2


EM
TEORIA
ERORILOR DE
MĂSURĂ
Măsurare
Erori sistematice
Erori întâmplătoare
Valoarea medie, abaterea pătratică
medie
Erori absolute, erori relative
Măsurare indirectă, eroarea unei
măsurări indirecte
Măsurarea mărimilor fizice este
activitatea principală în orice experienţă
de laborator, dar nu numai în asemenea
situaţii (gândiţi-vă, de exemplu, la
măsurarea gradului de poluare a aerului
pe o arteră de circulaţie cu trafic intens).
Gradul de încredere în valorile măsurate
este strâns legat de corectitudinea cu
care au fost făcute măsurătorile şi de
erorile care puteau interveni. De aceea,
este necesară stabilirea unor reguli
stricte privind modul de efectuare a
măsurătorilor şi stabilirea gradului de
eroare a acestora. Aplicaţia de faţă
urmăreşte să vă familiarizeze cu aceste
reguli.
CUVINTE
CHEIE
TEMA
APLICAŢIEI

Cunoaşterea tipurilor de erori de măsură. Cunoaşterea modului de
calcul al erorilor în măsurătorile directe şi indirecte.

SCOPUL APLICAŢIEI

DEFINIŢII ŞI FORMULE
 Măsurarea unei mărimi fizice înseamnă a determina de câte ori se cuprinde în
ea o mărime fizică de acelaşi fel, aleasă ca unitate de măsură. Măsurarea poate fi
directă sau indirectă. De exemplu, distanţa dintre două obiecte ar putea fi
măsurată în mod direct cu rigla, dar ar putea fi determinată şi indirect cunoscând
viteza luminii şi măsurând timpul în care o rază de lumină parcurge distanţa
dintre ele. În funcţie de cazul concret se alege una dintre cele două metode de
măsură.
 Operaţia de măsurare este însoţită de erori. Erorile de măsură pot fi împărţite în
două categorii: sistematice şi întâmplătoare.
 Erorile sistematice pot avea la origine mai multe cauze : defectele aparatelor de
măsură (de exemplu, ora afişată de un ceas care nu merge exact), utilizarea unui
principiu de măsură greşit (de exemplu, aprecierea cantităţii de lichid dintr-un
vas tronconic pe baza înălţimii acestuia) sau greşelilor făcute de observator (de
exemplu, plasarea sa incorectă faţă de aparatul de măsură, ceea ce conduce la
citirea incorectă a indicaţiilor aparatului). Aceste erori pot fi înlăturate doar
prin repararea aparatului defect, regândirea principiului măsurătorii sau
înlăturarea greşelilor de observare.
 Erorile întâmplătoare se datorează în special lipsei de precizie a citirilor
indicaţiilor instrumentelor de măsură şi constituie un factor legat exclusiv de
persoana experimentatorului. În acest cazuri, rezultatul unei măsurători este fie
mai mare, fie mai mic în comparaţie cu valoarea corectă. Caracterul statistic al
erorilor întâmplătoare face ca la repetarea de un mare număr de ori a
determinărilor numărul valorilor mai mari decât cele reale să egaleze practic
numărul valorilor mai mici. Rezultă de aici că erorile întâmplătoare pot fi
compensate prin repetarea de un mare număr de ori a determinărilor şi medierea
rezultatelor obţinute. Printre erorile întâmplătoare întâlnim şi erorile grosolane,
care se pot distinge de celelalte prin aceea că oferă valori complet diferite de
şirul celorlalte valori experimentale. Erorile grosolane sunt înlăturate prin
refacerea măsurătorii sau ignorarea rezultatului aberant.
 Valoarea medie. Inerent, la măsurarea directă a oricărei mărimi fizice se face o
eroare de măsură. Repetând determinările de un număr mare de ori, rezultatele
se distribuie simetric în jurul valorii adevărate. De aceea, prin medierea
aritmetică a datelor obţinute, mai ales dacă numărul determinărilor este foarte
mare, există posibilitatea ca erorile care supraestimează valoarea adevărată să se
3

compenseze cu acelea care o subestimează. Acesta este motivul pentru care, în
urma şirului de măsurători, valoarea acceptată ca rezultat final este media
aritmetică a rezultatelor tuturor măsurătorilor, adică valoarea medie.
 Abaterea pătratică medie. Faptul că valoarea medie aproximează cel mai bine
valoarea adevărată a mărimii fizice pe care o măsurăm, nu înseamnă că ştim şi
cât de siguri putem fi de precizia măsurătorii. Precizia este legată de intervalul
dintre cea mai mică valoarea obţinută prin măsurare şi cea mai mare valoare. Cu
cât acest interval este mai mare în comparaţie cu valoarea medie a mărimii
măsurate, cu atât precizia măsurătorii este mai mică şi încrederea în privinţa
rezultatului obţinut este ea mai mică. Imaginaţi-vă că aţi da examen din aceeaşi
materie cu 10 profesori diferiţi. Dacă la toate examenele aţi obţine note între 5 şi
7, aţi putea fi destul de siguri că ştiţi de nota 6. Dar dacă gama notelor obţinute
ar fi între 2 şi 10, media fiind tot 6, aţi mai avea siguranţa că aţi fost examinat
corect ? De aceea, alături de valoarea medie, trebuie prezentată şi o valoare care
să exprime precizia măsurătorii. În cale mai multe cazuri această valoare
complementară este abaterea pătratică medie, a cărei formulă şi a cărei
semnificaţie vă vor fi prezentate în paginile următoare.
 Eroarea absolută reprezintă intervalul în care este cel mai probabil să se afle
valoarea mărimii măsurate. Eroarea relativă este raportul dintre eroarea
absolută şi valoarea medie a mărimii măsurate. De exemplu, dacă cumpăraţi o
pungă de zahăr pe care scrie „Gramaj : 1000 g t 10 g” eroarea absolută de
măsură este de 10 g, iar cea relativă de 1%.
 Măsurarea indirectă a unei mărimi fizice se face atunci când nu este posibilă
măsurarea ei directă. Se utilizează o lege a fizicii care cuprinde atât mărimea
fizică pe care dorim s-o măsurăm indirect, cât şi alte mărimi fizice a căror
măsurare directă este posibilă. Valoarea pe care o căutăm se exprimă în virtutea
legii folosite, în funcţie de valorile măsurate ale celorlalte mărimi fizice. Eroarea
finală de măsurare este determinată cunoscând erorile făcute la măsurarea
fiecăreia dintre mărimile fizice implicate.
4
ASPECTE TEORETICE
Teoria erorilor întâmplătoare
Să presupunem că trebuie măsurată o mărime fizică oarecare X. Pentru aceasta
se face un şir de determinări care generează valorile : x
1
, x
2
,… x
N
. Aceste valori diferă
între ele şi este puţin probabil ca măcar una dintre ele să reprezinte valoarea exactă a
mărimii căutate.
 Când toate măsurătorile au fost efectuate în aceleaşi condiţii de precizie
experimentală se poate presupune că abaterile ξ
k
= (x
k
- X) sunt distribuite
statistic în jurul lui zero. Dacă numărul determinărilor este foarte mare, N >> 1,
atunci probabilitatea de apariţie a unei abateri ξ
k
este cu atât mai mică cu cât
valoarea abaterii este mai mare. Mai mult, valori egale ale abaterilor, dar opuse ca
semn, sunt egal probabile. Rezultă de aici că funcţia de distribuţie a abaterilor
depinde doar de modulul abaterii sau de pătratul ei :
f = f(ξ
2
)
Împărţind domeniul de valori pe care le ia
abaterea în intervale ∆ξ egale între ele şi
reprezentând numărul valorilor experimentale
∆N din fiecare interval în funcţie de abaterea ξ
corespunzătoare, obţinem graficul alăturat. Se
observă că numărul cel mai mare de
determinări furnizează valori ale abaterii
cuprinse în jurul lui zero, în intervalul - ξ
max
/2
şi ξ
max
/2. Când numărul determinărilor este
extrem de mare, N → ∞, probabilitatea ca
abaterea să se găsească în intervalul de valori
(ξ, ξ + dξ) se poate scrie ca o funcţie continuă :
ξ
π
· ξ ξ ·

ξ −
∞ →
d e
a
d ) ( f
N
N
lim
a
N
2
Un asemenea tip de distribuire a abaterilor se numeşte distribuţia normală a lui
Gauss sau „clopotul” lui Gauss. Constanta reală şi pozitivă a este o mărime care
caracterizează precizia determinărilor (pentru valori mici ale lui a clopotul lui Gauss
este mai larg, ceea ce înseamnă că există multe valori ale lui ξ care se abat
semnificativ de la valoarea nulă). Aria de sub clopot reprezintă probabilitatea unei
5

valori a lui ξ cuprinsă între -∞ şi +∞, adică evenimentul cert. Prin urmare, mărimea
ariei este unitară.
Pentru un număr infinit de determinări, valoarea medie <ξ>

a abaterii ξ se
poate calcula cu relaţia :
0
1
2
1
2 2
·
π
− · ξ ξ
π
· ξ ξ ξ · ξ
+∞
∞ −
ξ −
∞ +
∞ −
ξ −
∞ +
∞ −
∞ ∫ ∫
a a
e
a
d e
a
d ) ( f
Abaterea este exprimată în funcţie de
valorile măsurate experimental şi de valoarea
reală a mărimii fizice măsurate :
ξ
k
= (x
k
- X)
În cazul unui număr finit de determinări,
media valorilor ξ
k
se calculează ca medie
aritmetică a valorilor obţinute :
( ) X x
N
X x
N N
N
k
k
N
k
k
N
k
k
− · − · ξ · ξ
∑ ∑ ∑
· · · 1 1 1
1 1 1
Se obţine :
ξ − · ξ − ·

·
x x
N
X
N
k
k
1
1
Atunci, în urma unui mare număr N de
determinări (când <ξ> → <ξ>

→ 0), rezultă :
X → <x>
 Cel mai probabil, valoarea experimentală căutată este egală cu media
aritmetică a valorilor determinate prin măsurare :
X =

·
N
k
k
x
N
1
1
Acest rezultat arată că datorită caracterului statistic al erorilor de măsură există
tendinţa ca erorile prin adaus să compenseze erorile prin lipsă dacă şirul de
determinări este suficient de lung.
Să calculăm acum media pătratelor abaterilor. Când N → ∞ putem scrie :
a
d e
a
d ) ( f
a
2
1
2
2 2 2
· ξ ξ
π
· ξ ξ ξ · ξ
∫ ∫
+∞
∞ −
ξ −
+∞
∞ −

Pe de altă parte, pentru un număr finit de măsurători, şirul datelor experimentale
furnizează valoarea :
( ) ( )
2 2
2 2 2
1
2 2
1
2 2
2 2
1 1
X x x x X X x x X X x x
N N
N
k
k k
N
k
k
− + − · + − · + − · ξ · ξ
∑ ∑
· ·
Putem scrie şi :
( )
∑ ∑ ∑ ∑ ∑
· · · · ·

,
`

.
|
− ·

,
`

.
|
− · −
N
i
i
N
k
k
N
i
i
N
k
k
N
i
i
Nx x
N
x x
N
x x
1
2
1
2
1
2
1 1
2 1 1
6
( )
∑ ∑ ∑ ∑
· · · · ]
]
]
]

+

,
`

.
|

,
`

.
|
· −
N
i
i i
N
k
k
N
k
k
N
i
i
x N x x N x
N
x x
1
2 2
1
2
1
2
1
2
2
1
( ) ( )
2
2
1
2 2
1 1
2
1
2
1
2
2
1
x x N x N x x N x N
N
x x
N
i
i
N
i
i
N
k
k
N
k
k
N
i
i
− ·
]
]
]
]

,
`

.
|
+

,
`

.
|

,
`

.
|

,
`

.
|
· −
∑ ∑ ∑ ∑ ∑
· · · · ·
Din cele două relaţii rezultă :
( ) ( )
2
2
1
2 2
2
1
X x x x
N
x x
N
i
i
− − ξ · − · −

·
Deci :
( ) ( )
2
1
2
2
1
X x x x
N
N
i
i
− + − · ξ

·
Când N are valori suficient de mari, se poate considera că valorile celor două medii
ale pătratelor abaterilor sunt practic egale : <ξ
2
> → <ξ
2
>

, rezultând :
( ) ( )
2
1
2 1
2
1
X x x x
N a
N
i
i
− + − ·

·
Mai putem observa că :
( ) ( )

,
`

.
|
ξ

,
`

.
|
ξ ·
]
]
]

− ·

,
`

.
|
− · −
∑ ∑ ∑ ∑
· · · ·
N
k
k
N
j
j
N
j
j
N
j
j
N
X x
N
X x
N
X x
1 1
2
2
1
2
2
1
2 1 1 1
Dar :
( )
N N N
N
k
k
N
j
j
... ... ξ ξ + + ξ ξ + ξ ξ + ξ + + ξ + ξ ·

,
`

.
|
ξ

,
`

.
|
ξ

· ·
∑ ∑ 1 3 1 2 1
2 2
2
2
1
1 1
2
Având în vedere că rezultatele determinărilor sunt distribuite simetric în jurul valorii
medii (ceea ce înseamnă că practic pentru orice produs pozitiv ξ
i
ξ
j
vom întâlni un
produs negativ, egal în modul, ξ
k
ξ
l
) singurii care nu se vor reduce sunt termenii care
reprezintă pătratele factorilor ξ
i
şi putem scrie :
( ) ( ) ( )
∑ ∑ ∑ ∑ ∑
· · · · ·
− ≅ − · ξ ≅

,
`

.
|
ξ

,
`

.
|
ξ · −
N
i
i
N
i
i
N
i
i
N
k
k
N
j
j
x x
N
X x
N N N
X x
1
2
2
1
2
2
1
2
2
1 1
2
2 1 1 1 1
Relaţia
( ) ( )
2
1
2 1
2
1
X x x x
N a
N
i
i
− + − ·

·
devine :
( ) ( ) ( )
∑ ∑ ∑
· · ·

,
`

.
|
+ · − + − ·
N
i
i
N
i
i
N
i
i
x x
N N
x x
N
x x
N a
1
2
1
2
2
1
2 1
1
1 1 1
2
1
Deoarece pentru N >> 1 putem face aproximaţia :
N
N
1
1
1 1
1

≅ +
, rezultă :
( )
( )

·



N
i
i
x x
N a
1
2
1
1
2
1
Valorile
a 2
1
t · ξ
au o semnificaţie deosebită pentru funcţia de distribuţie f(ξ),
reprezentând punctele ei de inflexiune. Între aceste două coordonate este cuprinsă
aproape 75% din aria clopotului, adică circa trei sferturi din valorile măsurătorilor.
7
Din acest motiv, cantitatea
( )
( )

·



N
i
i
x x
N a
1
2
1
1
2
1
poate fi considerată ca un
criteriu de stabilire a preciziei măsurătorii, purtând numele de eroare (sau abatere)
pătratică medie şi fiind notată cu σ . Eroarea pătratică medie are formula :
( )
1
1
2


· σ

·
N
x x
N
i
i
ÎN REZUMAT :
 Valoarea cea mai probabilă care este atribuită unei mărimi fizice ca
urmare a unui şir de măsurători este media aritmetică a valorilor obţinute prin
măsurare :
x x
N
X
N
k
k
· →

·1
1
Intervalul în care este cuprinsă valoarea reală a mărimii măsurate este, cu o
probabilitate de 75%, egal cu :
[ ]
( )
1
: unde
1
2


· σ σ + σ − ∈

·
N
x x
x , x X
N
k
k
Pentru ca aceste afirmaţii să fie adevărate este necesar ca numărul determinărilor
să fie suficient de mare, adică N ≥ 10.
Rezultatele acestei teorii sunt implementate în programe după care rulează
chiar şi simplele calculatoare de buzunar (mai precis, acelea care au implementate
funcţii statistice). Cu atât mai mult, teoria erorilor întâmplătoare este integrată în
aplicaţiile complexe cum ar fi Excel sau Mathcad.
Uneori, atunci când numărul determinărilor experimentale este prea mic pentru a
mai putea utiliza considerentele statistice, evaluarea preciziei măsurătorii este
prezentată sub forma erorii aparente medii, δ, calculată ca medie aritmetică a
modulelor abaterilor faţă de valoarea medie :
N
x x
N
i
i ∑
·

· δ
1
Şi în acest caz cea mai probabilă valoare a mărimii măsurate este dată de media
aritmetică a valorilor experimentale :
x x
N
X
N
k
k
· →

·1
1
iar rezultatul este prezentat sub forma :
[ ] δ + δ − ∈ x , x X
8
Erori absolute, erori relative
Diferenţele dintre valorile individuale ale unei măsurători şi valoarea medie,
adică abaterile, se mai numesc şi erori absolute. De asemenea eroarea pătratică
medie sau eroarea aparentă medie sunt tot erori absolute. Erorile absolute oferă
informaţie despre precizia măsurătorii, dar această informaţie este incompletă. Să
spunem că am măsurat o lungime cu o eroare absolută de 1 mm. Este aceasta o eroare
mare sau o eroare mică ? Răspunsul la această întrebare depinde şi de valoarea medie
a măsurătorii. Dacă lungimea măsurată a fost de 1 m, atunci eroarea este mică, dar
dacă lungimea măsurată era de 5 mm, eroarea era foarte mare. Pentru a caracteriza
precizia unei măsurători şi din acest punct de vedere se foloseşte mărimea numită
eroare relativă. Eroarea relativă se exprimă în procente şi reprezintă raportul dintre
eroarea absolută şi valoarea medie a măsurătorii :
%
x
%
x
100 sau 100 ⋅
δ
· ε ⋅
σ
· ε
Erorile relative sub 5% pot fi considerate acceptabile în condiţiile experimentale pe
care le oferă laboratorul de fizică al facultăţii.
În unele cazuri erorile de măsurare se datorează chiar instrumentelor de măsură
utilizate. Dacă am dori să măsurăm lăţimea unei foi de hârtie cu o riglă obişnuită, am
constata că aproape niciodată marginea acesteia nu se aliniază perfect unei diviziuni a
riglei. De aceea rezultatul pe care îl oferim este aproximativ, urmând a ne decide dacă
el este, de exemplu, 32,1 cm sau 32,2 cm. Luând această decizie, acceptăm o eroare
absolută de măsură egală cu jumătatea celei mai mici diviziuni a scalei aparatului de
măsură (în cazul relatat, de 0,5 mm). Eroarea relativă a unei asemenea determinări
este dată de raportul dintre valoarea care corespunde jumătăţii intervalului dintre două
diviziuni consecutive şi valoarea măsurată.
Se spune că rigla este un instrument având o anumită clasă de precizie. Această
clasă de precizie nu este legată doar de distanţele dintre două diviziuni consecutive
ale riglei ci şi de precizia cu care au fost trasate acestea, sau chiar temperatura la care
lucrăm. Orice aparat de măsură are o anumită clasă de precizie, iar micşorarea
erorilor relative care apar la măsurare impune folosirea unui aparat de măsură având o
clasă de precizie corespunzătoare.
Calculul erorilor la o măsurare indirectă
În unele cazuri, mărimile fizice nu se măsoară direct, ci indirect, utilizând o
anumită lege a fizicii şi măsurând celelalte mărimi fizice implicate. De exemplu,
utilizând legea perioadei unui pendul gravitaţional :
g
l
T π · 2
am putea determina
acceleraţia gravitaţională după relaţia :
2
2
4
T
l
g π · . În acest caz, este suficientă
9
măsurarea lungimii şi perioadei pendulului, pentru a găsi prin calcul valoarea
acceleraţiei gravitaţionale. Problema pe care ne-o punem este aceea a preciziei
măsurătorii. Mai exact, cunoscând preciziile cu care s-au determinat lungimea şi
perioada, să estimăm precizia măsurării indirecte a acceleraţiei gravitaţionale.
Pentru a estima precizia unei măsurători indirecte, vom presupune mai întâi că
legea utilizată este de forma :
,...) x , x ( f y
2 1
·
Diferenţiala acestei funcţii este :
... dx
x
f
dx
x
f
dy +


+


·
2
2
1
1
În cazul unei măsurări destul de precise erorile de măsură absolute δx
k
sunt mici, şi
pot asimilate diferenţialelor :
... x
x
f
x
x
f
y + δ


+ δ


· δ
2
2
1
1
Eroarea relativă la determinarea mărimii y va fi :

,
`

.
|
+ δ


+ δ


·
δ
· ε ... x
x
f
x
x
f
f y
y
y 2
2
1
1
1
Putem pune în evidenţă erorile relative la măsurarea mărimilor x
1
, x
2
,… astfel :
...
x
f
f
x
x
f
f
x
...
x
x
x
f
f
x
x
x
x
f
f
x
y
+ ε


+ ε


· +
δ


+
δ


· ε
2
2
2
1
1
1
1
2
2
2
1
1
1
1
Termenii acestei sume pot lua atât valori pozitive, cât şi valori negative. Pe de altă
parte erorile de măsurare pot fi făcute atât în exces, cât şi în lipsă. În cel mai
defavorabil caz toţi termenii acestei sume vor fi pozitivi.
 Eroarea calculată corespunde întotdeauna celui mai defavorabil caz, astfel
încât expresia finală pe care o obţinem este :
...
x
f
f
x
x
f
f
x
y
+ ε


+ ε


· ε
2
2
2
1
1
1
Rezultă că : eroarea relativă la o măsurare indirectă se poate calcula ca o
sumă ponderată a erorilor relative de măsură ale mărimilor implicate.
Factorii ponderatori pot fi calculaţi doar cunoscând forma explicită a legii
utilizate.
De exemplu, în cazul pendulului gravitaţional :
pentru T = 1 s, δT = 0,01 s ⇒ ε
T
= 1%
pentru l = 500 mm, δl = 1 mm ⇒ ε
l
= 0,2%
10
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·

,
`

.
|
π − ⋅
π
·


· π ⋅
π
·


⇒ π · ·
2 8
4
1
1
4
4
4
3
2
2
2
2
2
2
2
2
2
1
1
2
2
T
l
T
l
T
x
f
f
x
T
T
l
l
x
f
f
x
T
l
) T , l ( f g
% , % % ,
x
f
f
x
x
f
f
x
T l g
2 2 2 2 0 2
2
2
2
1
1
1
· + · ε + ε · ε


+ ε


· ε
Există şi cazuri ceva mai complicate, în care mărimea pe care dorim s-o
măsurăm indirect se poate exprima ca o sumă de funcţii de mai multe variabile :
( ) ( )
4 3 2 1
x , x g x , x f y + ·
Eroarea absolută este :

,
`

.
|
ε


+ ε


⋅ +

,
`

.
|
ε


+ ε


⋅ · ε ⋅ + ε ⋅ · δ + δ · δ
4
4
4
3
3
3
2
2
2
1
1
1
x
g
g
x
x
g
g
x
g
x
f
f
x
x
f
f
x
f g f g f y
g f
Eroarea relativă se calculează cu relaţia :
g f
x
g
g
x
x
g
g
x
g
x
f
f
x
x
f
f
x
f
y
y
y
+

,
`

.
|
ε


+ ε


⋅ +

,
`

.
|
ε


+ ε



·
δ
· ε
4
4
4
3
3
3
2
2
2
1
1
1
11
EXEMPLE
Măsurare directă : valoare medie, abaterea pătratică
medie
Fie şirul de date :
Nr. crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
x 2,73 2,58 2,60 2,57 2,63 2,69 2,55 2,71 2,70 2,64
Calculul direct al mediei

·
·
10
1
1
i
i
x
N
x
este :
640 2
10
40 26
10
64 2 70 2 71 2 55 2 69 2 63 2 57 2 60 2 58 2 73 2
,
, , , , , , , , , , ,
x · ·
+ + + + + + + + +
·
Calculul direct al abaterii pătratice medii
( )
1
10
1
2


· σ

·
N
x x
i
i
este :
( ) ( ) ( ) ( ) ( )
9
0 06 0 07 0 09 0 05 0 01 0 07 0 04 0 06 0 09 0
2 2 2 2 2 2 2 2 2 2
+ + + − + + − + − + − + − +
· σ
, , , , , , , , ,
06447 0
9
0374 0
,
,
· · σ
Eroarea relativă la determinarea lui x este :
% , %
,
,
%
x
x
442 2 100
64 2
06447 0
100 · ⋅ · ⋅
σ
· ε
 Prezentarea rezultatului final se face cu un număr de zecimale care
reflectă eroarea. În cazul nostru, eroarea de 0,0644 ne arată că a doua zecimală a
mediei este deja imprecisă, astfel încât următoarele zecimale nu mai au relevanţă.
De aceea, prezentarea finală a rezultatului trebuie să fie : x = 2,64 t 0,06.
În acelaşi exemplu, eroarea aparentă medie
N
x x
N
i
i ∑
·

· δ
1
ar fi fost :
12
054 0
10
54 0
10
0 06 0 07 0 09 0 05 0 01 0 07 0 04 0 06 0 09 0
,
, , , , , , , , , ,
· ·
+ + + + + + + + +
· δ
Dacă doriţi să prelucraţi
aceleaşi date utilizând
calculatorul ştiinţific din
Windows, procedaţi astfel :
Deschideţi programul (link-ul
se poate găsi în folderul
„Accesorii”)
Din meniul „Vizualizare”
alegeţi varianta „Ştiinţific”
Se va afişa pe ecran ceea ce
vedeţi în imaginea alăturată
 Apăsaţi butonul „Sta”
Veţi observa că se activează
butoanele „Ave”, „Sum”, „s”,
„Dat” şi se activează o
fereastră numită „Casetă de
statistici”, căreia puteţi să nu-i
daţi mare importanţă, doar să
nu o închideţi
Introduceţi fiecare valoare a
lui x, având grijă să apăsaţi
după fiecare nouă dată
butonul „Dat”
După ce aţi terminat
introducerea datelor, apăsând
butonul „Ave” calculatorul
afişează valoarea medie şi
apăsând butonul „s” obţineţi
pe afişaj valoarea abaterii
pătratice medii.
Închizând caseta statistică
care este prezentă pe ecran
alături de calculator, ieşiţi din
modul de lucru cu funcţii
statistice.
Şi programul „Excel” poate fi folosit pentru a calcula valorile medii şi abaterile
pătratice medii. Pentru început va trebui să deschideţi programul şi să introduceţi
datele experimentale fie pe o linie, fie pe o coloană.
13



Apoi veţi selecţiona o celulă, să spunem A2, şi veţi deschide meniul „Insert”, de unde
veţi alege opţiunea „Function” :
Se va deschide o fereastră de forma
următoare :
Pentru a calcula media şi abaterea
pătratică medie trebuie să folosiţi
14



funcţiile „AVERAGE” şi „STDEV”. În figură, este deja selectată funcţia
„AVERAGE” şi vă este indicată şi funcţia „STDEV”. După ce aţi selectat funcţia
dorită, apăsaţi butonul „OK”.
Se va deschide fereastra „Function Arguments”. Caseta „Number 1” este selectată
automat. În acest moment, este suficient ca ţinând apăsat butonul stâng al mouse-ului
să selectaţi toate numerele a căror medie doriţi să o obţineţi (pe ecran, căsuţele
selectate sunt înconjurate de un chenar format dintr-o linie întreruptă mişcătoare) :
În căsuţa A2 scrie acum „AVERAGE(A1:J1)” iar în caseta „Number 1” apare plaja
de căsuţe selectate : A1:J1. Deja fereastra „Function Arguments” vă indică valoarea
15
medie în dreptul textului „Formula result =”. Pentru a încheia, nu vă mai rămâne
decât să apăsaţi butonul „OK”, iar rezultatul va fi înscris în căsuţa A2.
Pentru a obţine şi abaterea pătratică medie, va trebui să selectaţi o altă căsuţă, de
exemplu A3, şi să repetaţi operaţiile, folosind de această dată funcţia „STDEV”.
Măsurare indirectă : eroarea măsurării
Să ne imaginăm că doriţi să măsuraţi rezistenţa
interioară a unei surse de curent continuu (o
baterie sau un acumulator). O metodă (nu foarte
exactă, dar simplă) ar fi să utilizaţi circuitul
electric alăturat. Legea a doua a lui Kirchhoff
arată că într-un asemenea circuit tensiunea
electromotoare a sursei este proporţională cu
intensitatea curentului electric şi cu suma dintre
rezistenţa interioară a sursei şi rezistenţa totală a
circuitului exterior :
( ) R r I E + ·
Dacă ne situăm în ipoteza că ampermetrul şi
voltmetrul din circuit sunt ideale (adică simpla lor prezenţă în circuit nu introduce
erori de măsură suplimentare), iar firele de legătură au rezistenţă neglijabilă, ajungem
la concluzia că rezistenţa circuitului exterior aparţine în întregime reostatului. Prin
deplasarea cursorului reostatului, putem face să varieze rezistenţa acestuia. Astfel,
pentru două poziţii ale cursorului, putem scrie :
( )
( )
¹
'
¹
+ ·
+ ·
2 2
1 1
R r I E
R r I E
Eliminând tensiunea electromotoare E între cele două ecuaţii, obţinem :
( )
1 1 2 2 2 1
R I R I I I r − · −
Conform legii lui Ohm, produsul IR este chiar tensiunea U la bornele rezistorului.
Această tensiune este măsurată de voltmetrul inserat în circuit. Obţinem în final :
2 1
1 2
I I
U U
r


·
Aparatele de măsură din circuit ne permit să aflăm valorile intensităţilor şi tensiunilor
în cele două cazuri, iar prin calcul putem determina indirect valoarea rezistenţei
interioare. Să presupunem că am obţinut următoarele valori :
U
1
= (1,3 t 0,01) V, U
2
= (1,4 t 0,01) V,
I
1
= (150 t 5) mA, I
2
= (135 t 5) mA
Rezistenţa interioară are valoarea :
( )
( )
Ω · Ω ·


· 66666 6
015 0
1 0
A 10
V
135 150
3 1 4 1
3 -
,
,
, , ,
r
Ce eroare de măsură s-a făcut ? Dacă diferenţiem expresia lui r obţinem :
16
V
A
E,r
reostat
2
2
1
1
1
1
2
2
dI
I
r
dI
I
r
dU
U
r
dU
U
r
dr


+


+


+


·
( ) ( )
2
2
2 1
1 2
1
2
2 1
1 2
1
2 1
2
2 1
1 1
dI
I I
U U
dI
I I
U U
dU
I I
dU
I I
dr


+






·
Eroarea absolută δr se calculează utilizând modulele acestor cantităţi :
( ) ( )
( ) ( )
( )
2
2 1
2 1 1 2
2 1
2 1
2
2
2 1
1 2
1
2
2 1
1 2
1
2 1
2
2 1
1 1
I I
I I U U
I I
U U
I
I I
U U
I
I I
U U
U
I I
U
I I
r

δ + δ −
+

δ + δ
· δ


+ δ


+ δ

+ δ

· δ
Eroarea relativă este :
( ) ( )
( )
2 1
2 1
1 2
2 1
2 1
1 2
2
2 1
2 1 1 2
2 1
2 1
I I
I I
U U
U U
I I
U U
I I
I I U U
I I
U U
r

δ + δ
+

δ + δ
·



δ + δ −
+

δ + δ
· ε
Obţinem :
% , , ,
,
,
r
86 86 0 66 0 2 0
15
10
1 0
02 0
· · + · + · ε
În aceste condiţii experimentale, nu putem pretinde că am măsurat rezistenţa
interioară a sursei ! Eroarea este atât de mare încât valoarea de 6,6 Ω nu poate fi
susţinută experimental. Dacă precizia instrumentelor de măsură ar fi fost de zece ori
mai mare (0,01 V → 0,001 V, 5 mA → 0,5 mA) eroarea era doar de 8,6%, iar
rezultatul de 6,6 Ωcredibil.
17
TEMĂ
Ce lungime aţi putea măsura cu o riglă obişnuită fără
ca eroarea să depăşească 10% ?
Dacă aveţi la dispoziţie o riglă de 10 cm şi doriţi să
măsuraţi lungimea unei mese din laborator, ce eroare
absolută credeţi că se face ?
Fie două şiruri de date, corespunzând măsurătorilor
făcute de doi operatori diferiţi :
A: 1,1; 1,15; 1,125; 1,05; 1,2; 1; 1,25; 1,12; 1,13; 1,125
B: 1,12; 1,13; 1,125; 1,1; 1,15; 1,09; 1,16; 1,11; 1,14; 1,125
Prin ce se deosebesc rezultatele obţinute de ei ?
Aruncaţi în aer de 100 de ori o monedă. Evident, veţi
constata că după cădere, moneda vă înfăţişează capul sau
pajura. Înregistraţi şi de câte ori la rând se întâmplă să
obţineţi doar cap sau doar pajură. Faceţi un tabel de date
în care înscrieţi 1 dacă a căzut cap şi a urmat pajură, 2
dacă a căzut cap şi a urmat tot cap, 3 dacă a căzut de trei
ori la rând cap, etc. Faceţi acelaşi lucru, dar punând un
semn negativ dacă situaţia este inversă. Calculaţi în final
suma cifrelor din tabel. Ce vă spune această sumă ?
Verificaţi de câte ori apare aceeaşi cifră în tabel. Ce
constataţi ? Studiind datele, ce cotă de pariu aţi accepta
pentru a susţine că dacă la prima aruncare a căzut cap, la
a doua va cădea tot cap ?
Inversaţi cerinţa în cazul circuitului electric prezentat
ca exemplu şi aflaţi eroarea făcută la determinarea prin
aceeaşi metodă a tensiunii electromotoare.
18

Acceleraţia gravitaţională ar putea fi determinată cunoscând
înălţimea de la care cade liber un corp greu şi timpul de cădere : g = 2h/t
2
.
Găsiţi formula erorii relative în cursul acestei determinări.
19

AD
MĂSURARE,
SISTEMUL
INTERNAŢIONAL,
ANALIZĂ
DIMENSIONALĂ
Măsurare
Teorema fundamentală a
unităţilor de măsură
Mărimi fizice fundamentale şi
mărimi fizice derivate
Formulele dimensionale ale
mărimilor fizice
Analiza dimensională
Metoda lui Rayleigh
Fizica este în bună măsură o ştiinţă
experimentală. Legile sale fundamentale
se descoperă prin cercetări de laborator,
care implică măsurarea unor mărimi
fizice şi găsirea corelaţiilor dintre
acestea. Fizica modernă, în particular,
dar şi alte ştiinţe exacte, necesită
utilizarea unui sistem de unităţi de
măsură, întocmit pe principii de
simplitate, adecvare, universalitate.
Sistemul Internaţional de Unităţi de
Măsură (SI) corespunde în acest
moment cel mai bine acestor nevoi. De
aceea, urmărim familiarizarea dvs. cu
acest sistem.
CUVINTE
CHEIE
TEMA
APLICAŢIEI
Însuşirea noţiunii de mărime fizică măsurabilă, cunoaşterea
mărimilor fizice fundamentale şi unităţilor lor de măsură în Sistemul
Internaţional. Iniţierea în metodele analizei dimensionale şi
rezolvarea de probleme dimensionale utilizând metoda lui Rayleigh.

SCOPUL APLICAŢIEI

DEFINIŢII ŞI FORMULE
 Măsurare înseamnă compararea a două mărimi fizice de acelaşi fel, dintre care
una este luată ca etalon. Rezultatul măsurării este un număr. Acest număr nu
poate avea o semnificaţie ulterioară dacă nu este specificat şi etalonul (numit în
mod obişnuit „unitate de măsură”. De exemplu, măsurând camera cu pasul şi
găsind că acesta intră de şase ori în lungimea camerei, informaţia că lungimea
încăperii este 6 este absolut inutilă dacă nu adăugăm şi cuvântul „paşi”.
 Teorema fundamentală a unităţilor de măsură afirmă că raportul numerelor
care reprezintă rezultatele măsurării unei aceleiaşi mărimi fizice cu două
etaloane diferite este egal cu inversul raportului dintre cele două etaloane.
Cunoaşterea acestei teoreme ne ajută să găsim valoarea pe care am determina-o
măsurând cu un anumit etalon, în funcţie de rezultatul măsurării cu alt etalon,
doar cunoscând raportul celor două etaloane. De exemplu, un coleg al
dumneavoastră are un monitor cu diagonala de 21 de inch. Dacă doriţi să ştiţi
mărimea diagonalei în centimetri, nu este nevoie să mergeţi la el acasă cu ruleta
pentru a o măsura personal. Este suficient să ştiţi că 1 inch are aproximativ 2,5
cm, pentru a calcula mărimea diagonalei : 21× 2,5 = 52,5 cm.
 În sistemele de unităţi de măsură există mărimi fizice având etaloane a căror
definire se face în mod arbitrar. Aceste mărimi fizice se numesc mărimi fizice
fundamentale, iar unităţile lor de măsură sunt unităţile de măsură
fundamentale ale sistemului de unităţi de măsură. Alte mărimi fizice au unităţi
de măsură care se definesc cu ajutorul unităţilor de măsură fundamentale.
Acestea se numesc mărimi fizice derivate, iar unităţile lor de măsură sunt
unităţi de măsură derivate. În Sistemul Internaţional există doar şapte
mărimi fizice fundamentale, restul mărimilor fizice fiind mărimi derivate.
 Mărimile fizice fundamentale ale unui sistem de unităţi de măsură se mai
numesc dimensiunile sistemului de unităţi de măsură. Relaţia care există între
o unitate de măsură derivată şi unităţile de măsură fundamentale poate fi
transpusă în mod mai general ca o relaţie cu dimensiunile sistemului de unităţi
de măsură. Această relaţie se numeşte formulă dimensională.
 Analiza dimensională este domeniul care se ocupă cu stabilirea relaţiilor între
formulele dimensionale ale diferitelor mărimi fizice. Pe baza acestor relaţii se
pot uneori determina forme aproximative ale unor legi valabile în anumite
situaţii experimentale. Chiar dacă formulele determinate utilizând analiza
dimensională sunt doar aproximative, ele pot constitui un mare ajutor în
20

simplificarea experimentelor care urmează să stabilească forma corectă a legilor
respective. De asemenea, prin analiza dimensională se pot pune în evidenţă
rapoarte adimensionale ale unor mărimi fizice, numite criterii, care sunt utilizate
pentru a caracteriza preponderenţa unui anumit efect fizic în raport cu altul. De
exemplu, raportul adimensional (adică fără unitate de măsură) între densitatea
unui corp şi densitatea unui lichid (ρ
corp

lichid
) constituie un criteriu de
flotabilitate. Dacă valoarea criteriului este supraunitară, corpul se scufundă
complet în lichid, iar în caz contrar, pluteşte. Analiza dimensională se asociază
şi cu o altă metodologie de lucru, denumită similitudine. Dacă formulele
dimensionale care caracterizează un anumit proces fizic (de exemplu, mecanic)
coincid cu acelea care se referă la alt proces fizic (de exemplu, electric), atunci
prin studiul experimental al unuia dintre ele şi utilizând ştiinţa similitudinii se
pot trage concluzii asupra rezultatelor care s-ar obţine studiind celălalt proces.
 Metoda lui Rayleigh constituie o modalitate relativ simplă de a stabili posibile
formule matematice care să descrie interdependenţa mărimilor fizice care
caracterizează desfăşurarea unui anumit proces fizic. În esenţă, metoda
presupune că una dintre mărimile implicate în proces este un produs de puteri
necunoscute ale celorlalte mărimi. Considerentele de analiză dimensională
permit găsirea de relaţii între exponenţii (puterile) din formulă, rezultatul fiind în
cazul cel mai favorabil chiar legea care guvernează respectivul proces,
determinată până la nivelul unei constante ce urmează a fi măsurată
experimental. Metoda Rayleigh este eficientă mai ales în studiul unor procese
fizice în care numărul parametrilor implicaţi este mic, în caz contrar aplicarea ei
devenind greoaie. În situaţiile mai complicate se foloseşte o altă metodă, numită
teorema ∏, care are avantajul de a fi mai corectă din punct de vedere fizic.
21

ASPECTE TEORETICE
Scopul fizicii este acela de a stabili legile în virtutea cărora se
desfăşoară procesele din natură. Aceste legi pot fi exprimate atât sub formă calitativă
cât şi sub formă cantitativă. Forma calitativă a unei legi fizice este de cele mai multe
ori prea vagă pentru a avea aplicaţii practice. De aceea, este necesară stabilirea unei
forme cantitative pentru fiecare lege a fizicii.
Forma cantitativă a unei legi a fizicii este o relaţie matematică între mărimi
fizice măsurabile.
 Mărimile fizice măsurabile sunt, aşa cum le spune şi numele, acele
mărimi fizice care pot fi măsurate. Iată definiţia măsurării : măsurarea unei
mărimi fizice înseamnă compararea ei cantitativă cu o mărime fizică de aceeaşi
natură, aleasă ca unitate de măsură.
Vom folosi în continuare următoarele notaţii :
A = mărimea fizică măsurabilă
<A> = unitatea de măsură
a = valoarea numerică rezultată în urma măsurării
Între aceste mărimi există următoarea relaţie :
A
A
a =
Evident, aceeaşi mărime fizică poate fi măsurată cu două unităţi de măsură
diferite :
1
1
A
A
= a
;
2
2
A
A
= a
Făcând raportul celor două valori numerice, rezultă :
1
2
2
1
A
A
=
a
a
 Această relaţie a primit denumirea de teorema fundamentală a
unităţilor de măsură şi se enunţă astfel : măsurând o mărime fizică cu două
unităţi de măsură diferite, raportul valorilor numerice obţinute este invers
proporţional cu raportul celor două unităţi de măsură, fiind independent de
mărimea fizică măsurată.
Forma cantitativă a unei legi fizice poate fi exprimată în două moduri diferite :
•formula matematică, adică relaţia matematică dintre mărimile fizice :
( )
n
,...A ,A A = F A
2 1 0
•formula fizică, adică relaţia matematică dintre valorile mărimilor fizice :
22

( )
n
,...a ,a a = f a
2 1 0
În general, determinarea unei legi a fizicii se face pe cale experimentală,
găsindu-se corelaţiile între valorile mărimilor fizice care intervin. Aceste valori
sunt stabilite utilizând unităţi de măsură specifice fiecăreia dintre mărimile fizice
implicate. Totalitatea unităţilor de măsură ataşate mărimilor fizice cunoscute la un
moment dat se numeşte sistem de unităţi de măsură.
 Dacă unităţile de măsură aparţinând unui sistem de unităţi de măsură sunt
definite în mod arbitrar atunci sistemul de unităţi de măsură se numeşte incoerent.
Folosirea unui sistem de unităţi de măsură incoerent generează neajunsuri în
ceea ce priveşte relaţia dintre formulele fizică şi matematică ale unei legi a
fizicii.
Eliminarea discrepanţelor între formula fizică şi cea matematică este aceea care
impune reducerea la minimum posibil a mărimilor fizice care au unităţi de măsură
alese arbitrar.
 Dacă într-un sistem de unităţi de măsură numărul mărimilor fizice
fundamentale este cel mai mic posibil, sistemul de unităţi de măsură se numeşte
sistem coerent de unităţi de măsură.
Dacă există N mărimi fizice distincte şi n legi fizice independente, obţinem n
relaţii între unităţile de măsură ale celor N mărimi fizice, numărul mărimilor fizice
fundamentale devenind egal cu diferenţa N – n. Notând mărimile fizice fundamentale
cu :
N-n
F ........ F , F
2 1
şi unităţile lor de măsură (stabilite arbitrar) cu :
n N
F . .......... F , F
− 2 1
rezultă că unităţile de măsură derivate se pot exprima ca produse ale unor anumite
puteri ale unităţilor fundamentale :
( ) k n N k k
n N k
F ...... F F A

ϕ

ϕ ϕ
⋅ ·
2 1
2 1
În istoria ştiinţei şi tehnicii s-au folosit diverse sisteme coerente de unităţi de
măsură. Utilizarea lor simultană putea duce la confuzii. De aceea prin hotărârea
Conferinţei Generale de Măsuri şi Greutăţi (Paris, 1960) s-a adoptat un sistem de
unităţi de măsură unic pe plan internaţional, bazat pe sistemul metric. Acesta poartă
denumirea de Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură sau, prescurtat, SI.
 Sistemul Internaţional este un sistem coerent care cuprinde şapte mărimi
fizice fundamentale, numite dimensiuni ale acestui sistem de unităţi.
23
Tabelul următor cuprinde lista mărimilor fizice fundamentale ale Sistemului
Internaţional :
Mărimea
fizică
Simbolul
dimensional
Unitate de
măsură
Simbolul unităţii
de măsură
LUNGIME L metru m
TIMP T secundă s
MASĂ M kilogram kg
TEMPERATURĂ
Θ
kelvin K
CANTITATE DE SUBSTANŢĂ N kilomol kmol
INTENSITATEA CURENTULUI
ELECTRIC
I amper A
INTENSITATE LUMINOASĂ E candelă cd
Toate cele şapte unităţi de măsură fundamentale sunt definite în mod
arbitrar (de exemplu, kelvinul este a 273,16-a parte din intervalul de temperatură
între zero absolut şi temperatura punctului triplu al apei distilate). Toate celelalte
unităţi de măsură utilizate de Sistemul Internaţional sunt unităţi de măsură
derivate (de exemplu, viteza se măsoară în metri pe secundă).
Sistemul metric (folosit pentru prima oară după Revoluţia Franceză din 1789) a
urmărit exprimarea simplă a multiplilor sau submultiplilor unităţilor de măsură
fundamentale. Ideea principală a fost aceea că multiplii sau submultiplii se precizează
prin folosirea unor prefixe, adăugate unităţii de măsură. Aceste prefixe nominalizează
multiplicarea (sau demultiplicarea) prin 10 sau 1000. Iată, în continuare, prefixele
folosite la ora actuală :
PREFIX SIMBOL VALOARE
Multiplicare
1.000.000.000.000 Terra T 10
12
1.000.000.000 Giga G 10
9
1.000.000 Mega M 10
6
1.000 kilo k 10
3
100 hecto h 10
2
10 deca da 10
UNITATE FUNDAMENTALĂ
Demultiplicare
0,1 deci d 10
-1
24
0,01 centi c 10
-2
0,001 mili m 10
-3
0,000.001 micro
µ
10
-6
0,000.000.001 nano n 10
-9
0,000.000.000.001 pico p 10
-12
0,000.000.000.000.001 femto f 10
-15
0,000.000.000,000.000.001 atto a 10
-18
Omogenitatea dimensională a legilor fizicii, formula
dimensională a unei mărimi fizice
Fie un de unităţi de măsură sistem coerent şi fie
m
F ........ F , F
2 1
mărimile
fizice fundamentale ale acestuia. Fie de asemenea formula matematică
( )
n
A ,.... A , A f A
2 1 0
·
şi formula fizică
( )
n
a ,.... a , a f a
2 1 0
·
ale unei legi a fizicii.
Deoarece sistemul de unităţi de măsură este coerent, forma matematică a celor două
formule este identică. În această situaţie, unitatea de măsură a mărimii A
0
se exprimă
astfel :
( )
( )
n
n
a ,.... a , a f
A ,.... A , A f
A
2 1
2 1
0
·
 Unitatea de măsură 〈A
0
〉 nu poate depinde de valorile particulare a
1
,
a
2
,... a
n
pe care le iau mărimile fizice A
1
, A
2
,.... A
n
! Rezultă că legea fizică
( )
n
a ,.... a , a f a
2 1 0
·
trebuie să fie o funcţie omogenă în raport cu unităţile de
măsură ale mărimilor fizice de care depinde :
( ) ( ) ( )
n n n n n
a ,.... a , a f A ...... A A A a ,.... A a , A a f A ,.... A , A f
n
2 1 2 1 2 2 1 1 2 1
2 1
α α α
⋅ · ·
Această cerinţă care trebuie satisfăcută de legea fizică se numeşte condiţia de
omogenitate. Dacă condiţia de omogenitate este satisfăcută, rezultă :
n
n
A ...... A A A
α α α
⋅ ·
2 1
2 1 0
Pe de altă parte, unităţile de măsură derivate 〈A
0
〉 , 〈A
1
〉 ,....〈A
n
〉 se exprimă în
funcţie de unităţile fundamentale, conform relaţiilor :
mk k k
m k
F ...... F F A
ϕ ϕ ϕ
⋅ ·
2 1
2 1
Înlocuind în relaţia rezultată din condiţia de omogenitate obţinem :
( ) ( )
n
mn n n m m
m m m
F ...... F F .... F ...... F F F ...... F F
α
ϕ ϕ ϕ
α
ϕ ϕ ϕ ϕ ϕ ϕ
⋅ ⋅ · ⋅
2 1
1
1 21 11 0 20 10
2 1 2 1 2 1
sau :
n mn m m n n
n n m
....
m
....
....
m
F ...... F
F F ...... F F
α ϕ + + α ϕ + α ϕ α ϕ + + α ϕ + α ϕ
α ϕ + + α ϕ + α ϕ ϕ ϕ ϕ

⋅ · ⋅
2 2 1 1 2 2 22 1 21
1 2 12 1 11 0 20 10
2
1 2 1
25
Deoarece unităţile de măsură 〈F
0
〉 , 〈F
1
〉 ,... 〈F
m
〉 au fost definite arbitrar, relaţia
poate fi satisfăcută doar dacă exponenţii aceleiaşi unităţi de măsură valori egale în cei
doi membri ai ecuaţiei :
¹
¹
¹
'
¹
α ϕ + + α ϕ + α ϕ · ϕ
α ϕ + + α ϕ + α ϕ · ϕ
n mn m m m
n n
....
... .......... .......... .......... .......... ..........
....
2 2 1 1 0
1 2 12 1 11 10
Ele sunt echivalente următoarei formulări a condiţiei de omogenitate :
 Termenii unei expresii matematice, care corespunde unei legi a fizicii,
trebuie să aibă acelaşi grad de omogenitate în raport cu fiecare dintre unităţile de
măsură fundamentale.
 Condiţia de omogenitate este independentă de unităţile de măsură ale
mărimilor fizice fundamentale ale sistemului de unităţi de măsură.
 Deoarece condiţia de omogenitate depinde doar de alegerea mărimilor
fizice fundamentale, putem introduce noţiunea de dimensiune asociată unei
mărimi fizice fundamentale F
i
, notată [F
i
].
 În aceste condiţii, relaţiilor între unităţile de măsură derivate şi unităţile de
măsură fundamentale :
mk k k
m k
F ...... F F A
ϕ ϕ ϕ
⋅ ·
2 1
2 1
le corespund relaţii asemănătoare între dimensiunea mărimii derivate şi
dimensiunile mărimilor fundamentale :
[ ] [ ] [ ] [ ]
mk k k
m k
F ...... F F A
ϕ ϕ ϕ
⋅ ·
2 1
2 1
Acest tip de relaţie poartă numele de formulă dimensională a unei mărimi
fizice.
Metoda Rayleigh
Să presupunem că suntem în situaţia că trebuie să determinăm expresia exactă
a unei legi a fizicii, încă necunoscută, de forma :

( )
n
,...A ,A A = f A
2 1 0
26
Există o infinitate de relaţii matematice posibile între mărimile fizice A
0
,A
1
,… A
n
. Nu
toate aceste relaţii matematice au şi sens fizic ! Pot avea sens fizic doar expresiile
care verifică condiţia de omogenitate :
[ ] [ ] [ ] [ ]
n
α
n
α α α
A ..... A A = A
2 1 0
2 1 0
Ce avantaje ar putea rezulta din acest fapt ? Pentru a înţelege cum putem utiliza
condiţia de omogenitate dimensională, să examinăm în continuare un :
EXEMPLU
•Să considerăm că viteza v cu care atinge solul un corp lăsat liber la o înălţime
h depinde şi de masa sa m şi de acceleraţia gravitaţională g.
•Frecările se pot neglija.
•Căutăm o lege a fizicii de forma :
( ) h, m, g v = f
•Formulele dimensionale ale mărimilor care intervin sunt :
[ ] [ ] [ ] [ ]
2
T
L
= g = M ; m = L ; h ;
T
L
= v
SI SI SI SI
•Conform condiţiei de omogenitate dimensională avem :
[ ] [ ] [ ] [ ]
3 2 1
α α α
g m h = v
sau :
3
2 1
2
α
α α
T
L
M = L
T
L

,
`

.
|
sau :
2 3 3 1
2 0 1 1 α α - + α α -
M T = L M T L
•Dimensiunile sistemului de unităţi de măsură sunt mărimi independente, ceea
ce are drept urmare faptul că exponenţii lor din membrul stâng trebuie să fie
egali cu exponenţii din membrul drept al expresiei :
¹
¹
¹
'
¹
α
α −
α α
0 =
1 - = 2
1 = +
2
3
3 1
•Soluţiile acestui sistem de ecuaţii sunt :
2
1
= , 0 = ,
2
1
=
3 2 1
α α α
•Rezultă că relaţia de omogenitate are forma :
[ ] [ ] [ ] [ ]
2
1
0
2
1
g m h = v
sau :
[ ] [ ] gh v ·
•Se ştie că legea vitezei căderii libere a unui corp în câmpul gravitaţional
terestru este :
27
gh v 2 ·
•Comparând condiţia de omogenitate dimensională cu legea vitezei, remarcăm
asemănarea lor ! Diferenţa este dată doar de un coeficient numeric
adimensional.
Concluzia pe care o sugerează acest exemplu este următoarea :
 Cel puţin în anumite cazuri, expresia matematică a unei legi a fizicii
corespunde până la unii factori numerici adimensionali cu expresia matematică a
condiţiei de omogenitate.
Desigur, exemplul studiat a fost unul particular. În cazul general, există
următoarele posibilităţi :
1. Numărul ecuaţiilor independente ale sistemului de ecuaţii, p ≤ m, este mai
mare decât numărul n al exponenţilor α
j
. În acest caz, sistemul de ecuaţii este
incompatibil. Sensul fizic al acestei situaţii matematice este acela că numărul
mărimilor fizice luate în considerare este prea mic, fenomenul studiat depinzând
şi de alte mărimi fizice. Legea pe care o căutăm
( )
n
,...A ,A A = f A
2 1 0
nu există !
2. Numărul ecuaţiilor independente ale sistemului de ecuaţii, p ≤ m, este egal cu
numărul n al exponenţilor α
j
. În acest caz, sistemul de ecuaţii este compatibil
determinat, iar exponenţii α
j
sunt unic determinaţi. Sensul fizic este acela că există o
singură relaţie matematică între mărimile fizice considerate care să reprezinte o
lege a fizicii.
3. Numărul ecuaţiilor independente ale sistemului de ecuaţii, p ≤ m, este mai mic
decât numărul n al exponenţilor α
j
. În acest caz, sistemul de ecuaţii este compatibil
nedeterminat. Dintre exponenţii α
j
, p se exprimă în funcţie de ceilalţi (n - p)
exponenţi, luaţi ca parametri. Sensul fizic este că există mai multe expresii
matematice compatibile cu legea fizică căutată.
Rayleigh şi-a propus să determine forma concretă a legii fizice în cazurile al
doilea şi al treilea. Pentru aceasta el face următoarea afirmaţie suplimentară :
 Ipoteza lui Rayleigh : omogenitatea în raport cu dimensiunile mărimilor
fizice este o consecinţă a omogenităţii în raport cu însăşi mărimile fizice ce
intervin în expresia unei legi fizice.
Matematic această ipoteză se poate exprima astfel :
( )
n
,...A ,A A = f A
2 1 0

[ ] [ ] [ ] [ ]
n
α
n
α α α
A ..... A A = A
2 1 0
2 1 0

n
α
n
α α α
.....A A = KA A
2 1 0
2 1 0
unde K este o constantă numerică ([K] = 1 ).
28
În cazul al doilea, această ipoteză, ne permite să afirmăm că legea fizică
căutată are o formă unică :
( ) ( )
mn n mn
,.....μ μ α
n
,.....μ μ α
....... A =K A A
10 10 1
1 0
În cazul al treilea, în funcţie de rangul nedeterminării, (n - p), se vor introduce
parametrii λ
1
, λ
2
,.... λ
n-p
, astfel încât soluţiile sistemului de ecuaţii sunt de forma :
( )
p - n 2 1 mn 10 i i
= λ λ λ µ µ α α ,... , ; ,...
Conform ipotezei lui Rayleigh, rezultă :
( ) ( )

j
,..... λ ,λ ;λ ,..... μ μ α
n
,..... λ ,λ ;λ ,..... μ μ α
j
n-p mn
j
n n-p mn
j
....... A A K = A
2 1 10 2 1 10 1
1 0
adică A
0
reprezintă o sumă finită sau infinită de expresii matematice compatibile
cu legea fizică cerută, diferind una de cealaltă prin valorile parametrilor λ.
Valorile parametrilor K
j
şi λ , precum şi numărul de termeni ai sumei urmează să
se stabilească pe cale experimentală.
În final, putem face următoarele observaţii asupra metodei lui Rayleigh :
 Ea reprezintă o cale lesnicioasă pentru determinarea expresiei matematice
a unor legi fizice simple, care depind de un număr redus de parametri. Dificultatea
de a o utiliza creşte odată cu mărirea numărului de parametri fizici implicat de
legea căutată. Ipoteza lui Rayleigh privind omogenitatea legilor fizicii nu este
valabilă în toate cazurile şi de aceea soluţiile pe care le obţinem sunt uneori eronate
sau incomplete.
29
ALTE EXEMPLE
Determinaţi formula dimensională a lucrului mecanic.
Rezolvare
Formula de definiţie a lucrului mecanic este :
α · cos Fd L
Prin urmare, formula dimensională este :
[ ] [ ][ ][ ] α · cos d F L
Dimensiunea deplasării d este lungime L, iar funcţia cosinus este
adimensională: [cos α] = 1. Pentru a găsi dimensiunea forţei, vom
utiliza principiul fundamental al dinamicii :
[ ] [ ][ ] [ ] a a m F a m F M · · ⇒ ·
Folosind definiţiile acceleraţiei şi vitezei, mai obţinem :
[ ]
[ ]
[ ]
[ ]
T
v
t
v
a
t
v
a

·


· ⇒


·
[ ]
[ ]
[ ] T
L
·


· ⇒


·
t
s
v
t
s
v
Rezultă :
[ ] [ ]
2 2
T
ML
T
L
· · F , a
În final :
[ ]
1 2 - 2
2
2
M T L
T
ML
· · L
Determinaţi formula dimensională a constantei gazelor
perfecte.
Rezolvare
Vom porni de la ecuaţia de stare a gazului ideal :
[ ]
[ ][ ]
[ ][ ] T
V p
R
T
pV
R RT pV
ν
· ⇒
ν
· ⇒ ν ·
Dar :
[ ] [ ] [ ] Θ · · ν · T , V , N L
3
iar :
[ ]
[ ]
[ ]
2 2
2
LT
M
L
T
ML
· · · ⇒ ·
S
F
p
S
F
p
Rezultă
30
[ ]
1 1 - 1 2 - 2 3
2
N M T L
N
1
L
LT
M

Θ ·
Θ ⋅
⋅ ⋅ · R
Determinaţi formula dimensională a tensiunii electrice.
Rezolvare
Formula de definiţie a tensiunii electrice este :
q
L
U ·
unde L este lucrul mecanic făcut de câmpul electric la deplasarea
sarcinii q. Sarcina electrică poate fi definită în funcţie de intensitatea
curentului electric :
[ ] [ ][ ] T I · · ⇒ · ⇒ · t I q dt I dq
dt
dq
I
Rezultă :
[ ]
1 - 1 3 - 2
2
2
I M T L
T I
T
ML
· · U
Utilizaţi metoda Rayleigh pentru a determina formula
presiunii hidrostatice.
Rezolvare
Presiunea hidrostatică depinde de densitatea ρ şi adâncimea h
ale lichidului, precum şi de acceleraţia gravitaţională g. Putem scrie :
( ) g , h , f p ρ ·
Conform condiţiei de omogenitate dimensională, putem scrie :
[ ] [ ] [ ] [ ]
z y x
g h p ρ ·
Substituind cu formulele dimensionale corespunzătoare, rezultă :
( ) ( ) ( )
z y x
0 2 - 1 0 0 1 1 0 3 1 2 1
M T L M T L M T L M T L
− − −
·
De aici :
x z z y x
M T L M T L
2 - 3 1 2 1 + + − − −
·
Prin egalarea exponenţilor celor trei dimensiuni, obţinem :
¹
¹
¹
'
¹
·
− ·
− · + + −
1
2 2 -
1 3
x
z
z y x
Soluţiile acestui sistem de ecuaţii sunt x = 1, y = 1 şi z = 1. Prin urmare,
condiţia de omogenitate dimensională se scrie astfel :
[ ] [ ] [ ] [ ]
1 1 1
g h p ρ ·
31
Conform ipotezei făcute de Rayleigh, condiţia de omogenitate ar
reflecta chiar legea căutată :
gh K p ρ ·
K fiind un coeficient numeric adimensional care urmează să fie
determinat pe cale experimentală.
Utilizaţi metoda Rayleigh pentru a determina înălţimea
h la care urcă un lichid de densitate ρ într-un tub capilar
de rază r. Coeficientul de tensiune superficială al lichidului
este σ şi se măsoară în N/m, iar acceleraţia gravitaţională
este g. Se ştie că înălţimea este invers proporţională cu raza
tubului capilar.
Rezolvare
Înălţimea cerută depinde de densitatea ρ şi coeficientul de
tensiune superficială σ ale lichidului, de raza tubului capilar r, precum şi de
acceleraţia gravitaţională g. Putem scrie :
( ) g , r , , f h σ ρ ·
Condiţia de omogenitate dimensională este :
[ ] [ ] [ ] [ ] [ ] ( ) ( ) ( ) ( )
w z y x
w z y x
g r h
0 2 - 1 0 0 1 1 2 - 0 1 0 3 - 0 0 1
M T L M T L M T L M T L M T L · ⇒ σ ρ ·
Se formează sistemul de ecuaţii :
¹
¹
¹
'
¹
· +
· −
· + + −
0
0 2 2 -
1 3
y x
w y
w z x
Acesta este un sistem compatibil simplu nedeterminat. Va trebui ca
una dintre necunoscute să fie luată ca parametru. Fie aceasta w.
Soluţiile sunt x = w, y = -w şi z = 1 + 2w. Prin urmare, condiţia de
omogenitate dimensională se scrie astfel :
[ ] [ ] [ ] [ ] [ ]
w w w w
g r h
2 1+ −
σ ρ ·
Putem scrie şi :
[ ] [ ]
[ ][ ] [ ]
[ ]
w
g r
r h

,
`

.
|
σ
ρ
·
2
1
Conform ipotezei lui Rayleigh :
w
gr
Kr h

,
`

.
|
σ
ρ
·
2
Cantitatea conţinută în paranteză este un complex adimensional. În
adevăr :
[ ][ ] [ ]
[ ]
( )( ) ( )
( )
1
M T L
M T L M T L M T L
1 2 - 0
0 2 - 1
2
0 0 1 1 0 3 - 2
· ·
σ
ρ g r
32
În general, fiecărei variabile luată ca parametru îi corespunde câte
un complex adimensional.
Dacă folosim şi informaţia oferită de enunţ, rezultă că
exponentul 1 + 2w al razei capilarului trebuie să aibă valoarea -1.
Rezultă w = -1 şi :
gr
K h
ρ
σ
·
Utilizaţi metoda Rayleigh pentru a găsi relaţia de
legătură între viteza termică a moleculelor unui gaz, masa
molară a gazului, temperatura gazului şi constanta gazelor
ideale.
Rezolvare
Condiţia de omogenitate dimensională este :
[ ] [ ] [ ] [ ] ( ) ( ) ( )
z y x
z y x
R T v
1 - 1 - 1 2 - 2 1 0 0 0 0 0 1 - 1 0 0 0 0 0 1 - 1
N M T L N M T L N M T L N M T L Θ Θ Θ · Θ ⇒ µ ·
Soluţiile sunt x = -1/2, y = 1/2 şi z = 1/2. Conform ipotezei lui Rayleigh :
µ
·
RT
K v
Utilizaţi metoda Rayleigh pentru a găsi frecvenţa de
oscilaţie ν a unei plăcuţe de cuarţ în funcţie de grosimea d
a plăcuţei, de densitatea cuarţului ρ şi de modulul de
elasticitate E (care se măsoară în N/m
2
).
Rezolvare
Condiţia de omogenitate dimensională este :
[ ] [ ] [ ] [ ] ( ) ( ) ( )
z y x
z y x
E d
1 2 - 1 - 1 0 3 - 0 0 1 0 1 - 0
M T L M T L M T L M T L · ⇒ ρ · ν
Soluţiile sunt x = -1, y = -1/2 şi z = 1/2. Prin urmare, condiţia de
omogenitate dimensională se scrie astfel :
[ ] [ ] [ ] [ ]
2 1 2 1 1 / /
E d
− −
ρ · ν
Conform ipotezei lui Rayleigh :
ρ
· ν
E
d
K
1
33
TEMĂ
Determinaţi formula dimensională a inductanţei
electrice.
Indicaţie
Energia câmpului magnetic al unui curent electric are formula
2
2
LI
W
m
·
Determinaţi formula dimensională a inducţiei
magnetice.
Indicaţie
Forţa electromagnetică are expresia
α · sin l I B F
Un corp se roteşte uniform pe o traiectorie circulară de
rază r. Viteza unghiulară a rotaţiei este ω . Folosiţi metoda
Rayleigh pentru a afla forţa centripetă.
Utilizaţi metoda Rayleigh pentru a găsi relaţia de
legătură între putere, forţă şi viteză.
Utilizaţi metoda Rayleigh pentru a determina timpul de
urcare al unui corp aruncat vertical în sus.
Utilizaţi metoda Rayleigh pentru a determina viteza
iniţială v a unui autoturism care frânează cu acceleraţia a
până la oprire.
Utilizaţi metoda Rayleigh pentru a găsi relaţia de
legătură între putere, intensitatea curentului electric şi
tensiunea electrică.
34

Utilizaţi metoda Rayleigh pentru a găsi relaţia de
legătură între fluxul de inducţie magnetică, inductanţă şi
intensitatea curentului electric.
35
36

UM
UNITĂŢI DE
MĂSURĂ,
TRANSFORMĂRI
DE UNITĂŢI DE
MĂSURĂ
Sistemul Internaţional
Sistemul MKS
Sistemul CGS
Sistemul MKfS
Sistemul anglo-american
Sistemul CGSε
0
Sistemul CGSµ
0
Sistemul CGS Gauss
Unităţi de măsură tolerate
În decursul timpului atât în ştiinţă, cât şi în
tehnică s-au folosit numeroase unităţi de
măsură, destinate măsurării aceloraşi mărimi
fizice. În Antichitate şi Evul Mediu, mijloacele
reduse de comunicare între diverse regiuni
geografice făceau posibilă existenţa unor
sisteme de unităţi de măsură locale, dintre care
unele se mai păstrează şi astăzi. Doar epoca
modernă, în care a devenit necesară
comunicarea globală, a impus unificarea şi
standardizarea sistemelor de unităţi măsură. Cu
toate acestea, există cărţi şi manuale vechi care
mai folosesc unităţi de măsură aparent
neobişnuite celui familiarizat cu Sistemul
Internaţional. De aceea este necesar să
cunoaştem unităţile de măsură care nu mai sunt
în uz şi să le putem transforma în cele cu care
se operează la momentul actual.
CUVINTE
CHEIE
TEMA
APLICAŢIEI
Familiarizarea cu sisteme de unităţi de măsură sau cu unităţi de
măsură mai puţin cunoscute. Formarea capacităţii de a transforma
valori ale unor mărimi fizice exprimate în anumite unităţi de măsură
în valori exprimate în alte unităţi de măsură.

SCOPUL APLICAŢIEI

DEFINIŢII ŞI FORMULE
 Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură (SI) este folosit prin lege atât în ţara
noastră, cât şi pe plan internaţional. Tabelul următor cuprinde lista mărimilor
fizice fundamentale ale Sistemului Internaţional :
Mărimea
fizică
Simbolul
dimensional
Unitatea de
măsură
Simbolul unităţii
de măsură
LUNGIME L metru m
TIMP T secundă s
MASĂ M kilogram kg
TEMPERATURĂ
Θ
kelvin K
CANTITATE DE SUBSTANŢĂ N kilomol kmol
INTENSITATE A CURENTULUI
ELECTRIC
I amper A
INTENSITATE LUMINOASĂ E candelă cd
 Sistemul MKS a fost la origine un sistem de unităţi de măsură folosit în tehnică,
în domeniul mărimilor fizice mecanice. Dimensiunile sale sunt lungimea, masa
şi timpul, iar unităţile de măsură corespunzătoare sunt metrul, kilogramul şi
secunda.
 Sistemul CGS a fost la origine un sistem de unităţi de măsură folosit în fizică
sau alte ştiinţe experimentale şi acoperă tot domeniul mărimilor fizice mecanice.
Dimensiunile sale sunt lungimea, masa şi timpul, iar unităţile de măsură
corespunzătoare sunt centimetrul, gramul şi secunda.
 Formulele dimensionale ale mărimilor fizice sunt aceleaşi atât în sistemul CGS,
cât şi în sistemul MKS, dar unităţile de măsură diferă.
 Sistemul MKfS a fost la origine un sistem de unităţi de măsură folosit în tehnică,
în domeniul mărimilor fizice mecanice. Dimensiunile sale sunt lungimea, forţa şi
timpul, iar unităţile de măsură corespunzătoare sunt metrul, kilogramul-forţă şi
secunda.
 Sistemul de unităţi de măsură anglo-american are o foarte lungă istorie.
Încă din timpurile când a fost elaborată Magna Carta (1215), a fost
necesară includerea în conţinutul ei a unor prevederi legate de măsurile
37

folosite pentru cereale şi vinuri. Câţiva ani mai târziu, printr-o ordonanţă
regală, s-a stabilit o lungă listă de unităţi şi standarde, care a rămas în
vigoare aproape 600 de ani. De atunci datează yardul, divizat în trei
picioare, de câte 12 inch fiecare. Multiplul yardului este prăjina (5,5 yarzi).
Interesantă este şi originea cuvântului inch. Această unitate de măsură îşi
trage numele din vechile cuvinte englezeşti „unce” (sau „ynche”), care, la
rândul lor provin din latinul „uncia”, care era a douăsprezecea parte din
piciorul roman. Vechiul ynche a fost definit de regele David I al Scoţiei, pe
la anul 1150. Un ynche trebuia să fie egal cu lăţimea degetului gros al unui
bărbat, la baza unghiei. Pentru a se evita încurcăturile sau confuziile, în
practică se măsurau lăţimile degetelor a trei bărbaţi de staturi de la mic, la
mediu şi la mare, după care se făcea media aritmetică. Pe vremea regelui
Edward al II-lea, la începutul secolului 14, un inch se definea ca lungimea a
trei seminţe de orz uscate, puse cap la cap. Din 1959, oficial, un inch
reprezintă 2,54 centimetri.
Expansiunea colonială şi comercială a Angliei a făcut ca măsurile de englezeşti
de lungime, masă, volum să capete importanţă deosebită la nivelul comerţului
mondial. Din acest motiv, chiar după dobândirea independenţei, Statele Unite
ale Americii nu au adoptat sistemul metric, preferând păstrarea celui englezesc.
Principalul neajuns al sistemului de unităţi anglo-american este legat de
transformările dificile între unităţile de măsură.
 Sistemele CGSε
0
(sistemul absolut de unităţi electrostatice), CGSµ
0
(sistemul
absolut de unităţi electromagnetice) şi CGS Gauss (sistemul absolut de unităţi al
lui Gauss) au în comun ca unităţi de măsură fundamentale centimetrul, gramul şi
secunda, dar atribuie valori convenţionale, unitare, adimensionale, unor
constante fizice universale (în CGSε
0
permitivitatea electrică a vidului este egală
cu 1, în CGSµ
0
permeabilitatea magnetică a vidului este egală cu 1, iar în
sistemul Gauss aceste două constante universale sunt ambele egale cu unitatea.
Dacă în domeniul mecanicii folosirea acestor sisteme de unităţi de măsură nu are
prea mare influenţă, în electromagnetism ecuaţiile câmpului electromagnetic se
scriu sub o formă neraţionalizată.
 Unităţile de măsură tolerate nu aparţin Sistemului Internaţional şi nici altor
sisteme de unităţi de măsură, dar se folosesc din motive practice, istorice sau pur
şi simplu din inerţie. În general, se recomandă evitarea lor, şi cu toate acestea le
putem întâlni adesea în viaţa de zi cu zi.
38

ASPECTE TEORETICE
Vom oferi în continuare câteva tabele de transformări, punând în
evidenţă doar un număr de mărimi fizice mai importante.
RELAŢII ÎNTRE UNITĂŢI DE MĂSURĂ MECANICE ÎN
SISTEMELE SI (MKS) ŞI CGS
Mărimea
fizică
Formula
dimensional
ă
Unitatea
de măsură
în SI
Simbol
ul
unităţii
de
măsură
în SI
Unitatea de
măsură în
CGS
Simbol
ul
unităţii
de
măsură
în CGS
Raportul
între
unităţile de
măsură
lungime L
1
M
0
T
0
metru m centimetru cm 1 m = 10
2
cm
timp L
0
M
0
T
1
secundă s secundă s 1 s = 1 s
masă L
0
M
1
T
0
kilogram kg gram g 1 kg = 10
3
g
viteză L
1
M
0
T
-1
metru pe
secundă
m/s centimetru pe
secundă
cm/s 1 m/s = 10
2
cm/s
acceleraţie L
1
M
0
T
-2
metru pe
secundă la
pătrat
m/s
2
centimetru pe
secundă la
pătrat
cm/s
2
1 m/s
2
= 100
cm/s
2
forţă L
1
M
1
T
-2
newton N dyn dyn 1 N = 10
5
dyn
impuls L
1
M
1
T
-1
kilogram -
metru pe
secundă
kg⋅ m/s gram -
centimetru pe
secundă
g⋅ cm/s 1 kg⋅ m/s =
10
5
g⋅ cm/s
energie L
2
M
1
T
-2
joule J erg erg 1 J = 10
7
erg
putere L
2
M
1
T
-3
watt W erg pe
secundă
erg/s 1 W = 10
7
erg/s
presiune L
-1
M
1
T
-2
pascal Pa barye barye 1 Pa = 10
barye
densitate L
-3
M
1
T
0
kilogram
pe metru
cub
kg/m
3
gram pe
centimetru
cub
g/cm
3
1 kg/m
3
= 10
-3
g/cm
3
momentul
forţei
L
2
M
1
T
-2
newton -
metru
N⋅ m dyn -
centimetru
dyn⋅ cm 1 N⋅ m = 10
7
dyn⋅ cm
moment
cinetic
L
2
M
1
T
-1
kilogram –
metru
pătrat pe
secundă
kg⋅ m
2
/s gram -
centimetru
pătrat pe
secundă
g⋅ cm
2
/s 1 kg⋅ m
2
/s =
10
7
g⋅ cm
2
/s
moment de
inerţie
L
2
M
1
T
0
kilogram –
metru
pătrat
kg⋅ m
2
gram -
centimetru
pătrat
g⋅ cm
2
1 kg⋅ m
2
= 10
7
g⋅ cm
2
39

Atât sistemul CGS cât şi sistemul MKS sunt sisteme de unităţi de măsură
coerente. Mai mult, mărimile fizice fundamentale ale celor două sisteme sunt
aceleaşi. Rezultă de aici că transformările de unităţi de măsură între cele două
sisteme, revin, de fapt, la redefinirea unităţilor de măsură fundamentale :
i i i
F K F ·
adică noile unităţi de măsură sunt multipli ai vechilor unităţi, factorii K
i
fiind doar
coeficienţi numerici. Condiţia de omogenitate dimensională corespunzătoare unei legi
a fizicii de forma :
( )
n
A ,... A , A f A
2 1 0
·
este :
n mn m m n n
n n m
....
m
....
....
m
F ...... F
F F ...... F F
α ϕ + + α ϕ + α ϕ α ϕ + + α ϕ + α ϕ
α ϕ + + α ϕ + α ϕ ϕ ϕ ϕ

⋅ · ⋅
2 2 1 1 2 2 22 1 21
1 2 12 1 11 0 20 10
2
1 2 1
şi devine :
n mn m
n mn m
n n
n n
m
m
..
m
..
m
..
..
m m
F K ....
F K F K ... F K
α ϕ + + α ϕ
α ϕ + + α ϕ
α ϕ + + α ϕ
α ϕ + + α ϕ
ϕ
ϕ
ϕ
ϕ

⋅ ·
1 1
1 1
1 1 11
1 1 11
0
0
10
10
1 1 1 1
În virtutea condiţiei de omogenitate,
n n
.... α ϕ + + α ϕ + α ϕ · ϕ
1 2 12 1 11 10
, rezultând
n n
..
K K
α ϕ + + α ϕ ϕ
·
1 1 11 10
1 1
ş.a.m.d., astfel încât toţi coeficienţii numerici se simplifică, rămânându-ne :
n mn m n n m
..
m
..
m
F .... F F ... F
α ϕ + + α ϕ α ϕ + + α ϕ ϕ ϕ
⋅ ·
1 1 1 1 11 0 10
1 1
Concluzia este aceea că date fiind două sisteme de unităţi de măsură coerente,
bazate pe aceleaşi mărimi fizice fundamentale, formulele dimensionale ale
mărimilor fizice au aceeaşi formă în ambele sisteme, diferite fiind doar unităţile
de măsură. Pornind de la această concluzie, putem găsi o relaţie generală după care
se poate face transformarea unei unităţi de măsură din MKS în CGS sau invers.
Avem :
[ ] [ ]
τ μ λ
MKS CGS
T M L A A · ·
Atunci :
µ τ λ
µ τ λ
kg s m =
g s cm =
MKS
CGS
A
A
Rezultă :
µ
λ
µ τ λ
µ τ λ

,
`

.
|

,
`

.
|
g
kg
cm
m
=
g s cm
kg s m
=
CGS
MKS
A
A
Deci :
( ) ( )
µ λ µ λ 3 2
CGS
MKS
10 10 = 1000 100 =
A
A
astfel încât, în final obţinem :
CGS
3 + 2
MKS
10 = A A
µ λ
În tehnică, s-a folosit în paralel cu sistemul MKS sistemul MKfS (metru -
kilogram-forţă - secundă). Mărimile fizice fundamentale ale celor două sisteme sunt
40
diferite. Aşa cum am văzut sistemul MKS este bazat pe lungime (L), timp (T) şi masă
(M), în timp ce sistemul MKfS are ca mărimi fundamentale lungimea (L), timpul (T)
şi forţa (F). În aceste condiţii, formulele dimensionale ale mărimilor fizice sunt
diferite în cele două sisteme.
Să luăm ca exemplu puterea mecanică, definită ca lucrul mecanic efectuat în
unitatea de timp :
t
L
P =
• obţinem următoarele relaţii dimensionale
[ ] [ ] [ ]
[ ] [ ] [ ] [ ] [ ] [ ]
1 1 1 1 1 1
1 3 2 1 1 2 2 1
F T = L = F L T t d F = t L = P
M T = L T M T = L t L = P
- - -
MKfS MKfS MKfS
-
MKfS MKfS MKfS
- - - -
SI SI SI
• unităţile de măsură corespunzătoare sunt
s
m kgf
= kgf s m =
(watt) W = kg s m =
1 1 1
MKfS
1 3 2
SI



P
P
Dacă ţinem cont că 1 kgf = 9,8 N, rezultă
9,8 =
SI
MKfS
P
P
adică unitatea de măsură a puterii în MKfS este de 9,8 ori mai mare decât în SI.
 În general, relaţiile de transformare ale formulelor dimensionale şi ale
unităţilor de măsură din sistemul MKfS în Sistemul Internaţional se scriu astfel:
[ ] [ ]
kg s m 9,8 = kgf s m =
2 -
SI MKfS
2
' ' ' ' ' ' ' ' '
' ' ' τ ' ' λ
SI
' ' τ ' λ
MKfS
A A
M T L A F T =L A
ϕ ϕ − τ ϕ + λ ϕ ϕ τ λ
ϕ ϕ − ϕ + ϕ

· ↔
Pentru mărimile mecanice mai importante, tabelul de transformări între MKS şi
CGS este următorul :
RELAŢII ÎNTRE UNITĂŢI DE MĂSURĂ MECANICE ÎN
SISTEMELE SI (MKS) ŞI MKfS
Mărimea
fizică
Unitatea de
măsură în SI
Simbolul
unităţii de
măsură în
SI
Unitatea de
măsură în
MKfS
Simbolul
unităţii
de
măsură
în MKfS
Raportul între
unităţile de
măsură
lungime metru m metru cm 1 m = 1 m
timp secundă s secundă s 1 s = 1 s
masă kilogram kg kilogram kg 1 kg = 1 kg =
1/9,8 kgf⋅ s
2
/m
viteză metru pe
secundă
m/s metru pe secundă m/s 1 m/s = 1m/s
acceleraţie metru pe
secundă la
m/s
2
metru pe secundă
la pătrat
m/s
2
1 m/s
2
= 1 m/s
2
41
pătrat
forţă newton N kilogram-forţă kgf 1 N = 1/9,8 kgf
energie joule J kilogram-forţă -
metru
kgf⋅ m 1 J = 1/9,8 kgf⋅ m
putere watt W kilogram-forţă –
metru pe secundă
kgf⋅ m/s 1 W = 1/9,8
kgf⋅ m/s
presiune pascal Pa kilogram-forţă pe
metru pătrat
kgf/m
2
1 Pa = 1/9,8
kgf/m
2
Ne vom mărgini în continuare să prezentăm, fără prea multe amănunte, unităţile
de măsură ale unor mărimi electromagnetice în SI, CGSµ
0
şi CGSε
0
:
UNITĂŢI DE MĂSURĂ
Mărimea fizică
SI CGSµ
0
CGSε
0
Intensitatea
curentului electric
(I)
amper (A) biot (Bi) statamper (stA)
Sarcina electrică
(Q)
coulomb (C) abcoulomb (abC) statcoulomb (stC)
Tensiunea electrică
(U)
volt (V) abvolt (abV) statvolt (stV)
Rezistenţa electrică
(R)
ohm (Ω) abohm (abΩ) statohm (stΩ)
Capacitatea
electrică (C)
farad (F) abfarad (abF) statfarad (stF)
Inductanţa (L) henry (H) abhenry (abH) stathenry (stH)
Intensitatea
câmpului electric
(E)
volt pe metru (V/m) abvolt pe
centimetru
(abV/cm)
statvolt pe
centimetru (stV/cm)
Inducţia câmpului
magnetic (B)
tesla (T) gauss (Gs) stattesla (stT)
Alături de unităţile de măsură aparţinând diferitelor sisteme de unităţi de măsură,
putem întâlni şi unităţile de măsură tolerate. Acestea sunt menţinute fie datorită
caracterului lor istoric, fie pentru că utilizarea lor este răspândită în practică. Vom
menţiona în continuare câteva dintre cele mai cunoscute unităţi de măsură tolerate:
Nume Simbol Mărimea
măsurată
Relaţia cu
unitatea SI
tonă t masa 1 t = 1000 kg
carat ct masa 1 ct = 2 10
-4
kg
unitate atomică de masă uam masa 1 uam = 1,67 10
-27
kg
kilogram-forţă kgf forţa 1 kgf = 9,8 N
bar bar presiunea 1 bar = 100000 Pa
atmosferă fizică atm presiunea 1 atm = 101325 Pa
42
atmosferă tehnică at presiunea 1 at = 98000 Pa
milimetru coloană de
mercur (torr)
mmHg
(torr)
presiunea 1 mmHg = 133,32 Pa
milimetru coloană de apă mmH
2
O presiunea mmH
2
O = 9,8 Pa
calorie cal căldura 1 cal = 4,18 J
kilowatt-oră kWh energia 1 kWh = 3,6 10
6
J
electron-volt eV energia 1 eV = 1,6 10
-19
J
cal-putere CP puterea 1 CP = 735,5 W
litru l volumul 1 l = 0,001 m
3

angstrom Å lungimea 1 Å = 10
-10
m
Cu titlu de curiozitate, deoarece nu mai au de mult timp semnificaţia originală,
vom menţiona şi câteva unităţi de măsură româneşti :
Nume Mărimea
măsurată
Relaţia cu
unitatea SI
litră volum 0,322 dm
3
în Muntenia, 0,380 dm
3
în Moldova
litră masă 0,318 kg în Muntenia, 0,323 kg în Moldova
oca volum 1,288 dm
3
în Muntenia, 1,250 dm
3
în Moldova
oca masă 1,71 kg în Muntenia, 1,291 kg în Moldova
baniţă volum de cereale circa 34 dm
3
ar suprafaţă de teren 100 m
2
cot lungime 0,664 m în Muntenia, 0,637 m în Moldova
vadră volum 12,88 dm
3
în Muntenia, 12,50 dm
3
în Moldova
prăjină lungime 5,9 m în Muntenia, 6,69 m în Moldova
prăjină suprafaţă de teren 202,8 m
2
în Muntenia, 179 m
2
în Moldova
dram volum 3,22 cm
3
în Muntenia, 3,80 dm
3
în Moldova
dram masă 3,18 g în Muntenia, 3,23 g în Moldova
Iată şi câteva unităţi de măsură anglo-americane :
• 1 inch = 2,54 cm
• 1 picior = 0,3048 m
• 1 yard = 0,9144 m
• 1 milă terestră = 1,6093 km
• 1 milă marină = 1,852 km
• 1 acru = 0,4047 ha
• 1 gallon (SUA) = 3,7854 l, 1 gallon (MB) = 4,546 l
• 1 pintă (SUA) = 0,4732 l, 1 pintă (MB) = 0,5682 l
• 1 uncie = 28,3495 g
• 1 livră (funt) = 453,59 g
În strânsă legătură cu sistemele de unităţi de măsură se găsesc şi valorile
constantelor fizice universale. Iată, în continuare, un tabel cu cele mai reprezentative
dintre acestea :
43
Constante fizice universale
Denumirea constantei Simbol Valoarea în SI
Accceleraţia gravitaţională la
latitudinea de 45°, la nivelul mării
g g = 9,80616 m/s
2
Constanta gravitaţională k k = 6,67⋅ 10
-11
N⋅ m
2
/kg
2
Constanta gazelor ideale R R = 8310 J/(kmol⋅ K)
Volumul molar în condiţii normale Vµ
0

0
= 22,4146 m
3
/kmol
Numărul lui Avogadro N
A
N
A
= 6,0288⋅ 10
26
kmol
-1
Constanta lui Boltzmann k k = 1,38047⋅ 10
-23
J/K
Numărul lui Faraday F F = 96501,2 C/echiv-gram
Masa de repaus a protonului m
p
m
p
= 1,67248⋅ 10
-27
kg
Masa de repaus a electronului m
e
m
e
= 9,1066⋅ 10
-31
kg
Sarcina electrică a electronului e e = -1,60203⋅ 10
-19
C
Sarcina specifică a electronului e/ m
e
e/ m
e
= -1,7592⋅ 10
11
C/kg
Viteza luminii în vid c c = 2,99776⋅ 10
8
m/s
Constanta lui Planck h h = 6,624⋅ 10
-34
J⋅ s
Constanta lui Rydberg R R = 1,09737⋅ 10
7
m
-1
Permitivitatea electrică absolută a
vidului
ε
0
ε
0
= 8,856⋅ 10
-12
F/m
Permeabilitatea magnetică absolută a
vidului
µ
0
µ
0
= 4π⋅ 10
-7
H/m
Lungimea de undă Compton
Λ
Λ= 2,4⋅ 10
-12
m
Constanta Stefan-Boltzmann
σ
σ = 5,6687⋅ 10
-8
W/(m
2
⋅ K
4
)
EXEMPLU
Sistem de unităţi de măsură bazat pe constante fizice
universale
Într-un sistem de unităţi de măsură, aşa cum este şi Sistemul Internaţional,
unităţile de măsură fundamentale sunt stabilite în mod arbitrar. Pentru a evita
definirea arbitrară a unităţilor de măsură fundamentale, s-ar putea imagina un sistem
de unităţi de măsură bazat pe un număr de constante fizice universale. Definirea
arbitrară a unităţilor de măsură ar fi înlocuită în acest caz cu atribuirea unor
valori egale cu unitatea acestor constante fizice.
Să luăm în discuţie următoarea propunere de sistem de unităţi de măsură :
constanta
universală
valoarea şi
unitatea de
măsură în SI
formula
dimensională
în SI
noua
formulă
dimensională
noua valoare
şi unitate
de măsură
44

viteza luminii
în vid
c = 2,998 10
8
m/s LT
-1
C c = 1 Ei
(einstein)
constanta lui
Planck
h = 6,626 10
-34
Js L
2
MT
-1
H h = 1 Pl
(planck)
constanta
gravitaţională
γ = 6,673 10
-11
Nm
2
/kg
2
L
3
M
-1
T
-2
G γ = 1 Ne
(newton)
sarcina
electronului
e = 1,602 10
-19
C TI E e = 1 Mi
(millikan)
constanta lui
Boltzmann
k = 1,381 10
-23
J/K
L
2
MT
-2
Θ
-1
K k = 1 Bo
(boltzmann)
numărul lui
Avogadro
N
A
= 6,023 10
26
kmol
-1
N
-1
N N
A
= 1 Av
(avogadro)
Ne propunem să determinăm formula dimensională şi valoarea unei mărimi
fizice în noul sistem al mărimilor fizice fundamentale (SMU).
• fie formulele dimensionale ale unei mărimi A în cele două sisteme de unităţi de
măsură :
[ ]
[ ]
6 5 4 3 2 1
6 5 4 3 2 1
β β β β β β
·
·
N K E G H C
SMU
α α α α α α
SI
A
N Θ I M T L A
• problema pe care trebuie s-o rezolvăm constă în a găsi expresiile exponenţilor
β
1
, β
2
,... β
6
în funcţie de exponenţii α
1
, α
2
,... α
6
şi formulele dimensionale ale noilor
mărimi fundamentale
• mai întâi, vom înlocui în a doua formulă dimensională noile dimensiuni cu cele
vechi :
[ ] ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( )
6 5
4
3 2 1 1 1 2 2 2 1 3 1 2 1
β
-
β
- β
β
- -
β
-
β
-
SMU
N Θ MT L TI T M L MT L LT A

·
• am efectuat astfel transformarea formulei dimensionale a mărimii A, obţinând :
[ ]
6 5 4 5 3 2 5 4 3 2 1 5 3 2 1
2 2 2 3 2 β β β β β β β β β β β β β β β
SI SMU
N Θ I M T L A
− − + − − + − − − + + +

·
• deoarece exponenţii celor două modalităţi de exprimare a formulei
dimensionale a mărimii A în SI trebuie să fie egali, rezultă :
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
· −
· −
·
· + −
· − + − − −
· + + +
6 6
5 5
4 4
3 5 3 2
2 5 4 3 2 1
1 5 3 2 1
2 2
2 3 2
α β
α β
α β
α β β β
α β β β β β
α β β β β
• putem transcrie acest sistem de ecuaţii sub forma matricială :

,
`

.
|
·

,
`

.
|

,
`

.
|



− − − −
6
5
4
3
2
1
6
5
4
3
2
1
1 0 0 0 0 0
0 1 0 0 0 0
0 0 1 0 0 0
0 1 0 1 1 0
0 2 1 2 1 1
0 2 0 3 2 1
α
α
α
α
α
α
β
β
β
β
β
β
45
sau, pe scurt :
( ) ( ) ( ) β B α ⋅ ·
unde (B) este matricea dimensională de trecere de la SMU la SI.
• determinantul matricei de transformare este unitar, iar inversa matricei de
transformare este :
( )

,
`

.
|


− − −

− −
·

1 0 0 0 0 0
0 1 0 0 0 0
0 0 1 0 0 0
0
2
1
2
1
2
1
2
1
2
1
0
2
1
2
1
2
1
2
1
2
1
0
2
5
2
5
2
1
2
5
2
3
1
B
• în aceste condiţii matricea (β) este dată de :
( ) ( ) ( ) α · β
−1
B
sau :
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
α − · β
α − · β
α · β
α + α − α − α + α · β
α + α − α + α + α · β
α + α + α + α − α − · β
6 6
5 5
4 4
5 4 3 2 1 3
5 4 3 2 1 2
5 4 3 2 1 1
2
2
5 5 5 3 2
• formula dimensională şi unitatea de măsură ale mărimii A în SMU devin :
[ ]
6 5 4 5 4 3 2 1 5 4 3 2 1 5 4 3 2 1
6 5 4
5 4 3 2 1 5 4 3 2 1 5 4 3 2 1
2 2 2 5 5 5 3
SMU
2 2 2
5 5 5 3
SMU
Av Bo Mi Ne Pl Ei
α − α − α α + α − α − α + α α + α − α + α + α α + α + α + α − α −
α − α − α
+ − − + + − + + + + + − −
·
·
A
A
α α α α α α α α α α α α α α α
N K E G H C
Fie o altă constantă fizică universală: ε
0
=8,856 10
-12
F/m. Deoarece :
3
4 2
m kg
s A
=
m
C
J
s A
=
m V
s A
=
m
V
C
=
m
F






Rezultă :
[ ]
0 0 2 1 4 3
0
N Θ I M T L ε
SI
− −
·
şi :
0 , 0 , 2 , 1 , 4 , 3
6 5 4 3 2 1
· α · α · α − · α · α − · α
46
În aceste condiţii :
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
· β
· β
· β
· β ⇒ · − + + − · β
− · β ⇒ − · − − + − · β
β ⇒ − · + − − · β
0
0
2
0 0 2 1 4 3 2
1 2 2 1 4 3 2
-1 = 2 10 1 20 9 2
6
5
4
3 3
2 2
1 1
sau :
[ ]
2 1 1
SMU 0
E H C
− −
· ε
Conform acestei formule, noua unitate de măsură a permitivităţii este :
Pl Ei
Mi
Mi Pl Ei
2
2 1 1
SMU
0

· · ε
− −
Raportul unităţilor de măsură din cele două sisteme de unităţi este :
( )
13 -
3
4 2
34 - 8
2
19 -
3
4 2
2
SI
0
SMU
0
10 1,292 =
m kg
s A
Js 10 6,626
s
m
10 998 2
C 10 1,602
=
m kg
s A
Pl Ei
Mi
= ⋅


⋅ ⋅




ε
ε
,
Conform teoremei fundamentale a unităţilor de măsură, raportul valorilor
numerice ale permitivităţii electrice absolute a vidului în cele două sisteme de unităţi
de măsură este invers proporţional cu raportul unităţilor de măsură. Rezultă :
( )
13 -
SMU
0
SI
0
12 -
SMU 0
10 1,292
1
= =
10 8,856 ⋅ ε
ε

ε val
sau :
68,545 =
10 1,292
10 8,856
=
13 -
-12
SMU 0


ε
sau :
Pl Ei
Mi
68,545 =
2
0

ε
Am urmărit prin acest exemplu să rezolvăm cea mai complexă problemă de
transformare a unităţii de măsură a unei mărimi fizice (şi implicit a valorii sale
numerice) dintr-un sistem de unităţi de măsură bazat pe anumite mărimi fizice
fundamentale în alt sistem de unităţi de măsură, bazat pe alt set de mărimi
fundamentale. Concluzia este următoarea :
47
 Operaţia de transformare a valorii şi unităţii de măsură este posibilă dacă
se cunosc relaţiile dimensionale şi numerice între mărimile fizice fundamentale ale
celor două sisteme de unităţi de măsură, precum şi formula dimensională şi
valoarea numerică a mărimii considerate într-unul din cele două sisteme de unităţi
de măsură.
TEMĂ
Exprimaţi în milibari presiunea de 752 torr.
O forţă de 14 kgf face un lucru mecanic de 1250000
erg. Calculaţi deplasarea punctului de aplicaţie al forţei.
Diferenţa de presiune între gazul dintr-o incintă şi
aerul atmosferic este de 20 mm coloană de mercur.
Exprimaţi diferenţa de presiune în centimetri coloană de
apă.
Un motor de 50 CP funcţionează jumătate de oră.
Exprimaţi lucrul mecanic făcut în kilowaţi-oră.
Puterea calorifică a unui cărbune este 6000 kcal/kg.
Exprimaţi puterea calorifică a cărbunelui în Sistemul
Internaţional.
Un grad Celsius corespunde ca diferenţă de
temperatură cu 1,8 grade Fahrenheit, iar temperatura de
0°C reprezintă o valoare de 32°F. Temperatura normală a
corpului omenesc este de 36°C. Ce valoarea are
temperatura normală a corpului într-o ţară care foloseşte
termometre gradate în scara Fahrenheit ?
Înălţimea unui american este de 5 picioare. Este
acesta înalt sau scund ?
48

„A fost prins cu ocaua mică” este o expresie care
datează din perioada Unirii Principatelor. Cel care vinde cu
ocaua mică era persoana care vindea în Muntenia având ca
unitate de măsură ocaua moldovenească. Dacă aţi fi
cheltuit 100 de lei cumpărând carne de porc, ce sumă ar fi
câştigat nemeritat acela care vindea cu ocaua mică ?
Câţi electron-volţi are un kilowatt-oră ?
49
50

PD
PRELUCRAREA
DATELOR
EXPERIMENTALE
Tabele de date
Reprezentări grafice
Metoda celor mai mici pătrate
Metode de fitare a datelor
experimentale
În munca de laborator există câteva
etape importante : proiectarea şi
executarea dispozitivului experimental,
achiziţia de date şi prelucrarea datelor
obţinute. Fiecare dintre aceste etape îşi
are importanţa ei, dar scopul final este
atins doar printr-o bună cunoaştere a
modalităţilor şi tehnicilor care
manipulează datele experimentale, cu
obiectivul de a stabili formularea
matematică a legii pe care o căutăm sau
o verificăm. Acesta este şi motivul
pentru care considerăm importantă
aplicaţia de faţă.
CUVINTE
CHEIE
TEMA
APLICAŢIEI
Cunoaşterea modului de alcătuire a tabelelor de date
experimentale. Formarea abilităţii de a reprezenta grafic datele
obţinute experimental. Capacitatea de a folosi tehnica de calcul în
scopul prelucrării datelor experimentale.

SCOPUL APLICAŢIEI

DEFINIŢII ŞI FORMULE
 Tabelele de date sunt necesare pentru prezentarea ordonată şi sugestivă a
rezultatelor determinărilor experimentale. Există reguli de întocmire a tabelelor
de date care vor fi prezentate în cuprinsul acestui material.
 Reprezentările grafice constituie de multe ori un ajutor preţios în efortul de a
stabili corelaţii matematice între datele experimentale. Curba obţinută ca grafic
poate sugera adesea forma matematică a legii pe care urmăm să o stabilim în
final. De asemenea, reprezentarea grafică a unor legi ale fizicii sau tehnicii
permite găsirea cu uşurinţă a unor valori care ar fi identificate relativ dificil în
tabele de date (de exemplu, reprezentarea grafică a presiunii vaporilor saturanţi
ai apei în funcţie de temperatură este o modalitate foarte simplă de a stabili
presiunea de saturaţie cunoscând temperatura, în comparaţie cu localizarea
aceleiaşi valori într-un tabel de date întins pe o întreagă pagină de carte).
Valoarea unei reprezentări grafice stă şi în modul în care este făcută. Paginile
următoare vor cuprinde explicaţii care să vă familiarizeze cu modul corect de
realizare a unei reprezentări grafice de calitate. Utilizând tehnica de calcul şi
programe adecvate (Excel, Mathcad, Origin, etc.) se pot obţine reprezentări
grafice de foarte bună calitate.
 Metoda celor mai mici pătrate sau metoda regresiei liniare este utilizată
pentru trasarea graficelor. O curbă experimentală se trasează printre punctele
experimentale, lăsând de o parte şi de alta cam acelaşi număr de puncte. Metoda
celor mai mici pătrate permite găsirea traseului cel mai puţin depărtat de fiecare
punct în parte, dar care este totuşi o curbă continuă, fără variaţii prea bruşte.
 Fitarea datelor experimentale este procedeul prin care dintr-un şir de date
experimentale se pot trage concluzii cu privire la forma matematică a unei
anumite legi a fizicii. În esenţă, fitare (din englezescul a potrivi) înseamnă să
cauţi funcţia matematică care să ofere cea mai bună corelare între datele
experimentale. Trebuie menţionat că funcţia găsită prin fitare nu este şi în mod
necesar adevărata lege după care decurge procesul respectiv ! În funcţie de
domeniul de valori al parametrului experimental se pot găsi formule
aproximative, valabile doar în domeniul considerat. Diferitele metode de fitare
sunt integrate în programe de calcul cum ar fi Excel, Mathcad, Mathlab şi altele.
51


ASPECTE TEORETICE
Înregistrarea datelor experimentale, reprezentare grafică
Înregistrarea datelor experimentale se face în tabele întocmite în prealabil.
Orice tabel trebuie să cuprindă un cap de tabel. Capul de tabel :
• cuprinde în mod obligatoriu simbolul mărimii fizice şi unitatea de măsură
• este aşezat în mod obişnuit deasupra coloanelor rezervate datelor, dar poate
fi plasat uneori şi la stânga lor
• poate cuprinde uneori formula de calcul utilizată pentru obţinerea valorilor
din coloana respectivă
Coloanele
tabelului de date
sunt rezervate fie
mărimilor
considerate ca
variabile
independente, fie
datelor obţinute prin
măsurare, fie
rezultatelor. Primele
coloane din stânga
sunt rezervate pentru
mărimile
independente, iar
următoarele
mărimilor măsurate.
În fine, ultimele
coloane cuprind
rezultatele, de multe
ori calculate în
funcţie de mărimile măsurate. Tabelul de date poate avea un nume, care, de cele mai
multe ori, descrie scopul pentru care sunt făcute măsurătorile experimentale.
Valorile mărimilor independente sunt trecute în tabel înainte de efectuarea
experienţei. Unităţile de măsură trebuie astfel alese încât numerele care sunt trecute
în tabel să nu fie excesiv de mari sau de mici. Astfel, nu este indicat să fie trecută în
tabel valoarea (t =) 0,0000043 (s), ci valoarea (t =) 4,3 (µs) sau valoarea (t =)
4,3 (10
-6
s). Numărul de zecimale cu care este trecută în tabel o anumită mărime
trebuie să corespundă preciziei cu care ea a fost determinată. Astfel, nu este indicat să
52

Scopul experienţei
S
Număr
curentAparat sau element
utilizatValoare constantă
(unitate de măsură)Mărime măsurată
(unitate de măsură)Valoare finală
(unitate de măsură)1x 1y 12elem. ICCCx 2y 23x 3y3
x
Cap de tabel plasat
la stânga
Cap de tabel plasat
deasupra datelor
Spaţiu
pentru date
Spaţiu
pentru
rezultate
Exemplu de întocmire a unui tabel de date
fie trecută în tabel valoarea (v =) 23,4215867 (m/s), ci valoarea (v =) 23,4 (m/s)
dacă precizia măsurătorii este de ordinul a 1%. În fine, pentru facilitarea citirii
datelor, pe aceeaşi coloană, valorile prezentate vor avea acelaşi număr de zecimale,
iar virgulele care separă zecimalele de întregi vor fi plasate una sub alta.
În multe cazuri prezentarea sau chiar prelucrarea datelor experimentale este
facilitată de reprezentările grafice. Avantajele acestora sunt:
• permit observarea cu uşurinţă a variaţiilor mărimii studiate în raport cu
variaţia parametrului ales, evidenţiind eventualele maxime sau minime
• curba trasată printre punctele experimentale este o reprezentare mai exactă a
legăturii dintre mărimea studiată şi parametru decât fiecare pereche de date
experimentale în parte
• sugerează relaţia matematică dintre mărimea studiată şi parametru
Întocmirea unei reprezentări grafice se supune unor reguli practice care vor fi
prezentate în continuare :
⇒ graficele se trasează pe hârtie milimetrică sau pe caroiaje întocmite anterior
⇒ formatul hârtiei trebuie să fie suficient de mare pentru ca aspectul curbei să nu
aibă de suferit (este recomandat formatul A5 sau A6)
⇒ intervalele de valori ale axelor trebuie astfel alese încât curba obţinută să fie
repartizată pe întreaga suprafaţă a graficului
⇒ aceasta înseamnă şi faptul că valorile coordonatelor axelor nu trebuie să
înceapă obligatoriu de la zero, fiind de preferat ca originea axei să corespundă celei
mai mici valori reprezentate, iar extremitatea sa celei mai mari
⇒ distanţa dintre două linii îngroşate pe hârtia milimetrică sau distanţa dintre
două linii alăturate ale caroiajului trebuie să corespundă unui număr de unităţi ale
mărimii reprezentate care să permită reprezentarea cu uşurinţă a valorilor
intermediare (de exemplu, în cazul hârtiei milimetrice, distanţa dintre două linii
îngroşate poate corespunde la o unitate, la două unităţi, la cinci unităţi sau la zece
unităţi, dar este nepractic ca ea să corespundă la şapte unităţi)
⇒ fiecare pereche de date se va reprezenta ca un punct pe suprafaţa graficului, iar
acest punct va fi bine marcat (însemnat, de exemplu, cu o steluţă)
⇒ coordonatele punctelor experimentale nu se notează pe grafic (ele pot fi
deduse cu ajutorul marcajelor principale de pe axele de coordonate)
⇒ curba experimentală va fi trasată printre puncte, lăsând de o parte şi de alta
cam acelaşi număr de puncte
⇒ este util ca trasarea curbei să fie făcută cu un florar
⇒ se va urmări ca aspectul curbei să fie cât mai continuu, fără variaţii bruşte de
pantă sau de curbură
⇒ dacă un punct experimental este plasat mult în afara curbei, este recomandat ca
măsurătoarea respectivă să fie refăcută
53
⇒ dacă în acelaşi grafic se reprezintă mai multe curbe, ele vor fi trasate cu culori
diferite, iar punctele experimentale corespunzătoare vor fi marcate în mod diferit
54
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 1011121314151617181920212223242526272829303132333435363738394041424344454647484950
2
4
6
8
10
12
14
16
18
20
22
24
26
28
30
32
34
36
38
40
42
44
46
48
50
52
54
56
58
60
62
64
66
68
70
72
74
76
78
80
82
84
86
88
90
92
94
96
98
100

X
X121416182022242628

Y152921272836383950

Y
Cum nu trebuie făcută o reprezentare grafică !
Curba este obţinută
prin unirea punctelor
experimentale !
Domeniul de valori al fiecărei axe este
prea mare, astfel încât curba nu este
distribuită în întreaga suprafaţă a
graficului !
Valorile numerice
corespunzătoare gradaţiilor axelor
sunt prea dese ! (ar fi fost
suficient ca ele să fie marcate din
cinci în cinci)
Metoda celor mai mici pătrate
Să urmărim exemplul din figura
alăturată. Să presupunem că legea
fizică pe care o vom pune în evidenţă
este o lege liniară. Putem duce printre
punctele experimentale mai multe
drepte care să corespundă criteriilor
de întocmire a unei reprezentări
grafice. Care dintre aceste drepte
reprezintă cel mai corect legea
căutată ? Metoda celor mai mici
pătrate răspunde tocmai acestei
întrebări.

 Conform metodei celor mai mici pătrate, panta dreptei şi coordonata
intersecţiei sale cu axa Oy vor fi astfel alese încât suma pătratelor distanţelor de la
fiecare punct experimental la dreaptă să fie minimă.
55

Graficul X=f(Y)
10 15 20 25 30
10
15
20
25
30
35
40
45
50

Y(u.m.)

X(u.m.)
x
y
X 12 14 16 18 20 22 24 26 28
Y 15 29 21 27 28 36 38 39 50
Cum trebuie făcută reprezentarea grafică !
Puncte
experimentale
Curbă trasată printre
puncte
Să urmărim figura alăturată.
Presupunem că parametrii x
k
ai
măsurătorii au fost determinaţi
precis (de exemplu, acul
instrumentului de măsură era
poziţionat exact în dreptul unei
gradaţii a scalei). În schimb,
mărimile corespunzătoare, y
k
, nu
mai sunt stabilite tot atât de precis
prin măsurare. Considerăm că
valoarea corectă a mărimii y
corespunde punctului y'
k
de pe
dreaptă. Distanţa dintre aceste
puncte este :
k k k
' y y d − ·
Conform ecuaţiei dreptei, obţinem :
b ax ' y
k k
+ ·
şi deci :
b ax y d
k k k
− − ·
Suma pătratelor distanţelor de la dreaptă la toate punctele experimentale este :
( )

·
− − ·
N
k
k k
b ax y S
1
2
sau :
∑ ∑ ∑ ∑ ∑
· · · · ·
+ − − + + ·
N
k
k
N
k
k
N
k
k k
N
k
k
N
k
k
x ab y b y x a Nb x a y S
1 1 1
2
1
2 2
1
2
2 2 2
Împărţind la N, punem în evidenţă valorile medii :
x ab y b xy a b x a y
N
S
2 2 2
2 2 2 2
+ − − + + ·
Factorul S/N este o funcţie de doi parametri necunoscuţi, a şi b. Valoarea sa este
minimă atunci când derivatele parţiale în raport cu a şi b se anulează simultan :
0 2 2 2
2
· + − ·

,
`

.
|
σ


x b xy x a
N a
0 2 2 2 · + − ·

,
`

.
|
σ


x a y b
N b
Rezultă :
2
2
x x
y x xy
a


·
şi :
2
2
2
x x
x xy x y
x a y b


· − ·
56
x
k
, y
k
x
k
, y'
k
x
y
y = ax+ b
Dreapta căutată are ecuaţia :
( ) y x x
x x
y x xy
y + −


·
2
2
unde :
∑ ∑ ∑ ∑
· · · ·
· · · ·
N
k
k k
N
k
k
N
k
k
N
k
k
y x
N
xy x
N
x y
N
y x
N
x
1 1
2 2
1 1
1 1 1 1
Metoda celor mai mici pătrate se poate utiliza şi în cazul altor tipuri de funcţii
decât cele liniare. De exemplu, în cazul y = cx
p
, logaritmăm relaţia :
c ln x ln p y ln + ·
şi observăm că ln y este funcţie liniară de ln x. Constantele p şi ln c pot fi calculate
acum utilizând metoda celor mai mici pătrate.
Alte modalităţi de fitare a datelor experimentale
Există şi numeroase legi ale fizicii care nu sunt exprimabile prin funcţii liniare
sau exponenţiale. Un exemplu ar fi legea spaţiului în mişcarea rectilinie uniform
variată :
( ) ( )
2
0 0 0 0
2
1
t t a t t v x x − + − + ·
Această lege are o formă
polinomială. Chiar şi legi cu mult
mai complicate pot fi puse sub formă
polinomială, gradul polinomului
fiind cu atât mai mare cu cât
intervalul de valabilitate este mai
mare şi precizia mai necesară. De
exemplu, elongaţia unui oscilator
armonic
x sin y ·
, poate fi
aproximată ca funcţie polinomială
prin (x măsurat în radiani) :
... x
!
x
!
x
!
x y + − + − ·
7 5 3
7
1
5
1
3
1
... x x x x y + − + − ·
7 5 3
5040
1
120
1
6
1
În graficul alăturat, curba îngroşată
este graficul sinusului, iar liniile
întrerupte sunt prima şi a doua
aproximaţie polinomială. Cea de-a treia aproximaţie se suprapune exact peste graficul
sinusului. Se poate face şi o teorie care să explice modul prin care se găsesc
coeficienţii polinomului în funcţie de datele experimentale. Rezultatele acestei teorii
sunt implementate în programe de calcul tabelar, cum ar fi programul Excel.
57
0 0.5 1 1.5
0
0.5
1
1.5
Aproximatii polinomiale
ale functiei y = sin x
EXEMPLU
Să presupunem că dorim să verificăm experimental legea perioadei micilor
oscilaţii ale unui pendul gravitaţional :
g
l
T π ·2
Valoarea acceleraţiei gravitaţionale este cunoscută : g = 9,8 m/s. În cursul experienţei
vom varia (şi măsura) lungimea firului de suspensie şi vom calcula perioada
împărţind timpul necesar efectuării unui anumit număr de oscilaţii complete la acest
număr. Trebuie să demonstrăm prin experiment că perioada T este o funcţie lineară de
g
l
şi să găsim că panta dreptei respective este egală cu 2π. În acest scop, vom
folosi metoda regresiei lineare. Ceasul cu care lucrăm are precizia de 1 secundă, iar
lungimea firului se poate măsura cu precizie de 1 centimetru. Pentru fiecare lungime
a firului de suspensie vom face câte 5 măsurări ale perioadei. Să presupunem că am
obţinut următoarele date experimentale :
⇒ Pentru lungimea de 109 cm, 5 oscilaţii se fac în 10 s, 6 oscilaţii în 12 s, 7
oscilaţii în 15 s, 8 oscilaţii în 16 s şi 9 oscilaţii în 19 s
⇒ Pentru lungimea de 132 cm, 5 oscilaţii se fac în 11 s, 6 oscilaţii în 14 s, 7
oscilaţii în 16 s, 8 oscilaţii în 18 s şi 9 oscilaţii în 20 s
⇒ Pentru lungimea de 182 cm, 5 oscilaţii se fac în 13 s, 6 oscilaţii în 16 s, 7
oscilaţii în 19 s, 8 oscilaţii în 21 s şi 9 oscilaţii în 24 s
⇒ Pentru lungimea de 236 cm, 5 oscilaţii se fac în 15 s, 6 oscilaţii în 18 s, 7
oscilaţii în 21 s, 8 oscilaţii în 24 s şi 9 oscilaţii în 27 s
⇒ Pentru lungimea de 295 cm, 5 oscilaţii se fac în 17 s, 6 oscilaţii în 21 s, 7
oscilaţii în 24 s, 8 oscilaţii în 27 s şi 9 oscilaţii în 31 s
Prima problemă pe care o întâlnim este aceea de a pune aceste date într-o formă
mai ordonată, de a calcula perioadele corespunzătoare şi eroarea măsurării. Vă pot
recomanda să lucraţi în modul următor :
⇒ Deschideţi programul Excel
⇒ Înscrieţi în căsuţele de la A4 la A8 numerele curente ale determinărilor :
1,2,3,4,5
⇒ Înscrieţi în căsuţele B2, E2, H2, K2, N2, lungimile firului : 1,09 (m), 1,32 (m),
1,82 (m), 2,36 (m) şi 2,95 (m)
⇒ Înscrieţi în căsuţele B4-8, E4-8, H4-8, K4-8, N4-8 numerele de oscilaţii
⇒ Înscrieţi în căsuţele C4-8, F4-8, I4-8, L4-8, M4-8 intervalele de timp
corespunzătoare
⇒ Foaia Excel arată acum aşa :
58

⇒ Selectaţi căsuţa D4, şi apoi daţi un click în caseta fx, după care tastaţi semnul
„=”
⇒ Selectaţi căsuţa C4, apăsaţi tasta de împărţire şi apoi selectaţi căsuţa B4.
Tastaţi „Enter”
⇒ Selectaţi din nou căsuţa D4
⇒ Foaia Excel arată acum aşa :
⇒ Remarcaţi pătrăţelul din colţul dreapta-jos al căsuţei D4. Duceţi pointer-ul
mouse-ului pe acest pătrăţel (observaţi că el se transformă într-o cruciuliţă), apăsaţi
59
butonul stâng al mouse-ului şi, ţinându-l apăsat, trageţi colţul (pătrăţelul) în jos, până
la căsuţa D8. Eliberaţi butonul mouse-ului, şi selectaţi o căsuţă liberă
⇒ Foaia Excel arată acum aşa :
⇒ Coloana D cuprinde acum valorile perioadelor pentru cele cinci determinări
corespunzătoare lungimii de 1,09 m
⇒ Eroarea de măsurare este destul de mare (1 secundă la 10 până la 19 secunde).
De aceea numărul mare de zecimale este inutil. Considerând că eroarea este de
ordinul a 1%, înseamnă că numai primele trei cifre ale unui număr sunt semnificative.
De aceea, valoarea 2,142857 trebuie rotunjită la 2,14. Pentru a realiza aceasta
procedaţi astfel :
⇒ Mai întâi selectaţi toate căsuţele de la D4 la D8
⇒ Apoi, deschideţi meniul „Format” şi alegeţi opţiunea „Cells…”
⇒ Se va deschide o
fereastră nouă : „Format Cells”
⇒ În meniul „Category”
alegeţi opţiunea „Number”, iar
în caseta „Decimal places”
introduceţi valoarea 2
⇒ Apăsaţi butonul
„OK”
⇒ Rezultatul va fi că
toate numerele in coloana D
sunt acum rotunjite până la
două zecimale
⇒ Realizaţi aceleaşi operaţiuni
pe coloanele G, J, M şi P (evident
folosind coloanele de date
corespunzătoare).
⇒ Pe pagina următoarea puteţi
vedea modul în care arată foaia
Excel în acest moment.
⇒ Este momentul să alcătuim
un tabel care să conţină şi alte
elemente decât acelea cuprinse de
programul Excel
60
⇒ Fără a închide programul Excel, deschideţi programul Word, iar pentru mai
multă siguranţă tastaţi de câteva ori „Enter”
⇒ Reveniţi la Excel şi selectaţi toate căsuţele între A1 şi P8
⇒ Daţi comanda „Copy” (aflată şi pe bara „Standard”, sau în meniul „Edit”
⇒ Reveniţi în Word şi daţi comanda „Lipire” (sau „Paste”). Rezultatul va fi
următorul :
1,09 1,32 1,82 2,36
1 5 10 2,00 5 11 2,20 5 13 2,60 5
2 6 12 2,00 6 14 2,33 6 16 2,67 6
3 7 15 2,14 7 16 2,29 7 19 2,71 7
4 8 16 2,00 8 18 2,25 8 21 2,63 8
5 9 19 2,11 9 20 2,22 9 24 2,67 9
⇒ Nu arată prea bine, dar nu vă descurajaţi !
⇒ Selectaţi prima căsuţă a tabelului, deschideţi meniul „Table” :
61
⇒ Alegeţi opţiunea „AutoFit” şi, apoi, „AutoFit to Window”
⇒ Rezultatul operaţiunii este prezentat în continuare :
1,09 1,32 1,82 2,36 2,95
1 5 10 2,00 5 11 2,20 5 13 2,60 5 15 3,00 5 17 3,40
2 6 12 2,00 6 14 2,33 6 16 2,67 6 18 3,00 6 21 3,50
3 7 15 2,14 7 16 2,29 7 19 2,71 7 21 3,00 7 24 3,43
4 8 16 2,00 8 18 2,25 8 21 2,63 8 24 3,00 8 27 3,38
5 9 19 2,11 9 20 2,22 9 24 2,67 9 27 3,00 9 31 3,44
⇒ Selectaţi toate celulele tabelului
⇒ Din bara „Table and Borders” alegeţi opţiunile şi +, apoi din bara
„Formatting” alegeţi opţiunile „Center” şi „Times New Roman” „10”. Tabelul capătă
înfăţişarea :
1,09 1,32 1,82 2,36 2,95
1 5 10 2,00 5 11 2,20 5 13 2,60 5 15 3,00 5 17 3,40
2 6 12 2,00 6 14 2,33 6 16 2,67 6 18 3,00 6 21 3,50
3 7 15 2,14 7 16 2,29 7 19 2,71 7 21 3,00 7 24 3,43
4 8 16 2,00 8 18 2,25 8 21 2,63 8 24 3,00 8 27 3,38
5 9 19 2,11 9 20 2,22 9 24 2,67 9 27 3,00 9 31 3,44
⇒ Pe linia a treia a tabelului, începând cu coloana a doua, înscrieţi următoarele
informaţii (caracterele greceşti se pot selecta prin apăsarea butonului Ω din bara
„Standard”) :
1,09 1,32 1,82 2,36 2,95
N ∆ t T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s)
1 5 10 2,00 5 11 2,20 5 13 2,60 5 15 3,00 5 17 3,40
2 6 12 2,00 6 14 2,33 6 16 2,67 6 18 3,00 6 21 3,50
3 7 15 2,14 7 16 2,29 7 19 2,71 7 21 3,00 7 24 3,43
4 8 16 2,00 8 18 2,25 8 21 2,63 8 24 3,00 8 27 3,38
5 9 19 2,11 9 20 2,22 9 24 2,67 9 27 3,00 9 31 3,44
⇒ Selectaţi prima linie a tabelului şi daţi comanda „Merge Cells” (evidenţiată în
bara „Table and Borders”). Veţi obţine :
1,09 1,32 1,82 2,36 2,95
N
∆t (s)
T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s)
1 5 10 2,00 5 11 2,20 5 13 2,60 5 15 3,00 5 17 3,40
2 6 12 2,00 6 14 2,33 6 16 2,67 6 18 3,00 6 21 3,50
3 7 15 2,14 7 16 2,29 7 19 2,71 7 21 3,00 7 24 3,43
4 8 16 2,00 8 18 2,25 8 21 2,63 8 24 3,00 8 27 3,38
62
5 9 19 2,11 9 20 2,22 9 24 2,67 9 27 3,00 9 31 3,44
⇒ Selectaţi prima linie din tabel şi înscrieţi textul „PERIOADELE DE OSCILAŢIE, ÎN
FUNCŢIE DE LUNGIMEA FIRULUI DE SUSPENSIE” (textul este scris în „Times New
Roman”, mărimea „10”)
PERIOADELE DE OSCILAŢIE, ÎN FUNCŢIE DE LUNGIMEA FIRULUI DE SUSPENSIE
1,09 1,32 1,82 2,36 2,95
N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s)
1 5 10 2,00 5 11 2,20 5 13 2,60 5 15 3,00 5 17 3,40
2 6 12 2,00 6 14 2,33 6 16 2,67 6 18 3,00 6 21 3,50
3 7 15 2,14 7 16 2,29 7 19 2,71 7 21 3,00 7 24 3,43
4 8 16 2,00 8 18 2,25 8 21 2,63 8 24 3,00 8 27 3,38
5 9 19 2,11 9 20 2,22 9 24 2,67 9 27 3,00 9 31 3,44
⇒ În linia a doua, contopiţi căsuţele 2-5, 6-8, 9-11, 12-14 şi 15-17 prin selectare
şi aplicarea comenzii „Merge Cells” :
PERIOADELE DE OSCILAŢIE, ÎN FUNCŢIE DE LUNGIMEA FIRULUI DE SUSPENSIE
1,09 1,32 1,82 2,36 2,95
N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s)
1 5 10 2,00 5 11 2,20 5 13 2,60 5 15 3,00 5 17 3,40
2 6 12 2,00 6 14 2,33 6 16 2,67 6 18 3,00 6 21 3,50
3 7 15 2,14 7 16 2,29 7 19 2,71 7 21 3,00 7 24 3,43
4 8 16 2,00 8 18 2,25 8 21 2,63 8 24 3,00 8 27 3,38
5 9 19 2,11 9 20 2,22 9 24 2,67 9 27 3,00 9 31 3,44
⇒ Adăugaţi unitatea de măsură a lungimii :
PERIOADELE DE OSCILAŢIE, ÎN FUNCŢIE DE LUNGIMEA FIRULUI DE SUSPENSIE
1,09 (m) 1,32 (m) 1,82 (m) 2,36 (m) 2,95 (m)
N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s) N ∆t (s) T (s)
1 5 10 2,00 5 11 2,20 5 13 2,60 5 15 3,00 5 17 3,40
2 6 12 2,00 6 14 2,33 6 16 2,67 6 18 3,00 6 21 3,50
3 7 15 2,14 7 16 2,29 7 19 2,71 7 21 3,00 7 24 3,43
4 8 16 2,00 8 18 2,25 8 21 2,63 8 24 3,00 8 27 3,38
5 9 19 2,11 9 20 2,22 9 24 2,67 9 27 3,00 9 31 3,44
⇒ În căsuţa a doua din prima coloană, înscrieţi textul „l →”
⇒ În căsuţa a treia din prima coloană înscrieţi textul „ N.C. ↓”. Obţineţi :
PERIOADELE DE OSCILAŢIE, ÎN FUNCŢIE DE LUNGIMEA FIRULUI DE SUSPENSIE
l → 1,09 (m) 1,32 (m) 1,82 (m) 2,36 (m) 2,95 (m)
N.C. ↓ N ∆t (s)
T
(s) N ∆t (s)
T
(s) N ∆t (s)
T
(s) N ∆t (s)
T
(s) N ∆t (s) T (s)
1 5 10 2,00 5 11 2,20 5 13 2,60 5 15 3,00 5 17 3,40
2 6 12 2,00 6 14 2,33 6 16 2,67 6 18 3,00 6 21 3,50
3 7 15 2,14 7 16 2,29 7 19 2,71 7 21 3,00 7 24 3,43
4 8 16 2,00 8 18 2,25 8 21 2,63 8 24 3,00 8 27 3,38
5 9 19 2,11 9 20 2,22 9 24 2,67 9 27 3,00 9 31 3,44
63
⇒ Cu aceasta, primul tabel de date al lucrării este terminat. Dacă doriţi ca el să fie
mai sugestiv îl puteţi pune sub forma (cum veţi reuşi este deja un exerciţiu pentru
dumneavoastră !) :
PERIOADELE DE OSCILAŢIE, ÎN FUNCŢIE DE LUNGIMEA FIRULUI DE SUSPENSIE
l → 1,09 (m) 1,32 (m) 1,82 (m) 2,36 (m) 2,95 (m)
N.C. ↓ N ∆t (s)
T
(s) N ∆t (s)
T
(s) N ∆t (s)
T
(s) N ∆t (s)
T
(s) N ∆t (s) T (s)
1 5 10 2,00 5 11 2,20 5 13 2,60 5 15 3,00 5 17 3,40
2 6 12 2,00 6 14 2,33 6 16 2,67 6 18 3,00 6 21 3,50
3 7 15 2,14 7 16 2,29 7 19 2,71 7 21 3,00 7 24 3,43
4 8 16 2,00 8 18 2,25 8 21 2,63 8 24 3,00 8 27 3,38
5 9 19 2,11 9 20 2,22 9 24 2,67 9 27 3,00 9 31 3,44
⇒ Este deja momentul să ne îndreptăm către finalizarea prelucrării datelor
⇒ Va trebui să determinăm valorile medii ale perioadelor, eroarea de măsură şi
valorile factorului
g
l
⇒ Pentru început deschideţi din nou tabelul Excel
⇒ În coloana A12-16 înscrieţi numerele curente 1,2,3,4,5
⇒ În coloana D12-16 înscrieţi valorile lungimilor firului de suspensie
⇒ Selectaţi căsuţa E12 şi apoi daţi un click în caseta fx, tastaţi „=”, apoi scrieţi
SQRT(D12/9,81) şi finalizaţi tastând „Enter”
⇒ Selectaţi din nou căsuţa E12 şi trageţi colţul din dreapta-jos, acoperind coloana
E, până la E16
⇒ Rotunjiţi la două zecimale numerele din coloana E. În acest moment aveţi
calculate valorile lui
g
l
pentru toate cele cinci lungimi considerate
⇒ Pentru a calcula valorile medii ale perioadelor, precum şi abaterile pătratice
medii, procedaţi aşa cum v-a fost indicat în lucrarea „Teoria erorilor de măsură”.
Mediile perioadelor le treceţi în coloana B, iar abaterile pătratice în coloana C. Dacă
este nevoie, rotunjiţi din nou rezultatele la două zecimale
⇒ Porţiunea din foaia Excel cu care aţi lucrat ar trebui să arate aşa :
⇒ Este momentul să importaţi
acest tabel în documentul Word
⇒ Selectaţi toate căsuţele de
la A10 la E16 şi procedaţi în
acelaşi mod ca la operaţia
anterioară de importare şi
formatare a unui tabel de date
⇒ Ar trebui să obţineţi :
PERIOADELE DE OSCILAŢIE ŞI ABATEREA PĂTRATICĂ MEDIE
Nr. crt. <T> (s) σ
T
l (m)
g
l
(s)
1 2,05 0,07 1,09 0,33
2 2,26 0,05 1,32 0,37
64
3 2,65 0,04 1,82 0,43
4 3,00 0,00 2,36 0,49
5 3,43 0,05 2,95 0,55
⇒ Ultima etapă constă în trasarea graficului, utilizând metoda celor mai mici
pătrate
⇒ Reveniţi la foaia Excel
⇒ Deschideţi meniul „Insert” şi alegeţi opţiunea „Chart”
⇒ Se va deschide o nouă fereastră :
⇒ În lista „Chart type” alegeţi opţiunea
„XY (Scatter)”. Pe ecranul monitorului
apare :
⇒ Dacă căsuţa aflată sub inscripţia
„Chart sub-type” este înnegrită apăsaţi
butonul „Next >”. În caz contrar, selectaţi
mai întâi căsuţa şi apoi apăsaţi „Next >”
⇒ Înfăţişarea ferestrei cu care lucraţi
se modifică după cum urmează :
⇒ Daţi un click pe ”Series”
65
⇒ Fereastra îşi schimbă
înfăţişarea şi arată ca în imaginea
din dreapta. Apăsaţi butonul „Add”
şi din nou veţi observa că fereastra
îşi schimbă înfăţişarea :
⇒ Trebuie acum să introduceţi datele experimentale Acestea se introduc în
casetele „X Values” şi „Y Values”. Procedaţi astfel :
⇒ Daţi un click în caseta „X Values”
66
⇒ Apoi selectaţi toate valorile numerice din coloana E12-16 (adică valorile
factorului
g
l
)
⇒ După aceea daţi un click în caseta „Y Values” şi selectaţi tot cuprinsul ei
⇒ În continuare, selectaţi toate valorile numerice din coloana B12-16
⇒ După aceste operaţii, fereastra din foaia Excel ar trebui să arate ca în imaginea
următoare :
⇒Apăsaţi butonul „Next”
⇒Fereastra îşi schimbă din nou înfăţişarea
⇒În meniul „Titles”, caseta „Chart title”,
scrieţi „PERIOADA DE OSCILAŢIE A
PENDULULUI GRAVITAŢIONAL ÎN
FUNCŢIE DE LUNGIMEA FIRULUI DE
SUSPENSIE”
⇒Treceţi la meniul „Gridlines” şi marcaţi
căsuţa „Major gridlines” de sub titlul
„Value (X) axis”
⇒În meniul „Legend”, deselectaţi opţiunea
„Show legend”
⇒În fine, apăsaţi butonul „Finish”
⇒Fereastra „Chart Options se închide şi pe
foaia Excel apare un grafic
⇒ Pe pagina următoare puteţi vedea înfăţişarea pe care o capătă acum foaia Excel
⇒ Graficul mai trebuie prelucrat pentru a ajunge la forma finală
⇒ Mai întâi, fixând cursorul mouse-ului pe el îl veţi „trage” într-o porţiune a foii,
în care să nu obtureze tabelele de date
67
⇒ Apoi, veţi da un dublu click pe suprafaţa sa în porţiunea cenuşie, fără ca vârful
cursorului să atingă nici liniile de marcaj, nici punctele experimentale :
⇒ Se va deschide o nouă fereastră :
⇒ Selectaţi opţiunea „None” din zona
„Area” şi apoi apăsaţi butonul „OK”
⇒ Daţi un dublu click pe una din liniile de
marcaj verticale
⇒ Din nou se deschide o fereastră, în care
alegeţi tab-ul „Scale” :
68
⇒ Această fereastră vă solicită să alegeţi valorile extreme pe axa Ox. Deoarece x
=
g
l
are valoarea minimă egală cu 0,33 şi cea maximă egală 0,55, este bine să
înscrieţi în caseta „Minimum” valoarea 0,3, iar în caseta „Maximum” valoarea 0,6
⇒ Apăsaţi butonul „OK”
⇒ Daţi acum un dublu click pe o linie de marcaj orizontală
⇒ Va apărea o fereastră asemănătoare cu cea anterioară, dar care face referire la
valorile minimă sau maximă ale lui y = T. Daţi valoarea minimă 2 şi cea maximă 3,6,
după care apăsaţi din nou butonul „OK”
⇒ Zona graficului se modifică aşa cum este arătat mai jos :
⇒Urmează să trasaţi
dreapta prin metoda
celor mai mici pătrate şi
să aflaţi panta ei
⇒Pentru început daţi
un click-dreapta pe
unul dintre punctele
experimentale
⇒Apare pe ecran o
casetă având şi
opţiunea „Add
Trendline”. Selectaţi-o !
⇒Din nou se deschide
o fereastră, numită Add
Trendline” :
⇒ Marcaţi căsuţa „Linear” şi apăsaţi
butonul „OK”
⇒ Rezultatul este apariţia pe grafic a
unei drepte, care este chiar dreapta
căutată :
⇒ Pentru a afla panta acestei drepte procedaţi astfel :
⇒ Daţi un click într-un punct oarecare al dreptei
⇒ Se deschide o casetă, în care selectaţi opţiunea „Format Trendline”
69
⇒ Efectul este deschiderea unei noi ferestre, numită „Format Trendline”
⇒ Selectaţi tab-ul „Options”,
iar fereastra va arăta ca în figura
alăturată
⇒ Selectaţi căsuţa „Display
equation on chart”, după care
apăsaţi butonul „OK”
⇒ Fereastra se închide, iar în
interiorul graficului apare o căsuţă
de text, care, de obicei nu este
poziţionată convenabil
⇒ De aceea, aşezaţi cursorul
mouse-ului pe ea, apăsaţi butonul
stâng şi, ţinându-l apăsat „trageţi”
căsuţa de text într-o poziţie
convenabilă. Puteţi chiar formata
textul din căsuţă, schimbând fontul
şi mărimea acestuia, înlocuind
literele care de la bun început sunt „y” şi „x” prin acelea pe care le doriţi
dumneavoastră. De asemenea se poate reduce numărul zecimalelor. După aceste
operaţii, graficul ar trebui să arate aşa :
⇒ Ultima etapă pe care trebuie s-o parcurgeţi este importul graficului în
documentul Word
⇒ Pentru aceasta, daţi un click în interiorul suprafeţei graficului
⇒ Veţi observa că el arată ca în figura de mai sus
70
⇒ Daţi comanda „Copy”
⇒ Redeschideţi documentul Word şi daţi comanda „Lipire” („Paste”)
⇒ Rezultatul va fi următorul :
PERIOADA DE OSCILAŢIE A PENDULULUI
GRAVITAŢIONAL ÎN FUNCŢIE DE
LUNGIMEA FIRULUI DE SUSPENSIE
T = 6,323 x - 0,0652
2,00
2,20
2,40
2,60
2,80
3,00
3,20
3,40
3,60
0,30 0,35 0,40 0,45 0,50 0,55 0,60
⇒ Daţi un click pe suprafaţa figurii (în acest mod o selectaţi) şi apoi încadraţi-o
într-un chenar (comanda „Insert Frame”) :
⇒ În acest moment,
graficul poate fi deplasat
în orice punct al foii şi
poate fi redimensionat.
⇒ Redimensionarea se
face prin selectarea
graficului şi acţiunea
asupra celor opt pătrăţele
care sunt marcate pe
marginile cadrului
⇒ O altă modalitate de
redimensionare este
selectarea graficului,
urmată de deschiderea
meniului „Format” şi
alegerea comenzii „Picture”. Se va deschide o fereastră care vă oferă informaţii
despre modul în care puteţi face redimensionarea, precum şi alte operaţii.
În mare, cam acestea sunt operaţiunile necesare pentru a face o prezentare de
calitate a rezultatelor pe care le-aţi obţinut în urma măsurătorilor experimentale. Mai
rămâne de discutat un aspect : valoarea pe care am obţinut-o pentru pantă este de
6,323, puţin diferită faţă de cea teoretică : 2π = 6,283. Evident, diferenţa se
datorează erorilor experimentale. Eroarea relativă este :
71
PERIOADA DE OSCILAŢIE A PENDULULUI
GRAVITAŢIONAL ÎN FUNCŢIE DE
LUNGIMEA FIRULUI DE SUSPENSIE
T = 6,323 x - 0,0652
2,00
2,20
2,40
2,60
2,80
3,00
3,20
3,40
3,60
0,30 0,35 0,40 0,45 0,50 0,55 0,60
% , %
,
, ,
63 0 100
323 6
283 6 323 6
· ⋅

· ε
Având în vedere că abaterea pătratică medie la determinarea perioadei a avut chiar şi
valori de 7%, rezultatul obţinut este neobişnuit de bun pentru condiţiile experimentale
menţionate la începutul acestui material.
În fine, cum trebuie să arate în cele din urmă modul de prezentare a rezultatelor?
Iată un exemplu :
72
TEME
Urmăriţi pas cu pas instrucţiunile expuse în exemplul
precedent şi încercaţi să obţineţi o pagină de prezentare a
datelor, asemănătoare cu cea pe care v-o sugerează acest
referat. Nu ar fi neindicat să vă stabiliţi o cale proprie,
chiar diferită de aceea pe care am expus-o. Nu uitaţi că
Isaac Newton, Albert Einstein şi Niels Bohr nu aveau la
dispoziţie decât creionul şi hârtia !
Legea Boyle-Mariotte (valabilă pentru transformarea
izotermă a unei cantităţi de gaz ideal) are forma pV =
const. Încercaţi să verificaţi experimental această lege.
Variaţi volumul ocupat de gaz cu câte 1 cm
3
, începând de
la 29 cm
3
până la 20 cm
3
. La volumul de 29 cm
3
, presiunea
gazului este egală cu presiunea atmosferică normală : 760
mmHg (760 torr). Măsurarea diferenţei de presiune între
gazul examinat şi presiunea atmosferică constă în
determinarea diferenţei de nivel între mercurul cuprins în
două ramuri ale unui tub în formă de U. Diferenţele de
nivel înregistrate experimental sunt : 0, 27 mm, 56 mm, 88
mm, 122 mm, 138 mm, 199 mm, 242 mm, 290 mm, 342
mm. Întocmiţi un tabel de date şi verificaţi în ce măsură
produsul dintre presiune şi volum este constant. Calculaţi
abaterea pătratică medie. Reprezentaţi grafic funcţia p =
p(V). Considerând că p este o funcţie de o putere
necunoscută a lui V, determinaţi această putere. Puteţi
folosi în acest scop metoda celor mai mici pătrate.
Vom prezenta în continuare un tabel cu date experimentale privind
presiunea vaporilor saturanţi ai apei la diverse temperaturi. Tabelul mai
cuprinde şi umiditatea absolută a aerului, exprimată în g(apă)/cm
3
. Se
cere să prelucraţi datele oferite în acest tabel. Trebuie să obţineţi graficul
presiunii vaporilor saturanţi în funcţie de temperatură şi graficul
umidităţii absolute în funcţie de temperatură. De asemenea, trebuie să
determinaţi funcţiile polinomiale de gradele 1 până la 5 care oferă legile
73

de variaţie ale presiunii vaporilor saturanţi şi umidităţii absolute în
funcţie de temperatură. Apreciaţi ce grad are polinomul care exprimă cel
mai simplu aceste legi.
Presiunea şi umiditatea absolută a vaporilor de apă saturanţi la
diferite temperaturi
Temperatura
(°C)
Presiunea
(torr)
Umiditatea
absolută
(g/m
3
)
Temperatura
(°C)
Presiunea
(torr)
Umiditatea
absolută
(g/m
3
)
-10 2,05 2,14 13 11,2 11,4
-9 2,13 2,33 14 12,0 12,1
- 8 2,32 2,54 15 12,8 12,8
- 7 2,53 2,76 16 13,6 13,6
- 6 2,76 2,99 17 14,5 14,5
-5 3,01 3,24 18 15,5 15,4
- 4 3,28 3,51 19 16,5 16,3
- 3 3,57 3,81 20 17,5 17,3
- 2 3,68 4,13 21 18,7 18,3
- 1 4,22 4,47 22 19,8 19,4
0 4,58 4,84 23 21,1 20,6
1 4,90 5,2 24 22,4 21,8
2 5,3 5,9 25 23,8 23,0
3 5,7 6,0 26 25,2 24,4
4 6,1 6,4 27 26,7 25,8
5 6,6 6,8 28 28,4 27,2
6 7,0 7,3 29 30,1 28,7
7 7,5 7,8 30 31,82 30,3
8 8,0 8,3 35 42,18 39,6
9 8,6 8,8 40 55,32 51,2
10 9,2 9,4 45 71,88 64,5
11 9,8 10,0 50 92,5 83,0
12 10,5 10,7 55 118,0 104,3
După ce aţi rezolvat problema precedentă, verificaţi
care aproximaţie polinomială vă oferă, şi cu ce precizie,
presiunea vaporilor saturanţi ai apei la temperatura de 100
°C : 760 torr. Dacă rezultatul nu vă satisface, ce explicaţie
puteţi da ?
Ştiind că apa fierbe la temperatura la care presiunea
vaporilor saturanţi egalează presiunea atmosferică şi că
74
presiunea atmosferică variază după legea RT
gh
e p p
µ

·
0
, unde p
0
=
760 torr, µ = 29 kg/kmol, g = 9,8 m/s
2
, R = 8310 J/kmol⋅ K şi T = 300
K, iar h este altitudinea faţă de nivelul mării, aflaţi la ce altitudine,
fierbând un ou, indiferent de intervalul de timp, acesta va rămâne crud ?
Temperatura minimă la care trebuie să fiarbă un ou pentru a se întări este
de minimum 70°C.
Umiditatea relativă este raportul procentual între presiunea parţială
a vaporilor de apă la o anumită temperatură şi presiunea vaporilor
saturanţi la aceeaşi temperatură. Presiunea parţială se calculează după
ecuaţia de stare a gazului perfect
RT
m
pV
µ
·
, unde m este masa gazului
(sau vaporilor), iar V este volumul ocupat de tot amestecul de gaze
(vapori). Masa molară a aerului este 29 kg/kmol, iar masa molară a apei
este 18 kg/kmol. Presupunând că la temperatura de 20°C umiditatea
absolută este de 20% şi că amestecul aer-apă este separat de exterior,
determinaţi umiditatea absolută a amestecului la 40°C. Confortul termic
depinde de umiditatea relativă (cu cât umiditatea relativă este mai mare,
cu atât avem o senzaţie de zăpuşeală mai accentuată). La care dintre cele
două temperaturi confortul termic este mai favorabil ?
75
76

GR
STUDIUL
GOLIRII UNUI
REZERVOR CU
LICHID
Metoda Rayleigh
Ecuaţia de continuitate
Debit
Conservarea energiei mecanice
Legea lui Bernoulli
Studiul scurgerii lichidului dintr-un
rezervor. Fenomenul este prezentat din
prisma analizei dimensionale, precum şi
din prisma unor principii fundamentale
ale fizicii. Aplicaţia are la bază un
program de simulare pe calculator, bazat
pe soluţiile analitice ale ecuaţiilor
rezultate din principiul conservării
masei şi principiul conservării energiei
mecanice, neglijând unii factori reali
cum ar fi curgerea turbulentă şi
manifestarea efectelor de vâscozităţii.
De aceea, ar fi recomandabil ca studenţii
să încerce studiul amintit în condiţii
experimentale reale.
CUVINTE
CHEIE
TEMA
APLICAŢIEI
a) verificarea legii curgerii lichidului dintr-un rezervor, în
condiţii ideale
b) determinarea ariei secţiunii transversale a rezervorului
c) determinarea debitului sursei de alimentare astfel încât
nivelul lichidului să nu depăşească un anumit nivel de siguranţă


SCOPUL APLICAŢIEI

DEFINIŢII ŞI FORMULE
 Metoda Rayleigh :
⇒ procedură utilizată pentru a găsi formule matematice compatibile cu o lege a
fizicii care depinde de un set dat de mărimi fizice
 Ecuaţia de continuitate :
⇒exprimă conservarea masei de substanţă
⇒în cazul curgerii unui lichid, forma ei este următoarea
: S
1
v
1
= S
2
v
2
, unde S
1
şi S
2
sunt ariile secţiunilor
transversale ale jetului de lichid, iar v
1
şi v
2
sunt vitezele
de curgere a lichidului în punctele corespunzătoare celor
două secţiuni
⇒produsul Sv este egal cu debitul volumic al lichidului
D
 Debit :
⇒ debitul poate fi de două tipuri : masic sau volumic
⇒ debitul masic D
m
reprezintă masa de lichid care trece în unitatea de timp prin
secţiunea transversală a unui jet de lichid
⇒ debitul volumic D reprezintă volumul de lichid care trece în unitatea de timp
prin secţiunea transversală a unui jet de lichid
⇒ notând densitatea lichidului cu ρ , relaţia între debitul masic şi debitul volumic
este : D
m
= ρD
 Conservarea energiei mecanice :
⇒ este o lege generală a fizicii care se aplică sistemelor fizice izolate de exterior,
în interiorul cărora nu acţionează forţe neconservative (de exemplu, forţe de frecare)
⇒ aplicând legea conservării energiei mecanice în cazul curgerii laminare (fără
vârtejuri) a unui lichid se obţine legea lui Bernoulli :
const gh
v
p · ρ +
ρ
+
2
2
unde p este presiunea statică, ρ este densitatea lichidului, v este viteza de curgere a
lichidului, h este înălţimea măsurată în raport cu un nivel de referinţă, iar g este
acceleraţia gravitaţională. Termenul 2
2
/ v ρ se numeşte presiune dinamică, iar
termenul ρgh se numeşte presiune de poziţie
ASPECTE TEORETICE
77


S
1
S
2
v
1
v
2
GOLIREA REZERVORULUI
Considerăm un rezervor cilindric
care conţine o cantitate de lichid. Aria
transversală a rezervorului este S.
Lichidul se poate scurge printr-un
orificiu de secţiune s, aflat la baza
rezervorului. Iniţial, înălţimea
lichidului din rezervor este h
0
. După un
timp t de la începutul scurgerii,
înălţimea lichidului din rezervor devine
h.
Dorim să determinăm legea care
stabileşte modul în care înălţimea h
variază în funcţie de timpul t. În lipsa
oricăror alte informaţii, putem recurge
la metoda Rayleigh. În acest scop, va
trebui mai întâi să stabilim lista mărimilor fizice implicate în procesul de curgere a
lichidului. Evident, mărimi implicate sunt : h, h
0
, t, S şi s. La acestea trebuie adăugată
acceleraţia gravitaţională g deoarece curgerea se face sub influenţa gravitaţiei şi,
eventual, densitatea lichidului ρ. Vom mai face ipoteza că procesul de scurgere se
desfăşoară în condiţii ideale : frecările sunt neglijabile, curgerea este laminară, etc.
Legea pe care o căutăm va fi de forma :
( ) ρ · , g , s , S , t , h f h
0
Conform condiţiei de omogenitate dimensională, rezultă :
[ ] [ ] [ ] [ ] [ ] [ ] [ ]
q v w z y x
g s S t h h ρ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ·
0
Înlocuind cu formulele dimensionale, rezultă :
( ) ( )
q v
w z y x 3 2 2 2 − −
⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ · ML LT L L T L L
sau :
q v y q v w z x
M T L M T L ⋅ ⋅ · ⋅ ⋅
− − + + + 2 3 2 2 0 0 1
Rezultă sistemul de ecuaţii
¹
¹
¹
'
¹
·
· −
· − + + +
0
0 2
1 3 2 2
q
v y
q v w z x
Soluţiile sale sunt :
78
h
h - dh
S
S
s
dV
dV
v
u
¹
¹
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
− − − ·
·
·
2
2 2 1
2
0
y
w z x
y
v
q
Conform ipotezei lui Rayleigh, rezultă :
2 2
2 2 1
0
y
w z y
y
w z
g s S t Kh h
− − −
·
sau :
w z y
h
s
h
S
h
g
t Kh h

,
`

.
|

,
`

.
|

,
`

.
|
·
2
0
2
0 0
0
Pe lângă factorul adimensional K există trei parametri (y, z, w) cu valori
nedeterminate. Consecinţa este aceea că există un număr infinit de combinaţii,
fiecare dintre ele corespunzând unei valori aparţinând unuia dintre cei trei parametri.
Este momentul să recurgem la considerente de natură fizică pentru a găsi
valorile corecte ale parametrilor necunoscuţi. Există două legi generale pe care le
putem aplica :
⇒ conservarea masei de lichid
⇒ conservarea energiei mecanice
Din prima condiţie decurge ecuaţia de continuitate :
su Sv ·
(u este viteza de curgere în dreptul orificiului de secţiune s, iar v este viteza de
curgere la suprafaţa lichidului din rezervor).
Pentru a aplica a doua condiţie de natură fizică, vom considera un interval de
timp foarte scurt dt. În acest interval de timp, o cantitate de lichid dV trece prin
orificiu, rezultatul fiind scăderea nivelului de lichid din rezervor cu dh (vezi şi
figura). Deoarece am făcut ipoteza că procesul de curgere este ideal, rezultă că
energia mecanică se conservă. Deci, energia mecanică a stratului de lichid de volum
dV de la suprafaţă la începutul intervalului de timp dt trebuie să fie egală cu energia
mecanică a jetului de volum dV format la baza rezervorului la sfârşitul intervalului de
timp dt :
2 2
2 2
u dm
gh dm
v dm
· +
(termenul dm gh reprezintă energia potenţială gravitaţională faţă de nivelul de
referinţă care corespunde bazei rezervorului, iar termenii care conţin pătratul vitezei
reprezintă valorile energiei cinetice). Rezultă :
2 2
2 u gh v · +
Eliminând viteza u a jetului cu ajutorul ecuaţiei de continuitate, obţinem :
gh
s
S
v 2 1
2
2
·
]
]
]
]

,
`

.
|
Notând S/s cu σ şi derivând în raport cu timpul, rezultă :
79
( ) ( ) ( )
1
2 1 2 2 1 2
2
2 2
− σ
− · ⇒ − · − σ ⇒ · − σ
g
a v g va
dt
dh
g
dt
dv
v
(dh/dt = -v rezultă din aceea că dh este negativ (nivelul lichidului descreşte) iar viteza
de curgere îndreptată în jos este considerată pozitivă; faptul că acceleraţia este
negativă indică faptul că orientarea ei este inversă în raport cu orientarea acceleraţiei
gravitaţionale sau cu orientarea vitezei de curgere, ceea ce arată că viteza de scurgere
lichidului se micşorează în timp). Rezultatul obţinut arată că acceleraţia este
constantă, ceea ce înseamnă că înălţimea lichidului din rezervor descreşte după o
lege corespunzătoare mişcării uniform variate :
2
2
0 0
t a
t v h h + − ·
Această relaţie indică faptul că exponentul y din formula obţinută folosind metoda
Rayleigh poate lua doar trei valori : 0, 1 şi 2. Să discutăm aceste cazuri pe rând.
Cazul y = 0
Avem :
0 0
2
0
2
0
0 0
w z
h
s
h
S
h K h

,
`

.
|

,
`

.
|
·
Parametrii z
0
şi w
0
pot lua încă valori arbitrare. De aceea, luând în consideraţie toate
valorile posibile ale acestor parametri, putem scrie :

,
`

.
|
·
2
0
2
0
0 0
h
s
,
h
S
F h h
unde funcţia

,
`

.
|
2
0
2
0
0
h
s
,
h
S
F
este necunoscută. Dar, aşa cum rezultă din ecuaţia
determinată din considerente fizice, termenul care nu depinde de timp trebuie să fie
constant şi egal cu h
0
. Aceasta impune ca funcţia F
0
să fie constantă şi egală cu 1.
Cazul y = 2
Avem :
2
2
0
2
0
2
2 2
gt
h
s
h
S
K h
w z

,
`

.
|

,
`

.
|
·
Parametrii z
2
şi w
2
pot lua încă valori arbitrare. De aceea, luând în consideraţie toate
valorile posibile ale acestor parametri, putem scrie :

,
`

.
|
·
2
0
2
0
2
2
h
s
,
h
S
F gt h
unde funcţia

,
`

.
|
2
0
2
0
2
h
s
,
h
S
F
este necunoscută. Dar, aşa cum rezultă din ecuaţia
determinată din considerente fizice, termenul care depinde de pătratul timpului
80
trebuie să fie proporţional cu o constantă care este :
( ) 1 2 2
2
− σ
·
g a
. Aceasta impune ca
funcţia F
2
să fie constantă şi egală cu
( ) 1 2
1
2
− σ
.
Cazul y = 1
Avem :
t gh
h
s
h
S
K h
w z
0
2
0
2
0
1
1 1

,
`

.
|

,
`

.
|
·
Parametrii z
1
şi w
1
pot lua încă valori arbitrare. De aceea, luând în consideraţie toate
valorile posibile ale acestor parametri, putem scrie :

,
`

.
|
·
2
0
2
0
1 0
h
s
,
h
S
F t gh h
unde funcţia

,
`

.
|
2
0
2
0
1
h
s
,
h
S
F
este necunoscută. Dar, aşa cum rezultă din ecuaţia
determinată din considerente fizice, termenul direct proporţional cu timpul trebuie să
fie proporţional cu viteza iniţială de curgere : v
0
. Folosind ecuaţia lui Galilei, şi
deoarece la sfârşitul timpului de scurgere viteza de scurgere se anulează, obţinem :
1
2
2 2 0
2
0
0 0 0
2
0
− σ
· · ⇒ − ·
gh
h a v h a v
Concluzia este aceea că funcţia F
1
este egală cu :
1
2
2
− σ

.
În final, concluzia acestei analize este aceea că ecuaţia nivelului lichidului este:
( ) 1 2 1
2
2
2
2
0
0
− σ
+
− σ
− ·
gt
t
gh
h h
Experimental, va trebui să determinăm validitatea acestei legi şi să calculăm aria
secţiunii rezervorului, cunoscând aria orificiului de scurgere.
UMPLEREA REZERVORULUI
Considerăm acelaşi rezervor, prevăzut cu orificiu de
scurgere, alimentat permanent cu lichid de o sursă cu debitul
volumic D. În cazul ideal, considerentele fizice de care
trebuie ţinut seamă sunt aceleaşi :
⇒conservarea masei de lichid
⇒conservarea energiei mecanice
Condiţia de conservare a masei conduce la ecuaţia de
continuitate :
su D Sv − ·
Condiţia de conservare a energiei mecanice se exprimă
prin relaţia :
2 2
2 u gh v · +
Eliminând viteza u între cele două relaţii, obţinem ecuaţia :
81
h
D
S
s
0 2
2
1
2
2
2
2
· −

,
`

.
|
+ −
]
]
]
]

,
`

.
|
gh
s
D
v
s
SD
s
S
v
Există două posibilităţi : fie debitul este suficient de mare astfel încât nivelul
lichidului să depăşească înălţimea rezervorului, fie debitul are o asemenea valoare
încât, în timp, nivelul lichidului se stabilizează la o anumită cotă. În al doilea caz,
viteza lichidului din rezervor, la suprafaţa sa, se anulează (h = const ⇒v = 0). Din
ecuaţia anterioară obţinem înălţimea maximă pe care o poate atinge lichidul :
2
2
2gs
D
h
max
·
Experimental, se poate verifica validitatea acestei relaţii.
NOTĂ
Se poate determina analitic, în condiţiile amintite, relaţia între înălţimea
momentană a lichidului din rezervor şi timp. Expresia este :

,
`

.
|
− +

,
`

.
|
− + −
·
1 2 1
2
2
2
2
2
2
2
2
2
1
1 2 1
s
S
D
s
gh
S
s
DS
t gs
e
s
S
s
S
D
s
gh
s
S
e
După cum se poate remarca, înălţimea se află într-o relaţie destul de complicată cu
timpul. Examinând expresia, putem totuşi remarca faptul că, matematic vorbind,
înălţimea limită (maximă) nu se atinge decât după un timp infinit de lung. Din punct
de vedere practic, timpul de umplere este finit, valoarea sa depinzând de gradul de
precizie cu care putem măsura înălţimea lichidului din rezervor.
82
MATERIALE ŞI APARATE
Programul „GOLREZ”
Tehnică de calcul necesară prelucrării rezultatelor
EXPLICAŢII : (1) control de incrementare-decrementare a suprafeţei orificiului de
scurgere, (2) indicator de nivel, (3) slider pentru modificarea debitului de alimentare
cu lichid, (4) tabel de date care se completează efectuând un click pe indicatorul de
nivel, (5) mâţă care studiază fenomenul.
83

1
2
3
4
5
MOD DE LUCRU
Se deschide programul „GOLREZ”.
Se fixează valoarea 1 (cm
2
) cu ajutorul controlului (1).
Se foloseşte sliderul (3) pentru a stabili debitul. Se recomandă ca debitul să fie
mare, astfel încât rezervorul să se umple repede.
Se apasă butonul „Umplere” şi se urmăreşte creşterea nivelului lichidului până la
limita superioară a cotei 48 de pe indicatorul de nivel (2). În momentul în care s-a
atins această înălţime se apasă butonul „Stop”.
Se apasă butonul „Golire”
Se urmăreşte nivelul lichidului. Când acesta trece prin dreptul limitei superioare al
unei cote de pe indicatorul de nivel se dă un click pe cota respectivă. Tabelul de
date (4) se va completa automat cu valoarea nivelului lichidului şi cu momentul de
timp corespunzător.
După completarea tabelului, se notează datele într-o foaie „Excel”
Se apasă butonul „Reiniţializare”, după care se reiau procedurile până la
completarea tabelului „DATE EXPERIMENTALE ALE CURGERII”
Cu ajutorul programului „Excel” se fitează datele, corespunzător unei funcţii
polinomiale de gradul al doilea. În total, în urma fitării, trebuie obţinute 10 ecuaţii
(câte una pentru fiecare suprafaţă a orificiului de scurgere × 2 înălţimi iniţiale).
Aceste ecuaţii se trec în tabelul „LEGEA CURGERII”
Se verifică dacă media termenilor care nu depind de timp este comparabilă cu
înălţimea iniţială
Se verifică dacă coeficienţii termenului în t
2
au valori comparabile pentru valori
egale ale ariei orificiului de scurgere şi se face media lor pentru fiecare valoare a
ariei orificiului de scurgere
Ştiind că valoarea coeficientului lui t
2
este
g
C
s S
s
S
g
C
2
1
1 2
2
2
+ · ⇒

,
`

.
|

·
, se
calculează S cu ajutorul celor cinci valori medii calculate anterior (g = 981 cm/s
2
).
În final se calculează valoarea medie a lui S şi se trece în rubrica corespunzătoare
pe pagina „PRELUCRAREA DATELOR”.
FACULTATIV : se verifică relaţia
2
2
2gs
D
h
max
·
alegând o valoare predeterminată a
înălţimii maxime şi calculând debitul corespunzător, după care cu sliderul (3) se
fixează această valoare a debitului şi se urmăreşte umplerea rezervorului.
84
PRELUCRAREA DATELOR
DATE EXPERIMENTALE ALE CURGERII
NC
Înălţime iniţială (cm) Înălţime iniţială (cm)
56 76
Aria orificiului de scurgere (cm
2
) Aria orificiului de scurgere (cm
2
)
1 2 3 4 5 1 2 3 4 5
h
(cm)
t
(s)
h
(cm)
t
(s)
h
(cm)
t
(s)
h
(cm)
t
(s)
h
(cm)
t
(s)
h
(cm)
t
(s)
h
(cm)
t
(s)
h
(cm)
t
(s)
h
(cm)
t
(s)
h
(cm)
t
(s)
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
85
LEGEA CURGERII
Î
n
ă
l
ţ
i
m
e

i
n
i
ţ
i
a
l
ă

(
c
m
)
56
A
r
i
a

o
r
i
f
i
c
i
u
l
u
i

d
e

s
c
u
r
g
e
r
e

(
c
m
2
)
1
2
3
4
5
Î
n
ă
l
ţ
i
m
e

i
n
i
ţ
i
a
l
ă

(
c
m
)
76
A
r
i
a

o
r
i
f
i
c
i
u
l
u
i

d
e

s
c
u
r
g
e
r
e

(
c
m
2
)
1
2
3
4
5

Aria secţiunii transversale a
rezervorului
S = …….. cm
2
STUDENŢI
1)
2)
3)
4)
5)
SEMNĂTURA CADRULUI DIDACTIC
86

FL
ETALONAREA UNUI
GENERATOR DE
OSCILAŢII
ELECTRICE
UTILIZÂND METODA
FIGURILOR
LISSAJOUS
generator de oscilaţii electrice
etalonare
osciloscop
sumarea oscilaţiilor
perpendiculare
figuri Lissajous
metoda celor mai mici pătrate
În montajele electronice, este uneori
necesar să verificăm frecvenţa
semnalului electric furnizat de un circuit
oscilant. Alteori, se poate întâmpla ca
generatorul de curent alternativ de
frecvenţă variabilă pe care îl folosim să
nu furnizeze un semnal de frecvenţă
egală cu aceea indicată de afişajul
aparatului. De aceea, este necesar să
măsurăm aceste frecvenţe, prin
comparare cu frecvenţa unui generator
etalon. O metodă practică de realizare a
acestei comparaţii vă este prezentată în
lucrarea de faţă.
CUVINTE
CHEIE
TEMA
APLICAŢIEI

Etalonarea scalei de măsură a frecvenţei aparţinând unui
generator de oscilaţii electrice, utilizând un generator etalon.
SCOPUL APLICAŢIEI

DEFINIŢII ŞI FORMULE
 Generatorul de oscilaţii electrice :
⇒ este un aparat de laborator
destinat obţinerii unor curenţi electrici
alternativi, cu frecvenţă reglabilă,
cuprinsă într-un interval larg de valori
⇒ funcţionarea sa se bazează pe
întreţinerea şi amplificarea curentului
electric dintr-un circuit oscilant
⇒ circuitul oscilant este format dintr-
un condensator şi o bobină, legate în
paralel la o sursă de curent electric care
asigură energia necesară întreţinerii
oscilaţiei
⇒ frecvenţa proprie a circuitului
oscilant :
ν
π
0
1
2
·
LC
(unde L este inductanţa bobinei şi C capacitatea condensatorului) şi poate fi
modificată prin schimbarea capacităţii condensatorului variabil C
87

INFORMAŢIE SUPLIMENTARĂ
Într-un circuit electric închis, format dintr-un condensator şi o
bobină tensiunea autoindusă în bobină este egală cu tensiunea la
bornele condensatorului :
C
q
dt
di
L · −
(unde i este intensitatea
curentului, iar q este sarcina acumulată pe condensator).
Intensitatea curentului electric este egală cu viteza de variaţie a sarcinii :
dt
dq
i ·
,
astfel încât : q
dt
q d
dt
di
  · ·
2
2
. Ecuaţia tensiunii devine :
0 0
1
2
0
· ω + ⇔ · + q q q
LC
q    
Această ecuaţie este similară cu aceea a oscilatorului armonic şi are soluţia :
( ) ( )
0 0 0 0 0 0
ϕ + ω · ⇔ ϕ + ω · t cos i i t sin q q



U L'
L C
sursa
de
energie
cuplaj
inductiv
tensiune de ieşire
⇒condensatorul variabil C poate fi
construit din două sau mai multe plăci
metalice semicirculare, alternativ capabile
să fie rotite în jurul centrului lor sau fixe
⇒în funcţie de unghiul de rotaţie al
plăcilor mobile, suprafaţa pe care plăcile se
suprapun variază. Capacitatea sistemului
de plăci este proporţională cu suprafaţa
comună, astfel încât există o relaţie de
legătură între capacitate şi unghiul de rotaţie
⇒ deoarece frecvenţa proprie depinde de valoarea capacităţii, rezultă că ea este în
cele din urmă o funcţie de unghiul de rotaţie al plăcilor şi ar putea fi măsurată prin
vizualizarea acestuia cu ajutorul unui indicator pe un cadran circular
 Etalonarea semnifică în cazul nostru stabilirea unei corespondenţe între
frecvenţa curentului alternativ furnizat de oscilator şi unghiul de rotaţie al
plăcilor condensatorului, aşa cum este el indicat pe cadran.
 Osciloscopul :
⇒ este un aparat electronic de
laborator, destinat vizualizării unor
caracteristici ale curenţilor electrici
variabili, cum ar fi intensitatea sau
frecvenţa
⇒ funcţionarea osciloscopului se
bazează pe devierea unui fascicol paralel
de electroni (emis de catodul tubului
catodic al osciloscopului) în zona de
suprapunere a două câmpuri electrice (sau
magnetice) cu linii de câmp perpendiculare
atât între ele, cât şi faţă de direcţia
fascicolului de electroni
⇒ dacă tensiunea electrică variabilă de măsurat (U
y
) se aplică plăcilor de deflexie
verticale atunci fascicolul de electroni este deviat în direcţie verticală, proporţional cu
valoarea acestei tensiuni
⇒ analog, aplicarea unei tensiuni plăcilor de deflexie orizontale determină
devierea orizontală a fascicolului de electroni
⇒ la capătul drumului său fascicolul de electroni cade pe un ecran fluorescent,
ceea ce are ca rezultat apariţia în locul de impact a unui punct luminos, numit spot
⇒ dacă spotul se deplasează suficient de rapid, mişcarea sa nu poate fi urmărită
cu ochiul şi se creează impresia că pe ecran există o linie luminoasă care evidenţiază
traiectoria spotului
88
cadran
indicator
plăci
semicirculare
x
y
+
sursa de
electroni
plăci de
deflexie
-
ecran
 Adunarea (sau compunerea) oscilaţiilor perpendiculare are loc atunci când
un punct material participă simultan la două mişcări oscilatorii pe direcţii
perpendiculare.
 Figurile Lissajous :
⇒ reprezintă traiectoriile urmate de
corpurile care oscilează simultan după
două direcţii perpendiculare
⇒ ele sunt curbe închise atunci când
raportul celor două frecvenţe de oscilaţie
este un număr raţional (adică raportul a
două numere întregi)
⇒ o figură Lissajous se înscrie într-
un dreptunghi de bază 2A
x
şi înălţime
2A
y
, unde A
x
şi A
y
reprezintă
amplitudinile oscilaţiei orizontale,
respectiv celei verticale
⇒ dacă se notează cu n
x
numărul
punctelor de tangenţă ale unei figuri Lissajous închise cu latura orizontală a
dreptunghiului circumscris şi cu n
y
numărul punctelor de tangenţă cu latura verticală,
atunci este valabilă relaţia:
ν
ν
x
y
y
x
n
n
·
unde ν
x
şi ν
y
sunt frecvenţele celor două oscilaţii.
 Metoda celor mai mici pătrate:
este utilizată pentru a construi funcţia y(x) =
Ax + B care aproximează cel mai bine
perechile de date experimentale (x
1
, y
1
), (x
2
,
y
2
),…, (x
n
, y
n
)
dreapta y(x) se trasează astfel încât suma
pătratelor distanţelor de la fiecare punct
experimental la această dreaptă să fie
minimă.
se poate demonstra că valorile coeficienţilor
A şi B se calculează cu relaţiile:
x A y B ;
x x
y x xy
A − ·


·
2
2
x
x
n
y
y
n
x
x
n
xy
x y
n
i
i
n
i
i
n
i
i
n
i i
i
n
· · · ·
· · · ·
∑ ∑ ∑ ∑
1 1 2
2
1 1
; ; ;
89

PRINCIPIUL METODEI
Dacă poate fi examinată traiectoria unui punct material care
participă simultan la două mişcări oscilatorii pe direcţii perpendiculare, atunci este
posibilă determinarea raportului frecvenţelor de oscilaţie. Cunoscând una dintre
frecvenţe, cealaltă poate fi determinată prin calcul.
Pentru a măsura pe această cale frecvenţa unei surse de curent electric alternativ,
este suficient să aplicăm tensiunea dată de sursă plăcilor de deflexie verticală ale
tubului catodic al unui osciloscop electronic, provocând astfel oscilaţia verticală a
fascicolului de electroni. De asemenea este necesar ca pe plăcile de deflexie
orizontală să se aplice tensiunea alternativă generată de o sursă-etalon, determinând
în acest mod şi oscilaţia orizontală a fascicolului electronic. Consecinţa este că
punctele de impact ale fascicolului de electroni cu ecranul tubului catodic vor forma o
figură Lissajous. Cunoscând frecvenţa sursei-etalon şi examinând figura Lissajous,
astfel încât să determinăm raportul frecvenţelor de oscilaţie, vom afla frecvenţa sursei
de etalonat cu relaţia :
ν ν
y
x
y
x
n
n
·
De exemplu, pentru figura prezentată în cuprinsul referatului lucrării practice se
obţine :
ν ν
y x
·
3
2
Frecvenţa astfel calculată, considerată ca frecvenţa reală a curentului furnizat de sursa
de etalonat, se compară cu frecvenţa citită pe cadranul acestei surse, a cărei valoare
ν'
y
se presupune a fi eronată.
Scopul operaţiunii de etalonare este acela de a
atribui o valoare corectă fiecărei diviziuni de pe
cadranul sursei de etalonat. Deoarece sursa de
curent electric alternativ cercetată a mai fost
etalonată în momentul construcţiei, este de
aşteptat ca abaterile de la valorile măsurate ale
frecvenţei la valorile citite pe cadran să fie
mici, iar frecvenţa reală să fie o funcţie practic
liniară de frecvenţa citită. În aceste condiţii
operaţiunea de etalonare se reduce la aceea de a
trasa grafic dreapta corespunzătoare.
Deoarece orice determinare experimentală
comportă erori de măsurare sau de altă natură,
90

ν
y
(Hz) (frecvenţa reală)
ν'
y
(Hz)
(frecvenţa indicată
de scala aparatului)
este previzibil că punctele experimentale nu se vor aşeza cu precizie de-a lungul unei
drepte. De aceea, pentru a trasa dreapta va trebui utilizată metoda celor mai mici
pătrate.
MATERIALE ŞI APARATE
generator de curent electric alternativ
sursă-etalon de curent electric alternativ
osciloscop electronic
conductoare electrice de conexiune
EXPLICAŢII : (1) generator-etalon, (2) generator care trebuie etalonat, (3)
osciloscop, (4) şi (7) disc cu scala de măsură a frecvenţei, (6) şi (12) butoane pentru
reglajul fin al frecvenţei, (5) şi (8) potenţiometre pentru reglarea valorii tensiunii de
ieşire, (9) ecranul osciloscopului, (10) buton de reglare pe orizontală a poziţiei
spotului, (11) buton de reglare pe verticală a poziţiei spotului.
91

2
1
5
3
4
6
12
8
7
9
10
11
SCHIŢA DISPOZITIVULUI EXPERIMENTAL
MOD DE LUCRU
se branşează sursa etalon (1), generatorul de etalonat (2) şi osciloscopul electronic
(3) la reţeaua electrică şi se pun în funcţiune
se verifică dacă sursa etalon este conectată la intrarea Ox a osciloscopului, iar
generatorul de etalonat la intrarea Oy
se reglează dimensiunile figurii Lissajous de pe ecranul osciloscopului cu ajutorul
potenţiometrelor (5) şi (8) şi se centrează figura rotind butoanele (10) şi (11) ale
osciloscopului
se fixează de la butonul (6) frecvenţa sursei etalon, indicată de cadranul (4), la
prima valoare notată în tabelul de rezultate
se reglează cu butonul (12) frecvenţa generatorului de etalonat până la formarea
figurii Lissajous având caracteristicile din tabelul de rezultate
se citeşte frecvenţa sursei de etalonat pe cadranul (7) şi i se notează valoarea în
tabelul de rezultate
se repetă determinările până la completarea coloanei ν'
y
a acestui tabel
se calculează mediile :
ν
ν
ν ν
ν ν
'
'
'
'
y
y
i
y y
y y
i
i i i
· ·
· ·
∑ ∑
1
10
1
10
10 10
;
se calculează panta A cu relaţia :
A
y y y
·
− ν ν ν ' ' 440
64900
se calculează valoarea coordonatei punctului de intersecţie al graficului cu axa Oy,
utilizând relaţia :
B A
y
· − 440 ν'
se face reprezentarea grafică a relaţiei ν
y
= Aν'
y
+ B, trecându-se în acelaşi grafic şi
poziţiile punctelor experimentale
operaţiunile relatate în caseta de mai sus se pot face mai uşor prelucrând datele în
modul prezentat în lucrarea „Prelucrarea datelor experimentale”
92
PRELUCRAREA DATELOR
STUDENŢI
1)
2)
3)
4)
SEMNĂTURA
CADRULUI DIDACTIC
93
ETALONAREA UNUI GENERATOR DE
OSCILAŢII ELECTRICE UTILIZÂND
METODA FIFURILOR LISSAJOS
nr. crt. ν
x
(Hz)
n
x
n
y
ν
y
(Hz)
ν'
y
(Hz)
1 1 3 100
2 1 2 150
3 300 1 1 300
4 2 3 200
5 3 2 450
6 1 1 600
7 3 2 900
8 600 4 3 800
9 2 3 400
10 5 6 500

ν
y
= Aν '
y
+
B
B
A
ν
y
= .........ν '
y

+ ..........
8
6
4
2
ν
y
(10
2
Hz)
0 2 4 6 8 10 ν'
y
(10
2
Hz)
GRAFICUL FRECVENŢEI REALE ÎN FUNCŢIE DE
FRECVENŢA MĂSURATĂ
REZULTATE
FINALE
94

TK
DETERMINAREA
VITEZEI DE
PROPAGARE A
SUNETELOR PRIN
AER UTILIZÂND
TUBUL KÖNIG
unde acustice, sunete
lungimea de undă
fenomenul de interferenţă
osciloscop
tubul König
generator de curent electric
alternativ de frecvenţă reglabilă
cască telefonică, microfon
metoda celor mai mici pătrate
Viteza sunetului într-un gaz depinde
de temperatura, exponentul adiabatic şi
masa molară ale gazului după relaţia :
m
Aceasta este o formulă teoretică, iar
măsurarea vitezei sunetului se poate
face prin diverse alte metode care fac
apel la fenomenele întâlnite în cursul
propagării undelor sonore. Unul dintre
acestea este interferenţa. Dispozitivul
realizat de König utilizează interferenţa
şi permite determinarea valorii vitezei
sunetului, prin simple măsurători de
lungime şi intensitate a sunetului.
CUVINTE
CHEIE
TEMA
APLICAŢIEI

Determinarea experimentală a vitezei de propagare a
sunetelor în aer.
SCOPUL APLICAŢIEI

DEFINIŢII ŞI FORMULE
 Undele acustice :
⇒ sunt unde mecanice longitudinale
⇒ se pot propaga prin medii solide, lichide sau gazoase
⇒ reprezintă un fenomen de transfer de energie, fără transport de substanţă
⇒ se propagă cu viteză constantă în mediile omogene şi izotrope
 Sunetele sunt unde mecanice, longitudinale, cu frecvenţa cuprinsă între 16 şi
16000 Hz
 Lungimea de undă (λ ) reprezintă distanţa pe care se propagă unda în timp de o
perioadă :
λ
ν
· ⋅ · c T
c
unde :
c = viteza de propagare a undei (numită şi viteză de fază)
T = perioada de oscilaţie a undei
ν = frecvenţa undei
 Fenomenul de interferenţă :
⇒ este un fenomen specific propagării undelor
⇒ reprezintă rezultatul compunerii în aceeaşi regiune din spaţiu a două sau mai
multe unde coerente (adică unde având aceeaşi frecvenţă de oscilaţie şi diferenţă de
fază constantă în timp)
⇒ se manifestă printr-o redistribuire spaţială a energiei undelor care se compun,
caracterizată de prezenţa maximelor şi minimelor de interferenţă
⇒ condiţia de apariţie a maximelor de interferenţă este ca diferenţa de drum între
undele care se compun să fie egală cu un număr întreg de lungimi de undă, iar
condiţia de apariţie a minimelor de interferenţă este ca diferenţa de drum să fie egală
cu un număr semiîntreg de lungimi de undă
⇒ poate fi obţinut pe cale experimentală doar prin împărţirea unei unde sonore
iniţiale în două unde secundare separate care parcurg drumuri diferite până în
regiunea în care se întâlnesc din nou
 Osciloscopul este un aparat electronic complex, utilizat în această lucrare pentru
vizualizarea amplitudinii tensiunii electrice aplicate la bornele sale
 Tubul König este un dispozitiv format din două tuburi îndoite în formă de U,
ale căror capete coincid. El permite, la un capăt, divizarea unei unde sonore în
95

alte două unde şi reunirea lor la celălalt capăt. Unul dintre tuburi se poate alungi,
permiţând ca undele sonore să parcurgă drumuri de lungime diferită.
 Generatorul de curent electric alternativ de frecvenţă reglabilă :
⇒ are ca element constructiv principal un circuit de curent electric oscilant,
format dintr-o bobină şi un condensator variabil
⇒ oscilaţiile electrice generate de circuitul oscilant sunt amplificate şi
determină prezenţa unei tensiuni electrice alternative la bornele de ieşire ale
aparatului
⇒ valoarea frecvenţei poate fi reglată modificând capacitatea
condensatorului variabil din circuitul oscilant
 Casca telefonică :
⇒ este un traductor curent electric-sunet, adică un
dispozitiv care transformă un curent electric variabil în
sunet
⇒ principiul ei de funcţionare se bazează pe un
electromagnet şi o membrană metalică
⇒ curentul electric variabil determină în miezul
electromagnetului un câmp magnetic variabil, care, la rândul său provoacă acţiunea
unor forţe variabile asupra membranei, care o aduc în stare de oscilaţie mecanică
⇒ oscilaţiile mecanice ale membranei generează sunetul
 Microfonul :
⇒ este un traductor sunet-curent electric, adică un dispozitiv care
transformă sunetul în curent electric variabil
⇒ principiul său de funcţionare este asemănător cu cel al căştii telefonice,
cu deosebirea că de această dată vibraţiile membranei sunt cele care determină
apariţia curentului electric variabil în înfăşurarea electromagnetului
 Metoda celor mai mici pătrate :
⇒ este utilizată pentru a construi dreapta y(x) = Ax + B care aproximează cel mai
bine perechile de date experimentale (x
1
, y
1
), (x
2
, y
2
),…, (x
n
, y
n
). Se arată că :
x A y B ;
x x
y x xy
A − ·


·
2
2
x
x
n
y
y
n
x
x
n
xy
x y
n
i
i
n
i
i
n
i
i
n
i i
i
n
· · · ·
· · · ·
∑ ∑ ∑ ∑
1 1 2
2
1 1
; ; ;
96
membrană

PRINCIPIUL METODEI
Să considerăm o sursă S de sunet de frecvenţă constantă. Sunetele
plecate din S pot urma drumurile SAI şi SBI, reunindu-se în punctul I, unde interferă.
Să presupunem că în punctul I se
produce un minim de interferenţă.
În acest caz diferenţa de drum
între undele care interferă este un
număr semiîntreg de lungimi de
undă :
( ) Z ∈
λ
+ · − k k l l ;
2
1 2 2 2
1 2
Deplasând punctul de reflexie B în
poziţia C, rezultatul interferenţei
din I se modifică. Să presupunem
că poziţia lui C corespunde altui minim de interferenţă (primul care se poate obţine în
timpul deplasării BC). În acest caz k creşte cu o unitate :
( ) ( )
[ ]
2 2 2 1 1
2
3 1
l l k − · + +
λ
Făcând diferenţa dintre cele două relaţii, obţinem :
2 2
3 2
l l − · λ
sau :
( )
λ · − 2
3 2
l l
Deoarece :
λ
ν
·
c
rezultă posibilitatea de a determina viteza de fază după relaţia :
( )
c l l · − 2
3 2
ν
cu condiţia de a cunoaşte frecvenţa sunetului şi diferenţa de drum (l
3
- l
1
).
În practică, putem obţine un sunet de frecvenţă dată (numit şi sunet pur) cu
ajutorul unui generator de curent alternativ de frecvenţă reglabilă şi al unei căşti
telefonice, care transformă în sunet curentul alternativ furnizat de generator.
97

l
3
l
2
l
1
I
C
A
S
B
l
1
l
2
l
3
Două tuburi îndoite în
formă de U conduc sunetul
furnizat de casca (C) pe două
căi de la sursă la punctul de
interferenţă, aflat în dreptul
unui microfon (M). Tubul
superior este mobil, iar
deplasarea sa poate fi măsurată
cu ajutorul unei rigle gradate
R. Acest dispozitiv, care
permite măsurarea diferenţei
de drum dintre două sunete
coerente care provin de la
aceeaşi sursă, se numeşte tub König. Microfonul îngăduie transformarea sunetului
obţinut prin interferenţă într-un semnal electric, a cărui amplitudine este direct
proporţională cu tăria sunetului. Semnalul electric obţinut poate fi analizat cu ajutorul
unui osciloscop, iar amplitudinea sa este vizualizată ca înălţime a liniei luminoase
care apare pe ecranul osciloscopului.
Deoarece lungimea deplasării între poziţiile tubului superior care corespund
minimelor succesive de interferenţă este dată de relaţia :
l l
c
3 2
2
1
− · ⋅
ν
rezultă că aceasta este o funcţie lineară de inversul frecvenţei. Găsind prin măsurare
mai multe perechi experimentale (l
3
- l
2
, 1/ν) şi determinând funcţia lineară
corespunzătoare (l
3
– l
2
= A⋅ 1/ν + B)prin utilizarea metodei celor mai mici pătrate,
putem determina viteza de fază a sunetului ca fiind dublul pantei funcţiei lineare (c =
2A).
Trebuie făcut şi un comentariu în privinţa preciziei cu care se face această
determinare. Frecvenţele ν se pot măsura cu precizie destul de mare dacă generatorul
de curent alternativ este corespunzător. În laborator, această precizie este, teoretic, de
0,1%. Distanţele l
3
şi l
2
se pot măsura pe riglă cu precizie de 1 mm. La o frecvenţă a
sunetului de 2000 Hz, diferenţa l
3
– l
2
ar trebui să fie de aproximativ 8,5 cm. Eroarea
relativă făcută la o asemenea determinare este :
% ,
l l
l
4 2
mm 85
mm 2 2
2 3
≅ ·

δ
· ε
ceea ce înseamnă pentru măsurarea vitezei sunetului c o eroare de aproape 5%.
Eroarea este amplificată de dificultatea de a observa pe ecranul osciloscopului
momentul exact în care înălţimea liniei luminoase este minimă sau maximă, ceea ce
are drept consecinţă o eroare de măsurare a diferenţei l
3
– l
2
mai mare decât aceea
asigurată de riglă. De aceea măsurătorile trebuie făcute cu o atenţie deosebită !
98
(B)
(A)
(I)
(S)
M
C
R
MATERIALE ŞI APARATE
generator de curent electric alternativ
tub König
cască telefonică, microfon
osciloscop electronic
conductoare de conexiune
EXPLICAŢII : (1) ramura fixă a tubului König, (2) ramura mobilă a tubului König,
(3) riglă, (4) cască telefonică, (5) microfon, (6) firele de conexiune la generatorul de
curent alternativ, (7) generatorul de curent alternativ, (8) afişajul generatorului, (9)
potenţiometru pentru reglarea frecvenţei, (10) fire de conexiune la osciloscop, (11)
osciloscop, (12) ecranul osciloscopului şi linia luminoasă care trebuie observată.
NOTĂ : este posibil ca frecvenţa tensiunii de la bornele generatorului de curent
alternativ să fie măsurată cu un frecvenţmetru. În acest caz, valoarea frecvenţei se
citeşte pe afişajul frecvenţmetrului şi nu pe acela al generatorului.
99

Oy
SCHIŢA DISPOZITIVULUI EXPERIMENTAL
1
2
3
4
5
6
7
8
9 10
11
12
MOD DE LUCRU
se verifică dacă casca telefonică este racordată la generatorul de curent alternativ şi
microfonul la bornele Oy ale osciloscopului
se alimentează de la reţeaua electrică şi se pun în funcţiune generatorul de curent
alternativ şi osciloscopul, iar dacă este necesar şi frecvenţmetrul
se stabileşte frecvenţa generatorului la valoarea ν = 1000 Hz
pe ecranul osciloscopului trebuie să apară o dungă luminoasă verticală
se alungeşte tubul superior al aparatului König până ce se observă pe ecranul
osciloscopului un minim al înălţimii dungii luminoase
în acest moment se citeşte şi se notează în tabelul de date valoarea indicată în
dreptul poziţiei cursorului pe rigla gradată (l
2
)
se alungeşte din nou tubul superior până la apariţia următorului minim, citindu-se
şi notându-se în tabel poziţia corespunzătoare (l
3
)
se readuce tubul superior la limita din stânga şi se stabileşte frecvenţa
generatorului la o nouă valoare, indicată în tabelul de date, repetându-se
măsurătorile până la completarea acestuia
se calculează diferenţele de lungime (l
3
- l
2
) şi se notează în tabel
În cazul în care faceţi calculele manual :
se calculează viteza sunetului în aer cu relaţia:
( )
c
xy x y
xy x y · ⋅


|
.

`
,
· ⋅ − ⋅
|
.

`
,
2
0 0223
8958
,
dm
ms
m
s
se trasează graficul l
3
- l
2
= f(1/ν)
dacă utilizaţi programul Excel pentru a trasa graficul şi a determina panta A, pentru
a afla viteza sunetului va trebui să transformaţi valoarea pantei exprimată în dm/ms
în m/s (prin înmulţire cu 100) şi apoi să dublaţi valoarea obţinută.
100
PRELUCRAREA DATELOR
MĂSURAREA VITEZEI SUNETULUI ÎN AER UTILIZÂND TUBUL KÖNIG
Nr. crt.
ν
(kHz)
x = 1/ν
(ms)
y = l
3
-l
2
(dm)
l
3
(dm)
l
2
(dm)
1 1,0 1,0000
2 1,1 0,9091
3 1,2 0,8333
4 1,3 0,7692
5 1,4 0,7143
6 1,5 0,6667
7 1,6 0,6250
8 1,7 0,5882
9 1,8 0,5556
10 1,9 0,5263
STUDENŢI
1)
2)
3)
4)
SEMNĂTURA CADRULUI DIDACTIC
101

l
3
– l
2
(dm)
1/ν (ms)
GRAFICUL DISTANŢEI ÎNTRE DOUĂ
MINIME CONSECUTIVE ÎN FUNCŢIE DE
INVERSUL FRECVENŢEI
REZULTATE
FINALE
c = ……….. m/s
102

OA
OSCILATORUL
AMORTIZAT
oscilaţii
oscilatorul armonic
oscilatorul amortizat
coeficient de amortizare
forţă arhimedică
vâscozitate, coeficient de
vâscozitate (viscozitate)
legea lui Stokes
Oscilaţiile armonice, neamortizate,
sunt de fapt doar idealizări ale situaţiilor
reale. În cazul unui oscilator real,
amortizarea este datorată forţelor de
rezistenţă la înaintare. Rezultatele
acţiunii acestora sunt micşorarea
amplitudinii şi vitezei de oscilaţie. Dacă
un corp se deplasează în interiorul unui
lichid, asupra sa acţionează forţe de
frecare cu lichidul, numite forţe de
vâscozitate. Forţele de vâscozitate sunt
proporţionale cu viteza de deplasare a
corpului. Măsurând amortizarea
oscilaţiilor efectuate de un corp imersat
într-un lichid, putem determina prin
calcul coeficientul de vâscozitate al
lichidului.
CUVINTE
CHEIE
TEMA
APLICAŢIEI

Determinarea experimentală (prin simulare) a coeficientului
de vâscozitate al unui lichid.

SCOPUL APLICAŢIEI

DEFINIŢII ŞI FORMULE
 Oscilaţii :
⇒ Un sistem fizic efectuează oscilaţii mecanice dacă parametrii care-l descriu iau
succesiv valori care variază alternativ în jurul valorilor care caracterizează starea de
echilibru a sistemului
⇒ În cazul în care parametrii ce caracterizează sistemul mecanic iau valori egale
după intervale de timp egale, oscilaţia se numeşte oscilaţie periodică, iar intervalul
de timp caracteristic acesteia se numeşte perioada oscilaţiei şi se notează cu T.
 Oscilatorul armonic :
⇒ Mişcările oscilatorii de tipul
( ) ϕ + ω · t sin A x
0
sau
( ) ϕ + ω · t cos A x
0
se numesc
oscilaţii armonice. Parametrii care intervin în expresie au următoarele semnificaţii : x
– elongaţia oscilaţiei, A – amplitudinea oscilaţiei, ω
0
- pulsaţia oscilaţiei, ϕ - faza
iniţială a oscilaţiei, Φ = ωt + ϕ - faza oscilaţiei, t – momentul de timp.
⇒ Ecuaţia diferenţială a oscilatorului armonic este :
0
2
0
2
0
· ω + ⇔ ω − · x x x a  
⇒ Condiţia necesară pentru ca un corp să oscileze armonic este aceea ca
rezultanta forţelor care acţionează asupra sa să fie de tip elastic : R = -kx.
 Oscilatorul amortizat :
⇒ Mişcarea oscilatorie amortizată este descrisă matematic prin ecuaţia
diferenţială : 0 2
2
0
· ω + γ + x x x   
, unde γ se numeşte coeficient de atenuare.
⇒ Pentru a avea loc oscilaţia periodică este necesar să fie îndeplinită
condiţia: 0
2 2
0
> γ − ω .
⇒ În cazul oscilatorului amortizat, elongaţia depinde de timp după legea :
( ) ϕ + ω ·
γ −
t sin e A x
t
0
unde
2 2
0
γ − ω · ω . Amplitudinea scade în timp după legea :
t
e A A
γ −
·
0
.
⇒ Perioada oscilaţiei (definită drept dublul intervalului de timp care
corespunde la două treceri succesive ale oscilatorului prin poziţia de echilibru) are
expresia :
ω
π
·
2
T
⇒ Condiţia necesară pentru ca un corp să oscileze după legea de mai sus este
aceea ca rezultanta forţelor care acţionează asupra sa să fie suma dintre o forţă de tip
elastic şi o forţă de rezistenţă la înaintare, proporţională cu viteza : R = -kx – fv.
 Forţa arhimedică :
103
⇒ Este rezultanta forţelor de presiune pe care le exercită un fluid aflat la echilibru
asupra unui corp imersat în acel fluid
⇒ Forţa arhimedică este numeric egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit
de corp, are aceeaşi direcţie ca şi greutatea, dar este orientată de jos în sus
⇒ Expresia sa matematică este :
g V F
corp lichid A
ρ ·
, unde ρ
lichid
este densitatea
lichidului, V
corp
este volumul de lichid dezlocuit de corp (egal şi cu volumul corpului
dacă acesta se află în întregime în lichid), iar g este acceleraţia gravitaţională
 Vâscozitatea :
⇒ este proprietatea lichidelor (fluidelor) de a curge cu mai multă sau mai puţină
uşurinţă
⇒ este rezultatul forţelor de frecare care apar între straturile de fluid alăturate şi
curg cu viteze diferite
⇒ Legea experimentală a vâscozităţii a fost
determinată de Newton şi are forma :
( )
dr
r dv
dS dF η − ·
Enunţul este următorul : forţa de frecare care se
exercită între straturile de fluid vecine este
proporţională cu aria de contact dS a acestora şi
cu gradientul vitezei de curgere a fluidului
dv/dr în direcţie perpendiculară aceleia de
curgere. Forţele de frecare acţionează astfel încât să mi micşoreze viteza straturilor
rapide şi să o mărească pe aceea a straturilor lente. Coeficientul de viscozitate
dinamică (sau viscozitatea) η este o constantă de material care caracterizează
 Legea lui Stokes se referă la forţa de frecare care se exercită asupra unui corp
sferic ce se deplasează în interiorul unui fluid. Expresia ei este :
rv F
S
πη ·6
unde r este raza corpului sferic, iar v este viteza de deplasare a corpului în
interiorul fluidului. Dacă lichidul udă corpul, η este chiar viscozitatea lichidului.
104
r
v(r)
v(r+dr
)
dr
dF
v(r)
dS

PRINCIPIUL METODEI
Să examinăm situaţia din figura
alăturată. Folosim un corp format
dintr-o sferă (de rază r) continuată
printr-un tub lung, cilindric, de
rază r
0
< r. Corpul are pereţi din
sticlă foarte subţiri şi este gol pe
dinăuntru. În interiorul sferei sunt
introduse câteva alice din plumb
care constituie aproape toată masa
corpului. Alicele de plumb aflate
în sferă asigură stabilitatea, astfel
încât, introdus într-un lichid,
corpul pluteşte, tija având direcţie
verticală, iar sfera şi o parte din
tijă fiind cufundate în lichid. Un
asemenea „corp” se numeşte
densimetru (sau areometru) şi
serveşte la măsurarea densităţii
unor lichide. Dacă este scos din
poziţia de echilibru, fiind tras sau
împins în direcţie verticală,
densimetrul oscilează, amplitudinea fiind mai mare la început şi descrescând treptat,
până la anulare.
Să examinăm forţele care acţionează în timpul oscilaţiei :
⇒ Greutatea
Masa densimetrului este concentrată aproape în totalitate în interiorul sferei. În aceste
condiţii, este convenabil să afirmăm că masa se poate exprima în funcţie de volumul
sferei şi densitatea medie :
g
r
G
r
m ρ
π
· ⇒ ρ
π
·
3
4
3
4
3 3
Valoarea densităţi medii poate fi ajustată în funcţie de dorinţă, folosind mai multe sau
mai puţine alice de plumb. În cazul de faţă, vom considera că densitatea medie este
1400 kg/m
3
.
⇒ Forţa arhimedică
Aceasta este proporţională cu volumul lichidului dezlocuit şi are doi termeni : unul
corespunzător sferei şi celălalt porţiunii de tijă aflate sub nivelul lichidului :
g l r g
r
F
l l A
ρ π + ρ
π
·
2
0
3
3
4
105

l
v a
G
F
A
F
S

l
= densitatea lichidului, l = lungimea porţiunii de tijă aflată în lichid) Forţa
arhimedică cu care aerul acţionează asupra porţiunii de tijă aflată în afara lichidului
se poate neglija.
⇒ Forţele de frecare
Forţa de frecare principală se exercită între lichid şi sferă. Expresia ei este dată de
legea lui Stokes :
rv F
S
πη ·6
unde η este viscozitatea lichidului, iar v este viteza mişcării oscilatorii. Se mai
exercită forţe de frecare între tijă şi lichid, sau între tijă şi aer, dar ele pot fi neglijate.
Ar mai putea fi menţionate şi forţele de tensiune superficială care apar la
suprafaţa lichidului, în zona de contact cu tija. Vom considera că şi acestea sunt
neglijabile. Conform principiilor dinamicii, putem calcula acceleraţia densimetrului :
S A
F F G ma − − ·
rv g l r g
r
g
r
a
r
l l
π η − ρ π − ρ
π
− ρ
π
· ρ
π
6
3
4
3
4
3
4
2
0
3 3 3
ρ
η

ρ
ρ

,
`

.
|
ρ
ρ
− ·
2 3
2
0
2
9
4
3
1
r
v
g
r
l r
g a
l l
La echilibru, corpul fiind în repaus (v = 0), acceleraţia este nulă. Notând cu l
0
lungimea porţiunii de tijă aflată sub nivelul lichidului în poziţia de echilibru,
obţinem :
g
r
l r
g
l l
ρ
ρ

,
`

.
|
ρ
ρ
− ·
3
0
2
0
4
3
1 0
Scăzând ultima ecuaţie din cea anterioară, obţinem :
( )
ρ
η

ρ
ρ −
− ·
2 3
0
2
0
2
9
4
3
r
v
g
r
l l r
a
l
Putem face notaţiile :
x v
dt
dv
a x
dt
dl
v x l l     · · · ⇒ · · ⇒ · −
0
ρ
ρ
· ω
l
r
g r
3
2
0 2
0
4
3
ρ
η
· γ
2
4
9
r
Cu aceste notaţii, ecuaţia diferenţială de mişcare capătă forma :
0 2
2
0
· ω + γ + x x x   
Această ecuaţie diferenţială descrie mişcarea oscilatorie amortizată şi are soluţia
următoare :
( )
0 0
ϕ + ω ·
γ −
t sin e A x
t
unde
2 2
0
γ − ω · ω , iar ϕ
0
este faza iniţială. Viteza mişcării oscilatorii este :
( ) ( )
0 0 0 0
ϕ + ω ω + ϕ + ω γ − · ·
γ − γ −
t cos e A t sin e A x v
t t

La momentele de timp t
i
când oscilatorul trece prin poziţia de echilibru avem :
106
( )
( )
¹
'
¹
t · ϕ + ω
· ϕ + ω
1
0
0
0
i
i
t cos
t sin
Rezultă :

i i
t
i
t
i
e A v e A v
γ − γ −
ω · ⇒ ω t ·
0 0
adică modulul vitezei oscilatorului la trecerea prin poziţia de echilibru este o
funcţie exponenţială de timp.
Prin logaritmare, rezultă :
( )
0
A ln t v ln
i i
ω + γ − ·
 Logaritmul modulului vitezei oscilatorului la trecerea prin poziţia de
echilibru este o funcţie lineară de timp, panta dreptei corespunzătoare fiind chiar
factorul de amortizare γ.
 Cunoscând factorul de amortizare, densitatea medie a densimetrului şi
raza porţiunii sferice, putem calcula viscozitatea lichidului după formula :
9
4
2
ργ
· η
r
Mişcarea oscilatorie amortizată este periodică, în sensul că trecerile succesive prin
poziţia de echilibru au loc la intervale de timp egale între ele :
N ∈ ∀
ω
π
· · − · ∆
+
i
T
t t t
i i
2
1
Cunoscând relaţia între ωşi ω
0
, putem scrie :
( )
2
2
2 2 2
0
t ∆
π
· ω · γ − ω
( )
2
2
2
3
2
0
4
3
t r
g r
l

π
+ γ ·
ρ
ρ
Rezultă că putem calcula densitatea lichidului după relaţia :

( )

,
`

.
|

π
+ γ ρ · ρ
2
2
2
2
0
3
3
4
t g r
r
l
Cunoscând factorul de amortizare, densitatea medie a densimetrului, raza
porţiunii sferice, raza secţiunii tijei şi intervalul de timp între două treceri
succesive prin poziţia de echilibru putem calcula viscozitatea lichidului după
formula de mai sus.
107
Pentru a măsura momentele de timp t
i
se poate concepe un montaj experimental,
asemănător aceluia prezentat în figura de mai sus. Diodele laser sunt poziţionate
simetric, la mică distanţă de orizontala corespunzătoare poziţiei de echilibru a
densimetrului. Tija densimetrului are o porţiune transparentă. De fiecare dată când
aceasta trece prin dreptul diodelor laser, raza laser o traversează şi cade pe o
fotocelulă, care, la rândul ei, transmite un puls de tensiune către un cronometru
electronic ce înregistrează momentul de timp. Fiecărei treceri a densimetrului prin
dreptul poziţiei de echilibru îi corespund două pulsuri, unul provenind de la dioda 1,
iar celălalt de la dioda 2. Se înregistrează astfel două momente de timp : t
i
’ şi t
i
”.
Momentul trecerii prin dreptul poziţiei de echilibru t
i
se poate aproxima prin media :
2
" t ' t
t
i i
i
+
·
iar viteza densimetrului prin relaţia :
' t " t
s
v
i i
i


·
108
Diodă
laser 1
Diodă
laser 2
Fotocel
ulă 1
Fotocel
ulă 2
Cronome
tru
electroni
c
Tija densimetrului
(porţiune opacă)
Orizontala corespunzătoare
poziţiei de echilibru
Tija densimetrului
(porţiune
transparentă)
Rază laser
∆ h
MATERIALE ŞI APARATE
programul de simulare „Oscam”
109

EXPLICAŢII : (1) cronometru, (2) icon (click-ul pe acest icon declanşează
110
1
2
3
4 5 6
MOD DE LUCRU
deschideţi programul „Oscam”
apăsaţi butonul (4). Veţi observa coborârea densimetrului. Valoarea amplitudinii
iniţiale este generată aleatoriu.
daţi un click pe iconul (2). Veţi observa oscilaţiile densimetrului şi marcarea
timpului de către cronometru. În tabelul (3) sunt înregistrate automat momentele de
timp t
i
’ şi t
i
”. Programul face automat 16 înregistrări, după care se opreşte.
dacă din diverse motive doriţi oprirea înregistrărilor înainte de termen apăsaţi
butonul (5). Reiniţializarea experimentului se face apăsând din nou butonul(4).
după încheierea determinărilor notaţi datele în tabelul de date.
calculaţi momentele de timp t
i
cu relaţia
2
" t ' t
t
i i
i
+
·
. Calculaţi de
asemenea inversul intervalului de timp
' t " t
i i
i

· α
1
.
găsiţi (prin metoda celor mai mici pătrate) panta dreptei ln α
i
= f(t
i
). Aceasta este
valoarea coeficientului de atenuare γ .
calculaţi intervalele de timp ∆ t
i
= t
i+1
- t
i
, precum şi valoarea lor medie ∆t.
ştiind că : r = 1 cm, ρ = 1400 kg/m
3
, r
0
= 0,25 cm, g = 9,8 m/s
2
, calculaţi
viscozitatea şi densitatea lichidului, cu formulele :
9
4
2
ργ
· η
r
respectiv :
( )

,
`

.
|

π
+ γ ρ · ρ
2
2
2
2
0
3
3
4
t g r
r
l
înscrieţi în tabel toate valorile obţinute
111
112
PRELUCRAREA DATELOR
MĂSURAREA COEFICIENTULUI DE ATENUARE
Nr. crt. t’ (s) t” (s) t (s) α (s
-1
) ∆t (s) γ (s
-1)
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
STUDENŢI
1)
2)
3)
4)
SEMNĂTURA CADRULUI
DIDACTIC
113

REZULTATE FINALE
T = 2<∆t> = …… s
η = ………… kg/(m⋅ s)
ρ
l
= ………… kg/m
3
114

VU
VITEZA DE
PROPAGARE A
ULTRASUNETELOR
ÎNTR-UN LICHID
unde acustice
viteza de propagare a undelor
acustice în lichide
ultrasunete
tren de unde
generator şi detector de
ultrasunete
defectoscop
Viteza sunetelor în lichide sau solide
are valori destul de mari. De exemplu,
într-un mediu continuu din oţel valoarea
sa este de 6100 m/s. Aceste valori mari
fac dificilă măsurarea directă a vitezei,
ca raport între distanţa parcursă şi timp,
deoarece pentru corpuri de dimensiuni
obişnuite intervalele de timp sunt
extrem de mici. Cu toate acestea, se pot
imagina şi metode de măsurare directă,
una dintre ele fiind prezentată în
lucrarea de faţă, împreună cu toate
constrângerile inerente acestei metode.
CUVINTE
CHEIE
TEMA
APLICAŢIEI
Determinarea experimentală a vitezei de propagare a
ultrasunetelor în apă distilată şi măsurarea coeficientului de
compresibilitate al apei.

SCOPUL APLICAŢIEI

DEFINIŢII ŞI FORMULE
 Undele acustice :
⇒ sunt unde mecanice longitudinale
⇒ se pot propaga în medii solide, lichide şi gazoase
⇒ reprezintă un fenomen de transfer al energiei, fără transport de substanţă
⇒ într-un mediu omogen şi izotrop, viteza lor de propagare (denumită şi viteză de
fază) este constantă, având aceeaşi valoare în toate direcţiile
 Viteza de propagare a undelor acustice într-un lichid :
⇒ se calculează conform relaţiei :
βρ
·
1
v
unde β este coeficientul de compresibilitate adiabatică al lichidului, iar ρ este
densitatea lichidului
⇒ valoarea sa depinde de natura lichidului, frecvenţa undei acustice şi
temperatura lichidului
 Ultrasunetele sunt unde acustice cu frecvenţă mai mare de 16.000 Hz.
 Trenul de unde :
⇒ reprezintă (spre deosebire de unda plană armonică) o perturbaţie având
întindere spaţială sau temporală limitată
⇒ poate fi modelat matematic ca o suprapunere de unde plane armonice
⇒ poate fi aproximat cu o undă armonică plană doar dacă durata sa este cu mult
mai mare decât perioada de oscilaţie a undei plane (ceea ce este echivalent cu a spune
că extinderea sa spaţială este cu mult mai mare decât lungimea de undă a undei
plane)
 Generatorul de ultrasunete :
⇒ este un aparat electronic complex
⇒ principiul său de funcţionare este următorul :
⇒ se generează un curent electric alternativ de foarte înaltă frecvenţă (de
ordinul a 1 MHz sau mai mult)
115
⇒acest curent electric
alternativ trecând printr-o
bobină generează un câmp
magnetic variabil în timp
⇒deoarece miezul
bobinei este construit
dintr-o ferită magneto-
strictivă, câmpul magnetic
variabil determină variaţia
dimensiunilor sale
geometrice, astfel încât
miezul oscilează mecanic
cu o frecvenţă egală cu
cea a curentului alternativ
⇒vibraţiile mecanice
ale feritei sunt în fapt
sursa undei acustice
 Detectorul de ultrasunete :
⇒ este un aparat electronic, cuplat constructiv cu un generator de ultrasunete
⇒ este echipat cu un disc de ceramică piezoelectrică, care pus în oscilaţie
mecanică prin interacţiune cu unda acustică se polarizează sau se depolarizează
electric cu o frecvenţă egală cu a undei acustice
⇒ sarcina electrică de polarizare a discului generează un câmp electric variabil
care este amplificat electronic, punându-se astfel în evidenţă unda acustică incidentă
 Defectoscopul :
⇒ este un aparat electronic, care are posibilitatea de a genera şi a recepţiona
ultrasunete
⇒ principala sa caracteristică este aceea că poate măsura intervalul de timp între
emisia unui tren de ultrasunete şi recepţionarea sa
⇒ există mai multe modele constructive, unele prevăzute cu un singur palpator
(care are atât rol de emiţător, cât şi de receptor), altele prevăzute cu două palpatoare
(dintre care unul este emiţătorul, iar celălalt receptorul). Timpul de propagare al
ultrasunetului între emisie şi recepţie este fie marcat pe un afişaj digital, fie evidenţiat
pe ecranul unui tub catodic
⇒ în general, este întrebuinţat pentru măsurători nedistructive. De exemplu, cu
ajutorul unui defectoscop se poate determina locul unde o piesă metalică are un
defect de turnare, fără distrugerea piesei.
116
Generator de curent electric
alternativ

PRINCIPIUL METODEI
 Ne propunem să utilizăm o metodă directă de măsurare a
vitezei de propagare a undelor acustice în apă distilată.
În acest scop trebuie determinate experimental atât lungimea drumului parcurs
de unda acustică (∆s), cât şi intervalul de timp necesar (∆t). Viteza de propagare se
calculează în acest caz cu relaţia:
t
s
v


·
În acest scop, va trebui să închidem o cantitate de apă distilată într-o incintă
având dimensiuni relativ mici. Dimensiunile incintei în care se află apa distilată nu
pot depăşi câţiva centimetri, rezultând că traseul parcurs de unda acustică trebuie să
aibă o lungime de acelaşi ordin de mărime.
Viteza de propagare a undelor acustice în apă este de ordinul de mărime a 1500
m/s. Prin urmare, timpul necesar parcurgerii unei distanţe de un centimetru este de
ordinul de mărime :
∆t · · ⋅

1
6 7 10
6
cm
1500 m/ s
s = 6,7 s , µ
 Valoarea extrem de redusă a timpului de propagare pe care dorim să-l
măsurăm are consecinţe extrem de importante asupra tipului de unde acustice care
trebuie folosite şi asupra aparaturii experimentale utilizate.
Intervalul de timp necesar
propagării ar putea fi măsurat
cu un cronometru electronic,
între momentul în care un
tren de unde părăseşte sursa
acustică şi momentul în care
acelaşi tren de unde ajunge la
un detector aflat la celălalt
capăt al traseului. Pentru ca
măsurătoarea să fie afectată
de erori cât mai mici este necesar ca lungimea trenului de unde (∆l) să fie mult mai
mică decât distanţa pe care o are de străbătut acesta (∆s). Numai în acest caz el poate
fi aproximat cu un punct material, astfel încât să fie valabilă relaţia de calculare a
vitezei amintită anterior. Matematic, transcriem condiţia astfel :
117

λ
∆l
v
∆s
Sursa de
sunet
Detector
de sunet
∆l << ∆s
O valoare acceptabilă minimă ar putea fi : ∆s = 5 ∆l.
Pe de altă parte lungimea trenului de unde ar trebui să fie, la rândul ei, mult mai
mare decât lungimea de undă :
λ << ∆l
Şi valoarea minimă acceptabilă în acest caz ar putea fi : ∆l = 5 λ. Rezultă :
λ
min
·
∆s
25
Pentru ∆s = 1 cm obţinem λ
min
= 0,4 mm. Având în vedere relaţia dintre
lungimea de undă şi viteza de fază a unei unde :
ν
· λ
v
unde ν reprezintă frecvenţa, rezultă pentru o viteză de fază de 1500 m/s o frecvenţă
minimă :
ν
min
, · ·
1500
3 75
m/ s
0,4 mm
MHz
Conform acestui calcul estimativ rezultă că în condiţiile experimentale date,
având la dispoziţie o cuvă cu dimensiunea de ordinul a câţiva centimetri, nu poate fi
măsurată prin această metodă directă decât viteza de propagare a unor unde acustice
având frecvenţa superioară valorii de 1MHz.
 Deci metoda de măsurare directă propusă poate da rezultate corecte doar
dacă dispunem de o sursă de ultrasunete de foarte înaltă frecvenţă (ν > 1 MHz), de
un detector capabil să pună în evidenţă asemenea ultrasunete şi de un cronometru
electronic care măsoară intervale de timp cu o rezoluţie minimă de 0,1 µ s.
Pentru că între emiţător şi receptor ultrasunetul nu străbate doar stratul de apă
distilată, existând în drumul său şi pereţii cuvei sau suportul pe care este aşezată
aceasta, este necesar ca în scopul determinării intervalului de timp de propagare prin
apă să facem două măsurători :
⇒ prima dintre ele cu receptorul lipit de fundul cuvei (∆t')
⇒ a doua, lăsând între receptor şi fundul cuvei o distanţă ∆s (∆t")
Intervalul de timp necesar ultrasunetului să se propage prin stratul de apă de grosime
∆s se poate calcula utilizând rezultatele celor două măsurători, după relaţia :
∆t = ∆t" - ∆t'
Grosimea stratului de apă aflat între receptor şi fundul cuvei se determină cu ajutorul
unei rigle gradate, de-a lungul căreia se deplasează un cursor legat rigid de receptorul
de ultrasunete.
118
MATERIALE ŞI APARATE
aparatul ultrasonic N 2702 (având şi rol de cronometru electronic)
sursa de alimentare a aparatului ultrasonic
două traductoare de ultrasunete (emiţătorul şi receptorul)
dispozitivul de susţinere a cuvei şi traductoarelor
rigla gradată
EXPLICAŢII : (1) palpator, emiţător de ultrasunete, (2) palpator, receptor de
ultrasunete, (3) sistem de prindere, cu riglă gradată şi cursor, (4) suport pentru cuva
cu apă, (5) apă distilată, (6) defectoscop, prevăzut cu cronometru electronic, (7) şi (8)
firele de legătură între defectoscop şi palpatoare.
NOTĂ : Instalaţia din laborator permite măsurarea vitezei la diferite temperaturi. De
aceea, ea este prevăzută şi cu unele elemente suplimentare, care nu sunt folosite în
experimentul de faţă. Aceste elemente sunt : (9) termometru, (10) cămaşă de
termostatare prin care poate circula apă încălzită la o temperatură prestabilită, (11)
ultratermostat care reprezintă sursa de apă încălzită sau răcită, (12) ţevi prin care
circulă agentul de răcire al termostatului, (13) furtunurile prin care apa circulă de la
termostat la cămaşa de termostatare şi înapoi. Pentru a împiedica reflexia
ultrasunetelor la suprafeţele de separaţie între diferite elemente, acestea sunt unse cu
un strat de vaselină.
119

1
6
10
3
2
9
11
12
5
4
7
8
13
MOD DE LUCRU
se racordează la reţeaua electrică şi se pun în funcţiune sursa de alimentare a
aparatului ultrasonic şi aparatul ultrasonic
se coboară receptorul de ultrasunete până atinge fundul cuvei
se citeşte pe afişajul aparatului ultrasonic intervalul de timp ∆t' şi se notează
valoarea sa în tabelul de date
se ridică receptorul cu 0,5 cm, măsurându-se deplasarea acestuia pe rigla gradată,
prevăzută cu vernier
se citeşte şi se notează noua valoare a intervalului de timp ∆t”
se fac în total 10 determinări, mărind de fiecare dată distanţa dintre receptor şi
fundul cuvei cu câte 0,5 cm
dacă receptorul iese din apă înaintea epuizării celor 10 măsurători, ele se continuă
prin coborârea receptorului
după completarea tabelului de date se întrerupe funcţionarea aparatului ultrasonic
şi a sursei sale de alimentare, deconectându-se, după caz, de la reţeaua electrică
se calculează pentru fiecare dintre măsurători intervalele de timp ∆t, vitezele de
propagare corespunzătoare şi se trec valorile obţinute în tabel.
se calculează valoarea medie a vitezei de propagare a ultrasunetului, abaterea
pătratică medie şi eroarea relativă
se calculează coeficientul de compresie adiabatică al apei şi eroarea de măsurare.
Se poate lua densitatea apei ca fiind egală cu 1000 kg/m
3
.
120

PRELUCRAREA DATELOR
MĂSURAREA VITEZEI ULTRASUNETELOR ÎN APĂ
DISTILATĂ
Nr.
crt.
∆s
(cm)
∆t'
(µs)
∆t"
(µs)
∆t = ∆t" - ∆t'
(µs)
t
s
v


·
(m/s)
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
STUDENŢI
1)
2)
3)
4)
SEMNĂTURA CADRULUI
DIDACTIC
121
REZULTATE FINALE
<v> = ………… m/s
σ
v
= ………… m/s
ε
v
= ………… %
β
apă
= ………… m
2
/N
ε
β
= ………… %
122

PS
MĂSURAREA
NIVELULUI DE
POLUARE
SONORĂ
propagarea sunetelor
presiunea sonoră, câmp sonor
intensitatea undei sonore
tăria sunetului
intensitatea sonoră
nivelul de intensitate acustică
subiectivitatea percepţiei acustice
ponderarea nivelului de
intensitate acustică
măsurarea zgomotelor
sonometrul
Ingineria mediului este un domeniu
tehnic aflat în plin avânt. Integrarea
României în Uniunea Europeană
presupune şi adaptarea legislaţiei
mediului la normele europene. În acest
context, poluarea sonoră este unul din
domeniile de mare interes. În marile
aglomerări urbane există numeroase
surse de poluare sonoră, dintre care să
pomenim doar traficul rutier. Poate, în
timpul orelor de curs aţi fost deranjaţi de
zgomotul provenit din stradă. Este util
să ştiţi să măsuraţi nivelul de zgomot,
pentru a putea lua apoi măsuri împotriva
poluării sonore. De aceea, dorim să vă
familiarizăm cu unele noţiuni de bază.
CUVINTE
CHEIE
TEMA
APLICAŢIEI

Măsurarea nivelului de poluare sonoră stradală.

SCOPUL APLICAŢIEI

DEFINIŢII ŞI FORMULE
 Propagarea sunetelor are loc sub formă de unde elastice. În medii gazoase şi
lichide undele sonore sunt unde longitudinale (adică oscilaţiile particulelor
mediului, induse de undă, au loc pe direcţie paralelă cu direcţia de propagare). În
solide sunetele se pot propaga atât ca unde longitudinale, cât şi ca unde
transversale (la care oscilaţia particulelor mediului are direcţie perpendiculară
celei de propagare).
 Variaţia de presiune înregistrată într-un punct al materialului în timpul
propagării undei elastice, în comparaţie cu presiunea în absenţa undei, se
numeşte presiune sonoră şi poate constitui o măsură a prezenţei undei şi a
calităţii acesteia. Totalitatea presiunilor suplimentare generate în mediul elastic
alcătuieşte un câmp de presiune sonoră, denumit uneori şi câmp sonor.
 Intensitatea sonoră este cantitatea de energie sonoră transportată în medie în
unitatea de timp, prin unitatea de suprafaţă perpendiculară direcţiei de propagare
a sunetului şi caracterizează din punct de vedere obiectiv tăria unui sunet :
t
n
s
dt dS
dW
I ·
ν
În cazul unei unde sonore plane, armonice, de frecvenţă bine stabilită, se poate
arăta că intensitatea undei sonore are forma matematică :
c
p p
c
I
ef s
max
ρ
· ⋅
ρ
·
2 2
2
1
unde p
s,max
este presiunea sonoră maximă, ρ este densitatea mediului, iar c este
viteza de fază a undei. Factorul ρc se numeşte impedanţă sonoră, iar raportul
p
s
max
/ 2
este desemnat ca presiune efectivă, p
ef
.
 Intensitatea sonoră minimă care mai poate fi sesizată de analizatorul auditiv
uman se numeşte intensitatea pragului de audibilitate. Valoarea intensităţii
sonore ce corespunde pragului de audibilitate este o funcţie de frecvenţa
sunetului. Domeniul de maximă sensibilitate al urechii umane este cuprins între
frecvenţele de 600 Hz şi de 7000 Hz. În acest interval pot fi percepute sunete de
intensitate I = 10
-12
-10
-11
W/m
2
. S-a ales ca valoare standard a pragului de
audibilitate intensitatea pragului de audibilitate al sunetului pur cu frecvenţa de
1000 de Hz :
I
0
= 10
-12
W/m
2
 Există pentru fiecare frecvenţă şi o valoare maximă a intensităţii care mai poate
fi suportată fără a produce efecte ireversibile asupra aparatului auditiv. Aceasta
este aşa-numita intensitate a pragului de durere. Intensitatea pragului de
123
durere este mai mică în intervalul de frecvenţe pentru care urechea este mai
sensibilă (0,1 W/m
2
la 6000 Hz), ajungând pentru alte frecvenţe până la 10
W/m
2
.
 Tăria unui sunet este o mărime legată, pe de-o parte, de cantitatea de energie
pe care o transportă unda sonoră şi, pe de altă parte, de efectul auditiv pe care-l
produce sunetul. Din cauza caracterului subiectiv al percepţiei auditive, efectul
auditiv şi energia undei nu se află într-o simplă relaţie de proporţionalitate. Din
acest motiv trebuie să utilizăm mărimi fizice diferite pentru a caracteriza
tăria sunetului, fie din punctul de vedere obiectiv al transportului de energie
sonoră, fie din punctul de vedere subiectiv al efectului auditiv.
 Nivelul de intensitate acustică se foloseşte deoarece valorile numerice extreme
ale intensităţilor sonore care trebuie luate în consideraţie în ceea ce priveşte
efectul auditiv diferă prin 13 ordine de mărime. Nivelul intensităţii acustice se
defineşte ca fiind de zece ori logaritmul zecimal al raportului dintre
intensitatea sonoră a sunetului considerat şi intensitatea standard a
pragului de audibilitate :
L
I
I
·10
0
lg
Unitatea de măsură a nivelului intensităţii acustice este decibelul, cu simbolul dB.
 Subiectivitatea
percepţiei acustice face
ca sunete având acelaşi
nivel al intensităţii
acustice să provoace
senzaţii auditive diferite.
Graficul alăturat prezintă
variaţia pragului de
audibilitate în funcţie de
frecvenţa sunetelor pure,
pentru persoane tinere,
normale din punct de
vedere auditiv. Se
observă că spre limitele
extreme ale domeniului de frecvenţe, pragul de audibilitate creşte mult, iar
valorile minime sunt întâlnite pentru frecvenţe între 500 şi 5000 de Hz.
 Măsurarea zgomotelor se face de cele mai multe ori prin transformarea
semnalului acustic în semnal electric şi analizarea ulterioară a acestuia. În acest
scop este necesară folosirea unui traductor sunet-curent electric, denumit în
mod uzual microfon.
124
20 50 100 200 500 1000 2000 5000 10000
Hz
dB
60
40
20
0
Pragul de audibilitate în funcţie de frecvenţă
 Sonometrul este un aparat portabil, destinat măsurării nivelului de presiune
sonoră. El poate furniza şi informaţii obiective privind energia sonoră, dar este
prevăzut şi cu un etaj de ponderare a intensităţii acustice, astfel încât poate avea
un răspuns faţă de sunet asemănător celui al urechii umane. În figura de mai jos
este reprezentată schema de principiu a unui sonometru :
 Microfonul transformă sunetul în semnal electric. Primul amplificator determină
creşterea amplitudinii semnalului electric înainte de intrarea în reţelele de
ponderare sau în filtrele externe. Rolul reţelei de ponderare este acela de a
modela modul subiectiv al percepţiei sonore umane. Circuitul de menţinere are
rolul de-a menţine acul indicator al instrumentului de măsură la valoarea
maximă atinsă în cursul determinării. Borna de ieşire este destinată facilitării
conectării sonometrului la un înregistrator extern. Instrumentul de măsură este
acela care permite vizualizarea rezultatului determinării.
 Ponderarea intensităţii acustice se face utilizând circuite electronice care
modelează subiectivitatea percepţiei acustice. În cele mai multe dintre situaţii,
unitatea de măsură a nivelului ponderat al intensităţii acustice este decibelul(A).
125
sunet
M
Ampli-
ficator
Reţele
de
ponde-
rare
Ampli-
ficator
Filtre externe
Redre-
sor de
valori
eficace
ieşire
Circuit de
menţinere
Instru-
ment de
măsură

PRINCIPIUL METODEI
O întrebare pe care ne-o putem pune este următoarea : dacă
unei surse de zgomot, caracterizată de nivelul intensităţii acustice L
1
, i se adaugă
o altă sursă de zgomot cu nivelul intensităţii acustice L
2
, cât va fi nivelul
rezultant al intensităţii acustice ? Răspunsul :
L = L
1
+ L
2
este greşit ! Să explicăm în continuare de ce acest răspuns este greşit.
Formula nivelului intensităţii acustice este :
0
10
I
I
lg L ·
unde I este intensitatea zgomotului, iar I
0
este intensitatea de referinţă. În cazul
suprapunerii a două zgomote, energiile celor două unde sonore se însumează, astfel
încât intensitatea totală este :
2 1
I I I + ·
Cum :
10
0
0
10
10
L
I I
L
I
I
lg ⋅ · ⇒ ·
rezultă :

,
`

.
|
+ · ⇒ ⋅ + ⋅ · ⋅

10 10 10 10
0
10
0
10
0
1 2 1 2 1
10 1 10 10 10 10 10
L L L L L L L
I I I
Prin logaritmare, rezultă

,
`

.
|
+ + ·

10
1
1 2
10 1
10 10
L L
lg
L L
sau :

,
`

.
|
+ + ·

10
1
1 2
10 1 10
L L
lg L L
Pe baza acestei relaţii se poate construi o
diagramă pentru adunarea nivelelor
de intensitate sonoră. Diagrama poate fi
utilizată astfel :
Să presupunem că se compun zgomotele cu nivelele de intensitate sonoră 60 dB,
respectiv 65 dB. Nivelul rezultant se calculează astfel :
126

⇒ Diferenţa între nivelele sonore este de 5 dB
⇒ Se citeşte ordonata punctului de abscisă egală cu diferenţa nivelelor sonore (în
cazul nostru, diferenţei de 5 dB îi corespunde abscisa de 6 dB)
⇒ Se adaugă această valoare nivelului cel mai mic de intensitate sonoră (în cazul
nostru, 60 dB). Rezultatul este nivelul rezultant al intensităţii sonore (în cazul nostru,
66 dB).
Problema cu care se confruntă persoana care măsoară nivelul de poluare sonoră
stradală este asemănătoare.
 În cazul că se măsoară nivelul de poluare sonoră, nu interesează faptul că
se suprapun mai multe surse de zgomot la acelaşi moment de timp, ci medierea
intensităţilor sonore pe o anumită durată.
De exemplu, într-un cartier rezidenţial, confortul sonor este asigurat dacă, în
orele de seară, media intensităţii sonore nu depăşeşte o anumită valoare. Evident,
intensitatea sonoră nu este constantă (zgomotul poate fi produs de mijloacele de
transport în comun care nu trec permanent, ci cu o anumită periodicitate). În aceste
condiţii, trebuie măsurată întreaga energie sonoră degajată în intervalul de timp
considerat, găsită valoarea medie care revine unităţii de timp şi calculat pe baza
acesteia nivelul mediu al intensităţii sonore. Cu un aparat care măsoară doar nivelul
momentan al intensităţii sonore, această operaţie prezintă anumite dificultăţi. Acestea
pot fi evitate în modul următor :
• se recurge la eşantionarea măsurătorilor
• prin aceasta se înţelege că măsurătorile de nivel acustic se repetă la intervale
scurte de timp (de exemplu, de câte un minut)
• se consideră că nivelul acustic este constant pe întreaga durată a
intervalului de timp considerat
• se calculează energia sonoră corespunzătoare unui interval de timp :
10
0
0
10 10
k
L
k
k
k
I I
I
I
lg L ⋅ · ⇒ ·
10
0
10
k
L
k k
k
k
S t I S t I W
t S
W
I ⋅ δ δ ⋅ · δ δ · δ ⇒
δ δ
δ
·
• se calculează energia sonoră totală (N este numărul de măsurători) :
∑ ∑
· ·
δ δ · δ ·
N
k
L
N
k
k
k
S t I W W
1
10
0
1
10
127
• se calculează energia medie care revine unui interval de timp şi intensitatea
corespunzătoare :

·
·
δ δ
δ
· · δ
N
k
L
k
I
N S t
W
I ;
N
W
W
1
10
0
10
1
• se calculează nivelul acustic mediu :
N
lg
I
I
lg L
N
k
L
k

·
· ·
1
10
0
10
10 10
• valoarea obţinută trebuie să se încadreze între nivelul sonor maxim şi nivelul
sonor minim
• la fel se poate proceda şi pentru calcularea nivelului acustic ponderat, măsurat
în dB(A)
Rezultatele determinărilor
experimentale se pot reprezenta
într-o histogramă (cum este aceea
din figura alăturată), punând în
evidenţă valoarea medie a
nivelului de zgomot şi locul unde
s-au făcut măsurătorile.
128
MATERIALE ŞI APARATE
sonometru RFT 00014
pistofon pentru etalonare
EXPLICAŢII : (1) microfon, (2) comutator pentru stabilirea tipului de măsurare, (3)
comutator pentru stabilirea domeniului de măsură, (4) buton pentru verificarea stării
de încărcare a bateriilor, (5) butonul de pornire a aparatului, (6) locaşul din pistofon
în care se introduce microfonul sonometrului în timpul etalonării, (7) comutatorul
care permite pornirea sau oprirea pistofonului.
129

1
4
5
2
3
6
7
MOD DE LUCRU
se verifică starea de încărcare a bateriilor apăsând pe butonul (4) (acul
instrumentului de măsură trebuie să se oprească în zona 6-10 dB)
se porneşte aparatul apăsând butonul (5)
se etalonează sonometrul cu ajutorul pistofonului. Pistofonul are ca piesă
principală un vibrator, alimentat de la baterii, care generează un sunet de frecvenţă
şi intensitate bine determinate. Pentru etalonare:
se fixează comutatorul (2) în poziţia „LIN”
se fixează domeniul de măsură de 110 dB cu comutatorul (3)
se porneşte pistofonul cu butonul (7)
se introduce microfonul (1) al sonometrului în locaşul (6) al pistofonului
indicaţia instrumentului de măsură trebuie să fie în acest moment de 6 dB (nivelul
sonor fiind de (110 + 6) = 116 dB)
dacă această condiţie nu este îndeplinită sonometrul nu este corect etalonat şi
trebuie chemat cadrul didactic pentru a pune la punct aparatul
se întrerupe alimentarea pistofonului şi acesta se îndepărtează, sonometrul fiind
acum pregătit pentru măsurătorile propriu-zise
se deplasează aparatul la locul măsurătorilor (pe o arteră circulată)
pentru efectuarea măsurătorii comutatorul (3) este adus într-o poziţie care permite
ca acul instrumentului de măsură să nu se stabilească la una dintre extremităţile
cadranului
valoarea nivelului sonor (care trebuie notată) este dată de suma dintre indicaţia
citită pe cadran şi cifra care indică domeniul de măsură stabilit cu ajutorul
comutatorului (3)
se trece comutatorul (2) pe poziţia „A” care corespunde punerii în funcţiune a
filtrelor care simulează percepţia auditivă a urechii umane, se citeşte şi se notează
noua valoare indicată de aparatul de măsură
se repetă toate operaţiile de măsură anterioare, la intervale de timp de câte un
minut, de încă 14 ori
după terminarea măsurătorilor se revine în laborator, se întocmeşte histograma
nivelelor acustice, se prelucrează datele şi se obţin valorile medii ale nivelului
acustic şi nivelului acustic ponderat
toate operaţiile de prelucrare a datelor, precum şi întocmirea histogramelor se pot
face cu programul Excel
130

PRELUCRAREA DATELOR
MĂSURAREA NIVELULUI DE POLUARE SONORĂ
Nr. crt. L
k
(dB)
10
10
k
L
L
Ak
(dB(A))
10
10
Ak
L
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
STUDENŢI
1)
2)
3)
4)
SEMNĂTURA CADRULUI
DIDACTIC
131
HISTOGRAMA NIVELULUI DE
ZGOMOT ÎN FUNCŢIE DE TIMP
REZULTATE FINALE
<L> = ……… dB
<L
A
> = ……… dB(A)
132

RD
ETALONAREA
REŢELELOR DE
DIFRACŢIE CU
RADIAŢIE LASER
MONOCROMATICĂ
Lumină
Lungime de undă
Lumină monocromatică
Difracţie
Reţea de difracţie
Constanta reţelei de difracţie
Laser
Calităţile fascicolului laser
Din materia acestui curs face parte
explicarea unor fenomene întâlnite în
cursul propagării undelor, fenomene
comune atât undelor mecanice, cât şi
undelor luminoase. Difracţia este unul
dintre aceste fenomene. Reţeaua de
difracţie este un element întâlnit în
construcţia spectroscoapelor, aparate
care realizează descompunerea luminii
în culorile componente, ceea ce permite
şi identificarea unor componenţi chimici
după amprenta lor spectrală. Laserul
este utilizat la ora actuală în foarte multe
domenii. Iată de ce ne propunem să vă
familiarizăm în această lucrare cu
difracţia, reţeaua de difracţie şi laserul.
CUVINTE
CHEIE
TEMA
APLICAŢIEI
Scopul lucrării constă în calcularea constantei unei reţele de
difracţie, pe baza măsurătorilor făcute asupra figurii de difracţie
obţinută utilizând lumina emisă de un laser şi reţeaua.

SCOPUL APLICAŢIEI

DEFINIŢII ŞI FORMULE
 Lumină :
⇒ este numele dat radiaţiilor care sunt capabile să producă senzaţii vizuale
⇒ o caracterizăm printr-o serie de calităţi subiective, între care şi „culoarea”, care
se află în legătură cu unele din proprietăţile obiective ale câmpului luminos
Fenomenele fizice asociate câmpului luminos pot fi modelate teoretic utilizând
două ipoteze diferite :
⇒ lumina este un fenomen ondulatoriu, de natură electromagnetică, caracterizat
de anumite mărimi specifice undelor (printre care şi lungimea de undă)
⇒ lumina este un flux de particule, numite fotoni
 Lungimea de undă :
⇒ reprezintă distanţa parcursă de o undă armonică în decursul unei perioade de
oscilaţie
⇒ este asociată culorii luminii, ochiul fiind sensibil doar la prezenţa undelor
electromagnetice ce au lungimea de undă cuprinsă între 400 nm (violet) şi 700
nm (roşu)
 Lumina monocromatică :
⇒ este o radiaţie electromagnetică de lungime de undă bine stabilită
⇒ poate fi percepută ca una din nuanţele de culoare din spectrul luminii
⇒ se poate obţine în unele cazuri prin interpunerea în calea fascicolului luminos a
unui filtru monocromatic
 Difracţia :
⇒ se întâlneşte când în calea unei unde se interpune un obstacol de dimensiuni
comparabile cu lungimea de undă
⇒ este explicată conform principiului lui Huygens- Fresnel
⇒ uneori, este definită ca ocolirea de către undă a unor obstacole comparabile cu
lungimea de undă
 Reţeaua de difracţie este confecţionată dintr-o plăcuţă plană, transparentă, pe
care este trasat un mare număr de zgârieturi fine, paralele, echidistante şi opace.
Reţeaua de difracţie este echivalentă unui număr N de fante, aşezate paralel, la
distanţe egale.
 Constanta reţelei de difracţie a este distanţa dintre două fante consecutive. Tot
prin constantă a reţelei de difracţie n se poate înţelege şi numărul de fante
prezent pe unitatea de lungime. În acest sens, vorbind despre unde sonore, un
133

număr de blocuri de locuinţe, plasate la distanţe egale între ele, distanţe
aproximativ egale cu lungimea blocurilor, şi aşezate în lungul unei artere de
circulaţie constituie o „reţea de difracţie” pentru sunete (mai precis pentru
sunetele de frecvenţe foarte joase, în jur de 16-20 Hz). Datorită efectului unei
asemenea „reţele de difracţie”, în spatele blocurilor ar putea apare zone în care
zgomotul circulaţiei nu este perceput şi zone în care el este perceput destul de
intens.
 Laserul este aparat care permite obţinerea unui fascicol paralel de lumină
monocromatică, relativ intensă. Numele său provine din limba engleză („Light
Amplification by Stimulated Emission of Radiation” = „Lumină amplificată
prin stimularea emisiei de radiaţie”). Deoarece cursul de fizică pe care-l urmaţi
nu cuprinde informaţii despre laser şi efectul laser, ne permitem să prezentăm pe
scurt modul de obţinere şi proprietăţile radiaţiei laser.
Să considerăm un mediu format din atomi cu
două nivele de energie: E
1
şi E
2
> E
1
. Sunt
posibile trei procese diferite :
⇒absorbţia unui foton de energie :
1 2
E E h − · ν
având ca rezultat excitarea energetică a atomului
prin trecerea unui electron de pe nivelul E
1
pe
nivelul E
2
. Acest proces se numeşte absorbţie
stimulată.
⇒emisia spontană a unui foton având aceeaşi
energie, însoţită de revenirea electronului de pe
nivelul E
1
pe nivelul E
2
. Acest proces se numeşte
emisie spontană.
⇒interacţiunea dintre atomul excitat şi un foton
de energie hν, având ca rezultat emisia unui al
doilea foton şi revenirea atomului în stare
fundamentală. Acest proces se numeşte emisie
stimulată. Fotonul eliberat prin emisie stimulată are aceeaşi frecvenţă, aceeaşi fază şi
aceeaşi direcţie de mişcare ca şi fotonul care stimulează emisia. Dacă procesul de
emisie stimulată se repetă de mai multe ori, poate rezulta o creştere în avalanşă a
numărului de fotoni. Deoarece, conform relaţiei lui Einstein, numărul de absorbţii
stimulate este :
dt w N dN
λ
·
1 1
iar numărul de emisii stimulate este :
dt w N dN
λ
·
2 2
rezultă că pentru ca prin emisie stimulată să se intensifice fluxul de energie luminoasă
trebuie ca :
1 2 1 2
N N dN dN > ⇒ >
134
E
1
E
1
E
1
E
2
E
2
E
2
e
-
e
-
e
-





adică numărul de atomi aflaţi în stare energetică excitată să fie mai mare decât
numărul de atomi din starea fundamentală.
Un mediu în care numărul atomilor în stare excitată depăşeşte numărul
atomilor în stare fundamentală nu este un mediu la echilibru termodinamic şi poate fi
obţinut doar prin excitarea energetică din exterior. Spunem în acest caz că s-a realizat
inversia de populaţie. Deci : inversia de populaţie este condiţia necesară obţinerii
efectului de amplificare a luminii prin emisie stimulată, sau, pe scurt, a efectului
laser.
Printre tipurile de laser utilizate la ora actuală se află laserele cu mediu activ gazos.
Astfel, laserele He-Ne folosesc ca mediu activ un amestec de heliu şi neon. Prin
declanşarea unei descărcări electrice, atomii de heliu pot fi excitaţi prin ciocniri cu
electronii acceleraţi în câmpul electric. Interacţiunea directă dintre atomii de heliu
excitaţi şi cei de neon face ca aceştia din urmă să preia energie de la primii, trecând
pe un nivel excitat metastabil (adică un nivel energetic al cărui timp mediu de viaţă
este cu un ordin de mărime mai mare decât valorile obişnuite). În timp, numărul de
atomi excitaţi pe nivelul metastabil creşte mult, realizându-se astfel inversia de
populaţie. Prin emisie stimulată, ei emit ulterior radiaţie laser. Lungimea de undă a
acestei radiaţii este λ = 632,8 nm.
Un dispozitiv laser foloseşte în construcţia sa alături de mediul activ şi un sistem
care asigură excitarea mediului activ. Tubul laser este de fapt o cavitate rezonantă,
adică o incintă cu pereţi absorbanţi, prevăzută la capete cu două oglinzi, din care una
semitransparentă. În cazul laserului He-Ne, mediul activ îl constituie plasma unei
135
oglindă
oglindă
semitransparentă
pereţi
absorbanţi
HELIU NEON
Excitarea
heliului prin
ciocniri între
electroni şi
atomi
Transfer
radiativ
Excitarea
neonului
Tranziţia
laser
Nivel metastabil
descărcări electrice dintr-un tub de sticlă, cu lungimea de 10-30 cm, aflată la o
presiune de 100 N/m
2
. Razele de lumină rezultate din emisia stimulată vor fi
absorbite de pereţi, cu excepţia acelora care au direcţia de propagare paralelă cu axul
longitudinal al cavităţii. Acestea, fiind reflectate între cele două oglinzi, vor parcurge
de mai multe ori drumul dus-întors prin cavitate, mărind astfel probabilitate
producerii emisiei stimulate. Fascicolul laser iese în exterior prin oglinda
semitransparentă.
 Calităţile fascicolului laser :
⇒ este format din lumină monocromatică, care are în cazul laserului He-Ne
lungimea de undă λ = 632,8 nm, corespunzătoare tranziţiei electronului de pe nivelul
metastabil pe nivelul fundamental
⇒ este coerent datorită faptului că radiaţia emisă stimulat este în fază cu radiaţia
excitatoare
⇒ este foarte bine colimat, adică razele de lumină care îl compun au un grad de
paralelism foarte ridicat, deoarece razele care nu sunt paralele cu axul longitudinal al
cavităţii au fost eliminate prin absorbţia de către peretele tubului
⇒ are intensitate mare, în sensul în care energia stocată pe nivelul metastabil al
atomilor mediului activ este eliberată într-un timp mult mai scurt decât timpul de
excitare, realizându-se astfel o putere de emisie însemnată
⇒ este autofocalizat, adică razele care compun fascicolul laser au tendinţa de a
se aduna spre centrul fascicolului. Această proprietate se explică prin aceea că
indicele de refracţie al unui mediu depinde slab de intensitatea luminii. În cazul
radiaţiei laser, caracterizată de o valoare mare a intensităţii, indicele de refracţie al
mediului creşte dinspre marginea fascicolului către centrul său. Acest fapt provoacă
devierea razelor dinspre marginea fascicolului spre interior. După parcurgerea unei
anumite distanţe dimensiunile transversale ale fascicolului se stabilizează, aspectul
acestuia fiind filiform.
136

PRINCIPIUL METODEI
Reţeaua de difracţie este
confecţionată dintr-o plăcuţă plană,
transparentă, pe care este trasat un
mare număr de zgârieturi fine,
paralele, echidistante şi opace.
Reţeaua de difracţie este echivalentă
unui număr N de fante, aşezate
paralel, la distanţe egale. Iluminarea
reţelei se face cu un fascicul paralel
de lumină monocromatică, care cade
pe reţea la incidenţă normală. Pe
fiecare dintre fante are loc fenomenul
de difracţie, undele secundare
împrăştiindu-se în toate direcţiile.
Undele secundare corespunzătoare
razelor de lumină ce fac unghiul α cu
direcţia iniţială a fasciculului sunt concentrate în focarul secundar M al unei lentile
convergente L. În punctul M se produce interferenţa undelor secundare, rezultând o
anumită stare de iluminare. Undele secundare care se întâlnesc în M parcurg drumuri
inegale. Dacă ţinem seamă că de la sursa de lumină la reţeaua de difracţie şi de la
frontul de undă AB la punctul M razele parcurg acelaşi drum, rezultă că diferenţa de
drum între raza AM (raza „zero”) şi raza cu numărul de ordine k este:
δ α
k
ka · sin
unde a este distanţa dintre fante, numită şi constanta reţelei. Rezultatul interferenţei
se obţine prin însumarea tuturor contribuţiilor undelor secundare în M şi depinde de
diferenţele de drum δ
k
. Calculele teoretice arată că raportul dintre iluminarea
ecranului într-un punct oarecare M şi iluminarea în focarul principal O este :
I
I
Na
N
a
M
0
2
·
|
.

`
,

sin
sin
sin
sin
π α
λ
π α
λ
unde N este numărul total de fante al reţelei. Reprezentarea grafică a acestei expresii
pune în evidenţă existenţa unor maxime şi a unor minime de iluminare pe ecran.
Maximele principale, mult mai luminoase decât cele secundare, sunt poziţionate în
punctele de pe ecran care corespund condiţiei :
137

R
L E
O
M
O'
α
α
f
a
a
a
a
a
a
δ
5
A
B
x
sinα
λ
k
k
a
·

x f
k
a
k
a
k
·

|
.

`
,

λ
λ
1
2
unde f este distanţa focală a lentilei.
Teoretic, intensitatea luminoasă a
tuturor maximelor principale este
aceeaşi. Deoarece :
− ≤ ≤ 1 1 sinα
k

− ≤ ≤ ⇒ − ≤ ≤ 1 1
k
a
a
k
a λ
λ λ
adică numărul maximelor principale
care pot fi observate este limitat :
1 2 +

,
`

.
|
λ
⋅ ·
a
ntreg m î
Dacă distanţa dintre reţeaua de
difracţie şi ecran este foarte mare în
comparaţie cu dimensiunile reţelei, razele de lumină care sosesc de la fantele reţelei
într-un punct al ecranului sunt practic paralele între ele, ceea ce permite renunţarea la
lentila convergentă. În acest caz, expresia coordonatei maximului principal de
difracţie devine :
2
1

,
`

.
|
λ

λ
·
a
k
a
k
D x
k
unde D este distanţa dintre reţea şi ecran. În condiţiile în care lungimea de undă λ
este cunoscută, iar mărimile x
k
, D şi k sunt determinate prin măsurători
experimentale, expresia poate fi utilizată pentru calcularea constantei reţelei : a.
Uzual, în locul constantei a se preferă ca reţeaua să fie caracterizată printr-o altă
constantă : n = 1/a, care reprezintă numărul de trăsături pe unitatea de lungime a
reţelei. Expresia lui n este :
2 2
1
k
k
x D
x
k
n
+

λ
·
Posibilitatea de a pune în practică această metodă de măsură a constantei reţelei
de difracţie este condiţionată de obţinerea unui fascicol paralel de lumină
monocromatică, necesar iluminării reţelei de difracţie. În acest sens, fascicolul laser
este cea mai bună alegere care se poate face.
138
MATERIALE ŞI APARATE
Laser He-Ne
banc optic
ecran
riglă
reţea de difracţie
EXPLICAŢII : (1) sursa de alimentare a laserului, (2) laser, (3) fantă, (4) reţeaua de
difracţie, (5) ecran mobil, (6) banc optic, (7) locaşul cheiţei pentru pornirea laserului
139

1
2
3
4
5
6
7
MOD DE LUCRU
se introduce alimentatorul (1) în priză, se conectează mufa de ieşire la laserul (2),
se porneşte laserul utilizând cheiţa de activare (7) şi se urmăreşte ca fascicolul
laser să treacă prin fanta cea mai largă a discului cu fante (3)
se introduce reţeaua de difracţie (4) în suportul său, astfel încât fascicolul laser să
treacă prin centrul ei
se observă figura de difracţie de pe ecranul (5). Aceasta trebuie să fie formată
dintr-o serie de puncte luminoase, aşezate simetric faţă de maximul central
(maximul de ordin zero). Pentru reţeaua folosită în laborator se văd cu totul cinci
puncte luminoase
se măsoară pe ecran distanţa X
1
dintre cele două maxime de ordinul întâi, aflate de
o parte şi de alta a maximului central. Valoarea obţinută se notează în tabelul de
date
se măsoară pe ecran distanţa X
2
dintre cele două maxime de ordinul doi, aflate în
exteriorul maximelor de ordinul întâi, iar valoarea se notează şi ea în tabelul de
date
se măsoară distanţa D dintre reţeaua de difracţie şi ecran, iar valoarea obţinută se
notează în tabelul de date
se modifică distanţa D şi se reiau măsurătorile până la completarea tabelului de
date

se scoate din funcţiune laserul
se calculează constanta reţelei cu formula (k este ordinul maximului de difracţie):
2 2
4
1
k
k
X D
X
k
n
+

λ
·
se calculează valoarea medie a constantei reţelei, precum şi abaterea pătratică
medie corespunzătoare, ca şi eroarea relativă
140

PRELUCRAREA DATELOR
ETALONAREA UNEI REŢELE DE DIFRACŢIE
Nr. crt. λ (mm) k X
k
(mm) D (mm) n (mm
-1
)
1 1
2 2
3 1
4 2
5 1
6 6328⋅ 10
-7
2
7 1
8 2
9 1
10 2
STUDENŢI
1)
2)
3)
4)
SEMNĂTURA CADRULUI DIDACTIC
141

REZULTATE FINALE
<n> =………trăs/mm

n
> = ……….. trăs/mm

n
> = ……….. %