temea de psihologism. În numele primatului experienţei interioare a subiectului, Arland mergea şi în contra dadaiştilor, şi a clasicismului estetizant al înaintaşilor săi de la NRF. El îl consideră relevant pentru deriva morală şi metafizică a literaturii. „Înainte de orice literatură, există un obiect care mă interesează mai întâi: eu însumi. De acest obiect caut să mă apropii prin cele mai pure mijloace pe care le pot găsi. Literatura, care este cel mai bun dintre ele, ne seduce doar în măsura raporturilor ei cu noi înşine şi potrivit influenţei pe care o poate avea asupră-ne.” Jacques Rivière nu împărtăşea neapărat ideile celui pe care-l publica, dar le comentează cu interes, refuzând, totuşi, literaturii orice semnificaţie terapeutică şi orice compromis ideologic ori filosofic - ea nu poate avea un „scop transcendent” căruia să i se subordoneze. Astfel, se situează, înaintea lui Jean Paulhan, dar în continuarea întregii tradiţii moraliste franceze, alături de cei ce caută să protejeze literatura, concepută ca artă autonomă a limbajului, şi contra perturbaţiilor induse de „izbucnirile eului” artistului, dorite de modernitatea suprarealistă sau provocate de o angoasă existenţială. Dacă există o criză profundă şi un declin al ideii de literatură, sunt mult mai vechi, din vremea polemicilor privind narcisismul autobiografizant şi a înfrângerii detaşării intelectuale a literaturii clasice de către poeticile „expresiei” şi individualităţii de după Romantism. Jacques Rivière este frapat de ideea unei literaturi înţelese ca activitate subordonată. Generaţia nouă susţine că tendinţa generală este de a scrie doar în ultimă instanţă sau, cel puţin, de a da scrisului, creaţiei literare un final extrinsec. Acesta este răspunsul la întrebarea „de ce scrieţi?”„Nici o epocă, poate, – afirmă Rivière – în ciuda a ceea ce ar putea susţine unii critici miopi, nu a fost atât de departe ca a noastră de a practica «arta pentru artă». Îmi pare chiar că asistăm la o criză foarte gravă a conceptului de literatură.”

Din care motive? Mai întâi este uimitoare importanţa care se acordă dispariţiei lui Dumnezeu, „eternul ce-i face să sufere pe oameni, care s-au angajat fie să-l creeze, fie să-l distrugă”. „Dacă problema posibilităţii şi limitelor literaturii capătă azi un caracter atât de tragic, este, după părerea mea, pentru că a luat locul şi forma problemei religioase.” Caracterul istoric al unui răspuns sincer la respectiva întrebare („de ce scrieţi?”), ce-ar putea defini starea literaturii la un moment anume, este de la sine înţeles. Molière sau Racine ar fi spus fără îndoială: «Pour distraire les honnêtes gens». Ideea este exprimată oficial chiar şi după 200 de ani, la 9 februarie 1857, când Gazeta Tribunalelor publică decizia în procesul „Madame Bovary”. Rechizitoriul pronunţat de avocatul imperial Pinard stabilea că lucrarea merită un blam sever, căci misiunea literaturii este să împodobească şi să recreeze spiritul, elevând inteligenţa şi epurând moravurile. A orna, a recrea, a eleva, a epura: frivolitatea şi cenzura sunt legat reciproc. Romanticii, însă, ar fi vorbit despre tentativa de atingere a absolutului şi rezultatul acesteia, revelaţia. De aici încolo, scriitorul devine preot! „Toată literatura secolului al XIX-lea este o vastă întrupare dirijată înspre miracol.” Anii 1920 înregistrează criza acestei concepţii. Dacă ar fi fost întrebat Paul Valéry despre activitatea sa, el ar fi încercat imediat să o prezinte ca transcendentă literaturii, forma scrisă pe care i-o dă fiind, pentru gândirea lui, doar un accident. Iar dacă plonjezi în opera lui Marcel Proust, se vede imediat că ea se naşte dintr-un desen pur filosofic sau chiar ştiinţific. Astfel înţelege Rivière demersul critic al lui Marcel Arland. Tinerii continuă să fie atraşi de nevoia de absolut, dar se simt neputincioşi în a produce ceva în care să creadă cu adevărat, ceva care să fie deasupra lor înşile, ceva comparabil cu Creaţia divină. De aici, scepticismul furios şi dogmatic al unora, de aici întrebările ironice către predecesori: „De ce scrieţi? Nu vedeţi că nu e nimic altceva real, sigur, pozitiv, demonstrabil decât neantul? Nu vedeţi că pentru producţia voastră singura aşteptare este neantul? Şi că nu vă lasă decât timpul să culegeţi câţiva lauri derizorii înainte de a vă

înghiţi?” Expresie ce pare o reluare a aforismului lui Nietzsche, care punea în gardă: „De
înghiţi?” Expresie ce pare o reluare a aforismului lui Nietzsche, care punea în gardă: „De
înghiţi?” Expresie ce pare o reluare a aforismului lui Nietzsche, care punea în gardă: „De

înghiţi?” Expresie ce pare o reluare a aforismului lui Nietzsche, care punea în gardă: „De priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.”[6] Dialogul indirect Arland-Rivière continuă plin de frumoase argumente relevante, de exemple din toate domeniile spiritului, realitatea lucrurilor este cu siguranţă mult mai complexă, scepticismul nu destituie cu totul credinţa, criza conceptului este reală, redefinirile sunt obligatorii şi se vor face cu asupra de măsură. „Nu cred în acest nou «rău al secolului» pe care-l denunţă dl. Arland. Este tot cel vechi, răul ultimului secol [XIX, n. m.]. Dar noi suferim de el de atât de mult timp, acum îl cunoaştem, aşadar, atât de bine încât numai o voinţă puternică ne-ar face să-i dăm de capăt.” Opinia autorităţii, citată ca argument în plus de Jacques Rivière, pare că ţine de ceea ce a fost numit mai târziu, într-un exces de spirit, plagiatul prin anticipare [7], căci aminteşte foarte vizibil de Emil Cioran:

„Scriitorul, îmi spunea dl. Roger Vitrac, (…) nu mai are motiv să se întrebe de ce scrie, căci omul nu are a se întreba de ce trăieşte. E clar, pentru mine, că, din moment ce ne lăsăm spiritul să pună această din urmă întrebare, nu-i mai putem răspunde decât prin credinţa religioasă sau prin sinucidere.” De unde putem deduce şi că ideile cioraniene nu au venit de nicăieri, ele circulau în lumea în care el va alege să trăiască şi nu a făcut decât să le „culeagă” în cărţile sale. Dar cu cât stil şi cât de cuceritor! Atent observator al realităţii curente, Rivière remarcă debutul, simultan cu mişcarea Dada, a unei epoci indiferente la problema sensului literaturii, în care scriitorul nu se va mai crede desemnat pentru o funcţie transcendentală, ci va lucra ca să fixeze aspectele lucrurilor celor mai apropiate de el. Nu mai e vorba de revelaţii despre sine, ci formulări fericite despre om, despre viaţă, despre călătoria noastră în această lume. „Ideea relativităţii pătrunde lent, dar inevitabil, întregul sistem al concepţiilor noastre. Literatura nu va putea să reziste, sub ameninţarea dispariţiei, acestei invazii. Mai întâi, ea va apărea ca activitate relativă a spiritului, neputându-se referi decât la experienţa noastră. Apoi, ea îşi va lua sarcina

de a face să apară relativitatea tuturor lucrurilor interioare şi exterioare, materiale şi spirituale.” Exemplificând cu Marcel Proust, concomitent, nu se poate declara decât în acord cu Arland în ceea ce priveşte faptul că suferinţa omului nu trebuie să scape atenţiei scriitorului: efortul său, lupta sa contra destinului, contra celorlalţi, înfrângerile şi triumfurile, credinţa, dragostea, devotamentul, viaţa, în cele din urmă, această perseverenţă, formând un etern obiect al unei eterne activităţi, literatura, poate şi trebuie cuprinse. Pe urmele ereticului Roland Barthes, putem conchide că, din primul sfert al secolului al XX-lea, literatura nu mai este „o zornăitoare, nici o rochie, nici o oglindă, nu caută sub autor omul; nu e un mijloc, nici un instrument. Literatura nu vrea să fie dependentă” [8]. Ea îşi declară autonomia, îşi reclamă statutul pe care să-l impună cititorului, cu care relaţia deja era într-o fază critică. Trebuia, cum ar spune Mallarmé, să te consideri om complet şi fără să fi citit vreun vers de Victor Hugo ori să fi descifrat un o partitură de Verdi. Gata cu impostura care ridica în slăvi claritatea literară clasică imediat accesibilă! Demnitatea literaturii este incompatibilă cu o căutare a comunicării cu orice preţ! Când nu se va lăsa subjugată de zona „reportajului universal” (v. Mallarmé [9]), literatura nouă va conţine „clarităţi dificile”, pentru care e nevoie de instrumente adecvate, întrucât autorul foloseşte cuvinte care întrerup aria comună a banalului şi a ascunsului. De aici, o nouă retorică, o nouă distribuţie a genurilor literare, cel puţin pentru o vreme, pentru că reconcilierea dintre naraţiune (epic) şi poezie (liric) nu va întârzia, cu toate manifestările extreme care nu vor lipsi (v. implicarea în ambele zone de creaţie a limbajului jurnalistic), hibridizări care vor lăsa urme Dacă am întârziat mai mult asupra documentelor Arland-Rivière, am făcut-o pentru că esenţa lor îmi apare valabilă şi astăzi. De-a lungul deceniilor, subiectul va fi reiterat, se va mai anunţa, periodic, câte o criză mortală a literaturii, a conceptului, a scopului, a spiritului… „Criza cărţii rămâne în centrul tuturor preocupărilor în lumea autorilor, editorilor, librarilor” – declama

André Billy într-un articol intitulat semnificativ „On demande d’urgence deux ou trois chefs-d’œuvre”, în [10]
André Billy într-un articol intitulat semnificativ „On demande d’urgence deux ou trois chefs-d’œuvre”, în [10]
André Billy într-un articol intitulat semnificativ „On demande d’urgence deux ou trois chefs-d’œuvre”, în [10]

André Billy într-un articol intitulat semnificativ „On demande d’urgence deux ou trois chefs-d’œuvre”, în [10] deceniul cinci. (A fost şi subiectul unei dezbateri a editorilor români în anii din urmă!) Doi ani mai târziu, Raymond Dumay publică «Mort de la littérature», în care deplânge lipsa de personalităţi literare active, spre deosebire de „inflaţia literară” din anii 1920-1930, dispariţia unor reviste literare, scăderea apetitului străinătăţii pentru traducerile din literatura franceză [11]. Tot despre „La mort de la littérature” scrie Jacques Etienne Ehrmann, în 1971 (Paris, l’Herne) [12]. Circumstanţele sunt, însă, mult diferite faţă de perioada de după Primul Război Mondial şi chiar din anii 1950. Chiar întrebarea este formulată altfel: „Ce însemnă:

a face un «text»?” Cu variantele: Cine face un «text»? Cum se face un «text»? A se observa că, deja, activitatea scriitorului nu mai este scrisul, ci facerea unui «text». Iar scriitorul se va numi «autor». Relaţia are loc între două concepte strict definite - «autor» şi «text» - şi implicarea lor este reciprocă, fiecare devenind, pe rând, obiect, respectiv subiect al problemei. „«Autorul» şi «textul» sunt prinşi într-o mişcare în care, în loc să rămână distincţi (autorul şi opera; unul factorul [aici, cu sensul de producător, cauză, cel care face – n. m.] celuilalt), ei se inversează, ca să zicem aşa, unul cu celălalt, creându-se şi anulându-de unul pe altul.” Există şi preocuparea de a decela între obiectul limbajului «obişnuit», cu caracter utilitar, care nu produce texte, nu are autor, şi obiectul poetic [13], rezultatul fabricării «gratuite» de limbaj(e), «texte», de către cineva numit, prin convenţie, «autor». Scopul nu e altul decât de a ajunge, pas cu pas, la a contesta «autorului» un drept de proprietate asupra propriului limbaj, în măsura în care barierele care separă limbajul «literar» şi limbajul «obişnuit» sunt distruse, ceea ce nu rămâne „fără consecinţe asupra examenului critic al materiei lingvistice pe care o numim «literatură». În alţi temeni (…):

ce va deveni «critica»? cum se va situa «discursul critic» în raport cu «discursul literar»?” Nimic mai mult decât că, în măsura în care materia literară îşi extinde drepturile asupra tuturor semnelor lingvistice, este logic

să fie abolită orice distincţie între limbajul obişnuit, limbajul literar şi limbajul critic. Ajungem, astfel, la o largă democratizare a creaţiei literare, extinsă la toată aria comunicării, în care critica poate să se declare fără grijă «artistă», creatoare la fel sau mai mult ca materia literară, iar receptorii să devină cu toţii clonele domnului Jourdain! Ehrmann se simte în măsură să poată declara că „literar nu este un text ce-l exclude pe un altul asemănător, ci sunt textele pe care cititorul decide să le califice astfel.” «Autorul» nu mai este invitat la festin. Descifrând semnele şi semnificaţiile «textului», cititorul ia locul creator al celui numit prin convenţie «autor». Ceea ce iese în urma acestei operaţiuni se mai poate numi «literatură»? Aristocraţia discursului literar, separat de trivialitatea şi vulgaritatea «limbajului obişnuit», îşi pierde validitatea, fundamentele, privilegiile. „Acea «literatură», depozit de sentimente, muzeu de «scrieri frumoase», şi-a trăit traiul. Toate semnele se deschid unei noi lecturi – evident, fragmentară -, dar eliberată de barierele unui «gust» arbitrar şi sterilizant.” Literatura nu mai e decât unul dintre multele discursuri ale lumii, parte oarecare a marii mase de mesaje uniforme şi continui, fără limite spaţiale şi temporale. În acest turn Babel, toate sunt egale, limbajul utilitar se confundă cu limbajul «gratuit», hazardul nu mai există pentru că totul este hazard. „Singurul statut viabil al literaturii rămâne subversiunea, funcţia sa nu poate fi decât teroristă: ea consistă în a aprinde praful de puşcă, a activa incendiul – a arde, a consuma sens(ul). Astfel, cititul-scrisul arată cu claritate imposibilitatea sensului. (…) Schimbare de registru, schimbare de gest, dar păstrând acelaşi rol, aş putea la fel de bine să spun că cititul-scrisul consistă în a amesteca rahatul. Se vede bine că ajungem tot acolo: focul şi rahatul; joc de copii, joc copilăresc – dar fără inocenţă, cum ne-a învăţat psihanaliza. Nici pur, nici impur, şi totuşi fericit!” Mult mai aproape de zilele noastre, în 2009, revista on-line LHT (Littérature Histoire Théorie) nr. 6 este dedicată subiectului intitulat «Tombeaux de la littérature». Şi din acest substanţial dosar [14] am citat mai sus, pentru a parcurge, într-un fel, calea spre un

răspuns neriscant. Şi el s-ar formula ca un avertisment: a vorbi despre sfârşitul unei activităţi
răspuns neriscant. Şi el s-ar formula ca un avertisment: a vorbi despre sfârşitul unei activităţi
răspuns neriscant. Şi el s-ar formula ca un avertisment: a vorbi despre sfârşitul unei activităţi

răspuns neriscant. Şi el s-ar formula ca un avertisment: a vorbi despre sfârşitul unei activităţi literalmente umane este o întreprindere ridicolă, atâta vreme cât nu pune problema dispariţiei Omului. Exerciţiul spiritual al interogării referitor la orice „moarte” este util atâta vreme cât rămâne exerciţiu. Iar unul dintre aceste „exerciţii” este facerea literaturii. Iată că ea se încăpăţânează să ocupe acelaşi loc privilegiat, chiar şi în mult hulita societate de consum, în pofida tuturor Casandrelor! Instrumentalizarea formelor de scriere, adaptarea la cerere printr-o ofertă care exploatează fără prejudecăţi alte forme de comunicare - de la telefon şi radio, la cinematograf şi comunicarea în reţelele sociale – face ca sfârşitul/moartea literaturii să nu fie decât o reinventare, o revitalizare continuă, dincolo de o inevitabilă confuzie a valorilor. Interesant este că rămâne tot mai importantă centrarea pe individ, pe interesul faţă de viaţa interioară, faţă de angoase şi frustrări general recongnoscibile, chiar dacă diferite, aşa cum cerea Ardant, acum aproape un secol! Ba, mai mult, este vizibilă tendinţa recursului la autoscopie şi autoficţiune [15], în încercarea de universalizare metabiografică a materiei subiective. Restrângerea câmpului de intimitate într-o lume globalizată, experienţa comunizării care nu a dispărut, ci îmbracă noi forme, înşelătoare, închide, pas cu pas, noi căi spre eliberarea sinelui, împing «textul» să se multiplice incontrolabil şi anonim. De unde, de exemplu, cazuri de aşa-numit „plagiat psihic”, adică asemănarea până la identitate, până la confuzie, a realului cu ficţiunea şi, de ce nu?, schimbul de locuri în accepţiunea recepţiei psihice. Dar şi argumente puternice pentru ideea „dispariţiei realului”, înlocuit de simulacre cere se autogenerează necontenit. [16] Odată simulat trecutul (ce altceva sunt filmul, literatura declarat documentar-realistă?), ce ne împiedică să simulăm prezentul [ce altceva sunt reality show-urile de care inundă posturile de televiziune?) şi viitorul, pe care chiar să-l trăim în dimensiuni noi ale (sensului) timpului, spaţiului, mişcării. Dispariţia violentă a realului semnifică şi dispariţia

Omului din realitatea rămasă fără semnificaţie, înlocuirea ei cu un simulacru, o imagine calpă – aici se înghesuie din ce în ce mai mulţi membri ai unei „societăţi mediatice”, unde ficţiunea vieţii a luat locul trăirii (exercitării) vieţii şi unde poţi întâlni mulţimi de zombies pentru care există numai un schimb continuu de mesaje pre-fabricate, oferite cu generozitate de toate mijlocele de comunicare de masă. Ceea ce nu este comunicare, pentru că presupune absenţa „absenţei”, avem dominanţa redundantă şi exclusivă a „prezenţei” - „une presence extravagante”[17] ce umple tot câmpul senzaţiilor, sentimentelor, raţionamentului. Ca ilustrare la îndemână, aş putea propune cel puţin câteva expoziţii de fotografie ale tânărului artist Ioan Metzer, între care cele având ca subiect spaţiul urban din Bucureşti sau Paris, unde extirparea tuturor dimensiunilor vieţii reale cu excepţia aceleia strict vizuale este violent expusă. Dar, deja m-am depărtat de temă, aşa că va trebui să revin cândva, pornind chiar de la aceste constatări. Literatura ca refugiu, literatura ca divertisment, literatura ca învăţare, ca descoperire de sine, ca act gratuit, ca prezenţă acaparatoare – multiple forme de expresie pentru care există cerere, deci există «piaţă», fie şi controlată de grupuri de presiune sau de interese globale. Întrebarea „de ce scrieţi?” va mai fi pusă în celebrele chestionare Proust, fără relevanţă, desigur, cum s-a cam văzut mai înainte. Sfârşitul literaturii nu va avea loc, dar va mai fi anunţat la răstimpuri, ca să ne mai trezească pentru o clipă din visare, producând, prin reflecţie asupra ei însăşi, texte noi, o metaliteratură ca apărare în faţa tentaţiei neantului. I se vor construi monumente funerare, dar vor rămâne veşnic cenotafe. Discursul critic asupra literaturii va sfârşi întotdeauna cu un nou început.

[1] Die Traumdeutung (Interpretarea viselor), 1899; Zur Psychopathologie des Alltagslebens (Psihopatologia vieţii cotidiene), 1904; Drei Abhandlungen zur Sexultheorie (Trei eseuri despre teoria sexualităţii), 1905; etc. [2] Criza spiritului [3] Declinul Occidentului

lumea literaturii, literatura lumii
lumea literaturii, literatura lumii

lumea literaturii, literatura lumii

[4] Despre noul rău al secolului [5] Criza conceptului de literatură [6] „Cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi un monstru. Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.” („Wer mit Ungeheuern kämpft, mag zusehn, dass er nicht dabei zum Ungeheuer wird. Und wenn du lange in einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auch in dich hinein.”) – Dincolo de bine şi de rău (Jenseits von Gut und Böse, 1886), Aph. 146; Traducere de Francisc Grünberg [7] Pierre Bayard, Le Plagiat par anticipation, Editions de Minuit, 2009 [8] Lucette Finas, Barthes, ou le pari nouvelle forme de raison, La Quinzaine littéraire n°3 / 15 avril 1966 [9] „Un désir indéniable à l’époque est de séparer, comme en vue d’attributions différentes, le double état de la parole, brut ou immédiat ici, là essentiel. // Narrer, enseigner, même décrire, cela va et encore qu’à chacun suffirait peut-être, pour échanger toute pensée humaine, de prendre ou de mettre dans la main d’autrui en silence une pièce de monnaie, l’emploi élémentaire du discours dessert l’universel reportage dont, la Littérature exceptée, participe tout, entre les genres d’écrits contemporains.” - Stéphane Mallarmé, Avant- dire au «Traité du Verbe»” de René Ghil, Paris:

Giraud 1886 [10] Figaro littéraire, 11 septembrie 1948 [11] Paris, René Julliard, 1950 [12] cf. Jacques Etienne Ehrmann, La mort de la littérature (1971), N° 6, LHT, Documents, publié le 01 juin 2009 [13] etimologic, gr. v., οίησις (poiesis), din οιέω (poieo, „a face”) [14] Nota bene: Eseistul român Alexandru Matei contribuie cu textul intitulat «La perplexité devant la littérature». [15] neologism creat în 1977 de criticul şi romancierul Serge Doubrovsky pentru a defini romanul său Fils, Paris, Galilée [16] „Dacă simulacrul e atât de bine simulat încât devine un ordonator eficace al realităţii nu înseamnă oare că omul, în faţa simulacrului, devine el însuşi o abstracţie?” - Jean Baudrillard, Sistemul obiectelor, Editura Echinocţiu, Cluj, 1996, p. 38 [17] Jean Baudrillard, La disparition du monde réel, WN Network

Codruţ CONSTANTINESCU

Mea Culpa unui scriitor controversat

EE ste cunoscut scandalul izbucnit în Franţa cu ocazia încercării lui Frédéric Mitterand de a-l strecura în calendarul

oficial al sărbătorilor naţionale pe Louis Ferdinand Céline (1894-1961) de la a cărui moarte se împlineşte în acest an o jumătate de secol.[ 1 ] Serge Klarsfeld, preşedintele FFDJ [ 2 ] a protestat vehement, forţând, până la urmă, înlăturarea numelui lui Céline din rândul manifestărilor oficiale ale Republici Franceze din anul acesta. Spiritele s-au inflamat şi în Franţa, având în vedere că, prin cazul Céline, s-au redeşteptat vechi amintiri deloc plăcute (precum antisemitismul din Franţa interbelică, colaboraţionismul cu Germania nazistă etc), preşedintele Republicii, Nicholas Sarkozy, având, în mod surprinzător, cea mai inteligentă şi plină de bun simţ remarcă, afirmând că poţi la fel de bine să apreciezi opera lui Gide fără să fii homosexual sau pe cea a lui Céline fără să fii antisemit. Scandalul s-a concentrate mai ales asupra antisemitismului acerb a lui Céline, uitând una dintre cele mai acide scrierile ale sale care, cel puţin din punctul nostru de vedere, îi mai spală din păcate. Evident, percepţia evreilor francezi este complet diferită faţă de cea a românilor (şi a celorlaltor popoare din est) care au avut de îndurat cincizeci de ani de comunism. Mea Culpa este unul din cele patru pamflete scrise de controversatul autor francez şi, chiar dacă textul are doar treizeci de pagini în versiunea sa originală, este singurul care a fost preluat în Caietele Céline 7: Céline şi actualitatea, 1933-1961 [ 3 ], Editura

Gallimard în 1986. Textul a fost publicat în anul 1936, după ce şi Céline s-a îmbarcat într- una din călătoriile aranjate de sistemul sovietic (serviciile secrete, agenţii de influenţă din Vest, agenţiile de turism împănate de

informatori etc.), având în vedere faptul că Céline publicase, în 1932, romanul Voyage au bout
informatori etc.), având în vedere faptul că Céline publicase, în 1932, romanul Voyage au bout
informatori etc.), având în vedere faptul că Céline publicase, în 1932, romanul Voyage au bout

informatori etc.), având în vedere faptul că Céline publicase, în 1932, romanul Voyage au bout de la nuit, care cunoscuse un mare succes la public. Comuniştilor nu le-ar fi displăcut să pescuiască un alt scriitor de mare perspectivă (ceea ce Céline s-a şi dovedit a fi, în ciuda luărilor sale de poziţie din politică), însă, precum în cazul lui Gide, mult mai implicat în susţinerea, până la punctul lui de cotitură, a sistemului sovietic, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, după cum isteţ o declamă un celebru proverb românesc. După condamnarea violentă a fenomenului comunist (regim, cadre, ideologie, practică revoluţionara etc.), Céline a mai publicat alte trei pamflete violent antisemite : Bagatelles pour un massacre (1937), L’ecole des cadavres (1938), şi Les Beaux Draps (1941). Reminiscente ale călătorie sale în vara anului 1936 în URSS apar şi în cel de al doilea pamflet, Bagatelle pour un massacre, în care critică situaţia sanitară din Leningrad, menţionând că „Leningradul este frumos însă nu G.P.U-ul lui Stalin l-a construit…nu pot nici măcar să-l întreţină.”

l-a construit…nu pot nici măcar să-l întreţină.” În ultimul pamflet, Les Beaux Draps (1941) Céline,

În ultimul pamflet, Les Beaux Draps (1941) Céline, depune o pledoarie pro- colaboraţionistă, filogermană foarte clară:

„Prezenţa germanilor este insuportabilă. Sunt politicoşi, bine crescuţi. Se comportă precum cercetaşii. Cu toate acestea, nu-i putem suporta. De ce, vă întreb? Nu au umilit pe nimeni… Au respins armata franceză, care nu dorea decât să o şteargă. Ah, dacă era o armată evreiască, cum am adula-o!” Prevăzător, Céline , a părăsit rapid Franţa, la scurt timp după debarcarea aliată pe plajele normande, din 6 iunie 1944, refugiindu-se într-o Germanie nazistă care-şi dădea duhul, atmosferă apocaliptică descrisă în romanul Nord. Din Berlin, şi-a oferit serviciile medicale ultimilor adepţi ai Mareşalului Petain, grupaţi într-un loc binecunoscut nouă, la Sigmaringen, în sudul Germaniei, de unde, la 22 martie 1945, a plecat în Danemarca, încă ocupată de germani, pentru a-şi recupera aurul depozitat într-o bancă daneză. Céline a urât Danemarca, pentru că a făcut un an şi jumătate de închisoare, iar, după eliberare, a trăit alţi cinci ani într-o casă modestă şi friguroasă pe malul Mării Baltice. În 1950, a fost condamnat şi în Franţa la un an de închisoare în contumacie, confiscarea a jumătate din bunurile sale personale, o amendă de 50 000 de franci. Raoul Nordling, consulul Suediei la Paris, a intervenit în favoarea sa la ministrul danez de externe, Gustav Rasmussen, pentru a întârzia extrădarea în Franţa. Un nou avocat reuşeşte să-i obţină amnistierea, putând, în sfârşit, să se întoarcă în Franţa unde, după o perioadă de recluziune, a fost reintegrat în viaţa literară, rămânând unul dintre cei mai mari prozatori francezi ai secolului trecut. Volumul Mea Culpa a apărut în anul 1936, fiind publicat la editura Denoël et Steele şi provocând, de altfel, plecarea asociatului lui Denoël, deranjat de mesajul virulent anticomunist al cărţii. În acelaşi an, Céline a publicat cel de al doilea roman al său, Mort à crédit, care nu a cunoscut acelaşi succes precum primul, Voyage au bout de la nuit. În Mea Culpa, Céline condamnă de-a valma toate tarele comunismului, dând dovada unei lucidităţi, cel puţin în această privinţă, demnă de lăudat, de la inegalităţile flagrante, până la natura criminală a regimului sovietic. Faţă de

volumele Retour de l’URSS şi Retouche à mon retour de l’URSS scrise de Andre Gide
volumele Retour de l’URSS şi Retouche à mon retour de l’URSS scrise de Andre Gide
volumele Retour de l’URSS şi Retouche à mon retour de l’URSS scrise de Andre Gide

volumele Retour de l’URSS şi Retouche à mon retour de l’URSS scrise de Andre Gide şi care au provocat un uriaş scandal, cartea lui Céline este mult mai dură, căci Céline, în stilul său binecunoscut, nu face deloc economie de invective, imagini dure şi limbaj de mahala, toate pentru a condamna (uneori ironic,

alteori cinic) fără drept de apel toate idealuri şi preceptele comunismului. Stilul lui Céline se aseamănă cu cel al lui James Joyce din Ulysses. „Ceea ce seduce la comunism, imensul avantaj, s-o spunem pe şleau, este că, în sfârşit, ni-l demască pe Om. Îl va debarasa de scuzele sale. Iată că de secole el ne disimulează instinctele sale, suferinţele sale,

minunatele sale intenţii

plăcut

de bine ne poate minţi!

Rămâne întotdeauna tupilat cu grijă după marele sale alibi. «Exploatarea faţă de cel mai puternic.»” (…) „Cam aşa cântau cadenţat veselii noştri pontonieri de altă dată! Să tropăim! Să tropăim! Să bocănim la greu! Această adevărată infecţie! Trebuie călcată toată rasa! Niciodată, din vremurile biblice, nu s-a abătut asupra noastră un flagel mai

viclean, mai obscen, mai degradant decât acaparanta şi lipicioasa burghezie! Moralizantă şi tropăitoare! Impasibilă şi

plângăcioasă! De gheaţă în faţa nefericirii. De nepotolit? Lacomă după privilegii? Nu se poate! Mai meschină? Mai amnezică? Mai înnebunită după bogăţii goale? În sfârşit, o împuţiciune perfectă.” Despre justiţia socială realizată prin intermediul pistolului, Céline este categoric:

„Marea curăţenie? O chestiune de luni! O chestiune de zile! Ah! Da! Treaba va fi făcută

în curând!

focuri de artificii! În fond, răsturnarea este uşoară! Împuşcarea întregii clase! Nu forţăm decât porţi deschise, iar apoi sunt viermănoase! A-i împuşca pe privilegiaţi este

Toata chestia

asta este glorie naturală! O bună revanşă a

micuţului! Despăgubiri de o mie de ori

mai uşor ca fumatul unei pipe!

Ne-a oferit un vis

Imposibil de ştiut, acest scofâlcit cât

Este un mare mister.

Ce ne vom mai bucura!

Ce

justificate ! Toţi blestemaţii care îşi iau revanşa! O.K.! Căcat! O putem spune foarte

bine! Nu este prea devreme!

regularizeze prin sânge!

Totul să se

Pe bogătaşi îi vom

împuşca

eşti şi tu! El este ! «noi suntem exploataţi!» Asta va sfârşit impostura! Să aruncăm în aer

ticăloşia! Sfarâmă-ţi lanţurile! Ridică-te! Nu poate să dureze pentru totdeauna! Să te vedem, în sfârşit! Mutra ta simpatica! Să te admirăm! Să te cercetăm! Din cap până în

picioare!

putem iubim cu plăcere pentru tine însuţi!“ (…) „Să crape patronii! Repejor! Aceste rebuturi putrezite! Împreună sau separat ! Fără nici un minut întârziere! De o moarte dulce sau atroce! Mi se rupe! Abia aştept!” [