Erwin Rohde

psyche
Traducere ţi cuvint înainte de MIRCEA POPESCU ERWIN Psyehe — Seelencult und Unsterblichkeitsglaube Griechen, Fiinfte und sechste Auflage, TUbingeJ' Verlag von J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), l»1' Toate dreptul asupra prezentei ediţii în limba roma slnt rezervate Editurii Meridia EDITURA MERIDIANE BUCUREŞTI, 1985

CUVINT ÎNAINTE

■ .

Pe copertă ZEITĂŢI : peleus cu fragment dintr-un deinos înfâţlşînd căsătoria lui Tetis, semnat de SoWos. sec. VI^e.nAten^

„Forma exterioară a lumii elene a încetat să existe ; spiritul ei este nemuritor. Ce a fost odată tpăit cu toată intensitatea în viaţa şi în gîndirea oamenilor nu mai poate fi nimicit, ci trăieşte mai departe o viaţă a spiritului, se bucură, intrat în viaţa spirituală a omenirii, de un anume fel de nemurire." Cu acest gînd îşi încheie Erwin Rohde opera sa fundamentală, consacrată meditaţiei vechilor greci asupra vieţii şi asupra mopţii. „Izvorul gîn-dirii greceşti — spune el mai departe — nu ţîşneşte în viaţa omenirii mereu cu aceeaşi forţă şi totdeauna în acelaşi loc. El nu seacă însă niciodată, dispare pentru a reapărea, se ascunde pentru a ieşi la lumină." Este, hotă-rît, tot ce se poate spune mai frumos despre perenitatea marilor fapte de cultură, despre sursa neistovită a atîtor „renaşteri", despre ce dăinuie şi se stinge din fiinţa oamenilor, după dispariţia lor fizică. O asemenea renaştere a interesului pentru cultura şi civilizaţia vechii Elade, a nostalgiei multor mari poeţi şi artişti pentru idealul de frumuseţe şi umanitate pe care ea li se Părea a-1 fi întruchipat s-a produs, după „re-"aşterile" anterioare, la sfîrşitul seco-lului al XVTII-lea şi în tot cursul secolului următor. In pragul ei au putea fi înscris, pentru poeţi cel puţin, memorabilul vers din nobila şi melancolica „Ifigenie în Taurida", a lui Goethe, „Das Land der Griechen mit der Seele suchend" („Spre ţara grecilor cătînd cu sufletul"). Goethe, Sohiller, Holderlin, care nau călcat nici unul pe pămîntul greo, i-au închinat de depar-te gînduri şi versuri nepieritoare. Elenismul lor entuziast era o componentă a romantismului german, o parte integrantă a teoriilor unui Friederich Schlegel, ca şi ale unor filosofi ca Schelling şi Schleier-macher. Dar secolul al XlX-lea este, nu numai pentru germani (este de ajuns să menţionăm r-ecent tradusa şi la noi Cetate antică a lui Fustei de Coulanges, publicată tot de Editura „Meridiane"), vremea de glorie a ceea ce s-a numit, ambiţios, dar pînă la urmă perfect

justificat, „Altertumswissenschaft" („Ştiinţa antichităţii"). Prin efortul concentrat al unor savanţi şi erudiţi s-a putut reconstitui în ansamblu, ca şi în mult mai multe detalii decît oricînd în -trecut, imaginea unei culturi şi a unei civilizaţii care se dovedea a fi încă mai complexă şi mai bogată decît şi-o imaginase-r-ă admiratorii ei din trecut. Contribuţia savanţilor elenişti germani în această privinţă a fost decisivă şi gluma potrivit căreia Grecia veche este o pură creaţie a lor nu este lipsită de un dram de adevăr. Unul dintre aceşti savanţi a fost Erwin Rohde. Născut la 9 octombrie 1845 la Ham-burg, el s-a consacrat studiului filologiei clasice, căreia i-a rămas credincios pînă la finele vieţii, spre deosebire de Friedrich Nietzsche, prietenul său intim din anii studenţiei. A a-vut ca profesori pe Otto Jahn şi Friedrich Ritschl. De la început, orizontul său a fost vast, preocupările sale cuprinzînd deopotrivă filosofia, istoria literaturii, estetica şi, ceea ce era mai nou pe atunci, folclorul şi etnologia. Era încă vremea în oare erudiţia într-un domeniu anume nu exclude zborul larg al spiritului, în care filosofia era un fel de propedeutică a oricăror altoc preocupări de ordin ştiinţific. De altfel doctoratul Rohde şi 1-a luat în fiilosofie la Universitatea din Kiel. După o călătorie în Sicii ia şi Italia, şi-a început o strălucită carieră universitară, care l^a purtat de la Kiel la Bonn, Jena, Tiibingen, Leip-zig şi în cele din urmă la Heidelberg. Pe lîn-gă alte studii de mai mică întindere, a scris un amplu eseu despre „Romanul gpec şi predecesorii săi" („Der griechische Roman und seine Vorlăufer"), iar la Heidelberg şi-a încheiat opera cea mai importantă, Psyche. concepută în două volume, primul terminat în 1890, cel de al doilea în 1893. A murit pe neaşteptate, la 11 Ianuarie 1898, în vîrstă de nici 53 de ani. în Psyche Rohde abordează o problematică ce ne introduce de fapt în înteeaga gîndire asupra lumii şi asupra vieţii. în mitologia, literatura şi filosofia grecilor antici, începînd cu epoca prehomerică şi terminînd cu perioada elenistică. Este o carte de istorie a miturilor şi a credinţelor la vechii greci, dar, nu mai puţin, datorită anvergurii gîndirii lui Rohde şi multiplelor asociaţii pe care le face în cuprinsul ei, o carte despre însăşi istoria culturii şi civilizaţiei elene. „Planul şi sensul acestei lucrări — spune Rohde în ppefaţa sa la prima ei ediţie — este de a include în consideraţiile pe care le face întinse domenii ale istoriei literaturii şi culturii". Este ceea ce dă acestor consideraţii o atît de amplă rezonanţă. Dacă o carte bună este mai ales aceea ca-fe, prin multitudinea şi însemnătatea problemelor pe care le cercetează îţi dă de gîn-

■■■
dit. îţi trezeşte asociaţii nebănuite, te smul ge din cercul îngust al preocupărilor curente şi te proiectează în zone înalte ale spiritului Psyche este o asemenea carte. O carte remarcabilă şi prin ce-şi propune şi prin me toda, deopotrivă suplă şi riguroasă, adecvata întotdeauna obiectului cercetării, pe care c foloseşte. „Era mai ales necesar — scrie Rohde în aceeaşi prefaţă — să desprindem, din hăţişul în care se încîlceau, liniile clare ale des făşurării diferitelor mişcări de idei, să con-j turcim o imagine precisă a originii şi evoluţi-J ei lor, a transformării şi îngemănării lor ci idei înrudite. Dacă acest lucru nu a putut fi realizat în toate cazurile cu aceleaşi mijloace, dacă uneori ne-am mulţumit cu o prezentare sintetică a esenţialului, în timp ce alteori am urmărit în detaliu, mergînd pînă la aparente) digresiuni, toate aspectele unei probleme, orice cunoscător al stadiului cercetării va înţelege lesne de ce am procedat într-un fel sau altul." Urmărim într-adevăr, cu Erwin Rohde. avatarurile unor idei şi credinţe, naşterea,) evoluţia şi involuţia lor — cel mai adesea prin transformarea lor în pure obiceiuri al căror sens mai adînc s-a pierdut — apoi renaşterea, în condiţii istorice prielnice, a unora dintre concepţiile ce păreau a se fi stins cu totul. Este deosebit de sugestivă în acesi sens referirea la acele fluvii din Asia care intră la un moment dat în pămînt, dar-par, uneori

la mare distanţă de locul în car păruseră a-şi înceta cursul. Remarcabil est* faptul că, format în spiritul pozitivismului d la finele veacului trecut, Rohde nu vede î: aceste ocultaţii şi ,,epifanii:t doar întîmplă miraculoase, ci Le aşază şi încearcă să le ex plice în contextele sociale şi istorice ale dife ritelor epoci. De-a lungul întregii expun argumentaţia — furnizată mai ales de texte . literare şi filosofice, dar şi de o temeinică cunoaştere a obiceiurilor şi mentalităţilor, a psihologiei individuale şi colective, ca şi a celor mai noi, pe atunci, rezultate ale săpăturilor arheologice, cele ale lui Heinrich Schlie-mann în primul rînd — este întinsă şi solid articulată, fiecare afirmaţie, făcută cu circumspecţia savantului, bazîndu-se pe interpretarea unor documente şi fapte cunoscute. De cîte ori ele nu sînt suficiente sau pur şi simplu nu există — ori, mai bine spus, în unele cazuri nu existau în acea vreme —, formulările sale sînt deosebit de precaute, enunţarea unor concluzii fiind evitată sau pusă oricum sub semnul întrebării. Nu este lucrul cel mai obişnuit să întâlnim la acelaşi om atât de strîns îmbinate elanurile îndrăzneţe ale gîn-ditorului cu precauţiile omului de ştiinţă, intuiţiile de esenţă aproape poetică cu luciditatea şi spiritul critic, care creează totuşi o anumită distanţă între cercetător şi obiectul cercetării sale. Nu ştii întotdeauna în ce măsură Rohde se identifică cu punctele de vedere pe cane le expune nu numai cu eleganţă şi claritate, dar de multe ori cu un real patos, care ar presupune o angajare mai intimă. Posibilităţile lui sînt multiple şi ou totul remarcabile. Capabil să analizeze cu subtilitate, în :ele mai mici detalii, o problemă, el este la fel de capabil să sintetizeze în cîteva fraze, adesea memorabile, o epocă, un curent de Igîndire, o convingere filosofică sau religioasă. Iată, de pildă, o stpălucită caracterizare sintetică a contribuţiei vechii Elade la cultura umanităţii : „El (poporul grec) — spune Rohde — a anticipat ceea ce avea să gîndească omenirea întreagă. Ideile cele mai profunde şi mai îndrăzneţe, concepţiile cele mai pioase, ca şi gîndurile cele mai sacrilege despre zei, despre lume şi despre natura umană îşi au origine în Grecia". întregul periplu pe care ni-î pro pune — de la Homer la Plotin — este o ilus-; trare a acestei afirmaţii, care a intrat în patrimoniul comun al judecăţilor despre antichitatea greacă, ca şi nu mai puţin pregnanta şi celebra caracterizare făcută spiritului ei de! Winckelmann — „Edle Einfalt und stille Gros-^ se" („Simplitate nobilă şi măreţie calmă") — faţă de care are însă avantajul de a sublinia! nu doar o latură, oricît de admirabilă, ci întreaga complexitate a acestei culturi şi civilizaţii. Rohde nu se claustrează, nu vrea să se? claustreze în ideile tradiţionale prea înguste despre ce a fost antichitatea greacă. Lumea; elenă însăşi — spune el în alt loc — „se deschidea larg influenţelor culturii şi chiar inculturii străine". O asemenea influenţă, cea a cultului dionisiac, a fost asimilată şi a devenii? o parte integrantă a vieţii greceşti. Rohde îi consacră două ample capitole, oare pun în lumină cel puţin bipolaritatea sufletului grec Nu vom discuta aici problema originii trace — sau nu — a cultului lui Dionysos" (cercetări mai recente susţin originea lui frigiană —< M. P. Nilsson — sau cretană — după ce numele lui Dionysos a fost descoperit în inscripţii miceniene). întrebarea firească pe care şi-o pune Rohde este însă următoarea : „Cum st împacă la acelaşi popor exaltarea emoţionali cu o atitudine şi o stare de spirit ce se păstrau în limitele stricte ale echilibrului şi cumpănirii ?" Nouă, afirmă pe drept cuvînt Rohde ne este totuşi mai lesne de înţeles o asemen „revărsare de sentimente cu tot ce ţine de ea decît „liniştea şi echilibrul cu care inimile privirile se înălţau spre prototipurile ideal] ale vieţii, spre zei şi spre seninătatea aces tora." Aprecierea pe care Rhode o dă contrib ţiei cultului dionisiac la dezvoltarea artei es' simptomatică pentru o întregă stare de spirit de la finele secolului trecut, proclamată de altfel cu exialtare de Naşterea tragediei (Die Ge-burt der Tragodie aus dem Geiste der Musik) a lui Friedrich Nietzsche, care a introdus definitiv în cultura şi estetica europeană binomul apolinic-dionisiac şi al cărei ecou, temperat însă şi mai cumpănit, îl regăsim în Psy-che, atunci

Rohde îşi exprimă mai departe. se îndreaptă totuşi către concepţiile lucide. dar nu reţine din aparatul critic imens. despre viaţă şi despre moarte ale vechilor greci. în alternanţă dintre raţional şi iraţional. rigida. Strălucit se dovedeşte a fi. Cartea lui Erwin Rohde are meritul de a prezenta pe larg. în Cîm-piile Elizee sau în Insulele fericiţilor. care depăşeşte considerabil volumul acestui text. uşoare şi tihnite. o asemenea fericire ca fiind adevărata fericire". non pereunt. îndoiala că „poetul Iliadei ar fi considerat un asemenea viitor demn de eroii săi. ea nu-şi făcea prea mari iluzii despre dăinuirea sufletului după moarte. al cărui cult se asociază în cele din urmă. De asemenea spaime lumea homerică fusese cu totul străină. cu obiectivitate. Traducerea a fost oricum coroborată cu ediţia cea mai recentă a lucrării. Cu privirile întoarse spre viaţă. despre faptul că drama. Cartea lui rămîne o construcţie clasică impunătoare prin coerenţa ei. dat fiind că el folosea nu o dată ediţii critice diferite între ele. că energiilor spirituale cristalizate în fapte de seamă le este în orice caz asigurată dăinuirea peste vreme. Pînă în anu 1925 a ajuns la a noua şi a zecea ediţie. Obiectivitatea nu înseamnă însă la Erwin Rohde nici ariditate şi nici lipsă de angajase. seninătăţii calme a acelei vremi. presimţirilor a ceea ce este fără sfîrşit".cînd Rohde vorbeşte despre noile impulsuri pe care cultul dionisiac le-a dat artei. în ediţiile a şaptea şi a opta s-a intervenit în legătură cu citatele din Euripide. ideile şi părerile cel mai diferite şi mai contradictorii care s-au putut naşte de-a lungul a peste un mileniu de meditaţie a vechilor greci asupra a ceea ce dispare şi asupra a ceea ce rămîne din fiinţa individuală după moartea ei fizică. dog- m me rigide şi apăsătoare". Despre speranţa unei vieţi nemuritoare. Recent ea a făcut obiectul unei noi retipăriri. folosindu-se ca bază unică de referinţă ediţia Nauck. Ea este integrală pentru textul de bază. toate ediţiile ce au urmat primei au fost retipăriri. se îmblînzeşte. în care se lăţeşte „fluviul milos şi tulbure al superstiţiilor şi al spaimelor". din viziuni şi speculaţii trudnice. la Atena. în această privinţă. despre orizonturile nemăsurate pe care i le-a deschis. îşi are originea în corurile serbărilor dionisiace şi că însăşi arta actorului este de esenţă dionisiacă.filosofiei în derută" a elenismului tîr-ziu. „ca floare supremă a dragostei de viaţă. cu cel al lui Apollo. „culmea cea mai înaltă a poeziei elene". Sub soarele umanităţii greceşti. ca şi prin pasiunea ce-i stau la bază şi care au fructificat şi fructifică încă studiile ce se fac în acest domeniu şi în direcţii înrudite. rezervîndu-i undeva. lipsite de dorinţi şi de fapte. prin erudiţia. concepţiile. decît ceea ce . cu un umor subiacent. „animula vagula". caracterului ei viguros. pe care Rohde le opune categoric. în finalul lucrării sale. departe. în care geniul gr«c. Ea ilustrează peremptoriu adevărul. împăratul Hadrian relua mai tîrziu această concepţie vorbind despre „loca pallidula. care începe curînd să-şi facă apariţia în gîndurile oamenilor. formulată explicit în repetate rînduri. lipsite de iluzii deşarte. Desinunt ista. . Pagini de o autumnală somptuozitate evocă această epocă crepusculară a antichităţii. „marii oboseli care cuprinsese o cultură ajunsă la capătul dezvoltării ei". dintre echilibru şi exaltare. cu car<e am început acest cuvînt înainte şi cu care se încheie frumoasa lucrare a lui Rohde. chiar gîndurilor incerte. Regăsirea unora din textele citate de Rohde este într-adevăr cîteodată mai dificilă. doar o existenţă împuţinată şi fantomatică. de „boala infecţi-oasă a păcatului". plastice. bărbătesc sănătos. Notă asupra ediţiei : Psyche a fost publicată pentru prima dată în anii 1893—1894. elogiul adus lumii homerice. care ştiuse „să dea forme clare. De fapt. însuşi Dionysos. prin nobleţea gîndului şi eleganţa expunerii. în care „o droaie de idoli străini şi de puteri demoniace inferioare se îmbulzesc să ia locul lumii sublime a zeilor vechii Grecii". nudula" spre care se îndreaptă bietul suflet. Precizăm aici că trimiterile la textele clasice sînt întotdeauna la versiunea lor originală în limba greacă sau latină. a exuberanţei".. opţiunea lui Rohde. în care erau corectate doar unele greşeli şi inadvertenţe mărunte. începe să fie copleşit de „severitatea mohorîtă cu care unele popoare şi-au făurit. Mircea Popescu.

privirile de la viaţă. de această dată didactic. ca faptul însuşi al propriei existenţe. O dată trezită. în mod excepţional. eroii săi ne vorbesc fără ocol despre suferinţele şi grijile vieţii. în ce priveşte transliterarea numelor proprii şi comune greceşti. atît de indiscutabil ca fenomenul vieţii. oculte. în-trucît textul lui Rohde are. în care cei puternici îşi găsesc uşor fericirea în activitate şi în plăcerile elementare. existenţa pe acest pămînt li se pare cu atît mai mult un lucru bun.am considerat strict necesar — trimiterile la opere în cazul citatelor şi al prezentării rezumative a doctrinelor filosofice şi. Căci zeii au vrut ca bieţii oameni să aibă parte de trudă şi de chin. Iar lumea homerică este. 639 De o asemenea înţelepciune obosită. pricinuită fie de acte de manifestă violenţă. P. pe tărîmul căreia experienţa n-ia ajuns vreodată. ni se dezvăluia pentru prima dată în poemele homerice. făcută pentru cei ageri şi puternici. Polyidos. din această cauză. I Nimic nu i se pare experienţei sensibile a omului atît de evident. despre bucuriile vieţii. Există neamuri care privesc moartea ca o scurtare nefirească a vieţii. evident. cea strict fonetică (psyche) părîndu-mi-se rebarbativă şi contrară de altfel formei de mult intrate în uz. Lor. alături de cîteva traduceri ale unor citate greceşti şi latine. Ce se credea despre sufîet în poemele homerice şi cultul ce-i era consacrat. psyche. nu este mai puţin enigmatică decît moartea. am respectat în genere — mărturisesc. uneori cu oarecare regret. fr. cu cît ea este . această transliterare. reflecţia asupra acestor tulburătoare probleme descoperă curînd că viaţa. printre altele. Nu am redactat decît un număr foarte res-trîns de note explicative. pentru că lucrurile acestea sînt de la sine înţelese pentru un popor viguros. Celui ce priveşte prea îndelung i se poate întîmpla să i se pară că lumina şi întunericul îşi schimbă între ele locurile. N-a fost oare grec poetul care şi-a pus întrebarea : Cine ştie oare dacă viaţa nu este de fapt moarte Şi dacă ce numim noi moarte nu înseamnă In adine viată ? i Euripide. trăind în condiţii nu prea complicate. oricum „cum grano salis" — indicaţiile îndreptarelor ortografice ale Academiei Republicii Socialiste România. şi meritul. Li s-ar părea altfel de neînţeles ca viaţa şi conştiinţa individuală să se stingă de la sine. de fiecare dată. M. tocmai pentru că se află la originea oricărei experienţe sensibile. cu toate vicisitudinile ei. Am păstrat numerotarea paragrafelor şi subparagrafelor din ediţia de bază. încetarea acestei existenţe atît de neîndoielnice îi stîrneşte. în schimb. lumea elenă era încă foarte departe în momentul în care. în plină dezvoltare. notele privitoare la Zalmoxis şi la concepţiile mitice ale geţilor. cu toate îndoielile ei. rezervîndu-şi doar lor o existenţă scutita de orice dureri Oamenilor din epoca homerică nu le-ar fi tr-ecut totuşi prin minte să-şi întoarcă. viaţa. în orice caz am păstrat pentru termenul de bază al lucrării. fie de puteri magice. de a explica aproape întotdeauna termenii şi noţiunile de mai strictă specialitate. ajunsă la un punct culminant al dezvoltării sale. aşa cum e rînduită. Unele inconsecvenţe sînt aproape inevitabile. o necurmată uimire. Ei nu vorbesc despre fericire. Poetul.

Nu numai că nu-i pot fi atribuite însuşirile „spiritului". totuşi nu ea este cea care. /psyche nu are nimic comun cu ceea ce. care i se arată lui Ahile în timpul nopţii. să Se-'Sîunde în pămînt. căruia i se spune pe nume. sînt funcţii ale sale. totul se sfîr-şeşte. 510 5i urm. dar se poate mai curînd vorbi despre opoziţia ce există între psyche şi spiritul omului. din clipa morţii. Ea iese prin gură sau prin rana deschisă a muribundului şi. în întunericul de sub pămînt. eliberată. Nimic nu urăşte omul mai mult decît moartea şi decît porţile Hadesului. Din clipa morţii. ni se povesteşte cum cel mort.207 . Sufletul 1 E. ca în Hades lui Odiseu. rămasă neobservată în timpul vieţii. Odiseu vede plutind „imaginile celor care s-au chinuit în viaţă". „Nu-mi tot vorbi de moarte". Potrivit concepţiei homerice. nu există vreo primejdie ca ei să o ase-muie vieţii. pe tovarăşii săi de luptă din războiul__teoian. poartă şi numele de „imagine" (eido-lon). căzuţi înaintea lui. din părţile lor cele mai vechi) şi nici vreo tăcere elocventă nu ne îndrituiesc să-i atribuim poetului şi epocii sale o asemenea concepţie. în opoziţie cu trupul obişnuim să numim „spirit". sufletul (psyche) rămîne totuşi intact. ca un fum (Ilinda. cadavrul adică.condiţia pentru obţinerea tuturor celorlalte lucruri bune. sub forma respiraţiei. in timpul în care sufletul se află împreună cu trupul viu.. Die Einheit dcr Odyssee. într-o formulare mai imprecisă.pămînt neînsufleţit" se descompune . numai atîta vreme cît psyche sălăşluieşte în el. despre starea care urmează vieţii. reproduc totuşi în chip distinct contururile celor dispăruţi. Căci dulcea viaţă în lumina soarelui se stinge în mod sigur o dată cu moartea şi cu tot ce i-ar urma acesteia. gîndirii dispar o dată cu dezintegrarea omului în elementele din care era alcătuit. devenit . îşi face simţită prezenţa abia cînd se desprinde de trup.. cum s-a afirmat. omul nu mai este întreg : trupul. se exercită. cum nu mai este nici cadavrul. lui Patroclu. XXIII. conştiinţă. o suflare care se manifestă. Dimpotrivă. La marginea Hadesului. Fără prezenţa sufletului. la omul viu. Odiseu recunoaşte de îndată printre aceste imagini fantomatice pe mama sa Antikleia. Neantul nu s-ar putea în nici un caz afunda în adîncul întunecat şi nici cuplul divin n-ar putea. alăturîndu-se nenumăratelor ei consoarte şi plutind în împărăţia întunecată a . p. domni asupra neantului. Nici un cuvînt din poemele homerice (şi anume.nevăzutului" (Hades) ? însăşi denumirea ei. îi dă viaţă. el este lipsit de conştiinţă . sentimentului. care în clipa morţii se desprinde de el plutind. de cîte ori moare cineva. ca o umbră (Odiseea. o arată ca fiind ceva aerian. în Ereb^au. . comunicîndu-i propriile-i e-nergii. sînt cu putinţă numai în timpul vieţii. trupul nu poate percepe. ca şi cele date „sufletului" în limbile multor altor popoare. conştient. El nu este însă. i-ar-spune omul epocii homerice. păstrător al „spiritului" şi al facultăţilor sale. Cum ne-am putea însă imagina această psyche care. Cît despre moarte. 2 Dar ce urmează oare ? Ce se întîmplă cînd viaţa părăseşte pentru totdeauna trupul neînsufleţit ? Este ciudată afirmaţia făcută în ultima vreme l că în poemele ! homerice şi-ar găsi în vreun loc expresie credinţa că. pe Elpeior care abia murise. XI. că nimic nu supravieţuieşte morţii. poetului îngîndurat care ar încerca să-i zugrăvească ceea ce urmează vieţii de pe acest pămînt ca fiind adevărata viaţă. voinţă. Toate funcţiunile „spiritului" în sensul lui cel mai larg. este întru totul asemănător celui dispărut ca înălţime. toate forţele voinţei. Pentru a înţelege ce este această imagine fantomatică a omului.495). pe care poetul le denumeşte în felurite chipuri. impalpabile. Părăsit de spirit şi de organele acestuia. evident. Omul este viu. Aceste imagini fără trup. capacitate de a cunoaşte. statură şi fel de a privi. toate energiile vitale şi active aparţin trupului. activ pe plan spiritual. X. Kammer. trebuie să vedem ce însuşiri nu i se atribuie. sau sufletul său se grăbesc să ajungă în împărăţia lui Hades şi a înfricoşătoarei Persefone. 100).

Ea nu este pomenită decît în clipa în care sufletul este pe cale de a se desprinde. este desemnat ca fiind „el însuşi"2. evident. numai cînd celălalt eu doarme. abia în clipa morţii. Homer nu-i atribuie nicăieri o astfel de funcţie în cursul vieţii omului. indepen-l care ei le fac să apară pentru o clipăj şi. în înfăţişarea lui vizibilă şi în imaginea lui invizibilă. credinţă. pot fi privite ca reprezen-tînd „eul" uman. un al doi. vizibilă. 262. potrivit căreia în 1 omul viu. care deci nu poate fi un organ sau o parte a acestei laturi corporale. aceasta din urmă şi nu altceva fiind ceea ce numim psyche.simţi şi voi.^»T-»-fî^-vî nî MÎW* ^] î«!: . Homer dă răspunsuri evident contradictorii. acestuia. a. £_ n. XV. XI. şi ceea ce vede omul în vis este îi-i-fi"iî v\/-ivt^-. ce este în esenţă psyche şi totodată care este originea credinţei în existenţa ei. pentru Homer ceea ce omul percepe în vis sînt făpturi reale ale La ideea existenţei în om a unui dublu" prin-l zeilor înşişi sau ale unui demon al visului cipiu vital. . că celui ce visează i s-a părut că vede un lucru sau altul . la populaţia străveche care a transmis această credinţă grecilor lui Homer. Nu se poate vorbi mai clar. Nu rareori (şi aceasta chiar din primele versuri ale Iliadei) latura corporală. percepţiei şi gîndirii omului conştient în "stare de veghe. aşa-numita psyche. cu psyche. Nu este deloc surprinzător să-i vedem şi pe greci îm-Părtăşind o concepţie atît de apropiată de modul de a gîndi al omenirii din timpurile cele ÎTliada. 131): Trupul se supune morţii atotputernice. ca fiind „omul însuşi". ci pe baza manifestărilor unei aparente vieţi duble în vis. în concepţia homerică omul există într-o dublă ipostază. Luate ca atare aceste formulări aparent contradictorii ne spun că atît omul vizibil (trupul şi forţele vitale active în el) cît şi sufletul (psyche). au fost cu siguranţă. de acelaşi fel cu acelea făcute de alte popoare. ale „eului" omului.despre faptul că imaginea sufletului omului nu participă în' nici un fel la activitatea lui conştientă. Domeniul acestei componente a vieţii o-mului este lumea viselor . mai îndepărtate.} lea eu mai inconştient. El nu spune nicio-J dată. tot dent şi capabil să se desprindă de acesta. 456 şi urm. Vie rămîne însă imaginea celui ce a trăit („căci numai ea vine de la zei". A conchide însă că „omul propriu-zis" este ori trupul ori mai curînd sufletul înseamnă a omite sau a lăsa de fiecare dată neexplicate jumătate din afirmaţiile e-xistente în poemele homerice. s-ai aşa cum viziunea din vis este privită ca un ajuns nu pe baza manifestărilor sensibilităţii. au dus la ideea existenţei în om a unei vieţi duble. La întrebarea (pe care şi-o pun psihologii noş-tri în legătură cu poemele homerice). inconştient de . Observaţiile care. sălăşluieşte. îi supravieţuieşte doar ca imagine şi umbră. care sălăşluieşte în el. un dublu al său. O astfel de concepţie. interpretate de o logică fantastică. ca un fel ] de oaspete străin. energiilor lui vitale. I. în starea letargică şi în extaz. care este „omul propriu-zis1' în această enigmatică îmbinare a unui trup viu cu imaginea lui. De fapt însă i aceasta este credinţa tuturor popoarelor aşa-zis „primitive"..uf i/iovo'f n fi ii Ti nniont vpQ ( £>P£l r*d 11 3— inţei. vw ulii! „^v^„4-î«_*. a omului este opusă. dar în timpul somnului îi vesteşte adesea în vis ce se va petrece în viitor. toate cele trăite în vis sînt întîmpiări reale. nu doar vane închipuiri. 165 2 Iliada. existenţei înăuntrul eului vizi-l trimis de ei. 244. vo-1 fapt real. : ni se pare fireşte foarte ciudată. mai precis decît oriunde în poemele homerice. oei „imagini" (eidola) fugare pe bil de fiecare zi a unui „al doilea eu". arată. sau s-a şi desprins. purtînd numele celui răposat. psycheei. XV. alta decît cea a lui Jîomer) . studiată cu deosebită pătrundere mai ales de Herbert Spencer. atribuindu-se aşadar imaginii fantomatice a psycheei — căci doar ea ajunge în Hades — numele şi valoarea personalităţii întregi. dar el nu-şi exercită aceste facultăţi şi toate celelalte acţiuni ale sale prin psyche sau prin intermediul ei.XI. Spune Pindar (fr. mult mai tîrziu. 3 şi XXIII. de omul viu . 1 în alte locuri însă ceea ce se îndreaptă în clipa morţii spre Hades. NP-O spune limpede mărturia unui grec care. diur-^ nă. care se eliberează. însufleţit. cum spun adesea alţi poeţi de mai tîr-ziu. ea (acest eidolon) doarme însă cînd membrele omului sînt în mişcare. 251.

zeul însuşi. tot aşa cum. vreodată. de neînfrînt. XXIV. căci acesta zace ca mort. dispare pentru totdeauna. eul lui însuşi (asupra acestui fapt nu poate exista vreo îndoială) şi totuşi nu eul lui vizibil. eliberată. 1 Iliada. Okeanos. este deci adevărat că şi în sălaşul lui Hades mai există sufletul (psyche) şi umbra omului. sufletul se îndreaptă plutind. ea se reîntoarce şi. Dar. . ele cred că toate forţele invizibile pornesc în bună parte de la „suflete" şi de aceea se străduiesc. tr. XXII. pline de teamă. 348 pentru totdeauna de trup . fie că (lucru ce ni se pare mult mai probabil) este vorba doar de ceva împrumutat credinţelor populare din vreo regiune a Grecie^ ne aflăm aici. fără a mai opune rezistenţă. Fapt este că. drumurile se despart cu totul. Un poet de mai 1 „ţara nedescoperitâ" (n. faţă de cercul închis al concepţiilor homerice. nu poate fi cuprinsă şi strînsă. dat>. Iată pînă unde merg observaţiile. „psyche. Fie că era o invenţie a acelui poet. e adevărat nevăzută. de unde şi numele ei de psyche. o dată cu ea. psyche nu piere. precum şi tot ceea ce vede el în vis confirmă existenţa unui al doilea eu de sine stătător. activ doar în vise. Se pune acum întrebarea: unde. Unde s-a aflat ? Nu se Ştie.I morţii. Străvechea concluzie cu privire la existenţa în om a unui astfel de al doilea eu o repetă Ahile (Iliada. spre Hades. ceea ce este şi mai mult. le ţine strînse laolaltă. Homer însă nu are ştiinţă de vreo înrîurire a sufletelor asupra tărîmului vizibilului şi nici de vreun cult ce le-ar fi consacpat.: considerat a fi un obiect real. Abia dacă. „călăuza sufletelor". doar ca o imagine aeriană. a unei idei pline de semnificaţie. despărţită pentru un timp de trup. „spiritul se adună din nou în diafragmă". ea nu va dispărea nici după moarte în neant. ele însă. 103 şi urm. V.) tîrziu. atunci cînd prietenul său îi apare în vis şi apoi dispare : „O. să-şi asigure bunăvoinţa acestora prin ofrande cît mai bogate. un erou legendar. Ceea ce îi pare celui ce visează ca făptura cuiva care a murit de curînd este aşadar ceva real. S-ar părea că încep să existe îndoieli în ce priveşte ideea că toate sufletele îşi iau singure zborul spre tărîmul nevăzutului . dar fără diafragmă" (şi. pe baza cărora o logică străveche a tras pretutindeni aceleaşi concluzii. păzitorul neînduplecat. Popoarele „primitive" atribuie îndeobşte „sufletelor" despărţite de trupuri o putere uriaşă. Trăieşte aşadar în om un al doilea eu. ajunge viu în pragul înspăimîntătorului tărîm . fireşte. . o dată cu ea. această făptură supravieţuieşte deci morţii. dar cu atît mai înfricoşătoare . XXIII. Dar cum ajung sufletele acolo ? Se presupunea că. în bezna Erebului. fără teama de a fi greşit înţeles) acţi-«ona în vreun fel ? Ele sînt toate adunate în împărăţia lui Hades. sufletele. potrivit concepţiei greceşti şi expresiei homerice. a simţit nevoia să recurgă la Hermes. aşa cum îi cunosc şi el şi ceilalţi oameni. se-trezeşte şi acţionează dublul său. în prezenţa unei idei noi şi. °diseea XXIV. la poarta ei.). al porţii. palpabilă. intervine o călăuză divină care le constrînge să-1 urmeze prin „chemarea" (Otiiseea. eul lui însuşi vede şi trăieşte în vis o mulţime de lucruri ciudate. nu se mai întorc niciodată . dar în care cel de al doilea eu nu are mişcare. Aheronul le desparte de ei . după ce au trecut fluviul. este ceea ce îi spune răspicat Patroclu prietenului său.sine însuşi. în acest caz. 1) sa irezistibilă şi . încotro zboară. dar. Spiritul nu va mai reveni însă acolo. inaccesibil oricăror impresii. la moarte. ca Odiseu. ce se întîmplă cu ea ? Aici începe the undisco-vered country 1 şi s-ar părea că. aşa cum ne vedem propriul chip în luciul apei. după mistuirea trupului prin foc. 696 şi urm. psycheea. zei. Faptul că omul visează. căci fiinţa aceasta aeriană nu este. părăsind împotriva vrerii trupul şi „plîngîn-du-şi soarta". a părăsit trupul" *. 466 şi urm. atunci cînd sufletul se va despărţi. Iar pentru Homer este mai presus de orice îndoială că vise. Omul ştie însă şi că poate cădea într-o stare de letargie asemănătoare în timp ce trupul celui adormit se află în ne. care a tras concluzia ultimă a Odiseei. departe de oamenii în viaţă . De altfel cum ar putea sufletele (cum cred că le pot numi acum. ca odinioară eul vizibil. într-un astfel de „leşin". fără toate forţele care-1 ţin în viaţă pe omul vizibil).

pentru mulţi istorici ai religiilor. dar o asemenea spaimă. ca imaginile văzute în oglindă ale celor vii . Ceea ce constatăm este faptul remarcabil că un cult al sufletelor necunoscut lui Homer. nu palide fantome. XI. Evoluţia religiei greceşti o putem însă urmări de la Homer încoace pe o perioadă mai lungă. pricinuită de apariţia fantomelor şi strigoilor. din concepţiile cărora etnografii îşi deduc în genere părerile. nici noaptea nu dă frîu liber sufletelor plecate ale celor morţi. în cel mai bun caz. A vorbi.peste care se revarsă o lumină strălucitoape". într-o semiconştienţă crepuscular/ă .prin puterea nuielei sale fermecate. după care cultul sufletelor apare abia în urma decăderii cultului originar al zeilor. al sufletului. o dată încheiată ceremonia funebră. mult după Homer-. umbrele (eidola) care se grăbesc spre întunecimile Erebului. . în pridvor şi în curte. Au fost oare grecii din toate vremurile feriţi de spaima pe care o stîrnesc morţii ? Nu l le-au consacrat ei nicicînd vreun cult de felul celui practicat de popoarele „primitive". fără el ea nu mai are nici o putere : cum ne-am putea oare închipui că un popor cu o sensibilitate strîns legată de realitatea concretă ar putea concepe că rămîn veşnici aceia care. Omul în viaţă nu e tulburat de cei morţi. psy1 Odiseea. Dintr-o epocă mai tîrzie. au într-adevăr un trecut îndelungat. ci făpturi puternice şi robuste. . oasele şi tendoanelei. presimţind parcă apropierea altor vremuri. în împărăţia mohorîtă a peşterilor. considerînd cultul sufletelor ca unul din primele şi cele mai vechi elemente !(dacă nu chiar ca elementul primordial) ale unui cult al puterilor nevăzute. au devenit tot ce poate fi mai ortodox. după incinerarea trupului. acum însă nimicit. au voci ce se aud doar ca un ţîrîit. vedem practi-cîndu-se pretutindeni un cult al sufletelor. într-un episod scris de o mînă mai tîrzie şi inclus în cartea a XX-a a Odiseei.. Aceasta ar corespunde opiniilor. Etnografii combat îndeobşte această părere. cînd. diafragma. sînt slabe şi nepăsătoare : nici nu s-ar putea altfel. este străină de lumea homerică. Acest poet de mai tîrziu a ştiut să evoce puternic spaima unei presimţiri tragice. nu mai primesc şi nu mai pot primi (prin cult sau pe altă cale) nici un fel de hrană ? Senina lume homerică nu cunoaşte de aceea strigoii (căci. căci erau legate de dublul cîndva vizibil. sediul tuturor forţelor spiritului şi ale voinţei — toate au pierit. Nu le stă alături şi nu li se împotriveşte nici o putere demonică . Nimic nu împiedică simpla conjectură sau construcţie teoretică să presupună existenţa în perioadele de început. de perşi ? Întrebarea aceasta şi răspunsul pe care-1 comportă prezintă un interes mai larg. Popoarele „primitive". 219 ) che nu mai apare nici chiar în vis). Ele abia dacă mai trăiesc. vezi povestinduse cum. ci mai curînd ca un fenomen ce derivă din adoraţia zeilor. ghicitorului clarvăzător i se arată plutind în cete. a unui cult divin. întîlnim şi în Grecia un cult activ al strămoşilor. se naşte sau în orice caz se manifestă mai lămurit abia o dată cu dezvoltarea puternică a concepţiilor religioase şi anume — fapt demn de toată atenţia — nu ca o consecinţă a destrămării credinţei în zei şi a cultului acestora. Fără să vrei tresari speriat. am putea spera să găsim în aceasta un i argument solid pentru părerea deseori exprimată. căci carnea. inconştiente sau. cum o fac unii învăţaţi mai vechi şi mai noi. ajunsă la apogeu. degenerat ulterior într-un cult al sufletelor. Ele plutesc apoi în adîncuri. în lume domnesc numai zeii. Lumina soarelui se stinge şi o beznă fioroasă se lasă. cu totul obscure. ale popoarelor „primitive". cu puţin înainte de moartea peţitorilor. despre „viaţa nemuritoare" a acestor suflete este o eroare. la care neam referit mai înainte şi care. stăpîne peste toate întinderile şi locuind pe culmea senină a muntelui. şi nici acele fantasme şi stafii car-e abundă în superstiţiile din toate vremurile. de indieni. şi unde spune oare Homer că ele vor duce pentru totdeauna această existenţă de chipuri fantomatice ? Chiar dacă psyche supravieţuieşte dublului ei vizibil. dar nu au istorie. Dacă s-ar putea demonstra — ceea ce se admite de cele mai multe ori fără argumente — că adoraţia religioasă a sufletelor s-a dezvoltat la greci pentru prima oară doar mult mai tîrziu. dan bine cunoscut şi de popoarele străvechi înrudite cu grecii.

se impune chiar să conchidem asupra unei transformări a ideilor şi obiceiurilor ori de cîte ori. oi. ni trebuie folosite decît dacă vin în sprijinii unor opinii la care se ajunge pe baza unoi argumente mai puţin fragile. cîtă a rămas cunoscută posterităţii. obiceiuri. el găteşte pentru ai săi praznicul de doliu. preg nanţa şi adevărul nu sînt date primordiale ci se obţin prin îndelungă truda. poemelor homerice. profunzimea şi libertate? concepţiei despre lume. de la orinduir-ea patriar hală la organizarea polis-ului grec. scumpe Patroclu. relaţia omului cu puterii* invizibile să fi rămas tot timpul neschimbată încercînd să lămurim care vor fi fost practicii» religioase din vremurile de demult.. respinse de altfel de Homer. capetele a doisprezece tineri troieni de viţă nobilă". stră bătut pînă la capăt. Şi. care s-au menţinut în viaţa religii oasă de mai tîrziu a grecilor. nu vom recurge la comparaţii cu evoluţia credinţelor la popoare înruditj şi nu vom invoca nici concepţii şi obiceiur străvechi. anterioară epocii homerice. lumea elenă trebuie să fi învăţa şi meditat vreme îndelungată şi mai ales tre buie să fi învins şi părăsit multe idei preconcepute. claritatea şi simplita tea gîndirii oglindite de aceste poeme demon strează că. tăiate de mine. cerîndu-i să grăbească ceremonia funebră. Lui Ahile îi apare noaptea în vis sufletul lui Patroclu. în orice formă de cultură. pornind de la păreri preconcepute.Putem oare crede într-adevăr că lumii elene Pi'ehomerice îi era cu totul străin cultul sufletelor celor morţi ? La o examinare mai atentă. iar la mormîntul tău vor cădea.mîi-nile crunte" pe pieptul lui Patroclu. Important este să nu închidem ochii. stările de lucruri pe care le descri şi le implică vorbesc despre lungul drum. pe lungul drum al evolu ţiei prehomepice. aoeasta se datoreşte faptului că au fost primei socotite vrednice de a fi păstrate în scris. Hector zace ucis şi4 dau pradă clinilor. ne vom adresa singurei surse demne dj încredere pentru cunoaşterea lumii prehomJ rice. Este absolu de neconceput ca. ei dau de trei ori ocol cadavrului acestuia. După ce şi-a scos armele. Ahile îi strigă : „Şi în al morţii lăcaş mi te bucură. Iar dacă ele Marchează începuturile poeziei eroice gre-CeŞti. în ce ne privea te. ceea ce nu înseamnă nicidecum că aceas-a evoluţie începe de la ele. în lumea homerică atît de unitară. Ca şi în artă. Punîndu-şi . Insăş existenţa lor şi culmile perfecţiunii artistic pe care le-au atins ne obligă să presupunen că ele erau rezultatul unei evoluţii îndelun gate şi rodnice a legendelor şi a poemelor le gendare . simplitatea şi perfecta adecvare. ce se întîlnesc în poemele homerice. Nu lipsesc în poemele homerice vestigiile unui cult al sufletelor odinioară foarte activ. iată. Â doua zi dimineaţă oastea mirmidoni-l°c înarmată porneşte purtînd în mijlocul ei cadavrul . ele par I lăsa în umbră întreaga epocă ce le-a precedai Sîntem îndrituiţi. întîlnim fapte. de clar circumscrisă. formulări răzleţe care nu-şi găsesc explicaţia în concepţia generală ce domneşte în opera lui Homer. Să ne rememorăm în liniile lui generale acest episod. Ne gîndim înainte de toate la descrierea din lliada a ceremonialului înmormântării lui Patroclu. în seara zilei în care 1-a ucis pe Hector. de la viaţa nomadă 1 stabilirea în oraşe. ci în idei esenţial-mente diferite. înseşi poemele homerice nu ne îngăduie să admitem fără rezerve acest lucru. Ahile însuşi îşi taie pletele şi le pune în mîna lui Patroclu . capre şi porci „şi astfel în jurul ucisului sîngele curse pîraie". Astfel de mii loace auxiliare. aduc la împlinire ce jurasem să fac. Sînt jertfiţi tauri. ca ş maturitatea la care se ajunsese pe planul vie ţii publice. înainte de Homer şi pentru a ajun ge la Homer. în sine nu de dispreţuit. Este adevărat că poemele homerice repre-Zlntă pentru noi sursa cea mai veche care ne îace posibilă cunoaşterea evoluţiei culturii gre-^Şti. în faţa acestor „vestigii" (savanţii englezi le numesc mai lămurit survivals) ale unei trepte de cultură depăşite. războinicii presară pe cadavru smo-CUri din părul lor. maturitatea şi seninătatea calmî a vieţii lăuntrice. Ahile şi mirmidonii săi încep împreună jeluirea prietenului . dat fiind strălucirea şi popularitatea lor. în ciuda faptului el prin însăşi forţa şi autoritatea lor. ele fu-seseră cîndva făgăduite de tatăl său zeului ^Ui .

Dar în cazul de care ne ocupăm Ahile a masacrat oameni. prin vărsarea sîngelui. în timpul nopţii. pînă la sfîrşitul întregii ceremonii. acum însă. mai tîrziu. 180 şi urm. Dacă vedem în astfel de holocausturi sacrificii oferite divinităţilor htoniene şi chiar unor divinităţi olimpice. în cultul consacpat divinităţilor subpămîntene. pe care-1 întîlnim. că el era incă accesibil rugăciunilor omeneşti şi se afla lr} apropierea locului în cai?e se făcea sacrifi-L c iul. pura pietate faţă de cel mort. adică o ofrandă adusă cu bună ştiinl ţă celui mort. deşi desfăşurarea povestirii nu cerea deloc acest lucru. i le oferă lui Pa troclu. nimic nu ne mai îndrituieşte să atribuim alt înţeles ceremoniilor practicate la incinerarea lui Patroclu. sufletul lui Patroclu. ca în cazul altor sacrificii. 20 şi urm . psycheei lui. XXIII. îndeosebi această ofrandă. aceste practici au însă o cu totul altă înfăţişare. cadavrul este înfăşurat în grăsimea lor . ne permite să conchidem că este vorba. în cazul nostru ca şi în practicile cultice greceşti de mai tîrziu şi în cele ale multor popoare. Atare ofranda sînt de neînţeles dacă. pentru binele comunităţii. doisprezece tineri troieni. Ppin libaţiunile cu vin şi prin arderea unor cadavre de oameni şi de animale. p. după ce s-a despsina de trup. lucru teribil. o dată cu cadavrul prietenului. Abia în zori fooul este stina cu vin. prin so-j lemnitatea şi complexitatea întregului ceremo-j nial. poate fi împăcat sujetul celui mort de puţină vreme. cailor şi dinilor şa la urmă. De libatione veterum GraecoruiM 1893. să accepte. Animalul jertfit este ars în întregime în cinstea doar a demonului. aşa cun] se afirmă îndeobşte despre unele cruzimi a caractepizează ritualul grec al sacrificiilol Homer cunoaşte bine practicile exprimînj 1 cf.) întreagă această serie de jertfe se aseamănă întru totul cu tipul cel mai vechi de sacrificiu. de ideile exprimate îndeobşte de Homea despre nimicirea sufletului desprins de trup] Unui astfel de suflet i se aduc de astă data sacrificii numeroase şi bogate. lipsit de conştiinţă şi fără nici o vlaga neputîndu-se deci bucura în vreun fel de jertl fele ce i se aduc. Ahile se adresează de mai multe ori sufletului lui . Tocmai pentru a-i face pe auditorii săi să înţeleagă şi. doi dintre dinii lui Pa-J troclu şi. Toate acestea sînt în contradicţie cu con-CflPţiile exprimate îndeobşte de Homer. o concepţie care nu le mai era familiară. Se credea în orice caz. a celor doisprezece prizonieri troieni Nu s-ar putea susţine nici că este vorba dl îndeplinirea unor îndatoriri pioase. Aşa se face că. sînt înjunghiat multe oi şi tauri. împrejur îi sînt puse cărnurile! precum şi ulcioare cu miere şi ulei. îi poate fi potolită mînia. Chiar smocurile de păr presărate pe trupul celui mort sau puse în mîna lui ţeapănă reprezintă o ofrandă sacrificială. sufletul se îndepărtează repede în zbor. ulei şi miere sînt de asemenea frecvente în cadrul ritualurilor mai tîrzii ale sacrificiilor. 71 şi urm. Este ridicat apoi rugul. poetul a consideraţi necesar să facă să-i apară lui Ahile. înjunghierea şi ardere^ pe rug a taurilor şi oilor. poate fi stropirei cadavrului cu sînge. pusa într-o ulcică de aur şi aşezate apoi în mormîntl Aceasta este descrierea unei înmopmîntărl princiare. Sînt apoi înjunghiaţi patru cai. în acest caz special. nu doar pentru a-şi potoli setea de răzbunare . în speţă a cultului sufletelor în epoca prehomerică. Cît e noaptea de lungă AhiJi toarnă vin negru pe pămînt şi cheamă sufle-j tul lui Patroclu. de o evoluţie şi dăinuire îndelungată a cultului în care sa a fost inclusă. simbolizînd un sacrificiu de valoare printr-un obiect în sine nefolositor (la care se cere preţuită doar bunăvoinţa). von Fritze. oasele lui Patroclu sînt adunate. care diferă în chip ciudat. Este de aceea-lesne de înf ţeles de ce acei care nu cred că Homer poat^ transgresa cercul precis delimitat al ideilor sai le refuză să admită că ofrandele aduse la cere rnonia descrisă au caracterul unui sacrificiu A Te întrebi însă zadarnic ce altceva decît uij sacrificiu. . La baza întregii relatări despre funeraliile lui Patroclu stă ideea că. prinşi vii de Ahile în acest scop] Totul este mistuit de foc. de două ori cheamă el sufletul lui Patroclu şi-i spune că lui îi dă ceea ce îi făgăduise (Iliada. Libaţiunile cu vin. ştiind că nu-i este dată întoarcerea acasă.Sperchios . ca în cazul tuturop ofrandelor simbolice de acest fel. în cele din urmă.1. nu.

Desigur întrecerile acestea îşi au locul în poemele homerice datorită interesului deopotrivă artistic şi material pe ca-re-1 stîrnea descrierea lor : dar faptul că astfel de întreceri sînt organizate ca sfîrşit al ceremoniei funebre este explicabil tot ca vestigiu al unui vechi şi încă activ cult al sufletelor. cu prilejul înmormântării unui membru al unei familii princiare. Atare întreceri în cinstea unor prinţi morţi de puţină vreme sînt amintite de Homer de mai multe ori. . le spune acum aheilor să se aşeze „în cerc| larg" în jurul său . într-o epocă însă. ca şi celelalte ofrande.j gioase . l) Obiceiul acesta nna dispărut niciodată cu totul . Aruncînd o privire de ansamblu asupra tu-l turor episoadelor ceremonialului organizat în cinstea sufletului lui Patroclu. de mult domolită. printr-un ultim fortissimo. întreaga serie de scene străbătute de o pasiune ajunsă la paroxism. îşi are obârşia în tradiţia încheierii prin întreceri a ceremoniilor funebre ale unor oameni de seamă. în care nimeni nu se mai aştepta nici la bine nici la . rămîne vala-l bilă presupunerea că explicaţia practicării lui o constituie doar speranţa de a se obţine în felul acesta foloase. contrară manierei sale obişnuite. masacrarea oamenilor. în epoca posthomerieă obiceiul de a celebra sărbători ale eroilor şi apoi sărbătorii ale zeilor prin întreceri. în cinstea lui Ahile : Odi-. Homer însuşi are conştiinţa clară că jocurile. în felul în care Homer povesteşte aceste fapte ce se îndepărtează de concepţia sa obişnuită. prin însuşi acest fapt. Jocurile plăceau şi fără ca cei prezenţi să fie conştienţi de temeiurile lor reli. 26 Amarynkeus : a. urmează acele minunate întreceri. Hiada. cu cape ne este povestit faptul cel mai înfiorător. ci sînt consacrate celui mort2. un ultim ecou al furiei supraomeneşti cu care Ahile s-a năpustit asupra duşmanului răsună în toată rînduirea atroce a sacrificiului închinat sufletului prietenului. XXIII. sînt menite nu doar să-i distreze pe cei vii. ba chiar el nici nu cunoaşte alte prilejuri pentru concursuri cu premii decît jocurile funebre. nu le-a inventat el însuşi. Avea nevoie de ele pentru a încheia astfel. dacă nu divini. în orice caz 1 Jocurile funebre în cinstea lui 87 urm. E ca şi cum ar răbufni pentru ultima oară cruzimea străveche. 274 3 ci Augustin. Homer a preluat de undeva aceste aspecte ale cultului eroic al sufletelor. sufletul lui Ahile revine la o stare de resemnare dureroasă . tocmai de aceea ele s-au menţinut vreme mai îndelungată decît alte practici ale ritualului. De civitate Dei. a căror descriere însufleţită nu pute să nu incinte pe oricine luase vreodată part 1 lliada. mai liniştit . Este vizibil în toate acestea că nu el este cel ce născoceşte primul fapte atît de îngrozitoare . paptea aceasta a vechiului cult al sufletului putea cel mai lesne să-şi piardă semnificaţia ei iniţiată. de a se evita relele pe care le^ar putea provoca forţele nevăzute. Răzbate în chip evident. Penteu cultul sufletului. ca şi pentru orice gen de sacrificii. potrivit căreia morţii cărora ^ erau închinate asemenea jocuri erau consideraţi. XXIII. totuşi existând ca spirite active. care începe cu moartea tragică a lui Patroclu şi se termină cu căderea marelui luptător troian şi cu batjocorirea leşului său. organizate cu vremea la intervale regulate. este de aceea firesc să considerăm că şi jocurile organizate o singură dată. 179 la vreo întrecere — şi nu era grec să nu fi concurat vreodată. După o răscolire atît de puternică a sentimentelor. XXIII. ne putem ralia pă-rerii lui Varro3. 19. ca şi cum acesta ar fi prezent a-colo 1. cult care nu a putut fi instituit decît întro vreme în care se atribuia sufletului în cinstea căruia se organiza întreaga ceremonie plăcerea reală de a participa la aceste jocuri. destinat împăcării sufletului plecat. 8.Patroclu. XXIV. Este indubitabil faptul că întrecerea (agon) organizată la sărbătorile eroilor sau ale zeilor făcea parte integrantă din cultul zeului sau al eroului respectiv . Se simte o anumită şovăială a poetului în concizia. 630 şi urm. făceau parte din cultul defunctului. cit de vie rămăsese vechea credinţă în puterile înfricoşătoare ale sufletului. căruia îi era consacrat un asemenea cult. Abia după ce totul s-a săvîrşit. o anumită incertitudine în legătură cu credinţele vechi şi sălbatice pe care ele se întemeiază. ou cai şi câini cu tot. nervii încordaţi peste măsură nu se puteau linişti dintr-odată . putem deduce din caracterul impunător al acestui ritual.

nu mai avea nici un prilej să se manifeste în viitor. Rudimente ale unui asemenea cult nu lipsesc desigur cu totul în ceremoniile funerare obişnuite. cu fervoare. defunctului i se puteau aduce anumite „onoruri" tradiţionale. Ele nu-şi găsesc în vreun alt fel explicaţia în concepţia exprimată îndeobşte de Homer în poemele sale. potrivit căreia sufletul poate încă folosi. ci prin teama de un . nu exista nici un motiv pentru continuarea cultului sufletului (aşa cum 1-a practicat mai tîrziu. sufletul însuşi al lui patroclu îi vesteşte lui Ahile că se va duce în Hades. Este de altfel îndeobşte cunoscut faptul că obiceiul supravieţuieşte credinţei şi epocii care l-au născut. IV. Nu întîlnim nicăieri în cele două poeme vreun alt vestigiu al vechiului cult al sufletelor. ca să se ştie că e un mormînt) abia dacă mai răsună un foarte vag ecou al cultului altădată mai activ al sufletului. Acestei concepţii îi era cu totul străină teama de sufletele invizibile . 188 şi urm | 294 şi urm. Nicăieri — după cîte ştim — nu apare în poemele homerice vreun semn al unei opientări a credinţei în sensul pe care-1 reprezintă ceremonialul .. XXIV. sensul unor astfel de practici de cult a devenit aproape de neînţeles sau a fost uitat cu totul. (Odiseea. sufletelor mai activ în vremuri trecute. tendinţa generală este mai curînd clar şi conştient opusă unei asemenea orientări. dorinţe şi păreri noi. . ale unui cult care trebuie să fi fost mai demult expresia desăvîrşită a credinţei într-o mare şi durabilă putere a sufletelor plecate dintre cei vii. Aşa se şi prezintă i lucrurile de obicei în opera lui Homer. 418) reprezintă de de altă parte vestigii ale vechii credinţe. formele exterioare în care se îmbracă aceste idei noi sînt mai puţin desăvîr-şite. 75 şi urm. care-şi caută expresia în forme exterioare.rău din paptea „sufletului". Căci a-tunci cînd încep să apară ppesimţiri.spirit" devenit mai puternic prin plecarea lui din viaţă. de unde nu se va mai întoarce niciodată t. înfăşurat într-un linţoliu şi aşezat pe patul funerar . o dată cu duşmanul doborît. ca şi în desfăşurarea foarte simplă a înmormîntării după incinerare (oasele sînt adunate într-un ulcior sau într-o pistă şi îngropate sub un tumul deasupra căruia se pune un semn. în obiceiurile acestea. 13) sau că Ahile arde pe rug. mai clap şi cu o mai mare exuberanţă. schimbîndu-se credinţele. într-un mod' misterios. dacă bunăvoinţa sufletului. despre viaţa sufletului după moarte. Este lesne de înţeles de ce. Dar extraordinarele ofrande funerare aduse la în-mormîntarea lui Patroclu se explică nu prid ceea ce numim pietate. Incongruenţa dintre credinţele lui Homer şi aceste ceremonii impresionante arată limpede că nu poate fi cîtuşi de puţin adevărată părerea potrivit căreia practicarea cultului sufletelor la incinerarea lui Patroclu ar fi un semn al apariţiei unor idei noi. VI. Celui mort i se închid ochii şi gupa. Nu există deci nici cea mai mică îndoială în ce priveşte faptul că în ritualul înmormîntării lui Patroclu întîlnim nu primele semne ale unei noi concepţii. XXIII. trupul celui mort putea face obiectul unor îndatoriri pioase. Pe de altă parte. care trebuia asigurată în acest fel. începe apoi jeluirea 1. prin foc a trupului său. situaţia este inversă : ceremonialul foarte dezvoltat contrastează cu toate afirmaţiile făcute în genere de poet despre problema a cărei expresie ar trebui să fie acest ceremonial. In cazul de care ne ocupăm. dar scopul lor era mai mult să exprime durerea celor rămaşi decît vreun sentiment de adoraţie a celui mort1. şi armele acestuia. a cărui forţă să se poată compara cu episoadele înmormîntării lui Patroclu. El s-a păstrat intact într-o vreme cînd. trebuie remarcat că ofranda atît de îmbelşugată adusă sufletului lui Patroclu la ceremonia funerară pare aproape lipsită de sens. lumea elenă). ci doar vestigii ale unui cult al 1 Iliada. 74) armele (Odiseea. După mistuirea deplină] 1 Odiseea. aşa cum sufletul lui i-a cerut lui Odiseu. o demonstrează însuşi faptul] că şi cinstirea acordată unui mort atît de ve-l nerat ca Patroclu s-a limitat doar la momen-J tul funeraliilor sale. 197 şi urm . aşa stînd lucrurile. în schimb însă cuvintele. spusele oamenilor le exprimă cu o mai mare promptitudine. XI. (Iliada. Faptul însă că o dată cu Elpenor i se ard. el este spălat şi uns cu mirodenii. mai pozitive. XII.

despre oare se vor-beşte mai precis în cazurile amintite. aceasta în-§ seamnă doar plecarea spre Hades. XXIV 246 . XI. 222 . 856 . XVI. are nevoie ca dublul său trupesc să fie în prealabil nimicit. pe J^ silicernia2. 856). Cîtă vreme sufletul păstrează o „rămăşiţă pămîntească". 802.665) sau chiar înainte de incinerarea cadavrului (Iliada XXIII. I. III. era de altfel generalizat . defunctul. din care nu există întoarcere. II. Pentru ca sufletul să a-jungă acolo. Grija pentru sufletele celor morţi nu se prelungeşte dincolo de momentul înmormîntă-rii. Nimeni nu se îndoieşte că. El a avut cîndva şi la greci un temei foarte precis. XIII. la baza lui stă acelaşi motiv. după ce-4 doboară pe E-gist. La fel sef spune despre Elpenor. nu lip" 1 Iliada. XXII. şi. care.uneltele arse o dată cu rămăşiţele sale 1 Aceste obiceiuri terminînd cu bocetul. este totuşi numit şi destinat să fie un „ospăţ al zeilou" (Odiseea. XVI. el păstrează şi sentimentul. pe care nu şi-1 mai găseşte însă în credinţa homerică despre suflet. după incinerarea trupului. 415 . VII. condiţia absolut necesară era însă incinerarea trupului. îl împiedică să treacă rîul şi el rătăceşte la poarta Hadesulu^ (Iliada. Iliada. iniţial înţeleasă cu siguranţă textual. de a da mortului cu sine toate bunurile sale mobiliare. 38 „mese pentru sufletul morţilor" . Acestea sînt vestigiile vechiului cult al sufletelor. sînti toate descrise în Iliada. XXIII. el se întâlneşte însă apoi cu prietenul său la intrarea în împărăţia umbrelor. dată fiind ideea adînc înrădăcinată că. căpătase încă în epoca homerică o semnificaţie doar simbolică (reducîndu-se în cele din urmă la obiceiul de a pune în gura mortului un obol „pentru luntraş"). tovarăşul lui Odiseu. j Morţii sînt „liniştiţi" doar prin foc (Iliada. dar el pluteşte între tă-rîmul celor vii şi împărăţia morţilor. Obiceiul acesta. 71 şi urm). evident nu din sentimente de pură „pietate". Ca şi jocurile funebre. nu trebuie să vedem în aceasta o formulare foarte exactă . X. consumat de oameni. III. pe care le întîlnirn în lumea homerică. de îndată ce a intervenit moartea şi înainte ca trupul să fie inci--nerat: „iar sufletul a plecat în Hades" i. Aşadar. XXIII. în epoci mai tîrzii nu mai întîlnim obiceiul de a se oferi asemenea praznice la înmormîntări princiare. cînd se povesteşte şi despre Patroclu că. „cenae ferales" " ospeţe pentru morţi. 29 şi urm. X. ucigaşul tatălui său.' pentru ca să poată intra pe poapta "Hadesului . un astfel de praznic pare a avea-drept scop să bine dispună sufletul celui mort . sufletul i-a zburat din membre în impeJ riul lui Hades (Iliada. 34) îşi are partea sa. că sufletul lui „a coborît în Hades" (Odiseea. 410). pentru a-şi găsi liniştea în Hades. pînă ce aceasta îl primeşte definitiv după mistuirea prin foc a trupului. rînduieşte un praznic (Odiseea. 309). In fond participarea presupusă a sufletului la aceste ospeţe oferite poporului nu este mai greu de înţeles decît aceea a zeului la un mare sacrificiu urmat de ospăţ. 65 şi 150. Odiseea. ™ sit de conştiinţă. în clipa morţii] sale.) îşi capătă sensul deplin doar pe baza vechilor credinţe. el îl roagă să-i-grăbească înmormântarea. Ele seamănă mai puţin cu mesele la care participă familia celui mort (perideipna) decît cu tarile cenae jerales organizate la Roma. şi la care rudele unor per1 2 Odiseea. ca locuitorii acelui tărîm. sufletul este primit în lumea inaccesibilă a nevăzutului. al cărui trup este stropit cu sîngele animalelor înjunghiate (Iliada. XVIII. La ospăţul dat în cinstea lui Patroclu. XXIV. 336). iată de ce Oreste însuşi. Dacă în Iliada sau în Odiseea se spune uneori. 560) . spre Hades sufletul porneşte desigur de îndată în zbor. celelalte umbre îi aţin calea. întru-cît acelaşi obicei se întâlneşte şi la alte popoare. soane de seamă decedate invitau întreg poporul. 560 . 343—355 I pămmteşti. XXIV. 362 . 291. în sfîrşit ospăţul oferit de rege poporului îndoliat după înmormântarea unui prinţ (Iliada. . Este ceea ce-i spune sufletul lui Patroclu lui Ahile cînd îi apare în vis . în mai multe rînduri ni se spune că o înmormîntare după toate regulile presupune incinerarea bunurilor aparţinînd celui mort K Nu ştim în ce măsură îndatorirea. după care sufletul celui cinstit în felul acesta ia parte la ospăţ.

este îngropată sub o ridicătură de pămînt . în credinţele şi obiceiurile greceşti. toţi sînt incineraţi . Nu pot spune în ce măsură au fost determinante aceste motive de ordin practic într-un domeniu în care elementele fantastice sînt mai presus de orice considerente utilitare. în mod solemn regele şi prinţul. a lui Antiloh. Nu trebuie să mergem atît de departe pentru a găsi scopul real al incinerării cadavrelor. germanii. 418). şi pe Eetion îl incinerează Ahile în oraşul lui natal (Iliada. XXII. departe de ţară ră-mîne îngropată cenuşa lui Patroclu. s-au smuls din-tr-o viaţă sedentară. sufletul este surghiunit în Hades. Iar cei vii îl uită cu totul pe cel desprins de ei (Iliada. rămăşiţele celui mort. şi Hector este incinerat în centrul Troiei. S-a presupus că arderea. pentru a-şi întemeia. într-o epocă în care ei deveniseră de mult sedentari. Agamemnon nici măcar nu poate concepe că. intenţia de a-1 obţine au fost motivele iniţiale care au determinat incinerarea cadavrelor. într-o nouă patrie.). într-o formă evident sintetică şi generalizatoare în poemele homerice. în patrie. ti>upul este mistuit de foc. Dacă nu voiau. Trebuie să căutăm un alt motiv. să lase cadavrul pe cîmp. Menelau. VI. legat mai curînd de o mentalitate străveche decît de considerente de pură oportunitate. dacă fratele lui. Nimeni nu-şi manifestă vreodată intenţia de a lua cu sine. îngroparea în pămînt este mai simplă şi mai puţin costisitoare. VII). şi troienii în genere îşi ard. îşi are originea în epoca nomadismului. Hoardele nomade nu au locuinţe stabile. Dacă am voi să căutăm la greci originea obiceiului incinerării cadavrelor. nu-i este îngăduită nici o întoarcere în lumea de sus. în sfîrşit. Dacă hinduşii au trecut de la obiceiul înhumării la cel al . dar pe care-1 întâlnim. de altfel el nu mai gîndeşte. în propria lor ţară. 76 şi urm. pradă animalelor sălbatice. mormîn-tul lui s-ar putea afla altundeva decît la Troia (Iliada. pe care să-1 ducă cu ei. 109 şi urm. nimic nu indică însă. Nu acesta poate fi deci motivul incinerării. a lud Aiax {Odiseea. a lui Ahile. încît o altă formă de înmormîntare le era de neconceput. Gîndurile lui nu se mai pot ridica spre lumea pămîntească . Cum şi-ar mai putea imagina că pot ţine legătura cu el prin intermediul vreunui cult ? însuşi obiceiul incinerării cadavrului este poate o ultimă mărturie a credinţei de odinioară a grecilor că sufletul stăruie vreme îndelungată pe tărîmul celor vii şi-şi exercită înrîurirea asupra celor pămaşi în viaţă. Această intenţie capătă aspecte diferite în funcţie de stadiul în care se afla credinţa despre suflet. morţii {Iliada. IV. oare conţine osemintele incinerate. Jakob Grimm *> a emis ipoteza că arderea cadavrului însemna jertfirea celui mort în faţa divinităţii. existenţa unei concepţii atît de înfricoşate. Dacă exista credinţa că mistuirea prin foc a trupului are drept urmare desprinderea totală a sufletului de tărîmul celor vii2. Se pune întrebarea : de unde vine obiceiul acesta. că deci surghiunul definitiv al sufletului în Hades. ca singurul existent. o viaţă tot atît de sedentară. în Grecia aceasta nu ar fi putut fi decît o jertfă pentru zeităţile subpămîntene . ar muri în faţa Troiei. Mărturii răzleţe provenind de la popoare care practicau în mod curent incinerarea arată că intenţia urmărită prin aceasta era tocmai despărţirea rapidă şi deplină a sufletului de trup. nimeni nu este înhumat. Obiceiul incinerării cadavrelor trebuie însă să fi fost atît de înrădăcinat. în care sau lîngă care să-şi îngroape mopţii iubiţi şi să poată oferi timp mai îndelungat hrana sufletelor lor. slavii şi alte neamuri. ca unele triburi nomade. ar trebui să ne cufundăm în timpuri prea îndepărtate pentru a explica un obicei care odinioară nu domnea la greci în chip exclusiv. ce înţeles avea el la gpecii epocii homerice ? Nu este doar modul cel mai la îndemînă de a face să dispară cadavrul . . atunci trebuie să admitem că tocmai acest lucru este dorit şi realizat de supravieţuitori. nu mai ştie nimic despre ce se întâmplă acolo.conştiinţa celor ce se petrec în lumea celor vii.) . XXIV. Grecii asiatici şi în primul rînd ioni-enii. In poemele homerice sînt incineraţi după moarte nu numai grecii în faţa Troiei. III. era normal să le vină ideea să-1 ardă şi să pună cenuşa rămasă într-un ulcior uşor de purtat. Cista sau urna. 389). iar în cadrul unor ceremonii mai modeste masa celor căzuţi în luptă. 174 şi urm. Homer nu cunoaşte alt tip de funeralii decît incinerarea. aşa cum o practicau perşii. nici un suflu al acestei lumi nu ajunge pînă la el. ale căror credinţe şi obiceiuri se reflectă. nu numai Elpenor departe de patria sa .

Grecii din epoca homerică. 75. la grecd. Nimic nu poate mistui mai repede decît focul dublul vizibil al sufletului . XXIII. în Attica etc). 8 Astăzi însă dispunem de mărturii concrete.) Peloponesului şi pînă departe în centrul peninsulei. în mod implicit. Acestui mod diferit de înmormîntare îi corespunde şi o concepţie diferită de cea homerică despre esenţa şi acţiunea exercitată de sufletele celor morţi. aşa cum nici cadavrele lor nu fuseseră arse. construite şi zidite în epoca anterioară imigraţiei doriene. a celor drepţi. resturi de cenuşă şi cărbuni arată că trupul neînsufleţit a fost aşezat pe locul unde. nimic nu mai reţine sufletul în lumea pămîn-tească. 16 220 Iliada. de asemenea. Cei care au recurs cei dintîi la incinerare s-au temut însă cu siguranţă de ceea ce tocmai nimicirea trupului prin foc trebuia să prevină. se gîndeau doar la forţa mistuitoare a focului. foarte străini de asemenea idei cathar-tice. cum reiese şi din unele indicii cuprinse în poemele homerice. Doar teama că sufletele ar putea să rămînă prezenţe terifiante explică graba cu care se urmărea plecarea lor în lumea nevăzută de dincolo. la binele 'ce i se face sufletului celui mort. pe care o implică această credinţă. Cele mai vechi „morminte de urieşi" (Hiinengrăber). eliberat prin foc de trupul neînsufleţit. indieni şi germani. ci ne este dintr-o dată mult mai apropiat. Astfel au fost înmormântaţi prinţii şi prinţesele Micenei cea bogată în aur şi la fel au fost înmormântaţi şi oameni de rînd (în mormintele de la Nauplia. în forţa „purificatoare" a focului. . 218 — 222 trup. XI. Prinţilor li se punea. morţii erau înmor-mîntaţi întregi. Arderea trupului neînsufleţit este aşadar o expresie a grijii pentru cei morţi. Era acesta un obicei străvechi în ca-dr>ul ceremonialului funebru. împrejurări deosebit de norocoase ne permit să aruncăm o privire întp-o epocă îndepărtată a lumii elene. după stingerea focului. că „epoca incinerării" a fost precedată şi la greci de o epocă în care. palpabile. din Attica şi pînă în Tesalia. dar şi pentru cei rămaşi în viaţă. nu-i vor mai putea tulbura vreodată cu prezenţa lor. era aprins un foc pentru jertfă şi apoi. ca şi la perşi. care era acoperit apoi cu nisip. au aceeaşi structură. Pe sol. pe acelaşi loc. o dată acest fapt consumat şi o dată cu nimicirea tuturor bunurilor dragi ce-i aparţineau răposatului. 76 . în alte părţi al '• Este vorba mai ales de rezultatele săpăturilo întreprinse de Heinrich Schliemann (n. II. nu au nici o iteamă de strigoi. atît în mormintele bogaţilor cît şi în cele ale săracilor. Odiseea. sufletul este mai lesne strămutat în lumea de dincolo. credinţa în puterea şi înrîurirea sufletelor asupra celor vii — avînd la bază mai mult teama decît veneraţia —. în prealabil. ale căror tezaure nu conţin nimic metalic şi care tocmai de aceea sânt considerate a fi pregermanice. Obiceiul incinerării (de oriunde ar fi fost preluat de greci) confirmă deci. în citadela dir Micene i şi în oraşul de jos. care nu mai rătăcesc fără odihnă. obişnuiţi de mult cu incinerarea cadavrelor. grecii epocii homerice. Apare aici. în mor-mînt o cantitate impresionantă de ustensile şi de podqabe preţioase. credinţă în legătură cu care în poemele homerice nu se mai întîlnesc decit puţine vestigii. se pare că au făcut-o deoarece credeau că. căruia-i încredinţează trupul mort. Grecia va crede abia mai tîrziu . lut şi pietriş. era aşezat cadavrul. ca obicei dominant în cadrul ceremonialului înmormîn-tării. opinia că a trebuit să fi existat cîndva. Rămăşiţe de animale arse ca jertfă (oi şi capre) au fost găsite şi în mormintele de la Nauplia şi din alte locuri. Ultimele decenii au scos la lumină. morminte. neatinse de foc. pe care sufletele. încăperi şi bolţi realizate cu artă. surghiunite în adâncurile pământului. eliberat repede şi deplin de trup şi de slăbiciunile lui. fusese adusă jertfa funerară.incinerării cadavrelor. ale acestei vechi credinţe. poate înşelător de aproape de noi. Aceste morminte ne arată. la ajutorul dat efortului lui de a se desprinde de 1 2 Kleine Schrijten. canale. în raport cu care Homer nu ne mai apare ca martorul cel mai vechi al vieţii şi credinţelor greceşti. ci aşezate pe pietriş şi acoperite cu lut şi cu un stpat de pietriş : urme de fum. tr. uneori pe un strat de pietpe de cremene.

şi la ei. Lipsiţi de o conştiinţă clară şi deci şi de dorinţi sau de voinţă. a-cest cult îşi pierduse în chip evident în epoca homerică orice sens. în mormintele boltite. umezeala pătrundea direct în pămînt pînă la cei morţi. Dacă se turna în acest tub sîngele animalului sacrificat sau lichidul amestecat al li-baţiunii. dacă la Homer nu s-a găsit pînă acum nici o urmă care să ateste existenţa unui cult al sufletelor după terminarea ceremoniei V funebre. Dacă însă sufletul se poate întoarce la locul spre care este atras. unele vestigii. ci un loc în care se aduceau jertfe (eshâra) morţilor de sub ] pămînt . doar o viaţă părelnică. Schimbîndu-se credinţele. construcţia corespunde întru totul descrierilor unor astfel de vetre. cultul sufletelor nu se mai rezumă doar la ceremonialul înmor-mîntării. sustrase celor vii în cantităţi uimitor de mari. sufletele duc. ca şi dragostea. lui Homer nu-i sînt de loc cunoscute. după părerea mea. sufletul (psyche) nu renunţă la orice contact cu lumea. într-un tărîm inaccesibil. îngropaţi dedesubt. spaţiul boltit principal. prehomerica Micene ne-a păstrat. morţilor le sînt la fel de străine teama. conjurarea sau oracolele celor morţi. nu se mai manifestă în nici un fel. căci sacrificiul funebru fusese deja strămutat în interiorul mormîntuhu în cadrul ceremoniei îngropăciunii. cel de-al doilea eu al lui poate reveni cel puţin pentru o vreme . Acesta este în orice caz. care se prelungea dincolo de momentul înmor-mîntării trupului. Continuatorii imediaţi ai epocii homerice văd lucrurile altfel. Şi tot astfel. adică sufletele transfigurate. pare a fi fost destinat săvîrşirii repetate a sacrificiului adus morţilor. Şi într-adevăr. de lîn-gă încăperea mai mică în care se aflau depuse trupurile celor morţi. nu poate să nu ne minuneze faptul că în această epocă primitivă a culturii greceşti s-a putut ajunge la o concepţie atît de eliberată de teamă şi de superstiţii. unui cult al sufletului. după despărţirea de trup. dacă nu ar fi existat credinţa că mopţii se pot încă bucura de bunurile lor din viaţă chiar şi în a-dîncul mormintelor ? Acolo unde trupul zace nedescompus. II Poemele homerice sînt pătrunse de convingerea că. întrucît obiceiul era în vremea lui învechit şi înţelesul lui se pierduse. rostul antecamepei în mormintele cu două încăperi. scopul ei nu putea fi altul. inconştientă. şi în această privinţă. Zeii intervin în desfăşurarea acţiunii poetice. Putea însă un popor care aducea sacrificii morţilor săi să nu creadă în puterea acestora ? Şi le-ar fi fost oare puse celor morţi în morminte aur. Ştiind că altele trebuie să fi fost credinţele despre suflet în epoca prehomerica decît 13 au fost după Homer. anume că a existat o epocă în care şi grecii credeau că. în alte părţi. familiare grecilor de mai ţîrziu. Nimic nu-i mai poate ademeni sau constrînge să revină . Deasupra centrului celui de-al patrulea mormînt tumular dintre cele găsite în cetate a fost descoperit un altar care nu a putut fi înălţat acolo decît după ce mormîntul a fost acoperit şi închis. gol la mijloc şi neînchis la fund de vreo placă. Este vorba de un altar rotund. Nu este deci un altar (bomos) pentru zei. giuvaieruri şi unelte de preţ. după ce părăsesc trupul. un fel de tub deci. care la Homer se întîlneşte doar în foarte rare ocazii. pentru ca el să nu apară nechemat în lumea de sus. împuţinată. i se pun în mormînt bunurile sale cele maţi de ppeţ. la care au fost mai tîrziu veneraţi „eroii". La Homer însă sufletul.sacrificiul funebru. o dată surghiunit în Hades. niciodată însă sufletele celor mopţi. ne-maiavînd nici o putere asupra vieţii lumii pămîntene şi nemaibucurîndu-se de aceea de veneraţie din partea celor vii. Ne aflăm aşadar aici în faţa u-nei construcţii destinate unui cult durabil şi repetat al sufletului . Puoblema cauzelor care au generat idei atît de libere trebuie abordată cu foarte . într-un domeniu în care acestea sînt îndeobşte adînc înrădăcinate. ridicat direct pe pă-mînt. Monumente vizibile confirmă deci ceea ce nu putea fi dedus decît cu greutate din poemele homerice. o epocă în care această credinţă a dat naştere.

este greu să i se dea un răspuns perfect satisfăcător. a reprezentat-o simplificarea şi omogenizarea atîtor aspecte confuze şi multiforme. Homer ştie doar despre un imperiu subpămîntean stă-pînit de un cuplu' de zei. Grecia pare unitară în ce priveşte credinţa în zei. sînt opera poetului. La realizarea celor două poeme au lucrat multe mîini. de fapt. despre lume şi despre soartă. Olimpul. El nu-şi prezintă ideile sale despre divinitate. în care se strîng toate sufletele. Fapta sa poetică cea mai strălucită. lipsa aproape totală de prejudecăţi cu care sînt privite în a-ceste poeme toate lucrurile şi problemele lumii acesteia nu putea fi manifestarea poporului în totalitatea lui sau a uneia dintre seminţiile lui. Am înţelege însă cu totul greşit poziţia epopeii homerice faţă de credinţele populare. Dacă. care i-a dat expresie în poemele sale şi pe care homerizii au păstrat-o în continuare. nu însă pentru că poporul ar fi participat în vreun chip mistic la elaborarea ei. dialectul vorbit. altundeva. împărăţia lui Hades. Poeţii de mai tîrziu lasă foarte adesea să se simtă opoziţia conştientă dintre ideile lor decantate şi cele larg răspîndite în popor. Dar nu numai spiritul de care este pătrunsă. imaginea aceasta este cea plăsmuită de spiritul lui Homer. forma de guvernare. dar toate în direcţia şi în sensul arătate nu de „popor" sau de vreo „legendă" cum ni se spune uneori. lăcaşul zeilor olimpici — cine ne poate spune. dar concepţiile sale s-au întemeiat cu siguranţă pe aceste credinţe . de cealaltă parte. cele două poeme ne dau o imagine u-nitară despre zei. lăsate în voia lor. de toţi cei ce vorbeau limba greacă. în imaginea făurită de el. despre viaţă şi despre moarte. Nu poate fi decît opera poetului constituirea şi configurarea consecventă a imaginii unei orînduiri divine bine stabilite. premisă a întregului idealism al artei greceşti. ci de cel mai puternic geniu poetic al grecilor şi poate al întregii omeniri. Oricum Homer le ignoră cu totul. cu zeii lor activînd în spaţii foarte înguste. aceeaşi acţiune creatoare şi ordonatoare. strîns grupaţi şi adunaţi laolaltă întp-un lăcaş supraterestru. trebuie să fi fost în acea vreme încă mai fărîmiţate şi mai contradictorii. Dacă credinţa lui nu . şi dacă acest tărîm este tot atît de îndepărtat de oameni şi de aşezările lor ca şi. dincolo de unele mici abateri. Poetul nu şi-a însuşit toate credinţele populare. ca şi dacă am crede că ea este asemănătoare atitudinii lui Pindar sau a autorilor tragici atenieni faţă de opiniile populare din vremea lor. Epopeea homerică poate fi numită „poezie populară" doar pentru că a fost astfel concepută încît a fost preluată cu entuziasm şi transformată într-un bun comun de popor. La Homer însă nu există nici o urmă de polemică sau de dogmatism. el a realizat însă selecţia şi îmbinarea lor într-un tot armonios. olimpici.mare prudenţă . care strînge în cuprinsul ei toate spiritele invizibile cane au părăsit viaţa : paralela este atît de evidentă încît ne o-bligă să presupunem. în aceste poeme. cînd unele instituţii panelene au creat puncte de contact. a fost continuată şi imitată. în ambele cazuri. sate şi oraşe. astfel încît putem crede că publicul căruia i se adresa le recunoştea ca aparţinîndu-i. Trebuie înainte de toate să nu uităm că. decît în epocile ulterioare. iar credinţele populare. locul în care se reunesc toţi zeii ce domnesc în plină lumină . în domeniul de care ne ocupăm. Dacă. Dacă ar fi să dăm crezare lui Homer. Nici o doctrină sacerdotală nu a servit ca model „teologiei" sale. dar numai geniul poetului le-a strîns şi le-a contopit într-un tot pur ideal. Existau fără îndoială elemente de bază ale panelenismului. cei ce ne vorbesc nemijlocit sînt poetul şi tovarăşii lui. nenumăratele culte locale din Grecia. pe zone. în realitate — şi putem afirma hotărît acest lucru — o asemenea unitate nu a putut exista. precum şi de legătura trainică între maestru şi discipoli. care4 împresoară pe oameni şi le este stăpînă. s-a păspîndit. Ceea ce este doar regional nu-1 interesează. Este. ca fiind doar ale sale. evidentă în această imagine a lumii divine. evident că liber-tatea. datorită căreia opera sa s-a păstrat. Zeii săi sînt panelenici. în obiceiuri şi în ideile morale. în ce măsură merge el în toate acestea pe urmele credinţelor naive populare ? Undeva. ci şi înfăţişarea exterioară dată în poemele sale lumii ideale. dacă am considera că ea le este opusă. par a nu fi existat. formate dintr-un număr restrîns de zei cu trăsături caracteristice precise. despre oameni şi despre lume.

nu pretutindeni în multiforma Gcecie. a cultului sufletelor celor morţi şi înmor-mîntaţi generaţii de-a rîndul în noua ţară. a căror credinţă se reflectă în poemele homerice. obiceiul incinerării cadavrelor a constituit la rîn-dul său obstacolul cel mai puternic în calea păstrării şi dezvoltării cultului sufletelor în genere. nimicirea vechilor imperii şi a culturii lor. imaginaţia înfrumuseţa viaţa lor pământească. în care se includ şi credinţele cu privire la suflet.ar fi fost. aşa oum s-a stabilit. Aici se . în aspectele exterioare ale vieţii culturale înfăţişate în Iliada şi Odiseea. sîntem îndrituiţi să ne întrebăm dacă această schimbare nu a fost întrucîtva determinată. a vieţii ionienilor. motivul adoptării acestui mod de înmormîntare 1-a constituit. Constatând că nici cultul sufletelor şi. Această viaţă trebuie să se fi deosebit în multe privinţe de „cultura miceniană". o imagine a vieţii din Grecia acelei vremi şi în special. nici ideile despre soarta sufletelor celor. acolo unde se născuseră poetul şi opera sa. întemeierea noilor state doriene pe temeiul dreptului cuceritorului. Putem astfel cel puţin bănui cum. Amintirea strămoşilor putea fi transplantată. dar ei înşişi deveneau doar eroi ai poeziei . care nu putea fi oficiat în cinstea lor decît pe locurile în care erau înmormântaţi. aproape inexplicabil. fără lărgirea în toate domeniile a cunoştinţelor despre stările de lucruri din alte părţi. de luptele şi migraţiile care s-au produs în acest răstimp. acordul dintre numeroşii poeţi care au colaborat la cele două poeme ar fi. reprezentată de cultul strămoşilor. ca şi altele. colonizările) a dus în mod sigup la dispariţia multor culte locale practicate în locurile care fuseseră părăsite. dar cu siguranţă în oraşele ionice de pe coasta Asiei Mici şi din insule. consecinţa acestui obicei a fost fără îndoială pierderea credinţei în existenţa apr-opiată de oameni a sufletelor celor morţi şi deci şi a sentimentului vreunei îndatoriri de ordin religios faţă de ele. morţi nu au rămas în ţările ioniene. marea emi-gr-are pe coastele asiatice şi întemeierea unei vieţi noi pe un pămînt străin. după toate probabilităţile. în trăsăturile ei esenţiale. Faptele strămoşilor continuau să trăiască în cîntece. Este neîndoios faptul că la originea acestor deosebiri stau mişcările de mare amploare care s-au produs în secolele ce-1 despart pe Homer de perioada miceniană. Dacă. această răsturnare a tuturor condiţiilor de viaţă era firesc să zdruncine puternic starea generală a culturii. mai tîrziu. cum s-a arătat mai înainte. Ar fi greu să explicăm felul liber de a privi lucrurile al lui Homer. îndeosebi migraţiile populaţiilor greceşti. Pătrunderea violentă a triburilor greceşti din nord în Grecia centrală şi în Pelopones. nu însă serviciul religios. Dar motivul propriu-zis al schimbării credinţei şi obiceiurilor l-am putea înţelege numai dacă am cunoaşte şi am înţelege mişcările spirituale care au dus la concepţia homerică despre lume. se poate spune că poemele homerice ne restituie credinţele populare care se cristalizaseră în acea vreme. putem recunoaşte. care au fost rezultatul mişcărilor şi mi-graţiilor popoarelor. dorinţa de a îndepărta cît mai deplin şi mai repede sufletele de tărîmul celor vii. fără mişcarea mai liberă dincolo de graniţele ţării. ace-' leaşi ca în epoca de înflorire a „culturii mice-niene". cu toată tradiţia de şcoală. fără contactul ou membrii altor neamuri. migraţia lor (care n-a menţinut între vechea şi noua patrie legături atît de strînse ca. legat de mormintele înaintaşilor. dar care fuseseră părăsite rămînînd în ţara duşmană. Iar dacă în felul a-cesta se stingea forma elevată a cultului sufletului. asemănătoare credinţei populane din vremea lui. în acest sens restrâns. cu tot ce ele au distrus şi au creat din nou. ce depăşea cu mult limitele credinţelor şi cultului divin din oraşul său şi chiar din cadrul seminţiei respective. era prin excelenţă cultul strămoşilor. în noua lor patrie culte practicate în locul de baştină. în schimb obiceiul venerării sufletelor lor se pierdea într-o lume în care nici un fel de ceremonii repetate cu regularitate nu mai amintea de puterea lor. Un cult local. evident. Cu aceleaşi rezerve. Dacă ionienii din Asia Mică au dus cu ei. pe baza experienţei proprii şi prin modificarea felului de înmormîntare. poporul ionian din epoca homerică a ajuns la concepţia despre suflet pe care poemele homerice ne-o dezvăluie ca apar-ţinîndu-i şi care nu mai păstra decît puţine urme din vechiul cult al sufletelor.

care. O serie de alte cuvinte (noos. „primitivul" nu poate înţelege mişcările voinţei. în care forţele superioare ale spiritului îşi găseau încă expresia în primul rînd în poezie. cretizarea acestora în fiinţe întruchipate . a unei integrări a întîmplărilor multiple din viaţa individuală şi colectivă într-o rînduială prestabilită (moîra). că lasă să se dezlănţuie pornirile malefice ale celor aflaţi în împărăţia umbrelor. inexplicabilul. pe tărîmul pro^ ceselor pur spirituale.] sînt implicit identificate cu ea. Tot ce putem face este să constatăm că imaginaţia religioasă a grecilor. La începuturile gîndirii sale. ele sînt sursa credinţei în suflete şi în strigoi . explorîndu-1. Concepţia cîntăreţilor homerici începe însă să se îndrepte în direcţia opusă . Modul în care se exprimă poetul lasă să se înţeleagă că.. sentimentului inteligenţei decît ca acţiuni ale unei fiinţe volitive care sălăşluieşte înăuntrul omului vizibil şi pe care şi-o închipuie întruchipată sau ascunsă în vreun organ al corpului. d blului fantomatic al omului asociindu-i-se astfel noi „suflete" sub forma conştiinţei. ca nefiind legate de acesta.laică". Nu avem în faţa ochilop decît rezultatele acestor mişcări. ei s-ar fi putut dispensa . ker) denumeşte de asemenea manifestările sufletului. în mijlocul cărora Homer îşi compune poemele. ceva bine ordonat. Nu exista de altfel nimeni care să fie interesat în păstrarea şi dezvoltarea unor concepţii iluzorii cu caracter religios. ea nu trebuie înţeleasă ad Utteram. metis) denumesc de asemenea funcţii şi activităţi ale voinţei. o fac atît de înfricoşătoare. bule. noema-. limitat şi de voinţa celui mai mare dintre zei. denumirea de tymos. nelegată de vreun organ. în opoziţie cu divinităţile autentice. ale sensibilităţii şi ale gîndirii cu termeni cape implică recunoaşterea caracterului independent de organele corpului al acestor activităţi. Aşa se face că alături de „diafragmă" întâlnim. Iraţionalul. devin imaginile sufletelor. Grecul din vremea lui Homer simte în adîncul inimii dependenţa. Arbitrarul unui demon sau altuia este totuşi limitat. Iar orientarea acestora era cu totul . începe totuşi să se înfiripe ideea unei ordini generale a lumii. inima (etor. menos.noeîn. se caracterizează prin faptul că nu se integrează în nici o activitate coerentă. Denumirea f aceasta începe să devină formală. La popoare mai puţi înzestrate perceperea funcţiilor particula-ale voinţei şi intelectului duce doar la co. el privea impulsurile şi emoţiile denumite încă după părţile corpului. Spiritele cele mai limpezi ale acelei seminţii a grecilor care. a voinţei. ele. ba chiar şi ale inteligenţei . forma şi comportarea lor sînt clare şi accesibile imaginaţiei grecilor. Se prefigurează credinţa că lumea este un cosmos. dar el a pătruns deja adînc. în această epocă. sediul acolo. Pietatea sa constă în faptul că îşi aminteşte în permane-nţă de acest lucru. zeii săi sînt pe deplin inteligibili. avînd puteri magice şi acţionînd adesea după bunul lor plac.cuvine însă să ne recunoaştem ignoranţa totală. după cum se credea. s-a îndreptat într-o direcţie care nu oferea credinţei în spirite şi în suflete un spaţiu m prea larg de desfăşurace. cu atît mai şterse. care. Un fir subţire îl mai leagă pe poet de concepţia şi modul de exprimare din trecut." cut îndepărtat. mai evanescente. Şi în poemele homerice denumirea de „diafragmă" (fren. adesea în cea mai strînsă asociere cu ea. mitologia omului lăuntric e pe cale de dispariţie. Lipsea cu totul o castă preoţească doctrinară. care. puternică prin posesia exclusivă a formulelor rituale şi exorcizante. Religia homerică trăieşte însă în deplină raţionalitate . Deasupră-i domnesc zeii. a „inventat" (dacă putem spune aşa) ştiinţele naturii şi filo-sofia au într-adevăr un mod de a gîndi care I reprezintă de departe o ameninţare pentru I întreaga lume din întruchipări ale forţelor spi. chiar şi în domeniul religios. în secolele ce au urmat. subordonarea faţă de forţele care acţionează în afara lui. că se supune destinului. avîndu-şi. ca şi instabilitatea plăsmuirilor acestei credinţe. Cu cît forma pe care o iau este mai concretă. De ar mai fi mers puţin pe acest drum.1 rituale plăsmuită de lumea antică într-un tre. desemnează o funcţie pur spirituală. asemănător cu ceea ce încearcă să realizeze statele create de oameni. de fapt. singurul lucru care se învăţa venea de la poeţi şi aezi. Asemenea concepţii nu ofepeau un cadru propice credinţei în lumea dezordonată a strigoilor. frenes) desemnează multitudinea de manifestări ale voinţei şi sentimentului.

cît din credinţele unui cult neinfluenţat de imaginaţia poetului. Că un suflet trebuie să fi sălăşluit în omul viu o dovedeşte în ultimă instanţă faptul că el se desparte. ea nu intră în conflict cu nici o opinie populară. In esenţă este vorba de acelaşi mod de a gîndi care 1-a făcut să spună uneori „diafragmă" (frenes). o calitate care încetează să acţioneze şi care nu este altceva decît „viaţa". dovezile existenţei sufletului în omul viu nu le-a considerat de aceea întotdeauna concludente. cum o dovedeşte întreaga evoluţie ulterioară a culturii şi religiei greceşti. ci un corp care are o formă. tocmai această suflare. Cine spune psyche în loc de „viaţă". s-a întipărit însă adînc în mintea poporului. imaginea . adoptarea practicii incinerării. ceea ce îi provoacă moartea este nu o fiinţă corporală care se desprinde de el. cînd îşi dă ultima suflare . faţă de care poetul ar fi putut sau ar fi trebuit să ia atitudine. o existenţă de sine stătătoare după descompunerea corpului. viziunii extatice. este denumit nu fără îndreptăţire teologia homerică. întrucît religia poporului. chiar dacă este destul de departe de a avea caracterul unui sistem perfect închegat. psycheea ră-mîne pentru el o fiinţă reală. cînd de fapt nu se mai gîndea la diafragmă ca organ al corpului. tot ce putem afirma. este psyche . dar este evident că. Omul moace. direcţia luată de ideile religioase. neconstituită în vreo dogmă. concomitent cu ea. este cunoscută din vise. toate acestea au contribuit la slăbirea credinţei într-o viaţă substanţială şi puternică a sufletelor celor morţi. în care forţe acţionează înăuntrul omului. îi apape acum cu totul ştearsă şi lipsită de substanţă. în însuşi poemul homeric. Homer manifestă puţin interes şi nu are nici o înclinaţie pentru tot ce ţine de presentimente. Credinţa în psyche era cea mai veche dintre ipotezele primitive prin care se găsea o explicaţie visului. o dovedeşte faptul evident că uneori el spune psyche acoio unde noi am spune „viaţă". Cel care a ajuns însă să înţeleagă că înăuntrul omului acţionează forţe care nu depind de organele sale va ajunge în chip firesc la concluzia că şi în această ultimă împrejurare. bine închegată. la moarte. Imaginea de ansamblu despre lumea invizibilă. şi în consecinţă au restrîns cultul sufletelor. care nu este ceva inexistent (cum nu este nici vîntul ou care se aseamănă). duce la transformarea 151 sufletelor întrw) abstracţiune. a psycheei. după părerea mea. recurgîndu-se la un factor anume. privitoare la zei şi divinităţi. care. tendinţa de a transforma în abstracţiuni principiile vieţii lăuntrice a omului. Evident poetul nu se putea gîndi să atribuie unui concept pur. concret. ale oamenilor care le-au ascultat pentru întâia oară. ca întotdeauna S3 în Grecia. ci o forţă. chiar dacă invizibilă pentru cei vii. urmat.şi de psyche. odinioară concepute ca avînd forme concrete. leşinului. Motivele cele mai intime şi mai puternice oare au determinat această slăbire a credinţei şi a cultului se sustrag cunoaşterii noastre. se manifesta atunci. forma ei. la un moment dat. imagine a omului. Aceste idei divergente au putut. s-au păstrat idei divergente. în relaţiile lor cu lumea pămîn-tească. nu va spune totuşi de îndată „viaţă" în loc de psyche (şi nici poetul nu face acest lucru). Dacă. şi imaginea. făurită de poemele homerice. Aceasta este. tot aşa cum nu mai putem şti pînă unde poemele homerice exprimă în toate amănuntele credinţele poporului. al acestor fenomene misterioase. de trup. cel de-al doilea eu al omului. Este foarte probabil că lui îi aparţine integrarea elementelor izolate ale credinţei într-un întreg care. tulbura. prin dreapta cinstire a zeilor ţării şi nu dispunea cu siguranţă de o doctrină generală. Concepţia sa generală despre problemele divine poate fi expusă cu multă uşurinţă . de fenomene extatice . păşind pe calea dematerializării conceptelor. Poetul homeric nu a mers atît de departe. De cele mai multe ori. precum „viaţa". Despărţirea de ţara strămoşilor. în conceptul de viaţă . odinioară atît de bogată în conţinut. şi unde începe activitatea liberă a poetului. acestea s-au hrănit nu din vreo dogmatică de alt tip. ci la noţiunea abstractă a voinţei şi gîndirii. El a pornit totuşi pe drumul primejdios.

Este mai curînd de crezut că intenţia reală a poetului a fost să permită imaginaţiei să arunce o privire în lumea miraculoasă şi terifiantă a împărăţiei întunericului. Odiseu însuşi îi poate aduce mîngîiere lui Ahile. care. Este însă de asemenea limpede că poetul care povesteşte aceste isprăvi s-a servit de dorinţa de a obţine informaţii — superflue — de la Tiresias doar ca de un pretext foarte transparent. de îndată ce înlăturăm din episodul închipuit de el adaosurile de tot felul. să înnoade o convorbire care să-1 îmbune pe mîniosul Aiax. dar întrun mod foarte incomplet şi superficial. năluci ale visului. Cum să se păstreze. cu Agamemnon şi Ahie. uimitor de sumare şi neconcludente. A-devăratul scop urmărit de poet. dacă ajungem să cunoaştem împrejurările în care a luat naştere această Povestire şi adaosurile ce i-au fost aduse de aite mîini şi care au făcut ca ea să-şi piardă caracterul său iniţial. s-au preocupat de această temă. într-o descriere a întîlnirii eroului viu cu locuitorii imperiului umbrelor. la întoarcere Circe îi dă ea însăşi indicaţii mai numeroase şi mai lămurite în singura problemă atinsă de Tiresias. care să-i permită să introducă acest episod în ansamblul Odiseei. El era departe de a fi un Dante al antichităţii. cu mama sa Antikleia. foarte firească la poeţii greci de mai tîpziu. ca şi poeţii medievali. el mai vorbeşte cu însoţitorul său Elpenor. în afară de Tiresias.). poetul care a descris călătoria în Hades a urmărit cu totul altceva. vorbindu-i despre faptele eroice săvîrşite de . pentru care imperiul sufletelor şi locuitorii lui nu aveau de ce să fie obiect al unei descrieri. Tiresias. Călătoria în împărăţia morţilor era deci inutilă . Convorbirile acestea din împărăţia lui Hades nu sînt cîtuşi de puţin necesare pentru desfăşurarea acţiunii în poemul care povesteşte despre călătoria şi întoarcerea lui Odiseu . aceea a primejdiilor care-1 pîndesc pe drumul spre casă. în care toţi oamenii sînt sortiţi să ajungă. care i s-au suprapus şi l-au modificat în epocile ulterioare. în versiunea iniţială. Agamemnon despre fapta nelegiuită a lui Egist ajutat de Clitemnestra . Circe îi porunceşte lui Odiseu să se ducă în Hades pentru a afla de la Tiresias „care şi cît de lung este dmimul de întoarcere şi cum va ajunge acasă pe marea cea plină de peşti" (Odiseea. căci şi întrebările şi răspunsurile se referă în întregime la probleme din lumea pămîntească. Ele îl fac pe Odiseu. O dovadă primejdioasă. inconsistenţa imaginilor homerice despre suflete. destul de numeroşi. locuit de suflete lipsite de orice vlagă. să intre în legătură spirituală cu sfera realităţilor spre care i se îndreaptă gîndurile şi în care şi-a desfăşurat cîndva şi-şi va desfăşura din nou în curînd toată energia. X. fără succes. care murise de curînd. 1 Unul din puţinele rezultate ale analizei critice a poemelor homerice poate fi considerat faptul că episodul privind călătoria lui Odiseu în lumea subpămînteană nu a făcut parte din textul iniţial al Odiseei. O dovadă a coerenţei şi trăiniciei ideilor formulate în poemele homerice despre natura şi avatarurile sufletelor celor morţi o constituie. Lucrurile se lămuresc mai bine. Mama sa îi vorbeşte despre starea jalnică de lucruri din Itaca. ea lipsea cu totul. li recunoaştem intenţia. 530 şi urm. de multă vreme rătăcitor singuratic departe de lumea activă. episodul călătoriei în Hades a lui Odiseu (Nekyia). Şi într^adevăr. în însuşi cadpul acestor poeme. căutat şi întrebat în imperiul umbrelor. şi încearcă. motivul care 1-a determinat să compună povestirea trebuie căutate altundeva decît în prezicerile lui Tiresias. îi împlineşte dorinţa. ele nu lămuresc de altfel decît într-o foarte mică măsur-ă şi în mod cu totul lăturalnic stările de lucruri şi atmosfera din enigmatica lume de dincolo. am putea crede. este indubitabil că. O astfel de intenţie.poetică despre tărîmul şi despre existenţa celor nevăzuţi. exclud orice relaţie activă cu alte fiinţe ? Abia dacă putem înţelege ce 1-a determinat pe poet să lumineze cu făclia imaginaţiei sale acest imperiu al peşterilor. în urma acestei operaţii r-ămîne nucleul iniţial al episodului — seria de convorbiri ale lui Odiseu cu sufletele morţilor cu care avusese relaţii personale mai strînse. ar fi greu de înţeles în cazul unui poet din şcoala homerică. care se sustrag opicărui contact.

El sapă acolo groapa jertfelor. Şi el vede încercările prin care trece Odiseu nu în sine. ca un preludiu. acolo unde rîurile Pyriflegeton şi Cocit. îi erau anterioare) a ultimului erou ce rătăcea încă prin lume. Stpăbătînd Oceanul. despre care şi în Iliada se vorbeşte ca despre locul în care sălăşluiesc sufletele. trebuia însă să-1 ducă în lumea umbrelor. pe care niciodată rou-i vede soarele. Răsună astfel. ţeles de la flăcările (care mistuie cadavrele ?). pătrunde adînc pînă la intrarea în Ereb. 351 şi urm. spre care sufletele vin în zbor din adîncul Erebului. Pe Aiax. ci în legătura lor vie cu toate întîmplă-r-ile care au decurs din războiul troian. 2 Este sigur că intenţia acestui poet nu a fost aceea de a descrie pur şi simplu lumea subpămînteană. unde se afla dumbrava Persefonei. tema celei de-a doua părţi a Odiseei. dar au pătruns ca episoade izolate în naraţiunea închegată despre întoarcerea acasă (căreia. Chiar şi atunci cînd astfel de relatări nu se referă direct la faptele şi gîndurile lui Odiseu. Acelaşi neistovit impuls generator de legende 1-a mînat şi pe poetul călătoriei în Hades. în care trebuie să se afunde şi să dispară toată bucuria şi puterea vieţii. Unul din scopurile principale ale povestirii despre călătoria lui Telemah la Nes-tor şi la Menelau (în cartea a treia şi în cartea a patra ale Odiseei) este. prin subiectele lor. Impulsul puternic de a dezvolta în toate direcţiile legendele în centrul cărora se aflau întîmplările povestite în Iliada şi de a le împleti cu alte legende şi-a găsit mai tîrziu rezolvarea în poemele care au constituit laolaltă ciclul epic al poemelor eroice. în care eroii războiului troian sălăşluiau de multă vreme.fiul său care se află în viaţă. tre-cînd prin pajiştea asfodelelor. şi trage la ţărmul aspru. Odiseu. Pentru poet importantă este povestirea însăşi a celor spuse de Odiseu interlocutorilor.) despre întîlnirea cu Proteu. Ecoul faptelor de seamă ale războiului troian. Bătrînul mării. se aude pînă în imperiul umbre-Jor.periu al adîncurilor. de care era plină imaginaţia tuturor aezilor acelei vremi. îi repugnă atracţia fantasticului : el se . cu sălcii şi plopi negri. legendele acestea erau deja în plină dezvoltar-e. IV. Ideea lui a fost să-şi pună încă o dată eroul să se sfătuiască şi să se înfrunte cu cel mai puternic dintre regi. Cînd a luat naştere Odiseea. pe care nu-1 preocupă decît latura etică. este doar schiţat prin cîteva trăsături generale. evocat însă cu mai multă pregnanţă şi claritate. Ele nu-şi găsiseră încă matca. Evocarea aceasta nu putea să nu fie plină de tristeţea ce se face simţită în toate convorbirile duse ' 57 la marginea imperiului nefiinţei. scopul lor este de a reaminti fundalul impunător pe care se desfăşoară aventurile a-cestui om care a pătimit atîta şi care rătăceşte singuratic. doar un pretext pentru a face cu putinţă întîlnirea lui Odiseu cu mama sa şi cu vechii săi tovarăşi. şi probabil şi celelalte rîuri care-şi trag numele lesne de în. Poetului nostru. săi din Hades. care ar fi fost firesc să-i stîrneas-că imaginaţia. mînios încă şi în Hades. Consultarea lui Tiresias este pentru el. corabia ajunge în ţara cimerienilor. ce se deprind din Styx. al încercărilor/ din drumul spre casă. se revarsă în Aheron. Şi acolo consultarea acelui prooroc cu privire la calea întoarcerii acasă e folosită doar ca o sumară introducere la istorisirea aventurilor lui Aiax. de la bocetele şi durerea înmormîntării. Pentru aceasta. cunoscut şi în Iliada. Agamemnon şi Odiseu. Poetul a preluat în orice caz Styxul. Cadrul însuşi al acestor întîm-plări stranii. Demodoc (cîntăreţ al feacienilor) este îndemnat să cînte două evenimente ale războiului. Odiseu nu izbuteşte să-1 împace. cu cel mai strălucit erou al acelui război. acela de â-1 aduce pe fiul lui Odiseu în contact cu vechii tovarăşi de luptă ai acestuia şi de a crea astfel ocazia multor istorisiri care pun într-o lumină mai clară unele dintre întîmplările ce s-au produs în perioada dintre Iliada şi Odiseea. încît san putea crede că au fost preluate din legende mai vechi. cu doi dintre tovarăşii săi. cum am spus. Este acelaşi im-. Ideea i-a venit probabil amintindu-şi de povestir-ea lui Menelau (Odiseea. fundal pe care aceste încercări îşi capătă adevărata semnificaţie. Trăsăturile care constituie imaginea rămîn totuşi atît de sumare. evident.

„băutul sîngelui" (haimakuria) este scopul propriu-zis al acestor ofrande. ci este doar adormită. Poetul nostru îndrăzneşte totuşi să facă un pas însemnat dincolo de Homer. şi-a păstrat tocmai de aceea conştiinţa.că poetul. care nu se putea lipsi pentru creaţia sa de o asemenea ficţiune. Trebuie deci să credem că. o ofrandă adusă în scopul reînvigorării sufletelor. sîngele băut are doar rostul de a reda sufletelor conştiinţa (iar lui Tiresias. ţinîndu-le gîtlejurile pe marginea gropii . apoi vin şi apă. duc dincolo sau mai bine spus înapoi spre credinţe străvechi de cu totul altă natură şi spre obiceiuri întemeiate pe asemenea credinţe. ba chiar are o conştiinţă sporită care se ridică aproape la darul profeţiei. Dar aceasta este o excepţie care nu face decît să consfinţească regula. Nou este însă faptul că această stare de lucpuri poate fi. el nu a inventat nimic şi nici I I nu a adaptat ceremonia sacrificialâ. conştiinţa şi darul profeţiei. la intrarea în Hades o groapă. inexplicabile prin propria-i credinţă. ce spune despre ei se încadrează perfect în credinţa homerică. impalpabile pentru cei vii. chiar dacă numai pentru puţină vreme. darul profeţiei). în toată această descriere. peste care presară făină albă. conştiinţa nu li s-a stins.mulţumeşte în această privinţă cu cîteva trăsături foarte sumare.morţi. Totul în descrierea pe care o face acest poet întăreşte adevărul unei astfel de credinţe. de regulă. el a trebuit să între-ţeasă în povestirea sa trăsături care. pentru a-şi atinge scopul poetic urmărit. despre starea de lucruri din împărăţia lui Hades. nu este cîtuşi de puţin în contradicţie cu descrierile homerice. Este sigur. în momentul desprinderii sufletelor de trupuri. Libaţiunea este aici. şi-a păstrat prin graţia Per-sefonei. Înjunghierea animalelor nu este privită însă de poet ca o jertfă . apariţiei unor noi concepţii despre o . ca şi în cazul lui Patroelu şi al lui Hector-. El îl arată pe Odiseu cum sapă. cadavrele animalelor sînt apoi arse şi în jurul sîngelui scurs se îngrămădesc sufletele pe care doar sabia lui Odiseu le ţine în frîu. ce descrie el este pînă în cele mai mici detalii un sacrificiu pentru cei morţi. Sufletele sînt asemenea umbrelor şi plăsmuirilor viselor. Doar Tiresias. aşa cum îl întîlnim adesea în relatări mai tîrzii. — Ne sînt cunoscute tuturor aceste cuvinte de neuitat. tristeţea acestei concepţii răsună ca un ecou înăbuşit din adîncurile Erebului în cuvintele pline de jale cu care Ahile respinge încercarea lui Odiseu de a-1 consola. de îndată ce trupul îi va fi mistuit de flăcări. mai întîi lapte amestecat cu miere. Şi dacă cei vii n-au a se teme de sufletele fără putere surghiunite în întunecime. cum varsă apoi în jur-ul ei prinoase „pentru toţi morţii". le revine amintirea lumii celor vii. mai vestit decît toţi în legenda tebană. a cărui conştiinţă este intactă. nu a elaborat prin aceasta o nouă dogmă. Se vede însă limpede că totul nu este decît o ficţiune a poetului . doar Elpenor. care stăruie în amintirea poetului. Dar. în mod evident. Ce spune el. întreruptă. şi printre umbrele celor. al cărui trup nu fusese încă ars. Sîngele băut al jertfei le redă pentru o clipă sufletelor conştiinţa . pînă ce Tir-esias bea primul. prorocul. mai mult aluziv. Dar şi el şi-o va pierde. cum taie după aceea un berbec şi o oaie neagră. cum cred destui. Adulmecarea sîngelui atrage sufletele. Iar ceea ce-i spune Antikleia fiului său sună ca o confirmare intenţionată a părerilor lui Homer despre inconsistenţa şi slăbiciunea sufletului după arderea pe r-ug a trupului. Nici în descrierea locuitorilor Erebului nu stăruie prea mult . aşa cum îi spusese Circe. Ele se apropie în stare de inconştienţă .

ea este de fapt în contradicţie cu vestigiile cultului pe care-1 înfăţişează. sufletul nu era exilat pentru totdeauna într-un imperiu inaccesibil al umbrelor şi se putea apropia de cei care-i ofereau un sacrificiu. precum şi să-i treacă . Ceremonia sacrificiului. Eroul basmului său poate ajunge pînă la intrarea pe acest tărîm. a respins cu fermitate. Este evident incompatibilă cu această concepţie făgăduiala pe care poetul îl pune pe Odiseu ■ în chip cu totul nechibzuit. ca un discipol corect al lui Homer. şi anume că. cu răni încă vizibile. Ne aflăm şi aici în faţa unor vestigii pietrificate. Prin aceasta însă el nu-i satisfăcea pe deplin pe cititorii şi au. să se fi păstrat în vreun colţ al Greciei asemenea practici. ca şi cum ar fi încă apropiate de aşezările celor vii. războinici în armură. în vremea în care a tt-ăit poetul care a compus episodul călătoriei în Hades. asemenea zeilor. poetului îi era indiferentă priveliştea tumultului mulţimii învălmăşite din lumea subpămîntea-nă . In Iliada o singură aluzie obscură ne permite să constatăm ceea ce aici apare mult mai limpede. ale unui obicei ce se întemeia în trecut pe o credinţă . nu fusese cu totul uitat obiceiul de a oferi celor morţi. ei au făcut să se apropie de Odiseu morţi de toate vîrstele şi. prin care sufletele sînt ademenite în acest caz. care demonstrează fără putinţă de tăgadă că în epoca ppehome-rică exista credinţa că. pentru că din lăcaşul lui Hades nimeni nu mai poate ieşi. Dezvoltînd episodul povestit de el. dincolo de mare şi de Ocean. este cu atît mai remarcabil faptul că. 29—33). ideea poetului despre viaţa sufletului nu este de natură a întemeia un cult nou.viaţă mai activă a sufletelor celor morţi. Ce rost poate avea pentru cei morţi jertfirea unei vaci sterpe şi arderea pe rug a unor „bunuri" sau pentru Tiresias înjunghierea unei oi negre. în îndepărtata Itacă. 4 Dacă inconsecvenţele la care îl duce descrierea modului în care se înfiripă contactul unui om în viaţă cu cei morţi arată cît de temerară eca o asemenea încercare pentru un poet de strictă descendenţă homerică. ca şi în cazul descrierii sacrificiului adus la funeraliile lui Patroclu. X. Aici. şi în epoca în car>e domina credinţa homerică în nimicirea totală a sufletelor plecate pentru totdeauna. ca vestigii ale unei vechi credinţe. el nu se abate totuşi decît imperceptibil de la calea indicată de Homer în ceea ce constituia elementul principal şi anume în descrierea întîlnirii lui cu mama şi cu tovarăşii săi. lăsînd să se apropie de el numai sufletele cu care el fusese în pelaţii strînse. aflat în centrul atenţiei. multă vreme după înmormîntarea lor. de vreme ce ei erau surghiuniţi în Ereb şi nu se puteau bucura de un asemenea sacrificiu ? Ne aflăm aici în faţa celui mai ciudat şi mai semnificativ dintre toate vestigiile vechiului cult al sufletelor. Dar dacă poetul a avut ştiinţă despre vreun astfel de cult local al morţilor şi s-a inspirat din el în descrierea sa. mai puternic . dacă nu în mod repetat şi cu regularitate. şi după înmormîntarea trupului celui mort.ditorii săi înzestraţi cu simţ poetic. teecînd sub tăcere sursa descrierii. ideea că sufletele celor morţi ar putea fi atrase la lumina soarelui. Nu este de loc imposibil ca. dar cu sufletele se poate întîlni numai acolo. Raportînd totul la eroul său viu. dar tocmai de aceasta urmaşii lui considerau că nu se puteau lipsi. am 60 Spune — să o facă de a oferi tuturor celor morţi şi lui Tiresias îndeosebi un sacrificiu la întoarcerea acasă (Odiseea. cel puţin în împrejurări extraordinar-e. se putea bucura de jertfa adusă. povestit cu necontrolată naivitate. El nu cunoaşte decît un singur imperiu al tuturor celor morţi. care şi-au pierdut înţelesul. XI. printre ei. seamănă în chip izbitop cu practicile care serveau mai tîrziu pentru invocarea morţilor în locurile care se credea că dădeau acces spre tărîmul sufletelor din interiorul pămîntului. sînt vestigii pe care poetul le foloseşte în scopuri poetice şi nu potrivit sensului lor iniţial. sacrificii. 521—526 . situat departe în vestul întunecat.

indicînd motivul pedepsei doar în cazul lui Tityos şi presupunînd cunoscute celelalte situaţii. fără de care pedeapsa la care sînt supuşi nu putea fi simţită şi n-avea rost să le fie dată. Nu este Herakles. de mai tîrziu toate acestea li s-au părut a fi omisiuni. creează impresia că aceste exemple de pedepse din lumea cealaltă nu au fost născocite pentru întîia oară de autorul acestor versuri şi oferite auditoriului surprins ca noutăţi îndr-ăz- . O excepţie însă nu ar putea fi dacă am avea vreun motiv să interpretăm această descriere poetică în sensul că cei trei nenorociţi ar fi reprezentanţi tipici ai unor vicii sau . Iar prezentarea extrem de concisă şi de sigupă. Nici Homep şi nici grecii din timpurile mai noi nu ştiau nimic despre o astfel de opoziţie între un „eu" plin de viaţă. activitatea de odinioară : Minos împărţind dreptatea printre suflete. ceea ce de fapt nu era cu putinţă. dat fiind că se afla abia la intrarea ei. După cîte se pare. care trebuie să tot urce în vîrful muntelui o stîncă ce se rostogoleşte mereu la vale.„asemenea unui om care ţinteşte neîncetat". Orion la vînătoar-e. . eroul-zeu. ci doar le-ău fost reamintite. care rabdă de sete în mijlocul unui lac şi nu poate atinge crengile pline de fructe ce atîrnă deasupra-i şi a lui Sisif. Dacă mulţimea celor morţi părea astfel mai bine reprezentată prin personajele alese. viaţă. pe care4 ştiu cei din epocile ce au urmat. şi o „imagine" goală de conţinut. ca Homer. al cărui trup ur-iaş este sfîşiat de doi vulturi. Cel ce a scris aceasta a făcut teologie pe cont propriu. ca adevărate imagini (eidola) ale lor din timpul vieţii. Poetul caută să stabilească un contact între Herakles şi Odiseu. Minos şi Herakles (şi plăsmuite de aceeaşi mînă. a lui Tityos. Poetul ignoră încă faptul că fiul lui Zeus a fost înălţat deasupra destinului ursit muritorilor. Sufletelor celor trei nefericiţi le este atribuită o conştiinţă deplină şi durabilă.pr-in faţa ochilor.. Cititorilor. nefiind şi neurmărind să fie decît o excepţie. Este aceasta o încercare confuză de a armoniza vechiul cu noul.. care nu aveau dreptul mai mult decît alţii la compasiunea sa şi cărora nici nu prea au încercat să le descopere vreo legătur-ă cu Odiseu. un şir de mame de eroi aparţinînd unor mari familii. surghiunită în Hades. Se vede î-nsă repede că ei nu au a-şi spune nimic (Odiseu tace dealtfel) . Ele nu fac decît să confirme regula. care i-a schiţat pe primii doi) — făpturile pe care nici un cititor nu le poate uita ale celor trei „penitenţi". Vreunul dintre ei a intercalat cu îndrăzneală trei versuri în care se spune că adevăratul Herakles. există cel mult o analogie. imitînd convorbirile lui Odiseu cu Agamemnon şi Ahile. ca şi înainte. cele trei personaje fiind poate alese dintr-un număr mai mare de asemenea personaje. dar care nu poate fi sufletul. şi stările de lucruri de acolo trebuiau să fie descrise cel puţin prin cîteva exemple. cu cape figurile lui Minos. în aceste descrieri sînt în mod hotărît depăşite limitele concepţiei homerice. Rămîn încă — plasate între Orion. a lui Tantal. mai mult reducîndu-le în amintire în felul lui Hesiod. Orion şi Herakles se puteau încă împăca. după cum acest prim autor al episodului călătoriei în Hades nu ştie nimic despre faptul că Ahile a fost smuls din Hades. locuieşte printre zei şi că în Hades Odiseu i-a văzut doar „imaginea". arcul. care să îmbine trupul şi sufletul. Părăsiseră oare unii poeţi dintr-o generaţie mai veche (mai tineri totuşi dectt autorul celei mai vechi versiuni a călătoriei în Hades) terenul credinţelor homerice privitoare la suflet ? Putem afirma cu certitudine că pedepsele impuse celor trei „penitenţi" nu răsturnau nicidecum concepţia homerică potrivit căreia umbrele celor morţi erau fără conştiinţă şi substanţă : dacă n-ar fi aşa. decît insuflîndu-le. întrucît şi Herakles a intrat odată în timpul vieţii în Hades. şi zăreşte acolo figuri de eroi care-şi continuă. această unică asemănare 1-a îndemnat pe poet să-1 însereze aici pe Herakles. gata să arunce săgeata. Herakles ţinînd în mînă. între ei nu există nici o relaţie. Odiseu aruncă o privipe înăuntrul împărăţiei morţii.¥ nete. ele nu şi-ar ocupa atît de paşnic locul într-un poem întemeiat pe o asemenea concepţie.el însuşi".

cu totul străină antichităţii timpurii. ca ecou al unei credinţe ce devenise străină epocii homerice. Eriniile. atunci cînd se depun jurăminte solemne. lipsite de viaţă) acest vestigiu al unei mentalităţi dispărute. Care e vina lui Tantal se poate ghici din tradiţiile curente : mai puţin precise sînt ştirile despre greşeala pentru care a fost pedepsit Sisif. în orice caz. dacă şi-1 calcă. Atotputernicia divinităţii. lui Tiresias ca răsplată. tortura fără scăpare în imperiul lui Hades. Griechische Gotterlehre. O ultimă dovadă a tenacităţii cu care obiceiul supravieţuieşte credinţei ce i-a stat la bază o oferă poemele homerice atunci cînd Odiseu povesteşte că. fără conştiinţă şi simţire. nu a existat în nici un caz credinţa că acolo vor fi ispăşite toate greşelile săvîrşite în viaţă — dintre care sperjurul era doar una. De altfel chiar şi în vremea cînd încă se mai cpedea realmente şi literalmente că sperjurul este pedepsit în lumea cealaltă.şi 1-a călcat. ca şi pedepsele ce le-au fost impuse. în momentul jurămîntului. idei învechite. ideea pedepsirii sperjurilor nu a putut fi prea puternică. ca de exemplu. Ceea ce da jurămîntului un caracter atît de înfricoşător era credinţa în forţa magică a unor asemenea anatemizări şi nu. idee cu totul străină lui Homer şi care. nu s-a îndepărtat de ţărm înainte de a-i fi chemat de trei ori pe tovarăşii săi ucişi în lupta cu ciconii . dacă putea fi atribuită conştiinţă sufletelor din Hades. despre anihilarea şi lipsirea de orice vlagă a sufletelor celor morţi. este dat pe mîna spiritelor subpămîntene ce torturau sufletele pur şi simplu pentru că. în semn de cumplit dezgust faţă de o asemenea înşelăciune. ele sînt excepţii cu totul izolate. Cel ceşi^a călcat jurămîntul este pedepsit nu pentru vina sa morală deosebit de gravă — avem motive să ne îndoim că gpecii vedeau în sperjur o astfel de vină . 1. care pedepsesc în adîncurile pămîntului pe cei ce jură strîmb. greşeală pe care oamenii din vremurile ce au urmat nu o mai puteau săvîrşi. incompatibile cu această idee. fugind din ţara ciconilor. pe care zeii îi urau. dacă s-ar fi referit la pedepsele la care erau supuşi în lumea subpă-mînteană sperjurii. Episodul călător-iei lui Odiseu în Hades nu pomeneşte. Nimic însă în descrierile la care ne referim nu justifică o asemenea exegeză teologizantă şi nu ne dă dreptul să atribuim din capul locului acestui poet anume ideea unei asemenea cerinţe a ispăşirii compensatorii în lumea cealaltă. Trebuie însă să precizăm că. a fost adusă de-abia mai tîrziu de meditaţia mistică. Iar dacă într-adevăr. pe lîngă zeii lumii de sus. vreo înaltă preţuire morală a adevărului. celor trei. chemase el însuşi asupră-şi. De două ori sînt invocate în Iliada. şi nu alţi păcătoşi. atrăgînd prin însuşi caracterul lor excepţional interesul poetului. el cade în mîinile celor pe care i-a invocat.categorii de vicii. vreme îndelungată. pedeapsa cea mai cruntă. de vreme ce nu a reuşit să împiedice biruinţa concepţiei. de nici o categorie de oameni păcătoşi condamnaţi la pedepse în Hades. Pentru ce au fost pedepsiţi se poate lesne bănui din cele relatate de poet 1 Welcker. în cadrul credinţelor din epoca homerică. ale spiritelor infernului. Nu fără îndreptăţire s-a considerat că aceste pasaje dovedesc că ideile homerice despre o viaţă fantomatică. poate în anumite cazuri să lase imaginii sufletului conştiinţa. „pofta neînfrînată (Tityos). este vorba pentru toţi trei de răzbunarea pentru ofensele aduse zeilor înşişi. el. Tocmai de aceea faptele lor. asta ne spune de fapt aceasta descriere. ei ar fi doar exemplele unei expi-epi care ar trebui să se extindă asupra nenumăratelor suflete vinovate de aceleaşi vicii. nici chiar în părţile lui cele mai noi. a sufletelor în lumea subpămînteană nu r-eprezentau credinţa întregului popor. luxuria nesăţioasă (Tantal) şi orgoliul inteligenţei (Sisif)" K Dacă ar fi aşa. 818 65 despre Tityos : fiecare dintre ei a păcătuit cîndva împotriva zeilor. pentru a simţi pedeapsa ce le-a fost dată. într-o formulă de jurămînt s-a putut păstra (cum se menţin pretutindeni în formule. Poetul s-ar fi putut încă menţine în limitele aluziilor homerice autentice. nu au un caracter exemplar şi tipic . dacă s-a insinuat cîndva în credinţele gr-eceşti.

el este silit să-şi urmeze prietenul pînă în patrie. venind de la un poet. ?■ ■:. pentru ultima oară. de felul celui care este. care poate fi în felul acesta venerat de cei apropiaţi — are sens pentru cei care cred în posibilitatea ca „sufletul" să se stabilească în apropierea prietenilor săi în viaţă. omul să nu mai poată acţiona în vreun fel şi nici să nu se odihnească după truda vieţii. omul vizibil se destramă.(Odiseea. . Viu rămîne pînă la urmă doar renu-mele: Despre el vorbesc posterităţii semnul memorial aşezat pe mormînt şi cîntarea poetului. Strămutări. pentru ca generaţiile viitoare să aibă ştire despre el. O asemenea opinie este lesne de înţeles. în faţa unui important vestigiu al unei credinţe străvechi. Nu manifesta oare nimeni dorinţa de a-şi făuri o imagine mai consolatoare despre lumea de dincolo ? Puternica energie vitală a acelor timpuri îşi consuma oare în imperiul lui Zeus atît de dşplin flacăra încît nici o sclipire de speranţă nu mai ajungea pînă în lăcaşul lui Hades ? Ar trebui să credem că aşa stăteau lucrurile. ?t«inianomul -E. răspunsul lui este : pentru ca gloria sa să rămînă nepieritoare printre oameni. IX.--r. unde îl aşteaptă un „mormînt gol". după moarte.. existînd. Dorinţa nu ar fi putut imagina o stare în care. Sensul acestei chemări a mopţilor ne devine limpede în lumina unor aluzii la acest obicei din scrierile de mai tîrziu. Acesta este spiritul homeric autentic. Dacă punem poetului homeric întrebarea.■■■■:< ^aticjrni-<R- I La baza concepţiei homerice despre dăinu-ipea sufletelor doar ca umbre nu stă dorinţa. sufletul îşi ia zbopul spre un tărîm al unei vieţi crepusculare. dacă undeva nu s-ar deschide totuşi perspectiva oricît . păstrat într-o altă epocă sub forma doar a unui obicei care nu dispăruse. dar nu pentru adepţii credinţelor homerice. dacă nu pentru suflet. dar lipsit de orice conţinut cape să facă o asemenea existenţă demnă de trăit. ridicat întotdeauna prietenilor ale căror leşuri n-au putut fi (>* găsite pentru a fi înmormîntate după datină. Sufletul celui căzut pe pămînt străin trebuie chemat . dacă această chemare se face conform datinilor. K u%kioc{ aiîafrâInsulele fericiţitor" '* -rHr*. în van. Credinţa care-i dăduse naştere se stinsese şi în acest caz. ca de vis. 65.s m-him^O u i -— ■_■•<*■■. La moarte. de ce i se ridică celui mort o movilită pe cape se pune un semn. şi în poemele homerice.. e adevărat. sufletul lui plutind fără rost. Trupul.66). Ne aflăm. ci resemnarea. Chemarea adresată sufletului şi ridicarea unui asemenea cenotaf — pentru cine.

ceea ce este acelaşi lucru. 235 şi urm) . E. Cuvintele acestea ne permit să întrezărim un tărîm. Căci fiicele lui Pandareos sînt răpite şi duse vii. Această plăsmuire a imaginaţiei este exact opusul unei fericite nemuriri a sufletului ca entitate de sine stătătoare . nici ploaie. i-a vorbit lui Menelau. ele au fost răpite. înzestrate de Hera. ci zeii au să te trimită în cîmpiile Elizee. în care dispare orice enepgie vitală. aşa se face că nu mai au nici o ştire despre el (Odiseea. pe căi neştiute. el a adăugat — cum îi povesteşte Menelau însuşi lui Telemah în cîntul al patrulea al Odiseei (v. 565). în concepţiile homerice există însă toate condiţiile pentru un asemenea miracol. de către Harpii şi predate pentru a le sluji odioaselor Erinii. Cînd Proteu.a fost răpit de Harpii" . car-e ştia să vadă în viitor.1. omul poate fi smuls din lumea celor vii. tocmai pentru că aezii homerici nu puteau nicidecum concepe ceva de acest fel. ea se referă la un basm de felul celor care erau probabil povestite în iatacurile femeilor şi anume la basmul despre fiicele lui Pandareos. despre împrejurările întoarcerii sale acasă. Crescute cu dragoste după moartea violentă a părinţilor lor. In jalea ei. se întind X^f^^iiîe__Elizee^7 sub un cer veşnic senin. Lovinescu .. că nu-s zăpezi. .. . ci . El nu va muri (v. asemenea lăcaşului zeilop. se întîl-neşte în multe episoade din Iliada consacrate luptelor. Acolo zeii îl vor „trimite" cîndva pe Menelau. adică la intrarea în împărăţia morţilor (Odiseea. Menelau este luat de zeii cei puternici şi trăieşte departe de lumea muritorilor o viaţă veşnică. dusă şi aruncată la gurile lui Okeanos. 79 şi urm. fără a muri. 371). 565. în momentul în care Afrodita s-a dus în Olimp pentru a-i cere lui Zeus să le mărite. de Afrodita. şi este destinat" nu sufletelor celor morţi.. Pentru a explica această dorinţă. tul lurpjiţpe malurile lui Okeanos.). fără să fie văzut.de îndepărtată a unei ţări a făgăduinţei. comparabile cu mireasa diavolului sau cu „mireasa vîntului". care. fără a muri. Zeii pot însă şi „să-1 facă invizibil" pe un muritor timp îndelungat. Acolo vrea şi Penelopa să fie dusă.. ni se vorbeşte despre oameni. fără ca sufletul să li se desprindă de trup şi să se cufunde în Ereb. în credinţele . dorinţa caută şi găseşte o ieşire din împărăţia umbrelor. I.568). care îi devenise de nesuportat. întrucît Odiseu a dispărut pentru ai săi de atîta vreme. dacă aveau să fie slujnice ale Epiniilor. ci pururi boarea dulce a zefirului dinspre Ocean" l. ca unuia ce eşti ginerele 68 j lui Zeus. Astfel de răpiri sînt opera „Harpiilor" sau a „vîrtejului".) — aceste cuvinte profetice : „Dar ţie. pentru a trăi mai departe altundeva. căci Harpiile nu sînt altceva decît spirite ale unui vînt deosebit de malefic. ci va ajunge acolo viu şi va fi ferit apoi de moarte. Acest basm populau atestă. ci oamenilor ale că-por suflete nu s-au despărţit de eul lor vizibil . zeul mării. aceştia bănuiesc că zeii l-au „făcut invizibil" (Odiseea. şi nu numai el . dar făcînd parte din această lume. Artemis şi Atena cu toate darurile şi talentele. XX. XIV. La capă-. la care visa lumea elenă aflată încă sub dominaţia ideii homerice despre lume. din lumea celor vii.. Acolo locuieşte eroul Radamant. pe unde sade bălanul Radamant şi unde traiul oamenilor e mai ferice. 61—65 .. 560 şi urm. Penelopa îşi doreşte ori să fie ucisă cît mai repede de săgeţile lui Artemis ori să fie luată de o furtună şi.. divinităţi ale infernului. de la capătul lumii. Tărîmul unde va fi trimis nu se află în împărăţia lui Hades. căci acolo trebuiau să ajungă. 241 şi urm. el nu a murit. la plural (v. evident în împărăţia celor morţi. în care sînt strămutaţi anumiţi favoriţi ai zeilor. 562). I. despre soarta tovarăşilor săi cei mai dragi. Această aluzie la o întîmplare atît de miraculoasă este izolată în poemele homerice şi pare a fi fost introdusă în Odiseea de mîna unui poet de mai tîrziu. Ea îşi închipuie un tărîm la capătul lumii. ci la suprafaţa pămîntulul. „jj-ou poate smulge pe protejatul său muritor privirilor oamenilor şi îl poate duce prin văzduh. căci numai aşa pot ei simţi şi gusta viaţa (v. după părerea lor. nu ţî-i dat să mori în Argosul bogat în cai. pe ţărmul Egiptului. Credinţa că un zeu îl 1 Trad. nici ninsoare. „. mai limpede decît poemele homerice. despre care poemele homerice nu mai vorbesc altundeva. credinţa că. •.

) Era un vlăstar al vechiului neam de regi ai Troiei. fenomenele cereşti erau înzestrate cu viaţă şi suflet. XV. pentru a aduce lumina zilei zeilor şi oamenilor1. 1 : Odiseea. mitologie care-şi închipuie că ştie despre ce se petrece între cer şi pămînt o mulţime de lucruri. XX. şi omul. astfel încît omul căruia i s-a conferit nemurirea (adică a cărui psyche nu se desparte niciodată de eul său vizibil) devine pentru ei zeu. soarta lui de cea a fiicelor lui Pandareos şi de cea. Strămutarea în Cîmpiile Elizee. prezisă de Proteu lui Menelau. XIX. în cuprinsul mării. de unde ea se înalţă dimineaţa2. * . pînă ce Artemis 1-a ucis cu dulcile ei săgeţi .). V. pentru a locui acolo printr-e nemuritori ca paharnic lai lui Zeus (Iliada. Ceea ce Odiseu. Nemurirea zeilor este condiţionată de ingurgitarea unor alimente miraculoase. Harpiile şi tot ce se povesteşte despre ele aparţin „mitologiei inferioare". se bucura de harul zeilor" (Odiseea. pe care şi-o doreşte Penelopa. 135 şi urm. noţiunile de zeu şi „nemuritor" fiind pentru poeţii homerici echivalente. este doar un exemplu în plus de astfel de acţiuni săvîrşite prin voinţa şi puterea zeilor. XI.populare germane. Ganimede. un fel de alt imperiu divin. acelaşi lucru i se putea întîm-pla. 232 şi urm. O răpise oare un zeu al mării şi o admisese pentru totdeauna în lumea lui ? Exista cuedinţa că un zeu putea coborî din cer la o tînără fată muritoare pentru a o lua ca soţie (Odiseea VI. La Homer. îndrăgostită de frumuseţea lui.). rareori pomenite de Homer. în ciuda invidiei celorlalţi zei.). O simplă imitaţie a acestei legende.în Ortigia" (Odiseea. V.. ele răpesc oameni doar în calitatea de slujitoare ale zeilor sau ale unui zeu şi. după credinţele de atunci (şi aceasta e ceea ce contează) oricărui muritor ce se afla în graţia zeilor. un tînăr din neamul ghicitorului Melampos. a fost luat de zei în Olimp. . „care fusese înainte o muritoare. şi-a închipuit spiritele stelare co-borîte de mult în rîndul eroilor şi al tinerilor » Iliada. Este posibil ca la origine să se afle aici vechi legende stelare care reflectă mitic fenomene cereşti ce se petrec în zori de zi.) să-1 facă adică zeu. Poemele homerice povestesc în mai multe rînduri desppe trecerea unor oameni în rîndurile celor nemuritori. ca oamenii. ci în lăcaşul îndepărtat de pe malul lui Okeanos. urmînd sensul general al evoluţiei legendelor. 249 şi urm. XXIII. respinge. pe care Iliada şi Odiseea îl cunosc ca soţ al zeiţei Eos. lui Odiseu îi apare ca salvatoare Ino Leukotea. ca şi ea care este o zeiţă. Dar aşa cum. . poetul homeric. a ambroziei şi a 71 nectarului . asemănătoare. le este dat altor muritori. vezi şi Odiseea. Este o credinţă homerică aceea că zeii pot dărui muritorilor nemurirea. odinioară fiică a lui Cadmos. ci într-un tărîm al fericirii.). Calipso. nu deosebeşte. V. El este destinat să devină zeu. căruia-i aparţine şi Titon. dacă se hpăneşte conţinuu cu aceste alimente. îi duc în locuri neştiute de oameni şi asupra cărora ei n-au nici o putere. Chiar faptul că i se făgăduieşte că va sălăşlui de-a pururi în acea ţară de vis. XXIII 244 > pâmînteni. vin cu vîrtejurile de vînt şi răpesc oamenii. la capătul lumii. dar de care nobila epopee homerică nu ţine cîtuşi de puţin seama. Tot Eos a fost cea care 1-a răpit odinioară pe frumosul Orion cu care s-a iubit. 209 şi urm. este povestea despre Kleitos. Lui Menelau îi este însă făgăduită viaţa veşnică nu în Hades sau la intrarea în Hades. vr-ea să-1 facă „nemuritor" şi „veşnic" (Odiseea. dar care acum. 335 şi urm. Dacă zeiţa îl înalţă pe Opion în imperiul său. dar pe tărîinul pur şi funciarmente omenesc. 1-a răpit pentru ca . V. dorind ca Odiseu să rămînă pentru totdeauna cu ea. pe care-1 reţin credinţa şi datoria faţă de patria pămînteană. 122 şi urm. 333 şi urm. care se ridică de lîngă el dimineaţa. cel mai frumos dintre muritori. . devine un zeu nemuritor. în esenţă. In plină mare înfuriată. în împărăţia lor. 1 2 Iliada. împlinindu-le porunca. pe care Eos. 280 şi urm. Se pare că ea şi-a adus iubitul nu în Olimp.el să trăiască printre zei (Odiseea. 1 şi urm. Harpiile nu acţionează din proprie iniţiativă . în astfel de legende.

Iar dacă ne amintim de legenda babiloniană a Hasidrei şi de cea ebraică a lui Enoh. au fost strămutaţi în lumea zeilor. despre farmecul ei. dacă imaginaţia ar fi întrezărit posibilitatea unei vieţi fără moarte încă în epoca în care poemele homerice au consacrat legenda privitoare la sfîr-şi-tul pe care l-au avut majoritatea eroilor ei. nelămurit esenţialul. Această nouă plăsmuire a fost atît de importantă pentru evoluţia ulterioară a credinţei greceşti. mai tîrziu în profeţia lui Proteu. cuprinsă pentru prima dată în pr-ezicerea lui Proteu. faptul că un erou al războiului troian se alătură celor strămutaţi pe acel tărîm al fericir-ii netulburate şi veşnice. Ar rămîne şi aici. S-ar putea de aceea crede că a fost introdus din afară în domeniul poeziei homerice. Tocmai de aceea un poet mai tîrziu 1-a putut strămuta în ţara minunată „descoperită" între timp. tărîmul firesc al celor nemuritori. dacă Menelau este strămutat. El se încadrează făr-ă dificultate în credinţele homerice. care nu anulează credinţa homerică despre suflete. am putea crede. să se formeze noua şi deosebit de atrăgătoarea idee. în cer sau . penti>u a trăi acolo într-o veşnică beatitudine. lucrul acesta este într-adevăr in miracol. Iar în cazul în speţă este mai puţin pr-obabil că aceiastă credinţă în răpiri magice a fost transmisă de la un popor la altul. în Cîmpiile Elizee. Nu era nevoie de nici un stimulent din afară pentru ca.la capătul fluviilor". ca şi în alte cazuri asemănătoare. îneît nu poţi să nu te gîndeşti că nu el a avut cel dintîi această viziune seducătoare. în care episodul din Odiseea al călătoriei lui Odiseu în Hades (Nekyia) ni-i arată plutind. motivul pentru care geniul grec a împrumutat o anumită concepţie într-un anumit moment. Este aproape sigur că această concepţie le era străină aezilor homerici . El nu a făcut probabil decît să le dea celor preafericiţi un nou tovarăş în persoana lui Menelau. ci o presupun şi o completează fără să o zduun-cine. fără să moară. car-e. existau. Versurile de care vorbim au fost inserate. Poemele consacrate războiului troian şi încercărilor prin car-a au trecut supravieţuitorii lui la întoarcerea acasă n-au inclus şi ce i s-a întîmplat lui Menelau. dar nu decurge în mod necesar din ele. decît că ea s-a constituit în mod independent şi spontan la diferite popoare. Poetul considera desigur cunoscut din legende mai vechi faptul că Radamant locuia acolo. în împărăţia vieţii veşnice. de-curgînd din necesităţi identice.Aşadar. într-un tărîm îndepărtat de la capătul pămîntului. cum am văzut. şi nici (ca Titon sau cum o dorea Calipso pentru Odiseu) în preajma unui zeu. Dar nici aceasta nu pare a fi o invenţie a poetului care a scris versurile respective. ci într-un loc anume destinat celor strămutaţi. cum am spus. mit care a căpătat ulterior o importanţă atît de mare pentru dezvoltarea credinţei în nemurire la greci. din elementele existente. Este foarte probabil că nici în momentul în care a fost compusă călătoria în Hades nu se constituise acest mit despre un loc tainic în cape sînt duşi oameni aflaţi în viaţă. El vorbeşte în atît de puţine cuvinte despre acea ţară de la marginea lumii. Noi sînt doar introducerea acestei idei în ciclul poemelor homerice. Mape lucru nu ş-ar cîştiga cu o asemenea derivare mecanică. în înseşi credinţele greceşti autohtone. încît este absolut necesar să lămurim în ce a constat noutatea acestei idei. dar un miracol care-şi are justificarea şi precedentele în credinţele homerice. Este vorba aici de un paradis pentru cei cuvioşi şi drepţi ? Sau de un fel de Walhalla gpeacă pentru cei mai de seamă eroi ? Sau menirea ei este să arate că recompensarea virtuţii printr-o fericire necunoscută în viaţă se înfăptuieşte totuşi într-un pămînt al făgăduinţei ? .. S-ar putea crede că tocmai pentru Radamant poeţii dintr-o perioadă mai veche au imaginat şi înzestrat cu atîta frumuseţe un Ci 10 -T astfel de tărîm mult visat. Nou este doar faptul că lui Menelau îi este hărăzit •să locuiască nu în lumea zeilor. în viaţă fiind. urmînd înclinaţia care domneşte în prezent în unele locuri. căci nu face decît să-1 pomenească şi n-a socotit necesar să arate motivele pentru care fratelui lui Minos i-a fost acordată această distincţie. Temeiurile pe care se înalţă această concepţie. că asemenea vechi legende greceşti au fost împrumutate tradiţiilor semite. ar fi greu de crezut că floarea eroilor şi Ahile însuşi ar fi trebuit să coboare în împărăţia dezolantă a umbrelor.

viaţa veşnică sînt mult prea departe de aşezările muritorilor pentru a putea crede că le-ar fi îngăduită vr>eo în-rîurire asupra lumii celor vii. privilegiu din care nu se poate deduce vreun principiu general valabil. El urmează să fie strămutat în Cîmpiiie Elizee numai pentru că o are ca soţie pe Elena şi pentru că este ginerele lui Zeus : este de altfel ceea ce-i spune Proteu. Atotputernicia zeilop este cea care în ambele cazuri a trecut peste lege. Dacă am căuta vreun alt motiv mai general. Tylor. care satisfăcea în primul rînd nevoi de ordin poetic şi nu ce-ligios. intră după moarte într-un trist impepiu al morţii. La prima vedere această păstrare miraculoasă a vieţii. acordată unora într-o ţară a seninei beatitudini.Versurile la care ne referim nu spun nimic de acest fel. de care ne vorbeşte Nekyia. Fiecare cult înseamnă venerarea unei fiinţe active. Cei pe care favoarea deosebită a zeilor îi scuteşte de moarte şi-i duce în Cîmpiile Elizee sînt rude apropiate ale zeilor. sînt p:imiţi într-un imperiu al plăcerii veşnice * Dar făgăduiala ce i se face lui Menelau nu lasă să se întrevadă decît extrem de vag o asemenea gîndire mitică. Trebuie însă să ne amintim că. adică un grad foarte înalt de nobleţe. nici vorbă de altfel de vreun drept ! Tot astfel cum păstrarea sufletului în trup şi. îl apără pe cel ce-1 are de scufundarea în împărăţia dezolantă a neantului. Eroii ţării. deci numai în cazuri excepţionale. adică nobilii. Muller. Nu ne este de aceea îngăduit să credem că motivul ce stă la baza legendelor despre înălţarea unor eroi deasupra tovarăşilor IOD prin strămutarea lor într-o ţară îndepărtată a plăcerilor ar fi faptul că vreun cult le-ar fi fost consacrat în locurile lor de baştină de pe pământ. 10. Cu zeii ei se aseamănă numai prin viaţa conştientă fără de sfîrşit care le-a fost dăruită . a căror soartă este de altfel atît de diferită de a lor. S-ar părea că Odiseea reflectă starea de spirit şi . Geschichte der amerikanischen Vrreligion. cum nu le era dată nici locuitorilor Ere-bului. el ar putea fi eventual credinţa că o legătură strînsă cu divinitatea. Primitive Culture. Menelau nu se distinge prin nici una din virtuţile pe care epoca homerică le preţuieşte în gradul cel mai înalt. 321. pentru astfel de str>ămutări miraculoase. 2. Penitenţii din Ereb şi preafericiţii din Cîrnpiile Elizee au un punct comun : şi unii şi alţii reprezintă excepţii. XIV. 1 2 Cf.G. cum obişnuiesc îndeobşte să o facă poeţii de mai tîrziu. • Iliada. şi strămutarea în „ţara de la capătul lumii'' pămîne un privilegiu acordat doar cîtorva oameni iubiţi de zei. nu li s-a dat însă nici o fărîmă din puterea divină2 nici lor. După credinţa unor popoare primitive. Cum de a ajuns Ra-damant în acest tăr-îm fericit nu ni se spune de loc. Cine are athanasia. printr-un farmec. acesta este singurul motiv ai graţiei de care se bucură. în ţara elizei-că de la capătul lumii. omul de rînd. nu are neapărat prin aceas-a Şi dynamis isotheos (Isocrate. nu ar fi fost aşezaţi de nici o credinţă populară şi de nici o imaginaţie poetică în locuri atît de îndepărtate şi inaccesibile. în timp ce vlăstarele zeilor şi ale regilor. în care intră toţi după desprinderea sufletului de trup. el este fiu al lui Zeus K Nu virtutea sau meritul dau dreptul la fericirea viitoare . 78 : J. ar putea fi comparată cu tot atît de miraculoasa păstrare a conştiinţei de către cei tuci duşmani din Hades ai zeilor. evitarea morţii sînt cu putinţă doar printr-un miracol. care nu infirmă regula şi nu încalcă în ansamblul lor credinţele homerice. prin aceasta. Una era starea de spirit a cuce-ritoralor unei noi patrii pe coasta Asiei şi alta cea a celor care ajunseseră să stapînească în pace şi să se bucure netulburaţi de ceea ce cuceriseră. Activitatea poetică liberă este cea care a creat acest ultim liman al speranţelor umane — „Cîmpiile Elizee" —. în afară de favoarea capricioasă acordată de un zeu. fiind frate cu Minos. veneraţi ca fiinţe active. 660 şi urm. nici măcar prin vreun epitet care l-ar numi „cel drept". dacă nu este cu totul nimicit. Nu este aici vorba de o lege generală din care ar putea decurge acest caz particular. 322 Oamenii cărora le este dăruită. 61) Cea mai tînără dintre cele două epopei homerice este destul de îndepărtată de spiritul eroic al Iliadei străbătute de o energie vitală nedomolită.

Dar chiar dacă a avut înaintaşi. ţară care la Homer nu poate fi nicidecum clar identificată cu insula Delos . nu avem de făcut decît un pas mai departe pentru a admite că o astfel de fericire nu poate fi găsită decît acolo unde nici un om nu poate ajunge. u-şoară şi tihnită. în această închipuire a Cîm-Piilor Elizee îşi găseşte împlinirea o dorinţă idilică. astfel de aşezări în care oamenii duceau o viaţă nouă. creîndu-şi pretutindeni momente de calm.) uneori acolo (v. cînd Apollo şi Artemis le aduc moartea. soarele se întoarce spre a-şi relua călătoria ? Ţara plăcerilor idilice se află aproape dincolo de hotarele lumii. apărat cu străşnicie de orice intruşi. îmbelşugată. Ţara şi viaţa feacienilor este şi ea un fel de imagine ideală a noii societăţi ioniene. ca în casa lui Nes-tor. care nu cunosc boala şi suferinţa pînă la o vîrstă înaintată. cum este ea în insula Syrie. Dar această ţară de vis. de rivalităţi tulburătoare. depapte în vest. prin faptul că a întreţesut în poemele homerice o aluzie la noua credinţă el a asigurat acestei concepţii un loc durabil în imaginaţia grecilor. pînă la care ajunge Odiseea. Sau ne este descrisă natura blîndă şi binevoitoare.). la fel nici Syrie cu insula Syros (n. lovindu-i uşor cu săgeţile lor (Odiseea. mai strălucite în ţara feacienilor. Oricum însă. tr. să găsească departe. poetul îţi răspunde că ea este în drumul soarelui ce trece peste Ortigia. Este îndoielnic că poetul Iliadei ar fi considerat că un asemenea viitor este demn de eroii săi. pomenită în Iliada — dincolo de orice viaţă reală. prin noapte şi ceaţă. Ortigia este la origine o ţară pur mitică. decît ţara etiopienilor iubiţi de zei sau a abienilor din nord. Fericirea ţeasta este concepută ca o stare de nesfîrşită n uelectare. Dar unde este Ortigia1 şi cine poate indica locul unde. debapcă Ml \ După părerea autorului. Alte poezii puteau să dispară . Un spirit paşnic şi liniştit străbate pe dinăuntru întregul poem. de nimic umbrită. înapoi în patrie. adică într-o ţară mai îndepărtată decît cea a feacienilor. într-o depărtare inaccesibilă. în mijlocul mării.dorinţele locuitorilop oraşelor ioniene din această epocă mai recentă. ele ne desfăşoară în faţa ochilor imaginile unei vieţi idilice. Fericirea celor meniţi să aibă o viaţă v eşnică părea a nu putea fi pe deplin asigu-rată decît dacă lăcaşul lor era ferit pe vecie ^e orice încercare de a4 descoperi. 403 şi urm. în această epocă a primelor colonizări gpeceşti. de strîmtorarea din ţările elene cunoscute. că o astfel de fericire este adevărata fericire. care se bucură de plăcerile clipei prezente. scene ale unei tihne paşnice după luptele din trecut. ce se găsea în Iliada şi în . viaţa oamenilor este acolo. în aceste cazuri. XV. ne spune poetul. Nu există totuşi nici un motiv să vedem în fea-cieni un popor de corăbieri ai celor morţi. sub un cer întotdeauna senin . retrăite cu plăcere doar în amintire. în mijlocul unei acţiuni pline de mişcare. de vin şi gpîne. Doar din întîmplare vreo corabie este din cînd în cînd aruncată pe ţărmurile ei şi. numai că e lipsită de dorinţe şi de fapte. Doar neguţătorii fenicieni. în palatul lui Menelau şi al Elenei redo-bîndite. scăldată în lumină. nici din întîmplare nici prin puopria-i hotărîre. care merg pretutindeni. Dacă o viaţă de netulburată fericire nu poate fi imaginată decît în colţul cel mai îndepărtat al pămîntului. mai cumpătate la curtea lui Eumeu. 415 şi urm.) iar corăbierii io-nieni puteau şi ei spera. 5 rfs"J|h" Este de presupus că poetul care a intercalat în Odiseea acele versuri ce sună atît de dulce nu este primul care şi-a imaginat sau a descoperit ţara elizeeană de vis. învecinat cu Cîmpiile Elizee. asemănătoare prin aceasta vieţii zeilor. Acolo unde dorinţele poetului îşi găsesc deplina întruchipare. corăbiile însufleţite ale feacienilor îl duc r-epede pe străin. în care şi-a trăit tinereţea Eumeu şi care este locuită de oameni care au belşug de turme. se află undeva. gîndul poetic ce a închipuit ţara feacienilor este foarte apropiat de cel din care s-a născut ideea unor Cîmpii Elizee. cape s-ar afla dincolo de pămîntul locuit de oameni. undeva dincolo de fruntariile pămîntuîui locuit de muritori. Dacă întrebi unde se află această insulă. ferite de frămîntări.

Sarpedon a fost ucis de Patroclu (n. Tetis răpeşte cadavrul fiului şi-1 duce la Leuke. Într-un paralelism evident. dar numai pentru a fi îngropat acolo. Foapte sumarul pasaj ce ni s-a păstrat din întîmplare nu spune dacă acolo ea 1-a trezit la viaţă şi 1-a făcut nemuritor. 4? şi urm. ducîndu-le mai depar-te. povestea despre ajutorul pe car-e Pentesileea cu amazoanele ei şi. dar Ahile îl ucide pe însuşi Memnon . tr. Ifigenia. car-e i-a servit în chip evident drept model . iar sufletul lui Ahile intră în lăcaşul lui Hades — toate acestea îi sînt spuse sufletului lui Ahile în lumea subpămînteană de sufletul lui Agamemnon. Memnon şi Ahile. dar îl şi trezeşte la o viaţă veşnică. Sîntem îndrituiţi să presupunem că poetul povestea ceea ce se putea vedea pe numeroase vase pictate şi anume cum mama purta prin văzduh trupul fiului ei mort. după moartea ei. în relatarea lui. era reţinută acolo de vînturile potrivnice trimise de Artemis. au cuprins cele două poeme homerice în ciclul complet al legendelor eroice tebane şi troiene.). este atribuit lui StasinoSj (sau Egesinos) din Cipru (n. 1 Poem din ciclul troian care povestea evenimentele ce au precedat Iliada. pe care-1 ucisese Ahile 2. care continua povestirea evenimentelor din Iliada pînă la uciderea lui Ahile de către Paris şi la căderea Troiei şi care-şi datora numele faptului că relata isprăvile -ăvîrşite de Memnon. adus după o luptă gr-ea de prietenii săi. în patria sa liciană . cei doi rivali. Toate relatările mai tîrzii adaugă această precizare. precedîndu-le. noul favorit al lui Ahile după moartea lui Patroclu. îşi permite însă o importantă inovaţie. povesteşte el. tr. Poetul care a compus Etiopida. dar este neîndoielnic că aşa era versiunea poetului. aflaţi pentru a doua oară în Aulida. ne arată cit de frecvente au fost în poezia posthomerică povestirile despre astfeî j de strămutări. Cînd însă cadavrul său. mama lui Memnon (cunoscută ca atare şi în Odiseea). sînt sustraşi de mamele lor divine soartei muritorilor. Ei trăiesc mai departe în trupurile lor. Curînd după moartea lui Memnon. venit în ajutorul troienilor (n. oasele îi sînt strînse şi puse în mormîntul ce i-a fost înălţat. XXIV.).reînsufleţite. . în Iliada se povesteşte că Apollo i-a pus pe cei doi fraţi gemeni. Ahile pe „insula albă" pe care poetul nu şi-o închipuia desigur ca afdîndu-se în Pontul Euxin. cu încuviinţarea lui Zeus. Antiloh. imaginaţia poeţilor greci şi a poporului grec nu a mai părăsit ideea consolatoare a unei ţări îndepărtate a fericirii.Odiseea era menit să se întipărească pentru totdeauna în memorie. atunci Eos (Aurora). legîndu-le între ele. cade în luptă. mării . să sacrifice zeiţei propria-i fiică. apare Tetis. Somnul şi Moartea. 2 Inadvertenţă a autorului . Ahile cade şi el lovit de soartă. tr. să ducă trupul neînsufleţit al fiului lui Zeus. în Cînturile cipriene l mai întîi se povestea ] că Agamemnon era pe cale.) 81 atunci cînd oastea aheilor. în care sînt duşi prin graţia zeilor unii muritori. despre destinul familiei lui Odiseu. pe cel mort în patria sa îndepărtată din Orient. Din acest moment. mama eroului. este pus pe patul morţii. Memnon. Etiopida f. ultimul şi cu siguranţă cel mai recent poem din ciclul epic. Artemis însă a răpit-o pe tînăra fată şi a dus-o în Taurida. începînd cu judecata lui Paris şi răpirea Elenei. nu printre oameni şi nici în imperiul zeilor. îl imploră pe Zeus şi obţine de la el nemurirea pentru fiul ei. dăruindu-i acolo nemurirea. unde corăbierii greci au crezut a fi descoperit mai tîrziu acest loc pur legendar. Chiar ştirile sumare pe care le avem despre conţinutul poemelor eroice care. cu muzele şi cu celelalte zeiţe ale 1 Poem compus de Arctinos din Milet. Eos nu numai că-1 duce.şi porneşte bocetu-1 (Odiseea. regele etiopienilor. la porunca Iui Cal-j has. Poetul Etiopi-dei depăşeşte însă această povestire impresionantă din Iliada. Memnon în Orient. l-au dat troienilor. După ce Telegonos. regele Etiopiei. Sarpedon. In Odiseea se povesteşte mai departe cum trupul îi este ars pe rug. care continuă Iliada. De pe rug.). în genere foarte îndrăzneţ în ce priveşte dezvoltarea liberă a legendelor. reprezentant legendar al puterii regale asupra regiunilor orientale ale Asiei inferi-oar-e. ci într-o ţară miraculoasă şi îndepărtată. Şi mai aproape de strămutarea lui Menelau este cea relatată în Telegonia.

dată fiind depărtarea la care se afla. Surprinzător poate părea faptul că nicăieri nu este vorba de un singur loc în care să se adune toţi cei luaţi de zei. dată fiind puţinătatea documentelor de care dispunem. Dacă figuri atît de şterse ca Telegonos au fost socotite vrednice de a li se conferi nemurirea. nu sursa invenţiei poetice. Circe îi face nemuritori şi de atunci Penelopa. considerată a fi Leuke. O dorinţă poetică. nu putem să nu credem că. Eos nu-1 mai duce în imperiul zeilor pe fiul său smuls Hadesului. născută din părinţi muritori. Este probabil că influenţa lor a fost importantă . cum păreau a fi Cîmpiile Elizee. al cărui obiect nu putea fi în vreun fel. dar poetul care povesteşte despre răpirea fiicei cu acelaşi nume a lui Agamemnon nu avea cu siguranţă nici cea mai mică idee despre identitatea ei cu o zeiţă — altfel n-ar fi socotit că este fiica lui Agamemnon 83 — şi este la fel de sigur că nu vreun cult existent undeva ai Ifigeniei divine l-ar fi determinat (cum cred unii) să confere Ifigeniei sale muritoare. în concepţia poeţilor. Cît de mult a fost folosit în poezia eroică ce se dezvolta foarte activ.j parte în mijlocul mării. pentru a trăi nevăzuţi de nimeni o viaţă fără de moarte. despre a cărui nemurire povestesc legendele ulterioare. ci trăieşte în „insulele fericiţilor". care a plăsmuit Cîmpiile Elizee. el îşi dă seama de greşeala făcută şi aduce cadavrul lui Odiseu la mama sa Circe. dar care s-a redus pînă la urmă la o poezie de tip genealogic. Veneraţia religioasă nu a putut avea asupra dezvoltării acestor legende o influenţă mai mare decît asupra povestirii despre strămutarea lui Menelau. şi-a ucis tatăl fără să-1 recunoască. Un cîntec popular attic din secolul al V-lea spune anume despre el că nu a murit. şi în celelalte povestiri despre eroi strămutaţi în locuri ascunse. această revendicare nu putea rămîne nesatisfăcută. de. ca şi de zei . Poezia înmulţeşte astfel numărul celor ce aparţin unui tărîm de mijloc. care-1 separă de ceilalţi oameni. în orice caz. acţionînd cu toată libertatea. Nu se poate spune de aceea în ce măsură versurile. Odiseei care povestesc despre strămutarea lui Menelau în Cîmpiile Elizee au influenţat constituirea legendelor similare din epopeile posthomerice. dar nu în scopul venerării ei religioase. Ne-am putea. care se mărită cu Telemah. şi Circe. de la gurile Dunării. unde îi aduce şi pe Penelopa şi Telemah. Mereu apar unii privilegiaţi care intră în acest tărîm. motive pentru constituirea unor legende de acest fel. motivul acesta al strămutării şi al transfigurării. aproape toţi eroii legendelor aveau dreptul să revendice continuarea fără sfîrşit a vieţii şi că. al celor născuţi muritori. lui Ahile i-a fost consacrat un cult pe o insulă. nu putem spune. la fel Ahile şi ceilalţi eroi care au aceeaşi soartă. cărora li se dăruieşte nemurirea. dar în afara Olimpului. cum se crede. ca un fel de jus post-liminiil. Memnon intră într-o existenţă specială. Cel puţin pentru cei despre sfîrşitul cărora poemele homerice nu ne spun nimic ! Poemul întoarcerii eroilor de la Troia a putut oferi. în Taurida. acest cult a fost urmarea. Ceea ce era important pentru el şi pentru contemporanii săi. în cazul celor mai de seamă dintre ei. Dacă mai tîrziu. . de pildă. ceea ce constituia miezul propriu-zis al povestirii sale. înaintea altora. pune întrebarea dacă poezia epică apărută în descendenţa homerică directă nu 1a inclus printre eroii ce trăiesc veşnic cel puţin pe Diomede. Iar poezia eroică de tip 1 „reintegrare în toate drepturile avute". pe insula Aeaea. nemurirea. fie că a combinat-o din motive existente. se manifestă aceeaşi orientare a imaginaţiei. prin procedeul strămutării. aduce un număr tot mai mare de strălucite figuri ale legendei în sfera luminoasă a vieţii fără de sfîrşit. era faptul că ea relata cum a fost înălţată la viaţa veşnică o tînără fată muritoare. Ifigenia era fără îndoială unul din numele zeiţei Lunii. care devine soţia lui Telegonos. ca odinioară pe Kleitos şi pe alţi favoriţi ai ei. locuiesc.fiul lui Odiseu cu Circe. fie că a născocit-o el însuşi.

spune poetul. Pentru câ nu voiau să dea zeilor cinstirea ce li se cuvenea. După moarte. ni se spune. de bronz. După ei. mai drept şi mai bun. demonul devine spiritul. ci mulţi sînt mai prejos decît ei şi numai puţini îi 'întrec" (Odiseea II. pornind din acelaşi punct şi dezvoltîndu-se la multe popoare în aceeaşi direcţie. la plăsmuiri poetice care prezintă între ele şi în raport cu poemul hesiodic despre cele cinci vîrste ale lumii analogii izbitoare. fără vreo influenţă istorică reciprocă. 109—201). erau consideraţi a fi spirite ce populau lumea — rîurile. pe insulele fericiţilor. ei sînt acum demoni subpămînteni. „De ce a trebuit să fac parte din cel de-al cincilea neam . numiţi „semizei". zeii Olimpului au creat neamul de aur al celor care trăiau ca zeii. pe alţii Zeus i-a aşezat la marginea lumii. a cărei legătură ideatică cu ce o precede şi cu ce o urmează este abia perceptibilă şi a cărei formă este cu totul singulară. Ocupaţia lor de predilecţie era războiul. ei deveneau. care le venea ca somnul celor obosiţi. cel puţin atîta vreme cît despre acest trecut le vorbesc nu amintiri istorice precise. II Poemul lui Hesiod Mttrtei şi zile. 1 In fazeie timpurii ale religiei greceşti. lîngă Okeanos. ei au pierit răpuşi de propriile lor braţe şi au co-borît fără glorie în lăcaşul mohorît al lui Hades. Multe popoare vorbesc despre o vîrstă de aur şi despre felul în care omenirea s-a îndepărtat treptat tot mai mult de ea. neamul eroilor. ci basmele atrăgătoare şi visele pline de strălucire ale poeţilor care vin în sprijinul tendinţei fanteziei de a păstra în memorie doar ce a fost bun în vre-mile de demult. Din înălţimea unei fericiri asemănătoare celei a zeilor. demonii (daimoiies). După o copilărie lungă. unde glia dă roade de trei ori pe an. lăsînd oamenilor numai suferinţe şi rele fără leac. neam de oameni aspri şi înzestraţi cu o putere fizică uriaşă. munţii. nesemănîndu-i nici la fizic nici la cuget. cînd oamenii nu scapă nicicînd de griji şi de necazuri. Toate aceste consideraţii. A urmat neamul de argint. Este o concluzie pe care ne-o îngăduie versurile unui poem al lui Hesiod. se gîndeşte totodată „cum sînt oamenii de acum" şi la „copiii care nu mai seamănă cu părinţii. în care îşi provocau multe suferinţe datorită nesăbuinţei şi lipsei lor de respect faţă de zei. Ei au luptat la Teba şi la Troia. prin voinţa lui Zeus. Toate popoarele situează de obicei starea de perfecţiune pămîn-tească într-un trecut îndepărtat. Aceste versuri merită de aceea să fie supuse unei examinări mai atente. mult mai prejos decît primul. pădurile. La început. sînt concluziile unei triste meditaţii asupra începuturilor şi creşterii răului în lume. onoraţi. fără să sufere de boli şi de apăsarea bătrîneţii. cînd toţi se duşmănesc unii pe alţii. care se bucură de răul altora. în toiul descrierii unei vieţi eroice. fără griji. Nu este de loc surprinzător faptul că speculaţia fantastică. alcătuit din-tr-o serie de pasaje independente cu conţinut didactic şi narativ. bucurîndu-se de tot belşugul. atunci cînd. Homer însuşi trăieşte la un moment dat acest sentiment care străbate poemele ce idealizează trecutul îndepărtat. el vede cum omenirea coboară treptat spre mizeria cea mai adîncă şi spre extrema abjecţie. termenul nu are conotaţia permanent peiorativă pe care a căpătat-o mai tirziu în cadrul religiei creştine. Ruşinea şi zeiţa ispăşirii Nemesis au zburat acum din lume la zei. cînd dreptatea este doar a celor puternici. Zeus a creat un al treilea neam. El exprimă aici concepţii generale. mai bine aş fi murit mai înainte sau m-aş fi născut mai tîrziu". care dau informaţii dintre cele mai ciudate despre cultul străvechi al sufletelor şi despre credinţa grecilor în nemurire. Zeus i-a nimicit . 276 . a dus. bun sau rău. „Vremea de-acum e de fier". pe care ni le înfăţişează poetul. dar mai puţin decît demonii neamului de aur. ce-1 călăuzeşte pe om în viaţă. In orice caz. situat la mijloc între zei şi oameni. demoni * sau păzitori ai oamenilor. cuprinde nu departe de început povestirea despre cele cinci vîrste ale omenirii (v. cînd stăpîne sînt sluta invidie şi bîrfa. Zeus a plăsmuit un al patrulea neam. Mai tîrziu. unii au murit. un număr mai mare de eroi ai războiului troian decît ne lasă să înţelegem mărturiile păstrate întîmplător despre conţinutul epopeilor post-homerice.85 homeric a strins cu siguranţa pe insule ale fericirii aşezate undeva în mijlocul mării. ce dura o sută de ani. oamenii acestui neam trăiau o scurtă tinereţe. toate descriind evoluţia omenirii spre mereu mai rău.

întrerupea mersul normal al degenerării morale.şi urm. pentru a continua totuşi în vîrsta a cincea. Că descrierea vîrstei de bronz se putea într-adevăr referi şi la epoca eroilor. că Hesiod 1-a introdus în acest poem preluîndu-1 probabil în esenţă de la poeţi mai vechi. Dacă a considerat-o totuşi necesară sau admisibilă. Acesta este faptul care-1 interesează pe poetul nostru şi care îl va fi determinat să intercaleze . în vîrsta a treia. Vîrsta a patra. abstracţie făcînd de unele amintiri răzleţe şi incerte. îi urmează în vîrstă a doua. la începutul căreia crede a se afla poetul. Fericirii calme a primei vîrste. altfel nu s-ar fi mulţumit să expedieze această problemă în cîteva cuvinte. au trebuit să coboare în Hades. de bronz. trebuia să se întîmple. Nu se poate să nu fi observat că prin intercalarea vîrstei eroice. atunci se pune întrebarea ce 1-a determinat să tulbure şi de fapt să anuleze desfăşurarea clară a poemului său speculativ. Nu-1 interesează moralitatea ei mai înaltă. Nu-1 preocupă nici războaiele şi faptele de luptă săvîr. aşa cum o vedea el. ci alt scop. menite doar să justifice integrarea exterioară a acestei relatări în evoluţia morală şi istorică generală. zugrăvind reversul ei. răpuşi de propriile lor braţe. Şi tot insuficient ar fi să spunem că a vrut să con-trapună unei imagini sumbre a perioadei eroice. că povestirea despre vîrsta a patra este un episod străin la origine de poemul despre vîrstele omenirii. Dacă admitem. care perturbă de fapt procesul de decădere tot mai profundă a vîrstelor succesive ale omenirii. privirile pe care şi le ridică spre culmile unui trecut fabulos sînt de aceea cu atît mai dureroase. căreia-i aparţin eroii războiului troian şi ai celui teban. fără însă a muri. care. de acest lucru Hesiod nu pare a-şi fi dat seama. Care era acest scop. vîrsta ultimă. este străină de această evoluţie : decăderea se opreşte în această a patra vîrsta. Ce deosebeşte vîrsta eroică de celelalte vîrste este modul în care unii dintre eroi se despart de viaţă. Nu se înţelege de aceea bine de ce a fost întreruptă. aşa cum apărea în descrierea vîrstei de bronz. singura care nu-şi trage numele şi preţuirea de la un metal. despre strălucirea lor nu spune nimic. o imagine luminoasă a ace-iei perioade. evident aşa cum şi-o închipuia el. Acest lucru nu-i deosebeşte de altfel pe eroi de oamenii vîrstei de bronz. în enumerarea generaţiilor anterioare. nu se poate vorbi de tradiţie istorică în ceea ce povesteşte el despre felul de a fi şi despre faptele generaţiilor anterioare.). care nu cunoaşte nici 87 viciile nici virtutea. Ce ne spune rămîne o Plăsmuire a imaginaţiei. motive mai puternice decît cele amintite mai sus. căruia socotea că-i poate sluji adăugarea acestui capitol. vom înţelege dacă privim mai îndeaproape ce anume îl interesează pe poet la vîrsta eroică. lipsa de virtute se manifestă prin războaie şi crime .şite la Troia şi Teba . ca şi cum n-ar fi fost nicicînd întreruptă. pentru intercalarea descrierii sale. Ce ne spune el despre starea de la început a omenirii şi despre înrăutăţirea ei treptată nu ne este oferit ca o prezentare abstractă a ceea ce. Poetul „Muncilor şi zilelor" trăieşte însă cu toate gîndurile sale în aceste regiuni de jos ale realităţii şi ale prezentului . afirmînd în schimb de la început că războiul cel crunt şi oribila încăierare i-au dus pe eroi la moarte. N-ar fi suficient doar să afirmăm că. care ajunge tîrziu la maturitate. ci ca fapte petrecute cu adevărat în trecut. Totuşi. trufia oamenilor care uită de zei. poetul epic îşi aruncă doar în fugă privirile spre locurile joase în care se desfăşoară viaţa reală. Tocmai de aceea evoluţia pe care o schiţează are un caracter precis determinat şi condiţionat de ideea înrăutăţirii treptate a situaţiei iniţiale. pe eroii epopeii. se caracterizează prin totala dezintegrare a valorilor morale. aceasta înseamnă că trebuie să fi urmărit nu înfăţişarea procesului neîntrerupt de degradare morală. Dar plutind în înălţimile trecutului eroic şi ale fanteziei poetice. concepută dintrun punct de vedere diferit de cel al poemelor epice favorabile stirpei nobililor. ca istorie. cărora puterea poeziei le conferise o realitate mai vie decît manifestărilor realităţii celei mai palpabile. în ordinea firească a lucrurilor. ca majoritatea interpreţilor. El a avut. hrănit fiind cu poezia homerică. poetului ia fost cu neputinţă să-i treacă cu vederea.

pe lîngă scopul principal — acela de a descrie decăderea morală crescîndă a omenirii —. zeilor. de moment. veghind asupra dreptăţii şi nelegiuirii (Munci şi zile. care. ci rămase pe pămînt. ei reprezintă totuşi o categorie de fiinţe cu totul necunoscută de Homer. urmărind ce e drept şi ce e nedrept. în cazul vîrstei eroice acest scop secundar a devenit principal. el urmăreşte şi să povestească ce se întîmplă după moarte cu membrii generaţiilor care s-au succedat . prin voinţa lui Zeus. a fost luat de Afrodita din lumea muritorilor şi este acum denumit „demon divin" (Teogonia. Mai departe în poemul său el dă glas încă o dată aceleiaşi credinţe. asemenea lor. Aceste fiinţe intermediare erau concepute ca fiind. a devenit din muritoare zeiţă. . au păşit într-o existenţă mai elevată şi mai puternică decît în vremea în care erau unite cu trupul. Dar. denumirea nu desemnează niciodată o specie anume de nemuritori. sufletele celor morţi se comportă. în slujba lui Zeus. Hesiod îi numeşte pe aceşti oameni deveniţi nemuritori „demoni care domnesc pe pămînt". Şi aşa cum. este un fapt că acest poet plin de gravitate nu a născocit nimic care să ţină de domeniul credinţei. cum e cazul cu Ino Leu-kotea. denumire familiară tuturor cunoscătorilor lui Homer. de-abia după moarte. acea categorie de fiinţe intermediare între zei şi oameni. Pentru a-i deosebi clar de zeii cei veşnici „care sălăşluiesc în Olimp". Aceşti oameni ai epocii celei mai vechi au devenit aşadar fiinţe active. 485 şi urm. zeii înşişi. purtînd de aceea denumirea de zei. Dar tocmai pentru că urmăreşte acest scop. sau cu Phaeton care. Demonii hesi-odici au fost o dată oameni. Oamenii vîrstei de aur. în apropierea oamenilor. epopeea posteri-oară povesteşte şi ea despre oameni ca Mem-non şi Ahile. ca să aibă temei. luînd înfăţişări multiple. ca şi de Homer. care au fost reînviaţi după moarte şi trăiesc acum în continuare într-o comuniune indisolubilă a trupului cu sufletul. potrivit lui Homer. ea nu trebuie să fie produsul spontan al propriei fantezii . Oamenii vîrstei de aur au murit şi trăiesc acum în continuare fără trup. Homer nu vorbeşte însă niciodată despre faptul că sufletul singur poate trăi o viaţă conştientă în afara Erebului şi poate înrîuri viaţa oamenilor. potrivit Teogoniei hesiodice. călătoresc deasupra pămîntului. Homer ştie despre unii ? oameni cărora le-a fost dăruită nemurirea şi a trupului şi a sufletului .în poemul său relatarea despre cea de-a patra vîrsta. Hesiod îi numeşte în această condiţie superioară „demoni". Treizeci de mii (adică un număr imens) de păzitori nemuritori ai oamenilor supuşi morţii plutesc nevăzuţi peste pămînt. după despărţirea de trup. ca regii. de fapt discordantă. nu plecate în lumea inaccesibilă de dincolo. realizarea lui fiind motivul menit să justifice această intercalare. XVII. ca atare. au devenit. Astfel folosită. potrivit poemului hesiodic. dăruind. bogăţia. Dar chiar dacă-i numeşte „demoni". nemuritoare şi avîndu-şi locuinţa într-un tărîm de mijloc.). al cultului sau chiar al superstiţiei vulgare. Şcoala poetică beoţi1 Odiseea. după ce au murit ca în somn şi au fost îngropaţi. v. Aceasta este însă o concepţie pe care nu am întîlnit-o nicăieri în poemele homerice. care au devenit fiinţe nemuritoare ce plutesc invizibile deasupra pămîntului. folosind deci denumirea dată de el. Este clar că. străbat oraşele şi văd atît fărădelegile cît şi pietatea oamenilorx . în poemul hesiodic. asemenea zeilor. a poetului beoţian. adică zei. pot fi ei înşişi numiţi „zei". 99). „demoni". Ne este cu neputinţă să credem că această ccncepţie stranie a fost creaţia spontană. Denumirea de „demoni" nu spune decît că ei participă de aici înainte la domnia nevăzută şi la viaţa veşnică a zeilor şi. tocmai acest lucru s-a petrecut. potrivit lui Homer. asemenea zeilor. demoni şi anume demoni care. pe care speculaţia ulterioară obişnuia să le numească „demoni". 252 şi urm. invizibili. Căci sufletele sînt cele care au devenit. Această concepţie este importantă pentru el din raţiuni de ordin moral . învăluiţi în nori. povestirea lui Hesiod este importantă pentru problema pe care o studiem.

neavînd totuşi la dispoziţie decît vocabularul homeric. aceasta înseamnă că demonilor din vîrsta întîia de aur. 142). Tocmai de aceea. con-cepînd spiritele ce ţin de această a doua perioadă ca o categorie de demoni răi şi male-iici prin însăşi natura lor. întrucît scopul ei nu este doar să placă. de mult dăinuie deci credinţa că ele trăiesc în continuare o viaţă de esenţă divină. are o atitudine rezervată. demoni. suflete care sălăşluiesc în interiorul pămîntului şi care sînt cinstite. căreia-i aparţine. Dar această denumire. nu preciza deosebirea de esenţă dintre cele două categorii de nemuritori. atunci cînd a trebuit să găsească pentru această categorie de fiinţe necunoscută de Hornex. care era comună atît fiinţelor trecute de la mortalitate la nemurire cit şi zeilor eterni. deşi nu se dă în lături de la meditaţia proprie asupra ideilor transmise de tradiţie.Aceasta nu înseamnă însă că Hesiod a anticipat un mod de a gîndi mai nou. Hesiod. Mai ales pe tărîm religios.142). ai cărei doi termeni se exclud de fapt reciproc. în epoca ce a urmat ea nu a mai fost nicicând folosită în sensul pe care i 1-a dat Hesiod.întrucît nu au avut faţă de zei sentimente de veneraţie pioasă. Studiul pe care l-am întreprins pînă acum ne permite să afirmăm cu toată hotărîrea că în cele povestite de Hesiod s-a păstrat. ca şi majoritatea celorlalte popoare. au crezut într-o epocă foarte îndepărtată că sufletul despărţit de trup duce . rneniţi prin voinţa lui Zeus să fie păzitori ai oamenilor. li se aducea cu atît mai mult. Este inutil să dezvoltăm pe larg argumentele care infirmă o asemenea părere. | capabilă sa exercite o puternică înrîurire asu-i pra oamenilor. un fragment al unei credinţe străvechi cu mult anterioare poemelor homerice. ba chiar ostilă. ale căror suflete au devenit. cărora însă li se aduce de asemenea cinstire" (v. nefăcînd decît să ordoneze. 27). ca primelor (v-122) . precum şi că această credinţă i-a făcut să consacre sufletelor celor mori diverse forme de cult. S-ar putea totuşi susţine că această concepţie este probabil mai veche decît Hesiod. trădează o lll anumită încurcătură în care s-a găsit poetul. faţă de inventivitatea fanteziei nestăvilite.Căci dacă despre sufletele din vîrsta a doua ni se spune : „Şi lor li se aduce cinstire" (v. o denumire clară şi precisă. ea nu inventează nimic. Felul în care ele îşi exercită înrîurirea asupra lumii de sus poetul nu-1 arată mai îndeaproape. ei nu sînt nu-rftiţi. dar mai nouă decît Homer. în mediul ţărănesc al îndepărtatei Beoţii. activă. El nu le dă nicidecum acestor spirite ale vîrstei a doua calificativul de „excelente". care ne-au obligat să conchidem că grecii. „ascunşi în pă-mînt" de Zeus din pricina lipsei lor de respect faţă de Olimpieni. ba chiar că s-ar afla cu ei într-un fel de opoziţie. Poetul le dă o denumire curioasă. Chiar din a-cestea am pus în evidenţă destule vestigii ale cultului sufletelor. S-ar părea doar că relaţiile lor cu zeii olimpieni sînt mai puţin strînse. ele aparţin doar vîrstei de argint. şi ca atare le atribuie un rang inferior. că ea este un rezultat al gîndirii posthomerice. Relatarea lui Hesioâ reprezintă atestarea documentară a ceea ce sM putea deduce doar cu greutate din poemeffl lui Homer. coreleze şi înregistreze într-un fel didactic ceea ce exista ca tradiţie. fiind socotite şi ele puternice. de rangul al doilea. Ceea ce povesteşte Hesiod despre oamenii din timpuri străvechi. Se credea acest lucru — fapt ce trJ| buie subliniat — despre sufletele a generaţii de oameni de mult dispăruţi . încît par adevărate" (Teogonia. ca sufletele din prima vîrsta. această şcoală respinge orice inovaţie. sînt numiţi acum „fericiţi muritori suhpărnînteni. «'fericiţi muritori". . după moarte. în continuare. mai puţin perfectă. Poetul ştie deci despre existenţa sufletelor celor ce au murit într-o vreme de mult apusă. iar cinstirea lor dăinuie şi ea pentru că există credinţa în puterea şi influenţa lor activă. „demoni" ţine aşadar de tradiţie.întâlnim în ea încă vie credinţa» înălţarea sufletelor celor morţi la o viaţă sM perioară. Această denumire cu totul singulară. adică zei muritori.ană. 141.Mai târziu astfel de oameni deveniţi nemuritori au fost numiţi „eroi". Oamenii vîrstei de argint. care nu putea încă folosi acest termen cu un astfel de înţeles. El a numit pur şi simplu „demoni" spiritele care au aparţinut primei vîrste. nici chiar în domeniul mitului pur. în continuare o viaţă conştientă. datorită căreia poemele homerice „prezintă multe minciuni în aşa fel. cinstire.

nu poate fi vorba de altceva decât de ideea că aceştia din urmă nu au murit. în aceasta stă deosebirea dintre aceste spirite şi zeii cei veşniciNumele nu pare aşadar a indica vreo deosebire de esenţă între aceste spirite ale vîrstei de argint şi „demonii" din vîrsta de aur. pe un pămînt care dă de la sine rod dulce de irei ori pe an.îi numeşte. adică sufletul Iar nu s-a desprins de eul lor vizibil. lăcaşul sufletelor din vârsta de argint nu trebuie căutat in tărîmul îndepărtat unde se adună umbrele ce lînce-zesc fără conştiinţă.S-ar putea însă ca aceste cuvinte să spună doar că sufletelor lor. Oricum însă.Prin noua lor existenţă. Acolo pe Insulele fericiţilor. de felul celui dat sufletelor din vîrsta întîia. Demonii aparţinând vîrstei de argint îşi au locuinţa în adâncurile pămîntului. urmează un spaţiu vid. Dacă însă. precum şi din vîrsta a patraUrmează „neamul de vajnici eroi divini ce-s numiţi semi-zei". fără îndoială. l-au dus la pieire războaiele de la Troia şi de la Teba. oricît ide înverşunată le-a fost împotrivirea. Termenul de „subpă-mînteni" este imprecis. răpuşi — cum ni se spune — de propriile lor braţe. Este greu să credem că doar aceste cîteva excepţii i-au făcut o impresie atât de adâncă încât să-1 determine să opună o clasă a celor strămutaţi de zei celor ce au murit pur şi simplu. al lui Telemah şi Telegonos din Telegonia. neagra moarte i-a frînt. „imaginile" ce plutesc acolo nu pot fi numite demoni sau „zei muritori" şi lor nu le este adusă niciun fel de cinstire. 3 Vîrsta de argint aparţine şi ea unei epoci de mult apuse.. începe pentru poet epoca în care este nevoit el însuşi să trăiască. ca membra neamului vîrstei de bronz şi ca eroii Iliadei. la marginea lumii. in împărăţia lui Hades . Iată-ne ajunşi la un capitol al istoriei legendare ce poate fi determinat cu precizie. ci au fost strămutaţi acolo ca oameni vii. Neamul acesta ţine perfect de vîrsta de bronz prin tot ce se povesteşte despre o parte din membrii săi.Cînd încetează imperiul poeziei. ei stnt asemenea zeilor . în legătură cu problema care-1 interesează pe poet şi anume cu soarta celor morţi. altora Zeus Cronidul le-a dăruit viaţă şi i-a aşezat departe de oameni. există alţii care ajung in „Insulele fericiţilor". sau al Penrlopei. în lăcaşul mo-horit al înfricoşătorului Hades . care se află „la suprafaţa pămîntului". la ţărmul vijelios al lui Okeanos. ci a lumii oamenilor. şi ei au trebuit să părăsească lumina strălucitoare a soareluiDacă nu ar fi existat aici precizarea „fără nume". împlinit". O parte di-n ei au fost „învăluiţi de moartea ce s-a. Poetul se gândeşte aşadar la exemple de felul lui Menelau. alături de cei . ca spirite veşnice.Vitejii din vîrsta de bronz. de Tebaida şi de poemele care ţin de acest ciclu. nu li se poate da şi nu li se va da vreodată un epitet onorific şi semnificativ. suficient însă pentru a exprima opoziţia faţă de spiritele din prima vîrstă. recurgând la un îndrăzneţ oximoron : fericiţi muritori. zei oameni. dispărute fără urmă în neantul imperiului umbrelor şi devenite neant ele însele. şi de ce el nu precede mai curînd vîrsta atemporală de bronz. pentru că trupul lor a trebuit să moară . astfel în-cît se creează impresia că nimic nu desparte prezentul de perioada evocată din trecut Este de aceea lesne de înţeles de ce neamul eroilor este ultimul înaintea celui de-al cincilea. locuiesc norocoşii eroi.pe care moartea i-a cuprins". în minte şi alte exemple de părăsire la fel de miraculoasă nu a vieţii. natura lor era însă muritoare. fără nume. Poetul vrea să ne vorbească despre eroii ale căror isprăvi sînt povestite de Iliada. a doua. încetează şi orice tradiţie ulterioară . Deosebit este locul unde sălăşluieşte fiecare dintre cele două categorii de spirite. că-ruia-i aparţine şi poetul. au coborît. ne-am putea crede în prezenţa descrierii soartei avute de eroi. despre care se povesteşte în episodul respectiv din Odiseea. O parte dintre eroii căzuţi mor pur şi simplu şi este sigur că ei coboară în imperiul lui Hades. Este uim-itor cît de lipsiţi de simţul istoriei erau încă grecii : imediat după moartea eroilor. Am văzut că şi versurile Odiseei în . El avea.

Acesta este motivul pentru care. ci şi fv-169) departe de cei nemuritori. înconjurată de mare. Autorul acestui vers merge Pe urmele unei frumoase legende. după el. Cele două concepţii — una despre un paradis pierdut în trecut al copilăriei.care este prezisă strămutarea lui Menelau fac aluzie la alte poeme mai vechi. care era menit să sublinieze şi mai mult această izolare . concepţie care. Homer nu spune nicăieri că ţara feacienilor este o insulă şi totuşi în imaginaţia celor mai mulţi cititori Scheria apare ca o insulă şi aşa şi-au închipuit-o şi grecii. cu excepţia ideei despre strămutarea celor aleşi.167). în mod inevitabil culorile în care sînt pictate se confundă. sub domnia căruia se desfăşiirase cînd-va pe pămînt vîrsta de aur a fericirii şi a Păcii. o veneraţie religioasă a sufletelor generaţiilor dispărute şi acest cult menţinea vie. Izolarea completă este caracteristica esenţială a acestei întregi concepţii şi Hesiod o pune clar în evidenţă. Hesiod însuşi a sugerat ideea acestui transfer al lui Cronos din vîrsta de aur în ţara celor strămutaţi clin lume prin faptul că. un alt loc în care se adună cei strămutaţi încă din viaţă sau mai curînd acelaşi loc purtînd doar alt nume. care era patria poeziei heaiodice. în puţinele rînduri în care vorbeşte despre viaţa celor fericiţi. pe de altă parte indiciile existente în resturile ciclului epopeilor ne permit să credem că poemele eroice posterioare au lărgit continuu cercul celor strămutaţi şi înălţaţi la o viaţă superioarăNumai din aceste poeme a putut Hesiod desprinde ideea unui loc anume în care să se adune toţi cei strămutaţi pentru a trăi veşnic o viaţă lipsită de orice trudă. iar acest vechi rege al zeilor. se află 97 departe de lumea în care trăiesc oamenii. probabil încă din vremea poeţilor şcolii hesiodice. iar peste ei domneşte Cronos. o ima-"'ne a contemplaţiei senine. numai o insulă. reia motive din descrierea vieţii lipsite de griji din vîrsta de aur.Locul acesta. Tot astfel un poet îşi putea închipui „ţara de la capătul lumii" ca fiind o insulă sau un grup de insule . ca în cazul spiritelor subpămîntene ale vîrstei de argint. îi cîrmuieşte acum. De cei fericiţi aflaţi într-un fel de a doua vir-•stâ de aur. potrivit Odiseei. De unde a luat el însă concepţia despre demonii şi spiritele vîrstei de aur şi ai vîrstei de argint. potrivit căreia Zeus i-a lăsat Pe bătrînul Cronos împreună cu ceilalţi titani să plece din Tartar. acolo deci unde. aşa cum o făurise pura fantezie poetică. ceea ce ar presupune capacitatea lor de a acţiona. în Okeanos. la marginile pămîntului. destul de stîngaci. Idila pură este. continua să existe. oamenii duşi în Insulele Fericiţilor le-ar exercita asupra lumii pămîntene şi nici despre vreo „cinstire" ce le-ar fi adusă. dar nici nu ne interzice. prin însăşi esenţa ei. îndeosebi ale celor ce locuiesc la ţărmul mării. posterioare însă lui Hesiod. uniformă. în Cîmpiile Elizee. pe care nu a putut-o găsi în poemele lui Homer şi ale discipolilor săi.Denumirea de „Câmpii Elizee" nu ne obligă. numit de el „Insulele fericiţilor". în legendele multor popoare. Cel puţin în regiunile Greciei ?■ centrale. aceşti fericiţi sălăşluiesc nu numai „departe de oameni" (v. el însuşi fiind departe de lumea ffămîntată de care 1-a deposedat Zeus. de acelaşi tip .Hesiod ne dă cu fidelitate o imagine a lor. neinfluenţată de vreun cult sau de vreo credinţă populară întemeiată pe un cult de acest fel. este greu de spus care a influenţat pe care . nu se integrează în credinţa homerică despre suflet. Un poet ce i-a urmat a intercalat încă un vers. 4 ■ Hesiod nu ne spune nimic despre vreo acţiune sau influenţă pe care. în pofida lui Homer. . El merge aici pe urmele poeziei homerice şi posthomerice. ci o contrazice ? Credem că putem spune răspi-cat: din cult. ca demonii vîrstei de aur. să ni le închipuim ca fiind pe o insulă. cealaltă rezervîndu-le celor aleşi o fericire deplină în viitor ■— -sînt strîns înrudite . chiar . se află Câmpiile Elizee. sugerează imaginea unui refugiu complet despărţit de restul lumii şi inaccesibil celor nechemaţi. sufletelor celor morţi le sînt atribuite ca loc de reşedinţă insule îndepărtate. Orice legătură între ei şi lume este rupta. Orice acţiune a lor asupra oamenilor ar fi in contradicţie cu concepţia însăşi despre fericiţii izolaţi de lume.

este închis. o credinţă pe care Homer o pusese în umbră şi. Cultul sufletelor lîncezeşte. într-un alt loc al poemului. căreia-i aparţine el însuşi. ar cere. sînt surghiunite în acest imperiu al neantului şi al umbrelor. pentru că domneşte concepţia exprimată în poemele homerice. la mizeria cres-cîndă a vieţii reale. Povestirea hesiodică despre cele cinci vîrste ale omenirii ne oferă aşadar lămuriri dintre cele mai importante asupra evoluţiei credinţei grecilor despre suflet. ca un ecou ce vine de departe. întărită şi sancţionată de ele. potrivit unei legi naturale care şi-a Pierdut în prezent. ele vor fi în chip firesc venerate şi în continuare. începînd cu vîrsta de bronz. că sufletele celor morţi erau înălţate la rangul de spirite puternice. sufletele oamenilor din generaţiile dispărute au dobîndit o formă de viaţă superioară.Acurn domneşte o altă lege. pentru ca ea să fie mai uşor de suportat. dintre toate bunurile unui trecut mai fericit. o dovedeşte tăcerea sa cu privire la destinul acestei generaţii după moarte. potrivit viziunii fantastice a poeţilor. deschiderea unui orizont mai luminos şi mai plin de speranţă. la poetul beoţian. ei nu intră însă în rîndurile acestor suflete elevate şi transfigurate. El este departe de a crede că miracolul strămutării unor oameni vii s-ar putea repeta. el dăinuie numai pentru cei morţi cu mult timp în urmă . s-a păstrat pînă în zilele vieţii poetului un cult al strămoşilor întemeiat pe credinţa. nu poate totuşi renunţa la o asemenea speranţă cu uşurinţa cu care se lipseşte de ea cîntăreţul poemelor eroice închis în cercul magic al creaţiei poetice. Ceea ce ea ne spune despre spiritele din vremea vîrstei de aur şi a vîrstei de argint este o mărturie a faptului că. numărul celor ce fac obiectul acestei cinstiri nu mai creşte. poetul nu are nimic de acest fel de oferit.dacă într-o formă confuză. veşnică. sufletele celor morţi erau înălţate la rangul de demoni tereştri sau subpămînteni. Şi invers : dacă nu ar fi venerate în prezent. Aceasta se întîmplă pentru că s-a schimbat credinţa. iar că poetul nu vede. Nimic din usă cu claritate din descrierea făcută de Hesiod nu este în contradicţie cu concluziile trase de noi pe baza studiului poemelor homerice. spiritele veşnice ale vîrstelor de aur şi de argint . odinioară vie. din timpuri străvechi. să exercite vreo înrîurire asupra lumii celor vii. acelaşi lucru se întâmplă (cu puţine excepţii miraculoase) şi în vîrsta eroilor . alt sfîrşit decît cufundarea în neantul Erebului. Oamenii de acum cinstesc. capabile să acţioneze conştient. practic. o dată desprins de trup. dar cercul celor strămutaţi vii a-colo. o tăcere cu atît mai apăsătoare. găseşte o mîngîiere doar în cele povestite de legendele cultice şi poetice despre ur> trecut îndepărtat. Despre o asemenea perspectivă compensatorie nu ni se spune nimic . se afirmă că. umbre cărora tocmai de aceea nu le poate fi consacrat vreun cult. Poetul care. ca şi despre cinstirea ce li se aduce . este adevărat. după cîte se pare. este de mult apusă. după epoca eroică. înfricoşătorul Hades înghite sufletele celor morţi . oamenilor le-a rămas doar speranţa. ale cărui concepţii îşi au rădăcinile în solul credinţelor homerice. dacă dăinuie credinţa în nemurirea lor. prezente. sufletul îşi pierde forţa şi conştiinţa şi că împărăţia îndepărtată a infernului preia umbrele lipsite de viaţă şi putere. odinioară. ele nu ar fi socotite nepieritoare şi de-a pururi active. speranţa aceasta nu mai luminează nicidecum cu razele ei lumea de dincolo. . incapabile să acţioneze. Hesiod vorbeşte la timpul prezent despre existenţa şi acţiunea lor. în prezentul prozaic. o înlăturase. Doar în zarea cea mai îndepărtată scînteiază Insulele Fericiţilor. Ea ajunge. Dar cetele acestor spirite nu mai sporesc de loc în prezent. cu cît imaginea întunecată pe care o conturează cu privire la starea jalnică. valabi1 litatea. De multă vreme sufletele celor morţi sînt menite Hadesului. în prezent asemenea minuni nu se mai fac. la sfîrşitul vieţii în vîrsta de fier.Căci epoca în care. greu apăsat de realitatea brutală a vieţii. Un singur lucru este nou şi deosebit de important : amintirea care s-a păstrat despre faptul că. Chiar dacă. că.

lumea elenă începe să ne fie cu adevărat cunoscută abia o dată cu Homer. acum de domeniul trecutului. creştinismul şi islamismul la popoarele în rîndurile cărora s-au înstăpînit pe deplin.■.Ne aflăm în Grecia continentală. în această nesfîrşită diversitate. uneori inundînd-o. Zei ai peşterilor. Este adevărat că poporul acesta. într-un trecut obscur. . în mijlocul tuturor influenţelor.'." . limitîndu-se sau anulîn-du-se reciproc. Zguduirile violente şi răsturnările bruşte în viaţa culturală se produc la popoarele care. tot restul peste bord.. înzestrat cu o capacitate de reflecţie atît de bogată. concepţiile cele mai pioase.tr). pe baza experienţei şi meditaţiei proprii.:■ Istoria culturii şi religiei greceşti nu cunoaşte în dezvoltarea ei nici un salt. în această regiune din interiorul Greciei s-au păstrat vestigii ale unor obiceiuri şi credinţe. într-un cerc închis de oameni care nu ştiu şi nu vor să ştie prea multe despre navigaţia care îndeamnă la călătorii în ţări sti'ăine şi care aduce acasă idei străine. . ţărani şi proprietari de pămînt. Multe elemente străine fiinţei sale. Ele se contopesc treptat cu cele noi. a putut formula. caracterul ei propriu. în care sînt lichidate stări de lucruri vechi şi începe ceva cu totul nou. . Oamenii învaţă multe lucruri noi. El a anticipat ceea ce avea să gîndească omenirea întreagă. Dispariţii in munţi . idei şi mentalităţi străine. în ţara beoţienilor. cel puţin unul din aceste valuri puternice. Din Orient veneau peste Grecia în valuri nesfirşite. - ■ -■. Nec manet ut fuerat. Cultul sufletelor nu dispăruse totuşi cu desăvîrşire. de pildă.. : . cele mai importante dintre ideile care au fertilizat secole de-a rîndul gîndirea oamenilor. lumea elenă şi-a păstrat. să rămînă în amintire. Elementele noi şi cele rezultate din propria-i dezvoltare sînt adoptate şi asimilate. reînnoit. fluviul rămîne acelaşi. care fuseseră uitate în oraşele maritime ale noii Grecii de pe coasta asiatică. lumea elenă se deschidea larg influenţei culturii şi chiar a inculturii străine. ca şi gîndurile cele mai sacrilege despre zei. aspectele particulare se menţineau. Lumea elenă nu a creat nicicînd în mod spontan vreo mişcare care să o întoarcă brusc din calea pe care a apucat-o. despre lume şi despre natura umană îşi au originea în Grecia. Ideile cele mai profunde şi mai îndrăzneţe. dar nu dau nimic uitării. nici un moment de ruptură. după cum nici o influenţă străină pătrunsă cu forţa nu a abătut-o vreodată de la cursul firesc al evoluţiei sale. naivitatea ei genială.•. în fanatismul lor. culturii şi religiei greceşti s-au produs indubitabil înainte de vremurile epopeei homerice şi este posibil ca zguduirile evoluţiei care sau produs în acele vremuri străvechi să fi dat poporului grec fizionomia pe care i-o cunoaştem. cu forţa de distrugere şi de reconstrucţie pe care au avut-o budismul. aşa cum se oglindeşte ea în poemele homerice. nec jor-mas seTvat easdem : Sed tamen ipse idem est h Istoria culturii greceşti nu poate fi de aceea împărţită în perioade strict delimitate. Evident. fără însă ca elementele vechi să fie părăsite. care aducea cu el cultul exaltant al slujitorilor traci ai lui-Dio-nysos. cu toate acestea este acelaşi (n. nu cunoaşte momente de declin brusc. Un mod nou de înţelegere a lucrurilor a făcut totuşi şi acolo ca plăsmuirile vechilor credinţe. în curgerea sa calmă. Nicăieri însă elementele străine nu au avut în Grecia o preponderenţă comparabilă. . Nouă însă. fără rigiditate şi crispare. Cele mai profunde transformări ale istoriei. Dar. ca ecouri aproape stinse ale unor legende ce se împleteau cu închipuirile fanteziei despre începuturile vieţii şi ale omului. Rămîne deschisă posibilitatea ca el să continue. cu tenacitate. Omogenitatea deplină pe care pare să o fi atins lumea elenă. spiritul grec le-a putut respinge cu uşurinţă . a rupt toate zăgazurile. ' Nu rămîne cum a fost şi nici nu păstrează aceleaşi forme . . se pier|10. . în echilibru. de îndată ce se va destrăma vraja concepţiei homerice despre lume. stăpînite de un singur gînd. unele însă şi-au dobîndit un loc trainic şi au exercitat o influenţă profundă asupra culturii greceşti.. aruncă.

din atmosfera poeziei homerice. fugind de duşmanii săi. ca şi Amfiaraos. Rugătoarele. care-1 urmărea. Există şi alte legende cu un conţinut asemănător. I Printre prinţii care. El nu a murit. o viaţă veşnică. Cei şapte contra Tebei. Nu se produce totuşi nicăieri în secolele atît de frămîntate de după Homer o ruptură cu epopeea şi cu lumea imaginată de autorii ei. un om. Evoluţia populară nu manifestă însă nici o opoziţie faţă de Homer şi lumea lui. să ne lăsăm încă un timp călăuziţi pe drumurile complicate ale evoluţiei cultului sufletelor şi a credinţei în nemurire de firul Ariadnei pe care ni-1 oferă epopeea. 6. Olimpicele. 8 şi urm. se povestea despre un miracol asemănător. un arhitect renumit. exista legenda că se află încă în viaţă sub pămînt (în Acarnania sau în Cilicia). 9. reapar unele elemente vechi. Aşa sună legenda despre sfîrşitul lui Amfiaraos. Ies la lumină noi tendinţe. Abia începînd din secolul al Vl-lea. eroul şi prezicătorul argian. Mai la nord. Nemeenele. 10. Vălul poeziei epice care acoperise totul se destramă . cum se întîmplă îndeobşte cu personajele care nu au intrat devreme în sfera de preocupări a poeziei şi care nu au fost integrate în ciclul larg al aventurilor eroice. vechiul poem eroic consacrat războiului celor şapte împotriva Tebei. Eschil. un loc de frunte îl ocupă Amfiaraos. Treptat însă firul se subţiază. începînd cu Pindar. el despică „cu piciorul neîndoit" (adică stînd în picioare. unde Zeus 1-a făcut nemuritor. Legendele acestea ne vorbesc despre oameni pe care pămîntul i-a înghiţit de vii şi care continuă să ducă o viaţă veşnică în locurile binecunoscute din Grecia. să-l_ străpungă cu lancea sa. al cărui sfîrşit nefericit îl ştia dinainte. Amfiaraos a trăit veşnic lîngă Teba. 873 .de fireşte în cursul evoluţiei clin epocile ce au urmat. 24 şi urm. La acest război. a fost acoperit de centauri. aşa cum ne este povestită. prevestindu-le viitorul celor ce coboară la el pentru a-1 consulta. Dar toate relatările (care-şi au probabil originea în Telegonie) vorbesc despre faptul că Trofonios a fost cîndva. 105 Sofocle. 928 şi urm. Şi exemple de acelaşi fel s-ar putea aduce încă. Etica şi religia homerică şi-au pierdut pe nesimţite domnia absolută. l în insula Rodos era venerat Altaimenes. într-o peşteră dintr-o prăpastie din munţii în faţa căreia se află Lebadeea. astfel încît trebuie să pătrundem fără nici o călăuză pe un tărîm nou. armata argiană a bătut în retragere. pe care Poseidon îl transformase cîndva din femeie în bărbat şi-1 făcuse 1 Pindai-. Ca şi despre Amfiaraos. ci a dispărut într-o gaură ce s-a deschis în pămînt2. din neamul enigmaticului preot şi prooroc Melampos. De atunci. conduşi de Adrastos. . speculaţia cîtorva spirite îndrăzneţe caută să iasă. a intrat lîngă Lebadeea în pămînt şi duce acum. se pare că. Legendele menite să explice viaţa sa miraculoasă din peşteră nu prea concordă între ele. invulnerabil. considerat ca fiind întemeietorul oraşelor greceşti de pe insulă. nu întins ca un mort sau ca un rănit de moarte) pămîntul şi pătrunde viu în adîncuri. 14 . au venit în ajutorul lui Polinice la asediul Tebei. pe care o respira încă întreaga Grecie. după Homer şi după vremea epopeii. Fără să fi fost rănit. unul dintre eroii sălbatici ai lapiţilor din Tesalia. care-i moştenise darul de a prevesti viitorul. cu trunchiuri de copaci. Atunci cînd în bătălia decisivă. îmbinate cu gînduri noi. Amfiloh. plină de nerăbdare. înainte însă ca Periklymenos. Şi în această privinţă există o legătură între vremurile epice şi perioada ce le-a urmat. el a venit împotriva voinţei lui. dar legătura cu ele nu a fost nicicînd ruptă în chip violent. Kaineus. dau naştere unor fenomene pe care vremea epopeilor nici nu le putea bănui. lingă Le-badea. Euripide. carul şi vizitiul său. în ţara beoţiană. după ce cei doi fraţi duşmani s-au ucis unul pe altul. în adînc. într-o luptă. Putem afirma cu toată încrederea că tot astfel a fost povestită şi în Tebaida. inclus în ciclul epic. fr. şi în legătură cu fiul acestuia. . care. în care pămîntul li s-a deschis sub picioare. trăia o viaţă veşnică Trofonios. Amfiaraos a fugit şi el. Putem de aceea. în adîncurile pămîn-tului. Totuşi numărul acestor legende este restrîns şi ele nu apar decît ici şi colo. Zeus i^a deschis printr-un trăznet pămîntul în faţă şi Amfiaraos a dispărut cu caii. de numeroşi autori '. . Amintiri străvechi.

ca unor spirite puternice şi active. inaccesibili rugăminţilor şi dorinţelor lor. ci în centrul Greciei înseşi. şi un cult. prezicătorul teban. Lor le este consacrat. el locuia trupeşte în adîncul acelei peşteri. în cadrul tradiţiei. nu în imperiul neguros şi inaccesibil al lui Hades. Poezia epică. Cine voia să-1 consulte pe Trofonios trebuia să pătrundă printr-o deschizătură îngustă în peştera sa. după aducerea jertfelor. Dar şi el este închis în imperiul ce-i cuprinde pe toţi cei morţi şi este lipsit de orice legătură cu lumea pămîntească. III. Li se pot trimite întrebări şi rugăminţi. Aceştia. Ei plutesc în depărtare ca imagini ale fanteziei poetice. Date mai precise despre felul în care era venerat Amfiaraos le avem dintr-o epocă mai tîrzie. La baza lor stă totuşi credinţa că nemurirea. cîteva ne apar ca deosebit de caracteristice. în esenţă. Despre Amfiaraos se credea că prevesteşte viitorul în vis „celor care. cînd. Dintre ceremoniile diverse care s-au acumulat de-a lungul timpului. Nu li se îngăduia să influenţeze în vreun fel viaţa de pe pămînt şi de aceea nu le este consacrat nici un cult. despre care am vorbit în capitolul precedent. 492 şi urm. deci forţele vitale1. departe de locuinţa lui Hades. căci. Ei locuiesc vii sub pămînt. nu în locul în care se adună toţi cei morţi.întîmplător. permiţîndu-ne să înţelegem concepţia religioasă ce le-a stat la bază. adică celor ce locuiesc în străfundurile pămîntului. dispăruţi de vii şi păstrîndu-şi întreagă conştiinţa. Aceasta este la Homer ordinea lucrurilor. poate consta doar în aceea că nu intervine moartea. izolaţi sau trăind împreună pe insule ale fericirii. Din acest punct de vedere ele îşi au rădăcinile puternic înfipte în solul credinţelor epice. Erau însă oracole dintre cele mai vestite . de la care nimeni nu se aşteaptă să intervină activ în viaţa reală. Nu se aştepta însă de la ei vreun sprijin în viaţa de fiecare zi a oamenilor sau a statului . 57—04 Apolodor. Oropos. unde accepta să-1 vadă aidoma sau cel puţin să-i primească instrucţiunile. pe lîngă locul de lîngă Teba. ci în lăcaşuri proprii din interiorul pă-mîntului. ca şi în ce priveşte credinţa care i-a dat naştere. tot ce făceau era să prezică viitorul. Amfiaraos în schimb. Un vag ecou al legendelor privitoare la prezicători ca Amfiaraos ori Amfiloh. de asemenea. prin intermediul căruia era consultat Amfiaraos (ca mulţi alţi demoni şi . X. 2. Ele nu intră în sfera de idei a poeziei homerice. iar ajutorul lor poate ajunge la cei ce le-au adresat rugăminţile. o localitate situată la graniţa dintre Beoţia şi Attica. O asemenea izolare sub pămînt a unor oameni nu corespunde concepţiilor homerice. Altfel stau lucrurile cu cei duşi în peşteri. şi a lui Trofonios la Lebadeea. Ei au fost smulşi vieţii (dar şi Hadesului). Dar şi incubaţiunea. 167 . într-un fel de camere subterane. Ele nu ştiu nimic despre q viaţă nemuritoare a sufletului în sine. unde Amfiaraos a dispărut sub părnînt. nu s-a ocupat. şi chiar şi acolo. 3 1C s-ar părea ca răsună în cele spuse în Nekyia homerică despre Tiresias. se cufundau în somn în templul său. cu puţine excepţii. somnul în templu. 1 2 Pindar. Despre cultul lui Trofonios avem de asemenea ştiri dintr-o epocă ulterioară. departe în mijlocul mării. ca şi Trofonios sînt sustraşi Hadesului. Nu a existat nicicînd vreun cult al locuitorilor Cîmpiilor Elizee ca atare. în legătură cu care a apărut iniţial legenda cobo-rîrii sale sub pămînt. fr. Lui Amfiaraos şi lui Trofonios li se aduceau jertfe de felul celor ce li se aduceau zeilor htonieni. ei nu puteau acţiona decît în locul în care dispăruseră în afund. căruia Perse-fona i-a lăsat conştiinţa şi intelectul. Apolonios din Rodos. adică despărţirea sufletului de omul vizibil. un punct de pe teritoriu] ei ca fiind locul 1 Odiseea. Ei nici nu au murit şi nici nu au trebuit să intre în imperiul sufletelor lipsite de orice vlagă. prima sa reşedinţă. Ei îşi au propriile lor domenii. de istorisiri de acest fel. şi cu un succes încă mai mare. revendica. foarte diferită de strămutarea unor oameni în insule. se aflau la mare distanţă de viaţa oamenilor. fără sprijinul căreia legen-dele locale ajungeau rareori să aibă o răspîn-dire şi un ecou mai larg. hărăzită în chip miraculos unor oameni prin graţia divină. 1. Strămutarea lor în peşteri este. despărţit de trup. singurul dintre toate umbrele. Eroilor acestor legende le este dat să trăiască veşnic. înlănţuit ca spirit pe locul undeşî ducea existenţa miraculoasă. 2. se menţionează astfel consultarea de către Cresus şi de către Mardonios a lui Amfiaraos la Teba.

era vie credinţa în locuitorii nemuritori ai peşterilor şi în puterea şi acţiunea lor mantică. se ştia că vestitorul viitorului din peşteră era un zeu: găsim denumirea de Zeus Trofonios sau Trefo-nios atît în relatările unor învăţaţi. însăşi legenda lui Amfiaraos. aşa cum sîntem îndreptăţiţi să credem că a fost povestită în cadrul Tebaidei. nu sub influenţa epopeii ci. pentru că zeii înşişi. privind. în mod evident. în legendele populare germane apare în mod curent ideea unor astfel de eroi. Frederic I Barbarossa) la Kyffhăuser. Nu complet diferit este şi motivul transformării. adaptîndu-1 la lumea ei de idei. încă în vremea în care înflorea epopeea de tip homeric. cărora li s-au substituit acei „eroi strămutaţi în munţi" ori acei sfinţi. care tocmai de aceea a avut cea mai mare înrîurire asupra felului de a vedea al grecilor de pretutindeni. şi regele Artur. un erou sau un profet. ca Amfiaraos şi Trofonios. povestirea despre acest fapt din epopee a fost determinată de cultul preexistent al unei fiinţe demonice astfel concepute. Pe ici pe colo transpare încă destul de limpede că este vorba de fapt de vechi zeităţi. în apropierea oamenilor. Dincolo de infinita diversificare a divinităţii greceşti. pe solul grec. să menţionăm un exemplu oferit de mitologia mai nouă. în imaginaţia ei. Cel puţin la locul în care era venerat. ci le erau proprii din totdeauna. invers. prin aceasta. Poezia epică s-a aflat în prezenţa unui cult activ al unui demon cu puteri divinatorii care-şi avea locuinţa în pămînt. demonstrează că. care sălăşluiesc pe vecie sau pînă la Judecata de Apoi în peşterile din munţi sau în locuinţe subterane. au fost aboliţi. Frederic al II-lea (într-o versiune mai noua a legendei. spre orizonturi mai vaste. ca şi Carol Quintul S6 află la Odenberg sau la Unterberg lînga 109 Salzburg.eroi) se întemeiază de fapt pe credinţa că demonul. El stă parcă în înalt. în fantezia poeţilor epici s-a constituit imaginea de ansamblu a unui stat divin. A fost în acele vremuri unica încercare de a construi un sistem panelen de divinităţi. Există temeiuri care justifică părerea că acest fel de a intra în legătură cu lumea spiritelor înzestrate cu darul profeţiei ţine de formele cele mai vechi ale artei oraculare greceşti şi în orice caz nu e de dată mai recentă decît mantica apolinică prin inspiraţie. Amfiaraos este numit o dată Zeus Amfiaraos şi de mai multe ori Zeul. a vechilor zei în eroi. Poezia epică nu ştie nimic despre existenţa unor zei legaţi de un anume loc . Pentru a lămuri mai bine lucrurile. Holger Danske şi alte figuri preferate ale tradiţiei populare locuiesc în peşteri subterane. care îi conferise totodată viaţă veşnică în acest străfund. Însăşi tradiţia greacă ne permite să afirmăm că oamenii clin timpurile străvechi care au fost strămutaţi în peşteri. căci poetul epic li se adresează tuturor. îşi are reşedinţa stabilă pe locul oracolului. In legendele similare ale popoarelor creştinate eroii s-au substituit vechilor zei. Iar la origine. Ea încearcă să-şi explice acest fapt. care nu sălăş-luia de cînd lumea în adîncul de sub pămînt. nu sînt decît metamorfozări legendare ale unor vechi făpturi divine. Homer nu are nici o ştiinţă despre zei sau demoni care să sălăşluiască în anumite locuri de sub părnînt. Cultul lui Amfiaraos şi credinţa că el sălăşluieşte în adîncul pămîntului s-au născut. lingă Teba. Dacă numele şi conceptul lui . ci fusese dus acolo printr-un act miraculos al voinţei zeului suprem. deasupra ţinuturilor îngrădite. dincolo de nenumăratele forme specifice ale credinţelor şi cultelor locale ce se contrazic şi se neagă între ele. care se arată privirilor omului numai în momentul înălţării sufleteşti ce se produce în vis. Caroi cel Mare. De aceea el poate apărea oamenilor numai aici şi nicăieri altundeva. legîndu-1 (şi aceasta este în genere relaţia poeziei epice cu faptele vieţii religioase) de un eveniment al istoriei legendare şi. numai locuitori ai adîncurilor pămînturilor se puteau arăta în vis celor ce se cufundau în somn în templul de deasupra locuinţei lor subpămîn-tene. şi de aceea nimie nu arată că ştia ceva despre oracolele prin incubaţiune. cel venerat printr-un asemenea cult devenea. căzînd în uitare. deasupra văilor înguste. cărora nemurirea şi aşezarea pe vecie în adîncurile pămîn-tului nu le-au fost hărăzite doar printr-un act de graţie. cît şi în inscripţii din Lebadeea . Henric Păsărarul la Sudemerberg lîngă Goslar .

aceşti zei hto-nieni i-au rămas străini. era de neconceput existenţa unui Zeus particular. Celui ce trăia în preajma unui astfel de loc sfînt credinţa în existenţa şi prezenţa zeului local nu-i putea fi însă luată. XIV. XI. „cel cu care stătea la sfat marele Zeus". părintele zeilor şi al oamenilor. oamenii ştiau despre o peşteră sacră ce se afla după unii pe muntele Ida. dincolo de care nu se aventura nici cu gîndul. îi transformă în eroi strămutaţi din această lume. a unui Apollo etc. despre care se credea că locuiesc sub pămînt. rămîn pentru el nestră-I11 Citate. unde era accesibil unor muritori. Ca odinioară Minos. Pentru cel care. fiecare în cercul său strict delimitat. el nu-şi mai leagă zeităţile sale de anumite locuri de pe pămîntul grec. ca personalităţi perfect unitare. 178 şi urm. ei rămîn strîns legaţi de solul patriei lor. Văzînd mai departe. dar nu sînt legate de un loc anumit. în epoca ei de înflorire. întîlnim cel puţin cîteva reminiscenţe obscure ale vechii credinţe. Hades şi Persefona. Aşa au continuat să existe. au dobîndit o nouă credibilitate şi s-au bucurat uneori şi de o mai mare răspîndire. prin credinţa adoratorilor lor. adorate de diferite comunităţi din ţările greceşti. Lui Zeus care-şi . Hermes. după alţii pe muntele Dikte (în estul insulei) şi în care (cum relata încă Hesicd) se născuse Zeus. un mare număr de zei locali. fireşte. Este adevărat că domnesc şi-şi exercită puterea asupra pămîntului. îutriin număr rîesfîrştt di' figuri şi individualităţi diferite între ele datorită specificului loca]. în muntele Ida. cu o sferă de influenţă evident foarte limitată. ■ 2 y vi: qi Şi totuşi. izolată fiind. evident pe pămînt. chiar şi adult. XIII. zeul continua să locuiască în lăcaşul său subpamîntean. atotputernică. Chiar stăpînitorii sufletelor. Odiseea. ce nu admite excepţia. forme particulare ale numelui Zeus. Cultul ce se perpetua netulburat şi imuabil îi garanta obiectivitatea credinţei snie. departe de Olimp. şi Epime-nide a auzit acolo profeţiile zeului. încă la Homer. locuiesc. era venerată ca fiind „peştera lui Zeus". figura unică. Nefiind ridicaţi la înălţimile Olimpului.) îl numeşte pe Minos. Dincolo de cultele locale. strict izolată pe propriul ei teritoriu. Este foarte probabil că poetul a făcut prin aceste cuvinte aluzie la ceu> ce s-a considerat mai tîrziu că exprimă ele. 450 . includea şi pe zeul său în mica patrie. a desprins din nenumăratele. situată nu departe de Cnosos. insulă în stăpînirea căreia intraseră de mult grecii şi care. care să se numească Zeus Trofonios şi să trăiască veşnic într-o peşteră de lîngă Lebadeea. începe să plutească într-o idealitate pură. Vom vedea cum unele zeităţi străvechi de acest fel. păstra în credinţele şi legendele ei multe elemente străvechi. dincolo de fărîmi-ţarea cultelor locale. Potrivit unei legende locale pe care o avea desigur în minte autorul versurilor Odiseei la care ne-am referit. ele nu aparţin mai mult unui loc decît altuia. exercitîndu-şi numai acolo acţiunea. la faptul că Minos se întîlnea cu Zeus. şi anume în peştera care. rea-'itatea şi caracterul sacru al zeului patriei sale. nelegaţi nici ei de vreun punct anume al lumii reale. care. 322 . chiar dacă acesta ar fi fost cu totul străin de Emilia zeilor olimpici. 568). poetul epic are viziunea unui Zeus. Aşa se face că lăcaşul lui Poseidon este întinsa mare. Epopeii însă. în marea operă de simplificare şi idealizare a unei nesfîrşite diversităţi. muntele divin al Pieriei. Cînd nu-i uită cu totul. ci într-o zonă ideală. fiul lui Zeus (vezi Iliada. Odiseea (XIX. Atena şi ale tuturor zeilor se fărîmiţează în legende şi în practica religioasă a oraşelor şi a seminţiilor. potrivit căreia zeii îşi pot avea locuinţa permanentă în peşteri din munţi. în Creta. chiar în epopee.Zeus. care nu urmăreşte de altfel elaborarea consecventă. care domnea în oraşul cretan Cnosos. a lui Zeus. Apollo. martori ai unui trecut îndepărtat în care comunitatea locală. lipsit de orice determinare locală. aceasta rămîne ideea pe care şi-au făcut-o despre astfel de cazuri toţi grecii. el nefiind aşezat în vreun loc anume. ele sălăşluiesc şi se adună pe culmile Olimpului. în care ele şi-ar exercita acţiunea . dar nu aici sau dincolo sub pămîntul grec. a unui sistem născut doar din reflecţie. Oricît şi-ar fi adecvat concepţiei homerice ideea sa generală despre divinitate şi despre cultul local.

„Mormîntul" de Sub Omfalos semnifică.avea lăcaşul pe muntele Ida îi era consacrat un cult cu mistere. duşmanul lui Apollo.. spirit al pămîntului. numele de zeu. după moarte şi din mormîntul lor. aşa cum s-a întîmplat cu Zeus Amfiaraos. în accepţia curentă.. un monolit în formă de cupolă. a fost transferată. Cîtă vreme fiinţa vechiul oracol al pămîntului. Sub piatra ombilicală (Omfalos) a zeiţei pămîntului. ca Trofonios. de către cultul apolinic. poate apărea în persoană celui ce a pătruns acolo după ce a îndeplinit ritualul necesar. dar într-o formă familiară epocii posterioare. Zeul mort şi îngropat este un zeu coborît la rangul de erou. exprima aceeaşi concepţie. exprimă în mod paradoxal ideea legăturii indisolubile dintre zeu şi acel loc. „Mormîntul" lui Zeus. Izbitor este în primul rînd faptul că. Zeus Trofonios (şi Zeus Asklepios). îşi făceau simţite forma lor superioară de viaţă şi acţiunea lor puternică. potrivit căreia templul lui Apollo şi sediul oracolului său se înalţă pe locul în care era îngropat vechiul demon. înlocuit abia mai tîrziu de Apollo şi de tipul său de artă divinatorie. fiu al zeiţei pămîntului Gaia.. ştirea ciudată. ca Amfiaraos. a fi Dionysos. din templul lui Apollo. în fiecare an îi era „înălţat un tron". înfrîngerea demonului htonian. acest „mormînt". Ce este numit aici mormîntul lui Zeus nu este altceva decît peştera considerată îndeobşte ca fiind locuinţa sa permanentă. o întîlnim frecvent în ^'adiţiile popoarelor semite şi uneori şi în cele ale altor popoare negreceşti.. amintind de mormintele străvechi de aceeaşi formă.e. tronează Apollo. al cărui oracol a fost înlocuit. ca Zeus de pe Muntele Ida. La baza acestor credinţe stăteau concepţii întru totul asemănătoare celor care şi-au găsit expresia în cultul lui Zeus Trofonios de la Lebadeea. întotdeauna ^solită pentru greci. curentă ia cercetătorii moderni ai mitologiei. Pe solul grec tradiţia nu justifică în vreun fel interpretarea. care se află în contradicţie cu transformarea sa în erou. şi doar de una singură. Nu ne vom ocupa rr aici de sensul mai adânc. în adîncurile pămîntului.. se afla îngropată o fiinţă divină. născocită probabil de Euhemeros. ca şi celorlalţi zei şi mai ales zeilor htonieni. Aici un zeu şi-a înălţat deci templul deasupra mormîntului unui alt zeu. păzitorul lui nu putea zace mort şi îngropat sub Omfalos-ul zeiţei Gaia. iniţiaţii pătrundeau în peşteră şi rămîneau acolo timp de trei ori cîte nouă zile. în veşmînt negru de lînă. la alţi . care ia pur şi simplu locul peşterii ca lăcaş veş-nio al zeului nemuritor. prin analogie.. ■ .n. pe Care astfel de legende îl pot avea în credin-He acestor popoare. schimbat numai pe jumătate în erou. din momentul transformării lor totale în eroi. o concepţie care se aplica cu mai multă îndreptăţire. Dar iată că. Zeus. cu totul nedemnă de încredere. că un zeu ar fi înmor-inîntat în vreun loc anume de pe pămînt. considerată de mărturii mai competente a fi Pyton. zeul proorocirilor. potrivit căreia moartea şi înmormîntarea zeilor ar simboliza „moartea naturii". Este probabil că asupra acestui Zeus din peşteră. Deasupra lui Pyton. Aceasta ne duce în mod firesc cu gîn-dul la povestea nu mai puţin paradoxală despre mormîntul unui zeu de la Delfi. îi era adică oferit un „ospăţ al zeilor" (teoxenion). că Zeus este îngropat pe muntele Ida. începînd cu secolul al IV-lea î. o repetă cu plăcere. în legenda privitoare la mormîntul lui Zeus din Creta. Ideea aceasta. apare. în cazul lui Pyton. ci salăşluia acolo viu. prezent trupeşte în adîncurile peşterii. însă nici un motiv să credem că aceste povestiri străine ar fi avut vreo influenţă asupra formării legendelor greceşti. . întrucît tradiţii vechi şi întru totul demne de crezare ne spun că la Delfi exista cîndva un vechi oracol al pămîntului. printre care Lucian şi adversarii creştini ai vechii religii. poate alegoric. sîntem îndreptăţiţi să credem că tocmai acest fapt din istoria religiei îşi găseşte expresia în legenda. căreia îi era cunoscut un mare număr de eroi care. lipsit astfel de viaţă pentru totdeauna sau chiar numai pentru un timp. care locuia în adîncul pămîntului. care s-a substituit vechii legende privitoare la prezenţa lui Zeus în peştera din munte. pe care zeflemiştii de mai tîr-ziu. Nu există. Ciudat şi paradoxal este doar faptul că acest zeii devenit erou nu şi-a pierdut.

Există relatări diverse despre eroi care. se înalţă. analog celor amintite mai înainte. adică în vechiul sanctuar al Acropolei. despre faptul că mormîntul eroului se află în templul unui zeu. Atena şi Erehteu se bucurau de veneraţia obştească. sub pămînt. luat apoi din rîndurile muritorilor şi dăruit cu viaţă veşnică. strămutat în adîncul pămîntului. în cadrul căruia vechiul zeu al tribului. în adîncurile pămîntului. Este evidentă şi în acest caz. La Amyklai. 281 care locuia. au fost asociaţi. Reşedinţa şi sanctuarul zeiţei erau reunite în vechea cetate regală. pe o construcţie în formă de altar. trăind veşnic.într-un erou muritor. a fost transformat . Erihtonios. Este evident că se credea că Erehteu continua să trăiască . Despre Erehteu hi se spune în catalogul corăbiilor din Iliada (II. cultului zeului mai înalt în rang căruia îi era închinat templul respectiv. cum ne spune Euripide într-o legendă pe care o modifică în alt sens. Sculpturile altarului de la Amyklai îl înfăţişau pe Hiacint. „îl ascunde o crăpătură a pămîntului" '. a fost înmormîntat în templul Atenei Po-lias. putut naşte asemenea legende ne-o arată deosebit de limpede exemplul lui Erehteu. Pornind de la acest exemplu. el trăieşte adică. de Hiacinţii. despre care se credea că a murit şi că a fost îngropat în incinta templului zeiţei Acropolei. Cum s-au. cu peştera în P.uripide. compusă din motive de cea mai largă circulaţie din oare lipsea aproape orice element local.) că 1-a născut Pămîntul. şi din sîngele căruia creşte o floare. în eroul strămutat acolo pentru a trăi o viaţă veşnică. potrivit Unei concepţii al cărei sens nu mai era înţeles. 546 şi urm. pe locul unde un erou fusese strămutat pentru a trăi de-a pururi o viaţă activă trebuia să existe şi „mormîntul" său. în templul ocrotitoarei sale . printre o serie de zei şi de eroi. pînă la urmă el redevine. Printr-o poartă de bronz dintr-o parte a altarului i se trimeteau în fiecare an. în momentul în . dar abătut de suflul gelosului Zefir. 81) ne-o arată pe Atena îndrep-tîndu-se ca spre propria-i locuinţă. El nu este mort. în-mormîntaţi în temple. Potrivit credinţelor de mai tîrziu. vechea statuie în bronz a lui Apollo. Ion. în parte. Gel cinstit astfel nu are nici o asemănare cu eroul povestirii din epoca elenistică. ci. ucis de discul aruncat în joacă de acesta. unde atenienii îl cinsteau în fiecare an. într-o criptă a acestui templu. ale cărei temelii au fost recent scoase la lumină pe locul în care. în cadrul unei evoluţii cu totul fireşti. Potrivit unor scriitori de mai tîrziu. în templul cel mai sacru din Laconia.zei ce sălăşluiau. ca alte spirite ale pămîntului. dar Atena la crescut şi 1-a „aşezat în bogatul ei templu".. un simplu erou. aducîndu-i jertfe de oi şi de tauri. Erehteu locuieşte. Vom examina încă un singur alt exemplu. cuprins în „trainica locuinţă a lui Erehteu" spre care Odiseea (VII. ca şi alţii. fiu al pămîntului şi avîndu-şi locuinţa în adîncul pămîntului. mai tîrziu. pe care ei îl identifică în mod expres cu homericul Erehteu. vom putea înţelege mai bine unele relatări care nu ne vorbesc decît despre ultimul stadiu al evoluţiei. în „Erehteion". cu tînărul iubit de Apollo. spune legenda. strămutat în viaţă fiind şi obţinînd nemurirea. nu departe de Sparta. ofrande celui „înmormîntat". adică în cel mai vechi templu de pe Acropole. transformarea unui vechi zeu local. Erehteu este deci conceput ca aflîndu-se în viaţă în templul în care 1-a aşezat Atena. pus sub ocrotirea zeiţei din Olimp care a dobîndit o mai mare putere şi transportat. cinstirea morţilor prin: astfel de jertfe repetate în fiecare an şi I aduse de întreaga comunitate a oraşului este un obicei cu totul necunoscut poemelor home—li- rice. Ni se dezvăluie astfel cu claritate procesul treptat. şi eroul Erehteu. în chip de şarpe. era înmormîntat Hiacint. s-a transformat într-un înmormîntat. despre care se credea că locuieşte într-o peşteră din stîncă. în care.

alteori însă amintirea vechii esenţe divine (păstrată în cultul local) ducea la reînălţarea ulterioară la rangul de zeu sau chiar la rangul zeilor din Olimp. al cărui trup se odihneşte în „mor-mînt" sub statuia zeului despre care legenda. împreună cu sora lui Po-iyboia (ceea ce nu concordă cu finalul poveştii mai sus amintite) şi-1 înfăţişau cu barbă. în cadrul ei. Transpar însă din relatările despre acel monument şi despre sărbătorile anuale în cinstea lui Hiacint trăsături care ne permit să întrezărim adevăratul caracter al demonului venerat la Amyklai. tot aşa cum despre acelaşi zeu. 1 Natura htoniană a lui Asklepios o arată nu numai faptul că şarpele îi este sacru şi îl întovărăşeşte. mormîntul lui era arătat în diferite locuri. o divinitate hto-niană. contrastînd cu adorarea plină de bucurie a lui Apollo din ziua a doua. de unde. Sculpturile altarului o înfăţişau de altfel pe sora lui. unde se credea că-şi are locuinţa. în cult el este pus cel mai adesea în rîndul zeilor superiori. In realitate. Lui Hiacint i se aduceau jertfe de felul celor '> aduse de obicei divinităţilor subpămîntene. Şi el s-a transformat cu uşurinţă în erou. împreună cu Apollo şi chiar. pribegind cu cei din neamul lor. conferindu-i o viaţă mai înaltă. Unele particularităţi ale cultului ce-i era consacrat ne permit însă să recunoaştem în Asklepios la origine un zeu ce locuia în interiorul pămîntului. Din adevărata legendă a acestui Hiacint nu mai rămăsese nici o urmă. . să se ascundă un vechi zeu local. cum ni se spune în mod expres. iniţial cu totul diferite. aducea vindecarea şi prezicea viitorul (două lucruri strîns legate între ele în timpurile vechi). Polyboia. din motive asemănătoare. au răspîndit pînă departe cultul adînc înrădăcinat în rîndurile lor şi au făcut ca Asklepios să devină familiar în multe ?lte locuri. a cărui locuinţă în interiorul pămîntului a devenit „mormînt" din momentul în care zeul însuşi a fost coborât de Ja rangul de fiinţă divină.l Evident îi lipseşte o însuşire esenţială a unor astfel de spirite ale pămîntului . nu distruge cu totul viaţa. ca multe alte asemenea spirite ale pămîntului.care era înălţat la cer. Pe Asklepios-erou îl loveşte trăznetul lui Zeus. reliefa puternic caracterul lui Hiacint. dăduse numele acestei sărbători) şi Apollo. Aşadar. nu ajunseseră să se contopească pe deplin. în modul cel mai izbitor se modifică. de esenţă superioară. pierderea rangului divin era uneori totală. înaintea acestuia. Pentru Homer şi pentru poeţi în genere el este un erou muritor care a învăţat arta tămăduirii de la Ghiron. aproape sumbră. erau veneraţi alternativ Hiacint (care. de care vechiul demon al pămîntului era iniţial foarte departe. Preoţi întreprinzători. severă. Dar figura lui păleşte. în funcţie de împrejurări locale sau de epoca respectivă. înţelegem deci lesne despre ce este vorba cînd se spune că şi acest vechi zeu al pămîntului este „înmormîn-tat" . sălăşluind sub pămînt. îl întrece în strălucire. aceea de a fi legat de un loc anume. a zilelor consacrate lui Hiacint. concepţiile privitoare la Asklepios. că două culte. ca în multe alte legende. la cel de erou muritor. iar zeul olimpic. care era cel al unui demon înrudit cu zeităţile sub-pămîntene. Marea sărbătoare a Hiacinţilor arăta limpede. ci ca om matur (despre ale cărui fiice vorbesc de altfel unele legende). în funcţie de împrejurări. ci îl smulge pe cel lovit din lumea vizibilă. care s-a stabilit (poate abia după cea de-a doua cucerire a teritoriului aheilor de către dorieni) lîngă şi mai presus de el. este posibil ca şi sub figura vreunui alt erou despre al cărui mormînt se spunea că se află în templul unui zeu. care. fără a elimina cu totul cultul ce-i era consacrat. s-a spus că a fost îndrăgostit de Dafne. iar ofrandele erau menite să ajungă în pămînt. asemănătoare Persefonei. deci nu ca băiatul iubit de Apollo. prin felul in care. El locuia sub pămînt şi cultul lui era la Amyklai mai vechi decît cel al lui Apollo. Epoca ulterioară nu poate concepe viaţa sa divină în adîncurile pămîntului decît ca supravieţuirea sufletului unui erou defunct şi muritor. ci şi reprezentarea lui frecventă în chip de Şarpe. Hiacint era un vechi zeu local din regiunea Amyklai. şi el este un demon local tesalian. şi în acest caz. ca personaj principal. pentru a explica strînsa comunitate a cultului. spune că a fost îndrăgostit de Hiacint. Solemnitatea sobră.

desprinşi de lumea pămîntească. odinioară numeroşi în lumea elenă. dincolo de concepţia ei mohorîtă şi resemnată despre existenţa de după moarte. Legenda epică şi cea care se inspira din epopee considerau că sînt fiinţe omeneşti. în legendele despre strămutarea unor oameni în insule. către anul 620.Strîns înrudite cu Zeus Asklepios. în imaginaţia unei epoci care nu mai înţelegea natura adevărată a unor astfel de spirite ale peşterilor. care au devenit însă nemuritori sau chiar asemănători zeilor. de esenţa lor divină iniţială. el arăta că zeii şi eroii patriei trebuie veneraţi în comun. prin faptul că însuşirea de a trăi veşnic nu i-a fost refuzată. atribuită de credinţa şi cultul locuitorilor ţării. pentru a trăi veşnic. în Electra lui Sofocle (v. dar şi pe Amfiaraos. 121 Eroii Cînd. au fost acele spirite ale pămîntului din Beoţia. care-şi păstrează încă. ci au fost strămutate în adîncuriie pămîntului. care n-au murit.pelîngă faptul că li se conferea viaţa fără sfîrşit. Despuindu-i pe | I i unii dintre zeii peşterilor. ca şi. într-un alt sens. Generaţiile care au urmat i-au considerat — şi atunci cînd. 836 şi urm. ci să-şi aibă locuinţa în anumite locuri sub pămîntul greo şi să vină în ajutorul oamenilor. Ei au devenit prototipuri ale unei stări la care puteau fi ridicaţi şi alţi muritori.e le oferă legenda şi poezia veche sînt importante pentru studiul nostru tocmai pentru că în ele. dar nelipsindu-i de calitatea supraomenească de a trăi în continuare şi de a avea putere îndeosebi divina-torie. Nu s-a vorbit însă despre „mormintele" lor. Ceea ce-i păstra pe acei ciudaţi zei ai peşterilor în memoria oamenilor era credinţa că ei rămîn permanent activi. fără ca sufletul să li se despartă de trup. pentru că epoca în care au fost înălţaţi la rangul de eroi nu cunoştea oameni deveniţi eroi. făcînd din ei fiinţe omeneşti şi impli-cîndu-i în legendele eroice.) corul invocă în mod precis pentru a întări speranţa în supravieţuirea celor morţi. de la care a pornit studiul nostru. îi întîlnim aici pentru întâia oară pe eroi. dar care ni se deschide dintr-odată în faţa ochilor. o viaţă mai înaltă după plecarea din Uimea văzută. ca fiinţe de esenţă superioară. numiţi alături de zei . dar rămî-nînd mai credincioase caracterului lor iniţial. potrivit obiceiurilor strămoşeşti. sub pămînt. L-am putea numi pe Trofonios. epopeea ne lasă să întrezărim. dar ursiţi să meargă nu pe tărîmul spre care se îndreptau sufletele tuturor. Goborîrea elementului divin la rangul de element eroic şi omenesc a dus. Şi ei. de solul său şi de vechea peşteră care-i slujea drept locuinţă. la înălţarea elementului uman şi eroic la rangul de element divin. oameni supuşi morţii din timpuri străvechi. Dracon din Atena dădea formă scrisă dreptului cutumiar al oraşului său natal. Poezia epică ne îndreaptă astfel spre o lume de idei în care ea nu păşeşte desigur. au devenit. exemplul lui Amfiaraos.toateforţele sufletului. erau numiţi chiar zei— oameni. un Asklepios care a rămas strîns legat . care să fi rămas vii şi activi după ce au murit şi au fost îngropaţi. Amfiaraos şi Trofonios. Acestea şi alte exemple de eroi strămutaţi în peşteri pe ca. epopeea a ereat o clasă de oameni-eroi.

aproape la nivelul pămîntului. atestă că. pentru ca eroii să-1 bea pînă se satură . ca şi zeilor. aşa cum îl organizaseră strămoşii. avînd uneori o scobitură. nimeni nu trebuia să mănînce din el. Gînd însă fluviul scrierilor ajunse pînă la noi curge în sfîrşit mai amplu. Dispunem însă de multe relatări despre diverşi eroi şi mai ales despre cultul specifie ce le era consacrat. De fapt. spre cer. dincolo de momentul respectiv. pare a fi existat de multă vreme. ci spre pămînt. ci pe unul scund. nu trebuia de aceea să li se trimită în sus. nu avem nici o informaţie precisă din vremuri vechi. trăiesG veşnic ca şi zeităţile . încît chiar magii persani din armata lui Xer-xes ofereau în Troada libaţiuni nocturne eroilor înmormîntaţi acolo. cea mai veche şi cu totul întîmplător păstrată. care locuiesc în interiorul pămîntului.şi trebuind să fie cinstiţi ca şi ei prin jertfe regulate. trupul era ars în întregime . eroilor însă spre seară sau în timpul nopţii. ca animalelor destinate zeilor. eroii sînt fireşte amintiţi destul de des. eroii locali îşi au locul lor necontestat. ei erau doar prin apropiere. ei nici nu sînt altceva decît spirite ale unor morţi. dar puţin influenţaţi de doctrinele raţionaliste la modă. într-un moment de răscruce al evoluţiei religiei greceşti. ci este doar păstrat în continuare. ca zeilor din Olimp. Acest mod special de cinstire a eroilor nu avea nici în limbajul de specialitate aceeaşi denumire ca jertfa adusă zeilor l. în anumite împrejurări eroilor le era oferit un prînz din bucate gătite. Nu dispunem însă de nici un document din timpuri mai vechi privitor la acest cult. Mărturia despre cultul eroilor mai sus amintită. faţă de sufletele celor morţi. tocmai în punctele în care diferă de cel practicat în cinstea zeilor din Olimp. Ele ne arată cu o claritate surprinzătoare cît de vie era pe atunci Gredinţa în existenţa şi în puterea de a acţiona a eroilor în rîndurile chiar ale oamenilor cultivaţi. Acest ritual este. Cultul lor. abia dacă există vreo aluzie vagă la existenţa acestui element e\ vieţii religioase a grecilor. zeilor şi eroilor Greciei le atribuie sentimentele pioase victoria asupra barbarilor. Atît de recunoscută era temeiniGia credinţei grecilor în eroi. la care erau invitaţi ca oaspeţi. aproape întru totul identic cu cel practicat faţă de zeităţile ce locuiau în adîn-cul pămîntului şi. în credinţele populare. Erau tăiate pentru ei animale masmiie ^r> ™i ■ din capul li se îndrepta nu în sus. Aceste jertfe erau însă diferite de cele oferite zeilor Olimpului. aburul ce ducea cu el mirosul ofrandelor. El nu este instituit acum. Zeilor ele le erau aduse în plină zi. lucru firesc dacă înţelegem că eroii erau înrudiţi pe de o parte cu zeităţile htoniene. Odele triumfale ale lui Pindar şi opera istorică a lui Hero-dot prezintă generaţiile care au trăit războaiele medice şi cei cincizeci de ani care le-au urmat. Sîngele animalelor era lăsat să se scurgă pe pămînt sau în scobitura altarului pe care era adus sacrificiul. Momentul. cu totul necunoscut literaturii epice. pe de alta cu spiritele celor morţi. alături de zei. necunoscute sau neluate în seamă de poemele epice. nu pe un altar înalt. Despre caracterul şi esenţa aGestei categorii de fiinţe superioare. aceste spirite ocrotitoare ale patriei erau venerate de vreme foarte îndelungată. ca şi cultul zeilor. mai tîrziu. Chiar în puţinele resturi ale unei literaturi atît de importante cum a fost poezia lirică din secolul al Vll-lea şi de la începutul secolului al Vl-lea. cîte lacune există în ce priveşte cunoaşterea istoriei ideilor religioase din timpuri mai vechi de pe teritoriul Greciei. Eroilor li se aduceau jertfe. în numele zeilor şi eroilor ţării îşi depun jurămintele reprezentanţii statelor. locul şi felul jertfelor erau altele. Vedem aici. în praGtica religioasă a diferitelor seminţii şi oraşe.

tocmai de aceea. ca despre „neamul dl\ al eroilor" * . ei sînt cu totul deosebiţi de „demoni". am spune reprezentanţii exemplari ai acestei falange de eroij sînt oameni a căror viaţă legenda şi istoria o situează într-un trecut îndepărtat. jocuri solemne la anumite intervale n-a existat în Grecia decît din momentul înfloririi cultului eroilor. rîndu-rile lor sporind continuu. Instituţia importantă a agfdn-ului. poate fi opusă oamenilor. Era aceasta modalitatea specifică a cinstirii cuvenite eroilor şi se ştia foarte bine că. Celebrarea de nontiMi prni. ale unui vechi şi puternic eult al sufletelor. fiind abia mai tîrziu consacrate unor protectori mai înalţi. chiar dacă numărul eroilor nu era strict limitat. care priveşte lucrurile din punGtul de vedere al prezentului în care trăieşte. eroii au trăit cîndva ca oameni şi din oameni au devenit eroi abia după moarte. Multe dintre aceste întreceri s-au asociat pentru totdeauna cu aniversările anumitor eroi şi erau menite să le păstreze vii amintirea. ca şi cum acesta ar fin* mele lor propriu-zis. ihiiein. Eroii sînt aşadar spirite ale celor morţi şi nu o specie de subzei sau „semizei" . folosirea denumirii de erou se Urni tează la eroii luptelor de la Teba şi Troia. care. în antichitate cel puţin. Nu era lipsit de semnificaţie faptul că. mulţi dintre învingătorii marilor întreceri erau înălţaţi de credinţa populară la rangul de eroi. cînd au păşit ala de fiinţe. menţionate alături de zei şi de oameni. întîlnim la ei ceea ce era cu totul străin poemelor homerice. scutiţi din totdeauna de moarte. şi anume de jocurile funebre celebrate cu regularitate în fiecare an. la care se aduna întreaga Grecie. aşa cum îi cunoaşte gîndirea ulterioară şi. S vorbeşte despre ei. sensul de oameni din trecutul îndepărtat. suflete care trăiesc după moarte şi după desprinderea de trup o viaţă mai înaltă. pentru că n-au fost niciodată implicaţi în viaţa limitată a oamenilor. în cele mai multe cazuri din porunca oracolului de la Delfi. ele au fost instituite ca jocuri funebre destinate eroilor. Homer cunoaşte întreceri ale prinţilor cu prilejul înmormîntării unor morţi de seamă . deşi au murit. păstrate de povestirile epice. după cîte se pare. Pentru Hesiod „eroii" nu s: .de acolo şi au aproape aceeaşi putere ca ele. continua să folosească termenul de erou în acest sens. adicâ oameni din trecutul cîntat de poeţi. în povestirea lui Hesiod despre cele cinci vîrste alt omenirii. Poezia secolelor de mai tîrziu. Nemeenele. Dimpotrivă. prin aceste jocuri. In iliada şi în Odiseea „heros" este denumirea onorifică dată prinţilor şi în genere oamenilor liberi. sînt oameni din timpurile în care. şi-au păstrat capacitatea de a simţi este limpede demonstrat de tipul de ceremonial cultic ce le era consacrat. eroii. Dar dacă eroii sînt oameni care au devenit eroi. Cultul eroilor nu este deci cultul sufletelor. Olimpicele. şi credinţa populară. atît de caracteristică pentru Grecia. şcoală a individualismului. cum o arată poemele homericel acest titlu de onoare pare să fi fost încă folosit pentru cei vii. Dimpotrivă. cult al strămoşilor. Demonii sînt fiinţe divine de rang inferior. iniţial. Dar Homer nu ştie nimic de repetarea lor şi încă de repetarea anuală a unor astfel de jocuri funebre. atunci cînd povestea întîmplări din trecutul legendar. desigur. Pyticele. în poezia epică posthomerică. celebrate în timpurile istorice în cinstea zeilor. aceasta nu înseamnă că toţi oamenii devin eroi după moarte. atunci cînd el atribuie această denumire unor oameni. Dentru zei. ei reprezintă totuşi o excepţie. Însăşi denumirea de „eroi" are. Figurile principale. îşi are primele rădăcini în cultul eroilor. Gi într-o accepţiune mai strictă. iniţial numai lor. fireşte. poet sau prozator. ulterior. le-am pomenit printre vestigiile. SaraGterul lor de eroi ai vremurilor de mult apuse. Istmicele erau. încă din timpurile mai îndepărtate ale istoriei erau organizate. pentru vorbitorul. se reedita de fapt ceremonia organizată la înmormîntarea celui mort. convingerea generală era însă că. Jocurile cele mai importante. sint strămoşi ai celor ce trăiesG mult mai tîrziu. întreceri anuale în cinstea eroilor. sînt o minoritate aleasă care. care i-a asigurat măreţia. nepieritoare.

Dimpotrivă cultul este cel pe care se întemeiază credinţa în eroi. ne-ar fi foarte greu să demonstrăm existenţa vreunei legături între două concepţii atît de diferite despre lume. trebuie să fi reprezentat ceva nou. dispăruţi după moarte în adîncurile împărăţiei lui Hades." rudimente ale unui foarte activ cult al sufle-' telor. care negau ferm concepţia că sufletul ar duce după moarte o viaţă veritabilă. încă mai îndepărtat. dacă am uita ce am desprins din examinarea de pînă acum a faptelor. a oamenilor iubiţi de zei nu implica despărţirea sufletului de trup şi deci nici semiexistenţa crepusculară a sufletului despărţit. înălţaţi Ia rangul de „demoni" erau numai morţii dintr-un trecut legendar . ei n-au prins (cu puţine excepţii) rădăcini prea adînci. nu puteau nicidecum impune ideea că eroii lor. după moarte. în epocile care au urmat. dar pe aceştia îi numeşte „demoni". de vreme ce pentru exprimarea ei nu a fost găsit. ar continua să trăiască şi să activeze din mormintele lor. căruia i s-a dat un sens nou. Dacă deci. Poemele homerice. Am fi nevoiţi să renunţăm cu totul la tentativa de a găsi vreo relaţie internă între această credinţă şi evoluţia anterioară. ridicate Ia o formă de existenţă mai înaltă. în spiritul vechi al limbii. Nu ne-ar ajuta la nimic dacă am s Pune că strălucirea poeziei epice i-a făcut pe cei cîntaţi de ea să apară atît de măreţi şi de venerabili. astfel de suflete ale strămoşilor transfigurate. în el fiind cuprinsă şi ideea de viaţă mai înaltă. o viaţă mai înaltă. în apropierea celor vii. ideer-că el nu se îndepărtează cu totul de cei vi*. conştientă şi ar-tivă. ci s-a recurs la un cuvînt de mult existent în tezaurul poeziei epice. continuare firească a cultului strămoşilor. în înseşi poemele homerice am întîlnit. această denumire. Şi nu este în genere prea plauzibil ca un cult să-şi aibă originea în plăsmuirile fanteziei. care presupun o credinţă corespunzătoare1 în supravieţuirea conştientă a sufletului. El cunoaşte asemenea morţi transfiguraţi dintr-un trecut. anume că ei continuă să trăiască după moarte conştient. şi este sigur că ideea unor. s-au păstrat ve-tigii ale unei vechi credinţe în supravieţuire-pe un plan mai înalt a unor morţi. cel puţin în unelti regiuni din interiorul Greciei. vrea probabil să indice că vremea în care au trăit cei astfel privilegiaţi după moarte se situează într-un treout legendar. Din toate cele spuse pînă acum reiese mai curînd cu claritate opoziţia care există între credinţa în eroi şi concepţiile homerice. De unde venea acest ceva nou ? Dacă am încerca să-1 deducem din evoluţia spontană a concepţiei homerice despre lume. şi tot aşa sînt numiţi şi după moarte. Este de asemenea puţin probabil ca. despre care cel puţin în poemele homerice nu găsim nici o urmă . un cuvînt anume. ca o formă a credinţei şi a cultului. Ideea fantastică a strămutării unor oameni în insule sau în peşteri era încă compatibilă cu bazeie escatologiei homerice : păstrarea miraculoasă în viaţă. în ciuda despărţirii psycheei de omul vizibil. Din examinarea descrierii făcute de Hesiod a celor cinci vîrste a reieşit că. poetul nu cunoaşte nici un miracol de acest fel din epoci posterioare şi încă mai puţin din vremea lui. Dar sensul cuvîntulul „erou" sa modificat. ci un cult al strămoşilor. pentru veşnicie. în cult cel puţin. O asemenea credinţă era în totală contradicţie cu psihologia homerică. Putem . în evoluţia istorică. în contrast izbitor cu concepţiile ce prevalează în ele despre nean-' tul în care se prăbuşesc sufletele celor morţi'. Altceva era însă ceea ce se credea despre eroi. nu exista însă un cult general al sufletelor. care nu exprimă prin ea însăşi ideea că asemenea spirite ale celor morţi sînt de esenţă superioară. cărora le era hărăzită. Iar venerarea eroilor nu este nici ea un cult general al sufletelor. credi1 > flespre care nu găsim însă nici o urmă în P' Mele homerice. nepieritoare. se obişnuia să se dea denumirea de „eroi" unor oameni favorizaţi de soartă.însă nicidecum morţi transfiguraţi din trecut. încît în chip firesc fantezia generaţiilor următoare i-a ridicat la rangul de semiţi şi i-a cinstit ca atare. tocmai eroii poeziei epice să fi fost cei de la venerarea căreia să fi pornit cultul eroilor . După Hesiod însă. Aceşti oameni din trecut fuseseră numiţi şi în timpul vieţii „eroi". Cinstirea eroilor apare ca un lucru nou. Sîntem aici în prezenţa unor vestigii ale unui cult al strămoşilor .

ei sînt socotiţi ca fiind astfel de eroi. De aceea. împreună cu cei strămutaţi în insule. în pritaneu sau. mormîntul său. absolut nou. des-Pre care vom vorbi în capitolul următor. au trăit în trecutul cel mai îndepărtat. Lipsiţi de trup. de concepţiile ce renăşteau o dată cu credinţa în eroi. a readus la viaţă credinţa în eroi. pe jumătate sau chiar aproape cu totul uitat. la rangul de oameni. protector al oraşului şi al ţării. veneraţia unui erou se leag de locul unde acesta îşi are mormîntul. implicarea lor în aventuri eroice făcuse ca. Dar ei nu sînt eroi autentici şi nici nu au putut deveni modele de adevăraţi eroi. Epopeea însăşi se apropiase. într-adevăr. printr-un fel de compromis al unor astfel de zei cu cultul local. pentru ca ele să fie îngropate în patrie. ci din vestigiile unei credinţe vechi. Coborîrea multor zei locali. aceşti eroi şi profeţi din vechime. chiar dacă ea nu şi~a găsit peste tot o expresie atît de brutală. Ideea este de regulă că mormîntul eroului conţine osemintele sale. Această mare mutaţie. Este adevărat că ei au fost luaţi dintre oameni. umbriţi de marile. i se aduceau de departe. Există o serie întreagă de relatări care ne vorbesc . osemintele. unde sîngele victimei jertfite i se turna eroului printr-un tub direct în mormîntul său tumular. Această concepţie domneşte pretutindeni. pe care cultul local a păstrat-o vie. mormîntul îi este locuinţa. De aceea. Este evidentă marea asemănare a unor figuri ca Amfiaraos şi Trofonios cu eroii credinţelor de mai tîrziu . o nouă şi durabilă importanţă. se înalţă la un loc de cinste. Ne este imposibil să explicăm aşa cum se cuvine cum a pornit şi cum s-a desfăşurat acest proces important din viaţa religioasă a grecilor. ca la Tronis în Focida. ei trăiesc totuşi în continuare. Ei vin din amintiri îndepărtate şi confuze. care. din porunca oracolului. Neamul eroilor s-a născut nu din imagini şi povestiri poetice. în viaţă fiind. Nu cunoaştem nici timpul. exact în mijlocul incintei sacre în care se adună lumea în zilele de sărbătoare. dimpotrivă. Unde este mormîntul. nici locul în care . reapărut pentru prima dată cu putere acest uit trezit la viaţă şi nu ştim nici în ce fel . şi. ci este readus la viaţă ceva de mult existent. era aşezat sub poarta oraşului sau la marginea extremă a ţării.deci afirma că în cultul eroilor se reaprind scînteile ce mocneau încă sub cenuşa vechii credinţe. proveniţi din oameni aparţinînd generaţiilor mai vechi ale vîrstei de aur şi de argint. ca mormîntul lui Pelops la Olimpia. prehomerice. fără a le înlătura — lucru care nu s-a întîmplat nicicînd. potrivit poeziei hesiodice. Aceste oseminte. au murit de-a binelea. apropiindu-i totodată' de vremea lor ? Cum şi-a recăpătat cultul strămoşilor. şi că trăiesc în continuare tocmai pentru că moartea nu s-a abătut asupra lor. Putem însă ?el puţin asocia această revitalizare a cultului strămoşilor cu alte fapte care ne arată că în icea epocă credinţe populare adînci şi un cult care nu fusese niciodată cu totul abolit şi-au găsit locul alături de concepţiile homerice dominante. nu putem spune.î pe ce căi s-a răspîndit în acea epocă neclară din secolele al VHI-lea şi al VH-lea. în piaţa oraşului. Acei „demoni". cel puţin într-un punct. orice rămăşiţă a trupului îl ţin pe erou legat de mormîntul său. în Altis l. să fie legat de un oraş. erau acum sortiţi să trăiască şi să activeze veşnic. Este regulă generală pe care o confirmă nenumărat cazuri particulare. Eroii credinţei noi ce-şi face apariţia. Pretutindeni. pe jumătate uitat. ca zeii înşişi. atunci cînd se dorea ca un erou. sînt ei oare altceva decît eroii pe care generaţiile ulterioare îi venerau sub alt nume. Apare nu ceva total. cu puterea lui protectoare. acolo se află şi eroul. centru al acestei veneraţii. sau ce se considera a fi rămăşiţele lui pămînteşti. Ei sînt fundamental diferiţi de cei „răpiţi" din legenda epică. Alteori mormîntul eroului. în legenda poetică să apară făpturi în care omul şi zeul se îmbinau întrun chip miraculos : cîndva oameni între oameni. ei se bucură de nemurire în singura formă pe care o cunosc poemele homerice. ca figuri ce sînt străine. O serie de împrejurări favorabile au consolidat probabil în mod deosebit această credinţă. cînd nu sînt numiţi zei. atunci cînd eroui se bucură de o veneraţie deosebit de adîncă. divinităţi ale credinţei panelene. ba chiar opuse concepţiei aflate sub influenţa epopeii.

a slăbit în chip firesc credinţa că sufletul. dacă regalitatea nu ar fi fost de mult abolită şi dacă vestigiile ei nu ar fi dispărut fără urmă. în asemenea cazuri cultul eroilor devenise un simbol şi adesea. abia după ce ele au fost depuse în Teseion. cinstit. a motivului ce a stat la baza eroizării membrilor familiilor princiare. cult care. Intrucît posesia rămăşiţelor trupeşti ale unui erou garanta posesia eroului însuşi. Aceste rămăşiţe sînt o parte din erou . în asemenea cazuri se socotea că eroul este legat de acel loc printr-o vrajă.) ţele trupului său. putea rămîne în lumea celor vii. Dacă le întîlnim la grecii epocii posthomerice.mormîntul lui Aipytos". îndeobşte însă îl ţin pe locul respectiv rămăşi1 Numele incintei sacre a Olimpiei (n. cadavrul său (care. Fără existenţa şi practicarea efectivă a unui asemenea cult ar fi de neînţeles cum s-a putut ajunge la imitarea unui cult al strămoşilor prin venerarea unor pure creaţii ale fanteziei. el continuă să fie activ . care nu pot fi înţelese decît ca imitaţii ale unui cult mult mai viu al unor strămoşi reali. dublul său invizibil pluteşte în apropierea cadavrului şi a mormîntului. Am arătat mai înainte cum. substituindu-se concepţiilor luminoase şi libere ale lumii homerice. reţinut de rămăşiţele sale trupeşti. Un mormînt este întotdeauna necesar pentru a-1 lega pe erou de un anumit loc . Deasupra mormintelor regale din citadela Mice-nei se afla un altar pentru jertfe. o simplă formalitate. 9. a realităţii corespunzătoare. aşa cum se prezintă concepţiile ce stau la baza credinţei în eroi. Cînd murea acolo un rege. acolo unde s-a păstrat şi cultul mormintelor. Doar Sparta ne mai poate da vreo idee despre ceea ce s-a putut întîmpla cîndva în toate reşedinţele vechilor familii regale. Catalogul homeric al vaselor aminteşte de . un vechi 1 Herodot. chiar şi un „mormînt gol". Ele au reapărut după ce raţionalismul homeric le acoperise pentru o vreme. alături de schimbarea radicală a mentalităţii. oraşele ţineau adesea secret locul mormîntului. Este vorba aici de concepţii foarte primitive. Am şti cu siguranţă mai multe despre cultul strămoşilor la vechile familii regale. probabil. Cele mai multe sînt din timpuri foarte îndepărtate . ni se spune undeva *. Ea s-a păstrat. ' nu putem oare vedea aici o dovadă a caracterului sacru al acelui mormînt ? In orice caz. Cultul mormintelor eroilor nu a putut însă porni de la astfel de ficţiuni ale cultului strămoşilor. la Micene şi în alte locuri. ci ca un erou 2. este adevărat. Această credinţă nu a dispărut însă niciodată. mistuit astfel de foc. era îmbălsămat şi adus la Sparta) era depus lingă morţii din neamul său iar defunctul era. erau atît de preocupaţi să ferească de nimicire (după cum se pare chiar prin îmbălsămare) cadavrele părinţilor lor şi le puneau în morminte podoabe şi ustensile. ele se aseamănă întru totul cu superstiţiile ce-i stăpîneau pe grecii din trecutul îndepărtat care. ca şi cum s-ar putea bucura de ele în viitor. unde domneau concepţii avansate. . ca şi cum acestea le-ar putea fi de folos. nu ca om. Sîntem aici în prezenţa unui obicei ce s-a păstrat fără îndoială din timpuri străvechi. chiar dacă e mort şi mumificat. Imitarea presupune un model iniţial . Teseu a fost legat pe deplin de oraş. nu se extindea la cei morţi de puţină vreme. dar care nu a lăsat să se stingă veneraţia de mult existentă pentru marii morţi ai trecutului. Membri fii unor familii de nobili (dintre care unele. cum spunea Xenofon. a adus osemintele lui Teseu din Skyros şi. cărora aceşti eroi erau socotiţi a le fi strămoşi. Atena. pentru ca nu cumva străinii să le răpească preţioasele oseminte.despre asemenea transferuri de relicve. aşa cum s-au păstrat în genere la popoarele care au rămas la un nivel de cultură scăzut. o vreme poate numai în cercuri mai restrînse. obiceiul de a incinera cadavrul. ca fiind Un punct central al acestei ţări . S-ar putea crede că. tr. mărturie a continuării vechiului cult pentru cei înmor-mîntaţi acolo. nu ne putem totuşi închipui că ele au apărut şi s-au dezvoltat atunci pentru prima oară. 120 132 fege al Arcadiei. chiar cînd moartea survenea în străinătate.. ceremonia funebră era săvîrşită cu o extraordinară pompă. sufletul său. erau menţionate şi venerate în multe locuri morminte ale unor eroi care-şi datorau existenţa numai fanteziei poetice sau erau doar pure personificări abstrase din nume de locuri sau de ţări. uneori ajungea pentru aceasta. simbolul implică existenţa. prezentă sau anterioară. dar chiar în plină istorie.

recunoscute de stat şi constituind grupuri închise. Acest cult al strămoşilor şi numele comun derivat de la strămoşi.ca Eupatrizii din Atena. 603 133 . în astfel de deme s-au reunit şi s-au stabilit laolaltă membrii unor familii nobile. " Xenofon. al cărui nume. 6 semnificaţie deplină. Helenicele. Alkmeonizii pe Alkmeon. stabilite pe bază patronimică. cii siguranţă. 3. îl purta ginta respectivă. Pretutindeni cultul eroilor îmbracă forma unui cult al strămoşilor. Dar tot aşa cum. Peste tot. îi desemnează pe membrii fiecărei fyle. şi despre cultele vechilor asociaţii familiale legate prin înrudire directă sau colaterală (gene. cultul nu putea să cîştige în interiorizare. şi cultul pe care ele îl consacrau strămoşilor neamului lor a reprezentat un model pentru multiplele asociaţii pe baza cărora s-a înălţat statul grec pe deplin constituit. Acelaşi lucru este valabil pentru eroii diviziunilor mai mici. Indiferent de forma particulară ia care au ajuns ginţile recunoscute de stat. 1 . veneraţi de comunităţi mai mari. 9 Vechi regi) au fost şi ei. cu siguranţă. ieşite din familia lărgită prin ramura masculină şi a căror unitate era menţinută prin înrudirea reală dintre membrii lor. 5. Grupele mai mari în care. de demult. ca fiind urmaşii eroului eponim sau arheget al fylei. s-au reunit. dintre care nici una nu-şi putea dovedi descendenţa din strămoşul presupus. îşi va fi avut şi el originea în cultul autentic al strămoşilor practicat de asociaţiile ginţilor reale. la care apartenenţa nu mai era condiţionată de o legătură de rudenie demonstrabilă. la Atena. Faptul că tocmai aceşti eroi din vechime existau aproape fără excepţie numai în poezie sau în imaginaţie ne duce la concluzia că. atunci cînd cultul strămo- . Taltybiazii pe Tal-tybios ş. la origine. Şi aici era păstrată ficţiunea unui cult al strămoşilor. deosebeşte ginţile de asociaţiile de cult de un alt tip care. integrat în cultul unei comunităţi mai mari. acest erou adorat în comun era considerat de ei. ca fiind strămoşul lor. Copia atestă şi aici existenţa în trecut a unui model. proprietăţile lor funciare. Ca despre toate cultele neoficiale. II. Buzygii pe Buzyges sau. s-a divizat statul atenian. este păstrată forma unui cult al strămoşilor.m. Constituţia lace(lemonienilor. în acest caz. Iar forma aceas1 ta a avut. fireşte. în mod evident. Eteobutazii îl venerau pe Butes. susţineau că se trag din ' Hiada. cu ginţile în 1 fratrii care aveau acelaşi statut juridic. nu se mai puteau nici ele lipsi de cultul unui erou venerat în comun. chiar şi fictivi. cafe îi venerau. cum o arată numele însuşi al ginţii. în cea mai mare parte cunoscute ca nume ale unor familii nobile. 3. la Sparta şi la Argos. 15. Membrii acestor asociaţii (orgeones) nu aveau acea denumire comună care însemna pentru cei ce | aparţineau unei ginţi o legătură mai strînsă -1 decît cea creată de participarea la o asociaţie de cult aleasă după voie (şi nu determinată de naştere). obiectul unui cult al strămoşilor. s-a născut comunitatea rurală şi în cele din urmă organismul polis-ului grec.d.. Cele mai multe dintre aceste ginţi. 19 . cel puţin eroii mai importanţi. Numele fyle-lor. la Atena. preoţii. ai demelor. Dacă. din vremea lui Clistene. adorau în comun anumiţi zei. prin asocierea lrr. statuile şi cultul lor bine stabilit. 3. în afară de aceşti zei. O parte din deme au şi ele denumiri patronimice. Pretutindeni la aceste ginţi. pur locale. Eroii fyle-lor nou organizate îşi aveau templele. s-a putut menţine şi amplifica . după reforma lui Clistene. Arhegetul (real sau deja imaginar) al familiei va fi fost apoi considerat şi arheget al demei. Cultul doar simbolic al strămoşilor practicat de „ginţile" de mai tîrziu. orăşeneşti şi familiale. Vedem aici cum cultul unui strămoş al familiei.a. Ceea ce întîlnim la Atena sub numele de „ginţi" sînt de cele mai multe ori grupări de oameni. erau socotiţi a fi strămoşii şi înte13 5 meietorii comunităţilor teritoriale. dar multe adorau. la origine ele trebuie (ca şi ginţile romane) să fi pornit de la asociaţii gentilice. şi un erou. prin această extensiune politică. pâtrai) avem puţine ştiri.

se ştia că el era o capelă funerară. Sibariţii pe cel al lui Filoctet etc. Cunoaştem numele celor şapte „arhegeţi" din Plateea. atunci cînd cel adevărat nu mai era cunoscut. Chiar dacă mai circulau legende despre activitatea lui ca „spirit". la activitatea sau la vreun semn exterior al comportamentului lor. Ca adevăraţi părinţi ai neamului şi ca autentici strămoşi ai ţării lor. la umbra unor măslini sălbatici. în vremea în care se răspîndise cultul eroilor. păstrate în amintire doar de cultul pe care li 1-a consacrat din timpuri străvechi comunitatea restrînsă a vreunui oraş sau district. Pe hipodromul din Oljmpia se înalţă un altar rotund. adesea doar simbol al unui strămoş. Se putea chiar întîmpla ca numele unui erou venerat din timpuri străvechi să nu le mai fie cunoscut nici celor care locuiau lîngă mormîntul lui. Şi tot aşa cum. Despre multitudinea cultelor eroilor existente în epocile de maximă înflorire ale Greciei ne dă o idee în primul rînd numărul foarte mare de morminte ale eroilor şi de culte ale acestora. şi cultele eroilor puteau adesea avea un caracter destul de compozit . Uneori eroul era cunoscut de comunitatea care-1 venera doar sub numele de eroul.) sau că sînt în relaţii cu ei prin genealogia unor familii nobile ale oraşului (ca de exemplu. dar nu se mai cunoştea numele eroului care fusese înmormîntat acolo. era o problemă controversată. Şi o serie de alţi eroi erau desemnaţi nu cu numele lor. la eroizarea ulterioară a cărora. însemnat. amintirea adevăraţilor arhegeţi ai ţării. Cum s-a dezvoltat şi răspîndit apoi. Vestigiile acestui cult real al strămoşilor au oferit modelul şi au fost adevărata sursă din care s-au născut credinţa în eroi şi cultul eroilor. ci cu un supranume care se referea la caracterul. de care de obicei se speriau caii de curse. Pe lîngă mari nume. faptele ce-1 distinseseră în viaţă şi-1 înălţaseră la rangul de „erou" erau cu totul uitate. îndeosebi. Aproape toate figurile legendare transfigurate de poezia eroică erau venerate ca eroi. Tydizii. se punea în fruntea arborelui genealogic numele unui erou din timpuri străvechi. în cadrul unui cult comun al eroilor. Ei nu mai sînt amintiţi cu vreun alt prilej. Aiax la Salamin? etc). la Tarent erau veneraţi. Ce erou era înmormîntat acolo. în fiecare caz în parte. în colonii. Veneraţia era astfel consacrată unui simulacru. savanţii nu s-au pus de acord asupra numelui Ilui. ei sînt numiţi „arhegeţi". şi încă. nu mai putem şti. de pildă. La Atena erau veneraţi un erou medic. în asemenea cazuri este evident că numai mormîntul şi cultul celebrat la mormîntul eroului i-au păstrat amintirea. întîlnim numeroase figuri obscure. Eacizii.şilor a revenit la viaţă sub forma cultului eroilor. atunci cînd întemeietorul real al familiei era încă bine cunoscut. Taraxippos. Agamemnoizii. Poporul îl numea. şi mai adesea. Cert este că tocmai acestea erau culte care aveau o mare vechime. menţionate de Pausanias în relatarea sa despre călătoria pe care a întreprins-o în cele mai importante locuri din Grecia îmbătrînită şi ruinată din epoca Antoninilor. Laerţiazii. a contribuit totuşi în primul rînd vechea lor glorie poetică. Datele care ni s-au păstrat se referă la momentul dezvoltării lui depline. Se adopta un nume mare. un erou purtător de cunună. un erou strateg. în cazurile menţionate mai înainte de la . cultul eroilor. în piaţa din Elis se înălţa un mic templu susţinut de coloane de lemn . atît în patria lor (ca Ahile în Tesalia. al acelui erou Pe care cîndva oracolul din Delfi le ceruse întemeietorilor Heracleei să-1 „îmbuneze" . Atena cu Aiax şi fiii lui). S-a menţinut astfel fără încetare imitaţia unui cult real al strămoşilor. pentru a împinge începuturile familiei într-un trecut foarte îndepărtat şi a-i putea astfel atribui o origine aproape divină. pe care Aristide a primit din partea oracolului de la Delfi porunca să-i venereze înainte de lupta dată lîngă acest oraş. se stinsese. în piaţa publică din Hera-cleea Pontică se afla. pentru că speria caii. despre venerarea cărora vorbeşte deja Dracon. nu la etapele care au dus la această dezvoltare. aşa. iar locuitorii Heracleei îl numeau pur şi 1?7 simpla „eroţţl locuirii". Atrizii. în funcţie de elementele componente ale populaţiei. mormîntul unui erou. a strămoşilor familiilor şi ginţilor domnitoare. cît şi în alte 136 locuri care se mîndreau că posedă mormintele lor (ca locuitorii din Delfi pe cel al lui Neoptolem. iar lui Ahile îi era consacrat un templu special. Aceştia sînt adevăraţii „eroi ai ţării". ca şi cultul lor.

locuitorii oraşului Segesta din Sicilia au înălţat. politice. 87. fiul lui Cipselos. de cele mai multe ori. că vreun astfel de sanctuar funerar rămas anonim aparţinea unuia sau altuia dintre numele glorioase ale legendei eroice. Foarte adesea răspunsul era că aceste suferinţe erau provocate de mînia unui erou. al lui Filip din Crotona. Se întîmpla în schimb şi ca populaţia unei colonii devenită ostilă metropolei să retragă onorurile vechiului şi autenticului oikistes şi să investească în locul lui cu onoruri supreme de erou pe un altul. ajunge să se petreacă în prezentul imediat şi remarcăm totodată degradarea credinţei şi a cultului pentru raţiuni lăturalnice. Din momentul însă în care coloniile au început să fie stabilite şi organizate.) PinrUn. ales mai tîrziu ca „întemeietor" : aşa s-a întîmplat în anul 122 cu Hagnon şi Brasidas la Amfipolis. pornind din începuturi obscure. la rangul de eroi. şi-1 venerau ca pe un erou. lăsîndu-se la o parte simplele presupuneri. după moarte. Nu lipseau totuşi uneori nici motivaţiile religioase sau superstiţioase.Elis. ca întemeietor al oraşului. Au început astfel să fie conside1 Intemeitori ai coloniilor (n. era înmormîntat Hieron din Siracuza care. şi organizau în cinstea lui întreceri în fiecare an. Alteori oracolul recomanda. La Catana. trebuie să fi căpătat. atunci cînd au întemeiat din nou oraşul. care trebuia îmbunat prin sacrificii şi prin instituirea unui cult permanent al său. De cînd. ba altul dintre eroii de demult. după moarte. Vedem astfel cum eroizarea. cum ne povesteşte Hero-dot (5. raţi eroi mari regi oa Gelon din Siraeuza. sensul mai general de om care se bucură şi după moarte de o existenţă şi de o forţă vitală superioare. Pînă la urmă se pare că orice tip de superioritate în timpul vieţii îndreptăţea candidatura la demnitatea de erou. după un plan bine chibzuit. personajele venerate ca „întemeietori" de oraşele şi orăşelele Greciei şi de coloniile lor erau figuri mitice sau plăsmuiri arbitrare ale 13f imaginaţiei. să se fi susţinut. tr. însuşi numele de „heros" care desemna la origine un om transfigurat din trecutul foarte îndepărtat. datorită tocmai marii sale frumuseţi. era venerat ca erou. de la Homer pînă la Eschil şi Sofocle şi nu mai puţin învingătorii cei mai remarcabiii ai întrecerilor atletice. de vreme ce devenise posibilă ridicarea la rangul de erou a unor oameni a căror moarte era foarte recentă. aducîndu-i jertfe. de pildă. un templu. ca şi genii ale poeziei. în calitatea lui de oikistes. şi urm. La Abdera. 8 In genere erau alese fără şovăială pentru desemnarea eroilor oraşului nume mari şi reprezentative. „după cum era obiceiul". recunoscută în toate problemele de drept religios. sub conducerea unei căpetenii. în Sicilia. pentru a se înlătura nenorocirile.Puticele. ca osemintele unui erou să fie aduse din străinătate pentru a fi înmormîntate în . Olimpia. Pe mormîntul unuia dintre învingătorii de la Olimpia. legislatori ca Licurg din Sparta. bărbatul cel mai frumos din Grecia vremii sale. dar cu succes. statul sacerdotal de la Delfi se ridicase la rangul de autoritate supremă. teienii au repus în rangul de erou. Ele acţionau îndeosebi în numeroasele cazuri în care lumea eroilor sporea în urma poruncilor oracolului de la Delfi. atunci cînd solul rămînea vreme îndelungată arid şi neroditor sau cînd ţara era bîntuită de boli şi de molime. de mare cinste. alese de cele mai multe ori după consultarea oracolului şi avînd depline puteri. Heracleea. în primul rînd ca erou arhe-get. Întemeietorul oraşului şi al cultului consacrat zeilor şi al întregului cerc sacru în care se desfăşura viaţa cetăţenilor săi se bucura de regulă. oracolul era întrebat în toate împrejurările care păreau să aibă legătură cu tărîmul forţelor invizibile. este posibil ca adesea. şi aceşti oikistail reali erau înălţaţi de regulă. sacrificii. Fireşte. se presupunea că sub lespedea funerară anonimă era înmormîntat ba unul. pe vechiul lui fondator Timesios. Despre monumentul funerar din piaţa oraşului în cinstea întemeietorului eroizat al Cirenei ne vorbeşte Pindar. 2 Locuitorii Chersonesului tracic aduceau lui Miltiade.47). în mod arbitrar. ca. care ţinea de adîncurile obscure şi sacre ale vremurilor de demult. 5. cu timpul.

Dacă statul se afla în ajunul unor evenimente importante. să descopere şi să născocească un număr cît mai mare de obiecte ale credinţei şi ale cultului ? Teama crescîndă de care erau cuprinşi tot mai mulţi faţă de forţe spirituale invizibile. să fie venerat ca erou un om ce murise. Şi atunci cînd era consultat de cei religioşi. fără a crea ceva nou.judecători ai grecilor" — cei zece membri ai juri. chiar dacă oamenilor învăţătura pe care le-o transmite le este cu totul nouă. în Cipru au bîntuit ciuma şi seceta. căruia trebuia să i se instituie de aci înainte un cult permanent. el „a dispărut". care nu mai erau muritori. El îi învaţă de aceea pe cei care-1 consultă cum să înlăture cauza reală a suferinţelor. Favorizarea de către el a credinţei în eroi este neîndoielnic sistematică. în această privinţă. prin propria-i voinţă şi autoritate. Ne putem. Celor trimişi de oraş să consulte oracolul li s-a răspuns că Cleomede a devenit erou şi că. superstiţie . unde s-a ascuns într-o ladă. „a fost răpit" . se părea că venise vremea să se încheie şirul. după moartea lui Cimon. dispar din lumea vizibilă. el face doar înţeles ceea ce există în realitate.• Olimpiadelor (n. Cu Cleomede pare a se fi întîmplat o dată mai mult un asemenea miracol . După ce au încercat fără succes să deschidă capacul lăzii. urmăritorii săi au spart lada. pretutindeni active. de oameni ridicaţi la rangul de eroi. clar care nu erau nici zei. Sînt destul de lesne de înţeles premisele pe care se întemeia autoritatea absolută pe care grecii aparţinînd tuturor seminţiilor o atribuiau oracolului în problema care se referea la lumea eroilor. şi aşa prea lung. Se îmbină aici cu concepţia nealterată despre erou ca despre o fiinţă înălţată după moarte la viaţă veşnică vechea credinţă. Numeroase culte ale eroilor au fost instituite în acest mod şi asemenea exemple nu aparţin doar unui trecut semilegendar. evident. înspăimîn-taţi de vedeniile pe care le avusese vreunul dintre ei sau de fenomenele ciudate petrecute în nmiimn rîir1:"ivniliii nmii nm r:irr> încetase de curînd din viaţă. dar nu l-au găsit în ea pe Cleomede. Cînd. La a 71-a Olimpiadă (486). oracolul îi sfătuia pe cei ce-1 consultau să-i îmbuneze mai întîi pe eroii ţării menite a fi cucerite sau în care se dădea bătălia. percepe ca spirit prezenţa spiritelor şi le vede acţionînd în timp ce omul simte doar consecinţele activităţii lor. nemaifiind muritor. ca în toate domeniile vieţii religioase. întrucît el pătrunde totul. erou însă nu putea fi numit decît pentru că nu exista o denumire generică pentru cei smulşi din lume. ca şi în multe altele. deci ca erou. Zeul nu creează noi eroi. Uneori oracolul poruncea. Aşa s-a făcut că locuitorii Astypala-iei l-au venerat pe Cleomede ca erou. el nu înmulţeşte. oracolul a poruncit locuitorilor oraşului Kition „să nu-1 neglijeze" pe Cimon. declarat de helanodici 1 nedemn de a purta coroana de învingător. se întorsese la Astypalaia mîhnit pînă în adîncul sufletului. el îi găseşte acolo unde ochiul omenesc nu-i putea vedea. Acolo a smuls coloana care susţinea plafonul unei şcoli şi. ci să-1 venereze ca pe o „fiinţă superioară". urmărit pentru că a provocat moartea elevilor. trebuie cinstit prin jertfe. „adevăratul tălmaci". ceata sfinţilor locali . ca de altfel întreaga activitate a oracolului pe tărîm religios şi politic. pregătindu-se să cucerească teritorii străine sau să dea bătălii decisive. în asemenea momente. tr. acesta îşi omorîse rivalul în lupta cu pumnii şi. Oare raţiuni politice de ordin sacerdotal lau determinat. în răpirea anumitor oameni care. întreba ce a putut determina cumpănitul cler delfic să creeze şi să reinsti-tuie un număr atît de mare de culte ale eroilor. rămasă în amintire din epoca de înflorire a epopeii. îi ajută să înţeleagă evenimentele supranaturale prin recunoaşterea şi venerarea puterii unuia dintre cei invizibili. „ultimul dintre eroi" . fără a muri. chiar fără un motiv anume. pentru a intra cu trup şi suflet într-o viaţă fără de sfîrşit. el nu şi-a respectat însă cîtuşi de puţin intenţia de a pune capăt eroizării.patrie şi să li se consacre apoi un cult permanent. a fugit în templul zeiţei Atena. Oracolul îl numeşte pe Cleomede l . nici viu nici mort. Neobişnuit este cazul lui Cleomede din Astypalaia. El este pentru cei credincioşi. oracolul răspundea că la originea lor se află activitatea unui erou. Oracolul de la Delfi însuşi contribuise în mod conştient la sporirea numărului lor .) •U.

26 şi urţţţ. legendari. în cadrul căruia arhontele oraşului invita sufletele „vitejilor care au murit pentru Grecia" să se ospăteze şi să se sature cu sîn-gele băutl. de spirite (n. După marile războaie împotriva perşilor. la rangul de zeu şi că ritualul sacrificiilor s-a modificat în funcţie de aceasta. Şi altora ridicaţi la rangul de eroi au început să li se aducă sacrificii „ca unor zei". cel puţin în cazul lui Licurg. în multe locuri continua să fie venerat ca „erou". 9 Favorizată peste tot. preoţii să creadă că adevăraţii autori ai nenorocirilor erau spiritele eroilor morţi. formată îndeosebi din cei care. chiar dacă nu venise încă vremea în care denumirea de erou dată unui mort abia dacă-1 mai deosebea de ceilalţi morţi. şi cultul sufletelor celor morţi. Iolaos la Teba. sta în mare măsură la baza puierii oracolului. Ei nu au făcut în diferitele cazuri particulare —inventînd desigur de fiecare dată o serie de detalii — decît să dea explicaţii care corespundeau în general cu credinţele răspîndite în popor în epoca respectivă. precum şi un sacrificiu. cu prilejul teoxe-niilor. la Salamina şi în multe alte locuri. Este limpede că oracolul a favorizat această deisidaimonie' şi a contribuit la dezvoltarea ei. dacă putem vorbi de o „teologie delfică". să confirme. Din foarte marea mulţime de eroizaţi. cînd zeu. singura 147 călăuză în acest vălmăşag de fenomene demonice. 8-a detaşat o aristocraţie de eroi de rang mai înalt. Aristide 21 Pindar. pare a fi pregătit trecerea de la venerarea acestuia ca erou la adorarea lui ca zeu. Aureolaţi de o mai mare strălucire. fără îndoială şi sub înrîurirea oracolului de la Delfi care. pe care Homer nu-1 ştia încă nici ca „erou" în sensul nou al cuvîntului şi care. Şi la Maraton erau veneraţi ca eroi cei căzuţi odinioară în luptă şi înmor-mîntaţi acolo. Zeul delfic a devenit astfel patronul eroilor. presupunerea celor veniţi să~i consulte că aceste nenorociri se datorau acţiunii vreunui erou mîniat. slăviţi din timpuri străvechi de legendă şi de poezie. Credinţa 1-a ridicat la rangul de zeu pe Herakles. în vremuri grele. cum erau de pildă. Trăind şi împărtăşind asemenea concepţii.necunoscută încă în epoca homerică. care au răscolit pînă în adîncuri sentimentele cele ' teamă de zei. nu este de mirare că dintre cei căzuţi pentru libertate un mare număr au fost ridicaţi la rangul de eroi . în această calitate. La aceasta se adaugă însă faptul că oracolul lua sub protecţia sa tot ce putea promova şi întări cultul sufletelor. atunci cînd erau consultaţi asupra cauzelor ciumei sau ale secetei. la un ospăţ în templul său. era de aşteptat ca. Perseu în Argos. Vom reveni mai tîrziu asupra acestei probleme. credinţa în eroi şi-a înmulţit la nesfîrşit obiectele adoraţiei sale. Asklepios era considerat cînd erou. 4. aşa cum fusese dintru început. Li se va fi părut de aceea firesc. Rangul de erou pare în mod evident a se fi devalorizat întrucîtva. tr. Dioscurii la Sparta. în împrejurări deosebite.)mai sfinte ale grecilor. sau chiar ale unor oameni puternici morţi de curînd. neamul foarte ramificat de eroi al Eacizilor în Egina. de suferinţă. unii din marii eroi păreau a se diferenţia în esenţă de mulţimea celorlalţi eroi. pînă tîrziu după aceste evenimente avea loc în fiecare an o procesiune solemnă în cinstea grecilor căzuţi la Plateea. îi invita în fiecare an. cei pe care Pindar2 îi aminteşte o dată împreună : urmaşii lui Oineus în Etolia. htmicele. Indubitabil este însă şi că preoţii oracolului împărtăşeau credinţa timpului lor şi în orice caz credinţa în eroi. erau renumiţi în întreaga Grecie. atunci trebuie să numărăm printre elementele cele mai importante ale acestei teologii credinţa în supravieţuirea sufletelor după moarte. mai curînd decît să inventeze. 10 . în formele sale populare. şi era firesc ca ei să le explice celor credincioşi lucrurile în acest sens. fără însă ca aceasta să ne permită să tragem concluzia că el a fost ridicat formal 1 a Plutarh. Limitele dintre erou şi zeu au început să devină labile şi nu rareori un erou de însemnătate pur locală este numit „zeu". pe care.

căci numai acolo îşi aveau locuinţaLa ei se manifesta cu deosebită claritate înrudirea dintre credinţa în eroi şi credinţa în acei zei care-şi aveau locuinţa sub Pământ. Oneirokritikă 4. 1 Atena (n. în Attica exista un heros iatros al oraşului *. pe nume Hemitea. Sarpedon în Cilicia şi. mai apropiaţi şi mai familiari decît alţi invizibili de rang mai înalt. va trebui să admitem că darul de a cunoaşte viitorul şi de a transmite cele ştiute oamenilor aflaţi încă în viaţă era un atribut al tuturor sufletelor eroilor ridicaţi la rangul de spirite. de zei deo-sebindu-i „doar faptul că nu-i egalau ca putere 1. probabil. prin care aducea şi vindecarea de boli. Menesteus. Este însă probabil că au mai existat şi altele. în timp ce zeii sînt de mult desprinşi de orice contingenţe (un erou desprins de legături locale tinde deja spre divinizare). Polemokrates. Şi fiul lui Mahaon. unde locuiau. 10. tr. şi în Troada. în vecinătatea Euritanilor. pe coasta Laco-niei. Acesta din urmă era înmormântat în Apulia. Un alt heros iatros. legendele .Astfel de intervenţii nu puteau fi aşteptate decît la mormântul lor. în apropierea sanctuarului mai sus amintit al lui Podalirios. despre care am spus cîte ceva în capitolul precedent . Amfi-loh în Acarnania. Ştirile întîmplătoare ce ni s-au păstrat ne permit să vorbim în cunoştinţă de cauză despre cîteva oracole ale eroilor perfect organizate şi cu o activitate permanentă. la Kasîabos în Caria. despre care nu mai ştim nimic. aceste două tipuri de spirite se identifică cu totulAjutor pentru cei bolnavi era aşteptat nu numai din partea lui Asklepios însuşi. Nepieritori ca zeii. eroii. şi tot astfel Protesilaos la mormîntul său lîngă Elaios în Chersonesul tracic. pe coasta Laconiei. exercitată sporadic. Autolykos la Sinope şi probabil şi Anios în Delos. ajutor celor bolnavii sau preziceri pentru viitor. cît şi alte lucruri. al cărui ajutor pentru tămăduirea bolilor era atestat de numeroasele mulaje de argint ale membrelor vindecate. în anumite împrejurări. Dacă aveau o autoritate mai limitată. care-şi avea mormîntul şi un sanctuar la Gerenia. eroii nu erau cu mult mai puţin respectaţi. credinţa în eroi a rămas multă vreme vie în popor şi şi-a păstrat un conţinut plin de substanţă. al cărui nume trebuie să fi fost Aristomahos. Căci acţiunea eroilor este mai strict delimitată. Pausanias. făceau din mormintele lor mai ales acei eroi care fuseseră în timpul vieţii prezicători. mulaje ce erau lăsate în semn de recunoştinţă în sanctuarul său. 11 Dacă eroii oracolelor sînt legaţi întru totul de locurile unde li se află mormintele. ca Mopsos şi Amfiloh la Mâlos în Cilicia. Ei sînt legaţi de un loc anume. Calhas în Apulia. în ce priveşte acţiunea indisolubil legată de un loc anume şi limitarea Ar temidor.Legaţi de un loc anume erau în mod sigur acei eroi care trimiteau din adîn-curile pământului. 31. pe care le transmiteau în vis. Dar şi Odiseu avea un oracol ce se vestea în vis în Etolia. Intrucît pentru nici unul din aceşti eroi legenda nu pomeneşte vreun motiv special care să arate de ce se aştepta tocmai de la el o acţiune mantică. şi că nici altor eroi nu le va fi fost străină o activitate mantică. Tiresias la Orhomenos.în duda acestor extinderi şi diluări ale noţiunii de erou. O eroină. aceste spirite ale strămoşilor. care le dezvăluia atît leacurile pentru bolile de care sufereau oamenii şi vitele. Cei veniţi să-i ceară ajutor se culcau pe pielea berbecului tăiat pentru sacrificiu în sanctuarul (heroon) lui Podalirios. ea cuprinde doar patria lor şi cercul restrâns al celor ce-i venerează.) Pasifae prezicea în vise la Talamai. ci şi de la Asklepiazii Mahaon. în apropiere de muntele Garganus. avea un asemenea oracol. le erau celor ee-i venerau. tă-măiduia bolile în sanctuarul său de la Eua din Argolida.Rare erau cazurile în care alţi eroi decât aceşti As-klepiazi aduîceau tămăduirea de boli. fiind oameni ai lor şi ai patriei. Acest tip de credinţă în spirite nu avea o însemnătate cu mult mai mică decît credinţa în marii zei înşişi. şi Podalirios. 78 (Tălmăcirea vi-Or) .Preziceri de alt gen. 11 ei la iatromanţie. departe în Spania. strateg atenian. avea la Maraton un oracol tămăduitor de boli.

El a făcut să moară soţia unui ţăran care-i tăiase dumbrava sacră. înclinările şi hotărîrile sale. ori îl vedeau pe erou coborînd în mare (care curăţă toate pîngăriri-le) pentru a se purifica. în fiecare an. ne povesteşte cu toată seriozitatea Herodot. fiindcă-şi pierduse viaţa prin viclenia unei femei. Spiritele eroilor piuteau mai aproape de cei vii. Totul se petrece ca în basmul nostru despre tînărul care . aşa cum erau spiritele vechilor cetăţi şi ale peşterilor din legendele populare germane. aflăm dintr-un exemplu. oamenii se temeau că se va produce un cutremur sau o secetă. puterea lor era resimţită la bine şi la rău. acesta îi rezistă avansurilor. La a 77-a Olimpiadă s-a întors în Italia un faimos pugi-list. i s-a înălţat şi o statuie de bronz. care începuseră să se gîndească la emigrarea din Italia. ele reprezintă elementul supranatural.care s-au păstrat şi care vorbesc despre apariţii ale unor eroi sau despre acţiunea lor invizibilă ni-i arată. nu tolera nici o femeie în dumbrava lui sacră şi la mormîntul său . oracolului dinDelfi. apoi a inspirat noii soţii a acestuia o pasiune vinovată pentru fiul lui. care a fost fixată cu lanţuri de o stîncă şi. răzbunînd nu o nedreptate ce i s-ar fi făcut. intervenţia lor vizibilă în viaţa omului părea credibilă doar în vechile legende de odinioară. s-au adresat. tatăl se spînzură iar mama vitregă se aruncă într-o fîntînă. ba mai mult. De regulă însă legendele despre eroi au un caracter pur popular. Despre mînia lui Minos faţă de cretani. care se năşteau pornind de la evenimente ale prezentului. spiritul le-a dat pace. să i se înalţe un templu şi să i se ofere în fiecare an ca jertfă cea mai frumoasă fată din Temesa. dar care nu-şi mai aveau sursa proaspătă în popor. cum a poruncit oracolul. ca îndeobşte zeilor. ci o încălcare a dreptului şi a legii morale. Locuitorii Temesei. puterea de a înrîuri viaţa lăuntrică a omului. dar în fiecare an i se aducea oribilul sacrificiu. pentru că nu i-au răzbunat moartea violentă. biruitorul în atî-tea întreceri s-a prins în luptă cu el. în timp ce ciclul vechilor legende despre zei şi ciclul legendei eroice s-au păstrat doar ca o tradiţie în care poeţii găseau încă elementele unor inepuizabile combinaţii. fiul ei vitreg . Era Acteon. Cel mai teribil exemplu de răzbunare a unui erou îl aflăm în legenda eroului local al comunităţii attice. din numeroase altele care vor fi circulat odinioară. La Tanagra exista un erou Eunostos care. înmormîntate în mod solemn . La Orhomenos bîntuia un spirit care devasta. fără intervenţia căruia viaţa şi istoria nu au în concepţia naivă nici un farmec şi nici o semnificaţie. Din ele au dat mlădiţele noi ale unei specii de mitologie inferioară. trebuia să i se dedice o incintă sacră. sfîrşind prin a-1 arunca în mare şi eliberînd astfel ţara de acest monstru. bîntuia cîndva un erou care-i sugruma pe toţi locuitorii care-i ieşeau în cale. dacă totuşi o persoană de sexul detestat venea acolo. în Lucania. preluată tot de Herodot. distins cu cununa victoriei. Este posibil ca gustul obişnuit cu poezia de un stil mai elevat să-i fi adus unele modificări acestei povestiri. ea îl pîrăş-te tatălui lui. a pătruns în templul în care fecioara aleasă îl aştepta pe erou şi a fost cuprins de milă şi de dragoste. i se consacra o ceremonie funerară. Zeii păreau prea îndepărtaţi. Cele mai multe legende de acest fel sînt povestiri fruste despre mînia vreunui erou care-şi vede drepturile încălcate sau cultul neglijat. în basmele şi legendele populare. remarcabile şi prin faptul că eroului îi este atribuită. La Temesa. ale cărui rămăşiţe pă- L mînteşti au fost apoi. întreaga 147 regiune. el a auzit de sacrificiul care se pregătea. Eutymos din Locri. La Temesa.de la care au aflat că fantoma era spiritul unui străin pe care locuitorii ţării îl uciseseră pentru că pîn-gărise o fecioară . care îl orbeşte şi îl duce pe o insulă pustie . păstrat din întîmplare. Aşa au şi făcut cetăţenii Temesei. Cum arătau aceste basme despre eroi. Un sens încă mai adînc îl are legenda. în suferinţele lor. manifestîndu-se întotdeauna înăuntrul graniţelor patriei lor. Anagyros. ocrotitor al solilor şi ambasadorilor. La venirea eroului. în apropierea mormintelor lor şi a locurilor în care erau veneraţi. despre eroul Taltybios care. i-a pedepsit pe spartani pentru că îi uciseseră pe ambasadorii persani. „cu o piatră". urît de toată lumea. i-au venit în ajutor lui Menelau.

sfătuiţi în repetate rînduri de oracolul din Delfi. în dimineaţa dinaintea bătăliei navale de la Sala-mina. Teagenes din Tasos. după spusele lui Xenofon. dar nici atunci nu moare . care se afla în Stoa Poikile din Atena. Cu toată convingerea s-a proclamat. pînă ce. ca odinioară zeii în timpurile fabulei. în luptele pentru apărarea bunurilor supreme. Povestea aceasta este remarcabilă şi prin faptul că în ea apare cu o claritate puţin obişnuită. trăieşte pînă la adînci bătrîneţi. tasienii au pescuit din ape statuia scufundată.. 12 Credinţa în eroi a continuat şi a luat un avînt tot mai mare. în viaţa cea mai intimă a oamenilor. în semn de recunoştinţă. Oibotas din Dyme. de la eroi ei aşteptau o intervenţie concretă în momentul decisiv. vechea şi primitiva concepţie existentă la toate popoarele dedate idolatriei. Nu numai în întreceri. Kychreus. tasienii au aruncat în mare statuia uci-gaşă. Nicăieri nu vedem mai bine cît de vie şi de autentică a fost odinioară la greci ere. J. este strămutat şi devine el însuşi un erou. că. circula legenda că. Pentru greci aceste spirite ale eroilor erau departe de a fi doar simboluri sau mari nume . i-a fost închinată ca ofrandă.1 dinţa în eroi decît în ceea ce ni se povesteşte despre invocarea eroilor şi despre influenţa pe care au avut-o în războaiele medice. Eroii intervin. sînt personaje favorite ale legendelor populare şi. viu. Şi el. ci şi în momente de grea cumpănă. după ce ţara este mîntuită. Un aheean. Statuile lui Teagenes aveau de altfel darul să-i vindece pe cei bolnavi de friguri. apoi. unul dintre învingătorii cei mai renumiţi în toate marile întreceri. în folosul sau în dauna lor. un rival îi biciuia în fiecare noapte statuia de bronz. despre a cărui apariţie în această luptă vorbea o legendă ce-i era consacrată. Eutymos. fireşte. Poly-danias din Skotusa. Astfel de învingători în întrecerile panele-149 ne. XI • . activ : din Salamina i-au chemat în ajutor pe Aiax şi pe Telamon. pînă ce statuia s-a prăbuşit peste acesta omorîndu-1 . că puterea unui „spirit" stă în efigia lui. La Maraton mulţi l-au văzut pe Teseu apărînd înarmat. i-a împiedicat pe aheeni. în fruntea celor ce luptau. După ce a fost îmbunat. cît timp sînt în viaţă şi după ce devin spirite. simţind însă 151 Xenofon. aheenii care se pregăteau să participe la Olimpiadă veneau să-i venereze statuia. aşa cum apăreau adeseori eroii.ca unui zeu". şi năpus-tindu-se asupra barbarilor. învingător la Olimpiadă. în chip de şarpe. doi eroi locali au apărat oraşul Delfi de o incursiune a perşilor. mînia eroului a făcut cîmpiile să nu mai dea rod. eroii le veneau grecilor în ajutor. dar pe eroi i-au chemat să le dea un sprijin direct. grecii s-au rugat zeilor. Eroii şi ajutorul lor sînt. ca şi zeii htonieni. asemenea zeilor.porneşte în lume pentru a afla ce e spaima şi. cavalerul „Wolhge-muth" îşi serbează nunta strălucită cu frumoasa pe care a salvat-o. Despre un contemporan al lui Eutymos. în războiul dus împotriva lui Xerxes. de felul lui Eutymos. le-a venit grecilor în ajutor. după aceasta. dar. eroi. după ce lupta a fost cîştigată. o triremă din prada capturată. pe linia credinţei în eroi. printr-un blestem. iar pentru a-i aduce pe Eac şi pe ceilalţi Eacizi au trimis o corabie în Egina. ca şi cele ale unui alt renumit pugilist. Un erou local din Salamina. vreme de secole. să mai repurteze victorii la întreceri. Această concepţie se află şi la baza altor legende despre statui mute ce se răzbună pe cei ce le profanează. că victoria se datorează zeilor şi eroilor. Cinegeticul. a libertăţii şi existenţei patriei. factorii care „au făcut Grecia invincibilă" l în lupta împotriva barbarilor. după moartea lui. au înălţat-o din nou şi i-au adus jertfe eroului . se evidenţiază printre luptătorii de la Maraton un erou Ehetlos. după luptă. în tabloul lui Panainos (fratele lui Fidias). Nu poţi să rtu-ţi aminteşti legende divine. lui Aiax. Iar aceştia au venit şi au dat ajutor . Mai rar aflăm despre intervenţia eroilor naţionali în luptele dintre statele greceşti.

o lege valabilă pentru toţi. dar el s-a lărgit. El ne arată că lumea spiritelor nu este închisă. Credinţa în eroi nu putea avea un asemenea efect. ajunsă la deplina ei maturitate. de fiecare dată cînd un suflet omenesc era ridicat la demnitatea de erou. aşa cum s-a dezvoltat şi răspîndit. şi o nouă ordine a lucrurilor. ea merge de fapt în direcţie opusă. Ele reflectă într-o viziune ideală trecutul. anume că în ele credinţa în eroul oraşului era mai puternică decît cea în zeii comuni tuturor. el îi este adevăratul protector. Chiar dacă numărul celor ridicaţi la rangul de eroi a crescut mult. care devenea astfel protectorul special al vecinului său. Pentru ca astfel de fenomene să apară. s-a strecurat la so*ia acestuia şi a făcut-o mama lui Demaratos. Este foarte posibil ca pentru multe oraşe să fie valabil ceea ce se spunea despre unele. Mutaţia profundă din timpurile ce au urmat poate fi măsurată pînă la un punct prin rezultatele pe care le-a avut. nu putea deveni o regulă. determinată de aproape cu totul alte criterii. Despre eroul pe care-1 venerează un oraş se spune adesea. care-şi pun în valoare modul lor particular de a concepe viaţa. credinţa în eroi creează o altfel de legătură. fata cea mai frumoasă din Sparta . arătîndu-i-se unei doici care se rugase la mormîntul ei de la Terapne să dea frumuseţe copilului ei urît. La originea credinţei în eroi stă cultul strămoşilor . a făcut din el. într-adevăr adesea era aşezat chiar lîngă uşa casei sanctuarul unui erou. Cultul sufletelor Cultura greacă ne apare în poemele homerice atît de dezvoltată în toate sensurile. după.nd Herodot povesteşte. sau cum eroul Astrabakos. Totuşi. reprezentau numai o minoritate de aleşi. în sfera lor superioară. dar nu izvorînd din credinţa în eroi. în aceasta rezidă semnificaţia lui deosebită. Credinţa în eroi. cî. Neîncetat unii oameni se înalţă. prin puteri speciale de multiple feluri (şi nu neapărat în primul rînd morale). ca şi despre zeii oraşului. în toate momentele vieţii. pe cale acum de a dispărea. cultul eroilor a rămas în esenţă un cult al strămoşilor. după încheierea vieţii lor pămînteşti. că îl stăpîneşte. dar tradiţia fragmentară de care dispunem din această epocă a răsturnărilor de valori nu ne permite să recunoaştem cu claritate decît faptul esenţial că au existat toate condiţiile pentru o transformare fundamentală a vieţii greceşti. s-au ridicat deasupra semenilor lor. prin însăşi esenţa lor. Relaţia cu eroii este mai apropiată decît cea cu maiestatea zeilor din înalt. devenind un cult al marilor suflete ale unor oameni din trecutul nu prea îndepărtat sau chiar recent. tuturor sufletelor omeneşti. încît cel ce nu ar dispune de documente posterioare ar putea crede că în acest moment grecii au atins definitiv culmea cea mai înaltă a culturii la care puteau ajunge prin însăşi structura lor şi în condiţiile exterioare date. eroii. oricît de des s-ar fi repetat. se îndepărtează mult de concepţia homerică despre lumea de după moarte. Sanctuarul acestui Astrabakos se afla chiar în faţa uşii casei lui Ariston. mîngîindu-1. şi să se poată apoi menţine în continuare puternice. Credinţa în eroi nu însemna încă credinţa în nemurirea sufletului omului prin însăşi esenţa lui şi nu oferea temei nici pentru — ceea ce ar fi fost totuşi altceva — un cult general al sufletelor. cu candoare şi în toate amănuntele.distanţa ce desparte sublimul de idilic. domneşte asupra lui . eroii le sînt apropiaţi oamenilor. între oameni şi lumea superioară a spiritelor. Lucrurile au rămas ca la început cînd. la bine şi la rău. cărora le era menită o altă soartă. cum pe ruinele celor vechi se ridică noi state întemeiate pe dreptul cuceritorului. Vedem cum . Vedem cum seminţii greceşti ce rămăseseră pînă atunci în umbră trec pe primul plan al istoriei. alături de această credinţă era nevoie de o mişcare provenită din alte adîncuri. care. putem ghici după unele simptome ce forţe au acţionat în acea vreme. acest lucru rămînea mereu un miracol. care. întunecimile Hadesului nu înghit orice putere. fiecăruia în parte şi oraşului întreg. Moartea nu pune capăt oricărei vieţi conştiente. atît de completă. poemele homerice se află la graniţa dintre o evoluţie mai veche. că odată Elena. mai intimă. luînd chipul regelui Spartei Ariston. îl posedă. în realitate. nu din credinţa în eroi s-a dezvoltat credinţa într-o nemurire inerentă. din mulţimile de suflete care se îndreptau necontenit spre Hades.

o dată cu aceasta. cît şi intrarea în arenă a . fie şi pe jumătate. de tradiţia vechii culturi ce părea. Poezia se eliberează de dominaţia exclusivă a formei epice. o credinţă în nemurire în deplinul sens al cuvântului. şi aceasta ca urmare a unor fenomene care pun în lumină atît reapariţia unor elemente vechi ale vieţii religioase. Se ridică noi pături ale populaţiei . E ca şi cum grecii şi-ar descoperi pentru întîia dată întreaga întindere a aptitudinilor şi ar îndrăzni abia acum să se slujească de ele în deplina libertate. aşa cum se întîmpiă îndeobşte. în strîn-să legătură cu muzica. şi acea transformare a interpretării religioase a lumii care-şi găseşte expresia cea mai desăvîrşită în opera lui Eschil şi a lui Pindar. prin care şi mai târziu grecii au trecut de mai multe ori. o arată cît se poate de limpede cele ce se petrec pe tărîmul poeziei.Mai mult însă decît în alte domenii ne rămân adici ascunse impulsurile lăuntrice ale prefacerilor. mai concret şi mai direct decît orice creaţii literare. în est. creînd şi satisfăcînd necesităţi noi. tezaurul acumulat de cuvinte. ajuns la maxima lui autoritate. comparînd fenomenele religioase ulterioare cu cele homerice. Prin contacte paşnice sau. domnia vechilor regi este înlocuită de aristocraţie. era firesc ca şi în domeniul vieţii spirituale să apară orientări noi. In cadrul acestor mari mişcări. în toate domeniile artei plastice. formule şi imagini devenite stereoti-pe. ce devine abia în această epocă un element important şi de sine stătător al vieţii greceşti. ci devine el însuşi centrul poeziei şi găseşte. Epoca era categoric „mai religioasă" decît cea a lui Homer. esenţial diferită de cea din epoca homericăConstatăm însă cu destulă claritate rezultatele evoluţiei . Că în viaţa lăuntrică. atît de temeinic instaurată. dar din tumultul de viaţă care le-a provocat nu răzbat pînă la noi idecît slabe şi răzleţe ecouri-Ne dăm uşor seama. ritmul cel mai adecvat. operele de artă ce ne-au rămas ne revelează. de felul celora prin care trec întotdeauna popoarele civilizate.154J te colonii. de teama şi de neliniştea provocate de credinţa în puteri invizibile. Obscuritatea în care sînt învăluite aceste perioade ne ascunde momentele procesului de constituire şi dezvoltare a unei credinţe în 156 suflete. Se pare că grecii au străbătut atunci o perioadă. prin înfruntări ostile grecii cunosc mai îndeaproape popoare străine care se află pe cele mai diferite trepte ale dezvoltării culturale şi care exercită asupra lor o anumită influenţă. reprimate în epoca anterioară. să se menţină în vechea ei stare. sub influenţa unui simţ moral imai adînc. Comerţul şi meseriile înfloresc. o dată cu artele tutelate de muze. că obiectele cultului s-au înmulţit enorm. Mîna cîştigă de-a lungul secolelor tot mai plenar capacitatea de a da formă vizibilă. Religia nu putea nici ea să rămînâ neatinsa de această transformare atotcuprinzătoare. că formele cultului sînt rnai bogate şi mai solemne şi că. ar dori din nou. în gîndire şi în credinţa religioasă multe au evoluat şi s-au schimbat. în acest tiimip se produce. în aces. Poetul nu-şi mai abate privirile de la epoca în care trăieşte şi de la propria sa persoană. perioadă în care gândul. Părăsind. să se cufunde în iluzii consolatoare şi să scape de povara răspunderilor proprii. în imaginea oferită de poemele homerice. ne lasă să presupunem însăşi strălucirea pe care o iradiază pînă departe oracolul de la Delfi. de tiranie. sînt străbătute cu mai mare repeziciune etapele dezvoltării culturale. Constatăm o serie de schimbări exterioare. eliberat o vreme. lumii imaginare a frumosului . conducerile oraşelor se clatină. Ea renunţă la ritmul riguros fixat al versului epic. putem încă distinge modul în care se formează un cult stabil al sufletelor şi. Că a început într-adevăr să se producă o desprindere de trecut. apăsat de evenimente grave. ea îşi schimbă şi îşi lărgeşte totodată sfera de idei. valoarea eternă a artei 155 greceşti. pentru a exprima vibraţia sentimentelor proprii. ceremoniile religioase ale oraşelor şi seminţiilor greceşti devin mai frumoase şi mai variate-Templele şi operele de artă sînt mărturii concrete ale creşterii puterii şi însemnătăţii religiei. o dată cu toate formele de viaţă religioasă ce se dezvoltă pornind din acest centru. de democraţie.lumea elenă se extinde prin colonii răspîndite pînă departe şi cum. pînă la urmă.

Mai frecvent decît acest nume generic şi august.Aceasta este şi denumirea cea mai generală şi totodată cea mai exclusivă a zeului subpămîntean ea atare . Indiferent de concepţiile nivelatoare despre un imperiu divin închis în sine (con157 cepţie pe care o nutrea epopeea). Ei sînt zeii unei populaţii sedentare. Aşa se face că Hades avea multe nume şi epitete plăcute la auz sau că Zeus Htonios era venerat în multe locuri sub numele de Zeus Eubuleusl. indiferent de pretenţiile egale. aşezări de străveche cultură. asociate cu elementele vechi readuse la viaţă. în conjuncţie cu epitete care-1 definesc mai îndeaproape. dau naştere unei alte situaţii. mai ales la Hermione. decăzuţi întrucâtva din rangul de zei deplini. nu i se ridică altare şi nu i ise aduc jertfe. Sînt zeităţi pe care le cunoaşte şi Homer . care-şi lucrează ogorul. ale comunităţilor vecine. dar un asemenea cult îi este consacrat ca zeu local al anumitor regiuni. Cultul ru cunoaşte nici el aceste zeităţi decît prin prisma relaţiilor lor speciale cu diferitele regiuni şi comunităţi care îi venerează. punînd în lumină ceea ce aveau elevat şi benefic. aşa cum îl cunoaşte Homer. anulîndu-le orioe trăsături limitative. cel mai de seamă • este Zeus Htonios. dincolo de Okeanos. „pentru roadele pămîntului" i se aduceau sacrificii lui Zeus Htonios la Mykonos2. agricole şi continentale . Şi abia în cadrul acestui cult local zeii htonieni ni se arată cu adevărat aşa cum şi-i închipuia credinţa adoratorilor lor. primesc sufletele celor morţi în adîneurile pămîntului în care sălăşluiesc. Zeus Trofonios.în Pelopones existau centre ale cultului lui Hades la Elis şi la Trifylia. fiecare dintre aceste comunităţi Si venerează pe zeii subpămînteni. dar acolo nu este vorba de altcineva decît de stăpînul îndepărtatului tărîm al morţilor. locuind sub pămînt.Ca rege al umbrelor din Ereb. într-un alt loc. care este numit şi în Teogonia lui Hesiod „Zeus htoni-anul" K în poemul Munci şi zile însă Hesiod îl îndeamnă pe ţăranul beoţian. Şi în Iliada se pomeneşte într-un loc de „Subpămînteanul Zeus". căci numele de „Zeus" şi-a păstrat în cadrul multor culte locale sensul general de zeu. adevăraţii zei ai patriei. dar poezia vremii lui. adică al zeilor oe^şi au locuinţa în interiorul pământului. ei sînt cei mai autentici zei locali. şi-au păstrat şi dezvoltat cu atît mai puternic însuşirile lor mantice.Hades însuşi. ei nu mai pot avea vreo influenţă asupra vieţii şi activităţii oamenilor de pe pămînt. Acolo stăpînesc. ca paznici ai sufletelor. şi preziceri despre cele ce se vor întîmpla. zeul acesta al celor vii şi al celor morţi poartă o serie de alte denumiri eufemistice. sub numele de Klymenos. Dintre aceşti zei htonieni. pe care i-am studiat mai înainte în ipostaza lor de eroi. numite diferit după locul în care sînt adorate. atenuau groaza pe care o inspira cealaltă latură a fiinţei lor. i-a aşezat departe. stăpînul îndepărtatului imperiu al întunericului.în unele locuri ei transmit. regiunii respective. ca şi cum ar aparţine numai solului ei. fie şi numai pentru că.Este totuşi neîndoielnic că aceşti zei aparţin patrimoniului cel mai vechi al credinţelor grecilor. se integrează în seria acestor ipostaze ale lui Zeus Htonios. şi este foarte probabil că triburi şi familii care au emigrat din acele regiuni au contribuit la răspîndirea în . Zeus Amfiaraos. nu sînt decît zei subpămînteni cărora li s-au dat nume onorabile şi care. cu totul diferită de ce a fost înainte- I CULTUL ZEILOR HTONIENI Elementul nou pe care studiul comparativ îl înregistrează în evoluţia religioasă posthome-rică este în primul rând cultul zeilor htonieni. din împărăţia spiritelor. Bule-us sau. ei asigură locuitorilor ţării care-i venerează două lucruri : binecuvîntează munca pe ogoare şi recoltele . să ceară zeului htonian binecuvântarea . competitive. locale. legali de solul ţării care îi venerează. Hades. Oamenii preferau să dea zeităţilor sub-pămîntene nume linguşitoare şi amabile care. pe acest tărâm îndepărtat şi inaccesibil.unor forţe noi care. într-un tărîm inaccesibil oamenilor vii. Hades şi înfricoşătoarea Persefonă .

m-dDenumirile divinităţii htoniene se schimbă şi oscilează. 3) o numeşte o dată alături de marele stăpîn al lumii subpăimîintene .Zeiţe subpămîintene apărute mai recent şi cu trăsături mai clare îi iau locul. şi cu al zeiţei Kote.a. jr.Adorate separat sau împreună. un cult consacrat sub-pămintenei Demeter. Zeus Pluteus. într-o asociere intimă . în virtutea doar a puterii sale benefice. ele se silă de departe pe primul loc în cultul zeităţilor htoniene.ei. practicat la Eleusis. care poartă însuşi numele pămîn-tului. iar Demeter nu este decît o zeiţă ce ocroteşte ogoarele. forma specială a cultului celor două zeiţe strîns legate între ele. Cratilo. un zeu al fertilităţii pămîntului în aceeaşi măsură în care era şi zeul celor morţi. unde-şi au lăcaşul spiritele şi sufletele. Este posibil ca. dar şi în această privinţă cedează frecvent locul unor zei oraculari de alt tip. lua ici şi colo. i se da. 465 Cel ce dă sfaturi bune (n.Şi Hades a fost fără îndoială. faţă de epoca homerică. o dată cu aceleaşi două zeiţe. nu a căpătat o identitate proprie deplină. La Hermione în primul rînd înflorea. La Homer nu există nici o menţiune în legătură cu felul şi semnificaţia cultului de mai tîrziu al lui Demeter şi al Persefonei. Tot astfel. pe care şi-o exercita de sub pămînt. De la ea se aştepta. 403 A Sufletelor . nu este de loc amintită nici relaţia mai strînsă dintre ea şi fiica ei. îndeosebi la Atena şi la Olimpia. tr. acolo unde era adorată. în alte locuri era adorat. Pe măsură ce numărul zeilor subpămînteni creştea şi o dată cu extensiunea luată de cultul lor. s-a produs în mod sigur o transformare în domeniul sentimentului religios şi al cultului consacrat zeilor. Gaia sau Ge. separată de cercul zeilor olimpici . Hesiod. dar în mod invariabil apar numele zeiţei Demeter şi ale fiicei sale divine. în legătură cu cel consacrat subpămînteanului Zeus.Ea îşi păstrează un timp mai îndelungat puterea mantică. 767 şi urm. Teogonia. sub numele căreia oamenii voiau a recunoaşte o a doua „mamă a pămîntului". . „de teama numelui de Hades"2. asociate altor divinităţi înrudite. să binecuvînteze muncile agricole. Plu-lon sau. Platon. Acum însă. 457 . veghind împreună asupra fertilităţii ogoarelor şi asupra sufletelor. Pluteus. pe locul vechilor oracole. Sanctuarele sale au rămas la loc ide cinste. Se pare de asemenea că Demeter. tot împreună cu ele..Strălucirea şi marea răspîndire a cultului lor în toate oraşele greceşti din patrie şi din colonii dovedesc mai mult decît orice altceva că. s-a dezvoltat şi extins prin misiuni menite să-1 răspîndească. cele două zeiţe apar într-o reciprocitate neîntreruptă.) 159 2. IX. este ca şi cum şiar transmite una alteia o serie de atribute pe care mai înainte le aveau fiecare în parteAmîndouă sîntaeum divinităţi htoniene.alte regiuni ale Greciei a cultului zeului htonian împământenit la . în cadrul cultului. locul Gaiei şi intra în felul acesta într-o relaţie mai intimă cu imperiul sufletelor din adîncurile pămîntului. pentru adoratorii săi din Pelopones. numele de Pluton. în epoca posterioară. împreuna cu ele ei'â invocata şi împreună li se aduceau sacrificii. ea Zeus şi Apollo-Este adevărat că un poet (Alcman. îi revenea însă şi domnia asupra * 1 Iliada.Cum s-a petrecut în amănunt această transformare. sub numele de Klymenos. Grija pentru cei vii şi pentru cei morţi o are şi divinitatea feminină a adîncurilor subpăniîntene. în cultul viu o întîinini insa rareori printre zeităţile masculine şi feminine de tip htonian. El este totodată stăpînul sufletelor acolo unde. din vremuri străvechi.Dar figura ei nu pare a se fi desprins cu totul din vagul imens în care se aflau divinităţile din trecutul foarte îndepărtat. Teogonia. Pentru el Persefona este doar regina severă şi inaccesibilă a regatului morţilor. Zeus Eubuleus ş. adorate în comun în multe locuri. nu mai putem işti. 2 Hesiod. reşedinţa cea mai de seamă a cultelor divine străvechi. pornind din anumite centre ale cultului celor două zeiţe — cult care în Pelopones exista din cele mai vechi timpuri — în secolul marilor migraţii ale popoarelor să se fi răspîndit o credinţă esen-ţialmente diferită de credinţa homerico-ionia-nă.

1 Tărîmul sufletelor părea a fi atît de aproape încît locuitorii oraşului Hermione nu mai dădeau morţilor lor obişnuitul obol pentru Haron. A lipsi cu totul de onorurile funebre pe locuitorii unui oraş este considerat a fi cel mai mare sacrilegiu . Zeii care domnesc acolo solicită ş. Dacă zeii htonieni îi iau astfel în paza lor pe morţi.aceste divinităţi au căpătat o cu totul altă importanţă decît cea pe care o avuseseră odinioară pentru grecii epocii homerice. 2. precum şi un „lac aherusian". El bîn-tuie ca strigoi şi mînia lui se abate asupra ţării care-1 reţine împotriva voinţei lui. părea a fi acum undeva în apropiere. Este posibil ca în toate acestea să fi avut un rol sentimentele de pură pietate. La sărbătorile ogoarelor. despre Trofonios din peştera de la Lebadeea. Tntr-o serie de locuri se credea că există „plutonii". Şi. pentru ei. ori „psihopompeia". Vechea credinţă. asociate întotdeauna strîns cu ei. consacrate zeiţei Demeter. presupusă a exista în poemele homerice. care este doar rareori încălcată. II ÎNGRIJIREA Şi CINSTIREA MORŢILOR Prima îndatorire a supravieţuitorilor faţă de cel mort este de a-i înmormînta trupul conform datinilor. în modul cel mai tranşant era desfiinţată separaţia. crăpături în stînci prin care sufletele puteau ieşi la lumina zilei. nu exista nici o întindere de apă care să despartă lumea celor vii de cei morţi. despre Zeus din peştera din muntele Ida şi despre acel Zeus. chiar numai prin această înmormîntare simbolică este evitat „sacrilegiul" (âgos). acum predarea cadravelor duşmanilor pentru a fi înmormîntate este considerată ca o îndatorire religioasă. Nimic nu-1 scuteşte pe fiu de obligaţia de a-şi înmormînta tatăl şi de a-i aduce ofrande funerare. reapare ici şi colo. ci „principiilor nescrise" ale religiei li se conformează Antigona atunci cînd acoperă cu puţin praf cadavrul fratelui ei. Dincolo de ce prevede legea merg cerinţele de ordin religios. Buzyges din Atena arunca anatema asupra celor ce lăsau neînmormîntat un cadavru. anume că sufletul celui neînmormîntat nu-şi găseşte liniştea în lumea cealaltă. luntraşul infernului . La atît de numeroase sărbători şi comemorări gîndurile se îndreaptă mai frecvent spre lumea . adică intrări directe în lumea subpă-mînteană. Nu unor cerinţe de acest fel. cu o gaură prin care Herakles îl scosese pe Cerber. pe urmele zeilor htonieni. dar ideea de fapt determinantă a fost cea pe care o întîlnisem încă în Iliada. Mai important decît această apropiere a împărăţiei întunericului (determinarea locului în care ea se afla era cel mai adesea lăsată pe seama imaginaţiei) este faptul că locuitorii ei se apropie mai mult de sensibilitatea curentă. Toate acestea sînt vestigii ale aceleiaşi credinţe. care aveau Aheronul în propria lor ţară. se ştie cît de teribil s-a răzbunat poporul mîniat al Atenei pe conducătorii oştii în bătălia din insulele Argi-nuse pentru că au neglijat această îndatorire. Epoca de care ne ocupăm ia această îndatorire mai în serios decît epoca homerică : în timp ce la Homer se întîmplă ca înmormîntarea să fie refuzată duşmanilor căzuţi în luptă. între cei vii şi cei ce locuiesc sub pămînt. pe care-1 vedeau tronînd într-o peşteră din Epir cei ce coborau acolo. Dacă totuşi rudele se sustrag de la această îndatorire. Am vorbit într-un capitol anterior despre Amfiaraos din Teba. potrivit căreia zeul. în spatele templului Htoniei. sufletele celor morţi îşi află un cult care depăşeşte cu mult obiceiurile din epoca homerică. în care domnesc zeii htoni-eni. se aflau o incintă sacră a lui Pluton şi a lui Klymenos. . 10 de dincolo. Lumea din înalt şi lumea subpămîneană s-au apropiat una de alta . Imperiul zeilor htonieni. fără să mai fie cu totul umbrită de strălucirea poetică a zeilor atotstăpînitori din Olimp. Acolo. legea îi cere la Atena demarhului să ia măsuri pentru ca morţii membri ai demei sale să fie înmormîntaţi după regulă. al spiritelor şi sufletelor. la Hermione. care stă la originea şi la baza oricărui cult local al zeilor subpămîn-teni. răsplătesc adorarea lor de către indivizi şi de către oraşe. care nu mai e inaccesibil. 35. îşi are lăcaşul în adîncu-rile pămîntului locuit şi lucrat de oameni. tărîmul celor vii se mărgineşte cu ţara de dincolo. Una se afla în mijlocul Atenei. lîngă Areopag. şi era considerată a fi sediul zeilor subpămînteni. o fac nu doar ca o măsură poliţienească şi de salubritate publică.

cum afirmă scriitori de mai tîrziut. fără însă a-şi mai găsi o explicaţie în credinţele ce domneau în acea vreme. Ce ştim despre obiceiurile privitoare la înmormîntare nu diferă în esenţă de obiceiurile care se păstraseră în epoca homerică. Legislaţia lui Solon a trebuit să restrîngă şi să atenueze în multe privinţe aceste exagerări. la care această tendinţă se manifestă cu o forţă dezlănţuită. nu din motive de ordin poliţienesc. cum sînt cele găsite în număr atît de mare în morminte. Sub culcuşul pe care era expus cel mort se aşezau vase cu unguente. se pare că Solon a interzis şi acest lucru. ea izvora nu din sentimente de pură pietate şi de firească durere omenească (aceasta nu se exprimă niciodată în mod zgomotos şi neînfrînat). După ce rudele cele mai apropiate i-au închis ochii şi gura. Şi în vechea Grecie. adică. aşezat pe un pat înăuntrul casei.. căci chiar dacă cel surghiunit este înmormîntat în pămînt străin. La căpătîiul lui avea loc bocetul. 14. sufletul lui este lipsit de îngrijirea permanentă pe care numai familia o acordă acasă. 55 'l maghiran. se mai puneau sub el şi patru crengi J Isocrate. Este posibil însă ca limitarea zgomotosului bocet tradiţional — cel puţin în măsura în care această prevedere . A fost interzisă şi intonarea de „poezii". membrilor ei morţi şi pe care ea nu o poate acorda decît în locul unde se odihnesc rămăşiţele lui pămînteşti.un lucru mai rău pentru cei ce nu o permit decît pentru cei ce nu au parte de înmormîntare" 1. că înăuntru se află un mort. cadavrul este spălat şi uns cu mirodenii de către femei înrudite cu cel mort. alunt Legile> 12 t . apoi este îmbrăcat cu haine curate şi. este expus în mod solemn. animalele destinate sacrificiului erau înjunghiate în casă. 959 A. Şi în alte state legislaţia a urmărit să stăvilească tendinţa spre lamentaţii funebre excesiv de violente. să se bată cu pumnii în piept şi în cap. să-şi zgîrie obrajii. Aceasta este o pedeapsă teribilă. înainte de scoaterea celui mort pentru a fi înmormîntat. Lamentaţiile violente fac parte din cultul sufletului celui mort. La ele trebuiau să participe numai femeile ce aparţineau cercului rudelor mai apropiate. plantă cu virtuţi i spiritele rele (n. în poemul homeric. Elementele noi care apar sînt poate şi ele doar obiceiuri străvechi readuse la viaţă. din motive superstiţioase. expunerea celui mort urmărind să-i dea posibilitatea să se desfăşoare. dar prezent. dar. religios vorbind. femeile le intonează la căpătîiul lui Hector. tr.) rupte de viţă de vie — de altfel şi în mormînt cadavrul este aşezat pe ramuri de viţă de vie. Potrivit unui vechi obicei. pentru ca cei întinaţi. după cîte se pare în semn de respect pentru demnitatea superioară la care acesta s-a ridicat prin moarte. Ramuri de chiparos. Aceste interdicţii priveau pe toţi cei adunaţi la locul îngropăciunii. de felul celor pe care. Li s-a interzis însă să-şi manifeste în mod violent durerea. Este adevărat că statul îi aruncă pe criminalii executaţi într-o groapă fără a-i înmormînta şi că refuză înmormîntarea în pămîntul patriei a celor care au trădat-o şi a celor care au jefuit templele. în cadrul cultului sufletului. La Atena se întindea sub cadavru. pe cei ce se tem. subţiri şi înalte. După un obicei încă necunoscut de Homer. un strat de origan 2 .aşa că a nu permite înmormîntarea este . îi previn de afară. Caracterul sacru al acestui act se manifestă mai limpede în o serie de trăsături ale sale. decît cel căruia-i era consacrată ceremonia funebră. Printre altele. să se poată purifica în momentul în care părăsesc casa. singurele obligate să practice cultul sufletului celui mort. ci din vechea credinţă că sufletului invizibil. ca la atîtea „popoare primitive". ea a reuşit să pună frînă tendinţei de a extinde peste măsură lamentaţiile funebre. Cadavrul era expus timp de o zi. de fapt. capul mortului era împodobit cu ghirlande şi panglici. cel puţin iniţial. de cîntece funebre. Statul Eupatrizilor din vechea Attică a sporit enorm pompa ceremoniilor funerare şi a alimentat un cult excesiv al sufletelor. de apropierea de cadavru. . A trebuit să se interzică de asemenea în mod expres ca bocetele să se extindă şi asupra altor morţi apotropaice. puse la uşa casei. La uşa camerei se punea un vas plin cu apă curată adusă dintr-o altă casă. pentru a se confirma în mod public decesul. al celui mort îi plac cel mai mult asemenea manifestări excesive ale durerii.

se pun lîngă cadavru. în unele locuri legile au trebuit să frîneze tendinţa spre organizarea cortegiului funerar cu un fast exagerat. în general. de o parte şi de alta oameni cu săbii. Se păstrase amintirea unei epoci străvechi în care cel mort era îngropat în interiorul casei. urmaţi de o mulţime de femei care bocesc. este coborît în mormînt fără sicriu şi aşezat pe un strat de frunze. reprezentarea unei procesiuni funebre pe unul din foarte vechile vase de Dipylon. La Atena legea prevedea că nu pot însoţi cortegiul decît femeile care sînt rude apropiate (pînă la gradul 3) . în cultul din aceste secole posthomerice. din familia şi din urmaşii săi şi se limitează la aceasta.mai bune şi mai elevate". în legătură cu aspectele de amănunt ale înmormîntării nu dispunem de informaţii suficiente. la înmormîntarea regilor Spartei. Solon 12 deschise. în sicrie de lut sau de lemn sau. cortegiul trebuia să se îndrepte în tăcere spre locul înmormîntării. el este închis. devenită lugubră. locul cel mai apropiat al cultului său. pentru bărbaţi. aspectul „sălbatec. de felul celor pe care ni le-au restituit mormintele 1 Plutarh. Trupul nu trebuia nimicit fără urmă. care mergeau înaintea lor. Pentru folosinţa şi pentru desfătarea lui. Sufletul celui mort îşi are comunitatea sa proprie de cult. care constituia practica exclusivă în epoca homerică. Ce caracter solemn şi cîtă strălucire putea să capete şi acest moment al cultului celor morţi ne-o arată. Din cenuşa rugului. s-a păstrat şi obiceiul mai vechi de a înhuma cadavrele fără a le incinera. care pare a fi precumpănit în epocile anterioare. potrivit legilor. lovindu-se cu pumnii în cap. In dimineaţa celei de-a treia zile de după moarte cadavrul. folosite la unele cadavre găsite în mormintele miceniene. In Ceos şi în alte locuri. se pare că nu exista o asemenea restricţie. decît ca amintire a unui trecut arhaic. este depus direct pe piatră. ori încă. fiul adună cu grijă resturile osemintelor tatălui său. . împreună cu patul pe care era depus. Tot la Atena se pare că nu era interzis să se angajeze grupuri de carieni — bărbaţi şi femei — care intonau cîntece funebre din ţara lor. elaborată mai tîrziu pînă în cele mai mici amănunte .a fost respectată — să nu se fi întemeiat nici ea doar pe consideraţii raţionale (care nu dau rezultate în probleme de acest fel). Lucrul acesta trebuie să fi părut foarte firesc într-o vreme care nu ştie încă prea multe despre noţiunea de „puritate" rituală. fireşte. acolo unde o permite structura solului. după cîte se pare. cu posibilităţi mai limitate. Procedeele meticuloase menite să asigure conservarea durabilă a cadavrului. în măsura în care corespunde realităţii. prin îmbălsămare sau pe alte căi. iese la lumină. pentru a le depune într-o urnă sau într-o casetă. nu au mai fost practicate în timpurile mai noi. căci nu avem nici un motiv să credem că grecii au făcut ceea ce fac multe „popoare primitive". Grecii nu credeau însă că această viaţă fantomatică a sufletului va fi veşnică. şi anume să plece din casa. Sufletul devenit liber păstrează o legătură cu rămăşiţele trupului în care a locuit. în cadrul vieţii strict burgheze. a fost atenuat şi redus la un simbolism moderat. şi acesta trebuie să fi fost obiceiul grecesc autohton mai vechi. mai mult de o zi. Expunerea celui mort nu dura nicăieri. totuşi numeroase şi variate vase şi ustensile. care se compune. ci şi pe motive ţinînd de religie şi de superstiţii. alături de incinerare. barbar" i al manifestărilor de doliu. a celui îngropat înăuntru şi să o lase în posesia exclusivă a spiritului acestuia. din penumbra care o învăluise în epoca homerică. în nişe scobite în stîncă. sufletul celui mort intră în rîndurile mulţimii de fiinţe invizibile. Din afirmaţiile ocazionale ale unor scriitori aflăm — fapt confirmat şi de ce s-a găsit în mormintele scoase la iveală de săpături pe pămîntul Greciei — că. la care domneşte acelaşi obicei de a-1 îngropa pe cel mort în propria lui colibă. după un obicei care-şi trădează în mod evident originea străină. Vedem aici pe cel mort aşezat pe un catafalc înalt într-un car tras de doi cai. O dată înmormîntat. Cînd trupul nu este incinerat.. era scos din casă. Această credinţă care i se părea lui Aristotel a fi rămas vie la greci din timpuri imemoriale. în unele oraşe doriene . dacă nu toate bunurile celui mort (cum se făcea fără îndoială mai demult).

Silloge inscriptionum graecanim. Era vremea în care morţii reveneau în lumea celor vii. în ziua a noua se încheia. că el este însăşi gazda şi teama de această gazdă invizibilă îi făcea pe cei ce luau parte la ospăţ să nu spună despre el decît cuvinte de laudă. care îi precedaseră. mormintele nu-şi aveau locul decît în afara zidurilor oraşului. o altă zi a morţilor. familia şi le grupa laolaltă pe ale sale. arborii plantaţi.) 2 „lumea se deschide" (n.se considera mai tîrziu că morţii pot fi înmormîn-taţi fără probleme în interiorul oraşului. nu au fost probabil neobişnuite în timpuri mai vechi.13 Sparta doliul dura unsprezece zile. după cîte se pare. Şi acesta făcea parte din cultul sufletelor. mormintele strămoşilor se aflau în cuprinsul lui. în ziua a treizecea a lunii se celebra ziua tradiţională a morţilor. de felul celor organizate în poemul homeric la rugul lui Patroclu. şi seria primelor ofrande pentru cel mort se extindea pe o perioadă mai lungă. Mai aflăm şi de Nemesia. ca în zilele numite „zwolfen"3. sărbătoarea principală a tuturor sufletelor. Columna funerară atesta caracterul sacru al locului . în ziua numită „Genesia". Nici sacrificiile sîngeroase. Pe lîngă aceste „genesii". 468. Chiar şi acolo unde. după obiceiul din strămoşi" K La întoarcerea de la ceremonia funebră. La Atena ofrandelor aduse în ziua a treia şi a noua li se adăoga un ospăţ oferit ca sacrificiu. pe care familiile le celebrau la date diferite. Se pare că obiceiul general era de a oferi libaţiuni de vin. din considerente religioase şi din motive de oportunitate civică. se comemora prin sacrificii aniversarea zilei de naştere a celui mort. ca la înmormîntare „să fie adus un sacrificiu preliminar. Ofrandele începeau de cele mai multe ori să fie aduse chiar la înmormîntare. Este vorba de ofrande ce se aduceau în anumite zile. Ziua în care el s-a trezit la viaţă are încă importanţă pentru sufletul lui. după care se aşază purtînd cununi (pe care se abţinuseră să le poarte mai înainte) la ospăţul pentru cel mort. tot în mod expres. po1 Septembrie (n. fiind parte integrantă a acesteia. cu regularitate. adesea în vaste incinte înconjurate de ziduri . membrii familiei se supun unei purificări religioase. Dacă ea era prelungită. fiind locul în care urmaşii îşi manifestau grija şi respectul faţă de sufletele membrilor familiei. La Atena. care se ţinea tot la Atena şi care avea desigur drept scop să abată mînia întotdeauna temută a spiritelor lor. cînd familia poseda pămînt la ţară. perioada de doliu. După ce se încheia cu totul seria ceremoniilor ce urmau înmormîntării. pentru rudele în viaţă. la Atena exista o sărbătoare numită tot Genesia. membrilor familiei le revenea îndatorirea de a îngriji mor-mîntul şi nu mai puţin de a întreţine cultul sufletului celui mort. în schimb în Ceos legea permitea. mai ales fiul şi moştenitorul nu avea datorie mai sacră decît aceea de a da sufletului tatălui „cele cuvenite" (ta-nomima). la intervale repetate. formînd uneori adevărate dumbrăvi care înconjurau mormîntul (aşa cum înconjurau atî-tea altare şi temple ale zeilor). ulei şi miere. Ospăţul acesta funebru era organizat în casa celui mort. cădea primăvara. Celui mort i se ducea mîncare şi băutură la mormînt în ziua a treia şi în ziua a noua după înmormîntare. se repeta de mai multe ori.) s perioada dintre 2Ş decembrie şi 6 . Se credea că sufletul celui mort este de faţă. în care „mundus patet"2. Oriunde s-ar fi aflat. pe care toţi cetăţenii o ţineau în amintirea sufletelor morţilor în ziua a cincea a lunii Boedromion *. tr. la sfîrşitul sărbătorii dionisiace a Antesteridlor. La l Dittenberger. Solon a interzis în mod expres sacrificarea unui bou la mor-mînt . erau meniţi să slujească sufletelor drept loc de recreare. mormîntul era sacru. tr. Ştim că existau diferite zile ale sufletelor celor morţi şi în alte state. Aşadar între viaţă şi moarte nu e o prăpastie de netrecut. potrivit vechilor obiceiuri. care avea loc în ziua a treizecea şi care. este ca şi cum viaţa nu ar fi fost cîtuşi de puţin întreruptă de moarte. In fiecare an.

rodii. Alte tipuri. vin. un berbeG. ca de altfel şi . nu mai este mult pînă ce ei se vor ridica la rangul de eroi-Libaţiunile de felul celor pe care le primesc aici cei răposaţi. O putem deduce din atitudinea solemnă a personajelor înfăţişate în reliefurile mult mai vechi. numai pe ei. a căror prezenţă mai îndelungată nu era binevenită. dar nu sacrificii sîngeroase. Şi înăuntrul casei erau ospeţite sufletele care veneau în roiuri . dîndu-li-se. avînd dimensiuni mai mici. familiară. primind libaţiunea oferită de cei în viaţă. unul dintre cei vii caută să-i înveselească sufletul prin muzică. apă. lapte. călăuza sufletelor. şi care erau oferite după un ritual riguros stabilit. Aceste opere de artă ne fac să simţim distanţa care s-a creat între cei vii şi spiritele celor morţi . de astfel de „ospeţe pentru morţi" îi înfăţişează pe cei morţi stînd în picioare (nu rareori lîngă un cal) sau lungiţi pe un pat. precum şi vin şi alte lichide. specifice lui. îUeeare va fi găsit desigur încă multe ocazii pentru a aduce ofrande morţilor şi pentru a-i cinsti.) \ ane 17! 171 trivit credinţelor populare germane. străveche denumire pentru psychai. mai recente. constînd dintr-un amestec de miere. usciorii de la intrarea casei erau unşi cu smoală şi aşa spiritele rele erau ţinute Ia distanţăMorţilor proprii familia ie aducea daruri. denumirea străveche. tr. ca ofrande pentru suflete. săbii etc. evident. pînă la urmă însă aceşti oaspeţi. Cultul închinat de familii sufletelor strămoşilor lor se deosebeşte de adorarea zeilor subpămînteni şi a eroilor doar prin caracterul mult mai restrîns al comunităţilor ce-1 practicăNatura însăşi îi unea aici pe cei ce ofereau sacrificii şi-şi manifestau veneraţia. ca dar „pentru cei morţi". tot felul de obiecte de uz cotidian : oglinzi. al cărei sens chiar Horner îl uitase. de ei se apropie. ei aduc flori. care nu era consacrată vreunui zeu din Olimp. templele zeilor erau atunci închise. ei se apropie cu gesturi pioase şi aduc.Cei doi părinţi sînt aşezaţi pe un fel de tron . exact aşa cum se întâmplă de obicei la sfîrşitul zilei morţilor la popoare din vechime sau mai noi. despre aceasta ne dă o idee examinarea reprezentărilor în imagini ale acestui cult pe vasele ce conţineau unguente — cele mai multe datând.(n. erau „zile impure". „Afară cu voi. li se striga. aceştia apar într-adevăr în ele ca fiinţe „mai bune şi mai puternice" . evantaie. au constituit întotdeauna un element esenţial al sacrificiilor funebre. îi sînt aduse de asemenea ofrande. folosite la Atena în cadrul ceremoniilor funerare şi îngropate o dată cu mortul. în oale (de unde numele zilei) fructe fierte şi grîne. Uneori. găsite la Sparta pe morminte. asemănătoare celor oferite morţilor pînă în zilele noastre la multe popoare. nu însă limba populară din Attiica1'. Aceste zile aparţineau sufletelor (şi stăpînului lor. Antesteriile s-au terminat". dar şi un animal pentru sacrificiu.Este de asemenea probabil că se aruncau. pentru a-i face plăcere mortului. Odinioară domnea o concepţie mai. Cum a putut evolua cultul sufletelor spre forme mai intime. prăjituri. severă.îi vedem pe cei îndoliaţi împodobind mormîntul cu panglici şi ghirlande . din secolul al IV-lea —. erau alungaţi. sub influenţa unei civilizaţii în care sublimul se transforma tot mai mult în idilic. un cocoş. ziua „oalelor". fapt demn de remarcat. membrii familiei care îşi manifestă veneraţia faţă de ei. keres. şi 1 Keres. spre sfîrşitul dimineţii se mestecau frunze de păducel. Dionysos) . cu obiectul veneraţiei lor. improprii pentru treburile civile . un porc. prăjituri făcute cu miere într-o crăpătură a pă-mîntului din templul zeiţei Ge din Olympia. Se făceau libaţiuni pentru cei morţi iar în ultima dintre aceste zile. Aceste mici tablouri abia schiţate sînt străbătute de o atmosferă intimă. mai stăpînită de teamă. Ca apărare împotriva spiritelor care umblau prin lume erau folosite tot felul de mijloace verificate . fructe. ci numai subpămînteanului Hermes. în zilele morţilor. i se aduceau acestui zeu.

Poporul credea. dacă ei sînt numiţi In acelaşi timp spirite ale vuitului. printre cei vii.Ei speră în ajutorul lor la nevoie. aceasta ne duce eu gândul la o străveche credinţă populară. nu este bine să-i atragi atenţia. mort.) Dacă însă este bine şi oportun. de preferinţă. De asemenea ele sînt neapărat legate de imediata vecinătate a mormîntului. la nuntă.Şi grecii păstrau obiceiul de a nu ridica un lucru căzut pe jos. prin sacrificiile aduse. El nu cere şi nu oferă o definire dogmatică a acestei esenţe. Uneori sufletele devin totuşi vizibile. este una din îndatoririle lor religioase faţă de sufletul celui mortCa orice alt cult. că sufletele celor morţi plutesc în zbor în preajma mormintelor.sacrificiile sîngeroase. Uneori ele revin în vechile lor locuinţe. Sufletelor li se aduc sacrificii. Nici tritopatorii \ la care în Attica cei ce întemeiau o căsnicie se rugau pentru a avea copii. tr. trebuiau arse cu totul. fie pentru a-i veni în ajutor în neputinţa sa. cu aspectele sale atît de concret materiale. un tip special de „fericiţi". tocmai această pietate. este mai bine să treci pe lîngă morminte fără a spune o vorbă. mai ales de oi negre (mai rar de boi). care. locul unde se desfăşoară cultul lor . că nu este lipsit de capacitatea percepţiei senzoriale. întemeiat pe credinţele populare. cum erau numiţi morţii încă în secolul al V-lea. potrivit căreia sufletele celor morţi devin spirite ale aerului. Acesta este motivul pentru care. bunăvoinţa acestor puteri nevăzute ale sufletului. Sufletele sînt dependente de cultul pe care li-1 consacră membrii încă în viaţă ai familiei lor . Şi aceasta. în chip de şerpi. să facă spornice muncile agricole şi să fie de bun augur în clipa în care un nou suflet păşeşte în viaţă. venerarea lor este într-o mult mai mare măsură inspirată de un sentiment de pietate. potrivit . privite în sine. cu toate trăsăturile ce-i sînt proprii. Fedon. ca şi zeilor şi eroilor. dă cultului sufletelor şi ideilor care-i stau la bază caracterul lui specific. al lui „de mortuis nil nisi bene". mai ales. ca zeii subpămînteni şi ca eroii. -------------1 străstrăbunici (n. cultul sufletelor se preocupă mai mult de relaţia demonului cu cei vii decît de natura şi esenţa acestuia. să obţii şi să păstrezi. lăsîndu-1 pradă sufletelor ce rătăcesc prin casă. după binecunoscutele spuse ale lui Platon l. Urmaşii mortului trebuie să-1 dea in judecată pe cel ce-1 defăimează. ceea ce în termeni contradictorii. pentru delectarea sufletelor. faptul că ele sînt invizibile pentru ochi pămînteni. chiar şi în alte zile decît cele ale morţilor. exprimată de altfel uneori. ci doar cinstirea şi folosul mortului venerat . în propriul interes. ca şi zeii htonieni. aşa cum şi le-ar putea închipui. ori dimpotrivă pentru a preveni răzbunarea unei forţe nevăzute. imaginile de pe vechile vase attice pentru unguente ilustrează această credinţă. se întemeiază pe presupunerea. Dacă se află nevăzut în preajma celor wi. 81 CD. cred că sufletele pot. Din adâncul mormântului. am putea numi corporalitatea lor necorporală. o lege a lui Solon interzicea defăimarea unui 73 ' Platon. prin dimensiunile minuscule ale acestor făpturi înaripate. dar. Ele le înfăţişează zburînd în jurul mormintelor şi totodată sugerează. de Antesterii. sufletul poate chiar auzi ce se vorbeşte de rău despre el . care nu mai urmăreşte avantajul propriu. Credinţa în care îşi are rădăcinile acest cult este cu totul diferită de concepţia ce se manifestă în poemele homerice. în împărăţia cărora se află. el poate încă simţi ce se petrece în apropierea lui . că sufletul celui mort are nevoie şi este în stare să simtă plăcere pentru darurile ce-i sînt aduse. nu sînt altceva decît sufletele strămoşilor . pentru că sînt privite ca puteri nevăzute. soarta lor este determinată de natura acestui cult. iar spiritele care plutesc în vînt sînt sufletele ce au devenit libere. Acesta este sensul adevărat. sufletelor strămoşilor le sînt oferite libaţiuni. ca în cazul tuturor jertfelor aduse spiritelor subpămîntene. Tot acest cult. concepţie care se sustrage însă unei formulări precise. La baza cultului stă totuşi o concepţie generală despre sufletul celui mort.Cei vii vor să-i dispună în favoarea lor sau să le albată mânia repede stîrnită.

în tot cursul procesului de creştere a puterii şi ordinei statale. sentimentelor directe şi autentice ale oamenilor simpli din Atena. grecii însă uitaseră acest lucru. evoluţia ei a fost împiedicată de aceste forţe superioare în continuă creştere-Dacă s^ar fi dezvoltat liber. Este aproape indubitabil că ajungem aici la râdălamile oricărei credinţe în suflete şi sîntem tentaţi să considerăm drept o intuiţie corectă părerea acelora care văd în aiceist cult familial al sufletelor una din rădăcinile primordiale ale oricărei religii. Dacă are un • fiu. adică la cultul pe care ar dori să şi—1 asigure sufletului după desprinderea lui de trup. se gîndeşte înainte de toate să primească în familia sa pe fiul unei alte familii. orice speranţă de viaţă plenară şi — putem formula astfel această concepţie naivă — de bunăstare -a sufletului desprins de trup se întemeiază pe coeziunea familiei. Nici sclavii pe care i-a eliberat nu se vor sustrage continuării regulate a cultului fostului lor stăpîn.Pentru familie sufletele părinţilor şi strămoşilor sânt. pe care le-am pus în lumină. murind. cu o artă lipsită de ostentaţie. de a se îngriji deci de sufletele lor. în timpurile mai vechi. dar în albii diferite. aflate departe în imperiul lui Hades. iniţial. . mai veche decît adorarea marilor zei ai statului şi ai comunităţii populare. Totuşi unele fapte ne sînt limpezi. Cel mai mult se apropie de el demonul cel bun. Nu mai este vorba acum de vreun privilegiat căruia zeii i-au acordat favoarea . Uneori el închină acestui scop o fundaţie Proprie. la toate popoarele care nu s-au ridicat de la structura familială la cea statală. tutorele lui este cel care va oferi darurile cuvenite. Ea s-a păstrat la greci. care au primit în cursul ijfcriei atîtea elemente noi fără însă a renunţa la cele mai vechii. ca suflete ale strămoşilor unor mai largi grupe de populaţie. fiecare suflet are dreptul la grija şi respectul alor săi. la „binele sufletului". pînă la maturitatea acestuia. în umbra marilor zei şi a cultului lor.2. Orice cult. în epoca posthomerică. nu după meritele sale (religioase sau morale) îşi primeşte sufletul celui mort răsplata în lumea cealaltă. a căror credinţă nu era tulburată de speculaţii de ordin raţional. fireşte într-un sens restrâns. Căci. căruia-i lasă averea cu obligaţia de a asigura tatălui lui adoptiv şi strămoşilor lui un cult durabil şi regulat.10).Dar grecii nu au nimic care să corespundă întru totul italicului „Lar familiaris". Ea a fost însă limitată. Familia este mai veche decît statul .Acesta este sensul iniţial adevărat al oricărei adopţiuni. 5 Nu mai putem şti cu precizie în ce fel cultul sufletelor s-a trezit. ea este total diferită şi de credinţa pe care misterele o insuflav celor ce credeau în ele.Aceste curente religioase curg unele lîngă altele. poate conta că sufletului său i se va acorda suficientă îngrijire . zeii lor. în care dă expresie.căreia sufletele. nu lasă un fiu în urma sa. De aceea fiecare se gîn-deşte. zei. el era sufletul unui strămoş devenit spiritul cel bun al casei sale . din nou la viaţă. ne permit să conchidem că. ci de felul în care se comportă faţă de el cei rămaşi în viaţă. prevăzută prin testament.Cît de serioasă era preocuparea ca sufletelor celor morţi să li se acorde îngrijirea cuvenită ne-o arată limpede Isaios în cuvîntările sale despre problemele de moştenire (1. La o examinare mai atentă se poate recunoaşte că. sînt pe vecie inaccesibile oricărei forme de cult. cînd oraşele erau încă conduse de familii aristocrate. Cel care. mai veche şi decît venerarea eroilor. sufletele strămoşilor familiei s-ar fi ridicat desigur la demnitatea de spirite puternice ale casei. sub căminul căreda au fost înmormântaţi. cînd i se apropie moartea. regăsim negreşit aiceastă formă a credinţei în suflete.Cultul sufletelor şi credinţele ce-1 determină se apropie fără îndoială cel mai mult de cultul eroilor. pe care îl venera casa greacă. după aceasta credinţă. deosebirile dintre ele rămînînd totuşi mari. evoluînd într-o direcţie ascendentă sau descendentă. O serie de indicii. cultul morţilor era practicat cu mai mare pompă şi cu o mai vie fervoare decît în secolele al Vl-lea şi al V-lea. fiecăruia soarta îi este hotărîtă nu de natura lui specială sau de faptele săvîrşite în viaţă.

se face totuşi la un moment dat auzită părerea. ca la Lokris sau pe insula Ceos. pe lîngă jertfele aduse zeilor şi eroilor.dincolo de care avem doar puţine ştiri. atunci cînd îşi exprima ultimele dorinţe. că sufletul celui venerat în acest mod se află „în Hades" * Curînd este exprimată chiar ideea. Zeul apăra astfel şi drepturile celor morţi . s-au menţinut o concepţie mai înaltă despre existenţa celor morţi. Rudele sau prietenii cei mai apropiaţi . Pe măsură ce. spre uimirea celor de după el. Se pare că vechile credinţe şi obiceiuri au răbufnit cu mare forţă după obnubilarea şi indiferenţa manifestate faţă de ele în epoca poemelor homerice. La întrebarea pusă de autorităţile de stat. în fiecare caz în parte. pare a se fi păstrat numai o variantă foarte atenuată a cultului sufletelor. funciarmente incompatibilă cu un astfel de cult. făcea să renască în multe cazuri credinţa. al aceluiaşi stat. aparţinînd probabil acelui colegiu de exegeţi care fusese instituit sub influenţa oracolului de la Delfi. în funcţie de mentalitatea şi de gradul de dezvoltare culturală al locuitorilor diferitelor regiuni ale ţării. In Attica. chiar un necredincios putea să se preocupe în mod serios. 47 iii 178 179 - ELEMENTE ALE CULTULUI SUFLETELOR ÎN RĂZBUNAREA PRIN SÎNGE A OMORULUI ŞI ÎN ISPĂŞIREA UNEI GRIME Asupra reînvierii şi dezvoltării cultului sufletelor şi-au exercitat influenţa şi preoţii oracolului de la Delfi. cunoscute de toată lumea să fi tulburat şi ele procesul. Este posibil ca idei din poemele homerice. că nimic nu supravieţuieşte morţii . ci de cel al unui om smuls din viaţă printr-o faptă ucigaşă. venerarea sufletului celui mort. care merge mai departe decît cele spuse de Homer. Preceptele delfice au avut un şi mai mare rol în cazurile în care era vorba nu de cultul unui mort de moarte bună. cum o face. In alte părţi. pe măsura intensităţii cultului ce le era consacrat. pe măsură ce se răspîn-dea democraţia. iar cultul. potrivit tradiţiei şi obiceiului" K Ce impunea. cultul sufletelor a continuat să fie practicat. Asemenea îndoieli se manifestă însă faţă de punctele de vedere teoretice privitoare la problema supravieţuirii sufletului. cel ce sta la îndoială afla la Atena de la unul din „exegeţii". faptul că oracolele sale confirmau caracterul sacru al cultului sufletelor a contribuit cu siguranţă la păstrarea acestui cult şi la respectul pe care i1 arătau cei în viaţă. în familii. ca şi de alte obiceiuri vechime. atunci cînd este ucis un om liber. trebuie „aduse jertfe şi morţilor de către rudele lor în zilele cuvenite. şi cultul strămoşilor pe care-1 practică are trăsături variabile. atunci cînd se produceau fenomene cereşti ameninţătoare. în poemele homerice. la rîndul său. Nu avem nici un motiv să atribuim vreuneia dintre seminţiile greceşti un rol deosebit de activ în această direcţie. Dacă fusese un fiu devotat al oraşului său şi dacă-i respectase vechile obiceiuri. individul s-a simţit mai puţin dependent de tradiţia poporului său. în Beoţia şi pretutindeni unde vechile mentalităţi şi obiceiuri s-au păstrat vreme mai îndelungata. chiar acolo unde cultul sufletelor este practicat cu toată pioşenia. înşişi oratorii attici îşi permit să-şi exprime în public îndoiala în ce priveşte speranţa în dăinuirea după moarte a conştiinţei şi sensibilităţii. o dată cu progresul culturii. în atitudinea faţă de astfel1 de cazuri se manifestă cu o izbitoare claritate transformarea suferită de credinţa în suflete în epoca posthomerică. Epicur în testamentul său. statul nu participă în nici un fel la urmărirea ucigaşului. însuşi necredinciosul ră-mînea ataşat de cult. acel grup de preoţi căruia statele greceşti i-au atribuit dreptul suprem de decizie în stabilirea ritualului adorării puterilor nevăzute. în Laconia. zeul da îndeobşte răspunsul că. Este de presupus că în acele vremuri mai vechi şi credinţa în puterea şi demnitatea sufletelor era mai vie. de cultul permanent al sufletului său şi al sufletelor alor săi . ca şi un cult mai sever. chiar în cadrul aceleiaşi seminţii. dispoziţiile şi părerile indivizilor s-au diversificat cu siguranţă. care îi era singura justificare. atmosfera dominantă era aceea 177 de familiaritate pioasă . 1 Isaios 2.

48. în acest drept al rudelor de a se constitui ca acuzatori s-a păstrat în mod evident o urmă. este limpede că ideea despre neputinţa şi despre caracterul fantomatic al sufletelor nu este ideea primordială. cele ce se petreceau la Atena ne lămuresc mai bine asupra acestei probleme. nu este de loc surprinzătoare nici dovada susamintită de slăbire a acelei credinţe. Nu ştim 1 Oracol. dar şi obligaţia ineluctabilă de a-1 urmări pe ucigaş în justiţie. le revine şi obligaţia cultului sufletelor şi care sînt chemaţi înaintea tuturor celorlalţi să-1 „ajute"pe cel ce şi-a pierdut viaţa în urma unui act de violenţă. mîniat de crima săvîrşită. urmărirea şi pedepsirea asasinatului sînt reglementate după cu totul alte principii. pînă în momentul în care făptaşul crimei şi-a primit pedeapsa. de a răzbuna omorul prin sînge. dar ucigaşul îşi poate ispăşi crima plătind o sumă de bani. A-l răzbuna fără întîrziere este pentru cei chemaţi să-i poarte de grijă şi totodată să-1 reprezinte şi să-i îndeplinească dorinţa. dar le cere să se adreseze . credinţă pe care se întemeiază obligaţia de a-1 răzbuna prin sînge. o dată cu dreptul la moştenire. 66 (vezi şi 67). Şi în această privinţă. rudele celui ucis nu ţineau de loc seama de motivele şi de felul omorului. Ne aflăm aici în faţa aceluiaşi cerc. de rude pînă la gradul al treilea. Sufletul celui mort nu mai are nici o putere. putînd în felul acesta să rămînă în linişte la casa lui. ca şi în genere în credinţa homerică despre suflete. Pînă în secolele al V-lea şi al IV-lea era încă vie la Atena credinţa că. Aici. pe care nici Grecia homerică nU o uitase. dar aceştia puteau şi să renunţe la răzbunarea care cerea omorîrea ucigaşului şi să se mulţumească cu o sumă pe care făptaşul le-o plătea ca ispăşire. O mărturie clară a acestei concepţii mai vechi o constituie şi îndatorirea. ci revendicările strict personale ale mortului. a vechii îndatoriri de a răzbuna omorul prin sînge. care este o îndatorire a cercului de rude ale mortului menţionat mai înainte. cărora. dacă-şi neglijează această îndatorire. Statul a înţeles că este în interesul său să pedepsească orice încălcare a păcii .ai celui ucis au datoria să se răzbune asupra făptaşului. este lesne de înţeles . decurgînd din vechea răzbunare prin sînge. Statul le interzice să-şi facă dreptate singuri. Dată fiind dispariţia aproape totală a credinţei în suflete. Asasinul putea scăpa prin fugă de cei chemaţi să răzbune victima. asupra multor generaţii. Este probabil că în vremea aceea. ci s-a substituit abia în decursul timpului concepţiei mai vechi care atribuie sufletelor o conştiinţă durabilă şi puterea de a influenţa rînduielile celor aflaţi în viaţă. rudele cele mai apropiate ale celui ucis (şi numai în anumite împrejurări rude mai îndepărtate sau chiar membrii fratriei căreia-i aparţinuse) au în exclusivitate dreptul. sufletul celui ucis mişeleşte rătăceşte fără ţintă. mînia lui putea să se reverse. cînd nu se ordona nici o anchetă pentru stabilirea aspectelor particulare ale fiecărui caz. Sufletul însuşi devenea în acest din urmă caz un „spirit al răzbunării" . teribilă. o datorie sacră. formînd o comunitate sacrală. să se fi făcut vreo deosebire între o crima premeditată şi una involuntară sau chiar justificată. puterile şi drepturile. la Demostene. ea este o chestiune ce se rezolvă între cei ce se află în viaţă. Acesta se sustrage de regulă răzbunării fugind într-o ţară străină. pretenţiile lui pot fi satisfăcute printr-o sumă de bani plătită drept ispăşire celor rămaşi în viaţă. atestată în atîtea locuri de poemele homerice. Motivul acestei îndatoriri. In epoca ulterioară. Dar şi în acest caz. putem admite că pretutindeni în oraşele greceşti tribunalele de stat acţionau pentru anchetarea şi pedepsirea autorului unei crime. De fapt sufletul celui mort nici nu ia parte la această tîrguială . în principiu răzbunarea prin sînge a omorului rămîne în vigoare. dar supărat şi pe cei ce tre-81 buie să-1 răzbune. şi el face parte din cultul sufletelor. Această slăbire considerabilă a vechii concepţii despre răzbunarea prin sînge a omorului îşi are fără îndoială originea într-o tot atît de considerabilă slăbire a credinţei că sufletul celui ucis îşi păstrează conştiinţa. potrivit dreptului vechi legiferat de Dracon şi care nu şi-a pierdut nici-cînd valabilitatea. Cei ce îi supravieţuiesc trebuie să apere nu un „drept" abstract. indiferentă faţă de fapta sa. transformată potrivit cerinţelor binelui politic. ucigîndu-1.

cerinţele de ordin religios. Tribunalul oficiază în strînsă legătură cu cultul ce le este consacrat. Evidentă este baza religioasă a celui rnai vechi dintre tribunalele ateniene care judecau omorurile. drept care. el este salvat chiar dacă nu are dreptatea de partea lui. acesta şi numai acesta este sensul permisiunii date ucigaşului de a se exila de bună voie. Statul nu anulează caracterul religios al întregii proceduri. statul modifică profund vechiul drept de răzbunare a omorului. strîns legate de cultul sufletelor. înainte de a-şi da sufletul. Fiecare din cele trei zile de la sfârşitul lunii. Pe Erinii jurau la începutul procesului ambele părţi. îşi au lăcaşul. pînă la a deveni pur şi simplu păzitoarele dreptului. totuşi şi această răzbunare obţinută în cadrul prescris de stat face parte din cultul sufletelor. chiar în statele cu un sistem juridic bine constituit. Dacă. limitată la patria lui. Ucigaşul este condamnat la pedeapsa capitală. adevărată. ca încălcare a normelor juridice. tot aşa cum cel lovit de moarte putea. Statul face. Omorul involuntar este pedepsit cu exilul pe o perioadă limitată.justiţiei . în care caz pedeapsa este suspendată. să-1 ierte pe făptaş. căreia i se poate sustrage. ca răzbunarea prin sînge cerută de rudele celui ucis să se realizeze pe căi legale. Fără îndoială. care are în sarcina Sa îndatoririle religioase preluate de la vechii regi. prin organele sale. ţinea seama numai de faptul că rudei respective i-a fost provocată moartea printr-un act de violenţă. cum trebuie să conchidem pe baza poemelor homerice. după trecerea căreia rudele celui ucis trebuie să-i dea. Printr-o procedură precis reglementată. 9. ca puterea tuturor spiritelor legate de locul în care sînt venerate. „făptaşul se sustrage celui pe care 1-a rănit" \ adică sufletului mîniat al mortului. ei trebuie să declare că-1 iartă pe ucigaş şi în numele mortului. Tocmai de aceea preşedinte al tuturor tribunalelor care judecă omorurile este arhontele-rege. . tribunalele constituite în acest scop decid dacă este vorba de un asasinat săvîrşit cu premeditare. prin fugă. înainte de executarea sentinţei. nu trece dincolo de hotarele ţării. ci preia. în care aveau loc aici procesele. fugind peste graniţă. Uciderea lui nu mai reprezintă o jertfă adusă victimei.El îşi are sediul pe Areopag. chiar dacă omorul era premeditat. la reîntoarcerea în patrie. Legile. dacă este pedepsit. 865 C tate. eliberîndu-şi astfel rudele de îndatorirea de a-l urmări pe acesta în justiţie. Prin aceste disjuncţii. la graniţa statului puterea acestuia încetează.colina zeiţelor blestemelor. care generalizează vag natura lor. care era lăsat exclusiv pe seama familiei celui ucis. caid ele sînt cele care-1 declară nevinovat şi tot ele sînt cele care cer pedepsirea ucigaşului. în aşa fel încît ea să nu contravină prevederilor care asigură ordinea publică . dacă hotărăsc acest lucru în unanimi-1 Platon. în care ele. el nu urmăreşte însă cîtuşi de puţin să abolească ideile care stau la baza vechiului obicei al răzbunării omorului de către familia celui ucis.în acest cult atenian. el ia asupră-şi dreptul de a judeca şi pedepsi. Este clar că. ale cărui drepturi le reprezintă. iertare. fără ca întoarcerea să-i mai fie vreodată permisă. sâ-i ierte incâ înainte de a fi exilat. mult mai precis . este adevărat. ca odinioară în procesul tipic al lui Oreste. dar şi puterea sufletului mîniat. Eriniile nu-şi pierduseră încă natura lor originară. în care ele au fost acuzatoarele. Lor le aducea jertfe cel ce era declarat nevinovat pe Areopag. la procesele intentate pentru omucidere ceea ce se avea în vedere în exclusivitate era setea de răzbunare a celui ucis şi nu fapta ca atare. de o crimă involuntară sau de un omor justificat. Cînd nu trebuie potolită setea de răzbunare a celui ucis. nu însă fără a permite rudelor victimei să acţioneze pentru ca acest drept să fie aplicat. aceasta se întîmplă pentru a se da satisfacţie sufletului celui mort. ucigaşul rămîne nepedepsit. cum sînt prezentate uneori de poeţi şi filosofi. atunci cînd interzice răscumpărarea crimei săvîrşite — lucru obişnuit în epoca homerică — printr-o sumă de bani plătită rudelor celui ucis. El îşi părăseşte ţara . nu însă şi de felul şi motivele omorului. etra închinată uneia dintre cele trei zeiţe. despre justeţea dorinţei de răzbunare a celui ucis prin violenţă. peste rîpa sacră. „venerabilele". Ei pot. Statul însuşi recunoaşte ca necesară consolidarea ideilor.

Dar chiar în statul în care dreptul este reglementat.Ele sînt demoni înfricoşători ce-şi au locuinţa în adîncul pământului.Iar dacă privim lucrurile mai îndeaproape ne dăm seama că. Eriniile sînt cele carie cer în faţa tribunalului ca ucigaşul I să fie pedepsit. care se răzbună el însuşi şi care.delimitată la origine. a concepţiei după care orice contact al oamenilor cu forţele terifiante ale tenebrelor îi face impuri din punct de vedere religios. îi suge sîngele . într-o măsură mai mare decît statului şi cetăţenilor în viaţă. după ce obţinea iertarea din partea rudelor mortului. nepedepsit. astfel incit nu .. în cer şi pe pămînt.Numai reflecţia poetică şi filosofică a făcut din ele susţinătoare în genere ale dreptului. PuterWi i ■•utnw de asupra unui cerc mai larg. ucigaşul îi este sortit ca jertfă. de unde sînt conjurate prin. redă pe cel considerat pînă atunci ca ■impur" comunităţii sacre a statului şi a familiei. tot astfel şi obiceiurile legate de ispăşire. sufletelor ofensate şi demonilor care le susţineau. avea nevoie de încă două lucruri : de purificare şi de ispăşire. cine îi va mai răzbuna. celelalte ca o ultimă satisfacţie dată celor nevăzuţi care au fost ofensaţi. al cultelor sale.în cadrul cultului şi al credinţelor precis delimitate ale cetăţilor ele rămîn apărătoarele sufletelor celor ucişi. menite să împace prin jertfe solemne sufletul mîniat şi pe zeii eare-i sînt stăpîni. imprecaţiuni şi blesteme de cei care n-au pe nimeni să-i răzbune. care s-a păstrat şi el viu.cu executarea sentinţei tribunalului laic. Poemele homerice nu Pomenesc nimic despre o asemenea purificare cu caracter religios a celor pătaţi de sîngele vărsat. Actele de purificare şi de ispăşire. ea s-a păstrat vie în contact cu cultul sufletelor. din tradiţia înceţoşată. în semnificaţia ei fundamentală. cuprinzîndu-i pe toţi ucigaşii.Purificarea de sîngele celui ucis. dacă un altul ar fi ucis-o. aşa cum de cele mai multe ori se îmbinau în practică. de aceasta are grijă Erinia tatălui sau a mamei. ar fi trebuit să-i răzbune moarteaDacă fiul şi-a omorît tatăl sau mama. de care un impur nu se poate apropia fără să o pîngărească. Ea este necontenit pe urmele lui. puterilor nevăzute. prin transformare ulterioară. La reîntoarcerea în patrie. se întrezăresc urmele faptului că Erinia unui om ucis nu era altceva decît sufletul mîniat al acestuia. apar adesea îmbinate în tradiţie. un act religios. Fenomene similare din viaţa religioasă a' unor popoare înrudite între ele înlătură aproape orice îndoială în ce priveşte marea vechime. cînd răzbunarea revine rudei celei mai apropiate ? Dar în acest caz ruda cea mai apropiată este însuşi ucigaşul. al unui omor permis de lege. cel condamnat pentru omor involuntar. a devenit spiritul infernal ce întruchipează mînia sufletelor. De aceea nici nu se termina totul o dată . Era. se răzbună pe cel care şi-a ucis ruda şi care. împlinite primele în interesul statului şi. chinuindu-1 zi şi noapte. şi la greci. nu sînt nicăieri descrise în poemele homerice şi aceasta pentru că motivaţia care le explică dispăruse din minţile oamenilor. Concepţia despre aceşti demoni înfricoşători îşi are originea în vechiul cult al sufletelor. Pentru ca totuşi celui ucis să i se dea satisfacţie. întreaga procedură a proceselor pentru omor urmărea să dea satisfacţie.Această concepţie nu a fost decît eliminată din sfera culturii homerice . ca un vampir. chiar din afara familiei. De aceea ele răzbună înainte de toate crimele săvîrşite în familie. care iese din imperiul sufletelor pentru a-1 prinde pe ucigaş. de care are nevoie şi făptaşul.

Totul se leagă aici de imperiul sufletelor şi de cei ce-1 locuiesc-Cel care veghea însă ca ritualul purificării şi expierii în cazurile de omucidere să fie respectat era oracolul de la Delfi. zeităţile invocate la ceremoniile de expiere. oricum ar sta lucrurile. iar Platon . la. La Delfi tot Apollo îl purifică. 7. Prin însuşi faptul că ispăşirea omorului era consacrată şi recomandată de oracolul zeului atotştiutor şi că statul reglementa procedura pentru crimă pe baza vechiului obicei al răzbunării. s-a constituit un tip special de mitologie a forţelor lugubre. în locul ucigaşului însuşi. Legile. ca nişte realităţi indiscutabile. cu caracter popular. Şi.Ne-o arată XenoT fon însuşi.Certitudinea acestei credinţe se manifesta chiar în cuvîntările ţinute de Antifon la procesele intentate pentru omucidere. teama de mînia şi de puterea lui — au dobîndit ceva din forţa unui precept al credinţei. care-1 înfăţişează pe Cirus invo-1 cînd în clipa morţii. TI i Misterele din Eleusis 1 Xenofon. dacă sufl tele celor morţi n-ar mai avea nici o putere. 17 şi urm. In legătură cu sufletele celor ucişi. 9. Este clar că însuşi cur tul sufletelor îşi avea rădăcinile credinţa ÎB supravieţuirea lor. fuga şi purificare care era reprezentată cu regularitate în aceasta localitate. ele sînt închinate altor divinităţi. unul din cele mai vechi locuri de expiere era numit după una din denumirile lui Apollo. după Eschii. dar care nu fuseseră ridicaţi la rangul de eroi. demonstrează supr vieţuirea sufletelor. în care acesta. arată în Legile că statul său trebuie să-şi primească de la Delfi reglementările privitoare la purificare şi expiere i. după ce acesta şi-a ucis mama. Delfinion.Şi Eriniilor li se aduc jertfe în cadrul unor astfel de ceremonii. La Atena. printr-un joc simbolic. ţinînd cu siguranţă seama de ceea ce făceau oraşele greceşti. din care vom da mai târziu o serie de exemple.se poate face o deosebire tranşantă între ele. îl înfricoşează invoGînd. de cele mai multe ori htonie-ne . menţionate ocazional. Necesitatea unor astfel de ceremonii era subliniată prin legenda exemplară a fugii şi a purificării lui Apollo însuşi. „celor care au suferit nedreptate". ci ţin de epoca primitivă şi crudă a Greciei.Lor le este a'dus ca jertfă un animal înjunghiat. cinstirea ce li se aduce n-ar fi rămas intacte pînă în vremea luil. la fiecare opt ani. pe Oreste.La Atena aceste ceremonii expiatorii erau supravegheate de exegeţii numiţi pe baza consultării oracolului de la Delfi . ca dovadă supremă a supravieţuirii tuturor sufletelor după despăr^ ţirea lor de trup. oracolul apolinic le confirmă însă carac-tenul sacru. Ce forme brutale putea lua această credinţă ne-o arată surprinzător de limpede obiceiurile cu totul canibalice. faptele de necontestat car' după părerea generală. Pentru formarea unei credinţe mai generale. Zeus Melihios. 865 B publicului său (real sau imaginar). după ce-1 ucisese pe spiritul pămînţului. adaptîndu-se mentalităţii 1 Platon. Este totuşi limpede că obiceiurile legate de ispăşirea necesară după săvîrşirea unui omor erau întru totul asemănătoare sacrificiilor practice în cadrul cultului divinităţilor subpămîntene. Pyto. smalţul sufletelor. ele au la bază concepţii absolut evidente despre vitalitatea şi puterea de a se răzbuna a sufletelor celor ucişi. ori au fost preluate cu prea mare uşurinţă de la vecinii barbari . despre care se (creidea că se află în stare de nelinişte şi de agitaţie. care-şi aveau originea în această credinţă. constituie pentru el şi faptul că. Un argument important M. dii"^ care au fost readuse la viaţă. aşa le-a poruncit şi ucigaşilor lui Arhiloh şi ai regelui Spartei Pausanias. într-adevăr. Zeus Apotropaios şi alţiii. sufletul mâniat al celui ucis şi spiritele demonice ale răzbunării. în supravieţuirea sufletului desprins de trup a avut cu siguranţă însemnătate ceea ce oamenii credeau! a şti despre sufletele celor ucişi. a întreţinut şi alimentat ideea că sufletele îşi . pentru a le domoli mînia pe care o simt în calitatea lor de paznici ai sufletelor celor morţi. concepţiile pe care se întemeiau aceste reglementări ale statului şi ale religiei — convingerea că sufletul celui ucis trăieşte conştient în continuare şi ştie ce se întâmplă în lumea celor vii. practicat fără întrerupere. ci şi sufletele mîniate ale celor ucişi. aparţin gruDUlui zeilor htonieni. Riturile legate de expiere nu ţin exclusiv de cultul apolinic . Ciropedia. Ele nu au putut nicidecum lua naştere în lumea elenă a acestor secole cultivate. Oracolul a poruncit cu siguranţă de multe ori celor ce-1 consultau să împace prin jertfe sacre expiatorii nu numai sufletele eroilor. 8.

cest stadiu încă înainte de Homer. O asemenea concepţie le fusese străină grecilor. Este posibil ca în mai multe locuri să se fi făcut încercarea de a lega mai intim asemenea speranţe de cultul însuşi al acestor divinităţi. toate mai noi. în ceva mai promiţător decât existenţa lipsită de substanţă a strămoşilor veneraţi în cadrul cultului familiei. vigoarea şi stabilitatea. îşi menţin încă legături cu locuinţele lor de pe pămînt. dincolo de relaţiile lor cu cei vii. întrueît le privea doar din punctul de vedere al celor vii. dintr-un motiv sau altul. Nu este • UiCi o îndoială că ajunseseră şi în Grecia la . Impulsurile -care le dădeau naştere. emoţiile lăuntrice care le trezeau sînt învăluite în întunericul care acoperă perioada cea mai importanţi din evoluţia poporului grec. şi nici nu a fost dedusă. nu act de credinţă. . întru-t aveau rădăcini puternice în coeziunea fa-Mei şi în obiceiurile ei tradiţionale. a putut păli şi chiar dispărea cu totul în momentul în care credinţa că morţii pot înrâuri viaţa oamenilor s-a mai tocit şi cultul sufletelor a început să-şi piardă. trebuia să-şi potolească setea la alte izvoare. dar. cum acest cult era în mod precumpănitor o formă de apărare. era poate într-adins ocolită-şJtn acest stadiu au rămas la multe din popoa->le aşa numite primitive. ideea de a cerceta ssi îndeaproape. împlinită. nu e de nici un folos Că această dorinţă s-a trezit şi a căpătat anumită amploare o arată faptul că ea şi căutat împlinirea. Pretutindeni unde a înflorit cultul divinităţilor pamîntului şi ale lumii subpămîntene. evanescentă. după -■"oarte. secolele al VIII lea şi al Vll-lea . Asemenea dorinţe începeau să se nască în inimile multora. în tr-o instituţie la< care ne gîndim ori de cîte oi este vorba de credinţa în nemurire sau de spt 1 ranţele de fericire ale grecilor. ste însă lesne de înţeles că o astfel de con-• *ţie> avînd temeiurile pe care le-am arătat i şi nedînd existenţei sufletelor nici un conţinut precis. într-un trecut îndepărtat şi miraculos. sufletul devenea o umbră fugitivă. concepţia susamintită îşi pierdea orice suport concret. lipsite de istorie. Totuşi din acest cult nu putea fi dedusă. în nesfîrşita lume de apoi. Dacă cei vii iuu-şi mai manifestau grija şi respectul pentru sufletul mortului. îndeosebi cel al zeiţei Demeter şi al fiicei sale. cu toate eclipsele trecătoare. toţi cei ce participau la acest cult şi-au legat în chip firesc de el speranţele într-o soartă mai bună în împărăţia sufletelor în care domneau aceste divinităţi. Această legătură nu a dus însă la constituirea unei instituţii perfect organizate decît la Eleusis (şi la asociaţiile. Jilţul sufletelor şi credinţa în suflete. Poezia acelei vremi a născut însă dinăuntrul ei aspiraţia spre o existenţă mai bogată în conţinut. Obiectul lui era doar relaţia celor ce au murit cu cei rămaşi în viaţăPrin sacrificii şi ceremonii religioase familia îşi manifesta grija pentru sufletele morţilor ei. prin banalităţi şi fantezii sterile.Ele s-au îenţinut. De altfel chiar poezia nu făgăduia oamenilor aflaţi în viaţă ceea ce graţia zeilor acordase doar unor eroi aleşi. avea deci TI caracter apotropăie. a cărei figură centrală a fost Homer. încercarea de a umple aceste lacune. este adevărat limitată. pe baza purei inspiraţii. starea în care se află cei plecaţi. conştiinţa şi puterea.Cel ce simţea nevoia de a nădăjdui. şi dincolo de moarte. o imagine clară despre modul ide viaţă al celor răposaţi. în misterele eleusine. Este ceea ce s-a întâmplat în epoca civilizaţiei ioniene. Această dorinţă şi-a găsit întruchiparea în imaginea unor oameni duşi în Elizeu.păstrează vitalitatea. cel puţin grecilor ionieni din epoca homerică. în Insulele fericiţilorDar toate acestea au fost şi au rămas poezie.

nu la Eleusis . se spune mai departe. în ţara eleusinilor a reapărut la lumina zilei fiica divină a zeiţei Demeter. Dimpotrivă. în epoca celei mai mari străluciri a puterii ateniene (către 440) a fost adoptată o hotărîre a poporului prin care se cerea atenienilor şi aliaţilor lor. Ciudat este însă angajamentul solemn pe care şi-1 luau participanţii la acest cult. să aducă în fiecare an. cel ce este iubit de ambele zeiţe se bucură de multă fericire. Sediul templului lui era la Atena. cel ce nu o cinsteşte pe Kore. reglementat de altfel de statul atenian . dreptul de a face parte dintre preoţii zeiţei erau limitate la urmaşii celor Datru prinţi eleusini iniţiaţi de Demeter şi instituiţi de ea ca păstrători ereditari ai învăţăturii primite. deasupra izvorului numit Kalihoros. de care am vorbit mal înainte. pe lingă Demeter şi Kore.I secret. şi el zeu al infernului. Din hotărîrea poporului. aşa cum îl concepea cultul attic. „zeul. cunoaşterea ceremoniilor sacre şi. o sărbătoare panelenă. Imnul homeric către Demeter ne vorbeşte despre originile acestui cult. asemenea marilor jocuri de la Olimpia şi din Istm. strict închise tuturor celor ce nu făceau parte din ele. în afară de ei. ca şi în reprezentări plastice) lui Triptolem şi nici despre lărgirea cerculuj divinităţilor eleusine. cel care nu este însă iniţiat şi nu a luat parte la ceremoniile sacre nu va avea aceeaşi soartă după moarte. Putem urmări. aşa cum făgăduise atunci cînd eleusinid i-au înălţat un templu în faţa oraşului. decîţ ce] al atfţor comVtnităţi de cult din Grecia. Despre istoria internă a evoluţiei sărbătorii eleusine nu se ştiu multe lucruri. Imnul homeric nu ştie nimic despre locul deosebit de însemnat ce-i este atribuit aici (şi în numeroase alte relatări. în sprijinul acestei hotă-rîri puteau fi invocate datina din strămoşi. făcea din Eleusinii. zeiţa şi Eubuleus". proclamat în mod solemn. Participanţilor la cultul eleusin le este deci făgăduită o soartă privilegiată după moarte. menit să asigure desfăşurarea netulburată a ceremoniilor sacre. Este evident că. s-au contopit cu vechiul cult al celor două zeiţe şi alte figuri şi forme de veneraţie preluate din culte locale. fiU TOP. Demeter a întemeiat. zeiţa infernului. în care tipul unic al divinităţii htoniene a suferit continue transformări. prin sacrificii şi ofrande. sărbătoarea eleusină a cîştigat în importanţă nu numai în Attica. iar cultul eleusin a fost ridicat la rangul de cult atenian de stat. Cînd. Triptolem şi. cel ce împarte bogăţii. de-a lungul timpului. A intrat în primul rînd în cercul divinităţilor eleusine Iakhos. diferit şi totuşi aşezat pe aceeaşi treaptă cu Dionysos. Ea însăşi i-a învăţat pe prinţii ţării cum să celebreze acest cult şi i-a iniţiat în orgiile sacre. ceremoniile sacre prin care trebuia să fie adorată de aici înainte.afiliate instituţiei eleusine). cel puţin în liniile ei principale. la ceilalţi nemuritori. potrivit dorinţei lui Zeus. primele roade ale cîmpului. fiul lui Zeus (Htonios) şi al Persefonei. înainte de a se avînta. în suburbia ateniană Agrai erau celebrate în . ele li—1 trimit pe Plutos. care a devenit curînd figura principală a acestui ciclu divin. Atena devenind centrul vieţii greceşti. multe trebuie însă să se fi schimbat. urmînd legenda locală eleusină. dar chiar în timpul vieţii. formate fiecare din cîte două zeităţi şi un erou. creşterea treptată a instituţiilor cultice eleusine." Armistiţiul divin. va avea de făcut penitenţă veşnică. răpită de Hades şi dusă în infern. Cercul restrîns al celor cărora le erau făgăduite atîtea s-a lărgit din momentul în care Eleusis s-a unit cu Atena (eveniment care s-a petrecut probabil în secolul al Vll-lea). implicit. Ceremonia sacră1 al continuat să fie celebrată la Eleusis . la templul eleusin. precum şi un oracol delfic. Acest vechi cult eleusin al zeiţei Demeter aparţine deci unei comunităţi strict închise . reiese că pe atunci erau venerate la Eleusis două triade. fireşte. ci în întreaga Grecie. „Fericit omul care a văzut aceste acte sacre. Numărul divinităţilor incluse în acest cult nu s-a epuizat cu cele şase menţionate mai înainte. în întunericul mohorît al lui Hades". femeile nobile din Eleusis au continuat să ia parte la acest cult. spre Olimp. tuturor statelor greceşti. Este foarte verosimilă presupunerea că Atena este cea care 1-a introdus în grupul divinităţilor adorate la Eleusis pe Iakhos. Cultul este de aceea „secret". ca ofrandă. ca oaspete drag al casei.

bărbaţi şi femei (chiar hetaire. a fost nrin aceasta îmbogăţită şi interiorizată. ci orice grec fără deosebire de stat sau de grup. tocmai prin acest caracter exclusiv al ei. nu numai că s-a lărgit cercul divinităţilor ce participau la această sărbătoare. a cărei reprezentare constituia scopul şi momentul culminant al sărbătorii. cunoscute şi precis formulate. Secretul care era impus rnystilor şi epopţilor i a fost bine păstrat. Ele n-ar fi făcut decît să le dezintegreze. în cadrul Eleusiniilor înseşi procesiunea solemnă. Singura condiţie pentru primire era puritatea rituală . despre zei şi despre sufletele oamenilor. după toate probabilităţile. îşi va da cu uşurinţă seama că nimic nu vine în sprijinul părerii că vreuna din ideile orfi-cilor ar fi pătruns în sfera concepţiilor nutrite la Eleusis. care purta chipul tînărului zeu de la Atena la Eleusis. Admişi au fost nu numai cetăţenii Atenei. comunitatea odinioară atît de strict delimitată a sărbătorii eleusine secrete şi-a deschis atît de larg porţile îneît accesibilitatea absolută a devenit caracterul ei distinctiv. la care nu puteau participa şi de avantajele cărora nu se puteau bucura decît membrii unei fratrii. putea fi considerată de cei admişi să participe ca reprezentînd o favoare cu totul specială. eu rolul public mereu mai important al acestei sărbători. chiar copii şi sclavi). Putem doar afirma că nu există nici un argument în favoarea părerii că misterele proprii comunităţilor orfice ar fi exercitat o influenţă transformatoare asupra sărbătorii de stat ateniene a misterelor. întîlnim doar vagi aluzii la scriitorii de mai tîrziu. Prin integrarea lui Iakhos în sărbătoarea eleusină. „mici mistere" ca „preini-ţiere" pentru cele mari. excluse totuşi de la sărbătoarea celebrată în cinstea zeiţei Demeter de către femeile ateniene. cu misterul propriu-zis. care. Purificările religioase ale participanţilor precedau şi însoţeau sărbătoarea . Ne este însă cu neputinţă să emitem vreo presupunere cu privire la sensul şi spiritul în care s-au operat transformările suferite de-a lungul timpului de această sărbătoare care a cîştigat continuu în amploare. sărbătoarea aceasta atît de plină de făgăduinţi era accesibilă numai cetăţenilor. constituia legătura dintre acţiunile celebrate la Atena şi cele ce urmau să fie celebrate Ia Eleusis. ca de altfel de la toate ceremoniile rituale ale statului. Cel ce nu se lasă satisfăcut de verbiajul solemn despre orfici şi despre alţii ca ei şi are în vedere doctrinele lor. dacă ceea ce trebuia ţinut secret ar fi avut forma unei doctrine formulate în cuvinte şi noţiuni. care putea fi deci comunicată mai departe pe . este de presupus că pentru unii dintre credincioşi întreaga sărbătoare era o mare purificare. cu conţinutul mai bogat. lipsa ei făcea ca ucigaşii şi chiar cei numai acuzaţi de a fi săvîrşit o crimă să fie excluşi de la mistere. Un puterniG stimulent pentru participarea la această sărbătoare îl constituia faptul că fiecare putea hotărî în mod liber în ce priveşte cererea de a fi introdus în marea comunitate de către un membru al uneia din cele două familii cărora le erau încredinţate funcţiile sacerdotale cele mai înalte. Faptul acesta ar fi de domeniul miracolului. nu întotdeauna demni de încredere. în totală opoziţie cu asociaţiile cultice închise. ai unui grup. poate chiar numai membrilor unor familii nobile din Eleusis. a crescut şi numărul participanţilor la ceremoniile organizate în cadrul ei. Şi iată că. In această privinţă însă. în legătură cu ce se petrecea în interiorul marelui templu sacru. 3 Despre diferitele momente şi acte ale acestei lungi sărbători nu ştim decît lucruri de ordin exterior şi nici pe acestea nu le cunoaştem decît foarte incomplet. cu caracter sacru. Libertatea ateniană — se spune — voia ca de mîntuirea pe care această sărbătoare fără seamăn o făgăduia participanţilor să poată beneficia toţi grecii. Iniţial. şi. care îi făcea pe participanţi („cei puri" cum se numeau ei înşişi) demni de graţia zeiţelor. primăvara.cinstea lui. O dată cu amploarea creseîndă. dar s-a adăugat un act istoric sacru. dat fiind numărul mare de participanţi admişi fără vreo alegere. ea s-a transformat cu totul. ai unei familii.

unii specialişti în mitologie şi istorici oiai noi ai religiilor susţin cu şi mai mare tărie că în misterele eleusine. dispare pentru a reveni la viaţă. într-un fel sau altul trebuie să li se fi făcut înţeles mystilor sensul real al acţiunii „natural-simbolice". prin spectacolul pe care-1 contemplau. toate mărturiile concordînd în această privinţă atît de precis şi nelăsînd nici o umbră de îndoială. sămînţa . ale lui Apollo. „moartea şi reînnoirea anuală a vegetaţiei". în acelaşi timp. mai mult încă. Nu era uşor să divulgi „misterul". Chiar dacă admitem pentru un moment legitimitatea în genere a unor astfel de interpretări. ale zeiţei Artemis. făgăduiala aceasta nu mai rămînea pentru credincios doar o presimţire sau o presupunere. ţinute de asemenea secrete — sărbătoarea eleusină se deosebea prin speranţele pe care le da celor iniţiaţi. dispariţia lui în pămînt şi încolţirea lui sînt paradigmatice pentru soarta sufletului omenesc. nicăieri. identificarea Korei şi a soartei ei cu bobul de sămînţă ar duce. mai ales. care. la absurdităţi . o dată depăşită generalizarea cea mai vagă. aşa cum s-a întîmplat în anul 415 în casa lui Pulytion. ci căpăta contururi precise. 1 Lobeck. ei trebuiau făcuţi să înţeleagă că soarta bobului de sămînţă. 1829 2 Andncides. tr. nici un om cu scaun la cap nu mai crede acest lucru. prin ceremoniile secrete. Nu era aici nimic neobişnuit. Acesta ar fi deci adevăratul conţinut al misterelor sacre. a legendei sacre despre răpirea zeiţei Kore. despre peregrinările zeiţei Demeter şi despre regăsirea celor două zeiţe. numai lor le va fi dat să „trăiască" cu adevărat în Hades . prin „reprezentarea misterelor"2. trebuie să admitem că. căci de fapt nu era nimic de divulgat. învăluite într-o ceaţă mistică . răpirea şi reîntoarcerea Korei ar însemna semănarea în pămînt a bobului de sămînţă şi apoi încolţi-rea şi ieşirea lui de sub pămînt la lumină sau. De cînd ~----------1 cei ce participau la sărbătoare şi iniţiaţii (n. ceilalţi nu se pot aştepta decît la rău. Din imnul închinat zeiţei Demeter am aflat că adoratorul pios al zeiţelor din Eleusis putea spera că va fi bogat în viaţă şi că va avea o soartă mai bună după moarte. Despre mistere. la alte sărbători consacrate zeiţei Demeter însăşi. potrivit cărora numai cei iniţiaţi în aceste mistere pot spera că le va fi bine în lumea de apoi . KorePersefona. şi-ar fi recunoscut propria religie. personificat de Persefona. în acelaşi fel. Rămîne însă să se demonstreze că în această |19? deghizare simbolică a unor fenomene şi procese din natură sub înfăţişarea unor divinităţi antropomorfe grecii ar fi recunoscut ceva de ordin religios sau. înee-pînd cu Pindar şi Sofocle se înmulţesc mărturiile. îl întîlnim şi la sărbătorile lui Zeus. mai precis spus o pantomimă religioasă. descoperită de ei. ca şi de Tes-moforii şi Haloene — sărbători ale zeiţei Demeter. Misterul era o acţiune dramatică. Cum se realiza acest lucru rămîne pentru noi o enigmă. De cînd a fost lichidată vechea „simbolistică" aşa cum era înţeleasă de Creuzer şi de Schelling. o astfel de reprezentare dramatică a unor întîmplări din lumea zeilor care au dus la instituirea sărbătorii celebrate era la greci un mod răspîndit de praGticare a cultului. într-o interpretare mai generală. Aglaophamus. devenea o certitudine. şi-a celebrat adevăratele ei orgii. ale Herei. Demeter ar fi pămîn-tul. acompaniată de cîntece sacre şi de formule gnomice. Obligaţia de a păstra secretul asupra misterelor se referea în mod evident la cu totul altceva decît la acest bun suprem de care sperau să se bucure cei ce se iniţiau la Eleusis.) Lobeck l a făcut ordine în vălmăşagul de păreri privitoare la această problemă. cum ne dezvăluie unii autori creştini. 11. fiica ei. Şi mărturii de mai tîrziu vorbesc despre faptul că iniţiatul de la Eleusis putea spera cu temei că va avea noroc în viaţă. căci. De toate ceremoniile asemănătoare.calea cuvîntului. Profanarea nu se putea produce decît prin acţiuni. şi mai categorice. „religia greacă a naturii".12 Făgăduiala unei vieţi veşnice şi fericite este cea care i-a atras timp de secole pe participanţii la sărbătorile eleusine . Despre el toţi vorbesc în gura mare . o reprezentare. ale lui Dionysos şi. altundeva nu le era făcută în chip atît de categoric şi de credibil.

la sărbătoarea organizată de oraşul Atena. Eleu-siniile nu au mers nici ele mai departe . printr-o identificare mistică a vieţii omului cu viaţa divinităţii pe care o venerează. sufletului i s-ar fi promis o nouă existenţă pe pămînt. dincolo de toate schimbările. De-a lungul secolelor. atothotărîtoare. condiţia minimă necesară ar fi ca între cele două fenomene să existe o legătură de la cauză la efect. după o şedere temporară în adîncul pămîntului. comunitatea eleusină îi împarte pe oameni în două clase. credinţă care ţine de domeniul religiei populare greceşti. în cadrul lor s-a păstrat intactă credinţa în separarea şi deosebirea absolută dintre ceea ce este divin şi ce este omenesc. dar care a rămas străin Eleusiniilor. stabilită în mod arbitrar între fenomene din două domenii ale vieţii. pe baza a ceva perceptibil şi sigur (fazele prin care trece bobul de sămînţă). care conferă graţia zeilor. Aici supravieţuirea conştientă a sufletelor după despărţirea lor de trup este nu învăţată. care este proprie tuturor asociaţiilor religioase strict circumscrise. care nu poate fi dobîndit decît prin participarea. la ideea că. cei puri. la ceremoniile ce au loc în cadrul ei. prin însăşi esenţa lui.intolerabile. asupra a ceva invizibil şi necunoscut (starea sufletului după moarte). dar acest lucru este un privilegiu. dacă o concluzie putea fi trasă. este nemuritor . care. erau cuvintele : hen andron> hen theon genos („unul este neamul oamenilor şi altul este cel al zeilor"). viaţa sufletelor oamenilor este nepieritoare. Ea ar fi valabilă dacă. Ce dobîndeau iniţiaţii de la Eleusis era o imagine mai vie a conţinutului acestei existenţe a sufletelor celor morţi. nu este nici reală. pentru care. aceste mistere nu au arătat calea spre tărîmul misticii. pornind de la ideea că aceasta putea trezi speranţa în nemurirea sufletului omenesc. cînd. care nu dovedeşte nimic. de asemenea intuiţii nebuloase. Nu trebuie în genere căutată în Eleusinii această înălţare extatică a sufletului la sentimentul propriei esenţe divine. dată fiind liberalitatea cu care erau admişi candidaţii la iniţiere. pentru a conchide. momentul specific în orice mistică şi religie mistică. La fel de puţin se poate susţine ideea că reprezentarea dramatică a răpirii şi reîntoarcerii zeiţei Kore (ca persoană divină şi nu ca personificare a bobului de sămînţă) în cadrul misterelor ar fi putut trezi speranţe într-o soartă asemănătoare a sufletului omenesc. cît de cît. tocmai de aceea nu are nici o valoare jocul dea asemănarea dintre bobul de sămînţă sau zeiţa vieţii pământeşti şi sufletul omenesc. deci o palingeneză. Cu o încredere nestrămutată. S-a spus doar : numai cei iniţiaţi la Eleusis vor avea în lumea de apoi o „viaţă" reală. fusese cu totul lipsită de substanţă. iniţiaţi la Eleusis. Dar că nu aceasta era credinţa nutrită în cadrul misterelor celebrate la Atena sub patronajul statului. este astăzi un fapt îndeobşte recunoscut. Şi în acest caz însă speranţa trezită de destinul exemplar al zeiţei ar fi putut avea ca obiect o palingeneză a omului şi nu (ceea ce era şi a rămas credinţa eleusină) o soartă privilegiată a mystilor în imperiul subpămîntean. înălţare eare constituie emoţia eea mai intimă. Dar nu acest lucru era propovăduit la Eleusis. şi imensa majoritate a celor neiniţiaţi. se putea afla la Eleusis. ci cum va trăi. Ei o au asigurată. existenţă care. Perspectiva mîntuirii este dată numai membrilor comunităţii care participă la mistere. ci dinainte ştiută. Pînă la urmă această analogie. La Eleusis nu căpătai nicidecum convingerea că sufletul omenesc ca atare. ba chiar făcuţi „fericiţi".. total diferite între ele. Astfel de cuvinte pot părea pedestre atunci cînd este vorba de intuiţiile cele mai sublime ale sufletelor. Nu faptul că sufletul desprins de trup trăieşte. în concepţia care stă la baza cultului sufletelor. Este greu de înţeles cum s-ar fi putut dezvolta — şi acesta este lucrul esenţial — din analogia dintre suflet şi bobul de sămînţă o credinţă în nemurire. după cum se pare. asemănare care putea duce cel mult. nu putea apărea pe cale directă. Ce impresii putea face o asemănare îndepărtată. Nu cred însă că grecii au putut fi atît de uşor abătuţi de pe calea limpezimii logice. celorlalţi le va merge foarte rău *. un foarte mare număr de eleni (şi mai tîrziu romani) vor . 4 Merge pe un drum greşit cel ce urmăreşte o semnificaţie mai adîncă în reprezentarea mimică de la Eleusis a legendei divine.

de neînţeles. o poţi avea nu ca om. în acelaşi timp aceasta înseamnă că exista un deosebit respect faţă de această sărbătoare care se celebra cu un fast fără seamăn. nici chiar ca om pios şi virtuos. în spectacolul ce se desfăşura în cadrul sărbătorii secrete. din momentul în care a apărut meditaţia liberă asupra problemelor religioase. implicit posibilitatea unei înţelegeri a lor mereu mai complexe şi mai elevate. pînă laurmă. Ce putem afirma este că nu pe reprezentări simbolice de vreun fel se întemeiau aceste speranţe. abrevieri ce înlocuiau totul cu partea şi prin parte trimiteau la tot. de pildă. aceasta nu putea privi speranţa trezită în sufletele mysti-lor că vor dobîndi nemurirea şi fericirea veşnică. deosebindu-se prin însuşi acest fapt de celelalte culte din Grecia ? Interpretări simbolice au fost date de unii filosofi şi semifilosofi şi fabulelor despre zei povestite de Homer şi de legendele populare . Şi. Despre soarta fericită care-i aşteaptă în lumea cealaltă pe cei iniţiaţi. Dacă reprezentărilor eleusine li s-a atribuit cu predilecţie un „sens mai adîno". ci numai ca membru al comunităţii de cult eleusine şi ca participant la cultul secret al zeiţelor. după un ritual străvechi care se elevase treptat pe măsura progresului iniţiaţilor. cum s-ai întîmplat de altfel cu toate cultele greceşti. dar tocmai amatorii de astfel de interpretări ale miturilor din antichitate nu manifestă în această privinţă vreo preferinţă pentru misterele eleusine. a unei interpretări şi a unui transfer al sensului unor intuiţii rezultate din contemplarea avatarurilor divinităţii asupra sensului vieţii sufletului omenesc. diferitelor momente ale spectacolelor organizate în cadrul misterelor le-au fost date adesea interpretări alegorice şi simbolice. Dar chiar dacă. organizatorii ei ar fi oferit cu bună intenţie unele elemente susceptibile de a fi interpretate simbolic şi. Dar care erau mijloacele prin care se ţinea vie. . pentru mulţi. Aşa se explică şi efortul care se făcea pentru a se găsi un sens satisfăcător imaginilor şi sunetelor spectacolului. Lăsată pe seama fiecăruia. aceasta nu înseamnă în fond decît că multe aspecte ale acestor reprezentări deveniseră de neînţeles sau nu mai corespundeau spiritului secolelor dominate de filosofie . în rîndurile mystilor. niciodată nu s-a considerat însă că perspectiva unei vieţi fericite în lumea cealaltă vine de la sine . această speranţă sau mai bine zis această expectativă plină de încredere ? Trebuie să mărturisim că nu putem spune nimic sigur în această privinţă. sub vălul misterios al nopţii şi al secretului impus. pe baza interpretării subiective. fr. 753 N 20l 1 mice a legendei despre răpirea şi reîntoarcerea zeiţei Kore. Şi totuşi ideea că aşa au stat lucrurile este răs-pîndită. în prezenţa. dar nu în alt sens decît ca abrevieri figurate ale scenelor care nu puteau fi reprezentate în toată întinderea lor. unele dintre aceste simboluri au devenit. un caracter simbolic sau alegoric. Se poate astfel spune că. mărturii din cele mai diferite epoci ne vorbesc prea precis şi prea unanim pentru ca să mai putem crede că ne aflăm în prezenţa unor concluzii ale cine ştie cărei interpretări a unor fenomene cu multiple înţelesuri. în lipsa unei explicaţii păstrate în scris cu privire la sensul şi conexiunea intimă a elementelor ritualului. rezultă oare de aici că misterele consacrate divinităţilor pămîntului au avut de Ia început. simbolismul devenise în legătură cu această instituţie a misterelor un factor istoric. cum sînt unii înclinaţi să creadă.fi dobîndit acest privilegiu . în ultimă instanţă. Unele „simboluri" au putut fi folosite în cadrul reprezentării dramatice şi pantomi') Sofocle. ceea ce da valoare misterelor era „sensul" pe care li—1 dădeau ei înşişi. interpretarea simbolic-alegorică nu putea fi decît oscilantă şi variabilă. Dacă. este destul de probabil că. în cursul secolelor. cu participarea întregii Grecii.

dar nu o chemare imperioasă. la această benefică sărbătoare care reamintea suferinţele. nu spun nimic despre o asemenea influenţă şi de altfel nici nu vedem ce organe ale acestei instituţii ar fi putut să o exercite. din epoca în care civilizaţia greacă a ajuns la deplina ei maturitate. lipsea cu totul ceea ce dă comunităţilor religioase ■ putere şi eficacitate — paradoxalul (în sul exact al acestui cuvînt) *. este probabil că o mare mulţime nu numai de atenieni. nu este decît o pregătire. fericirea şi binefacerile acestor zeităţi. imaginaţia grecilor a dobîndit în genere o idee mai vie despre existenţa sufletelor în lumea cealaltă. credinciosul avea.. Ei nu duceau de acolo cu ei nimic care să-i îndemne să-şi schimbe felul de viaţă. cu toate laudele entuziaste pe care le aduc misterelor şi valorii lor. cum spune direct imnul : graţia specială a divinităţilor subpămîntene şi o viaţă viitoare : . s-a grăbit să intre în starea de graţie promisă la Eleusis şi că. Promisiunile de fericire viitoare păreau a fi garantate chiar de ele.în chipul ce/l mai concret. Despre o influenţă morală aproape că nu se poate vorbi. viaţa pă-mîntească să-i pară mohorîtă şi meschină. care s-au înstrăinat de instinctele vitale ale vechii şi nealteratei lumi elene. a apărut. Ku toată existenţa unor indicaţii hiperbolice din antichitate. Oricum. Misterele. Statuile zeităţilor puteau fi văzute într-o lumină strălucitoare . Nici speranţa dată celui iniţiat în fericirea viitoare nu-1 scotea de pe făgaşul obişnuit. nu urmăreau să stabilească o dogmă religioasă precisă. ca odinioară în mica comunitate din oraş. Anticii înşişi. faţă de strălucirea ei. Era o perspectivă plăcută. în primul rînd este de presupus că reprezentarea . ci şi de greGi de toate neamurile. nici o concepţie nouă. nu avem niti un mijloc care să ne permită să apreciem cît de mult s-a putut extinde în realitate participarea la misterele eleusine la Eleusis însuşi şi mai tîr-ziu în numeroase alte localităţi. Cultul misterelor nu avea totodată un caracter exclusiv : mystii participau. nu presimţirile şi stările sufleteşti pe care imaginile şi reprezentaţiile văzute în cadrul lor le-au putut provoca sînt cauzele deprecierii vieţii pămînteşti în ochii entuziaştilor „beţi de lumea de apoi". Lumina ce venea de dincolo nu era atît de vie încît. o trecere spre o existenţă mai înaltă într-o lume nevăzută — nu misterele de la Eleusis poartă vina pentru acest lucru. alături şi după el. gîndul sumbru că moartea este mai bună decît viaţa. Iar după încheierea sărbătorii. fericită în imperiul acestora. că această viaţă. că beneficiul suprem al participanţilor la acest cult fără seamăn este. nici o apreciere a valorilor vechi care să se deosebească de cea tradiţională . se vestea marii mulţimi de oameni admişi în rîndurile celor care celebrau sărbătoarea eleusină. . Dacă. la care face aluzie imnul homeric : întemeierea sărbătorii eleusine de către însăşi zeiţa şi momentul în care. la alte culte. chiar şi printre oamenii timpurilor homerice. sentimentul prezenţei lor invizibile. în inima celor iniţiaţi nu rămînea nici un ghimpe. ca de altfel toate celelalte culte din Grecia. singura de care sîntem siguri.Ceea ce aceste mărturii transmit simplu şi fără nici un „mister" — perspectiva fericirii în lumea cealaltă — era fără îndoială comunicat participanţilor la mistere fără nici un ocol . după obiceiul din patria lor. Nu ele.dramei mistice" cuprindea şi scena finală. Trebuie totuşi să ne ferim de a ne închipui că misterele au avut o influenţă prea mare. în felul acesta. care să-1 smulgă vieţii. în unele locuri cu destulă forţă.

O Nekyia (al cărei conţinut nu se cunoaşte) apare într-un poem care povesteşte întoarcerea eroilor de la Troia. a tuturor misterelor nu pot depune mărturie decît pentru timpul lor. • -MnvH ii< . ca! aproape întotdeauna în constituirea legendelor greceşti. Ceea ce în limitele credinţelor homerice fusese. numărul personajelor şi al întîmplărilor socotite a se petrece în Hades s-a înmulţit şi s-a diversificat continuu.. „Scumpe Harmodios" — stă scris în scolia ateniană — „tu n-ai murit de fapt. Prin promisiunea solemnă a fericirii viitoare. clasică. Ideile cultivate la Eleusis au făcut în mod indiscutabil ca imaginea Hadesului să capete culoare şi contururi mai clare. din momentul în care credinţa în supravieţuirea conştientă a sufletelor celor morţi s-a consolidat. Paznicul porţii lui Pluton. cu Leostene şi tovarăşii săi de luptă şi cu alţi morţi de seamă. Imagini şi viziuni pur poetice. pe care poeţii se întreceau să o evoce. după cum se spune. Dar şi fără acest stimulent tendinţa înnăscută a grecilor de a da formă chiar şi gîndurilor incerte a acţionat în aceeaşi direcţie. Probabil.o Unele menţiuni făcute de Plutarh şi Lucian ne permit să conchidem că. . s-au putut insinua treptat în credinţele populare. probabil în concurenţă cu alte tipuri de iniţiere secretă ce pătrundeau în număr tot mai mare în lumea greco-romană. Cum era imaginată viaţa pe lumea cealaltă. Prin reprezentarea repetată a acestei teme. fericiţi sau nenorociţi. închizînd ceea ce se afla dincolo de orice experienţă în forme precis delimitate. în epoca mai veche. ci te afli. Eleusiniile au vrut să frîneze zborul fanteziei. în epopeea numită Minyas o călătorie în Hades pare a fi ocupat un loc important. pare a fi suferit o serie de transformări şi amplificări ale formei ei tradiţionale. era oferită şi o reprezentare a lumii subpămîntene cu locuitorii ei. Ne-am întreba însă zadarnic care este aici rolul fanteziei şi legendelor populare şi care cel al invenţiei poetice. Prin aceasta nu se stabilea nimic în mod dogmatic . încît au apărut pînă la urmă ca produse ale credinţei populare comune. în episodul călătoriei 205 în Hades din Odiseea. '*• A. în poezia epică. îndreptînd-o spre problemele vieţii din lumea cealaltă. această sărbătoare mistică a stimulat în orice caz jocul liber al fanteziei participanţilor.. Ştim din întîmplare cum Minyas. a îmbogăţit această temă.. o preocupare poetică deloc neobişnuită. în Insulele fericiţilor". Dar aceşti contemporani ai unei epoci de înflorire tîrzie. teribilul cîine al Hadesului. luxuriantă. Vechiul basm despre călătoria în Hades a lui Herakles şi despre luptele lui de acolo a fost folosit şi înfrumuseţat nu doar de un singur poet. ca aceea a strămutării eroilor vii în Elizeu sau în Insulele fericiţilor.r 'a' ■> . 206 : 07 Multe lucruri care au fost probabil născocite de poeţi pentru popularea şi împodobirea acestui tărîm pustiu s-au întipărit atît de puternic în minţile oamenilor. a existat aici o influenţă reciprocă..). poem de altfel puţin cunoscut. în care sărbătoarea eleusină. ir. povestiri despre călătorii asemănătoare ale altor eroi. ucigaşii tiranilor. în cuvîntarea sa funebră Hiperide ne vorbeşte despre întîlnirea în Hades a lui Harmodios şi Aristogeiton. în cadrul „dramei mistice" de la Eleusis. o tentativă izolată — înfăţişarea plină de fantezie a imperiului nevăzut ai umbrelor — a devenit. O poezie a lui Hesiod descrie coborîrea lui Teseu şi a lui Peiritoos în infern. precumpănitoare fiind însă invenţia poetică. Călătoriei în Hades a lui Odiseu şi imaginilor tot mai vii despre viaţa de pe lumea cealaltă cărora le-a dat naştere i-au urmat curînd.1 în sensul iniţial miraculos (n. Avem toate motivele să ne îndoim că.

care judecă faptele săvîrşite în viaţa pămîntească. a căror descriere a fost adăugată mai tîrziu de vreun poet în episodul călătoriei în Hades a lui Odi-seu. pe Ixion. Pindar vorbeşte în orice caz despre judecata pe care „Unul" 0 ţine în Hades (Olimpicele. li s-a adăugat acum şi un luntraş. Evident nesocotitul care a neglijat sau a dispreţuit iniţierea „nu are aceeaşi soartă" în lumea cealaltă. Despre o judecată ţinută de Hades însuşi vorbeşte Eschil '. care vor ca lumea elenă să pară mai morală. îi întîlnim întîia oară la Platon. ca. apăruse demult în aventura lui Herakles . care. odinioară atît de sumbru. nu se credea probabil deoît că plutesc ca umbre în viaţa semicrepusculară a Erebului homeric. aşa cum dorinţele lor şi-o puteau imagina. căpăta un aspect mai prietenos. ar dori să găsească printre convingerile populare ale grecilor şi credinţa puternică într-o judecată şi răsplată după moarte a faptelor şi a caracterului celui mort. spune Sofocle . cu o altă semnificaţie) o dovedesc imaginile de pe vasele attice aşezate alături de morţi în morminte. 2. pe Amfyon (despre care ne vorbeşte Minyas) şi. pe numele cărora de altfel juraseră. într-o descriere a lucrurilor de pe lumea cealaltă. Atît de mulţi erau cei iniţiaţi şi prin aceasta recomandaţi să primească graţia divină. morocănosul bătrîn Haron. poeţi de mai tîrziu i-au făcut să sufere pedepse veşnice în Hades pe alţi duşmani ai zeilor. Nu există însă nici o dovadă — şi însăşi dovada ex silentio infirmă o asemenea părere — că în epoca de înflorire a civilizaţiei greceşti a prins rădăcini în popor . 1 Eschil. ca şi alte elemente ale miturilor escatologice platonice. cei morţi sîirt numiţi. dar aceasta în legătură cu o descriere a lucrurilor celor de pe urmă. dar nu mai aduce pe nimeni înapoi. care este însă orice altceva decît o reflectare a credinţelor populare din vremea sa K Mai tîrziu. dacă sînt priviţi fără idei preconcepute. nu vin. de pildă. La Horner nu se întilnesc însă decît ecouri extrem de vagi ale unei asemenea credinţe-Pentru el. ce-1 aştepta acolo ? Cei ce fuseseră iniţiaţi în mistere puteau conta pe o isupraviieţuire plăcută. clar ideile despre justiţia divină pe pămînt şi în lumea cealaltă aparţin spiritului lui Eschil. cărora le merge rău în Hades. El este pomenit pentru prima dată în poemul Minyas. Binevoitori moderni. Eumenidele. cum se spune în mod discret în imnul către Demeter. Hesiod îl numise „Kerberos" şi el era acum ştiut de toată lumea. Chiar „penitenţii" şi pedepsele lor. Foarte curînd termenul general de „fericire" începe să semnifice lumea cealaltă . Nimic nu ne îndreptăţeşte însă să vedem în aceasta ilustrarea unei credinţe generale în ispăşirea păcatelor. pe Tamyris. îi transportă pe toţi cu barca sa. doar sperjurii sînt pedepsiţi de zeii infernului. Mdnos. pe care o împrumută doctrinelor Separatiştilor mistici. figurile judecătorilor din Hades (cărora le-a fost asociat şi Triptolem) au devenit familiare şi imaginaţiei populare. In fond era uşor să-ţi asiguri această soartă fericită. obţinută prin graţia divinităţilor ce domneau în lumea subpământeană. cum o arată unele aluzii din literatura posterioară şi poate şi reprezentările lumii subpămîntene de pe unele vase din sudul Italiei. dar îndepărtîndu-se cu totul de credinţele populare. Radamant şi Eac. ca un al doilea Cerber. Şi obiceiul de a pune între dinţii celui înmormîntat un bănuţ se explica prin grija ca sufletul celui mort să aibă cu ce plăti lui Haron trecerea rîului. după ei. în sprijinul părerii după care poezia homerică ar cunoaşte credinţa în ispăşirea păcatelor. încât Hadesul. înclinat să accepte doctrinele unor teologi. Viaţă nu au decît cei iniţiaţi. despre cei neiniţiaţi. pe care sînt pictate suflete în clipa în care îl întîlnesc la malul plin de stuf pe luntraşul care trebuie să-i treacă pe tărîmul de unde nimeni nu se mai întoarce. dar pe nimeni să mai iasă. Homer ştia despre poartă şi despre paznicul ei.care-i lasă pe toţi să intre. fără deosebire. 273 şi urm. Că el a devenit efectiv un personaj din credinţele populare (cum este încă şi astăzi în Grecia. ca şi despre apele care despart Erebul de lumea celor vii. Iar pe cei trei judecători din Hades. 59). După modelul lui. O dată ajuns pe malul celălalt şi după ce sufletul a trecut de Cerber. „cei fericiţi".

ele puteau mai curînd să înăbuşe ideea. în comedia sa. 273 şi urm. Este cunoscut în această privinţă cazul tipic al lui Diagoras. a pierdut şi mîntuirea în lumea cealaltă. cînd domnea Cronos. celui care începea să-şi piardă această credinţă în urma experienţei trăite. Dincolo de lacul aheru-sian. cu singura excepţie a celor pătaţi de o icrimă. excludeau ideea urnei judecăţi în Hades după criteriile virtuţii şi viciului. decît Agesilau şi Epaminonda". în chip firesc. Aristofan. sau răul făcut.■. numai în felul acesta ea îşi poate menţine autoritatea. la morala civilă şi la evoluţia autonomă a acesteia . transferînd asupra unor greşeli de ordin moral pedeapsa cu care misterele orfice ameninţau la origine pe cei neiniţiaţi. care împărţeau răsplata şi pedeapsa în lumea cealaltă după. nimic în mistere nu putea promova o astfel de idee. familial şi civil. Să nu uităm că Eleusis iniţia pe grecii de toate originile. îşi au sălaşul tot felul de şerpi şi de monştri. la care se făceau din cînd în cînd aluzii. Separarea nu se făcea după binele 209 * Platon. spunea batjocoritor Diogene. Iar dacă nu existau judecători. misterele. începînd cu Ferekrates. pe care oamenii speră să o găsească undeva la capătul lumii sau chiar în lumea aceasta. nu exista nici judecată. în lumea subpământeană. geografia lumii subpămîntene. îi cufundă „în mlaştina" din Hades. fără să examineze faptele şi viaţa lor şi nici măcar caracterul lor. poeţilor comici li se părea că o călătorie în ţara necunoscută constituie cadrul potriviit al unor acţiuni. în vîrsta de aur. hoţul. neiniţiaţilor li se prevestea soartă tristă. „Pataikion. reprezen-tîndu-1 de astă dată pe Dionysos.). pentru că este iniţiat la Eleusis. burleşti. Hotăritor era nu meritul civic sau moral. „contestatorul zeilor" *. Oricît de înfricoşătoare era descrierea făcută lumii de apoi de către adepţii unor secte mistice.. cum a existat odinioară. cu prilejul unei călătorii în Hades a unui mic burghez atenian. Lucrul nu trebuie să ne mire prea mult : cele mai multe religii judecă la fel. ideea că după moarte îi va fi mai bine nu-i oferea nici o consolare. ci exelusiv cel „religios". Iniţiaţilor le era făgăduită o viaţă fericită pe lumea cealaltă. în Broaştele (145 şi' urm. dacă ea încolţea cumva. Aristofan ne descrie în contururi mai precise.. „o cetate a fericirii"2. în orice caz. morala religioasă se aliniază cu uşurinţă. neglijînd iniţierea sacră. şi-au lovit tatăl. pe cei fericiţi îi aşteaptă o ţară a huzurului spuneau ei. cu posomorâtul lui luntraş. cap.. Este de aceea posibil ca în mintea multor greci ideii de justificare religioasă (prin iniţiere) să i se asocieze aceea de onestitate civică . Contradicţia dintre astfel de idei şi şi promisiunile misterelor nu va fi fost prea puternic resimţită tocmai pentru că ideea unei recompense pe criterii morale. Trecînd pe lingă mlaştina întunecată şi putredă în care zac sperjurii şi cei ce au greşit faţă de tatăl lor sau . să i se alăture şi numărul considerabil de oameni care trebuiau să ispăşească în Hades încălcarea dreptului divin. Acolo unde misterele erau luate în serios. 79 şi urm. că în Hades vor fd răsplătite . ea nu a fost pentru poeţii şi publicul Atenei din secolul al V-lea altceva decît un JOG delectabil al fanteziei. Broaştele. nu era luată prea în serios. Dar la popoarele înzestrate cu mobilitate spirituală. . Pe cei care au jurat fals. Gorgitis. Această idee n-a susţinut pe nimeni în Grecia în clipele grele^ Oamenii se aşteptau ca dreptatea zeilor să-i răsplătească în viaţă după faptă . Trebuie însă spus contrariul : chiar dacă grecii vor fi avut şi nutrit într-o anumită măsură credinţa în răsplata faptelor săvîrşite în viaţă. Ni se prezintă adesea ca sigur faptul că o astfel de credinţă în răsplătirea după moarte a faptelor bune şi rele le-ar fi fost insuflată greoilor de către misterele eleusine. la oare spiritul liber se putea deda în deplină libertate. au încălcat legea ospitalităţii. va avea după moarte o soartă mai bună. ca mulţimii de nefericiţi care. misterele din Eleusis n-au contribuit în nici un fel la aceasta.şi plătite faptele bune şi rele . cu totul alte criterii.credinţa că în Hades existau judecători care judecau pe toţi oamenii pentru faptele săvîrşite în viaţa pămîntească.

Adversus mathematicos (împotriva matematicienilor). căruia o vrăjitoare îi dă să bea otravă. Justiţia răzbună toare a zeilor este ilustrată de figurile „penitenţilor" homerici : Tityos. Transformarea pe care au suferit-o. dogme rigide şi apăsătoare. a făpturilor homerice ale lui Sisif şi Tantal. Este aici o parodie. 9. bărbaţi şi femei. pe care îl sugrumă propriul tată. vezi Diagoras. Geata celor iniţiaţi în mistere. Suda. De severitatea mohorâtă cu care unele popoare şi-au făurit. pe la jumătatea secolului al V-lea. o replică mic burgheză a acelei aristocraţii homerice a duşmanilor zeilor. Cutiuţa aceasta este un simbol al iniţierilor sacre patronate de zeiţa Demeter. Tantal. să trudească veşnic turnînd din vase sparte apă într-un butoi găurit. Dar ce a făcut Oknos pentru ca asupra lui să se abată soarta de a trudi veşnic fără nici un rezultat ? El este un om ca toţi ceilalţi. Unde sînt însă răsplata virtuţii şi pedeapsa pentru faptele rek ? Pedeapsa pentru păcatele cele mai rele săvârşite împotriva zeilor şi a părinţilor este întruchipată de un jefuitor de temple. patria lui Polignot. după acest ciclu de imagini în care Hadesul homeric apare cu transformări minime. Sisif. adusă cîndva de Kleoboia din Păros la Tasos. de care pictorul a aflat desigur din vreo legendă locală. ■locuitorii lumdi subpămîntene sînt împărţiţi în două grupe şi cel puţin mystii îşi păstrează deplina conştiinţă. la pămînt. Nu se vede nicăieri vreun judecător care să despartă sufletele în două cete. din viziuni şi speculaţii trudnice. De aceşti criminali sînt despărţiţi „cei neiniţiaţi". [211 'i Aristofan. în vremile lor . în sunetul flautelor ei dansează şi . în epoca ce a urmat lui Homer. Există în Hades şi alte locuri decît cele în care se află iniţiaţii şi necuvioşii.faţă de străina drumul duce la palatul lui Pluton.înalţă cîntece în cinstea zeilor subpămînteni. încarnînd „imaginea strădaniilor omeneşti". scenele de martiri din tablourile etrusce care zugrăvesc infernul sau pedanteria cu care egiptenii au înfăţişat în scris şi în imagini judecata de apoi a morţilor. ideile despre viaţa de apoi apare cu toată evidenţa în imaginea lumii subpămîntene cu care Polignot din Tasos a împodobit un perete a] sălii Cnădienilor (leshei) de la Delfi. în apropierea căruia 1 locuieşte Sextus Empiricus. la looul în care Ok-nos îşi împleteşte frânghia. Se fac aluzii la cîmpia fluviului Lete. care doar atinge în zbor lucrurile şi nu se prăbuşeşte. chiar speranţele celor iniţiaţi în mistere sînt indicate doar prin cutiuţa pe care Kleoboia. Fantezia lor este o divinitate înaripată. geniul lor i-a ferit pe 213 greci. care tocmai soseşte împreună cu Telos în luntrea lui Haron. mitologia 212 L infernului. o ţine pe genunchi. ca plumbul. cetele eroilor şi eroinelor poemului ocupau de aceea cea mai mare parte a spaţiului. aici evidenţiindu-se răsturnarea care s-a produs de la Nekyia Odiseei. puteau fi trimise în Hades. ale căror pedepse. sînt simboluri ale unor eforturi condamnate să rămînă pe veci sterile. dar inofensive. ei trebuiau acum. 53 . care au neglijat misterele eleusine. Aşa cum învăţau misterele. Pictura înfăţişează momentul în care Odiseu îl consultă pe Tiresias . Descrierea acestei reprezentări picturale ne este cunoscută din relatarea lui Pausanias. din ororile infernului nu ne este arătat nimic altceva decît demonul mâncător de cadavre Eurynomos. Gă astfel de plăsmuiri ale unei fantezii ingenioase. Constatăm cu surprindere cît de puţin dezvoltată era în această epocă. arată cît de departe se aflau autorii lor de severul spirit teologic. Pentru că nu s-au supus pînă la capăt ceremoniilor eleusine de iniţiere. Nici urmă de răsplătire a „celor buni" . Păsările 144 şi urm. în adîncurile Hadesului. Să revedem. şi de un fiu nelegiuit. pe care însă măgăriţa lui i-o roade de îndată. pe jumătate glumeaţă şi pe jumătate melancolică. Lor soarele le dăruieşte lumina lu'i vie chiar şi acolo. cum a remarcat Goethe.

misterele chiar. egal cu . religia lui. nici un îndemn la aprofundarea problemei existenţei şi stării sufletului devenit independent după desprinderea de trujp şi. dispare pentru sufletul celui mort elementul însuşi care îi asigura încă umbra unei existenţe. este strâns legată de amintirea celor ce le-au supravieţuit pe pămînt. nimic care să poată ridica credinţa în supravieţuirea sufletului la concepţia unei vdieţi nemuritoare. aşa cum o practica poporul în vremea lui p Homer. prin ea însăşi nepieritoare. 3 . Gînd această amintire se stinge. ca în groaznicul infern al lui Dante ? Este adevărat că astfel de fantasmagorii creştine despre infern s -au hrănit în parte din surse greceşti. Nu cultul sufletelor a putut naşte gîndul unei adevărate nemuriri a sufletului. nu putea da naştere unor astfel de idei şi nu şi le putea însuşi nici dacă erau oferite de mîini străine. Dacă ar fi făcut aceasta. prin trăsătura sa cea mai esenţială. născute în orele cele mai tulburi ale culturii greceşti. Originile credinţei în nemurire Cultul trac al lui Dionysos Credinţele populare despre supravieţuirea sufletelor celor morţi. de cultul pe care aceştia le consacră sufletelor strămoşilor lor. Dar aceste imagini erau plăsmuiri exaltate ale unor secte izolate sau speculaţii filosofice. Ele nu conţineau nici un germene de dezvoltare ulterioară. întemeiate pe cultul sufletelor şi împletindu-se cu unele idei homerice despre suflet care contraziceau de fapt cultul sufletelor dar nu erau resimţite ca atare. ar fi trebuit să renunţe la însăşi esenţa ei. pe care o presupune şi o garantează cultul sufletelor. Religia greacă. nu poartă răspunderea pentru astfel de rătăciri. Ce le-ar fi putut spune imaginile înfăţişând purificarea şi chinurile la cai'e ei-au supuşi păcătoşii de tot felul. veşnice. atunci el este. pe care statul le organiza. cînd grija pioasă a celor rămaşi în viaţă slăbeşte. Continuarea vieţii sufletelor. considerîndu-le sacre. care nu aveau nimic icomun cu tendinţele ei fundamentate Poporul grec. Dacă sufletul este nemuritor. mai ales. se păstrează în viaţa poporului grec neschimbate în esenţă de-a lungul tuturor secolelor următoare. de grija. a vieţii lui.bune ei nu au fost nicidecum receptivi la boala infecţioasă a „conştiinţei păcatului".

într-o formă clară. la un moment dat îşi face apariţia în Grecia. în prezenţa unei credinţe clar manifestate. de esenţă divină. Claustraţi în idei tradiţionale prea înguste despre ce este lumea elenă. ideea caracterului divin şi. înţelegem fără^ prea mare efort cum s-a făcut că. în viaţa veşnică. acest cult urmărea să trezească gîndul nemuririi e ceea ce ne propunem să facem în paginile următoare. oamenii şi zeii sînt şi trebuie să rămînă diferiţi între ei şi despărţiţi unii de alţii prin însăşi esenţa lor şi prin locul în care se află. în împrejurări speciale. nu ne dăm totuşi prea bine sea-. nemuritor spune divin. In viaţa spirituală a oamenilor şi a popoarelor. A lămuri cum s-a ajuns la aceasta. peste opreliştile ordinii fireşti a lucrurilor. Efectele lui erau atît de frecvent' şi de recunoscute încît nu numai filosofii. despre unirea urmărită pe cale religioasă a spiritului divin cu cel uman. O prăpastie adîncă desparte lumea zeilor de cea a oamenilor. puţin luată în seamă de religia populară şi de adepţii ei. Dar în religia poporului grec principiul de bază îl constituia ideea că. a putut transmite posterităţii îndepărtate din Orient şi Occident ideea de bază a oricărui misticism autentic despre unitatea esenţială. Cine spune. anormalitatea de un fel sau altul nu este totuşi lucrul cel mai greu de înţeles. a demonstra în mod concret că. Minune era şi cînd sufletele unor muritori erau înălţate după moarte la demnitatea de erou şi dobîndeau prin aceasta viaţă nepieritoare. a sufletului. aspiraţiile sale spre fericire şi putere sînt limitate şi condiţionate şi sînt cu totul deosebite de viaţa şi destinul zeilor. a nemuririi sufletului omenesc. „sufletul" omului este de esenţă divină şi ca atare se bucură de viaţă veşnică. Prăpastia dintre om şi zeu se menţinea în continuare. prin care atotputernicia divină trece. Relaţia religioasă a omului cu divinitatea se întemeiază în esenţă pe această deosebire . dar dacă ne gîndim bine. acestea rămîneau însă miracole.'£„ chiar medicii vorbeau ca despre un fapt veţ*^ ficat de experienţă despre caracterul real' Ii despre acţiunea exercitată . ci de o smulgere de esenţă divină din starea obişnuită2. ceea ce reprezintă o abatere de la regulă. prin esenţa şj natura sa intimă. Dar dacă s-ar fi ajuns la credinţa că această prăpastie nu există de fapt. adîncă şi neschimbată. şi-a exercitat influenţa asupra unor şcoli filosofice şi. prin însuşi acest fapt. a sufletului nedespărţit de trup au putut pătrunde şi în credinţele populare . unui al doilea tip de religie care. consecinţele unei asemenea concepţii ar fi fost evidente : ea ar fi răsturnat toate principiile religioase ale comunităţiloi greceşti . Ideea aceasta aparţine cu totul misticii. ne pune pentru prima oară doctrina unei comunităţi mistice reunite de cultul lui Dionysos. despre caracterul divin al sufletului şi despre dăinuirea lui veşnică. este el însuşi o fiinţă divină. Este adevărat că unele fabule poetice despre muritori ridicaţi la o viaţă veşnică. In cultul lui Dionysos se află primul germene al credinţei în nemurirea sufletului. la greci. şi-a găsit teren favorabil în cadrul anumitor comunităţi religioase. mistica a înălţat o flacără puternică şi durabilă.divinitatea. dincolo de învelişul ei mistic. Mantiea ş\ telestica * au fost profund influenţate de acest delir. „posedat" (cum ni se spune)* de forţe străine — a putut căpăta o atît dcT mare importanţă ea fenomen religios. etica conştiinţei populare greceşti îşi are sursa în acceptarea liberă a faptului că forţele omului. şi nicăieri altundeva atît de devreme ca în Grecia. mistica a crescut pe terenul unui cult mai vechi. că prin însăşi firea lucrurilor omul lăuntric. „provocat nu de boli omeneşti. o stare de obturare a spi-' ritului conştient. o nimenea credinţa nu putea de aceea aă capete o largă răspîndire în nndurile poporului grec. Din seînteile care se aprindeau pentru o clipă la ceremoniile unui cult divin. în ordinea divină a lumii. acestea sînt noţiuni echivalente. în epoca dezvoltării celei mai depline a religiei greceştii' „delirul" (mania) — o tulburare vremelnică a echilibrului psihic. pornind de aici. care stîrnea pasiuni şi sentimente extatice. Ca doctrină şi teorie. ma. Şi totuşi. . preluat de la străini. nepieritoare.

'S Bakheios. el avea un caracter absolu orgiastic. în întunericul nopţii. potrivit unei serii de legende ale căror premise etnografice au fost considerate de marii istorici ai secolelor al V-lea şi al IV-lea ca fiind realmente întemeiate. 2qS A- : j cia din vremurile cele mai vechi. liniştea şi echilibrul cu ^ţţj "L inimile şi privirile se înălţau spre prototipt1!^ f ideale ale vieţii.'nrlare s-au dezvoltat şi diversificat într-o i^'de mare măsură. ne este mai "■Ja.. în poemele homerice o exaltare a sentimentelor religioase je felul celei cunoscute şi generate de grecii Un epocile ulterioare sub forma delirului de esenţă divină este aproape necunoscută. aceeaşi rădăcină. Astfel a ajuns să fie cu-~W: at. şi. . îndeosebi la cele din sudul i. Menada. Poemele homerice îl cunosc pe Dionysos. aşa cum era adorat în patria sa. eterul. Enigmatic rămîne pentru noi dfv~ felul în care această „manie religioaţî* s-a integrat în desfăşurarea obişnuită uo vieţii religioase . „cel care îi scoate pe oameni ~a4uninţiH1. *f£n Dar cum se împacă la acelaşi popor exaltaj% emoţională cu o atitudine şi cu o stare de sD$y ce se păstrau în limitele stricte ale echili": lui şi cumpănirii ? Contrastele acestea nu r . Caracterul şi cultul acestui zeu grecii trebuie să le fi cunoscut şi remarcat de multă vreme.. ariarea fluviului Hebros şi cea a lui Axios î î în zona muntoasă ce o domina. jupă cîte se pare. Răsuna o muzică zgomotoasă. asupra sentimentelor şi ei'4' ■ perienţelor care i-au stat la bază ne lămuri""3' îndeajuns numeroase alte fenomene simff^/111 7 La drept vorbind. ce strălucea nemişcată ca ivwMsiŞ.de acest delir r'efP gios. atît de familiară în acea ireme înGît putea fi folosită ca termen de com-oaraţie. > era Tracia. totuŞFÎn "povestirea privitoare «. bubuitul surd al marilor cimbale. Fedru. Ea s-a răspîndit la greci în urma unei mişcări. această revărsare de >!l9V > mente. Zeul pe care recii l-au numit. grecizîndu-1. 79. adorat prin 'josele serbări. cunoscute ce m g ş 'iau în regiunea de coastă cuprinsă între g di Zl f'. în viaţa grecească. 92 Cj . tr. avea. cultul lui înflorind la "'/vulaţiile trace. Dio-ebc. Foarte apropiat de cultul pe care frigienii — un popor aproape identic cu tracii — îl consacrau mamei sale Cibele. Cultul acestei divinităţi trace era în toate privinţele în totală contradicţie cu ceea ce ştim de la Homer că a putut fi cultul divin grec. 4. vecii înşişi au atestat de multe ori şi în ~J^'* se feluri faptul că patria cultului lui Dio. ele nu au coexistat în Gi nş 1 2 Ansamblul riturilor legate de iniţierea în mi tere (n. Sub această formă a apărut mai întîi Iş^ereci cultul lui Dionysos . cunoscute cel mai bine de greci şi care trem. Dionysos.). este ^'"figură cunoscută. aceasta a fost ori-^iea tuturor sărbătorilor dionisiace de mai tîr-. cu tot ce ţine de ea. am outea chiar spune a unei răsturnări religioase. dar gu ca un zeu al Olimpului. spre zei şi spre seninăjgjfoa acestora. sunetul asurzitor al talangelor de aramă.]'întîlnirea dintre Glaukos şi Diomede se'vor-ţj^ţe despre „furiosul" Dionysos şi despre )v:jjitoarele" sale pe care tracul Licurg le-a gtacat prin surprindere. fie chiar pe solul Greciei prin intermediul unor seminţii sau grupe de traci cărora le-au fost atribuite din vremuri străvechi aşezări stabile în regiuni din centrul Greciei. fie în înseşi ţările trace pe care au trebuit să le străbată îndreptîndu-se spre noua lor patrie şi cu care au avut din vechi timpuri relaţii de tot felul. ca un element nou şi străin. a : de înţeles decît cealaltă extremă a vieţii j^?!-gioase greceşti. jare abia dacă începe să se facă simţită la Ho-mer. care trebuie deosebit cu totul de bQjJtă trupului. El nu este nicăieri menţionat anume ca zeu al vinului. Plşţţon.fc. denumiri diverse. Ea îşi are originea în religia dionisiacă fi pătrunde o dată cu ea. la numeroasele triburi traGe 1 Herodot. Ceremoniile se desfăşurau pe înălţimile munţilor. printre care cele mai cunoscute grecilor erau Saboş şi Sabazios. amestecate cu ele „acordurile înnebunitoarei ale . femeia „fu-r-oHsă" din cadrul cultului lui Dionysos. la lumina tremurîndă a faclelor aprinse.

ele se aruncau cuprinse de un „delir sacru" asupra animalelor alese pentru saGrifi-eiu. „epifania" sa. într-o teribilă supraexci-tare a întregii lor fiinţe. Sa-bazios. iar tumultul serbării îl aduce şi mai aproape. Acesta era de altfel chiar scopul urmărit. Dezlănţuite. pe coastele muntelui.m. şi aşa păreau şi celor din jur. Stîrnită de această muzică sălbatică. cum s-ar putea înţelege altfel faptul Gâ adoratorii exaltaţi ai zeului îşi dau lor înşişi numele acestuia ? Cel devenit. pe cap. Totul ar putea fi considerat ca fiind un spectacol religios. cuprinşi de extaz. fluturînde. ameţitoare. Mulţimea exaltată se învîrtea într-o horă sălbatică. dezlănţuită. aleargă să se contopească eu el. coarne.). ei sînt părtaşi la viaţa zeului însuşi. le înşfăeau şi le sfîşiau. faG simţită prezenţa celui nevăzut. intenţionat. lăsînd pe cît posibil la o parte toate teoriile provenite din sfere străine ale gîndirii. Participanţii la aceste dansuri se prăvăleau cu bună ştiinţă într-un fel de manie. tr. animale sacre pentru Sabazios. grecii lui Homer. lor era ciudată : purtau bassari. la Strabon. cîn-tînd peanul. toate celelalte elemente ale acestui cult exaltat îi produceau celui impresionabil o supraexcitare a simţurilor care-1 făcea să aibă chiar vedenii. ajungînd la paroxismul exaltării.). în Edonoi. ale căror vîrfuri de lance erau ascunse sub iederă. încordarea extremă a sentimentelor provocată prin mijloace violente avea un sens religios. agitau pumnale sau tyrsuril. întunericul. O serie de legende vorbeau despre dispariţia zeului într-o altă lume şi despre revenirea lui printre oameni. şi deGi constituie însuşi scopul sau cel puţin unul din sensurile acestor surprinzătoare ceremonii. îşi închipuie că se află în rîndul spiritelor care roiesG cu mare larmă în jurul zeului. sale. Motivul. Ce se auzea nu era cîntec . prilejul sărbătorii îl constituia tocmai sosirea. 2 Iar cei ce participă la sărbătoare. muzica. apare în mijlocul femeilor ce dănţuiesc. * O dată la doi ani este sărbătorită reîntoarcerea sa. Femeile mai ales dansau în aceste hore ameţi-i toare pînă la epuizarea totală . în costumaţia lor ei seamănă cu cei ce formează cortegiul exaltat al zeului. vîrtejul dansului tăia respiraţia pentru aşa ceva. 57). ne vom preocupa exclusiv de efectul produs asupra participanţilor. în extaz. ca însuşi zeul cel sălbatic. . în mîini ţineau şerpi. Părul le fîlfîia învolburat sălbatic. „cuprinşi de nebunie. ei se simţeau ei înşişi. Zeul cu chip de taur. în lumea spiritelor şi sufletului. împinşi de un entuziasm delirant. iar peste ele piei de căprioară şi. considerînd că el este voit. ei sfărîmă lanţurile ce leagă sufletul de trup şi. posedaţi". pentru întîia oară trezite la viaţă de auleţii2 frigieni. X. Dansul ameţitor. Mai mult încă. decît printr-o ast-°1 de extremă tensiune şi dilatare a fiinţei * un fel de toiege lungi împodobite la capăt cu °i de viţă sau cu iederă (n. Pentru a face vizibilă această transformare a fiinţei lor. mulţimea participanţilor la serbări dansează urlînd frenetic. smulgînd apoi cu dinţii carnea sîngerîndă şi înghiţind-o crudă. Dar ce sens aveau toate acestea ? II vom înţelege cel mai bine dacă. Şi ei au acum deopotrivă trăsături supraomeneşti şi inumane . Căci nu era vorba de pasul de dans măsurat în care se mişcau. tr. Zeul este în mod invizibil prezent.a. întrucît în legendele despre zeul trao (getic) Zalmoxis întîlnim aceeaşi credinţă potrivit căreia zeul dispare în imperiul său infernal. alteori „mimi ai groazei". una cu zeul. cum şi-1 imagina credinţa primitivă a timpurilor străvechi. dar revir" periodic pe tărîmul celor vii. ei se năpustesc asupra animalului jertfit şi-i devoră carnea crudă. sau în orice caz aproape de adoratorii săi entuziaşti. coarnele pe care şi le pun amintesc de zeul cu înfăţişare de taur GU coarne ş. se numeşte el însuşi Sabos. Descrierile poeţilor şi reprezentările imagis-tiGe ne permit să ne închipuim cu uşurinţă Gum se desfăşurau în continuare aceste sărbători nocturne străbătute de o pasiune fanatică. 2 cîntăreţi din flaut (n. 470/7] (fr.flautelor prelungi. întruGît sînt folosite 1 E de presupus că aceeaşi concepţie stă la baza sărbătorii trieterice (repetate o dată la doi ani) consacrate lui Dionysos la traci. participanţii la sărbătoare s-au deghizat. eliberaţi de existenţa lor obişnuită.d. Căzuţi în extaz. după cîte se pare veşminte lungi. care imită mugetul taurului. îmbrăcămintea-------------1 Eschil. p. făcute din blănuri de vulpe. întrucît se credea că omul nu poate intra în contact şi în relaţii cu fiinţe de un ordin superior. cu zeul şi tu spiritele care-1 însoţeau.

în starea de entuziasm. ei simt şi gustă plenitudinea unei forţe vitale infinite. să vadă ce nu le este dat să vadă decît ochilor spiritelor. poate. deşi încă în eul lor finit. 2 Platon. La origine. agenţii acestei mantiei de inspiraţie divină. Ion 534 B . Fiorii nopţii.f. ci intră în mod nemijlocit.2 Eschil. fiind o instituţie menită să provoace oamenilor] o stare de tensiune violentă.y^ f. de comuniune cu zeul. în starea de extaz. beţia deţhaşiş) provoacă vedenii şi stări de extaz re-ligîosV Celui ce se află într-o asemenea stare întreaga natură i se pare schimbată. în cultul entuziast al admiratorilor traci al lui Dionysos îşi are originea mantica de inspiraţie divină *. El se întîlneşte acum în deplină libertate. în care exaltarea îi făcea să vadă în afară ce gîndeau şi-şi închipuiau în sinea lor. Dar acest extaz. un delir sacru. întrevede şi vesteşte ce va fi în viitor. Profetesa acestui templu prezicea viitorul în acelaşi fel ca Pytia de la Delfi. în cursul căreia condiţiile vieţii normale par a fi suspendate. Problemata. în cursul căruia sufletul. li se găsea o explicaţie presupunîndu-se că sufletele acestor „posedaţi" nu mai erau „la ele acasă"3. li se adăuga. . Se ştie că haşişul este un extras din cannabis indica. 30. Acest lucru omul îl poate realiza numai în extaz.. 534 A -■-3 Platon. Cuprins de enthousiasmos el este acum lîngă zeu şi în zeu . Totul ne pune în faţa constatării unei zguduiri violente a întregii fiinţe. prin definiţie. p.. 470—471 (/r. ca şi sciţilor şi masageţilor. Această ekstasis este un „delir trecător". ci ieşiseră 1 Fără îndoială seminţele cînepei (kânnabis) erau r?le ce aveau asemenea efecte. preziceau viitorul. acel tip de profetizare care nu trebuie să aştepte (cum o fac prezicătorii lui Homer) semne întîmplătoare ale voinţei divine. fumul unor plante care. eliberat fiind de tot ce e temporal. pentru că este neîndoielnic că înşişi actorii lui erau stăpîniţi de iluzia că trăiesc viaţa unei alte persoane. desprinzîndu-se de trup.. Acestor fenomene. tot aşa cum nebunia este o ekstasis permanentă. de eliberare din închisoarea trupului. în Orient. dar şi de la alţii care ne vorbesc despre mantica tracă şi despre legătura ei nemijlocită cu orgiasmul cultului dionisiac. toate acestea îi puteau efectiv aduce pe cei predispuşi la aşa ceva într-o stare de supraexcitare vizionară. grecul înţelegea lucrurile literalmente în acest fel atunci cînd vorbea despre o ekstasis a sufletului în cazul acestor stări de excitare orgiastică. ? '%■. Ton. Nomoi. Aristotel. adică într-un extaz delirant. în stare de extaz. 57 în mod deliberat toate mijloacele menite să facă prezente făpturile stranii din lumea spiritelor. cei ce sînt în această stare sînt entheoi. care ieşeau cu totul din făgaşul vieţii obişnuite. nu e considerat a fi o plutire fără ţel a sufletului pe tărîmul unor iluzii deşarte. Sigur şi lesne de înţeles este faptul că. X. temporara alienatio mentis din cadrul cultului dionisiac. Ştim aceste lucruri de la Herodot. departe în timp şi în spaţiu. care le plăceau mult tracilor. sufletul prinde puteri de oare nu ştie nimic în viaţa de toate zilele. cultul traC al lui Dionysos alimenta şi profeţiile celor care. muzica şi mai ales sunetele acelor flaute frigiene cărora grecii le atribuiau puterea de a-i „umple de divinitate" pe cei ce le ascultau. „Numai cînd îşi ieşeau din minţi credeau bacantele că scot din rîuri lapte şi miere. în delirul religios. 21 municări directe cu lumea spiritelor. nu însă cînd îşi reveneau" spuse Platon2. în contaci cu lumea zeilor şi a spiritelor şi. în această stare elevată a spiritului. La satrii din Traci a existau profeţi din neamul besilor care administrau un oracol al lui Dionysos situat pe un munte înalt.-. în scopul unei comcmteis. atunci cînd „zeul intră în om" Menadele sînt. se uneşte cu divinitatea. Halucinaţiei i se asociază o stare în care durerea însăşi este resimţită doar ca o pură excitare sau alteori o insensibilitate la durere care însoţeşte uneori astfel de stări de supraexcitare. Dar ce se întîmplă este totodată mai mult decît un spectacol. ci o hieromanie. . sporeau desigur şi mai mult starea de exaltare . la Strabon..i E doar bine ştiut că astăzi încă. ei trăiesc şi sînt în zeu . care vin din afară şi sînt susceptibile de interpretări multiple. Băuturi îmbătătoare. vîrtejul dansului. ca spirit. le erau cunoscute ca narcotice..V ■ ": ij din trupuri. cu spiritele şi poate de asemenea. înlănţuit cum este de trup.

de aceea. să se contopească cu ea. Uneori mulţimi întregi se transpun. sfâ-rîmînd toate lanţurile. aşa numiţii butio din Antile . sînt de natură să provoace stări extatice şi vizionare. au înclinaţia şi darul de a-şi înălţa conştiinţa dincolo de limitele ei individuale. Activitatea lor. venea către ei şi un sunet în care se regăseau şi care. in Australia şi în insulele Oceanului Pacific. într-o sfioasă adoraţie. pentru a simţi dorinţa de a se pierde. acela care ne e înfăţişat în poemele homerice. putea vorbi sensibilităţii general omeneşti. calea unică prin care omul poate intra în contact cu lumea spiritelor . atrăgător doar prin ineditul său. Chiar la popoarele de mult creştinate. concepţia ce le stă la bază au caracterul unor manifestări religioase ale omenirii care se produc cu regularitatea fenomenelor naturale şi care. un dans frenetic. şamanii din Asia. ca atare. oricît de stranii îi erau modalităţile. le socotesG a fi experienţe reale. nu pot fi socotite anormale. văpaia o vreme domolită a străvechiului cult extatic se reaprinde la un moment dat şi-i face pe cei pe . ele îşi întemeiază ceremoniile religioase mai ales pe acele practici. religiei greceşti i-a fost străin tot ce avea asemănare cu practicile unui cult exaltat de felul orgiilor dionisiace. în toate părţile pămîntului există popoare care consideră asemenea momente de exaltare ca fiind adevăratul proces religios. cu puterea supraomenească pe care o ____ simte dominînd asupra lui şi în jurul lui . deopotrivă fermecătoare şi înfricoşătoare. cu toate particularităţile sale etnice. în momente de supremă exaltare. La toate aceste popoare. potrivit propriei lor experienţe. Grecul epocii homerice nu putea să vadă în toată această agitaţie. care. au aplecarea spre stările extatice şi vizionare. jucat noaptea pînă la epuizare în sunetul unor instrumente zgomotoase. în divinitate. dansînd nebuneşte. ale căror plăsmuiri. pentru o clipă cel puţin. Acest cult exaltat al tracilor era. Oricît de străin. cuprins de o fervoare lăuntrică. trebuie să-şi aibă originea într-o nevoie adînc resimţită a naturii umane. decît ceva străin şi barbar. într-o stare de exaltare religioasă . acest copil minune al gmdirii şi fanteziei. fără a aparţine părţii privilegiate a omenirii. care îşi pot pune sufletele în comuniune directă cu spiritele . omul nu mai vrea să stea doar faţă în faţă. mai frecvente însă sînt cazurile în care numai anumiţi aleşi îşi con-strîng sufletele — care se lasă mai uşor purtate de vîrtej — prin dansuri. dar în orice caz în stadiul cel mai vechi pe care-1 cunoaştem. dansul. venind dintr-o altă lume. Există populaţii întregi care. o manifestare a unui impuls religios care apare din cînd în cind pe toate treptele de cultură şi pe toată suprafaţa pămîntului şi. este menit să provoace o asemenea extremă încordare şi supraexci-tare a simţurilor. „vracii" din Americă de Nord. el aspiră. Nu era nevoie ca omenirea să aştepte pînă la naşterea panteismului. în care „sufletele" lor s-au strămutat pentru o scurtă vreme. atunci cînd a ajuns să o cunoască.3 1 Poate de la origine. ei nu lipsesc nici în Africa. închis în existenţa sa individuală. muzică şi excitante de tot felul să călătorească în lumea spiritelor şi a zeilor. Totuşi — cum ştim foarte bine — entuziasmul delirant al acestui cult a trezit în adîncul sufletelor multor greci ecou şi receptivitate.şi piaje din Caraibe nu Sînt decît tipuri particulare ale unei specii prezente pretutindeni şi pretutindeni în esenţă aceeaşi. în structura fizică şi psihică a omului. Peste tot pe pămînt se întîl-nesc asemenea „vrăjitori" şi preoţi. să i se arunce în braţe. angekok-ii din Groenlanda.

ci de o existenţă fără sfîrşit. vezi Zalmoxis. După aceasta el se retrage într-o locuinţă subterană. Aflăm şi că exista credinţa că mortul se va „reîntoarce" i din lumea cealaltă. ca în Hadesul homeric (căci o asemenea credinţă a geţilor nu ar fi însemnat pentru Herodot şi pentru cititorii săi nimic neobişnuit). Această credinţă o aveau 1 Iri limbajul acestor mistici. deplin conştientă. In ea. Este vorba aici nu de o dăinuire fantomatică (chiar dacă limitată în timp) a sufletului. El trebuie deci să fi prevestit (ceea ce Herodot omite să ne spună. întunecatul despot". „Căci unde se trezeşte iubirea. se reîntoarce eliberat. Herodot ne vorbeşte despre credinţa neamului trac al geţilor că „oamenii sînt nemuritori" 2. Numai aşa se explică faptul că. în stări extatice nedisimulate. 93. Astfel. vrăjitorilor şi preoţilor multor popoare li se dă numele zeităţii spre care îi înalţă cultul lor delirant. Ea nu se poate întotdeauna dispensa nici de mijloacele exterioare menite să provoace exaltarea. După structura şi conţinutul imaginilor religioase ce le sînt familiare. Geţii îl cred mort. Aspiraţia individului de a se contopi cu zeul. în patria lui săracă. Prezenţa acestei credinţe şi la geţi este limpede implicată. pentru a cita din multele exemple pe cel mai izbitor. „vrăjitorii" de tipul celor de care am vorbit intră adesea. La populaţiile trace cultul exaltat consacrat lui Dionysos nu este pentru cel care-1 compară cu altele decît o variantă a modului în care mai mult de jumătate din omenire încearcă să se apropie. de divinitate . „devine credibil pentru traci ce le spusese Zalmoxis". şi alte populaţii trace. Repetarea automată a practicilor tradiţionale. sălăşluieşte în Dumnezeu. Suda. alături de el. fără ca Herodot să-şi dea seama de aceasta. în felul acesta. ca motiv sau consecinţă a lui sau ca amîndouă. halucinaţiile pe care le au vrăjitorii diferă însă în unele privinţe. Herodot. narcotice. Acolo adună pe cei de rang înalt într-o sală. este de altfel fenomenul care uneşte în esenţă mistica popoarelor de mai mare cultură şi mai bine dotate cu acest cult exaltat întîlnit la popoarele primitive. Allah hu !" 1. aceasta înseamnă : el ştie că dorinţa vie de reîntoarcere la Dumnezeu.care-i înflăcărează să aspire spre o plenitudine divină a vieţii. la sufletul care există în toate. în sunetul tobei şi al fluierului. Dar el reapare în cel de al patrulea an şi. 4. ca şi Pseudohellenicus. îi ospătează şi îi converteşte la credinţa că nici ei şi nici urmaşii lor nu vor muri şi că. în virtejul paroxistic al dansului. muzică. ar fi de aceea de aşteptat să întîlnim la ei o credinţă în suflete puternică şi deosebit de dezvoltată. în ce scop ne-o spune în formularea cea mai spiritualizată. de absurda poveste pragmatizantă despre Zalmoxis pe care i-au spus-o locuitorii greci din Heles-pont2 şi din Pontus. 2 Herodot. Şi. dervişii în Orient se lasă prinşi. 4. aţîţîndu-şi la maximum întreaga lor sensibilitate. Geţii aveau un singur zeu. credeau ei. ba chiar înlocuirea sentimentului autentic printr-o mimică înşelătoare nu sînt desigur deloc neobişnuite la manifestările religioase de acest fel. o viaţă veşnică3. ca în multe rela1 2 Lex. n. la popoarele şi la comunităţile religioase în care a prins rădăcini un astfel de cult. şi prin aceasta cu totul asemănător vieţii de pe pămînt. la fel ca bacantelor exaltate din Tracia. într-adevăr. Observatorii cei mai neutri confirmă totuşi că. cei morţi din neamul lor se vor îndrepta cîndva pentru a trăi. construită în taină. tr. după moartea (fizică. în stare de exaltare religioasă. Ea pare a le fi făgăduit o „migrare" a sufletelor spre o viaţă veşnică în lumea de dincolo. întotdeauna însă iluzia oare-i stăpîneşte îi pune în relaţie nemijlocită.' cuci ştie că iubirea ucide. . numit Zalmoxis. Gelalcddin Rumi : „Cine cunoaşte puterea dansului. Dar poate că această transmigrare nu era definitivă.94. misticul cel mai neînfricat. Zalmoxis. care-1 copiază) că şi el şi adepţii săi se vor reîntoarce vii. 4 Pretutindeni. 95. de el se leagă. sfărîmă limitele înguste ale individualităţii omului. 94. de a se pierde în divinitate. 4. moare eul. pînă la epuizare totală . ale cărui sens şi scop erau să provoace stări extatice. 3 Herodot. o credinţă deosebit de puternică în viaţa şi forţa sufletului desprins de trup. de multe ori în totală comuniune cu zeii. şi rămîne acolo trei ani. care locuia într-o peşteră spre care. dans ameţitor.) vor merge toţi întrun loc unde vor avea din belşug tot ce le trebuie. ba chiar de regulă. încărcat cu daruri. mijloace care sînt întotdeauna cele pe care le ştim de la orgiile religioase ale acestora din urmă . sclav al lui Pitagora în insula Samos.

entuziast să existe o legătură intimă. Unele indicii lasă să se întrevadă o legătură strânsă între cultul trac al lui Dionysos şi cultul sufletelor. Ne-o spune relatarea lui Herodot despre înşelătoria care ar fi fost folosită de Zalmoxis (reîntoarcerea sufletelor. roiesc în jurul lui. ea se referă poate la Licurg (vezi G. Herj^ann. Zalmoxis apare ca sclav şi ca discipol al lui Pitagora din Samos.2 . ca atare. [1895]. de a le smulge „sufletele" din sfera obişnuită a existenţei lor omeneşti limitate pentru a le înălţa. se numea pe sine „zeu" (Strabon. Dar povestea despre înşelătoria la care s-ar fi dedat Zalmoxis. Mnaseas îl pune pe Zalmoxis pe acelaşi plan cu Cronos (Lex. Că o asemenea credinţă în „reîntoarcerea" celor morţi exista întradevăr în Tracia. Fapt este că şi o aluzie a lui Eurâpide pare a considera credinţa în reînicarinarea repetată a sufletului ca fiind tracă la origine. 3. 7. Harmide. . 4. dar este puţin probabil că se referă la Orfeu. Sîntem pe deplin îndrituiţi să completăm relatările lui Herodot (4. aşa cum în pangaios locuieşte acel „profet al Iul Bachus" (devenit zeu. Credinţa tracilor trebuie să fi cuprins însă şi ideea reapariţiei periodice a zeului în lumea de sus. sălăşluieşte „ascuns în peşterile din adîncul pămîn-tului" din muntele Pangaios. Este în orice caz indubitabil că în Tracia se regăsea doctrina metempsihozei. din Pitagora un discipol al tracilor. 298). Getica.) . 94. în lumea zeului şi a mulţimii de spirite care. * Am fi îndreptăţiţi să ne aşteptăm ca între această erediinţă în nemurire a tracilor. tot aşa cum Rhesos. cădeau realmente în . rostul acestui cult era de a împinge exaltarea participanţilor pînă' la extaz. ca om-demon (Rhesos. Suda. ca şi Amfiaraos şi Trofonios în peşterile lor . el locuieşte acolo. numit acum „zeu". ca adevăraţi bakhoi.). 68) . la care tragedia face aluzii obscure (v. ca spirite libere. Aceste exaltări orgiastice deschideau celor care. 5. Scopul. la care această relatare face de asemenea aluzie. constituie pentru problema pe care o discutăm un fel de parabolă). nu este totuşi invenţie pură. 7. lucrul acesta vom căuta să-1 înţelegem nu atît din natura însăşi a zeului — pînă în prezent insuficient cunoscută —.după trecerea unui anumit timp (trei ani). 39). care era deasupra regelui şi a statului. foarte surprinzătoare pentru autorii greci. Marele preot. identificarea preotului cu zeul pare (ca în cazurile asemănătoare amintite mai înainte) a semnala existenţa la geţi a unui cult entuziast. asemănarea dintre cei doi zei constând în mod indiscutabil în faptul că amîndoi domnesc în lumea cealaltă peste spiritele celor fericiţi. în Adversus Celsum. 156 D) şi — ceea ce este strâns legat de medicină (iatrike) — la mantica implicată în acest cult.privitoare la suflete şi credinţa tracilof in suflete . 94). îl pune pe Zal-moxis în aceeaşi categorie cu ei. Căci despre aceasta este vorba atunci cînd Zalmoxis însuşi este numit mantis (Strabon. I. Epifâneia zeului era oare întotdeauna aşteptată după trecerea a trei ani ? Nu ştim dacă şi aceste populaţii trace organizau cu prilejul epifaniei zeului lor serbări entuziaste. vezi Zalmoxis). In fine. Origene. lucrul este clar atestat de Herodot. reică . proprie lui Pitagora.. 762 . 23 şi urm. 16. 963 şi urm!). 9t>5 Şi urm. Getica. Strabon. Era de aceea firesc să apară ideea transformării zeului Zalmoxis — pe care încă Herodot (4. 298) vorbeşte destul de limpede. sînt „nemuritoare". vezi Iordanes. ci reprezintă doar o deformare evhe-merizantă a unor legende miraculoase. 297). invers. ci din natura cultului însuşi. dincolo de durata limitată a sălăş-luirii în trupul în care este închis. 7. nu a fost cîndva decît preot. El locuieşte acolo veşnic viu. 96) îl recunoscuse ca fiind un „demon autohton al geţilor" — într-un om din timpuri imemoriale (idee care apare şi la Diodor. în sensul că ei se întîlnesc în peştera din munte. Zeul sălăşluieşte în acest munte. 297 şi urm. pe baza aceleiaşi observaţii. erou troian. 34. Dacă preotul actual este numit „zeu". Dispariţia lui Zalmoxis într-o locuinţă subterană este o deformare a credinţei că el îşi are lăcaşul permanent într-o peşteră din munţi. care-i pare şi lui Herodot suspectă (născocitorilor ei li s-a părut probabil plină de haz). asemănător „preotului lui Dionysos" la besi (vezi Iordanes. de aceea. tot aşa cum.basm. într-un „ţinut plin de peşteri" din muntele Kogaion despre care Strabon (7. care este o împărăţie subpămînteană a desfătării. Despre un element entuziast în cadrul cultului lui Zalmoxis pare a fi vorba în aluzia la „medicii" lui Zalmoxis (Platon. şi că această credinţă în „reîntoarcerea" sufletelor trebuie înţeleasă în sensul — singurul care se poate susţine fără a fi contrazis de eviMenţă — ică sufletele morţilor îşi continuă viaţa pe pămînt 'în mereu alte reîncarnări şi. ideea i-a venit desigur în momentul în care şi-a dat seama de înrudirea apropiată dintre doctrina pitago(Orpheus. alţii au fost tentaţi să facă. şi religia şi cultul lor . cum sugerează Maass ţâri de mai tîrziu. Oricine va fi fost autorul acestui . se poate trage concluzia că şi Zalmoxis. Dar ce a făcut ca de religia lui Dionysos din Tracia să se lege credinţa într-o viaţă nepieritoare şi independentă a sufletului. p. 71). potrivit cărora aceşti morţi ai geţilor merg „la demonul Zalmoxis" pentru a trăi de-a pururi. Opusculi. căruia îi era consacrat acest cult.

Sentimentul divinităţii. distincţia firească pe care toate popoarele şi toţi oamenii naivi o fac intre „trup" şi „suflet" se transformă lesne într-o opoziţie între aceşti termeni. Ideea că viaţa de toate zilele are puţin preţ. sufletul singur. o povară. putea. chiar şi atunci cînd. 656. la care noul născut era întîmpinat de părinţi şi rude cu bocete. asociate cu impulsurile aproape oarbe ee se manifestă în dansurile unui cult exaltat. despre fiinţa unică. dezvoltîndu-se. comparate cu existenţa fericită a spiritului liber. pentru că moartea li se părea frumoasă"2. îl întîlnim în cele spuse de Herodot şi de alţi autori despre unele populaţii trace. că trebuie să-ţi întorci privirile de la ea. despre faptul că sufletul este menit să ducă o viaţă zeească. perfect conştientă. Martianus Capella. C. trăită.starea de delir sacru. iradiind de pretutindeni. în starea de sălbatică exaltare. de îndată ce părăseşte trupul pentru totdeauna.. Căci se pare că ei socoteau că senzaţiile şi 1 în Hecate (243 şi urm. Dacă credinţa în existenţa unui al doilea eu al omului. a unei străfulgerării în care intuiau. 1 2 Oson kakon exapallachites eşti en pâsi eudai-monli (Herodot). poate participa la ceea ce este beatitudinea şi latura terifiantă a divinităţii. alcătuit din trup şi suflet. această credinţă nu putea decît să sporească şi să se intensifice la cei care. duce la convingerea deplină despre esenţa lui divină. pe calea despre care am vorbit. desprins de trup. Appetitus maximus mortis. apropierea unei uriaşe puteri spiritualePresimţirea de o clipă devine gînd durabil abia cînd viaţa spirituală a unui popor cunoaşte o ckz voi tare independentă şi puternică. nici nvt le puteau bănui. Prea bruscă era recăderea din înălţimile plăcerii gustate în extaz de sufletul eliberat de trup în viaţa searbădă pe care el o ducea în închisoarea trupului. Acolo unde. care se află la baza tuturor lucrurilor. Mai ales la traci se referă Galen cînd vorbeşte de bârbaron eniois (unii barbari) care credeau °'i to apothneskein estl kal6n (că a muri este frumos). obiective. se lămuresc abia cînd din fermentarea tulbure şi . iar cel ce murise era înmormîntat cu manifestări de bucurie. despre fenomenele schimbătoare şi înşelătoare. care anticipa într-un fel ceea ce urma să se întîmple în vecie. pe care extazul îl revelase sufletului într-un moment de iluminare. nepieritoare. el va trăi de acum înainte . deosebit şi separabil de trup. putea fi alimentată de „experienţele" existenţei şi activităţii sale autonome în vis şi în starea de leşin. ca o lumină care se desface în mii de raze. în convingerea tracilor că moartea este doar o trecere spre o viaţă superioară a sufletului se găsea explicaţia bucuriei cu care ei înfruntau moartea în luptă. Un ecou al acestei deprecieri a vieţii pămînteşti. în beţia dansurilor orgiastice. Li se atribuia chiar o adevărată dorinţă de a muri. „experimentaseră" ei înşişi în ce fel sufletul.în deplina fericire" *. convingerea că sufletul trăieşte o viaţă autonomă după moartea trupului duce în cele din urmă la credinţa în nemurirea şi în esenţa divină a sufletului. aproape un duşman al sufletului de origine divină. Germenii unei religiozităţi mistice pe care-i conţineau dansurile orgiastice ale cultului lui Dionysos nu s-au putut desigur dezvolta mai mult decît am arătat pînă acum la tracii aflaţi într-o seniitorpoare spirituală. netulburat încă de concepţiile abstracte ale unei culturi ştiinţifice. aşa cum s-a întîmplat şi atunci cînd 1-a părăsit pentru puţină vreme. va fi consecinţa acestui spiritualism exacerbat. pentru că. departe de a se întemeia pe speculaţii filosofice. pentru ca trupul să nu pară a fi un obstacol.) i viziunile pe care le avuseseră în starea de extaz erau experienţe concrete. alimentând în permanenţă flacăra cultului extatic. Nici un motiv de ordin raţional nu putea întări această convingere spiritualistă mai mult decît experienţa proprie. scăpat de suferinţe. Ei nu depăşesc limita unor presimţiri incerte. el constituie doar substratul predispoziţiei religioase a poporului. fiinţa spirituală care sălăşluieşte invizibilă în om şi nu omul întreg. un eîmpj de experienţe pe care în viaţa lor cotidiană. al eternităţii sale. Idei despre lume şi despre divinitate. dar care redevine una în sufletul omului — asemenea idei.

la popoarele Islamului. a ţîşnit din surse necunoscute şi s-a revărsat un curent larg de entuziasm care şi-a găsit expresia în dansurile derviştilor şi care aducea cu el doctrina mistică sufică. se produsese pe pămîntul grec o evoluţie. Catharsis-ul şi exorcismul. viaţa lui fără de sfîrşit. . se săvîrşeşte astfel „deifi-carea" celui iniţiat. Omul este Dumnezeu. plastice. doctrină al cărei principiu director proclama esenţa divină a sufletului omenesc. Dumnezeu este totul. Este adevărat că afumici. sub influenţa ideilor grecilor despre divinitate. Aşa s-a întâmplat atunci dnd. doctrina este mereu împrospătată prin experienţa. dnd în cuvinte simple şi limpezi. ei au rămas departe de exaltările misticismului oriental. Prin dansul extatic care a rămas legat organic de doctrina mistică (precum solul matern de florile pe care le poartă). iată ce vesteşte. şi atîta vreme cît grecii şi-au păstrat identitatea şi vitalitatea ce le era proprie. prin sentimentul exaltat al unei forţe vitale veşnice şi infinite care ţâşneşte dinăuntru. Religia dionisiacă în Grecia. închistate într-un monoteism rigid. se lasă cuprins de el .neîncheiată a practicilor cultice populare iese în cele din urmă băutura limpede a misticii. . Unirea ei cu religia apolinica. şi. sălăşluieşte în Dumnezeu"Cu mult. Vălul lumii se destramă pentru oel inspirat . născută cu siguranţă din profunzimile gîndirii indice. ca atare. Pornind de aici Mosafia greacă se va încumeta să elaboreze o doctrină despre nemurirea sufletului.Cine cunoaşte puterea dansului rotat. Dar şi în Grecia s-au dezvoltat. Manticâ extatica. despre lume şi despre omenire. care se înrudeşte foarte îndeaproape cu fenomenele religioase orientale de care ne-am ocupat mai înainte. Chiar presimţirea a ceea ce este fără sfîrşit a luat pentru spiritul grec forme precise.. poezia spiritualizată pe care Persia a închinat-o acestei religii a extazului mistic. . germenii! unei doctrine mistice care erau pînă atunci1 doar puţin dezvoltaţi în cadrul acestui cult. Asceza. pe terenul cultului extatic al adoratorilor traci ai lui Dionysos. cu foarte mult timp înainte. cînd într-un limbaj colorat şi sclipitor. el simte şi percepe ceea ce este tot şi unio deopotrivă.

Cultul lui Dionysos nu a cîştigat decît treptat teren în Grecia. Diferitele legende relatează despre reÎ37 zistenţa şi lupta împotriva acestui cult străin şi straniu. Este întradevăr de presupus. regele ţării se opune pătrunderii acestui cult delirant. precum aducerea de jertfe umane la serbările dionisiace. din nord în Beoţia şi din Beoţia mai departe în Pelopones. Potrivit tuturora. ca un element străin. Aşadar cultul dionisiac pare a se fi răspîn-dit. Ceea ce ni se spune despre rezistenţa opusă de fiicele Jui Minyas la Orhomene. Rolu? şters pe care-1 joacă în ele Dionysos nu are nevoie de explicaţii complicate. aşa cum făcuseră probabil şi cu persoana şi cultul lui Ares şi cu cel al muzelor. jocurilor bahice dezlănţuite. cea mitică. Cultul fanatic al lui Dionysos îi este cunoscut şi lui Homer . îşi sugruma şi sfîşie în toiul delirului bahic propriii copiv în locul animalului destinat sacrificiului sau (ca Penteu) sînt ei înşişi sfîşiaţi. pe înălţimile munţilor. Nu avem cum să cunoaştem împrejurările exacte în care s-a petrecut acest fenomen . Totuşi. şi este evident că aceasta a fost desfăşurarea reală a evenimentelor. atunci nici ceea ce spune legenda — pornind de la aceste fapte — despre rezistenţa puternică întîlnită de acest cult. s-a constituit religia greacă. cultul dionisiac a pătruns în Grecia de altundeva. Totuşi Dionysos nu apare în poemele homerice decît de cîteva ori şi întotdeauna pe un plan cu totul secundar. chiar dacă nu ar exista texte care să confirme acest lucru. în acea vreme. că o repulsie adine înrădăcinată. aceste povestiri conţin şi o fărîmă de adevăr. nu poate fi născocire pură. de către femeile dezlănţuite —. îmbrăcate în singura formă acceptată de tradiţia greacă străveche. fie că se păstra doar în amintirea oamenilor. zeul trac nu dobîndise în viaţa şi în credinţele grecilor o însemnătate ce depăşea pe aceea a unui cult local. Ele urmăresc să explice şi să justifice prin exemplul unui eveniment din timpurile mitice. anumite acţiuni din cadrul cultului divin. acestea sînt legende de tipul miturilor exemplare. din amestecul unei mulţimi de gînduri şi sentimente proprii cu plăsmuirile aduse de credinţe străine. exaltarea dansurilor dionisiace au cuprins toată populaţia feminină din unele regiuni ale Greciei centrale şi ale Peloponezului. In tot cursul nara-ţiei celor două poeme homerice el nu intervine nicicînd în viaţa şi destinul oamenilor. Ni se povesteşte că frenezia dionisiacă. Lucrul este lesne de înţeles. fie că ea se practica încă. considerat însă a avea valabilitate istorică. şi numai de el. cărora doar artificiile mitologilor din epoca savantă le-au creat aparenţa unor evenimente ce pot fi fixate în timp. Ici şi colo. Dacă aşa stau lucrurile. Unele femei refuză totuşi să se alăture consoartelor lor care se dedau. ale lui Proitos la Tirint. Iar în ce priveşte deznodămîn-tul şi punctul culminant al celor mai multe povestiri de acest fel — cei ce se opun. pătrunderii cultului dionisiac sînt fapte imprecise din punct de vedere istoric. însuşin-du-şi-1. cultul lui Dionysos. de regii Penteu din Teba şi Perseu din Argos. în care.Grecii au împrumutat de la traci. Trebuie să admitem că în astfel de legende s-au păstrat amintiri istorice. nu însă fără să i se opună rezistenţă. ca animale dfe sacrificiu. ajungînd curînd şi în unele insule. o profundă aversiune instinctivă s-au împotrivit la greci vîr-tejului confuz . cuprinşi de o furie şi mai sălbatică. Nu el oferă vinul şi nici nu stă la masă cu zeii cei mari adunaţi la Olimp. prin care toate evenimentele reale sau întîmplătoare dobîndesc un caracter exemplar şi o valabilitate universală. în chiar opera lui zeul poartă numele cu care acest zeu străin a devenit familiar adoratorilor lui greci. în mai multe regiuni ale Greciei. el s-a încheiat în vremea dinainte de \nemoria istorică. Tăcerea lui Homer arată limpede că.

ca prototip al bucuriei exaltate de viaţă. Ghiar şi din puţinele reia. în profunzimile ei. Chiar cei ce asistau erau tîrîţi în vîrtejul dansului sub imperiul milei sau din spirit de imitaţie. ca mai tîrziu mişcarea din evul mediu. prin rădăcinile ei cele mai adînci. la fel. El se elenizează şi se umanizează. Oare şi în Grecia tot o asemenea maladie religioasă. exaltarea aceasta nu s-a izbit. pe care clerul o socotea „o erezie". după cîte se pare. Să ne amintim doar de relatările despre frenezia dansului care s-a răspîndit nestăvilită pe malurile Rinului. s-au păstrat vestigii ale vechiului cult entuziast al cărui vacarm umplea noaptea munţii Traciei. putea plăcea femeilor trace. stările lor extatice se asociau cu halucinaţii şi viziuni cu caracter religios. Dacă petrecerea dezlănţuită în munţi. chiar dacă a avut de învins unele rezistenţe. femei şi fete străbăteau dansînd ţara. Este însă limpede că acest cult bahic. apariţia lui în lumea de sus. s-a stabilit temeinic în Elada. răspândită în popor poate în urma tulburării profunde a echilibrului psihic provocate de migraţia denumită invazia dorică. Femeile sînt cele eare. nu putem să nu ne gîndim la fenomenele provocate de astfel de epidemii religioase. ca întruchipare divină a vieţii naturii în toată amploarea şi bogăţia ei. la sărbători nocturne. perfect constituită şi consolidată.al cultului trac — de teama de a nu se pierde într-un noian tulbure şi neîngrădit de senzaţii. cultul dionisiac îi cjă noi impulsuri. In multe locuri s-au menţinut sărbătorile trieterice. o însemnătate şi o influenţă pe care poemele nu le puteau nici măcar bănui. Unele aspecte ale sărbătorilor dionisiace de la Delfi. în rîndurile marilor zei ai Olimpului grec. O nevoie irezistibilă îi împingea pe cei atinşi de această maladie spre dans. Răul s-a întins astfel ca o epidemie şi eîrduri riesfîrşite de bărbaţi. şi în vremurile mai noi. Dincolo de tumultul vesel al serbărilor dionisiace pe care Atena le celebra la lumina zilei. ca floare supremă a dragostei de viaţă. să fi făcut ca spiritele să devină receptive pentru tracul Dionysos şi pentru cultul şi dansurile frenetice ce-i erau consacrate ? în orice caz. puţin după grelele zguduiri fizice şi psihice provocate în secolul al XlV-lea de „moartea neagră" şi care nu s-a potolit secole de-a rîndul. în timpul nopţii. de acea transformare pe care participantul cu adevărat entuziast la serbările nocturne ale lui Dionysos o simte în extaz a se petrece în însăşi fiinţa lui. dar şi de . a exuberanţei vitale.23 ţări care s-au păstrat reiese în mod clar caracterul religios al acestei pasiuni pentru dans. Artei. au fost cuprinse de un adevărat entuziasm faţă de noul Gult. în cadrul cărora era celebrată la intervale regulate. în crepusculul înşelător al mitului nu putem decît întrezări cum a pătruns şi a avansat în Grecia religia lui Dionysos. egal cu ei. Sînd ni se relatează că nimio nu se putea opune răspîndirii generale a sărbătorilor şi dansurilor bahice. ca divinitate străină. în viaţa grecească. îşi are originea în corurile sărbătorilor dionisiace. lor în primul rînd li s-ar datora faptul că el a putut pătrunde în Grecia. trăsăturile principale pe care Dionysos le avea cînd a pătruns. ţări Întregi. îi deschide orizonturi nemăsurate. de o religie şi o biserică de un alt tip. Drama. „epifania" lui Dionysos. dintre care unele au cuprins. cetăţenii greoi nu puteau accepta fără împotrivire ceva care rupea cu toate datinile şi principiile lor morale. cu toată deliranta lor desfăşurare. culmea cea mai înaltă a poeziei elene. Dansatorii invocau numele Sfîntului Ioan sau chiar numele „anumitor demoni" . s-a răspîndit biruitor pe continent şi în insule şi a dobîndit cu vremea. Oraşe şi state organizează anual sărbători în cadrul cărora îl cinstesc ca zeu al vinului şi al viţei de vie. dincolo de toate modificările şi transformările fiinţei şi caracterului său iniţial. ca dătător de forţe şi protector demonic a tot ce creşte şi prosperă în lumea vegetală şi în întreaga natură. Tot astfel însă cum arta actorului de a se identifica cu caracterul altcuiva şi de a vorbi şi acţiona aşa cum ar face-o acest personaj este legată. în Grecia nu s-au şters cu totul. 9 Totuşi nu chiar acelaşi vechi Dionysos trac intra. revenirea lui din împărăţia subpămîn-teană.

1 La Teba şi Argos — agrioniile . prin intermediul căruia participanţii' la sărbătoare urmăreau contopirea cu zeul şi cu cetele lui. Nu dispăruseră nici semnele exterioare ale exaltării. i punîndu-i capăt acum în calitate de Dionysos ■ Lysios sau Meilihios. care a bîntuit odinioară Grecia ca o adevărată epidemie şi care răbufnea periodic la serbările dionisiace nocturne. Sărbătorile nocturne exaltate ale zeului trac. dea. . pe care. desăvîrşirea procesului . în acelaşi spirit. ca de o epidemie. îi slujeau sărbătorile consacrate divinităţilor frigiene.. dezlănţuirile obscure şi sălbatice ale sărbătorilor dionisiace de altădată nu au dispărut pretutindeni. Se aduceau acolo teribilei zeităţi chiar jertfe omeneşti. cu sărbătorile frigiene. celebrate prin dans şi muzică şi îndeosebi prin melodiile vechilor maeştri frigieni. Relatări sporadice ne vorbesc despre °raşe întregi care au fost cuprinse. în plină civilizaţie greacă rafinată. a vechiului cult trac. legenda situează .la Atena. în ceata zeului1. care stîrneau entuziasm în sufletele sensibile. nu a fost niciodată înlocuit cu totul de farmecul mai blînd al zeului prietenos al vinului şi al sărbătorilor ce-i erau consacrate. de delirul sacru. prin purificări sacre. Vechea frenezie extatică. aminteau încă de caracterul iniţial al lui Dionysos. coribantism. O urmare a acestei profunde exaltări bahice. stăpînul spiritelor şi al sufletelor. de asemenea accese trecătoare de nebuu it\ Un fenomen absolut familiar medicilor şi 41 Psihologilor 1-a cqnstituit acea formă de delir cu coloratură religioasă. ei înşişi se transformă. Dionysos provoacă delirul sacru. înrudite îndeaproape. tot el îl potoleşte. ce atinge punctul culminant. o constituie desigur faptul că în firea greacă s-a insinuat o predispoziţie morbidă. Aşa cum vîltoa-rea îl prinde pe cel ce înoată în rîu şi ca si puterea misterioasă pe care visul o are asupra celui adormit. dimpotrivă. urme ale vechiului cult. uneori aproape confundîndu-se. auzea sunete de flaut. întunecîndu-le simţurile şi înlănţuindu-le voinţa şi conştiinţa. frenezia şi extazul caracteristice cultului lui Dionysos au putut fi la un moment dat considerate de străini ca forme specific elene ale cultului acestui zeu. făpturi ciudate. tare religioasă. cH supuneau unei discipline me-dico-sacerdotale. entuziasmul dionisiac a fost tolerat şi chiar cultivat în epoca cea mai luminoasă a Greciei. Ecoul puterii exercitate asupra sufletelor de orgiile dionisiace răsună încă şi astăzi din paginile acestei opere. molatec şi alintat. vraja emanată de prezenţa zeului îi fascinează şi le răpeşte orice libertate do acţiune. slujesc şi ele „purificării" sufletului adus în stare extatică. Toate persoanele dramei sînt cuprinse. integrîndu-1 ca un factor stimulator în practica cultică. Cel ce participă la astfel de sărbători „străbătînd munţii în prada freneziei bahice. fără nici o cauză exterioară. Povestind pilduitor r cum s-au petrecut lucrurile. după însoţitorii demonici ai zeiţei frigene Cibele. Aceste ceremonii nu eliminau şi nu suprimau elementul extatic.: prin aducerea sufletului într-o stare de exal-. de cum intră în acest cerc magic. după . Iar delirul bahic. îşi înalţă sufletul. Potolirii unei asfel de nevoi de descărcare a tensiunii psihice. Nu au dispărut nici simţul şi nici înţelegerea pentru orgiasm şi nici forţa sa de atracţie. Din Bacantele lui Euripide se degajă încă suflul magic al exaltării entuziaste care punea stăpînire pe toţi cei ce se rătăceau în sfera puterii dionisiace. îngurgitarea cărnii crude. Cel care era atins de coribantism ve-. în Agrioniile şi Nykteliile — sărbători trieterice — care se ţineau în unele locurii în cinstea acestui zeu se păstrau. în calitatea sa de „Bakheus". care avea evident o cu totul altă înfăţişare de cît cea de zeu al vinului. intra într-o stare de agitaţie violentă şi era cuprins de o irezistibilă poftă de dans. Totul li se pare schimbat. de „purificare" şi de însănătoşire. dîndu-i cititorului cel puţin o idee despre astfel de stări stranii. o tendinţă spre unele tulburări trecătoare ale capacităţii senzoriale şi de percepţie normale. Un templu al lui Dionysos Nyktelios §e afla la Megara. care i se atribuia în timpurile mai noi. denumită.. sugrumarea şi ruperea în bucăţi a şerpilor de către bacante. Purificarea se realizează aici . Ne aflăm aici în prezenţa unei dezvoltări în spirit grec şi pe solul Greciei.. cîntate la flaut.

la răspîndirea amplă şi la înrădăcinarea . mai mult decît orice altceva. la solstiţiul de iarnă. 2-t<3 dionisiac-. de către Melampos. în timp ce tyadele alergau dezlănţuite pe munţi. cuprinse de delirul re 1 Euripide. Apollo participa chiar la sărbătoarea trieterică consacrată lui Dionysos . prin munţii Peloponesului. ci îl reglementează şi îl perfecţionează. concilierea dintre elementul apolinic şi cel dionisiac. ca şi lui Apollo. să fie vindecate şi „purificate". legendarul ghicitor din Pylos. 2. prin chiote şi dansuri ameţitoare 1. Oracolul de la Delfi este cel care a introdus acest cult în acele părţi ale Greciei cărora le fusese pînă atunci străin. . cu fratele lui divin atît de deosebit de el. Probabil că acest cult devenise prea puternic pentru a mai putea fi înlăturat. după cum. Melampos reprezintă. cum fusese înlăturată venerarea divinităţii htoniene care profetiza în vise. împreună cu toate numeroasele femei ce li se alăturaseră. sărbătoarea trieterică nocturnă a lui Dionysos. Dar preoţii de la Delfi s-au deprins cu vremea să suporte vecinătatea cultului extatic al zeului trac. Aşa se faee că Herodot îl consideră întemeietorul cultului dionisiac în Grecia. Cei doi zei fac schimb între ei de epitete şi atribute . 72 si urm. Melampos nu suprimă cultul dionisiac. iniţial atît de străin de al lor. Anul festiv delfic era. dar nicăieri cu mai mult succes şi cu rezultate mai importante decît în Attica. Căci într-adevăr Apollo a intrat într-o alianţă strînsă. în aspiraţia care-i anima de a realiza o universalitate religioasă. 7. Pe de altă parte legenda vede în acest „întemeietor" al sărbătorilor dionisiace un adept al religiei apolinice: „mult iubit de Apollo" (Hesiod). mai mult încă. se ţine la fiecare doi ani. pentru ca în cele din urmă. în chiar templul lui era arătat mormîntul lui Dionysos. lîngă peştera korykiană. după o lungă perioadă de împotrivire. Bacantele. centrul iradiant al cultului său. e adevărat în mod inegal. Apollo era un intrus . că la Delfi. în timpurile mai noi. Apollo devine „stăpînul de la Delfi". Dionysos prinsese rădăcini trainice la Delfi . vezi şi Platon. pînă la urmă orice deosebire între ei pare a fi dispărut. pe care 1-a moştenit apoi tot neamul lui. Fedru. dar preoţii lui. cu starea de exaltare care-1 însoţeşte. Nu se uitase. precum şi folosind anumite mijloace cathartice. este menţionat şi Dionysos. conciliere care este un fapt istoric. lîngă care preoţii lui Apollo celebrau o sărbătoare secretă. în antichitate. pe Dionysos şi anume pe Dionysos al sărbătorilor nocturne extatice din munţi. asocierea celor doi zei era ritît de strînsă. Poemele hesiodice povesteau deja cum rătăceau fiicele gelui Proitos din Tirint.de instaurare a cultului dionisiac în timpuri străvechi. la paroxism. Alianţa aceasta s-a încheiat la Delfi. încît timpanele templului îl înfăţişau cel din faţă pe Apollo şi cel din spate 244 ± Apollodor 2. 2. sacrificii şi i se închina concursul corurilor ciclice care aveau loc la sărbătoarea pentaeterică a jocurilor pytice. lui Dionysos i se ofereau. chiar dacă aparţine istoriei timpurilor străvechi. printre divinităţile mai vechi pe care le alungase de acolo. pe de altă parte. cel care stăpînea la Delfi. Acesta le vindeca făcînd ca exaltarea lor dionisiacă să ajungă. iau sub protecţia lor şi cultul lui Dionysos. cu Dionysos cel elenizat. de la el a căpătat darul de a ghici viitorul. în apropierea lui Apollo. împărţit între Apollo şi Dionysos. Acest sprijin acordat religiei dionisiace de corporaţia cea mai influentă din Grecia în probleme religioase a contribuit în orice caz. într-o formă legendară tipică. pe înălţimile Parnasului. Acolo.

Din vechiul cult trac. nu este însă cunoscută poemelor homerice. acesta e tipul de divinaţie pe care Apollo îl conferă discipolilor săi. Mantica de natură extatică. ajunsă la deplina ei dezvoltare. nu prin semne obscure. noaptea. vreun grup de preoţi care să întemeieze şi să întreţină un oracol legat . Cînd-va a existat la Pyto. nu a fost totdeauna caracteristică religiei greceşti. cu cultul trac al lui Dio-nysos. Cu toată moderaţia şi îmblînzirea manifestărilor sale exterioare. poem în care nimic nu arată că erau cunoscute fenomenele stranii ale manticii extatice. Această tendinţă era încă atît de puternică în momentul în care s-a săvîrşit. Despre aceasta nu găsim nici o menţiune în poemele homerice. o pură tradiţie rituală. în straturile sale cele mai adînci. în Grecia. prin care sufletul omului înălţat în sfera divinităţii dobîn-deşte puterea de a cunoaşte lucrurile ascunse. In timpurile mai vechi trebuie să fi existat acolo un oracol pe bază de tragere la sorţi. şi aceasta o singură dată. Odiseea şi chiar Iliada cunosc şi instituţii oraculare închise care garantează veracitatea şi importanţa oracolelor lor prin numele zeului de al căror cult sînt legate. Temeinicia tradiţiei privitoare la aceste îritîm-plări este confirmată de legenda despre templul de la Delfi care povesteşte cum 1-a ucis Apollo pe Pyton. evident modelîndu-1. care ştiau să descifreze intenţiile zeilor pentru prezent şi pentru viitor. spre exaltarea extatică. Dar totul ne face să credem că aceste obiceiuri festive ateno-del-fice nu reprezentau decît o imagine ştearsă. Este vorba de oracolul din sanctuarul lui Zeus de. Atena trimitea. interpretînd semne naturale sau provocate într-adins de oameni. fuziunea între religia apolinică şi cea dionisiacă. neşcolită". Profeţia „spontană. Această mantică prin inspiraţie de la Delfi se deosebeşte de vechea artă apolinică a inter. era un cult al unui Dionysos potolit.V pretării semnelor în aceeaşi măsură în care se apropie de mantica pe care o asociem. entuziastă. locul zeiţei htoniene. la trieteriile delfice. o solie festivă de femei alese. în vis. ademenitoare şi ameninţătoare totodată. Pe lîngă prezicătorii independenţi. în orice caz cultul apolinic nu a adoptat decît abia cu trecerea vremii mantica prin inspiraţie care. din oare ieşeau aburi ameţitori. Dionysos nu a găsit mai nicăieri. cultul dionisiac a păstrat. care ştiu de altfel foarte puţin şi despre influenţa oracolului de la Delfi. la Delfi. un oracol al Gaiei. formînd totuşi un fel de breaslă. Apollo a luat aici. de la care cei care aveau nevoie de un sfat îl aflau. din timpurile cele mai vechi. avea să dea mai tîrziu oracolului de la Delfi o putere şi o influenţă atît de singulare. la cererea oracolului.profundă în religia greacă a acestui zeu şi a cultului său. Dar cultul pe care oracolul de la Delfi a contribuit să-1 răspîndească. sărbătorile dionisiace de la Atena abia dacă mai păstrează vreo urmă. spiritul oracular htonian. izvorîtă dintr-o stare momentană de exaltare. Poemul nu ne spune însă dacă exista încă pe vremea aceea la Delfi o profetesă inspirată care făcea preziceri. îneît ceva din ea s-a transmis cultului apolinic ce-i era la origine cu totul străin. ci vorbindu-le el însuşi prin gura preotesei căzute în extaz. Oracolului de la Delii îi estet atribuită o înrîurvre asupra marilor probleme ale vieţii poporului» abia în Odiseea. cu oamenii care-1 consultau în stare de veghe. ca şi în alte părţi. lipsit de exaltări extatice. cultul lui Dionysos s-a păstrat în forma sa iniţială de sărbătoare nocturnă. şi chiar în zona dominată de Apollo de la Delfi. peste o crăpătură în stîn-câ. la Dodona şi de cel din templul lui Apollo de la Pyto. Apollo comunica tot direct. în cele din urmă însă. Este adevărat că Homer cunoaşte preziceri făcute „după regulile artei" de către ghicitori cu o pregătire specială. Este probabil că schimbarea s-a produs treptat . o tendinţă. adaptat sensibilităţii moderate a vieţii de toate zilele a oamenilor şi limpezimii voioase a sărbătorilor rustice şi citadine. la acest tip de oracol ne gîndim mai cu-rînd în cazul celui menţionat în Odiseea. după cîte se pare. De altfel. izvo-rîte din adevărate zguduiri psihice. In alte locuri însă. ale sărbătorilor dionisiace de odinioară. faţă de ceremoniile. acolo unde mai înainte divinitatea htoniană vorbea direct în vis sufletului celui adorat. civilizat.

exaltatul bahic. Oricum ar sta lucrurile. prezicerile care le sînt inspirate de Apollo. care nu era totuşi recunoscută de comunitatea religioasă oficială. printr-un elan nestăvilit spre înălţimi inaccesibile. cînd spune „eu". 341). Dacă îl vedem deci pe Apollo. în obscuritatea acestei epoci efervescente —■ dintre secolele al VlII-lea şi al Vl-lea — vedem mişeîndu-se ca nişte umbre astfel de figuri ce pot fi comparate cu profeţii. prezicătorul" (fr. el. Acolo prezicea Pytia. în cultul dionisiac. intra în trupul pămîn-tesc. 4 Din adîncimi nebănuite trebuie să fi izbucnit această nevoie religioasă care a putut implanta în miezul însuşi al religiei greceşti. Apollo este cel care vorbeşte despre ce-1 priveşte. Rare sînt relatările în care se vorbeşte despre pătrunderea exaltării extatice în cultul divin grec din vechime. ştim fără umbră de îndoială de unde a luat Apollo acest nou procedeu. este însuşi zeul. în starea de exaltare produsă de aburii ameţitori exalaţi de o crăpătură în stîncă. să cunoască tainele lucrurilor. efectiv. care îi face să prevadă viitorul. la viaţa divinităţii. ce influenţă a avut ea în acele vremuri. pe experienţa graţiei divine trăite de ei. o activitate religioasă. a cultului dionisiac. s-a consolidat acum şi în religia esenţialmente greacă.permanent de un loc şi de un templu anume. cit şi ale prezicerii venite de la Dionysos însuşi. Pătrunderea extazului în structura bine ordonată a religiei delfice este însă doar un simptom al acestei nevoi. deasupra căreia şedea pe ?1? un trepied. în cadrul religiei greceşti. într-o frenetică exaltare. din-tr-un impuls lăuntric. depăşi orice bariere îş} găsea îm■ plinirea pe alte cai. chiar la Delfi. O dată cu extazul mantie. Cel ce trăieşte. în care preoţi sau preoţesc proclamă. confirmată de zeul însuşi şi de experienţele pe care man-tica delfică le făcea în văzul tuturor. de mîn-dru şi de distant. în profeti-zarea extatică a preotesei de la Delfi. Nimic nu-i împiedica. într-o serie întreagă de locuri sînt întemeiate oracole. Este numit exaltatul. pătrunsă de spiritul însuşi al zeului. gîndeşte şi vorbeşte în ea. cel care provoacă în sufletele oamenilor „delirul". atunci cînd nu a suferit influenţe străine. Modelul tuturor a rămas oracolul de la Delfi. dusă pînă la exaltare. credinţa. zeul atît de reţinut. Ge vesteşte ea apoi. Aspiraţia religioasă ele a. îşi propuneau &ă medieze între divinitate şi individ. exclusiv pe cele crezute de propria lor conştiinţă. mai mult docît alţi zei. sursele stimulatoare atît ale sentimentului religios. asceţii. Este rîndul lui Apollo să fie. ca spirit. Din acest moment. Cultul divin al statelor greceşti s-a păstrat. este ceea ce zeul vrea să spună prin ea . în limitele destul de strînse ale măsurii şi ale clarităţii. „desprins". Apăreau oameni care. Cum s-a răspîndit. oameni a căror fire se caracteriza printr-o excitabilitate sporită. devenit infidel faţă de vechiul său mod de prezicere prin interpretarea semnelor şi adoptînd tipul de profetizare în stare de extaz. altfel. credinţa că sufletelor omeneşti nu le este refuzată capacitatea do a participa. un germene mistic. Entuziasmul şi extazul sînt pretutindeni. semnificativ este faptul că Eschil îl numeşte „Apollo cel împodobit cu iederă. de trup. ori. Această credinţă este sursa oricărei mistici. Zeul. în anumite momente. revelaţiile divine. la înălţimea unor viziuni şi a unei cunoaşteri fără limită. . să-şi întemeieze. La singurul oracol dionisiac din Grecia pe care-1 cunoaştem — cel de la Amfikleia în Fotida — prezicea însă în stare de extaz un preot „posedat" de zeu. şi exorciştii . va putea fi desemnat prin epitete care exprimă exaltarea şi înstrăinarea de sine bahice. de mult vie. locul fuziunii sale celei mat intime cu Dionysos. nu iluzoriu. sufletul preotesei. Apollo introduce în însăşi religia sa un element dionisiac. nu cauza ei. o preoteasă fecioară. putem încă afla doar din unele vestigii obscure păstrate de tradiţie. auzea. că o stare de supremă tensiune îl putea ridica pe om dincolo de orizontul îngust al conştiinţei sale obişnuite. bahicul . aşa se credea. „cu gura spumegîndă". cîtă vreme este în extaz.

prototipul unei sibile. Ce se povesteşte despre si-bile şi bachizi.din primele timpuri ale creştinismului. din acea epocă plină de făgăduinţe care a precedat epoca ele înflorire a filosofici greceşti. în ceea ce ne spun despre aceşti profeţi umbrele lăsate de o realitate cîndva foarte vie. nu sînt totuşi legaţi de vreun templu anume şi merg acolo unde li se cere sfatul. Apariţia în unele regiuni ale Asiei mici greceşti şi ale vechii Grecii. ci zeul care a pus stăpînire pe ea şi sub constrîngerea căruia se află. înainte de primele evenimente pe care le preziseseră. o situaţie existentă. ceea ce-i spune nu voinţa ei proprie. Sentimentul unei astfel de constrîngeri demonice. Nu ştiinţa unei bresle îi învaţă să tălmăcească sensul unor semne pe care fiecare le poate vedea . care nu sînt nume proprii. ci desemnează fiecare din ele o întreagă specie de profeţi extatici. amintirea unor fenomene cu totul neobişnuite ale vieţii religioase a grecilor. Ei se aseamănă prin toate aceste trăsături cu tălmăcitorii homerici ai semnelor şi sînt un fel de continuatori ai activităţii acestora . perfect reale şi înfricoşătoare pentru cei ce se află sub imperiul ei. Seria evenimentelor prezise se afunda tot mai mult în trecut şi într-un trecut încă mai îndepărtat. încît au apărut o droaie de profeţi de mîna a doua. bachizi. care tocmai de aceea le-au rămas în memorie. sibila proclamă. neaparţinînd nici uneia din comunităţile existente şi acţio-nînd doar sub impulsul nemijlocit al graţiei divine (hârisma). să circumscrie vremea în care au trăit unele sibile. ei văd doar ceea ce vede zeul şi sufletul omenesc pătruns de divinitate. Sîntem îndrituiţi să vedem. se situa epoca în care trăiseră acei profeţi. Bachizii şi sibilele sînt pre-i zicători care. Se povesteşte despre un bachiz că. femei şi bărbaţi care străbat singuratici Grecia. într-o perioadă istorică şi anume în secolul al Vll-lea. dar legende care reţin. Dominată de dorinţa de lămurire filosofică a lucrurilor. Prin 1$ strigăte sălbatice. fără a fi cu totul în afara cultului divin bine reglementat. a contribuit din plin la învăluirea darului dispărut al profeţiei într-o ceaţă mitică. Darul sau arta prezicerii. a purificării celui „întinat". în cuvinte abrupte. îi deosebeşte însă cu totul de ei felul lor de a prezice viitorul. Ei dezvăluie ce este neştiut prin viziuni extatice pe care le au atunci cînd zeul pune stăpînire pe ei. această epocă ulterioară punea atît de puţin Preţ pe graţia divină. a vindecării bolilor păreau a veni din una şi aceeaşi sursă. în care s-ar fi păstrat prezicerile vechilor profeţi inspiraţi de zei. de a preveni prin mijloace ciudate rele de tot felul. răsună încă în accentele zguduitoare pe care Eschil le-a împrumutat în Agamemnoti Casandrei. şi să le tălmăcească în stare de perfectă trezie. care se mulţumeau să tragă oracolele scrise. nelăsîndu-se indusă în eroare de indicaţiile înşelătoare ale versurilor profetice. sînt evident doar legende. la Sparta. pentru noi. Epoca profeţilor inspiraţi era aşadar de domeniul trecutului. de a da ajutor şi sfaturi la operaţiile de „purificare" religioasă. epoca în genere a profeţilor greci. a unor altfel de profeţi inspiraţi de divinitate este unul din fenomenele caracteristice ale vieţii religioase dintr-o perioadă ce poate fi determinată. fără a fi trimişi de vreunul din oracolele instituţionalizate. Nu e greu să ne imaginăm care va fi fost această sursă unică a . reală. Activitatea prezicătorului nu se mărginea la prevederea şi vestirea viitorului. cristalizată în imagini. încă în epoca profeţilor se conturează îndatoririle care au revenit mai tîrziu „prezicătorilor" şi anume de a contribui mai ales la vindecarea bolilor sufletului. în prada delirului divin. însăşi literatura de o mare prolificitate a oracolelor bachidicosibilinice. atestă că speciile desemnate prin aceste apelative au existat realmente cîndva. care mergeau dintr-o ţară în alta. Cronologia ştiinţifică a antichităţii a reuşit totuşi. prezicînd viitorul care le este deplin cunoscut. care le hărăzise odinioară sibilclor şi bachizilor darul profeţiei. ce apărea în acea vreme. adică. transpus de poezia contemporană acestei epoci greceşti a profeţilor în lumea legendelor de odinioară. a „purificat" femeile de o nebunie care se răspîndise printre ele ca o epidemie. Denumirile însele : sibile.

această dezvoltare a fost motivată de formarea unei „conştiinţe" mai profunde şi mai sensibile.Purificarea celui care a vărsat sînge se situa pe aceeaşi Inîie. din rîuri sau din mare). dacă atin-'eai jertfe destinate htonienilor sau monu-a«/nte ale morţilor.>asă.Cine se atinge ÎŞal": ■4a Aii. să considerăm ev..triplei aptitudini de care am vorbit. dat fiind că poate fi atins doar prin »jioace religioase. a catharticii face' însă cu neputinţă înţelegerea sensului şi caracterului ei real..Este evident că prin toati aceste acţiuni purificatoare nu se ă ■ştergerea. pentru reuşita deplină a „purificării". numai apropiin. cade în puterea lor . la origine şi în esenţă. cu ceea ce am numi vocea jt ^y^6 inţei. întemeiată pe cer' ţele unei legi morale aflate deasupra voinţei şi bunului plac personal. abatere a influenţelor nocive care vin clin lumea spiritelor. vina sau lipsa de vină a făptaşului nu erau luate în seamă sau nu contau . simţea nevoia să recurgă şi la alte leacuri deal cele oferite de cultul moştenit din strămoş^ Dacă ne gîndim la faptul că acum purificară era socotită necesară şi itru fapte ca ucie. Cînd îşi propune să vindece boli.Ea era indispensabilă şi pentru cel care Bcisese un om în luptă dreaptă. care în poemele homerice abia încep să-şi facă apariţia. după vreo întâmplare mdracu-. din afară şi care se putea răspîndi ea otrăvit ai unei boli contagioase. nu era cîtuşi de puţin „în inima omu-Irii" . sîntem lesne tentaţi să vede' în dezvoltarea luată de cathartică un capii al istoriei moralei greceşti. impur este şi copilul % născut. ne îndrituieşte să tragem această concluzie Ceremonii de „purificare" însoţesc vi omului în tot cursul ei. ca thartica s-a aflat adesea în rivalitate sau î conflict şi doar rareori în acord deplin cu morală de sine stătătoare.şi atingînidu-1. imperiului demonilor.u stat în preajmă. el alungă spiritele. Prin înseşi origivw> şi natura ei. cathartică nu are nici o leg«$}Jfâg cu morala. el trebuie să lină. în epoca posthomerict. ori cînd aceste purificări •u cerute de daţii:-Msacre sau profane. „pocăinţă" din •artea ucigaşului isau hotărârea sa de a se îndreptan Nici nu putea fi altfel. latura morală a întâmplării. ea ocupa locul pe care. pentru apă şi foc. nici măcar simbolică. Există n neam al spiritelor care. despre „macularea" ce ameninţă de pretutindeni şi despre procedeele unei arte religioai a purificării sînt principalele simptome ale pi' taţii înfricoşate care. ale fricţiunii sâfi K ale distrugerii elementului nociv (prin folr^au chiar numai prin fuimigaţii). îl fac pe om impur şi-1 pradă forţelor malefice. Cathartica este şi ea. dornice să se purifice de petele „păca-r tului" pe căi religioase. ale ab-"O&î^Şiei (cu lînă. blănuri de animale. era familiară şi accesibilă prezicătorului care-şi exercita profesiunea în stare de extaz. Tot ce ştim despre exerciţiile cathai.. Căci „pata" care tPebuia să fie înlăturată în aceste cazuri prin r^loace religioase. la vindecarea după o boală. impur este mortul şi tot ce i-p. sin-■ rul care se leagă de religie şi asupra căruia • îşi exercita puterile tămăduitoare. după datinile sacre. „Impură" este şi icel ce a atins-o. Practicarea catharticii nu se leag nu este stimulată de nici o idee de greşe de nici un sentiment al vinei şi răspunderii )j»f prii. ouă) etc. de jertfele ce li se aduc. de o eficacitate supranaturală. untric. a mijloace-xterioare ale abluţiunii (cu apă de la e. De purificarea se realizează prin folosi->rectă.jinos. care apăsau eoni.. într-o faza. Constituirea şi proliferarea ideilor. fără intenţie şi premeditare .<tr> 1 rea şi vărsarea de sînge. Nu era vorba de aşa ceva nici cînd urijfieări rituale erau socotite necesare după eun vis >rău. °^Şe în felul acesta nimicit un element . pen-casă şi cămin. Într-o epocă mai tîrzie. Nunta prilejuieşte o serie de rituri. O asemenea interpretare. de altfel foarte agreată. ea se lipea de om ca un lucru străin. deţine morala născută dintr-un sentimenr. nociv pentru om . deasupra chiar a vo • inţei puterilor demonice. purificatoare . Lumea spiritelor care pluteau nevăzute în jurul oamenilor şi pe care omul obişnuit nu o simte decît prin efectele ei. de locurile în care sălăşluiesc. a vreunei pete morale. chiar în cazul unui omor premeditat nu se cere. ele îi pot . inţa autorilor lor. acţionează ca exorcist. avansată de dezvoltare a culturii poporul».

abia tîrziu. Despre Hecate se cirede — şi este acesta un ecou ' al unui cult străvechi practicat lîngă căminul casei — că-şi are locuinţa . lapidaţi sau arşi în oraşe ioni-ene. erau considerate ca sacrificii aduse acestor puteri. o arată limpede obiceiul ca. mînie care este însăşi pata ce trebuie ştearsă. Cînd vărsarea de sînge omenesc impune o „purificare". mijloacele de purificare sînt identice cu jertfele aduse _________ 1 Euripide. după credinţa greacă. la înmormîntâri . şi a pătruns în cultul divin public al unor oraşe. Cînd un suflet se uneşte cu un trup. deosebit de cunoscută este Hecate cu ceata ei de spirite. reşedinţa ei se află în lumea subpămînteană. sufletelor sau chiar cu „ospeţele Hecatei"-Vedem aici foarte lămurit icare sint de fapt influenţele pe care cathartica năzuia să le înlăture.. ea este venerată alături de zeii domestici „lăsaţi de strămoşi" 2. e de faţă şi cînd sufletul se desprinde de trup. în acest caz purificarea şi-a păstrat caracterul de jertfă prin substituire (a animalului în locul ucigaşului). pentru a se elibera.în adîncul căminului" ' . 1223 şi urm. care presupun întotdeauna -existenţa unei fiinţe nevăzute căreia îi sînt adresate şi care le aude. la naştere. Ea se arată adesea omului noaptea. Acest cult domestic poate fi o moştenire din timpurile străvechi când relaţiile cu htonienii erau familiare şi oamenii nu se temeau de „impuritatea" unor astfel de relaţii.El acţionează în chip evident ca atare atunci cînd alungă prin acţiunea sa bolile. particular.provoca boli. Astfel folosite. şi chiar la Atena. de puterile nevăzute. aceste mijloace să fie duse la răspîntii şi lăsate spiritelor malefice care bîntuiau acolo. ca şi mulţimea de concepţii fantastice şi înfricoşătoare care Iii se asociază. cu prilejul sărbătorii targeliilor sau în alte împrejurări excepţionale. adică spiritele care trimit boala. dar numai în puţine locuri a depăşit limitele cultului domestic. Jertfe cerute de mînia celor nevăzuţi.. Ijigenia în Taurida. preotul o realizează ^alungind omorul prin omor" *> . împreună cu subpămînteanul Hermes. de care zeii cereşti se feresc. şi-a câştigat o recunoaştere generală. erau şi acei ţapi ispăşitori. Hecate este o zeitate htoniană . după ce au slujit pentru „purificare". ea este în apropiere . atunci cînd loveşte instrumente de aramă. delir şi tot felul de alte rele.pata" ce apăsa asupra unui întreg oraş. atunci cînd în cursul operaţiunii de purificare intonează epode şi formule de descîntec. erau în timpurile mai vechi înjunghiaţi. Ea este. după ce a fost obiectul veneraţiei unor culte locale. Practicile cultice ce-i sînt consacrate se feresc de lumina zilei.se simte în largul ei printre morminte şi pietre funerare. ■ Ea este stăpâna sufletelor legate îftcâ de lutnoa pământească. ca un semn rău. Că mijloacele de purificare pe care oamenii le foloseau în viaţa lor particulară. lumea demonilor. în vremurile care au urmat Hecate a fost oea care conducea şi punea în mişcare fantomele şi strigoii. al căror sunet are puterea de a goni spiritele. poemele homerice n-o pomenesc niciodată . Printre ele. acei nefericiţi care. o creaţie a fanteziei religioase . Ea găseşte însă drumul spre oameni mai uşor decât alţi htonieni. evident. sau în singurătatea toropitoare a arşiţei de la . Este potolită astfel mînia celui ucis. la mohorîtele ceremonii cultice consa-'5 erate morţilor. teama superstiţioasă de lumea spiritelor invizibile care-i împresoară neliniştitor şi caută să-i atingă îi făcea de fapt pe oamenii să ceară ajutorul preoţilor purificatori şi expiatori pentru a alunga imaginile înfricoşătoare produse de propria lor fantezie6 Ceea ce urmăreşte prin „purificările" sale cel înzestrat cu darul de a vedea dincolo de lucruri este să abată intervenţiile în viaţa omului ale spiritelor malefice ce populau. menite astfel să şteargă . Ea nu urmărea să împace o conştiinţă incipientă a greşelii săvîrşite şi nici să dea satisfacţie unei morale mai exigente . ei şi căminele lor. pentru aceasta el toarnă pe mîinile ucigaşului sîngele unui animal. Profetul purificator acţionează ca un exorcist care-l eliberează pe suferind de duhurile rele care-1 împresoară. „pentru purificarea oraşului". corespondentul ei masculin.

amiază, luînd forme terifiante, schimbătoare şi instabile ca vedeniile din vise. Numele multor spirite feminine ale infernului, despre care se povestea în popor —■ Gorgyra, (Gorgo), Mormo, Lamila, Gelo sau Empusa, spectrul de la amiază — desemnează în fond doar diversele apariţii şi metamorfoze ale Hecatei. Cel mai mult îi place să apară la răspîntii noaptea, la lumina palidă a lunii ; nu singură, căci îşi are „cortegiul său", slujitoarele sale, care o însoţesc. Sînt sufletele celor care nu au avut parte de înmormântare şi de riturile ei sacre sau care şi-au .pierdut viaţa prin violenţă sau au murit înainte de vreme. Astfel de suflete nu au pace după moarte ; ele zboară purtate de vânt împreună cu Hecate şi cu câinii ei demonici- Nu fără motiv asemenea plăsmuiri ale imaginaţiei ne amintesc de legende ca aceea a vânătorului sălbatic şi a haitei sale furioase ce se întâlnesc la multe popoare în timpuri mai noi. Aceeaşi credinţă a iscat, aici ca şi acolo, aceleaşi imagini, care se lămuresc reciproc. Aceste spirite, care rătăcesc noaptea, îi „pîngăresc"
1

Euripide, Medeea, 395 şi urm. 'J

Teopomp, la Porphyr., De absiinentla, 2. 10 (p. 140, ii. 9)

pe toţi cei cărora le ies în cale, le aduc nenoroc, coşmaruri, vedenii nocturne înfricoşătoare, delir şi epilepsie. Lor, acestor suflete neliniştite, şi stăpînei lor Hecate li se aduo în ultima zi a lunii, la răspîntii, „ospeţele Hecatei" şi li se aruncă cu faţa întoarsă resturile sacrificiilor lustrale pentru a-i ţine departe de locuinţele oamenilor ; tot astfel Hecatei i se aduo pentru „purificare" ca jertfe „apotro-paice", cîini înjunghiaţi. Tot felul de alte idei oribile se leagă de aceste credinţe; ele sînt una din sursele din care, adăugîndu-li-se alte numeroase fantasmagorii greceşti şi străine, s-a format fluviul tulbure al superstiţiilor şi spaimelor care a umplut întreaga antichitate tîrzie, tot evul mediu, şi chiar timpurile mai noi. Unii căutau ajutor şi ocrotire la cei ce preziceau viitorul şi la preoţii purificatori care, în afara ceremoniilor lustrale şi a invocaţiilor, le veneau în sprijin şi cu o serie de prescripţii ciudate, întemeiate la origine pe logica specială a superstiţiilor iar apoi transmise şi păstrate ca formule magice, atunci cînd sensul lor era de mult uitat. Pe alţii o curiozitate înfiorată îi împingea să încerce să se apropie şi mai mult de tărîmul spiritelor ce-i împresurau şi despre care atîtea legende povesteau lucruri miraculoase. Ei fac să apară prin incantaţii sufletele rătăcitoare şi chiar pe Hecate însăşi, vrînd prin puterea farmecelor, să-i silească să le împlinească dorinţele sau să le facă rău duşmanilor. Ge făgăduiau vrăjitorii şi exorciştii era îndepărtarea sau atragerea prin formule niagice a acestor făpturi ce veneau din lumea spiritelor, li susţinea credinţa oamenilor, dar este greu.de crezut că, pentru a-şi ţine făgăduielile, ş^u obţinut do la înşelătorie şi de la alte fa,pţe necurate, UjiuaiO'^f Nu cunoaştem mişcarea mantică şi cathartică şi modul în care ele au evoluat decît din epoica degenerării lor. în descrierea acestor aspecte ciudate şi lăturalnice ale religiei greceşti, pe care am schiţat-o mai înainte, a trebuit să folosim trăsături din imaginile pe care ni le-a lăsat despre ele o epocă poslterioară mantiei! şi cathantioii. Alături de o ştiinţă care-şi îndrepta în chip serios privirile asupra motivelor reale, interne, ale fenomenelor şi transformărilor care se petrec în lumea şi în viaţa limitată a omului, alături de o medicină care cerceta lucid şi circumspect condiţiile vieţii omului sănătos şi a celui bolnav, cathartică, mantica şi mulţimea de idei fanteziste cărora le-au dat naştere s-au păstrat vii şi active în largi cercuri ale poporului rămas la vechile lui credinţe, ca moşteniri ale unor concepţii depăşite, considerate ide cei .cultivaţi, oare se eliberează de prejudecăţi, ca fiind un maldăr revoltător de vechituri şi de înşelătorii ale preoţimii ahtiate de bani. Dar această plăsmuire a impulsului religios nu a putut fi privită aşa de la început, din momentul în care ea şi-a făcut apariţia. O mişcare de care oracolul de la Delfi s-a preocupat intens, căreia statele greceşti i-au permis să-şi exercite influenţa asupra dezvoltării instituţiilor lor religioase, nu a putut să nu se bucure o vreme de deplina recunoaştere a dreptului ei la existenţă. Ea a răspuns desigur nevoilor unei epoci în care intuirea complexităţii

existenţei şi a formelor ei în continuă schimbare se mulţumea încă cu o explicare de ordin religios a tuturor acestor mistere şi putea crede în mod serios că unor aleşi le era dat să pătrundă în lumea spiritelor care învăluie, nevăzută, toibul. Fiecare epocă îşi are idealul ei de „înţelepciune". A existat o vreme în care modelul,, înţeleptului", al omului ce se ridica prin resursele proprii la o înţelegere supremă a lucrurilor şi la puterea spirituală, era reprezentat de unele mari figuri în care părea a şe întruchipa pe deplin concepţia cea mai înaltă despre ştiinţa şi puterea de a acţiona a vizionarului extatic şi a preotului purificator. în relatări semilegen-dare, în care epoci mai tîrzii au păstrat amintirea vremurilor dinainte de perioada cercetării filosofice a naturii, se vorbeşte despre mari maeştri ai unei înţelepciuni misterioase, cărora li se atribuie mai mult puteri magice cîecît o înţelegere raţională a principiilor obscure care guvernează natura. Ei au dat totuşi — fapt ce reiese chiar din puţinele date pe care ni le oferă tradiţia — prin opera şi activitatea lor impulsuri gîndirii, care să le justifice teoriile. Nu-i putem numi nici filosofi şi nici precursori ai filosofiei greceşti, întrucît privirile lor se îndreaptă într-o direcţie, de care spiritul filosofic a considerat că este sarcina sa cea mai importantă să se îndepărteze, pentru a-şi dobîndi libertatea, lucru pe care 1-a şi făcut în deplină conştiinţă, chiar dacă cu ezitări şi momente de regres. Ed se situează în1 rîndurile vrăjitorilor şi exorciştilor care, în zorile istoriei culturii, îi precedă pe filosofi, reprezentînd, în felul lor primul tip de oameni care cercetează natura. Cu toţii aparţin clasei vizionarilor extatici şi a preoţilor ce oficiau ceremoniile lustrale. De la hiperboreeni, din ţara îndepărtată în care Apollo dispărea iarna, a venit, potrivit legendei, în Grecia, trimis de zeu, un om sfînt, Aharis, care n-avea nevoie de hrană. In mînă cu săgeata de aur, semnul caracteristic al misiunii sale apolinice, el străbătea ţările alungind bolile prin sacrificii magice şi prevestind cutremurele şi alte nenorociri. Şi în vremurile ce au urmat se mai vorbea de proptii şi „purificări'' ce-i erau atribuite. Pindar, Care 1-a pomenit, îl aminteşte (fr. 271) şi pe 159 ^Hsteas Aristeas, un om cu vază în oraşul
Ml li

său natal Prokennesos, avea darul magio de a cădea în extaze prelungite. .Cînd sufletul, „luat de Phoibos", îi părăsea trupul, el apărea, ca al doilea eu al său, în locuri îndepărtate. O dată apăruse, în suita lui Apollo, la Metaponit ; în amintirea prezenţei sale şi a uimirii stîrnite de profeţiile sale inspirate, i s-a înălţat o statuie de bronz în piaţa oraşului. Printre alte fig-uii de acelaşi gen se distingea Hermotimos din Glazomene, al cărui suflet putea părăsi trupul „timp de mulţi ani", pentru a reveni din călătoriile sale extatice înzestrat cu cunoaşterea profetică a viitorului. în cele din urmă duşmanii au ars trupul lui Hermotimos ce zăcea lipsit de suflet şi astfel sufletul lui nu s-a mai întors niciodată. Maestru neîntrecut printre toţi aceşti oameni cu puteri magice a fost, potrivit tradiţiei, Epimenide. Originar din Creta, un vechi centru al înţelepciunii cathartice, el îşi însuşise această înţelepciune în cadrul cultului consacrat lui Zeus cel subpămîntean. într-o versiune legendară, ni se povesteşte despre lunga lui şedere în peştera tainică a lui Zeus de pe muntele Ida, despre relaţiile lui cu spiritele întunericului, despre postul sever pe care 1-a ţinut, despre extazele sale îndelungi, apoi despre faptul că, perfect instruit în „înţelepciunea entuziastă", a reapărut din singurătatea în care se retrăsese. El a cutreierat apoi multe ţări, practicînd arta sa tămăduitoare, prevestind oa ghicitor extatic viitorul, expli-eînd sensul ascuns al evenimentelor trecute şi alungînd, ca preot purificator, relele trimise de demoni pentru fărădelegi deosebit de crunte. Activitatea cathartică a lui Epirhenide era cunoscută şi la Delos şi în alte oraşe. Neştearsă a rămas mai ales amintirea felului în care el a condus, la sfîrşitul secolului al VH-lea, la Atena, ritualul expiatoriu al crimei mîrşave săvîrşite împotriva partizanilor lui Cilon. Prin ceremonii „eficace" pe care le învăţase la sursele înţelepciunii secrete, prin sacrificii de animale şi de oameni, el a potolit mînia spiritelor subpămîntene ofensate, care

„aruncau o pată" asupra oraşului şi-i aduceau nenorooiri. Nu este lipsit de sens faptul că tradiţia poste-rioară, fără a se preocupa de aspeGtele cronologice, îi pune pe toţi cei amintiţi mai sus în legătură cu Pitagora şi cu discipolii săi, iar pe cel mai tînăr dintre ei, pe Ferekydes din Samos, îl consideră chiar a fi fost învăţătorul lui Pitagora. Nu filosofia lui Pitagora, dar în orice caz practicile comunităţii pitagoreice îşi au rădăcinile în concepţiile acestor oameni şi ale epocii care-i venera ca înţelepţi, în ceea ce s-ar putea numi doctrina lor. Urme răzleţe ne permit să presupunem că ideile conducătoare ale activităţii şi vieţii acestor vizionari, care nu erau totuşi doar practicanţi ai unei religii magice, năzuiau să se constituie într-un sistem unitar. Nu ştim în ce măsură între imaginile fantastice închipuite de Epimenide şi de Ferekydes despre lume şi despre zei şi activitatea lor exista vreo legătură. Cînd însă ni se spune despre Hermotimos că, la fel ca mai tîrziu compatriotul său Anaxagora, recunoştea existenţa unei deosebiri între „spiritul" pur şi materie, este limpede că această teorie decurgea din „experienţele" sale. Extazurile sufletului pe care le trăiseră Hermotimos însuşi şi vizionarii extatici din toată această epocă duceau la ideea că posibilitatea despărţirii sufletului de trup şi a unei existenţe superioare independente a sufletului ar fi deplin demonstrată. Iar trupul, pus în opoziţie cu sufletul ce năzuieşte spre libertate, nu putea să nu apară ca un obstacol, ca o frînă ce trebuie înlăturată. Concepţiile despre „întinarea" şi impurificarea care ameninţă de pretutindeni, alimentate de doctrina şi de activitatea numeroşilor preoţi care propovă-duiau expierea — printre care ştim că Epime-261 nide a fost cel mai de seamă —au impregnat treptat însuşi cultul public cu ceremoniile lustrale într-o atare măsură, încît se putea crede că religia greacă era pe cale să devină, reînviind şi dezvoltînd idei religioase străvechi, aproape uitate în epoca homerică, o religie a purităţii, un fel de brahmanism sau zoroastrism occidental. Cel familiarizat cu ideea opoziţiei dintre trup şi suflet ajungea aproape în mod inevitabil, mai ales dacă era pătruns de concepţiile cathartice şi le practica, la ideea că şi sufletul trebuie „purificat" de trup, ca de o piedică ce-1 întina. Devenită aproape populară, această idee se întîlneşte în unele legende şi formulări, în care nimicirea trupului prin foc este socotită şi numită „purificare" a omului. Acolo unde această idee, în totală opoziţie cu concepţia homerică despre raportul dintre trup şi suflet, pătrundea mai adîno, era firesc ca ea să devină un îndemn la pregătirea purificării sufletului prin negarea şi dispreţuirea trupului şi a instinctelor sale. Se dă astfel impuls unei morale pur negative, care urmăreşte nu să transforme dinăuntru voinţa, ci numai să îndepărteze de sufletul omului relele din afară care-1 pot tulbura şi întina, unei morale teologico-ascetice de tipul celei care ~~ă "=c!evenlt mai" tîrziu caracteristică pentru o importantă mişcare spirituală a lumii elene. Oricît de puţine şi de fragmentare sînt ştirile pe care le avem despre înţelepţii acestei epoci prefilosofice, ele ne permit totuşi să deducem că înclinaţia lor spre asceză — vădită în postul practicat de Abaris şi de Epimenide — decurge din însăşi orientarea lor spirituală. Gît de departe au mers pe acest drum ne este fireşte cu neputinţă s-o spunem. Idealul ascetic nu a fost absent nici în Grecia. El rămîne însă la greci, oricît de adînci rădăcini ar fi prins în unele locuri, un element străin, adoptat de spiritualişti entuziaşti, dar, faţă de ideile generale despre viaţă, un lucru paradoxal, aproape o erezie. Religiei publice nu-i lipsesc cu totul germenii unei morale ascetice, dar asceza nu s-a dezvoltat deplin în Grecia decît în cadrul unor minorităţi care se izolau în conventicule închise care aveau o orientare teologică sau filosofică. ,,înţelepţii", a căror imagine ideală ne este dată de legendele privitoare la Abaris, Epimenide ş.a., nu erau, ca indivizi, departe de idealurile ascetice. Curînd şi-a făcut apariţia şi încercarea de a întemeia, pe baza acestor idealuri, o comunitate.

Că orficii greci îl venerau într-adevăr. fie altundeva în călătoriile sale. recunoşteau originea tracă a credinţei şi cultului lor şi-1 venerau pe Bakhos. un membru demn al Olim-pului greo. constituiţi în comunităţi. Herodot auzise deci vorbin-du-se fie la Atena. Dar în această nouă ipostază. ei se reuneau pentru a-i aduce un cult în cadrul căruia îşi puteau găsi expresia deplină vechile concepţii ale religiei patriei lor. presupus a fi întemeietorul comunităţii orfice. pe Dionysos. nu mai era un străin pe pămîntul grec . alături de demult ele-nizatul Dionysos. stăpînul vieţii şi al morţii. mai presus de toţi ceilalţi zei. despărţindu-se de cultul oficial. Orfeu însuşi. care se ţineau departe de religia practicată în mod public. ' îuUii ■ Orhcn în legătură cu comunităţile orfice şi cu obiceiurile lor nu avem nici o mărturie mai veche decît cea a lui Herodot (2. adică organizate după model egiptean de Pitagora sau de discipolii săi . care venerau. de străini.j. în numele lui Orfeu s-au reunit adepţii unui cult special. în cele mai multe cazuri. cel al lui Dionysos .81). El şi-a găsit de aceea adoratorii în cadrul unor comunităţi care îl cinsteau după legile lor ■ . Dionysos însă. acestea erau de fapt egiptene şi pitagoreice.! ii ni': Hi. zeul trac. tocmai de aceea. tolerate de stat. este socotit a fi şi cel care a instituit ceremoniile iniţiatice dionisiace. După părerea istoricului. pe vechiul zeu trac pe care cultul oficial nu mai avea nici forţa şi nici voinţa de a-1 asimila. zei străini. Era vorba. o dovedesc limpede resturile de care dispunem ale poeziei teologice create de ei. luîndu-şi numele de la Orfeu. chiar dacă localnicii nu erau nici ei excluşi. venit din Tracia el se limpezise şi se maturizase sub soarele umanităţii greceşti şi devenise un zeu gree. ei practicau un cult pe care cultul oficial al zeilor nu-1 cunoştea sau îl repudia. figură legendară a artei trace a cîntecului. după riturile din patria lor. în oraşe existau multe şi felurile comunităţi j închise de acest fel. Un nou val venit din nord îl readucea astfel. despre comunităţi închise care. care subliniază concordanţa dintre anumite precepte ascetice ale preoţilor egipteni şi cultele secrete ^orfice şi bahice". zeul comunităţilor orfice. el putea părea înstrăinat de el însuşi adoratorilor vechiului zeu trao Dionysos . ele nu au putut fi deci instituite înainte de ultimele decenii ale secolului al Vllea.

poetică şi ştiinţifică. 5. Nimic nu ne permite să credem că secte orfice s-au constituit în Grecia înainte de cea de-a doua jumătate a secolului al Vl-lea. dar care. 37. după cum este probabil că Onomakritos . se desfăşurau tumultuos noaptea sub bolta vastă a cerului. bui să fie impregnată de concepţiile specifice ale şcolii pitagoreice. cu excepţia unor urme neînsemnate ale misticii pitagoreice a numerelor. membrii comunităţilor ce purtau numele lui Orfeu îşi datorau ideile lui Pitagora şi discipolilor acestuia ? Nu mai putem distinge cu perfectă claritate cum s-au ţesut şi întreţesut aici firele. s-a iniţiat (aproape în aceeaşi vreme în care Pitagora se afla la Crotona)' în doctrina orfică definitiv constituită. Se spune că Onomakritos. nimic care să nu fi putut ajunge la orfici decît din sursă pitagoreică. Nu ştim dacă tracii au fost cei care au restabilit pe pămîntul Greciei vechiul lor cult al lui Dionysos. orficii ne sînt cunoscuţi numai ca membri ai unor comunităţi închise. nemărginit în aspiraţiile sale. Vechiul cult trac al lui Dionysos. cînd a venit în jurul anului 532 în Italia. ar fi cel care „a întemeiat cultul secret al lui Dionysos" l: S-ar putea părea că este vorba aici de prima comunitate orfică întemeiată la Atena. sînt probleme ce rămîn pentru noi fără răspuns. Din ce loc a pornit. Cum s-a încadrat acest cult în limitele înguste ale vieţii citadine este greu să ne imaginăm.proprii. atunci întreaga doctrină orfică ar trel ) Pîţusanias. Nu putem înţelege altfel relaţiile reciproce ale orficilor. foarte înfloritoare în aceste regiuni în ultimele decenii ale secolului al VI-lea şi în primele decenii ale secolului al V-lea. Este deci posibil ca doctrina orfică ce se dezvoltase independent să-şi fi exercitat influenţa asupra lui Pitagora şi a adepţilor lui în Italia meridională. Pare sigur că în sudul Italiei au existat încă de pe atunci comunităţi orfice : altfel pentru cine ar fi putut compune oamenii aceia poemele lor „orfice" ? Trebuie în orice caz să reţinem că întâlnirea dintre doctrina orfică şi cea pitagoreică pe terenul ştiinţei despre suflet nu putea fi întîmplătoare.întemeietorul comunităţii orfice la Atena. l-au readaptat pe zeul trac. s-a iniţiat el oare în concepţiile acestora ? Sau. De această năzuinţă este pătrunsă şi poezia religioasă orfică. cum şi în ce fel s-a răs-pîndit această mişcare religios-teosofică. tot în această epocă. de Atena. comunităţi orfice la Crotona şi la Metapont. ştiind mai ales că la curtea lui Pisistrate îşi desfăşurau activitatea doi oameni chemaţi din Italia meridională şi care erau socotiţi a fi autorii unor poezii orfice (Zopyros diii Heracleea şi Orfeu din Crotona). R. sub numele de „orfici". devenită centrul comun spre care afluau convergent toate aceste mişcări. fără însă a putea merge pînă \z\ capăt pe acest drum. A găsit oare Pita-gora. Nici metempsihoză şi formele pe care ea le-a luat nu au neapărat această origine. aşa cum restabiliseră cultul neîmblînzit al zeiţelor Bendis şi Kotyto. adică înainte de acea epocă crucială. prezicătorul care trăia la curtea lui Pisistrate. în munţi şi păduri. chiar dacă . Oriunde i-am întîlnit în Grecia. Majoritatea acestora este însă atribuită unor oameni a căror patrie se afla în Italia meridională şi în Sicilia şi care întreţineau legături mai mult sau mai puţin evidente cu cercurile pitagoreice. dimpotrivă (cum şi-a închipuit lucrurile Hero-dot). Atena a fost un centru al orfismului. crescuţi în ideile religioase ale patriei lor. In rămăşiţele poeziilor orfice nu găsim însă. ceea ce nu înseamnă neapărat că el s-a născut acolo. în care gîndirea mistică a dat naştere în mai multe locuri unei teosofii care năzuia să devină filosofie. atrase ca de un fel de magnet spiritual. departe de civilizaţie. în alt fel însă decît o făcuse mai înainte cultul oficial grec. pe care le unea un cult întemeiat şi organizat după propriile sale reguli. modului de a simţi al grecilor. în mijlocul naturii sălbatice. Pentru viaţa grecească acest cult special nu ar fi avut nici o importanţă dacă nu i s-ar fi alăturat greci. îl întîl-nim pe Onomakritos şi printre autorii de poezii orfice. cum nu s-au născut neapărat acolo mişcarea şi activitatea artistică. Dacă însă totul ar veni de la pita-goricieni.

care. Sontopindu-se eu ideile de bază ale religiei trace a lui Dionysos. o orientare proprie. la orficii greci. din scrierile religioase fundamentale ale comunităţii . îşi transmit şi preiau formarea şi conducerea lumii. Acest poem trebuie să fi făcut parte. îl refac din substanţa lor. unul în toată nesfîrşita lui diversitate. Comunitatea orfică. Mulţi credincioşi îi preferau pe preoţii purificatori orfici altora din aceeaşi categorie. Mai clară ne este latura practică a activităţii religioase prin care orficii veneau în contact. nu numai cîntăreţul inspirat al zeilor. dezvoltîndu-se şi devenind un cosmos unitar. modelul lor suprem. într-un sens mai strict. i-a inspirat un poem lui Onomakritos. Ferekydes ş.a. a lui Orfeu însuşi. dar se deosebeau sensibil între ele în o serie întreagă de probleme de amănunt. zei de tipul grec vechi. Semnificativ este însă faptul că el este dat cu certitudine ca autor al poemului Iniţierilor. triumfă unele asupra celorlalte. într-o alianţă cît se poate de firească cu vechiul cult traG al lui Dionysos. Nici una din aceste scrieri nu pare a se fi bucurat de o autoritate canonică propriu-zisă. din-267 f °*° c*e comunitatea lor închisă. probabil. Pornind în mod evident de la teologia greacă cea mai veche. ale ascezei. aceste idei au dat credinţei şi vieţii însăşi a adepţilor acestor secte un timbru specific. Fără această doctrină de bază. este. însufleţite de un spirit. ci şi un prezicător. Tocmai această închidere a credinţei în dogme precise a atras. Nu ştim limpede cît de departe a mers Onomakritos în dezvoltarea şi ordonarea poemelor didactice ale orficilor . aceste teogonii orfice descriau cum s-a născut lume'a dintr-un impuls obscur primordial. avea o doctrină bine stabilită deosebindu-se prin aceasta atît de religia oficială cît şi de celelalte comunităţi de cult din acea vreme. cum afirmă Aristotel. Credinţa şi obiceiurile religioase ale comunităţii se întemeiau pe prescripţii cuprinse în foarte frumoase scrieri cu caracter teologic sau privitoare la ritual. spre religia orfică o comunitate de oameni dornici să creadă. însuşi întemeietorul comunităţii orfice de la Atena. absorb în ele Totul şi. dincolo de toată diversitatea înfăţişărilor lui. Nu numai divinităţile noi create de fantezia orfică. erau toate socotite o fi opera cîntăreţului trac străvechi. urmîndu-i exemplul. îşi exercitau şi ei activitatea în toate aceste domenii. Spre sfîrşitul secolului al IV-lea se credea a se cunoaşte cu certitudine numele autorilor fiecăruia dintre aceste poeme. Onomakritos a dat. un medic care cunoştea leacuri miraculoase şi un preot purificator . m ■■ potrivit tradiţiei. care încercau să dea formă speculaţiilor religioase orfice şi care concordau în ce priveşte orientarea generală. ale desprinderii de ceea ce este pă-mînteso şi trecător. mişcarea orfică din Grecia este de neconceput. care să reducă la tăcere orice concepţie şi părere divergentă . cu lumea profană. într-una din aceste scrieri momentul central pare a-1 fi constituit legenda despre sfîşierea Zeului de către Titani.presupunem că multe din excesele reale ale serbărilor din ţările din nordul Greciei se reduceau acum doar la rituri menite să le amintească doar simbolic. fireşte. mai mult decît orice altceva. orficii. Orfeu însuşi. dar şi . formă poetică „doctrinelor" lui Orfeu. pretinzînd a avea autoritatea unor revelaţii divine. Toate reprezentau încercări şi eforturi repetate de a constitui o doctrină orfică coerentă. Zeii aceştia nu mai sînt. existau mai ales multe poeme teogonice. care. care-şi găsise expresia în poemele hesiodice. relatările de mai tîrziu sînt în această privinţă prea sărace şi fragmentare. după cîte ştim. lucru care nu le-a reuşit altor teologi ai timpului ca Epimenide. Ceaţa care-i învăluie pe adevăraţii autori ai acelor poeme nu a fost totuşi prea deasă. simbolice într-o atare măsură încît aproape le lipsea 269 substanţa concretă. din această activitate sacerdotală purificatoare şi exorcizantă practicată cu rîvnă s-au dezvoltat tot mai mult şi mai profund ideile purităţii. toată această evoluţie este prezentată ca istorie a unei lungi serii de puteri şi făpturi divine care emană unele din altele. Concepţiile cathartice care s-au dezvoltat pe pămîntul Greciei au intrat. Înăuntrul cercurilor orfice însă.

zeităţile împrumutate panteonului grec nu mai sînt aici decît idei personificate. Cine mai putea recunoaşte pe zeul lui Homer în orficul Zeus, care, după ce 1-a înghiţit pe Atot-Zeul şi „a prins în el puterea lui Erikapaios" (fr. 120 din Rapsodii), este acum el însuşi Totul sau, cum se spune în poemul teogonic, „Zeus este începutul, Zeus este mijlocul, în Zeus totul este desăvîrşit". Ideea dă aci persoanei un cuprins atît de larg încît ameninţă să o facă să explodeze, ea şterge contururile diferitelor figuri, amestecînd zeii între ei în mod conştient. învelişul mitio nu este totuşi abandonat. Poeţii aceştia nu-1 puteau arunca eu totul; zeii lor tind desigur să devină pure conGepte, dar nu reuşesc să-şi lepede toate urmele formei lor individuale, concrete ; ideea nu reuşeşte să rupă toate vălurile mitului. Poeţii, autori ai diverselor teogonii orfice, s-au străduit unul după altul şi întrecîndu-se între ei să înveşmînteze în forme noi aceleaşi idei fundamentale, să facă accesibile deopotrivă fanteziei şi gîndirii conceptuale ceea ce nu percepuseră şi nu înţe-leseseră nici ei decît pe jumătate. Concluzia acestor eforturi a fost cuprinsă, după cît se pare, în poemul teogonic al celor douăzeci şi patru de rapsodii, al căror conţinut ne este mai bine cunoscut din citatele făcute de neoplato-nicieni şi în care erau adunate din belşug şi definitiv ordonate toate elementele ce se acumulaseră cu vremea ale acestei doctrine simbolice.
3

îmbinarea dintre religie şi o speculaţie semifi-losofică era o trăsătură caracteristică a orfici-lor şi a scrierilor lor. în poemele teogonice nimic nu era religie decît în măsura în care personalitatea morală a zeilor despre care era vorba nu se destrămase cu totul, nu fusese înlocuită de pure scheme alegorice transparente. Domnea în ele speculaţia, care nu ţinea seama de religie şi care tocmai de aceea se desfăşura liber, plăsmuind mereu alte structuri ideatice. Poezia speculativă a devenit totuşi în cele din urmă o poezie religioasă, legată nemijlocit de credinţa şi de cultul practicat de această comunitate. La capătul seriei genealogice de zei se afla fiul lui Zeus şi al Persefonei, Dionysos, care purta şi numele zeului subpămîntean Zagreus, şi căruia Zeus îi încredinţase, încă de cînd era copil, conducerea lumii. De el se apropie, minaţi de Hera, în veşminte care le ascundeau identitatea, Titanii cei răi, duşmanii lui Zeus ; Uranos îi învinsese, dar, după cîte se pare, Zeus îi eliberase din Tartar. Ei încearcă să eîştige încrederea lui Zagreus, oferindu-i daruri; cînd acesta se priveşte în oglinda pe care i-au făcut-o, ei se năpustesc asupra lui. Zagreus le scapă luînd înfăţişări diverse; el este însă în cele din urmă, cînd luase forma unui taur, zdrobit şi rupt în bucăţi pe care le înghit aceşti duşmani sălbatici. Atena reuşeşte să sustragă doar inima, aducînd-o lui Zeus, care o înghite. Din ea se naşte „noul Dionysos", fiul lui Zeus şi al Se-melei, îrt care retrăieşte Zagreus. Legenda privitoare la sfîşierea lui Zagreus de către Titani fusese înfăţişată în formă poetică încă de Onomakritos ; ea a rămas un moment culminant pentru toate poemele orfice şi apărea nu numai în rapsodii, ci şi în ipostaze mai vechi ale legendelor orfice. Este vorba aici de o legendă religioasă în sensul mai strict aj cuvîntului. Caracterul ei etiologic este evident; povestind întîmplările lui Dionysos Zagreus, ca urmăreşte să lămurească sensul religios al actului sacru al sfîşierii zeului-taur. Dar dacă această legendă îşi are originea în sălbaticele ceremonii rituale trace, prin întrea-8^ ei dezvoltare ulterioară ea aparţine sferei
'

de gîndire elene ; ea este orfică tocmai pentru că îmbină aceste două elemente. Titanii cei răi aparţin vechii mitologii greceşti. Deveniţi aici ucigaşi ai zeului, ei reprezintă forţa primară a răului. Ei îl sfîşie pe cel ce era Unul în multe bucăţi; prin crimă, divinitatea unică se pierde în multitudinea înfăţişărilor acestei lumi. Ea reapare ca unitate în noul Dionysos născut de Zeus. Pe titani însă — spunea mai departe legenda —, care au înghiţit membrele zeului, Zeus i-a

nimicit cu fulgerul său ; din cenuşa lor se naşte neamul omeneso, în care, data fiind originea sa, binele provenit de la Diony-sos-Zagreus se amestecă cu elementul rău, venit de la Titani. Cu domnia noului Dionysos şi cu naşterea oamenilor, seria evenimentelor mitice ia sfîrşit în poemele orfice. O dată cu apariţia omului în creaţiune, începe perioada actuală ; epoca revoluţiilor cosmice se încheie. Poezia se îndreaptă acum spre om, revelîndu-i destinele, îndatoririle şi rostul vieţii sale. Amestecul însuşi al părţilor care-i alcătuiesc fiinţa prescrie omului drumul pe care trebuie să năzuiască a merge. El trebuie să se elibereze de elementele titanice şi să revină pur la zeul, din care o parte trăieşte în el. Deosebirea dintre elementul titanic şi cel dionisiac la om exprimă într-un veşmînt alegoric deosebirea binecunoscută dintre trup şi suflet, care pretinde totodată să stabilească o ierarhie valorică profund motivată a acestor două laturi ale fiinţei umane. Potrivit doctrinei orfice, omul trebuie să scape de înlănţuirea trupului, în care sufletul stă ca un osîndit în închisoare. Pînă la eliberare, el trebuie să străbată un drum lung. El nu are dreptul să-şi desfacă legăturile cu trupul pe cale violentă, chiar moartea naturală nu le desface decît pentru scurt timp, căci sufletul trebuie să se lase închis într-un nou trup. în timp ce, desprins din trupul lui, pluteşte liber în vînt, este aspirat de suflul unui nou trup. El parcurge astfel, între o viaţă independentă, descătuşată, şi mereu alte reîncarnări, marele „cerc al necesităţii", ca tovarăş de viaţă al multor trupuri ele oameni şi de animale. „Roata naşterilor" pare a se învîrti la nesfîrşit pe aceeaşi traiectorie, nelă-sînd nici o speranţă ; în poezia orfică (şi probabil în ea pentru întîia dată) apare gîndul dezvoltat al repetării mereu aceeaşi, în condiţii care se repetă ele însele, a stadiilor de viaţă trăite anterior, ideea că şi omul este atras într-un curs al naturii ce se reîntoarce veşnic la punctul de pornire, într-un vîrtej ce se mişcă fără sens în cerc închis. Există însă pentru suflet o posibilitate de a se elibera din această închisoare a veşnicii reîntoarceri a lucrurilor ; el poate spera „să iasă din cerc şi să scape de suferinţă" K Născut să fie liber şi fericit, el se poate pînă la urmă smulge din toate formele de existenţă terestră, nedemne de el. Posibilitatea „eliberării" există, dar oamenii, orbi şi nechibzuiţi, nu sînt singuri în stare să se elibereze ; ei pot cel mult, atunci cînd mîntuirea vine spre ei, să-i iasă în întîmpinare. Mîntuirea o aduc Orfeu şi iniţierile sale bahice. Dionysos însuşi îi va elibera pe adoratorii săi de rele şi de nesfîrşitul drum al suferinţei. Eliberarea omul o va datora nu forţelor proprii, ci graţiei „zeilor mîntuitori". încrederea în sine a vechilor greci este acum frîntă ; lipsit de curaj, omul pios de acum caută ajutor de la alţii ; el are nevoie de revelaţii şi de intervenţia lui „Orfeu stăpînul" 2, pentru a găsi calea eliberării şi trebuie să respecte cu stricteţe prescripţiile menite să-1 călăuzească pe această cale.
273
1 2

Proculs (fr. 226) Euripide, Hipolit, 953.

Eliberarea nu o pregătesc doar orgiile sacre rînduite de Orfeu ; ele trebuie să ducă la o întreagă „viaţă orfică" (Platon, Legile 6, 782 C). Asceza este condiţia fundamentală a vieţii pioase. Ea nu cere exercitarea virtuţilor civice ; nu sînt necesare nici disciplina şi transformarea morala a caracterului ; principiul moral suprem îl reprezintă orientarea spre zeitate, detaşarea nu de greşelile şi rătăcirile din viaţa pămîntească, ci de însăşi această viaţă, repudierea a tot ce poate lega omul de viaţa trupească, muritoare. Fireşte, înverşunarea cu care penitenţii Indiei îşi anulau voinţa, atît de greu de înfrînt, de a trăi în această lume, nu a găsit nici un ecou la grecii iubitori de viaţă şi nici chiar la asceţii care negau lumea pămîntească. Abstinenţa maximă practicată de asceţii orfici o constituia refuzul de a se hrăni cu carne. în rest, ei se fereau doar de ce putea simboliza din punct de vedere religios, mai mult decît reprezenta de fapt, un ataşament faţă de lumea trecătoare, supusă morţii. S-au păstrat şi s-au înmulţit regulile de mult stabilite ale ritualului sacerdotal al purificării; ele au dobîndit totodată o semnificaţie mai înaltă. Rostul lor este nu de a-i elibera şi purifica pe oameni de

contactele cu demonii, ci de a purifica sufletul însuşi, de a-1 curaţi de întinarea pe care i-o provoacă convieţuirea lui cu trupul, de a-1 scoate, pur, de sub imperiul înfricoşătoarei morţi. Sufletul este ferecat în corp pentru a ispăşi o „greşeală" ; viaţa aici pe pămînt este plată a păcatului şi moarte a sufletului. Toată multitudinea de forme ale existenţei este, în concepţia acestor zeloţi, nu doar o succesiune de cauze şi efecte, ci o înlănţuire nesfîrşită de greşeli şi ispăşiri, de întinări şi purificări. Cathartica se aliază aici strîns cu misticismul. Sufletul, care vine de la Dumnezeu şi năzuieşte să-şi redobîn-dească esenţa sa divină, nu are vreo altă datorie de împlinit pe pămînt şi tocmai de aceea nu are a se supune vreunei morale ; ce trebuie sâ facâ este sâ se elibereze de viaţa însăşi, să nu se lase întinat de nimic clin ce este pămîntesc. Orficilor le era dat dreptul de a se numi între ei sau faţă de alţii „cei puri". Cel sanctificat prin iniţierea orfică îşi găsea prima răsplată pentru pietatea sa pe tărîmul de mijloc» • prin care omul trebuie să treacă după moartea pămîntească. După ce omul a încetat din viaţă, Hermes îi conduce „sufletul nemuritor" în lumea subpămînteană. Poeme orfice speciale revelau spaimele şi deliciile acestui tărîm. Ce dezvăluiau preoţii orfici din aceste lucruri ascunse avea un caracter atît de concret şi de direct, încît întrecea chiar făgăduielile mistere-ior eleusine; era desigur partea cea mai populară, chiar dacă nu cea mai originală, a doctrinei orîice. Sufletul este aşteptat de un tribunal. Ideea aceasta a unei justiţii compensatorii în imperiul sufletelor îşi are originea în „doctrina sacră" a acestei secte şi nu în vreo concepţie populară. Nelegiuitul îşi găseşte în adîncul Tartarului pedeapsa şi purificarea ; cei ce nu s-au purificat prin orgiile orfice zac într-o mlaştină ; pedepse groaznice îl aşteaptă pe cel ce a dispreţuit cultul sacru. Potrivit unei concepţii cu totul singulare în religia antică, „purificarea şi dezlegarea" de nelegiuirile şi de pedepsele ce sînt date pentru ele în lumea cealaltă pot fi obţinute de la zei şi pentru rude decedate, dacă urmaşii lor participă la cultul orfic. Pe cel care a participat el însuşi la iniţierile orfice, care nu a agitat doar tyrsul, ci a devenit un adevărat băkhos, îl aşteaptă în împărăţia zeilor subpămînteni, pe care i-a adorat pe pămînt, o soartă mai blîndă „pe frumoasa pajişte de pe malurile Aheronu-lui cel adine" (fr. 154 din Rapsodii). Acest refugiu al fericirii nu se mai află, întrucît în el nu sînt primite decît suflete eliberate, pe pămînt, ca homericele Cîmpii Elizee, ci sub pămînt, în împărăţia sufletelor. Cel iniţiat şi 275 purificat va locui împreună cu zeii din adîncUri. Ai sentimentul câ te afli în prezenţa unor concepţii nu greceşti, ci trace, atunci cînd auzi vorbindu-se despre „ospăţul celor puri" i şi despre bpţin^nesfîrşită de care aceglia. se bucură. / Dar adîncurile restituie în cele din urmă sufletul luminii; soarta lui nu este să rămînă acolo. El trăieşte acolo doar în răstimpul care despărţea moartea de reîncarnarea următoare. Pentru cei osîndiţi, acest răstimp este o perioadă de ispăşire a pedepsei şi de purificare. Orficii nu puteau totuşi să insufle credincioşilor lor ideea apăsătoare şi oribilă a unor pedepse veşnice în infern. Căci sufletul revine necontenit la lumină, pentru a împlini, prin noi şi noi reîncarnări, ciclul naşterilor. El îşi primeşte în viaţa următoare răsplata pentru faptele pe care le-a săvîrşit în viaţa anterioară ; i se dă acum ce merită pentru cele făcute atunci altora. Pentru greşeli vechi, el plăteşte acum din plin. Se adevereşte aici „de trei ori vechea maximă" : pentru ce ai făcut, suferă, dar într-un chip mai concret şi mai viu decît prin orice chinuri la care ai fi fost supus în imperiul umbrelor. Şi tot astfel cei puri sînt răsplătiţi printr-o fericire tot mai mare în reîncarnările viitoare. Cum era imaginată însăşi această gradaţie ascendentă a fericirii, nu mai ştim astăzi. Sufletul este nemuritor şi nici chiar păcătoşii nedezlegaţi de greşelile lor nu pot pieri. Hades şi viaţa pămîntească îi leagă într-un ciclu veşnic. Dar nici Hadesul, nici viaţa pămîntească nu pot fi pentru sufletul sanctificat suprema încununare. Dacă, prin iniţierile orfi-ce şi prin viaţa orfică, a devenit pur, fără pată, el poate fi scutit de obligaţia de a se reîncarna, ieşind astfel din cercul naşterii şi al morţii. „Purificarea" duce în cele din urmă la mîn-tuire. Sufletul se smulge

în ce a mai rămas din plăsmuirile lor poetice. sufletul are nevoie să se unească cu un nou trup. în încercarea de a şi-o închipui în formele ei concrete. de credinţa lor că sufletul este de esenţă divină şi trebuie să se înalţe la o viaţă liberă şi pură. 2. dar o leagă. pentru a deveni el însuşi. implică în mod necesar ideea că. care. o dată cu cultul exaltat al acestui zeu. ideile lor fundamentale nu duceau neapărat la această credinţă. năzuieşte să scape. era uşor ca ea să-şi facă apafîţia de la sine oriunde domnea ideea că nu există decît un număr limitat de suflete şi că. a ajuns să se asocieze cu teogonia orfică. întru nimic mai valabilă decît altele* despre originea egipteană a unor credinţe şi legende greceşti. Republica. într-o stare de semiconştienţă. cu atît mai mult cu cît nu este de loc sigur şi nici chiar probabil că în Egipt ar fi existat credinţa în metempsihoză. 276. şi care nu-şi puteau închipui o viaţă deplină şi veşnică asemenea celei a zeilor decît atunci cînd trupul şi sufletul. nu trebuie să ne inducă în e-roare. într-un mod care le este specific. de care. cum este cadavrul în mormînt. pentru a-şi desfăşura plenar forţele eliberate. Dacă . fericite. o pedeapsă. Este evidentă opoziţia dintre această credinţă şi concepţiile lumii homerice. atît de diferită de cea de mai înainte . Herodot afirmă categoric că doctrina privitoare la metempsihoză a venit în Grecia din Egipt şi că. dar nu pentru Platon. în ele este arătată doar calea — una din numeroasele căi — pe care convingerea deja existentă despre esenţa divină a sufletului. elementul esenţial îl constituie credinţa în forţa divină şi nemuritoare a sufletului . era strămutat departe de tărîmul vieţii muritoare. pornind din străfundurile istoriei omeneşti. Această idee le este însă cu totul străină orficilor. ajuns la deplina conştiinţă de sine. Ei păstrează credinţa în metempsihoză. în structura religiei orfice. ca despre alte lumi. cheia de boltă. 363 C/D a pieri în neant. a cărei strălucire fără seamăn este orbitoare pentru privirea omului. şi orficii au preluat-o prin filiera egipteană. Nimic nu ne îndreptăţeşte însă să credem că ei au fost autorii credinţei în migraţia sufletelor . ni se vorbeşte despre stele şi despre lună. Convingerea că în om trăieşte un zeu care nu devine liber decît după ce sfărîmă lanţurile trupului era adînc înrădăcinată în cultul lui Dio-nysos şi în extazele lui . în care şi-ar putea avea lăcaşul spiritele eliberate. în forma ei naivă. pentru a se bucura de viaţă deplină după moartea trupului în care sălăşluia. Această afirmaţie a lui Herodot. fără să fie legat neapărat de vreuna în mod durabil. pentru a muri definitiv. Din legendele orfice despre naşterea neamului omenesc nu aflăm cum s-a născut şi cum s-a dezvoltat această credinţă despre i suflet. dublul eu al omului în unitatea lui indisolubilă. Această credinţă s-a născut în multe locuri de pe glob în mod spontan. fiind el însuşi de esenţă divină. care nu-i atribuiau sufletului lipsit de puterile trupului decît o viaţă fantomatică. în lumea divină. în ţările din nordul Greciei religia dionisiacă era deja asociată cu credinţa în metempsihoză. S-ar putea însă şi ca poetul să fi renunţat a mai urmări sufletul. Urme ale acestei credinţe le întîlnim şi în patria tracă a cultului lui Dionysos. după eliberarea din ultima sa închisoare terestră. Nu lipsesc cu totul din ceea ce ştim despre practicile religioase tracice nici urmele unei orientări spre viaţa ascetică — orientare spre care duce lesne şi firesc o asemenea credinţă. pentru ca nici un trup de pe pămînt să nu fie lipsit de oaspetele său sufletesc. legătura cu trupul şi cu instinctele sale este pentru el un obstacol. Acum însă este liber. Pentru el moartea era reintrarea într-un trup pămîntesc. moartea nu-1 mai ajunge niciodată .din zona inferioară a vieţii pămînteşti. fiecare suflet trebuie să treacă printr-o succesiune de reîncarnări. căci el trăieşte abia acum cu adevărat . independent de vreo altă sursă . el trăieşte viaţa veşnică a divinităţii. în trup era scufundat. Dar această idee ţine de psihologia populară a tuturor popoarelor pămîn-tului. este neîndoielnic că ea a fost preluată ca atare de credincioşii orfici. Nu ştim dacă imaginaţia acestor teosofi s-a încumetat să se ridice la înălţimea ameţitoare a acestei vieţi divine. deci.

care au pus atunci bazele ştiinţei naturii şi ale ştiinţei în genere. ca un fenomen oarecum întîrziat. afluau în ele toate cunoştinţele. marea lucrare a cercetării libere. pe coastele Ioniei. în ele îşi putea găsi locul cel care. începea acum. pînă la legile după care acest principiu acţionează sau trebuie să acţioneze. cu toate că aparent ajunsă la maxima ei dezvoltare. atunci nu avem nici un motiv să înlăturăm ipoteza cea mai firească şi anume că această idee era una dintre doctrinele pe care orficii le-au preluat. ci le-a fost transmisă de o tradiţie străină. în cîteva cazuri . gînditorul descoperea jocul forţelor eterne. O gîndire plină de fantezie s-a încumetat să construiască. Nu mai este loc aici pentru zeii pe care omul îi crease după chipul şi asemănarea lui şi îi adora ca forţe conducătoare ale lumii. o imagine a lumii şi a întregii realităţi. gîndirea a pătruns pînă la principiul veşnic viu. Există o împărăţie a sufletelor libere şi nemuritoare . împreună cu cultul lui Dionysos. Şi. se şi născuse o concepţie despre lume. într-o epocă în care abia dacă îşi mai găsea loc o interpretare religioasă a lumii şi a umanităţii. Cu toate acestea o explicaţie principială şi o ruptură conştientă între religie şi ştiinţă nu s-au produs nicicînd în Grecia. se desfăşoară după legi invariabile. declarîndu-se independentă. cum în această lume nu există nimic rigid şi mort pentru totdeauna. Acolo unde mitul şi teologia ce decurgea din el priveau istoria unor mari evenimente ca fiind determinată de voinţa arbitrară a unor personalităţi divine. de evlavie şi fericire viitoare. teologii orfici au luat credinţa în metempsihoză din tradiţiile populare. într-adevăr. simţind că vechea religie. Oraşele maritime ioniene erau centre în care se acumulase tot ce ajunsese omul să cunoască pe baza experienţei.este totuşi mai probabil că la orfici ideea trecerii sufletului prin multe trupuri nu s-a născut spontan. idee care stă la baza întregii lor morale religioase. despre pămînt şi despre corpurile cereşti. noi universuri ale gîndirii . Filosofici Doctrina orfică. Toate aceste rezultate ale unei observaţii şi meditaţii elevate tindeau a se organiza într-un tot unitar în spiritele acelor oameni demni de un respect neţărmurit. Ei au păstrat şi dezvoltat în acelaşi scop străvechea credinţă greacă într-un tărîm al sufletelor aflat în adîncul pămîntului. troznea din toate încheieturile şi socotind-o încheiată şi pe cale de a se prăbuşi. despre marile fenomene ale vieţii. vieţile trăite de ele în trupuri pămînteşti reprezintă doar o tranziţie spre acest tărîm . de întinări şi pedepse purificatoare. care. Dar credinţa în metempsihoză nu are la orfici ultimul cuvînt. Spiritul acestor pionieri ai înţelepciunii înainta deci eliberat cu totul de orice prejudecată ce ţinea de concepţiile mitico-religioase. fără început şi fără sfîrşit. din propria-i plenitudine. drumul spre el îl arată doctrina escatologică a misterelor orfice. care umple. dobîndite de autohtoni sau aduse de străini. în veşnică şi necurmată mişcare. urmărea să-şi atingă ţelul fără a se lăsa călăuzită de vechile credinţe tradiţionale. nu voia totuşi să se afunde el însuşi în neant. în care şi-a găsit expresia şi s-a cristalizat o întreagă mişcare religioasă ce agita de multă vreme Grecia. Căci în Orient. ■ . integrind-o în corpul doctrinei lor ca pe un element de care socoteau că au nevoie. mişcă şi reface Totul. despre natură. care a reuşit în cele din urmă să creeze. observînd şi or-donînd faptele observate. Ea le servea pentru a da o formă concretă ideii unei înlănţuiri inextricabile de greşeli şi ispăşiri. Ca şi alţi mistici. a apărut. din Tracia. asceza care purifică şi sanctifică. pentru că. joc care nu putea fi descompus în momentele izolate ale unei acţiuni istorice.

Filosofia şi religia se foloseau de aceleaşi cuvinte pentru a desemna acţiuni cu totul diferite.. s-a stabilit înăuntrul omului viu. şi cu care concordă. nu i-a pus. nevăzută. fără ea rigide şi imo-'oile. ca în cazul cinicilor. care asistă parcă din afară la manifestă. mişcînd ■ şi însufleţind natura elementară. fiinţa individuală. în . în opoziţie şi în conflict direct cu ideile religioase. să-şi apere astfel propriile interese. dar a devenit mai . era cu atît mai firesc ca despre lucruri diferite să se vorbească în chip diferit. concepte. ce forţă dezvoltă din simplu complexul. Capeţi impresia că filosofia şi religia erau probleme diferite şi se refereau la domenii diferite ale existenţei. de cele mai multe ori însă cele două curente au curs timp de secole fiecare în albia lui. în vis. Mai mult încă. Forţa vitală. poartă to-tuŞi aceleaşi nume.J lui în care îşi manifesta prezenţa în omul viu. care este tocmai despărţirea durabilă a omului vizibil de cel invizibil. este inerentă oricărei existenţe. că el nu piere după moarte. Filosofii au denumit forţa c r Ş e mişcă şi însufleţeşte trupul vizibil. această psyche este cu totul ! ' altceva decît acea psyche din credinţele populare. Cu excepţia cîtorva cazuri cu totul speciale. ca nu a afectat simţitor dominaţia religiei de stat. putea avea o viaţă de sine stătătoare. viaţa sa proprie. care şi-a găsit expresia în poemele homerice. au coexistat în unele cazuri nu numai în viaţa publică. ultime. stăpînind. Gare stau s la baza fenomenelor complexe. filosofia şi religia. îndemnaţi probabil e ° practică lingvistică întîlnită uneori chiar în poemele homerice.< care sînt elementele simple. Ideea lor era de fapt contrară concepţiilor homerice. psyche. despărţit temporar de el. Teologia. Tot astfel luna şi stelele devin vizibile atunci cînd nu le mai întunecă lumina soarelui. ci devine liber să-şi ducă o existenţă proprie. de oriunde va fi venit. forţa vitală a omului. filosofia nu a căutat lupta deschisă cu religia şi. Astfel înţeleasă. pentru a le sădi şi cultiva paşnic alături de propriile lor păreri filosofice. ■■' Gîndurile lor erau consacrate universului întreg .izolate religia de stat şi-a dat seama de incompatibilitatea dintre ea şi opiniile formulate deschis de unii filosofi şi şi-a impus cu forţa pretenţiile de dominare exclusivă . ea este ceea ce aceşti filosofi n numesc psyche. Filosofiei i-â lipsit de la început caracterul propagandistic şi. luptînd pentru îşi credinţă. Concepţia populară. astfel încît chiar spirite filosofice serioase consideră că nu se fac vinovate de infidelitate faţă de filosofie dacă împrumută din credinţa părinţilor lor unele idei. pe un ansamblu atotcuprinzător de idei şi doctrine. tot aşa cum filosofia îşi găsea adepţii în afara religiei de stat.* ' r ile vitale ale trupului şi. La rîndul ei. foarte diferite între ele. Aceste ~. atunci cînd învăluia miezul propriu-zis al religiei — adoraţia zeilor (eusebeia) — era o problemă a cîtorva aderenţi pe care-i putea aduna în jurul ei. .^ saşi. > forţa care se pune ea însăşi în mişcare şi care « mişcă celelalte lucruri. chiar atunci cînd această trăsătură s-a manifestat. Filosofii ionieni nu şi-au îndreptat atenţia '• asupra acestei fiinţe spirituale şi asupra felu. îşi duce o viaţă proprie. însăşi noţiunea despre el implica acest lucru . dincolo de modul diferit de apreciere a valorii trupului şi a sufletului. cu toată noutatea şi insolitul concluziilor lor. fără a se întîlni şi a intra în conflict unul cu altul. chiar cînd a învins-o. cunoştea sub denumirea 282 de psyche o fiinţă deopotrivă spirituală şi corporală care. acolo unde '<■■' ea se manifestă cu cea mai mare claritate. ca al doilea eu al omului. cu cît religia nu se sprijinea pe o dogmă bine stabilită. Opoziţiile teoretice puteau trece cu atît mai uşor neobservate. era o credinţă care se impunea aproape de la sine. în starea de letargie sau în extaz. Gă acest dublu al omului. religia nu era reprezentată de vreo castă sacerdotală care. pornind de la investigaţiile lor cosmologice. chiar şi teologia. concentrată în ea în. ei caută să afle care sînt „originile" -(arhal) a tot ce s-a născut şi se transformă. unde îşi duce. nu i-a luat locul în convingerile maselor largi. Ceea ce filosofii ionieni aveau de spus despre suflet. şi teoria religioasă a orfi-cilor şi a altor teologi. ci şi | în lumea de gînduri a cercetătorului. Ea se făcea simţită atunci cînd eul vizibil îşi pierdea conştiinţa.

psyche este pentru aceşti filosofi o denumire care se referă la acele facultăţi ale gîndirii. ar fi elaborat şi conceptul unui suflet u-niversal cu o existenţă autonomă. dar nici o fiinţă existînd autonom. ca într-un punct de aglomerare locală. împrumutată cît timp însufleţeşte şi mişcă trupul — atunci cînd trupul. şi care este însăşi viaţa. care-i atribuiau. aşa cum îl înţelegeau fiziologii. Tales din Milet. dorinţei. în timp ce la Homer ea zboară din corp pent*ru a duce în continuare o viaţă fantomatică. nu puteau considera nicidecum că rostul lor era să elaboreze o teorie despre destinul micului suflet individual. într-un alt sens decît la mistici şi teologi. boule). se poate în acest caz spune despre el că este parte integrantă. considerîndu-1 o entitate spirituală venită în trup din afară şi deci perfect separ abilă de el. Lipsit de specificitatea sa. în el trăieşte nu un anumit demon. erau toate atribuite omului vizibil şi corpului său. Atribuind însuşiri sufleteşti chiar cauzei ultime a lucrurilor. a căror privire se îndrepta spre întregul ansamblu al vieţii naturii. îşi pierde astfel trăsătura specifică. 1. adică acelei forţe a mişcării şi sensibilităţii inerente materiei sub toate formele ei. trezite. unică în felul ei. este adevărat. Aceşti filosofi din vechime. Ele sînt manifestări ale forţei sale vitale. capacitatea de a duce în continuare o viaţă autonomă. Sufletul omenesc individual nu li se părea a fi nici o emanaţie a sufletului universal. Cu cît mai strînsă este legătura dintre el şi acest întreg. cade pradă morţii. Nu au nici o justificare autori mai tîrzii care afirmă că gînditorii ionieni. el trebuie să ispăşească „potrivit ordinei timpului" „nedreptatea" existenţei sale . Viaţă din totdeauna. fiziologia „hilozoiştilor" nu putea menţine o distincţie şi opoziţie între această cauză şi „suflet". menos. ca fenomen absolut unic. Nu aşa stau lucrurile cu sufletul omenesc . dobîndeşte o nouă demnitate . într-un fel. ea nu poate să moară niciodată. Anaximan-dru spune că el este fără vîrstă. în toate fenomenele universului. cuvînt care nu-şi are echivalent în alte limbi. ar fi fost tot primul care a susţinut că „sufletele oamenilor sînt nemuritoare". de esenţă divină. Aceeaşi forţă care poate fi detectată în sufletul omului. ca toate fiinţele individuale ieşite din acest âpeiron. metis. în momentul morţii şi după aceea. în înţelesul ei de demult. dar a unei psyche aproape total opuse celei denumite astfel de Homer . facultăţi care. 24 creează prin propria ei energie vitală. sufletul. prin care se deosebeşte. acţionează în întrega materie. Psyche. Despre „substratul indeterminat" (âpeiron). Totuşi. a forţei unice care clădeşte şi conduce universul. şi forţa universală de care este impregnată această materie fără început nu poate pieri şi nu se poate pierde. care acţionează şi Diogene Laerţiu. aşa că nu a putut vorbi despre „nemurirea" sufletului omenesc altfel decît ar fi vorbit despre nemurirea tuturor forţelor ce însufleţesc natura. de tot ce există în lume. Ca şi materia primordială. ca principiul vital care formează şi menţine lumea. sufletul este într-o cu totul altă relaţie cu ansamblul vieţii şi cu tot ce trăieşte decît homericul tymos sau homerica psyche. de neasemuit cu altceva. Privită mai îndeaproape. purtătorul acestei existenţe separate. O asemenea capacitate nu putea fi însă nicidecum atribuită sufletului. la acel tymds. în plante şi considera că materia şi forţa „sufletului" care o mişcă sînt inseparabile. Ei nu au putut în nici un caz vorbi despre nemurirea sufletului în sensul în care vorbeau despre ea misticii. Ce reprezintă el este forţa unică ce acţionează pretutindeni. de toate celelalte lucruri. 1 El descoperea însă „suflet" şi în magnet. pentru care forţa vitală şi materia erau indisolubil unite. din care au ieşit separîndu-se toate lucrurile şi care cuprinde şi conduce totul. nemuritor şi etern. la viaţa reală abia prin intervenţia psy-cheei. o psyche care se dezintegrează la moarte. care a păşit primul pe calea investigării filosofice a naturii. ci natura întreagă divină. potrivit unei vechi tradiţii. Dar.tîrziu tot mai curentă. cu atît mai puţin îşi va putea păstra sufletul existenţa lui separată — care-i este. în concepţia filosofilor. voinţei (naos. în concepţia homerică şi populară.

66. transformare. mai înflăcă-rat mai aproape de focul universal şi mai îndepărtat de elementele lipsite de viaţă. iese şi ■ mai în evidenţă decît la mai vechii filosofi ionieni forţa vitală a esenţei primordiale. 103). Sursa acestei forţe a devenirii. ea se împrăştie în elemente . se transformă şi se regăseşte prin-tr-o „încordare regresivă". proclamată de teologi. numi „nemuritor" sufletul care. forţa însăşi a devenirii. cea mai mare aglomerare a focului. să aibă pentru el o mai mare importanţă decît o avea la predecesorii săi. care îl „hrăneşte" şi care este raţiunea şi legea lumii (fr. Nici un lucru din lume nu se poate menţine. Viaţa sa este însăşi această neîncetată mişcare şi trans. Nu mai este vorba aici de opoziţia ireductibilă dintre „trup" şi „suflet". care este în perpetuă mişcare şi din care iau naştere toate. Aşadar şi sufletul (psyche) omului este foc. Dar sufletul este şi el una din acele părţi ale focului universal care a fost atrasă în vîr-tejul transformării formelor de existenţă. 100. transformîndu-se. 91. 20). 74. cuprins cum este în trup şi întrepătruns de corporalitate. aprinsă. şi acest ceva este numit de Heraclit psyche. în chiar momentul apariţiei lui. Era firesc ca viul şi deci şi acea formă a viului. dar între el şi acestea nu este o opoziţie. se transformă neîncetat în elementele inferioare . Chiar fiind închis în trup. viaţa însă înseamnă devenire. moartea. fie chiar şi pentru o clipă. în multiplicitatea fenomenelor lumii ceva îşi păstrează încă natura sa divină. în om trăieşte divinitatea. cobo-rînd. s-au născut şi se nasc continuu din foc. el trebuie să se dăruiască cu totul celui unic viu. Naşterea. Nu altfel decît Tales ar fi putut cel de-al treilea filosof din seria aceasta. care se manifestă în om. care se aprinde şi se stinge periodic (fr. formare a fiinţei sale. sufletul omului nu ar mai fi nimic. concepută totodată ca materie determinată sau asemănătoare uneia din materiile cunoscute. Ce este în veşnică mişcare există numai în devenire.. şi ca el toat celelalte. elementul fierbinte şi uscat. devine apă şi apoi pămînt. apa şi pămîntul. Sufletul. determinată sau nu de o anumită calitate. indivizibilă. 75. 76). este în fiecare z altul .individuale şi să se piardă din nou în materia primordială unică (/r. înseamnă a deveni neîncetat altceva. Orice fenomen dă naştere. ci un flux continuu. a Unului -Tot. construind potrivit raţiunii şi „artei". viaţa şi noua naştere se contopesG ca flăcări de o clipă în lucirea unui fulger. Foc şi psyche sînt noţiuni echivalente. Sufletul. (fr. ca în doctrina teologilor. în doctrina lui Heraclit din Efes. Psyche este foc. este numai mişcare şi viaţă. Soarele însuşi. Ea nu coboară însă. este parte din raţiunea universală şi prin aceasta este el însuşi raţional. El. dă naştere multiplului şi individualului. „sufletul" este într-o neostoită transformare. contrariului său. Viaţă este totul. adică focul. 2). este o parte din plenitudinea vitală a focului. cu atît va fi mai înţelept (fr. focul creator este deci cel care-şi clădeşte el însuşi trupul. ca entitate distinctă în învelişul fizic al omului viu ci. „moartea" ei (fr. care. Anaximene din Milet. Focul permanent viu (aeizoon). Vechii filosofi ionieni socoteau ca de la sine înţeles faptul că materia. pentru el. îl împresoară şi pătrunde în el ca nişte limbi de foc. în funcţie de distanţa la care se află de focul care se mişcă şi trăieşte prin el însuşi. Pentru Heraclit cauza iniţială a întregii multiplicităţi a formelor era în mişcarea absolută. Făurind lumea. este de aceeaşi esenţă cu elementul primordial divin al aerului. era în acelaşi timp însufleţită şi în mişcare.inspirînd-o" se menţine el însuşi viu . şi în ce gîndeşte şi în ce face şi în comportarea sa morală. 21). 67) se produce atunci cînd. este raţiunea (logos) însăşi. Elementele din care este alcătuit trupul. în perpetuă mişcare. este ceva înzestrat cu raţiune. de care este pătruns şi pe care . cu c't acesta n rămas mai „uscat". neschim bat în toate părţile care-1 alcătuiesc. care se preschimbă în toate şi în care se reîntorc toate (fr. O parte a înţelepciunii ei atotştiutoare trăieşte în sufletul omului. care nu poate fi conceput decît în mişcare. Există o ierarhizare a elementelor. 22). o constituie focul. 92. pentru care legătura dintre materie şi forţa care o pune în mişcare este indisolubilă. Despărţit de raţiunea universală. fără început şi fără sfîrşit.

Despărţirea de sursa oricărei vieţi. trecînd în elementele inferioare. deosebit de trup ş: existând autonom. „Pentru suflet. a deveni apă înseamnă moarte". „Pentru suflet a deveni apă înseamnă moarte . Alteori sufletul tinde să intre într-o stare umedă. 94. Dar o moarte în sens absolut. 25). apa trăieşte moartea aerului 1 pămîntul moartea apei" (fr. Dar se reface nu acel suflet care dăduse cîndva viaţă unui anumit om şi despre a cărui identitate cu sine însuşi în procesul de pierdere şi recuperare a focului însufleţitor nu poate fi vorba nici măcar în cursul vieţii trupului. o încheiere definitivă a procesului devenirii nu există ni-jăieri în lumea lui Heraclit. Atîta vreme cît el se poate reîntregi din focul universal înconjurător. 22). sufletul individual îşi pierde legătura dătătoare de viaţă cu „lumea comună" . Atunci moare. a devenit apă. Ceea ce a se păstra ca persoană individuală. spune Heraclit destul de categoric (fr. El nu-i putea da un răspurt pozitiv nici chiar sub forma „metempsihozei" Este sigur că Heraclit nu putea susţine v mod expres că sufletul omului dăinuie w schimbat în mijlocul fluviului devenirii. 68). 73). 67) . în clipa morţii focul din om „se stinge" (fr. „sufletul" omenesc cade pradă morţii.suflet umed" (fr. el ar . ca nu se opreşte niciodată şi în care orice opri nu este decît o iluzie a simţurilor. pentru apă a deveni pămînt înseamnă moarte. 78). 95) şi care sînt un fel de moarte pe jumătate. Aceasta este soarta focului. sufletul se reface. Nu poate fi vorba de o identitate stabilă a psihicului individual. Sufletul s-a transformat aşadar în elemente ce alcătuiesc corpul. înseamnă pentru el moartea. 3 a unuia. Din cînd în cînd. Ultima dintre acumulările de foc viu care au constituit. nu are mai mare m valoare decît gunoiul (fr.(fr. dar renaşte neîncetat pentru a întregi şi înlocui cu o viaţă nouă viaţa psihică ce se stinge. „Focul trăieşte moartea pămîntului iar aerul trăieşte moartea focului. „Moartea" este pentru el doar punctul în care o stare se transformă în alta. este de fapt seria întreagi de persoane şi de suflete care-şi trec ştafeta. o mişcă un veşnic „mori si ->reschimbă-te". Rămîne doar trupul care. Focul său vital se pierde. 85). 83). [64]. pornind-o „pe drumul ce urcă". 66. un sfîrşit căruia -ă nu-i mai urmeze vreun început. 25. pe care focul nu 0 mai înlătură : beţivul are un . 77). apa în suflet" (fr. schimbarea este pentru el plăcere şi refacere (fr. 78). dar în acelaşi timp naştere şi viaţă de altuia (fr. moar-. Sufletul. individul trăieşte. de-a Iun gul procesului neîntrerupt de primire şi pierdere de substanţă. Pămîntul însă se transformă în apă. din elementele inferioare.. ci se schimbă neîncetat. o stare pozitivă. modificîndu-şi continuu compoziţia. Sufletul moare aşadar continuu în chiar cursul vieţii. Astfel în coborîşul şi suişul neîntrerupt al devenirii. Substanţa mică ce se află în toate este în acelaşi timp moartă şi vie (fr. înlocuindu-se rînd pe rînd. Dar sufletul nu persistă nici în această nouă formă. pentru ca apoi să devină pămînt. în pofida concepţiei sale fund mentale. nemuritoare şi muritoare (fr. Omul moare atunci eînd „sufletul" nu mai este în el. Dar sufletul. Şi „moartea" omului trebuie Seci să fie o trecere dintr-o stare pozitivă într-o altă stare pozitivă. Pînă la urmă sufletul trebuie să meargă pe acest drum şi face acest lucru de bunăvoie . s-a pierdut în el. o non-existenţă relativă. Nu este i crezut nici că. dar el îşi dobîndeşte un foc nou din focul viu al universului. era foc. Pentru el moartea este. ca şi viaţa. 67). care-împresoară. în somn şi în vis care-1 închid în propria lume (fr. este şi el o substanţă care nu rămîne niciodată identică cu sine. singur. în succesiunea lor. Problema unei nemuriri individuale sau chiar a supravieţuirii sufletului individual nu avea pentru Hera^ clit nici un sens. unde se află ? El trebuie să se fi transformat. acum a apucat-o „pe drumul care coboară". Apoi vine şi momentul în care sufletul nu mai poate recupera focul vital pe care 1-a pierdut în cursul transformării materiei sale. de focul universal.

Aceasta este legea lumii care leagă strîns. rămî-j ne închisă cu sine. Nu de la „na tură". i numai spiritul universal unic. spre care îşi aţintea neîntrerupt privirile era pentru el divinitatea universală.doctrina" lor (ca şi asupra altor fenomene importante ale frămînta-tei vieţi religioase din vremea lui) şi. în întregime percepţie şi gîndire. 83). 43). 24. în această concepţie. livinitatea va reînvia atunci pe deplin în sine. întreaga diversitate I lucrurilor percepute de simţuri este o iluzia Iluzie este şi ideea că există o pluralitate dej fiinţe însufleţite . neschimbată. „cearta " (fr.necesitate" şi „saturaţie" (fr. încă înainte de Heraclit. Cu această lege Heraclit e de acord. de Xenofan din Colofon. una din cele mai impo tante pentru doctrinele ce le stăteau la ba Dar Heraclit nu-şi aruncă decît arareori p virile asupra misterelor şi asupra a ceea ce s-ar putea numi . o recreere (fr. după e s-a pierdut în elemente particulare. Şi ici nu trebuie să aibă . nu ar fi putut nicidecum reprezenta ţelul suprem al aspiraţiilor sale. schimbarea. "ufletul omului nu participă decît ca o ira-iere a acestei raţiuni universale la nemuri-ea ei. chiar dacă Heraclit ar fi putut-o concepe. întreaga doctrină a lui Heraclit emană ontrariul unei stări de spirit cvietiste. al cărei spirit cuprinde fără a obosi vreodată totul şi care rămîne identică cu sine însăşi. aceştia exclud mişcarea. ca atribute ale fiinţei unice care umple în întregime spa-j ţiul şi care. între ele contrariile ce se nasc unul din altul. deve-j nirea. Nimic nu arată că el ar fi încercat. multiplicitatea. ideea că sufletul ar putea rămîne într-o stare de beatitudine inactivă şi imuabilă. şi el se regăseşte întotdeauna. Era un spirit înflăcărat. experienţa lui cea mai intimă. devine baza doctrinei dezvoltate de filosofii din Elea. pentru care contemplarea cea mai abstractă devenise însăşi viaţa. considerată a fi una cu lumea. în mod necesar. nepieritor este focul în totalitatea lui. de la conţinutul experienţei reale po« nea filosofia lui Parmenide. De pe coasta Ionîei făclia cercetării filosofice a fost dusă spre vest. fără vreun suport al experienţei. întreaga natură nu este nici ea decît o imagine înşelătoare. suficientă sieşi. Ea năzuia să etfj prindă întreaga bogăţie a cunoaşterii. este senţa cea mai dinăuntru a Atotviului. ultimul cuvînt al Un».fi privit această credinţă pop Iară cu o îngăduinţă care nu corespundea fii sale. dacă o face. Gînd-■a focul va „ajunge să cuprindă" (fr. în faţa ei se pleacă. Acest roces al devenirii pendulează veşnio între . cuvintele sale proclamă profetic. schimbarea. 26) totul . este mai mult pentru a vedea care sînt punctele lor de contact cu propria lui învăţătură. această venire şi plecare în °cul devenirii. 36). care se trans-ormă în toate şi care le resoarbe pe toate. care creat lumea şi o reînnoieşte continuu. Idimpotrivă. ci exclusiv prin .. ar nu acesta este scopul lumii. precum foamea saţietatea. în opoziţie declara-: tă cu Heraclit. Pă-runz§toare şi puternice ca sunetele de trîm-\Hă. pe care o soartă schimbătoare 1-a adus în Italia meridională şi în Sicilia. 72. cu o Curantă plină de forţă. decît pentru a le interpreta cu înţelegere. Individul izolat nu are pentru Heraclit nici o valoare şi nici o importanţă . Fiinţa unică. persistenţa în această izolare — dacă ar fi posibilă — i s-ar fi părut un lucru în afara firii. El ştie că numai oboseala face odihna plăcută. că boala te face să simţi bucuria sănătăţii (fr. înţelepciunii. De ce ar fi făcut acest lucru ? Se invo aici misterele. ea îl enţine într-o insaţiabilă plăcere a devenirii. este pentru toate lucrurile o lăcere. Ce afirmă el despre divinitate. să-şi pună de acord ideile eu misterele ori că acestea i-ar fi orientat gîndi-rea sau l-ar fi determinat să se abată de la calea pe care o găsise singur. nu particulele izolate în care se desparte. fiind fără început şi fără sfîrşit. pentru a le subordona acesteia. Pentru el nemuritor. Căci schimbarea. evenirea şi stingerea nu vor avea sfîrşit. de la care Heraclit ar fi împrj mutat această idee. nemişcată în timp şi spaţiu. 104).

Pentru filosofii ionieni. Parmenide face în partea a doua a poemului său didactic (Despre natură). eăreia îi sînt atribuite o existenţă anterioară intrării sale în „lumea vizibilă". oînd vorbea despre probleme practice. nu o expunere temeinică despre esenţa adevărată a lucrurilor. filosofii eleaţi au făcut noţiunii de aparenţă a lucrurilor. Căci spiritualmente activă în om este tocmai „natura membrelor sale" . ealdul şi focul părăsindu-i. 39 D . ba chiar şederea repetată * Simplicius. în amestecul de elemente. cercetători ai naturii. nici psihologia nu mai avea de ce să fie derivată din filosofie. suprasenzorială. adică anterioară vieţii în trup. Sufletul nu mai este conceput de data aceasta ea fiind un amestec de elemente . Rezervîndu-şi ştiinţa „adevărului". 109 şi urm. Pentru Parmenide (v. cunoaşterea sufletului o parte a cunoaşterii naturii. Cu greu putea cineva lega mai strîns „sufletul" de corp decît o face acest îndrăzneţ campion al raţiunii. pentru care „sufletul" era un amestec în proporţii egale al celor patru însuşiri fundamentale ale materiei i caldul. sufletul era şi el o parte a naturii. evidenţei percepţiei senzoriale. natura gîndurilor sale este determinată de elementul care. p. cu care era în relaţii strînse. atunci cînd enunţa doar ipoteze . ci prezintă „părerile muritorilor" despre naştere şi devenire în lumea pluralităţii. ci ea adept al teosofiei orfico-pitagoreice. la care se ajunge doar cu gîndul. asupra ansamblului fenomenelor vieţii din . recele. precum şi supravieţuirea după plecarea din lumea vizibilă. 146 şi urm. ei văd relaţiile sufletului cu trupul prin aceeaşi optică a acestor înaintaşi. uscatul şi umedul. ci doar produsul unui amesteo material. dar cu aceleaşi rezerve cu care ea ei"a formulată. şi deci şi trupul său. dar. el este privit ca o entitate autonomă.) spiritul (n6os) omului este produsul amestecului celor două elemente din care se compune totul. percepe şi gîndeşte ca spirit (noos). Nu altfel vedea lucrurile Zenon. o stare activă a elementelor eombinate. o teorie independentă a dezvoltării fizicale a multiplicităţii fenomenelor. Indreptîndu-şi privirea asupra întregii naturi. Dar dacă întreaga natură nu era considerată demnă de a fi obiectul cercetării ştiinţifice. fără a o deriva însă din principiile ei. aşa CUni îşi construiesG fizica după modelul predp cesorilor lor. irienides (1897). este precumpănitor în fiecare individ. Şi. de existenţa acestui trup ? Este în orice caz evident că Parmenide vorbeşte despre o psyche care trăieşte alternativ în lumea vizibilă şi în lumea invizibilă nu ca fiziolog.concluzii trase dintr-un concept fundamental uniG (al „fiinţei"). întunericul şi „tăcerea". atotcuprinzătoare şi imuabilă. această imersiune a sufletului în fizio era trăsătura prin care concepţia lor despre suflet se deosebea în esenţă de psihologia populară. a fiinţei imuabile. vezi Diels. succesivă în cele două lumi. Face oare Parmenide distincţia între acest suflet care are o existenţă autonomă şi ceea ce. De o consecvenţă absolută în teoria lor generală întemeiată exclusiv pe cunoaşterea intelectuală. o concesie surprinzătoare « ei au pus alături de doctrina lor inflexibilă. Ghiar omul care a murit are încă (aşa cum are încă un trup) senzaţii şi percepţii. care nega atît de cate-gorio percepţiile obţinute pe calea simţurilor. Este evident eă „sufletul" nu mai este pentru el o substanţă aparte. dintre cele două. el se putea alătura concepţiilor pitagoricienilor. Xenofan însuşi schiţase o asemenea fizică cu valabilitate limitată. ei nu mai percepe decît frigul. Tot ee există are o oarecare capacitate de cunoaştere. de natură etică. focul şi pămîntul). cînd din aceasta în lumea vizibilă"i. dar este legat de aceste elemente şi de îmbinarea lor în trup. filosofii eleaţi au vorbit despre esenţa şi despre originea sufletului. el putea să aleagă ce voia din „părerile muritorilor". „lumina" şi „noaptea" (caldul şi recele. dialecticianul şi apărătorul cel mai înverşunat al doctrinei privitoare la fiinţa unică. Faţă de astfel de afirmaţii este surprinzător să aflăm că Parmenide a spus despre suflet că divinitatea care conduce lumea îl „trimite eînd din lumea vizibilă în cea nevăzută. Nu altfel pot fi înţelese nici părerile fiziologice expuse de Zenon din Elea. în „podoaba amăgitoare a cuvîntului". Aceşti „afizieali" nu puteau avea nici despre suflet o concepţie şi o doctrină. în legătură cu o atare fiziologie. Mysica p.

întregul univers, fiziologia ionică îl pierduse aproape din vedere pe om, o undă măruntă în acest ocean al devenirii şi creaţiei. O filosof ie care îşi propunea să facă din cunoaşterea naturii umane una din preocupările sale principale şi, mai mult încă, să arate omului, inspirîndu-se din propria-i înţelepciune, drumul şi scopul vieţii, o astfel de filosof ie trebuia să meargă pe alte căi. Este ceea ce a făcut Pitagora din Samos. Ce numea el ..filosofie" avea un scop esenţialmente practic. Platon spune că Pitagora a făcut obiectul unei veneraţii atît de profunde tocmai pentru că a prescris un mod anumit de comportare în viaţă. El a clădit, pe baze etico-religioase, o formă particulară de viaţă. Este greu de spus cît de departe mergea şi cît de sistematic s-a dezvoltat „mulţimea lui . rto cunoştinţe" fpolymathie), care conţinea ■5 neîndoielnic germenii ştiinţei pitagoreice. Sigur este că el a întemeiat la Crotona o grupare care s-a extins mai apoi, împreună cu formele severe de viaţă pe care le impunea membrilor ei, mult dincolo de oraşele aheene şi doriene ale Marii Grecii din Italia. în această confrerie şi-a găsit aplicarea concretă o concepţie profundă despre viaţa omului şi despre îndatoririle lui; faptul că a realizat-o este privit ca fiind meritul deosebit al lui Pitagora. Bazele acestei concepţii despre viaţă, dacă ea nu-şi are cumva originea în mistica numerelor, nu au fost puse pentru întîia oară de Pitagora ; nouă şi irşdiantă era însă forţa unei personalităţi care a ştiut să dea viaţă idealului său şi să-1 întruchipeze. A apărut de data aceasta omul superior, care le lipsise în trecut celor ce nutreau aspiraţii înrudite ; Pitagora a devenit pentru ei model, exemplu, călăuză vrednică de urmat, care ştie să le stîrnească emulaţia, o personalitate centrală în jurul căreia s-a strîns, mînată parcă de o necesitate lăuntrică, o întreagă comunitate. Acest întemeietor al unei grupări religioase era pentru adoratorii săi un fel de supraom, o personalitate unică, fără seamăn. Ne-o spun versurile lui Empedocle (427 şi urm.), care nu aparţinea totuşi comunităţii pitagoreice. Iar în amintirea adepţilor săi Pitagora a luat proporţiile unui sfînt, ba chiar ale unui zeu cu chip omenesc, ale cărui miracole au devenit legendare. Aproape că ne este greu să recunoaştem, sub strălucirea acestei aureole, trăsăturile reale ale omului. Doctrina în numele căreia şi-a adunat laolaltă adepţii într-o comunitate de viaţă, mai deplin şi mai strîns unită decît orice grupare orfică, corespundea cu siguranţă, în părţile ei esenţiale, cu tot ceea ce, în teologia orfică, privea direct viaţa religioasă. Şi el arăta calea spre mîntuire a sufletului ; înţelepciunea lui îşi arc aşadar rădăcinile în doctrinei despre suflet. Atît cît îl putem deduce din ştirile puţine si incerte de care dispunem, iată care era miezul doctrinei pitagoreice despre suflet. Sufletul omului, conceput şi aici ca dublul trupului vizibil şi al energiilor acestora, este o fiinţă demonică nemuritoare ', căzută din înălţimile locuite de zei şi dată, ca pedeapsă, în „paza" trupului, cu care nu are însă nici o relaţie lăuntrică. El nu este ceea ce s-ar putea numi personalitatea unui anumit om vizibil ; în orice trup poate locui orice suflet. Cînd moartea îl desparte de trup, el trebuie să revină, după o perioadă de purificare în Hades, în lumea de sus a pămîntenilor. Sufletele plutesc invizibile în jurul celor vii; adepţii lui Pitagora vedeau în firicelele de praf ce se mişcă tremurătoare în raza de soare „suflete" ce plutesc; tot aerul este plin de suflete. Pe pămînt însă sufletul trebuie să-şi caute un nou trup şi aceasta de repetate ori. El străbate astfel un lung drum prin corpurile oamenilor şi ale animalelor. Potrivit vechilor legende, Pitagora însuşi păstra amintirea reîncarnărilor anterioare ale sufletului său şi le vorbea despre ele discipolilor săi, pentru a-i povăţui şi instrui. Şi aici doctrina metempsihozei urmărea să trezească simţul moral şi religios. Faptele săvîrşite în viaţa anterioară determină condiţiile noii încarnări şi conţinutul noii vieţi. Pentru ce a făcut atunci, sufletul, renăscut ca om, îşi primeşte acum răsplata. Cunoaşterea şi urmarea căilor de mîntuire indicate adepţilor săi de Pitagora este de aceea de cea mai mare importanţă pentru viaţa actuală şi pentru vieţile ce vor urma. Prin purificări şi

ceremonii sacre gruparea aceasta îşi îndrepta credincioşii spre o „formă de viaţă pitagoreică"2, al cărei scop .era de a „urma
' psychai nu se deosebesc de daimones şi heroes 2 Platon. Republica 10, 600 B.

Voia zeului"1. Multe elemente ale vechiului simbolism ritual devenit sacru îşi vor fi găsit locul în cadrul acestui ascetism pitagoreic. Morala ascetico-teologică, prin însăşi natura ei negativă, se limita şi aici la ocrotirea sufletului de agresiunea răului din afară, care-1 împresoară şi-1 întinează. Esenţial este doar să-ţi păstrezi sufletul curat; nu să-1 transformi din punct de vedere moral, ci doar să-1 aperi de răul care-1 ameninţă. Neschimbată rămîne ideea că el este nemuritor şi veşnio; cum a fost dintotdeauna, aşa va fi şi va trăi pe vecie. Scopul ultim era totuşi ca el să fie în cele din urmă scos cu totul din această viaţă pămîntească şi să-şi recapete o existenţă autonomă de esenţă divină. înţelepciunea practică a pitagorismului se întemeiază pe ideea că „sufletul" este cu totul deosebit de ,,natură", mai mult chiar, opus acesteia. El este prins în viaţa naturii ca într-o lume ce-i este străină, în care îşi păstrează intactă individualitatea şi din care se eliberează doar pentru a reveni în mereu alte întruchipări. Fiind de origine supraterestră, el se va putea elibera cîndva din lanţurile vieţii fizice şi va reveni la existenţa sa spirituală, supranaturală. Nici una din aceste concepţii nu are la bază o gîndire ştiinţifică. Fiziologia, ştiinţa despre lume şi despre fenomenele ei, nu putea nicidecum duce la ideea unei separări a sufletului de natură şi de viaţa ei. Nu din ştiinţa greacă şi nu din surse străine — cum vrea să ne facă să credem o veche tradiţie — a preluat Pitagora principiile doctrinei sale privitoare la sufletul coborît, în concepţia lui, din înălţimi supraterestre în lumea pămîntească, pe-regrinînd prin multe trupuri şi putînd fi eliberat prin ceremonii sacre de purificare. Este posibil ca, la fel ca mai tîrziu lui Democrit, şederea în Egipt \ s£
Jamblichos, De vita pythagorica, 137

pentru matematică, să-i fi dat unele dintre multiplele cunoştinţe pe care i le atribuie Herodot. Concepţia sa despre suflet nu face însă decît să reproducă, în trăsăturile lor esenţiale, fantasmele vechii psihologii populare, cu accentele şi adaosurile aduse de teologi, de preoţii purificatori şi, în cele din urmă, de orfici. în această succesiune îl aşază tradiţia pe bună dreptate pe Pitagora, făcînd din el un discipol al teologului Ferekydes din Syros. Este însă mai presus de orice îndoială că Pitagora pusese deja bazele ştiinţei pitagoreice, că el schiţase, pentru adepţii săi cel puţin, primele linii ale doctrinei sale despre structura universului, şi, desigur, şi ale explicării întregii existenţe şi întregii deveniri prin numere şi relaţiile dintre ele. Cele două direcţii ale doctrinei sale au mers apoi alături una de alta, dar fără un contact prea strîns între ele ; pe de o parte cea privind comportarea în via-, ţă, pornind de la înţelepciunea mistico-religi- ■ oasă şi căreia abia dacă i se mai putea adăuga „ ceva ; pe de altă parte ştiinţa care s-a dez-, voltat, constituindu-se într-un impozant sistem. Aceasta s-a întîmplat mai ales după destrămarea confreriei pitagoreice şi după ramificările ei la începuturile secolului al V-lea, cînd membrii ei dispersaţi au intrat în contact eu cercetările ştiinţifice ale altor cercuri şi, nemaiputîndu-se consacra realizării în-.. practică, posibile numai în cadrul unei comu- -i ni taţi, a idealului pitagoreic de viaţă, şi-au .,. concentrat eforturile asupra studierii proble-u melor ştiinţifice. Construind o imagine a în- -•; tregului univers, ştiinţa pitagoreică a scos n sufletul din izolarea, ba mai mult, din opozi- ■; ţia faţă de natură, în care-1 menţinuse teologia pitagoreică. într-o interpretare corespunzătoare teoriei matematico-muzicale, Filolaos a denumit Sufletul Jarmonia dintre elementele
Dar dacă sufletul nil este decît îmbinarea unor elemente contrarii astfel încît acestea să formeze un acord si o unitate, atunci o dată cu desfacerea elementelor asociate, în momentul morţii, el va dispărea şi va pieri. Este greu de înţeles cum se împacă cu această concepţie vechiul principiu al doctrinei pitagoreice, potrivit căruia sufletul trăieşte veşnic,

sălăşluind în trup ca entitate autonomă, dar supravieţuindu-i. Aceste două concepţii fuseseră oare menite, dintru început, să nu fie amestecate între ele şi să nu se excludă una pe alta ? Toate tradiţiile spun că au existat mai multe categorii de discipoli ai lui Pitagora, care-şi propuneau subiecte de meditaţie şi scopuri de urmat diferite. înclinăm să dăm întrucîtva crezare acestor tradiţii atunci cînd constatăm cît de mare este dezacordul dintre ştiinţa şi credinţa pitagoreică. Este adevărat că acelaşi Filolaos, pentru care sufletul este armonia trupului, vorbeşte şi el despre suflete ca despre entităţi autonome şi nemuritoare. Nu-ţi vine să crezi că aceste afirmaţii ireconciliabile ale aceluiaşi om se referă la acelaşi obiect. Nu putea vorbi atît de diferit despre acelaşi suflet decît cel care distingea în suflet părţi diferite, cu atribute şi valori diferite ; lucrul acesta s-a în-tîmplat acum pentru întîia oară în cadrul şcolii pitagoreice. '* ■'./_ Empedocle din Akragas (Agrigent) nu aparţinea şcolii pitagoreice, a cărei comunitate se dizolvase în timpul vieţii sale ; în părerile sale despre sufletul omenesc, despre soarta şi îndatoririle lui, el se apropie însă de dogmele pitagoreice într-o asemenea măsură, încît este neîndoielnic că ele au influenţat formarea acestei părţi a convingerilor sale. Eforturile
301

sale multiple au cuprins şi cercetarea naturii ', el a continuat cu rîvnă şi cu o înclinare categorică spre observarea şi compararea fenomenelor naturii studiile fiziologilor ionieni. Dar rădăcinile felului său distinct de a fi, ale patosului de care era străbătut, se aflau în practici cu totul îndepărtate de cercetarea ştiinţifică a naturii. Prin ele Empedocle reia, într-o epocă profund schimbată, ca într-un strălucit epilog, activitatea unui mantis (prooroc, n. tr.), a preotului purificator şi a medicului făcător de minuni din secolul al VT-lea. El povesteşte, la începutul Purificărilor sale, cum mergea din oraş în oraş, împodobit cu cununi şi panglici, adorat ca un zeu, întrebat de mii de oameni „care e calea mîntuirii" (v. 401 şi urm.). Pe discipolul său Pausanias vrea să-1 înveţe tot ce ştia din experienţa sa personală, toate leacurile şi puterea lor, arta de a potoli şi de a stîrni vînturile, de a provoca seceta şi ploaia, de a-i aduce la lumina zilei din Hades pe cei morţi. El se laudă că e vrăjitor şi discipolul lui Gorgias 1-a văzut ,,făcînd vrăji". Cu Empedocle reapar şi îşi găsesc expresia literară ideile de care erau însufleţiţi catharţii, preoţii expiatori şi prezicătorii, în care o epocă acum aproape revolută văzuse manifestări ale înţelepciunii supreme. El este perfect convins că există forţe care domină natura şi că acela care ajunge să dobîndească puterea aproape supraomenească de a stăpîni natura este asemenea zeilor. Empedocle afirmă el însuşi că străbătea ţara ca un zeu, ca un nemuritor, care nu se mai teme de ameninţarea morţii. Este posibil ca în multe locuri oamenii să fi crezut cele spuse de el. Nu a adunat totuşi în jurul său un grup organizat de discipoli şi adepţi, o adevărată comunitate ; nu s-a gîndit la ceva de acest fel. Dar, ca personalitate unică, incomparabilă, plină de încredere în puterea şi în demnitatea °i, ca mistic şi ca om politic care intervenea

dominator în viaţa contemporanilor săi şi le" vorbea despre viaţa fericită şi divină ca despre scopul ultim al vieţii omului, dincolo de timp şi de moarte, Empedocle trebuie să fi făcut o impresie profundă oamenilor printre care trăia şi din mijlocul cărora a dispărut ca o cometă, fără să lase vreo influenţă durabilă. Unele legende au continuat să amintească de uimirea cu care era întîmpinată apariţia sa. Alături de ele, alte legende se referă, sub forme diverse, la sfîrşitul lui. Toate vor să spună că, aşa cum vestise în propriile sale versuri, Empedocle nu a căzut pradă morţii; el a dispărut, a fost strămutat, cu trup şi suflet, în viaţa divină, veşnică, precum odinioară Menelau şi atîţi eroi din trecut şi chiar din timpurile mai noi. Ne apare în aceste legende ca fiind încă vie vechea concepţie potrivit căreia viaţa veşnică nu poate fi dobîndită de-cît dacă sufletul rămîne unit cu trupul. Asemenea legende nu prea corespundeau convingerilor lui Empedocle. Atunci cînd se lăuda că este zeu şi că deci nu va muri niciodată, el nu credea în nici un caz că sufletul îi va rămîne veşnic legat de trup, ci dimpotrivă că, în clipa a ceea ce oamenii numesc „moarte", el se va elibera de acest ultim veşmînt trupesc şi nu se va mai reîncarna în nici un alt trup, ci va trăi liber şi veşnic, ca zeii. Concepţia lui despre supravieţuirea sufletului era total diferită de concepţia homerică ce stă la baza legendelor care povestesc despre strămutări. Empedocle îmbină în persoana lui aspiraţiile cele mai lucide spre o cercetare pe cît posibil raţională a naturii cu o credinţă cu totul iraţională şi cu speculaţia teologică. înclinaţia sa ştiinţifică se face uneori simţită şi în domeniul credinţei sale. De cele mai multe ori însă, teologia şi ştiinţa naturii coexistă în spiritul său, fără a avea vreo tangenţă una cu alta. Moştenitor, ca fiziolog, al rezultatelor unei ac-tivităţi bogate şi multilaterale desfăşurate de
303

generaţiile anterioare de cercetători şi ginditori, Empedocle ştie să îmbine sugestiile primite din cele mai diferite surse într-un tot care era expresia propriilor sale convingeri. Şi el, ca şi

intraţi în lumea corporală. la om. capacitatea de a gîndi. denumire rezervată îndeobşte unui substrat comun permanent al variatelor forme de activitate de natură psihică. în introducerea la poemul său despre natură Empedocle arată. aceste două forţe se înfruntă şi se doboară. Mai mult încă. elementele lui componente se desfac din legătura care le ţinea unite iar „sufletul"." „Şi astfel eu însumi am fost întîi un băiat. am fost o tufă şi o pasăre. de trup. trebuie să treacă prin forme de oameni. este legată de elemente. 11. de animale şi chiar de plante. atunci. trebuie să dispară şi el în urma dizolvării ei. în virtutea unei vechi sentinţe a zeilor şi împins de necesitate. In această lume. ca atare. nu putem socoti „sufletul" decît pieri-tor. provocate amîndouă de două forţe absolut distincte de cele patru elemente.eleaţii. pe „căile" care leagă interiorul corpului cu exteriorul. neagă orice devenire şi pieire. ca şi în alte făpturi din natură. vede scopul cel mai vrednic de a fi dorit. atunci cînd una din ele este complet înfrîntă.). un peşte mut în apa sărată" (v. în actuala stare a lumii predomină „iubirea". Prin ceea ce gîndeşte. ca şi forţele separate de percepţie. tot aşa cum se născuse prin unirea acelor elemente. Prima se produce atunci cînd fiecare dintre elementele din al căror amestec este alcătuită fiinţa care percepe intră în contact. Există patru „rădăcini" ale lucrurilor. cvietist şi în domeniul ştiinţei. însuşi acest sînge este gîndirea. El le socoteşte a fi demoni căzuţi. ci o facultate care uneşte laolaltă activităţile separate ale simţurilor şi care. „Gîndirea" îşi are sediul în sîngele inimii. la animale şi chiar la plante. percepţia şi gîndirea. astfel încît. în imperiul contradicţiilor (v. ea se va termina prin unirea deplină a tuturor elementelor separate. sînt fenomenele care creează aparenţa devenirii şi pieirii. de simţuri. că. El cade pe „cîm-pia nefericirii". Amândouă. orice demon care s-a „întinat" prin vărsarea de sînge sau prin consumarea cărnii unor fiinţe vii sau care a jurat strîmb este surghiunit pentru multe vreme din rîndurile celor fericiţi. care au de parcurs multe forme de viaţă pînă să poată nădăjdui că vor fi eliberaţi. Empedocle făcea o deosebire netă între percepţia senzorială şi puterea de a gîndi. în procesul devenirii. Ele se transformă o dată cu transformarea structurii corpului. Dacă dăm sumei unor astfel de forţe spirituale denumirea de „suflet". orice idee de finalitate. 22 şi urm. orice schimbare calitativă. iubirea şi ura. în ambele cazuri nemaiexistînd un univers organizat. prin „spirit" se înţelege aici în mod evident nu ceva de felul unui „suflet" existent ca substanţă. în care elementele şi energiile acestora sînt amestecate în modul cel mai uniform. pe care el le-a delimitat şi definit primul. apoi am fost o fată. sînt prezente în toate organismele. O dată cu moartea şi cu nimicirea unui lucru anumit. 12). Totul este sau unit sau despărţit. Nimeni nu vorbeşte mai stăruitor şi mai categoric decît el despre sufletele care locuiesc în om. Demonul acesta care. tendinţa tuturor elementelor separate de a se uni între ele . care nu ar fi decît produsul suprem al acestei combinaţii de elemente. Unirea şi desfacerea acestor substanţe elementare. în peştera suferinţei de pe acest pămînt şi trebuie să străbată în încarnări diverse multe „drumuri grele ale vieţii. pe baza propriei experienţe şi potrivit celor ce i-au fost spuse de demonii care i-au adus sufletul în această vale a plîn-gerii. imuabile prin însăşi natura lor. ducînd acest gînd pînă la capăt. dar pentru el ceea ce există veşnic nu este o unitate indivizibilă. într-o manieră genială. ca pedeapsă pentru nelegiuirile sale. sînt manifestări vitale ale materiilor din amestecul cărora sînt alcătuite fiinţe organice şi. Pentru Empedocle materia şi funcţiile ei vitale se confundă încă cu totul. unire în care Empedocle. cu acelaşi tip de element care se află în lucrurile ce fac obiectul percepţiei Şi în felul acesta devine conştient de prezenţa lui. care nu se mişcă şi nu se transformă decît mecanic şi din evoluţia căreia Empedocle ştie să elimine. există şi suflete sau mai curînd forţe sufleteşti care-şi au rădăcinile adînc înfipte în ea. S-ar părea că Empedocle însuşi a fost departe de a trage toate concluziile din propriile sale premise. patru elemente primordiale. nu este evident altceva decît ceea .

celorlalţi le arată calea spre ea. Important este să fereşti demonul lăuntric de orice fel de „păcat" şi îndeosebi de vărsarea de sînge şi de consumarea de carne. în lumea aceasta. Ele sînt absolut legate de elemente şi de combinaţiile dintre ele. Fără îndoială acest suflet. nepieritori. un acord al lui Empedocle cu sine însuşi atunci cînd se fac limpede auzite două voci. în seria de reîncarnări. Demonul ca suflet nu este produs de elemente şi nici înlănţuit pe vecie de ele. ca pedeapsă. forme şi condiţii de viaţă mai favorabile şi se poate dobîndi. în sensul gîndirii lui Empedocle. aceasta din urmă presupunînd uciderea unor demoni înrudiţi care locuiesc în animalele tăiate. Empedocle nu face în esenţă decît să reia cele susţinute de mult de adepţii metempsihozei despre originea divină a sufletului. a spiritelor şi a zeilor. menită să-1 transforme Pe om. şi ce spune fiziologul despre forţele psihice care sălăşluiesc în elemente. arată prin ce mijloace se pot obţine. nu constituie laolaltă esenţa şi conţinutul sufletului şi nici nu sînt manifestări ale activităţii acestuia. Venind dintr-o altă lume. spre nefericirea sa. autonomă şi unitară. Forţele şi facultăţile psihice ale simţirii şi perceperii. pare a exista o contradicţie irezol-vabilă. care pribegeşte mai departe. sînt forţe şi facultăţi ale acestui trup şi nu ale unui suflet invizibil. care trăieşte în sine. In cele din 30^5 urmă cei astfel sanctifiefiţi renasc ca prooroci. Important este ca demonul din noi să fie ferit de întinări care-1 leagă şi mai strîns de corpurile pămînteşti. nici o contradicţie. născute şi condiţionate de ea. el există alături de trup şi de facultăţile sale . care şi aici fac inutilă morala pozitivă. 35).ce poporul şi chiar teologii numesc suflet. acesta nu are totuşi viaţă sau „ce se numeşte viaţă" (v. senzaţii şi percepţii. fără a atrage însă în această distrugere sufletul. ca produs suprem al alcătuirii lor materiale. Empedocle merge pe urmele preoţilor pui'ificatori şi ale teologilor vremii sale. medici şi conducători de oameni . ale vieţii pămînteşti. trupul cade pradă distrugerii. fără însă a fi la originea . ca îndrumător pe calea mîntuirii. spre alte lăcaşuri. neatinşi de moarte. nu trebuie nici să omitem o parte a afirmaţiilor sale şi nici să încercăm să restabilim. printr-o interpretare conciliantă. Această curioasă doctrină dualistă reflectă dubla orientare a spiritului lui Empedocle . el credea desigur că ar putea concilia în felul acesta punctele de vedere ale fiziologului cu cele ale teologului. sînt legate de trupurile clădite din elemente şi pier în momentul dezintegrării lor. la om de trup şi de organele sale. devenind ei înşişi zei. care sînt funcţii ale materiei. i' poeţi.• ale iubirii şi urii — şi care îi sic străină. în cele din urmă. care locuieşte în corp. Pe sine însuşi Empedocle se vede ajuns pe ultima treaptă . în trupuri pămîn-teşti. în care nu există decît cele patru elemente şi cele două forţe . Intre ce spune misticul despre sufletele care trăiau cîndva o viaţă divină şi care au fost aruncate în lumea elementelor. cărora Empedocle le arată aceeaşi cinstire ca şi vechii catharţi. la om în special. Totuşi între ele nu există. despărţit de el. Aceste două voci nu spun acelaşi lucru. despre greşeala săvîrşită şi despre surghiunirea lui. pregătesc calea care duce treptat spre reîncarnări mai bune şi mai pure. Pentru a desprinde părerea adevărată şi întreagă a lui Empedocle. nu intră decît în făpturi terestre care au. Este posibil ca ideea unei astfel de dedublări a vieţii lăuntrice să li se fi părut grecilor mai puţin ciudată decît ne pare nouă astăzi. simţuri. într-un mediu străin şi ostil. el cade. cele mai înalte. căci ele se referă fiecare la lucruri cu totul diferite. dar el este tot atît de puţin identic cu aceste faeultăţi psihice cît şi cu amestecurile materiei iar. Fără a se amesteca sau a se putea amesteca cu ele. Concepţia că „sufletul" este o fiinţă spirituală în sine. cu sîngele din inimă. Acestui scop îi slujesc înainte de toate mijloacele religioase de purificare. eliberaţi de suferinţele omeneşti. formulîndu-le însă cu mai multă claritate. iar după ce au trecut şi de aceste trepte. se reîntorc printre ceilalţi nemuritori. eliberarea de obligaţia de a renaşte. care nu este altceva decît sîngele din inima omului. ca şi gîndirea. fără însă a fi legate de ea pentru totdeauna. elementele şi-1 aruncă unul altuia „şi toate îl urăsc" (v. Puritatea şi asceza. 117) tSecît legat de el. Şi atunci cînd.

şi deci nici spiritele închise în lume ca „suflete". care nu este altceva decît sîngele din inimă . un anumit paralelism al drumului urmat şi al destinului. In lumina speculaţiei teologice. nici percepţiile obişnuite şi nici chiar gîndirea. în momentul formării unei lumi noi. Numai la el se raportează toate cerinţele de natură morală şi religioasă. de un rang inferior spiritului lui Aristotel. Surghiunit în trup. a omului. reintrînd. descriind lumea aceasta a atracţiei şi respingerii mecanice. separabil de suflet şi de trup şi care singur va supravieţui vieţii omului căruia i-a fost atribuit. pe lîngă „sufletul" care se manifestă şi acţionează în natura organică. nici zeii. după desprinderea de trup. existenţa individuală. Doar că aceste păreri populare şi poetice sînt formulate de data aceasta mai precis. Şi ei trebuie să se bucure o vreme de „fericirea odihnei celei mai adînci". pusă în mişcare de forţe mecanice. prea nobil pentru lumea vizibilă. reală. homerica psy-che. care aspiră să se reîntoarcă în patria sa divină. Se vor fi întors atunci toate în comunitatea fericită a zeilor veşnici ? Se pare că. Acesta din urmă consideră că. totuşi prin introducerea acestui străin în lumea clădită din elemente şi din forţele lor vitale şi-a găsit expresia. pătruns în trup „din afară". care. sentimentul că spiritul este în mod absolut incomparabil cu elementele materiale. nici un suflet-demon nu va mai putea fi înlănţuit de organisme individuale înainte de a se forma o nouă lume. după ce va înceta orice luptă. năzuiesc să se întoarcă la sursa lor. de care se deosebeşte în esenţă. în unitatea spiritului divin universal. el participă însă activ la forma „superioară" de cunoaştere prin exaltarea extatică . nici demonii. sufletul îi apare. nu mai duce decît o viaţă fantomatică. astfel încît abia după ce se va despărţi de ea va duce o existenţă plenară. Suprema lui îndatorire este să se elibereze din nefericita împreunare cu trupul şi cu elementele acestei lumi. aşa cum elementele şi forţele reintră în unitatea sferei. Gît de adîno înrădăcinat în spiritul grec era acest fel de a vedea lucrurile. Numai pe el îl privesc prescripţiile referitoare la purificare şi asceză. perceperii şi voinţei. Numai el are îndatoriri în acest sens mai înalt . o arată faptul că o concepţie înrudită cu acea lui Empedocle despre dubla origine. particulare. dar este clar că nu le atribuie viaţă veşnică. el spune în repetate rînduri că ei „trăiesc" vreme îndelungată. dat fiind că sînt într-un fel unite împreună. la unitatea şi fuziunea intimă din care au ieşit mai de mult. Şi în lumea naturii. a nemuririi „sufletului" . este doar o umbră.activităţilor spirituale ale simţirii. lasă să i se strecoare în descriere gînduri morale. nu au viaţă veşnică . El este. formulate sau subînţelese în atîtea locuri în poemele homerice. de a depăşi cunoaşterea concretă a unui domeniu limitat al experienţei şi de a se ridica la înţelegerea ansamblului universului şi a alcătuirii sale aderate. ci şi la Aristotel. va domni „iubirea" deplină şi aceasta este starea de bunătate şi fericire desăvîrşită pentru Empedocle care. esenţă şi sferă de acţiune a manifestărilor psihice reapare mereu Şi în filosofia independentă. nu intră în atribuţiile sale nici senzaţiile. pe baza concluziilor la care ajunsese speculaţia filosofică şi teologieă. Şi Empedocle vorbeşte despre acest oaspete străin venit de pe tărîmul îndepărtat locuit de zei şi care intră în om pentru a-1 însufleţi. şi lumea elementelor nu există nici o legătură lăuntrică şi necesară. în concepţia lui Empedocle. lui Empedocle ca fiind esenţial-mente diferit de prototipul său. După ce această lume va înceta să existe. sufletul trăieşte o viaţă distinctă de acesta . ci doar. pătrunsese şi un germene dualist — cu un spiritualism extrem reiese cu claritate că o ştiinţă a naturii de tendinţă filosofică nu poate singură confirma axioma supravieţuirii şi. pentru a-şi relua şi ei. Intre acest suflet-demon. filosofic vorbind. încercarea lui Empedocle de a asocia un sistem hilozoist ajuns la deplina lui dezvoltare 309 --111 °are' ^rin mteSrarea forţelor motrice ale 11 Şi iubirii. chiar dacă între anumite limite teologice. îi este de asemenea proprie capacitatea filosofică de a pătrunde în adîncimea lucrurilor. moştenit de la Homer. pe care trupul le exercită prin propriile sale forţe — această concepţie concorda în esenţă cu părerile psihologiei populare. corporală. fireşte. încă mai puţin. diferitele alcătuiri izolate. nu numai la Pla-ton. Cîndva. el are ceva din natura „conştiinţei". Sufletul este pentru el de esenţă divină. există în om şi un spirit (nous) de origine divină.

nu putea continua să existe un „suflet" individual. care nu se deosebesc calitativ între ele. care este tocmai consecinţa afluxului insuficient de atomi mobili şi însufleţitori. în agitaţia generală din jurul lor. El constă din atomi rotunzi şi netezi care. Sufletul este factorul care pune în mişcare masele de corpus-culi care nu se pot mişca prin forţa lor proprie. cum a făcut Empedocle. Cel pentru care afirmarea acestei axiome era o necesitate nu-i putea găsi sprijin decît înlocuind sau. nemurirea sub indiferent ce formă este. atomistul trage toate concluziile ce de-311 curg din premisele concepţiei sale. Această încercare de a uni lucruri incompatibile între ele nu a putut găsi. numărul atomilor sufletului se menţine constant prin respiraţie. Potrivit acestei concepţii. la baza cărora stă tot mişcarea. indivizibile. este însă cu atît mai limpede că după eliberarea. La puţin timp după Empedocle şi fără ca ideile lor fundamentale să se afle în vreun fel sub influenţa acestora. Atomii sufletului se împrăştie. potrivit căreia „în realitate" nu există decît corpuri materiale extrem de mici. nici chiar ia cercurile celor înclinaţi spre cercetarea ştiinţifică a naturii. el a imprimat în momentul formării lumii masei . nesfîrşitei mulţimi de „seminţe" ale lucrurilor deosebite calitativ între ele. cu consecvenţa cinstită care-1 caracterizează. element simplu care nu se transformă şi nu se combină cu nimic. El este deopotrivă facultate de a gîndi şi putere a voinţei. în afară de ele nu există decît spaţiul vid. în clipa morţii. „sufletul" — există o singură dată. primul care are o concepţie clar şi conştient dualistă : el opune substratului material al existenţei. avînd substanţă şi existenţă proprie ■— printre acele corpuri minuscule din care se formează toate alcătuirile lumii fenomenelor. completînd fiziologia cu speculaţia teologică. Din aceşti atomi se formează focul şi sufletul. după despărţirea lui de trup. sînt deci cei care îi imprimă mişcarea şi tot ei fac posibile — într-un fel ce scapă. Cît timp trupul este viu. Cu moartea se destramă unirea atomilor. printre gîndito-rii greci. Intervine atunci moartea. reintră în masa plutitoare a materiei universale. într-un mod din care reiese limpede efortul de a şi-1 reprezenta ca fiind imaterial şi neîntrupat. Era normal ca el să caute „sufletul" — pe care. atomul sufletului este cel care le comunică mişcarea de care este animat. Anaxagora descrie acest „spirit". omul se dezintegrează cu totul la moarte. perfect închegată. care dusese la formarea organismului individual viu. o forţă pe care nu o putea deriva din ele. pentru prima dată în istoria gîndirii greceşti. Materiile din care era format şi clădit sînt nepieritoare şi menite să se combine în noi forme. dar se desprind cu totul din aglomerarea labilă ce cu greu poate fi numită. ca un lucru concret. Anaxagora şi Democrit şi-au dezvoltat sistemele lor. care îi înlocuieşte pe cei traşi afară de presiunea atmosferei. au cea mai mare mobilitate şi putere de pătrundere. negată de Democrit în mod expres . decît puţini adepţi şi nu era de natură a abate filosofia fiziologică de pe calea pe care o urmase pînă atunci. Democril a întemeiat şi desăvîrşit teoria atomistă. Cu o asemenea concepţie despre suflet şi despre viaţă. o unitate deplină. nelegate între ele. Dar vine şi clipa în care respiraţia nu-şi mai îndeplineşte această funcţie. atomii sufletului.individual. înţelegerii — facultatea de percepţie şi gîndirea. dar au forme şi poziţii diferite în spaţiu. diferit de tot ce este material. Ca şi ceilalţi atomi. Intercalat între fiecare grup de doi atomi. introducînd în corp pe alţii dintre nenumăraţii atomi ai sufletului ce plutesc în aerul înconjurător. dar amestecate de-a valma. personalitatea lui însă — şi cea vizibilă şi cea invizibilă. atomii sufletului nu pier şi nici nu se transformă. chiar în cazul organismului viu. repartizaţi în mod egal în tot corpul. care reprezentau o ultimă înflorire a gîndirii ioniene independente. a atomilor uniţi pentru a forma organismul. Ui unitatea organismului viu şi a fiinţei psihice . Supravieţuirea sufletului după moarte. este greu de înţeles cum puteau duce acţiunile independente ale unor corpuri izolate. întrucît opun cea mai mică rezistenţă deplasării. fireşte. ca gînditor materialist îl concepea. este un fenomen limitat în timp. Anaxagora merge pe căi aproape opuse acestei teorii materialiste. El este. fireşte. precum şi mărimi şi greutăţi diferite . pe care o aseamănă cu facultatea de a gîndi a omului.

418 C Această primă delimitare clară de materie a unei esenţe spirituale. Dar cînd ne spune că sufletul. Anaxagora nu putea vorbi despre supravieţuirea sufletelor individuale după destrămarea alcătuirilor materiale. făcînd din spiritul universal unic sursa a tot ce este însufleţit. fiziologii văd în elementul spiritual. este unul indivizibil în faţa pluralităţii lucrurilor. Forma fenomenală izolată. evident. sînt nu numai oamenii şi animalele. acţionează şi trăieşte doar în sine. iar individualul. în care spiritul sălăşluise ca forţă motrice şi însufleţitoare. pentru ei ceea ce există cu adevărat este cu totul impersonal. „Spiritul" este prezent în ele. „Tot ce are suflet — spune Anaxagora — este stăpî-nit de spirit" (fr. Despre suflet. însufleţite. 405 b. nepieritor este numai universalul. Cratil. despărţire în c are „elenii" văd nimicirea sufletului. 6). care stăpîneşte lumea. dar rîndu-ieşte după un plan anume lumea. nu se poate menţine vreme îndelungată. prezent în el. lipsită în sine de independenţă. lucrurile diverse care se dezvoltă apoi după legi mecanice. Rărnîne neclar cum este de conceput ca spiritul. După despărţirea elementelor ce fuseseră unite. cel puţin în aceste cazuri. Acolo unde apar în această lume viaţa şi mişcarea autonomă se manifestă prezenţa spiritului. gînditoare. într-o ordine conştientă. . ra. fie el în stare de repaus sau de proces vital. „străbate toate lucrurile" *J că „în fiecare lucru se află o parte din toate celelalte lucruri. Fie că îl opun elementului material şi corporal. care se manifestase sub forma „sufletului". cu excepţia spiritului. el este sau constituie aşa-numitul „suflet" al fiinţelor vii. să poată totuşi intra în infinitatea de fiinţe individuale. Sufletul omului îşi are partea lui de nemurire numai prin identitatea de esenţă cu universalul. fără a-şi pierde puritatea şi omogenitatea. Nu dispare nici una din părţile componente ale totului. (|ar nu şi sufletul. amalgamat cu ele. r ămîne întreg şi neschimbat. fiinţele vii. Acest „spirit" care nu creează. dătător de viaţă. 5). izolat în sine2 — cum ar putea fi închipuit altfel decît ca o forţă divină. fie dezvoltîndu-se. dar în cantităţi diferite . în toate este activ „spiritul". nimic nu se schimbă în esenţă. fără însă a fi la rîndul său influenţat de ea. ceva absolut general . avînd întotdeauna aceeaşi structură. dar că în Unele există şi spirit" (fr. dar. care există nu numai pe pămînt. fără participarea „spiritului". nu însă şi felul în care s-au amalgamat în fiinţa individuală. Prin aceasta nu este încă afirmată prezenţa „spiritului" în fiinţa însufle1 Aristotel. Asemenea alcătuiri în care intra „spiritul" sînt. fără a fi mişcat el însuşi. aproape personală. Asemenea fiinţe vii. îşi face simţită prezenţa în ele. care o pune în mişcare. avînd o unitate şi specificitate proclamată atît de pregnant. ci şi în lună. ~~—-----------------------------------------■- 1 Platon. Sigur este însă că. înzestrat cu o mişcare autonomă. fie că îl fac să intre indisolubil în componenţa lui. exterioară lumii. nu mecanic ? Dar acest spirit transcendent este totodată şi pe deplin imanent. Anaxagora afirmă că „spiritul'' pătrunde totuşi în unele combinaţii ale materiei. Permanent.6 ţită şi nici identitatea de esenţă dintre suflet si spirit. ceea ce înseamnă că. 1.imobile de elemente materiale prima mişcare de rotaţie. care este cauza lor. în esenţa şi fondul ei cel mai intim . ideea că ele nu se contopesc şi nu sînt cîtuşi de puţin identice. în realitate. a cărui înţelepciune atotcuprinzătoare influenţează în mod conştient materia. 2 p. fr. Rămme „spiritul". I se atribuia în mod expres părerea că despărţirea de trup înseamnă şi „moartea sufletului". el face să apară. că această esenţă spirituală este mai cu-rînd opusă materiei pe care o domină nu a dus la recunoaşterea imortalităţii spiritului individual. dezintegrîndu-se şi recompunîndu-se în mereu alte alcătuiri. natura vie. „nu are nimic comun cu ceva din afara lui" \ ci este numai el. părţile componente ale fiinţei individuale se menţin în c °ntinuare. ci şi plantele. astfel că „spiritul". nu îl mai concepe ca fiind imaterial şi transcendent. străină de lumea materiei şi opusă acesteia. personalitatea conştientă de sine şi de lumea exterioară este doar o formă fenomenală a universalului. el se manifestă în toate formele individuale. dominînd-o din afară în chip magic.

şi-a recăpătat libertatea spunîndu-i adevărul plin de o . chiar dacă luînd forme fantastice. de neînţeles pe cale raţională. Reflecţia nu se opreşte pe acest tărîm obscur iar dacă aruncă totuşi asupra lui o lumină fugară. dintr-un lucru gîn-dit şi recunoscut de înţelepţi şi iluminaţi. vie rămîne imaginea vieţii. au apărut. credinţa în nemurirea şi în natura divină a sufletului. „După moartea trupului. Un astfel de individualism. neselectat. divină şi nemuritoare. cu căile ei obscure şi cu incertitudinea tuturor înfăptuirilor ei. căci numai ea vine de la zei". unice. pedepsindu-1 chiar pe cel ce a făptuit o crimă sau pedep-sindu-i pe urmaşii lui. duce sufletele într-o împărăţie a neantului. pe care. potrivit unei vechi legende. iar cel care moare fără a avea copii duce cu el în Hades durerea de a nu fi lăsat pe nimeni în urma lui4. capacitatea de a exista ca substanţă fără nici o limită în timp se extind şi asupra individualităţii. ideea că el îşi are rădăcinile într-o cauză primordială nepieritoare au putut deveni o convingere a poporului şi a celor lipsiţi de învăţătură. în fragmentele ajunse pînă la noi ale poeziei lirice şi semilirice (elegiac-iambice). Dar oricît ar fi aici de categorică şi de peremptorie afirmarea nemuririi sufletului. asupra cercurilor ale căror concepţii îşi aveau originea în chiar aceste credinţe populare. nesupuse devenirii şi de aceea nepieritoare. Pentru ei. apariţia şi dispariţia căruia în cadrul marii vieţi universale. teologia şi filosofia nu au putut ajunge decît treptat să aibă o influenţă. Pe căile multiple pe care a mers în timpurile ce au urmat. formate în acest spirit. aşa cum şi-o închipuise fantezia homerică. -* -.La acceptarea ideii unei vieţi nemuritoare a sufletului individual nu putea duce decît o concepţie care accepta în mod ferm realitatea spiritului individual. veşnicia. existînd în sine. de o cultură mereu mai profundă. căreia-i sîntem cu toţii supuşi. în care trăieşte mai departe ceva din el. ceea ce se vede sînt încă plăsmuiri vagi ale unei lumi a spiritelor. şi exprimînd într-un limbaj accesibil sentimente şi gînduri ale tuturor ' aproape că nu se face vreo aluzie la ideile privitoare la demnitatea şi soarta sufletului. destinate unui public larg. dincolo de comunităţile limitate cărora li s-au adresat la început. întemeiată pe natura lui divină. ea nu putea fi în vremea aceea decît convingerea unor comunităţi izolate. spiritul clarvăzător al pădurilor. inert. în urma reflecţiei teologilor şi misticilor. îrt timpul primei perioade de înflorire a studiilor teologice şi filosofice abia dacă se face auzită ici şi colo cîte o voce care să ne poată îngădui să credem că. Cel mort zace în mormînt ca o statuie. regele Midas îl prinsese în grădinile sale de trandafiri de pe malul rîului Bermios. răsună în această epocă mai puternic şi mai dureros lamentaţiile în legătură cu truda şi cu mizeriile vieţii. Ei consideră sufletul individual o fiinţă unică. rămî-neau pentru fiziologi un adevărat miracol. filosofia greacă a afirmat cu putere ideea nemuririi sufletelor individuale. în funcţie de măsura în care a preluat elementele teologice sau le-a respins cu totul. a admis-o doar şovăielnic şi pe jumătate sau a respins-o cu totul. Viaţă şi lumină sînt numai în această lume l : moartea. Justiţia divină face dreptate pe pămînt şi nu într-o fantomatică lume de apoi 3. 5 Silen. proclamă Pindar. fără glas2. Nu poate fi doar întîmplător faptul că. Provocate de o sensibilitate ascuţită. credinţa în existenţa unor substanţe individuale autonome. pentru că e de esenţă divină. Laicii ■ Năzuind fiecare în felul ei să depăşească credinţele populare pe care le considerau nesatisfăcătoare.

13. dar nu se afirmă decit în termeni imprecişi şi cu multă precauţie că sufletele ar avea încă simţire. Ecoul vieţii lor nu trece de această lume . Gîndul lor. ar rămîne conştiente de ceea ce se petrece pe pămînt. 13. atunci cînd doreşte ca fiinţa lui să nu se stingă cu totul. el trebuie să dorească să reintre cît mai curînd în imperiul morţii şi al lui Hades. N-au totuşi nevoie de consolări. 63 şi urm . 567 şi urm. Floarea poeziei lirice începuse. Retorii attici ne oferă aici. la baza cărora stătea cultul sufletelor ce le menţinea încă vii. 38 Tirteu. şi odihna o aduce moartea. Reiese din toate acestea că poporul nu simţea. de care ar urma să se bucure defuncţii acoperiţi de glorie. Totul se scufundă pînă la urmă în cruntul abis. lucrul cel mai bun este de a nu se naşte şi că. drept consolare pentru cei rămaşi. dar aceasta nu-i face pe oameni să caute vreo 1 2 Teognis. capabil să înfrunte cu sînge rece greutăţile şi suferinţele. în această moştenire poetică. In afară de ofrandele aduse de membrii familiilor lor. Chiar în limbajul solemn folosit în cuvîntările funebre. Pentru cei vii. 2. strădaniile sale nu-şi ating scopul şi în scurta-i viaţă suferinţele vin una după alta . 39 . Bucuria vieţii în lumină nu mai este nici ea privită cu încrederea naivă şi cu siguranţa de altădată. într-un imperiu al dreptăţii şi al fericirii dobîndite fără trudă.melancolică înţelepciune — rămas proverbial şi reluat de atunci în diverse variante — şi anume că. 167 Şi urm. fără ostentaţie. 13 5 Mimnerm. aşa cum nu o simţise nici mai de demult. dacă s-a născut. Morţilor scumpi caro au căzut în aceste lupte pentru patrie. nu trebuie să ne mai gîndim la ei. Stesihor. ei dăinuie doar . nevoia unor astfel de consolări. în vreme'» lor. Un ecou al ei ajunge pînă în adîncuri la cei morţi.' Viaţa este totuşi bună şi moartea este un rău . singură amintirea glorioasă a virtuţilor şi faptelor sale supravieţuieşte morţii2. 29 şi urm . 137). . Chiar pentru cel mort. compensaţie în altă lume. 719 şi urm. 973 urm. 2 318 319 despre lumea cealaltă. spune poetul3. Nu întîlnim însă în ele nici cea mai mică aluzie la un tărîm al nemuririi şi fericirii veşnice în care ar ajunge cei morţi. eseamotîndu-i duritatea şi cruzimile. şi virtutea înaltă şi puterea pămîntească. 12. Simonide din Amorgos. pentru om. bărbătesc. Oamenii din acea vreme nu căutau să-şi facă viaţa mai uşoară. . Simonide le-a consacrat epigrame de o mare concizie şi pregnanţă. prin ce spuneau şi prin ce nu spuneau 1 2 3 Simonide fr. la o viaţă veşnică trăită în deplină fericire. moartea ineluctabilă îi pîndeşte pe toţi deopotrivă. Ne întîmpină încă. Teognis. să se ofilească şi totuşi nici acum un orator care se voia înţeles şi aprobat de cetăţenii adunaţi să-1 asculte nu vorbea despre fericirea nemuririi. 2 . Gîndirea retorilor nu trece dincolo de concepţiile despre supravieţuirea. despre veşnicia şi esenţa divină a sufletului. nu se face. unele date suplimentare. Chiar tradiţiile cultului sufletului par a fi fost respinse de aceşti poeţi cu dispreţ. lumea celor vii rămîne singurul tărîm real. de n-ar fi aşa. pe morţi nu-i mai leagă de viaţa pămîntească decît cel mult amintirea ce se păstrează despre faptele lor deosebite. Ei sînt mai curînd înclinaţi să considere că odihna este tot ce poate fi mai bun în lume . mai liber. un sentiment viguros. puterea şi drepturile sufletelor celor morţi. Puterea omului este mică. Solon. Nu este pusă la îndoială supravieţuirea sufletelor în lumea de dincolo. Teognis. 3 Solon. ei sînt însă scufundaţi în neant . de ce n-ar muri şi zeii cei fericiţi ? se întreabă cu naivitate feminină Sappho (/?*. 51 . Teognis. nu are de altfel decît rareori prilejul să-şi amintească de cultul sufletului consacrat morţilor lor de cercurile mai res-trînse ale familiei şi ale comunităţii şi nici de concepţiile întemeiate pe acest cult despre supravieţuirea sufletelor lor. care a trecut şi ea în viaţă prin multe suferinţe. sănătos. 31 şi urm. pentru el şi ai săi. în vremea marilor lupte pentru libertate. 731—742 i Mimnerm. 425 şi urm. în multe locuri. după înmormîntarea lor. nici o aluzie la o stare superioară.

fireşte. 88. 7. Răsună ca venind din altă lume invocaţia adresată (la mijlocul secolului al V-lea) de Melanippides. § Cel ce păşea în cercul vrăjit al sărbătorilor lui nocturne redobîndea viziunea nemuririi sufletului şi a puterii sale divine. Două concepţii opuse despre esenţa. este proslăvit de mai multe ori pe un ton care presupune o credinţă nestrămutată în astfel de miracole. Credinţa în existenţa.. doar eroilor. în adîncurile în care sălăşluieşte. Olimpicele. O formă superioară de existenţă le este hărăzită. originea şi destinul sufletului par a avea pentru el o egală îndreptăţire. Cel mai strălucit dintre cei strămutaţi într-o viaţă veşnică.în amintire. renumele slăvit îr. prin renumele pe care şi l-au cîştigat. într-un tot coerent şi bine închegat în esenţa lui. Pindar le opune însă consideraţii de cu totul altă natură. transpare în unele aluzii şi legende despre strămutări chiar şi vechea concepţie. Amfiaraos. bunul nume dobîndit. după plecarea din lumea pămîntească. tu. 3 Astfel de gînduri puteau trece doar prin mintea cuiva care rămînea neclintit pe terenul credinţei populare. 59 şi urm. dar. rămîne posibilă. înălţarea la o viaţă nepieritoare. Ist-micele. 2 Olimpicele. Sufletul. deosebit de drag cîntăreţului teban. expuse pe larg şi cu fermitate dogmatică. sentimentele de pietate şi de amintire neştearsă ale urmaşilor2. 1 Melanippides. în lumea subpămînteanăi. omul este un nimic. „Ascultă-mă. 11. putem ajunge asemeni Nemuritorilor cel puţin de departe. 33—35 . celălalt eu al omului viu şi vizibil. 9. Un loc aparte îl ocupă Pindar. poetul ditirambilor. dar ea a murit lovită de trăznet. 9 Istmicele. 131). în odele triumfale precumpănesc aluzii din care se întrevede că părerea lui Pindar era în concordanţă cu credinţa populară. par a fi chintesenţa unei doctrine bine conturate despre natura şi destinul sufletului. unui zeu . 1 Dar chiar şi atunci cînd moartea s-a produs. Semele trăieşte veşnic printre Olimpieni. după despărţirea lui de trup. ca legătură între cel mort şi cei vii. în pofida unei libertăţi poetice care modifică din cînd în cînd unele trăsături ale imaginii de ansamblu. El şi-a pierdut orice putere şi este sigur că starea în care a intrat nu este o stare de beatitudine. o prăpastie adîncă le desparte . dar cînd omul doarme el îi dezvăluie în vis viitorul (jr. vreo relaţie cu tărîmul celor vii. constituindu-se de fapt. potrivit căreia o viaţă deplină nu poate fi imaginată decît dacă trupul şi sufletul rămîn indisolubil unite. 77 şi urm. Această . nu pare însă de loc sigur că sufletul însuşi ar mai avea în mod conştient. între oameni şi zei bariera nu este de netrecut. 26 şi urm. Singura răsplată a faptelor de seamă săvîrşiţe este. năluca unui vis. demnitatea şi puterea unor astfel de spirite transfigurate se menţine neştirbită . Abolită de fapt de credinţa în eroi. prin înălţimea inteligenţei şi vigoarea trupului 2 . Rămîn desigur. după moarte. părinte. care.-■■>£/■< iqiftfsi^M 320 goare în tot ce spune şi povesteşte Pindar. „doarme" în timp ce membrele omului sînt active . tu cel spre care oamenii privesc cu uimire. întemeiată pe spusele poeţilor şi pe consideraţiile care au stat la baza cultului sufletelor şi a cultului eroilor. cîn-tecele poeţilor 3. . stăpînul sufletului veşnic viu J"i Invocaţia se adresa fireşte lui Dionysoş. 19—22 . zeii îşi au pentru veşnicie lăcaşul nestrămutat în cerul de aramă. 8. depăşind chiar existenţa eroilor. „dublul vieţii". Sufletul dispare. Cei ce trăiau însă la lumina zilei şi nu erau stăpîniţi de ideile teologice şi filosofice ale unor astfel de comunităţi izolate nu manifestau decît un interes foarte limitat pentru o asemenea înţelepciune. Aceeaşi mamă a născut ambele neamuri. ea se manifestă cu vi» Pytlcele.

4 şi urm. autentice. Cu cît aceste idei despre originea. Cînd. acolo le aşteaptă o soartă fericită : ele trăiesc încă o viaţă ca regi. S-a insinuat totuşi aici o idee teologică. ci şi multora dintre cei ce muriseră în timpurile mai noi. această denumire desemnează dublul care sălăşluieşte în omul viu şi despre care ştiau credinţa populară străveche şi poemele homerice. 323 Olimpicele. 70 'ff: olimpic era un om bâtrîn. El trebuie să însufleţească un nou trup şi abia după a treia viaţă petrecută fără greşeală printre oameni poate spera să-şi încheie cariera terestră 3. Trăgîndu-se din zei. 14 . etern şi nepieritor. 131). despre destinele şi ţelul final al sufletului. ce se îndepărtau cu totul de credinţa comună în suflete. 57—60 Olimpicele. ele merg pe „drumul lui Zeus" 1 şi duc acolo. se abat mai mult de la părerile răspîndite în popor. unde soarele îi luminează atunci cînd pe pămînt a apus (jr 129) şi unde se bucură. departe. în Okeanos . sufletul este totuşi amestecat în lumea finită . dacă duseseră o viaţă plină de merite şi de fapte de seamă. în acest caz. convingeri şi speranţe proprii ori de cîte ori subiectul. îi cere să mediteze mai profund asupra misterelor vieţii din lumea cealaltă. Venerate de oameni ca „eroi" (jr. ocrotiţi de Cronos şi de ajutorul său Radamant. 6. Este de asemenea de presupus. 9. că eroul celebrat avea o predispoziţie specială pentru asemenea idei. îl aşteaptă. Condiţiile fiecăreia dintre aceste noi existenţe ter'estfe* sînt determinate de gradul de puritate atins de suflet în cursul existenţei anterioare. în deplină libertate. ea trimite încă o dată sufletele în lumea de sus.psyche care zace în adîncurile inconş1 32H Olimpicele. ca înţelepţi (jr. stăpîna lumii subpămîntene consideră că „vechea greşeală" a fost ispăşită. credinţa populară o atribuia nu numai sufletelor marilor strămoşi de odinioară. căruia îi este dedicat al doilea imn triumfal Olimpicele 2. pe pajişti înflorite. iată deei motivul pentru care ea rămîne vie şi după nimicirea trupului prin moarte (jr. în al nouălea an de la revenirea lor în Hades . Această „imagine" a omului. Dar nici acolo sufletul nu-şi găseşte odihna definitivă. Ele sînt astfel sustrase atît Hadesului cît şi existenţei omeneşti. Nemeenele. 24 şi urm. Pindar îşi exprimă. G. Cei pioşi se îndreaptă spre lăcaşuri subpămîntene ale fericirii. despre care Pindar vorbeşte (jr. este „singura care se trage din zei". 2. concepţiilor tradiţionale. Acomodîndu-se în genere. ca urmare a unei „vechi greşeli". „unde fluviile leneşe ale negrei nopţi emană întunecime fără sfîrşit" (jr. cu atît mai sigur este faptul că ele ţin de convingerile proprii. pe care filosoful şi chiar limbajul comun o evocau sub denumirea de psyche. 180) şi unde uitarea îi învăluie pe cei pedepsiţi. Pe cei condamnaţi îi aşteaptă „chinuri de neînchipuit" 2 în fundul Tartarului. ferit de aceea pe vecie de distrugere. 67 Olimpicele. ca eroi plini de vigoare. 133). o viaţă de netulburată fericire. şi de mentalitatea celor cărora le erau direct destinate cîntecele sale. 2. aşa cum şi-o putea închipui fără a o goli de orice sens numai fantezia grecilor. mai ales în odele închinate celor morţi. După aceea însă. 6 tientului atunci cînd omul este cu conştiinţa trează nu este însă nicidecum acea totalitate a forţelor spirituale. In cazul nostru. ele scapă de obligaţia de a renaşte pe pămînt. ele s-au ridicat la viaţa spirituală superioară pe care. el locuieşte în trupul pieritor al omului. în vremea lui Pindar. pentru a ajunge la „cetatea lui Cronos". după moartea trupului. 3i Nemeenele. de o existenţă plină de nobilă tihnă. gîndită ca o entitate sau ca un concept. atunci cînd se referă doar în treacăt la lumea de dincolo. 2. preocupat desigur de problemele vieţii de după moarte. 133). „Unul" va pronunţa acolo verdictul sever asupra faptelor săvîrşite în viaţă1. Credinţa le aşază pe „insula fericiţilor". împreună cu eroii timpurilor străvechi. ni se spune. judecata în Hades. 133) exact în sensul poeziei teologice. nutrită de însăşi arta lor de a trăi. ale poetului. în sfîrşit. J Nemeenele. în astfel de cazuri. El ţinea probabil seama. Este totuşi de ne- . stăpînul Agrigentului. G8 şi urm. Teron.

Cu tot didacticismul său. să o aprofundeze. în care teologia orfică era. participînd la ceremoniile sacre.conceput ca Pindar. în cadrul ceremoniilor sacre ale vreunei comunităţi de cult. despre locurile în care vor fi aruncaţi nelegiuiţii şi vor sălăşlui cei pioşi. Nu se poate stabili cu certitudine ce 1-a stimulat pe Pindar în meditaţiile sale teologice. se spune într-o variantă a versurilor. Trăznetul. ei adresează acum vene-rabilei Persefona rugămintea de a fi milostivă Şi de a-1 trimite în lăcaşurile celor puri şi sfinţi. Se ştie că pentru ambele secte această regiune era solul de elecţie. Mult mai probabil este însă — dat fiind că ideea naturii divine. care au fost nu de mult găsite în apropierea vechiului Sybaris 1. a înrudirii sufletului cu zeii. decît să dea glas unor idei ce nu erau ale lui. unde. Elementele din care şi-a constituit Pindar aceste convingeri sînt uşor de definit. ea nu se leagă de vreo formulă imuabilă şi lasă pretutindeni să se simtă prezenţa poetului. In tot ce spune despre originea divină a sufletului. preafericitu-le. des-re judecata din Hades. Pindar oficiază deopotrivă ca poet şi ca om care vrea să comunice ce ştie şi ce crede. „Şi astfel m-am smuls din cercul plin de durere şi de suferinţă. el urmează doctrinele teologice. în întreaga sa operă. zeiţa îl poate admite în locul plin de desfătare în care sălăşluiesc în Hades cei . Este deci sufletul unui muritor care s-a purificat. expunînd idei atît de străine conştiinţei populare. ci se străduie să o purifice. nu poate să arunce peste bord tradiţia din legende şi credinţe.3 325 In Sicilia. în trei clin aceste poezii versurile de început exprimă concepţii fundamentale identice . despre migraţiile lui în mai multe trupuri. mi-a luat viaţa.1 Inscriptiones graecae Siciliae et Italiae. „cu paşi repezi pe tărîmul mult dorit" şi se ghemuie în poala stăpînei lumii subpămîntene. este exprimată în ambele cazuri în termeni identici — că ne aflăm peste tot în sfera credinţelor uneia şi aceleiaşi comunităţi religioase şi că speranţele ce năzuiesc spre trepte diferite de fericire corespund treptelor diferite ale procesului escatologic. şi-a ispăşit vechea greşeală. ca şi în propria lui concepţie. Pe cel care. decît să se supună voinţei altcuiva. Cele spuse de Pindar în asemenea momente solemne prietenilor însufleţiţi de aceleaşi idei reprezintă de fapt expresia propriilor convingeri." Domneşte aici credinţa pur orfică : sufletul s-a eliberat acum definitiv de „ciclul naşterilor" . cum spune. ca păstrător şi stăpîn al mitului. la ideea înălţării omului la rangul de erou. să nu fi făcut. Este vorba însă aici de teologia unui laic. el rămîne poet. el n-a putut renunţa la Insula fericiţilor. el intră. In doctrina sa teologizantă despre suflet se întreţes de aceea legendele poetice şi credinţele populare . ca şi părinţii săi. 641 C'um trebuie înţelese aceste deosebiri ? S-af putea ca versiunea mai modestă să exprime credinţa unei comunităţi religioase care este mai puţin sigură de natura divină şi de necesitatea întoarcerii finale a sufletului la existenţa liberă a zeilor. născut din părinţi curaţi. mai ales atunci cînd i se cere să vorbească despre lucruri din lumea divină. impregnată cu elemente din mitologia curentă. a intuiţiilor la care ajunsese el însuşi. Ea este probabil cea care întîmpină sufletul mîntuit cu cuvintele : „Fericitule.şi variante ale doctrinei mistice. din anul 477. Speranţele sînt departe de a se ridica atît de sus în celelalte două versiuni. El se laudă apoi că descinde din neamul fericit al zeilor subpămînteni. un. să o completeze şi să-i confere o îndreptăţire sporită. în ele sufletul declară că şi-a ispăşit pedeapsa Pentru faptele rele . vei fi acum în loc de muritor un zeu". s-a aflat de mai multe ori. a putut veni în contact cu doctrinele orfice şi pitagoreice. om mîndru. poet care. în continuare însă ele se orientează în două direcţii diferite Sufletul celui mort se adresează astfel reginei subpămîntenilor şi celorlalţi zei ai acestui tărîm : Mă apropii de voi curat. Este posibil ca poetul să fi cunoscut acolo . . O mărturie a unui astfel de misticism amestecat cu elemente străine o constituie versurile gravate pe tăbliţe de aur. ale acestui document mistic. conştient de propria-i valoare şi înţelepciune. nevăzută. în esenţă identice între ele.

O altă inscripţie găsită întrun mormînt din aceeaşi regiune reprezintă. chiar dacă poartă pecetea firii şi gîndurilor sale personale. Mortul din versiunea gravată pe prima tăbliţă ajunsese la ţelul ultim al peregrinărilor sale. o profesie de credinţă a aceleiaşi comunităţi religioase. Ea conţine. dar nu fără analogie cu cel mai sus amintit. Poetul trebuia să fie învăţătorul poporului. aceasta a ajuns la o înţelegere atotcuprinzătoare a vieţii. despre raporturile dintre etică şi religie. căruia. dupa toate tulburele avataruri terestre. Această funcţie educativă a poeziei va fi preluată mai tîrziu de filosofie. In cultul şi în credinţele acesteia. le vorbea despre problemele şi certitudinile religiei. Pindar â combinat aceleaşi elemente într-un mod diferit. memorabilă. Poezia şi-a asumat însă dintotdeauna această funcţie şi a avut-o în mod cu totul deosebit în epoca de tranziţie — la începutul căreia trăieşte Pindar — de la încrederea naivă în interpretarea tradiţională a lumii vizibile şi invizibile. care se formase în cadrul vieţii civile. cei din celelalte două versiuni se aflau încă pe o treaptă intermediară. ci va intra în tezaurul durabil al convingerilor celor mulţi. un zeu. exprimînd astfel de îndoieli. Ne îndoim că poeziile în care Pindar evocă visele sale de fericire au trezit în rîndurile celor ce-1 ascultau. îi da o expresie clară. Opinia publică greacă era foarte dispusă să acorde poetului un loc la care poetul din vremea noastră n~ar putea nicidecum aspira şi pe care în orice Caz nu l-ar dobîndi. înainte de a fi eliberat de obligaţia de a se reîntrupa pentru a redeveni ceea ce a fost de la început. să le limpezească şi să le explice în spiritul unei înţelegeri mai elevate a divinului. în absenţa unui cod moral întărit de religie. El trebuie însă să parcurgă pe pămînt întregul ciclu al naşterilor succesive. printre tot felul de invocări şi sfaturi învălmăşite şi incoerente adresate celui mort. din nou asigurarea : Din omul care erai ai devenit un zeu. Ceea ce dă el apoi poporului. nimeni nu-i vorbea în această calitate. Poetul da temeiuri mai trainice patrimoniului comun de idei morale. la convingeri aşezate temeinic pe terenul cunoaşterii filosofice. El a fost şi mai mult şi mai puţin decît un predicator al teologiei. Pria meditaţia spiritului său profund el putea oferi poporului ceea ce îi lipsea. fi "5 \Oc Ştirbite de faptul că se aştepta ca ea sa aibă şi o funcţie didactică şi educativă. dincolo de satisfacţia estetică. în limbajul sublim al poeziei. este greu — şi încă mai greu cînd magia versurilor sale atinge perfecţiunea — să confunzi strălucirea de basm a poeziei sale cu lumina vieţii reale. chiar dacă poetul umple de emoţie sufletul celui ce-1 ascultă şi îl poartă aşa cum vrea în lumea plăsmuită de imaginaţia sa. adorarea vechilor divinităţi greceşti ale lumii subpămîntene (printre care nu-1 întîlnim însă pe Dionysos) se asocia cu ghidul mai îndrăzneţ al misterelor orfice ale lui Dionysos. prin însăşi repetarea unei formule cuprinse şi în prima variantă' a versiunilor.puri. să le călească la focul unei gîndiri mai riguroase. Dar poate că. iar poezia era încă singura care arunca lumina învăţămintelor sale destul de departe pentru a putea călăuzi . o mai mare coerenţă şi unitate. în realitatea viziunilor sale scăldate într-o lumină atît de strălucitoare. subapreciem efectul pe care opera unui poet grec îl putea avea asupra gîndurilor şi sentimentelor celor cărora le era adresată. în dezvoltarea ei. din momentul în care. Se făcea viu simţită nevoia corectării şi confirmării opinii-ior moştenite de la strămoşi. cu credinţa că natura divină a sufletului va ieşi la lumină pură şi triumfătoare. Aceasta era încununarea tuturor promisiunilor de mîn-tuire ale comunităţii religioase respective. despre care asemenea versuri ne vorbesc destul de fragmentar. nu va rămîne doar părerea trecătoare a unui individ. şi credinţa în existenţa obiectivă a teoriilor sale. Totuşi. El poate totodată să dezvolte şi să aprofundeze preceptele moralei populare. El trebuia să-i instruiască pe Oameni în sensul cel mai înalt. ln condiţiile de atunci. atunci cînd. Nicicînd existenţa fericită a sufletului sanctificat nu a fost elogiată în cuvinte mai majestuoase şi mai armonioase decît cele care s-au revărsat din marea inimă a acestui poet. Am fi fericiţi dacă am mai putea măsura efectul pe care aceste învăţături care-i stăteau la inimă l-au putut avea în rîndurile cititorilor şi auditorilor poeziilor sale. Demnitatea şi valoa-rea pur artistică a unei poezii nu păreau a.

4 Tragedia attică trebuia să sfîrşească prin a deveni operă de factură psihologică. poeţii tragici ai Atticii aveau posibilităţi şi mai mari de a-şi propaga gîndurile fecunde L în raidurile mulţimii adunate într-un spaţiu restrîns pentru a urmări spectacolele pe care i le ofereau. pe care cititorii şi auditorii poemelor de pînă atunci le vedeau doar ca plăsmuiri evanescente ale unei fantezii limitate de tot felul de convenţii. cunoscut din legende (sau. el nu trebuia să explice mobilele lăuntrice ale acţiunii prin mentalitatea şi concepţiile existente în vremurile îndepărtate în care apăruse mitul însuşi. să le motiveze şi justifice acţiunile. Iar pe măsură ce simţul artistic evoluează. Nu se putea bizui aici decît pe resursele proprii. ochii spiritului caută să discearnă trăsăturile statornice ale caracterului. clar şi precis conturat. Pindar. care au făcut ca. expuse. nu-i putea stîrni un prea mare interes). Chiar dacă ar fi putut.gîndurile maselor largi ale poporului. Dacă nu trebuie subestimată influenţa pe care a putut-o avea. independent de '°rţa lui imaginativă. devin mai importante decît rezultatul ei final — fapta neînfrînată ce duce la suferinţă aducătoare de moarte. Personajele şi evenimentele din vechile legende şi din vechile istorii. în puţine cazuri. Teatrul propriu-zis al acţiunilor sale nu putea fi decît viaţa lăuntrică a eroilor ei. în calitate de educator al poporului. Motivele acţiunii. el le face să apară în carne şi oase în faţa tuturor spectatorilor. Cea mai mare parte a timpului o ocupă dialogul dintre erou şi celelalte personaje ale piesei. concretă. ele ar fi fost de neînţeles pentru spectatori şi opera sa ar fi fost astfel ratată. diferitele episoade ale acţiunii ocupă un spaţiu foarte restrîns. Poporul îi accepta ca atare şi aştepta să tragă învăţăminte din operele lor. poetul sărbătorilor panelene. de altfel cunoscută din vechi legende. mitul apare într-o lumină cu totul nouă. din istorie). Iată cum materializarea deplină a mitului a dus în cele din urmă la spiritualizarea lui cea mai înaltă. Opera poetului era însă felu] în care ştia să dea viaţă personajelor. chiar dacă iniţial intenţia poetului nu se îndreptase în această direcţie. Ei înşişi nu ascundeau cîtuşi de puţin că se consideră educatori ai mulţimilor de oameni.l a cărei importanţă şi sens nu se epuizează lrur-un singur episod. Ce este în el doar acţiune îşi Pierde din interes în favoarea persoanei care savîrşeşte acţiunea în faţa ochilor publicului . devine acum un obiect al percepţiei simţurilor în stare de veghe. ci sensul lăuntric al acţiunilor pe care le săvîrşeşte sau în care este implicat eroul. Căpătînd o asemenea forţă vie. Poetul dramatic îndrăzneşte să facă un lucru nemaiauzit pînă la el. Sofocle şi nu mai puţin Euripide nu au rămas un bun exclusiv al celui în spiritul cărora se născuseră. înrîurirea ei creştea pe măsură ce se lărgea cercul celor ce o receptau. care indicau deci dinainte mersul acţiunii. învăţăminte elevate pe măsura acestui gen poetic de supremă elevaţie. In cadrul desfăşurării în timp şi în spaţiu a vechii legende. Cum va reuşi însă să explice şi să facă credibile pentru felul de a gîndi şi simţi al timpului său acţiuni izvorîte din ideile şi cerinţele. combătute în cursul dialogului. ca o proiecţie imaginară. devenită acum spectacol. anumite motive să ducă la săvîrşi-rea unei anumite fapte. al celor cărora li se putea adresa sub o formă sau alta. Aici se putea desfăşura din plin talentul poetului. în cazul dat. Privirea şi mintea spectatorului urmăresc mai puţin întîmplările exterioare (a căror desfăşurare. Nu greşim dacă afirmăm că părerile şi intuiţiile cărora le dau glas în tragediile lor Eschil. Ceea ce apărea fanteziei doar ca o nălucă a visului. stînd sau mişeîndu-se în faţa ochilor privitorului. dezbătute. Ce urma să se întîmple în drama sa era un lucru în care el nu putea interveni. din obiceiurile şi prinripii'e morale ale unor vremi de mult apuse ? El putea .

creînd astfel un conflict de mare profunzime şi tragism. ceea ce am putea numi etica şi teologia poetului. în contururi cel mai adesea severe. dacă nu ar avea şi ei o vină de ispăşit. Acest dezacord între simţire şi acţiune. el le dezvoltă şi le dă forme noi. o dată cu aceasta. Dar vina nu depinde de ei. Eteocle. El preia. pe măsură ce se dezvolta cultura şi viaţa spirituală.— dacă nu voia să povestească o istorie care să se reducă la episoadele ei materiale — să pună într-o opoziţie ireductibilă acţiunea mitică ineluctabilă cu personajul care urma să o săvîrşeasGă. privindu-1 prin prisma mentalităţii timpurilor mai noi. cade pradă în momentul decisiv soartei ce-1 ameninţă . El contopeşte elemente fundamentale. Prin această hotărîre luată în mod conştient. Cum poate fi însă o crimă necesară. Această conciliere îi reuşeşte lui Eschil pe deplin şi în modul ce. de ceea ce este individual şi concret în acţiunile şi personaje sale. . deci de aspectul lor estetic propriu-Zls> pentru a putea urmări desfăşurarea ideilor generale. imaginea însăşi a bărbăţiei şi chibzu-inţei. el era încă strîns legat de mentalităţile tradiţionale. Din meandrele creaţiilor sale poetice apare cu claritate. admiţînd că moştenitorul unei crime a părinţilor nu este doar un executor al faptei nelegiuite. existente ca atare. el se simte pierdut. spiritul său limpede se întunecă. El ne permite chiar să facem abstracte. scheletul concepţiei sale etice şi teologice. impusă făptaşului de o putere şi de o lege superioară. Dincolo de ceţurile care învăluiau miturile se desprindea într-adevăr. vina şi răspunderea proprie a făptaşului păreau a fi pe deplin demonstrate. pe Gît cu putinţă. cu ideile şi cugetările sale proprii. nobil. In Attica era într-adevăr adînc înrădăcinată credinţa că pedeapsa pentru crima săvîrşită de strămoşi se răsfrînge pe pămînt şi asupra urmaşilor. Din legende. stîrnit de fapta strămoşului. El trebuia să păstreze intact sensul iniţial al actului mitic şi.l mai satisfăcător. nu stă în vrerea lor . pentru omul care. Voinţa de a săvîrşi nelegiuirea nu ţine de firea şi de caracterul lor. care-1 punea pe erou — un fel de Hamlet — şi pe poet în conflict cu conţinutul concret al mitului nu putea deveni totuşi regulă. Ceea ee trebuia să urmărească era o conciliere între felul de a gîndi al celor din treeut şi mentalitatea oamenilor timpului său. Toate gîndurile sale se îndreaptă spre acţiune şi spre sensul ei moral şi religios . dar care avea sensibilitatea omului din zilele lui. Poetul trebuia să se străduie să înţeleagă. această problemă : este sau nu liberă voinţa omului ? Eschil încearcă să iasă din încurcătură. Eschil îi adaogă convingerea sa nestrămutată că. care corespunde perfect subiectului ales. ci să-1 aprofundeze. ca şi cum ar purta pentru ea întreaga răspundere ? Iată o întrebare serioasă şi gravă pe care Eschil nu putea să nu şi-o pună. sprijinul şi ocrotitorul familiei sale. pe care le dramatizează cu predilecţie sub forma trilogiei. ea nu ar cădea asupra lui Oedip şi asupra fiului lui dacă vinovatul ar fi doar Laios. se simţea moralmente răspunzător pentru fiecare din acţiunile sale. şi totuşi imputată acestuia. fiul şi nepotul acestuia ispăşesc şi propria lor vină. credinţa în asemenea înlănţuiri ale destinelor umane. din tată în fiu. spiritul care a creat în trecutul străvechi aceste legende aspre şi obscure şi să ţină în acelaşi timp seama de mentalitatea vremii sale. ei nu puteau ocoli săvîrşirea nelegiuirii. ceea ce a ajuns să considere că este legea lumii morale. apasă şi asupra sufletului fiului şi nepotului său. ca individualităţi de sine stătătoare. Norul nenorocirii. chiar dacă în virtutea unei necesităţi. caracterele personajelor acţiunii sînt luminate exclusiv din această direcţie . cînd îi examinăm dramele. Suferinţa este o pedeapsă . ele nu trebuie să atragă atenţia independent de acţiunea în care sînt implicate. nu să-1 anuleze. Crescut în Atena epocii anterioare războaielor medice. Dar sub impulsul propriei gîndiri şi sensibilităţi. ispăşind pedeapsa pentru vina ucigaşului. ci ia şi conştient hotărîrea de a o sâvîrşi. curat şi dîrz. Eschil împrumută una sau alta din temele referitoare la nenorocirile şi suferinţele care se abat asupra unei familii de-a lungul mai multor generaţii. ca şi cum ar fi săvîrşit-o din proprie iniţiativă. obiectivul cel mai de seamă al artei sale este de a confirma prin mituri exemplare. alese cu multă chibzuinţă. mai elevate .

decît în-dreptîndu-şi gîndul spre o altă lume. acţiunea nevă333 ' Eumenidele. tragedianul a reţinut numai ceea ce putea trezi şi întări ideile morale. întregi drame. care iau apărarea mamei ucise. Uneori el face unele aluzii la sentinţa pe care în lumea cealaltă un alt Zeus o dă asupra faptelor săvîrşite în viaţa pămîntească *. ar fi doar un van joc al umbrelor. Nu ni se spune în ce relaţie s-ar putea afla această judecată din Hades cu împlinirea destinului şi cu ispăşirea vinei care. care presupun că mortul îşi păstrează intacte simţurile. Dreptul sufletelor de a fi obiectul cultului şi al veneraţiei. îi sînt cu totul străine. în mila sa. care nu-şi găseau salvarea din realitatea nesatisfăcătoare. dacă nu le-ar da sens şi viaţă credinţa neclintită în drepturile şi puterea sufletelor. mai întîi cu făptaşul însuşi şi. Divinitatea însăşi sau un spirit al răzbunării trimis de ea îi împinge la fapta cea rea pe cei asupra cărora apasă o crimă ereditară . din pricina lui devin vinovaţi şi ei. Căci pentru Poet ideea străveche că sîngele trebuie răzbu-nat prin sînge este încă vie. din mînie sau din răutate. Toate acestea. Preocuparea lui pentru aprofundarea şi perfecţionarea laturii morale a vechii credinţe populare îşi are sursa în însăşi această credinţă. din dorinţa personală de răzbunare. ajunşi în lumea cealaltă. fie şi o „dreptate amăgitoare" (jr. divinitatea intervine. . o verigă indispensabilă. şi nu. Speculaţiile cu privire la existenţa sufletului după moarte. găsind o soluţie care să nu aducă însă vreo ştirbire dreptăţii. nu alta decît cea descrisă de Homer. ci fapte reale. ispăşind pedeapsa pentru vina lui şi a lor. de a cere să fie răzbunate atunci cînd au fost sniulse din viaţă prin violenţă. adesea aspră şi întunecată. şi se precipită spre cumplita hotărîre. pentru a se umple măsura crimei. cum credea din timpuri străvechi poporul. 274 Si urm. 301). stau la Eschil i Rugătoarele. divinitatea însăşi îl îndeamnă şi-1 sileşte pe Oreste să-şi ucidă mama. 934 " Agamemnon 1497—1507 zută pe care o exercită din lumea tenebrelor asupra vieţii şi destinelor rudelor lor celor mai apropiate. aşa cum hotărăsc Zeus şi Moira. 230 şi urm.Iar alături de aluziile la judecata din Hades. înfricoşătoare. care constituie un fundal al întregii lui concepţii despre lume. dar el este pe deplin conştient de ceea ce face atunci cînd pregăteşte şi săvîrşeşte matricidul —■ o crimă care este în acelaşi timp o datorie. el nu şi-a îndreptat de aceea mai stăruitor privirile asupra stării în care se află cei morţi. se petrec încă pe pămînt. care au îndatorirea să le răzbune — toate acestea nu sînt pentru Eschil doar închipuiri depăşite ale altor vremi. . în lanţul acestor idei şi imagini. în realitatea şi puterea Eriniilor. ci pentru a se face dreptate.părăsit de ce este mai bun în el. conflictul şi rezolvarea lui. pentru ca justiţia divină să fie satisfăcută. după ce moare. nelegiuirea şi ispăşirea ei prin noi nelegiuiri şi suferinţe provocate de ele. Pentru el sînt încă vii toate ideile care-şi au sursa în cultul sufletelor şi care privesc relaţiile dintre sufletul celui mort şi lumea pămîntească . ca şi ideea severă şi sublimă despre divinitate. Eumenidele. declaraţii care ne reamintesc de concepţiile potrivit cărora sufletul duce în Hades o viaţă crepusculară. Privirile poetului se îndreaptă rareori spre ea. Orice vină îşi găseşte răzbunarea pe pămînt. „Greşelile moştenite de la strămoşi îl împing la aceasta" * Numai astfel este pe deplin ispăşită crima strămoşului . la o viaţă fericită în lumea spiritelor. Din fanteziile escatologice ale teologilor. ca Hoeforele şi Eumenidele. 61 şi urm. Dar toate rămîn simple aluzii. Pentru generaţia bărbaţilor care au luptat la Maraton meditaţia severă şi gravă asupra lumii şi asupra destinului nu avea nevoie de suportul părerilor teologice ale unor comunităţi religioase. doar bănuită. . Pînă la urmă cerul întunecat de cruda nebunie se luminează totuşi. urmaşii răspund şi ei pentru fapta lui . Lumea cealaltă nu este. Spiritul rău al casei a făcut să se nască în mintea Clitemnestrei gîndul de a-şi ucide soţul 2 . Cînd datoria şi crima ajung să se înlănţuie fără ieşire. cu urmaşii lui. Hoeforele. se petrec în această lume.

atît de diferite între ele. Ca în povestirea homerică. ceea ce dă impuls acţiunii şi o orientează într-oî direcţie anumită nu este de domeniul voinţei şi sensibilităţii eroilor. îndreaptă spre scopurile ei faptele şi destinele oamenilor. se recurge atît de des Şi de insistent la intervenţia în acţiune a oracolelor divine şi a . Oricît de mare ar fi în Filoctet interesul pentru jocul viu şi contrastant al caracterelor lui Filoctet. arbitrar şi ineluctabil. Mai clar sau mai confuz apare pe fundalul evenimentelor voinţa conştientă a unei puteri divine care. Sofocle adoptă o poziţie cu totul diferită de cea a marelui său predecesor. cu toate trăsăturile ce-i sînt proprii. el îşi găseşte în însăşi fiinţa sa legea după care trebuie să acţioneze. Chiar cînd suferinţa şi nenorocirile care-1 lovesc pe muritor sînt urmarea nu a propriei voinţe şi hotărîri conştiente. acest caz particular trebuie să-şi afle îndreptăţirea în el însuşi şi se justifică într-atît prin felul de a fi şi prin comportarea celor ce iau parte activă sau pasivă la acţiune. împotriva voinţei lui. servindu-se de oameni şi de destinele lor doar ca de nişte unelte. Necesitatea şi justificarea a ceea ce fac şi îndură decurg din forţele şi din limitele fiinţei lor individuale. Aceeaşi nenorocire putea lovi şi pe alţii. ele dau ascultare unei vechi. în Electra motivele care-şi aveau sursa în legi generale. atît de prezentă în teatrul lui Eschil. Nu intenţii egoiste le determină pe Antigona şi Electra să facă ce fac . a vieţii cu toate rătăcirile ei îl face să nu accepte toi uşurinţă rezolvări simple. Divinitatea urmăreşte realizarea unui plan. ci a forţelor întunecate ale destinului. se desprinde Iriai liber de pe fundalul forţelor şi legilor universale ce-1 depăşesc. Numai caracterele esenţialmente tragice pot avea o soartă tragică. Individul. nu un motiv viu al operei sale. dar dreaptă" se încheie pentru Oreste ciclul nenorocirilor . nimeni altul nu putea săvîrşi aceste fapte. în drepturile sufletelor ultragiate sînt eliminate într-o măsură aproape surprinzătoare . pe care intenţia şi voinţa omului nu puteau nici să-1 provoace nici să-1 împiedice. cauzşţ succeselQr sale sau a morţii lui eroice.vina lor" şi despre relaţia dintre suferinţă şi greşeala săvîrşită. schematice.în problemele fundamentale ale filosofici dramei. O putere întunecată aduce nenorocirea asupra oamenilor. mintea şi mîna. alte căi. nu sînt elementele care-i stăpînesc şi-i călăuzesc făptaşului. aşa cum ni le dezvăluie acţiunea scenică. I se supun însă numai dintr-un impuls lăuntric . îi împinge la fapte în faţa cărora amuţeşte judecata prea grăbită despre . ale „păcatului" şi ale destinului omului. Aiax şi-a săvîrşit fapta care-1 duce la pieire într-uri moment în care spiritul său nu era liber. Poetul cunoaşte această concepţie. Oedip. cu „fapta sînge-roasă. Neoptolem şi Odiseu. O observaţie mai matură. situaţia care-i pune în conflict este creată de un eveniment. inexorabilă ca soarta însăşi *. care abia dacă le pot fi puse in seamă. Nu o veche crima moştenită în familie este cea care-i determină aici pe fiul şi nepotul ucigaşului să săvîi*-şească fapte. nescrise porunci divine. ale problemelor încîlcite şi să caute. în tot ce fac. dar efectul ei exterior şi lăuntric nu ar fi fost acelaşi ca pentru Aiax şi Oedip. Dar nici întîm-plarea iraţională şi nici destinul impersonal. mai puţin rigidă. îndura aceste suferinţe. ca şi în problemele obscure ale liberului arbitru. mai complexe. Deianira se pedepsesc ei înşişi pentru faptele teribile pe care le-au săvîrşit fără a şti ce fac. nu apare nici o Erinie care să-i ceară pieirea. caracterul individual ai eroului rămîne totuşi factorul care explică şi determină în cea mai mare măsură cursul evenimentelor şi tot el ne trezeşte în mod precumpănitor interesul pentru felul în care evoluează. pentru a le înţelege. Pentru a se sublinia că. încît -— cu totul altfel decît la Eschil —Oreste nu este chinuit de îndoieli cînd o omoară pe infama ucigaşă şi nici nu are remuşcări după aceea. în aceste tragedii şi în altele. dar pentru el ea este doar un fel de tradiţie istorică. oamenii sînt conduşi în mod premeditat spre un anumit scop. în datoria de a răzbuna sîngele vărsat.. Şi totuşi.

căci este greu de înţeles cum pot coexista la el ideea că omul este liber şi argumentele aduse în sprijinul acestei idei cu supuşenia plină de evlavie a gîndirii faţă de religie. intenţiile divinităţii care vede departe. greu de definit pe cale pur raţională. destinul omului. 696 şi urm. Un om curat. doar pentru a nu putea interveni prematur. Dar cum ar putea stîrni sentimente înalte şi consolatoare priveliştea destinelor individului. dintre greşeala personală şi suferinţele ce-i urmează. Deianira. voinţa şi faptele lui. ti! L şi moartea. pentru a-şi păstra privi1 Filoctet. sufletul feminin cel mai cald care a păşit vreodată pe scena ateniană. Maiestatea puterii divine rămîne totuşi întotdeauna în umbră. trebuie să urzească. de iluziile pe care şi le face gîndi-rea bine intenţionată. ca Filoctet. Caracterul sacru al voinţei divine este de la sine înţeles. Dacă stă în intenţiile divinităţii ca individul să săvîrşească fapta fatală şi să sufere âră a fi vinovat. fără să ştie. dar limitată. cu armele miraculoase ps care le are. 191—200 2 Electra. a căror primă datorie este să-şi recunoască limitele puterii lor. din considerente estetice. specific. Pentru ca Herakles să fie eliberat de viaţa pământească în momentul stabilit de divinitate. disproporţia. dacă acesta slujeşte unor scopuri ce nu sînt ale sale. dincolo de mărunta lui existenţă. crima. nu intră în intimitatea destinelor omului. nu are nevoie pentru a fi demonstrat să fie supus judecăţii oamenilor. El îi învaţă pe oameni să se supună cu resemnare hotărîrilor unei forţe ce-i depăşeşte. Mîna mai puternică a divinităţii guvernează deci. „Şi tu eşti la fel". celui iubit o moarte înfricoşătoare şi să se dea astfel ea însăşi pradă morţii. îşi spune în sinea sa chiar şi duşmanul. din dragoste. Rareori se aude vreun strigăt de revoltă al celor chinuiţi fără milă în scopuri ce le sînt cu totul străine. fără . priveliştea unei umanităţi care trăieşte sub o lege atît de dură ? Poetul se serveşte de toate mijloacele unei arte care ştie să mişte inimile.cărora voinţa zeului. pentru a stîrni compasiunea adîncă a auditoriului faţă de chinurile suferite fără vină. pe care o pune în evidenţă experienţa zilnică. în taină.prevestirilor proorocilor. Orice i s-ar întîmpla.i El este. Prin prisma acestei concepţii poetul părea a-şi explica mai lesne aspectele problematice ale vieţii omului. în desfăşurarea războiului troian. nu intervine brutal în desfăşurarea lor. chinurile sufleteşti 1 Oedip la Colonos. potrivit intenţiilor sale. poetul le lasă întro semiobscuritate. trebuie să se împlinească. chiar şi atunci sentimentele de pietate şi veneraţie ale lui Sofocle faţă de divinitate rămîn neştirbite. Numai pentru că aşa era voinţa divinităţii. aceste intenţii se împlinesc chiar dacă spulberă fericirea omului şi abat J asupra lui durerea. Electra. Ce se abate. condamnată să nu-şi atingă niciodată ţelul. Este ceea ce dă artei şi concepţiei sale despre viaţă caracterul lor personal. ' De cele mai multe ori privirile şi judecata se sfiesc să pătrundă pînă în adîncul motivelor ce călăuzesc voinţa zeilor . este menit să îndure ani de-a rîndul tot felul de suferinţe. cînd îl vede pe eroul plin de nobleţe pierzîn-du-şi minţile şi săvîrşind nelegiuiri 2. 831 legiile pe care le are faţă de oameni. chiar numai întrezărită. bun şi inocent. fără nici un ascunziş. 252 . fără voia lui. le trezeşte sentimente de veneraţie şi care nu simt nevoia să justifice această voinţă puternică prin ideile omeneşti despre moralitate şi bunătate (jr. îşi ia mama ca soţie şi se aruncă astfel într-un noian de suferinţe. Oedip îşi omoară fără vină şi fără să ştie tatăl. Chiar atunci cînd divinitatea (ca Atena în Aiax) îşi manifestă deschis cruzimea şi dorinţa neînduplecată de răzbunare. 226). dar şi dintr-o precauţie de ordin religios. Sofocle este şi el unul din acei oameni evlavioşi2 . un martir pentru binele obştesc.

Cînd îşi aruncă totuşi o privire fugară asupra tărîmului necunoscut de dincolo de mor-mînt. 2 Aiax. Aceasta este soarta hărăzită omenirii. în care sufletul. 854 ^kt. cu toate ideile cărora acest cult le-a dat naştere cu privire la supravieţuirea celor morţi. Pe cei morţi îi aşteaptă Hadesul. Retras în Hades. 536. Hades cere să se facă doar dreptate. înţelepţi. renunţînd la a mai găsi vreun raport echitabil între valoarea faptelor omului şi soarta lui în viaţa pămîntească. Ei merg pînă la a-şi da viaţa pentru aceasta. 1070 şi. poetul ar trebui să simtă cu atît mai mult nevoia de a nutri. 860. 703). într-o stare de insensibilitate pe care cel ce a suferit în viaţa şi-o doreşte adesea ca un liman al liniştii3. 1211-2137 . S-ar putea crede că. fantomatic. . veştile despre ce se întîrn-plă pe pămînt pot ajunge pînă la el3. despre răsplată sau pedeapsă. li se va face tuturor dreptate. despre credinţa că în lumea aceasta a sufletelor se va face dreptate celor ale căror fapte nu şi-au putut primi răsplata cuvenită pe pămînt. Totul ne lasă un gust amar. . ^ L. tărîmul trist şi pustiu al morţilor 2. aceeaşi dreptate pentru toţi (fr. el poate interveni în viaţa oamenilor. într-o existenţă viitoare. Aiax. 1419 şi urm. speranţa că. 588. . asupra celor tari. De imaginile homerice despre lumea subpămînteană se leagă şi cultul sufletelor. Dar şi după încheierea ceremoniei funebre. Pentru el gîn-dul la ce se va întîmpla după moarte nu este deosebit de viu. nu reprezintă niciodată un motiv determinant pentru cei ce acţionează şi suferă în dramele sale. legăturile celui mort cu lumea pămîntească nu se rup cu totul. 452 şi urm. 275 3 Filoctet.£. poate lovi pe oricare din membrii neamului omenesc. 6 ş Electra. 1201 şi urm. dar şi fără dureri. 1220 şl urm. în Aiax şi în Antigona. despre puţina ei fericire şi despre nesiguranţa care pîndeşte orice moment de pace. nici privilegii. Pluton. vezj şi fr. 459 şi urm. Nu sînt uitate nici în lumea cealaltă manifestările de pietate faţă de zei. ori venind nevăzut în ajutorul alor săi în vremuri de restrişte °. în versuri de neuitat poetul clamează despre nimicnicia şi suferinţele vie1 2 Trahineenele. fără bucurii. 4 dar nu se pomeneşte nimic 1 Oedip rege. în fantezia poetului nu se nasc alte imagini decît cele pe care le aveau în minte cîn-tăreţii homerici. ca primă dovadă a grijii pioase pentru mîiituirea sufletului lui K De două ori. 1065 şi urm. Rudele cele mai apropiate au faţă de cel ce a murit îndatorirea de a-i face o înmormîntare sulemnă. 433. El vorbeşte doar despre starea specială de 1 2 3 4 5 Antigona. . 535. duce o viaţă crepusculară. Trahineenele. 454 . 859. sub protecţia zeilor subpămînteni şi a lui Dike. Nu există acolo nici milă. subliniind astfel cîtă valoare are pentru ei tradiţia pentru care luptă şi pe care o apără. Persefona şi toţi zeii din adîncul pămîntului domnesc asupra sufletelor celor morţi. . care-i ajută. urm. Sofocîe însă nu ne arată mai nicăieri că simte această nevoie.1 El sfîrşeşte pe un ton resemnat. dragostea şi fidelitatea celor rămaşi în viaţă trebuie să lupte aprig împotriva celor puternici pentru apărarea acestui drept al morţilor. Oedip la Colonos. 1186 şi urm. nemaiin-semnînd aproape nimic. lipsit de puteri. 797 şi urm. 931 . care se potriveşte cu starea lui de spirit. &. 1443 şi urm. vezi şi fr. Poetul nu ne spune însă nimic despre viaţa veşnică pe care sufletul — elementul divin în om — ar urma să o ducă după desprinderea lui definitivă de lanţurile trupului şi nici despre condamnarea veşnică a celor nelegiuiţi. Şi după aceea îi sînt plăcute ofrandele aduse la mormîntul său 2 . cel mort are încă dorinţe faţă de cei vii de pe pămînt.vină. Electra. 607 . 367 > »v Eîectra. ca „spirit blestemat" al celor ce-i nesocotesc voinţa4 sau trimiţînd duşmanilor săi vise rele r>. 121 şi urm. 1266 şi urm. pentru el şi pentru ceilalţi. Oedip la Colonos. ţii.. 12. buni şi prietenoşi. Aiax. 326. Eleclra.

încă imprecis conturate. Atena a devenit cartierul general al sofiştilor. în dumbrava Eriniilor. Totuşi divinitatea îl ridică la rangul de erou nemuritor. Numai invocînd principiul lor suprem şi anume că nu există nici un principiu. . nule şi neavenite. El nu a simţit nevoia să caute teologia în obscuritatea unor secte ce trăiau în izolare. scrutătoare. filosofia abia dacă începuse să apară la Atena . despre aceste taine nu ştie nimic mai mult şi nimic altceva decît . dar el este totodată înrăit. Oedip dobîndeşte nemurirea nu datorită vreunei virtuţi deosebite. scop pe care scenele ce-1 preced nu fac decît să-1 întîrzie. la crimă şi să abată asupră-i nenorocirea. fără să o merite în vreun fel. sa manifestat la mijlocul le At1Ui -al V~lea şi în filosofie. nu a vrut totuşi să le opună spre consolare un tablou mai luminos al vieţii spiritelor într-un imperiu imaginar. dar care a devenit terenul eel mai fertil pentru filoso-fia ateniană. doar unul singur este sustras soartei comune a muritorilor. ci 1-a sălbăticit. Sofocle a putut deveni un artist desăvîrşit. aceşti tiraliori ai unei noi filosofii. au susţinut în continuare vechile principii ale monismului şi hilozoismului filosofic. Orice credinţă sau obicei tradiţional care nu-şi aveau sursa în reflecţie sau nu-şi găseau justificarea în ea erau socotite.Intre ziduri-ai f 11 ei. El merge pe drumul său fără a-şi pleca urechea la zgomotul disputelor publice. de această formă supremă a cultului zeilcr din Attica K Dar favoarea zeiţelor acordă o „viaţă"' privilegiată în imperiul umbrelor doar unei minorităţi a oamenilor evlavioşi. nicăieri nu a fost urmărit cu mai multă plăcere jocul dialectic. Aşa cum mai înainte divinitatea a vrut să-1 împingă. la un destin fericit. care. în anii maturităţii. sau ca Arhelaos. 753. mai puţin pentru a-i da lui satisfacţie.orice alt cetăţean de treabă al Atenei". Şi în această privinţă. iar în epoca adolescenţei. încăpăţînat şi egoist. dacă nu rezistau privirii reci. opunîndu-se conştient noilor orientări în gîn-dire. dar nimic stabil în vălmăşagul părerilor de tot felul.' Marele poet al tragicelor destine umane. Împrăştiind însă şi respingînd pe vechii apărători ai doctrinelor filosofice pozitive. într-o viaţă îndelungată. nenorocirea nu 1-a făcut mai bun.graţie în oare va păşi în viaţa din lumea sub-pămînteană cel purificat în cadrul ceremoniilor consacrate zeiţelor de la Eleusis (/r. sofiştii. un om întreg. ca de altfel tot ce era tradiţie prestabilită. o personalitate. Nicăieri dezbateri atît de îndrăzneţe nu au găsit o înţelegere mai flexibilă decît aici. este smuls din viaţa pă-mîntească fără a muri. setos de răzbunare. Atît de vie era la acest poet vechea credinţă în realitatea răpirilor miraculoase săvîrşite de zei. fără ajutorul şi îndrumarea reflecţiei filosofice sau teologice. en U un tim mai scurt ca % [f P Diogene Ja say Hippon din Şamos. 736 în tot ce Sofocle ne lasă să întrezărim din concepţiile lui despre viaţa de apoi. care i-ar îndreptăţi şi pe alţi oameni plini de virtute să o dobîndească. cît pentru binele Atticii. considerate acum suverane.s~au stabilit ultimii reprezentanţi vrern °fiei iomene' unii pentru în mai multă urme6' ^-a ^naxa§ora. Este adevărat că el ne apare ca un om ce îndură suferinţe fără vreo vină. Prin graţia divinităţii. După ei. 1 Oedip la Colonos. încît el face dintr-un asemenea eveniment misterios scopul unic al unei drame. este evident că-i face plăcere să amintească. . Ir. a formaţiei sale. care părea a-şi fi scop în sine. ofereau celor pe care-i aduceau pe propriul lor făgaş o mulţime de subiecte asupra cărora să mediteze. nimic nu se deosebeşte de credinţa celor care înţelegeau viaţa şi adorau zeii în acelaşi fel ca părinţii lor. plin de patriotism. Se întîmplă cu el un miracol divin. 680 . 805) . pentru ca dorinţa spectatorilor de a-1 vedea înfăptuit să fie cu atît mai puternică. îacut posibilă înflorirea supremă a artei şi uiturii greceşti. a cărui doctrină a lăsat alţii a spirite dintre cele mai nobile. ţara omeniei care-1 primeşte şi ocroteşte pe cel nefericit şi care-şi va păstra pentru totdeauna puterea ei benefică. care a propus o soluţie de compromis între vechea şi noua doctrină ioni-ană. care nu-i mai putea oferi nimic. concentrînd la Atena cu începere din ultimii ani ai secolului al Vl-lea Torţele spirituale din toate regiunile Greciei. fără să aibă vreo vină. Tendinţa care. simplitatea sublimă a gîndirii sale a fost ferită atît de înţelepciunea cît şi de nebunia produsă de reflecţia filosofică a generaţiilor mai tinere. tot astfel acum î' este voia să-1 înalţe pe cel lovit de suferinţă. a acestei dialectici. observatorul profund al modului în care zeii domnesc asupra sumbrului pămînt. Oedip cel mult încercat care. ale cărui motive lăuntrice nu se cuvin a fi cercetate. supraomenesc. sofiştii ar fi . propovăduitorii itineranţi ai înţelepciunii de tipul cel mai nou. iritabil şi brutal.. el se resemnează . 1049 şi urm.

sprijinul elocinţei lor vreunei doctrine mai pozitive despre esenţa şi viaţa sufletului. Iar pentru uciderea mamei cer răzbunare înfricoşătoarele făpturi imaginate de vechea credinţă. Euripide îşi pleacă urechea la tot felul de alte voci . Nu numai „eroii" pot interveni din mormînt în viaţa pămîntească. Urmaşii fac o bucurie morţilor lor aducîndu-le ofrande la mormînt. Cînd toate convingerile sînt în perpetuă schimbare. Spiritul lui dornic de a afla adevărul i-a urmat o vreme pe toţi cef ce se ofereau să-1 călăuzească spre adevăr şi înţelepciune. orice exclusivism fiind pentru ei împotriva naturii. 526. Nu s-a putut hotărî să aleagă un drum anume . în legendara Alcesa trebuie să intre în joc întregul aparat al 345 ?rec^mtelor populare : zeul morţii. Dacă Sofocle s-a ţinut departe de această^ mişcare. morţii care sălăşluiesc în : lumea subpămînteanâ apar aici ca personaje reale. răpiţi pentru a duce o existenţă mai înaltă4. O întreagă dramă. Fiul aşteaptă ajutor la nevoie şi de la sufletul tatălui său asasinat. par a nu fi decît experimente . pentru a fi 1 Rugătoarele. în acest punct se vede totuşi limpede că poetul se închide în mod voit în cercul vechilor superstiţii populare numai în măsura în care acest lucru este cerut de rolul pe care şi-1 asumă sau pe care el îl atribuie personajelor dramelor sale. cu înfricoşă•°area lui funcţie. care a atins cotele ei maxime la Atena. are în esenţă ca temă sau în orice caz ca pretext al acţiunii semnificaţia sacră a înmormîntării ritualel. 563 . 19. Dacă conţinutul şi sensul legendei alese ca subiect al dramei sale o cer. Pentru Euripide nu mai are nici o valoarea toată înlănţuirea de idei şi de o-bligaţii privind omorul care. ca autentic fiu al epocii sale. în multiple direcţii. se lasă purtat de toate vînturile sentimentelor proprii sau ale cerinţelor artistice.) că aceste făpturi hidoase nu există decît în imaginaţia celui bolnav sufleteşte. el poate rămîne fără să se dezmintă la concepţiile populare despre condiţia şi destinul sufletelor celor ^Qrţi. Nimic nu i se pare uşor . ar fi putut acorda. plin de nelinişte şi de incertitudini. ca şi cum s-ar afla pe o suprafaţă lunecoasă. Eriniile5. Dar nici un gînd nu-1 reţine pentru multă vreme . Despre importanţa înmormîntării şi a cinstirii ce trebuie adusă mormintelor se vorbeşte în multe alte locuri2. el supune unei critici îndrăzneţe şi lipsite de menajamente tot ce s-a făcut pînă atunci. fie şi în pioşenia credinţelor mărginite de altă dată. esenţialmente cinstit. nu-1 va satisface de aceea nici sofistica. îi lipseşte acel adaus de frivolitate. Căci de putere şi de onoare se bucură nu numai vitejii din trecut. nici ideile despre existenţa şi natura sufletului omenesc şi despre relaţiile lui cu puterile vieţii şi ale morţii nu se pot menţine în cadre dogmatice definite odată pentru totdeauna. toate convingerile sale sînt provizorii.putut ţine şi vreun discurs educativ. de pildă. în măsura în care acest lucru este posibil în domeniul artei dramatice. Eriniile îi sînt foarte utile pentru efectul scenic. despre puterea şi despre pretenţiile lor ^e a fi veneraţi de urmaşi. Spiritului său. în unele momente pare a dori să-şi regăsească pacea. Rugătoarele. Alături de ea şi după ea. ei câştigă astfel bunăvoinţa acestora şi pot spera în ajutorul lor3. dar în Oreste se spune fără ocol (258 şi urm. I-a frecventat pe filosofi şi sofişti şi le-a cunoscut scrierile. Este atît de pătruns de spiritul filosofiei şi al sofisticii îneît nu acceptă niciuna din cre-dinuie şi tradiţiile poporului său fără un examen prealabil. îi este cu neputinţă să stăruie în negaţie. cultul datorat celor morţi este privit şi tratat cu toată serioziatea. el îşi îndreaptă căutările. avînd sentimentul superiorităţii gîndirii şi sensibilităţii sale faţă de cele ale predecesorilor. Nu este totuşi niciodată mulţumit de sine. Euripide a fost atras din plin în vîrtejul ei. care face ca sofistica şi jocul liber al negaţiei dialectice să fie atît de simplu şi de agreabil şi totodată atît de inofensiv.

ele aveau pentru el doar o existenţă fantomatică. *!7 5 Ifigenia în Taurida. . 725. mortului puţin îi mai pasă (fr. Ifigenia în Taurida. despre o existenţă care s-ar putea deschide după ce cade cortina morţii. care trebuie considerate ca profesiuni de credinţă ale poetului tocmai pentru că nu corespund nici firii personajului dramatic care le exprimă şi nici situaţiei în care acesta se află. . urm. fr. Şi cum ar fi altfel. la opinii filosofice despre lume şi despre oameni. 1177 şi urm. 26). 937 şi urm. potrivit cărora divinitatea nu este altceva decît spiritul ce sălăşluieşte în fiecare om (jr. 674 şi urm. 288 şi urm. ele sînt doar o expresie a vanităţii celor rămaşi în viaţă 2 . Euripide face uneori aluzie. în contexte care nu au nimic comun ou ele. • Bacantele. 1017). . şi urm. mai umane *. 276 şi Electra. Este evident însă că aceste manifestări ale vieţii spirituale a vremii nu-i scăpaseră. î 679 . Elena. . . 910 şi urm. Euripide nu s-a simţit însă deloc atras de consolarea oferită de teologi. 968. ele nu se contopesc. se risipeau ca nişte năluci ale visurilor. care să-i răzbune.323 şi urm. Electra. fr. Troienele. 317 şi urm. 3 Oreste. . „Caracterul animalic şi sîngeros" al acestor imagini aparţinînd vechilor credinţe îi repugnă într-o epocă în care dreptatea se face după legi bine stabilite iar moravurile au devenit mai blînde. 1056 şi " urm. 496 şi urm. . dacă i se aduce sau nu o cinstire. Toate lucrurile din lumea aceasta au ieşit din pămînt şi din „eterul lui Zeus" . ci doar sugestii trecătoare. însăşi îndatorirea celor vii de a consacra un cult sufletelor înaintaşilor lor i se pare contestabilă. Hecuba. la asceza orfi' Oreste. „Cine ştie oare dacă viaţa nu este de fapt moarte" şi dacă. Aceste două 1 2 Hipolit. . 1257 Şi urm. cum ni se spune în repetate rînduri în Alcesta (381. 639 . Troienele. 836 . 830 elemente fundamentale se asociază dînd naştere întregii diversităţi a fenomenelor. ci coexistă păs-trîndu-şi . 322. 890 . 67 şi urm. 1133 şi urm. Phryxos. fr. Printre gîndurile. . . 488). cînd nu mai este nimic. . 1012). 1277. la Erinii. nu întîlnim niciodată ideea ce stă la baza promisiunilor teologice că sufletul individual are asigurată o viaţă veşnică. zeu el însuşi. 79 şi urm. Electra . Seriozitatea cu care vorbeşte uneori despre acest cult este anulată de consideraţii ca acestea : pentru mort nu au nici o importanţă bogatele daruri ce-i sînt puse în mormînt. 1583 şi urm. fr. răzbunat. . în care ni se pare că îşi găseşte expresia în primul rînd convingerea statornică a poetului. cere ait şi alt omor sau referitoare la acele apărătoare setoase de sînge ale celor ucişi fără urmaşi. . murind. Iţigenia în Taunda. şi urm. Euripide dă formă poetică acestor teme tragice ce-i sînt aproape impuse de tradiţie.2 Fenicienele. Heraclizii. . parcă numai pentru a le compromite. Andromaha. sufletul nu se trezeşte la adevărata lui viaţă ? 2 ldeea sumbră pe care poetul o exprimă atît de des despre soarta oamenilor ne-ar putea face să credem că el spera că-şi vor găsi consolarea într-o altă lume. cilor \. pămîntul este matricea din care eterul plăsmuieşte totul (fr. atît de des repetate după aceea în variante diverse. mai bună. Alcesta. ci se face aluzie la o doctrină semifilosofică despre suflete. 1305. 1330 şi urm. Este adevărat că Euripide este cel care a spus cuvintele îndrăzneţe. Doctrinele teologice nu-i ofereau nimic care să le înlocuiască. Dar aici nu este nicidecum vorba de multitudinea zeilor sau demonilor condamnaţi să ducă o existenţă omenească. El nu crede că sufletele au dreptul la răzbunarea prin sînge şi detestă vechile legende care au dat naştere unor astfel de credinţe. cînd cel mort nu mai simte nici durere nici plăcere. Polyidos. . 1320 şi urm. în legătură cu virtutea aspră a lui Hipolit. 588 şi urm. în-tîlnim. formulate de el în cele mai diferite feluri. 971 şi urm. 702 şi urm. 176). pentru că este de esenţă divină. Heraclizii. Este limpede că poetul dădea imaginilor credinţei populare în suflete şi celor ale cultului sufletelor o aparenţă de realitate doar pentru necesităţi de moment. Troienele. 119. de fapt. aluzii la poezia orfică. ldeea că sufletul a coborît dintr-o existenţă superioară şi este închis în trup ca mortul în sicriu îi aprinde pentru o clipă imaginaţia. 1248 şi urm. nu derivă dintr-un element primordial comun (fr. 952 şi urm. .

se înrudea îndeaproape cu vîntul. Asemenea priviri aruncate spre alte zări nu izvorăsc întotdeauna doar din fantezia poetică şi filosofică. spiritual şi însufleţit. Electra. inc. după Anaxagora. unor concepţii filosofice greu de împăcat şi în care pînă la urmă precumpăneşte tendinţa dualistă.. filosof foarte preţuit pe atunci la Atena şi binecunoscut de Euripide i. de vreme ce o epigramă funerară. Potrivit lor. diferit în esenţă Şi opus tuturor substanţelor elementare. dedicată chiar de stat atenienilor căzuţi în anul 432 la Potideea. formată pe baza 349 l Troienele. la moarte. dacă poate face ce doreşte. tuturor fenomenelor perceptibile ale lumii. se răspîndise încă de pe atunci în rîndurile poporului la Atena. prin noi combinaţii mecanice. în timp ce. după care sufletul eliberat prin moarte se va înălţa în lăcaşul zeilor (fr. Credinţele populare despre suflet puteau duce la aceleaşi concluzii. fiecare din ele se întoarce de unde a venit. avînd în vedere perpetua lui mişcare. 884 şi urm.fiecare identitatea (fr. Acesta şi nu altul este sensul spuselor lui Epiharm. pare a precumpăni concepţia. altfel decît credea Euripide. căci spiritul său va trăi permanent . despre destinul ultim al sufletului omului. Dualismul acestei concepţii imaginare despre formarea lumii amintea celor din vechime de Anaxagora. Ei i se asociază. tot aşa cum pămîntul le-a primit trupurile. exprimă limpede convingerea ce pare a se fi generalizat că „eterul" a primit sufletele acestor viteji. . 481). „seminţele" imuabile ale tuturor lucrurilor se „amestecă" doar între ele şi apoi se desfac din amestec pentru a da naştere. Sufletul desprins de trup se va uni cu „eterul". Eterul nu este totuşi pentru poet decît un element. sufletul. Era astfel uşor să-şi facă drum ideea că sufletul. 7). cunoscător al filosofiei. adică al aerului uscat Şi fierbinte. Însăşi această denumire este un semn că poetul considera de pe atunci că sufletul omului este înrudit şi se află într-un raport intim cu eterul. Sufletul face parte prin natura sa din eter . în această combinaţie cu „pămîntul". 59 clară în alt ioc că. „eterul" este elementul activ. care de mult nu mai era situat în Olimp. Această opinie despre forţele şi elementele Primordiale ale universului. este considerat ca fiind una cu „sufleul" şi ca fiind „înzestrat cu inteligenţă" 2. în cuvinte elevate. Aceste formulări nu trebuie totuşi considerate ca fiind o simplă transpunere poetică a doctrinei lui Anaxagora. 836). care-i va primi după ce se va fi eliberat de trup. mai mult teologică decît filosofică. denumirea devenită mai tîrziu comună de suflu al vîntu-lui sau de aer în mişcare (pneuma) (fr. este considerat cîteodată a fi lăcaşul sufletelor celor morţi 1. naşte din el însuşi toate lunurile. denumit astfel de la suflare şi respiraţie. spaţiul luminos de deasupra norilor. 1140 . Euripide crede că multitudinea materiilor şi lucrurilor ieşite din. o are în minte poetul atunci cînd vorbeşte. cu aerul în mişcare şi cu spiritele lui. 3 . 4 . care apare atît de frecvent în epigramele funerare de mai tîrziu. este cel în care sălăşluieşte gîn-direa ar putea fi împrumutată de la Diogene din Apollonia. Faptul că acest element este separat de restul materiei aminteşte în orice caz de doctrina lui Anaxagora. Această idee. fr. uneori substituindu-i-se.în cer" (fr. sufletul. trupul în pămînt iar sus. căruia el îi dă. Ideea că elementul eterului. în doctrina acestuia însă aerul. chiar dacă însufleţit şi pătruns de spirit. asemănătoare însă în aparenţă şi ca orientare. mai important este însă faptul că eterul este parte a . ci în cer. elementul simplu al „pămîntului" nu poate fi decît rezultatul unor neîncetate prefaceri şi metamorfoze. ca şi Xenofan. autorul comic sicilian. 531—536 . ca acel iious al lui Anaxagora. S-ar putea ca şi această părere — alături de concepţia mai populară de care am vorbit ■— să1 fi îndemnat pe Euripide să dea teoriei fiziologice a lui Diogene forma particulară pe care am întîlnit-o în opera sa. nu este ceva de natură spirituală. se va uni cu spiritele elementare înrudite cu el. 5. care făgăduieşte celui evlavios că nu i se va întîm-pla nimic rău după moarte.Diogene din Apollonia. Atunci cînd eterul. cînd elementele se separă. în înalt. 8). o concepţie mai populară. Epiharm nu spune poate altceva atunci cînd de1 Rugătoarele. care.

815 T. vezi Andromaha. Zeus (fr. generaţii după generaţii înfloresc. în cadrul nemuririi neamului omenesc.. fr. 722 şi " h'eraclizii. dar îşi „va păstra o conştiinţă ne3St 35] 1016 836 . Cu spiritul său larg cuprinzător. Andromaha. „nemuritor" *. intrînd în eterul nemuritor şi contopindu-se cu substanţa veşnic vie şi cu inteligenţa universală l. ci însuşi spiritul universal. 537. S-ar putea ca totul să se scufunde în neant. el a verificat prea adesea adevărul principiului lui Protagora că orice afirmaţie atrage după sine contrariul ei (fr. 1014 şi urm.: ^ /r. ca mortul să piară cu desăvîrşire 3. pentru a putea adera o dată pentru totdeauna la vreo părere. 935) . se ofilesc şi cad secerate. 757 . 621 şi urm. poetul îl numeşte. 538) . 191—197 . Nimeni nu ştie din experienţă ceva despre moarte şi despre ce se va întîmpla după aceea2. nu şi-a formulat părerea atît de categoric ca acest laic preocupat de probleme filosofice. spiritul.ii i Elena.r> 42 |. Pentru poet eterul devine — şi aici nu putem să nu recunoaştem influenţa speculaţiei lui Anaximene. Iar spiritul omului.V V 2 Hipolit. cine poate şti ? Şi cine ştie dacă lucrul acesta ar fi de dorit. pneuma omului. * Vi Platon . 1270 şi urm. 1007 i. Troienele. fr. „nu va trăi" în felul în care a trăit în cursul existenţei separate a omului ca individ. excluzmd însă nemurirea personală a individului. dar tocmai de aceea incapabil să se oprească pentru multă vreme în acelaşi loc. după despărţirea de elementele pământeşti. Dacă într-o lume a spiritelor se păstrează şi un rest al vieţii. El ajunge să fie conceput ca o făptură aproape personală : i se dă numele supremei forţe divine. identic în esenţă cu zeul şi cu spiritul universal. a naturii sufletului. 734 . un element sufletesc care învăluie totul.esenţei adevărate. Aşa este rînduiala firii şi nimic din ce impun legile ei nu trebuie să ne înspăimînte. 5 fr. ca şi cum ar vorbi despre un zeu personal. iată ce proclamă răspicat poetul2.f. -. La moarte. Consolarea la moarte stă în faptul că ea pune capăt sensibilităţii şi deci tuturor suferinţelor şi necazurilor. 563 (vezi şi fr. apare. . a vieţii. . Divinitatea este spiritul iar spiritul şi inteligenţa din om sînt divinitatea. fiind nu doar suportul „spiritului". a conştiinţei. nepieritoare rămîne gloria faptelor mari4. ca o parte a acestui zeu şi a inteligenţei universale. a gîndirii. reînnoită de Diogene —■ un adevărat aer al vieţii. Sau poate că. 856 . ** muritoare". cum o spusese Diogene. 189). asemenea recoltelor care se succed de-a lungul anilor. S-ar putea ca poetul să fi dorit să se menţină la înălţimea acestei sublime concepţii panteiste. Nu trebuie să ne plîngem dacă. 4 fr. Nici unul dintre fiziologii care au întrezărit ideea că în om există un element universal nemuritor.

la apropierea morţii. Acesta însă. asemănătoare unui somn fără vise. din momentul în eare au fost scrise. fără început şi fără sfîrşit. Platon nu a împărtăşit de la început ideea nemuririi. care a sădit în inima filosofiei ideea teologică despre nemurirea personală. 608 D adus-o. 70 A . Socrate însuşi nu se încumeta să dea întrebărilor privitoare la astfel de probleme ce se află dincolo de cunoaşterea omenească ait răspuns decît cel pe care majoritatea concetăţenilor săi îl găsea în înţelepciunea strămoşilor. mai ales dacă e furtună. Socrate îi pune pe neaşteptate lui Glaukon întrebarea : nu-ţi este limpede că sufletul nostru este nemuritor. acesta nu are prea multe de spus despre speranţa că sufletul va trăi veşnic. sau^ face ca sufletul să intre într-o nouă viată In imperiul sufletelor. Platon însuşi ne vorbeşte despre faptul că o asemenea concepţie era străină chiar celor care erau în stare să urmărească cu înţelegere investigaţiile filosofice. seamănă mai mult cu Hadesul îomeric decît cu tărîmurile seînteietoare închipuite de imaginaţia teologilor şi a poeţilor teo-'ogizanţi. 80 D 2 vezi Platon Republica. 1 Cel ce nutrea vechile credinţe se gîndea desigur. In Apologie el îl lasă pe Socrate să păşească spre moarte fără a-i atribui nici cea mai slabă convingere că sufletul lui va trăi veşnic . Ea a rămas în orice caz într-un plan secund al gîndirii sale atîta vreme cît punctul de vedere din care privea lumea a fost cel al unui socratism. Dar gîndul că sufletul său are o viaţă veşnică. Republica. la ce s-ar putea întîmpla cu sufletul lui dincolo de pragul morţii2. poţi tu oare susţine aşa ceva ? 3 Celor cărora doctrina teologică despre suflet le era străină. 77 B . idealul său în materie de organizare statală. în care Platcn ni-1 înfăţişează pe Socrate în toată sim--plitatea lui neprefăcută şi cu toaic virtuţile lui. în Apologia. 29. 1. ci reprezentau una dintre cele mai înalte creaţii ale lumii elene şi ale umanităţii. cap. 10. la consolidarea. răspîndirea şi dezvoltarea credinţei în nemurire. i El admite împăcat ambele posibilităţi. 41 C/D Apologia. El a gîndit-o dincolo de limitele vreunei şcoli sau secte. ni se relatează. ci .Ideea nemuririi. bizuindu-se pe dreptatea zeilor atotstăpî-nitori 2 şi nu caută mai departe. 32 şi urm. Spre sfîrşitul îndelungatei discuţii despre cea mai bună formă de stat. asi-gurîndu-i răsunetul puternic pe care-1 d\ eau scrierile sale veşnic tinere. dar şi în prima sa scriere. mai temeinic argumentată. într-adevăr lucrul acesta nu-mi este limpede . teologilor. în versiunea ei teologică sau filosofică. ~ Apo/ogw. ideea că sufletul omului ar putea fi veşnic nepieritor li se părea de-a dreptul paradoxală. Platon ne asigură că în vremea sa era răspîndită în rîndurile poporului părerea că sufletul expirat de muribund este. 37 8 *■ de interes acest domeniu al necunoscutului. nu-i trecea cu siguranţă prin minte. Influenţa lor. Dacă mai tîrziu lucrurile s-au schimbat nimeni nu a contribuit mai mult ia aceasta decît marele gînditor şi poet. care nu aparţineau doar unui cer restrîns. abia dacă pătrunsese în vremea aceea ici şi colo în cercurile laice. cum reiese din aluziile sale. ideea nemuririi nu numai că nu este acceptată. Este greu să măsurăm marea contribuţie pe care dialogurile lui Platon au ' Platon. îl privi cu uimire şi spuse : nu. tot pe baza înţelepciunii socratice. moartea provoacă omului sau o totală inconştienţă. că el nu piere niciodată ? Glaukon. A/B . a fost neîntreruptă pînă în zilele noastre. familiarizîndu-i pe filosofi cu această idee şi restituind-o. care începeau pe atunci să se desprindă din 1 ultime. risipit şi redus la neant. variabilă în diferitele epoci. căruia nu-i adăugase decît puţine elemente noi. Fedon. în care schiţează. Apologia lui Socrate. privea cu aceeaşi seninătate şi lipsă p 2 laton. După părerea lui. Cum ar putea Şti cu certitudine ceea ce nimeni nu ştie ? 3 Este probabil că majoritatea celor cultivaţi. 330 D/E 3 Platon.

Această realitate veşnică nu Poate fi sesizată în curgerea fenomenelor. el nu este numai elementul care cunoaşte şi gîndeşte . cu care trebuie să se unească . schimbătoare în fluxul şi refluxul revenirii. Fără el n-ar fi în lume mişcare şi. singură cunoaşterea raţională. totalitatea Ideilor. Fedon. nici viaţă 5. el este. amăgitoare şi în perpetuă schimbare. El este neîntrupat. există dintotdeauna. ea nu este accesibilă percepţiei senzoriale.3. însufleţirea fiinţelor vii trebuie explicată ca făcînd parte din planul demiurgului şi nu ca o abatere de la acest plan 4. Sufletul este o esenţă pur spirituală . nu este închisă în lumea nestatornică ce se oferă simţurilor. fără început şi fără sfîrşit. în cadrul general al vieţii lumii privite ca un organism. 185 D 2 Republica. ca şi sufletul universal al lumii. Aici sufletul apare ca fiind dintru început destinat să însufleţească un trup. El se înalţă în funcţie de ţelul suprem pe care-1 contemplă şi abia astfel îşi găseşte un cîmp de acţiune pe măsura forţei lui vitale. fiinţa.este de-a dreptul exclusă. sufletul sufletului său. 79 A . 1 Timeu. el dobîndeşte o demnitate nouă. . l Această lume a esenţelor imuabile şi eterne există în afara gmdirii şi ştirii sufletului. a slăbirii laturii intelectuale a sufletului însuşi3. în- L trucît rămîne în afara lor . în consecinţă. sacerdotală. După cîte se pare. 5. Puterea supremă dată omului. mai real decît materia cea mai dură. perceptibilă prin simţuri. este un fel de ultim ţel. Platon a ajuns la concepţia sa atît de înaltă despre esenţa şi demnitatea. a cărei irealitate incomprehensibilă i-o conceda lui Hera-clit. în această teorie imaterialistâ. este prin excelenţă real. El nu este una dintre Idei. într-un mod asemănător celui în care fenomenele participă la Ideile lor.477 E 48 E . „cel mai asemănător" Ideii 5. nu se naşte însă o dată cu acesta. nu poate rămîne perpetuu. ceea ce corespundea cerinţelor lui celor mai intime şi părea să aibă ca obiect însăşi aspiraţia socratică spre o cunoaştere întemeiată pe concepte : o lume a Fiinţei imuabile. în Timeu se consideră însă că. 27 D . pe tărîmul Fiinţei eterne. cărora le aparţine deopotrivă. ci este doar smuls din existenţa lui spirituală şi adus în lumea materiei şi a devenirii. rămîne ea însăşi. Sufletul se apropie însă mai mult decît tot ce există de imperiul Ideilor eterne. 52 A Dar ei participă şi la ceea ce devine. şi nici „părerii" care se întemeiază pe această percepţie . ci mai curînd pare să participe la una din Idei. nu se amestecă cu ceea ce devine şi piere. Teetet. despre originea şi destinele atemporale. fiind el însuşi în perpetuă mişcare. se ridica. In Fedru această „cădere în naştere" apare ca urmarea necesară a unei căderi în păcat. Este „mai vechi decît trupul" 2. dincolo de orice experienţă. nimic care să ţină de „locul" în care devenirea se manifestă prin copii fantomatice ale Fiinţei. In lumea neînsufleţită. Ideea vieţii. ca şi Ideile. ea se revelează totuşi omului abia în activitatea gîndiriî sale şi. ale sufletului abia cînd s-a săvîrşit marea cotitură a filosofiei sale. cu o ştiinţă infailibilă2. aparţinînd tărîmului „nevăzut" care. El îşi are originea în acest tărîm situat dincolo de fenomene. nenăscuti. în concepţia lui Platon. capacitatea nu numai de a construi prin abstragere din multitudinea fenomenelor concepte generale. Peste lumea fenomenelor. un scop suprem către care tinde cel ce năzuieşte să ajungă la plenitudinea absolută a Fiinţei. i se revelează facultatea supremă a sufletului. în lumea imuabilă de dincolo.4. odată cu ea. cu care se înrudeşte. care împrumută fenomenelor lumii noastre inferioare tot ce au ca atribute esenţiale. Ca mediator între cele două lumi. comunică trupului cu care se asociază puterea de a se mişca. al realităţii absolute. precum Ideile. o poate înţelege. ci şi de a se avînta prin propriile sale forţe. fără vreo participare a simţurilor. el nu are nimic material. printre lucrurile acestei lumi. eterne.

trupul şi sufletul nu se contopesc niciodată. el duce doar o scurtă existenţă4. Abia din momentul în care este închis în trup. dominîndu-1 şi călăuzin-du-16. ca atare. cap. In lumea de aici. 41 B şi urm. 5. . nepieritoare.pornirile sale. în esenţa lui proprie. Sufletul. Sufletul nu este imuabil. surghiunit în fîuxli] în necontenită schimbare al devenirii. facultatea de a gîndi coexistă în suflet cu „afectul" şi „dorinţa" . unde trebuie să se elibereze prin penitenţă de greşelile săvîrşite în viaţa sa pămîn-tească 5. supus forţelor impure ale vieţii trupeşti. Dar pe măsură ce concepţia lui despre suflet devine mai elevată. nu are nevoie de trup şi nu este condiţionat de el. cu care se înrudeşte. ci îi stă alături. nu este. ca facultăţii sufletului ele a cunoaşte să i se asocieze pentru totdeauna afectul şi dorinţa. nemijlocit. are totuşi puterea de a exercita asupra sufletului etern pe care-1 găzduieşte o influenţă considerabilă. 247 B l u 5 l ™l . cap. Este din nou constrîns să intre întrun trup. cap. dar. El este orientat spre lumea de dincolo. ele se asociază cu capacitatea de a cunoaşte care-i este proprie doar sufletului. care ameninţă necontenit să-1 tîrască în lumea simţurilor. primordială. între sufletul individual şi trupul care-i este atribuit se stabileşte acum nu o relaţii organică. ai u 3 Prima schiţă a Republicii. sufletul este despărţit de tot ce e neînsufleţit printr-o prăpastie adîncă7. sînt ale acestuia 2. printr-o vecinătate atît de rea. Pătrund în ol influenţele rele ale trupului . cap. încă din viaţa sa anterioară în lumea de dincolo. în esenţa lui pură. expus dezintegrării şi dizolvării. Bl <_ . afectele. căruia îi este hărăzită o astfel de existenţă nepieritoare. 11 . alături de care pare a-i fi dată în chip firesc. cap. 10. La începuturile speculaţiilor sale filosofice. Ele se prind de suflet doar în timpul vieţii sale pămînteşti. 891 A-896 C Fedru. ca şi altor gînditori dinaintea lui. sufletul poate fi întinat. Fi dorinţe * ce vin de la trup. Trupul. 41 t eaon. Pornirile inferioare îl leagă de trup . D. el poate chiar degenera cu totul. 246 C . transpus într-o nouă condiţie a vieţii pămînteşti. facultăţile sufletului. 78 C . în ce-1 priveşte. 52 A. spre cunoaşterea şi reflectarea fidelă în conştinţa lui a esenţelor in corporale. ca Ideile. acestea din urmă sînt cele care trag sufletul în jos. în lumea simţurilor . 54—56 » Fedon. II—V * Republica. ci un „echilibru" 7. pe care şi-o alege potrivit stării la care ajunsese în existenţa sa terestră anterioară 6.477 E 3 Timeu. să poată fi compus din mai multe elemente şi. . de la trup îi vin boli ca sminteala sau patima sălbatică1. el poate căpăta ceva „din firea trupului" 2. 42 B-D ■'' . căruia percepţia senzorială3. fiind muritoare şi pierind împreună cu trupul. i-au apărut lui Platon. sufletul este simplu şi indivizibil4.hU^H ■ ^/'"^'T ' i. cu. • reniea cu trupul. 43 şi urm'**1''"' ' ' !'rta» emiiS-'' 248 B . ca părţi de rang şi de valoare inegală. fără a le fi egai. * Fedon. Legile.ivj. independent. Deşi sînt strîns unite. pe măsură ce îi apare mai clară ideea că el este destinat să trăiască veşnic şi fericit în imperiul Fiinţei imuabile. Prin 2 Republica. după care ajunge într-un tărîm intermediar al vieţii în afara trupului. decît pură facultate a gîndirii şi cunoaşterii.El este însă închis în trup. sufletului etern şi orientat spre cele eterne i se adaugă porniri şi 1 Timeu. sentimentele. cele trei părţi rămîn indisolubil unite şi în viaţa veşnică hărăzită sufletului după desprinderea de trup. lui Platon îi pare tot mai de neconceput ca sufletul. capacitatea de a voi ceea ce află prin cunoaştere. dorinţele îi vin doar din afară. ( . 34 C . distincte şi alternînd între ele. aşa cum ar fi o fiinţă străină. combâ-tîndu-se şi sprijinindu-se reciproc. 24 Ameu. X. Chiar în cadrul acestei coexistenţe. de îndată ce el părăseşte trupul. 80 A—B j Fedru. B. se desprind de sufletul nemuritor. El consideră acum că. unite între ele în sufletul omului3. 48 E .

în mod făţiş. 9. cu toată seriozitatea. Ele apar în lumea simţurilor abia cînd se formează o fiinţă vie. după modelul poeziei edifiante. 70 C . 14. Timeu. Pentru astfel de expuneri cu caracter legendar despre domeniul indicibilului. nici ca adevăr socotit necesar — . cu ceea ce constituie esenţa gîndirii lui Platon. 87 D 8 Fedru. dezvoltată cu fantezie în direcţia pe care a urmat-o şi el. Fedru. el a împrumutat această credinţă de la predicatorii care o ofereau gata constituită. care este în afara spaţiului şi este totuşi cauza ori' cărei mişcări în spaţiu — Platou merge pe urmele teologilor dintr-o epocă mai veche. 59—62 f: Republica. . despre nemurirea perso' Republica. Platon nu ascunde de altfel acest fapt. 60 B/C . Pe ce cale a ajuns la ea este greu de spus dacă ne referim doar la „dovezile" prin care Platon caută să susţină în Fedon ideea nemuririi sufletului. 83 C 1 rimeu. din momentul în care a integrat în sfera gîndirii sale această teorie.. de lupta sa încununată de succes împotriva pasiunilor si dorinţelor tru-_________ 1 5 Timeu. . ca un fel de substitut al unei argumentări filosofice. fără început şi sfîrşit. VII. el se menţine ca fiinţă spirituală. 493 A .Symmetria". X. dar păstrindu-se după dezintegrarea fiecăruia aşa cum sînt. în această asociere însă. cap. de întunecarea capacităţii sale de a cunoaşte. întîmplările prin care trece sufletul între două staţiuni ale pelerinajului său terestru ori treptele ciclului de vieţi pămînteşti2 care pot duce sufletul pînă la nivelul animalelor. Timeu. 3 Este evident că în gîndirea sa. 249 B 7 . Fedon. imaterială. tocmai în legătură cu filosofia Ideilor. 81 A . 43 C : 44 A/B/C 4 Republica. 107 h6i D Şi urm.Sufletul trece astfel printr-o serie de vieţi pămînteşti foarte diferite între ele . 31 2 Fsdon. filosoful nu recurge la alt adevăr decît la cel simbolic. 245 D/E nică. un veritabil poet teologic atunci cînd descrie. ci numai într-o asociere exterioară cu trupul . Este totuşi incontestabil că. 870 D/E . 498 D Gorgias. veşnice şi veşnic vii 2 . nepieritor. 523 şi urm. Dacă reuşeşte acest lucru. 617 E şi urm.atunci nu ele sînt cele care l-au făcut pe filosof să ajungă la o asemenea convingere. el a susţinut-o nestrămutat şi în sensul ei cel mai deplin. despre o multitudine de suflete independente şi vii din veşnicie. venind de dincolo de spaţiu şi de lumea percepută prin simţuri cu care nu se află într-o relaţie orga1 Fedon. în imperiul fiinţării etern netulburate. 15. vii ca fiinţe individuale. despre natura. Nu în doctrina fiziologilor. VI. structurate personal şi nu ca emanaţii lipsite de independenţă ale unui principiu viu unic. I ! 2 Fedru. originea şi destinul sufletului — care este în afara timpului şi totuşi trimis să trăiască în timp. 63 C . 618 A . X. ci numai în poezia şi speculaţia teologilor a găsit el concepţia. Fedon. 872 E. . indivizibile. 42 B/C pului va depinde dacă ciclul vieţilor sale îl va înălţa spre forme mai nobile de existenţă. autoritatea teologilor şi a preoţilor iniţiatori în mistere *. al sufletelor individuale. traversînd multe trupuri. 517 B 2 Fedru. 66 C . deopotrivă filosofică şi poetică. 249 B . el invocă în repetate rînduri. 24Ş D nală a sufletelor. . 69 C . sînt închise în corporalitate ca într-un element străin şi ostil. supravieţuind asocierii cu el. Corgias. Republica. Este greu să punem de acord această teorie despre caracterul etern. Ţelul spre care trebuie să tindă este de a se elibera de însoţitorul său impur. universal. 81 E . în curgerea şi trecerea lumii senzoriale. el va găsi treptat „calea spre mai sus" \ care-1 va duce în cele din urmă la deplina eliberare de eons-trîngerea de a intra într-un trup şi-1 va readuce în patria sa. că sufletul este o substanţă autonomă care pătrunde în spaţiu şi timp. el poate coborî pînă la a se încarna în animale 1 De propriile sale merite. cu doctrina Ideilor. Legile. Schiţînd trăsăturile principale ale unei istorii a sufletului. El însuşi devine. El crede însă pe deplin. care era în acel moment pentru el o convingere fermă. de plăcerea senzuală. Dacă însă aceste argumente nu dovedesc de fapt ce urmăresc să dovedească — ceva ce nu poate fi demonstrat nici ca fapt dat. circumscrise. în realitate.

trebuie să ne străduim să ferim cunoaşterea a ceea ce este etern de întunecarea provocată de simţurile înşelătoare. VII. init. Aşa cum la facerea lumii materia nu este de fapt cauza primă. La această înălţime cercetarea filosofică se transformă în entuziasm. cea mai generală. VII. singur sufletul are. străbătută în întregime de convingerea că între devenire şi Fiinţă există o contradicţie fundamentală. Cu pornirile lui. care tre1 2 Fedru. 67 A/D 4 Republica.spiritul" ce clădeşte şi rînduieşte lumea ca o piedică ce-i stă sub multiple forme în cale3. al Fiinţei pure la care nu poate ajunge decît sufletul curat3. cunoaşterea „binelui" devine pînă la urmă „ştiinţa supremă" 5. să urmărim ca sufletul să se reculeagă şi să se concentreze asupra lui însuşi. 250 C . Aflîndu-se la mijloc între Fiinţa unitară şi imuabilă şi pluralitatea schimbătoare a lumii corporale. către care omul trebuie să tindăi. Dar chiar şi în această interpretare filosofică a abstinenţei rituale ca detaşare şi eliberare spirituală. sufletul trebuie să ducă o luptă aprigă. dar le dă un înţeles mai înalt. a fenomenelor. pînă la totalitatea ideilor ce se constituie treptat într-o ordine ierarhică şi apoi pînă la Ideea ultimă. . de la ideea particulară. intră prin însuşi acest fapt în comuniunea cea mai intimă cu divinitatea. K Drumul care duce de la terenurile joase ale devenirii la Fiinţă îl arată dialectice. tulburare provocată de lumea simţurilor şi de instinctele ei sălbatice2. 108 B . tot astfel lumea materială pieritoare aflată în necontenită schimbare st într-o tulbure efervescenţă. concomitent cu ea. 82 D 3 Fedon. 47 E şi urm„ < Ffdrxi. fără colaborarea percepţiilor senzoriale şi a concepţiilor întemeiate pe ele. B . este imperiul divinului. Republica. Singur el poate. 82 D . ca atare. Platon vorbeşte adesea despre . este o întoarcere spre divinitate. . să se poată întoarce în imperiul Fiinţei pure. Sufletul pentru care. pînă la completa lui eliberare de lanţurile materiei şi ale simţurilor. aspiraţia spre puritate îşi păstrează un sens religios. în oare însă se menţine clară analogia cu catharsis-ul teologilor şi al preoţilor purificatori. Căci imperiul Ideilor. ci o cauză circumstanţială. în orice caz. 66 C 3 Timeu. 67 D buie învins pentru ca spiritul să-şi dobîndeas-că libertatea. 69 B C : 80 E . 69 B/C . care-i sînt atît de străine. 67 A şi urm. Ea este răul sau. „Binele" ca Idee supremă. în loc de a tinde spre puritatea rituală. 517 B/C 3 Republica. în năzuinţa lui înflăcărată spre existenţa plenară a Ideii. Ceea ce trebuie evitat este nu întinarea produsă de contactul cu demoni malefici şi cu lumea lor. 611 C/D (G-laukan) Fedon. în domeniul lucrurilor divizate şi nestatornice în care este surghiunit pentru o vreme. impur şi înjositor. . 114 C Fedon. 6. Esenţialul acestei concepţii este împrumutat de la teologi. este un greu obstacol pentru activitatea specifică a sufletului. Trupul cu care este cuplat îi este pe această cale doar o piedică şi încă o piedică serioasă. 505 A e Republica.6. cauza răului 4. a cărei constrîngere este resimţită de . 67 C . Platon o pune însă într-o strînsă relaţie cu propria lui filosofie. 46 C şi urm. limpezi şi pure. Şi aici el ia termenul şi noţiunea de la teologi. VI.lumina lui pură suferă o tulburare si o întunecare. ci tulburarea capacităţii de a cunoaşte şi. de care trebuie să se purifice şi pe care le poate depăşi1.eatharsis".. Această întoarcere a sufletului de la reflexul colorat la soarele însuşi al Ideii supreme6 1 2 Fedon. spre izvorul de lumină al Fiinţei şi al oricărei cunoaşteri. ocolind contactul cu ceea ce este pieritor şi. diviziune care-şi găseşte expresia şi în relaţia sufletului cu trupul şi cu întregul tărîm al fenomenelor. în neistovită curgere. X.. de a-şi reprezenta în conştiinţa sa Ideile în sine. despre purificare. capacitatea de a reflecta. Ea „adună într-o privire" 2 pluralitatea împrăştiată. ridicîndu-se la unitatea şi eternitatea Ideii reflectate de acestea. ca modelul cel mai înalt şi ca scopul ultim spre care tinde tot ce este şi tot ce devine este însăşi divinitatea4. că lumea se divide în spirit şi materie. de a voi lucrul cunoscut. porni la „vînătoarea Realului" 2.

mult doritul tărîm al Ideilor. divinitatea. sufletele trăiesc. Aici limbajul. Sofistul. 42 E . nu l-ar putea nicicînd privi. 95 C 4 Republica. dialectica devine calea mîntuirii. este el însuşi divin. pe care sufletul îşi regăseşte esenţa şi patria divină. este totuşi personal. întregul edificiu al conceptelor supreme3. 500 D . 90 A/B/C 5 Fedon. VI. XII. 519 C . X. de la concept la concept. 79 D . 250 C 6 Fedon. VI. ca spirit eliberat de trup. pur. Legile. 508 B (formularea este a lui Goe-the — n. în nopţile misterelor. el trebuie să devină tot mai „asemănător cu divinitatea"8. Fiinţa eternă. 613 A 9 Fedon. Desprinzîndu-se de tot ce este în el trecător şi muritor. să intre pe tărîmul a ceea ce este divin. Timeu. 41 C . 249 B 3 Republica. 76 D/E. asemănător cu divinul5. 611 D/E . ea îl face pe filosoful autentic nemuritor şi divin6. VI. 249 D Fedru. 254 A 7 Republica. pentru ca. distinct prin personalitatea sa. încă de pe pămînt. după ultima desprindere a sufletului său de viaţa pămîntească. deasupra multiplicităţii lumii simţurilor. . în faţă îi apare. X. 582 C 8 Teetet. Platon este dialecticianul cel mai subtil şi mai inventiv. Dacă ochiul nu ar fi de aceeaşi natură cu soarele. care concepe nemijlocit. strălucitor. 540 B . 84 B . 265 D . în suflet. nici în ce fel poate fi conceput un spirit care. 210 B . 611 E . Sufletului îi este indicat un ţel care se află dincolo de lumea simţurilor. 80 A . în concepţia lui Platon. Ducînd la această culme supremă de pe care se relevă „Fiinţa impalpabilă. 511 B/C . pe calea gîndirii. Republica. IX. 899 D . VII. Nu trebuie să ne întrebăm aici ce s-a putut păstra ca element individual. Republica. Divină este la 1 2 Fedru. n-ar putea nicidecum concepe binele. 212 A . 65 A . 515 C B Banchetul. cum în firea lui cumpănirea şi luciditatea logicianului se îmbină într-un chip unic cu elanul entuziast al vizionarului şi al profetului. 959 B el raţiunea f. personal. 246 D Republica. atîta vreme Gît acesta se poate menţine în cadrul cunoaşterii raţionale pure şi al înţelegerii a ceea ce este etern. 210 E . fără a-şi pierde identitatea în acest universal care se află deasupra timpului şi spaţiului. 80 B/D . în afara 1 2 Timeu. şi dialectica sa. Aşa cum au trăit de la început ca fiinţe individuale conştiente de eul lor.) 3 Republica. ridi-cîndu-se deasupra timpului şi spaţiului. la lumina faclelor de la Eleusis. de percepţia senzorială şi de tot ce îl pune în relaţie cu lumea schimbătoare şi diversă. . 82 B . într-o viziune de o clipă. Ce proclamă el este nemurirea personală. deodată. 4 Banchetul. după ce s-a eliberat de aspiraţii şi dorinţe. invizibil. Fedru. şi să fiinţeze veşnic. Republica. o viaţă fără sfîrşit. îşi ia în cele din urmă un avînt puternic şi. 509 A . 2. 67 D . X. egal cu sine însuşi. urcîndu-1 printr-o riguroasă activitate logică. după urcuşul trudnic din treaptă în treaptă. nu mai poate fi de vreun ajutor. Capacitatea sa de a recunoaşte ce este etern este cea mai sigură garanţie că sufletul însuşi este etern/1 „Purificarea" prin care sufletul se eliberează 5 de deformarea pe care a suferit-o în viaţa lui terestră repune în adevărata sa lumină ceea ce este divin în om. inaccesibilă percepţiei senzoriale.dialectica străbate. care nu se poate exprima decît în imagini concrete. cu Ideea supremă 3. Dacă spiritul nu ar fi înrudit prin esenţa sa cu binele. Căci el este strîns înrudit. 534 şi urm. aşa îi apare epoptului. 114 C spaţiului şi timpului. VII. după ce a redevenit o oglindă perfectă a eternului . 532 A şi urm. imaginea marilor zeiţe 4. Aşa i se arată baeantu-lui în extaz. un etern prezent. fără culoare şi formă". Fedon. VI. alături de cei cu care se înrudeşte 9. 83 A/B . VI. frumosul şi tot ce este perfect şi etern. VII. 176 B . Republica. fără trecut şi fără viitor K Sufletul individual îşi poate găsi salvarea din timp şi spaţiu în eternitate. Fedon. capabil să meargă pe cărările cele mai întortochiate ale logicii şi chiar ale paralogismului. Dar. Fedru. 90 A . în afara timpului. el trăieşte chiar pe pămînt „în insulele fericiţilor" 7. tr.

Astfel. Percepţia frumuseţii pămînteşti trebuie însă să fie de îndată depăşită. o atitudine total negativă. vizibil în această lume într-o copie deformată. dincolo de lumea în care viaţa 1-a aşezat pe om. conform însăşi naturii sale. . înşelătoare. cu care tot ea ne învaţă să ne identificăm 4. de dorinţe şi de sentimente care vor să-1 „ţintuiască" 2 în lumea de jos. De fapt însă. 37 E 2 Fedon. să se rupă de trup şi de viaţa în trup. simţurile. Pentru el moartea nu înseamnă numai sfărîmarea lanţurilor care-1 legau de trup şi-i erau o piedică. pentru tot ce este material şi ţine de simţuri. „A fi împlinit pentru moarte". de agitaţia şi de frămîn-tarea lui sălbatică3. 67 E Fedon. . Percepţia a ceea ce este şi rămîne relativ. 176 A/B. A deveni pur. acesta este 1 Timeu. de pornirile lui. 83 D ţelul şi rodul filosofiei *. necondiţionat. această negare a lumii trebuie să ducă în ultimă instanţă la o atitudine prin excelenţă pozitivă. Pentru acesta filosofia este elibe-ratoarea care-1 izbăveşte pentru totdeauna de trup 2 . Sufletul gînditorului aspiră către realitatea ultimă 5. îndepărtarea de lumea trecătoare a simţurilor este totodată o întoarcere nemijlocită spre ceea ce este etern şi divin.Gîndul fugii din lume străbate această fiio-sofie şi doctrina ei despre suflet. să se desprindă. Pentru această lume care împresoară. al binelui şi al perfecţiunii netulburate. Pentru a le gîndi şi înţelege în toată puritatea lor. 65 C 6 Fedon. arată în ce fel se poate ajunge la singurul lucru pozitiv. 65 A şi urm. a deveni asemănător cu divinitatea7. Frumuseţea lumii simţurilor. Datoria supremă a sufletului este să năzuie spre acest tărîm. 404 A 4 Republica. 64 A şi urm. 114 C 3 Cratil. slujeşte într-adevăr să-i readucă sufletului în amintire frumosul în sine. iată îndemnurile mereu reluate pe care filosoful le adresează sufletului nemuritor. trăită în afara oricărei întrupări2. de văz. pe care le-a văzut cîndva limpede. iată semnul distinctiv al filosofului desăvîrşit. a muri încă în această lume temporală. pentru a redeveni ochiul netulburat al spiritului. Sufletul se află în surghiun în această lume. 490 B 5 Fedon. să elibereze spiritul de neaştimpărul şi de înşelăciunea simţurilor. Morala ascetică îi cere şi aici. VI. A lăsa în urmă această lume înseamnă implicit a pătrunde în lumea cealaltă. Prin catharsis se face doar un pas spre filo-sofie. . să meri lăuntric pentru tot ce este vizibil. se află imperiul Fiinţei adevărate. 7 Teetet. de care trebuie cu atît mai mult să se despartă. Ea.. filosoful are o aversiune declarată. singurul bun durabil înţeles cu toată limpezimea de raţiune. sufletul trebuie să se 1 2 Fedon. percepută de simţul cel mai nobil. singurul care fiinţează cu adevărat. a ceea ce are simultan însuşiri contradictorii nu poate sluji decît ca stimulent şi îndemn de a pătrunde în domeniul absolutuluii. să-i reveleze ceea ce-i aparţine prin excelenţă. co-respunzînd naturii sale permanente. să ducă departe dincolo de lumea aparenţelor. a se elibera de rău. elibereze pe deplin de teama şi de confuzia care domnesc în lumea pămîntească. şi-1 redă întreg eternităţii şi păcii acesteia. Neputînd fi obiect al adevăratei cunoaşteri. filosofia. ci şi. în mod pozitiv. Pe acest tărîm al umbrelor confuze sufletul nu regăseşte decît semne obscure ale lucrurilor. reprezintă împlinirea adevăratei sale misiuni. Adevăratele esenţe nu pot fi găsite în lumea aceasta. Să mori.dobîndirea cunoaşterii raţionale6 care. întregul domeniu al devenirii nu are nici o însemnătate în sine pentru ştiinţa care-1 preocupă pe filosof. Departe. ceea ce a adus cu sine din viaţa sa anterioară.

VII. o categorie. nepriceput în treburile pămînteşti3. 515 C şi urm. într-o ierarhie riguroasă. Teetet. 1 3 Republica. ^Publica. Dar această posesiune se află' în cealaltă lume. In acest stat. Gorgias. 519 A "Gorgias. capabil să-i îndrume pe concetăţenii săi spre binele lor. într-o înlănţuire întemeiată pe dreptate. el însuşi va fi un străin pe pămînt. filosofii. 32 A . Republica. Viaţa pămîntească. pentru aşa ceva toată puterea şi strălucirea lumii nu sînt de nici un folos. supremă îi» concepţia lui Platon. se grăbesc să se întoarcă la contemplarea esenţei şi Ideilor. Doar el. organizarea şi toate instituţiile lui trebuiau să fie o expresie strălucită a dreptăţii. Baza largă a statului gîndit de el o constituie poporul împărţit în clase. la conducerea treburilor publice 1. 488 E ' Gorgias. să se înalţe în altă lume în care. pure din lumea Ideilor. Agitaţia oamenilor nu i se pare demnă de a fi luată prea în serios . Ajuns însă la zenitul vieţii sale. dar. stat ideal este construit ierarhic pentru a 1< face loc acestor contemplativi. 176 A Teetet. Aruncat într-o lume a aparenţelor în perpetuă schimbare. căreia întreaga substructură îi serveşte ca suport. Temistocle şi Cimon şi Pericle. VII. întemeiat pe veleităţi şi pe nedreptate. . 521 D . 520 B b Gorgias. devenind asemenea divinităţii. aşa cum un medic îi ajută pe bolnavi 7. formează acest ultim vîrf al piramidei statale. în stare latentă3. dar nu satisfăcîndu-le toate poftele. de salvarea sufletului său şi va trăi nu pentru obşte. 527 E Gorgias. în viaţa terestră. activitatea lor a fost doar o îndelungată eroare 10. VII. rînduit după principii morale. să se consacre cu totul celor nevăzute. El trebuie să-şi întoarcă privirile de la umbrele pe care le vede pe peretele peşterii. lui Platon i s-a părut că acesta ar fi modul de constituire a formei de stat ideale. 249 D . Sofistul. ar fi adevăratul om de stat6. VI. aşa cum este. 172—177 C . conformă cu principiile şi exigenţele înţelepciunii sale. privind spre înălţimi supraterestre. nu cu plăcere. Un mic grup de cetăţeni. 519 A şi urm. Procesul devenirii nu dezvăluie nimic din realitatea ultimă care nu este cuprinsă în el. 518 C . n-au înţeles nimic din toate acestea . el îi suprapune. 189 D. să treacă dintr-un salt în zbor. VI. Ajuns pe culmea vieţii şi gîndirii sale. Nu „porturi şi corăbii. ca formă de viaţă. De fapt. socotit nebun de mulţimea de oameni care le ştiu atît de bine4. ca scop al aspiraţiilor umane2. ci ajutîndu-i. filosoful. şi să şi le îndrepte spre soarele celei eterne1. ca încununare. pentru a le ere posibilitatea de a-şi urma vocaţia. 526 C . nimic nou în materie de ştiinţă şi înţelepciune . Gorgias. permi-ţîndu-i să-şi ducă existenţa în zonele eterate ale gîndului. care este această lume. de îndată ce scapă de aceste îndatoriri. 173 D şi urm. filosofii participă şi ei. gînditorul trebuie să dispreţuiască tot ce i se oferă aici. care constituie însuşi scopul şi conţinutul vieţii lor. 515 D . 216 D . La un moment dat. 4 Fedru. întregul edificiu al statului. VII. 517 A 3 Apologia. Republica. după trecerea vieţii. dincolo de aceste limite. statul i se pare a fi iremediabiJ corupt. va fi drept şi pur prin forţa cunoaşterii sale 2. Marii oameni de stat din trecut. el nu poate decît readuce la lumină ceea ce a posedat dinainte şi ceea ce posedă în permanenţă. nu mai au. la .spre formele. rezista în faţa severei judecăţi din lumea cealaltă 9. el nu dobîndeşte. Spre acest mod optim de viaţă ar putea el călăuzi oamenii . ar aduce el cetăţii. 521 A Republica. ziduri şi biruri şi alte asemenea nimicuri"8. pentru a integra dialec tica în cultura terestră. întregi. De aici ginditorul nu are nimic de învăţat. pe care le reflectă în primul rînd simţu" Republica. ci dreptate şi virtute şi tot ce se poate. El are a se îngriji de lucruri mai înalte. Pla-ton a proiectat o imagine ideală a statului. ci pentru sine şi pentru a-şi împlini menirea5. 5 23 A-524 D iile şi reprezentările sale. Virtuţile civice şi sociale pentru consolidarea cărora părea a fi fost ridicat. VII 'l Teetet. ci din simţul datoriei. îi va deveni străină şi ostilă.

aceasta este adevărata şi prima sa datorie. al lumii legilor şi arhetipurilor eterne. este scopul urmărit de misticism.Este lesne de înţeles de ce această doctrină nu 1 a putut strînge în jurul ei o mare comunitate de oameni. VII. clare. imuabile. intrucîl. B/C Timeu. 1 2 Republica. în gîndul lui. permanent este numai înaltul lumii spirituale. să se întoarcă la ceea ce este etern şi divin. deopotrivă de generos şi « cînd dă şi cînd primeşte. 540 B . de vreme ce spiritul nu mai are nimic comun cu domeniul activităţii terestre. 51 E 3 m Republica. Nu putea face acest lucru fără a . contemplarea mistică a celui etern3 înţeleptul perfect nu mai are ca menire supremă să le arate celorlalţi care le sînt îndato1 2 Republica. aşa cum a fost întotdeauna cultura greacă. C 3 Republica. nu a contenit. şi după încheierea cărţilor despre stat. se trăda pe ea însăşi. Credinţa în nemurire devine aici cheia de boltă a unui edificiu al vieţii. pe care fiecare o poate realiza doar pentru el însuşi. este condiţia eliberării. A cunoaşte divinitatea înseamnă a deveni divin. înţeleptul. Spiritul lui Platon. comunitatea îl aşează în rîndu-rile demonilor şi-1 venerează ca atare4. 494 A . să se unească pe vecie cu Fiinţa adevărată. Ca semn al stării la care se crede că îi este hărăzit filosofului să ajungă după moarte. incapabil să se oprească la o singură intuiţie mistică. menit să-şi piardă valoarea. să ducă mai departe efortul de rezolvare a problemelor prin noi investigaţii şi experimente. Dacă trebuie totuşi să intervină în organizarea lumii.p Republica. o valoare de sine stătătoare. cu o seriozitate adîncă şi în acelaşi timp entuziastă. dintre muritori. Iar scopul ultim către care aspiră această organizare a vieţii pămîn-teşti ar fi abolirea oricărei vieţi pe pămînt. care priveşte credinţa în nemurirea sufletului. VI. în viaţa fără sfîrşit pe care îi este dat să o trăiască în imperiul divin. VII. umbrite de facultatea supremă a sufletului. a-şi pregăti propria-i viaţă lăuntrică pentru mîntuire. 519. Doar zeitatea şi. Nu mai este nevoie de fapte bune. atît cît poate fi eternă omenirea însăşi. Doctrina lui Platon îi conferă numai filosofului această încununare a vieţii. oricît de adînc impregnată de idei aristocratice. al cărui arhitect vede în tot ce este pămîntesc doar ceva trecător. unicul obiect al cunoaşterii sigure. Filosofi nu pot fi mulţimile de oameni3. VII. VII. la care nu se ridică nici o formă imaginabilă de cultură. care are însuşiri mai înalte. 82 B/C 504 D ră- .această înălţime. în felul de a trăi şi în artă — o artă care este eternă. 491 B. VII. Se trece aici fără prea multă consideraţie peste tot ce a creat lumea elenă pe plan statal şi social. ştiinţa. săşi dezvolte şi să-şi transforme în multiple direcţii sistemul său teoretic. cunoaşterea supremă a Fiinţei adevărate. Religia lui nu este o religie a celor săraci cu duhul. Sanctificarea personală. „Aşa-numitele virtuţi" trec pe planul al doilea. El a elaborat şi un al . VI. 518 D/E. C 10 m Astfel ni se înfăţişează imaginea ideala a unei culturi. Platon postulează o aristocraţie constituită după modelul a „tot ce este mai bun". . un mic număr 2 se pot ridica în gîndul lor pur la Fiinţa eternă. 519. Lor le este dat să fie eliberaţi de obligaţia de a trăi în trupul sortit pieirii. 540 B Republica. Rari sînt cei aleşi să se avînte cu gîndul la asemenea înălţimi. le va avea în mod implicit şi pe cele necesare pentru aceasta K Puţini sînt cei care pot trăi la asemenea înălţimi.

Nu este vina acestei umanităţi elene. aceasta. s-a putut menţine o viaţă mai viguroasă. a considerat de datoria sa să îndrume prin principii ferme viaţa celor mulţi. mai solitară decît fusese Platon însuşi în vremea lui. •■ Epoca tîrzle a lumii eîene 1 FILOSOFI A Platon şi ideile pe care le proclamă despre esenţa. prin aceasta. după moartea maestrului. spre 37' Un mai bine care ie este accesibil. a dobîndit. Ca unul din acele fluvii ale Asiei. Din toate neamurile şi popoarele nenumăraţi au fost cei care au intrat în comuniune cu acest elenism larg cuprinzător. acolo devenind greci toţi cei care au putut deveni oameni liberi. arată spiritului nemuritor al omului calea ce duce de pe acest biet pămînt spre lumina eternă. Sînt rare cazurile în care. Poporul grec. expresia cea mai autentică a capacităţii de organizare a lumii elene. . originea şi destinul sufletului reprezintă un punct final. prin care Grecia părea a voi să întemeieze o formă de stat proprie de mai mare anvergură. al evoluţiei sale. A fi grec continua să fie un privilegiu incomparabil. Aveau acces la el toţi cei care se puteau lipsi de atributele naţionale ale vieţii şi sensibilităţii lor . la cultura lor. lăsînd aproape cu totul la o parte scopurile supreme ale aspiraţiilor umane. grec era însă acum cel care participa la singurul lucru în care se păstrau trăsăturile distinctive ale grecilor. Confederaţiile. după cucerirea Orientului de către macedoneni şi greci. întrucît cultura care-i unea acum pe greci şi pe cei ce li se alăturau se întemeia pe ştiinţă. noi t 375 aptitudini. cu populaţia lor atît de amestecată. într-o cu totul altă direcţie decît cea pe care el o indicase. Dar această cultură nu mai era naţională şi închisă. în vest. ca la Rodos. Lumea elenă păşea într-un stadiu nou. decedaseră prematur din cauza corupţiei interne şi a atacurilor violente din afară. Dacă i-ar fi fost credincioasă. care. care 1-a înţeles bine. teologice. cu mîna întinsă spre înalt. cînd vechile structuri politice ameninţau să se prăbuşească. imaginea lui este aceea a înţeleptului sacerdot.doilea proiect de edificiu statal în care. departe de punctul în care dispăruse. Noile mari oraşe din regatele macedonene. se retrage de la suprafaţa vieţii greceşti. a cărui forţă sta în chiar faptul că se limita la ceea ce-i era propriu. dacă niciunul din popoarele Orientului nu a făcut din cultura ce li se oferea o parte integrantă a fiinţei lor şi dacă. concluzia mişcării spiritualiste. Dar subscratul adînc al gîndirii sale a rămas neclintit acelaşi. în orice caz. spre uimirea tuturor. pînă la urmă doar romanii au făcut acest lucru. Ce nu se prăbuşise din oraşele-republici în furtunile prin care trecuseră lîncezea într-o pace toropitoare. Pentru posteritate. cărora imperiul formelor eterne le este pentru totdeauna interzis. Oricum însă polis-ul. ultimul. nu mai putea fi readus la viaţă. despre care se vorbea în vechime. Din acest moment însă mişcarea stagnează sau. Extinderea fără limite a formelor de viaţă greceşti spre est şi vest nu putea să nu afecteze natura însăşi a vechiului spirit naţional. ea dispare pentru multă vreme în adîncurile pămîntului pentru a ieşi din nou la lumină. A învăţat în multe privinţe să renunţe. ar fi rămas prea izolată. Profunzimea şi forţa acesteia sînt demonstrate de însuşi faptul CĂ a putut ajunge la o asemenea concluzie. care nu cunoaşte limite naţionale. nu puteau înlocui ce se pierduse. cerinţele pe care le-a pus în faţa lumii şi a spiritului uman au rămas în esenţă neschimbate. într-o epocă în care multe se schimbaseră. conştiinţa unei noi misiuni şi. a cărui forţă părea înfrîntă la sfîrşitul secolului al IV-lea. însăşi şcoala lui Platon s-a îndreptat.

sub o formă sau alta.). afirmă el. Mai independentă în transformările ei a fost evoluţia în domeniul ştiinţelor particulare. această lume este totul. timp de secole. desprinse acum cu totul de filosofie. ea se mulţumea acum cu mai puţin . Chiar ce mai rămăsese viu şi activ din misticism în această epocă se ţinea timid în umbră : ceea ce se vede la lumina zilei este mai curînd opusul lui absolut. Metafizica.Ştiinţa ce se oferea atunci să fie călăuză mulţimii foarte amestecate de oameni cultivaţi era o ştiinţă care ajunsese la o relativă împăcare cu sine. el este cel ce dă formă materiei din care e alcătuit corpul. ceea ce face ca posibilitatea vieţii să se realizeze . individul are acum. 131 (n. Ştiinţa îi leagă pe oameni de viaţă . aceasta este starea de spirit care domneşte în ştiinţa şi în cultura epocii elenistice. altă dată neistovită. inaccesibile cercetării. IV. a unor personalităţi pline de îndrăzneală de a găsi răspuns la mereu alte întrebări şi de a căuta mereu alte soluţii pentru vechile probleme. în toate fizica are un rol de frunte . chiar dacă nu la ultimele ei concluzii. în pragul acestei epoci. în spiritul înţelepciunii şi al cunoaşterii lumii. toţi ţin mai malt sau mai puţin. semicrepusculară. 1075 a. a lungii toamne a elenismului. stă Aristotel. ţine la viaţă. au luat o mare dezvoltare. După efervescenţa veacurilor trecute. îi învaţă fie să nutrească această speranţă. Filosof ia ia care. Pentru el. de comorile unei vieţi lăuntrice îmbogăţite de toate podoabele şi farmecele unei culturi ajunse la perfecţiune. fie să o abandoneze. Mai ales în filosofie slăbise tot mai mult dorinţa. Speranţa sau teama de nemurire nu-i prea tulbură pe oamenii cultivaţi ai acestei epoci. auzim parcă. despre nemurirea sufletului. două voci : sufletul. Generaţia de acum. Infernul. Arta. nu are o importanţă decisivă. în naraţia istorică a lui Polibiu întîlnim din plin această 37* stare de spirit atît la oel ce istoriseşte. tr. dar s-au dezintegrat pînă la urmă. fără nostalgia fiorului pe care-] dă lumea misterioasă de dincolo. Ce ar putea să fie după ce se vor stinge pentru el toate culorile şi sunetele acestei lumi îl preocupă prea puţin. ea îşi închipuia că a şi găsit ce căuta. nu mai avea totuşi puterea de a educa. organic. de cultura sa. Această cultură ce se întemeia pe o ştiinţă mai larg răs-pîndită capătă unele din însuşirile esenţiale ale ştiinţei. în lucrurile pe care acest maestro dl color'che sanno2 le are de spus despre suflet. în nici una din sectele răspîndite doctrina despre eternitatea. Toate epocile dinaintea lui au gîn-dit şi muncit pentru el. Fără să lîncezească. 19 Dante Alighieri. un raţionalism arid. în funcţie de legile lor proprii. cînd viaţa politică decadentă nu-i mai impune obligaţii. dar şi fără nici o grabă în tot ce face. este într-un 2 * Aristotel. Cîteva mari edificii înălţate după formulele binecunoscute ale şcolilor ofereau adăpost celor ce aspirau spre certitudine şi stabilitate în cunoaştere. corp viu. Ea devine un accesoriu şi un divertisment . ea pune spiritului probleme ce ţin de această lume şi nu simte nevoia să depăşească sfera cognoscibilului şi să se preocupe de probleme de necuprins. teologia rămîne pe planul din urmă iar afirmaţiile ei despre originea divină şi viaţa eternă a sufletului se fac doar slab sau de loc auzite. proiectînd pînă departe lumina spiritului său. mai slabă şi mai rafinată. căreia nu-i lipseau nici acum spiritul şi graţia şi care. el gustă în tihnă lumina mai rece. Un raţionalism calm ce se menţine cu seninătate în limitele bunului simţ. una lîngă alta. după realizările uriaşe din trecut. alături de morală şi de viaţa însăşi a poporului. Mai mult decît oricînd. despre natura şi destinul lui. cel ce face ca puterea de viaţă existentă în corp să-şi gă- . Ele s-au menţinut fără prefaceri prea mari. mai mult decît în orice altă epocă a evoluţiei culturii greceşti. libertatea de a-şi trăi viaţa K El se bucură de libertate. nu căzuse cu iotul în imitaţie epigonică. un fel de a gîndi anchilozat şi plat. Nu mai era vremea eroilor şi a eroismului. cît şi la cei cărora le este destinată povestirea. după căuţări îndelungi şi febriie. care. ştiinţa este cea care determină conţinutul şi forma culturii. nu ocupă locul central.

376 b. In uniune cu trupul şi cu „sufletul" acestuia. 2 1 vii. desăvîrşindu-1. orice acţiune şi creaţie practică6. fără prezenţa lui. mai presus de facultăţile vitale ale organismului. 429 a. 1179 a. 645 B. 4 . el duce o existenţă aparte . sufletul nu este rezultatul amestecului elementelor materiale ale trupului . deşi se spune că este o „parte" a lui4. ele nu pot fi separate în organismul însufleţit. nu este influenţat de ele3. 641 a. Nenăscut. Fiind el însuşi absolut incorporai şi imaterial. 1177 a. Cînd moare fiinţa vie. ceea ce „în noi gîndeşte şi crede"5. Şi „spiritul" este cu totul absorbit în gîndire (deşi. eternă. Imobil el însuşi. conceptele prime. el este cauza şi nu rezultatul funcţiilor vitale ale trupului. forţa care punea în funcţiune organismul cîndva viu. El nu s-â născut o dată cu organismul omenesc. este activitatea gîndirii absolute. el pune în mişcare organismul din natură în care rezidă. care studiază sufletul „numai în măsura în care el nu este despărţit de materie"4. să se hrănească. 7 :i Părţile animalelor. 423 a. Metafizicianul Aristotel merge însă mai departe. 25 2 Despre naşterea animalelor. Etica nicomahică. li rămîn străine orice activitate eficientă. să simtă şi să perceapă . 3. această raţiune gînditoare le „domină"9 pe amîndouă. 31 . 143 b. „sufletul" lui nu mai înseamnă nimic prin el însăşi. El nu poate fi conceput despărţit de trup. 23 37? 3/9 legat de trup şi de viaţa acestuia x. 26 5 Despre suflet. Acest spirit care gîndeşte nu este 1 2 Părţile animalelor. închis în el însuşi. 1070 a. Despre naşterea animalelor. fiind cu totul diferit de el. care îi da viaţă şi fără de care ea nu poace fi o „fiinţă" (ousîa) independentă3. să se mişte dintr-un loc într-altul. şi o fiinţă spirituală. 18 . 1 9 Etica nicomahică. căruia i se adaugă. în sufletul omului trăieşte. dar nu ca o „realizare" a fiinţei 1 Despre suflet. Deşi rezidind în trup. dar atributele personale ale individului nu pot fi găsite în acest spirit . realitatea supremă necondiţionată. de „suflet" îl desparte o prăpastie. sxistă încă o alternanţă între virtualitate şi actualizare) 7. 736 b. 292 b. de esenţă şi de origine supranaturală. şi anume. 10 şi urm. necreat. 429 a. 744 b. materia îşi pierde calitatea care făcea din ea un organism destinat unui scop. 15. Se înrudeşte îndeaproape cu divinitatea . „spiritul". supreme. esenţa pură. 5. 18 *. 408 b. 28 '> Despre suflet. 26 a. Conceptual se poate face distincţia dintre trup şi suflet dar. îl influenţează. 1. 412 b. în el. Activitatea sa este cea a divinităţii. el există din totdeauna. 1 . 28. permanent reale. 10. El intră „din afară" în om în momentul formării sale2. este numit „divinul" din om 5. faţă de mica lume reprezentată de oi'ganismul viu al omului. el sesizează „nemijlocitul". 4 şi urm. Forma. el nu se amestecă cu trupul şi cu facultăţile sale. 7 8 Etica nicomahică.sească împlinirea. care există pentru el. omul nu ar exista. 29 . să aibă dorinţe. Spiritul este într-adevăr ceea ce omul „este" i ca individ şi. 736 b. individuale. 19 Despre suflet. Metafizica. Comparabil cu divinitatea aristotelică. . în organismele superioare el este suma tuturor acestor facultăţi. 5 s Despre suflet. 1139 b. 1177 a. Printr-o intuiţie intelectuală infailibilă. Etico nicomahică. transcendent . 429 a. Metafizica. 21 3 Despre suflet. Despre naşterea animalelor. de fapt. spiritul este. concepte absolut certe din care decurg toată ştiinţa şi toată filosofia 8. fără a fi influenţat de el. Divinitatea. aşa cum vederea nu poate fi despărţită de ochi şi forma de plăsmuirea ei din ceară 2 . 7—22 7 Despre naşterea animalelor. 26 6 Despre cer. 413 b. . ca „instrument" * al lui. Astfel vorbeşte fiziologul Aristotel. în cadrul şi din punctul de vedere al ştiinţelor naturii. ce nu pot fi derivate din principii superioare. căruia îi dă puterea să crească. 2. 1178 b.

în doctrinele teologice. Aristotel nu a preluat însă şi sensul în care teologia a dezvoltat această teorie şi nici consecinţele şi prescripţiile la care ea a ajuns Pe o asemenea bază. Mai tîrziu însă ideea că „indiferent ce suflet locuieşte în indiferent ce corp" i s-a părut de neconceput1. 10—25 4 Despre suflet. 644 b. 6 Despre cer. El îşi redobîndeşte existenţa sa separată. memoria. aşa cum sînt scopul şi forma într-un instrument anume. căruia i se alăturase. decît ca fiind indisolubil legat de acesta. 1070 a. 279 b. despre preexistenta lui dintru eternitate. Lipsit de însuşiri distinctive. căruia îi este atribuit. 408 b. 36) închis într-un trup muritor. inclusiv dorinţele. 439 a. fără a se contopi cu el. dincolo de ele. E] nu se simte îndemnat să-şi caute „mîntuirea". reflecţia i se păreau a fi doar modalităţi de acţiune ale trupului însufleţit. percepţia. 407 b. Fizica. pentru o perioadă de timp limitată. 31—40) de a expune într-o formă artistică fantezii scînteietoare despre originea. Toate forţele vitale. în această doctrină despre spiritul gînditor care intră „din afară" în sufletul omului. eliberarea. 26 . în chiar acest domeniu al teoriei despre suflet. Ca tot ce este nenăscut. coborîtă din înălţimi divine. 28 380J381 ari' Cîndva el a fost. despre înrudirea lui cu divinitatea şi despre viaţa lui nemuritoare după despărţirea de organismul uman. în tinereţea lui cedase şi el. ci şi imaginaţiei noastre . Această existenţă separată a spiritului se sustrage cu totul nu numai percepţiei. adăogîndu-i-1 doar din afară. el este nemuritor 2. spiritul rămîne în aceeaşi măsură străin de existenţa particulară a omului. 22 şi urm. 414 a. divinitatea. egal cu sine însuşi oriunde ar apărea. 19—27 impur şi rău iar din afară nu-1 poate atinge nici un suflu impurificator. Aspiraţia spre o lume pură de dincolo. 1 2 Etica nicomahică. întrucît în el nu este nimic 1 Despre suflet. Nu mai poate fi vorba despre o „purificare" a spiritului divin care s<? află în om. Pe el moartea nu-1 loveşte.raţional. 407 a. nu-şi cunoaşte o asemenea vocaţie. care nu erau în ultimă instanţă decît interpretări spiritualiste ale vechilor fantezii populare despre existenţa sufletului în corpul viu. ispitei (jr. 1168 b. al existenţei 4. despre demonul divin (jr. Aristotel a păstrat un element mitologic din dogmatica pla-toniciană. Nu se poate spune ce însuşire sau activitate i-ar putea fi atribuite în afară de predicatul vieţii. el nu putea înţelege sufletul omului individual decît ca o actualizare a vieţii într-un organism corporal anumit. dar căruia cu greu poate fi conceput ca aparţi-nîndu-i. „spiritul" gînditor nu piere o dată cu organismul uman. 2. un perfect platonician. 35 . ca o fiinţă separată de el. Este iimpede că această concepţie despre dedublarea sufletului îşi are originea în reminiscenţe platonice şi. Cînd intervine moartea. alături de ea. Despre sufle*. natura şi destinul sufletului. El dispare acum într-o întunecime de nepătruns. 247 a. 20 : 281 b. sînt străine „spiritului" lui Aristotel. de aici nu decurge însă nimic în ce priveşte . Aristotel a păstrat totuşi o rămăşiţă din vechea opoziţie dualistă dintre trup şi sufletul conceput ca o substanţă distinctă. spiritul individual al omului se păstrează într-o viaţă veşnică 3 . trupul însufleţit. 3 Metafizica. Ca marele spirit al lumii. spiritul nu are nici o activitate în domeniul gîndirii. ca şi alţi membri ai Academiei. care nu poate fi conceput izolat de sufletul său. păstrîndu-se doar pentru sine. Fapt stabilit este doar că în omul viu este prezent acest spirit „care se poate despărţi de ei" . 25 : Despre naşterea animalelor. 13—26 . 1178 a. nici memorie. Era în fond aceeaşi idee căreia şi Platon i-a rămas credincios în perioada tîrzie a vieţii sale de filosof: ideea „spiritului" care contemplă şi sesizează adevărurile supreme prin intuiţie intelectuală şi pe care el nu a vrut să1 includă în suflet. neema-nînd din ea şi nici resorbindu-se în ea. negarea şi dispreţul faţă de însoţitorul său terestru. 32 . 18 şi urm. nici chiar conştiinţă. . 25.

Materie. Asupra acestui punct discipolii săi mai ales au continuat discuţia liberă despre doctrina maestrului . unei fiinţe spirituale distincte. prin care ei explică toate enomenele vieţii. nu era însă de fapt decît tot vechea doctrină teologică. exclusiv la activitatea şi la aspiraţiile lor. ea reprezintă însăşi viaţa acestuia. Aşadar. Acest „spirit" i se părea şi lui Aristotel o fiinţă înrudită cu divinitatea. divinitatea emană din ea. Dar această activitate spiritul o desăvîrşeşte în timpul vieţii. nutri o dorinţă vie de a dobîndi în lumea de dincolo o asemenea libertate. li lipsesc atît claritatea şi caracterul concret. astfel concepută.scopurile vieţii.. K 7—9 după încheierea cursului vieţii pămînteşti.spiritul" care descinde din lumea divină de dincolo şi care-şi reia. ca „natură" în plante. . făurind. viaţa consacrată contemplării obiectelor ultime ale cunoaşterii este un privilegiu al divinităţii şi al fiinţelor divine. capabile să stimuleze imaginaţia. sub indiferent ce formă. lumea. Ideea imortalităţii. » Etica nicomahică. Spiritul şi omul căruia îi este asociat nu pot. căruia acest moment al cunoaşterii îi este anterior. ale existenţei şi devenirii ui lume. în toată creaţia. raţiunea şi legea acestei lumi. Divinitatea este Totul şi nu există în " ~~~ş Totului. este un atribut al elementului divin din om. orientată în întregime spre înţelegerea şi interpretarea realităţii acestei lumi. care a devenit lume . deşi în descrierea şi în elogiul entuziast adus „spiritului" se referea. 3 -e spun dogmaticii din şcoala stoică despre ^ufletul omenesc este strîns legat de pante-|_smul materialist. focul eteric. ideea nemuririi. universul _ W^. capătă un ton elevat şi o strălucire ce vin din trăirea personală a realităţii supreme1.. Dincolo de ea nu este de conceput nimic care. cît şi forţa (ca. să dea conţinut vieţii şi activităţii spiritului în existenţa sa separată. Puteai aşadar rămîne credincios filosofiei aristotelice. al spiritului .Ea este materia primordială. de esenţă divină. căreia gîndirea noastră nu-i poate da nici un conţinut. na prin efortul de gîndire al „sufletului" său. fără însă a-şi continua existenţa individuală. dintre urmaşii lui Aristotel. nici semnificaţie morală. Ceea ce se confirma acum din nou. în perioade alternante. expunerea lui Aristotel. şi intenţia) de a înrîuri si determina atitudinea şi orientarea vieţii pămînteşti. Consideraţii de ordinul teoriei cunoaşterii şi nu consideraţii teologice au dus la distincţia pe care Aristotel o face între „spirit" şi „suflet".. Acest fapt se manifestă prin posibilitatea dată omului de a sesiza din-tr-odată un fond de cunoştinţe supreme.suflul" de foc. scopul adevărat al activităţii forţelor vitale. ea este şi acţionează ca „relaţie" în materia anorganică. evident. care-şi face simţită tocmai în acest fel prezenţa şi existenţa.' este divinitatea. Această activitate contemplativă. ci doar datorită unei capacităţi spirituale superioare. Atunci cînd îl descrie. în asociere cu trupul şi cu „sufletul" trupului. de altfel. nu însă şi o cerinţă lăuntrică a omului. care-şi găseşte în ea însăşi scopul şi plăcerea cea mai profundă. nu poate avea pentru om nici valoare intimă. a unor consideraţii metafizice. nedemonstrabile.. Divinitatea este atît materie cît şi formă. divinitatea este conţinutul şi forma unificatoare . în tot ce este viu şi se află în mişcare. Ea este concluzia unui raţionament logic.suflet lipsit de . ca . sub mii de forme. de obicei seacă şi sobră. care se păstrează sau se transformă. după moartea omului. în fond. multitudinea fenomenelor şi tot ea resoarbe ceea ce este multiplu şi diferenţiat în unitatea şi flacăra suflului ei vital. nu cei mai mărunţi au fost cei care au negat. viaţă şi energie a lumii. viaţa sa veşnică. El socotea că viaţa pur contemplativă. spirit şi principiu formativ. renunţînd totuşi la eşafodajul exterior al doctrinei privitoare la . Ea este de asemenea forţa care dictează scopurile şi acţionează în funcţie de ele. Această doctrină nu da nici un impuls nici chiar filosofilor.

căreia stoicii i-au datorat orientările lor practice cele mai hotărîte. în afară de puterea divină pură. Ii sînt date totuşi puterea şi datoria de a hotărî liber. el ajunge la deplina lui dezvoltare după naşterea omului. Spiritul subtil al dogmaticilor din Stoa s-a străduit zadarnic să găsească aici o mcdalitate de reconciliere a contradicţiilor. în dogmele ei -an manifestat două curente paralele. ca „foc plăsmui-tor" (pyrtehnikon) mai aproape de esenţa primă. naturae humanae exemplar. s-a îndepărtat tot mai mult de focul primordial.raţiune" în celelalte fiinţe vii. heimarmene) care-1 conduce şi care determină ansamblul vieţii şi. sufletele individuale sînt totuşi. Etica cinicilor. Panteismul pur. şi cursul existenţei tuturor indivizilor vii. răspunderea pentru propriile sale hotărîri şi fapte . prin caracterul lor prea general. care să ducă şi să ademenească la rău. care exclude diversitatea şi diferenţierea . de la calea arătată de legea atotcuprinzătoare a lumii. legea universală erau şi pentru individ norma supremă a voinţei sale morale. Chiar în existenţa sa individuală. inteligenţa şi orientarea voinţei lor. ca suflet raţional şi gînditor în oameni '. 7. 451 B-C. înţeleptul. activă în el (tânos). originară. pierzînd din tensiunea vie. el nu cunoaşte cerinţe nici de ordin etic şi nici de ordin religios. susţinea că individul este perfect autonom şi că voinţa lui hotărăşte totul. de neîntîlnit însă. ea nu cunoaşte. foarte diferite între ele. ! Plutarh Virtuţi morale. sufletul este ceva ce diferă în esenţă de ele . printre elementele trupului. ci se supune „legii universale" a lumii. Cînd apare aşadar. el nu este cu totul liber de Atotviul prezent în el. în stare să-şi pună în permanenţă de acord voinţa proprie cu legea universală şi divină a lumii. pe treptele diverse ale evoluţiei sale. în toată perfecţiunea lui. nici un alt principiu antiraţional. în care locuieşte ca stăpîn. Sufletul omului înzestrat cu raţiune este un fragment din divinitate 2. absolute. mergînd astfel pe calea unui individualism extrem. Este evident că în domeniul eticii cinismul a dat impulsurile cele mai puternice. care să-1 facă pe individ să se abată. care a pierdut mult din puritate şi fineţe. Ieşind din aceeaşi sursă primordială. şi A 2 Laerţiu. deşi este o emanaţie pură a raţiunii universale şi deşi nu se asociază cu vreun element lipsit de raţiune. prin propria-i voinţă. mai aproape decît materiile din care este format corpul însuşi. postula de asemenea o etică în care această situaţie a individului în raport cu logosul general al lumii trebuia să-şi găsească expresia într-o viaţă pe deplin ex ductu rationis. Ordinea cosmică. care cufunda cu totul individul în atotputernicia şi atotprezenţa Unului universal. printr-un lanţ de . De la începuturile acestei şcoli. de orls-au gini foarte diferite. ale „ursitei" .în momentul zămislirii. pentru care divinitatea şi lumea constituie o unitate indisolubilă. care este divinitatea. 143 pepromene. nici o etică practică nu putea lega omul. implicit. a vreunui princi-Piu al răului ce trebuie învins pentru a se restabili unitatea pierdută cu divinitatea . a divinităţii decît suflul de foc terestru. în realitate. este doar un model ideal. sufletul are posibilitatea de a alege împotriva raţiunii şi de a se hotărî pentru rău. Fizica heracliteană. el a rămas. divin ca tot ce există pe lume. prin natura. se află în mîinile „soartei". dar într-un sens mai pur decît toate celelalte . care este deopotrivă lumea şi divinitatea 2 . nu Poate în fond concepe existenţa vreunei contradicţii între om şi divinitate. Există o contradicţie între libertatea şi autonomia cerute în numele eticii pentru persoana individuală şi pentru voinţa ei — care nu poate satisface cerinţele datoriei decît prin autodepăşire şi prin înăbuşirea pornirilor imorale — şi teoria panteistă fundamentală a metafizicii stoice pentru care lumea (şi sufletul din ea) nu este altceva decît autodezvoltarea necesară a substanţei unice. dar. mai aproape decît materia inferioară rare. i voinţa individuală fiind subordonată în mod absolut raţiunii universale. în voinţă şi în acţiune sînt foarte răspîndite printre oameni . a unui atomism etic. Lipsa de raţiune în înţelegere. nu puteau fi îndeajuns de strict adaptate la viaţa îngustă a fiecărui individ .

fie că erau stoici sau cinici. nici o virtute educativă. Individul s-a văzut redus la sine însuşi. care a avut în timpul vieţii o individualitate atît de pronunţată. Totuşi sufletele care s-au desprins de mult din divinitatea unică. 88 . el trebuia să trăiască după propria lui măsură şi lege. Privind lucrurile din punctul de vedere fizico-materialist. care se putea ridica la înălţimi ce erau în parte sau cu totul inaccesibile altor nenumărate suflete. Epictet. ale celor înţelepţi ca şi ale celor lipsiţi de înţelepciune. unde îl hrăneşte suflul ce vine de jos şi nimic nu-1 poate distruge. 87. 42 1?. Dar sufletul unui asemenea om înţelept. nu trebuie nici să dispară o dată cu trupul şi nici să se dizolve în Totul care 1-a emanat cîndva. Personalitatea morală mai Puternică se menţine ca atare mai multă vreme. 12. sufletul. Ei îşi puteau mai curînd imagina viaţa în eter. demonul care locuieşte într-un om anume. „demon". Sufletul unic al universului. egală pretutindeni cu ea însăşi. El este acum conceput ca o fiinţă de esenţă divină. nu mai avea pentru fiii acestei epoci cosmopolite. ei se abţineau în genere de la acest joc al fanteziei. După cîte se pare însă. foarte îndepărtat. ele îşi păstrează toate. Convorbiri. pe urmele unei concepţii ce-şi avea de fapt sursa într-un spiritualism naiv sau conştient. cîştigă teren şi în acest sistem panteist . După Hrisip însă. în timp ce celelalte se pierd cu mult înainte în viaţa universului. de acest scop ultim. aşa cum şi-o închipuiau poporul şi teologii. Stoicii neagă în mod expres existenţa unei „lumi subpămîntene". cu o individualitate clar conturată. şi este numit în scrierile stoicilor. potrivit vechii doctrine a şcolii. Iar la moarte. ea nu a mers niciodată pînă la formularea ideii nemuririi personale. supravieţuiesc dezintegrării trupului în care s-au aflat. să trebuiască să piară îndată după pieirea trupului. care devenise acum tărîmul sufletelor. format din suflul pur al focului şi care. Veriga intermediară dintre univers. el îşi poate cu atît mai mult păstra unitatea proprie. în timpul vieţii. 7. cu reglementările şi moravurile sale. II. şi individ. Sufletelor individuale nu li se cuvine să le fie acordată o viaţă separată fără sfîrşit . care caracterizează această epocă mai mult decît pe oricare alta din trecutul culturii gre1 2 „condusă de raţiune" Laerţiu. I. el atinge punctul său culminant în concepţia pe care o are despre „omul înţelept". ci îl menţinea el. cu liberul său arbitru. care a stabilit structura ortodoxă a edificiului stoic. Individualismul. Cît priveşte teoria despre dăinuirea în continuare a sufletului. cu legile sale. rămînea fără conţinut. O asemenea teorie nu era de fapt postulată de premisele . veşnic nemuritoare este numai divinitatea. la propria sa capacitate de a judeca lucrurile . independentă. nu era susţinut de trup. pare de neconceput ca sufletul. . ca însemnînd desprinderea sufletului de trup. existenţa lor separată. m. pînă la nimicirea prin foc care va încheia actuala perioadă a formării lumii. a devenit atît de prestigios încît s-a considerat că el este şi altceva decît doar o emanaţie lipsită de autonomie a forţei divine unice. el se înalţă în aerul pur din regiunea sublunară. care decide în tot ce-1 priveşte în deplină libertate şi nu se simte legat decît de cei de-o seamă cu el.acţiuni aflate sub controlul lui. polis-ul grec. supravieţuiesc numai sufletele „înţelepţilor". care este privită şi de această doctrină mai curînd monistă. în gîndul celor ce se aflau încă pe pămînt. fiindu-i asociat. ca odinioară în cele ale teologilor. viaţa în lumea cealaltă a sufletelor. cum a putut cîndva menţine trupul. 16. atotcuprinzătoare. 5 şi urm L ceşti. Fiind uşor.

cu aceeaşi detaşare rece. Mai mult decît oricînd înainte el şi-a îndeplinit adevărata sa misiune. în sensul strict al cuvintelor. la moarte. estetică. Neieşind din miezul însuşi al doctrinei stoice. Discipolul său Posidonios. Virtutea este însă prin ea însăşi suficientă pentru dobîndirea fericirii. nefiind o concluzie a ei. sufletul omului este format din două elemente . s-a ajuns chiar la compromisuri. Expunerea platonizantă şi poetizantă a lui Posidonios a stîr-nit. profund. din „natură" şi din „suflet" . credinţa în nemurire a devenit şovăielnică din momentul în care dogmatica rigidă a acestei şcoli a început să-şi piardă valabilitatea în urma contactului prea strîns cu critica şi cu teoriile altor şcoli. sufletul se desface în părţile sale componente ^1 nega de asemenea că sufletul se naşte în timp şi că( deci. s-a abătut în multe puncte de la vechea doctrină stoică ortodoxă. că sufletul este pieritor. fie considerîndu-se că partida este pierdută. aceea de a acţiona ca înţelepciune a vieţii şi nu doar ca erudiţie uscată. ne arată limpede că ataşamentul faţă de această idee avea la bază o predilecţie de natură artistică. iar acestei fericiri scurtimea duratei ei nu-i ia nimic. fie căutîndu-se o acoperire prin mutarea sau folosirea altor figuri ale jocului dialec-ic. înalta societate .metafizice ale şcolii şi nu putea coexista cu ele. poate. între ele s-au produs pe alocuri împrumuturi. în viaţa de pe pămînt şi numai în ea. poate fi atins ţelul strădaniilor omeneşti. înăuntrul şcolii stoice. moare în timp. în paginile pe care. Era vorba aici de concesii făcute îndoielilor şi obiecţiilor aduse acestei doctrine din afară. revine la vechea concepţie stoică despre unitatea sufletului. un ecou mai larg în rîndurile cititorilor unei societăţi foarte cultivate. Liniile ce despărţiseră strict diferitele doctrine au devenit labile . care există de la începutul formării lumii. le consacra credinţei că sufletul supravieţuieşte în elementul divin al eterului. pe înţe lept. la moarte. după cum o durată mai lungă nu-i adaugă nimic. în lupta cu pornirile ce o contrazic. întemeiate pe propria-i virtute. mer-gînd în esenţă pe urmele lui Posidonios. aceste două elemente se despart şi iau alte înfăţişări. Născut în timp. el se compune. Nimic ÎO doctrina stoică nu-1 îndeamnă pe om. Aceste reformulări şi revizuiri ale vechii doctrine a şcolii nu veneau din vreun impuls lăuntric. că el moare odată cu trupul. nu mai avea de aceea nici un motiv să creadă că. supus fiind suferinţei şi durerii. pe care-1 consideră suflu al focului. dar nu elemente diferite . în Visul lui Scipio şi în prima carte a Tusculanelor. ultima lui durere îl ucide. înţelepciunea stoicilor stă în contemplarea vieţii nu a morţii. desprins din divinitate. pentru care ideea supravieţuirii sufletului era mai mult o necesitate a fanteziei decît un sentiment lăuntric. Pentru el. Panaitios susţinea deci. mai influent încă decît el în rindurile celor cultivaţi şi nedogmatici. Panaitios. El distinge în sufletul omenesc trei forţe. care este de a recrea înţelepciunea şi virtutea divină în spiritul omului cel puţin. dar încă mai mult în vremuri de belşug. Revenind la Vechea concepţie teologică despre preexistenta ■ sufletului. de a le asigura adepţilor săi în momente de suferinţă şi lipsuri. deşi s-a făcut între ele o legătură. urmărind să asigure scrierilor sale un răsunet mai puternic. primul scriitor printre pedanţii şcolii stoice — maestrul şi prietenul acelor romani de mare nobleţe în inima cărora filosofia greacă a sădit germenele unei umanităţi care nu putea creşte pe solul dur al Romei —. sufletul moare în timp . Stoicismul a rămas viu vreme îndelungată. libertatea şi autonomia spiritului. el putea în felul acesta susţine că sufletul dăinuie cel puţin pînă la următoarea pieire a universului în focul atotstăpînitor. să-şi caute desăvîrşirea fiinţei sale s împlinirea datoriei în afara vieţii şi a obligaţiilor ce-i revin în această lume. reprezentantul cel mai elocvent al romanităţii elenizate a vremii sale. Ideea nemuririi era fie abandonată fie reafirmată. în măsura în care acest lucru este cu putinţă în fragmentul izolat. care nu avea însă nici o importanţă determinantă pentru doctrina stoică şi încă mai puţin pentru etică şi pentru comportarea în viaţă. Cicero.

Aceşti adepţi neînfricaţi ai stoicismu'ui au acceptat moartea nu „fără patos tragic". şi cea raţională. f*\ 337 .sufletului". El vorbeşte chiar de două părţi sau forme de manifestare ale . inconştient sau într-o existenţă conştientă ce se va pierde însă curînd în viaţa universului. Musonius Rufus si Epictet. pentru că el măsoară valoarea vieţii sale nu după durata. moartea ce pune capăt totului pare a-i face un semn prietenesc. sep*' rărea atomilor sufletului. puritatea şi bunătatea. diferite între ele. dar care este o „parte" a trupului si nu doar „armonia" dintre elementele acestuia. a acestor înţelepţi de a dobîndi prin autoeducaţie liniştea. 102..J doxe virtuoase. ca şi maeştrii şi modelele tineretului roman cu aspiraţii înalte. el piere.. moartea este despărţirea atomilor reuniţi în corp. în fond. Dar chiar dacă moartea ar fi stingerea acestei mici flăcări a sufletului individual. Pentru Epicur sufletul este ceva corporal.. 3. care se află în piept şi este purtătoarea raţiunii şi a voinţei. 2) dacă spiritul se menţine. cum i-ar fi plăcut împăratului stoic.pacea veşnică". Fie că este o trecere spre o altă existenţă. se destramă în aer. filosoful lumii romane. aşa cum cred atomiştii. se nasc în germenele vital al omului abia în momentul procreării : ele cresc îmbătrînesc şi slăbesc. cea lipsită de raţiune care străbate întregul corp fiind forţa lui vitală. dar indisolubil unite. Seneca înclină spre părerea că moartea aduce omului sfîrşitul. Sufletul omului respectiv nu mai există. nici persoana omului nu se va putea menţine neschimbată. Tot ce au de făcut ţine de lumea aceasta. Şi Epicur vorbeşte despre . împăratului stoic nu-i este limpede dacă ^oartea înseamnă. cîndva s-ar putea ca ele să se reunească cu părţile corporale ale unui om viu într-un mod identic şi să dea naştere din nou vieţii şi conştiinţei . şi nu în uHimul rînd pe Seneca. Ei nu-şi caută vreun susţinător sau mîntuitor supraterestru. ea nu-1 sperie pe înţelept . Părţile din care e constituit sînt nepieritoare . statornică. Anima şi animus (cum le numeşte Lucreţiu) l. „sufletul" desprins . cu fantezia sa prea uşor influenţabilă. odată cu trupul . dar omul care a murit dispare definitiv şi între el şi noua făptură nu mai există nici o relaţie conştientă. „ca un fum". libertatea şi pacea. Mulţi au trăit după principii*6 r ei şi au murit pentru convingerile lor. nemaifiind reţinut de corp.romană a fost atrasă de doctrina stoică nu doar ca de o modă literară şi nici nurnai pentru plăcerea de a proclama para. fie că este sfîrşitul definitiv al vieţii personale.. 503 şi urm. o dispersare a părţilor ce compun sufletul sau !5i '2 Marcus Aurelius. Totul este într-o perpetuă schimbare . aerul şi focal. miezul ultim al vieţii în fiinţa vie. ci sînt convinşi că-şi pot atinge ţelul numai prin forţa spiritului lor şi nici nu au nevoie de speranţa că strădania lor îşi va găsi împlinirea în viaţa din lumea cealaltă. aceasta este legea lumii . străbătut de melancolie. el este risipit de suflul vîntului. compus din atomii cei mai mobili. sufletului său delicat şi de mare puritate. iar spiritului ostenit . împăratul Marcus Aure-lius. Strădania serioasă. încă înainte dezintegrarea trupului. el cuprinde întregul trup şi este cuprins de acesta. dar în orice caz cu o hotărîre lucidă şi nu din obstinaţie oarbă 1. ni-i face pe toţi demni de toată cinstea. Seneca. 3. în absenta căruia survine moartea. ea nu este poate decît „un vis frumos" 2. Atomismul reînnoit al doctrinei lui Epicur nu le lăsa adepţilor săi nici o speranţă în eternitatea vieţii personale. 11. ci după bogăţia conţinutului ei. Vechea credinţă stoică în supravieţuirea sufletului individual pînă la nimicirea tuturor făpturilor în conflagraţia cosmică este considerată doar o ipoteză printre altele . din care se formează elementele extensibile. păstrîndu-se totuşi esenţialmente diferit de el. pentru care deprinderea înţelepciunii a însemnat o luptă necontenită cu sine însuşi. 446. moartea este pentru cel înţelept la fel de binevenită. în limbajul ce corespundea temperamentului şi situaţiei fiecăruia ne vorbesc încă şi astăzi reprezentanţii stoicismului roman. Episţulge.suflet" ca despre o substanţă specifică ce se află în trup şi-1 guvernează. 3 soirjniuin" (Senec§. Forţele vitale ale lumii se .

ba chiar a omenirii întregi. suspinînd uşurată.menţin intacte. sub toate formele ei. cu un alt individ . nu vor mai arunca asupra ei umbra tenebrelor morţii. omnibus usu K După moartea sa. El îşi va întoarce cu seninătate privirile spre viaţă. această fiinţă atît de sensibilă la durere. El există doar pînă ce intervine ea . Ce-i poate oferi viaţa i-a şi oferit. sensibilitatea şi conştiinţa i se sting. ci se va concentra asupra clipei. care să decurgă din esenţa lucrurilor. nici spaima de eternitate sau de monştrii născociţi din lumea subpâmînteană a sufletelor nu-i vor mai întuneca viaţa. tocmai pentru că este trecător. iar de cultură oamenii deveniţi mai liberi nu se mai puteau lipsi. Eadem sint omnia semper 2. Oestinele şi concepţiile filosofice nu au rămas în această epocă bunul exclusiv al unor şcoli strict delimitate. Lucreţiu îl demonstrează în toate felurile. care nu-şi mai propune ţeluri noi şi nu mai vrea decît tihna bătrîneţii. nu există decît indivizi . . pe care apoi o părăsesc din nou pentru totdeauna. Astfel se exprimă. „Nu se mai urmăreşte salvarea şi apărarea elenilor şi nici să se obţină de la ei cununi la concursul de înţelepciune" i. ea priveşte senină şi calmă cum. înţeleptul nu are nici un motiv să se gîndească la o viaţă eternă. nici teama de stingerea sensibilităţii. acest bun suprem al oamenilor îi este mai preţios. Concepţia atomistă se afirmă şi în domeniul eticii. ea este în folosul tuturor". Moartea nu-1 priveşte. tr. înţeleptul epicurian.) ■ mai multe ori. natura nu cunoaşte o comunitate a oamenilor. la drept vorbind. Numai el. ca prieten. care ne este dată o singură dată. nu a servit într-o măsură atît de mare ca bază şi ca element unificator al unei culturi . In momentul dezintegrării trupului şi sufletului. nici gîndul la ce se va întîmpla cu atomii sufletului său. trăind-o din plin. 971 (n. în ceea ce este pentru el prezentul. Daca omul a ajuns la înţelegerea faptului că din momentul morţii va înceta să mai existe. Lucreţiu. adevărat artist al vieţiii. în aşa fel îneît viaţa scurtă să-i dea tot ce i-ar fi putut oferi o viaţă foarte îndelungată. dar Cm şi sînt bune în măsura în care asigură şi fac posibilă dezvoltarea liberă a individului. 3. el nu-şi va pierde timpul cu incertitudini şi proiecte de viitor. indestructibile. Ele se împrumută doar o dată. pe om nu-1 tulbură nici soarta trupului său neînsufleţit. El se poate consacra în întregime dezvoltării acestui bun care-i aparţine doar lui. el are toate condiţiile fericirii . satisfacţiilor pe care i le poate oferi. Ce nu mai simte nu-1 priveşte. Folosul fel mai mare al ştiinţelor naturii stă în aceea că impun o asemenea concluzie. Nicicînd filosofia. el nu mai este. dar. Ţelul înţelepciunii lui Epicur nu este altul decît să-1 ferească pe om. în personalitatea lui. cu un zel cel puţin egal celui cu care alţi filosofi argumentează contrariul. Epicurienii afirmă în repetate rînduri acest lucru : moartea nu ne priveşte. Căci o viaţă îndelungată. de suferinţe şi de chinuri — şi chiar „plăcerea" este doar lipsa durerii . care circulau în rîndu-'"ile oamenilor cultivaţi cu privire la problemele vieţii şi realităţii ce depăşesc percepţia directă. marea oboseală care cuprinsese o cultură ajunsă la capătul dezvoltării ei. chiar o viaţă fără sfîrşit nu l-ar face nici mai fericit. Toate ideile ooe-rent şi clar formulate. cînd se produce moartea. care există însă nu pentru stat şi societate. totul nu s-ar putea decît repeta. supri-ttiînd teama de moarte şi dorinţa supravieţuirii la nesfîrşit. Oricît de plăcută îi va fi fost. nu de . Vitaque mancipio nulii datur. viaţa se stinge şi se cufundă în neant. CREDINŢA POPULARĂ ■ . ea slujeşte acestei vieţi limitate. nici mai bogat. Oboseala aceasta nu mai are nici speranţa. individul se poate asocia strîns. prin raţionamente abstracte ca şi pe baza experienţei de viaţă. în scopul formării unei fiinţe vii. va şti să trăiască aşa cum se cuvine . în clipa morţii. ci pentru el însuşi. nici dorinţa ca existenţa conştientă să se prelungească dincolo de viaţa pămîntească. pentru scurtă vreme. nemaitemîndu-se de moarte şi nemai-căutînd-o. Dacă vrea. ' „Viaţa nu-i este dată nimănui în proprietate h aeplină.

. j__i. ci în ceremoniile reale ale cultului sufletelor. dat fiind caracterul şi conţinutul acesteia._ J:„ lume &Spnto „. Cel ce a construit mormîntul vrea ca în el să fie . foarte rar înăuntrul lui şi. în dCest domeniu al lucrurilor ce se sustrag cer' „artifex vitae". Nu o poate face nici în cazul celor ce au cultură filosofică şi cu atît mai puţin în cazul celor mulţi. _. 1*7 Î^Jici una din datinile stabilite (nâmima) nil trebuia uitată . Seneca. nu sînt obligatorii pentru '"asură şi pentru ideile larg răspîndite despr 6 _. 27 a „toate sînt mereu la fel". . Caracterul sacru al locului în care odihneşte cel mort îşi păstrează de asemenea întreaga lui semnificaţie pentru el şi pentru familia lui. ci în multe privinţe şi asociaţia căreia cel mort îi aparţinuse. ~— —i -*~« ""p U'"U«IK um icuuiit. „ organizat oamerii. erau departe de a fi un lucru fără importanţă. . Lucreţiu. Cel mai important lucru era înmormîntarea solemnă a cadavrului . 945 ar u. 6 credinţă iraţională. pentru cetăţenii cu merite mai mari. de la spălarea. uneori. inusu- munit'ăţile statale. ungerea cu mirodenii. organizate cu atîta grijă.__1 _ r. Dar. pînă la ceremonia funebră propriu-zisă. pentru a se bucura de ele şi după moarte . Şi în această epocă de înflorire a culturii.___j. a continuat să fie practicat fără nici o schimbare. . Centrul şi tot ce-1 priveşte din lume se' află în el însuşi. dar care-şi găseşte aici terenul cel mai propice.erau împrumutate din teoriile filosoStrinS. filosofia nu poate reuşi niciodată Metrodor. cum îl prezentau în genere filosofii. Faptul acesta este valabil într-o anumită organizat oamerii. .. numai astfel se asigura mîn-tuirea celui mort. încununarea mortului şi expunerea lui solemnă pe patul mortuar. de cele mai multe ori în afara oraşului. de la bocetele violente. Sîntem îndreptăţiţi să facem o asemenea afirmaţie. aşa cum le-au imaginat Şi ice. Mai marii oraşului angajau în asemenea cazuri buni vorbitori. Statul şi societatea exista . nici nu era de aşteptat să în-tîlnim astfel de mărturii. şi de la toate celelalte datini tradiţionale. înăuntrul casei. De altfel cele care ne-au permis să înţelegem cum se desfăşura cultul sufletelor în timpurile vechi sînt perfect valabile şi pentru această perioadă. apoi postul ritual al membrilor fa' miliei. credinţa populară în suflete s-a păstrat intactă. 90. Aşa se face că nu rareori. Mormîntul se află într-o zonă destinată în mod special acestui scop. a cercetării filosofice. comunitatea organiza cortegii şi funeralii solemne. Ca prieten. fr.. urmau libaţiunile cu vin Ş1 jertfele. pe care-i trimiteau la casa celui mort pentru a transmite compasiunea lor şi a-i consola pe cei rămaşi pentru pierderea suferită. oraşele compensau adesea absenţa unor preocupări de mare anvergură prin grija plină de o mişcătoare atenţie pentru problemele curente şi de interes mai restrîns. . CU un cui m^iv*" . nu t g înţelept. care vrea să-1 aibă lîngă ea chiar în existenţa lui de după moarte. nestăpînite. cărora efortul pentru cunoaşterea dezinteresată li se pare de neînţeles. Funeraliile rituale. Acest cult. care se încheia abia după trei zile cU ospăţul dat în cinstea celui mort. . . 41 sa înlocuiască cu totul sau să alunge credinţa. chiar în această epocă. în cadrul căreia erau arse o dată cu mortul sau îi erau puse în mormînt obiectele de podoabă ce-i aparţinuseră. în epoca aceasta. şi destinul sufletului omenesc. aşa cum l-am descris atunci cînd ne-am referit la epocile timpurii ale istoriei greceşti. Ea nu-şi avea rădăcina în vreo speculaţie I de tip filosofic. de ea avea grijă nu numai familia. chiar dacă nu ne putem sprijini pe mărturii concludente din literatura rămasă din această perioadă tîrzie . Epistulae. Chiar la sfîrşitul ei — ne-o demonstrează scrierea lui Lucian Despre doliu — se practicau în continuare riturile consacrate din vechime.

tot mai frec-Ventă în aceste timpuri. Lumea eroilor. tate. împotriva profanării acestui sanctuar al familiei prin înmormîntarea în el a unor morţi străini sau prin jefuirea cavoului.^ rnai curat elenă se întîlnesc uneori inscripţii .4 Dar chiar şi în locuri în care populaţia era.f care conţin asemenea blesteme. nu peste tot însă cu aceeaşi frecvenţă : mai rar în Attica (cel puţin pe pietrele funerare ale celor născuţi acolo). în el locuiesc sufletele celor morţi . cuvîn-tul „erou" nu desemna niciodată un spirit izolat. exprima în orice caz. pentru că el se putea manifesta şi în sens opus bunătăţii ce-i era atribuită. de o străveche naivi-. Nu sînt deci cu totul rupte relaţiile celui mort cu lumea de sus. Un dialog se înfiripă astfel între cel aflat în mormînt şi trecătorul încă în viaţă.. mai f slab elenizate. cei ce tulbură liniştea mormîntului sînt ameninţaţi cu o amendă ce trebuie plătită unei instituţii publice. prin blesteme teri. Pe o piatră funerară. este încă foarte răspîndită. care-i este scumpă. existînd pentru sine. în Beoţia. de trei ori pe nume. în Tesalia şi în ţările din Asia Mică. ame-ţ ninţate acum mai mult decît înainte. Această demnitate şi putere sporită îşi găsesc probabil expresia în faptul că morţii sînt numiţi cei buni. Este posibil can acolo o credinţă întunecată în zei şi în spirite. adăogîndu-se în inscripţiile de pe pietrele funerare salutului simplu adresat celui mort. familia îndeplineşte cu regularitate la mormîntul strămoşilor ei cultul sufletelor . La origine. dintre fiinţele superioare şi mai puternice. printre aceste. sufletul continuă să ducă cel puţin o viaţă obscură. de blesteme înfricoşătoare. cei aleşi (hristoi). cum socotea credinţa străveche. nu a dispărut nici din credinţa acestei perioade.. dar care abia în această epocă tîrzie au devenit obişnuite. Ideea că spiritul defunctului a dobîndit o demnitate şi o putere superioare se exprimă mai clar şi mai conştient atunci cînd cel mort este denumit erou.j populaţii barbare şi înohistate. prin care. să-i strige în cor numele şi să-1 aplaude (cum era obişnuit în viaţă) pentru a-i face plăcere. Frecvente sînt şi . iniţial eufemistică. proprietarii de drept încearcă să se asigure pe căi atît religioase cît Şi juridice. în inscripţiile de pe nenumărate pietre funerare. ca şi cum le-ar mai auzi şi înţelege. acest tărîm situat la graniţa dintre omenire şi divinitate.. Ea îşi găseşte expresia. dobîndind chiar o vigoare sporită. Chiar cei înhumaţi departe de mormintele alor lor nu erau cu totul lipsiţi de îngrijire şi de cult. inscripţiile care pun mormîntul sub protec.reuniţi membrii familiei cel puţin pînă la a treia generaţie. care-şi capătă consacrarea definitivă atunci cînd îl primeşte pe ultimul membru al familiei şi e pecetluit pentru totdeauna. în care i se adresează celui mort obişnuitele cuvinte de salut. Pentru el este o mîngîiere dacă i se strigă numele pe care 1-a purtat cînd era în viaţă şi pe care-1 aminteşte acum doar piatra funerară Concetăţenii săi îl cheamă. Credinţa ce stă la baza oricărui cult al sufletelor şi anume că în ultima sa locuinţă. Atît timp cît există. la înmormîntare. Semnificaţia sa propriu-zisă era aceea de „arheget". De obicei trecătorul face celui mort semn că-i sărută mîna. el face acum parte. Este de crezut că această invocare a sufletului. Sufletul nu este numai viu .} să-i fi contaminat şi pe eleni. bile.«^ ţia zeilor subpămînteni şi. Numeroase sînt inscripţiile de pe morminte. denumiri ce le vor fi fost date şi în timpurile vechi. socotit a se fi înălţat acum la o demnitate superioară. mai curîndr grecii au devenit barbari decît barbarii greci. cel mort le cere tovarăşilor săi din breasla actorilor. cheamă asupra profanatorului lui toate . în sensul său adevărat.. puterea celui căruia i se adresa.j mîntul nu este doar o cavernă goală şi mucegăită . potrivit unei vechi legi a . Şi în mormînt el aude această chemare. ca. Pe tot felul de căi se căuta să se apere ca-> racterul sacru şi liniştea mormîntului.. se întrec în a profera tot felul . cu un respect plin de sfială. r>. Uneori chiar el este pus să adreseze un salut trecătorilor. el este de aceea un sanctuar. Mai ales < Ic cuitorii cîtorva regiuni din Asia Mică. mai adesea şi uneori aproape de regulă. de conducător şi . atunci cînd trec pe lîngă mormîntul său. oraşului. Mor-. un gest care exprimă respectul pentru cineva considerat superior. în mormînt. Concepţia potrivit căreia sufletele unor morţi pot fi înălţate din viaţa vizibilă la o existenţă privilegiată a spiritelor s-a menţinut intactă. uneori fundaţii speciale asigură pentru totdeauna sufletelor cultul de care au nevoie. din care a făcut parte şi care i-au organizat ceremonia funebră.^ relele de aici şi din lumea cealaltă.

neuitatul luptător pentru libertatea meseniană. cu secole în urmă. Atît timp cît dispun în libertate de soarta lor. oraşele greceşti îşi încheie tratatele jurînd. Ne aflam atunci la sfîrşitul epocii „eroice a lumii elene. ba chiar numărul lor a crescut. Sărbătoarea eroilor este în unele locuri cea mai importantă dintre sărbătorile oraşului. care vor să le poarte chiar numele. şi în primul rînd Aristomenes. spiritelor considerate a avea puteri deosebite le erau uneori jertfiţi chiar oameni. ai unui neam. care a avut un destin special. Eroii războaielor medice. ca „strămoş" al lor. încă în secolul al III-lea al erei noastre se păstrau în regiunea Troiei şi pe coastele învecinate ale Europei amintirea şi cultul eroilor poemelor epice. Chiar şi figuri mai puţin proeminente nu dispar din amintirea comunităţilor lor mai restrînse. . aleşi între aleşi. care ar fi însemnat a doua şi adevărata lor moarte. Locuitorii Spartei l-au vene-r:rat pînă în timpurile mai noi pe Leonida. care le întăriseră şi le apăraseră cu piepturile lor. aceştia sînt eroii veneraţi de membrii unor astfel de comunităţi. eroii patriei. arhegeţi ai unor comunităţi. care s-au distins prin calităţile lor excepţionale. apărîndu-le libertatea. sprijinul eroinelor locale.deschizător de drumuri. Cînd Mesena a fost întemeiată pen-r'tru a doua oară în secolul al IV-lea. Despre Ahile.chemaţi în mod solemn să redevină locuitori ai oraşului. vom mai vorbi în alt context. ca şi pe numele zeilor. al celor pe care îi ridicaseră la o viaţă nepieritoare vechile poeme. In multe locuri li se aduceau încă sacrificii .care au urmat. A deveni 40° erou după moarte era un privilegiu al oamenilor mari şi rari. Figura eroică a lui Hector s-a păstrat reală şi vie pentru adoratori. Aceste exemple sînt suficiente pentru a demonstra faptul general valabil că amintirea şi cultul eroilor s-au menţinut cît a dăinuit comunitatea care trebuia să se îngrijească de ele.! şăj. era încă venerat în epoca lui Lucullus. triburi sau popoare întregi. Dragostea neţărmurită a grecilor pentru patrie şi pentru oraşul lor natal îşi găsea o expresie concentrată în cinstirea amintirii eroilor transfiguraţi. salvatorii Eladei. sau ca eroul Euodos care. Aceşti eroi din vechime. Au continuat să fie veneraţi eroii tămăduitori de boli. Autolykos. întemeietorul oraşului Sinope. Aristomenes apăruse încă la *. Strămoşii unei familii. sînt adevăraţii eroi . nu erau daţi uitării. ■ erau încă cinstiţi de urmaşii lor îndepărtaţi. pe care-1 celebrează un poet din epoca mai nouă. întotdeauna cei despre care se crede că au trecut după moarte la o viaţă eroică sînt personalităţi remarcabile. reali sau imaginari.Leuktra. au fost . din Troşda şi <je \ş Ţş„ 1 ba. care nu se confundau cu mulţimea celorlalţi. locuitorii insulei Cos îi venerau pe cei ce căzuseră. punîndu-se în 'fruntea luptătorilor tebani. Spirite locale mai mărunte care-şi pierduseră uneori şi numele au continuat să fie venerate pentru puterile lor benefice miraculoase. De relicvele eroilor deosebit de populari ai jocurilor panelene s-au legat pînă tîrziu fel de fel de superstiţii. prin rugăciuni şi -'jertfe. care atestă persistenţa puterii pe care o aveau asupra oamenilor. Dar cinstirea eroilor nu se reducea doar la salutul pe care li—1 adresa cel ce trecea din întîmplare pe lîngă mormintele lor. 1 Chiar în epoca imperială. Nu a fost uitat nici cultul eroilor ce constituiau o categorie aparte. fiicele lui 1 Skedasos. s-au desprins din masa poporului care-i venerează prin virtuţi şi calităţi de excepţie.. Epaminonda îşi 1 cîştigase înainte de luptă. în tumultul bătăliei. arăta celor care-1 venerau trecînd pe lîngă monumentul său .. la Apollinopolis în Egipt.drumul cel bun". ca acel Filopregmon din Potideea. Eroul stă în fruntea unei serii de muritori care începe cu el şi pe care-i conduce. chiar dacă nu mai sînt capii unor serii întregi de urmaşi. Dar amintirea şi cultul eroilor patriei s-au păstrat şi în vremurile . Şi eroii de dată mai recentă.

confirmarea unei forţe şi a unor virtuţi deosebite. iar dintre romani pentru întîia oară cu prietenul grecilor Flamininus. în cartea sa de călătorie — Descrierea Greciei — de un număr destul de mare de eroi. Se păstra totuşi vie ideea că înălţarea la demnitatea de erou nu era un lucru de la sine înţeles pentru o întreagă categorie de oameni. sărbătoarea eroică a lui Arătos. Filopoemen. Astfel. ne sînt cunoscute şi unele cazuri în care amintirii morţilor lor dragi — care nu fuseseră totuşi ridicaţi la rangul de eroi — le era consacrat un cult pe care nu-1 . după victoria obţinută . în Efes un erou fusese cîndva păstor. Ca şi zeilor. totul se desfăşura cu o nemaipomenită pompă şi risipă de onoruri. La început el a fost desigur determinat di un imbold real al poporului de a cinsti meriţi cu totul deosebite. Sîntem departe de ideea uniformizatoare formulată de unii literaţi. cu unele căpetenii de oşti şi cu unii regi puternici . care afirmau că trebuie socotiţi de-a valma „eroi" toţi oamenii bravi din vechime şi toţi oamenii de seamă din orice epocă. încarnare a unei epoci lucide. un rege îl proclama erou îndată după moarte. obişnuiţi să-i venereze cu înflăcărare crescîndă pe cei puternici şi făcători de bine. pe care-i scăpase de forţa superioară a Atenei. Pe un binefăcător al oraşului. în toată strălucirea ei. eu trecerea secolelor. în alt loc exista un erou care îi ocrotea pe toţi cei ce se refugiau la el. limitele dintre venerarea unui erou şi adorarea unui zeu aproape se şterg. Iar cînd era vorba de un muritor pe care. Nu num. la Sikyon.pe numele eroilor. ci că ea era. i-au ridicat în această epocă raţionalistă pe cei ce i-au sprijinit şi apărat la rangul de eroi şi i-au . aşa s-a întîmplat în epoca elenistică. Ca Pelopida şi Timoleon cu puţină vreme înainte. Preoţi anume sînt angajaţi cu regularitate pentru unii eroi. încă în timpul împăratului August. Dacă. Oamenii erau atît de departe de a fi depăşit concepţia privitoare la cultul eroilor încît. care descrie în toate amănuntele această ceremonie păstrată din vechime. poporul 1-a trecut în chip misterios la sfîrşitul vieţii sale închinate sincer. încă în secolul al II-lea. Astfel Lisandru a fost sărbătorit odinioară de greci. în cinstea căror£ au fost instituite chiar jocuri anuale. Uneori nici nu aşteptau moartea celui ales pentru a-1 saluta ca „erou". în rîndurile eroilor semizei. se arătau dornici să sporească numărul eroilor cu asemenea contemporani ai lor. unele din momentele ei festive dispăruseră. sclavii din Chios au conferit această demnitate vechiului lor tovarăş şi conducător Drimakos . întemeietorul confederaţiei aheene. care devine astfel obiectul veneraţiei în locul celui dintîi. ca erou. chiar dacă fără un succes durabil. Un exemplu gigantic ni-1 oferă în această privinţă funeraliile lui Hefaistion. Fiecare dintre aceste ceremonii era consacrată unui spirit anume . fiecare spirit era obiectul cultului ce-i fusese instituit din vechime. Cleomene. pînă în zilele lui Plutarh. de fiecare dată cînd se producea. eroilor H se consacră fundaţii. Acest cult al eroilor aplicat persoanelor în viaţă ia proporţii. Sărbătoarea anuală în cinstea eroilor căzuţi la Plateea s-a menţinut. Pausanias ne vorbeşte. patriei. Pe Arătos însuşi. în dragostea şi durerea sa. intelectualizate. la rangul de erou. Se întîmplă în această epocă şi ca unui erou din timpuri îndepărtate să-i fie substituit unul din descendeaţii lui cu acelaşi nume. încă din cursul vieţii el se bucura de o parte din onorurile care-i erau rezervate după moarte. numărul eroilor din vechime a fost sporit în epoca elenistică cu eroi ai acestei vremi. Pornind de la această idee. • wr~ venerat ca atare. pe filosoful Ate-nodor. în asemenea împrejurări. ci şi cercuri mai restrînse. Se celebra încă.* populaţii întregi. uneori socotite chiar inferioare. chiar dacă. al căror vechi cult contisă fie celebrat în zilele lui în o serie de oraşe. manifestate încă în cursul vieţii. au dobîndit acum gloria de eroi Leostene. oraşul său natal Tars 1-a înălţat. încă din viaţă şi unor persoane particulare. Pînă la urmă însă aces' titlu a început să fie atribuit.

Tendinţa aceasta îşi găseşte expresia. în chiar risipa cu care denumirea de erou era atribuită morţilor de tot felul. numele de-. doar Atena este mai zgîrcită în acordarea numelui de erou unor morţi care. pierzîndu-şi numele şi luîndu-1 pe aeela al unui erou venerat de multă vreme sau chiar al unui zeu.erou'\ Eroizarea celor morţi a căpătat astfel de proporţii mai întîi în Beoţia. . Fiul îl declară erou pe tatăl său. în epoca de declin a antichităţii. care sta la baza vechiului cult al eroilor.. în care se făcea o distincţie atît de netă între defunct şi morţii obişnuiţii . concepţia despre puterea şi demnitatea sufletelor celor morţi nu numai că nu slăbise. adesea. In toate cazurile pe care le cunoaştem.m. Oracolului de la Delfi. Şi acestea nu sînt singurele exemple care ilustrează tendinţa de a accentua cultul sufletelor şi de a-1 apropia de venerarea strămoşilor. cu făpturi 1 • superioare. Ca să poată fi folosită nu numai în cazuri excepţionale. erou. în care membrii unor sim-' ple familii burgheze sînt salutaţi cu numele1 de „erou". chiar dacă numai aluziv. lucru care" s-a întîmplat mai întîi la Tera şi apoi. dar şi aici nu peste tot la fel. trebuie însă să vedem un semn că. Chiar atribuit cu atîta largheţe. riscă să devină contrariul onoarei. la cererea formală a cuiva. pe unul dintre morţii ei. Dar obideiul acesta se răspîndeşte pretutindeni în regiunile locuite de greci. Tesalia ne o-feră pe pietrele sale funerare cele mai numeroase exemple de eroizare a morţilor de toate categoriile şi de toate vîrstele. fără deosebire. pentru orice mort. în care autoritatea lui scăzuse în toate privinţele. după moarte. numele de „erou" este încă ceva care onorează. în unele oraşe şi regiuni a devenit un obicei să se adauge numelor celor morţi epitetul onorific de . vechea noţiune de „epou" trebuia să-şi fi pierdut o parte din strălucirea ei în favoarea morţilor de rînd. Familia dă şi ea adesea unuia dintre membrii ei.putea depăşi nici veneraţia arătată eroilor pro-priu-zişi. de regulă. Cu toate acestea. Alteori o corporaţie îl de— clară „erou" pe unul din membrii ei care a murit sau o comunitate îl recunoaşte ca „erou". ridicarea la rangul de erou a unui defunct pare a se face prin simpla autoritate a oraşului. soţia pe soţ ş. oare a fost mai răsărit.a. ci era şi mai puternică. Trebuie desigur sâ fi acţionat credinţa într-o viaţă superioară. Iar cînd pe piatra funerară se spunel în mo'd expres că oraşul a „eroizat" pe cetă-! ţeanul respectiv după moartea sa. Era de aceea inevitabil ca bunul plac al corporaţiilor şi al familiilor să se extindă pînă la a şterge cu totul limitele ideii de erou. şi în alte locuri. care se puteau astfel întîlni la jumătatea drumului cu „eroii" de odinioară. lucrul este absolut sigur atunci cînd cel mort este asociat. niai puternică. în cazuri ca acesta. părinţii pe fiu. ci. în afară de faptul că au murit. nu aveau nimic din ceea ce corespundea ideii de erou în vechiul şi adevăratul sens al cuvîntului. idee care s-a păstrat probabil la Atena mai nealterată decît în alte părţi. din unele manifestări ale sensibilităţii populare naive reiese că o deosebire continua să se facă între „erou" şi mortul care nu fusese cinstit cu acest epitet. Tespiai face excepţie. fără confirmarea căruia un nou erou nu ar fi intrat odinioară cu uşurinţă în rîndurile celor aleşi.d. aceasta în-' seamnă în orice caz că el a fost ridicat la o demnitate şi la un rang mai înalt. în marele număr de inscripţii funerare. Dar o onoare care este conferită tuturor. >ntr-un fel de comuniune mistică. nu i se mai cerea asentimentul în această epocă. a comunităţii sau a familiei căreia-i aparţinuse.

Sufletele celor morţi îşi dovedesc vitalitatea şi forţa mai ales prin înrîurirea pe care o au asupra vieţii şi asupra celor vii. Cultul sufletelor şi-i închipuie legaţi de acest pămînt, locuind o vreme sau timp mai îndelungat în mormînt sau în apropierea lui şi fiind deci accesibili ofrandelor şi rugăminţilor alor lor. Este neîndoielnic că, şi în această epocă tîrzie, se menţinea, ca în timpurile străvechi, o relaţie consolatoare între familie şi părinţii şi rudele care muriseră, că ofrandele ce le erau aduse morţilor din partea celor vii implicau speranţa în acţiunea benefică a morţilor invizibili. Sînt totuşi puţine mărturiile care se referă direct la această credinţă tacită şi reconfortantă a familiilor în supravieţuirea morţilor lor şi în acţiunea pe care ei ar avea-o asupra desfăşurării obişnuite a vieţii zilnice. Există însă şi un mod mai tulburător de comunicare cu spiritele. Ele pot să le apară oamenilor fără a fi fost chemate. Prin puterea vrăjilor, ele pot fi constrînse să-şi pună forţa f07 în slujba celor vii. Amîndouă aceste lucruri se întîmplă cu sufletele neliniştite, care au fost smulse de soartă prematur din viaţă, cu sufletele celor care şi-au luat singuri viaţa sau care nu au avut parte de o ceremonie funebră solemnă care să le asigure pacea mormîn-tului. Oamenii luminaţi ai acestei epoci nu cred, evident, în strigoi, în suflete ce rătăcesc în preajma locului nenorocirii lor şi care se arată oamenilor sub înfăţişări neprietenoase. Dar şi în această epocă a luminilor, poporul a dat deplină crezare unor astfel de poveşti, în care este vorba de a lugubră lume a spiritelor care pătrund uneori în lumea celor vii. Ni s-au păstrat texte care reiau istorisiri cu caracter popular despre stafii, despre suflete nefericite rătăcitoare, despre strigoi ce ies din mormînt sub înfăţişarea de vampiri ; mai ales în asemenea relatări o filosofie în derută, insa-niens sapientia l , a unei epoci obosite credea a găsi o confirmare a divagaţiilor despre o lume invizibilă ce s-ar afla între pămînt şi cer. în Prietenul minciunii al lui Lucian, maeştri ai înţelepciunii cu bărbi cărunte îşi povestesc plini de gravitate unii altora astfel de întîm-plări din lumea spiritelor. Plutarh este serios convins că uneori apar într-adevăr fantome. Iar filosofia, care se întorcea la Platon, găsea în doctrina despre demoni a acestuia motive pentru a accepta ca verosimile şi credibile toate aceste basme de adormit copiii. Vine chiar vremea în care însăşi intruzi-urea voită în lumea spiritelor, exorcismul, devine parte a filosofiei fideiste. Credinţa populară a grecilor nu avea nevoie de teoriile barbarilor, care sistematizau absurdul, pentru a considera posibilă conjurarea forţată a spiritelor din adîncuri. O astfel de magie era înţelepciune delirantŞ" străveche în Grecia. Dar, prin întrepătrunderea şi amestecul vieţii greceşti cu cea a barbarilor, s-au strîns laolaltă şi s-au potenţat reciproc concepţii delirante înrudite, venite d;n toate colţurile lumii. Izvoare străine, mai mult decît cele autohtone, au alimentat nebunia invocării şi conjurării spiritelor care, transfor-rnînd această practică într-o teorie fantastică despre existenţa şi viaţa sufletului desprins de trup, s-a lăţit ca un fluviu mîlos şi tulbure. Lumea sublimă a zeilor vechii Grecii a început să dispară în faţa privirilor înceţoşate, o droaie de idoli străini şi de puteri demonice inferioare îmbulzindu-se să le ia locul. în vălmăşagul acestui pandemoniu greco-barbar şi-au găsit locul şi sufletele neliniştite. Fantoma era între ai ei cînd zeii înşişi au devenit fantome. A-tunci cînd erau invocaţi zeii şi spiritele, nu lipseau de regulă nici fantomele sufletelor, întîlnim vestigii ale teoriei exorcismului în cărţile magice greco-egiptene. Mostre ale acestei practici absurde ni le oferă formulele magice sau blestemele incizate pe tăbliţe de aur sau de plumb, găsite în număr mare în morminte, în care erau puse, considerîndu-se că acolo locuiesc spiritele sinistre invocate. De regulă, printre spiritele conjurate pentru răzbunări, pentru a-i face rău duşmanului şi a-1 pedepsi, se află şi sufletele neliniştite ale morţilor. Li se atribuie puterea şi voinţa de a interveni malefic în viaţă, în aceeaşi măsură ca altor spirite ale cerului şi ale infernului, împreună cu sînt invocate.

I
Cultul sufletelor, cu toate excrescenţele lui, nu venea în vreun fel în sprijinul ideii că sunetelor celor morţi le poate fi hărăzită o existentă în sine, în afara oricăror relaţii ale lor cu lumea celor vii. Cine era preocupat de această problemă şi voia să ştie mai multe despre ea, nu avea alte surse, în afară de doctrinele filosofice şi teologice, decît fanteziile şi istorisirile din vechile poeme şi legende. Şi în această epocă tîrzie era încă adînc întipărită în imaginaţia populară ideea unui tărîm îndepărtat al sufletelor în care sălăşluiau umbrele fără vlagă ale celor stinşi din viaţă, oricît de puţin compatibilă era această idee cu credinţele ce stăteau la baza cultului care prevedea venerarea sufletelor celor morţi şi aducerea de ofrande la mormintele lor. Ideea aceasta trebuie să fi fost foarte răspîndită; îi dăduseră naştere descrierile din poemele homerice, care rămăseseră şi în această epocă primele cărţi pe care le citeau şi le studiau tinerii si o sursă de delectare şi de învăţăminte pentru toate vîrstele. Iritarea mînioasă pe care filosofii şcolii stoice şi epicureice o manifestă faţă de această credinţă răsărită pe solul homeric ar fi cu totul fără obiect, dacă această credinţă nu ar fi fost împărtăşită de mulţimea celor lipsiţi de cultură filosofică. Scriitori de mai tîrziu confirmă într-adevăr faptul că vechile idei despre Hades, departe de a fi dispărut, rămăseseră foarte vii în rîndurile poporului. Poemele teologice şi semifilosofice se întreceau în a descrie, fiecare potrivit teoriilor şi intenţiilor sale, cum erau aceste adîncuri ale infernului şi ce se petrecea acolo. Dar toate aceste descrieri ale tărîmului sufletelor, pornind de la care Virgiliu a construit o ampla şi nuanţată imagine de ansamblu, au rămas doar jocuri ale fanteziei şi de cele mai multe pri nici nu voiau a fi altceva, O credinţă popu' bine stabilită, clar conturată, nu a putut exista în acest domeniu de care religia statului, cu dogmele ei instituite, se ţinea departe. Am putea vorbi mai curînd despre faptul că, alături de ideea că sufletele se strîng laolaltă în imperiul zeilor subpămînteni, s-a dezvoltat şi s-a statornicit în popor credinţa într-o justiţie compensatorie ce va fi făcută în lumea cealaltă. Celui oprimat şi lipsit de bucuriile vieţii îi place să spere că totuşi cîndva, undeva — fie şi dincolo de experienţa şi de realitatea concretă — îi va fi şi lui dăruită fericirea, de care pe pămînt au avut parte doar alţii. Cel ce venerează plin de evlavie divinitatea îşi aşteaptă, măcar în lumea spiritelor, răsplata pe care adesea nu o primeşte pe pămînt. Dacă această încredere într-o justiţie compensatorie, în răsplătirea celor cuvioşi şi în pedepsirea nelegiuiţilor în lumea cealaltă, s-a răspîn-dit şi s-a consolidat acum într-o mai mare măsură decît înainte, este sigur că la aceasta a contribuit considerabil cultul consacrat divinităţilor supămîntene, aşa cum era practicat în cadrul misterelor de stat şi al anumitor comunităţi religioase ; după cum, pe de altă parte, convingerea că zeii au, în lumea cealaltă, puterea de a pedepsi şi de a răsplăti a atras necontenit participanţi la aceste mistere, care-şi o-fereau ajutorul şi mijlocirea tocmai pentru ceea ce urma să se întîmple în viaţa de apoi. Despre aceste taine care se sustrag oricărei experienţe nu-şi închipuiau că ştiu lucruri mai precise decît cei care credeau în mod ferm în dogmele vreunei comunităţi închise. Este de discutat dacă grozăviile descrise de autori mai tîrzii despre pedepsele din infern, despre chinuri veşnice suferite într-un foc nestins şi alte
™ '•

asemenea fantezii erau altceva decît năsoociri menite să-i sperie pe membrii unor conventicule înguste. Răspîndită era în continuare credinţa că oamenii, trecuţi prin atîtea încercări, ajung după moarte într-un loc mai plăcut şi mai prietenos. Homer îl întipărise în amintirea tuturor. Pentru el Cîmpiile Elizee erau un loc de pe suprafaţa pămîntului în care, prin-tr-un act neobişnuit de graţie, zeii îi strămutau pe unii favoriţi ai lor încă din viaţă, pentru a se bucura acolo, feriţi de moarte, de o fericire veşnică. Mergînd pe urmele lui, alţi poeţi ce i-au urmat au adăugat celor cîţiva oameni strămutaţi în Elysion sau pe Insulele Fericiţilor, unde le era rezervată în taină o viaţă fericită, şi pe unii eroi sau eroine ale vechilor legende.

Cel care vedea în Elysion locul făgăduinţei, în care erau trimişi după moarte toţi oamenii care au dus o viaţă plăcută divinităţii, nu puteau concepe Elysion-ul sau chiar Insulele Fericiţilor decît ca fiind situate în interiorul pămîntului şi accesibile numai sufletelor eliberate de trupuri. Aşa s-a crezut îndeobşte în vremurile mai noi. Părerile erau însă oscilante. Era firesc ca imaginaţia să caute din nou, la suprafaţa pămîntului, acele insule ale fericiţilor, lăcaş al spiritelor privilegiate ; ea a încercat chiar să descopere drumul ce duce acolo şi să-1 arate oamenilor aflaţi în viaţă. Cea mai cunoscută încercare de acest fel este cea atribuită lui Sertorius. De ce trebuiau oare aceste insule ale spiritelor să rămînă pentru totdeauna necunoscute şi inaccesibile pe suprafaţa pămnîtului, pe care erau încă atîtea de descoperit, cînd în Marea Neagră era totuşi cunoscută şi des vizitată insula pe care Ahile, exemplul cel mai fericit de răpire miraculoasă, trăia veşnic, bucurînduse în continuare de întreaga forţă a tinereţii ? Secole de-a rîndul Leuke a fost considerată un Elysion destinat anume lui Ahile şi cîtorva eroi de elecţie şi vizitată cu veneraţie de cei care credeau a simţi aici direct şi palpabil ceva din existenţa misterioasă a spiritelor fericite, întărită de exemple atît de concrete şi de evidente, credinţa că sufletul şi trupul pot fi strămutate în chip miraculos pentru a trăi veşnic împreună nu a dispărut nici în această epocă prozaică. Celor cultivaţi însă credinţa aceasta le devenise atît de străină şi de neînţeles micit, chiar şi atunci cînd se referă la vechi legende despre asemenea strămutări, nu mai sînt în stare să spună cum anume şi-a închipuit lumea de demult că se petrec astfel de întîmplări miraculoase. Ca exemple de strămutări în peşteri, Amfiaraos şi Trofomios erau prezenţi în mintea tuturor ; pînă în epoca cea mai nouă se credea că îşi duc existenţa veşnică în adîncul pămîntului şi erau veneraţi în cadrul cultului ce le era consacrat. Legende populare povesteau despre strămutarea unor tineri frumoşi în imperiul nimfelor şi al spiritelor. Iar miracolul acesta nu era refuzat ou totul nici timpului prezent. Din momentul în care, după modelul lui Alexandru însuşi, re- -gilor şi reginelor regatelor macedonene din Orient li s-au adus onoruri divine, a putut apărea şi legenda că divinul stăpînitor nu a murit la sfîrşitul existenţei sale terestre ci, i.răpit" de zei, trăieşte în continuare. Cum o spunea lămurit încă Platou, zeilor le este dat sâ trăiască veşnic, şi cu trupul şi cu sufletul. Teologia de curte putea să ceară supuşilor să creadă în astfel de miracole eu atît mai mult cu cît în Orientul semit, şi poate şi în Egipt, se întâlnea adesea în legendele locale ideea că uniii oamend iubiţi ide zei şi mai apropiaţi

de natura divină erau strămutaţi într-o viaţă veşnică. Această comlcepţie se regăsea şi în legendele italice, evident influenţate de cele greceşti. In rândurile grecilor şi ale semigrecilor credinţa populară nu respingea — şi aceasta dincolo de orice linguşire de curte — ideea ca eroi ai visurilor lor, ca Alexandru cei Mare, nu aiu murit, ci au dispărut întrnun tărâm în care trăiesc ou trupul o viaţă nesiîrşitâ. Aşa se face că, ia începutul secolului al 111-iea al erei noastre, în Moesia a reapărut un Alexandru care cutreiera ţara cu o suită de bakhoi, fiind socotit pretutindeni că este unui şi acelaşi eu .marele rege ; tot aşa se întîmplase mai înainte cu Nero, despre care se credea că nu murise, ci doar dispăruse pentru a reveni apoi pe pămînt. Despre Antanoos, frumosul tinăr iubit de Hadrian, dispărut în valuri şi adorat apoi ca zeu, se credea ,ae asemenea ca nu a mur.it, .ci a fost răpit în chip miraculos^ Foarte soiernn se vorbea despre miracolul răpirii lui Apolionios din Tyana ; mulţi i-au dat cu siguranţă crezare, ca de altfel şi celorlalte minuni cane erau puse în seama acestei problematice figuri de profet. In toate timpurile, credinţa nu a atribuit decât unui mic număr de oameni, care s-au bucurat de o favoare şi de o înzestrare miraculoasă, continuarea neîntreruptă într-un loc tainic şi fericit, a vieţii fizice şi sufleteşti in-■ cepute pe pămînt. Aceasta era forma cea mai veche de nemurire la care ajunsese gîndirea greacă. Nemurirea sufletului ca atare, în virtutea naturii iui însăşi de

credinţa în supravieţuirea sufletului omenesc după moartea trupului a luat în cursul timpului ifoirme 'dintre cele mai diferite care. foarte elocventă. că sufletul celui mort dispare în Ereb. la firea. în gindirea populară. care au intrat în Maurele epigrafiei greceşti. Dacă ne plimbăm în gîrud printre lungiile şiruri de morminte greceşti şi dadă citim inscripţiile de pe pietrele funerare. ci din sugestiile oferite de Mosofia greacă. Speranţa într-o altă lume nu este formulată ou simplitatea cu care se comunică adevăruri certe. Ideea nemuririi sufletului a fost de fapt apanajul exclusiv al teologiei şi filosofici. se păstrau toate vii. să le dea o expresie mai lelevată în versuri. poporul îşi eynrirna ini 'deplină candoare credinţele. în epoca aceasta . am trage concluzia că ele au predominat în genere în rândurile oamenilor acelor vremi. ne izbeşte în pri. în care-. aşteptărilor şi speranţelor ce se aflau la îndemîna tuturor. în Orientali elenizait. Ele se mulţumesc să indiice numele celui mort. rămîn totuşi cu gîndul la cele din această lume. nemuritoare.tSrzile. ideea insolită a vieţii divine şi nepieritoare a sufletului omului a fost preluată de străini nu din tradiţiile populare greceşti. Ei nu smulg uitării decât ce le aparţinea în exclusivitate. Cînd cultura greacă a intrat. receptiv la asemenea idei. în oe măsiuiră vreuna. privind în urmă la viaţa celui mort.e pe pietrele funerare. s-ar narea că putem desprinde din numeroasele inisicriipţii d. dar face aluzie şi . rămăşiţa ultimă.faptul că marea lor majoritate nu pomeneşte nimic despre vreo speranţă în dăinuirea vieţii sufletului după moarte. Am risca însă să greşim dacă. ci în forma artistică pe care fantezia poetică şi avîntul sufletului o dau gândurilor (inspirate ce depăşesc domeniul realităţii de toate zilele. Dacă nu simţeau nevoia să formuleze astfel de speranţe consolatoare. de legile unor oraşe care interziceau inscripţiile prea abundente pe morminte. consideră. durerii şi ataşamentului celor ce i-au supravieţuit. din faptul că în inscripţiile funerare compuse în versuri precumpănesc asemenea gânduri. fără lamentaţii şi speranţe deşarte. goală de orice substanţă. este drept. In asemenea poezii funerare nu-şi găseşte decît foarte rar expresia vechea şi simpla concepţie cane. dar şi printre inscripţiile funerare poetice precumpănesc cele care. Nâ'ci o dogmă relieioasă clar formulată nu ajutase pe vreuna să triumfe asupra celorlalte. aflată dincolo de ornice experienţă şi irealitate demonstrabilă. ecouri ale acestei credinţe. Doar în unele locuri se obişnuieşte să se adauge un „ladio". In lumea de reprezentări a poporului grec. Ea a prins rădăcini mai admici la poporul evreu. în spiritul poemelor homerice. în felul ei. a fostei lor personalităţi. nu a devenit nicicând oibiectul credinţei populare greceşti-Dacă întlnim pe ici pe . Dintre dnscrip-ţiile funerare doar o mică parte dau o expresie clară speranţei în supravieţuirea pe lumea cealaltă.colo>. Mai frecvent întâlnim formula tradiţională „odihnea&că-se în pace". coexjstînd cu drepturi egale.forţă divină. răspândită cu mai mare uşurinţă şi în afara teritoriului naţional. adesea cu o sinceritate mişcătoare. numele tatălui său şi (dacă este departe) patria defunctului. Tăcerea aceasta a unor oameni cărora le plăcea atât de mult să vorbească în proză sau în versuri este. iar dintre acestea doar puţine sînt compuse în proză. în icotnitact cu culturi străine. mai ales în această epocă tîrzie. Iar dacă şi-1 îndreaptă spre o e lume o fac privind spire o scânteietoare t^3-a făgăduinţei. pe ici pe colo. care se adresează de fapt celui ce se află în mormînt. Sursa aceasta trebuie totuşi Moşită eu multă precauţie. Cine nutrea gînduri atît de înalte era normal să simtă nevoia. mai mult decît alţii. favorizat. aflată în trupul tocător. era pentru că la baza lor nu stătea niioi o convingere autentică. Acest lucru este cu siguranţă semnificativ. din formele diverse ale credinţei. ele se explica prin faptul icâ frânturi ale doctrinelor teologice şi ale filosofaei larg răspândite în acea vreme au putut pătrunde pînă în păturile de jos ale mulţimii neştiutoare. la norocul şi la faptele sale. Nu ar fii o explicaţie suficientă a acestei (tăceri obstinate invocarea spiritului de eoonomie al urmaşilor. şi dînd glas. a pătruns mai adîno în spiritele oameniloir. numele care-i deosebea de toţi ceilalţi.

dacă nu chiar în trei grupe. să ajungă pe insulele sau pe Insula Fericiţilor. nu singură. Căci a rămas vie credinţa că morţii se dujc într-un imperiu al sufletelor:. idei ee se bucurau de o largă popularitate. răspândită în rândurile celor care. lăcaşul eroilor şi al semizeilor. Venind dintr-un trecut îndepărtat. iea ^-a răspândit şi consolidat în . ci alături de Herrnes. în Hades. pe care poezia teologică se complăcea în I & p descrie. Astfel de speranţe sînt exprimate foarte frecvent. Se [ face uneori aluzie la un tribunal de sub . din care. lăcaşul Persefonei şi ai nopţii primordiale. Sînt puţine inscripţiile în care întâlnim ecoul doctrinei teologilor şi a filosofilor teologizanţi despre natura divină a sufletului. în eterul strălucitor. Iar credinţa în tnansmigraţia sufletelor nu se face siimţită nicăieri. Nu spre filosofi. probabil al celui pe care l^au venerat cu devoţiune în cursul vieţii. O mentalitate mai blajină putea aYpa. in două. lumea zeilor siuhpămînteni. ci doar doarme. Rareori însă gândul se avântă dinco'o de exprimarea acestei speranţe ce devenise î*1 multe 'Cazuri doar o formulă. mesagerul ei. care aspiră să se înalţe în zone superioare. duI pă ce bea. încît această credinţă că sufletul eliberat de trup se înalţă în regiuni supraterestre trebuie considerată a fi fost cea mai. în această epocă tîrzie. siguranţa răsplatei Kntru meritele propriii. Domneşte acolo o viaţă i împuţinată. prin grija vreunui zeu. se întunecă conştiinţa. potrivit căreia sufletul se înalţă până în vecinătatea zeilor cereşti. Cine „a ajuns să aibă un zeu -drept călăuză" 1 poate aştepta în linoişte viitorul. Unora dintre morţi li se adresează cu atîta siguranţă urarea de a-şi avea locuinţa în cer. cu conştiinţa senină. El îi duce de mină — aşa speră — în iţara încîntămii şi a purităţii. abia dacă întîlnim pe undeva vreo umbră a ei. că el nu este mort. aveau preocupări mai stăruitoare şi idei mai precise privitoare la existenţa din lumea cealaltă. în Elysion. atunci cînd se spune că sufletul este „nemuritor"". ci spre gândurile ce determină practica religioasă populară se îndreaptă cei ce speră să păşească după moarte într-o viaţă fericită. stăpînită de „uitare". Nici urmă 5n= însă de pocăinţă şi de teama pentru propria soartă ! Sufletul speră să obţină ce i se cuvine. după meritele lor. Abia dacă se întrevede ici şi colo vreun gînd filosofic sau teologic. Apare însă şi ideea că oei cuvioşi vor fi cu totul scutiţi de întunericul de sub pământ. puţind ehiiar intra în rîndurile lor.Am putea fi ispitiţi să vedem aici o reminiscenţă a speranţelor trezite şi întreţinute de misterele eleusine sau de alte mistere . Rareori întîlnim o descriere mai larg desfăşurată a lăcaşului celor fericiţi. tot acolo este presupus a se afla şi „lăcaşul celor evlavioşi". Credinţa aceasta. îşi are rădăcinile ajtît în sentimentele religioase cât şi în speculaţiile filosofice. printre stele. despre scurtul lui pelerinaj prin viaţa pământească şi despre menirea lui de a se reîntoarce la o existenţă divină. Cît despre influenţele doctrinei platoniciene. Pământ care desparte sufletele. Apar însă acum şi gînduri mai severe. i Acolo sînt adunaţi „cei mai mulţi" . fără a simţi nevoia 4 ^e a se bucura în chip fariseic de chinurile ^a care vor fi supuşi cei păcătoşi. pline de făgăduinţe. neîntrupată.această epocă. Gîndul nu stăruie asupra nefericirii celor pedepsiţi. unde sub diferite forme este exprimată speranţa că se va desfăşura viaţa viitoare.la „sufletul" ce s-a îndreptat în zbor spre Hades. cel ce moare se mîngîie cu speranţa că va putea saluta acolo pe cei dintre ai lui care s-au stins mai înainte din viaţă. pe care aceste iluzii sau descrieri îi caută de cele mai multe ori în tărîmul subpămîntean ai sufletelor . probabil mai ales sub influenţa ideilor scriitorilor stoici despre „suflul" viu al sufletului omenesc. sufletului d. dar mai întotdeauna în puţine cuvinte. a cârei semnificaţie nu mai era pe deplin înţeleasă. Printre zeii ce-i însoţesc pe morţi este menţionată cel mai adesea Persefona însăşi.

copiile. în răsplătirea sufletelor după faptele lor. în practica sa medicală . apoi am fost. s'tâpînitorul egiptean. că îl vor înviora izvorul Mniemosinei şi baia nemuririi. Mortul devine cenuşă sau pulbere. Citim în ele adesea cuvintele : „dacă acolo în adînic mai este ceva". Cândva încă nu eram.n.al sufletelor. 12 „moartea niu aduce muritorilor nimic rău. p. Nimănui nu-i era interzis să aibă idei diferite şi să le dea glas pe piatra sa funerară. pentru mort 1 Fiul şi discipolul său către medicul Filadelfos. nimeni nu este nemuritor". la origine. care nu erau totuşi. în locul grecului Aiidomeus este numit Osiris. şi plînsul este zadarnic. Elementele din care a fost format îşi iau înapoi ce le aparţinea . viaţa a fost doar împrumutată omului. Nimeni niu se mai întoarce . 243. care îi vor păstra intacte memoria şi conştiinţa. nemiloase. „Trăieşte". devenită exemplară în legende ca aceea a lui Kleobis şi Biton. că zeul lumii subpămîntene îi va oferi apă rece. Cu moartea îşi plăteşte vama pe care o datorează naturii. ci. în inscripţiile de pe multe pietre tombale. Speranţele într-o supravieţuire activă a sufletului celui mort erau răspîndite sub forme diverse. Pare a sie face aici aluzie la făgăduielile făcute de anumite culte secrete. în această ultimă epocă a vechii credinţe în zei. dimpotrivă. 650. ca atunci cînd era în viaţă. în epitaful său — e adevărat de dată foarte recentă — un hierofant din Eleusis laudă ca fiind un mister revelat de zei vechea înţelepciune. cruntă ca o fiară sălbatică. Kai-bel. „Consoleazâ-te. este o fericire" *. nu ne mai îngăduie să întrezărim vreo sicîntede de speranţă în supravieţuirea celui dispărut. atît de ostile vieţii. într-una din ele întâlnim totuşi o aluzie la privilegiile preţioase pe care le putea obţine după moarte cel ce se iniţia în misterele lui Mithras. ce ne aşteaptă sînt întunericul şi neantul. o filosofic mohorâtă şi-a găsit sursa de inspiraţie în mistere. li 1-a răpit pe cel drag. îungată. poţi să o faci — îi spune — căci ai acum o soartă mai bună. ed. . 81. în ele se face foarte rar vreo aluzie la cultele secrete -ale vremii. prin intermediul cărora cel mort urmărise să cîştige bunăvoinţa puterilor vieţii şi ale morţii . c'ire încetase din viaţă. asemănătoare zeilor x. potrivit căreia 1 Epigramata graucu ex lapidib'ts cMecta. cane. la moarte el o restituie. stabilită dogmatic. Ce se spune despre Hades şi despre spaiiimele şi consolările de acolo este doar o născocire poetică . 82 42D sec al III-lea e. Dar.5 şi urm ■■l ca şi pentru cei vii. cărora apariţia în vis a celui plecat dinitre ei le-a dovedit limpede că „sufletul" lui nu a fost nimicit prin moarte. Nu ne rămîne decît să ne resemnăm. Lamentările pline de durere ale celor rămaşi în viaţă în faţa morţii crude.. rugîndu-1 să-1 ajute în continuare. care făgăduiau celor ce participau la ele o viaţă veşnică şi fericită . prima condiţie a unei vieţi depline şi fericite. 1883. Un „dacă" dubitativ se strecoară adesea în inscripţiile funerare înainte de formula care exprimă speranţa într-o viaţă conştientă.. care vor avea curând aceeaşi soartă. Epigramatz. ce mai poate fi ? li se spune celor vii.înrudite cu acestea. strigă cel dispărut citito- .Fie ca Osiris să-ţi ofere apă rece". Nu făgăduieli obscure ci experienţele reale întăresc credinţa celor rămaşi în viaţă. Ele nu au avut nicicînd o formă unică. în păstrarea deplină de către sufletul celui mort a sensibilităţii. iiar acum nu mai sânt . chiar dacă se aflau la polul opus al acestor speranţe. moartea înseamnă despărţirea definitivă. iată formula populară înscrisă adesea pe mormintele celor dispăruţi. ne spun alţii. Discipolul maestrului dispărut aşteaptă acum mai mult de la el. Dovada cea mai veche işi păstrează pentru credinţa în supravieţuirea sufletelor forţa de convingere cea mai înde1 Efemeris tis arhaiologikis heterias. îndoiala dispare atunci cînd se afirmă limpede că după moarte nu mai rămine nimic viu din om. lucrul acesta este liknpede atunci cînd. iată o formulă foarte semnificativă pe care o întîlmm în repetate rînduri în inscripţiile funerare ale acestei epoci. Este ceva tainic în dorinţa sau făgăduiala adresată -celui mort că în imperiul sufletelor va fi scutit de a bea apa uitării. care sînt surprinzător de rar amintite în inscripţiile funerare.

a tot ce-i frânează libertatea de acţiune. 5 4J» aceasta nu pentru câ alici vechiul era mâi puţin puitred.cealaltă. procesul de degenerescentă nu mai putea fi oprit. Renasc în această epocă vechile mistere care se celebrau la Eleusis . 7 . de religiile străine. Sufletul se umple de dorinţe şi de speranţe. în care cultura antica era pe cale de a-şi da ultima suflare. nu poate să mai fie. în pragul secolului al IV-lea ea intră în agonie. Conventiculele orfice par a fi reunit credincioşi încă multă vreme. căreia experienţa îi fixează graniţe prea restrînse. 560. declinul spiritului se simt în toate manifestările ultime din domeniul literaturii şi artei greceşti. cărora păstrarea rigidă a unor concepţii şi practici străvechi părea a le da certitudinea unor adevăruri sacre. încât să se încreadă în propria lui raţiune şi conştiinţă : îl va conduce de acum înainte o autoritate care impune tuturor acelaşi lucru. Cultura antică. larg răs-pindite în popor şi avîndu-şi rădăcinile mai mult în credinţă decît în gândire. El nu mai este. Vremea individualismului a trecut. De la sfîrşitul secolului al Il-lea devine tot mai puternică reacţiunea religioasă . nu ne este dat nimic mai dulce decît această viaţă la lumina zilei" l. într-o măsură mult mai mare decît cultul obişnuit al cetăţii. în aceste culte străiine. emanaţie a acestui spirit. Nici-cînd de-a lungul istoriei şi culturii vechi credinţa în nemurirea sufletului n-a fost îmbrăţişată ou atîta fervoare şi teamă ca în această i epocă. O rnoleşeală generală. chiar dacă ea s-ar afla dincolo de lumea cunoscută şi cognoscibilă. este pe moarte. atît de tare. în oare abia dacă mai curgea sîngele nobil şi nealterat al grecilor şi romanilor. înarmarea lui morală împotriva a tot ce nu-i reprezintă.. Sărăcirea forţelor vitale care duseseră odinioară Grecia la marea înflorire a fiinţei sale proprii are ca urmare şi modificarea atitudinii individului faţă de viaţă. marasmul bătrâneţii se făceau de mult simţite în rândurile populaţiei eterogene din sfera de cultură eleno-romană. ea cîştigă şi mai mult teren în epoca următoare. dar şi de teama de necunoscut şi de misterele lui înfriicoşătoare. 362. Sufletul nu mai priveşte cu seninătate spre ceea ce se poate ascunde dincolo de negura morţii. individul slab şi nesigur de el găsea. Şi 1 Epigramata. Oboseala mâinii. muritorilor. a raportului dinitre ansamblul vieţii vizibile şi tărâmul bănuit al puterilor nevăzute.rului'. Dar spiritul antic abia dacă mai dă semne de viaţă. mai mult decît de vechiul lor cult. Această epuizare lăuntrică a făcut să fie atît de fatal asaltul din afară al forţelor străine. îşi căutau împlinirea în ceremonii religioase care. recomandau graţiei zeilor pe cei re.| uniţi la sărbătoarea secretă şi mai ales garan. Ce se urmăreşte nu miai este eliberarea individului. Lumea nevăzută are cîştig de cauză asupra lumii reale limitate. Ea se ofilise şi îmbătrânise şi nu mai spera să-şi recapete tinereţea pe acest pămînt. Dorinţele şi aspiraţiile se avînta cu atât mai impetuos.| tau pioşilor participanţi o viaţă fericită în lumea . In amalgamul de popoare din Orient grecii se simţeau atraşi. într-o mult mai mare măsură decît în credinţa greacă. Speranţele în nemurirea sufletului. Orientul eleni-zat cunoştea pe atunci şi alte sărbători orgiastice de acelaşi tip. Raţionalismul este mort. O dată pornit. Viaţa părea a avea nevoie de ceva care s-o împlinească. Mai mult decît în sunetul gol al gloriei supravieţuieşte în alţii cel în urma căriuia rămîn pe pămînt copiii şi copii ai copiilor lui. ele se păstrează vii pînă spre sfârşitul secolului al IV-lea. spre o existenţă nouă. Prăbuşirea definitivă a ceea ce încetase a mai fi viabil şi apariţia unor fenomene noi au fost mai rapide în Apus decît în Orientul elenizat. Mulţi îşi găsesc în aceasta o îmbărbătare în spirit cu adevărat antic şi nu mai simt nevoia vreunei alte consolări pentru faptul că sînt nemuritori. „căci nouă. precepte care să i se . Filosofia însăşi devine religie. cu ochii închişi. alimentîndu-se din sursa intuiţiei şi a revelaţiei.

Oamenii cei mai cultivaţi ai vremii ştiau. nemaiauzite. \ acord ce se înfăptuieşte în starea de extaz. crezînd că le poate împăca cu doctrina lui Platon. Ea poate fi realizată după parcurgerea întregului ciclu al reîncarnărilor. atraşi de . depăşind multiplicitatea. tocmai datorită culturii lor. Această unire poate fi realizată în gândirea pură a spiritului omului şi. care este mai presus de raţiune. era descrierea modului în care lumea gîndiirii şi a Meilor pure pe care ea le conţine. pentru a se înălţa spre lumina inalterabila a vieţii în unitatea ei de esenţă divină. Trăsătura ei principală este tot îndepărtarea de viaţa concretă şi aspiraţia nestăvilită spre o altă lume. iese şi se întoarce în ea. prin etică şi re-ligiie.. Religiozităţii poporului. dominând toate celelalte tendinţe filosofice. la capătul . dincolo de ea. supraraţională. se menţine intact şi neîmpuţinat. absoarbe doctrina lui Anistotel şi pe cea a lui Hrisip. nu se sfiau să participe la aceste ceremonii şi ritualuri la care altădată veneau doar oamenii de rînd. chiar atunci cînd se înfăţişa în formele cele mai concret-sen-zoriaile. tot ce se întâmplă împlimndu-se prin jocul acesta dintre cauză şi efect. în epoca aceasta obosită a lumii elene. dar. La aceasta s-au adăogat divinităţile siriene. Ceea ce este cauzat rămîne în cauza sa. renunţarea la această lume pe care o opuneau în spirit dualist divinităţii.căruia sufletul purei ementul divin diift om intră în divinitate*" . tot mai mult de ea. pur spirituală. Ele îl pregăteau astfel pe credincios pentru supremul bun pe care-1 ofereau ca răsplată celor evlavioşi. Emanaţiile esenţei unSloe se îndepărtează. Aceste mistere străine alimentau şi ele credinţa într-o fericire veşnică. într-o înlănţuire neîntreruptă. Platonismul pătrunsese sub diverse forme în doctrinele unor şcoli străine şi îşi redobîn-dise in Academie locul pe care i-1 luase scepticismul. Această tfiilosofie descria apoi cum. ele au prins rădăcini nu mai puţin adînci şi s-au răspândit în tot imperiul.impună. la esenţa unică. printr-o evoluţie firească. Speculaţia neoplatonică în care. Poporul era atras de făgăduielile lor cu atît mai mult cu cît ceremoniile şi riturile lor simbolice. Sufletul năzuieşte să părăsească existenţa divizată. omul trebuie să aspire spre îndepărtata înălţime divină. ea era în acord cu năzuinţele vremii Tema fundamentală. ajunse în om. purificarea şi sanctificarea rituală. el s-ia menţinut şi a luat o amploare tot mai mare pînă în momentul în care vechea credinţă a încetat să mai existe. emanând tot ce există. pentru ca. . total diferite de simplitatea vechiului cult grec. pînă la obscuritatea şi corupţia materiei.miraculos. dogme care să-1 oblige şi să pună stăpânire pe el.* Această ultimă doctrină filosofică greacă învaţă şi cere renunţarea la această lume şi nu o activitate care să o facă mai bună. ispăşirea şi asceza. veşnică şi de o inalterabilă puritate. i se asocia o intoarcere a filosof iei la Platon şi la înţelepciunea lui de tendinţă religioasă. mereu aceeaşi în multiplele ei variante. le contopeşte cu propria-i teorie şi construieşte pe această bază un vast şi subtil sistem filosofic. Prin însuşi acest fapt. colorate şi expresive. lumea sufletului şi cea a materiei se dezvoltă. se învăluiau m mister. Cultul divinităţilor egiptene se răspândise de mult şi ân Apus şi ân Orient . Chiar cei ce aparţineau claselor cultivate din această vreme deveniseră creduli şi. a acestei filosofii. individuală. al lui Attis şi al Cibelei. alături ^ de o mulţime de absurdităţi scolastice. prin acordul tainic al individului cu esenţa primordială. departe de lumea aceasta impură. Reapare acum. umple ultimele secole ale vieţii filosofice greceşti. străin de dogmele platonice. minat de dorinţe. trezite din nou la viaţă. să se contopească cu esenţa unică. în imperiul sfinţilor şi al iniţiaţilor. din Unul care se află dincolo de orice formă de existenţă şi de gîndire şi -care. şi-aiu găsit expre-i5 sia un spirit încă pătrunzător şi subtil. un platonism reînnoit care. cultuil traco-fnigian al lui Sabazios. subliniind totodată puterea zeilor pe care-i cinsteau de a săvîrşi pe căi magice lucruri de necrezut. se reîntorc în mod conştient. din esenţa primordială. tot ce s-a născut se întoarce la izvorul primordial al Fiinţei.. Toate aceste culte cereau devoţiunea necondiţionată faţă de Dumnezeu şi de preoţii săi. o viaţă veşnică fericită. cultul persan al lui Mithnas . Divinul nu coboară . să justifice tot ce era misterios şi de neînţeles.

o dată cu ea.. legat de cal. această lume vizibilă a lu-cruiniilotr.Lumea.. foarte mult din ceea ce oferise înţelepciunea bătrâneţii sale continua să trăiască în speculaţia credinţei creştine. spiritul ei este nemuritor. spre mila Cerului. ci trăieşte mai departe o viaţă a spiritului. Dispariţii în munţi .. Locui ed îl lua o nouă credinţă.. Dar sufletul nu mai vrea să rămână în imperiul frumuseţii întruchipate în forme.''.. Asceza 15 68 102 122 154 157 163 . decît spre Unul. Mantica extatică. Şi totuşi lumea elenă dispăruse. să zguduie sufletul plin de păcate şi să-1 înalţe.. această filosofic se credea totuşi menită să apere. 1 „Lucrurile acestea se sfîrşesc. Gid Campeador îi conducea pe ai săi în lupta împotriva maurilor. Insulele fericiţilor Zei ai peşterilor. în toată cultura modernă... se bucură. în luptă cu noul curent religios ce înainta irezistibil. cane s-a dezvoltat pornind de la creştinism sau în afara lui. se stinsese ea oare cu tatu! ? Mult. de natura sa divină şi eternă. (n. Strămutări.. pentru că este opera şi reflectarea divinităţii supreme. disipare pentru a reapărea. Îngrijirea şi cinstirea morţilor III. dar nu pier eu. ne spune Plotin.-în toate ştiinţele şi în toate artele." . El este atît de conştient de originea sa suprasenzorială. de cane era indisolubil legată. Cultul trac al lui Dionysos . un cadavru.. care a fost înainte de lume şi este în afara ei. de un anume fel de nemurire.ligie şi. non pereunt1. Ce a fost o dată trăit cu toată intensitatea în viaţa şi în gîndirea oamenilor nu mai poate fi nimicit. se ascunde pentru a ieşi din nou la lumină. Religia dionisiacă în Grecia.. De ea avea nevoie lumea nouă care începea să se formeze. JQe se credea despre suflet în poemele homerice şi cultul ce-i era consacrat. Elemente ale cultului sufletelor în răzbunarea prin sînge a omorului şi în ispăşirea unei crime I VQvIisterele din Eleuşis ... O ultimă rază luminoasă a spiritului grec aflat acum în declin răzbate în cuvintele prin care Plotin respinge ura faţă de lume predicată de gnosticismul creştin. 429 Catharsis-ul şi exorcismul.. Dar. Izvorul gîndirii greceşti nu ţîşneşte în viaţa oamenirii mereu cu aceeaşi forţă şi întotdeauna în acelaşi loc. Oricât de îndepărtată era de instinctele vitale. avînd în faţa ochilor lor geniul lumii antice şi al vechii credinţe a grecilor. intrat în viaţa spirituală a omenirii. pocăit.tr. El nu seacă însă niciodată.. Unirea ei cu religia apolinică. încât nu poate să aspire. aşa cum odinioară.' .. totul". Uiitul. spune Plotin.) SUMAR Cuvînt înainte. Cultul sufletelor I. de bucuria de a trăi a vechilor greci. ieste frumoasă. Cei mai hotărâţi dintre adepţii ei. mort.. Cultul zeilor htonieni II. dincolo de orice este făptură. capabilă într-o mai mare măsură decît cele dinaintea ei. Forma exterioară a lumii elene a încetat să existe . în frunte ou ultimul împărat care mai împărtăşea vechea credinţă. Desinunt ista. vechea credinţă şi vechea cui-tură. cînd bătălia a fost dată şi pierdută. j^Originele credinţei în nemurire.. Vechea re. gîn-direa lui se păstrează încă vii. sufletul grec. întreaga cultură a lumii elene se stingea şi nknic nu o mai putea readuce la viaţă.. ■'. îi este străin şi lui Dumnezeu şi naturii. a devenit limpede pentru toată lumea că luptătorii entuziaşti au dus în fruntea lor. '. a cărei prezenţă se face simţită în ea prin efectele sale.... au pornit cu mare zel la luptă. Cum era imaginată viaţa pe lumea cealaltă . Eroii .

Platon ' Epoca tîrzie a lumii elene I. de pildă) care împreună au marcat cultura Europei prin accentul pus pe prezenţa omului în orizontul spiritual al lumii. Brezoianu Nr. Filosofia II. Lucrare clasică pentru istoria culturii ţi civilizaţiei Greciei şi a ţârilor mediteraneene ale acelei epoci. Ui . apărut : 1985 coli de tipar 18 c. Erwin. Informaţia Str. ca şi a celor aporţinind populaţiilor limitrofe (geto-tracii. Rohde (1845—1898) o intrat demult in conştiinţa universala prin contribuţia sa ta studierea lumii antice.03. Psyche ne oferă o analiză morfologică a miturilor vechilor greci. Pindar . P.1985 . 23—25 Bucureşti Republica Socialistă Ropiâni§ psychâ Filolog ţi savont remarcnbil.179 189 205 215 236 \ Filosof ia • • " Laicii (Lirica . 10 — I. Credinţa populară 264 280 316 353 374 374 395 Redactor : VIOREL HAROSA Tehnoredactor : VIRGIL STRUGARIU Bun de tipar : 22.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful